3. Iuresul sabiilor — George R.R. Martin

Prolog 


Era o zi cenuşie, cu frig muşcător, şi câinii nu voiau să ia urma. Căţeaua cea 
mare şi neagră adulmecase o singură dată urmele de urs, se dăduse înapoi şi se 
întorsese la haită, furişându-se cu coada între picioare. Biciuiţi de vânt, câinii 
stăteau îngrămădiţi pe malul râului, cu un aer jalnic. Chett simţea şi el muşcătura 
vântului prin straturile veşmintelor de lână neagră şi piele fiartă. Frigul era prea 
năprasnic, pentru om şi animal deopotrivă, dar n-aveau de ales. Gura i se crispa şi 
aproape că-şi putea simţi înroşindu-se de furie furunculele ce-i acopereau obrajii 
şi gâtul. Ar trebui să fiu la Zid, la adăpost, purtând de grijă afurisiţilor de corbi 
şi făcând focurile pentru bătrânul Maester Aemon. Jon Snow, bastardul, era cel 
care-i luase toate astea, el cu amicul său, grăsanul Sam Tarly. Din pricina lor se 
afla aici, stând să-i îngheţe boaşele în inima pădurii bântuite, cu o haită de câini. 

— Şapte draci! Smuci zdravăn de lese, asmuţind câinii. Urma, nenorociţilor. 
Aia e o urmă de urs! Vreţi niscaiva carne, ori ba? Scotociţi! Însă câinii nu făcură 
decât să se strângă şi mai mult unul în altul, scheunând. Chett pocni din biciul său 
scurt deasupra capetelor lor, iar cățeaua neagră îl mârâi. Carnea de câine poate fi 
la fel de gustoasă ca ursul, o ameninţă el, cu răsuflarea îngheţându-i la fiecare 
cuvânt. 

Lark Sisterman stătea cu brațele încrucişate la piept şi palmele vârâte la sub- 
suori. Purta mănuşi negre de lână, dar se plângea mereu că îi îngheaţă degetele. 

— E prea al dracului de frig ca să vânezi, zise el. Să-l ia naiba de urs, nu 
merită să îngheţăm pentru el. 

— Nu ne putem întoarce cu mâna goală, Lark, mormăi Micul Paul prin barba 
castanie ce îi acoperea aproape toată faţa. Lordului Comandant nu i-ar plăcea una 
ca asta. 

Sub nasul turtit al bărbatului voinic era o pojghiţă de gheaţă, acolo unde îi 
îngheţaseră mucii. O mână uriaşă, înmănuşată în blană groasă, se strângea cu 
putere în jurul mânerului unei sulițe. 

— La naiba cu Bătrânul Urs, zise Sisterman, un bărbat subţire, cu trăsături 
ascuțite şi ochi fără astâmpăr. Mormont va fi mort înainte de primii zori, ai uitat? 
Cui îi pasă ce-i place lui? 

Micul Paul clipi din ochii săi înguşti şi negri. Poate că, într-adevăr, uitase, 
gândi Chett. Era destul de nătărău ca să uite aproape orice. 

— De ce trebuie să-l omoram pe Bătrânul Urs? De ce să nu fugim pur şi 
simplu şi să-l lăsăm în pace? 

— Crezi că el ne va lăsa pe noi în pace? făcu Lark. Ne va urmări până-n 
pânzele albe. Vrei să fii urmărit, tolomacule? 

— Nu, răspunse Micul Paul. Nu vreau. Nu. 


11 


Prolog 

Era o zi cenuşie, cu frig muşcător, şi câinii nu voiau să ia 
urma. Căţeaua cea mare şi neagră adulmecase o singură 
dată urmele de urs, se dăduse înapoi şi se întorsese la haită, 
furişându-se cu coada între picioare. Biciuiţi de vânt, câinii 
stăteau îngrămădiţi pe malul râului, cu un aer jalnic. Chett 
simţea şi el muşcătura vântului prin straturile veşmintelor 
de lână neagră şi piele fiartă. Frigul era prea năprasnic, 
pentru om şi animal deopotrivă, dar n-aveau de ales. Gura i 
se crispa şi aproape că-şi putea simţi înroşindu-se de furie 
furunculele ce-i acopereau obrajii şi gâtul. Ar trebui să fiu la 
Zid, la adăpost, purtând de grijă afurisiților de corbi şi 
făcând focurile pentru bătrânul Maester Aemon. Jon Snow, 
bastardul, era cel care-i luase toate astea, el cu amicul său, 
grăsanul Sam Tarly. Din pricina lor se afla aici, stând să-i 
îngheţe boaşele în inima pădurii bântuite, cu o haită de 
câini. 

— Şapte draci! Smuci zdravăn de lese, asmuţind câinii. 
Urma, nenorociţilor. 

Aia e o urmă de urs! Vreţi niscaiva carne, ori ba? 
Scotociţi! Însă câinii nu făcură 

decât să se strângă şi mai mult unul în altul, scheunând. 
Chett pocni din biciul său scurt deasupra capetelor lor, iar 
căţeaua neagră îl mârâi. Carnea de câine poate fi la fel de 
gustoasă ca ursul, o ameninţă el, cu răsuflarea îngheţându-i 
la fiecare cuvânt. 

Lark Sisterman stătea cu braţele încrucişate la piept şi 
palmele vărâte la subsuori. Purta mănuşi negre de lână, dar 
se plângea mereu că îi îngheaţă degetele. 

— E prea al dracului de frig ca să vânezi, zise el. Să-l ia 
naiba de urs, nu merită să îngheţăm pentru el. 

— Nu ne putem întoarce cu mâna goală, Lark, mormăi 
Micul Paul prin barba castanie ce îi acoperea aproape toată 
faţa. Lordului Comandant nu i-ar plăcea una ca asta. 

Sub nasul turtit al bărbatului voinic era o pojghiţă de 


A 


gheaţă, acolo unde îi îngheţaseră mucii. O mână uriaşă, 


înmănuşată în blană groasă, se strângea cu putere în jurul 
mânerului unei sulițe. 

— La naiba cu Bătrânul Urs, zise Sisterman, un bărbat 
subţire, cu trăsături ascuţite şi ochi fără astâmpăr. Mormont 
va fi mort înainte de primii zori, ai uitat? 

Cui îi pasă ce-i place lui? 

Micul Paul clipi din ochii săi înguşti şi negri. Poate că, într- 
adevăr, uitase, gândi Chett. Era destul de nătărâu ca să uite 
aproape orice. 

— De ce trebuie să-l omoram pe Bătrânul Urs? De ce să 
nu fugim pur şi simplu şi să-l lăsăm în pace? 

— Crezi că el ne va lăsa pe noi în pace? făcu Lark. Ne va 
urmări până-n pânzele albe. Vrei să fii urmărit, tolomacule? 

— Nu, răspunse Micul Paul. Nu vreau. Nu. 

11 

— Vasăzică, ai să-l omori? întrebă Lark. 

— Da. Bărbatul vânjos înfipse capătul suliţei în malul 
îngheţat al râului Am să-l omor. Nu trebuie să ne 
urmărească. 

Sisterman îşi scoase mâinile de la subsuori şi se întoarse 
către Chett: 

— Trebuie să-i omoram pe toți ofiţerii, zic eu. 

Chett era sătul până peste cap să audă aceeaşi poveste. 

— Am mai discutat asta. Bătrânul Urs moare, la fel ca 
Blane din Turnul Umbrei. La fel şi Grubbs şi Aethan, 
ghinionul lor că s-au nimerit să fie de strajă, Dywen şi 
Bannen, pentru că ne-ar putea urmări, iar Ser Piggy pentru 
corbi. Atâta tot. Îi omoram fără zarvă, în somn. Un singur 
țipăt şi suntem hrană pentru viermi, până la unul. Buboaiele 
îi erau roşii de furie. Tu fă-ţi numai bucăţica ta şi vezi ca verii 
tăi să şi-o facă pe a lor. Şi, Paul, încearcă să nu uiţi, e a treia 
gardă, nu a doua. 

— A treia gardă, repetă voinicul, prin barbă şi prin mucii 
îngheţaţi. Eu şi cu Tiptil. Îmi amintesc, Chett. 

Avea să fie lună neagră în noaptea aceea, iar gărzile le 
potriviseră în aşa fel încât să aibă de strajă câte opt de-ai 


lor, cu încă doi de pază la cai. Nici că se putea mai bine. În 
plus, de acum era de aşteptat să se trezească în orice clipă 
cu sălbaticii peste ei. Chett avea de gând să fie cât mai 
departe înainte să se întâmple asta. Avea de gând să 
trăiască. 

Trei sute de fraţi juraţi ai Rondului de Noapte porniseră 
către nord, două sute de la Castelul Negru şi alţi o sută de la 
Turnul Umbrei. Era cea mai mare expediţie de care se 
pomenise, aproape o treime din forţele Rondului. Voiau să-i 
găsească pe Ben Stark, pe Ser Waymar Royce şi pe ceilalţi 
cercetaşi care fuseseră 

daţi dispăruţi, şi să descopere de ce îşi părăseau sălbaticii 
satele. Ei bine, nu erau mai aproape de Stark şi de Royce 
decât atunci când porniseră de la Zid, însă 

aflaseră unde au plecat toţi sălbaticii - sus, în pustietatea 
culmilor îngheţate ale Colţilor de Gheaţă. Puteau să zacă 
acolo, sus, până la sfârşitul lumii, fără ca Chett să se 
sinchisească. 

Dar nu. Ei coborau. În josul Apei Laptelui. 

Chett îşi ridică privirea. Râul se întindea în faţa lui. 
Malurile sale stâncoase erau mărginite de gheaţă, iar apele 
lăptoase, alburii, se revărsau necontenit din Colţii de 
Gheaţă. lar acum, Mance Rayder şi sălbaticii lui se revărsau 
Şi ei, ca apa. 

Thoren Smallwood se întorsese valvârtej, cu trei zile în 
urmă. În timp ce el îi spunea Bătrânului Urs ce au văzut 
iscoadele sale, omul lui, Kedge Albeaţă, le povestise 
celorlalţi. 

— Încă sunt sus, destul de departe, pe colinele de la 
poalele muntelui, dar se apropie, le-a spus Kedge, 
încălzindu-şi mâinile deasupra focului. Harma, zisă Cap de 
Câine, e în frunte, căţeaua nenorocită. Goady s-a furişat în 
tabăra ei şi a văzut-o limpede, lângă foc. 

Nătărăul ăla de Tumberjon a vrut s-o răpună cu o săgeată, 
dar Smallwood a 12 

avut mai multă minte. Chett a scuipat, întrebându.-l: 


— Câţi erau, ţi-ai putut da seama? 

— O droaie. Douăzeci, treizeci de mii, n-am stat să-i 
numărăm. Harma avea în avangardă cinci sute, toţi călare. 

Bărbaţii din jurul focului au schimbat priviri neliniştite. 
Era lucru rar să găseşti fie şi o duzină de sălbatici călare, 
darămite cinci sute... 

— Smallwood ne-a trimis, pe Bannen şi pe mine, să dăm 
ocol avangărzii, de departe, ca să aruncâăm o privire asupra 
întregii oştiri, a continuat Kedge. Nu li se vedea capătul. 
Înaintează încet, ca un râu îngheţat, şase, şapte kilometri pe 
Zi, dar nici nu mi s-a părut că ar avea de gând să se întoarcă 
în satele lor. Mai mult de jumătate erau femei şi copii, şi-şi 
mânau animalele în faţa lor: capre, oi, chiar şi bouri înhămaţi 
la sănii. Erau încărcaţi cu baloţi de blănuri, hălci de carne, 
cuşti cu pui, putini de unt şi roţi de tors, tot ce au agonisit. 
Catâării şi caii erau atât de împovăraţi, încât aveai impresia 
că o să li se rupă spatele. La fel şi femeile. 

— Şi mergeau pe cursul Apei Laptelui? a întrebat Lark 
Sisterman. 

— Aşa am spus, nu? 

Apa Laptelui avea să-i ducă pe lângă Pumnul Primilor 
Oameni, fortul străvechi unde îşi aşezase tabăra Rondul de 
Noapte. Orice om cu un dram de judecată îşi putea da 
seama că era momentul să-şi ia tălpăşiţa şi să se retragă la 
Zid. Bătrânul Urs întărise Pumnul cu ţepuşe, gropi şi 
capcane, dar în calea unei asemenea oştiri toate acestea 
erau zadarnice. Dacă rămâneau aici, aveau să fie cotropiţi şi 
nimiciţi. 

lar Thoren Smallwood voia să atace. Donnel Hill cel Dulce 
era scutierul lui Ser Mallador Locke şi, cu o noapte înainte, îl 
văzuse pe Smallwood venind la cortul acestuia. Ser Mallador 
era de aceeaşi părere cu Ser Ottyn Wythers, cerând insistent 
retragerea la Zid, dar Smallwood voia să-l convingă să se 
răzgândească. 

— Acest Rege-de-Dincolo-de-Zid nu ne va căuta niciodată 
atât de departe la nord, l-ar fi auzit Donnel zicând. lar 


măreaţa lui oaste nu e decât o gloată 

şleampătă, plină de guri netrebnice, care n-au habar de 
unde să apuce sabia. La prima lovitură o să le piară tot 
cheful de luptă şi o să se întoarcă urlând la colibele lor, unde 
o să rămână încă cincizeci de ani. 

Trei sute contra treizeci de mii. Chett numea asta curată 
nebunie, şi încă şi mai nebunesc era faptul că Ser Mallador 
fusese convins, iar cei doi împreună erau pe cale să-l 
lămurească şi pe Bătrânul Urs. 

— Dacă mai aşteptăm mult, putem să pierdem şansa asta 
şi să nu ne mai întâlnim cu ea, spunea Smallwood oricui 
stătea să-l asculte. 

La aceasta, Ser Ottyn Wythers i-a răspuns: 

— Noi suntem scutul care apără regatele oamenilor. Nu te 
apuci să-ţi arunci scutul fără nici o pricină. 

Însă Thoren Smallwood i-a dat replica: 

— Eu lupt cu sabia. Cea mai sigură apărare a unui bărbat 
este să dea o lovitură 

13 

iute, care ucide inamicul, nu să se pitească în spatele 
unui scut. 

Însă nici Smallwood, nici Wythers nu aveau comanda. Cel 
care o avea era Lordul Mormont, iar el îşi aştepta celelalte 
iscoade: Jarman Buckwell şi cei care urcaseră Scara 
Uriaşului, Qhorin Halfhand şi Jon Snow, care plecaseră să 

cerceteze Trecătoarea Ţipătului. Dar Buckwell şi Halfhand 
întârziau. Morți, cel mai probabil. Chett şi-l închipui pe Jon 
Snow zăcând, vânăt şi îngheţat, pe un vârf de munte, cu 
sulița vreunui sălbatic înfiptă în fundul lui de bastard. 
Gândul îl făcu să zâmbească. Sper că i-au ucis şi lupul 
afurisit. 

— Nu e nici un urs pe aici, hotărî Chett pe neaşteptate. 
Doar o urmă veche, atâta tot. Înapoi la Pumn! 

Câinii aproape îl doborâră de pe picioare, la fel de 
nerăbdători ca el să se întoarcă. Poate credeau că vor primi 
de mâncare. Chett nu-şi putu stăpâni un hohot de râs. Erau 


deja trei zile de când nu-i mai hrănise, ca să-i înfometeze şi 
să-i înrăiască. La noapte, înainte de a se face nevăzut în 
beznă, le va da drumul printre cai, după ce Donnel Hill cel 
Dulce şi Karl Picior-Strâmb le vor tăia pripoanele. Se vor 
pomeni cu câini care mărâie şi cai cuprinşi de panică prin 
tot Pumnul, alergând printre focuri, sărind peste zidul de 
apărare, doborând corturile. În toată hărmălaia, puteau să 
treacă ore bune până să-şi dea cineva seama că 

lipsesc paisprezece frați. 

Lark ar fi vrut să aducă de două ori pe atâţia, darla cete 
puteai aştepta de la un mocofan ca Sisterman? Încearcă 
numai să şopteşti un cuvânt în urechea cui nu trebuie şi, cât 
ai clipi, o să te pomeneşti mai scurt cu un cap. Nu, 
paisprezece erau tocmai bine, destui cât să facă exact ceea 
ce trebuia făcut, dar nu atât de mulţi ca să nu poată păstra 
un secret. Pe majoritatea îi recrutase chiar Chett. Micul Paul 
era unul dintre oamenii lui, cel mai vânjos bărbat de la Zid, 
chiar dacă se mişca mai încet ca un melc mort. Odată, i-a 
rupt unui sălbatic spatele, dintr-o îmbrăţişare. Cu ei mai erau 
şi Jungher, poreclit după numele armei sale preferate, şi 
omuleţul zis Tiptil, care siluise în tinereţe o sută de femei şi 
căruia îi plăcea să se laude cum că 

nici una nu l-a văzut sau nu l-a auzit măcar, până nu s-a 
pomenit cu el între picioare. 

Planul îl ticluise Chett. El era cel isteţ, îi fusese slujitor lui 
Maester Aemon vreme de patru ani buni, până când l-a 
înlăturat bastardul Jon Snow, ca slujba să-i poată fi 
încredinţată porcului ăluia grăsan de prieten al lui. În 
noaptea asta, când îl va ucide pe Sam Tarly, avea de gând 
să-i şoptească: Transmite-i Lordului Snow salutul meu 
călduros, direct în ureche, înainte de a-i spinteca beregata, 
lăsând sângele lui Ser Piggy să ţâşnească în bulboane prin 
straturile de seu. Chett cunoştea corbii, aşa că nu era de 
aşteptat să-i facă necazuri, nu mai multe decât Tarly. O 
singură atingere de cuţit şi laşul ăla o să-şi ude pantalonii şi 
o să înceapă 


să se smiorcăie, cerând îndurare. N-are decât să 
cerşească, n-o să-i fie de nici un folos. După ce-i va despica 
beregata, va deschide coliviile şi va hâşâi păsările, ca nici un 
mesaj să nu ajungă la Zid. Tiptil şi Micul Paul îl vor ucide pe 
Bătrânul 14 

Urs, Jungher se va ocupa de Blane, iar Lark cu verii lui îi 
vor reduce la tăcere pe Bannen şi pe bătrânul Dywen, ca să-i 
împiedice să le ia urma. Ascundeau mâncare de vreo două 
săptămâni, iar Donnel cel Dulce şi Karl Picior-Strâmb vor fi 
pregătit caii. Cu Mormont mort, comanda va trece la Ser 
Ottyn Wythers, un bătrân vlăguit, cu puterile şubrezite. Va 
da fuga la Zid înainte de apusul soarelui şi nici nu va risca 
să-şi piardă din oameni, trimițându-i după noi. 

Câinii îl trăgeau după ei, în timp ce-şi croiau drum printre 
copaci. Chett putea zări Pumnul ţâşnind spre cer, prin 
frunzişul pădurii. Era o zi atât de întunecoasă, încât Bătrânul 
Urs ceruse să se aprindă torţele, un cerc imens care ardea de 
jur împrejurul zidului de apărare ce încununa piscul abrupt, 
stâncos, al muntelui. Cei trei trecură cu greu albia unui 
pârâu. Apa era tăioasă, iar la suprafaţă pluteau, risipite, 
bucăţi de gheaţă. 

— Eu am să mă îndrept spre coastă, mărturisi Lark 
Sisterman. Împreună cu verii mei. Ne vom construi o barcă şi 
ne vom întoarce acasă, la Surori. 

lar acasă vă vor şti de dezertori şi vă vor reteza capetele 
nătânge, gândi Chett. 

Odată spuse jurămintele, nu aveai cum să părăseşti 
Rondul de Noapte. Oriunde în Cele Şapte Regate, te 
prindeau şi te omorau. 

Cât despre Ollo Ciungul, el voia să se întoarcă la Tyrosh 
unde, susţinea el, oamenii nu-şi pierdeau mâinile pentru 
niţel furtişag cinstit, nici nu erau trimişi să 

îngheţe de vii, doar fiindcă au fost prinşi în pat cu 
nevasta vreunui cavaler. Chett cumpănise ideea de a merge 
cu el, însă nu vorbea limba lor moale şi piţigăiată. Şi ce 
putea să facă el la Tyrosh? Nu cunoştea nici un meşteşug, 


fiind crescut în Mlaştinile Cotoroanţei. Tatăl său îşi petrecuse 
toată viaţa scormonind în pământurile altora şi adunând 
lipitori. Se dezbrăca gol-goluţ, doar cu o bucată de piele 
groasă pe el, şi se cufunda în apele întunecoase. Când ieşea, 
era plin din cap până-n picioare. Uneori, îl punea pe Chett 
să-l ajute să-şi scoată lipitorile. Odată, una i s-a lipit de 
palmă, iar el a strivit-o cu repulsie de perete. Tatăl său i-a 
dat o mamă de bătaie pentru asta. Maesterii cumpărau 
lipitorile cu duzina. 

Lark putea să se ducă acasă dacă poftea, la fel şi 
blestemaţii de Tyroshi, dar nu Chett. Dacă nu avea să mai 
revadă niciodată Mlaştinile Cotoroanţei, chiar şi aşa va fi 
prea curând. Lui, unul, îi plăcuse Fortăreaţa lui Craster. Omul 
trăia acolo pe picior mare, ca un lord, de ce n-ar face şi el la 
fel? Asta chiar ar fi bună! Chett, fiul culegătorului de lipitori, 
lord cu cetate! Blazonul lui ar putea fi o duzină de lipitori, pe 
un fundal roz. Dar de ce să se oprească doar la lord? Poate ar 
trebui să 

devină rege! Mance Rayder a inceput prin a fi cioară. Aş 
putea sa fiu rege, intocmai ca el, şi să-mi găsesc niscaiva 
neveste. Craster avea nouăsprezece, fără a le pune la 
socoteală şi pe cele tinere, fiicele pe care nu ajunsese încă 
să şi le vâre în aşternut. Jumătate dintre neveste erau la fel 
de bătrâne şi de urâte ca el, dar asta nu avea nici o 
importanţă. Pe cele bătrâne, Chett le-ar putea pune la 
muncă, să-i facă mâncare şi curăţenie, să scoată morcovi şi 
să dea lături la porci, în vreme ce nevestele tinere i-ar încălzi 
patul şi i-ar naşte copii. Craster nu s-ar împotrivi, după 

15 

ce Micul Paul l-ar strânge la piept. 

Singurele femei pe care le cunoscuse Chett erau târfele 
pe care le plătise în Oraşul Cârtiţei. Pe când era mai tânăr, 
fetele din sat aruncau o singură privire la faţa lui plină de 
buboaie şi furuncule şi îşi întorceau privirea, scârbite. Cel 
mai rău fusese cu Bessa, dezmăţata aia. Îşi desfăcea 
picioarele pentru fiecare băiat din Mlaştinile Cotoroanţei, aşa 


că Chett se gândise: de ce nu şi pentru el? A mers până 
acolo încât, auzind că-i plac, şi-a petrecut o dimineaţă 
întreagă culegându-i flori de câmp, dar Bessa i-a râs în nas şi 
i-a spus că mai bine s-ar târâi într-un pat cu lipitorile tatălui 
său decât cu el. S-a oprit din râs când i-a vârât cuțitul în 
burtă. 

A fost plăcut - uimirea aceea de pe chipul ei - aşa căa 
scos cuțitul şi l-a înfipt din nou. Când l-au prins, aproape de 
Cele Şapte Pâraie, bătrânul Lord Walder Frey nici măcar nu s- 
a sinchisit să vină în persoană să-l judece. L-a trimis pe unul 
dintre bastarzii săi, pe acel Walder Rivers, iar când s-a 
dezmeticit, Chett se îndrepta către Zid, cu diavolul ăla 
puturos de Yoren. Ca plată pentru singurul lui moment de 
plăcere, i-au luat întreaga viaţă. 

Dar acum avea de gând să-şi ia viaţa înapoi, împreună cu 
soțiile lui Craster. 

Boşorogul ăla sălbatic are dreptate. Dacă vrei o femeie 
de nevastă, o iei, şi asta fără să-i dai flori, că poate aşa nu-ți 
observă afurisitele de buboaie. Lui Chett nu-i trecea prin cap 
să repete acea greşeală. 

O să reuşească, îşi promise a suta oară. Atât timp cât 
scăpăm basma curată. 

Ser Ottyn o va lua spre sud, spre Turnul Umbrei, drumul 
cel mai scurt către Zid. 

Nu-şi va bate capul cu noi, nu Wythers. Nu-şi va dori 
decât să ajungă teferi înapoi. Cât despre Thoren Smallwood, 
dorinţa lui ar fi să continue cu atacul, dar Ser Ottyn era mult 
prea prudent, şi el avea întâietate. Oricum, nu va avea 
importanță. După ce plecăm, Smallwood poate să atace pe 
cine vrea. Ce ne pasă 

nouă? Dacă nici unul dintre ei nu se mai întoarce la Zid, 
nimeni nu va mai veni vreodată să ne caute, vor crede că 
am murit împreună cu ceilalţi. Gândul acesta îi trecea prin 
minte pentru prima dată şi, vreme de o clipă, îl ispiti. Însă 
atunci ar trebui să-i omoare şi pe Ser Ottyn şi pe Ser 
Mallador Locke, ca Smallwood să 


ajungă la comandă, şi erau amândoi bine păziţi, zi şi 
noapte... Nu, riscul era prea mare. 

— Chett, zise Micul Paul în timp ce înaintau cu greu de-a 
lungul unei poteci stâncoase, printre sequoia şi pini. Cum 
facem cu pasărea? 

— Care afurisită de pasăre? Ultimul lucru de care avea 
nevoie acum era un nătărău care să trâăncănească despre o 
pasăre. 

— Corbul Bătrânului Urs, răspunse Micul Paul. Dacă îl 
omorâm, cine o să-i hrănească pasărea? 

— Pe cine naiba interesează? Omoară şi pasărea, dacă 
vrei. 

— Nu vreau să mă ating de nici o pasăre, făcu voinicul. 
Numai că aia e o pasăre vorbitoare. Dacă povesteşte ce am 
făcut? 

Lark Sisterman izbucni în râs. 

16 

— Paul cel Mic, isteţ şi voinic, îl luă el în răspăr. 

— Tacă-ţi gura, făcu Micul Paul, ameninţător. 

— Paul, spuse Chett înainte ca namila de om să se înfurie 
prea tare, când îl vor găsi pe bătrân zăcând într-o baltă de 
sânge, cu gâtul tăiat, nu va fi nevoie de nici o pasăre să le 
spună că l-a omorat cineva. 

Micul Paul rumegă ideea o clipă. 

— Asta aşa e, se învoi el. Atunci, pot să păstrez eu 
pasărea? Îmi place corbul ăla. 

— Al tău să fie, zise Chett, doar ca să-l facă să tacă. 

— Putem oricând să-l mâncăm, dacă ne e foame, sugeră 
Lark. 

Micul Paul se întunecă din nou. 

— Încearcă numai să-mi mănânci pasărea, Lark. Încearcă 
numai! 

Chett auzea zvon de voci printre copaci. 

— Tăceţi naibii din gură, amândoi. Aproape am ajuns la 
Pumn. 


leşiră aproape de versantul vestic al dealului şi îl ocoliră, 
către sud, unde panta era mai domoală. La marginea 
pădurii, o duzină de bărbaţi se antrenau cu arcul. 

Scrijeliseră contururi pe trunchiurile copacilor şi trăgeau 
cu săgețile în ele. 

— Priviţi, zise Lark. Un porc cu un arc. 

Fără doar şi poate, cel mai apropiat arcaş era însuşi Ser 
Piggy, grăsanul care îi furase locul de pe lângă Maester 
Aemon. Numai la vederea lui Samwell Tarly, Chett fu cuprins 
de mânie. Pe vremea când era slujitorul lui Maester Aemon, 
Chett dusese cea mai bună viaţă pe care o cunoscuse 
vreodată. Bătrânul orb nu era pretenţios, iar Clydas se 
ocupa, oricum, de aproape toate nevoile sale. Sarcinile lui 
Chett erau uşoare: să curețe stâncăria, câteva focuri de 
făcut, de adus uneori mâncarea... şi Aemon nu l-a lovit nici 
măcar o singură dată. Crede că poate să 

dea buzna pur şi simplu şi să mă inghiontească afară, 
numai pentru că e de obârşie nobilă şi ştie să citească. 
Poate c-o să-l rog să-mi citească pumnalul, înainte să-i 
spintec beregata cu el. 

— Voi vedeţi-vă de drum, le spuse celorlalţi. Eu vreau să 
mă uit. 

Câinii se smuceau, nerăbdători să meargă după ceilalţi, 
spre mâncarea despre care credeau că-i aşteaptă sus. Chett 
lovi căţeaua cu vârful cizmei şi asta îl mai potoli puţin. 

Printre copaci, privi cum grăsanul se opintea cu un arc 
cât el de mare, cu faţa-i roşie, ca o lună plină, crispată de 
concentrare. Trei săgeți stăteau înfipte în pământ în faţa lui. 
Tarly potrivi o săgeată şi întinse arcul. Îl ţinu întins mai 
multă vreme, încercând să ochească, şi trase. Săgeata 
dispăru în desiş. Chett râse zgomotos, un sforăit de dulce 
dezgust. 

— Pe aia n-o s-o găsim niciodată, şi eu voi fi învinuit, 
anunţă Edd Tollett, scutierul posomorât, cu părul alb, căruia 
toţi îi spuneau Edd cel Trist. Nu lipseşte niciodată nimic fără 
să fiu eu luat la ochi, de când mi-am pierdut calul. De parcă 


ar fi putut face cineva ceva. Era alb şi ningea, la ce se 
aşteptau? 

17 

— L-a luat vântul pe ăla, zise Grenn, un alt prieten al 
Lordului Snow. Încearcă 

să ţii arcul drept, Sam. 

— E greu, se plânse grăsanul, dar trase o a doua săgeată. 
Aceasta zbură sus, înaintând printre crengi, la trei metri 
deasupra țintei. 

— Cred că ai doborât o frunză din copacul ăla, zise Edd 
cel Trist. Toamna vine destul de repede, nu e nevoie s-o 
ajutăm. Oftă. Şi ştim cu toţii ce urmează după 

toamnă. O, zei, dar mi-e frig. Trage ultima săgeată, 
Samwell, am impresia că-mi îngheaţă limba până-n fundul 
gurii. 

Ser Piggy cobori arcul şi Chett avu impresia că va începe 
să urle. 

— E prea greu. 

— Potriveşti, întinzi şi tragi, zise Grenn. Haide. 

Supus, grăsanul smulse ultima săgeată din pământ, o 
potrivi în arcul său lung şi trase. Făcu totul repede, fără să-şi 
mijească, chinuit, ochii de-a lungul săgeţii, aşa cum făcuse 
înainte. Săgeata lovi conturul de cărbune în partea de jos a 
pieptului şi rămase acolo, vibrând. 

— L-am nimerit. Ser Piggy părea şocat. Grenn, ai văzut? 
Edd, uite, l-am nimerit! 

— l-ai vârât-o între coaste, aş zice, făcu Grenn. 

— L-am omorât? vru să ştie grăsanul. 

Tollett ridică din umeri. 

— l-ar fi putut înţepa un plămân, dacă ar fi avut. Copacii 
nu au, în general. 

Luă arcul din mâna lui Sam. Totuşi, am văzut şi lovituri 
mai proaste. Da, şi câteva îmi aparţin. 

Ser Piggy strălucea. Privindu-l, aveai impresia că făcuse 
într-adevăr ceva. Dar când îl văzu pe Chett cu câinii, 
zâmbetul i se strâmbă şi i se stinse, cu un scheunat. 


— Ai lovit un copac, zise Chett. Să vedem cum ţinteşti 
când vine vorba de flăcăii lui Mance Rayder. Ei n-o să stea 
nemişcaţi, cu braţele desfăcute şi frunzele foşnind, o, nu. Vor 
veni drept spre tine, urlându-ţi în faţă, şi pun rămăşag că o 
să-ţi uzi nădragii ăia. Unul dintre ei îşi va împlânta securea 
direct între ochişorii tăi de porc. Ultimul lucru pe care ai să-l 
auzi va fi cum trosneşte când îţi muşcă 

din craniu. 

Grăsanul tremura. Edd cel Trist îi puse o mână pe umăr. 

— Frate, spuse el solemn, doar fiindcă aşa ţi s-a întâmplat 
ţie nu înseamnă că 

Samwell va suferi la fel. 

— Despre ce vorbeşti acolo, Tollett? 

— Despre securea care ţi-a crăpat capul. E adevărat că 
jumătate din minte ţi s-a scurs pe jos şi ţi-au mâncat-o 
câinii? 

Grenn, marele mocofan, izbucni în râs şi până şi Samwell 
Tarly reuşi să 

schiţeze un zâmbet. Chett lovi cu piciorul câinele cel mai 
apropiat, smuci lesele şi începu să urce dealul. Rânjeşte cât 
vrei, Ser Piggy. Vedem noi cine râde la 18 

noapte. Îşi dorea doar să aibă timp să-l omoare şi pe 
Tollett. Un nătărău posac, cu moacă de cal, asta e. 

Urcuşul era abrupt, chiar şi pe această parte a Pumnului, 
care avea panta cea mai domoală. La jumătatea drumului, 
câinii începură să latre şi să-l smucească, închipuindu-şi că 
în curând vor primi de mâncare. În schimb, Chett îi făcu să-i 
simtă gustul cizmei, iar câinelui mare şi urât, care s-a repezit 
la el, îi rezervă o lovitură zdravănă de bici. Odată câinii 
legaţi, se duse să raporteze. 

— Urmele erau acolo, aşa cum a zis Uriaşul, dar câinii n- 
au vrut să se ia după 

ele, îi spuse el lui Mormont, în faţa cortului său mare şi 
negru. Fiind atât de aproape de râu, s-ar putea să avem de-a 
face cu urme vechi. 


— Păcat. Lordul Mormont avea un cap mare şi pleşuv, 
barba deasă şi zburlită, iar glasul îi părea la fel de obosit ca 
înfăţişarea. Poate că ne-ar fi prins bine tuturor o bucăţică de 
carne proaspătă. 

Corbul de pe umărul lui clătină din cap şi repetă: Carne. 
Carne. Carne. 

Am putea să gătim blestemații ăia de câini, gândi Chett, 
dar nu mai scoase nici o vorbă până când Bătrânul Urs îi 
spuse că poate să plece. Și; asta e ultima oară 

când trebuie să-mi aplec capul în faţa lui, îşi zise cu 
satisfacţie. | se părea că se făcea şi mai frig, ceea ce ar fi 
jurat că era imposibil. Câinii se strânseră năpăstuiţi unul în 
altul, în mocirla îngheţată, iar Chett fu aproape ispitit să se 
cuibărească 

printre ei. În schimb, îşi înfăşură un şal negru de lână 
peste jumătatea de jos a feţei, lăsând o deschizătură în 
dreptul gurii, ca să poată respira. Descoperi că îi e mai cald 
dacă se mişcă, aşa că începu să dea încet ocol taberei, cu un 
teanc de frunze acrişoare în mână, oprindu-se, când şi când, 
să le mestece împreună cu fraţii în negru şi ascultând ce 
aveau de povestit. Nici unul dintre cei din garda de zi nu 
avea de-a face cu planul său, dar, chiar şi aşa, socotise că 
era bine să-şi facă 

o părere despre ce gândeau. 

În principal, gândeau că era al naibii de frig. 

Vântul se stârnea tot mai puternic, pe măsură ce umbrele 
se alungeau. Trecând printre pietrele zidului de apărare, 
scotea un sunet subţire, ascuţit. 

— Urăsc sunetul ăsta, zise Uriaşul cel mic. Parc-ar fi un 
ţânc în tufişuri, scâncind după lapte. 

Când îşi termină turul şi se întoarse la câini, îl găsi pe 
Lark aşteptându-l. 

— Ofițerii sunt iarăşi în cortul Bătrânului Urs şi discută 
aprins. 

— Asta fac ei, zise Chett. Sunt de viţă nobilă, toţi în afară 
de Blane, şi se îmbată cu vorbe în loc devin. 


Lark se trase discret mai aproape. 

— Cap-sec îi tot dă înainte cu pasărea, îl preveni el, 
aruncând o privire de jur împrejur, ca să se asigure că nu era 
nimeni prin preajmă. Acum întreabă dacă am adus vreo 
sămânță pentru vietatea aia blestemată. 

— E corb, răspunse Chett. Mănâncă hoituri. 

Lark rânji: 

19 

— Poate pe al lui, cine ştie? 

Sau al tău. Chett era de părere că aveau nevoie de 
namila de om mai mult decât de Lark. 

— Nu te mai frământa cu Micul Paul. Tu-ţi faci treaba ta, el 
pe-a lui. 

Amurgul se strecura printre copaci când Chett scăpă de 
Sisterman şi se aşeză 

să-şi ascută sabia. Era o muncă a naibii de grea, cu 
mănuşile pe mâini, dar nu avea de gând să şi le scoată. Pe 
frigul ăsta, orice nesăbuit care atingea oţelul cu mâna goală 
se alegea fără o bucată de piele. 

Când soarele cobori la asfinţit, câinii începură să 
scâncească. Le dădu apă şi înjurături. 

— Încă o jumătate de noapte şi vă puteţi căuta singuri 
ospăţul. 

Se simţea deja miros de mâncare. Dywen perora lângă 
foc, când Chett îşi primea de la Hake, bucătarul, colţul de 
pâine tare şi un castron cu supă de fasole cu slănină. 

— Pădurea e prea liniştită, spunea bătrânul pădurar. Nici 
o broască lângă râu, nici o bufniţă în întuneric. Nu mi-a fost 
dat să ascult o pădure mai lipsită de viaţă 

ca asta. 

— Dinţii ăia ai tăi sună destul de lipsiţi de viaţă, zise 
Hake. 

Dywern îşi clănţăni dinţii de lemn. 

— Şi nici un lup. Înainte au fost, dar acum nu mai sunt. 
Unde s-au dus, vă 

puteţi închipui? 


— Undeva unde e cald, zise Chett. 

Din duzina de fraţi care se nimeriseră lângă foc, patru 
erau oamenii lui. Îi cercetă pe fiecare cu coada ochiului, să 
vadă dacă vreunul dădea semne de slăbiciune. Jungher 
părea destul de calm. Stătea liniştit şi-şi ascuţea sabia, ca în 
fiecare seară. lar Donnel Hill cel Dulce era numai zâmbete. 
Avea dinţii albi, buze groase şi roşii, bucle blonde care i se 
revărsau pe umeri într-o neorânduială 

meşteşugită şi susţinea că era fiul nelegitim al unui 
oarecare Lannister. Poate că 

era. Chett nu avea nevoie de băieţi frumoşi, nici de 
bastarzi, dar Donnel cel Dulce părea că face faţă. 

Era, însă, mai puţin sigur în privinţa pândarului pe care 
fraţii îl porecliseră 

Taie-Lemne, mai mult fiindcă sforăia, decât fiindcă ar fi 
avut vreo legătură cu copacii. În clipa asta părea atât de 
neliniştit, încât, cine ştie, poate că nu avea să 

mai sforăie niciodată. lar Maslyn era şi mai rău. Chett 
vedea cum i se prelinge sudoarea pe faţă, în ciuda vântului 
necruţător. Broboanele străluceau în lumina focului, ca o 
puzderie de nestemate ude. Maslyn nu se atingea de 
mâncare, doar se holba la castronul lui de supă, ca şi cum 
mirosul ar fi fost pe cale să-l umple de greață. Va trebui; să 
fiu cu ochii pe el, gândi Chett. 

— Adunarea! Sunetul ţâşni pe neaşteptate dintr-o 
mulţime de gâtlejuri şi se răspândi cu repeziciune în toate 
colţurile taberei de pe cresta muntelui. Oameni ai Rondului 
de Noapte! Adunaţi-vă lângă focul central! 

20 

Încruntându-se, Chett 
ceilalţi. 

Bătrânul Urs stătea în faţa focului, cu Smallwood, Locke, 
Wythers şi Blane înşiraţi în spatele lui. Mormont era 
înveşmântat cu o mantie din blană neagră şi groasă, cu 
corbul cocoţat pe umăr, umflându-şi penele negre. Wu e 
semn bun. 


A 


îşi termină supa şi îi urmă pe 


Chett se strecură între Brown Bernarr şi câţiva bărbaţi de 
la Turnul Umbrei. Când se strânseră cu toţii, cu excepţia 
pândaşilor din păduri şi a străjerilor de la zidul de apărare, 
Mormont îşi drese glasul şi scuipă. Saliva îngheţă înainte să 
atingă 

pământul. 

— Fraţilor, spuse el, oameni ai Rondului de Noapte. 
(Oameni, ţipă corbul. 

Oameni! Oameni!) Sălbaticii sunt în marş. Coboară din 
munţi pe cursul Apei Laptelui. Thoren e de părere că 
avangarda lor ne va ajunge din urmă de acum în zece zile. 
Cei mai experimentați cercetaşi ai lor vor fi în avangardă, cu 
Harma Cap de Câine. Ceilalţi vor forma, probabil, ariergarda, 
sau vor veni în preajma lui Mance Rayder însuşi. În rest, 
luptătorii lor vor fi împrăştiaţi de-a lungul întregii linii de 
marş. Au boi, catări, cai... dar puţini. Cei mai mulţi vor fi pe 
jos, prost înarmaţi şi neantrenaţi. Armele pe care le poartă 
vor fi fiind mai degrabă din piatră şi os decât din oţel. Sunt 
împovăraţi de femei, copii, turme de oi şi de capre şi de tot 
avutul lor, pe deasupra. Pe scurt, deşi numeroşi, sunt 
vulnerabili... şi ei nu ştiu că suntem aici. Sau aşa trebuie să 
ne rugăm să fie. 

Ba ştiu, gândi Chett. Bubos bătrân ce eşti, le e limpede 
ca lumina zilei. Qhorin Halfhand nu s-a întors, aşa-i? Nici 
Jarman Buckwell. Dacă măcar unul dintre ei a fost prins, ştii 
foarte bine că sălbaticii vor fi stors până acum de la el un 
cântec, două. 

Smallwood ieşi în faţă: 

— Mance Rayder are de gând să zdrobească Zidul şi să 
aducă războiul sângeros în Cele Şapte Regate. Ei, bine, ăsta 
e un joc care se joacă în doi. Mâine îi aducem noi războiul. 

— Pornim în zori cu toată oastea, adăugă Bătrânul Urs, în 
timp ce un murmur străbătea mulţimea. Vom pomi către 
nord şi vom face un ocol pe la vest. 

Avangarda Harmei va fi dincolo de Pumn când ne vom 
întoarce. Colinele de la poalele Colţilor de Gheaţă sunt pline 


de văi înguste, şerpuitoare, numai bune pentru ambuscade. 
Linia lor de marş se va întinde cât vezi cu ochii. Îi vom ataca 
în mai multe puncte deodată şi se vor jura că suntem trei 
mii, nu trei sute. 

— Îi vom lovi în plin şi vom dispărea înainte să apuce să- 
şi grupeze cavaleria şi să ne înfrunte, interveni Thoren 
Smallwood. Dacă se iau după noi, îi alergăm bine, apoi ne 
întoarcem şi lovim din nou, în altă parte a coloanei. Dăm foc 
căruţelor, le risipim turmele şi omorâm cât de mulţi putem. 
Pe Mance Rayder însuşi, dacă-l găsim. Dacă se împrăştie şi 
se întorc la colibele lor, atunci am învins. Dacă nu, îi hărţuim 
tot drumul până la Zid şi avem grijă să lase în urma lor un şir 
de cadavre, să se ştie pe unde au trecut. 

— Sunt mii! strigă cineva din spatele lui Chett. 

21 

— Vom muri! Era glasul lui Maslyn, plin de spaimă. 

Muri, strigă corbul lui Mormont, bătându-şi aripile negre. 
Muri, muri, muri. 

— Da, mulţi dintre noi, răspunse Bătrânul Urs. Poate cu 
toţii. Dar, aşa cum a spus un alt Lord Comandant cu mii de 
ani în urmă, de aceea purtăm veşminte negre. Amintiţi-vă 
jurământul, fraţii mei. Căci suntem săbiile din întuneric, cei 
ce veghează pe ziduri... 

— Focul ce arde pentru a învinge frigul. Ser Mallador 
Locke îşi scoase sabia lungă. 

— Lumina ce aduce zorile, răspunseră alte glasuri, şi mai 
multe săbii ţâşniră 

din teacă. 

Apoi îşi scoaseră cu toţii armele şi erau aproape trei sute 
de săbii ridicate şi tot atâtea glasuri strigând: 

— Goarna care îi trezeşte pe cei adormiţi! Scutul care 
păzeşte ținuturile oamenilor! 

Chett nu avu de ales. Îşi ridică glasul, împreună cu 
ceilalţi. Aerul era scăldat în aburul răsuflării lor, iar lumina 
focului strălucea pe oţel. Fu mulţumit să-i vadă pe Lark, pe 
Tiptil şi pe Donnel Hill cel Dulce alăturându-se, de parcă ar fi 


fost la fel de nătărăi ca toţi ceilalţi. Asta era bine. Nu avea 
rost să atragă atenţia, când ceasul lor era atât de aproape. 

Când strigătele se stinseră, auzi din nou sunetul vântului 
lovindu-se de zidul de apărare. Flăcările se învolburau, 
tremurând, înfrigurate parcă şi ele, iar în liniştea ce se lăsase 
deodată, corbul Bătrânului Urs croncăni zgomotos şi zise 
încă o dată: Muri. 

Isteață pasăre, gândi Chett, în timp ce rupeau rândurile, 
îndemnați de ofiţeri să 

mănânce bine şi să se odihnească pe îndelete la noapte. 
Chett se cuibări sub blănurile sale, lângă câini, cu mintea 
plină de lucrurile care ar putea merge prost. 

Dacă jurământul ăla nenorocit l-a făcut pe vreunul dintre 
oamenii lui să se răzgândească? Sau dacă Micul Paul a uitat, 
şi va încerca să-l omoare pe Mormont în timpul celei de-a 
doua gărzi, în loc de a treia? Dacă Maslyn şi-a pierdut curajul 
sau dacă vreunul dintre ei s-a făcut şoptitor, sau... 

Se pomeni stând cu urechea ciulită în noapte. Vântul 
suna, într-adevăr, ca scâncetul unui copil şi, din când în 
când, Chett auzea glasuri de bărbaţi, nechezatul unui cal, 
un buştean trosnind în foc. Dar nimic altceva. Atâta linişte. 

Vedea plutind în faţa ochilor săi chipul Bessei. Nu cuțitul 
am vrut să-l vâr în tine, voia să-i spună. Ți-am cules flori, 
trandafiri sălbatici, calomfir şi maci galbeni, mi-a luat toată 
dimineața. Inima îi bubuia ca o tobă, atât de puternic încât 
se temea că ar putea trezi toată tabăra. Barba îi era 
acoperită de o pojghiţă de gheaţă, de jur împrejurul şurii. De 
unde mi-a venit să mă gândesc aşa, la Bessa? 

Înainte, ori de câte ori se gândise la ea, fusese doar ca să- 
şi aducă aminte chipul ei în timp ce murea. Ce era cu el? 
Abia mai putea respira. Oare adormise? Se ridică 

în genunchi şi simţi pe nas ceva ud şi rece. Ridică ochii. 

22 

Ningea. 

Îşi simţea lacrimile îngheţându-i pe obraji. Nu e drept! îi 
venea să strige. 


Zăpada îi va distruge toată munca, toate planurile făurite 
cu grijă. Era o ninsoare deasă, fulgii albi şi mari se 
îngrămădeau în jurul lui. Cum vor găsi în zăpadă 

ascunzătorile de hrană sau cărăruia pe care voiau s-o 
urmeze, câtre est? Nu vor avea nevoie nici de Dywen, nici 
de Bannen ca să ne urmărească, dacă vom merge prin 
Zăpadă proaspătă. lar zăpada ascundea denivelările 
pământului, mai cu seamă noaptea. Un cal ar putea să se 
împiedice de o rădăcină sau să-şi rupă 

piciorul, lovindu-se de o piatră. S-a sfârșit cu noi, îşi dădu 
el seama. S-a sfârşit inainte de a începe. Suntem pierduţi. 
Fiul căutătorului de lipitori nu va avea parte nici de o viaţă 
de lord, nici de fortăreață, nici de neveste sau coroană. Va 
avea parte doar de sabia unui sălbatic în burtă şi apoi deo 
groapă fără semn. Zăpada mi-a luat totul... zăpada 
blestemată... 

Zăpada îl mai nenorocise o dată. Zăpada pe care o 
aducea numele lui Snow, şi porcul său mult iubit. 

Chett se ridică. Picioarele îi erau înţepenite, iar fulgii 
transformau torţele din depărtări în flăcărui portocalii, 
înceţoşate. Se simţea de parcă ar fi fost atacat de un nor de 
insecte palide şi reci. | se aşezau pe umeri, pe cap, îi zburau 
pe la nas, în faţa ochilor. Înjurând, dădu fulgii la o parte cu 
mâna. Sam Tarly, îşi aminti. Mai pot încă să mă ocup de Ser 
Piggy, Îşi înfăşură şalul peste faţă, îşi trase gluga pe cap şi 
începu să traverseze tabăra cu paşi mari, către locul unde 
dormea laşul. 

Ningea atât de tare, încât se rătăci printre corturi, dar, în 
cele din urmă, zări micul adăpost călduţ pe care grăsanul şi-l 
făcuse între o stâncă şi coliviile corbilor. Tarly era îngropat 
sub un maldăr de pături negre de lână şi blănuri 
zdrenţăroase. Vântul purtase zăpada înăuntru, acoperindu-l. 
Arăta ca un fel de munte moale şi rotund. Când Chett scoase 
cu grijă pumnalul, oţelul foşni în teaca de piele, abia şoptit, 
ca o palidă speranţă. Unul dintre corbi croncăni. 


— Zăpadă, murmură un altul, mijindu-şi ochii negri 
printre gratii. 

Cel dintâi corb adăugă şi el: 

— Zăpadă. 

Chett trecu pe lângă ei, păşind cu băgare de seamă. O să- 
şi apese mâna stângă 

pe gura băiatului, ca să-i înăbuşe strigătele, şi pe urmă... 

Uuuuuuuh0000000000. 

Se opri cu un picior în aer, înghiţindu-şi înjurătura, în 
timp ce cornul răsuna, palid şi îndepărtat, dar inconfundabil. 
Nu acum. Blestemaţi fie zeii, nu tocmai ACUM! Bătrânul Urs 
ascunsese iscoade cu ochi ageri în pădurea ce împrejmuia 
Pumnul, ca să le dea de ştire când se apropie cineva. 
Oamenii lui Jarman Buckwell, întorşi de la Scara Uriaşului, îşi 
spuse Chett, sau Qhorin Halfhand, de la Trecătoarea 
Țipătului. Un singur sunet de corn însemna întoarcerea 
fraţilor. 

Dacă era Halfhand, Jon Snow ar putea fi cu el, în viaţă. 

Sam Tarly se ridică în capul oaselor, cu ochii umflaţi de 
somn şi se holbă la 23 

zăpadă, buimac. Corbii croncăâneau zgomotos, iar Chett 
îşi auzea câinii lătrând. 

Jumătate din tabăra blestemată e trează. Degetele-i 
înmănuşate se strânseră pe mânerul pumnalului, în timp ce 
aştepta ca sunetul să se stingă. Dar îndată ce pieri, porni din 
nou, mai puternic, mai limpede. 

UUUUUUUUUUUUhO00000000000000. 

— O, Zei, îl auzi pe Sam Tarly scâncind. Grăsanul se ridică 
în genunchi, clătinându-se, cu picioarele încâlcite în mantie 
şi pături. Le azvărli la o parte, dând din picioare, şi întinse 
mâna după haina de zale pe care o atârnase de o piatră 

din apropiere. În timp ce îşi trăgea peste cap haina 
imensă, cât un cort, şi îşi strecura trupul în ea, Sam îl zări pe 
Chett, stând în faţa lui. 

— Au fost două? întrebă el. Am visat că aud cornul 
sunând de două ori. 


— N-ai visat, răspunse Chett. A sunat de două ori, ca să 
cheme Rondul la arme. De două ori, vestind apropierea 
duşmanului. Te aşteaptă o secure pe care scrie P/ggy, 
grăsanule. De două ori înseamnă sălbatici. Îi veni să râdă, 
văzând teama întipărită pe faţa aceea rotundă, ca o lună 
plină. Să-i ia naiba pe toţi, înghiţi-i-ar şapte iaduri. 
Blestemata de Harma. Blestematul de Mance Rayder. 

Blestematul de Smallwood. Zicea că n-o să ne ajungă 
decât peste... 

UUUUUUUUUUUUUUUhO000000000000 

Cornul sună, sună şi sună, până când păru că nu seva 
stinge niciodată. Corbii îşi fâlfâiau aripile şi ţipau, zburau de 
colo-colo în colivii şi se agăţau de gratii, iar fraţii Rondului 
de Noapte se ridicau în toate colţurile taberei, îşi îmbrăcau 
armurile, îşi legau centurile, îşi apucau securile de război şi 
arcurile. Samwell Tarly se ridică, tremurând, cu faţa albă ca 
ninsoarea care cădea, învârtejindu-se, în jurul lor. 

— Trei, scânci el, a sunat de trei ori, am auzit trei. Nu 
sună niciodată de trei ori. Nu s-a întâmplat asta de sute şi 
mii de ani. Trei înseamnă... 

— Ceilalţi. Chett scoase un sunet care era pe jumătate 
râs, pe jumătate suspin şi, dintr-odată, era ud. Simţea cum 
urina i se prelinge pe picior şi vedea cum un şuvoi îi inundă 
partea din faţă a pantalonilor. 


JAIME 


Un vânt bătea dinspre est prin păru-i încâlcit, la fel de 
blând şi de parfumat ca degetele lui Cersei. Auzea păsările 
cântând şi simţea mişcarea râului sub barcă, în timp ce 
bătaia vâăslelor îi împingea către răsăritul trandafiriu. După 
timpul îndelungat petrecut în întuneric, lumea era atât de 
dulce, încât Jaime Lannister se simţea ameţit. Sunt viu şi 
îmbătat de lumina soarelui. Un hohot de râs izbucni dintr- 
odată de pe buzele lui, ca o prepeliţă ţâşnind din 
ascunzătoare. 

— Linişte, mormăi fetişcana, încruntându-se. Căutătura 
încruntată se potrivea pe chipul ei lătăreţ şi lipsit de 
frumuseţe mai bine ca un zâmbet. Nu că Jaime ar fi 24 

văzut-o vreodată zâmbind. Se amuza închipuindu-şi-o 
într-una dintre rochiile de mătase ale lui Cersei, în locul 
vestei sale de piele cu ţinte. La fe/ de bine ai putea îmbrăca 
o vacă în mătăsuri. 

Dar vaca ştia să vâslească. Sub pantalonii ei aspri, maro, 
se ascundeau pulpe ca butucii, iar muşchii alungiţi ai 
braţelor sale se întindeau şi se încordau la fiecare mişcare. 
Nici chiar după ce vâslise o jumătate de noapte nu dădea 
vreun semn de oboseală, ceea ce nu se putea spune despre 
vărul lui Jaime, Ser Cleos, care se muncea cu vâsla cealaltă. 
O fetişcană voinică şi puternică, dacă te uiţi la ea, şi totuşi, 
vorbeşte ca una de neam şi poartă sabie lungă şi pumnal. 
Ah, dar oare ştie să le folosească? Jaime avea de gând să 
afle, îndată ce va scăpa de lanţurile acelea. 

Avea cătuşe de fier la încheieturi şi o pereche aidoma la 
glezne, unite printr-un capăt de lanţ, nu mai lung de două 
palme. 

— Cuvântul meu de Lannister nu e de ajuns, s-ar părea, îi 
şicanase când l-au legat. Fusese foarte beat atunci, prin grija 
Catelynei Stark. Din evadarea lor de la Riverrun nu-şi mai 


amintea decât frânturi. Avuseseră de furcă nitel cu 
temnicerul, dar fetişcana voinică i-a venit de hac. După 
aceea, au urcat o scară fără sfârşit, răsucindu-se, iar şi iar. 
Picioarele îi erau ca de paie şi de două-trei ori s-a împiedicat, 
până când fetişcana i-a întins braţul, să se sprijine. La un 
moment dat, l-au înfăşurat într-o pelerină şi l-au împins pe 
fundul unei bărci. Îşi amintea că o auzise pe Lady Catelyn 
poruncind cuiva să ridice bariera-ghilotină de la Poarta Apei. 
Îl trimitea pe Ser Cleos înapoi la Debarcaderul Regelui, cu 
noi condiţii pentru regină, declarase ea pe un ton care nu 
lăsa loc de discuţii. 

Apoi trebuie că a leşinat. Vântul îi dădea o stare de 
somnolenţă şi era plăcut să-şi întindă oasele, un lux pe care 
lanţurile nu i-l îngăduiseră în celulă. Jaime învățase de mult 
să moţăie în şa, în timpul unui marş. Asta nu era cu nimic 
mai greu. Tyrion se va prăpădi de râs când va auzi cum am 
dormit în timpul evadării mele. Acum însă, era treaz, şi 
lanţurile erau supărătoare. 

— Doamna mea, strigă el, dacă mă scapi de lanţurile 
astea, te înlocuiesc şi eu la vâsle. 

Ea se încruntă din nou, bănuitoare, numai foc şi pară. 

— Ai să-ţi porţi lanţurile, Regicidule. 

— Te gândeşti să  vâsleşti tot drumul până la 
Debarcaderul Regelui, fătucă? 

— Să-mi spui Brienne. Nu fătucă. 

— Numele meu este Ser Jaime. Nu Regicidul. 

— Negji faptul că ai ucis un rege? 

— Nu. Tu îţi negi sexul? Dacă e aşa, desfă-ţi pantalonii ăia 
şi arată-mi. Jaime îi oferi un zâmbet ingenuu. Ţi-aş cere să-ţi 
desfaci corsajul, dar după cum te văd, asta n-ar dovedi prea 
multe. 

Ser Cleos se foi nervos: 

— Vere, nu-ţi uita manierele. 

25 

Sângele Lannisterilor e subțire în venele lui, îşi zise Jaime. 
Ser Cleos era fiul mătuşii sale Genna, cu nătângul de 


Emmon Frey, care a trăit cu spaima Lordului Tywin Lannister 
din clipa în care s-a căsătorit cu sora acestuia. Când Lordul 
Walder Frey a adus Gemenii în război, de partea 
Riverrunului, Ser Emmon a ales să fie de partea soţiei sale, 
nu a propriului tată. Caster/y Rock a ieşit cât se poate de 
prost din afacerea asta, chibzui Jaime. Ser Cleos arăta ca o 
nevăstuică, lupta ca o gâscă şi avea curajul unui mieluşel 
deosebit de viteaz. Lady Stark îi promisese că-l va elibera 
dacă îi va duce lui Tyrion mesajul ei, iar Ser Cleos a jurat 
solemn că aşa va face. 

Juraseră cu toţii vrute şi nevrute acolo, în celulă. Mai cu 
seamă Jaime. Acesta era preţul lui Catelyn pentru eliberarea 
lui. l-a aşezat în dreptul inimii vârful sabiei pe care o ceruse 
de la fetişcana voinică şi a spus: 

— Jură că nu vei mai ridica niciodată armele împotriva 
vreunui Stark sau a vreunui Tully. Jură că-l vei sili pe fratele 
tău să-şi onoreze promisiunea de a-mi înapoia fiicele, vii şi 
nevătămate. Jură pe onoarea ta de cavaler, pe onoarea ta de 
Lannister, pe onoarea ta de Frate Jurat al Gărzii Regelui. Jură 
pe viaţa surorii tale şi pe a tatălui tău, pe viaţa fiului tău, pe 
zeii vechi şi noi, şi te voi trimite înapoi la sora ta. Refuză, şi 
sângele tău îmi aparţine. Jaime îşi amintea împunsătura 
oţelului prin hainele-i jerpelite, când Catelyn a răsucit vârful 
sabiei. 

Mă întreb ce ar avea de spus Înaltul Septon despre 
caracterul sfânt al jură- 

mintelor rostite de un om mort de beat, legat în lanțuri 
de un zid, cu o sabie la piept! Nu că Jaime şi-ar fi făcut cu 
adevărat griji în privinţa acelui grăsan ipocrit. 

Sau a zeilor pe care susţinea că-i slujeşte. Îşi amintea 
găleata pe care Lady Catelyn o lovise cu piciorul în celula 
lui. O femeie ciudată, să-şi lase fetele în seama unui bărbat 
cu rahat în loc de onoare. Deşi nu îndrăznea să se încreadă 
în el mai mult decât era nevoie. Își pune nădejdea în Tyrion, 
nu în mine. 


— Poate că, până la urmă, nu e chiar aşa de proastă, zise 
Jaime cu voce tare. 

Cea care îl păzea îi înţelese greşit vorbele. 

— Nu sunt proastă. Nici surdă. 

O luă cu binişorul; s-o ia peste picior ar fi fost atât de 
simplu, încât n-ar fi avut nici un haz. 

— Vorbeam de unul singur, şi nu despre tine. E un obicei 
pe care-l deprinzi uşor când stai într-o celulă. 

Brienne îi aruncă o privire fioroasă, împingând vâăslele, 
trăgându-le, împingân-du-le iar, fără să spună nimic. 

E la fel de bună de gură pe cât e de frumoasă. 

— După cum vorbeşti, aş zice că te tragi dintr-o familie 
nobilă. 

— Tatăl meu este Selwyn de Tarth, prin îndurarea zeilor, 
Lord de Evenfall. 

Până şi asta o spusese printre dinţi. 

— Tarth, zise Jaime. O stâncă înfiorătoare, în marea 
îngustă, din câte-mi amintesc. lar Evenfallul e jurat 
Capătului Furtunii. Cum se face că-l slujeşti pe 26 

Robb de Winterfell? 

— Pe Lady Catelyn o slujesc eu. lar ea mi-a poruncit să te 
duc teafăr la fratele tău, Tyrion, la Debarcaderul Regelui, nu 
să mă iau la harţă cu tine. Taci din gură. 

— Sunt sătul până-n gât de tăcere, femeie. 

— Atunci vorbeşte cu Ser Cleos. Eu n-am ce sta la discuţii 
cu monştrii. 

Jaime şuieră. 

— Mongştrii ăştia sunt prin preajmă? Se ascund în apă, 
poate? Între sălciile alea? Ce mă fac eu fără sabie? 

— Un bărbat care-şi siluieşte propria soră, îşi ucide regele 
şi încearcă să 

omoare un copil nevinovat nu merită alt nume. 

Nevinovat! Băiatul ăla nemernic ne spiona. Jaime nu voia 
decât o oră singur cu Cersei. Călătoria lor spre nord fusese o 
agonie fără sfârşit. S-o vadă în fiecare zi, fără s-o poată 
atinge, să ştie că, noapte de noapte, în cabina aia mare şi 


scârţâitoare, Robert se vâra în patul ei, beat, abia ţinându-se 
pe picioare... Tyrion se străduise din răsputeri să-i menţină 
buna dispoziţie, dar nu fusese îndeajuns. 

— Fii politicoasă când vorbeşti despre Cersei, fătucă, o 
preveni el. 

— Mă cheamă Brienne, nu fătucă. 

— Ce-ţi pasă cum îţi spune un monstru? 

— Mă cheamă Brienne, repetă ea, încăpăţânată ca un 
catăr. 

— Lady Brienne. Părea atât de stânjenită, încât Jaime îi 
simţi punctul slab. Sau Ser Brienne ar fi mai pe gustul tău? 
Râse. Nu, mă tem că nu. Poţi să-i pui unei vaci de lapte 
hamuri şi armură şi s-o îmbraci toată-n mătase, dar asta nu 
înseamnă 

c-o poţi călări pe câmpul de luptă. 

— Vere Jaime, te rog, nu se cuvine să vorbeşti aşa de 
grosolan. Sub mantie, Ser Cleos purta o cămaşă cu blazonul 
turnurilor gemene ale Casei Frey şi leul auriu al Lannisterilor. 
Avem cale lungă de mers. N-ar trebui să ne certăm. 

— Eu când mă cert, mă cert cu sabia, vere. Vorbeam cu 
domniţa. Spune-mi, fătucă, toate femeile din Tarth sunt atât 
de respingătoare ca tine? Dacă aşa stau lucrurile, îi plâng pe 
bărbaţi. Probabil că ei nu ştiu cum arată femeile adevărate, 
dacă locuiesc pe un munte mohorât, în mijlocul mării. 

— Tarthul e un loc frumos, mormăi fata, vâslind. Insulele 
de Safir, i se spune. 

Taci, monstrule, dacă nu vrei să mă obligi să-ţi pun câluş 
în gură. 

— E şi necuviincioasă pe deasupra, ce zici, vere? îl 
întrebă Jaime pe Ser Cleos. 

Dar are oţel în şira spinării, te asigur. Nu mulţi bărbaţi 
îndrăznesc să-mi spună 

monstru în faţă. Deşi, pe la spate, sunt destul de slobozi 
la gură, n-am nici o îndoială. 

Ser Cleos tuşi nervos. 


— Lady Brienne a auzit minciunile alea de la Lady 
Catelyn, fără doar şi poate. 

Clanul Stark nu poate spera să te înfrângă cu săbiile, ser, 
aşa că acum duce războiul cu vorbe otrăvite. 

M-au înfrânt cu săbiile, imbecilule. Jaime zâmbi cu 
înţeles. Oamenii pot 27 

pricepe tot felul de lucruri dintr-un zâmbet plin de 
înţeles, dacă îi laşi. Oare vărul Cleos chiar a înghițit rahatul 
ăsta, sau se căzneşte să mi se vâre pe sub piele? Cu cine 
avem de-a face, cu un nătărău cinstit sau cu un lingău? 

Ser Cleos continuă să trâăncănească în voie. 

— Oricine crede că un Frate Jurat al Gărzii Regelui ar fi în 
stare să facă vreun rău unui copil nu ştie ce înseamnă 
onoarea. 

Lingău. La drept vorbind, Jaime ajunsese să aibă 
remuşcări fiindcă l-a aruncat pe Brandon Stark pe fereastră. 
Cersei îi făcuse fără încetare inimă rea, apoi, când copilul 
refuza să moară. 

— Avea şapte ani, Jaime, îl mustra ea. Chiar dacă ar fi 
înţeles ce a văzut, ar fi trebuit să-l putem ameninţa ca să 
păstreze tăcerea. 

— Nu m-am gândit că ai vrea... 

— Tu nu gândeşti niciodată. Dacă băiatul se trezeşte şi îi 
spune tatălui său ce a văzut... 

— Dacă şi cu parcă. A tras-o în poala lui. Dacă se trezeşte, 
spunem că a visat, îl facem mincinos şi, în cel mai rău caz, o 
să-l omor pe Ned Stark. 

— Şi pe urmă ce-ţi închipui că va face Robert? 

— Robert poate să facă ce vrea. Mă voi război cu el, dacă 
va fi nevoie. 

Războiul pentru crăcii lui Cersei, aşa îl vor numi 
cântăreții. 

— Jaime, dă-mi pace, s-a înfuriat ea, luptându-se să se 
ridice. 

Fără să-i dea ascultare, a sărutat-o. Pentru o clipă, Cersei 
s-a împotrivit, dar apoi buzele i s-au deschis sub apăsarea 


gurii lui. Îşi amintea gustul de vin şi de cuişoare de pe limba 
ei. Un tremur străbătuse trupul lui Cersei. Jaime şi-a 
strecurat mâna sub corsaj şi l-a smuls, sfâşiind mătasea. 
Sânii ei au ţâşnit afară şi, o vreme, băiatul Stark a fost uitat. 

Să-şi fi amintit Cersei de el după aceea şi să-l fi tocmit pe 
omul despre care vorbea Lady Catelyn, ca să se asigure că 
băiatul nu se va mai trezi niciodată? 

Dacă l-ar fi vrut mort, m-ar fi trimis pe mine. Şi nu-i 
stătea în fire să aleagă o iscoadă care să facă o asemenea 
treabă de mântuială. 

În josul râului, soarele răsărea, strălucind pe suprafaţa 
biciuită de vânt a apei. 

Ţărmul sudic era argilă roşie, neted ca orice drum. Păraie 
mai mici se vărsau în râul cel mare, iar trunchiurile putrede 
ale copacilor înecaţi se agăţau de maluri. 

Ţărmul nordic era mai sălbatic. Maluri înalte, stâncoase, 
se înălţau la şapte metri deasupra lor, încoronate de un 
platou de fagi, stejari şi castani. Pe culmea semeaţă 

din faţa lui, Jaime zări un turn de veghe, din ce în ce mai 
înalt, cu fiecare bătaie a vâslelor. Cu mult înainte de a 
ajunge la el, ştiu că era părăsit, cu pietrele-i roase de vreme 
năpădite de trandafiri căţărători. 

Când vântul îşi schimbă direcţia, Ser Cleos o ajută pe 
fetişcana voinică să 

ridice vela, un triunghi de pânză aspră, colorat în roşu şi 
albastru. Culorile familiei Tully, care le-ar pricinui cu 
siguranţă necazuri dacă ar întâlni vreo corabie Lannister pe 
râu, dar era singura velă pe care o aveau. Brienne luă cârma, 
28 

Jaime scoase derivorul, zornăindu-şi lanţurile în timp ce 
se mişca. După aceea, prinseră viteză, ajutaţi de vânt şi de 
curent. 

— Am putea să scurtăm mult din drum, dacă m-ai duce la 
tata, nu la fratele meu, sublinie Jaime. 

— Fiicele Doamnei Catelyn sunt la Debarcaderul Regelui. 
Mă voi întoarce cu fetele sau deloc. 


Jaime i se adresă lui Ser Cleos: 

— Vere, dă-mi puţin cuțitul tău. 

— Nu. Femeia se încorda. Nu te vreau înarmat. Glasul îi 
era neclintit ca o stâncă. 

Se teme de mine, chiar şi în lanţuri. 

— Cleos, se pare că trebuie să te rog să mă razi. Lasă-mi 
barba, dar ia-mi tot părul de pe cap. 

— Vrei să te tund chilug? întrebă Ser Cleos Frey. 

— Regatul îl cunoaşte pe Jaime Lannister drept un bărbat 
fără barbă, cu părul lung, auriu. Un bărbat pleşuv cu o barbă 
galbenă, murdară, poate trece neobservat. 

Prefer să nu fiu recunoscut câtă vreme sunt în lanţuri. 

Pumnalul nu era pe cât de ascuţit ar fi trebuit. Cleos 
reteza fără teamă, tăind şi sfârtecând prin claia încurcată şi 
azvârlind părul peste bord. Buclele aurii pluteau pe luciul 
apei, rămânând în urmă, una câte una. În timp ce şuviţele 
încâlcite dispăreau, un păduche cobori pe gâtul lui Jaime. ÎI 
prinse şi îl zdrobi cu unghia degetului mare. Ser Cleos mai 
culese şi alţii de pe scalpul lui şi îi aruncă în valuri. 

Jaime îşi vâri capul în apă şi îl puse pe Ser Cleos să-şi 
ascută cuțitul înainte de a-l lăsa să-i radă ultimii milimetri de 
mirişte galbenă. Când treaba fu terminată, trecură şi la 
aranjatul bărbii. 

Chipul ce se oglindea în apă era al unui bărbat pe care 
Jaime nu-l cunoştea. Nu numai că era pleşuv, dar arăta de 
parcă îmbătrânise cu cinci ani în temniţa aceea. 

Avea faţa mai suptă, cu cearcăne sub ochi şi riduri pe 
care nu şi le amintea. Așa, nu mai semăn atât de mult cu ea. 
Cersei va uri asta. 

Pe la amiază, Ser Cleos adormise. Sforăiturile lui sunau ca 
măcăitul unor rațe împerechindu-se. Jaime îşi lungi gâtul, să 
privească lumea trecând pe lângă ei; după întunericul 
celulei, fiecare piatră şi fiecare copac erau o minune. 

Câteva colibe cu o singură încăpere apărură şi dispărură, 
cocoţate pe stâlpi înalţi, care le făceau să semene cu nişte 
cocori. Nu văzură nici ţipenie de om. 


Păsările zburau deasupra lor sau ţipau din pomii care 
străjuiau ţărmul, iar Jaime zări peşti argintii brăzdând apa. 
Păstrăvul familiei Tully, semn rău, gândi el, până 

când văzu un altul şi mai rău - unul dintre buştenii 
plutitori pe lângă care trecură 

se dovedi a fi un cadavru, umflat şi palid. Mantia îi era 
încurcată printre rădăcinile unui copac căzut, colorată, 
inconfundabil, în purpuriul Lannisterilor. Se întrebă 

dacă fusese cineva cunoscut. 

Furcile Tridentului erau calea cea mai uşoară pentru a 
trece lucruri sau oameni 29 

peste ţinuturile riverane. În vremuri de pace, ar fi putut 
întâlni pescari în luntrile lor, corăbii cu grâne duse în aval, 
negustori vânzând de la ace până la baloţi de pânză în 
prăvăliile lor plutitoare, poate chiar şi barca vreunui 
comediant, pictată 

în culori ţipătoare, cu pânze matlasate, în zeci de culori, 
croindu-şi drum în susul râului, din sat în sat şi din castel în 
castel. 

Dar războiul îşi luase obolul. Treceau pe lângă sate, dar 
nici urmă de ţărani. 

Un năvod gol, sfâşiat, atârnând din vreun copac era 
singurul semn că pe acolo fuseseră pescari. O fată care îşi 
adăpa calul o zbughi îndată ce le văzu pânza. Mai tărziu, 
trecură pe lângă o duzină de ţărani care săpau un câmp, 
lângă ruinele unui turn pârjolit. Oamenii îi priviră posomorâţi 
şi se întoarseră la treburile lor, după ce hotărâră că barca nu 
reprezenta nici o ameninţare. 

Furca Roşie era o apă domoală, cu albia largă, un râu 
întortocheat, cu meandre şi cotituri, presărat cu insulițe 
împădurite şi adesea strangulat de stavile şi bancuri de nisip 
ce stăteau ascunse chiar sub luciul apei. Însă Brienne părea 
să aibă ochiul ager la pericole, găsind de fiecare dată 
făgaşul. Când Jaime o lăudă pentru cât de bine cunoştea 
râul, ea îl privi neîncrezătoare şi spuse: 


— Nu cunosc râul. Tarthul este o insulă. Am învăţat să 
stăpânesc vâslele şi vela înainte să fi stat în şa. 

Ser Cleos se ridică şi se frecă la ochi. 

— O, zei, mă dor braţele. Sper că vântul nu se opreşte. Îl 
adulmecă. Simt miros de ploaie. 

Jaime ar fi primit cu bucurie o ploaie straşnică. Temniţele 
Riverrunului nu erau cele mai curate locuri din cele Şapte 
Regate. Probabil că trupul îi mirosea deja a brânză stătută. 

Cleos privi, mijindu-şi ochii, în josul apei. 

— Fum! 

Un deget subţire, gri, se îndoia, făcându-le semn să se 
apropie. Se ridica dinspre ţărmul sudic, la mai multe mile 
depărtare, răsucindu-se, curbându-se. Mai jos, Jaime desluşi 
rămăşiţele unei clădiri imense, arzând mocnit, şi un stejar 
înţesat de trupuri de femei. 

Ciorile abia se atinseseră de cadavre. Frânghiile subţiri 
tăiau adânc în carnea moale a gâtlejurilor, iar când vântul 
bătea, trupurile se răsuceau, legănându-se. 

— N-a fost o treabă cavalerească, spuse Brienne când 
erau destul de aproape ca să poată vedea limpede. Nici un 
cavaler adevărat n-ar îngădui un asemenea măcel. 

— Fătucă, adevărații cavaleri văd lucruri mai rele ori de 
câte ori merg la război, zise Jaime. Şi, da, fac lucruri mai 
rele. 

Brienne cârmi către țărm. 

— N-am să las nici o făptură nevinovată să rămână hrană 
pentru ciori. 

— O fătucă fără inimă. Ciorile trebuie să mănânce şi ele. 
Rămâi pe râu şi lasă 

morţii în pace, femeie. 

30 

Acostară în aval de locul unde stejarul uriaş îşi pleca 
ramurile deasupra apei. 

În timp ce Brienne cobora pânzele, Jaime se dădu jos, 
mişcându-se greoi, cu lanţurile la picioare. Apa Furcii Roşii îi 
umplu cizmele şi îl udă până la piele, prin pantalonii 


jerpeliţi. Răzând, se prăbuşi în genunchi, îşi vâri capul sub 
apă şi îl scoase, picurând. Mâinile îi erau mânjite de noroi, 
iar când şi le curăţă în valuri, le văzu parcă mai slabe şi mai 
palide decât şi le amintea. Îşi simţi picioarele înţepenite şi 
nesigure, când îşi lăsă povara trupului pe ele. La naiba, am 
stat prea mult în temnița Casei Tully! 

Brienne şi Cleos traseră barca la mal. Cadavrele atârnau 
deasupra capetelor lor, pătrunse de moarte ca nişte fructe 
putrede. 

— Unul dintre noi va trebui să le dea jos, spuse fetişcana. 

— Mă urc eu. Jaime se apropie de mal, zornăind. Numai 
scoate-mi lanţurile astea. 

Brienne privea în sus, la una dintre femeile moarte. Jaime 
veni mai aproape, târşâindu-şi picioarele, cu paşi mici, 
poticniţi - singurul fel în care lanţul de o palmă îi îngăduia 
să meargă. Zâmbi, văzând inscripţia grosolană ce atârna la 
gâtul celui mai de sus cadavru. 

— Doamna cu lei, citi el. O, da, femeie, a fost o treabă cât 
se poate de necava-lerească... dar au făcut-o oamenii tăi, nu 
ai mei. Mă întreb cine erau aceste femei. 

— Târfe de tavernă, zise Ser Cleos. Asta a fost un han, 
acum mi-l amintesc. 

Câţiva dintre oamenii din escorta mea au petrecut 
noaptea aici, când ne-am întors ultima oară la Riverrun. 

Nu mai rămăsese nimic din clădire, doar temelia de piatră 
şi un talmeş-balmeş 

de grinzi prăbuşite, carbonizate. Fumul se ridica încă din 
cenuşă. 

Jaime lăsase bordelurile şi târfele pe seama fratelui său, 
Tyrion; Cersei era singura femeie pe care o dorise vreodată. 

— S-ar părea că fetele i-au desfătat pe câţiva dintre 
soldaţii nobilului meu tată. 

Probabil i-au servit cu mâncare şi băutură. În felul ăsta şi- 
au câştigat colanele de trădători, cu un sărut şi o cană cu 
bere. Jaime aruncă o privire în susul şi în josul râului, să se 
asigure că nu era chiar nimeni prin preajmă. Acesta e ţinutul 


Brackenilor. Lordul Janos ar fi putut porunci să fie omorâte. 
Tatăl meu i-a pârjolit castelul, mă tem că Lordul Janos nu ne 
iubeşte. 

— S-ar putea să fie mâna lui Marq Piper, zise Ser Cleos. 
Sau a lui Beric Dondarion, năluca pădurii, deşi am auzit că el 
ucide doar soldaţi. Probabil a fost vreo ceată de nordici ai lui 
Roose Bolton. 

— Bolton a fost înfrânt de tatăl meu la Furca Verde. 

— Dar nu nimicit, preciza Ser Cleos. A venit din nou la 
sud, când Lordul Tywin a mărşăluit împotriva vadurilor. 
Umbla vorba la Riverrun că a luat Harrenhalul din mâinile lui 
Ser Amory Lorch. 

Lui Jaime nu-i plăcea deloc cum sună asta. 

— Brienne, zise el, făcându-i favoarea să-i spună pe 
nume, în speranţa că l-ar 31 

putea asculta, dacă Lordul Bolton stăpâneşte Harrenhalul, 
e de aşteptat ca Tridentul şi drumul regelui să fie păzite. 

Lui Jaime i se păru că zăreşte o umbră de şovăială în ochii 
ei mari şi albaştri. 

— Eşti sub protecţia mea, zise Brienne. Ar trebui să mă 
omoare mai întâi pe mine. 

— N-aş crede că asta le-ar da bătăi de cap. 

— Lupt la fel de bine ca tine, se apără ea. Am fost printre 
cei şapte aleşi ai Regelui Renly. Mi-a aşezat pe umeri, cu 
mâinile lui, mantia vărgată de mătase a Gărzii Curcubeului. 

— Garda Curcubeului? Tu şi alte şase fete, am dreptate? 
Un cântăreţ zicea odată că toate fecioarele sunt frumoase în 
mătase, dar nu te-a întâlnit pe tine, nu-i aşa? 

Femeia roşi. 

— Avem morminte de săpat. Începu să se caţere în copac. 

Ramurile de jos ale stejarului erau destul de mari ca să 
poată sta în picioare, după ce urcă trunchiul. Se strecură 
printre frunze, cu pumnalul în mână, tăind funiile cadavrelor. 
Mugştele roiau în jurul leşurilor care cădeau şi duhoarea era 
din ce în ce mai greu de suportat, cu fiecare cadavru căzut 
la pământ. 


— Mare osteneală, pentru nişte târfe, se plânse Ser Cleos. 
Cu ce artrebui să 

săpăm? Nu avem lopeţi, iar eu, unul, n-am de gând să-mi 
folosesc sabia, eu... 

Brienne scoase un strigăt. În loc să urce, sări jos. 

— La barcă! Repede! Am văzut o corabie. 

Se zoriră din răsputeri, deşi Jaime nu putea să alerge mai 
deloc şi fu luat pe sus în barcă, de vărul lui. Brienne urni 
barca de la mal cu o singură vâăslă şi ridică în grabă pânzele. 

— Ser Cleos, va trebui să vâsleşti şi tu. 

Ser Cleos se supuse. Barca începu să spintece apa puţin 
mai repede; curent, vânt şi vâsle, toate îşi uniră forţele. 
Jaime stătea înlănţuit, privind în amonte. 

Vedea doar vârful celeilalte vele. După felul cum cotea la 
Furca Roşie, părea să 

fie dincolo de câmpuri, înaintând spre nord, în spatele 
unei perdele de copaci, în timp ce ei se îndreptau spre sud, 
dar Jaime ştia că era o iluzie. Îşi ridică ambele mâini, 
umbrindu-şi ochii. 

— Roşu-murdar şi albastru-deschis, anunţă el. 

Gura mare a lui Brienne se muncea fără un sunet, făcând- 
o să arate ca o vacă 

rumegându-şi nutreţul. 

— Mai repede, ser. 

Hanul dispăru în curând în spatele lor, şi nu se mai zărea 
nici vârful velei, dar asta nu însemna nimic. După ce aveau 
să treacă de cotul râului, urmăritorii lor se vor ivi din nou. 

— Putem spera că nobilii Tully se vor opri să îngroape 
târfele moarte, presupun. Perspectiva de a se întoarce în 
celulă nu-l încânta pe Jaime. Tyrion s-ar 32 

putea gândi la o soluție isteață acum, dar mie, unul, nu- 
mi trece prin minte decât să mă reped la ei cu sabia. 

Aproape o oră întreagă se jucară de-a v-aţi ascunselea cu 
urmăritorii, gonind printre meandre şi mici insule 
împădurite. Tocmai când începeau să spere că 


reuşiseră cumva să-şi piardă urma, corabia îndepărtată se 
arătă din nou. Ser Cleos se opri din văslit. 

— Lua-i-ar Ceilalţi. Îşi şterse fruntea de sudoare. 

— Vâsleşte! porunci Brienne. 

— E o galeră fluvială, anunţă Jaime după ce privise cu 
atenţie o vreme. Cu fiecare bătaie a vâslelor, mai creştea 
parcă puţin. Nouă vâsle pe fiecare parte, ceea ce înseamnă 
optsprezece bărbaţi. Mai mulţi, dacă au şi soldaţi, pe lângă 
vâslaşi. Şi au pânze mai mari decât ale noastre. Nu putem 
scăpa de ea. 

Ser Cleos îngheţă, cu vâsla în mână. 

— Optsprezece, spui? 

— Câte şase pentru fiecare. Eu m-aş pune cu opt, dar 
brăţările astea mă cam încurcă. Jaime îşi ridică încheieturile. 
Doar dacă nu cumva Lady Brienne ar binevoi să mă dezlege. 

Ea îl ignoră, concentrându-şi toate eforturile la vâslit. 

— Am avut un avans de o jumătate de noapte faţă de ei, 
spuse Jaime. Ei vâslesc din zori, lăsând să se odihnească 
doar câte doi vâslaşi o dată. Trebuie să 

fie epuizați. Doar acum, la vederea bărcii noastre, au 
căpătat pesemne un imbold, dar asta nu va dura. Ar trebui 
să fim în stare să omorâm o mare parte dintre ei. 

Ser Cleos se uita la el cu gura căscată. 

— Dar... sunt optsprezece. 

— Cel puţin. Mai degrabă sunt douăzeci sau douăzeci şi 
cinci, zise Jaime. 

Vărul său suspină adânc. 

— Nu putem spera să înfrângem optsprezece. 

— Am spus eu aşa ceva? Cel mai bun lucru la care putem 
spera este să murim cu săbiile în mâini. Era absolut sincer. 
Jaime Lannister nu se temuse niciodată de moarte. 

Brienne se opri din vâslit. Sudoarea îi lipise pe frunte 
şuviţe din păru-i de culoarea inului, iar grimasa ce i se 
aşternuse pe chip o făcea mai urâtă ca niciodată. 

— Eşti sub protecţia mea, spuse ea, cu glasul răguşit de 
mânie, aproape un mârăit. 


În faţa unei asemenea înverşunări, Jaime nu-şi putu 
stăpâni râsul. E Câinele cu ţâțe, gândi el. Sau ar fi, dacă am 
putea vorbi de aşa ceva. 

— Atunci, apără-mă, fătucă. Sau eliberează-mă, ca să mă 
apăr singur. 

Galera trecea uşor în aval, o imensă libelulă de lemn. În 
jurul ei, apa spumega sub furia vâăslelor. Câştiga teren 
văzând cu ochii, iar oamenii de pe punte se îmbulzeau tot 
mai în faţă, pe măsură ce se apropia. În mâini le străluceau 
săbiile, iar Jaime văzu şi arcuri. Arcaşi. Ura arcaşii. 

33 

La pupa năvalnicei galere stătea un bărbat îndesat, cu 
capul pleşuv, sprâncene albe, stufoase, şi braţe vânjoase. 
Peste zale, purta o cămaşă albă, slinoasă, cu o salcie 
plângătoare brodată cu fir verzui, însă pe mantie avea cusut 
un păstrăv argintiu. Căpitanul gărzii din Riverrun. La vremea 
lui, Ser Robin Ryger fusese un luptător dârz, dar vremea lui 
trecuse. Era de o vârstă cu Hoster Tully şi îmbătră- 

nise odată cu stăpânul său. 

Când bărcile se aflau la cincizeci de metri una de alta, 
Jaime îşi strânse palmele căuş în jurul gurii şi strigă peste 
apă: 

— Al venit să-mi urezi vânt bun, Ser Robin? 

— Am venit să te duc înapoi, Regicidule, răcni Lordul 
Robin Ryger. Cum de ţi-ai pierdut părul auriu? 

— Sper să-mi orbesc duşmanii cu strălucirea ţestei. Ţie ţi- 
a mers destul de bine. 

Pe Ser Robin nu-l amuza. Distanţa dintre galeră şi barcă 
se micşorase la patruzeci de metri. 

— Aruncați-vă vâslele şi armele în râu şi nimeni nu va 
păți nimic. 

Ser Cleos se răsuci: 

— Jaime, spune-i că am fost eliberaţi de Lady Catelyn... 
un schimb de prizonieri, în bună lege. 

Jaime îi spuse, dar fără nici un folos. 


— Lady Catelyn Stark nu e stăpână peste Riverrun, îi 
strigă Robin. Patru arcaşi se aşezară pe poziţii, flancându-l, 
doi în picioare, doi în genunchi. 

Aruncaţi- vă săbiile în apă. 

— Nu am sabie, replică Jaime, da, dacă aş avea, ți-aş 
vâri-o în burtă, iar celor patru mişei le-aş ciopârți ouăle. 

Îi răspunse un stol de săgeți. Una lovi catargul cu un 
zgomot surd, două 

străpunseră vela şi a patra trecu la câţiva centimetri de 
Jaime. 

Un alt cot larg a râului se desluşea în faţa lor. Brienne 
înclină barca, întorcând-o de-a curmezişul curbei. Verga se 
balansa, cu vela pârâind, umflată de vânt. În faţa lor, o 
insulă mare trona în mijlocul apei. Şuvoiul principal curgea 
către dreapta. Spre stânga, un braţ al râului se alungea între 
insulă şi falezele înalte ale țărmului nordic. Brienne întoarse 
cârma şi luntrea o tăie spre stânga, cu vela fremătând. Jaime 
îi urmări ochii. Ochi frumoşi, gândi el, şi liniştiți. Ştia să 

citească ochii unui om. Ştia cum arăta frica. E hotărâtă, 
nu disperată. 

La treizeci de metri în urma lor, galera intra în curbă. 

— Ser Cleos, ia cârma, ordonă fetişcana. Regicidule, ia o 
vâslă şi fereşte-ne de stânci. 

— Cum porunceşte doamna mea. O vâslă nu era o sabie, 
dar paleta putea să 

zdrobească faţa unui om, dacă era bine mânuită, iar 
coada putea fi folosită pentru a para loviturile. 

Ser Cleos îndesă vâsla în mâna lui Jaime şi se îndreptă în 
grabă spre pupa. 

4 


Trecură de capul insulei şi porniră la goană în josul 
braţului, împroşcând apa către faleză, când barca se înclină. 
Insula era acoperită de o pădure deasă, un hăţiş de sălcii, 
stejari şi pini înalţi, aruncând peste apele adânci umbre 
întunecate, ce ascundeau cioturi şi trunchiuri putrede de 
copaci înecaţi. În stânga lor, faleza se ridica abruptă şi 


stâncoasă, cu râul spumegând în valuri albe în jurul 
bolovanilor sparţi şi al pietrelor căzute de-a valma de pe 
costişă. 

Trecură din lumina soarelui în umbră, feriţi de privirea 
galerei, între un zid verde de copaci şi o faleză stâncoasă, 
gri-maronie. Un răgaz de câteva clipe din calea săgeților, 
gândi Jaime, îndepărtând barca de un bolovan pe jumătate 
scufundat. 

Barca se clătină. Auzi un pleoscăit scurt şi, când privi 
împrejur, Brienne dispăruse. O clipă mai tărziu, o zări din 
nou, ridicându-se din valuri, la poalele falezei, îşi croi drum 
prin apa mică, înainta de-a buşilea peste câteva pietre şi 
începu să se caţere. Ser Cleos se holbă la ea cu gura 
căscată. Nebuna, gândi Jaime. 

— N-o lua în seamă pe fătucă, se răsti el la Ser Cleos. 
Cârmeşte! 

Vedeau pânza mişcându-se în spatele copacilor. Galera li 
se înfăţişă întreagă în mijlocul cotiturii, la douăzeci şi cinci 
de metri în spatele lor. Când se apropie, prora se balansa cu 
putere şi o mulţime de săgeți îşi luară zborul, dar toate îi 
ocoliră. Mişcarea celor două bărci le dădea bătăi de cap 
arcaşilor, dar Jaime ştia că vor învăţa cât de curând să se 
echilibreze. Brienne era la jumătatea stâncii, ridicându-şi 
trupul cu mâinile. Ryger o va vedea, cu siguranță, iar atunci 
va pune arcaşii să o doboare. Jaime hotărî să pună mândria 
bătrânului la încercare: 

— Ser Robin, strigă el, ascultă-mă o clipă. 

Ser Robin ridică o mână şi arcaşii săi coborâră arcurile. 

— Spune ce vrei, Regicidule, dar repede. 

Barca ţâşni printre bucăţi risipite de pietre sparte, când 
Jaime strigă: 

— Ştiu o cale mai bună de rezolvare - lupta de la om la 
om. TU şi cu mine. 

— Nu m-am născut azi-dimineaţă, Lannister. 

— Nu, dar ai toate şansele să mori în după-amiaza asta. 
Jaime ridică mâinile, ca interlocutorul lui să-i vadă cătuşele. 


Voi lupta cu tine înlănțuit. De ce te-ai teme? 

— Nu de tine, ser. Dacă ar fi să aleg, nimic nu mi-ar 
plăcea mai mult, dar mi s-a poruncit să te duc înapoi viu, 
dacă se poate. Arcaşi... Le făcu semn. Potriviţi. 

Întindeţi. Tra... 

Şirul de arcaşi era la mai puţin de douăzeci de metri. Cu 
greu ar fi putut rata. 

Dar, când îşi întinseră arcurile lungi, o ploaie de pietricele 
năvăli în jurul lor. 

Pietricelele răpăiră pe punte, le săltară de pe coifuri şi 
împroşcară apa de-o parte şi de alta a prorei. Cei care aveau 
destulă minte să înţeleagă ridicară privirea tocmai când un 
bolovan, mare cât o vacă, se desprinse din vârful stâncii. Ser 
Robin ţipă înspăimântat. Piatra se rostogoli prin aer, lovi faţa 
stâncii, se rupse în 35 

două şi se prăvăli peste ei. Bucata cea mai mare izbi 
catargul, sfârtecă vela, aruncă doi arcaşi în râu şi zdrobi 
piciorul unui vâslaş aplecat deasupra vâslei sale. 

luţeala cu care galera începu să se umple de apă sugera 
că bucata mai mică lovise direct în carenă. Strigătele 
vâslaşilor răsunară, lovindu-se, cu ecou, de stâncă, în timp 
ce arcaşii se zbăteau, duşi de curent. După cum împroşcau 
apa, nici unul dintre ei nu ştia să înoate. Jaime râse. 

Pe când ieşeau din cotul râului, galera se scufunda 
printre mlaştini, vârtejuri şi stavile, iar Jaime Lannister 
ajunsese la concluzia că zeii erau buni. Ser Robin şi 
blestemaţii lui de arcaşi aveau să facă un drum lung şi ud 
înapoi spre Riverrun, iar Jaime era scăpat de fetişcana 
voinică şi urâtă. Nici eu însumi n-aş fi putut plănui totul mai 
bine. Când voi scăpa de lanțurile astea... 

Ser Cleos ţipă. Când Jaime ridică privirea, Brienne îşi târa 
picioarele pe creasta stâncii, cu mult în faţa lor, căci 
traversase un deget de pământ, în timp ce ei urmau curbura 
râului. Se aruncă de pe stâncă şi, plonjând, cu trupul îndoit, 
era aproape graţioasă. Ar fi fost urât din partea lui să spere 


că Brienne îşi va zdrobi ţeasta de o piatră. Ser Cleos 
îndreptă barca spre ea. Din fericire, Jaime avea încă 

vâsla. Un brânci când iese, şi voi scăpa de ea. 

Se pomeni, în schimb, întinzându-i vâsla pe deasupra 
apei. Brienne se agăţă cu putere şi Jaime o trase în barcă. În 
timp ce o ajuta să urce, apa îi curgea din păr şi îi picura de 
pe umeri, băltind pe punte. Voă e şi mai urâtă. Cine ar fi 
crezut că e posibil? 

— Eşti o fătucă a naibii de proastă, îi spuse. Am fi putut 
pleca fără tine. 

Presupun că aştepţi să-ţi mulţumesc. 

— N-am nevoie de mulţumirile tale, Regicidule. Am jurat 
să te duc teafăr la Debarcaderul Regelui. 

— Şi chiar ai de gând să-ţi ţii jurământul? Jaime îi oferi cel 
mai luminos zâmbet al său. Asta chiar că e o minune. 


CATELYN 


Ser Desmond Grell slujise Casa Tully toată viaţa. Fusese 
scutier când s-a născut Catelyn, cavaler când a învăţat ea să 
umble, să călărească şi să înoate, maestru de arme când s-a 
măritat. O văzuse pe micuța Cat, fiica Lordului Hoster, 
devenind tânără femeie, doamna unui mare lord, mama unui 
rege. lar acum m-a văzut şi devenind trădătoare. 

Când plecase la luptă, fratele ei, Edmure, îl numise pe Ser 
Desmond castelan de Riverrun, aşa că lui îi reveni sarcina de 
a se ocupa de nelegiuirea săvârşită de Catelyn. Ca să se 
simtă mai puţin stânjenit, îl adusese cu el pe servitorul 
tatălui său, neînduplecatul Utherydes Wayn. Cei doi bărbaţi 
stăteau şi se uitau la ea; Ser Desmond trupeş, roşu la faţă, 
jenat, Utherydes grav, sfrijit, melancolic. Fiecare 36 

aştepta să vorbească celălalt. Şi-au dăruit viața în slujba 
tatălui meu, iar eu i-am răsplătit cu dezonoare, gândi 
Catelyn cu amărăciune. 

— Fiii tăi, spuse în cele din urmă Ser Desmond. Maester 
Vyman ne-a spus. 

Bieţii copii. Îngrozitor, îngrozitor. Dar... 

— Îţi împărtăşim durerea, doamna mea, zise Utherydes 
Wayn. Întregul Riverrun jeleşte alături de tine, dar... 

— Cu siguranţă, vestea te-a înnebunit, interveni Ser 
Desmond, o nebunie a suferinţei, nebunia unei mame, 
oamenii vor înţelege. N-ai ştiut... 

— Am ştiut, spuse Catelyn hotărâtă. Mi-a fost limpede ce 
făceam şi ştiam că e o trădare. Dacă nu mă veţi pedepsi, 
oamenii vor crede că ne-am înţeles să-l eliberăm pe Jaime 
Lannister. A fost fapta mea şi numai a mea, şi eu singură 

trebuie să răspund pentru ea. Puneţi-mă în lanţurile goale 
ale Regicidului şi le voi purta cu demnitate, dacă aşa trebuie 
să se întâmple. 


— Lanţuri? Doar cuvântul părea să-l scandalizeze pe 
bietul Ser Desmond. 

Pentru mama regelui, propria fiică a stăpânului meu? Cu 
neputinţă! 

— Poate, spuse intendentul Utherydes Wayn, doamna 
mea ar fi de acord să fie închisă în camerele ei până ce se 
întoarce Ser Edmure. O vreme în singurătate, să 

se roage pentru fiii ei ucişi? 

— Închisă, da, zise Ser Desmond. Închisă într-o celulă din 
turn, asta ar merge. 

— Dacă e să fiu închisă, lăsaţi-mă în camerele tatălui 
meu, ca să-i pot aduce alinare în ultimele zile ale vieţii sale. 

Ser Desmond cumpăni o clipă. 

— Prea bine. Nu-ţi vor lipsi nici confortul, nici curtoazia, 
însă libertatea castelului îţi va fi interzisă. Vizitează septul, 
dacă simţi nevoia, dar altminteri rămâi în camerele Lordului 
Hoster până la întoarcerea Lordului Edmure. 

— Cum ţi-e voia. Fratele ei, Edmure, nu putea fi numit 
lord atât timp cât tatăl lor era în viaţă, însă Catelyn nu-l 
corectă. Pune un străjer să mă păzească, dacă 

trebuie, dar îţi dau cuvântul meu că nu voi încerca să 
evadez. 

Ser Desmond clătină din cap, vizibil bucuros să scape de 
misiunea lui ingrată, dar Utherydes Wayn, cu ochii săi trişti, 
mai zăbovi o clipă după ce castelanul îşi făcu ieşirea. 

— Ai făcut un lucru grav, doamna mea, însă în zadar. Ser 
Desmond l-a trimis pe Ser Robin Ryger pe urmele lor, să-l 
aducă pe Regicid înapoi... sau, dacă nu reuşeşte, capul său. 

Catelyn nici nu se aşteptase la altceva. Fie ca Războinicul 
să dea putere brațului tău, Brienne, se rugă ea. Făcuse tot 
ce i-a stat în puteri, nu-i mai rămăsese decât să spere. 

Lucrurile îi fură mutate în dormitorul tatălui ei, dominat 
de patul mare, cu baldachin, în care se născuse Catelyn, cu 
stâlpii sculptați în formă de păstrăvi săltând. Tatăl ei fusese 
mutat şi el, cu câteva trepte mai jos, cu patul de boală 


aşezat cu faţa câtre balconul triunghiular spre care dădea 
solariul său, de unde 37 

putea să vadă râurile pe care le iubise întotdeauna. 

Lordul Hoster dormea când intră Catelyn. Ea ieşi pe 
balcon şi rămase cu o mână sprijinită de balustrada aspră. 
Dincolo de zidurile castelului, zburdalnica Piatră Răsucită se 
unea cu domoala Furcă Roşie şi Catelyn putea vedea până 

departe, în josul râului. Dacă dinspre est se apropie o 
velă dungată, va fi Ser Robin, întorcându-se. Deocamdată, 
pe suprafaţa apei nu se zărea nimic. Mulţumi zeilor pentru 
asta şi reveni înăuntru, pentru a sta cu tatăl ei. 

Nu-şi putea da seama dacă Lordul Hoster ştia că ea se 
află acolo sau dacă 

prezenţa ei îi aducea vreo mângâiere, dar fiind cu el, 
simţea alinare. Ce-ai spune, tată, dacă ai şti ce fărădelege 
am săvârşit? se întrebă ea. Oare tu ai fi făcut la fel, dacă în 
mâinile duşmanilor noştri am fi fost Lysa şi cu mine? Sau m- 
ai condamna şi tu, spunând că a fost nebunia unei mame? 

În cameră plutea miros de moarte; un miros greu, dulceag 
şi dezgustător, care stăruia în aer. Îi amintea de fiii pe care-i 
pierduse, de dragul ei Bran şi de micul ei Rickon, ucişi de 
mâna lui Theon Greyjoy, care fusese străjerul lui Ned. Încă îl 
plângea pe Ned, avea să-l plângă întotdeauna, dar să-i fie 
luaţi şi copilaşii... 

— E un lucru monstruos de crud să pierzi un copil, şopti 
ea încetişor, mai mult pentru sine decât pentru tatăl său. 

Ochii Lordului Hoster se deschiseră. 

— Tansy, rosti el cu glas răguşit, plin de durere. 

Nu mă recunoaşte. Catelyn se obişnuise ca el s-o 
confunde cu mama sau cu sora sa, Lysa, însă Tansy îi era un 
nume necunoscut. 

— Sunt Catelyn, spuse ea. Sunt Cat, tată. 

— lartă-mă... sângele... o, te rog... Tansy... 

Oare era cu putinţă să fi existat o altă femeie în viaţa 
tatălui ei? Vreo ţărâncuţă 


căreia îi greşise în tinereţe, poate? Oare să fi găsit alinare 
în brațele vreunei slujnicuțe, după moartea mamei ei? Era, 
totuşi, bizar, tulburător. Dintr-odată, se simţi ca şi cum nu |- 
ar fi cunoscut deloc pe tatăl ei. 

— Cine e Tansy, stăpâne? Vrei să trimit după ea, tată? 
Unde aş putea s-o găsesc? 

Lordul Hoster murmură: 

— Moartă. Mâna lui bâjbâi după a ei. Vei avea alţii... copii 
drăgălaşi şi de neam. 

Alţii? se întrebă Catelyn. A uitat că Ned e mort? Oare incă 
vorbeşte cu Tansy, sau acum sunt eu, sau Lysa, ori mama? 

Când Lordul Hoster tuşi, saliva îi ţâşni îmbibată de sânge. 
Strânse degetele lui Catelyn. 

— ..,„ să fii o soţie bună şi zeii te vor binecuvânta... fiii... 
fii nobili... aaahhh! 

Cuprins de un spasm, Lordul Hoster îşi încleşta mâna. 
Scoase un strigăt înăbuşit, înfigându-şi unghiile în carnea ei. 

Maester Vyman veni în grabă să prepare o nouă doză de 
lapte de mac şi să-şi 38 

ajute stăpânul s-o dea pe gât. Curând, Lordul Hoster Tully 
se prăbuşi din nou întrun somn adânc. 

— Vorbea despre o femeie, îi spuse Catelyn. Tansy. 

— Tansy? Maester o privi cu ochi goi. 

— Nu cunoşti pe nimeni cu acest nume? O slujnică, o 
femeie din vreun sat de prin apropiere? Poate cineva din 
ultimii ani? Catelyn fusese plecată din Riverrun foarte mult 
timp. 

— Nu, doamna mea. Pot să mă interesez, dacă doreşti. 
Utherydes Wayne ar şti cu siguranţă dacă o asemenea 
persoană a slujit vreodată la Riverrun. Tansy, ai spus? Floare 
de calomfir. Oamenii din popor dau adesea fiicelor lor nume 
de flori şi plante... Maester rămase pe gânduri. A fost o 
văduvă, îmi amintesc. Venea la castel, în căutare de tălpi de 
la pantofii vechi. O chema Tansy, dacă mă gândesc bine. Sau 
oare Pansy? Aşa ceva. Dar n-a mai venit de mulţi ani... 


— Pe aceea o chema Violet, spuse Catelyn, care şi-o 
aducea foarte bine aminte. 

— Aşa? Maester îşi luă un aer spăşit. Scuzele mele, Lady 
Catelyn, dar nu pot să mai rămân. Ser Desmond a decretat 
că nu avem voie să vorbim cu tine decât atât cât ne e 
datoria. 

— Atunci trebuie să faci aşa cum ţi s-a poruncit. Catelyn 
nu-l putea învinui pe Ser Desmond. Nu-i dăduse motive să 
aibă încredere în ea şi fără îndoială, se temea că ea ar putea 
să se folosească de loialitatea pe care mulţi dintre oamenii 
de la Riverrun o simțeau încă faţă de fiica stăpânului, ca să 
pună iar la cale vreo infamie. Ce/ puțin, am scăpat de război, 
îşi spuse, chiar dacă pentru scurt timp. 

După plecarea maesterului, îmbrăcă o mantie de lână şi 
ieşi din nou pe balcon. 

Lumina soarelui scânteia, poleind cu strălucirea ei apele 
râului ce se rostogoleau în preajma castelului. Catelyn îşi 
umbri ochii, căutând cu privirea o navă în depărtări, 
temându-se că va zări vreuna. Dar nu era nimic, iar nimic 
însemna că 

speranţele îi erau încă vii. 

Toată ziua a stat şi a privit râul, până în noapte, când au 
început s-o doară 

picioarele. După-amiaza târziu, la castel veni un corb, 
coborând pe aripi mari, negre, către stâncărie. Aripi 
întunecate, vorbe întunecate, gândi ea, aducându-şi aminte 
de ultima pasăre care sosise şi de oroarea adusă cu ea. 

Maester Vyman se întoarse la căderea serii, să se 
îngrijească de Lordul Tully şi să-i aducă lui Catelyn cina 
frugală compusă din pâine, brânză şi carne fiartă de vită cu 
hrean. 

— Am vorbit cu Utherydes Wayne, doamna mea. E foarte 
sigur că, de când slujeşte el aici, n-a venit niciodată la 
Riverrun vreo femeie pe nume Tansy. 

— Am văzut că astăzi a venit un corb. L-au prins pe 
Jaime? Sau l-au ucis, ferească zeii! 


— Nu, doamna mea, n-am primit nici o veste despre 
Regicid. 

— O altă bătălie, atunci? Edmure e la necaz? Sau Robb? 
Te rog, fii bun şi 39 

alungă-mi spaimele. 

— Doamna mea, n-ar trebui... Vyman privi împrejur, 
vrând parcă să se asigure că nu mai era nimeni în cameră. 
Lordul Tywin a părăsit ţările riverane. La vaduri e linişte. 

— Atunci de unde a venit corbul? 

— De la vest, răspunse el, făcându-şi de lucru cu 
aşternuturile Lordului Hoster şi ocolind privirea lui Catelyn. 

— Veşti despre Robb? 

Maesterul şovăi. 

— Da, doamna mea. 

— S-a întâmplat ceva. Îşi dădea seama după purtarea lui. 
Îi ascundea ceva. 

Spune-mi, e vorba despre Robb? E rănit? O, zei milostivi, 
nu mort! Nu-mi spune, te rog, că e mort. 

— Înălţimea Sa a fost rănit atacând Cragul, răspunse 
Maester Vyman, evaziv, dar scrie că nu e nici un motiv de 
îngrijorare şi că speră să se întoarcă în curând. 

— O rană? Ce fel de rană? Cât de gravă? 

— Nu e motiv de îngrijorare, scrie el. 

— Toate rănile mă îngrijorează. Are cineva grijă de el? 

— Sunt convins de asta. Maesterul de la Crag se 
îngrijeşte de el, n-am nici o îndoială. 

— Unde a fost rănit? 

— Doamna mea, am poruncă să nu vorbesc cu tine. 
Regret. Adunându-şi poţiunile, Vyman ieşi valvâărtej şi 
Catelyn rămase din nou singură cu tatăl ei. 

Laptele de mac îşi făcuse treaba şi Lordul Hoster era 
cufundat într-un somn adânc. Un firicel subţire de salivă i se 
prelingea dintr-un colţ al gurii deschise, udându-i perna. 
Catelyn luă o bucată de pânză şi îl şterse cu blândeţe. Când 
îl atinse, Lordul Hoster gemu. 


— lartă-mă, spuse el atât de încet, încât Catelyn abia auzi 
vorbele. Tansy... 

sânge... sângele... zei, aveţi milă... 

Cuvintele lui o tulburară nespus, deşi nu le desluşea 
înţelesul. Sânge, gândi ea. 

Oare totul trebuie sa se învârtă în jurul sângelui? Tată, 
cine a fost această femeie şi ce i-ai făcut, de ai nevoie de 
atâta iertare? 

În noaptea aceea, Catelyn dormi pe apucate, bântuită de 
vise nedesluşite despre copiii ei, cei pierduţi şi cei morţi. Cu 
mult înainte să se crape de ziuă, se trezi cu vorbele tatălui ei 
răsunându-i în urechi. Copii dragi... şi nobili... De ce ar fi 
spus asta, dacă nu cumva... Să fi zămislit oare un copil cu 
această femeie, Tansy? Nu-i venea să creadă. Fratele ei, 
Edmure, da. N-ar fi surprins-o să afle că 

Edmure avea o droaie de copii nelegitimi. Dar nu tatăl ei, 
nu Lordul Tully Hoster. 

Niciodată. 

Putea fi Tansy vreun nume de alint pe care i-l dăduse 
Lysei, aşa cum mie îmi zicea Cat? Lordul Hoster o mai 
confundase şi altă dată cu sora ei. Vei avea alții, 40 

a spus el... copiii dragi... nobili. Lysa pierduse trei sarcini, 
de două ori în Eyrie şi a treia oară la Debarcaderul Regelui... 
dar niciodată la Riverrun, unde Lordul Hoster ar fi fost 
aproape, s-o mângâie. Niciodată, dacă nu cumva... a fost 
însărcinată atunci, prima oară... 

Ea şi sora ei se căsătoriseră în aceeaşi zi şi fuseseră 
lăsate în grija tatălui lor când proaspeţii soţi au plecat să se 
alăture rebeliunii lui Robert. După aceea, când ciclul nu le-a 
mai venit la timpul potrivit, Lysa deborda de fericire vorbind 
despre fiii pe care era sigură că îi purta, fiecare, în pântece. 

— Fiul tău va moşteni Winterfellul, al meu Eyrie. O, vor fi 
cei mai buni prieteni, ca Ned al tău şi Lordul Robert. Vor fi 
mai mult fraţi decât veri, ştiu asta, pur şi simplu. 

Era atât de fericita. 


Dar Lysa a început să sângereze nu după mult timp şi 
toată bucuria i s-a stins. 

Catelyn crezuse întotdeauna că Lysa a avut pur şi simplu 
o întârziere, dar dacă 

fusese însărcinată... 

Îşi amintea clipa când i l-a dat să-l ţină prima oară pe 
Robb; mititel, roşu la faţă şi scâncind, dar puternic de pe 
atunci şi plin de viaţă. De îndată ce i-a aşezat pruncul în 
braţe, chipul surorii sale s-a topit în lacrimi. În grabă, i-a 
aruncat copilul înapoi şi a fugit. 

Dacă ar mai fi pierdut un copil inainte, poate că s-ar 
explica vorbele tatălui ei, şi multe altele... Căsătoria Lysei cu 
Lordul Arryn fusese aranjată în pripă, iar Jon era bătrân încă 
de pe atunci, mai bătrân decât tatăl lor. Un bărbat bătrân, 
fără 

moştenitor. Celelalte două soţii ale sale îl lăsaseră fără 
copii, fiul fratelui său fusese ucis împreună cu Brandon 
Stark, la Debarcaderul Regelui, galantul său văr murise în 
Bătălia Clopotelor. Avea nevoie de o nevastă tânără, ca să 
ducă mai departe Casa Arryn... o tânără soţie despre care să 
se ştie că e fertilă. 

Catelyn se ridică, îşi trase pe ea o rochie de casă şi cobori 
scările, către solariul cufundat în întuneric, ca să vegheze 
asupra tatălui său. Fu cuprinsă de un sentiment de 
neputincioasă spaimă. 

— Tată, spuse ea. Tată, ştiu ce ai făcut. Nu mai era o 
mireasă inocentă, cu mintea plină de vise. Era o văduvă, o 
trădătoare, o mamă îndoliată şi ştiutoare, ştiutoare în cele 
lumeşti. L-ai obligat s-o ia de soţie. 

lysa a fost preţul pe care Jon Arryn a trebuit să-l 
plătească pentru săbiile şi suliţele Casei Tully. 

Nu era de mirare că fusese atât de lipsită de dragoste 
căsnicia surorii ei. Cei din neamul Arryn erau oameni semeţi 
şi arţăgoşi când venea vorba de onoarea lor. 

Lordul Jon s-ar fi putut însura cu Lysa ca să lege Casa 
Tully de cauza rebeliunii şi cu speranţa că va avea un fiu, dar 


i-ar fi fost greu să iubească o femeie care ar fi venit 
pângărită şi fără voia ei în patul lui. Ar fi fost blând, fără 
doar şi poate, respectuos, da, însă de căldură avea nevoie 
Lysa. 

În ziua următoare, pe când lua micul dejun, Catelyn ceru 
o pană şi hârtie şi 41 

începu o scrisoare către sora ei, aflată la Valea Arryn. Îi 
scrise Lysei despre Bran şi Rickon, căutându-şi din greu 
cuvintele, dar cel mai mult i-a scris despre tatăl lor. 

Acum, când zilele îi sunt numărate, toate gândurile îi 
sunt îndreptate către răul pe care ţi l-a făcut. Maester 
Vyman spune că nu îndrăzneşte să facă laptele macului mai 
puternic. E timpul ca tata să-şi lase sabia şi scutul. E timpul 
să se odihnească. Cu toate astea, luptă cu inverşunare, nu 
vrea sa se predea. Din cauza ta, cred eu. Are nevoie de 
iertarea ta. Din cauza războiului, drumul de la Eyrie la 
Riverrun a devenit periculos, ştiu, dar sunt sigură că o 
armată puternică 

de cavaleri poate să te conducă, ferindu-te de primejăii, 
prin Munţii Lunii! O 

sută de oameni sau o mie? Şi, dacă nu poți veni, nu vrei 
să-i scrii măcar? Câteva cuvinte de dragoste, ca să poată 
muri în pace! Scrie ce vrei, iar eu am să-i citesc, alinându-i 
suferința. 

Chiar în timp ce lăsa pana deoparte şi cerea să i se aducă 
ceara de sigiliu, Catelyn avea sentimentul că scrisoarea 
făcea, probabil, prea puţin şi prea târziu. 

Maester Vyman nu credea că Lordul Hoster va mai 
rămâne printre ei destul ca pasărea să ajungă până la Eyrie 
şi înapoi. Dar mai spusese aproape acelaşi lucru şi 
altădată... Bărbaţii din familia Tully nu se dădeau bătuţi cu 
una, cu două, chiar dacă soarta le era potrivnică. După ceîi 
încredința pergamentul lui Maester Vyman, Catelyn se duse 
la sept şi îi aprinse o lumânare Tatălui Ceresc, pentru tatăl 
său, o a doua Babei, cea care lăsase în lume primul corb, 
atunci când a privit pe furiş dincolo de uşa morții, şi o a treia 


Mamei, pentru Lysa şi toţii copiii pe care amândouă i-au 
pierdut. 

Mai târziu în aceeaşi zi, pe când stătea la căpătâiul 
Lordului Hoster cu o carte în mână, citind iar şi iar acelaşi 
pasaj, auzi glasuri puternice şi sunet de goarnă. 

Ser Robin, îi trecu prin minte deodată, înfiorându-se. leşi 
pe balcon. Afară, pe râu, nu era nimic de văzut, însă de aici 
auzea glasurile mai distinct, tropote de cai, zâăngănit de 
armuri şi, când şi când, urale. Catelyn porni în susul scărilor 
şerpuitoare, către acoperişul fortăreței. Ser Desmond nu mi- 
a interzis să merg pe acoperiş, îşi zise în timp ce urca. 

Zgomotele veneau din celălalt capăt al castelului, dinspre 
poarta principală. Un grup de oameni stătea în faţa barierei- 
ghilotină care se ridica, pârâind şi trosnind, iar pe câmpurile 
ce se întindeau dincolo de castel se aflau mai multe sute de 
călăreţi. În bătaia vântului, flamurile li se ridicară şi Catelyn 
începu să tremure, uşurată la vederea păstrăvului Casei 
Riverrun. Edmure. 

Trecură două ore până când Edmure socoti de cuviinţă s-o 
viziteze. Castelul răsuna de bucuria revederii, în timp ce 
bărbaţii îşi îmbrăţişau nevestele şi copiii pe care îi lăsaseră 
acasă. Corbii se ridicaseră din stâncărie, fâlfâindu-şi aripile 
negre, în timp ce-şi luau zborul. Catelyn îi privea de la 
balconul tatălui său. Îşi spălase părul, îşi schimbase 
veşmintele şi se pregătise pentru reproşurile fratelui său... 

dar chiar şi aşa, aşteptarea era grea. 

42 

Când, în sfârşit, auzi zgomote dincolo de uşă, se aşeză cu 
mâinile împreunate în poală. Cizmele, jambierele şi cămaşa 
lui Edmure erau împroşcate cu noroi roşu, uscat. Uitându-te 
la el, n-ai fi zis că ieşise învingător dintr-o bătălie. Era slab şi 
tras la faţă, cu obrajii palizi, barba neîngrijită şi ochii 
scăpărători. 

— Edmure, spuse Catelyn îngrijorată, arăţi rău. S-a 
întâmplat ceva? A trecut vreun Lannister râul? 


— l-am alungat înapoi. Lordul Tywin, Gregor Clegane, 
Addam Marbrand, i-am întors pe toţi din drum. Totuşi, 
Stannis... Se strâmbă. 

— Stannis? Ce-i cu Stannis? 

— A pierdut bătălia la Debarcaderul Regelui, răspunse 
Edmure nefericit. Flota i-a fost pârjolită, armata pusă pe 
fugă. 

O victorie a Lannisterilor era de rău augur, dar Catelyn nu 
putea împărtăşi disperarea vădită a fratelui său. Era încă 
bântuită de coşmaruri cu umbra pe care o văzuse furişându- 
se în cortul lui Renly şi sângele ţâşnind prin oţelul armurii. 

— Stannis nu ne era mai prieten decât Lordul Tywin. 

— Nu înţelegi. Highgardenul s-a declarat de partea lui 
Joffrey. Dorne la fel. 

Tot sudul. Gura i se încleşta. lar ţie ţi se pare nimerit să-i 
dai drumul Regicidului. 

N-aveai nici un drept. 

— Am avut dreptul de mamă. Glasul îi era liniştit, deşi 
vestea despre Highgarden era o lovitură cumplită pentru 
speranţele lui Robb. Dar nu se putea gândi la asta acum. 

— Nici un drept, repetă Edmure. Era prizonierul lui Robb, 
prizonierul regelui tău, iar Robb m-a însărcinat să am grijă 
de el. 

— Brienne va avea grijă de el. A jurat pe sabia ei. 

— Femeia aceea? 

— Îl va duce pe Jaime la Debarcaderul Regelui şi se va 
întoarce cu Arya şi Sansa, vii şi nevătămate. 

— Cersei nu va renunţa niciodată la ele. 

— Nu Cersei, Tyrion. A jurat în faţa curţii întregi. lar 
Regicidul a jurat şi el. 

— Cuvântul lui Jaime nu face doi bani. Cât despre 
Pezevenghi, se spune că a primit o secure în cap în timpul 
bătăliei. Va fi mort înainte ca Brienne ata să 

ajungă la Debarcaderul Regelui, dacă va ajunge vreodată. 

— Mort? Oare puteau fi zeii atât de neîndurători? Îi ceruse 
lui Jaime să jure de o sută de ori, dar toate nădejdile şi le 


pusese în fratele lui. 

Edmure era orb la suferinţa ei. 

— Jaime era în grija mea, şi am de gând să-l aduc înapoi. 
Am trimis corbi... 

— Către cine? Câţi? 

— Trei, răspunse el, ca mesajul să ajungă sigur la Lordul 
Bolton. Pe râu sau pe uscat, drumul de la Riverrun la 
Debarcaderul Regelui îi duce negreşit aproape de Harrenhal. 

—  Harrenhal. Cuvântul însuşi părea că întunecă 
încăperea. Cu glasul răguşit 43 

de spaimă, Catelyn spuse: Edmure, ştii ce ai făcut? 

— Nu te teme, n-am pomenit de tine. Am scris că Jaime a 
evadat şi am oferit o mie de dragoni pentru recapturarea lui. 

Din ce în ce mai rău, gândi Catelyn cu disperare. Fratele 
meu e un nătărău. 

Nestăpânite, nechemate, lacrimile îi umplură ochii. 

— Dacă a fost o evadare şi nu un schimb de ostatici, 
spuse ea cu glas moale, ce i-ar face pe Lannisteri să i le dea 
lui Brienne pe fiicele mele? 

— Nu se va ajunge niciodată la asta. Regicidul se va 
întoarce la noi. Am luat toate măsurile. 

— Cu măsurile pe care le-ai luat, n-am să-mi revăd 
niciodată fiicele. Brienne ar fi putut să-l ducă în siguranţă la 
Debarcaderul Regelui... atât timp cât nimeni nu-i urmărea. 
Dar acum... Catelyn nu mai putea continua. Lasă-mă, 
Edmure. Nu avea nici un drept să-i poruncească aici, în 
castelul care în curând va fi al lui, însă 

tonul ei nu lăsa loc de discuţii. Lasă-mă cu tata şi cu 
durerea mea, n-am ce să-ţi mai spun. Du-te. Du-te. Nu voia 
decât să se culce, să închidă ochii şi să adoarmă, rugându-se 
să nu aibă nici unvis. 


ARYA 


Cerul era la fel de negru ca zidurile Harrenhalului pe 
care-l lăsau în urmă, iar ploaia cădea mărunt şi fără oprire, 
şiroindu-le pe feţe şi acoperind tropotul cailor. 

Mergeau spre nord, îndepărtându-se de lac, pe drum de 
pământ, brăzdat de făgaşe, peste câmpuri răvăşite, prin 
păduri şi pâraie. Arya porni în frunte, într-un trap sprinten, 
dând pinteni fără păs calului pe care-l furase, până când 
copacii se închiseră în jurul ei. Plăcintă Fierbinte şi Gendry 
se străduiau din răsputeri să se ţină pe urmele ei. În 
depărtări, lupii urlau, şi Arya auzea respiraţia grea a lui 
Plăcintă Fierbinte. Nimeni nu vorbea. Din când în când, Arya 
arunca o privire peste umăr, să se asigure că băieţii erau 
prea departe şi să vadă dacă erau urmăriţi. 

Îi vor urmări, ştia asta. Furase trei cai din grajduri, o hartă 
şi un pumnal din camera lui Roose Bolton însuşi, omorâse un 
străjer la poarta din spate, spintecându-i beregata când s-a 
aplecat să ridice moneda din fier dăruită de Jagen H'ghar. 
Cineva avea să-l găsească mort, într-o baltă de sânge, şi 
apoi se va da alarma generală. Îl vor trezi pe Lordul Bolton şi 
vor scotoci tot Harrenhalul, de sus până jos, şi atunci vor 
observa că lipsesc harta şi pumnalul, împreună cu nişte săbii 
de armurărie, pâine şi brânză din bucătării, un brutar, un 
ucenic fierar şi o slujitoare pe nume Nan... sau Nevâăstuică, 
sau Arry, depinde pe cine întrebai. 

Stăpânul Dreadfortului nu avea să vină după ei în 
persoană. Roose Bolton va rămâne în pat, cu carnea-i 
păstoasă acoperită de lipitori, dând ordine cu glasu-i moale, 
şoptit. Urmărirea ar putea fi condusă de Walton, omul lui, cel 
căruia i se spunea Gambe de Oțel, datorită jambierelor cu 
care-şi îmbrăca întotdeauna 44 

lungile picioare. Sau de bălosul de Vargo Hoat, cu 
mercenarii lui, care îşi ziceau Bravii Camarazi. Alţii îi 


numeau Măştile însângerate (deşi niciodată în faţă) şi uneori 
Ciuntii, din cauza obiceiului lui Vargo Hoat de a tăia mâinile 
şi picioarele celor care îl nemulţumeau. 

Dacă ne prind, Roose Bolton ne va tăia mâinile şi 
picioarele, gândi Arya, iar apoi ne va jupui. Era încă 
îmbrăcată în straiele de paj, iar pe piept, în dreptul inimii, 
avea cusut blazonul Lordului Bolton, omul jupuit al 
Dreadfortului. 

De fiecare dată când întorcea capul, aproape că se 
aştepta să vadă o revărsare de torţe ieşind pe porţile 
îndepărtate ale Harrenhalului sau gonind pe zidurile-i groase 
şi înalte, dar nu era nimic. Harrenhalul continuă să doarmă 
până ce se pierdu în beznă şi rămase ascuns în spatele 
copacilor. 

Când traversară primul pârâu, Arya se abătu de la drum, 
conducându-i, preţ de câteva sute de metri, prin albia 
întortocheată a râului, până să iasă, în cele din urmă, din 
apă, căţărându-se pe un mal stâncos. Arya spera că, dacă 
urmăritorii aveau câini, asta i-ar putea face să le piardă 
urma. Nu puteau rămâne pe drum. Pe drum e moarte, pe 
toate drumurile e moarte. 

Gendry şi Plăcintă Fierbinte nu crâcneau în faţa ei. În 
definitiv, Arya avea harta, iar Plăcintă Fierbinte părea 
aproape la fel de îngrozit de ea ca de oamenii care i-ar putea 
urmări. Văzuse străjerul pe care-l omorâse. E mai bine dacă 
se teme de mine, îşi spuse. În felul ăsta, va face aşa cum 
spun eu, în loc să facă vreo prostie. 

Arya ştia că ar fi trebuit să fie şi ea mai speriată. Avea 
doar zece ani, o fată 

numai piele şi os, călare pe un cal furat, cu o pădure 
întunecată în faţă, iar în spate cu nişte bărbaţi care i-ar tăia 
bucuroşi picioarele. Cu toate acestea, era cumva mai liniştită 
decât fusese vreodată la Harrenhal. Ploaia îi spălase sângele 
străjerului de pe degete, purta o sabie pe spate, lupii 
umblau după pradă prin întuneric, ca nişte umbre sfrijite 
cenuşii, iar Arya Stark era neînfricată. Teama taie mai adânc 


decât o sabie, şopti ea cuvintele învăţate de la Syrio Forel. 
Şi cuvintele lui Jagen H'ghar, va/ar morghulis. 

Ploaia se opri, porni din nou, se opri iarăşi şi iarăşi se 
stârni, dar aveau pelerine bune, să-i apere. Arya îi conducea 
fără oprire, într-un ritm domol şi egal. Era prea întuneric sub 
copaci ca să meargă mai repede, băieţii nu erau călăreţi, nici 
unul, iar pământul moale, crăpat, era primejdios, cu rădăcini 
pe jumătate îngropate şi pietre ascunse. Se încrucişară cu 
un alt drum, cu făgaşe adânci, pline de apă, dar Arya îl 
evită. În sus şi în jos, pe dealurile vălurite, îi purtă Arya, 
printre ierburi şi mărăcini şi prin desişuri întortocheate, pe 
fundul viroagelor înguste, unde crengile încărcate de frunze 
ude le tăiau calea, biciuindu-le feţele. 

O dată, iapa lui Gendry îşi pierdu potcoava în mocirlă, 
lăsându-se cu putere pe picioarele din spate şi aruncându-l 
din şa, dar nici cal, nici călăreț nu păţiră nimic şi Gendry îşi 
luă figura aceea îndărătnică şi încalecă îndată la loc. Nu 
după mult timp, dădură peste trei lupi care devorau stârvul 
unui căprior. Când calul lui 45 

Plăcintă Fierbinte simţi mirosul, se sperie şi o luă la 
goană. Doi dintre lupi fugiră 

şi ei, dar al treilea îşi înălţă capul şi îşi dezgoli colții, 
pregătit să-şi apere prada. 

— La o parte, îi spuse Arya lui Gendry. Încet, să nu-l 
sperii. Se îndepărtară pe furiş, până când lupul şi prada lui 
nu se mai zăreau. Doar atunci, Arya se întoarse şi se luă 
după Plăcintă Fierbinte, care se ţinea cu disperare în şa, 
gonind printre copaci. 

Mai târziu, trecură printr-un sat pârjolit, croindu-şi drum 
cu grijă printre ruinele colibelor carbonizate, pe lângă oasele 
unei duzini de oameni morţi ce atârnau într-un şir de meri. 
Când îi văzu, Plăcintă Fierbinte începu să se roage, o 
rugăciune firavă, şoptită, pentru îndurarea Mamei, repetată 
iar şi iar. Arya îşi ridică privirea la morţii descărnaţi, în 
hainele lor putrede, şi îşi spuse şi ea rugăciunea. Ser Gregor, 
sunau cuvintele, Dunsen, Dulcele Raff, Gâdilătorul şi 


Câinele, Ser Ilyn, Ser Meryn, Regele Joffrey, Regina Cersei. 
Îşi încheie rugăciunea cu val/ar morghulis, atingând moneda 
lui Jagen, ascunsă sub centură, şi apoi întinse mâna şi culese 
un măr dintre cadavre, în timp ce trecea călare pe sub ele. 
Era moale şi răscopt, dar îl mancă pe de-a-ntregul, cu viermi 
cu tot. 

Era o zi fără răsărit. Încetul cu încetul, cerul se lumină în 
jurul lor, dar soarele nu-l văzură nici o clipită. Negrul se 
transformă în gri, iar culorile reveniră, cu sfială, în lume. Pinii 
erau înveşmântaţi în nuanţe de verde mohorât, iar copacii 
aveau frunze căzătoare, roşcate şi aurii, ce treceau deja spre 
maroniu. Făcură un popas, cât să adape caii şi să înfulece în 
grabă un mic dejun rece, rupând din pâinea pe care Plăcintă 
Fierbinte o furase din bucătării şi trecând din mână în mână 
bucăţi mari de brânză uscată, îngălbenită. 

— Tu ştii unde mergem? o întrebă Gendry. 

— Spre nord, răspunse Arya. 

Plăcintă Fierbinte privi împrejur, nesigur. 

— În ce parte e nordul? 

Arya îi arătă, făcând semn cu bucata de brânză. 

— Într-acolo. 

— Dar nu se vede soarele. De unde ştii? 

— După muşchi. Vezi cum cresc pe o singură parte a 
copacilor? Acolo e sudul. 

— Ce căutăm noi la nord? vru Gendry să ştie. 

— Tridentul. Arya desfăşură harta furată, să le arate. 
Vedeţi? Când ajungem la Trident, nu trebuie decât să 
mergem în susul râului, până ajungem la Riverrun, aici. 
Degetul ei trasă drumul. E cale lungă, dar n-avem cum să ne 
rătăcim, atât timp cât urmăm cursul râului. 

Plăcintă Fierbinte se uită chiorâş la hartă. 

— Care e Riverrunul? 

Riverrunul era pictat ca un turn de castel, la bifurcația 
dintre liniile albastre, unduite, ce marcau două râuri, Piatra 
Răsucită şi Furca Roşie. 

46 


— Uite. Arya puse degetul pe el. Scrie Riverrun. 

— Tu ştii să citeşti scrisul? o întrebă el admirativ, ca şi 
cum ar fi spus că poate să umble pe apă. 

Arya înclină din cap. 

— Vom fi în siguranţă când vom ajunge la Riverrun. 

— Adevărat? De ce? 

Fiindcă Riverrunul este castelul bunicului meu, şi fratele 
meu Robb va fi acolo, îi venea să spună. Îşi muşcă buza şi 
înfăşură harta. 

— Pur şi simplu. Dar numai dacă ajungem acolo. 

Arya fu prima în şa. Se simţea prost că-i ascundea lui 
Plăcintă Fierbinte adevărul, dar nu avea încredere să-i 
dezvăluie secretul. Gendry ştia, dar asta era altceva. Gendry 
avea şi el secretul lui, deşi nici chiar el nu părea să ştie care 
era acesta. 

În ziua aceea, Arya grăbi pasul, ţinând caii la trap, atât 
cât îndrăznea, şi îmboldindu-i uneori la galop, când zărea o 
fâşie de câmp neted înaintea lor. Asta se întâmpla, totuşi, 
destul de rar; pe măsură ce înaintau, ţinutul era din ce în ce 
mai deluros. Dealurile nu erau înalte, nici foarte abrupte, dar 
parcă nu se mai sfârşeau şi în curând obosiră să urce şi să 
coboare şi paşii îi purtară singuri de-a lungul vadurilor şi 
printr-un labirint de văi împădurite, peste care copacii îşi 
întindeau bolta deasă. 

Din când în când, îi trimitea pe Gendry şi Plăcintă 
Fierbinte înainte, iar ea se întorcea pe unde veniseră, 
încercând să încurce urmele, ciulind urechea în tot acest 
timp la primul semn al urmăritorilor. Prea încet, îşi spuse 
muşcându-şi buza, înaintăm prea încet, ne vor prinde, cu 
siguranță. O dată, de pe creasta unui deal, zări siluete 
întunecate traversând un râu, în valea din spatele lor şi, 
pentru o fracțiune de secundă, se temu că erau călăreţii lui 
Roose Bolton, dar când se uită 

mai atent, îşi dădu seama că era doar o haită de lupi. 

— Ahoo0o00o0ooo, ahooooooo! 


Când cel mai mare dintre lupi îşi înălţă capul şi îi 
răspunse, urlând, sunetul o înfiora. 

Pe la amiază, Plăcintă Fierbinte începu să se plângă. ÎI 
durea şezutul, le spuse el, şaua îl freca între picioare şi, în 
plus, trebuia să doarmă puţin. 

— Sunt atât de obosit încât am să cad de pe cal. 

Arya îi aruncă o privire lui Gendry. 

— Dacă o să cadă, cine crezi că-l va găsi mai întâi, lupii 
sau Măştile? 

— Lupii, răspunse Gendry. Au nasul mai bun. 

Plăcintă Fierbinte deschise gura şi o închise. Nu căzu de 
pe cal. Ploaia se porni din nou, la scurt timp după aceea. 
Încă nu văzuseră nici o geană de soare. Se făcea tot mai frig, 
şi aburi albi de ceaţă se strecurau printre pini şi rătăceau 
peste câmpurile sterpe, părjolite. 

Gendry era aproape la fel de chinuit ca Plăcintă Fierbinte, 
dar era prea 47 

încăpățânat ca să se văicărească. Se ţinea în şa, cu o 
figură dârză sub păru-i negru, lăţos, dar Arya îşi dădea 
seama că nu era un călăreț priceput. Ar fi trebuit să-mi 
amintesc, îşi zise. Ea călărise de când se ştia, ponei când a 
fost mică şi mai târziu cai, dar Gendry şi Plăcintă Fierbinte 
erau orăşeni, iar la oraş oamenii de rând umblau pe jos. 
Yoren îi adusese călare de la Debarcaderul Regelui, dar una 
era să 

stai călare pe un măgar, tropăind în spatele unei căruţe, 
pe drumul regelui, şi cu totul alta să conduci un cal de 
vânătoare prin pădurile sălbatice şi câmpurile părjolite. 

Arya ştia că de una singură ar fi mers mult mai repede, 
dar nu putea să-i părăsească. Erau haita ei, prietenii ei, 
singurii prieteni care-i mai rămăseseră în viaţă şi, dacă n-ar 
fi fost ea, ei s-ar fi aflat şi acum la adăpost, la Harrenhal. 

Gendry ar fi asudat în fierăria lui, iar Plăcintă Fierbinte în 
bucătărie. Dacă ne prind Măştile, le voi spune că sunt fiica 
lui Ned Stark şi sora regelui Nordului. Le voi porunci să mă 
ducă la fratele meu şi să nu le facă nici un rău lui Gendry şi 


lui Plăcintă Fierbinte. Totuşi, era posibil să n-o creadă, şi 
chiar dacă ar crede-o... 

Lordul Bolton era purtătorul de flamuri al fratelui său, dar 
tot o înspăimânta. 

N-am să-i las să ne prindă, îşi jură în tăcere, întinzând 
mâna peste umăr, să 

atingă mânerul sabiei pe care Gendry o furase pentru ea. 
N-am să-i las. 

Târziu în după-amiaza aceea, ieşiră de sub bolta copacilor 
şi se pomeniră pe malurile unui râu. Plăcintă Fierbinte 
scoase un țipăt de încântare. 

— Tridentul! Acum nu mai trebuie decât să mergem în 
susul râului, cum ai spus. Aproape am ajuns! 

Arya îşi muşcă buza. 

— Nu cred că ăsta e Tridentul. Râul era umflat de ploaie, 
dar nici aşa nu putea fi mai lat de zece metri, îşi amintea că 
Tridentul era mult mai larg. E prea mic ca să fie Tridentul, le 
spuse, şi n-am ajuns destul de departe. 

— Ba da, insistă Plăcintă Fierbinte. Am călătorit toată ziua 
şi nu ne-am oprit aproape deloc. Trebuie să fi străbătut cale 
lungă. 

— Haideţi să ne mai uităm o dată la harta aia, fu de 
părere Gendry. 

Arya descăleca, scoase harta, o desfăcu. Ploaia răpăia pe 
pielea de oaie şi se scurgea în şiroaie. 

— Suntem pe undeva pe aici, cred, zise ea arătând cu 
degetul, în timp ce băieţii se uitau peste umerii ei. 

— Dar, făcu Plăcintă Fierbinte, asta nu e nimic. Vezi, 
Harrenhalul e acolo, lângă degetul tău. Aproape îl atingi. Şi 
am mers toată ziua. 

— E cale lungă până la Trident, spuse Arya. N-o să 
ajungem decât peste multe zile. Asta trebuie să fie alt râu, 
unul dintre astea, vezi? Îi arătă una dintre liniile albastre mai 
subţiri, pictate de cartograf, fiecare cu un nume înscris 
caligrafic sub ea. Darry, Mărul Verde, Fecioara... Uite, ar 
putea fi ăsta, Salcia Mică. 


Plăcintă Fierbinte se uită de la linie la râu. 

— Mie nu mi se pare aşa de mic. 

48 

Gendry se încruntă şi el. 

— Ăsta pe care-l arăţi tu se varsă în celălalt, vezi? 

— Salcia Mare, citi ea. 

— Salcia Mare, atunci. Uite, şi Salcia Mare se varsă în 
Trident, aşa că am putea să mergem pe firul unuia până la 
celălalt, dar ar trebui să mergem în josul apei, nu în sus. 
Numai dacă nu cumva râul ăsta nu e Salcia Mică; dacă e 
celălalt de lângă... 

— Pârâul Susurător, citi Arya. 

— Vezi, face o buclă şi curge către lac, înapoi spre 
Harrenhal. Gendry trasă o linie cu degetul. 

Plăcintă Fierbinte făcu ochii mari. 

— Nu! Ne vor omori, cu siguranţă. 

— Trebuie să ştim ce râu e ăsta, declară Gendry, mai 
îndârjit ca oricând. 

Trebuie să ştim. 

— Ei, bine, nu ştim. Harta o fi având inscripţii sub liniile 
albastre, dar pe malul râului n-a scris nimeni nici un nume. 
Nu vom merge nici în sus, nici în jos, hotări ea, înfăşurând 
harta. Vom traversa râul şi vom ţine drumul către nord, aşa 
cum făceam. 

— Caii ştiu să înoate? întrebă Plăcintă Fierbinte. Pare 
adânc, Arry. Ce ne facem dacă sunt şerpi? 

— Eşti sigur că ne îndreptăm spre nord? întrebă Gendry. 
Toate dealurile astea... dacă ne întoarcem... 

— Muşchiul de pe copaci... 

Gendry arătă câtre un copac din apropiere: 

— Pomul ăla are muşchi pe trei părţi, iar celălalt nu are 
muşchi deloc. Poate ne-am rătăcit şi ne învârtim pur şi 
simplu în cerc. 

— Poate, zise Arya, dar oricum, eu am să trec râul. Puteţi 
să veniţi sau puteţi să rămâneţi aici. Se urcă înapoi în şa, 
ignorându-i pe amândoi. Dacă nu voiau s-o urmeze, n-aveau 


decât să găsească singuri Riverrunul, deşi, cel mai probabil, 
O să-i găsească pe ei Măştile însângerate. 

Fu nevoită să străbată aproape un kilometru pe malul 
râului până să găsească, în sfârşit, un loc pe unde să poată 
trece fără grijă şi, chiar şi acolo, iapa ei se lăsă 

cu greu înduplecată să intre în apă. Râul, oricum s-ar fi 
numit, curgea maroniu şi repede, iar porţiunea adâncă din 
mijloc trecea de burta animalului. Apa îi umplu cizmele, dar 
fără să se sinchisească, dădu pinteni şi ieşi pe malul celălalt. 
Din spate, auzi un pleoscăit şi nechezatul nervos al unei 
iepe. Aşadar, m-au urmat. 

Bine. Se întoarse şi-i privi pe băieţi chinuindu-se să 
traverseze râul şi să iasă 

şiroind din apă, în urma ei. 

— N-a fost Tridentul, le spuse. N-a fost. 

Următorul râu era mai puţin adânc şi mai uşor de trecut. 
Nici acela nu era Tridentul şi nimeni nu o contrazise când le 
spuse că-l vor traversa. 

49 

Întunericul cădea când se opriră din nou, să lase caii să 
se odihnească şi să 

împartă alte bucate, pâine şi brânză. 

— Mi-e frig şi sunt ud, se plânse Plăcintă Fierbinte. Acum 
suntem departe de Harrenhal, asta e sigur. Am putea să 
facem un foc... 

— NU! strigară într-un glas Arya şi Gendry, în exact 
aceeaşi clipă. Plăcintă 

Fierbinte începu să tremure puţin. Arya îi aruncă pe furiş 
o privire lui Gendry. A spus-o odată cu mine, aşa cum făcea 
odinioară Jon, la Winterfell. Îi era dor de Jon Snow, mai mult 
decât de oricare altul dintre fraţii ei. 

— Am putea să dormim, cel puţin? întrebă Plăcintă 
Fierbinte. Sunt aşa de obosit, Arry, şi mă doare fundul! Cred 
că am băşici. 

— O să ai mai mult de atât, dacă ne prind, răspunse ea. 
Trebuie să mergem mai departe. Trebuie. 


— Dar e aproape întuneric şi nici măcar nu se vede luna. 

— Treci înapoi pe cal. 

Înaintând cu greu, la pas, cu lumina pălind în jurul lor, 
Arya descoperi povara propriei oboseli. Avea nevoie de 
somn, la fel de mult ca Plăcintă Fierbinte, dar era prea 
riscant. Dacă adormeau, când vor deschide ochii, o să-l 
vadă, poate, pe Vargo Hoat stând deasupra lor, cu Shagwell 
Nebunul şi Credinciosul Urswyck, cu Rorge şi cu Muşcătorul 
şi cu Septonul Utt şi toţi ceilalţi monştri ai lui. 

Cu toate acestea, după o vreme, mişcarea calului deveni 
liniştitoare, ca balansul unui leagăn, şi Arya descoperi că 
ochii îi erau tot mai grei. Îi lăsă să se închidă doar pentru o 
clipă, apoi îi căscă, dintr-odată. Nu pot să adorm! îşi strigă 

în tăcere. Nu pot, nu pot! Se lovi cu degetele peste ochi şi 
îi frecă tare, ca să-i ţină 

deschişi, strângând hăţurile cu putere şi dând pinteni 
calului, într-un galop uşor. 

Dar nici ea, nici calul nu puteau să menţină ritmul şi nu 
trecură decât câteva momente până când începură să 
meargă din nou la pas şi alte câteva până când ochii i se 
închiseră iar. De data aceasta nu se deschiseră la fel de 
repede. 

Când, în cele din urmă, ochii i se căscară, calul ei se 
oprise şi ciugulea dintr-un smoc de iarbă, în vreme ce 
Gendry o scutura de braţ. 

— Ai adormit, îi spuse. 

— Nu făceam decât să-mi odihnesc ochii. 

— Atunci ţi-i odihneşti de mult timp. Calul tău mergea în 
cerc, dar până nu s-a oprit, nu mi-am dat seama că dormi. 
Plăcintă Fierbinte, la fel, a intrat într-o creangă de copac şi a 
căzut de pe cal, ar fi trebuit să-l auzi ţipând. Nici măcar asta 
nu te-a trezit. Trebuie să te opreşti şi să dormi. 

— Pot să merg atât cât poţi şi tu. Arya căscă. 

— Mincinoaso, făcu el. Continuă să mergi dacă vrei să fii 
idioată, dareu mă 

opresc. Fac eu prima strajă. Tu culcă-te. 


— Dar Plăcintă Fierbinte? 

Gendry îi arătă. Plăcintă Fierbinte era deja pe jos, cuibărit 
sub mantie, pe un pat de frunze umede, şi sforăia încetişor. 
Strângea în pumn o bucată mare de 50 

brânză, dar se pare că adormise între muşcături. 

Arya îşi dădu seama că n-avea rost să se opună. Gendry 
avea dreptate. Măştile au şi ele nevoie de somn, îşi spuse, 
sperând că era adevărat. Era atât de obosită, încât era un 
chin să coboare din şa, dar nu uită să-şi priponească iapa 
înainte de a-şi găsi culcuş sub un fag. Pământul era tare şi 
umed. Se întreba cât timp va mai trece până ce va dormi 
iarăşi într-un pat, cu mâncare fierbinte şi foc s-o încălzească. 
Ultimul lucru pe care îl făcu, înainte de a închide ochii, fu să- 
şi scoată sabia din teacă şi s-o aşeze lângă ea. 

— Ser Gregor, şopti ea, căscând, Dunsen, Polliver, Dulcele 
Raft, Gâdilătorul şi... Gâdilătorul... Câinele... 

Avu vise roşii şi sălbatice. | se înfăţişară Măştile, cel puţin 
patru la număr, un palid lysean şi un întunecat şi sălbatic 
luptător cu toporul din lb, călăreţul Dothraki cel plin de 
cicatrici căruia i se zicea lggo şi un bărbat dornishean al 
cărui nume nu-l ştia. Veneau necontenit, călărind prin 
ploaie, în zale ruginite şi veşminte din piele ude, cu săbiile şi 
securile zornăind, lovindu-se de şei. Credeau că o urmăresc, 
Arya ştia asta cu toată strania certitudine a viselor, dar se 
înşelau. Ea îi urmărea pe ei. 

În vis, nu era fetiţă. Era lup. Un lup uriaş şi puternic, iar 
când ieşi în faţa lor de sub copaci, dezvelindu-şi colții şi 
mârâind încet, simţi duhoarea râncedă a fricii, venind 
dinspre cal şi om deopotrivă. Calul lyseanului se ridică pe 
picioarele din spate şi ţipă, cuprins de spaimă, iar ceilalţi 
începură să strige unul către altul, cu glasuri omeneşti, dar 
înainte să apuce să treacă la acţiune, ceilalţi lupi ţâşniră din 
întuneric şi ploaie, o haită mare, sfrijiţi, uzi şi tăcuţi. 

Lupta fu scurtă, dar sângeroasă. Bărbatul păros se 
prăbuşi în timp ce-şi dezlega securea, cel oacheş muri 
întinzând o săgeată, iar lyseanul palid încercă să fugă. 


Fraţii şi surorile ei îl încolţiră, dându-i ocol, iar şi iar, 
atacându-l din toate părţile, repezindu-se la picioarele 
calului său şi sfâşiind beregata călăreţului când acesta căzu, 
cu o bufnitură, la pământ. 

Numai omul cu clopoței în păr rămase pe poziţie. Calul 
său lovi cu piciorul capul uneia dintre surorile ei, iar bărbatul 
spintecă un altul, aproape în două, cu gheara lui curbată, 
argintie, în timp ce părul îi suna încet. 

Plină de furie, îi sări în spate, îl dobori din şa, cu capul în 
jos. Fălcile i se închiseră pe braţul lui, în cădere, cu dinţii 
afundându-se în piele, în lână şi carne moale. Când se 
prăbuşiră la pământ, ea îşi smuci sălbatic capul şi îi smulse 
braţul din umăr. Exultând, îl clătină în gură, dintr-o parte în 
alta, împrăştiind picăturile roşii şi calde în ploaia neagră şi 
rece. 


TYRION 


Se trezi la scârţâitul vechilor balamale de fier. 

51 

— Cine-i? întrebă el răguşit. Cel puţin glasul nu-l 
părăsise, aşa aspru şi dogit cum era. Încă avea febră şi nu-şi 
dădea seama cât ar putea fi ceasul. Cât timp dormise de 
data aceasta? Era atât de slăbit, atât de îngrozitor de slăbit. 
Cine-i? 

întrebă el din nou, mai tare. Prin uşa deschisă pătrundea 
lumina torţelor, dar în cameră singura lumină venea dinspre 
un ciot de lumânare de lângă pat. 

Când văzu silueta înaintând spre el, Tyrion începu să 
tremure. Aici, la Fortăreaţa lui Maegor, fiecare servitor era în 
slujba reginei, aşa că orice musafir putea fi una dintre 
iscoadele lui Cersei, trimisă acolo să isprăvească treaba 
începută de Ser Mandon. 

Apoi bărbatul păşi în lumina lumânării, cercetă atent 
chipul palid al piticului şi chicoti: 

— Te-ai tăiat la bărbierit, nu-i aşa? 

Degetele lui Tyrion atinseră tăietura care îi brăzda adânc 
faţa, de deasupra unui ochi şi până jos, la maxilar, peste 
ceea ce-i mai rămăsese din nas. Carnea umflată 

din jurul rănii era încă aspră şi caldă la atingere. 

— Da, cu un brici înfricoşător de mare. 

Părul negru ca tăciunele al lui Bronn era proaspăt spălat 
şi pieptănat pe spate, lăsând să i se vadă liniile aspre ale 
feţei. Purta cizme uşoare şi moi, din piele argăsită, o curea 
lată bătută cu ţinte de argint şi o mantie de mătase, verde- 
pal. Pe lâna cenuşie a jiletcii sale era brodat în diagonală, cu 
fir verde strălucitor, un lanţ 

cuprins de flăcări. 

— Unde ai fost? ceru să ştie Tyrion. Am trimis după tine... 
acum vreo două 


săptămâni, pare-mi-se. 

— Acum patru zile, mai degrabă, preciza mercenarul, şi 
am fost aici de două 

ori şi te-am găsit pe lumea cealaltă. 

— Nu eram pe lumea cealaltă. Deşi dulcea mea surioară 
s-a străduit, nu încape vorbă. Probabil că n-ar fi trebuit să 
spună asta în gura mare, dar Tyrion nu se mai sinchisea. 
Cersei era în spatele încercării lui Ser Mandon de a-l omori, 
simţea asta în stomac. Ce-i urâţenia aia de pe pieptul tău? 

Bronn zâmbi. 

— Blazonul meu de cavaler. Un lanţ învăpăiat, pe fond 
gri-fumuriu. Prin porunca nobilului tău tată, Pezevenghiule, 
acum sunt Ser Bronn de Apa Neagră. 

Vezi să nu uiţi asta. 

Tyrion îşi aşeză mâinile pe plapuma de puf şi se trase o 
palmă mai în spate, sprijinindu-se de perne. 

— Eu am fost cel care ţi-a promis titlul de cavaler, ai 
uitat? Nu-i plăcea defel acel din porunca nobilului tău tată. 
Lordul Tywin nu pierduse vremea. Faptul că-şi mutase fiul 
din Turnul Mâinii, revendicându-l pentru sine, era un semn 
pe care oricine îl putea desluşi, iar acesta era încă unul. Eu 
mi-am pierdut jumătate din nas, iar tu te alegi cu rangul de 
cavaler. Zeii au de dat socoteală, nu glumă. 

Vocea îi era plină de amărăciune. Tata te-a ridicat el 
însuşi în rang? 

52 

— Nu. Pe noi, cei care au supravieţuit bătăliei de la 
turnuri, ne-a uns Înaltul Septon şi Garda Regelui ne-a făcut 
cavaleri. A durat o jumătate de zi, doar cu trei Săbii Albe 
rămase să facă onorurile. 

— Ştiam că Ser Mandon a murit în luptă. Pod /-a aruncat 
în râu, cu o fracțiune de secundă inainte ca _ticălosul 
trădător să-mi poată înfige sabia în inimă. Pe cine am mai 
pierdut? 

— Câinele, răspunse Bronn. Nu e mort, doar dispărut. 
Mantiile aurii spun că 


s-a pierdut cu firea şi că tu ai condus un atac în locul lui. 

N-a fost una dintre ideile mele cele mai strălucite. Tyrion 
simţea cum cicatricea i se strânge când se încruntă. Îi făcu 
semn lui Bronn să se aşeze pe un scaun. 

— Sora mea m-a luat drept ciupercă. Mă ţine în întuneric 
şi mă hrăneşte cu rahat. Pod e băiat bun, dar are la limbă un 
nod mai mare decât Casterly Rock şi nu mă încred nici în 
jumătate din ce-mi spune. L-am trimis după Ser Jacelyn, iar 
el s-a întors şi mi-a zis că-i mort. 

— EI şi alţi o mie. Bronn se aşeză. 

— Cum? întrebă Tyrion, simțindu-se dintr-odată de o mie 
de ori mai rău. 

— În timpul bătăliei. Sora ta i-a trimis pe fraţii Kettleblack 
să-l aducă pe rege înapoi la Fortăreaţa Roşie, după câte am 
auzit. Când mantiile aurii l-au văzut plecând, jumătate au 
hotărât să meargă cu el. Mâna de Fier le-a tăiat calea şi a 
încercat s-o facă să se întoarcă la ziduri. Se spune că 
Bywater îi muştruluia bine şi aproape că îi lămurise, când 
cineva i-a străpuns gâtul cu o săgeată. N-a mai părut aşa de 
fioros apoi, aşa că l-au tras jos de pe cal şi l-au omorăt. 

Încă un păcat de pus în cârca lui Cersei. 

— Nepotul meu, Joffrey, spuse el. L-a încercat vreo 
primejdie? 

— Nu mai mult decât pe unii şi mai puţin decât pe 
majoritatea. 

— A păţit ceva? A fost rănit? | s-a ciufulit părul, s-a 
înţepat la deget, şi-a rupt vreo unghie? 

— Nu, din câte am auzit. 

— Am prevenit-o pe Cersei ce urma să se întâmple. Cine e 
acum la comanda mantiilor aurii? 

— Nobilul tău tată a încredinţat-o unuia dintre oamenii lui 
de încredere de la vest, un cavaler pe nume Addam 
Marbrand. 

În mod obişnuit, mantiilor aurii nu le-ar fi plăcut deloc să 
fie adus un străin la comanda lor, dar Ser Addam Marbrand 


era o alegere iscusită. Ca şi Jaime, era genul de bărbat pe 
care ceilalţi îl urmau fără preget. Am pierdut garda oraşului. 

— L-am trimis pe Pod să-l caute pe Shagga, dar n-a avut 
noroc. 

— Ciorile de Piatră sunt şi acum în pădurea regelui. Se 
pare că Shagga a prins gust pentru locul ăla. Timett i-a 
condus acasă pe Oamenii Arşi, cu toată prada pe care au 
luat-o din tabăra lui Stannis, după bătălie. Chelia şi-a făcut 
apariţia, într-o dimineaţă, la Poarta Râului, cu o duzină de 
Urechi Negre, dar mantiile roşii ale 53 

tatălui tău i-au alungat, în timp ce oamenii de la 
Debarcaderul Regelui aruncau în ei cu bălegar şi îi huiduiau. 

Ingraţii. Urechile Negre au murit pentru ei. În vreme ce 
Tyrion zăcea, visând, ameţit de leacuri, cei de un sânge cu el 
îi smulseseră ghearele, una câte una. 

— Vreau să te duci la Cersei. Nepreţuitul ei fiu a ieşit din 
luptă viu şi nevătămat, aşa că sora mea nu mai are nevoie 
de nici un ostatic. A jurat cândva s-o elibereze pe Alayaya, 
îndată ce... 

— A eliberat-o. Acum opt, nouă zile, după biciuire. 

Tyrion îşi urni trupul, ridicându-se mai sus, ignorând 
durerea ce-i străfulgera dintr-odată umărul. 

— Biciuire? 

— Au legat-o în curte de un stâlp şi au biciuit-o, pe urmă 
au azvârlit-o pe poartă afară, goală şi plină de sânge. 

Învăța să citească, gândi Tyrion, fără noimă. Peste faţă, 
cicatricea i se strânse şi, pentru o clipă, avu impresia că îi va 
exploda capul de furie. Adevărat, Alayaya era o târfă, dar era 
cea mai dulce, mai curajoasă şi mai inocentă fată pe care o 
cunoscuse vreodată. Tyrion nu se atinsese de ea, Alayaya nu 
fusese altceva decât un văl care o ascundea pe Shae. În 
nepăsarea lui, nu se gândise niciodată ce preţ 

ar putea avea rolul ei. 

— l-am promis surorii mele că-l voi trata pe Tommen aşa 
cum o va trata ea pe Alayaya, îşi aminti el cu voce tare. 


Simţea că-i vine să vomite. Cum aş putea biciui un copil de 
opt ani? Dar dacă n-am s-o fac, Cersei va ieşi învingătoare. 

— Nu-l ai pe Tommen, îi zise Bronn pe şleau. După cea 
aflat că Mâna de Fier a murit, regina i-a trimis pe fraţii 
Kettleblack după el şi nimeni de la Rosby n-a avut bărbăţia 
să li se împotrivească. 

Altă lovitură, dar în acelaşi timp, o uşurare, trebuia să 
recunoască. Ţinea la Tommen. 

— Parcă era vorba că fraţii Kettleblack sunt de partea 
noastră, îi reaminti lui Bronn, iritat peste măsură. 

— Au fost, atât timp cât am putut să le dau câte două 
monede de-ale tale pentru fiecare monedă a reginei, dar 
acum Cersei a ridicat preţul. După bătălie, Osney şi Osfryd 
au fost făcuţi cavaleri, ca şi mine. Numai zeii ştiu de ce; 
nimeni nu i-a văzut la luptă. 

Supuşii mă părăsesc, prietenii mei sunt năpăstuiți şi 
umiliți, iar eu zac şi putrezesc aici, gândi Tyrion. Credeam c- 
am câştigat nenorocita de bătălie. Asta să fie gustul 
victoriei? 

— E adevărat că Stannis a fost pus pe fugă de fantoma lui 
Renly? 

Bronn schiţă un zâmbet. 

— De la turnuri, noi n-am văzut altceva decât flamuri în 
noroi şi oameni aruncându-şi suliţele şi fugind, dar prin 
cârciumi şi bordeluri sunt sute care sunt gata să-ţi spună 
cum l-au văzut pe Lordul Renly omorându-l pe unul sau pe 
altul. 

54 

Cei mai mulţi dintre oştenii lui Stannis fuseseră la început 
ai lui Renly şi s-au întors la el îndată ce l-au văzut în armura 
aceea verde, strălucitoare. 

După toate planurile pe care le ticluise, după ofensiva şi 
podul lui de corăbii, după ce s-a ales cu faţa sfârtecată în 
două, Tyrion fusese eclipsat de un mort. 

Dacă Renly e mort într-adevăr. Alt lucru pe care trebuia 
să-l cerceteze. 


— Cum a scăpat Stannis? 

— Lysenii lui şi-au ţinut galerele în golf, dincolo de lanţul 
tău. Când bătălia a luat-o razna, au pătruns de-a lungul 
țărmului şi au luat cu ei câţi au putut. La urmă, oamenii s-au 
omorât între ei ca să urce la bord. 

— Dar cu Robb Stark ce s-a întâmplat? Ce mai face? 

— Câţiva lupi ai lui îşi croiesc drum către Duskendale, 
pârjolind totul în cale. 

Tatăl tău l-a trimis pe Lordul Tarly să le vină de hac. Mi-a 
trecut prin minte să 

merg cu ei. Se spune că e un bun soldat şi cu mână largă 
când vine vorba de pradă. 

Gândul că l-ar putea pierde pe Bronn era ultima picătură. 

— Nu. Locul tău e aici. Eşti căpitan al Gărzii Mâinii. 

— Nu eşti Mâna Regelui, îi reaminti Bronn tăios. Mâna e 
tatăl tău, şi el are propria lui afurisită de gardă. 

— Ce s-a întâmplat cu toţi oamenii pe care i-ai angajat 
pentru mine? 

— Unii au murit la turnuri. Unchiul ăla al tău, Ser Kevan, 
ne-a plătit pe noi, ceilalţi, şi s-a descotorosit de noi. 

— Ce frumos din partea lui, zise Tyrion caustic. Asta 
înseamnă că ţi-ai pierdut gustul pentru aur? 

— Nici pomeneală. 

— Bine, căci întâmplarea face să mai am nevoie de tine. 
Ce ştii despre Ser Mandon Moore? 

Bronn izbucni în râs. 

— Ştiu că e înecat de-a binelea. 

— Am o datorie mare la el, dar cum să i-o plătesc? Îşi 
atinse faţa, pipăind cicatricea. Ştiu foarte puţine despre el, 
la drept vorbind. 

— Avea ochi ca de peşte şi purta o mantie albă. Ce 
altceva mai trebuie să ştii? 

— Pentru început, totul, răspunse Tyrion. Ceea ce voia era 
o dovadă că Ser Mandon fusese omul lui Cersei, dar nu 
îndrăznea s-o spună cu voce tare. În Fortăreaţa Roşie, era cel 
mai bine să-ţi ţii gura. În ziduri erau şobolani şi păsărele care 


ciripeau prea mult, şi păianjeni. Ajută-mă să mă ridic, spuse 
el, luptându-se cu aşternuturile. E timpul să-mi vizitez tatăl 
şi să mă fac din nou văzut. 

— Ce privelişte încântătoare, îl zeflemisi Bronn. 

— Ce contează o jumătate de nas pe un chip ca al meu? 
Dar, fiindcă veni vorba de chipuri drăgălaşe, Margaery Tyrell 
a sosit deja la Debarcaderul Regelui? 

— Nu, dar se apropie, iar oraşul o iubeşte la nebunie. 
Tyrellii aduc mâncare cu căruțele de la Highgarden şi o dau 
de pomană în numele ei. Sute de căruţe în 55 

fiecare zi. Mii de oameni ai lui Tyrell îşi dau ifose cu 
trandafirii lor galbeni cusuţi pe jiletci şi nici măcar unul nu-şi 
plăteşte vinul. Soţie, văduvă sau târfă, toate femeile îşi lasă 
la o parte virtutea în faţa oricărui puştan cu un trandafir 
galben pe piept. 

Pe mine mă scuipă şi Tyrellilor le dau de băut. Tyrion 
cobori cu băgare de seamă din pat. Picioarele i se înmuiară 
sub greutatea corpului, camera începu să 

se învârtă şi fu nevoit să se agate de braţul lui Bronn, ca 
să nu se prăvălească pe podea. 

— Pod! strigă el. Podrick Payne! Unde mama naibii eşti? 
Durerea mugşca din trupul lui, ca un câine ştirb. Tyrion ura 
slăbiciunea, mai ales pe a lui. Îl umilea, şi umilinţa îl înfuria. 
Pod, vino aici! 

Băiatul veni într-un suflet. Când îl văzu pe Tyrion în 
picioare, agăţat de braţul lui Bronn, rămase cu gura căscată. 

— Stăpâne, te-ai ridicat. Vrei... ai nevoie de vin? Vinul 
viselor? Să-l aduc pe Maester? Spunea că trebuie să stai. În 
pat, vreau să zic. 

— Am stat prea mult în pat. Adu-mi veşminte curate. 

— Veşminte? 

Tyrion nu înţelesese niciodată cum putea fi băiatul ăsta 
atât de ager şi descurcăreţ în luptă şi atât de năuc în restul 
timpului. 

— Haine, repetă el. Tunică, jiletcă, pantaloni, ciorapi. 
Pentru mine. Să mă 


îmbrac cu ele. Ca să pot pleca din celula asta blestemată. 

Fu nevoie de toţi trei ca să-l îmbrace. Oricât de hidoasă i- 
ar fi fost faţa, rana cea mai urâtă era la articulaţia dintre 
umăr şi braţ, unde propria cămaşă de zale îi intrase în carne 
la subsuoară, sub lovitura unei săgeți. Din carnea palidă îi 
curgeau încă puroi şi sânge, ori de câte ori Maester Frenken 
îi schimba bandajul şi fiece mişcare era un chin cumplit. 

În cele din urmă, Tyrion se lăsă îmbrăcat cu o pereche de 
pantaloni şi o cămaşă de noapte mult prea mare, care îi 
atârna pe umeri. Bronn îi îndesă cizmele în picioare, în timp 
ce Pod plecă să caute un toiag de care să se sprijine. Bău o 
cană din vinul viselor, să prindă puteri. Vinul era îndulcit cu 
miere şi avea destul mac cât să-l ajute să suporte durerea o 
vreme. 

Chiar şi aşa, când răsuci încuietoarea, era deja ameţit, iar 
coborând scările întortocheate de piatră, picioarele începură 
să-i tremure. Mergea cu toiagul într-o mână şi cu cealaltă pe 
după umărul lui Bronn. Pe când coborau, o slujitoare urca 
scările. Se holbă la ei cu ochi mari, albi, de parcă ar fi văzut 
o fantomă. Piticul s-a sculat din morţi, gândi Tyrion. Şi, uite, 
e mai hidos ca oricând, fugi şi spune-le amicilor tăi. 

Fortăreaţa lui Maegor era locul cel mai bine apărat din 
Cetatea Roşie, un castel în castel, înconjurat de un şanţ 
adânc şi uscat, mărginit de ţepuşe. Când ajunseră 

la poartă, podul mobil era ridicat pentru noapte. În faţa 
lui stătea Ser Meryn Trant, în armura-i palidă şi mantia-i 
albă. 

56 

— Coboară podul, îi ordonă Tyrion. 

— Regina a poruncit să ridicâm podul pe timp de noapte. 
Ser Meryn fusese întotdeauna omul lui Cersei. 

— Regina doarme, iar eu am treabă cu tatăl meu. 

Numele Lordului Tywin Lannister funcţiona ca o vrajă. 
Bodogănind, Ser Meryn Trant dădu ordinul şi podul mobil fu 
coborât. Un al doilea cavaler din Garda Regelui stătea de 
pază dincolo de şanţ. Ser Osmund Kettleblack reuşi să 


schiţeze un zâmbet când îl văzu pe Tyrion apropiindu-se, 
cu mersu-i legănat. 

— Te simţi mai bine, stăpâne? 

— Mult mai bine. Când e următoarea bătălie? Ard de 
nerăbdare! 

Totuşi, când ajunse împreună cu Pod la scările 
şerpuitoare, Tyrion nu putu decât să se oprească în faţa lor, 
cu gura căscată, cuprins de disperare. Nu /e voi urca 
niciodată pe picioarele mele, recunoscu în sinea lui. 
Înghiţindu-şi mândria, îi ceru lui Bronn să-l ducă în braţe, 
sperând din răsputeri că, la ora aceasta, nu va fi nimeni să-l 
vadă şi să zâmbească, nimeni care să spună povestea 
piticului purtat în braţe pe scări, ca un prunc de ţâţă. 

Curtea exterioară era înţesată de corturi şi pavilioane, cu 
zecile. 

— Oamenii lui Tyrell, îi explică Podrick Payne în timp ce îşi 
croiau drum printr-un labirint de mătăsuri şi pânze de cort. 
Ai Lordului Rowan, de asemenea, şi ai Lordului Redwyne. N-a 
fost loc destul pentru toţi. În castel, vreau să zic. 

Unii au luat camere. Camere în oraş. În hanuri şi peste 
tot. Au venit pentru nuntă. 

Nunta regelui, a Regelui Joffrey. Vei fi destul de zdravăân 
ca să participi, stăpâne? 

— Hrăpăreţele hiene n-au cum să mă ţină la distanţă. 
Acesta era avantajul nunţilor faţă de bătălii, cel puţin; 
probabilitatea să-ţi taie cineva nasul era mai mică. 

Luminile ardeau încă difuze în spatele ferestrelor cu 
obloane din Turnul Mâinii. Oamenii de la uşă purtau mantiile 
purpurii şi coifurile cu lei ale gărzii tatălui său. Tyrion îi 
cunoştea pe amândoi şi îl lăsară să intre de cum îl văzură... 

deşi, observă el, nici unul nu suportă să se uite prea mult 
la faţa lui. 

înăuntru, dădură peste Ser Addam Marbrand care cobora 
scara în spirală, înveşmântat în platoşa neagră, bogat 
ornamentată, şi mantia de brocart ale unui ofiţer din Garda 
Oraşului. 


— Stăpâne, spuse el, ce bine-mi pare să te văd. Am 
auzit... 

— ... zvonuri că se sapă un mormânt micuţ? Şi eu. În 
condiţiile astea, mi s-a părut că e cel mai bine să mă ridic 
din pat. Am auzit că eşti comandantul Gărzii Oraşului. Să-ţi 
transmit felicitări sau condoleanţe? 

— Mă tem că de amândouă. Ser Addam zâmbi. Moartea şi 
dezertarea m-au lăsat cu vreo patru mii patru sute. Numai 
zeii şi Degețel ştiu cum vom reuşi să 

plătim în continuare atât de mulţi, dar sora ta îmi 
interzice să-l las pe vreunul să 

plece. 

Eşti încă neliniştită, Cersei? Acum că bătălia s-a sfârşit, 
mantiile aurii nu te 57 

vor mai ajuta. 

— Vii de la tatăl meu? întrebă Tyrion. 

— Da, mă tem că nu l-am lăsat în cea mai bună 
dispoziţie. Lordul Tywin e de părere că patru mii patru sute 
de soldaţi sunt mai mult decât suficienţi ca să 

găsească un singur cavaler rătăcit, dar vărul tău Tyrek 
rămâne dispărut. 

Tyrek era fiul răposatului său unchi Tygett, un băiat de 
treisprezece ani. 

Dispăruse în timpul răzmeriţei, la scurt timp după ce se 
căsătorise cu Lady Ermesande, o copilă încă de ţâţă, care s-a 
întâmplat să fie ultima moştenitoare în viaţă a Casei 
Hayford. Și probabil prima mireasă din istoria Celor Șapte 
Regate care a rămas văduvă înainte de a fi înțărcată. 

— Nici eu nu l-am putut găsi, mărturisi Tyrion. 

— E hrană pentru viermi, spuse Bronn, cu tactul său 
obişnuit. Mâna de Fier l-a căutat, iar eunucul a zornăit o 
pungă dolofană. N-au avut mai mult noroc decât noi. 
Renunţă, ser. 

Ser Addam se uită la mercenar cu dezgust. 

— Lordul Tywin e înverşunat când vine vorba de sângele 
lui. Îl vrea pe băiat, viu sau mort, şi am de gând să-i fac voia. 


Se uită din nou la Tyrion: Îl găseşti pe tatăl tău în solariul lui. 

Solariul meu, gândi Tyrion. 

— Cred că ştiu drumul. 

Drumul însemna alte trepte de urcat, dar de data asta se 
descurcă pe propriile-i picioare, cu o mână pe umărul lui 
Pod. Bronn îi deschise uşa. Lordul Tywin Lannister şedea 
lângă fereastră, scriind la lumina unei lămpi. Îşi ridică 
privirea la sunetul zăvorului. 

— Tyrion. Liniştit, aşeză pana deoparte. 

— Mă bucur că-ţi aminteşti de mine, stăpâne. Tyrion îşi 
luă mâna de pe umărul lui Pod, se sprijini de toiag şi se 
apropie cu paşi şovăitori. Ceva nu e în regulă, ştiu el dintr- 
odată. 

— Ser Bronn, spuse Lordul Tywin, Podrick, poate ar fi mai 
bine să aşteptaţi afară până ce terminăm. 

Bronn îi aruncă Mâinii Regelui o privire aproape insolentă. 
Totuşi, făcu o plecăciune şi se retrase, cu Pod după el. Uşa 
grea se închise cu putere în spatele lor şi Tyrion Lannister 
rămase singur cu tatăl său. Chiar şi cu obloanele trase, 
răcoarea din încăpere era palpabilă. Ce fe/ de minciuni îi tot 
spune Cersei? 

Lordul de Casterly Rock era suplu ca un bărbat cu 
douăzeci de ani mai tânăr, chipeş chiar, în felul său auster. 
Obrajii îi erau acoperiţi de o barbă blondă, aspră, încadrând 
o faţă rigidă, un cap pleşuv şi o gură fermă. La gât purta un 
lanţ din mâini de aur, cu degetele încleştate, fiecare, pe 
încheietura celeilalte. 

— E un lanţ frumos, remarcă Tyrion. Deşi mie imi stătea 
mai bine. 

Lordul Tywin ignoră înţepătura. 

— Mai bine te-ai aşeza. Crezi că e înţelept că te-ai ridicat 
din patul de 58 

suferinţă? 

— Nu mai suport patul de suferinţă. Tyrion ştia cât de 
mult dispreţuia tatăl său slăbiciunea. Îşi adjudecă scaunul 
cel mai apropiat. Ce camere plăcute ai. Îţi vine să crezi - în 


timp ce eram pe moarte, cineva m-a mutat într-o celulă mică 
şi întunecată din Fortăreaţa lui Maegor. 

— Fortăreaţa Roşie e plină de nuntaşi. După ce pleacă, îţi 
vom găsi un loc mai potrivit. 

— Mie mi-a plăcut mai mult locul ăsta. Aţi stabilit data 
pentru nunta asta măreaţă? 

— Joffrey şi Margaery se vor căsători în prima zi a noului 
an, care se nimereşte a fi şi prima zi a noului secol. 
Ceremonia va vesti zorile unei noi ere. 

O nouă eră Lannister, gândi Tyrion. 

— O, ce păcat, mă tem că mi-am făcut alte planuri pentru 
Ziua aceea. 

— Ai venit aici doar ca să te plângi de dormitorul tău şi să 
faci glume nesărate? Am de terminat scrisori importante. 

— Scrisori importante. Fără doar şi poate. 

— Unele bătălii se câştigă cu săbii şi sulițe, altele cu 
condeie şi corbi. 

Scuteşte- mă de reproşurile astea în doi peri, Tyrion. Ţi- 
am vizitat patul de suferinţă ori de câte ori mi-a îngăduit 
Maester Ballabar, când credeam că vei muri. Îşi îndoi 
degetele sub bărbie. De ce l-ai dat afară pe Ballabar? 

Tyrion ridică din umeri. 

— Maester Frenken nu pare atât de hotărât să mă ţină 
mereu cu simţurile amorţite. 

— Ballabar a venit în oraş în suita Lordului Redwyne. Un 
vindecător înzestrat, se spune. A fost frumos din partea lui 
Cersei că l-a rugat să aibă grijă de tine. Se temea pentru 
viaţa ta. 

Se temea că s-ar putea să nu mi-o pierd, vrei să spui. 

— Fără îndoială, de aceea a stat mereu la căpătâiul meu. 

— Nu fi impertinent. Cersei are de pregătit o nuntă 
regală, iar tu eşti în afara oricărui pericol de cel puţin două 
săptămâni. Lordul Tywin examina faţa desfigu-rată a fiului 
său, privindu-l, cu ochii săi mari şi verzi, fără să clipească. 
Deşi rana e chiar oribilă, te asigur. Ce nebunie a pus 
stăpânire pe tine? 


— Inamicul era la porţi cu un berbece. Dacă Jaime ar fi 
condus ofensiva, ai numi această nebunie curaj. 

— Jaime n-ar fi fost niciodată atât de nesăbuit încât să-şi 
scoată coiful în timpul luptei. Sper că l-ai ucis pe cel care te- 
a rănit. 

— O, ticălosul e mort de-a binelea. Deşi Podrick Payne 
fusese cel care-l omorâse pe Ser Mandon, aruncându-l în râu, 
unde s-a înecat sub povara propriei armuri. Un duşman mort 
e o eternă bucurie, spuse voios Tyrion, cu toate că nu Ser 
Mandon fusese adevăratul lui duşman. Omul nu avea nici un 
motiv să-l vrea mort. A fost doar o unealtă, şi cred că ştiu 
cine era meşterul. Cersei îi spusese să 

59 

se asigure că nu ies viu din bătălie. Dar în lipsa dovezilor, 
Lordul Tywin nu ar pleca niciodată urechea la o asemenea 
acuzaţie. Tată, de ce te afli aici, în oraş? 

N-ar trebui să fii plecat, să te lupţi cu Lordul Stannis sau 
cu Robb Stark sau cu altcineva? Și cu cât mai repede cu atât 
mai bine. 

— Până când Lordul Redwyne nu-şi aduce flota, nu avem 
cu ce corăbii să 

atacăm Piatra Dragonului. Nu contează. Soarele lui 
Stannis Baratheon a apus la Apa Neagră. Cât despre Stark, 
băiatul e încă la vest, dar o mare oştire de nordici, sub 
comanda lui Helman Tallhart şi Robert Glover, coboară către 
Duskendale. 

L-am trimis pe Lordul Tarly în întâmpinarea lor, în timp ce 
Ser Gregor înaintează 

pe drumul regelui ca să le taie retragerea. Tallhart şi 
Glover vor fi prinşi între ei, cu o treime din oastea lui 
Stannis. 

— Duskendale? La Duskendale nu era nimic care să 
merite riscul. Oare Tânărul Lup făcuse, în sfârşit, o boacănă? 

— Nu e nimic cu care trebuie să te frămânţi. Eşti palid la 
faţă ca moartea şi sângele ţi se prelinge prin bandaje. Spune 
ce vrei şi du-te înapoi în pat. 


— Ce vreau... îşi simţea gâtul aspru şi încleştat. Ce voia, 
de fapt? Mai mult decât imi vei putea oferi vreodată, tată. 
Pod mi-a spus că Degețel a fost numit Lord de Harrenhal. 

— Un titlul gol, atât timp cât Roose Bolton ţine castelul 
pentru Robb Stark, dar Lordul Baelish era dornic să 
primească această onoare. A făcut treabă bună în problema 
căsătoriei în familia Tyrell. Un Lannister îşi plăteşte datoriile. 

Căsătoria aceea fusese, de fapt, ideea lui Tyrion, dar ar fi 
părut o mojicie să 

revendice asta acum. 

— S-ar putea ca titlul ăla să nu fie chiar atât de gol cum 
crezi, îl preveni Tyrion. Degețel nu face nimic fără motive 
întemeiate. Dar, fie ce-o fi. Spuneai ceva despre plata 
datoriilor, pare-mi-se? 

— lar tu îţi vrei răsplata cuvenită, asta e? Foarte bine. Ce 
anume ai vrea de la mine? Pământuri, castele, vreo funcţie? 
— Niţică afurisită de recunoştinţă ar fi un bun început. 

Lordul Tywin îl privi fără să clipească. 

— Măscăricii şi maimuţele cer aplauze. La fel a vrut şi 
Aerys, dacă veni vorba. 

Ai procedat aşa cum ţi s-a poruncit şi sunt sigur că ai 
făcut tot ce ţi-a stat în putinţă. Nimeni nu neagă rolul pe 
care l-ai jucat. 

— Rolul pe care l-am jucat? Ceea ce-i mai rămăsese lui 
Tyrion din nări ar fi putut, cu siguranţă, să scoată flăcări. Ţi- 
am salvat nenorocitul de oraş, dacă nu mă 

înşel. 

— Se pare că majoritatea oamenilor sunt de părere că 
atacul meu asupra flancului lui Stannis a fost cel care a 
schimbat cursul bătăliei. Lordul Tyrell, Rowan, Redwyne şi 
Tarly au luptat şi ei vitejeşte. Şi mi s-a spus că sora ta, 
Cersei, a fost cea care le-a cerut piromanţilor să facă focul 
sălbatic care a distrus flota lui Baratheon. 

60 

— În vreme ce eu n-am făcut decât să-mi tund părul din 
nas, asta vrei să spui? 


Tyrion nu-şi putea ascunde amărăciunea din glas. 

— Lanţul tău a fost o mişcare iscusită şi crucială pentru 
victoria noastră. Asta voiai să auzi? Mi s-a spus că tot ţie 
trebuie să-ţi mulţumim şi pentru alianţa noastră cu Dornul. 
S-ar putea să-ţi facă plăcere să afli că Myrcella a ajuns 
teafără 

la Sunspear. Ser Arryn Oakheart scrie că Myrcella are o 
mare simpatie pentru Prinţesa Arianne şi că Prinţul Trystane 
e încântat de ea. Nu-mi place să-i dau Casei Martell un 
ostatic, dar bânuiesc că era inevitabil. 

— Vom avea propriul nostru ostatic, spuse Tyrion. Din 
înţelegere a făcut parte şi un loc în consiliu. Dacă nu cumva 
îşi aduce armata când vine să-l revendice, Prinţul Doran se 
va preda în mâna noastră. 

— Aş vrea ca acel loc în consiliu să fie tot ce va revendica 
Martell, răspunse Lordul Tywin. l-ai promis şi răzbunare. 

— l-am promis dreptate. 

— Spune-i cum vrei, tot la sânge se rezumă. 

— Nu e un element de care să ducem lipsă, asta e sigur. 
În timpul bătăliei, m-am bălăcit în lacuri de sânge. Tyrion nu 
vedea nici un motiv să nu spună 

lucrurilor pe nume. Sau te-ai ataşat atât de mult de 
Gregor Clegane încât nu poţi suporta să te desparţi de el? 

— Ser Gregor are întrebuinţările lui, la fel au avut şi fraţii 
săi. Fiecare stăpân are nevoie, din când în când, de o fiară - 
o lecţie pe care pare-se că ai învăţat-o, judecând după Ser 
Bronn şi clanul ăla al tău. 

Tyrion se gândi la ochiul ars al lui Timett, la Shagga cu 
securea, Chelia cu şiragul de urechi uscate. Şi la Bronn. Mai 
cu seamă la Bronn. 

— Pădurile sunt pline de fiare, îi reaminti tatălui său. ŞI 
străzile, la fel. 

— Adevărat. Probabil că şi alţi câini ar vâna. Mă voi gândi 
la asta. Dacă nu mai e altceva... 

— Da, ai scrisori importante. Tyrion ridică un picior 
nesigur, închise ochii o clipă, fu cuprins de un val de 


ameţeală şi făcu un pas tremurător către uşă. Mai târziu, 
avea să reflecteze că ar fi putut să-l facă pe al doilea, apoi 
pe al treilea. În schimb, se întoarse. Mă întrebi ce vreau? Îţi 
spun eu ce vreau. Vreau ceea ce este al meu de drept. Vreau 
Casterly Rock. 

Gura tatălui său se încleşta. 

— Dreptul prin naştere al fratelui tău? 

— Cavalerilor din Garda Regelui le este interzis să se 
căsătorească, să aibă 

copii şi să deţină pământ, ştii asta la fel de bine ca mine. 
Din ziua în care a îmbrăcat mantia albă, Jaime a renunţat la 
Casterly Rock, dar nu ai recunoscut-o niciodată. A sosit 
timpul. Vreau să stai în faţa regatului şi să proclami că eu 
sunt fiul şi moştenitorul tău legal. 

Ochii Lordului Tywin erau de un verde-deschis, cu pete 
aurii, pe cât de luminoşi pe atât de necruţători. 

61 

— Casterly Rock, zise el ritos, pe un ton rece, complet 
inexpresiv. Şi pe urmă 

adăugă: Niciodată! 

Cuvântul pluti între ei, imens, aspru, otrăvit. 

Ştiam răspunsul inainte de a intreba, îşi spuse Tyrion. 
Sunt optsprezece ani de când Jaime a intrat în Garda Regelui 
şi nu am ridicat problema nici măcar o dată. Ar fi trebuit să 
ştiu, ar fi trebuit să ştiu dintotdeauna. 

— De ce? se forţă să întrebe, deşi ştia că va regreta. 

— Tu întrebi asta? Tu, cel care ţi-ai omorât mama ca săvii 
pe lume? Eşti o făptură hidoasă, parşivă, nesupusă şi 
răzbunătoare, plină de invidie, desfrâu şi viclenie. Legile 
oamenilor îţi dau dreptul să-mi porţi numele şi să etalezi 
culorile casei mele, atât timp cât nu pot dovedi că nu eşti al 
meu. Ca să mă înveţe smere-nia, zeii m-au condamnat să te 
privesc bălăbănindu-te de colo-colo, purtând leul acela 
semeţ care a fost cândva blazonul tatălui meu şi, mai 
înainte, al tatălui său. 


Dar nici zeii, nici oamenii nu mă vor obliga vreodată să te 
las să faci din Casterly Rock bordelul tău. 

— Bordelul meu? Se revărsau zorile. Tyrion înţelese dintr- 
odată de unde venea toată această ranchiună. Scrâşni din 
dinţi şi spuse: Cersei ţi-a spus despre Alayaya. 

— Aşa o cheamă? Mărturisesc că nu-mi pot aminti numele 
tuturor târfelor tale. 

Cine era cea cu care te-ai căsătorit pe când erai 
băieţandru? 

— Tysha. Tyrion scuipă răspunsul, sfidător. 

— Şi copila aia de trupă de la Furca Verde? 

— Ce-ţi pasă ţie? întrebă el, nevrând nici măcar să 
rostească numele lui Shae în prezenţa lui. 

— Nu-mi pasă. Nu mai mult decât îmi pasă dacă ele 
trăiesc sau mor. 

— Tu ai pus să fie biciuită Yaya. Nu era o întrebare. 

— Sora ta mi-a spus despre amenințările tale la adresa 
nepoților mei. Glasul Lordului Tywin era mai rece ca gheaţa. 
A minţit? 

Tyrion nu avea de gând să nege. 

— Da, am făcut ameninţări. Ca s-o feresc pe Alayaya. Ca 
să n-o maltrateze fraţii Kettleblack. 

— Ca să salvezi virtutea unei târfe, îţi ameninţi propria 
Casă, propriul neam? 

Aşa merge treaba? 

— Tu m-ai învăţat că o ameninţare bună e adesea mai 
convingătoare decât o lovitură. Nu că Joffrey nu m-ar fi 
ispitit de câteva sute de ori. Dacă eşti atât de dornic să 
biciuieşti oamenii, poţi să începi cu el. Dar Tommen... de ce 
i-aş face rău lui Tommen? E un băiat bun şi e de un sânge cu 
mine. 

— După cum a fost şi mama ta. Lordul Tywin se ridică 
brusc, dominându-şi fiul pitic. Întoarce-te în patul tău, 
Tyrion, şi nu-mi mai vorbi mie despre drepturile tale la 
Casterly Rock. Îţi vei primi recompensa, dar va fi una pe care 


o voi considera potrivită cu rangul şi serviciile tale. Şi, bagă 
de seamă - asta e ultima 62 

oară când îţi voi mai îngădui să dezonorezi Casa 
Lannister. Ai terminat cu târfele. 

Dacă mai găsesc vreuna în patul tău, o spânzur. 


DAVOS 


Privi pânzele crescând, vreme îndelungată, încercând să 
hotărască dacă prefera să trăiască sau să moară. Să moară 
ar fi fost mai uşor, ştia asta. Nu trebuia decât să se târască în 
peştera sa, lăsând corabia să treacă, şi moartea îl va găsi. 
Febra îi ardea trupul deja de mai multe zile, întorcându-i 
maţele pe dos şi făcându-l să 

tremure în somnu-i agitat. Fiecare dimineaţă îl găsea mai 
slăbit. Nu va mai dura mult, se obişnuise să-şi spună. 

Dacă febra n-avea să-l răpună, cu siguranţă o va face 
setea. Nu avea nici strop de apă proaspătă aici, în afara 
ploilor răzlețe care bălteau în scobiturile din stâncă. 

Doar cu trei zile în urmă (sau fuseseră patru? Pe stânca 
lui, era greu să deosebeşti o zi de alta) bălțile fuseseră 
uscate ca osul învechit, iar imaginea golfului, înconjurându-l 
cu unduirile sale verzi şi gri, fusese aproape de nesuportat. 
Ştia că odată 

ce ar începe să bea apă de mare, moartea ar veni în 
grabă, însă fusese cât pe ce să 

ia acea primă înghiţitură, atât de uscat îi era gâtul. ÎÎ 
salvase o furtună iscată din senin. Ajunsese deja atât de 
slăbit, încât n-a putut decât să zacă în ploaie cu ochii închişi 
şi gura căscată, lăsând apa să-i răpăie pe buzele crăpate şi 
limba umflată. 

Dar apoi s-a simţit ceva mai puternic, iar bălțile, 
crăpăturile şi şanţurile insulei au prins viaţă din nou. 

Dar asta se întâmplase cu trei zile în urmă (sau poate 
patru) şi apă nu mai rămăsese aproape deloc. O parte se 
evaporase, iar restul îl sorbise el. Până a doua zi, avea să 
simtă din nou gustul noroiului şi va linge iarăşi pietrele reci 
de pe fundul adânciturilor. 

Şi dacă nu setea sau febra, foamea avea să-l ucidă cu 
siguranţă. Insula lui nu era altceva decât un pisc sterp 


ţâşnind din imensitatea Golfului Apei Negre. În vremea 
refluxului, putea găsi uneori crabi minusculi de-a lungul 
plajei pietroase, unde valurile îl aruncaseră pe Davos după 
bătălie. Îl muşcau dureros de degete, înainte ca el să-i 
zdrobească de pietre ca să le soarbă carnea de pe cleşti şi 
măruntaiele din carapace. 

Dar plaja dispărea ori de câte ori năvăleau valurile şi 
Davos era nevoit să se caţere pe stâncă, pentru a nu fi iarăşi 
măturat în golf. Piscul se înălța la cinci metri deasupra apei 
când fluxul era la apogeu, însă când apele golfului 
deveneau agitate, valurile ţâşneau mai sus, astfel că nu era 
chip ca Davos să rămână uscat, nici măcar în peştera sa 
(care, de fapt, nu era mai mult decât o scobitură în stâncă, 
sub o ieşitură). Pe stâncă nu creşteau decât licheni şi până şi 
păsările ocoleau locul acela. Din când în când, în vârf se 
opreau câţiva pescăruşi, iar Davos încerca să 

prindă unul, însă erau prea iuți şi nu-i putea ajunge. Se 
apucase să arunce cu pietre 63 

în ei, dar era prea slăbit ca să poată să le azvârle cu 
putere; chiar şi atunci când pietrele îi loveau, pescăruşii nu 
făceau decât să ţipe deranjaţi şi să-şi ia zborul. 

Din adăpostul lui se mai zăreau şi alte stânci, piscuri 
pietroase, îndepărtate, mai înalte decât al lui. Cel mai 
apropiat se înălța la doisprezece metri buni deasupra apei, 
după câte îşi dădea seama, deşi era greu să fii sigur, de lao 
asemenea distanţă. În preajma celuilalt pisc se învârtea 
mereu un stol de pescăruşi şi Davos se gândea adesea să 
treacă apa, ca să le prade cuiburile. Dar aici apa era rece, 
curenţii puternici şi periculoşi, şi Davos ştia că nu are 
puterea să înoate atât. 

Asta l-ar ucide, la fel de sigur ca apa băută din mare. 

Din anii de demult, îşi amintea că toamna în Marea 
îngustă putea să fie adesea umedă şi ploioasă. Zilele erau 
suportabile atâta vreme cât soarele strălucea, dar nopţile 
erau din ce în ce mai reci şi uneori vântul bătea în rafale 


peste golf, trasând pe apă o linie albă, înspumată şi, în scurt 
timp, Davos tremura, ud leoarcă. 

Febra şi frisoanele îl asaltau rând pe rând şi, în ultimul 
timp, îl sâcâia o tuse persistentă. 

Peştera îi era singurul adăpost, un adăpost destul de 
neînsemnat. În timpul refluxului, marea lăsa pe plajă lemne 
plutitoare şi rămăşiţe carbonizate, dar nu era chip să 
aprindă o scânteie ca să facă un foc. Odată, cuprins de 
disperare, încercase să frece una de alta două bucăţi de 
lemn, dar, fiind putrede, nu s-a ales decât cu băşici de pe 
urma efortului său. Hainele îi erau şi ele îmbibate de apă, şi 
îşi pierduse una dintre cizme undeva, în golf, înainte ca 
valurile să-l poarte la mal. 

Sete, foame, pericol. Aceştia erau tovarăşii lui, însoţindu-l 
zi de zi, ceas de ceas şi, cu timpul, ajunsese să se gândească 
la ei ca la nişte prieteni. În curând, unul sau altul dintre 
aceşti prieteni avea să se îndure de el şi să-l izbăvească de 
nesfârşita-i suferinţă. Sau poate, într-o bună zi, va păşi pur şi 
simplu în apă şi va porni în căutarea țărmului pe care-l ştia 
undeva la nord, unde nu-l putea ajunge cu privirea. Era prea 
departe ca să înoate până acolo, aşa slăbit, dar asta nu avea 
importanţă. Davos fusese marinar toată viaţa, era menit să 
moară în mare. Zeii din adâncuri mă aşteaptă, îşi spunea. E 
timpul să mă duc la ei. 

Dar acum zărea o corabie, doar un grăunte la orizont, 
însă creştea cu fiecare clipă. O corabie acolo unde n-ar 
trebui să fie nici o corabie. Davos ştia, mai mult sau mai 
puţin, pe unde se afla stânca lui; făcea parte dintr-un lanţ de 
munţi ce se înălţau de pe fundul Golfului Apei Negre. Cel 
mai înalt ţâşnea la treizeci de metri deasupra valurilor şi o 
duzină de munţi mai mici se înălţau la zece, douăzeci de 
metri. Marinarii îi numeau su/ițele regelui merlan şi ştiau că, 
pentru fiecare pisc ce străpungea suprafaţa apei, alte zeci 
pândeau, înşelătoare, imediat dedesubt. 

Oricare căpitan cu judecată se ţinea departe de ele. 


Davos privea vela umflându-se, prin ochii-i palizi, tiviţi cu 
roşu, încercând să 

audă sunetul vântului prins în pânză. Vine încoace. Dacă 
nu va schimba direcţia curând, va trece la o aruncătură de 
băț de adăpostu-i sărac. Putea să însemne viaţă. 

Dacă o voia. Nu era convins. 

64 

De ce aş trăi? se întrebă el, cu lacrimile împăienjenindu-i 
privirea. O, zei milostivi, de ce? Fiii mei sunt morți. Dale şi 
Allard, Maric şi Matthos, poate şi Davos. Cum poate 
supravieţui un tată atâtor fii tineri şi puternici? Cum voi 
merge mai departe? Sunt o cochilie goală, crabul a murit şi 
înăuntru nu a mai rămas nimic. Oare zeii nu ştiu asta? 

Porniseră în susul Apei Negre, arborând inima înflăcărată 
a Stăpânului Luminii. Davos şi Betha Neagră se aflaseră în 
linia a doua de luptă, între Spectrul lui Dale şi Lady Marya, 
cu Allard la cârmă. Maric, cel de-al treilea născut al său, era 
căpitan de vâsle pe Furia, în mijlocul primei linii, în timp ce 
Matthos era secundul tatălui său. Sub zidurile Fortăreţei 
Roşii, galerele lui Stannis Baratheon se alăturaseră flotei mai 
mici a lui Joffrey, regele băieţandru, şi pentru câteva clipe, 
râul răsunase de zbârnâitul arcurilor şi de bubuitul 
berbecilor de fier ce zdrobeau vâsle şi carene deopotrivă. 

Şi pe urmă o fiară sălbatică scosese un răcnet şi în jurul 
lor erau numai flăcări verzi: foc sălbatic, urina piromanţilor, 
demonul de jad. Matthos stătea lângă el, pe puntea Bethei; 
Negre, când corabia s-a ridicat parcă din apă. Davos s-a 
pomenit în râu, dând din mâini, purtat de curent şi învârtit, 
iar şi iar. În amonte, flăcările despicau cerul, înalte de 
cincisprezece metri. Vedea Betha Neagră arzând, şi Furia şi 
o mulţime de alte corăbii; vedea oameni cuprinşi de flăcări 
sărind în apă, unde se înecau. Spectrul şi Lady Marja 
dispăruseră, scufundate, sfărâmate sau ascunse în spatele 
unui văl de foc sălbatic, şi Davos nu avea timp să le caute, 
căci gura râului stătea să-l înghită şi, dincolo de ea, 
Lannisterii ridicaseră un lanţ mare de fier. De la un țărm la 


altul, nu se zăreau decât corăbii arzând şi foc sălbatic. În 
faţa unei asemenea privelişti, inima i se oprise parcă o clipă 
în loc, şi Davos îşi amintea şi acum acel sunet, trosnetul 
flăcărilor şi şuierul aburului; ţipetele muribunzilor şi, în 
sfârşit, bătaia acelei călduri îngrozitoare pe faţă, în timp ce 
curentul îl trăgea în jos, către iad. 

Nu trebuia decât să aştepte. Câteva secunde încă şi avea 
să fie alături de fiii săi, odihnindu-se în pământul verde şi 
rece de pe fundul golfului, cu peştii ciugulindu-i faţa. 

Dar nu. Davos a tras o gură zdravănă de aer şi s-a 
scufundat, căutând cu picioarele fundul râului. Singura lui 
speranţă era să treacă pe sub lanţ, pe sub corăbiile în flăcări 
şi focul sălbatic ce pluteau la suprafaţă şi să înoate din 
răsputeri, către golful ferit de dincolo. Davos fusese 
întotdeauna un înotător puternic, iar în ziua aceea nu 
purtase armură, doar coif, însă şi pe acesta îl pierduse odată 
cu Betha Neagră. În timp ce străpungea întunecimea verde, 
vedea alţi oameni zbătându-se pe sub apă, traşi în jos şi 
înecaţi sub povara platoşei şi a zalelor. Davos a înotat pe 
lângă ei, dând din picioare cu toată forţa ce-i mai rămăsese, 
lăsându-se purtat de curent, cu apa năvălindu-i în ochi. 
Adânc, tot mai adânc, şi iarăşi mai adânc. Cu fiecare mişcare 
îi era tot mai greu să-şi ţină 

respiraţia. Îşi amintea că văzuse fundul apei, moale şi 
mocirlos, în timp ce de pe 65 

buze îi ţâşnea aerul în şuvoaie. Ceva i-a atins piciorul... 
un ciot sau un peşte, sau un om care se îneca, nu-şi putea 
da seama. 

Avea nevoie de aer, dar se temea. Oare trecuse de lanţ? 
Oare era în golf? Dacă 

ieşea sub o navă, avea să se înece, iar dacă se ivea la 
suprafaţă în mijlocul peticelor plutitoare de foc sălbatic, 
plămânii aveau să i se facă scrum la prima gură de aer. S-a 
răsucit în apă, ca să privească în sus, dar nu era nimic de 
văzut, doar întunecimea verde, iar pe urmă s-a învârtit prea 
departe şi prea brusc şi n-a mai ştiut care e susul şi care e 


josul. Panica a pus stăpânire pe el. Mâinile au lovit fundul 
apei, stârnind un nor de nămol care l-a orbit. Pieptul îi era 
tot mai încordat cu fiecare clipă. A apucat apa cu mâinile, a 
dat din picioare, împingându-se, răsucindu-se, cu plămânii 
strigând după aer, lovind cu picioarele, izbind, pierdut acum 
în păcla râului, dând din picioare până ce nu s-a mai putut 
mişca. Când a deschis gura într-un strigăt, apa i-a năvălit 
înăuntru şi Davos Seaworth a ştiut că 

se îneacă. 

Când se trezise, soarele era sus pe cer, iar el zăcea peo 
plajă stâncoasă, la poalele unui pisc golaş, numai piatră, cu 
golful pustiu de jur împrejur şi un catarg sfărâmat, o velă 
pârjolită şi un cadavru umflat lângă el. Catargul, vela şi 
cadavrul dispărură la următorul flux, lăsându-l pe Davos 
singur pe stânca lui, printre suliţele regelui merlan. 

În lungii săi ani de contrabandist, Davos ajunsese să 
cunoască apele din preajma Debarcaderului Regelui ca-n 
palmă şi ştia că adăpostul lui de acum nu era decât un fir de 
nisip pe hartă, într-un loc pe care adevărații marinari îl 
ocoleau, nicidecum nu-l căutau... deşi chiar el trecuse pe 
acolo o dată sau de două ori, în vremurile de demult, pe 
când era mai bine să stea nevăzut. Când mă vor găsi mort 
aici, dacă mă vor găsi vreodată, probabil că vor da stâncii 
numele meu, gândi el. Stânca Ceapă o vor numi; imi va fi 
piatră de mormânt şi testament. Nu merita mai mult. Tată! 
işi apără fiii, aşa era învăţătura septonului, însă Davos îşi 
dusese fiii la pieire. Dale nu-i va dărui niciodată soţiei sale 
fiul pe care şi-l doriseră; cât despre Allard, cu iubita lui din 
Oraşul Vechi şi cea de la Debarcaderul Regelui, şi cu cea din 
Braavos - vor plânge toate în curând. Matthos nu va fi 
niciodată la comanda propriei sale corăbii, aşa cum visase. 
Maric nu va ajunge cavaler. 

Cum pot trăi când ei sunt morţi? Atâţia bravi cavaleri şi 
lorzi măreți au murit, oameni mai destoinici decât mine şi de 
neam. Intră târâş în peştera ta, Davos. 


Intră târâş, fă-te mic şi corabia va pleca şi nimeni nu te 
va mai deranja vreodată. 

Dormi pe perna ta de piatră şi lasă pescăruşii să-ți 
ciugulească ochii, în timp ce crabii se ospătează din carnea 
trupului tău. Tu te-ai ospătat destul din ei, le eşti dator. 
Ascunde-te, contrabandistule. Ascunde-te, stai liniştit şi 
mori. 

Corabia era aproape. Câteva clipe încă şi va trece, fără 
să-l tulbure, şi va putea să moară în pace. 

Îşi duse mâna la gât, bâjbâind după mica pungă de piele 
pe care o purta 66 

întotdeauna. Înăuntru păstra oasele celor patru degete 
pe care i le retezase regele lui, în ziua când l-a făcut cavaler. 
Norocul meu. Îşi atinse pieptul cu degetele-i scurtate, 
bâjbâind, negăsind nimic. Punguţa dispăruse, şi oasele 
degetelor împreună cu ea. Stannis nu reuşise niciodată să 
înţeleagă de ce-şi păstra oasele. 

— Ca să-mi amintească de dreptatea regelui meu, şopti 
el, cu buzele-i crăpate. 

Dar acum dispăruseră. Focul mi-a luat norocul, ca şi fiii. În 
visele sale, râul era încă în flăcări şi demonii dansau pe ape, 
cu bice de foc în mâini, în timp ce oamenii se înnegreau şi 
ardeau sub lovituri. Mamă, ai milă, se ruga Davos. 

Salvează-mă, blândă Mamă, salvează-ne pe toți. Mi-am 
pierdut norocul şi fiii. 

Acum plângea nestăpânit. Lacrimi de sare îi şiroiau pe 
obraji. Focul a luat totul, focul... 

Probabil era doar vântul care se lovea de stâncă sau 
sunetul mării pe țărm, dar pentru o clipă, Davos Seaworth îi 
auzi răspunsul. 

— Ai chemat focul, şopti ea cu glasul abia auzit, ca 
sunetul valurilor într-o scoică, trist şi blând. Ne-ai ars... ne-ai 
ars... arsssss... 

— Ea a fost! strigă Davos. Mamă, nu ne părăsi. Ea a fost 
cea care te-a ars, femeia roşie, Melisandre, ea! O vedea 
aievea, cu faţa în formă de inimă, cu ochii roşii, părul lung, 


arămiu, cu veşmintele roşii unduindu-se ca nişte flăcări când 
umbla, un vârtej de mătase şi satin. Venise din Asshai la 
răsărit, venise la Piatra Dragonului şi o câştigase pe Selyse 
şi-i câştigase pe oamenii reginei sale de partea zeului ei 
străin, iar apoi pe rege, pe Stannis Baratheon însuşi. Mersese 
până 

într-acolo încât aşezase inima înflăcărată pe flamurile 
sale, inima înflăcărată a lui R'hllor, Stăpânul Luminii şi Zeul 
Strălucirii şi al Umbrei. La îndemnul lui Melisandre, îi târâse 
pe Cei Şapte din templul lor de la Piatra Dragonului şi le 
dăduse foc în faţa porţilor castelului, iar mai târziu arsese 
lemnul zeilor la Capătul Furtunii, chiar şi copacul inimii, un 
copac alb, uriaş, cu o faţă solemnă. 

— A fost lucrarea ei, spuse Davos din nou, mai moale. Aei; 
şi a ta, cavaler ceapă. Ai dus-o cu barca la Capătul Furtunii, 
în crucea nopții, ca să-şi poată 

elibera copilul-umbră. Nu eşti fără vină, nu. Ai călărit sub 
flamura ei şi ai arborat-o pe catargul tău. l-ai privit pe Cei 
Şapte arzând la Piatra Dragonului şi nu ai făcut nimic. A dat 
focului Dreptatea Tatălui, îndurarea Mamei şi înțelepciunea 
Babei. Fierar şi Străin, Fecioară şi Războinic, ea i-a ars pe 
toți pentru gloria zeului ei crud, iar tu ai stat şi n-ai deschis 
gura. Nici când l-a ucis pe bătrânul Maester Cressen, nici 
chiar atunci, n-ai spus nimic. 

Corabia era la o sută de metri depărtare şi traversa cu 
repeziciune golful. În alte câteva clipe, va trece pe lângă el 
şi se va face tot mai mică. 

Ser Davos Seaworth începu să se caţere pe stâncă, îşi 
ridică trupul, cu mâini tremurânde. Capul îi ardea de febră. 
De două ori, degetele-i schilodite alunecară 

pe piatra umedă şi Davos era cât pe ce să cadă, dar reuşi 
cumva să rămână pe poziţie. Dacă se prăbuşea, era mort, iar 
el trebuia să trăiască. Încă scurt timp, cel puţin. Mai era un 
lucru pe care trebuia să-l facă. 

67 


Vârful stâncii era prea mic ca să stea fără griji în picioare, 
slăbit cum era, aşa că se lăsă pe vine şi îşi flutură braţele 
descărnate. 

— Corabie! ţipă el în bătaia vântului. Corabie, aici, aici! 
De acolo, de sus, o putea vedea mai limpede. Carena suplă, 
vărgată, pânza umflată. Pe carenă nu era pictat nici un 
nume, dar Davos nu învățase să citească. Corabie! strigă el 
din nou, Ajutor! AJUTOR! 

Un membru al echipajului îl zări de pe teugă şi făcu semn 
cu mâna. Davos privi cum ceilalţi marinari se îndreaptă către 
copastie, privindu-l cu uimire. La scurt timp, pânza fu 
coborâtă,  vâăslele  încetiniră şi corabia alunecă spre 
adăpostul lui. Era prea mare ca să se apropie mai mult de 
stâncă, dar la o distanţă de treizeci de metri, lansă la apă o 
barcă mică. Davos stătea agăţat de stânca lui şi o privea 
furişându-se spre el. Patru oameni vâsleau, în timp ce al 
cincilea stătea la pupa. 

— Tu, strigă cel de-al cincilea bărbat, când se aflau la 
doar câţiva metri de insulă, tu de colo, de pe stâncă. Cine 
eşti? 

Un contrabandist care şi-a depăşit condiţia, gândi Davos, 
un nebun care şi-a iubit regele prea mult şi şi-a uitat zeii. 

— Eu... Gâtul îi era uscat şi uitase să vorbească. Simţea 
cuvintele ciudat pe limbă, iar în urechi îi sunau şi mai 
straniu. Am fost la luptă. Am fost căpitan, cavaler... am fost 
cavaler. 

— Da, ser, răspunse omul, şi ce rege ai slujit? 

Îşi dădu seama dintr-odată că galera putea fi a lui Joffrey. 
Dacă rostea acum numele greşit, avea să-l lase în voia sorții. 
Dar nu, carena era vărgată. Era din Lys, era a lui Salladhor 
Saan. Mama o trimisese aici, Mama, în milostenia ei. 

Avea o misiune pentru el. Stannis trăieşte, ştia. Încă mai 
am un rege. Şi fii. Mai am şi alți fii, şi o soție credincioasă şi 
iubitoare. Cum a putut să uite? Mama era, într- adevăr, 
milostivă. 


— Stannis, le strigă lysenilor. Zei, fiţi milostivi, îl slujesc 
pe Regele Stannis. 
— Da, zise bărbatul din barcă, la fel şi noi. 


SANSA 


Invitaţia părea destul de nevinovată, dar, ori de câte ori o 
citea, i se punea un nod în stomac. E pe cale să devină 
regină, e frumoasă şi bogată şi toată lumea o iubeşte, de ce 
ar vrea să ia cina cu fiica unui trădător? Poate din 
curiozitate, presupunea Sansa, poate Margaery Tyrell voia 
să-şi măsoare rivala căreia îi luase locul. Oare mă detestă? 
Oare crede că-i port pică?... 

Sansa privise de pe zidurile castelului cum Margaery 
Tyrell şi escorta ei îşi croiau drum în susul Muntelui lui 
Aegon. Joffrey îşi întâmpinase viitoarea mireasă la Poarta 
Regelui, să-i ureze bun venit în oraş, şi înaintau călare, unul 
lângă altul, prin mulţimea care îi ovaţiona, Joff sclipind în 
armura-i aurită, iar fata 68 

Tyrell, superbă în verde, cu o mantie cu flori de toamnă 
revărsată pe umeri. Avea şaisprezece ani, părul castaniu şi 
ochii căprui, era zveltă şi frumoasă. În timp ce trecea, 
oamenii îi strigau numele, îşi ridicau copiii ca să-i 
binecuvânteze şi-i presărau flori în cale. Mama şi bunica o 
urmau îndeaproape, într-o caleaşca înaltă, împodobită cu 
ghirlande din sute de trandafiri sculptați, fiecare strălucind 
în aur poleit. Oamenii din popor le aclamau şi pe ele. 

Aceiaşi oameni care m-au doborât de pe cal şi care m-ar 
fi omorât, dacă n-ar fi fost Câinele. Sansa nu făcuse nimic ca 
poporul s-o urască, după cum nici Margaery Tyrell nu făcuse 
nimic ca să le câştige dragostea. Oare vrea s-o iubesc şi eu? 
Cercetă invitaţia, care părea scrisă de mâna lui Margaery. 
Oare vrea binecuvântarea mea? Se întreba dacă Joffrey avea 
ştiinţă despre cina aceasta. 

După cum îl cunoştea, putea fi mâna lui. Gândul acesta o 
înfricoşa. Dacă Joff se afla în spatele invitaţiei, probabil că 
pusese la cale vreo farsă crudă, ca s-o umilească în ochii 
celeilalte. Va porunci oare Gărzii sale s-o despoaie din nou? 


Ultima oară unchiul său, Tyrion, îl oprise, dar 
Pezevenghiul n-o mai putea salva acum. 

Nimeni nu mă poate salva, doar Florian al meu. Ser 
Dontos îi promisese c-o va ajuta să fugă, dar nu înainte de 
noaptea nunţii lui Joffrey. Planurile erau bine ticluite, o 
asigurase devotatul său cavaler-devenit-bufon; nu era nimic 
de făcut până atunci, decât să rabde şi să numere zilele. 

Şi să iau cina cu înlocuitoarea mea... 

Probabil că-i făcea o nedreptate lui Margaery Tyrell. 
Probabil că invitaţia nu era decât o simplă amabilitate, un 
gest de curtoazie. Poate că e doar o cină. Dar se afla la 
Fortăreaţa Roşie, la Debarcaderul Regelui, aceasta era curtea 
Regelui Joffrey Baratheon, Primul pe Numele Său, şi dacă 
exista un lucru pe care Sansa Stark îl învățase aici, acela era 
neîncrederea. 

Chiar şi aşa, trebuia să accepte. Acum era un nimeni, era 
fiica renegată a unui trădător şi sora dizgraţiată a unui lord 
rebel. Nu avea cum s-o refuze pe viitoarea regină a lui 
Joffrey. 

Mi-aş dori să fie aici Câinele. În noaptea bătăliei, Sandor 
Clegane venise în camera ei, s-o ducă din oraş, dar Sansa îl 
refuzase. Uneori zăcea noaptea cu ochii deschişi, 
întrebându-se dacă fusese înţeleaptă. Ţinea ascunsă mantia 
lui albă 

într-un cufăr de cedru, sub mătăsurile ei de vară. Nu 
putea spune de ce o păstra. 

Câinele se pierduse cu firea, a auzit spunându-se. În toiul 
luptei, se îmbătase într-atât, încât Pezevenghiul a fost nevoit 
să preia comanda oamenilor săi. Dar Sansa înţelegea. 
Cunoştea secretul chipului său ars. Doar de foc se temea. În 
noaptea aceea, focul sălbatic învăpăiase râul însuşi şi 
umpluse tot aerul de flăcări verzi. Chiar şi în castel, Sansei îi 
fusese frică. Afară... nici nu-şi putea închipui. 

Suspinând, scoase pana şi cerneala şi-i scrise lui 
Margaery un politicos bilet de acceptare. 


Când sosi seara stabilită, un altul din Garda Regelui veni 
după ea, un bărbat la 69 

fel de diferit de Sandor Clegane ca... ei, bine, ca o floare 
de un câine. Când îl văzu pe Ser Loras Tyrell în pragul uşii, 
inima Sansei începu să bată puţin mai repede. Era pentru 
prima dată când se afla atât de aproape de el, de când 
acesta se întorsese la Debarcaderul Regelui în fruntea 
avangărzii oştirii tatălui său. Pentru o clipă, Sansa nu ştiu ce 
să spună. 

— Ser Loras, reuşi ea să îngaime în cele din urmă, arăţi... 
arăţi atât de bine. 

EI| îi zâmbi încurcat. 

— Doamna mea e prea bună. Şi, în plus, frumoasă. Sora 
mea arde de nerăbdare să te întâlnească. 

— Abia am aşteptat această cină. 

— Margaery la fel, şi nobila mea bunică. O luă de braţ şi o 
conduse către scări. 

— Bunica ta? Sansei i se părea nespus de greu să 
meargă, să vorbească şi să 

gândească în acelaşi timp, cu Ser Loras atingându-i 
braţul. Simţea prin mătase căldura mâinii sale. 

— Lady Olenna. Va cina şi ea cu voi. 

— O, zise Sansa. Vorbesc cu el şi el mă atinge, mă ține de 
braț şi mă atinge. | se spune Regina Ghimpilor, nu-i aşa? 

— Aşa e. Ser Loras râse. Are râsul cel mai cald, gândi 
Sansa în timp ce Loras continua să vorbească. Totuşi, ar fi 
bine să nu foloseşti acest nume în prezenţa ei, dacă nu vrei 
să te înţepi. 

Sansa roşi. Orice nătărău şi-ar fi dat seama că nici unei 
femei nu i-ar plăcea să 

fie numită Regina Ghimpilor. Poate că sunt într-adevăr 
aşa de proastă cum spune Cersei. Căută cu disperare ceva 
inteligent şi fermecător de spus, dar îşi pierduse orice brumă 
de isteţime. Era cât pe ce să-i spună cât de frumos era, dar 
îşi aminti că o făcuse deja. 


Dar era frumos. Părea mai înalt decât prima oară când îl 
întâlnise, dar atât de mlădios şi de delicat. Şi nu mai văzuse 
niciodată un băiat cu ochi atât de încântă- 

tori. Totuşi, nu e băiat, e bărbat în toată firea, cavaler al 
Gărzii Regale. | se părea că arată chiar mai bine în alb decât 
în veşmintele verzi cu auriu ale Casei Tyrell. 

Sigura pată de culoare de pe trupul său era o broşa cu 
care-i era prinsă mantia, trandafirul Highgardenului făurit 
din aur moale, aşezat pe un pat de frunze verzi şi delicate 
de jad. 

Ser Balon Swann le ţinu deschisă uşa de la camera lui 
Margaery, ca să treacă. 

Era şi el înveşmântat în alb din cap până-n picioare, deşi 
nu-i şedea nici pe jumătate la fel de bine ca lui Ser Loras. În 
spatele şanţului plin de ţepuşe, două 

duzini de oameni exersau cu sabia şi scutul. Castelul fiind 
atât de plin, curtea exterioară fusese cedată oaspeţilor, ca 
să-şi ridice pavilioanele şi corturile, lăsând pentru exerciţii 
doar curţile interioare, mai mici. Unul dintre gemenii 
Redwyne păşea cu spatele, împins de Ser Tallad, cu ochii pe 
scut. Ser Kennos de Kayce, cel scund şi îndesat, care pufăia 
şi gâfâia de fiecare dată când îşi ridica sabia lungă, părea că 
se descurcă destul de bine cu Osney Kettleblack, dar fratele 
său, Osfryd, 70 

îl ataca sălbatic pe Morros Slynt, scutierul cu chip de 
broască. Cu sau fără săbii boante, Slynt va avea o recoltă 
bogată de vânătăi până mâine. Sansa se înfiora numai 
privind. Nici nu au terminat de îngropat morții din ultima 
bătălie şi deja se pregătesc pentru următoarea. 

La marginea curţii, un cavaler singuratic, cu o pereche de 
trandafiri roşii pe scut, ţinea la distanţă trei duşmani. Chiar 
în timp ce priveau, îl lovi pe unul peste cap şi îl lăsă fără 
cunoştinţă. 

— Acela e fratele tău? întrebă Sansa. 

— Da, doamna mea, răspunse Ser Loras. Garlan se 
antrenează adesea luptând cu trei deodată, chiar şi cu 


patru. În bătălie, rareori lupta se duce unu la unu, zice el, 
aşa că îi place să fie mereu pregătit. 

— Trebuie să fie foarte viteaz. 

— E un cavaler minunat, răspunse Ser Loras. Mânuieşte 
sabia mai bine ca mine, la drept vorbind, dar eu sunt mai 
bun lăncier. 

— Îmi amintesc, zise Sansa. Călăreşti minunat, ser. 

— Doamna mea e amabilă că spune asta. Când m-a văzut 
ea pe mine călărind? 

— La turnirul Mâinii, nu-ţi aminteşti? Călăreai un gonaci 
alb şi armura ta era din o sută de feluri diferite de flori. Mi-ai 
dat un trandafir. Un trandafir roşu. Ai aruncat trandafiri albi 
celorlalte fete în ziua aceea. Vorbind despre asta, Sansa roşi. 
Ai spus că nici o victorie nu e pe jumătate la fel de frumoasă 
ca mine. 

Ser Loras îi zâmbi sfielnic: 

— N-am făcut decât să rostesc un simplu adevăr, pe care 
orice bărbat care are ochi îl poate vedea. 

Nu-şi aminteşte, îşi dădu seama Sansa, uluită. E doar 
amabil. Nu-şi aminteşte de mine sau de trandafir, de nimic. 
Fusese atât de sigură că însemnase ceva, că 

însemnase totul. Un trandafir roşu, nu unul alb. 

— A fost după ce l-ai doborât de pe cal pe Ser Robar 
Royce, spuse ea cu disperare. 

Ser Loras îşi luă mâna de pe braţul ei. 

— L-am ucis pe Robar la Capătul Furtunii, doamna mea. 

Nu se fălea, părea trist. 

Hm, şi pe încă unul din Garda Regelui Renly, Garda 
Curcubeului, da. Sansa auzise femeile vorbind despre asta la 
fântână, dar pentru o clipă, uitase. 

— Asta s-a întâmplat când a fost ucis Lordul Renly, nu-i 
aşa? Ce îngrozitor pentru sora ta! 

— Pentru Margaery? Avea glasul sugrumat. Negreşit. Dar 
se afla la Podul Amar. N-a văzut. 

— Chiar şi aşa, când a auzit... 


Ser Loras îşi trecu palma uşor peste mânerul sabiei. Era 
din piele albă, cu măciulia un trandafir de alabastru. 

— Renly e mort. Robar la fel. Ce folos să vorbim despre 
ei? 

7l 

Asprimea din tonul lui o luă pe nepregătite. 

— Eu... eu, stăpâne... n-am vrut să te jignesc, ser. 

— Nici n-ai putea, Lady Sansa, replică Ser Loras, dar toată 
căldura din glas îi dispăruse. Şi nici de braţ n-o mai luă. 

Urcară scările şerpuitoare într-o tăcere adâncă. 

O, de cea trebuit să pomenesc de Ser Robar? se întrebă 
Sansa. Am stricat totul. Acum e supărat pe mine. Încercă să 
se gândească la ceva de spus, ca să 

repare lucrurile, dar toate vorbele care-i veneau în minte 
erau firave şi neconvingătoare. Taci din gură, altfel o să 
agravezi şi mai mult situația, îşi spuse. 

Lordul Mace Tyrell şi suita sa fuseseră cazaţi în spatele 
septului regal, în fortăreaţa lungă, acoperită cu ardezie, care 
purta numele de Beciul Fecioarelor, de când Regele Baelor 
cel Binecuvântat şi-a închis acolo surorile pentru ca, la 
vederea lor, să nu fie ispitit de gânduri carnale. În faţa 
porţilor sale din lemn sculptat stăteau doi străjeri cu coifuri 
aurite şi mantii verzi, cu pulpanele din satin auriu şi 
trandafirul de aur al Highgardenului cusut pe piept. 
Amândoi erau înalţi de doi metri, cu umeri largi, talii înguste 
şi muşchi de toată frumuseţea. 

Când ajunse destul de aproape ca să le vadă feţele, 
Sansa nu-i putu deosebi. 

Aveau aceleaşi maxilare puternice, aceiaşi ochi albaştri, 
adânci, aceeaşi mustață 

deasă şi roşcată. 

— Cine sunt? îl întrebă pe Ser Loras, uitându-şi, pentru o 
clipă, stinghereala. 

— Garda personală a bunicii mele, îi explică el. Mama lor 
le-a dat numele de Erryk şi Arryk, dar bunica nu-i poate 
deosebi, aşa că le spune Stângul şi Dreptul. 


Stângul şi Dreptul deschiseră porţile, iar Margaery Tyrell 
în persoană îşi făcu apariţia şi cobori în grabă micul şir de 
trepte, pentru a-i întâmpina. 

— Lady Sansa, strigă ea, mă bucur că eşti aici. Fii bine- 
venită. 

Sansa îngenunche la picioarele viitoarei sale regine. 

— Îmi faci o deosebită onoare, Înălţimea Ta. 

— Nu vrei să-mi spui Margaery? Te rog, ridică-te. Loras, 
ajut-o pe Lady Sansa. Pot să-ţi spun Sansa? 

— Dacă-ţi face plăcere. Ser Loras o ajută să se ridice în 
picioare. 

Margaery îl concedie cu un sărut frăţesc şi o luă pe Sansa 
de mână. 

— Vino, bunica ne aşteaptă şi nu e cea mai răbdătoare 
doamnă din lume. 

Un foc trosnea în cămin şi pe podea fuseseră risipite paie 
frumos mirositoare. 

În jurul mesei lungi de lemn erau aşezate mai multe 
femei. Sansa o recunoscu doar pe soţia înaltă, demnă, a 
Lordului Tyrell, Lady Alerie, care-şi purta părul într-o coadă 
lungă, împletită, prinsă în inele cu nestemate. Margaery făcu 
celelalte prezentări. Erau acolo trei verişoare ale lui Tyrell, 
Megga, Alia şi Elinor, toate de vârste apropiate cu Sansa. 
Lady Janna cea durdulie era sora Lordului Tyrell, căsătorită 
cu unul dintre merele verzi Fossoway; graţioasa Lady 
Leonette, cu ochii strălucitori, era şi ea o Fossoway, 
căsătorită cu Ser Garlan. Septa Nyserica avea o faţă urâtă, 
mâncată de vărsat, dar părea jovială. Palida şi eleganta Lady 
72 

Graceford aştepta un copil, iar Lady Bulwer era ea însăşi 
un copil, nu mai mare de opt ani. lar dacă ar fi fost să dea 
cuiva numele voioşiei, aceasta ar fi fost Meredyth Crane, cea 
dolofană şi  gălăgioasă, dar cu siguranţă nu Lady 
Merryweather, o focoasă cu ochi negri, cu frumuseţea 
femeilor din Myr. 


La sfârşit, Margaery o aduse în faţa unei păpuşi de 
femeie, zbârcită, cu părul cărunt, care şedea în capul mesei. 

— Sunt onorată să ţi-o prezint pe bunica mea, Lady 
Olenna, văduvă a răposatului Luthor Tyrell, Lord de 
Highgarden, a cărui amintire este o mângâiere pentru noi 
toţi. 

Bătrâna mirosea a apă de trandafiri. Păi, e doar o fărâmă 
de om. Nu era nimic ţepos în înfăţişarea ei. 

— Sărută-mă, copilă, spuse Lady Ollena, apucând-o pe 
Sansa de încheietură 

cu o mână moale şi pătată. E foarte frumos din partea ta 
să iei cina cu mine şi cârdul meu aiurit de găini. 

Îndatoritoare, Sansa o sărută pe obraz. 

— Eşti atât de bună că m-ai primit, doamna mea. 

— L-am cunoscut pe bunicul tău, Lordul Rickard, dar nu 
foarte bine. 

— A murit înainte să mă nasc. 

— Ştiu, copila mea. Se spune că bunicul tău din partea 
familiei Tully e şi el pe moarte. Lordul Hoster, ţi-au spus, nu-i 
aşa? E bătrân, deşi nu atât de bătrân ca mine. Cu toate 
acestea, noaptea se aşterne pentru noi toţi până la urmă, 
prea curând pentru unii. Tu trebuie să ştii asta mai bine ca 
oricine, biată copilă. Ţi-ai avut partea de mâhnire, ştiu. 
Regretăm pierderile pe care le-ai suferit. 

Sansa îi aruncă o privire lui Margaery. 

— M-am întristat când am auzit de moartea Lordului 
Renly, Alteță. Era foarte galant. 

— E frumos din partea ta că spui asta. 

Bunica fornăi: 

— Galant, da, şi fermecător şi foarte pedant. Ştia cum să 
se îmbrace şi cum să 

zâmbească şi ştia cum să se spele, şi i-a intrat cumva în 
cap ideea că e potrivit să 

fie rege. Baratheonii au avut întotdeauna unele idei 
ciudate, asta e sigur. Aş crede că li se trage de la sângele lor 
de Targaryen. Pufni. Odată, au încercat să mă 


căsătorească şi pe mine cu un Targaryen, dar am încheiat 
repede cu asta. 

— Renly era blând şi curajos, bunico, spuse Margaery. Şi 
tata îl plăcea, la fel şi Loras. 

— Loras e tânăr, zise aspru bunica şi se pricepe foarte 
bine să dea jos oamenii de pe cai cu băţul. Asta nu îl face 
înţelept. Cât despre tatăl tău, mi-aş dori să mă fi născut 
ţărancă şi să am o lingură mare de lemn, aşa poate aş fi 
putut să-i vâr minţile în capul ăla gras. 

— Mamă! o dojeni Lady Alerie. 

— Taci, Alerie, nu vorbi cu mine pe tonul ăsta. Şi nu-mi 
spune mamă. Dacă 

73 

te-aş fi născut, sunt sigură că mi-aş aminti. Mă fac 
vinovată doar pentru soţul tău, lordul mocofan al 
Highgardenului. 

— Bunico, spuse Margaery, bagă de seamă cum vorbeşti, 
ce-o să creadă Sansa despre noi? 

— S-ar putea să creadă că avem ceva minte. Una dintre 
noi, în orice caz. 

Bătrâna i se adresă din nou Sansei: Asta e trădare, i-am 
prevenit; Robert are doi fii, iar Renly are un frate mai mare, 
cum e cu putinţă să aibă vreo pretenţie asupra acelui jilţ 
urât de fier? Măi să fie, zice fiul meu, nu vrei ca odorul tău să 
ajungă 

regină? Voi, cei din familia Stark, aţi fost cândva regi, 
Arrynii şi Lannisterii la fel, şi chiar şi Baratheonii, pe linia 
feminină, dar Tyrellii n-au fost mai mult decât slujitori până 
când Aegon Dragonul a venit şi l-a fript pe Regele de drept 
al Reachului, pe Câmpia de Foc. Dacă e să spunem adevărul, 
chiar şi pretenţia noastră asupra Highgardenului e puţin 
dubioasă, întocmai cum se văicăresc Florentii aceia 
îngrozitori. Ce contează, mă întrebi şi, desigur, nu contează 
decât pentru nătărăi ca fiul meu. Gândul că, într-o zi, şi-ar 
putea vedea nepotul cu fundul pe Tronul de Fier îl face pe 
Mace să se umfle în pene ca un... cum i se spune? Margaery, 


tu eşti isteaţă, fii drăguță şi spune-i bietei tale bunici 
bătrâne şi scrântite numele acelui peşte ciudat din Insulele 
Verii care se umflă şi se face de zece ori mai mare când îl 
împungi. 

— Li se spune peşti umflaţi, bunico. 

— Păi cum să nu. Insularii n-au pic de imaginaţie. Fiul 
meu ar fi trebuit să-şi ia peştele umflat drept blazon, dacă e 
să fim sinceri. Ar putea să-i pună coroană, aşa cum e cerbul 
Baratheonilor, asta l-ar face fericit. Ar fi trebuit să ne ţinem 
cât mai departe de toată nebunia asta sângeroasă, dacă mă 
întrebi pe mine, dar după 

ce vaca a fost mulsă, nu-i chip să-i mai vâri smântână 
înapoi în uger. După ce Lordul Peşte Umflat a aşezat coroana 
pe capul lui Renly, am intrat în mocirlă 

până la genunchi, aşa că asta e situaţia. Şi ce spui tu de 
asta, Sansa? 

Gura Sansei se deschise şi se închise. Se simţea ea însăşi 
ca un peşte umflat. 

— Tyrellii îşi pot urmări descendența până la Garth Mână- 
Verde, fu răspunsul cel mai bun pe care Sansa reuşi să-l dea. 

Regina Ghimpilor pufni: 

— Aşa pot face şi cei din familiile Florents, Rowan, 
Oakheart şi jumătate dintre celelalte case nobiliare ale 
sudului. Lui Garth îi plăcea să-şi lase sămânţa pe pământuri 
fertile, aşa se spune. N-ar trebui să mă mire asta mai mult 
decât că avea mâinile verzi. 

— Sansa, interveni Lady Alerie, trebuie că ţi-e foarte 
foame. Nu vrei să 

mâncăm împreună o bucăţică de mistreţ şi nişte prăjituri 
cu lămâie? 

— Prăjiturile cu lămâie sunt preferatele mele, mărturisi 
Sansa. 

— Aşa ni s-a spus, declară Lady Olenna care, în mod 
evident, n-avea de gând să se lase redusă la tăcere. 
Individul acela, Varys, credea, pare-mi-se, că ar trebui să-i 


fim recunoscători pentru informaţie. La drept vorbind, nu mi- 
a fost niciodată 

74 

prea limpede care e rolul unui eunuc. Mie mi se pare că 
sunt doar bărbaţi cu părţile folositoare tăiate. Alerie, le spui 
să aducă mâncarea sau ai de gând să mă 

omori prin înfometare? Uite, Sansa, stai aici, lângă mine, 
sunt mult mai puţin plictisitoare decât ăştialalţi. Sper că îţi 
plac măscăricii. 

Sansa îşi netezi rochia şi se aşeză. 

— Cred... Măscărici, doamna mea? Adică... din aceia 
îmbrăcaţi în haine pestriţe? 

— Cu pene, în cazul de faţă. Despre ce-ţi închipuiai că 
vorbesc? Despre fiul meu? Sau despre aceste doamne 
încântătoare? Nu, nu roşi! Cu părul pe care-l ai, te face să 
arăţi ca o rodie. Toţi bărbaţii sunt nişte măscărici, la drept 
vorbind, dar cei bălţaţi sunt mai amuzanţi decât cei cu 
coroane. Margaery, copilă, cheamă-l pe Butterbumps, să 
vedem dacă poate s-o facă pe Lady Sansa să zâmbească. 
Voi, celelalte, luaţi loc, chiar trebuie să vă spun eu tot ce să 
faceţi? Sansa crede probabil că nepoata mea are o turmă de 
oi pe post de suită. 

Butterbumps sosi mai repede decât mâncarea, îmbrăcat 
într-un costum de bufon din pene verzi şi galbene, cu o 
tichie pleoştită pe cap. Ilmens, rotund şi gras, cât trei Băieți 
ai Lunii, apăru făcând roata carului, sări pe masă şi aşeză un 
ou gigantic direct în faţa Sansei. 

— Sparge-l, doamna mea, îi ceru el. Când Sansa făcu aşa 
cum îi spusese, o mulţime de pui galbeni ieşiră din ou şi 
începură să alerge în toate direcţiile. 

Prindeți-i! strigă Butterbumps. Micuța doamnă Bulwer 
înhaţă unul şi i-l întinse, la care bufonul îşi dădu capul pe 
spate, vâri repede puiul în gura-i enormă şi păru că-l înghite 
cu totul. Când râgâi, din nas începură să-i zboare pene mici 
şi galbene. Lady Bulwer începu să plângă nefericită, dar 
lacrimile i se prefăcură 


dintr-odată într-un țipăt de încântare când puiul ieşi, 
vânzolindu-se, din mâneca rochiei sale şi îi cobori pe braţ. 

În timp ce servitorii aduceau o supă de praz cu ciuperci, 
Butterbumps începu să facă jonglerii şi Lady Olenna se 
aplecă, sprijinindu-şi coatele pe masă. 

— Îl cunoşti pe fiul meu, Sansa? Lordul Peşte Umflat de 
Highgarden? 

— Un mare lord, răspunse cu politeţe Sansa. 

— Un mare nătărău, zise Regina Ghimpilor. Tatăl său a 
fost şi el un nătărău. 

Soţul meu, răposatul Lord Luthor. O, l-am iubit destul, să 
nu mă înţelegi greşit. 

Era un om bun şi nu lipsit de pricepere în pat, dar în 
acelaşi timp îngrozitor de nătărău. A reuşit să cadă de pe 
stâncă în timp ce vâna cu şoimul. Se spune că se uita la cer 
şi nu era atent unde îl duce calul. lar acum mocofanul meu 
de fiu face la fel, numai că el călăreşte un leu în loc de 
buiestraş. E uşor să urci călare pe un leu, dar nu la fel de 
uşor să te dai jos - l-am avertizat, însă el doar a râs. Dacă vei 
avea vreodată un fiu, Sansa, bate-l regulat, ca să înveţe să 
te asculte. Eu am avut doar un băiat şi nu l-am bătut 
aproape deloc, aşa că acum ascultă mai mult de 
Butterbumps decât de mine. Un leu nu eo pisică, i-am spus, 
iar el îmi zice, hai, lasă-mă, mamă. E mult prea mult /asă-mă 
să te las în ţinutul ăsta, dacă mă 

75 

întrebi. Toţi regii ăştia s-ar descurca mult mai bine dacă ar 
lăsa deoparte săbiile şi ar asculta de mamele lor. 

Sansa îşi dădu seama că stă iarăşi cu gura deschisă. O 
umplu cu o lingură de supă, în timp ce Lady Alerie şi 
celelalte femei  chicoteau privind spectacolul lui 
Butterbumps, care jongla cu portocale pe cap, pe coate şi pe 
şoldurile-i largi. 

— Vreau să-mi spui adevărul despre acest băiat cu sânge 
de rege, zise pe neaşteptate Lady Olenna. Acest Joffrey. 


Degetele Sansei se încleştară în jurul lingurii. Adevărul! 
Nu pot. Nu-mi cere asta, te rog. Nu pot. 

— Eu... eu... eu... 

— TU, da. Cine ar şti mai bine? Flăcăul pare destul de 
nobil, te asigur. Puţin trufaş, dar trebuie că i se trage de la 
sângele lui de Lannister. Totuşi, am auzit unele poveşti 
neliniştitoare. E ceva adevărat în ele? Acest băiat te-a 
maltratat? 

Sansa privi împrejur agitată. Butterbumps îşi aruncă o 
portocală întreagă în gură, o mestecă şi o înghiţi, se lovi 
peste obraz şi suflă seminţe prin nas. Femeile chicoteau şi 
râdeau. Servitorii veneau şi plecau, iar Beciul Fecioarelor 
răsuna de zornăitul lingurilor şi al farfuriilor. Unul dintre pui 
săltă înapoi pe masă şi alergă 

spre supa lui Lady Graceford. Nimeni nu părea să-i acorde 
nici o atenţie, dar chiar şi aşa, Sansa era speriată. 

Lady Olenna devenea nerăbdătoare. 

— De ce căşti gura la Butterbumps? Ţi-am pus o 
întrebare, aştept un răspuns. 

Ţi-au furat Lannisterii limba, copilă? 

Ser Dontos o prevenise să vorbească liber numai în 
pădurea zeilor. 

— Joff... Regele Joffrey, el e... Înălţimea Sa e foarte chipeş 
şi... şi neînfricat ca un leu. 

— Da, toţi Lannisterii sunt lei, iar când un Tyrell scapă 
vânturi, miroase a trandafiri, izbucni bătrâna femeie. Dar cât 
e de bun? Cât de deştept? Are o inimă 

bună, o mână blândă? E galant, aşa cum se cuvine unui 
rege? O va preţui pe Margaery şi se va purta cu blândetţe, îi 
va apăra onoarea ca pe a lui? 

— Da, minţi Sansa. Este foarte... foarte frumos. 

— Ai mai spus-o. Ştii, copilă, unii spun că eşti la fel de 
nebună ca Butterbumps şi încep să-i cred. Frumos? Sper că 
am reuşit s-o învăţ pe Margaery a mea cât valorează 
frumuseţea. Ceva mai puţin decât băşina unui măscărici. 
Aerion Brightfire era frumos, nu încape vorbă, dar în acelaşi 


timp era un monstru, întrebarea este: ce e Joffrey? Întinse 
mâna ca să oprească o servitoare care trecea: Nu-mi place 
prazul. la supa asta şi adu-mi nişte brânză. 

— Brânza va fi servită după prăjituri, doamna mea. 

— Brânza va fi servită când vreau eu, iar eu vreau să fie 
servită acum. Bătrâna se întoarse din nou către Sansa: Te 
temi, copilă? Nu e nevoie, aici suntem doar femei. Spune-mi 
adevărul, nu ţi se va întâmpla nimic. 

— Tatăl meu spunea întotdeauna adevărul, zise Sansa 
abia şoptit, dar chiar şi 76 

aşa, abia reuşea să rostească cuvintele. 

— Lordul Eddard, da, avea acest renume, dar l-au numit 
trădător şi i-au luat capul. Ochii bătrânei o sfredeliră, tăioşi 
şi strălucitori ca vârfurile unor săbii. 

— Joffrey, spuse Sansa, Joffrey a făcut asta. Mi-a promis că 
va fi îndurător şi i-a tăiat capul tatălui meu. Zicea că asta 
înseamnă îndurare, şi m-a dus cu el sus, pe ziduri şi m-a 
obligat să mă uit. La cap. Voia să plâng, dar... Se opri dintr- 
odată. Dacă mă va pâri cineva? 

— Continuă. Cea care o îndemna era chiar Margaery, 
viitoarea regină a lui Joffrey. Sansa nu ştia cât anume auzise. 

— Nu pot. Dacă îi spune, dacă vorbeşte? Atunci mă va 
ucide cu siguranță, sau mă va da pe mâna lui Ser Ilyn. N-am 
vrut să... Tata era un trădător, fratele meu şi el, am sânge de 
trădător, vă rog, nu mă faceţi să spun mai mult. 

— Linişteşte-te, copilă, porunci Regina Ghimpilor. 

— E îngrozită, bunico, uită-te la ea. 

Bătrâna îl strigă pe Butterbumps. 

— Bufonule! Cântă-ne ceva. Un cântec lung, aş fi de 
părere. „Ursul şi frumoasa fecioară” ar fi potrivit. 

— Ar fi! răspunse grăsanul măscărici. Ar fi potrivit, într- 
adevăr. Să-l cânt stând în cap, stăpâna mea? 

— Ar suna mai bine? 

— Nu. 

— Atunci stai în picioare. Nu vrem să-ţi cadă tichia. Din 
câte-mi amintesc, nu-ţi speli niciodată părul. 


— Cum porunceşte stăpâna mea. Butterbumps făcu o 
plecăciune adâncă, lăsând să-i scape un prelung râgâit, apoi 
se îndreptă, îşi umflă burta şi începu să 

răcnească: Era un urs, un urs, un URS! Negru şi cafeniu, 
acoperit de păr... 

Lady Olenna se aplecă spre Sansa. 

— Încă de pe când eram mai tânără ca tine, era bine 
cunoscut că la Fortăreaţa Roşie chiar şi pereţii au urechi. Ei 
bine, vor fi cât se poate de potrivite pentru un cântec, iar 
între timp noi, fetele, vom vorbi nestingherite. 

— Dar, spuse Sansa, Varys... el ştie, întotdeauna el... 

— Cântă mai tare! îi strigă Regina Ghimpilor lui 
Butterbumps. Urechile astea bătrâne sunt aproape surde, 
ştii? Îmi şopteşti, bufon grăsan? Nu te plătesc pentru şoapte. 
Cântă! 

— ... URSUL! tună Butterbumps cu glasu-i puternic, grav, 
răsunând pe grinzile tavanului. O, V/NO! ZICEAU, VINO LA 
TÂRG! LA TÂRG? A ZIS, DAR 

SUNT UN URS NEGRU ŞI CAFENIU, ACOPERIT DE PĂR! 

Bătrâna zbârcită zâmbi. 

— La Highgarden, avem mulţi păianjeni printre flori. 
Atâta vreme cât îşi văd de treabă, îi lăsăm să-şi ţeasă 
pânzele mici, dar dacă ne ajung sub picioare, îi călcăm. O 
bătu uşor pe Sansa pe mână. Acum, copila mea, adevărul. 
Ce fel de om 77 

e Joffrey, cel care îşi zice Baratheon, dar arată atât de 
Lannister? 

— MERGEAU PE DRUM, DE COLO-COLO, DE COLO-COLO! 
TREI FECIORI, O CAPRĂ ŞI UN URS DANSATOR. 

Sansa îşi simţea inima în gât. Regina Ghimpilor era atât 
de aproape, încât putea simţi mirosul acriu al răsuflării sale. 
Degetele ei sfrijite îi strângeau încheietura. Alături, 
Margaery asculta şi ea. Sansa fu străbătută de un fior. 

— Un monstru, şopti ea, atât de tremurat încât abia îşi 
auzi propria voce. 


Joffrey e un monstru. A minţit în legătură cu băiatul 
măcelarului şi l-a făcut pe tata să-mi omoare lupul. Când nu- 
i sunt pe plac, pune Garda Regală să mă bată. E 

hain şi crud, doamna mea, aşa este. Şi regina la fel. 

Lady Olenna Tyrell şi nepoata ei schimbară o privire. 

— Ah! făcu bătrâna. Păcat. 

O, zei, gândi Sansa îngrozită. Dacă Margaery nu se va 
căsători cu el, Joff va şti că eu port vina. 

— Vă rog, izbucni ea, nu opriţi nunta... 

— N-ai teamă, copilă. Lordul Peşte Umflat e hotărât s-o 
facă pe Margaery regină. lar cuvântul unui Tyrell valorează 
mai mult decât tot aurul de la Casterly Rock. Cel puţin aşa 
era pe vremea mea. Oricum, îţi mulţumim pentru sinceritate, 
copilă. 

— .. A DANSAT ŞI S-A-NVÂRTIT, TOT DRUMUL PÂNĂ LA 
TÂRG! LA TÂRG! LA TÂRG! Butterbumps sălta şi răcnea şi 
dansa apăsat. 

— Sansa, ai vrea să vizitezi Highgardenul? Când Lady 
Margaery zâmbea, semăna foarte mult cu fratele ei, Loras. 
Toate florile toamnei sunt înflorite acum, şi acolo sunt 
crânguri şi fântâni, curţi umbroase, coloane de marmură. 
Nobilul meu tată are mereu cântăreţi la curte, cu glas mai 
dulce decât al lui Butterbumps, şi flautişti, scripcari şi 
harpişti. Avem caii cei mai buni şi bărci cu care ne plimbăm 
pe Mander. Ştii să vânezi, Sansa? 

— Puțin, recunoscu ea. 

— 0, ERA DULCE, PURĂ ŞI FRUMOASĂ! FECIOARA CU 
MIERE ÎN PĂR! 

— Vei îndrăgi Highgardenul, ca şi mine, ştiu asta. 
Margaery netezi o şuviţă 

rebelă din părul Sansei. După ce ai să-l vezi, nu vei mai 
dori să pleci niciodată. Şi poate că nici nu va trebui. 

— PĂRUL EI! PĂRUL EI! FECIOARA CU MIERE ÎN PĂR! 

— Taci, copilă, Sansa nici măcar nu ne-a spus că vrea să 
vină în vizită. 


— O, dar aş vrea, zise Sansa. Highgardenul i se părea 
locul la care visase dintotdeauna. Magica, frumoasa curte 
regală pe care nădâăjduise că o va găsi la Debarcaderul 
Regelui. 

— SIMŢI MIREASMA AERULUI VERII! URSUL! URSUL! 
NEGRU ŞI CAFENIU, ACOPERIT DE PĂR! 

— Dar regina, continuă Sansa, nu mă va lăsa să plec... 

— Ba da. Fără Highgarden, Lannisterii n-au nici o 
speranţă să-l păstreze pe 78 

Joffrey pe tron. Dacă fiul meu, lordul mocofan, i-o cere, nu 
va avea altceva de făcut decât să-i îndeplinească dorinţa. 

— O va face? întrebă Sansa. l-o va cere? 

Lady Olenna se încruntă. 

— Nu cred că e cazul să-i dau de ales. Desigur, el n-are 
habar de adevăratul nostru scop. 

— SIMŢI MIREASMA AERULUI VERII! 

Sansa îşi încreţi fruntea. 

— Adevăratul nostru scop, doamna mea? 

— ADULMECA, RĂGEA ŞI MIROSEA MIERE ÎN AERUL VERII! 

— Să te vedem căsătorită şi fără griji, copilă, răspunse 
bătrâna femeie, în timp ce Butterbumps răcnea cântecul 
vechi de când lumea. Cu nepotul meu. 

Căsătorită cu Ser Loras, oh... Sansei i se tăie răsuflarea. 
Şi-l amintea pe Ser Loras în armura scânteietoare cu safire, 
aruncându-i un trandafir. Ser Loras în mătase albă, atât de 
pur, de inocent, de frumos. Gropiţele din colţurile gurii când 
zâmbea. Dulceaţa râsului său, căldura mâinii. Îşi putea 
închipui cum ar fi să-i ridice tunica şi să mângâie pielea 
netedă de dedesubt, să se ridice pe vârfuri ca să-l sărute, să- 
şi treacă degetele prin buclele acelea dese, castanii, şi să se 
înece în ochii lui adânci, căprui. Roşeaţa i se ridică pe gât. 

— O, SUNT FECIOARĂ, SUNT PURĂ ŞI FRUMOASĂ! NU VOI 
DANSA NICIODATĂ CU UN URS PĂROS! UN URS PĂROS! NU 
VOI DANSA NICIODATĂ CU UN URS PĂROS! 

— i-ar plăcea, Sansa? întrebă Margaery. N-am avut 
niciodată o soră, doar fraţi. O, te rog, spune da, spune că vei 


încuviinţa să te căsătoreşti cu fratele meu. 

Cuvintele ţâşniră din gura ei, într-o cascadă: 

— Da, vreau. Mi-ar plăcea mai mult decât orice. Să mă 
căsătoresc cu Ser Loras, să-l iubesc... 

— Loras? Lady Olenna părea iritată. Nu fi ridicolă, copilă. 
Cei din Garda Regelui nu se căsătoresc niciodată. Chiar nu 
te-au învăţat nimic la Winterfell? 

Vorbeam despre nepotul meu, Willas. E puţin cam bătrân 
pentru tine, nu încape îndoială, dar e o comoară de băiat. 
Câtuşi de puţin nerod şi, în plus, moştenitor al 
Highgardenului. 

Sansa era ameţită. Acum o clipă mintea i-a fost plină de 
vise despre Loras, iar în clipa următoare totul i-a fost răpit. 
Willas? Willas? 

— Eu, spuse ea prosteşte. Curtoazia este armura unei 
doamne. Nu trebuie să 

le jigneşti, ai grijă ce spui. Eu nu-l cunosc pe Ser Willas. 
N-am avut niciodată 

plăcerea, doamna mea. Este... este un cavaler la fel de 
destoinic ca fraţii lui? 

— ,,, O RIDICĂ SUS, ÎN AER! URSUL! URSUL! 

— Nu, răspunse Margaery. N-a făcut legământ... 

Bunica se încruntă. 

— Spune-i fetei adevărul. Bietul băiat e schilod şi cu asta, 
basta. 

79 

— A fost rănit pe când era scutier, în primul său turnir, îi 
mărturisi Margaery. 

Calul a căzut şi i-a zdrobit piciorul. 

— Şarpele acela din Dorne a fost de vină, acel Oberyn 
Martell. El şi maesterul lui. 

— AM CHEMAT UN CAVALER, DAR EȘTI UN URS! UN URS! 
UN URS! 

NEGRU ȘI CAFENIU ŞI ACOPERIT DE PĂR! 

— Willas are un picior bolnav, dar o inimă bună, spuse 
Margaery. Îmi citea când eram mică şi îmi desena stelele. Îl 


vei iubi la fel de mult ca şi noi, Sansa. 

— A DAT DIN PICIOARE ŞI S-A JELIT, ATÂT DE FRUMOASA 
FECIOARĂ! 

DAR EL I-A LINS MIEREA DIN PĂR, DIN PĂR! I-A LINS 
MIEREA DIN PĂR! 

— Când aş putea să-l întâlnesc? întrebă Sansa şovăitoare. 

— Curând, promise  Margaery. Când vei veni la 
Highgarden, după ce Joffrey şi cu mine ne căsătorim. Te va 
duce bunica. 

— Te voi duce, întări bătrâna, mângâind mâna Sansei şi 
zâmbindu-i cu un zâmbet moale, zbârcit. Aşa voi face. 

— ATUNCI EA SUSPINĂ ŞI ŢIPĂ ŞI DĂDU DIN PICIOARE! 
URSUL MEU, CÂNTĂ EA, ATÂT DE FRUMOS! ŞI PORNIRĂ, DE 
COLO-COLO, URSUL, URSUL ŞI FRUMOASA FECIOARĂ! 

Butterbumps răcni ultimul vers, făcu un salt în aer şi 
ateriza pe ambele picioare, cu o bufnitură care zgudui 
cupele de vin de pe masă. Femeile râseră şi bătură din 
palme. 

— Credeam că nu se mai sfârşeşte niciodată cântecul 
acela îngrozitor, spuse Regina Ghimpilor. Dar, iată, soseşte 
brânza mea. 


JON 


Lumea era o beznă cenuşie, mirosind a pin, a muşchi şi a 
frig. Aburi palizi se ridicau din pământul negru, în timp ce 
călăreţii îşi croiau drum printre pietre risipite şi copacii 
răzleţi, în jos, către focurile îmbietoare, presărate ca nişte 
nestemate pe întreaga albie a văii. Erau mai multe focuri 
decât putea număra Jon Snow, sute de focuri, mii, un al 
doilea râu de lumini pâlpâitoare de-a lungul malurilor albe şi 
îngheţate ale Apei Laptelui. Degetele i se deschiseră şi i se 
închiseră pe sabie. 

Coborau de pe creastă fără flamuri sau goarne, într-o 
linişte întreruptă doar de susurul îndepărtat al râului, de 
tropotul copitelor şi cloncănitul armurii de oase a lui 
Rattleshirt. Undeva, în văzduh, un vultur plutea pe aripi 
mari, albastre-cenugşii, în timp ce mai la vale veneau oameni, 
câini, cai şi un lup străvechi, alb ca zăpada. 

O piatră săltă în josul povârnişului, mişcată din loc de 
copita unui cal, şi Jon văzu cum Năluca întoarce capul la 
sunetul neaşteptat. Îi urmărise de la distanţă 

toată ziua, aşa cum îi era obiceiul, dar când luna s-a 
ridicat deasupra pinilor, 80 

venise în salturi, cu ochii-i roşii scânteind. Câinii lui 
Rattleshirt l-au întâmpinat cu un cor de mărâituri, arătându- 
şi colții şi lătrând sălbatic, ca întotdeauna, dar lupul nu s-a 
sinchisit defel. Cu şase zile în urmă, cel mai mare dintre 
câini îl atacase pe la spate, când sălbaticii s-au oprit să-şi 
aşeze tabăra pentru noapte, dar Năluca se întorsese şi se 
năpustise asupra lui, azvărlindu-l cât colo, cu coapsa 
sângerând. 

După acest moment, restul haitei s-a ţinut la distanţă. 

Calul lui Jon Snow necheză încet, dar o mângâiere şi o 
vorbă blândă îl liniştiră 


curând. Ar fi vrut ca propriile-i temeri să poată fi la fel de 
uşor potolite. Era înveşmântat în negru din cap până-n 
picioare, negrul Rondului de Noapte, dar inamicul era şi în 
faţă şi în spate. Să/batici, iar eu sunt cu ei. Ygritte purta 
mantia lui Qhorin Halfhand, Lenyl haina lui de zale, marea 
suliţaşă Ragwyle mănuşile, unul dintre arcaşi, cizmele. Coiful 
lui Qhorin fusese purtat de un bărbat scund, respingător, pe 
nume Ryk Longspear, dar nu se potrivea pe capul lui îngust, 
aşa că 

i-l dăduse şi pe acesta lui Ygritte. lar Rattleshirt avea 
oasele lui Qhorin în raniţă, împreună cu capul însângerat al 
lui Ebben, cel care pornise împreună cu Jon să 

cerceteze Trecătoarea Ţipătului. Morți, toți morți, în afară 
de mine, iar eu sunt mort pentru lume. 

Ygritte venea călare imediat în spatele lor. În frunte se 
afla Ryk Longspear. 

Lordul Oaselor îi făcuse pe cei doi străjerii lui Jon. 

— Dacă zboară cioara, am să vă ard şi vouă oasele, îi 
avertizase la plecare, rânjind prin dinţii craniului gigantic pe 
care-l purta drept coif. 

Ygritte se răstise la el: 

— Vrei să-l păzeşti tu? Dacă vrei s-o facem noi, lasă-ne în 
pace şi-o vom face. 

Aceştia sunt oameni liberi într-adevăr, a remarcat Jon. 
Rattleshirt era căpetenia lor, dar nici unul dintre ei nu se sfia 
să-i întoarcă vorba. 

Căpetenia sălbaticilor îl fixase cu o privire plină de ură. 

— Poate că pe ceilalţi i-ai prostit, cioară, dar să nu crezi 
că pe Mance ai să-l duci de nas. Va şti dintr-o singură privire 
că eşti un impostor. Şi când se va întâmpla asta, o să-mi fac 
o mantie din lupul ăla al tău, o să-ţi despic burta moale de 
băietan şi o să cos înăuntru o nevăstuică. 

Mâna dreaptă a lui Jon s-a închis şi s-a deschis, îndoind 
degetele arse sub mănuşă, dar Ryk Longspear doar a râs: 

— Şi unde ai să găseşti tu o nevăstuică în zăpadă? 


În acea primă noapte, după o lungă zi călare, îşi 
aşezaseră tabăra într-o mică 

adâncitură în stâncă, în vârful unui munte fără nume, 
îngrămădindu-se aproape de foc, în timp ce zăpada începea 
să cadă. Jon privea cum fulgii se topesc deasupra flăcărilor. 
În ciuda straturilor de lână, blană şi piele, simţea frigul până 
în măduva oaselor. Ygritte s-a aşezat lângă el după ce a 
mâncat, cu gluga trasă pe cap şi mâinile vâărâte în mâneci, 
ca să se încălzească. 

— Când Mance va auzi ce ai făcut pentru Halfhand, te va 
lua destul de repede. 

— Mă va lua drept ce? 

81 

Fata a râs cu dispreţ: 

— Drept unul de-al nostru. Crezi că eşti prima cioară care 
a zburat vreodată de pe Zid? În adâncul inimii, vreţi cu toţii 
să zburaţi liberi. 

— Şi când voi fi liber, a zis el încetişor, voi fi liber să plec? 

— Cu siguranţă. Avea un zâmbet cald, în pofida dinţilor 
strâmbi. lar noi vom fi liberi să te omoram. E periculos să fii 
liber, dar celor mai mulţi ajunge să le placă gustul. Şi-a 
aşezat mâna înmănuşată pe piciorul lui, imediat deasupra 
genunchiului. Vei vedea. 

Voi vedea, gândi Jon. Voi vedea, voi auzi şi voi învăța, iar 
după aceea voi duce vorba înapoi la Zid. Sălbaticii îl luaseră 
drept sperjur, dar în inima lui era încă omul Rondului de 
Noapte, îndeplinindu-şi ultima misiune pe care Qhorin 
Halfhand i-o încredinţase, înainte să-l omor. 

La poalele povârnişului, dădură peste un pârâiaş care 
curgea dinspre coline, vărsându-se în Apa Laptelui. Părea 
numai pietre şi sticlă, dar puteau auzi sunetul apei curgând 
pe sub pojghiţa de gheaţă. Rattleshirt îi conduse pe malul 
celălalt, zdrobind crusta îngheţată. 

Călăreţii lui Mance Rayder se apropiau cu fiecare pas. Jon 
îi măsură dintr-o privire. Opt călăreţi, bărbaţi şi femei 
deopotrivă, înveşmântaţi în blănuri şi piele fiartă, ici şi colo 


câte un coif şi o haină de zale. Erau înarmaţi cu sulițe şi 
lănci oţelite, toţi în afară de conducătorul lor, un bărbat 
blond, cărnos, cu ochii umezi, care avea o coasă mare, 
ascuţită. Plângătorul, ştiu el dintr-odată. Fraţii în negru 
spuneau poveşti despre el. Ca şi Rattleshirt, Harma Cap de 
Câine şi Alfyn Ucigaşul Ciorilor, Plângătorul era un cunoscut 
războinic. 

— Lordul Oaselor, spuse Plângătorul de îndată ce îi văzu. 
Dădu cu ochii de Jon şi de lupul său. lar asta ce-i? 

— O cioară care a venit cu noi, răspunse Rattleshirt, care 
prefera ca pentru armura zornăitoare pe care o purta să i se 
spună Lordul Oaselor. 

— Se temea c-am să-i iau oasele, ca lui Halfhand. Îşi 
scutură sacul cu trofee în faţa celorlalţi sălbatici. 

— L-a omorât pe Qhorin Halfhand, spuse Ryk Longspear. 
El şi lupul ăla al lui. 

— ŞI i-a făcut felul şi lui Orell, adăugă Rattleshirt. 

— Flăcăul e un om-lup sau pe aproape, interveni 
Ragwyle, marea suliţaşă. 

Lupul lui a luato bucată din piciorul lui Halfhand. 

Ochii roşii, umezi, ai Plângătorului îi aruncară din nou o 
privire lui Jon. 

— Da? Ei, bine, are un aer lupesc, acum, dacă mă uit mai 
bine. Aduceţi-l în faţa lui Mance, s-ar putea să-l păstreze. Îşi 
răsuci calul şi se îndepărtă la galop, cu călăreţii săi gonind 
pe urmele lui. 

Vântul bătea umed şi aspru în timp ce traversau valea 
Apei Laptelui şi străbăteau, într-un singur şir, tabăra de la 
marginea râului. Năluca se ţinea aproape de Jon, dar mirosul 
lui mergea înainte, ca un vestitor, şi curând fură împresuraţi 
de câinii sălbaticilor, mărâind şi lătrând. Lenyl încercă să-i 
potolească, dar câinii 82 

nu-i dădură atenţie. 

— Nu le prea pasă de fiara aia a ta, îi zise Ryk Longspear 
lui Jon. 


— Ei sunt câini, iar el e lup, răspunse Jon. Ştiu că nu e de- 
al lor. Nu mai mult decât sunt eu de-al vostru. 

Dar trebuia să nu-şi uite datoria, misiunea pe care i-o 
încredinţase Qhorin Halfhand când au stat împreună lângă 
acel ultim foc: să joace rolul trădătorului şi să afle ce căutau 
sălbaticii în pustietatea neagră şi rece a Colţilor de Gheaţă. 
O 

anume putere, o numise Qhorin în faţa Bătrânului Urs, 
dar murise înainte să afle ce era sau dacă Mance Rayder o 
descoperise, în căutările lui. 

De-a lungul râului erau risipite focuri, cât vedeai cu ochii, 
printre căruţe, care şi sănii. Mulţi dintre sălbatici ridicaseră 
corturi din piei, din blănuri şi lână 

dărăcită. Alţii se cuibăreau în spatele bolovanilor, în 
adăposturi improvizate. Sau dormeau pe sub căruţe. Lângă 
un foc, Jon Snow zări un bărbat ascuţind vârfurile unor sulițe 
lungi de lemn şi aruncându-le într-o stivă. Altundeva, doi 
tineri bărboşi înveşmântaţi în haine de piele fiartă se luptau 
cu beţele, săltând pe deasupra flăcărilor, mărâind de fiecare 
dată când unul dintre ei dădea o lovitură. 

În preajmă, mai multe femei şedeau în cerc, potrivind 
pene la săgeți. 

Săgeți pentru frații mei, gândi Jon. Săgeți pentru poporul 
tatălui meu, pentru oamenii din Winterfell şi Deepwood 
Motte şi Ultima Vatră. Săgeți pentru nord. 

Dar nu tot ceea ce vedea îi amintea de război. Jon văzu şi 
femei dansând, auzi un copil plângând, iar în faţa calului 
său ţâşni un băieţel încotoşmănat în blănuri şi gâfâind de 
atâta joacă. Oile şi caprele hoinăreau în voie, în timp ce boii 
se plimbau greoi de-a lungul râului, căutând iarbă. Dinspre 
unul dintre focuri răzbătea miros de oaie friptă, iar deasupra 
altuia văzu un mistreţ învârtindu-se pe o frigare de lemn. 

Într-un luminiş înconjurat de pini înalţi şi verzi, Rattleshirt 
descăleca. 

— Vom poposi aici, le spuse lui Lenyl, lui Ragwyle şi 
celorlalţi. Hrăniţi caii, apoi câinii, pe urmă pe voi. Ygritte, 


Longspear, aduceţi cioara, ca Mance să poată 

să-i arunce o privire. Pe urmă îi vom scoate maţele. 

Parcurseră pe jos restul drumului, pe lângă alte focuri şi 
alte corturi, cu Năluca pe urmele lor. Jon nu mai văzuse 
niciodată atâţia sălbatici. Se întreba dacă mai văzuse 
cineva. Tabăra se întinde la nesfârşit, gândi el, dar sunt mai 
degrabă o sută de tabere, nu una, şi fiecare e mai 
vulnerabilă decât precedenta. 

Întinzându-se pe mulţi kilometri, construcţiile nu aveau 
nici un fel de apărare, nici capcane, nici ţepuşe, doar mici 
grupuri de cercetaşi patrulând în preajma lor. 

Fiecare grup sau clan sau sat se oprise pur şi simplu acolo 
unde voise, dacă îi văzuseră pe alţii oprindu-se sau găsiseră 
un loc potrivit. Poporul liber. Dacă fraţii în negru i-ar prinde 
într-o asemenea harababură, cu siguranţă mulţi dintre ei ar 
plăti cu sânge pentru libertatea lor. Erau numeroşi, dar 
Rondul de Noapte era disciplinat, iar în luptă disciplina e 
mai importantă decât numărul şi iese învingătoare în nouă 
cazuri din zece, aşa îi spusese tatăl lui. 

83 

Nu încăpea nici o îndoială care era cortul regelui. Era de 
trei ori cât cele mai mari dintre celelalte pe care le văzuse 
Jon şi dinăuntru se auzea muzică. Ca multe dintre corturile 
mai mici, era făcut din piei cusute, cu blana încă pe ele, dar 
ale lui Mance Rayder erau blănuri albe, lăţoase, de urşi 
polari. Acoperişul ascuţit era încoronat cu o pereche imensă 
de coarne de la unul dintre elanii uriaşi care cândva 
hoinăriseră liberi prin tot ţinutul Celor Şapte Regate, pe 
vremea Primilor Oameni. 

Aici, cel puţin, găsiră paznici: doi străjeri ce flancau 
intrarea cortului, sprijiniți în sulițe înalte, cu scuturi rotunde 
de piele prinse de braţ. Când zăriră lupul străvechi, unul 
dintre ei cobori vârful suliţei şi zise: 

— Bestia aia rămâne aici. 

— Nălucă, şezi, porunci Jon. Lupul se aşeză. 


— Longspear, păzeşte animalul. Rattleshirt dădu la o 
parte clapa cortului şi le făcu semn lui Jon şi lui Ygritte să 
intre. 

În cort era zăpuşeală şi fum. În toate cele patru colţuri 
erau aşezate coşuri cu turbă aprinsă, umplând aerul de o 
lumină palidă, roşiatică. Mai multe blănuri acopereau 
pământul. Jon se simţi din cale-afară de stingher în 
veşmintele-i negre, la discreţia trădătorului ce-şi spunea 
Regele-de-Dincolo-de-Zid. Când ochii i se obişnuiră cu 
întunecimea roşie, ceţoasă, văzu şase oameni, dar nici unul 
nu-i dădu atenţie câtuşi de puţin. Un tânăr brunet şi o 
frumoasă blondă împărțeau un corn de mied. O femeie 
însărcinată stătea deasupra unui mangal, gătind nişte găini, 
în timp ce un bărbat cărunt, într-o mantie jerpelită, roşu cu 
negru, stătea cu picioarele încrucişate pe o pernă, ciupind 
corzile unei lăute şi cântând. 

Frumoasă ca soarele era nevasta din Dome, 

cu sărutări mai calde ca o primăvară, 

Dar sabia bărbatului din Dorne din oțel negru era 

şi avea un sărut ce te-nfioară. 

Jon cunoştea cântecul, dar îi părea ciudat să-l audă aici, 
într-un cort din blană 

lăţoasă, dincolo de Zid, la zeci de mii de kilometri de 
munţii roşii şi vânturile calde ale Dornului. 

Rattleshirt îşi scoase coiful îngălbenit, aşteptând sfârşitul 
cântecului. Sub armura lui din oase şi piele, era un om 
mărunt, iar faţa ascunsă în craniul uriaşului era obişnuită, cu 
bărbia noduroasă, mustaţa subţire şi obrajii supţi, ciupiţi. 
Avea ochii apropiaţi, cu sprâncene împreunate şi un păr 
negru, rar, formând un v pe frunte. 

Nevasta din Dorne se-mbăia tot cântând, 

cu Qlasu-i mai dulce ca vinul 

Dar sabia bărbatului avea al său cânt 

84 

şi muşca mai amar ca veninul. 


Lângă mangal, un bărbat scund, dar extrem de gras, 
stătea pe un taburet, mâncând o găină de pe frigare. 
Unsoarea fierbinte i se prelingea pe bărbie şi prin barba albă 
ca neaua, dar zâmbea fericit, fără să-i pese. Brăţări groase 
de aur gravate cu stihuri îi strângeau mâinile masive şi 
purta o cămaşă grea, neagră, de zale, care nu putea proveni 
decât de la un cercetaş mort. Aproape de el, un bărbat mai 
înalt şi mai suplu, înveşmântat într-o cămaşă de piele cusută 
cu solzi de bronz, stătea aplecat, încruntându-se, deasupra 
unei hărţi, cu o sabie mare cu două 

tăişuri atârnată de-a curmezişul spatelui, într-o teacă de 
piele. Era drept ca o suliță, numai vână, proaspăt bărbierit, 
chel, cu un nas drept, puternic şi cei mai adânci ochi cenuşii. 
Ar fi putut fi chiar chipeş dacă ar fi avut urechi, dar le 
pierduse cu timpul pe amândouă. Dacă din cauza 
degerăturilor sau de cuțitul vreunui duşman, Jon nu-şi putea 
da seama. În absenţa lor, capul bărbatului părea îngust şi 
ascuţit. 

Lui Jon îi fu limpede dintr-o privire că amândoi, bărbatul 
cu barba albă şi cel pleşuv, erau războinici. Aştia doi sunt de 
departe mai periculoşi decât Rattleshirt. 

Se întreba care dintre ei era Mance Rayder. 

Pe când sta la pământ, de beznă-nconjurat 

cu gustul de sânge pe buze 

Frații-au îngenuncheat şi pentru el s-au rugat 

lar el zâmbi şi cântă şi el râse. 

O, frați dragi ai mei, zilele mi s-au sfârşit, 

Bărbatul din Dome femeia mi-a luat 

Dar c-o moarte cu toții avem de plătit 

lar eu din nevasta lui am gustat. 

Când ultimele acorduri ale „Nevestei din Dorne” se 
stinseră, bărbatul pleşuv, fără urechi, îşi ridică privirea de pe 
hartă şi se încruntă fioros la Rattleshirt şi la Ygritte, cu Jon 
între ei: 

— Ce-i asta? O cioarăâ? 


— Ticălosul în negru care l-a ucis pe Orell, făcu 
Rattleshirt, care mai e şi un nemernic de om-lup, pe 
deasupra. 

— Trebuia să-i ucideţi pe toţi. 

— Acesta s-a predat, explică Ygritte. L-a omorât pe Qhorin 
Halfhand cu mâinile lui. 

— Băieţandrul ăsta? Vestea îl mânie pe bărbatul fără 
urechi. Halfhand trebuia să fie al meu. Ai un nume, cioară? 

— Jon Snow, Înălţimea Ta. Se întreba dacă trebuia să 
plece genunchiul. 

— Înălţimea Ta? Bărbatul fără urechi se uită la cel cu 
barba albă: Vezi, mă ia 85 

drept rege. 

Bărbosul râse atât de tare, încât împroşcă peste tot 
bucăţi de carne. Îşi şterse unsoarea de pe gură cu dosul 
palmei sale uriaşe. 

— Băiatul e orb, fără doar şi poate. Cine a auzit vreodată 
de un rege fără 

urechi? Păi, coroana i-ar cădea drept pe gât. Ha! îi rânji 
lui Jon, ştergându-şi degetele de pantaloni. Închide-ţi pliscul, 
cioară. Întoarce-te, poate că vei găsi ceea ce cauţi. 

Jon se întoarse. Cântărețul se ridică în picioare. 

— Eu sunt Mance Rayder, spuse el, lăsând jos lăuta. lar tu 
eşti bastardul lui Ned Stark, Snow din Winterfell. 

Uluit, Jon rămase o clipă fără grai, înainte de a-şi reveni 
îndeajuns ca să spună: 

— Cum... cum ai ştiut... 

— Asta e o poveste pentru mai târziu, răspunse Mance 
Rayder. Cum ţi-a plăcut cântecul, băiete? 

— Destul. L-am mai auzit. 

— Dar c-o moarte cu toții avem de plătit, zise încetişor 
Regele-de-Dincolo-de-Zid. /ar eu din nevasta lui am gustat. 
Spune-mi, Lordul Oaselor spune adevărul? L-ai omorât pe 
vechiul meu prieten, Halfhand? 

— Da. Deşi a fost mai mult fapta lui decât a mea. 


— Turnul Umbrei nu va mai părea niciodată la fel de 
fioros, spuse regele cu tristeţe în glas. Qhorin era duşmanul 
meu. Dar cândva mi-a fost şi frate. Aşadar... 

să-ţi mulţumesc că l-ai ucis, Jon Snow? Sau să te 
blestem? Îi aruncă lui Jon un zâmbet batjocoritor. 

Regele-de-Dincolo-de-Zid nu arăta defel ca un rege, nici 
măcar prea mult ca un sălbatic. Era de statură mijlocie, 
suplu, cu faţa ascuţită, ochi căprui, vicleni, şi un păr lung, 
castaniu, încărunţit aproape în întregime. Nu avea coroană 
pe cap, brățări de aur la mâini, giuvaiere la gât, nici măcar o 
sclipire de argint. Avea straie din lână şi piele şi singurul lui 
veşmânt de seamă era o manite jerpelită din lână 

neagră, peticită cu mătase roşie, decolorată. 

— Ar trebui să-mi mulţumeşti pentru că ţi-am ucis 
duşmanul, zise în cele din urmă Jon, şi să mă blestemi 
pentru că ţi-am ucis prietenul. 

— Ha! Tună bărbatul cu barba albă. Bine răspuns! 

— De acord. Mance Rayder îi făcu semn lui Jon să se 
apropie. Dacă vrei să ni te alături, ar fi cel mai bine să ne 
cunoşti. Bărbatul cu care m-ai confundat este Styr, Magnar 
al Thennei. Magnar înseamnă /ord, în Limba Veche. Omul 
fără 

urechi îl fixă pe Jon cu răceală, în timp ce Mance se 
întoarse către bărbatul cu barba albă. Fiorosul nostru 
mâncător de găini, aici de faţă, este credinciosul meu 
Tormund. Femeia... 

Tormund se ridică în picioare. 

— Stai aşa. l-ai dat onorurile lui Styr, e rândul meu. 

Mance Rayder râse. 

86 

— Cum pofteşti. Jon Snow, în faţa ta stă Tormund Năpasta 
uriaşilor, Mare Orator, Gornist şi Spărgător de Gheaţă. Şi de 
asemenea, Tormund Pumn de Fier, Consort al Ursoaicelor, 
Regele-Mied de la Castelul Afurisit, Vorbitor cu Zeii şi Tată al 
Oştirilor. 


— Aşa parcă mai seamănă cu mine, zise Tormund. Mă 
bucur să te cunosc, Jon Snow. Întâmplarea face să îmi placă 
oamenii-lup, chiar dacă nu îmi plac cei din familia Stark. 

— Buna doamnă de lângă mangal, continuă Mance 
Rayder, este Dalia. Femeia însărcinată zâmbi sfioasă. Poartă- 
te cu ea aşa cum te-ai purta cu orice regină, poartă în 
pântece copilul meu. Se întoarse către ultimii doi: 
Frumuseţea aceasta este sora ei, Val. Tânărul Jarl de lângă ea 
este ultimul ei favorit. 

— Nici un bărbat nu-mi spune mie favorit, zise Jarl, 
încruntat şi feroce. 

— lar Val nu e bărbat, pufni Tormund cel cu barba albă. Ar 
fi trebuit să 

observi asta până acum, băiete. 

— Aşadar, iată-ne, Jon Snow, zise Mance Rayder. Regele- 
de-Dincolo-de-Zid şi curtea sa, aşa cum e ea. lar acum, 
câteva cuvinte din partea ta, aş crede. De unde ai venit? 

— De la Winterfell, răspunse el. Pe la Castelul Negru. 

— Şi ce te aduce pe Apa Laptelui, atât de departe de 
focurile de acasă? Nu aşteptă răspunsul lui Jon, ci se uită de 
îndată la Rattleshirt. Câţi au fost? 

— Cinci. Trei sunt morţi şi băiatul e aici. Ceilalţi au plecat 
în sus, urcând pe un versant unde nici un cal n-a putut să-i 
urmeze. 

Ochii lui Rayder îi întâlniră din nou pe al lui Jon. 

— Aţi fost doar voi cinci? Sau mai stau la pândă şi alţi 
fraţi ai tăi? 

— Am fost patru, iar Qhorin Halfhand făcea cât douăzeci 
de oameni obişnuiţi. 

Regele-de-Dincolo-de-Zid zâmbi la auzul acestor cuvinte. 

— Aşa credeau unii. Totuşi... un băiat de la Castelul 
Negru, cu cercetaşi de la Turnul Umbrei? Cum s-a ajuns la 
asta? 

Jon avea minciuna pregătită. 

— Lordul Comandant m-a trimis la Halfhand pentru 
pregătire, aşa că m-a luat cu el în cercetare. 


Styr Magnarul se încruntă. 

— Cercetare, spui? De ce ar veni ciorile să cerceteze 
Trecătoarea Ţipătului? 

— Satele erau părăsite, răspunse Jon, cu sinceritate. Era 
ca şi cum toţi oamenii liberi dispăruseră. 

— Dispăruseră, da, zise Mance Rayder. Şi nu doar oamenii 
liberi. Cine ţi-a spus unde suntem, Jon Snow? 

Tormund râse zgomotos. 

— Dacă nu a fost Craster, eu sunt o fecioară neprihănită. 
Ţi-am zis eu, Mance, că omul ăla trebuie să fie scurtat cu un 
cap. 

Regele îi aruncă mai vârstnicului bărbat o privire 
enervată: 87 

— Tormund, încearcă o dată să gândeşti înainte de a 
vorbi. Ştiu că a fost Craster. L-am întrebat pe Jon ca să văd 
dacă spune adevărul. 

— Ha! scuipă Tormund. Ei, bine, m-am trezit vorbind! ii 
zâmbi lui Jon. Vezi, băiete, de-aia el e rege, iar eu nu. Pot să-l 
întrec la băut, la luptă şi la cântat, iar braţul meu e de trei 
ori cât al lui, dar Mance e şiret. A fost crescut cioară, ştii, iar 
cioara e o pasăre vicleană. 

— Aş vrea să vorbesc cu băiatul între patru ochi, Lord al 
Oaselor, îi spuse Mance Rayder lui Rattleshirt. Lăsaţi-ne, toţi. 

— Ce, şi eu? făcu Tormund. 

— Nu, mai ales tu, răspunse Mance. 

— Nu mănânc la masa la care nu sunt poftit. Tormund se 
ridică în picioare. Eu şi găinile plecăm, înhaţă încă o găină, o 
vâri în buzunarul cusut în căptuşeala mantiei, spuse: Ha! şi 
ieşi, lingându-se pe degete. Ceilalţi îl urmară, toţi în afară 

de Dalia. 

— la loc, dacă doreşti, spuse Rayder după ce plecară. Ţi-e 
foame? Tormund ne-a lăsat cel puţin două găini. 

— Mi-ar face plăcere să mănânc, Înălţimea Ta. Şi 
mulţumesc. 

— Înălţimea Ta? Regele zâmbi. Asta nu e un nume ce 
poate fi auzit prea des de pe buzele oamenilor liberi. Sunt 


Mance, pentru cei mai mulţi. Unicu/ Mance, pentru unii. Vrei 
un corn cu mied? 

— Bucuros, zise Jon. 

Regele turnă el însuşi băutura, în timp ce Dalia tăie 
găinile bine fripte şi aduse fiecăruia câte o jumătate. Jon îşi 
scoase mănuşile şi mancă direct cu degetele, muşcând 
fiecare bucăţică de carne de pe oase. 

— Tormund a spus adevărul, zise Mance Rayder, rupând 
în două o bucată de pâine. Cioara neagră e o pasăre şireată, 
aşa este... dar eu am fost cioară pe când tu nu erai mai mare 
decât pruncul din pântecele Daliei, Jon Snow. Aşa că ai grijă 
să 

nu faci pe vicleanul cu mine. 

— Aşa cum ai văzut, Înălţimea... Mance... 

Regele râse. 

— Înălţimea Mance! De ce nu? Ţi-am promis mai devreme 
o poveste despre cum te-am cunoscut. Ai desluşit misterul 
până acum? 

Jon clătină din cap. 

— A trimis vorbă Rattleshirt înaintea noastră? 

— Pe aripi? Nu avem corbi antrenați. Nu, îţi cunoşteam 
chipul, l-am mai văzut înainte. De două ori. 

La început Jon nu pricepu, dar când răsuci povestea în 
minte, se lumină. 

— Când ai fost frate al Rondului... 

— Foarte bine! Da, asta a fost prima oară. Erai doar un 
copil, iar eu eram în negru din cap până-n picioare, unul din 
zecile care îl escortau pe bătrânul Lord Comandant Qorgyle 
când a venit la Winterfell să-l vadă pe tatăl tău. Patrulam pe 
88 

zid în jurul curţii, când am dat de tine şi de fratele tău, 
Robb. Ninsese cu o noapte înainte şi voi doi clădiserăţi un 
munte mare deasupra porţii şi aşteptaţi ca pe dedesubt să 
treacă cineva. 

— Îmi amintesc, spuse Jon, cu un râs uluit. Un frate tânăr 
în negru pe metereze, da... Ai jurat să nu spui nimănui. 


— Şi mi-am ţinut jurământul. Cel puţin pe acela. 

— Am răsturnat zăpada peste Tom cel Gras. Era străjerul 
cel mai greoi al tatei. 

După aceea, Tom îi alergase în jurul curţii, până ce 
fuseseră toţi trei roşii ca merele toamnei. Dar ai spus că m-ai 
văzut de două ori. Când a fost a doua oară? 

— Atunci când Regele Robert a venit la Winterfell ca să-l 
numească Mână pe tatăl tău, zise încet Regele-de-Dincolo- 
de-Zid. 

Jon făcu ochii mari, neîncrezător. 

— Nu se poate una ca asta. 

— Ba da. Când tatăl tău a aflat despre sosirea regelui, a 
trimis vorbă fratelui său Benjen, la Zid, ca să poată veni la 
ospăț. Există mai multe legături între fraţii în negru şi 
oamenii liberi decât ştii tu, şi destul de curând vorbele au 
ajuns şi la urechile mele. Era o ocazie prea rară ca să-i pot 
rezista. Unchiul tău nu mă 

cunoştea după înfăţişare, aşa că n-aveam nici o teamă în 
privinţa lui şi nu îmi imaginam că tatăl tău ar putea să ţină 
minte o cioară tânără pe care o întâlnise în grabă, cu ani în 
urmă. Voiam să-l văd pe acest Robert cu ochii mei, de la rege 
la rege, şi să-mi fac o idee despre unchiul tău, Benjen. Era 
Prim Cercetaş pe atunci, şi năpasta tuturor alor mei. Aşadar, 
mi-am înşeuat cel mai iute cal şi am pornit la drum. 

— Dar, obiectă Jon, Zidul... 

— Zidul poate opri o armată, dar nu un singur om. Am 
luat cu mine o lăută şi un sac cu arginţi, am escaladat 
gheaţa lângă Movila Lungă, am mers pe jos câţiva kilometri, 
la sud de Noul Dar, şi am cumpărat un cal. Una peste alta, 
am înaintat mult mai repede decât Robert, care călătorea cu 
o caleaşca mare, pentru confortul reginei. La o zi de mers de 
Winterfell, l-am ajuns din urmă şi am mers mai departe 
împreună. Călăreţii liberi şi cavalerii rătăcitori se agaţă 
întotdeauna de procesiunile regale, în speranţa de a găsi o 
slujbă în preajma regelui, şi lăuta mea mi-a deschis porţile 
cu uşurinţă. Râse. Ştiu fiecare cântec deocheat care a fost 


cântat vreodată, la nord sau la sud de Zid. Aşadar, iată, ai 
aflat. În seara când tatăl tău l-a ospătat pe Robert, eu am 
stat în fundul sălii, pe o bancă, împreună cu ceilalţi călăreţi 
liberi, ascultându-l pe Orland din Oraşul Vechi cântând la 
harpă 

despre regii morţi pe fundul mării. M-am ospătat din 
carnea şi miedul nobilului tău tată, i-am zărit pe Regicid, pe 
Pezevenghi... şi i-am remarcat în treacăt pe copiii Lordului 
Eddard şi puii de lup care alergau la călcăiele lor. 

— Bael Bardul, spuse Jon, amintindu-şi povestea pe care 
i-o spusese Ygritte la Colţii de Gheaţă, în noaptea în care el 
fusese cât pe ce s-o omoare. 

— Aş vrea eu să fiu. N-am să neg că isprava lui Bael m-a 
inspirat... dar eu nu 89 

le-am furat pe nici una dintre surorile tale, din câte-mi 
amintesc. Bael îşi scria singur cântecele şi le trăia. Eu doar 
cânt cântecele pe care le-au făcut alţii mai buni decât mine. 
Mai vrei mied? 

— Nu, răspunse Jon. Dacă ai fi fost descoperit, capturat... 

— Tatăl tău mi-ar fi tăiat capul. Regele ridică din umeri. 
Deşi, odată aşezat la masa lui, eram protejat de dreptul 
oaspetelui. Legile ospitalităţii sunt vechi, de pe vremea 
Primilor Oameni, şi sacre ca un copac al inimii. Arătă către 
masa dintre ei, către pâinea ruptă şi oasele de găină. Aici, tu 
eşti oaspetele şi eşti ferit de orice rău din partea mea... în 
noaptea asta, cel puţin. Aşa că, spune-mi adevărul, Jon 
Snow. Eşti un laş care şi-a lepădat mantia de frică sau există 
vreun alt motiv care te aduce la cortul meu? 

Cu sau fără legea ospitalităţii, Jon Snow ştia că aici 
păşeşte pe o gheaţă 

subţire. Un singur pas greşit şi ar putea cădea în apa 
destul de rece ca să-i oprească inima. Cântăreşte fiecare 
cuvânt înainte de a-l rosti, îşi spuse. Luă o prelungă 
sorbitură din mied, ca să câştige timp. Când aşeză cornul 
deoparte, începu: 


— Spune-mi de ce ţi-ai lepădat mantia şi am să-ţi spun şi 
eu de ce mi-am lepădat-o pe a mea. 

Mance Rayder zâmbi, aşa cum sperase Jon că va face. 
Regele era, în mod limpede, un om căruia îi plăcea sunetul 
propriului glas. 

— Ai auzit, negreşit. Poveşti despre dezertarea mea. 

— Unii spun că a fost pentru o coroană, unii zic că pentru 
o femeie. Alţii că 

aveai sângele sălbaticilor. 

— Sângele sălbaticilor se află în sângele Primilor Oameni, 
acelaşi care curge prin venele familiei Stark. Cât despre 
coroană, vezi vreuna? 

— Văd o femeie. Jon aruncă o privire către Dalia. 

Mance o luă de mână şi o trase mai aproape. 

— Doamna mea n-are nici un amestec, am cunoscut-o 
când m-am întors de la castelul tatălui tău. Halfhand era 
cioplit din stejar bătrân, dar eu sunt făcut din carne şi am o 
slăbiciune prea mare pentru farmecele femeieşti... ceea ce 
nu mă 

deosebeşte cu nimic de trei sferturi din Rond. Există 
bărbaţi ce poartă încă 

veşmintele negre şi care au cunoscut de zece ori mai 
multe femei decât acest biet rege. Mai ai de ghicit, Jon Snow. 

Jon chibzui o clipă. 

— Halfhand spunea că ai o pasiune pentru muzica 
sălbatică. 

— Am avut, am. Eşti mai aproape, da. Dar n-ai nimerit. 
Mance Rayder se ridică, desfăcu catarama cu care îi era 
prinsă mantia şi îşi lăsă veşmântul să cadă 

peste bancă. Pentru asta am făcut-o. 

— Pentru o mantie? 

— Mantia neagră de lână a Fraţilor Juraţi ai Rondului de 
Noapte, zise Regele-de-Dincolo-de-Zid. Într-o zi, într-o 
misiune, am doborât un elan mare şi frumos. Îl 90 

jupuiam, când mirosul sângelui a atras o pisică-sălbatică 
din ascunzişul ei. Am alungat-o, dar nu înainte să-mi facă 


mantia fâşii. Vezi? Aici, aici şi aici. Chicoti. 

Mi-a sfâşiat şi braţul şi spatele, şi am sângerat mai rău 
decât elanul acela. Fraţii mei se temeau că aş putea să mor 
înainte de a ajunge la Maester Mullin, la Turnul Umbrei, aşa 
că m-au dus în satul de sălbatici unde ştiam că trăieşte o 
vindecă- 

toare, întâmplarea a făcut că murise, dar fiica ei s-a 
îngrijit de mine. Mi-a curăţat rănile, m-a cusut şi mi-a dat 
terci şi poţiuni până ce m-am întremat îndeajuns să 

pot călări din nou. Şi mi-a cusut şi rupturile din mantie, 
cu un fir de mătase roşie din Asshai, pe care bunica ei o 
scosese de pe epava unei corăbii naufragiate pe Ţărmul 
îngheţat. Era comoara cea mai de preţ pe care o avea. ŞI 
darul ei pentru mine. Mance Rayder îşi trase din nou mantia 
peste umeri. Dar la Turnul Umbrei, am primit o mantie nouă, 
de lână, neagră cu negru şi tivită cu negru, ca să se asorteze 
cu pantalonii mei negri şi cizmele mele negre, cu jiletca 
neagră şi cămaşa neagră de zale. Noua mantie nu era roasă, 
nu era ruptă, nici sfâşiată şi, mai cu seamă, nu avea roşu. 
Bărbaţii Rondului de noapte se îmbracă în negru, mi-a 
amintit aspru Ser Denys Mallister, ca şi cum aş fi uitat. 
Vechea mea mantie putea fi arsă acum, mi-a spusel. 

Am plecat în dimineaţa următoare, într-un loc unde un 
sărut nu era o crimă şi un bărbat putea să poarte orice 
mantie dorea. Închise catarama şi se aşeză din nou. 

lar tu, Jon Snow? 

Jon luă o altă înghiţitură de mied. Ex/stă o singură 
poveste pe care ar putea-o crede. 

— Spui că ai fost la Winterfell, în noaptea în care tatăl 
meu l-a ospătat pe Regele Robert. 

— Aşa am spus, într-adevăr, fiindcă aşa a fost. 

— Atunci, ne-ai văzut pe toţi. Prinţul Joffrey şi Prinţul 
Tommen, Prinţesa Myrcella, fraţii mei Robb, Bran şi Rickon, 
surorile mele Arya şi Sansa. l-ai văzut trecând pe culoarul 
central, cu toţi ochii aţintiţi asupra lor şi ocupându-şi locurile 
la masă, chiar sub dais, unde şedeau regele şi regina. 


— Îmi amintesc. 

— Şi ai văzut unde stăteam eu, Mance? Se aplecă spre el. 
Ai văzut unde e aşezat bastardul? 

Mance Rayder privi îndelung chipul lui Jon. 

— Cred că ar fi cel mai bine să-ţi găsim o mantie nouă, 
spuse regele, întinzând mâna. 


DAENERYS 


Peste apa albastră şi liniştită se auzea, dinspre galere, 
bătaia lentă, ritmică, a tobelor, însoţită de foşnetul domol al 
vâslelor. Corabia masivă gemea în urma 91 

galerelor, cu parâmele încordate între ele. Pânzele 
Balerionului se povârneau fără 

vlagă, atârnând părăsite de pe catarge. Cu toate acestea, 
stând pe punte şi privind hârjoana dragonilor săi pe cerul 
albastru, fără nori, Daenerys Targaryen era mai fericită ca 
oricând. 

Dothrakii ei numeau această mare apa otrăvită, 
neîncrezători în orice lichid pe care caii lor nu puteau să-l 
bea. În ziua în care cele trei corăbii ridicaseră ancora la 
Qarth, ai fi zis că porneau către iad, nu către Pentos. Bravii 
ei călăreţi de sânge priveau cu ochi mari şi albi linia coastei 
ce se pierdea în zare, fiecare din cei trei tineri hotărât să nu- 
şi arate teama în faţa celorlalţi doi, în timp ce slujitoarele ei, 
Irri şi lhiqui, se agăţau cu disperare de parapet şi vomitau 
peste bord, la fiecare val. Ceilalţi membri ai micului kha/asar 
rămăseseră sub punți, preferând compania propriilor cai 
agitaţi în locul lumii neţărmurite ce se întindea, 
înfricoşătoare, de jur împrejurul corăbiilor. Când, la şase zile 
de drum, fuseseră potopiţi de o furtună iscată din senin, i-a 
auzit sub punte: caii nechezau şi loveau cu copitele, iar 
călăreţii se rugau cu glasuri subţiri, tremurătoare, la fiecare 
mişcare a Ba/erionului. 

Însă pe Dany nici o furtună n-o putea speria. Daenerys, 
Născută din Furtună, i se spunea, căci venise pe lume, 
ţipând, în îndepărtata Piatră a Dragonului, în timp ce afară 
urla cea mai aprigă furtună din istoria Westerosului, o 
furtună atât de năprasnică încât smulsese garguiele de pe 
zidurile castelului şi făcuse ţăndări flota tatălui său. 


Marea îngustă era adesea furtunoasă, iar Daenerys o 
traversase de zeci de ori pe când era copilă, alergând de la 
un Oraş Liber la altul, mereu cu un pas înaintea ucigaşilor 
plătiţi ai Uzurpatorului. lubea marea. îi plăceau mirosul 
înţepător, sărat, al aerului şi imensitatea orizontului, 
mărginit doar de bolta cerului azuriu de deasupra. O făcea 
să se simtă mică, dar totodată liberă. Îi plăceau delfinii ce 
înotau uneori pe lângă Ba/erion, despicând valurile ca nişte 
sulițe de argint şi îi plăceau peştii zburători pe care îi zăreau 
când şi când. Îi plăceau chiar şi marinarii, cu toate snoavele 
şi cântecele lor. Odată, călătorind la Braavos, în timp ce 
privea echipajul căznindu-se, în plină vijelie, să coboare o 
imensă pânză verde, chiar îi trecuse prin minte cât de bine 
ar fi să fie marinar. Dar când i-a spus asta fratelui său, 
Viserys a tras-o de păr până când i-au dat lacrimile. 

— Eşti sângele dragonului, ţipase la ea. Dragon, nu cine 
ştie ce peşte puturos. 

A fost un mare nătărău în privința asta şi în atâtea altele, 
gândi Dany. Dacă 

era mai înțelept şi mai răbdător, ar fi călătorit el spre 
vest, să ia tronul care-i aparținea de drept. Viserys fusese 
prost şi hain, ajunsese ea să-şi dea seama, dar uneori îi era 
dor de el. Nu de omul crud, slab, care devenise spre sfârşit, 
ci de fratele care o lăsa uneori să se furişeze în patul lui, de 
băiatul care îi spunea poveşti despre Cele Şapte Regate şi îi 
vorbea despre cât de frumoase aveau să fie vieţile lor după 
ce-şi va revendica el coroana. 

Căpitanul se ivi lângă umărul ei. 

92 

— Aş vrea ca Balerion să zboare, Înălţimea Ta, precum cel 
al cărui nume-l poartă, spuse el într-o valyriană stricată, 
condimentată din belşug cu accente din Pentos. Atunci n-ar 
mai fi nevoie să vâslim, nici să cârmim, nici să ne rugăm să 

fie vânt. 

—  Întocmai, căpitane, răspunse Dany cu un zâmbet, 
mulţumită că-l câştigase. 


Căpitanul Groleo era un bătrân din Pentos, asemeni 
stăpânului său, lIllyrio Mopatis, şi avusese emoţii ca o 
fecioară să ducă trei dragoni pe corabia lui. 

Cincizeci de găleți cu apă de mare atârnau şi acum de 
copastie, gata să stingă 

flăcările. La început, Groleo voise ca dragonii să fie închişi 
în cuşti, iar Daenerys se învoise, ca să-i potolească temerile, 
dar suferinţa lor era atât de palpabilă, încât în curând se 
răzgândise şi insistase să fie eliberaţi. 

Până şi căpitanul Groleo se bucura acum de asta. 
Avuseseră parte de un singur foc mic, stins cu uşurinţă. În 
schimb, Ba/erion începuse dintr-odată să aibă de departe 
mai puţini şobolani decât înainte, când navigase sub numele 
de Saduleon. 

lar membrii echipajului, cândva pe cât de temători pe 
atât de curioşi, începuseră 

să manifeste o mândrie neobişnuit de puternică faţă de 
dragonii „lor”. Fiecăruia dintre ei, de la căpitan la ajutorul 
bucătarului, îi plăcea să-i privească zburând... 

deşi nici unuia atât de mult ca lui Dany. 

Sunt copiii mei, îşi spuse, şi dacă maegi a spus adevărul, 
atunci sunt singurii copii pe care s-ar putea să-i am 
vreodată. 

Solzii lui Viserion erau de culoarea smântânii proaspete, 
iar coarnele, oasele aripilor şi creasta spinală de un auriu- 
închis ce scânteia ca metalul în lumina soarelui. Rhaegal era 
zămislit din verdele verii şi arămiul toamnei. Pluteau în 
cercuri largi deasupra corăbiei, sus, mai sus, fiecare 
încercând să se înalțe mai mult decât celălalt. 

Dany învățase că dragonii preferau întotdeauna să atace 
de sus. Dacă vreunul ajungea între soare şi celălalt dragon, 
îşi strângea aripile şi cobora, ţipând, în picaj, şi amândoi, 
înlănţuiţi, într-o minge încâlcită de solzi, se prăbuşeau din 
văzduh, cu fălcile trosnind şi cozile plesnind. Prima oară 
când făcuseră asta, Dany se temuse că aveau de gând să se 
omoare, însă era doar un joc. Îndată ce plonjau în apă, se 


depărtau şi se ridicau din nou, ţipând şi şuierând, cu apa 
sărată şiroind de pe trupurile lor, în timp ce aripile băteau 
aerul. Drogon era şi el în văzduh, deşi nu se zărea. Putea fi la 
mare distanţă înaintea lor sau poate în urmă, vânând. 

Întotdeauna era înfometat, Drogon al ei. Era înfometat şi 
creştea repede. Încă 

un an sau poate doi şi s-ar putea să fie destul de mare 
pentru călărit. Atunci nu voi mai avea nevoie de corăbii ca 
să traversez imensa mare de sare. 

Dar vremea aceea nu sosise încă. Rhaegal şi Viserion erau 
de dimensiunea unor căţeluşi, Drogon doar cu puţin mai 
mare şi orice dulău i-ar fi depăşit. Erau doar aripile de ei, 
coada şi gâtul, fiind mai uşori decât păreau. Şi astfel, 
Daenerys Targaryen trebuia să se bizuiască pe lemn, pe vânt 
şi pe pânză, ca s-o ducă acasă. 

Lemnul şi pânza o slujiseră destul de bine până acum, 
dar, capricios, vântul o 93 

trădase. Timp de şase zile şi şase nopţi marea fusese 
liniştită, iar acum cea de-a şaptea zi sosise şi încă nici o 
adiere nu le umfla velele. Din fericire, două dintre corăbiile 
pe care Magister Illyrio le trimisese după ea erau galere de 
negoţ, cu două sute de vâsle fiecare şi cu echipaje de vâslaşi 
vânjoşi. Dar cu Ba/erion era altă poveste: o corabie 
burduhănoasă, cu cale imense şi vele uriaşe, dar 
neputincioasă în vreme de acalmie. Rhaegar şi Meraxes 
aruncaseră funii ca s-o tragă 

după ele, dar înaintarea devenise chinuitor de înceată. 
Toate cele trei corăbii erau înţesate de oameni şi încărcate 
până la refuz. 

— Nu-l văd pe Drogon, zise Ser jorah Mormont, 
alăturându-i-se. lar s-a rătăcit? 

— Noi suntem cei care ne-am rătăcit, ser. Lui Drogon nu-i 
place târâşul ăsta pe apă, nu mai mult decât îmi place mie. 

Mai cutezător decât ceilalţi doi, dragonul ei negru fusese 
primul care îşi încercase aripile deasupra apei, primul care 
zburase de la o corabie la alta, primul care se avântase într- 


un nor călător... şi primul care ucisese. Peştii zburători nici 
nu apucau să străpungă suprafaţa apei că o suliță de focîi 
lua în stăpânire, îi înhăţa şi îi înghiţea. 

— Cât de mare va creşte? întrebă Daenerys curioasă. Ştii? 

— În Cele Şapte Regate, umblă vorba despre dragoni care 
au crescut atât de mari încât puteau să prindă krakeni uriaşi 
din mare. 

Dany râse. 

— Ar fi o privelişte de toată minunăţia... 

— E doar o poveste, Khal/eesi, zise cavalerul său exilat. Se 
vorbeşte şi despre dragoni bătrâni şi înţelepţi care trăiesc o 
mie de ani. 

— Ei, bine, cât trăieşte un dragon cu adevărat? Îşi ridică 
privirea, în timp ce Viserion plana deasupra corăbiei, bătând 
încet din aripi şi stârnind velele pleoştite. 

Ser jJorah ridică din umeri. 

— Viaţa unui dragon este, în mod firesc, de mai multe ori 
cât viaţa unui om, sau cel puţin aşa vor să ne facă să credem 
cântecele..., dar dragonii pe care Cele Şapte Regate i-au 
cunoscut cel mai bine au fost cei ai Casei Targaryen. Erau 
crescuţi pentru luptă şi în luptă au murit. Nu-i lucru uşor să 
ucizi un dragon, dar nu e imposibil. 

Scutierul Barbă-Albă, care stătea la prova, cu o mână 
încolăcită pe după 

toiagu-i înalt, de lemn, se întoarse către ei şi spuse: 

— Balerion Teroarea Neagră avea două sute de ani când a 
murit, în timpul domniei lui Jaehaerys Pacificatorul. Era atât 
de mare, încât putea înghiţi un zimbru întreg. Un dragon 
creşte neîncetat, Înălţimea Ta, atât timp cât are hrană şi 
libertate. 

Numele lui era Arstan, dar Vânjosul Belwas îl poreclise 
Barbă-Albă, după 

înfăţişare, şi aproape toată lumea îi spunea acum aşa. Era 
mai înalt decât Ser 94 

jorah, dar nu la fel de musculos. Avea ochii de un 
albastru-deschis şi o barbă 


lungă, albă ca neaua şi fină ca mătasea. 

— Libertate? întrebă Dany curioasă. Ce vrei să spui? 

— La Debarcaderul Regelui, strămoşii tăi au ridicat un 
imens castel cu cupolă 

pentru dragonii lor. Groapa Dragonilor i se spune. Se află 
şi acum în vârful Dealului lui Rhaenys, dar e cu totul în 
paragină. Acolo sălăşluiau dragonii regali în vremurile de 
altădată şi era un sălaş cavernos, cu uşi de fier atât de mari, 
încât treizeci de cavaleri puteau trece alături prin ele. Însă s- 
a constatat că nici unul dintre dragonii din castel nu ajungea 
vreodată la dimensiunile strămoşilor lui. 

Maesterii spun că toată vina o purtau zidurile din jurul lor 
şi marea cupolă de deasupra. 

— Dacă zidurile ar împiedica oamenii să crească, atunci 
ţăranii ar fi cu toţii minusculi, iar regii, mari ca nişte giganţi, 
zise Ser Jorah. Am văzut oameni uriaşi născuţi în bordeie şi 
pitici care locuiesc în castele. 

— Oamenii sunt oameni, răspunse Barbă-Albă. Dragonii 
sunt dragoni. 

Ser jorah pufni cu dispreţ: 

— Ce profund! Cavalerul exilului nu-l îndrăgea câtuşi de 
puţin pe bătrân, lăsase să se înţeleagă asta limpede încă de 
la început. Oricum, ce ştii tu despre dragoni? 

— Destul de puţine, e adevărat. Totuşi, am slujit o vreme 
la Debarcaderul Regelui, în vremurile când Regele Aerys 
stătea pe Tronul de Fier, şi m-am plimbat printre craniile de 
dragoni care priveau în jos de pe zidurile sălii tronului. 

— Viserys vorbea despre aceste cranii, interveni Dany. 
Uzurpatorul le-a dat jos şi le-a ascuns. Nu suporta să le vadă 
privindu-l de sus, cum şade pe tronu-i furat. Daenerys îi făcu 
semn lui Barbă-Albă să se apropie. L-ai întâlnit vreodată 

pe nobilul meu tată? 

Regele Aerys al ll-lea murise înainte de naşterea fiicei 
sale. 

— Am avut această onoare, Înălţimea Ta. 

— Ţi s-a părut bun şi blând? 


Barbă-Albă se strădui cum putu mai bine să-şi ascundă 
sentimentele, dar erau acolo, i se citeau limpede pe chip. 
Alteța Sa era... adesea agreabil. 

— Adesea? zâmbi Dany. Dar nu întotdeauna? 

— Putea fi foarte aspru cu cei pe care-i considera 
duşmani. 

— Un om înţelept nu-şi face niciodată duşman un rege, 
spuse Dany. L-ai cunoscut şi pe fratele meu, Rhaegar? 

— Se spunea că nimeni nu l-a cunoscut vreodată pe 
Rhaegar cu adevărat. Dar am avut privilegiul să-l văd la 
turnir şi l-am auzit adesea cântând la harpa sa cu corzi de 
argint. 

Ser Jorah mărâi: 

— Împreună cu alţi o mie, la vreun festival al recoltei. Mai 
urmează să pretinzi că i-ai fost scutier. 

95 

— Nu pretind aşa ceva, ser. Myles Mooton a fost scutierul 
Prințului Rhaegar şi Richard Lonmouth după el. Când s-au 
dovedit vrednici, i-a făcut el însuşi cavaleri şi au rămas 
tovarăşii lui nedespărţiţi. Tânărul Lord Connington îi era şi el 
drag regelui, dar cel mai vechi prieten al său a fost Arthur 
Dayne. 

— Sabia Zorilor! exclamă Dany încântată. Viserys 
obişnuia să vorbească despre minunata lui sabie albă. 
Spunea că Ser Arthur a fost singurul cavaler din regat care îl 
egala pe fratele nostru. 

Barbă-Albă plecă fruntea. 

— Nu e locul meu să pun la îndoială cuvintele Prințului 
Viserys. 

— Regele Viserys, îl corectă Dany. A fost rege, deşi nu a 
domnit niciodată. 

Viserys, Al Treilea pe Numele Său. Dar ce vrei să spui? 
Răspunsul lui nu fusese cel la care s-ar fi aşteptat. Cândva, 
Ser Jorah l-a numit cândva pe Rhaegar ultimul dragon. Cu 
siguranţă trebuie să fi fost un luptător fără egal dacă a fost 
numit aşa. 


— Înălţimea Ta, zise Barbă-Albă, Prinţul Pietrei Dragonului 
a fost un luptător puternic, dar... 

— Continuă, îl îndemnă ea. Mie poţi să-mi vorbeşti 
deschis. 

— Cum porunceşti. Bătrânul se sprijini de toiagu-i de 
lemn, încruntat. Un războinic fără egal..., astea sunt vorbe 
frumoase, Înălţimea Ta, dar bătăliile nu se câştigă cu vorbe. 

— Bătăliile se câştigă cu săbii, spuse Ser Jorah fără 
ocolişuri. lar Prinţul Rhaegar ştia să le mânuiască. 

— Aşa e, ser, dar... Am văzut o sută de turniruri şi mai 
multe războaie decât mi-aş fi dorit şi totuşi, oricât de 
puternic, de ager sau de priceput ar fi un cavaler, sunt alţii 
care-l pot egala. Un bărbat poate să câştige un turnir şi să 
cadă în următorul. Un petic alunecos în iarbă poate însemna 
înfrângerea, sau ce ai mâncat la cină cu o seară înainte. O 
schimbare a vântului poate aduce darul victoriei. 

Aruncă o privire către Ser jorah. Sau panglica unei 
doamne legată la braţul tău. 

Chipul lui Mormont se întunecă. 

— Ai grijă ce spui, bătrâne. 

Dany ştia că Arstan îl văzuse pe Ser Jorah luptând la 
Lannisport, în turnirul pe care Mormont îl câştigase cu 
panglica unei doamne legată în jurul braţului. 

Câştigase şi inima doamnei, Lynesse din Casa Hightower, 
cea de-a doua soţie a sa, frumoasă şi de obârşie nobilă..., 
dar ea îl distrusese, îl părăsise şi amintirea ei era acum 
amară pentru el. 

— Fii blând, cavalerul meu. Dany aşeză o mână pe braţul 
lui Ser Jorah. Arstan n-a vrut nicidecum să te jignească, sunt 
sigură. 

— Cum spui, Khaleesi. Glasul lui Ser Jorah era plin de 
duşmănie. 

Dany reveni la scutier. 

— Ştiu puţine despre Rhaegar. Doar poveştile pe care mi 
le-a spus Viserys, iar el era mic când a murit fratele nostru. 
Cum era el, cu adevărat? 


Bătrânul chibzui o clipă. 

96 

— Înzestrat. Asta mai presus de orice. Hotărât, chibzuit, 
conştiincios, onest. 

Există o poveste despre el..., dar fără doar şi poate, Ser 
Jorah o ştie. 

— Aş vrea s-o aud de latine. 

— Cum ţi-e voia, răspunse Barbă-Albă. Pe când era copil, 
Prinţul Pietrei Dragonului era studios din cale-afară. Învăţase 
să citească atât de devreme, încât oamenii ziceau că Regina 
Rhaella trebuie să fi înghiţit nişte cărţi şi o lumânare în timp 
ce îl purta în pântece. Pe Rhaegar nu-l interesau jocurile 
altor copii. 

Maesterii erau _ uluiţi de inteligenţa lui, dar cavalerii 
tatălui său îl zeflemiseau, zicând că Baelor cel Binecuvântat 
renăscuse. Până când, într-o zi, Prinţul Rhaegar a găsit în 
sulurile sale ceva care l-a schimbat. Nimeni nu ştie ce ar fi 
putut să fie, doar că băiatul şi-a făcut apariţia în curte, într-o 
dimineaţă devreme, când cavalerii îşi îmbrăcau armurile. S-a 
dus la Ser Willem Darry, maestrul armurier, şi i-a spus: Am 
nevoie de sabie şi de armură. Se pare că trebuie să fiu 
luptător. 

— Şi a fost, spuse Dany încântată. 

— A fost, într-adevăr. Barbă-Albă făcu o plecăciune. Îmi 
cer iertare, Înălţimea Ta. Noi vorbim de războinici şi văd că 
Vânjosul Belwas s-a trezit. Trebuie să mă 

îngrijesc de el. 

Dany privi spre pupa. Eunucul urca din cala centrală, 
ager în ciuda dimensiu-nilor sale. Belwas era scund, dar 
voinic, nouăzeci şi cinci de kilograme bătute pe muchie de 
grăsime şi muşchi, cu burduhanul tuciuriu brăzdat de 
cicatrici albe, palide. Purta pantaloni bufanţi, o centură 
galbenă de mătase şi o vestă de piele minusculă până la 
ridicol, smălţată cu ţinte de fier. 

— Vânjosului Belwas îi e foame, tună el, adresându-se 
tuturor şi nimănui în special. Vânjosul Belwas va mânca 


acum. Întorcându-se, îl zări pe Arstan pe teugă. Barbă-Albă, 
ai să-i aduci de mâncare Vânjosului Belwas! 

— Poţi pleca, îi spuse Dany scutierului. Acesta se înclină 
din nou şi se îndepărtă, să vadă de nevoile celui pe care-l 
slujea. 

Ser Jorah îi urmărea, cu o privire încruntată pe chipu-i 
aspru şi onest. 

Mormont era mare şi vânjos, cu maxilarul puternic şi 
umerii laţi. Nu era nicidecum un bărbat chipeş, însă era cel 
mai devotat prieten pe care-l cunoscuse Dany vreodată. 

— Ai fi înţeleaptă dacă n-ai lua de bun tot ce spune 
bătrânul ăla, îi spuse el, când Barbă-Albă nu-i mai putea 
auzi. 

— O regină trebuie să-i asculte pe toţi, îi reaminti ea. Pe 
cei de neam şi pe cei de rând, pe cei puternici şi pe cei slabi, 
pe cei nobili şi pe cei lipsiţi de scrupule. 

Poate că un glas te va minţi, dar în mai multe vei găsi 
întotdeauna adevărul. Citise asta într-o carte. 

— Atunci ascultă glasul meu, Înălţimea Ta, spuse 
cavalerul exilat. Acest Arstan Barbă-Albă te trage pe sfoară. 
E prea bătrân să fie scutier şi vorbeşte cu prea multă 
elocinţă ca să fie servitorul acelui mocofan de eunuc. 

Pare într-adevăr ciudat, fu ea nevoită să recunoască. 
Vânjosul Belwas era un 97 

fost sclav, crescut şi educat în arenele de luptă de la 
Meereen. Magister Illyrio îl trimisese ca s-o păzească, sau cel 
puţin aşa susţinea Belwas, şi era adevărat că 

Dany avea nevoie de pază. Uzurpatorul, de pe tronul lui, 
oferise pământuri şi rangul de lord oricui o va ucide. O 
încercare fusese făcută deja, cu o cupă devin otrăvit. Cu cât 
se apropia mai mult de Westeros, cu atât devenea mai 
probabil un nou atac. La Qarth, vrăjitorul Pyat Pree trimisese 
după ea un Om Mâhnit, să-i răzbune pe Cei Nemuritori, arşi 
în Palatul de Pulbere. Se spunea că vrăjitorii nu uită 
niciodată răul ce li s-a făcut, iar Oamenii Mâhniţi nu dau 
niciodată greş. 


Majoritatea Dothrakilor erau şi ei, probabil, împotriva ei. 
Oamenii lui Khal Drogo conduceau acum propriile lor 
khalasaruri şi nici unul n-ar ezita să-i atace pe dată 

micul alai, să nimicească oamenii şi s-o târască pe Dany 
însăşi înapoi la Vaes Dothrak, să-şi ia locul cuvenit printre 
baborniţele ofilite din Dosh Kkhaleen. Dany spera că Xaro 
Xhoan Daxos nu-i era duşman, dar neguţătorul din Qarth îi 
râvnea dragonii. Şi mai era Quaithe a Umbrelor, femeia 
aceea ciudată cu masca roşie de lac, cu toată povaţa ei 
criptică. Oare era şi ea un duşman, sau doar un prieten 
periculos? Dany nu-şi putea da seama. 

Ser Jorah m-a salvat de otravă, iar Barbă-Albă de 
manticoră. Probabil că 

Vânjosul Belwas mă va apăra de ceea ce va urma. Era 
zdravăân, cu braţele ca nişte copăcei şi avea un arakh mare, 
curbat, atât de tăios încât ar fi putut să se bărbierească cu 
el, în cazul, greu de crezut, că pe acei obraji netezi, arşi de 
soare, ar putea să răsară barba. Dar în acelaşi timp, era 
inocent ca un prunc. Ca protector, lăsa mult de dorit. Din 
fericire, il am pe Ser Jorah şi călăreţii mei de sânge. şi 
dragonii mei, să nu uit niciodată. Cu timpul, dragonii aveau 
să fie cei mai straşnici străjeri, întocmai cum fuseseră pentru 
Aegon Cuceritorul şi surorile lui, cu trei sute de ani în urmă. 
Totuşi, în clipa de faţă, îi aduceau mai multă 

primejdie decât protecţie. În lumea întreagă mai existau 
doar trei dragoni, şi aceia erau ai ei; erau o minune, o 
teroare şi erau de nepreţuit. 

Cugeta la ce avea să spună, când simţi o răsuflare rece 
pe ceafă şi o şuviţă 

rebelă din păru-i argintiu-auriu începu să i se agite pe 
frunte. Deasupra, vela pârâia şi se mişca şi, dintr-odată, un 
strigăt puternic se ridică de pe tot cuprinsul Ba/erionului. 

— Vânt, strigau marinarii. Vântul se întoarce, vânt! 

Dany îşi ridică privirea către locul unde velele uriaşei 
corăbii se unduiau, mugind, în timp ce parâmele zbârnâiau, 


încordate, cântând cântecul dulce căruia îi duseseră dorul 
timp de şase nesfârşite zile. 

Căpitanul Groleo alergă la pupa, strigând ordine. 
Pentoshii ridicau catargele, cei care nu ovaţionau. Până şi 
Vânjosul Belwas scoase un urlet puternic şi ţopăi puţin. 

— Zeii sunt buni, zise Dany. Vezi, Jorah? Înaintăm din 
nou! 

— Da, răspunse el, dar încotro, regina mea? Vântul bătu 
ziua întreagă, domol dinspre est la început, apoi în rafale 
sălbatice. Soarele apuse într-o vâlvătaie roşie. 

98 

Încă mă desparte o jumătate de lume de Westeros, îşi 
reaminti Dany, dar fiecare ceas mă duce mai aproape. 
Încercă să-şi imagineze ce ar simţi când ar zări întâia oară 
pământul peste care fusese născută să domnească. Va fi 
țărmul cel mai frumos pe care l-am văzut vreodată. Știu. 
Cum altfel ar putea fi? 

Dar mai târziu în seara aceea, în timp ce Belwas se 
avânta prin întuneric şi Dany stătea cu picioarele încrucişate 
în patul ei din cabina căpitanului, hrănindu-şi dragonii - 
Chiar şi pe mare, spusese Groleo, atât de curtenitor, reginele 
au întâietate in faţa căpitanilor - se auzi o bubuitură 
puternică în uşă. 

Irri dormea la picioarele patului (era prea îngust pentru 
trei, iar în seara aceasta era rândul lui lhiqui să împartă 
patul de puf cu Khal/eesi;), dar slujitoarea se trezi şi se duse 
la uşă, Dany trase pe ea o cuvertură şi şi-o strânse sub braţe. 
Era goală şi nu se aştepta la musafiri la ora aceasta. 

— Intră, spuse ea, când îl văzu pe Ser Jorah stând în faţa 
uşii, sub un felinar pâlpâitor. 

Cavalerul exilului îşi aplecă fruntea când intră. 

— Înălţimea Ta, îmi cer iertare că-i tulbur somnul. 

— Nu dormeam, ser. Vino şi priveşte. Dany luă o bucată 
de carne sărată de porc din castronul pe care-l ţinea în poală 
şi o ridică, s-o vadă dragonii. Toţi trei o priviră cu lăcomie. 
Rhaegar îşi deschise aripile verzi şi agită aerul, iar gâtul lui 


Viserion se legănă înainte şi înapoi, ca un şarpe lung şi 
palid, urmărind mişcările mâinii ei. Drogon, spuse Dany 
încet, dracarys. Şi aruncă bucata de carne în aer. 

Drogon se mişcă mai iute ca o cobră la atac. Din gură îi 
ţâşniră flăcări, portocalii, roşii şi negre, pârjolind carnea 
înainte să cadă. Când dinţii negri şi ascuţiţi ai dragonului se 
închiseră în jurul cărnii, capul lui Rhaegal se năpusti, ca şi 
cum ar fi vrut să fure prada dintre fălcile fratelui său, dar 
Drogon o înghiţi şi ţipă, iar dragonul verde, mai mic, nu putu 
decât să şuiere a pagubă. 

— Încetează, Rhaegal, spuse Dany supărată, pocnindu-l 
peste cap. Tu ai primit data trecută. N-am nevoie de dragoni 
lacomi. Îi zâmbi lui Ser Jorah. Nu va mai fi nevoie să le 
prăjesc mâncarea deasupra mangalului. 

— Aşa se pare. Dracarys! 

La auzul acelui cuvânt, toţi cei trei dragoni îşi întoarseră 
capetele, iar Viserion îşi descarcă mânia cu o văpaie de 
flăcări aurii, care îl făcu pe Ser Jorah să schiţeze un pas 
grăbit înapoi. Dany chicoti. 

— Ai grijă cum foloseşti acel cuvânt, ser, dacă nu vrei să- 
ţi pârlească barba. 

Înseamnă „focul dragonilor” în valyriana cultă. Am vrut 
să aleg drept comandă un cuvânt pe care nimeni să nu-l 
rostească din întâmplare. 

Mormont clătină din cap. 

— Înălţimea Ta, mă întreb dacă aş putea să-ţi spun câteva 
vorbe între patru ochi. 

— Desigur. Irri, lasă-ne puţin. Aşeză o mână pe umărul gol 
al lui jhiqui şi o scutură, să se trezească. Şi tu, draga mea. 
Ser Jorah vrea să-mi vorbească. 

99 

— Da, Khaleesi. Căscând, Jhiqui sări din pat goală, cu 
păru-i negru, des, răvăşit. Se îmbrăcă în grabă şi plecă 
împreună cu rri, închizând uşa în spatele lor. 

Dany le dădu dragonilor restul de carne sărată, lăsându-i 
să se încaiere în preajma ei şi bătu cu palma patul, lângă ea. 


— Şezi, dragă ser, şi spune-mi ce te frământă. 

— Trei chestiuni. Ser Jorah se aşeză. Vânjosul Belwas. 
Acest Arstan Barbă- 

Albă şi Illyrio Mopatis, care i-a trimis. 

lar incepe! Dany îşi trase cuvertura mai sus şi îşi înfăşură 
un capăt peste umăr. 

— Şi de ce, mă rog? 

— Vrăjitorii din Qarth ţi-au spus că vei fi trădată de trei 
ori, îi reaminti cavalerul exilului, în timp ce Viserion şi 
Rhaegal începură să se hârjonească. 

— O dată pentru sânge, o dată pentru aur şi o dată 
pentru iubire. Dany nu era omul care să uite. Mirri Maz Duur 
fusese prima. 

— Ceea ce înseamnă că mai rămân doi trădători... şi 
acum îşi fac apariţia aceştia doi. Mi se pare îngrijorător, da. 
Nu uita, Robert i-a promis titlul de lord celui care te va ucide. 

Dany se aplecă şi-l trase pe Viserion de coadă, ca să-l 
îndepărteze de fratele său verde. În mişcare, cuvertura îi 
dezgoli pieptul. O înşfacă iute şi se acoperi la loc. 

— Uzurpatorul a murit, spuse ea. 

— Dar fiul său domneşte în locul lui. Ser Jorah îşi ridică 
privirea şi ochii săi întunecaţi îi întâlniră pe ai ei. Un fiu 
îndatoritor plăteşte datoriile tatălui său. Chiar şi datoriile de 
sânge. 

— Se prea poate ca acest băietan, Joffrey, să mă vrea 
moartă... dacă îşi aminteşte că sunt în viaţă. Ce legătură are 
asta cu Belwas şi Arstan Barbă-Albă? 

Bătrânul nici măcar nu poartă sabie, ai văzut şi tu. 

— Da, şi am văzut cu câtă dibăcie mânuieşte toiagul ăla 
al său. Îţi aminteşti cum a ucis manticora la Qarth? Se putea 
la fel de bine să-ţi zdrobească ţie gâtlejul. 

— Se putea, dar n-a fost aşa, sublinie ea. Era o manticoră 
ucigaşă, menită să 

mă omoare pe mine. Mi-a salvat viaţa. 

— Khaleesi, ţi-a trecut prin minte că Barbă-Albă şi Belwas 
ar fi putut să fie aliaţi cu asasinul? E posibil ca totul să fi fost 


un şiretlic menit să-ţi câştige încrederea. 

Râsul ei neaşteptat îl făcu pe Drogon să şuiere şi îl trimise 
pe Viserion, fâlfâind din aripi, deasupra ferestrei de sus. 

— Şiretlicul a funcţionat de minune. 

Cavalerul exilului nu-i întoarse zâmbetul. 

— Sunt corăbiile lui Illyrio, căpitanii lui Illyrio, mateloţii 
lui Illyrio... iar Vânjosul Belwas şi Arstan sunt, la rândul lor, 
oamenii lui, nu ai tăi. 

— Magister lIllyrio m-a apărat în trecut. Vânjosul Belwas 
spune că a plâns 100 

când a auzit că fratele meu e mort. 

— Da, dar a plâns după Viserys sau pentru planurile pe 
care şi le făcuse cu el? 

— Nu e nevoie ca planurile sale să se schimbe. Magister 
lllyrio e prietenul Casei Targaryen şi e bogat... 

— Nu s-a născut bogat. După câte am văzut eu, nimeni 
nu se îmbogăţeşte prin bunătate, în lumea asta. Vrăjitorii au 
spus că a doua trădare va fi pentru aur. Ce iubeşte llyrio 
Mopatis mai mult decât aurul? 

— Propria-i piele. În celălalt capăt al cabinei, Drogon se 
foi agitat, scoțând fum pe nări. Mirri Maz Duur m-a trădat. 
Am ars-o pentru asta. 

— Mirri Maz Duur era sub puterea ta. La Pentos, vei fi tu 
sub puterea lui Illyrio. Nu e acelaşi lucru. Îl cunosc pe 
magister la fel de bine ca tine. E un om perfid, şi abil... 

— Am nevoie de oameni abili în jurul meu, dacă vreau să 
câştig Tronul de Fier. 

Ser Jorah pufni. 

— Vinarul ăla care a încercat să te otrăvească era şi el un 
om abil. Oamenii abili urzesc intrigi ambiţioase. 

Dany îşi trase picioarele sub pătură. 

— Tu mă vei apăra. Tu şi călăreţii mei de sânge. 

— Patru oameni? Khaleesi, crezi că-l cunoşti pe lIllyrio 
Mopatis foarte bine. 

Cu toate acestea, insişti să te înconjuri de oameni pe care 
nu-i cunoşti, ca acest eunuc plin de aere şi cel mai bătrân 


scutier din lume. Învață de la Pyat Pree şi de la Xaro Xhoan 
Daxos. 

Are intenţii bune, îşi reaminti Dany. Face totul din 
dragoste. 

— Mi se pare că o regină care nu are încredere în nimeni e 
la fel de nesăbuită 

ca o regină care se încrede în toată lumea. Fiecare om pe 
care îl iau în slujba mea e un risc, înţeleg asta, dar cum să 
pun eu stăpânire pe Cele Şapte Regate fără 

asemenea riscuri? Să cuceresc Westerosul cu un cavaler 
al exilului şi trei călăreţi de sânge Dothraki? 

Jorah îşi încleşta fălcile, cu îndărătnicie. 

— Calea pe care ai ales-o e primejdioasă, nu voi tăgădui 
asta. Dar dacă te încrezi orbeşte în orice mincinos şi în orice 
intrigant care îţi iese în cale, vei sfârşi asemeni fratelui tău. 

Încăpăţânarea lui o înfuria. Nu are încredere în mine mai 
mult decât într-un copil. 

— Vânjosul Belwas n-a fost în stare să-şi organizeze nici 
propriul mic dejun. 

Şi ce minciuni mi-a spus Arstan Barbă-Albă? 

— Nu e ceea ce vrea să pară. Îţi vorbeşte cu mai mult 
curaj decât ar îndrăzni orice scutier. 

— A vorbit deschis la porunca mea. L-a cunoscut pe 
fratele meu. 

— O mulţime de oameni l-au cunoscut, Înălţimea Ta. În 
Westeros, Lordul 101 

Comandant al Gărzii Regale şade în consiliul mic şi îl 
slujeşte pe rege atât cu înţelepciunea, cât şi cu sabia sa. 
Dacă eu sunt cel dintâi din Garda Reginei, te rog, ascultă- 
mă. Vreau să-ţi înfăţişez un plan. 

— Ce plan? Vorbeşte! 

— Iilyrio Mopatis te vrea la Pentos, sub acoperişul lui. 
Prea bine, du-te la el... 

dar atunci când hotărăşti tu, şi nu singură. Hai să vedem 
cât de loiali şi de ascultători sunt aceşti doi supuşi ai tăi cu 
adevărat. Porunceşte-i lui Groleo să 


schimbe direcţia către Golful Sclavilor. 

Dany nu era convinsă că-i place cum sună toate acestea. 
Tot ce auzise despre târgul de carne vie din marile oraşe de 
sclavi Yunkai, Meereen şi Astapor era cumplit şi înfricoşător. 

— Ce să caut eu la Golful Sclavilor? 

— O oaste, răspunse Ser Jorah. Dacă îl placi atât de mult 
pe Vânjosul Belwas, poţi cumpăra alţi sute ca el în arenele 
de luptă de la Meereen..., dar la Astapor aş 

vrea eu să ajung. La Astapor poţi cumpăra sclavi 
Nepătaţi. 

— Din cei cu coifuri ascuţite de bronz? Dany văzuse 
străjeri Nepătaţi în Oraşele Libere, postați la porţile 
magistraţilor, arhonţilor şi dinaştilor. La ce-mi trebuie mie 
Nepătaţi? Nici măcar nu călăresc, iar cei mai mulţi sunt 
graşi. 

— Cei Nepătaţi pe care poate că i-ai văzut la Pentos şi 
Myr erau străjeri de casă. E o slujbă uşoară, iar eunucii au, 
oricum, tendinţa să se îngraşe. Mâncarea este singurul viciu 
care le este îngăduit. Să-i judeci pe Cei Nepătaţi după câţiva 
sclavi bătrâni de casă, Înălţimea Ta, e ca şi cum ai judeca toţi 
scutierii după 

Arstan Barbă-Albă. Ştii povestea Celor Trei Sute din 
Qohor? 

— Nu. Cuvertura îi alunecă de pe umăr şi Dany şi-o 
potrivi la loc. 

— S-a întâmplat acum o sută de ani şi mai bine, pe când 
Dothrakii au plecat pentru prima oară dinspre est, prădând 
şi pârjolind orice oraş, mic sau mare, ce le ieşea în cale. 
Khalul pe care-l aveau în frunte purta numele de Temmo. 

Khalasarul lui nu era cât al lui Drogo, însă era destul de 
mare. Cinci mii, cel puţin. Jumătate dintre ei, războinici cu 
cosiţe, cu clopoței sunători prinşi în păr. 

Cei din Qohor ştiau că se apropie. Şi-au întărit zidurile, şi- 
au dublat gărzile şi, în plus, au tocmit două companii libere, 
Stindardele Strălucitoare şi Ceilalţi Fii. Şi, aproape în ultimul 
moment, au trimis un om la Astapor, să cumpere trei sute de 


Nepătaţi. Dar drumul înapoi la Qohor a fost un marş lung şi, 
când s-au apropiat, au zărit fum şi praf şi au auzit larma 
îndepărtată a luptei. 

Când Cei Nepătaţi au ajuns în apropiere de oraş, soarele 
apusese. Ciorile şi lupii se ospătau la poalele zidurilor din 
ceea ce mai rămăsese din cavaleria grea a celor din Qohor. 
Stindardele Strălucitoare şi Ceilalţi Fii dăduseră bir cu fugiţii, 
aşa cum obişnuiesc să facă mercenarii când nu au şanse de 
izbândă. La lăsarea întunericului, Dothrakii se retrăseseră în 
taberele lor, să bea, să dânţuiască şi să 

petreacă, dar nimeni nu se îndoia că se vor întoarce în 
Zori, să zdrobească porţile oraşului, să ia zidurile cu asalt, să 
prade şi să siluiască după bunul plac. 

102 

Dar când s-a crăpat de ziuă şi călăreţii de sânge ai lui 
Temmo au pornit cu khal/assarul lor, au gasit trei mii de 
Nepătaţi postați în faţa porţilor, cu stindardul Caprei Negre 
fluturând deasupra capetelor. O oaste atât de neînsemnată 
era uşor de nimicit, dar ştii cum sunt Dothrakii. Aveau în faţa 
lor pedestraşi, iar pedestraşii pot fi uşor doborâţi de o oaste 
călare. 

Dothrakii au atacat. Cei Nepătaţi şi-au apropiat scuturile, 
au coborât suliţele şi au stat neclintiţi. Cu douăzeci de mii 
de oşteni care zbierau, cu clopoței în păr, în faţa lor, au stat 
neclintiţi. 

De optsprezece ori au atacat Dothrakii şi tot de atâtea ori 
s-au lovit de scuturile şi suliţele acelea, ca nişte valuri de un 
țărm stâncos. De trei ori şi-a trimis Temmo arcaşii înainte şi 
săgețile lor au căzut ca ploaia asupra Celor Trei Mii, dar Cei 
Nepătaţi n-au făcut decât să-şi ridice scuturile deasupra 
capetelor până când a trecut potopul. Până la sfârşit, doar 
şase sute au mai rămas..., dar mai mult de douăsprezece mii 
de Dothraki zăceau morţi pe câmpul de bătălie, printre care 
Khal Temmo, cavalerii lui de sânge, al său kos şi toţii fiii pe 
care-i avea. În zorii celei de-a patra zile, noul kha!/ şi-a 
condus supraviețuitorii dincolo de porţile oraşului, într-o 


măreaţă procesiune. Unul câte unul, fiecare bărbat şi-a tăiat 
pleata şi a aruncat-o la picioarele Celor Trei Mii. Din ziua 
aceea, straja oraşului Qohor e formată doar din Nepătaţi, toţi 
cu sulițe înalte, de care atârnă o şuviţă de păr. 

Asta vei găsi la Astapor, Înălţimea Ta. Acostează acolo şi 
continuă drumul spre Pentos pe uscat. Va fi un drum mai 
lung, da..., însă când vei sta la masă cu Magister Illyrio, vei 
avea o mie de săbii în spate, nu doar patru. 

Într-adevăr, e înțelept ce spune, gândi Dany, dar... 

— Şi cum o să cumpăr eu o mie de oşteni sclavi? N-am 
nimic de preţ, în afară 

de coroana pe care mi-a dat-o Frăția Turmalinelor. 

— Dragonii vor fi o minune la fel de mare în Astapor, ca în 
Qarth. S-ar putea ca sclavii să te copleşească, la rândul lor, 
cu daruri. De nu... aceste corăbii nu te poartă doar pe tine şi 
cei patru călăreţi de sânge ai tăi. Coţi de mătase, baloţi de 
blănuri de tigru, chihlimbare şi jad, sculpturi, şofran, 
smirnă... Sclavii sunt ieftini, Înălţimea Ta, blănurile de tigru 
sunt scumpe. 

— Sunt blănurile lui ///yrio, se împotrivi ea. 

— lar Illyrio este prietenul Casei Targaryen. 

— Un motiv în plus să nu-i fur bunurile. 

— La ce folos prietenii bogaţi, dacă nu-şi pun avuţia la 
dispoziţia ta, regina mea? Dacă Magister Illyrio te va refuza, 
înseamnă că nu e decât un Xaro Xhoan Daxos cu patru 
bărbi. lar dacă e sincer în devotamentul faţă de cauza ta, 
nu-ţi va cere socoteală pentru trei corăbii cu mărfuri de 
negoţ. Cum ar putea fi mai bine întrebuințate aceste blănuri 
decât ca să-ţi cumpere un început de oaste? 

E adevărat. Dany începea să se entuziasmeze. 

— Un marş atât de lung nu va fi lipsit de pericole... 

— Pericole există şi pe mare. Corsarii şi piraţii străbat 
apele pe drumul dinspre 103 

sud, iar la nord de Valyria, Marea Fumegândă e bântuită 
de demoni. Am putea fi zdrobiţi sau scufundaţi de 
următoarea furtună, un kraken ne-ar putea trage la fund... 


sau am putea să ne pomenim din nou fără vânt şi să murim 
de sete aşteptând să se stârnească. Un marş va avea alte 
primejdii, regina mea, dar nu mai mari. 

— Dar dacă, totuşi, căpitanul Groleo refuză să schimbe 
direcţia? Şi Arstan, Vânjosul Belwas, ei ce vor face? 

Ser Jorah se ridică în picioare. 

— Poate că e timpul să afli. 

— Da, hotări ea. Aşa voi face. Dany dădu cuverturile la o 
parte şi ridică din pat. Mă voi duce îndată la căpitan şi am 
să-i poruncesc să se îndrepte către Astapor. Se aplecă 
deasupra cufărului său, deschise capacul şi înhaţă primele 
veşminte care îi ieşiră în cale, o pereche de pantaloni largi 
de mătase. Dă-mi medalionul, îi porunci lui Jorah, trăgându- 
şi pantalonii peste şolduri. Şi vesta... 

începu ea, întorcându-se. 

Ser Jorah o cuprinse în braţe. 

— Oh, mai apucă ea să spună, în timp ce Jorah o strângea 
la piept, apăsându-i gura cu buzele. Mirosea a sudoare, a 
sare şi a piele, iar ţintele de fier ale jiletcii sale săpară în 
sânii ei dezgoliţi, când îi strivi trupul de trupul lui. O mână o 
ţinea pe după umăr, iar cealaltă îi alunecă pe spate, către 
talie. Gura lui Dany se deschise, fără poruncă. Barba lui mă 
înțeapă, gândi ea, dar gura îi e dulce. 

Dothrakii nu purtau barbă, doar mustăţi lungi şi, până 
atunci, doar Khal Drogo o mai sărutase. N-ar trebui să facă 
asta, sunt regina, nu femeia lui. 

Fu un sărut lung, deşi Dany nu ar fi putut spune cât de 
lung. Când se sfârşi, Ser Jorah o eliberă, iar ea făcu iute un 
pas înapoi. 

— N-ar fi... n-ar fi trebuit să... 

— N-ar fi trebuit să aştept atât, completă el. Ar fi trebuit 
să te sărut la Qarth, la Vaes Tolloru. Ar fi trebuit să te sărut în 
pustiul roşu, în fiecare noapte şi în fiecare zi. Ai fost făcută 
să fii sărutată, des şi bine. Nu-şi dezlipea privirea de sânii ei. 

Dany îşi acoperi pieptul cu mâinile, înainte ca sfârcurile s- 
o trădeze. 


— Eu... nu se cuvine. Sunt regina ta. 

— Regina mea, spuse el, şi cea mai curajoasă, dulce şi 
frumoasă dintre femei. 

Daenerys... 

— Înălțimea Ta! 

— Înălţimea Ta, se învoi el, dragonul are trei capete, îţi 
aminteşti? Te-ai întrebat ce înseamnă asta, de când ai auzit- 
o de la vrăjitorii din Castelul de Pulbere? Ei, bine, iată 
semnificaţia: Balerion, Meraxes şi Vhgar, călăriţi de Aegon, 
Rhaerys şi Visenya. Dragonul cu trei capete al Casei 
Targaryen - trei dragoni şi trei călăreți. 

— Da, răspunse Dany, dar fraţii mei sunt morţi. 

— Rhaenys şi Visenya au fost soțiile lui Aegon şi 
deopotrivă surorile lui. Tu 104 

nu ai fraţi, dar poţi să-ţi iei soţi. Şi îţi spun adevărul, 
Daenerys, nu există alt om pe lume care ţi-ar fi vreodată la 
fel de credincios ca mine. 


BRAN 


Creasta se povârnea abruptă, o cută alungită de pietre şi 
pământ, de forma unei gheare. De versanţii de jos se agăţau 
pomi, pini, frasini şi păducei, dar mai sus pământul era 
sterp, iar linia despuiată a crestei se profila pe cerul 
înnourat. 

Simţea chemarea înălțimilor. Începu să urce, săltând uşor 
la început, apoi mai repede, mai sus, mâncând pământul, cu 
picioarele-i puternice. În goana lui, păsă- 

rile ţâşneau dintre crengile copacilor, scoţându-şi 
ghearele şi fâlfâindu-şi aripile către văzduh. Auzea suspinul 
vântului sus, printre frunze, veveriţele ciorovăindu-se, chiar 
şi sunetul unui con de pin căzând pe covorul pădurii. 
Miresmele îl împresurau ca un cântec, un cântec care 
umplea minunata lume verde. 

Pietrele îi zburau de sub labe, în timp ce cucerea ultimii 
metri până în vârf. 

Soarele atârna deasupra pinilor înalţi, imens şi roşu, iar 
dedesubt, copacii şi dealurile se întindeau la nesfârşit, până 
acolo unde ochiul şi mirosul lui puteau străbate. În depărtări, 
un zmeu se învârtea în cercuri, întunecat pe cerul rozaliu. 

Prinț. Sunetul-de-om îi veni în cap pe neaşteptate, dar 
simţea adevărul din el. 

Prinț al lumii verzi, prinț al pădurii lupilor. Era puternic, 
ager şi feroce şi tot ce mişca în minunata lume verde îi ştia 
de frică. 

Departe, mai jos, la poalele pădurii, ceva se mişcă printre 
copaci. O scânteie de gri, doar o străfulgerare şi dispăru, dar 
fu îndeajuns ca el să-şi ciulească urechile. 

Acolo, jos, lângă un pârâiaş verde şi iute, o altă siluetă se 
furişă, alergând. Lupi, ştiu el. Verii săi mai mici, hăituind 
vreo pradă. Acum prinţul vedea mai mulţi, umbre cu labe 
sprintene, cenuşii. O haită. 


Avusese şi el o haită cândva. Cinci la număr fuseseră, şi 
un al şaselea, care stătea deoparte. Undeva, în adâncul lui, 
se aflau sunetele cu care oamenii îi numiseră pentru a-i 
deosebi unul de altul, dar nu după sunetele oamenilor îi 
cunoştea el. Îşi amintea mirosurile lor, ale fraţilor şi surorilor 
lui. Aveau cu toţii acelaşi miros, miros de haită, dar, în 
acelaşi timp, fiecare era diferit. 

Prinţul simţea că fratele lui cel furios, cu ochii verzi, 
scânteietori, era prin preajmă, deşi era multă vreme de când 
nu-l văzuse. Se îndepărta cu fiecare apus de soare, şi acest 
frate fusese ultimul. Ceilalţi erau risipiţi, ca frunzele răvăşite 
de vântul sălbatic. 

Totuşi, uneori îi putea simţi, ca şi cum încă s-ar fi aflat cu 
el, numai că erau ascunşi privirii de un bolovan sau de un 
pâlc de copaci. Nu le simţea mirosul, nici nu-i auzea, însă îi 
simţea în spate... pe toţi, în afară de sora pe care o 
pierduseră. 

Coada i se pleoşti când îşi aminti de ea. Patru acum, nu 
cinci. Patru, şi încă unul, cel alb, fără de glas. 

105 

Pădurile acestea erau ale lor, versanţii înzăpeziţi şi munţii 
stâncoşi, falnicii pini verzi şi stejarii cu frunze aurii, pâraiele 
năvalnice şi lacurile albastre, tivite cu degete albe de 
gheaţă. Dar sora lui părăsise lumea sălbăticiei, pentru a păşi 
în castelele de piatră ale oamenilor, unde alţi vânători erau 
stăpâni, şi odată intrat acolo, era greu să găseşti calea 
înapoi. Prinţul lup nu uitase. 

Vântul se stârni pe neaşteptate. 

Căprioară şi teamă şi sânge. Mirosul prăzii îi deşteptă 
foamea. Prinţul adulmecă iarăşi aerul, întorcându-se şi apoi 
o luă la goană, săltând de-a lungul crestei, cu fălcile pe 
jumătate deschise. În capătul celălalt, creasta era mai 
abruptă 

decât pe unde urcase, dar el zburda nestingherit peste 
pietre, peste rădăcini şi frunze moarte, coborând printre 
copaci, în salturi lungi, mâncând pământul. 


Mirosul îi dădea ghes, zorindu-l. 

Când ajunse lângă ea, căprioara era la pământ, pe 
moarte, înconjurată de opt dintre verii săi mai mici. 
Căpeteniile haitei începuseră deja să mănânce, masculul 
mai întâi, pe urmă femela lui, sfâşiind pe rând carnea de pe 
pântecele roşu al prăzii. Ceilalţi aşteptau răbdători, toţi în 
afară de coada haitei, care veghea, plimbându-se în cerc, la 
câţiva paşi de ceilalţi, cu propria coadă coborâtă. El avea să 
mănânce ultimul, ce rămânea de la fraţii lui. 

Prinţul venea împotriva vântului, astfel că nu-l simţiră, 
până când sări pe un buştean căzut, la şase paşi de locul 
unde mâncau. Coada haitei îl văzu prima, scoase un 
scheunat jalnic şi se retrase furişându-se. Fraţii lui de haită 
se întoarseră 

la auzul sunetului şi-şi dezveliră colții, mârâind toţi, în 
afară de căpetenia haitei şi de femela lui. 

Lupul străvechi le răspunse cu un mârâit prelung, 
arătându-şi, la rându-i, colții. 

Era mai voinic decât verii săi, de două ori cât coada 
sfrijită a haitei, şi cu o jumătate de stat mai mare decât cele 
două căpetenii. Sări în mijlocul lor şi trei dintre ei se 
îndepărtară, topindu-se în pădure. Un altul se apropie, 
clănţănind din dinţi. Întâmpină atacul cu capul înainte, 
prinse laba lupului între fălci şi îl azvârli cât colo, schelălăind 
şi şchiopătând. 

Şi apoi mai rămase doar căpetenia lupilor de înfruntat, 
masculul mare, cenuşiu, cu botul plin de sângele proaspăt 
de pe pântecele moale al prăzii. Avea şi pete albe pe bot, 
semn că era un lup bătrân, iar când deschise gura, printre 
dinţi i se prelinse saliva roşie. 

N-are teamă, gândi prinţul, întocmai ca şi mine. Avea să 
fie o luptă pe cinste. 

Se năpustiră unul asupra celuilalt. 

îndelung se luptară, rostogolindu-se încătuşaţi peste 
rădăcini, pietre şi frunze moarte şi peste măruntaiele 
împrăştiate ale prăzii, sfâşiindu-se cu colții şi ghearele, 


despărţindu-se, dându-şi ocol şi ţâşnind unul spre altul, 
pentru a se lupta din nou. Prinţul era mai mare şi de departe 
mai puternic, dar vărul lui avea o haită 

în spate. Femela se învârtea în jurul lor, pândindu-i de 
aproape, pufnind şi mârâind, gata să intervină dacă 
tovarăşul ei ar ceda, însângerat. Din când în când, 106 

ceilalţi lupi se repezeau şi ei să-l înhaţe pe prinţ de un 
picior sau de o ureche, când era întors în cealaltă parte. Unul 
îl supără atât de tare, încât prinţul se răsuci, negru de furie, 
şi sfâşie beregata atacatorului. După asta, ceilalţi se ţinură 
la distanţă. 

Şi pe când ultimele raze roşii de lumină se strecurau 
printre crengile verzi şi aurii, bătrânul lup se culcă istovit la 
pământ şi se rostogoli, arătându-şi gâtlejul şi burta. Se 
preda. 

Prinţul îl adulmecă şi îi linse sângele de pe blană şi de pe 
carnea sfâşiată. Când bătrânul lup scânci încet, lupul 
străvechi se îndepărtă. Era foarte flămând acum, şi prada 
era a lui. 

— Hodor! 

Sunetul neaşteptat îl făcu să se oprească, mârâind. Lupii 
îl priviră cu ochi verzi şi galbeni, strălucind de ultimele raze 
de lumină ale zilei. Nici unul nu auzise. Era un vânt bizar, 
care suflase doar în urechile lui. Îşi îngropa fălcile în burta 
căprioa-rei şi sfâşie o bucată mare de carne. 

— Hodor, Hodor. 

Nu, gândi el. Nu, nu vreau. Era gândul unui băiat, nu al 
unui lup străvechi. 

Pădurile se întunecară de jur împrejur, până când mai 
rămaseră doar umbrele copacilor şi ochii strălucitori ai 
verilor săi. lar prin ochii aceştia, şi dincolo de ei, zări faţa 
zâmbitoare a unui om voinic şi beciul de piatră cu zidurile 
pătate cu silitră. Gustul cald, vârtos, al sângelui, îi dispăru 
de pe limbă. Wu, nu, nu, vreau să 

mănânc. Vrea. Vreau... 


— Hodor, hodor, hodor, hodor, hodor, incantă Hodor, 
scuturându-l uşurel de umeri, înainte şi înapoi, înainte şi 
înapoi. Hodor încerca să fie blând, întotdeauna încercase, 
dar era înalt de doi metri şi mai puternic decât îşi dădea 
seama şi dinţii lui Bran începură să clănţăne sub mâinile 
sale uriaşe. 

— NU! ţipă el plin de furie. Hodor, lasă-mă. Sunt aici, sunt 
aici. 

Hodor se opri, cu un aer stânjenit. 

— Hodor? 

Pădurile şi lupii dispăruseră. Bran revenise jos, în beciul 
umed al unui străvechi turn de veghe, abandonat, pesemne, 
cu mii de ani în urmă. Nu prea se mai putea numi turn acum. 
Până şi pietrele căzute la pământ erau năpădite de muşchi şi 
iederă, de nu le puteai zări până ce nu te aflai chiar 
deasupra lor. Turnul Prăbuşit, aşa îl numise Bran; dar cea 
care găsise drumul către beci fusese Meera. 

— Ai fost prea mult timp plecat. Jojen Reed avea 
treisprezece ani, doar cu patru mai mulţi decât Bran. Jojen 
nu era nici mult mai înalt, doar cu cinci centimetri, poate 
şase, dar avea un fel solemn de a vorbi care-l făcea să pară 
mai în vârstă şi mai înţelept decât era de fapt. La Winterfell, 
Bătrâna Nan îl poreclise 

„Micul bunic”. 

Bran se încruntă la el. 

— Voiam să mănânc. 

107 

— Meera se va întoarce în curând cu cina. 

— Mi s-a urât de broaşte. Meera era de la Gât, unde se 
mâncau broaşte, aşa că 

Bran bănuia că nu O putea chiar învinui că prindea atât 
de multe, dar... Voiam să 

mănânc căprioara. Pentru o clipă, îşi aminti gustul, 
sângele şi carnea crudă, consistentă, şi simţi cum îi lasă 
gura apă. Am câștigat lupta pentru ea. Am câştigat. 

— Ai marcat copacii? 


Bran se îmbujora. Jojen îi spunea întotdeauna să facă 
anumite lucruri când îşi deschidea al treilea ochi şi intra în 
pielea Verii. Să zgârie scoarţa unui copac, să 

prindă un iepure şi să-l aducă în gură, nemâncat, să 
împingă nişte pietre într-un şir. Lucruri stupide. 

— Am uitat. 

Era adevărat. Avea de gând să facă lucrurile pe care i le 
cerea Jojen, dar, odată 

devenit lup, ele nu mai păreau niciodată importante. Erau 
întotdeauna lucruri de văzut şi lucruri de mirosit, o întreagă 
lume verde de cutreierat. Şi putea alerga! Nu era nimic mai 
plăcut decât să alergi, în afară de goana după pradă. 

— Am fost prinţ, Jojen, îi spuse băiatului mai mare. Am 
fost prinţul pădurilor. 

— Eşti prinţ, îi aminti Jojen cu blândeţe. Îţi aminteşti, nu-i 
aşa? Lui Bran îi veni pur şi simplu să-l pocnească. 

— Vreau să rosteşti cuvintele. Spune-mi cine eşti. 

— Bran, zise el ursuz. Bran cel Zdrobit. Brandon Stark. 
Băiatul Schilod. 

Prinţul de Winterfell. Un Winterfell părjolit şi prăbuşit, cu 
oamenii risipiţi sau ucişi. Grădinile de sticlă erau sfărâmate 
şi apa fierbinte ţâşnea din zidurile crăpate, fumegând sub 
soare. Cum poți fi prințul unui tărâm pe care poate nu-l vei 
revedea niciodată? 

— Şi cine este Vara? îl îndemnă Jojen. 

— Lupul meu străvechi. Zâmbi. Prinţul pădurii. 

— Bran băiatul şi Vara lupul. Sunteţi doi, aşadar? 

— Doi, suspină el, şi unul. Îl ura pe Jojen când devenea 
atât de netot. La Winterfell voia să-mi visez visul de lup, iar 
acum, când ştiu cum s-o fac, mă 

cheamă mereu inapoi. 

— Nu uita asta, Bran. Nu uita de tine însuţi, altfel lupul te 
va mistui. Când vă 

uniţi, nu e suficient să alergi, să vânezi şi să urli în pielea 
lupului. 


Pentru mine, este, gândi Bran. Se simţea mai bine în 
pielea lupului decăt într-a lui. La ce bun să-ți poți schimba 
pielea dacă nu poți s-o porți pe cea care-ţi place? 

— N-ai să uiţi? Şi, data viitoare, marchează copacii. Orice 
copac, nu contează, atât timp cât o faci. 

— O voi face. O să-mi aduc aminte. Aş putea să mă întorc 
şi s-o fac acum, dacă vrei. Nu voi uita de data asta. Dar imi 
voi mânca mai întâi căprioara şi mă 

voi mai lupta niţel cu lupii ăia. 

108 

Jojen îşi scutură capul. 

— Nu. Mai bine stai şi mănâncă. Cu gura ta. Un om-lup nu 
poate să trăiască 

din ceea ce mănâncă animalul lui. 

De unde ştii tu? gândi Bran cu ranchiună. N-ai fost 
niciodată om-lup, nu ştii cum e. 

Hodor se ridică dintr-odată în picioare, aproape lovindu-şi 
capul de tavanul boltit. 

— HODOR! urlă el, repezindu-se la uşă. Meera o deschise 
chiar înainte ca el să ajungă lângă ea şi păşi în adăpostul lor. 
Hodor hodor! spuse imensul grăjdar, zâmbind larg. 

Meera Reed avea şaisprezece ani, femeie în toată firea, 
dar nu era mai înaltă 

decât fratele ei. Toţi oamenii mlaştinilor erau scunzi, îi 
spusese ea odată lui Bran, când o întrebase de ce nu e mai 
înaltă. Cu părul castaniu şi ochii verzi, plată ca un băiat, 
umbla cu o graţie mlădioasă pe care Bran nu putea decât s-o 
privească şi s-o invidieze. Meera purta un pumnal lung şi 
ascuţit, dar cel mai mult îi plăcea să se bată cu un trident 
ascuţit de prins broaşte într-o mână şi un năvod în alta. 

— Cui îi e foame? întrebă ea, ridicându-şi captura: doi 
păstrăvi mici, argintii, şi şase broaşte verzi şi grase. 

— Mie, răspunse Bran. Dar nu de broaşte. La Winterfell, 
înainte să se întâmple toate nenorocirile, Walderii obişnuiau 
să spună că, dacă mănânci broaşte, ţi se înverzesc dinţii şi 
îţi creşte muşchi sub braţ. Se întreba dacă Walderii erau 


morţi. Nu le văzuse trupurile la Winterfell..., însă fuseseră 
cadavre o mulţime, iar în interiorul clădirilor nu căutaseră. 

— Atunci, n-avem decât să te hrănim. Bran, mă ajuţi să 
curăâţ captura? 

Bran încuviinţă. Era greu să fii îmbufnat cu Meera. Era 
mult mai veselă decât fratele ei şi parcă ştia întotdeauna 
cum să-l facă să zâmbească. Niciodată n-o speria sau n-o 
supăra nimic. Ei, bine, în afară de Jojen, uneori... Jojen Reed 
putea să sperie aproape pe oricine. Se îmbrăca în verde din 
cap până-n picioare, avea ochii întunecoşi ca muşchiul de pe 
pietre şi avea vise verzi. Ceea ce visa Jojen se adeverea. 
Doar că m-a visat mort şi nu sunt. Totuşi, într-un fel, era. 

Jojen îl trimise pe Hodor afară după lemne şi aprinse un 
foculeţ, în timp ce Bran şi Meera spălau peştele şi broaştele. 
Folosiră coiful Meerei pe post de oală, tăind carnea în 
cubuleţe şi aruncând înăuntru nişte apă şi nişte ceapă 
sălbatică. 

Hodor învățase să facă tocană de broaşte. Nu se compara 
cu căprioara, dar nu era nici rea, hotărî Bran în timp ce 
mânca. 

— Mulţumesc, Meera, spuse el. Doamna mea! 

— Cu multă plăcere, Înălţimea Ta. 

— Mâine, anunţă Jojen, ar fi bine să plecăm. 

Bran o văzu pe Meera crispându-se. 

— Ai avut unvis verde? 

— Nu, recunoscu el. 

109 

— Atunci de ce să plecăm? întrebă sora lui. Turnul 
Prăbuşit e un loc bun pentru noi. Fără sate prin preajmă, 
pădurile sunt pline de vânat, în lacuri şi pâraie sunt peşti şi 
broaşte... şi cine să ne găsească vreodată aici? 

— Nu e locul unde artrebui să fim. 

— Totuşi, e sigur. 

— Pare sigur, ştiu, răspunse Jojen, dar pentru cât timp? La 
Winterfell a avut loc o bătălie, am văzut morţii. Bătăliile 
înseamnă războaie. Dacă vreo armată 


ne-ar lua pe nepregătite... 

— S-ar putea să fie oastea lui Robb, spuse Bran. Robb se 
va întoarce din sud în curând, ştiu că aşa va fi. Se va 
întoarce cu toate flamurile şi îi va alunga pe oamenii de fier. 

— Maesterul tău n-a zis nimic de Robb, când zăcea pe 
moarte, îi reaminti Jojen. Oameni de fier pe Țărmul Stâncos, 
a zis el, şi /a est, Bolton Bastaruul. 

Moat Cailin şi Deepwood Motte prăbuşite, moştenitorul 
Casei Cerwyn mort, şi castelanul de la Castelul lui Torrhen. 
Război pretutindeni, aşa a spus, fiecare împotriva vecinului 
său. 

— lar o luăm de la început, zise Meera. Tu vrei să mergem 
la Zid şi la cioara ta cu trei ochi. Foarte bine, numai că Zidul 
e departe şi Bran nu are alte picioare în afară de ale lui 
Hodor. Dacă am avea cai... 

— Dacă am fi vulturi am putea zbura, i-o tăie Jojen, dar 
aripi nu avem, aşa cum nu avem nici cai. 

— Cai putem găsi, zise Meera. Chiar şi în adâncul pădurii 
lupilor, există 

pădurari, ţărani, vânători. Unii dintre ei trebuie să aibă 
cai. 

— Şi dacă au, ce facem, îi furăm? Ce suntem noi, hoţi? 
Atâta ne mai trebuie, să ne mai şi urmărească cineva! 

— Am putea să-i cumpărăm, preciza ea. Să-i târguim. 

— Uită-te la noi, Meera. Un băiat infirm cu un lup 
străvechi, un uriaş nătâng şi doi mlăştinari la o mie de leghe 
de Gât. Vom fi recunoscuți. Şi va merge vorba. 

Atât timp cât Bran rămâne mort, e în siguranţă. Viu, 
devine pradă pentru cei care-l vor mort pe veci şi de-a 
binelea. Jojen se duse la foc şi începu să aţâţe jarul cu un 
băț. Undeva, la nord, cioara cu trei ochi ne aşteaptă. Bran 
are nevoie de un dascăl mai bun decât mine. 

— Cum, Jojen? întrebă sora lui. Cum? 

— Pe jos, răspunse el. Pas cu pas. 

— Drumul de la Apa Cenuşie la Winterfell ne-a luat o 
veşnicie şi pe atunci eram călare. Tu vrei să străbatem un 


drum şi mai lung pe jos, fără măcar să ştim unde se 
sfârşeşte. Dincolo de Zid, spui tu. Eu n-am fost acolo, şi nici 
tu, dar ştiu că Dincolo de Zid e un ţinut mare, Jojen. Există 
mai multe ciori cu trei ochi sau numai una? Cum o găsim? 

— Probabil ne va găsi ea pe noi. 

Înainte ca Meera să găsească o replică, auziră sunetul: 
urletul îndepărtat al 110 

unui lup, străbătând prin noapte. 

— Vara? întrebă Jojen, ciulind urechea. 

— Nu. Bran cunoştea glasul lupului său. 

— Eşti sigur? întrebă micul bunic. 

— Sigur. Vara hoinărise departe în ziua aceea şi n-avea să 
se întoarcă până în zori. O fi având Jojen vise verzi, dar nu 
poate deosebi un lup obişnuit de un lup străvechi. Bran se 
întreba de ce îi dădeau cu toţii atât de mult ascultare lui 
Jojen. 

Nu era prinţ, aşa cum era el, nu era mare şi puternic, ca 
Hodor, şi nici nu era un vânător atât de iscusit ca Meera, şi 
totuşi, Jojen era întotdeauna cel care le spunea ce să facă. Ar 
trebui să furăm cai, aşa cum vrea Meera, zise Bran, şi să 
pornim călare spre Umbers, până la Ultima Vatră. Chibzui o 
clipă. Sau am putea să furăm o barcă şi să o luăm în josul 
Pumnalului Alb, până la Portul Alb. Acolo stăpâneşte Lordul 
Manderly, grăsanul. A fost prietenos la sărbătoarea recoltei. 
Voia să 

construiască corăbii. Poate că a şi construit câteva şi am 
putea să mergem pe apă 

până la Riverrun şi să-l aducem pe Robb acasă, cu toată 
oştirea lui. Atunci n-ar mai conta cine ar şti că sunt în viaţă. 
Robb n-ar lăsa pe nimeni să ne facă vreun rău. 

— Hodor, izbucni Hodor. Hodor, hodor. 

Era singurul căruia îi plăcea planul lui Bran. Meera nu 
făcu decât să-i zâmbească, iar Jojen se încruntă. Nu-i făceau 
niciodată pe voie, deşi Bran era un Stark şi, mai mult, un 
prinţ, iar cei din clanul Reed, de la Gât, erau purtătorii de 
flamuri ai Casei Stark. 


— Hoooodor, zise Hodor, legănându-se. Hooooooo-dor, 
hoooooodor, hoDOR, hoDOR, hoDOR. Îi plăcea să facă asta 
uneori, să-şi spună pur şi simplu numele în mai multe feluri, 
la nesfârşit. Alteori, stătea atât de liniştit încât uitai de 
prezenţa lui. Nu puteai şti niciodată la ce să te aştepţi de la 
Hodor. HODOR, HODOR, HODOR! strigă el. 

No să se oprească, îşi dădu seama Bran. 

— Hodor, ce ar fi să te duci tu afară şi să exersezi cu 
sabia? 

Grăjdarul uitase de sabia lui, dar acum îşi amintea. 

— Hodor! izbucni el, plecând să-şi caute sabia. Luaseră 
trei săbii din criptele de la Winterfell, acolo unde Bran şi 
fratele său, Rickon, se ascunseseră de oamenii de fier ai lui 
Theon Greyjoy. Bran revendicase sabia unchiului său 
Brandon, Meera pe cea găsită pe genunchii bunicului său, 
Lordul Rickard. Sabia lui Hodor era mult mai veche, o bucată 
imensă de fier, roasă de secolele cât zăcuse nefolosită, şi 
pătată din belşug de rugină. Hodor era în stare s-o învârtă 

câte patru ore, fără oprire. Lângă pietrele prăbuşite se 
afla un copac putrezit pe care îl tăiase în bucăţi, pe 
jumătate. 

Chiar şi după ce ieşi, îl mai auziră, prin ziduri, răcnind 
HODOR, în timp ce lovea copacul, în dreapta şi-n stânga. Din 
fericire, pădurea lupilor era imensă şi nu era de aşteptat să 
fie cineva prin preajmă, ca să-l audă. 

111 

— Jojen, ce-ai vrut să spui despre dascăl? întrebă Bran. Tu 
eşti dascălul meu. 

Ştiu că n-am însemnat copacii, dar data viitoare am s-o 
fac. Cel de-al treilea ochi îmi e deschis, aşa cum ai vrut... 

— Atât de larg deschis încât mă tem c-o să te prăbuşeşti 
prin el şi o să trăieşti toată viaţa ca lup al pădurii. 

— N-am să fac asta, îţi promit. 

— Băiatul promite. Dar lupul îşi va aminti? Alergi cu Vară, 
vânezi cu el, ucizi cu el..., dar te supui voinţei lui mai mult 
decât se supune el voinţei tale. 


— Pur şi simplu, uit, se plânse Bran. Am doar nouă ani. 
Mă voi descurca mai bine când voi fi mai mare. Nici măcar 
Florian Bufonul sau Prinţul Aemon Cavalerul Dragon n-au 
fost mari cavaleri când aveau nouă ani. 

— E adevărat, zise Jojen, şi ar fi un lucru înţelept de spus, 
dacă zilele ar creşte... dar nu e aşa. Eşti un copil al verii, 
ştiu. Spune-mi sloganul Casei Stark. 

— Vine iarna. Numai rostind cuvintele, lui Bran i se făcu 
frig. 

Jojen clătină solemn din cap. 

— Am visat un lup înaripat, legat de pământ cu lanţuri de 
piatră şi am venit la Winterfell să-l eliberez. Acum ţi-ai 
lepădat lanţurile, dar nu zbori. 

— Atunci, învaţă-mă. Bran se temea şi acum de cioara cu 
trei ochi care îi bântuia uneori visele, ciugulindu-i la 
nesfârşit pielea dintre ochi şi spunându-i să 

zboare. Tu ai viziunea verde. 

— Nu, răspunse Jojen, sunt doar un băiat care visează. 
Cei care aveau viziunea verde erau mai mult decât atât. 
Erau şi oameni-lup, ca tine, şi cel mai mare dintre ei putea 
intra în pielea oricărei făpturi care zboară, înoată sau se 
târăşte şi putea să 

se uite prin ochii copacilor inimii şi să vadă adevărul din 
spatele lunii. 

— Zeii dau multe daruri, Bran, continuă Jojen. Sora mea 
vânează. Are darul de a alerga repede şi de a sta atât de 
nemişcată încât parcă dispare. Are urechi ascuţite, ochi 
ageri şi o mână sigură, cu năvodul şi sulița. Poate să respire 
noroi şi să zboare printre copaci. Eu n-aş putea face asta, nu 
mai mult decât tine. Mie zeii mi-au dat vise verzi, iar ţie... tu 
ai putea să mă depăşeşti, Bran. Tu eşti lupul înaripat şi nu se 
ştie cât de sus şi de departe ai putea să zbori... dacă ai avea 
pe cineva care să te înveţe. Cum te pot ajuta eu să 
stăpâneşti un dar pe care nu-l înţeleg? Noi ne amintim de 
Primii Oameni de la Gât şi de copiii pădurii care le erau 


prieteni... dar atât de multe au rămas uitate şi atât de multe 
n-am ştiut niciodată. 

Meera îl luă pe Bran de mână. 

— Dacă rămânem aici, fără să deranjăm pe nimeni, vei fi 
în siguranţă până 

când se termină războiul. Dar nu vei învăţa decât ce-ţi 
poate spune fratele meu, şi i-ai auzit părerea. Dacă plecăm 
de aici şi ne căutăm adăpost la Ultima Vatră sau dincolo de 
Zid, riscăm să fim luaţi ostatici. Eşti doar un copil, ştiu, dar 
mai eşti şi prinţul nostru, fiul stăpânului nostru şi adevăratul 
moştenitor al regelui nostru. 

Ţi-am jurat credinţă, pe bronz şi fier, pământ şi apă, pe 
gheaţă şi foc. Riscul e al 112 

tău, Bran, la fel şi darul. Cred că şi alegerea ar trebui să-ţi 
aparţină. Suntem la dispoziţia ta. Meera zâmbi. Cel puţin în 
privinţa asta. 

— Vrei să spui, întrebă Bran, că veţi face aşa cum spun? 
Cu adevărat? 

— Cu adevărat, prinţul meu, răspunse fata, aşa că 
gândeşte-te bine. 

Bran încercă să cumpănească, aşa cum ar fi făcut tatăl 
său. Unchii  Mareluijon, Hother Whoresbane şi  Mors 
Crowfood, erau oameni feroce, dar bănuia că erau loiali. lar 
Casa Karstark, la fel. Karhold era un castel puternic, aşa 
spune mereu tatăl său. Vom fi în siguranță la clanurile 
Umber şi Karstark. 

Sau ar putea merge spre sud, la Lordul Manderly, 
grăsanul. La Winterfell fusese foarte vesel şi nu păruse 
niciodată să-l privească pe Bran cu atâta milă, asemenea 
celorlalţi lorzi. Castelul Cerwyn era mai aproape decât Portul 
Alb, dar Maester Luwin spusese că Cley Cerwyn era mort. 
Poate că şi cei din clanurile Umber, Karstark şi Manaderly 
sunt cu toții morți, îşi dădu el seama. Aşa cum ar fi şi el, 
dacă l-ar fi prins oamenii de fier sau Bolton Bastardul. 

Dacă ar rămâne aici, ascunşi în spatele Turnului Prăbuşit, 
nimeni nu i-ar găsi. 


Ar rămâne în viaţă. Şi schilod. 

Bran îşi dădu seama că plângea. Copi/aş prost, îşi zise în 
gând. Indiferent unde s-ar duce, la Karhold, la Portul Alb sau 
la Straja Apei Cenuşii, când ar ajunge acolo ar fi tot un 
infirm. Îşi strânse mâinile în pumn. 

— Vreau să zbor, le spuse. Vă rog, duceţi-mă la cioară. 


DAVOS 


Când urcă pe punte, promontoriul alungit al insulei 
Driftmark se micşora în spatele lor, în timp ce, în faţă, Piatra 
Dragonului se înălța din mare. O dâră alburie de fum se 
ridica din vârful muntelui, indicând locul unde se afla insula. 
Muntele Dragonului e agitat în dimineața aceasta, gândi 
Davos, dacă nu cumva Melisandre arde iar pe cineva. 

Se gândise mult la Melisandre, pe când Dansul Shayalei 
îşi croia drum prin Golful Apei Negre şi prin Trecătoare, 
înfruntând vânturile potrivnice, îndărătnice. 

Focul imens care ardea în vârful turnului de veghe de la 
capătul Ciocului lui Massey îi amintea de rubinul pe care îl 
purta Melisandre la gât, iar când lumea se înroşea în zori sau 
la asfinţit, norii călători căpătau culoarea foşnitoarelor ei 
rochii de mătase şi satin. 

Avea să-l aştepte şi ea la Piatra Dragonului, în toată 
splendoarea şi puterea, cu zeii ei, umbrele ei şi cu regele lui. 
Preoteasa roşie păruse a-i fi loială lui Stannis întotdeauna, 
până acum. L-a dresat, aşa cum dresează un om un cal. L-ar 
duce, încălecat, spre putere, de-ar putea, şi pentru asta mi-a 
dat focului fiii. Am să-i smulg inima bătând din piept şi am s- 
o privesc cum arde. Atinse mânerul frumo-sului pumnal lung 
din Lys, pe care i-l dăruise căpitanul. 

113 

Căpitanul fusese foarte bun cu el. Se numea Khorane 
Sathmantes, un lysean, ca Salladhor Saan, a cărui corabie 
era aceasta. Avea ochii de un albastru-deschis pe care îi 
vedeai adesea în Lys, încastraţi într-o faţă osoasă, tăbăcită, 
dar petrecuse mulţi ani ocupându-se cu negoţul în Cele 
Şapte Regate. Când aflase că bărbatul pe care îl culesese de 
pe mare era vestitul Cavaler Ceapă, i-a cedat propria-i 
cabină şi propriile haine şi o pereche de cizme noi, care 
aproape că i se potriveau. 


A insistat să-şi împartă şi proviziile cu Davos, dar asta 
sfârşise prost. Stomacul lui nu putea tolera melcii, mreana şi 
alte mâncăruri grele pe care Căpitanul Khorane le savura 
într-atât şi, după prima lor masă împreună, Davos şi-a 
petrecut tot restul zile bălăbănindu-şi când capul, când 
picioarele, peste parapet. 

Piatra Dragonului se profila tot mai impunătoare cu 
fiecare bătaie a văslelor. 

Davos putea desluşi acum conturul muntelui şi, lângă el, 
imensa citadelă neagră, cu garguiele şi turnurile ei în formă 
de dragon. Figura de bronz de la prora Dansului Shayalei 
tăia apa, stârnind valuri înaripate de sare. Davos se sprijini 
de parapet, recunoscător pentru reazemul pe care-l găsea. 
Calvarul prin care trecuse îi slăbise puterile. 

Dacă stătea prea mult timp ridicat, picioarele îi tremurau 
şi uneori cădea pradă 

unor accese incontrolabile de tuse, scuipând bucăţi mari 
de flegmă cu sânge. Nu-i nimic, îşi spunea. Cu siguranță zeii 
nu m-au adus teafăr prin foc şi prin apă doar ca să mă ucidă 
cu o hemoragie. 

Ascultând bubuitul tobei căpitanului de galeră, zbârnăitul 
velei, lipăitul şi scârţâitul ritmic al vâslelor, îşi aduse aminte 
de vremurile de odinioară, când aceleaşi sunete îi stârniseră 
teamă în suflet, în multe dimineţi înnegurate. Vesteau 
apropierea gărzii marine a bătrânului Ser Tristimun, iar 
garda marină însemna moarte pentru contrabandişti, în 
vremea când pe Tronul de Fier şedea Aerys Targaryen. 

Dar asta se întâmpla într-o altă viață, gândi el. Asta se 
întâmpla înainte de corabia-ceapă, inainte de Capătul 
Furtunii, înainte ca Stannis să-mi scurteze degetele. Asta era 
înainte de război, înainte de cometa roşie, inainte ca eu să 

devin Seaworth sau cavaler. Eram alt om în vremea 
aceea, inainte ca Lordul Stannis să mă ridice. 

Căpitanul  Khorane îi povestise despre sfârşitul 
speranţelor lui Stannis, în noaptea în care râul a ars, cuprins 
de flăcări. Lannisterii îl luaseră prin învăluire şi nestatornicii 


săi purtători de flamuri îl abandonaseră cu sutele la ceas de 
cumpănă. 

— Umbra Regelui Renly a fost văzută şi ea, spusese 
căpitanul, spintecând în stânga şi dreapta, în fruntea oştirii 
lordului leu. Se spune că armura lui verde a căpătat o 
strălucire fantomatică în lumina focului sălbatic, iar coarnele 
îi sclipeau de flăcări aurii. 

Umbra lui Renly, Davos se întreba dacă fiii săi se vor 
întoarce şi ei, sub forma unor umbre. Văzuse prea multe 
lucruri stranii pe mare ca să spună că fantomele nu existau. 

114 

— Nu i-a rămas nici unul credincios? întrebase. 

— Doar câţiva, a răspuns căpitanul. Rudele reginei, 
îndeosebi. Am luat cu noi mulţi dintre cei ce purtau ca 
însemne vulpea şi florile, dar mult mai mulţi au rămas pe 
țărm, cu tot soiul de blazoane. Lordul Florent este acum 
Mâna Regelui la Piatra Dragonului. 

Muntele era tot mai înalt, încununat de un fum alburiu, 
cât vedeai cu ochii. 

Vela vâjâia, toba bătea, vâslele se mişcau mai domol şi, în 
scurt timp, gura portului se deschise în faţa lor. Atât de go!, 
gândi Davos, amintindu-şi cum fusese mai demult, cu 
corăbiile îngrămădindu-se la fiece chei şi legănându-se, 
ancorate dincolo de dig. Vedea corabia-stindard a lui 
Salladhor Saan, Va/yriana, amarată la chei, acolo unde 
cândva acostaseră Furia şi surorile ei. De ambele părții, 
corăbiile aveau şi ele carenele vărgate ale Iysenilor. În zadar 
căuta vreun semn, nu era nici urmă de Lady Marya ori de 
Spectru. 

Coborâră vela în timp ce intrau în port, înaintând doar cu 
vâslele. Căpitanul se apropie de Davos în timp ce acostau. 

— Prinţul meu va dori să te vadă îndată. 

Un acces de tuse puse stăpânire pe Davos, când încercă 
să răspundă. Se sprijini de parapet şi scuipă peste bord. 

— Regele, horcăi el, trebuie să merg la rege. Căci acolo 
unde se află regele, o voi găsi pe Melisandre. 


— Nimeni nu se duce la rege, răspunse Khorane 
Sathmantes cu fermitate. 

Salladhor Saan îţi va spune. El primul. 

Davos era prea slăbit ca să-l înfrunte. Nu putu decât să 
încuviinţeze. 

Salladhor Saan nu era la bordul Va/yrianei lui. Îl găsiră la 
un alt debarcader, la jumătate de kilometru distanţă, jos, în 
cala burduhănoasei corăbii de negoţ 

Pentoshi pe nume Recolta îmbelşugată, făcând inventarul 
caricului împreună cu doi eunuci. Unul ţinea un felinar, 
celălalt o tăbliță de ceară şi un condei. 

— Treizeci şi şapte, treizeci şi opt, treizeci şi nouă, 
număra bătrânul tâlhar, în timp ce Davos şi căpitanul 
coborau prin bocaport. Astăzi purta o tunică rubinie şi cizme 
din piele înălbită, ornamentate cu arabescuri de argint. 
Desfăcând capacul unui vas, mirosi, zâmbi batjocoritor şi 
spuse: Măcinat mare şi de calitatea a doua, aşa decretează 
nasul meu. Foaia de expediţie zice patruzeci şi trei de 
borcane. 

Unde au ajuns celelalte, mă întreb. Aceşti Pentoshi chiar 
cred că eu nu ştiu să 

număr? Când îl zări pe Davos, se opri dintr-odată. Oare 
mă ustură ochii de la piper sau din cauza lacrimilor? Cel ce 
stă în faţa mea este cavalerul cepelor? Nu, cum se poate una 
ca asta, bunul meu prieten Davos a murit pe râul în flăcări, o 
ştiu cu toţii. De ce a venit să mă bântuie? 

— Nu sunt stafie, Salla. 

— Dar ce altceva? Cavalerul cepei pe care l-am cunoscut 
eu n-a fost niciodată 

atât de slab, nici atât de palid ca tine. Salladhor Saan îşi 
croi drum printre vasele cu mirodenii şi baloţii de pânzeturi 
care umpleau cala corăbiei de negoţ, îl 115 

cuprinse pe Davos într-o îmbrăţişare înflăcărată, pe urmă 
îl sărută pe fiecare obraz şi a treia oară pe frunte. Încă eşti 
cald, ser, şi îţi simt inima bubuind. Poate fi adevărat? Marea 
care te-a înghiţit te-a scuipat înapoi afară? 


Davos îşi reaminti de Chip Peticit, bufonul nătâng al 
Prințesei Shireen. Şi el dispăruse în mare şi, când ieşise la 
suprafaţă, era nebun. Oare sunt şi eu nebun? 

Tuşi într-o mână înmănuşată şi spuse: 

— Am înotat pe sub lanţ şi am ieşit la mal pe sulița unui 
rege merlan. Aş fi murit acolo, dacă Dansul Shayalei nu ar fi 
dat peste mine. 

Salladdor Saan îşi trecu un braţ pe după umerii 
căpitanului. 

— Bună treabă, Khorane. Vei primi o recompensă 
frumoasă, mă gândesc. 

Meizo Mahr, fii un bun eunuc şi du-l pe prietenul meu 
Davos în cabina căpitanului acestui vas. Adu-i nişte vin 
fierbinte cu cuişoare, nu-mi place cum sună 

tusea aia. Stoarce şi nişte lămâie în el. Şi adu telemea şi 
un castron cu măsline din alea verzi, zdrobite, de care am 
numărat mai devreme. Davos, voi veni şi eu în curând, după 
ce o să am o vorbă cu bunul nostru căpitan. Ştiu că mă vei 
scuza. Nu mânca toate măslinele, dacă nu vrei să ai de-a 
face cu mine. 

Davos îl lăsă pe cel mai în vârstă dintre cei doi eunuci să-l 
conducă la o cabină 

spațioasă şi somptuoasă de la pupa corăbiei. Covoarele 
erau groase, ferestrele din sticlă colorată şi pe fiecare dintre 
scaunele mari de piele ar fi putut sta cât se poate de comod 
trei ca Davos. Brânza şi măslinele sosiră în scurt timp, alături 
de o cupă 

de vin fierbinte, aburind. O luă cu ambele mâini şi sorbi, 
recunoscător. Căldura îi dădu o senzaţie liniştitoare, 
răspândindu-i-se prin piept. 

Salladhor Saan îşi făcu apariţia nu mult după aceea. 

— Trebuie să mă ierţi pentru vin, prietene. Aceşti Pentoshi 
ar fi în stare să-şi bea propria urină dacă ar fi roşie. 

— Îmi va face bine, spuse Davos. Vinul fierbinte e mai 
bun pentru piept decât o compresă, obişnuia să spună 
mama mea. 


— Vei avea nevoie şi de comprese, mă gândesc. Să stai 
pe o suliță atâta amar de vreme, vai mie. Cum ţi se pare 
scaunul acela excelent? Are buci mari, nu-i aşa? 

— Cine? întrebă Davos printre sorbituri. 

— Illyrio Mopatis. O balenă cu barbă, zău. Scaunele astea 
au fost croite pe măsura lui, deşi arareori se urneşte el de la 
Pentos ca să stea pe ele. Un om gras şade întotdeauna 
comod, cred eu, fiindcă îşi ia perna cu el oriunde merge. 

— Cum se face că ai ajuns pe o corabie Pentoshi? întrebă 
Davos. Te-ai făcut din nou pirat? 

— O calomnie mârşavă. Cine a suferit mai mult din cauza 
piraţilor decât Salladhor Saan? Cer numai ceea ce mi se 
cuvine. Mult aur am de primit, o, da, dar nu sunt necugetat, 
aşa că, în loc de bani am luat un frumos pergament, foarte 
fragil. Poartă numele şi sigiliul Lordului de la Golful Apei 
Negre, şi nici un vas nu poate trece măreţele mele ape fără 
mărinimoasa mea permisiune, nu. lar când 116 

aceşti nelegiuiţi încearcă să se furişeze pe lângă mine, la 
adăpostul nopţii, ca să 

ocolească taxele şi impozitele mele legale, ei, bine, nu 
sunt mai buni decât contrabandiştii, aşa că am tot dreptul să 
pun mâna pe ei. Bătrânul pirat râse. 

Totuşi, nu tai degetele nimănui. La ce folos nişte bucăţi 
de degete? Eu la iau corăbiile, marfa, mici despăgubiri, 
nimic exagerat. Îi aruncă lui Davos o privire aspră. Nu te 
simţi bine, prietene. Tusea aia... şi eşti atât de slab, că ţi se 
văd oasele prin piele. Şi totuşi, nu-ţi văd traista cu oasele 
degetelor... 

Obişnuinţa îl făcu pe Davos să întindă mâna după punga 
de piele care nu mai era acolo. 

— Am pierdut-o în râu. Norocul meu. 

— Râul a fost îngrozitor, spuse Salladhor Saan cu 
solemnitate. Vedeam chiar şi din golf, şi tremuram. 

Davos tuşi, scuipă şi tuşi din nou. 

— Am văzut Betha Neagră arzând, la fel şi Furia, reuşi el 
să articuleze, răguşit, în cele din urmă. Nici una dintre 


corăbii n-a scăpat din foc? O parte din el încă spera. 

— Lordul Steffon, Colţuroasa Jenna, Sabia lute, Lordul 
Surâzător şi alte câteva au fost în amonte de urina 
piromanţilor, da. N-au ars, dar, cu lanţul ridicat, nici n-au 
putut scăpa. Câteva s-au predat. Cele mai multe au vâslit în 
susul Apei Negre, departe de câmpul de luptă, iar apoi au 
fost scufundate de echipajele lor, ca să nu cadă în mâinile 
Lannisterilor. Colţuroasa Jenna şi Lordul Surâzător se joacă 
încă de-a piraţii pe râu, după câte am auzit, dar cine poate 
spune dacă e aşa? 

— Lady Marya? întrebă Davos. Spectrul? 

Salladhor Saan îşi aşeză o mână pe braţul lui Davos şi îl 
strânse. 

— Nu. Ele nu. Îmi pare rău, prietene. Au fost oameni buni, 
Dale şi Allard ai tăi. Dar atâta mângâiere poţi să-ţi aduc - fiul 
tău cel mic, Devan, a fost printre cei pe care i-am luat cu noi 
la sfârşit. Bravul băiat nu s-a dezlipit de lângă rege, sau cel 
puţin aşa se spune. 

Pentru o clipă, Davos se simţi aproape ameţit, atât de 
palpabilă îi era uşurarea. 

Îi fusese frică să întrebe despre Devan. 

— Mama e milostivă. Trebuie să mă duc la el, Salla. 
Trebuie să-l văd. 

— Da, răspunse Salladhor Saan. Şi eşti nerăbdător să 
pleci la Capul Mâniei, ştiu, să-ţi vezi nevasta şi pe cei doi 
micuţi. Ai o nouă corabie, mă gândesc. 

— Înălţimea Sa îmi va da o corabie, zise Davos. 

Lyseanul clătină din cap. 

— Dacă vine vorba de corăbii, Înălţimea Sa nu are nici 
una, iar Salladhor Saan are multe. Corăbiile regelui au ars pe 
râu, dar ale mele nu. Vei primi una, vechiul meu prieten. Vei 
naviga pentru mine, aşa-i? Te vei furişa în Braavos, Myr şi 
Volantis în toiul nopţii, nevăzut, şi apoi te vei strecura afară, 
cu mătăsuri şi mirodenii. Vom avea pungile grase, da. 

— Eşti generos, Salla, dar datoria mi-e faţă de rege, nu 
faţă de punga ta. 


117 

Războiul va continua. Stannis rămâne moştenitorul de 
drept după toate legile Celor Şapte Regate. 

— Legile nu sunt de nici un folos când toate corăbiile se 
fac scrum, mă 

gândesc. lar regele tău, ei, bine, mă tem că-l vei găsi 
schimbat. De la bătălie, nu primeşte pe nimeni, doar stă şi 
cloceşte în Toba lui de Piatră. Regina Selyse se ocupă de 
treburile curţii în locul lui, împreună cu unchiul ei, Lordul 
Alester, care îşi zice Mână. Selyse i-a dat sigiliul regelui 
acestui unchi, să-şi pecetluiască 

scrisorile, aşa cum a făcut şi cu drăgălaşul meu 
pergament. Dar regatul pe care-l stăpânesc ei este mic, 
sărac şi stâncos, da. Nu se găseşte aur, nici măcar puţinul cu 
care să-i plătească credinciosului Salladhor Saan ceea ce i se 
cuvine, ci doar acei cavaleri pe care i-am luat la sfârşit, şi 
nici un fel de corăbii, în afară de cele câteva ale mele, mici şi 
arătoase. 

O tuse chinuitoare îl încovoie dintr-odată pe Davos. 
Salladhor Saan dădu să-i vină în ajutor, însă Davos îi făcu 
semn să se îndepărteze, iar după o clipă îşi reveni. 

— Nimeni? hârâi el. Cum adică nu primeşte pe nimeni? 
Glasul îi suna încărcat şi răguşit, chiar şi în propriile urechi 
şi, pentru o clipă, cabina se învârti în jurul lui. 

— Pe nimeni în afară de ea, răspunse Salladhor Saan, iar 
Davos nu trebui să 

întrebe la cine se referea. Prietene, te oboseşti. De un pat 
ai tu nevoie, nu de Salladhor Saan. Un pat şi multe pături, 
cu o compresă fierbinte pe piept şi încă 

nişte vin cu cuişoare. 

Davos clătină din cap. 

— O să mă descurc. Spune-mi, Salla, trebuie să ştiu. Pe 
nimeni, în afară de Melisandre? 

lyseanul îi aruncă o privire lungă, întrebătoare şi 
continuă, fără tragere de inimă: 


— Străjerii îi ţin pe toţi ceilalţi la distanţă, chiar şi pe 
regină şi pe fetiţa lui. 

Slujitorii aduc mâncare de care nu se atinge nimeni. Se 
aplecă şi cobori glasul: Vorbe ciudate am auzit, despre focuri 
mistuitoare în munte şi cum Stannis şi femeia roşie coboară 
împreună să privească flăcările. Există puțuri şi scări secrete 
care coboară în inima muntelui, unde doar ea poate umbla 
fără să se ardă. E mai mult decăt îndeajuns să-i dai unui om 
bătrân asemenea spaime, ca uneori să nu găsească nici 
puterea să mănânce. 

Melisandre. Davos fu cuprins de un fior. 

— Femeia roşie i-a făcut asta, spuse el. Ea a trimis focul 
să ne mistuie, ca să-l pedepsească pe Stannis fiindcă a 
îndepărtat-o, ca să-i arate că nu poate spera să 

învingă fără vrăjitoriile ei. 

Lyseanul alese o măslină rotofeie din castronul aflat între 
ei. 

— Nu eşti primul care spune asta, prietene. Dar dacă aş fi 
în locul tău, n-aş 

spune-o aşa de tare. Piatra Dragonului mişună de oamenii 
acestei regine, o, da, şi 118 

au urechi ascuţite şi pumnale încă şi mai ascuţite. 

Pocni măslina în gură. 

— Am şi eu un cuţit. Căpitanul Khorane mi l-a dăruit. 
Scoase pumnalul şi îl aşeză pe masă, între ei. Un cuţit cu 
care să spintec inima lui Melisandre. Dacă are aşa ceva. 

Salladhor Saan scuipă sâmburele de măslină. 

— Davos, bunule Davos. N-ar trebui să spui asemenea 
lucruri, nici măcar în glumă. 

— Nici o glumă. Am de gând s-o omor. Dacă poate fi ucisă 
de armele muritorilor. Davos nu era convins că putea fi. Îl 
văzuse pe bătrânul Maester Cressen vârând otrava în vinul 
ei, cu ochii lui îl văzuse, dar când au băut amândoi din cupa 
otrăvită, maesterul a fost cel care a murit, nu preoteasa 
roşie. Totuşi, un pumnal în inimă... chiar şi demonii pot fi 
ucişi de fierul rece, spun cântăreții. 


— Sunt vorbe primejdioase, prietene, îl preveni Salladhor 
Saan. Mă gândesc că încă ţi-o fi rău din cauza mării. Febra ţi- 
a înfierbântat minţile, da. Mai bine te-ai duce în patul tău şi 
te-ai odihni pe îndelete, până ce te mai întremezi. 

Până ce imi slăbeşte voința, vrei să spui. Davos se ridică 
în picioare. Se simţea, într-adevăr, înfierbântat şi uşor 
ameţit, dar nu avea importanţă. 

— Eşti un tâlhar bătrân şi perfid, Salladhor Saan, dar în 
acelaşi timp un bun prieten. 

Lyseanul îşi mângâie barba argintie, ascuţită. 

— Aşadar, rămâi cu acest grozav prieten, da? 

— Nu, am să plec. Tuşi. 

— Să pleci? Uită-te la tine! Tuşeşti, tremuri, eşti slab şi 
firav. Unde să te duci? 

— La castel. Patul meu este acolo. Şi fiul meu. 

— Şi femeia roşie, adăugă Salladhor Saan bănuitor. Şi ea 
e tot la castel. 

— Şi ea. Davos îşi vâri înapoi pumnalul în teacă. 

— Eşti un contrabandist de ceapă, ce ştii tu despre furişat 
şi înjunghiat? Şi eşti bolnav, nu poţi nici măcar să ţii 
pumnalul în mână. Ştii ce ţi se va întâmpla dacă 

vei fi prins? În timp ce noi ardeam pe râu, regina roşie îi 
ardea pe trădători. 

Slujitori ai întunericului, i-a numit, bieţii de ei, şi femeia 
roşie cânta în timp ce focurile erau aprinse. 

Davos nu era surprins. Ştiam, gândi el, ştiam înainte să- 
mi spună el. 

— L-a luat pe Lordul Sunglass din temniţă, ghici el, şi pe 
fiii lui Hubard Rambton... 

— Întocmai, şi i-a ars, aşa cum te va arde şi pe tine. Dacă 
o omori pe femeia roşie, te vor arde, drept răzbunare, iar 
dacă nu reuşeşti s-o omori, te vor arde fiindcă ai încercat. Ea 
va cânta, iar tu vei ţipa şi pe urmă vei muri. Şi abia ai 
revenit la viaţă! 

— Da, tocmai pentru asta, spuse Davos. Ca să fac acest 
lucru. Ca să se termine cu Melisandre din Ashai şi toate 


lucrările ei. De ce altceva m-ar fi scuipat marea? 

119 

Cunoşti Golful Apei Negre la fel de bine ca mine, Salla. 
Nici un căpitan cu judecată nu şi-ar duce vreodată corabia 
printre suliţele regelui merlan, riscând să-i sfâşie fundul. 
Dansul Shayalei n-ar fi trebuit să se apropie de mine. 

— Un vânt, insistă Salladhor Saan cu glas sonor. Un vânt 
potrivnic, atâta tot. 

Un vânt a dus-o prea departe spre sud. 

— Şi cine a trimis vântul? Salla, Mama mi-a vorbit. 

Bătrânul lysean îi aruncă o privire furişă: 

— Mama ta e moartă... 

— Mama cea mare. M-a binecuvântat cu şapte fii, şi totuşi 
i-am lăsat s-o ardă. 

Mi-a vorbit. Noi am chemat focul, mi-a zis ea. Noi am 
chemat şi umbrele. Eu am fost cel care a dus-o cu barca pe 
Melisandre în măruntaiele Capătului Furtunii şi am privit-o 
născând un monstru. Încă îl vedea în coşmaruri, cu mâinile 
negre, sfrijite, împingând coapsele femeii roşii, în timp ce ea 
se zvârcolea, eliberându-se din pântecele-i umflat. Ea i-a 
ucis pe Cressen, pe Lordul Renly şi pe viteazul pe nume 
Cortnay Penrose, şi tot ea mi-a ucis fiii. Acum a sosit vremea 
s-o omoare cineva pe ea. 

— Cineva, spuse Salladhor Saan. Da, chiar aşa, cineva. 
Dar nu tu. Eşti slab ca un copil şi nu eşti un războinic. 
Rămâi, te implor, vom mai vorbi şi vei mânca şi poate vom 
merge la Braavos, unde vom tocmi un Om fără Chip să facă 
treaba asta, da! Dar tu, nu, tu trebuie să stai şi să mănânci. 

Face să-mi fie mult mai greu, gândi Davos vlăguit, şi mi-a 
fost al naibii de greu să mă urnesc. 

— Am răzbunarea în stomac, Salla. Nu mai e loc pentru 
mâncare. Lasă-mă să 

plec acum. În numele prieteniei noastre, urează-mi 
succes şi lasă-mă să plec. 

Salladhor Saan se ridică în picioare. 


— Nu eşti un prieten adevărat, mă gândesc. Când vei 
muri, cine o să-ţi ducă la soţia ta cenuşa şi oasele, 
spunându-i că a pierdut un soţ şi patru fii? Nimeni altul 
decât nefericitul bătrân Salladhor Saan. Dar, fie, brav 
cavaler, du-te învârtindu-te în mormânt. Îţi voi aduna oasele 
într-un sac şi le voi da fiilor pe care-i laşi în urmă, să le 
poarte în punguţe la gât. Flutură o mână nervoasă, cu inele 
pe fiecare deget. Pleacă, pleacă, pleacă! 

Davos nu voia să plece aşa. 

— Salla... 

— DU-TE! Sau mai bine rămăi, dar dacă pleci, pleacă. 

Plecă. 

Drumul său de la Recolta imbelșugată la Piatra 
Dragonului fu lung şi însingu-rat. Străzile din apropierea 
docului, care fuseseră înţesate de soldaţi, marinari şi oameni 
de rând, erau acum goale şi părăsite. Acolo unde cândva 
păşise printre porci care guiţau şi copii despuiaţi, mişunau 
şobolanii. Îşi simţea picioarele moi ca un terci şi de trei ori 
tuşea îl chinui atât de rău, încât fu nevoit să se oprească şi 
să se odihnească. Nimeni nu-i veni în ajutor, lumea nici 
măcar nu se uită pe o 120 

fereastră, să vadă ce se întâmplă. Ferestrele erau închise 
cu obloane, porţile erau încuiate şi mai mult de jumătate 
dintre case afişau un semn de doliu sau altul. Cu miile au 
pornit în susul Apei Negre şi s-au întors sute, cugetă Davos. 
Fiii mei n-au murit singuri. Fie ca Mama să aibă milă față de 
toți. 

Când ajunse la porţile castelului, le găsi şi pe acestea 
închise. Davos lovi cu pumnul în lemnul țintuit cu fier. Când 
nu primi nici un răspuns, lovi cu piciorul, iar şi iar. 

În cele din urmă, un arbaletist îşi făcu apariţia în vârful 
barbacanei, privind în jos printre garguie. 

— Cine-i acolo? 

Îşi trase capul înapoi şi îşi duse mâinile pâlnie la gură: 

— Ser Davos Seaworth, ca să-l vadă pe rege. 

— Eşti beat? Pleacă şi încetează cu bubuitul ăla. 


Salladhor Saan îl prevenise. Davos încercă o altă 
abordare. 

— Trimite după fiul meu, atunci. Devan, scutierul regelui. 

Străjerul se încruntă: 

— Cine ziceai că eşti? 

— Davos, strigă el. Cavalerul ceapă. 

Capul dispăru, pentru a reveni o clipă mai târziu. 

— Vezi-ţi de drum. Cavalerul ceapă a murit pe râu. 
Corabia lui a ars. 

— Corabia lui a ars, 
rămas în viaţă şi iată-l 
comandantul porţii? 

— Cine? 

— Jate Blackberry, mă cunoaşte destul de bine. 

— N-am auzit niciodată de el. Probabil e mort. 

— Lordul Chyttering, atunci. 

— Pe ăsta îl ştiu. A ars pe Apa Neagră. 

— Will Cârlig? Hal Hârciogul? 

— Mort şi iarăşi mort, zise arbaletistul, dar chipul său 
trăda o umbră de îndoială ivită din senin. Aşteaptă aici. 
Dispăru din nou. 

Davos rămase în aşteptare. S-au dus, s-au dus cu toții, 
gândi el cu amărăciune, amintindu-şi cum pântecele gras al 
lui Hal răsărea mereu de sub jiletca-i pătată cu grăsime, 
cicatricea alungită pe care harponul o lăsase pe faţa lui Will, 
felul în care Jate îşi scotea mereu boneta în faţa femeilor, fie 
că erau de cinci, fie că de cincizeci de ani, de obârşie nobilă 
sau modestă, înecați sau arşi, împreună cu fiii mei şi alţii o 
mie, s-au dus să facă un rege în iad. 

Pe neaşteptate, arbaletistul se întoarse. 

— Ocoleşte şi du-te la poteră şi te vor primi. 

Davos făcu aşa cum i s-a cerut. Străjerii care îl 
întâmpinară îi erau străini. 

Aveau lănci, iar pe piept purtau blazonul Casei Florent, 
vulpea şi florile. Nu-l conduseră spre Toba de Piatră, aşa cum 
se aşteptase, ci pe sub bolta Cozii 121 


îi dădu dreptate Davos, dar el a 


i 
în faţa ta. Jate mai e şi acum 


Dragonului şi în jos, către Grădina lui Aegon. 

— Aşteaptă aici, îi spuse comandantul lor. 

— Înălţimea Sa ştie că m-am întors? întrebă Davos. 

— Să fiu al naibii dacă am habar. Aşteaptă aici, am zis. 
Bărbatul plecă, luându- şi lăncierii cu el. 

Grădina lui Aegon răspândea un miros plăcut de pin şi 
era străjuită de copaci înalţi, întunecaţi. Erau şi trandafiri 
sălbatici, arbuşti înalţi şi ţepoşi şi un colţ 

mlăştinos, unde creşteau răchitele. 

De ce m-au adus aici? se întrebă Davos. 

Apoi auzi un clinchet uşor de clopoței, chicotitul unui 
copil şi, dintr-odată, Chip Peticit, bufonul, răsări din tufişuri, 
târşâindu-şi picioarele cât putea de repede, cu Prinţesa 
Shireen pe urmele lui. 

— Vino imediat înapoi, striga ea după el. Chip Peticit, 
vino înapoi. 

Când îl zări pe Davos, bufonul se opri cu o smucitură, 
zornăindu-şi clopoţeii prinşi de coarnele coifului de tinichea, 
ding-dong, ding-dong. Ţopăind de pe un picior pe altul, 
începu să cânte: Sânge de bufon, sânge de rege, sânge din 
coapsa fecioarei, dar lanţuri pentru oaspeți şi lanțuri pentru 
mire, da, o, da, o, da. Atunci Shireen aproape îl ajunse din 
urmă, însă, în ultima clipă, Chip Peticit sări peste un pâlc de 
ferigi şi dispăru printre copaci. Prinţesa era imediat în 
spatele lui. 

Văzându-i, Davos zâmbi. 

Se întorsese cu spatele, ca să tuşească într-o mănuşă, 
când o altă siluetă mică 

ţâşni din tufişuri şi dădu nas în nas cu el, doborându-l la 
pământ. 

Băiatul căzu şi el, dar fu din nou în picioare aproape 
imediat. 

— Ce cauţi aici? întrebă el pe un ton poruncitor, 
ştergându-se de praf. Părul negru ca tăciunele îi cădea până 
pe umeri şi avea ochi de un albastru nemaivăzut. 

N-ar trebui să-mi ieşi în cale când fug. 


— Nu, fu de acord Davos, n-ar trebui. Fu cuprins de un 
nou acces de tuse, pe când se căznea să se ridice în 
picioare. 

— Nu te simţi bine? Băiatul îl luă de braţ şi-l ridică. Să-l 
chem pe maester? 

Davos clătină din cap. 

— O simplă tuse. Va trece. 

Băiatul îl crezu pe cuvânt. 

— Ne jucăm de-a monştrii şi fecioarele, îi explică el. Eu 
eram monstrul. E un joc copilăresc, dar vărului meu îi place. 
Ai un nume? 

— Ser Davos Seaworth. 

Băiatul îl măsură de sus până jos, neîncrezător. 

— Eşti sigur? Nu ai o înfăţişare prea cavalerească. 

— Sunt cavalerul cepelor, stăpâne. 

Ochii albaştri clipiră. 

— Cel cu corabia neagră? 

— Ştii povestea aceea? 

122 

— l-ai adus unchiului meu Stannis peşte să mănânce 
înainte ca eu să mă fi născut, pe când l-a asediat Lordul 
Tyrell. Băiatul îşi îndreptă spatele. 

— Eu sunt Edric Storm, anunţă el. Fiul Regelui Robert. 

— Bineînţeles. Davos ştiuse asta aproape din prima clipă. 
Băiatul avea urechile proeminente ale unui Florent, dar 
părul, ochii, maxilarul şi pomeţii erau în întregime ai unui 
Baratheon. 

— L-ai cunoscut pe tatăl meu? vru să ştie Edric Storm. 

— L-am văzut de multe ori când îl vizita pe unchiul tău, la 
curte, dar n-am vorbit niciodată. 

— Tata m-a învăţat să lupt, spuse băiatul cu mândrie. 
Venea să mă vadă 

aproape în fiecare an şi uneori ne antrenam împreună. La 
ultima mea aniversare, mi-a trimis un ciocan de război, 
exact ca ăsta, numai că mai mic. Însă m-au pus să-l las la 


Capătul Furtunii. E adevărat că unchiul meu Stannis ţi-a 
tăiat degetele? 

— Doar ultima articulaţie. Am şi acum degete, numai că 
mai scurte. 

— Arată-mi. 

Davos îşi scoase mănuşa. Băiatul îi examina mâna cu 
băgare de seamă. 

— Nu ţi-a tăiat degetul mare? 

— Nu. Davos tuşi. Nu, pe ăsta mi l-a lăsat. 

— N-ar fi trebuit să-ţi taie nici unul dintre degete, hotărî 
băiatul. A fost rău ce a făcut. 

— Eram contrabandist. 

— Da, dar i-ai dus peşte şi ceapă. 

— Lordul Stannis m-a făcut cavaler pentru ceapă şi mi-a 
luat degetele pentru contrabandă. Davos îşi trase mănuşa la 
loc. 

— Tatăl meu nu ţi-ar fi retezat degetele. 

— Aşa cum spui, stăpâne. Robert era altfel decât Stannis, 
într-adevăr, Băiatul seamănă cu el. Da, şi cu Renly, Gândul 
acela îl nelinişti. 

Băiatul era pe cale să mai adauge ceva, când auziră paşi. 
Davos se întoarse. 

Ser Axell Florent se apropia pe aleea grădinii, împreună 
cu o duzină de străjeri, în jiletci vătuite. Pe piept, purtau 
inima înflăcărată a Lordului Luminii. Oamenii reginei, gândi 
Davos. Tusea puse stăpânire pe el dintr-odată. 

Ser Axell era scund şi musculos, avea pieptul bombat, 
braţe vânjoase, picioare lungi şi păr în urechi. Ca unchi al 
reginei, slujise drept castelan la Piatra Dragonului timp de 
zece ani şi îl tratase întotdeauna pe Davos curtenitor, ştiind 
că se află în grațiile Lordului Stannis. Dar nu fu nici 
curtoazie, nici căldură în tonul său, când spuse: 

— Ser Davos, neînecat. Cum se poate una ca asta? 

— Cepele plutesc, ser. Ai venit să mă duci la rege? 

— Am venit să te duc în temniţă. Ser Axell le făcu semn 
oamenilor săi. Puneţi mâna pe el şi luaţi-i pumnalul. Are de 


gând să-l folosească pentru doamna noastră. 

123 

JAIME 

Jaime fu cel dintâi care zări hanul. Clădirea principală 
îmbrăţişa ţărmul sudic, acolo unde râul cotea, cu aripile 
lungi, joase, întinse de-a lungul apei, ca şi cum ar fi vrut să 
îmbrăţişeze călătorii care treceau în aval. Parterul era din 
piatră cenuşie, etajul din lemn văruit, acoperişul de ardezie. 
Vedea şi grajduri şi un chioşc încărcat de viţă. 

— Nici un fum din hornuri, sublinie el, în timp ce se 
apropiau. Nici o lumină 

la ferestre. 

— Hanul era încă deschis ultima oară când am trecut pe 
aici, zise Ser Cleos Frey. Făceau o bere bună. Poate a mai 
rămas ceva în pivniţă. 

— S-ar putea să fie oameni, spuse Brienne. Ascunşi sau 
morţi. 

— Te sperii de câteva cadavre, fătucă? făcu Jaime. 

Brienne îi aruncă o privire aspră: 

— Mă cheamă... 

— Brienne, da. Nu ţi-ar plăcea să dormi, pentru o noapte, 
într-un pat, Brienne? 

Am fi mai în siguranţă decât în largul râului şi s-ar putea 
să fie înţelept să aflăm ce s-a întâmplat aici. 

Ea nu-i răspunse, dar, după o clipă, trase cârma pentru a 
îndrepta luntrea către docul părăginit din lemn. Ser Cleos se 
urcă să coboare vela. Când se loviră uşor de chei, ieşi să lege 
barca. Jaime se caţără după el, îngreunat de lanţuri. 

La capătul docului, o stinghie scorojită se legăna pe un 
stâlp de fier, pictată cu chipul unui rege îngenuncheat, cu 
mâinile împreunate într-un gest de loialitate. 

Jaime aruncă o privire şi râse zgomotos: 

— Nici c-am fi putut găsi un han mai bun. 

— E vreun loc deosebit? întrebă fetişcana, bănuitoare. 

Ser Cleos îi răspunse: 


— Acesta e Hanul Omului îngenuncheat, doamna mea. Se 
află chiar pe locul unde ultimul Rege al Nordului a 
îngenuncheat în faţa lui Aegon Cuceritorul, în semn de 
supunere. Cel de pe tăbliță este el, presupun. 

— Torrhen şi-a adus oastea spre sud, după căderea celor 
doi regi pe Câmpul de Foc, spuse Jaime, dar când a văzut 
dragonul lui Aegon şi oştirea-i numeroasă, a ales calea 
înţelepciunii, plecându-şi genunchii îngheţaţi. Jaime se opri, 
la nechezatul unui cal. Cai în grajd. Unul, cel puţin. Și doar 
de unul am nevoie, ca să scap de fătuca asta. Haideţi să 
vedem cine este acasă, bine? Fără să aştepte un răspuns, 
Jaime porni, zornăind, în josul docului, înfipse un umăr în 
poartă, o deschise şi... 

„.„ Şi se pomeni faţă în faţă cu o arbaletă încărcată. În 
spatele ei era un băiat îndesat de cincisprezece ani. 

— Leu, peşte sau lup? întrebă flăcăul. 

— Noi speram la un clapon. Jaime îşi auzi tovarăşii 
intrând în urma lui. 

Arbaleta e o armă de laş. 

124 

— Dar la fel de bine îţi va înfige o săgeată în inimă. 

— Poate, dar înainte să poţi trage din nou, vărul meu, aici 
de faţă, îţi va împrăştia maţele pe jos. 

— Nu-l speria acum pe flăcău, interveni Ser Cleos. 

— Nu vrem să-ţi facem nici un rău, zise Brienne. Şi avem 
bani să plătim pentru mâncare şi băutură. Scoase o monedă 
de argint din pungă. 

Băiatul privi neîncrezător moneda, pe urmă cătuşele lui 
Jaime. 

— Omul ăsta de ce e în lanţuri? 

— Am ucis câţiva arbaletişti, spuse Jaime. Ai bere? 

— Da. Băiatul cobori arbaleta câţiva milimetri. Desfaceţi- 
vă centurile şi lăsaţi-le să cadă şi poate că vă vom hrăni. Se 
răsuci, pentru a privi prin ochiurile de sticlă groase, 
hexagonale, să vadă dacă mai erau şi alţii afară. 

— Aceea e o corabie a Casei Tully. 


— Venim de la Riverrun. Brienne îşi desfăcu centura şi o 
lăsă să cadă, zdrăngănind, pe podea. Ser Cleos o urmă. 

Un bărbat smead, cu o faţă cleioasă, ciupită de vărsat, 
păşi pe uşa beciului, ţinând în mână un satâr greu de 
măcelar. 

— Trei sunteţi, aşa-i? Avem destulă carne de cal pentru 
trei. Calul era bătrân şi îndărătnic, dar carnea lui e proaspătă 
încă. 

— Pâine este? întrebă Brienne. 

— Pâine tare şi turte uscate de ovăz. 

Jaime zâmbi. 

— lată un hangiu cinstit. Toţi îţi servesc pâine uscată şi 
carne aţoasă, dar cei mai mulţi n-o recunosc atât de 
nestingheriţi. 

— Nu sunt hangiu. L-am îngropat afară, în spate, cu 
femeile lui. 

— l-ai omorât? 

— Crezi că ţi-aş spune, dacă aş fi făcut-o? Bărbatul 
scuipă. Probabil a fost isprava lupilor, sau poate a leilor, ce 
contează? Nevastă-mea şi cu mine i-am găsit morţi. După 
cum vedem noi lucrurile, locul e al nostru acum. 

— Unde e soţia asta a ta? întrebă Ser Cleos. Bărbatul îi 
aruncă o privire bănuitoare. 

— Şi de ce ai vrea tu să ştii asta? Nu-i aici... după cum nu 
veţi fi nici voi, dacă 

nu cumva îmi place gustul argintului vostru. 

Brienne îi azvârli moneda. Bărbatul o prinse din zbor, o 
muşcă şi o dosi. 

— Mai are, anunţă băiatul cu arbaleta. 

— Sigur că mai are. Băiete, du-te jos şi adu-mi nişte 
ceapă. 

Flăcăul îşi ridică arbaleta pe umăr, le aruncă o ultimă 
privire aspră şi se făcu nevăzut în beci. 

— Fiul tău? întrebă Ser Cleos. 

— Doar un băiat pe care nevasta şi cu mine l-am luat pe 
lângă noi. Am avut doi fii, dar pe unul l-au omorât leii, iar 


celălalt a murit de difterie. Băiatul şi-a 125 

pierdut mama, ucisă de Măştile însângerate. În vremurile 
astea, omul are nevoie de un suflet care să vegheze când el 
doarme. Făcu semn cu securea către masă: Puteţi să şedeţi. 

Şemineul era rece, dar Jaime alese scaunul cel mai 
apropiat de cenuşă şi îşi întinse picioarele lungi sub masă. 
Zornăitul lanțurilor îi însoțea fiecare mişcare. 

Un sunet iritant. Înainte să se isprăvească toate astea, 
voi înfăşură lanțurile pe după gâtlejul fătucii, să văd cum îi 
place atunci. 

Bărbatul care nu era hangiu prăji trei hălci de carne de 
cal şi fripse ceapa în untură, astfel că turtele uscate de ovăz 
trecură aproape neobservate. Jaime şi Cleos băură bere, 
Brienne o cană de cidru. Băiatul se ţinu la distanţă, cocoţat 
pe butoiul de cidru, cu arbaleta pe genunchi, în poziţie de 
tragere. Bucătarul îşi luă o stacană de bere şi se aşeză cu ei 
la masă. 

— Ce se mai aude despre Riverrun? îl întrebă pe Ser 
Cleos, luându-l drept şeful lor. 

Ser Cleos îi aruncă o privire Briennei, înainte de a 
răspunde. 

— Lordul Hoster e pe ducă, dar fiul lui le ţine piept 
Lannisterilor la vadurile Furcii Roşii. S-au dus lupte. 

— Lupte peste tot. Încotro mergeţi, ser? 

— La Debarcaderul Regelui. Ser Cleos îşi şterse unsoarea 
de pe buze. 

Gazda lor pufni: 

— Atunci sunteţi trei nebuni. Ultima veste pe care am 
auzit-o era că Regele Stannis se află lângă zidurile oraşului. 
Se spune că are o sută de mii de oameni şi o sabie 
fermecată. 

Mâinile lui Jaime se înfăşurară în jurul lanţului care îi lega 
încheieturile şi îl răsuciră, dorindu-şi să aibă puterea să-l 
rupă în două. Atunci am să-i arăt eu lui Stannis unde să-şi 
vâre sabia fermecată. 


— În locul vostru, m-aş ţine departe de drumul ăla al 
regelui, continuă 

bărbatul. E mai rău decât îţi poţi închipui, după câte am 
auzit. Lupi şi lei deopotrivă, şi cete de oameni de nimic care 
jefuiesc pe oricine le iese în cale. 

— Lepădături, decretă Ser Cleos cu dispreţ. Asemenea 
oameni n-ar îndrăzni niciodată să se lege de oameni 
înarmaţi. 

— Să-mi fie cu iertare, ser, dar eu, unul, văd un singur 
bărbat înarmat care călătoreşte cu o femeie şi un prizonier 
în lanţuri. 

Brienne îi aruncă bucătarului o privire întunecată. Fătuca 
urăşte să i se aducă 

aminte că e o fătucă, gândi Jaime, trăgând din nou de 
lanţuri. Zalele erau reci şi aspre pe piele, fierul neîndurător. 
Cătuşele îi roseseră încheieturile. 

— Am de gând să urmez cursul Tridentului, spre mare, îi 
spuse gazdei lor fetişcana. Vom găsi cai la lazul Fecioarelor 
şi vom merge călare pe la Duskendale şi Rosby. Asta ar 
trebui să ne ţină departe de focul bătăliilor. 

Gazda lor clătină din cap. 

— Nu veţi ajunge niciodată la lazul Fecioarelor pe râu. La 
nici cincisprezece 126 

kilometri de aici, câteva bărci au ars şi s-au scufundat, iar 
canalul e înnămolit în jurul lor. Acolo e un cuib de proscrişi 
care atacă pe oricine încearcă să se apropie, şi alţii ca ei în 
josul râului, în preajma Pietrelor Săltătoare şi a Insulei 
Cerbului Roşu. lar lordul fulgerului a fost zărit şi el prin 
părţile alea. Trece râul oriunde-i place, călărind încoace şi 
încolo, fără astâmpăr. 

— Şi cine este acest lord al fulgerului? întrebă Ser Cleos 
Frey. 

— Lordul Beric, cu voia ta, ser. | se spune aşa fiindcă 
loveşte atât de neaşteptat, ca un fulger din senin. Zice-se că 
nu are moarte. 


Au cu toții moarte, când îi străpungi cu o sabie, gândi 
Jaime. 

— Thoros din Myr e şi acum cu el? 

— Da, vrăjitorul roşu. Am auzit vorbindu-se că are puteri 
neobişnuite. 

Ei, bine, a avut puterea să bea cot la cot cu Robert 
Baratheon şi destul de puțini se puteau lăuda cu asta. Jaime 
îl auzise odată pe Thoros spunându-i regelui că a devenit 
preot în straie roşii fiindcă acestea ascund atât de bine 
petele de vin. 

Robert a râs cu atâta poftă încât a vărsat berea pe toată 
mantia de mătase a lui Cersei. 

— Departe de mine gândul să mă împotrivesc, spuse 
Jaime, dar poate că 

Tridentul nu e traseul nostru cel mai sigur. 

— Aş spune că aşa este, fu de acord bucătarul. Chiar dacă 
reuşiţi să treceţi de Insula Cerbului Roşu fără să daţi nas în 
nas cu Lordul Beric şi cu vrăjitorul roşu, mai aveţi în faţa 
voastră vadul rubiniu. Ultima oară am auzit că lupii Lordului 
Leech sunt stăpâni peste vad, dar asta a fost acum ceva 
vreme. Acum, ar putea să 

fie iarăşi leii, sau Lordul Beric sau oricine. 

— Sau nimeni, sugeră Brienne. 

— Dacă doamna vrea să-şi pună pielea la bătaie pentru 
asta, n-o voi opri... dar dacă aş fi în locul vostru, aş lăsa râul 
ăsta în pace şi aş tăia-o pe uscat. Dacă vă 

ţineţi departe de drumurile principale şi vă adăpostiţi 
noaptea sub copaci, ascunşi, cum ar veni... ei, bine, tot nu 
m-aş încumeta să merg cu voi, dar s-ar putea să 

aveţi un dram de noroc. 

Fata vânjoasă îl privea cu îndoială. 

— Am avea nevoie de cai. 

— Sunt cai aici, sublinie Jaime. Am auzit unul în grajduri. 

— Da, sunt, răspunse hangiul care nu era hangiu. Trei, 
dacă veni vorba, dar nu sunt de vânzare. 

Jaime nu-şi putu stăpâni râsul. 


— Bineînţeles că nu. Dar, oricum, o să ni-i arăţi. 

Brienne se încruntă, dar bărbatul care nu era hangiu îi 
înfruntă privirea fără să 

clipească şi, după o clipă, ea spuse: 

— Arată-mi. ŞI se ridicară cu toţii de la masă. Grajdurile 
nu fuseseră curățate de multă vreme, după cum miroseau. 
Sute de muşte negre, grase, roiau în jurul paielor, bâzâind 
de la o boxă la alta şi mişunând pe munţii de bălegar care se 
aflau 127 

la tot pasul, dar nu erau de văzut decât cei trei cai. 
Formau un trio ciudat: un cal murg, greoi, de tracţiune, un 
cal jugănit alb, bătrân şi orb de un ochi, şi o iapă sură 

şi aprigă. 

— Nu sunt de vânzare, cu nici un preţ, anunţă pretinsul 
lor proprietar. 

— Cum te-ai ales cu caii ăştia? vru să ştie Brienne. 

— Murgul era aici, în grajd, când nevasta şi cu mine am 
venit la han, spuse bărbatul, împreună cu ăla pe care tocmai 
l-aţi mâncat. Calul jugănit a venit într-o noapte, iar iapa a 
prins-o băiatul. Alerga liberă, cu şaua şi căpăstrul încă pe 
spate. 

Haideţi să vă arăt. 

Şaua pe care le-o arătă era ornamentată cu incrustaţii de 
argint. Valtrapul fusese la început în carouri roz şi negre, dar 
acum era aproape în întregime maro. 

Jaime nu deosebi culorile originale, dar remarcă petele de 
sânge cu destulă 

uşurinţă. 

— Ei, bine, proprietarul ei nu va veni s-o revendice prea 
curând. Examina picioarele iepei şi numără dinţii calului 
jugănit. Dă-i o monedă de aur pentru iapa sură, dacă ne dă 
şi şaua, o sfătui pe Brienne. Un ban de argint pentru calul de 
plug. lar fiindcă i-l luăm pe ăla alb de pe cap, artrebui să ne 
plătească el. 

— Nu vorbi nepoliticos despre calul tău, ser. Fetişcana 
deschise punga pe care i-o dăduse Lady Catelyn şi scoase 


trei monede de aur. Am să-ţi plătesc câte un dragon pentru 
fiecare. 

Bărbatul clipi şi întinse mâna după aur, pe urmă şovăi şi 
şi-o trase înapoi. 

— Nu ştiu, nu pot călări un dragon de aur, dacă trebuie să 
plec. Nici să mănânc unul, dacă mi-e foame. 

— Poţi păstra şi luntrea noastră, spuse ea. Să pluteşti pe 
râu, în sus şi-n jos, după cum pofteşti. 

— Lasă-mă să gust niţel din aurul ăla. Bărbatul luă una 
dintre monede din palma ei şi o muşcă. Hm, destul de bun, 
aş zice. Trei dragoni şi luntrea? 

— Te fură de nu te vezi, fătucă, zise Jaime prietenos. 

— O să vreau şi provizii, îi spuse Brienne gazdei lor, 
ignorându-l pe Jaime. 

Orice ai, de care te poţi lipsi. 

— Mai sunt turte de ovăz. Bărbatul înhaţă şi ceilalţi doi 
dragoni din palma ei şi îi zornăi în pumn, zâmbind la auzul 
sunetului pe care îl făceau. Da, şi peşte afumat în saramură, 
dar ăsta te va costa un argint. Paturile mele costă şi ele. 
Vreţi, probabil, să rămâneţi peste noapte. 

— Nu, răspunse Brienne fără şovăire. 

Bărbatul o privi încruntat. 

— Femeie, doar n-ai de gând să plecaţi noaptea pe 
meleaguri străine, călare pe cai pe care nu-i cunoaşteţi. S-ar 
putea să vă împotmoliţi în vreo mocirlă sau să 

rupeţi piciorul unui cal. 

— Luna va străluci în noaptea asta, răspunse Brienne. 
Vom găsi drumul fără 

probleme. 

128 

Gazda lor chibzui la acestea. 

— Dacă nu ai argint, poate că nişte monede de cupru ar fi 
de-ajuns ca să vă 

plătiţi paturile şi o pătură, două, să vă ţină de cald. Nu 
sunt omul care să alunge călătorii, dacă înţelegi ce vreau să 
spun. 


— Mi se pare mai mult decât mulţumitor, zise Ser Cleos. 

— Păturile sunt şi proaspăt spălate. Nevastă-mea s-a 
îngrijit de asta înainte să 

plece. Şi nici urmă de purici, aveţi cuvântul meu. Zornăi 
din nou monedele, zâmbind. 

Ser Cleos era vizibil ispitit. 

— Un pat cumsecade ne-ar prinde bine tuturor, doamna 
mea, îi spuse Briennei. Dacă ne odihnim, mâine vom înainta 
mai bine. Se uită spre vărul său, căutând sprijin. 

— Nu, vere. Fătuca are dreptate. Avem promisiuni de 
ţinut şi multe leghe în faţa noastră. Ar trebui să ne 
continuăm drumul. 

— Dar, făcu Ser Cleos, ai spus chiartu... 

— Atunci. Când am crezut că hanul e părăsit. Acum am 
burta plină şi o călătorie sub clar de lună va fi exact ceea ce 
ne trebuie. Îi zâmbi Briennei. Dar, dacă nu vreţi să mă 
aruncaţi pe spatele calului ca pe un sac de făină, ar trebui 
careva să se ocupe de lanţurile astea. E greu să călăreşti cu 
gleznele legate. 

Brienne privi încruntată lanţurile. Bărbatul care nu era 
hangiu îşi scarpină 

bărbia. 

— E o fierărie în spatele grajdului. 

— Arată-mi-o, spuse Brienne. 

— Da, zise Jaime, şi cu cât mai repede cu atât mai bine. E 
mult prea mult bălegar aici pentru gustul meu. N-aş suporta 
să calc în el. Îi aruncă fetişcanei o privire aspră, întrebându- 
se dacă era destul de isteaţă să priceapă subiînţelesul 
vorbelor sale. 

Jaime spera că îi va tăia şi cătuşele de la încheieturi, dar 
Brienne era încă 

bănuitoare. Fata despică la mijloc lanţul de la gleznele lui 
Jaime, lovind puternic, cu barosul, de mai multe ori, capătul 
bont al unei dălţi de oţel. Când Jaime îi sugeră să-i taie şi 
lanţul de la încheieturi, ea îl ignoră. 


— La trei kilometri în josul râului veţi vedea un sat 
pârjolit, le spuse gazda lor în timp ce-i ajuta să înşeueze caii 
şi să-şi încarce bagajele. De data aceasta, îşi îndreptă 
sfaturile către Brienne. Acolo drumul se desparte. Dacă o 
luaţi către sud, veţi ajunge la fortăreaţa de piatră a lui Ser 
Warren. Acesta a plecat şi a murit, aşa că n-aş putea spune 
cine e stăpân acum acolo, dar e un loc de care e cel mai bine 
să te fereşti. Aţi face bine să o luaţi prin pădure, spre sud- 
est. 

— Aşa vom face, răspunse Brienne. Ai mulţumirile mele. 

Principalul e că are aurul tău. Jaime păstră acest gând 
pentru sine. Se săturase să fie neglijat de această vacă urâtă 
de femeie. 

Brienne luă calul de plug şi hotărî să-i dea iapa lui Ser 
Cleos. Aşa cum fusese 129 

ameninţat, Jaime se alese cu bătrânul cal chior, ceea ce 
puse capăt oricăror speranţe de a da pinteni, lăsând-o pe 
fetişcană în urmă, într-un nor de praf. 

Bărbatul şi băiatul ieşiră să-i privească plecând. Bărbatul 
le ură noroc şi le spuse să revină în vremuri mai bune, în 
timp ce băiatul rămase tăcut, cu arbaleta sub braţ. 

— la sulița sau măciuca, îi spuse Jaime, te vor sluji mai 
bine. Băiatul îl privi cu neîncredere. Gata cu sfaturile 
prieteneşti. Ridică din umeri, îşi întoarse calul şi nu se mai 
uită în urmă. 

În timp ce se îndepărtau, Ser Cleos se văicărea mereu, 
continuând să jelească 

după patul de puf pe care-l pierduse. Merseră spre est, pe 
malul râului scăldat în lumina lunii. Furca Roşie era foarte 
largă aici, dar apa era mică, cu malurile numai mâl şi stuf. 
Calul lui Jaime tropăia tacticos, deşi bietul animal avea 
tendinţa să se ducă spre partea ochiului său bun. Era plăcut 
să fie din nou călare. Jaime nu mai călărise de când arcaşii 
lui Robb Stark îi omorâseră de sub el calul de luptă, la 
Pădurea Şoaptelor. 


Când ajunseră la satul pârjolit, se găsiră în faţa unor 
drumuri la fel de puţin promițătoare: făgaşe înguste, adânc 
brăzdate de căruțele ţăranilor care îşi cărau grânele la râu. 
Unul şerpuia către sud-est şi se pierdea curând printre 
copacii pe care-i vedeau în zare, iar celălalt, mai drept şi mai 
pietros, ducea direct spre sud. 

Brienne le cercetă dintr-o privire şi apoi ţâşni cu calul pe 
drumul ce ducea către sud. Jaime fu plăcut surprins: era 
alegerea pe care ar fi făcut-o şi el. 

— Dar acesta este drumul pe care hangiul ne-a prevenit 
să-l ocolim, obiectă 

Ser Cleos. 

— Nu era nici un hangiu. Brienne stătea cocoşată în şa, 
lipsită de graţie, dar în acelaşi timp dădea impresia că se 
ţine bine. Bărbatul s-a arătat prea interesat de traseul pe 
care-l avem de ales, iar pădurile alea... se ştie că asemenea 
locuri sunt bântuite de tâlhari. S-ar putea să ne fi împins 
într-o cursă. 

— Isteaţă fătucă. Jaime îi zâmbi vărului său. Aş pune 
rămăşag că gazda noastră are prieteni în josul drumului. De 
la caii lor a căpătat grajdul lui acea mireasmă de neuitat. 

— S-ar putea să fi minţit şi în legătură cu râul, ca să ne 
pună pe caii ăştia, zise fetişcana, dar n-am putut să-mi asum 
riscul. S-ar putea să fie soldaţi la vadul rubinului şi la 
răscruci. 

Ei, bine, o fi ea urâtă, dar nu e chiar proastă de tot. Jaime 
îi aruncă un zâmbet pizmaş. 

Lumina roşiatică de la fereastra de sus a fortăreței de 
piatră îi înştiinţa de prezenţa acesteia încă de departe, iar 
Brienne îi conduse pe câmp. Doar când cetatea rămase mult 
în urmă cotiră înapoi şi regăsiră drumul. 

Trecu o jumătate de noapte până când fetişcana hotărî că 
nu e periculos să se oprească. Toţi trei atârnau istoviţi în şa. 
Se adăpostiră într-un crâng mic de stejari şi frasini, lângă un 
pârâu molatic. Fetişcana nu le îngădui să facă foc, aşa că 

130 


mâncară împreună turte uscate de ovăz şi peşte sărat. O 
linişte stranie se aşternea peste noapte. Deasupra, semiluna 
se odihnea pe cerul negru de fetru, înconjurată 

de stele. În depărtare, se auzeau lupii urlând. Unul dintre 
cai necheză agitat. În rest, totul era cufundat în tăcere. 
Războiul n-a atins locul acesta, gândi Jaime. Era bucuros să 
se afle aici, bucuros să fie în viaţă, bucuros să se întoarcă la 
Cersei. 

— Voi sta prima de strajă, îi spuse Brienne lui Ser Cleos, şi 
în curând Frey sforăia domol. 

Jaime se aşeză lângă scorbura unui stejar, întrebându-se 
ce făceau Cersei şi Tyrion în clipa aceea. 

— Ai fraţi sau surori, doamna mea? întrebă el. 

Brienne îl privi cu coada ochiului, bănuitoare. 

— Nu, am fost singurul fi... copil al tatălui meu. 

Jaime chicoti. 

— Fiu, ai vrut să spui. Te priveşte ca pe un fiu? Eşti o fiică 
ciudată, fără doar şi poate. 

Fără să scoată o vorbă, Brienne îi întoarse spatele, cu 
degetele strânse pe mânerul sabiei. Ce mai fiinţă jalnică. Îi 
amintea de Tyrion, într-un mod ciudat, deşi la prima vedere, 
doi oameni nu puteau fi mai diferiţi. Probabil gândul acela la 
fratele său îl făcu să spună: 

— N-am vrut să te jignesc, Brienne. lartă-mă. 

— Crimele tale nu pot fi iertate, Regicidule. 

— larăşi numele ăla. Jaime îşi răsuci plictisit lanţurile. De 
ce te scot aşa din sărite? Nu ţi-am făcut nici un rău, din câte 
ştiu. 

— Le-ai făcut râu altora. Celor pe care ai jurat să-i aperi. 
Celor slabi, celor inocenți... 

— ... regelui? Întotdeauna se ajungea la Aerys. Să nu 
crezi că poţi să judeci ceea ce nu înţelegi, fătucă. 

— Mă cheamă... 

— Brienne, da. Ţi-a spus cineva vreodată că eşti pe cât de 
urâtă pe atât de plicticoasă? 

— N-o să reuşeşti să mă înfurii, Regicidule! 


— O, aş putea, dacă m-aş sinchisi să încerc. 

— De ce ai făcut jurământul? întrebă ea. De ce să îmbraci 
mantia albă, dacă ai de gând să trădezi tot ce reprezintă ea? 

De ce? Ce ar putea spune ca ea să înţeleagă? 

— Eram copil. Aveam cincisprezece ani. Era o mare 
onoare pentru cineva atât de tânăr. 

— Ăsta nu-i un răspuns, zise ea cu dispreţ. 

Nu ţi-ar plăcea adevărul. Jaime intrase în Garda Regelui 
din dragoste, desigur. 

Tatăl lor o chemase pe Cersei la curte pe când avea 
doisprezece ani, sperând 131 

să-i aranjeze o căsătorie regală. El refuza fiecare cerere în 
căsătorie pentru fiica sa, preferând s-o ţină cu el în Turnul 
Mâinii, în timp ce ea creştea, devenind din ce în ce mai 
femeie, din ce în ce mai frumoasă. Fără îndoială, aştepta ca 
Prinţul Viserys să devină bărbat sau ca soţia lui Rhaegar să 
moară pe patul de lăuzie. Elia din Dome nu fusese niciodată 
cea mai sănătoasă dintre femei. 

Între timp, Jaime petrecuse patru ani ca scutier al lui Ser 
Sumner  Crakehall şi îşi câştigase renumele luptând 
împotriva Frăției Pădurii Regelui. Dar când, pe drumul de 
întoarcere de la Casterly Rock, trecuse pe la Debarcaderul 
Regelui, special ca să-şi vadă sora, Cersei l-a luat deoparte şi 
i-a şoptit că Lordul Tywin intenţionează să-l însoare cu Lysa 
Tully, mergând până într-acolo încât îl invitase pe Lordul 
Hoster în oraş, să discute zestrea fetei. Însă, dacă Jaime ar 
îmbrăca straiele albe, ar putea fi mereu aproape de ea. 
Bătrânul Ser Harlan Grandison murise în somn, aşa cum îi 
şedea bine unuia al cărui blazon era leul adormit. 

Aerys voia ca locul lui să fie luat de cineva tânăr, aşa că, 
de ce nu un leu fioros în locul unuia somnoros? 

— Tata nu va consimţi niciodată, obiectase Jaime. 

— Regele nu-i va cere părerea. Şi, după ce faptul e 
împlinit, tata nu mai poate protesta, nu pe faţă. Aerys a pus 
să i se smulgă limba lui Ser Ilyn Payne doar fiindcă s-a fălit 
că Mâna Regelui era cea care conducea cu adevărat Cele 


Şapte Regate. Era vorba despre căpitanul gărzii Mâinii, şi 
totuşi tata nu a îndrăznit să se împotrivească. Nu se va 
împotrivi nici la asta. 

— Dar, a spus Jaime, mai e şi Casterly Rock... 

— O stâncă e ceea ce vrei? Sau pe mine? 

Îşi amintea noaptea aceea de parcă ar fi fost ieri. Au 
petrecut-o într-un han vechi de pe Aleea Tiparului, departe 
de ochii iscoditori. Cersei a venit la el îmbrăcată ca o simplă 
slujnică, ceea ce l-a stârnit cumva şi mai mult. Jaime nu o 
văzuse niciodată mai înfocată. De fiecare dată când el 
adormea, Cersei îl trezea. 

Dimineaţa, Casterly Rock părea un preţ mic de plătit 
pentru a fi mereu aproape de ea. Şi-a dat consimţământul şi 
Cersei i-a promis că va face restul. 

O lună mai târziu, un corb regal a sosit la Casterly Rock 
să-l informeze că 

fusese ales pentru Garda Regelui. Avea ordin să se 
prezinte în faţa regelui în timpul marelui turnir de la 
Harrenhal, să-şi rostească jurămintele şi să-şi îmbrace 
mantia. 

Învestitura l-a eliberat de Lysa Tully. În rest, nimic nu a 
mers conform planului. Tatăl lui s-a înfuriat ca niciodată. Nu 
putea să obiecteze în mod deschis 

- Cersei judecase asta corect - dar a demisionat din 
funcţia de Mână a Regelui, sub un pretext mărunt, şi s-a 
întors la Casterly Rock, luându-şi cu el fiica. În loc să fie 
împreună, Cersei şi Jaime nu au făcut decât să schimbe 
locurile. Jaime se pomeni singur la curte, păzind un rege 
nebun, în timp ce alţi patru bărbaţi mai mărunți au dansat, 
pe rând, pe cuțite, în pantofii, prea strâmţi pentru ei, ai 
tatălui său. Atât de repede se ridicau şi cădeau Mâinile, încât 
Jaime îşi amintea heraldica 132 

lor mai bine decât chipurile. Mâna cornului abundenței şi 
Mâna grifonilor dansând fuseseră, ambii, exilați, Mâna 
ghioaga-şi-pumnalul s-a cufundat în foc sălbatic şi a murit 
ars de viu. Lordul Rossart fusese ultimul. Blazonul lui fusese 


o torţă arzând, o alegere nefericită, având în vedere soarta 
predecesorului său, însă 

alchimistul a fost răsplătit cu mărinimie, fiindcă 
împărtăşea pasiunea regelui pentru foc. Ar fi, trebuit să-l 
înec pe Rossart în loc să-i scot mațele. 

Brienne aştepta încă răspunsul lui. Jaime spuse: 

— Nu ai destui ani să-l fi cunoscut pe Aerys Targaryen... 

Ea nu voia să audă nimic. 

— Aerys a fost nebun şi crud, nimeni n-a negat vreodată 
asta. Dar era regele tău, uns şi încoronat. lar tu ai jurat să-l 
aperi. 

— Ştiu ce am jurat. 

— Şi ce ai făcut. Brienne se înălța deasupra lui, un munte 
de dispreţ pistruiat, încruntat, furios. 

— Da, şi ce ai făcut şi tu. Amândoi suntem regicizi, dacă e 
adevărat ce am auzit. 

— Nu m-am atins de Renly. Am să-l omor pe cel care 
spune altceva. 

— Atunci ar fi cel mai bine să începi cu Cleos. Şi pe urmă 
vei avea o grămadă 

de omorât, după cum povesteşte el. 

— Minciuni! Lady Catelyn era acolo când regele a fost 
omorât. A văzut. A apărut o umbră. Lumânările au pâlpâit, s- 
a făcut frig, şi a fost sânge... 

— O, foarte bine, râse Jaime. Eşti mai isteaţă decât mine, 
recunosc. Când m-au găsit deasupra regelui meu mort, nu 
mi-a trecut prin minte să spun: Nu, n-am fost eu, a fosto 
umbră, o înfricoşătoare umbră rece. Râse din nou. Spune-mi 
cinstit, ca de la regicid la regicid, cine te-a plătit să-i spinteci 
beregata, familia Stark sau Stannis? Renly te-a respins, aşa 
au stat lucrurile? Sau poate erai în acea perioadă a lunii. Să 
nu-i dai niciodată unei fetişcane o sabie în mână atunci când 
sângerează. 

Pentru o clipă, Jaime crezu că Brienne îl va lovi. 

Încă un pas şi-i voi înşfăca pumnalul ăla din teacă, după 
care am să i-l vâr în pântece. Strânse un picior sub el, gata 


să sară, dar fetişcana nu se clinti. 

— Să fii cavaler e un dar preţios şi rar, spuse ea, iar să fii 
cavaler al Gărzii Regale înseamnă şi mai mult. E un dar pe 
care puţini îl primesc, un dar pe care tu l-ai batjocorit şi I-ai 
pângărit. 

Un dar pe care îl vrei cu disperare, fătucă, şi pe care nu-l 
vei putea avea niciodată. 

— Mi-am dobândit titlul de cavaler. N-am căpătat nimic 
pe degeaba. Am câştigat un turnir la treisprezece ani, când 
încă eram scutier. La cincisprezece, am mers la luptă alături 
de Ser Arthur Dayne împotriva Frăției Pădurii Regelui, iar el 
m-a făcut cavaler pe câmpul de bătălie. Mantia aceea albă 
m-a pângărit pe mine, nu viceversa. Aşa că scuteşte-mă de 
invidia ta. Zeii sunt cei care n-au avut grijă să 

te înzestreze cu un mădular, nu eu. 

133 

Privirea pe care i-o aruncă Brienne atunci fu plină de 
dezgust. M-ar sfârteca bucuroasă, dacă n-ar fi scumpul ei 
jurământ, cugetă el. Bun. M-am săturat de atâta cucernicie 
şi de ideile ei feciorelnice. Fetişcana se îndepărtă ţanţoşă, 
fără să 

scoată o vorbă. Jaime se cuibări sub mantie, sperând să 
viseze cu Cersei. 

Dar când închise ochii, îl văzu pe Aerys Targaryen singur, 
măsurând cu pasul sala tronului, pigulindu-şi mâinile 
însângerate şi pline de cruste. Se tăia mereu, nebunul, în 
ţepii şi muchiile ascuţite ale Tronului de Fier. Jaime se 
furişase înăuntru pe uşa regelui, înveşmântat în armura lui 
aurie, cu sabia în mână. 

Armura aurie, nu cea albă, dar nimeni nu şi-a amintit 
vreodată asta. Mi-aş dori să-mi fi scos şi mantia aia 
blestemată. 

Când Aerys a văzut sângele de pe sabia lui, a vrut să ştie 
dacă era al Lordului Tywin. 

— Îl vreau mort pe trădător. Îi vreau capul, o să-mi aduci 
capul lui, sau vei arde cu toţi ceilalţi. Toţi trădătorii, Rossart 


spune că sunt între ziduri. S-a dus să le facă o primire 
călduroasă. Al cui e sângele? A/ cui? 

— Al lui Rossart, a răspuns Jaime. 

Ochii aceia purpurii s-au lărgit atunci, şi, uluită, gura 
regală s-a căscat dintr-odată. S-a scăpat pe el, s-a întors şi a 
fugit către Tronul de Fier. Sub ochii goi ai craniilor de pe 
pereţi, Jaime l-a târât, pe trepte în jos, pe ultimul rege- 
dragon în persoană, guiţând ca un porc şi duhnind ca o 
hazna. O singură tăietură de-a lungul beregatei a fost de 
ajuns ca să pună capăt scenei. Atât de uşor, îşi amintea că 
se gândise. Un rege ar trebui să fie mai greu de învins. 
Rossart, cel puţin, încercase să se opună, deşi la drept 
vorbind, lupta ca un alchimist. Ciudat că n-au întrebat 
niciodată cine l-a ucis pe Rossart... dar, desigur, el era un 
nimeni, de obârşie modestă, Mână a Regelui pentru două 
săptămâni, doar un alt capriciu nebun al Regelui Nebun. 

Ser Elys Westerling, Lordul Crakehall şi alţi cavaleri ai 
tatălui său au năvălit în sală la timp să vadă finalul, astfel că 
n-a fost chip ca Jaime să se facă nevăzut şi să lase vreun 
fanfaron să-i fure slava sau ocara. Avea să fie ocară, a ştiut 
îndată ce a văzut cum 7] priveau... deşi poate în ochii lor era 
teamă. Lannister ori ba, era unul din cei şapte ai lui Aerys. 

— Castelul este al nostru, ser, la fel şi oraşul, i-a spus 
Roland Crakehall, ceea ce era pe jumătate adevărat. 
Loialiştii lui Targaryen îşi dădeau încă viaţa pe treptele 
palatului şi în armurărie. Gregor Clegane şi Amory Lorch 
luau cu asalt zidurile Fortăreţei lui Maegor, iar Ned Stark 
intra tocmai atunci, în fruntea nordicilor săi, pe Poarta 
Regelui, dar Crakehall n-avea de unde să ştie toate acestea. 
Nu păruse surprins să-l găsească pe Aerys ucis; Jaime fusese 
fiul Lordului Tywin cu mult înainte să fie primit în Garda 
Regelui. 

— Spune-ţi-le că Regele Nebun a murit, a poruncit el. 
Cruţaţi-i pe toţi cei care se predau şi luaţi-i ostatici. 

— Să proclam şi un nou rege? a întrebat Crakehall şi 
Jaime a priceput foarte 134 


bine întrebarea: Va fi tatăl tău sau Robert Baratheon, sau 
ai de gând să încerci să 

faci un nou rege-dragon? S-a gândit o clipă la Viserys, 
băiatul fugit la Piatra Dragonului, şi la Aegon, la pruncul lui 
Rhaegar, aflat încă la Fortăreaţa lui Maegor, cu mama lui. Un 
nou rege Targaryen şi tatăl meu ca Mână. Cum vor mai urla 
lupii şi cum se va sufoca de mânie lordul furtunii. Preţ de o 
clipă, a fost ispitit, până când a aruncat din nou o privire în 
jos, către trupul neînsufleţit ce zăcea pe podea, în balta-i de 
sânge. Sângele lui curge în amândoi, a gândit Jaime. 

— Proclamă pe cine naiba pofteşti, i-a spus lui Crakehall. 
Pe urmă s-a urcat spre Tronul de Fier şi s-a aşezat cu sabia pe 
genunchi, să vadă cine va veni să 

revendice regatul. S-a întâmplat să fie Eddard Stark. 

N-aveai nici tu dreptul să mă judeci, Stark. 

În visele sale, morţii veneau arzând, învăluiţi în vârtejuri 
de flăcări verzi. 

Jaime dănţuia în jurul lor cu o sabie aurie în mână, dar, la 
fiecare pe care-l dobora, alţi doi se ridicau. 

Brienne îl trezi cu o cizmă în coaste. Lumea era încă 
întunecată şi începuse să 

plouă. Mâncară turte de ovăz, peşte sărat şi câteva mure 
pe care Ser Cleos le găsise şi urcară înapoi în şa, înainte de 
răsăritul soarelui. 


TYRION 


Eunucul fredona fals, în surdină, când intră pe uşă, 
îmbrăcat în straie vaporoase de mătase de culoarea piersicii 
şi mirosind a lămâie. Când dădu cu ochii de Tyrion aşezat 
lângă şemineu, se opri şi rămase înmărmurit. 

— Stăpâne Tyrion, izbucni el într-un chiţăit, punctat de un 
râs nervos. 

— Aşadar, îţi aminteşti de mine? Începusem să mă 
îndoiesc. 

— Mă bucur nespus de mult să văd că arăţi atât de 
puternic şi sănătos. Varys afişă zâmbetul său cel mai perfid. 
Deşi, mărturisesc, nu m-am aşteptat să te găsesc în umilele 
mele camere. 

— Sunt umile. Excesiv de umile, e adevărat. Tyrion 
aşteptase până când Varys fusese chemat de tatăl său, ca să 
se furişeze înăuntru, pentru a-i face o vizită. 

Camerele eunucului erau mici şi sărăcăcioase, trei odăiţe 
fără ferestre, sub zidul dinspre nord. Am sperat să găsesc 
baniţe pline de secrete suculente cu care să-mi omor timpul 
aşteptându-te, dar nu-i de găsit nici o hârtie. Căutase şi 
pasaje secrete, ştiind că Păianjenul trebuia să aibă pe unde 
să intre şi să iasă nevăzut, dar şi acestea se dovediseră la fel 
de iluzorii. Slavă zeilor, am găsit apă în carafele tale, 
continuă Tyrion, celula în care dormi nu e mai mare decât un 
coşciug, iar patul ăla... e făcut, într-adevăr, din piatră, sau 
doar aşa pare? 

Varys închise uşa şi o zăvori. 

— Mă chinuie durerea de şale, stăpâne, şi prefer să dorm 
pe o suprafaţă dură. 

— Eu aş fi zis că eşti un om cu pene. 

135 

— Sunt plin de surprize. Eşti supărat pe mine fiindcă te- 
am abandonat după 


bătălie? 

— Asta m-a făcut să te privesc ca pe un membru al 
familiei mele. 

— N-a fost din lipsă de dragoste, bunul meu stăpân. Am o 
natură atât de sensibilă, iar rana ta e atât de îngrozitoare de 
privit... Se scutură, cu un gest teatral. Bietul tău nas... 

Tyrion îşi scarpină crusta nervos. 

— Poate că ar trebui să comand unul nou, din aur. Ce fel 
de nas mi-ai sugera, Varys? Unul ca al tău, care să adulmece 
secretele? Sau să-i spun aurarului că 

vreau nasul tatălui meu? Zâmbi. Nobilul meu tată 
munceşte cu atâta sârguinţă 

încât abia dacă-l mai văd. Spune-mi, e adevărat că-l 
readuce pe Marele Maester Pycelle în micul consiliu? 

— Da, stăpâne. 

— Trebuie să-i mulţumesc iubitei mele surori pentru asta? 
Pycelle fusese omul surorii sale. Tyrion îl văduvise de rang, 
barbă şi demnitate şi îl azvârlise într-o temniţă neagră. 

— Nicidecum, stăpâne. Mulţumeşte-le arhimaesterilor din 
Oraşul vechi, cei care au insistat asupra reabilitării lui 
Pycelle, pe motiv că doar Conclavul poate să 

numească sau să demită un Mare Maester. 

Idioți, gândi Tyrion. 

— Parcă-mi amintesc că gâdele lui Maegor cel crud a 
demis vreo trei cu securea. 

— Cât se poate de adevărat, spuse Varys. lar cel de-al 
doilea Aegon l-a dat pe Marele Maester Gerardys dragonilor, 
să-l mănânce. 

— Din păcate, eu chiar n-am nici un dragon. Bănuiesc că 
aş fi putut să-l cufund pe Pycelle în foc sălbatic. Oare 
Citadela ar fi preferat asta? 

— Ei, bine, ar fi respectat mai mult linia tradiţiei. Eunucul 
chicoti. Din fericire, capetele mai luminate au precumpănit, 
iar Conclavul a recunoscut destituirea lui Pycelle şi s-a 
apucat să-i aleagă succesorul. După ce i-a dat respectul 
cuvenit lui Maester Turquin şi lui Maester Erreck, bastardul 


cavalerului rătăcitor, demonstrându-şi astfel că dibăcia 
contează mult mai mult în ordinul lor decât obârşia, 
Conclavul era cât pe ce să ni-l trimită pe Maester Gormon, 
un Tyrell din Highgarden. Când i-am spus nobilului tău tată, 
a luat măsuri imediat. 

Tyrion ştia că Conclavul se întrunea în spatele uşilor 
închise. Dezbaterile lor erau, teoretic, secrete. Așadar, Varys 
are mici ciripitori şi în Citadelă. 

— Înţeleg. Deci tata a hotărât să smulgă buruiana din 
rădăcină? Râse pe înfundate. Pycelle e o canalie. Dar mai 
bine o canalie Lannister decât o canalie Tyrell, nu? 

— Marele Maester Pycelle a fost întotdeauna un prieten 
bun al Casei tale, zise Varys suav. Probabil te va consola să 
afli că Ser Boros Blount a fost şi el reabilitat. 

136 

Cersei îl lipsise pe Ser Boros de mantia albă fiindcă nu-şi 
dăduse viaţa în apărarea Prințului Tommen atunci când 
Bronn a pus mâna pe băiat pe drumul spre Rosby. Omul nu-i 
era prieten lui Tyrion, dar după acea întâmplare, o ura 
probabil pe Cersei aproape la fel de mult. Bânuiesc că asta e 
ceva. 

— Blount este un fanfaron laş, zise el pe un ton prietenos. 

— Aşa să fie? Vai, vai! Totuşi, cavalerii Gărzii Regelui 
sunt, în mod tradiţional, numiţi pe viaţă. Poate că Ser Boros 
se va dovedi mai curajos pe viitor. Fără 

îndoială, va rămâne loial. 

— Faţă de tatăl meu, ţinu să precizeze Tyrion. 

— Că veni vorba despre Garda Regelui... Mă întreb, oare 
această încântătoare vizită inopinată a ta are întâmplător 
vreo legătură cu răposatul frate al lui Ser Boros, galantul Ser 
Mandon Moore? Eunucul îşi mângâie un obraz pudrat. Omul 
tău, Bronn, pare cât se poate de interesat de soarta lui în 
ultimul timp. 

Bronn dezgropase tot ce putuse despre Ser Mandon, dar, 
fără doar şi poate, Varys ştia mult mai multe... dacă se 
hotăra să vorbească. 


— Omul pare a fi chiar lipsit de prieteni, zise Tyrion cu 
prudenţă. 

— Trist, spuse Varys, o, trist. Ţi-ai putea găsi vreo rudă 
dacă ai răsturna câteva pietre în Vale, dar aici... Lordul Arryn 
l-a adus la Debarcaderul Regelui, iar Robert i-a dat mantia 
albă, dar mă tem că nici unul nu l-a iubit prea mult. ŞI nici 
nu era genul de om pe care poporul îl aclamă la turniruri, în 
ciuda incontestabilei sale dibăcii. Ei, bine, nici măcar fraţii 
săi din Garda Regelui nu s-au apropiat vreodată de el. Ser 
Barristan a fost auzit odată spunând că Ser Mandor nu avea 
alt prieten în afară de sabia sa şi altă viaţă în afară de 
datorie... dar, mă-nţelegi, nu cred că Selmy a spus-o pe de- 
a-ntregul ca laudă. Ceea ce e ciudat, când stai să te 
gândeşti, nu? Acestea sunt tocmai calităţile pe care le 
căutăm la Garda Regală, se poate spune - oameni care nu 
trăiesc pentru ei înşişi, ci pentru regele lor. În această 
lumină, bravul nostru Ser Mandon era cavalerul alb perfect. 
Şi a murit aşa cum îi şade bine unui cavaler al Gărzii, cu 
sabia în mână, apărând pe cineva care era sânge din 
sângele regelui. Eunucul îi aruncă un zâmbet perfid şi îl privi 
tâios. 

Încercând să ucidă pe cineva care era sânge din sângele 
regelui, vrei să spui. 

Tyrion se întreba dacă Varys ştia de fapt mai mult decât 
spunea. Nimic din ceea ce tocmai auzise nu era o noutate 
pentru el. Bronn îi adusese cam aceleaşi veşti. 

Avea nevoie de o legătură cu Cersei, un semn că Ser 
Mandon fusese spionul ei. 

Nu obţinem întotdeauna ceea ce vrem, cugetă el cu 
amărăciune, ceea ce îi aminti... 

— Nu Ser Mandon e cel care mă aduce aici. 

— Nu încape îndoială. Eunucul traversă camera, către 
carafa cu apă. Pot să te servesc, stăpâne? îl întrebă, 
umplând o cană. 

— Da, dar nu cu apă. Îşi împreună mâinile. Vreau să mi-o 
aduci pe Shae. 


Varys luă o înghiţitură. 

— Oare e înţelept, stăpâne? Dulcea copilă. Ar fi fost mare 
păcat ca tatăl tău s-o 137 

spânzure. 

Nu-l mira că Varys ştia. 

— Nu, nu e înţelept, e curată nebunie. Vreau s-o văd 
pentru ultima oară, înainte s-o trimit departe. Nu pot suporta 
s-o am atât de aproape. 

— Înţeleg. 

Cum ai putea? Tyrion o văzuse nu mai devreme decât ieri, 
urcând scările şerpuitoare ale castelului cu o găleată de apă 
în mână. Privise cum un tânăr cavaler s-a oferit să ducă 
găleata grea. Felul în care i-a atins braţul şi i-a zâmbit l-a 
întors pe dos. Au trecut la un pas unul de altul, el coborând, 
ea urcând, atât de aproape încât a simţit parfumul curat şi 
proaspăt al părului ei. Stăp'ne, i-a spus, cu o mică reverență, 
iar lui îi venea să întindă mâna, s-o ia în braţe şi s-o sărute 
chiar acolo, dar n-a putut decât să dea din cap băţos şi să 
treacă pe lângă ea, cu mersu-i clătinat. 

— Am văzut-o de mai multe ori, îi spuse lui Varys, dar n- 
am îndrăznit să-i vorbesc. Bănuiesc că toate mişcările îmi 
sunt urmărite. 

— Eşti înţelept să bănuieşti asta, bunul meu stăpân. 

— Cine? 

— Fraţii Kettleblack îi dau raportul frecvent iubitei tale 
surori. 

— Când mă gândesc cu câţi bani i-am plătit pe nenorociţii 
ăia... crezi că există 

vreo şansă ca mai mult aur să-i îndepărteze de Cersei? 

— Întotdeauna există o şansă, dar eu, unul, nu m-aş obosi 
să pun rămăşag pe probabilităţi. Acum sunt cavaleri, toţi 
trei, iar sora ta le-a promis şi alte avansări. 

Un chicot maliţios izbucni de pe buzele eunucului. lar cel 
mai vârstnic, Ser Osmund din Garda Regelui, visează şi la 
anumite alte... favoruri... O poţi egala pe regină, n-am nici o 


îndoială, când vine vorba de bani, dar ea mai are o pungă, 
care e chiar inepuizabilă. 

Şapte draci, gândi Tyrion. 

— Vrei să sugerezi că Cersei şi-o trage cu Osmund 
Kettleblack? 

— O, vai de mine, nu, asta ar fi îngrozitor de periculos, nu 
crezi? Nu, regina doar /asă să se înțeleagă ... poate mâine, 
sau când se termină cu nunta... şi apoi un zâmbet, o şoaptă, 
o glumă deocheată... un sân frecându-se uşor de mâneca lui, 
în treacăt... şi totuşi, se pare că merge. Dar ce ştie un eunuc 
despre asemenea lucruri? Vârful limbii trecu peste buza lui 
de jos, ca un animal roz, sfios. 

De-aş putea să-i împing cumva dincolo de mângăieri 
furişe, să aranjez ca tata să-i prindă impreună în pat... 
Tyrion îşi duse mâna la crusta de pe nas. Nu vedea cum s-ar 
putea face una ca asta, dar poate că mai târziu avea să-i 
vină în minte vreun plan. 

— Fraţii Kettleblack sunt singurii? 

— AŞ vrea să fie aşa, stăpâne. Mă tem că sunt mulţi ochi 
asupra ta. Eşti... cum să spun? Remarcabil. Şi nu prea 
îndrăgit, mă doare sufletul să-ţi spun. Fiii lui Janos Slynt te- 
ar denunța bucuroşi, ca să-şi răzbune tatăl, iar dragul nostru 
Lord 138 

Petyr are prieteni în jumătate din bordelurile din 
Debarcaderul Regelui. Dacă ai fi atât de imprudent să 
vizitezi vreunul, Lordul Petyr va afla îndată şi nobilul tău 
tată 

curând după aceea. 

E chiar mai rău decât m-am temut. 

— ŞI tata? El pe cine a pus să mă spioneze? 

De data aceasta eunucul râse cât îl ţinea gura. 

— Păi, pe mine, stăpâne. 

Tyrion răâse şi el. Nu era atât de nătărâu încât să aibă 
încredere în Varys mai mult decât trebuia - dar eunucul ştia 
deja destule despre Shae ca s-o trimită de-a dreptul la 
spânzurătoare. 


— Ai să mi-o aduci pe Shae prin pereţi, ascunsă de toţi 
aceşti ochi. Aşa cum ai făcut înainte. 

Varys îşi frângea mâinile. 

— O, stăpâne, nimic nu mi-ar face o plăcere mai mare, 
dar... Regele Maegor n-a vrut şobolani în zidurile sale, dacă 
mă-nţelegi. A cerut, într-adevăr, o ieşire secretă, în caz că ar 
fi prins vreodată în cursă de duşmani, dar uşa aceea nu are 
legătură cu nici un alt pasaj. Nu-i vorbă, aş putea să i-o 
răpesc lui Lady Lollys pe Shae a ta, o vreme, dar nu am cum 
s-o aduc în dormitorul tău fără să fim văzuţi. 

— Atunci adu-o altundeva. 

— Dar unde? Nu există nici un loc sigur. 

— Există. Tyrion rânji. Aici. Cred că e timpul să dai o 
întrebuințare mai bună 

patului ăluia al tău, tare ca piatra. 

Gura eunucului se deschise. Apoi Varys chicoti. 

— Lollys oboseşte cu uşurinţă în perioada asta. Stă să 
nască. Îmi închipui că 

va dormi dusă la răsăritul lunii. 

Tyrion săltă jos de pe scaun. 

— La răsăritul lunii, atunci. Vezi să aduci nişte vin. ŞI 
două cupe curate. 

Varys făcu o plecăciune. 

— Va fi după porunca stăpânului meu. 

Restul zilei se târî parcă, încet ca melcul. Tyrion urcă în 
bibliotecă şi încercă 

să-şi mute gândul citind /storia Războaielor de pe 
Rhoyne, dar nu putea vedea elefanții, căci în minte îi venea 
zâmbetul lui Shae. Când se făcu după-amiază, lăsă 

cartea deoparte şi se duse să facă o baie. Se frecă până 
când apa se răci şi pe urmă 

îl puse pe Pod să-i ajusteze barba. Pentru el, barba era o 
povară, o încâlceală de păr blond, alb şi negru, aspră şi 
asimetrică. Arareori era altfel decât hidoasă, dar îi era de 
folos ca să-i ascundă o parte a feţei şi ăsta era un mare 
avantaj. 


Când fu cât se poate de curat, rozaliu şi tuns, Tyrion îşi 
cercetă dulapul şi alese o pereche de pantaloni strâmţi de 
satin, de culoarea purpurie a Lannisterilor, şi cea mai bună 
tunică a sa, cea din catifea neagră, cu ţinte în formă de cap 
de leu. Şi-ar fi pus şi lanţul de mâini aurii, dacă tatăl său nui 
l-ar fi furat pe când se zbătea între viaţă şi moarte. Abia 
după ce fu gata îmbrăcat îşi dădu seama de dimen-139 

siunea nebuniei sale. Șapte draci, piticule, ţi-ai pierdut 
toate minţile, odată cu nasul? Oricine te va vedea o să se 
întrebe de ce ţi-ai pus veşmintele de gală ca să-l vizitezi pe 
eunuc. Înjurând, Tyrion se dezbrăcă şi se îmbrăcă din nou, în 
haine simple: pantaloni negri de lână, o tunică albă veche şi 
o jiletcă maro de piele. 

N-are importanță, îşi spuse, în timp ce aştepta răsăritul 
lunii. Oricum ai fi îmbră- 

cat, rămâi tot un pitic. Nu vei fi niciodată înalt, asemeni 
cavalerului de pe scări, cu picioarele sale lungi şi drepte, 
abdomenul puternic şi umerii largi, bărbăteşti. 

Luna se ivea deasupra zidului castelului când îi spuse lui 
Podrick Payne că îi va face o vizită lui Varys. 

— Stai mult, stăpâne? întrebă băiatul. 

— O, sper că da. 

Cu Fortăreaţa Roşie atât de ticsită de lume, Tyrion nu 
putea spera să treacă 

neobservat. Ser Balon Swann stătea de strajă la poartă, 
iar Ser Loras Tyrell la podul basculant. Tyrion se opri să 
schimbe politeţuri cu amândoi. Era ciudat să-l vezi pe 
Cavalerul Florilor îmbrăcat în alb din cap până-n picioare, 
când înainte fusese întotdeauna colorat ca un curcubeu. 

— Câţi ani ai, Ser Loras? îl întrebă Tyrion. 

— Şaptesprezece, stăpâne. 

Șaptesprezece, frumos şi deja o legendă. Jumătate dintre 
fetele Celor Șapte Regate vor să se culce cu el şi toți băieții 
vor să fie în locul lui. 

— lartă-mă că întreb, ser - de ce ar alege cineva să intre 
în Garda Regelui la şaptesprezece ani? 


— Prinţul Aemon, Cavalerul Dragon, şi-a făcut jurămintele 
la şaptesprezece ani, răspunse Ser Loras, iar fratele tău 
Jaime a fost încă şi mai tânăr. 

— Motivele lor le cunosc. Care sunt ale tale? Onoarea de 
a sluji sub modele de virtute precum Meryn Trant sau Boros 
Blount? Îi aruncă băiatului un zâmbet batjocoritor. Ca să 
păzeşti viaţa regelui, ţi-o dai pe a ta. Renunţi la pământurile 
şi la triburile tale, renunţi la speranţa de a te căsători, de a 
avea copii... 

— Casa Tyrell continuă prin fraţii mei, răspunse Ser Loras. 
Nu e necesar ca un al treilea fiu să se căsătorească sau să 
aibă copii. 

— Nu e necesar, dar unora li se pare plăcut. Cum rămâne 
cu dragostea? 

— Când soarele apune, nici o lumânare nu-i poate ţine 
locul. 

— Asta e dintr-un cântec? Tyrion îşi înălţă capul, zâmbind. 
Da, ai şaptesprezece ani, acum îmi dau seama. 

Ser Loras se crispa. 

— Îţi baţi joc de mine? 

Un flăcău țepos. 

— Nu. Dacă te-am jignit, iartă-mă. Am iubit şi eu cândva 
şi aveam şi un cântec al nostru. Am iubit o fecioară, 
frumoasă ca o vară, cu soare în păr. Îi ură 

lui Ser Loras o seară bună şi îşi văzu de drum. 

Lângă adăposturi, un grup de oşteni asista la lupta dintre 
doi câini. Tyrion se 140 

opri cât să vadă cum câinele mai mic sfâşie capul celui 
mai mare. Smulse câteva hohote răguşite de râs, remarcând 
că învinsul semăna acum cu Sandor Clegane şi apoi, 
sperând că reuşise să le adoarmă vigilenţa, îşi continuă 
drumul către zidul nordic şi în jos, pe şirul scurt de trepte 
care duceau către umila reşedinţă a eunucului. Uşa se 
deschise în timp ce Tyrion ridica mâna să bată. 

— Varys? Tyrion se strecură înăuntru. Eşti aici? O singură 
lumânare licărea în întuneric, răspândind mireasmă de 


iasomie. 

— Stăpâne? O femeie se furişă în lumină, dolofană, 
moale, cu un aer de matroană, o faţă roz ca o lună plină şi 
bucle negre, grele. Tyrion dădu înapoi. E 

ceva în neregulă? 

Varys, îşi dădu el seama, iritat. 

— Preţ de o clipă înfiorătoare, am crezut că mi-ai adus-o 
pe Lollys în loc de Shae. Unde e? 

— Aici, stăp'ne. Shae îi acoperi ochii cu mâinile, din 
spate. Poţi să ghiceşti cu ce sunt îmbrăcată? 

— Cu nimic? 

— O, eşti aşa de isteţ, se bosumflă ea, retrăgându-şi 
repede mâinile. De unde ai ştiut? 

— Eşti foarte frumoasă îmbrăcată cu nimic. 

— Adevărat? întrebă ea. Chiar sunt? 

— O, da. 

— Atunci n-ar trebui să te culci cu mine în loc să mă ţii de 
vorbă? 

— Mai întâi trebuie să scăpăm de Lady Varys. Nu sunt 
genul de pitic căruia îi place publicul. 

— A plecat, spuse Shae. 

Tyrion se întoarse să vadă. Era adevărat. Eunucul 
dispăruse, cu fuste cu tot. 

Uşile secrete sunt aici pe undeva, trebuie să fie. Doar 
atât avu timp să gândească. 

Shae îi întoarse capul ca să-l sărute. Gura ei era umedă şi 
lacomă, şi nici măcar nu părea să-i vadă cicatricea sau 
crusta aspră din locul unde îi fusese nasul. Îi simţea sub 
degete pielea caldă şi mătăsoasă. Când degetul lui mare 
alunecă peste sfârcul ei stâng, acesta se întări dintr-odată. 

— Grăbeşte-te, îl îndemnă ea printre sărutări, în timp ce 
mâinile lui Tyrion se îndreptară către cingătoare. O, mai 
repede, mai repede, te vreau în mine, în mine, în mine. Nici 
măcar nu avu timp să se dezbrace cum se cuvine. Shaeîi 
trase penisul afară din pantaloni, apoi îl împinse jos, pe 
podea şi se urcă deasupra lui. 


Ţipă când o pătrunse şi îl călări sălbatic, gemând: Vriaşul 
meu, uriaşul meu, uriaşul meu, cu fiecare mişcare. Tyrion era 
atât de dornic, încât explodă la cea de-a cincea mişcare, dar 
pe Shae nu păru s-o deranjeze. Zâmbi lasciv când îl simţi 
ţâşnind şi se aplecă, sărutându-i sudoarea de pe frunte. 
Uriaşul meu Lannister, murmură ea. Rămâi în mine, te rog. 
Îmi place să te simt acolo. 

Astfel, Tyrion nu se clinti, doar o cuprinse cu braţele. £ 
atât de plăcut s-o 141 

îimbrățişez şi să fiu îmbrăţişat, gândi el. Cum poate un 
lucru atât de plăcut să fie o crimă pentru care să meriţi să fii 
spânzurat? 

— Shae, spuse el, iubita mea, aceasta trebuie să fie 
ultima noastră întâlnire. 

Pericolul e prea mare. Dacă nobilul meu tată te-ar 
descoperi... 

— Îmi place cicatricea ta. O urmări cu degetul. Te face să 
arăţi foarte fioros şi puternic. 

Tyrion râse. 

— Foarte urât, vrei să spui. 

— Stăp'nul meu nu va fi niciodată urât în ochii mei. 
Sărută crusta care acoperea ciotul zdrenţuit al nasului său. 

— Nu faţa mea trebuie să te preocupe, ci tatăl meu... 

— Nu mă sperie. Acum îmi dă stăp'nul bijuteriile şi 
mătăsurile înapoi? L-am întrebat pe Varys dacă le pot primi, 
când ai fost rănit în luptă, dar n-a vrut să mi le dea. Ce s-ar fi 
ales de ele, dacă tu ai fi murit? 

— N-am murit. lată-mă aici. 

— Ştiu. Shae se vânzoli deasupra lui, zâmbind. Exact 
unde ţi-e locul. Gura ei se îmbufna. Dar cât mai trebuie să 
continui cu Lollys acum, că eşti bine? 

— Ai ascultat ce vorbesc? întrebă Tyrion. Poţi rămâne cu 
Lollys, dacă vrei, dar ar fi mai bine să părăseşti oraşul. 

— Nu vreau să plec. Mi-ai promis că mă muţi iarăşi într-un 
castel, după 


bătălie. Îl strânse uşor între coapse şi Tyrion începu să se 
întărească din nou, în ea. Un Lannister îşi plăteşte 
întotdeauna datoriile, spuneai. 

— Shae, zeii fie blestemaţi, încetează. Ascultă-mă. 
Trebuie să pleci. Oraşul e plin de Tyrelli chiar în clipa asta, iar 
eu sunt atent supravegheat. Nu înţelegi pericolele. 

— Pot să vin la nunta regelui? Lollys nu vrea să meargă. |- 
am spus că n-o s-o violeze nimeni în sala tronului, dar e aşa 
de proastă! Când Shae se rostogoli pe o parte, penisul lui 
ieşi din ea cu un sunet moale, umed. Symon zice că vor fi 
saltimbanci, un turnir al cântăreților, chiar şi o întrecere a 
bufonilor. 

Tyrion aproape că uitase despre blestematul de cântăreţ 
al lui Shae. 

— Cum de ai vorbit cu Symon? 

— l-am spus lui Lady Tanda despre el, iar ea l-a angajat 
pentru Lollys. Muzica o linişteşte când copilul începe să 
lovească. Symon zice că la nuntă va fi un urs dansator, şi 
vinuri de la Arbor. N-am văzut niciodată un urs dansând. 

— Dansează mai prost decât mine. Cântărețul îl preocupa 
pe el, nu ursul. O 

singură vorbă scăpată în urechea cui nu trebuie şi Shae 
ar fi spânzurată. 

— Symon zice că vor fi şaptezeci şi şapte de feluri de 
mâncare şi o sută de porumbei, într-un tort uriaş. Când 
capacul se va deschide, vor ţâşni toţi afară şi vor zbura. 

— După care îşi vor găsi adăpost pe grinzi, de unde va 
ploua cu găinaţ peste oaspeţi. 

142 

Tyrion mai suportase asemenea torturi de nuntă. 
Porumbeilor le plăcea să se uşureze în special deasupra lui, 
sau cel puţin aşa i se păruse întotdeauna. 

— N-aş putea să mă îmbrac în veşmintele mele de mătase 
şi catifea şi să merg ca doamnă, nu ca o slujitoare? Nimeni 
nu-şi va da seama că nu sunt. 

Toată lumea va şti că nu eşti, gândi Tyrion. 


— Lady Tanda s-ar putea întreba unde a găsit slujitoarea 
lui Lollys atâtea giuvaiere. 

— O să fie o mie de invitaţi, zice Symon. Nici măcar nu 
mă va vedea. O să 

găsesc un loc, într-un ungher întunecat, mai jos de 
salieră, dar ori de câte ori te vei ridica să mergi să te uşurezi, 
aş putea să mă furişez afară şi să ne întâlnim. Îi prinse 
penisul în mână şi îl mângâie uşor. Nu voi purta lenjerie sub 
rochie, aşa că 

stâp'nul nu va trebui să mă dezbrace. Se juca cu el, 
plimbându-şi degetele în sus şi-n jos. Sau, dacă vrea, pot să-i 
fac asta. Îi luă bărbăţia în gură. 

Curând, Tyrion fu gata din nou. De data asta, dură mai 
mult. Când termină, Shae se urcă din nou peste el şi i se 
cuibări sub braţ. 

— Ai să mă laşi să vin, nu-i aşa? 

— Shae, e riscant, gemu el. 

O vreme, ea nu scoase nici un cuvânt. Tyrion încercă să 
vorbească despre alte lucruri, dar se lovi de un zid de 
politeţe ursuză, rece şi neînduplecată ca Zidul pe care îl 
colindase cândva, la nord. Zei, aveți milă, gândi el obosit, 
privind cum lumânarea se topeşte, cum am lăsat să se 
întâmple asta din nou, după Tysha? 

Chiar sunt un mare nătărău, aşa cum crede tata? 
Bucuros i-ar fi făcut promisiunea pe care o vroia, bucuros ar 
fi condus-o în dormitorul lui pe braţe, s-o lase să 

se îmbrace în veşmintele de mătase şi catifea pe care le 
iubea atât de mult. Dacă 

ar fi fost după el, ar fi lăsat-o să-i stea alături la masa de 
nuntă a lui Joffrey şi să 

danseze cu toţi urşii cu care ar fi vrut. Dar n-o putea 
vedea spânzurată. 

Când lumânarea se stinse, Tyrion se desprinse din 
îmbrăţişarea ei şi aprinse o alta. Apoi dădu ocol camerei şi 
ciocăni fiecare perete în parte, căutând uşa secretă. Shae îl 


privea, cu genunchii la piept şi braţele în jurul picioarelor. În 
cele din urmă, spuse: 

— Sunt sub pat. Treptele secrete. 

Tyrion se uită la ea neîncrezător. 

— Sub pat? Patul e din piatră masivă. Cântăreşte o 
jumătate de tonă. 

— Este un loc unde Varys apasă şi patul se ridică drept în 
sus. L-am întrebat cum face, iar el mi-a spus că e ovrajă. 

— Da. Tyrion nu-şi putu stăpâni un zâmbet larg. O vrajă 
care se cheamă 

contragreutate. 

Shae se ridică în picioare. 

— Ar trebui să mă întorc. Uneori bebeluşul mişcă şi atunci 
Lollys se trezeşte şi mă strigă. 

— Varys trebuie să sosească din clipă în clipă. Probabil ne 
ascultă fiecare 143 

cuvânt. Tyrion aşeză jos lumânarea. Avea o pată udă pe 
pantaloni, în partea din faţă, dar în întuneric ar trebui să 
treacă neobservată. Îi spuse lui Shae să se îmbrace şi să-l 
aştepte pe eunuc. 

— Aşa voi face, promise ea. Tu eşti leul meu, nu-i aşa? 
Uriaşul meu Lannister. 

— Da, răspunse el, iar tu eşti... 

— ... târfa ta. Shae îi aşeză un deget pe buze. Ştiu. Aş fi 
doamna ta, dar nu se poate. Altfel m-ai duce la ospăț. Nu 
contează. Îmi place să-ţi fiu târfă, Tyrion. 

Doar păstrează-mă, leul meu, şi ai grijă de mine. 

— Aşa voi face. Nebunule, nebuniile, strigă glasul său 
interior. De ce ai spus asta? Ai venit aici ca s-o trimiţi 
departe. În schimb, o mai sărută o dată. 

Drumul înapoi i se păru lung şi stingher. Podrick Payne 
dormea în patul lui de campanie, la piciorul patului lui 
Tyrion, dar piticul îl trezi. 

— Bronn, spuse el. 

— Ser Bronn? Pod îşi frecă ochii, alungându-şi somnul. 
Oh, să-l aduc? 


Stăpâne? 

— Păi, nu, te-am trezit să stăm la taifas despre felul cum 
se îmbracă, zise Tyrion, dar îşi irosi sarcasmul. Pod îl privi cu 
gura căscată, nedumerit, până când Tyrion îşi ridică mâinile 
şi spuse: Da, adu-l. Adu-l acum. 

Flăcăul se îmbrăcă în grabă şi ieşi valvârtej din cameră. 
Sunt chiar atât de înfricoşător? se întrebă Tyrion, 
schimbându-se în cămaşa de noapte şi turnându-şi nişte vin. 

Era la cea de-a treia cupă şi noaptea trecuse când Pod 
reveni, în sfârşit, cu cavalerul mercenar după el. 

— Sper că flăcăul a avut un motiv serios să mă târască 
afară din casa Chatayei, zise Bronn, aşezându-se. 

— Casa Chatayei? făcu Tyrion iritat. 

— E bine să fii cavaler. Nu mai cauţi bordelurile mai 
ieftine din josul străzii. 

Bronn zâmbi. Acum putem vorbi de Alayaya şi Marei în 
acelaşi pat de puf, cu Ser Bronn la mijloc. 

Tyrion fu nevoit să-şi înghită frustrarea. Bronn avea 
dreptul să se culce cu Alayaya ca orice alt bărbat, dar... W- 
am atins-o niciodată, oricât mi-aş fi dorit, dar Bronn n-are de 
unde să ştie asta. Ar fi trebuit să-şi țină bărbăția departe de 
ea. Tyrion nu îndrăznea să viziteze casa Chatayei. Dacă ar 
face-o, Cersei s-ar îngriji ca tatăl lor să afle şi Yaya ar avea de 
îndurat mai mult decât o biciuire. Îi trimisese fetei un colier 
din argint şi jad şi o pereche de brățări pe potrivă, 
prezentându-şi astfel scuzele, dar în afară de asta... 

E zadarnic. 

— Există un cântăreţ care-şi spune Symon Limbă de 
Argint, zise Tyrion obosit, lăsând la o parte sentimentul 
vinovăţiei. Cântă uneori pentru fiica Doamnei Tanda. 

— Ce-i cu el? 

144 

Omoară-l, ar fi putut să spună, dar omul nu făcuse nimic, 
doar cântase câteva cântece. Şi-i umpluse căpşorul lui Shae 
Cu vise despre porumbei şi urşi dansatori. 


— Găseşte-l, spuse el, în schimb. Găseşte-l înainte să-l 
găsească altcineva. 


ARYA 


Scotea legume din pământ, în grădina unui om mort, 
când auzi cântecul. 

Arya înţepeni, neclintită ca o stâncă, ascultând, cu cei 
trei morcovi din mână 

daţi uitării dintr-odată. Se gândi la Măştile însângerate şi 
la oamenii lui Roose Bolton şi un fior de spaimă îi cobori pe 
şira spinării. Nu-i drept, când am găsit, în sfârşit, Tridentul, 
când credeam că suntem aproape în siguranță. 

Numai că, de ce ar cânta Măştile? 

Cântecul venea din susul râului, de undeva de dincolo de 
colina dinspre est. 

— Spre Gulltown am pornit, s-o văd pe frumoasa 
fecioară, hei-ho, hei-ho... 

Arya se ridică în picioare, cu morcovii atârnându-i din 
mână. Se auzea ca şi cum un cântăreţ venea de-a lungul 
râului. Puţin mai departe, printre verze, Plăcintă Fierbinte 
auzea şi el cântecul, judecând după expresia de pe chipul 
lui. 

Gendry se culcase la umbra casei pârjolite şi nu auzea 
nimic. 

— Îi voi fura un dulce sărut cu vârful sabiei, hei-ho, hei- 
ho. 

| se păru că aude şi o harpă de lemn, dincolo de susurul 
apei. 

— Auzi? întrebă Plăcintă Fierbinte cu o şoaptă răguşită, 
strângând în braţe un morman de varză. Vine cineva. 

— Du-te şi trezeşte-l pe Gendry, îi spuse Arya. Scutură-l 
doar de umăr, nu face mare tărăboi. Gendry era uşor de 
trezit, spre deosebire de Plăcintă Fierbinte, căruia trebuia să- 
i tragi şuturi şi să-i strigi în urechi. 

— O voi face iubita mea şi ne vom odihni în umbră, hei- 
ho, hei-ho. Cântecul se auzea tot mai puternic, cu fiecare 


cuvânt. 

Plăcintă Fierbinte îşi desfăcu braţele. Verzele căzură pe 
pământ, cu bufnituri surde. 

— Trebuie să ne ascundem. 

Unde? Coliba pârjolită şi grădina năpădită de buruieni se 
aflau chiar pe malul Tridentului. Câteva sălcii creşteau de-a 
lungul albiei râului, iar mai jos, în apele mocirloase de la 
mal, era stufăriş, dar prin preajmă terenul era, în cea mai 
mare parte, ca-n palmă. Știam că n-ar fi trebuit să ieşim din 
pădure, gândi ea. Însă 

fuseseră atât de flămânzi, iar grădina era o ispită prea 
mare. Pâinea şi brânza furate de la Harrenhal se terminaseră 
cu şase zile în urmă, pe când se aflau în inima pădurii. 

— Du-l pe Gendry, împreună cu caii, în spatele colibei, 
hotări ea. O parte din zid era încă în picioare, destul de 
mare, poate, ca să ascundă doi băieţi şi trei cai. 

Dacă nu nechează caii şi dacă acel cântăreț nu vine să 
scotocească prin grădină. 

145 

— Dar tu? 

— Eu o să mă ascund după copac. Probabil e singur. Dacă 
mă supără, îl omor. 

Du-te. 

Plăcintă Fierbinte plecă şi Arya aruncă morcovii şi îşi 
scoase sabia furată de după umăr. Îşi prinsese teaca de-a 
curmezişul spatelui. Sabia lungă era făurită pe măsura unui 
bărbat şi se lovea de pământ când o purta pe şold. În plus, e 
prea grea, gândi ea, simțind lipsa Acului, aşa cum se 
întâmpla de fiecare dată când lua sabia aceea grosolană în 
mână. Dar era o sabie şi putea ucide cu ea, asta era 
suficient. 

Tiptil, se îndreptă către salcia bătrână şi mare care 
creştea la răspântia drumului şi se aşeză cu un genunchi în 
iarbă şi noroi, sub paravanul ramurilor plângătoare. Voi, 
vechi zei, se rugă ea, în timp ce glasul cântăreţului se auzea 
tot mai tare, voi, zei ai copacilor, ascundeți-mă şi faceți-l să 


treacă pe lângă mine. În clipa următoare, un cal necheză şi 
cântecul se frânse brusc. A auzit, înţelese Arya, dar poate că 
e singur sau, dacă nu e, poate că e la fel de speriat de noi 
cum suntem noi de el. 

— Ai auzit? întrebă un glas de bărbat. E ceva dincolo de 
zidul ăla, aş zice. 

— Da, răspunse un al doilea glas, mai profund. Ce crezi c- 
ar putea să fie, Arcaşule? 

Doi, aşadar, Arya îşi muşcă buza. Nu-i putea vedea din 
locul unde stătea îngenuncheată, din cauza sălciei. Dar îi 
putea auzi. 

— Un urs. Un al treilea sau iarăşi primul glas. 

— Un urs cu o grămadă de carne, zise glasul mai gros. ŞI 
o grămadă de grăsime, toamna. Bună de mâncat, dacă e 
pregătită cum se cuvine. 

— Poate că e un lup. Poate un leu. 

— Cu patru picioare, ce crezi? Sau cu două? 

— N-are nici o importanţă. Sau are? 

— Nu, din câte ştiu eu. Arcaşule, ce vrei să faci cu toate 
săgețile alea? 

— Să trag câteva peste zid. Orice s-ar ascunde acolo va 
jeşi afară cât ai bate din palme. Stai să vezi. 

— Dar dacă e vreun om cinstit? Sau o biată femeie cu 
copilul la sân? 

— Un om cinstit ar ieşi să-şi arate faţa. Doar un tâlhar ar 
sta pitit şi ne-ar pândi. 

— Da, asta aşa-i. Dă-i drumul şi aruncă-ţi săgețile. 

Arya sări în picioare. 

— Nu! Le arătă sabia. Erau trei, vedea acum. Doar trei. 
Syrio se putea lupta cu mai mult de trei, iar ea îi avea pe 
Gendry şi Plăcintă Fierbinte să i se alăture, poate. Dare; 
sunt băieți, iar aceştia sunt bărbați. 

Călătoreau pe jos, murdari şi plini de noroi. Îşi dădu 
seama care era cântăreţul, după harpa de lemn pe care o 
legăna la piept, aşa cum o mamă ar legăna un prunc. 


Un bărbat mărunt, de vreo cincizeci de ani după 
înfăţişare, cu o gură mare, un nas 146 

ascuţit şi părul rar, castaniu. Verdele spălăcit al hainelor 
sale se amesteca ici şi colo cu petice vechi de piele maro. 
Purta o pereche de pumnale la şold şi o secure de pădurar 
atârnată pe spate. 

Bărbatul de lângă el era cu mai bine de treizeci de 
centimetri mai înalt şi avea înfăţişarea unui soldat. Din 
centura-i de piele ţintată atârnau o sabie lungă şi un 
pumnal, pe cămaşă avea cusute şiruri de inele de argint 
suprapuse, iar capul îi era acoperit de un coif negru de fier, 
de forma unui con. Avea dinţii stricaţi şi o barbă 

castanie, stufoasă, dar mantia lui galbenă, cu glugă, era 
cea care sărea în ochi. 

Groasă şi grea, pătată ici cu iarbă, colo cu sânge, 
zdrenţuită la margini şi peticită 

cu piele de căprioară pe umărul drept, mantia îi dădea 
bărbatului voinic înfăţişarea unei păsări galbene, uriaşe. 

Ultimul era un tânăr subţirel, ca şi arcul său lung, dar nu 
chiar atât de înalt. 

Roşcovan şi pistruiat, purta o cămaşă de zale cu ţinte, 
cizme, mănuşi de piele fără 

degete şi o tolbă pe spate. Săgeţile sale aveau la capăt 
pene de gâscă şi şase dintre ele stăteau înfipte în pământ, în 
faţa lui, ca un gărduleţ. 

Cei trei bărbaţi o priviră cum stătea acolo, în drum, cu 
sabia în mână. Apoi cântăreţul ciupi alene o coardă. 

— Bâăiete, zise el, lasă jos sabia aia chiar acum, dacă nu 
vrei cu orice preţ să te răneşti. E prea mare pentru tine, 
flăcăule şi, în plus, Anguy, aici de faţă, ar putea să văre trei 
săgeți în tine înainte să poţi spera să ne atingi. 

— N-ar putea, răspunse Arya, şi sunt fată. 

— Aşa. Cântărețul făcu o plecăciune. Să-mi fie cu iertare. 

— Vedeţi-vă de drum. Mergeţi înainte, iar tu continuă să 
cânţi, ca să ştim unde sunteţi. Plecaţi şi lăsaţi-ne în pace, şi 
n-am să vă omor. 


Pistruiatul izbucni în râs. 

— Lem, n-o să ne omoare, ai auzit? 

— Am auzit, răspunse Lem, soldatul voinic cu vocea 
groasă. 

— Copilă, zise cântăreţul, lasă sabia şi o să te ducem într- 
un loc sigur, unde o să te alegi cu nişte mâncare caldă în 
burta aia. Sunt lupi prin părţile astea şi lei şi lucruri mult mai 
rele. Nu-i un loc unde să se plimbe o fetiţă singură. 

— Nu e singură. Gendry ieşi călare din spatele zidului 
colibei, urmat de Plăcintă Fierbinte, ducând de căpăstru 
calul Aryei. În cămaşa lui de zale, cu sabia în mână, Gendry 
părea aproape bărbat în toată firea şi avea un aer periculos. 

Plăcintă Fierbinte arăta ca Plăcintă Fierbinte. Faceţi cum 
v-a spus şi lăsaţi-ne în pace, îi ameninţă Gendry. 

— Doi şi trei, numără cântăreţul, şi atâţia sunteţi toţi? Şi 
caii, bineînţeles, frumoşi cai. De unde i-aţi furat? 

— Sunt ai noştri. Arya le urmărea fiecare mişcare. 
Cântărețul îi distrăgea întruna atenţia cu vorbăria lui, dar cel 
periculos era arcaşul. Dacă aş putea să scot o săgeată din 
pământ... 

— Ne spuneţi cum vă numiţi, ca nişte oameni cinstiţi? îi 
întrebă pe băieţi. 

147 

— Eu sunt Plăcintă Fierbinte, spuse Plăcintă Fierbinte fără 
întârziere. 

— Da, bravo ţie. Bărbatul zâmbi. Nu mi-e dat să întâlnesc 
în fiecare zi un flăcău cu un nume atât de gustos. Şi cum le- 
o fi zicând prietenilor tăi? Cotlet de Berbec şi Porumbel? 

Gendry privi mânios din şa. 

— De ce ţi-aş spune numele meu? Nu le-am auzit pe ale 
voastre. 

— Ei, bine, cât despre asta, eu sunt Tom Şaptepâăraie, dar 
mi se spune Tom Şaptecoarde, sau Tom de Şapte. Mocofanul 
asta cu dinţii negri este Lem, prescurtarea de la Mantie-de- 
Lămâie. Mantia lui e galbenă, vezi, iar Lem e acru ca o 


lămâie. Şi flăcăul de colo e Anguy, sau Arcaşul, cum ne place 
să-i spunem. 

Acum, voi cine sunteţi? întrebă el cu glasu-i grav pe care 
Arya îl auzise printre crengile sălciei. 

Nu era pregătită să-şi divulge adevăratul nume atât de 
uşor. 

— Porumbelul, dacă vreţi, răspunse ea. Nu-mi pasă. 
Bărbatul voinic râse. 

— Un porumbel cu sabie, zise el. Asta chiar e ceva ce nu 
vezi toată ziua. 

— Eu sunt Taurul, zise Gendry, luându-se după Arya. Nu-l 
putea învinui că 

prefera să-şi spună Taurul în loc de Cotlet de Berbec. 

Şaptecoarde zdrăngăni din harpă. 

— Plăcintă Fierbinte, Porumbelul şi Taurul. Sunteţi scăpaţi 
din bucătăria Lordului Bolton, nu-i aşa? 

— De unde ai ştiut? întrebă Arya încurcată. 

— Porţi un blazon pe piept, micuța mea. 

Arya uitase asta o clipă. Pe sub mantie, purta încă jiletca 
sa frumoasă de paj, cu bărbatul jupuit al Dreadfortului cusut 
pe piept. 

— Nu-mi spune micuța mea. 

— De ce nu? se miră Lem. Eşti destul de mică. 

— Sunt mai mare decât am fost. Nu mai sunt un copil. 
Copiii nu omorau oameni, iar ea o făcuse. 

— Îmi dau seama, Porumbel. Nici unul nu e copil, nu când 
aţi fost ai lui Bolton. 

— N-am fost niciodată. Plăcintă Fierbinte nu ştia când să 
tacă. Am fost la Harrenhal înainte să vină el, atâta tot. 

— Aşadar, sunteţi pui de lei, aşa stă treaba? întrebă Tom. 

— Nici aşa. Nu suntem oamenii nimănui. Voi ai cui 
sunteţi? 

Anguy Arcaşul spuse: 

— Suntem oamenii regelui. Arya se încruntă: 

— Care rege? 

— Regele Robert, răspunse Lem, în mantia lui galbenă. 


— Beţivanul âla bătrân? făcu Gendry dispreţuitor. E mort, 
ucis de vreun mistreţ, toată lumea ştie asta. 

— Da, băiete, răspunse Tom Şaptecoarde, şi cu atât mai 
rău. Smulse harpei 148 

sale o notă tristă. 

Arya nu credea nicidecum că erau oamenii regelui. 
Arătau mai degrabă ca nişte tâlhari, jerpeliţi din cap până-n 
picioare. Nici măcar nu aveau cai. Oamenii regelui ar fi avut 
cai. 

Dar pe Plăcintă Fierbinte îl luă gura pe dinainte. 

— Noi căutăm Riverrunul, spuse el. Câte zile sunt de mers 
călare, ştiţi cumva? 

Aryei îi venea să-l omoare. 

— Tu taci acolo, sau o să-ţi îndes nişte pietre în gura aia 
mare şi proastă. 

— Până la Riverrun e cale lungă, în susul râului. O cale 
lungă şi flămândă. Nu v-ar plăcea o masă fierbinte înainte de 
a pleca? Nu departe se află un han al unor prieteni ai noştri. 
Am putea să bem împreună nişte bere şi să luăm o 
îmbucătură 

de pâine, în loc să ne certăm. 

— Un han? Aryei îi chiorăiau maţele gândindu-se la 
mâncarea caldă, dar nu avea încredere în acest Tom. Nu 
oricine îţi vorbea prietenos îţi era cu adevărat prieten. E 
aproape, zici? 

— Trei kilometri în amonte, răspunse Tom. Cel mult o 
leghe. 

Gendry arăta pe cât de şovăielnic era. 

— Cum adică prieteni? întrebă el precaut. 

— Prieteni. Ai uitat ce sunt prietenii? 

— Sharna e numele hangiţei, interveni Tom. Are limba 
ascuţită şi o privire aprigă, asta recunosc, dar are inima 
bună şi îi plac fetiţele. 

— Nu sunt fetiţă, zise Arya furioasă. Cine mai e acolo? Ai 
spus prieteni. 


— Soţul Sharnei şi un orfan pe care l-au luat de suflet. Nu 
vă vor face nici un râu. Au bere, dacă crezi că eşti destul de 
mare. Pâine proaspătă şi poate o bucăţică 

de carne. Tom aruncă o privire către colibă. Şi, în plus, 
orice aţi furat din grădina Bătrânului Pate. 

— N-am furat nimic, zise Arya. 

— Atunci eşti fiica Bătrânului Pate? O soră? O soţie? Nu 
mă minţi, Porumbel, l-am îngropat pe Bătrânul Pate cu 
mâinile mele, chiar acolo, sub salcia aia unde te ascundeai, 
şi nu semeni cu el. Scoase un sunet trist de pe strunele 
harpei. Am îngropat mulţi oameni de treabă în anul ce a 
trecut, dar nu vrem să vă îngropăm şi pe voi. Jur pe harpa 
mea. Arcaşule, fă-i o demonstraţie. 

Mâna arcaşului se mişcă mai iute decât ar fi crezut Arya. 
Săgeata şuieră pe lângă capul ei, la doi centimetri de 
ureche, şi se împlântă în trunchiul sălciei din spatele ei. 
Arcaşul avea pregătită deja o a doua săgeată. Crezuse că a 
înţeles ce voia să spună Syrio prin: fii ager ca un şarpe şi 
moale ca mătasea verii, dar acum ştia că nu înţelesese. 
Săgeata băzâi în spatele ei, ca o albină. 

— Ai ratat, spuse ea. 

— Mare nătăfleaţă eşti dacă crezi asta, zise Anguy. Se duc 
unde le trimit. 

— Chiar aşa, fu de acord Lem Mantie-de-Lămâie. 

Erau vreo doisprezece paşi între arcaş şi vârful sabiei ei. 
Nu avem nici o şansă, 149 

îşi dădu seama Arya, dorindu-şi să aibă un arc ca acesta 
şi priceperea de a-l mânui. Posacă, îşi cobori sabia lungă 
până când vârful atinse pământul. 

— Venim să vedem hanul ăla, cedă ea, încercând să-şi 
ascundă îndoiala din inimă în spatele unor vorbe îndrăzneţe. 
Voi veţi merge în faţă, pe jos, iar noi vom veni în urma 
voastră, ca să putem vedea ce faceţi. 

Tom Şaptecoarde făcu o plecăciune adâncă şi spuse: 

— În faţă, în spate, n-are nici o importanţă. Haideţi, 
băieţi, să le arătăm drumul. Anguy, mai bine ai scoate din 


pământ săgețile alea, n-o să mai avem nevoie de ele aici. 

Arya îşi vâri sabia în teacă şi traversă drumul spre locul 
unde prietenii ei stăteau pe cai, ţinându-se la distanţă de cei 
trei străini. 

— Plăcintă Fierbinte, du-te şi adu verzele alea, spuse ea, 
sărind în şa. Şi morcovii. 

Măcar de data asta băiatul nu se împotrivi. Porniră la 
drum aşa cum dorise ea, conducându-şi caii încet pe drumul 
brăzdat de făgaşe, la zece paşi în urma celor trei bărbaţi 
care mergeau pe jos. Dar nu după mult timp, se pomeniră 
cumva chiar în spatele lor. Tom Şaptecoarde păşea încet şi 
îşi zdrăngănea harpa în timpul mersului. 

— Ştiţi vreun cântec? îi întrebă el. Mi-ar plăcea din suflet 
să am cu cine să 

cânt, chiar mi-ar plăcea. Lem nu e în stare să scoată un 
sunet, iar flăcăul nostru cu arcul lung ştie doar balade de 
hotar, fiecare lungă de o sută de versuri. 

— Cântăm cântece adevărate, în ţinuturile hotarelor, zise 
blajin Anguy. 

— E o prostie să cânţi, zise Arya. Cântatul face gălăgie. V- 
am auzit din depărtare. Am fi putut să vă omoram. 

Zâmbetul lui Tom spunea că nu era de aceeaşi părere. 

— Sunt lucruri şi mai rele decât să mori cu un cântec pe 
buze. 

— Dacă ar fi fost lupi prin preajmă, am fi ştiut, bombăni 
Lem. Sau lei. Astea sunt pădurile noastre. 

— N-aţi ştiut că suntem acolo, zise Gendry. 

— Păi, flăcăule, n-ar trebui să fii aşa de sigur de asta, zise 
Tom. Uneori un om ştie mai multe decât spune. 

Plăcintă Fierbinte se foi în şa. 

— Eu ştiu cântecul despre urs, spuse el. O parte din el, 
oricum. 

Tom îşi trecu degetele peste coarde. 

— Atunci, hai să-l auzim, băiete-plăcintă. Îşi dădu capul 
pe spate şi începu să 

cânte: Era un urs, un urs, un urs. Negru şi brun şi păros. 


Plăcintă Fierbinte i se alătură cu înflăcărare, chiar săltând 
uşurel în şa, pe versuri. Arya se uita la el cu gura căscată. 
Avea glas şi cânta bine. N-a făcut niciodată nimic bine, în 
afară de copt, îşi zise în sinea ei. 

Un pârâiaş se vărsa în Trident, ceva mai încolo. În timp ce 
traversau apa, o rață 

ţâşni din stufăriş, la cântecul lor. Anguy se opri în loc, îşi 
desfăcu arcul, întinse o 150 

săgeată şi o dobori. Pasărea se prăbuşi în valuri, nu 
departe de mal. Lem îşi scoase mantia galbenă şi intră în 
apă, până la genunchi, s-o recupereze, văicărindu-se tot 
timpul. 

— Crezi că s-ar putea ca Sharna să aibă lămăi, acolo jos, 
în beciul ăla al ei? îl întrebă Anguy pe Tom, în timp ce-l 
priveau pe Lem împroşcând apa şi înjurând. 

O fată din Dorne mi-a gătit odată rață cu lămâi. Părea 
nostalgic. 

Tom şi Plăcintă Fierbinte îşi reluară cântecul pe celălalt 
mal al pârâului, cu rața atârnând de centura lui Lem, pe sub 
mantia-i galbenă. Cântecul făcea drumul să pară cumva mai 
scurt. Nu după mult timp hanul se ivi în faţa lor, înălţându- 
se în buza râului, în locul unde Tridentul cotea către nord. Pe 
măsură ce se apropiau, Arya se uita chiorâş la el, bănuitoare. 
Nu arăta ca un bârlog de tâlhari; avea o înfăţişare 
prietenoasă, chiar îmbietoare, cu etajul văruit, acoperişul de 
ardezie şi fumul răsucindu-se leneş din horn. Era înconjurat 
de grajduri şi alte acareturi, iar în spate se aflau un arbore, 
meri şi o mică grădină. Hanul avea chiar şi propriul doc ce 
pătrundea în râu, şi... 

— Gendry, îl chemă ea cu glasul scăzut şi precipitat. Au 
barcă. Am putea să 

călătorim pe apă restul drumului până la Riverrun. Cred 
că am ajunge mai repede decât călare. 

Gendry părea sceptic. 

— Ai condus vreodată o barcă? 

— Ridici vela, răspunse ea, şi vântul o împinge. 


— Şi dacă vântul bate în altă direcţie? 

— Atunci foloseşti vâslele. 

— Împotriva curentului? Gendry se încruntă. Nu ar merge 
încet? Şi dacă barca se răstoarnă şi cădem în apă? Oricum, 
nu e barca noastră, ea hanului. 

Am putea s-o luăm. Arya îşi muşcă buza şi nu spuse 
nimic. Descălecară în faţa grajdurilor. Nu se mai zărea 
nimeni, dar ea observă urme proaspete de bălegar în multe 
dintre boxe. 

— Unul dintre noi trebuie să păzească animalele, zise ea 
cu prudenţă. 

Tom o auzi. 

— Nu-i nevoie, Porumbel. Haideţi să mâncaţi, caii sunt în 
siguranţă. 

— Eu rămân aici, zise Gendry, neluându-l în seamă pe 
cântăreţ. Puteţi veni după mine, după ce mâncaţi ceva. 

Clătinând aprobator din cap, Arya porni după Plăcintă 
Fierbinte şi Lem. Sabia îi era încă pe spate, în teacă, iar ea îşi 
ţinea mâna aproape de mânerul pumnalului furat de la 
Roose Bolton, în caz că n-o să-i fie pe plac ce va găsi 
înăuntru. 

Tăbliţa pictată de deasupra uşii înfăţişa imaginea unui 
rege bătrân, îngenuncheat. Înăuntru se afla sala de mese, 
unde o femeie urâtă, foarte înaltă, cu bărbia noduroasă, 
stătea cu mâinile în şold, cu o privire fioroasă. 

— Nu sta aşa acolo, băiete, pufni ea. Sau eşti fată? Orice 
ai fi, îmi blochezi intrarea. /ntră sau ieşi. Lem, ce ţi-am spus 
eu despre podeaua mea? Eşti plin de 151 

noroi. 

— Am prins o rață. Lem ridică pasărea, ca pe un stindard 
de pace. 

Femeia i-o smulse din mână. 

— Anguy a prins o rață, vrei să spui. Scoate-ţi cizmele, 
eşti surd sau doar nătărău? Femeia se întoarse: Bărbate! 
strigă ea cât o ţinea gura. Vino-ncoa! S-au întors băieţii. 
Bărbate! 


Urcând scările dinspre beci, apăru, bombănind, un bărbat 
cu un şorţ plin de pete. Era cu un cap mai scund decât 
femeia, cu faţa aspră şi o piele fleşcăită, gălbuie, pe care 
încă se zăreau urme de vărsat. 

— Sunt aici, femeie. Nu mai urla. Acum ce mai e? 

— Atârnă asta, zise ea, înmânându-i rața. Anguy se foi. 

— Ne gândeam că am putea s-o mâncăm. Cu lămâi, dacă 
al. 

— Lămâi. Şi de unde să luăm noi lămâi? Te crezi la Dorne, 
neghiob pistruiat? 

Ce ar fi să te duci în spate, în livada cu lămăi, să culegi 
un coş şi nişte măsline frumuşele, şi, de ce nu, nişte rodii? 
Clătină un deget spre el. Acum, presupun c-aş 

putea s-o prepar cu mantia lui Lem, dacă pofteşti, dar 
numai după ce stă la uscat vreo câteva săptămâni. Veţi 
mânca iepure sau nu veţi mânca nimic. lepurele la frigare se 
face cel mai repede, dacă sunteţi flămânzi. Sau poate vă 
place înăbuşit, cu bere şi ceapă. 

Arya aproape că simţea gustul iepurelui. 

— N-avem bani, dar am adus nişte morcovi şi varză pe 
care vi le-am putea da în schimb. 

— Nu zău? Şi unde să fie? 

— Plăcintă Fierbinte, dă-i varza, spuse Arya, iar băiatul 
făcu întocmai, însă 

apropiindu-se de femeie cu băgare de seamă, de parcă ar 
fi fost Rorge sau Muşcătorul sau Vargo Hoat. 

Femeia cercetă varza îndeaproape, iar pe băiat şi mai 
îndeaproape. 

— Unde e plăcinta fierbinte? 

— Aici. Eu. E numele meu. lar ea este... ăăă... Porumbelul. 

— Nu sub acoperişul meu. Eu dau mesenilor şi 
mâncărurilor mele nume diferite, ca să-i pot deosebi. 
Bărbate! 

Bărbatul ieşise, dar la strigătul ei, sosi în goană înapoi. 

— Rața e atârnată. Acum ce mai e, femeie? 


— Spală legumele astea! porunci ea. Voi, ceilalţi, staţi jos 
până ce mă apuc eu de iepuri. Băiatul vă va aduce de băut. 
Privi în josul nasului ei lung, către Arya şi Plăcintă Fierbinte. 
N-am obiceiul să servesc băutură copiilor, dar cidrul s-a 
terminat, n-am vaci pentru lapte şi apa are gust de război, 
cu toate cadavrele plutind în josul râului. Dacă v-aş da o 
cană de supă plină de muşte moarte, aţi bea-o? 

— Arry da, zise Plăcintă Fierbinte. Vreau să spun 
Porumbelul. 

— Şi Lem la fel, sugeră Anguy, cu un zâmbet şiret. 

152 

— Nu-ţi face tu griji pentru Lem, zise Sharna. Am bere 
pentru toţi. Porni spre bucătărie, târşâindu-şi picioarele. 

Anguy şi Tom Şaptecoarde se aşezară la masa de lângă 
cămin, în timp ce Lem îşi agăța mantia mare şi galbenă într- 
un cârlig. Plăcintă Fierbinte se prăbuşi pe o bancă, la masa 
de lângă uşă, iar Arya se înghesui lângă el. 

Tom îşi desfăcu harpa. 

— Un han singuratic pe un drum de pădure, începu el să 
cânte, dibuind încet, după ureche, câte un sunet care să 
meargă cu versurile. Soţia hangiului era urâtă, ca o broască 
râioasă. 

— Încetează cu asta imediat, sau nu vom mai primi nici 
un iepure, îl preveni Lem. Ştii cum e ea. 

Arya se aplecă spre Plăcintă Fierbinte. 

— Ştii să conduci o barcă? îl întrebă. 

Înainte ca el să apuce să răspundă, un băiat îndesat de 
cincisprezece sau şaisprezece ani îşi făcu apariţia cu stacane 
de bere. Plăcintă Fierbinte şi-o luă pe a lui, reverenţios, cu 
ambele mâini şi, după ce sorbi, afişă cel mai larg zâmbet pe 
care Arya îl văzuse vreodată la el. 

— Bere, şopti el. Şi iepure. 

— Ei, bine, în cinstea Înălţimii Sale, strigă vesel Anguy 
Arcaşul, ridicând halba într-un toast. Cei şapte să-l apere pe 
rege! 


— Toţi doisprezece, mormăi Lem Mantie-de-Lămăie. Bău şi 
îşi şterse spuma de la gură cu dosul palmei. 

Bărbatul năvăli pe uşa din faţă, cu un şorţ plin de legume 
spălate. 

— În grajduri sunt cai străini, anunţă el, de parcă n-ar fi 
ştiut cu toţii. 

— Da, zise Tom lăsând harpa deoparte, şi sunt cai mai 
buni decât cei trei pe care i-ai dat tu. 

Bărbatul aruncă legumele pe o masă, iritat. 

— Eu nu i-am dat pe degeaba, i-am vânaut la un preţ bun 
şi ne-am ales cu o barcă. Oricum, voi, băieţi, trebuia să-i 
aduceţi înapoi. 

Ştiam eu că sunt tâlhari, gândi Arya, ciulind urechea. 
Mâna îi alunecă sub masă, atingând mânerul pumnalului, să 
se asigure că era acolo. Dacă încearcă să 

ne jefuiască, o să le pară rău. 

— Nu ne-au ieşit în cale, zise Lem. 

— Ei, bine, eu, unul, i-am trimis. Probabil aţi fost beţi sau 
aţi dormit. 

— Noi? Beţi? Tom dădu pe gât o duşcă zdravănă de bere. 
Niciodată! 

— Aţi fi putut să-i capturați chiar voi, îi spuse Lem. 

— Ce? Doar cu băiatul ăsta? Ţi-am spus de două ori, 
bătrâna era plecată la Lamswold s-o ajute pe acea Fern să-şi 
nască pruncul. Şi mai mult ca sigur că unul dintre voi a 
plantat copilul ăla în pântecele bietei fete. Îi aruncă lui Tom 
o privire aspră. Tu, aş pune rămăşag, cu harpa aia ata, 
cântând toate cântecele alea triste, doar ca s-o faci pe biata 
femeie să-şi ridice fusta. 

153 

— Dacă un cântec face o fecioară să dorească să-şi 
dezbrace veşmintele şi să 

simtă soarele bun şi cald sărutându-i pielea, ei, bine, e 
vina cântăreţului? întrebă 

Tom. Şi în plus, pe Anguy îl plăcea ea. Pot să-ţi ating 
arcul? am auzit-o întrebându-l. Ooohh, e atât de neted şi de 


puternic. Pot să-l mângâi puţin? 

Soţul mâărâi. 

— Tu şi Anguy, n-are importanţă care. Sunteţi la fel de 
vinovaţi ca şi mine pentru cai. Au fost trei, ştii. Ce poate face 
un singur om când are în faţă trei? 

— Trei, făcu Lem batjocoritor, dar printre ei o femeie şi 
unul în lanţuri, ai spus-o chiar tu. 

Bărbatul se strâmbă. 

— O femeie voinică, îmbrăcată ca un bărbat. Şi cel în 
lanţuri... nu mi-a plăcut privirea lui. 

Anguy zâmbi deasupra berii sale. 

— Mie, când nu-mi plac ochii cuiva, îiî 
unui. 

Arya îşi aminti săgeata care îi trecuse pe lângă ureche. Îşi 
dorea să ştie să tragă 

cu arcul. 

Soţul nu era impresionat. 

— Tu taci când vorbesc cei mari. Bea-ţi berea şi ţine-ţi 
gura, sau o pun pe bătrână să vină cu lingura la tine. 

— Cei mari vorbesc prea mult, şi n-am nevoie să-mi spui 
tu să-mi beau berea. 

Bău cu nesaţ, ca să demonstreze că aşa era. 

Arya făcu la fel. După zile de băut apă din păraie şi bălți, 
şi pe urmă din Tridentul mocirlos, berea era la fel de bună ca 
micile înghiţituri de vin pe care i le îngăduia tatăl ei. Dinspre 
bucătărie, venea un miros de îi lăsa gura apă, dar gândul îi 
era încă numai la barca aceea. Va fi mai greu s-o conducem 
decât s-o furăm. 

Dacă aşteptăm până când adorm cu toții... 

Slujitorul reapăru cu felii mari, rotunde, de pâine. Arya 
rupse hămesită o bucată şi muşcă din ea. Dar era greu de 
mestecat, cumva bătucită şi cu cocoloaşe şi arsă la fund. 

Plăcintă Fierbinte se strâmbă îndată ce gustă din ea. 

— E pâine proastă, spuse el. E arsă şi tare, pe deasupra. 

— E mai bună înmuiată în tocană, zise Lem. 


nfig o săgeată într- 


— Ba nu, făcu Anguy, dar ai mai puţine şanse să-ţi rupi 
dinţii. 

— Poţi s-o mănânci sau să faci foamea, zise bărbatul. Arăt 
eu ca un nenorocit de brutar? Mi-ar plăcea să te văd făcând 
una mai bună. 

— AŞ putea, răspunse Plăcintă Fierbinte. E uşor. Ai 
frământat coca prea mult, de aia e aşa de greu de mestecat. 
Mai luă o sorbitură de bere şi începu să 

vorbească drăgăstos despre pâine, plăcinte şi tarte, toate 
lucrurile care îi plăceau. 

Arya îşi dădu ochii peste cap. Tom se aşeză vizavi de ea. 

—  Porumbelule, spuse el, sau Arry, sau care o fi 
adevăratul tău nume, asta e pentru tine. Aşeză o bucată 
murdară de pergament între ei, pe masa de lemn. 

154 

Ea o privi cu neîncredere. 

— Ce este? 

— Trei dragoni de aur. Trebuie să cumpărăm caii ăia. Arya 
îl privi bănuitoare. 

— Sunt caii noştri. 

— Adică i-aţi furat chiar voi, aşa să fie? Nu-i nici o ruşine 
în asta, fetiţo. 

Războiul face hoţi din mulţi oameni cinstiţi. Tom lovi cu 
degetul bucata împăturită de pergament. Îţi dau un preţ 
frumos. Mai mult decât merită orice cal, la drept vorbind. 

Plăcintă Fierbinte înşfacă pergamentul şi îl despături. 

— Nu e nici un aur, se plânse el în gura mare. E doar 
scris. 

— Da, zise Tom, şi-mi pare rău. Dar după război, avem de 
gând să-l transformăm în aur, aveţi cuvântul meu, ca om al 
regelui. 

Arya se îndepărtă de masă şi se ridică în picioare. 

— Nu sunteţi nici un fel de oameni ai regelui. Sunteţi 
tâlhari. 

— Dacă ai fi întâlnit vreodată un tâlhar adevărat, ai şti că 
ei nu plătesc, nici măcar cu hârtii. Nu pentru noi vă luăm 


caii, copilă, ci pentru binele regatului, ca să putem merge 
mai repede de colo-colo şi să luptăm luptele care trebuie 
luptate. 

Luptele regelui. L-ai refuza pe rege? 

Se uitau cu toţii la ea: Arcaşul, Lem cel voinic, bărbatul 
cu chipu-i palici şi ochii-i vicleni. Până şi Sharna, care stătea 
în uşa bucătăriei, cu ochii mijiţi. Ne vor lua caii indiferent ce 
spun eu, îşi dădu ea seama. Va trebui să mergem pe jos la 
Riverrun, dacă nu cumva... 

— Nu vrem hârtii. Arya smulse pergamentul din mâna lui 
Plăcintă Fierbinte. 

Puteţi lua caii noştri în schimbul bărcii ăleia de afară. Dar 
numai dacă ne arătaţi cum s-o mânuim. 

Tom Şaptecoarde se holbă la ea o clipă, apoi gura lui 
largă, urâtă, se strâmbă 

într-un rictus îndurerat. Râse zgomotos. Anguy i se 
alătură şi în clipa următoare râdeau cu toţii, Lem Mantie-de- 
Lămâie, Sharna şi bărbatul, până şi slujitorul, care ieşise de 
după butoaie, cu o arbaletă sub braţ. Aryei îi venea să ţipe 
la ei, dar, în schimb, schiţă un zâmbet... 

— Călăreți! Strigătul lui Gendry era ascuţit şi speriat. Uşa 
se dădu în lături şi iată-l în prag. So/dați, găâfăi el. Vin pe 
malul râului, o duzină. 

Plăcintă Fierbinte sări în picioare, răsturnându-şi halba, 
dar Tom şi ceilalţi rămaseră netulburaţi. 

— N-ai nici un motiv să-mi împrăştii berea bună pe 
podea, zise Sharna. 

Aşază-te la loc şi calmează-te, băiete, vine iepurele. Şi tu, 
fetiţo. Orice rău vi s-a întâmplat, s-a sfârşit, gata, iar acum 
sunteţi cu oamenii regelui. Vom avea grijă de voi cum putem 
mai bine. 

Singura reacţie a Aryei fu să întindă mâna peste umăr, 
după sabie, dar înainte să ducă gestul la bun sfârşit, Lem o 
înhaţă de încheietură. 

— Gata cu asta acum. Îi răsuci braţul, până ce mâna i se 
deschise. Degetele 155 


bărbatului erau bătătorite şi înfricoşător de puternice. 
Iarăşi! gândi Arya. Se întâmplă din nou, cum s-a întâmplat în 
sat cu Chiswyck şi Roff şi cu Muntele care Călăreşte. Aveau 
să-i fure sabia şi s-o transforme din nou în şoricel. Mâna 
liberă i se închise pe halbă, azvârlindu-i-o în faţă lui Lem. 
Berea se revărsă peste margine şi îl împroşcă în ochi, iar 
Arya auzi cum i se rupe nasul şi văzu sângele ţâşnind. 

Răcnind, îşi duse mâinile la faţă şi Arya era liberă. 

— Fugiţi! ţipă ea, luând-o la goană. 

Dar Lem o ajunse din urmă într-o clipită, cu picioarele sale 
lungi care făceau ca un pas al lui să fie cât trei ai ei. Arya se 
răsuci şi lovi cu picioarele, dar el o ridică în aer fără nici un 
efort şi o ţinu, bălăbănindu-se, în timp ce sângele îi şiroia pe 
faţă. 

— încetează, proastă mică, ţipă el, zgâlţâind-o. Încetează 
acum! 

Gendry dădu să-i sară în ajutor, până când Tom 
Şaptecoarde îi sări în faţă, cu un pumnal în mână. 

Era deja prea târziu să fugă. Arya auzea caii afară şi 
glasuri de bărbaţi. O clipă 

mai târziu, un bărbat intră ţanţoş pe uşa deschisă, un 
Tyroshi mai voinic chiar decât Lem, cu o barbă mare şi 
deasă, de un verde strălucitor la capete, dar crescând 
căruntă. În spatele lui veneau doi arbaletişti, sprijinind între 
ei un bărbat rănit, şi pe urmă alţii... 

Arya nu mai văzuse niciodată o şleahtă mai jerpelită, dar 
nu era nimic jerpelit la săbiile, topoarele şi arcurile pe care le 
aveau. Vreo doi îi aruncară priviri curioase în timp ce intrau, 
dar nici unul nu scoase o vorbă. Un bărbat chior, cu un coif 
ruginit pe cap, adulmecă aerul şi rânji, în timp ce un arcaş 
cu o chică de păr blond şi aspru striga după bere. În urma lor 
venea un lăncier cu un coif cu cap de leu, un altul, mai în 
vârstă, şchiopătând, un mercenar Braavosi, un... 

— Harwin? şopti Arya. E/ era. Sub barba şi părul încâlcit 
se afla chipul fiului lui Huller, care obişnuia să plimbe 
poneiul în jurul curţii, să se ia la întrecere cu Jon şi Robb şi 


să bea prea mult în zilele de ospăț. Era oarecum mai slab, 
mai musculos, şi la Winterfell nu purtase niciodată barbă, 
dar era el - omul tatălui ei. 

Harwin! Zvărcolindu-se, Arya se aruncă înainte, încercând 
să scape din strânsoarea de fier a lui Lem. Sunt eu, strigă ea, 
Harwin, sunt eu, nu mă recunoşti, nu? 

Lacrimile ţâşniră şi Arya se pomeni plângând ca un copil, 
întocmai ca orice fetiţă 

prostuţă. Harwin, sunt eu! 

Ochii lui Harwin trecură de la chipul Aryei la omul jupuit 
de pe tunica ei. 

— De unde mă cunoşti? întrebă el, încruntându-se 
neîncrezător. Omul jupuit... 

cine eşti, vreun slujitor al Lordului Leech? 

Pentru o clipă, nu ştiu cum să răspundă. Avusese atâtea 
nume. Oare doar o visase pe Arya Stark? 

— Sunt fată, se smiorcăi ea. Am fost slujitoarea Lordului 
Bolton, dar avea de gând să mă lase în seama ţapului, aşa 
că am fugit cu Gendry şi Plăcintă Fierbinte. 

Trebuie să mă cunoşti! Îmi plimbai poneiul, când eram 
mică. 

156 

Harwin făcu ochii mari. 

— 0, zei milostivi, spuse el gâtuit. Arya Underfoot? Lem, 
las-o în pace. 

— Mi-a spart nasul. Lem o lăsă să cadă grămadă pe 
podea. Şi cine naiba o fi ea? 

— Fiica Mâinii. Harwin plecă genunchiul în faţa ei. Arya 
Stark de Winterfell. 


CATELYN 


Robb, ştiu ea, din clipa în care auzi adăposturile câinilor 
dezlănţuindu-se. 

Fiul ei se întorsese la Riverrun, şi Vântul Cenugşiu era 
împreună cu el. Doar mirosul uriaşului lup străvechi ar fi 
putut să stârnească în rândul câinilor o asemenea frenezie 
de urlete şi lătrături. Va veni la mine, ştia ea. Edmure nu 
revenise după prima sa vizită, preferând să-şi petreacă zilele 
cu Marq Piper şi Patrek Mallister, ascultând versurile lui 
Rymund Poetul despre bătălia de la Moara de Piatră. Dar 
Robb nu e ca Edmure. Robb mă va căuta. 

Ploua de zile în şir, o ploaie rece care se potrivea cu 
starea de spirit a lui Catelyn. Tatăl ei era mai slab şi mai 
delirant cu fiecare zi, trezindu-se doar ca să 

murmure Tansy şi să-şi ceară iertare. Edmure o ocolea, iar 
Ser Desmond Grell continua să-i refuze libertatea de a se 
plimba prin castel, oricât de nefericit părea că-l face asta. 
Doar întoarcerea lui Ser Robin Ryger şi a oamenilor lui, 
istoviţi şi uzi până în măduva oaselor, îi mai ridicase 
moralul. Se pare că veniseră înapoi pe uscat. Regicidul 
reuşise cumva să le scufunde galera şi să scape, îi 
mărturisise Maester Vyman. Catelyn întrebase dacă ar putea 
să stea de vorbă cu Ser Robin, ca să afle mai multe despre 
cele întâmplate, dar acest lucru i-a fost refuzat. 

Şi mai era ceva în neregulă. În ziua când fratele ei s-a 
întors, la câteva ore după cearta lor, a auzit glasuri 
mânioase dinspre curtea de dedesubt. Când s-a urcat pe 
acoperiş să vadă, în faţa castelului, lângă poarta principală, 
erau adunate cete de oameni. Din grajduri fuseseră scoşi 
cai, înşeuaţi şi cu căpăstrul la gât, şi se auzeau strigăte, dar 
Catelyn era prea departe ca să desluşească vorbele. Una 
dintre flamurile albe ale lui Robb zăcea la pământ, iar unul 
dintre cavaleri şi-a întors calul şi a trecut tropăind peste 


lupul străvechi, ţâşnind spre poartă. Mai mulţi alţii au făcut 
acelaşi lucru. Aceştia sunt cei care au luptat alături de 
Edmure la vaduri, gândi ea. Ce i-a putut supăra atât de tare? 
Oare fratele meu i-a ofensat cu ceva, i-a insultat?! s-a părut 
că-l recunoaşte pe Ser Perwin Frey, care călătorise cu ea la 
Podul Amar, la Capătul Furtunii şi înapoi, şi pe fratele său 
vitreg, bastardul Maartyn Rivers, dar de la o asemenea 
depărtare nu putea fi sigură. Aproape patruzeci de oameni s- 
au revărsat pe porţile castelului - încotro, nu ştia. 

Nu s-au întors. Şi nici Maester Vyman nu i-a spus cine 
fuseseră, de ce au plecat şi ce i-a mâniat atât de tare. 

— Sunt aici doar ca să-l îngrijesc pe tatăl tău, doamna 
mea, nimic mai mult. 

157 

Fratele tău va fi în curând Lord de Riverrun. Ce vrea să 
ştii trebuie să-ţi spună el. 

Dar acum Robb se întorsese de la vest, se întorsese în 
triumf. Mă va ierta, îşi spuse Catelyn. Trebuie să mă ierte, e 
propriul meu fiu, iar Arya şi Sansa sunt sângele lui, la fel de 
mult ca al meu. Mă va elibera din camerele astea şi apoi voi 
afla ce s-a întâmplat. 

Când Ser Desmond veni după ea, Catelyn se îmbăiase, se 
îmbrăcase şi îşi pieptănase părul roşcat. 

— Regele Robb s-a întors de la vest, doamna mea, spuse 
cavalerul, şi porunceşte să i te înfăţişezi în Sala Mare. 

Era momentul la care visase şi de care se temuse. Am 
pierdut doi fii sau trei? 

Avea să afle cât de curând. 

Sala era înţesată de oameni când intrară. Toţi ochii erau 
îndreptaţi către dais, dar Catelyn îi cunoştea din spate. Lady 
Mormont, în cămaşa din zale peticită, Marelejon şi fiul său, 
înălţându-şi capetele deasupra tuturor, Lordul Jason 
Mallister, cărunt, cu coiful său înaripat sub braţ, Tyros 
Blackwood, în superba sa mantie cu pene de corb... 
Jumătate dintre ei vor dori să mă spânzure acum. 


Cealaltă jumătate s-ar putea doar să-şi întoarcă privirile. 
O încerca sentimentul neliniştitor că mai lipsea cineva de 
aici. 

Robb stătea pe dais. Nu mai e un copil, îşi dădu ea 
seama, cu o strângere de inimă. Are deja şaisprezece ani, e 
bărbat în toată firea. Uită-te la el! Războiul îi topise toată 
blândeţea de pe chip, lăsându-l obosit şi sfrijit. Renunţase la 
barbă, dar păru-i roşcat îi cădea, netuns, pe umeri. Ploile 
recente îi ruginiseră cămaşa de zale, lăsând pete maronii pe 
mantia-i albă şi pe tunică. Sau poate că petele erau de 
sânge. Pe cap avea coroana-sabie care fusese făurită pentru 
el din bronz şi fier. O 

poartă cu mai multă uşurinţă acum. O poartă ca un rege. 

Edmure stătea sub daisul înţesat de oameni, cu capul 
umil plecat, în timp ce Robb îi elogia victoria: 

— ... întâmplat la Moara de Piatră nu va fi uitat niciodată. 
Nu e de mirare că 

Lordul Tywin şi-a luat tălpăşiţa, ferindu-se să-l înfrunte pe 
Stannis. Se săturase şi de nordici şi de riverani, în egală 
măsură. Vorbele lui stârniră ovaţii şi hohote de râs, dar Robb 
ridică o mână, făcând linişte. Totuşi, să nu vă înşelatţi. 
Lannisterii vor mărşălui din nou şi vor mai fi şi alte lupte de 
câştigat înainte ca regatul să fie în siguranţă. 

Marelejon răcni: 

— Rege în Nord! şi lovi aerul cu un pumn înmănuşat în 
Zale. 

Lorzii riverani îi răspunseră strigând: 

— Regele Tridentului! 

Sala bubuia de pumni şi bătăi din picioare. 

Doar câţiva îi observară pe Catelyn şi pe Ser Desmond în 
mijlocul tumultului, însă aceştia făcură semne vecinilor şi, 
încet-încet, în jurul ei se aşternu liniştea. 

Catelyn îşi ţinu capul sus şi ignoră ochii aţintiţi asupra ei. 
Să gândească ce vor. 

158 

Judecata lui Robb e cea care contează. 


Prezenţa chipului zbârcit al lui Ser Brynden Tully, pe dais, 
o liniştea. Un băiat pe care nu-l ştia părea că joacă rolul de 
scutier al lui Robb. În spatele lui stătea un tânăr cavaler într- 
o tunică nisipie, cu blazonul scoicilor, şi unul mai vârstnic, 
care purta blazonul celor trei piperniţe pe o bentiţă oblică de 
culoarea şofranului, aşezată de-a curmezişul pe un fond 
vărgat, în dungi verzi şi argintii. Între ei se aflau o frumoasă 
doamnă mai în vârstă şi o fată drăguță, care părea să-i fie 
fiică. 

Mai era şi o altă fată, cam de vârsta Sansei. Catelyn ştia 
că scoicile erau blazonul unei case mai mici: a bărbatului 
mai vârstnic pe care nu-l recunoştea. Prizonieri! 

De ce ar aduce Robb ostatici pe dais? 

Utherydes Wayn lovi cu toiagul în podea, în timp ce Ser 
Desmond o conduse pe Catelyn mai în faţă. Dacă Robb mă 
priveşte aşa cum m-a privit Edmure, nu ştiu ce am să fac. 
Dar i se păru că nu era furie ceea ce vedea în ochii fiului său, 
ci altceva... teamă, poate? Nu, nu avea nici o noimă. De ce s- 
ar teme? Robb era Tânărul Lup, Regele Tridentului şi al 
Nordului. 

Unchiul ei fu primul care o salută. Ca un peşte negru ce 
era, Ser Brynden nu se sinchisea de ce ar putea crede 
ceilalţi. Cobori de pe dais cu un salt şi o trase pe Catelyn în 
braţele sale. Când spuse: Mă bucur să te văd acasă, Cat, ea 
fu nevoită 

să se lupte ca să-şi păstreze firea. 

— Şi eu mă bucur să te văd, şopti ea. 

— Mamă! 

Catelyn îşi ridică privirea către fiul ei înalt, măreț. 

— Înălţimea Ta, m-am rugat să te întorci teafăr. Am auzit 
c-ai fost rănit. 

— M-am ales cu o săgeată în braţ, pe când asediam 
Cragul, răspunse el. Dar s-a vindecat bine. Am avut parte de 
cea mai bună îngrijire. 

— Zeii sunt buni, aşadar. Catelyn trase adânc aer în 
piept. Spune-o. Nu poate fie evitat. Probabil că ai aflat ce am 


făcut. Ţi-au spus şi motivele mele? 

— Pentru fete. 

— Am avut cinci copii. Acum mai am trei. 

— Da, doamna mea. Lordul Rickard Stark îşi făcu loc pe 
lângă Marelejon, ca un spectru sinistru, cu zalele negre şi 
barba-i lungă, albă şi nepieptănată, împietrit şi tras la faţă. 

— lar eu am un fiu şi cândva am avut trei. M-ai privat de 
răzbunarea mea. 

Catelyn îl înfruntă cu calm: 

— Lord Rickard, moartea Regicidului n-ar fi cumpărat 
viaţă pentru fiii tăi. Dar viaţa lui poate cumpăra viaţă pentru 
copiii mei. 

Lordul era neîmpăcat. 

— Jaime Lannister te-a jucat pe degete. Ai cumpărat un 
sac de vorbe goale, nimic altceva. Fiii mei, Torrhen şi Eddard, 
meritau mai mult de la tine. 

— Lasă-ne, Karstark, murmură Marelejon, încrucişându-şi 
braţele uriaşe peste piept. A fost nesăbuinţa unei mame. Aşa 
sunt femeile. 

159 

— Nesăbuinţa unei mame? Lordul Karstark se întoarse 
către Lordul Umber. 

Eu o numesc trădare. 

— Ajunge! Pentru o clipă doar, Robb semăna mai mult cu 
Brandon decât cu tatăl său. Nimeni nu o numeşte trădătoare 
pe doamna de Winterfell în prezenţa mea, Lord Rickard. 
Când i se adresă lui Catelyn, glasul i se înmuie: Dacă mi-aş 

putea dori ca Regicidul să se întoarcă în lanţuri, aş face-o. 
L-ai eliberat fără ştirea sau consimţământul meu... dar ştiu 
că ai făcut-o din dragoste pentru Arya şi Sansa, şi din durere 
pentru Bran şi Rickon. Am învăţat că dragostea nu e 
întotdeauna înțeleaptă. Poate să ne conducă la o mare 
nebunie, dar ne urmăm inima... oriunde ne-ar duce. Nu-i 
aşa, mamă? 

Oare asta am făcut eu? 


— Dacă inima m-a dus la nesăbuinţă, mi-aş repara 
bucuroasă greşeala cum aş 

putea mai bine, în faţa Lordului Karstark şi a ta. 

Chipul Lordului Rickard era neclintit. 

— Reparațiile tale îi vor încălzi pe Torrhen şi pe Eddard în 
mormintele reci în care i-a îngropat Regicidul? Îşi făcu loc 
printre Marelejon şi Maege Mormont şi părăsi sala. 

Robb nu făcu nici un gest ca să-l reţină. 

— lartă-l, mamă. 

— Dacă mă vei ierta şi tu. 

— Te-am iertat. Ştiu ce înseamnă să iubeşti cu atâta 
putere încât să nu te gândeşti la nimic altceva. 

Catelyn îşi plecă creştetul. 

— Îţi mulţumesc. Măcar pe acest copil nu l-am pierdut. 

— Trebuie să vorbim, continuă Robb. Tu şi unchii mei. 
Despre asta şi... 

altele. intendent, anunţă sfârşitul. 

Utherydes Wayn lovi cu toiagul în podea şi vesti 
retragerea, iar lorzii riverani şi cei nordici se îndreptară cu 
toţii către uşi. Abia atunci îşi dădu seama Catelyn ce anume 
lipsea. Lupul. Lupul nu e aici. Unde e Vânt Cenuşiu? Ştia că 
lupul străvechi se întorsese cu Robb, auzise câinii, dar nu 
era în sală, nu se afla lângă 

fiul ei, unde-i era locul. 

Dar înainte să se gândească măcar să-l întrebe pe Robb, 
se pomeni înconjurată 

de un cerc de binevoitori. Lady Mormont îi luă mâna şi 
spuse: 

— Doamna mea, dacă Cersei Lannister mi-ar fi luat două 
dintre fiice, aş fi făcut la fel. 

Marelejon, care nu ţinea la etichetă, o ridică, strivindu-i 
braţele cu mâinile-i imense şi păroase: 

— Puiul tău de lup l-a muşcat o dată pe Regicid, ar face-o 
din nou, dacă ar fi nevoie. 

Galbart Glover şi Lordul Jason Mallister erau mai reci, iar 
Jonos Bracken aproape glacial, dar cuvintele lor erau destul 


de curtenitoare. Fratele ei fu ultimul 160 

care se apropie de ea. 

— Mă rog şi eu pentru fetele tale, Cat. Sper că nu te 
îndoieşti de asta. 

— Bineînţeles că nu. Îl sărută. Te iubesc pentru asta. Când 
nu mai rămase nimic de spus, Sala Mare a Riverrunului era 
aproape goală, doar cu Robb, cei trei Tully şi cei şase străini 
pe care Catelyn nu ştia de unde să-i ia. Îi privi curioasă. 

— Doamna mea, domnilor, sunteţi nou-veniţi alături de 
cauza fiului meu? 

— Nou-veniţi, spuse tânărul cavaler, cel cu scoicile, dar 
aprig ne e curajul şi neclintită loialitatea, după cum 
nădăjduiesc că vă vom dovedi, doamnă. 

Robb avea un aer stânjenit. 

— Mamă, zise el, dă-mi voie să ţi-o prezint pe Lady Sybell, 
soţia Lordului Gawen Westerling al Cragului. Femeia mai 
vârstnică se apropie, cu o mină 

solemnă. Soţul ei a fost unul dintre cei pe care i-am luat 
ostatici în Pădurea Şoaptelor. 

Westerling, da, gândi Catelyn. Pe blazonul lor sunt şapte 
scoici albe pe fond nisipiu. O casă mică, jurată Lannisterilor. 

Robb le făcu semn celorlalţi străini să se apropie, fiecare 
pe rând. 

— Ser Rolph Spicer, fratele Doamnei Sybell. A fost 
castelan la Crag când l-am capturat. Cavalerul pi-perniţelor 
îşi înclină capul. Îndesat, cu nasul spart şi barba retezată 
scurt, bărbatul părea destul de îndrăzneţ. Copiii Lordului 
Gawen şi ai Doamnei Sybell. Ser Raynald Westerling. 
Cavalerul scoicilor zâmbi sub mustaţa-i stufoasă. Tânăr, 
uscâţiv, grosolan, avea dinţi sănătoşi şi o chică deasă de păr 
castaniu. Elenya. Fetiţa făcu o scurtă plecăciune. Rollam 
Westerling, scutierul meu. Băiatul dădu să îngenuncheze, 
observă că nimeni altcineva nu îngenunchea şi făcu, în 
schimb, o plecăciune. 

— Onoarea e de partea mea, spuse Catelyn. Oare a reuşit 
Robb să câştige loialitatea Cragului? Dacă aşa stăteau 


lucrurile, nu era de mirare că clanul Westerling era alături de 
el. Casterly Rock nu trecea uşor cu vederea asemenea 
trădări, de când Tywin Lannister ajunsese la vârsta potrivită 
să poată merge la război... 

Fecioara se apropie ultima şi cu multă sfială. Robb îi luă 
mâna. 

— Mamă, spuse el, am marea onoare să ţi-o prezint pe 
Lady Jeyne Westerling, fiica cea mare a Lordului Gawen şi... 
ah... soţia mea. 

Primul gând care îi trecu prin minte lui Catelyn a fost: Au, 
nu se poate, eşti doar un copil. 

Cel de-al doilea: Ş;, în plus, te-ai făgăduit alteia. 

lar cel de-al treilea gând: Mamă, ai milă; Robb, ce-ai 
făcut? 

Abia apoi veni întârziata amintire: Nesăbuinţe făcute din 
dragoste! M-a prins cu abilitate, ca pe un iepure în cursă. Se 
pare că l-am iertat deja. Cu supărarea ei se amesteca şi o 
admiraţie îndurerată; scena fusese pregătită cu o iscusinţă 
de maestru păpuşar... sau de rege. 

— Am o nouă fiică, spuse ea, mai rece decât avusese de 
gând. O sărută pe fata 161 

înspăimântată pe ambii obraji. Fii bine-venită în castelul 
şi în inimile noastre. 

— Mulţumesc, doamna mea. Îi voi fi lui Robb o soţie bună 
şi devotată, jur. Şi o regină pe cât de înţeleaptă îmi stă în 
puteri. 

Regină. Da, fetița asta drăgălaşă este regină. Să nu uit 
asta. Era frumoasă, fără îndoială, cu buclele-i castanii, faţa 
în formă de inimă şi zâmbetul acela sfios. 

Uscăţivă, dar cu şolduri bine conturate, observă Catelyn. 
Cel puţin ar trebui să 

poată naşte cu uşurinţă copii. 

Lady Sybell interveni, înainte să mai continue discuţiile. 

— Suntem onoraţi că ne-am unit cu Casa Stark, doamna 
mea, dar în acelaşi timp, suntem foarte osteniţi. Am venit 
cale lungă, într-un timp foarte scurt. 


Ne putem retrage în camerele noastre, ca să poţi tăifăsui 
cu fiul tău? 

— Ar fi cel mai bine. Robb o sărută pe Jeyne. Intendentul 
vă va găsi camere potrivite. 

— Vă duc eu la el, se oferi Ser Edmure Tully. 

— Eşti foarte amabil, spuse Lady Sybell. 

— Trebuie să plec şi eu? întrebă Rollam, băiatul. Sunt 
scutierul tău. 

Robb râse. 

— Dar n-am nevoie de scutier chiar acum. 

— Oh. 

— Înălţimea Sa s-a descurcat timp de şaisprezece ani şi 
fără tine, Rollam, zise Ser Raynald, cavalerul scoicilor. Cred 
că va mai supravieţui câteva ore. Luându-şi hotărât frăţiorul 
de mână, îl conduse afară din încăpere. 

— Soţia ta este încântătoare, spuse Catelyn când 
rămaseră singuri, iar familia Westerling pare vrednică... 
numai că Lordul Gawen e omul lui Tywin Lannister, nu-i aşa? 

— Da. Jason Mallister l-a capturat în Pădurea Şoaptelor şi 
îl ţine de atunci la Garda Mării, pentru răscumpărare. 
Desigur, acum îl voi elibera, deşi s-ar putea să 

nu dorească să mi se alăture. Mă tem că ne-am căsătorit 
fără consimţământul lui, iar căsătoria asta îl pune în mare 
primejdie. Cragul nu e puternic. Din dragoste pentru mine, 
Jeyne ar putea pierde totul. 

— lar tu, zise Catelyn cu blândeţe, i-ai pierdut pe Freyi. 

Tresărirea lui spunea totul. Catelyn înţelegea acum 
glasurile furioase, de ce Perwyn Frey şi Martyn Rivers 
plecaseră atât de grăbiţi, făcând flamura lui Robb una cu 
pământul. 

— Îndrăznesc să te întreb câte săbii vin cu mireasa ta, 
Robb? 

— Cincizeci. O duzină cavaleri. Glasul îi era mohorât, şi 
avea şi de ce. Când se încheiase contractul de căsătorie, la 
Gemeni, bătrânul Lord Walder Frey îl însoţise pe Robb cu o 
mie de cavaleri călare şi aproape trei mii de pedeştri. 


— Jeyne e pe cât de frumoasă pe atât de ageră. Şi blândă, 
pe deasupra. Are o inimă nobilă. 

De săbii ai tu nevoie, nu de inimi nobile. Cum ai putut 
face asta, Robb? Cum 162 

ai putut fi atât de nechibzuit, atât de prost? Cum ai putut 
fi atât de... atât de foarte... tânăr? Dar reproşurile nu-şi 
aveau rostul aici. Nu spuse decât: 

— Povesteşte-mi cum s-a întâmplat. 

— Eu i-am luat castelul, iar ea mi-a luat inima. Robb 
zâmbi. Cragul era slab păzit, aşa că l-am luat cu asalt într-o 
noapte. Walder cel Negru şi Miculjon au condus grupuri de 
asalt peste ziduri, în timp ce eu spărgeam poarta principală 
cu un berbece. M-am ales cu o săgeată în braţ chiar înainte 
ca Ser Rolph să ne predea castelul. Rana a părut un fleac la 
început, dar a puroiat. Jeyne a cerut să fiu dus în propriul ei 
pat şi m-a îngrijit până ce mi-a trecut fierbinţeala. Şi era cu 
mine când Marelejon mi-a adus vestea despre... despre 
Winterfell. Bran şi Rickon. În noaptea aceea, ea... ea mi-a 
adus alinare, mamă. 

Lui Catelyn nu trebuia să i se spună ce fel de alinare îi 
adusese Jeyne Westerling fiului ei. 

— Şi ai luat-o de soţie în ziua următoare. 

Robb o privi în ochi, mândru şi nefericit în acelaşi timp. 

— A fost singurul lucru onorabil pe care-l puteam face. E 
blândă şi dulce, mamă, îmi va fi o soţie bună. 

— Poate. Dar asta nu-l va aduce pe Lordul Frey la 
sentimente mai bune. 

— Ştiu, răspunse îndurerat fiul ei. Am stricat totul, în 
afară de bătălii, nu-i aşa? 

Credeam că bătăliile vor fi partea cea mai grea, dar... de 
ţi-aş fi dat ascultare şi l-aş fi ţinut pe Theon ostatic, aş 
stăpâni nordul şi acum, iar Bran şi Rickon s-ar afla la 
Winterfell, vii şi nevătămaţi. 

— Poate. Sau poate că nu. Poate că şi aşa Lordul Balon ar 
fi riscat un război. 


Ultima oară când a încercat să pună mâna pe o coroană, 
l-a costat doi fii. Poate că 

i s-ar fi părut un chilipir să piardă doar unul de data asta. 
Îi atinse braţul. Ce s-a întâmplat cu Freyii după ce v-aţi 
căsătorit? 

Robb clătină din cap. 

— Cu Ser Stevron poate că aş fi reuşit să cad la pace, dar 
Ser Ryman e prost ca noaptea, iar Walder cel Negru... omul 
ăla nu şi-a căpătat numele pentru culoarea bărbii, te asigur. 
A mers atât de departe, încât a spus că surorile lui nu vor fi 
dispuse să se mărite cu un văduv. Aş fi fost în stare să-l omor 
pentru asta, dacă 

Jeyne nu m-ar fi implorat să am milă. 

— Ai adus Casei Frey o gravă insultă, Robb. 

— Nici prin gând nu mi-a trecut. Ser Stevron şi-a dat viaţa 
pentru mine, iar Olyvar a fost cel mai credincios scutier pe 
care şi l-ar fi putut dori orice rege. A cerut să rămână cu 
mine, dar Ser Ryman l-a luat împreună cu ceilalţi. Toată 

oastea lor. Marelejon m-a îndemnat să-i atac... 

— Să te lupţi cu ai tăi în mijlocul duşmanilor? S-ar fi zis 
cu tine. 

— Da. Mă gândeam că am putea aranja alte partide 
pentru fiicele Lordului Walder. Ser Wendel Manderly s-a 
oferit să ia una, iar Marelejon îmi spune că 

unchii săi vor să se recăsătorească. Dacă Lordul Walder e 
rezonabil... 

163 

— Nu e rezonabil, zise Catelyn. E mândru şi iute la mânie. 
Ştii asta. Voia să 

fie bunic de rege. Nu-l vei îmbuna oferindu-i doi bătrâni 
tâlhari încărunţiţi şi pe cel de-al doilea fiu al celui mai gras 
bărbat din Cele Şapte Regate. Nu numai că 

ţi-ai încălcat jurământul, dar ai terfelit onoarea 
Gemenilor, alegând o soţie dintr-o casă neînsemnată. 

Robb se zburli la auzul acestor vorbe. 


— Sângele Westerling e mai bun decât al Freyilor. Provin 
dintr-o familie străveche şi descind din Primii Oameni. Regii 
Stâncii se căsătoreau uneori cu fete din familia Westerling, 
înainte de Cucerire, şi a mai existat o Jeyne Westerling care 
a fost regina Maegor, acum trei sute de ani. 

— lar toate acestea nu vor face decât să-i pună sare pe 
rană Lordului Walder. 

Întotdeauna l-a ros faptul că mai vechile case i-au privit 
pe Frey de sus, ca pe nişte parveniţi. Nu e prima insultă pe 
care a îndurat-o. Jon Arryn nu a fost dispus să-i crească 
nepoţii, iar tatăl meu l-a refuzat când i-a oferit una dintre 
fiicele sale pentru Edmure. Catelyn făcu semn cu capul către 
fratele ei, când acesta li se alătură din nou. 

— Înălţimea Ta, spuse Brynden Peştele Negru, poate ar fi 
mai bine să 

continuăm discuţia asta în particular. 

— Da. Robb avea un glas obosit. Aş face moarte de om 
pentru o cupă cuvin. 

În sala de audienţe, cred. 

În timp ce porniră în sus pe scări, Catelyn puse întrebarea 
care o frământa de când intrase în sala mare a castelului: 

— Robb, unde e Vântul Cenugşiu? 

— În curte, cu o halcă de berbec. l-am spus îngrijitorului 
să-l hrănească. 

— Înainte îl ţineai întotdeauna cu tine. 

— Un castel nu e locul potrivit pentru un lup. Devine 
agitat, ai văzut. Mărâie şi dă să muşte. N-ar fi trebuit să-l iau 
cu mine la război. A ucis prea mulţi oameni ca să se mai 
teamă acum de ei. Jeyne e neliniştită în preajma lui, iar pe 
mama ei o sperie. 

Și iată miezul problemei, gândi Catelyn. 

— E parte din tine, Robb. Să se teamă de el înseamnă să 
se teamă de tine. 

— Nu sunt lup, oricum mi s-ar spune. Robb părea iritat. 
Vântul Cenugşiu a ucis un om la Crag, un altul la Ashemark şi 
şase sau şapte la Oxcross. Dacă ai fi văzut... 


— Am văzut lupul lui Bran sfârtecând beregata unui om 
la Winterfell, zise ea cu asprime, şi pentru asta l-am iubit. 

— Asta e altceva. Omul de la Crag era un cavaler pe care 
Jeyne îl cunoştea de o viaţă. N-o poţi învinui că se teme. 
Vântul Cenuşiu nu-l place nici pe unchiul ei. 

Îşi arată colții ori de câte ori Ser Rolph se apropie de el. 

Catelyn fu străbătută de un fior. 

— Alungă-l pe Ser Rolph. Numaidecât. 

164 

— Unde? Înapoi la Crag, ca Lannisterii să aibă ocazia să-i 
înalțe capul într-o ţeapă? Jeyne îl iubeşte. E unchiul ei şi, în 
plus, un cavaler fără cusur. Am nevoie de mai mulţi oameni 
ca Rolph Spicer, nu de mai puţini. N-am să-l izgonesc doar 
fiindcă lupului meu nu pare să-i placă felul cum miroase. 

— Robb. Catelyn se opri şi îl prinse de braţ. Cândva ţi-am 
spus să-l ţii pe Theon Greyjoy aproape şi nu m-ai ascultat. 
Ascultă-mă de data aceasta. Scapă de omul ăsta. Nu spun 
că trebuie să-l izgoneşti. Găseşte o misiune care cere un om 
curajos, o sarcină onorabilă, n-are importanţă ce... dar nu-/ 
ține lângă tine. 

Robb se încruntă. 

— Ar trebui să-l pun pe Vânt Cenuşiu să-mi adulmece toţi 
cavalerii? S-ar putea să mai fie şi alţii al căror miros să nu-i 
fie pe plac. 

— Orice om care nu e pe placul Vântului Cenuşiu e un om 
pe care nu-l vreau în preajma ta. Lupii aceştia sunt mai mult 
decât lupi, Robb. Trebuie să ştii asta. 

Cred că zeii ni i-au trimis. Zeii tatălui tău, vechii zei ai 
nordului. Cinci pui de lup, Robb, cinci pentru cinci copii 
Stark. 

— Şase, zise Robb. A fost un lup şi pentru Jon. Eu i-am 
găsit, ai uitat? Ştiu câţi au fost şi de unde au venit. Şi eu 
gândeam ca tine, că lupii sunt străjerii noştri, protectorii 
noştri, până când... 

— Până când?... îl îmboldi ea. Gura lui Robb se crispa. 


— ... până când am aflat că Theon i-a ucis pe Bran şi 
Rickon. Lupii nu le-au fost de ajutor. Nu mai sunt copil, 
mamă. Sunt rege şi mă pot apăra singur. Oftă. 

Voi găsi o sarcină pentru Ser Rolph, un pretext oarecare 
ca să-l îndepărtez. Nu din cauza mirosului său, ci ca să te 
liniştesc. Ai suferit destul. 

Uşurată, Catelyn îl sărută uşor pe obraz, înainte ca restul 
celorlalţi să se ivească pe după cotul scării şi, pentru o clipă, 
Robb fu din nou băiatul ei, nu regele ei. 

Camera personală de audienţe a Lordului Hoster era o 
încăpere mică, deasupra Sălii Mari, mai potrivită pentru 
discuţii intime. Robb se aşeză pe jilţ, îşi scoase coroana şi o 
aşeză pe podea, lângă el, în timp ce Catelyn sună după vin. 
Edmure îi împuia capul unchiului său cu întreaga poveste a 
bătăliei de la Moara de Piatră. 

Abia după ce servitorii veniră şi plecară, Peştele Negru îşi 
drese glasul şi spuse: 

— Cred c-am auzit cu toţii destul din lăudăroşeniile tale, 
nepoate. 

Edmure fu luat prin surprindere. 

— Lăudăroşenii? Ce vrei să spui? 

— Vreau să spun, zise Peştele Negru, că datorezi Înălţimii 
Sale mulţumiri pentru îngăduinţă. A jucat rolul acela în Sala 
Mare doar ca să nu te umilească în faţa oamenilor tăi. De-aş 
fi fost în locul lui, te-aş fi luat la refec pentru nerozia ta, în 
loc să ridic în slăvi nebunia asta cu vadurile. 

— Oameni destoinici au murit ca să apere acele vaduri, 
unchiule. 

Edmure părea contrariat. 

— Ce, nimeni nu poate să aibă victorii în afară de Tânărul 
Lup? Ţi-am furat 165 

gloria, Robb? 

— Înălțimea Ta, îl corectă Robb, glacial. M-ai acceptat ca 
rege, unchiule. Sau ai uitat şi asta? 

Peştele Negru spuse: 


— i s-a poruncit să aperi Riverrunul, Edmure, nimic mai 
mult. 

— Am apărat Riverrunul şi, în plus, am umplut de sânge 
nasul Lordului Tywin... 

— Într-adevăr, replică Robb. Dar un război nu se câştigă 
cu un nas spart, nu-i aşa? Ţi-a trecut vreodată prin minte să 
te întrebi de ce am rămas în vest atâta vreme după Oxcross? 
Ştiai că nu am destui oameni ca să atac Lannisportul sau 
Casterly Rock. 

— Păi... mai erau şi alte castele... aur, vite... 

— Crezi că noi am rămas acolo pentru jafuri? Lui Robb nu- 
i venea să-şi creadă urechilor. Unchiule, voiam ca Lordul 
Tywin să vină spre vest. 

— Eram cu toţii călări, zise Ser Brynden. Oastea 
Lannisterilor era în cea mai mare parte pe jos. Intenţionam 
să-l hăituim pe Lordul Tywin de colo-colo pe coastă, pe urmă 
să ne furişăm în spatele lui, să luăm o poziţie defensivă 
puternică 

pe drumul aurului, într-un loc găsit de cercetaşii mei 
unde terenul ne-ar fi favorizat. Dacă ne-ar fi atacat acolo, ar 
fi plătit un preţ amarnic. De nu, ar fi fost prins în cursă la 
vest, la o sută de leghe de locul în care ar fi trebuit să fie. În 
tot acest timp ne-am fi dus traiul din roadele pământului 
său, în loc ca el să trăiască 

din roadele pământului nostru. 

— Lordul Stannis era cât pe ce să atace Debarcaderul 
Regelui, zise Robb. 

Poate ne-ar fi scăpat de Joffrey, de regină, de Pezevenghi 
dintr-o singură, sângeroasă lovitură. Apoi poate am fi reuşit 
să încheiem o pace. 

Edmure se uită de la unchi la nepot. 

— Nu mi-aţi spus niciodată. 

— Ţi-am spus să aperi Riverrunul, zise Robb. Care parte 
din porunca asta n-ai priceput-o? 

— Când l-ai oprit pe Lordul Tywin la Furca Roşie, zise 
Peştele Negru, l-ai întârziat tocmai îndeajuns cât să ajungă 


la el călăreţii care veneau de la Podul Amar şi să-i spună ce 
se întâmpla la est. Lordul Tywin şi-a întors oastea îndată, 
unindu-şi forţele cu Matthis Rowan şi Randyll Tarly, lângă 
izvoarele Apei Negre, şi s-a îndreptat în marş forţat către 
Cascada Saltimbancului, unde i-a găsit pe Mance Tyrell şi pe 
doi dintre fiii săi aşteptând, cu o oaste uriaşă şi o flotă de 
corăbii cu pânze. Au plutit în josul râului, au debarcat la o 
jumătate de zi de mers călare de oraş şi l-au atacat pe 
Stannis din spate. 

Catelyn îşi amintea curtea Regelui Renly, aşa cum o 
văzuse la Podul Amar. O 

mie de trandafiri aurii fâlfâind în vânt. Zâmbetul sfios al 
Reginei Margaery şi vorbele-i blânde, fratele ei, Cavalerul 
Florilor, cu tâmplele însângerate. Dacă a trebuit să cazi în 
brațele unei femei, fiul meu, de ce n-au putut să fie ale lui 
166 

Margaery Tyrell? Bogăția şi puterea Highgardenului ar fi 
cântărit greu în luptele ce aveau să vină. Și, poate, Vântului 
Cenuşiu i-ar fi plăcut mirosul ei. 

Edmure avea un aer năpăstuit. 

— N-am vrut niciodată să... niciodată. Robb, trebuie să 
mă laşi să-mi răscumpăr greşeala. Voi fi în fruntea 
următoarei bătălii. 

Ca să-ți răscumperi greşeala, frățioare, sau de dragul 
gloriei? se întrebă 

Catelyn. 

— Următoarea bătălie, spuse Robb. Ei, bine, asta se va 
întâmpla destul de curând. Odată Joffrey căsătorit, 
Lannisterii mă vor ataca din nou, nu mă îndoiesc, iar de data 
asta Tyrellii vor fi alături de ei. Şi s-ar putea să fiu nevoit să-i 
înfrunt şi pe Freyi, dacă va fi după voia lui Walder cel 
Negru... 

— Atâta vreme cât Theon Greyjoy stă pe tronul tatălui 
nostru, cu mâinile mânjite de sângele fraţilor tăi, aceşti alţi 
duşmani trebuie să mai aştepte, îi spuse Catelyn fiului ei. 
Datoria ta dintâi e să-ţi aperi neamul, să recucereşti 


Winterfellul şi să-l atâmni pe Theon într-o colivie pentru ciori, 
să moară încet. Sau, de nu, lasă 

coroana aceea deoparte pentru vecie, Robb, căci oamenii 
vor şti că nu eşti nicidecum un rege adevărat. 

După felul cum o privi, Catelyn îşi dădu seama că trecuse 
multă vreme de când cineva îndrăznise să-i vorbească lui 
Robb atât de direct. 

— Când am aflat că Winterfellul a căzut, am vrut să mă 
duc îndată la nord, spuse el, uşor defensiv. 

Voiam să-i eliberez pe Bran şi Rickon, dar am crezut... 
niciodată nu mi-am închipuit că Theon ar fi în stare să le 
facă vreun rău, sincer. Dacă mi-ar fi trecut prin minte... 

— E prea târziu pentru dacă şi parcă, îl întrerupse 
Catelyn. Nu ne mai rămâne decât răzbunarea. 

— Ultimele veşti pe care le avem de la nord ne spun că 
Ser Rodrik a înfrânt o oaste a oamenilor de fier lângă 
Castelul lui Torrhen şi adună trupe la Casterly Rock ca să 
recucerească Winterfellul, spuse Robb. Poate că a şi făcut-o 
deja. 

N-am mai auzit nimic de multă vreme. Şi ce se întâmplă 
cu Tridentul, dacă eu mă 

îndrept spre nord? Nu le pot cere lorzilor riverani să-şi 
abandoneze propriul neam. 

— Nu, spuse Catelyn. Lasă-i să-i păzească pe ai lor şi 
recâştigă nordul cu oameni ai nordului. 

— Cum să-i aduci pe oamenii nordului la nord? o întrebă 
fratele ei, Edmure. 

Oamenii nordului stăpânesc marea apusului. Casa 
Greyjoy e stăpână şi peste Moat Cailin. Nici o armată n-a luat 
până acum Moat Cailin. Chiar şi să 

mărşăluieşti împotriva lui e o nebunie. Am putea fi prinşi 
în cursă pe drum, cu oamenii de fier în faţa noastră şi Freyii 
furioşi în spate. 

— Trebuie să-i recâştigăm pe Freyi de partea noastră, zise 
Robb. Cu ei, încă 


avem o şansă de izbândă, oricât de mică. Fără ei, nu văd 
nici o speranţă. Sunt dispus să-i dau Lordului Walder orice 
va cere... scuze, onoruri, pământuri, aur... 

167 

trebuie să existe ceva care să-i domolească mândria... 

— Nu ceva, zise Catelyn. Cineva. 


JON 


— i se par destul de mari? Fulgii de nea se aşezau ca 
nişte pistrui pe faţa largă a lui Tormund, topindu-i-se în păr 
şi în barbă. 

Uriaşii se legănau încet pe spinarea mamuţilor, trecând 
călare, doi câte doi. 

Calul de luptă al lui Jon se feri, înfricoşat de o asemenea 
ciudăţenie, dar era greu de spus dacă mamuţii sau călăreţii 
lor erau cei care îl speriaseră. Până şi Nălucă 

făcu un pas înapoi, dezvelindu-şi colții, cu un mărâit 
înfundat. Lupul străvechi era mare, dar mamuţii îl întreceau 
de departe şi erau cu duiumul. 

Jon luă calul de căpăstru şi-l ţinu nemişcat, ca să poată 
număra uriaşii ivindu-se prin zăpada viscolită şi ceţurile 
palide care se învârtejeau de-a lungul Apei Laptelui. Trecuse 
bine de cincizeci când Tormund spuse ceva şi Jon pierdu 
şirul. 7rebuie că sunt sute. Indiferent câţi trecuseră, parcă nu 
mai conteneau să 

vină. 

În poveştile Bătrânei Nan, uriaşii erau oameni neobişnuit 
de mari care trăiau în castele colosale, se luptau cu săbii 
imense şi umblau de colo-colo în cizme în care un băiat s-ar 
putea ascunde. Aceştia erau altfel, mai asemănători cu urşii 
decât cu oamenii şi la fel de păroşi ca mamuţii pe care-i 
călăreau. Văzându-i aşezaţi, era greu să-ţi dai seama cât de 
mari erau de fapt. înalți de trei metri, poate, sau patru, 
gândi Jon. Poate cinci, dar nu mai înalți. Piepturile bombate 
ar fi putut trece drept ale unor oameni, dar braţele lor 
atârnau prea jos, iar umerii păreau de două ori mai largi 
decât talia. Aveau picioarele mai scurte decât braţele, însă 
foarte groase şi nu purtau nici un fel de încălțări. Labele 
picioarelor - apariţii lătăreţe, aspre, bătătorite şi negre. În 
absenţa gâtului, barba le ţâşnea dintre omoplaţi, iar feţele 


lor erau turtite şi grosolane. Ochii de şobolan, nu mai mari 
decât nişte mărgele, aproape că se pierdeau între pliurile de 
carne bătucită, dar fojgăiau întruna, adulmecând tot ce 
vedeau. 

Nu poartă blănuri, îşi dădu el seama. E părul lor. O blană 
lăţoasă le acoperea trupurile, mai deasă sub talie şi mai rară 
deasupra. Dinspre ei se răspândea o duhoare sufocantă, dar 
poate că venea de la mamuţi. Şi /Joramun suflă din Cornul 
lernii şi trezi uriaşii din pământ. Căută din priviri săbiile 
mari, lungi de trei metri, dar văzu numai ciomege. 
Majoritatea erau pur şi simplu crengile copacilor uscați, 
unele târând încă după ele ramuri desfrunzite. Câteva aveau 
un fel de gheme legate la capăt, formând ghioage uriaşe. 
Cântecul nu spune dacă sunetul cornului i-a adormit. 

Unul dintre uriaşii care veneau năvalnic spre ei părea mai 
vârstnic decât ceilalţi. Avea blana cenuşie cu dungi albe, iar 
mamutul pe care îl călărea, mai 168 

mare decât oricare dintre mamuţii celorlalţi, era, de 
asemenea, gri cu alb. 

Tormund îi strigă ceva în trecere, cuvinte horcăite, într-o 
limbă pe care Jon nu o înţelese. Buzele uriaşului se 
desfăcură, dezvelind o gură plină de dinţi imenşi, laţi, şi 
scoțând un sunet, jumătate râgâit, jumătate huruit. După o 
clipă, Jon îşi dădu seama că uriaşul râdea. Mamutul îşi 
întoarse capul masiv pentru a le arunca o privire fugară 
celor doi, trecându-şi un colţ uriaş peste capul lui Jon în timp 
ce bestia înainta, lăsând urme gigantice în noroiul moale şi 
zăpada proaspătă de la malul râului. Uriaşul strigă şi el ceva 
în aceeaşi limbă aspră pe care o folosise Tormund. 

— Era regele lor? întrebă Jon. 

— Uriaşii n-au regi, după cum n-au nici mamuţii, nici urşii 
polari şi nici balenele gigantice din marea cenuşie. Acela era 
Mag Mar Tun Doh Weg. Mag cel Puternic. Poţi să 
îngenunchezi în faţa lui, dacă pofteşti, nu se supără. Ştiu că 

genunchii tăi de om îngenuncheat ard de dorul unui rege 
în faţa căruia să se plece. 


Dar ai grijă să nu te calce în picioare. Uriaşii au ochii slabi 
şi s-ar putea să nu observe o cioară mică, hăt, departe, la 
picioarele lor. 

— Ce i-ai spus? Ai vorbit în Limba Veche? 

— Da. L-am întrebat dacă e tatăl lui cel pe care-l 
călăreşte; seamănă atât de mult, numai că miroase mai bine. 

— lar el ce ţi-a spus? 

Tormund Thunderfist căscă gura într-un zâmbet ştirb. 

— M-a întrebat dacă cea de colo, care vine călare în 
spatele meu, cu obrajii roz şi netezi, e fiica mea. Sălbaticul 
îşi scutură zăpada de pe braţ şi îşi întoarse calul. 

S-ar putea să nu mai fi văzut niciodată un bărbat fără 
barbă. Haide, pornim înapoi. 

Mance e cu o falcă-n cer şi una-n pământ când nu mă 
găseşte la locul obişnuit. 

Jon se întoarse şi îl urmă pe Tormund către capătul 
coloanei, cu mantia nouă 

atârnându-i greu pe umeri. Era făcută din blană 
nespălată de oaie, purtată cu lâna pe dinăuntru, aşa cum îi 
sugeraseră sălbaticii. Îl apăra destul de bine de zăpadă, iar 
noaptea era plăcută şi caldă, dar Jon îşi păstrase şi mantia 
neagră, împăturită 

sub şa. 

— E adevărat că ai ucis cândva un uriaş? îl întrebă pe 
Tormund, în timp ce mergeau. Nălucă sălta pe tăcute în 
spatele lor, lăsând urme în zăpada proaspătă. 

— Păi, de ce te-ai îndoi de un om puternic ca mine? Era 
iarnă şi eram un băieţandru, prost ca toţi băieţii. Am mers 
prea departe, calul mi-a murit şi pe urmă 

m-a prins o furtună. O furtună adevărată, nu un vânticel 
ca ăsta. Ha! Ştiam c-aş 

putea muri îngheţat înainte să se oprească. Aşa că am 
găsit o uriaşă adormită, i-am spintecat pântecele şi m-am 
ghemuit înăuntru. Mi-a ţinut de cald destul, o, da, dar 
duhoarea aproape că m-a răpus. Partea cea mai rea a fost că 


la venirea primăverii s-a trezit şi m-a luat drept pruncul ei. 
M-a alăptat trei luni întregi până 

să pot scăpa. Ha! Dar uneori mi-e dor de laptele uriaşei. 

— Dacă te-a hrănit, înseamnă că n-ai omorât-o. 

169 

— Nu, dar vezi să nu te apuci să dai din gură. Tormund 
Năpasta Uriaşilor sună 

mai bine decât Tormund [âncul Uriaşilor, şi ăsta e purul 
adevăr. 

— Şi cum ai ajuns la celelalte nume ale tale? întrebă Jon. 
Mance ţi-a zis Cornistul, nu-i aşa? Regele-Mied de la Castelul 
Afurisit şi Bărbatul Ursoaicelor şi Tatăl Oştirilor. Despre 
suflatul din corn voia să audă în special, dar nu îndrăznea 
să-l întrebe direct. Şi; Joramun suflă din Cornul Iernii şi trezi 
uriaşii din pământ. 

Oare de acolo veniseră, ei şi mamuţii lor? Oare Mance 
Rayder găsise Cornul lui Joramun şi i-l dăduse lui Tormund 
Pumn de Tunet să sufle în el? 

— Toate ciorile sunt atât de curioase? întrebă Tormund. Ei, 
bine, iată o poveste pentru tine. Era într-o altă iarnă, mai 
friguroasă chiar decât cea pe care o petrecusem în burta 
uriaşei, şi ningea zi şi noapte, cu fulgi mari cât ţeasta ta, nu 
cu fulguleţi din ăştia. Ninsese atât de tare, încât jumătate 
din sat era îngropat. Mă 

aflam în Castelul Arămiu, doar cu un poloboc de mied să- 
mi ţină de urât şi nimic altceva de făcut decât să-l beau. Cu 
cât beam mai mult, cu atât mă gândeam mai abitir la femeia 
care locuia în apropiere, o femeie voinică, cu cei mai mari 
sâni pe care i-ai văzut vreodată. Era îndărătnică femeia, dar, 
oh, ştia să fie şi caldă, şi în toiul iernii un bărbat are nevoie 
de căldură. 

Cu cât beam mai mult, cu atât mai mult mă gândeam la 
ea, şi cu cât mă 

gândeam mai mult la ea, cu atât mi se întărea mai mult 
mădularul, până când n-am mai putut suporta. Neghiob cum 
eram, m-am încotoşmănat în blănuri din cap până-n 


picioare, mi-am înfăşurat un ghem de lână peste faţă şi am 
pornit s-o caut. Ninsoarea cădea atât de tare, încât m-am 
răsucit de vreo două ori, iar vântul bătea direct prin mine, 
îngheţându-mi oasele, dar în cele din urmă am ajuns la ea, 
aşa înfofolit cum eram. 

Femeia era iute la mânie şi s-a împotrivit din răsputeri 
când am pus mâna pe ea. Tot ce am putut să fac a fost s-o 
duc pe sus acasă şi s-o dezbrac de blănurile alea, dar când 
am reuşit, a fost chiar mai fierbinte decât îmi aminteam - şi 
mai petrecusem cândva clipe plăcute împreună - iar pe 
urmă am adormit. A doua zi dimineaţă, când m-am trezit, 
ninsoarea se oprise şi soarele strălucea, dar nu eram în stare 
să mă bucur de vremea frumoasă. Din cap până-n picioare 
eram sfârtecat şi zdrobit, cu jumătate din membru muşcat, 
iar acolo, pe podea, zăcea o blană de ursoaică. Şi curând 
după aceea oamenii liberi povesteau despre o ursoaică 
golaşă 

care colinda prin pădure, cu doi pui ciudaţi după ea. Ha! 
Se lovi peste coapsa cărnoasă. Aş vrea s-o mai pot găsi. Era 
bună de tăvăleală ursoaica aia. Cu nici o femeie n-am avut 
vreodată o asemenea trântă, nici fii aşa de puternici. 

— Ce ai putea să faci dacă ai găsi-o într-adevăr? întrebă 
Jon. Ziceai că ţi-a muşcat jumătate din mădular. 

— O jumătate. Şi mădularul meu pe jumătate e de două 
ori mai lung decât mădularul oricărui alt bărbat. Tormund 
mârâi. Cât despre tine... e adevărat că 

ţi-au tăiat bărbăţia când te-au luat la Zid? 

— Nu, răspunse Jon, ofensat. 

170 

— Eu cred că trebuie să fie adevărat. Altfel ce motiv ai 
avea s-o refuzi pe Ygritte? Nici măcar nu ţi s-ar împotrivi, aş 
zice. Fata te vrea, mie mi-e destul de limpede. 

Prea al naibii de limpede, gândi Jon, ţi se pare că 
jumătate din coloană a observat. Cercetă zăpada care 
cădea, ca Tormund să nu-l vadă roşind. Sunt un bărbat al 


Rondului de Noapte, îşi reaminti. Atunci, de ce se simţea ca 
o fecioară 

sfielnică? 

Îşi petrecea aproape toate zilele în compania Ygrittei. Şi 
aproape toate nopţile. 

Mance Rayder nu fusese orb la neîncrederea pe care 
Rattleshirt o arătase faţă de 

„influenţa ciorii”, astfel că, după ce-i dăduse lui Jon noua 
mantie din blană de oaie, sugerase că poate ar vrea să 
călătorească alături de Tormund Năpasta Uriaşilor. Jon se 
învoise bucuros, iar în ziua următoare Ygritte şi Ryk Sabie- 
Lungă părăsiră grupul lui Rattleshirt pentru a i se alătura lui 
Tormund. 

— Oamenii liberi merg cu cine vor, i-a spus fata, iar noi 
ne-am săturat până 

peste cap de Sac de Oase. 

În fiecare seară când îşi aşezau tabăra, Ygritte îşi trăgea 
blănurile lângă ale lui, fie că Jon era aşezat lângă foc, fie că 
era departe. O dată, se trezise din somn şi o găsise cuibărită 
lângă el, cu braţul peste pieptul lui. A rămas ascultându-i 
răsuflarea multă vreme, încercând să-şi ignore tensiunea 
dintre picioare. 

Cercetaşii împărțeau adesea blănurile, ca să-şi ţină unul 
altuia de cald, însă bănuia că nu doar căldură căuta Ygritte. 
După această întâmplare, Jon şi-a făcut obiceiul de a se 
folosi de Nălucă pentru a o ţine pe Ygritte la distanţă. 
Bătrâna Nan obişnuia să spună poveşti despre cavaleri şi 
domniţele lor care dormeau în acelaşi pat, cu o sabie între 
ei, de dragul virtuţii, dar Jon bănuia că era singura dată când 
un lup străvechi lua locul sabiei. 

Chiar şi după aceea, Ygritte stărui. Cu două zile în urmă, 
Jon făcuse greşeala de a-şi dori apă fierbinte pentru baie. 

— Rece e mai bună, i-a spus ea neîntârziat, dacă ai pe 
cineva care să te încălzească după aceea. Râul n-a îngheţat 
încă de tot, hai, du-te. 

Jon a râs. 


— Ai fi în stare să mă îngheţi. 

— Toate ciorile se tem de furnicături? Puţină gheaţă n-o 
să te omoare. O să sar în apă cu tine, ca să-ţi dovedesc. 

— Şi o să mergem toată ziua cu hainele îngheţate pe noi? 
s-a împotrivit el. 

— Jon Snow, nu ştii nimic. Nu intri în apă îmbrăcat. 

— Nu intru deloc, a zis el hotărât, chiar înainte de a auzi 
glasul lui Tormund Pumn de Tunet răcnind după el (nu-l 
auzise, dar ce mai contează). 

Se părea că sălbaticii o socoteau pe Ygritte o mare 
frumuseţe datorită părului ei; părul roşu era o raritate 
printre oamenii liberi, iar despre cei care îl aveau se spunea 
că au fost sărutaţi de foc, ceea ce însemna noroc. O fi fost 
norocos părul Ygrittei, şi roşcat, cu siguranţă, dar era atât de 
încâălcit încât lui Jon îi venea s-o 171 

întrebe dacă şi-l pieptăna doar la schimbarea 
anotimpurilor. 

jon ştia că la curtea unui lord Ygritte n-ar fi fost 
considerată niciodată altfel decât o fată oarecare. Avea o 
faţă rotundă de ţărăncuţă, nasul cârn şi dinţi uşor strâmbi, 
iar ochii îi erau prea depărtaţi. Jon observase toate acestea 
de prima dată 

când o zărise, cu pumnalul la gât. Totuşi, mai târziu, 
începuse să remarce şi alte lucruri. Când zâmbea, dinţii 
strâmbi treceau parcă neobservaţi. Şi poate că ochii îi erau 
prea depărtaţi, dar aveau o culoare frumoasă, gri-albăstruie, 
şi erau cei mai vioi ochi pe care îi văzuse Jon. Uneori cânta 
Cu O voce joasă, aspră, care îl stârnea. lar alteori, lângă foc, 
când stătea cu genunchii la piept, cu focul trezind 
reverberaţii în părul ei roşu şi se uita la el, zâmbind... ei, 
bine, şi asta stârnea unele lucruri. 

Dar era un bărbat al Rondului de Noapte şi făcuse un 
jurământ. Nu-mi voi lua niciodată soție, nu voi stăpâni 
pământuri, nu voi zămisli copii. Rostise cuvintele în faţa 
copacului inimii, în faţa zeilor tatălui său. Nu le putea 


desface... aşa cum nu putea să recunoască motivul repulsiei 
faţă de Tormund Pumn de Tunet, Tată al Urşilor. 

— Îţi displace fata? îl întrebă Tormund, în timp ce treceau 
pe lângă alţi douăzeci de mamuţi, ducând în spate, de data 
aceasta, sălbatici pe reazeme înalte de lemn, în loc de uriaşi. 

— Nu, dar eu... Ce-i pot spune ca să mă creadă? Sunt 
încă prea tânăr ca să 

mă însor. 

— Să te însori? Tormund râse. Cine a vorbit de aşa ceva? 
La sud, bărbaţii trebuie să se însoare cu toate fetele cu care 
se culcă? 

Jon simţea că roşeşte din nou. 

— Mi-a luat apărarea când Rattleshirt a vrut să mă 
omoare. Nu vreau s-o dezonorez. 

— Acum eşti un bărbat liber, iar Ygritte e o femeie liberă. 
Ce dezonoare e să 

fiţi împreună? 

— Aş putea s-o las însărcinată. 

— Da. Aş spera. Un flăcău voinic sau o fetiţă drăgălaşă şi 
plină de viaţă, sărutată de foc. Şi ce e rău în asta? 

Pentru o clipă, Jon nu-şi găsi cuvintele. 

— Băiatul... copilul... ar fi un bastard. 

— Şi bastarzii sunt mai neputincioşi decăt alţi copii? Mai 
bolnăvicioşi, mai uşor de doborât? 

— Nu, dar... 

— Tu însuţi eşti bastard. lar dacă Ygritte nu va voi să aibă 
un copil, se va duce la o vrăjitoare a pădurii şi va bea o cană 
cu ceai de lună. Tu n-ai ce să te amesteci, după ce plantezi 
sămânţa. 

— N-am să aduc pe lume un bastard. Tormund îşi scutură 
capul lăţos. 

— Ce proşti sunteţi voi, îngenuncheaţii. De ce ai mai 
răpit-o pe fată, dacă n-o 172 

vrei? 

— Răpit-o? Eu n-am... 


— Ba da, zise Tormund. l-ai omorât pe cei doi cu care era 
şi ai luat-o cu tine, cum numeşti tu asta? 

— Am luat-o ostatică. 

— Ai făcut-o să ţi se predea. 

— Da, dar... Tormund, îţi jur, n-am atins-o niciodată. 

— Eşti sigur că nu ţi-au retezat mădularul? Tormund 
ridică din umeri, ca şi cum ar fi spus că nu poate pricepe o 
asemenea nerozie. Ei, bine, acum eşti un om liber, dar dacă 
n-o vrei pe fată, ar fi cel mai bine să-ţi găseşti o ursoaică. 
Dacă un bărbat nu-şi foloseşte mădularul, i se face din ce în 
ce mai mic, până când, într-o zi, vrea să se uşureze şi nu şi-l 
mai găseşte. 

Jon n-avea nici un răspuns la aşa ceva. Nu era de mirare 
că Cele Şapte Regate îi considerau pe oamenii liberi nu 
tocmai oameni. N-au lege, n-au onoare, nici măcar simplă 
decență. Se fură la nesfârşit unul pe altul, se imperechează 
ca nişte animale, preferă violul căsătoriei şi umplu lumea de 
bastarzi. Cu toate acestea, începea să ţină la Tormund 
Năpasta Uriaşilor, aşa vântură-lume şi flecar cum era. 

Şi la Longspear. Şi la Ygritte... Nu, nu mă voi gândi la 
Ygritte. 

Alături de cetele lui Longspear şi Tormund călătoreau şi 
alţi sălbatici, oameni aspri, ca Rattleshirt şi Plângătorul, care 
nici una, nici două, te-ar înjunghia. Era Harma Cap de Câine, 
un butoiaş de femeie cu obrajii ca nişte bucăţi de carne albă, 
care ura câinii şi omora câte unul la fiecare două săptămâni, 
ca să aibă un cap nou pentru stindardul ei, Styr, cel fără 
urechi, Magnarul din Thenn, pe care oamenii lui îl priveau 
mai mult ca pe un zeu decât ca pe un stăpân, Varamyr 
Şasepiei, un şoricel de om care călărea un urs alb, sălbatic, 
înalt de patru metri când se ridica pe labele din spate. Şi 
oriunde mergeau Varamyr şi ursul său, trei lupi şi o pisică 

sălbatică veneau în urma lor. Jon fusese în compania lui 
doar o dată şi asta fusese suficient. | se făcea părul măciucă 
doar când îl vedea, aşa cum se zbârlise blana de pe spatele 
Nălucii la vederea ursului şi a pisicii aceleia lungi şi tărcate. 


Şi mai erau alţii, chiar mai fioroşi decât Varamyr, din 
nordul îndepărtat al pădurii bântuite, din văile ascunse ale 
Colţilor de Gheaţă şi din locuri încă şi mai stranii: oamenii 
Ţărmului îngheţat care călătoreau în şarete făcute din coji 
de nucă, trase de câini sălbatici, înfricoşătoarele clanuri ale 
râului îngheţat despre care se spunea că se ospătează cu 
carne de om, oamenii cavernelor, cu feţele pictate în 
albastru, purpuriu şi verde. Jon văzuse cu ochii lui Copitaţii 
tropăind în coloană, cu tălpile goale, tari ca pielea fiartă. 
Snarci sau grumpkini nu văzuse, dar, după cum îl ştia pe 
Tormund, urma să aibă câţiva la cină. 

Jumătate din oastea sălbaticilor trăise toată viaţa fără ca 
măcar să zărească 

Zidul, din câte îşi dădea Jon seama, iar cei mai mulţi nu 
ştiau o boabă din Limba Comună. Nu avea importanţă. 
Mance Rayder vorbea în Limba Veche, chiar cânta în această 
limbă, trecându-şi degetele peste coardele lăutei şi umplând 
aerul nopţii 173 

de o muzică străveche, ciudată. 

Mance petrecuse ani buni adunând imensa oaste greoaie, 
vorbind ici cu mama unui clan, colo cu un magnar, cucerind 
un sat cu vorbe dulci, altul cu un cântec şi un al treilea cu 
tăişul sabiei, făcând pace între Harma Cap de Câine şi Lordul 
Oaselor, între clanul Copitaţilor şi Fugarii Nopţii. Între 
oamenii morselor de pe Ţărmul îngheţat şi clanurile canibale 
ale marilor râuri de gheaţă, contopind o sută 

de pumnale diferite într-o singură suliță îndreptată către 
inima Celor Şapte Regate. Nu avea nici coroană, nici sceptru, 
nici veşminte de mătase şi catifea, dar lui Jon îi era limpede 
că Mance Rayder era rege mai mult decât doar cu numele. 

Jon se alăturase sălbaticilor la porunca lui Qhorin 
Halfhand: Mergi cu ei, mănâncă împreună cu ei, luptă alături 
de ei, îi spusese cercetaşul în noaptea dinaintea morţii sale. 
Şi urmăreşte. Dar, cu toată atenţia cu care îi urmărise, nu 
aflase mai nimic. Halfhand bănuise că sălbaticii au pornit 
spre tărâmul sumbru şi pustiu al Colţilor de Gheaţă, în 


căutarea unei arme, a unei puteri, a unei vrăji cumplite cu 
ajutorul căreia să zdrobească Zidul... dar dacă găsiseră aşa 
ceva, nimeni nu se fălea cu asta în gura mare şi nici nu-i 
arăta lui Jon. Şi nici Mance Rayder nu-i dezvăluise vreunul 
dintre planurile sale. Din acea primă noapte, nu-l mai zărise 
decât de la distanţă. 

ÎI voi ucide, dacă va fi nevoie. Perspectiva nu-i făcea lui 
Jon nici o plăcere; o asemenea crimă nu i-ar aduce nici o 
onoare şi va însemna, în acelaşi timp, propria lui moarte. Cu 
toate acestea, nu-i putea lăsa pe sălbatici să zdrobească 
Zidul, să 

amenințe Winterfellul şi nordul, meleagurile colinelor şi 
Păraiele, Portul Alb şi Ţărmul Stâncos sau chiar Gâtul. De opt 
mii de ani oamenii Casei Stark trăiau şi mureau ca să-şi 
apere poporul de asemenea hoţi şi tâlhari şi, bastard sau nu, 
acelaşi sânge curgea şi în venele lui Jon Snow. În plus, Bran 
şi Rickon sunt încă 

la Winterfell, Maester Luwin, Ser Rodrik, Bătrâna Nan, 
Farlen, îngrijitorul de câini, Miken în fierăria lui şi Gage lângă 
cuptoare... toți cei pe care i-am cunoscut, toți cei pe care i- 
am iubit. Dacă trebuia să ucidă un om pe care îl admira pe 
jumătate şi aproape îl plăcea, ca să-i salveze din mâinile lui 
Rattleshirt, ale Harmei Cap de Câine şi ale Magnarului fără 
urechi din Thenn, atunci asta avea de gând să facă. 

Se ruga, totuşi, ca zeii tatălui său să-l cruţe de această 
sarcină sumbră. Oastea înainta foarte încet, împovărată cum 
era de toate turmele sălbaticilor, de copii şi nimicuri fără 
valoare, iar zăpezile îi încetiniseră şi mai mult înaintarea. 
Cea mai mare parte a coloanei ieşise dintre dealurile de la 
poalele munţilor şi se prelingea de-a lungul țărmului vestic 
al Apei Laptelui ca mierea într-o dimineaţă rece de iarnă, 
urmând cursul râului către inima pădurii bântuite. 

Şi Jon ştia că undeva aproape, mai în faţă, Pumnul 
Primilor Oameni se înălța deasupra copacilor, adăpost 
pentru trei sute de fraţi în negru ai Rondului de Noapte, 


înarmaţi, călări, aşteptând. Bătrânul Urs trimisese şi alte 
iscoade în afară 

de Halfhand şi cu siguranţă că Jarman Buckwell şi Thoren 
Smallwood se 174 

întorseseră deja cu vorbă despre oastea ce cobora din 
munţi. 

Mormont nu va fugi, gândi el. E prea bătrân şi a ajuns 
prea departe. Va lovi, fără să ţină seama de număr. Într-o zi, 
curând, Jon va auzi sunetul goarnelor de război şi va vedea o 
coloană de călăreţi năvâălind asupra lor, cu mantiile negre în 
vânt şi oţelul rece în mâini. Desigur, trei sute de oameni nu 
puteau spera să ucidă 

de o sută de ori mai mulţi, dar Jon nu credea că vor fi 
nevoiţi. Nu trebuie să 

omoare o mie, ci doar unul. Mance e tot ce-i ţine laolaltă. 

Regele-de-Dincolo-de-Zid făcea tot ce-i stătea în puteri, 
dar sălbaticii rămâneau iremediabil nedisciplinaţi şi asta îi 
făcea vulnerabili. lIci şi colo, în interiorul şarpelui lung, 
nesfârşit, al coloanei lor se aflau războinici aprigi, ca oricare 
din Rond, însă mai bine de o treime dintre ei erau grupaţi la 
cele două 

capete ale coloanei, în avangarda Harmei Cap de Câine şi 
în sălbatica ariergardă, cu uriaşi, zimbri şi aruncători de 
flăcări. O altă treime înainta alături de însuşi Mance Rayder, 
undeva la mijloc, străjuind căruțele, săniile şi carele trase de 
câini care duceau cea mai mare parte din lucrurile şi 
merindele oştirii, tot ce rămăsese din recolta verii trecute. 
Ceilalţi, împărţiţi în cete mici, conduse de Rattleshirt, Jarl, 
Tormund Năpasta Uriaşilor şi Plângătorul, aveau rol de 
însoțitori de coloană, căutători de hrană şi hăitaşi, galopând 
fără încetare, încoace şi încolo, de-a lungul coloanei, ca s-o 
menţină cât de cât ordonată. 

Şi, mai grăitor încă, doar unul din o sută de sălbatici era 
călare. Bătrânul Urs va intra în ei ca o secure prin brânză. Şi 
după judecata lui Jon, când se va întâmpla asta, Mance va 
trebui să atace cu centrul său, pentru a încerca să 


micşoreze impactul. Dacă va cădea în lupta care va urma 
negreşit, Zidul va fi în siguranţă încă o sută de ani, se socoti 
Jon. lar de nu... 

Îşi îndoi degetele arse ale mâinii drepte. Gheara-Lungă 
era atârnată de şa, cu măciulia sculptată în piatră în forma 
unui cap de lup şi mânerul din piele moale la îndemână. 

Ninsoarea cădea nemiloasă când ajunseră din urmă 
grupul lui Tormund, multe ore mai târziu. Nălucă pornise de- 
a lungul drumului, topindu-se în pădure, adulmecând prada. 
Lupul străvechi avea să se întoarcă abia când vor poposi ca 
să 

înnopteze sau cel târziu în zori. Oricât de departe 
hoinărea după pradă, Nălucă se întorcea întotdeauna... şi la 
fel făcea, se pare, şi Ygritte. 

— Ei, strigă fata când îl văzu, acum ne crezi? Ai văzut 
uriaşii, călare pe mamuţi? 

— Ha! strigă Tormund înainte ca Jon să apuce să 
răspundă. Cioara s-a îndrăgostit! Vrea să se însoare! 

— Cu o uriaşă? râse Ryk Longspear. 

— Nu, cu un mamut! zbieră Tormund. Ha! Când Jon îşi 
struni calul, mergând la pas, Ygritte se apropie de el la trap. 
Susţinea că era cu trei ani mai mare decât el, dar era cu 
zece centimetri mai scundă; oricâţi ani ar fi avut, era o 
zvârlugă de fată. Stonesnake o numise „suliţaşă”, când o 
capturaseră la Trecătoarea Ţipătului. 

175 

Arma ei preferată era un arc scurt şi curbat din corn şi 
lemn de copac al inimii, dar „suliţaşă” i se potrivea la fel de 
bine. Aducea puţin cu sora lui, Arya, deşi Arya era mai 
puternică şi probabil mai slabă. Era greu să-ţi dai seama cât 
de dolofană sau de subţire ar putea fi Ygritte, cu toate 
blănurile şi pieile cu care era îmbrăcată. 

— Ştii Ultimul dintre uriaşi? Fără să aştepte un răspuns, 
Ygritte spuse: Îţi trebuie o voce mai joasă decât a mea ca să- 
| cânţi cum trebuie. Pe urmă începu să 


lălăie: Ooooooh, sunt ultimul dintre uriaşi, de pe pământ 
toți ai mei au pierit. 

Tormund Năpasta Uriaşilor auzi cuvintele şi zâmbi. 

— Măreţții uriaşi ai muntelui, ce lumea stăpâneau pe când 
m-am născut, îi dădu el replica, răcnind prin ninsoare. 

Longspear Ryk li se alătură, cântând: 

— 0, oamenii mi-au furat pădurile, mi-au furat râurile şi 
munții. 

— ŞI prin văile mele un zid au construit, iar din râuri toți 
peştii mi i-au pescuit, continuară Ygritte şi Tormund, cu 
glasuri gigantice, pe potrivă. 

Fiii lui Tormund, Toregg şi Dormund, îşi alăturară, la 
rândul lor, vocile groase, apoi fiica sa, Munda, şi toţi ceilalţi. 
Alţii începură să-şi lovească suliţele de scuturile de piele, 
ţinând ritmul, până când întreaga ceată de război cânta pe 
drum. 

În castele de piatră focuri mari ei aprind 

în castele de piatră sulițe-şi făuresc 

În vreme ce singur prin munți eu colind 

şi doar cu lacrimile mă-nsoţesc. 

Cu câini mă vânează când soarele-i sus 

cu torţe mă caută mereu la apus. 

Căci aceşti oameni mici nu se-nalță semeți 

în timp ce uriaşii rămân cu fruntea sus. 

Oooooooh, cel de pe urmă uriaş eu sunt 

deci aminte voi luaţi la cântecul meu 

Căci, după ce n-oi mai fi, va pieri al meu cânt 

şi liniştea va domni peste lume mereu. 

Când cântecul se sfârşi, pe obrajii Ygrittei şiroiau lacrimi. 

— De ce plângi? întrebă Jon. A fost doar un cântec. Există 
sute de uriaşi, tocmai i-am văzut. 

— O, sute, spuse ea cu furie. Nu ştii nimic, Jon Snow. Tu... 
JON! 

Jon se întoarse la sunetul neaşteptat de aripi. Pene 
albastre-cenuşii îi umplură 


ochii şi i se înfipseră în faţă, ascuţite ca nişte gheare. Fu 
străpuns de o durere roşie, năprasnică, în timp ce aripile 
fâlfâiau în jurul capului său. Văzu ciocul, dar nu avu timp să 
ridice mâna sau să apuce o armă. Răsuci calul, piciorul îi 
scăpă de 176 

pe scara şeii, calul fu cuprins de panică şi pe urmă Jon 
simţi că se prăbuşeşte. 

Vulturul continua să se agate de faţa lui, sfâşiindu-i 
carnea cu vârfurile aripilor, în timp ce fâlfâia şi ţipa şi îl 
lovea cu ciocul. Lumea se întoarse cu susul în jos, într-un 
haos de pene, carne de cal şi sânge, şi pe urmă pământul se 
ridică spre el, lovindu-l. 

Când îşi recapătă cunoştinţa, se afla cu faţa în jos, cu 
gust de noroi şi sânge în gură, iar Ygritte stătea în genunchi 
deasupra lui, apărându-l, cu un pumnal de os în mână. 
Auzea încă zvon de aripi, deşi vulturul nu se zărea prin 
preajmă. 

Jumătate din lume era întunecată. 

— Ochiul meu, zise el cuprins de panică, ridicându-şi o 
mână la faţă. 

— E doar sânge, Jon Snow. Nu ţi-a nimerit ochiul, doar ţi-a 
sfâşiat puţin pielea. 

Faţa îi pulsa. Tormund stătea deasupra lor, urlând, văzu 
Jon cu ochiul drept, în timp ce îşi ştergea sângele de pe 
stângul. Apoi se auziră tropote de cai, strigăte şi zornăit de 
oase vechi şi uscate. 

— Sac de Oase, răcni Tormund, cheamă-ţi cioara iadului. 

— Uite-ţi acolo cioara iadului. Rattleshirt arătă câtre Jon. 
Sângerează în noroi ca un câine necredincios. Vulturul 
cobori fâlfâind din aripi şi ateriza pe craniul de uriaş care îi 
servea drept coif. Am venit după el. 

— Atunci vino şi ia-l, zise Tormund, dar ai face bine săvii 
cu sabia în mână, căci pe a mea acolo o vei găsi. Poate c-am 
să-ţi pun oasele la fiert şi am să mă 

uşurez în coiful tău. Ha! 


— Dacă te înţep şi scot aerul din tine, te faci mai mic 
decât fata aia. Stai deoparte, sau Mance va auzi despre asta. 

Ygritte se ridică în picioare. 

— Ce, Mance îl vrea? 

— Aşa am zis, nu? Ridică-l pe picioarele alea negre. 
Tormund se uită la Jon încruntat. 

— Mai bine du-te, dacă Mance e cel care te vrea. Ygritte îl 
ajută pe Tormund să-l ridice în picioare. 

— Sângerează ca un vier măcelărit. Uite ce-a făcut Orell 
cu faţa-i dulce. 

Oare o pasăre poate să urască? Jon îl ucisese pe 
sălbaticul Orell, dar o parte din el rămăsese în vultur. Ochii 
aurii îl priviră cu o răutate rece. 

— Vin, spuse el. Sângele continua să-i curgă peste ochiul 
drept şi obrazul îi era o văpaie de durere. Când îl atinse, 
mănuşile-i negre se înroşiră. Lăsaţi-mă 

să-mi iau calul. Nu de cal avea el nevoie, ci de Nălucă, 
dar lupul străvechi nu era de văzut nicăieri. Poate fi deja la 
Kilometri depărtare, sfâşiind beregata vreunui elan. Probabil 
că aşa era. 

Calul se feri de el când se apropie, speriat, fără doar şi 
poate, de sângele de pe faţa lui, dar Jon îl linişti cu câteva 
vorbe blânde şi, în cele din urmă, reuşi să se apropie destul 
de mult ca să ia hăţurile. Când sări înapoi în şa, simţi că i se 
învârte 177 

capul. Va trebui să mă îngrijesc de asta, gândi el, dar nu 
chiar acum. Lasă să 

vadă Regele-de-Dincolo-de-Zid ce mi-a făcut vulturul său. 
Închise şi deschise pumnul drept, întinse mâna după 
Gheara-Lungă şi îşi azvârli sabia peste umăr înainte de a 
întoarce calul, către locul unde era aşteptat de Lordul 
Oaselor şi ceata lui. 

Ygritte aştepta şi ea, strunindu-şi calul, cu un aer îndârit. 

— Vin şi eu. 

— Vezi-ţi de drum. Oasele de pe platoşa lui Rattleshirt se 
loviră unele de altele, zornăind. Am fost trimis după cioara 


intrusă, nu după altcineva. 

— O femeie liberă merge unde vrea, răspunse Ygritte. 
Vântul sufla zăpada în ochii lui Jon. Simţea sângele 
îngheţându-i pe faţă. 

— Stăm de vorbă sau mergem? 

— Mergem, răspunse Lordul Oaselor. 

Porniră într-un galop  neîmblânzit. Străbătură trei 
kilometri în josul coloanei, prin vârtejuri de ninsoare, pe 
urmă o scurtară printr-un hăţiş de căruţe cu bagaje, 
avântându-se peste Apa Laptelui, în locul unde râul făcea o 
curbă largă către est. 

O pojghiţă de gheaţă subţire acoperea malurile; cu 
fiecare pas, copitele cailor pătrundeau în stratul de gheaţă, 
până când ajunseră în apele mai adânci, la zece metri în 
larg. Zăpada cădea parcă mai repede pe malul estic şi 
nămeţii erau şi ei mai mari. Până şi vântul e mai rece. Şi se 
lăsa înserarea. 

Dar, chiar şi prin viscolul zăpezii, silueta dealului înalt şi 
alb care se înălța deasupra copacilor era inconfundabilă. 
Pumnul Primilor Oameni. Jon auzi ţipătul vulturului deasupra 
capului. Un corb privi în jos, dintr-un pin, şi croncăni când 
trecu pe lângă el. Oare Bătrânul Urs şi-a pornit atacul? În loc 
de zăngănit de oţel şi de zbârnâit de săgeți în zbor, Jon auzi 
doar scârţâitul uşor al pojghiţei îngheţate sub copitele 
calului său. 

În tăcere, ocoliră spre coasta sudică, unde urcuşul era mai 
uşor. Acolo, jos, Jon văzu calul mort, răşchirat la poalele 
dealului, pe jumătate îngropat în zăpadă. 

Intestinele se revărsau din pântecele animalului ca nişte 
şerpi îngheţaţi şi unul dintre picioare îi dispăruse. Lupi, fu 
primul gând al lui Jon, dar nu era aşa. Lupii îşi mănâncă doar 
propria pradă. 

Alţi cai de luptă erau împrăştiaţi pe coasta dealului, cu 
picioarele răsucite grotesc, cu ochii orbi privind în moarte. 
Sălbaticii mişunau deasupra lor ca muştele, smulgându-le 


şeile, frâiele, poverile şi armurile şi despicându-i cu topoare 
de piatră. 

— Sus, îi spuse Rattleshirt lui Jon. Mance e sus, în vârf. 

În faţa zidului de apărare, descălecară pentru a se 
strecura printr-o deschizătură 

strâmbă între pietre. Hoitul unui cal de luptă brun şi lăţos 
era înfipt în ţepuşele ascuţite pe care Bătrânul Urs le 
aşezase la fiecare intrare. Încerca să iasă, nu să 

intre. Nu era nici urmă de vreun călăreț. 

înăuntru îi aşteptau şi altele, încă şi mai rele. Jon nu mai 
văzuse vreodată 

178 

zăpadă roz. Vântul vâjâia în jurul lui, trăgând de mantia-i 
grea din blană de oaie. 

Corbii fâlfâiau de la un cal mort la altul. Oare sunt corbi 
sălbatici sau corbii noştri? Jon nu-şi putea da seama. Se 
întreba unde era acum bietul Sam. Şi ce era. 

O crustă de sânge îngheţat îi scârţăi sub călcâi. Sălbaticii 
dezbrăcau caii morţi de orice fărâmă de oţel şi piele, 
smulgându-le până şi potcoavele de pe copite. 

Câţiva scotoceau prin desagile pe care le găsiseră, 
căutând arme şi mâncare. Jon trecu pe lângă unul din câinii 
lui Chett, sau ce mai rămăsese din el, care zăcea într-o baltă 
noroioasă de sânge, pe jumătate îngheţat. 

Câteva corturi rămăseseră în picioare, în celălalt capăt al 
taberei, şi acolo îl găsiră pe Mance Rayder. Sub mantia-i din 
fâşii de lână neagră şi mătase roşie, purta o cămaşă neagră 
de zale şi pantaloni miţoşi de lână, iar pe cap avea un coif 
mare din bronz şi fier, cu aripi de corb la tâmple. Jarl era cu 
el, la fel şi Harma Cap de Câine, şi Varamyr Şasepiei cu lupii 
săi şi pisica sălbatică. 

Mance îi aruncă lui Jon o privire aspră şi rece. 

— Ce s-a întâmplat cu faţa ta? 

Ygritte spuse: 

— Orell a încercat să-i scoată ochii. 


— Pe el l-am întrebat. Şi-a pierdut limba? Poate că ar 
trebui, ca să ne scutească 

de alte minciuni. 

Styr şi Madnar îşi scoaseră cuţitele lungi. 

— Poate că băiatul o să vadă mai bine cu un ochi decât 
cu doi. 

— Vrei să-ţi păstrezi ochiul, Jon? întrebă Regele-de- 
Dincolo-de-Zid. Dacă e aşa, spune-mi câţi erau. Şi încearcă 
să spui adevărul de data asta, Bastard de Winterfell. 

Gâtul îi era uscat. 

— Stăpâne... ce...? 

— Nu sunt stăpânul tău, i-o reteză Mance. Şi e destul de 
limpede ce. Fraţii tăi au murit. Întrebarea e: câţi? 

Faţa lui Jon pulsa, zăpada continua să cadă şi îi era greu 
să gândească. Nu trebuie să şovăi, orice te-ar întreba, îi 
spusese Qhorin. Cuvintele i se opriră în gâtlej, dar se forţă să 
spună: 

— Am fost trei sute. 

— Am fost? întrebă Mance cu asprime. 

— Au fost. Trei sute au fost. Orice te întreabă, îi spusese 
Halfhand. Atunci de ce mă simt atât de laş? Două sute de la 
Castelul Negru şi o sută de la Turnul Umbrei. 

— lată o poveste mai adevărată decât cea pe care ai 
cântat-o în cortul meu. 

Mance îşi întoarse privirea către Harma Cap de Câine: 
Câţi cai am găsit? 

— Mai mult de o sută, răspunse femeia voinică, mai puţin 
de două. Mai sunt şi alţi cai morţi către est, sub zăpadă, greu 
de spus câţi. În spatele ei se afla purtătorul de stindard, care 
ţinea o prăjină cu un cap de câine în vârf, destul de 179 

proaspăt ca să i se prelingă încă sângele. 

— N-ar fi trebuit să mă minţi niciodată, Jon Snow, zise 
Mance. 

— Eu... ştiu asta. Ce ar putea să spună? Regele 
sălbaticilor îi cercetă chipul. 


— Cine era la comandă aici? Şi spune-mi adevărul. 
Rykker? Smallwood? 

Wythers nu, el e prea slab. Al cui era cortul acesta? 

Am spus prea multe. 

— Nu i-ai găsit cadavrul? 

Harma mâărâi, pufnindu-şi disprețul îngheţat pe nări. 

— Ce proaste sunt ciorile astea negre. 

— Data viitoare când îmi mai răspunzi cu o întrebare, te 
dau pe mâna Lordului Oaselor, îi promise Mance Rayder lui 
Jon. Se apropie: Cine a condus aici? 

Încă un pas, gândi Jon. Alt picior. Îşi apropie mâna de 
mânerul Sabiei Lungi. 

Dacă-mi ţin gura... 

— Întinde mâna după spada aia bastardă şi, înainte să 
iasă din teacă, am să-ţi tai capul de bastard, zise Mance. 
Sunt pe cale să-mi pierd răbdarea cu tine, cioară. 

— Spune-i, îl îndemnă Ygritte. E mort, oricine ar fi fost. 

Când se încruntă, sângele închegat îi crăpă pe obraz. £ 
prea greu, gândi Jon cuprins de disperare. Cum să joc rolul 
de trădător fără să fi devenit unul? Asta nu-i spusese Qhorin. 
Dar al doilea pas e întotdeauna mai uşor decât primul. 

— Bătrânul Urs. 

— Bătrânul ăla? Din tonul Harmei se citea că nu-l crede. A 
venit în persoană? 

Atunci cine are comanda la Castelul Negru? 

— Bowen Marsh. De data aceasta Jon răspunse pe loc. Nu 
trebuie să şovăi, orice te-ar întreba. 

Mance râse. 

— Dacă e aşa, războiul nostru e câştigat. Bowen ştie mult 
mai multe despre număratul săbiilor decât a ştiut vreodată 
despre mânuitul lor. 

— La comandă era Bătrânul Urs. Locul acesta era ferit şi 
puternic, iar el l-a întărit. A săpat capcane şi a plantat 
țepuşe, a adunat hrană şi apă. Era gata pentru... 

— ..„. mine? îl completă Mance Rayder. Da, era. De-aş fi 
fost destul de nebun să atac acest deal, poate c-aş fi pierdut 


cinci oameni pentru fiecare cioară pe care aş fi omorât-o şi 
tot m-aş fi socotit norocos. Gura i se încleşta. Dar când morţii 
umblă, zidurile, ţepuşele şi săbiile nu înseamnă nimic. Nu te 
poţi lupta cu morţii, Jon Snow. Nimeni nu ştie asta nici pe 
jumătate cât mine. Îşi ridică privirea către cerul care se 
întuneca şi spuse: Poate că ciorile ne-au ajutat mai mult 
decât ştiu. 

M-am întrebat de ce n-am avut parte de nici un atac. Dar 
mai sunt încă sute de kilometri de mers şi frigul sporeşte. 
Varamyr, trimite-ţi lupii să adulmece după 

morţi vii, nu vreau să ne ia pe nepregătite. Lord al 
Oaselor, dublează patrulele şi ai grijă ca fiecare om să aibă 
torţă şi cremene. Styr Jarl, tu pleci la primii zori. 

— Mance, spuse Rattleshirt. Vreau nişte oase de cioară. 

180 

Ygritte păşi în faţa lui Jon. 

— Nu poţi ucide un om fiindcă a vrut să-i apere pe cei ce-i 
erau fraţi. 

— Încă sunt fraţii lui, declară Styr. 

— Nu sunt, insistă Ygritte. Nu m-a omorât, aşa cum i-au 
cerut. Şi l-a ucis pe Halfhand, am văzut cu toţii. 

Răsuflarea lui Jon răspândea aburi în aer. Dacă-/ voi minți, 
va şti. Îl privi pe Mance Rayder în ochi, deschise şi închise 
mâna arsă. 

— Port mantia pe care mi-ai dat-o, Înălţimea Ta. 

— O mantie din blană de oaie, zise Ygritte. Şi în multe 
nopţi am dansat sub ea. 

Jarl râse şi până şi Harma Cap de Câine zâmbi. 

— Aşa stau lucrurile, Jon Snow? întrebă Mance Rayder. Ea 
şi cu tine? 

Era uşor să te rătăceşti dincolo de Zid. Jon nu mai ştia 
dacă putea deosebi onoarea de ruşine sau binele de rău. 
Tată, iartă-mă. 

— Da, răspunse el. 

Mance clătină din cap. 


— Bine. Atunci mâine veţi merge cu Jarl şi Styr. Amândoi. 
Departe de mine gândul să despart două inimi care bat ca 
una. 

— Să mergem unde? întrebă Jon. 

— Dincolo de Zid. E timpul să-ţi dovedeşti credinţa prin 
ceva mai de preţ 

decât cuvintele, Jon Snow. 

Magnarul nu era mulţumit. 

— Ce să fac eu cu o cioarăâ? 

— Cunoaşte Rondul şi cunoaşte Zidul, spuse Mance, şi 
cunoaşte Castelul Negru mai bine decât orice cercetaş. Îi vei 
găsi întrebuințare, altfel, eşti un prost. 

Styr se încruntă. 

— Poate că inima îi e tot neagră. 

— Atunci scoate-i-o. Mance se întoarse către Rattleshirt: 
Lord al Oaselor, vezi de coloană, să-şi continue drumul cu 
orice preţ. Dacă ajungem la Zid înainte de Mormont, am 
învins. 

— Vor înainta. Glasul lui Rattleshirt era grav şi furios. 

Mance clătină din cap şi se îndepărtă, cu Harma şi 
Şasepiei după el. Lupii lui Varamyr şi pisica sălbatică îi 
urmară îndeaproape. Jon şi Ygritte rămaseră cu Jarl, 
Rattleshirt şi cu Magnarul. Cei doi sălbatici mai vârstnici îl 
priviră pe Jon cu nedisimulată ranchiună, în timp ce Jarl 
spuse: 

— Aţi auzit, plecăm când se crapă de ziuă. Aduceţi cât 
mai multă mâncare, nu vom avea timp să vânăm. Şi vezi să 
se ocupe cineva de faţa ta, cioară. Arăţi în ultimul hal. 

— Aşa voi face, răspunse Jon. 

— Ar fi bine să nu fi minţit, fetiţo, îi spuse Rattleshirt 
Ygrittei, cu ochii strălucind în spatele craniului de uriaş. 

Jon trase Sabia Lungă. 

181 

— Lasă-ne în pace, dacă nu vrei să capeţi ce a căpătat 
Qhorin. 

— Acum n-ai nici un lup să te ajute, băiete. 


Rattleshirt întinse mâna după sabie. 

— Eşti sigur de asta, nu-i aşa? râse Ygritte. 

De pe pietrele zidului de apărare, Nălucă făcu un salt, 
zburlindu-şi blana albă. 

Nu scoase nici un sunet, dar ochii săi roşii, întunecaţi, 
grăiau despre sânge. Lordul Oaselor îşi îndepărtă încet mâna 
de sabie, făcu un pas înapoi şi plecă, înjurând. 

Nălucă mergea tiptil în urma cailor, când Jon şi Ygritte 
coborâră Pumnul. Abia când se aflau la jumătatea Apei 
Laptelui Jon simţi că poate vorbi fără nici un pericol: 

— Nu ţi-am cerut să minţi pentru mine. 

— N-am minţit, răspunse ea. Am lăsat ceva la o parte, 
atâta tot. 

— Ai spus... 

— ...„ că ne tăvălim adesea sub mantia ta. Dar n-am spus 
când am început. Îi zâmbi aproape cu sfială. Găseşte alt loc 
pentru Nălucă la noapte, Jon Snow. E aşa cum spunea 
Mance. Faptele sunt mai grăitoare decât vorbele. 


SANSA 


— O rochie nouă? întrebă Sansa, pe cât de uimită pe atât 
de precaută. 

— Mai încântătoare decât orice rochie ai purtat vreodată, 
domniţa mea, îi promise bătrâna. Îi măsură şoldurile, cu un 
cot de aţă împletită. Numai din mătase şi dantelă din Myr, 
cu căptuşeală de satin. Vei fi foarte frumoasă. Regina însăşi 
a comandat-o. 

— Care regină? Margaery nu era încă regina lui Joff, dar 
fusese a lui Renly. 

Sau se referea la Regina Ghimpilor? Sau... 

— Regina Regentă, negreşit. 

— Regina Cersei? 

— Nimeni alta. Mă onorează cu comenzile ei de mulţi ani. 
Bătrâna întinse sfoara de-a lungul piciorului Sansei. 
Înălţimea Sa mi-a spus că acum eşti femeie în toată firea şi 
nu trebuie să te mai îmbraci ca o fetiţă. Desfă braţul! 

Sansa ridică braţul. Avea nevoie de o rochie nouă, era 
adevărat. Crescuse şapte centimetri în ultimul an şi cea mai 
mare parte din vechea ei garderobă fusese distrusă de fum 
atunci când încercase să-şi ardă plapuma, în ziua când a dat 
în floare. 

— Vei avea un piept la fel de frumos ca al reginei, spuse 
femeia, trecându-şi sfoara în jurul sânilor Sansei. N-ar trebui 
să-l ascunzi aşa. 

Remarca o făcu să roşească. Deşi, ultima oară când s-a 
dus să călărească, n-a putut să-şi lege pieptarul până sus, iar 
băiatul de la grajduri s-a holbat la ea cu gura căscată când a 
ajutat-o să încalece. Uneori surprindea şi bărbaţi în toată 
firea 182 

privindu-i pieptul, iar unele dintre tunici îi erau atât de 
strâmte încât abia putea respira. 

— Ce culoare va avea? o întrebă pe croitoreasă. 


— Lasă culoarea pe seama mea, domnişoară. O să fii 
mulţumită, sunt sigură. 

Vei primi şi lenjerie şi ciorapi, fuste şi pelerine şi mantii şi 
tot ce se potriveşte unei... unei domnişoare încântătoare de 
obârşie nobilă. 

— Vor fi gata la timp pentru nunta regelui? 

— O, mai curând, mult mai curând, aşa insistă Înălţimea 
Sa. Am şase croitorese şi douăsprezece ucenice şi am lăsat 
deoparte toate celelalte comenzi pentru asta. Multe doamne 
se vor supăra pe noi, dar a fost porunca reginei. 

— Transmite-i mulţumirile mele pentru solicitudine, zise 
Sansa politicoasă. E 

prea bună cu mine. 

— Înălţimea Sa e foarte generoasă, fu de acord 
croitoreasa, adunându-şi lucrurile şi luându-şi rămas-bun. 

Dar de ce? se întrebă Sansa când rămase singură. Se 
simţea stânjenită. Pot să 

jur că rochia asta mi se trage cumva de la Margaery şi de 
la bunica ei. 

Bunătatea lui Margaery era statornică şi prezenţa ei 
schimbase totul. Doamnele ei o primiseră şi ele pe Sansa cu 
braţele deschise. Trecuse atât de mult de când se bucurase 
de compania altor femei, încât aproape uitase cât de plăcută 
putea să fie. 

Lady Leonette îi dădea lecţii de harpă, iar Lady Janna îi 
împărtăşea toate bârfele picante. Vesela Crane avea mereu o 
poveste amuzantă, iar mica Lady Bulwer îi amintea de Arya, 
deşi nu era la fel de nestăpânită. 

Cele mai apropiate de vârsta Sansei erau verişoarele 
Elinor, Alia şi Megga, din ramurile tinere ale Casei Tyrell. 

— Trandafiri de pe crengile de jos ale tufei, glumea Elinor, 
care era ghiduşă şi graţioasă. Megga era rotofeie şi 
zgomotoasă, Alia sfioasă şi drăgălaşă, dar Elinor le domina 
pe celelalte, fiind cea mai mare; era o fecioară în floare, în 
timp ce Megga şi Alia erau doar nişte fetiţe. 


Verişoarele o luară pe Sansa în tovărăşia lor, de parcă ar fi 
ştiut-o de o viaţă. 

Îşi petreceau lungi după-amiezi croşetând şi discutând 
despre prăjituri cu lămâie şi vin cu miere, seara se jucau 
pietre, cântau împreună în septul castelului... şi adesea, una 
sau două erau alese să doarmă în patul lui Margaery, unde 
îşi petreceau jumătate din noapte şuşotind. Alia avea o voce 
încântătoare şi, când se lăsa convinsă, cânta la harpa-i de 
lemn şi dădea glas unor cântece despre cavalerism şi iubiri 
pierdute. Megga nu avea voce, dar îi plăcea la nebunie să fie 
sărutată. Îi mărturisise că juca uneori cu Alia un joc de-a 
sărutatul, dar nu era ca şi cum ar săruta un bărbat, cu atât 
mai puţin un rege. Sansa se întreba ce părere ar avea Megga 
dacă ar săruta-o Câinele, aşa cum i s-a întâmplat ei. Venise 
în camera ei, în noaptea bătăliei, duhnind a vin şi a sânge. 
M-a sărutat şi m-a amenințat cu moartea şi m-a obligat să-i 
cant un cântec. 

— Regele Joffrey are buze aşa de frumoase, izbucni 
Megga distrată, o, biată 

183 

Sansa, cum trebuie să fi suferit când l-ai pierdut! O, cum 
trebuie să fi plâns! 

Joffrey m-a făcut să plâng mai des decăt ştii tu, îi venea 
să spună, dar Butterbumps nu era prin preajmă, să-i acopere 
vorbele, aşa că strânse din buze şi tăcu. 

Cât despre Elinor, era promisă unui tânăr scutier, unul 
dintre fiii Lordului Ambrose, şi urmau să se căsătorească 
îndată ce acesta avea să fie făcut cavaler. Îi purtase panglica 
în Bătălia de la Apa Neagră, unde omorâse un arbaletist din 
Myr şi un ostaş al Casei Mullendore. 

— Alyn zicea că panglica ei l-a făcut neînfricat, spuse 
Megga. Zice că i-a folosit numele ca strigăt de luptă, nu-i aşa 
că e un gest cavaleresc? Într-o bună zi, vreau ca un campion 
să poate panglica mea şi să omoare o sută de oameni. Elinor 
îi spuse să tacă, dar părea, în acelaşi timp, încântată. 


Sunt copile, gândi Sansa. Sunt nişte fetițe prostuțe, chiar 
şi Elinor. N-au văzut niciodată o bătălie, n-au văzut niciodată 
un om murind, nu ştiu nimic. Visele lor erau pline de cântece 
şi poveşti, aşa cum fuseseră şi ale ei, înainte ca Joffrey să-i 
decapiteze tatăl. Sansa le compătimea. Sansa le invidia. 

Totuşi, Margaery era altfel. Dulce şi blândă, dar avea 
puţin şi din bunica ei. Cu două zile în urmă, o dusese pe 
Sansa la o partidă de vânătoare cu şoimi. Era pentru prima 
oară când ieşise din oraş, de la bătălie încoace. Morţii 
fuseseră arşi sau îngropaţi, dar Poarta Noroiului era zgâriată 
şi crăpată acolo unde o loviseră 

berbecii Lordului Stannis, iar carenele corăbiilor zdrobite 
se zăreau pe ambele maluri ale Apei Negre, cu catargele 
ieşind din valuri ca nişte degete înnegrite, sfrijite. Singura 
ambarcaţiune care circula pe apă era şlepul cu fundul plat 
care îi trecu râul şi, când ajunseră în pădurea zeilor, găsiră 
un pustiu de cenuşă, cărbune şi copaci morţi. Dar păsăretul 
mişuna prin mlaştinile aflate de-a lungul malului, iar 
vânturelul Sansei dobori trei rațe în timp ce şoimul migrator 
al lui Margaery prinse un bătlan în zbor. 

— Willas are cele mai bune păsări din Cele Şapte Regate, 
zise Margaery când se aflară singure pentru scurt timp. 
Zboară uneori mai repede ca vulturii. Vei vedea, Sansa. O 
luă de mână şi o strânse uşor. Soră. 

Soră. Cândva Sansa visase să aibă o soră ca Margaery, 
bună şi frumoasă, cu toată lumea la picioarele ei. Arya nu-i 
fusese niciodată soră în adevăratul sens al cuvântului. Cum 
pot să-mi las sora să se mărite cu Joffrey? se gândi ea şi, 
dintr-odată, ochii i se umplură de lacrimi. 

— Margaery, te rog, spuse ea, nu trebuie. Îi era greu să 
rostească cuvintele. Nu trebuie să te căsătoreşti cu el. Nu e 
aşa cum pare, nu e. Te va face să suferi. 

— N-aş crede. Margaery zâmbi încrezătoare. Eşti 
curajoasă că mă previi, dar n-ai de ce să te temi. Joff e 
răzgâiat şi înfumurat şi nu mă îndoiesc că e pe cât de crud 


spui tu, dar tata l-a obligat să-l numească pe Loras în Garda 
lui Regală 

înainte de a-şi da consimţământul la această căsătorie. 
Cel mai distins cavaler din Cele Şapte Regate mă va apăra zi 
şi noapte, aşa cum Prinţul Aemon a apărat-o pe 184 

Naerys. Aşadar, micul nostru leu ar face bine să ia seama, 
nu-i aşa? Râse, adăugând: Haide, iubită surioară, haide să 
gonim înapoi la râu. Am să-mi înnebunesc de-a dreptul 
străjerii. Şi, fără să aştepte un răspuns, dădu pinteni calului 
şi porni. 

E atât de curajoasă, gândi Sansa, galopând în urma ei... 
Şi totuşi, îndoielile continuau să o frământe. Ser Loras era un 
mare cavaler, toată lumea era de acord. 

Dar Joffrey avea altă Gardă Regală, şi, în plus, mantiile 
aurii şi mantiile roşii, iar când va fi mai mare, va comanda 
propriile lui oştiri. Aegon cel Nevrednic nu-i făcuse niciodată 
vreun rău Reginei Naerys, poate de teama fratelui lor, 
Cavalerul Dragon... dar când un altul din garda regală s-a 
îndrăgostit de una dintre soțiile lui, regele le-a tăiat 
amândurora capul. 

Ser Loras e un Tyrell, îşi reaminti Sansa. Celălalt cavaler a 
fost doar un Toyne. Frații lui nu aveau oştiri, nu aveau cum 
să-l răzbune altfel decât cu săbiile. Totuşi, cu cât se gândea 
mai mult la toate acestea, cu atât mai mult se îndoia. /off s- 
ar putea stăpâni o vreme, poate chiar un an, dar curând îşi 
va scoate ghearele, şi când o va face... Regatul ar putea 
avea parte de un al doilea Regicid şi va fi război în oraş, în 
timp ce oamenii leului şi oamenii trandafirului vor înroşi apa 
care curge prin şanţuri. 

Sansa era surprinsă că Margaery nu-şi dădea şi ea seama. 
E mai mare decât mine, trebuie să fie mai înțeleaptă. lar 
tatăl ei, Lordul Tyrell, ştie, cu siguranță, ce face. Sunt eu 
prostuță. 

Când i-a spus lui Ser Dontos că va merge la Highgarden 
să se mărite cu Wilas Tyrell, crezuse că va fi uşurat şi 
încântat pentru ea. În schimb, a apucat-o de braţ. 


— Nu poți! a spus el cu glasul răguşit de oroare şi de vin 
deopotrivă. Îţi spun, aceşti Tyrell sunt doar nişte Lannisteri 
cu flori. Te implor, uită această nebunie, dă-i lui Florian al 
tău un sărut şi promite că vom merge înainte aşa cum am 
plănuit. În noaptea nunţii lui Joffrey, care nu e atât de 
departe, poartă plasa argintie de păr şi fă cum ţi-am spus, 
iar apoi vom fugi. 

A încercat să-i planteze un sărut pe obraz. Sansa s-a 
eliberat din strânsoare şi s-a îndepărtat. 

— Nu vreau. Nu pot. Ceva nu va merge bine. Când am 
vrut să fug, n-ai putut să mă ajuţi, iar acum nu mai am 
nevoie de tine. 

Dontos a privit-o năucit. 

— Dar pregătirile sunt făcute, iubita mea. Corabia care să 
te ducă acasă, luntrea care să te ducă la corabie, Florian al 
tău a făcut totul pentru dulcea lui Jonquil. 

— Îmi pare foarte rău pentru toată osteneala ta, spuse ea, 
dar acum nu mai am nevoie de corăbii şi luntrii. 

— Dar am făcut totul ca să te văd în siguranță. 

— Voi fi în siguranţă la Highgarden. Willas va avea grijă 
de mine. 

— Dar nu te cunoaşte, a insistat Dontos, şi nu te va iubi, 
Jonquil. Deschide 185 

ochii, Jonquil, acestor Tyrelli nu le pasă câtuşi de puţin de 
tine. Cu moştenirea ta vor să se însoţească. 

— Moştenirea mea? Pentru o clipă, n-a înţeles. 

— lubita mea, i-a spus el. Eşti  moştenitoarea 
Winterfellului. 

A înhăţat-o din nou, rugând-o să nu facă asta, iar Sansa s- 
a eliberat şi l-a lăsat legănându-se sub copacul inimii. De 
atunci nu mai vizitase pădurea zeilor. 

Dar nici nu-i uitase cuvintele.  Moştenitoarea 
Winterfellului. Cu moştenirea ta vor să se însoțească. Sansa 
crescuse cu trei fraţi. Nu se gândise niciodată să ridice vreo 
pretenţie, dar cu Bran şi Rickon morţi... Nu contează, mai e 
Robb, acum e bărbat în toată firea şi curând se va căsători şi 


va avea un fiu. Oricum, Willas Tyrell va avea Highgardenul, 
ce să vrea el cu Winterfellul? 

Uneori îi şoptea numele în pernă, doar ca să audă cum 
sună: Willas, Willas, Willas. Willas era un nume la fel de bun 
ca Loras, bănuia. Chiar şi sunau la fel, puţin. Ce conta 
piciorul lui? Willas va fi Lordul Highgardenului, iar ea va fi 
doamna lui. 

Îşi imagină cum vor sta în grădină, cu căţeluşi în poală, 
sau ascultând un cântăreţ zdrăngănind la lăută, în timp ce 
pluteau pe Mander în jos, într-o plimbare cu barca. Dacă i 
dăruiesc fii, poate că va ajunge să mă iubească. Le va da 
numele de Eddard, Brandon şi Rickon, şi îi va învăţa să fie la 
fel de viteji ca Ser Loras. În visurile Sansei, copiii ei arătau 
întocmai ca fraţii pe care îi pierduse. 

Uneori, era chiar şi o fată, care semăna cu Arya. 

Cu toate acestea, nu reuşea niciodată să păstreze mult 
timp în minte chipul lui Willas; imaginaţia ei îl transforma 
întruna în Ser Loras, tânăr, frumos şi plin de graţie. Nu 
trebuie să te gândeşti la el în felul acesta, îşi spunea. Altfel, 
va vedea dezamăgirea în ochii tăi când vă veți întâlni, şi 
atunci cum te va putea lua de soție, ştiind că tu pe fratele 
lui îl iubeşti? Willas Tyrell avea de două ori vârsta ei, îşi 
reamintea cu consecvență, şi mai era şi infirm şi poate chiar 
dolofan şi roşu la faţă, ca tatăl ei. Dar, chipeş ori ba, ar putea 
să fie singurul campion de care Sansa va avea parte 
vreodată. 

Odată, visase că era tot ea cea care se căsătorea cu Joff, 
nu Margaery, iar în noaptea nunţii el s-a transformat în 
călăul Illyn Payne. S-a trezit tremurând. Nu voia ca Margaery 
să sufere aşa cum suferise ea, dar o înspăimânta gândul că 

Tyrellii ar putea să refuze să dea curs cununiei. Eu am 
prevenit-o, da, i-am spus adevărul despre el. Poate că 
Margaery n-o credea. Joff jucase întotdeauna cu ea rolul de 
cavaler perfect, aşa cum făcuse cândva cu Sansa. Îi va 
vedea adevărata fire cât de curând. După nuntă, dacă nu 
înainte. Sansa hotări că îi va aprinde o lumânare Mamei din 


Ceruri, data viitoare când va merge la sept, şi-i va cere s-o 
apere pe Margaery de cruzimea lui Joff. Şi poate va aprinde o 
lumânare şi Războinicului, pentru Ser Loras. 

Va purta rochia ei cea nouă la ceremonia din Marele Sept 
al lui Baelor, hotărî Sansa în timp ce croitoreasa îi lua 
ultimele măsuri. Acesta trebuie să fie motivul 186 

pentru care Cersei mi-a comandat-o, ca să nu arăt 
sărăcăcioasă la nuntă. Într-adevăr, ar trebui să poarte o altă 
rochie la ospăţul ce va urma, însă bănuia că se va descurca 
şi cu una dintre cele vechi. Nu voia să rişte să şi-o păteze pe 
cea nouă cu mâncare sau cu vin. Trebuie s-o iau cu mine la 
Highgarden. Voia să fie frumoasă 

pentru Willas Tyrell. Chiar dacă Dontos are dreptate şi nu 
pe mine mă doreşte Willas, ci Winterfellul, poate că totuşi va 
ajunge să mă iubească pentru ceea ce sunt. Sansa se 
strânse cu putere în braţe, întrebându-se cât va dura până 
ce rochia va fi gata. Ardea de nerăbdare s-o poarte. 


ARYA 


Ploile veneau şi treceau, dar cerul era mai mult gri decât 
albastru şi toate pâraiele îşi umflau apele. În dimineaţa celei 
de-a treia zile, Arya observă că 

muşchiul creştea pe copaci mai cu seamă în partea 
opusă. 

— Mergem în direcţia greşită, îi spuse lui Gendry, când 
trecură pe lângă un ulm acoperit din abundență de muşchi. 
Mergem spre sud. Vezi cum creşte muşchiul pe trunchi? 

Băiatul îşi dădu la o parte părul negru şi des de pe ochi şi 
zise: 

— Urmăm drumul, atâta tot. Aici drumul merge spre sud. 

Am mers spre sud toată ziua, îi venea ei să-i spună. Și ieri 
la fel, când am mers de-a lungul acelei văi. Dar cu o zi 
înainte nu fusese foarte atentă, aşa că nu putea fi sigură. 

— N-ar fi trebuit să ne depărtăm de râu. Nu trebuia decât 
să-i urmăm cursul. 

— Râul e cotit şi întortocheat, răspunse Gendry. Pun 
rămăşag că ăsta e doar un drum mai scurt. Vreo cărare 
secretă a tâlharilor. Lem şi Tom şi toţi trăiesc aici de ani de 
zile. 

Asta aşa era. Arya îşi muşcă buza. 

— Dar muşchiul... 

— După cum plouă, ne va creşte muşchi în urechi cât de 
curând, se plânse Gendry. 

— Numai în urechea dinspre sud, declară Arya cu 
încăpățânare. 

N-avea nici un rost să încerce să-l convingă pe Taur de 
nimic. Totuşi, era cel mai bun prieten pe care-l avea, acum 
că Plăcintă Fierbinte îi părăsise. 

— Sharna zice că are nevoie de mine la coptul pâinii, îi 
spusese în ziua plecării. Oricum, m-am săturat de ploaie, de 
dureri de spate şi de sperieturi la tot pasul. Aici am bere şi 


iepure de mâncat, iar pâinea va fi mai bună când am s-o fac 
eu. Vei vedea, când te vei întoarce. Te vei întoarce, nu-i aşa? 
După ce se termină 

războiul? Îşi amintise cine era ea şi adăugase, roşind: 
Doamna mea. 

Arya nu ştia dacă războiul avea să se sfârşească 
vreodată, dar clătinase din cap. 

— Îmi pare rău că te-am bătut atunci, a spus ea. Plăcintă 
Fierbinte era nătărău 187 

şi fricos, dar fusese cu ea tot drumul de la Debarcaderul 
Regelui şi se obişnuise cu el. Ţi-am spart nasul. 

— | l-ai spart şi lui Lem. Plăcintă Fierbinte rânji. Asta a 
fost bine. 

— Lem n-a fost de aceeaşi părere, a răspuns Arya ursuză. 

Pe urmă venise timpul să plece. Când Plăcintă Fierbinte a 
întrebat dacă putea săruta mâna doamnei, Arya i-a dat un 
pumn în umăr. 

— Nu-mi spune aşa. Tu eşti Plăcintă Fierbinte, iar eu sunt 
Arya. 

— Aici nu sunt Plăcintă Fierbinte. Sharna îmi zice pur şi 
simplu Băiete. La fel cum îl strigă şi pe celălalt băiat. Va fi 
derutant. 

Îi ducea dorul mai mult decât crezuse, dar Harwin îi ţinea 
locul într-o anumită 

măsură. Arya îi povestise despre tatăl său, Huller, cum îl 
găsise ea pe moarte lângă grajdurile de la Fortăreaţa Roşie, 
în ziua când a fugit. 

— A spus întotdeauna că va muri într-un grajd, a zis 
Harwin, dar am crezut cu toţii că-i va aduce moartea vreun 
armăsar nărăvaş, nu o haită de lei. 

Arya îi spusese despre Yoren şi despre evadarea lor de la 
Debarcaderul Regelui şi despre multe câte se întâmplaseră 
atunci, dar lăsase deoparte grăjdarul pe care l-a străpuns cu 
Acul şi străjerul căruia i-a frânt gâtul ca să iasă din 
Harrenhal. A-i spune lui Harwin era aproape ca şi cum i-ar fi 


spus tatălui ei, şi nu suporta ca tatăl ei să ştie anumite 
lucruri. 

Nici despre Jaqguen H'ghar nu pomenise, cu cele trei morţi 
pe care acesta i le datorase şi i le plătise. Moneda de fier pe 
care i-o dăduse o păstra ascunsă sub centură, dar uneori, 
noaptea, o scotea şi îşi amintea cum chipul lui Jagen se 
topise şi se schimbase când şi-a trecut mâna peste el. 

— Valar morgbulis, spunea cu glas şoptit. Ser Gregor, 
Dunsen, Polliver, Raff cel Dulce, Gădilătorul şi Câinele, Ser 
llyn, Ser Meryn, Regina Cersei, Regele Joffrey. 

Doar şase mai rămăseseră din cei douăzeci de oameni de 
la Winterfell pe care tatăl ei îi trimisese cu Beric Dondarrion, 
i-a spus Harwin, şi erau cu toţii împrăştiaţi. 

— A fost o capcană, doamna mea. Lordul Tywin şi-a trimis 
Muntele dincolo de Furca Roşie, cu foc şi sabie, sperând să-l 
atragă pe nobilul tău tată. Plănuia ca Lordul Eddard să vină 
în persoană la vest, să se ocupe de Sandor Clegane. Dacă 

ar fi făcut-o, ar fi fost omorât sau luat ostatic şi oferit în 
schimbul Pezevenghiului, care era prizonierul nobilei tale 
mame la acea vreme. Numai că Regicidul n-a cunoscut 
niciodată planul Lordului Tywin, şi când a auzit despre 
capturarea fratelui său, l-a atacat pe tatăl tău pe străzile 
Debarcaderului Regelui. 

— Îmi amintesc, a zis Arya. L-a omorât pe Jory. Jory îi 
zâmbise întotdeauna, atunci când nu-i spunea să nu stea în 
calea celor mari. 

— L-a omorât pe Jory, a fost de acord Harwin, şi tatăl tău 
şi-a rupt piciorul când calul lui a căzut peste el. Aşa că 
Lordul Eddard nu putea să meargă la vest. 

În schimb l-a trimis pe Lordul Beric, cu douăzeci de 
oameni ai lui şi douăzeci de 188 

la Winterfell, printre care şi eu. Mai erau şi alţii. Thoros şi 
Ser Raymun Dary şi oamenii lor, Ser Gladden Wyide, un lord 
pe nume Lothar Mallery. Dar Gregor ne aştepta la Vadul 
Măştilor, cu oameni ascunşi pe ambele maluri. Când am 
trecut râul, ne-a atacat din faţă şi din spate. 


Am văzut cum Muntele l-a ucis pe Raymun Dany cu o 
singură lovitură, atât de teribilă încât i-a retezat braţul de la 
cot şi a omorât calul pe care călărea, Gladden Wylde a murit 
acolo, cu el, iar Lordul Mallery a fost dat jos de pe cal şi 
înecat. 

Eram înconjurați de lei şi credeam că soarta îmi e 
pecetluită, alături de ceilalţi, dar Allyn a restabilit ordinea în 
rândurile noastre, cu câteva comenzi, iar cei care erau călări 
încă s-au regrupat în jurul lui Thoros şi ne-au deschis 
drumul. O sută 

douăzeci am fost în dimineaţa aceea... La lăsarea 
întunericului, nu mai rămăseseră mai mult de patruzeci, iar 
Lordul Beric era grav rănit. În noaptea aceea Thoros i-a scos 
din piept un capăt de suliță de treizeci de centimetri şi i-a 
turnat vin fierbinte în rană. 

Eram siguri cu toţii că lordul va fi mort până în zori. Dar 
Thoros s-a rugat cu el toată noaptea lângă foc şi, când au 
sosit zorile, era încă în viaţă şi se înzdrăvenise. 

Au trecut două săptămâni până când a putut să încalece 
un cal, dar curajul lui ne-a dat putere. Ne-a spus că războiul 
nostru nu s-a sfârşit la Vadul Măştilor, ci abia acolo începe şi 
că fiecare om al nostru răpus va fi răzbunat înzecit. 

Până atunci, teatrul de război s-a mutat mai departe. 
Oamenii Muntelui erau doar avangarda oştirii Lordului Tywin. 
Au traversat Furca Roşie în forţă şi au invadat ţinuturile 
riverane, pârjolind totul în calea lor. Eram atât de puţini 
încât tot ce am putut face a fost să le hărţuim ariergarda, 
dar ne încurajam unul pe altul spunând că ne vom alătura 
Regelui Robert când va înainta spre vest, să 

zdrobească rebeliunea Lordului Tywin. Abia atunci am 
auzit că Robert era mort, la fel şi Lordul Eddard, şi că 
progenitura lui Cersei Lannister a urcat pe Tronul de Fier. 

Asta a întors toată lumea cu susul în jos. Fusesem trimişi 
de Mâna Regelui să 

le venim de hac proscrişilor, înţelegi, dar acum noi eram 
proscrişii, iar Lordul Tywin era Mâna Regelui. Unii au vrut să 


ne predăm, dar Lordul Beric nici n-a vrut să audă de aşa 
ceva. Eram încă oamenii regelui, zicea el, iar cei pe care leii 
îi treceau prin foc şi sabie erau supuşii regelui. Dacă nu 
puteam să luptăm pentru Robert, aveam să luptăm pentru 
ei, până la ultimul. Şi aşa am făcut, dar în timp ce luptam, s- 
a petrecut un lucru straniu. Pentru fiecare om pe care-l 
pierdeam, alţi doi îşi făceau apariţia să-i ia locul. Câţiva erau 
cavaleri, scutieri sau oameni de obârşie nobilă, dar 
majoritatea erau oameni obişnuiţi - ţărani, lăutari şi hangii, 
servitori şi ciubotari, chiar şi doi septoni. Oameni de toate 
felurile, şi chiar femei, copii, câini... 

— Câini! a exclamat Arya. 

— Da. Harwin a zâmbit. Unul dintre flăcăii noştri are unii 
dintre cei mai răi câini pe care ai vrea să-i vezi vreodată. 

189 

— Mi-aş dori să am un câine de nădejde, a zis Arya 
visătoare. Un câine care să 

ucidă lei. 

Avusese cândva o lupoaică, Nymeria, dar o alungase cu 
pietre, ca s-o ferească 

de regina care voia s-o omoare. Oare un lup străvechi ar 
putea ucide un leu? s-a întrebat ea. 

Plouă din nou în după-amiaza aceea, până seara târziu. 
Din fericire, proscrişii aveau prieteni pretutindeni, aşa că nu 
fură nevoiţi să înnopteze sub cerul liber sau să caute 
adăpost pe sub frunzişul ud, aşa cum făcuse adesea Arya 
împreună cu Plăcintă Fierbinte şi cu Gendry. 

În noaptea aceea, se adăpostiră într-un sat pârjolit şi 
părăsit. Cel puţin păruse părăsit până când Jack Norocosul a 
suflat din corn de două ori scurt şi o dată lung. 

Atunci oameni de tot felul au ieşit târâş dintre ruine şi din 
beciuri secrete. Aveau bere şi mere uscate şi nişte pâine 
veche de ovăz, iar proscrişii aveau o gâscă pe care o 
doborâse Anguy din mers, aşa că masa din acea seară fu 
aproape un ospăț. 


Arya rupea ultima bucăţică de carne de pe o aripă când 
unul dintre săteni se întoarse către Lem Mantie-de-lămăie şi 
spuse: 

— Au trecut nişte oameni pe aici, acum nici două zile, 
căutându-l pe Regicid. 

— Mai bine l-ar căuta la Riverrun. Acolo, în cele mai 
adânci temnițe, unde e jilav, plăcut. Nasul îi arăta ca un măr 
strivit, roşu, julit şi umflat şi era într-o stare de spirit jalnică. 

— Nu, zise un alt sătean. A evadat. 

Regicidul. Arya simţea cum i se zburleşte părul pe ceafă. 
Îşi ţinu răsuflarea, ascultând. 

— Poate fi adevărat? întrebă Tom. 

— Eu nu pot să cred, zise bărbatul chior cu coiful ruginit. 
Ceilalţi proscrişi îi ziceau Jack Norocosul, deşi Aryei nu i se 
părea foarte norocos să-ţi pierzi un ochi. 

Eu am dat cu nasul prin temniţele alea. Cum să fi putut 
scăpa? 

La aceasta, sătenii nu putură decât să ridice din umeri. 
Barbă-Verde îşi mângâie barba căruntă şi verde şi spuse: 

— Lupii se vor îneca în sânge dacă Regicidul e iarăşi liber. 
Thoros trebuie să 

fie anunţat. Lordul Luminii i-l va arăta pe Lannister în 
flăcări. 

— Aici arde un foc pe cinste, zise Anguy zâmbind. 

Barbă-Verde râse şi îl lovi pe arcaş cu palma peste 
ureche. 

— i se pare că sunt vreun preot, Arcaşule? Când Pello 
din Tyrosh priveşte în foc, tăciunii îi pârjolesc barba. 

Lem îşi pocni degetele şi spuse: 

— Dar ce i-ar mai plăcea Lordului Beric să-l captureze pe 
Jaime Lannister... 

— Oare l-ar spânzura, Lem? întrebă una dintre sătence. 
Aproape c-ar fi păcat să spânzuri un bărbat aşa de frumos. 

— Prima dată judecata, zise Anguy. Lordul Beric îi judecă 
întotdeauna, se ştie. 

Zămbi. Apoi îi spânzură. 


190 

Se stârniră râsete de jur împrejur. Pe urmă Tom îşi trecu 
degetele peste strunele harpei sale de lemn şi începu să 
cânte încetişor: A; Pădurii Regelui fraţi 

o ceată de tâlhari erau. 

Pădurea le era castelul 

dar țara-n lung şi-n lat cutreierau. 

În mâna lor tot aurul cădea 

şi orice curată fată. 

O, frații din Pădurea Regelui, 

a tâlharilor temută ceată... 

Cuibărită la căldură, într-un colţ, între Gendry şi Harwin, 
Arya ascultă o vreme cântecul, apoi închise ochii şi adormi 
pe nesimţite. Se visă acasă, nu la Riverrun, ci la Winterffell. 
Totuşi, nu fu un vis frumos. Era singură în faţa castelului, 
afundată în noroi până la genunchi. Vedea zidurile cenuşii 
înălțându-se în faţa ei, dar când încercă să ajungă la porți, 
fiecare pas i se părea mai greu decât anteriorul şi castelul 
pălea în faţa ochilor ei, până ce ajungea mai mult un fum 
decât un castel de granit. Şi mai erau şi lupi, siluete sfrijite, 
cenuşii, furişându-se printre copaci de jur împrejurul ei, cu 
ochii strălucind. Ori de câte ori se uita la ei, îşi amintea 
gustul sângelui. 

În dimineaţa următoare, părăsiră drumul, pentru a scurta 
calea peste câmpuri. 

Vântul sufla cu putere, viscolind frunzele brune, uscate, 
printre copitele cailor, dar de data aceasta, în sfârşit, nu 
ploua. Când soarele se ivi din spatele unui nor, era atât de 
strălucitor, încât Arya îşi trase gluga peste frunte, ca să nu-i 
intre în ochi. 

Pe neaşteptate, struni calul. 

— Mergem într-adevăr în direcţia greşită. 

Gendry suspină: 

— Ce mai e, iarăşi muşchi? 

— Vită-te la soare, zise ea. Ne îndreptăm către sud. Arya 
scotoci în desagă 


după hartă, ca să le poată arăta. N-ar fi trebuit să ne 
îndepărtăm de Trident. Uitaţi. 

Desfăşură harta pe picior. Acum cu toţii o priveau. Vedeţi, 
aici e Riverrunul, între râuri. 

— Se face că ştim toţi unde e Riverrunul, zise Jack 
Norocosul. Fiecare dintre noi. 

— Nu mergi la Riverrun, îi spuse Lem Aryei pe şleau. 

Eram aproape acolo, gândi ea. Ar fi trebuit să-i las să ne 
ia caii. Aş fi putut merge pe jos restul drumului. Îşi aminti ce 
visase şi-şi muşcă buza. 

— Ah, nu face mutra asta rănită, copilă, zise Tom 
Şaptecoarde. N-ai să păţeşti nimic. Ai cuvântul meu. 

— Cuvântul unui mincinos! 

191 

— N-a minţit nimeni, zise Lem. N-am promis nimic. Nu 
suntem noi cei care hotărâm ce se întâmplă cu tine. 

Lem nu era, totuşi, căpetenia, aşa cum nu era nici Tom; 
Barbă-Verde din Tyrosh era. Arya se întoarse să-l privească în 
ochi. 

— Du-mă la Riverrun şi vei fi răsplătit, spuse ea cu 
disperare. 

— Micuța mea, răspunse Barbă-Verde, poate că un ţăran 
jupoaie o veveriţă 

oarecare ca să şi-o bage în oală, dar dacă găseşte o 
veveriţă de aur în copac, i-o duce stăpânului, sau ajunge să- 
şi dorească s-o fi făcut. 

— Eu nu sunt veveriţă, insistă Arya. 

— Ba da. Barbă-Verde râse. O mică veveriţă de aur, care e 
pe cale să-l vadă pe lordul tunetului, fie că vrea, fie că nu. El 
va şti ce-i de făcut cu tine. Pun rămăşag că te va trimite la 
nobila ta mamă, întocmai cum îţi doreşti. 

Tom Şaptecoarde clătină aprobator din cap. 

— Da, aşa e Lordul Beric. Va face cu tine ceea ce trebuie, 
o să vezi. 

Lordul Beric Dondarion. Arya îşi aminti tot ceea ce auzise 
la Harrenhall, de la Lannisteri şi de la Măştile însângerate 


deopotrivă. Lordul Beric, himera pădurii. 

Lordul Beric, care fusese ucis de Vargo Hoat şi înainte de 
asta, de Ser Amroy Lorch, şi de două ori de Muntele care 
Călăreşte. Dacă nu mă trimite acasă, poate că am să-l ucid 
şi eu. 

— De ce trebuie să-l întâlnesc pe Lordul Beric? întrebă ea 
încet. 

— Îi ducem toţi prizonierii noştri de neam, răspunse 
Anguy. 

Prizonieri. Arya trase adânc aer în piept, ca să se 
liniştească. Ca/mă ca o apă 

neclintită. Se uită la tâlhari, pe caii lor, şi întoarse capul 
calului său. Acum, iute ca un şarpe, gândi ea, vârându-şi 
călcâiele în coasta calului. Ţâşni direct printre Barbă-Verde şi 
Jack Norocosul, zărind cu coada ochiului chipul uluit al lui 
Gendry, în timp ce iapa lui se feri din calea ei. Şi apoi era în 
câmp deschis, gonind. 

Spre nord sau sud, est sau vest, nu mai avea nici o 
importanţă acum. Putea să 

găsească drumul către Riverrun mai târziu, după ce îi 
pierdeau urma. Arya se aplecă în şa şi îndemnă calul la 
galop. În urma ei, tâlharii înjurau şi îi strigau să se întoarcă. 
Rămase surdă la strigătele lor, dar când aruncă o privire 
peste umăr, patru veneau după ea, Anguy, Harwin şi Barbă- 
Verde alergând umăr lângă umăr, iar Lem mult mai în spate, 
cu mantia-i galbenă, uriaşă, fluturând în urma lui. 

— Ager ca o căprioară, îi spuse calului. Fugi acum, fug;. 

Arya gonea mâncând pământul peste câmpuri brune, 
năpădite de buruieni, prin iarba înaltă până la brâu şi 
mormane de frunze uscate, stârnite de calul ei în galop. 

La stânga era o pădure, observă ea. Acolo mi-ar putea 
pierde urma. Într-o parte, câmpul era mărginit de un şanţ 
uscat, dar Arya sări peste el fără să încetinească şi plonja în 
mijlocul pâlcului de ulmi, tisă şi mesteceni. O privire iute în 
spate îi descoperi pe Anguy şi Harwin încă pe urmele ei. 


Totuşi, Barbă-Verde rămăsese în urmă, iar pe Lem nu-l vedea 
deloc. 

192 

— Mai repede, îi spuse calului. Poţi, poți. Trecu printre doi 
ulmi şi nu se opri să vadă pe ce parte creştea muşchiul. Sări 
peste un buştean putrezit şi dădu ocol unei monstruoase 
capcane, mărginită de crengi rupte. Apoi urcă o pantă 
domoală, cobori pe partea cealaltă, încetinind şi apoi 
grăbind pasul din nou, cu potcoavele calului scoțând scântei 
pe cremenea de sub picioare. Când ajunse în vârful dealului, 
privi înapoi. Harwin era înaintea lui Anguy, dar amândoi 
veneau năvalnic. Barbă-Verde rămăsese mult în urmă şi 
părea că cedează. 

Un pârâu îi tăia calea. Se avântă în apa acoperită de 
frunze ude, maronii. Unele se agăţară de picioarele calului, 
în timp ce urcară pe malul celălalt. Lăstărişul era mai des 
aici, pământul atât de plin de rădăcini şi de pietre, încât fu 
nevoită să 

încetinească, dar încercă să păstreze un ritm cât mai bun. 
Un alt deal în faţa ei, mai abrupt. Din nou urcă, din nou 
cobori. Cât de mare e pădurea aceasta? se întreba. Avea 
calul cel mai iute, ştia asta, furase unul din cei mai buni cai 
din grajdurile lui Roose Bolton, la Harrenhal, dar aici iuţeala 
lui nu-i era de nici un folos. Trebuie să găsesc din nou 
câmpurile. Trebuie să găsesc un drum. În schimb, găsi o 
cărare sălbatică. Era îngustă şi întortocheată, dar era ceva. 
Goni de-a lungul ei, cu crengile biciuindu-i faţa. O ramură îi 
agăţă gluga, trăgându-i-o înapoi, şi pentru o fracțiune de 
secundă, se temu că au prins-o. O vulpoaică ţâşni din 
tufişuri, speriată de goana ei năvalnică. Cărarea o duse la un 
alt pârâu. Sau era acelaşi? Oare se învărtise în cerc? N-avea 
timp să-şi frământe mintea cu asta, auzea caii năvălind 
printre copaci, în spatele ei. Ghimpii îi zgăriau faţa, ca 
pisicile pe care le fugărea odinioară la Debarcaderul Regelui. 
Dintre crengile unui anin ţâşniră vrăbii. Dar acum copacii se 
răreau şi, dintr-odată, ieşi dintre ei. În faţa ei se întindea un 


câmp larg, neted, împânzit de ierburi şi grâu sălbatic, ud şi 
călcat în picioare. Arya dădu pinteni calului, pornind din nou 
la galop. A/eargă, gândi ea, aleargă la Riverrun, aleargă 
acasă. Oare îi pierduseră urma? Aruncă o privire fugară şi-l 
văzu pe Harwin, la şase metri în spatele ei. Nu, gândi Arya, 
nu, nu poate, nu el, nu e drept. 

Ambii cai spumegau şi abia mai suflau când Harwin 
ajunse lângă ea, întinse mâna şi îi înhaţă căpăstrul. Arya 
răsufla greu şi ea. Ştia că lupta s-a sfârşit. 

— Călăreşti ca un om al nordului, doamna mea, zise 
Harwin, după ce struni amândoi caii. Mătuşa ta era la fel. 
Lady Lyanna. Dar tatăl meu a fost maestru de echitație, îţi 
aminteşti? 

Privirea Aryei era încărcată de durere. 

— Credeam că eşti omul tatălui meu. 

— Lordul Eddard a murit, domniţă. Aparţin lordului 
fulgerului acum, şi fraţilor mei. 

— Care fraţi? Bătrânul Hullen nu mai avea alţi copii, din 
câte îşi aducea aminte Arya. 

— Anguy, Lem, Tom, Jack şi Barbă-Verde, cu toţii. Nu-i 
vrem răul fratelui tău Robb, domniţă... dar nu pentru el 
luptăm. El are o armată numai a lui şi mulţi 193 

lorzi de seamă să plece genunchiul. Oamenii simpli ne au 
doar pe noi. Îi aruncă 

Aryei o privire iscoditoare. Înţelegi ce-ţi spun? 

— Da. Că nu era omul lui Robb, înţelegea destul de bine. 
Şi că era ostatica lui. 

Aş fi putut rămâne cu Plăcintă Fierbinte. Am fi putut să 
luăm mica barcă şi să 

mergem la Riverrun. l-ar fi mers mai bine ca Porumbel. 
Nimeni nu putea lua ostatic Porumbelul, sau pe Nan, pe 
Nevăstuică sau pe Arry, orfanul. Am fost lup, gândi ea, dar 
acum nu sunt iarăşi decât o domnişoară prostuță. 

— Te vei întoarce acum fără împotrivire? o întrebă Harwin. 
Sau trebuie să te leg şi să te pun de-a latul calului? 


— Mă voi întoarce fără împotrivire, zise ea posacă. 
Deocamaată. 


SAMWELL 


Suspinând, Sam făcu încă un pas. Acesta e ultimul, chiar 
ultimul, nu pot merge mai departe, nu pot. Dar picioarele i 
se mişcară din nou. Unul, pe urmă celălalt. 

Făcură un pas, apoi un altul, iar el gândi: Nu sunt 
picioarele mele, sunt ale altcuiva, altcineva merge, nu pot fi 
eu. 

Când privea în jos, le vedea împleticindu-se prin zăpadă: 
apariţii diforme şi greoaie. Avusese cizme negre, părea să-şi 
amintească, dar zăpada i se lipise în jurul lor, iar acum erau 
mingi albe, diforme. Ca două picioare strâmbe, făcute din 
gheaţă. 

Nu se mai oprea. Ninsoarea. Nămeţii îi ajungeau mai sus 
de genunchi şi o crustă îi acoperea gambele, ca o pereche 
de jambiere albe. Înainta cu pas greu, legănat. Raniţa mare 
pe care o ducea în spinare îl făcea să arate ca un cocoşat 
monstruos. Şi era obosit, atât de obosit! Nu pot merge mai 
departe. Mamă, ai milă, nu pot. 

La fiecare al patrulea sau al cincilea pas, trebuia să se 
aplece şi să-şi ridice la loc centura. Sabia şi-o pierduse la 
Pumn, dar teaca era acolo, continuând să tragă 

centura în jos. Avea, în schimb, două cuțite, pumnalul din 
obsidian pe care i-l dăruise Jon şi cel de oţel, cu care-şi tăia 
carnea. Toate acestea atârnau greu, iar pântecele său era 
atât de mare şi de rotund încât, dacă uita s-o ridice, oricât 
de bine o strângea, centura îi aluneca până jos şi i se încurca 
în jurul genunchilor, încercase o dată să şi-o lege deasupra 
burțţii, dar atunci i-a ajuns aproape până la subsuori. Grenn a 
râs de s-a prăpădit când l-a văzut, iar Edd cel Trist a spus: 

— Am cunoscut cândva un om care-şi purta sabia la gât, 
prinsă de un lanţ, întocmai aşa. Într-o zi s-a împiedicat şi 
mânerul i-a intrat în nas. 


Sam se împiedica întruna. Sub zăpadă erau pietre şi 
rădăcini de copaci şi uneori gropi adânci în pământul 
îngheţat. Black Bernarr călcase într-una şi îşi rupsese glezna 
cu trei zile în urmă, sau poate patru, sau... nu ştia cât 
trecuse, chiar nu ştia. După aceea, Lordul Comandant îi 
dăduse lui Bernarr un cal. 

194 

Suspinând, Sam făcu încă un pas. | se părea mai degrabă 
că se prăbuşeşte decât că umblă, căzând parcă la nesfârşit, 
fără să atingă vreodată pământul, doar căzând, mai departe, 
mai departe. Trebuie să mă opresc. E prea chinuitor. Sunt 
atât de înfrigurat şi de obosit! Trebuie să dorm, doar să 
ațipesc puțin lângă un foc şi să iau o îimbucătură de 
mâncare neîinghețată. 

Dar dacă se oprea, murea. Ştia asta. Cu toţii ştiau, cei 
câţiva care mai rămăseseră. Fuseseră cincizeci când au 
părăsit Pumnul, poate mai mulţi, dar unii se rătăciseră prin 
zăpadă, câţiva răniţi sângeraseră până ce au murit... şi, din 
când în când, Sam auzea strigăte în spatele lui, din 
ariergardă, iar o dată auzise un țipăt îngrozitor. Atunci 
fugise, treizeci sau patruzeci de metri, cât a putut el de 
repede, stârnind zăpada cu picioarele-i pe jumătate 
îngheţate. Ar tot fugi şi acum, dacă ar avea picioare mai 
puternice. Sunt pe urmele noastre, încă sunt pe urmele 
noastre, ne doboară unul câte unul. 

Suspinând, Sam făcu încă un pas. Îi era frig de atâta 
vreme încât uitase cum era să-i fie cald. Purta trei perechi de 
pantaloni, două rânduri de lenjerie pe sub tunica dublă din 
lână de miel şi, peste toate acestea, un surtuc gros, vătuit, 
care îl ferea de oţelul rece al cămăşii de zale. Peste zale 
purta o cămaşă largă, iar deasupra ei o mantie groasă, în trei 
straturi, cu un nasture de os care se încheia strâns sub 
bărbie. Gluga mantiei îi cădea pe frunte. Mitene groase de 
blană îi acopereau mâinile, peste mănuşile din lână, un şal îi 
era înfăşurat strâns peste gură, iar pe cap avea o căciulă 
strâmtă, tivită cu blană, trasă peste urechi, pe sub glugă. Şi, 


totuşi, frigul era în el. Mai ales în picioare. Acum nici măcar 
nu şi le mai simţea, însă mai deunăzi îl dureau atât de tare 
încât abia suporta să se sprijine pe ele, darămite să meargă. 
Îi venea să urle la fiecare pas. Asta fusese ieri? Nu-şi putea 
aminti. Nu mai dormise de la Pumn, nici măcar o singură 
dată de când sunase cornul. Doar dacă nu cumva dormise în 
mers. Putea, oare, un om să umble în somn? Sam nu ştia, 
sau poate uitase. 

Suspinând, făcu încă un pas. Zăpada cădea în vârtejuri în 
jurul lui. Uneori cădea dintr-un cer alb, iar alteori dintr-un 
cer negru, dar asta era tot ce mai rămăsese din zi şi din 
noapte. O purta pe umeri, ca pe oa doua mantie, şi se înălța 
grămadă deasupra raniţei, împovărând-o şi mai mult, 
făcând-o şi mai greu de purtat. Şalele îl dureau înfiorător, ca 
şi cum cineva i-ar fi înfipt acolo un pumnal, mişcându-l 
înainte şi înapoi, cu fiecare pas. Umerii îi erau chinuiţi sub 
greutatea cămăşii de zale. Ar fi dat orice să şi-o poată 
scoate, dar se temea s-o facă. Oricum, ar trebui să-şi 
dezbrace mai întâi mantia şi surtucul, ca să ajungă la ea, şi 
atunci frigul l-ar dobori. 

Măcar de-aş fi mai puternic... Nu era, însă, şi nu avea nici 
un rost să viseze. 

Sam era gras şi fără vlagă, atât de gras încât abia îşi 
putea duce propria povară; zalele erau mult prea mult 
pentru el. Avea impresia că-i julesc umerii, în ciuda 
straturilor groase dintre oţel şi piele. Singurul lucru pe care îl 
putea face era să 

plângă şi, când plângea, lacrimile îi îngheţau pe obraji. 

195 

Suspinând, făcu încă un pas. Picioarele i se afundau în 
crusta de zăpadă, altfel nu credea că ar fi putut înainta. În 
depărtare, la stânga şi la dreapta, abia zărite printre copacii 
tăcuţi, torţele se zăreau ca nişte nimburi palide, portocalii, 
printre fulgii de zăpadă. Când întorcea capul, le putea vedea 
alunecând în tăcere prin pădure, legănându-se în sus şi-n 
jos, înainte şi înapoi. Cercul de foc al Bătrânului Urs, îşi 


reaminti, şi vai de cel care-l părăseşte. În timp ce mergea, 
avea impresia că urmăreşte torţele din faţa lui, însă parcă 
aveau şi ele picioare, mai lungi şi mai puternice decât ale 
lui, astfel că nu le putea ajunge niciodată. 

Cu o zi înainte, îi implorase să-l lase şi pe el printre 
purtătorii de torţe, chiar dacă asta ar fi însemnat să meargă 
în afara coloanei, vecin cu întunericul. Dorea focul, îl visa. 
Dacă aş avea focul, nu mi-ar fi frig. Dar cineva îi reamintise 
că 

avusese o torţă la început, dar o scăpase în zăpadă, 
stingând focul. Sam nu-şi amintea să fi scăpat nici o torţă, 
dar presupunea că era adevărat. Era prea vlăguit să-şi ţină 
mâna ridicată mult timp. Oare Edd îi amintise de torţă sau 
fusese Grenn? 

Nici asta nu-şi putea aduce aminte. Gras, neputincios şi 
de nimic, acum până şi creierii îmi îngheaţă. Făcu încă un 
pas. 

Îşi înfăşurase şalul peste nas şi peste gură, însă acum era 
acoperit de zăpadă şi atât de ţeapăn încât se temea că-i 
îngheţase pe faţă. Îi era greu şi să respire, iar aerul era atât 
de rece încât era un chin să-l înghită. 

— Mamă, ai milă, mormăi el cu glas răguşit, sub masca 
îngheţată. Mamă, ai milă, Mamă ai milă, Mamă, ai milă. Cu 
fiecare rugăciune, mai făcea un pas, târându-şi picioarele 
prin zăpadă. Mamă, ai milă, Mamă ai milă, Mamă, ai milă! 

Mama care îi dăduse viaţă era la o mie de leghe 
depărtare spre sud, la adăpost, în fortăreaţa din Horn Hill, 
împreună cu surorile şi frăţiorul lui, Dickon. Nu mă 

poate auzi, nu mai mult decât Mama din Ceruri. Mama 
era milostivă, toţi septonii erau de aceeaşi părere, însă Cei 
Şapte nu aveau putere dincolo de Zid. 

Aici era locul în care domneau vechii zei, zeii fără nume 
ai copacilor, ai lupilor şi ai zăpezilor. 

— Îndurare, şopti el apoi, către oricine l-ar putea asculta, 
zei vechi sau noi, fie şi demoni. Oh, îndurare, înduraţi-vă de 
mine, înduraţi-vă de mine. 


Maslyn a strigat după îndurare. De ce îşi amintise asta 
dintr-odată? Nu era defel un lucru pe care voia să şi-l 
amintească. Bărbatul se dăduse înapoi, împleticindu-se, 
aruncând sabia, rugându-se, predându-se, chiar smulgându- 
şi mănuşa neagră, groasă, şi ridicând-o în faţa lui, ca peo 
mănuşă de armură. Încă 

ţipa după îndurare când arătarea l-a ridicat în aer de 
grumaz, aproape rupându-i capul de pe trup. Cei morţi n-au 
nici un fel de milă, nici Ceilalţi... nu, nu trebuie să mă 
gândesc la asta, să nu mă gândesc, să nu-mi amintesc, doar 
să merg, să 

merg, să merg. 

Suspinând, făcu încă un pas. 

Vârful piciorului i se agăţă într-o rădăcină de sub crusta 
de zăpadă. Sam se împiedică şi căzu într-un genunchi, atât 
de tare încât îşi muşcă limba. Simţea 196 

gustul sângelui în gură, mai cald decât orice simţise de 
când plecase de la Pumn. 

Acesta e sfârşitul, gândi el. Acum, că se prăbuşise, parcă 
nu-şi mai putea găsi puterea să se ridice. Bâjbâi după o 
creangă de copac, o înşfacă, încercând să se ridice, însă 
picioarele-i înţepenite refuzau să-l sprijine. Cămaşa de zale 
era prea grea şi, în plus, era prea gras, prea slăbit şi prea 
obosit. 

— Înapoi în picioare, Piggy! mormăi cineva în trecere, dar 
Sam nu-l luă în seamă. Mă voi culca în zăpadă şi voi închide 
ochii. N-ar fi aşa de rău să moară 

aici. 

Mai frig nu era cu putinţă să-i fie şi, în scurt timp, n-ar 
mai simţi junghiul din şale sau durerea cumplită ce-i sfâşia 
umerii, aşa cum nu-şi simţea acum picioarele. Nu voi fi 
primul care moare, nu vor putea spune că am fost. Muriseră 

cu sutele la Pumn, muriseră pretutindeni în jurul lui şi 
mai mulţi încă muriseră pe urmă, îi văzuse. Tremurând, Sam 
îşi descleştă mâna de pe creanga copacului şi se lăsă în 
zăpadă. Era rece şi udă, ştia, dar abia dacă o putea simţi 


prin toate veşmintele sale. Îşi ridică privirea către cerul 
alburiu, în timp ce fulgii de nea îi cădeau pe burtă, pe piept 
şi pe pleoape. Zăpada mă va acoperi ca o pătură albă, 
groasă. Va fi cald sub zăpadă şi dacă vor vorbi despre mine, 
vor trebui să spună 

că am murit ca un bărbat al Rondului de Noapte. Aşa am 
făcut. Aşa am făcut. 

Mi-am făcut datoria. Nimeni nu poate spune că mi-am 
încălcat jurământul. Sunt gras, sunt neputincios şi sunt laş, 
dar mi-am făcut datoria. 

Corbii fuseseră responsabilitatea lui. De aceea îl luaseră 
cu ei. El nu voise să 

meargă, le spusese asta, le spusese tuturor cât era de laş. 
Dar Maester Aemon era foarte bătrân, şi orb pe deasupra, 
aşa că fuseseră nevoiţi să-l trimită pe Sam să se ocupe de 
corbi. Lordul Comandant îi dăduse ordinele când au poposit 
la Pumn. 

— Nu eşti un luptător. Amândoi ştim asta, băiete. Dacă se 
întâmplă să fim atacați, nu te apuca să încerci să dovedeşti 
contrariul, nu vei face decât să ne încurci. Va trebui să trimiţi 
un mesaj. Şi să nu vvii într-un suflet să întrebi ce trebuie să 
cuprindă scrisoarea. Scrie-o tu însuţi şi trimite o pasăre la 
Castelul Negru şi o alta la Turnul Umbrei. Bătrânul Urs 
îndreptase un deget înmănugşat direct către faţa lui Sam: Nu- 
mi pasă dacă faci pe tine de frică şi nu-mi pasă dacă 

o mie de sălbatici năvălesc peste ziduri urlând după 
sângele tău, tu trimiți păsările alea, de nu, jur c-am să te 
urmăresc prin toate cele şapte iaduri şi am să 

te fac să regreţi că nu m-ai ascultat. lar corbul lui 
Mormont îşi mişcase capul în sus şi-n jos şi croncănise: 
Regreți, regreți. 

Sam regreta. Regreta că nu fusese mai viteaz, mai 
puternic sau mai priceput în mânuitul sabiei, că nu-i fusese 
un fiu mai bun tatălui său sau un frate mai bun lui Dickon şi 
fetelor. Regreta şi că avea să moară, dar oameni mai vrednici 
muriseră 


la Pumn, oameni buni, de nădejde, nu băieţi graşi şi 
miorlăiţi ca el. Însă, cel puţin nu avea să fie hăituit prin iad 
de Bătrânul Urs. Am trimis păsările. Cel puțin asta am făcut 
cum trebuie. Scrisese mesajele dinainte, mesaje scurte şi 
simple, informând despre un atac asupra Pumnului Primilor 
Oameni şi apoi le vârâse în 197 

traista sa pentru pergament, cu speranţa că nu va fi 
niciodată nevoit să le trimită. 

Când cornul sunase, Sam dormea. La început, crezuse că 
visează, dar când a deschis ochii, zăpada cădea peste 
tabără şi fraţii în negru înhăţau cu toţii arcuri şi topoare şi 
alergau către zidul împrejmuitor. Singurul care se afla prin 
preajmă era Chett, fostul scutier al lui Maester Aemon, cu 
faţa lui plină de bube şi chistul mare de pe gât. Sam nu mai 
văzuse niciodată atâta teamă ca pe chipul lui Chett când 
cornul răsunase a treia oară, gemând printre copaci. 

— Ajută-mă să trimit păsările, l-a rugat el, dar celălalt 
scutier s-a întors pe călcâie şi a luat-o la goană, cu pumnalul 
în mână. Trebuie să se îngrijească de câini, şi-a amintit Sam 
şi probabil că Lordul Comandant îi dăduse şi lui nişte ordine. 

Degetele îi erau înţepenite şi neîndemânatice în mănuşi, 
tremura de spaimă şi de frig, dar găsise traista pentru 
pergament şi scosese cele două mesaje scrise dinainte. 
Corbii ţipau cu furie şi, când a deschis colivia pentru 
Casterly Rock, unul dintre corbi i-a zburat direct în faţă. Alţi 
doi au fugit înainte ca Sam să prindă 

vreunul, iar când a reuşit, corbul a început să-l 
ciugulească prin mănuşă, umplându-l de sânge. Totuşi, a 
rezistat cât să-i agaţe micul sul de pergament. 

Cornul tăcuse deja, dar Pumnul răsuna de ordine răcnite 
şi zăngănit de oţel. 

— Zboară! a strigat Sam, aruncând corbul în aer. Păsările 
din colivia pentru Turnul Umbrei ţipau şi băteau din aripi 
atât de nebuneşte încât i-a fost frică să 

deschidă uşa, dar şi-a învins teama şi a deschis-o. De 
data aceasta a prins primul corb care a încercat să scape. În 


clipa următoare, îşi croia drum prin ninsoare, cu ghearele 
scoase, ducând vorbă despre atac. 

Cu misiunea îndeplinită, Sam a continuat să se 
înveşmânteze, cu degete  stângace,  tremurătoare, 
îmbrăcându-şi tunica şi mantia cu glugă, legându-şi centura, 
legând-o bine de tot, ca să nu-i alunece. Pe urmă şi-a găsit 
raniţa şi şi-a îndesat toate lucrurile înăuntru; lenjerie de 
schimb şi şosete uscate, capetele de săgeți şi vârful de suliță 
din obsidian pe care i-l dăduse Jon, şi vechiul corn, de 
asemenea pergamentele, cernelurile şi condeiele, hărţile pe 
care le desena şi un cârnat cu usturoi, tare ca piatra, pe care 
îl păstra încă de la Zid. Le-a legat pe toate şi şi-a ridicat 
raniţa pe spate. Lordul Comandant a spus că n-am ce să mă 
reped la zid, şi-a amintit el, dar a mai spus nici să nu alerg 
degrabă la el. Sam a tras adânc aer în piept şi şi-a dat 
seama că nu ştia ce să facă. 

Îşi amintea că se învârtise în cerc, pierdut, cu spaima 
crescându-i în suflet, aşa cum se întâmpla întotdeauna. 
Câinii lătrau şi caii nechezau, dar zăpada înăbuşea sunetele, 
făcându-le să pară îndepărtate. Sam nu vedea nimic la o 
depărtare mai mare de trei metri, nici măcar torţele arzând 
de-a lungul zidului scund de piatră 

care împrejmuia creasta dealului. Se poate ca torțele să 
se fi stins? Era prea înfricoşător să se gândească la asta. 
Cornul a sunat de trei ori lung, iar trei sunete lungi 
înseamnă Ceilalţi. Hoinarii albi ai pădurilor, umbrele reci, 
monştrii din poveştile care-l făceau să ţipe şi să tremure pe 
când era copil, călare pe păianjenii 198 

lor uriaşi de gheaţă, însetaţi de sânge... 

Şi-a scos, cu stângăcie, sabia şi a înaintat cu greu prin 
nămeţi, cu ea în mână. 

Un câine a trecut în goană, lătrând, pe lângă el, şi apoi 
Sam a văzut câţiva dintre oamenii de la Turnul Umbrei, 
bărbaţi voinici, bărboşi, cu baltage şi sulițe lungi de trei 
metri. Se simţea mai în siguranţă în compania lor, aşa căi-a 
urmat către zid. 


Când a văzut torţele arzând pe creasta cercului de pietre, 
un fior de uşurare i-a străbătut trupul întreg. 

Fraţii în negru stăteau cu săbiile şi suliţele în mâini, 
privind ninsoarea, aşteptând. Ser Mallador Locke a trecut 
călare, având pe cap un coif împestriţat cu fulgi de nea. Sam 
a rămas în spatele celorlalţi, căutându-i pe Grenn sau pe 
Edd cel Trist. Dacă trebuie să mor, fie să mor lângă prietenii 
mei, îşi amintea că se gândise. Dar toţi oamenii din jurul său 
îi erau străini, oameni ai Turnului Umbrei, sub comanda unui 
cercetaş pe nume Blane. 

— lată-i că vin, îşi amintea Sam că îl auzise pe unul dintre 
fraţi spunând. 

— Pregătiţi, a spus Blane şi douăzeci de săgeți negre au 
ieşit din tot atâtea tolbe şi au fost potrivite în tot atâtea 
arcuri. 

— Zeii fie milostivi, sunt sute, a şoptit un glas. 

— Întindeţi, a spus Blane şi, pe urmă ţineţi. Sam nu vedea 
şi nici nu voia să 

vadă. Oamenii Rondului de Noapte stăteau în spatele 
torţelor, aşteptând, cu săgețile întinse în dreptul urechilor, 
iar ceva s-a ivit, urcând panta întunecată, alunecoasă, prin 
zăpadă. Ţineţi, spuse Blane din nou, ţineţi, ţineţi. Şi apoi: 
Trageţi! 

Săgeţile au foşnit în zbor. 

Dinspre oamenii înşiraţi de-a lungul zidului s-au auzit 
strigăte răzlețe de bucurie, dar s-au stins curând. 

— Nu se opresc, stăpâne, i-a spus cineva lui Blane, iar un 
altul a strigat: 

— AIIi! Priviţi, vin din pădure. 

Şi altcineva a spus: 

— Ferească zeii, pădurea mişună de ei! Aproape ne-au 
ajuns, sunt peste noi! 

Pe atunci Sam se retrăgea deja, tremurând, ca ultima 
frunză de pe ram când se stârneşte vântul, de frig, dar şi de 
teamă. Fusese foarte frig în noaptea aceea. 


Chiar mai frig decât acum. În zăpadă, aproape că e cald. 
Acum mă simt mai bine. Niţică odihnă era tot ceea ce-mi 
lipsea. Poate că în scurt timp voi fi destul de puternic ca să 
merg din nou. În scurt timp. 

Pe lângă capul lui păşi un cal, un animal cenuşiu, zburlit, 
cu coama plină de zăpadă şi copitele acoperite de o crustă 
de gheaţă. Sam îl privi venind şi trecând. 

Un altul îşi făcu apariţia prin ninsoarea care cădea, dus 
de căpăstru de un bărbat în negru. Când îl văzu pe Sam în 
calea sa, bărbatul îl înjură şi conduse calul pe după 

el. Mi-aş dori să am un cal. Dacă aş avea un cal, aş putea 
continua să merg. AŞ 

putea sta călare şi chiar aş putea trage un pui de somn în 
şa. Dar pierduseră cea mai mare parte a cailor la Pumn, iar 
cei rămaşi le duceau în spinare mâncarea, 199 

torţele şi răniții. Sam nu era rănit. Doar gras şi 
neputincios şi cel mai mare laş din Cele Şapte Regate. 

Era atât de laş! Lordul Randyl, tatăl său, spusese mereu 
aşa şi avusese dreptate. Sam era moştenitorul lui, dar n-a 
fost niciodată vrednic, aşa că tatăl îl trimisese la Zid. 
Frăţiorul său, Dickon, avea să moştenească pământurile şi 
castelul Casei Tarly şi sabia mare Heartsbane pe care lorzii 
din Horn Hill o purtaseră cu atâta mândrie secole de-a 
rândul. Se întreba dacă Dickon ar vărsa vreo lacrimă pentru 
fratele său mort în zăpadă, undeva, dincolo de marginea 
lumii. De ce ar face-o? Nu merită să plângi după un laş. Îşi 
auzise tatăl spunându-i asta mamei lui de zeci de ori. 
Bătrânul Urs ştia şi el. 

— Săgeţi de foc, răcnea Lordul Comandant în noaptea 
aceea, la Pumn, când Sam şi-a făcut apariţia călare pe calul 
său. Daţi-le foc. Atunci l-a observat pe Sam acolo, dârdâind. 
Tarly! Pleacă de aici. Locul tău e cu corbii. 

— Eu... eu... eu amtrimis mesajele. 

— Bine. Pe umărul lui Mormont, corbul său a repetat: 
Bine, bine. 


Lordul Comandant părea gigantic, în blănuri şi zale. În 
spatele vizierei negre, ochii îi erau fioroşi. 

— Ne încurci aici. Întoarce-te la coliviile tale. Dacă va mai 
trebui să trimit un mesaj, nu vreau să fiu nevoit să te caut. 
Vezi ca păsările să fie pregătite. N-a aşteptat un răspuns; şi- 
a întors calul şi a dat ocol, în goană, zidului, strigând: Foc! 

Daţi-le foc! 

N-a fost nevoie să i se spună de două ori. Sam s-a întors 
la păsări, cât de repede l-au putut duce picioarele-i grase. Ar 
trebui să scriu mesajul dinainte, a chibzuit el, ca să putem 
trimite păsările cât mai grabnic. l-a luat mai mult decât ar fi 
trebuit să-şi aprindă micul foc, să încălzească cerneala 
îngheţată. S-a aşezat pe o piatră, cu condeiul şi pergamentul 
şi a scris mesajele. 

Atacaţi în mijlocul zăpezii şi al frigului, dar i-am alungat 
cu săgeți de foc, scria el, când a auzit glasul lui Torrhen 
Smallwood răsunând cu comanda: 

— Potriviţi, întindeţi... trageţi. 

Stolul de săgeți a murmurat dulce, ca rugăciunea unei 
mame. 

— Ardeţi, morţi ticăloşi, ardeţi, a strigat Dywen, râzând pe 
înfundate. 

Fraţii au ovaţionat şi au înjurat. 

Toți în siguranță, a scris Sam. Rămânem la Pumnul 
Primilor Oameni. Sam nădăjduia că erau arcaşi mai buni 
decât el. 

A pus mesajul deoparte şi a luat o altă bucată goală de 
pergament. 

Încă luptăm la Pumn, în mijlocul zăpezii copleşitoare, 
scria el, când cineva a strigat: 

— Nu se opresc. 

Rezultat nesigur. 

— Suliţe, a spus cineva. Ar fi putut fi Ser Mallador, dar 
Sam nu putea jura. 

Arătările ne-au atacat la Pumn, în zăpadă, a scris el, dar 
le-am alungat cu 200 


foc. A întors capul. Prin viscolul zăpezii, n-a putut vedea 
decât imensul foc din mijlocul taberei, cu oameni călare 
mişcându-se fără odihnă în jurul lui. Rezerva, ştia Sam, gata 
să doboare pe oricine ar fi spart zidul. Se înarmaseră cu torţe 
în loc de săbii şi le aprindeau în flăcări. 

Înconjuraţi de arătări, scria el, când a auzit strigătele 
dinspre nord. Vin dinspre nord şi dinspre sud în acelaşi timp. 
Sulițele şi săbiile nu-i opresc, doar focul. 

— Trageţi, trageţi, trageţi! a răcnit un glas în noapte, iar 
un altul a strigat: 

— Al naibii de mare. 

lar un al treilea glas a spus: 

— Un uriaş. 

Şi un al patrulea a insistat: 

— Un urs, un urs! 

Un cal a nechezat şi câinii au început să latre şi apoi s-au 
stârnit atâtea ţipete, încât Sam n-a mai putut distinge 
glasurile. A continuat să scrie mai repede, mesaj după 
mesaj. Să/batici morți şi un uriaş, sau poate un urs asupra 
noastră, de jur imprejur. Auzea scrâşnetul oţelului pe lemn, 
ceea ce putea însemna un singur lucru. Arătări peste zid. 
Lupte în interiorul taberei. O duzină de fraţi călare au trecut 
tropăind pe lângă el, către zidul estic, cu torţele aprinse 
revărsând flăcări, în mâna fiecărui călăreț. Lordul 
Comandant Mormont îi întâmpină cu foc. Câştigăm. 

Ne păstrăm poziţiile. Ne croim drum şi ne retragem către 
Zid. Suntem prinşi în capcană la Pumn. 

Unul dintre oamenii de la Turnul Umbrei a ieşit 
clătinându-se din întuneric, prăbuşindu-se la picioarele lui 
Sam. A reuşit să se târască până aproape de foc, înainte de a 
muri. Pierduţi, a scris Sam, bătălia e pierdută. Suntem cu 
toții pierduţi. 

De ce trebuia să-şi amintească bătălia de la Pumn? Nu 
voia să-şi amintească. 

Nu asta. Încercă să şi-o aducă în minte pe mama sa ori pe 
Talia, surioara lui, sau pe fata aceea, Gilly, de la Fortăreaţa 


lui Craster. Cineva îl scutura de umăr. 

— Ridică-te, spuse un glas. Sam, nu poţi să dormi aici. 
Ridică-te şi continuă să 

mergi. 

Nu dormeam, îmi aminteam. 

— Pleacă, spuse el, cu vorbele îngheţându-i în aerul rece. 
Sunt bine, vreau să 

mă odihnesc. 

— Ridică-te. Glasul lui Grenn, aspru şi răguşit. Se înălța 
deasupra lui Sam, cu straiele-i negre acoperite de o crustă 
de zăpadă. Nimeni nu se odihneşte, a spus Bătrânul Urs. Vei 
muri. 

— Grenn. Sam zâmbi. Nu, zău, sunt bine aici. Tu du-te. O 
să te ajung din urmă 

după ce mă mai odihnesc puţin. 

— Ba nu. Barba deasă, castanie, a lui Grenn era îngheţată 


de jur împrejurul gurii. Îl făcea să arate ca un bătrân. Ai să 
îngheţi şi te vor lua Ceilalţi. Sam, 201 
ridică-te! 


Sam îşi amintea că, în seara dinainte să plece de la Zid, 
Pyp îl şicanase pe Grenn aşa cum făcea el, zâmbind şi 
spunând ce alegere bună fusese Grenn pentru Rond, de 
vreme ce era prea prost ca să-i fie teamă. Grenn a negat cu 
înverşunare, până când şi-a dat seama ce spunea. Era 
îndesat, cu ceafa lată şi era puternic - Ser Alliser Thorne îl 
numise „Zimbrul”, la fel cum îi spunea lui Sam „Ser Piggy” 
sau lui Jon „Lordul Snow” - dar îl tratase întotdeauna pe Sam 
destul de blând. Dacă 

n-ar fi fost Jon, nici unul dintre ei nu m-ar fi plăcut. lar 
acum Jon nu mai era, dispăruse în Trecătoarea Ţipătului, cu 
Qhorin Halfhand, probabil mort. Sam ar fi plâns după el, dar 
lacrimile acelea n-ar fi făcut decât să îngheţe şi ele, iar acum 
abia îşi mai putea ţine ochii deschişi. 

Un frate înalt, cu o torţă, se opri lângă ei şi, preţ deo 
minunată clipă, Sam simţi căldura pe faţă. 


— Lasă-l, îi spuse lui Grenn omul cu torţa. Cine nu poate 
merge e terminat. 

Păstrează-ţi puterile pentru tine, Grenn. 

— Se va ridica, răspunse Grenn. Are nevoie doar deo 
mână de ajutor. 

Bărbatul se îndepărtă, luând cu el căldura binecuvântată. 
Grenn încercă să-l tragă pe Sam în picioare. 

— Mă doare, se plânse el. Încetează, Grenn, mă doare 
mâna. Încetează. 

— Eşti prea al naibii de greu. Grenn îşi vâri mâinile la 
subsuorile lui Sam, gemu şi îl ridică în capul oaselor. Dar în 
clipa în care îi dădu drumul, grăsanul se aşeză înapoi în 
zăpadă. Grenn îl lovi cu piciorul, o lovitură viguroasă care 
făcu să-i crape crusta de zăpadă de pe gheată. Ridică-te. ÎI 
lovi din nou. Ridică-te şi umblă. Trebuie să umbli. 

Sam căzu pe o parte, ghemuindu-se strâns, ca să se 
apere de lovituri. Abia dacă 

le simţea, prin straturile de lână, piele şi zale, dar, chiar şi 
aşa, îl dureau. Credeam că Grenn mi-e prieten. N-ar trebui 
să-ți loveşti prietenii. De ce nu vor să mă lase în pace? 
Trebuie doar să mă odihnesc, atâta tot, să mă odihnesc şi să 
dorm puțin şi, poate, să mor puțin. 

— Dacă iei tu torţa, aş putea să-l iau pe grăsan. Dintr- 
odată, fu ridicat, cu o smucitură, în aerul rece, departe de 
dulcea zăpadă moale; plutea. Simţea un braţ 

sub genunchi şi unul după spate. Sam îşi înălţă capul şi 
clipi. Aproape de el se desluşea un chip, un chip grosolan, 
lătăreţ, cu un nas turtit şi ochi mici, negri, şi un hăţiş de 
barbă aspră, castanie. Mai văzuse acest chip, dar îi luă o 
clipă să-şi amintească. Paul. Micul Paul. În ochi i se prelingea 
gheaţă topită, de la căldura torţei. 

— Îl poţi duce? îl auzi pe Grenn întrebând. 

— Am cărat o dată un vițel mai greu decât el. L-am cărat 
până la mama lui, ca să poată să sugă lapte. 

Capul lui Sam se bălăbănea în sus şi-n jos, cu fiecare pas 
al Micului Paul. 


— Încetează! mormăi el. Lasă-mă jos. Nu-s bebeluş. Sunt 
un bărbat al 202 

Rondului de Noapte. Suspină. Lasă-mă doar să mor. 

— Taci din gură, Sam, făcu Grenn. Nu-ţi irosi puterile. 
Gândeşte-te la fraţii şi surorile tale. La Maester Aemon. La 
mâncărurile tale preferate. Cântă un cântec, dacă pofteşti. 

— Cu voce tare? 

— În gând. 

Sam ştia o sută de cântece, dar când încercă să se 
gândească la unul, nu reuşi. 

Cuvintele îi pieriseră toate din minte. Suspină din nou şi 
spuse: 

— Nu ştiu nici un cântec, Grenn. Am ştiut câteva, dar 
acum le-am uitat. 

— Ba da, ştii, răspunse Grenn. Ce-ai zice de Ursul şi 
frumoasa fecioară? 

Toată lumea îl ştie: A fost cânava un urs, un urs, un urs. 
Negru şi maro şi plin de păr! 

— Nu. Ăsta nu, se rugă Sam. Ursul care apăruse la Pumn 
nu mai avea pic de păr rămas pe carnea-i putrezită. Nu voia 
să se gândească la urşi. Fără cântece. Te rog, Grenn. 

— Atunci gândeşte-te la corbii tăi. 

— N-au fost niciodată ai mei. Erau corbii Lordului 
Comandant, corbii Rondului de Noapte. Au aparţinut 
Castelului Negru şi Turnului Umbrei. 

Micul Paul se încruntă. 

— Chett zicea că aş putea să păstrez corbul Bătrânului 
Urs, cel care vorbeşte. 

l-am păstrat mâncare şi de toate. Îşi scutură capul. Dar 
am uitat. Am lăsat mâncarea acolo unde am ascuns-o. 
Continuă să se târşâăie, răspândind cu fiecare pas o răsuflare 
alburie, pe urmă, dintr-odată, spuse: Aş putea să primesc 
unul dintre corbii tăi? Doar pe cel pe care nu l-am lăsat pe 
Lark să-l mănânce. 

— Au plecat, zise Sam. Îmi pare rău. Nespus de rău. Acum 
zboară înapoi la Zid. Îşi eliberase păsările când auzise 


sunetul cornului de război, chemând Rondul să încalece. 
Doua sunete scurte şi unul lung, acesta a fost semnalul să 
încălecăm. 

Dar nu era nici un motiv să încalece, doar dacă aveau să 
părăsească Pumnul, iar asta însemna că bătălia era pierdută. 
Teama l-a muşcat atât de puternic încât tot ce a putut face a 
fost să deschidă coliviile. Abia când a privit ultimul corb 
fâlfâindu- 

şi aripile sus, în mijlocul furtunii de zăpadă, şi-a dat 
seama că uitase să trimită 

toate mesajele pe care le scrisese. 

— Nu, a scâncit el, o, nu, o, nu. Ninsoarea cădea şi cornii 
sunau: Ahooo, aho0o0o, ah000000000000000000, strigau, pe 
cai, pe cai, pe cai. Sam a văzut doi corbi cocoţaţi pe o stâncă 
şi a alergat după ei, dar păsările şi-au fluturat leneşe aripile 
prin vârtejurile de zăpadă, în direcţii opuse. S-a luat după 
unul, cu răsuflarea pufăindu-i pe nări, în nori albi, s-a 
împiedicat şi s-a pomenit la trei metri de zidul împrejmuitor. 

După aceea... îşi amintea morţii venind peste pietre, cu 
săgeți înfipte în feţe şi în gâtlejuri. Unii erau în zale din cap 
până-n picioare, alţii erau goi... sălbatici, majoritatea, dar 
câţiva purtau straie negre, decolorate. Îşi amintea cum unul 
dintre 203 

oamenii de la Turnul Umbrei şi-a înfipt sulița prin burta 
moale, palidă, a unei arătări, scoţându-i-o prin spate, şi cum 
arătarea s-a ridicat, clătinându-se şi a sucit capul fratelui 
până i-a dat sângele pe gură. Asta se întâmplase când s-a 
scăpat pe el prima oară, era aproape sigur. 

Nu-şi amintea să fi fugit, dar trebuie că aşa au stat 
lucrurile, căci următorul lucru de care îşi aducea aminte era 
că se afla lângă foc, la jumătate de tabără 

depărtare, cu bătrânul Ser Ottyn Wythers şi câţiva arcaşi. 
Ser Ottyn era în genunchi în zăpadă, holbându-se la haosul 
din jurul lor, până când un cal fără 

călăreț a trecut pe lângă el şi l-a lovit cu copita în faţă. 
Arcaşii nu s-au sinchisit. 


Trimiteau săgeți de foc către umbrele din întuneric. Sam a 
văzut cum o săgeată a nimerit o arâtare, a văzut flăcările 
înghiţind-o şi o siluetă imensă, nedesluşită, care trebuie să fi 
fost ursul, şi destul de curând arcaşii au rămas fără săgeți. 

Şi pe urmă Sam s-a pomenit pe cal. Nu era calul lui şi nici 
nu-şi amintea când a încălecat. Poate că era calul care 
zdrobise faţa lui Ser Ottyn. Cornii răsunau încă, aşa că a dat 
pinteni calului şi s-a îndreptat în direcţia sunetului. 

În mijlocul măcelului, al haosului şi al ninsorii care cădea, 
l-a zărit pe Edd cel Trist, pe calul lui de luptă, cu un stindard 
cu totul negru într-o suliță. 

— Sam, a spus Edd când l-a văzut. Vrei, te rog, să mă 
trezeşti? Am un coşmar cumplit. 

Alţi şi alţi oameni încălecau în fiecare clipă. Cornii de 
război îi chemau înapoi. 

Ahoo, abo0o, ab000000000000000000. 

— Sunt dincolo de zidul vestic, stăpâne, i-a strigat Thoren 
Smallwood Bătrânului Urs, în timp ce se lupta să-şi 
controleze calul. Voi trimite rezervele. 

— NU! Mormont a fost nevoit să răcnească din toţi 
rărunchii ca să fie auzit peste sunetul de corn. Cheamă-i 
înapoi, trebuie să ne croim drum spre ieşire. S-a ridicat în 
scara de şa cu mantia-i neagră fluturând în vânt, cu focul 
scânteindu-i pe armură. Vârf de lance! a răcnit el. Formaţi 
dispozitivul de luptă, pornim. Către coasta sudică, apoi spre 
est. 

— Căpitane, versantul sudic mişună de ei. 

— Ceilalţi sunt prea abrupți, a răspuns Mormont. 
Trebuie... 

Calul lui de luptă a ţipat şi s-a cabrat, aproape aruncând-l 
la pământ, când ursul şi-a făcut apariţia, clătinându-se, prin 
zăpadă. Sam a făcut din nou pe el. Nu credeam că mai am 
vreun strop înăuntru. Ursul era mort, palid şi putred, cu 
blana şi pielea căzute şi jumătate din braţul drept ars până 
la os, dar se apropia. Doar ochii îi erau vii. A/baştri 
strălucitori, întocmai cum spusese Jon. Străluceau ca nişte 


stele îngheţate. Thoren Smallwood a atacat, cu sabia-i lungă 
scăldată în sclipiri portocalii şi roşii, în lumina focului. 
Aproape că a retezat capul ursului. Şi pe urmă ursul i-a luat 
lui capul. 

— FUGIȚI! a strigat Lordul Comandant, întorcându-şi 
calul. 

Goneau la galop când au ajuns la zid. Înainte, Sam fusese 
întotdeauna prea speriat să facă un salt cu calul, dar când 
cercul scund de pietre s-a ivit în faţa lui, a 204 

ştiut că n-avea de ales. A dat pinteni, a închis ochii şi 
calul l-a purtat dincolo, cumva, cumva, calul l-a purtat 
dincolo. Călărețul din dreapta lui a năvălit într-un vârtej de 
oţel şi piele şi țipăt de carne de cal, şi pe urmă arâtările se 
învălmăşeau peste el şi dispozitivul de luptă a strâns 
rândurile. S-au avântat în goană în josul povârnişului, 
printre mâini negre, care se întindeau să-i apuce, şi ochi 
albaştri, arzători, şi vârtejuri de zăpadă. Caii se împiedicau şi 
se rostogoleau, oamenii erau aruncaţi din şei, torţele se 
roteau în aer, topoarele şi suliţele tăiau în carnea moartă, iar 
Samwell Tarly suspina, agăţându-se cu disperare de calul 
său, cu o putere pe care n-a ştiut niciodată că o are. 

Era în mijlocul vârfului de lance care gonea, cu fraţi în 
stânga şi-n dreapta şi fraţi în faţă şi în spate. Un câine a 
alergat cu ei o bucată de drum, săltând în josul versantului 
înzăpezit, printre picioarele cailor, însă n-a putut ţine pasul. 
Arătările le-au ieşit în cale şi au fost doborâte şi călcate în 
picioare. Chiar şi în cădere, apucau săbii, scări de şa şi 
picioarele cailor ce treceau. Sam a văzut una despicând 
burta unui cal cu mâna dreaptă, în timp ce cu stânga se 
agăța de şa. 

Dintr-odată, copacii erau pretutindeni împrejurul lui şi 
Sam trecea, împroşcând apa, printr-un pârâu îngheţat, cu 
sunetul măcelului pierind în urma lui. 

S-a întors uşurat, cu răsuflarea tăiată... până când un om 
în negru a săltat din tufişuri şi l-a tras jos din şa. Cine a fost, 
Sam n-a văzut niciodată; s-a ridicat într-o clipă şi în 


următoarea se îndepărta în goana mare. Când a încercat să 
fugă după 

cal, piciorul i s-a încâlcit într-o rădăcină, s-a prăbuşit cu 
faţa la pământ şi a rămas aşa, plângând ca un copil, până 
când Edd cel Trist l-a descoperit acolo. 

Aceasta era ultima lui amintire coerentă de la Pumnul 
Primilor Oameni. Mai târziu, ore mai târziu, stătea tremurând 
printre ceilalţi supraviețuitori, jumătate dintre ei călări, 
jumătate pe jos. Ajunseseră deja departe de Pumn, deşi Sam 
nu-şi amintea cum. Dywen pornise în jos cu cinci cai de 
povară, încărcaţi cu mâncare, ulei şi torţe şi trei reuşiseră să 
ajungă până aici. Bătrânul Urs i-a pus să 

redistribuie bagajele, astfel încât pierderea oricăruia 
dintre cai, cu tot cu provizii, să nu fie catastrofală. A luat cai 
de la oamenii sănătoşi şi i-a dat răniților, a organizat 
pedestraşii şi a aşezat oameni cu torţe să le străjuiască 
flancurile şi ariergarda. Tot ce trebuie să fac e să merg, şi-a 
spus Sam, când a făcut primul pas către casă. Dar n-a trecut 
nici o oră şi a început să înainteze tot mai greu şi să 

rămână în urmă... 

Şi acum tot în urmă erau, vedea asta. Îşi amintea cum 
Pyp spusese cândva că 

Micul Paul era cel mai puternic bărbat din Rond. Trebuie 
să fie, ca să mă care pe mine. Cu toate acestea, zăpada era 
tot mai adâncă, terenul tot mai înşelător şi paşii mari ai lui 
Paul începură să se scurteze. Alţi şi alţi călăreţi trecură, 
oameni răniţi care îl priveau pe Sam cu ochi trişti, 
nepăsători. Trecură şi nişte purtători de torţe. 

— Vedeţi că rămâneţi în urmă, le spuse unul. 

Următorul îl susţinu: 

— Nimeni nu e dispus să te aştepte, Paul. Lasă porcul cu 
morţii. 

205 

— Mi-a promis că pot păstra pasărea, spuse Micul Paul, 
chiar dacă Sam nu promisese, nu tocmai. Nu sunt ale mele, 


nu pot să le dau. Vreau să am o pasăre care vorbeşte şi 
mănâncă grăunţe din palma mea. 

— Nătărâule, spuse omul cu torţa. Şi dus a fost. 

După o bucată de vreme, Grenn se opri dintr-odată. 

— Suntem singuri, spuse el cu glas răguşit. Nu văd 
celelalte torţe. Să fi fost aceia ultimii? 

Micul Paul nu-i răspunse. Voinicul mormăi şi se prăbuşi în 
genunchi. Mâinile îi tremurau în timp ce-l aşeza, cu 
blândeţe, pe Sam în zăpadă. 

— Nu te mai pot duce. Aş vrea, dar nu pot. Tremura 
violent. 

Vântul suspina printre copaci, trimiţându-le în faţă o 
pulbere fină de zăpadă. 

Frigul era atât de aspru încât Sam avea senzaţia că e 
dezbrăcat. Căută cu privirea celelalte torţe, dar dispăruseră, 
până la una. Nu mai era decât cea pe care o ducea Grenn, cu 
flăcările înălțându-se ca nişte mătăsuri portocalii, străvezii. 
Putea vedea prin ele, către bezna de dincolo. Torța aceea se 
va stinge curând, gândi el, şi suntem complet singuri, fără 
mâncare, fără prieteni, fără foc. 

Dar se înşela. Nu erau singuri defel. 

Ramurile de jos ale imensului segquoia verde îşi lepădară 
povara de zăpadă cu un sunet moale, umed. Grenn se 
întoarse, înălţându-şi torţa: 

— Cine-i acolo? 

Capul unui cal se ivi din întuneric. Sam se simţi, preţ de o 
clipă, uşurat, până 

când zări calul. Promoroaca îl acoperea, ca un luciu de 
sudoare îngheţată, iar din burta-i despicată se târa în urma 
lui un cuib de măruntaie negre, înţepenite. Pe spatele lui se 
afla un călăreț alb ca gheaţa. Sam scânci în adâncul 
gâtlejului. Era atât de speriat încât s-ar fi putut scăpa iarăşi 
pe el, dar frigul era cuibărit în trupul lui, un frig atât de 
sălbatic încât îşi simţea vezica îngheţată bocnă. Celălalt 
alunecă 


cu graţie din şa şi rămase în picioare pe zăpadă. Era 
subţire ca lama unei săbii şi alb ca laptele. În timp ce se 
mişca, armura îi trepida şi se unduia, iar picioarele sale nu 
pătrundeau prin stratul de zăpadă proaspăt aşternută. 

Micul Paul desfăcu baltagul pe care îl purta legat peste 
spate. 

— De ce ai nenorocit calul ăla? A fost calul lui Mawney. 

Sam bâjbâi după mânerul sabiei sale, însă teaca era 
goală. O pierduse la Pumn, îşi aminti el prea tărziu. 

— La o parte. Grenn făcu un pas, întinzând torţa în faţa 
lui. La o parte sau iei foc. Vâri flăcările în faţa arătării. 

Sabia Celuilalt scânteie de o lumină albăstruie. Se 
îndreptă către Grenn, iute ca fulgerul, lovind. Când lama 
albastră ca gheaţa atinse flăcările, un ţiuit strâpunse 
urechile lui Sam, ascuţit ca un ac. Capul torţei se prăvăli 
într-o parte, făcându-se nevăzut sub un troian de zăpadă. 
Focul se stinse într-o clipă. Şi tot ce mai ţinea Grenn în mână 
era un băț scurt de lemn. Îl aruncă spre Celălalt, înjurând, în 
timp ce Micul Paul sărea la el cu toporul. 

206 

Teama care puse atunci stăpânire pe Sam era mai 
cumplită decât orice teamă 

pe care o simţise vreodată, iar Samwell Tarly cunoştea 
orice fel de teamă. 

— Mamă, ai milă, suspină el uitând, în spaima sa, de 
vechii zei. Tată, apără- 

mă, oh, oh... Degetele sale găsiră pumnalul şi îşi umplu 
mâna cu el. 

Arătările erau făpturi încete, greoaie, dar Celălalt era uşor 
ca un fulg de zăpadă. Se feri de toporul lui Paul, cu armura 
unduindu-se, iar sabia-i de cristal se răsuci şi se învâărti şi 
alunecă printre inelele de fier ale cămăşii de zale a lui Paul, 
prin piele şi lână, os şi carne. Îi ieşi prin spate cu un şuierat, 
iar Sam îl auzi pe Paul spunând: OA, în timp ce scăpa 
toporul. Străpuns, cu sângele ţâşnind în jurul rănii, bărbatul 


vânjos încercă să ajungă cu mâinile la ucigaşul său şi 
aproape că 

reuşi înainte de a cădea. În cădere, smulse sabia ciudată, 
palidă, din strânsoarea Celuilalt. 

Fă-o acum. Încetează cu plânsul şi luptă, țâncule. Luptă, 
laşule. Cel pe care îl auzea era tatăl său, era Alliser Thorne, 
era fratele său Dickon şi era băiatul Rast. 

Laşule, laşule, laşule. Hohoti isteric, întrebându-se dacă 
vor face din el o arătare, o imensă, albă arâtare, 
împiedicându-se mereu în picioarele-i moarte. Fă-o, Sam. 

Era Jon acum? Jon era mort. Poţi s-o faci, poți, doar fă-o. 
Şi pe urmă înainta, clătinându-se pe picioare, mai mult 
căzând decât alergând, închizând ochii şi îndreptând 
orbeşte pumnalul în faţa lui, cu ambele mâini. Auzi un 
pârâit, asemeni sunetului pe care îl face gheaţa când se 
crapă sub piciorul unui om, şi pe urmă un țipăt atât de 
ascuţit încât se întoarse, împleticindu-se, cu mâinile peste 
urechile-i înfofolite, şi se prăbuşi, cu o bufnitură, în fund. 

Când deschise ochii, îl văzu pe Celălalt cu armura 
scurgându-i-se, în râuleţe, pe picioare, în timp ce sângele 
albăstrui sâsâia, revărsându-se în jurul pumnalului negru de 
obsidian din beregata sa. Întinse două mâini albe ca osul, 
pentru a scoate pumnalul, însă acolo unde atingeau 
obsidianul, degetele sale fumegau. 

Sam se rostogoli pe o parte, cu ochii mari, iar Celălalt se 
împuţina, transformându-se într-o băltoacă, şi apoi pieri. În 
douăzeci de secunde, carnea sa dispăru, ridicându-se într-un 
vârtej de abur alb. Jos, rămaseră oasele, albe şi lucioase ca 
porţelanul, topindu-se şi ele. În cele din urmă, rămase doar 
pumnalul din sticla dragonilor, într-un nimb de aburi, de 
parcă ar fi fost viu şi ar fi asudat. 

Grenn se aplecă să-l ridice şi îl azvârli pe dată înapoi. 

— Mamă, ce rece e! 

— Obsidian. Sam se căzni să se ridice în genunchi. Sticla 
dragonilor. Sticla dragonilor, Râse şi plânse şi se chirci să-şi 
verse curajul în zăpadă. 


Grenn îl trase pe Sam în picioare, verifică pulsul Micului 
Paul, îi închise ochii, apoi înhaţă din nou pumnalul. De data 
aceasta putu să-l ţină în mână. 

— Păstrează-l tu, spuse Sam. Tu nu eşti laş, ca mine. 

— Atât de laş încât ai omorât un Celălalt. Grenn arătă cu 
cuțitul. Priveşte acolo, printre copaci. Lumină roşiatică. 
Răsăritul, Sam. Răsăritul. Acela trebuie să 

fie estul. Dacă ne îndreptăm într-acolo, trebuie să-l 
ajungem din urmă pe 207 

Mormont. 

— Dacă zici tu... Sam îşi lovi piciorul stâng de un pom, ca 
să scuture toată 

zăpada. Apoi dreptul. Voi încerca. Schimonosindu-se, făcu 
un pas. Voi încerca din răsputeri. Şi pe urmă un alt pas. 


TYRION 


Lanţul din mâini al Lordului Tywin scânteia auriu pe 
catifeaua rubinie a tunicii sale. Lorzii Tyrell, Redwyne şi 
Rowan se adunară în jurul lui de cum intră. Îi salută pe 
fiecare în parte, îi şopti ceva lui Varys, sărută inelul Înaltului 
Septon şi obrazul lui Cersei, strânse mâna Marelui Maester 
Pycelle şi se aşeză pe locul regelui, în capul mesei lungi, 
între fiica şi fratele său. 

Tyrion revendicase vechiul loc al lui Pycelle, la capăt, 
sprijinit pe perne, ca să 

poată privi de-a lungul mesei. Lipsit de locul său, Pycelle 
se mutase mai aproape de Cersei, cât de departe de pitic 
putu să se aşeze, fără să pretindă scaunul regelui. 

Marele Maester era un schelet umblător, sprijinindu-se 
într-un toiag şi tremurând la fiecare pas, cu câteva fire albe 
de păr răsărindu-i din gâtul lung de găină, acolo unde 
cândva se aflase bogata-i barbă albă. Tyrion îl cercetă 
îndelung, fără 

mustrări de conştiinţă. 

Ceilalţi fură nevoiţi să se lupte pentru scaune: Lordul 
Mace Tyrell, un bărbat impozant, robust, cu părul castaniu şi 
ondulat şi o barbă ascuţită, presărată din belşug cu fire albe; 
Paxter Redwyne de la Arbor, mărunt şi adus de spate, cu 
capu-i pleşuv mărginit de smocuri de păr portocaliu; Mathis 
Rowan, Lord de Goldengrove, proaspăt bărbierit, trupeş, 
asudat; Înaltul Septon, un bărbat firav, cu o bărbuţă albă, 
subţire. Prea multe fețe străine, gândi Tyrion, prea mulți 
jucători noi. Jocul s-a schimbat cât timp am putrezit în patul 
meu şi nimeni nu are de gând să-mi spună regulile. 

O, lorzii erau destul de curtenitori, deşi îşi dădea seama 
cât de stânjenitor era pentru ei să-l privească. 

— Lanţul ăla al tău, mare vicleşug, spusese Mace Tyrell, 
pe un ton vesel, iar Lordul Redwyne a clătinat din cap şi a 


adăugat, foarte prietenos şi el: 

— Chiar aşa, chiar aşa, lordul de Highgarden vorbeşte în 
numele nostru, al tuturor. 

Spune-le asta oamenilor din oraş, a gândit Tyrion cu 
amărăciune. Spune asta nenorociților de cântăreţi, cu 
cântecele lor despre fantoma lui Renly. 

Unchiul său Kevan fusese cel mai cald, mergând până 
într-acolo încât îl sărutase pe obraz, spunând: 

— Lancel mi-a spus cât de viteaz ai fost, Tyrion. Vorbeşte 
cum nu se poate mai frumos despre tine. 

N-are decât, altfel voi avea eu câte ceva de zis despre el. 
Se forţă să 

208 

Zâmbească şi să spună: 

— Bunul meu văr e prea bun. Rana i se vindecă, sper. 

Ser Kevan se încruntă. 

— Într-o zi pare mai întremat, în alta... e îngrijorător. Sora 
ta îi vizitează 

adesea patul de suferinţă, să-i ridice moralul şi să se 
roage pentru el. 

Dar se roagă să trăiască sau să moară? Cersei se folosise 
cu neruşinare de vărul lor, atât în pat, cât şi în afara lui, un 
mic secret pe care, fără îndoială, spera că Lancel îl va duce 
cu sine în mormânt, acum, că tatăl ei era aici şi nu va mai 
avea nevoie de el. Dar ar merge oare atât de departe încât 
să-l omoare? 

Privind-o astăzi, n-ai fi zis că Cersei ar fi capabilă de o 
asemenea cruzime. Era plină de farmec, flirtând cu Lordul 
Tyrell în timp ce vorbeau despre ospăţul de nuntă al lui 
Joffrey, lăudându-l pe Lordul Redwyne pentru vitejia 
gemenilor lui, îmbunându-l pe ţăâfnosul Lord Rowan cu glume 
şi zâmbete, scoțând exclamaţii pioase în faţa Înaltului 
Septon. 

— Începem cu pregătirile de nuntă? întrebă ea, în timp ce 
Lordul Tywin se aşeza. 

— Nu, spuse tatăl lor. Cu războiul. Varys! 


Eunucul afişă un zâmbet mieros. 

— Am veşti încântătoare pentru voi toţi, lorzii mei. leri, în 
Zori, bravul nostru Lord Randyl l-a prins pe Robert Glover 
lângă Duskendale şi l-a încolţit lângă 

mare. Pierderile au fost grele de ambele părţi, dar în cele 
din urmă, oamenii noştri loiali au triumfat. Ser Helman 
Tallhart a fost declarat mort, împreună cu alţi o mie. Robert 
Glover conduce supraviețuitorii înapoi către Harrenhal, într-o 
debandadă însângerată, fără prea mari speranţe că îi va găsi 
pe viteazul Ser Gregor şi voinicii săi în calea lor. 

— Zeii fie lăudaţi! zise Paxter Redwyne. O mare victorie 
pentru regele Joffrey! 

Ce legătură a avut Joffrey cu asta? gândi Tyrion. 

— Şi o înfrângere teribilă pentru Nord, desigur, remarcă 
Degețel, dar una în care Robb Stark n-a jucat nici un rol. 
Tânărul Lup rămâne neînfrânt pe câmpul de luptă. 

— Ce ştim despre planurile şi mişcările lui Stark? întrebă 
Mathis Rowan, mereu direct şi la obiect. 

— A alergat înapoi la Riverrun cu prada sa, abandonând 
castelele pe care le-a ocupat în vest, anunţă Lordul Tywin. 
Vărul nostru, Ser Daven, regrupează 

rămăşiţele armatei răposatului său tată, la Lannisport. 
Când vor fi gata, i se va alătura lui Ser Forley Prester, la 
Dintele de Aur. Îndată ce băiatul Stark porneşte către nord, 
Ser Forley şi Ser Daven vor descinde la Riverrun. 

— Eşti sigur că Lordul Stark vrea să meargă spre nord? 
întrebă Lordul Rowan. 

Chiar şi cu oamenii de fier la Moat Cailin? 

Mance Tyrell interveni: 

209 

— Există ceva mai lipsit de noimă ca un rege fără regat? 
Nu, e limpede, băiatul trebuie să abandoneze ţinuturile 
riverane şi să-şi arunce toate forţele împotriva fortăreței 
Moat Cailin. Eu, unul, asta aş face. 

La aceasta, Tyrion fu nevoit să-şi muşte limba. Robb Stark 
câştigase mai multe bătălii într-un an decât Lordul 


Highgardenului în douăzeci. Reputația lui Tyrell se baza pe 
victoria îndoielnică asupra lui Robert Baratheon la Ashford, 
într-o bătălie câştigată în mare măsură de avangarda 
Lordului Tarly înainte ca oastea principală 

să sosească măcar. Asediul asupra Capătului Furtunii, 
unde Mace Tyrell a avut, într-adevăr, comanda, s-a tărăgănat 
timp de un an fără nici un rezultat, iar după 

bătălia de la Trident, Lordul Highdardenului şi-a coborât 
supus stindardele în faţa lui Eddard Stark. 

— Ar trebui să-i scriu lui Robb Stark o scrisoare aspră, 
spunea Degețel. 

Înţeleg că omul lui, Bolton, adăposteşte capre în castelul 
meu. E chiar scandalos. 

Ser Kevan Lannister îşi drese glasul: 

— În ceea ce priveşte Casa Stark... Balon Greyjoy, care îşi 
zice acum Rege al Insulelor şi al Nordului, ne-a scris, 
propunându-ne termeni pentru o alianţă. 

— Loialitate ar trebui să ne propună, izbucni Cersei. Cu ce 
drept îşi spune el rege? 

— Cu dreptul cuceririi, spuse Lordul Tywin. Regele Balon 
are degete de strangulator în jurul Gâtului. Moştenitorii lui 
Robb Stark sunt morţi. Winterfellul a căzut, iar oamenii de 
fier sunt stăpâni peste Moat Cailin, Deepwood Motte şi cea 
mai mare parte a Ţărmului Stâncos. Corăbiile lungi ale 
Regelui Balon stăpânesc marea apusului şi sunt bine 
poziţionate pentru a ameninţa Lannisportul, Insula Frumoasă 
şi chiar Highgardenul, de-ar fi să-i provocăm. 

— Şi dacă acceptăm această alianţă? vru să ştie Lordul 
Mathis Rowan. Ce termeni propune? 

— Să-l recunoaştem drept rege şi să-i acordăm tot ce se 
află la nord de Gât. 

Lordul Redwyne râse. 

— Ce ar putea să vrea orice om întreg la minte la nord de 
Gât? Dacă Greyjoy va da săbii şi corăbii în schimbul stâncilor 
şi al zăpezii, eu zic să acceptăm şi să 

ne socotim norocoşi. 


— Aşa e, îl aprobă Mace Tyrell. Eu asta aş face. Să-l lăsăm 
pe Lordul Balon să-i termine pe nordici în timp ce noi îl 
terminăm pe Stannis. 

Chipul Lordului Tywin nu-i trăda în nici un fel 
sentimentele. 

— Mai rămâne să ne ocupăm şi de Lysa Arryn, văduva lui 
Jon Arryn, fiica Lordului Hoster, sora Catelynei Stark... al 
cărei soţ complota cu Stannis Baratheon înainte de a muri. 

— Oh, făcu vesel Mace Tyrell, femeile n-au stomac pentru 
război. Las-o în pace, zic eu, nu cred că ne va da bătăi de 
cap. 

— De acord, zise Redwyne. Lady Lysa n-a luat parte în 
nici un fel la luptă, nici nu a comis vreun act făţiş de trădare. 

210 

Tyrion se foi. 

— Pe mine m-a aruncat într-o celulă şi m-a osândit pe 
viaţă, sublinie el, cu o anumită doză de ranchiună. ŞI nici nu 
s-a întors la Debarcaderul Regelui, să-i jure loialitate lui Joff, 
aşa cum i s-a poruncit. Lorzii mei, daţi-mi oameni şi-am să 

rezolv problema Lysei Arryn. 

Nu se putea gândi la nimic care să-i facă mai multă 
plăcere, poate cu excepţia sugrumării lui Cersei. Uneori încă 
visa celulele din Eyrie şi se trezea lac de sudoare rece. 

Zâămbetul lui Mace Tyrell era vesel, dar în spatele lui, 
Tyrion simţea disprețul. 

— Poate c-ar trebui să laşi lupta pe seama luptătorilor, 
zise Lordul de Highgarden. Oameni mai destoinici ca tine au 
pierdut oştiri însemnate în Munţii Lunii sau şi le-au zdrobit 
de Porţile Sângeroase. Îţi cunoaştem meritele, lordul meu, 
nu merită să ispiteşti soarta. 

Tyrion îşi dădu la o parte pernele, zbârlindu-se, dar tatăl 
lui vorbi înainte ca el să contraatace. 

— Am alte sarcini în minte pentru Tyrion. Cred că Lordul 
Petyr ar putea deţine cheia către Eyrie. 

— O, aşa este, răspunse Degețel. O am aici, între picioare. 
Ochii săi verzi-cenuşii scânteiau cu maliţiozitate. Lorzii mei, 


cu permisiunea voastră, vă propun să mergem către Vale, iar 
acolo s-o peţesc şi s-o cuceresc pe Lysa Arryn. După ce voi fi 
consortul ei, vă voi da pe tavă Valea Arryn, fără să se verse 
nici un strop de sânge. 

Lordul Rowan îl privi neîncrezător: 

— Oare Lady Lysa te va dori pe tine? 

— M-a mai avut de câteva ori şi înainte, Lord Mathis, şi nu 
s-a plâns. 

— Una e patul, zise Cersei, alta căsătoria. Chiar şi o vită 
ca Lysa Arryn ar putea să priceapă diferenţa. 

— Fără doar şi poate. Nu s-ar cuveni ca o fiică a 
Riverrunului să se mărite cu unul care nu se ridică la rangul 
ei. Degețel îşi desfăcu braţele. Dar, acum... o partidă între 
Doamna de Eyrie şi Lordul de Harrenhal nu e atât de 
inimaginabilă, nu-i aşa? 

Tyrion remarcă schimbul de priviri dintre Paxter Redwyne 
şi Mace Tyrell. 

— Ne-ar putea fi de folos, zise Lordul Rowan, dacă eşti 
sigur că poţi s-o ţii loială faţă de Rege. 

— Lorzii mei, interveni Înaltul Septon, toamna e peste noi 
şi toţi bravii bărbaţi sunt sătui de război. Dacă Lordul Baelish 
poate să reinstaureze pacea regelui în Vale, fără alte vărsări 
de sânge, zeii îl vor binecuvânta, fără îndoială. 

— Dar poate? întrebă Lordul Redwyne. Fiul lui Jon Arryn 
este acum Lord de Eyrie. Lordul Robert. 

— Doar un băieţandru, zise Degețel. Voi avea grijă să 
devină cel mai loial supus al lui Joffrey şi un prieten de 
nădejde al nostru, al tuturor. 

211 

Tyrion îl cercetă pe bărbatul zvelt cu barba ascuţită şi 
ochi gri-verzui, ireverenţioşi. Lord de Harrenhal, o onoare 
deşartă? La naiba, tată! Chiar dacă 

nu pune niciodată piciorul în castel, titlul face posibilă 
căsătoria, după cum a ştiut tot timpul. 

— Nu ducem lipsă de vrăjmaşi, punctă Ser Kevan 
Lannister. Dacă Eyrie poate fi ferit de război, cu atât mai 


bine. Sunt curios să văd ce poate realiza Lordul Petyr. 

Tyrion ştia, dintr-o îndelungată experienţă, că Ser Kevan 
era avangarda fratelui său în consiliu; n-avea niciodată vreo 
idee pe care Lordul Tywin să n-o fi avut primul. T7otu/ a fost 
aranjat dinainte, conchise el, iar discuția asta nu e altceva 
decât un spectacol. 

Oile îşi behăiau aprobarea, fără să-şi dea seama cu câtă 
dibăcie fuseseră tunse, astfel că Tyrion avu prilejul să 
obiecteze: 

— Cum îşi va plăti coroana datoriile fără Lordul Petyr? El 
este maestrul nostru într-ale banilor şi nu avem cu cine să-l 
înlocuim. 

Degețel zâmbi: 

— Micul meu prieten e prea bun. Nu fac decât să număr 
monedele, aşa cum obişnuia să spună Regele Robert. Orice 
negustor isteţ ar putea face acelaşi lucru... iar un Lannister, 
blagoslovit cu vraja aurului de care se bucură Casterly Rock, 
mă va întrece de departe, fără doar şi poate. 

— Un Lannister? Lui Tyrion nu-i plăcea asta. Ochii 
smălţaţi cu aur ai Lordului  Tywin  întâlniră ochii 
desperecheaţi ai fiului său: 

— Cred că eşti nemaipomenit de potrivit pentru misiunea 
asta. 

— Într-adevăr, întări cu entuziasm Ser Kevan. Şi, fără 
îndoială, Tyrion, vei fi un minunat maestru vistiernic. 

Lordul Tywin reveni la Degețel: 

— Dacă Lysa Arryn vrea să te ia de bărbat şi să se 
întoarcă la pacea regelui, îi vom reda Lordului Robert titlul 
de Păzitor al Estului. Cât de curând ai putea pleca? 

— Mâine, dacă vântul e prielnic. Dincolo de lanţ se află o 
galeră Braavosi, care încarcă marfa cu barca. Regele Merian. 
Am să vorbesc cu căpitanul să-mi dea o cabină. 

— Vei pierde nunta regelui, zise Mace Tyrell. 

Petyr Baelish ridică din umeri: 

— Ritmurile mării şi miresele nu aşteaptă după nimeni, 
stăpâne. După ce încep furtunile de toamnă, călătoria va fi 


mult mai primejdioasă. Înecat, voi fi cu siguranţă mai puţin 
fermecător ca mire. 

Lordul Tyrell chicoti. 

— Adevărat. Ar fi cel mai bine să nu mai pierzi vremea. 

— Fie ca zeii să te călăuzească, spuse Înaltul Septon. 
Întreg Debarcaderul Regelui se va ruga pentru izbânda ta. 

212 

Lordul Redwyne se scarpină la nas: 

— Ne putem întoarce la problema alianţei cu Greyjoy? 
După părerea mea, sunt multe de spus despre asta. Corăbiile 
lui Greyjoy îmi vor spori flota şi ne vor da suficientă putere 
pe mare ca să atacăm Piatra Dragonului şi să punem capat 
pretențiilor lui Stannis Baratheon. 

— Corăbiile Regelui Balon sunt ocupate în momentul de 
faţă, zise Lordul Tywin politicos, după cum suntem şi noi. 
Greyjoy cere jumătate din regat ca preţ 

al alianţei sale, dar el ce va face pentru a o câştiga? Se va 
lupta cu familia Stark? 

Asta face deja. De ce să plătim pentru ceea ce ne dă pe 
degeaba? Cel mai bun lucru pe care-l putem face pentru 
Lordul nostru din Pyke este nimic, după părerea mea. Dacă 
lăsăm să treacă timp suficient, avem toate şansele să apară 
o soluţie mai bună. Una care să nu îi ceară regelui să-şi 
cedeze jumătate din regat. 

Tyrion îşi privi tatăl cu atenţie. Ascunde ceva. Îşi amintea 
acele scrisori importante pe care le scria Lordul Tywin în 
noaptea în care el a pretins Casterly Rock. Oare ce a spus? 
Unele bătălii se câştigă cu săbiile şi sulițele, altele cu 
condeie şi corbi... Se întreba cine era „soluţia mai bună” şi 
ce fel de preţ cerea acel cineva. 

— Poate că ar trebui să trecem la discuţiile despre nuntă, 
interveni Ser Kevan. 

Înaltul Septon vorbi despre pregătirile care se făceau la 
Marele Sept al lui Baelor, iar Cersei îşi prezentă în detaliu 
planurile pentru festin. Vor ospăta o mie în sala tronului, dar 
mult mai mulţi afară, în curţi. În curţile exterioare şi 


interioare vor fi amplasate pavilioane de mătase, cu mese 
întinse cu mâncare şi butoaie de băutură pentru cei care nu 
puteau fi primiţi în interiorul castelului. 

— Înălţimea Ta, spuse Marele Maester Pycelle, cât 
priveşte numărul de oaspeţi... ne-a venit un corb de la 
Sunspear. Trei sute de dornisheni se îndreaptă 

către Debarcaderul Regelui chiar în aceste clipe şi speră 
să sosească înainte de nuntă. 

— Şi cum vin, mă rog? întrebă Mace Tyrell ţâfnos. Nu mi- 
au cerut permisiunea să traverseze pământurile mele. Tyrion 
observă că gâtul gros al bărbatului devenise stacojiu. Cei din 
Dorne şi cei din Highgarden nu se iubiseră niciodată 

prea mult. De-a lungul secolelor, purtaseră războaie fără 
de număr la hotare şi se atacaseră încoace şi încolo, peste 
munţi şi peste graniţe, chiar şi în vreme de pace. 

Duşmănia se mai risipise puţin după ce Dorne a devenit 
parte a Celor Şapte Regate... până când prinţul căruia i se 
spunea Vipera Roşie l-a schilodit pe tânărul moştenitor al 
Highgardenului într-un turnir. Ar putea fi riscant, gândi 
piticul, aşteptând să vadă care era atitudinea tatălui său. 

— Prinţul Doran vine la invitaţia fiului meu, zise calm 
Lordul Tywin, nu doar să ia parte la ceremonia noastră, dar şi 
ca să-şi revendice locul în acest consiliu şi dreptatea pentru 
uciderea surorii sale, Elia, şi a copiilor ei, pe care Robert i-a 
refuzat-o. 

Tyrion cercetă feţele Lorzilor Tyrell, Redwyne şi Rowan, 
întrebându-se dacă 

213 

vreunul dintre cei trei va avea îndrăzneala să spună: 
„Dar, Lord Tywin, nu ai fost tu acela care i-ai prezentat lui 
Robert trupurile celor ucişi, învăluite în  mantiile 
Lannisterilor?” Nici unul nu vorbi, însă întrebarea era acolo, 
pe chipurile lor. Pe Redwyne îl doare-n cot, insă lui Rowan 
nu-i cade bine. 

— După ce regele va fi însurat cu Margaery a ta, iar 
Myrcella va fi măritată cu Prinţul Trystane, vom fi cu toţii o 


A 


singură Casă mare, îi reaminti Ser Kevan lui Mace Tyrell. 
Duşmăniile trecutului trebuie să rămână uitate, nu eşti de 
acord, lordul meu? 

— Este nunta fiicei mele... 

— ... şi a nepotului meu, punctă hotărât Lordul Tywin. 
Vechile certuri n-au ce căuta aici, am dreptate? 

— N-am nimic de împărţit cu Doran Martell, insistă Lordul 
Tyrell, deşi tonul lui trăda mai mult decât o uşoară 
ranchiună. Dacă doreşte să traverseze Reachul în pace, nu 
trebuie decât să-mi ceară permisiunea. 

Slabe şanse, gândi Tyrion. Va urca Drumul Oaselor, o va 
lua spre est lângă 

Castelul Verii şi va veni pe drumul regelui. 

— Nu e cazul ca trei sute de dornisheni să ne strice 
planurile, interveni Cersei. 

Putem să hrănim oştenii în curte, să mai înghesuim 
câteva bănci în sala tronului pentru lorzii mărunți şi pentru 
cavalerii de obârşie nobilă şi să-i găsim Prințului Doran un 
loc de cinste pe dais. 

Nu lângă mine, era mesajul pe care Tyrion îl citi în ochii 
lui Mace Tyrell, dar Lordul de Highgarden nu răspunse, ci 
doar încuviinţă scurt din cap. 

— Cred că putem trece la o sarcină mai plăcută, spuse 
Lordul Tywin. Roadele victoriei aşteaptă să fie împărţite. 

— Ce ar putea fi mai dulce? zise Degețel, care îşi primise 
deja porţia: Harrenhal. 

Fiecare lord avea propriile lui pretenţii: cutare castel sau 
cutare sat, un ţinut, un râuleţ, o pădure, tutela vreunor 
minori rămaşi fără tată în urma bătăliei. Din fericire, 
asemenea roade erau din belşug şi se găseau orfani şi 
castele pentru toţi. 

Varys avea liste. Patruzeci şi şapte de lorzi mărunți şi şase 
sute doisprezece cavaleri îşi pierduseră viaţa sub stindardul 
inimii învăpăiate al lui Stannis şi al Stăpânului Luminii, 
împreună cu mai multe mii de oşteni de rând. Fiind 
consideraţi cu toţii trădători, fiii lor erau dezmoşteniţi, iar 


pământurile şi castelele erau încredințate celor care se 
dovediseră loiali. 

Highgardenul culese recolta cea mai bogată. Tyrion privi 
pântecele voluminos al lui Mace Tyrell şi gândi: Are un apetit 
uimitor omul ăsta. Tyrell ceru pământurile şi castelele 
Lordului Alester Florent, propriul său purtător de flamuri, a 
cărui singură greşeală fusese că l-a sprijinit prima oară pe 
Renly şi apoi pe Stannis. 

Lordul Tywin fu încântat să-l servească. Fortăreaţa 
Brightwater, împreună cu toate pământurile şi veniturile 
sale îi fură încredințate celui de-al doilea fiu al 214 

Lordului Tyrell, Ser Garlan, transformându-l într-o clipită 
într-un mare lord. 

Fratelui său mai mare, desigur, îi revenea însuşi 
Highgardenul. 

Domenii mai mici îi fură acordate Lordului Rowan şi altele 
puse deoparte pentru Lordul Tarly, Lady Oakheart, Lordul 
Hightower şi alţi eroi care nu erau prezenţi. Lordul Redwyne 
nu ceru decât treizeci de ani de scutire de dările pe care 
Degețel şi misiţii lui le percepeau pentru unele dintre cele 
mai bune vinuri vechi de la Arbor. Când primi încuviințarea, 
se declară foarte mulţumit şi propuse să 

trimită după un butoi de vin auriu de Arbor, ca să bea în 
cinstea bunului Rege Joffrey şi a înţeleptei şi mărinimoasei 
sale Mâini. La aceasta, Cersei îşi pierdu răbdarea: 

— De săbii are nevoie Joff, nu de toasturi, izbucni ea. 
Regatul lui e încă 

năpădit de uzurpatori şi regi autoproclamaţi. 

— Însă nu pentru multă vreme, cred, zise Varys mieros. 

— Mai rămân câteva subiecte, lorzii mei. Ser Kevan îşi 
consultă hârtiile. Ser Addam a găsit câteva cristale din 
coroana Înaltului Septon. Reiese acum sigur că 

au desfăcut cristalele şi au topit aurul. 

— Tatăl nostru Ceresc le cunoaşte vina şi îi va judeca pe 
toţi, spuse cu pioşenie Înaltul Septon. 


— Fără îndoială, îi aprobă Lordul Tywin. Cu toate acestea, 
trebuie să porţi coroană la nunta regelui. Cersei, cheamă 
aurarii, trebuie să ne ocupăm de o nouă 

coroană. Nu aşteptă răspunsul, ci se întoarse îndată către 
Varys: Ai rapoarte? 

Eunucul scoase un pergament din mânecă. 

— A fost văzut un kraken dincolo de Degete. Chicoti. Nu 
un Greyjoy, dacă nu vă e cu supărare, ci un kraken adevărat. 
A atacat o balenieră ibbaneză şi a scufundat-o. Pe Treptele 
de Piatră se duc lupte şi un nou război între Tyrosh şi Lys 
pare iminent. Ambii speră să câştige Myrul drept aliat. 
Marinarii care se întorc de la Marea de Jad povestesc că 
dragonul cu trei capete s-a aciuat la Qarth şi e minunea 
acelui oraş... 

— Dragonii şi krakenii nu mă interesează, indiferent de 
numărul capetelor lor, zise Lordul Tywin. Şoptitorii tăi au dat 
cumva de urma fiului fratelui meu? 

— Din păcate, iubitul nostru Tyrek chiar a dispărut, bietul 
viteaz. Varys părea pe punctul să izbucnească în lacrimi. 

— Tywin, zise Ser Kevan înainte ca Lordul Tywin să apuce 
să-şi reverse mânia vădită, câteva dintre mantiile aurii care 
au dezertat în timpul bătăliei s-au întors la cazărmi, cu gând 
să-şi reia misiunea. Ser Addam vrea să ştie ce are de făcut 
cu ei. 

— Ar fi putut să-l pună în pericol pe Joff cu laşitatea lor, 
interveni Cersei fără 

şovăire. Vreau să fie condamnaţi la moarte. 

Varys oftă. 

— Îşi merită moartea, Înălţimea Ta, nimeni nu tăgăduieşte 
asta. Şi totuşi, poate că am fi mai înţelepţi dacă i-am trimite 
la Rondul de Noapte. Am primit mesaje 215 

neliniştitoare de la Zid în ultima vreme. Despre sălbatici 
care s-au pus în mişcare... 

— Sălbatici, krakeni şi dragoni. Mace Tyrell râse înfundat. 
Păi, mai există 

cineva care nu mişcă? 


Lordul Tywin îl ignoră. 

— Dezertorii folosesc cel mai bine ca lecţie. Zdrobiţi-le 
genunchii cu ciocanele. Astfel nu vor mai fugi. Nici cei care-i 
vor vedea cerşind pe străzi. Privi în josul mesei, să vadă 
dacă vreunul dintre ceilalţi lorzi îl dezaproba. 

Tyrion îşi aminti propria vizită la Zid şi crabii pe care-i 
mâncase împreună cu bătrânul Lord Mormont şi ofiţerii lui. 
Îşi amintea şi spaimele Bătrânului Urs. 

— Poate că am putea să le zdrobim câtorva genunchii, ca 
să ne facem înţeleşi. 

Celor care l-au ucis pe Ser Jacelyn, să zicem. Pe ceilalţi îi 
putem trimite la Marsh. 

Rondul duce o cumplită lipsă de oameni. Dacă Zidul 
cade... 

— ... sălbaticii vor invada Nordul, îl completă tatăl său, iar 
clanurile Stark şi Greyjoy vor avea un alt duşman cu care să 
se lupte. Nu mai vor să fie vasali Tronului de Fier, se pare; 
aşadar, cu ce drept aşteaptă ajutor de la Tronul de Fier? 

Regele Robb şi Regele Balon revendică Nordul amândoi. 
N-au decât să-l apere, dacă pot. Şi dacă nu, acest Mance 
Rayder s-ar putea dovedi chiar un aliat folositor. Lordul 
Tywin se uită la fratele său. Mai e altceva? 

Ser Kevan clătină din cap. 

— Am terminat. Lorzii mei, Alteţa Sa Prinţul Joffrey ar dori, 
cu siguranţă, să 

vă mulţumească tuturor pentru înţelepciunea şi sfaturile 
voastre bune. 

— AŞ dori să schimb câteva vorbe între patru ochi cu 
copiii mei, spuse Lordul Tywin, când ceilalţi se ridicau să 
plece. Şi cu tine, Kevan. 

Supuşi, ceilalţi consilieri îşi luară rămas-bun, Varys fiind 
primul care plecă, iar Lorzii Tyrell şi Redwyne ultimii. Când în 
încăpere nu mai rămăseseră decât cei patru Lannisteri, Ser 
Kevan închise uşa. 

— Maestru vistiernic, zise Tyrion cu glas subţire, încordat. 
A cui a fost ideea asta, mă rog? 


— A Lordului Petyr, răspunse tatăl său, dar ne e de folos 
să avem vistieria în mâinile unui Lannister. Ai cerut o muncă 
importantă. Te temi că s-ar putea să nu faci faţă? 

— Nu, răspunse Tyrion. Mă tem de o capcană. Degețel e 
subtil şi ambițios. 

N-am încredere în el. N-ar trebui să ai nici tu. 

— A câştigat Highgardenul pentru noi..., începu Cersei. 

— ... şi ţi l-a vândut pe Ned Stark, ştiu. Ne va vinde şi pe 
noi tot atât de repede. O monedă e la fel de periculoasă ca o 
sabie în mâinile cui nu trebuie. 

Unchiul său, Kevan, îl privi ciudat: 

— Nu pe noi, cu siguranţă. Aurul de la Casterly Rock... 

— ... e scos din pământ. Aurul lui Degețel se naşte din 
aer, pocnind din degete. 

216 

— Un meşteşug mult mai folositor decât oricare al tău, 
dulce frăţior, toarse Cersei, cu glas dulce, maliţios. 

— Degețel e un mincinos... 

— ... şi mai e şi negru, zise corbul despre cioară. 

Lordul Tywin lovi cu palma în masă: 

— Ajunge! Nu vreau să mai aud nimic din această ceartă 
necuviincioasă. 

Sunteţi amândoi Lannisteri şi vă veţi comporta ca atare. 

Ser Kevan îşi drese glasul: 

— Îl prefer pe Petyr Baelish stăpân peste Eyrie decât pe 
oricare altul dintre peţitorii Lysei Arryn. Yohn Royce, Lyn 
Corbray, Horton Redfort... aceştia sunt oameni periculoşi, 
fiecare în felul lui. lar mândrul Degețel, o fi el isteţ, însă nu e 
nici de obârşie nobilă, nici priceput în mânuirea armelor. 
Lorzii din Vale nu vor accepta niciodată ca senior unul ca el. 
Se uită la fratele său. Când Lordul Tywin clătină aprobator 
din cap, Ser Kevan continuă: Şi mai e şi asta - Lordul Petyr 
continuă să-şi demonstreze loialitatea. Chiar deunăzi ne-a 
trimis vorbă despre un complot al Tyrellilor, ca s-o ducă pe 
Sansa într-o vizită la Highgarden şi acolo s-o mărite cu 
Willas, fiul cel mare al Lordului Mace. 


— Degețel ţi-a adus vorbă? Tyrion se sprijini de masă. Nu 
maestrul şoptitorilor? Ce interesant! 

Cersei îşi privi unchiul cu neîncredere. 

— Sansa e ostatica mea, nu pleacă nicăieri fără să-i dau 
permisiunea. 

— Vrând-nevrând, permisiunea o să i-o dai, dacă ţi-o cere 
Lordul Tyrell, sublinie tatăl lor. A-l refuza ar fi ca şi cum am 
declara că nu avem încredere în el. 

S-ar simţi jignit. 

— N-are decât. Ce ne pasă nouă? 

Netoato, gândi Tyrion. 

— Dragă surioară, explică el cu răbdare, jigneşte-l pe 
Tyrell şi vei jigni casele Redwyne, Tarly, Rowan şi, de 
asemenea, Hightower şi poate îi stârneşti să se întrebe dacă 
Robb Stark nu le-ar putea sluji mai bine dorinţele. 

— Nu sunt de acord să avem trandafirul şi lupul străvechi 
împreună în acelaşi pat, declară Lordul Tywin. Trebuie să-i 
dejucăm planurile. 

— Cum? întrebă Cersei. 

— Printr-o căsătorie. A ta, pentru început. 

Replica veni atât de neaşteptat, încât Cersei nu putu 
decât să rămână o clipă cu privirea pierdută. Pe urmă obrajii 
i se îmbujorară, ca şi cum ar fi fost pălmuită. 

— Nu. N-o mai fac. Nu vreau. 

— Înălţimea Ta, interveni Ser Kevan curtenitor, eşti o 
femeie tânără, încă 

frumoasă şi fertilă. Doar nu vrei să-ţi petreci singură tot 
restul vieţii? lar o nouă 

căsătorie va pune capăt o dată pentru totdeauna acestor 
cleveteli despre incest. 

— Atât timp cât eşti singură, îi îngădui lui Stannis să-şi 
răspândească dezgustătoarele calomnii, îi zise Lordul Tywin 
fiicei sale. Trebuie să ai un nou soţ în 217 

patul tău, să-ţi dăruiască copii. 

— Trei copii sunt chiar de ajuns. Sunt Regina Celor Şapte 
Regate, nu o iapă de prăsilă. Regina Regentă! 


— Eşti fiica mea şi vei face aşa cum poruncesc. 

Cersei se ridică în picioare: 

— N-am de gând să stau aici şi să ascult asemenea... 

— Ba ai să stai, dacă doreşti să ai un cuvânt de spus în 
alegerea viitorului tău soţ, răspunse cu calm Lordul Tywin. 

Când o văzu ezitând şi apoi aşezându-se, Tyrion îşi dădu 
seama că era pierdută, în ciuda afirmației sale răsunătoare: 

— Nu mă voi recăsători! 

— Te vei căsători şi vei naşte. Fiecare copil pe care îl 
aduci pe lume îl face pe Stannis mai mincinos. Ochii tatălui 
lor păreau c-o ţintuiesc în scaun. Mace Tyrell, Paxter 
Redwyne şi Doran Martell sunt însuraţi cu femei mai tinere, 
care, după 

toate probabilitățile, vor trăi mai mult decât ei. Nevasta 
lui Balon Greyjoy e mai în vârstă şi e pe ducă, însă o 
asemenea uniune ne-ar conduce la o alianţă cu Insulele de 
Fier şi încă nu sunt sigur dacă acesta ar fi cel mai înţelept 
mod de acţiune. 

— Nu, rosti Cersei, printre buzele-i albe. Nu, nu, nu. 

Tyrion nu-şi putu stăpâni pe de-a-ntregul rânjetul care i 
se ivi pe buze la gândul de a-şi expedia sora la Pyke. Tocmai 
când eram gata să renunţ să mă mai rog, un zeu dulce imi 
dăruieşte asta. 

Lordul Tywin continuă: 

— Oberyn Martell ar putea fi potrivit, dar Tyrellii ne-ar lua 
asta în nume de rău. Aşa că trebuie să ne îndreptăm atenţia 
către fii. Presupun că n-ai nimic împotrivă să te căsătoreşti 
cu un bărbat mai tânăr decât tine, nu-i aşa? 

— Mă împotrivesc oricărei... 

— M-am gândit la gemenii Redwyne, la Theon Greyjoy, la 
Quentyn Martell şi la alţi câţiva. Dar alianţa noastră cu 
Highgardenul a fost sabia care l-a înfrânt pe Stannis. Ar 
trebui reglementată şi întărită. Ser Loras a îmbrăcat 
veşmintele albe, iar Ser Garlan e căsătorit cu una dintre 
fetele Fossoway, dar mai rămâne fiul cel mare, cel pe care au 
pus la cale să-l însoare cu Sansa Stark. 


Willas Tyrell. Tyrion simţea o plăcere perversă în faţa 
furiei neajutorate a lui Cersei. 

— Adică schilodul, punctă el. 

Tatăl lor îl potoli cu o privire. 

— Willas e moştenitorul Highgardenului şi, după toate 
informaţiile, un tânăr blând şi curtenitor, căruia îi place să 
citească şi să privească stelele. E pasionat şi de creşterea 
animalelor şi are câinii de vânătoare, şoimii şi caii cei mai de 
soi din Cele Şapte Regate. 

O partidă perfectă, chibzui Tyrion. Cersei e şi ea 
pasionată de reproducere. Îl 218 

compătimea pe bietul Willas Tyrell şi nu ştia dacă îi venea 
să râdă de sora lui sau să-i plângă de milă. 

— Moştenitorul Tyrell rămâne alegerea mea, conchise 
Lordul Tywin, dar dacă 

preferi un altul, sunt gata să-ţi ascult argumentele. 

— Eşti neînchipuit de bun, tată, spuse Cersei, cu o 
politeţe glacială. Alegerea pe care mi-o pui în faţă e atât de 
dificilă! Pe cine prefer să iau în pat, bătrânul calmar sau 
tânărul căţelandru infirm: Voi avea nevoie de câteva zile să 

chibzuiesc. Mă pot retrage? 

Tu eşti regina, îi venea lui Tyrion să-i spună. E/ ar trebui 
să-ți ceară ție permisiunea să plece. 

— Pleacă, spuse tatăl lor. Vom relua discuţia după ce te 
mai potoleşti. Nu-ţi uita datoria. 

Cersei ieşi băţoasă din încăpere, fără să-şi ascundă furia. 
Dar, până la urmă, va face aşa cum i-a poruncit tata. 
Dovedise asta cu Robert. Deşi acum mai era de luat în calcul 
şi Jaime. Fratele lor fusese mult mai tânăr când Cersei s-a 
căsătorit prima oară; s-ar putea să nu mai accepte chiar atât 
de uşor o a doua căsătorie. 

Nefericitul Willas Tyrell s-ar putea alege cu un atac subit 
de sabie-prin-burtă, ceea ce ar putea mai degrabă să strice 
alianţa dintre Highgarden şi Casterly Rock. 

Ar trebui să spun ceva, dar ce? lartă-mă, tată, dar ea cu 
fratele nostru vrea să se mărite! 


— Tyrion? 

Piticul afişă un zâmbet resemnat. 

— Oare aud vestitorul chemându-mă în arenă? 

— Destrăbălarea e slăbiciunea ta, zise Lordul Tywin fără 
preambul, dar poate că o parte din vină îmi aparţine. 
Întrucât nu eşti mai înalt decât un băieţel, am uitat cu 
uşurinţă că de fapt eşti bărbat în toată firea, cu toate nevoile 
cele mai spurcate ale unui bărbat. E timpul să te însori. 

Am fost însurat, sau ai uitat? Gura i se crispa şi scoase un 
sunet pe jumătate râs, pe jumătate mârâit. 

— Te amuză perspectiva căsătoriei? 

— Doar când îmi imaginez ce mire al naibii de chipeş voi 
fi. 

Poate că o soţie era tocmai ceea ce-i lipsea. Dacă i-ar 
aduce pământuri şi o fortăreață, îi va da un loc sub soare 
departe de curtea lui Joffrey... şi departe de Cersei şi de tatăl 
lor. 

Pe de altă parte, mai era Shae. Nu-i va plăcea asta, oricât 
ar jura că e mulțumită să-mi fie târfă. 

Însă acesta nu era nici pe departe un subiect pe care să-l 
fluture în faţa tatălui său, aşa că Tyrion se ridică în scaun şi 
spuse: 

— Vrei să mă căsătoreşti cu Sansa Stark? Dar oare Tyrellii 
nu vor lua această 

uniune ca pe un afront, dacă au planuri pentru fată? 

— Lordul Tyrell nu va pune în discuţie problema căsătoriei 
Sansei Stark până 

219 

după nunta lui Joffrey. Dacă Sansa se mărită înainte de 
asta, cum poate să se simtă jignit, dacă nu ne-a dat nici un 
indiciu cu privire la intenţiile sale? 

Tyrion îşi scarpină ciotul aspru ce-i ţinea loc de nas. 
Cicatricea îl mânca insuportabil uneori. 

— Înălţimea Sa, pustula regală, a făcut viaţa Sansei un 
chin din ziua în care tatăl ei a murit, iar acum, când a scăpat 


în sfârşit de Joffrey, propui s-o măriţi cu mine. Mi se pare 
nemaipomenit de crud. Chiar şi pentru tine, tată. 

— Păi, ai de gând s-o maltratezi? Tatăl său părea mai mult 
curios decât îngrijorat. Fericirea fetei nu e scopul meu în 
viaţă, nici al tău nu trebuie să fie. 

Alianţele noastre din sud pot fi mai trainice decât 
Casterly Rock, dar mai rămâne Nordul de câştigat, iar cheia 
către Nord este Sansa Stark. 

— Nu e decât un copil. 

— Sora ta jură că a înflorit. Dacă e aşa, e femeie bună de 
măritat. Trebuie cu orice preţ să-i iei fecioria, ca nimeni să nu 
poată spune că această căsătorie nu a fost consumată. După 
aceea, dacă preferi să aştepţi un an sau doi până să te mai 
culci iarăşi cu ea, vei fi în limita drepturilor tale de soţ. 

Shae e singura femeie de care am nevoie acum, gândi el, 
jar Sansa e o fetişcană, orice ai spune. 

— Dacă scopul tău e s-o ţii departe de Tyrelli, de ce n-o 
redai mamei sale? 

Poate că asta l-ar convinge pe Robb Stark să-şi plece 
genunchiul. 

Lordul Tywin îi aruncă o privire batjocoritoare. 

— Trimite-o la Riverrun şi mama ei o va mărita cu un 
Blackwood sau cu un Mallister, ca să-şi întărească alianțele 
de-a lungul Tridentului. Trimite-o la Nord şi se va căsători cu 
vreun Manderly sau vreun Umber înainte să treacă o lună. 
Cu toate acestea, nu e mai puţin periculoasă aici, la curte, 
după cum ar trebui să ne arate această afacere cu familia 
Tyrell. Trebuie să se mărite cu un Lannister. 

— Bărbatul care se căsătoreşte cu Sansa Stark poate 
revendica Winterfellul în numele ei, interveni unchiul său, 
Kevan. Nu v-aţi gândit la asta? 

— Dacă n-o vrei, va trebui s-o dăm unuia dintre verii tăi, 
spuse tatăl său. 

Kevan, ce părere ai, Lancel e destul de în putere ca să se 
însoare? 

Ser Kevan şovăi. 


— Dacă o aducem pe fată lângă patul său, ar putea rosti 
jurămintele..., dar să-şi îndeplinească datoria de soţ... nu... 
Aş sugera unul dintre gemeni, dar familia Stark îi ţine pe 
amândoi la Riverrun. Şi fiul Gennei, Tion, e tot în mâinile lor, 
altfel poate ar fi potrivit. 

Tyrion îi lăsă să-şi facă numărul; ştia că totul era spre 
folosul lui. Sansa Stark, chibzui el. Sansa cea înmiresmată, 
cu glasul dulce, care iubea mătăsurile, cântecele, vitejia şi 
cavalerii înalţi, galanţi şi chipeşi. Se simţea de parcă s-ar fi 
aflat din nou pe podul de corăbii, cu puntea clătinându-se 
sub picioarele sale. 

— Mi-ai cerut să te recompensez pentru eforturile tale în 
luptă, îi reaminti Lordul Tywin, pe un ton autoritar. Ţi se dă o 
şansă, Tyrion, cea mai bună pe care 220 

o vei primi probabil vreodată. Bătu nerăbdător darabana 
pe masă. Cândva am sperat să-l însor pe fratele tău cu Lysa 
Tully, dar Aerys l-a numit pe Jaime în Garda Regală înainte 
ca aranjamentele să fie încheiate. Când i-am sugerat 
Lordului Tully că Lysa ar putea să se mărite cu tine în 
schimb, mi-a răspuns că 

vrea un bărbat întreg pentru fiica sa. 

Drept urmare a căsătorit-o cu Jon Arryn, care i-ar fi putut 
fi bunic. Tyrion era mai înclinat să fie recunoscător decât 
furios, având în vedere ce devenise Lysa Arryn. 

— Când te-am oferit celor din Dorne, mi s-a spus că 
propunerea e o insultă, continuă Lordul Tywin. În ultimii ani, 
am avut parte de răspunsuri similare de la Yohn Royce şi 
Leyton Hightower. În cele din urmă, m-am înjosit într-atât 
încât am ajuns să sugerez că ai putea s-o iei pe fata familiei 
Florent, căreia Robert i-a luat fecioria în patul de nuntă al 
fratelui său, însă tatăl ei a preferat s-o mărite cu unul dintre 
cavalerii propriei sale case. 

Dacă n-o vrei pe Sansa Stark, am să-ţi găsesc o altă soţie. 
Undeva în regat, există, fără îndoială, vreun lord mărunt 
care şi-ar da bucuros fiica pentru a se apropia de Casterly 
Rock. Lady Tanda a oferit-o pe Lollys... 


Tyrion se scutură cu dezgust. 

— Mai bine mi-aş tăia-o şi aş da-o la capre. 

— Atunci deschide ochii. Fata Stark e tânără, nubilă, 
maleabilă, dintr-o familie cât se poate de nobilă şi e încă 
fecioară. Nu e urâtă. De ce ai şovăi? 

Chiar aşa, de ce? 

— Un capriciu al meu. E ciudat s-o spun, dar aş prefera o 
nevastă care să mă 

vrea în patul ei. 

— Dacă crezi că târfele tale te vor în patul lor, eşti un 
nătărău şi mai mare decât bănuiam, zise Lordul Tywin. Mă 
dezamăgeşti, Tyrion. Speram că această 

căsătorie te va mulţumi. 

— Da, ştim cu toţii cât de importantă e mulţumirea mea 
pentru tine, tată. Dar nu e atât de simplu. Cheia către Nord, 
spui tu? Casa Greyjoy stăpâneşte Nordul acum, iar Regele 
Balon are o fiică. De ce Sansa Stark şi nu ea? Privi în ochii 
reci şi verzi ai tatălui său, cu picăţelele lor strălucitoare de 
aur. 

Lordul Tywin îşi întinse degetele sub bărbie. 

— Balon Greyjoy se gândeşte la pradă, nu la domnie. 
Lasă-l să se bucure de roadele toamnei şi să îndure iarna 
nordului. Nu le va da supuşilor săi nici un motiv să-l 
iubească. La primăvară, nordicii vor fi sătui de krakeni. Când 
îl vei aduce acasă pe nepotul lui Eddard Stark, să-şi 
revendice dreptul de moştenitor, lorzii şi oamenii din popor 
deopotrivă se vor ridica, toţi ca unul, să-l aşeze pe tronul 
strămoşilor săi. Sper că eşti capabil să laşi o femeie 
însărcinată. 

— Cred că sunt, răspunse Tyrion, zbărlindu-se. 
Mărturisesc, nu pot s-o dovedesc. Deşi nimeni nu poate 
spune că n-am încercat. Ei, bine, îmi plantez micile seminţe 
cât de des pot... 

221 

— În şanţuri şi în canale, completă Lordul Tywin, şi pe 
izlazuri, unde numai buruienile prind rădăcini. E timpul să-ţi 


vezi de propria grădină. Se ridică în picioare. Nu vei avea 
niciodată Casterly Rock, îţi promit. Dar căsătoreşte-te cu 
Sansa Stark şi e foarte posibil să câştigi Winterfellul. 

Tyrion Lannister, Lord Protector al  Winterfellului. 
Perspectiva îi dădu un fior ciudat. 

— Foarte bine, tată, spuse el fără grabă, dar după colţ te 
pândeşte un gândac mare şi urât. Robb Stark e la fel de apt 
ca şi mine, după câte s-ar putea presupune, şi s-a legat că se 
va căsători cu una dintre acele rodnice fete Frey. Şi, odată ce 
Tânărul Lup aduce pe lume un pui, orice căţeluş pe care îl 
naşte Sansa e moştenitor la nimic. 

Lordul Tywin era nepăsător. 

— Robb Stark nu va zămisli nici un fiu cu fertila lui soţie, 
ai cuvântul meu. 

Am o ştire pe care n-am considerat încă de cuviinţă s-o 
împărtăşesc consiliului, deşi fără îndoială, bunii lorzi o vor 
auzi destul de curând. Tânărul Lup a luat-o de soţie pe fiica 
cea mare a lui Gawen Westerling. 

Pentru o clipă, lui Tyrion nu-i veni să-şi creadă urechilor. 

— Şi-a încălcat jurământul? întrebă el, neîncrezător. l-a 
aruncat deoparte pe Freyi pentru... Vorbele îl părăsiră. 

— O fată de şaisprezece ani, pe nume Jeyne, îl completă 
Ser Kevan. Lordul Gawen mi-a propus-o cândva şi mie, 
pentru Willem sau Martyn, dar am fost nevoit să-l refuz. 
Gawen e un om bun, dar soţia lui e Sybell Spicer. N-ar fi 
trebuit să se însoare cu ea. Familia Westerling a avut 
întotdeauna mai multă onoare decât minte. Bunicul 
Doamnei Sybell a fost negustor de şofran şi piper, având o 
obârşie aproape la fel de modestă ca acel contrabandist pe 
care-l ţine Stannis pe lângă el. 

lar bunica lui a fost o oarecare femeie pe care a adus-o cu 
el din est. O cotoroanţă 

înfricoşătoare, presupusă preoteasă. Maegi, i se spunea. 
Nimeni nu-i putea pronunţa adevăratul nume. Jumătate din 
Lannisport se ducea la ea pentru leacuri, poţiuni de dragoste 
şi altele asemenea. Ridică din umeri. A murit de mult, fără 


doar şi poate. lar Jeyne părea o dulce copilită, te asigur, 
deşi am văzut-o o singură 

dată. Dar cu un sânge atât de îndoielnic... 

Fiind cândva însurat cu o târfă, Tyrion nu putea să 
împărtăşească întru totul oroarea unchiului său la gândul 
căsătoriei cu o fată al cărei străbunic vindea mirodenii. Chiar 
şi aşa... O dulce copiliță, spusese Ser Kevan, dar multe 
otrăvuri erau şi ele dulci. Familia Westerling era străveche, 
dar avea mai multă mândrie decât putere. Nu l-ar surprinde 
să afle că Lady Sybell adusese în căsnicie mai multe bogății 
decât soţul ei de viţă nobilă. Minele familiei Westerling se 
prăbuşiseră cu ani în urmă, cele mai bune pământuri 
fuseseră vândute sau pierdute, iar Cragul era mai mult o 
ruină decât o fortăreață. O ruină romantică, totuşi, 
înălțându-se atât de semeață deasupra mării! 

— Sunt surprins, fu nevoit Tyrion să mărturisească. 
Credeam că Robb Stark 222 

are mai multă judecată. 

— E un băieţandru de şaisprezece ani, spuse Lordul 
Tywin. La vârsta lui, judecata cântăreşte prea puţin pe lângă 
plăcere, dragoste şi onoare. 

— Şi-a încălcat jurământul, a umilit un aliat, a trădat o 
promisiune solemnă. 

Unde e onoarea aici? 

Ser Kevan răspunse: 

— A pus onoarea fetei mai presus de a sa. După cea 
necinstit-o, n-a avut de ales. 

— Ar fi făcut mai bine s-o lase cu un bastard în pântece, 
spuse Tyrion pe şleau. Familia Westerling era în situaţia de a 
pierde totul: pământuri, castelul lor, propriile vieţi. Un 
Lannister îşi plăteşte intotdeauna datoriile. 

— Jeyne Westerling e fiica mamei sale, spuse Lordul 
Tywin, iar Robb Stark e fiul tatălui său. 

Această trădare a familiei Westerling nu părea să-l fi 
înfuriat pe tatăl lui atât de mult pe cât s-ar fi aşteptat Tyrion. 
Lordul Tywin nu suporta lipsa de loialitate a vasalilor săi. 


Nimicise mândra Casă Reyne din Castamere şi străvechea 
familie Tarbeck din Castelul Tarbeck, de la primul şi până la 
ultimul, pe când era încă 

doar un flăcău. Cântăreţii făcuseră chiar un cântec trist 
despre asta. Câţiva ani mai târziu, când Lordul Farman din 
Faircastle a început să muşte, Lordul Tywin a trimis un sol cu 
o lăută în loc de scrisoare. Dar îndată ce a auzit „Ploile din 
Castamere” răsunând în castelul său, Lordul Farman n-a mai 
făcut necazuri. Şi, dacă acele cântece nu erau de ajuns, 
castelele zdrobite ale caselor Reyne şi Tarbeck stăteau şi 
acum ca mărturie mută a sorții ce îi aştepta pe cei care 
alegeau să desconsidere puterea pe care o avea Casterly 
Rock. 

— Cragul nu e aşa de departe de Castelul Tarbeck şi de 
Castamere, sublinie Tyrion. Ai crede că clanul Westerling ar 
fi putut să treacă pe lângă ele şi să înveţe lecţia lor. 

— Poate că au învăţat-o, spuse Lordul Tywin. Ştiu prea 
bine ce înseamnă 

Castamere, te asigur. 

— Oare cei din casele Westerling şi Spicer au putut fi atât 
de nebuni încât să 

creadă că lupul poate înfrânge leul? 

Din când în când, foarte rar, Lordul Tywin Lannister 
prefigura un zâmbet; nu zâmbea niciodată, dar şi numai 
ameninţarea era îngrozitor de privit. 

— Cei mai mari nebuni sunt adesea mai înţelepţi decât 
cei care râd de ei, spuse el, iar apoi: Te vei căsători cu Sansa 
Stark, Tyrion. Şi asta curând. 


CATELYN 


Aduseră trupurile înăuntru, pe umeri, şi le aşezară sub 
dais. Sala tronului, luminată de torţe, se cufundă în linişte şi, 
în tăcerea aceea, Catelyn auzi Vântul 223 

Cenuşiu urlând, în partea cealaltă a castelului. Simte 
mirosul sângelui, gândi ea, prin zidurile de piatră şi uşile de 
lemn, prin noapte şi prin ploaie, desluşeşte totuşi mirosul 
morții şi al distrugerii. 

Stătea la stânga lui Robb, lângă jilţul regal şi, pentru o 
clipă, avu senzaţia că 

priveşte în jos, la morţii ei, la Bran şi la Rickon. Băieţii 
aceştia erau mult mai mari, dar moartea îi împuţinase. Goi şi 
uzi, păreau nişte făpturi atât de mici, atât de neclintite, încât 
era greu să ţi-i aminteşti în viaţă. 

Băiatul blond încercase să-şi lase barbă. Un puf gălbui îi 
acoperea obrajii şi maxilarul, deasupra rănii roşii pe care i-o 
săpase cuțitul în gât. Părul său lung şi auriu era încă ud, ca 
şi cum ar fi fost scos din baie. După înfăţişare, murise liniştit, 
poate chiar în somn, dar vărul lui cu părul castaniu se 
luptase pentru viaţă. 

Braţele îi erau crestate, semn că încercase să stăvilească 
săbiile, şi roşul continua să şiroiască încet din rănile ce îi 
acopereau pieptul, pântecele şi spatele, ca tot atâtea guri 
fără limbi, deşi ploaia îl spălase aproape de tot. 

Robb îşi aşezase coroana pe cap înainte de a intra în sala 
tronului şi bronzul răspândea o strălucire întunecată în 
lumina torţelor. Umbrele îi ascundeau ochii în timp ce privea 
către cei morţi. Oare îi vede şi el pe Bran şi pe Rickon? 
Catelyn ar fi plâns, dar lacrimile îi secaseră. Băieţii morţi 
aveau paloarea lungilor zile de temniţă şi amândoi fuseseră 
bălai; pe pielea lor albă şi netedă, sângele era izbitor de 
roşu, insuportabil de privit. Oare o vor aşeza pe Sansa 
goală, la picioarele Tronului de Fier, după ce o vor ucide? 


Oare pielea ei va părea la fel de albă, sângele la fel de roşu? 
De afară, se auzea sunetul neîntrerupt al ploii şi urletul 
neliniştit al unui lup. 

Fratele ei Edmure stătea la dreapta lui Robb, cu o mână 
pe după spătarul scaunului tatălui său, cu faţa încă buhăită 
de somn. Îl treziseră şi pe el, aşa cum o treziseră pe ea, 
bubuind în uşă în miez de noapte, ca să-l smulgă violent din 
vise. 

Au fost vise frumoase, frățioare? Visezi lumina soarelui, 
râsete şi săruturi de fecioară? Mă rog să fie aşa. Visele ei 
erau întunecate şi asaltate de spaime. 

Căpitanii şi purtătorii de flamuri ai lui Robb stăteau în 
picioare, răspândiţi prin toată sala, unii înarmaţi şi îmbrăcaţi 
în zale, alţii care mai de care mai răvăşiţi şi mai neglijent 
îmbrăcaţi. Ser Raynald şi unchiul său, Ser Rolph, se aflau 
printre ei, dar Robb găsise de cuviinţă să-şi scutească regina 
de această privelişte hidoasă. 

Cragul nu e departe de Casterly Rock, îşi aminti Catelyn. 
E foarte posibil ca Jeyne să se fi jucat cu aceşti băieți pe 
când erau copii. 

Îşi cobori din nou privirea către cadavrele scutierilor Tion 
Frey şi Willem Lannister şi aşteptă ca fiul ei să vorbească. 

Trecu parcă o veşnicie până când Robb îşi ridică ochii de 
la trupurile însângerate. 

—  Miculjon, începu el, spune-i tatălui tău să-i aducă 
înăuntru. Fără o vorbă, Miculjon Umber se întoarse, dându-i 
ascultare, iar paşii săi răsunară în marea sală 

de piatră. 

224 

În timp ce Marelejon îşi introducea prizonierii pe uşi, 
Catelyn observă cum câţiva dintre ceilalţi schiţară un pas 
înapoi, să le facă loc, ca şi cum trădarea s-ar fi putut 
transmite cumva, printr-o atingere, o privire, o tuse. Paznicii 
şi prizonierii arătau aproape la fel: bărbaţi voinici fiecare, cu 
bărbi dese şi părul lung. Doi dintre oamenii Mareluijon şi trei 
prizonieri erau răniţi. Doar faptul că unii aveau sulițe, iar 


ceilalţi teci goale te ajuta să-i deosebeşti. Cu toţii purtau 
armuri sau cămăşi de zale, cizme grele şi mantii groase, 
unele din lână, altele din blană. 

Nordul e aspru, rece şi neîndurător, îi spusese Ned, când 
a venit pentru prima oară la Winterfell, acum o veşnicie. 

— Cinci, zise Robb când prizonierii ajunseră în faţa lui, 
uzi şi tăcuţi. Ăştia sunt toţi? 

— Au fost opt, murmură Marelejon. Am omorât doi când i- 
am prins, iar un al treilea e pe moarte. 

Robb cercetă chipurile prizonierilor. 

— A fost nevoie de opt ca voi ca să ucidă doi scutieri 
neînarmaţi. 

Edmure Tully luă cuvântul: 

— Au ucis şi ei doi dintre oamenii mei, ca să intre în turn. 
Pe Delp şi pe Elwood. 

— N-a fost o crimă, ser, spuse Lordul Rickard Karstark, 
deranjat nu atât de lanţurile de la încheieturi, cât de sângele 
care-i şiroia pe faţă. Orice om care se aşează între un tată şi 
răzbunarea sa cere moarte. 

Cuvintele sale răsunară în urechile Catelynei, aspre şi 
nemiloase, ca bubuitul unei tobe de război. Gâtul îi era 
uscat ca iasca. Eu am făcut asta. Băieții aceştia au murit ca 
fetele mele să poată rămâne în viaţă. 

— Ţi-am văzut fiii murind, în noaptea aceea, în Pădurea 
Şoaptelor, îi spuse Robb Lordului Karstark. Tion Frey nu l-a 
ucis pe Torrhen. Nici Willem Lannister nu l-a ucis pe Eddard. 
Cum poţi numi asta răzbunare? A fost o nebunie şi o crimă 

sângeroasă. Fiii tăi au murit în mod onorabil, pe câmpul 
de luptă, cu săbiile în mâini. 

— Au murit, spuse Rickard Karstark, fără să cedeze nici 
un milimetru. 

Regicidul i-a doborât. Ăştia doi erau din tagma lui. 
Sângele poate fi răscumpărat doar cu sânge. 

— Sângele unor copii? Robb arătă către cadavre. Câţi ani 
aveau? Doisprezece, treisprezece? Scutieri. 

— Scutierii mor în fiece bătălie. 


— Mor luptând, da. Tion Frey şi Willem Lannister au depus 
armele în Pădurea Şoaptelor. Erau prizonieri, închişi într-o 
celulă, neînarmaţi, dormind... nişte copii. 

UVită-te la ei! 

În schimb, Lordul Karstark se uită la Catelyn. 

— Spune-i mamei tale să-i privească, spuse el. Ea i-a ucis, 
nu mai puţin decât mine. 

225 

Catelyn îşi sprijini o mână de spătarul jilţului lui Robb. 
Sala părea că se învârte în jurul ei. Îi venea să vomite. 

— Mama mea n-are nici o legătură cu asta, izbucni Robb 
cu furie. A fost fapta ta. Crima ta. Trădarea ta. 

— Cum poate fi o trădare să ucizi Lannisteri, când nu e 
trădare să-i eliberezi? 

întrebă cu asprime Karstark. A uitat Înălţimea Ta că 
suntem în război cu Casterly Rock? În război, îţi ucizi 
duşmanii. N-ai învăţat asta de la tatăl tău, băiete? 

— Băiete? Marelejon îi dădu lui Rickard Karstark o 
lovitură cu pumnu-i înmănuşat în zale, trimiţându-l în 
genunchi. 

— Lasă-l! Glasul lui Robb răsună poruncitor. Umber se 
îndepărtă de prizonier. 

Lordul Karstark scuipă un dinte rupt. 

— Da, Lord Umber, lasă-mă pe seama regelui. Vrea să mă 
dojenească înainte de a mă ierta. Aşa pedepseşte trădarea 
Regele Nordului. Zâmbi. Un zâmbet roşu, umed. Sau ar 
trebui să-ţi spun Regele Care a Pierdut Nordul, Înălţimea Ta? 

Marelejon înhaţă o suliță de la omul de lângă el şi şi-o 
săltă pe umăr. 

— Lasă-mă să-l pun pe frigare, sire. Lasă-mă să-i spintec 
pântecele, ca să-i putem vedea culoarea maţelor. 

Porţile castelului se dădură în lături şi Peştele Negru intră, 
cu apa şiroindu-i de pe mantie şi de pe coif, urmat de oşteni 
ai clanului Tully, în timp ce afară un fulger brazdă cerul şi o 
ploaie neagră, sălbatică, biciuia pietrele Riverrunului. Ser 
Brynden îşi scoase coiful şi se lăsă în genunchi. 


— Înălţimea Ta, fură singurele lui cuvinte, însă tonul său 
era extrem de grăitor. 

— Voi discuta cu Ser Brynden în particular, în sala de 
audienţe. Robb se ridică 

în picioare. Marejon, ţine-l pe Ser Karstark aici până ce 
mă întorc şi spânzură-i pe ceilalţi şapte. 

Marelejon cobori sulița: 

— Chiar şi pe cei morţi? 

— Da, n-am să îngădui ca unii ca ei să mânjească râurile 
unchiului meu. 

Lasă-i hrană pentru ciori. 

Unul dintre prizonieri se aruncă în genunchi. 

— Îndurare, sire, eu n-am omorât pe nimeni. Doar am stat 
la uşă, urmărind străjerii. 

Robb cumpăni o clipă. 

— Ştiai ce are de gând Lordul Karstark? Ai văzut cuţitele 
scoase? Ai auzit ţipetele, urletele, strigătele de îndurare? 

— Da, dar n-am fost părtaş. Doar am stat la pândă, jur... 

— Lord Umber, spuse Robb, omul acesta doar a privit. 
Spânzură-l ultimul, ca să-i poată privi pe ceilalţi murind. 
Mamă, unchiule, veniţi cu mine, rogu-vă. Se întoarse, în timp 
ce oamenii Mareluijon se năpustiră asupra prizonierilor şi îi 
scoaseră din castel, cu suliţele la spate. Afară, tuna şi 
fulgera atât de puternic încât 226 

castelul se prăbuşea parcă în urechile lor. £ sunetul 
prăbuşirii unui regat? se întrebă Catelyn. 

În sala de audienţe era întuneric, dar cel puţin tunetele 
erau înăbuşite de încă o grosime de zid. Un servitor intră cu 
o lampă de ulei în mână, să aprindă focul, dar Robb îl alungă 
şi păstră lampa. În încăpere se aflau scaune şi mese, dar 
numai Edmure se aşeză, ridicându-se însă iar când observă 
că toţi ceilalţi rămăseseră în picioare. Robb îşi scoase 
coroana şi o aşeză pe masă, în faţa lui. 

Peştele Negru închise uşa. 

— Clanul Karstark a dispărut. 


— Toţi? Oare ce anume îi îngroşase vocea lui Robb într- 
atât, disperarea sau furia? Nici măcar Catelyn nu era sigură. 

— Toţi bărbaţii apți de luptă, răspunse Ser Brynden. 
Câţiva slujitori şi însoțitori de trupe au fost lăsaţi cu răniții. 
Am interogat cât de mulţi a fost nevoie, ca să fim siguri care 
e adevărul. Au început să plece la căderea nopţii, 
furişânduse, câte unul, câte doi la început, pe urmă în 
grupuri mai mari. Răniţilor şi slujitorilor li s-a spus să 
păstreze aprinse focurile de tabără, ca nimeni să nu-şi dea 
seama că au plecat, dar după ce au început ploile, n-a mai 
contat. 

— Se vor regrupa, departe de Riverrun? întrebă Robb. 

— Nu. Sunt împrăştiaţi, scotocesc. Lordul Karstark a jurat 
să dea mâna fiicei sale oricărui bărbat, de neam sau de rând, 
care îi aduce capul Regicidului. 

Zei, aveți indurare. Catelyn simţi că i se face rău din nou. 

— Aproape trei sute de călăreţi şi de două ori mai mulţi 
cai s-au topit în noapte. Robb îşi frecă tâmplele, acolo unde 
coroana îşi lăsase urmele în pielea fină de deasupra 
urechilor. Toată oastea călare de la Karhold, pierdută. 

Pierdută de mine. De mine, fie ca zeii să mă ierte. 
Catelyn nu trebuia să fie soldat ca să-şi dea seama de 
capcana în care era prins Robb. Deocamdată, era stăpân 
peste ţinuturile riverane, dar regatul său era înconjurat de 
duşmani din toate părţile, în afară de est, unde stătea 
retrasă Lysa, în vârful ei de munte. Nici chiar Tridentul nu era 
tocmai sigur, de vreme ce Lordul de Crossing îşi retrăsese 
jurământul de loialitate. Și acum să pierdem şi clanul 
Karstark... 

— Nici o vorbă despre asta nu trebuie să treacă de 
hotarele Riverrunului, spuse fratele ei, Edmure. Lordul Tywin 
ar... Lannisterii îşi plătesc datoriile, mereu spun asta. Mamă, 
ai milă, când va auzi una ca asta. 

Sansa. Unghiile Catelynei săpară în carnea moale a 
palmelor, atât de strâns închise pumnul. 

Robb îi aruncă lui Edmure o privire de gheaţă: 


— Vrei să mă faci mincinos şi criminal, unchiule? 

— Nu e nevoie să rostim nici un neadevăr. Doar să nu 
spunem nimic. Să-i îngropăm pe băieţi şi să ne ferecăm 
limbile până ce se sfârşeşte războiul. Willem a fost fiul lui 
Kevan Lannister şi nepotul Lordului Tywin. Tion a fost fiul 
Doamnei Genna şi era un Frey. Trebuie să păstrăm secretul şi 
faţă de Gemeni, 227 

până când... 

— Până când îi putem aduce pe cei ucişi înapoi la viaţă? 
se răsti Brynden Peştele Negru. Adevărul a fugit împreună 
cu clanul Karstark, Edmure. E prea târziu pentru asemenea 
jocuri. 

— Le datorez taţilor lor adevărul, spuse Robb. ŞI 
dreptatea. Şi asta le datorez. 

Îşi privi coroana, sclipirea întunecată a bronzului, cercul 
de săbii din fier. Lordul Rickard m-a sfidat. M-a trădat. N-am 
de ales decât să-l condamn la moarte. 

Numai zeii ştiu ce vor face oştenii lui Karstark cu Roose 
Bolton când vor auzi că 

le-am executat seniorul pentru trădare. Bolton trebuie 
prevenit. 

— Moştenitorul Lordului Karstark a fost şi el la Harrenhal, 
îi reaminti Ser Brynden. Fiul cel mare, cel pe care Lannisterii 
l-au luat ostatic la Furca Verde. 

— Harrion. Îl chema Harrion. Robb râse cu amărăciune. 
Un rege ar face bine să cunoască numele duşmanilor săi, nu 
crezi? 

Peştele Negru îi aruncă o privire şireată. 

— Ştii cu certitudine? Că asta îl va face pe tânărul 
Karstark duşmanul tău? 

— Ce altceva să fie? Sunt pe cale să-i ucid tatăl, nu e de 
aşteptat să-mi mulţumească. 

— Ar putea. Există fii care-şi urăsc taţii şi, cât ai bate din 
palme, îl vei face Lord de Karhold. 

Robb clătină din cap. 


— Chiar dacă Harrion ar fi un astfel de om, n-ar putea 
niciodată să-l ierte făţiş 

pe ucigaşul tatălui său. Propriii lui oameni i-ar întoarce 
spatele. Vorbim despre oameni ai Nordului, unchiule. Nordul 
nu uită. 

— lartă-l, atunci, îl îndemnă Edmure Tully. 

Robb se uită lung la el, cu nedisimulată neîncredere. Sub 
privirea lui, faţa lui Edmure se roşi. 

— Cruţă-i viaţa, vreau să spun. Nu-mi place ideea mai 
mult decât ţie, sire. 

Mi-a ucis şi mie oamenii. Sărmanul Delp abia îşi revenise 
după rana pe care i-o făcuse Jaime. Karstark trebuie 
pedepsit, fără doar şi poate. Ţine-l în lanţuri, zic eu. 

— Ostatic? întrebă Catelyn. S-ar putea să fie cel mai 
bine... 

— Da, ostatic. Fratele ei îi luă meditaţia drept aprobare. 
Spune-i fiului că, atât timp cât rămâne loial, tatăl său nu va 
păâţi nimic. Altminteri... Din partea Freyilor nu mai avem nici 
o nădejde, nici dacă m-aş oferi să mă însor cu toate fiicele 
Lordului Walder şi, în plus, să-i duc şi lectica. Dacă e să 
pierdem şi clanul Karstark, ce speranţă ne mai rămâne? 

— Ce speranţă... Robb lăsă să-i scape un oftat, îşi dădu la 
o parte părul din ochi şi spuse: N-am primit nimic din partea 
lui Ser Rodrik, de la Nord, nici un răspuns din partea lui 
Walder Frey la noua noastră propunere, iar de la Eyrie doar 
tăcere. Se adresă mamei sale: Sora ta nu ne va răspunde 
niciodată? De câte ori trebuie să-i scriu? N-am să cred că nici 
unul dintre corbi nu a ajuns la ea. 

228 

Fiul ei căuta consolare, îşi dădu seama Catelyn. Vroia să 
audă că totul va fi bine. Dar regele ei avea nevoie de adevăr. 

— Păsările au ajuns la ea. Deşi ţi-ar putea spune cânue 
aşa, dacă se va ajunge vreodată la asta. Nu aştepta nici un 
ajutor din partea aceea, Robb. Lysa n-a fost niciodată 
curajoasă. Pe când am copilărit împreună, ea fugea şi se 
ascundea ori de câte ori făcea vreo boacănă. Probabil credea 


că nobilul nostru tată îşi va uita mânia dacă n-o putea găsi. 
Lucrurile nu stau altfel nici acum. A fugit, de frică, de la 
Debarcaderul Regelui către locul cel mai sigur pe care-l 
cunoaşte şi stă pe muntele ei, sperând că toată lumea va 
uita de ea. 

— Cavalerii de la Vale ar putea să joace un rol decisiv în 
acest război, spuse Robb, dar dacă ea nu vrea să intre în 
luptă, aşa să fie. l-am cerut doar să ne deschidă Poarta 
însângerată şi să ne dea corăbii la Gulltown, care să ne ducă 
spre nord. Drumul principal nu e uşor, dar şi mai greu ar fi să 
ne croim cale în susul Gâtului. Dacă aş putea acosta la Portul 
Alb, aş putea să flanchez Moat Cailin şi să 

alung oamenii de fier din nord într-o jumătate de an. 

— Asta nu se va întâmpla, sire, interveni Peştele Negru. 
Cat are dreptate. Lady Lysa se teme prea mult să primească 
o oaste în Vale. Orice oaste. Poarta însângerată va rămâne 
închisă. 

— Atunci, lua-o-ar Ceilalţi, înjură Robb, cuprins de furia 
disperării. Şi pe nemernicul de Rickard Karstark. Şi pe Theon 
Greyjoy, Walder Frey, Tywin Lannister şi pe toţi ceilalţi. O, 
zei, de ce ar vrea cineva să fie rege? Când strigau cu toţii 
Rege în Nord, Rege în Nord, mi-am zis... mi-am jurat că voi fi 
un rege bun, venerabil ca tata, puternic, drept, loial 
prietenilor mei şi viteaz în faţa duşmanilor... Acum nici 
măcar nu-i pot deosebi pe unii de alţii. Cum s-au încurcat 
aşa toate? Lordul Rickard a luptat alături de mine în multe 
bătălii. Fiii săi au murit pentru mine în Pădurea Şoaptelor. 
Tion Frey şi Willem Lannister au fost dușmanii mei. Şi totuşi 
acum, de dragul lor, trebuie să-l omor pe tatăl prietenilor 
mei ucişi. Îi privi pe toţi. Îmi vor mulţumi Lannisterii pentru 
capul Lordului Karstark? Dar Freyii? 

— Nu, spuse Peştele Negru, direct ca întotdeauna. 

— Un motiv în plus să-l ţii ostatic şi să-i cruţi viaţa, îl 
îndemnă Edmure. 

Robb întinse ambele mâini, ridică de pe masă coroana 
grea de bronz şi fier, şi-o aşeză la loc pe cap şi, dintr-odată, 


era rege din nou. 

— Lordul Rickard va muri. 

— Dar de ce? întrebă Edmure. Ai spus chiartu... 

— Ştiu ce am spus, unchiule. Nu schimbă ceea ce trebuie 
să fac. Săbiile din coroană se profilau ţepene şi negre pe 
fruntea sa. În bătălie, poate că i-aş fi omorât şi eu pe Tion şi 
pe Willem, dar n-a fost o bătălie. Dormeau în paturile lor, goi 
şi neînarmaţi, într-o celulă în care i-am vârât eu. Rickard 
Karstark a ucis mai mult decât un Frey şi un Lannister. Mi-a 
ucis onoarea. Am să mă ocup de el dis-de-dimineaţă. 

229 

Când se iviră zorile, reci şi cenuşii, furtuna se potolise, 
transformându-se într-o ploaie persistentă, pătrunzătoare, 
dar chiar şi aşa, pădurea zeilor era înţesată de oameni. Lorzi 
riverani şi nordici, oameni de neam şi oameni de rând, 
cavaleri, mercenari şi slugi, stăteau cu toţii printre copaci să 
vadă sfârşitul dansului întunecat al nopţii. La porunca lui 
Edmure, în faţa copacului inimii fusese aşezat un buştean. 
Ploaia şi frunzele cădeau împrejurul lor, când oamenii 
Mareluijon îl conduseră pe Lordul Karstark prin mulţime, cu 
mâinile încă legate. Oamenii lui atârnau deja de zidurile 
înalte ale Riverrunului, la capătul unor funii lungi, cu ploaia 
şiroindu-le pe feţele întunecate. 

Lew Lungul aştepta lângă buştean, dar Robb îi luă barda 
din mână şi îi porunci să se dea lao parte. 

— Aceasta e fapta mea, spuse el. Moare din porunca mea. 
Trebuie să moară de mâna mea. 

Lordul Rickard Karstark îşi înclină capul, băţos. 

— Pentru asta îţi mulţumesc. Dar pentru nimic altceva. Se 
îmbrăcase pentru moarte într-o cămaşă de lână lungă, 
neagră, cu blazonul răsăritului alb de soare al Casei sale. 
Sângele Primilor Oameni curge prin venele mele, la fel ca 
prin ale tale, băiete. Ai face bine să-ţi aminteşti că port 
numele bunicului tău, mi-am ridicat flamurile împotriva 
Regelui Aerys pentru tatăl tău şi împotriva Regelui Joffrey 
pentru tine. La Oxcross şi în Pădurea Şoaptelor şi în Bătălia 


Câmpurilor. Am călărit lângă tine şi am stat alături Lordul 
Eddard la Trident. Suntem înrudiţi, familiile Stark şi Karstark. 

— Această înrudire nu te-a oprit să mă trădezi, spuse 
Robb. Şi nu teva salva. 

Îngenunchează, lordul meu. 

Catelyn ştia că Lordul Karstark spusese adevărul. Familia 
Karstark se trăgea din Karlon Stark, un fiu mai tânăr al 
Winterfellului, care doborâse un lord rebel, cu o mie de ani 
în urmă, şi fusese răsplătit cu pământuri pentru vitejia sa. 
Castelul pe care îl construise fusese numit Karl's Hold, 
devenind curând Karhold, iar de-a lungul secolelor, familia 
Stark din Karhold a devenit Karstark. 

— Zei vechi sau noi, nu contează, îi spuse Lordul Rickard 
fiului ei. Nu există 

om mai blestemat decât cel care omoară sânge din 
sângele lui. 

— Îngenunchează, trădătorule, repetă Robb. Sau trebuie 
să le cer să-ţi pună 

capul pe butuc cu forţa? 

Lordul Karstark îngenunche. 

— Zeii te vor judeca, aşa cum m-ai judecat tu pe mine. Îşi 
aşeză capul pe buştean. 

— Rickard Karstark, Lord de Karhold. Robb ridică barda 
grea cu ambele mâini. Aici, în faţa zeilor şi a oamenilor, te 
declar vinovat de crimă şi înaltă 

trădare. În numele meu, te condamn. Cu mâna mea îţi iau 
viaţa. Vrei să rosteşti un ultim cuvânt? 

— Omoară-mă şi fii blestemat. Nu eşti regele meu. 

230 

Barda căzu cu putere. Grea şi tăioasă, ucise dintr-o 
singură lovitură, dar fu nevoie de trei ca să despartă capul 
de trup şi, când totul se sfârşi, cel viu şi cel mort erau 
amândoi îmbibaţi de sânge. Robb azvârli barda cu dezgust 
şi se întoarse mut către copacul inimii. Rămase tremurând, 
cu mâinile pe jumătate încleştate şi ploaia şiroindu-i pe 


obraji. Zei, iertați-l, se rugă Catelyn în tăcere. E doar un copil 
şi n-a avut de ales. 

Era ultima dată când îl vedea pe fiul ei, în ziua aceea. 
Ploaia continuă toată 

dimineaţa, biciuind suprafaţa râurilor şi transformând 
iarba din pădurea zeilor în noroi şi băltoace. Peştele Negru 
adună o sută de oameni şi porni după clanul Karstark, dar 
nimeni nu se aştepta să aducă înapoi prea mulţi. 

— Mă rog doar să nu fiu nevoit să-i spânzur, spuse el la 
plecare. După ce se depărta, Catelyn se retrase în solariul 
tatălui ei, să mai stea încă o dată la căpătâiul Lordului 
Hoster. 

— Nu va mai dura mult, o preveni Maester Vyman în 
după-amiaza aceea, când veni şi el. Puterile îl părăsesc, deşi 
încearcă încă să lupte. 

— A fost întotdeauna un luptător, spuse ea. Un minunat 
bărbat îndărătnic. 

— Da, zise maesterul, însă bătălia aceasta n-o poate 
câştiga. E timpul să-şi lase sabia şi scutul. E timpul să se 
predea. 

Sa se predea, gândi ea, să facă pace. Oare despre cine 
vorbea maesterul, despre tatăl sau despre fiul ei? 

Pe înserat, Jeyne Westerling veni s-o vadă. Tânăra regină 
intră în solariu cu sfială. 

— Lady Catelyn, nu vreau să te deranjez... 

— Eşti cât se poate de bine-venită aici, Înălţimea Ta. 
Catelyn cosea, dar puse acul deoparte. 

— Te rog, spune-mi /eyne, nu mă simt ca o regină. 

— Dar eşti. Vino, te rog ia loc, Înălţimea Ta. 

— Jeyne. Se aşeză lângă cămin şi-şi netezi rochia, 
încordată. 

— Cum doreşti. Cu ce te pot ajuta, Jeyne? 

— E vorba despre Robb, spuse fata. E atât de nefericit, 
atât... atât de furios, de neconsolat. Nu ştiu ce să fac. 

— E greu să iei viaţa unui om. 


— Ştiu, i-am spus asta, ar fi trebuit să folosească un 
călău. Când Lordul Tywin trimite un om la moarte, nu face 
decât să dea porunca. E mai uşor aşa, nu crezi? 

— Ba da, răspunse Catelyn, dar nobilul meu tată şi-a 
învăţat fiii că a ucide un om nu trebuie să fie niciodată uşor. 

— Oh! Regina Jeyne îşi umezi buzele. Robb n-a mâncat 
nimic toată ziua. l-am cerut lui Rollam să-i aducă bucate 
bune la cină: coaste de mistreţ, ceapă înăbuşită 

şi bere, dar nu s-a atins de nimic. Toată dimineaţa şi-a 
petrecut-o scriind o scrisoare şi mi-a spus să nu-l deranjez, 
dar când a terminat, a ars-o. Acum stă şi se uită la hărţi. L- 
am întrebat ce caută, dar nu mi-a răspuns. Cred că nici 
măcar nu 231 

m-a auzit. Nici hainele n-a vrut să şi le schimbe. Au fost 
ude toată ziua şi pline de sânge. Vreau să-i fiu o soţie bună, 
din tot sufletul, dar nu ştiu cum să-l ajut. Cum să-l 
înveselesc sau să-l mângâi. Nu ştiu de ce are nevoie. Te rog, 
doamna mea, eşti mama lui, spune-mi ce trebuie să fac. 

Spune-mi ce trebuie să fac. Catelyn ar fi pus aceeaşi 
întrebare, dacă tatăl ei ar fi putut s-o asculte. Dar Lordul 
Hoster murise, sau era pe aproape. Ned al ei la fel. 

Bran şi Rickon muriseră şi ei, şi mama şi Brandon, atât de 
demult. Nu-i mai rămăsese decât Robb şi speranţa tot mai 
vagă a fiicelor ei. 

— Uneori, spuse încet Catelyn, cel mai bun lucru pe care-l 
poţi face este să nu faci nimic. La început, când am venit la 
Winterfell, sufeream de fiecare dată când Ned mergea în 
pădurea zeilor, să stea sub copacul inimii. O parte din 
sufletul lui se afla în copacul acela, ştiam asta, o parte pe 
care n-avea s-o împartă niciodată cu mine. Totuşi, mi-am dat 
seama curând că fără partea aceea, el n-ar fi fost Ned. 

Jeyne, copila mea, te-ai căsătorit cu Nordul, ca mine... iar 
în nord vor veni iernile. Încercă să zâmbească. Fii 
răbdătoare. Fii înţelegătoare. Te iubeşte şi are nevoie de tine 
şi se va întoarce la tine cât de curând. Chiar în noaptea 


aceasta, probabil. Fii alături de el. Este tot ceea ce pot să-ţi 
spun. 

Tânăra regină ascultă fermecată. 

— Aşa voi face, spuse ea când Catelyn sfârşi. Îi voi fi 
alături. Se ridică în picioare. Ar trebui să mă întorc. Poate că 
mi-a simţit lipsa. Voi vedea. Dar dacă e tot lângă hărţile lui, 
voi avea răbdare. 

— Prea bine, spuse Catelyn. Dar când fata era lângă uşă, 
îi trecu prin minte altceva. Jeyne, o strigă ea, mai e un lucru 
de care Robb are nevoie de la tine, deşi poate că încă nu-şi 
dă seama. Un rege trebuie să aibă un moştenitor. 

Fata zâmbi. 

— Mama mea spune la fel. Îmi face o licoare, din ierburi, 
lapte şi bere, să mă 

ajute să fiu fertilă. O beau în fiecare dimineaţă. l-am spus 
lui Robb că sunt sigură 

că-i voi dărui gemeni. Un Eddard şi un Brandon. l-a plăcut 
asta, cred. Noi... noi încercăm aproape în fiecare zi, doamna 
mea. Uneori de două ori sau mai mult. 

Fata roşi foarte drăgălaş. Voi fi însărcinată în curând, 
promit. Mă rog Mamei noastre din ceruri în fiecare seară. 

— Foarte bine. Îmi voi adăuga şi eu rugăciunile. Către zeii 
vechi şi noi. 

După ce fata ieşi, Catelyn reveni la tatăl său şi îi netezi 
părul alb şi moale de pe frunte. 

— Un Eddard şi un Brandon, suspină ea încetişor. Şi 
poate, cu timpul, un Hoster. [i-ar plăcea? Tatăl său nu 
răspunse, dar ea nu se aşteptase la un răspuns. 

În timp ce ropotul ploii pe acoperiş se îngemăna cu 
răsuflarea tatălui său, Catelyn se gândi la Jeyne. Fata părea 
să aibă, într-adevăr, o inimă bună, întocmai cum spusese 
Robb. Și coapse bune, ceea ce ar putea fi foarte important. 

232 

JAIME 

La două zile de mers călare, de-o parte şi de alta a 
drumului regelui, trecură 


printr-un vast ţinut al pierzaniei, cât vedeai cu ochii, 
câmpuri şi livezi înnegrite, unde trunchiurile copacilor morţi 
ţâşneau în aer ca nişte ţăruşi. Podurile erau arse şi ele, iar 
pâraiele erau umflate de ploile de toamnă, astfel că erau 
nevoiţi să 

cutreiere de-a lungul malurilor în căutarea unor vaduri. 
Nopțile erau însufleţite de urletele lupilor, dar nu văzură nici 
ţipenie de om. 

La lazul Fecioarelor, somonul roşu al Lordului Mooton 
flutura încă deasupra castelului de pe deal, dar zidurile 
oraşului erau părăsite, porţile sfărâmate, jumătate din case 
şi dughene pârjolite şi jefuite. Nu văzură nici o vietate, în 
afară 

de câţiva câini sălbatici care se îndepărtară furiş la auzul 
paşilor lor. lazul de la care se trăgea numele oraşului, unde 
legenda spunea că Florian Nebunul o zărise pentru prima 
oară pe Jonquil scăldându-se împreună cu surorile sale, era 
atât de sufocat de cadavre în putrefacție, încât apa devenise 
o zeamă murdară, gri-verzuie. 

Jaime aruncă o privire şi se avântă într-un cântec: 

— Șase fecioare se scăldau într-un iaz încărcat de 
primăvară... 

— Ce faci? întrebă Brienne. 

— Cânt Şase fecioare într-un iaz. Sunt sigur că l-ai auzit. 
Şi erau nişte fecioare sfioase. Cam ca tine, deşi întru câtva 
mai frumoase, bag mâna-n foc. 

— Taci din gură, spuse fetişcana, cu o privire care lăsa să 
se înţeleagă că ar prefera să-l vadă plutind în iaz, alături de 
cadavre. 

— Te rog, Jaime, îl imploră vărul său, Cleos. Lordul Mooton 
e jurat Riverrunului, nu vrem să-l scoatem din castelul ăsta. 
Şi s-ar putea să mai fie şi alţi duşmani ascunşi între 
dărâmături... 

— Ali ei sau ai noştri? Nu sunt aceiaşi, vere. Tare aş vrea 
să văd dacă fătuca ştie să folosească sabia aia. 


— Dacă nu taci, mă sileşti să-ţi pun căluş în gură, 
Regicidule. 

— Dezleagă-mi mâinile şi am să fac pe mutul tot drumul 
până la Debarcaderul Regelui. Ce ar putea fi mai cinstit de 
atât, fătucă? 

— Brienne! Mă cheamă Brienne. Jaime râse. 

— Tu eşti fecioară şi acolo e iazul. Am să te spăl pe spate. 
Obişnuia s-o frece pe Cersei pe spate când erau copii, la 
Casterly Rock. 

Fetişcana întoarse capul calului şi se îndepărtă la trap. 
Jaime şi Ser Cleos o urmară dincolo de lazul Fecioarelor. 
După o jumătate de kilometru, verdele începu să-şi facă din 
nou loc în lume. Jaime era bucuros. [inuturile pâărjolite îi 
aminteau prea mult de Aerys. 

— O ia pe drumul către Duskendale, mormăi Ser Cleos. 
Drumul de-a lungul coastei ar fi mai sigur. 

— Mai sigur, dar mai încet. Eu sunt pentru Duskendale, 
vere. La drept 233 

vorbind, m-am plictisit de compania ta. O; fi tu un 
Lannister, dar eşti o umbră 

palidă faţă de sora mea. 

Niciodată n-a putut suporta să fie mult timp departe de 
sora sa geamănă. Chiar şi în copilărie, se furişau unul în 
patul celuilalt şi dormeau îmbrăţişaţi. Chiar şi în mormânt. 
Cu mult înainte ca sora lui să dea în floare şi ca primele 
semne ale propriei bărbaţii să se ivească, văzuseră armăsarii 
şi iepele pe câmpuri, câinii şi căţelele în adăposturi şi făceau 
ca ei în joacă. Odată, slujnica mamei sale i-a prins asupra 
faptului... nu-şi amintea exact ce făceau, dar orice o fi fost, a 
oripilat-o pe Lady Joanna. A alungat-o pe slujitoare, a mutat 
dormitorul lui Jaime în cealaltă 

parte a castelului, a pus un străjer la uşa camerei lui 
Cersei şi le-a spus că n-au voie să mai facă asta niciodată, 
altfel va fi nevoită să-i spună tatălui lor. Totuşi, n-ar fi trebuit 
să se teamă. La scurt timp după aceea, mama lor a murit 


născându-l pe Tyrion şi Jaime abia dacă-şi mai amintea 
chipul ei. 

Probabil că Stannis Baratheon şi Casa Stark îi făcuseră o 
favoare. Răspândiseră povestea incestului pe tot cuprinsul 
Celor Şapte Regate, aşa că nu mai rămânea nimic de ascuns. 
De ce nu m-aş însura cu Cersei în văzul lumii, s-o am în 
patul meu în fiecare noapte? Dragonii s-au căsătorit 
întotdeauna cu surorile lor. Septoni, lorzi şi oameni de rând 
au închis ochii sute de ani în privinţa Targaryenilor, n-au 
decât să facă la fel cu Casa Lannister. Ar fi un dezastru 
pentru pretenţiile lui Joffrey la coroană, fără doar şi poate, 
dar în cele din urmă, săbiile au fost cele care i-au adus 
Tronul de Fier lui Robert şi tot săbiile ar putea să-l ţină 

acolo pe Joffrey, indiferent din ce sămânță era zămislit. L- 
am putea însura cu Myrcella, după ce am trimite-o pe Sansa 
Stark înapoi la mama ei. Asta ar arăta întregului regat că 
Lannisterii sunt mai presus de legile lor, asemeni zeilor şi 
Targaryenilor. 

Jaime hotărâse s-o trimită pe Sansa înapoi, împreună cu 
sora ei mai mică, dacă 

putea fi găsită. Nu era de aşteptat să-şi recâştige onoarea 
pierdută, dar ideea de a-şi ţine făgăduiala când toată lumea 
se aştepta la trădare îl amuza peste poate. 

Treceau pe lângă un zid scund şi un lan de grâu călcat în 
picioare când Jaime auzi un zbârnâit uşor în spatele lui, ca şi 
cum o mulţime de păsări şi-ar fi luat zborul deodată. 

— Jos! strigă el, aruncându-se peste gâtul calului. Calul 
necheză şi se ridică pe picioarele din spate, când o săgeată 
îi străpunse crupa. Alte săgeți trecură şuierând pe lângă el. 
Jaime îl văzu pe Ser Cleos clătinându-se în şa, răsucindu-se 
cu piciorul agăţat de scară. Calul o luă la goană, trăgându-l 
pe Frey după el, numai ţipete, cu capul săltând pe pământ. 

Calul lui Jaime porni cu pas greoi, suflând şi fornăind, 
cuprins de durere. 

Jaime îşi înălţă capul, rotindu-şi privirea după Brienne. 
Era încă pe cal, cu o săgeată înfiptă în spate şi o alta în 


picior, dar părea să nu le simtă. O văzu scoțând sabia şi 
răsucindu-se în cerc, căutând din priviri arcaşii. 

— Dincolo de zid! strigă Jaime, căznindu-se să-şi întoarcă 
animalul pe 234 

jumătate orb către atacatori. Hăţurile îi erau încurcate în 
afurisitele de lanţuri şi aerul se umplu din nou de săgeți. Pe 
ei! strigă el dând pinteni calului, să-i arate lui Brienne cum 
trebuie să facă. Sărmanul cal bătrân îşi găsi de undeva 
elanul s-o ia la goană. Dintr-odată alergau peste lanul de 
grâu, stârnind nori de pleavă. Jaime apucă să gândească: 
Fătuca ar face mai bine să mă urmeze inainte ca ei să-şi dea 
seama că sunt atacați de un bărbat neinarmat, legat în 
lanțuri. Apoi o auzi venind la galop în spatele lui. 

— Evenfall! strigă Brienne, trecând ca fulgerul pe lângă 
el, şi îşi flutură sabia lungă. Tarth! Tarth! 

Câteva ultime săgeți ţâşniră pe lângă ei, fără să-i atingă, 
apoi arcaşii o luară la picior, aşa cum fac întotdeauna arcaşii 
fără susţinere în faţa atacului unor cavaleri. 

Brienne struni calul în dreptul zidului. Când Jaime o 
ajunse din urmă, se topiseră 

cu toţii în pădurea aflată la douăzeci de metri depărtare. 

— Ţi-ai pierdut cheful de luptă? 

— Fugeau. 

— Asta e momentul cel mai potrivit să-i ucizi. 

Brienne vâri sabia în teacă: 

— De ce i-ai atacat? 

— Arcaşii sunt neînfricaţi atât timp cât pot să se ascundă 
în spatele zidurilor şi să tragă în tine de la distanţă, dar dacă 
îi ataci, fug. Ştiu ce urmează să se întâmple când ajungi la 
ei. Ştii, ai o săgeată în spate. Şi alta în picior. Ar trebui să mă 
laşi să mă ocup deele. 

— Tu? 

— Dar cine? Ultima oară când l-am văzut pe vărul meu 
Cleos, calul ara o brazdă cu capul lui. Deşi presupun că ar 
trebui să dăm de el. E un aşa-zis Lannister. 


Îl găsiră pe Ser Cleos încă agăţat în scara şeii. Avea o 
săgeată în braţul drept şi o a doua în piept, însă pământul îi 
venise de hac. Vârful capului îi era năclăit de sânge şi moale 
la atingere. Bucăţi de os sfărâmat se mişcau pe sub piele, 
sub apăsarea mâinii lui Jaime. 

Brienne îngenunche şi îi luă mâna. 

— Încă e cald. 

— Se va răci cât de curând. Vreau calul şi veşmintele lui. 
M-am săturat de zdrenţe şi de purici. 

— A fost vărul tău. Fetişcana era indignată. 

— A fost, fu de acord Jaime. N-ai teamă, am veri cu 
duiumul. Îi vreau şi sabia. 

Ai nevoie de cineva cu care să împărţi veghea. 

— Poţi să stai de veghe şi fără arme. Brienne se ridică. 

— Legat de un copac? Poate că da. Sau aş putea să cad la 
învoială cu următoarea ceată de tâlhari şi să-i las să-ţi 
spintece gâtul ăla gros, fătucă. 

— N-am să te înarmez. Şi numele meu este... 

235 

— ... Brienne, ştiu. Mă leg şi mă jur solemn să nu-ţi fac 
nici un rău, dacă asta îţi domoleşte feciorelnicele temeri. 

— Jurămintele tale n-au nici o valoare. l-ai făcut un 
jurământ lui Aerys. 

— Din câte ştiu, n-ai fiert până acum pe nimeni în propria 
armură. Şi amândoi vrem să ajung, viu şi nevătămat, la 
Debarcaderul Regelui, nu-i aşa? Jaime se lăsă 

pe vine lângă Cleos şi începu să-i desfacă centura sabiei. 

— Dă-te la o parte. Acum. Încetează! 

Jaime era obosit. Obosit de neîncrederea ei, obosit de 
insultele ei, obosit de dinţii ei strâmbi şi de faţa ei lătăreaţă, 
plină de coşuri, şi de părul ei moale şi subţire. Ignorându-i 
protestele, apucă mânerul sabiei vărului său cu ambele 
mâini, apăsă cadavrul cu piciorul şi trase. Când sabia ieşi din 
teacă, Jaime se răsucea deja, rotind şi ridicând sabia într-o 
arcuire iute, nimicitoare. Oţelul întâlni oţelul cu un zăngănit 


puternic, cutremurător. Brienne reuşise cumva să-şi scoată 
sabia la timp. Jaime râse: 

— Foarte bine, fătucă. 

— Dă-mi sabia, Regicidule. 

— O, am să ţi-o dau. Sări în picioare şi se năpusti asupra 
ei, cu sabia lungă 

vibrând în mâinile sale. Brienne făcu un salt înapoi, 
parând, dar Jaime o urmă, forțând atacul. Nici nu apuca ea 
să pareze o lovitură, că venea următoarea. Săbiile se 
atinseră, se despărţiră şi se atinseră din nou. Sângele lui 
Jaime clocotea de bucurie. Pentru asta era făcut; se simţea 
mai viu ca oricând atunci când lupta, cu moartea în 
cumpănă la fiecare lovitură. /ar cu mâinile legate în lanțuri, 
una de cealaltă, fătuca ar putea chiar să-mi dea de furcă un 
timp. Lanţurile îl obligau să 

ţină sabia cu ambele mâini, cu toate că, desigur, forţa şi 
impactul erau mai mici decât dacă ar fi folosit o adevărată 
spadă pentru două mâini, dar ce conta? Sabia vărului său 
era destul de lungă ca să-i pecetluiască soarta acestei 
Brienne de Tarth. 

Sus, jos, înainte, Jaime dezlănţui un potop de oţel asupra 
ei. La stânga, la dreapta, oblic, cu atât avânt încât zburau 
scântei ori de câte ori săbiile se întâlneau, lovind de jos în 
sus, dintr-o parte, de peste umăr, atacând mereu, 
apropiindu-se de ea, pas şi fandare, lovitură şi pas, pas şi 
lovitură, spintecând, atacând, mai repede, mai repede, mai 
repede... 

până când, fără suflare, făcu un pas înapoi şi lăsă 
vârful sabiei să coboare spre pământ, dându-i fetei un 
moment de răgaz. 

— Nu-i rău deloc pentru o fătucă, recunoscu el. Brienne 
răsuflă adânc, pe îndelete, fără să-l scape din ochi. 

— Nu ţi-aş face nici un rău, Regicidule. 

— De parcă ai putea. Răsuci sabia deasupra capului şi se 
năpusti din nou asupra ei, cu lanţurile zornăind. 


Jaime n-ar fi putut spune cât a durat atacul. Poate minute 
sau poate ore; timpul dormea când se deşteptau săbiile. O 
îndepărtă de lângă cadavrul vărului său, 236 

împingând-o de-a curmezişul drumului, în pădure. O dată 
Brienne se împiedică de o rădăcină pe care n-o observase şi, 
pentru o clipă, Jaime crezu că era învinsă, dar în loc să cadă, 
se lăsă pe un genunchi şi nu pierdu cadenţa. Sabia săltă, 
parând o lovitură care ar fi spintecat-o de la umăr până la 
pântece şi apoi se năpusti asupra lui, lovind iar şi iar, 
ridicându-se în picioare, lovitură cu lovitură. 

Dansul continuă. Jaime o ţintui lângă un stejar, înjură 
când ea reuşi să-i scape, o urmări prin albia unui pârâu pe 
jumătate acoperit de frunze căzute. Oţelul răsuna, oţelul 
cânta, oţelul ţipa şi scânteia şi scrâşnea, şi femeia începu să 
grohăie ca o purcea la fiecare ciocnire a săbiilor, deşi cum, 
necum, Jaime nu reuşea s-o atingă. Parcă ar fi avut în jurul ei 
o colivie de fier care oprea fiecare lovitură. 

— Nu-i rău deloc, spuse el când se opri pentru o clipă să- 
şi tragă sufletul, dându-i târcoale. 

— Pentru o fătucă? 

— Pentru un scutier, să zicem. Unul necopt. Jaime izbucni 
într-un râs hârâit, cu răsuflarea tăiată. Haide, haide, iubita 
mea, muzica încă mai cântă. Îmi acorzi acest dans, domniţă? 

Mărâind, Brienne tăbări asupra lui, rotindu-şi sabia şi, 
dintr-odată, Jaime era cel care se lupta din răsputeri să ţină 
oţelul departe de piele. Una dintre lovituri îi zgârie fruntea şi 
sângele i se prelinse în ochiul drept. Lua-o-ar Cei;/alți, cu tot 
cu Riverrun. Rugina şi putregaiul se aleseseră de dibăcia lui 
în afurisita de temniţă, iar lanţurile nu-i erau nici ele de 
mare folos. Ochiul drept i se închisese, umerii îi amorţeau 
din cauza izbiturilor, iar încheieturile îl dureau de povara 
lanțurilor, a cătuşelor şi a sabiei. Sabia devenea tot mai grea 
cu fiecare lovitură, iar Jaime ştia că n-o mai răsuceşte la fel 
de iute şi n-o mai ridică la fel de mult ca înainte. 

E mai puternică decât mine. 


Revelația îl înfiora. Robert fusese, fără doar şi poate, mai 
puternic decât el. La fel şi Taurul Alb, Gerald Hightower în 
perioada lui de glorie, şi Ser Arthur Dayne. 

Dintre cei vii, Marelejon Umber era mai puternic, Mistreţul 
din Crakehall foarte probabil, ambii Clegane cu siguranţă. 
Puterea Muntelui nu se asemăna cu nimic omenesc. Nu avea 
importanţă. Cu iuţeală şi dibăcie, Jaime i-ar putea înfrânge 
pe toţi. Dar aceasta era o femeie. O mare vită de femeie, 
negreşit, dar... firesc ar fi ca ea să cedeze. 

În schimb, Brienne îl forţă să intre din nou în pârâu, 
strigând: 

— Predă-te! Aruncă sabia! 

O piatră alunecoasă se răsuci sub piciorul lui Jaime. 
Simţind că se prăbuşeşte, transformă pasul greşit într-o 
fandare prin apă. Vârful sabiei trecu pe lângă sabia ei şi îi 
străpunse şoldul. O floare roşie se deschise şi Jaime avu 
răgazul să 

savureze priveliştea sângelui ei înainte să-şi izbească 
genunchiul de o piatră. 

Simţi o durere orbitoare. Brienne se năpusti asupra lui şi 
îi lovi sabia cu piciorul. 

— PREDĂ-TE! 

Jaime îi izbi picioarele cu umărul trăgând-o peste el. Se 
rostogoliră, lovindu-se 237 

cu mâinile şi picioarele, până când, în cele din urmă, 
Brienne şedea călare peel. 

Jaime reuşi să-şi smulgă pumnalul din teacă, dar înainte 
să i-l poată înfige în burtă, Brienne îl prinse de încheietură şi 
îi ţintui mâinile de o piatră, cu atâta putere încât Jaime avu 
impresia că-i dislocase un braţ. Cealaltă mână a ei îi 
acoperea faţa. 

— Predă-te. Brienne îi împinse capul în jos, îl apăsă, îl 
trase în sus. Predă-te! 

Jaime îi scuipă apă în faţă. Un brânci, un pleoscăit şi era 
din nou sub apă, dând zadarnic din picioare, căutând aer. 
larăşi deasupra. Predă-te sau am să te inec. 


— Şi o să-ţi încalci jurământul? mârâi el. Ca mine? 

Brienne îi dădu drumul şi se îndepărtă împroşcând apa. ŞI 
pădurile răsunară de râsete răguşite. Brienne se clătina pe 
picioare. Era numai sânge şi noroi de la brâu în jos, cu 
veşmintele sfâşiate, cu faţa roşie. Arată de parcă am fi fost 
prinşi în toiul unei partide de amor, nu luptându-ne. Jaime se 
târi peste pietre către apa mică, ştergându-şi sângele din 
ochi cu mâinile legate în lanţuri. Ambele maluri ale pârâului 
erau străjuite de oameni înarmaţi. Nu-i de mirare, făceam 
destulă 

hărmălaie ca să trezim şi un dragon. 

— Bine v-am găsit, prieteni, le strigă amabil. Să-mi fie cu 
iertare dacă v-am deranjat. M-aţi prins bătându-mi nevasta. 

Bărbatul care vorbise era îndesat şi vânjos, iar 
apărătoarea nazală a coifului nu-i ascundea complet absenţa 
nasului. 

Aceştia nu erau tâlharii care-l omorâseră pe Ser Cleos, îşi 
dădu seama Jaime dintr-odată. Erau înconjurați de scursorile 
pământului: oacheşi dornisheni şi bălai lyseni, Dothraki cu 
clopoței în cosiţe, ibbanezi păroşi, oameni din Ţara Verii, 
negri ca tăciunele, înveşmântaţi în mantii cu pene. i 
cunoştea. Bravii Camarazi. 

Brienne îşi regăsi glasul: 

— Am o sută de gologani... 

Un bărbat cadaveric, cu o mantie de piele zdrenţăroasă, 
vorbi: 

— Îi luăm pentru început, doamna mea. 

— Pe urmă te căutăm între picioare, adăugă cel fără nas. 
Nu poate să fie atât de urât acolo pe cât arăţi în rest. 

— Întoarce-o şi ia-o pe la spate, Rorge, îl îmboldi un 
lăncier Dothraki, cu o eşarfă roşie de mătase legată în jurul 
coifului. Aşa n-o să fii nevoit să te uiţi la ea. 

— Şi să-i răpesc plăcerea de a mă privi? zise bărbatul fără 
nas, iar ceilalţi izbucniră în râs. 

Aşa urâtă şi încăpăţânată cum era, fătuca merita mai 
mult decât să fie batjocorită de asemenea scursori. 


— Cine e şeful aici? ceru Jaime să ştie, cu glas puternic. 

— Eu am onoarea asta, Ser Jaime. Ochii lui cadaverici 
erau tiviţi cu roşu, avea părul rar şi murdar. Vene vineţii se 
desluşeau prin pielea străvezie a mâinilor şi a feţei. Sunt 
Urswyck. Zis Urswyck cel Credincios. 

— Ştii cine sunt eu? 

238 

Mercenarul îşi înclină capul. 

— O barbă şi un cap ras nu sunt de ajuns ca să înşele 
Bravii Camarazi. 

Măştile însângerate, vrei să spui. Jaime nu-i preţuia mai 
mult decât îl preţuise pe Gregor Clegane sau pe Amory 
Lorch. Câini îi numea tatăl său şi ca pe nişte câini îi folosea, 
să-i hăituiască prada şi să vâre spaima în inimile victimelor 
sale. 

— Dacă mă cunoşti, Urswyck, atunci ştii că îţi vei primi 
răsplata. Un Lannister îşi plăteşte întotdeauna datoriile. Cât 
despre fătucă, e de obârşie nobilă şi merită 

un preţ bun. 

Celălalt îşi înălţă capul. 

— Chiar aşa? Ce noroc! 

În zâmbetul lui Urswyck era o anumită viclenie care lui 
Jaime nu-i plăcea deloc. 

— M-ai auzit bine. Unde e ţapul? 

— La câteva ore distanţă. Va fi încântat să te vadă, nu mă 
îndoiesc, dar eu, unul, nu i-aş zice țap în faţă. Loraul Vargo 
se zbârleşte când vine vorba de demnitatea lui. 

De când o fi având demnitate sălbaticul ăla bălos? 

— O să am grijă să nu uit asta, când îl întâlnesc. Lord de 
ce, mă rog? 

— De Harrenhal. Aşa i s-a promis. 

Harrenhal? Oare tatăl meu şi-a pierdut minţile? Jaime 
ridică mâinile. 

— Vreau să scap de lanţurile astea. 

Râsul lui Urswyck era uscat ca iasca. 


Ceva nu e în regulă aici. Jaime nu-şi trăda în nici un fel 
deruta, ci doar zâmbi: 

— Am spus ceva amuzant? 

Ciuntul rânji. 

— Eşti cel mai nostim lucru pe care l-am văzut de când 
Muşcătorul a sfârtecat ţâţele acelei preotese. 

— Tu şi tatăl tău aţi pierdut prea multe bătălii, îi explică 
dornisheanul. A trebuit să ne schimbăm pieile de leu cu piei 
de lup. 

Urswyck îşi desfăcu braţele. 

— Ceea ce vrea Timeon să spună e că Bravii Camarazi nu 
mai sunt în slujba Casei Lannister. Acum îl slujim pe Lordul 
Balon. Şi pe Regele Nordului. 

Jaime îi aruncă un zâmbet rece, dispreţuitor. 

— Şi oamenii mai spun că eu am onoarea de rahat! 

Remarca îl nemulţumi pe Urswyck. La semnul lui, două 
dintre Măşti îl înhăţară pe Jaime de braţe, iar Rorge îi dădu 
un pumn înmănuşat în zale în stomac. Când se chirci, 
gemând, o auzi pe fetişcană protestând: 

— Încetaţi. Nu-i veţi face nici un rău! Lady Catelyn e cea 
care ne-a trimis... 

un schimb de ostatici... e sub protecţia mea... 

Rorge îl lovi din nou, scoţându-i aerul din plămâni. 
Brienne se aruncă după 

sabie în apele pârâului, dar Măştile tăbărâră asupra ei 
înainte să poată pune mâna 239 

pe ea. Vânjoasă cum era, fu nevoie de patru bărbaţi ca s- 
o supună. 

La sfârşit, faţa ei era la fel de umflată şi de plină de sânge 
cum trebuie să fi fost cea a lui Jaime, şi îi scoseseră doi dinţi. 
Asta n-o înfrumuseţa cu nimic. 

Clătinându-se şi sângerând, cei doi prizonieri fură târâţi 
prin pădure, înapoi la cai. 

Brienne şchiopata din cauza rănii de la şold pe care i-o 
făcuse Jaime în pârâu. Îi era milă de ea. În noaptea aceasta 
îşi va pierde fecioria, nu avea nici o îndoială. 


Ticălosul ăla fără nas o va silui, fără doar şi poate, şi 
probabil că şi unii dintre ceilalţi îşi vor lua porţia. 

Dornisheanul îi legă spate în spate pe calul lui Brienne, în 
timp ce alţii îl dezbrăcau pe Ser Cleos până la piele, ca să-şi 
împartă lucrurile sale. Rorge se alese cu cămaşa pătată de 
sânge, cu mândru-i blazon ce purta însemnele Lannisterilor 
şi Freyilor. Săgeţile făcuseră găuri prin lei şi prin turnuri 
deopotrivă. 

— Sper că eşti mulţumită, fătucă, îi şopti Jaime lui 
Brienne. Tuşi şi scuipă o grămadă de sânge. Dacă m-ai fi 
înarmat, n-am fi fost niciodată capturați. Brienne nu 
răspunse. E o cățea căpoasă ca un catâr, gândi el. Dar, da, e 
curajoasă. Ce era al ei era al ei. La noapte, când vom poposi, 
vei fi batjocorită, şi nu doar o dată, o preveni el. Ai fi 
înţeleaptă să nu te împotriveşti. Dacă te zbaţi, vei pierde 
mai mult decât câţiva dinţi. 

Simţi spatele lui Brienne înţepenindu-se, lipit de al lui. 

— Tu asta ai face, dacă ai fi femeie? 

Dacă aş fi femeie, aş fi Cersei. 

— Dacă aş fi femeie, i-aş face să mă omoare. Dar nu sunt. 
Jaime dădu pinteni calului, la trap. Urswyck! Am o vorbă cu 
tine! 

Mercenarul cadaveric în mantie de piele zdrenţuită struni 
calul o clipă şi se aşeză în dreptul lui. 

— Ce-mi propui, ser? Şi vezi cum vorbeşti, dacă nu vrei s- 
o capeţi din nou. 

— Aur, zise Jaime. Îţi place aurul, nu-i aşa? 

Urswyck îl cercetă cu ochii-i înroşiţi. 

— E de folos, mărturisesc. 

Jaime îi zâmbi cu înţeles. 

— Tot aurul din Casterly Rock. De ce să se bucure ţapul 
de el? De ce să nu ne duci la Debarcaderul Regelui şi să 
primeşti tu răscumpărarea pentru mine? Şi pentru ea, dacă 
pofteşti. Tarthul e numit Insula de Safir, mi-a spus cândva o 
fecioară. Brienne se foi la auzul acestor vorbe, dar nu spuse 
nimic. 


— Mă iei drept trădător? 

— Negreşit. Drept ce altceva? 

Preţ de o fracțiune de secundă, Urswyck cumpăni asupra 
ofertei. 

— Debarcaderul Regelui e departe şi acolo e tatăl tău. 
Lordul Tywin s-ar putea să fie supărat pe noi fiindcă i-am 
vândut Harrenhalul Lordului Balon. 

E mai isteţ decât pare. Jaime abia aşteptase să-l spânzure 
pe ticălos, cu buzunarele burduşite de aur. 

240 

— Mă ocup eu de tatăl meu. O să obţin pentru tine o 
amnistie regală pentru orice crimă pe care ai săvârşit-o. Te 
voi face cavaler. 

— Ser Urswyck, spuse bărbatul, savurând sonoritatea 
cuvintelor. Cât de mândră ar fi draga mea soţie să audă asta. 
Dacă n-aş fi omorât-o. Oftă. Şi cum rămâne cu bravul Lord 
Vargo? 

— Să-ţi cânt o strofă din Ploile din Castamere? Ţapul nu 
va mai fi chiar aşa de viteaz când tatăl meu va pune mâna 
pe el. 

— Şi cum o să facă el asta? Braţele tatălui tău sunt atât 
de lungi încât pot să se întindă peste zidurile Harrenhalului 
şi să ne înhaţe? 

— Dacă e nevoie. Bazaconia monstruoasă a Regelui 
Harren se mai prăbuşise şi avea să se prăbuşească din nou. 
Eşti chiar aşa de nătărău încât crezi că ţapul se poate pune 
cu leul? 

Urswyck se aplecă şi îl plesni nonşalant peste faţă. 
Insolenţa absolut dezinvoltă a gestului era mai supărătoare 
decât lovitura în sine. Nu se teme de mine, îşi dădu seama 
Jaime, cu un fior. 

— Te-am ascultat destul, Regicidule. Ar trebui să fiu, într- 
adevăr, un mare nătărău să cred promisiunile unui sperjur ca 
tine. Dădu pinteni calului şi se îndepărtă iute, în galop. 

Aerys, gândi Jaime cu ranchiună. Mereu vine vorba de 
Aerys. Se lăsă legănat de mişcarea calului, dorindu-şi o 


sabie. Două săbii ar fi chiar mai bine. Una pentru fătucă şi 
una pentru mine. Am muri, dar am lua jumătate dintre ei cu 
noi. 

— De ce le-ai spus că Tarthul este Insula de Safir? îi şopti 
Brienne când Urswyck nu-i mai putea auzi. Ar putea să 
creadă că tatăl meu are o mulţime de nestemate... 

— Mai bine te-ai ruga să creadă. 

— Chiar fiecare cuvânt pe care îl spui e o minciună, 
Regicidule? Tarthul e numit Insula de Safir pentru albastrul 
apelor sale. 

— Strigă puţin mai tare, fătucă. Nu cred că Urswyck te-a 
auzit. Cu cât află mai repede cât de puţin valorezi, cu atât 
mai degrabă încep siluirile. Fiecare bărbat de aici te va 
călări, dar ce-ţi pasă ţie? N-ai decât să închizi ochii, să-ţi 
desfaci picioarele şi să-ţi închipui că sunt cu toţii Lordul 
Renly. 

Din fericire, asta o reduse la tăcere o vreme. 

Ziua era pe sfârşite când îl găsiră pe Vargo Hoat jefuind 
un mic sept, împreună 

cu altă duzină de Bravi Camarazi. Ferestrele plumbuite 
fuseseră sparte, iar zeii sculptați în lemn, târâţi afară, în 
lumina soarelui. Cel mai gras Dothraki pe care-l văzuse 
Jaime vreodată stătea pe pieptul Mamei când s-au apropiat, 
scoţându-i ochii de calcedonie cu vârful cuţitului. În 
apropiere, un septon slab şi pleşuv era atârnat cu capul în 
jos de creanga unui castan stufos. Trei dintre Bravii 
Camarazi îi foloseau trupul pe post de ţintă. Unul dintre ei 
trebuie că era priceput, căci mortul avea săgeți înfipte în 
amândoi ochii. 

Când mercenarii îl zăriră pe Urswyck cu prizonierii, un 
strigăt se înălţă într-o 241 

mulţime de graiuri. Ţapul şedea lângă foc, mâncând de 
pe frigare o pasăre friptă 

pe jumătate, cu unsoarea şi sângele prelingându-i-se de 
pe degete în barba-i lungă 

şi ţepoasă, îşi şterse mâinile de tunică şi se ridică. 


— Regicidule, bolborosi el, sunteţi prizonierii mei. 

— Lordul meu, eu sunt Brienne de Tarth, strigă fetişcana. 
Lady Catelyn Stark mi-a poruncit să-l predau pe Ser Jaime 
fratelui său, la Debarcaderul Regelui. 

Ţapul îi aruncă o privire plictisită. 

— Faceţi-i să tacă. 

— Ascultă-mă, îl imploră Brienne, în timp ce Rorge tăia 
funiile care o legau de Jaime, în numele Regelui Nordului, 
regele pe care îl slujeşti, te rog, ascultă- 

mă... 

Rorge o trase jos de pe cal şi începu s-o lovească cu 
picioarele. 

— Vezi să nu-i rupi vreun os, îi strigă Urswyck. Căţeaua cu 
chip de cal valorează cât greutatea ei, în safire. 

Dornisheanul Timneon şi ibbanezul puturos îl traseră pe 
Jaime jos din şa şi îl îmbrânciră către foc. Nu i-ar fi fost greu 
să pună mâna pe una dintre săbiile lor, în timp ce-l 
brutalizau, dar erau prea mulţi şi el era încă în lanţuri. Ar 
putea să 

spintece unul sau doi, dar în cele din urmă ar plăti cu 
viaţa. Jaime nu era pregătit să moară încă şi cu siguranţă nu 
pentru Brienne Tarth. 

— E o zi minunată, zise Vargo Hoat. În jurul gâtului avea 
un lanţ din monede legate între ele, monede de toate 
formele şi mărimile, unele turnate, altele bătute, purtând 
chipul unor regi, vrăjitori, zei şi demoni şi tot soiul de 
animale bizare. 

Monede din fiecare ținut cu care s-a luptat, îşi aminti 
Jaime. Lăcomia era cheia către acest om. Dacă a fost întors o 
dată, poate fi întors din nou. 

— Lord Vargo, ai fost nesăbuit să pleci din slujba tatălui 
meu, dar putem repara greşeala. Va plăti bine pentru mine, 
ştii asta. 

— O, da, răspunse Vargo Hoat. Jumătate din aurul de la 
Casterly Rock va fi al meu. Dar mai întâi trebuie să-i transmit 
un mesaj. Spuse ceva pe limba lui căprească, bălmăjită. 


Urswyck îl îmbrânci în spate şi un măscărici în straie verzi 
şi roz îl dobori de pe picioare. Când se prăbuşi la pământ, 
unul dintre arcaşi înhaţă lanţul dintre încheieturile lui Jaime 
şi îi trase mâinile în faţă. Un Dothraki gras puse cuțitul 
deoparte şi scoase din teacă un arakh imens, curbat, 
năprasnica sabie-coasă pe care o îndrăgeau lorzii călăreţi. 

Vor să mă sperie. Măscăriciul ţopăia în spatele lui Jaime, 
chicotind, în timp ce grăsanul se apropie ţanţoş de el. Țapu/ 
vrea să-mi ud nădragii şi să cerşesc îndurare, dar nu va 
avea niciodată plăcerea asta. Era un Lannister de Casterly 
Rock, Lord Comandant al Gărzii Regale, nici un mercenar nu- 
| putea face să ţipe. 

Lumina soarelui arunca sclipiri argintii pe muchia 
arakhului, când acesta cobori, tremurând, aproape prea iute 
ca să poată fi văzut. Şi Jaime ţipă. 

242 

ARYA 

Cetăţuia pătrată era pe jumătate în paragină. La fel şi 
măreţul cavaler cu părul alb care locuia acolo. Era atât de 
bătrân încât nu le înţelegea întrebările. Indiferent ce i se 
spunea, nu făcea decât să zâmbească şi să murmure: 

— Am apărat podul împotriva lui Ser Maynard. Era roşu la 
păr şi negru la mânie, dar nu m-a putut clinti. Cu şase răni 
m-am ales înainte să-l omor. Şase. 

Maesterul care-l îngrijea era, din fericire, tânăr. După ce 
bătrânul adormi în scaunul său, îi luă deoparte şi le spuse: 

— Mă tem că umblaţi după o nălucă. Am primit un mesaj, 
mai demult, e cel puţin o jumătate de an de atunci. 
Lannisterii l-au prins pe Lordul Beric lângă 

Ochiul Zeilor. L-au spânzurat. 

— Da, aşa a fost, dar Thoros i-a tăiat funia înainte de a 
muri. Nasul spart al lui Lem nu mai era atât de roşu şi de 
umflat, dar era cârn, dând chipului său o înfăţişare strâmbă. 
Nobilul lord e greu de ucis, fără doar şi poate. 

— Şi un om greu de găsit, s-ar părea, adăugă maesterul. 
Aţi întrebat-o pe Doamna Frunzelor? 


— O vom întreba, zise Barbă-Verde. 

În dimineaţa următoare, pe când traversau podeţul de 
piatră din spatele fortăreței, Gendry se întrebă dacă acesta 
era podul pentru care se luptase bătrânul. 

Nimeni nu ştia. 

— Probabil că este, zise Jack Norocosul. Nu văd vreun alt 
pod. 

— Ai ştii sigur, dacă ar exista un cântec, interveni Tom 
Şaptecoarde. Un singur cântec bun şi am şti cine era Ser 
Maynard şi de ce ţinea morţiş să treacă 

podul ăsta. Bietului bătrân Lychester ar fi putut să i se 
ducă vestea, asemeni Cavalerului Dragon, dacă ar fi avut 
destulă minte să ţină pe lângă el un cântăreţ. 

— Fiii Lordului Lychester au murit în rebeliunea lui Robert, 
mormăi Lem. 

Unii de o parte, alţii de cealaltă. De atunci nu e zdravăn 
la cap. Nici un afurisit de cântec nu poate fi de folos când 
vine vorba de una ca asta. 

— La ce s-a referit maesterul când a zis s-o întrebăm pe 
Doamna Frunzelor? 

Arcaşul zâmbi. 

— Aşteaptă şi o să vezi. 

Trei zile mai târziu, pe când străbăteau o pădure 
îngălbenită, Jack Norocosul scoase cornul şi suflă. Era un alt 
fel de semnal decât până atunci. Nici nu se stinseră bine 
sunetele, că din copaci coborâră scări de frânghii. 

— Priponim caii şi urcăm, zise Tom, cu glas cântat. 

Urcară într-un sat ascuns între crengile de sus, un labirint 
de cărări din funii şi colibe acoperite de muşchi, pitite în 
spatele frunzişului de aur şi purpură, şi fură 

conduşi la Doamna Frunzelor, o femeie slabă ca o aşchie, 
cu părul alb şi veşminte ţesute din fire aspre. 

— Nu mai putem rămâne aici multă vreme acum, că 
toamna e peste noi, le 243 

spuse ea. Cu nouă zile în urmă, o mulţime de lupi au 
trecut pe drumul Hayfordului, la vânătoare. Dacă, din 


întâmplare, ar fi ridicat privirea, ne-ar fi putut zări. 

— Nu l-ai văzut pe Lordul Beric? întrebă Tom 
Şaptecoarde. 

— E mort. Femeia părea tulburată. L-a prins Muntele şi i-a 
vârât un pumnal prin ochi. Un frate cerşetor ne-a povestit. A 
auzit asta din gura unuia care a văzut întâmplarea cu ochii 
lui. 

— Asta e o poveste veche şi răsuflată, spuse Lem. ŞI 
neadevărată. Lordul fulgerului nu e atât de uşor de ucis. l-o 
fi scos ochiul Ser Gregor, dar nimeni nu moare din asta. Jack 
Norocosul ar putea să-ţi explice. 

— Ei, bine, eu n-am murit, zise Jack cel chior. Tatăl meu a 
sfârşit spânzurat de judele Lordului Piper, fratele meu Wat a 
fost trimis la Zid, iar Lannisterii mi-au omorât ceilalţi fraţi. 
Un ochi, asta e o nimica toată. 

— Juri că nu e mort? Femeia strânse braţul lui Lem. Fii 
binecuvântat, e cea mai bună veste pe care am primit-o de o 
jumătate de an încoace. Fie ca Războinicul să-l apere. Şi 
preoteasa roşie. 

În noaptea următoare îşi aflară adăpost sub ruinele 
înnegrite ale unui sept, într-un sat pârjolit pe nume 
Sallydance. Doar cioburi mai rămăseseră din ferestrele de 
sticlă plumbuită, iar septonul bătrân care îi întâmpină le 
spuse că 

jefuitorii au şters-o până şi cu preţioasele veşminte ale 
Mamei, cu felinarul aurit al Babei şi coroana de argint de pe 
capul Tatălui. 

— Au tăiat şi sânii Fecioarei, deşi erau din lemn, le spuse 
el. Şi ochii, ochii erau din jais şi azurit şi sidef. l-au scos cu 
cuţitele. Fie ca Mama să aibă milă de ei toţi. 

— A cui a fost isprava? întrebă Lem Mantie-de-Lămăie. A 
Măştilor? 

— Nu, răspunse bătrânul. Erau nordici. Sălbatici care 
venerează copacii. Îl voiau pe Regicid, aşa ziceau. 

Arya îl auzi şi îşi muşcă buza. Simţea privirea lui Gendry 
aţintită asupra ei. 


Era furioasă şi ruşinată. 

Doisprezece oameni locuiau în beciul de sub sept, printre 
pânze de păianjen, rădăcini şi butoaie de vin sparte, dar nici 
ei nu ştiau nimic despre Beric Dondarion. Nici măcar 
căpetenia lor, care purta o armură înnegrită de funingine şi 
un fulger grosolan pe mantie. Când Barbă-verde o văzu pe 
Arya holbându-se la el, râse: 

— Lordul fulgerului este pretutindeni şi nicăieri, mică 
veveriţă. 

— Nu sunt veveriţă, răspunse ea. În curând voi fi aproape 
femeie. Împlinesc unsprezece ani. 

— Atunci bagă de seamă ca nu cumva să mă însor cu 
tine! Încercă s-o gâdile sub bărbie, dar Arya îl plesni peste 
afurisita de mână. 

Lem şi Gendry jucară pietre cu gazdele lor în noaptea 
aceea, în timp ce Tom Şaptecoarde cânta un cântec stupid 
despre Ben Pântecosul şi gâscă Înaltului 244 

Septon. Anguy o lăsă pe Arya să-i încerce arcul, dar oricât 
de tare îşi muşca buza, nu reuşea să-l întindă. 

— Ai nevoie de un arc mai uşor, domniţă, spuse arcaşul 
cel pistruiat. Dacă se găseşte lemn uscat la Riverrun, s-ar 
putea să-ţi fac unul. 

Tom îi auzi şi se opri din cântat. 

— Eşti un nătărăâu, Arcaşule. Dacă mergem la Riverrun, o 
vom face doar ca să 

ne luăm recompensa pentru ea, n-o să ai timp să stai şi să 
faci arcuri. Să te bucuri dacă ieşi de acolo cu pielea pe tine. 
Lordul Hoster spânzura tâlhari încă de pe vremea când nici 
nu-ţi mijise mustaţa. Şi fiul ăla al lui... nu te poţi încrede într- 
un om care urăşte muzica, asta-i vorba mea. 

— Nu urăşte muzica, zise Lem, ci pe tine, nătărăule. 

— Ei, bine, n-are nici un motiv. Fătuca a vrut să facă 
bărbat din el, e vina mea că a el băut prea mult ca să facă ce 
trebuie? 

Lem fornăi pe nasu-i spart. 


— Tu ai făcut cântecul despre povestea asta, sau vreun 
alt idiot îndrăgostit de propria-i voce? 

— Eu nu l-am cântat decât la început, se plânse Tom. Şi 
cine a zis că era despre el? Era un cântec despre un peşte. 

— Un peşte bleg, zise Anguy, râzând. 

Aryei nu-i păsa despre ce erau cântecele nesărate ale lui 
Tom. Îşi îndreptă 

atenţia către Harwin: 

— Ce-a vrut să spună cu răscumpărarea? 

— Avem nevoie de nişte cai, domniţă. Şi de armuri. Săbii, 
scuturi, sulițe. 

Toate câte pot fi cumpărate cu bani. Da, şi de seminţe. 
Vine iarna, ai uitat? O 

atinse sub bărbie. Nu vei fi primul prizonier de soi pe care 
l-am răscumpărat. Nici ultimul, nădăjduiesc. 

Arya ştia că era adevărat. Cavalerii erau mereu capturați 
şi răscumpăraţi şi uneori aşa se întâmpla şi cu femeile. Dar 
dacă Robert nu le plăteşte prețul? Ea nu era un cavaler 
vestit, iar regii aveau datoria să-şi pună regatele mai presus 
de surorile lor. Şi nobila ei mamă, ea ce va spune? Oare o va 
mai voi înapoi, după 

câte a făcut? Arya îşi muşca buza şi se frământa. 

În ziua următoare, se îndreptară către un loc numit Inima 
Avântată, un deal atât de semeţ, încât, de sus, Arya avea 
impresia că poate vedea jumătate din lume. 

Coama dealului era mărginită de un inel de buşteni 
imenşi, tot ce mai rămăsese din cercul de copaci, odinioară 
măreţi, ai inimii. Arya şi Gendry dădură ocol dealului, 
numărându-i. Erau treizeci şi unu, câţiva atât de mari încât 
le-ar fi putut sluji drept culcuş. 

Inima Avântată fusese un loc sacru pentru copiii pădurii, 
îi spuse Tom Şaptecoarde, şi o parte din vraja lor mai 
zăbovea încă acolo. 

— Nici un rău nu li se poate întâmpla celor care dorm aici, 
spuse cântăreţul. 


Arya se gândi că trebuia să fie adevărat: dealul era atât 
de înalt, iar ţinutul din 245 

împrejurimi atât de neted, încât nici un duşman nu se 
putea apropia nevăzut. 

Tom îi spuse că oamenii de prin preajmă ocoleau acest 
loc. Se zicea că e bântuit de fantomele copiilor pădurii care 
muriseră aici când regele andalilor, pe nume Erreg 
Fratricidul, le-a retezat crângul. Arya ştia despre copiii 
pădurii şi despre andali, dar fantomele nu o înspăimântau. 
Când era mică, se ascundea în criptele din Winterfell, să se 
joace de-a castelul sau de-a monştrii şi fecioarele printre 
regii de piatră încremeniţi pe tronurile lor. 

Totuşi, în noaptea aceea i se zburli părul pe ceafă. 
Dormea, dar furtuna o trezi. 

Vântul trase pătura de pe ea şi o trimise, învârtindu-se, în 
tufişuri. Când se duse după ea, auzi voci. 

Lângă tăciunii aprinşi ai focului de tabără, îi zări pe Tom, 
Lem şi Barbă-Verde vorbind cu o femeie micuță, cu un cap 
mai mică decât Arya şi mai în vârstă decât Bătrâna Nan, 
gârbovită şi ridată din cale-afară, sprijinindu-se de un toiag 
negru, cioturos. Păru-i alb era atât de lung încât ajungea 
aproape până la pământ. Când se stârni o rafală de vânt, 
părul îi zbură în jurul capului, ca un nor diafan. Carnea îi era 
şi mai albă, de culoarea laptelui, iar Aryei i se păru că avea 
ochii roşii, deşi din tufişuri era greu de spus. 

— Vechii zei se zbuciumă şi nu mă lasă să dorm, o auzi 
Arya spunând. Am visat o umbră cu o inimă arzând 
măcelărind un cerb de aur, da. Am visat un bărbat fără chip, 
aşteptând pe un pod care se clătina şi se legăna. Pe umărul 
său era cocoţată o cioară înecată, cu alge atârnându-i de pe 
aripi. Am visat un râu clocotitor şi o femeie care era peşte. 
Plutea moartă, cu lacrimi roşii pe obraji, dar când, într-un 
târziu, ochii i s-au deschis, oh, m-am trezit de spaimă. Toate 
acestea le-am visat şi încă altele. Aveţi daruri să mă 
răsplătiți pentru visele mele? 


— Vise, bombăni Lem Mantie-de-Lămâie, la ce sunt bune 
visele? Femei-peşti şi ciori înecate. Am avut şi eu unvis 
noaptea trecută. Sărutam o cârciumăreasă pe care am 
cunoscut-o cândva. Ai de gând să mă plăteşti pentru asta, 
bătrâno? 

— Cârciumăreasă e moartă, şuieră femeia. Doar viermii o 
mai pot săruta acum. Apoi îi vorbi lui Tom Şaptecoarde: îmi 
primesc cântecul sau vă fac să 

plecaţi. 

Astfel, cântăreţul îi cântă, trist şi abia şoptit, încât Arya 
nu reuşi să audă decât frânturi de cuvinte, deşi melodia îi 
era oarecum cunoscută. Sansa ar şti cântecul, sunt sigură. 
Sora ei cunoştea toate cântecele, ştia să-şi plimbe degetele 
pe coarde şi să cânte cu glas nespus de dulce. Tot ce am 
putut eu să fac vreodată a fost să 

țip cuvintele. 

În dimineaţa următoare, femeia mică şi albă nu era de 
văzut nicăieri. Pe când îşi înşeuau caii, Arya îl întrebă pe Tom 
Şaptecoarde dacă copiii pădurii locuiau încă pe lnima 
Avântată. Cântărețul chicoti: 

— Ai văzut-o, nu-i aşa? 

— Era o fantomă? 

— Se plâng fantomele că le scârţăie încheieturile? Nu, era 
doar o bătrână 

246 

pitică. Totuşi, una ciudată şi cu ochi răi. Dar ştie lucruri 
care nu o privesc şi uneori îţi spune dacă îi place înfăţişarea 
ta. 

— l-a plăcut înfăţişarea ta? întrebă Arya şovăitoare. 

Cântărețul râse. 

— Glasul meu, cel puţin. Mă pune întotdeauna să cânt 
acelaşi afurisit de cântec. Nu e un cântec nereuşit, bagă de 
seamă, dar ştiu altele bune. Îşi scutură 

capul. Ceea ce contează este că acum am luat urma. În 
curând îi vom vedea pe Thoros şi pe lordul fulgerului, pun 
rămăşag. 


— Dacă sunteţi oamenii lor, de ce se ascund de voi? Tom 
Şaptecoarde îşi dădu ochii peste cap, dar Harwin îi răspunse: 

— N-aş zice că se ascund, domniţă, dar e adevărat, Lordul 
Beric umblă mult de colo-colo şi arareori îşi dezvăluie 
planurile. În felul acesta, nimeni nu-l poate trăda. Trebuie să 
fie deja sute ca noi, care i-au jurat credinţă, poate mii, dar n- 
ar fi bine ca toţi să ne ţinem alai după el. Am pustii tot 
ţinutul sau am fi măcelăriți de o oaste mai mare, într-o 
bătălie. Aşa, răzleţiţi în cete mici, putem să lovim în zeci de 
locuri deodată şi să plecăm, neştiuţi, în altă parte. lar când 
unul dintre noi e prins şi luat la întrebări, ei, bine, nu le 
putem spune unde se ascunde Lordul Beric, orice ne-ar face. 
Şovăi. Ştii ce înseamnă să fii luat la întrebări? 

Arya clătină din cap. 

— Gâdilat, i se spune. Polliver şi Raff şi toate astea. Le 
povesti despre satul de lângă Ochiul Zeilor, unde ea şi cu 
Gendry fuseseră prinşi, şi despre întrebările pe care le 
pusese Gădilătorul: Există aur ascuns în sat? începea el de 
fiecare dată. 

Argint, nestemate? Există mâncare? Unde e Lordul Beric? 
Care dintre săteni l-a ajutat? Unde s-a dus? Câţi oameni 
avea cu el? Câţi cavaleri? Câţi arcaşi? Câţi erau călare? Cum 
sunt înarmaţi? Unde ziceai că s-au dus? Doar gândindu-se la 
asta, Arya auzea din nou ţipetele şi simţea duhoarea de 
sânge, fecale şi carne părjolită. 

— Punea mereu aceleaşi întrebări, le spuse ea cu un aer 
grav, dar schimba gâdilatul în fiecare zi. 

— Nici un copil n-ar trebui obligat să îndure aşa ceva, zise 
Harwin când Arya termină de povestit. Muntele şi-a pierdut 
jumătate dintre oameni la Moara de Piatră, după câte am 
auzit. Poate că acest Gâădilător pluteşte pe apa Furcii Roşii 
chiar în clipa asta, cu peştii ciugulindu-i faţa. De nu, ei, bine, 
vor avea de dat socoteală pentru încă o crimă. L-am auzit pe 
Lordul Beric spunând că războiul ăsta a început când Mâna |- 
a trimis să-i aducă lui Gregor Clegane dreptatea regelui şi că 
aşa are de gând să se sfârşească. O bătu pe umăr, 


îmbărbătând-o: Ar fi bine să încaleci, domniţă. Avem înainte 
o zi lungă de mers până la Castelul Ghindei, dar la sfârşit, 
vom avea un acoperiş deasupra capului şi o cină fierbinte în 
burtă. 

Merseră ziua întreagă, dar pe când se lăsa înserarea, 
traversară un pârâu şi ajunseră la Castelul Ghindei, cu 
zidurile sale de piatră şi fortăreaţa mare de stejar. 

247 

Stăpânul castelului era plecat la luptă, în suita propriului 
său stăpân, Lordul Vance, iar porţile castelului erau închise 
şi zăvorâte în absenţa lui. Dar soţia sa era o veche prietenă a 
lui Tom Şaptecoarde, iar Anguy spunea că fuseseră cândva 
iubiţi. Anguy călărea adeseori lângă Arya, era mai apropiat 
de vârsta ei ca oricare altul în afară de Gendry, şi îi spunea 
poveşti nostime despre Hotarele Dornishene. 

Totuşi, nu reuşise s-o păcălească. Wu e prietenul meu. Stă 
pe aproape doar ca să 

fie cu ochii pe mine şi să se asigure că nu voi mai fugi. Ei, 
bine, Arya ştia şi ea să 

stea ochii în patru, Syrio Forel o învățase cum. 

Lady Smallwood îi întâmpină pe haiduci destul de 
amabilă, deşi le trase un perdaf pentru că tăârau o fată prin 
război. Se înfurie şi mai tare când Lem lăsă să-i scape că 
Arya era de obârşie nobilă. 

— Cine a îmbrăcat-o pe biata fată în zdrenţele alea ale lui 
Bolton? ceru să i se spună. Blazonul ăla... mulţi ar omori-o 
cât ai clipi pentru că poartă omul jupuit pe piept. 

Arya se pomeni dintr-odată dusă în goană pe scări în sus, 
vârâtă cu forţa într-o cadă şi acoperită cu apă fierbinte. 
Slujnicele Doamnei Smallwood o frecară atât de tare, încât 
avu senzaţia că o jupoaie cu mâna lor. Pe deasupra, 
aruncară în apă 

o licoare cu un miros greu, dulceag, de flori. 

lar după aceea, insistară să se îmbrace cu haine de fată: 
ciorapi maro de lână, un furou uşor de pânză şi o rochie 


uşoară, verde, cu ghinde brodate cu fir maro pe tot corsajul 
şi altele la tiv. 

— Mătuşa mea e preoteasă la o mănăstire din Vechiul 
Oraş, spuse Lady Smallwood, în timp ce femeile îi legau 
Aryei rochia la spate. Mi-am trimis fiica acolo când a început 
războiul. Până ce se întoarce, hainele astea nu-i vor mai fi 
bune, fără îndoială. Îţi place dansul, copilă? Carellen a mea e 
o dansatoare minunată. Şi cântă foarte frumos. [ie ce-ţi 
place să faci? 

Arya scurmă printre paie cu vârful piciorului. 

— Lucru de mână. 

— Foarte odihnitor, nu-i aşa? 

— Păi, zise Arya, nu, aşa cum lucrez eu. 

— Nu? Mie întotdeauna aşa mi s-a părut. Zeii ne dau 
fiecăruia mici daruri şi talente şi noi avem a le folosi, aşa 
spune mereu mătuşa mea. Orice lucru poate fi o rugăciune, 
dacă-l facem cât putem mai bine. Nu-i aşa că e un gând 
frumos? 

Adu-ţi aminte de asta data viitoare când coşi. Lucrezi în 
fiecare zi? 

— Am făcut-o până când mi-am pierdut acul. Acul meu 
cel nou nu e la fel de bun. 

— În vremuri ca acestea, trebuie să ne dăm silinţa cu 
toţii. Lady Smallwood îi aranja corsajul rochiei. Acum arăţi ca 
o adevărată domnişoară. 

Nu sunt domnişoară, îi venea Aryei să-i spună. Sunt lup. 

— Nu ştiu cine eşti, copilă, spuse femeia, şi poate că e 
mai bine aşa. O 

persoană importantă, mă tem. Netezi gulerul Aryei. În 
vremuri ca acestea, e mai 248 

bine să fii neînsemnat. Mi-aş dori să te pot ţine aici, cu 
mine. Totuşi, n-ai fi în siguranţă. Am ziduri, dar prea puţini 
oameni să le apere. Lady Smallwood suspină. 

Cina era servită în sala mare, după ce Arya fusese 
spălată, pieptănată şi îmbrăcată. Gendry îi aruncă o privire 
şi râse atât de tare încât vinul îi ieşi pe nas, până când 


Harwin îl plesni peste ureche. Mâncarea era simplă, dar 
săţioasă, oaie cu ciuperci, pâine neagră, terci de mazăre şi 
mere coapte cu caşcaval. Când mâncarea fu luată de pe 
masă şi servitorii trimişi afară, Barbă-Verde cobori glasul şi 
întrebă dacă Lady Smallwood are vreo veste despre lordul 
fulgerului. 

— Veste? Lady Smallwood zâmbi. Au fost chiar aici acum 
nici două săptă- 

mâni. Ei şi o duzină întreagă, cu oile. Nu mi-a venit să-mi 
cred ochilor. Thoros mi-a dat trei oi drept mulţumire. Una aţi 
mâncat-o în seara asta. 

— Thoros păstorind oi? 

Anguy râse zgomotos. 

— Te asigur c-a fost o privelişte ciudată, dar Thoros 
susţinea că ştie, ca preot, cum să păstorească o turmă. 

— Da, şi cum să o tundă, chicoti atunci Lem Mantie-de- 
Lămâie. 

— Cineva ar putea face un cântec deosebit de frumos 
despre asta. Tom Şaptecoarde ciupi o coardă a harpei sale de 
lemn. 

Lady Smallwood îi aruncă o privire necruțătoare: 

— Poate cineva care găseşte altă rimă decât gu-ce-ne-om 
cu Dondarion. Sau care nu cântă O, mândra mea culcată-n 
iarbă fiecărei lăptărese din ţinut, lăsând două cu burta la 
gură. 

— Era Lasă-mă să-ți sorb frumusețea, se apără Tom. ŞI 
lăptăresele sunt întotdeauna bucuroase să-l audă. După cum 
era şi o anumită doamnă de viţă 

nobilă de care-mi amintesc foarte bine. Cânt ca să ofer 
desfătare. 

Nările Doamnei Smallwood fremătară. 

— Ținuturile riverane sunt pline de fecioare desfătate de 
tine, care beau toate ceai de calomfir. S-ar crede că un 
bărbat la vârsta ta ştie să-şi împrăştie sămânţa pe burta lor. 
Nu mai e mult şi ţi se va spune Tom Şaptefii. 


— Întâmplător, răspunse Tom, am adus pe lume şapte, cu 
mulţi ani în urmă. 

Băieți grozavi şi ei, cu glasuri dulci ca privighetorile. În 
mod vădit, subiectul îl lăsa rece. 

— Nobilul lord a spus încotro se îndreaptă, doamnă? 
întrebă Harwin. 

— Lordul Beric nu-şi divulgă niciodată planurile, dar e 
foamete lângă Septul de Piatră şi lângă Pădurea Trei Parale. 
Eu l-aş căuta acolo. Luă o sorbitură devin. 

E bine să ştiţi, am avut şi musafiri mai puţin agreabili. O 
haită de lupi a dat târcoale urlând pe la porţile mele, 
crezând că s-ar putea să-l am pe Jaime Lannister aici, 
înăuntru. 

Tom se opri din ciupitul corzilor. 

— Atunci e adevărat. Regicidul e liber din nou. 

249 

Lady Smallwood îi aruncă o privire sarcastică. 

— N-aş crede că l-ar căuta dacă ar fi legat în lanţuri în 
beciurile Riverrunului. 

— Şi ce le-a spus doamna mea? întrebă Jack Norocosul. 

— Păi, că Jaime e gol în patul meu, dar că l-am vlăguit 
prea tare ca să poată 

coborî. Unul dintre ei a avut neobrăzarea să mă facă 
mincinoasă, aşa că i-am trimis la plimbare cu câteva săgeți. 
Cred că s-au dus către Cotul Negru. 

Arya se foi neliniştită în scaun. 

— Ce fel de oameni ai Nordului erau cei care au venit să-l 
caute pe Regicid? 

Lady Smallwood păru surprinsă s-o audă vorbind. 

— Nu s-au prezentat, copila mea, dar purtau haine negre, 
cu un soare alb pe piept. 

Soarele alb pe fond negru, blazonul Lordului Karstark, 
gândi Arya. Erau oamenii lui Robb. Se întrebă dacă erau încă 
pe aproape. Dacă ar putea să scape de tâlhari şi să-i 
găsească, poate ar duce-o la mama ei, la Riverrun... 

— Au spus cum a ajuns Lannister să scape? întrebă Lem. 


— Da, răspunse Lady Smallwood. Nu că aş fi crezut vreo 
iotă. Susţineau că l-a eliberat Lady Catelyn. 

Tom tresări atât de tare încât plesni o coardă. 

— Las-o baltă, spuse el. Asta e curată nebunie. 

Nu-i adevărat, gândi Arya. Nu poate fi adevărat. 

— Aşa m-am gândit şi eu, zise Lady Smallwood. 

În acel moment, Harwin îşi aduse aminte de Arya. 

— Asemenea discuţii nu sunt pentru urechile tale, 
domniţă. 

— Nu, vreau să aud. 

Haiducii erau de neclintit. 

— Vezi-ţi de treabă, veveriţo, spuse Barbă-Verde. Fii 
cuminte şi du-te acum şi te joacă în curte până când vorbim. 

Arya se îndepărtă furioasă, cu pas apăsat, şi ar fi trântit 
uşa dacă n-ar fi fost atât de grea. Peste Castelul Ghindei se 
lăsase întunericul. Câteva torţe ardeau de-a lungul zidurilor, 
dar atâta tot. Porţile micului castel erau zăvorâte. Ştia că îi 
promisese lui Harwin că nu va mai încerca să fugă, dar asta 
se întâmplase înainte ca ei să înceapă să spună minciuni 
despre mama ei. 

— Arya! Gendry ieşise după ea. Lady Smallwood zicea că 
există o potcovărie. 

Vrei să arunci o privire? 

— Dacă vrei tu... Nu avea altceva de făcut. 

— Thoros ăsta, întrebă Gendry în timp ce treceau pe 
lângă adăposturile câinilor, e acelaşi Thoros care locuia în 
castelul de la Debarcaderul Regelui? Un preot roşu, gras, ras 
în cap? 

— Cred că da. Arya nu vorbise niciodată cu Thoros la 
Debarcaderul Regelui, din câte îşi amintea, dar ştia cine era. 
EI şi cu Jalabhar Xho fuseseră figurile cele mai pitoreşti de la 
curtea lui Robert, iar Thoros era un prieten apropiat al 
regelui. 

250 

— Nu-şi va aduce aminte de mine, dar obişnuia să vină la 
fierăria noastră. 


Fierăria Smallwood era nefolosită de ceva vreme, dar 
fierarul îşi atârnase uneltele în ordine pe perete. Gendry 
aprinse o lumânare şi o aşeză pe nicovală, după care luă o 
pereche de cleşti. 

— Maestrul meu îl ocăra întotdeauna pentru săbiile sale 
aprinse. Nu aşa trebuia să te porţi cu oţelul bun, dar acest 
Thoros nu folosea niciodată oţel bun. 

Nu făcea decât să cufunde o sabie ieftină în foc sălbatic şi 
s-o aprindă. Era doar un truc de alchimist, zicea meşterul 
meu, dar speria caii şi pe unii dintre cavalerii mai tineri. 

Arya îşi schimonosi faţa, încercând să-şi amintească dacă 
tatăl ei vorbise vreodată despre Thoros. 

— Nu se prea poartă ca un preot, nu-i aşa? 

— Nu, recunoscu Gendry. Maestrul Mott spunea că Thoros 
poate să-l bage sub masă până şi pe Regele Robert. Erau ca 
două boabe de mazăre într-o păstaie, mi-a spus. Mâncăi şi 
beţivani. 

— N-ar trebui să-l numeşti pe rege beţivan. Poate că 
Regele Robert băuse mult, dar fusese prietenul tatălui său. 

— Vorbeam despre Thoros. Gendry întinse cleştii, ca şi 
cum ar fi vrut s-o ciupească de faţă, dar Arya îi dădu la o 
parte. Îi plăceau ospeţele şi turnirurile, de aia ţinea Regele 
Robert atât de mult la el. lar Thoros ăsta era viteaz. Când au 
fost zdrobite zidurile cetăţii Pyke, a fost primul care a trecut 
prin breşă. S-a luptat cu una dintre săbiile sale aprinse, 
pârjolind oamenii de fier cu fiecare lovitură. 

— Mi-aş dori să am şi eu o sabie aprinsă. Arya se putea 
gândi la o mulţime de oameni pe care i-ar plăcea să-i 
pârjolească. 

— E doar un truc, ţi-am spus. Focul sălbatic distruge 
oţelul. Meşterul meu îi vindea lui Thoros câte o sabie nouă 
după fiecare turnir. Mereu se certau în privinţa preţului. 
Gendry atârnă cleştii la loc şi luă barosul. Maestrul Mott 
zicea că e timpul să-mi fac o sabie lungă. Mi-a dat o bucată 
de oţel pe cinste şi ştiam exact cum vreau să modelez lama. 


Numai că a apărut Yoren şi m-a luat pentru Rondul de 
Noapte. 

— Mai poţi să faci săbii, dacă vrei, spuse Arya. Poţi să faci 
săbii pentru fratele meu Robb, când ajungem la Riverrun. 

— Riverrun. Gendry lăsă jos barosul şi o privi. Arăâţi altfel 
acum. Ca o adevărată domnişoară. 

— Arăt ca un stejar, cu toate ghindele astea idioate. 

— Totuşi, drăgălaş. Un stejar drăgălaş. Păşi mai aproape şi 
o mirosi. Şi chiar miroşi frumos, spre deosebire de cum 
miroseai până acum. 

— Tu nu. Tu puți. 

Arya îl împinse către nicovală şi dădu să fugă, dar Gendry 
o prinse de braţ. 

Arya îşi vâri un picior între picioarele lui, punându-i 
piedică, dar Gendry o trase în jos, după el şi se rostogoliră 
amândoi pe podeaua fierăriei. El era foarte 251 

puternic, dar ea era mai iute. De fiecare dată când el 
încerca s-o ţină nemişcată, ea se zvârcolea, se elibera şi îl 
pocnea. Gendry râdea la loviturile ei, ceea ce o înfuria. În 
cele din urmă, îi prinse ambele încheieturi cu o singură 
mână şi începu s-o gâdile cu cealaltă, aşa că Arya îl izbi cu 
genunchiul între picioare şi scăpă. 

Amândoi erau murdari din cap până-n picioare şi una 
dintre mânecile afurisitei sale de rochii cu ghinde era 
sfâşiată. 

— Pun rămăşag că acum nu mai arăt atât de drăgălaş, 
strigă ea. 

Când se întoarseră în sala mare a castelului, Tom cânta. 

E moale patul meu, cald şi pufos, 

acolo eu te voi culca, 

În galbenă mătase te-oi îmbrăca frumos 

pe creştet o coroană eu ţi-oi aşeza. 

Căci eu al tău stăpân voi fi 

jar tu a mea stăpână, 

De-a pururea te-oi ocroti 

cu sabia în mână. 


Harwin îi aruncă Aryei o privire şi izbucni în râs, iar Anguy 
afişă unul dintre zâmbetele sale prosteşti şi spuse: 

— Suntem siguri că aceasta este o domniţă de viţă 
nobilă? 

Dar Lem Mantie-de-Lămâie îi trase lui Gendry o palmă 
peste ceafă. 

— Dacă vrei trântă, pune-te cu mine. Ea e fată şi are pe 
jumătate vârsta ta! Să 

nu te mai atingi de ea, m-auzi? 

— Eu am început, protestă Arya. Gendry nu făcea decât 
să vorbească. 

— Lasă-l în pace pe băiat, Lem, zise Harwin. Arya a 
început, n-am nici o îndoială. Era la fel şi la Winterfell. 

Tom îi făcu Aryei cu ochiul în timp ce continua să cânte: 
Cum mai zâmbea, cum mai râdea, 

a pomilor domniţă. 

Şi-ndepărtându-se zicea: 

de pat de puf n-am trebuință. 

Din frunze galbene veşminte îmi voi făuri, 

din iarbă, o cunună împletită 

iubirea-mi din pădure poți să fii 

iar eu ți-oi fi iubită. 

— N-am nici un fel de rochii de frunze, zise Lady 
Smallwood cu un mic zâmbet îngăduitor, dar au mai rămas 
şi alte rochii de la Carellen care ar putea fi de folos. Haide, 
copilă, să mergem sus şi să vedem ce putem găsi. 

252 

Era chiar mai rău decât înainte. Lady Smallwood insistă 
ca Arya să facă baie din nou şi, în plus, să-şi tundă şi să-şi 
pieptene părul. Rochia cu care o îmbrăcă de data aceasta 
avea un fel de culoare liliachie şi era împodobită cu perle 
mici. 

Singurul avantaj era că rochia era atât de delicată încât 
nimeni nu se putea aştepta să călărească îmbrăcată cu ea. 
Astfel că, în dimineaţa următoare, când luară micul dejun, 


Lady Smallwood îi dădu să îmbrace pantaloni, curea şi 
tunică şi o vestă din piele de căprioară cu ţinte de fier. 

— Au fost ale fiului meu, spuse ea. A murit când avea 
şapte ani. 

— Îmi pare rău, doamna mea. Aryei i se făcu dintr-odată 
milă de ea şi se simţi ruşinată. Îmi pare rău şi că am sfâşiat 
rochia cu ghinde. Era frumoasă. 

— Da, copilă. Şi tu la fel. Fruntea sus. 


DAENERYS 


În mijlocul Pieţei Mândriei se afla o fântână din cărămidă 
roşie ale cărei ape miroseau a pucioasă, iar în mijlocul 
fântânii, o monstruoasă harpie făcută din bronz şlefuit. Era 
înaltă de şapte metri. Avea chip de femeie, cu părul aurit, 
ochi de fildeş şi dinţi de fildeş, ascuţiţi. Din sânii ei grei 
țâşnea apă. Dar în loc de braţe avea aripi de liliac sau de 
dragon, picioarele îi erau de vultur, iar la spate avea o coadă 
încolăcită şi veninoasă de scorpion. 

Harpia din Ghis, gândi Dany. Vechiul Ghis căzuse cu cinci 
mii de ani în urmă, dacă îşi amintea bine, legiunile sale 
fuseseră risipite de puterea tinerei Valyrii, zidurile de 
cărămidă fuseseră doborâte, străzile şi clădirile prefăcute în 
scrum de focul dragonilor, câmpurile însele semănate cu 
sare, sulf şi cranii. Zeii Ghisului erau morţi, la fel şi oamenii 
săi; aceşti astapori erau mongreli, spunea Ser Jorah. 

Chiar şi limba ghiscari fusese în cea mai mare parte 
uitată: oraşele sclavilor vorbeau  Valyriana Cultă a 
cuceritorilor lor sau ce făcuseră din ea. 

Cu toate acestea, simbolul Vechiului Imperiu dăinuia aici, 
deşi monstrul acesta de bronz avea un lanţ greu atârnat de 
gheare, cu o cătuşă deschisă la ambele capete. Harpia ain 
Ghis avea un fulger în gheare. Aceasta este harpia din 
Astapor. 

— Spune-i târfei din Westeros să-şi coboare privirea, i se 
plânse neguţătorul de sclavi Kraznys mo Nakloz sclavei care 
îi tălmăcea cuvintele. Fac târg cu carne, nu cu metal. 
Bronzul nu e de vânzare. Spune-i să se uite la soldaţi. 
Negreşit, chiar şi ochii slabi şi roşii ai unei sălbatice pot 
vedea ce minunate sunt creaturile mele. 

Valyriana Cultă a lui Kraznys era stâlcită şi îngroşată de 
mormăitul caracteristic al Ghisului şi pigmentată, ici şi colo, 
cu cuvinte din argoul sclavilor. 


Dany îl înţelegea destul de bine, dar zâmbi şi se uită cu 
privirea pierdută la sclavă, ca şi când s-ar fi întrebat ce ar fi 
putut el să spună. 

— Bunul Stăpân Kraznys întreabă: nu-i aşa că sunt 
minunaţi? Fata vorbea bine 253 

Limba Comună pentru una care nu fusese niciodată la 
Westeros. Nu avea mai mult de zece ani. Avea faţa rotundă 
şi turtită, pielea tuciurie şi ochii aurii ai celor din Naath. 
Poporul Paşnic, aşa li se spunea. Toată lumea era de acord că 
erau cei mai buni sclavi. 

— S-ar putea să fie potriviţi pentru nevoile mele, 
răspunse Dany. Fusese sugestia lui Ser Jorah să vorbească 
doar în limba Dothraki şi în Limba Comună 

cât timp se afla la Astapor. Ursul meu e mai isteț decât 
pare. Vorbeşte-mi despre pregătirea lor. 

— Femeia din Westeros e mulţumită de ei, dar nu-i ridică 
în slăvi, ca să ţină 

preţul coborât, îi spuse tălmăcitoarea stăpânului ei. Vrea 
să ştie ce pregătire au. 

Kraznys mo Nakloz clătină din cap. Mirosea de parcă s-ar 
fi îmbăiat în zmeură 

acest neguţător de sclavi, iar barba-i ascuţită, neagră- 
roşcată, sclipea de ulei. Are sâni mai mari decât mine, gândi 
Dany. Îi putea vedea prin mătasea subţire, de un verde- 
marin, a tokarului tivit cu aur pe care şi-l înfăşurase în jurul 
trupului şi peste un umăr. Mâna-i stângă ţinea tokarul la loc 
în timp ce umbla, în timp ce cu dreapta strângea un bici 
scurt de piele. 

— Oare toţi porcii din Westeros sunt atât de ignoranţi? se 
plânse el. Toată 

lumea ştie că Cei Neprihăniţi sunt maeştri ai suliţei, ai 
scutului şi ai sabiei scurte. 

Îi zâmbi larg lui Dany. Spune-i ce vrea să ştie, sclavă, şi 
fă-o repede. E o zi fierbinte. 

Cel puțin asta nu e o minciună. O pereche de sclave de 
aceeaşi statură stătea în spatele lor, ţinând o tendă din 


mătase dungată deasupra capetelor lor, dar, chiar şi la 
umbră, Dany se simţea ameţită, iar Kraznys transpira 
abundent. Piaţa Mândriei se cocea la soare încă din zorii 
zilei. Chiar şi prin tălpile groase ale sandalelor, simţea 
căldura cărămizilor roşii de sub picioare. Valuri de căldură se 
ridicau pâlpâind, făcând piramidele cu trepte ale Astaporului 
să pară pe jumătate unvis. 

Dacă Cei Nepătaţi simțeau căldura, nu dădeau, oricum, 
nici un semn. Ar putea fi şi ei făcuți din cărămizi, cum stau 
acolo, aşa. O mie fuseseră scoşi din cazărmi pentru 
inspecţie. Aşezaţi în zece rânduri de câte o sută în faţa 
fântânii, cu harpia imensă din bronz, stăteau încremeniţi, în 
poziţie de drepţi, cu ochii împietriţi, fixaţi înainte. Nu purtau 
altceva decât fâşii de pânză albă legate peste şolduri şi 
coifuri conice de bronz, cu o ţepuşă ascuţită, înaltă de 
aproape o jumătate de metru, în vârf. Kraznys le ordonase să 
lase jos lăncile şi scuturile şi să-şi scoată 

centurile şi tunicile vătuite, ca Regina din Westeros să le 
poată cerceta mai bine trupurile suple şi viguroase. 

— Sunt aleşi de tineri, după statură, agerime şi putere, îi 
spuse sclava. Îşi încep pregatirea la cinci ani. În fiecare zi se 
antrenează de dimineaţa până seara, până 

când stăpânesc spada, scutul şi cele trei sulițe. Pregătirea 
este cât se poate de riguroasă, Înălţimea Ta. Numai un băiat 
din trei îi supravieţuieşte. E un lucru bine cunoscut. Printre 
Cei Nepătaţi se spune că, în ziua în care îşi câştigă coiful cu 
țepuşă, ce a fost mai greu a trecut, căci nici o misiune careli 
se va încredința n-ar 254 

putea fi la fel de grea ca pregătirea lor. 

Kraznys mo Nakloz nu ştia, se pare, nici o boabă din 
Limba Comună, dar clătina din cap în timp ce asculta şi, din 
când în când, o împungea pe sclavă cu mânerul biciului. 

— Spune-le că ăştia stau aici de o zi şi o noapte, fără 
mâncare şi fără apă. 

Spune-i că aşa vor sta până ce cad, dacă aşa poruncesc 
eu, şi când nouă sute nouăzeci şi nouă de bărbaţi se vor fi 


prăbuşit, pe moarte, peste pavajul de cărămizi, ultimul va 
rămâne acolo, nemişcat, şi nu se va clinti până când propria 
moarte nu-l va cere. Atât sunt de curajoşi. Spune-i. 

— Eu numesc asta nebunie, nu curaj, zise Arstan Barbă- 
Albă, când tălmăcitoarea isprăvi. Lovi cărămizile cu micul 
său toiag din lemn tare, boc, boc, ca şi cum ar fi vrut să-şi 
exprime nemulţumirea. Bătrânul nu voise să călătorească la 
Astapor, nici nu agrease ideea de a cumpăra această mică 
oştire. O regină trebuia să asculte toate părerile înainte de a 
lua o decizie. De aceea îl luase Dany cu ea în Piaţa Mândriei, 
nu ca s-o apere. Călăreţii ei de sânge puteau s-o apere 
destul de bine. Pe Ser Jorah Mormont îl lăsase la bordul 
Balerionului, să-i păzească 

oamenii şi dragonii. Fără tragere de inimă, îi încuiase pe 
dragoni sub punte. Era prea periculos să-i lase să zboare 
liber pe deasupra oraşului: lumea era prea plină 

de oameni care i-ar ucide bucuroşi fără vreun alt motiv 
decât ca să-şi poată spune ucigaşi de dragoni. 

— Ce a zis bătrânul puturos? îşi întrebă tălmăcitoarea 
neguţătorul de sclavi. 

Când află, zâmbi şi spuse: Informează-i pe sălbatici că noi 
numim asta supunere. 

Poate că alţii sunt mai puternici, mai ageri sau mai 
vânjoşi decât Cei Nepătaţi. 

Câţiva poate că-i egalează la mânuitul săbiilor, al suliţei 
şi al scutului. Dar nicăieri, de la un țărm la altul, nu vei găsi 
alţii mai supuşi. 

— Oile sunt supuse, zise Arstan, după ce vorbele fură 
tâlmăcite. Ştia şi el puţină Valyriană, deşi nu la fel de bine 
ca Dany, dar ca şi ea, mima neştiinţa. 

Kraznys mo Nakloz îşi dezveli dinţii mari şi albi, când îi fu 
redată remarca. 

— Un singur cuvânt de la mine şi oile astea i-ar împrăştia 
maţele bătrâne pe jos, spuse el, dar asta să nu traduci. 
Spune-le că aceste fiinţe sunt mai mult câini decât oi. Se 
mănâncă, în Cele Şapte Regate, câini sau cai? 


— Preferă porci şi vaci, slăvite. 

— Carne de vită. Ptiu! Mâncare pentru sălbatici nespălaţi. 

Ignorându-i pe toţi, Dany păşi de-a lungul şirului de 
oşteni sclavi. Fetele o urmară îndeaproape, cu tenda de 
mătase, s-o ferească de soare, dar cei o mie de bărbaţi din 
faţa ei nu se bucurau de o asemenea protecţie. Mai mult de 
jumătate dintre ei aveau pielea arămie şi ochii migdalaţi ai 
Dothrakilor şi ai Lhazarenilor, dar Dany văzu şi oameni din 
Oraşele Libere între ei, alături de palizi Qartheeni, oameni 
din Insula Verii, cu feţele ca abanosul, şi alţii ale căror origini 
nu le putea ghici. lar unii aveau pielea de chihlimbar, 
asemeni lui Kraznys mo Nakloz, şi părul negru-roşiatic 
caracteristic pentru vechii oameni din Ghis care-şi spuneau 
255 

fiii harpiei. Şi-i vând până şi pe ai lor. N-ar fi trebuit s-o 
surprindă. Dothrakii făceau la fel, când se întâlnea kha/asar 
cu khalasar în marea de iarbă. 

Unii dintre soldaţi erau înalţi, alţii erau scunzi. Aveau 
vârste cuprinse între paisprezece şi douăzeci de ani, după 
aprecierea ei. Obrajii le luceau şi ochii la fel, fie că erau 
negri sau căprui, albaştri sau cenuşii ori de chihlimbar. Sunt 
toți ca un singur bărbat, gândi Dany, până când îşi aminti că 
nu erau bărbaţi defel. Cei Nepătaţi erau eunuci, până la 
unul. 

— De ce îi tăiaţi? îl întrebă pe Kraznys prin intermediul 
sclavei. Bărbaţii neciuntiţi sunt mai puternici decât eunucii, 
aşa am auzit mereu. 

— Un eunuc tăiat de tânăr nu va avea niciodată forţa 
brută a unuia dintre cavalerii tăi din Westeros, este 
adevărat, răspunse Kraznys mo Nakloz când întrebarea 
ajunse la el. Un taur e puternic şi el, dar taurii mor în fiecare 
zi în arenele de luptă. O fată a mea a ucis unul acum nici trei 
zile, în Arena lui Jothiel. 

Cei Nepătaţi au ceva mai bun decât forţa, spune-i. Au 
disciplină. Luptăm ca pe vremea Vechiului Imperiu, da. Ei 


sunt întruchiparea legiunilor Vechiului Ghis renăscute, 
absolut supuşi, absolut loiali şi cu totul fără frică. 

Dany ascultă traducerea cu răbdare. 

— Chiar şi cei mai bravi bărbaţi se tem de moarte şi de 
mutilare, zise Arstan când fata termină. 

La auzul acestor vorbe, Kraznys zâmbi din nou. 

— Spune-i bătrânului că miroase a pişat şi că are nevoie 
de un băț să-l ţină în picioare. 

— Chiar aşa, slăvite? 

Kraznys o împunse cu mânerul biciului. 

— Nu, nu chiar aşa. Ce eşti, fată sau capră să întrebi aşa o 
tâmpenie? Spune că 

Cei Nepătaţi nu sunt bărbaţi. Spune că moartea nu 
înseamnă nimic pentru ei şi schilodirea mai puţin decât 
nimic. Se opri în faţa unui bărbat bine legat care avea 
înfăţişarea unui lhazar şi îşi ridică biciul pe neaşteptate, 
lăsând o dâră de sânge peste un obraz arămiu. Eunucul clipi 
şi rămase acolo, sângerând. 

— Ai mai vrea unul? întrebă Kraznys. 

— Dacă îţi face plăcere, slăvite. 

Era greu să pretindă că nu înţelege. Dany aşeză o mână 
pe braţul lui Kraznys înainte ca acesta să apuce să ridice 
biciul. 

— Spune-i Bunului Stăpân că acum văd cât de puternici 
sunt Nepătaţii lui şi cu cât curaj îndură durerea. 

Kraznys  chicoti când îi auzi cuvintele traduse în 
valyriană. 

— Spune-i acestei târfe neştiutoare din Westeros că n-are 
nici o legătură 

curajul cu asta. 

— Bunul Stăpân spune că n-a fost vorba de curaj, 
Înălţimea Ta. 

— Spune-i să-şi deschidă ochii âia de lepădătură. 

— Te roagă să te uiţi cu atenţie, Înălţimea Ta. Kraznys se 
apropie de următorul 256 


eunuc din rând, un tânăr înalt, cu ochii albaştri şi părul 
de culoarea inului al lysenilor. 

— Sabia, spuse el. Eunucul îngenunche, scoase sabia din 
teacă şi i-o întinse, cu mânerul înainte. Era o sabie scurtă, 
făcută mai mult pentru înjunghiat decât pentru tăiat, dar 
lama părea ascuţită ca briciul. Ridică-te, porunci Kraznys. 

— Slăvite. Eunucul se ridică, iar Kraznys mo Nakloz îi 
trecu uşor sabia peste tors, lăsându-i o dâră subţire de-a 
lungul pântecelui şi printre coaste. Apoi înfipse vârful sabiei 
sub un sfârc roz şi începu s-o mişte înainte şi înapoi. 

— Ce face? o întrebă Dany pe fată, în timp ce sângele 
şiroia pe pieptul bărbatului. 

— Spune-i vacii să nu mai scâncească, zise Kraznys, fără 
să aştepte traducerea. N-o să păţească mare lucru. Bărbaţii 
n-au nevoie de sfârcuri, eunucii cu atât mai puţin. Sfârcul 
atârna de un fir de piele. Îl tăie şi îl trimise de-a rostogolul pe 
cărămizi, lăsând în urmă un ochi rotund şi roşu, plângând cu 
şiroaie de lacrimi de sânge. Eunucul nu se mişcă până când 
Kraznys nu îi dădu sabia înapoi, cu mânerul înainte: Ţine, 
am terminat cu tine. 

— Sunt mulţumit că te-am slujit. 

Kraznys se întoarse la Dany: 

— Vezi, nu simt durere. 

— Cum se poate una ca asta? întrebă ea prin intermediul 
tâlmăcitoarei. 

— Vinul curajului, veni răspunsul. Nu e nici pe departe un 
vin obişnuit, ci unul făcut din mătrăgună, larve de ţânţar, 
rădăcină de nufăr negru şi multe lucruri secrete. Îl beau la 
fiecare masă, din ziua în care sunt tăiaţi şi, cu fiecare an 
care trece, simt din ce în ce mai puţin. Asta îi face neînfricaţi 
în luptă. Nu pot fi nici torturați. Spune-i sălbaticei că 
secretele ei sunt în siguranţă la Cei Nepătaţi. Îi poate pune 
să-i păzească consiliile şi chiar dormitorul, fără să-şi facă 
griji despre ce ar putea auzi. 

— În Yunkai şi Meereen, eunucii sunt făcuţi adesea 
îndepărtând testiculele unui băiat, dar lăsându-le penisul. O 


asemenea creatură este infernală, deşi rămâne capabilă de 
erecţie. Numai necazuri vin de pe urma asta. Noi tăiem şi 
penisul, lăsându-i fără nimic. Cei Nepătaţi sunt cele mai pure 
fiinţe de pe pământ. 

Le dărui lui Dany şi lui Arstan încă unul dintre zâmbetele 
lui largi. Am auzit că în Regatele Apusului oamenii fac 
jurăminte solemne să rămână căşti şi să nu aibă 

copii, ci să trăiască doar pentru datoria lor. Este 
adevărat? 

— Da, răspunse Arstan, după ce întrebarea fu tălmăcită. 
Sunt multe asemenea ordine. Maesterii Citadelei, septonii şi 
septele care îi slujesc pe Cei Şapte, surorile tăcute ale morţii, 
Garda Regelui şi Rondul de Noapte... 

— Bietele făpturi, mormăi stăpânul de sclavi, după ce 
auzi traducerea. 

Oamenii n-au fost făcuţi să trăiască aşa. Zilele lor sunt un 
chin al ispitei, orice nebun trebuie să vadă asta şi, fără 
îndoială, cei mai mulţi cedează firii lor primare. 

Dar nu şi Nepătaţii noştri. Ei sunt căsătoriţi cu săbiile lor 
într-un fel pe care Fraţii 257 

voştri Juraţi nu pot spera să-l egaleze. Nici o femeie nu-i 
poate ispiti vreodată şi nici vreun bărbat. 

Fata le comunică esenţa discursului, dar mai politicos. 

— Sunt alte căi de a ispiti oamenii, în afară de poftele 
cărnii, obiectă Arstan Barbă-Albă, când fata termină. 

— Oamenii, da, dar nu pe Cei Nepătaţi. Prada nu-i 
interesează mai mult decât violul. Nu au nimic în afară de 
armele lor. Nici măcar nu le îngăduim să aibă 

nume. 

— Nici un nume? Dany se încruntă la mica translatoare. 
Oare chiar asta a spus Bunul Stăpân? N-au nume? 

— Aşa este, Înălţimea Ta. 

Kraznys se opri în faţa unui Ghiscari care ar fi putut fi 
fratele lui mai înalt şi mai sănătos şi pocni cu biciul micul 
disc de bronz de pe centura de la picioarele acestuia. 


— lată numele lui. Întreab-o pe târfa din Westeros dacă 
ştie să citească 

hieroglifele Ghiscari. Când Dany mărturisi că nu poate, 
negustorul de sclavi se întoarse către Cel Nepătat: Care este 
numele tău? întrebă el. 

— Numele de azi este Puricele Roşu, slăvite. 

Fata repetă schimbul lor de replici în Limba Comună. 

— Şi ieri care a fost? 

— Şobolanul Negru, slăvite. 

— ŞI alaltăieri? 

— Puricele Maro, slăvite. 

— Înainte de asta? 

— Pe ăsta nu mi-l amintesc, slăvite. Broasca Albastră, 
poate. Sau Viermele Albastru. 

— Spune-i că toate numele lor sunt aşa, îi porunci 
Kraznys fetei. Le aminteşte că de unii singuri sunt nişte 
paraziți. Discurile cu nume sunt aruncate într-un butoi gol la 
sfârşitul zilei şi în fiecare dimineaţă sunt luate la întâmplare. 

— O nebunie şi mai mare, zise Arstan la auzul acestor 
cuvinte. Cum poate un om să-şi amintească un nume nou în 
fiecare zi? 

— Cei care nu pot se pierd în timpul pregătirii, alături de 
cei care nu pot să 

alerge ziua întreagă cu tot harnaşamentul, să escaladeze 
un munte în toiul nopţii, să umble pe un pat de cărbuni sau 
să ucidă un prunc. 

La aceasta, gura lui Dany se crispa vizibil. Oare a văzut 
sau e nu doar crud, ci şi orb? Îşi întoarse faţa repede, 
încercând să şi-o ascundă până când auzi traducerea. Abia 
atunci îşi îngădui să întrebe: 

— Ai cui prunci îi ucid? 

— Ca să câştige coiful cu ţepuşă, un Nepătat trebuie să se 
ducă la târgul de sclavi, cu un ban de argint, să găsească un 
nou-născut plângăcios şi să-l omoare sub ochii mamei sale. 
Astfel, suntem siguri că nu le-a mai rămas nici strop de 258 

slăbiciune. 


Îi venea să leşine. £ din cauza căldurii, încercă să-şi 
spună. 

— Luaţi un prunc din braţele mamei sale, îl ucideţi sub 
privirile ei şi plătiţi pentru această durere cu o monedă de 
argint? 

Când sclava termină de tradus, Kraznys mo Nakloz 
izbucni într-un râs zgomotos: 

— Ce proastă mieunată mai e şi asta! Spune-i târfei din 
Westeros că moneda e pentru proprietarul copilului, nu 
pentru mamă. Celor Nepătaţi nu le este îngăduit să fure. Îşi 
lovi biciul de picior. Spune-i că foarte puţini dau greş la 
acest test. Cu câinii le e mai greu, trebuie spus. Dăm fiecărui 
băiat un căţeluş în ziua în care este tăiat. La sfârşitul 
primului an, i se cere să-l sugrume. Cel care nu e în stare 
este omorât şi dat hrană câinilor care supraviețuiesc. E o 
lecţie bună, de neuitat, credem noi. 

Auzind acestea, Arstan Barbă-Albă lovi cu toiagul în 
pavajul de cărămizi. 

Boc, boc, boc. Încet şi măsurat. Boc, boc, boc. Dany îl 
văzu ferindu-şi privirea, de parcă n-ar mai fi suportat să se 
uite la Kraznys. 

— Bunul Stăpân a spus că aceşti eunuci nu pot cădea în 
ispita cărnii sau a banilor, îi spuse Dany fetei, dar dacă 
vreun duşman al meu le-ar oferi /ibertate ca să mă trădeze... 

— L-ar omori pe loc şi i-ar aduce capul duşmanului, 
spune-i asta, răspunse neguţătorul de sclavi. Alţi sclavi ar 
putea să fure sau să adune argint în speranţa de a-şi 
cumpăra libertatea, însă Cei Nepătaţi n-ar primi aşa ceva 
nici dacă micuța iapă le-ar da-o în dar. Nu au nici o viaţă în 
afara datoriei. Sunt oșteni şi atâta tot. 

— De oşteni am eu nevoie, recunoscu Dany. 

— Spune-i că, atunci, e bine că a venit la Asta-por. 
Întreab-o cât de mare e armata pe care vrea s-o cumpere. 

— Câţi Nepătaţi ai de vânzare? 

— Opt mii, complet pregătiţi şi disponibili în momentul de 
faţă. Îi vindem doar în grupuri, trebuie să ştie. Câte o mie 


sau câte o sută. Cândva, am vândut şi câte zece, ca străjeri 
de casă, dar s-a dovedi a fi nesănătos. Zece sunt prea puţini. 

Se amestecă cu alţi sclavi, chiar şi cu oameni liberi, şi 
uită cine şi ce sunt. 

Kraznys aşteptă ca aceste vorbe să fie traduse în Limba 
Comună, apoi continuă: Această regină cerşetoare trebuie să 
înţeleagă că asemenea minunăţii nu sunt ieftine. În Yunkai şi 
Meereen, sclavii luptători pot fi cumpăraţi pe un preţ mai 
mic decât săbiile lor, dar Cei Nepătaţi sunt cei mai buni 
oşteni din întreaga lume şi fiecare reprezintă mulţi ani de 
pregătire. Spune-i că sunt ca oţelul valyrian, îndoit iar şi iar 
şi bătut cu ciocanul ani în şir, până când e mai puternic şi 
mai rezistent decât orice oţel din lume. 

— Cunosc oţelul valyrian, zise Dany. Întrebă-l pe Bunul 
Stăpân dacă Nepătaţii au comandanții lor. 

— Trebuie să-ţi numeşti propriii comandanţi peste ei. Noi 
îi învăţăm să se 259 

supună, nu să gândească. Dacă vrea înţelepciune, atunci 
n-are decât să cumpere scribi. 

— Şi echipamentul lor? 

— Sabia, scutul, sulița, sandalele şi tunica vătuită sunt în 
preţ, răspunse Kraznys. Şi coifurile cu ţepuşe, negreşit. Vor 
purta ce armură vrei, dar va trebui să le-o pui la dispoziţie. 

Lui Dany nu-i mai veneau în minte alte întrebări. Se uită 
la Arstan. 

— Ai trăit mult în lume, Barbă-Albă. Acum, că i-ai văzut, 
ce ai de spus? 

— Eu spun nu, Înălţimea Ta, răspunse bătrânul fără 
şovăire. 

— De ce? întrebă ea. Vorbeşte deschis. Dany credea că 
ştie ce avea să spună, dar voia ca sclava să-l audă, astfel 
încât Kraznys mo Nakloz să poată afla mai tărziu. 

— Regina mea, vorbi Arstan, în Cele Şapte Regate n-au 
existat sclavi de mii de ani. Zeii vechi şi noi deopotrivă 
consideră sclavia un lucru monstruos. Ticălos. 


Dacă vei debarca la Westeros în fruntea unei oştiri de 
sclavi, mulţi oameni de treabă ţi se vor opune doar pentru 
acest motiv. Vei face mult rău cauzei tale şi onoarei Casei 
tale. 

— Dar trebuie să am o armată, spuse Dany. Joffrey 
băieţandrul nu-mi va da Tronul de Fier doar dacă i-l cer 
politicos. 

— Când va veni ziua să ridici stindardele, jumătate din 
Westeros va fi alături de tine, o încredința Barbă-Albă. Încă 
îşi amintesc cu multă dragoste de fratele tău, Rhaegar. 

— Şi de tatăl meu? întrebă Dany. Bătrânul şovăi înainte 
de a răspunde. 

— Regele Aerys n-a fost uitat nici el. A dat regatului mulţi 
ani de pace. 

Înălţimea Ta, n-ai nevoie de sclavi. Magister Illyrio poate 
să te apere până când cresc dragonii şi să trimită mesageri 
de taină peste marea îngustă, în numele tău, să le vestească 
înalţilor lorzi despre cauza ta. 

— Aceiaşi lorzi care l-au abandonat pe tatăl meu în 
mâinile Regicidului şi au plecat genunchiul în faţa lui Robert 
Uzurpatorul? 

— Poate chiar şi cei care au plecat genunchiul tânjesc în 
inima lor după 

întoarcerea dragonilor. 

— Poate, sublinie Dany. Un cuvânt atât de alunecos: 
poate. În orice limbă. Se întoarse din nou către Kraznys mo 
Nakloz şi către fată. Trebuie să chibzuiesc cu grijă. 

Negustorul de sclavi ridică din umeri. 

— Spune-i să chibzuiască repede. Mai am mulţi 
cumpărători. Trei numai zilele trecute. l-am arătat aceiaşi 
Nepătaţi şi unui rege corsar care speră să-i cumpere pe toţi. 

— Regele corsar a vrut doar o sută, slăvite, o auzi Dany 
pe fată spunând. 

Kraznys o lovi cu mânerul biciului. 

— Corsarii sunt cu toţii mincinoşi. Îi va cumpăra pe toţi. 
Spune-i cum am zis, 260 


fată! 

Dany ştia că ar lua mai mult de o sută, dacă ar fi să ia 
vreunul. 

— Aminteşte-i Bunului Stăpân cine sunt. Aminteşte-i că 
sunt Dany Născută 

din Furtună, Mama Dragonilor, cea Nearsă, regina de 
drept a Celor Şapte Regate ale Westerosului. Sângele meu 
este sângele lui Aegon Cuceritorul şi al vechii Valyrii de 
dinaintea lui. 

Dar cuvintele ei nu-l mişcară pe negustorul dolofan şi 
parfumat, nici când fură 

redate în propria-i limbă urâtă. 

— Vechiul Ghis a condus un imperiu pe vremea când 
valyrienii se împerecheau cu oile, mârâi el la biata sclavă 
micuță, iar noi suntem fiii harpiei. 

Ridică din umeri. Îmi răcesc gura de pomană cu femeile. 
De la răsărit sau apus, sunt toate la fel, nu pot lua o decizie 
până când nu sunt gâdilate, măgulite şi îndopate cu 
zaharicale. Ei, bine, dacă asta mi-e soarta, aşa să fie. Spune-i 
târfei că, dacă are nevoie de un ghid în minunatul nostru 
oraş, Kraznys mo Nakloz îi stă 

bucuros la dispoziţie... şi e gata să-i aducă serviciile, dacă 
e mai femeie decât pare. 

— Bunul Stăpân ar fi încântat să-ţi arate Astaporul până 
ce cumpăneşti, Înălţimea Ta, spuse translatoarea. 

— O să-i servesc peltea din creier de câine şi o tocană 
bună din caracatiţă roşie şi căţeluşi nenăscuţi, îşi linse 
buzele. 

— Multe mâncăruri delicioase pot fi gustate aici, zice 
stăpânul. 

— Spune-i cât de frumoase sunt piramidele noaptea, 
mârâi negustorul. Spune-i că am să-i ling mierea de pe piept 
sau am să-i îngădui să lingă mierea de pe pieptul meu, dacă 
preferă. 

— Astaporul e cât se poate de frumos pe înserat, 
Înălţimea Ta, tălmăci sclava. 


Bunii Stăpâni aprind felinare de mătase pe fiecare terasă, 
astfel că toate piramidele strălucesc de lumini colorate. 
Bărci se unduiesc pe Vierme, în sunetul dulce al muzicii, 
oprindu-se pe insulele mici pentru mâncare, vin şi alte 
delicii. 

— Întreab-o dacă vrea să vadă arenele noastre de luptă, 
adăugă Kraznys. 

Arena lui Douwuor are pregătit un spectacol bun pentru 
seara asta. Un urs şi trei băieţei. Unul va fi tăvălit prin miere, 
unul prin sânge şi altul prin peşte putrezit. 

Poate să parieze pe care îl va mânca ursul primul. 

Boc, boc, boc, auzi Dany. Chipul lui Arstan Barbă-Albă era 
neclintit, dar toiagul îi cadenţa mânia. Boc, boc, boc. Dany 
se strădui să zâmbească. 

— Am propriul meu urs pe Bal/erion, îi spuse ea 
tâlmăcitoarei şi s-ar putea să 

mă mănânce el pe mine dacă nu mă întorc la el. 

— Vezi? făcu Kraznys când vorbele fură traduse. Nu 
femeia hotărăşte, ci se îndreaptă către bărbat. Ca 
întotdeauna! 

—  Mulţumeşte-i Bunului Stăpân pentru răbdare şi 
amabilitate, încheie Dany, şi spune-i că mă voi gândi la tot 
ce am aflat aici. Îi întinse braţul lui Arstan Barbă-Albă, s-o 
conducă, traversând piaţa înapoi la lectică. Aggo şi Jhogo îi 
261 

flancară, cu mersul crăcănat pe care îl afişau toţi călăreţii 
atunci când erau obligaţi să descalece şi să calce pe 
pământ, ca orice muritor de rând. 

Dany se urcă încruntată în lectică şi îi făcu semn lui 
Arstan să urce lângă ea. 

Un om atât de bătrân n-ar trebui să meargă pe jos peo 
asemenea căldură. Nu trase draperiile când porniră din loc. 
Cu soarele dogorind atât de puternic peste acest oraş din 
cărămidă roşie, orice adiere răzleaţă era bine-venită, chiar 
dacă venea cu un nor de praf roşu. În plus, trebuie să văd. 


Astaporul era un oraş ciudat, chiar şi pentru ochii uneia 
care rătăcise prin Casa Pulberii şi se scăldase în Pântecele 
Lumii de sub Mama Munţilor. Toate străzile erau făcute din 
aceeaşi cărămidă roşie cu care era pavată piaţa. La fel şi 
piramidele în trepte, gropile de luptă adânci, cu cercurile lor 
de bănci descrescă- 

toare, fântânile sulfuroase şi întunecoasele crame de vin 
şi zidurile străvechi care le înconjurau. Atâtea cărămizi, 
gândi ea, și aşa de vechi şi sfărâmate. Praful lor fin şi roşu 
era pretutindeni, dansând prin şanţuri la fiecare pală de 
vânt. Nu era de mirare că atât de multe femei din Astapor îşi 
acopereau feţele cu voaluri; praful de cărămidă înţepa ochii 
mai rău ca nisipul. 

— Faceţi loc! striga Jhogo, mergând călare în faţa lecticii. 
Faceţi loc pentru Mama Dragonilor! Dar când desfăcu biciul 
cu mâner mare, de argint, pe care i-l dăruise Dany, şi-l făcu 
să pocnească în aer, ea se aplecă şi-l opri. 

— Nu în locul acesta, sânge din sângele meu, spuse ea în 
limba lui. Aceste cărămizi au auzit prea mult sunetul 
biciului. 

Străzile fuseseră aproape pustii de dimineaţă, când 
plecaseră din port, şi nici acum nu păreau mai populate. Un 
elefant trecu legănându-se greoi pe lângă ei, cu o lectică 
împletită pe spate. Un băiat gol, cu pielea cojită, stătea într- 
un şanţ uscat de cărămidă, scobindu-se în nas şi holbându- 
se bosumflat la nişte furnici de pe stradă. Îşi înălţă capul la 
sunetul copitelor şi se uită cu gura căscată la coloana de 
străjeri călare, care trecea la trap într-un nor de praf roşu şi 
râsete sparte. Discurile de aramă cusute pe mantiile lor din 
mătase galbenă sclipeau ca tot atâţia sori, dar tunicile le 
erau din pânză brodată şi, de la brâu în jos, purtau fuste 
plisate din pânză şi sandale. Cu capul gol, fiecare bărbat îşi 
pieptănase, îşi uleiase şi îşi răsucise părul sârmos, negru- 
roşcat, într-o formă fantastică sau alta: coarne, aripi şi săbii, 
până şi mâini întinse, astfel că arătau ca o trupă de demoni 
scăpaţi din al şaptelea iad. Băiatul gol îi privi, ca şi Dany, 


dar în scurt timp toţi se îndepărtară şi el se întoarse la 
furnicile sale, cu degetul vârât adânc în nas. 

Un oraş vechi, oraşul acesta, reflectă Dany, dar nu la fel 
de populat ca în vremurile sale de glorie, nici măcar atât de 
aglomerat ca oraşele Qarth, Pentos şi Lys. 

Lectica se opri brusc la răscruce, ca să permită unui 
convoi de sclavi să-i taie calea, cu pas târşâit, zoriţi de 
pocnetul biciului unui supraveghetor. Aceştia nu erau 
Nepătaţi, după cum observă Dany, ci oameni obişnuiţi, cu 
pielea maronie şi părul negru. Printre ei erau şi femei, dar 
nici un copil. Cu toţii erau dezbrăcaţi. 

262 

Doi astapori veneau în urma lor, călare pe măgari albi: un 
bărbat într-un tokar din mătase roşie şi o femeie acoperită 
de voaluri, înveşmântată în pânză albastră, transparentă, 
decorată cu solzi de lapislazuli. În păru-i negru-roşcat purta 
un pieptene de fildeş. Bărbatul râdea, şoptindu-i la ureche, 
fără să se sinchisească de Dany mai mult decât de sclavii lui 
sau de supraveghetorul cu biciul său cu cinci curele, un 
Dothraki îndesat, butucănos, care avea harpia şi lanţurile 
tatuate cu fală 

pe pieptu-i musculos. 

— Din cărămizi şi din sânge e zidit Astaporul, murmură 
Barbă-Albă lângă ea, din cărămizi şi sânge sunt oamenii lui. 

— Ce-i asta? întrebă Dany curioasă. 

— Un vechi cântec pe care l-am învăţat de la un maester 
pe când eram copil. 

N-am ştiut niciodată cât de adevărat este. Cărămizile 
Astaporului sunt roşii de sângele sclavilor care le-au făcut. 

— Pot foarte bine să cred asta, spuse Dany. 

— Atunci părăseşte acest loc înainte ca inima să ţi se 
transforme în cărămidă şi ea. Pleacă chiar în noaptea asta, 
cu fluxul de seară. 

Aş vrea să pot, gândi Dany. 

— Când voi părăsi Astaporul, trebuie să plec cu o armată, 
aşa spune Ser Jorah. 


— Ser Jorah a fost şi el stăpân de sclavi, Înălţimea Ta, îi 
reaminti bătrânul. În Pentos, Myr şi Tyrosh sunt mercenari pe 
care-i poţi tocmi. Un om care ucide pentru bani nu are 
onoare, dar cel puţin ei nu sunt sclavi. Găseşte-ţi oastea 
acolo, te implor. 

— Fratele meu a fost la Myr, la Pentos, la Braavos, 
aproape în toate Oraşele Libere. Magisterii şi arhonţii i-au 
servit vin şi promisiuni. Un om nu poate să 

mănânce toată viaţa din blidul cerşetorului şi să rămână 
om. Mi-am luat porţia în Qarth, mi-a fost de ajuns. Nu vreau 
să merg la Pentos cu blidul în mână. 

— Mai bine să mergi cerşetor decât stăpân de sclavi, 
spuse Arstan. 

— Vorbeşte unul care n-a fost nici una, nici alta. Nările lui 
Dany fremătau. Ştii cum e să fii vândut, cavalere? Eu ştiu. 
Fratele meu m-a vândut lui Khal Drogo pentru promisiunea 
unei coroane de aur. Ei, bine, Drogo l-a încoronat cu aur, deşi 
nu aşa cum îşi dorise, iar eu... soarele meu m-a făcut regină, 
dar dacă el ar fi fost alt om, poate că lucrurile ar fi stat cu 
totul altfel. Crezi c-am uitat cum e să-ţi fie frică? 

Barbă-Albă îşi plecă fruntea. 

— Înălţimea Ta, n-am vrut să te jignesc. 

— Doar minciunile mă jignesc, niciodată un sfat cinstit. 
Dany mângâie mâna pătată a bătrânului, ca să-l liniştească. 
Am o fire de dragon, atâta tot. Nu trebuie să te laşi 
înspăimântat de asta. 

— Voi încerca să nu uit. Barbă-Albă zâmbi. 

Are un chip de om bun şi o mare putere, gândi Dany. Nu 
putea înţelege de ce Ser Jorah era atât de bănuitor faţă de 
el. Se poate oare să fie gelos că am găsit un 263 

alt bărbat cu care să vorbesc? Fără să vrea, gândurile îi 
zburară la noaptea aceea de pe Ba/erion, când cavalerul 
exilului o sărutase. N-ar fi trebuit să facă asta niciodată. Are 
de trei ori vârsta mea şi e de obârşie prea joasă pentru 
mine, iar eu nu i-am îngăduit. Avusese grijă să nu fie 


niciodată singură cu Ser Jorah, ţinându-şi slujnicele aproape, 
pe corabie, şi, uneori, călăreţii de sânge. Vrea să mă 

sărute din nou, citesc în ochii lui. 

Dany nu putea să descrie în cuvinte ce anume voia, dar 
sărutul lui Jorah deşteptase ceva în ea, ceva ce adormise de 
la moartea lui Khal Drogo. Culcată în cabina ei strâmtă, se 
pomenea întrebându-se cum ar fi ca lângă ea, în locul 
slujnicei sale, să se înghesuie un bărbat, iar gândul o 
stârnea mai mult decât ar fi trebuit. Uneori, închidea ochii şi 
visa la el, dar nu visa niciodată la Jorah Mormont; iubitul ei 
era mult mai tânăr şi mai atrăgător, deşi chipul lui rămânea 
o umbră mişcătoare. 

Odată, atât de tulburată încât nu putea dormi, şi-a furişat 
o mână între picioare şi a icnit când a simţit cât de udă era. 
Fără să îndrăznească să respire, şi-a mişcat degetele înainte 
şi înapoi, încet, ca să n-o trezească pe Irri care dormea lângă 
ea, până când a găsit un punct dulce şi a zăbovit acolo, 
atingându-se încet, sfioasă, la început, apoi mai repede. 
Totuşi, uşurarea pe care o căuta părea că se îndepărtează, 
până când dragonii începură să se agite, unul ţipă din 
cealaltă parte a cabinei, iar Irri se trezi şi văzu ce face. 

Dany ştia că avea faţa îmbujorată, dar în întuneric, Irri 
nu-şi putea da seama, cu siguranţă. Fără să scoată o vorbă, 
slujnica i-a pus o mână pe piept, apoi s-a aplecat, luând un 
sfârc în gură. Cealaltă mână a coborât peste curbura moale a 
pântecelui, prin colina de păr fin, argintiu-auriu, şi s-a pus în 
mişcare între coapsele lui Dany. N-a durat mai mult de 
câteva clipe până când picioarele i s-au îndoit, pieptul i s-a 
ridicat şi întreg trupul i-a fost cuprins de un fior. Atunci a 
ţipat. Sau poate a fost Drogon. Irri n-a scos nici o vorbă, doar 
s-a răsucit şi s-a culcat la loc în clipa când s-a isprăvit. 

În ziua următoare, totul i s-a părut un vis. Şi ce legătură 
avea Ser Jorah cu asta, dacă exista vreo legătură? Pe Drogo 
ÎI doresc, soarele meu, îşi reaminti Dany. Nu pe Irri, nu pe 
Ser Jorah, doar pe Drogo. Dar Drogo era mort. Crezuse că 
aceste simţăminte muriseră odată cu el acolo, în pustiul 


roşu, dar un singur sărut perfid le readusese cumva la viaţă. 
N-ar fi trebuit să mă sărute. A mers prea departe, iar eu i- 
am îngăduit. Nu trebuie să se mai întâmple. Îşi încleşta gura 
cu înverşunare, scutură din cap şi clopoţelul din cosiţe 
scoase un clinchet uşor. 

În apropierea golfului, oraşul se înfăţişa mai frumos. 
Piramidele mari de cărămidă mărgineau ţărmul, cea mai 
mare fiind înaltă de o sută treizeci de metri. 

Tot soiul de pomi, flori şi viță-de-vie creşteau pe terasele 
lor largi, iar vântul ce se învolbura în preajma lor avea un 
miros proaspăt şi parfumat. O altă harpie gigantică se înălța 
deasupra porţii, de data aceasta din lut ars roşu, gata să se 
facă 

fărâme, doar cu un ciot rămas în loc de coada-i de 
scorpion. Lanţul pe care îl ţinea 264 

în ghearele-i de lut era dintr-un fier vechi, mâncat de 
rugină. Dar jos, lângă apă, era mai răcoare. Clipocitul 
valurilor ce se loveau de pilonii putreziţi era un sunet ciudat 
de liniştitor. 

Aggo o ajută pe Dany să coboare din lectică. Belwas cel 
Voinic era aşezat pe un pilon masiv, mâncând o pulpă 
rumenită. 

— Câine, spuse el vesel când o zări pe Dany. Câine bun 
din Astapor, mică 

regină. Mănânci? I-o întinse cu un zâmbet unsuros. 

— Eşti amabil, Belwas, dar nu. Dany mâncase carne de 
câine în alte locuri, cu alte ocazii, dar acum nu se putea 
gândi decât la Cei Nepătaţi şi la afurisiţii lor de căţeluşi. 
Trecu grăbită pe lângă imensul eunuc, urcând pe puntea 
Balerionului. 

Ser jJorah Mormont o aştepta. 

— Înălţimea Ta, spuse el, înclinându-şi capul. Negustorii 
de sclavi au venit şi au plecat. Trei la număr, cu o duzină de 
tălmaci şi tot atâţia sclavi să-i slugărească. Au scotocit toate 
calele, palmă cu palmă, şi au luat aminte la tot ce avem. O 
conduse spre pupa. Câţi oameni au de vânzare? 


— Nici unul. Oare pe Mormont era furioasă sau pe acest 
oraş, cu căldura lui apăsătoare, duhorile, sudoarea şi 
cărămizile sfărâmate? Vând eunuci, nu oameni. 

Eunuci din cărămidă, ca tot Astaporul. Să cumpăr opt mii 
de eunuci de cărămidă, cu ochi morţi care nu se mişcă 
niciodată, care ucid prunci de ţâţă de dragul unui coif cu 
țepuşă şi care-şi sugrumă propriii câini? Nici măcar nu au 
nume. Aşa că 

nu-i numi oameni, ser. 

— Khaleesi, spuse el, luat pe nepregătite de furia ei, Cei 
Nepătaţi sunt aleşi de mici copii şi pregătiţi... 

— Am auzit tot ce mă interesează despre pregătirea lor. 
Dany simţea cum lacrimile îi ţâăşnesc din ochi, neaşteptate, 
nedorite. Mâna îi zbură în sus şi îl pocni cu putere pe Ser 
Jorah peste faţă. Avea de ales, ori să facă asta, ori să plângă. 

Mormont îşi atinse obrazul pălmuit. 

— Dacă am supărat-o pe regina mea... 

— Da, m-ai supărat. M-ai supărat mult, ser. Dacă ai fi 
cavalerul meu devotat, nu m-ai fi adus niciodată în mocirla 
asta dezgustătoare. Dacă ai fi cavalerul meu devotat, nu m- 
ai fi sărutat niciodată sau nu te-ai fi uitat la sânii mei aşa 
cum ai făcut-o, sau... 

— Cum porunceşte Înălţimea Ta. Îi voi spune Căpitanului 
Groleo să se pregătească de plecare la fluxul de seară, către 
o mocirlă mai puţin dezgustătoare. 

— Nu, spuse Dany. Groleo îi privea de pe teugă şi 
echipajul său privea şi el. 

Barbă-Albă, călăreţii ei de sânge, Jhiqui, cu toţii se 
opriseră din ceea ce făceau, la sunetul palmei. Vreau să plec 
acum, nu la flux. Vreau să plec repede şi departe şi să nu 
mai privesc niciodată înapoi. Dar nu pot, nu-i aşa? Sunt opt 
mii de eunuci din cărămidă de vânzare şi trebuie să găsesc o 
cale să-i cumpăr. Şi cu acestea îl părăsi şi cobori sub punte. 

Dincolo de uşa sculptată în lemn a cabinei căpitanului, 
dragonii erau agitaţi. 

265 


Drogon îşi înălţă capul şi ţipă, suflând un fum palid pe 
nări, iar Viserion se apropie fâlfâind de ea şi încercă să i se 
caţere pe umăr, aşa cum făcea când era mai mic. 

— Nu, zise Dany, încercând să-l alunge cu blândeţe. 
Acum eşti prea mare pentru asta, dragule. Dar dragonul îşi 
încolăci coada albă şi aurie în jurul unui braţ 

şi îşi înfipse ghearele negre în mânecă, ţinându-se strâns. 
Neajutorată, Dany se prăbuşi în scaunul mare de piele al lui 
Groleo, chicotind. 

— Au fost nestăpâniţi cât timp ai fost plecată, Kha/ees;, îi 
spuse Irri. Viserion a smuls cu ghearele aşchii din uşă, vezi? 
lar Drogon a dat să fugă când un stăpân de sclavi a venit să- 
i vadă. Când l-am înhăţat de coadă ca să-l opresc, s-a întors 
şi m-a muşcat. Îi arătă lui Dany urmele de dinţi de pe mână. 

— A încercat vreunul să se elibereze pâărjolind în calea 
lui? Acesta era lucrul care o îngrozea pe Dany cel mai mult. 

— Nu, Khaleesi. Drogon a scos foc pe nări, dar în aer. 
Stăpânii de sclavi s-au temut să se apropie de el. 

Dany sărută mâna lui Irri acolo unde o mugşcase Drogon. 

— Îmi pare rău că te-a rănit. Dragonii nu sunt făcuţi să fie 
închişi într-o cabină 

mică de corabie. 

— Dragonii sunt asemeni cailor în privinţa asta, zise lrri. 
Şi asemeni călăreţilor. Caii ţipă sub punte, Kha/eesi, şi lovesc 
cu picioarele pereţii de lemn. 

l-am auzit. lar Jhiqui spune că femeile bătrâne şi micuţii 
ţipă şi ei, când nu eşti aici. Nu le place căruţa asta pe apă. 
Nu le place marea neagră şi sărată. 

— Ştiu, răspunse Dany. Chiar ştiu, ştiu. 

— Khaleesi a mea e tristă? 

— Da, recunoscu Dany. 7ristă şi pierdută. 

— Vrea Khaleesi să-i ofer plăcere? Dany se îndepărtă de 
ea. 

— Nu, Irri, nu trebuie să faci asta. Ceea ce s-a întâmplat 
în noaptea aceea, când te-ai trezit... Nu eşti o sclavă pentru 
plăceri, te-am eliberat, ai uitat? Tu... 


— Sunt slujnica Mamei Dragonilor, spuse fata. E o mare 
onoare să-i ofer plăcere reginei mele. 

— Nu vreau asta, insistă Dany. Nu vreau. Se întoarse 
brusc cu spatele. 

Lasă-mă acum, vreau să fiu singură. Să mă gândesc. 

Amurgul începuse să coboare peste apele Golfului 
Sclavilor înainte ca Dany să 

se întoarcă pe punte. Stătea lângă parapet şi privea 
Astaporul. De aici, arată 

aproape frumos, gândi ea. Sus, stelele începeau să răsară 
şi odată cu ele, felinarele de mătase de jos, întocmai cum 
promisese tălmăcitoarea lui Kraznys. Piramidele de cărămidă 
scânteiau de lumini. Dar e atât de intuneric mai jos, pe 
străzi, în pieţe şi in arenele de luptă. lar cel mai întuneric e 
în cazărmi, unde vreun băieţel hrăneşte cu resturi de 
mâncare cățeluşul pe care i l-au dat când i-au luat bărbăția. 

Auzi un pas uşor în spatele ei. 

266 

— Khaleesi. Vocea lui. Pot să-ţi vorbesc deschis? 

Dany nu se întoarse. Nu suporta să se uite la el chiar 
acum. Dacă ar face-o, s-ar putea să-l pălmuiască din nou. 
Sau să plângă. Sau să-l sărute. Şi să nu ştie niciodată ce e 
bine, ce e rău şi cee nebunie. 

— Spune ce vrei, ser. 

— Când Aegon Dragonul a păşit pe ţărmul Westerosului, 
regii din Vale, din Rock şi Reach n-au alergat să-i înmâneze 
coroanele lor. Dacă ai de gând să stai pe Tronul lui de Fier, 
trebuie să-l câştigi, aşa cum a făcut-o el, cu oţel şi cu focul 
dragonilor. Şi asta înseamnă să-ţi mânjeşti mâinile cu sânge 
înainte ca treaba să 

fie terminată. 

Sânge şi foc, gândi Dany. Cuvintele Casei Targaryen. Le 
ştia de o viaţă. 

— Sângele vrăjmaşilor mei am să-l vărs bucuroasă. 
Sângele celor nevinovaţi - 


e altă poveste. Opt mii de Nepătaţi îmi pot oferi. Opt mii 
de prunci morţi. Opt mii de câini sugrumaţi. 

— Înălţimea Ta, spuse Jorah Mormont, am văzut 
Debarcaderul Regelui după 

Jaf. Au fost măcelăriți şi prunci în ziua aceea şi bătrâni şi 
copii la joacă. Au fost siluite mai multe femei decât poţi 
număra. Există o fiară nemiloasă în fiecare bărbat, iar când îi 
dai acelui bărbat o sabie sau o suliță şi-l trimiţi la război, 
fiara se deşteaptă. Nu e nevoie decât de mirosul sângelui ca 
s-o trezească. Cu toate acestea, n-am auzit ca vreun Nepătat 
să siluiască sau să treacă vreun oraş prin sabie, nici măcar 
să jefuiască - doar la comanda precisă a celor care-i conduc. 

Poate că sunt cărămizi, aşa cum spui, dar dacă îi cumperi, 
singurii câini pe care îi vor ucide de acum înainte sunt cei pe 
care-i vrei tu morți. lar tu ai câţiva câini pe care-i vrei morţi, 
după câte-mi amintesc. 

Câinii Uzurpatorului. 

— Da. Dany ramase cu privirea pierdută la luminile 
delicat colorate, lăsânduse mângâiată de briza sărată şi 
răcoroasă. Vorbeşti despre prădarea oraşelor. 

Răspunde-mi la o întrebare, ser: de ce Dothrakii nu au 
prădat niciodată acest oraş? 

Arătă cu mâna: Uite-te la ziduri. Poţi vedea unde au 
început să se sfărâme. Acolo şi acolo. Vezi vreun străjer pe 
turnurile astea? Eu nu. Se ascund, ser? l-am văzut astăzi pe 
aceşti fii ai harpiei, toţi războinicii lor mândri, de viţă nobilă. 
Erau îmbrăcaţi în fuste de pânză şi cel mai fioros lucru la ei 
era părul. Chiar şi un Khal/asaar modest ar putea să 
zdrobească acest Astapor ca pe o nucă şi să arunce miezul 
putred dinăuntru. Aşadar, spune-mi, de ce nu stă acea 
harpie urâtă lângă 

calea zeilor din Vaes Dothraki, printre alţi zei furaţi? 

— Ai un ochi de dragon, Kha/eesi, e limpede. 

— Voiam un răspuns, nu un compliment. 

— Există două motive. Bravii apărători ai Astaporului sunt 
praf în ochi, e adevărat. Nume vechi şi pungi grase, care se 


îmbracă precum nişte flagelatori Ghiscari, ca să pretindă că 
încă stăpânesc un vast imperiu. Fiecare dintre ei este un 
înalt ofiţer. În zilele de sărbătoare fac demonstraţii de luptă 
în arene ca să arate 267 

ce comandanţi străluciți sunt ei, dar eunucii sunt cei care 
mor. În acelaşi timp, orice duşman care ar vrea să atace 
Astaporul ştie că va trebui să-i înfrunte pe Cei Nepătaţi. 
Stăpânii de sclavi vor aduna toată garnizoana în apărarea 
oraşului. 

Dothrakii n-au mai pornit împotriva Celor Nepătaţi de 
când şi-au lăsat cosiţele la porţile Qohorului. 

— ŞI al doilea motiv? vru să ştie Dany. 

— Cine ar ataca Astaporul? întrebă Ser Jorah. Cei din 
Meereen şi Yunkai le sunt rivali, dar nu duşmani. Apocalipsa 
a distrus Valyria, cei din ţinuturile de est sunt cu toţii 
Ghiscari, iar dincolo de munţi se află Lhazarul. Oamenii Miei, 
aşa cum le spuneţi voi, Dothrakii, un popor nespus de 
paşnic. 

— Da, fu ea de acord, dar la nord de oraşele sclavilor se 
află marea Dothraki şi două duzini de Khali puternici cărora 
nu le place nimic mai mult decât să jefuiască 

oraşele şi să le ducă oamenii în sclavie. 

— Să-i ducă unde? La ce sunt de folos sclavii, după ce le- 
ai ucis stăpânii? 

Valyria nu mai există, Qarthul se află dincolo de pustiul 
roşu, iar Cele Nouă 

Oraşe Libere sunt la mii de leghe depărtare către vest. ŞI 
poţi fi sigură că fiii harpiei se arată generoşi cu fiecare kha!/ 
care trece, întocmai cum fac magisterii în Pentos, în Norvos 
şi în Myr? Ei ştiu că, dacă îi ospătează pe lorzii călăreţi şi le 
fac daruri, vor pleca în curând mai departe. E mai ieftin 
decât să lupte şi mult mai sigur. 

Mai ieftin decăt să lupți, gândi Dany. Da, s-ar putea să fie. 
Numai de-ar putea fi la fel de uşor şi pentru ea. Cât de 
plăcut ar fi să meargă la Debarcaderul Regelui, cu dragonii 


ei, şi să-i plătească băieţandrului Joffrey un cufăr cu aur, ca 
să-l facă să plece! 

— Khaleesi? o îndemnă Ser Jorah, după o lungă tăcere. îi 
atinse uşor cotul. 

Dany se scutură, dându-i mâna la o parte. 

— Viserys ar fi cumpărat Nepătaţi de toţi banii pe care i- 
ar fi avut. Dar cândva mi-ai spus că eu semăn cu Rhaegar... 

— Îmi amintesc, Daenerys. 

— Înălțimea Ta, îl corectă ea. Prinţul Rhaegar a condus în 
luptă oameni liberi, nu sclavi. Barbă-Albă spunea că şi-a 
ridicat el însuşi scutierii în rang de cavaler, şi pe mulţi alţii. 

— Nu exista onoare mai mare decât să-ţi primeşti titlul de 
cavaler de la Prinţul Pietrei Dragonului. 

— Spune-mi, atunci, când atingea un om pe umăr cu 
sabia lui, ce spunea? 

Du-te şi ucide-i pe cei slabi? Sau du-te şi apără-i? La 
Trident, acei bărbaţi viteji de care vorbea Viserys, care au 
murit sub flamurile noastre cu însemnul dragonilor, şi-au dat 
viaţa pentru că credeau în cauza lui Rhaegar sau fiindcă au 
fost cumpăraţi cu bani? Dany se întoarse către Mormont, îşi 
încrucişa braţele şi aşteptă un răspuns. 

— Regina mea, rosti rar voinicul, tot ce spui este 
adevărat. Dar Rhaegar a 268 

pierdut Tridentul. A pierdut bătălia, a pierdut războiul, şi- 
a pierdut regatul şi şi-a pierdut viaţa. Sângele lui a curs în 
vârtejuri pe râu în jos, împreună cu rubinele platoşei sale, iar 
Robert Uzurpatorul a trecut peste cadavrul lui, furând Tronul 
de Fier. Rhaegar a luptat vitejeşte, Rhaegar a luptat cu 
nobleţe, Rhaegar a luptat cu onoare. Şi Rhaegar a murit. 


BRAN 


Nici un drum nu străbătea văile întortocheate ale 
munţilor, prin locurile pe unde îşi purtau paşii acum. Între 
piscurile cenuşii de piatră se întindeau lacuri albastre, 
liniştite, lungi, adânci şi înguste, şi nesfârşita întunecime 
verde a pădurilor de pin. Arămiul şi auriul frunzelor de 
toamnă deveni o prezenţă mai rară 

după ce părăsiră pădurea lupilor, pentru a urca printre 
bătrânele dealuri de cremene şi dispărură când acele dealuri 
se preschimbară în munţi. Deasupra lor se înălţau acum 
seguoia uriaşi, molizi şi brazi şi pini, într-o nesfârşită 
abundență. 

Lăstărişul creştea rar în umbra lor, iar pădurea era 
aşternută cu un covor de ace verzi, întunecate. 

Când se rătăceau, aşa cum se întâmplase o dată sau de 
două ori, nu trebuia decât să aştepte o noapte rece şi 
senină, netulburată de nori, şi să caute pe cer Dragonul de 
Gheaţă. Steaua albastră din ochiul dragonului arăta calea 
spre nord, după cum le spusese cândva Osha. Gândindu-se 
la Osha, Bran se întreba unde era. 

Şi-o imagina la adăpost, la Portul Alb, cu Rickon şi Câinele 
Lăţos, mâncând ţipari şi peşte şi plăcintă fierbinte de crab, 
cu grăsanul Lord Manderly. Sau poate că se încălzeau la 
Ultima Vatră, în faţa focurilor Mareluijon. 

Dar viaţa lui Bran devenise un şir nesfârşit de zile 
rebegite, în spatele lui Hodor, călătorind în sus şi-n jos, în 
coşul său. 

— Sus şi jos, ofta uneori Meera, în timp ce mergeau, apoi 
în jos şi-n sus. Apoi iarăşi sus şi iarăşi jos. Urăsc munţii ăştia 
afurisiţi ai tăi, Prinţule Bran. 

— leri spuneai că-i iubeşti. 

— O, da. Nobilul meu tată mi-a povestit despre munţii 
ăştia, dar nu i-am văzut niciodată până acum. Îi iubesc mai 


mult decât pot spune. 

Bran se strâmbă la ea. 

— Dar tocmai ai spus că-i urăşti. 

— De ce nu se poate amândouă? 

Meera ridică mâna să-l ciupească de nas. 

— Pentru că sunt două lucruri diferite, insistă el. Ca ziua 
şi noaptea, ca gheaţa şi focul. 

— Dacă gheaţa poate să ardă, spuse Jojen cu glasul lui 
solemn, atunci iubirea şi ura se pot însoţi. Munte sau 
mlaştină, n-are importanţă. Pământul e unul. 

— Unul, fu de acord sora lui, dar tare încreţit. Văile adânci 
le făceau rareori 269 

favoarea de a duce spre nord sau spre sud, astfel că se 
pomeneau adesea străbă- 

tând kilometri întregi în direcţia greşită şi erau nevoiţi să 
facă uneori cale întoarsă. 

— Dacă am fi apucat-o pe drumul regelui, acum poate am 
fi fost la Zid, le reamintea Bran fraţilor Reed. Voia să 
găsească cioara cu trei ochi, ca să înveţe să 

zboare. De zeci de ori spunea, până când Meera începea 
să-l sâcâie, îngânându.-l. 

Dacă am fi apucat-o pe drumul regelui, nici nu ne-ar mai 
fi fost atât de foame, dădea el să spună atunci. 

Jos, printre dealuri, nu duseseră lipsă de mâncare. Meera 
era o vânătoare iscusită şi se pricepea încă şi mai bine la 
prinsul peştilor din păraie cu harponul ei pentru broaşte. Lui 
Bran îi plăcea s-o privească, admirându-i iuţeala, felul cum 
vâra harponul în apă şi-l scotea cu un păstrăv argintiu 
zvârcolindu-se în vârf. Şi mai era şi Vară care vâna pentru ei. 
Lupul străvechi dispărea aproape în fiecare noapte, la apusul 
soarelui, dar se întorcea întotdeauna înainte de primii zori, 
cel mai adesea cu ceva în gură, o veveriţă sau un iepure. 

Dar aici, printre munţi, pâraiele erau mai mici şi mai 
îngheţate şi vânatul mai puţin. Meera vâna şi pescuia când 
putea, dar era mai greu, iar în unele nopţi nici chiar Vară nu 


găsea nici o pradă. Adesea se duceau la culcare cu burţile 
goale. 

Dar Jojen rămânea neclintit în hotărârea lui de a se ţine 
departe de drum. 

— Când dai de drumuri, dai de drumeţi, spunea în stilul 
lui caracteristic, iar drumeţii au ochi să vadă şi guri să 
răspândească poveşti despre băiatul schilod, uriaşul său şi 
lupul care îi însoţeşte. 

Jojen era mai încăpățânat ca nimeni altul, aşa că înaintau 
greu prin ţinutul sălbatic şi în fiecare zi urcau puţin mai mult 
şi erau puţin mai aproape de nord. 

În unele zile ploua, în altele bătea vântul şi, o dată, i-a 
prins o vijelie însoţită 

de lapoviţă, atât de puternică încât până şi Hodor a 
zbierat, cuprins de disperare. 

În zilele senine, li se părea adesea că sunt singurele fiinţe 
de pe lume. 

— Nimeni nu locuieşte aici? a întrebat o dată Meera Reed, 
în timp ce-şi croiau drum în jurul unei ridicături de granit, 
mare cât Winterfellul. 

— Sunt oameni, îi răspunse Bran. Umberii se află în mare 
parte la est de drumul regelui, dar vara îşi duc oile la păscut 
pe pajiştile înalte. Clanul Wull, la vest de munţi, de-a lungul 
golfului de Gheaţă, clanul Harclay în spatele nostru, printre 
dealuri, Liddle şi Norrey şi chiar câţiva din clanul Flint aici, 
sus, în cele mai înalte locuri. Străbunica lui din partea 
tatălui fusese din clanul Flint care trăia în munţi. Bătrâna 
Nan spunea că sângele ei îl făcea pe Bran, înainte să cadă, 
atât de înnebunit după căţărat. Dar ea murise cu ani şi ani 
înainte ca el să se nască, chiar înainte să se nască tatăl său. 

— Wull? făcu Meera. Jojen, n-a fost un Wull cu tata, în 
timpul războiului? 

— Theo Wull. Jojen răsufla greu, obosit de urcuş. Căldări, 
aşa îi spuneau. 

— Ala e blazonul lor, spuse Bran, trei căldări maro pe 
fond albastru, cu o margine din carouri albe şi gri. Lordul 


Wull a venit o dată la Winterfell, să-şi declare loialitatea şi să 
discute cu tata, şi avea căldările pe scut. Dar nu e un lord 
270 

adevărat. De fapt, este, dar i se spune Wu/lul, şi mai sunt 
clanurile Knott şi Norey şi Liddle. La Winterfell, le spuneam 
lorzi, dar oamenii lor nu le spun aşa. 

Jojen Reed se opri să-şi tragă sufletul. 

— Crezi că aceşti oameni ai munţilor ştiu că suntem aici? 

— Ştiu. Bran îi văzuse urmărindu-i, nu cu ochii lui, ci cu 
ochii mai ageri ai lui Vară, cărora nu le scăpa aproape nimic. 
Nu ne vor deranja, atât timp cât nu încercăm s-o ştergem cu 
caprele şi cu caii lor. 

Şi aşa a şi fost. O singură dată s-au întâlnit cu câţiva 
oameni ai muntelui, când o ploaie rece ca gheaţa a izbucnit 
pe neaşteptate, trimiţându-i în căutarea unui adăpost. Vară 
le găsi locul, adulmecând o peşteră mică, în spatele 
crengilor gri-verzui ale unui sequoia înalt, dar când Hodor 
intră, aplecându-se, pe sub ieşitura de piatră, Bran zări 
strălucirea portocalie a unui foc, undeva mai departe şi îşi 
dădu seama că nu erau singuri. 

— Haideţi înăuntru şi încălziţi-vă, strigă un glas de 
bărbat. E destulă piatră 

deasupra capetelor noastre ca să ne apere pe toţi de 
ploaie. 

Le oferi plăcinte de ovăz şi sângerete şi o înghiţitură de 
bere dintr-o ploscă de piele pe care o avea la el, dar nu-şi 
spuse numele şi nici nu-i întrebă cum îi cheamă. Bran socoti 
că e un Liddle. Catarama cu care era prinsă mantia lui din 
blană de veveriţă era din aur şi bronz şi avea forma unui con 
de pin, iar clanul Liddle avea conuri pe partea albă a 
scuturilor jumătate verzi, jumătate albe. 

— E departe Zidul? îl întrebă Bran, în timp ce aşteptau ca 
ploaia să se oprească. 

— Nu mai departe decât zboară corbul, răspunse bărbatul 
din clanul Liddle, dacă asta era. Dar departe pentru cei ce 
nu au aripi. 


Bran începu să spună: 

— Sunt sigur că acum am fi acolo, dacă... 

— ... am fi luat-o pe drumul regelui, îl completă Meera. 

Bărbatul scoase un cuţit şi începu să cioplească un băț. 

— Pe când la Winterfell se afla un Stark, o fecioară putea 
să umble pe drumul regelui în rochie de gală şi să rămână 
neatinsă, iar drumeţii puteau găsi un foc, pâine şi sare la 
multe hanuri şi cetăţi. Dar nopţile sunt mai reci acum şi uşile 
sunt închise. În pădurea lupilor sunt calmari aurii şi pe 
drumul regelui umblă oameni jupuiţi, căutând străini. 

Fraţii Reed schimbară o privire. 

— Oamenii jupuiţi? întrebă Jojen. 

— Băieţii Bastardului, da. Era mort, dar acum nu mai e. ŞI 
plăteşte bani frumoşi de argint pentru blănuri de lup, se 
zice, şi poate de aur, pentru o vorbă despre un alt mort 
umblător. Se uită la Bran când spuse asta, şi la Vară, care 
stătea întins lângă el. Cât despre Zid, continuă omul, nu e 
un loc unde m-aş duce. 

Bătrânul Urs a dus Rondul în pădurile bântuite şi nu s-au 
mai întors decât corbii lui, fără să aducă nici un mesaj. Aripi 
negre, cuvinte întunecate, spunea mama, 271 

dar când păsările zboară fără o vorbă, asta mi se pare şi 
mai întunecat. Scormoni cu băţul în foc. Era altfel pe când la 
Winterfell era un Stark. Dar bătrânul lup a murit, iar lupul 
tânăr a plecat la sud, să joace jocul de-a tronurile, şi nu ne-a 
lăsat decât năluci. 

— Lupii vor veni din nou, spuse Jojen solemn. 

— Şi de unde ştii tu, băiete? 

— Am visat. 

— În unele nopţi o visez pe mama pe care am îngropat-o 
acum nouă ani, zise bărbatul, dar când mă trezesc, nu se 
întoarce la noi. 

— Există vise şi vise, lordul meu. 

— Hodor, zise Hodor. 

Petrecură noaptea aceea împreună, căci ploaia nu se opri 
până după ce se întunecase de mult şi numai Vară părea 


dornic să părăsească peştera. Când din foc nu mai rămase 
decât jăraticul, Bran îl lăsă să plece. Lupul străvechi nu 
simţea umezeala la fel ca oamenii, iar noaptea îl chema. 
Lumina lunii zugrăvea pădurile ude în nuanţe de argintiu şi 
transforma în alb cenuşiul piscurilor. Bufniţele ţipau prin 
întuneric şi zburau în tăcere printre pini, în timp ce capre 
alburii umblau pe coamele munţilor. Bran închise ochii şi se 
lăsă pradă visului de lup, mirosurilor şi sunetelor nopţii 
adânci. 

Când se treziră, în dimineaţa următoare, focul era stins şi 
bărbatul Liddle dispăruse, dar le lăsase o bucată se 
sângerete şi o duzină de plăcinte de ovăz, învelite cu grijă 
într-o pânză verde cu alb. Unele dintre plăcinte erau 
umplute cu seminţe de pin, altele cu mure. Bran mancă una 
din fiecare şi tot nu ştia care îi place mai mult. Într-o bună zi, 
la Winterfell va stăpâni iarăşi Casa Stark şi atunci va trimite 
după clanul Liddle şi le va plăti însutit pentru fiecare 
sămânță de pin şi pentru fiecare mură. 

Drumul pe care îl urmau era ceva mai uşor în ziua aceea 
şi, către prânz, soarele străpunse norii. Bran stătea în coşul 
lui din spatele lui Hodor şi se simţea aproape mulţumit. O 
dată aţipi, adormit de legănatul domol al mersului uriaşului 
grăjdar şi de sunetul zumzăit pe care îl scotea uneori în timp 
ce mergea. Meera îl trezi cu o atingere uşoară pe braţ. 

— Priveşte, zise ea, arătând către cer cu harponul ei 
pentru broaşte, un vultur. 

Bran îşi înălţă capul şi îl văzu, cu aripile-i cenuşii 
desfăcute, neclintite, ca şi cum ar pluti pe vânt. Îl urmări cu 
privirea în timp ce se înălța, în cercuri, întrebându-se cum ar 
fi să se avânte şi el prin lume atât de uşor. Chiar mai bine 
decât să te cațeri. Încercă să ajungă până la vultur, să lase 
în urmă trupul schilod şi să se ridice la cer, alături de el, aşa 
cum i se alătura lui Vară. Cei; ce au viziunea verde o pot 
face. Ar trebui să pot şi eu. Încercă şi iar încercă, până când 
vulturul se pierdu în ceața aurie a după-amiezii. 

— A dispărut, zise el dezamăgit. 


— Vom vedea alţii, spuse Meera. Trăiesc acolo, sus. 

272 

— Bănuiesc. 

— Hodor, spuse Hodor. 

— Hodor, îl aprobă Bran. 

Jojen lovi cu piciorul un con de pin. 

— Cred că lui Hodor îl place când îi spui numele. 

— Hodor nu e numele lui adevărat, explică Bran. E doar 
un cuvânt pe care-l spune. Numele lui adevărat este Walder, 
aşa mi-a spus Bătrâna Nan. Era bunica bunicii lui sau aşa 
ceva. Îl întrista să vorbească despre Bătrâna Nan. Crezi că 
au omorât-o oamenii de fier? Nu i-au văzut trupul la 
Winterfell. Acum, că se gândea, nu-şi amintea să fi văzut 
vreo femeie moartă. N-a făcut niciodată rău nimănui, nici 
măcar lui Theon. Doar spunea poveşti. Theon n-ar face rău 
unei asemenea femei. Aşa-i? 

— Unii oameni fac rău altora doar fiindcă pot, răspunse 
Jojen. 

— Dar nu Theon era cel care omora la Winterfell, adăugă 
Meera. Prea mulţi dintre morţi erau oameni de fier. Îşi mută 
harponul în mâna cealaltă. Aminteşte-ţi poveştile Bătrânei 
Nan, sunetul glasului ei. Atât timp cât vei face asta, o parte 
din ea va trăi mereu în tine. 

— Îmi voi aminti, promise el. 

Urcară fără o vorbă multă vreme, pe o cărare 
întortocheată ce străbătea coama înaltă dintre două piscuri 
stâncoase. Pini sfrijiţi se agăţau de versanţii dimprejur. 

Înainte, departe, Bran vedea sclipirea de gheaţă a unui 
pârâu, rostogolindu-se în josul unui versant. Se pomeni 
ascultând respiraţia lui Jojen şi scârţăitul acelor de pin sub 
picioarele lui Hodor. 

— Ştiţi vreo poveste? îi întrebă din senin pe fraţii Reed. 

Meera râse. 

— O, câteva. 

— Câteva, recunoscu fratele ei. 

— Hodor, spuse Hodor, zumzăind. 


— Aţi putea spune una, zise Bran. În timp ce mergem. Lui 
Hodor îi plac poveştile cu cavaleri. Şi mie. 

— Nu este nici un cavaler la Gât, spuse Jojen. 

— Deasupra apei, îl corectă sora lui. Dar mlaştinile sunt 
pline de cavaleri morţi. 

— E adevărat, fu de acord Jojen. Andali şi oameni de fier. 
Freyi şi alţi nebuni, toţi acei mândri luptători care au pornit 
să cucerească Apa Cenuşie. Nici unul n-a putut s-o găsească. 
Intră în Gât şi nu mai ies. Şi, mai devreme sau mai tărziu, 
nimeresc în mlaştini şi se scufundă sub povara oţelului şi se 
îneacă acolo, în armurile lor. 

Gândul la cavalerii înecaţi sub ape îi dădea lui Bran fiori. 
Dar nu protestă, îi plăceau fiorii. 

— A fost odată un cavaler, începu Meera, în anul falsei 
primăveri. Cavalerul 273 

Copacului Surâzător i se spunea. Se poate să fi fost un 
om al mlaştinilor, cavalerul acela. 

— Sau nu. Faţa lui Jojen era pătată de umbre verzi. Prinţul 
Bran a auzit povestea asta de o sută de ori, sunt sigur. 

— Nu, protestă Bran. N-am auzit-o. Şi dacă am auzit-o, nu 
contează. Uneori Bătrâna Nan spunea aceeaşi poveste, dar 
nu ne supăram niciodată, dacă era o poveste frumoasă. 
Poveştile vechi sunt ca prietenii vechi, spunea ea. Trebuie să 
le vizitezi din când în când. 

— E adevărat. Meera mergea cu scutul pe spate, dând la 
o parte, cu harponul ei de prins broaşte, câte o creangă care- 
i ieşea în cale. Tocmai când Bran începea să creadă că nu-i 
va spune, până la urmă, povestea, fata începu din nou: A 
fost odată un flăcău ciudat care trăia la Gât. Era mic, ca toţi 
oamenii mlaştinilor, dar viteaz şi isteţ, şi puternic pe 
deasupra. A crescut vânând, pescuind şi căţărându-se în 
copaci şi a învăţat toate vrăjile poporului meu. 

Bran era aproape sigur că nu mai auzise niciodată 
povestea aceasta. 

— Avea vise verzi, ca Jojen? 


— Nu, răspunse Meera, dar putea să respire noroi şi să 
alerge pe frunze, să 

transforme pământul în apă şi apa în pământ, doar cu o 
şoaptă. Putea vorbi cu copacii şi putea să ţeasă cuvinte şi să 
facă să apară şi să dispară castele. 

— Aş vrea să pot şi eu, zise Bran pe un ton plângător. 
Când se întâlneşte cu cavalerul copacului? 

Meera se strâmbă la el. 

— Mai devreme, dacă un anume prinţ ar tăcea din gură. 

— Întrebam şi eu... 

— Flăcâul cunoştea vrăjile mlaştinilor, continuă ea, dar 
voia mai mult. 

Arareori călătoresc oamenii poporului nostru departe de 
casă, ştii. Suntem oameni mici şi obiceiurile noastre le par 
unora ciudate, aşa că oamenii mari nu ne tratează 

întotdeauna cu blândeţe. Dar flăcăul acesta era mai 
cutezător ca alţii şi, într-o zi, când a devenit bărbat, a 
hotărât să părăsească mlaştinile şi să viziteze Insulele 
Chipurilor. 

— Nimeni nu vizitează Insulele Chipurilor, obiectă Bran. 
Acolo locuiesc oamenii verzi. 

— Tocmai pe ei voia să-i găsească. Aşa că s-a îmbrăcat cu 
o cămaşă cusută cu solzi de bronz, aşa, ca a mea, a luat un 
scut de piele şi un harpon pentru prins broaşte, ca al meu, şi 
a pornit, văslind într-o barcă mică de piele, în josul Furcii 
Verzi. 

Bran închise ochii, încercând să-l vadă pe omul din barca 
mică de piele. În mintea lui, oamenii mlaştinilor arătau ca 
Jojen, doar că mai bătrâni, mai puternici şi îmbrăcaţi ca 
Meera. 

— A trecut pe lângă Gemeni noaptea, ca Freyii să nu-l 
atace şi, când a ajuns la Trident, a părăsit râul, şi-a pus barca 
pe cap şi a început să meargă pejos. l-a luat 274 

multe zile, dar în cele din urmă, a ajuns la Ochiul Zeilor, a 
aruncat braca în lac şi a vâslit către Insula Chipurilor. 

— S-a întâlnit cu oamenii verzi? 


— Da, răspunse Meera, dar asta e altă poveste şi nu am s- 
o spun eu. Prinţul meu a cerut poveşti cu cavaleri. 

— Sunt buni şi oamenii verzi. 

— Da, sunt, îl aprobă ea, dar nu mai spuse nimic despre 
ei. Toată iarna aceea, flăcăul mlaştinilor a stat pe insulă, dar 
când a sosit primăvara, a auzit chemarea lumii largi şi a ştiut 
că sosise vremea să plece. Barca lui de piele era exact acolo 
unde o lăsase, aşa că şi-a luat rămas-bun şi a vâslit către 
țărm. A vâslit şi a vâslit şi, în cele din urmă, a văzut turnurile 
înalte ale unui castel înălțându-se lângă lac. 

Turnurile erau şi mai înalte, pe măsură ce se apropia de 
țărm, până când îşi dădu seama că acesta era, negreşit, cel 
mai mare castel din lume. 

— Harrenhal! ştiu Bran pe dată. Era Harrenhalul! 

Meera zâmbi. 

— Aşa să fie? Sub zidurile castelului, văzu corturi de mai 
multe culori, flamuri strălucitoare, pârâind în bătaia 
vântului, şi cavaleri cu zale şi platoşe, călare pe cai 
îmbrăcaţi în armură. Simţea miros de carne friptă, auzea 
râsete şi goarnele vestitorilor sunând. Un mare turnir era pe 
cale să înceapă şi campioni din întreaga lume veniseră să se 
întreacă. Regele însuşi era de faţă, cu fiul său, prinţul 
dragon. 

Veniseră Săbiile Albe, să primească un nou frate în 
rândurile lor. Lordul furtunii era şi el acolo şi lordul 
trandafirului, de asemenea. Marele leu al stâncii se certase 
cu regele şi nu era prezent, dar mulţi dintre cavalerii şi 
purtătorii lui de flamuri veniseră, oricum. Flăcăul mlaştinilor 
nu mai văzuse niciodată un spectacol atât de grandios şi 
ştia că s-ar putea să nu mai aibă un asemenea prilej. O parte 
din el îşi dorea cu ardoare să participe. 

Bran cunoştea foarte bine acel sentiment. Pe când era 
mic, nu visase la altceva decât să fie cavaler. Dar asta se 
întâmplase înainte să cadă şi să-şi piardă 

picioarele. 


— Fiica măreţului castel domnea ca regină a dragostei şi 
a frumuseţii, la deschiderea turnirului. Cinci campioni au 
jurat să-i apere coroana, cei patru fraţi ai ei din Harrenhal şi 
renumitul său unchi, un cavaler alb din Garda Regelui. 

— Era o fată frumoasă? 

— Era, spuse Meera, săltând peste o piatră, dar mai erau 
şi altele, mai frumoase. Una dintre ele era soţia prinţului 
dragon, care venise însoţită de o duzină de doamne de 
companie. Cavalerii le-au cerut cu toţii panglici, să şi le lege 
la sulițe. 

— N-o să fie o poveste din aia de dragoste, nu-i aşa? 
întrebă Bran, bănuitor. 

Lui Hodor nu-i plac aşa de mult. 

— Hodor, zise Hodor prietenos. 

— Îi plac poveştile cu cavaleri care se luptă cu monştri. 

275 

— Uneori cavalerii sunt monştri, Bran. Micul flăcău al 
mlaştinilor străbătea câmpul, bucurându-se de ziua caldă de 
primăvară, fără să facă rău nimănui, când fu atacat de trei 
scutieri. Nu avea nici unul mai mult de cincisprezece ani, dar 
chiar şi aşa, erau cu toţii mai voinici ca el. Aceasta era lumea 
lor şi ştiau asta, iar el nu avea nici un drept să fie acolo. l-au 
smuls sulița şi l-au doborât la pământ, înjurându-l şi 
numindu-l mâncător de broaşte. 

— Erau Walderi? Îi părea a fi ceva ce Micul Walder Frey ar 
fi putut face. 

— Nici unul nu şi-a dat numele, dar le-a reţinut bine 
chipurile, ca să se poată 

răzbuna pe ei mai târziu. Îl trânteau la pământ ori de câte 
ori încerca să se ridice şi îl loveau cu picioarele când se 
chircea pe jos. Dar apoi au auzit un răget: „Cel pe care-l 
loviți e omul tatălui meu”, a urlat lupoaica. 

— O lupoaică pe patru picioare sau pe două? 

— Pe două, răspunse Meera. Lupoaica s-a năpustit asupra 
scutierilor cu o sabie de turnir şi i-a împrăştiat pe toţi. Omul 


mlaştinilor era plin de sânge şi de vânătăi, aşa că îl duse în 
vizuina ei, să-i curețe rănile şi să i le lege cu pânză. 

Acolo, cavalerul i-a întâlnit pe fraţii ei de haită: lupul 
fioros care le era căpetenie, lupul liniştit de lângă el şi puiul, 
care era cel mai tânăr dintre cei patru. 

În seara aceea, avea să fie mare ospăț la Harrenhal, 
pentru a marca deschiderea turnirului, şi lupoaica a insistat 
ca flăcăul să ia parte. Era de obârşie nobilă şi avea dreptul la 
un loc la masă, la fel ca oricare altul. Lupoaica nu era uşor 
de refuzat, aşa că flăcăul mlaştinilor l-a lăsat pe puiul de lup 
să-i găsească straie potrivite pentru ospăţul unui rege şi a 
pornit către măreţul castel. 

Sub acoperişul lui Harren, a mâncat şi a băut cu lupii şi 
cu mulţi cavaleri loiali acestora, oamenii măgurilor, elani, 
urşi şi tritoni. Prinţul dragon a cântat un cântec atât de trist 
încât lupoaica fecioară a început să se smiorcăie, dar când 
frăţiorul ei a tachinat-o, i-a turnat vin pe cap. Un frate în 
negru a luat cuvântul, cerând cavalerilor să se alăture 
Rondului de Noapte. Lordul furtunii l-a învins pe cavalerul 
craniilor şi al săruturilor într-un duel al cupelor de vin. 
Flăcăul mlaştinilor a văzut o fecioară cu ochi de purpură, 
surăzători, dansând cu o sabie albă, cu un şarpe roşu, cu 
lordul grifonilor şi, în cele din urmă, cu lupul cel liniştit... dar 
asta numai după ce lupul fioros a vorbit cu ea, în numele 
unui frate prea sfios ca să se ridice de la locul său. 

În mijlocul acestei veselii, flăcăiaşul mlaştinilor i-a zărit 
pe cei trei scutieri care îl atacaseră. Unul slujea un cavaler al 
furcii, altul un cavaler al porcului spinos, în timp ce ultimul 
era în slujba unui cavaler cu două turnuri pe tunică, un 
blazon pe care toţi oamenii mlaştinilor îl cunoşteau bine. 

— Freyii? zise Bran. Freyii de la Crossing? 

— Cum mă vezi şi cum te văd, îl aprobă Meera. Lupoaica 
i-a văzut şi ea şi i-a arătat fraţilor săi. „Ţi-aş putea găsi un 
cal şi o armură pe potrivă”, s-a oferit puiul de lup. Micul om 
al mlaştinilor i-a mulţumit, dar nu i-a dat nici un răspuns. 


Avea inima sfâşiată. Oamenii mlaştinilor sunt mai mici decât 
majoritatea oamenilor, dar 276 

la fel de mânari. Flăcăul nu era cavaler, nu mai mult 
decât oricare altul dintre ai lui. Noi stăm în bărci mai des 
decât pe cal, iar mâinile noastre sunt făcute pentru vâsle, nu 
pentru sulițe. Oricât de mult şi-ar fi dorit să se răzbune, se 
temea că nu va reuşi decât să se facă de râs sau să-şi facă 
semenii de ruşine. Lupul cel liniştit i-a oferit un loc în cortul 
său în noaptea aceea, dar înainte de a adormi, a 
îngenuncheat pe malul lacului, privind peste apă către locul 
unde ar fi trebuit să se afle Insula Chipurilor, şi a rostit o 
rugăciune către zeii vechi ai Nordului şi ai Gâtului... 

— N-ai auzit niciodată povestea asta de la tatăl tău? 
întrebă Jojen. 

— Bătrâna Nan era cea care spunea poveşti. Meera, 
continuă, nu te poţi opri aici. 

Hodor trebuie să fi simţit acelaşi lucru. 

— Hodor, spuse el, iar apoi: Hodor, hodor, hodor, hodor. 

— Ei, bine, zise Meera, dacă vrei să auzi continuarea... 

— Da. Spune-o! 

— Cinci zile de turnir erau planificate, povesti ea. Aveau 
să aibă loc şi o mare încăierare între şapte adversari, un 
concurs de tras cu arcul şi de aruncare cu toporul, o cursă de 
cai şi un turnir al cântăreților... 

— Lasă toate astea, se foi Bran nerăbdător în coşul său 
din spatele lui Hodor. 

Spune despre turnir. 

— Cum porunceşte prinţul meu. Fiica acelui castel era 
regina iubirii şi a frumuseţii, cu patru fraţi şi un unchi s-o 
apere, dar toţi cei patru fii ai Harrenhalului au fost învinşi 
din prima zi. Învingătorii lor ajungeau pentru scurt timp 
campioni, până când erau, la rândul lor, înfrânți. S-a 
întâmplat că sfârşitul primei zile l-a găsit pe cavalerul 
porcului spinos câştigându-şi un loc printre campioni, iar în 
dimineaţa celei de-a doua zile, cavalerul furcii şi cavalerul 
celor două turnuri erau şi ei victorioşi. Dar târziu, în după- 


amiaza celei de-a doua zile, pe când umbrele începeau să se 
alungească, în arenă şi-a făcut apariţia un cavaler misterios. 

Bran clătină din cap, cunoscător. Cavalerii misterioşi 
apăreau adesea în turniruri, cu coifuri ce le ascundeau feţele 
şi scuturi care erau fie fără blazon, fie cu un blazon ciudat. 
Uneori, erau campioni renumiţi ai deghizării. Cavalerul 
dragon câştigase odată un turnir în chip de Cavaler al 
lacrimilor, ca să-şi poată 

numi sora regina iubirii şi a frumuseţii, în locul amantei 
regelui. Şi Barristan cel Viteaz îmbrăcase armura unui 
cavaler misterios, prima oară când avea doar zece ani. 

— Era micul om al mlaştinilor, pun prinsoare. 

— Nimeni nu ştia, spuse Meera, dar cavalerul misterios 
era mic de statură şi îmbrăcat într-o armură care nu i se 
potrivea, făcută din bucăţi şi bucățele. 

Blazonul de pe scutul lui era copacul inimii, copacul 
vechilor zei, un copac alb cu o faţă roşie, surâzătoare. 

277 

— Poate că venea din Insula Chipurilor, spuse Bran. Era 
verde? În poveştile Bătrânei Nan, protectorii aveau pielea 
verde-închis şi frunze în loc de păr. Uneori aveau şi coarne, 
dar Bran nu vedea cum ar fi putut cavalerul misterului să 
poarte coif dacă ar fi avut coarne. Sunt sigur că vechii zei |- 
au trimis. 

— Poate că da. Cavalerul misterului şi-a înclinat sulița în 
faţa regelui şi a pornit călare spre marginea arenelor, unde 
îşi aveau pavilioanele cei cinci campioni. Ştii care sunt cei 
trei pe care i-a înfruntat. 

— Cavalerul porcului spinos, cavalerul furcii şi cavalerul 
turnurilor gemene. 

Bran auzise destule poveşti ca să ştie atâta lucru. Era 
micul om al mlaştinilor, ţi-am zis eu. 

— Oricine o fi fost, zeii au dat putere braţului său. 
Cavalerul porcului spinos a căzut primul, pe urmă cavalerul 
furcii şi la urmă cavalerul turnurilor gemene. Nici unul dintre 
ei nu era foarte îndrăgit, astfel că oamenii din popor l-au 


ovaţionat frenetic pe Cavalerul Copacului Surâzător, cum a 
fost numit în curând noul campion. Când inamicii săi au 
căutat să-şi răscumpere calul şi armura, Cavalerul Copacului 
Surăzător le-a vorbit cu glas de tunet, prin coiful său, 
zicând: 

„Învăţaţi-vă scutierii ce înseamnă onoarea. Asta va fi un 
preţ al răscumpărării destul de bun!” După ce cavalerii 
învinşi şi-au pedepsit aspru scutierii, şi-au primit înapoi caii 
şi armurile. Şi astfel, rugăciunea flăcăiaşului mlaştinii a 
primit răspuns... de la oamenii verzi sau de la vechii zei sau 
de la copiii pădurii, cine poate spune? 

Era o poveste bună, hotărî Bran, după ce stătu pe 
gânduri o clipă sau două. 

— Apoi ce s-a întâmplat? Cavalerul Copacului Surăzător a 
câştigat turnirul şi s-a căsătorit cu o prinţesă? 

— Nu, răspunse Meera. În seara aceea, la marele castel, 
lordul furtunii şi cavalerul craniilor şi al săruturilor au jurat 
fiecare să-i scoată masca, iar regele însuşi a îndemnat 
oamenii să-l înfrunte, declarând că chipul din spatele 
coifului nu-i era prieten. Dar în dimineaţa următoare, când 
goarnele au sunat şi regele s-a aşezat la locul său, doar doi 
campioni şi-au făcut apariţia. 

Cavalerul Copacului Surăzător dispăruse. Regele era foc 
şi pară, şi chiar şi-a trimis fiul, prinţul dragon, în căutarea 
bărbatului misterios, dar nu i-au găsit decât scutul pictat, 
atârnat în părăsire într-un copac. În cele din urmă, prinţul 
dragon a câştigat acel turnir. 

— Oh. Bran cugetă la poveste vreme îndelungată. A fost o 
poveste bună. Dar ar fi trebuit să fi fost atacat de cei trei 
cavaleri, nu de scutierii lor. Atunci micul om al mlaştinii i-ar 
fi putut omori pe toţi. Partea cu răscumpărarea a fost 
stupidă. 

lar cavalerul misterios trebuia să câştige turnirul, 
învingând fiecare inamic, şi s-o numească pe fecioara 
lupoaică regina iubirii şi a frumuseţii. 


— A fost regina iubirii şi a frumuseţii, zise Meera, dar asta 
e o altă poveste, mai tristă. 

— Eşti sigur că n-ai mai auzit povestea asta până acum, 
Bran? întrebă Jojen. 

278 

Nobilul tău tată nu ţi-a spus-o niciodată? 

Bran scutură din cap. Ziua era pe sfârşite şi umbrele lungi 
se furişau în josul versanților, răsfirând degete negre printre 
pini. Dacă micul om al mlaştinilor a putut vizita Insula 
Chipurilor, poate că aş putea şi eu. Toate poveştile erau de 
acord că oamenii verzi aveau stranii puteri magice. Poate că 
l-ar ajuta să meargă 

din nou, poate chiar l-ar transforma într-un cavaler. Ei l-au 
transformat pe micul om al mlaştinilor în cavaler, chiar dacă 
numai pentru 0 zi, gândi el. O zi ar fi de ajuns. 


DAVOS 


Celula era mai caldă decât îi era îngăduit oricărei celule. 

Era întunecoasă, da. O lumină portocalie, pâlpâitoare, 
cădea printre vechile zăbrele de fier, dinspre torţa din 
suportul de pe zidul de dincolo, dar jumătatea din spate a 
celulei rămânea înecată în beznă. Era şi umedă, aşa cum era 
de aşteptat pe o insulă precum Piatra Dragonului, unde 
marea era mereu aproape. Şi erau şobolani, la fel de mulţi 
cum te puteai aştepta să fie în orice temniţă, şi câţiva în 
plus. 

Dar Davos nu se putea plânge de frig. Culoarele netede 
de piatră de sub masiva Piatră a Dragonului erau mereu 
calde, iar Davos auzise adesea spunându-se că deveneau 
din ce în ce mai calde, pe măsură ce coborau. Davos se afla 
mult sub castel şi zidul celulei era adesea cald la atingere, 
când îşi lipea palma de el. Probabil că vechile poveşti erau 
adevărate şi Piatra Dragonului era construită din pietrele 
iadului. 

Când l-au adus aici, fusese bolnav. Tuşea care îl chinuia 
de la bătălie încoace se agravase şi o febră pusese, de 
asemenea, stăpânire pe el. Buzele îi erau pline de băşici şi 
căldura celulei nu l-a împiedicat să tremure. Nu voi zăbovi 
mult în locul acesta, îşi amintea că gândise. Voi muri curând 
aici, în întuneric. 

Dar a descoperit că se înşelase în privinţa aceasta, ca în 
aproape toate privinţele. Îşi amintea ca prin ceaţă mâini 
blânde, un glas ferm şi chipul tânărului Maester Pylos 
aplecat deasupra lui. Îi dădea să bea supă fierbinte de 
usturoi şi lapte de mac, să-i alunge durerile şi frisoanele. 
Laptele macului l-a făcut să 

doarmă şi, în somn, i-au pus lipitori, să curețe sângele 
stricat. Sau aşa presupunea, după urmele pe care le avea pe 
braţe când s-a trezit. Nu după mult timp, tusea s-a oprit. 


Băşicile îi dispăruseră, iar supa avea în ea bucăţi de peşte 
alb, de morcovi şi de ceapă. Şi într-o zi, şi-a dat seama că se 
simte mai puternic decât s-a simţit vreodată de când Betha 
Neagră s-a zdruncinat sub picioarele lui şi l-a aruncat în râu. 

Avea doi temniceri să se ocupe de el. Unul era voinic şi 
îndesat, cu umeri musculoşi şi mâini imense, puternice. 
Purta o armură din piele cu ţinte de fier şi 279 

de două ori pe zi îi aducea lui Davos o strachină cu terci 
de ovăz. Uneori, îl îndulcea cu miere sau turna în el câteva 
picături de lapte. Celălalt temnicer era mai în vârstă, 
gârbovit şi pământiu la faţă, cu părul unsuros, nespălat şi 
pielea solzoasă. Purta o jiletcă din catifea albă, cu un cerc de 
stele brodat pe piept cu fir de aur. Îi venea prost, fiind scurtă 
şi prea largă în acelaşi timp şi, pe deasupra, era slinoasă şi 
ruptă. El îi aducea lui Davos talere cu carne şi păsat sau 
tocană de peşte şi, o dată, i-a adus chiar o jumătate de 
plăcintă cu mreană. Mreana a fost atât de săţioasă încât n-a 
putut s-o digere, dar oricum, a fost o mâncare aleasă pentru 
un prizonier. 

Nici soarele, nici luna nu străluceau în carceră; nici o 
fereastră nu străpungea zidurile groase de piatră. Putea 
deosebi ziua de noapte doar după temniceri. Nici unul nu-i 
vorbea, deşi ştia că nu erau muti; uneori îi auzea rostind 
câteva vorbe, când schimbau garda. Nici măcar nu voiau să-i 
spună cum îi cheamă, aşa că le-a dat el nume. Pe cel scund 
şi voinic l-a numit Terci, iar pe cel gârbov şi pământiu, 
Mreană, după plăcintă. Număra zilele după mesele pe carei 
le aduceau şi după 

schimbarea torţelor din suportul din afara celulei. 

În întuneric, omul începe să se simtă singur şi tânjeşte 
după glas omenesc. 

Davos vorbea cu temnicerii ori de câte ori veneau în 
celulă, fie ca să-i aducă 

mâncare, fie ca să îi schimbe căldarea cu dejecţii. Ştia că 
ar fi surzi dacă le-ar cere libertate sau îndurare; în schimb, le 


punea întrebări, sperând că poate, într-o zi, unul îi va 
răspunde. 

Ce se mai aude despre război? întreba el, şi: Regele e 
bine? întreba de fiul său Devan şi despre Prinţesa Shireen şi 
despre Salladhor Saan. Cum e vremea? 

întreba, şi: Au inceput furtunile de toamnă? Mai 
călătoresc corăbiile pe marea îngustă? 

Indiferent ce întreba, nu răspundeau niciodată, deşi 
uneori, Terci îi arunca o privire şi, pentru o fracțiune de 
secundă, Davos avea impresia că era gata să 

vorbească. Cu Mreană nu era nici măcar atât. Pentru el nu 
sunt un om, gândi Davos, doar o piatră care mănâncă, îşi 
face nevoile şi vorbeşte. După o vreme, hotări că Terci îi 
plăcea mult mai mult. Terci, cel puţin, părea să fie conştient 
că e un om viu şi avea un fel de bunătate bizară. Davos 
bănuia că hrănea şobolanii, de aceea erau atât de mulţi. 
Odată, i s-a părut că-l aude vorbindu-le, ca unor copii, dar 
poate că doar visase. 

N-au de gând să mă lase să mor, îşi dădu el seama. Mă 
țin în viaţă, pentru un motiv numai de ei ştiut. Nu-i plăcea 
să-şi închipuie care ar putea fi motivul. 

Lordul Sunglass fusese închis o vreme în celulele de sub 
Piatra Dragonului, la fel şi fiii lui Ser Hubard Rambton. Cu 
toţii sfârşiseră pe rug. Ar fi trebuit să mă las în voia mării, 
gândea Davos, stând cu privirea pierdută la torţa de dincolo 
de gratii. 

Sau să las corabia să treacă pe lângă mine, să mă 
sfârşesc pe stânca mea. Aş 

prefera să hrănesc crabi decât flăcări. 

Pe urmă, într-o seară, pe când îşi termina cina, Davos a 
simţit dintr-odată o 280 

fierbinţeală ciudată revărsându-se asupra lui. Îşi ridică 
ochii, privind printre zăbrele şi o zări acolo, în stacojiu 
aprins, cu rubinul ei mare la gât, cu ochii roşii strălucind la 
fel de puternic ca torţa care o scălda în lumină. 

— Melisandre, spuse el, cu un calm pe care nu-l simţea. 


— Cavaler Ceapă, răspunse ea, la fel de calm ca şi cum 
cei doi s-ar fi întâlnit pe o scară sau în curte şi ar fi schimbat 
saluturi politicoase. Eşti bine? 

— Mai bine decât am fost. 

— Îţi lipseşte ceva? 

— Regele meu. Fiul meu. Ei îmi lipsesc. Împinse strachina 
la o parte şi se ridică. Ai venit să mă arzi? 

Ochii ei străini şi roşii îl cercetară printre gratii. 

— Acesta e un loc urât, nu-i aşa? Un loc întunecat şi 
murdar. Bunul soare nu străluceşte aici, nici luminoasa lună. 
Ridică o mână către torţa de pe perete. Asta e tot ce există 
între tine şi întuneric, Cavaler Ceapă. Micul foc, acest dar al 
lui R'hilor. Să-l sting? 

— Nu. Davos înainta către zăbrele. Te rog. Nu credea c-ar 
putea suporta să fie lăsat singur în bezna necruțătoare, doar 
în tovărăşia şobolanilor. 

Buzele femeii roşii se arcuiră în sus, într-un zâmbet. 

— Aşadar, ai ajuns să iubeşti focul, s-ar părea. 

— Am nevoie de torţă. Mâinile i se încleştară şi i se 
descleştară. N-o voi implora, nu voi face asta. 

— Eu sunt asemeni acestei torţe, Ser Davos. Suntem 
amândouă unelte ale lui R'hilor. Am fost create cu un singur 
scop - să ţinem întunericul la liman. Crezi asta? 

— Nu. Probabil ar fi trebuit să mintă şi să-i spună ceea ce 
voia să audă, dar Davos era prea obişnuit să spună adevărul. 
Eşti mama întunericului. Am văzut asta în adâncurile 
Capătului Furtunii, când ai născut sub ochii mei. 

— Bravul Ser Davos se teme oare într-atât de o umbră 
trecătoare? Curaj, atunci. Umbrele trăiesc doar când se nasc 
din lumină, iar focurile regelui ard atât de mocnit încât nu 
îndrăznesc să mă mai hrănesc din ele, ca să zămislesc un alt 
fiu. Asta l-ar putea ucide. Melisandre se apropie. Dar cu un 
alt bărbat... un bărbat ale cărui flăcări ard încă fierbinţi şi 
înalte... Dacă vrei cu adevărat să slujeşti cauza regelui tău, 
vino în camera mea într-o noapte. Ţi-aş putea dărui plăcere 


aşa cum n-ai cunoscut vreodată şi, cu focul vieţii tale, aş 
putea face... 

— ... o oroare. Davos se dădu înapoi. Nu vreau nimic de la 
tine, doamna mea. 

Nici de la zeul tău. Fie să mă apere Cei Şapte. 

Melisandre oftă. 

— Ei nu l-au apărat pe Guncer Sunglass. S-a rugat de trei 
ori în ziua aceea şi a purtat şapte stele cu şapte colţuri pe 
scut, dar când R'hllor şi-a întins mâna, rugăciunile lui s-au 
transformat în ţipete şi a ars. De ce să te agăţi de aceşti falşi 
zei? 

281 

— l-am slăvit toată viaţa. 

— Toată viaţa, Davos Seaworth? E ca şi cum ai spune aşa 
a fost ieri. Clătină 

din cap cu tristeţe. Nu te-ai temut niciodată să le spui 
regilor adevărul; de ce pe tine te minţi? Deschide ochii, 
cavalere. 

— Ce-ai vrea să văd? 

— Cum e făcută lumea. Adevărul care te înconjoară, 
limpede ca lumina zilei. 

Noaptea e întunecoasă şi plină de spaime, ziua 
strălucitoare şi frumoasă şi plină 

de speranţă. Una este neagră, cealaltă albă. Există 
gheaţă şi există foc. Ură şi iubire. Amar şi dulce. Bărbat şi 
femeie. Durere şi încântare. larnă şi vară. Rău şi bine. Făcu 
un pas către el: Moarte şi viață. Peste tot, contrarii. Peste tot, 
lupta. 

— Lupta? întrebă Davos. 

— Lupta, confirmă ea. Există doi, Cavaler Ceapă. Nu 
şapte, nu unul, nici o sută sau o mie. Doi! Crezi că am 
străbătut jumătate de lume doar ca să aşez un alt rege de 
prisos pe un alt tron gol? Războiul se poartă de la începutul 
timpului şi, înainte să se sfârşească, toţi oamenii trebuie să 
aleagă de ce parte vor să fie. De o parte este R'hllor, 
Stăpânul Luminii, Inima Focului, Zeul Flăcării şi al Umbrei. 


Împotriva lui se află Marele Celălalt, al cărui nume nu 
trebuie rostit, Stăpânul întunericului, Sufletul Gheţii, Zeul 
Nopţii şi al Spaimei. Noi nu avem de ales între Baratheon şi 
Lannister, între Greyjoy şi Stark. Noi moartea o alegem, sau 
viaţa. 

Întunericul sau lumina. Strânse gratiile celulei cu mâinile- 
i albe şi subţiri. Ilmensul rubin de la gâtul ei părea că 
vibrează, cu o sclipire proprie. Aşadar, spune-mi, Ser Davos 
Seaworth, şi spune-mi sincer, inima ta arde cu lumina 
strălucitoare a lui R'hllor? Sau este neagră şi rece şi plină de 
viermi? Întinse mâna printre zăbrele şi îi atinse pieptul cu 
trei degete, vrând parcă să-i simtă adevărul prin carne, prin 
lână şi prin piele. 

— Inima mea, răspunse Davos domol, e plină de îndoieli. 

Melisandre oftă. 

— Ahhhh, Davos. Bunul cavaler e sincer până în ultima 
clipă, până în ziua întunericului său. E bine că nu m-ai 
minţit. Aş fi ştiut. Slujitorii Celuilalt ascund adesea inimi 
negre într-o lumină orbitoare, aşa că R'hillor le dă preoţilor lui 
puterea de a vedea dincolo de minciuni. Se îndepărtă de 
celulă cu pas uşor. De ce ai vrut să mă omori? 

— Am să-ţi spun, răspunse Davos, dacă îmi spui şi tu cine 
m-a trădat. N-a putut să fie decât Salladhor Saan şi totuşi, 
chiar şi acum se jură că n-a fost aşa. 

Femeia roşie râse. 

— Nu te-a trădat nimeni, Cavaler Ceapă. [i-am văzut 
planul în flăcări. 

Flăcările. 

— Dacă poţi vedea adevărul în aceste flăcări, cum se face 
că am fost pârjoliţi pe Apa Neagră? Mi-ai dat fiii focului... fiii 
mei, corabia mea, oamenii mei, toate au ars... 

Melisandre îşi scutură capul. 

282 

— Mă confunzi, Cavaler Ceapă. Acelea nu au fost focurile 
mele. De-aş fi fost cu voi, bătălia voastră ar fi avut un alt 
sfârşit. Dar Înălţimea Sa a fost înconjurat de necredincioşi şi 


mândria lui s-a dovedit mai puternică decât credinţa. 
Pedeapsa i-a fost cumplită, dar a învăţat din propriile greşeli. 

Aşadar, fiii mei n-au fost altceva decât o lecție pentru un 
rege? Davos îşi simţi gura crispându-se. 

— În Cele Şapte Regate ale tale este noapte acum, 
continuă femeia roşie. Dar în curând soarele va răsări din 
nou. Războiul continuă, Davos Seaworth, şi unii vor afla 
curând că până şi un tăciune în cenuşă poate aprinde o 
imensă vâlvătaie. 

Bătrânul maester s-a uitat la Stannis şi a văzut doar un 
om. Tu vezi un rege. Vă 

înşelaţi amândoi. El este Stăpânul ales, războinicul 
focului. L-am văzut în fruntea unei bătălii împotriva 
întunericului, am văzut asta în flăcările mele. Flăcările nu 
mint, altfel n-ai fi aici. E scris şi în profeţii. Când steaua roşie 
sângerează şi întunericul se strânge, Azor Ahai va renaşte în 
mijlocul fumului şi al sării, pentru a deştepta din piatră 
dragonii. Steaua sângerândă a venit şi a plecat şi Piatra 
Dragonului este locul fumului şi al sării. Stannis Baratheon 
este Azor Ahai renăscut! Ochii ei roşii scânteiară ca nişe 
focuri gemene şi îi sfredeleau parcă 

sufletul până în adâncuri. Nu mă crezi. Te îndoieşti de 
adevărul lui R'hllor, chiar şi acum... cu toate că l-ai slujit şi-l 
vei sluji din nou. Te voi ţine aici, să te gândeşti la tot ce ţi- 
am spus. Şi, fiindcă R'hllor este izvorul binelui, îţi voi lăsa şi 
torţa. 

Cu un zâmbet şi un vârtej de falduri stacojii, dispăru. 
Doar parfumul rămase în urma ei. Parfumul şi torţa. Davos se 
aşeză pe podea şi îşi cuprinse genunchii cu braţele. Lumina 
pâlpâitoare a torţei se revărsa asupra lui. După ce paşii lui 
Melisandre se îndepărtară, nu se mai auzi decât râşcâitul 
şobolanilor. Gheaţță şi foc, gândi el. Negru şi alb. Întuneric şi 
lumină. Davos nu putea nega puterea zeului ei. Văzuse 
umbra ieşind târâş din pântecele ei, iar preoteasa ştia lucruri 
pe care nu avea cum să le ştie. Mi-a văzut planurile în 
flăcări. Se bucura să afle că 


Salla nu-l vânduse, dar gândul că femeia roşie îi 
scormonea secretele cu focurile ei îl neliniştea nespus. Și ce 
a vrut să sugereze când a zis că i-am slujit zeul şi îl voi sluji 
din nou? Nici asta nu-i plăcea. 

Îşi ridică ochii, să privească torţa. O privi vreme 
îndelungată, fără să clipească, urmărind flăcările, cu 
pâlpâirea şi sclipirea lor. Încercă să vadă dincolo de ele, să 

arunce o privire prin cortina lor învăpăiată şi să zărească 
viaţa ce se afla acolo... 

dar nu era nimic, doar foc şi după o vreme, ochii începură 
să-i lăcrimeze. 

Orb în faţa zeului şi ostenit, Davos se cuibări pe paie şi se 
lăsă pradă somnului. 

Trei zile mai târziu - ei, bine, Terci venise de trei ori şi 
Mreană de două - 

Davos auzi glasuri afară din celulă. Se ridică îndată, cu 
spatele la zidul de piatră, ascultând hărmălaia. Era un lucru 
nou, o schimbare în lumea sa neschimbătoare. 

Zgomotul venea dinspre stânga, unde treptele duceau în 
sus, spre lumina zilei. 

Auzea un glas de bărbat, implorând, ţipând. 

283 

— ... nebunie, zise bărbatul, făcându-şi apariţia, târât de 
doi străjeri cu inimi înflăcărate pe piept. Terci mergea 
înaintea lor, zornăind un inel de chei, iar Ser Axell Florent 
venea în urmă. Axell, strigă prizonierul cu disperare, pentru 
dragostea ce mi-o porţi, dă-mi drumul! Nu poţi face asta, nu 
sunt un trădător. Era un bărbat mai în vârstă, înalt şi zvelt, 
cu părul argintiu, barba ascuţită şi o faţă 

prelungă, rafinată, crispată de frică. Unde e Selyse, unde 
este regina? Cer s-o văd. 

Lua-v-ar Ceilalţi pe toţi. E/iberaţi-mă! 

Străjerii nu se sinchisiră de strigătele lui. 

— Aici? întrebă Terci în faţa celulei. Davos se ridică în 
picioare. Pentru o clipă, luă în calcul ideea de a încerca să-i 
atace după ce deschideau uşa, dar ar fi fost o nebunie. Erau 


prea mulţi, străjerii purtau săbii, iar Terci era puternic ca un 
taur. 

Ser Axel! încuviinţă cu un semn scurt al capului. 

— Să-i lăsăm pe trădători să se bucure unul de compania 
celuilalt. 

— Nu sunt trădător! zbieră prizonierul în timp ce Terci 
descuia uşa. Deşi era îmbrăcat simplu, cu o jiletcă de lână 
gri şi pantaloni negri, accentul îl trăda drept un bărbat de 
viţă nobilă. Obârșia nu-i va sluji aici, gândi Davos. 

Terci dădu gratiile la o parte, Ser Axell clătină din cap şi 
străjerii îşi azvârliră 

povara cu capul înainte. Bărbatul se împiedică şi ar fi 
căzut dacă nu l-ar fi prins Davos. Se desprinse îndată şi se 
năpusti, clătinându-se, înapoi către uşă, doar pentru a se 
pomeni cu ea trântită în faţa-i mică şi îngrijită. 

— Nu! strigă el. Nuuuuu! Dintr-odată, toată puterea îi 
părăsi picioarele şi bărbatul alunecă încet pe podea, 
agăţându-se de gratiile de fier. Ser Axell, Terci şi străjerii se 
întorseseră deja, să plece. Nu puteţi face asta, strigă 
prizonierul către spatele lor. Sunt Mâna Regelui! 

În acel moment, Davos ştiu cine era. 

— Eşti Alester Florent. 

— Bărbatul întoarse capul. 

— Cine... ? 

— Ser Davos Seaworth. 

Lordul Alester clipi. 

— Seaworth... Cavalerul Ceapă. Ai încercat s-o omori pe 
Melisandre. 

Davos nu îl contrazise. 

— La Capătul Furtunii, ai purtat o armură roşie-aurie, 
încrustată cu flori de azurit pe platoşă, întinse o mână, să-l 
ajute pe celălalt să se ridice în picioare. 

Lordul Alester îşi şterse paiele murdare de pe veşminte. 

— Eu... eu trebuie să-mi cer scuze pentru înfăţişarea mea, 
ser. Cuferele mi-au fost rătăcite când Lannisterii au invadat 


tabăra. Am scăpat doar cu armura pe spinare şi inelele pe 
degete. 

Încă poartă acele inele, remarcă Davos, care nu avea nici 
măcar un deget. 

— Fără îndoială, băiatul vreunui bucătar sau grăjdar se 
grozăveşte acum prin 284 

Debarcaderul Regelui cu jiletca mea din catifea vărgată şi 
cu mantia mea cu nestemate, continuă Lordul Alester, 
neatent. Dar războiul îşi are ororile lui, după 

cum ştie oricine. Fără doar şi poate, ai suferit şi tu 
pierderile tale. 

— Corabia, răspunse Davos. Toţi oamenii. Patru dintre fiii 
mei. 

— Fie ca... fie ca Stăpânul Luminii să-i călăuzească prin 
întuneric către o lume mai bună, zise celălalt bărbat. 

Fie ca Tatăl să-i judece drept, iar Mama să le arate 
îndurare, gândi Davos, dar păstră rugăciunea pentru sine. 
Cei Şapte nu mai aveau loc la Piatra Dragonului. 

— Fiul meu e în siguranţă la Brightwater, continuă lordul, 
dar am pierdut un nepot pe Furia. Ser Imry, fiul fratelui meu, 
Ryam. 

Ser Imry Florent fusese cel care i-a condus orbeşte în 
susul Apei Negre, cu toate vâslele, fără să se sinchisească de 
micile turnuri de piatră de la gura râului. 

Davos nu avea cum să-l uite. 

— Fiul meu Maric a fost comandantul nepotului tău. Îşi 
amintea ultima imagine a Furiei, înghițită de focul sălbatic. 
S-a auzit ceva despre supraviețuitori? 

— Furia a ars şi s-a scufundat cu tot echipajul, răspunse 
lordul. Fiul tău şi nepotul meu au pierit, alături de alţi 
nenumărați oameni de ispravă. Războiul însuşi a fost pierdut 
în ziua aceea, ser. 

Omul acesta este înfrânt. Davos îşi amintea cuvintele lui 
Melisandre despre tăciunii din cenuşă care pot aprinde 
uriaşe vâlvătăi. Nu e de mirare că a sfârşit aici. 

— Înălţimea Sa nu se va preda niciodată, lordul meu. 


— Nebunie, asta e curată nebunie. Lordul Alester se 
aşeză din nou pe podea, ca şi cum efortul de a sta în 
picioare pentru o clipă ar fi fost prea mult pentru el. 

Stannis Baratheon nu va urca niciodată pe Tronul de Fier. 
E o trădare să spui adevărul? Un adevăr amar, dar nu mai 
puţin adevărat. Toată flota lui a pierit, afară 

de lyseni, iar Salladhor Saan va fugi de cum va zări o 
corabie a Lannisterilor. Cei mai mulţi dintre lorzii care l-au 
sprijinit pe Stannis au trecut de partea lui Joffrey sau au 
murit... 

— Chiar şi lorzii din marea îngustă? Lorzii care au jurat 
credinţă Pietrei Dragonului? 

Lordul Alester dădu din mână, abia perceptibil. 

— Lordul Celtigar a fost capturat şi a plecat genunchiul. 
Monford Velaryon a murit pe corabia sa, femeia roşie l-a ars 
pe Sunglass, iar Lordul Bar Emmon are cincisprezece ani, e 
gras şi neputincios. Aceştia sunt lorzii tăi din marea îngustă. 

Doar sprijinul Casei Florent i-a mai rămas lui Stannis, 
împotriva întregii puteri pe care o au împreună 
Highgardenul, Sunspear şi Casterly Rock şi, mai nou, 
aproape toţi lorzii furtunii. Singura speranţă care rămâne 
este să încercăm să salvăm ceva printr-o pace. Este tot ce 
am vrut să fac. Zeii fie îndurători, cum pot să numească 

asta trădare? 

285 

Davos stătea încruntat. 

— Lordul meu, ce ai făcut? 

— Nu trădare. Niciodată trădare. Îl iubesc pe rege mai 
mult ca pe oricine. 

Propria mea nepoată este regină, iar eu i-am rămas 
credincios când alţii mai înţelepţi l-au părăsit. Sunt Mâna, 
Mâna Regelui, cum să fiu un trădător? N-am vrut decât să 
salvez vieţile noastre şi... onoarea... da. Îşi linse buzele. Am 
scris o scrisoare. Salladhor Saan a jurat că are un om care o 
poate duce la Debarcaderul Regelui, la Lordul Tywin. Nobilul 


lord este... un om cu judecată, iar condiţiile mele... condiţiile 
erau cinstite... mai mult decât cinstite. 

— Ce fel de condiţii erau, lordul meu? 

— E murdar aici, spuse Lordul Alester dintr-odată. ŞI 
mirosul acela... ce e mirosul acela? 

— Căldarea, răspunse Davos, arătându-i. N-avem privată 
aici. Ce fel de condiţii? 

Lordul se holbă la căldare, oripilat. 

— Ca Lordul Stannis să renunţe la pretenţiile sale de a 
urca pe Tronul de Fier şi să retragă tot ce-a spus despre 
Joffrey, cum că ar fi un bastard, cu condiţia să fie acceptat 
înapoi în pacea regelui şi confirmat ca Lord de Piatra 
Dragonului şi de Capătul Furtunii. Am jurat să fac la fel, în 
schimbul Cetăţii Brightwater, cu pământurile noastre. 
Credeam... că Lordul Tywin va găsi înţeleaptă propunerea 
mea. Încă trebuie să se ocupe de Casa Stark şi, de 
asemenea, de oamenii de fier. 

M-am oferit să pecetluiesc înţelegerea prin căsătoria lui 
Shireen cu Tommen, fratele lui Joffrey. Clătină din cap. 
Condiţiile... sunt cele mai bune pe care vom avea vreodată 
ocazia să le obţinem. Până şi tu poţi vedea asta, nu-i aşa? 

— Da, răspunse Davos, până şi eu. Dacă Stannis nu va 
avea un fiu, o asemenea căsătorie ar însemna că Piatra 
Dragonului şi Capătul Furtunii îi vor reveni, într-o bună zi, lui 
Tommen - ceea ce, fără îndoială, ar fi pe placul Lordului 
Tywin. Între timp, Lannisterii ar avea-o pe Shireen drept 
ostatică, să se asigure că Stannis nu porneşte vreo nouă 
rebeliune. Şi ce a spus Înălţimea Sa când i-ai propus aceşti 
termeni? 

— E mereu cu femeia roşie şi... nu e în toate minţile, mă 
tem. Discuţia asta despre dragonul de piatră... o nebunie, îţi 
spun, curată nebunie. N-am învăţat nimic de la Aerion 
Brightfire, de la cei nouă magi, de la alchimişti? N-am 
învăţat nimic de la Caste/ul Verii? N-a ieşit niciodată nimic 
bun din aceste vise despre dragoni, i-am spus asta lui Axell. 
Calea pe care am propus-o eu era mai bună. Mai sigură. lar 


Stannis mi-a dat sigiliul său, mi-a dat mână liberă. Mâna 
vorbeşte cu glasul regelui. 

— Nu în cazul acesta. Davos nu era un linguşitor şi nici 
măcar nu încerca să-şi înmoaie cuvintele. Stannis nu e omul 
care să se predea, atâta vreme cât ştie că 

pretenţiile sale sunt juste. Aşa cum nu poate să-şi retragă 
cuvintele despre Joffrey, dacă le crede adevărate. Cât despre 
căsătorie, Tommen e născut din acelaşi incest 286 

ca Joffrey, iar Înălţimea Sa ar prefera s-o vadă pe Shireen 
moartă decât măritată 

cu un asemenea om. 

O venă pulsa pe fruntea lui Florent. 

— Nu are de ales. 

— Te înşeli, lordul meu. Poate alege să moară rege. 

— Şi noi împreună cu el? Asta doreşti, Cavaler Ceapă? 

— Nu, dar sunt omul regelui şi nu voi face nici un fel de 
pace fără permisiunea lui. 

Lordul Alester rămase cu privirea încremenită asupra lui 
preţ de un lung moment, apoi începu să plângă. 


JON 


Ultima noapte se lăsă neagră şi fără lună, dar în sfârşit, 
cerul deveni senin. 

— Merg sus pe munte, să-l caut pe Nălucă, le spuse 
Thennilor la gura peşterii, iar ei mormăiră şi-l lăsară să 
treacă. 

Atâtea stele, gândi el, urcând din greu costişa printre 
frasini, pini şi brazi. Pe când era copil la Winterfell, Maester 
Luwin îl învățase stelele; ştia numele celor douăsprezece 
case ale cerului şi pe stăpânitorul fiecăreia; putea să-i 
găsească pe cei şapte peregrini închinaţi Credinței; era 
prieten vechi cu Dragonul de Gheaţă, Pisica-Nălucă, Fecioara 
Lunii şi Sabia Zorilor. Toate acestea le împărtăşea cu Ygritte, 
dar altele nu. Ne uităm la aceleaşi stele şi vedem lucruri 
atât de diferite. 

Coroana Regelui era Lumânarea, după cum zicea ea; 
Armăsarul era Lordul Cornut; peregrinul roşu despre care 
septonii spuneau că este închinat Fierarului lor era numit pe 
aici Furul. lar când Furul se afla în casa Fecioarei Lunii, asta 
însemna că era un moment prielnic pentru a răpi o femeie, 
insista Ygritte. 

— Ca în noaptea în care m-ai răpit tu pe mine. Furul era 
strălucitor în noaptea aceea. 

— N-am avut de gând să te răpesc, a protestat el. Nici n- 
am ştiut că eşti fată, până când ţi-am pus cuțitul la găt. 

— Dacă omori un om fără să vrei, tot mort rămâne, a 
răspuns Ygritte cu încăpățânare. 

Jon nu mai întâlnise niciodată pe cineva atât de 
încăpățânat, poate cu excepţia surioarei sale, Arya. E încă 
sora mea? se întrebă el. A fost vreodată? Jon nu fusese 
niciodată cu adevărat un Stark, ci doar bastardul fără mamă 
al Lordului Eddard, care nu avea ce căuta la Winterfell mai 
mult decât Theon Greyjoy. Şi până şi asta pierduse. Când un 


bărbat al Rondului de Noapte îşi rostea jurămintele, lăsa 
deoparte vechea sa familie, intrând în cea nouă, dar Jon 
Snow pierduse şi aceşti fraţi. 

ÎI găsi pe Nălucă în vârful muntelui, aşa cum se 
aşteptase. Lupul alb nu urla 287 

niciodată, dar ceva îl atrăgea spre înălţimi. Stătea acolo, 
aşezat pe labele din spate, risipindu-şi răsuflarea ca un abur 
alb, în timp ce ochii săi roşii sorbeau stelele. 

— Ai şi tu nume pentru ele? întrebă Jon, aşezându-se într- 
un genunchi lângă 

lupul străvechi şi scărpinându-i blana albă şi groasă de 
pe grumaz. lepurele? 

Căpriorul? Lupoaica? Nălucă îi linse faţa, frecându-şi 
limba aspră şi rece de crustele de pe obrazul lui Jon, acolo 
unde îl sfâăşiaseră ghearele vulturului. 

Pasărea ne-a insemnat pe amândoi, gândi Jon. Nălucă, 
zise el, mâine trecem dincolo. Nu sunt scări aici şi nici 
scripeţi, n-am cum să te trec pe partea cealaltă. 

Trebuie să ne despărţim. Înţelegi? 

În întuneric, ochii roşii ai lupului păreau negri. Îşi vâri 
botul sub bărbia lui Jon, liniştit ca întotdeauna, cu răsuflarea 
de abur fierbinte. Sălbaticii îl numeau pe Jon Snow om-lup, 
dar, dacă era aşa, era unul nepriceput. Nu ştia cum să intre 
în pielea unui lup, aşa cum făcuse Orell cu vulturul său 
înainte de a muri. Odată, Jon a visat că era Nălucă, privind în 
jos la Valea Laptelui, unde Mance Rayder îşi adunase 
oamenii, iar visul acela s-a dovedit a fi real. Dar acum nu 
visa şi asta însemna că 

nu-i rămâneau decât cuvintele. 

— Nu poţi veni cu mine, spuse Jon, luând capul lupului în 
palme şi privindu-l adânc în ochi. Trebuie să mergi la 
Castelul Negru. Înţelegi? Castelul Negru. Poţi să-l găseşti? 
Drumul spre casă? Doar urmează gheaţa, la est şi iar la est, 
în soare, şi-l vei găsi. Vor şti cine eşti, la Castelul Negru, şi 
poate că sosirea ta îi va preveni. Se gândise să scrie un 
avertisment pe care să-l ducă lupul, dar nu avea cerneală, 


nici pergament şi nici măcar o pană de scris, iar riscul de a fi 
descoperit era prea mare. Ne vom reîntâlni la Castelul 
Negru, dar va trebui să ajungi acolo de unul singur. Trebuie 
să vânăm o vreme singuri, fiecare. Singuri. 

Lupul străvechi se smulse din mâinile lui Jon şi ciuli 
urechile. Şi, dintr-odată, se îndepărtă în salturi. Sări printr-un 
hăţiş, săltă peste o capcană şi cobori în goană, o dâră palidă 
printre copaci. A pornit spre Casterly Rock? se întrebă Jon. 

Sau după un iepure? Şi-ar fi dorit să ştie. Se temea că ar 
putea să se dovedească 

un om-lup la fel de nepriceput cum era ca frate-jurat sau 
ca iscoadă. 

Vântul suspina printre copaci, încărcat de mirosul acelor 
de pin, smucindu-i veşmintele negre, decolorate. Jon vedea 
Zidul profilându-se înalt şi întunecat către sud, o umbră 
imensă care acoperea stelele. Ţinutul aspru, abrupt, îl făcea 
să-şi închipuie că se aflau undeva între Turnul Umbrei şi 
Castelul Negru, probabil mai aproape de primul. De zile în şir 
călătoreau agale către sud, printre lacuri adânci care se 
întindeau ca nişte degete lungi şi subţiri pe fundul văilor 
înguste, în timp ce creste de cremene şi munţi acoperiţi de 
pini se înghesuiau unul în altul de ambele părţi. Un 
asemenea teren te obliga să mergi încet, însă era un bun 
ascunziş 

pentru cei care doreau să se apropie de Zid nevăzuţi. 

Pentru jefuitori sălbatici, gândi el. Ca noi. Ca mine. 

În spatele acelui zid se aflau Cele Şapte Regate şi tot ce 
jurase să apere. 

Rostise cuvintele, îşi pusese chezăşie viaţa şi onoarea şi 
ar fi fost firesc să fie 288 

acolo, sus, de strajă. Ar trebui să ducă un corn la buze, 
ridicând Rondul de Noapte la arme. Dar nu avea corn. N-ar fi 
fost greu să fure unul de la sălbatici, bănuia, dar la ce bun? 
Chiar de ar suna cornul, nimeni nu l-ar auzi. Zidul era lung 
de cinci sute de kilometri, iar Rondul se împuţinase amarnic. 
Toate fortărețele, mai puţin trei, fuseseră părăsite şi poate că 


nu era nici un frate nici la şaizeci de kilometri de locul în 
care se afla, în afară de Jon. Dacă mai era încă frate... 

Ar fi trebuit să incerc să-l omor pe Mance Rayder la 
Pumn, chiar dacă aş fi plătit cu viața. Qhorin Halfhand asta 
ar fi făcut. Dar Jon ezitase şi prilejul trecuse. 

În ziua următoare plecase la drum, împreună cu Styr 
Magnarul, cu Jarl şi cu mai mult de o sută de Thenni şi alţi 
jefuitori aleşi pe sprânceană. Îşi spunea că nu făcea decât să 
câştige timp şi că atunci când va sosi momentul potrivit, va 
pleca pe furiş şi se va îndrepta către Castelul Negru. 
Momentul n-a mai sosit. În cea mai mare parte a nopţilor, 
poposeau în sate de sălbatici părăsite, iar Styr punea o 
mulţime de Thenni să stea de pază la cai. Jarl îl urmărea 
bănuitor. lar Ygritte era mereu prin preajmă, zi şi noapte. 

Două inimi care bat ca una. Vorbele batjocoritoare ale lui 
Mance Rayder îi răsunau amar în minte. Arareori se simţise 
Jon atât de tulburat. N-am de ales, îşi spusese prima oară, 
când ea s-a furişat noaptea sub blănurile sale. Dacă o refuz, 
va şti că sunt trădător. Joc rolul pe care mi-a spus Halfhand 
să-l joc. 

Trupul său jucase rolul cu destulă înfocare. Buzele sale 
lipite de ale ei, mâna lui sub cămaşa din piele de căprioară, 
căutând un sân, mădularul întărindu-i-se când i-a atins 
trupul, prin haine. /Jurămintele mele, îi trecuse prin minte, 
amintindu-şi crângul de copaci ai inimii unde le rostise, cei 
nouă copaci albi, înalţi, aşezaţi în cerc, feţele roşii, sculptate, 
privind, ascultând. Dar degetele ei îi dezlegau pantalonii, 
limba ei îi pătrundea printre buze, iar mâna ei aluneca pe 
sub veşminte, despuindu-l, şi Jon nu mai vedea copacii 
inimii, doar pe ea. L-a muşcat de gât, iar el l-a căutat pe al 
ei, îngropându-şi faţa în părul roşu şi des al fetei. 

Norocoasă, gândi el. E norocoasă, sărutată de foc. 

— Nu-i aşa că e bine? a şoptit ea, conducându-l în ea. Era 
udă leoarcă acolo, jos, şi nu era fecioară, asta era limpede, 
dar lui Jon nu-i păsa. Jurămintele lui, fecioria ei, nimic din 
toate acestea nu conta, doar căldura trupului, gura lipită de 


gura lui, degetele care îi strângeau sfârcul. Nu-i aşa că e 
plăcut? a zis ea din nou. 

Nu aşa de repede, oh, încet, aşa. Aşa, acuma, da, dulce, 
dulce. Nimic nu ştii, Jon Snow, dar te pot învăţa. Acum mai 
tare. Daaaa. 

Un rol, a încercat să-şi reamintească după aceea. Joc un 
rol. A trebuit s-o fac o dată, ca să dovedesc că mi-am 
abandonat jurămintele. A trebuit să-i câştig încrederea. Nu 
trebuia să se mai repete. Era omul Rondului de Noapte şi fiul 
lui Eddard Stark. Făcuse ce era de făcut, dovedise ce era de 
dovedit. 

Dar dovada fusese atât de dulce şi Ygritte adormise lângă 
el, cu mâna pe pieptul lui, şi asta era la fel de plăcut, 
periculos de plăcut. Îşi îndreptă din nou gândurile către 
copacii inimii şi cuvintele pe care le rostise în faţa lor. A fost 
doar 289 

o dată şi a trebuit să fie. Până şi tatăl meu s-a impiedicat 
o dată, când şi-a uitat jurămintele căsătoriei şi a zămislit un 
bastard. Jon şi-a jurat că la fel va fi şi cu el. 

Nu se va mai întâmpla niciodată. 

S-a întâmplat. Încă de două ori în noaptea aceea, din nou 
dimineaţa, când Ygritte s-a trezit, găsindu-l aţăâţat. Sălbaticii 
se trezeau deja şi mai mulţi n-au putut să nu observe ce se 
întâmpla sub maldărul de blănuri. Jarl le-a spus să se 
grăbească, până ce nu se vede nevoit să arunce peste ei o 
căldare cu apă. Ca o pereche de câini în călduri, a gândit Jon 
după aceea. Oare asta devenise? Sunt un bărbat al Rondului 
de Noapte, insista un glas pierit, în străfundul său, dar în 
fiecare noapte glasul părea puţin mai îndepărtat, iar când 
Ygritte îi săruta urechile sau îl muşca de gât, nu-l mai auzea 
deloc. Așa să fi fost cu tata? se întreba el. A fost la fel de 
slab ca mine, când şi-a lepădat onoarea în patul mamei 
mele? 

Dintr-odată Jon îşi dădu seama că în spatele lui ceva urca 
muntele. Preţ de o clipită, se gândi că ar putea fi Nălucă, 
întorcându-se, dar lupul străvechi nu făcea niciodată atâta 


zgomot. Jon scoase Gheara Lungă cu o singură mişcare, însă 
era doar unul dintre Thenni, un bărbat voinic, cu un coif de 
bronz. 

— Snow, spuse intrusul. Vino. Magnar vrea. 

Oamenii din Thenn vorbeau Limba Veche şi majoritatea 
ştiau doar câteva cuvinte în Limba Comună. 

Lui Jon nu-i prea păsa ce voia Magnarul, dar n-avea nici 
un rost să stea la discuţii cu cineva care abia îl putea 
înţelege, aşa că îl urmă pe bărbat, coborând înapoi muntele. 

Gura peşterii era o despicătură în piatră prin care abia 
dacă încăpea un cal, pe jumătate ascunsă în spatele unui 
sequoia. Se deschidea câtre nord, astfel că 

văpăile focurilor dinăuntru nu puteau fi văzute dinspre 
Zid. Chiar dacă, printr-o nefericită întâmplare, o patrulă ar 
trece la noapte pe creasta Zidului, n-ar vedea nimic, doar 
munţi şi pini şi sclipirea glacială a stelelor pe un lac pe 
jumătate îngheţat. Mance Rayder îşi plănuise bine atacul. 

Sub stâncă, un culoar cobora şapte metri înainte de a se 
deschide într-un spaţiu larg cât sala mare a Winterfellului. 
Printre coloane ardeau focuri, iar fumul lor se ridica, 
înnegrind tavanele de piatră. Caii fuseseră priponiţi de-a 
lungul unui perete, lângă un ochi de apă. În mijlocul 
încăperii se deschidea o dolină către ceea ce ar fi putut fi o 
peşteră şi, dedesubt, o grotă şi mai mare, dar din pricina 
întunericului, era greu de spus. Jon auzea şi susurul uşor al 
unui pârâu subteran, undeva mai jos. 

Jarl era cu Magnarul. Mance le dăduse comanda comună. 
Styr nu era deloc mulţumit de asta, după cum observase Jon 
mai devreme. Mance Rayder îl numise pe tânărul oacheş 
„favoritul” lui Val, care era sora Daliei, regina sa, ceea ce-l 
făcea pe Jarl un fel de cumnat de prim rang cu Regele-de- 
Dincolo-de-Zid. Era limpede că Magnarului îi displăcea să-şi 
împartă autoritatea. Adusese o sută de Thenni, de cinci ori 
mai mulţi oameni decât Jarl, şi se purta adesea ca şi cum ar 
fi 290 


avut el singur comanda. Dar Jon ştia că bărbatul mai 
tânăr era cel care avea să-i treacă peste gheţuri. Deşi nu 
putea avea mai mult de douăzeci de ani, Jarl participa la 
atacuri de opt ani şi trecuse dincolo de Zid de multe ori, cu 
Alfyn Crowkiller şi Plângătorul şi, mai de curând, cu propria 
lui ceată. 

Magnarul vorbi fără ocolişuri: 

— Jarl m-a înştiinţat că sunt ciori care patrulează pe 
înălţimi. Spune-mi tot ce ştii despre ele. 

Spune-mi, remarcă Jon, nu spune-ne, deşi Jarl stătea 
lângă el. Nu i-ar fi plăcut nimic mai mult decât să refuze 
această întrebare răstită, dar ştia că Styr l-ar osândi la 
moarte la cel mai mic semn de nesupunere, şi pe Ygritte 
împreună cu el, pentru nelegiuirea de a fi a lui. 

— Sunt patru oameni în fiecare rond, doi cercetaşi şi doi 
constructori, răspunse el. Constructorii trebuie să observe 
crăpăturile, locurile unde se topeşte gheaţa şi alte probleme 
naturale, iar cercetaşii caută semne ale inamicilor. Călăresc 
pe măgari. 

— Măgari? Bărbatul fără urechi se încruntă. Măgarii sunt 
lenți. 

— Lenţi, dar se ţin mai bine pe picioare pe gheaţă. 
Patrulele urcă adesea pe creasta Zidului şi dincolo de 
Castelul Negru. Cărările de acolo n-au fost prunduite de ani 
buni. Măgarii sunt crescuţi la Eastwatch şi special antrenați 
pentru misiunea lor. 

— Urcă adesea pe creasta Zidului? Nu întotdeauna? 

— Nu. O patrulă de patru cercetează, în schimb, baza 
Zidului, căutând crăpături în gheaţa de la fundaţie sau 
semne de tuneluri. 

Magnarul clătină din cap. 

— Chiar şi în îndepărtatul Thenn s-a auzit povestea lui 
Arson Spărgătorul de Gheaţă şi a tunelului său. 

Jon ştia şi el povestea. Arson Spărgătorul de Gheaţă 
ajunsese la jumătatea Zidului, când tunelul său a fost 
descoperit de cercetaşii de la Fortul Nopţii. Nu s-au ostenit 


să-l deranjeze din săpat, ci doar au astupat drumul înapoi cu 
gheaţă, pietre şi zăpadă. Edd cel Trist spunea că, dacă îţi 
lipeşti bine urechea de Zid, îl mai poţi auzi şi acum pe Arson 
spărgând zidul cu securea sa, bucată cu bucată. 

— Când ies aceste patrule? Cât de des? 

Jon ridică din umeri. 

— Asta se schimbă. Am auzit că Lordul Comandant 
Qorgyle îi trimitea din trei în trei zile, de la Castelul Negru la 
Turnul Umbrei. Dar Rondul avea mai mulţi oameni pe vremea 
lui. Lordul Comandant Mormont preferă să alterneze 
numărul patrulelor şi zilele plecării lor, ca să fie mai greu de 
ştiut când vin şi când pleacă. 

lar uneori, Bătrânul Urs trimite un efectiv şi mai mare la 
unul dintre castelele abandonate, pentru două săptămâni 
sau 0 lună. Jon ştia că unchiul său iniţiase acea tactică. Orice 
pentru a deruta duşmanul. 

— Poarta de Piatră e locuită în prezent? întrebă Jarl. Dar 
Garda Apei Cenuşii? 

291 

Deci avem de ales între astea două, nu-i aşa? Jon avu 
grijă să-şi păstreze chipul neclintit. 

— Doar Eastwatch, Castelul Negru şi Turnul Umbrei erau 
locuite când am plecat eu de la Zid. Nu pot să spun ce ar fi 
putut face Bowen Marsh sau Ser Denys de atunci. 

— Câte ciori rămân în castel? întrebă Styr. 

— Cinci sute la Castelul Negru. Două sute la Turnul 
Umbrei, poate trei sute la Eastwatch. Jon adăugase trei sute 
la numărătoare. De-ar fi atât de simplu... 

Dar Jarl nu se lăsă păcălit. 

— Minte, îi spuse lui Styr. Sau îi socoteşte şi pe cei pe 
care i-au pierdut la Pumn. 

— Cioară, îl avertiză Magnarul, nu mă confunda cu Mance 
Rayder. Dacă mă 

minţi, am să-ţi tai limba. 

— Nu sunt cioară şi nu accept să fiu făcut mincinos. Jon 
îşi strânse mâna dreaptă în pumn. 


Magnatul din Thenn îl cercetă cu ochii săi cenuşii, de 
gheaţă. 

— Vom afla cât de curând câţi sunt, remarcă el după o 
clipă. Du-te. Voi trimite după tine dacă mai am întrebări. 

Jon îşi înclină capul băţos şi plecă. Dacă toți să/baticii ar fi 
ca Styr, ar fi mai uşor de înşelat. Dar Thennii nu erau ca alţi 
oameni liberi. Magnarul susţinea că 

este ultimul dintre Primii Oameni şi conducea cu o mână 
de fier. Micul ţinut al Thennei era o vale între munţi înalţi, 
ascunsă printre piscurile din nordul îndepărtat al Colţilor de 
Gheaţă, înconjurată de oameni ai peşterilor, de triburile 
Copitaţilor, de uriaşi şi de clanurile canibale de pe râurile 
îngheţate. Ygritte spunea că Thennii sunt luptători barbari şi 
că Magnarul era ca un zeu pentru ei. 

Lui Jon nu-i venea greu să creadă. Spre deosebire de Jar, 
Harma şi Rattleshirt, Styr cerea supunere absolută din 
partea oamenilor lui, iar această disciplină era, fără doar şi 
poate, unul dintre motivele pentru care Mance îl alesese pe 
el să 

treacă Zidul. 

Jon trecu pe lângă Thenni, care şedeau în jurul focurilor, 
aşezaţi pe coifurile lor rotunde de bronz. Unde s-a dus 
Ygritte? Găsi harnaşamentul ei împreună cu al lui, dar nici 
urmă de fată. 

— A luat o torţă şi a pornit într-acolo, îi spuse Grigg Ţapul, 
arătând către fundul peşterii. 

Jon se luă după degetul lui şi se pomeni într-o încăpere 
obscură, rătăcind printr-un labirint de stalactite şi 
stalagmite. Nu poate fi, aici, gândi el şi chiar atunci îi auzi 
râsul. Se întoarse în direcţia sunetului, dar după zece paşi, 
se afla într-o fundătură, în faţa unui perete înalt de flori de 
mină, roz şi albe. Încurcat, făcu cale întoarsă şi acolo o văzu: 
o gaură neagră sub o coloană de piatră udă. 

Îngenunche, ascultă, auzi sunetul şoptit al apei. 

— Ygritte! 

292 


— Aici! îi răspunse glasul ei, cu un palid ecou. Jon fu 
nevoit să meargă târâş 

câţiva metri până când grota se deschise în faţa lui. Când 
se ridică în picioare, avu nevoie de o clipă ca să-şi 
obişnuiască ochii. Ygritte adusese o torţă, dar altă 

lumină nu mai era. Stătea lângă o cascadă care se 
revărsa dintr-o crăpătură în stâncă într-un iaz mare şi 
întunecat. Flăcările galbene şi portocalii străluceau pe apa 
verzuie. 

— Ce faci aici? o întrebă. 

— Am auzit apa. Voiam să văd cât e de adâncă peştera. 
Arătă cu torţa. Acolo e un culoar care coboară mai departe. 
Am mers o sută de paşi, apoi m-am întors. 

— Un drum înfundat? 

— Nimic nu ştii, Jon Snow. Continuă la nesfârşit. Sunt sute 
de peşteri în munţii ăştia şi jos, în adâncul pământului, se 
unesc toate. Chiar şi sub Zidul tău e un drum. Drumul lui 
Gorne. 

— Gorne, repetă şi Jon. Gorne a fost cândva Rege-Dincolo- 
de-Zid. 

— Da, răspunse Ygritte. Împreună cu fratele lui, Gendel, 
acum trei mii de ani. 

Au condus o oaste de oameni liberi prin peşteri şi Rondul 
nu i-a dibuit. Dar când au ieşit, asupra lor au năvălit lupii 
Winterfellului. 

— A avut loc o bătălie, îşi aminti Jon. Gorne l-a omorât pe 
Regele Nordului, dar fiul lui a ridicat stindardul, i-a luat 
coroana de pe cap şi, la rândul lui, l-a ucis pe Gorne. 

— lar zgomotul săbiilor a trezit ciorile în castelele lor şi au 
venit, îmbrăcate în negru din cap până-n picioare, să-i atace 
pe sălbatici pe la spate. 

— Da, Gendel îl avea pe rege la sud, Umberii la est şi 
Rondul la nord. A murit şi el. 

— Nimic nu ştii, Jon Snow. Gendel n-a murit. Şi-a croit 
drum printre ciori şi şi-a condus oamenii înapoi la nord, cu 
lupii urlând pe urmele lor. Numai că 


Gendel nu cunoştea peşterile aşa cum le cunoscuse 
Gorne şi a luat-o pe un drum greşit. Ygritte începu să fluture 
torţa înainte şi înapoi şi umbrele se mişcau şi săltau. Mai 
adânc a mers, şi mai adânc, iar când a încercat să se 
întoarcă, drumurile care îi păreau cunoscute l-au dus către 
piatră, nu către cer. Curând, torţele au început să se stingă, 
una câte una, până când, în cele din urmă, n-a mai rămas 
nimic, decât întuneric. Oamenii lui Gendel n-au mai fost 
văzuţi de atunci, dar în nopţile liniştite, îi poţi auzi pe copiii 
copiilor lor plângând în adâncul munţilor, căutând şi acum 
drumul de întoarcere. Ascultă! Îi auzi? 

Jon nu auzea decât susurul apei şi flăcările trosnind. 

— Drumul acesta pe sub Zid s-a pierdut şi el? 

— Câţiva viteji l-au căutat. Cei care merg prea adânc dau 
de copiii lui Gendel, iar copiii lui Gendel sunt mereu 
flămânzi. Zâmbind, Ygritte aşeză torţa cu grijă 

într-o scobitură în piatră şi se apropie de el. În întuneric, 
nu e nimic de mâncat, în afară de carne, şopti ea, 
muşcându-l de gât. 

Jon îşi îngropa faţa în părul Ygrittei, umplându-şi nările de 
mirosul ei. 

293 

— Parcă o aud pe Bătrâna Nan spunându-i lui Bran o 
poveste cu monştri. 

Ygritte îl lovi cu pumnul în umăr. 

— Adică eu sunt o femeie bătrână? 

— Eşti mai bătrână decât mine. 

— Da, şi mai înţeleaptă. Nimic nu ştii, Jon Snow. Se 
îndepărtă de el şi îşi lepădă haina din blană de iepure. 

— Ce faci? 

— Îţi arăt cât de bătrână sunt. Îşi dezlegă cămaşa din 
piele de căprioară, o azvârli la o parte şi îşi ridică cele trei 
bluze de lână peste cap, deodată. Vreau să 

mă vezi. 

— N-ar trebui... 


— Ba da. Sânii îi săltară când rămase într-un picior, să-şi 
scoată o cizmă, sărind apoi pe celălalt, să se ocupe de a 
doua. Sfârcurile erau cercuri mari şi trandafirii. Şi tu, zise 
Ygritte, în timp ce-şi trăgea în jos pantalonii din piele de 
oaie. Dacă vrei să te uiţi, trebuie să arăţi. Nimic nu ştii, Jon 
Snow. 

— Ştiu că te vreau, se auzi spunând, cu toate jurămintele 
şi toată onoarea uitate. Stătea în faţa lui goală ca în ziua în 
care s-a născut, iar mădularul lui era tare ca piatra ce îi 
înconjura. Fusese cu ea de zeci de ori până atunci, dar 
mereu pe sub blănuri, cu alţii în preajma lor. Nu văzuse 
niciodată cât era de frumoasă. Avea picioarele subţiri, dar 
bine proporţionate, părul dintre coapse mai roşu decât cel 
de pe cap. Oare asta o face şi mai norocoasă? O trase lângă 
el. Îmi place mirosul tău, spuse. Ador părul tău roşu. Ador 
gura ta şi cum mă săruţi. Ador zâmbetul tău. 

Ador sânii tăi. Îi sărută, unul după altul. Îmi plac 
picioarele tale subţiri şi ce se ascunde între ele. Îngenunche 
s-o sărute acolo, cu blândeţe, pe pântece la început, dar 
Ygritte îşi desfăcu uşor picioarele şi el îi văzu partea 
trandafirie dinăuntru şi o sărută şi acolo şi o atinse cu limba. 
Ygritte gemu încet. 

— Dacă mă iubeşti atât de mult din cap până-n picioare, 
de ce mai eşti îmbrăcat? şopti ea. Nimic nu ştii, Jon Snow. 
Ni... oh, OHHH! 

După aceea, deveni aproape sfioasă, sau la fel de sfioasă 
cum devenea întotdeauna. 

— Lucrul acela pe care l-ai făcut, spuse ea pe când 
stăteau întinşi pe maldărul de haine. Cu... gura. Şovăi. Aşa... 
aşa fac lorzii cu doamnele lor, acolo jos, la sud? 

— Nu cred. Nimeni nu-i spusese vreodată lui Jon întocmai 
ce fac lorzii cu doamnele lor. Doar... am vrut să te sărut 
acolo, atâta tot. Mi se pare că ţi-a plăcut. 

— Da, mi-a... mi-a plăcut niţel. Nimeni nu te-a învăţat aşa 
ceva? 

— N-a mai fost nimeni, mărturisi el. Doar tu. 


— Fecior, îl şicană ea. Ai fost fecior. 

Jon o ciupi în joacă de un sfârc. 

— Am fost omul Rondului de Noapte. Am fost, se auzi 
spunând. Acum ce era? 

Nu voia să se gândească la asta. Tu ai fost fecioară? 

294 

Ygritte se ridică într-un cot. 

— Am nouăsprezece ani şi sunt suliţaşă. Şi sunt sărutată 
de foc. Cum aş fi putut fi fecioară? 

— Cine a fost? 

— Un băiat, la o sărbătoare, acum cinci ani. Venise cu 
fraţii lui să facă negoţ şi avea părul roşu ca al meu, sărutat 
de foc, aşa că m-am gândit că trebuie să fie norocos. Dara 
fost slab. Când s-a întors, să încerce să mă răpească, 
Longspear i-a rupt mâna şi l-a alungat şi de atunci n-a mai 
încercat, nici măcar o dată. 

— Aşadar, n-a fost Longspear? Jon se simţea uşurat. Îi 
plăcea Longspear, cu faţa-i urâtă şi purtarea prietenoasă. 

Ygritte îi dădu un pumn. 

— E josnic din partea ta. Tu te-ai culca cu sora ta? 

— Longspear nu e fratele tău. 

— E din satul meu. Nimic nu ştii, Jon Snow. Un adevărat 
bărbat fură o femeie de departe, ca să întărească clanul. 
Femeile care se culcă cu fraţii, cu taţii sau cu rudele din 
clanul lor aduc o ofensă zeilor şi sunt blestemate să aibă 
copii slabi şi bolnăvicioşi. Chiar monştri. 

— Craster se căsătoreşte cu fiicele sale, sublinie el. 

Ygritte îl lovi din nou. 

— Craster e mai mult ca voi, decât ca noi. Tatăl lui fost o 
cioară care a furat o femeie din satul Copacul Alb. S-a dus o 
dată la Castelul Negru să i-l arate ciorii pe fiul său, dar fraţii 
au suflat din corn şi au alungat-o. Sângele lui Craster e 
negru şi poartă un blestem greu. Îşi trecu degetele uşor 
peste pântecele lui. M-am temut cândva că vei face şi tu la 
fel. Că vei zbura înapoi la Zid. N-ai ştiut ce să faci după 

ce m-ai răpit. 


Jon se ridică: 

— Ygritte, eu nu te-am răpit. 

— Ba da, m-ai răpit. Ai sărit de pe munte şi l-ai omorât pe 
Orell şi, înainte să 

apuc să-mi iau toporul, mi-ai pus cuțitul la gât. Am crezut 
atunci că mă vei silui sau că mă vei ucide sau poate 
amândouă, dar n-ai făcut-o. lar când ţi-am spus povestea lui 
Bael Bardul şi cum a cules el trandafirul de la Winterfell, am 
crezut că vei şti să mă culegi, dar n-ai făcut-o. Nimic nu ştii, 
Jon Snow. Îi zâmbi cu sfială. Dar s-ar putea să înveţi câte 
ceva. 

Jon observă dintr-odată că lumina pâlpâia în jurul ei. 

— Ar fi mai bine să urcăm. Torța e pe sfârşite. 

— Se teme cioara de copiii lui Gendel? întrebă ea, cu un 
zâmbet larg. Nu avem decât puţin de urcat şi n-am terminat 
cu tine, Jon Snow. Ai vrea... Şovăi. 

— Ce? întrebă el, în timp ce torţa începea să se stingă. 

— S-o faci din nou? lăsă ea să-i scape. Cu gura. Sărutul 
de lord? lar eu... eu aş 

putea să văd dacă şi ţie-ţi place. 

Când torţa se stinse, lui Jon Snow nu-i mai păsa. 

295 

Sentimentul de vinovăţie veni mai apoi, dar mai slab ca 
înainte. Dacă e un păcat, gândi el, de ce au lăsat zeii să fie 
atât de plăcut? 

În grotă era un întuneric de smoală când terminară. 
Singura lumină era roşeaţa palidă a culoarului ce ducea 
înapoi către peştera mai mare, unde ardeau vreo douăzeci 
de focuri. Curând începură să bâjbâie şi să se lovească unul 
de altul, încercând să se îmbrace pe întuneric. Ygritte se 
împiedică şi căzu în lac şi ţipă la atingerea rece a apei. Când 
Jon râse, îl trase înăuntru şi pe el. Se luptară şi împroşcară 
apa prin întuneric şi apoi Ygritte era din nou în braţele lui şi 
se dovedi că, de fapt, nu terminaseră. 

— Jon Snow, îi spuse când el îşi revărsă sămânţa în ea, nu 
te mişca acum, dragul meu. Îmi place să te simt în mine. Hai 


să nu ne întoarcem la Styr şi la Jarl. 

Hai să coborâm înăuntru, să ne alăturăm copiilor lui 
Gendel. Nu vreau să părăsesc niciodată peştera asta, Jon 
Snow. Niciodată. 


DAENERYS 


— Toţi? Sclava părea circumspectă. Înălţimea Ta, oare 
netrebnicele mele urechi te-au auzit greşit? 

O lumină verde, rece, se strecura prin ochiurile de sticlă 
colorată încastrate în pereţii triunghiulari, înclinați, şi o 
boare de vânt sufla uşor prin uşile terasei, aducând 
mireasmă de fructe şi flori din grădina alăturată. 

— Urechile tale au auzit bine, răspunse Dany. Vreau să-i 
cumpăr pe toţi. 

Spune-i Bunului Stăpân, te rog. 

Alesese pentru astăzi o rochie din Qarth. Mătasea mov- 
închis punea în valoare violetul ochilor ei. Croiala rochiei îi 
dezgolea sânul stâng. În timp ce Bunii Stăpâni ai 
Astaporului se sfătuiau cu glas scăzut, Dany sorbea vin 
aspru de curmale dintr-o cupă înaltă de argint. Nu desluşea 
chiar tot ce spuneau, dar le putea auzi lăcomia. 

Fiecare dintre cei doi negustori era însoţit de câte doi, trei 
sclavi... deşi unul dintre ei, Grazdan, cel mai bătrân, avea 
şase. Ca să nu pară o cerşetoare, îşi adusese şi ea însoțitorii, 
Irri şi Jhiqui în pantaloni de mătase nisipie şi veste pictate, 
apoi Barbă-Albă şi voinicul Belwas şi călăreţii ei de sânge. 
Ser Jorah stătea în spatele ei, asudând în cămaşa sa cu ursul 
negru al Casei Mormont brodat pe piept. Mirosul transpiraţiei 
sale era o replică pământească la parfumurile dulci care 
înecau Astaporul. 

— Toţi, mârâi Kraznys mo Nakloz, care astăzi mirosea a 
piersici. Sclava repetă cuvântul în Limba Comună a 
Westerosului. În mii, sunt opt. Asta vrea să 

spună prin taft? Mai sunt şase sute, care vor fi parte din 
cea de-a noua mie, când îi vom avea pe toţi. Îi vrea şi pe ei? 

— Îi vreau, răspunse Dany după ce întrebarea îi fu 
tradusă. Pe cei opt mii, pe 296 


cei şase sute... şi pe cei care sunt încă în pregătire. Cei 
care încă nu şi-au câştigat coifurile. 

Kraznys se întoarse către tovarăşii lui. Din nou se sfătuiră 
între ei. Tălmăcitoarea îi spusese lui Dany numele lor, dar 
erau greu de reţinut. Patru dintre ei păreau să se numească 
Grazdan, probabil după Grazdan cel Mare, care întemeiase 
Vechiul Ghis, la începutul începuturilor. Semănau cu toţii 
între ei: graşi, cu pielea de chihlimbar, nasuri mari, ochi 
întunecaţi. Părul lor sârmos era negru sau roşcat- 

închis, ori acel amestec ciudat de roşu şi negru care era 
specific pentru Ghiscari. 

Toţi se înveşmântau în tokaruri, îmbrăcăminte permisă 
numai astaporilor născuţi liberi. 

Dany aflase de la Căpitanul Groleo că bordura tokaru/ui; 
era cea care arăta statului unui om. În această încăpere 
răcoroasă din vârful piramidei, doi dintre stăpânii de sclavi 
purtau tokaruri tivite cu argint, cinci cu aur şi unul, cel mai 
în vârstă dintre Grazdani, afişa un tiv de perle albe, mari, 
care atunci când se foia în scaun sau îşi mişca o mână, 
cloncăneau uşor, lovindu-se una de alta. 

— Nu putem vinde băieţi pe jumătate pregătiţi, le spunea 
celorlalţi unul dintre Grazdanii cu bordura argintie. 

— Putem, dacă aurul ei este bun, răspunse un bărbat mai 
gras, al cărui tokarera tivit cu aur. 

— Nu sunt Nepătaţi. N-au ucis pruncii. Dacă vor da greş 
pe câmpul de luptă, ne vor face de ruşine. Şi, chiar dacă 
tăiem cinci mii de băieţi necopţi mâine, ar mai fi zece ani 
până să fie pregătiţi pentru vânzare. Ce-i vom spune 
următorului cumpărător care va veni în căutare de Nepătaţi? 

— Îi vom spune că trebuie să aştepte, zise grăsanul. Ce-i 
în mână nu-i minciună. 

Dany îi lăsă să se certe, sorbind din vinul aspru de 
curmale şi încercând să-şi păstreze faţa neclintită şi 
neştiutoare. fi voi avea pe toți, oricât ar costa, îşi spuse. 

Oraşul avea o sută de negustori de sclavi, dar cei opt din 
faţa ei erau cei mai importanţi. Când vindeau sclavi pentru 


plăceri, sclavi pentru muncile câmpului, scribi, meşteşugari 
şi instructori, aceşti oameni erau rivali, dar strămoşii lor se 
aliaseră pentru a-i crea şi a-i vinde pe Cei Nepătaţi. Din 
cărămidă şi sânge e zidit Astaporul, din cărămidă şi sânge 
sunt oamenii lui. 

Kraznys fu cel care, în cele din urmă, anunţă decizia lor: 

— Spune-i că pe cei opt mii îi va avea, dacă aurul ei se 
dovedeşte îndestulător. 

Şi pe cei şase sute, dacă doreşte. Spune-i să se întoarcă 
într-un an şi-i vom vinde alte două mii. 

— Peste un an voi fi la Westeros, răspunse Dany după ce 
ascultă traducerea. 

Eu am trebuinţă acum. Cei Nepătaţi sunt bine pregătiţi, 
dar chiar şi aşa, mulţi vor cădea în luptă. Voi avea nevoie de 
băieţi ca înlocuitori, să ridice săbiile pe care ceilalţi le vor 
lăsa din mână. Aşeză cupa de vin deoparte şi se aplecă spre 
tălmăcitoare: Spune-le Bunilor Stăpâni că-i voi dori chiar şi 
pe cei mici, care încă 

297 

îşi au căţeluşii. Spune-le că voi plăti la fel de mult pentru 
un băiat pe care l-au tăiat ieri cât pentru un Nepătat cu 
coiful cu ţepuşă pe cap. 

Fata le spuse. Răspunsul fu tot nu. Dany se încruntă, 
iritată. 

— Prea bine. Spune-le că am să plătesc dublu, dacă îi 
primesc pe toţi. 

— Dublu? Grăsanul cu tivul de aur era gata să se 
prăpădească de râs. 

— Târfuliţa e nebună, zău, făcu Kraznys mo Nakloz. Să-i 
cerem triplu, zic eu. 

E destul de disperată ca să plătească. Să-i cerem de zece 
ori preţul pentru fiecare sclav, da. 

Grazdan cel înalt, cu barba ascuţită, vorbi în Limba 
Comună, deşi nu la fel de bine ca tânăra sclavă: 

— Înălţimea Ta, mârâi el. Westerosul e bogat, da, dar 
acum nu eşti regină. 


Poate că nu vei fi niciodată regină. Chiar şi Nepătaţii pot 
pierde bătălii în faţa cavalerilor sălbatici ai oţelului din Cele 
Şapte Regate. Îţi amintesc, Bunii Stăpâni ai Astaporului nu 
vând carne pe promisiuni. Ai aur şi mărfuri destule ca să 
plăteşti pentru toţi eunucii pe care-i vrei? 

— Ştii răspunsul mai bine decât mine, Bunule Stăpân, 
răspunse Dany. 

Oamenii tăi mi-au vizitat corăbiile şi au numărat fiecare 
boabă de chilimbar şi fiecare vas cu şofran. Cât am? 

— Suficient ca să cumperi o mie, răspunse Bunul Stăpân, 
cu un zâmbet condescendent. Cu toate acestea, tu plăteşti 
dublu, după cum spui. Cinci sute atunci, e tot ce poţi 
cumpăra. 

— Poate că frumoasa ta coroană ar mai putea cumpăra o 
sută, zise grăsanul în Valyriană. Coroana ta cu cei trei 
dragoni. 

Dany aşteptă ca vorbele să fie tălmăcite. 

— Coroana mea nu e de vânzare. Când Viserys vânduse 
coroana mamei lor, l-a părăsit şi ultima fărâmă de voioşie, 
rămânând doar cu furia. Nici nu-mi voi robi poporul şi nu le 
voi vinde avutul şi caii. Dar puteţi avea corăbiile mele. 

Corabia mare Balerion şi corăbiile Rhagar şi Meraxes. |i 
prevenise pe Groleo şi pe ceilalţi căpitani că s-ar putea să se 
ajungă la asta, dar ei contestaseră cu furie necesitatea unui 
asemenea gest. Trei corăbii bune trebuie să merite mai mult 
decât câţiva eunuci nenorociţi. 

Grazdan cel gras se întoarse către ceilalţi. Din nou se 
sfătuiră cu glas scăzut. 

— Două mii, anunţă cel cu barba ascuţită, întorcându-se 
către ea. E prea mult, dar Bunii Stăpâni sunt generoşi şi 
nevoile tale sunt mari. 

Două mii n-ar fi suficienţi pentru ceea ce avea de gând să 
facă. Trebuie să-i am pe toți. Dany ştia ce trebuia să facă 
acum, deşi avea un gust atât de amar încât nici măcar vinul 
de curmale nu i-l putea alunga din gură. Chibzuise îndelung 
şi nu găsise altă cale. N-am altceva de făcut. 


— Daţi-mi-i pe toţi şi puteţi avea un dragon. Dinspre 
Jhiqui se auzi un suspin. 

Kraznys le zâmbi tovarăşilor lui. 

— Ce v-am spus eu? Ne-ar da orice. 

298 

Barbă-Albă se uita la ea, nevenindu-i să-şi creadă 
urechilor. Apucă toiagul, cu o mână tremurătoare. 

— Înălţimea Ta, te implor, câştigă-ţi tronul cu dragoni, nu 
cu sclavi. Nu trebuie să faci asta... 

— Tunu trebuie să-ţi îngădui să-mi dai lecţii. Ser Jorah, ia- 
| pe Barbă-Albă 

din faţa ochilor mei. 

Mormont îl luă pe bătrân de cot cu brutalitate, îl trase în 
picioare şi îl târî pe terasă. 

— Spune-le Bunilor Stăpâni că regret această întrerupere, 
îi spuse Dany tălmă- 

citoarei. Spune-le că aştept răspunsul lor. 

Ştia răspunsul, îl vedea în sclipirea din ochii lor, în 
zâmbetele pe care încercau din răsputeri să le ascundă. 
Astaporul avea mii de eunuci şi încă mai mulţi băieţi în 
sclavie care aşteptau să fie tăiaţi, dar existau doar trei 
dragoni în viaţă pe întreg cuprinsul lumii. Jar Ghiscarii 
jinduiesc la dragoni. Cum ar putea să nu jinduiască? De cinci 
ori se luptase Vechiul Ghis cu Valyria la începuturile lumii şi 
de cinci ori se prăbuşise în tristă înfrângere. Căci Ţinutul 
Liber avea dragoni, iar Imperiul nu avea nici unul. 

Cel mai vârstnic Grazdan se foi în scaun şi perlele sale 
cloncăniră domol, lovindu-se unele de altele. 

— Un dragon la alegerea noastră, murmură el cu glas 
dogit. Cel negru e cel mai mare şi cel mai sănătos. 

— Numele lui este Drogon. Dany clătină aprobator din 
cap. 

— Toate bunurile tale, în afară de coroană şi de 
veşmintele de regină, pe care îţi vom îngădui să le păstrezi. 
Cele trei corăbii. Şi Drogon. 

— S-a făcut, zise ea în Limba Comună. 


— S-a făcut, îi dădu replica bătrânul Grazdan în Valyriana 
sa răguşită. 

Ceilalţi repetară vorbele bărbatului cu tivitura de perle. 

— S-a făcut, traduse sclava, şi s-a făcut, s-a făcut, de opt 
ori s-a făcut. 

— Cei Nepătaţi vor învăţa limba voastră sălbatică destul 
de repede, adăugă 

Kraznys mo Nakloz, după ce toate aranjamentele 
fuseseră făcute, dar până atunci, vei avea nevoie de cineva 
care să vorbească cu ei. la această sclavă, ca semn al unui 
târg bine făcut. 

— Aşa voi face. 

Sclava îi traduse ei vorbele lui şi lui vorbele ei. Dacă 
nutrea vreun sentiment faţă de faptul că era dată de 
pomană, avu grijă să nu şi-l arate. 

Arstan Barbă-Albă rămase şi el tăcut, când Dany trecu pe 
lângă el pe terasă. O 

urmă în tăcere pe scări în jos, dar Dany îi auzea toiagul 
din lemn masiv bocănind pe cărămizile roşii, în timp ce 
înainta. Nu-l învinuia pentru mânia lui. Ceea ce făcuse ea 
era o infamie. Mama Dragonilor şi-a vândut copilul cel mai 
puternic. 

Numai gândul o îmbolnăvea. 

Dar în Piaţa Mânariei, păşind pe cărămizile roşii, între 
piramida stăpânilor de 299 

sclavi şi cazărmile eunucilor, Dany se întoarse către 
bătrân: 

— Barbă-Albă, spuse ea. Vreau sfatul tău şi nu trebuie să 
te temi niciodată 

să-mi spui ce gândeşti... după ce am terminat. Dar 
niciodată să nu mă iei la întrebări în faţa unor străini. S-a 
înţeles? 

— Da, Înălţimea Ta, răspunse el, nefericit. 

— Nu sunt copil, adăugă ea. Sunt regină. 

— Totuşi, chiar şi reginele pot greşi. Astaporii te-au 
înşelat, Înălţimea Ta. Un dragon valorează mai mult decât o 


armată. Aegon a dovedit asta acum trei sute de ani, pe 
Câmpul de Foc. 

— Ştiu ce a dovedit Aegon. Am de gând să dovedesc şi eu 
câteva lucruri. 

Dany se întoarse către sclava care stătea umilă lângă 
lectica ei: Ai un nume sau trebuie să tragi în fiecare zi câte 
unul nou, din vreun butoi? 

— Asta e doar pentru Nepătaţi, zise fata. Apoi îşi dădu 
seama că întrebarea îi fusese adresată în Valyriana Cultă. 
Făcu ochii mari: Oh. 

— Te cheamă Oh? 

— Nu, Înălţimea Ta, iartă-i sclavei această izbucnire. 
Numele sclavei tale este Missandei, dar... 

— Missandei nu mai este sclavă. Te eliberez, din clipa 
aceasta. Haide, intră cu mine în lectică, vreau să vorbim. 
Rakharo le ajută să urce, iar Dany trase bine draperiile, să se 
ferească de praf şi de căldură. Dacă rămâi cu mine, te vei 
număra printre însoţitoarele mele, spuse ea când porniră din 
loc. Te voi ţine lângă mine, să vorbeşti în numele meu, aşa 
cum ai vorbit în numele lui Kraznys. Dar poţi pleca oricând 
doreşti, dacă ai un tată sau o mamă la care preferi să te 
întorci. 

— Sclava va rămâne, spuse fata. Sclava... eu... nu am 
unde să mă duc. 

Sclava... eu te voi sluji bucuroasă. 

— Îţi pot oferi libertate, dar nu siguranţă, o preveni Dany. 
Am o lume de străbătut şi războaie de purtat. S-ar putea să 
fii înfometată. S-ar putea să te îmbolnăveşti. S-ar putea să fii 
ucisă. 

— Valar morghulis, spuse Missandei în Valyriana Cultă. 

— Toţi oamenii trebuie să moară, fu de acord Dany, dar 
nu curând, ne putem ruga. Se sprijini de perne şi luă mâna 
fetei. Aceşti Nepătaţi sunt într-adevăr neînfricaţi? 

— Da, Înălţimea Ta. 

— Acum eşti în slujba mea. E adevărat că nu simt 
durerea? 


— Vinul curajului ucide asemenea simţăminte. Când 
ajung să ucidă pruncii, îl beau deja de ani buni. 

— Şi sunt supuşi? 

— Supunerea e tot ce cunosc. Dacă le-ai spune să nu 
respire, li se va părea mai uşor decât să nu se supună. 

Dany clătină din cap. 

— Şi când voi termina cu ei? 

300 

— Înălţimea Ta? 

— După ce îmi câştig războiul şi mă aşez pe tronul care a 
fost al tatălui meu, cavalerii mei vor lăsa armele şi se vor 
întoarce la cetăţile lor, la soțiile şi la copiii lor, la mame... la 
viețile lor. Dar aceşti eunuci nu au nici o viaţă. Ceo să mă 
fac cu opt mii de eunuci când nu vor mai fi bătălii de purtat? 

— Eunucii sunt străjeri buni şi excelente gărzi de noapte, 
Înălţimea Ta, spuse Missandei. Şi nu e greu niciodată să 
găseşti un cumpărător pentru asemenea trupe de soi. 

— Mi s-a spus că în Westeros oamenii nu sunt vânduți şi 
cumpăraţi. 

— Cu tot respectul, Înălţimea Ta, Cei Nepătaţi nu sunt 
oameni. 

— Şi dacă i-aş revinde într-adevăr, de unde aş şti că nu se 
vor întoarce împotriva mea? întrebă Dany explicit. Ar face 
asta? Ar lupta împotriva mea, chiar mi-ar face rău? 

— Da, dacă le-ar porunci stăpânul lor. Ei nu-şi pun 
întrebări, Înălţimea Ta. 

Toate întrebările le-au fost şterse din minte. Se supun. 
Părea tulburată. Când... 

când termini cu ei... Înălţimea Ta le poate cere să-şi ia 
viaţa. 

— Şi ar face până şi asta? 

— Da, răspunse Missandei cu glas pierit. Înălţimea Ta. 

Dany îi strânse mâna. 

— Dar ai prefera să nu le cer asta. De ce? De ce-ţi pasă? 

— Sclava nu e... eu... Înălţimea Ta... 

— Spune-mi. 


Fata plecă ochii. 

— Trei dintre ei au fost cândva fraţii mei, Înălţimea Ta. 

Atunci nădăjduiesc că frații tăi sunt la fel de curajoşi şi de 
deştepţi ca tine. 

Dany se sprijini din nou pe perne şi se lăsă purtată de 
lectică mai departe, înapoi la Balerion, pentru ultima oară, 
ca să pună ordine în lumea ei. Şi înapoi la Drogon. Gura i se 
încleşta. 

Urmă o noapte lungă, vântoasă şi întunecoasă. Dany îşi 
hrăni dragonii, ca de obicei, dar descoperi că, în ceea ceo 
privea, nu avea poftă de mâncare. Plânse o vreme, singură 
în cabina ei, apoi îşi uscă lacrimile destul de mult ca să fie 
gata pentru o nouă discuţie aprinsă cu Groleo. 

— Magister lllyrio nu e aici, fu ea nevoită să-i spună în 
cele din urmă, şi chiar dacă ar fi, nu m-ar putea influenţa 
nici el. Am nevoie de Cei Nepătaţi mai mult decât de aceste 
corăbii şi nu mai vreau să aud nimic despre asta. 

Furia îi topise durerea şi teama, pentru câteva ore, cel 
puţin. Apoi îşi chemă 

călăreţii de sânge în cabină, împreună cu Ser Jorah. Erau 
singurii în care avea cu adevărat încredere. 

Avu de gând să doarmă după aceea, ca să fie odihnită 
pentru a doua zi, dar o oră de insomnie petrecută 
zvârcolindu-se între pereţii sufocanţi ai cabinei fu de ajuns 
ca s-o convingă că era zadarnic. În faţa uşii îl găsi pe Aggo, 
potrivind o 301 

nouă coardă la arcul său, la lumina legănată a unei lămpi 
de ulei. Rakharo stătea cu picioarele încrucişate pe punte, 
lângă el, ascuţindu-şi arakhul cu o bucată de gresie. Dany le 
spuse amândurora să nu se întrerupă şi urcă pe punte, să ia 
o gură 

din aerul răcoros al nopţii. Echipajul o lăsă în pace, 
văzându-şi de treburi, dar Ser Jorah i se alătură curând, 
lângă parapet. £ mereu prin preajmă, gândi Dany. Îmi 
cunoaşte prea bine capriciile. 


— Khaleesi. Ar trebui să dormi. Mâine va fi o zi caldă şi 
grea, te asigur. Vei avea nevoie de putere. 

— Ţi-o mai aminteşti pe Eroeh? îl întrebă. 

— Fata lhazareeană? 

— O siluiau, dar eu i-am oprit şi am luat-o sub protecţia 
mea. Numai că atunci, după ce soarele-şi-stelele vieţii mele 
a murit, Mago a luat-o înapoi, a folosit-o din nou şi a omorât- 
0. A9ggo a spus că asta i-a fost soarta. 

— Îmi amintesc, zise Ser Jorah. 

— Am fost singură multă vreme, Jorah. Singură, fără să 
am pe nimeni în afară 

de fratele meu. Eram o fiinţă atât de mică şi de speriată. 
Viserys ar fi trebuit să mă 

protejeze, dar m-a rănit şi m-a speriat şi mai rău. N-ar fi 
trebuit să facă una ca asta. Nu era doar fratele meu, era 
regele meu. De ce fac zeii regi şi regine, dacă 

nu ca să-i apere pe cei care nu se pot apăra singuri? 

— Unii regi se fac singuri. Robert aşa a făcut. 

— El n-a fost un rege adevărat, zise Dany cu dispreţ. N-a 
făcut nici o dreptate. 

Dreptate... Pentru asta sunt regii. 

Ser Jorah nu dădu nici un răspuns. Doar zâmbi şi îi atinse 
părul, foarte uşor. 

Era de ajuns. 

În noaptea aceea visă că era Rhaegar, călărind către 
Trident. Dar era călare pe un dragon, nu pe un cal. Când a 
văzut oastea rebelă a Uzurpatorului pe malul celălalt al 
râului, toţi purtau armuri de gheaţă, dar ea i-a scăldat în foc 
de dragon, iar ei s-au topit ca roua şi au prefăcut Tridentul 
într-un torent. O mică parte din ea ştia că visa, dar o alta 
exulta. Aşa a fost hărăzit. Celălalt a fost un coşmar şi abia 
acum m-am deşteptat. 

Se trezi brusc, în întunericul cabinei, încă înflăcărată de 
triumf. Ba/erionul se trezi parcă odată cu ea. Şi Dany auzi 
scârţâitul uşor al lemnului, clipocitul apei lovind carena, o 
rostogolire pe punte, deasupra capului ei. Şi încă ceva. 


Cineva era în cabină cu ea. 

— Irri? Jhiqui? Unde sunteţi?  Însoţitoarele nu-i 
răspunseră. Era prea întuneric ca să vadă, dar auzea 
respiraţia. Jorah, tu eşti? 

— Dorm, glăsui o femeie. Dorm cu toţii. Glasul era foarte 
aproape. Chiar şi dragonii trebuie să doarmă. 

Stă deasupra mea. 

— Cine-i acolo? Dany privi încordată în întuneric. | se 
părea că vede o umbră, conturul palid al unei siluete. Ce vrei 
de la mine? 

302 

— Adu-ţi aminte. Ca să mergi la nord, trebuie să 
călătoreşti spre sud. Ca să 

ajungi la vest, trebuie s-o iei spre est. Ca să mergi înainte, 
trebuie să mergi înapoi şi ca să atingi lumina trebuie să treci 
prin umbră. 

— Quaithe? Dany sări din pat şi dădu uşa în lături. 
Lumina gălbuie a felinarelor inundă încăperea şi Irri şi Jhiqui 
se ridicară adormite. 

— Khaleesi? murmură Jhiqui, frecându-se la ochi. Viserion 
se trezi şi îşi deschise fălcile şi o suflare de foc lumină până 
şi cele mai întunecate colţuri. Nu era nici urmă de vreo 
femeie cu mască roşie de lac. Khal/eesi, nu te simţi bine? 

întrebă Jhiqui. 

— Am visat. Dany îşi scutură capul. Am visat un vis, nimic 
mai mult. Culcaţi-vă la loc. Toate, ne culcăm la loc. Dar oricât 
a încercat, somnul n-a mai venit. 

Dacă privesc înapoi, sunt pierdută, îşi spuse Dany. În 
dimineaţa următoare, în timp ce intra în Astapor, pe porţile 
portului, nu îndrăznea să-şi amintească din nou cât de mică 
şi neînsemnată era suita ei, ca să nu-şi piardă curajul. Astăzi 
îşi încălecase iapa, se îmbrăcase în pantaloni din păr de cal 
şi o vestă de piele pictată, purta un lanţ de bronz la 
încheietură şi alte două încrucişate între sâni. Irri şi Jhiqui îi 
împletiseră părul şi îi atârnaseră un clopoțel minuscul de 


argint, al cărui clinchet cânta despre Cei Nemuritori de la 
Qarth, pieriţi în flăcări în Palatul de Pulbere. 

Străzile din cărămidă roşie ale Astaporului erau înţesate 
de oameni în dimineaţa aceea. Sclavi şi slujitori străjuiau 
drumurile, în timp ce stăpânii de sclavi şi femeile lor îşi 
îmbrăcaseră tokarurile şi priveau de pe piramidele lor în 
trepte. Până la urmă, nu se deosebesc atât de mult de 
Qartheeni, gândi Dany. Vor să vadă dragonii, ca să aibă ce 
povesti copiilor şi copiilor copiilor lor. Asta o făcu să se 
întrebe câţi dintre ei vor avea vreodată copii. 

Aggo mergea în faţa ei, cu marele său arc Dothraki. 
Belwas cel Voinic mergea la dreapta iepei sale, Missandei la 
stânga. Ser Jorah Mormont era în spate, în zale şi cămaşă, 
uitându-se feroce la oricine se apropia prea mult. Rakharo şi 
Jhogo protejau lectica. Dany poruncise ca partea de sus să 
fie îndepărtată, astfel încât dragonii să poată fi legaţi de 
platformă. 

Irri şi Jhiqui mergeau alături de ei, încercând să-i 
liniştească. Cu toate acestea, coada lui Viserion plesnea 
dintr-o parte în alta şi dragonul scotea, ameninţător, fum pe 
nări. Rhaegal simţea şi el pericolul. De trei ori încercă să-şi ia 
zborul, dar fu tras în jos, în mâna lui Jhiqui, de lanţul greu. 
Drogon se făcuse colac, cu capul vârât între aripi. Doar ochii 
i se mai vedeau, drept mărturie că nu dormea. 

Ceilalţi oameni ai ei veneau în urmă: Groleo şi celălalt 
căpitan, cu echipajele lor şi cei optzeci şi trei de Dothraki 
rămaşi din cei o sută de mii care călătoriseră 

cândva în khalasaarrul lui Drogo. Pe cei mai bătrâni şi mai 
slabi îi pusese în mijlocul coloanei, împreună cu femeile cu 
copii la sân şi cele însărcinate, cu fetiţele şi cu băieţii prea 
mici ca să-şi împletească părul. Ceilalţi - luptătorii ei, câţi 
mai erau - mergeau în afara coloanei, mânând jalnica lor 
turmă, cei o sută şi 303 

ceva de cai sfrijiţi care supravieţuiseră atât deşertului 
roşu, cât şi mării negre de sare. 


Ar fi trebuit să cer să mi se coasă un stindard, gândi ea în 
timp ce îşi conducea ceata jerpelită de-a lungul râului 
şerpuit al Astaporului. Închise ochii, ca să-şi imagineze cum 
ar arăta: mătase neagră, unduitoare, iar pe ea, dragonul cu 
trei capete al Casei Targaryen, suflând flăcări de aur. O 
flamură aşa cum poate ar fi purtat Rhaegar. Malurile râului 
erau ciudat de liniştite. Viermele, aşa numeau râul cei din 
Astapor. Era larg, domol şi cotit, împestriţat cu insulițe 
împădurite. 

Zări copii jucându-se pe una dintre ele, alergând printre 
statui elegante de marmură. Pe o altă insulă, doi îndrăgostiţi 
se sărutau în umbra unor copaci înalţi şi verzi, nu mai sfioşi 
decât erau Dothrakii la o nuntă. Fără veşminte, nu-şi putea 
da seama dacă erau sclavi sau oameni liberi. 

Piaţa Mândriei, cu harpia sa mare de bronz, era 
neîncăpătoare pentru toţi Nepătaţii pe care îi cumpărase. De 
aceea, fuseseră adunaţi în Piaţa Supliciului, care dădea spre 
poarta principală a Astaporului, ca să poată mărşălui direct 
din oraş, după ce îi va prelua Daenerys. Aici nu erau statui 
de bronz, doar o platformă 

de lemn unde sclavii răzvrătiți erau supuşi la cazne, 
jupuiţi şi spânzurați. 

— Bunii Stăpâni îi aşază în aşa fel încât să fie primul 
lucru pe care îl vede un sclav nou-venit când intră în oraş, îi 
explică Missandei, când ajunseră în piaţă. 

La prima vedere, Dany crezu că aveau pielea vărgată, 
asemeni zebralilor jhogos Nhailor. Apoi se apropie şi văzu 
carnea roşie, jupuită, de sub dungile negre, mişcătoare. 
Muşte. Muşte şi viermi. Sclavii răzvrătiți fuseseră jupuiţi aşa 
cum cineva ar decoji un măr, într-o fâşie lungă, şerpuitoare. 
Un bărbat avea un braţ negru de muşte de la degete până la 
cot, iar dedesubt se vedea carnea roşie şi albă. Dany struni 
calul lângă el. 

— Ce a făcut acesta? 

— A ridicat mâna împotriva stăpânului său. 


Cu stomacul întors pe dos, Dany dădu pinteni calului 
către mijlocul pieţei, unde se afla oastea pe care o 
cumpărase atât de scump. Şir după şir după şir stăteau 
bărbaţii de piatră cei nebărbaţi, cu inimile lor din cărămidă, 
opt mii şi şase sute, cu coifurile de bronz cu ţepuşe ale 
Nepătaţilor cu pregătirea încheiată şi alţi cinci mii în spatele 
lor, cu capetele goale, dar înarmaţi cu sulițe şi săbii scurte. 
Cei din ultimele rânduri erau doar nişte copii, dar stăteau la 
fel de drepţi şi neclintiţi ca toţi ceilalţi. 

Kraznys mo Nakloz şi tovarăşii lui erau cu toţii acolo, s-o 
întâmpine. Alţi Astapori de viţă nobilă stăteau în grupuri, în 
spatele lor, sorbind vin din cupe înalte de argint, în timp ce 
sclavii circulau printre ei cu tăvi cu măsline, cireşe şi 
smochine. Cel mai bătrân Grazdan stătea într-un palanchin 
susținut de patru sclavi voinici cu pielea arămie. Câţiva 
lăncieri călări se plimbau la marginea pieţei, ţinând la 
distanţă mulțimile care veniseră să privească. Soarele 
strălucea orbitor pe discurile lustruite de aramă cusute pe 
mantiile lor, însă Dany nu putu să nu 304 

observe cât de agitaţi păreau caii. Se tem de dragoni. Și 
bine fac. 

Kraznys trimise o sclavă s-o ajute să descalece. Mâinile 
lui Dany erau ocupate: cu una ţinea tokarul, iar cu cealaltă 
un bici ornamentat. 

— lată-i. Kraznys se uită la Missandei. Spune-i că sunt ai 
ei... dacă poate plăti. 

— Poate, spuse fata. 

Ser jorah strigă o comandă şi mărfurile de negoţ fură 
aduse. Şase baloţi de blănuri de tigru, trei sute de cupoane 
de mătase fină. Vase cu şofran, vase cu mir, vase cu piper, 
curry şi nucşoară. O mască de onix, douăsprezece maimuțe 
de jad, butoiaşe cu cerneală roşie, neagră şi verde, o cutie 
cu ametiste negre, rare, o cutie de perle, un butoi cu măsline 
fără sâmburi, umplute cu larve, o duzină de butoaie de 
peşte de apă dulce în saramură, un gong mare de bronz şi 
un ciocan pentru el, şaptesprezece ochi de fildeş şi un cufăr 


plin de cărţi scrise în limbi pe care Dany nu le ştia. Şi altele 
şi altele şi altele. Oamenii ei le aşezară pe toate grămadă în 
faţa sclavilor. 

În timp ce era făcută plata, Kraznys mo Nakloz îi făcu 
favoarea de a-i spune câteva ultime cuvinte la predarea 
trupelor sale. 

— Încă sunt necopţi, spuse el prin Missandei. Spune-i 
târfei că ar face bine să-i însângereze cât de curând. Sunt 
multe oraşe mici de aici până acolo, oraşe numai bune de 
jefuit. Toată prada va fi numai a ei. Cei Nepătaţi nu râvnesc 
aur şi nestemate. lar dacă va lua prizonieri, câţiva străjeri 
vor fi suficienţi ca să-i aducă 

la Astapor. Pe cei sănătoşi îi vom cumpăra, şi la un preţ 
bun. Şi, cine ştie? În zece ani unul dintre băieţii pe care ni-i 
trimite poate fi, la rândul lui, un Nepătat. Astfel vom avea de 
câştigat cu toţii. 

În sfârşit, nu mai erau mărfuri de adăugat în grămadă. 
Dothrakii ei încălecară 

din nou şi Dany spuse: 

— Asta a fost tot ce am putut aduce. Restul vă aşteaptă 
pe corăbii, o mare cantitate de chihlimbar, vin şi orez negru. 
Şi aveţi şi corăbiile. Aşa că, tot ceea ce mai rămâne este... 

— ... dragonul, termină Grazdanul cu barba ascuţită care 
vorbise atât de dogit Limba Comună. 

— ŞI iată-l aici. 

Ser Jorah şi Belwas păşiră lângă ea către lectică, acolo 
unde Drogon şi fraţii săi se tolăneau la soare. 

jhigui desfăcu un capăt al lanţului şi i-l dădu lui Dany. 
Când smuci de lanţ, dragonul cel negru îşi înălţă, şuierând, 
capul şi îşi desfăcu aripile de noapte şi văpăi. Kraznys mo 
Nakloz zâmbea larg în timp ce umbra aripilor cobora 
deasupra lui. 

Dany îi înmâna stăpânului de sclavi capătul lanţului cu 
care era legat Drogon. 

În schimb, el îi oferi un bici. Mânerul era din os negru de 
dragon, migălos sculptat şi incrustat cu aur. Nouă curele 


lungi şi subţiri de piele atârnau de el, fiecare cu o 305 

gheară poleită cu aur în vârf. Măciulia de aur era un cap 
de femeie, cu dinţi ascuţiţi de fildeş. Degetele harpiei, aşa îşi 
numise Kraznys biciul. 

Dany răsuci biciul în mână. Un obiect atât de uşor să 
poarte o asemenea povară. 

— Târgul e încheiat, atunci? Îmi aparţin? 

— Încheiat, fu el de acord, trăgând puternic de lanţ, ca 
să-l coboare pe Drogon din lectică. 

Dany încalecă pe iapa ei. Inima îi bubuia în piept. Se 
simţea îngrozitor de speriată. Oare asta ar fi făcut fratele 
meu? Se întreba dacă Prinţul Rhaegar fusese la fel de 
înfricoşat când a văzut oastea Uzurpatorului grupată dincolo 
de Trident, cu toate flamurile fluturând în vânt. 

Se înălţă în şa, ridică degetele harpiei deasupra capului, 
ca toţi Cei Nepătaţi să 

le vadă. 

— TÂRGUL S-A ÎNCHEIAT! strigă cât o ţinu gura. SUNTEŢI 
Al MEI! Dădu pinteni calului şi galopă de-a lungul primului 
rând, ţinând degetele harpiei sus. 

ACUM SUNTEŢI Al DRAGONULUI! CUMPĂRAŢI ŞI PLĂTIȚI! 
S-A ÎNCHEIAT! S-A ÎNCHEIAT! 

Îl zări pe bătrânul Grazdan întorcându-şi brusc capul. Mă 
aude vorbind Valyriana. Ceilalţi stăpâni de sclavi nu 
ascultau. Se îmbulzeau în jurul lui Kraznys şi al dragonului, 
strigând sfaturi. Deşi astaporii trăgeau şi smuceau, Drogon 
nu se urnea din lectică. Un fum cenuşiu se ridica dintre 
fălcile-i deschise, iar gâtul său lung se răsucea şi se 
îndrepta, repezindu-se la faţa stăpânului de sclavi. 

E timpul să traversez Tridentul, gândi Dany, întorcându- 
se brusc şi îndemânu- 

şi iapa înapoi. Călăreţii de sânge se strânseră în jurul ei. 

— Ai necazuri, remarcă ea. 

— Nu vrea să vină, spuse Kraznys. 

— Există un motiv: un dragon nu e sclav. Şi Dany plesni 
biciul cât de tare putu peste faţa negustorului. Kraznys ţipă 


şi se retrase, clătinându-se, cu sângele şiroindu-i roşu pe 
obraz, în barba-i parfumată. Degetele harpiei îi sfârtecaseră 

chipul cu o singură lovitură, dar ea nu se opri să admire 
dezastrul. Drogon! îl strigă ea cu glas puternic, dulce, uitând 
de toate spaimele. Dracarys. 

Dragonul negru îşi desfăcu aripile şi zbieră. 

O suliță neagră de foc lovi faţa lui Kraznys din plin. Ochii 
i se topiră, scurgându-se pe obraji, iar uleiul din barba şi 
părul său izbucni atât de teribil în flăcări încât, pentru o 
clipă, stăpânul de sclavi purtă o coroană de foc de două ori 
mai înaltă decât capul său. Duhoarea de carne arsă care se 
răspândi dintr-odată îi acoperi până şi parfumul, iar urletul 
lui părea să înece orice alt sunet. 

Apoi sângele şi haosul luară în stăpânire Piaţa Supliciului. 
Bunii Stăpâni zbierau, se clătinau, îmbrâncindu-se unul pe 
altul şi sfâşiindu-şi bordurile tokaru-rilor în graba lor. Drogon 
zbură aproape agale către Kraznys, bătând din aripile-i 306 

negre. În timp ce-i mai dădu negustorului o porţie de foc, 
Irri şi Jhiqui îi dezlegară 

pe Viserion şi pe Rhaegal şi, dintr-odată, în aer erau trei 
dragoni. Când Dany întoarse capul să privească, o treime din 
mândrii războinici cu coarne de demon ai Astaporului se 
chinuiau să rămână călare pe caii lor îngroziţi, iar o altă 
treime fugeau, într-o vălvătaie de aramă strălucitoare. Un 
bărbat se ţinu în şa destul cât să-şi scoată sabia, dar biciul 
lui Jhiqui i se încolăci în jurul gâtului, curmându-i ţipătul. Un 
altul pierdu o mână sub arakhul lui Rakharo şi se îndepărtă 
clătinânduse şi împroşcând sânge. Aggo stătea potrivindu-şi 
cu calm săgețile în arc şi trimiţându-le către tokaruri. Cu 
argint, cu aur sau simple, nu-i păsa. Belwas cel Voinic îşi 
scosese şi el arakhul şi îl învârtea, atacând. 

— Sulițe! auzi Dany un astapor strigând. Era Grazdan, 
bătrânul Grazdan, cu tokarul încărcat de perle. Nepătati! 
Apăraţi-ne, opriţi-i, apăraţi-vă stăpânii! Suliţe! 

Săbii! 


Când Rakharo îi vâri o săgeta în gură, sclavii care duceau 
palanchinul său o luară la fugă, aruncându-l fără sfială pe 
jos. Bătrânul se târî până la primul rând de eunuci, cu 
sângele băltind pe cărămizi. Cei Nepătaţi nici măcar nu-şi 
coborâră 

ochii să-l privească murind. Şir după şir, stăteau 
neclintiţi. 

Zeii mi-au auzit rugăciunile. 

— Nepătaţi! Dany trecu la galop prin faţa lor, cu cosiţa-i 
argintiu-aurie fluturând în urma ei, cu clopoţelul sunând la 
fiecare pas. Omorâţi-i pe Bunii Stăpâni, omorâţi soldaţii, 
omorâţi fiecare bărbat îmbrăcat în tokar sau care are în 
mână un bici, dar să nu vă atingeţi de nici un copil sub 
doisprezece ani, şi zdrobiţi lanţurile fiecărui sclav pe care-l 
veţi vedea. Ridică degetele harpiei în aer... şi pe urmă 
aruncă biciul cât colo. Libertate! strigă ea. Dracarys! 
Dracarys! 

— Dracarys! răspunseră ei, cel mai dulce cuvânt pe care-l 
auzise Dany vreodată. Dracarys! Dracarys! Şi pretutindeni 
în jurul lor, stăpânii de sclavi fugeau, implorau şi mureau şi 
aerul prăfos se umplu de sulițe şi foc. 

307 

SANSA 

În dimineaţa în care rochia ei cea nouă avea să fie gata, 
slujitoarele îi umplură 

Sansei cada cu apă fierbinte şi o frecară din cap până-n 
picioare, până ce începu să lucească, rozalie. Propria 
cameristă a lui Cersei îi tăie unghiile, îi perie şi îi ondulă 
părul arămiu care acum îi cădea pe spate în bucle moi. 
Adusese şi o duzină 

din parfumurile preferate ale reginei. Sansa alese un 
parfum puternic, dulceag, cu un iz de lămâie dincolo de 
mirosul de flori. Slujnica îşi puse câteva picături pe deget şi 
o atinse pe Sansa după fiecare ureche şi sub bărbie, iar apoi, 
uşor, pe sfârcuri. 


Cersei însăşi veni cu croitoreasa şi privi cum Sansa e 
îmbrăcată cu veşmintele ei cele noi. Lenjeria era de mătase, 
dar rochia era din brocart ivoriu cu fir de aur şi argint, 
căptuşită cu satin argintiu. Capetele mânecilor lungi, în fâşii, 
aproape că 

atingeau pământul când Sansa îşi cobora braţele. Şi era o 
rochie de femeie, nu de fetiţă, nu încăpea nici o îndoială. 
Corsajul era decupat până aproape la talie, V-ul adânc fiind 
acoperit cu o bucată de dantelă împodobită, gri-albăstruie, 
adusă din Myr. Fustele erau lungi şi bogate, brâul atât de 
strâns încât Sansa fu nevoită să-şi ţină respiraţia când îi 
legară corsajul. Îi aduseră şi pantofi noi, din piele moale, gri, 
de căprioară, care îi îmbrăţişau picioarele, ca nişte 
îndrăgostiţi. 

— Eşti foarte frumoasă, domniţă, zise cusătoreasa când 
Sansa fu îmbrăcată. 

— Aşa-i că sunt? chicoti Sansa şi se învârti, cu fustele 
învolburându-se în jurul ei. O, da, sunt. Abia aştepta ca 
Willas s-o vadă aşa. Mă va iubi, da, trebuie... va uita de 
Winterfell când mă va vedea. Voi avea grijă să uite. 

Regina Cersei o cercetă cu un ochi critic. 

— Câteva nestemate, aş zice. Pietrele lunii pe care i le-a 
dăruit Joffrey. 

— Îndată, Înălţimea Ta, răspunse camerista. Când pietrele 
lunii atârnau la urechile şi la gâtul Sansei, regina clătină 
aprobator din cap. 

— Da. Zeii au fost buni cu tine, Sansa. Eşti o fată 
încântătoare. Pare aproape indecent să iroseşti o asemenea 
dulce inocenţă pe dihania aia. 

— Ce dihanie? Sansa nu înţelegea. Se referea la Willas? 
De unde să fi ştiut? 

Nimeni nu ştia, în afară de ea, Margaery şi Regina 
Ghimpilor... O, şi Dontos, dar el nu se punea la socoteală. 

Cersei ignoră întrebarea. 

— Mantia, porunci ea şi femeile scoaseră la iveală o 
manie lungă din catifea albă, încărcată de perle. Pe ea era 


brodat cu fir de argint un fioros lup străvechi. 

Sansa 0 privi, cuprinsă dintr-odată de teamă. Culorile 
tatălui tău, zise Cersei, în timp ce slujnicele îi legau mantia 
la gât cu un lănţişor de argint. 

O mantie de fecioară. Mâna Sansei se ridică la gât. Ar fi 
sfâşiat veşmântul, dacă ar fi îndrăznit. 

5 

— Eşti mai drăguță cu gura închisă, copilă. Haide cu mine 
acum, septonul ne aşteaptă. Şi nuntaşii. 

— Nu, izbucni Sansa. Nu. 

— Ba da. Eşti pupila coroanei. Regele îi ţine loc tatălui 
tău, de vreme ce fratele tău e un trădător dovedit. Asta 
înseamnă că are tot dreptul să dispună de mâna ta. Tevei 
căsători cu fratele meu, Tyrion. 

Moştenirea mea, gândi ea, dezgustată. Dontos Nebunul 
nu era, până la urmă, atât de nebun, văzuse adevărul. Sansa 
se dădu înapoi. 

— Ba nu. Trebuie să mă căsătoresc cu Willas. Trebuie să 
fiu doamna Highgardenului, te rog... 

— Îţi înţeleg repulsia. Plângi, dacă-ţi vine. În locul tău, 
probabil că mi-aş 

smulge părul din cap. E un pitic dezgustător, nu încape 
îndoială, dar te vei mărita cu el. 

— Nu mă puteţi obliga. 

— Ba bineînţeles că putem. Poţi să vii de bună voie şi să- 
ţi rosteşti jurămintele, aşa cum îi şade bine unei domniţe, 
sau poţi să te zvârcoleşti, să ţipi şi să faci spectacol, ca să 
aibă de ce se hlizi grăjdarii, dar tot măritată şi tot în patul lui 
vei sfârşi. Regina deschise uşa. Ser Meryn Trant şi Ser 
Osmund Kettleblack aşteptau afară, în armurile albe cu solzi 
ale Gărzii Regelui. Escortaţi-o pe Lady Sansa la sept, le 
spuse ea. Duceţi-o pe sus, dacă trebuie, dar încercaţi să nu-i 
rupeţi rochia, e foarte scumpă. 

Sansa încercă să fugă, dar slujnica lui Cersei o prinse 
înainte de a apuca să 


facă doi paşi. Ser Meryn Trant îi aruncă o privire care o 
încremeni, dar Kettleblack o atinse aproape cu blândeţe şi-i 
spuse: 

— Fă cum ţi se spune, draga mea, nu va fi aşa de rău. 
Lupii sunt curajoşi, nu-i aşa? 

Curajoşi. Sansa trase adânc aer în piept. Sunt o Stark, da, 
pot fi curajoasă. Se uitau cu toţii la ea, aşa cum se uitaseră 
în ziua când Ser Boros Blount i-a sfâşiat hainele. 
Pezevenghiul o salvase de bătaie în ziua aceea, acelaşi om 
care o aştepta acum. Nu e /a fel de rău ca ceilalți, îşi spuse. 

— O să merg. 

Cersei zâmbi. 

— Ştiam că aşa vei face. 

Mai târziu, nu şi-a putut aminti cum a ieşit din cameră, 
cum a coborât scările sau cum a traversat curtea. Parcă 
toată atenţia îi era absorbită de felul în care trebuia să aşeze 
un picior în faţa celuilalt. Ser Meryn şi Ser Osmund o 
flancau, în mantii albe, ca a ei, lipsindu-le doar perlele şi 
lupul străvechi, blazonul tatălui ei. 

Joffrey însuşi o aştepta pe treptele septului. Regele era 
plin de splendoare, în purpură şi aur, cu coroana pe cap. 

— Astăzi sunt tatăl tău, anunţă el. 

— Nu eşti, izbucni ea cu mânie. Nu vei fi niciodată. 

6 

Chipul regelui se întunecă. 

— Ba da. Sunt tatăl tău şi pot să te mărit cu cine poftesc. 
Cu oricine. Te vei căsători cu porcarul, dacă spun eu, şi te vei 
culca cu el în cocină. Ochii lui verzi scânteiară amuzaţi. Sau 
poate ar trebui să te dau pe mâna lui llyn Payne, ţi-ar plăcea 
mai mult? 

Inima Sansei zvâcni. 

— Te rog, Înălţimea Ta, îl imploră ea. Dacă m-ai iubit 
vreodată măcar un pic, nu mă obliga să mă căsătoresc cu... 

— ... unchiul? 

Tyrion Lannister intră pe porţile septului. 


— Înălţimea Ta, îi spuse el lui Joffrey. Acordă-mi un 
moment singur cu Lady Sansa, dacă vrei să fii atât de 
amabil. 

Regele Joffrey era pe punctul de a-l refuza, dar mama lui 
îi aruncă o privire aspră. Se retraseră câţiva paşi. 

Tyrion purta o jiletcă de mătase neagră împodobită cu 
arabescuri, cizme înalte, mai sus de genunchi, care adăugau 
două degete staturii sale, şi un lanţ din rubine şi capete de 
leu. Dar cicatricea de pe faţa lui era aspră şi roşie, iar nasul îi 
era o crustă hidoasă. 

— Eşti foarte frumoasă, Sansa, îi spuse el. 

— Eşti amabil, stăpâne. Nu ştia ce altceva să răspundă. 
Ar trebui să-i spun că 

e chipeş? M-ar crede nebună sau mincinoasă. Plecă ochii 
şi tăcu. 

— Domnița mea, nu aşa s-ar fi cuvenit să te aduc la nunta 
ta. Îmi pare rău pentru asta. Şi pentru că am organizat totul 
atât de neaşteptat şi de discret. Nobilul meu tată aşa a 
socotit de cuviinţă, din raţiuni de stat. Altfel, aş fi venit la 
tine mai devreme, aşa cum mi-am dorit. Păşi mai aproape de 
Sansa, cu mersu-i legănat. 

N-ai cerut această căsătorie, ştiu asta. După cum n-am 
cerut-o nici eu. Dar, dacă 

aş fi refuzat mâna ta, te-ar fi măritat cu vărul meu Lancel. 
Poate că ai prefera. E 

mai apropiat de vârsta ta şi mai frumos la înfăţişare. Dacă 
asta ţi-e voia, spune şi voi pune capăt acestei farse. 

Nu vreau nici un Lannister, îi venea să replice. îl vreau pe 
Willas. Vreau Highgardenul şi cățeluşii şi corabia şi fii pe 
care să-i cheme Eddard, Bran şi Rickon. Atunci îşi aminti ce-i 
spusese Dontos în pădurea zeilor. Tyre// sau Lannister, nu 
contează, nu pe mine mă vor, doar moştenirea mea. 

— Eşti bun, stăpâne, rosti ea, învinsă. Sunt pupila 
tronului şi datoria mea e să 

mă mărit cu cine porunceşte regele. 

Tyrion o cercetă cu ochii săi saşii. 


— Ştiu, Sansa, că nu sunt genul de bărbat la care visează 
tinerele fete, zise el cu glas domol, dar nici Joffrey nu este. 

— Nu, răspunse ea. Ai fost bun cu mine. Îmi amintesc. 

Tyrion îi întinse o mână groasă, cu degete butucănoase. 

— Vino, atunci. Hai să ne facem datoria. 

7 

Aşadar, îşi aşeză mâna în mâna lui şi o conduse la altar, 
unde septonul aştepta între Mamă şi Tată, să le unească 
vieţile. Sansa îl văzu pe Dontos, în hainele-i pestriţe de 
bufon, privind-o cu ochi mari, rotunzi. Ser Balon Swann şi 
Ser Boros Blount erau şi ei acolo, înveşmântaţi în albul 
Gărzii Regale, dar Ser Loras lipsea. 

Nici unul din Tyrelli nu e aici, îşi dădu ea seama dintr- 
odată. Dar erau alţi martori cu duiumul: eunucul Varys, Ser 
Addam Marbrand, Lordul Philip Foote, Ser Bronn, Jalabhar 
Xho şi mulţi alţii. Lordul Gyles tuşea, Lady Ermesande era la 
pieptul mamei sale, iar fiica însărcinată a Doamnei Tanda 
plângea pe înfundate, nu se ştie din ce pricină. Poate să 
plângă, gândi Sansa. Probabil voi face la fel înainte ca ziua 
să se sfârșească. 

Ceremonia trecu parcă în vis. Sansa a făcut tot cei s-a 
cerut. Au fost rugăciuni, jurăminte, cântece şi lumânări 
înalte arzând, o sută de lumini mişcătoare, pe care ochii ei 
înlăcrimaţi le transformau într-o mie. Din fericire, nimeni nu 
părea să 

observe că plânge aşa cum stătea acolo, înveşmântată î 
culorile tatălui său. Sau dacă au observat, s-au prefăcut c 
nu văd. Parcă într-o singură clipită, se ajunse la schimbul de 
mantii. 

Ca părinte al regatului, Joffrey luă locul lui Eddard Stark. 
Sansa stătea dreaptă 

şi neclintită ca o suliță în timp ce mâinile lui se aşezară 
pe umerii ei, desfăcându-i, pe bâjbâite, agrafa mantiei. Una 
dintre mâini trecu peste pieptul ei şi zăbovi acolo, apăsând-o 
uşor. Apoi agrafa se deschise şi Joff azvărli la o parte mantia 
de fecioară a Sansei, cu un gest regesc şi un zâmbet larg. 


n 
a 


Partea cu unchiul său merse mai puţin bine. Mantia 
miresei, pe care o ţinea în mâini, era imensă şi grea, din 
catifea purpurie, bogat ornamentată cu lei şi tivită 

cu satin auriu şi rubine. Dar nimeni nu se gândise să 
aducă un taburet, iar Tyrion era cu un cap şi jumătate mai 
scund decât mireasa lui. Când se aşeză în spatele ei, Sansa 
simţi că o trage zdravăân de rochie. Vrea să mă aşez în 
genunchi, îşi dădu ea seama, roşind. Se simţea umilită. Nu 
aşa trebuia să fie. Visase la nunta ei de o mie de ori şi mereu 
îşi închipuise cum mirele va sta în spatele ei, înalt şi 
puternic, cum îi va arunca mantia, semn al protecţiei, peste 
umeri şi o va săruta tandru pe obraz, în timp ce se apleca să- 
i prindă agrafa. 

Simţi o nouă smucitură, mai insistentă. N-am s-o fac. De 
ce i-aş cruța sentimentele, când nimănui nu-i pasă de ale 
mele? 

Piticul o trase de rochie a treia oară. Strânse din buze cu 
încăpățânare, prefă- 

cându-se că nu observă. Cineva în spatele lor chicoti. 
Regina, gândi ea, dar n-avea importanţă. Râdeau deja cu 
toţii, în frunte cu Joffrey. 

— Dontos, treci în patru labe, porunci regele, unchiul meu 
are nevoie de sprijin ca să-şi escaladeze mireasa. 

Şi astfel, nobilul ei soţ o înveşmânta în culorile Casei 
Lannister, cocoţat pe spatele unui bufon. 

Când Sansa se întoarse, piticul se holba la ea, cu gura 
încleştată şi faţa roşie ca mantia ei. Dintr-odată, se ruşina de 
încăpăţânarea ei. Îşi netezi fustele şi îngenun-8 

che în faţa lui, astfel încât capetele lor erau acum la 
acelaşi nivel. 

— Cu acest sărut, îmi pun zălog iubirea şi te accept ca 
stăpân şi soţ al meu. 

— Cu acest sărut, îmi pun zălog iubirea, dădu piticul 
replica, cu glas răguşit, şi te accept ca doamnă şi soţie a 
mea. Tyrion se aplecă şi buzele lor se atinseră o clipă. 


E atât de urât, gândi Sansa când faţa lui era aproape dea 
ei. E chiar mai urât decât Câinele. 

Septonul ridică apoi cristalul şi lumina curcubeului căzu 
peste creştetele lor. 

— Aici, în faţa zeilor şi a oamenilor, spuse el, îi declar pe 
Tyrion din Casa Lannister şi Sansa din Casa Stark soţ şi soţie, 
un singur trup, o singură inimă, un singur suflet, acum şi 
pururea şi fie blestemat cel ce se va pune între ei. 

Sansa trebui să-şi muşte buza ca să nu plângă. 

Ospăţul de nuntă avu loc în Sala Mică. Erau poate 
cincizeci de oaspeţi, în cea mai mare parte slugi şi aliaţi ai 
Lannisterilor, alături de cei care fuseseră la cununie. lar aici 
Sansa îi găsi pe Tyrelli. Margaery se uită la ea cu nespusă 
tristeţe şi când Regina Ghimpilor intră, clătinându-se, între 
Stângul şi Dreptul, nu-i aruncă nici măcar o privire. Elinor, 
Alia şi Megga păreau hotărâte să n-o cunoască. Prietenele 
mele, gândi Sansa cu amărăciune. 

Soţul ei bău vârtos şi mancă puţin. Asculta ori de câte ori 
cineva se ridica să 

rostească un toast şi uneori dădea scurt din cap, în semn 
de mulţumire, dar altminteri chipul lui părea cioplit din 
piatră. Ospăţul parcă nu se mai sfârşea, deşi Sansa nu se 
atingea de mâncare. Voia să se sfârşească şi totuşi se temea 
de acel sfârşit. Căci, după ospăț, urma să meargă în patul 
lui. Bărbaţii aveau s-o ducă pe sus în dormitor, dezbrăcând-o 
pe drum şi făcând glume grosolane despre soarta care o 
aştepta în aşternut, în timp ce femeile îi făceau lui Tyrion 
aceleaşi onoruri. 

Doar după ce vor fi depuşi, goi-puşcă, în patul conjugal, 
aveau să fie lăsaţi singuri, dar chiar şi atunci, oaspeţii vor 
sta în faţa camerei matrimoniale, strigând aluzii triviale prin 
uşă. Când era mică, partea aceasta i se părea minunat de 
păcătoasă şi de incitantă, dar acum, când acel moment 
sosise pentru ea, nu simţea decât oroare. Nu credea că va 
suporta să i se sfâşie veşmintele şi era sigură că va izbucni 
în lacrimi la prima glumă deocheată. 


Când muzicanţii începură să cânte, îşi aşeză mâna cu 
sfială peste mâna lui Tyrion şi spuse: 

— Stăpânul meu, ar trebui să deschidem dansul? 

Gura lui se strâmbă. 

— Cred că le-am oferit destulă distracţie pentru o zi, nu 
eşti de aceeaşi părere? 

— Cum spui tu, stăpâne. Îşi retrase mâna. Joffrey şi 
Margaery deschiseră 

dansul în locul lor. 

Cum poate un monstru să danseze atât de frumos? se 
întrebă Sansa. Visase adesea cu ochii deschişi la primul dans 
cu soţul ei, în ziua nunţii, cu toţi ochii aţintiţi asupra ei şi a 
chipeşului ei stăpân. În visele ei, zâmbeau cu toţii. Nici 9 

măcar soțul meu nu zâmbeşte. 

Alţi oaspeţi se alăturară curând regelui şi logodnicei lui. 
Elinor dansă cu tânărul ei scutier, iar Megga cu Prinţul 
Tommen. Lady Merryweather, frumoasa din Myr, cu păr 
negru şi ochi mari, întunecaţi, se învârtea atât de provocator 
încât curând toţi ochii din sală o urmăreau. Lordul şi Lady 
Tyrell se mişcau mai domol. 

Ser Kevan Lannister o invită la dans pe Lady Janna 
Fossoway, sora Lordului Tyrell. Merry Crane intră în dans cu 
prinţul Jalabhar Xho, strălucitor în gătelile sale cu pene. 
Cersei Lannister făcu pereche cu Lordul Redwyne, pe urmă 
cu Lordul Rowan şi în cele din urmă cu tatăl ei, care dansă cu 
o graţie cumpătată, austeră. 

Sansa stătea cu mâinile în poală, privind-o pe regină 
dansând şi râzând şi scuturându-şi buclele blonde. f/; 
farmecă pe toți, gândi ea cu tristeţe. Cât o urăsc! 

Îşi întoarse privirea către locul unde Băiatul Lunii dansa 
cu Dontos. 

— Lady Sansa. Ser Garlan Tyrell stătea lângă dais. Îmi 
acorzi onoarea? Dacă 

soțul tău consimte. 

Ochii saşii ai piticului se îngustară. 

— Doamna mea poate dansa cu cine pofteşte. 


Poate că ar fi trebuit să rămână lângă soţul ei, dar îşi 
dorea atât de mult să 

danseze... iar Ser Garlan era fratele lui Margaery, al lui 
Willas, al Cavalerului Florilor. 

— Înţeleg de ce ţi se spune Garlan Galantul, ser, şopti ea, 
luându-i mâna. 

— Doamna mea e amabilă să zică asta. Întâmplător, 
fratele meu Willas mi-a dat acest nume. Ca să mă protejeze. 

— Să te protejeze? Sansa îi aruncă o privire nedumerită. 

Ser Garlan râse. 

— Mă tem că eram un băieţaş dolofan şi chiar avem un 
unchi pe nume Garlan cel Gras. Aşa că Willas a atacat 
primul, deşi nu înainte de a mă ameninţa cu Garlan 
Gălbejitul, Garlan Gureşul şi Garlan Garguiul. 

Povestea era atât de dulce şi de inocentă încât Sansa nu- 
şi putu stăpâni râsul, în ciuda întregii situaţii. După aceea, fu 
inexplicabil de recunoscătoare. Cumva, râsul îi readusese 
speranţa, chiar dacă doar pentru scurt timp. Zâmbind, se 
lasă 

purtată de muzică, pierzându-se în ritmul paşilor, în 
sunetul de flaut, fluier şi harpă, în bătaia unei tobe... şi, din 
când în când, în braţele lui Ser Garlan, când dansul îi 
aducea împreună. 

— Soţia mea îşi face griji pentru tine, spuse el cu glas 
scăzut, într-o asemenea ocazie. 

— Lady Leonette e foarte drăguță. Spune-i că sunt bine. 

— O mireasă la nunta ei ar trebui să fie mai mult decât 
bine, rosti el fără 

asprime. Parcă îţi venea să plângi. 

— Lacrimi de bucurie, ser. 

— Ochii îţi trădează minciuna de pe buze. Ser Garlan o 
învârti şi o trase mai 10 

aproape. Doamna mea, am văzut cum te uiţi la fratele 
meu. Loras e viteaz şi chipeş şi îl iubim cu toţii, din toată 
inima... dar Pezevenghiul tău va fi un soţ mai bun. E un om 
mai mare decât pare, cred eu. 


A 


Muzica îi despărţi, înainte ca Sansa să poată găsi un 
răspuns. În faţa ei veni Mance Tyrell, îmbujorat şi asudat, 
apoi Lordul Merryweather şi pe urmă Prinţul Tommen. 

— Vreau să mă însor şi eu, spuse prinţişorul dolofan. Sunt 
mai înalt decât unchiul meu. 

— Ştiu, răspunse Sansa, înainte ca partenerii să se 
schimbe din nou. 

Ser Kevan îi spuse că e frumoasă, Jalabhar Xho zise ceva 
ce ea nu înţelese, în Limba Verii, iar Lordul Redwyne îi dori 
mulţi copii dolofani şi ani mulţi cu bucurie. Şi apoi dansul o 
aduse faţă în faţă cu Joffrey. 

Sansa se crispa când mâna lui o atinse pe a ei, dar regele 
o strânse mai tare şi o trase mai aproape. 

— N-ar trebui să arăţi aşa de tristă. Unchiul meu eo 
făptură hidoasă, dar vei continua să mă ai pe mine. 

— Urmează să te căsătoreşti cu Margaery! 

— Un rege poate avea şi alte femei. Târfe. Tatăl meu a 
avut. Unul dintre Aegoni, la fel. Al treilea sau al patrulea. A 
avut o grămadă de târfe şi o grămadă 

de bastarzi. În timp ce se învârteau, în ritmul muzicii, 
Joffrey îi dădu un sărut umed. Unchiul te va aduce la patul 
meu ori de câte ori îi voi porunci. 

Sansa îşi scutură capul. 

— N-o va face. 

— Ba da, altfel o să-i tai capul. Acel Rege Aemon a avut 
orice femeie a poftit, măritată sau nu. 

Din fericire, era timpul să se schimbe din nou perechile. 
Dar picioarele îi erau acum ca de lemn şi Lordul Rowan, Ser 
Tallad şi Elinor, toţi trebuie s-o fi crezut o dansatoare foarte 
stângace. Şi pe urmă fu din nou cu Garlan şi curând, slavă 

cerului, dansul se sfârşi. 

Uşurarea Sansei nu dură mult. Îndată ce muzica se stinse, 
îl auzi pe Joffrey spunând: 

— E timpul să-i ducem în pat! Haideţi s-o dezbrăcăm şi să 
vedem ce are să-i ofere lupoaica unchiului meu! 

Alţi bărbaţi i se alăturară, zgomotoşi. 


Soţul ei pitic ridică ochii încet de la cupa sa devin. 

— Nu ne va duce nimeni în pat! 

Joffrey o înhaţă pe Sansa de braţ. 

— Ba da, dacă poruncesc eu. 

Pezevenghiul izbi cu pumnalul în masă, unde rămase 
vibrând. 

— Atunci o să-ţi slujeşti propria soţie cu o ţepuşă de 
lemn. Te jugănesc, ţi-o jur! 

11 

Se lăsă o linişte stupefiată. Sansa se smulse de lângă 
Joffrey, dar sub strânsoarea lui, mâneca i se sfârtecă. Nimeni 
nu părea să audă. Regina Cersei se întoarse către tatăl ei: 

— L-ai auzit? 

Lordul Tywin se ridică din scaun. 

— Cred că ne putem lipsi de ritualul patului. Tyrion, sunt 
sigur că n-ai vrut să 

ameninţi nobila persoană a regelui. 

Sansa văzu un spasm de furie străbătând chipul soţului 
ei. 

— Am vorbit prostii, spuse el. A fost o glumă proastă, sire. 

— M-ai ameninţat că mă castrezi, şuieră Joffrey. 

— Aşa e, Înălţimea Ta, spuse Tyrion, dar numai fiindcă 
eram invidios pe mădularul tău regal. Al meu e mic şi 
pipernicit. Chipul i se contorsiona într-un rânjet lacom. ŞI, 
dacă-mi tai limba, nu-mi mai laşi nici o cale de a satisface 
această dulce nevastă pe care mi-ai dat-o. 

Un râs nestăpânit izbucni de pe buzele lui Ser Osmund 
Kettleblack. Altcineva chicoti. Dar Joff nu râse, nici Lordul 
Tywin. 

— Înălţimea Ta, spuse el, fiul meu e beat, îţi dai şi tu 
seama. 

— Da, sunt, mărturisi Pezevenghiul, dar nu atât de beat 
ca să nu pot duce la bun sfârşit propria mea cununie. Sări de 
pe dais şi o înhaţă pe Sansa cu brutalitate. 

Hai, nevastă, e timpul să-ţi zdrobesc bariera-ghilotină. 
Vreau să mă joc de-a „intră 


în castel”. 

Îmbujorată, Sansa ieşi cu el din Sala Mică. Ce-mi rămâne 
de ales? Tyrion avea pasul legănat, mai cu seamă când 
mergea aşa de repede ca acum. Zeii fură 

îndurători şi nici Joff, nici vreun altul nu se clinti din loc, 
să-i urmeze. 

Pentru noaptea nunţii, le fusese oferită o cameră 
spațioasă, sus în Turnul Mâinii. Tyrion trânti uşa cu piciorul în 
spatele lor. 

— Pe bufet este o carafă cu vin bun, auriu, de Arbor, 
Sansa. Eşti aşa de bună 

să-mi torni o cupă? 

— Crezi că e înţelept, stăpâne? 

— Nimic n-a fost vreodată mai înţelept. Vezi tu, nu sunt 
beat cu adevărat. Dar am de gând să fiu. 

Sansa umplu câte un pocal pentru fiecare. Va fi mai uşor 
dacă mă îmbăt şi eu. 

Se aşeză pe marginea patului mare, cu baldachin, şi goli 
jumătate de cupă din trei înghiţituri prelungi. Fără îndoială, 
era un vin foarte bun, dar Sansa era prea agitată 

ca să-l savureze. Capul începu să i se învârtă. 

— Vrei să mă dezbrac, stăpâne? 

— TYyrion. Mă cheamă Tyrion, Sansa. 

— Tyrion, stăpâne. Să-mi scot rochia sau vrei să mă 
dezbraci tu? Mai luă o înghiţitură de vin. 

Pezevenghiul se întoarse cu spatele. 

— Prima oară când m-am căsătorit, am fost noi şi un 
septon beat şi nişte porci 12 

drept martori. L-am mâncat pe unul dintre martori la 
ospăţul de nuntă. Tysha mi-a dat jumări, iar eu i-am lins 
untura de pe degete, şi rădeam când ne-am prăvălit în pat. 

— Ai mai fost însurat? Eu... am uitat. 

— Nu ai uitat. N-ai ştiut. 

— Cine a fost, stăpâne? Sansa era nespus de curioasă. 

— Lady Tysha. Gura i se încleşta. Din Casa Pumnului de 
Argint. Blazonul lor e o monedă de aur şi o sută de arginţi pe 


un cearceaf însângerat. Căsătoria noastră 

a fost foarte scurtă, aşa cum presupun că i se cuvine unui 
bărbat scurt la stat. 

Sansa îşi privea mâinile şi nu spunea nimic. 

— Câţi ani ai, Sansa? întrebă Tyrion, după o clipă. 

— Treisprezece, răspunse ea, la sfârşitul lunii. 

— O zei, aveţi îndurare! Piticul mai luă o sorbitură de vin. 
Ei, bine, dacă stăm de vorbă, n-o să creşti mai mare. 
Purcedem, doamna mea? Dacă-ţi face plăcere. 

— Îmi va face plăcere să aduc plăcere nobilului meu soţ. 

Asta păru să-l înfurie. 

— Te ascunzi în spatele curtoaziei, de parcă ar fi zidul 
unui castel. 

— Curtoazia e armura unei femei, răspunse Sansa. Septa 
ei îi spusese mereu asta. 

— Sunt soţul tău. Acum poţi să-ţi scoţi armura. 

— Şi veşmintele? 

— Şi acelea. Flutură cupa de vin către ea. Nobilul meu 
tată mi-a poruncit să 

desăvârşesc această căsătorie. 

Mâinile Sansei tremurau când începu să se dezbrace, pe 
bâjbâite. Avea zece cioturi în loc de zece degete şi toate 
erau rupte. Cu toate acestea, se descurcă până 

la urmă cu panglicile şi nasturii, iar mantia, rochia, brâul 
şi lenjeria de mătase alunecară pe podea până când, în cele 
din urmă, ieşi din hainele intime. Braţele şi picioarele îi erau 
piele de găină. Îşi ţinea ochii în pământ, prea sfioasă ca să 
se uite la el, dar când isprăvi, îi ridică şi-l găsi privind-o lung. 
| se păru că vedea poftă în ochiul lui verde şi furie în cel 
negru. Sansa nu ştia ce o speria mai mult. 

— Eşti o copilă, spuse el. 

Sansa îşi acoperi sânii cu mâinile. 

— Am înflorit. 

— O copilă, repetă el, dar te doresc. Te sperie asta, 
Sansa? 

— Da. 


— Şi pe mine. Ştiu că sunt urât. 

— Nu, stăp... 

Tyrion se ridică în picioare. 

— Nu minţi, Sansa! Sunt deformat, pocit şi mic... dar... - îl 
vedea căutându-şi cuvintele - ... în pat, când lumânările 
sunt stinse, nu sunt mai rău decât alţi bărbaţi. În întuneric, 
sunt Cavalerul Florilor. Luă o gură de vin. Sunt generos. 

13 

Loial celor care îmi sunt loiali. Am dovedit că nu sunt un 
laş. Şi sunt mai deştept decât majoritatea; desigur că 
inteligenţa compensează ceva. Pot fi chiar şi bun. 

Mă tem că bunătatea nu e în firea Lannisterilor, dar ştiu 
că am puţină pe undeva. 

Aş putea fi... aş putea să-ţi fiu un soţ bun. 

E la fel de speriat ca mine, gândi Sansa. Probabil că asta 
ar fi trebuit s-o facă 

să fie mai îngăduitoare cu el, dar nu era aşa. Nu simţea 
decât milă şi mila era moartea pasiunii. O privea, aşteptând 
să spună ceva, dar toate cuvintele i se veştejiseră. Nu putea 
decât să stea acolo tremurând. 

Când, într-un sfârşit, îşi dădu seama că Sansa nu avea 
nici un răspuns, Tyrion Lannister goli ultima picătură de vin. 

— Înţeleg, zise el cu amărăciune. Du-te în pat, Sansa. 
Trebuie să ne facem datoria. 

Se urcă în patul de puf, conştientă de privirea lui 
insistentă. O lumânare de ceară parfumată ardea pe 
noptieră şi între aşternuturi fuseseră presărate petale de 
trandafiri. Dădu să tragă o pătură, ca să se acopere, când îl 
auzi spunând: 

— Nu. 

Tremura de frig, dar se supuse. Închise ochii şi aşteptă. 
După o clipă, îl auzi pe soţul ei scoţându-şi cizmele, apoi 
foşnetul hainelor în timp ce se dezbrăca. Când săltă în pat 
şi-i puse mâna pe sân, Sansa nu putu să-şi stăpânească un 
fior. Zăcea cu ochii închişi, cu toţi muşchii încordaţi, 
temându-se de ceea ce ar putea urma. O 


va atinge din nou? O va săruta? Ar trebui să-şi desfacă 
acum picioarele? Nu ştia ce trebuia să facă. 

— Sansa. Mâna dispăruse. Deschide ochii. 

Promisese să se supună, aşa că îi deschise. Tyrion stătea 
la picioarele ei, gol. 

Între picioare, mădularul îi ţâşnea, tare şi viguros, dintr- 
un desiş de păr negru şi aspru, dar era singurul lucru la el 
care nu era strâmb. 

— Doamna mea, glăsui Tyrion, eşti încântătoare, să nu mă 
înţelegi greşit, dar... nu pot face asta. La naiba cu tatăl meu. 
Vom aştepta. O lună, un an, un sezon, oricât va fi nevoie. 
Până când ajungi să mă cunoşti mai bine şi, poate, să ai 
încredere în mine. Oricât de liniştitor se voia zâmbetul lui, 
fără nas, nu îl făcea decât să arate şi mai sinistru şi grotesc. 

Uită-te la el, îşi spuse Sansa, uită-te la soțul tău. Din cap 
până-n picioare. 

Septa Mordane spunea că toți bărbații sunt frumoşi, 
găseşte-i frumusețea, încearcă. Se uită lung la picioarele 
strâmbe, la fruntea bombată, de brută, la ochiul verde şi la 
cel negru, la ciotul aspru al nasului său şi la cicatricea roz, 
cotită, la încâlceala de păr negru şi auriu care trecea drept 
barbă. Chiar şi mădularul îi era urât, gros şi plin de vene, cu 
un cap roşu, ca un bulb. Wu e drept, nu e cinstit, cum am 
păcătuit, de îmi fac zeii una ca asta, cum? 

— Pe onoarea mea de Lannister, zise Pezevenghiul, nu te 
voi atinge până când nu vei dori tu s-o fac. 

Avu nevoie de toată puterea ca să se uite în ochii aceia 
desperecheaţi şi să 

14 

spună: 

— Şi dacă nu doresc niciodată, stăpâne? 

Gura lui Tyrion tresări, ca şi când i-ar fi dat o palmă. 

— Niciodată? 

Gâtul îi era atât de încordat încât abia putu să clatine din 
cap. 


— Păi, spuse el, de aceea fac zeii târfe: pentru pitici ca 
mine. Inchise degetele-i scurte şi boante în pumn şi cobori 
din pat. 


ARYA 


Septul de Piatră era cel mai mare oraş pe care Arya îl 
văzuse de la Debarcaderul Regelui, iar Harwin spunea că 
tatăl ei câştigase aici o renumită 

bătălie. 

— Oamenii Regelui Nebun îl urmăreau pe Robert, 
încercând să-l prindă 

înainte de a se putea reuni cu tatăl tău, îi spuse în timp 
ce se îndreptau către poartă. Rănit fiind, era îngrijit de 
câţiva prieteni, când Lordul Connington, Mâna, a ocupat 
oraşul cu o oaste puternică şi a început să scotocească 
fiecare casă. Dar înainte de a-l putea găsi, Lordul Eddard şi 
bunicul tău au venit şi au luat cu asalt zidurile oraşului. 
Lordul Connington i s-a împotrivit cu străşnicie. S-au luptat 
pe străzi şi pe uliţe, chiar şi pe acoperişuri şi toţi septonii au 
sunat din clopote ca oamenii să ştie să-şi încuie uşile. Când 
clopotele au început să sune, Robert a ieşit din ascunzătoare 
ca să intre în luptă. Se spune că a omorât şase oameni în 
ziua aceea. Unul era Myles Mooton, un renumit cavaler, care 
fusese scutierul Prințului Rhaegar. Ar fi ucis şi Mâna, dar 
bătălia nu i-a adus niciodată laolaltă. Connington l-a rănit 
cumplit pe bunicul tău Tully şi l-a ucis pe Ser Denys Arryn, 
răsfăţatul din Vale. Dar când a văzut că ziua era pierdută, a 
luat-o la picior, iute ca grifonii de pe scutul său. Bătălia 
Clopotelor i-au zis după aceea; Robert a spus întotdeauna că 

tatăl tău a câştigat-o, nu el. 

După cum se înfăţişa acest loc, Arya credea că se 
purtaseră aici şi alte bătălii, mai recente. Porţile oraşului 
erau făcute din lemn nou, neprelucrat, iar dincolo de ziduri, 
un morman de scânduri carbonizate stătea mărturie pentru 
ceea ce se întâmplase cu vechile porţi. 

Septul de Piatră era bine ferecat, dar când străjerul văzu 
cine erau, le deschise. 


— Cum v-aţi descurcat cu mâncarea? întrebă Tom când 
intrară. 

— Nu aşa de rău ca înainte. Hăitaşul a adus o turmă de oi 
şi dincolo de Apa Neagră am făcut ceva negoţ. Recolta n-a 
fost arsă la sud de râu. Desigur, sunt cu duiumul cei care vor 
să ne ia ce avem. Lupi într-o zi, Măşti în cealaltă. Cei care nu 
caută de mâncare caută averi de jefuit sau femei de siluit, 
iar cei care nu caută 

nici aur, nici târfe, îl caută pe nemernicul de Regicid. 
Umblă vorba că a scăpat chiar printre degetele Lordului 
Edmure. 

15 

— Lordul Edmure? se încruntă Lem. Înseamnă cu Lordul 
Hoster e mort? 

— Mort sau pe moarte. Crezi că Lannisterii ar putea să o 
ia spre Apa Neagră? 

E drumul cel mai iute către Debarcaderul Regelui, aşa se 
jură Hăitaşul. Străjerul nu aşteptă un răspuns. Şi-a scos 
câinii să dea o raită. Dacă Ser Jaime e prin preajmă, îl vor 
găsi. Am văzut câinii ăia sfâşiind fiare sălbatice în bucăţi. 
Crezi c-o să le placă gustul sângelui de leu? 

— Un hoit sfârtecat nu foloseşte nimănui, remarcă Lem. 
Hăitaşul ştie asta foarte bine. 

— Când au năvălit oamenii vestului, i-au necinstit 
Hăitaşului nevasta şi sora, i-au dat foc semănăturilor, i-au 
mâncat jumătate dintre oi şi pe celelalte le-au ucis numai 
din duşmănie. Au omorât şi şapte câini şi le-au aruncat 
hoiturile în fântână. 

Un hoit sfârtecat ar fi straşnic pentru el, aş zice. Şi pentru 
mine. 

— Mai bine nu, zise Lem. E tot ce am de spus. Mai bine s- 
ar abţine, iar tu eşti un mare nătărău. 

Arya călărea între Harwin şi Anguy, în timp ce haiducii 
înaintau pe strada pe care cândva luptase tatăl ei. Vedea 
septul pe deal, iar mai jos, o citadelă robustă, puternică, din 


piatră gri, care părea mult prea mică pentru un oraş atât de 
mare. 

Dar fiecare a treia casă pe lângă care treceau era o 
găoace înnegrită şi nu vedea nici ţipenie de om. 

— Toţi oamenii oraşului sunt morţi? 

— Doar sfioşi. Anguy îi arătă doi arcaşi pe un acoperiş şi 
câţiva băieţi cu feţe negre de funingine ghemuiţi între 
dărâmăturile unei cârciumi. Mai încolo, un brutar dădu în 
lături obloanele unei ferestre şi îl strigă pe Lem. Glasul lui 
scoase mai mulţi oameni din ascunzişuri şi Septul de Piatră 
părea că prinde încet viaţă în jurul lor. 

În piaţa din inima oraşului se afla o fântână în formă de 
păstrăv săltând, care scuipa apă într-un iaz. Femeile 
umpleau căldări şi urcioare. Câţiva paşi mai încolo, o 
mulţime de cuşti de fier atârnau de nişte stâlpi de lemn. 
Colivii pentru ciori, înţelese Arya. Majoritatea ciorilor erau 
afară din colivii, bălăcindu-se în apă 

sau cocoţate pe gratii. Înăuntru erau oameni. Lem struni 
calul, încruntându-se: 

— Ce mai e şi asta? 

— Dreptate, răspunse o femeie de la fântână. 

— Ce, aţi rămas fără funie de cânepă? 

— Asta s-a făcut la ordinul lui Ser Wilbert? întrebă Tom. 

Un bărbat râse cu amărăciune. 

— Leii l-au omorât pe Ser Wilbert acum un an. Fiii lui sunt 
cu toţii plecaţi cu Tânărul Lup. Se îngraşă în vest. Crezi că se 
sinchisesc de unii ca noi? Hâitaşul Furios i-a prins pe lupii 
ăştia. 

Lupi. Aryei i se făcu dintr-odată frig. Oamenii lui Robb şi 
ai tatălui meu. Se simţi atrasă către cuşti. Gratiile lăsau atât 
de puţin loc, încât prizonierii nu puteau nici să şadă jos, nici 
să se răsucească; stăteau în picioare, goi, în bătaia soarelui, 
a 16 

vântului şi a ploii. Primele trei cuşti adăposteau oameni 
morţi. Ciorile negre le mâncaseră ochii, dar orbitele goale 
păreau că o privesc. Cel de-al patrulea om din rând se agită 


când trecu pe lângă el. În jurul gurii, barba-i încâlcită era 
năclăită de sânge şi de muşte. Când omul începu să 
vorbească, se puseră în mişcare, bâzâindu-i în jurul capului. 

— Apă. Cuvântul era un croncănit. Te rog... apă... 

Omul din cuşca următoare deschise ochii la auzul 
sunetului. 

— Aici, zise el. Aici, eu. Era un om bătrân, cu barba albă 
şi capul pleşuv, chircit de bătrâneţe. 

Lângă cel bătrân mai era un om mort, un bărbat voinic, 
cu barba roşcată şi un bandaj gri, putred, ce-i acoperea 
urechea stângă şi o parte din tâmplă. Dar cea mai cumplită 
privelişte era între picioarele bărbatului, unde nu mai 
rămăsese decât o gaură neagră, acoperită de o crustă, 
mişunând de viermi. Mai departe, se afla un bărbat gras. 
Colivia de ciori era atât de nemilos de îngustă încât era greu 
să-ţi dai seama cum reuşiseră să-l vâre înăuntru. Fierul îi 
săpa chinuitor în burtă, înghesuind printre gratii umflături 
mari de carne. Lungile zile sub arşiţa soarelui îi pârjoliseră 
pielea într-un roşu chinuitor, din cap până-n picioare. Când 
se mută de pe un picior pe altul, cuşca pârâi şi se legănă, 
dând la iveală dungi albe, acolo unde gratiile îi feriseră 
carnea de soare. 

— Ai cui oameni aţi fost? îi întrebă Arya. 

La auzul glasului ei, grăsanul deschise ochii. Pielea din 
jurul lor era atât de roşie încât arătau ca nişte ouă fierte 
plutind într-o strachină de sânge. 

— Apă... o gură... 

— Ai cui? întrebă ea din nou. 

— Nu-i lua în seamă, băiete, îi spuse Aryei localnicul. N-ai 
tu treabă cu ei. 

Vezi-ţi de drum. 

— Ce-au făcut? îl întrebă ea. 

— Au trecut prin sabie opt oameni la Cascada 
Saltimbancului, veni răspunsul. 

Îl căutau pe Regicid, dar nu era acolo, aşa că s-au apucat 
de siluit şi de ucis. Arătă 


cu degetul mare către cadavrul cu viermi în locul unde ar 
fi trebuit să-i stea mădularul. Ala de acolo s-a ocupat de 
siluit. Acum mişcă-te. 

— O înghiţitură, strigă bărbatul gras. Ai milă, băiete, o 
înghiţitură. Bătrânul ridică un braţ, să apuce zăbrelele. 
Mişcarea clătină puternic colivia. 

— Apă, gâfâi cel cu muşte în barbă. 

Arya se uită la părul lor murdar, la bărbile răvăşite, la 
ochii roşii şi la buzele uscate, crăpate, sângerânde. Lupi;, 
gândi ea din nou. Ca mine. Aceasta era haita ei? 

Cum pot fi oamenii lui Robb? Îi venea să-i lovească. Îi 
venea să-i rănească. Îi venea să plângă. | se părea că se uită 
cu toţii la ea, cei vii şi cei morţi deopotrivă. 

Bătrânul strecurase trei degete printre gratii. 

— Apă, murmură el, apă! 

Arya sări de pe cal. Nu-mi pot face nici un rău. Sunt pe 
moarte. Îşi luă cana 17 

din pătura făcută sul şi se duse la fântână. 

— Ce te-a apucat, băiete? tună orăşeanul. N-ai tu treabă 
cu ei. 

Arya înălţă cana la gura peştelui. Apa îi săltă în jurul 
degetelor şi se prelinse pe mânecă, dar Arya nu se clinti 
până când nu văzu cana plină-ochi. Când se întoarse către 
colivii, localnicul dădu s-o oprească. 

— Stai deoparte, băiete... 

— E fată, interveni Harwin. Las-o în pace. 

— Da, zise Lem. Lordul Beric nu e de acord ca oamenii să 
fie închişi în colivii, să moară de sete. De ce nu-i spânzurați, 
cum se cuvine? 

— Ei n-au avut strop de cuviinţă când au făcut ce au 
făcut la Cascada Saltimbancului, îi răcni orăşeanul în faţă. 

Zăbrelele erau prea apropiate ca să poată trece o cană 
printre ele, dar Harwin şi Gendry o ajutară să se ridice. Arya 
aşeză un picior pe mâinile lui Harwin făcute căuş, sări pe 
umărul lui Gendry şi se agăţă de gratiile de deasupra 
coliviei. 


Grăsanul îşi întoarse faţa în sus şi îşi lipi obrazul de 
zăbrelele de fier, iar Arya turnă apa deasupra lui. Bărbatul o 
sorbi cu nerăbdare şi o lăsă să-i curgă pe cap, pe obraji şi pe 
mâini, apoi linse gratiile ude. Ar fi lins şi degetele Aryei, 
dacă nu şi le-ar fi retras repede. Pe când îi servea pe ceilalţi 
doi în acelaşi fel, o mulţime de oameni se adunaseră deja s-o 
privească. 

— Hăitaşul Furios va auzi de asta, ameninţă cineva. Nu-i 
va plăcea. Nu, deloc. 

— Atunci asta îi va plăcea şi mai puţin. Anguy îşi încorda 
arcul, scoase o săgeată din tolbă, o potrivi, întinse, trase. 
Grăsanul se cutremură când săgeata îi trecu prin guşă, dar 
colivia nu-l lăsă să cadă. Alte două săgeți puseră capăt 
chinului celorlalţi doi oameni ai Nordului. Singurele sunete 
din piaţă erau clipocitul apei şi băzâitul mugştelor. 

Valar morgbulis, gândi Arya. În partea de est a pieţei se 
afla un han sărăcăcios, cu zidurile văruite în alb şi ferestrele 
sparte. Jumătate din acoperiş 

arsese de curând, dar gaura fusese acoperită. Deasupra 
uşii atârna o stinghie de lemn pe care era pictată o piersică 
din care lipsea o muşcătură mare. Descălecară 

la grajdurile aşezate în diagonală şi Barbă-Verde strigă 
după grăjdari. 

Hangiţa durdulie cu părul roşu ţiui de plăcere la vederea 
lor, apoi se puse neîntăârziat să-i tachineze. 

— Barbă-Verde, nu-i aşa? Sau Barbă-Sură? Mamă, ai milă, 
când ai îmbătrânit aşa? Lem, tu eşti? Porţi şi acum aceeaşi 
mantie jegoasă, aşa-i? Ştiu de ce n-o speli niciodată, zău. Te 
temi că se va duce toată urina şi vom vedea că de fapt eşti 
cavaler al Gărzii Regelui! Tom de Şapte, tu eşti un ţap 
bătrân! Ai venit să-l vezi pe fiul ăla al tău? Ei, bine, ai ajuns 
prea târziu, a plecat cu nemermicul de Hăitaş. 

Şi să nu-mi spui că nu-i al tău! 

— N-are glasul meu, protestă Tom fără vlagă. 

— Dar are nasul tău. Da, şi celelalte părţi, din câte 
vorbesc fetele. Apoi îl zări pe Gendry şi îl ciupi de obraz: la 


uite ce bouraş. Aşteaptă numai până când vede 18 

Alyce braţele astea. O, şi roşeşte ca o fecioară. Ei, bine, 
Alyce se va ocupa de asta, să vezi dacă nu. 

Arya nu-l mai văzuse niciodată pe Gendry roşind atât de 
tare. 

— Tansy, lasă-l pe Taur în pace, e băiat bun, zise Tom 
Şaptecoarde. Tot ce ne trebuie de la tine e un loc sigur de 
dormit pentru o noapte. 

— Vorbeşte în numele tău, cântăreţule. Anguy îşi trecu 
braţul pe după umerii unei slujnicuţe voinice, la fel de 
pistruiată ca el. 

— Paturi avem, zise roşcovana Tansy. N-am dus niciodată 
lipsă de paturi la Piersică. Dar prima dată intraţi cu toţii în 
cadă. Ultima oară când aţi rămas sub acoperişul meu v-aţi 
lăsat în urmă puricii. Îl împunse pe Barbă-verde în piept: iar 
puricii tăi au fost şi ei verzi. Vreţi de mâncare? 

— Dacă te poţi lipsi de ea, nu zicem nu, cedă Tom. 

— Păi, când zici tu nu la ceva, Tom? hohoti femeia. O să 
prăjesc nişte carne de oaie pentru prietenii tăi şi un şobolan 
bătrân şi uscat pentru tine. E mai mult decât meriţi, dar 
dacă îmi bălmăjeşti un cântec sau două, poate mă înmoi. 
Întotdeauna mă înduioşează cei suferinzi. Haideţi, haideţi. 
Cass, Lanna, pregătiţi nişte cazane. 

jyzene, ajută-mă să-i dezbrac, va trebui să fierbem şi 
hainele. 

Hangiţa îşi duse la bun sfârşit toate amenințările. Arya 
încercă să le spună că a făcut baie de două ori la Castelul 
Ghindei, cu nici două săptămâni în urmă, dar femeia cu 
părul roşu nu voia să audă nimic. Două servitoare o luară pe 
sus şi o urcară scările în braţe, punând rămăşag dacă era 
fată sau băiat. Cea pe care o chema Helly câştigă, astfel 
încât cealaltă trebui să aducă apa fierbinte şi s-o frece pe 
Arya pe spate cu o perie aspră, ţepoasă, care aproape îi 
jupui pielea. Pe urmă îi confiscară toate hainele pe care i le 
dăduse Lady Smallwood şi o îmbrăcară ca pe una dintre 


păpuşile Sansei, în pânză şi dantelă. lar la sfârşit, trebui să 
coboare la masă. 

Stând în sala de mese, în hainele ei ridicole de fetiţă, 
Arya îşi aminti ce o învățase Syrio Forel, şiretlicul de a 
deschide ochii şi de a vedea ce se află în faţa ta. Când privi, 
văzu mai multe slujnicuţe decât ar putea avea nevoie orice 
han, multe dintre ele tinere şi drăguţe. lar pe înserat, 
numeroşi bărbaţi începură să vină 

şi să plece de la Piersică. Nu zăboveau mult în sala de 
mese, nici măcar după ce Tom îşi luă harpa şi începu să 
cânte Șase fecioare într-un iaz. Scările de lemn erau vechi şi 
abrupte şi scârţăâiau îngrozitor ori de câte ori un bărbat 
ducea o fată 

sus. 

— Fac prinsoare că ăsta e un bordel, îi şopti ea lui Gendry. 

— Nici măcar nu ştii ce e un bordel. 

— Ba da, insistă ea. E ca un han, darcu fete. 

Gendry roşea din nou. 

— Atunci, ce facem noi aici? întrebă el. Un bordel nu e un 
loc potrivit pentru o nobilă domniţă, toată lumea ştie asta. 

Una dintre fete se aşeză pe bancă lângă el. 

19 

— Cine-i o nobilă domniţă? Micuța asta slăbuţă? Se uită 
la Arya şi râse. Şi eu sunt fiica unui rege. 

Arya ştia că era luată în răspăr. 

— Nu eşti. 

— Păi, aş putea fi. Când fata ridică din umeri, rochia îi 
alunecă într-o parte. Se zice că Regele Robert s-a culcat cu 
mama când s-a ascuns aici, înainte de bătălie. 

Nu că nu le-ar fi avut şi pe toate celelalte fete, dar Leslyn 
zice că pe mama a plăcut-o cel mai mult. 

Fata avea într-adevăr părul ca al bătrânului rege, îi trecu 
Aryei prin minte, un adevărat smoc gros, negru ca tăciunele. 
Dar asta nu înseamnă nimic. Gendry are şi el acelaşi fel de 
păr. Mulţi oameni sunt bruneți. 


— Mă cheamă Clopoţica, îi spuse fata lui Gendry. După 
numele bătăliei. Sunt sigură că aş putea să-ţi sun şi ţie 
clopotul. Vrei? 

— Nu, răspunse el ţâfnos. 

— Pun rămăşag că vrei. Îşi trecu o mână de-a lungul 
braţului lui. Pe prietenii lui Thoros şi ai lordului fulgerului nu- 
i costă nimic. 

— Nu, am zis. Gendry se ridică brusc de la masă şi se 
îndepărtă cu mers apăsat, ieşind în noapte. 

Clopoţica se întoarse către Arya: 

— Nu-i plac fetele? 

Arya ridică din umeri. 

— E doar prost. Îi place să lustruiască coifuri şi să bată 
săbiile cu ciocanul. 

— Oh. Clopoţica îşi trase rochia înapoi peste umăr şi se 
duse să vorbească cu Jack Norocosul. Nu după mult timp, îi 
stătea în braţe, chicotind şi bând vin din cupa lui. Barbă- 
Verde avea două fete, câte una pe fiecare genunchi. Anguy 
dispăruse cu pistruiata lui, iar Lem nu era de văzut nici el. 
Tom Şaptecoarde stătea lângă foc, cântând Fecioarele care 
înfloresc primăvara. Arya asculta, sorbind din cupa ei de vin 
îndoit cu apă pe care femeia cu părul roşu i-l îngăduise. 

În partea cealaltă a pieţei, morţii putrezeau în coliviile lor 
pentru ciori, dar la Piersică toată lumea era bine dispusă. 
Numai că Aryei i se părea că unii dintre ei râdeau cumva 
prea tare. 

Ar fi fost un moment potrivit să se furişeze afară şi să fure 
un cal, dar nu vedea cum ar ajuta-o asta. N-ar putea ajunge 
decât până la porţile oraşului. Străjerul acela nu m-ar lăsa 
niciodată să trec şi, dacă ar face-o, Harwin ar veni după 

mine, sau acel Hăitaş cu câinii lui. Îşi dorea să fi avut 
harta ei, ca să poată vedea cât de departe de Riverrun se 
afla Septul de Piatră. 

Când cupa îi era goală, Arya căscă. Gendry nu se 
întorsese. Tom Şaptecoarde cânta Dovă inimi care bat ca 
una şi săruta o altă fată la sfârşitul fiecărei strofe. În colţul 


de lângă fereastră, Lem şi Harwin stăteau de vorbă cu Tansy 
roşcata, cu glas scăzut. 

— ... petrecut noaptea în celula lui Jaime, o auzi pe 
femeie spunând. Ea şi 20 

cealaltă fetişcană, cea care l-a ucis pe Renly. Toţi trei 
împreună, iar dimineaţa, Lady Catelyn l-a eliberat din 
dragoste. Râse gutural. 

Nu-i adevărat, gândi Arya. N-ar face asta niciodată. Se 
simţea tristă, furioasă 

şi singură dintr-odată. Un bătrân se aşeză lângă ea. 

— Măi, măi, ce mai piersicuţă drăguță! Răsuflarea îi 
mirosea aproape la fel de rău ca morţii din colivii şi ochii lui 
mici de porc o cercetau de sus până jos. 

Piersicuţă mea dulce are un nume? 

Pentru o fracțiune de secundă uită cine trebuia să fie. Nu 
era nici o piersică, dar nici Arya Stark nu putea să fie aici, cu 
un beţiv puturos pe care nu-l cunoştea. 

— Sunt... 

— E sora mea. Gendry aşeză o mână puternică pe umerii 
bărbatului şi strânse. 

Las-o în pace. 

Bărbatul se întoarse, cu chef de hartă, dar când văzu 
statura lui Gendry se răzgândi. 

— Sora ta, da? Ce fel de frate eşti? Eu nu mi-aş aduce 
niciodată sora la Piersică, n-aş face una ca asta! Se ridică de 
pe bancă şi se îndepărtă, bodogănind, în căutarea unei noi 
prietene. 

— De ce ai spus asta? Arya sări în picioare. Nu eşti fratele 
meu. 

— Ai dreptate, răspunse el furios. Sunt prea al naibii de 
umil ca să fiu rudă cu înalta domniţă. 

Arya fu luată pe nepregătite de mânia din glasul lui. 

— Nu asta am vrut să spun. 

— Ba da. Se aşeză pe bancă, jucându-se cu o cupă devin. 
Pleacă. Vreau să 


beau liniştit vinul ăsta. Apoi poate o să mă duc s-o caut 
pe fata aia brunetă şi să-i sun clopoţelul. 

— Dar... 

— Am spus pleacă. Domniţă. 

Arya se întoarse pe călcâie şi îl lăsă acolo. Un nătărău de 
bastard căpos, asta e. N-avea decât să sune câţi clopoței 
voia, nu-i păsa câtuşi de puţin. 

Dormitorul lor era în capul scărilor, sub streşini. Poate că 
Piersica nu ducea lipsă de paturi, dar pentru unii ca ei nu 
avea decât unul de irosit. Era, însă, un pat mare. Umplea 
aproape întreaga încăpere şi salteaua prăfuită din paie 
părea destul de mare pentru toţi. Adevăratele ei haine 
atârnau de un cârlig din perete, între lucrurile lui Gendry şi 
ale lui Lem. Arya îşi dezbrăcă veşmintele de pânză şi 
dantelă, îşi trase tunica peste cap, se urcă în pat şi se cuibări 
sub pături. 

— Regina Cersei, şopti ea în pernă, Regele Joffrey, Ser 
llyn, Ser Meryn, Dunsen, Raff şi Polliver, Gădilătorul, Câinele 
şi Ser Gregor Muntele. Îi plăcea să 

încurce uneori ordinea numelor. O ajuta să-şi aducă 
aminte cine erau şi ce făcuseră. Poate că unii dintre ei sunt 
morți, gândi ea. Poate că sunt în cuşti de fier pe undeva şi 
ciorile le ciugulesc ochii. 

Somnul veni de cum închise ochii. Visă lupi în noaptea 
aceea, umblând 21 

maiestuos prin pădurea udă, cu aerul mirosind a ploaie, a 
putregai şi a sânge. 

Numai că în vis erau mirosuri bune şi Arya ştia că nu avea 
de ce să se teamă. Era puternică, ageră şi feroce şi 
înconjurată de haita ei, de fraţii şi surorile ei. Fugăriră 

împreună un cal speriat, îi sfârtecară beregata şi se 
ospătară. Şi când luna se ivi printre nori, îşi dădu capul pe 
spate şi urlă. 

Dar când se revărsară zorile, Arya se trezi în lătratul 
câinilor. 


Se ridică şi căscă. Gendry se trezea şi el, la stânga ei, iar 
Lem Mantie-de-Lămâie sforăia zgomotos la dreapta, însă 
lătrăturile de afară îl acopereau. Trebuie să fie vreo cincizeci 
de câini acolo. leşi de sub pături, sări peste Lem, Tom şi Jack 
Norocosul, la fereastră. Când deschise larg obloanele, 
vântul, umezeala şi frigul năvăliră toate deodată înăuntru. 
Era o zi cenuşie şi mohorâtă. Jos, în piaţă, câinii lătrau, 
alergând în cercuri, urlând şi mărâind. Era o întreagă haită, 
mastifi mari şi negri, ogari supli, ciobăneşti negri cu pete 
albe şi rase pe care Arya nu le cunoştea, animale lăţoase, 
vărgate, cu dinţi lungi şi galbeni. Între han şi fântână, o 
mulţime de călăreţi stăteau pe caii lor, privind cum oamenii 
oraşului deschid cuşca grăsanului şi îl trag de mâini, până 
când trupul său umflat fu răsturnat pe pământ. Câinii se 
năpustiră pe dată la el, sfâşiind bucăţi de carne de pe oase. 

Arya îl auzi pe unul dintre călăreţi râzând. 

— lată noul tău castel, Lannister nenorocit, spuse el. 
Puțin cam strâmt pentru unul ca tine, dar nu te teme, te 
înghesuim noi înăuntru. 

Lângă el, un prizonier stătea posac, cu mâinile legate 
strâns cu funie de cânepă. Unii dintre orăşeni aruncau cu 
noroi în el, dar omul nici nu se clintea. 

— Vei putrezi în cuşcă, ţipă cel care-l luase ostatic. Ciorile 
îţi vor ciuguli ochii cât timp noi cheltuim tot aurul ăla al tău. 
Şi când ciorile vor termina, vom trimite ce-a mai rămas din 
tine fratelui tău nemernic. Deşi mă îndoiesc că te va 
recunoaş- 

te. 

Hărmălaia trezise jumătate din Piersică. Gendry se 
înghesui la fereastră, lângă 

Arya, iar Tom veni în spatele lor, gol-puşcă. 

— Ce-i cu toate ţipetele astea afurisite? se plânse Lem din 
pat. Unii încearcă să 

doarmă. 

— Unde e Barbă-Verde? îl întrebă Tom. 

— În pat cu Tansy, răspunse Lem. De ce? 


— Ar fi mai bine să-l găseşti. Şi pe Arcaş. Hăitaşul Furios 
s-a întors, cu un alt om pentru cuşti. 

— Lannister, zise Arya. L-am auzit spunând Lannister. 

— L-au prins pe Regicid? vru să ştie Gendry. 

Jos, în piaţă, o piatră aruncată îl nimeri pe ostatic în 
obraz, întorcându-i capul. 

Nu pe  Regicid, gândi Arya. Zeii mi-au ascultat 
rugăciunile, până la urmă. 

22 

JON 

Nălucă era plecat când sălbaticii ieşiră din peşteră, cu 
caii de căpăstru. Oare a înțeles ce i-am spus despre Castelul 
Negru? Jon trase în piept aerul proaspăt al dimineţii şi îşi 
îngădui să spere. La răsărit, cerul era trandafiriu aproape de 
orizont şi gri-alburiu mai sus, în zări. Sabia Dimineţii atârna 
încă la sud, cu steaua albă, strălucitoare, pe mânerul ei ce 
licărea ca un diamant în lumina zorilor, dar umbrele negre şi 
cenuşii ale pădurii întunecate îşi recăpătau nuanțele de 
verde şi auriu, roşu şi arâmiu. Şi peste pini şi stejari, frasini 
şi seqguoia, se înălța Zidul cu gheaţa albă scânteind sub 
noroiul şi praful care-i strâpungeau suprafaţa. 

Magnarul trimisese o duzină de oameni călare către vest 
şi o altă duzină către est, să escaladeze cele mai înalte 
piscuri pe care le puteau găsi şi să caute orice urmă de 
cercetaşi în păduri sau de călăreţi pe gheaţa înaltă. Thennii 
aveau corni de război cu fâşii de bronz, pentru a da de veste 
dacă Rondul era văzut. Ceilalţi sălbatici erau aliniaţi în 
spatele lui Jarl, Jon şi Ygritte, cu cei rămaşi. Avea să fie 
ceasul de glorie al tânărului năvălitor. 

Despre Zid se spunea adesea că era înalt de două sute de 
metri, dar Jarl descoperise un loc unde era, în acelaşi timp, şi 
mai înalt, şi mai scund de atât. În faţa lor, gheaţa se ridica 
abruptă, de la poalele pădurii, ca un pisc imens, încununat 
de metereze cioplite de vânt, ce se înălţau mai bine de două 
sute cincizeci de metri, poate trei sute pe alocuri. Dar când 
se mai apropiară, Jon îşi dădu seama că era o iluzie. Brandon 


Zidarul îşi aşezase uriaşele blocuri de fundaţie de-a lungul 
culmilor, oriunde fusese posibil, şi prin preajmă munţii se 
ridicau sălbatici şi colţuroşi. 

Cândva, îl auzise pe unchiul său Benjen spunând că Zidul 
era o sabie la est de Castelul Negru, dar un şarpe la vest. Era 
adevărat. Şerpuind peste o imensă colină 

arcuită, gheaţa cobora în vale, urca pe marginea ascuţită 
a unei creste întinse de granit, pe cinci kilometri sau mai 
mult, se întindea de-a lungul unei culmi colţuroase, cobora 
din nou în vale, şi mai adânc, iar pe urmă se înălța tot mai 
mult, săltând de pe un munte pe altul, cât vedeai cu ochii, 
pierzându-se în vestul muntos. 

Jarl alesese să atace porţiunea de gheaţă aflată de-a 
lungul crestei. Aici, deşi coama zidului se contura la două 
sute cincizeci de metri deasupra covorului pădurii, o treime 
bună din acea înălţime era acoperită mai mult de pământ şi 
piatră 

decât de gheaţă. Panta era prea abruptă pentru cai, 
aproape la fel de greu de escaladat ca Pumnul Primilor 
Oameni, dar în mare măsură mai uşor de urcat decât faţada 
verticală a Zidului însuşi. În plus, creasta era acoperită de o 
pădure deasă, fiind un bun ascunziş. Odinioară, fraţii în 
negru ieşeau în fiecare zi cu topoarele să taie copacii 
cotropitori, dar zilele acelea erau de mult apuse şi aici 
pădurea creştea până lângă gheaţă. 

Ziua se anunţa umedă şi rece, mai umedă şi mai rece în 
preajma Zidului, sub 23 

mormanele imense de gheaţă. Cu cât se apropiau mai 
mult, cu atât Thennii deveneau mai şovăitori. N-au mai 
văzut Zidul niciodată, îşi dădu seama Jon, nici măcar 
Magnarul. Îi sperie. În cele Şapte Regate, se spunea că Zidul 
marca sfârşitul lumii. Este adevărat şi pentru ei. Totul 
depindea de partea de care te aflai. 

lar eu de ce parte mă aflu? jon nu ştia. Ca să rămână cu 
Ygritte, ar trebui să 


devină, trup şi suflet, unul de-ai lor. Dacă o părăsea, 
pentru a se întoarce la îndatorirea lui, Magnarul ar putea să-i 
scoată Ygrittei inima. lar dacă o lua cul... 

presupunând că ar veni, ceea ce era departe de a fi 
sigur... ei, bine, n-ar putea s-o ducă la Castelul Negru, să 
trăiască printre fraţi. Un dezertor şi o sălbatică nu se puteau 
aştepta la o primire călduroasă nicăieri în Cele Şapte Regate. 
Am putea să 

mergem să-i căutăm pe copiii lui Gendel, mă gândesc. 
Deşi mai degrabă ne-ar mânca decât ar sta de vorbă cu noi. 

Jon observă că Zidul nu-i copleşea pe oamenii lui Jarl. Au 
mai făcut asta, fiecare dintre ei. Jarl îi strigă pe nume când 
descălecară la poalele crestei şi unsprezece oameni se 
adunară în jurul lui. Toţi erau tineri. 

Cel mai vârstnic nu putea să aibă mai mult de douăzeci şi 
cinci de ani şi doi dintre ceilalţi zece erau mai tineri decât 
Jon. Dar erau cu toţii supli şi musculoşi; dădeau impresia 
unei vigori atletice care îi amintea de Stonesnake, fratele pe 
care Halfhand îl trimisese în cercetare pe când erau urmăriţi 
de Rattleshirt. 

În umbra Zidului, sălbaticii se pregăteau, răsucind colaci 
groşi de sfoară de cânepă în jurul unui umăr şi în jos, peste 
piept şi legându-şi bocanci ciudaţi din piele suplă de 
căprioară. Bocancii aveau ţepuşe de fier la vârf, pentru Jarl şi 
alţi doi, de bronz pentru câţiva, dar pentru majoritatea din 
os colţuros. Mici ciocane cu capul de piatră le atârnau peste 
un şold şi un sac de piele plin de ţăruşi peste celălalt. 
Topoarele lor de spart gheaţa erau coarne de cerb cu 
vârfurile ascuţite, legate de nişte mânere de lemn cu fâşii de 
piele. Cei unsprezece căţărători se împărţiră în trei grupuri 
de câte patru. Jarl însuşi era cel de-al doisprezecelea. 

— Mance promite săbii pentru fiecare membru al primului 
grup care ajunge în vârf, le spuse Jarl, răspândind aburi în 
aerul rece. Săbii de la sud, din fierăriile castelelor. Şi numele 
vostru pomenit în cântecul pe care-l va face despre asta. Ce 


ar putea cere mai mult un om liber? Sus, şi lua-i-ar Ceilalţi 
pe ultimii! 

Lua-i-ar Ceilalţi pe toți, gândi Jon, în timp ce-i privea 
căţărându-se pe panta abruptă a crestei şi dispărând sub 
copaci. Nu era prima oară când sălbaticii escaladau Zidul, 
nici măcar a suta oară. Patrulele dădeau de căţărători de 
două sau de trei ori pe an, iar cercetaşii găseau deseori 
trupurile zdrobite ale celor căzuţi. 

De-a lungul coastei de est, năvălitorii îşi construiau 
adesea bărci, ca să se furişeze peste Golful Focilor. La vest, 
coborau în negrele genuni ale Defileului, să-şi croiască drum 
către Turnul Umbrei. Dar între cele două, singura cale de a 
cuceri Zidul era să-l traversezi şi mulţi năvălitori o făcuseră. 
Dar puțini s-au întors, gândi el cu un soi de mândrie 
îndârjită. Căţărătorii erau nevoiţi să-şi lase caii în 24 

urmă şi mulţi năvălitori mai tineri şi mai neexperimentați 
începeau prin a înhăţa primii cai pe care-i găseau. Apoi se 
dădea alarma generală, corbii zburau şi cel mai adesea 
Rondul de Noapte îi prindea şi îi spânzura înainte de a apuca 
să 

coboare cu prada şi femeile furate. Jon ştia că Jarl nu avea 
de gând să facă o asemenea greşeală, dar în privinţa lui Styr 
avea îndoieli. Magnarul e conducător, nu năvălitor. Poate că 
nu cunoaşte regulile jocului. 

— Uite-i, zise Ygritte şi Jon ridică privirea şi văzu primul 
căţărător ivindu-se peste vârfurile copacilor. Era Jarl. Găsise 
un sequoia sprijinit de Zid şi îşi condu-sese oamenii pe 
trunchi în sus, ca să câştige un avans. N-ar fi trebuit să lase 
pădurea să se strecoare atât de aproape. Au urcat o sută de 
metri şi încă n-au atins gheaţa. 

Îi privi trecând cu băgare de seamă de la copac la Zid, 
tăindu-şi un punct de sprijin cu lovituri scurte şi puternice 
de topor, apoi luându-şi avânt şi sărind în partea cealaltă. 
Sfoara de la brâu îl lega de cel de-al doilea bărbat din şir, 
aflat încă în vârful copacului. Pas cu pas, încet, Jarl urcă, 
săpându-şi puncte de sprijin pentru vârfurile picioarelor, cu 


țepuşele cizmelor, când nu erau de găsit denivelări naturale. 
Când se afla la trei metri deasupra copacului, se opri pe o 
ieşitură 

îngustă de gheaţă, lăsă toporul să-i atârne la şold, scoase 
ciocanul şi bătu un ţăruş 

de fier într-o crăpătură. Cel de-al doilea urca pe Zid în 
spatele lui, în timp ce al treilea se căţăra spre vârful 
copacului. 

Celelalte două grupuri nu aveau copaci amplasați în mod 
fericit, care să le dea o mână de ajutor şi, nu după mult timp, 
thennii se întrebau dacă se pierduseră 

urcând creasta. Oamenii lui Jarl erau cu toţii pe Zid, la 
treizeci de metri în sus, înainte ca primii căţărători din 
celelalte două grupuri să-şi facă apariţia. Grupurile erau 
repartizate la douăzeci de metri unul de altul. Cei patru ai 
lui Jarl erau în mijloc. La dreapta lor se afla grupul condus de 
Grigg Ţapul, cu o cosiţă lungă şi blondă care îl făcea uşor de 
localizat. La stânga, un bărbat uscăţiv, pe nume Errok, era în 
fruntea căţărătorilor. 

— Ce încet! se plânse Magnarul cu voce tare, în timp ce-i 
privea croindu-şi drum în sus. A uitat de ciori? Ar trebui să 
urce mai repede, înainte să fim descoperiţi. 

Jon fu nevoit să-şi muşte limba. Îşi amintea foarte bine 
Trecătoarea Ţipătului şi urcuşul pe care-l făcuse cu 
Stonesnake, sub lumina lunii. | se oprise inima în loc de mai 
multe ori în noaptea aceea şi, până la sfârşit, mâinile şi 
picioarele îl dureau şi degetele îi erau pe jumătate degerate. 
Și a fost piatră, nu gheață. Piatra era solidă. Gheaţa era, de 
cele mai multe ori, un lucru înşelător şi, într-o zi ca aceasta, 
când Zidul picura, căldura mâinilor căţărătorului ar putea fi 
de ajuns s-o topească. lmensele blocuri de gheaţă puteau fi 
îngheţate bocnă în interior, dar stratul de la suprafaţă era 
alunecos, străbătut de firişoare de apă şi petice de gheaţă 

găunoasă, acolo unde pătrunsese aerul. Oricum ar fi, ei, 
sălbaticii sunt curajoşi. 


În acelaşi timp, Jon se pomeni sperând că temerile lui 
Styr se vor dovedi bine 25 

întemeiate. Dacă zeii sunt buni, va trece o patrulă şi va 
pune capăt acestei poveşti. „Nici un Zid nu te poate apăra”, 
îi spusese cândva tatăl său, pe când treceau de zidurile 
Winterfellului. Un zid e doar atât de puternic pe cât sunt cei 
care-l apără. Or fi sălbaticii o sută douăzeci la număr, dar 
patru străjeri ar fi de ajuns ca să-i alunge, cu câteva săgeți 
bine plasate şi poate o căldare de pietre. 

Dar nici un străjer nu-şi făcu apariţia. Nu patru, nici 
măcar unul. Soarele urca pe cer şi sălbaticii pe Zid. Cei patru 
oameni ai lui Jarl se menţinură mult înaintea celorlalţi până 
la prânz, când dădură peste o porţiune cu gheaţă potrivnică. 
Jarl îşi legase frânghia în jurul unui colţ sculptat de vânt şi îl 
folosea ca să-şi sprijine greutatea, când o bucată întreagă, 
colţuroasă, se sfărâmă dintr-odată şi începu să 

se prăbuşească, cu el cu tot. Bucăţi de gheaţă, mari cât 
capul unui om, îi bombar-dară pe cei de dedesubt, dar 
agăţându-se de punctele de sprijin, nu se prăbuşiră, iar Jar 
se opri, zvâcnind, la capătul funiei. 

Până când grupul îşi reveni după acest accident, Grigg 
Ţapul ajunse aproape în dreptul lor. Cei patru oameni ai lui 
Errok rămăseseră mult în urmă. Faţeta pe care urcau părea 
netedă şi neciobită, acoperită de o peliculă de gheaţă topită 
care sclipea umedă, în locurile unde o mângâiau razele 
soarelui. Porțiunea lui Grigg era mai întunecată la vedere, cu 
mai multe denivelări; pervazuri lungi, orizontale, acolo unde 
un bloc nu fusese perfect poziţionat deasupra blocului de 
dedesubt, crăpături şi fisuri, chiar şi cratere de-a lungul 
liniilor verticale, unde vântul şi apa săpaseră găuri destul de 
mari ca să poată adăposti un om. 

În curând oamenii lui Jarl urcau din nou. Cei patru ai săi şi 
oamenii lui Grigg înaintau aproape umăr la umăr, cu grupul 
lui Errok la cincisprezece metri mai jos. 

Topoarele din coarne de cerb tăiau şi ciopleau, trimițând 
cascade de cioburi sclipitoare jos, către copaci. Ciocanele de 


piatră băteau ţăruşi, adânc în gheaţă, slujind drept ancore 
pentru funii. Ţăruşii de fier se terminară înainte de 
jumătatea drumului, iar căţărătorii foloseau acum corn şi os 
ascuţit. Şi loveau cu piciorul, înfigând ţepuşele cizmelor în 
gheaţa grea, neînduplecată, iar şi iar, iar şi iar, pentru 
fiecare loc de sprijin. Picioarele le sunt probabil amorțite, 
gândi Jon, după 

aproape patru ore. Cât mai pot rezista? Privea la fel de 
neliniştit ca Magnarul, ascultând geamătul îndepărtat al 
unui corn al thennilor. Dar cornii amuţiră şi Rondul de 
Noapte nu era nicăieri. 

După şase ore, Jarl trecuse din nou în fruntea lui Grigg 
Ţapul şi oamenii lui măreau distanţa. 

— Pasămite favoritul lui Mance vrea o sabie, zise 
Magnarul, umbrindu-şi ochii. Soarele era în înaltul cerului, 
iar partea de sus a Zidului era de un albastru cristalin, o 
oglindă atât de strălucitoare a văzduhului încât te dureau 
ochii s-o priveşti. Cei patru oameni ai lui Jarl şi ai lui Grigg se 
pierdeau în lumina orbitoare, dar grupul lui Errok era încă în 
umbră. În loc să urce, îşi croiau drum într-o parte, la cinci 
sute de metri, îndreptându-se către un crater. Jon îi privea 
înaintând pas cu pas, când auzi sunetul - un pârâit 
neaşteptat care părea să se 26 

rostogolească pe gheaţă, urmat de un strigăt înfricoşat. Şi 
pe urmă aerul se umplu de cioburi şi de ţipete şi de oameni 
căzând, în timp ce o fâşie de gheaţă de cincisprezece metri 
pătraţi, groasă de un sfert de metru, desprinsă de Zid, 
cobora val vârtej, sfărâmându-se, bubuind şi măturând totul 
în cale. Câteva bucăţi ajunseră până jos, la poalele crestei, 
învârtindu-se printre copaci şi rostogolindu-se în josul 
povârnişului. Jon o înhaţă de mână pe Ygritte şi o trase la 
pământ, s-o ferească, iar unul dintre thenni fu lovit în faţă de 
o bucată de gheaţă 

care îi sparse nasul. 

Şi când ridicară ochii, Jarl şi grupul lui nu se mai vedeau. 
Oameni, funii, ţăruşi, toate dispăruseră, nu mai rămăsese 


nimic, la două sute de metri în sus. În Zid era o rană acolo 
unde, cu o clipă înainte, fuseseră agăţaţi căţărătorii, cu 
gheaţa dinăuntru netedă, albă şi lustruită ca marmura, 
strălucind în soare. Mult, mult mai jos se afla o mâzgă roşie, 
acolo unde cineva se zdrobise de un colţ de gheaţă. 

Zidul se apără, îşi spuse Jon, ridicând-o pe Ygritte în 
picioare. 

ÎI găsiră pe Jarl într-un copac, înfipt într-o creangă 
despicată, legat de cei trei oameni care zăceau zdrobiţi 
lângă el. Unul încă trăia, dar şira spinării şi picioarele îi erau 
rupte, la fel ca şi cea mai mare parte a coastelor. 

— Îndurare, se rugă omul, când se apropiară de el. Unul 
dintre thenni îi zdrobi capul cu o ghioagă de piatră. 
Magnarul dădu ordine şi oamenii lui începură să 

adune lemne pentru un rug. 

Morţii ardeau când Grigg Ţapul ajunse în vârful Zidului. 
Când cei patru ai lui Errak li se alăturară, nimic nu mai 
rămăsese din Jarl şi oamenii lui, doar oase şi cenuşă. 

Soarele începuse deja să coboare. Căţărătorii nu pierdură 
vremea. Desfăcură 

colacii lungi de funie de cânepă pe care şi-i înfăşuraseră 
peste piept, îi legară pe toţi împreună şi azvărliră în jos un 
capăt. Gândul de a încerca să urce pe frânghia aceea mai 
bine de o sută cincizeci de metri îl umplu pe Jon se spaimă, 
dar Mance planificase mai bine lucrurile. Năvălitorii pe care 
Jarl îi lăsase jos desfăşurară o scară imensă, cu trepte de 
lemn, groase cât braţul unui om, şi o legară de funia 
căţărătorilor. Mârâind şi găfâind, Errok, Grigg şi oameni lor o 
traseră în sus, o prinseră în vârf, pe urmă coborâră sfoara din 
nou, ridicând o a doua scară. Erau cinci cu totul. 

Când toate scările erau la locul potrivit, Magnarul strigă o 
comandă scurtă în Limba Veche şi cinci dintre thennii lui 
începură să urce deodată. Ygritte îi privi o vreme căznindu- 
se. 

— Urăsc Zidul ăsta, spuse ea cu glas scăzut, plin de 
mânie. Simţi cât de rece e? 


— E făcut din gheaţă, sublinie Jon. 

— Nimic nu ştii, Jon Snow. Zidul e făcut din sânge. 

Şi încă nu-şi băuse toată porţia. Până la apusul soarelui, 
doi dintre thenni îşi găsiseră moartea căzând de pe scară, 
dar fură ultimii. Era aproape miezul nopţii 27 

când Jon ajunse în vârf. Stelele erau din nou pe cer şi 
Ygritte tremura. 

— Era să cad, spuse ea cu lacrimi în ochi. De două ori, de 
trei ori. Zidul încerca să se scuture, am simţit-o. Una dintre 
lacrimile Ygrittei se desprinse şi i se prelinse pe obraz. 

— Ce-a fost mai rău a trecut. Jon se străduia să pară 
încrezător. Nu te teme. 

Încercă să o cuprindă cu un braţ. 

Ygritte izbi cu podul palmei în pieptul lui cu atâta putere 
încât îi simţi usturi-mea chiar şi prin straturile de lână, zale 
şi piele fiartă. 

— Nu mi-era teamă. Nu ştii nimic, Jon Snow. 

— Atunci de ce plângi? 

— Nu de teamă. Lovi sălbatic cu piciorul gheaţa de sub 
călcâi, smulgând o bucată. Plâng pentru că nu am găsit 
Cornul lernii. Am deschis zeci de morminte şi am lăsat toate 
umbrele libere în lume şi tot n-am găsit Cornul lui Joramun, 
să 

doborâm zidul ăsta rece! 


JAIME 


Mâna îi arsese. 

Totuşi, totuşi, la mult după ce stinseseră torţa pe care o 
folosiseră ca să-i ardă 

ciotul sângerând, după zile bune, simţea încă focul 
străfulgerându-i braţul şi degetele contorsionându-i-se în 
flăcări, degetele pe care nu le mai avea. 

Mai fusese rănit la viaţa lui, dar niciodată aşa. Nu ştiuse 
că poate exista o asemenea durere. Uneori, pe neaşteptate, 
vechi rugăciuni îi ţâşneau de pe buze, rugăciuni pe care le 
învățase pe când era copil şi la care nu se mai gândise de 
atunci, rugăciuni pe care le rostise pentru prima oară cu 
Cersei îngenuncheată 

lângă el, în septul de la Casterly Rock. Uneori chiar 
plângea, până când auzea Măştile râzând. Atunci îşi ştergea 
lacrimile şi îşi împietrea inima şi se ruga ca febra să-i ardă 
lacrimile. Acum ştiu ce a simțit Tyrion de atâtea ori când au 
râs de el. 

După ce căzu din şa a doua oară, îl legară strâns de 
Brienne de Tarth, obligându-i să împartă din nou acelaşi cal. 
Într-o zi, în loc să-i lege unul în spatele celuilalt, îi legară 
faţă în faţă. 

—  Îndrăgostiţii, suspină zgomotos Shaggwell. Ce 
privelişte încântătoare! Ar fi crud să despărţim bunul cavaler 
de domniţa sa. Pe urmă râse cu râsul acela strident al lui şi 
spuse: Ah, dar care este cavalerul şi care este domniţa? 

Dacă aş avea mână, ai afla cât de curând, gândi Jaime. 
Braţele îl dureau şi picioarele îi erau amorţite din pricina 
funiilor, dar după o vreme, nimic din toate acestea nu mai 
conta. Lumea lui se micşoră, concentrată în pulsaţia de 
agonie care era mâna lui fantomă, iar Brienne se lipi de el. £ 
caldă, cel puțin, se consolă 


Jaime, deşi răsuflarea fetişcanei duhnea la fel de rău ca a 
lui. 

28 

Mâna lui era mereu între ei. Urswyck i-o agăţase la gât de 
o sfoară, astfel că i se legăna la piept, lovind sânii Briennei, 
în timp ce Jaime îşi pierdea şi îşi recăpăta cunoştinţa. Ochiul 
drept îi era umflat şi închis, rana pe care i-o făcuse Brienne 
în timpul încăierării se inflamase, dar mâna îl durea cel mai 
tare. Din ciot i se prelingeau sânge şi puroi, iar mâna lipsă 
zvâcnea cu fiecare pas al calului. 

Gâtlejul îi era atât de aspru încât nu putea mânca, dar 
bea vin sau apă, când asta era tot ce i se oferea. O dată, îi 
dădură o cupă şi Jaime o vărsă pe gât cu nesaţ, tremurând, 
iar Bravii Camarazi izbucniră într-un râs zgomotos şi răguşit, 
care îi zgârie urechile. 

— Ala e pişat de cal, Regicidule, îi spuse Rorge. 

Jaime era atât de însetat încât bău până la capăt, dar 
apoi vărsă tot. O puseră pe Brienne să-i curețe voma de pe 
barbă, întocmai cum au pus-o să-l spele când a făcut pe el în 
şa. 

Într-o dimineaţă umedă şi rece, când se simţea ceva mai 
întremat, într-un acces de nebunie întinse mâna stângă 
după sabia Dornisheanului, smulgând-o din teacă. 

N-au decât să mă omoare, gândi el, atât timp cât mor 
luptând, cu sabia în mână. 

Dar în zadar. Shagwell se apropie săltând de pe un picior 
pe altul, ţâşnind sprinten într-o parte când Jaime încercă să-l 
lovească. Pierzându-şi echilibrul, se bălăbăni în faţă, 
învârtind cu furie sabia, însă nebunul se răsuci, se ghemuli şi 
sări până 

când Măştile începură să râdă văzând zadarnicele eforturi 
ale lui Jaime de a da o lovitură. Când se împiedică de o 
piatră şi căzu în genunchi, nebunul făcu un salt şi îi plantă 
un sărut mustos pe creştetul capului. 

În cele din urmă, Rorge îl trânti la o parte şi lovi cu 
piciorul sabia din degetele neputincioase ale lui Jaime, care 


se căzneau s-o ridice. 

— E nostim, Regicidule, spuse Vargo Hoat, dar dacă mai 
încerci o dată, am să-ţi tai şi cealaltă mână sau poate un 
picior. 

După aceea, Jaime zăcu întins pe spate, privind cerul 
nopţii şi încercând să nu simtă durerea ce se i strecura în sus 
pe braţul drept, de fiecare dată când îl mişca. 

Noaptea era de o frumuseţe stranie. Luna era o seceră 
graţioasă şi i se părea că nu mai văzuse niciodată atâtea 
stele. Vedea Coroana Regelui la zenit, vedea Armăsarul 
ridicat pe picioarele din spate şi, undeva, Lebăda. Fecioara 
Lunii, sfioasă ca întotdeauna, era pe jumătate ascunsă în 
spatele unui pin. Cum poate să 

fie frumoasă o asemenea noapte? se întrebă el. De ce ar 
vrea stelele să-şi plece privirea asupra unuia ca mine? 

— Jaime, şopti Brienne, atât de uşor încât crezu că 
visează. Jaime, ce faci? 

— Mor, îi răspunse el cu glas şoptit. 

— Nu, spuse ea, nu, trebuie să trăieşti. 

Îi venea să râdă. 

— Nu-mi mai spune tu ce să fac, fâtucă. O să mor dacă 
poftesc. 

— Eşti chiar atât de laş? 

Cuvântul îl contrarie. Era Jaime Lannister, cavaler al 
Gărzii Regale, era 29 

Regicidul. Nimeni nu mai îndrăznise până atunci să-l 
numească laş. | se spusese în fel şi chip, trădător, mincinos, 
criminal. Se zicea că era crud, perfid, nesăbuit. 

Dar niciodată laşi. 

— Ce altceva pot să fac decât să mor? 

— Să trăieşti, răspunse ea, să trăieşti şi să lupţi şi să te 
răzbuni. Dar Brienne vorbi prea tare. Rorge îi auzi glasul, 
chiar dacă nu şi cuvintele, şi se apropie, lovind-o cu piciorul 
şi strigându-i să-şi muşte limba afurisită, dacă nu voia să 

rămână fără ea. 


Laş, gândi Jaime, în timp ce Brienne se chinuia să-şi 
înăbuşe gemetele de durere. E oare posibil? Mi-au luat mâna 
care ține sabia. Atât am fost eu, o mână 

care ține sabia? O, Zei milostivi, să fie adevărat? 

Fătuca avea dreptate. Nu putea să moară. Cersei îl 
aştepta. Avea probabil nevoie de el. Şi Tyrion, frăţiorul lui, 
care-l iubea din pricina unei minciuni. lar duşmanii lui îl 
aşteptau şi ei: Tânărul Lup, care îl învinsese în Pădurea 
Şoaptelor şi îi omorâse oamenii din jurul lui, Edmure Tully, 
care îl ţinuse înlănţuit în întuneric, aceşti Bravi Camarazi. 

Când se făcu dimineaţă, se strădui să mănânce. Îi dădură 
un terci de ovăz, mâncare pentru cai, dar se chinui să 
înghită fiecare lingură. Mancă din nou pe înserat şi în ziua 
următoare. Trăieşte, îşi spuse, când simţi că terciul îl îneacă, 
trăieşte pentru Cersei, trăieşte pentru Tyrion. Trăieşte pentru 
răzbunare. Un Lannister îşi plăteşte întotdeauna datoriile. 
Mâna tăiată pulsa, ardea şi duhnea. 

Când ajung la Debarcaderul Regelui, o să cer să mi se 
făurească o mână nouă, o mână de aur şi, într-o zi, o s-o 
folosesc ca să sfârtec beregata lui Vargo Hoat. 

Zilele şi nopţile se amestecau într-o ceţoasă durere. 
Dormea în şa, lipit de Brienne, cu nările pline de duhoarea 
mâinii ce-i putrezea la gât, iar noaptea zăcea treaz pe 
pământul tare, pradă unui coşmar cu ochii deschişi. Deşi era 
lipsit de vlagă, îl legau întotdeauna de un pom. Faptul că 
ştia că se temeau atât de mult de el, chiar şi acum, îi aducea 
o vagă consolare. 

Pe Brienne o legau întotdeauna lângă el. Zăcea acolo, ca 
o vacă mare şi moartă, fără să spună un cuvânt. Fătuca şi-a 
construit o fortăreață pe dinăuntru. 

O vor silui cât de curând, dar, dincolo de zidurile ei, n-o 
pot atinge. Dar zidurile lui Jaime dispăruseră. Îi luaseră 
mâna, îi luaseră mâna care ține sabia şi, fără ea, nu era 
nimic. Cealaltă nu-i era de folos. De când se ştia, mâna 
stângă era cea care ţinea scutul, nimic mai mult. Mâna 
dreaptă îl făcuse cavaler, mâna dreaptă îl făcuse bărbat. 


Într-o zi, Jaime îl auzi pe Urswyck spunând ceva despre 
Harrenhal şi îşi aminti că asta fusese şi destinaţia lor. Jaime 
izbucni într-un râs zgomotos care îl făcu pe Timeon să-l 
plesnească peste faţă cu o nuia lungă şi subţire. Rana 
sângera, dar pe lângă mână, nici nu o simţea. 

— De ce ai râs? îl întrebă fetişcana în şoaptă, în noaptea 
aceea. 

— La Harrenhal am primit mantia albă, îi şopti Jaime. La 
marele turnir al lui 30 

Whent. Voia să ne arate tot măreţul său castel şi 
destoinicii săi fii. Voiam şi eu să 

le fac o demonstraţie. Aveam doar cincisprezece ani, dar 
nimeni nu m-ar fi putut învinge în ziua aceea. Aerys nu m-a 
lăsat să iau parte la turnir. Râse din nou. M-a alungat. Dar 
acum mă întorc. 

Auziră râsul. În noaptea aceea fu rândul lui Jaime să 
primească pumnii şi loviturile de picior. Abia dacă le simţea, 
până când Rorge îi înfipse o cizmă în ciot, după care Jaime 
leşină. 

Veniră, în cele din urmă, în noaptea următoare. Trei dintre 
cei mai răi: Shagwell, Rorge cel fără nas, Zollo, grăsanul 
Dothraki, cel care îi tăiase mâna. În timp ce se apropiau, 
Zollo şi Rorge discutau aprins care să fie primul. Nu păreau 
să aibă nici un dubiu că nebunul avea să fie ultimul. 
Shagwell le propuse să fie amândoi primii şi s-o ia unul din 
faţă, unul pe la spate. Zollo şi Rorge îmbrăţişară 

ideea, numai că începură să se certe care să fie în faţă şi 
care în spate. O vor schilodi, dar pe dinăuntru, unde nu se 
vede. 

— Fătucă, şopti Jaime, în timp ce Zollo şi Rorge se înjurau 
unul pe altul, lasă-i să ia trupul şi tu du-te departe. Se va 
sfârşi mai repede şi le va plăcea mai puţin. 

— N-o să le placă nimic din ce am să le dau eu, îi 
răspunse ea în şoaptă, sfidătoare. 

Scorpie netoată, căpoasă şi curajoasă. Ştia că va sfârşi 
moartă. Și ce-mi pasă 


mie? Dacă n-ar fi fost atât de îndărătnică, încă aş avea 
mână. Cu toate acestea, se auzi şoptind: 

— Lasă-i s-o facă şi evadează înăuntru. Asta făcuse el, 
când cei din Casa Stark au murit sub ochii lui, Lordul Rickon 
prăjindu-se în armura lui, în timp ce Brandon se strangula, 
încercând să-şi salveze tatăl. Gândeşte-te la Renly, dacă l-ai 
iubit. Gândeşte-te la Tarth, la munţi şi mări, lacuri, cascade, 
la orice ai pe insula ta de safir, gândeşte-te... 

Dar Rorge câştigase deja în faţa lui Zollo. 

— Eşti cea mai slută femeie pe care am văzut-o vreodată, 
îi spuse Briennei, dar să nu crezi că nu te pot sluţi şi mai 
mult. Vrei un nas ca al meu? Împotriveşte-te şi-l vei căpăta. 
lar doi ochi, asta e prea mult. Un singur țipăt şi-ţi scot unul şi 
te pun să-l mănânci, iar apoi îţi smulg dinţii blestemaţi, unul 
câte unul. 

— O, fă-o, Rorge, se rugă Shagwell. Fără dinţi, va arăta 
exact ca bătrâna mea mamă. Râse pe înfundate. Şi 
intotdeauna mi-am dorit să i-o trag bătrânei mele mame în 
dos. 

Jaime chicoti. 

— Ce măscărici amuzant. Am o nedumerire, Shagwell. Ce- 
ţi pasă dacă ţipă? 

O, stai, ştiu. Jaime strigă: SAFIRE, cât îl ţinea gura. 

Înjurînd, Rorge îl lovi din nou cu piciorul în ciot. Jaime 
urlă. Nu am ştiut că 

există asemenea chin pe lume, fu ultimul lucru pe care-şi 
amintea să-l fi gândit. 

Era greu de spus cât timp a fost plecat, dar când durerea 
îl aruncă înapoi, Urswyck era acolo, împreună cu Vargo Hoat 
în persoană. 

31 

— Nu vă atingeţi de ea! răcni Ţapul împroşcându-l pe 
Zollo cu salivă. Trebuie să fie fecioară, tu, nătărăule! 
Valorează un sac de safire. 

Şi de atunci înainte, în fiecare noapte, Vargo Hoat le dădu 
paznici, să-i apere de oamenii lui. 


Două nopţi trecură în tăcere, până când fetişcana prinse, 
în sfârşit, curaj să 

şoptească: 

— Jaime, de ce ai strigat? 

— De ce am strigat safire, vrei să zici? judecă şi tu, 
fătucă. Crezi că ăstora le-ar fi păsat dacă aş fi strigat v/o/? 

— Nu trebuia să strigi defel. 

— Eşti greu de privit şi cu nas. Pe lângă asta, am vrut să-l 
aud pe ţap spunând safire. Chicoti. Norocul tău că sunt aşa 
de mincinos. Un om cinstit ar fi spus adevărul despre Insula 
Safirelor. 

— Totuşi, zise ea, îţi mulţumesc, ser. 

Mâna îi pulsa din nou. Scrâşni din dinţi şi spuse: 

— Un Lannister îşi plăteşte datoriile. Asta a fost pentru 
râu şi pentru pietrele alea pe care le-ai aruncat în Robin 
Ryger. 

Ţapul voia să-şi facă o intrare triumfală cu Jaime, aşa că îl 
puseră să descalece cu un kilometru şi jumătate înainte de 
porţile Harrenhalului. Înfăşurară o sfoară pe după brâul lui, o 
a doua în jurul încheieturilor lui Brienne, iar capătul îl legară 
de şaua lui Vargo Hoat. Mergeau împleticindu-se, în spatele 
zabralului vărgat al căpeteniei din Qohor. 

Furia îl ţinea pe Jaime pe picioare. Pânza care îi acoperea 
ciotul era gri şi duhnea a puroi. Degetele-fantomă ţipau la 
fiecare pas. Sunt mai puternic decăt ştiu ei, îşi spuse. Am 
rămas tot un Lannister, am rămas tot cavaler al Gărzii 
Regelui. Avea să trăiască. Și am să plătesc această datorie, 
cu vârf şi îndesat. 

În timp ce se apropiau de zidurile râpoase ale 
monstruosului castel al lui Harren cel Negru, Brienne îi 
strânse braţul. 

— Lordul Bolton e stăpân peste acest castel. Boltonii sunt 
purtători de flamuri ai Casei Stark. 

— Boltonii îşi jupoaie duşmanii. Atâta îşi amintea şi Jaime 
despre ei. Tyrion ar fi ştiut tot ce era de ştiut despre Lordul 


Dreadfortului, dar Tyrion era la mii de kilometri depărtare, cu 
Cersei. Nu pot muri cât timp Cersei trăieşte, îşi spuse. 

Vom muri împreună, aşa cum ne-am născut impreună. 

Oraşul din jurul zidurilor se transformase în cenuşă şi 
piatră înnegrită şi mulţi oameni şi cai se adăpostiseră de 
curând pe malul lacului, unde Lordul Whent îşi pusese în 
scenă marele turnir, în anul falsei primăveri. Un zâmbet 
amar trecu peste buzele lui Jaime în timp ce traversau 
terenul acela pustiit. Cineva săpase o hazna chiar în locul 
unde cândva îngenunchease el în faţa regelui, să-şi 
rostească 

jurămintele. Nu mi-am închipuit cât de repede se va 
transforma dulceața in amărăciune. Aerys nu m-a lăsat să 
savurez nici măcar acea singură noapte. M-a 32 

onorat şi apoi m-a scuipat. 

— Flamurile, remarcă Brienne. Omul jupuit şi turnurile 
gemene, uită-te! 

Supuşii Regelui Robb. Vezi, deasupra porţii, gri şi alb. Au 
înălţat lupul străvechi. 

Jaime îşi înălţă capul, să arunce o privire. 

— Ăla e lupul tău afurisit, adevărat, o aprobă el. Şi alea 
sunt capete, de o parte şi de alta. 

Soldaţi, servitori şi vivandiere se adunară să-i huiduiască. 
O căţea pătată se luă 

după ei prin tabără, lătrând şi mârâind până când unul 
dintre lyseni o înfipse într-o suliță şi galopă în fruntea 
coloanei. 

— Duc stindardul Regicidului, strigă el, fluturând căţeaua 
moartă deasupra capului lui Jaime. 

Zidurile Harrenhalului erau atât de groase încât să treci 
pe sub ele era ca şi cum ai trece printr-un tunel de piatră. 
Vargo Hoat trimisese doi dintre Dothraki să-l anunţe pe 
Lordul Bolton de venirea lor, astfel că o mulţime de curioşi 
se adunaseră în curtea exterioară. Se dădeau la o parte când 
Jaime trecea, împleticindu-se, cu funia din jurul brâului 
smucindu-l şi trăgându-l ori de câte ori încetinea pasul. 


— VI-l aduc pe Regicid, vestea Vargo Hoat, cu glasul lui 
răguşit şi bălos. O 

suliță îl împunse pe Jaime în şale, împingându-l. 

Din instinct, întinse mâinile, ca să-şi oprească prăbuşirea. 
Când ciotul se izbi de pământ, fu orbit de durere, dar reuşi, 
cu chiu, cu vai, să se ridice într-un genunchi. În faţa lui, un 
şir de trepte de piatră duceau către intrarea într-unul dintre 
turnurile circulare, colosale, ale Harrenhalului. Cinci cavaleri 
şi un om al Nordului îl priveau din capul scărilor, cu ochi 
spălăciţi, în veşminte de lână şi blană, cinci fioroşi, în zale şi 
platoşe, cu blazonul turnurilor gemene pe cămăşi. 

— O revărsare de Freyi, declară Jaime. Ser Danwell, Ser 
Aenys, Ser Hosteen. 

Îi recunoştea pe fiii Lordului Walder: în definitiv, mătuşa 
lui se măritase cu unul dintre ei. Vă prezint condoleanţele 
mele. 

— Pentru ce, ser? întrebă Ser Danwell Frey. 

— Pentru fiul fratelui tău, Ser Cleos, zise Jaime. A fost cu 
noi până când tâlharii l-au umplut de săgeți. Urswyck şi 
şleahta lui i-au luat lucrurile şi l-au lăsat pradă lupilor. 

— Lorzii mei! Brienne se smulse din strânsoare şi înainta. 
V-am văzut flamurile. Ascultaţi-mă, de dragul jurământului 
vostru! 

— Cine vorbeşte? ceru să ştie Ser Aenys Frey. 

— Dădaca lui Lannister, gângavi Ţapul. 

— Sunt Brienne de Tarth, fiica Lordului Selwyn, Luceafărul 
de Seară şi sunt jurată Casei Stark, la fel ca voi. 

Ser Aenys scuipă la picioarele ei. 

— Asta pentru jurămintele tale. Ne-am încrezut în 
cuvântul lui Robb Stark, iar el ne-a răsplătit credinţa cu 
trădarea. 

33 

Asta chiar e interesant. Jaime se întoarse să vadă cum ar 
putea primi Brienne o asemenea acuzaţie, dar fetişcana era 
îndârjită ca un catâr cu zăbala între dinţi. 


— Nu ştiu de nici o trădare. Smuci de sforile ce-i legau 
încheieturile. Lady Catelyn mi-a poruncit să-l duc pe 
Lannister la Debarcaderul Regelui, la fratele său... 

— Încerca să-l înece când i-am găsit noi, zise Urswyck. 
Credinciosul. 

Brienne roşi. 

— Mă pierd cu firea la mânie, dar nu l-aş fi omorât. Dacă 
moare, Lannisterii le vor ucide pe fiicele stăpânei mele. 

Ser Aenys era plictisit. 

— De ce ne-am bate noi capul cu asta? 

— Trimite-l înapoi la Riverrun, pe un preţ bun, îl îndemnă 
Ser Danwuell. 

— Casterly Rock are mai mult aur, protestă unul dintre 
fraţii lui. 

— Omoară-l! zise un altul. Capul lui pentru capul lui Ned 
Stark! 

Shagwell Nebunul cobori scările de-a rostogolul, în 
veşmintele sale gri cu roz, şi începu să cânte. 

— A fost odat' un leu care dansa c-un urs, aoleu, aoleu... 

— Taci, nebunule. Vargo Hoat îl lovi cu palma. Regicidul 
nu e pentru urs.E al meu. 

— Nu e al nimănui dacă moare. Roose Bolton vorbi atât 
de încet încât toată 

lumea făcu linişte, ca să-l audă. Şi rogu-te, adu-ţi aminte, 
lordul meu, nu eşti stăpânul Harrenhalului până ce nu 
mărşăluiesc eu spre nord. 

Febra îl făcea pe Jaime la fel de neînfricat pe cât era de 
ameţit. 

— Poate fi acesta Lordul Dreadfortului? Ultima oară am 
auzit că tatăl meu te-a gonit cu coada între picioare. Când ai 
să te opreşti din fugă, lordul meu? 

Tăcerea lui Bolton era de o sută de ori mai amenințătoare 
decât bolboroseala răutăcioasă a lui Vargo Hoat. Palid ca 
aburul dimineţii, ochii lui ascundeau mai multe decât 
spuneau. Lui Jaime nu-i plăceau acei ochi. Îi aminteau de 
ziua când, la Debarcaderul Regelui, Ned Stark l-a găsit 


aşezat pe Tronul de Fier. În cele din urmă, Lordul 
Dreadfortului îşi încreţi buzele şi spuse: 

— Ai pierdut o mână. 

— Nu, răspunse Jaime. O am aici, atârnată la gât. 

Roose Bolton se întinse, trase de sfoară şi flutură mâna în 
faţa lui Hoat. 

— la asta de aici. Mă supără la ochi. 

— Am să i-o trimit nobilului său tată. Am să-i spun că 
trebuie să plătească o sută de mii de dragoni, altfel o să i-l 
înapoiem pe Regicid bucată cu bucată. Şi când avem aurul 
lui, i-l trimitem pe Jaime lui Karstark şi ne alegem şi cu o 
fecioară. Un hohot de râs izbucni dinspre Bravii Camarazi. 

— Un plan excelent, zise Roose Bolton, la fel cum i-ar fi 
spus unui comesean Un vin excelent, deşi Lordul Karstark n- 
o să ţi-o dea pe fiica lui. Regele Robb l-a scurtat cu un cap, 
pentru trădare şi crimă. Cât despre Lordul Tywin, el e la 34 

Debarcaderul Regelui şi acolo va rămâne până la anul 
nou, când nepotul lui se însoară cu o fiică a Harrenhalului. 

— A Winterfellului, zise Brienne. Vrei să spui Winterfell. 
Regele Joffrey e logodit cu Sansa Stark. 

— A fost. Bătălia de la Apa Neagră a schimbat totul. 
Trandafirul şi leul şi-au unit forţele acolo, ca să zdrobească 
oastea lui Stannis Baratheon şi să-i transforme flota în 
cenuşă. 

Te-am prevenit, Urswyck, gândi Jaime, şi pe tine, țapule. 
Când pariezi împotriva leilor, pierzi mai mult decât te ţine 
punga. 

— Se aude ceva de sora mea? întrebă el. 

— E bine. La fel şi... nepotul tău. Bolton se opri înainte de 
a rosti cuvântul nepot, o pauză care spunea: Știu. Şi fratele 
tău trăieşte, deşi a fost rănit în bătălie. 

Făcu semn către un nordic încruntat, care purta o cămaşă 
de zale cu ţinte. 

Escortează-l pe Ser Jaime la Qyburn. Şi dezleagă mâinile 
acestei femei. 


Când funia dintre mâinile lui Brienne fu tăiată în două, 
Lordul Bolton spuse: Te rog să ne ierţi, domniţă. În vremuri 
atât de tulburi, e greu să deosebeşti prietenul de duşman. 

Brienne se scărpină la încheieturi acolo unde sfoara îi 
Zgâriase pielea până la sânge. 

— Stăpâne, oamenii aceştia au încercat să mă siluiască. 

— Adevărat? Lordul Bolton îşi întoarse ochii spălăciţi 
către Vargo Hoat. Sunt supărat. Pentru asta şi pentru mâna 
lui Jaime. 

În curte erau câte cinci nordici şi tot atâţia Frey pentru 
fiecare Brav Companion. Poate că ţapul nu era la fel de 
deştept ca alţii, dar cel puţin ştia să 

numere, îşi muşcă limba. 

— Mi-au luat sabia, continuă Brienne, armura... 

— Nu vei avea nevoie de armură aici, domniţă, îi spuse 
Lordul Bolton. În Harrenhal, eşti sub protecţia mea. Amabelo, 
găseşte camere potrivite pentru Lady Brienne. Walton, te vei 
ocupa de Ser Jaime numaidecât. Nu aşteptă să i se 
răspundă, ci se întoarse pe călcâie şi începu să urce scările, 
cu mantia-i tivită cu blană fluturând în urma lui. Jaime apucă 
doar să schimbe o privire fugară cu Brienne înainte de a fi 
duşi de acolo, separat. 

În camerele maesterului de sub stâncărie, un bărbat cu 
părul cărunt, cu un aer patern, pe nume Qyburn, îşi ţinu 
respiraţia când tăie pânza ce acoperea ciotul mâinii lui 
Jaime. 

— E chiar aşa de grav? O să mor? 

Qyburn apăsă rana cu un deget şi îşi încreţi nasul, când 
ţâşni puroiul. 

— Nu. Dar în câteva zile... Tăie mâneca lui Jaime. Infecția 
s-a extins. Vezi ce moale e carnea? Trebuie s-o tai pe toată. 
Cel mai sigur ar fi să tăiem tot braţul. 

— Atunci vei muri tu, îi făgădui Jaime. Curăţă ciotul şi 
coase-l la loc. Îmi asum riscul. 

35 

Qyburn se încruntă: 


— Pot să-ţi las antebraţul, să fac tăietura la cot, dar... 

— la orice bucată din braţul meu şi ai face bine să mi-l 
ciopârţeşti şi pe celălalt, altfel te strangulez cu el! 

Qyburn îl privi în ochi. Ceea ce văzu acolo, orice ar fi fost, 
îl puse pe gânduri. 

— Prea bine. Am să tai carnea putregăită, nimic mai mult. 
Încerc să-ţi ard infecția cu vin fiert şi compresă cu urzici, 
seminţe de muştar şi aluat de pâine. 

Poate că va fi de ajuns. Depinde de tine. Vei avea nevoie 
de laptele macului... 

— Nu. Jaime nu-şi putea îngădui să adoarmă; poate că se 
va trezi fără un braţ, indiferent ce spusese bărbatul. 

Qyburn era luat pe nepregătite. 

— O să te doară. 

— O să ţip. 

— O să te doar rău de tot. 

— O să ţip foarte tare. 

— Vrei să bei nişte vin, cel puţin? 

— Înaltul Septon se roagă vreodată? 

— De asta nu sunt sigur. Mă duc să aduc vinul. Culcă-te, 
trebuie să-ţi leg braţul. 

Înarmat cu o strachină şi un cuţit ascuţit, Qyburn curăţă 
ciotul în timp ce Jaime înghiţea lacom vinul tare, 
împroşcându-l. Mâna stângă părea că nu găseşte gura, dar 
era şi ceva bun în asta. Mirosul de vin din barba-i îmbibată 
acoperea duhoarea de puroi. 

Nimic nu-l ajută când sosi clipa să i se îndepărteze carnea 
stricată. Atunci Jaime ţipă într-adevăr şi lovi masa cu pumnul 
său bun, iar şi iar, iar şi iar. Urlă din nou, când Qyburn turnă 
vin fiert peste ceea ce-i mai rămăsese din ciot. În ciuda 
tuturor jurămintelor şi a tuturor temerilor sale, îşi pierdu o 
vreme cunoştinţa. Când se deşteptă, maesterul îi cosea 
braţul cu ac şi aţă. 

— Am lăsat o bucată de piele ca s-o îndoi peste 
încheietură. 


— Ai mai făcut asta, murmură Jaime, cu glasul stins. 
Simţea gustul de sânge în gură, acolo unde-şi muşcase 
limba. 

— Nici unul dintre oamenii lui Vargo Hoat nu e străin de 
cioturi. Le face oriunde merge. 

Lui Jaime nu i se părea că Qyburn arată a monstru. Era 
uscâţiv, avea glasul domol şi ochi căprui, calzi. 

— Cum ajunge un maester să se alăture Bravilor 
Camarazi? 

— Citadela mi-a luat colanul. Qyburn lăsă acul deoparte. 
Ar trebui să mă ocup şi de rana aia de deasupra ochiului. 
Carnea e inflamată rău. 

Jaime închise ochii şi lăsă vinul lui Qyburn să-şi facă 
treaba. 

— Povesteşte-mi despre bătălie. Ca îngrijitor al corbilor 
de la Harrenhal, Qyburn ar fi trebuit să fie primul care să afle 
veştile. 

36 

— Lordul Stannis a fost prins între tatăl tău şi pârjol. Aş 
zice că Pezevenghiul a dat foc râului însuşi. 

Jaime văzu flăcări verzi ridicându-se în văzduh, mai sus 
decât cele mai înalte turnuri, în timp ce oameni cuprinşi de 
flăcări ţipau pe străzi. Am mai visat visul ăsta. Era aproape 
amuzant, dar nu avea cine să-i guste gluma. 

— Deschide ochiul. Qyburn înmuie o bucată de pânză în 
apă călduţă şi tampona crusta de sânge uscat. 

Pleoapa era umflată, dar Jaime descoperi c-o poate 
deschide pe jumătate. 

Chipul lui Qyburn se ivi deasupra. 

— Cu asta cum te-ai ales? întrebă maesterul. 

— Darul unei fătuci. 

— O cucerire grea, lordul meu? 

— Fătuca asta e mai mare decât mine şi mai urâtă decât 
tine. Mai bine te-ai îngriji şi de ea. Încă şchiopătează cu 
piciorul pe care i l-am înţepat când ne-am încăierat. 

— Voi cere să fie adusă. Ce legătură ai cu femeia? 


— E protectoarea mea. Jaime nu-şi putu stăpâni râsul, 
oricât l-ar fi durut. 

— Am să macin nişte ierburi pe care le poţi amesteca în 
vin, ca să-ţi scadă 

febra. Întoarce-te mâine şi am să-ţi pun o lipitoare pe 
ochi, să tragă sângele rău. 

— O lipitoare. Minunat. 

— Lordului Bolton îi plac foarte mult lipitorile, zise afectat 
Qyburn. 

— Da, răspunse Jaime. Trebuie să-i placă. 


TYRION 


Nu mai rămăsese nimic dincolo de Poarta Regelui, doar 
noroi, cenuşă şi bucăţi de oase înnegrite, dar în umbra 
zidurilor oraşului locuiau deja oameni, iar alţii vindeau peşte 
din cărucioare şi butoaie. Trecând pe lângă ei, Tyrion le simţi 
ochii urmărindu-l, ochi reci, furioşi, lipsiţi de compasiune. 
Nimeni nu îndrăznea să-i vorbească sau să încerce să-i taie 
calea, nici cu Bronn lângă el, în zalele negre, lucitoare. 
Totuşi, dacă aş fi singur, m-ar dobori de pe cal şi mi-ar 
Zdrobi fața cu o piatră, aşa cum au făcut cu Preston 
Greenfield. 

— Se întorc mai iute decât şobolanii, se plânse el. l-am 
pârjolit o dată, ai fi putut crede că le va fi învăţătură de 
minte. 

— Dă-mi câteva zeci de mantii aurii şi îi omor pe toţi, zise 
Bronn. Dacă sunt morţi, nu se mai întorc. 

— Nu, dar vin alţii în locul lor. Lasă-i în pace... dar dacă 
încep iarăşi să ridice cocioabe pe lângă zid, dărâmă-le pe 
loc. Războiul încă nu s-a terminat, orice ar crede nătărăii 
ăştia. Cercetă Poarta Noroiului, din depărtare. Am văzut 
destul deocamdată. Ne întoarcem mâine cu breslaşii să ne 
uităm peste planurile lor. Ei, 37 

bine, am ars cea mai mare parte, presupun că e corect 
să-l reconstruiesc eu. 

Sarcina ar fi trebuit să-i revină unchiului său, dar 
puternicul, perseverentul, neobositul Ser Kevan Lannister nu 
era în apele lui de când venise corbul de la Riverrun, cu 
vorbă despre moartea fiului său. Martyn, geamănul lui 
Willem, fusese şi el luat ostatic de Robb Stark, iar fratele lor 
mai mare, Lancel, era şi acum la pat, țintuit de o rană 
ulceroasă care nu se mai vindeca. Cu un fiu mort şi alţi doi în 
pericol de moarte, Ser Kevan era măcinat de durere şi 


teamă. Lordul Tywin se bizuise întotdeauna pe fratele lui, dar 
acum nu avea altceva de făcut decât să 

apeleze din nou la fiul său pitic. 

Costul reconstrucției avea să fie ruinător, dar nu era 
nimic de făcut. 

Debarcaderul Regelui era cel mai important port al 
regatului, rivalizând doar cu Oraşul Vechi. Râul trebuia 
redeschis şi, cu cât mai curând, cu atât mai bine. şi unde am 
să găsesc eu afurisiții de bani? Era aproape suficient ca să-i 
ducă dorul lui Degețel, care plecase la nord, cu două 
săptămâni în urmă. În timp ce el se culcă cu Lysa Arryn şi 
domneşte în Vale alături de ea, eu trebuie să curăț 

dezastrul pe care l-a lăsat în urma lui. Deşi, cel puţin, 
tatăl lui îi dădea de făcut o muncă însemnată. Wu mă va 
numi moştenitorul său la Casterly Rock, dar măcar se va 
folosi de mine ori de câte ori va putea, gândi Tyrion în timp 
ce căpitanul mantiilor aurii le făcu semn să treacă prin 
Poarta Noroiului. 

Cele Trei Târfe încă dominau piaţa, dar acum zăceau în 
părăsire, iar bolovanii şi butoaiele cu smoală fuseseră 
împinse la o parte. Nişte copii se căţărau pe construcţiile 
înalte de lemn, ca nişte maimuțe în haine aspre, cocoţându- 
se pe braţele întinse şi strigând unul către celălalt. 

— Aminteşte-mi să-i spun lui Ser Addam să posteze aici 
nişte mantii aurii, îi zise Tyrion lui Bronn, pe când treceau 
printre două catapulte. S-ar putea ca vreun copil nătărăâu să 
cadă şi să-şi frângă gâtul. Se auzi un strigăt de sus şi un 
bulgăre de bălegar se împrăştie pe pământ, în faţa lor. lapa 
lui Tyrion se cabra, gata-gata să-l arunce din şa. Dacă mă 
gândesc mai bine, zise Pezevenghiul după ce reuşi să 

stăpânească animalul, picii ăştia netrebnici n-au decât să 
se împrăştie pe jos ca nişte pepeni răscopţi. 

Era într-o dispoziţie sumbră şi nu doar fiindcă nişte 
derbedei de pe stradă 

aruncaseră după el cu bălegar. Căsătoria lui era un 
supliciu zilnic. Sansa Stark rămăsese fecioară şi jumătate 


din castel părea să ştie. De dimineaţă, când încălecaseră, i s- 
a părut că aude doi grăjdari râzând batjocoritor în spatele 
lui. 

Aproape îşi imagina că râd până şi caii. Îşi riscase pielea 
evitând ritualul patului, în speranţa de a păstra intimitatea 
dormitorului său, dar această speranţă i-a fost repede 
spulberată. Fie că Sansa fusese atât de neghioabă încât se 
confesase uneia dintre slujitoarele sale, toate spioanele lui 
Cersei, fie că Varys şi micile lui ciripitoare erau de vină. 

Dar ce conta? Râdeau de el oricum. Singura fiinţă din 
Fortăreaţa Roşie care nu părea să găsească această 
căsătorie o sursă de amuzament era propria lui soţie. 

38 

Nefericirea Sansei se adâncea cu fiecare zi. Tyrion ar fi 
străpuns bucuros zidul ei de curtoazie ca să-i aducă, după 
puterile lui, alinare, însă zadamic. Nici un cuvânt nu-l putea 
face vreodată frumos în ochii ei. Sau mai puțin Lannister. Era 
soţia pe care i-o dăduseră pentru tot restul vieţii şi ea îl ura. 

lar nopţile împreună, în patul lor mare, erau un alt izvor 
de agonie. Nu mai putea suporta să doarmă gol, aşa cum îi 
fusese obiceiul. Soţia lui era prea bine-crescută ca să spună 
vreodată un cuvânt nepoliticos, dar repulsia din ochii ei, ori 
de câte ori îi vedea trupul, era mai mult decât putea el 
suporta. Tyrion îi poruncise Sansei să poarte şi ea o cămaşă 
de noapte. O doresc, înţelese el. Vreau Winterfellul, da, dar 
O vreau şi pe ea, copil, femeie sau ce-o fi. Vreau s-o alint, 
vreau s-o fac să râdă. Vreau să vină la mine de bună voie, 
să-mi împărtăşească bucuriile ei, tristețile ei, dorința ei 
trupească. Gura i se strâmbă într-un zâmbet amar. Da, şi 
vreau să fiu inalt ca Jaime. Şi puternic ca Ser Gregor 
Muntele, pentru toate afurisitele de avantaje pe care le 
aduce asta. 

Fără să vrea, gândul îi zbură la Shae. Tyrion nu voise ca 
ea să audă vestea de pe alte buze decât ale lui, aşa căi 
poruncise lui Varys să i-o aducă în noaptea dinaintea nunţii. 
Se întâlniseră din nou în camerele eunucului şi, când Shae a 


început să-i dezlege şireturile jiletcii, el a prins încheietura 
mâinii şi a îndepărtat-o. 

— Aşteaptă, a spus el, trebuie să auzi ceva. Mâine o să 
mă însor. 

— Cu Sansa Stark, ştiu. 

Tyrion rămase o clipă fără grai. Nici măcar Sansa nu ştia, 
nu încă. 

— Cum ai aflat? Ţi-a spus Varys? 

— Un paj îi spunea lui Ser Tallad despre asta când am 
dus-o pe Lollys la sept. 

Ştia de la o slujitoare care l-a auzit pe Ser Kevan vorbind 
cu tatăl tău. Shae se eliberă din strânsoarea lui şi îşi scoase 
rochia peste cap. Ca întotdeauna, nu purta nimic pe 
dedesubt. Nu-mi pasă. E doar o fetiţă. O s-o laşi cu burta 
mare şi o să te întorci la mine. 

O parte din el sperase la mai puţină nepăsare. A; sperat, 
îşi zise în derâdere, dar acum te-ai lămurit, piticule. Shae e 
toată dragostea pe care o vei căpăta vreodată. 

Aleea Noroioasă era înţesată de oameni, dar soldaţii şi 
oamenii de rând deopotrivă se dădeau la o parte din calea 
Pezevenghiului şi a escortei sale. Copii cu ochi adânciţi în 
orbite le mişunau printre picioare, unii ridicându-şi privirea 
într-o rugăminte mută, alţii cerşind zgomotos. Tyrion scoase 
un pumn de monede de aramă din pungă şi le azvârli în aer, 
iar copiii începură să alerge după ele, îmbrâncindu-se şi 
ţipând. Cei norocoşi vor reuşi, poate, să-şi cumpere diseară 
un codru de pâine uscată. Nu mai văzuse niciodată pieţe 
atât de ticsite şi, cu toată 

mâncarea pe care o aduceau Tyrellii, preţurile rămâneau 
uluitor de ridicate. Cinci monede de aramă pentru un 
pepene, un cerb de argint pentru o baniţă de porumb, un 
dragon pentru o jumătate de vită sau şase purcei costelivi. 
Cu toate acestea, se 39 

părea că nu lipseau cumpărătorii. Bărbaţi sfrijiţi şi femei 
trase la faţă se îngrămădeau în jurul fiecărei căruţe sau 


tarabe, în timp ce alţii, şi mai jerpeliţi, priveau posomorâţi 
din capătul rândurilor. 

— Pe aici, zise Bronn, când ajunseră la poalele Cârligului. 
Dacă mai vrei să... 

— Vreau. Malul râului fusese o scuză convenabilă, dar 
Tyrion avea astăzi alt obiectiv. Nu era o sarcină care îl 
încânta, dar trebuia îndeplinită. Se îndepărtară de Muntele 
lui Aegon, intrând într-un labirint de străzi mai mici care se 
îngrămădeau în jurul poalelor Dealului Visenyei. Bronn o luă 
înainte. O dată sau de două ori, Tyrion aruncă o privire peste 
umăr, să vadă dacă erau urmăriţi, dar nu era nimic de văzut, 
în afară de gloata obişnuită: un căruţaş bătându-şi calul, o 
bătrână 

golindu-şi oala de noapte pe fereastră, doi băieţei 
luptându-se cu beţele, trei mantii aurii escortând un 
prizonier... Cu toţii păreau inofensivi, dar oricare dintre ei îi 
putea aduce pierzania. Varys avea informatori peste tot. 

Cotiră la un colţ şi din nou la următorul şi înaintară încet 
prin mulţimea de femei de la fântână. Bronn îl conduse de-a 
lungul unei străduţe şerpuite, printr-un culoar, printr-o 
galerie sfărâmată. O luară de-a dreptul prin dărâmături, în 
locul unde arsese o casă, şi urcară un şir de trepte joase de 
piatră, cu caii de câpăstru. 

Clădirile erau strâmte şi sărăcăcioase. Bronn se opri la 
capătul unei uliţe cotite, prea înguste ca doi călăreţi să 
poată trece unul lângă altul. 

— Sunt două zigzaguri şi apoi o fundătură. Crama e în 
pivniţa ultimei clădiri. 

Tyrion săltă de pe cal. 

— Vezi să nu intre şi să nu iasă nimeni până când mă 
întorc. N-o să dureze mult. Vâri mâna sub mantie, să verifice 
dacă aurul era tot acolo, în buzunarul ascuns. Treizeci de 
dragoni. O afurisită de avere, pentru unul ca el. Înainta 
repede, cu mersu-i legănat, pe străduţa îngustă, nerăbdător 
să isprăvească treaba. 


Crama era un loc sumbru, întunecat şi umed, cu pereţii 
albiţi de silitră. 

Tavanul era atât de jos încât Bronn ar fi trebuit să se 
aplece ca să nu dea cu capul de grinzi, dar Tyrion Lannister 
nu avea asemenea probleme. La ora aceasta, în camera din 
faţă nu era nimeni în afară de o femeie cu ochii goi care 
stătea pe un taburet în spatele unei tejghele de lemn. i 
întinse o cupă de vin acru şi spuse: 

— În spate. 

Camera din spate era şi mai întunecată. O lumânare 
pâlpâitoare ardea pe o măsuţă joasă, lângă o carafă cu vin. 
Bărbatul din spatele ei nu părea nicidecum un pericol: un 
bărbat scund - deşi pentru Tyrion toţi erau înalţi - cu părul 
rar, castaniu, obraji rozalii şi o burtă împingând nasturii de 
os ai jiletcii din piele de căprioară. În mâinile-i moi, ţinea o 
harpă de lemn cu douăsprezece coarde, mai periculoasă 
decât o sabie lungă. 

Tyrion se aşeză în faţa lui. 

— Symon Gură de Argint. 

Bărbatul îşi înclină capul. Avea creştetul pleşuv. 

— Nobila mea Mână, spuse el. 

40 

— Mă confunzi. Tatăl meu este Mâna Regelui. Mă tem că 
eu nu mai sunt nici măcar un deget. 

— Te vei ridica din nou, sunt sigur. Un om ca tine! Dulcea 
mea doamnă Shae îmi spune că eşti proaspăt căsătorit. Mi-ar 
fi plăcut să fi trimis după mine mai devreme. Aş fi fost onorat 
să cânt la nunta ta. 

— Ultimul lucru de care are nevoie soţia mea e să mai 
audă cântece, zise Tyrion. Cât despre Shae, ştim amândoi că 
nu e o doamnă şi ţi-aş fi recunoscător dacă nu i-ai mai rosti 
numele. 

— Cum porunceşte Mâna, zise Symon. 

Ultima oară când îl văzuse Tyrion pe omul acesta, un 
singur cuvânt aspru fusese de ajuns ca să-l treacă sudorile, 
dar se părea că de atunci cântăreţul găsise niscaiva curaj pe 


undeva. Probabil în carafa aceea. Sau poate că Tyrion însuşi 
se făcea vinovat pentru noua sa îndrăzneală. L-am 
amenințat, dar nu s-a ales nimic de acea amenințare, aşa că 
acum mă crede molău. Oftă. 

— Am auzit că eşti un cântăreţ foarte talentat. 

— Eşti foarte amabil că spui asta, stăpâne. 

Tyrion îi zâmbi. 

— Cred că e timpul să-ţi duci cântecele în Oraşele Libere. 
În Braavos, Pentos şi Lys sunt mari iubitori de muzică şi se 
arată generoşi cu cei ce le sunt pe plac. 

Luă o sorbitură de vin. Era un lichid scârbos, dar tare. Un 
tur al tuturor celor nouă 

oraşe ar fi cel mai potrivit. Nu cred că ai vrea să lipseşti 
pe cineva de bucuria de a te asculta cântând. Un an în 
fiecare ar fi de ajuns. Vâri mâna sub mantie, acolo unde era 
ascuns aurul. Portul fiind închis, va trebui să mergi până la 
Duskendale să iei o corabie, dar Bronn, omul meu, îţi va găsi 
un cal şi aş fi onorat dacă m-ai lăsa să-ţi plătesc călătoria... 

— Dar, stăpâne, protestă bărbatul, nu m-ai auzit 
niciodată cântând. Rogu-te, ascultă o clipă. Degetele i se 
mişcară cu dexteritate pe coardele harpei de lemn şi o 
muzică dulce se revărsă în tot beciul. Symon glăsui: 

Prin oraş, printre străzi el călare venea 

coborând din inalt, dintre munţi, 

Pe alei şi pe scări şi prin pieţe trecea, 

spre femeia cu şoapte fierbinți. 

O comoară ascunsă femeia-i era, 

ruşinea şi dragostea lui, 

Căci nici lanț, nici cetate nimic nu-nsemna 

pe lângă un dulce sărut. 

— Mai este, zise bărbatul, oprindu-se din cântat. O, mai 
este mult. Refrenul e deosebit de drăguţ, după părerea mea: 
Căci o mână de aur e rece mereu, dar caldă e mâna unei 
femei... 

41 


— Ajunge. Tyrion îşi scoase mâna de sub mantie, goală. 
Asta nu e un cântec pe care aş vrea să-l mai aud. Niciodată! 

— Nu? Symon Gură de Argint puse harpa deoparte şi luă 
o sorbitură de vin. 

Păcat. Totuşi, fiecare om are cântecul lui, cum spunea 
bătrânul meu maestru când mă învăţa să cânt. Poate că 
altora le-ar plăcea mai mult glasul meu. Reginei, de pildă. 
Sau poate nobilului tău tată. 

Tyrion îşi scarpină cicatricea de deasupra nasului şi 
spuse: 

— Tatăl meu n-are timp de cântăreţi, iar sora mea nu e 
atât de generoasă cum ai crede. Un om înţelept ar putea 
câştiga mai mult din tăcere decât din cântat. Mai limpede de 
atât nu-i putea spune. 

Se pare că Symon înţelese destul de repede. 

— Vei găsi că preţul meu e modest, stăpâne. 

— E bine de ştiut. Tyrion se temea că nu va fi o afacere de 
treizeci de dragoni. 

Spune-mi. 

— La ospăţul de nuntă al Regelui Joffrey, spuse bărbatul, 
va avea loc un turnir al cântăreților. 

— ŞI al jonglerilor, al măscăricilor şi al urşilor dansatori. 

— Un singur urs dansator, stăpâne, îl corectă Symon, care 
participase la pregătirile lui Cersei cu mult mai mult interes 
decât Tyrion. Dar şapte cântăreţi: Galyeon din Cuy, Bethany 
Degete-Frumoase, Aemon Costayne, Alaric din Eysen, 
Hamish Harpistul, Collio Quaynis şi Orland din Oraşul Vechi 
vor concura pentru o lăută aurită cu coarde de argint... dar 
în mod inexplicabil, nici o invitaţie n-a fost trimisă unuia 
care îi întrece pe toţi. 

— Lasă-mă să ghicesc. Symon Gură de Argint? 

Symon zâmbi cu modestie. 

— Sunt pregătit să dovedesc în faţa regelui şi a curţii că 
fala mea nu e zadarnică. Hamish e bătrân şi uită adesea ce 
cântă. Şi Collio, cu stupidul lui accent Tyroshi. Dacă înţelegi 
un cuvânt din trei, te poţi socoti norocos. 


— De ospăț s-a ocupat dulcea mea surioară. Chiar dacă ţi- 
aş putea obţine această invitaţie, ar putea părea ciudat. 
Şapte regate, şapte jurăminte, şapte concursuri, şaptezeci şi 
şapte de feluri de mâncare... dar opt cântăreţi. Ce părere ar 
avea Înaltul Septon? 

— Nu-mi păreai un om atât de pios, stăpâne. 

— Nu de pioşenie e vorba. Trebuie respectate anumite 
ritualuri. 

Symon luă o înghiţitură de vin. 

— Totuşi, viaţa unui cântăreţ nu e lipsită de primejdii. Ne 
facem munca în cârciumi şi crame, în faţa unor beţivani 
destrăbălaţi. Dacă unuia dintre cei şapte cântăreţi ai surorii 
tale i s-ar întâmpla vreo nenorocire, sper că te-ai gândi la 
mine ca să-l înlocuiesc. Zâmbi cu viclenie, peste măsură de 
încântat de sine. 

— Şase ar fi o cifră la fel de nefericită ca opt, fără doar şi 
poate. Mă voi interesa de sănătatea celor şapte cântăreţi ai 
lui Cersei. Dacă vreunul dintre ei se 42 

va îmbolnăvi, omul meu, Bronn, te va găsi. 

— Foarte bine, stăpâne. Symon ar fi putut să lase 
lucrurile aşa, dar îmbătat de triumf, adăugă: Voi cânta în 
noaptea nunţii lui Joffrey. Dacă se întâmplă să fiu chemat la 
curte, păi o să vreau să-i ofer regelui cele mai bune 
compoziţii ale mele, cântece pe care le-am cântat de o mie 
de ori, care sigur o să placă. Dar dacă mă 

voi pomeni cântând în vreo cramă mohorâtă... ei, bine, va 
fi un prilej nimerit să-mi încerc noul cântec. Căci banul de 
aur e rece mereu, dar caldă e mâna unei femei... 

— Nu va fi necesar, spuse Tyrion. Ai cuvântul meu de 
Lannister că Bronn te va căuta curând. 

— Foarte bine, stăpâne. Cântărețul pleşuv, burtos, îşi luă 
din nou harpa în mâini. 

Bronn aştepta cu caii la capătul uliţei. Îl ajută pe Tyrion să 
încalece. 

— Când îl duc la Duskendale? 


— Nu-l duci. Tyrion îşi întoarse calul. Lasă-i trei zile, apoi 
informează-l că 

Harnish Harpistul şi-a rupt mâna. Spune-i că hainele lui 
nu sunt potrivite la curte, aşa că trebuie să i se ia îndată 
măsurile pentru noile veşminte. Va veni cu tine cât se poate 
de repede. Se strâmbă: S-ar putea să-i vrei limba, căci 
înţeleg că e din argint. Restul nu va fi găsit niciodată. 

Bronn rânji. 

— Ştiu o cârciumă în Fundătura Puricilor, care face o 
tocană delicioasă. Cu tot felul de cărnuri prin ea, mă tem. 

— Ai grijă să nu mănânc niciodată acolo. Tyrion dădu 
pinteni calului. Simţea nevoia să facă o baie, şi cu cât mai 
fierbinte, cu atât mai bine. 

Până şi această umilă plăcere îi fu refuzată. Îndată ce 
reveni în camerele sale, Podrick Payne îl anunţă că e chemat 
în Turnul Mâinii. 

— Nobilul tău tată vrea să te vadă. Mâna. Lordul Tywin. 

— Îmi amintesc cine e Mâna, Pod, zise Tyrion. Mi-am 
pierdut nasul, nu minţile. 

Bronn râse. 

— Acum nu-i muşca băiatului capul. 

— De ce nu? Nu-l foloseşte niciodată. Tyrion se întreba ce 
mai făcuse. Sau, mai bine zis, ce n-am făcut. Când îl chema 
Lordul Tywin, era întotdeauna de rău. 

Tatăl său nu trimitea niciodată după el doar ca să ia masa 
împreună sau să bea o cupă cu vin, asta era sigur. 

Intrând în solariul nobilului său tată, câteva clipe mai 
târziu, auzi un glas spunând: 

— ... lemn de cireş pentru teci, legat cu piele roşie şi 
împodobit cu un şir de ţinte în formă de capete de leu, din 
aur curat. Poate cu granate pentru ochi... 

— Rubine, punctă Lordul Tywin. Granatele nu au 
strălucire. 

Tyrion îşi drese glasul. 

43 

— Nobile tată, m-ai chemat. 


Lordul Tywin ridică privirea. 

— Da. Haide, uită-te şi tu la asta. O boccea de pânză 
uleiată zăcea pe masă, între ei, iar Lordul Tywin avea o sabie 
lungă în mână. Un dar de nuntă pentru Joffrey, îi spuse el lui 
Tyrion. În lumina ce se revărsa prin ochiurile rombice de 
sticlă, lama arunca sclipiri negre şi roşii în timp ce Lordul 
Tywin o răsucea, să-i cerceteze tăişul, iar mânerul şi garda 
aruncau văpăi de aur. Cu toată trâncăneala asta despre 
Stannis şi sabia lui fermecată, m-am gândit c-ar fi bine să-i 
dăm şi noi lui Joffrey ceva deosebit. Un rege trebuie să 
poarte o sabie măreaţă. 

— E o sabie mult prea mare pentru Joff, spuse Tyrion. 

— Va creşte pe măsura ei. Ţine, cântăreşte-o. Îi întinse 
arma cu mânerul înainte. 

Sabia era mult mai uşoară decât se aşteptase. Răsucind-o 
în mână, văzu de ce. 

Un singur metal putea să fie bătut atât de subţire şi, 
totuşi, să-şi păstreze destulă 

vigoare în luptă, şi nu avea cum să confunde acele 
încreţituri, semn că oţelul fusese împăturit de câteva mii de 
ori. 

— Oțel valyrian? 

— Da, răspunse Lordul Tywin, cu profundă satisfacţie în 
glas. 

În sfârşit, tată! Săbiile din oţel valyrian erau rare şi 
scumpe, însă mai rămăseseră în lume cu miile, poate două 
sute numai în Cele Şapte Regate. Pe tatăl său îl deranjase 
întotdeauna că nici una dintre ele nu aparţinea Casei 
Lannister. Vechii Regi de la Casterly Rock avuseseră o 
asemenea armă, dar sabia mare Brightroar se pierduse când 
Regele Tommen al Doilea o dusese înapoi în Valyria, în 
expediţia lui nebunească. Regele nu se mai întorsese 
niciodată. Şi nici Unchiul Gery, cel mai tânăr şi mai 
nechibzuit dintre fraţii tatălui său, care plecase în căutarea 
sabiei pierdute, cu vreo opt ani în urmă. 


Cel puţin de trei ori încercase Lordul Tywin să cumpere 
săbii lungi, din oţel valyrian, de la casele mai mărunte, 
ajunse la sapă de lemn, dar demersurile lui fuseseră 
întotdeauna întâmpinate cu refuzuri ferme. Lorzii mărunți s- 
ar fi despărţit bucuroşi de fiicele lor, dacă vreun Lannister ar 
fi venit să le ceară, dar ţineau ca la ochii din cap la vechile 
săbii ale familiei. 

Tyrion se întreba de unde provenea oţelul pentru sabia lui 
Joffrey. Existau câţiva maeştri armurieri care ştiau să 
refolosească vechiul oţel valyrian, dar secretele făuririi sale 
se pierduseră odată cu venirea Apocalipsei asupra vechii 
Valyrii. 

— Culorile sunt ciudate, comentă el, răsucind sabia în 
lumina soarelui. 

Aproape tot oţelul valyrian era de un cenuşiu atât de 
întunecat încât părea aproape negru, ceea ce era adevărat şi 
în cazul de faţă. Numai că, printre încreţituri, era amestecat 
un roşu la fel de închis ca şi griul. Cele două culori se 
suprapuneau fără 

ca măcar să se atingă, cu fiecare încreţitură distinctă, ca 
nişte valuri de noapte şi sânge revărsate pe un țărm de oţel. 
Cum ai obţinut modelele astea? N-am mai 44 

văzut niciodată aşa ceva. 

— Nu, stăpâne, zise armurierul. Mărturisesc că aceste 
culori n-au fost în intenţia mea şi nu ştiu dacă le mai pot 
reproduce. Nobilul tău tată a cerut purpuriul Casei Lannister 
şi începusem să infiltrez acea culoare în metal. Dar oţelul 
valyrian e îndărătnic. Se spune că aceste vechi săbii nu uită 
şi nu se schimbă uşor. Am făcut zeci de vrăji şi am deschis 
nuanţa de roşu de nenumărate ori, dar culoarea se întuneca 
de fiecare dată, ca şi cum oţelul ar fi absorbit soarele din ea. 
lar unele straturi nu s-au înroşit deloc, după cum vezi. Dacă 
nobilii mei Lannisteri sunt nemulţumiţi, voi mai încerca, 
desigur, de câte ori va fi nevoie, dar... 

— Nu-i nevoie, îl întrerupse Lordul Tywin. E bine aşa. 


— Poate că o sabie purpurie ar sclipi mai frumos în 
lumina soarelui, dar la drept vorbind, mie îmi plac mai mult 
culorile astea, zise Tyrion. Au o frumuseţe amenințătoare... şi 
fac această sabie unică. Nu mai există o alta la fel în 
întreaga lume, bănuiesc. 

— Mai există una. Armurierul se aplecă deasupra mesei şi 
despacheta pielea uleiată, scoțând la iveală încă o sabie 
lungă. 

Tyrion lăsă din mână sabia lui Joffrey şi o luă pe cealaltă. 
Dacă nu erau chiar gemene, erau cel puţin rude apropiate. 
Aceasta era mai groasă şi mai grea, cu un centimetru mai 
lată şi opt mai lungă, dar ambele aveau aceleaşi margini 
fine, netede şi aceleaşi culori distinctive, unduirile de sânge 
şi noapte. Trei şanţuri adânc incizate străbăteau lama celei 
de-a doua săbii, de la mâner până la văr. 

Sabia regelui avea doar două. Mânerul lui Joff era mult 
mai împodobit, cu cele două părţi perpendiculare ale gărzii 
în forma unor labe de leu, cu gheare lungi de rubine, dar 
ambele săbii aveau mânere din piele roşie, frumos 
meşteşugită, şi capete de lei drept măciulii. 

— Splendid. Chiar şi în mâini nepricepute ca ale lui 
Tyrion, sabia părea vie. 

N-am atins niciodată o sabie mai bine echilibrată. 

— E pentru fiul meu. 

Nu e nevoie să te întreb pentru care dintre ei. Tyrion 
aşeză sabia lui Jaime lângă cea a lui Joffrey, întrebându-se 
dacă Robb Stark îl va lăsa pe fratele său să 

trăiască destul de mult ca să apuce s-o mânuiască. 
Negreşit, tatăl nostru aşa crede, altfel de ce ar fi cerut să i 
se făurească această sabie? 

— Ai făcut o treabă bună, Maestre Mott, îi spuse Lordul 
Tywin armurierului. 

Intendentul meu se va ocupa de plată. Şi, nu uita, rubine 
pentru teci. 

— Nu voi uita, stăpâne. Eşti foarte generos. Bărbatul 
împacheta săbiile în pânza uleiată, îşi vâri bocceaua sub 


braţ şi îngenunche. E o onoare să slujesc Mâna Regelui. Voi 
aduce săbiile în ziua dinaintea nunţii. 

— Aşa să faci. 

După ce străjerii îl conduseră pe armurier afară din 
încăpere, Tyrion se cocoţă 

într-un scaun. 

45 

— Aşa... o sabie pentru Joff, una pentru Jaime şi nici 
măcar un pumnal pentru pitic. Aşa stau treburile, tată? 

— Oţelul a ajuns doar pentru două săbii, nu pentru trei. 
Dacă ai trebuinţă de un pumnal, ia unul din armurărie. 
Robert a lăsat o sută când a murit. Gerion i-a dat un pumnal 
aurit, cu mânerul de fildeş şi cap de safir ca dar de nuntă şi 
jumătate dintre solii care au venit la curte au încercat să 
intre în grațiile Înălţimii Sale dăruindu-i cuțite incrustate cu 
nestemate şi săbii placate cu argint. 

Tyrion zâmbi. 

— L-ar fi mulţumit mai mult dacă i-ar adus în dar fiicele 
lor. 

— Fără doar şi poate. Singura armă pe care a folosit-o 
vreodată a fost cuțitul de vânătoare pe care l-a primit de la 
Arryn pe când era copil. Lordul Tywin îşi flutură mâna, 
alungându-l pe Regele Robert, cu toate cuţitele lui. Ce-ai 
găsit pe malul râului? 

— Noroi, răspunse Tyrion, şi câteva mortăciuni pe care 
nimeni nu s-a ostenit să le îngroape. Înainte de a putea 
redeschide portul, Apa Neagră va trebui dragată, iar 
corăbiile scufundate distruse sau ridicate. Trei sferturi din 
cheiuri necesită 

reparaţii, iar pe unele s-ar putea să fim nevoiţi să le 
dărâmăm şi să le reconstruim. 

Toată piaţa de peşte a dispărut, iar Poarta Râului şi Poarta 
Regelui sunt ţăndări de pe urma loviturilor lui Stannis şi 
trebuie înlocuite. Mă cutremur când mă gândesc cât o să 
coste. Dacă într-adevăr, te caci aur, tată, găseşte o privată 
şi pune-te pe treabă, îi venea să spună, dar se înfrâna. 


— Vei găsi tot aurul de care va fi nevoie. 

— Zău? Unde? Vistieria e goală, ţi-am spus. N-am 
terminat să-i plătim pe alchimişti pentru tot focul ăla 
sălbatic, nici pe fierari pentru lanţ, iar Cersei a zălogit 
coroana ca să plătească jumătate din cheltuielile pentru 
nunta lui Joffrey - 

şaptezeci şi şapte de afurisite de feluri de mâncare, o mie 
de invitaţi, o plăcintă 

plină de porumbei, cântăreţi, jongleri... 

— Extravaganţa are rolul ei. Trebuie să demonstrăm 
întregului regat bogăţia şi puterea pe care o are Casterly 
Rock. 

— Atunci Casterly Rock ar trebui să plătească. 

— De ce? Am văzut registrele lui Degețel. Veniturile 
coroanei sunt de zece ori mai mari decât erau pe vremea lui 
Aerys. 

— Dar şi cheltuielile coroanei. Robert a fost la fel de 
generos cu banii lui ca şi cu bărbăţia. Degețel s-a 
împrumutat din greu. Printre alţii, de la tine. Da, veniturile 
sunt considerabile, dar abia ajung să acopere camătă pentru 
împrumuturile lui Degețel. Ai să uiţi datoria tronului faţă de 
Casa Lannister? 

— Nu fii absurd. 

— Atunci probabil că şapte feluri ar fi de ajuns. Trei sute 
de invitaţi în loc de o mie. Înţeleg că o căsătorie poate fi la 
fel de valabilă şi fără un urs dansator. 

— Vyrelii ne vor socoti cărpănoşi. Voi avea şi nunta şi 
cheiul. Dacă nu poţi plăti pentru ele, spune aşa şi voi căuta 
un vistiernic care poate. 

46 

Ruşinea de a fi destituit după un timp atât de scurt nu 
era un lucru pe care Tyrion să-l îndure. 

— Am să-ţi găsesc banii. 

— Aşa ai să faci, îl încredința tatăl său şi, cât te ocupi de 
asta, vezi dacă poţi găsi şi patul soţiei tale. 

Aşadar vorbele au ajuns până şi la urechile lui. 


— L-am găsit, mulţumesc. E mobila aia dintre fereastră şi 
cămin, cu baldachin de catifea şi saltea din puf de gâscă. 

— Mă bucur că ai cunoştinţă de el. Acum poate că ar 
trebui să încerci să 

cunoşti şi femeia cu care îl împărți. 

Femeie? Copila, vrei să spui. 

— Ţi-a şoptit un păianjen la ureche sau trebuie să-i 
mulţumesc iubitei mele surioare? Având în vedere câte se 
întâmplau între aşternuturile lui Cersei, s-ar fi putut crede că 
ar avea decenţa să nu-şi vâre nasul în aşternuturile lui. 
Spune-mi, de ce toate slujnicele Sansei sunt slujitoarele lui 
Cersei? M-am săturat să fiu spionat în propriile mele camere. 

— Dacă nu-ţi plac slujnicele soţiei tale, dă-le afară şi 
angajează altele, mai pe placul tău. E dreptul tău, dar pe 
mine fecioria nevestei tale mă preocupă, nu slujnicele ei. 
Această... gingăşie mă nedumereşte. Se pare că nu 
întâmpini nici o dificultate cu târfele. Fata Stark e altfel 
făcută? 

— De ce naiba te interesează atât de mult unde-mi vâr eu 
bărbăţia? se răsti Tyrion. Sansa e prea tânără. 

— E destul de matură ca să fie Doamna de Winterfell, 
după moartea fratelui său. Revendică-i fecioria şi vei fi cu un 
pas mai aproape de a revendica Nordul. 

Las-o însărcinată şi recompensa e gata câştigată. Trebuie 
să-ţi reamintesc că o căsătorie care n-a fost consumată 
poate fi desfăcută? 

— De Înaltul Septon sau un Consiliu Religios. Actualul 
nostru Înalt Septon e un câine dresat care latră frumos la 
comandă. Mai degrabă mi-ar putea anula căsătoria Băiatul 
Lunii decât el. 

— Probabil că ar fi trebuit s-o mărit pe Sansa Stark cu 
Băiatul Lunii. Poate că 

el ar fi ştiut ce are de făcut cu ea. 

Mâinile lui Tyrion se încleştară pe braţele scaunului. 

— Am auzit tot ce am de gând să aud pe tema fecioriei 
nevestei mele. Dar, dacă tot discutăm despre căsătorie, cum 


se face că nu aud nimic despre iminenta nuntă? După câte- 
mi amintesc... 

Lordul Tywin îl întrerupse: 

— Mance Tyrell mi-a refuzat oferta de a o căsători pe 
Cersei cu Willas, moştenitorul lui. 

— A refuzat-o pe dulcea noastră Cersei? Tyrion se simţea 
dintr-odată mult mai bine dispus. 

— Prima oară când i-am prezentat oferta, Lordul Tyrell a 
părut destul de 47 

deschis, îi spuse tatăl său. 

O zi mai târziu, totul s-a schimbat. Lucrarea bătrânei. Îşi 
tiranizează fiul fără 

milă. Varys susţine că bătrâna i-a spus că sora ta e prea 
bătrână şi prea consumată 

pentru nepreţuitul ei nepot şchiop. 

— Trebuie că Cersei a fost încântată, râse Tyrion. 

Lordul Tywin îi aruncă o privire glacială. 

— Nu ştie. Şi nici nu va afla. E mai bine pentru noi toţi 
dacă ne gândim că 

oferta n-a fost făcută niciodată. Ai grijă să nu uiţi asta, 
Tyrion: Oferta n-a fost făcută niciodată. 

— Care ofertă? Tyrion bănuia mai degrabă că Lordul Tyrell 
va ajunge să-şi regrete refuzul categoric. 

— Sora ta se va căsători, fii pe pace. Întrebarea e cu cine. 
Am mai multe idei... înainte să poată ajunge la ele, se auzi o 
lovitură uşoară în uşă şi un străjer îşi vâri capul să-l anunţe 
pe Marele Maester Pycelle. 

— Poate să intre, zise Lordul Tywin. 

Pycelle intră clătinându-se, sprijinit de un toiag, şi se opri 
destul de mult ca să-i arunce lui Tyrion o privire care ar fi 
putut covăsi laptele. Barba-i albă, odinioară superbă, pe care 
cineva o tăiase fără nici o explicaţie, îi creştea acum la loc 
rară şi ţepoasă, lăsându-l cu respingătoarele straturi roz ale 
guşii atârnând peste gât. 

— Nobilă Mână a Regelui, spuse bătrânul, înclinându-se 
cât de mult putea s-o facă fără să cadă, a mai venit încă o 


pasăre de la Castelul Negru. Am putea discuta între patru 
ochi? 

— Nu e nevoie. Lordul Tywin îi făcu semn Marelui Maester 
Pycelle să ia loc. 

Tyrion poate să rămână. 

Oooooh, chiar pot? Se frecă la nas şi aşteptă. Pycelle îşi 
drese glasul, ceea ce atrase după sine tuse şi horcăieli. 

— Scrisoarea e de la acelaşi Bowen Marsh care a trimis-o 
pe ultima. 

Castelanul. Scrie că Lordul Mormont a trimis vorbă despre 
sălbatici care înaintează spre vest în număr foarte mare. 

— Ținuturile de dincolo de Zid nu pot susţine oştiri 
numeroase, spuse Tywin cu hotărâre. Acest avertisment nu e 
nou. 

— Ultimul este, stăpâne. Mormont a trimis din pădurea 
bântuită o pasăre, să 

anunţe că e atacat. Mai mulţi corbi s-au întors de atunci, 
dar nici unul cu scrisori. 

Acest Bowen Marsh se teme că Lordul Mormont a fost 
ucis, cu toată oştirea lui. 

Lui Tyrion chiar îi plăcuse bătrânul Jeor Mormont, cu 
purtarea lui morocă- 

noasă şi pasărea vorbitoare. 

— E sigur? întrebă el. 

— Nu, recunoscu Pycelle, dar nici unul dintre oamenii lui 
Mormont nu s-a întors încă. Marsh se teme că i-au omorât 
sălbaticii şi că Zidul însuşi ar putea fi atacat. Scotoci în 
mantia sa şi găsi hârtia. lată scrisoarea lui, stăpâne, o 
rugăminte 48 

către toţi cei cinci regi. Are nevoi de oameni, cât de mulţi 
îi putem trimite. 

— Cinci regi? Tatăl său era deranjat. Există un singur rege 
în Westeros. 

Nătărăii aceia în negru ar putea să încerce să nu uite 
asta, dacă vor ca Înălţimea Sa să-i ia în seamă. Când îi 


răspunzi, spune-i că Renly e mort, iar ceilalţi sunt trădători şi 
ipocriţi. 

— Fără îndoială, se vor bucura să afle asta. Zidul e o lume 
separată şi veştile ajung adesea târziu. Pycelle clătină din 
cap în sus şi-n jos. Ce să-i spun lui Marsh cu privire la 
oamenii pe care-i cere? Să convocam consiliul...? 

— Nu e nevoie. Rondul de Noapte e o ceată de tâlhari, 
ucigaşi şi ţânci de rând, dar mă gândesc că ar putea să se 
dovedească mai buni, cu o disciplină corespun-zătoare. Dacă 
Mormont e mort într-adevăr, fraţii în negru trebuie să aleagă 
un nou Lord Comandant. 

Pycelle îi aruncă lui Tyrion o privire şireată. 

— Foarte bine gândit, stăpâne. Cunosc omul potrivit. 
Janos Slynt. 

Lui Tyrion nu-i plăcu deloc ideea. 

— Fraţii în negru îşi aleg singuri comandantul, îi reaminti 
el. Lordul Slynt e nou la Zid. Ştiu, eu l-am trimis acolo. De ce 
l-ar alege pe e/ dintr-o duzină de alţi bărbaţi cu mai multă 
experienţă? 

— Pentru că, spuse tatăl lui pe un ton care sugera că 
Tyrion era de-a dreptul un imbecil, dacă nu votează cum li se 
spune, Zidul lor se va topi înainte să mai vadă 

pe altcineva. 

Da, asta ar merge. Tyrion insistă: 

— Janos Slynt nu e omul potrivit, tată. Ne-am descurca 
mai bine cu comandantul de la Turnul Umbrei. Sau de la 
Eastwatch-by-the-Sea. 

— Comandantul de la Turnul Umbrei e un Mallister de 
Seagard. La Eastwatch stăpâneşte un om de fier. Nici unul 
nu i-ar fi de folos, spuse răspicat glasul Lordului Tywin. 

— Janos Slynt e fiul unui măcelar, îi reaminti tatălui său, 
cu convingere. Tu însuţi mi-ai spus... 

— Îmi amintesc ce ţi-am spus. Dar Castelul Negru nu e 
Harrenhal. Rondul de Noapte nu e consiliul regelui. Pentru 
fiecare treabă există o unealtă şi o treabă 

pentru fiecare unealtă. 


Tyrion ardea de furie. 

— Lordul Janos e o armură goală care se va vinde oricui 
dă mai mult. 

— Socotesc că e un punct în favoarea lui. Cine crezi că ar 
da mai mult decât noi? Se întoarse către Pycelle: Trimite un 
corb. Scrie că Regele Joffrey a fost adânc îndurerat de 
moartea Lordului Comandant Mormont, dar regretă că nu 
poate să se lipsească de nici un om chiar acum, când mişună 
atâţia rebeli şi uzurpatori. Sugerează că lucrurile ar putea 
sta altfel dacă tronul ar fi apărat... cu condiţia ca regele să 
aibă încredere deplină în conducerea Rondului. În încheiere, 
cere-i să transmită mai departe salutul Înălţimii Sale către 
devotatul său prieten şi 49 

slujitor, Lordul Janos Slynt. 

— Da, stăpâne. Pycelle îşi clătină din nou capul ofilit. Voi 
scrie după cum porunceşte Mâna. Cu mare plăcere. 

Ar fi trebuit să-i tai capul, nu barba, chibzui Tyrion. Jar 
Slynt ar fi trebuit să 

meargă să inoate cu bunul său prieten Allar Deem. Cel 
puţin nu făcuse aceeaşi greşeală prostească şi cu Symon 
Gură de Argint. Vezi, tată? îi venea să strige. 

Vezi ce repede îmi învăţ lecțiile? 


SAMWELL 


Sus, în pod, o femeie năştea zgomotos, în timp ce jos un 
bărbat zăcea pe moarte, lângă cămin. Samwell Tarly nu ştia 
care îl îngrozea mai mult. 

Îl acoperiseră pe bietul Bannen cu un maldăr de blănuri şi 
scormoniseră focul, ca flăcările să fie înalte, dar tot ceea ce 
putea spune era: 

— Mi-e frig. Vă rog. Mi-e aşa de frig. 

Sam încerca să-i dea supă de ceapă, dar Bannen nu 
putea înghiţi. Supa i se scurgea pe buze şi în jos, pe bărbie, 
mai repede decât putea Sam s-o ia cu lingura. 

— Ăla e mort. Craster se uită la Bronn cu indiferenţă, în 
timp ce se lupta cu un cârnat. Mai bine i-ai vâri un cuţit în 
piept decăt lingura aia pe gât, dacă mă întrebi pe mine. 

— Nu-mi amintesc să te fi întrebat cineva. Uriaşul nu era 
mai înalt de un metru cincizeci - numele lui adevărat era 
Bedwyck - dar era un omuleţ aprig. 

Ucigaşule, i-ai cerut lui Craster sfatul? 

Sam se făcu mic la auzul numelui, dar clătină din cap. 
Umplu lingura din nou, o duse la gura lui Bannen şi încercă 
să i-o strecoare printre buze. 

— Mâncare şi foc, zicea Uriaşul, e tot ce ţi-am cerut. lar 
ţie ţi-e necaz pe mâncare. 

— Bucură-te că nu mi-e necaz şi pe foc. Craster era un 
bărbat slinos, care părea şi mai şi din cauza pieilor de oaie 
jerpelite şi puturoase pe care le purta zi şi noapte. Avea un 
nas mare şi turtit, gura căzută într-o parte şi o ureche lipsă. 
Şi, chiar dacă părul încălcit şi barba-i încurcată încărunţeau, 
mâinile aspre şi cioturoase păreau încă destul de puternice 
ca să rănească. V-am dat de mâncare ce am putut, dar voi 
sunteţi mereu flămânzi. Sunt un om credincios, altfel v-aş fi 
pus pe fugă. Crezi că am nevoie de unii ca voi să-mi moară 
pe jos? Crezi că am nevoie de toate gurile tale înfometate, 


piticule? Sălbaticul scuipă. Ciori. Când a adus vreodată o 
cioară ceva bun în casa unui om, te-ntreb eu! Niciodată. 

Niciodată. 

Supa se prelingea din colţul gurii lui Bannen. Sam o 
şterse cu un colţ al mânecii. Ochii cercetaşului erau deschişi, 
dar nu vedeau. 

— Mi-e frig, rosti el din nou, abia auzit. Poate că un 
maester ar fi ştiut cum 50 

să-l salveze, dar ei nu aveau nici un maester. Cu nouă zile 
în urmă, Kedge Albeaţă 

îi tăiase lui Bannen piciorul schilodit, într-un buboi de 
puroi şi sânge care-i făcuse greață lui Sam, dar era prea 
puţin, prea târziu. Mi-e atât de frig, repetară buzele palide. 

Prin sală era răsfirată o ceată jerpelită de fraţi în negru. 
Stăteau ghemuiţi pe jos sau aşezaţi pe bănci aspre de lemn, 
bând aceeaşi supă apoasă de ceapă şi muşcând din bucăţi 
mari de pâine tare. Doi erau răniţi mai grav decât Bannen, 
dacă te uitai la ei. Fornio delirase zile în şir, iar din umărul 
lui Ser Byam se scurgea un puroi galben şi scârbos. Când 
părăsiseră Castelul Negru, Brown Bernarr luase cu el saci cu 
alifie de muştar, poţiune de foc myrishez, praf de usturoi, 
calapăr, mac, arama-regelui şi alte ierburi tămăduitoare. 
Chiar şi somn-aulce, care dăruia o moarte fără dureri. Dar 
Brown Bernarr murise la Pumn şi nimeni nu se gândise să 

caute leacurile Maesterului Aemon. Fiind bucătar, Hack 
ştiuse şi el câte ceva despre ierburi, dar îl pierduseră şi pe 
el. Aşa că rămăsese în sarcina scutierilor supraviețuitori să 
se ocupe de răniţi, după priceperea lor, ceea ce era destul 
de puţin. Ce/ puțin aici sunt uscați şi au un foc să-i 
încălzească, dar au nevoie de mai multă mâncare. 

Cu toţii aveau nevoie de mai multă mâncare. Oamenii 
bodogăneau de zile în şir. Karl Picior-Strâmb zicea întruna că 
Craster trebuie să aibă o cămară ascunsă, iar Garth din 
Oraşul Vechi începuse să-l îngâne când Lordul Comandant 
nu-l putea auzi. Sam se gândise să ceară ceva mai săţios, 
măcar pentru cei răniţi, dar nu îndrăznise. Ochii lui Craster 


erau reci şi meschini şi ori de câte ori sălbaticul se uita spre 
el, mâinile i se crispau puţin, ca şi cum ar fi vrut să se 
strângă în pumni. 

Oare ştie că am vorbit cu Gilly ultima oară când am fost 
aici? se întrebă el. Oare Gi/ly i-a spus că i-am promis c-o vom 
lua cu noi? Oare a bătut-o până când i-a spus? 

— Mi-e frig, spuse Bannen. Vă rog. Mi-e frig. 

Cu toată căldura şi fumul din castelul lui Craster, Sam era 
şi el înfrigurat. Şi obosit, atât de obosit. Avea nevoie de 
somn, dar de câte ori închidea ochii, visa viscole de zăpadă 
şi oameni morţi târşâindu-se spre el, cu mâini negre şi ochi 
albaştri scăpărători. 

Sus, în pod, Gilly scoase un suspin cutremurător care 
răsună în sala lungă şi joasă, fără ferestre. 

— Împinge, o auzi spunându-i pe una dintre nevestele 
mai bătrâne ale lui Craster. Mai tare. Mai; tare. Ţipă dacă te 
ajută. 

Ţipă atât de puternic, încât Sam tresări. Craster întoarse 
capul, cu o privire feroce. 

— M-am săturat de ţipetele astea, strigă el în sus. Dă-i o 
cârpă să muşte din ea, altfel vin eu sus să-i trag o scatoalcă. 

Sam ştia că era în stare s-o facă. Craster avea 
nouăsprezece neveste, dar nici una care ar fi îndrăznit să-l 
oprească, odată ce ar fi început să urce scara aceea. 

51 

Aşa cum nu îndrăzniseră nici fraţii în negru cu două nopţi 
înainte, când o bătuse pe una dintre fetele mai tinere. 
Bombăneli se auziseră, nu încape vorbă. 

— O omoară, a zis Garth din Greenway, iar Karl Picior- 
Strâmb a râs şi a spus: 

— Dacă nu vrea bucăţica aia de carne dulce, ar putea să 
mi-o dea mie. 

Black Bernarr a înjurat încet, cu glas mânios, iar Alan de 
Rosby s-a ridicat şi a ieşit, ca să nu fie nevoit să audă. 

— Casa lui, legea lui, le reamintise Ronnel Harclay. 
Craster e prietenul Rondului. 


Prieten, gândi Sam, în timp ce asculta ţipetele înfundate 
ale lui Gilly. Craster era un om brutal care îşi stăpânea 
nevestele şi fiicele cu o mână de fier, dar în acelaşi timp, 
fortăreaţa lui era un loc de refugiu. 

—  Ciori îngheţate, rânjise Craster când au intrat 
clătinându-se pe picioare, acei câţiva care supravieţuiseră 
zăpezii. Şi nu un stol la fel de mare cât cel care a plecat spre 
nord. 

Cu toate acestea, le oferise un loc pe podeaua lui, un 
acoperiş să-i ferească de zăpadă şi un foc la care să se 
usuce, iar nevestele lui le aduseseră căni cu vin fierbinte, să- 
şi încălzească burţile. Îi numea ciori afurisite, dar îi hrănea, 
oricât de sărăcăcioasă ar fi fost mâncarea. 

Noi suntem oaspeți, îşi reaminti Sam. Gi/ly este a lui. Fiica 
lui, nevasta lui. 

Casa lui, legea lui. 

Prima dată când vizitase Fortăreaţa lui Craster, Gilly 
venise să-i ceară ajutor şi Sam îi împrumutase mantia sa 
neagră, ca să-şi ascundă pântecele, când s-a dus să-l caute 
pe Jon Snow. Cavalerii trebuie să apere femeile şi copiii. 
Doar puţini dintre fraţii în negru erau cavaleri, dar chiar şi 
aşa... Cu toții rostim cuvintele, gândi Sam. Sunt scutul care 
păzeşte regatele oamenilor. O femeie era o femeie, chiar şi 
una sălbatică. Ar trebui s-o ajutăm. Ar trebui. Pentru copilul 
ei se temea Gilly: se temea că ar putea să fie băiat. Craster 
îşi creştea fiicele pentru a-i deveni neveste, dar prin preajma 
lui nu erau de văzut nici bărbaţi, nici băieţi. 

Gilly îi spusese că Craster îşi dădea fiii zeilor. Dacă zei; 
sunt buni, îi vor trimite o fiică, se rugă Sam. Sus, în pod, 
Gilly îşi înăbuşi un strigăt. 

— Asta e, se auzi un glas de femeie. Acum mai împinge o 
dată. O, văd capul lui. 

Al ei, gândi Sam nefericit. Capul ei, al ei. 

— Frig, şopti Bannen vlăguit. Vă rog. Mi-e aşa de frig... 

Sam lăsă deoparte strachina şi lingura, aruncă încă o 
blană peste trupul muribundului şi mai puse un bâţ pe foc. 


Gilly scoase un țipăt şi începu să gâfăie. 

Craster îşi molfăia cârmatul său negru. Avea cârnaţi 
pentru el şi pentru neveste, le spusese, dar nici unul pentru 
Rond. 

— Femei! se plânse el. Urlă de parcă... Am avut odată o 
scroafă grasă care a fătat cinci purcei fără să grohăie măcar. 
Mestecând, se întoarse şi-l privi pe Sam cu dispreţ: Era 
aproape la fel de grasă ca tine, băiete, Ucigaşule. Râse. 

52 

Era mai mult decât putea suporta. Sam se îndepărtă de 
foc împleticindu-se, păşind cu stângăcie printre şi peste 
trupurile bărbaţilor care dormeau, se ghemuiau sau mureau 
pe podeaua de pământ bătătorit. Fumul, ţipetele şi gemetele 
îi dădeau o senzaţie de leşin. Aplecându-se, împinse pielea 
de cerb atârnată care îi servea lui Craster drept uşă şi ieşi în 
aerul după-amiezii. 

Era o zi noroasă, dar încă destul de luminoasă ca să-l 
orbească după 

întunecimea din castel. Câteva petice de zăpadă atârnau 
de crengile copacilor din împrejurimi şi acopereau dealurile 
scăldate în nuanţe de auriu şi ruginiu, dar mai puţin ca 
înainte. Furtuna trecuse şi zilele petrecute la Fortăreaţa lui 
Craster fuseseră... ei, bine, poate nu chiar calde, dar nici 
atât de geroase. Sam auzea pic-pic-pic-ul domol al apei care 
curgea de pe ţurţurii ce dantelau marginea acoperişului gros 
de nuiele. Trase adânc aer în piept, suspinând, şi privi 
împrejur. 

Către vest, Ollo Ciungul şi Tim Stone se mişcau prin faţa 
şirurilor de cai, hrănind şi adăpând poneii rămaşi. 

Mai încolo, alţi fraţi jupuiau şi măcelăreau animalele 
socotite prea slabe ca să 

mai reziste. Suliţaşi şi arcaşi făceau rondul în spatele 
întăriturilor de pământ, singura apărare a lui Craster 
împotriva primejdiilor care pândeau în pădurea de dincolo, 
în timp ce o duzină de focuri înălţau degete groase de fum 
albastru-cenuşiu. Sam auzea ecourile îndepărtate ale 


topoarelor care-şi făceau treaba în pădure, acolo unde un 
mic detaşament de muncă aduna lemne cât să ţină focurile 
aprinse peste noapte. Noaptea era cel mai rău. Când se 
făcea întuneric. Şi frig. 

De când erau la Fortăreaţă, nu veniseră să-i atace nici 
arătări, nici Ceilalţi. 

— Nici nu vor veni, spusese Craster. Un om evlavios n-are 
nici un motiv să se teamă de ei. l-am spus asta şi lui Mance 
Rayder o dată, când a venit să adulmece pe aici. Nu m-a 
ascultat, cum nu mă ascultați nici voi, ciorile, cu săbiile şi 
focurile voastre afurisite. Nu vă vor ajuta mai mult când vine 
frigul alb. Doar zeii vă vor ajuta atunci. Mai bine aţi cere de- 
a dreptul ajutorul zeilor. 

Gilly vorbise şi ea despre frigul alb şi le spusese ce fel de 
ofrande le aducea Craster zeilor. Sam a vrut să-l omoare 
când a auzit. Dincolo de Zid nu există nici o lege, îşi 
reaminti, iar Craster e prieten al Ronaului. 

Un strigăt răguşit se ridică din spatele castelului de 
chirpici şi Sam se duse să 

arunce o privire. Pământul de sub picioare era o mâzgă 
de zăpadă topită şi noroi moale despre care Edd cel Trist 
susţinea că e din rahatul lui Craster. Era, totuşi, mai vâscos 
decât rahatul; cizmele lui Sam se afundau atât de tare încât 
simţi una ieşindu-i din picior. 

În spatele unei grădini de legume şi al unui ţarc de oi gol, 
mai mulţi fraţi în negru trăgeau cu arcul într-o ţintă pe care 
o făcuseră din paie şi fân. Scutierul blond şi subţirel căruia îi 
ziceau Donnel cel Dulce vârâse o săgeată chiar lângă 

centru, de la cincizeci de metri. 

— Să te văd acum, bătrâne, zise el. 

— Da, o să mă vezi. Ulmer, gârbovit, cu barba sură, sfrijit 
şi cu mâinile 53 

tremurătoare, păşi lângă semn şi scoase o săgeată din 
tolba de la brâu. În tinereţe fusese proscris, membru al 
infamei Frăţii a Pădurii Regelui. Susţinea că a înfipt cândva o 
săgeată în mâna Taurului Alb din Garda Regelui, ca să fure 


un sărut de pe buzele unei prințese din Dorne. Îi furase şi 
giuvaiere şi un cufăr cu dragoni de aur, dar cu sărutul îi 
plăcea să se fudulească la beţie. 

Potrivi săgeata, întinse arcul cu mişcări uşoare, ca 
mătasea verii, pe urmă lăsă 

săgeata să zboare. Săgeata lovi ţinta cu două degete mai 
aproape de centru decât cea a lui Donnel Hill. 

— E bine aşa, băiete? îl întrebă el, făcând un pas înapoi. 

— Destul de bine, răspunse printre dinţi mai tânărul 
bărbat. Vântul te-a ajutat. 

Când am tras eu, a bătut mai tare. 

— Atunci, ar fi trebuit să ţii seama de asta. Ai ochiul bun 
şi mâna sigură, dar vei avea nevoie de mult mai mult de atât 
ca să întreci un om al Pădurii Regelui. 

Pe mine, Dick Arcaşul m-a învăţat cum să înclin arcul, şi 
n-a trăit vreodată unul mai priceput ca el. Că veni vorba, ţi- 
am povestit despre bătrânul Dick? 

— Doar de trei sute de ori. Fiecare om de la Castelul 
Negru auzise poveştile lui Ulmer despre marea ceată de 
proscrişi de altădată, despre Simon Toyne şi Cavalerul 
Zâmbitor, despre Oswyn Gât-Lung, cel de trei ori spânzurat, 
Wenda Căprioara Albă, Dick Arcaşul, Ben Pântecosul şi toţi 
ceilalţi. Căutând o scăpare, Donnel îşi roti privirea şi astfel îl 
zări pe Sam, stând cu picioarele în noroi. 

— Ucigaşule, îl strigă el. Haide, arată-ne cum l-ai omorât 
pe Celălalt. Ridică 

un arc lung de tisă. 

Sam se făcu roşu. 

— N-a fost săgeată, a fost pumnal, sticla dragonilor... Ştia 
ce s-ar întâmpla dacă ar lua arcul. Ar rata ţinta şi ar trimite 
săgeata dincolo de întăritura de pământ, direct în pădure. 
Atunci ar auzi râsetele. 

— Nu contează, zise Alan de Rosby, un alt arcaş iscusit. 
Ardem cu toţii de nerăbdare să-l vedem pe Ucigaş trăgând 
cu arcul. Nu-i aşa, flăcăi? 


Nu putea să-i privească; zâmbetele batjocoritoare, micile 
înţepături răutăcioase, disprețul din ochii lor. Sam se răsuci 
pe călcâie, să se întoarcă pe unde a venit, dar piciorul drept 
i se adânci în noroi şi, când încercă să-l scoată, cizma îi 
rămase acolo. Fu nevoit să îngenuncheze ca s-o scoată, cu 
râsetele răsunându-i în urechi. Cu toate că purta şosete, 
când reuşi să scape de acolo, era ud până în vârful 
degetelor. Zadarnic, gândi el nefericit. Tată/ meu m-a văzut 
aşa cum sunt. N-am dreptul să trăiesc, când atâţia oameni 
viteji sunt morți. 

Grenn se îngrijea de vatra aflată la sud de poarta 
fortăreței, tăind buşteni, dezbrăcat până la brâu. Faţa îi era 
roşie de efort, iar sudoarea îi şiroia pe piele. 

Dar îi zâmbi lui Sam când acesta se apropie, gâfâind. 

— Ţi-au luat Ceilalţi cizma, Ucigaşule? 

Și el? 

— Mi-a luat-o noroiul. Te rog, nu-mi spune aşa. 

54 

— De ce nu? Grenn părea sincer nedumerit. E un nume 
straşnic. Şi l-ai câştigat pe merit. 

Pyp îl şicana întotdeauna pe Grenn, spunându-i că are 
capul gros ca zidul unui castel, aşa că Sam îi explică 
răbdător: 

— E doar un alt mod de a-mi spune că sunt laş, zis el, 
sprijinindu-se pe piciorul stâng şi fâţâindu-şi dreptul în 
cizma udă. Îşi bat joc de mine, la fel cum îşi bat joc de 
Bedwyck zicându-i Uriaşul. 

— Dar nu e uriaş, făcu Grenn, iar Paul n-a fost mic 
niciodată. Ei, bine, poate când a fost în leagăn, dar nu mai 
târziu. Dar tu l-ai omorât într-adevăr pe Celălalt, aşa că nu e 
acelaşi lucru. 

— Eu doar... Eu de fapt... eram speriat. 

— Nu mai mult decât mine. Doar Pyp spune că sunt prea 
nătâng ca să-mi fie frică. Mă sperii ca oricare altul. Grenn se 
aplecă să scoată un butuc din pământ şi îl azvârli în foc. Mai 
demult îmi era frică de Jon, ori de câte ori trebuia să mă lupt 


cu el. Era foarte sprinten şi lupta de parcă voia să mă 
omoare. Lemnul verde şi ud rămase în flăcări, fumegând, 
înainte de a se aprinde. Dar n-am spus nimănui. 

Uneori, mi se pare că toţi doar se prefac curajoşi şi că, de 
fapt, nici unul dintre noi nu este. Poate că prefăcându-te, 
devii curajos, nu ştiu. Lasă-i să-ţi spună Ucigaşul, cui îi pasă? 

— Ţie nu ţi-a plăcut niciodată când Ser Alliser îţi spunea 
Zimbrul. 

— Zicea că sunt mare şi prost. Grenn îşi scarpină barba. 
Dar dacă Pyp ar fi vrut să-mi spună Zimbrul, ar fi putut. Sau 
tu, sau Jon. Zimbrul e un animal puternic şi feroce, aşa că nu 
e atât de rău, iar eu sunt mare şi mă fac şi mai mare. 

N-ai prefera să fii Sam Ucigaşul decât Ser Piggy? 

— De ce nu pot să fiu pur şi simplu Samwell Tarly? Se 
prăbuşi pe un buştean ud, pe care Grenn urma să-l taie. 
Obsidianul l-a omorât. Nu eu, sticla dragonilor. 

Le spusese. Le spusese tuturor. Unii dintre ei nu l-au 
crezut, ştia. Jungher îi arătase lui Sam jungherul său, 
spunând: 

— Eu am fier, la ce-mi trebuie mie sticla dragonilor? 

Black Bernarr şi cei trei Garth lăsaseră să se înţeleagă 
limpede că se îndoiau de întreaga poveste, iar Rolley din 
Sisterton i-a spus direct în faţă: 

— Mai degrabă ai înţepat nişte tufe foşnitoare şi s-a 
dovedit că acolo se uşura Micul Paul, aşa că ai scornit o 
minciună. 

Dar Dywen şi Edd cel Trist au ascultat şi i-au convins pe 
Sam şi pe Grenn să-i povestească totul Lordului Comandant. 
Mormont a stat încruntat cât a durat istorisirea şi a pus 
întrebări tăioase, dar era un om prea prevăzător ca să nu 
profite de orice situaţie. l-a cerut lui Sam tot obsidianul din 
raniţă, deşi era destul de puţin. De câte ori se gândea la 
ascunzătoarea pe care Jon o găsise îngropată sub Pumn, lui 
Sam îi venea să plângă. Fuseseră acolo lame de pumnal, 
vârfuri de sulițe şi cel puţin două sau trei sute de vârfuri de 


săgeți. Jon făcuse pumnale pentru el, pentru Sam şi pentru 
Lordul Comandant Mormont, iar lui Sam îi dăduse 55 

un vârf de suliță, un corn vechi şi crăpat şi câteva vârfuri 
de săgeți. Grenn luase şi el o mână de vârfuri de săgeți, dar 
asta a fost tot. 

Aşa că, tot ce mai aveau acum era pumnalul lui Mormont 
şi cel pe care Sam i-l dăduse lui Grenn, plus nouăsprezece 
săgeți şi o suliță înaltă din lemn tare, cu un vârf de obsidian 
negru. Santinelele îşi treceau sulița de la o gardă la alta, iar 
Mormont împărţise săgețile celor mai buni arcaşi ai săi. Bill 
Mormăitul, Farth Pană-Cenuşie, Ronnel Harclay, Donnel Hill 
cel Dulce şi Alan de Rosby aveau câte trei fiecare, iar Ulmer 
patru. Dar, chiar dacă fiecare dintre aceste săgeți şi-ar fi 
atins ţinta, ar fi ajuns curând şi ei la săgețile de foc, ca toţi 
ceilalţi. La Pumn trăseseră sute de săgeți de foc, dar 
arătările au continuat să vină. 

Nu va fi de ajuns, gândi Sam. Palisadele povârnite, din 
noroi şi zăpadă topită, nu vor încetini arătările, care 
escaladaseră mult mai abruptele pante ale Pumnului şi 
mişunaseră pe zidul împrejmuitor. Şi, în loc de trei sute de 
fraţi care să-i întâmpine aliniaţi în şiruri disciplinate, 
arătările vor găsi patruzeci şi unu de supraviețuitori rebegiţi, 
dintre care nouă prea răniţi ca să lupte. Patruzeci şi patru 
intraseră, care încotro, în fortăreaţa lui Craster, departe de 
furtună, departe de cei şaizeci şi ceva care scăpaseră de la 
Pumn, dar trei dintre ei, răniţi, muriseră, iar Bannen va fi în 
curând al patrulea. 

— Crezi că arătările au plecat? îl întrebă pe Grenn. De ce 
nu vin să ne lichideze? 

— Vin numai când e frig. 

— Da, zise Sam, dar frigul e cel care aduce arătările, sau 
arătările aduc frigul? 

— Cui îi pasă? Toporul lui Grenn trimise în aer aşchii de 
lemn. Vin împreună, asta contează. l-auzi, acum că ştiu că 
sticla dragonilor le omoară, poate că nu mai vin deloc. Poate 
că acum se tem de noi. 


Sam îşi dorea să poată crede asta, dar i se părea că, dacă 
erai mort, teama nu avea mai mult înţeles decât durerea sau 
dragostea sau datoria. Îşi cuprinse genunchii cu mâinile, 
transpirând sub straturile de lână, piele şi blană. Pumnalul 
de obsidian topise apariţia palidă din pădure, adevărat... dar 
Grenn vorbea ca şi cum ar face acelaşi lucru şi arătărilor. Nu 
ştim asta, gândi el. Nu ştim nimic, într-adevăr, Mi-aş dori ca 
Jon să fie aici. Grenn îi plăcea, dar nu putea vorbi cu el la fel. 
Jon nu mi-ar spune Ucigaşul, ştiu asta. Şi aş putea vorbi cu 
el despre pruncul lui Gilly, Dar Jon plecase cu Qhorin 
Halfhand şi de atunci nu mai auziseră nimic de ei. Avea şi el 
un pumnal de obsidian, dar oare s-a gândit să-l folosească? 
Zace mort şi îngheţat în vreo râpă... sau, mai rău, e mort şi 
umblă? 

Nu putea înţelege de ce arvrea zeii să-i ia pe Jon Snow şi 
pe Bannen şi să-l lase pe el, aşa laş şi nepriceput cum era. Ar 
fi trebuit să moară la Pumn, unde se scăpase pe el de trei ori 
şi, pe deasupra, îşi mai pierduse şi sabia. Şi ar fi murit în 
pădure, dacă n-ar fi venit Micul Paul să-l ducă în spate. Mi-aş 
dori să fie totul un vis, să mă pot trezi. Ce bine ar fi să se 
trezească înapoi la Pumnul Primilor Oameni, cu toţi fraţii 
încă în jurul lui, chiar şi cu Jon şi Nălucă. Sau, şi mai bine, 56 

să se trezească la Castelul Negru de dincolo de Zid şi să 
se ducă în sala de mese pentru o strachină din terciul de 
grâu al lui Hobb Trei Degete, cu o linguriţă de unt topindu-se 
în mijloc şi un fagure de miere alături. Numai gândindu-se la 
el îi chiorăia stomacul. 

Zăpadă. 

Sam ridică privirea la auzul sunetului. Corbul Lordului 
Comandant Mormont înconjura focul, bătând aerul cu aripi 
mari, negre. 

Zăpadă, croncăni pasărea. Zăpadă, zăpadă. 

Oriunde se ducea corbul, Mormont apărea şi el imediat. 
Lordul Comandant se ivi călare de sub copaci, între bătrânul 
Dynen şi Ronnel Harclay, cercetaşul cu faţă de vulpe, care 
fusese promovat pe locul lui Thoren Smallwood. Suliţaşii de 


la poartă strigară o somaţie, iar Bătrânul Urs le răspunse cu 
un mârâit. 

— Cine naiba crezi că se duce aco/o? Ţi-au luat Ceilalţi 
ochii? Trecu printre stâlpii porţii, unul având în vârf un 
craniu de berbec, celălalt unul de urs, pe urmă 

struni calul, ridică un pumn şi fluieră. La chemarea lui, 
corbul veni fluturându-şi aripile. 

— Stăpâne, îl auzi Sam pe Ronnel Harclay spunând, avem 
doar douăzeci şi doi de cai şi mă îndoiesc că jumătate dintre 
ei vor ajunge la Zid. 

— Ştiu asta, mârâi Mormont. Dar trebuie oricum să 
mergem. Craster ne-a spus răspicat. Aruncă o privire către 
vest, unde un pâlc de nori negri ascundea soarele. 

Zeii ne-au dat un răgaz, dar pentru cât timp? Mormont 
sări din şa, aruncându-şi corbul înapoi în aer. Atunci îl zări 
pe Sam şi începu să răcnească: Tarly! 

— Eu? Sam se ridică în picioare cu greutate. 

Eu? Corbul ateriza pe capul bătrânului. Eu? 

— Nu Tarly te cheamă? Ai vreun frate prin preajmă? Da, 
tu! Închide gura şi hai cu mine. 

— Cu tine? Cuvintele îi ţâşniră de pe buze, într-un chiţăit. 

Lordul Comandant Mormont îi aruncă o privire pustiitoare. 

— Eşti un bărbat al Rondului de Noapte. Încearcă să nu-ţi 
uzi nădragii de fiecare dată când mă uit la tine. Vino, am 
spus. Cizmele îi lipăiau în noroi şi Sam trebuia să se 
grăbească pentru a ţine pasul. M-am gândit la sticla ta de 
dragon. 

— Nu ea mea, protestă Sam. 

— Atunci a lui Jon Snow. Dacă pumnalele din sticla 
dragonilor sunt ceea ce ne trebuie, de ce avem doar două? 
Fiecare om de la Zid ar trebui să fie înarmat cu unul în ziua 
în care îşi rosteşte jurămintele. 

— N-am ştiut... 

— N-am ştiut! Dar probabil că am ştiut cândva. Rondul de 
Noapte şi-a uitat propria menire, Tarly. Nu te apuci să 
construieşti un zid înalt de două sute de metri doar ca să-i 


opreşti pe sălbaticii în blănuri să-ţi fure femeile. Zidul a fost 
făcut să păzească regatul oamenilor... şi nu împotriva altor 
oameni, ceea ce sunt toţi sălbaticii, dacă te gândeşti bine. 
Prea mulţi ani, Tarly, prea multe sute şi mii 57 

de ani. Am pierdut din vedere adevăratul duşman. lar 
acum e aici, dar nu ştim cum să-l înfruntăm. Sticla 
dragonilor e făcută de dragoni, aşa cum le place oamenilor 
din popor să spună? 

— M-maesterii cred că nu, se bâlbâi Sam. Maesterii spun 
că vine din focurile pământului. Îi zic obsidian. 

Mormont pufni: 

— Pot să-i spună şi plăcintă cu lămâie, din partea mea. 
Dacă ucide aşa cum susţii, vreau mai mult. 

Sam se poticni: 

— Jon a găsit mai mult, la Pumn. Sute de vârfuri de săgeți 
şi vârfuri de sulițe... 

— Aşa ai spus. Nu ne sunt de mare folos acolo. Ca să 
ajungem din nou la Pumn, ar trebui să fim înarmaţi cu 
armele pe care nu le vom avea până când nu ajungem la 
afurisitul de Pumn. Şi mai rămâne să ne ocupăm şi de 
sălbatici. 

Trebuie să găsim sticla dragonilor în altă parte. 

Sam aproape că uitase de sălbatici, atât de multe se 
întâmplaseră de atunci. 

— Copiii pădurii foloseau arme din sticla dragonilor, 
spuse el. Ei trebuie să 

ştie unde se găseşte obsidian. 

— Copiii pădurii au murit cu toţii, zise Mormont. Primii 
Oameni au ucis jumătate dintre ei cu săbii de bronz, iar 
andalii au desăvârşit treaba cu fier. De ce un pumnal din 
sticlă trebuie să... 

Bătrânul Urs se întrerupse brusc, căci dintre pieile de 
cerb ale uşii se ivi Craster. Sălbaticul zâmbi, dezvăluind o 
gură cu dinţi maro, stricaţi. 

— Amun fiu. 

Fiu, croncăni corbul Lordului Mormont. Fiu, fiu, fiu. 


Faţa Lordului Comandant era împietrită. 

— Mă bucur pentru tine. 

— Nu zău? Eu, unul, mă voi bucura când tu şi ai tăi veţi 
pleca. E timpul, mă 

gândesc. 

— Îndată ce răniții noştri se înzdrăvenesc... 

— Mai zdraveni de atât n-or să fie, cioară bătrână, şi 
amândoi ştim asta. Şi pe ăia care sunt pe moarte îi ştii. Taie- 
le beregata nenorocită şi cu asta ai terminat. 

Sau lasă-i, dacă nu ai stomac pentru aşa ceva, şi le vin eu 
de hac, cu mâna mea. 

Lordul Comandant Mormont se zbârili: 

— Thoren Smallwood susţinea că eşti un prieten al 
Rondului... 

— Da, zise Craster: V-am dat tot ce am putut, dar vine 
iarna şi acum fata m-a procopsit cu încă o gură de hrănit. 

— Am putea să luăm noi copilul, se auzi un glas 
scheunat. 

Craster întoarse capul. Ochii i se îngustară. Scuipă pe 
piciorul lui Sam. 

— Ce-ai zis, Ucigaşule? 

Sam deschise şi închise gura. 

58 

— Eu... eu... eu am vrut doar să spun... dacă nu-l vrei... 
să ai o gură de hrănit... acum că vine iarna... noi... noi am 
putea să-l luăm şi... 

— Fiul meu. Sângele meu. Crezi că l-aş da pe mâna 
ciorilor? 

— Mă gândeam doar... N-ai nici un fiu, îi abandonezi. Gilly 
mi-a spus, îi laşi în pădure, de asta ai doar neveste aici, şi 
fiice care cresc şi-ţi devin neveste. 

— Taci din gură, Sam, zise Lordul Comandant Mormont. Ai 
spus destule. Prea multe. Treci înăuntru. 

— Stăpâne... 

— înăuntru! 


Roşu la faţă, Sam îşi făcu loc printre pieile de cerb, înapoi 
în întunecimea castelului. Mormont îl urmă. 

— Cât poţi să fii de nătărău? zise înăuntru bătrânul, cu 
glasul gâtuit de mânie. 

Chiar dacă Craster ni l-ar da, copilul ar muri înainte să 
ajungem la Zid. Ne lipseşte un prunc de îngrijit aproape tot 
atât cât ne lipseşte nişte zăpadă. Ai lapte să-i dai în ţâţele 
alea mari ale tale? Sau te-ai gândit s-o iei şi pe mamă? 

— Vrea să vină, mărturisi Sam. M-a implorat... 

Mormont ridică o mână. 

— Nu mai vreau să aud nimic, Tarly. i s-a tot spus să nu 
te apropii de nevestele lui Craster. 

— Ea e fiica lui, zise Sam abia auzit. 

— Du-te şi ocupă-te de Bannen. Acum. Până ce nu mă 
înfurii. 

— Da, stăpâne. Sam se îndepărtă în grabă, tremurând. 

Dar când ajunse lângă foc, nu mai apucă decât să-l vadă 
pe Uriaş trăgând o mantie de blană peste capul lui Bannen. 

— Zicea că-i e frig, spuse bărbatul mărunţel. Sper că s-a 
dus într-un loc unde e cald, chiar sper. 

— Rana..., zise Sam. 

— La naiba cu rana. Jungher împunse trupul neînsufleţit 
cu vârful piciorului. 

Era rănit la picior. Am cunoscut un om, în satul meu, care 
a pierdut un picior. A trăit patruzeci şi nouă de ani. 

— Frigul, zise Sam. Nu i-a fost destul de cald. 

— N-a mâncat destul de bine, punctă Jungher. Nu cum 
trebuie. Ticălosul de Craster l-a omorât prin înfometare. 

Sam privi neliniştit împrejur, dar Craster nu revenise 
înăuntru. Dacă ar fi fost acolo, lucrurile ar fi putut evolua 
urât. Sălbaticul ura bastarzii, deşi cercetaşii spuneau că era 
el însuşi bastard, fiul unei ciori care murise de mult, cu o 
sălbatică. 

— Craster are gurile lui de hrănit, interveni Uriaşul. Toate 
femeile astea. Ne-a dat ce poate. 


— Să nu cumva să crezi una ca asta. În ziua în care 
plecăm, va da cep la un butoiaş de mied şi se va aşeza la 
masă să se ospăteze cu şuncă şi miere. Şi va râde de noi, 
cum murim de foame afară, în zăpadă. E un sălbatic 
nemernic, nimic 59 

altceva. Nici unul dintre ei nu e prieten al Rondului. Lovi 
cu piciorul trupul lui Bannen: Întreabă-l pe el, dacă nu mă 
crezi. 

Arseră cadavrul cercetaşului pe înserate, în focul pe care 
îl întreţinuse Grenn mai devreme. Tim Stone şi Garth din 
Oraşul Vechi au dus trupul gol şi l-au legănat o dată sau de 
două ori între ei, înainte de a-l azvârli în flăcări. Fraţii rămaşi 
în viaţă împărţiră între ei hainele, armele, armura şi tot ce 
mai avea. La Castelul Negru, Rondul de Noapte îşi îngropa 
morţii cu tot ritualul cuvenit. Dar nu erau la Castelul Negru. 
Şi oasele nu se întorc sub formă de arătări. 

— Numele lui a fost Bannen, rosti Lordul Comandant 
Mormont, când flăcările cuprinseră trupul lui Bannen. A fost 
un om curajos, un bun cercetaş. A venit la noi din... de unde 
a venit? 

— Dinspre Portul Alb, strigă cineva. 

Mormont clătină din cap: 

— A venit la noi de la Portul Alb şi şi-a făcut datoria fără 
cusur. Şi-a respectat jurămintele cum a putut mai bine, a 
călătorit departe, s-a avântat în luptă cu înflăcărare. Nu vom 
mai întâlni altul ca el. 

— lar acum veghea lui s-a sfârşit, cântară solemn fraţii în 
negru. 

— lar acum veghea lui s-a sfârşit, repetă Mormont. 

Sfârşit, ţipă corbul. Sfârşit. 

Sam era roşu şi ameţit de fum. Când privi focul, i se păru 
că-l vede pe Bannen ridicându-se, cu mâinile răsucindu-se şi 
strângându-se în pumni, ca şi cum ar fi vrut să se lupte cu 
flăcările care îl mistuiau, dar nu dură decât o clipă, după 
care totul se pierdu în fum. Însă cel mai neplăcut era 
mirosul. Dacă ar fi fost un miros scârbos, poate că l-ar fi 


suportat, dar trupul arzând al fratelui avea mirosul atât de 
asemănător cu cel de porc fript încât Sam începu să 
saliveze, iar asta era atât de oribil că, îndată ce pasărea 
cârâi sfârşit, alergă în spatele castelului, să vomite în şanţ. 

Era acolo, îngenuncheat în noroi, când Edd cel Trist se 
apropie: 

— Sapi după viermi, Sam? Sau pur şi simplu ţi-e rău? 

— Rău, mormăi Sam, ştergându-şi gura cu dosul palmei. 
Mirosul... 

— Habar n-aveam că Bannen poate mirosi aşa de bine. 
Tonul lui Edd era la fel de posac ca întotdeauna. Mi-a trecut 
prin minte să tai o bucată din el. Dacă am fi avut nişte sos 
de mere, poate că aş fi făcut-o. Friptura de porc merge cel 
mai bine cu sosul de mere, după gustul meu. Edd îşi dezlegă 
pantalonii şi începu să 

urineze. Ai face bine să nu mori, Sam, altfel mă tem c-o 
să cedez. Pasămite pe tine e mai multă untură decât a avut 
Bannen la viaţa lui, iar eu n-am rezistat niciodată la o 
jumăruţă. Oftă, în timp ce jetul de urină se arcuia, galben şi 
aburind. 

Plecăm când se crapă de ziuă, ai auzit? Fie soare, fie 
ninsoare, mi-a zis Bătrânul Urs. 

Fie soare, fie ninsoare. Sam ridică ochii, neliniştit, spre 
cer. 

— Ninsoare? scânci el. Mergem... călare? Toţi? 

60 

— Păi, nu, unii trebuie să meargă pe jos. Se scutură. 
Dywen zice că trebuie să 

învăţăm să călărim cai morţi, cum fac Ceilalţi. Cică am 
face economie de mâncare. Cât poate să mănânce un cal 
mort? Edd îşi legă pantalonii la loc. N-aş 

spune că mă încântă ideea. Dacă găsesc o cale să pună în 
mişcare un cal mort, urmăm noi. Probabil că eu aş fi primul. 
„Edd”, vor zice, „moartea nu mai e o scuză să zaci culcat, 
aşa că ridică-te şi ia sulița asta, la noapte trebuie să stai de 


veghe.” Ei, bine, n-ar trebui să fiu aşa de prăpăstios. Poate c- 
o să mor înainte să-i dea de capăt. 

Poate c-o să murim cu toții, şi asta mai curând decât ne- 
ar plăcea, gândi Sam, ridicându-se cu greu în picioare. 

Când Craster auzi că oaspeţii lui nepoftiţi aveau să plece 
a doua zi, deveni aproape amabil, sau cât de amabil putea el 
să fie. 

— Era şi timpul, zise el. N-aveţi ce căuta aici, v-am spus. 
Cu toate astea, o să-mi iau rămas-bun de la voi aşa cum se 
cuvine. Cu un ospăț. Ei, bine, o masă. 

Nevestele mele pot să frigă caii ăia pe care i-aţi măcelărit, 
iar eu o să caut nişte bere şi nişte pâine. Zâmbi, cu zâmbetul 
lui maroniu. Nimic nu-i mai bun ca berea şi carnea de cal. 
Dacă nu-i puteţi călări, mâncaţi-i, asta zic eu. 

Nevestele şi fiicele sale scoaseră băncile şi mesele lungi 
de lemn, gătiră şi serviră. Cu excepţia lui Gilly, Sam nu le 
putea deosebi. Unele erau bătrâne, unele tinere, şi altele 
erau doar nişte fetiţe, dar multe dintre ele îi erau lui Craster 
şi fiice şi neveste şi toate semănau într-un fel. În timp ce-şi 
vedeau de treabă printre mese, îşi vorbeau cu glas şoptit, 
dar niciodată nu se adresau bărbaţilor în negru. 

Craster nu avea decât un singur scaun. Stătea aşezat pe 
el, îmbrăcat într-o vestă 

din piele de oaie. Braţele lui groase erau acoperite de păr 
alb, iar la una dintre încheieturi avea o brățară strâmbă de 
aur. Lordul Comandant Mormont se aşeză în capătul băncii, 
la dreapta lui, iar fraţii se înghesuiră, unul lângă altul. O 
duzină 

rămaseră afară, să păzească porţile şi să întreţină 
focurile. 

Sam îşi găsi un loc între Grenn şi Oss Orfanul, cu 
stomacul chiorăind. Carnea de cal înnegrită picura grăsime 
în timp ce nevestele lui Craster întorceau frigările deasupra 
focului, iar mirosul îl făcu să saliveze din nou, dar asta îi 
reaminti de Bannen. Oricât de flămând era, Sam ştia că ar 
voma numai dacă ar gusta o bucăţică. Cum puteau să 


mănânce bieţii cai credincioşi, care îi duseseră atâta drum? 
Când nevestele lui Craster aduseră ceapă, Sam înhaţă una 
nerăbdător. O 

parte era neagră de putregai, dar tăie bucata aceea cu 
pumnalul şi mâncă goală 

bucata bună. Era şi pâine pe masă, însă numai două 
bucăţi. Când Ulmer mai ceru, femeia clătină din cap. În acel 
moment începu tărăboiul. 

— Două pâini? se plânse Karl Picior-Strâmb din josul 
băncii. Cât de proaste sunt femeile tale? Avem nevoie de 
mai multă pâine. 

Lordul Comandant Mormont îi aruncă o privire aspră: 

— la ce ţi se dă şi fii recunoscător. Ai prefera să stai afară, 
în furtună, şi să 

mănânci zăpadă? 

61 

— Voi fi acolo cât de curând. Karl Picior-Strâmb nu bătea 
în retragere în faţa furiei Bătrânului Urs. Aş prefera să 
mănânc ce ascunde Craster, stăpâne. 

Craster îşi îngustă ochii. 

— V-am dat destul, ciorilor. Trebuie să-mi hrănesc femeile. 

Jungher înţepă o bucată de carne de cal. 

— Da, deci recunoşti că ai o cămară secretă. Cum altfel să 
treceţi iarna? 

— Sunt un om evlavios..., începu Craster. 

— Eşti un om cărpănos, îl întrerupse Karl. Şi un mincinos. 

— Şunci, spuse Garth din Oraşul Vechi, cu glas 
reverenţios. Ultima oară când am fost aici, erau porci. Pun 
rămăşag că are şunci ascunse pe undeva. Şunci sărate şi 
afumate. Şi slănină. 

— Cârnaţi, adăugă Jungher. Aia lungi şi negri sunt tari ca 
piatra, ţin ani de zile. Sunt sigur că ascunde vreo sută 
atârnaţi pe undeva. 

— Ovăz, sugeră Ollo Ciungul. Porumb. 

Orz. Porumb, zise corbul lui Mormont, fluturându-şi 
aripile. Porumb, porumb, porumb, porumb, porumb. 


— Ajunge, strigă Lordul Mormont, peste ţipetele răguşite 
ale păsării. Tăceţi toţi! E o nebunie. 

— Mere, continuă Garth de Greenway. Butoaie peste 
butoaie de mere rumene de toamnă. Sunt meri pe aici, i-am 
văzut. 

— Fructe de pădure uscate. Varză. Alune. Porumb, 
porumb, porumb. 

— Carne de oaie în saramură. Are un ţarc. Are poloboace 
peste poloboace de carne de oaie puse deoparte. Ştiţi că 
are. 

Craster arăta de parcă era gata să-i pună pe toţi pe 
frigare. Lordul Comandant Mormont se ridică: 

— Linişte! Nu vreau să aud asemenea vorbe! 

— Atunci astupă-ţi urechile cu pâine, bătrâne. Karl Picior- 
Strâmb se ridică de la masă. Sau deja ţi-ai înghiţit 
nenorocita de fărâmitură? 

Sam văzu faţa Bătrânului Urs înroşindu-se. 

— Ai uitat cine sunt? Stai jos, mănâncă şi taci din gură. E 
un ordin. 

Nimeni nu mai vorbea. Nimeni nu se clintea. Toţi ochii 
erau aţintiţi asupra Lordului Comandant şi a cercetaşului 
voinic şi şchiop, care se priveau în ochi peste masă. Sam avu 
impresia că Picior-Strâmb cedează primul şi că era pe cale să 
se aşeze, chiar dacă posac... 

„.„.„ când Craster se ridică în picioare, cu toporul în mână. 
Toporul mare, negru, de oţel, pe care i-l dăduse Mormont în 
dar. 

— Nu, mâărâi el. Nu te vei aşeza. Unul care mă numeşte 
cărpănos nu va dormi sub acoperişul meu şi nu va mânca la 
masa mea. Afară, schilodule. Şi tu şi tu şi tu. Arătă cu capul 
toporului către Jungher, Garth şi celălalt Garth. Duce-ţi-vă şi 
dormiţi în frig, cu burţile goale, voi toţi, altfel... 

— Bastard ticălos! îl auzi Sam pe unul dintre cei doi 
Garth înjurând. Nu văzu 62 

care. 


— Cine îmi spune mie bastard? răcni Craster, măturând 
talere şi carne şi cupe cu vin de pe masă, cu mâna stângă, în 
timp ce cu dreapta ridică toporul. 

— Nu e decât ce ştie toată lumea, răspunse Karl. 

Craster se mişcă mai repede decât ar fi crezut Sam că se 
poate mişca cineva, sărind peste masă, cu toporul în mână. 
O femeie ţipă. Garth Greenway şi Oss Orfanul scoaseră 
pumnalele. Karl se dădu înapoi şi se împiedică de Ser Byam, 
care zăcea rănit pe podea. Într-o clipită, Craster era pe 
urmele lui, scuipând înjurături. În clipa următoare scuipa 
sânge. Jungher îl înhăţase se păr, îi dăduse capul pe spate şi 
îi despicase beregata de la o ureche la alta. Apoi îl îmbrânci 
şi sălbaticul căzu, prăbuşindu-se cu capul înainte, peste Ser 
Byam. Byam urlă în agonie, în timp ce Craster se înecă în 
propriul sânge, cu toporul alunecându-i din mână. Două 
dintre nevestele lui plângeau, o a treia înjura, a patra fugi la 
Donnel cel Dulce şi încercă să-i scoată ochii cu unghiile. O 
dobori la pământ. Lordul Comandant stătea deasupra 
trupului lui Craster, negru de furie. 

— Zeii ne vor blestema! ţipă el. Nu există crimă mai 
odioasă decât să aduci moarte în casa celui ce te 
găzduieşte. După toate legile inimii, noi... 

— Nu există nici o lege dincolo de Zid, bătrâne. Ai uitat? 
Jungher o înhaţă de braţ pe una dintre femeile lui Craster şi 
îi vâri sub bărbie cuțitul însângerat. 

Arată-ne unde ţine mâncarea sau sfârşeşti ca el, femeie. 

— Dă-i drumul. Mormont făcu un pas. O să-ţi iau capul 
pentru asta, tu... 

Garth de Greenway îi tăie calea, iar Ollo Ciungul îl trase 
înapoi. Amândoi aveau arme în mâini. 

— Tacă-ţi gura, îl ameninţă Ollo. 

Dar Lordul Comandant îl apucă de mână, încercând să-i ia 
pumnalul. Ollo avea doar o mână, dar era iute. Se eliberă din 
strânsoarea bătrânului, înfipse pumnalul în burta lui 
Mormont şi îl scoase, roşu tot. Şi apoi lumea o luă razna. 


Mai târziu, mult mai târziu, Sam se pomeni stând cu 
picioarele încrucişate pe podea, cu capul lui Mormont în 
poală. Nu-şi amintea cum ajunseseră acolo sau prea mult din 
toate cele întâmplate după ce Bătrânul Urs a fost înjunghiat. 
Garth de Greenway îl omorâse pe Garth din Oraşul Vechi, 
asta îşi amintea, dar nu şi de ce. Rolley Sisterman căzuse din 
pod şi îşi rupsese gâtul după ce urcase scara să se desfete 
puţin cu nevestele lui Craster. Grenn... 

Grenn ţipase şi-l pălmuise, pe urmă fugise cu Uriaşul şi 
Edd cel Trist şi alţi câţiva. Craster zăcea încă lăbărţat peste 
Ser Byam, dar cavalerul rănit nu mai gemea. Patru fraţi în 
negru stăteau pe bancă, mâncând halci de carne de cal arsă, 
în timp ce Ollo se împreuna pe masă cu o femeie care 
plângea. 

— Tarly. Când Bătrânul Urs încerca să vorbească, sângele 
îi şiroia din gură în jos, pe barbă. Tarly, du-te. Du-te. 

— Unde, stăpâne? Glasul îi era vlăguit şi lipsit de viaţă. 
Nu mi-e frică. Era un sentiment straniu. Nu am unde să mă 
duc. 

63 

— La Zid. Du-te la Zid. Acum. 

Acum, ţipă corbul. Acum, acum. Pasărea înainta pe braţul 
bătrânului către piept şi îi ciuguli un fir de păr din barbă. 

— Trebuie. Trebuie să le spui. 

— Ce să le spun, stăpâne? întrebă Sam politicos. 

— Tot. Pumnul. Sălbaticii. Sticla dragonului. Asta. Tot. 
Respira foarte încet acum, iar glasul îi era o şoaptă. Spune-i 
fiului meu, Jorah. Spune-i să îmbrace veşmintele negre. 
Dorinţa mea. Ultima dorinţă. 

Dorinţă? Corbul îşi lungi gâtul, cu ochii negri strălucind. 
Boabe? întrebă 

pasărea. 

— N-am boabe, murmură Mormont. Spune-i lui Jorah. 
lartă-l. Fiul meu. Te rog. Du-te. 

— E prea departe, se împotrivi Sam. Nu voi ajunge 
niciodată la Zid, stăpâne. 


Era atât de ostenit. Nu voia decât să doarmă, să doarmă 
şi iar să doarmă şi să nu se mai trezească, dar ştia că, dacă 
mai zăbovea mult acolo, Jungher şi Ollo Ciungul sau Karl 
Picior-Strâmb se vor înfuria pe el şi îi vor împlini dorinţa, 
doar de dragul de a-l vedea murind. Prefer să rămân cu tine. 
Vezi, nu-mi mai e frică. 

De tine, sau... de orice. 

— Ar trebui să-ţi fie, se auzi un glas de femeie. Trei dintre 
nevestele lui Craster stăteau deasupra lor. Două erau nişte 
bătrâne sfrijite pe care nu le cunoştea, dar între ele era Gilly, 
încotoşmănată în piei şi legănând un ghemotoc de blană 
maro cu pete albe, în care trebuie să fi fost pruncul ei. 

— Nu avem voie să vorbim cu nevestele lui Craster, le 
spuse Sam. Avem ordine. 

— S-a terminat cu asta acum, spuse bătrâna din dreapta. 

— Cele mai negre ciori sunt jos, în beci, ghiftuindu-se, 
adăugă femeia din stânga, sau sus, în pod, cu cele tinere. 
Dar se vor întoarce în curând. Ar fi mai bine să nu mai fiţi 
aici atunci. Caii au fugit, dar Dyah a prins doi. 

— Ai spus că mă vei ajuta, îi reaminti Gilly. 

— Am spus că Jon te va ajuta. Jon e curajos şi e un bun 
luptător, dar cred că e mort acum. Eu sunt un laş. Şi sunt 
gras. Uită-te cât sunt de gras. În plus, Lordul Mormont e 
rănit. Nu vezi? N-aş putea să-l părăsesc pe Lordul 
Comandant. 

— Copile, zise cealaltă bătrână, cioara bătrână a plecat 
înaintea ta. Uită-te. 

Capul lui Mormont se afla încă în poala lui, dar ochii îi 
erau deschişi şi ficşi, iar buzele nu i se mai mişcau. Corbul îşi 
înălţă capul şi ţipă, apoi îşi ridică privirea către Sam: Boabe? 

— N-are boabe. N-are nici un bob. Sam închise ochii 
Bătrânului Urs şi încercă 

să-şi amintească o rugăciune, dar nu-i veni în minte 
decât: Mamă, ai milă. Mamă, ai milă. Mamă, ai milă. 

— Mama ta nu-ţi poate fi de nici un ajutor, zise femeia 
bătrână din stânga. 


Nici bătrânul mort. la-i sabia şi ia-i mantia aia mare şi 
caldă de blană. Şi ia-i calul, 64 

dacă-l găseşti. Du-te. 

— Fata nu minte, zise bătrâna din dreapta. E fiica mea şi 
i-am scos de mult minciuna din cap, cu bătaia. Ai spus c-o 
vei ajuta. Fă cum spune Ferny, băiete. la fata şi pleacă 
repede. 

Repede, spuse corbul. Repede, repede, repede. 

— Unde? întrebă Sam nedumerit. Unde s-o duc? 

— Într-un loc cald, răspunseră într-un glas cele două 
bătrâne. 

Gilly plângea. 

— Pe mine şi copilaşul meu. Te rog. Voi fi soţia ta, aşa cum 
am fost a lui Craster. Te rog, ser cioară. E băiat, întocmai cum 
a spus Nella că o să fie. Dacă 

nu-l ieitu,osă-liaei. 

— Care ei? întrebă Sam, iar corbul croncăni: Ei. Ei. Ei. 

— Fraţii băiatului, îi explică bătrâna din stânga. Fiii lui 
Craster. Frigul alb se ridică afară, cioară. Îl simt în oase. 
Bietele mele oase bătrâne nu mint. Fiii vor sosi curând. 


ARYA 


La) 


| 
N 


Ochii îi erau obişnuiţi cu întunericul. Când Harwi 
îndepărtă gluga de pe cap, Arya clipi ca o bufniţă ameţit 
faţa strălucirii rubinii din măruntaiele muntelui. 

În mijlocul încăperii, o groapă imensă pentru foc fusese 
săpată în pământ, iar flăcările se ridicau răsucindu-se şi 
trosnind către tavanul mânjit de fum. Pereţii erau jumătate 
piatră, jumătate pământ, străbătuţi de rădăcini albe, 
imense, care se încolăceau ca nişte şerpi palizi, leneşi. Zări 
oameni strecurându-se printre aceste rădăcini, ieşind din 
umbră pentru a vedea prizonierii, ivindu-se din gurile 
tunelurilor negre ca smoala, făcându-şi apariţia din găuri şi 
crăpături, de peste tot. În partea cealaltă a focului, 
rădăcinile formau, într-un loc, un fel de scară care ducea sus, 
către o scorbură în pământ, unde un bărbat stătea aproape 
pierdut în hăţişul de rădăcini de copaci ai inimii. 

Lem îi scoase lui Gendry gluga de pe cap. 

— Ce e locul acesta? întrebă el. 

— Un loc vechi, adânc şi secret. O ascunzătoare unde nici 
lupii, nici leii nu vin să vâneze. 

Nici lupii, nici leii. Arya se înfiora. Îşi aminti visul pe care-l 
avusese şi gustul sângelui când sfâşiase braţul omului, de la 
umăr. 

Oricât de mare era focul, peştera era şi mai mare. Era 
greu să-ţi dai seama unde începea şi unde se sfârşea. Gurile 
tunelurilor ar fi putut fi adânci de jumătate de metru sau s- 
ar fi putut întinde pe trei kilometri. Arya văzu bărbaţi şi 
femei şi copii mici, privind-o cu toţii rezervaţi. 

65 

Barbă-Verde zise: 

— lată vrăjitorul, veveriţă pricăjită. Îţi vei primi răspunsul 
acum. Arătă către foc, unde Tom Şapte-coarde stătea de 


n 
a! 


vorbă cu un bărbat înalt şi uscăţiv, cu bucăţi de armură 
veche prinse peste veşmintele roz, jerpelite. 

Nu se poate să fie Thoros din Myr. Arya şi-l amintea pe 
preotul roşu, gras, cu o faţă netedă şi un cap pleşuv, lucitor. 
Bărbatul acesta avea faţa căzută şi capul acoperit de un păr 
cărunt, zburlit. Ceva ce îi spusese Tom îl făcu să o privească 
şi Arya avu impresia că era gata să vină la ea. Abia atunci îşi 
făcu apariţia Hăitaşul Furios, îmbrâncindu-şi prizonierul jos, 
în lumină, iar Arya şi Gendry fură uitaţi. 

Hăitaşul se dovedise a fi un bărbat îndesat, îmbrăcat în 
haine peticite din piele argăsită, pleşuv, îmbufnat şi 
certăreţ. La Septul de Piatră, Arya crezuse că Lem şi Barbă- 
Verde vor fi făcuţi fărâme când va veni la cuştile ciorilor, să 
revendice prizonierul pentru lordul fulgerului. Câinii îi 
împresuraseră adulmecând şi mârâind. Dar Tom de Şapte i-a 
îmblânzit cu cântecele lui, Tansy a străbătut piaţa cu şorţul 
plin de oase şi carne unsuroasă de oaie, iar Lem a arătat spre 
Anguy, care stătea la fereastra bordelului, cu arcul întins. 
Hăitaşul Furios i-a înjurat, făcându-i lingăi, dar în cele din 
urmă s-a învoit să-şi ducă trofeul în faţa Lordului Beric, spre 
judecată. 

Îi legaseră încheieturile cu sfoară de cânepă, îi prinseseră 
un ştreang în jurul gâtului şi îi trăseseră un sac pe cap, dar 
chiar şi aşa, omul reprezenta un pericol. 

Arya simţea tensiunea plutind în aerul peşterii. Thoros - 
dacă acela era Thoros - 

jeşi în calea Hăitaşului şi a prizonierului său. 

— Cum l-ai capturat? întrebă preotul. 

— Câinii i-au luat urma. Dormea beat sub o salcie, dacă-cţi 
vine să crezi. 

— Victima propriei lui slăbiciuni. Thoros se întoarse către 
prizonier şi-i smulse gluga de pe cap. Bine ai venit în 
modestul nostru adăpost, Câine. Nu e aşa de mare ca sala 
tronului din castelul lui Robert, dar compania e mai aleasă. 

Flăcările strălucitoare zugrăveau umbre portocalii pe faţa 
arsă a lui Sandor Clegane, astfel că arăta chiar mai 


înfricoşător decât în lumina zilei. Când trase de funiile ce îi 
legau încheieturile, solzi de sânge uscat se desprinseră şi 
căzură. Gura Câinelui se crispa. 

— Te cunosc, îi spuse lui Thoros. 

— M-ai cunoscut. În turniruri, îmi blestemai sabia 
arzătoare, deşi de trei ori te-am învins cu ea. 

— Thoros din Myr, obişnuiai să-ţi razi capul. 

— Ca să-mi dovedesc umilinţa inimii, dar de fapt inima 
mea era pustie. Pe de altă parte, mi-am pierdut briciul în 
pădure. Preotul se bătu pe burtă. Sunt mai puţin decât am 
fost, dar mai mult decât atât. Un an în pădure topeşte 
carnea unui om. Mi-ar plăcea să găsesc un croitor să-mi taie 
din piele. Poate că aş arăta iarăşi tânăr şi fetele frumoase m- 
ar copleşi cu sărutări. 

— Doar cele oarbe, preotule. 

66 

Proscrişii vociferară, dar nici unul la fel de zgomotos ca 
Thoros. 

— Chiar aşa. Cu toate acestea, nu mai sunt falsul preot pe 
care l-ai cunoscut. 

Stăpânul Luminii mi-a deşteptat inima. Multe puteri, de 
mult adormite, se trezesc şi multe forţe bântuie ţinutul. Le- 
am văzut în flăcări. 

Câinele nu era impresionat. 

— La naiba cu flăcările tale. Şi cu tine! Îşi roti privirea, 
uitându-se la ceilalţi. 

Ai o tovărăâşie ciudată pentru un om evlavios. 

— Aceştia sunt fraţii mei, răspunse Thoros cu simplitate. 

Lem Mantie-de-Lămăie se apropie. El şi Barbă-Verde erau 
singurii bărbaţi de acolo suficient de înalţi ca să-l privească 
pe Câine în ochi. 

— Ai grijă cum latri, Câine. Viaţa ta e în mâinile noastre. 

— Atunci mai bine ţi-ai şterge rahatul ăla de pe degete. 
Câinele râse. De când vă ascundeţi în văgăuna asta? 

Anguy Arcaşul se zburili la aluzia despre laşitate. 


— Întreabă-l pe ţap dacă ne ascundem, Câine. Întreabă-ţi 
fratele. Întreabă-l pe lordul lipitorilor. l-am umplut de sânge 
pe toţi. 

— Voi, nenorociţilor? Mă faci să râd. Arătaţi mai degrabă a 
porcari decât a soldaţi. 

— Unii dintre noi au fost porcari, zise un bărbat scund pe 
care Arya nu-l cunoştea. lar alţii au fost tăbăcari sau 
cântăreţi sau zidari. Dar asta a fost înainte să 

înceapă războiul. 

— Când am plecat de la Debarcaderul Regelui, eram 
oameni ai Winterfellului, oameni de la Darry şi de la 
Blackhaven, oameni ai Casei Mallery şi ai Casei Wylde. Eram 
cavaleri şi scutieri şi oşteni, lorzi şi oameni de rând, uniţi 
doar de scopul nostru comun. Vocea era a bărbatului aşezat 
printre rădăcinile de copaci ai inimii, la jumătatea zidului. O 
sută douăzeci am pornit să-i aducem fratelui tău dreptatea 
regelui. Vorbitorul cobori hăţişul de trepte. O sută douăzeci 
de bărbaţi viteji şi destoinici, conduşi de un nebun cu 
mantia înstelată. 

O sperietoare de om, bărbatul purta o mantie jerpelită, 
presărată cu stele, şi o platoşă de fier, ciobită în sute de 
bătălii. Un desiş de păr roşcat auriu îi acoperea aproape 
toată faţa, în afara unui petic de piele de deasupra urechii 
stângi, unde capul îi fusese zdrobit. 

— Mai mult de optzeci dintre noi sunt morţi acum, dar 
alţii au ridicat săbiile care le-au căzut din mâini. Când 
ajunse jos, proscrişii se dădură la o parte, să-l lase să treacă. 
Arya observă că-i lipsea un ochi. Carnea din jurul orbitei era 
cicatrizată şi zbârcită. lar în jurul gâtului avea un inel negru. 
Cu ajutorul lor, luptăm cât de bine putem, pentru Robert şi 
pentru regat. 

— Robert? hârâi Sandor Clegane, nevenindu-i să-şi 
creadă urechilor. 

— Ned Stark ne-a trimis, zise Jack-Norocosul din spatele 
coifului său, dar stătea pe Tronul de Fier când ne-a dat 


poruncă, aşa că n-am fost niciodată cu adevărat oamenii lui, 
ci ai lui Robert. 

67 

— Robert este regele viermilor acum. De asta sunteţi, jos, 
sub pământ, să-i fiţi curteni? 

— Regele e mort, recunoscu sperietoarea, dar noi 
continuăm să fim oamenii regelui, chiar dacă am pierdut 
stindardul regal la Vadul Măştilor, când măcelarii fratelui tău 
au năvălit asupra noastră. Se bătu cu pumnul în piept. 
Robert a fost ucis, dar regatul său rămâne. lar noi o apărăm 
pe ea. 

— Pe ea? Câinele pufni. E cumva mama ta, Dondarion? 
Sau târfa ta? 

Dondarion?  Beric  Dondarion fusese chipeş, Jeyne, 
prietena Sansei, se îndrăgostise de el. Nici măcar Jeyne 
Poole nu era atât de oarbă încât să aibă 

impresia că acest bărbat era frumos. Totuşi, când Arya îl 
privi mai atent, văzu urmele unui fulger purpuriu pe smalţul 
crăpat al platoşei sale. 

— Pietre şi copaci şi râuri, din asta e făcut regatul tău, 
spuse Câinele. Pietrele au nevoie de apărare? Robert ar fi 
fost de altă părere. Dacă nu putea să se culce cu ele, să se 
lupte cu ele sau să le bea, îl plictiseau, şi voi la fel... Bravi 
Camarazi. 

Peştera fu cuprinsă de revoltă. 

— Îndrăzneşte numai să ne mai spui aşa, Câine, şi o să-ţi 
înghiţi limba. Lem scoase sabia lungă din teacă. 

Câinele se uită la sabie cu dispreţ. 

— lată un om curajos, care scoate sabia în faţa unui 
prizonier legat. Dezleagă- 

mă, ce mai stai? Vom vedea atunci cât eşti de curajos. 
Aruncă o privire către Hâăitaşul Furios, în spatele lui. Dar tu? 
Ţi-ai lăsat tot curajul în cuştile câinilor? 

— Nu, dar ar fi trebuit să te las pe tine în colivia ciorilor. 
Hăitaşul scoase un cuţit. Încă aş putea. 

Câinele îi râse în faţă. 


— Aici suntem fraţi, declară Thoros din Myr. Fraţi întru 
credinţă, loiali regatului, loiali scopului nostru şi unul altuia. 

— Frăția fără stindarde. Tom Şaptecoarde ciupi o coardă. 
Cavalerii văgăunii. 

— Cavaleri? mârâi Câinele. Dondarion e cavaler, dar voi, 
ceilalţi, sunteţi şleahta cea mai jalnică de tâlhari şi de rataţi 
pe care am văzut-o vreodată. Pot să 

cac oameni mai buni ca voi. 

— Orice cavaler poate să numească un cavaler, zise 
sperietoarea care era Beric Dondarion, şi fiecare bărbat pe 
care îl vezi aici a simţit o sabie pe umăr. Noi suntem 
tovărăşia celor uitaţi. 

— Daţi-mi drumul şi o să vă uit şi eu, zise Clegane cu glas 
răguşit. Dar dacă 

aveţi de gând să mă omorâţi, atunci faceţi-o naibii odată! 
Mi-aţi luat sabia, calul şi aurul, aşa că luaţi-mi şi viaţa şi 
isprăviţi... dar scutiţi-mă de behăiala asta pioasă. 

— Vei muri cât de curând, Câine, îi promise Thoros, dar nu 
va fi crimă, ci dreptate. 

— Da, întări Hăitaşul Furios, şi o soartă mai blândă decât 
meriţi pentru tot ce a făcut neamul tău. Vă ziceţi lei. La 
Sherrer şi la Vadul Măştilor, au fost siluite fete de şase şi de 
şapte ani şi copii de ţâţă au fost tăiaţi în două sub ochii 
mamelor lor. 

68 

Nici un leu n-a ucis vreodată cu atâta cruzime. 

— Asta nu s-a întâmplat la Sherrer, nici la Vadul Măştilor, 
îi spuse Câinele. 

Lasă-ţi pruncii morţi la altă uşă. 

Thoros îi răspunse: 

— Casa Clegane s-a zidit pe trupurile copiilor morţi, negi 
asta? l-am văzut aşezându-i pe Prinţul Aegon şi pe Prinţesa 
Rhaenys în faţa Tronului de Fier. Pe blazonul vostru ar trebui 
să fie doi copii morţi în loc de câinii ăia hidoşi. 

Gura Câinelui se încleşta. 


— Mă iei drept fratele meu? E un păcat să fii născut 
Clegane? 

— Crima e un păcat. 

— Pe cine am omorât eu? 

— Pe Lordul Lothar Mallery şi pe Ser Gladden Wylde, zise 
Harwin. 

— Pe fraţii mei Lister şi Lennocks, afirmă Jack Norocosul. 

— Pe Jupânul Beck şi pe Mudge, fiul morarului, din 
Donnelwood, strigă din umbră o bătrână. 

— Pe văduva lui Merriman, care era atât de drăgăstoasă, 
adăugă Barbă-Verde. 

— Septonii de la lazul Mocirlos. 

— Pe Ser Andrey Charlton, Scutierul lui, Lucas Roote. 
Fiecare bărbat, femeie sau copil de la Fieldstone şi Moara 
Şoarecilor. 

— Lordul şi Doamna Deddings, care erau atât de bogaţi... 

Tom Şaptecoarde continuă socoteala: 

— Alyn de Winterfell, Joth Arcaşul-lute, Micul Matt şi sora 
lui, Randa, Ryn Nicovală, Ser Ormond, Ser Dudley, Pate de 
Mory, Pate de Lancewood, Bătrânul Pate şi Pate din Crângul 
lui Shermer. Orbul Wyl Cioplitorul, Jupâneasa Maerie. 

Târfa Maerie. Becca Brutăreasa. Ser Raymun Darry, Lordul 
Darry, tânărul Lord Darry. Bastardul din Bracken. Will Pană. 
Harsley. Jupâneasa Nolla... 

— Ajunge! Faţa Câinelui era crispată de mânie. Faceţi 
gălăgie. Numele astea nu înseamnă nimic. Cine au fost ei? 

— Oameni, zise Lordul Beric. Oameni mari şi mici, tineri şi 
bătrâni. Oameni buni şi oameni răi, care au murit de suliţele 
Lannisterilor sau şi-au văzut burţile despicate de săbiile lor. 

— Nu sabia mea a fost în burţile lor. Cine spune că a fost 
e un mincinos nenorocit. 

— Îi slujeşti pe Lannisterii de la Casterly Rock, zise 
Thoros. 

— Asta a fost cândva. Eu şi alţii, cu miile. Fiecare dintre 
noi e vinovat de crimele celorlalţi? Clegane scuipă. Poate că 


sunteţi, până la urmă, cavaleri. Minţiţi ca nişte cavaleri, 
poate că ucideţi ca nişte cavaleri. 

Lem şi Jack Norocosul începură să strige la el, dar 
Dondarion ridică o mână, făcând linişte. 

— Spune ce vrei să spui, Clegane. 

— Un cavaler e o sabie călare. Celelalte, jurămintele şi 
uleiurile sacre şi 69 

favorurile unei doamne, toate acestea sunt doar panglici 
de mătase legate în jurul sabiei. Poate că sabia e mai 
drăgălaşă legată cu panglici, dar te va omori la fel. Ei, bine, 
la naiba cu panglicile şi puteţi să vă băgaţi săbiile în fund! 
Sunt la fel ca voi. 

Singura diferenţă e că eu recunosc ce sunt. Aşa că, 
omorâţi-mă, dar nu-mi ziceţi mie criminal în timp ce staţi 
acolo şi vă spuneţi unul altuia că rahatul vostru nu pute. Mă 
auziți ? 

Arya ţâşni pe lângă Barbă-verde atât de repede, încât nici 
n-o văzu. 

— Eşti un criminal, ţipă ea. L-ai omorât pe Mycah, să nu 
zici că nu. L-ai omorât! 

Câinele se holbă la ea, fără să dea vreun semn că ar 
recunoaşte-o. 

— Şi cine a fost acest Mycah, băiete? 

— Nu sunt băiat! Dar Mycah a fost. A fost băiatul unui 
măcelar şi tu l-ai omorât. Jory a spus că l-ai tăiat aproape în 
două şi nici măcar nu avea sabie. 

Le simţea acum privirile aţintite asupra ei, ale femeilor şi 
ale copiilor şi ale bărbaţilor care îşi ziceau cavalerii văgăunii. 

— Asta cine mai e? întrebă cineva. 

Câinele răspunse: 

— Şapte draci. Surioara. Ştrengărită care a aruncat sabia 
frumoasă a lui Joff în râu. Râse hodorogit. Nu ştii că eşti 
moartă? 

— Nu, tu eşti mort, i-o întoarse Arya. Harwin o apucă de 
braţ, s-o tragă înapoi, în timp ce Lordul Beric spuse: 


— Fata te-a numit criminal. Negi că l-ai ucis pe acest 
băiat de măcelar, Mycah? 

Bărbatul voinic ridică din umeri. 

— Eram sabia lui Joffrey. Băiatul măcelarului a atacat un 
prinţ. 

— Asta e o minciună! Arya se zvârcoli sub strânsoarea lui 
Harwin. Eu am fost. 

Eu l-am lovit pe Joffrey şi i-am aruncat Laba de Leu în râu. 
Mycah n-a făcut decât să fugă, aşa cum i-am spus eu. 

— L-ai văzut pe băiat atacându-l pe Prinţul Joffrey? îl 
întrebă pe Câine Lordul Beric Dondarion. 

— Am auzit-o de pe buzele regale. Nu e treaba mea să 
pun la îndoială vorbele prinților. Clegane îşi smuci mâinile, 
arătând către Arya. Propria ei soră a spus aceeaşi minciună 
când a stat în faţa nepreţuitului vostru Robert. 

— Sansa e doar o mincinoasă, zise Arya, furioasă din nou 
pe sora ei. N-a fost cum a spus ea. N-a fost. 

Thoros îl luă deoparte pe Lordul Beric. Cei doi vorbeau în 
şoaptă, în timp ce Arya fierbea. Trebuie să-l omoare. M-am 
rugat să moară, de sute şi sute de ori. 

Beric Dondarion se întoarse la Câine. 

— Eşti acuzat de crimă, dar nimeni de aici nu ştie dacă 
acuzaţia e falsă sau adevărată, aşa că nu ne revine nouă să 
te judecăm. Numai Stăpânul Luminii poate face asta. Te 
osândesc la duel judiciar. 

70 

Câinele se încruntă neîncrezător, ca şi cum nu i-ar veni 
să-şi creadă urechilor. 

— Eşti nătărău sau nebun? 

— Nici una, nici alta. Sunt un simplu lord. Dovedeşte-ţi 
nevinovăția cu sabia şi vei fi liber să pleci. 

— Nu, strigă Arya, înainte ca Harwin să-i acopere gura. 
Nu, nu se poate, va fi liber. Câinele era aprig cu sabia în 
mână, toată lumea ştia asta. Va râde de ei, gândi ea. 

Şi asta făcu. Un râs prelung, hărâit, care răsună, lovindu- 
se de pereţii peşterii, un râs gâlgâind de dispreţ. 


— Aşadar, cine va fi? Se uită la Lem Mantie-de-Lămâie. 
Viteazul în mantie galbenă? Nu? Dar tu, Hăitaşule? Ai mai 
bătut câini, încearcă şi cu mine. Îl zări pe Barbă-Verde: Tu 
eşti destul de voinic, Tyrosule, vino încoace. Sau aveţi de 
gând s-o puneţi chiar pe fetiţă să se lupte cu mine? Râse din 
nou. Haideţi, cine vrea să 

moară? 

— Cu mine te vei lupta, zise Lordul Beric Dondarion. 

Arya îşi amintea toate poveştile. Nu poate fi ucis, gândi 
ea, sperând fără 

speranţă. Hăitaşul Furios tăie funiile care legau mâinile 
lui Sandor Clegane una de alta. 

— Voi avea nevoie de sabie şi de armură. Câinele îşi frecă 
încheieturile. 

— Sabie vei căpăta, dar armură trebuie să-ţi fie 
nevinovăția. 

Gura lui Clegane zvâcni. 

— Nevinovăţia mea împotriva platoşei tale, aşa stau 
lucrurile? 

— Ned, ajută-mă să-mi scot platoşa. 

Aryei i se făcu pielea de găină când Lordul Beric rosti 
numele tatălui ei, dar acest Ned era doar un băieţandru, un 
scutier cu părul bălai, nu mai mare de unsprezece, 
doisprezece ani. Veni iute să desfacă închizătorile care fixau 
oţelul tocit pe trupul lordului Hotarelor. Căptuşeala de 
dedesubt era măcinată de vreme şi sudoare şi căzu când 
metalul fu desfăcut. Gendry îşi ţinu respiraţia. 

— Mamă, ai milă. 

Coastele Lordului Beric i se profilau desluşit pe sub piele. 
Un crater zbârcit i se zărea pe piept, chiar deasupra sfârcului 
stâng şi, când se întoarse să ceară sabie şi scut, Arya văzu 
perechea cicatricii pe spatele lui. Su/ița l-a străpuns. ŞI 
Câinele o văzuse. Oare e speriat? Arya voia să fie speriat 
înainte de a muri, la fel de speriat cum trebuie să fi fost 
Mycah. 


Ned îi aduse Lordului Beric centura şi o tunică lungă, 
neagră. Era făcută să fie purtată peste armură, astfel că îi 
atârna, largă, pe trup, dar de-a latul ei trosnea fulgerul 
purpuriu, bifurcat, al Casei sale. Scoase sabia din teacă şi îi 
dădu centura înapoi scutierului său. 

Thoros îi aduse Câinelui centura sa. 

— Un câine are onoare? întrebă preotul. Să nu cumva să 
încerci să fugi, croindu-ţi drum cu sabia, sau să înhaţi vreun 
copil ca ostatic... Anguy, Denner, 71 

Kyle, săgetaţi-l la prima mişcare perfidă. Abia după ce 
arcaşii îşi potriviră 

săgețile, Thoros îi înmâna lui Clegane centura. 

Câinele smulse sabia şi aruncă teaca. Hăitaşul Furios îi 
dădu scutul de stejar, bătut cu ţinte de fier şi vopsit în 
galben, cu blazonul celor trei câini negri ai Casei Clegane. 
Ned, băiatul, îi aduse Lordului Beric scutul său, atât de ros şi 
de tocit încât fulgerul purpuriu şi puzderia de stele erau 
aproape şterse. 

Dar când Câinele dădu să păşească spre inamicul său, 
Thoros din Myr îl opri. 

— Prima oară ne rugăm. Se întoarse către foc şi ridică 
mâinile: Stăpân al Luminii, coboară-ţi privirea asupra 
noastră. 

Din toate colţurile peşterii, frăţia fără stindarde îşi ridică 
glasurile, în răspuns: 

— Stăpân al Luminii, apără-ne. 

— Stăpân al Luminii, fereşte-ne de întuneric. 

— Stăpân al Luminii, întoarce-ţi fața strălucitoare către 
noi. 

— Luminează-ne cu flăcările tale, R'hillor, zise preotul 
roşu. Arată-ne adevărul sau minciuna acestui om. Doboară-l 
dacă e vinovat şi dă putere sabiei sale dacă e sincer. Stăpân 
al Luminii, dă-ne înţelepciune. 

— Căci noaptea e neagră, incantară ceilalţi, în frunte cu 
Harwin şi Anguy, şi plină de spaime. 


— Şi peştera e neagră, spuse Câinele, dar aici spaima 
sunt eu. Sper că zeul tău e unul prietenos, Dondarion. Îl vei 
întâlni curând. 

Fără să zâmbească, Lordul Beric aşeză tăişul sabiei în 
palma-i stângă şi îl apăsă încet. Sângele ţâşni întunecat din 
rana pe care o făcu şi se revărsă peste lama de oţel. 

Şi pe urmă sabia luă foc. 

Arya îl auzi pe Gendry şoptind o rugăciune. 

— Lua-te-ar focurile iadului, înjură Câinele. Pe tine şi pe 
Thoros. Aruncă o privire către preotul roşu. Când termin cu 
el, tu urmezi, myrishezule. 

— Fiecare vorbă pe care o rosteşti îţi trădează vinovăția, 
Câine, răspunse Thoros, în timp ce Lem, Barbă-Verde şi Jack 
Norocosul amenințau şi înjurau în gura mare. Lordul Beric 
aştepta în tăcere, calm ca o apă liniştită, cu scutul pe braţul 
stâng şi sabia arzând în mâna dreaptă. 

Omoară-l, gândi Arya, te rog, trebuie să-l omori. 
Luminată de dedesubt, faţa lui era o mască a morții, cu 
ochiul lipsă - o rană roşie şi plină de mânie. Sabia era în 
flăcări de la vârf până la gardă, dar Dondarion părea că nu 
simte fierbinţeala. 

Stătea neclintit, de parcă ar fi fost cioplit din piatră. 

Dar când Câinele îl atacă, se mişcă uimitor de repede. 

Sabia învăpăiată săltă în sus pentru a o întâlni pe cea 
rece, lăsând în urma ei dâre lungi de foc, asemeni panglicilor 
despre care vorbise Câinele. Oţelul răsună 

pe oţel. Îndată ce prima lovitură îi fu parată, Clegane 
atacă din nou, dar de data aceasta, scutul Lordului Beric îi 
ţinu calea şi, sub impactul puternic, aşchii de lemn zburară 
din el. Loviturile se succedară puternice şi repezi, de jos şi 
de sus, 72 

din dreapta şi din stânga şi pe fiecare Dondarion o para. 
Flăcările se învolburau în jurul sabiei sale, lăsând năluci 
galbene şi roşii pe unde trecea. Fiecare mişcare a Lordului 
Beric le aţâţa, făcându-le mai strălucitoare, până când lordul 
fulgerului era închis parcă într-o colivie de foc. 


— E foc sălbatic? îl întrebă Arya pe Gendry. 

— Nu, e altceva. Este... 

— ... vrajă, termină ea, în timp ce Câinele bătea în 
retragere. Acum Lordul Beric era cel care ataca, umplând 
aerul cu funii de foc, făcându-l pe bărbatul mai voinic să se 
retragă, pas cu pas. Clegane prinse o lovitură chiar în scut şi 
unul dintre câinii pictaţi îşi pierdu capul. Câinele 
contraatacă şi Dondarion îşi interpuse propriul scut, lansând 
o lovitură învăpăiată. Frăția proscrişilor striga, încurajându- 

şi căpetenia: 

— Al tău e! auzi Arya şi: 

— Pe el! Pe el! Peel! 

Câinele pară o lovitură în dreptul capului, strâmbându-se 
când căldura flăcărilor îi atinse faţa. Mâărâi şi înjură şi se 
îndepărtă, clătinându-se. 

Lordul Beric nu-i acordă nici un răgaz. Îl urmă pe bărbatul 
voinic îndeaproape, cu mâinile fără odihnă. Săbiile se 
ciocniră şi ţâşniră în lături şi se ciocniră din nou, din scutul 
fulgerului zburau aşchii, în timp ce flăcările atingeau câinii, 
o dată, de două ori, de trei ori. Câinele se mişcă spre 
dreapta, dar Dondarion îi ţinu calea cu un pas sprinten, 
lateral, şi îl conduse în partea cealaltă... către văpaia roşie, 
întunecată, a focului din groapă. Clegane se retrase, până 
când simţi căldura în spate. O privire iute peste umăr îi arătă 
ce se afla înapoia lui şi aproape îl costă 

capul, când Lordul Beric atacă din nou. 

Arya vedea albul ochilor lui Clegane, când se năpusti din 
nou, cu putere. Trei paşi înainte şi doi înapoi, o mişcare spre 
stânga pe care Lordul Beric o împiedică, alţi doi paşi înainte, 
unul înapoi, zdrang şi zdrang şi scutul mare de stejar lua 
lovitură după lovitură după lovitură. Părul negru, lins, era 
lipit de fruntea lucind de sudoare a Câinelui. Năduşeală de 
vin, gândi Arya, amintindu-şi că era beat când l-au prins. 
Avu impresia că zăreşte spaima încolţind în ochii lui. Va 
pierde, îşi spuse jubilând, în timp ce sabia învăpăiată a 
Lordului Beric se răsucea şi tăia. 


Cu o rafală sălbatică, lordul fulgerului prelua din nou tot 
terenul pe care Câinele îl câştigase, trimiţându-l pe Clegane, 
clătinându-se, din nou către marginea gropii unde ardea 
focul. Da, da, va pierde. Se ridică pe vârfuri, să vadă mai 
bine. 

— Nemernicule! răcni Câinele, simțind focul atingându-i 
spatele şi coapsele. 

Atacă, legănând sabia grea tot mai energic, încercând să- 
| zdrobească pe bărbatul mai mic prin forţă brută, să-i frângă 
sabia sau scutul sau braţul. Dar flăcările loviturilor lui 
Dondarion se năpusteau spre ochii lui şi, când Câinele săltă 
înapoi, să se ferească de ele, piciorul îi alunecă şi căzu, 
clătinându-se, într-un genunchi. 

Lordul Beric se apropie îndată. Lovitura lui şuieră în aer, 
lăsând în urmă fanioane de foc. Gâăfâind istovit, Clegane îşi 
ridică scutul deasupra capului tocmai la timp, 73 

şi peştera răsună de trosnetul puternic al lemnului 
crăpat. 

— Scutul i-a luat foc, zise Gendry cu glas şoptit. 

Arya îl văzu în aceeaşi clipă. Flăcările se răspândiseră pe 
vopseaua galbenă, sfărâmată, şi înghiţiră cei trei câini negri. 

Sandor Clegane reuşise să se ridice în picioare, cu un 
contraatac nebunesc. Dar până când Lordul Beric nu se 
retrase un pas, Câinele nu păru să-şi dea seama că 

focul care vâjâia atât de aproape era propriul său scut 
arzând. Cu un strigăt de oroare, lovi sălbatic stejarul crăpat, 
desăvârşindu-i distrugerea. Scutul se sfărâmă. 

O bucată din el se îndepărtă rostogolindu-se, încă în 
flăcări, în timp ce cealaltă îi atârna cu îndărătnicie de braţ. 
Eforturile sale de a se elibera nu făcură decât să 

aţâţe flăcările. Mâneca i se aprinse şi acum braţul stâng îi 
ardea în întregime. 

— Termină-l! îl îndemnă Barbă-Verde pe Lordul Beric, iar 
alte glasuri începură să scandeze: 

— Vinovat! Arya striga împreună cu ceilalţi: Vinovat, 
vinovat, omoară-l, vinovat! 


Domol ca mătasea verii, Lordul Beric se apropie, 
alunecând, să pună capăt zilelor bărbatului din faţa lui. 
Câinele scoase un urlet răguşit, ridică sabia cu ambele mâini 
şi o cobori, cu toată puterea. Lordul Beric pară lovitura cu 
uşurinţă... 

— Nuuuuu, ţipă Arya. 

„.„. dar sabia învăpăiată se rupse în două şi oţelul rece al 
Câinelui pătrunse în carnea Lordului Beric, în locul unde 
umărul se unea cu gâtul, şi îl despică până la osul pieptului. 
Sângele ţâşni într-un şuvoi roşu, fierbinte. 

Sandor Clegane sări înapoi, încă arzând. Smulse 
rămăşiţele scutului şi le azvârli cât colo, cu o înjurătură, apoi 
se rostogoli în praf, să potolească focul ce-i ardea de-a 
lungul braţului. 

Genunchii Lordului Beric se îndoiră încet, ca pentru 
rugăciune. Când gura i se deschise, ieşi doar sânge. Sabia 
Câinelui era încă în trupul lui când se prăbuşi, cu faţa în jos. 
Praful îi absorbi sângele. În văgăuna de sub munte, nu se 
auzeau decât trosnetul şoptit al flăcărilor şi scâncetul 
Câinelui, când încercă să se ridice. Arya nu se putea gândi 
decât la Mycah şi la toate rugăciunile sale prosteşti în care 
ceruse moartea Câinelui. Dacă zeii sunt buni, de ce n-a 
învins Lordul Beric? Arya ştia că Sandor Clegane era vinovat. 

— Vă rog, hârâi Câinele, legănându-şi braţul. Sunt ars. 
Ajutaţi-mă. Cineva. 

Ajutaţi-mă. Plângea. Vă rog. 

Arya îl privea uluită. Plânge ca un bebeluş, gândi ea. 

— Melly, vezi de rănile lui, zise Thoros. Lem, Jack, ajutaţi- 
mă cu Lordul Beric. Ned, ar fi bine să vii şi tu. Preotul roşu 
smulse sabia Câinelui din trupul stăpânului său căzut şi o 
înfipse în pământul îmbibat de sânge. Lem îşi strecură 

mâinile vânjoase sub braţele lui Dondarion, în timp ce 
Jack Norocosul îl luă de picioare. Îl duseră pe după foc, în 
întunecimea unuia dintre tuneluri. Thoros şi 74 

Ned îi urmară. 

Hăitaşul Furios scuipă: 


— Eu zic să-l ducem înapoi la Septul de Piatră şi să-l 
punem într-o colivie de ciori. 

— Da, îl aprobă Arya. L-a omorât pe Mycah. L-a omorăt. 

— Ce mai veveriţă furioasă, mormăi Barbă-vVerde. 

Harwin oftă. 

— R'hllor l-a declarat nevinovat. 

— Cine e Rulore? Nici măcar nu ştia să-i pronunţe 
numele. 

— Stăpânul Luminii. Thoros ne-a învăţat... Nu-i păsa ce-i 
învățase Thoros. 

Smulse pumnalul lui Barbă-Verde din teacă şi se răsuci pe 
călcâie înainte ca el s-o poată prinde. Gendry dădu şi el s-o 
prindă, dar Arya fusese întotdeauna prea iute pentru el. 

Tom Şaptecoarde şi o femeie îl ajutau pe Câine să se 
ridice în picioare. 

Văzându-i braţul, Arya rămase fără grai. O fâşie roz se 
zărea acolo unde se aflase cureaua de piele, dar deasupra şi 
dedesubt, carnea era crăpată şi roşie şi sângera de la cot 
până la încheietură. Când ochii lui îi întâlniră pe ai ei, gura 
Câinelui tresări. 

— Chiar atât de mult îţi doreşti să mor? Atunci, fă-o, 
fetiţă-lup. Vâră 

pumnalul. E mai curat decât focul. Clegane încercă să se 
ridice, dar când se mişcă, o bucată de carne arsă i se 
desprinse de braţ şi genunchii îl lăsară. Tom îl prinse de 
braţul bun şi îl susţinu. 

Brațul lui, gândi Arya, şi fața lui. Dar era Câinele. Merita 
să ardă în flăcările iadului. Simţea pumnalul greu în mână. ÎI 
strânse cu putere. 

— L-ai omorât pe Mycah, repetă ea, provocându-l să 
nege. Spune-le. L-ai omorât. L-ai omorât. 

— L-am omorât. Faţa întreagă i se crispa. L-am doborât şi 
l-am tăiat în două şi am râs. Am privit şi cum o băteau pe 
sora ta, am privit cum i-au tăiat tatălui tău capul. 

Lem îi prinse încheietura şi i-o răsuci, smulgându-i 
pumnalul. Arya îl lovi cu picioarele, dar el nu voia să i-l dea 


înapoi. 

— Lua-te-ar naiba, Câine, îi strigă ea lui Sandor Clegane, 
cu o furie disperată, cu mâinile goale. Lua-te-ar naiba! 

Când Arya se întoarse, Lordul Beric Dondarion stătea în 
spatele ei, ţinându-se cu mâna însângerată de umărul lui 


Thoros. 


CATELYN 


Regii iernii pot să se odihnească în criptele lor reci de sub 
pământ, gândi Catelyn. Cei ai Casei Tully îşi trăgeau seva 
din râu şi în râu se întorceau când 75 

cursul vieţii lor se sfârşea. 

Aşezară trupul Lordului Hoster într-o barcă uşoară de 
lemn, îmbrăcat în armură strălucitoare de argint, din plăci şi 
zale. Mantia era întinsă sub el, unduindu-se în nuanţe de 
albastru şi roşu. Cămaşa purtată peste armură avea aceleaşi 
culori. Un păstrăv cu solzi de argint şi bronz încununa 
creasta coifului pe care i-l aşezaseră lângă cap. Pe piept îi 
puseseră o sabie de lemn pictată, iar degetele îi erau 
curbate pe mâner. Mâinile sale ofilite erau ascunse în 
mănuşi de zale, care-l făceau să pară din nou puternic. 
Scutul masiv din stejar şi fier era aşezat la stânga sa, iar 
cornul de vânătoare la dreapta. În rest, barca era plină de 
lemne uşoare, vreascuri şi bucăţi de pergament, dar şi de 
pietre, ca s-o îngreuneze în apă. Flamura lui flutura la prora: 
păstrăvul săltând al Riverrunului. 

Şapte bărbaţi fuseseră aleşi să lanseze barca funerară la 
apă, ca omagiu adus celor şapte înfăţişări ale zeităţii. Robb 
era unul dintre ei, regele Lordului Hoster. 

Cu el erau lorzii Bracken, Blackwood, Vance şi Mallister, 
Ser Marqg Piper... şi Lothar Frey Şchiopul, care venise de la 
Gemeni cu răspunsul pe care îl aşteptaseră. Venise escortat 
de patruzeci de soldaţi sub comanda lui Walder Rivers, cea 
mai vârstnică dintre progeniturile bastarde ale Lordului 
Walder, un bărbat aspru, cărunt şi cu o strălucită reputaţie 
ca războinic. Sosirea lor, la câteva ore de la moartea Lordului 
Hoster, îl înfuriase la culme pe Edmure. 

— Walder Frey ar trebui jupuit şi sfârtecat! răcnise el. Ne 
trimite un schilod şi un bastard, să nu-mi spui că nu a vrut 
să ne insulte cu asta! 


— N-am nici o îndoială că Lordul Walder şi-a ales emisarii 
cu grijă, i-a răspuns Catelyn. A fost un gest arţăgos, un fel 
de răzbunare meschină, dar nu uita cu cine avem de-a face. 
Întârziatul Lord Frey, aşa îi spunea tata. Omul e irascibil, 
invidios şi, mai presus de toate, trufaş. 

Din fericire, fiul Catelynei fusese mai rezonabil decât 
fratele ei. Robb i-a întâmpinat pe Frey cu toate onorurile, a 
găsit locuri în cazărmi pentru escortă şi l-a rugat discret pe 
Ser Desmond Greii să stea deoparte, ca Lothar să poată avea 
cinstea de a-l ajuta să-l trimită pe Lordul Hoster pe ultimul 
drum. Fiul meu a dobândit o înțelepciune greu încercată, 
mai presus de anii săi. Casa Frey îl părăsise pe Regele 
Nordului, dar Lordul de Crossing rămânea cel mai puternic 
dintre purtătorii de flamuri ai Riverrunului, iar Lothar era aici 
în locul lui. 

Cei şapte lansară trupul Lordului Hoster de pe scară, 
coborând treptele, în apă, în timp ce bariera-ghilotină se 
ridica scârţâind. Lothar Frey, un bărbat corpolent, fleşcăit, 
răsufla din greu în timp ce împingeau barca în vâltoarea 
râului. Jason Mallister şi Tytos Blackwood stăteau la prora, 
cufundaţi în apă până la piept, s-o ghideze. 

Catelyn îi urmărea de pe creasta zidului, aşteptând şi 
privind, aşa cum mai făcuse de atâtea ori. La picioarele ei, 
năvalnica, sălbatica Piatră Răsucită se împlânta ca o suliță în 
albia largă a  Furcii Roşii, cu apele albastre-alburii 
învolburând cursul mâlos, brun-roşcat al râului mai mare. 
Ceaţa dimineţii atârna 76 

deasupra apei, subţire ca un giulgiu şi ca fumul amintirii. 

Bran şi Rickon îl aşteaptă, gândi cu tristeţe Catelyn, aşa 
cum aşteptam eu odinioară. 

Barca suplă se îndepărta, alunecând pe sub bolta de 
piatră roşie a Porții Apei, luând viteză în timp ce era 
cuprinsă de năvalnicul curent al Pietrei Răsucite şi împinsă 
în tumult, acolo unde apele se întâlneau. Când barca ieşi de 
sub zidurile înalte, ocrotitoare, ale castelului, pânza ei în 
patru colţuri se umflă în vânt, iar Catelyn văzu lumina 


soarelui licărind pe coiful tatălui său. Barca Lordului Hoster 
îşi continuă drumul, plutind liniştită către mijlocul râului, în 
lumina zorilor. 

— Acum, porunci unchiul Catelynei. În spatele lui, 
Edmure - acum pe bună 

dreptate Lordul Edmure, şi oare cât va dura până ce seva 
obişnui cu asta? - 

potrivi o săgeată în arc. Scutierul său ţinea o bucată de 
lemn în dreptul ei. Edmure aşteptă până când flacăra se 
aprinse, apoi ridică arcul, întinse coarda până la ureche şi 
trase. Cu un zbârnâit sonor, săgeata îşi luă zborul. Catelyn o 
urmări cu ochii şi cu inima, până când aceasta plonja în apă, 
cu un şuierat, mult în spatele bărcii Lordului Hoster. Edmure 
murmură o înjurătură. 

— Vântul, zise el, scoțând o a doua săgeată. Încă o dată. 
Lemnul aprins atinse cârpa îmbibată cu ulei din spatele 
vârfului de săgeată, flăcările se înălţară, Edmure ridică arcul 
şi trase. Săgeata zbură sus şi departe. Prea departe. Dispăru 
în apele râului, la mai bine de zece metri de barcă, pâlpâind 
o clipă. O văpaie se ridică pe gâtul lui Edmure, roşie ca 
barba sa. Încă o dată, ordonă el, luând o a treia săgeată din 
tolbă. E /a fel de incoraat ca arcul său, gândi Catelyn. 

Pesemne Ser Brynden observase acelaşi lucru: 

— Lasă-mă pe mine, stăpâne, se oferi el. 

— Pot s-o fac, insistă Edmure. Îi lăsă să aprindă săgeata, 
smuci arcul, trase adânc aer în piept, întinse. Preţ de un lung 
moment, păru că şovăie, în timp ce focul înainta, trosnind, 
de-a lungul săgeţii. În cele din urmă, trase. Săgeata ţâşni 
sus, tot mai sus şi, în cele din urmă se arcui, căzând, 
căzând... şi şuierând pe lângă pânza umflată de vânt. 

O ratare la limită, doar la o palmă, dar tot o ratare. 

— Lua-o-ar Ceilalţi! înjură fratele Catelynei. Barca era 
deja foarte departe, plutind printre aburii râului. Tăcut, 
Edmure îi întinse arcul unchiului său. 

— lute, zise Ser Brynden. Potrivi o săgeată, o ţinu 
nemişcată, aşteptând lemnul aprins, întinse şi trase, înainte 


ca ea să-şi dea seama dacă focul se aprinsese... dar când 
săgeata se înălţă, Catelyn văzu dâra flăcărilor în aer, un 
fanion palid, portocaliu. Barca dispăruse în ceaţă. Căzând, 
săgeata fu la rândul ei înghițită... 

însă numai pentru o clipă. Apoi, năvalnic ca o speranţă, 
bujorul roşu înflori sub ochii lor. Pânzele se aprinseră şi ceața 
se împurpura, strălucind în nuanţe de roz şi portocaliu. 
Pentru o clipă, Catelyn zări desluşit silueta bărcii, 
încununată de flăcări săltăreţe. 

Ai grijă de mine, micuța mea, îl auzea şoptind. 

YA; 

Catelyn întinse mâna pe bâjbâite, căutând-o pe a fratelui 
său, dar Edmure se îndepărtase şi stătea singur în cel mai 
înalt punct al meterezelor. În schimb, unchiul său Brynden îi 
luă mâna, împletindu-şi degetele puternice cu ale ei. 

Priviră împreună focul micşorându-se, în timp ce barca 
aprinsă se pierdea în zare. 

Şi apoi dispăru... plutind în josul râului, poate neclintită 
sau poate zdrobită sau scufundându-se. Povara armurii îl va 
trage pe Lordul Hoster în jos, să se odihnească în patul 
moale şi nămolos al râului, în castelele de apă unde domnea 
de-a pururi neamul Tully, cu bancuri de peşti drept ultimi 
slujitori. 

Îndată ce barca învăpăiată dispăru din faţa ochilor, 
Edmure se îndepărtă. Lui Catelyn i-ar fi plăcut să-l 
îmbrăţişeze, fie şi doar pentru o clipă, să stea cu el o oră, o 
noapte sau o zi întreagă, să vorbească despre cel mort şi să 
jelească. Dar ştia, la fel de bine ca el, că nu era momentul. 
Acum era Lordul Riverrunului şi cavalerii mişunau în jurul 
lui, murmurând condoleanţe şi promisiuni de credinţă, 
îndepăr-tându-l de un lucru atât de mărunt ca suferinţa 
surorii sale. Edmure asculta, fără să 

audă nici un cuvânt. 

— Nu e o ruşine să ratezi, îi şopti Catelynei unchiul său. 
Edmure ar trebui să 


afle. În ziua când nobilul meu tată a plecat pe râu în jos, 
Hoster a ratat şi el. 

— Prima săgeată. Catelyn fusese prea mică pe atunci ca 
să-şi amintească, dar tatăl ei îi spusese povestea de 
nenumărate ori. Dar cea de-a doua a nimerit vela. 

Suspină. Edmure nu era atât de puternic cum părea. 
Moartea tatălui lor venise, într-un sfârşit, ca o binecuvântare, 
dar chiar şi aşa, fratele ei o primise greu. 

Noaptea trecută, printre cupe de vin, izbucnise în plâns, 
zdrobit, plin de regrete pentru lucrurile nefăcute şi vorbele 
nerostite. N-ar fi trebuit să plece niciodată 

să-şi poarte bătălia la vaduri, i-a spus surorii sale printre 
lacrimi. Ar fi trebuit să 

rămână la căpătâiul tatălui său. 

— Ar fi trebuit să fiu cu el, aşa cum ai fost tu. Spune-mi 
adevărul, Catelyn, a întrebat de mine? 

Ultimul cuvânt al Lordului Hoster fusese Ca/omfir, dar 
Catelyn nu îndrăznea să-i spună asta. 

— Ţi-a murmurat numele, a minţit ea, iar fratele ei a 
clătinat din cap recunoscător şi i-a sărutat mâna. 

Dacă n-ar fi încercat să-şi inece în vin suferința şi 
remuşcările, poate că ar fi reuşit să întindă un arc, Îşi zise ea 
suspinând, dar acesta era un alt lucru pe care nu îndrăznea 
să i-l spună. 

Peştele Negru o conduse de pe creasta zidului către locul 
unde se afla Robb, printre purtătorii de flamuri, cu tânăra lui 
regină alături. Când o zări, fiul ei o cuprinse, tăcut, în braţe. 

— Lordul Hoster a fost măreț ca un rege, doamna mea, 
murmură Jeyne. Mi-aş 

fi dorit să am şansa să-l cunosc. 

— lar eu să-l cunosc mai bine, adăugă Robb. 

— Şi el şi-ar fi dorit asta, spuse Catelyn. Între Riverrun şi 
Winterfell distanţa e 78 

prea mare. Şi prea mulți munţi, prea multe râuri şi oştiri 
despart Riverrunul de Eyrie, după cum se pare. Lysa nu-i 
răspunsese la scrisoare. 


lar de la Debarcaderul Regelui nu venea decât tăcere. 
Spera că Brienne şi Ser Cleos ajunseseră până acum în oraş, 
cu prizonierul lor. Poate că Brienne făcea deja cale întoarsă, 
aducând fetele cu ea. Ser Cleos a jurat că-l va pune pe 
Pezevenghi să trimită un corb, îndată ce schimbul va fi 
făcut. Poate că vreun arcaş doborâse pasărea şi o mâncase 
la cină. Scrisoarea care i-ar fi adus mângâiere zăcea poate, 
acum, în cenuşa unui foc de tabără, printre oasele unui corb. 

Alţii îşi aşteptau rândul să-i aducă lui Robb condoleanţe 
şi Catelyn rămase deoparte, răbdătoare, în timp ce Lordul 
Jason Mallister, Marelejon şi Ser Rolph Spicer vorbiră, pe 
rând, cu el. Dar când se apropie Lordul Frey, Catelyn îl trase 
pe Robb de mânecă. Fiul ei se întoarse şi aşteptă să vadă ce 
avea Lothar de spus. 

— Înălţimea Ta. 

Un bărbat dolofan, între treizeci şi patruzeci de ani, 
Lothar Frey avea ochii înguşti, o barbă ascuţită şi un păr 
negru care-i cădea, în bucle, pe umeri. Un picior răsucit la 
naştere îi adusese numele de Lothar Șchiopul. Slujise ca 
administrator al tatălui său în ultimii doisprezece ani. 

— Ne sfiim să te tulburăm în aceste clipe de doliu, dar 
poate că ai vrea să ne acorzi diseară o audienţă. 

— Mi-ar face plăcere, răspunse Robb. Nu mi-am dorit 
niciodată să semăn vrajbă între noi. 

— Nici eu să-i fiu pricină, adăugă Regina Jeyne. 

Lothar Frey zâmbi. 

— Înţeleg, la fel şi nobilul meu tată. Mi-a poruncit să spun 
că a fost şi el tânăr cândva şi îşi aminteşte foarte bine cum e 
când frumuseţea îţi răpeşte inima. 

Lordul de Crossing îngropase şapte soţii şi acum era 
căsătorit cu cea de-a opta, dar vorbea despre ele doar ca 
despre nişte iepe de prăsilă. Cu toate acestea, vorbele 
transmise erau frumoase şi Jeyne nu putea să respingă acest 
compliment. 

Nici Robb. 


— Tatăl tău e foarte amabil, zise el. Aştept cu nerăbdare 
discuţia noastră. 

Lothar se înclină, sărută mâna reginei şi se retrase. Alţii şi 
alţii se adunaseră 

deja, aşteptându-şi rândul. Robb vorbi cu fiecare, 
răspunzând ici cu o mulţumire, colo cu un zâmbet, după 
cum se cerea. Abia când ultimul dintre ei isprăvi, se întoarse 
către Catelyn: 

— Trebuie să discutăm ceva. Faci cu mine câţiva paşi? 

— Cum porunceşti, Înălţimea Ta. 

— N-a fost o poruncă, mamă. 

— Atunci plăcerea va fi de partea mea. 

Fiul ei o trata cu destulă blândeţe de când se întorsese de 
la Riverrun, însă 

rareori îi căuta compania. Dacă se simţea mai bine cu 
tânăra lui soţie, nu-l putea 79 

învinui. Jeyne îl face să zâmbească, iar eu nu-i pot 
împărtăşi decât suferință. 

Părea să-i placă şi tovărăşia cumnaţilor lui, tânărul 
Rollam, scutierul, şi Ser Raynald, stegarul său. Ocupă 
locurile celor pe care i-a pierdut, îşi dăduse seama Catelyn, 
privindu-i împreună. Rol/lam a luat locul lui Bran, iar Raynald 
e jumătate Theon, jumătate Jon Snow. Doar în preajma 
fraţilor Westerling îl vedea pe Robb zâmbind sau îl auzea 
râzând, ca un copil ce era. Pentru ceilalţi, era mereu Regele 
Nordului, cu capul aplecat sub povara coroanei, chiar şi când 
fruntea îi era liberă. 

Robb îşi sărută tandru soţia, îi promise că i se va alătura 
în apartamentele lor şi se îndepărtă cu nobila sa mamă. Paşii 
îi purtau spre pădurea zeilor. 

— Lothar părea binevoitor, e un semn încurajator. 

— Asta nu înseamnă că ni se vor alătura. 

Robb clătină din cap. Chipul i se întunecă, umerii îi 
căzură şi Catelyn simţi că 

i se rupe sufletul de mila lui. Coroana ÎI] striveşte, gândi 
ea. Îşi doreşte atât de mult să fie un rege bun, să fie curajos, 


nobil şi înțelept, dar povara e prea grea pentru un copil. 
Robb se străduia din răsputeri, dar loviturile continuau să 
cadă, una după alta, necruțătoare. Când i-au adus vestea 
despre Duskendale, unde Lordul Randyll Tarly îi spulberase 
pe Robert Glover şi Ser Helman Tallhart, ar fi fost de aşteptat 
să se înfurie. În schimb, a rămas năucit, cu privirea pierdută, 
şi a spus: 

— Duskendale, de pe marea îngustă? De ce să se fi dus la 
Duskendale? 

Clătinase din cap, uluit. O treime din oastea mea, 
nimicită la Duskendale? 

— Oamenii de fier mi-au luat castelul, iar acum 
Lannisterii mi-au luat şi fratele, a spus Galbart Glover, cu 
glasul sugrumat de disperare. Robert Glover supravieţuise 
bătăliei, dar la scurt timp fusese capturat lângă drumul 
regelui. 

— Nu pentru mult timp, i-a făgăduit Robb. Am să-l ofer pe 
Martyn Lannister în schimb. Lordul Tywin va trebui să 
accepte, de dragul fratelui său. 

Martyn era fiul lui Ser Kevan, geamănul lui Willem, pe 
care îl omorâse Lordul Karstark. Catelyn ştia că acele crime 
continuau să-l bântuie pe fiul ei. Triplase garda în jurul lui 
Martyn, dar încă se temea pentru viaţa lui. 

— Ar fi trebuit să-l dau pe Regicid în schimbul Sansei, 
atunci când m-ai rugat prima dată, spuse Robb în timp ce 
străbăteau galeria. Dacă i-aş fi dat-o Cavalerului Florilor de 
soţie, poate că Tyrellii ar fi fost de partea noastră şi nu alui 
Joffrey. Ar fi trebuit să mă gândesc la asta. 

— Mintea îţi era la bătălii, şi pe bună dreptate. Nici măcar 
un rege nu se poate gândi la toate. 

— Bătălii, şopti Robb, în timp ce o conduse afară, sub 
bolta copacilor. Am câştigat fiecare bătălie, dar nu ştiu cum, 
pierd războiul. Ridică privirea, ca şi cum răspunsul ar fi fost 
scris pe cer. Oamenii de fier stăpânesc Winterfellul şi Moat 
Cailin e tot al lor. Tata e mort, la fel sunt Bran şi Rickon, 
poate şi Arya. lar acum şi tatăl tău. 


80 

Nu-l putea lăsa pradă disperării. Cunoştea şi ea gustul 
acela amar. 

— Tatăl meu era pe moarte de multă vreme. N-aveai cum 
să schimbi asta. Ai făcut greşeli, Robb, dar care rege n-a 
făcut? Ned ar fi fost mândru de tine. 

— Mamă, trebuie să ştii ceva. 

Inima Catelynei se opri o clipă în loc. £ ceva ce urăşte. 
Ceva ce se teme să-mi spună. Nu se putea gândi decât la 
Brienne şi la misiunea ei. 

— E vorba despre Regicid? 

— Nu, despre Sansa. 

E moartă, îi trecu imediat prin minte Catelynei. Brienne a 
dat greş, Jaime e mort, iar Cersei a omorât-o, drept 
răzbunare, pe draga mea fetiță. Preţ de o clipă, rămase fără 
grai. 

— E... e pierdută, Robb? 

— Pierdută? Robb părea nedumerit. Moartă? O, mamă, 
nu, nu e asta, nu i-au făcut nici un rău, nu în felul acesta, 
numai câ... aseară a venit o pasăre, dar n-am îndrăznit să-ţi 
spun până când tatăl tău n-a fost condus pe ultimul drum. 
Robb îi luă mâna. Au măritat-o cu Tyrion Lannister. 

Degetele ei se strânseră peste ale lui. 

— Pezevenghiul? 

— Da. 

— A jurat s-o dea în schimbul fratelui său, zise ea năucită. 
Pe ea şi pe Arya. 

Aveam să le primim înapoi dacă i-l înapoiam pe 
nepreţuitul său Jaime, a jurat în faţa întregii curţi. Cum a 
putut să se însoare cu ea, după ce rostit aceste cuvinte în 
faţa zeilor şi a oamenilor? 

— E fratele Regicidului. Au trădarea în sânge. Degetele 
lui Robb atinseră 

mânerul sabiei. Dacă aş putea, i-aş reteza capul ăla hidos. 
Atunci Sansa ar fi văduvă şi ar fi liberă. Nu văd altă ieşire. 


Au obligat-o să rostească jurămintele în faţa unui septon şi 
să îmbrace o mantie purpurie. 

Catelyn şi-l amintea pe omuleţul diform pe care-l luase 
prizonier la hanul de la răscruce şi pe care-l dusese tocmai 
până la Eyrie. 

— Ar fi trebuit s-o las pe Lysa să-l arunce pe Poarta Lunii. 
Biata mea Sansa... 

pentru ce să fi vrut cineva să-i facă una ca asta? 

— Pentru Winterfell, răspunse Robb dintr-o suflare. Cu 
Bran şi Rickon morţi, Sansa este urmaşa mea. Dacă mi se 
întâmplă ceva... 

Catelyn îi strânse mâna cu putere. 

— Nimic nu ţi se va întâmpla. Nimic. N-aş putea suporta. 
L-au luat pe Ned, i-au luat pe iubiții tăi frăţiori, Sansa e 
măritată, Arya pierdută, tatăl meu mort... 

dacă ai păţi ceva, aş înnebuni, Robb. Eşti tot ce mi-a mai 
rămas. E tot ce mai are Nordul. 

— Încă n-am murit, mamă. 

Dintr-odată, Catelyn fu copleşită de spaimă. 

— Războaiele nu trebuie purtate până la ultima picătură 
de sânge. Îşi auzea 81 

chiar şi ea disperarea din glas. Nu ai fi primul rege care a 
plecat genunchiul, nici măcar primul Stark. 

Gura lui Robb se încleşta. 

— Nu. Niciodată. 

— Nu e nici o ruşine. Balon Greyjoy a plecat genunchiul 
în faţa lui Robert când revolta lui a fost înăbuşită. Torrhen 
Stark a preferat să plece genunchiul în faţa lui Aegon 
Cuceritorul decât să-şi vadă oastea înfruntând focurile. 

— Dar Aegon i-a ucis lui Torrhen tatăl? Îşi trase mâna din 
mâna ei. Niciodată, am spus. 

Acum joacă rolul băiatului, nu al regelui. 

— Lannisterii n-au nevoie de Nord. Vor cere tribut şi 
ostatici, nimic mai mult... iar Pezevenghiul o va păstra pe 
Sansa, orice am face noi, ca să-şi aibă 


ostaticul. Oamenii de fier se vor dovedi un duşman mai 
greu de mulţumit, te asigur. Ca să aibă vreo speranţă să 
stăpânească Nordul, Greyjoyii nu trebuie să 

lase în viaţă nici un singur vlăstar al Casei Stark, care le- 
ar putea contesta drepturile. Theon i-a omorât pe Bran şi pe 
Rickon, astfel că acum nu le mai rămâne decât să scape de 
tine... şi de Jeyne, da. Crezi că Lordul Balon îşi permite s-o 
lase să trăiască, să-ţi nască moştenitori? 

Chipul lui Robb era neclintit. 

— De aceea l-ai eliberat pe Regicid? Ca să faci pace cu 
Lannisterii? 

— L-am eliberat pe Jaime de dragul Sansei... şi al Aryei, 
dacă mai e în viaţă. 

Ştii asta. Dar dacă am nutrit şi o mică speranţă că voi 
cumpăra şi pacea, e chiar atât de rău? 

— Da, răspunse el. Mi-au ucis tatăl. 

— Crezi că eu am uitat asta? 

— Nu ştiu. Ai uitat? 

Catelyn nu-şi lovise niciodată copiii la mânie, dar în clipa 
aceea fu cât pe ce să-l pălmuiască. Se stăpâni, reamintindu- 
şi cât de speriat şi singur era, cu siguranţă, fiul ei. 

— Tu eşti Regele Nordului. Alegerea îţi aparţine. Nu-ţi cer 
decât să te gândeşti la ce ţi-am spus. Se scriu cântece 
minunate despre regii care mor cu vitejie în luptă, dar viaţa 
ta valorează mai mult decât un cântec. Cel puţin pentru 
mine, care ţi-am dăruit-o. Îşi înclină capul. Îmi îngădui acum 
să plec? 

— Da. 

Robb se întoarse şi scoase sabia. Ce avea de gând cu ea, 
Catelyn nu-şi putea da seama. Nu era nici un duşman prin 
preajmă, nimeni cu care să se lupte. Doar ea şi el, printre 
copacii înalţi şi frunzele căzute. Există bătălii care nu se 
câştigă cu sabia, vru să-i spună, dar se temea că regele era 
surd la asemenea vorbe. 

Ore mai târziu, Catelyn cosea în camera ei, când tânărul 
Rollam Westerling veni într-un suflet, chemând-o la cină. 


Bine, gândi Catelyn uşurată. Nu fusese sigură că, după 
cearta lor, fiul ei o va dori acolo. 

82 

— Eşti un scutier de nădejde, îi spuse ea lui Rollam, pe un 
ton grav. Bran ar fi fost la fel. 

Dacă Robb era rezervat la masă, iar Edmure morocăânos, 
Lothar cel Şchiop făcea cât amândoi. Era întruchiparea 
curtoaziei, povestind cu căldură despre Lordul Hoster, 
consolând-o cu blândeţe pe Catelyn pentru pierderea fiilor 
ei, Bran şi Rickon, proslăvindu-l pe Edmure pentru victoria 
de la Moara de Piatră şi mulţumindu-i lui Robb pentru 
„dreptatea iute şi sigură” pe care i-o aplicase lui Rickard 
Karstark. Fratele nelegitim al lui Lothar, Walter Rivers, era cu 
totul altfel: un bărbat aspru, ursuz, cu chipul bănuitor al 
Lordului Walder, vorbea doar rareori şi îşi îndrepta aproape 
întreaga atenţie către carnea şi miedul din faţa lui. 

După ce toate vorbele goale fură rostite, regina şi ceilalţi 
Westerlingi se scuzară, masa fu strânsă şi Lothar Frey îşi 
drese glasul. 

— Înainte de a trece la chestiunea care ne-a adus aici, 
mai e un lucru de discutat, zise el ritos. Un lucru grav, mă 
tem. Am sperat că nu-mi va reveni mie misiunea de avă 
aduce aceste veşti, dar se pare că sunt nevoit. Nobilul meu 
tată a primit o scrisoare de la nepoţii lui. 

Catelyn fusese în ultimul timp atât de absorbită de 
propria-i suferinţă, încât aproape că uitase de cei doi Frey pe 
care acceptase să-i ia în grijă. Nu, gândi ea. 

Mama, ai milă, câte lovituri mai putem indura? Presimţea 
că vorbele pe care avea să le audă îi vor înfige încă o 
săgeată în inimă. 

— Nepoţii de la Winterfell? se forţă să întrebe. Pupilii 
mei? 

— Walder şi Walder, da. Dar în prezent sunt la Dreadfort, 
doamna mea. Mi-e greu să-ţi spun asta, dar a avut loco 
bătălie. Winterfellul a fost pârjolit. 

— Pârjolit? Glasul lui Robb era neîncrezător. 


— Lorzii voştri din Nord au încercat să-l recucerească din 
mâinile oamenilor de fier. Când Theon Greyjoy a văzut că 
trofeul său e pierdut, a dat foc castelului. 

— N-am auzit nimic de nici o bătălie, protestă Ser 
Brynden. 

— Nepoţii mei sunt doar nişte copii, e adevărat, dar au 
fost colo. Walder cel Mare a scris depeşa, dar a semnat-o şi 
vărul său. A fost o treabă sângeroasă, după 

cum povestesc ei. Castelanul vostru a fost ucis. Ser 
Rodrik, aşa îl chema? 

— Ser Rodrik Cassel, răspunse Catelyn, încremenită. Acea 
biată făptură 

vitează şi credincioasă? Îl vedea aievea, trăgându-se de 
barba-i albă, sălbatică. 

Dar ceilalţi oameni ai noştri? 

— Mă tem că oamenii de fier i-au trecut pe mulţi prin 
sabie. 

Mut de furie, Robb bătu cu pumnul în masă şi îşi întoarse 
faţa, ca Freyii să 

nu-i vadă lacrimile. 

Însă mama sa i le văzu. Lumea devine mai întunecoasă 
pe zi ce trece. 

Gândurile lui Catelyn se îndreptară către Beth, fetiţa lui 
Ser Rodrik, câtre neobositul Maester Luwin şi veselul Septon 
Chayle, către Mikken, în fierărie, Farlen şi Palia la 
adăposturile câinilor, către Bătrâna Nan şi Hodor cel inocent. 

Avea inima bolnavă. 

83 

— Te rog, nu toți. 

— Nu, răspunse Lothar Șchiopul. Femeile şi copiii s-au 
ascuns, printre ei şi nepoţii mei, Walder şi Walder. Cu 
Winterfellul prefăcut în scrum, supraviețuitorii au fost duşi la 
Dreadfort de fiul lui Bolton, care a salvat femeile de la 
Winterfell şi pe cei mici. 

— Fiul lui Bolton? Glasul lui Robb era încordat. 

Walder Rivers interveni: 


— Un fiu bastard, cred. 

— Nu Ramsay Snow? Lordul Roose mai are un bastard? 
Robb se încruntă. 

Acest Ramsay a fost un monstru şi un criminal şi a murit 
ca un laş. Sau cel puţin aşa mi s-a spus. 

— Nu pot să mă pronunţ. E multă confuzie într-un război. 
Multe mărturii false. Tot ceea ce pot spune este că nepoţii 
mei susţin că acest bastard al lui Bolton a fost cel care a 
salvat femeile Winterfellului şi pe cei mici. Acum sunt la 
Dreadfort, în siguranţă, toţi cei care au rămas... 

— Theon, zise Robb pe neaşteptate. Ce s-a întâmplat cu 
Theon Greyjoy? A fost ucis? 

Lothar Şchiopul ridică din umeri. 

— Asta nu ştiu, Înălţimea Ta. Walder şi Walder n-au 
pomenit nimic despre soarta lui. S-ar putea ca Lordul Balon 
să ştie, dacă a primit veşti de la acest fiu al său. 

Ser Brynden spuse. 

— Îl vom întreba, negreşit. 

— Văd că sunteţi cu toţii tulburaţi. Îmi pare rău că v-am 
adus un nou prilej de suferinţă. Poate că ar trebui să ne 
amânăm discuţia pe mâine. Problema noastră 

poate aştepta până ce vă reveniţi... 

— Nu, zise Robb. Vreau s-o rezolvăm. 

Edmure clătină aprobator din cap. 

— Şi eu la fel. Ai vreun răspuns la propunerea noastră, 
lordul meu? 

— Da. Lothar zâmbi. Nobilul meu tată mă roagă să îi spun 
înălţimii Tale că va consimţi la această nouă alianţă prin 
căsătorie între casele noastre şi îşi reînnoieşte loialitatea 
faţă de Regele Nordului, cu condiţia ca Luminăţia Ta să-i 
ceară scuze în persoană, faţă în faţă, pentru insulta pe care 
a adus-o Casei Frey. 

O scuză era un preţ mic de plătit, dar lui Catelyn îi 
displăcu imediat această 

condiţie meschină a Lordului Walder. 


— Sunt încântat, zise Robb cu prudenţă. Nu am dorit 
niciodată să provoc această ruptură între noi, Lothar. Casa 
Frey a luptat cu vitejie pentru cauza noastră, o doresc din 
nou de partea mea. 

— Eşti nespus de bun, Înălţimea Ta. Întrucât accepţi 
aceşti termeni, am primit poruncă să ofer Lordului Tully 
mâna surorii mele, Lady Roslin, o fecioară de şaisprezece 
ani. Roslin e cea mai tânără fiică a nobilului meu tată cu 
Lady 84 

Bethany din Casa Rosby, a şasea lui soţie. Are o fire 
blândă şi e înzestrată pentru muzică. 

Edmure se foi în scaun. 

— N-ar fi mai bine dacă mai întâi aş întâlni... 

— Vă veţi întâlni când vă veţi căsători, i-o reteză Walder 
Rivers. Dacă nu cumva Lordul Tarly simte nevoia să-i numere 
mai întâi dinţii. 

Edmure se stăpâni. 

— Am să te cred pe cuvânt în privinţa dinţilor ei, dar aş fi 
încântat dacă aş 

putea să-i zăresc chipul înainte de a o lua de nevastă. 

— Trebuie s-o accepţi acum, ser, insistă Walder Rivers. 
Altfel tatăl meu îşi retrage oferta. 

Lothan Şchiopul dădu din mâini. 

— Fratele meu vorbeşte fără înconjur, ca un soldat, dar 
ceea ce spune este adevărat. E dorinţa nobilului meu tată ca 
această căsătorie să aibă loc degrabă. 

— Degrabă? Edmure părea atât de nefericit, încât lui 
Catelyn îi trecu prin minte gândul scandalos că poate 
Edmure cocheta cu ideea de a rupe logodna după 

ce luptele vor lua sfârşit. 

— Oare Lordul Walder a uitat că purtăm un război? 
întrebă aspru Peştele Negru. 

— Nici pomeneală, răspunse Lothar. Tocmai de aceea 
insistă ca această 

căsătorie să aibă loc acum, ser. Oamenii mor în război, 
chiar şi cei care sunt tineri şi puternici. Ce se va alege de 


alianţa noastră dacă Lordul Edmure cade înainte s-o ia pe 
Roslin de soţie? Şi apoi, mai trebuie să ţinem seama şi de 
vârsta tatălui meu. 

A trecut de nouăzeci de ani şi nu cred să apuce sfârşitul 
acestui război. Ar muri cu nobila-i inimă împăcată dacă ar 
putea s-o vadă pe Roslin măritată înainte ca zeii să-l ia, 
ştiind că preaiubita lui fiică are un soţ puternic, care s-o 
preţuiască şi s-o ocrotească. 

Cu toții vrem ca Lordul Walder să moară fericit. Catelyn 
era din ce în ce mai nemulțumită de acest aranjament. 

— Fratele meu tocmai şi-a pierdut el însuşi tatăl. Are 
nevoie de timp să-l plângă. 

— Roslin e o fată veselă, zise Lothar. S-ar putea să fie 
exact ceea ce-i lipseşte ca să-l ajute să treacă mai uşor prin 
această suferinţă. 

— lar bunicului meu au ajuns să-i displacă logodnele 
prelungite, adăugă 

bastardul Walder Rivers. Nu-mi pot închipui de ce. 

Robb îi aruncă o privire de gheaţă. 

— Pricep ce vrei să spui, Rivers. Rogu-te, lasă-ne singuri. 

— Cum porunceşte Înălţimea Ta. Lothar Şchiopul se 
ridică, iar fratele său bastard îl ajută să iasă, şontăc, din 
încăpere. 

Edmure clocotea. 

— Numai că n-au zis că promisiunea mea nu face doi 
bani! De ce l-aşlăsape 85 

bătrânul ăla perfid să-mi aleagă soţia? Lordul Walder are 
şi alte fiice în afară de Roslin. Şi nepoate. Ar trebui să mi se 
ofere, ca şi ţie, dreptul să aleg. Sunt seniorul său, ar trebui 
să fie încântat că sunt dispus să mă însor cu oricare dintre 
ele. 

— E un om mândru şi noi l-am rănit, răspunse Catelyn. 

— Lua-i-ar Ceilalţi mândria! Nu voi fi făcut de ruşine în 
casa mea. Răspunsul meu enu. 

Robb îl privi obosit. 


— N-am să-ţi poruncesc. Nu în privinţa asta. Dar dacă 
refuzi, Lordul Frey va considera că e o nouă insultă şi orice 
speranţă de a îndrepta lucrurile va fi pierdută. 

— Nu poţi şti asta, insistă Edmure. Frey m-a vrut pentru 
una dintre fiicele lui din ziua în care m-am născut. Nu va 
lăsa o ocazie ca asta să-i scape printre degetele alea 
hrăpăreţe. Când Lothar îi va duce răspunsul nostru, va veni 
înapoi valvârtej şi va accepta o logodnă... cu o fată la 
alegerea mea. 

— Poate, cu timpul, zise Brynden Peştele Negru. Dar 
putem noi aştepta cât timp Lothar face drumul încoace şi 
încolo, cu oferte şi contraoferte? 

Degetele lui Robb se strânseră în pumn. 

— Trebuie să mă întorc la Nord. Fratele meu e mort, 
Winterfellul pârjolit, oamenii ucişi... numai zeii ştiu ce pune 
la cale acest bastard al lui Bolton sau dacă 

Theon e încă în viaţă şi liber. Nu pot să stau aici şi să 
aştept o căsătorie care s-ar putea să aibă loc sau nu. 

— Trebuie să aibă loc, zise Catelyn fără tragere de inimă. 
Nu-mi doresc mai mult decăt tine, frate, să suport insultele şi 
plângerile lui Walder Frey, dar nu prea avem de ales. Fără 
această căsătorie, cauza lui Robb e pierdută. Edmure, 
trebuie să acceptăm. 

— Trebuie să acceptăm? repetă el iritat. Nu te văd 
oferindu-te să devii a noua Doamnă Frey, Cat. 

— Cea de-a opta Doamnă Frey e încă bine, sănătoasă, 
după câte ştiu, răspunse ea. Din fericire. Altfel, cunoscându-l 
pe Lordul Walder, s-ar putea foarte bine să 

se ajungă la asta. 

Peştele Negru spuse: 

— Sunt ultimul om din Cele Şapte Regate care să spună 
cuiva cu cine trebuie să se căsătorească, nepoate. În orice 
caz, ai zis ceva despre răscumpărarea greşelii de la Bătălia 
Vadurilor. 

— Aveam în minte o altfel de răscumpărare. O luptă de la 
om la om cu Regicidul. Şapte ani de penitenţă ca frate 


cerşetor. Să înot în marea apusului cu picioarele legate. 
Când văzu că nimeni nu zâmbea, Edmure ridică mâinile: 
Lua-v-ar Ceilalţi pe toţi! Prea bine. Mă voi însura cu 
fetişcana. Ca răscumpărare. 

86 

DAVOS 

Lordul Alester ridică brusc privirea. 

— Glasuri, spuse el. Auzi, Davos? Vine cineva după noi. 

— Mreană, răspunse Davos. E ora cinei sau pe aproape. 
Cu o seară înainte, Mreană le adusese o jumătate de plăcintă 
cu carne de vită şi slănină şi o carafă cu mied. Doar 
gândindu-se la ele, maţele începură să-i chiorăie. 

— Nu, sunt mai mulţi. 

Are dreptate. Davos auzea cel puţin două glasuri şi paşi 
din ce în ce mai răsunători. Se ridică în picioare şi se duse 
lângă gratii. 

Lordul Alester îşi şterse paiele de pe haine. 

— Regele a trimis după mine. Sau regina, da, Selyse nu 
m-ar lăsa să putrezesc aici, pe mine, sânge din sângele ei. 

Mreană îşi făcu apariţia în faţa celulei cu o legătură de 
chei în mână. Ser Axell Florent şi patru străjeri îl urmau 
îndeaproape. Se opriră sub torţă, aşteptând ca Mreană să 
caute cheia potrivită. 

— Axell, spuse Lordul Alester. O, zei îndurători. Cine 
trimite după mine? 

Regele sau regina? 

— Nimeni n-a trimis după tine, trădătorule, se răsti Ser 
Axell. 

Lordul Alester sări înapoi, de parcă ar fi primit o palmă. 

— Nu, ţi-o jur, n-am trădat pe nimeni. De ce nu vrei să mă 
asculţi? Dacă 

Înălţimea Sa m-ar lăsa doar să-i explic... 

Mreană vâri o cheie mare de fier în broască, o răsuci şi 
deschise uşa. 

Balamalele ruginite protestară cu un scârţăit. 

— TU, i se adresă el lui Davos. Vino. 


— Unde? Davos se uită la Ser Axell. Spune-mi adevărul, 
ser, ai de gând să mă 

ucizi? 

— Am fost trimis după tine. Poţi umbla? 

— Da, pot. Davos păşi afară din celulă, iar Lordul Alester 
scoase un strigăt de disperare, în timp ce Mreană trânti uşa 
la loc. 

— la torţa, îi porunci Ser Axell temnicerului. Lasă-l pe 
trădător pradă 

întunericului. 

— Nu, protestă fratele său. Axell, te rog, nu lua lumina... 
zei, aveţi îndurare... 

— Zei? Nu există decât R'hllor şi Celălalt. Ser Axell făcu 
un gest tăios şi unul dintre străjerii săi smulse torţa din 
suport şi o luă înainte pe scări. 

— Mă duceţi la Melisandre? întrebă Davos. 

— Va fi şi ea acolo, răspunse Ser Axell. Nu e niciodată 
departe de rege. Dar Înălţimea Sa te vrea. 

Davos îşi ridică mâna la piept, unde, cândva, norocul îi 
atârnase de o sfoară, într-un săculeţ de piele. Acum s-a aus, 
îşi aminti, şi capetele celor patru degete la fel. Dar palmele 
îi erau încă destul de lungi ca să cuprindă gâtul unei femei, 
în 87 

special un gât subţire, ca alei. 

Începură să urce scara îngustă, în spirală. Zidurile erau 
din piatră aspră, întunecată, reci la atingere. Lumina torței 
dansa în faţa lor, iar umbrele înaintau lângă ei, pe pereţi. La 
cea de-a treia întoarcere, trecură pe lângă o poartă de fier 
care dădea spre un spaţiu cufundat în beznă, iar la a cincea, 
pe lângă o alta. Davos bănuia că erau deja aproape de 
nivelul pământului, poate chiar deasupra. 

Următoarea uşă la care ajunseră era din lemn, dar 
continuară să urce. Acum pereţii erau găuriţi de săgeți, dar 
nici o geană de lumină nu răzbătea prin zidurile groase de 
piatră. Afară era noapte. 


Picioarele îl dureau când Ser Axell dădu în lături o uşă 
grea şi îi făcu semn să 

treacă. Dincolo, un pod înalt de piatră se arcuia peste 
abis, către un masiv turn central numit Toba de Piatră. Briza 
mării bătea fără odihnă printre arcade şi, în timp ce treceau 
podul, Davos simţea mirosul apei sărate. inspiră adânc, 
umplându- şi plămânii cu aerul rece şi curat. Vânt şi apă, 
dați-mi putere, se rugă 

el. Un foc imens ardea în curtea de dedesubt, să alunge 
spaimele golfului întunecat, iar oamenii reginei erau adunaţi 
în jurul lui, cântând osanale noului lor zeu roşu. 

Se aflau la mijlocul podului când Ser Axell se opri. Făcu 
un gest brusc cu mâna şi oamenii lui se îndepărtară. 

— De-ar fi după mine, te-aş arde împreună cu fratele meu 
Alester, îi zise el lui Davos. Sunteţi amândoi nişte trădători. 

— Poţi spune ce vrei. Nu l-aş trăda niciodată pe Regele 
Stannis. 

— Ba da, l-ai trăda. Îl vei trăda. Văd asta pe chipul tău. Şi 
am văzut-o şi în flăcări. R'hllor m-a binecuvântat cu acest 
dar. Îmi arată viitorul în foc, ca lui Melisandre. Stannis 
Baratheon va sta pe Tronul de Fier, am văzut. Şi ştiu ce 
trebuie făcut. Înălţimea Sa trebuie să mă facă Mâna lui, în 
locul fratelui meu trădător. lar tu îi vei spune asta. 

Oare? Davos rămase tăcut. 

— Regina a cerut insistent numirea mea, continuă Ser 
Axell. Chiar şi vechiul tău prieten din Lys, piratul Saan, 
spune acelaşi lucru. Am ticluit împreună un plan, el şi cu 
mine. Cu toate acestea, Înălţimea Sa nu acţionează. 
Înfrângerea îl roade - un vierme negru în sufletul lui. Dacă 
eşti atât de devotat cauzei sale precum spui, 
contrabandistule, îţi vei uni glasul cu al nostru. Spune-i că 
sunt singura Mână de care are nevoie. Spune-i, şi când 
pornim pe mare, voi avea grijă 

să ai o corabie nouă. 

O corabie. Davos cercetă chipul bărbatului din faţa lui. 
Ser Axell avea urechile mari ale Casei Florent, foarte 


asemănătoare cu ale reginei. Din ele îi creştea un păr aspru, 
la fel şi din nări, iar sub bărbia dublă părul îi răsărea în 
smocuri. Avea nasul mare, fruntea cu sprâncene stufoase, 
ochii înguşti şi duşmănoşi. Mai repede mi-ar da un rug decât 
o corabie, a spus-o, dar dacă îi fac pe plac... 

— Dacă îţi trece prin minte să mă trădezi, continuă Ser 
Axell, adu-ţi aminte, 88 

rogu-te, că am fost castelan la Piatra Dragonului o bună 
bucată de vreme. 

Garnizoana este a mea. Probabil că n-am cum să te ard 
fără acordul regelui, dar cine poate spune că nu poţi suferi 
un accident? Aşeză o mână cărnoasă pe ceafa lui Davos şi îl 
lipi de parapetul înalt până la brâu al podului, apoi îl 
împinse puţin mai tare, până când faţa îi ajunse deasupra 
curţii. Mă auzi? 

— Aud, răspunse Davos. Și tu îndrăzneşti să mă numeşti 
pe mine trădător? 

Ser Axell îi dădu drumul. 

— Bun. Înălţimea Sa ne aşteaptă. Mai bine să nu-i irosim 
timpul. 

În vârful Tobei de Piatră, în camera mare şi rotundă 
numită Sala Mesei Pictate, îl găsiră pe Stannis Baratheon 
stând în spatele obiectului de la care se trăgea numele 
încăperii, o placă masivă de lemn sculptat în forma 
Westerosului, aşa cum fusese el pe vremea lui Aegon 
Cuceritorul. Lângă rege se afla un mangal de fier, cu cărbuni 
ce aruncau sclipiri portocalii-arămii. Patru ferestre înalte, 
alungite, dădeau către nord, sud, est şi vest. Dincolo de ele 
erau noaptea şi cerul înstelat. 

Davos auzea vântul şuierând şi, mai încet, freamătul 
mării. 

— Înălţimea Ta, spuse Ser Axell, aşa cum ai poruncit, ţi |- 
am adus pe Cavalerul Ceapă. 

— Văd. Stannis purta o tunică gri de lână, o mantie de un 
roşu-închis şi o curea de piele, neagră ca smoala, de care 
atârnau sabia şi pumnalul. O coroană 


roşie-aurie, cu vârfuri în formă de flăcări, îi înconjura 
fruntea. Privindu-l, Davos se cutremură. Părea cu zece ani 
mai bătrân decât omul pe care îl lăsase la Debarcaderul 
Regelui, când pornise spre Apa Neagră, spre bătălia care 
avea să-i nimicească. Barba tunsă scurt îi era brăzdată de 
fire cărunte şi regele slăbise peste zece kilograme. Nu fusese 
niciodată un bărbat corpolent, dar acum oasele i se mişcau 
pe sub piele ca nişte sulițe ce încercau să iasă. Până şi 
coroana părea prea mare pentru creştetul lui. Ochii îi erau 
văgăuni goale, albastre, cufundate în prăpăstii adânci, iar în 
spatele pielii i se desluşea forma craniului. 

Cu toate acestea, când dădu cu ochii de Davos, un 
zâmbet palid îi flutură pe buze. 

— Aşadar, marea mi l-a redat pe cavalerul peştilor şi al 
cepei. 

— Aşa e, Înălţimea Ta. Oare ştie că mă aflu în temniţele 
lui? Davos plecă un genunchi. 

— Ridică-te, Ser Davos, porunci Stannis. Mi-ai lipsit, ser. 
Am nevoie de sfaturi bune şi tu niciodată nu m-ai 
dezamăgit. Aşadar, spune-mi cinstit: care e pedeapsa pentru 
trădare? 

Cuvântul rămase atârnat în aer. Un cuvânt înfricoşător, 
gândi Davos. Oare i se cerea să-şi condamne tovarăşul de 
celulă? Sau, poate, să se condamne pe sine? 

Regii cunosc pedeapsa pentru trădare mai bine ca 
oricine. 

— Trădare? reuşi el în cele din urmă să rostească, abia 
şoptit. 

— Cum altfel ai spune când cineva îşi renegă regele şi 
încearcă să-i fure tronul? Te întreb încă o dată: care este 
pedeapsa pentru trădare, după lege? 

89 

Davos nu avea altceva de făcut decât să răspundă. 

— Moartea, spuse el. Pedeapsa este moartea, Înălţimea 
Ta. 


— Întotdeauna a fost aşa. Eu nu sunt... eu nu suntun om 
crud, Ser Davos. Mă 

cunoşti. Mă cunoşti de multă vreme. Aceasta nu este 
legea mea. Întotdeauna a fost aşa, de pe vremea lui Aegon şi 
dinainte. Daemon Blackfyre, fraţii Toyne, Regele Vultur, 
Marele Maester Hareth... trădătorii au plătit întotdeauna cu 
vieţile lor... chiar şi Rhaenya Targaryen. A fost fiica unui rege 
şi mama altor doi, dar a murit ca orice trădător fiindcă a 
încercat să fure tronul propriului ei frate. Aşa e legea. E /ege, 
Davos. Nu cruzime. 

— Da, Înălţimea Ta. Nu vorbeşte despre mine. În acel 
moment, lui Davos i se făcu milă de tovarăşul de celulă pe 
care îl lăsase jos, în întuneric. Ştia că ar trebui să tacă, dar 
era obosit şi tulburat şi se auzi spunând: Sire, Lordul Florent 
nu a vrut nicidecum să te trădeze. 

— Contrabandiştii au vreun alt cuvânt pentru asta? L-am 
făcut Mână şi ar fi fost în stare să-mi vândă tronul pentru o 
strachină de terci. Le-ar fi dat-o şi pe Shireen. Singura mea 
copilă. Ar fi măritat-o cu un bastard născut din incest. 

Glasul regelui era gâtuit de mânie. Fratele meu avea 
darul de a inspira loialitate. 

Chiar şi vrăjmaşilor lui. La Summerhall a câştigat trei 
bătălii într-o singură zi şi i-a adus pe Lorzii Grandison şi 
Cafferen înapoi la Capătul Furtunii, ca prizonieri. 

Le-a atârnat stindardele în sala tronului, ca trofee. Cerbii 
albi ai lui Cafferen erau pătaţi cu sânge, iar leul adormit al 
lui Grandison era aproape sfâşiat în două. Dar el stătea seara 
sub acele flamuri, bând şi ospătându-se cu Robert. l-a luat 
chiar şi la vânătoare. „Aceşti oameni aveau de gând să te 
dea pe mâna lui Aerys, să te omoare”, i-am spus după cei- 
am văzut trăgând cu topoarele în curte. „N-ar trebui să le dai 
topoare în mâini.” Robert a râs. Eu i-aş fi aruncat pe 
Grandison şi pe Cafferen în temniţă, dar el şi i-a făcut 
prieteni. Lordul Cafferen a murit la Castelul Ashford, 
spintecat de Radnyll Tarly, în timp ce lupta pentru Robert. 


Lordul Grandison a fost rănit la Trident şi a murit din cauza 
asta, un an mai tărziu. 

Fratele meu i-a făcut să-l iubească, dar se pare că eu 
inspir numai trădare. Chiar şi celor din sângele şi neamul 
meu. Frate, bunic, veri, unchi... 

— Înălţimea Ta, interveni Ser Axell, te implor, dă-mi şansa 
de a-ţi dovedi că 

nu toţi Florentii sunt atât de laşi. 

— Ser Axel! ar vrea să reîncep războiul, îi explică Regele 
Stannis lui Davos. 

Lannisterii mă cred înfrânt şi lorzii mei juraţi m-au trădat, 
aproape toţi. Până şi Lordul Estermont, tatăl propriei mele 
mame, a plecat genunchiul în faţa lui Joffrey. Cei câţiva 
oameni loiali care mi-au mai rămas încep să-şi piardă 
curajul. 

Îşi irosesc zilele bând şi jucând jocuri de noroc şi îşi ling 
rănile ca nişte potăi bătute. 

— Bătălia le va înflăcăra din nou inimile, Înălţimea Ta, 
zise Ser Axell. 

Înfrângerea e o boală, iar victoria este leacul ei. 

— Victoria. Gura regelui se strâmbă. Există victorii şi 
victorii, ser. Dar 90 

povesteşte-i lui Davos despre planul tău. Vreau să-i aud 
părerea despre ceea ce propui. 

Ser Axell se întoarse către Davos, cu expresia pe care 
trebuie s-o fi avut mândrul Lord Belgrave în ziua în care 
Regele Baelor cel Binecuvântat i-a poruncit să spele 
picioarele ulceroase ale cerşetorului. Cu toate acestea, se 
supuse. 

Planul pe care Ser Axell îl pusese la cale cu Saan era 
simplu. La câteva ore pe mare de Piatra Dragonului, se afla 
Insula Cleştilor, străveche reşedinţă înconjurată 

de ape a Casei Celtigar. Lordul Ardrian Celtigar luptase 
sub stindardul inimii înflăcărate pe Apa Neagră, dar, odată 
luat prizonier, n-a stat pe gânduri şi a plecat genunchiul în 


faţa lui Joffrey. A rămas la Debarcaderul Regelui, unde se afla 
şi acum. 

— Fără doar şi poate, e prea speriat de mânia Înălţimii 
Sale ca să se apropie de Piatra Dragonului, afirmă Ser Axell. 
Şi bine s-a gândit. Omul şi-a trădat adevăratul rege. 

Ser Axell propunea să folosească flota lui Salladhor Saan 
şi oamenii care scăpaseră de la Apa Neagră - Stannis încă 
avea vreo cincisprezece mii la Piatra Dragonului, mai mult 
de jumătate dintre ei din clanul Florent - drept răzbunare 
pentru trădarea Lordului Celtigar. Insula Cleştilor era slab 
păzită, iar despre castelul său se spunea că gemea de 
covoare din Myr, sticlă de Volantis, vase de aur şi argint, 
cupe împodobite cu nestemate, şoimi magnifici, un topor din 
oţel valyrian, un corn care putea chema monştrii din 
adâncuri, cufere cu rubine şi mai multe vinuri decât ar 
ajunge să bea cineva în o sută de ani. Deşi Celtigar arăta 
lumii o faţă de avar, nu-şi refuza nici un capriciu. 

— Să-i trecem castelul prin foc şi oamenii prin sabie, zic 
eu, conchise Lordul Axell. Să transformăm Insula Cleştilor 
într-un pustiu de cenuşă şi oase, sălaş al ciorilor negre, ca 
lumea să vadă care e soarta celor care se însoțesc cu 
Lannisterii. 

Stannis ascultă în linişte cuvintele lui Ser Axell, 
scrâşnindu-şi încet dinţii, dintr-o parte în alta. Când acesta 
isprăvi, Lordul Stannis spuse: 

— S-ar putea face, cred. Riscul e mic. Joffrey n-are nici o 
putere pe mare până 

când Lordul Redwyne nu ridică ancora de la Arbor. Piratul 
acela, Salladhor Saan, ne-ar putea fi loial o vreme, de dragul 
prăzii. În sine, Insula Cleştilor e lipsită de valoare, dar 
cucerirea ei ar putea să-l atenţioneze pe Lordul Tywin că nu 
mi-am spus încă ultimul cuvânt. Regele se întoarse din nou 
către Davos: Spune-mi adevărul, ser. Ce părere ai despre 
propunerea lui Ser Axell? 

Spune-mi adevărul, ser. Davos îşi aminti celula 
întunecată pe care o împărţise cu Lordul Alester, şi-i aminti 


pe Mreană şi Terci. Se gândi la promisiunile pe care i le 
făcuse Ser Axell pe pod, deasupra curţii. O corabie sau un 
brânci, care să 

fie? Dar în faţa lui se afla Stannis. 

— Înălţimea Ta, rosti el fără grabă, cred că e o nebunie... 
da, şi o laşitate. 

— Laşitate? răcni Ser Axell. Nimeni nu mă face pe mine 
laş în faţa regelui meu! 

91 

— Linişte, porunci Stannis. Ser Davos, continuă, vreau să- 
ţi aud argumentele. 

Davos se întoarse, privindu-l pe Ser Axell în faţă: 

— Spui că ar trebui să arătăm regatului că mai avem un 
cuvânt de spus. Să 

atacăm. Să pornim război, da... dar împotriva cui? Nu vei 
găsi nici un Lannister pe Insula Cleştilor. 

— Vom găsi trădători, izbucni Ser Axell, deşi s-ar putea să 
găsesc câţiva mai aproape de casă. Chiar în această 
încăpere. 

Davos ignoră înţepătura. 

— Nu mă îndoiesc că Lordul Celtigar a plecat genunchiul 
în faţa lui Joffrey. E 

un om bătrân, terminat, care nu mai vrea altceva decât 
să-şi sfârşească zilele în castelul său, bându-şi vinul ales din 
cupele bătute cu nestemate. Se întoarse din nou către 
Stannis: Dar a venit atunci când l-ai chemat, sire. A venit, cu 
săbii şi corăbii. A fost lângă tine la Capătul Furtunii, când 
Lordul Renly ne-a atacat şi corăbiile lui au plutit pe Apa 
Neagră. Oamenii lui au luptat pentru tine, au ars pentru 
tine. Insula Cleştilor e slab apărată, da. Apărată de femei, de 
copii şi de bătrâni. Oare de ce? Fiindcă soţii şi fiii şi taţii lor 
au murit pe Apa Neagră, de aceea. Au murit la vâsle sau cu 
săbiile în mâini, luptând sub flamurile noastre. 

Dar Ser Axell propune să năvâălim peste casele pe care le- 
au lăsat în urmă, să le siluim văduvele şi să le ucidem 
pruncii. Aceşti oameni de rând nu sunt trădători... 


— Ba sunt, insistă Ser Axell. Nu toţi oamenii lui Celtigar 
au fost omorâţi pe Apa Neagră. Sute au fost capturați cu 
stăpânul lor şi au plecat genunchiul împreună cu el. 

— Împreună cu el, repetă Davos. Erau oamenii lui, îi 
juraseră credinţă. Ce alegere li s-a dat? 

— Orice om are de ales. Ar fi putut refuza să 
îngenuncheze. Unii au făcut-o şi au murit pentru asta. Dar 
au murit cinstiţi şi loiali. 

— Unii oameni sunt mai puternici decât alţii. Era un 
răspuns neconvingător şi Davos ştia asta. Stannis Baratheon 
era un om de fier, care nu înţelegea şi nu ierta slăbiciunea 
altora. Pierd, gândi el, disperat. 

— Datoria fiecărui om e să rămână credincios regelui său 
de drept, chiar dacă 

lordul pe care îl slujeşte se dovedeşte trădător, declară 
Stannis pe un ton care nu mai lăsa loc de discuţii. 

O îndrăzneală disperată puse stăpânire pe Davos, o 
nesăbuinţă vecină cu nebunia: 

— Aşa cum ai rămas tu credincios Regelui Aerys, când 
fratele tău şi-a ridicat flamurile? izbucni el. 

Urmă o tăcere înmărmurită, până când Ser Axell, scoțând 
pumnalul din teacă, strigă: 

— Trădare! Înălţimea Ta, rosteşte infamii în faţa ta! 

Davos îl auzea pe Stannis scrâşnind din dinţi. O venă se 
zbătea, albastră şi umflată, pe fruntea regelui. Ochii li se 
întâlniră. 

92 

— Lasă pumnalul, Ser Axell. Şi lasă-ne singuri. 

— Cum doreşte Înălţimea Ta... 

— Doresc să pleci. Dispari din faţa mea şi trimite-mi-o pe 
Melisandre. 

— Cum porunceşti. 

Ser Axell îşi vâri pumnalul în teacă, se înclină şi porni în 
grabă spre uşă. 

Cizmele sale răsunau pe podea, furioase. 


— Te-ai bazat întotdeauna pe indulgenţa mea, îl preveni 
Stannis pe Davos, când rămaseră singuri. Aş putea să-ţi 
scurtez limba la fel de uşor cum ţi-am scurtat degetele, 
contrabandistule. 

— Sunt omul tău, Înălţimea Ta. Aşa că poţi să faci ce vrei 
cu limba mea. Îţi aparţine. 

— Da, zise el, mai potolit. Şi vreau ca limba ta să 
rostească adevărul. Deşi adevărul e uneori amar. Aerys! De- 
ai ştii... a fost o alegere grea. Sângele meu sau seniorul meu. 
Fratele meu sau regele meu. Făcu o grimasă. Ai văzut 
vreodată 

Tronul de Fier? Ţepii de la spate, fâşiile de oţel răsucit, 
capetele zimţate ale săbiilor şi ale cuţitelor, toate împletite 
şi amestecate? Nu e un tron comod, ser. Pe legea mea, să 
aud pe cineva că mă contrazice! Nu e un'ilţ în care omul se 
poate odihni. Adesea mă întreb de ce fraţii mei l-au dorit cu 
atâta disperare. 

— Tu de ce îl vrei, atunci? îl întrebă Davos. 

— Nu e pe vrute. Tronul e al meu, ca moştenitor al lui 
Robert. Aşa e legea. 

După mine, trebuie să-i revină fiicei mele, dacă nu 
cumva, până la urmă, Selyse îmi dăruieşte un fiu. Îşi trecu 
uşor trei degete peste masă, peste straturile de vopsea 
netedă şi tare, întunecată de trecerea timpului. Sunt rege. 
Dorinţele nu încap aici. Am o datorie faţă de fiica mea. Faţă 
de regat. Chiar şi faţă de Robert. 

Nu m-a iubit aproape deloc, ştiu asta, dar a fost fratele 
meu. Femeia Lannister i-a pus coarne şi l-a transformat într- 
un bufon. Ar fi putut să-l omoare, aşa cum i-a omorât pe Jon 
Arryn şi pe Ned Stark. Pentru asemenea crime, trebuie să se 
facă 

dreptate. Începând cu Cersei şi mârşăviile ei. Dar numai 
pentru început. Am de gând să curăţ curtea aceea. Aşa cum 
ar fi trebuit să facă Robert, după Trident. Ser Barristan mi-a 
spus cândva că putregaiul din regatul lui Aerys a început cu 
Varys. 


Eunucul n-ar fi trebuit niciodată iertat. Nici Regicidul. 
Robert ar fi trebuit, cel puţin, să-i smulgă lui Jaime mantia 
albă de pe umeri şi să-l trimită la Zid, aşa cum i-a cerut 
Lordul Stark. În schimb, a ascultat de Jon Arryn. Eu mă aflam 
încă la Capătul Furtunii, sub asediu şi neîntrebat. Se întoarse 
să-i arunce lui Davos o privire aspră, iscoditoare: Acum, 
adevărul. De ce vrei s-o omori pe Lady Melisandre? 

Aşadar, ştie, de fapt. Davos nu-l putea minţi. 

— Patru dintre fiii mei au ars pe Apa Neagră. l-a dat pradă 
flăcărilor. 

— O judeci greşit. Focurile acelea n-au fost ale ei. 
Huleşte-l pe Pezevenghi, huleşte-i pe piromanţi, huleşte-l pe 
nebunul acela de Florent care a condus flota între fălcile 
unei capcane. Sau huleşte-mă pe mine, pentru încăpăţânata 
mea 93 

trufie, pentru că am respins-o când aveam mai multă 
nevoie de ea. Dar nu pe Melisandre. Ea rămâne slujitoarea 
mea devotată. 

— Maester Luwin a fost slujitorul tău devotat. Melisandre 
l-a omorât, aşa cum i-a omorât pe Ser Cortnay Penrose şi pe 
fratele tău Renly. 

— Acum vorbeşti ca un nătărâu, se plânse regele. A văzut 
sfârşitul lui Renly în flăcări, dar n-a avut de-a face cu asta 
mai mult decât mine. Preoteasa era cu mine. 

Devan al tău ţi-ar putea confirma. Întreabă-l, dacă nu mă 
crezi. Melisandre l-ar fi cruțat pe Renly, dacă ar fi putut. Ea a 
fost cea care m-a îndemnat să mă întâlnesc cu el şi să-i mai 
dau o ultimă şansă să-şi răscumpere trădarea. Şi tot ea mi-a 
spus să te chem, când Ser Axell a vrut să te trimită la R'hllor. 
Schiţă un zâmbet firav. 

Te miră? 

— Da. Ştie că nu sunt prietenul ei şi al zeului roşu. 

— Dar eşti prietenul meu. Melisandre ştie şi asta. Îi făcu 
semn lui Davos să se apropie: Băiatul e bolnav, Maester 
Pylos îi pune lipitori. 


— Băiatul? Se gândea la Devan, scutierul regelui. Fiul 
meu, sire? 

— Devan? Un băiat bun. Seamănă mult cu tine. Eu despre 
bastardul lui Robert vorbeam, băiatul pe care l-am luat 
prizonier la Capătul Furtunii. 

Edric Storm. 

— Am vorbit cu el în Grădina lui Aegon. 

— Aşa cum a dorit ea. Aşa cum a văzut. Stannis oftă. Te-a 
fermecat băiatul? 

Are darul acesta. L-a moştenit de la tatăl său, îl are în 
sânge. Ştie că este fiul regelui, dar preferă să uite că e 
bastard. Şi îl venerează pe Robert, aşa cum a făcut Renly 
când era tânăr. Fratele meu juca rolul de tată iubitor în 
timpul vizitelor sale la Capătul Furtunii şi îi făcea daruri... 
săbii şi ponei şi mantii tivite cu blană. 

Mâna eunucului, toate. Băiatul umplea Fortăreaţa Roşie 
de mulţumiri, iar Robert râdea şi îl întreba pe Varys ce mai 
trimisese anul acesta. Renly nu era nici el mai bun. A lăsat 
educaţia copilului pe seama castelanilor şi a maesterilor şi 
au căzut cu toţii victime farmecelor lui. Penrose a ales să 
moară decât să renunţe la el. 

Regele scrâşni din dinţi. Încă mă înfurie. Cum putea crede 
c-am să-i fac vreun rău băiatului? L-am ales pe Robert, nu-i 
aşa? Când a venit ziua aceea grea, am ales sângele în locul 
onoarei. 

Nu rosteşte numele băiatului. Asta îl stânjenea pe Davos 
peste măsură. 

— Sper că micul Edric îşi va reveni curând. 

Stannis flutură o mână, alungându-i îngrijorarea. 

— E o răceală, nimic mai mult. Tuşeşte, are frisoane şi 
febră. Maester Pylos îl va pune curând pe picioare. Nu e 
nimic de capul băiatului, mă-nţelegi, dar în venele lui curge 
sângele fratelui meu. Ea spune că sângele unui rege are 
putere. 

Davos nu trebuia să întrebe cine era ea. Stannis atinse 
Masa Pictată. 


— Priveşte, rege ceapă. Regatul meu, moştenirea mea. 
Westerosul meu. Îşi trecu o mână peste hartă. 

Această discuţie despre Cele Şapte Regate e o nebunie. 
Aegon a văzut asta cu 94 

trei sute de ani în urmă, când a stat chiar aici. Au pictat 
masa la porunca lui. Râuri şi golfuri au pictat, dealuri şi 
munţi, castele, oraşe şi târguri, lacuri, mlaştini şi păduri... 
dar nici un hotar. Un singur regat, pentru un singur rege. 

— Un singur rege, îl aprobă Davos. Un singur rege 
înseamnă pace. 

— Voi face dreptate în Westeros. Un lucru pe care Ser 
Axell îl înţelege la fel de puţin cum înţelege războiul. Insula 
Cleştilor nu mi-ar aduce nici un folos... şi era un plan 
mârşav, întocmai cum ai spus. Celtigar trebuie să plătească 
preţul trădării singur, în persoană. Şi când voi domni peste 
regatul meu, îl va plăti. 

Fiecare va culege ce a semănat, de la cel mai înalt lord şi 
până la ultimul şobolan. 

Şi unii îşi vor pierde mai mult decât buricele degetelor, te 
asigur. Mi-au însângerat regatul şi n-am să uit asta. Regele 
se întoarse de la masa pictată: În genunchi, Cavaler Ceapă. 

— Înălţimea Ta? 

— Pentru ceapa şi peştele tău, te-am făcut cândva 
cavaler. Pentru asta, m-am hotărât să te ridic la rangul de 
lord. 

Asta? Davos era năucit. 

— Sunt mulţumit să-ţi fiu cavaler, Înălţimea Ta. N-aş şti 
cum să încep să mă 

port ca un lord. 

— Foarte bine. Să te porţi ca un lord înseamnă să fii 
perfid. Am învăţat cu sudoare lecţia aceasta. Acum, 
îngenunchează. Îţi porunceşte regele tău. 

Davos îngenunche şi Stannis scoase sabia lungă, 
Aducătoarea de Lumină, cum o numise Melisandre, sabia 
roşie a eroilor, scoasă din focurile care i-au mistuit pe cei 


şapte zei. Camera părea că se luminează pe măsură ce sabia 
ieşea din teacă. 

Oţelul avea o strălucire proprie, când portocalie, când 
galbenă, când roşie. Aerul pâlpâia în jurul ei şi nici o 
nestemată nu fusese vreodată atât de scânteietoare. Dar 
când Stannis îi atinse umărul cu ea, Davos nu simţi nimic 
diferit faţă de alte săbii. 

— Ser Davos de Casa Seaworth, rosti regele, eşti supusul 
meu cinstit şi devotat, acum şi de-a pururi? 

— Da, Înălţimea Ta. 

— Şi juri să mă slujeşti cu credinţă câte zile vei trăi, să-mi 
dai sfatul tău cinstit şi să mi te supui fără şovăire, să-mi 
aperi drepturile şi regatul împotriva tuturor vrăjmaşilor, în 
bătălii mari şi mici, să-mi aperi oamenii şi să-mi pedepseşti 
duşmanii? 

— Jur, Înălţimea Ta. 

— Atunci, ridică-te, Davos Seaworth, ridică-te ca Lord de 
Rainwood, Amiral al Mării înguste şi Mână a Regelui. 

Pentru o clipă, Davos fu atât de uluit încât nu se putu 
mişca. Astăzi-dimineaţă 

m-am trezit în temniţa lui. 

— Înălţimea Ta, nu poţi... Nu sunt omul potrivit să fiu 
Mâna Regelui. 

— Nu există altul mai potrivit. Stannis vâri Aducătoarea 
de Lumină în teacă, îi întinse mâna lui Davos şi îl ridică în 
picioare. 

95 

— Obârşia mea e modestă, îi reaminti Davos. Un 
contrabandist parvenit. 

Lorzii tăi nu mă vor asculta niciodată. 

— Atunci vom face noi lorzi. 

— Dar... nu ştiu să citesc... nici să scriu... 

— Maester Pylos îţi poate citi. Cât despre scris, ultima 
mea Mână şi-a semnat decapitarea. Nu-ţi cer altceva decât 
ceea ce mi-ai dat întotdeauna. Sinceritate. 

Loialitate. Supunere. 


— Cu siguranţă că există vreun lord mai bun... mai 
mare... 

Stannis pufni. 

— Bar Emmon, băiatul ăla? Bunicul meu necredincios? 
Celtigar m-a părăsit, cel mai tânăr Velaryon are şase ani, iar 
cel mai tânăr Sunglass a plecat la Volantis, după ce i-am ars 
fratele. Făcu un gest nervos. Puţini oameni de nădejde mai 
sunt, asta e sigur. Ser Gilbert Farring încă apără pentru mine 
Capătul Furtunii, cu două 

sute de oameni devotați. Lordul Morrigen, Bastardul de la 
Cântecul Nopţii, tânărul Chyttering, vărul meu Andrew... Dar 
nu mă încred în nici unul dintre ei aşa cum mă încred în tine, 
lordul meu de Rainwood. Vei fi Mâna mea. Pe tine te vreau 
alături în bătălie. 

Încă o bătălie va însemna sfârşitul pentru noi toți, gândi 
Davos. Lordul Alester a văzut măcar asta destul de limpede. 

— Înălţimea Ta mi-a cerut sfatul cinstit. Sincer, atunci... 
ne lipseşte forţa pentru o nouă bătălie împotriva 
Lannisterilor. 

— Despre marea bătălie vorbeşte Luminăţia Sa, se auzi 
un glas de femeie, încărcat de accentele estului. Melisandre 
stătea în dreptul uşii, înveşmântată în mătăsuri roşii şi satin 
sclipitor, ţinând în mâini un vas de argint acoperit. Aceste 
mici războaie sunt doar o joacă de copii pe lângă ceea ceva 
să vină. Cel al cărui nume nu poate fi rostit îşi desfăşoară 
puterea, Davos Seaworth, o putere peste măsură de 
cumplită, nefastă şi violentă. Se apropie frigul şi noaptea 
fără sfârşit. 

Aşeză vasul de argint pe Masa Pictată. Dacă nu cumva 
oamenii adevăraţi găsesc curajul să i se opună. Oameni cu 
inima de foc. 

Stannis pironi cu privirea vasul de argint. 

— Melisandre mi-a arătat, Lord Davos. În flăcări. 

— Ai văzut cu ochii tăi, sire? Lui Stannis Baratheon nu-i 
stătea în fire să mintă 

când venea vorba despre asemenea lucruri. 


— Cu ochii mei. După bătălie, când eram pierdut în 
disperare, Lady Melisandre m-a rugat să mă uit în focul din 
cămin. Hornul trăgea cu putere şi din foc se ridicau fărâme 
de cenuşă. Le-am privit, simţindu-mă pe jumătate nebun, 
dar ea m-a rugat să privesc mai atent şi... cenuşa era albă, 
ridicându-se în valuri, dar dintr-odată, cobora parcă. Zăpadă, 
m-am gândit. Apoi scânteile din aer păreau să se rotească, 
să se transforme în cercuri de torţe, şi priveam prin foc, jos, 
către un munte, într-o pădure. Tăciunii au devenit oameni în 
negru în spatele torţelor şi prin zăpadă se mişcau siluete. Cu 
toată căldura focului, am simţit un frig atât de 96 

năprasnic încât am început să tremur şi atunci imaginea 
a dispărut, focul rămânând doar un foc. Dar ceea ce am 
văzut a fost real. Mi-aş pune zălog regatul pentru asta. 

— Şi ai făcut-o, zise Melisandre. 

Convingerea din glasul regelui îl înspăimânta pe Davos 
până în măduva oaselor. 

— Un munte în pădure... siluete în zăpadă... nu... 

— Înseamnă că războiul a început, îi explică Melisandre. 
Nisipul se scurge în clepsidră mai repede acum şi ceasul 
omului pe pământ va bate în curând. Trebuie să acţionăm cu 
îndrăzneală, altfel nu mai avem nici o speranţă. Westerosul 
trebuie să se unească sub unicul, adevăratul lui rege, prinţul 
promis, Lordul Pietrei Dragonului, alesul lui R'hllor. 

— R'hllor a făcut o alegere ciudată, atunci. Regele se 
strâmbă, ca şi cum ar fi gustat ceva acru. De ce eu şi nu 
fraţii mei? Renly cu piersica lui. În visele mele, văd sucul 
şiroindu-i din gură şi sângele din gâtlej. Dacă şi-ar fi făcut 
datoria alături de fratele său, l-am fi zdrobit pe Lordul Tywin. 
O victorie de care până şi Robert ar fi putut fi mândru. 
Robert... Scrâşni din dinţi, îmi apare şi el în vise. 

Răzând. Bând. Fălindu-se. Acestea erau lucrurile la care 
se pricepea cel mai bine. 

Acestea şi lupta. Nu l-am întrecut niciodată la nimic. 
Stăpânul Luminii ar fi trebuit să-l facă pe el campionul său. 
De ce eu? 


— Pentru că eşti un om drept, răspunse Melisandre. 

— Un om drept. Stannis atinse cu un deget capacul 
vasului de argint. Cu lipitori. 

— Da, zise Melisandre, dar trebuie să-ţi mai spun o dată, 
nu aceasta e calea. 

— Ai jurat că va merge. Regele părea furios. 

— ŞI da... şi nu. 

— Care? 

— Amândouă. 

— Vorbeşte-mi limpede, femeie. 

— Când focurile vor vorbi mai desluşit, aşa voi face şi eu. 
Flăcările arată 

adevărul, dar nu e întotdeauna uşor de văzut. Rubinul 
mare de la gâtul ei sorbea foc din strălucirea mangalului. 
Dă-mi băiatul, Înălţimea Ta. E calea cea mai sigură. Cea mai 
bună. Dă-mi-l şi am să trezesc dragonul de piatră. 

— Ţi-am mai spus, nu. 

— E doar un băiat oarecare, pe lângă toţi băieţii din 
Westeros şi toate fetele. 

Pe lângă toţi copiii care ar putea fi născuţi vreodată, în 
toate regatele din lume. 

— Băiatul e nevinovat. 

— Băiatul ţi-a pângărit patul conjugal, altfel ai avea, cu 
siguranţă, propriii tăi fii. 

— Robert a făcut asta. Nu băiatul. Fiica mea ţine la el. ŞI 
ea e sânge din sângele meu. 

97 

— Sângele fratelui tău, zise Melisandre. Sângele unui 
rege. Doar sângele regesc poate deştepta dragonul de 
piatră. 

Stannis scrâşni din dinţi. 

— Nu vreau să mai aud nimic. S-a terminat cu dragonii. 
Targaryenii au încercat să-i aducă înapoi de zeci de ori. Şi s- 
au făcut de râs, ori s-au făcut cadavre. Ai lipitorile. Fă-ţi 
treaba. 

Melisandre îşi plecă băţoasă fruntea şi spuse: 


— Cum porunceşte regele meu. Ridicându-şi mâneca 
stângă cu mâna dreaptă, aruncă un pumn de praf în mangal. 
Cărbunii vâjâiră. În timp ce flăcări palide se ridicau deasupra 
lor, femeia roşie luă vasul de argint şi i-l duse regelui. Davos 
o privi ridicând capacul. Dedesubt, se aflau trei lipitori 
negre, mari, pline de sânge. 

Sângele băiatului, înţelese Davos. Sânge regesc. Stannis 
întinse o mână şi degetele i se închiseră în jurul unei lipitori. 

— Rosteşte numele, porunci Melisandre. Lipitoarea se 
zvârcolea în pumnul regelui, încercând să se prindă de unul 
dintre degete. 

— Uzurpatorul, spuse el. Joffrey Baratheon. Când aruncă 
lipitoarea în foc, aceasta se răsuci printre cărbuni ca o 
frunză de toamnă şi se aprinse. 

Stannis o luă pe a doua. 

— Uzurpatorul, spuse el, mai tare de data acesta. Balon 
Greyjoy. Aruncă 

lipitoarea în mangal, cu o mişcare uşoară şi carnea se 
despică şi trosni. Sângele ţâşni, sâsâind şi fumegând. 

Ultima lipitoare era în mâna regelui. Pe aceasta o cercetă 
o clipă, în timp ce i se răsucea între degete. 

— Uzurpatorul, spuse el, în cele din urmă. Robb Stark. Şi 
o aruncă în flăcări. 


JAIME 


Baia Harrenhalului era o încăpere scundă, întunecoasă şi 
plină de aburi, în care erau îngrămădite bazine mari de 
piatră. Când îl conduseră pe Jaime înăuntru, o găsiră pe 
Brienne aşezată într-unul dintre ele, frecându-şi braţul 
aproape cu furie. 

— Nu aşa de tare, fătucă, îi strigă Jaime. O să-ţi juleşti 
pielea. 

Brienne aruncă peria şi îşi acoperi sfârcurile cu mâinile 
aproape la fel de mari ca ale lui Sandor Clegane. Mugurii 
micuţi, ascuţiţi, pe care se grăbise atât să-i ascundă, ar fi 
arătat mai firesc pe trupul unei fetiţe de zece ani decât pe 
pieptul ei mare, musculos. 

— Ce faci aici? se răsti ea. 

— Lordul Bolton insistă să iau masa cu el, dar a omis să- 
mi invite puricii. 

Jaime îl trase de mânecă pe străjer, cu mâna stângă: 
Ajută-mă să-mi scot zdrenţele astea împuţite. Cu o singură 
mână, nu putea nici să-şi desfacă pantalonii. Bărbatul se 
supuse. Fără tragere de inimă, dar se supuse. Acum, lasă-ne, 
zise Jaime când 98 

hainele sale zăceau morman pe podeaua de piatră. 
Domnița de Tarth nu vrea ca unul de teapa ta să caşte gura 
la sfârcurile ei. Arătă cu ciotul mâinii drepte către femeia cu 
faţa ascuţită care se îngrijea de Brienne: Şi tu. Aşteaptă 
afară. Nu e decât uşa aia şi fătuca e prea mare să încerce să 
se strecoare pe horn. 

Obişnuinţa supunerii avea rădăcini adânci. Femeia ieşi în 
urma străjerului, lăsându-le baia celor doi. Bazinele erau 
destul de mari ca să încapă în ele şase sau şapte oameni, 
după moda Oraşelor Libere, astfel că Jaime intră lângă 
Brienne, trecând încet, cu greu, peste marginea bazinului. 
Ambii ochii îi erau deschişi, dar cel drept îi rămăsese puţin 


umflat, în pofida lipitorilor lui Qyburn. Jaime se simţea de o 
sută de ani, ceea ce era cu mult mai bine decât când venise 
la Harrenhal. 

Brienne se retrase din faţa lui. 

— Mai sunt şi alte bazine. 

— Ăsta îmi convine de minune. Cu băgare de seamă, se 
cufundă până la bărbie în apa aburind. Nu te teme, fătucă. 
Coapsele tale sunt purpurii şi verzi şi nu mă interesează ce 
ai între ele. Fu nevoit să-şi sprijine braţul drept de margine, 
căci Qyburn îl atenţionase să-şi păstreze bandajul uscat. 
Simţea cum picioarele i se relaxează, dar capul i se învârtea. 
Dacă leşin, scoate-mă. Nici un Lannister nu s-a mai înecat în 
baie şi n-am de gând să fiu primul. 

— De ce mi-ar păsa mie cum mori tu? 

— Ai făcut un jurământ solemn. Zâmbi, când văzu roşeaţa 
ridicându-se pe coloana groasă, albă, a gâtului ei. Brienne îi 
întoarse spatele. Tot fecioară 

sfielnică? Ce anume îţi închipui că n-am văzut la viaţa 
mea? Întinse mâna după 

peria pe care ea o aruncase, o prinse cu degetele şi 
începu să-şi frece trupul, la întâmplare. Chiar şi asta îi era 
greu, incomod. Mâna mea stângă nu e bună de nimic. 

Cu toate acestea, apa se înnegrea pe măsură ce murdăria 
întărită se înmuia, desprinzându-i-se de piele. Fetişcana 
stătea cu spatele la el, cu umerii ei mari aduşi în faţă şi 
încordaţi. 

— Priveliştea ciotului meu te tulbură într-atât? întrebă 
Jaime. Ar trebui să fii mulţumită. Mi-am pierdut mâna cu care 
l-am omorât pe rege. Mâna care l-a azvârlit pe băiatul Stark 
de pe fereastra aia. Mâna pe care o furişam între coapsele 
surorii mele, ca s-o încălzesc. Îi vâri ciotul în faţă. Nu e de 
mirare că Renly a murit, dacă l-ai păzit tu. 

Brienne sări în picioare, ca trăsnită, stârnind un val de 
apă fierbinte. Când ieşi, Jaime îi zări o clipă desişul blond din 
locul unde i se întâlneau coapsele. Era mult mai păroasă 
decât sora lui. În mod inexplicabil, îşi simţi mădularul 


întărindu-se în apa fierbinte. Acum ştiu că am fost prea mult 
timp departe de Cersei. Îşi întoarse privirea, deranjat de 
reacţia trupului său. 

— Nu meritai asta, mormăi el. Sunt un bărbat mutilat şi 
amărât. lartă-mă, fătucă. M-ai apărat ca un bărbat şi mai 
bine decât cei mai mulţi. 

Brienne îşi înveli goliciunea într-un prosop. 

99 

— Îţi râzi de mine? 

Asta îl irită din nou. 

— Eşti grea de cap? A fost o scuză. Am obosit să mă cert 
cu tine. Ce-ai zice să 

facem un armistițiu? 

—  Armistiţiile se clădesc pe încredere. Vrei să am 
încredere... 

— În Regicid, da. În sperjurul care l-a ucis pe bietul Aerys 
Targaryen. Jaime pufni. Nu pentru Aerys am eu remuşcări, ci 
pentru Robert. „Am auzit că ţi se spune Regicidul”, mi-a zis 
la ospăţul din ziua încoronării sale. „Numai să nu te gândeşti 
să-ţi faci un obicei din asta.” Şi a râs. Cum se face că nimeni 
nu-l numeşte pe Robert sperjur? A sfârtecat regatul, dar tot 
eu sunt cel cu onoarea de rahat. 

— Robert a făcut tot ce-a făcut din dragoste. Apa şiroia pe 
picioarele Briennei, băltind pe podea. 

— Robert a făcut tot ce-a făcut din mândrie, pentru 
coapsele unei femei sau pentru un chip drăgălaş. Jaime 
strânse un pumn... sau l-ar fi strâns, dacă ar fi avut mână. 
Durerea îi străpunse braţul, crudă ca un hohot de râs. 

— A plecat să-şi salveze regatul, insistă ea. 

Să salveze regatul. 

— Ştiai că fratele meu a dat foc Apei Negre? Focul 
sălbatic arde pe apă. Aerys s-ar fi scăldat în el, dacă ar fi 
cutezat. Targaryenii erau cu toţii înnebuniţi după 

foc. Jaime se simţea ameţit. Să fie căldura de aici, 
sângele meu clocotitor sau ultima răbufnire a febrei? Nu 
sunt în apele mele. Se cufundă încet, până când apa îi 


ajunse la bărbie. Mi-am murdărit mantia albă... Purtam 
armura mea aurie în ziua aceea, dar... 

— Armura aurie? Glasul ei suna îndepărtat, abia auzit. 

Plutea pe valul căldurii, al amintirilor. 

— După ce grifonii dansatori au pierdut Bătălia 
Clopotelor, Aerys l-a exilat. 

De ce îi povestesc acestei copile urâte, ridicole? În cele 
din urmă, şi-a dat seama că Robert nu era un lord oarecare, 
pe care să-l zdrobeşti în treacăt, ci cea mai mare ameninţare 
cu care se confruntase Casa Targaryen de la Daemon 
Blackfyre încoace. Regele i-a reamintit lui Lewyn Martell cu 
neruşinare că Elia e în mâinile lui şi l-a trimis să preia 
comanda celor zece mii de dornisheni care veneau pe 
drumul regelui. Jon Darry şi Barristan Selmy s-au dus la 
Septul de Piatră să adune câţi grifoni reuşeau, iar Prinţul 
Rhaegar s-a întors de la sud şi l-a convins pe tatăl lui să-şi 
înghită mândria şi să-l cheme pe tatăl meu. Dar nici un corb 
nu s-a întors de la Casterly Rock şi asta l-a făcut pe rege şi 
mai temător. Vedea trădători peste tot, iar Varys era 
întotdeauna lângă el, să-i arate câte unul care îi scăpase. 
Aşadar, Înălţimea Sa a poruncit alchimiştilor să împânzească 
Debarcaderul Regelui de ascunzători cu foc sălbatic. Sub 
Septul lui Baelor şi sub bordeiele din Fundătura Puricilor, 
sub grajduri şi magazii, la toate cele şapte porţi, până şi în 
beciurile Fortăreţei Roşii. 

100 

Totul a fost făcut în cea mai mare taină de o mână de 
maeştri piromanţi. Nu aveau încredere nici măcar în propriii 
lor ucenici, să-i ajute. Ochii reginei erau închişi de ani de 
zile, iar Rhaegar era ocupat cu oastea. Dar noua Mână alui 
Aerys, care ţinea ghioaga şi pumnalul, nu era cu totul 
neghioabă, aşa că, văzându-i pe Rossart, Belis şi Garigus 
venind şi plecând zi şi noapte, a devenit bănuitor. Chelsted, 
aşa îl chema. Lordul Chelsted. Jaime îşi amintise dintr-odată, 
în timp ce povestea. Îl consideram un laş, dar în ziua în care 
l-a înfruntat pe Aerys a găsit pe undeva un strop de curaj. A 


făcut tot ce a putut să-l convingă să se răzgândească. l-a 
adus argumente, a glumit, a ameninţat şi, în cele din urmă, 
l-a implorat. Când a văzut că nu reuşeşte nici aşa, şi-a scos 
colanul şi l-a aruncat pe podea. Aerys l-a ars de viu pentru 
asta, iar colanul l-a agăţat de gâtul lui Rossart, piromantul 
său preferat. Omul care l-a prăjit pe Lordul Rickard Stark în 
propria-i armură. Şi în tot acest timp, eu am stat la picioarele 
Tronului de Fier, în platoşa mea albă, nemişcat ca un mort, 
păzindu-mi stăpânul şi toate preţioasele sale secrete. 

Vezi tu, Fraţii mei Juraţi erau cu toţii plecaţi, dar lui Aerys 
îi plăcea să mă ţină 

pe aproape. Eram fiul tatălui meu, aşa că nu avea 
încredere în mine. Voia să fiu acolo unde Varys putea să stea 
cu ochii pe mine zi şi noapte. Aşa că am auzit totul. Jaime îşi 
amintea cum ochii lui Rossart străluceau când îşi desfăşura 
hărţile să le arate unde trebuie ascunsă substanța. Garigus 
şi Belis erau la fel. 

Rhaegar s-a întâlnit cu Robert la Trident şi ştii ce s-a 
întâmplat acolo. Când vestea a ajuns la curte, Aerys a trimis- 
o pe regină la Piatra Dragonului, împreună 

cu Prinţul Viserys. Prinţesa Elia ar fi vrut să plece şi ea, 
dar el i-a interzis. Îi intrase cumva în cap că Prinţul Lewyn l-a 
trădat pe Rhaegar la Trident, dar credea că poate să 
păstreze loialitatea regatului Dorne atât timp cât Elia şi 
Aegon erau în mâinile lui. Trădătorii îmi vor oraşul, l-am 
auzit spunându-i lui Rossart, dar nu le voi da decât cenuşă. 
Robert n-are decât să fie rege peste oase înnegrite şi carne 
friptă. Targaryenii nu-şi îngroapă niciodată morţii, îi ard. 
Aerys avea de gând să 

aibă cel mai măreț rug funerar. Deşi, la drept vorbind, nu 
cred că se aştepta cu adevărat să moară. Ca şi Aerion 
Brightfire, înaintea lui, Aerys credea că focul îl va 
transforma... că se va ridica din morţi, reîntrupat în dragon 
şi îşi va preschimba toţi duşmanii în cenuşă. 

Ned Stark gonea spre sud, în avangarda lui Robert, dar 
oştirile tatălui meu au ajuns primele în oraş. Pycelle l-a 


convins pe rege că Păzitorul său de la Vest a venit să-l apere, 
astfel că a deschis porţile. A fost singura dată când ar fi 
trebuit să-i dea ascultare lui Varys şi l-a ignorat. Tatăl meu se 
ţinuse deoparte, cugetând la toate relele pe care i le făcuse 
Aerys, şi a hotărât că Lannisterii trebuie să fie de partea 
învingătorilor. Tridentul l-a determinat să ia o decizie. 

Mie mi-a revenit sarcina să apăr Fortăreaţa Roşie, dar 
ştiam că eram pierduţi. 

l-am trimis solie lui Aerys, cerându-i permisiunea să fac o 
înţelegere. Omul meu s-a întors cu o poruncă regală. Adu-mi 
capul tatălui tău, dacă nu eşti trădător. 

101 

Aerys nu voia nici un compromis. Lordul Rossart era cu el, 
mi-a spus mesagerul. 

Ştiam ce însemna asta. 

Când am dat de Rossart, era îmbrăcat ca un oştean de 
rând, grăbindu-se către poarta din spate. Pe el l-am ucis 
primul. Pe urmă l-am omorât pe Aerys, înainte să 

poată găsi pe altcineva care să-i ducă mesajul către 
piromanţi. După mai multe zile, i-am găsit şi pe ceilalţi şi i- 
am omorât. Relis mi-a oferit aur, iar Garigus mi-a cerut 
îndurare. Ei, bine, o sabie e mai îndurătoare decât focul, dar 
nu cred că 

Garigus a apreciat bunătatea pe care i-am arătat-o. 

Apa se răcise. Când Jaime deschise ochii, se pomeni 
holbându-se la ciotul mâinii sale drepte. Mâna care m-a 
făcut Regicid. Ţapul îi răpise şi gloria, şi ocara, ambele 
deodată. Lăsându-mi ce? Ce sunt acum? 

Fetişcana arăta caraghios, strângându-şi prosopul la 
pieptu-i pipernicit, cu picioarele albe şi groase înfipte 
dedesubt. 

— Povestea mea te-a amuţit? Haide, înjură-mă sau 
sărută-mă sau fă-mă 

mincinos. Ceva! 

— Dacă e adevărat, cum de nu ştie nimeni? 


— Cavalerii Gărzii Regale jură să păstreze secretele 
regelui. Ai vrea să-mi încalc jurământul? Jaime râse. Crezi că 
nobilul Lord al Winterfellului a vrut să-mi asculte umilele 
explicaţii? Un om atât de onorabil! N-a trebuit decât să se 
uite la mine ca să mă declare vinovat. Jaime se ridică în 
picioare, clătinându-se, cu apa şiroindu-i pe piept. Cu ce 
drept judecă un lup leul? Cu ce drept? Un tremur violent îi 
cuprinse trupul şi, încercând să iasă, îşi izbi ciotul de 
marginea bazinului. 

Durerea îl străpunse ca un fior... şi dintr-odată, baia se 
învârtea. Brienne îl prinse înainte să cadă. 

Braţul îi era înfiorat, ud şi rece, dar era puternică şi mai 
gingaşă decât ar fi crezut Jaime. Mai gingaşă decât Cersei, 
gândi el, în timp ce îl ajuta să iasă din apă, cu picioarele 
şovăielnice, ca un mădular fleşcăit. 

— Străjerii o auzi pe fătucă strigând. Regicidul! 

Jaime, gândi el, mă cheamă Jaime. 

Când îşi recapătă cunoştinţa, zăcea pe podeaua udă, cu 
străjerii, fetişcana şi Qyburn aplecaţi deasupra lui, cu feţe 
îngrijorate. Brienne era goală, dar părea că 

uitase asta pentru moment. 

— Căldura din baie e de vină, le spunea Maester Qyburn. 
Nu, nu e maester, i-au luat colanul. În plus, încă mai are 
otravă în sânge şi e prost hrănit. Ce-i daţi de mâncare? 

— Viermi, pişat şi vomă cenuşie, sugeră Jaime. 

— Pâine uscată, apă şi terci, susţinu străjerul. Dar abia se 
atinge de ele. Ce artrebui să facem cu el? 

— Ştergeţi-l, îmbrăcaţi-l şi duceţi-l unde trebuie să fie, 
răspunse Qyburn. 

Lordul Bolton insistă să cineze cu el diseară. Nu mai e 
mult timp. 

102 

— Aduceţi-mi haine curate pentru el, zise Brienne. Mă 
ocup eu să fie spălat şi îmbrăcat. 

Ceilalţi fură cu toţii nespus de bucuroşi să-i dea ei 
această sarcină. Îl ridicară în picioare şi îl aşezară pe o bancă 


de piatră, lângă perete. Brienne se îndepărtă să-şi 
recupereze prosopul şi se întoarse cu o perie aspră, să-l 
curețe până la capăt. Unul dintre străjeri îi dădu un brici să-i 
radă barba. Qyburn se întoarse cu rufărie de corp, pantaloni 
curaţi, negri, de lână, o tunică verde, largă, şi un surtuc de 
piele care se lega în faţă. Jaime se simţea mai puţin ameţit, 
dar nu mai puţin stângaci. 

Cu ajutorul fetişcanei, reuşi să se îmbrace. 

— Acum nu mai am nevoie decât de o oglindă de argint. 

Măştile însângerate aduseseră haine curate şi pentru 
Brienne: o rochie roz, pătată, de satin şi o cămaşă de pânză, 
pe dedesubt. 

— Îmi pare rău, domniţă. Acestea au fost singurele haine 
femeieşti din Harrenhal destul de mari ca să te încapă. 

Se dovedi îndată că rochia fusese croită pentru cineva cu 
braţe mai subţiri, picioare mai scurte şi sâni mult mai mari. 
Dantela delicată din Myr nu reuşea să 

ascundă vânătăile care acopereau pielea Briennei. Una 
peste alta, rochia o făcea să arate grotesc. Are umeri mai 
largi decât mine şi gâtul mai gros, gândi Jaime. 

Nici rozul nu era o culoare care s-o avantajeze. Zeci de 
glume răutăcioase îi răsăriră în minte, dar de data aceasta, 
le păstră acolo. Era mai bine să n-o înfurie: cu o singură 
mână, nu se putea pune cu ea. 

Qyburn adusese şi o carafă. 

— Ce este? vru să ştie Jaime, când maesterul fără colan îl 
îndemnă să bea. 

— Lemn dulce înmuiat în oţet, cu miere şi cuişoare. Îţi va 
da putere şi îţi va limpezi capul. 

— Adu-mi poţiunea care face să-ţi crească mâini noi, zise 
Jaime. Pe aceea o vreau. 

— Bea, zise Brienne fără să zâmbească, iar el se supuse. 

Trecu o jumătate de oră până când se simţi destul de 
puternic ca să se ridice în picioare. După căldura jilavă a 
sălii de baie, simţi aerul de afară ca o palmă peste faţă. 


— Stăpânul l-o fi aşteptând deja, îi zise lui Qyburn un 
străjer. Şi pe ea. Trebuie să-l ajut să meargă? 

— Încă mai pot să umblu. Brienne, dă-mi braţul. 
Apucând-o strâns, Jaime îi lăsă să se ţină după el, străbătând 
curtea către o sală imensă şi prăfoasă, mai mare chiar decât 
sala tronului de la Debarcaderul Regelui. De-a lungul 
zidurilor erau aliniate şemineuri, câte unul la fiecare trei 
metri, mai multe decât putea număra, dar nici un foc nu 
fusese aprins, astfel că frigul îţi pătrundea în oase. O duzină 
de lăncieri în mantii de blană străjuiau uşile şi treptele care 
duceau către cele două 

galerii de deasupra. lar în mijlocul acelei vaste pustietăţi, 
la o masă de lemn, înconjurată de ceea ce părea afio 
imensă duşumea netedă de scânduri, Lordul 103 

Dreadfortului aştepta, însoţit doar de un paharnic. 

— Stăpâne, zise Brienne, când ajunseră în faţa lui. 

Ochii lui Roose Bolton erau mai palizi decât piatra şi mai 
întunecaţi decât laptele, iar glasul îi era catifelat ca pânza 
de păianjen. 

— Mă bucur, ser, că te simţi destul de bine ca să răspunzi 
invitaţiei mele. 

Domniţă, ia loc, te rog. Cu un gest larg, arătă câtre masa 
încărcată de brânzeturi, pâine, carne rece şi fructe. Doriţi vin 
roşu sau alb? Dintr-o recoltă mediocră, mă 

tem. Ser Amory a secat beciurile Doamnei Whent aproape 
n întregime. 

— Sper că l-ai omorât pentru asta. Jaime se strecură 
repede pe locul indicat, ca Bolton să nu observe cât de slăbit 
era. Vinul alb e pentru Casa Stark. Eu voi bea vin roşu, ca un 
bun Lannister. 

— Eu aş prefera apă, zise Brienne. 

— Elmar, roşu pentru Ser Jaime, apă pentru Lady Brienne 
şi vin cu mirodenii pentru mine. Bolton concedie escortele, 
fluturând o mână, iar oamenii se retraseră 

în grabă, pe tăcute. 


î 


Din obişnuinţă, Jaime întinse mâna dreaptă după vin. 
Ciotul clătină pocalul, împroşcând stropi roşii pe bandajele 
de pânză şi silindu-l să apuce cupa cu mâna cealaltă înainte 
să cadă, dar Bolton alese să nu-i observe stângăcia. Omul 
Nordului se servi cu o prună uscată şi o înghiţi, cu muşcături 
Mici, puternice. 

— Trebuie să le guşti, Ser Jaime. Sunt cât se poate de 
dulci şi îţi pun maţele în mişcare. Lordul Vargo le-a luat dintr- 
un han, înainte să-i dea foc. 

— Maţele mele se mişcă destul de bine, ţapul ăla nu e 
lord, iar prunele tale uscate nu mă interesează nici pe 
jumătate cât intenţiile pe care le ai. 

— În privinţa ta? Un zâmbet uşor atinse buzele lui Roose 
Bolton. Eşti un trofeu primejdios, ser. Semeni discordie 
oriunde te duci. Chiar şi aici, în căminul meu fericit de la 
Harrenhal. Glasul îi era cu un firicel mai mult decât o şoaptă. 
Şi la Riverrun, se pare. Ştii că Edmure Tully a oferit o mie de 
dragoni de aur pentru recapturarea ta? 

Atâta tot? 

— Sora mea va plăti de zece ori pe atât. 

— Oare? Din nou zâmbetul acela, o clipă, apoi dispăru la 
fel de repede. Zece mii de dragoni e o sumă exorbitantă. 
Desigur, mai e de luat în considerare şi oferta Lordului 
Karstark. Promite mâna fiicei sale celui care îi aduce capul 
tău. 

— Lasă-l pe ţap s-o capete peste fund, zise Jaime. 

Bolton râse pe înfundate. 

— Harrion Karstark era prizonier aici când am luat 
castelul, ştiai? l-am dat toţi oamenii de la Karhold pe care îi 
mai aveam cu mine şi l-am trimis cu Glover. 

Sper sincer că nu i s-a întâmplat nimic rău la 
Duskendale... altfel Alys Karstark ar fi tot ce a mai rămas din 
urmaşii Lordului Rickard. Alese o altă prună. Din fericire 
pentru tine, n-am nevoie de nevastă. M-am însurat cu Lady 
Walda Frey cât am fost la Gemeni. 

104 


— Frumoasa Walda? Neîndemânatic, Jaime încerca să ţină 
pâinea cu ciotul, rupând-o cu mâna stângă. 

— Grasa Walda. Lordul Frey mi-a oferit ca zestre 
greutatea miresei mele în argint, aşa că am ales în 
consecinţă. Elmar, rupe nişte pâine pentru Ser Jaime. 

Băiatul smulse o bucată cât pumnul de la un capăt al 
pâinii şi i-o întinse lui Jaime. Brienne rupse un colţ pentru 
sine. 

— Lord Bolton, zise ea, se spune că intenţionezi să-i dai 
Harrenhalul lui Vargo Hoat. 

— Acesta a fost preţul lui, răspunse Lordul Bolton. 
Lannisterii nu sunt singurii care îşi plătesc datoriile. Oricum, 
trebuie să plec curând. Edmure Tully se va căsători cu Lady 
Roslin Frey, la Gemeni, şi regele meu îmi porunceşte să fiu 
prezent. 

— Edmure se însoară? se miră Jaime. Nu Robb Stark? 

— Înălţimea Sa, Regele Robert, e căsătorit. Bolton scuipă 
un sâmbure de prună în palmă şi îl puse deoparte. Cu o 
Westerling de la Crag. Am auzit că o cheamă Jeyne. Trebuie 
că o cunoşti, ser. Tatăl ei este purtătorul de flamuri al tatălui 
tău. 

— Tatăl meu are o mulţime de purtători de flamuri şi cei 
mai mulţi au fiice. 

Jaime întinse mâna după pocal, încercând să şi-o 
amintească pe această Jeyne. 

Casa Westerling e o casă veche, cu mai multă mândrie 
decât putere. 

— Nu poate fi adevărat, se împotrivi Brienne. Regele 
Robb a promis că se însoară cu o fată din familia Frey. Nu şi- 
ar încălca niciodată legământul, el... 

— Înălţimea Sa e un băiat de şaisprezece ani, zise Roose 
Bolton cu blândeţe. 

Şi ţi-aş mulţumi dacă nu mi-ai pune cuvântul la îndoială, 
domniţă. 

Lui Jaime aproape că îi era milă de Robb Stark. A câştigat 
războiul pe câmpul de lupta şi l-a pierdut în dormitor, bietul 


nătărău. 

— Cum i se pare Lordului Walder să mănânce păstrăv în 
loc de lup? întrebă el. 

— O, păstrăvul e gustos. Bolton ridică un deget palid 
către paharnic. Deşi bietul meu Elmar e frustrat. Trebuia să 
se însoare cu Arya Stark, dar socrul Frey n-a avut de ales 
decât să rupă logodna când Regele Robb l-a trădat. 

— Despre Arya Stark se aude ceva? Brienne se aplecă. 
Lady Catelyn se temea că... E încă în viaţă? 

— O, da, răspunse Lordul Dreadfortului. 

— Ştii ceva despre asta, lordul meu? 

Roose Bolton ridică din umeri. 

— Arya Stark a fost pierdută o vreme, dar acum a fost 
găsită. Vreau s-o văd întoarsă în Nord, vie şi nevătămată. 

— Pe ea şi sora ei, amândouă, zise Brienne. Tyrion 
Lannister ne-a promis ambele fete în schimbul fratelui său. 

Asta păru să-l amuze pe Lordul Dreadfortului. 

— Domniţă, nu ţi-a spus nimeni? Lannisterii mint. 

105 

— Asta e o insultă la adresa Casei mele? Jaime luă cuțitul 
de brânză cu mâna lui bună. Un vărf rotunjit şi bont, zise el, 
trecându-şi degetul mare peste tăişul lamei, dar poate să-ţi 
străpungă ochiul. Broboane de sudoare îi acopereau fruntea. 

Nu putea decât să spere că nu arăta pe cât de 
neputincios se simţea. 

Micul zâmbet al Lordului Bolton îi vizită din nou, în 
treacăt, buzele. 

— Vorbeşti cu îndrăzneală pentru un om care are nevoie 
de ajutor ca să-şi rupă 

pâinea. Străjerii mei sunt în preajmă, îţi reamintesc. 

— În preajmă şi la o mie de leghe depărtare. Jaime aruncă 
o privire peste imensa întindere a sălii. Până ce ajung la noi, 
vei fi la fel de mort ca Aerys. 

— Nu-i deloc politicos să-ţi ameninţi gazda lângă brânza 
şi măslinele pe care ţi le-a pus pe masă, îl dojeni Lordul 
Bolton. În Nord, legile ospitalităţii sunt încă 


sacre. 

— Sunt prizonier aici, nu oaspete. Ţapul tău mi-a tăiat 
mâna. Dacă ai impresia că nişte prune uscate mă pot face să 
trec asta cu vederea, te înşeli amarnic. 

Vorbele lui îl luară pe nepregătite pe Roose Bolton. 

— Poate că mă înşel. Poate că ar trebui să te fac cadou de 
nuntă lui Edmure Tully... sau să-ţi zbor capul, aşa cum a 
făcut sora ta cu Eddard Stark. 

— Nu te-aş sfătui. Casterly Rock nu uită uşor. 

— Mii de kilometri de munte, ser, şi de mlaştină se întind 
între zidurile mele şi piatra ta. Duşmănia Lannisterilor 
înseamnă prea puţin pentru Bolton. 

— Prietenia Lannisterilor ar putea însemna mult. Jaime 
credea că ştie jocul pe care îl jucau acum. Dar oare fătuca îl 
ştie şi ea? Nu îndrăznea s-o privească, să 

vadă. 

— Nu sunt convins că sunteţi genul de prieteni pe care şi 
i-ar dori un om înţelept. Roose Bolton îi făcu semn băiatului 
să se apropie: Elmar, taie-le oaspeţilor noştri o felie de 
friptură. 

Brienne fu servită prima, dar nu schiţă nici un gest să 
mănânce. 

— Lordul meu, spuse ea, Ser Jaime va fi dat în schimbul 
fiicelor Doamnei Catelyn. Trebuie să ne eliberezi ca să ne 
vedem de drum. 

— Corbul venit de la Riverrun spunea despre o evadare, 
nu despre un schimb. 

Şi dacă ai ajutat acest prizonier să evadeze, te faci 
vinovată de trădare, domniţă. 

Fetişcana voinică se ridică în picioare: 

— O slujesc pe Lady Stark. 

— lar eu îl slujesc pe Regele Nordului. Sau pe Regele Care 
a Pierdut Nordul, aşa cum îl numesc unii acum. Care n-a 
dorit niciodată să-l redea pe Jaime Lannisterilor. 

— Stai jos şi mănâncă, Brienne, o îndemnă Jaime, în timp 
ce Elmar aşeza în faţa lui o felie de friptură neagră şi 


însângerată. Dacă Bolton ar avea de gând să ne omoare, nu 
şi-ar irosi preţioasele prune pe noi, primejduindu-şi maţele. 
Se uită la carne şi-şi dădu seama că nu avea cum s-o taie cu 
o singură mână. Acum valorez mai puțin decât o fată, gândi 
el. Țapul a echilibrat târgul, deşi mă îndoiesc că 

106 

Lady Catelyn îi va mulțumi când Cersei îi va înapoia 
progeniturile în aceeaşi stare. Gândul îl făcu să rânjească. 
Tot eu voi fi invinuit şi pentru asta, pun rămăşag. 

Roose Bolton îşi tăie carnea metodic, lăsând sângele să-i 
inunde farfuria. 

— Lady Brienne, ai să te aşezi dacă-ţi spun că sper să-l 
lase pe Jaime să-şi continue drumul, întocmai cum doriţi tu 
şi Lady Catelyn? 

— Eu... Ne trimiţi mai departe? Fetişcana părea 
neîncrezătoare, dar se aşeză. 

Asta e bine, lordul meu. 

— Da, e bine. Totuşi, Lordul Vargo mi-a creat o mică... 
problemă. Îşi întoarse ochii spălăciţi către Jaime: Ştii de ce ţi- 
a tăiat Hoat mâna? 

— Îi place să taie mâini. Pânza care acoperea ciotul lui 
Jaime era pătată de sânge şi vin. Îi place şi să taie picioare. 
Nu pare să aibă nevoie de vreun motiv. 

— Şi totuşi, a avut unul. Hoat e mai şiret decât pare. 
Nimeni nu stă la comanda Bravilor Camarazi atâta vreme 
dacă nu are niscaiva minte în cap. Bolton înţepă o bucată de 
carne cu vârful pumnalului, şi-o vâri în gură, mestecă pe 
îndelete, înghiţi. Lordul Vargo a abandonat Casa Lannister 
fiindcă i-am oferit Harrenhalul. 

O recompensă de o mie de ori mai mare decât putea 
spera de la Lordul Tywin. 

Străin fiind de Westeros, nu ştia că răsplata era otrăvită. 

— Blestemul lui Harren cel Negru, îl luă Jaime în răspăr. 

— Blestemul lui Tywin Lannister. Bolton întinse pocalul şi 
Elmer îl reumplu în tăcere. Ţapul nostru ar fi trebuit să se 


consulte cu cei din casele Tarbeck sau Reyne. Astfel ar fi 
ştiut cum tratează trădarea nobilul tău tată. 

— Nu există nici un Tarbeck şi nici un Reyne, zise Jaime. 

— Tocmai asta voiam să spun. Lordul Vargo a sperat, fără 
îndoială, că Lordul Stannis va triumfa la Debarcaderul 
Regelui şi apoi îl va pune în posesia acestui castel, în semn 
de recunoştinţă pentru micul rol pe care l-a jucat în 
prăbuşirea Casei Lannister. Râse înfundat. Mă tem că ştie 
puţine şi despre Stannis Baratheon. 

Poate i-ar fi dat Harrenhalul pentru serviciile lui... dar i-ar 
fi dat şi un ştreang pentru crimele lui. 

— Un ştreang e mai blând decât ceea ce va căpăta de la 
tatăl meu. 

— Acum şi-a dat şi el seama de asta. Cu Stannis înfrânt şi 
Renly mort, doar victoria Casei Stark îl mai poate scăpa de 
răzbunarea Lordului Tywin, dar şansele ca asta să se 
întâmple devin pe zi ce trece mai slabe. 

— Regele Robb a câştigat fiecare bătălie, zise hotărâtă 
Brienne, loială până la înverşunare, atât cu fapta, cât şi cu 
vorba. 

— A câştigat fiecare bătălie, în timp ce a pierdut Casele 
Frey şi Karstark, Winterfellul şi Nordul. Păcat că lupul e atât 
de tânăr. Toţi băieţii de şaisprezece ani se cred nemuritori şi 
invincibili. Un bărbat mai vârstnic ar pleca genunchiul, mă 
gândesc. După un război vine întotdeauna o pace, iar cu 
pacea vine iertarea... 

pentru cei ca Robb Stark, cel puţin. Nu pentru cei de 
teapa lui Vargo Hoat. Bolton îi oferi lui Jaime un mic zâmbet. 
Ambele părţi s-au folosit de el, dar nici una nu 107 

va vărsa o lacrimă la moartea lui. Bravii Camarazi n-au 
luptat în Bătălia de la Apa Neagră, dar au murit, oricum, 
acolo. 

— Mă vei ierta dacă n-am să plâng? 

— N-ai pic de milă pentru sărmanul nostru ţap năpăstuit? 
Ah, dar zeii trebuie... altfel de ce să te trimită în mâinile lui? 
Bolton mestecă o altă bucată de carne. Karholdul e mai mic 


şi mai modest decât Harrenhalul, dar e departe de labele 
leului. Odată căsătorit cu Alys Karstark, Hoat ar putea fi lord 
cu adevărat. 

Dacă ar căpăta şi nişte aur de la tatăl tău, cu atât mai 
bine. Dar, oricât de mult ar fi plătit Lordul Tywin, te-ar fi 
trimis Lordului Rickard. Îl interesau fecioara şi un adăpost 
sigur. Dar ca să te vândă, trebuie să te păstreze, iar 
ţinuturile riverane sunt pline de cei care te-ar răpi bucuroşi. 
Glover şi Tallhart au fost înfrânți la Duskendale, dar rămăşiţe 
ale oştirii lor mişună încă peste tot, cu Muntele măcelă- 

rind hoinarii. O mie de oameni ai lui Karstark cutreieră 
ţinuturile de la sud şi de la est de Riverrun, în căutarea ta. În 
alte părţi sunt oamenii lui Darry, rămaşi fără 

stăpân şi fără lege, haite de lupi pe patru picioare şi 
cetele de tâlhari ale lordului fulgerului. Dondarion te-ar 
spânzura bucuros, de acelaşi copac cu Ţapul. 

Harrenhalul era singurul loc unde Lordul Vargo putea 
spera să te ascundă, însă 

aici oamenii mei şi ai lui Ser Aenys, cu Freyii lui, sunt mai 
numeroşi decât Bravii Camarazi. Fără îndoială, se temea că 
aş putea să te trimit înapoi la Ser Edmure, la Riverrun... sau 
şi mai rău, la propriul tău tată. 

Mutilânduc-te, a vrut să înlăture ameninţarea sabiei tale, 
să câştige un trofeu sinistru, pe care să-l trimită tatălui tău 
şi, în acelaşi timp, să scadă valoarea ta pentru mine. Căci el 
e omul meu, aşa cum eu sunt omul Regelui Robert. Astfel, 
nelegiuirea lui este nelegiuirea mea, sau aşa ar putea părea 
în ochii tatălui tău. Şi de aici mica mea... problemă. Îl fixă pe 
Jaime cu ochii săi palizi, fără să 

clipească, în aşteptare, rece. 

Înţeleg. 

— Vrei să te absolv de vină. Să-i spun tatălui meu că nu 
ai nici o legătură cu acest ciot. Jaime râse. Lordul meu, 
trimite-mă la Cersei şi voi cânta cel mai dulce cântec pe care 
l-ai putea dori, despre blândeţea pe care mi-ai arătat-o. Ştia 
că orice altceva ar fi răspuns, Bolton l-ar fi dat înapoi pe 


mâna ţapului. De-aş avea mână, ţi-aş da în scris. Cum am 
fost schilodit de mercenarul pe care propriul meu tată l-a 
adus la Westeros şi cum am fost salvat de nobilul Lord 
Bolton. 

— Am să mă încred în cuvântul tău, ser. 

Asta nu mi-e dat să aud prea des. 

— Cât de curând mi s-ar putea îngădui să plec? Şi cum te 
gândeşti să mă treci de lupii ăştia şi de tâlhari şi de oamenii 
lui Karstark? 

— Vei pleca atunci când spune Qyburn că eşti în stare, cu 
o escortă puternică 

de oameni aleşi pe sprânceană, sub comanda căpitanului 
meu Walton. Picioare-de-Oţel i se spune. Un soldat cu un 
devotament de fier. Walton te va duce viu şi nevătămat 
până la Debarcaderul Regelui. 

108 

— Cu condiţia ca fiicele Doamnei Catelyn să fie înapoiate, 
la rândul lor, vii şi nevătămate, zise fetişcana. Lordul meu, 
protecţia omului tău, Walton, e binevenită, dar fetele sunt în 
sarcina mea. 

Lordul Dreadfortului îi aruncă o privire plictisită. 

— Fetele nu trebuie să te mai preocupe, domniţă. Lady 
Sansa e soţia piticului, doar zeii îi mai pot despărţi acum. 

— Soţia lui? făcu Brienne, îngrozită. Pezevenghiul? Dar... 
a jurat în faţa întregii curţi, înaintea zeilor şi a oamenilor... 

Cât e de inocentă! La drept vorbind, Jaime era la fel de 
surprins, dar îşi ascundea mai bine sentimentele. Sansa 
Stark. Această căsătorie ar trebui să 

aducă un zâmbet pe chipul lui Tyrion. Îşi aminti cât de 
fericit fusese fratele său cu fiica arendaşului... timp de două 
săptămâni. 

— Ce a jurat sau ce n-a jurat piticul nu mai contează 
acum, zise Lordul Bolton. 

Pentru tine, cel mai puţin. 

Fetişcana părea rănită. Poate că, în sfârşit, când Lordul 
Bolton făcu semn străjerilor săi, simţi ghearele de oţel ale 


capcanei. 

— Ser Jaime îşi va continua drumul spre Debarcaderul 
Regelui. Mă tem că despre tine n-am spus nimic. Ar fi 
exagerat din partea mea să-l lipsesc pe Lordul Vargo de 
ambele sale trofee. Lordul Dreadfortului întinse mâna să mai 
ia o prună. 

De-aş fi în locul tău, domniţă, m-aş preocupa mai puţin de 
Casa Stark şi mai mult de safire. 


TYRION 


Un cal necheză nerăbdător în spatele lui, din mijlocul 
mantiilor aurii oprite de-a latul drumului. Tyrion auzea şi 
tusea Lordului Gyles. Nu-l ceruse pe Gyles, după cum nu-i 
ceruse pe Ser Addam sau pe Jalannar Xho sau pe vreunul 
dintre ceilalţi, dar nobilul său tată socotise că Doran Martell 
ar putea să le-o ia în nume de rău dacă doar un pitic ar veni 
să-l escorteze peste Apa Neagră. 

Joffrey ar fi trebuit să-i întâmpine el însuşi pe dornisheni, 
cugetă el în timp ce stătea în aşteptare, gar fără doar şi 
poate, ar fi stricat totul. În ultimul timp, regele spunea 
întruna mici glume despre dornishenii pe care i-a cules din 
mâinile oştenilor lui Mace Tyrell. De câți dornisheni e nevoie 
ca să potcovească un cal? 

De nouă. Unul să pună potcoavele şi opt să ridice calul. 
Pe undeva, Tyrion nu credea că Doran Martell ar gusta o 
asemenea glumă. 

Le vedea flamurile fluturând în timp ce călăreţii ieşeau 
din desişul verde al pădurii, într-o lungă coloană învăluită în 
praf. De aici până la râu, mai rămăseseră 

doar copaci negri, desfrunziţi, o moştenire a bătăliei. Prea 
multe flamuri, gândi el cu amărăciune, privind cenuşa 
ridicându-se sub copitele cailor ce se apropiau, aşa cum se 
ridicase sub copitele avangărzii Tyrellilor când l-a izbit pe 
Stannis în 109 

flanc. Martell a adus jumătate dintre lorzii de la Dome, 
după cum se vede. 

Încercă să găsească în asta un avantaj, dar nu reuşi. 

— Câte flamuri numeri? îl întrebă pe Bronn. Cavalerul 
mercenar îşi umbri ochii. 

— Opt... nu, nouă. 

Tyrion se întoarse în şa. 


— Pod, vino încoace. Descrie blazoanele pe care le vezi şi 
spune ce casă 

reprezintă fiecare. 

Podrick Payne îşi aduse calul mai aproape. Purta 
stindardul regal, cerbul şi leul lui Joffrey, şi se lupta cu 
povara lui. Bronn purta stindardul lui Tyrion, leul 
Lannisterilor, auriu pe fond purpuriu. 

Se inalță, îşi dădu seama Tyrion, când Pod se ridică în şa 
ca să vadă mai bine. 

În curând mă va întrece, la fel ca toţi ceilalți. Băiatul 
studia cu sârguinţă 

heraldica dornisheană, la porunca lui Tyrion, dar ca 
întotdeauna, era emoţionat. 

— Nu văd. Vântul le mişcă. 

— Bronn, spune-i băiatului ce vezi. 

Bronn arăta astăzi ca un adevărat cavaler, în jiletcă şi 
mantie nouă, cu lanţul învăpăiat la gât. 

— Un soare roşu pe fond portocaliu, cu o suliță în spate, 
anunţă el. 

— Martell, zise Podrick Payne, vizibil uşurat. Casa Martell 
din Sunspear, stăpâne. Prinţul de la Dorne. 

— Şi calul meu l-ar fi recunoscut, zise Tyrion sec. Spune-i 
altul, Bronn. 

— Văd o flamură purpurie cu trei ghemotoace galbene. 

— Lămăi? întrebă Pod încrezător. Un câmp purpuriu 
presărat cu lămâi? Pentru Casa Dalt? Of, pentru Lemonwood. 

— S-ar putea. Lângă el e o pasăre mare, neagră, pe fond 
galben. Cu ceva roz sau alb în gheare, greu de spus, cu 
flamura fluturând. 

— Vulturul de la Black Mont ţine un prunc în gheare. Casa 
Blackmont de la Blackmont, ser. 

Bronn râse. 

— lar citeşti cărţi? Cărţile îţi vor distruge ochiul sabiei, 
băiete. Văd şi un craniu. Un stindard negru. 

— Craniul încoronat al Casei Manwoody, alb şi auriu pe 
fond negru. Cu fiecare răspuns, Pod părea tot mai sigur. Casa 


Manwoody de la Kingsgrave. 

— Trei păianjeni negri? 

— Sunt scorpioni, ser. Casa Qorgyle de la Sandstone, trei 
scorpioni negri pe fond roşu. 

— Roşu şi galben, cu o linie crestată între ele. 

— Flăcările de la Hellholt. Casa Uller. 

Tyrion era impresionat. Băiatul nu e prost deloc, odată ce- 
şi dezleagă limba. 

— Continuă, Pod, îl îndemnă el. Dacă-i nimereşti pe toţi, 
am să-ţi fac un dar. 

110 

— O plăcintă cu felii roşii şi negre, zise Bronn. Cu o mână 
de aur în mijloc. 

— Casa Allyrion de la Graţia Zeilor. 

— O găină roşie care parcă mănâncă un şarpe. 

— Gargalenii de la Ţărmul de Sare. Un cocoşel, ser, nu o 
găină. Roşu, cu un şarpe în cioc. 

— Foarte bine! exclamă Tyrion. 

Încă unul, băiete. Bronn scrută rândurile Dornishenilor 
care se apropiau. 

— Ultimul e o pană aurie pe un fond de carouri verzi. 

— Un condei auriu, ser. Jordayne de la Tor. 

Tyrion râse. 

— Nouă, toate bune. Nici eu însumi nu le-aş fi putut 
numi. 

Era o minciună, dar voia să-l încurajeze pe băiat, căci 
avea mare nevoie de asta. 

Martell aduce cu el câțiva însoțitori redutabili. Nici una 
dintre casele pe care le numise Pod nu era neînsemnată. 
Nouă dintre cei mai mari lorzi ai Dornului veneau pe drumul 
regelui, ei sau moştenitorii lor. Cumva, Tyrion nu credea că 

făcuseră atât drum doar ca să vadă ursul dansator. Era un 
mesaj. Şi nu unul care să-mi placă. Se întrebă dacă fusese o 
greşeală să o trimită pe Myrcella la Sunspear. 

— Stăpâne, zise Pod uşor sfios, nu văd nici o lectică. 

Tyrion îşi întoarse brusc capul. Băiatul avea dreptate. 


— Doran Martell călătoreşte întotdeauna în lectică, 
adăugă Pod. O lectică 

sculptată, cu perdele de mătase, împodobite cu sori. 

Tyrion auzise aceleaşi poveşti. Prinţul Doran era trecut de 
cincizeci de ani şi suferea de gută. Poate c-a vrut să ajungă 
mai repede, îşi spuse el. Poate că s-a temut că lectica lui ar 
fi o țintă prea ispititoare pentru tâlharii din păduri sau că 

s-ar fi dovedit prea împovărătoare în trecătorile inalte ale 
Drumului Oaselor. 

Poate că se simte mai bine. 

Atunci de ce era atât de tulburat? Aşteptarea era 
insuportabilă. 

— Sus steagurile, tună el. Le vom ieşi în întâmpinare. 

Dădu pinteni calului. Bronn şi Pod îl urmară, unul în 
stânga, celălalt în dreapta. Când dornishenii îi văzură 
venind, îşi zoriră caii, cu flamurile fluturând. 

De  şeile împodobite le atârnau îndrăgitele scuturi 
rotunde din metal, iar mulţi cărau snopi de sulițe scurte sau 
arcuri duble dornishene, din cele pe care le mânuiau atât de 
bine de pe cai. 

Erau trei feluri de dornisheni, remarcase primul Rege 
Daeron. Dornishenii de sare, care locuiau de-a lungul 
coastelor, dornishenii de nisip, din deserturi şi din lungile văi 
ale râurilor şi dornishenii de piatră, care îşi ridicau fortărețe 
în trecătorile şi pe culmile Munţilor Roşii. Dornishenii de sare 
aveau cel mai mult sânge rhoynishez, cei de piatră, cel mai 
puţin. 

Toate cele trei categorii păreau bine reprezentate în alaiul 
lui Doran. 

111 

Dornishenii de sare erau sprinteni şi negricioşi, cu pielea 
netedă, măslinie, şi părul negru fluturând în vânt. 
Dornishenii de sare erau şi mai tuciurii, cu feţele arse de 
soarele fierbinte al Dornului. 

Îşi înfăşurau eşarfe lungi, viu colorate, în jurul coifurilor, 
să-i ferească de arşiţa soarelui. Dornishenii de piatră erau cei 


mai voinici şi cei mai frumoşi, fii ai andalilor şi ai Primilor 
Oameni, cu părul castaniu sau blond, cu feţe care se 
umpleau de pistrui sau se pârleau la soare, în loc să se 
bronzeze. 

Lorzii purtau veşminte de mătase şi satin, cu cingători 
bătute cu nestemate şi mâneci largi, vaporoase. Armurile lor 
erau smălţuite şi încrustate cu aramă 

şlefuită, argint strălucitor şi aur roşu, moale. Veneau 
călare pe cai roşii şi aurii şi câţiva albi ca zăpada, toţi supli şi 
ageri, cu gâturi lungi şi capete înguste, frumoase. Legendarii 
cai de nisip ai Dornului erau mai mici decât obişnuiţii cai de 
luptă şi nu puteau purta povara unor asemenea armuri, dar 
se spunea că erau în stare să gonească o zi şi o noapte 
întreagă şi încă o zi, fără să obosească. 

Căpetenia dornishenilor călărea un armăsar negru ca 
păcatul, cu coama şi coada de culoarea focului. Stătea în şa 
de parcă acolo s-ar fi născut, înalt, suplu, mlădios. O mantie 
de mătase roşiatică îi flutura de pe umeri, iar cămaşa îi era 
placată cu şiruri suprapuse de discuri de aramă care 
sclipeau ca o mie de bânuţi noi. Coiful înalt, aurit, etala un 
soare de aramă pe frunte, iar scutul rotund, atârnat la spate, 
înfăţişa, pe suprafaţa-i lustruită de metal, soarele şi sulița 
Casei Martell. 

Un soare al Casei Martell, gândi Tyrion, dând pinteni 
calului, dar cu zece ani prea tânăr şi prea voinic şi mult prea 
fioros. Ştia deja cu ce avea de-a face. De câți dornisheni e 
nevoie ca să înceapă un război? se întrebă el. Doar de unul. 
Cu toate acestea, nu avea altceva de făcut decât să 
zâmbească: 

— Bine-aţi venit, lorzii mei. Am fost înştiinţaţi de sosirea 
voastră şi Înălţimea Sa, Regele Joffrey, ne-a rugat să vă 
întâmpinăm în numele lui. Nobilul meu tată, Mâna Regelui, 
vă transmite şi el complimente. Simula o amabilă 
nedumerire. 

Care dintre voi este Prinţul Doran? 


— Sănătatea precară îi cere fratelui meu să rămână la 
Sunspear. Prinţişorul îşi scoase coiful. Avea faţa ridată şi 
posomorâtă, cu sprâncene subţiri, arcuite deasupra ochilor 
mari, negri şi lucitori, ca nişte lacuri de ulei de huilă. Doar 
câteva fire argintii împestriţau părul negru care îi cobora pe 
frunte, într-o şuviţă la fel de ascuţită ca nasul. Un 
dornishean de sare, negreşit. Prinţul Doran m-a trimis să-i 
ţin locul în consiliul Regelui Joffrey, dacă Înălţimea Sa îmi 
îngăduie. 

— Înălţimea Sa va fi deosebit de onorat să aibă parte de 
sfatul unui luptător atât de vestit ca Prinţul Obeyn din 
Dorne, zise Tyrion, gândind: Asta va însemna sânge în 
canale. lar nobilii tăi tovarăşi sunt bine-veniţi şi ei. 

— Dă-mi voie să ţi-i prezint, lordul meu de Lannister. Ser 
Deziel Dalt de la Lemonwood, Lordul Tremond Gargalen, 
Lordul Harmen Uller şi fratele său, Lordul Ulwyck, Ser Ryon 
Allyrion şi fiul lui natural, Ser Daemon Sand, Bastardul de la 
Graţia Zeilor, Lordul Dagos Manwoody, fratele lui, Ser Myles 
şi fiii lui, 112 

Mors şi Dickon, Ser Arron Qorgyle. Şi să nu se creadă 
vreodată că le-aş neglija pe doamne. Myria Jordayne, 
moştenitoare a Torului, Lady Larra Blackmont, fiica ei 
Jynessa, fiul ei Perros. Ridică o mână subţire către o femeie 
cu părul negru, din spate, făcându-i semn să se apropie. lar 
aceasta este Ellaria Sand, ţiitoarea mea. 

Tyrion îşi înăbuşi un suspin. Țiitoarea lui şi o bastardă. 
Cersei va sări până-n tavan dacă vrea s-o aducă la nuntă. 
Dacă ar surghiuni-o într-un colţ întunecat, sub salieră, sora 
lui ar risca urgia Viperei Roşii. Dacă ar aşeza-o lângă el, la 
masa mare, toate celelalte doamne de pe dais s-ar putea 
simţi jignite. Oare Prințul Doran vrea să provoace un 
conflict? 

Prinţul Oberyn îşi conduse calul prin faţa dornishenilor 
săi. 

— Ellaria, lorzi, doamne şi cavaleri, iată ce mult ne 
iubeşte Regele Joffrey. 


Înălţimea Sa a fost atât de curtenitor încât l-a trimis pe 
unchiul său Pezevenghi să 

ne conducă la curte. 

Bronn râse pe înfundate, iar Tyrion fu nevoit să se prefacă 
amuzat: 

— Nu singur, lorzii mei. Ar fi o sarcină prea mare pentru 
un omuleţ ca mine. 

Însoţitorii lui se apropiaseră şi veni rândul lui Tyrion să le 
rostească numele. 

Permiteţi-mi să vi-i prezint pe Ser Flement Brax, 
moştenitor de Hornvale, Lordul Gyles de Rosby, Ser Addam 
Marbrand, Lord Comandant al Gărzii Oraşului, Jalabhar Xho, 
Prinţ al Văii Florii Roşii. Ser Harys Swyift, socrul unchiului 
meu Kevan, Ser Merlon Crakehal, Ser Philip Foote şi Ser 
Bronn de Apa Neagră, doi eroi ai recentelor noastre lupte 
împotriva rebelului Stannis Baratheon. Şi scutierul meu, 
tânărul Podrick din Casa Payne. Numele răsunau frumos pe 
buzele lui Tyrion, dar cei ce le purtau nu erau nici pe departe 
la fel de distinşi sau de redutabili precum cei care-l însoțeau 
pe Prinţul Oberyn, după cum ştiau foarte bine amândoi. 

— Lordul meu, spuse Lady Blackmont, drumul a fost lung 
şi prăfos. Ne-am bucura dacă am putea să ne odihnim şi să 
ne spălăm. Putem să ne continuăm drumul către oraş? 

— Îndată, doamna mea. Tyrion întoarse capul calului şi-l 
strigă pe Ser Addam Marbrand. Mantile aurii care formau cea 
mai mare parte a gărzii sale de onoare îşi întoarseră 
sprintene caii la ordinul lui Ser Addam şi coloana porni către 
râu şi către Debarcaderul Regelui, aflat dincolo de el. 

Oberyn Nymeros Martell, murmură Tyrion în barbă, 
pornind la drum lângă el. 

Vipera Roşie a Domului. Şi ce naiba am eu de făcut cu el? 

Îl cunoştea numai din auzite, desigur... dar reputaţia lui 
era înfricoşătoare. Pe când nu avea mai mult de şaisprezece 
ani, Prinţul Oberyn fusese găsit în pat cu ţiitoarea bătrânului 
Lord Yronwood, un bărbat voinic, aprig şi iute la mânie. A 
urmat un duel, dar ţinând seama de tinereţea şi de sângele 


nobil al prinţului, a fost un duel până la prima picătură de 
sânge. Amândoi au fost răniţi, onoarea reparată. 

Cu toate acestea, Prinţul Oberyn şi-a revenit curând, în 
timp ce rănile Lordului Yronwood s-au infectat şi i-au adus 
moartea. După aceea, oamenii şuşoteau că 

113 

Oberyn a luptat cu o sabie otrăvită, iar de atunci cu toţii, 
prieteni şi duşmani deopotrivă, i-au spus Vipera Roşie. 

Asta se întâmplase cu mulţi ani în urmă, desigur. Băiatul 
de şaisprezece ani era acum un bărbat de patruzeci şi 
legenda lui se întunecase considerabil. Umblase prin 
Oraşele Libere, învățând arta otrăvitorilor şi poate 
meşteşuguri şi mai întunecate, dacă zvonurile puteau fi 
crezute. Studiase la Citadelă, reuşind să 

adune şase zale din colanul de maester, dar apoi se 
plictisise. Fusese soldat în Ținuturile Discordiei, dincolo de 
marea îngustă, o vreme alături de Fiii Secunzi, înainte de a- 
şi forma propria companie. Turnirurile lui, bătăliile lui, 
duelurile lui, caii lui, poftele lui trupeşti... se spunea că se 
culca şi cu bărbaţi, şi cu femei şi că 

adusese pe lume fete bastarde în întreg Dornul. Oamenii 
le numeau şerpoaice de nisip. Din câte auzise Tyrion, Prinţul 
Oberyn nu zămislise nici un fiu. 

Şi, desigur, îl mutilase pe moştenitorul Highgardenului. 

Nici un om din Cele Șapte Regate n-ar putea fi mai puțin 
binevenit la o nuntă 

a Tyrellilor, gândi Tyrion. Să-l trimiţi pe Prinţul Oberyn la 
Debarcaderul Regelui, în timp ce oraşul îi găzduia încă pe 
Lordul Mace Tyrell, pe doi dintre fiii săi şi o mie dintre oştenii 
lor, era o provocare la fel de periculoasă ca Prinţul Oberyn 
însuşi. Un cuvânt greşit, o glumă neinspirată, o privire, atât 
va fi de ajuns şi aliații noştri de seamă vor sări unul la 
beregata celuilalt. 

— Noi ne-am mai întâlnit, îi zise voios Prinţul din Dome lui 
Tyrion, în timp ce călăreau alături pe drumul regelui, pe 


lângă câmpurile înnegrite şi scheletele copacilor. Dar nu mă 
aştept să-ţi aminteşti. Erai chiar mai mic decât eşti acum. 

Glasul lui avea o undă batjocoritoare care îi displăcea, 
dar Tyrion n-avea de gând să se lase provocat. 

— Când a fost asta, lordul meu? întrebă el cu amabil 
interes. 

— O, cu mulţi, mulţi ani în urmă, când tatăl meu domnea 
la Dorne şi nobilul tău tată era Mâna unui rege diferit. Nu 
atât de diferit pe cât crezi, cugetă Tyrion. 

Asta s-a petrecut când am vizitat Casterly Rock cu mama, 
cu consortul ei şi sora mea Elia. Aveam, oh, paisprezece sau 
cincisprezece ani, cam aşa. Elia era cu un an mai mare. 
Fratele şi sora ta aveau opt sau nouă ani, după câte îmi 
amintesc, iar tu abia te născuseşi. 

Un moment ciudat pentru vizite. Mama lui Tyrion murise 
născându-l, astfel că, probabil, Martellii găsiseră Casterly 
Rock copleşit de durere. Pe tatăl său, mai cu seamă. Lordul 
Tywin vorbea arareori despre soţia lui, dar Tyrion îşi auzise 
unchii povestind despre dragostea celor doi. Pe vremea 
aceea, tatăl său era Mâna lui Aerys şi mulţi spuneau că 
Lordul Tywin era stăpân peste Cele Şapte Regate, dar Lady 
Joanna era cea care-l stăpânea pe el. „N-a mai fost acelaşi 
om după ce a murit ea, Pezevenghiule”, i-a spus odată 
unchiul său Gery. Ce a fost mai bun în ela murit odată cu ea. 
Gerion era cel mai mic dintre cei patru fii ai Lordului Tyros 
Lannister şi unchiul preferat al lui Tyrion. 

Dar el nu mai era, pierise peste mări şi ţări şi Tyrion însuşi 
o înmormântase pe 114 

Lady Joanna. 

— Casterly Rock a fost pe placul tău? 

— Nicidecum. Tatăl tău ne-a ignorat cât timp am fost 
acolo, după ce i-a poruncit lui Ser Kevan să se ocupe de noi. 
Cămăruţa pe care mi-au dat-o avea un pat de puf şi covoare 
myrisheze pe jos, dar era întunecoasă şi fără ferestre, ca o 
temniţă, după cum i-am spus Eliei la momentul acela. Cerul 
vostru era prea cenuşiu, vinurile prea dulci, femeile prea 


virtuoase, mâncarea prea insipidă... iar tu ai fost cea mai 
mare dezamăgire dintre toate. 

— Abia mă născusem, ce aşteptai de la mine? 

— Enormitate, răspunse prinţul cu părul negru. Erai mic, 
dar renumit. Ne aflam în Oraşul Vechi când te-ai născut şi 
nimeni nu mai vorbea decât despre monstrul care se 
născuse la Debarcaderul Regelui şi despre ce ar putea să 

prevestească un astfel de semn pentru regat. 

— Foamete, molimă şi război, fără doar şi poate. Tyrion 
schiţă un zâmbet amar. Întotdeauna este foamete, molimă şi 
război. O, şi iarnă şi lunga noapte fără 

sfârşit. 

— Toate astea şi, în plus, căderea tatălui tău. Am auzit un 
frate cerşetor spunând că Lordul Tywin îşi arogase puteri mai 
mari decât Regele Aerys, însă 

numai un zeu e menit să se ridice deasupra regelui. 

Tu ai fost blestemul lui, o pedeapsă trimisă de zei, ca să-i 
arate că nu e mai bun decât oricare altul. 

— Eu mă străduiesc, dar el refuză să înveţe. Tyrion oftă. 
Dar continuă, te rog. 

Ador poveştile cu cap şi coadă. 

— Nu-i de mirare, de vreme ce se spune că aveai şi tu aşa 
ceva: aveai o coadă 

tare şi răsucită, ca de purcel. Şi după câte am auzit, un 
cap monstruos, imens, cât jumătate din trupul tău. Te-ai 
născut cu o chică neagră şi, pe lângă asta, cu barbă, ochi 
piezişi şi gheare de leu. Aveai dinţi atât de lungi încât nu 
puteai închide gura şi între picioare aveai organe femeieşti 
pe lângă cele bărbăteşti. 

— Viaţa ar fi mult mai simplă dacă bărbaţii ar putea să şi- 
o tragă singuri, nu crezi? Şi pot să-mi imaginez câteva 
situaţii în care ghearele şi dinţii s-ar dovedi de folos. Oricum, 
încep să înţeleg natura nemulțumirii tale. 

Bronn râse pe sub mustață, dar Oberyn se mulţumi să 
zâmbească. 


— Poate că nu te-am fi văzut defel, dacă n-ar fi fost sora 
ta. Nu erai niciodată 

prezent la masă sau în sala mare, deşi uneori, noaptea, 
auzeam un copil urlând jos, în adâncurile castelului. Aveai, 
într-adevăr, o voce monstruos de puternică, asta trebuie să 
recunosc. Plângeai ore în şir şi nimic nu te liniştea, decât 
țâţa unei femei. 

— Valabil şi acum, la drept vorbind. 

De data aceasta Prinţul Oberyn râse cu poftă. 

— Avem gusturi comune. Lordul Gargalen mi-a spus 
cândva că speră să 

moară cu o sabie în mână, la care eu i-am răspuns că aş 
prefera să mă duc pe 115 

lumea cealaltă cu un sân în mâna mea. 

Tyrion afişă un zâmbet larg. 

— Şi ce spuneai despre sora mea? 

— Cersei i-a promis Eliei să ni te arate. În ziua dinaintea 
plecării, în timp ce mama mea şi tatăl tău discutau între 
patru ochi, ea şi cu Jaime ne-au dus jos, în camera ta. Doica 
a încercat să ne alunge, dar Cersei nu s-a lăsat intimidată. „E 
al meu”, a spus ea, „iar tu nu eşti decât o vacă de lapte, nu- 
mi spui tu ce să fac. Taci din gură sau îi spun tatălui meu să- 
ţi taie limba. O vacă n-are nevoie de limbă, doar de ugere.” 

— Alteța Sa a deprins drăgălăşenia la o vârstă fragedă, 
remarcă Tyrion, amuzat de imaginea surorii sale 
revendicându-l drept al ei. Nu s-a mai grăbit să 

mă revendice de atunci, zeii îmi sunt martori. 

— Cersei ţi-a desfăcut până şi scutecele, ca să ne putem 
uita mai bine, continuă prinţul din Dorne. Aveai, într-adevăr, 
un ochi pieziş şi nişte puf negru pe cap. Poate că aveai capul 
mai mare decât mulţi alţii... dar nici urmă de coadă, de 
barbă, nici de dinţi sau gheare şi nu aveai între picioare 
decât un cocoşel mic şi roz. După toate minunatele şoapte, 
Osânda Lordului Tywin s-a dovedit a fi doar un bebeluş hidos 
şi roşu, cu picioare pipernicite. Elia chiar a gângurit, aşa cum 
fac fetele la vederea bebeluşilor. Sunt sigur că ai auzit aşa 


ceva. Acelaşi sunet pe care-l scot când văd pisoi şi căţeluşi 
jucăuşi. Cred că-i venea să te alăpteze, aşa urât cum erai. 
Când am constatat că eşti un monstru amărât, sora ta mi-a 
răspuns: 

„Mi-a omorât mama” şi ţi-a răsucit cocoşelul atât de tare, 
încât am crezut că o să 

ţi-l smulgă. Ai ţipat, dar Cersei ţi-a dat drumul abia când 
fratele tău Jaime a zis: 

„Lasă-l în pace, îl doare.” „Nu contează”, ne-a spus ea. 
„Toată lumea zice că o să 

moară curând. N-ar fi trebuit să trăiască nici atât.” 

Soarele strălucea cu putere deasupra lor. Era o zi plăcută, 
caldă pentru toamnă, dar la auzul acestor vorbe, trupul lui 
Tyrion fu străbătut de un frison, din cap până-n picioare. 
Dulcea mea surioară. Îşi scărpină crusta nasului şi îi arătă 

dornisheanului o mostră de „privire piezişă”. De ce mi-ar 
spune o asemenea poveste? Mă încearcă sau pur şi simplu 
mă strânge de mădular, aşa cum a făcut Cersei, ca să mă 
audă țipând? 

— Să nu uiţi să-i spui povestea asta tatălui meu. Îl va 
încânta la fel de mult ca pe mine. Partea cu coada, în 
special. Chiar am avut coadă, dar mi-a retezat-o. 

Prinţul Oberyn chicoti. 

— Ai devenit mai distractiv de când nu ne-am mai 
întâlnit. 

— Dar, dar intenţia mea era să devin mai înalt. 

— Dacă tot vorbim despre distracţie, am auzit o poveste 
bizară de la administratorul Lordului Buckler. Susţinea că ai 
pus o taxă pe banii de cheltuială 

ai femeilor. 

— E o taxă pe prostituție, preciza Tyrion, iritat din nou. Și; 
a fost ideea idioată 

a tatălui meu. Doar un gologan pentru fiecare... act. 
Mâna Regelui s-a gândit că 

116 


asta ar putea să contribuie la îmbunătăţirea moravurilor 
oraşului. Și, pe lângă 

asta, să plătească nunta lui Joffrey, Desigur, Tyrion se 
alesese cu toate reproşurile pentru asta. Bronn zicea că 
oamenii îi spun go/oganul piticului. 

„Desfă-ţi picioarele acum, pentru pitic”, strigau în 
bordeluri şi crâşme, dacă era să 

dea crezare mercenarilor. 

— O să am grijă să-mi fie punga plină de gologani. Chiar 
şi un prinţ trebuie să-şi plătească taxele. 

— De ce ai avea nevoie să mergi la bordel? Aruncă o 
privire către locul unde Ellaria Sand venea călare, printre 
celelalte femei. Te-ai săturat de amanta ta pe drum? 

— Niciodată. Împărţim prea multe. Prinţul Oberyn ridică 
din umeri. Totuşi, n-am împărţit niciodată o blondă frumoasă 
şi Ellaria e curioasă. Ai cunoştinţă despre o asemenea 
făptură? 

— Sunt un om însurat. Deşi nu m-am culcat cu soţia mea. 
Nu mai frecventez târfele. Dacă nu vreau să le văd 
spânzurate. 

Oberyn schimbă brusc subiectul: 

— Se spune că la nunta regelui vor fi servite şaptezeci şi 
şapte de feluri de mâncare. 

— Ţi-e foame, prinţe? 

— Mi-e foame de multă vreme. Dar nu de mâncare. 
Spune-mi, rogu-te, dreptatea când va fi servită? 

— Dreptatea. Da, de aceea se află aici. Ar fi trebuit să-mi 
dau seama imediat. 

Ai fost apropiat de sora ta? 

— Când eram copii, Elia şi cu mine eram de nedespărţit, 
ca fratele tău cu sora ta. 

O, zei, sper că nu! 

— Războaiele şi căsătoriile ne-au dat multă bătaie de 
cap, Prinţe Oberyn. Mă 

tem că nimeni n-a avut încă timpul să se ocupe de crime 
vechi de şaisprezece ani, oricât de îngrozitoare au fost. O 


vom face, desigur, îndată ce vom putea. Orice ajutor pe care 
îl putem primi de la Dorne pentru a reinstaura pacea regelui 
n-ar face decât să grăbească începutul investigaţiilor tatălui 
meu... 

— Piticule, zise Vipera Roşie, pe un ton care devenise 
mult mai puţin cordial, scuteşte-mă de minciunile 
Lannisterilor. Ne iei drept oi sau drept proşti? Fratele meu nu 
e un om însetat de sânge, dar nici n-are somn de 
şaisprezece ani. Jon Arryn a venit la Sunspear la un an după 
ce Robert a preluat tronul şi poţi fi sigur că a fost cercetat 
îndeaproape. Hm, şi încă alţi o sută. N-am venit aici pentru o 
mascaradă de investigație. Am venit să caut dreptate pentru 
Elia şi copiii ei şi o voi găsi. Începând cu idiotul de Gregor 
Clegane... dar, cred, fără să termin cu el. 

Înainte de a muri, Enormitatea care Călăreşte îmi va 
spune de unde a primit ordinele. Te rog asigură-l pe nobilul 
tău tată de asta. Zâmbi. Un bătrân septon susţinea cândva 
că sunt o dovadă vie a bunătăţii zeilor. Ştii de ce, 
Pezevenghiule? 

117 

— Nu, mărturisi Tyrion. 

— Păi, dacă zeii ar fi fost cruzi, m-ar fi făcut primul născut 
al mamei mele, iar pe Doran al treilea. Vezi tu, eu sunt un 
om însetat de sânge. Şi cu mine ai de-a face acum, nu cu 
fratele meu răbdător, prudent şi bolnav de gută. 

Tyrion vedea soarele sclipind pe Izvorul Apei Negre, la un 
kilometru depărtare şi, în zare, pe zidurile, pe turnurile şi 
dealurile Debarcaderului Regelui. Aruncă o privire peste 
umăr, către alaiul fastuos care îi urma pe drumul regelui. 

— Vorbeşti ca un om cu o oaste măreaţă în spate, spuse 
el, deşi nu văd mai mult de trei sute. Zăreşti oraşul acolo, la 
nord de râu? 

— Mormanul de gunoi pe care îl numiţi Debarcaderul 
Regelui? 

— Chiar acela. 

— Nu doar îl văd, dar îl şi miros acum. 


— Atunci adulmecă bine, lordul meu. Umple-ţi nările. Vei 
descoperi că o jumătate de milion de oameni duhnesc mai 
tare ca trei sute. Simţi mirosul mantiilor aurii? Sunt aproape 
cinci sute. Oştenii devotați ai tatălui meu trebuie să 

fie şi ei vreo douăzeci de mii. Şi mai sunt şi trandafirii. 
Trandafirii miros atât de plăcut, nu-i aşa? Mai ales când sunt 
aşa de mulţi. Cincizeci, şaizeci, şaptezeci de mii de trandafiri 
în oraş sau în taberele de la marginea lui. Nu pot spune 
exact câţi au rămas, dar sunt, oricum, mai mulţi decât m-aş 
osteni să număr. 

Martell ridică din umeri. 

— În Dornul de demult, dinainte de a ne uni cu Daeron, se 
spunea că toate florile se înclină în faţa soarelui. Dacă 
trandafirii încearcă să mă înţepe, am să-i calc bucuros în 
picioare. 

— Aşa cum l-ai călcat pe Willas Tyrell? 

Dornisheanul nu reacţiona aşa cum era de aşteptat. 

— Am primit o scrisoare de la Willas, acum mai puţin de o 
jumătate de an. 

Împărtăşim acelaşi interes pentru carnea bună de cal. Nu 
mi-a purtat niciodată 

pică pentru ceea ce s-a întâmplat în arenă. l-am lovit 
platoşa, cinstit, dar piciorul i s-a agăţat în şa şi a căzut, iar 
calul lui s-a prăbuşit peste el. După aceea i-am trimis un 
maester, dar tot ce a putut face a fost să salveze piciorul 
băiatului. Genunchiul n-a putut fi vindecat. Dacă ar fi să 
învinuim pe cineva, acela ar fi tatăl său nechibzuit. Willas 
Tyrell era necopt, verde ca veşmintele pe care le purta şi nu 
avea ce să caute acolo. Grasul Floricel l-a aruncat în turnir la 
o vârstă prea fragedă, întocmai cum a făcut şi cu ceilalţi doi. 
Voia un nou Leo Longthorn şi s-a ales cu un infirm. 

— Unii spun că Ser Loras e mai bun decât a fost vreodată 
Leo Longthorn, zise Tyrion. 

— Micul trandafir al lui Renly? Mă îndoiesc. 

— Îndoieşte-te cât vrei, spuse Tyrion, dar Ser Loras a 
învins mulţi cavaleri iscusiţi, printre care şi fratele meu 


Jaime. 

— Prin învins vrei să spui doborât de pe cal, într-un turnir. 
Spune-mi pe cinea 118 

omorât în luptă, dacă vrei să mă înspăimânţi. 

— Pe Ser Robar Royce şi Ser Emmon Coy, de pildă. Şi se 
spune că a dat dovadă de mare vitejie la Apa Neagră, 
luptând alături de fantoma Lordului Renly. 

— Aşadar, aceiaşi oameni care au văzut faptele de vitejie 
au văzut şi fantoma, nu? Dornisheanul râse încet. 

Tyrion îl privi îndelung. 

— La Chataya, pe Strada Mătăsii, vei găsi mai multe fete 
care s-ar putea să-ţi fie pe plac. Dancy are părul de culoarea 
mierii. Părul lui Marie e auriu deschis. 

Te-aş sfătui s-o ţii pe una sau pe alta lângă tine în orice 
clipă, lordul meu. 

— În orice clipă? Prinţul Oberyn ridică o sprânceană 
subţire, neagră. Şi de ce, bunule Pezevenghi? 

— Ziceai că vrei să mori cu un sân în mână. 

Tyrion porni în galop către şlepurile care aşteptau pe 
malul sudic al Apei Negre. Îndurase tot ce avea de gând să 
îndure din ceea ce trecea drept spirit dornishean. Tata ar fi 
trebuit să-l trimită, până la urmă, pe Joffrey. Ar fi putut să-l 
întrebe pe Prinţul Oberyn dacă ştie care e diferența dintre 
un dornishean şi o balegă de vacă. Asta îl făcu să 
zâmbească fără să vrea. Va trebui să fie de faţă 

când Vipera Roşie îi va fi prezentat regelui. 


ARYA 


Omul de pe acoperiş muri primul. Stătea ghemuit lângă 
horn, la două sute de metri depărtare, o umbră abia zărită în 
întunericul dinaintea zorilor, dar când cerul începu să se 
lumineze, se mişcă, se întinse şi se ridică. Săgeata lui Anguy 
îl nimeri în piept. Se prăvăli ca o cârpă pe panta abruptă de 
ardezie şi căzu în faţa porţii septului. 

Măştile postaseră acolo doi străjeri, dar torţa îi orbise şi 
haiducii reuşiseră să se furişeze aproape. Kyle şi Notch 
sloboziră săgețile deodată. Un străjer se prăbuşi cu o 
săgeată în gâtlej, celălalt cu una în burtă. Cel de-al doilea 
scăpă torţa şi focul i se ridică pe trup. Ţipă, cu hainele 
cuprinse de vâlvătaie, şi cu asta atacul din umbră luă sfârşit. 
Thoros scoase un strigăt şi haiducii porniră asaltul în forţă. 

Arya privea de pe cal, de pe creasta împădurită care 
domina septul, moara, berăria, grajdurile şi întinderea pustie 
de ierburi, copaci pârjoliţi şi noroi care îi înconjura. Acum 
copacii erau aproape goi, iar cele câteva frunze brune, 
veştede care se mai agăţau de crengi nu reuşeau să-i 
stăvilească privirea. Lordul Beric îi lăsase pe Spânul Dick şi 
pe Mudge să-i păzească. Arya ura să fie lăsată în urmă, ca un 
copil prost, dar cel puţin, Gendry fusese reţinut şi el. Era 
război, iar în război trebuia să te supui. 

La răsărit, orizontul strălucea în nuanţe de roz şi auriu, iar 
sus, o semilună se zărea printre norii ce goneau pe cer. 
Vântul bătea rece, iar Arya auzea iureşul apei 119 

şi pârâitul roții mari de lemn a morii. Un miros reavăn de 
ploaie plutea în aerul dimineţii, dar nici o picătură nu cădea 
încă. Prin aburii primilor zori zburau săgeți aprinse, lăsând în 
urmă panglici palide de foc şi lovind, cu zgomot surd, 
zidurile de lemn ale septului. Câteva trecură prin ferestrele 
oblonite şi, curând, lujeri subţiri de fum se ridicară dinspre 
obloanele sfărâmate. 


Două Măşti se năpustiră dinspre sept, umăr lângă umăr, 
cu topoarele în mâini. 

Anguy şi ceilalţi arcaşi aşteptau. Unul dintre bărbaţi muri 
pe loc. Celălalt reuşi să 

se ferească, astfel că săgeata îi sfârtecă doar umărul. 
Continuă să se apropie, clătinându-se, până când alte două 
săgeți îl găsiră, una după alta, atât de repede încât era greu 
de spus care lovise prima. Săgeţile lungi îi străpunseră 
platoşa de parcă ar fi fost din mătase, nu din oţel. Se 
prăbuşi. Anguy avea săgeți cu vârful subţire şi cu vârful 
gros. Un vârf de ac putea străpunge chiar şi o platoşă grea 
de fier. Voi învăța să trag cu arcul, gândi Arya. Îi plăcea să 
lupte cu sabia, dar îşi dădea seama la ce foloseau săgețile. 

Pe zidul vestic al septului se ridicau flăcări şi un fum gros 
se revărsa printr-un geam deschis. Un arbaletist myrishez îşi 
iţi capul pe o altă fereastră, scoase o săgeată şi se lăsă jos, 
să reîncarce. Arya auzea zgomot de luptă şi dinspre grajduri, 
strigăte amestecate cu nechezatul cailor şi zângănitul 
oţelului. Omorâţi-i pe toţi, gândi ea înverşunată. Îşi muşcă 
buza atât de tare încât simţi gust de sânge. 

Omorâți-i, până la unul. 

Arbaletistul îşi făcu din nou apariţia, dar îndată ce trase, 
trei săgeți îi şuierară 

pe lângă cap. Una i se lovi de coif, zornăind. Bărbatul 
dispăru cu arbaletă cu tot. 

Arya vedea flăcări la mai multe dintre ferestrele de la 
etajul al doilea. Între fum şi ceţurile dimineţii, aerul era un 
abur mişcător, negru şi alb. Anguy şi ceilalţi arcaşi se furişau 
mai aproape, să ţintească mai bine. 

Apoi septul erupse, iar Măştile clocoteau ca nişte furnici 
furioase. Doi ibbanezi se năpustiră pe poartă, ridicându-şi în 
faţă scuturile înnegrite, zdrenţuite, iar în spatele lor venea 
un Dothraki cu un arakh mare şi curbat în mână şi clopoței 
în păr, urmat de trei mercenari volanteni cu trupurile 
acoperite de tatuaje fioroase. 


Alţii ieşeau pe ferestre, sărind pe pământ. Arya văzu un 
bărbat luând o săgeată în piept, cu un picior peste pervazul 
ferestrei, şi îi auzi ţipătul în cădere. Fumul se îngroşa. Săgeţi 
de tot felul zburau în toate direcţiile. Watty căzu cu un 
geamăt, cu arcul alunecându-i din mână. Kyle încerca să 
potrivească o nouă săgeată în arc când un bărbat în zale 
negre îi trecu o săgeată prin burtă. Arya îl auzi pe Lordul 
Beric strigând. Din şanţuri şi dintre copaci, ceata sa se 
revărsă, cu săbiile în mâini. 

Arya văzu mantia galbenă, strălucitoare, a lui Lem 
fluturându-i în urmă, în timp ce trecea călare peste bărbatul 
care îl omorâse pe Kylie. Thoros şi Lordul Beric erau 
pretutindeni, cu săbiile vârtejuri de foc. Preotul roşu lovi un 
scut de piele până când acesta zbură în bucăţi, în timp ce 
calul său îi izbea inamicul în faţă. Un Dothraki ţipă şi îl atacă 
pe lordul fulgerului, dar sabia înflăcărată făcu un salt, ieşind 
în întâmpinarea arakhului. Armele se atinseră, se răsuciră şi 
se atinseră din 120 

nou. Pe urmă părul Dothraki era în flăcări şi, un moment 
mai târziu, omul era mort. Arya îl zări şi pe Ned, luptând cot 
la cot cu lordul fulgerului. Nu-i drept, e doar puțin mai mare 
decât mine, ar fi trebuit să mă lase să lupt. 

Bătălia nu dură foarte mult. Bravii Camarazi care mai 
rămăseseră în picioare muriră curând sau îşi aruncară 
săbiile. Doi dintre Dothraki reuşiră să încalece şi să 

fugă, dar asta numai fiindcă Lordul Beric îi lăsase în pace. 

— Lăsaţi-i să ducă vorba înapoi la Harrenhal, spuse el, cu 
sabia învăpăiată în mână. Astfel, Lordul Lipitorilor şi ţapul lui 
vor mai avea parte de câteva nopţi de nesomn. 

Jack  Norocosul, Harwin şi Merrit din Moontown se 
avântară vitejeşte în sept, în căutare de prizonieri. Câteva 
clipe mai tărziu, ieşiră prin fum şi flăcări, cu opt fraţi în 
straie maro, unul dintre ei atât de slăbit încât Merrit trebuia 
să-l care pe după un umăr. Cu ei se afla şi un septon. Era 
pleşuv şi adus de spate, dar purta o cămaşă neagră de zale 
peste veşmintele cenuşii. 


— L-am găsit ascuns sub treptele beciului, zise Jack, 
tuşind. 

Văzându-l, Thoros zâmbi: 

— Eşti Utt. 

— Septonul Utt. Un om al zeilor. 

— Ce zeu şi-ar dori unul ca tine? mârâi Lem. 

— Am păcătuit, se tângui septonul. Ştiu, ştiu. lartă-mă, 
Tată. O, amarnic am păcătuit. 

Arya şi-l amintea pe Septonul Utt de când fusese la 
Harrenhal. Shagwell Bufonul spunea că se jelea mereu şi 
cerea îndurare, de fiecare dată după ce omora un băiat. 
Uneori, chiar le cerea celorlalte Măşti să-l biciuiască. Cu toţii 
găseau asta foarte amuzant. 

Lordul Beric îşi înfipse sabia înapoi în teacă, înăbuşind 
flăcările. 

— Daţi-le celor muribunzi lovitura de graţie, iar pe ceilalţi 
legaţi-i de mâini şi de picioare, pentru judecată, porunci el şi 
ceilalţi se supuseră. 

Judecata se desfăşură în grabă. Diverşi haiduci ieşiră în 
faţă să povestească despre faptele pe care le săvârşiseră 
Bravii Camarazi: oraşe şi sate prădate, recolte pârjolite, 
femei siluite şi apoi ucise, bărbaţi mutilaţi şi torturați. Câţiva 
vorbiră despre băieţii pe care Septonul Utt îi executase. În 
tot acest timp, septonul se văicări şi se rugă. 

— Sunt o trestie plăpândă, îi spuse el Lordului Beric. Mă 
rog Războinicului să-mi dea putere, dar zeii m-au făcut slab. 
Ai milă de slăbiciunea mea. Băieţii, dragii de ei... n-am vrut 
să le fac nici un rău... 

În curând, Septonul Utt atârna de gât, sub un ulm înalt, 
legănându-se încet, gol ca în ziua în care a venit pe lume. 
Ceilalţi Bravi Camarazi îl urmară, unul câte unul. Câţiva se 
împotriviră, lovind cu picioarele şi zvârcolindu-se, când laţul 
li se strângea în jurul gâtului. Unul dintre arbaletişti ţipă 
întruna, cu un accent vâscos, myrishez: 

121 

— Eu soldat, eu soldat. 


Un altul se oferi să le arate unde pot găsi aur, un al 
treilea le spuse ce bun tâlhar ar putea el să fie. Fiecare în 
parte fu dezbrăcat, legat şi spânzurat. Tom Şaptecoarde le 
cântă un cântec de îngropăciune cu harpa lui de lemn, iar 
Thoros îl imploră pe Stăpânul Luminii să le ardă sufletele 
până în veacul vecilor. 

Un copac al măştilor, gândi Arya, privindu-i cum se 
bălăbăneau, cu pielea palidă pictată în roşu de flăcările 
septului aprins. Ciorile se apropiau deja, ivite ca din senin. 
Le auzea croncănind şi cârâind una la alta şi se întreba ce-şi 
spuneau. 

Arya nu se temuse de Septonul Utt la fel de mult cât se 
temuse de Rorge, de Muşcător şi de alţii şi alţii de la 
Harrenhal, dar se bucura că era mort. Ar fi, trebuit să-l 
spânzure şi pe Câine sau să-i taie capul. În schimb, spre 
dezgustul ei, haiducii trataseră braţul ars al lui Sandor 
Clegane, îi înapoiaseră sabia, calul şi armura şi îl eliberaseră, 
la câţiva kilometri de peşteră. Nu-i luaseră decât aurul. 

Septul se prăbuşi curând, într-un vaier de fum şi flăcări, 
când zidurile nu mai putură să sprijine povara acoperişului 
greu de ardezie. Cei opt fraţi în veşminte maro priveau cu 
resemnare. Doar ei mai rămăseseră, explică fratele cel mai în 
vârstă, care purta un ciocăânel de fier atârnat la gât, de o 
sfoară, semn al devoţiunii faţă de Fierar. 

— Înainte de război am fost patruzeci şi patru, iar acesta 
a fost un loc prosper. 

Aveam o duzină de vaci de lapte şi un taur, o sută de 
stupi, o vie şi o livadă cu meri. Dar când au venit leii, ne-au 
luat tot vinul, tot laptele şi toată mierea şi ne-au pârjolit via. 
După aceea... am pierdut şirul celor care ne-au călcat. Falsul 
septon a fost doar ultimul. A venit şi un monstru... i-am dat 
tot argintul nostru, dar el era sigur că ascundem aur, aşa că 
oamenii lui au început să ne omoare, unul câte unul, ca să-l 
facă pe Fratele Mai Mare să vorbească. 

— Cum aţi supravieţuit voi opt? întrebă Anguy Arcaşul. 


— Mi-e ruşine, răspunse bătrânul. Eu sunt răspunzător. 
Când mi-a venit rândul să mor, le-am spus unde era ascuns 
aurul nostru. 

— Frate! zise Thoros din Myr. Nu trebuie să-ţi pară rău 
decât că nu le-ai spus mai repede. 

În noaptea aceea, fraţii se adăpostiră în berăria de lângă 
pârâu. Gazdele lor aveau o tainiţă pentru mâncare sub 
grajduri, astfel că luară împreună o cină 

frugală: pâine de ovăz, ceapă şi o supă apoasă de varză 
care avea un vag gust de usturoi. Arya găsi o bucată de 
morcov plutind în strachina ei şi se socoti norocoasă. Fraţii 
nu-i întrebară cine sunt. Știu, gândi Arya. 

Cum ar putea să nu ştie? Lordul Beric purta fulgerul pe 
platoşă, pe scut şi pe mantie, iar Thoros avea veşminte roşii, 
sau ce mai rămăsese din ele. Unul dintre fraţi, un tânăr 
neofit, avu îndrăzneala să-i spună preotului roşu să nu se 
roage la falsul său zeu atât timp cât se afla sub acoperişul 
lor. 

— La naiba! făcu Mantie-de-Lămâie. E şi zeul nostru şi ne 
sunteţi datori pentru vieţile voastre nenorocite. Şi ce e fals 
la el? Poate că Fierarul tău e în stare 122 

să repare o sabie ruptă, dar poate el să vindece un om 
rănit? 

— Ajunge, Lem! porunci Lordul Beric. Sub acoperişul lor, 
le vom respecta regulile. 

— Soarele nu va uita să răsară dacă sărim peste o 
rugăciune sau două, îl aprobă Thoros, împăciuitor. Ştiu ce 
vorbesc. 

Lordul Beric nu mâncă. Arya nu-l văzuse niciodată 
mâncând, deşi din când în când bea câte o cupă cu vin. Nici 
să doarmă nu părea. Ochiul său bun se închidea adesea, 
parcă de oboseală, dar când îi vorbeai, se deschidea dintr- 
odată. Lordul Hotarelor îşi purta şi acum mantia neagră, 
jerpelită, şi platoşa zdrobită, cu smalţul fulgerului ciobit. Nu- 
şi scotea platoşa nici când dormea. Oţelul negru, mat, 
ascundea rana cumplită pe care i-o pricinuise Câinele, tot 


aşa cum fularul gros de lână îi ascundea cercul întunecat de 
la gât. Dar nimic nu-i acoperea capul spart, adâncit la 
tâmplă, sau scobitura roşie, aspră, din locul unde cândva se 
aflase un ochi, ori conturul craniului pe sub pielea feţei. 

Arya îl privea temătoare, amintindu-şi toate poveştile ce 
se spuneau pe seama lui la Harrenhal. Lordul Beric întoarse 
capul şi îi făcu semn să se apropie. 

— Te sperii, copila mea? 

— Nu. Îşi muşcă buza. Doar... ei, bine... credeam că 
Clegane te-a omorât, dar... 

— O rană, spuse Lem Mantie-de-Lămâie. O rană cumplită, 
da, dar Thoros a vindecat-o. N-a existat vreodată vindecător 
mai bun. 

Lordul Beric se uită la Lem cu o privire ciudată în ochiul 
său bun şi fără nici una în celălalt, doar cicatrici şi sânge 
uscat. 

— N-a existat vindecător mai bun, îl aprobă el, obosit. 
Lem, cred că e timpul să se schimbe garda. Fii bun şi ocupă- 
te de asta. 

— Da, stăpâne. Mantia mare, galbenă, a lui Lem flutură în 
urma lui când ieşi cu paşi mari în noaptea vântoasă. 

— Chiar şi oamenii viteji se orbesc uneori, când le e frică 
să vadă, zise Lordul Beric după plecarea lui Lem. Thoros, de 
câte ori m-ai readus la viaţă? 

Preotul roşu îşi plecă fruntea. 

— R'hilor e cel care te readuce la viaţă, lordul meu. 
Stăpânul Luminii. Eu nu sunt decât unealta lui. 

— De câte ori? insistă Lordul Beric. 

— De şase, răspunse Thoros, fără tragere de inimă. Şi de 
fiecare dată este mai greu. Ai devenit nesăbuit, stăpâne. E 
moartea atât de dulce? 

— Dulce? Nu, prietene. Nu e dulce. 

— Atunci n-o socoti aşa. Lordul Tywin îşi comandă oastea 
din ariergardă, Lordul Stannis tot aşa. Ar fi înţelept dacă ai 
face la fel. O a şaptea moarte ar putea însemna sfârşitul 
pentru amândoi. 


Lordul Beric atinse punctul de deasupra urechii sale 
stângi, unde tâmpla îi era adâncită. 

123 

— Uite cum mi-a spart capul Lordul Barron Crakehall cu 
buzduganul. Îşi desfăcu fularul, dezvăluind vânătaia neagră 
care îi înconjura gâtul. Uite urma pe care mi-a lăsat-o 
manticora la Cascadele Repezi. A înhăţat un biet crescător 
de albine şi pe nevasta lui, crezând că sunt oamenii mei, şi a 
vestit în gura mare că îi va spânzura pe amândoi, dacă nu 
mă predau. Când m-am predat, i-a spânzurat oricum. Şi pe 
mine, între ei. Ridică un deget către scobitura roşie a 
ochiului său: Aici, Muntele mi-a vârât pumnalul prin vizieră. 
Un zâmbet obosit îi flutură pe buze. Asta a fost a treia oară 
când am murit de mâna lui Sandor Clegane. S-ar crede că m- 
aş fi putut învăţa minte... 

Arya ştia că era o glumă, dar Thoros nu râse. Aşeză o 
mână pe umărul Lordului Beric. 

— Mai bine să nu te obişnuieşti cu asta. 

— Mă pot obişnui cu un lucru pe care abia dacă mi-l 
amintesc? Cândva, am avut un castel la Hotare, iar acolo era 
o femeie cu care urma să mă însor, dar astăzi n-aş putea nici 
să găsesc acel castel, nici să-ţi spun ce culoare avea părul 
femeii. Cine m-a făcut cavaler, prietene? Care au fost 
mâncărurile mele preferate? 

Totul se îndepărtează. Uneori, cred că m-am născut în 
iarba însângerată din acel crâng al cenuşii, cu gustul focului 
în gură şi o gaură în piept. Eşti mama mea, Thoros? 

Arya se holba la preotul myrishez cu părul răvăşit, 
zdrenţe  rozalii şi bucăţi de armură veche. O mirişte 
încărunţită îi acoperea pielea căzută de sub bărbie. Nu prea 
semăna cu vrăjitorul din poveştile Bătrânei Nan, dar chiar şi 
aşa... 

— Ai putea să readuci la viaţă un om fără cap? întrebă 
Arya. Doar o singură 

dată, nu de şase ori. Ai putea? 


— Nu fac vrăji, copilă. Doar rugăciuni. Prima oară, trupul 
nobilului lord a fost găurit şi în gură avea sânge. Aşadar, 
când bietul lui piept sfâşiat a încetat să se mai mişte, i-am 
dat sărutul bunului zeu şi l-am trimis în drumul său. Mi-am 
umplut gura cu foc şi i-am suflat flăcări prin gât, către 
plămâni, către inimă şi suflet. U/timul sărut i se spune şi de 
multe ori i-am văzut pe vechii preoţi acordându-l slujitorilor 
Stăpânului când erau pe moarte. L-am dat şi eu o dată sau 
de două ori, aşa cum trebuie să facă toţi preoţii. Dar 
niciodată înainte să văd trupul unui mort cutremurându-se, 
cuprins de flăcări, nici înainte să-i văd ochii deschizându-se. 
Nu eu am fost cel care l-a readus, domniţa mea. A fost 
Stăpânul. 

R'hllor încă n-a terminat cu el. Viaţa este căldură, căldura 
este foc, iar focul e al Zeului şi numai al Lui. 

Arya îşi simţea ochii umplându-se de lacrimi. Thoros 
folosise multe cuvinte, dar ele, toate, însemnau doar nu, ea 
atâta înţelegea. 

— Tatăl tău a fost un om bun, spuse Lordul Beric. Harwin 
mi-a povestit multe despre el. De dragul lui, aş renunţa 
bucuros la răscumpărare, dar avem prea disperată nevoie de 
aur. 

Arya îşi muşcă buza. E adevărat, presupun. Aurul 
Câinelui i-l dăduse lui 124 

Barbă-Verde şi Hăitaşului, să cumpere provizii la sud de 
Mander, asta ştia. 

— Ultima recoltă a ars, cea de acum e inundată, iar iarna 
va veni curând peste noi, l-a auzit ea spunând, când i-a 
trimis la drum. Oamenii au nevoie de grâne şi seminţe şi ne 
trebuie săbii şi cai. Prea mulţi dintre oamenii mei călăresc 
catări, cai de povară sau de căruţă, împotriva unor duşmani 
călare pe gonaci sau cai de luptă. 

Dar Arya nu ştia cât ar plăti Robb pentru ea. Acum era 
rege, nu băiatul pe care-l lăsase la Winterfell, cu zăpada 
topindu-i-se în păr. lar dacă ştia ce făcuse, dacă aflase 


despre grăjdar şi despre străjerul de la Harrenhal şi toate 
celelalte... 

— Şi dacă fratele meu nu vrea să mă răscumpere? 

— De ce ai crede asta? întrebă Lordul Beric. 

— Păi, răspunse Arya, părul mi-e încâlcit, unghiile 
murdare şi picioarele bătătorite. Pe Robb nu l-ar interesa, 
probabil, toate astea, dar pe mama ei, da. 

Lady Catelyn dorise întotdeauna ca ea să fie ca Sansa, să 
cânte, să danseze şi să 

coasă şi să o asculte. Doar gândindu-se la asta, începu să- 
şi pieptene părul cu degetele, dar era numai smocuri şi 
vârtejuri şi Arya nu reuşi decât să smulgă 

câteva fire. Am distrus rochia pe care mi-a dat-o Lady 
Smallwood şi nu cos prea bine. Îşi frământă buza. Nu cos 
foarte bine, vreau să spun. Septa Mordane spunea că am 
mâini de fierar. 

Gendry pufni. 

— Mâinile astea micuţe şi delicate? strigă el. N-ai putea 
nici să ţii ciocanul. 

— Aş putea, dacă aş vrea, se repezi ea. 

Thoros chicoti. 

— Fratele tău va plăti, copilă. Nu-ţi face griji în privinţa 
asta. 

— Da, dar dacă nu plăteşte? insistă ea. 

Lordul Beric oftă. 

— Atunci te voi trimite o vreme la Lady Smallwood, sau 
poate la castelul meu de la Blackhaven. Dar nu va fi nevoie, 
sunt sigur. N-am puterea să te înapoiez tatălui tău, nu mai 
mult decât Thoros, dar pot cel puţin să am grijă să te întorci 
teafără în braţele mamei tale. 

— Juri? îl întrebă ea. Yoren mi-a promis şi el că mă duce 
acasă, numai că, în loc de asta, a fost omorât. 

— Pe onoarea mea de cavaler, zise solemn lordul 
fulgerului. 

Ploua când Lem se întoarse la berărie, înjurând printre 
dinţi, cu apa şiroindu-i pe mantia galbenă şi băltind pe 


podea. Anguy şi Jack Norocosul stăteau lângă uşă, jucând 
zaruri, dar orice joc jucau, Jack cel chior nu avea noroc defel. 
Tom înlocui una dintre corzile harpei sale de lemn şi cântă 
Lacrimile mamei, Când nevasta lui Willum era udă, Lordul 
Harţe a plecat intr-o zi ploioasă şi pe urmă Ploile din 
Castamere. 

Și cine eşti, de vrei a mă-nclina? 

făcu semețul lord, plin de mirare. 

125 

Eu unul nu văd altceva, 

doar o pisică de altă culoare. 

Cu blană roşie sau aurie, 

gheare tot are orice leu, 

iar ale mele-s lungi, se ştie, 

ca ale tale, lordul meu. 

Grăi astfel, grăi astfel, 

al nostru Lord din Castamere, 

Dar ploaia plânge peste-al său castel 

şi nimeni n-o ascultă în tăcere. 

Da, ploaia plânge peste-al său castel, 

şi nici un suflet n-o ascultă în tăcere. 

În cele din urmă, Tom isprăvi toate cântecele despre 
ploaie şi lăsă harpa deoparte. După aceea, doar ploaia însăşi 
se mai auzea răpâind pe acoperişul de ardezie al berăriei. 
Jocul de zaruri se sfârşi şi Arya se muta de pe un picior pe 
altul, ascultându-l pe Merrit plângându-se că, pe drum, calul 
său îşi pierduse o potcoavă. 

— AŞ putea să ţi-l potcovesc eu, se oferi Gendry, din 
senin. Am fost doar ucenic, dar stăpânul meu zicea că mâna 
mea e făcută să ţină barosul. Ştiu să 

potcovesc cai, să peticesc armuri şi să îndrept platoşe. 
Sunt sigur că aş putea face şi săbii. 

— Ce vrei să spui, băiete? întrebă Harwin. 

— Voi fi fierarul vostru. Gendry plecă un genunchi în faţa 
Lordului Beric: Dacă mă vrei, stăpâne, aş putea fi de folos. 
Am făcut unelte şi cuțite şi, o dată, am făcut un coif care n-a 


ieşit aşa de rău. Unul dintre oamenii Muntelui mi l-a furat, 
când am fost capturat. 

Arya îşi muşcă buza. Vrea să mă părăsească şi el. 

— Te-ai descurca mai bine dacă l-ai sluji pe Lordul Tully la 
Riverrun, zise Lordul Beric. Nu te pot plăti pentru munca ta. 

— Nu m-a plătit nimeni niciodată. Eu vreau o fierărie, 
ceva de mâncat şi un loc unde să pot dormi. Atât îmi ajunge, 
stăpâne. 

— Un fierar poate să fie bine primit aproape oriunde. Un 
armurier priceput, chiar mai mult. De ce alegi să rămâi cu 
noi? 

Arya îl privi pe Gendry schimonosindu-şi faţa nătângă, 
dus pe gânduri. 

— Tot ce ai spus la peşteră, că sunteţi oamenii şi fraţii lui 
Robert. Mi-a plăcut. 

Mi-a plăcut că l-ai judecat pe Câine. Lordul Bolton nu 
făcea decât să spânzure oamenii sau să-i decapiteze, iar 
Lordul Tywin şi Ser Amory erau la fel. Prefer să 

fiu fierarul vostru. 

— Avem o grămadă de armuri care trebuie reparate, 
stăpâne, îi reaminti Jack Lordului Beric. Pe cele mai multe le- 
am luat de pe cadavre şi au găuri pe unde a 126 

intrat moartea. 

— Cât eşti de nătărău, băiete, zise Lem. Suntem proscrişi. 
Drojdia societăţii, majoritatea, în afară de nobilul lord. Să nu 
crezi nici că va fi ca în cântecele prosteşti ale lui Tom. Nu vei 
fura nici un sărut prinţeselor, nici nu vei participa la un 
turnir în armură furată. Dacă ni te alături, vei sfârşi cu un 
ştreang de gât sau cu capul cocoţat deasupra unei porţi de 
castel. 

— Tot asta îţi vor face şi ţie, replică Gendry. 

— Da, adevărat, zise voios Jack Norocosul. Ciorile ne 
aşteaptă pe toţi. 

Stăpâne, băiatul pare destul de curajos şi avem, într- 
adevăr, nevoie de ceea ce ne oferă. Jack zice să-l iei. 


— Şi asta repede, sugeră Harwin, chicotind. Până nu-i 
trece febra şi nu-şi bagă 

minţile în cap. 

Un zâmbet palid trecu peste buzele Lordului Beric. 

— Thoros, sabia mea. 

De data aceasta, lordul fulgerului nu învăpăie sabia, ci 
doar o aşeză pe umărul lui Gendry. 

— Gendry, juri în faţa zeilor şi a oamenilor să-i aperi pe 
cei care nu se pot apăra singuri, să ocroteşti toate femeile şi 
copiii, să-ţi asculţi căpeteniile, seniorul şi regele, să lupţi cu 
vitejie la nevoie şi să îndeplineşti şi alte sarcini care ţi se 
dau, oricât de dificile, de umile sau de primejdioase ar putea 
fi? 

— Jur, stăpâne. 

Lordul Hotarelor mută sabia de pe umărul drept pe 
umărul stâng al lui Gendry şi spuse: 

— Ridică-te, Ser Gendry, cavaler al peşterii, şi fii bine- 
venit în frăţia noastră. 

Dinspre uşă se auzi un râs aspru, hârâitor. 

Ploaia îi şiroia pe trup. Braţul ars îi era înfăşurat în frunze 
şi pânză şi legat strâns la piept, cu o bucată aspră de sfoară, 
dar arsurile mai vechi, care îi lăsaseră 

semne pe faţă, sclipeau negre şi lucioase în lumina 
micului lor foc. 

— Mai faci cavaleri, Dondarion? zise intrusul, cu un 
mârâit. Ar trebui să te ucid din nou pentru asta. 

Lordul Beric îl înfruntă cu răceală: 

— Speram să nu te mai văd, Clegane. Cum ai reuşit să dai 
de noi? 

— N-a fost greu. Faceţi destul fum ca să puteţi fi văzuţi 
tocmai de la Oraşul Vechi. 

— Ce s-a ales de santinelele pe care le-am postat? 

Gura lui Clegane zvâcni. 

— Orbii ăia? S-ar putea să-i fi omorât pe amândoi. Ce-ai 
face dacă ar fi aşa? 

Anguy întinse arcul. Notch făcea acelaşi lucru. 


— Chiar aşa de mult îţi doreşti să mori, Sandor? întrebă 
Thoros. Trebuie să fii nebun sau beat ca să ne urmăreşti aici. 

— Beat cu apă de ploaie? Nu mi-aţi lăsat aur nici cât să 
cumpăr o cupă de vin, 127 

ticăloşilor. 

Anguy scoase o săgeată. 

— Suntem tâlhari. Tâlharii fură. Aşa zic cântecele. Dacă-l 
rogi frumos, Tom s-ar putea să-ţi cânte şi ţie unul. Fii 
recunoscător că nu te-am omorât. 

— Hai şi încearcă, Arcaşule. O să-ţi iau tolba şi o să-ţi vâr 
săgețile în fundul ăla pistruiat. 

Anguy înălţă arcul, dar Lordul Beric ridică o mână înainte 
ca el să apuce să 

tragă. 

— De ce ai venit aici, Clegane? 

— Să-mi iau înapoi ceea ce-mi aparţine. 

— Aurul tău? 

— Ce altceva? Nu ca să am plăcerea să te văd pe tine, te 
asigur. Acum eşti mai urât decât mine. Şi, se pare, eşti un 
cavaler hoţ. 

— Ţi-am dat un bilet pentru aurul tău, zise calm Lordul 
Beric. O promisiune că voi plăti, când se termină războiul. 

— M-am şters la fund cu hârtia ta. Vreau aurul. 

— Nu-l avem. L-am trimis la sud, cu Barbă-Verde şi cu 
Hăitaşul, să cumpere grâne şi seminţe de pe cuprinsul 
Manderului. 

— Să-i hrănim pe toţi cei cărora le-ai pârjolit tu recoltele, 
adăugă Gendry. 

— Asta-i povestea acum? Sandor Clegane râse din nou. 
Întâmplător, tocmai asta aveam şi eu de gând să fac cu el. 
Să hrănesc o gloată de ţărani flămânzi şi pe plozii lor jigăriţi. 

— Minţi, zise Gendry. 

— Văd că băiatul a prins glas. De ce să-i crezi pe ei şi nu 
pe mine? Nu din cauza mutrei mele, aşa-i? Clegane aruncă o 
privire către Arya. Ai s-o faci cavaler şi pe ea, Dondarion? 
Primul cavaler fetiţă de opt ani? 


— Am doisprezece, minţi Arya în gura mare şi aş putea fi 
cavaler dacă aş vrea. 

Aş fi putut să te omor, numai că Lem mi-a luat cuțitul. ŞI 
acum se înfuria când îşi aducea aminte. 

— Spune-i asta lui Lem, nu mi te văicări mie. Apoi vâră-ţi 
coada între picioare şi fugi. Ştii ce fac câinii cu lupii? 

— Data viitoare chiar am să te omor! Am să-l omor şi pe 
fratele tău! 

— Nu. Ochii lui întunecaţi se îngustară. Asta n-ai să faci. 
Se întoarse din nou către Lordul Beric: Ce-ai zice să-mi faci 
calul cavaler? Nu îşi face niciodată 

treburile în castel şi nu loveşte cu picioarele mai mult 
decât alţii. Merită să fie cavaler. Dacă nu cumva ai de gând 
să-l furi şi pe el. 

— Mai bine încalecă pe calul ăla şi te du, îl ameninţă Lem. 

— O să plec numai cu aurul meu. Propriul vostru zeu m-a 
declarat nevinovat... 

— Stăpânul Luminii ţi-a redat viaţa, afirmă Thoros din 
Myr. Nu te-a proclamat reîncarnarea lui Baelor cel 
Binecuvântat. 

128 

Preotul roşu scoase sabia din teacă şi Arya văzu că Jack şi 
Merrit făcuseră la fel. Lordul Beric avea încă sabia pe care o 
folosise ca să-l ridice pe Gendry în rang de cavaler. Poate că 
de data asta o să-l omoare. 

Gura Câinelui zvâcni din nou. 

— Nu sunteţi decât nişte pungaşi ordinari. 

Lem îi aruncă o privire furioasă: 

— Prietenii tăi lei năvălesc peste un sat, iau toată 
mâncarea şi toţi banii pe care-i găsesc şi numesc asta 
scotocire. Lupii la fel, noi de ce nu? Nimeni nu te-a jefuit, 
Câine. Ai fost doar scotocit. 

Sandor Clegane le privi feţele, pe rând, ca şi cum ar fi 
încercat să şi le întipărească în memorie. Apoi ieşi în 
întunericul şi ploaia ce turna cu găleata, fără 

să mai scoată un cuvânt. Haiducii aşteptară, întrebători. 


— Mai bine mă duc să văd ce a făcut cu santinelele 
noastre. Înainte de a ieşi, Harwin aruncă din prag o privire 
precaută, să se asigure că Clegane nu pândeşte după uşă. 

— Cum naiba a reuşit, totuşi, ticălosul ăla să pună mâna 
pe atâta aur? întrebă 

Lem, ca să frângă tensiunea. 

Anguy ridică din umeri. 

— A câştigat turnirul Mâinii. La Debarcaderul Regelui. 
Arcaşul rânji. M-am ales şi eu cu o avere frumuşică, dar pe 
urmă le-am întâlnit pe Dancy, Jeyne şi pe Alayaya. M-au 
învăţat ce gust are lebăda friptă şi cum să mă scald în vin de 
Arbor. 

— Ai risipit-o pe toată, nu? râse Harwin. 

— Nu chiar pe toată. Mi-am cumpărat cizmele astea şi 
acest minunat pumnal. 

— Trebuia să-ţi fi cumpărat o bucată de pământ şi să faci 
dintr-o lebădă din aia friptă femeie cinstită, zise Jack 
Norocosul. Să fi crescut niscaiva napi şi niscaiva fii. 

— Ferească-mă Războinicul! Mare păcat ar fi fost să 
transform tot aurul ăla în napi. 

— Mie-mi plac napii, făcu Jack, ofensat. Nu mi-ar strica 
nişte piure de napi chiar acum. 

Thoros din Myrnu luă în seamă zeflemeaua. 

— Câinele a pierdut mai mult decât câţiva saci de bani, 
reflectă el. Şi-a pierdut şi stăpânul, şi adăpostul. La 
Lannisteri nu se poate întoarce, tânărul Lup nu l-ar accepta 
niciodată, nici fratele lui nu l-ar primi cu braţele deschise. 
Aurul era tot ce-i mai rămăsese, aşa mi se pare. 

— La naiba! exclamă Watty Morarul. Atunci o să vină 
negreşit să ne omoare în somn. 

— Nu. Lordul Beric îşi vârâse sabia în teacă. Sandor 
Clegane ne-ar omori bucuros pe toţi, dar nu în somn. Anguy, 
mâine rămâi în spate, cu Dick Spânul. 

Dacă-l mai vezi pe Clegane adulmecând pe urmele 
noastre, omoară-i calul. 

129 


— E un cal bun, protestă Anguy. 

— Da, zise Lem. Pe nemernicul de călăreț ar trebui să-l 
omoram. De cal ne-am putea folosi. 

— Sunt de aceeaşi părere, interveni Notch. Lasă-mă să 
trag câteva săgeți în Câine, să-l descurajez puţin. 

Lordul Beric scutură din cap. 

— Clegane şi-a câştigat viaţa în peşteră, n-am să i-o 
răpesc. 

— Stăpânul meu e înţelept, le spuse Thoros celorlalţi. 
Fraţilor, un duel judiciar e un lucru sfânt. M-aţi auzit 
rugându-l pe R'hllor să întindă o mână şi i-aţi văzut degetul 
de foc înhăţând sabia Lordului Beric, tocmai când era gata 
să pună capăt luptei. Se pare că Stăpânul Luminii încă n-a 
terminat cu Câinele lui Joffrey. 

Curând, Harwin se întoarse în berărie. 

— Picioare-de-Mămăligă doarme dus, dar e nevătămat. 

— Stai să vezi când pun mâna pe el, zis el. O să-i mai fac 
un cep. Ar fi putut să 

ne omoare pe toţi. 

Nimeni nu se odihni prea liniştit în noaptea aceea, ştiind 
că Sandor Clegane era afară, în întuneric, pe undeva pe 
aproape. Arya se cuibări lângă foc, la căldurică, dar somnul 
nu venea. Scoase moneda pe care i-o dăduse Jagen H'ghar şi 
o strânse în palmă, în timp ce stătea culcată sub mantia sa. 
O făcea să se simtă 

puternică,  amintindu-şi cum văzuse fantoma din 
Harrenhal. Pe atunci putea ucide cu o şoaptă. 

Dar Jagen nu mai era. O părăsise. Plăcintă Fierbinte m-a 
părăsit şi el, iar acum Gendry, Lommy murise, Yoren murise, 
Sirio Forel murise, până şi tatăl ei murise, iar Jagen îi dăduse 
un băânuţ idiot de fier şi dispăruse. Va/ar morgbulis, şopti ea 
încetişor, strângând pumnul atât de puternic încât marginile 
tari ale monedei îi săpau în palmă. Ser Gregor, Dunsen, 
Polliver, Raff cel Dulce, Gâdilătorul şi Câinele. Ser Ilyn, 
Regele Joffrey, Regina Cersei. Arya încercă să-şi imagineze 
cum ar arăta morţi, dar îi era greu să-şi aducă în minte 


chipurile lor. Pe Câine îl vedea. Şi pe fratele lui, Muntele. lar 
chipul lui Joffrey n-avea să-l uite niciodată, sau pe al mamei 
sale... Dar Raff şi Dunsen şi Polliver erau cu toţii învăluiţi în 
ceaţă şi chiar Gâădilătorul, care avea o înfăţişare atât de 
comună. 

Somnul o răpi, în cele din urmă, dar în toiul nopţii Arya se 
trezi din nou, tremurând. Focul arsese până la jăratic. Mudge 
stătea lângă uşă şi un alt străjer se plimba afară. Ploaia se 
oprise şi Arya auzea lupii urlând. Atât de aproape, gândi ea, 
şi atât de mulţi. Se auzeau de parcă ar fi fost de jur 
împrejurul grajdurilor, cu zecile, poate sute. Sper să-/ 
mănânce pe Câine. Îşi amintea ce spusese el despre lupi şi 
câini. 

În zori, Septonul Utt se legăna încă sub copac, dar fraţii 
în maro erau afară, în ploaie, cu lopeţi, săpând gropi pentru 
ceilalţi morţi. Lordul Beric le mulţumi pentru găzduire şi 
mâncare şi le dădu un sac cu cerbi de argint, să-i folosească 

pentru reconstrucţie. Harwin, Luke Pasămite şi Watty 
Morarul porniră în 130 

cercetare, dar nu găsiră nici lupi, nici câini. 

În timp ce Arya îşi strângea şaua în chingă, Gendry se 
apropie să-şi ceară 

iertare. Arya puse un picior în scăriţă şi săltă în şa, ca să-l 
poată privi de sus. A; fi putut face săbii la Riverrun pentru 
fratele meu, gândi ea, dar spuse: 

— Dacă vrei să fii un idiot de cavaler proscris şi să 
sfârşeşti spânzurat, de ce mi-ar păsa mie? Eu voi fi la 
Riverrun, răscumpărată, cu fratele meu. 

În ziua aceea, din fericire, nu plouă deloc şi în sfârşit, 
înaintară bine. 


BRAN 


Turnul se înălța deasupra insulei, cu geamănul său 
oglindit în apele albastre şi liniştite. Când vântul bătea, 
valuri mici se unduiau pe suprafaţa lacului, alergând unul 
după altul, ca nişte băieţi la joacă. De-a lungul malului 
creşteau stejari, unul lângă altul, cu un covor de ghinde 
împrăştiate dedesubt. Dincolo de ei se afla satul sau ce mai 
rămăsese din el. 

Era primul deal pe care-l văzuseră de când părăsiseră 
poalele munţilor. Meera o luase înainte, să se asigure că 
nimeni nu se ascundea printre ruine. Furişându-se printre 
stejari şi meri, cu năvodul şi harponul în mână, sperie trei 
cerbi roşii, care se îndepărtară în salturi prin pădure. Vară 
zări scânteia de mişcare şi se repezi îndată pe urmele lor. 
Bran privi lupul străvechi gonind şi, pentru o clipă, nu-şi dori 
nimic altceva decât să-şi lepede pielea şi să alerge cu el, dar 
Meera le făcea semn să se apropie. Fără tragere de inimă, se 
întoarse cu spatele la Vară şi îl îndemnă pe Hodor să intre în 
sat. Jojen păşea alături de ei. 

Bran ştia că de aici şi până la Zid ţinutul era acoperit de 
pajişti - pârloage şi coline, fânețe înalte şi rovine. Ar fi mult 
mai uşor de străbătut decât munţii înalţi, dar atâta întindere 
deschisă o neliniştea pe Meera. 

— Mă simt dezbrăcată, mărturisi ea. N-ai unde să te 
ascunzi. 

— Al cui e ţinutul? îl întrebă Jojen pe Bran. 

— Al Rondului de Noapte, răspunse el. Acesta este Darul. 
Noul Dar, la nord de Darul lui Brandon. Maester Luwin îl 
învățase istoria locului: Brandon Constructorul le-a dat 
fraţilor în negru tot pământul de la sud de Zid, pe o distanţă 

de o sută cincizeci de kilometri. Pentru... întreținere şi 
subzistența. Era mândru că-şi mai amintea expresia aceea. 
Unii maesteri spun că a fost un alt Brandon, nu 


Constructorul, dar tot Darul lui Brandon rămâne. Mii de ani 
mai târziu, Buna Regină Alysanne a vizitat Zidul, călare pe 
dragonul ei, Aripă-de-Argint, şi Rondul de Noapte i s-a părut 
atât de curajos încât i-a cerut Bătrânului Rege să dubleze 
întinderea terenurilor. Şi acela a fost Noul Dar. Bran flutură o 
mână: Aici. Tot ce vedeţi. 

Satele nu erau locuite de ani buni. Toate casele erau 
năruite. Până şi hanul. Nu fusese niciodată mare lucru de 
capul lui, dar acum din el nu mai rămăseseră decât 131 

hornul de piatră şi două ziduri crăpate, care se înălţau 
prin desişul de meri. Unul creştea direct prin sala comună, 
unde podeaua era acoperită de un covor de frunze ude, 
maronii, şi mere putrede. Aerul era încărcat de mirosul lor, o 
miasmă grea, de cidru, care te copleşea. Meera înţepă 
câteva mere cu harponul ei pentru broaşte, căutând vreunul 
bun de mâncat, dar erau toate prea stricate şi viermănoase. 

Era un loc liniştit, paşnic, calm şi plăcut la vedere, dar 
Bran era de părere că un han părăsit era trist, iar Hodor 
părea să simtă acelaşi lucru. 

— Hodor? făcu el, cumva nedumerit. Hodor? Hodor? 

— Pământul e bun. Jojen luă o mână de praf, frecându-l 
între degete. Un sat, un han, o cetate robustă în mijlocul 
lacului, toţi merii ăştia... dar unde sunt oamenii, Bran? De ce 
ar fi părăsit un loc ca acesta? 

— Se temeau de sălbatici, răspunse Bran. Sălbaticii vin 
peste Zid sau prin munţi, să atace, să jefuiască şi să le ia 
femeile. Bătrâna Nan zicea că, dacă te prind, fac din craniul 
tău un pocal de băut sânge. Rondul de Noapte nu mai e atât 
de puternic precum era pe vremea lui Brandon şi a Reginei 
Alysanne, astfel că 

acum răzbat mai mulţi. Locurile cele mai apropiate de Zid 
au fost atât de des atacate, încât oamenii s-au mutat la sud, 
în munţi sau în ţinuturile Umberului, la est de drumul 
regelui. Oamenii Mareluijon sunt şi ei atacați, dar nu atât de 
des ca aceia care locuiau la Dar. 


Jojen Reed întoarse capul încet, ascultând o muzică pe 
care numai el o putea auzi. 

— Trebuie să ne adăpostim aici. Vine furtuna. O furtună 
năprasnică. 

Bran ridică privirea spre cer. Fusese o zi frumoasă, senină, 
de toamnă, însorită 

şi aproape caldă, dar acum spre vest se adunau, într- 
adevăr, nori negri, iar vântul părea că se stârneşte. 

— Hanul n-are acoperiş, doar două ziduri, sublime el. Ar 
trebui să mergem până la cetate. 

— Hodor, zise Hodor. Poate că era de acord. 

— N-avem barcă, Bran. Meera scormonea aiurea printre 
frunze, cu harponul ei de prins broaşte. 

— Este un drum. Un drum de pietre, ascuns sub apă. Am 
putea trece pe jos. 

Ei, în orice caz, ar putea; el ar trebui să meargă în spatele 
lui Hodor, dar cel puţin ar rămâne uscat. 

Fraţii Reed schimbară o privire. 

— De unde ştii? întrebă Jojen. Ai mai fost aici, prinţul 
meu? 

— Nu. Mi-a spus Bătrâna Nan. Cetatea are o coroană de 
aur, vezi? Arătă peste apele lacului. Sus, în jurul crenelurilor, 
se vedeau pete de vopsea aurie. Acolo a dormit Regina 
Alysanne, aşa că au vopsit merloanele cu auriu, în cinstea ei. 

— Un drum de pietre? jojen scrută lacul. Eşti sigur? 

— Sigur, zise Bran. 

132 

Meera îi dădu de urmă destul de uşor, după ce ştiu ce să 
caute: o cărare de piatră, lată de un metru, ducând direct în 
larg. Îi conduse cu grijă, pas cu pas, cercetând-o cu 
harponul, în faţa ei. Vedeau locul unde poteca ieşea din apă, 
urcând către insulă şi transformându-se într-un şir scurt de 
trepte care duceau către poarta cetăţii. 

Cărarea, treptele şi poarta erau în linie dreaptă, ceea ce 
te făcea să te gândeşti că drumul de pietre era drept, dar nu 
era aşa. Sub apă, mergea în zigzag, ocolind insula o treime 


din lungime, înainte de a se întoarce, şerpuind. Cotiturile 
erau înşelătoare şi cărarea lungă însemna că oricine se 
apropia era expus multă vreme săgeţilor de foc venite 
dinspre turn. Pietrele ascunse erau lipicioase şi alunecoase. 

De două ori, Hodor se clătină, gata să cadă, şi strigă 
disperat Hodor! înainte de a-şi recăpăta echilibrul. A doua 
oară Bran se sperie îngrozitor. Dacă Hodor cădea în apă, cu 
el în coş, s-ar putea îneca, mai cu seamă dacă namila de 
grăjdar îşi pierdea cumpătul şi uita de Bran, aşa cum se 
întâmpla uneori. Poate că ar fi trebuit să rămânem la han, 
sub măr, gândi el, dar era deja prea târziu. 

Din fericire, nu mai fu o a treia oară şi apa nu trecu 
niciodată de brâul lui Hodor, deşi fraţii Reed erau adânciţi 
până la piept. Şi în scurt timp, erau pe insulă, urcând 
treptele fortăreței. Poarta era încă solidă, deşi cu trecerea 
anilor, scândurile grele de stejar se deformaseră şi nu mai 
putea fi închisă bine. Meera o împinse, dând-o în lături, cu 
balamalele ruginite de fier huruind. Grinda uşii era joasă. 

— Apleacă-te, Hodor, zise Bran şi Hodor se aplecă, dar nu 
suficient ca Bran să 

nu se lovească la cap. M-a durut, se plânse el. 

— Hodor, zise Hodor, îndreptându-se. 

Se pomeniră într-o cămăruţă întunecoasă, în care cu greu 
încăpeau toţi patru. 

Nişte trepte săpate în zidul interior al turnului şerpuiau în 
sus, la stânga şi în jos, la dreapta, în spatele unor gratii de 
fier. Bran ridică privirea şi zări alte zăbrele, chiar deasupra 
capului. O mortieră. Era bucuros că nu era nimeni deasupra 
lor, să 

le toarne ulei încins în cap. 

Grilajele erau zăvorâte, iar zăbrelele de fier erau roşii de 
rugină. Hodor apucă 

uşa din stânga şi o smuci, gemând de efort. Nu se 
întâmplă nimic. Încercă să 

împingă, fără mai mult succes. Scutură gratiile, izbi cu 
picioarele, se repezi în ele şi le zăngăni, lovi balamalele cu 


pumnul său imens, până când aerul deveni plin de praf de 
rugină, dar uşa de fier nu se clintea. Cea care ducea jos, 
către beci, nu se dovedi mai prietenoasă. 

— N-avem cum să intrăm, zise Meera, ridicând din umeri. 

Mortiera era chiar deasupra capului lui Bran, cum stătea 
el în coş, pe spatele lui Hodor. Ridică mâinile şi înhaţă 
zăbrelele, să le încerce. Când trase în jos, grilajul ieşi din 
tavan într-o cascadă de rugină şi pietre sfărâmate. 

— HODOR! ţipă Hodor. Grilajul greu de fier îi mai dădu o 
lovitură în cap lui Bran, prăbuşindu-se zgomotos lângă 
picioarele lui Jojen, când prinţul se descotorosi de el. 

133 

Meera râse: 

— la te uită, prinţe, eşti mai puternic decât Hodor. 

Bran roşi. 

Cu grilajul înlăturat, Hodor reuşi să-i ridice pe Meera şi 
jJojen prin mortiera ce se deschidea din tavan. Copiii 
mlaştinilor îl apucară pe Bran de braţe şi îl traseră 

în sus, după ei. Partea cea mai grea era să-l urce pe 
Hodor. Era prea greu ca să-l ridice aşa cum făcuseră cu Bran. 
În cele din urmă, Bran îi spuse să caute nişte pietre mari. 
Insula nu ducea lipsă de ele, iar Hodor le stivui destul de sus 
ca să se caţere pe marginea sfărâmată a deschizăturii şi să 
treacă prin ea. 

— Hodor, gâfâi el bucuros, zâmbindu-le celor trei. 

Se pomeniră într-un labirint de celule mici, întunecoase şi 
goale, dar Meera explora locul până când găsi drumul înapoi 
la scări. Cu cât urcau mai mult, cu atât era mai lumină. La 
cel de-al treilea nivel, zidul gros era străpuns de găuri 
pentru săgeți, la cel de-al patrulea avea ferestre, iar la al 
cincilea nivel şi cel mai înalt se afla o încăpere mare, 
circulară, cu uşi boltite, care se deschideau câtre nişte 
balcoane mici de piatră, în trei direcţii. În cea de-a patra 
direcţie se afla o mică 

privată, cocoţată deasupra unui burlan de scurgere care 
ducea direct în lac. 


Când ajunseră pe acoperiş, cerul nu se mai vedea, iar 
spre vest norii erau negri. 

Vântul bătea cu atâta putere încât ridică mantia lui Bran, 
făcând-o să fluture, pocnind. 

— Hodor, zise Hodor, auzind zgomotul. 

Meera se învârtea în cerc. 

— Mă simt ca un uriaş înălţat peste lume. 

— La Gât există copaci de două ori mai înalţi, îi reaminti 
fratele ei. 

— Da, dar au în jurul lor alţi copaci, la fel de înalţi, zise 
Meera. Lumea se îngustează în Gât, iar cerul e cu mult mai 
Mic. Uite... simţi vântul, frăţioare? Şi uită-te ce mare a 
devenit lumea. 

Era adevărat, de aici, de sus, vedeai până hăt, departe. 
Spre sud se înălţau dealurile de la poale, cu munţii cenuşii şi 
verzi dincolo de ele. Câmpiile unduitoare ale Noului Dar se 
întindeau în toate celelalte direcţii, cât vedeai cu ochii. 

— Speram că de aici vom putea vedea Zidul, zise Bran, 
dezamăgit. A fost o prostie, probabil că suntem încă la două 
sute cincizeci de kilometri depărtare. 

Doar vorbind despre asta se simţea obosit şi, în acelaşi 
timp, înfrigurat. Jojen, ce-o să facem când ajungem la Zid? 
Unchiul meu spunea mereu că e foarte mare. 

Înalt de două sute de metri şi atât de gros la bază încât 
porţile sunt mai mult ca nişte tuneluri prin gheaţă. Cum o să 
trecem, ca să găsim cioara cu trei ochi? 

— Am auzit că de-a lungul Zidului sunt castele părăsite, 
răspunse Jojen. 

Fortăreţe construite de Rondul de Noapte, dar acum au 
rămas goale. Unul dintre ele s-ar putea să ne conducă 
dincolo de Zid. 

Castelele-fantomă le numea Bătrâna Nan. Maester Luwin 
îl pusese odată pe 134 

Bran să înveţe numele fiecărui fort aflat de-a lungul 
Zidului. Fusese greu. Erau nouăsprezece despre care vorbea 
toată lumea, dar niciodată nu fuseseră locuite mai mult de 


şaptesprezece în acelaşi timp. La ospăţul organizat în 
cinstea vizitei Regelui Robert la Winterfell, Bran le înşirase 
numele, pentru unchiul său Benjen, de la est la vest şi apoi 
de la vest la est. Benjen Stark a râs şi a spus: 

— Le ştii mai bine decât mine, Bran. Probabil că tu ar 
trebui să fii Prim-Cercetaş. Eu o să rămân aici în locul tău. 

Dar asta se întâmplase înainte ca Bran să cadă. Înainte să 
devină infirm. Când se trezise din somn, schilodit, unchiul 
său era deja plecat înapoi la Castelul Negru. 

— Unchiul meu zicea că uşile erau astupate cu gheaţă şi 
pietre, ori de câte ori un castel trebuia abandonat, spuse 
Bran. 

— Atunci va trebui să le deschidem, zise Meera. Asta îl 
neliniştea. 

— N-ar trebui să facem asta. Ar putea pătrunde lucruri 
rele din partea cealaltă. 

Ar trebui să mergem pur şi simplu la Castelul Negru şi să-i 
cerem Lordului Comandant să ne lase să trecem. 

— Prinţe, zise Jojen, trebuie să ocolim Castelul Negru, aşa 
cum am ocolit drumul regelui. Sunt sute de oameni acolo. 

— Oameni ai Rondului de Noapte, insistă Bran. Ei jură să 
nu se amestece în războaie şi treburi de felul acesta. 

— Da, zise Jojen, dar un om gata să se lepede de 
jurământul său e destul ca să 

le vândă oamenilor de fier sau lui Bolton Bastardul 
secretul tău. Şi nu putem fi siguri că Rondul ar fi de acord să 
ne lase să trecem. S-ar putea să hotărască să ne ţină sau să 
ne trimită înapoi. 

— Dar tatăl meu a fost un prieten al Rondului, iar unchiul 
meu este Prim-Cercetaş. El ar putea să ştie unde sălăşluieşte 
cioara cu trei ochi. Şi Jon e şi el la Castelul Negru. Bran spera 
să-l revadă pe Jon. Şi pe unchiul său. Ultimul frate în negru 
care venise la Winterfell zicea că Benjen Stark dispăruse 
într-o misiune de cercetare, dar cu siguranţă va fi reuşit să 
găsească până acum drumul spre casă. 

Pun rămăşag că Rondul ne-ar da şi cai, continuă el. 


— Linişte! Jojen îşi umbri ochii cu o mână şi privi în zare, 
către soarele ce apunea. Priviţi. E ceva... un călăreț, cred. Voi 
îl vedeţi? 

Bran îşi umbri ochii şi el, dar chiar şi aşa, fu nevoit să şi-i 
mijească. La început nu văzu nimic, până când o mişcare îl 
făcu să se întoarcă. La început crezu că ar putea fi Vară, dar 
nu. Un bărbat călare. Era mult prea departe ca să 
desluşească 

altceva. 

— Hodor? Hodor îşi aşezase şi el o mână deasupra 
ochilor, numai că se uita în altă direcţie. Hodor? 

— Nu se grăbeşte, zise Meera, dar se îndreaptă spre satul 
asta, pare-mi-se. 

— Mai bine am intra, înainte să ne vadă, sugeră Jojen. 

— Vară e lângă sat, obiectă Bran. 

— Vară o să se descurce, îl asigură Meera. Nu e decât un 
om pe un cal obosit. 

135 

Câţiva stropi mari începură să răpăie pe piatră în timp ce 
se retrăgeau la nivelul de dedesubt. Intrară la ţanc, căci 
după câteva clipe, începu să plouă de-a binelea. Chiar şi 
prin zidurile groase auzeau stropii biciuind luciul lacului. 
Stăteau pe jos, în camera goală, circulară, în întunericul ce 
se strângea în jurul lor. 

Balconul dinspre nord dădea către satul părăsit. Meera se 
strecură afară, pe burtă, să se uite peste lac şi să vadă ce se 
întâmplase cu călăreţul. 

— Se adăposteşte în ruinele hanului, le spuse ea când 
reveni. Se pare că face un foc în cămin. 

— Mi-aş dori să putem avea şi noi un foc, zise Bran. Mi-e 
frig. Pe scări în jos este nişte mobilă ruptă, am văzut-o. Am 
putea să-l punem pe Hodor s-o taie în bucăţi şi să ne 
încălzim. 

Lui Hodor îi plăcea ideea. 

— Hodor, făcu el plin de speranţă. 

Jojen scutură din cap. 


— Focul înseamnă fum. Din turnul ăsta, fumul ar putea 
văzut de departe. 

— Dacă ar fi cine să-l vadă, îl contrazise sora sa. 

— În sate un om. 

— Unul singur. 

— Un singur om ar fi de ajuns să-l dea pe Bran pe mâna 
duşmanilor săi, dacă e cine nu trebuie. Încă mai avem 
jumătate de rață de ieri. Ar trebui s-o mâncăm. 

Mâine dimineaţă, bărbatul îşi va vedea de drum, iar noi 
vom face acelaşi lucru. 

Jojen avu câştig de cauză, ca de obicei. Meera împărţi 
rața în patru. O prinsese în năvodul ei, cu o zi înainte, pe 
când pasărea încerca să se ridice din mlaştina în care o 
surprinsese. Rece nu era la fel de gustoasă cum fusese de pe 
frigare, fierbinte şi crocantă, dar cel puţin le astâmpără 
foamea. Bran şi Meera împărţiră 

pieptul, în timp ce Jojen mâncă pulpa, iar Hodor devoră 
aripa şi piciorul, mormăind „Hodor” şi lingându-şi unsoarea 
de pe degete după fiecare muşcătură. 

Era rândul lui Bran să spună o poveste, aşa că le istorisi 
despre un alt Brandon Stark, cel căruia i se spunea Brandon 
Constructorul de Nave, care călătorise dincolo de Marea 
Apusului. 

Se lăsase înserarea când rața şi povestea se sfârşiră, iar 
ploaia continua să cadă. 

Bran se întrebă cât de departe rătăcise Vară şi dacă 
prinsese vreunul dintre cerbi. 

O umbră cenuşie scălda turnul, preschimbându-se, încet, 
în beznă. Hodor deveni agitat şi se plimbă o vreme, 
înconjurând cu paşi mari zidurile şi oprindu-se să se uite în 
privată de fiecare dată când ajungea în dreptul ei, ca şi cum 
n-ar fi ştiut bine ce era acolo. Jojen stătea în dreptul 
balconului nordic, ascuns în umbre, privind noaptea şi ploaia 
de afară. Undeva, spre nord, un fulger despică cerul, 
luminând încăperea pentru o clipă. Hodor sări, scâncind 
speriat, Bran numără 


până la opt, aşteptând tunetul. Când acesta veni, Hodor 
strigă: 

— Hodor! 

Sper că Vară nu e şi el speriat, gândi Bran. Câinii din 
adăposturile 136 

Winterfellului se speriau întotdeauna de tunete, întocmai 
ca Hodor. Artrebui să 

mă duc să văd, să-l liniştesc... 

Fulgerul scapără din nou şi de data aceasta tunetul veni 
când Bran ajunse la şase. 

— Hodor! ţipă Hodor din nou. HODOR! HODOR! Îşi înhăţă 
sabia, ca şi cum ar fi vrut să se lupte cu furtuna. 

Jojen spuse: 

— Taci, Hodor. Bran, spune-i să nu ţipe. Poţi să-i iei sabia, 
Meera? 

— Pot să încerc. 

— Sst, Hodor, făcu Bran. Taci acum. Gata cu hodoritul. 
Stai jos. 

— Hodor! Îi dădu Meerei sabia lungă, destul de supus, dar 
chipul îi era o mască de nedumerire. 

Jojen se întoarse în beznă şi cu toţii îl auziră suspinând. 

— Ce-i? întrebă Meera. 

— E cineva în sat. 

— Cel pe care l-am văzut mai înainte? 

— Nu, alţii. Înarmaţi. Am văzut un topor şi sulițe... 
Niciodată nu mai răsunase glasul lui Jojen într-atât ca un 
glas de copil. l-am văzut în lumina fulgerului. 

Mişcându-se pe sub copaci. 

— Câţi? 

— O grămadă. Prea mulţi ca să-i poţi număra. 

— Călare? 

— Nu. 

— Hodor! Hodor părea înfricoşat. Hodor! Hodor! 

Bran era şi el puţin speriat, deşi nu voia să recunoască în 
faţa Meerei. 

— Şi dacă vin aici? 


— N-o să vină! Fata se aşeză lângă el. De ce arveni? 

— Să se adăpostească. Glasul lui Jojen era îndârjit. Dacă 
nu cumva se opreşte ploaia. Meera, n-ai putea cobori să 
zăvorăşti poarta? 

— N-am putut nici măcar s-o închid. Lemnul e prea 
deformat. Dar nu vor trece de porţile alea de fier. 

— Ar putea. Ar putea să spargă zăvorul sau balamalele. 
Sau să urce prin mortiera, aşa cum am făcut noi. 

Un fulger brazdă cerul şi Hodor scânci. Apoi un bubuit de 
tunet străbătu lacul. 

— HODOR! răcni el, ducându-şi mâinile la urechi şi 
împleticindu-se în cerc prin întuneric. HODOR! HODOR! 
HODOR! 

— NU! îi strigă Bran. Fără HODORIT! 

Dar în zadar. 

— HOOOOODOR! gemu Hodor. Meera încercă să-l prindă 
şi să-l liniştească, dar era prea puternic. O dădu la o parte cu 
o simplă ridicare a umărului. 

HOOOOOODOOOOOOR! răcni băiatul de la grajduri, în 
timp ce fulgerul 137 

acoperea din nou cerul. Şi acum până şi Jojen ţipa: ţipa la 
Bran şi Meera, să-l facă 

pe Hodor să tacă. 

— Taci din gură! zise Bran cu glas ascuţit, speriat, 
întinzându-se zadarnic după piciorul lui Hodor, când acesta 
dădu buzna pe lângă el, întinzându-se, întinzânau- se. 

Hodor se clătină şi închise gura. Îşi mişcă încet capul, 
dintr-o parte în alta, se lăsă pe podea şi se aşeză cu 
picioarele încrucişate. Când tunetul bubui, Hodor nu dădu 
nici un semn că-l aude. Cei patru stăteau în turnul întunecat, 
neîndrăznind nici să respire. 

— Bran, ce ai făcut? şopti Meera. 

— Nimic. Bran îşi scutură capul. Nu ştiu. Dar ştia. Am 
încercat să ajung la el aşa cum ajung la Vară. Fusese Hodor 
pentru o clipă. Asta îl speria. 


— Se întâmplă ceva dincolo de lac, zise Jojen. Mi s-a părut 
că văd un om arătând către turn. 

N-o să mă tem. Era Prinţul Winterfellului, fiul lui Eddard 
Stark, aproape bărbat în toată firea şi om-lup, pe deasupra, 
nu vreun ţânc, ca Rickon. Vară nu s-ar teme. 

— Probabil nu sunt decât nişte Umberi, sugeră el. Sau ar 
putea fi din casele Knott sau Norrey, coborâţi din munţi, sau 
poate chiar fraţi din Rondul de Noapte. 

Purtau mantii negre, Jojen? 

— Noaptea toate mantiile sunt negre, Alteță. Şi fulgerul a 
venit şi a trecut prea repede ca să-mi dau seama cu ce erau 
îmbrăcaţi. 

Meera era precaută: 

— Dacă ar fi fraţi în negru, ar fi călare, nu-i aşa? 

Bran se gândise la altceva. 

— Nu contează, spuse el cu aplomb. N-ar putea să ajungă 
până la noi, nici dacă ar vrea. Doar dacă ar avea o barcă sau 
ar şti despre drumul de pietre. 

— Drumul de pietre? Meera îi ciufuli părul şi-l sărută pe 
frunte. Dulcele nostru prinţişor! Are dreptate, Jojen, n-au 
cum să ştie despre drumul de pietre. Chiar dacă ar şti, n-ar 
reuşi să-l găsească noaptea, pe ploaie. 

— Noaptea se va sfârşi, totuşi. Dacă rămân până 
dimineaţă... Jojen lăsă 

urmarea nerostită. După câteva clipe, spuse: întreţin 
focul pe care l-a aprins primul. 

Un fulger brazdă cerul şi turnul fu scăldat în lumină, 
conturându-le siluetele în umbră. Hodor se legăna înainte şi 
înapoi, zumzăind. 

În acea secundă strălucitoare, Bran simţi teama lui Vară. 
Închise doi ochi şi deschise un al treilea, şi pielea lui de băiat 
îi alunecă de pe trup, ca o mantie, în timp ce lăsa turnul în 
urmă... 

„.. pomenindu-se afară, în ploaie, cu burta plină de carne 
de cerb, ascunzânduse în desiş când cerul se despică şi 
bubui deasupra lui. Mirosul de mere putrede şi frunze ude 


aproape că acoperea mirosul de om, dar era acolo. Auzea 
zornăit şi 138 

fâsâit de piele tăbăcită, vedea oameni mişcându-se pe 
sub copaci. Un bărbat bâjbâia prin preajmă cu un băț în 
mână, cu o piele trasă peste cap, să-l orbească şi să-l 
asurzească. Lupul îl ocoli, pe departe, în spatele unei tufe 
țepoase, îmbibate de apă, şi pe sub crengile goale ale unui 
măr. Îi auzea vorbind şi acolo, în spatele mirosurilor de 
ploaie şi de frunze, de cal şi de om, se furişă mirosul greu al 
fricii... 


JON 


Pământul era presărat cu ace de pin şi frunze căzute, un 
covor verde şi brun, încă îmbibat de apă de pe urma ploilor 
recente. Mustea sub picioare. lmenşi stejari desfrunziţi, 
segquoia înalţi şi oştiri de pini îi împresurau. Pe muntele ce se 
înălța deasupra lor se afla un alt turn circular, străvechi şi 
pustiu, năpădit de muşchi verde şi gros, aproape până la 
vârf. 

— Cine l-a construit, aşa, numai din piatră? îl întrebă 
Ygritte. Vreun rege? 

— Nu, doar cei care locuiau aici. 

— Ce s-a întâmplat cu ei? 

— Au murit sau au plecat. Darul lui Brandon fusese 
cultivat timp de mii de ani, însă pe măsură ce Rondul se 
rărise, erau tot mai puţine mâini să lucreze pământul, să 
îngrijească albinele, să planteze livezile, astfel că sălbăticia 
pusese stăpânire pe multe dintre câmpuri şi castele. În Noul 
Dar fuseseră sate şi cetăţi, iar dările de pe urma lor, plătite 
în natură şi în mână de lucru, le asigurau fraţilor în negru o 
parte din hrană şi din îmbrăcăminte. Dar şi acestea 
pieriseră, în cea mai mare parte. 

— Au fost nebuni să părăsească un asemenea castel, zise 
Ygritte. 

— E doar un turn. A fost locuit cândva de vreun lord 
mărunt şi câţiva oameni ai lui. Când veneau năvălitorii, 
aprindeau o făclie de pe acoperiş. Winterfellul are turnuri de 
trei ori mai înalte. 

Ygritte îl privea de parcă ar fi crezut că născoceşte toate 
astea. 

— Cum pot oamenii să ridice construcţii atât de înalte, 
fără uriaşi care să urce pietrele? 

Legenda spunea că Brandon Constructorul fo/osise uriaşi 
la zidirea Winterfellului, dar Jon nu voia să amestece 


lucrurile. 

— Oamenii pot clădi mult mai sus de atât. În oraşul vechi, 
există un turn mai înalt decât Zidul. Jon îşi dădea seama că 
nu-l crede. De-aș putea să-i arăt Winterfellul... să-i dăruiesc 
o floare din grădinile de sticlă, s-o ospătez în Sala Mare şi 
să-i arăt regii de piatră, pe tronurile lor. Ne-am putea scălda 
în iazurile fierbinți şi ne-am putea iubi la poalele copacului 
inimii, sub privirea vechilor zei. 

Visul era dulce... dar Winterfellul nu avea să fie niciodată 
al lui. Aparţinea fratelui său, Regele Nordului. El era un 
Snow, nu un Stark. Bastard, sperjur şi 139 

trădător... 

— Poate că după aceea ne vom întoarce aici, să trăim în 
turn, spuse ea. Ai vrea asta, Jon Snow? După? 

După. Cuvântul îl împungea ca o suliță. După cucerire. 
După ce sălbaticii sparg Zidul... 

Nobilul său tată vorbise cândva despre înălţarea unor noi 
lorzi şi aşezarea lor în cetăţile abandonate, ca scut împotriva 
sălbaticilor. Planul ar fi cerut ca Rondul să cedeze o bună 
parte din Dar, însă unchiul său Benjen fusese de părere că 

Lordul Comandant putea fi convins să accepte, atât timp 
cât noii lorzi ar plăti dări către Castelul Negru, în loc de 
Winterfell. 

— Totuşi, e un vis pentru primăvară, spusese Lordul 
Eddard. Nici măcar promisiunea pământului nu va atrage pe 
nimeni spre nord, cu iarna în faţă. 

Dacă iarna ar fi venit şi ar fi plecat mai repede, lăsând 
locul primăverii, poate că aş fi fost ales să stăpânesc peste 
unul dintre aceste turnuri, în numele tatălui meu. Dar Lordul 
Eddard era mort, fratele lui, Benjen, dispărut, iar scutul pe 
care-l visaseră împreună nu avea să fie făurit. 

— Pământul acesta aparţine Rondului, zise Jon. 

Nările Ygrittei se lărgiră. 

— Nu locuieşte nimeni aici. 

— Năvălitorii tăi i-au alungat. 


— Înseamnă că au fost laşi. Dacă voiau pământul, ar fi 
trebuit să rămână şi să 

lupte. 

— Poate că erau obosiţi de atâta luptă. Obosiţi să-şi 
zăvorască uşile în fiecare noapte, întrebându-se dacă 
Rattleshirt sau altul ca el va veni să le doboare, ca să le ia 
nevestele. Obosiţi să li se fure recoltele şi toate lucrurile de 
preţ pe care le-or fi avut. E mai uşor să te mişti departe de 
gheara năvălitorilor. Dar dacă Zidul va cădea, tot Nordul va 
fi sub gheara năvălitorilor. 

— Nimic nu ştii, Jon Snow. Fiicele sunt luate, nu 
nevestele. Voi sunteţi cei care furaţi. Voi aţi luat în stăpânire 
lumea toată şi aţi construit Zidul ca să ţineţi oamenii afară. 

— Oare? Uneori Jon uita cât de sălbatică era şi apoi ea îi 
reamintea. Cum aşa? 

— Zeii au făcut pământul ca să-l împartă toţi oamenii. 
Numai că, atunci când regii au venit cu coroanele şi săbiile 
lor de oţel, au susţinut că e numai al lor. 

Copacii mei, spuneau ei, n-ai voie să mănânci merele. 
Pârâul meu, nu poți pescui aici. Pădurea mea, nu poți vâna. 
Pământul meu, apa mea, castelul meu, fiica mea, nu pune 
mâna, altfel ţi-o tai, dar poate, dacă îngenunchezi în faţa 
mea, te las să le miroşi puțin. Ne numeşti pe noi hoţi, dar un 
hoţ trebuie să fie curajos, deştept şi iute. Un îngenuncheat 
nu trebuie decât să plece genunchiul. 

— Harma şi Sacul de Oase nu vin după peşte sau după 
mere. Fură săbii şi topoare. Mirodenii, mătăsuri şi blănuri. 
Înhaţă orice gologan şi orice pocal bătut cu nestemate pe 
care îl găsesc, vara poloboace de vin, iarna butoaie cu carne 
de 140 

vită, iar femei iau în orice anotimp şi le duc dincolo de 
Zid. 

— Şi ce dacă? Aş prefera să fiu furată de un bărbat 
puternic decât să fiu dată 

de tatăl meu vreunui lord molâu. 


— Tu vorbeşti, dar de unde poţi să ştii? Dacă ai fi răpită 
de cineva pe care l-ai uri? 

— Ar trebui să fie ager, şiret şi viteaz ca să mă fure pe 
mine. Aşa că fiii lui ar fi şi ei puternici şi isteţi. De ce aşuri 
un asemenea om? 

— Poate că nu s-ar spăla niciodată şi ar duhni ca un urs. 

— Atunci l-aş împinge într-un râu sau aş arunca peste el o 
vadră de apă. 

Oricum, bărbaţii nu trebuie să miroasă frumos, ca florile. 

— Ce e rău la flori? 

— Nimic, pentru o albină. La culcare, vreau aşa ceva. 
Ygritte dădu să-l înhaţe de partea din faţă a pantalonilor. Jon 
o apucă de încheietură. 

— Dar dacă bărbatul care te-ar fura ar bea prea mult? 
insistă el. Dacă ar fi brutal sau crud? O strânse mai puternic, 
ca să-şi întărească spusele. Dacă ar fi mai puternic decât 
tine şi i-ar plăcea să te bată până la sânge? 

— l-aş tăia beregata în somn. Nimic nu ştii, Jon Snow. 
Ygritte se răsuci ca un tipar şi se eliberă. 

Știu un singur lucru. Ştiu că eşti sălbatică până în 
măduva oaselor. Îi era uşor să uite asta uneori, când râdeau 
împreună sau când se sărutau. Dar apoi unul dintre ei 
spunea sau făcea ceva şi, dintr-odată, îşi amintea de zidul 
dintre lumile lor. 

— Un bărbat poate să aibă o femeie sau poate să aibă un 
cuţit, îi spuse Ygritte, dar nici un bărbat nu le poate avea pe 
amândouă. Orice fetiţă învaţă asta de la mama ei. Îşi ridică 
bărbia, sfidătoare, şi îşi scutură părul roşu, des. Şi bărbaţii 
nu pot stăpâni pământul, aşa cum nu pot stăpâni marea sau 
cerul. Voi, îngenuncheaţii, credeţi că puteţi, dar Mance vă va 
arăta că nu e aşa. 

Erau cuvinte măreţe, îndrăzneţe, dar sunau goale. Jon 
aruncă o privire peste umăr, să se asigure că Magnarul nu 
era pe aproape. Errok, Buboi şi Dan Cânepă 

veneau la câţiva paşi în spatele lor, dar nu le acordau nici 
o atenţie. Buboi se plângea de fundul lui. 


— Ygritte, spuse Jon cu glas scăzut. Mance nu poate 
câştiga acest război. 

— Poate, insistă ea. Nimic nu ştii, Jon Snow. N-ai văzut 
niciodată oamenii liberi luptând. 

Sălbaticii luptau ca nişte eroi sau ca nişte demoni, 
depinde pe cine întrebai, dar la sfârşit, se ajungea la acelaşi 
lucru. Luptă cu un curaj nebunesc, fiecare căutând gloria. 

— Nu mă îndoiesc că sunteţi cu toţii foarte curajoşi, dar 
când vine vorba de război, disciplina învinge vitejia de 
fiecare dată. În cele din urmă, Mance va cădea, aşa cum s-a 
întâmplat cu fiecare Rege-de-Dincolo-de-Zid înaintea lui. Şi 
când va cădea, veţi muri. Toţi. 

141 

Ygritte părea atât de furioasă, încât Jon crezu că era gata 
să-l lovească. 

— Toţi, spuse ea. Şi tu. Acum nu mai eşti cioară, Jon Snow. 
Am jurat că nu eşti, aşa că ai face bine să nu fii. Îl lipi de 
trunchiul unui copac şi-l sărută pe buze, chiar acolo, în 
mijlocul coloanei răsfirate. Jon îl auzi pe Grigg Ţapul 
îndemnând-o să-şi vadă de drum. Altcineva râse. Cu toate 
acestea, îi răspunse la sărut. Ygritte era îmbujorată. Eşti al 
meu, şopti ea. Al meu, aşa cum eu sunt ata. Şi dacă murim, 
murim. Toţi oamenii trebuie să moară, Jon Snow. Dar mai 
întâi vom trăi. 

— Da. Glasul lui era răguşit. Mai întâi vom trăi. 

Ygritte zâmbi larg, arătându-i dinţii strâmbi pe care Jon 
ajunsese cumva să-i iubească. Să/batică până în măduva 
oaselor, gândi el din nou, cu o senzaţie de durere tristă în 
stomac. Îşi îndoi degetele mâinii cu care ţinea sabia şi se 
întrebă ce ar face Ygritte dacă i-ar citi inima. L-ar trăda dacă 
ar ruga-o să-l asculte şi i-ar spune că încă e fiul lui Ned Stark 
şi omul Rondului de Noapte? Spera că nu, dar nu îndrăznea 
să-şi asume riscul. Prea multe vieţi atârnau de sosirea lui la 
Castelul Negru, înainte ca Magnarul... Presupunând că ar 
găsi prilejul să scape de sălbatici. 


Coborâseră faţa sudică a Zidului la Garda Apei Cenuşii, 
abandonată de o sută 

de ani. O porţiune din scările imense de piatră se 
prăbuşise cu un secol în urmă, dar chiar şi aşa, coborârea 
era mult mai uşoară decât urcuşul. De acolo, Styr pătrunsese 
în Dar adânc, ca să evite obişnuitele patrule ale Rondului. 
Grigg Ţapul îi conduse dincolo de puţinele sate locuite care 
mai rămăseseră în aceste locuri. 

Văzură câteva turnuri circulare care împungeau cerul ca 
nişte degete de piatră, dar nici ţipenie de om. Mărşăluiră 
printre munţii uzi şi reci, pe câmpiile bătute de vânt, 
neurmăriţi, nevăzuţi. 

Nu trebuie să te impotriveşti, orice ţi s-ar cere, îi spusese 
Halfhand. Mergi cu ei, mănâncă impreună cu ei, luptă alături 
de ei, cât timp va fi nevoie. Călărise cale lungă şi bătuse cu 
piciorul încă pe atât, dar încă nu aveau încredere în el. Zi şi 
noapte Thennii îl păzeau, atenţi la orice semn de trădare. Nu 
putea fugi şi în curând avea să fie prea târziu. 

Luptă cu ei, îi spusese Qhorin, înainte să-i dea Ghearei 
Lungi propria sa viaţă... dar până acum nu fusese nevoie. 
Dacă vărs sângele unui frate, sunt pierdut. Atunci trec Zidul 
pentru totdeauna şi cale de întoarcere nu mai e. 

După fiecare zi de marş, Magnarul îl chema să-i pună 
întrebări tăioase, iscoditoare, despre Castelul Negru, despre 
garnizoana şi apărarea lui. Jon minţea acolo unde îndrăznea 
şi de câteva ori făcuse pe prostul, dar Grigg Ţapul şi Errok 
ascultau şi ei şi ştiau destule, astfel că Jon era prevăzător. O 
minciună prea sfruntată l-ar fi trădat. 

Dar adevărul era cumplit. Castelul Negru era lipsit de 
apărare. Singura lui pavăză era Zidul însuşi. Nu avea nici 
măcar palisade de lemn sau şanţuri de pământ. „Castelul” 
nu era altceva decât un mănunchi de turnuri şi fortărețe, 
dintre care două treimi se prăbuşeau în ruină. Cât despre 
garnizoană, Bătrânul Urs luase 142 

două sute de soldaţi cu el, în misiune. Oare se întorsese 
vreunul? Jon n-avea cum să ştie. Vor fi rămas patru sute la 


castel, dar cei mai mulţi erau constructori sau 
administratori, nu cercetaşi. 

Thennii erau luptători încercaţi şi mai disciplinaţi decât 
marea majoritate a sălbaticilor. Fără doar şi poate, de asta îi 
alesese Mance. Printre apărătorii Castelului Negru se 
numărau orbul Maester Aemon şi slujitorul său, pe jumătate 
orb, Clydas, ciungul Doran Noyce, beţivul Septon Cellador, 
surdul Dick Folland, Hobb Trei-Degete, bucătarul, bătrânul 
Ser Wynton Stout, precum şi Halder şi Broscoiul şi Pyp şi 
Albert şi ceilalţi băieţi care se antrenaseră cu Jon. lar la 
comanda lor se afla, desigur, îmbujoratul Bowen Marsh, 
dolofanul Lord Administrator, care fusese făcut castelan în 
absenţa Lordului Mormont. Edd cel Trist îi spunea uneori lui 
Marsh „Bătrâna Rodie”, ceea ce i se potrivea întocmai cum i 
se potrivea „Bătrânul Urs” lui Mormont. 

— El e omul pe care îl vreţi în frunte când duşmanii sunt 
pe câmpul de luptă, zicea Edd cu obişnuitul său glas 
mohorât. O să vi-i numere pe toţi. Un adevărat demon al 
numărătorii, omul ăsta. 

Dacă Magnarul loveşte Castelul Negru prin surprindere, 
va fi masacru. Băieți măcelăriți în paturile lor, înainte să-şi 
dea seama că sunt sub asediu. Jon trebuia să-i prevină, dar 
cum? Nu fusese trimis niciodată să caute hrană sau să 
vâneze, nici nu i se îngăduia să stea singur de strajă. În plus, 
se temea pentru Ygritte. N-o putea lua cu el, dar dacă o 
părăsea, o va face oare Magnarul să plătească pentru 
trădarea lui? Dovă inimi care bat ca una... 

Îşi petreceau fiecare noapte sub aceleaşi blănuri şi Jon 
adormea cu capul ei pe piept, cu părul ei roşu gâdilându-i 
bărbia. Mirosul ei devenise parte din el. Dinţii ei strâmbi, 
sânul ei, când îl cuprindea în palmă, gustul gurii ei... toate 
acestea erau bucuria şi disperarea lui. În multe nopţi zăcea 
cu trupul cald al Ygrittei alături, întrebându-se dacă nobilul 
său tată fusese la fel de tulburat din pricina mamei sale, 
oricine o fi fost ea. Ygritte a întins o cursă şi Mance Rayder 
m-a împins în ea. 


Fiecare zi petrecută în mijlocul sălbaticilor îi făcea 
misiunea tot mai grea. Va trebui să găsească o cale să-i 
trădeze, iar când o va găsi, aceşti oameni vor muri. 

Nu voia prietenia lor mai mult decât voia iubirea Ygrittei. 
Şi, totuşi... Thennii vorbeau Limba Veche şi arareori îi 
adresau lui Jon vreun cuvânt, dar cu oamenii lui Jarl era 
altfel, cei care escaladaseră Zidul. Jon începea să-i cunoască 
fără să 

vrea: sfrijitul, tăcutul Errok şi volubilul Grigg, Ţapul, 
băieţii Quort şi Bodger, Dan Cânepă, sforarul. Cel mai rău 
dintre toţi era Del, un tânăr cu faţă de cal, de vârsta lui Jon, 
care vorbea despre fecioara pe care visa s-o răpească. 

— E norocoasă, ca Ygritte a ta. Sărutată de foc. 

Jon era nevoit să-şi muşte limba. Nu voia să audă despre 
iubita lui Del sau despre mama lui Bodger, despre locul de 
lângă mare de unde venea Henk Coiful, despre cum tânjea 
Grigg să viziteze oamenii verzi de pe Insula Chipurilor sau 
143 

cum s-a urcat Deget într-un copac, cu un elan pe urmele 
lui. Nu voia să audă despre furunculul de pe fundul lui 
Buboi, despre câtă bere putea să bea Stone Prichindel sau 
cum frăţiorul lui Quort îl implorase să nu plece cu Jarl. Quort 
nu putea să aibă mai mult de paisprezece ani, deşi îşi răpise 
deja o nevastă şi aştepta un copil. 

— Poate c-o să se nască în vreun castel, se fălea băiatul. 
În castel, ca un lord. 

Era fascinat de „castelele” văzute, care, de fapt, erau 
turnuri de veghe. 

Jon se întreba unde se afla Nălucă acum. Oare se dusese 
la Castelul Negru sau alerga prin păduri, cu vreo haită de 
lupi? Nu-l simţea, nici măcar în vise. Era ca şi cum o parte 
din trup i-ar fi fost ciuntită. Se simţea singur, chiar şi cu 
Ygritte dormind alături. Nu voia să moară singur. 

În după-amiaza aceea, copacii începuseră să se 
împuţineze, iar ei mărşăluiau către est, peste câmpii 
domoale. În jurul lor, iarba creştea înaltă până la brâu, iar 


straturi de grâu sălbatic se legănau uşor în bătaia vântului, 
dar în cea mai mare parte, ziua fusese caldă şi însorită. Însă 
către amurg, norii începură să se adune dinspre vest. 
Curând, înghiţiră soarele portocaliu şi Lem prevesti o furtună 
cumplită. Mama lui era o vrăjitoare a pădurilor, aşa că toţi 
sălbaticii erau de acord că 

Lem avea darul de a prezice vremea. 

— E un sat pe aproape, îi spuse Grigg Ţapul Magnarului. 
Trei, patru kilometri. 

Ne-am putea adăposti acolo. 

Styr se învoi îndată. 

Se înnoptase de-a binelea şi furtuna se dezlănţuise cu 
furie când ajunseră la locul cu pricina. Satul era aşezat pe 
malul unui lac şi zăcea părăsit de atâta vreme, încât 
majoritatea caselor se năruiseră. Până şi micul han din lemn 
care, pesemne, fusese cândva pentru drumeţi o privelişte 
îmbietoare, era acum pe jumătate distrus şi fără acoperiş. 
Slab adăpost ne vom găsi aici, gândi Jon. Ori de câte ori 
cerul era luminat de fulgere, vedea un turn circular de piatră 
înălțându-se pe o insulă în largul lacului, însă fără bărci, nu 
aveau cum să ajungă acolo. 

Errok şi Del o luaseră înainte, să scotocească ruinele, dar 
Del se întoarse aproape imediat. Styr opri coloana şi trimise 
o duzină dintre Thennii lui la trap, mai departe, cu suliţele în 
mâini. Jon apucase deja să o vadă şi el: sclipirea unui foc, 
înroşind hornul hanului. Nu suntem singuri. Teama i se 
cuibări în suflet, ca un şarpe. Auzi nechezatul unui cal şi pe 
urmă strigăte. Mergi cu ei, mănâncă 

împreună cu ei, luptă alături de ei, spusese Qhorin. 

Dar lupta se sfârşise. 

— Nu e decât unul, anunţă Errok la întoarcere. Un bătrân 
cu un cal. 

Magnarul strigă ordine în Limba Veche şi douăzeci dintre 
Thenni se împrăştiară, delimitând un perimetru în jurul 
satului, în timp ce alţii porniră să 


cerceteze casele, ca să se asigure că nu se mai ascundea 
nimeni printre buruieni şi pietre prăbuşite. Ceilalţi se 
îngrămădiră în hanul fără acoperiş, îmbrâncindu-se ca să 
ajungă cât mai aproape de foc. Crengile rupte pe care le 
ardea bătrânul păreau 144 

să producă mai degrabă fum, dar orice strop de căldură 
era bine-venit într-o noapte atât de furtunoasă. Doi dintre 
Thenni îl doborâseră pe bătrân la pământ şi îi căutau prin 
lucruri. Un altul ţinea calul, în timp ce alţi trei îi scotoceau în 
desagile de şa. 

Jon se îndepărtă. Un măr putred i se strivi sub călcâi. Styr 
o să-l omoare. 

Magnarul declarase asta încă de la Garda Apei Cenuşii. 
Toţi îngenuncheaţii pe care aveau să-i întâlnească vor fi 
osândiţi pe loc la moarte, ca nu cumva să dea alarma. Mergi 
cu ei, mănâncă împreună cu ei, luptă alături de ei. Asta 
însemna că trebuia să stea mut şi neajutorat în timp ce ei 
tăiau beregata unui om bătrân? 

Aproape de marginea satului, Jon se întâlni faţă în faţă cu 
unul dintre străjerii postați de Styr. Thennul mormăi ceva în 
Limba Veche şi îşi îndreptă sabia către han. Treci înapoi la 
locul tău, ghici Jon mesajul. Dar unde? 

Se îndreptă către apă şi descoperi un loc aproape uscat 
lângă zidul de chirpici al unui bordei care se prăbuşise în 
cea mai mare parte. Acolo îl găsi Ygritte aşezat, privind lacul 
biciuit de ploaie. 

— Cunosc locul ăsta, îi spuse, când Ygritte se aşeză lângă 
el. Turnul ăla... 

priveşte în vârful lui data viitoare când e luminat de 
fulger şi spune-mi ce vezi. 

— Bine, dacă vrei, se învoi ea, iar apoi adăugă: Unii dintre 
Thenni spun că au auzit zgomote dintr-acolo. Ţipete, zic ei. 

— Tunete. 

— Ei zic că ţipete. Poate sunt fantome. Cetatea avea, într- 
adevăr, un aer sumbru, bântuit, aşa cum se înălța acolo 


neagră, înfruntând furtuna, pe insula ei pietroasă, biciuită 
de ploaie şi înconjurată de ape. 

— Am putea merge să aruncăm o privire, sugeră el. Mă 
îndoiesc că o să fim mult mai uzi decât suntem acum. 

— Să înotăm pe furtună? Ygritte râse la auzul unei 
asemenea idei. E un truc ca să mă faci să mă dezbrac, Jon 
Snow? 

— Mai am nevoie de trucuri pentru asta? o tachina el. Sau 
nu ştii să înoţi? Jon era un bun înotător. Deprinsese această 
pricepere pe când era copil, în şanţul mare al Winterfellului. 

Ygritte îi lovi braţul cu pumnul. 

— Nimic nu ştii, Jon Snow. Sunt pe jumătate peşte, 
trebuie să ştiu să înot. 

— Jumătate peşte, jumătate capră, jumătate cal. Ai prea 
multe jumătăţi, Ygritte. Jon clătină din cap. N-ar trebui să 
înotăm, dacă e locul la care mă gândesc eu. Am putea păşi. 

Ygritte se dădu în spate şi îl privi. 

— Să umblăm pe apă? Cevrăjitorie mai e şi asta? 

— Nici o vrăji... dădu el să spună, când un fulger imens 
cobori din cer şi atinse luciul lacului. Pentru o clipită, lumea 
se lumină ca ziua. Bubuitul tunetului fu atât de puternic, 
încât Ygritte icni şi îşi astupă urechile. 

— Te-ai uitat? o întrebă Jon, în timp ce sunetul se 
îndepărta, rostogolindu-se, 145 

şi noaptea se cufunda iarăşi în beznă. Ai văzut? 

— Galben, răspunse ea. Asta ai vrut să spui? Unele dintre 
pietrele din vârf sunt galbene. 

— Li se spune merloane. Au fost pictate în auriu, demult. 
Aceasta este Coroana Reginei. 

Peste lac, turnul era din nou negru, o siluetă întunecată, 
abia zărită. 

— Acolo a locuit o regină? întrebă Ygritte. 

— Acolo a poposit o regină, pentru o noapte. Povestea i-o 
spusese Bătrâna Nan, dar Maester Luwin o confirmase în cea 
mai mare parte. Alysanne, soţia Regelui  Jaehaerys 
Conciliatorul. | se spune Bătrânul Rege fiindcă a domnit 


vreme îndelungată, dar era tânăr când a venit pe Tronul de 
Fier. În vremurile acelea, avea obiceiul să călătorească prin 
tot regatul. Când a venit la Winterfell, şi-a adus cu el regina, 
şase dragoni şi jumătate din suită. Regele avea de discutat 
cu Străjerul Nordului, iar Alysanne se plictisea, aşa că s-a 
urcat călare pe dragonul ei, Aripă-de-Argint, şi a pornit în 
zbor spre nord, să vadă Zidul. Satul acesta a fost unul dintre 
locurile unde s-a oprit. După aceea, oamenii din popor au 
pictat vârful fortăreței lor după asemănarea coroanei de aur 
pe care o purtase regina când şi-a petrecut noaptea în 
mijlocul lor. 

— N-am văzut niciodată un dragon. 

— Nimeni n-a văzut. Ultimul dragon a murit acum o sută 
de ani sau mai bine. 

Dar toate astea s-au petrecut înainte. 

— Regina Alysanne, zici? 

— Buna Regină Alysanne, aşa i se spunea. Şi unul dintre 
castelele de la Zid a primit numele ei. Poarta Reginei. Înainte 
de vizita ei, i se spunea Poarta Zăpezii. 

— Dacă a fost aşa de bună, ar fi trebuit să doboare Zidul 
ăla. 

Nu, gândi el. Zidul apără regatul. De Ceilalţi... şi de voi, 
de neamul tău, iubita mea. 

— Am mai avut un prieten care visa la dragoni. Un pitic. 
Mi-a spus... 

— JON SNOW! Unul dintre Thenni era deasupra lor, 
încruntându-se: Magnar vrea. 

Jon se gândi că putea fi acelaşi om care îl găsise afară din 
peşteră, în noaptea dinainte să escaladeze Zidul, dar nu era 
sigur. Se ridică în picioare. Ygritte îl urmă, ceea ce îl făcea 
întotdeauna pe Styr să se încrunte, dar ori de câte ori 
încerca s-o alunge, ea îi reamintea că era o femeie liberă, nu 
o îngenuncheată. 

Venea şi pleca după pofta inimii. 

Îl găsiră pe Magnar sub pomul care creştea prin podeaua 
camerei principale. 


Prizonierul lui stătea în genunchi lângă cămin, înconjurat 
de sulițe şi săbii de bronz. Îl urmări pe Jon apropiindu-se, dar 
nu scoase nici o vorbă. Ploaia şiroia pe ziduri şi răpăia pe 
ultimele frunze care atârnau în pom, în timp ce fumul se 
ridica, în vârtejuri groase, dinspre foc. 

— Trebuie să moară, zise Styr Magnarul. Fă-o, cioară. 

146 

Bătrânul tăcea. Doar se uita la Jon, care stătea neclintit 
între sălbatici. Prin ploaie şi fum, luminat de flăcări, n-ar fi 
putut vedea că Jon era îmbrăcat în negru din cap până-n 
picioare. Numai mantia-i din blană de oaie nu era neagră. 
Sau oare vedea? 

Jon scoase Sabia Lungă din teacă. Ploaia scaldă oţelul, iar 
lumina focului trasă, deodată, o linie portocalie de-a lungul 
tăişului. Un foc atât de mic să-l coste pe un om viaţa. Îşi 
aminti ce spusese Qhorin Halfhand când zăriseră focul de la 
Trecătoarea Ţipătului. Aici, sus, focul înseamnă viață, dar 
poate însemna şi moarte. Dar asta era sus, între Colţii de 
Gheaţă, în sălbăticia fără de lege de dincolo de Zid. Aici era 
Darul, aflat sub protecţia Rondului de Noapte şi sub puterea 
Winterfellului. Orice om ar trebui să fie liber să facă un foc, 
fără să moară 

pentru asta. 

— De ce şovăi? întrebă Styr. Omoară-l şi gata! 

Nici măcar atunci ostaticul nu scoase o vorbă. „Îndurare”, 
ar fi putut spune, sau „Nu, vă rog, nu v-am făcut nici un 
rău!” Ar fi putut spune o mie de lucruri, ar fi putut să plângă 
sau să-şi invoce zeii. Dar nici un cuvânt nu l-ar fi salvat 
acum. 

Probabil că ştia asta. Aşa că rămânea tăcut şi îl privea pe 
Jon, acuzator sau rugător. 

Nu trebuie să te împotriveşti, orice ţi-ar cere. Mergi cu ei, 
mănâncă împreună 

cu ei, luptă alături de ei... Dar acest bătrân nu opusese 
nici un fel de rezistenţă. 


Avusese ghinion, atâta tot. Cine era, de unde venea, 
încotro se îndrepta pe calul lui deşelat... nimic din toate 
acestea nu contau. 

E un om bătrân, îşi spuse Jon. Are cincizeci de ani, poate 
şaizeci. A avut parte de o viață mai lungă decât cei mai 
mulţi. Thennii îl vor omori oricum, nimic din ceea ce aş 
putea spune sau face nu-l va salva. Sabia Lungă atârna mai 
greu decât plumbul în mâna sa, prea grea s-o ridice. Omul 
continua să se uite lung la el, cu ochi mari şi negri, ca nişte 
fântâni. Voi cădea în acei ochi şi mă voi îneca. 

Magnarul îl privea şi el, iar Jon aproape că simţea gustul 
neîncrederii. Omul e mort. 

Ce importanță are dacă mâna mea e cea care-l ucide? 
Dintr-o lovitură, ar isprăvi, repede şi frumos. Sabia Lungă era 
făurită din oţel valyrian. Ca Gheaţa. 

Jon îşi aminti o altă moarte, îşi aminti dezertorul 
îngenuncheat, ameţeala, strălucirea sângelui pe zăpadă... 
sabia fratelui său, cuvintele tatălui său, chipul tatălui său... 

— Fă-o, Jon Snow! îl îndemnă Ygritte. Trebuie. Ca să 
dovedeşti că nu eşti cioară, ci om liber. 

— Un om bătrân, lângă un foc? 

— Şi Orell stătea lângă un foc. L-ai ucis fără să clipeşti. În 
clipa aceea, Ygritte îl privi cu asprime. Ai vrut să mă omori şi 
pe mine, până când ai văzut că sunt femeie. Şi dormeam. 

— A fost altceva. Eraţi soldaţi... santinele. 

147 

— Da, şi voi, ciorile, voiaţi să treceţi neobservaţi. Aşa cum 
vrem noi acum. E 

acelaşi lucru. Omoară-l. 

Jon se întoarse cu spatele la bătrân. 

— Nu. 

Magnarul se apropie, înalt, rece şi ameninţător. 

— Eu spun da. Aici eu poruncesc. 

— Tu le porunceşti Thennilor, nu oamenilor liberi. 

— Nu văd nici un om liber. Văd o cioară şi o nevastă de 
cioară. 


— Nu sunt nevastă de cioară. Ygritte îşi smulse pumnalul 
din teacă. 

Cu trei paşi repezi, smuci capul bătrânului de păr şi îi 
despică beregata de la o ureche la alta. Nici în moarte, 
bărbatul nu ţipă. 

— Nimic nu ştii, Jon Snow! îi strigă ea, aruncând cuțitul 
însângerat la picioarele lui. 

Magnarul spuse ceva în Limba Veche. Poate că le ceruse 
Thennilor să-l omoare, dar Jon n-avea să ştie niciodată. Un 
fulger se prăbuşi din cer, un fulger albastru-alburiu care 
atinse vârful turnului de pe lac. Îi simțeau parcă furia, iar 
tunetul care urmă cutremură noaptea. 

Şi moartea se pogori tiptil printre ei. 

Fulgerul îl orbi, dar Jon reuşi să zărească, pentru o clipă, 
umbra grăbită, înainte de a auzi ţipătul. Primul Thenn muri 
aşa cum murise bătrânul, cu sângele ţâşnindu- i din gâtlejul 
sfârtecat. Apoi lumina pieri şi silueta se îndepărtă 

învârtindu-se, mârâind, şi un alt om se prăbuşi în 
întuneric. Se auzeau înjurături, ţipete, urlete de durere. Jon îl 
văzu pe Bubos făcând câţiva paşi împleticiţi înapoi şi 
doborând trei oameni în spatele lui. Wă/ucă, se gândi 
înnebunit, preţ de o clipă. 

Nălucă a sărit Zidul. Dar apoi fulgerul preschimbă 
noaptea în zi şi Jon văzu lupul cocoţat pe pieptul lui Del, cu 
sângele revărsându-i-se negru dintre fălci. Cenuşiu, e 
cenuşiu. 

Întunericul se lăsă odată cu tunetul. Thennii loviră cu 
suliţele, când lupul sări printre ei. lapa bătrânului se ridică 
pe picioarele din spate, lovind cu copitele, înnebunită de 
mirosul măcelului. Jon avea încă sabia Lungă în mână. Dintr- 
odată, Jon Snow îşi dădu seama că nu se va întâlni cu o 
ocazie mai bună. 

Dobori primul om când se întoarse către lup, îl ucise pe al 
doilea, îl spintecă pe al treilea. Prin nebunia dezlănţuită, 
auzi pe cineva strigându-i numele, dar n-ar fi putut spune 


dacă era Ygritte sau Magnarul. Thennul, luptându-se să 
potolească 

animalul, nu-l observă. Sabia Lungă era uşoară ca o pană. 
Jon lovi piciorul omului, din spate, simțind cum oţelul muşcă 
din carne, până la os. Când sălbaticul căzu, iapa o luă la 
goană, dar Jon reuşi cumva s-o înhaţe de coamă cu mâna 
liberă 

şi sări pe spatele ei. O mână se închise peste cotul lui, şi 
atunci lovi cu sabia, văzând chipul lui Bodger topindu-se 
într-o baie de sânge. Calul se cabra, lovind cu putere. O 
copită nimeri un Thenn direct în tâmplă, cu un părâit. 

Şi apoi goneau. Jon nu făcea nici un efort să conducă 
iapa. Nu făcea decât să 

148 

se ţină pe spatele ei, în timp ce se avântau prin noroi, 
prin ploaie şi tunete. 

lerburile ude îi biciuiau faţa şi o suliță îi zbură pe lângă o 
ureche. Dacă animalul se impiedica şi işi rupe un picior, mă 
vor ajunge din urmă şi mă vor omori, gândi el, dar vechii zei 
erau cu el şi iapa nu se împiedică. Fulgerele cutremurau 
bolta întunecată a cerului şi tunetele se rostogoleau peste 
câmpii. Ţipetele se îndepărtară, stingându-se în spatele lui. 

Mult mai târziu, ploaia se opri. Jon se pomeni singur într-o 
mare de iarbă 

neagră, înaltă. Durerea îi cutremura şoldul drept. Când 
privi în jos, văzu cu surprindere o săgeată ţâşnindu-i din 
coapsă. Când s-a întâmplat asta? Apucă 

strâns de săgeată şi o smuci, dar vârful era prea adânc 
înfipt în carnea piciorului, iar când trăgea de ea durerea era 
cumplită. Încercă să se gândească la nebunia de la han, dar 
nu-şi putea aminti decât fiara, sfrijită şi cenuşie şi 
înfricoşătoare. Era prea mare pentru un lup obişnuit. Un lup 
străvechi, aşadar. Aşa trebuie să fi fost. 

Nu mai văzuse niciodată un animal mişcându-se atât de 
repede. Ca un vânt cenuşiu... Era oare posibil ca Robb să se 
fi întors în Nord? 


Jon clătină din cap. Nu avea răspunsuri. Îi era prea greu 
să se gândească... la lup, la bătrân, la Ygritte, la toate 
acestea. 

Cu mare dificultate, alunecă de pe spatele iepei. Piciorul 
rănit i se îndoi sub el şi Jon fu nevoit să-şi înghită un țipăt. 
Va fi un chin. Săgeata trebuia să iasă şi nu se alegea cu 
nimic dacă mai aştepta. Jon strânse în palmă capătul săgeţii, 
trase adânc aer în piept şi împinse. Gemu, apoi înjură. Îl 
durea atât de tare, încât fu nevoit să 

se oprească. Sângerez ca un porc măcelărit, gândi el, dar 
n-avea ce să facă până 

când nu scotea săgeata. Se crispa şi încercă iarăşi... dar 
curând se opri din nou, tremurând. Încă o dată. De data 
aceasta ţipă, dar când termină, capul săgeţii îi ieşea prin 
partea din faţă a piciorului. Cum trecuse prin asta fără să 
leşine, nu-şi dădea seama. 

Pe urmă zăcu pe pământ, strângându-şi trofeul în mână şi 
sângerând în tăcere, prea vlăguit ca să se mişte. După o 
vreme, îşi dădu seama că, dacă nu se forţa să 

se clintească, ar putea să sângereze până ce va muri. Jon 
se târi până la pârâul unde se adăpa iapa, îşi spălă coapsa în 
apa rece şi o legă strâns cu o fâşie smulsă 

din mantie. Spălă şi săgeata, răsucind-o în mâini. Oare 
penele săgeţii erau gri sau albe? Săgeţile Ygrittei erau cu 
pene gri de gâscă. Oare a tras în mine, în timp ce fugeam? 
Jon n-o putea învinui pentru asta. Se întreba dacă pe el îl 
ţintise sau calul. Dacă iapa s-ar fi prăbuşit, soarta lui ar fi 
fost pecetluită. 

— Noroc că piciorul meu i-a ieşit în cale, murmură el. 

Mai zăbovi o vreme, lăsând iapa să pască. Nu se 
îndepărtase prea mult. Asta era bine. Şchiop, cu un picior 
rănit, n-ar fi prins-o niciodată. Abia reuşi să se ridice şi să 
încalece. Cum am încălecat-o oare inainte, fără hățuri şi şa? 
Aceasta era o altă întrebare la care nu putea răspunde. 

Tunetele bubuiau în depărtare, dar deasupra lui, norii se 
împrăştiau. Jon cercetă cerul până când descoperi Dragonul 


de Gheaţă, apoi întoarse iapa către 149 

nord, spre Castelul Negru. Durerea ce-i zvâcnea în 
muşchiul coapsei îl făcu să se cutremure când dădu pinteni 
jepei ce aparținuse bătrânului. Merg acasă, îşi spuse. 

Dar dacă era adevărat, de ce se simţea atât de pustiit? 


Călări până în zori, cu stelele privindu-l de sus, ca nişte 
ochi. 


DAENERYS 


Iscoadele ei Dothraki îi spuseseră cum era, dar Dany voia 
să vadă cu ochii ei. 

Ser Jorah Mormont o însoțea, străbătând împreună o 
pădure de mesteceni şi urcând o creastă abruptă de gresie. 

— Destul de aproape, o preveni el, pe creastă. Dany îşi 
struni iapa şi privi peste câmpii, către locul unde oastea 
yunkisheză se întindea în calea ei. 

Barbă-Albă o învățase cum poate să-şi numere cel mai 
uşor duşmanii. 

— Cinci mii, zise ea, după o clipă. 

— AŞ zice la fel. Ser Jorah îi arătă cu degetul: Aceia, din 
flancuri, sunt mercenari. Lăncieri şi arcaşi călare, cu săbii şi 
topoare pentru lupta corp la corp. 

Fiii Secunzi în aripa stângă, Ciorile Furtunii la dreapta. 
Cam cinci sute de oameni din fiecare. Vezi flamurile? 

Harpia din Yunkai ţinea în gheare un bici şi un colan de 
fier, în loc de o bucată 

de lanţ. Dar mercenarii îşi fluturau propriile flamuri sub 
cele ale oraşului pe care îl slujeau: la dreapta, patru ciori 
între fulgere încrucişate, la stânga, o sabie frântă. 

— În centru sunt yunkaii înşişi, remarcă Dany. Ofițerii lor 
nu se deosebeau de astapori de la distanţă: aveau coifuri 
înalte, strălucitoare, şi mantii cusute cu discuri sclipitoare de 
aramă. Cei pe care îi conduc sunt soldaţi sclavi? 

— În mare parte. Dar nu se compară cu Cei Nepătaţi. 
Yunkaii sunt cunoscuţi pentru pregătirea sclavilor pentru 
plăceri, nu a luptătorilor. 

— Ce spui acolo? Putem înfrânge această oaste? 

— Cu uşurinţă, răspunse Jorah. 

— Dar nu fără vărsare de sânge. Cărămizile Astaporului 
fuseseră scăldate în sânge din belşug în ziua când oraşul 


căzuse, dar puţin fusese al ei sau al oamenilor ei. Poate că 
reuşim să câştigăm o bătălie aici, dar cu un asemenea preţ 
nu putem cuceri oraşul. 

— Există întotdeauna acest risc, Khaleesi. Astaporul a 
fost slab şi vulnerabil. 

Yunkaiul e bine păzit. 

Dany rămase pe gânduri. Oastea de sclavi părea 
neînsemnată pe lângă propria ei oştire, dar mercenarii erau 
călare. Călătorise prea mult timp cu Dothrakii ca să 

nu ştie ce puteau face războinicii călare cu pedestraşii. 
Nepătaţii le-ar putea ține piept, dar oamenii mei liberi ar fi 
măcelăriți. 

— Stăpânilor de sclavi le place să vorbească, zise Dany. 
Trimite vorbă că aş 

vrea să-i ascult în seara asta, în cortul meu. Şi invită-i pe 
căpitanii companiilor de 150 

mercenari să mă viziteze. Dar nu împreună. 

Ciorile Furtunii la amiază, Fiii Secunzi două ore mai 
târziu. 

— Cum ţi-e voia, zise Ser jorah. Dar dacă nu vin... 

— Vor veni. Vor fi curioşi să vadă dragonii şi să audă ce aş 
avea de spus, iar cei isteţi vor considera că e o bună ocazie 
să-mi măsoare puterea. Îşi întoarse iapa argintie. Îi aştept în 
pavilionul meu. 

Un cer de ardezie şi un vânt zburdalnic o conduseră pe 
Dany înapoi la oastea sa. Şanţul adânc care avea să 
înconjoare tabăra era deja pe jumătate săpat, iar pădurea 
era plină de Nepătaţi care tăiau crengi de mesteceni, ca să 
cioplească din ele ţăruşi. Eunucii nu puteau dormi în tabăra 
nefortificată, sau cel puţin aşa insistase Viermele Cenuşiu. 
Era acolo, supraveghindu-le munca. Dany se opri o clipă, să-i 
vorbească. 

— Yunkaiul şi-a pregătit leii pentru luptă. 

— Asta e bine, Înălţimea Ta. Oamenii noştri sunt însetaţi 
de sânge. 


Când le poruncise Celor Nepătaţi să-şi aleagă ofiţeri din 
rândul lor, Viermele Cenuşiu fusese ales, cu o majoritate 
zdrobitoare, pentru cel mai înalt grad. Dany îl numise pe Ser 
jorah deasupra lui, să-l pregătească pentru rolul de 
comandant, iar cavalerul exilului spunea că, până în 
prezent, tânărul eunuc se dovedise aspru, dar drept, iute la 
minte, neobosit şi cu totul intransigent în grija sa pentru 
detalii. 

— Înţelepţii Stăpâni au adunat o oştire de sclavi, să ne 
iasă în întâmpinare. 

— Un sclav din Yunkai învaţă despre cele şapte suspine şi 
cele şaisprezece puncte ale plăcerii, Înălţimea Ta. Cei 
Nepătaţi învaţă cum să mânuiască cele trei sulițe. Înălţimea 
Ta, Viermele Cenuşiu speră să-ţi dovedească. 

Unul dintre primele lucruri pe care Dany le făcuse după 
căderea Astaporului a fost abolirea obiceiului de a da 
Nepătaţilor noi nume în fiecare zi. Majoritatea celor născuţi 
liberi reveniseră la numele lor de la naştere, aceia care şi le 
mai aminteau, cel puţin. Alţii îşi luaseră nume de eroi sau zei 
Şi, uneori, de arme, pietre preţioase sau chiar flori, 
ajungându-se astfel la câteva nume de soldaţi foarte ciudate 
pentru urechile lui Dany. Viermele Cenuşiu rămăsese 
Viermele Cenuşiu. Când l-a întrebat de ce, el a răspuns: 

— E un nume norocos. Numele cu care omul ăsta s-a 
născut era blestemat. 

Acela a fost numele pe care omul ăsta l-a purtat când a 
fost luat ca sclav. Dar Vierme Cenuşiu e numele pe care 
omul ăsta l-a tras în ziua în care Daenerys l-a făcut liber. 

— Dacă începe bătălia, fie ca Viermele Cenuşiu să-şi arate 
şi înţelepciunea, şi curajul, îi spuse Dany. Cruţă orice sclav 
care fuge sau îşi aruncă arma. Cu cât ucidem mai puţini, cu 
atât rămân mai mulţi să ni se alăture mai târziu. 

— Omul o să-şi amintească. 

— Ştiu. Să vii la prânz la cortul meu. Vreau să fii acolo, cu 
ceilalţi ofiţeri ai mei, când voi trata cu căpitanii mercenarilor. 


Dany îşi zori iapa către tabără, în interiorul perimetrului 
pe care îl delimitaseră 

151 

Cei Nepătaţi, corturile se înălţau în şiruri ordonate, cu 
pavilionul înalt, auriu, al lui Dany în mijloc. O a doua tabără 
se afla în apropiere de a ei, de cinci ori mai mare, răsfirată şi 
dezordonată. Această a doua tabără nu avea tranşee, nici 
corturi, nici santinele, nici şiruri de cai. Cei care aveau cai 
sau catâri dormeau lângă animale, de teamă să nu le fie 
furate. Capre, oi şi câini înfometați hoinăreau în voie printre 
cete de femei, copii şi bătrâni. Dany lăsase Astaporul în 
mâinile unui consiliu format din foşti sclavi conduşi de un 
vraci, un cărturar şi un preot. Oameni înţelepţi cu toţii, gândi 
ea, şi drepţi. Dar chiar şi aşa, zeci de mii preferaseră s-o 
urmeze la Yunkai decât să rămână în Astapor. Le-am dat 
oraşul şi cei mai mulți dintre ei au fost prea speriați ca să-l 
ia. 

Oastea pestriță de sclavi eliberaţi o copleşea numeric pe 
a ei, dar îi era mai mult povară decât sprijin. Poate că unul 
dintr-o sută avea un măgar, o cămilă sau un bou. Majoritatea 
purtau arme furate din armurăria vreunui stăpân de sclavi, 
dar numai unul din zece era destul de puternic să lupte şi 
nici unul dintre ei nu era antrenat. Mâncau tot ce le ieşea în 
cale, ca nişte lăcuste în sandale. Dar Dany nu avea inima să- 
i abandoneze, aşa cum o îndemnaseră Ser Jorah şi călăreţii 
ei de sânge. Le-am spus că sunt liberi. Nu le pot spune acum 
că nu sunt liberi să mi se alăture. Privi fumul care se ridica 
dinspre focurile lor şi-şi înghiţi un suspin. Poate că avea cei 
mai buni pedestraşi din lume, dar îi avea şi pe cei mai răi. 

Arstan Barbă-Albă stătea în faţa cortului ei, în timp ce 
Vânjosul Belwas şedea cu picioarele încrucişate pe iarba de 
alături, mâncând o strachină de smochine. În timpul 
marşului, misiunea de a o păzi cădea pe umerii lor. Pe Jhogo, 
Aggo şi Rakharo îi făcuse căpitanii ei, şi în momentul de faţă 
avea nevoie de ei mai mult ca să-i comande pe Dothraki 
decât s-o apere pe ea. Khalasarul ei era mic, vreo treizeci de 


luptători călare, cei mai mulţi băieţi fără cosiţe şi bătrâni 
cocârjaţi. Dar erau toţi călăreţii pe care îi avea şi nu putea 
risca să rămână fără ei. Cei Nepătaţi puteau fi cea mai bună 
infanterie din întreaga lume, după cum susţinea Ser Jorah, 
dar Dany avea nevoie şi de iscoade, şi de călăreţi. 

— Yunkaii vor război, îi spuse Dany lui Barbă-Albă în 
pavilion. lIrri şi Jhiqui aşternuseră pe jos covoare, iar 
Missandei aprinsese un beţişor parfumat, ca să 

îndulcească aerul prăfos. Drogon şi Rhaegal dormeau pe 
nişte perne, încolăciţi, dar Viserion stătea cocoţat pe 
marginea băii ei goale. 

— Missandei, ce limbă vorbesc aceşti yunkai? Valyriana? 

— Da, Înălţimea Ta, răspunse copila. Un alt dialect decât 
cel din Astapor, dar destul de apropiat ca să-l înţelegi. 
Stăpânii de sclavi îşi spun înţelepţii Stăpâni. 

—  Înţelepţi? Dany se aşeză pe o pernă, cu picioarele 
încrucişate, iar Viserion îşi desfăcu aripile albe cu auriu şi 
zbură, fâlfâind, lângă ea. Vom vedea cât sunt de înţelepţi, 
zise ea, scărpinând capul solzos al dragonului, în spatele 
coarnelor. 

Ser Jorah Mormont se întoarse o oră mai târziu, însoţit de 
trei căpitani ai Ciorilor Furtunii. Purtau pene negre pe 
coifurile lustruite şi susțineau că sunt cu toţii egali în rang şi 
autoritate. Dany îi cercetă, în timp ce lrri şi Jhiqui turnau 152 

vinul. Prendahl na Ghezn era un ghiscari îndesat, cu o 
faţă lătăreaţă şi un păr negru, care încărunţea. Sallor cel 
Pleşuv avea o cicatrice şerpuită pe obrazu-i palid, 
qartheean, iar Daario Naharis era bălţat chiar şi pentru un 
tyroshi. Barba îi era tăiată în trei colţuri şi vopsită în 
albastru, de aceeaşi culoare cu ochii şi cu părul cârlionţat 
care îi cădea până la guler. Mustaţa-i ascuţită era vopsită în 
auriu. 

Hainele îi erau în toate nuanțele de galben. O vaporoasă 
dantelă myrisheză, de culoarea untului, i se revărsa de la 
guler şi de la manşete, pe tunică avea cusute medalioane de 
aramă în formă de păpădie, iar pe cizmele înalte până la 


coapse i se încolăceau cusături cu fir de aur. Mănuşile din 
velur moale, auriu, erau vârâte în centura din inele aurite, 
iar unghiile îi erau vopsite în albastru. 

Însă cel care vorbi în numele mercenarilor fu Prendhal na 
Ghezn. 

— Ai face bine să-ţi duci gloata în altă parte, zise el. Ai 
luat Astaporul prin vicleşug, dar Yunkaiul nu va cădea atât 
de uşor. 

— Cinci sute de Ciori ale Furtunii împotriva a zece mii de 
Nepătaţi, zise Dany. 

Eu sunt doar o fetişcană şi nu pricep treburile războiului, 
dar şansele voastre de izbândă mi se par slabe. 

— Ciorile Furtunii nu umblă singure, zise Prendhal. 

— Ciorile Furtunii nu umblă defel. Ele zboară la primul 
tunet. Poate c-ar trebui să zburaţi de pe acum. Am auzit că 
mercenarii sunt renumiţi pentru nestatornicia lor. La ce bun 
să fiţi voi neclintiţi, când Fiii Secunzi se dau în lături? 

— Asta nu se va întâmpla, insistă Prendhal impasibil. Şi 
dacă s-ar întâmpla, n-ar avea nici o importanţă. Fiii Secunzi 
nu înseamnă nimic. Luptăm alături de bărbaţii neclintiţi ai 
Yunkaiului. 

— Luptaţi alături de nişte muieratici înarmaţi cu sulițe. 
Când întoarse capul, cei doi clopoței din păr îi sunară încet. 
După ce începe lupta, să nu vă gândiţi să 

cereţi cruţare. Dar de vă alăturaţi mie acum, veţi păstra 
aurul pe care yunkaii vi l-au plătit şi, în plus, vă voi da o 
parte din pradă şi mari recompense mai târziu, când voi 
ajunge în regatul meu. Luptaţi pentru înţelepţii Stăpâni şi 
plata voastră 

va fi moartea. Vă închipuiţi că Yunkaiul îşi va deschide 
porţile când Nepătaţii mei vă vor măcelări sub zidurile lor? 

— Femeie, ragi ca un măgar şi vorbeşti numai aiureli. 

— Femeie? Dany chicoti. Asta vrea să fie o insultă? Ţi-aş 
întoarce palma dacă 

te-aş lua drept bărbat? Dany îl privi în ochi. Sunt 
Daenerys Născută din Furtună, din Casa Targaryen, Cea 


Neagră, Mamă a Dragonilor, khaleesi pentru călăreţii lui 
Drogo şi Regină a Celor Şapte Regate ale Westerosului. 

— Nu eşti decât târfa unui lord călăreț. Când vă vom 
înfrânge, o să fii hrană 

pentru armăsarul meu. 

Vânjosul Belwas scoase arakhul. 

— Vânjosul Belwas îi va dărui micuţei regine limba lui 
urâtă, dacă o doreşte. 

— Nu, Belwas. Aceşti oameni sunt sub escorta mea. 
Zâămbi. Răspunde-mi la o întrebare: Ciorile de Furtună sunt 
sclave sau libere? 

153 

— Suntem o frăţie de oameni liberi, declară Sallor. 

— Bine. Dany se ridică în picioare. Atunci mergeţi înapoi 
şi povestiţi-le fraţilor voştri ce am spus. S-ar putea ca unii să 
prefere să soarbă din aur şi glorie decât din moarte. Vreau 
răspunsul vostru până mâine. 

Căpitanii Ciorilor Furtunii se ridicară la unison. 

— Răspunsul nostru este nu, glăsui Prendahl na Ghezn. 
Tovarăşii lui îl urmară 

afară din cort... însă ieşind, Daario Naharis aruncă o 
privire înapoi şi înclină 

capul, luându-şi politicos rămas-bun. 

Două ore mai târziu, comandantul Fiilor Secunzi sosi 
singur. Se dovedi a fi un Braavosi cu ochi verzi şi barbă 
stufoasă, roşie-aurie, care îi ajungea aproape până 

la brâu. Numele lui era Mero, dar îşi zicea Bastardul 
Titanului. 

Mero dădu îndată vinul pe gât, se şterse la gură cu dosul 
palmei şi o privi lacom pe Dany. 

— Am impresia că m-am culcat cu sora ta geamănă într- 
un bordel, când eram acasă. Sau tu erai? 

— Cred că nu. Mi-aş aminti un om atât de măreț, n-am 
nici o îndoială. 

— Da, aşa este. Nici o femeie nu l-a uitat vreodată pe 
Bastardul Titanului. 


Bărbatul din Braavos îşi ridică pocalul, ca să i-l umple 
jhiqui. Ce-ai zice să-ţi scoţi hainele alea şi să vii pe 
genunchii mei? Dacă mă satisfaci, s-ar putea să-i aduc pe Fiii 
Secunzi de partea ta. 

— Dacă îi aduci pe Fiii Secunzi de partea mea, s-ar putea 
să nu te castrez. 

Bărbatul voinic râse. 

— Fetiţo, a mai fost o femeie care a încercat să mă 
castreze cu dinţii. Acum nu-i mai are, dar sabia mea e la fel 
de lungă şi de groasă cum a fost întotdeauna. 

Vrei să ţi-o arăt? 

— Nu-i nevoie. După ce ţi-o taie eunucii mei, o voi putea 
cerceta după bunul plac. Dany luă o sorbitură de vin. E 
adevărat că sunt doar o fetişcană şi nu cunosc căile 
războiului. Explică-mi cum propui să înfrângi zece mii de 
Nepătaţi cu cei cinci sute de oameni ai tăi. Aşa neştiutoare 
cum sunt, şansele mi se par foarte slabe. 

— Fiii Secunzi au avut de-a face cu şanse mai mici de 
izbândă şi au câştigat. 

— Fiii Secunzi au avut de-a face cu şanse mai mici de 
izbândă şi au fugit. La Qohor, din faţa Celor Trei Mii. Sau 
negi? 

— Asta a fost acum o veşnicie, înainte ca la comanda 
Fiilor Secunzi să se afle Bastardul Titanului. 

— Aşadar, de la tine îşi iau curajul? Dany se întoarse 
către Ser Jorah: Când începe bătălia, pe el să-l omori primul. 

Cavalerul exilului zâmbi: 

— Bucuros, Înălţimea Ta. 

— Desigur, îi spuse Daenerys lui Mero, aţi putea fugi din 
nou. Nu vă vom opri. Luaţi-vă aurul yunkishez şi plecaţi. 

154 

— De l-ai fi văzut vreodată pe Titanul din Braavos, copilă 
nesăbuită, ai şti că 

nu are coadă, ca să şi-o vâre între picioare. 

— Atunci rămâneţi şi luptaţi pentru mine. 


— Meriţi asta, e adevărat, zise bărbatul din Braavos, şi te- 
aş lăsa bucuros să-mi săruţi sabia, dacă aş fi liber. Dar am 
luat banii yunkailor şi mi-am dat cuvântul sfânt. 

— Banii pot fi înapoiaţi, spuse ea. Vă voi plăti tot pe atât 
şi ceva în plus. Mai am şi alte oraşe de cucerit şi mă aşteaptă 
un regat întreg, la capătul lumii. 

Slujeşte-mă cu credinţă şi Fiii Secunzi nu vor mai trebui 
niciodată să lupte pentru altcineva. 

Comandantul se trase de barba roşie, deasă. 

— Tot pe atât şi ceva în plus şi poate, pe deasupra, un 
sărut, ce zici? Sau mai mult decât un sărut? Pentru un 
bărbat atât de măreț ca mine? 

— Poate. 

— Cred că-mi va plăcea gustul limbii tale. 

Simţea furia lui Ser Jorah. Ursului meu negru nu-i place 
vorbăria asta despre sărutat. 

— Gândeşte-te în noaptea asta la ce ţi-am spus. Aş putea 
să primesc răspunsul tău mâine? 

— Da. Bastardul Titanului rânji. Aş putea să iau o carafă 
din vinul ăsta excelent, să-l duc căpitanilor mei? 

— Poţi să iei un butoi. E din beciurile Bunilor Stăpâni ai 
Astaporului şi am căruţe întregi. 

— Atunci dă-mi o căruţă. Un semn al preţuirii tale? 

— Eşti tare însetat. 

— Sunt tare peste tot. Şi am mulţi fraţi. Bastardul 
Titanului nu bea singur, Khaleesi. 

— Fie, o căruţă, dacă promiţi că veţi bea în sănătatea 
mea. 

— S-a făcut, tună el. S-a făcut şi s-a făcut! Trei toasturi 
vom închina în cinstea ta şi vei primi răspunsul la răsăritul 
soarelui. 

Dar când Mero plecă, Arstan Barbă-Albă spuse: 

— Omul acela are o reputaţie proastă, chiar şi în 
Westeros. Să nu te laşi păcălită de purtarea lui, Înălţimea Ta. 
În seara asta va bea în sănătatea ta, iar dimineaţă te va silui. 


— De data asta bătrânul are dreptate, interveni Ser Jorah. 
Fiii Secunzi sunt vechi luptători şi nu lipsiţi de vitejie, dar 
sub comanda lui Mero au devenit aproape la fel de răi ca 
Bravii Camarazi. Omul e la fel de periculos pentru cei ce-l 
tocmesc ca şi pentru duşmanii săi. De asta se află aici. Nici 
unul dintre Oraşele Libere nu-l mai vrea. 

— Nu reputaţia lui mă interesează, ci cei cinci sute de cai. 
Cum stăm cu Ciorile Furtunii? Avem vreo speranţă de acolo? 

155 

— Nu, răspunse pe şleau Ser Jorah. Acel Prendahl are 
sânge de ghiscari. 

Probabil că a avut rude în Astapor. 

— Păcat. Ei, bine, poate că nu va trebui să luptăm. Să 
aşteptăm şi să vedem ce au de spus yunkaii. 

Emisarii yunkailor sosiră la apusul soarelui. Cincizeci de 
bărbaţi călare pe superbi cai negri, iar unul pe o cămilă albă, 
mare. Coifurile erau de două ori mai înalte decât capetele 
lor, ca să nu turtească formele bizare, întortocheate şi înalte, 
ale părului lor uleiat de dedesubt. Îşi vopseau fustele de 
pânză şi tunicile în galben intens şi îşi coseau pe mantii 
discuri de aramă. 

Bărbatul de pe cămila albă îşi zicea Grazdan mo Eraz. 
Deşirat şi musculos, avea un zâmbet şters, ca acela pe care-l 
afişase Kraznys până în clipa când Dragon i-a pârjolit faţa. 
Părul îi era trecut printr-un corn de unicorn care îi ţâşnea de 
pe frunte, iar tokarul îi era tivit cu dantelă aurie, myrisheză. 

— Străvechi şi glorios este Yunkaiul, regele oraşelor, îi 
spuse el lui Dany, când îi ieşi în întâmpinare. Zidurile 
noastre sunt puternice, nobilii noştri mândri şi aprigi, 
oamenii noştri neînfricaţi. Prin venele noastre curge sângele 
strămoşului nostru Ghis, al cărui imperiu dăinuia de multă 
vreme când Valyria era doar un prunc de ţâţă. Ai fost 
înţeleaptă că te-ai aşezat la vorbă, Khal/eesi. Nu vei avea 
parte de o victorie uşoară aici. 

— Prea bine. Nepătaţii mei se vor desfăta cu puţină luptă. 
Îi aruncă o privire Viermelui Cenuşiu, care clătină aprobator 


din cap. 

Grazdan ridică din umeri, într-un gest exuberant. 

— Dacă sânge doreşti, atunci să curgă! Am auzit că ţi-ai 
eliberat eunucii. 

Libertatea înseamnă pentru un Nepătat cât o tichie 
pentru un peşte. Îi zâmbi Viermelui Cenuşiu, dar eunucul era 
ca o stană de piatră. Pe cei ce supraviețuiesc îi vom face 
sclavi din nou şi-i vom folosi să luăm înapoi Astaporul din 
mâinile prostimii. Putem să te facem sclavă şi pe tine, n-ai 
frică! În Lys şi Tyrosh există 

case ale plăcerii unde bărbaţii ar plăti frumuşel ca să se 
culce cu ultima dintre Targaryeni. 

— Mă bucur să constat că ştii cine sunt, zise Dany cu 
blândeţe. 

— Mă mândresc cu cunoştinţele mele despre vestul 
sălbatic şi nesăbuit. 

Grazdan îşi desfăcu mâinile, într-un gest împăciuitor. Şi 
totuşi, de ce să ne spunem vorbe pripite? E adevărat că ai 
comis sălbăticii în Astapor, dar noi, yunkaii, suntem oamenii 
cei mai iertători. Nu cu noi ai tu vrajbă, Înălţimea Ta. De ce 
să-ţi iroseşti puterile împotriva trainicelor noastre ziduri, 
când ai nevoie de fiecare om ca să recâştigi tronul tatălui 
tău în îndepărtatul Westeros? Yunkaiul îţi urează succes în 
această strădanie. Şi, ca să-ţi dovedesc că este adevărat, ţi- 
am adus un dar. Bătu din palme şi două dintre escortele sale 
se apropiară, ducând un cufăr greu de cedru, legat cu bronz 
şi aur. Îl aşezară la picioarele ei. Cincizeci de mii de coroane 
de aur, anunţă Grazdan cu glas domol. Ai tăi, ca gest de 
prietenie, din partea înţelepţilor Stăpâni ai Yunkaiului. Aurul 
primit în dar e mai bun decât 156 

cel cumpărat cu sânge, nu-i aşa? Îţi spun aşadar, 
Daenerys Targaryen, ia cufărul acesta şi te du. 

Dany împinse capacul cufărului cu un picior delicat. Era 
plin cu bani de aur, întocmai cum spusese emisarul. Luă o 
mână de monede şi le lăsă să-i alunece printre degete. 
Străluceau, căzând de-a valma. 


Erau noi, majoritatea, stanţate cu piramida în trepte pe o 
faţă şi cu harpia din Ghis pe cealaltă. 

— Foarte frumos. Mă întreb câte cufere din acestea voi 
găsi când voi pune stăpânire pe oraşul vostru. 

Bărbatul râse înfundat: 

— Nici unul, căci una ca asta nu se va întâmpla. 

— Am şi eu un dar pentru voi. Trânti capacul cufărului. 
Trei zile. În dimineaţa celei de-a treia, trimiteţi-vă sclavii. 
Toţi. Fiecare bărbat, femeie şi copil va primi o armă şi atâtea 
haine, mâncare, monede şi alte obiecte câte va putea duce. 
Pe acestea le vor putea alege după bunul plac dintre 
lucrurile stăpânilor lor, ca plată 

pentru anii în care i-au slujit. După ce toţi sclavii vor 
pleca, veţi deschide porţile şi le veţi îngădui Nepătaţilor mei 
să intre şi să scotocească oraşul, să se asigure că 

nimeni n-a mai rămas în sclavie. Dacă faceţi asta, 
Yunkaiul nu va fi părjolit sau prădat şi nimeni nu se va 
atinge de vreunul dintre oamenii voştri. Înţelepţii Stăpâni 
vor avea pacea pe care o doresc şi se vor fi dovedit cu 
adevărat înţelepţi. 

Ce spui? 

— Spun că eşti nebună. 

— Oare? Dany ridică din umeri şi rosti: Dracarys. Dragonii 
răspunseră. 

Rhaegal şuieră şi scoase fum pe nări, Viserion se năpusti, 
iar Drogon scuipă o flacără roşie-neagră. Atinse mâneca 
tokarului lui Grazdan şi, într-o clipită, mătasea se aprinse. Pe 
covor se împrăştiară monede de aur când emisarul se 
împiedică de cufăr, înjurând cât îl ţinea gura şi lovindu-şi 
braţul, până când Barbă-Albă aruncă o carafă cu apă peste 
el, să stingă flăcările. 

— Ai jurat că voi fi în siguranţă, se tângui yunkaiul. 

— Toţi yunkaii se văicăresc aşa pentru un tokar pârlit? Am 
să-ţi cumpăr altul nou dacă-ţi trimiţi sclavii în trei zile. 
Altminteri, Drogon are să-ţi dea un sărut mai fierbinte. Dany 


îşi încreţi nasul. Te-ai murdărit. la-ţi aurul şi du-te şi ai grijă 
ca înţelepţii Stăpâni să primească mesajul meu. 

Grazdan mo Eraz îndreptă spre ea un deget: 

— Vei regreta aroganţa asta, târfă! Liliecii ăştia mici n-o 
să te apere, te asigur! 

Vom umple aerul de săgeți dacă se apropie de Yunkai. 
Crezi că e aşa de greu să 

omori un dragon? 

— Mai greu decât să omori un sclav. Trei zile, Grazdan. 
Spune-le. La sfârşitul celei de-a treia, voi fi în Yunkai, fie că 
îmi deschideţi porţile, fie că nu. 

Întunericul se lăsase când yunkaii părăsiră tabăra. Se 
anunţa o noapte întunecată, fără lună, fără stele, cu un vânt 
rece, umed, bătând dinspre vest. O 

157 

minunată noapte neagră, gândi Dany. Focurile ardeau de 
jur împrejurul ei, mici stele portocalii risipite peste deal şi 
peste câmpie. 

— Ser Jorah, spuse ea, cheamă-mi călăreţii de sânge. 
Dany se aşeză pe un maldăr de perne, aşteptându-i, cu 
dragonii lângă ea. Când se adunară, spuse: O 

oră după miezul nopţii ar trebui să fie suficient. 

— Da, Khaleesi, zise Rhakaro. Suficient pentru ce? 

— Să ne pregătim atacul. 

Ser Jorah Mormont se încruntă: 

— Le-ai spus mercenarilor... 

— ... că vreau răspunsul lor până mâine. N-am promis 
nimic pentru noaptea asta. Ciorile Furtunii dezbat probabil 
oferta mea. Fiii Secunzi vor fi beţi de vinul pe care i l-am dat 
lui Mero. lar yunkaii cred că au la dispoziţie trei zile. Îi vom 
ataca la adăpostul întunericului. 

— Au, fără doar şi poate, iscoade care ne urmăresc. 

— lar în întuneric, vor vedea sute de focuri arzând, zise 
Dany. Asta, dacă văd ceva. 

— Khaleesi, zise Jhogo, mă ocup eu de iscoadele astea. 
Nu sunt călăreţi, sunt doar sclavi călare. 


— Chiar aşa, fu ea de acord. Cred că trebuie să atacăm 
din trei părţi. Viermele Cenugşiu îi va lovi din dreapta şi din 
stânga, în timp ce căpitanii mei vor pătrunde, cu călăreţii, 
prin mijloc. Sclavii călare nu vor rezista niciodată unui atac 
al Dothrakilor. Dany zâmbi. Negreşit, sunt doar o fetişcană şi 
nu mă pricep la război. Ce părere aveţi, lorzii mei? 

— Cred că eşti sora lui Rhaegar Targaryen, zise Ser Jorah, 
cu umbra unui zâmbet melancolic. 

— Da, întări Arstan Barbă-Albă, şi o adevărată regină. 

Avură nevoie de o oră ca să pună la punct toate detaliile. 
Acum începe partea cea mai primejdioasă, gândi Dany, 
când căpitanii ei plecară la treburile lor. Nu putea decât să 
se roage ca întunericul nopţii să-i ascundă pregătirile de 
ochii duşmanului. 

Aproape de miezul nopţii, Dany trase o sperietură când 
Ser Jorah dădu buzna, trecând pe lângă Vânjosul Belwas. 

— Cei Nepătaţi au prins un mercenar încercând să se 
furişeze în tabăra noastră. 

— Un spion? Asta o înspăimântă. Dacă au prins unul, câţi 
alţii au putut scăpa? 

— Susţine că venea cu daruri. E bufonul galben, cu părul 
albastru. 

Daario Naharis. 

— El? Atunci am să-l ascult. 

Când cavalerul exilului îl aduse înaintea ei, Dany se 
întrebă dacă mai existaseră vreodată doi oameni atât de 
diferiţi. Omul din Tyrosh era blond, pe când Ser Jorah era 
tuciuriu, subţire; cavalerul era vânjos, înzestrat cu bucle, pe 
158 

când celălalt era pleşuv, dar avea pielea netedă, în vreme 
ce Mormont era păros. 

lar cavalerul ei purta veşminte simple, dar pe lângă 
celălalt, un cocoş părea ponosit, cu toate că, pentru această 
vizită, aruncase o mantie grea, neagră, peste strălucitoarele 
sale straie galbene. Ducea un sac greu atârnat de un umăr. 


— Khaleesi, strigă el. Aduc daruri şi veşti bune. Ciorile de 
Piatră sunt ale tale. 

Un dinte de aur îi licări în gură, când zâmbi. La fel şi 
Daario Naharis! 

Dany era sceptică. Dacă acest Tyroshi venise să spioneze, 
declaraţia lui putea fi doar o încercare disperată de a-şi 
salva pielea. 

— Ce-au avut de spus la acestea Prendhal na Ghezn şi 
Sallor? 

— Mai nimic. Daario deşertă sacul şi capetele lui Sallor 
Pleşuvul şi al lui Prendahl na Ghezn se rostogoliră pe covor. 
Darul meu pentru regina dragonilor. 

Viserion adulmecă sângele ce se prelingea din gâtul lui 
Prendhal şi revărsă o pală de foc care lovi în plin faţa celui 
mort, înnegrind şi pârjolind obrajii storşi de sânge. Drogon şi 
Rhaegal începură să se agite la mirosul de carne friptă. 

— Tu ai făcut asta? întrebă Dany scârbită. 

— Nimeni altul. Dacă dragonii ei îl sâcâiau, o ascundea 
bine. După câtă 

atenţie le acorda, ar fi putut fi trei pisoi care se jucau cu 
un şoarece. 

— De ce? 

— Pentru că eşti aşa de frumoasă. 

Avea mâini mari şi puternice, şi ceva din ochii săi albaştri, 
necruţători, şi din nasul lui mare, coroiat, amintea de 
ferocitatea unei superbe păsări de pradă. 

Prendhal vorbea prea mult şi spunea prea puţin. 
Veşmintele sale, aşa bogate cum erau, fuseseră greu 
încercate: cizmele îi erau pătate de sare, lacul de pe unghii 
îi era ciobit, dantela pătată de sudoare şi Dany putea vedea 
că tivul mantiei i se destrăma. lar Sallor se scobea în nas de 
parcă mucii i-ar fi fost de aur. Bărbatul stătea cu mâinile 
încrucişate la încheieturi, cu palmele aşezate pe mânerele 
armelor sale, un arakh Dothraki curbat, la şoldul stâng şi un 
stilet myrishez la dreapta. Plăselele lor reprezentau două 
femei de aur, goale şi destrăbălate. 


— Te pricepi să foloseşti armele alea frumoase? îl întrebă 
Dany. 

— Prendhal şi Sallor ţi-ar confirma, dacă morţii ar putea 
vorbi. Nu socotesc nici o zi ca fiind trăită dacă n-am iubit o 
femeie, n-am ucis un duşman şi n-am mâncat o mâncare 
bună... iar zilele pe care le-am trăit sunt nenumărate ca 
stelele de pe cer. Fac din măcel o lucrare de artă, şi mulţi 
jongleri şi dansatori ai focului s-au rugat zeilor, cu lacrimi în 
ochi, să poată fi pe jumătate la fel de ageri şi pe sfert la fel 
de graţioşi ca mine. Ţi-aş spune numele tuturor celor pe care 
i-am ucis, dar înainte să isprăvesc, dragonii ar creşte mari 
cât castelele, zidurile Yunkaiului s-ar nărui, prefăcându-se în 
praf galben, şi iarna ar veni, ar pleca şi ar veni din nou. 

Dany râse. Îl plăcea fanfaronada acestui Daario Naharis. 

— Scoate sabia şi jură să mă slujeşti. 

Cât ai clipi, arakhul lui Daario ieşi din teacă. Gestul lui de 
supunere fu la fel 159 

de excesiv ca tot ce făcea, o năvalnică prăbuşire care îl 
aduse cu faţa la picioarele ei. 

— Sabia mea îţi aparţine. Viaţa mea îţi aparţine. 
Dragostea mea îţi aparţine. 

Sângele, trupul meu, cântecele mele, toate sunt ale tale. 
Trăiesc şi mor la porunca ta, frumoasă regină. 

— Atunci trăieşte, zise Dany, şi luptă pentru mine în 
noaptea asta. 

— N-ar fi înţelept, regina mea. Ser Jorah îi aruncă lui 
Daario o privire aspră, rece. Ţine-l aici până ce bătălia e 
câştigată. 

Dany cumpăni o clipă, apoi îşi scutură capul. 

— Dacă ne poate da Ciorile Furtunii, atacul prin 
surprindere e asigurat. 

— Şi dacă te trădează, atacul e pierdut. 

Dany îşi plecă privirea, uitându-se din nou la mercenar. 
Acesta îi oferi un zâmbet care o făcu să roşească şi să-şi 
întoarcă ochii. 

— N-o va face. 


— De unde ştii? 

Dany arătă către grămezile de carne înnegrită pe care 
dragonii le mâncau însângerate, bucată cu bucată. Aş numi 
asta o dovadă de sinceritate. Daario Naharis, pregăteşte-ţi 
Ciorile Furtunii să-i atace pe yunkai din spate, când începe 
lupta. Te poţi întoarce în siguranţă? 

— Dacă mă opresc, o să le spun că iscodeam şi n-am 
văzut nimic. Bărbatul din Tyrosh se ridică în picioare, se 
înclină şi se năpusti afară. 

Ser Jorah rămase în urma lui. 

— Înălţimea Ta, spuse el fără ocolişuri, asta a fost o 
greşeală. Nu ştim nimic despre acest om... 

— Ştim că este un mare luptător. 

— Un mare limbut, vrei să spui. 

— Ne aduce Ciorile Furtunii. Și are ochi albaştri. 

— Cinci sute de mercenari pe care nu te poţi bizui. 

— Nu te poţi bizui pe nimeni în vremuri tulburi ca 
acestea, îi reaminti Dany. 

Și voi mai fi trădată de două ori, o dată pentru aur şi o 
dată in dragoste. 

— Daenerys, am de trei ori vârsta ta, zise Ser Jorah. Am 
văzut cât de perfizi sunt oamenii. Foarte puţini sunt demni 
de încredere, iar Daario Naharis nu se numără printre ei. 
Până şi barba îi e vopsită. 

Asta o înfurie. 

— În timp ce tu ai o barbă cinstită, asta vrei să-mi spui? 
Eşti singurul om în care trebuie să mă încred toată viaţa? 

Ser Jorah se îmbăţoşă. 

— N-am spus asta. 

— O spui în fiecare zi. Pyat Pree e un mincinos. Xaro e un 
intrigant, Belwas un fanfaron. Arstan un asasin... crezi că 
sunt tot o fecioară neprihănită, care nu e în stare să audă 
cuvintele din spatele cuvintelor? 

160 

— Înălţimea Ta... 


— Mi-ai fost cel mai bun prieten de care am avut parte, 
un frate mai bun decât mi-a fost vreodată Viserys. Eşti 
primul din Garda mea Regală, comandantul oştirii mele, cel 
mai preţios sfetnic, mâna mea dreaptă. Te respect, te 
cinstesc şi te preţuiesc, dar nu te doresc, Jorah Mormont, şi 
m-am săturat de strădaniile tale de a înlătura orice alt 
bărbat din preajma mea, ca să fiu nevoită să mă bizui numai 
şi numai pe tine. Asta nu e de folos şi nu mă va face să te 
iubesc mai mult. 

La primele ei cuvinte, Mormont roşise, dar când Dany 
termină, era palid din nou. Stătea neclintit ca o stâncă. 

— Dacă aşa porunceşte regina mea, zise el, scurt şi rece. 

Dany era destul de înfierbântată pentru amândoi. 

— Da, aşa porunceşte, răspunse ea. Porunceşte. Acum 
du-te şi vezi de Nepătaţii tăi, ser. Ai o bătălie de purtat. Şi de 
câştigat. 

După ce îl văzu plecat, Dany se aruncă pe perne, lângă 
dragonii ei. Nu avusese de gând să fie atât de aspră cu Ser 
Jorah, dar suspiciunile lui nesfârşite treziseră, în cele din 
urmă, dragonul din ea. 

Mă va ierta, îşi spuse. Sunt stăpâna lui. Dany se pomeni 
întrebându-se dacă 

Ser Jorah avea dreptate în privinţa lui Daario. Se simţi 
dintr-odată foarte singură. 

Mirri Maz Duur îi prevestise că nu va aduce niciodată pe 
lume un copil viu. Casa Targaryen se va sfârşi cu mine. Asta 
o întrista. 

— Voi trebuie să fiţi copiii mei, le spuse dragonilor, cei 
trei copii aprigi ai mei. Arstan zice că dragonii trăiesc mai 
mult decât oamenii, aşa că voi veţi dăinui şi după moartea 
mea. 

Drogon îşi întinse gâtul, s-o ciugulească de mână. Avea 
dinţii foarte ascuţiţi, dar nu-i ciupea niciodată pielea când se 
jucau aşa. Dany râse şi-l smotoci până 

când dragonul ţipă, plesnindu-şi coada ca un bici. E ma; 
lungă decât inainte, observă Dany, iar mâine va fi şi mai 


lungă. Cresc repede acum, şi când vor fi mari, voi avea aripi 
să zbor. Călare pe un dragon, şi-ar putea conduce ea însăşi 
oamenii în bătălie, aşa cum făcuse în Astapor, dar 
deocamdată erau prea mici ca să-i suporte povara. 

Peste tabără se aşternuse liniştea când miezul nopţii veni 
şi trecu. Dany rămase în pavilionul ei, cu slujnicele, în timp 
ce Arstan Barbă-Albă şi Vânjosul Belwas stăteau de strajă. 
Aşteptarea e partea cea mai grea. Să stea în cortul ei fără să 
facă 

nimic, în timp ce bătălia se purta fără ea, asta o făcea să 
se simtă din nou aproape copil. 

Orele se târau pe lângă ea cu pasul melcului. Chiar şi 
după ce Jhiqui îi luă 

încordarea de pe umeri, Dany era prea neliniştită ca să 
doarmă. Missandei se oferi să-i cânte un cântec de leagăn al 
Oamenilor Paşnici, dar Dany îşi scutură capul. 

— Adu-mi-l pe Arstan, îi ceru ea. 

Când bătrânul veni, Dany era cuibărită în blana ei de 
hrakkar, al cărei miros înecăcios îi amintea de Drogo. 

161 

— Nu pot să dorm când oamenii mor pentru mine, Barbă- 
Albă. Mai spune-mi despre fratele meu, Rhaegar, dacă vrei. 
Mi-a plăcut o poveste pe care mi-ai zis pe vas, despre cum s- 
a hotărât să devină războinic. 

— Înălţimea Ta e amabilă să spună asta. 

— Viserys susţinea că fratele nostru a câştigat multe 
turniruri. 

Arstan îşi plecă creştetul cărunt, cu respect. 

— Nu se cuvine să tăgăduiesc vorbele Înălţimii Sale... 

— Dar? întrebă tăios Dany. Spune-mi, îţi poruncesc. 

— Vitejia Prințului Rhaegar era de netăgăduit, însă rareori 
a intrat în arenă. Nu i-a plăcut niciodată cântecul săbiilor, 
aşa cum i-a plăcut lui Robert sau lui Jaime Lannister. Era un 
lucru pe care trebuia să-l facă, o sarcină pe care lumea i-o 
încredinţase. O îndeplinea cum se cuvine, căci făcea totul 


cum se cuvine. Aşa era firea lui. Dar nu-i făcea nici o plăcere. 
Se spune că îşi iubea mai mult harpa decât sulița. 

— Dar, cu siguranţă, a câştigat câteva turniruri, zise Dany 
dezamăgită. 

— În tinereţe, Alteţa Sa s-a descurcat strălucit într-un 
turnir de la Capătul Furtunii, învingându-i pe Lordul Steffon 
Baratheon, pe Lordul Jason Mallister, Vipera Roşie din Dorne, 
şi un cavaler misterios care s-a dovedit a fi infamul Simon 
Toyne, căpetenie a proscrişilor din pădurea regelui. A rupt 
douăsprezece sulițe împotriva lui Ser Arthur Dayne în ziua 
aceea. 

— Aşadar, a fost campion? 

— Nu, Înălţimea Ta. Onoarea aceea i-a revenit unui alt 
cavaler al Gărzii Regelui, care l-a doborât pe Prinţul Rhaegar 
de pe cal în ultima încleştare. 

Dany nu voia să audă despre Rhaegar doborât de pe cal. 

— Dar ce turniruri a câştigat fratele meu? 

— Înălţimea Ta... Bătrânul şovăi. A câştigat cel mai mare 
turnir dintre toate. 

— Care anume? vru să ştie Dany. 

—  Turnirul pe care l-a organizat Lordul Whent la 
Harrenhal, sub Ochiul Zeilor, în anul falsei primăveri. Un 
eveniment remarcabil. Pe lângă obişnuitele lupte, a avut loc 
un turnir după modelul vechi, între şapte echipe de cavaleri, 
dar şi trasul cu arcul, aruncarea cu toporul, o cursă de cai. 
Un turnir al cântăreților, o reprezentaţie de pantomimă şi 
multe ospeţe şi voie bună. Lordul Whent era mână 

largă, căci era bogat. Generozitatea pe care o vestise a 
atras sute de concurenţi. 

Chiar şi tatăl tău, regele, care nu părăsise de mulţi ani 
Fortăreaţa Roşie, a venit la Harrenhal. Cei mai mari lorzi şi 
cei mai vestiți campioni din Cele Şapte Regate au sosit la 
turnir, iar Prinţul Pietrei Dragonului i-a întrecut pe toţi. 

— Dar acela a fost turnirul în care au încoronat-o pe 
Lyanna Stark regina iubirii şi a frumuseţii, zise Dany. Prinţesa 
Elia, soţia lui, era acolo, şi totuşi fratele meu i-a dat coroana 


fetei Stark şi mai târziu i-a răpit-o logodnicului ei. Cum a 
putut face asta? Atât de rău se purta cu el femeia Dothraki? 

— Nu e locul unuia ca mine să spună ce a fost în inima 
fratelui tău, Înălţimea 162 

Ta. Prinţesa Elia era o doamnă bună şi graţioasă, dar 
sănătatea i-a fost mereu şubredă. 

Dany îşi strânse blana de leu în jurul umerilor. 

— Viserys a spus odată că e vina mea, fiindcă m-am 
născut prea târziu. Îşi amintea că negase asta cu 
înverşunare, mergând până într-acolo încât îi spusese lui 
Viserys că era vina lui, că nu se născuse fată. O bătuse cu 
cruzime pentru insolenţa aceea. Zicea că, dacă m-aş fi 
născut mai devreme, Rhaegar s-ar fi însurat cu mine în locul 
Eliei şi totul ar fi fost altfel. Dacă Rhaegar ar fi fost fericit cu 
soţia lui, n-ar mai fi avut nevoie de fata Stark. 

— Poate că aşa este, Înălţimea Ta. Barbă-Albă rămase 
tăcut un moment. Dar nu sunt sigur că Rhaegar era omul 
care să poată fi fericit. 

— Îl faci să pară atât de acru, protestă Dany. 

— Nu, nu acru, dar... Prinţul Rhaegar avea o anumită 
melancolie, un sentiment al... 

— Spune, îl îndemnă ea. Un sentiment al... 

— ... fatalităţii. A fost născut în suferinţă, regina mea, şi 
umbra aceea a atârnat deasupra lui câte zile a avut. 

Viserys îi vorbise o singură dată despre naşterea lui 
Rhaegar. Probabil că 

povestea îl întrista prea mult. 

— Era bântuit de umbra Castelului Verii, nu-i aşa? 

— Da. Şi totuşi, Castelul Verii era locul care îi plăcea 
prinţului cel mai mult. 

Mergea acolo din când în când, întovărăşit doar de harpa 
lui. Nici măcar cavalerii Gărzii Regale nu-l însoțeau acolo. |i 
plăcea să doarmă în castelul părăginit, sub cerul înstelat şi, 
ori de câte ori se întorcea, aducea cu el un cântec. Când îl 
auzeai cântând la harpa-i înaltă cu coarde de argint, 
cântând despre amurgul regilor, despre lacrimi şi moarte, nu 


puteai decât să simţi că despre el cânta şi despre cei pe 
care-i iubea. 

— Dar Uzurpatorul? Cânta şi el cântece triste? 

Arstan râse înfundat. 

— Robert? Lui Robert îi plăceau cântecele care îl făceau 
să râdă, cu cât mai deocheate cu atât mai bine. Nu cânta 
decât când era beat, iar atunci cânta Un butoi de bere sau 
Cincizeci şi patru de poloboace sau Ursul roşu şi frumoasa 
fecioară. Robert era mult mai... 

Ca unul, dragonii îşi ridicară capetele şi ţipară. 

— Cai! Dany sări în picioare, strângându-şi blana de leu 
în jurul trupului. 

Afară, îl auzi pe Vânjosul Belwas strigând ceva şi pe urmă 
alte glasuri şi tropot de cai. Irri, du-te să vezi cine... 

Cortul se deschise şi Ser Jorah Mormont intră. Era plin de 
praf şi împroşcat de sânge, dar altminteri nu ieşise foarte 
răvăşit din bătălie. Cavalerul exilului îngenunche în faţa lui 
Dany şi spuse: 

— Înălţimea Ta, îţi aduc victoria. Ciorile Furtunii au trecut 
de partea noastră, 163 

sclavii au fugit, iar Fiii Secunzi erau prea beţi ca să lupte, 
întocmai cum ai spus. 

Două sute de morţi, în cea mai mare parte yunkai. Sclavii 
lor au coborât suliţele şi au fugit, iar mercenarii s-au predat. 
Avem câteva mii de prizonieri. 

— Şi pierderile noastre? 

— O duzină sau nici atât. 

Abia atunci îşi îngădui să zâmbească. 

— Ridică-te, bunul, viteazul meu urs. Grazdan a fost 
capturat? Sau Bastardul Titanului? 

— Grazdan s-a dus la Yunkai să transmită condiţiile tale. 
Ser Jorah se ridică în picioare. Mero a fugit, când şi-a dat 
seama că Ciorile de Piatră au trădat. Am trimis oameni pe 
urmele lui. Ar trebui să-l prindă repede. 

— Foarte bine, zise Dany. Mercenari sau sclavi, cruţă-i pe 
toţi care îmi jură 


credinţă. Dacă dintre Fiii Secunzi ni se alătură destui, 
păstrează compania intactă. 

În ziua următoare, mărşăluiră ultimii cincisprezece 
kilometri până la Yunkai. 

Oraşul era construit din cărămizi galbene în loc de 
cărămizi roşii, altminteri era întruchiparea Astaporului, cu 
aceleaşi ziduri sfărâmate, aceleaşi piramide înalte, în trepte, 
şi o harpie mare deasupra porţilor. Zidul şi turnurile mişunau 
de arcaşi şi aruncători. Ser Jorah şi Viermele Cenugşiu îşi 
desfăşuram oamenii, Irri şi Jhiqui ridicară pavilionul, iar Dany 
se aşeză şi aşteptă. 

În dimineaţa celei de-a treia zile, porţile oraşului se 
deschiseră şi un şir de sclavi începu să iasă. Dany îşi 
încalecă iapa, să-i întâmpine. În timp ce treceau, micuța 
Missandei le spunea că îi datorau libertatea lui Daenerys 
Targaryen, Născută din Furtună, Cea Nearsă, Regina Celor 
Şapte Regate ale Westerosului şi Mamă a Dragonilor. 

— Mhysa! o strigă un bărbat cu pielea arsă de soare. Avea 
un copil pe umeri, o fetiţă, şi ea striga acelaşi nume cu 
glasu-i subţirel. 

— Mysha! Mysha! 

Dany se uită întrebătoare la Missandei. 

— Ce strigă? 

— E în ghiscari, limba veche, pură. Înseamnă „Mamă!” 

Dany simţi o uşurare în piept. Nu voi aduce niciodată pe 
lume un copil viu, îşi aminti ea. Mâna îi tremură când o 
ridică. Probabil zâmbea, căci bărbatul zâmbi şi strigă din 
nou, iar ceilalţi i se alăturară: 

— Mhysa! MYSHA! Toţi îi zâmbeau, întinzând mâinile, 
îngenunchind în faţa ei. 

Maela! îi spuneau unii, în timp ce alţii strigau: Ae//a! Sau 
Qathei sau Tato, dar în orice limbă, toate aceste cuvinte 
însemnau Mamă. Îmi spun Mamă! 

Strigătele se înmulţiră, deveniră tot mai răsunătoare, atât 
de răsunătoare încât îi speriară iapa. Animalul se dădu în 
spate, îşi scutură capul şi bătu din coada argintie. Strigătele 


răsunară, zguduind parcă zidurile galbene ale Yunkaiului. 
Alţi şi alţi sclavi se revărsau pe porţile oraşului, cu fiecare 
clipă şi, pe măsură ce se 164 

apropiau, preluau strigătele. Acum fugeau către ea, 
împingându-se, împiedicânduse, vrând să-i atingă mâna, să 
mângâie coama calului ei, să-i sărute picioarele. 

Bieţii ei călăreţi de sânge nu puteau să-i ţină pe toţi la 
distanţă şi până şi Vânjosul Belwas mârâia şi mormăia 
disperat. 

Ser Jorah o îndemnă să plece, dar Dany îşi aminti un vis 
pe care îl avusese în Casa Celor Nemuritori. 

— Nu-mi vor face nici un rău, îi spuse. Sunt copiii mei, 
Jorah. 

Apoi râse, dădu pinteni calului şi se îndreptă către ei, cu 
clopoţeii din păr cântând dulcea victorie. Porni la trap, apoi 
într-un galop mic, pe urmă ţâşni, cu cosiţele fluturând în 
urma ei. Sclavii eliberaţi îi făcură loc să treacă. Mamă! 

strigau din o sută de piepturi, o mie, zece mii. Mamă! 
scandau atingându-i picioarele cu degetele, în timp ce 
gonea pe lângă ei. Mamă, Mamă, Mamă! 


ARYA 


Când Arya văzu conturul dealului înalt profilându-se în 
zare, auriu în soarele după-amiezii, ştiu îndată. Făcuseră 
cale întoarsă până la Inima Avântată. 

Până la apusul soarelui, erau în vârf, aşezându-şi tabăra 
la loc ferit. Arya înconjură cercul buştenilor de copaci ai 
inimii, împreună cu Ned, scutierul Lordului Beric, şi cei doi 
se urcară pe unul dintre ei, privind cum ultimele raze de 
lumină se topesc către vest. De acolo, de sus, Arya vedea o 
furtună dezlănţuită 

spre nord, dar Inima Avântată se înălța deasupra norilor. 
Deasupra vântului nu se înălța, însă; iar rafalele erau atât de 
puternice încât i se părea că în spatele ei se află cineva, 
trăgând-o de mantie. Dar când se întoarse, nu zări pe 
nimeni. 

Fantome, îşi aminti ea. Inima Avântată e bântuită. 

Aprinseră un foc mare în vârful dealului şi Thoros din Myr 
se aşeză cu picioarele încrucişate lângă el, adâncindu-şi 
privirea în flăcări, ca şi cum nimic altceva n-ar mai fi existat 
pe lume. 

— Ce face? îl întrebă Arya pe Ned. 

— Uneori vede ceva în flăcări, îi răspunse scutierul. 
Trecutul. Viitorul. Lucruri care se întâmplă undeva, departe. 

Arya se uită în flăcări cu ochii mijiţi, să vadă dacă poate 
desluşi ceea ce vedea preotul, dar ochii începură să-i 
lăcrimeze şi, la scurt timp, îşi mută privirea. 

Gendry se uita şi el la preotul roşu. 

— Chiar poţi vedea acolo viitorul? întrebă el pe 
neaşteptate. 

Thoros întoarse capul, suspinând. 

— Nu aici. Nu acum. Dar în unele zile, da, când Stăpânul 
Luminii îmi trimite viziuni. 

Gendry părea neîncrezător. 


— Stăpânul meu zicea că eşti un beţiv şi un şarlatan, cel 
mai rău preot care s-a 165 

pomenit vreodată. 

— Urât din partea lui. Thoros râse pe înfundate. Adevărat, 
dar urât. Cine era acest stăpân al tău? Te-am cunoscut, 
băiete? 

— Îmi făceam ucenicia la maestrul armurier Tobho Mott, 
pe Strada Oţelului. 

Îţi cumpărai săbiile de la el. 

— Întocmai. Mă taxa dublu faţă de cât valorau, apoi mă 
mustra că le aprind. 

Thoros râse. Stăpânul tău avea dreptate. Nu eram un 
preot foarte cuvios. Am fost cel mai mic dintre opt fraţi, aşa 
că tatăl meu m-a dat în grija Templului Roşu, dar n-a fost 
calea pe care aş fi ales-o eu. Am spus rugăciunile şi am rostit 
descântecele, dar nu mă sfiam să dau năvală prin bucătării 
şi, din când în când, găseau fete în patul meu. Fete foarte 
rele, nu ştiam niciodată cum au ajuns acolo. Dar aveam 
talent la limbi. lar când mă uitam în flăcări, ei, bine, din 
când în când vedeam ceva. Chiar şi aşa, le dădeam mai 
multă bătaie de cap decât valoram, aşa că m-au trimis la 
Debarcaderul Regelui, să duc celor şapte regate ignorante 
ale Westerosului Lumina Stăpânului. Regele Aerys iubea 
focul atât de mult încât s-ar fi putut converti. Din păcate, 
piromanţii lui cunoşteau trucuri mai bune decât mine. 
Regele Robert ţinea la mine, totuşi. Prima oară când am 
intrat într-un turnir, cu sabia înflăcărată în mână, calul lui 
Kevan Lannister s-a ridicat pe picioarele din spate şi l-a 
aruncat jos, iar Alteța Sa a râs cu atâta poftă încât am crezut 
că o să se spargă. Preotul roşu zâmbi: Totuşi, nu aşa se 
tratează o sabie. Stăpânul tău avea dreptate şi în privinţa 
asta. 

— Focul mistuie. Lordul Beric stătea în spatele lor şi ceva 
din glasul lui îl reduse dintr-odată la tăcere pe Thoros. 
Mistuie şi când isprăveşte nu mai rămâne nimic. Nimic. 


— Beric. Dragul meu prieten. Preotul atinse antebraţul 
lordului fulgerului. Ce spui? 

— Nimic din ceea ce nu am mai spus. De şase ori, Thoros? 
De şase ori e prea mult. Se îndepărtă dintr-odată. 

În noaptea aceea, vântul urla aproape ca un lup, iar 
departe, spre vest, câţiva lupi adevăraţi se luau la întrecere 
cu el. Notch, Anguy şi Merrit din Oraşul Lunii erau de strajă. 
Ned, Gendry şi mulţi alţii dormeau duşi, când Arya zări 
silueta mică şi palidă furişându-se în spatele cailor, cu părul 
alb, moale, fluturându-i sălbatic, în timp ce se sprijinea într- 
un toiag noduros. Femeia nu putea fi mai înaltă de un metru. 
Ochii îi străluceau în lumina focului, roşii ca ochii lupului lui 
Jon. Tot o fantomă a fost şi el. Arya se furişă mai aproape şi 
se lăsă în genunchi, să privească. 

Thoros şi Lem erau cu Lordul Beric, când femeia pitică se 
aşeză nepoftită 

lângă foc. Se uită la ei, mijindu-şi ochii ca nişte cărbuni 
aprinşi. 

— Cenuşa şi Lămăia vin să mă onoreze din nou, împreună 
cu Alteța Sa, Lordul Leşurilor. 

— Un nume de râu augur. Te-am rugat să nu-l mai 
foloseşti. 

166 

— Da, m-ai rugat. Dar duhneşti a moarte proaspătă, lordul 
meu. Femeia avea un singur dinte. Daţi-mi vin sau o să plec. 
Oasele-mi sunt bătrâne. Încheieturile mă dor când se 
stârnesc vânturile, iar aici, sus, vânturile bat neîncetat. 

— Un creiţar de argint pentru visele tale, doamna mea, 
zise Lordul Beric, cu solemnă curtoazie. Şi încă unul, dacă ai 
veşti pentru noi. 

— Nu pot mânca un creiţar de argint. O ploscă de vin 
pentru visele mele, iar pentru veşti, un sărut de la marele 
mocofan în mantie galbenă. Micuța femeie chicoti. Da, un 
sărut mustos, cu niţică limbă. A trecut prea mult, prea mult. 
Gura lui va avea gust de lămâie, iar a mea de oase. Sunt 
prea bătrână. 


— Da, se plânse Lem. Prea bătrână pentru vin şi săruturi. 
N-ai să capeţi de la mine decât un lat de sabie, baborniţă! 

— Părul îmi cade în smocuri şi nimeni nu m-a mai sărutat 
de o mie de ani.E 

greu să fii atât de bătrân. Ei, bine, atunci mă mulţumesc 
şi cu un cântec. Un cântec de la Tom de Şapte, pentru veştile 
mele. 

— Îţi vei primi cântecul de la Tom, îi promise Lordul Beric. 
Îi înmâna plosca de vin chiar el. 

Femeia pitică bău cu nesaţ, cu vinul şiroindu-i pe bărbie. 
Când cobori plosca, se şterse la gură cu dosul palmei sale 
zbârcite şi spuse: 

— Vin acru pentru veşti acre, ce ar putea fi mai nimerit? 
Regele e mort, e o veste destul de proastă pentru voi? 

Aryei i se opri inima în gât. 

— Care afurisit de rege e mort, cotoroanţo? vru să ştie 
Lem. 

— Cel ud. Regele kraken, lorzii mei. L-am visat mort şi a 
murit, şi calmarii de fier se întorc acum unul împotriva 
celuilalt. O, şi Lordul Hoster Tully e mort, dar asta ştiaţi, nu-i 
aşa? În castelul regilor, ţapul şade singur şi înfrigurat, în 
timp ce marele câine se pogoară asupra lui. Femeia pitică 
mai luă o duşcă zdravănă de vin, storcând plosca în timp ce 
şi-o ridica la buze. 

Marele câine. Oare se referea la Câinele Clegane? Sau 
poate la fratele lui, Muntele care Călăreşte. Arya nu era 
sigură. Purtau acelaşi blazon, trei câini negri pe un câmp 
galben. Jumătate dintre oamenii cărora le dorea moartea îi 
aparţineau lui Ser Gregor Clegane: Polliver, Dunsen, Raff cel 
Dulce, Gâdilătorul şi Ser Gregor însuşi. Poate că Lordul Beric 
îi va spânzura pe toți. 

— Am visat un lup urlând în ploaie, dar nimeni nu-i auzea 
durerea, zicea femeia pitică. Am visat un zăngănit atât de 
puternic încât credeam că-mi explodează capul: tobe şi 
goarne, fluiere şi ţipete, dar sunetul cel mai trist era al 
clopoţeilor. Am visat o fecioară la un ospăț, cu şerpi purpurii 


în păr, picurându-şi veninul din colţi. lar mai târziu am visat 
din nou acea fecioară omorând un uriaş 

sălbatic, într-un castel de zăpadă. Pitica întoarse brusc 
capul şi zâmbi prin întuneric, direct spre Arya: Nu te poţi 
ascunde de mine, copilă. Acum haide mai aproape. 

Degete de gheaţă îi coborâră pe ceafă. Teama taie mai 
adânc decât o sabie, 167 

şopti ea. 

— Te văd, copilă-lup. Copilă însângerată. Credeam că 
Lordul Beric e cel care miroase a moarte... începu să 
suspine, scuturându-şi trupul mic. Eşti crudă să vii pe dealul 
meu, crudă. M-am hrănit cu suferinţă la Castelul Verii, n-am 
nevoie de a ta. Pleacă de aici, inimă întunecată. Pleacă! 

În glasul ei era atâta teamă, încât Arya făcu un pas 
înapoi, întrebându-se dacă 

femeia era nebună. Thoros protestă: 

— Nu face nimic rău. 

Lem Mantie-de-Lămâie îşi duse degetul la nasu-i spart. 

— Nu fii atât de sigur de asta. 

— Pleacă mâine, cu noi, o asigură Lordul Beric pe micuța 
femeie. O ducem la Riverrun, la mama ei. 

— Nu, zise pitica. Nu o duceţi. Peştele Negru e stăpân 
acum peste râuri. Dacă 

pe mama ei o vreţi, căutaţi-o la Gemeni. Căci va avea loc 
o nuntă. Râse din nou pe înfundate. Uită-te în flăcările tale, 
preot rozaliu, şi vei vedea. Dar nu acum, nu aici. Nu vei 
vedea nimic aici. Locul acesta aparţine încă vechilor zei... 
mai zăbovesc aici, ca mine, împuţinată şi sleită, dar încă nu 
moartă. Şi nici nu iubesc flăcările. Căci stejarul îşi aminteşte 
ghinda, ghinda visează stejarul, buturuga trăieşte în 
amândoi. Şi îşi amintesc când au venit Primii Oameni cu foc 
în pumni. 

Îşi termină vinul din patru înghiţituri lungi, azvârli plosca 
deoparte şi arătă cu băţul către Lordul Beric: Acum îmi vreau 
plata. Vreau cântecul pe care mi l-ai promis. 


Şi astfel, Lem îl trezi pe Tom Şaptecoarde care dormea 
sub blănurile sale şi îl aduse căscând lângă foc, cu harpa-i 
de lemn în mână. 

— Acelaşi cântec ca înainte? întrebă el. 

— O, da. Cântecul lui Jenny a mea. Mai e vreun altul? 

Şi astfel cântă şi femeia pitică închise ochii, legănându-se 
încet, înainte şi înapoi, murmurând cuvintele şi plângând. 
Thoros o apucă pe Arya cu putere de mână şi o trase 
deoparte. 

— Las-o să-şi savureze cântecul în linişte, zise el. E tot ce 
i-a mai rămas. 

N-aveam de gând să-i fac nimic, gândi Arya. 

— Ce a vrut să spună cu Gemenii? Mama e la Riverrun, 
nu-i aşa? 

— A fost. Preotul roşu se scarpină sub bărbie. O nuntă, a 
zis. Vom vedea. 

Oriunde ar fi, Lordul Beric o va găsi. 

Nu după mult timp, cerul se deschise. Un fulger pârâi şi 
un tunet se rostogoli peste dealuri, iar ploaia începu să cadă 
în straturi opace. Femeia pitică dispăru la fel de neaşteptat 
cum apăruse, iar tâlharii strânseră crengi şi ridicară 
adăposturi improvizate. 

Plouă noaptea întreagă, iar în zori, Ned, Lem şi Watty 
Morarul se treziră cu frisoane. Watty dădea afară tot ce 
mânca, iar micul Ned avea febră şi frisoane şi pielea cleioasă 
la atingere. Notch îi spuse Lordului Beric că la jumătate de zi 
de 168 

mers călare către nord se afla un sat părăsit. Puteau găsi 
acolo un adăpost mai bun, un loc unde să aştepte să treacă 
ploile cele mai grele. Aşadar, se târâră înapoi în şa şi îşi 
zoriră caii în josul dealului înalt. 

Ploile nu cedau. Înaintară peste câmpuri şi păduri, 
traversând pâraie umflate, unde apa năvalnică ajungea 
până la pântecele cailor. Arya îşi trase gluga pe cap şi se 
cocoşă, udă până la piele şi tremurând, dar hotărâtă să nu se 


dea bătută. Merrit şi Mudge tuşeau la fel de rău ca Watty, iar 
bietul Ned părea tot mai nefericit cu fiecare kilometru. 

— Când îmi port coiful, ploaia bate pe oţel şi mă doare 
capul, se plânse el. Dar când mi-l scot, mi se udă părul, mi se 
lipeşte de faţă şi îmi intră în gură. 

— Ai un cuţit, îi sugeră Gendry. Dacă părul te sâcâie aşa 
de mult, rade-ţi afurisitul de cap. 

Nu-l place pe Ned. Scutierul i se părea destul de simpatic 
Aryei, poate puţin timid, dar bun la suflet. Auzise 
întotdeauna că dornishenii sunt mărunți şi oacheşi, cu ochi 
mici şi negri, dar Ned avea ochii mari şi albaştri, de un 
albastru atât de intens încât păreau violeţi. lar părul său era 
blond-deschis, mai mult ca cenuşa decât ca mierea. 

— De când eşti scutierul Lordului Beric? întrebă ea, ca să- 
i îndepărteze gândurile de la propria lui suferinţă. 

— M-a luat paj când s-a căsătorit cu mătuşa mea. Ned 
tuşi. Aveam şapte ani, dar când am împlinit zece, m-a făcut 
scutier. Am câştigat o dată un premiu, întrun turnir. 

— Eu n-am învăţat niciodată să mânuiesc sulița, dar la 
sabie te-aş putea bate, zise Arya. Ai omorât pe cineva? 

Asta păru să-l sperie. 

— Am doar doisprezece ani. 

Eu am omorât un băiat când aveam opt. Îi stătea pe 
buze, dar se gândi că era mai bine să tacă. 

— Dar ai fost la război. 

— Da. Nu părea prea mândru de asta. Am fost la Vadul 
Măştilor. Când Lordul Beric a căzut în râu, eu l-am tras sus pe 
mal, ca să nu se înece, şi am stat deasupra lui cu sabia. Dar 
n-am fost nevoit să lupt. Din trup îi ţâşnea o suliță ruptă, aşa 
că 

nimeni nu ne-a deranjat. Când ne-am regrupat, Gergen 
cel Verde m-a ajutat să-l ridic pe lordul fulgerului înapoi pe 
cal. 

Arya îşi amintea de grăjdarul de la Debarcaderul Regelui. 
După el fuseseră 


străjerul, căruia îi tăiase beregata la Harrenhal, şi oamenii 
lui Ser Amroy, la fortăreaţa aceea de lângă lac. Nu ştia dacă 
Weese şi Chiswyck trebuia puşi la socoteală, sau cei care 
muriseră din pricina supei de nevăstuică... Dintr-odată, se 
simţea foarte tristă. 

— Pe tata îl chema tot Ned. 

— Ştiu. L-am văzut la turnirul Mâinii. Voiam să mă duc să- 
i vorbesc, dar nu-169 

mi trecea prin minte ce i-aş putea spune. Ned tremura 
sub mantia sa, o bucată de pânză îmbibată în apă, de un 
purpuriu palid. Ai fost la turnir? Am văzut-o acolo pe sora ta. 
Ser Loras Tyrell i-a dat un trandafir. 

— Mi-a povestit. Totul părea atât de îndepărtat. Prietena 
ei, Jeyne Poole, s-a îndrăgostit de Lordul Beric. 

— Era promis mătuşii mele. Ned părea stânjenit. Dar asta 
a fost înainte. 

Înainte ca el să... 

„ moară? gândi ea, în timp ce glasul lui Ned se stinse 
într-o tăcere nefirească. 

Copitele cailor pleoscăiau, smulgându-se din noroi. 

— Domniţă? vorbi Ned într-un târziu. Ai un frate bastard... 
Jon Snow? 

— E la Zid, în Rondul de Noapte. Poate ar trebui să merg 
la Zid, nu la Riverrun. Lui Jon nu i-ar păsa pe cine am omorât 
sau dacă m-am pieptănat... 

Jon seamănă cu mine, chiar dacă e bastard. Obişnuia să- 
mi ciufulească părul şi să-mi spună surioară. De Jon îi era cel 
mai dor. Se întrista doar rostindu-i numele. De unde ştii de 
Jon? 

— E fratele meu de lapte. 

— Frate? Arya nu înţelegea. Tu eşti din Dorne. Cum poţi fi 
de un sânge cu Jon? 

— Fraţi de lapte. Nu de sânge. Nobila mea mamă n-a avut 
lapte când eram mic, aşa că a trebuit să mă alăpteze Wylla. 

Arya nu pricepea nimic. 

— Cine e Wylla? 


— Mama lui Jon Snow. Nu ţi-a spus niciodată? Ne-a slujit 
ani de-a rândul. 

Dinainte ca eu să mă nasc. 

— Jon nu şi-a cunoscut mama. Nici măcar numele nu i l-a 
ştiut. Arya îi aruncă 

lui Ned o privire bănuitoare. O cunoşti? Cu adevărat? 
Oare îşi bate joc de mine? 

Dacă minţi, îţi turtesc faţa. 

— Wylla a fost doica mea, repetă el solemn. Jur pe 
onoarea Casei mele. 

— Tu ai o Casă? Era o întrebare prostească; era cavaler, 
fireşte că avea o Casă. 

Cine eşti? 

— Domniţă? Ned părea stânjenit. Sunt Edric Dayne, 
Lord... Lord de Starfall. 

În spatele lor, Gendry gemu. 

— Lorzi şi domniţe, declamă el pe un ton plin de dezgust. 
Arya culese în treacăt un măr pădureţ scofâlcit de pe o 
creangă şi îl aruncă spre el, făcându-l să 

ricoşeze de capul lui tare de taur. 

— Au, făcu el. M-a durut. Îşi pipăi pielea de deasupra 
ochiului. Ce fel de domniţă aruncă în oameni cu mere 
pădureţe? 

— O domniţă rea, răspunse Arya, cuprinsă dintr-odată de 
remuşcări. Se întoarse din nou către Ned: îmi pare rău căn- 
am ştiut cine eşti. Lordul meu. 

— Greşeala îmi aparţine, domniţă. Era foarte politicos. 

Jon are mamă. Wylla, numele ei este Wylla. Va trebui să-l 
ţină minte, ca să i-l 170 

poată spune lui Jon, data viitoare când se vor întâlni. Se 
întreba dacă îi va mai spune „surioară”. Nu mai sunt aşa de 
mică. Va trebui să-mi spună altfel. Poate că, odată ajunsă la 
Riverrun, îi va putea scrie o scrisoare, să-i povestească ce-i 
spusese Ned Dayne. 

— Era un Arthur Dayne, îşi aminti ea. Cel căruia i se zicea 
Sabia Dimineţii. 


— Tatăl meu a fost fratele cel mai mare al lui Ser Arthur. 
Lady Ashara era mătuşa mea. Dar n-am cunoscut-o. S-a 
aruncat în mare, din vârful Sabiei de Piatră, înainte ca eu să 
vin pe lume. 

— De ce a făcut aşa ceva? întrebă Arya, înfiorată. Ned 
părea rezervat. Poate că 

se temea că va azvârli şi în el cu ceva. 

— Nobilul tău tată n-a pomenit niciodată de ea? întrebă 
el. Lady Ashara Dayne, de la Starfall? 

— Nu. O cunoştea? 

— Înainte ca Robert să devină rege. l-a întâlnit pe tatăl şi 
pe fraţii tăi la Harrenhal, în anul falsei primăveri. 

— Oh. Arya nu ştia ce altceva să spună. Dar de ce a sărit 
în mare? 

— Avea inima rănită. 

Sansa ar fi oftat şi ar fi vărsat o lacrimă pentru dragostea 
adevărată, dar Arya se gândi doar că era o prostie. Dar nu-i 
putea spune asta lui Ned. 

— l-a frânt-o cineva? 

Ned şovăi. 

— Poate că nu sunt eu în măsură... 

— Spune-mi. 

O privi încurcat. 

— Mătuşa mea Allyria zice că Lady Ashara şi tatăl tău s- 
au îndrăgostit la Harrenhal... 

— Nu-i adevărat. O iubea pe nobila mea mamă. 

— Sunt sigur de asta, domniţă, dar... 

— A fost singura pe care a iubit-o. 

— Atunci pe bastardul ăla l-o fi găsit sub o frunză de 
varză, mormăi Gendry, din spatele lor. 

Arya şi-ar fi dorit să mai aibă un măr pădureţ, ca să i-l 
arunce în faţă. 

— Tatăl meu avea onoare, se răsti ea furioasă. Şi, oricum, 
nu vorbeam cu tine. 

De ce nu te întorci la Septul de Piatră să-i tragi clopotele 
fetei ăleia? 


Gendry trecu peste această remarcă. 

— Cel puţin tatăl tău şi-a crescut bastardul, nu ca al meu. 
Nici măcar nu ştiu cum îl cheamă. Vreun beţivan puturos, 
pun rămăşag, ca toţi ceilalţi pe care mama i-a târât după ea 
acasă, de la crâşmă. De câte ori se înfuria pe mine, spunea: 
„Dacă 

tatăl tău ar fi aici, ţi-ar trage o mamă de bătaie.” Asta e 
tot ce ştiu despre el. 

Gendry scuipă. Ei, bine, de-ar fi acum aici, poate că i-aş 
trage eu o mamă de bătaie. Dar e mort, presupun, iar tatăl 
tău e mort şi el, ce contează cu cine se 171 

culca? 

Pentru Arya conta, deşi n-ar fi putut spune de ce. Ned 
încerca să-şi ceară scuze fiindcă o supărase, dar ea nu voia 
să audă nimic. Dădu pinteni calului şi îi lăsă în urmă pe 
amândoi. Anguy Arcaşul mergea la câţiva paşi în faţă. Când 
îl ajunse din urmă, Arya îl întrebă: 

— Dornishenii mint, nu-i aşa? 

— Sunt renumiţi pentru asta. Arcaşul rânji. Desigur, ei 
spun acelaşi lucru despre noi, oamenii hotarelor. Care-i 
necazul acum? Ned e băiat bun... 

— E doar un mincinos idiot. 

Arya părăsi cărarea, sări peste un buştean putrezit şi 
traversă albia unui pârâu, fără să se sinchisească de 
strigătele tâlharilor în spatele ei. Nu vor decât să-mi spună 
alte şi alte minciuni. Se gândi cum ar fi să scape de ei, dar 
erau prea mulţi şi cunoşteau prea bine ţinutul. La ce folos să 
fugi, dacă te prind? 

În cele din urmă, Harwin ajunse lângă ea. 

— Unde crezi că mergi, domniţă? N-ar trebui să fugi. Sunt 
lupi în pădurile astea şi lucruri şi mai rele. 

— Nu mi-e frică, zise ea. Ned a zis... 

— Da, mi-a spus. Lady Ashara Dayne. E o poveste veche. 
Am auzit-o cândva la Winterfell, când nu eram mai mare 
decât eşti tu acum. Prinse căpăstrul cu putere şi îi întoarse 


calul. Mă îndoiesc că e adevărată. Dar dacă este, ce-i cu 
asta? 

Când Ned a întâlnit-o pe această domniţă din Dorne, 
Brandon, fratele lui, era încă 

în viaţă şi el era cel logodit cu Lady Catelyn, deci nu e 
nici o pată pe onoarea tatălui tău. Nimic nu înfierbântă 
sângele mai mult ca un turnir, aşa că, poate, câteva cuvinte 
au fost şoptite într-un cort la ceas de noapte, cine să ştie? 
Cuvinte sau săruturi, poate mai mult, dar ce-i rău în asta? 
Venise primăvara, sau cel puţin aşa credeau, şi nici unul 
dintre ei nu era logodit. 

— Dar ea s-a sinucis, zise Arya, nesigură. Ned spune că a 
sărit din vârful unui turn, în mare. 

— Aşa a fost, recunoscu Harwin, în timp ce o conducea pe 
drumul de întoarcere, dar de durere, bag mâna-n foc. 
Pierduse un frate, Sabia Dimineţii. 

Clătină din cap. Las-o uitării, domniţa mea. Sunt morţi cu 
toţii. Las-o uitării... şi, te rog, când ajungem la Riverrun, nu-i 
spune nimic mamei tale. 

Satul era acolo unde promisese Notch că va fi. Se 
adăpostiră într-un grajd mare de piatră. Îi mai rămăsese doar 
jumătate din acoperiş, dar asta însemna că 

avea cu o jumătate de acoperiş mai mult decât oricare 
altă clădire din sat. Nu e un sat, sunt doar pietre înnegrite şi 
oase uscate. 

— Lannisterii i-au omorât pe cei care locuiau aici? întrebă 
Arya, în timp ce-l ajuta pe Anguy să usuce caii. 

— Nu. Îi arătă: Priveşte cât de gros creşte muşchiul pe 
pietre. Nimeni nu le-a clintit de multă vreme. Şi acolo, din 
zid creşte un pom, vezi? Locul ăsta a fost pârjolit de mult. 

172 

— Cine a făcut-o, atunci? întrebă Gendry. 

— Hoster Tully. Notch era un bărbat slab şi gârbovit, cu 
părul cărunt, născut prin partea locului. A fost satul Lordului 
Goodbrook. Când Riverrunul s-a declarat de partea lui 
Robert, Goodbrook i-a rămas credincios regelui, aşa că 


Lordul Tully a năvălit asupra lui cu foc şi sabie. După 
Trident, fiul lui Goodbrook a făcut pace cu Robert şi cu 
Lordul Hoster, dar asta nu le-a fost de folos celor morţi. 

Se aşternu tăcerea. Gendry îi aruncă Aryei o privire 
ciudată, apoi se întoarse, să-şi ţesale calul. Afară, ploaia 
şiroia, şiroia. 

— Eu zic că avem nevoie de un foc, declară Thoros. 
Noaptea e neagră şi plină 

de spaime. Şi udă, hm? Mult prea udă. 

Jack Norocosul tăie nişte lemne dintr-un staul, în timp ce 
Notch şi Merrit adunară paie, să facă focul. Thoros însuşi 
aprinse scânteia şi Lem vântură flăcările cu mantia-i mare şi 
galbenă, până când începură să vâjâie şi să se răsucească. 
În curând, înăuntru era aproape zăpuşeală. Thoros se aşeză 
în faţa focului, cu picioarele încrucişate, devorând flăcările 
cu ochii, întocmai cum făcuse în vârful Inimii Avântate. Arya 
îl urmări îndeaproape şi o dată îi văzu buzele mişcându-se şi 
i se păru că-l aude murmurând „Riverrun”. Lem se plimba 
încoace şi încolo, tuşind, cu o umbră lungă urmărindu-l pas 
cu pas, în timp ce Tom de Şapte îşi scoase cizmele şi îşi masă 
picioarele. 

— Trebuie să fiu nebun să mă întorc la Riverrun, se plânse 
cântăreţul. Casa Tully nu i-a purtat niciodată noroc 
bătrânului Tom. Lysa m-a trimis pe drumul muntelui, când 
oamenii lunii mi-au luat aurul şi calul şi toate hainele pe 
deasupra. 

Încă mai sunt cavaleri în Vale care povestesc cum am 
venit pe jos, la Poarta Însângerată, doar cu harpa să-mi 
ascundă goliciunea. M-au pus să cânt De ziua băiatului şi 
Regele fără curaj înainte să deschidă poarta aia. Singura 
mea consolare a fost că trei dintre ei au murit râzând. Nu m- 
am mai întors la Eyrie de atunci şi nu voi mai cânta Regele 
fără curaj nici pentru tot aurul de la Casterly... 

— Lannisteri, anunţă Thoros. Răgete în roşu şi auriu. Se 
ridică în picioare şi se duse la Lordul Beric. Lem şi Tom li se 
alăturară fără să piardă vremea. Arya nu desluşea ce 


spuneau, dar cântăreţul n-o pierdea din ochi şi, o dată, Lem 
se înfurie atât de tare încât lovi cu pumnul în perete. Atunci 
Lordul Beric îi făcu semn să se apropie. Era ultimul lucru pe 
care voia să-l facă, dar Harwin îi aşeză o mână pe şale şi o 
împinse. Arya făcu doi paşi şi şovăi, îngrozită. 

— Lordul meu. Aşteptă să vadă ce avea de spus Lordul 
Beric. 

— Spune-i, îi porunci lui Thoros lordul fulgerului. Preotul 
roşu se aşeză pe vine, lângă ea. 

— Domniţă, spuse el, Stăpânul Luminii mi-a oferit o 
viziune despre Riverrun. 

O insulă într-o mare de foc, se pare. Flăcările erau lei 
săltători, cu gheare lungi şi purpurii. Şi cum mai răgeau! O 
mare de Lannisteri, domniţa mea. Riverrunul va fi în curând 
atacat. 

173 

Arya se simţea de parcă ar fi lovit-o în stomac. 

— Nu! 

— Draga mea, zise Thoros, flăcările nu mint. Uneori le 
citesc greşit, orb nebun ce sunt. Dar nu de data aceasta, 
cred. Lannisterii vor ataca în curând Riverrunul. 

— Robb îi va înfrânge. Arya avea un aer încăpățânat. Îi va 
înfrânge, aşa cum a mai făcut. 

— Fratele tău ar putea fi plecat, zise Thoros. La fel şi 
mama ta. Nu i-am văzut în flăcări. Nunta aceea despre care 
vorbea bătrâna, o nuntă la Gemeni... Ea are un fel al ei dea 
afla lucrurile. Copacii inimii îi şoptesc la ureche, atunci când 
doarme. Dacă zice ea că mamata e plecată la Gemeni... 

Arya se întoarse către Tom şi Lem: 

— Dacă nu m-aţi fi prins, aş fi fost acolo. Aş fi fost acasă. 

Lordul Beric nu acordă nici un fel de atenţie izbucnirii ei. 

— Domniţă, zise el cu obosită curtoazie, l-ai recunoaşte 
pe fratele bunicului tău dacă l-ai vedea? Brynden Tully, zis 
Peştele Negru. El te-ar recunoaşte, cumva? 

Arya îşi scutură capul, nefericită. Îşi auzise mama vorbind 
despre Ser Brynden Peştele Negru, dar dacă îl întâlnise 


vreodată, asta se întâmplase pe când era prea mică să-şi 
poată aduce aminte. 

— Slabe şanse ca Peştele Negru să plătească bani buni 
pentru o fată pe care n-o cunoaşte, zise Tom. Cei din Casa 
Tully sunt oameni ursuzi, bănuitori. Ar putea crede că-i 
vindem o marfă măsluită. 

— Îl vom convinge, insistă Lem Mantie-de-Lămâie. Fa îl va 
convinge sau Harwin. Riverrunul e cel mai aproape. Aş zice 
s-o ducem acolo, să luăm aurul şi să scăpăm naibii de ea. 

— Şi dacă leii ne prind în castel? întrebă Tom. Nu le-ar 
plăcea nimic mai mult decât să-l atârne pe lordul fulgerului 
într-o cuşcă, în vârful castelului de la Casterly Rock. 

— N-am de gând să fiu capturat, zise Lordul Beric. Un 
ultim cuvânt rămase plutind în aer, nerostit. Viu. Cu toţii îl 
auzeau, chiar şi Arya, deşi nu îi atinsese niciodată buzele. 
Totuşi, nu îndrăznim să mergem orbeşte acolo. Vreau să ştiu 
unde sunt oştirile, lupii şi leii, toţi. Sharma va şti ceva, iar 
maesterul Lordului Vance va şti şi mai mult. Castelul Ghindei 
nu e departe. Lady Smallwood ne va adăposti o vreme, în 
timp ce vom trimite înainte iscoade, ca să afle... 

Vorbele lui îi bubuiră în urechi, ca bătăile unei tobe şi, 
dintr-odată, era mai mult decât putea ea suporta. Voia la 
Riverrun, nu la Castelul Ghindei, voia la mama ei, la fratele 
ei Robb, nu la Lady Smallwood sau la vreun unchi pe care 
nu-l cunoscuse. Răsucindu-se, se năpusti spre uşă şi când 
Harwin încercă s-o apuce de braţ, se răsuci şi se îndepărtă, 
repede ca un şarpe. 

Afară din grajduri, ploaia continua să cadă şi fulgere 
îndepărtate luminau cerul spre apus. Arya alerga cât putea 
de repede. Nu ştia încotro se îndreaptă, doar că 

174 

voia să fie singură, departe de toate glasurile, departe de 
cuvintele lor goale şi promisiunile încălcate. N-am vrut decât 
să merg la Riverrun. Era numai vina ei, fiindcă îi luase pe 
Gendry şi pe Plăcintă Fierbinte cu ea când părăsise 
Harrenhalul. S-ar fi descurcat mai bine singură. Dacă ar fi 


fost singură, n-ar fi prins-o tâlharii, iar acum ar fi fost cu 
Robb şi cu mama ei. N-au fost niciodată 

haita mea. Dacă ar fi fost, nu m-ar fi părăsit. Trecu 
valvârtej printr-o baltă 

mocirloasă. 

Cineva o striga pe nume. Harwin, probabil, sau Gendry, 
dar tunetul înăbuşi glasul, rostogolindu-se peste dealuri, cu 
o clipită în urma fulgerului. Lorau/ fulgerului, gândi ea cu 
furie. Probabil că nu putea muri, dar putea minţi. 

Undeva în depărtare, la stânga ei, un cal necheză. Arya 
nu se îndepărtase mai mult de cincizeci de metri de grajduri, 
dar era deja udă până la oase. Se piti după 

colţul uneia dintre casele prăbuşite, sperând că zidurile 
acoperite de muşchi o vor feri de ploaie şi aproape că dădu 
peste una dintre santinele. O mână înmănuşată în zale se 
închise peste braţul ei. 

— Mă doare, se plânse ea, zvârcolindu-se. Lasă-mă. 
Aveam de gând să merg înapoi. Eu... 

— Înapoi? Râsul lui Sandor Clegane era ca fierul râcâind 
piatra. La naiba, fetiţă-lup. Eşti a mea. 

Avu nevoie de o singură mână ca s-o ridice şi s-o târască 
spre calul care îl aştepta. Ploaia rece îi biciuia pe amândoi şi 
îneca ţipetele ei şi Arya nu se putea gândi decât la 
întrebarea pe care i-o pusese cândva: Ştii ce /e fac câinii 
lupilor? 


JAIME 


Deşi febra persista cu încăpățânare, ciotul i se vindeca 
frumos şi Qyburn spunea că braţul îi era în afara oricărui 
pericol. Jaime era nerăbdător să se vadă 

plecat, să lase în urmă Harrenhalul, Măştile însângerate şi 
pe Brienne de Tarth. O 

femeie adevărată îl aştepta în Fortăreaţa Roşie. 

— Îl trimit pe Qyburn să aibă grijă de tine pe drumul până 
la Debarcaderul Regelui, îl anunţă Roose Bolton în dimineaţa 
plecării. Nutreşte speranţa deşartă că 

tatăl tău va obliga Citadela să-i înapoieze colanul, drept 
mulţumire. 

— Toţi avem speranţe deşarte. Dacă face să-mi crească 
mâna la loc, tatăl meu îl va numi Mare Maester. 

Walton Picioare-de-Oţel se afla la comanda escortei lui 
Jaime: aspru, răstit, brutal, un simplu soldat în fundul 
sufletului. Jaime avusese parte de asemenea comandanţi 
toată viaţa. Oamenii precum Walton erau gata să ucidă la 
porunca stăpânului lor, să siluiască atunci când, după o 
bătălie, sângele le-ar da în clocot, dar odată războiul 
terminat, se întorceau la casele lor, schimbau sulița cu sapa, 
se însurau cu fiicele vecinilor şi creşteau cârduri de plozi. 
Asemenea oameni se 175 

supuneau fără cârtire, dar cruzimea profundă, ticăloasă, a 
Bravilor Camarazi le era străină. 

Ambele grupuri  părăsiră  Harrenhalul în aceeaşi 
dimineaţă, sub un cer cenuşiu şi rece care prevestea ploaie. 
Ser Aenys Frey pornise cu trei zile în urmă, îndreptându-se 
către nord-est, spre drumul regelui. Bolton avea de gând să 
meargă 

pe urmele lui. 

— Apele Tridentului sunt umflate, îi spuse lui Jaime. Chiar 
şi la vadul rubinului, traversarea va fi dificilă. O să-i 


transmiţi caldele mele salutări tatălui tâu? 

— Dacă i le transmiţi şi tu lui Robb Stark pe ale mele. 

— Negreşit. 

Câţiva Bravi Camarazi se adunaseră în curte, să-i vadă 
plecând. Jaime se îndreptă călare către locul unde stăteau. 

— Zollo, ce frumos din partea ta să mă conduci. Pyg. 
Timeon. O să-mi duceţi dorul? O ultimă glumă, Shagwell? 
Să-mi lumineze calea? Şi, Rorge, ai venit să 

mă săruţi la despărţire? 

— Cară-te naibii, ciungule, făcu Rorge. 

— Dacă insişti. Dar fii fără teamă, mă voi întoarce. Un 
Lannister îşi plăteşte întotdeauna datoriile. Jaime îşi întoarse 
calul şi reveni lângă Walton Picioare-de-Oţel şi cei două sute 
de oameni ai săi. 

Lordul Bolton îl îmbrăcase ca pe un cavaler, preferând să 
ignore mâna lipsă 

care făcea ca asemenea straie de războinic să pară un 
travesti. Jaime pornea la drum cu sabia şi pumnalul la 
cingătoare, cu scutul şi coiful atârnate de şa şi cu zale sub 
cămaşa maro. Dar nu era aşa de nătărăâu să poarte leul 
Lannisterilor pe braţe, nici blazonul alb care îi revenea de 
drept, ca Frate Jurat al Gărzii Regale. 

Găsise un scut vechi în armurărie, zdrobit şi crăpat, cu 
vopseaua sfărâmată lăsând totuşi să se vadă o mare parte 
din liliacul negru al Casei Lothston, pe un fond argintiu şi 
auriu. Lothstonii stăpâniseră Harrenhalul înainte de Casa 
Whent şi fuseseră o familie puternică pe vremuri, însă 
muriseră cu ani în urmă, astfel că nu avea cine să protesteze 
că le purta însemnele. Nu urma să fie vărul nimănui, 
duşmanul nimănui, sabia nimănui... pe scurt, nimeni. 

Plecară pe poarta mică dinspre răsărit a Harrenhalului şi 
se despărţiră de Roose Bolton şi oastea lui zece kilometri 
mai departe, cotind spre sud, să urmeze o vreme drumul 
lacului. Walton avea de gând să ocolească drumul regelui 
cât de mult putea, preferând cărările fermierilor şi potecile 
sălbatice de lângă Ochiul Zeului. 


— Drumul regelui ar fi mai iute. Jaime era nerăbdător să 
se întoarcă la Cersei cât mai repede cu putinţă. Dacă se 
grăbeau, ar putea chiar să ajungă la timp pentru nunta lui 
Joffrey. 

— Nu vreau necazuri, zise Picioare-de-Oţel. Nu se ştie cu 
cine ne putem întâlni pe drumul regelui. 

176 

— Cu nimeni de care trebuie să te temi, fără doar şi 
poate. Ai două sute de oameni. 

— Da, dar alţii ar putea avea mai mulţi. Stăpânul a zis să 
te duc nevătămat la tatăl tău şi asta am de gând să fac. 

Am mai fost pe drumul ăsta, cugetă Jaime cinci kilometri 
mai încolo, când trecură pe lângă o moară părăsită, lângă 
lac. Acum creşteau buruieni pe locul unde, cândva, fiica 
morarului îi zâmbise sfioasă şi morarul însuşi îi strigase: 

„Turnirul e în partea cealaltă, ser!” De parcă n-aş fi ştiut! 

Regele Aerys făcuse din învestirea lui Jaime un adevărat 
spectacol. Îşi rostise jurămintele în faţa pavilionului regelui, 
îngenunchind pe iarba verde, îmbrăcat în armură albă, în 
timp ce jumătate din regat era cu ochii aţintiţi asupra lui. 
Când Ser Gerald Hightower îl ridicase în picioare şi îi aşezase 
mantia albă pe umeri, se stârnise un vuiet pe care Jaime şi-l 
amintea şi acum, după atâţia ani. Dar chiar în aceeaşi 
noapte, Aerys se acrise, declarând că nu are nevoie de şapte 
gărzi regale aici la Harrenhal. Jaime a primit ordin să se 
întoarcă la Debarcaderul Regelui să-i păzească pe regină şi 
pe micul Prinţ Viserys, care rămăseseră acolo. Chiar şi când 
Taurul Alb s-a oferit să preia el însuşi acea misiune, ca Jaime 
să poată concura în turnirul Lordului Whent, Aerys a refuzat. 

— Nu va dobândi nici o glorie aici, a spus regele. E al meu 
acum, nu al Lordului Tywin. Va sluji după cum socotesc eu de 
cuviinţă. Eu sunt regele. Eu poruncesc, iar el se va supune. 

Atunci a înţeles Jaime pentru prima oară. Nu prin 
iscusinţa sa de a mânui sabia sau scutul îşi câştigase mantia 
albă, nici prin vreo faptă de vitejie săvârşită 


împotriva Frăției Pădurii Regelui. Aenys îl alesese ca să-l 
înciudeze pe tatăl său, să-l lipsească pe Lordul Tywin de 
moştenitor. 

Chiar şi acum, după atâţia ani, gândul era amar. lar în 
ziua aceea, călărind spre sud înveşmântat în mantia-i nouă, 
albă, să păzească un castel gol, se simţise aproape copleşit. 
Şi-ar fi sfâşiat mantia atunci şi acolo, dacă ar fi putut, dar 
era prea târziu. Rostise cuvintele, sub privirile regatului, iar 
Garda Regelui era un jurământ pe viaţă. 

Qyburn îl ajunse din urmă. 

— Te supără mâna? 

— Lipsa ei mă supără. 

Dimineţile erau cele mai grele. În vise, Jaime era un om 
întreg şi, în fiecare dimineaţă când se trezea, zăcea culcat, 
pe jumătate treaz, şi-şi simţea degetele mişcându-se. A fost 
un coşmar, şoptea o parte din el, refuzând să creadă, chiar şi 
acum; doar un coşmar. Dar apoi deschidea ochii. 

— Înţeleg că aseară ai avut un oaspete, zise Qyburn. Sper 
că ţi-a plăcut. 

Jaime îl privi cu răceală. 

— Nu mi-a spus cine o trimite. 

Maesterul zâmbi cu modestie. 

177 

— Febra aproape că îţi trecuse şi m-am gândit că poate ţi- 
ar prinde bine puţină 

mişcare. Pia e chiar pricepută, nu eşti de aceeaşi părere? 
Şi aşa de... dornică. 

Aşa fusese, într-adevăr. Se strecurase înăuntru pe uşă şi 
afară din haine atât de iute, încât Jaime avusese impresia că 
încă visa. 

Abia când femeia i s-a furişat sub pături, aşezând mâna 
lui cea sănătoasă pe pieptul ei, Jaime s-a simţit stârnit. Era şi 
ea o făptură drăgălaşă. 

— Eram un nod de fată când ai venit la turnirul Lordului 
Whent şi regele ţi-a dat mantia, a mărturisit ea. Erai atât de 
frumos, înveşmântat în alb, şi toată lumea spunea ce cavaler 


viteaz eşti. Uneori, când sunt cu vreun bărbat, închid ochii şi 
îmi închipui că deasupra mea eşti tu, cu pielea ta netedă şi 
buclele aurii. Dar n-am crezut niciodată cu adevărat că te 
voi avea. 

Nu fusese uşor s-o alunge, după asta, dar Jaime o făcuse. 
Am o femeie, îşi reaminti el. 

— Trimiţi fete tuturor celor pe care-i doftoriceşti? îl 
întrebă pe Qyburn. 

— Mai des mi le trimite mie Lordul Vargo. Îi place să le 
examinez înainte... 

ei, bine, e de ajuns să spun că, o dată, a iubit nechibzuit 
şi nu mai vrea s-o facă din nou. Dar n-ai teamă, Pia e 
sănătoasă. După cum e şi fecioara ta din Tarth. 

Jaime îi aruncă o privire tăioasă: 

— Brienne? 

— Da. O fată voinică, fata aia. Şi fecioria îi e încă 
neatinsă. Aşa era aseară, cel puţin. 

— El te-a trimis s-o examinezi? 

— Desigur. Este... Cusurgiu, să zicem? 

— E vorba de răscumpărare? întrebă Jaime. Tatăl ei cere 
vreo dovadă că e încă 

fecioară? 

— N-ai auzit? Qyburn ridică din umeri. A venit o pasăre 
de la Lordul Selwyn. 

Ca răspuns la a mea. Luceafărul de Seară oferă trei sute 
de dragoni celor care îi vor înapoia fiica nevătămată. l-am 
spus Lordului Vargo că nu există nici un fel de safire la Tarth, 
dar nici nu vrea să audă. E convins că Luceafărul de Seară 
vrea să-l înşele. 

— Trei sute de dragoni e o răscumpărare frumuşică 
pentru un cavaler. Ţapul artrebui să ia cei se dă. 

— Ţapul e Lord de Harrenhal şi Lordul de Harrenhal nu se 
tocmeşte. 

Vestea îl irită, deşi bănuia că ar fi trebuit să-şi dea seama 
că asta urma. 


Minciuna te-a apărat o vreme, fătucă. Fii mulțumită cu 
atât. 

— Dacă fecioria îi e la fel de tare ca restul, atunci ţapul îşi 
va rupe mădularul încercând s-o străpungă, mustăci el. 

Brienne era destul de robustă să reziste la câteva violuri, 
după judecata lui Jaime, dar dacă se împotrivea cu prea 
multă îndârjire, Vargo Hoat ar putea începe să-i scurteze 
mâinile şi picioarele. Și de ce mi-ar păsa mie? Aş putea avea 
mână 

şi acum, dacă ea m-ar fi lăsat să iau sabia vărului meu 
fără să se comporte 178 

prosteşte. Aproape că-i tâiase chiar el piciorul, cu acea 
primă lovitură, dar după 

aceea, ea îi oferise mai mult decât ar fi vrut. S-ar putea 
ca Hoat să nu ştie ce straşnic de puternică e. Ar face bine să 
se ferească, altfel o să-i muşte beregata aia uscată, şi n-ar fi 
drăguţ? 

Compania lui Qyburn începea să-l obosească. Jaime porni 
la trap către capul coloanei. Un nordic rotofei, o fărâmă de 
om pe nume Nage, păşea în faţa lui Walton cu un steag de 
pace, o flamură vărgată în culorile curcubeului, cu şapte cozi 
lungi, pe un toiag, cu o stea cu şapte colţuri în vârf. 

— Voi, oamenii Nordului, n-ar trebui să aveţi alt fel de 
steag al păcii? îl întrebă Jaime pe Walton. Ce înseamnă 
pentru voi Cei Şapte? 

— Zei ai Sudului, răspunse omul, însă de pacea Sudului 
avem nevoie ca să te ducem în siguranţă la tatăl tău. 

Tatăl meu. Jaime se întreba dacă Lordul Tywin primise 
cererea de răscumpă- 

rare a Ţapului, cu sau fără mâna lui putrezită. Cât 
prețuieşte un luptător fără 

mâna cu care ține sabia? Jumătate din aurul de la 
Casterly Rock? Trei sute de dragoni? Sau nimic? Tatăl său nu 
se lăsase niciodată copleşit de sentimente. Tatăl lui Tywin 
Lannister, Lordul Tytos, aruncase o dată în temniţă un 
purtător de flamuri răzvrătit, Lordul Tarbeck. Redutabila 


Lady Tarbeck răspunsese capturând trei Lannisteri, printre 
care tânărul Stafford, a cărui soră era logodită cu vărul 
Tywin. 

„Trimite-l înapoi pe stăpânul şi iubitul meu, altfel cei trei 
vor da socoteală 

pentru orice i se va întâmpla”, scrisese ea la Casterly 
Rock. Tânărul Tywin îi sugerase tatălui său să-i facă pe plac, 
înapoindu-i-l pe Lordul Tarbeck în trei bucăţi. Dar Lordul 
Tytos era un leu mai blând, aşa că Lady Tarbeck a mai 
câştigat câţiva ani pentru lordul ei nătărău, iar Stafford s-a 
însurat, a avut copii şi a continuat să facă gafă după gafă, 
până la Oxcross. Însă Tywin Lannister a rezistat, etern ca 
zidurile de la Casterly Rock. /ar acum, pe lângă un pitic, ai 
un fiu schilod, lordul meu. Cum vei mai urî asta... 

Drumul îi conduse printr-un sat pârjolit. Trecuse un an sau 
mai bine de când aşezarea fusese arsă. Bordeiele erau 
înnegrite şi fără acoperişuri, dar toate câmpurile din 
împrejurimi erau năpădite de buruieni înalte până la brâu. 
Picioare-de-Oţel anunţă oprirea, să-şi poată adăpa caii. Mi-e 
cunoscut şi locul acesta, gândi Jaime, aşteptând lângă 
fântână. Pe locul unde acum nu mai erau decât câteva 
temelii şi un horn, se aflase un han, iar el intrase să bea o 
cană de bere. O 

slujitoare cu ochi negri îi adusese brânză şi mere, dar 
hangiul îi refuzase banii. 

— E o onoare să am un cavaler al Gărzii Regelui sub 
acoperişul meu, ser, îi spusese omul. E o poveste pe care o s- 
o spun nepoților mei. 

Jaime privi hornul ţăşnind printre buruieni şi se întrebă 
dacă bărbatul avusese parte de acei nepoți. Le-a spus, oare, 
că Regicidul i-a băut cândva berea şi a mâncat din merele şi 
brânza lui, sau i-a fost ruşine că a hrănit unul de teapa mea? 
Nu avea să afle niciodată; cei ce pârjoliseră hanul îi 
omorâseră probabil şi 179 

nepoţii. 


Simţea degetele-fantomă încleştându-se. Când Picioare- 
de-Oţel spuse că poate ar trebui să facă un foc şi ia o 
îmbucătură, Jaime a scuturat din cap: 

— Nu-mi place locul ăsta. Ne continuăm drumul. 

Spre seară, se îndepărtaseră de lac, înaintând pe o cărare 
brăzdată de făgaşe, printr-o pădure de stejari şi ulmi. Ciotul 
lui Jaime pulsa fără viaţă când Picioare-de-Oţel hotărî să 
poposească. Din fericire, Qyburn adusese un burduf cu vinul 
viselor. În timp ce Walton stabilea gărzile, Jaime se întinse 
lângă foc şi sprijini de o buturugă o blană de urs răsucită, 
drept pernă pentru cap. Fătuca i-ar fi spus că 

trebuie să mănânce înainte de a dormi, ca să se 
înzdrăvenească, dar era mai mult obosit decât flămând. 
Închise ochii, sperând s-o viseze pe Cersei. În timpul febrei, 
toate visele erau atât de vii... 

Era singur şi fără apărare, înconjurat de duşmani, cu 
zidurile de piatră 

strângându-se în jurul lui. Casterly Rock, înţelese. îi 
simţea povara imensă 

deasupra capului. Era acasă. Era acasă şi întreg. 

Ridică mâna dreaptă şi îşi îndoi degetele, să le simtă 
puterea. Era la fel de plăcut ca o partidă de amor. La fel de 
plăcut ca o luptă cu sabia. Patru degete lungi şi unul mare. 
Visase că e mutilat, dar nu era aşa. Sentimentul de uşurare îl 
ameţea. Mâna mea, mâna mea bună. Nimic nu-l putea 
atinge, atât timp cât era un om întreg. 

În jurul lui se aflau o mulţime de siluete înalte, 
întunecate, în sutane cu glugă 

ascunzându-le feţele. În mâini aveau sulițe. 

— Cine sunteţi? întrebă el. Ce căutaţi la Casterly Rock? 

Nu-i dădură nici un răspuns, doar îl înţepară cu vârfurile 
săbiilor. Nu avea de ales, trebuia să coboare. Cobori printr-un 
culoar şerpuit, cu trepte înguste săpate direct în piatră, jos, 
tot mai jos. Trebuie să urc, îşi spuse, să urc, nu să cobor. De 
ce cobor? Sub pământ, îl aştepta osânda, ştia asta cu 
certitudinea unui vis. Ceva întunecat şi înfricoşător pândea 


acolo, ceva care îl aştepta. Jaime încercă să se oprească, dar 
suliţele lor îl îmboldiră. De-aş avea sabia, nimic nu m-ar 
putea răni. 

Treptele se curmară dintr-odată, într-o beznă răsunătoare. 
Jaime simţea în faţa lui o întindere nesfârşită. Se opri brusc, 
clătinându-se la marginea neantului. O 

suliță îl împunse în şale, aruncându-l în abis. Ţipă, dar 
prăbuşirea dură doar o clipă. Ateriza în patru labe, pe nisipul 
moale scăldat de valuri. În măruntaiele castelului, erau 
peşteri pline de apă, dar aceasta îi era străină. 

— Ce loc e ăsta? 

— Locul tău. Glasul răsună, cu ecou. Erau o sută de 
glasuri, o mie, glasurile tuturor Lannisterilor de la Lann cel 
Iscusit, care trăise la începutul vremurilor. 

Dar, mai cu seamă, era glasul tatălui său, iar lângă Lordul 
Tywin stătea sora lui, palidă şi frumoasă, cu o torţă aprinsă 
în mână. Joffrey era şi el acolo, fiul pe care îl aduseseră pe 
lume împreună, iar în spatele lor, alte umbre întunecate, cu 
părul 180 

auriu. 

— Soră, de ce ne-a adus tata pe noi aici? 

— Pe noi? Acesta e locul tău, frate. Aceasta e bezna ta. 

Torța ei era singura lumină din peşteră. Torța ei era 
singura lumină din lume. 

Sora lui se întoarse, dând să plece. 

— Rămâi cu mine, se rugă Jaime. Nu mă lăsa singur aici. 
Dar plecau cu toţii. 

Nu mă lăsaţi în intuneric. Ceva înfricoşător sălăşluia 
acolo. Daţi-mi măcar sabia. 

— Ţi-am dat o sabie, spuse Lordul Tywin. 

Era la picioarele lui. Jaime bâjbâi sub apă, până când 
mâna i se închise pe mâner. Nimic nu mă poate răni, atât 
timp cât am o sabie. Când ridică sabia, un deget palid de foc 
licări pe vârful lamei şi se scurse pe muchie, oprindu-se la o 
palmă de mâner. Focul luă culoarea oţelului şi continuă să 
ardă cu o lumină 


albastră-argintie, iar întunericul se retrase. Ghemuindu- 
se, ascultând, Jaime se mişca în cerc, gata să întâmpine 
orice ar fi ieşit din beznă. Apa îi intră în cizme, până la 
glezne, muşcător de rece. Fereşte-te de apă, îşi spuse. Poate 
sunt vietăți în ea, capcane ascunse... 

Din spatele lui se auzi un pleoscăit puternic. Jaime se 
răsuci în direcţia sunetului... dar lumina palidă i-o dezvălui 
doar pe Brienne de Tarth, cu mâinile legate în lanţuri grele. 

— Am jurat să te apăr, zise fetişcana, înverşunată. Am 
făcut un legământ. 

Goală, îşi ridică mâinile către Jaime. Ser, te rog. Dacă vrei 
să fii aşa de bun. 

Lanţurile de oţel se desfăcură ca mătasea. 

— O sabie, ceru Brienne, şi sabia apăru, cu tot cu teacă şi 
centură. Fata şi-o prinse în jurul taliei groase. Lumina era 
atât de palidă încât Jaime abia o zărea, deşi nu-i despărţeau 
nici doi metri. În lumina asta, aproape că ar putea fi o 
frumusețe, gândi el. În lumina asta, aproape că ar putea fi 
un cavaler. Sabia Briennei se aprinse şi ea, o flacără 
albastră-argintie. Întunericul se mai retrase puţin. 

— Vei trăi atât cât ard flăcările, o auzi pe Cersei spunând. 
Când mor ele, trebuie să mori şi tu. 

— Soră! strigă el. Rămâi cu mine. Rămâi. Nu se auzi nici 
un răspuns, doar sunetul de paşi îndepărtându-se. 

Brienne îşi mişca sabia lungă înainte şi înapoi, privind 
flăcările argintii pâlpâind, licărind. Sub picioarele ei, pe 
suprafaţa apei negre ca smoala, strălucea imaginea 
oglindită a sabiei aprinse. Brienne era la fel de voinică şi de 
înaltă cum şi-o amintea, dar lui Jaime i se părea că acum 
avea un trup mai femeiesc. 

— Oare au închis aici un urs? Brienne se mişca, încet şi 
anevoios, cu sabia în mână; păşea, se întorcea, asculta. 
Fiecare pas stârnea câte un mic pleoscăit. Un leu al 
peşterilor? Lupi străvechi? Vreun urs? Spune-mi, Jaime. Ce 
sălăşluieşte aici? 

Ce sălăşluieşte în întuneric? 


— Osânda. Nici un urs - ştia. Nici un leu. Doar osânda. În 
lumina rece, 181 

albastră-argintie a săbiilor, fetişcana voinică părea palidă 
şi fioroasă. 

— Nu-mi place locul ăsta. 

— Nici eu nu mă înnebunesc după el. 

Săbiile formau o mică insulă de lumină, dar de jur 
împrejurul lor se întindea un ocean nesfârşit de întuneric. 

— Am picioarele ude. 

— Ne-am putea întoarce pe unde ne-au adus. Dacă te-ai 
urca pe umerii mei, nu ţi-ar fi greu să atingi gura tunelului. 

Apoi aş putea s-o urmăresc pe Cersei. Îşi simţea 
mădularul întărindu-se la gândul acesta şi se întoarse, ca 
Brienne să nu observe. 

— Ascultă. Fetişcana îi aşeză o mână pe umăr, iar el 
începu să tremure, la atingerea neaşteptată. £ ca/gă. Vine 
cineva. Brienne ridică sabia, arătând spre stânga lui: Acolo. 

Jaime privi în întuneric, până când văzu şi el. Ceva se 
mişca prin beznă, dar nu putea desluşi ce... 

— Un bărbat călare. Nu, doi. Doi călăreţi, umăr lângă 
umăr. 

— Aici, sub Casterly Rock? Era absurd. Dar, într-adevăr, 
doi călăreţi se apropiau, pe cai palizi, oameni şi cai 
deopotrivă purtând armuri. Caii de luptă 

ieşiră din întuneric, apropiindu-se încet. Nu scot nici un 
sunet, îşi dădu seama Jaime. Nici pleoscăit, nici zăngănit de 
Zale, nici tropot de copite. Şi-l aminti pe Eddard Stark, 
călărind de la un capăt la altul al sălii tronului lui Aerys, 
învăluit în linişte. Doar ochii îi vorbeau, ochi de stăpân, reci, 
cenuşii şi plini de reproş. 

— Tu eşti, Stark? strigă Jaime. Arată-te, nu m-am temut 
niciodată de tine cât ai trăit, nu mă tem de tine mort. 

Brienne îi atinse braţul. 

— Sunt mai mulţi. 

Îi văzu. | se părea că purtau armuri de zăpadă şi că de pe 
umeri le fluturau panglici de ceaţă. Vizierele coifurilor erau 


închise, dar Jaime Lannister nu trebuia să le vadă chipurile 
ca să-i recunoască. 

Cinci îi fuseseră fraţi: Oswell Whent şi Jon Dany. Lewyn 
Martell, un prinţ din Dorne. Taurul Alb, Gerold Hightower. Ser 
Arthur Dayne, Sabia Dimineţii. Şi pe lângă ei, încununat de 
neguri şi durere, cu părul lung revărsându-i-se pe spate, 
venea călare Rhaegar Targaryen, Prinţul Pietrei Dragonului şi 
moştenitor de drept al Tronului de Fier. 

— Nu mă înspăimântați, le strigă Jaime, întorcându-se, în 
timp ce ei se despărţeau, la stânga şi la dreapta lui. Nu ştia 
în ce parte să se uite. Mă voi lupta cu voi, unul câte unul şi 
cu toţi deodată. Dar cine se va duela cu fătuca? Se înfurie 
când e lăsată pe dinafară. 

— Am jurat să-l apăr, îi spuse ea umbrei lui Rhaegar. Am 
făcut un jurământ sacru. 

— Cu toţii am făcut jurăminte, răspunse Ser Arthur 
Dayne, cu tristeţe. 

182 

Umbrele descălecară de pe caii lor fantomatici. Când 
scoaseră săbiile lungi din teacă, nu se auzi nici un sunet. 

— Avea de gând să pârjolească oraşul, spuse Jaime. Să-i 
lase lui Robert doar cenuşă. 

— A fost regele tău, zise Darry. 

— Ai jurat să-l aperi, zise Whent. 

— Şi copiii, şi pe ei, zise Prinţul Lewyn. 

Prinţul Rhaegar ardea cu o lumină rece, când albă, când 
roşie, când întunecată. 

— Mi-am lăsat nevasta şi copiii în mâinile tale. 

— Nu mi-am închipuit că le va face vreun rău. Sabia lui 
Jaime ardea acum cu mai puţină strălucire. Eram cu regele... 

— Îl omorai pe rege, zise Ser Arthur. 

— Îi tăiai beregata, zise Prinţul Lewyn. 

— Regele pe care ai jurat să-l aperi cu preţul vieţii, zise 
Taurul Alb. 

Flăcările care ardeau în jurul sabiei se stingeau, pâlpâind, 
şi Jaime îşi aminti vorbele lui Cersei. Nu. Groaza îşi încleşta o 


mână pe gâtul lui. Apoi sabia i se întunecă şi doar sabia 
Briennei ardea, în timp ce nălucile se năpusteau spre el. 

— Nu, spuse el. Nu, nu, nu. Nuuuuuuuuuu! 

Cu inima spărgându-i pieptul, Jaime se trezi dintr-odată, 
pomenindu-se în noaptea înstelată, în mijlocul unui crâng de 
copaci. Avea gura amară şi tremura asudat, cuprins de 
fierbinţeală şi de friguri în acelaşi timp. Când îşi cobori 
privirea către mâna sabiei, văzu că încheietura i se oprea în 
pielea şi pânza înfăşurate cu grijă în jurul unui ciot hidos. Îşi 
simţi lacrimile ţâşnindu-i din ochi. Am simtit-o. 

Am simţit puterea în degete şi pielea aspră a mânerului 
sabiei. Mâna mea... 

— Lordul meu. Qyburn îngenunche lângă el, cu chipu-i 
patern zbârcit de îngrijorare. Ce e? Te-am auzit strigând. 

Walton  Picioare-de-Oţel stătea deasupra lor, înalt şi 
mohorât. 

— Ce e? De ce ai ţipat? 

— Un vis... doar un vis. Jaime îşi roti privirea, pierdut 
pentru o clipă. Eram în întuneric, dar aveam iarăşi mâna. Nu 
există un asemenea loc sub Casterly Rock, gândi el. Simţea 
o durere şi un gol în stomac, iar capul îi bubuia acolo unde 
şi-l culcase pe buturugă. 

Oyburn îi atinse fruntea. 

— Încă ai puţină febră. 

— Un vis al febrei. Jaime întinse mâna. Ajută-mă. 

Picioare-de-Oţel îl luă de mâna bună şi îl trase în picioare. 

— Mai vrei o cană din vinul viselor? întrebă Qyburn. 

— Nu. Am visat destul în noaptea asta. Se întreba cât mai 
era până în zori. Pe undeva, ştia că dacă ar închide ochii, s- 
ar întoarce în acel loc întunecat. 

— Laptele macului, atunci? Şi ceva pentru febră? Eşti 
încă slăbit, lordul meu. 

Trebuie să dormi. Să te odihneşti. 

183 

Acesta e ultimul lucru pe care am de gând să-l fac. 
Lumina lunii licărea palidă 


pe buturuga pe care Jaime îşi odihnise capul. Muşchiul 
care o acoperea era atât de gros încât până atunci nu 
observase, dar acum vedea că lemnul era alb. Îi amintea de 
Winterfell şi de copacul inimii al lui Ned Stark. W-a fost e/, 
gândi Jaime. Nu, n-a fost el nici o clipă. Dar buturuga era 
moartă, la fel şi Stark şi toţi ceilalţi. 

Prinţul Rhaegar şi Ser Arthur şi copiii. Și Aerys. Aerys e 
cel mai mort dintre toți. 

— Crezi în fantome, Maester? îl întrebă pe Qyburn. Chipul 
bărbatului căpată 

un aer straniu. 

— Odată, la Citadelă, am intrat într-o cameră pustie şi am 
văzut un scaun gol. 

Dar ştiam că acolo fusese o femeie, doar cu o clipă 
înainte. Perna era lăsată acolo unde şezuse, locul era cald şi 
parfumul ei zăbovea în aer. Dacă ne lăsăm mirosul în urma 
noastră, când părăsim o încăpere, cu siguranţă ceva din 
sufletele noastre trebuie să rămână când părăsim această 
viaţă. Qyburn îşi desfăcu mâinile. Dar arhimaesterilor nu le 
plăcea felul meu de a gândi. Ei, bine, lui Marwyn îi plăcea, 
dar el era singurul. Jaime îşi trecu degetele prin păr. 

— Walton, zise el, înşeuează caii, vreau să merg înapoi. 

— Înapoi? Picioare-de-Oţel îl privi neîncrezător. 

Crede că am înnebunit. Şi probabil că aşa şi este. 

— Am uitat ceva la Harrenhal. 

— Acum îi aparţine Lordului Vargo Hoat. Lui şi Măştilor 
însângerate. 

— Ai de două ori oamenii lui. 

— Dacă nu te predau tatălui tău, aşa cum mi s-a poruncit, 
Lordul Bolton îmi va pune pielea în băț. Ne continuăm 
drumul spre Debarcaderul Regelui. 

Cândva, Jaime s-ar fi împotrivit cu un zâmbet şi o 
ameninţare, însă ciungii nu inspiră prea multă teamă. Se 
întreba ce ar face fratele său. Tyrion ar găsi o cale. 

— Lannisterii mint, Walton. Lordul Bolton nu ţi-a spus 
asta? 


Bărbatul se încruntă bănuitor. 

— Şi ce dacă mi-a spus? 

— Dacă nu mă duci înapoi la Harrenhal, cântecul pe care 
am să i-l cânt tatălui meu s-ar putea să nu fie cel pe care 
Lordul Dreadfortului şi-ar dori să-l audă. S-ar putea chiar să 
spun că Bolton a fost cel care a poruncit să mi se taie mâna, 
iar Walton Picioare-de-Oţel cel care a ridicat sabia. 

Walton îl privea cu gura căscată. 

— Dar n-a fost aşa. 

— Nu, dar pe cine va crede tatăl meu? Jaime se strădui să 
zâmbească aşa cum zâmbea când nimic în lume nu-l 
înspăimânta. Ar fi mult mai uşor dacă ne-am întoarce pur şi 
simplu. În scurt timp ne-am vedea iarăşi de drum şi aş cânta 
un cântec atât de dulce la Debarcaderul Regelui, încât nu ţi- 
ai crede urechilor. Ai primi o fată şi o pungă grasă cu aur, 
drept mulţumire. 

— Aur? Lui Walton îi surâdea ideea. Cât aur? 

Al meu este! 

184 

— Păi, tu cât ai vrea? 

Şi, până când soarele se ivi pe cer, erau la jumătatea 
drumului înapoi către Harrenhal. 

Jaime îşi zorea calul cu mai mult zel decât în ziua 
precedentă, iar Picioare-de-Oţel şi nordicii lui erau forţaţi să 
ţină pasul cu el. Chiar şi aşa, ajunseră la castelul de lângă 
lac abia la prânz. Sub un cer mohorăt, care vestea ploaie, 
zidurile imense şi cele cinci turnuri impunătoare se înălţau 
negre şi amenințătoare. Pare atât de pustiu. Zidurile erau 
goale, porţile închise şi zăvorâte. Dar sus, deasupra turnului 
de pază, un singur steag atârna pleoştit. Țapul/ negru din 
Qohor, îşi spuse Jaime. Îşi făcu mâinile pâlnie, strigând: 

— Voi de acolo! Deschideţi porţile sau am să le dobor. 

Abia când Qyburmn şi Picioare-de-Oţel îşi alăturară 
glasurile, pe metereze, deasupra lor, se ivi un cap. Se holbă 
în jos, la ei, apoi dispăru. La scurt timp după 


aceea, auziră bariera-ghilotină ridicându-se. Porţile se 
dădură în lături şi Jaime Lannister ţâşni călare dincolo de 
ziduri, fără să arunce o privire către ferestrele de tragere, 
când trecu pe sub ele. Se temuse că ţapul s-ar putea să nu-i 
primească, dar se părea că Bravii Camarazi îi priveau tot ca 
pe nişte aliaţi. Nătărăi. 

Curtea exterioară era pustie, doar grajdurile lungi, cu 
acoperişuri de ardezie, dădeau semne de viaţă, dar pe Jaime 
nu caii îl interesau în clipa aceea. Îşi struni armăsarul, 
rotindu-şi privirea. Auzea zgomote de undeva din spatele 
Turnului Fantomelor şi oameni strigând pe mai multe limbi. 
Picioare-de-Oţel şi Qyburn îl flancau. 

— la ce-ţi trebuie şi s-o ştergem, zise Walton. Nu vreau 
necazuri cu Măştile. 

— Spune-le oamenilor tăi să-şi ţină mâinile pe mânerele 
săbiilor şi Măştile nu vor dori ele să aibă necazuri cu voi. Doi 
la unu, ai uitat? Capul lui Jaime se întoarse dintr-odată, la 
auzul unui hohot îndepărtat, slab, dar feroce. Hohotul de râs 
se lovi de zidurile Harrenhalului şi se revărsă ca marea. 
Dintr-odată, ştiu ce se întâmplă. Oare am ajuns prea târziu? 
Stomacul i se întoarse pe dos şi Jaime înfipse pintenii în 
pântecele calului, traversând în galop curtea exterioară, pe 
sub un pod arcuit de piatră, în jurul Turnului Plângerii şi prin 
Curtea de Calcar. 

O aruncaseră în groapa ursului. 

Regele Harren cel Negru îşi amenajase până şi groapa 
ursului cu extravaganţă. 

Groapa avea zece metri de la un capăt la altul şi cinci în 
adâncime, avea pereţii pietruiţi, fundul acoperit cu nisip şi 
era înconjurată de şase rânduri de bănci de marmură. Bravii 
Camarazi ocupau doar un sfert din locuri, observă Jaime 
când săltă cu stângăcie din şa. Mercenarii erau atât de 
absorbiți de spectacol, încât doar cei de vizavi îi observară. 

Brienne era îmbrăcată în aceeaşi rochie strâmtă pe care o 
purtase la cina Lordului Bolton. Fără scut, fără platoşă, fără 
Zale, nici măcar piele fiartă, doar satin roz şi dantelă 


myrisheză. Pesemne Ţapul o găsea mai nostimă în straie 
femeieşti. Jumătate din rochie îi atârna în zdrenţe, iar din 
braţul drept îi picura 185 

sânge, unde o zgăriase ursul. 

Cel puțin i-au dat o sabie. Fetişcana o ţinea cu o singură 
mână, mişcându-se într-o parte, încercând să păstreze o 
oarecare distanţă între ea şi urs. Nu e bine. 

Arena e prea mică. Trebuia să atace, să facă o mişcare 
iute, să isprăvească repede cu el. Oţelul bun venea de hac 
oricărui urs. Dar fetişcana era prea speriată ca să se apropie. 
Măştile o potopeau cu injurii şi aluzii obscene. 

— Asta nu e treaba noastră, îl preveni Picioare-de-Oţel. 
Lordul Bolton a spus că fâătuca e a lor, să facă de acum cu ea 
ce poftesc. 

— O cheamă Brienne. Jaime cobori treptele, pe lângă o 
duzină de mercenari uluiţi. Vargo Hoat se aşezase în loja 
lordului, în rândul din faţă. Lord Vargo, strigă Jaime peste 
vacarm. 

Bărbatul din Qohor aproape că-şi vărsă vinul. 

— Regicidule? Avea un bandaj grosolan pe partea stângă 
a feţei, cu pânza pătată de sânge în dreptul urechii. 

— Scoate-o de acolo. 

— Nu te băga, Regicidule, dacă nu vrei să te mai alegi cu 
încă un ciot. Flutură 

o cupă cu vin. Amica ta m-a muşcat de ureche. Nu e de 
mirare că tatăl ei nu vrea să răscumpere o asemenea 
ciudată. 

Un răget îl făcu pe Jaime să se întoarcă. Ursul se ridica, 
înalt de trei metri. 

Gregor Clegane cu blană, gândi el, deşi probabil mai 
deştept. Însă fiara nu avea îndemânarea Muntelui, cu 
monstruoasa lui sabie cu două tăişuri. 

Urlând de furie, animalul dezveli o gură plină de dinţi 
mari, galbeni, apoi se prăbuşi înapoi în patru labe, 
năpustindu-se către Brienne. Acum e şansa ta, gândi Jaime. 
Loveşte! Acum! 


Ea lovi zadarnic cu vârful sabiei. Ursul se retrase, apoi 
porni spre ea, mormăind. Brienne alunecă spre stânga şi 
întinse din nou sabia către capul animalului. De data 
aceasta, ursul ridică o labă, să o dea la o parte. 

E prevăzător, îşi dădu seama Jaime. A mai luptat 
împotriva altor oameni. Ştie că săbiile şi sulițele îl pot răni. 
Dar asta nu-l va ține la distanță multă vreme. 

— Omoară-l! strigă el, dar glasul i se pierdu printre toate 
celelalte strigăte. 

Brienne nu dădea nici un semn că l-ar fi auzit. Se mişca 
în jurul gropii, rămânând cu spatele la perete. Prea aproape. 
Dacă ursul o țintuieşte de zid... 

Fiara se întorcea stângace, prea departe şi prea repede. 
Ageră ca o pisică, Brienne schimbă direcţia. Asta-i fâtuca pe 
care o ştiam. Făcu un salt, dându-i ursului o lovitură peste 
spate. Răcnind, animalul se ridică din nou în două labe. 

Brienne se retrase. Unde e sângele? Apoi, dintr-odată, 
înţelese. Jaime se întoarse câtre Hoat: 

— l-ai dat o sabie pentru turnir. 

Ţapul răgi ca un măgar, scuipându-l cu vin şi salivă. 

— Bineînţeles! 

— Am să-i plătesc eu afurisita de răscumpărare. Aur, 
safire, ce-oi fi vrând. 

186 

Scoate-o de acolo. 

— O vrei? Du-te după ea. 

Aşa şi făcu. 

Jaime îşi aşeză mâna cea bună pe balustrada de marmură 
şi sări înăuntru, rostogolindu-se când ateriza pe nisip. La 
auzul bufniturii, ursul se întoarse, adulmecând, urmărind cu 
prudenţă acest nou intrus. Jaime se ridică în picioare. 

Păi şi ce naiba fac eu acum? Îşi umplu pumnul de nisip. 

— Regicidule! o auzi pe Brienne exclamând, uluită. 

— Jaime. Se ridică, aruncându-i ursului nisipul în faţă. 
Animalul lovi aerul cu laba şi răcni ca apucat. 

— Ce faci aici? 


— O prostie. Treci în spatele meu. Ocoli animalul 
aşezându-se între Brienne şi urs. 

— Treci tu în spate. Eu am sabia. 

— O sabie fără vârf şi fără tăiş. Treci în spatele meu! 

Jaime ochi ceva pe jumătate îngropat în nisip şi înhaţă 
obiectul cu mâna cea bună. Se dovedi a fi o mandibulă de 
om, cu bucăţi de carne verzui, mişunând de viermi, atârnând 
încă de ea. Încântător, gândi el, întrebându-se a cui era faţa 
pe care o ţinea în mână. Ursul se apropia, aşa că Jaime îşi luă 
avânt şi azvârli osul, carnea şi viermii în capul lui. Rată cu 
mai bine de un metru. Ar trebui să-mi tai şi mâna stângă, 
după cât mi-e de folositoare. 

Brienne încercă să ţâşnească în faţa lui, dar Jaime o 
dobori de pe picioare. 

Căzu în nisip, strângând în mână sabia nefolositoare. 
Jaime se aşeză călare peste ea, iar ursul atacă. 

Se auzi un zbârnăit şi o săgeată se înfipse dintr-odată sub 
ochiul stâng al animalului. Din gura-i deschisă se prelingeau 
sânge şi salivă şi o altă săgeată îl nimeri în picior. Ursul 
mormăi, ridicându-se pe labele din spate. Îi văzu din nou pe 
Jaime şi pe Brienne şi porni, clătinându-se, către ei. Alte 
săgeți zburară, pătrunzând prin blană şi carne. De la o 
distanţă atât de mică, arcaşii n-aveau cum să rateze. 
Săgeţile loveau cu putere de buzdugan. Dar ursul mai făcu 
un pas. 

Bietul animal, nătâng şi curajos. Când fiara dădu cu laba 
spre el, Jaime săltă 

într-o parte, ţipând şi lovind nisipul cu picioarele. Ursul se 
întoarse să-l urmărească pe cel care-l chinuia şi se mai alese 
cu două săgeți în spate. Scoase un ultim, huruitor, răcnet, se 
lăsă pe labele din spate, se întinse pe nisipul pătat de sânge 
şi muri. 

Brienne căzu înapoi în genunchi, strângând sabia, cu 
respiraţia întretăiată. 

Arcaşii lui Walton Picioare-de-Oţel îşi învârteau arbaletele 
şi le reîncărcau, în timp ce Măştile însângerate înjurau cât îi 


ţinea gura, ameninţându-i. Jaime văzu că 

Rorge şi Trei Degete aveau săbiile scoase, iar Zollo îşi 
desfăcea biciul. 

— Mi-aţi omorât ursul, ţipă Vargo Hoat. 

— Şi o să-ţi aplic acelaşi tratament, dacă îmi faci 
necazuri, i-o întoarse 187 

Picioare-de-Oţel. O luăm pe fătucă. 

— O cheamă Brienne, preciza Jaime. Brienne, fecioara din 
Tarth. Eşti încă 

fecioară, nădăjduiesc. 

Faţa ei lătăreaţă roşi: 

— Da. 

— O, bine, zise Jaime. Nu salvez decât fecioare. lar lui 
Hoat îi spuse: Îţi vei primi răscumpărarea. Pentru amândoi. 
Un Lannister îşi plăteşte datoriile. Acum adu nişte frânghii şi 
scoate-ne de aici. 

— La naiba! răcni Rorge. Omoară-i, Hoat! Sau vei regreta 
amarnic că n-ai făcut-o! 

Bărbatul din Qohor şovăi. Jumătate dintre oamenii lui 
erau beţi, pe când nordicii erau treji ca lumina zilei şi de 
două ori mai mulţi. Unii dintre arbaletişti reîncărcaseră deja. 

— Scoate-i, zise Hoat, iar apoi către Jaime: Am ales să fiu 
milostiv. Spune-i tatălui tău asta. 

— Aşa voi face, lordul meu. Nu că îţi va folosi la ceva. 
Abia când erau la doi kilometri de Harrenhal şi departe de 
ţinta arcaşilor de pe ziduri, Walton Picioare-de-Oţel îşi 
revărsă mânia. 

— Eşti nebun, Regicidule? Aveai de gând să mori? Nimeni 
nu poate să se lupte cu un urs cu mâinile goale. 

— O mână goală şi un ciot gol, îl corectă Jaime. Dar am 
sperat că veţi omori fiara înainte să mă omoare ea pe mine. 
Altfel, Lordul Bolton te-ar fi jupuit ca pe o portocală, nu? 

Picioare-de-Oţel îl înjură fără menajamente, făcându-l 
Lannister neghiob, apoi dădu pinteni calului şi se îndepărtă 
în galop, spre capătul coloanei. 


— Ser Jaime? Chiar şi în satin roz şi murdar şi dantelă 
sfâşiată, Brienne arăta mai mult ca un bărbat în straie 
femeieşti decât ca o adevărată femeie. iţi sunt 
recunoscătoare, dar... erai deja departe. De ce te-ai întors? 

Zeci de răspunsuri sarcastice îi trecură prin minte, unul 
mai crud decât celălalt, dar Jaime se mulţumi să ridice din 
umeri. 

— Te-am visat, spuse el. 


CATELYN 


Robb îşi luă rămas-bun de la tânăra lui regină de trei ori. 
O dată în pădurea zeilor, în faţa copacului inimii, sub ochii 
zeilor şi ai oamenilor. A doua oară sub poarta-ghilotină, când 
Jeyne se despărţi de el cu o lungă îmbrăţişare şi un sărut şi 
mai lung. Şi în cele din urmă, cu o oră înainte de Piatra 
Răsucită, când fata veni în galop, călare pe un cal înspumat, 
rugându-l pe tânărul rege s-oiacuel. 

Catelyn văzu că Robb era mişcat de gestul ei, dar în 
aceeaşi măsură, stânjenit. 

188 

Era o zi umedă şi cenuşie, începuse să burniţeze şi 
ultimul lucru de care avea nevoie era să-şi oprească trupele 
din marş, ca el să poată sta în ploaie, consolându-şi tânăra 
nevastă înlăcrimată în faţa unei jumătăţi din oştirea lui. /; 
vorbeşte cu blândețe, gândi Catelyn, privindu-i împreună, 
dar în spatele vorbelor sale se ascunde mânia. 

Cât timp regele şi regina au stat de vorbă, Vântul Cenugşiu 
le-a dat târcoale, oprindu-se doar ca să-şi scuture apa de pe 
blană şi să mărâie la ploaie. După ce, într-un târziu, Robb îl 
dădu lui Jeyne un ultim sărut, trimise o duzină de oşteni s-o 
escorteze înapoi la Riverrun şi apoi încalecă, Vântul Cenuşiu 
o zbughi înainte, iute ca o săgeată slobozită din arc. 

— Regina Jeyne are o inimă iubitoare, după câte văd, îi 
zise lui Catelyn Lothar Frey Şchiopul. Ca surorile mele, de 
altfel. Aş pune rămăşag că Roslin dansează 

chiar în acest moment în jurul Gemenilor, cântând Lady 
Tully, Lady Tully, Lady Roslin Tully, Până mâine, va ţine lângă 
obraz bucăţi de pânză roşie cu albastru, să-şi imagineze cum 
va arăta cu mantia de mireasă. Se întoarse în şa, să-i 
zâmbească lui Edmure: Dar eşti neobişnuit de tăcut, Lord 
Tully. Mă întreb cum te simţi. 


— Cam ca la Moara de Piatră, înainte să sune cornul de 
război, zise Edmure, doar pe jumătate în glumă. 

Lothar râse din toată inima. 

— Să sperăm că nunta ta se va sfârşi cu bine, lordul meu. 

Și zeii să ne apere dacă nu. Catelyn îşi vâri pintenii în 
trupul calului, lăsându-i pe fratele ei şi pe Lothar Ologul unul 
în compania celuilalt. 

Ea fusese cea care insistase ca Jeyne să rămână la 
Riverrun, când Robb ar fi preferat s-o aibă în preajma lui. Se 
putea foarte bine ca Lordul Walder să 

interpreteze absenţa reginei de la nuntă ca pe o nouă 
sfidare, dar prezenţa ei ar fi fost un alt fel de insultă, sare pe 
rana bătrânului. 

— Walder Frey are o limbă ascuţită şi o memorie bună, îşi 
prevenise ea fiul. 

Nu mă îndoiesc că eşti destul de puternic să înduri 
reproşurile unui om bătrân, ca preţ al loialității sale, însă ai 
prea mult din tatăl tău ca să poţi să stai cu mâinile-n sân 
când o insultă pe Jeyne în faţă. 

Robb nu putea s-o contrazică. Dar în acelaşi timp, îmi 
poartă pică pentru asta, gândi Catelyn obosită. Deja îi duce 
dorul, şi o parte din el mă învinuieşte pe mine pentru 
absența ei, deşi ştie că sfatul meu a fost înțelept. 

Dintre cei şase reprezentanţi ai Casei Westerling care 
veniseră cu fiul ei de la Crag, doar unul rămăsese lângă el: 
Ser Raynald, fratele lui Jeyne şi purtător de flamuri al 
regelui. Robb îl trimisese pe Rolph Spicer, unchiul lui Jeyne, 
să-l ducă 

pe tânărul Martyn Lannister la Dintele de Aur, chiar în 
ziua când primise acceptul Lordului Tywin de a face schimb 
de ostatici. Era o mişcare abilă. Fiul ei era izbăvit de teama 
pentru siguranţa lui Martyn, Galhart Glover era uşurat să 
audă că 

fratele său Robert fusese îmbarcat pe o corabie la 
Duskendale, Ser Rolph avea o 189 


misiune importantă şi onorabilă... iar Vântul Cenuşiu era 
din nou lângă rege. 

Unde îi e locul. 

Lady Westerling rămăsese la Riverrun cu copiii ei: Jeyne, 
Eleyna, surioara acesteia şi micul Rollam, scutierul lui Robb, 
care se plânsese amarnic că trebuia să rămână acasă. Dar şi 
asta era înţelept. Olyvar Frey fusese mai înainte scutierul lui 
Robb şi, fără doar şi poate, avea să fie prezent la nunta 
surorii sale. Să-i plimbe înlocuitorul pe sub nas ar fi fost pe 
cât de nechibzuit, pe atât de crud. Cât despre Ser Raynald, 
era un tânăr cavaler plin de voioşie, care jura că nici o 
insultă din partea lui Walder Frey nu l-ar putea provoca. ş; 
să ne rugăm ca doar insulte să 

avem de înfruntat. 

Dar Catelyn avea temerile ei în privinţa aceasta. După 
Trident, nobilul ei tată 

nu mai avusese niciodată încredere în Walder Frey, iar 
Catelyn nu uitase asta. 

Regina Jeyne va fi mai protejată în spatele zidurilor înalte 
şi puternice ale Riverrunului, cu Peştele Negru lângă ea. 
Robb chiar crease pentru el un nou titlu, cel de Păzitor al 
Hotarelor Sudului. Ser Brynden ar apăra Tridentul ca nimeni 
altul. 

Pe de altă parte, lui Catelyn avea să-i lipsească faţa 
colţuroasă a unchiului său, iar lui Robb - sfatul lui. Ser 
Brynden jucase un rol în fiecare victorie a fiului ei. În locul 
lui, comanda cercetaşilor şi a escortelor o preluase Galhard 
Glover. Un om de nădejde, devotat şi credincios, dar fără 
strălucirea Peştelui Negru. 

În urma paravanului de cercetaşi ai lui Glover, linia de 
marş a lui Robert se întindea pe mai mulţi kilometri. 
Marelejon era în fruntea avangărzii. Catelyn călătorea în 
coloana principală, înconjurată de cai de război călăriţi de 
bărbaţi în armuri de oţel. Apoi venea convoiul de bagaje, o 
procesiune de căruţe încărcate cu mâncare, nutreţ, 
echipamente, daruri de nuntă, împreună cu răniții prea slabi 


ca să meargă pe jos, sub ochiul vigilent al lui Ser Wendel 
Maderly şi al cavalerilor Portului Alb. În urma lor se târau 
turme de oi şi de capre, cirezi de vite costelive, după care 
venea, târşâindu-şi picioarele, un mic alai de vivandiere. lar 
mai în spate se afla Robin Flint, cu ariergarda. Nu era nici un 
duşman în urma lor, pe sute de kilometri, dar Robb nu voia 
să-şi asume nici un risc. 

Trei mii cinci sute erau, trei mii cinci sute de oameni care 
fuseseră însângeraţi la Pădurea Şoaptelor, care-şi înroşiseră 
săbiile în Bătălia Câmpurilor, la Oxcross, Ashemark şi Crag şi 
pe tot cuprinsul munţilor plini de aur din ţinutul de vest al 
Lannisterilor. Cu excepţia micului alai de prieteni ai fratelui 
său Edmure, lorzii Tridentului rămăseseră să apere ţinuturile 
riverane, în timp ce regele pornea să 

recucerească Nordul. La capătul drumului, îi aşteptau 
mireasa lui Edmure şi următoarea bătălie a lui Robb... lar pe 
mine, doi fii morți, un pat gol şi un castel plin de năluci. Era 
o perspectivă sumbră. Brienne, unde eşti? Adu-mi fetele 
înapoi, Brienne. Adu-le tefere înapoi. 

Burniţa care îi însoţise se transformă spre amiază într-o 
ploaie măruntă şi continuă până după căderea serii. În ziua 
următoare, oamenii Nordului nu văzură 

190 

soarele defel, ci înaintară sub cerul de plumb, cu glugile 
trase pe cap, ca să-şi ferească ochii de ploaie. Ploua 
neîncetat, preschimbând drumurile în mocirlă şi câmpurile 
în mlaştini, umflând apele râurilor şi desfrunzind copacii. În 
răpăiala continuă, oamenii nu se mai osteneau să 
flecărească, aşa că vorbeau numai când aveau ceva de spus, 
iar asta se întâmpla destul de rar. 

— Suntem mai puternici decât părem, doamna mea, îi 
spuse Lady Maege Mormont, care mergea alături de ea. 
Catelyn se apropiase de Lady Maege şi de fiica ei cea mai 
mare, Dacey. Se dovediseră mai înţelegătoare decât 
majoritatea în privinţa lui Jaime Lannister. Fiica era înaltă şi 
deşirată, mama scundă şi îndesată, dar se îmbrăcau la fel, în 


Zale şi piele, cu ursul negru al Casei Mormont pe scut şi pe 
tunică. După gustul lui Catelyn, era o îmbrăcăminte ciudată 
pentru o doamnă, dar Dacey şi Lady Maege dădeau impresia 
că se simt mai în largul lor chiar decât fata din Tarth, atât ca 
luptători, cât şi ca femei. 

— Am luptat alături de Tânărul Lup în fiecare bătălie, zise 
Zzglobie Dacey Mormont. N-a pierdut nici una până acum. 

Nu, dar a pierdut toate celelalte, gândi Catelyn, însă nu 
era nimerit s-o spună 

cu voce tare. Oamenii Nordului nu duceau lipsă de curaj, 
însă erau departe de casă, cu prea puţine să-i susţină în 
afară de încrederea în tânărul lor rege. 

Încrederea trebuia păstrată cu orice preţ. Trebuie să fiu 
mai puternică, îşi spuse. 

Trebuie să fiu puternică pentru Robb. Dacă voi cădea 
pradă disperării, durerea mă va mistui. Totul depindea de 
această căsătorie. Dacă Edmure şi Roslin erau mulţumiţi 
unul cu celălalt, dacă întăârziatul Lord Frey putea fi îmbunat 
şi îşi punea din nou puterea în slujba lui Robb... Chiar şi 
atunci, ce şansă vom avea, prinşi între Lannister şi Greyjoy? 
Era o întrebare la care Catelyn nu îndrăznea să se 
gândească, deşi Robb era preocupat aproape numai de ea. Îl 
vedea cum cerceta hărţile, ori de câte ori se opreau, în 
căutarea unui plan care i-ar putea aduce Nordul înapoi. 

Fratele ei Edmure avea alte griji. 

— Voi ce credeţi, toate fiicele Lordului Walder seamănă cu 
el? întrebă el, stând în pavilionul său înalt, vărgat, alături de 
Catelyn şi prietenii săi. 

— Cu mame diferite, unele fete n-au cum să fie decât 
frumoase, zise Marqg Piper, dar ce motiv ar avea mizerabilul 
bătrân să-ţi dea ţie una drăguță? 

— Chiar nici un motiv, răspunse Edmure ursuz. Era mai 
mult decât putea suporta Catelyn. 

— Cersei Lannister e frumoasă, zise ea cu asprime. Ai fi 
mai înţelept să te rogi ca mireasa ta să fie puternică şi 
sănătoasă, cu capul limpede şi inima credincioasă. 


Şi cu asta îi părăsi. 

Edmure i-o luă în nume de rău. În ziua următoare, o evită 
cu totul în timpul drumului, preferând compania lui Marqg 
Piper, a lui Lymond Goodbrook, Patrek Mallister şi a tânărului 
Vances. Ei nu-l dojenesc, decât în glumă, îşi spuse Catelyn, 
când trecură în goană pe lângă ea în după-amiaza aceea, 
fără o vorbă. 

191 

Am fost întotdeauna prea dură cu Edmure, iar acum 
suferința îmi aspreşte fiecare cuvânt. Îşi regreta izbucnirea. 
Cădea destulă ploaie din cer şi fără ca ea să 

aducă mai multă. Şi chiar era un lucru atât de îngrozitor 
să-ţi doreşti o soţie drăguță? Îşi aminti propria dezamăgire 
copilărească din prima clipă când l-a zărit pe Eddard Stark. 
Şi-l imaginase ca o versiune mai tânără a fratelui său 
Brandon, dar se înşelase. Ned era mai scund şi mai urât la 
faţă şi atât de posomorât! Vorbea destul de curtenitor, dar în 
spatele cuvintelor Catelyn simţea o răceală care se bătea 
cap în cap cu firea lui Brandon, a cărui veselie fusese la fel 
de nestăpânită 

ca furia. Chiar şi când Ned i-a luat fecioria, dragostea lor 
a fost mai aproape de datorie decât de pasiune. Dar l-am 
zămislit pe Robb în noaptea aceea, am adus pe lume, 
împreună, un rege. lar după război, la Winterfell, am avut 
parte de dragostea pe care şi-ar dori-o orice femeie, după 
ce am descoperit inima bună şi blândă din spatele chipului 
solemn al lui Ned. Nu există nici un motiv ca Edmure să nu 
găsească acelaşi lucru la Roslin a lui. 

După cum au vrut zeii, drumul îi duse prin Pădurea 
Şoaptelor, unde Robb câştigase prima lui mare victorie. 
Urmară cursul pârâului şerpuit din albia acelei văi înguste, 
strâmte, aşa cum făcuseră oamenii lui Jaime Lannister în 
acea noapte hotărâtoare. Era mai cald atunci, îşi aminti 
Catelyn, copacii erau încă verzi şi pârâul nu ieşise din 
matcă. Acum frunzele căzute sufocau pârâul şi se îngrămă- 


deau în mormane ude printre pietre şi rădăcini, iar 
copacii care ascunseseră 

cândva oastea lui Robb îşi schimbaseră veşmântul verde 
cu frunze de un galben mohorât, cu pete maronii şi un roşu 
care îi amintea de rugină şi sânge uscat. Doar pinii şi molizii 
purtau încă straie verzi, ţâşnind spre pântecele norilor ca 
nişte sulițe înalte şi întunecate. 

Nu numai copacii au murit de atunci, cugetă ea. În 
noaptea Pădurii Şoaptelor, Ned era încă în viaţă, în celula sa 
de sub Muntele lui Aegon. Bran şi Rickon erau la adăpost, în 
spatele zidurilor Winterfellului. lar Theon Greyjoy lupta de 
partea lui Robb şi se fălea cum fusese cât pe ce să-şi 
încrucişeze sabia cu Regicidul. Mai bine ar fi făcut-o. Dacă în 
locul fiilor Lordului Karstark ar fi murit Theon, câte rele ar fi 
fost evitate? 

Când traversară câmpul de luptă, Catelyn zări urme ale 
măcelului: un coif răsturnat, plin de apă, o suliță despicată, 
oasele unui cal. Câteva mormane de piatră fuseseră ridicate 
peste trupurile unora dintre oamenii care căzuseră aici, dar 
păsările de pradă le vizitaseră deja. În mijlocul talmeş- 
balmeşului de pietre, zări o pânză viu colorată şi bucăţi 
dintr-un metal strălucitor. O dată, văzu un chip holbându-se 
la ea, forma unui craniu care începea să iasă de sub carnea 
neagră, înmuiată. 

Asta o făcu să se întrebe unde ajunsese să se odihnească 
Ned. Surorile tăcute îi duseseră osemintele la Nord, 
escortate de Hallis Mollen şi o mică gardă de onoare. 
Ajunsese vreodată Ned la Winterfell, să fie înhumat lângă 
fratele lui, Brandon, în criptele întunecate de sub castel? 
Sau poarta se închisese la Moat 192 

Cailin, înainte ca Hal şi surorile tăcute să poată trece? 

Trei mii cinci sute de drumeţi şerpuiau de-a lungul văii, 
prin inima Pădurii Şoaptelor, dar rareori se simţise Catelyn 
Stark mai singură. Cu fiecare pas, era mai departe de 
Riverrun şi se pomeni întrebându-se dacă va mai revedea 
castelul vreodată. Sau era pierdut pe vecie, ca atâtea altele? 


Cinci zile mai târziu, iscoadele lor se întoarseră să-i 
anunţe că apele umflate luaseră cu ele podul de lemn de la 
Fairmarket. Galhart Glover şi doi dintre oamenii săi mai 
îndrăzneţi încercaseră să-şi treacă înot caii peste năvalnica 
Furcă 

Albastră, la Ramsford. Doi cai fuseseră traşi la fund şi se 
înecaseră, împreună cu unul dintre călăreţi. Cât despre 
Glover, el reuşise să se agate de o piatră până când a fost 
scos afară. 

— Râul n-a mai fost aşa de umflat din primăvară, zise 
Edmure. Şi dacă mai continuă să plouă, se va umfla şi mai 
mult. 

— Există un pod mai încolo, în amonte, lângă Pietrele 
Vechi, îşi aminti Catelyn, care străbătuse adesea ţinuturile 
acestea, împreună cu tatăl ei. E mai vechi şi mai mic, dar 
dacă mai e încă în picioare... 

— S-a dus, doamna mea, o întrerupse Galhart Glover. Dus 
de ape, chiar înainte de cel de la Fairmarket. 

Robb se uită la Catelyn: 

— Mai e vreun alt pod? 

— Nu. lar vadurile sunt de netrecut. Încercă să-şi 
amintească. Dacă nu putem trece Furca Albastră, va trebui s- 
o ocolim, prin Şapte Pâraie şi Mlaştinile Cotoroanţei. 

— Mocirle şi drumuri proaste, îi preveni Edmure. Vom 
înainta încet, dar vom ajunge, presupun. 

— Lordul Walder ne va aştepta, nu mă îndoiesc, zise 
Robb. Lothar i-a trimis o pasăre de la Riverrun, ştie că venim. 

— Da, dar omul e irascibil şi suspicios din fire, zise 
Catelyn. Ar putea să ia această întârziere drept o insultă 
intenţionată. 

— Prea bine, am să-i cer iertare şi pentru întârzierea 
noastră. Voi fi un rege jalnic, cerându-mi scuze la fiecare 
două vorbe. Robb strânse din buze. Sper că 

Bolton trece Tridentul înainte să înceapă ploile. Drumul 
regelui duce direct către nord, va avea parte de un marş 


uşor. Chiar şi pe jos, ar trebui să ajungă la Gemeni înaintea 
noastră. 

— Şi când oamenii lui se vor alătura alor tăi, după ce-l 
vezi pe fratele meu însurat, ce urmează? îl întrebă Catelyn. 

— Nordul. Robb îl scarpină pe Vânt Cenugşiu după ureche. 

— Pe drumul dintre mlaştini? Spre Moat Cailin? 

Robb îi zâmbi enigmatic. 

— Asta ar fi o variantă, răspunse el, iar Catelyn ştiu, din 
tonul său, că nu avea de gând să spună mai mult. Un rege 
înțelept nu-şi divulgă secretele, îşi reaminti 193 

ea. 

Ajunseră la Pietrele Vechi după încă opt zile de ploaie 
neîncetată şi poposiră 

pe dealul care se înălța deasupra Furcii Albastre, între 
ruinele fortăreței vechilor regi riverani. Fundaţiile dăinuiseră 
printre buruieni, indicând locurile unde se aflaseră cândva 
zidurile şi turnurile principale, dar oamenii locului îşi luaseră 
de mult tălpăşiţa, cu cea mai mare parte a pietrelor, să-şi 
ridice hambarele, septele şi fortărețele. Cu toate acestea, în 
mijlocul a ceea ce cândva fusese curtea castelului, un 
sepulcru mare, sculptat în piatră, era încă în picioare, pe 
jumătate ascuns de iarba veştedă, înaltă până la brâu, în 
mijlocul unui morman de cenuşă. 

Capacul mormântului fusese sculptat după înfăţişarea 
bărbatului ale cărui oase se odihneau dedesubt, dar ploaia şi 
vântul îşi făcuseră treaba. Regele purtase barbă, asta se 
vedea, dar altminteri chipul său era neted şi şters, doar cu 
vagi sugestii ale gurii, nasului, ochilor şi coroanei din jurul 
tâmplelor. Mâinile i se împreunau pe mânerul unui ciocan de 
război din piatră, care îi era aşezat pe piept. 

Cândva, ciocanul trebuie să fi fost gravat cu rune care îi 
spuneau numele şi povestea, dar secolele tociseră toate 
acestea. Piatra era crăpată şi sfărâmată la colţuri, decolorată 
ici şi colo de pete albe de licheni, în timp ce peste picioarele 
regelui, aproape până la piept, se întindeau trandafiri 
sălbatici. 


Acolo îl găsi Catelyn pe Robb, întunecat, în amurg, doar 
cu Vântul Cenuşiu alături. Ploaia se oprise în sfârşit şi Robb 
avea capul descoperit. 

— Castelul acesta are un nume? întrebă el cu glas şoptit, 
când ea se apropie. 

— Pietrele Vechi îi spunea toată lumea, de când eram eu 
mică, dar fără 

îndoială, a avut vreun alt nume când era încă reşedinţa 
regilor. 

Poposise aici cândva, cu tatăl ei, în drumul către Seagard. 
Petyr era şi el cu noi... 

— Există un cântec, îşi aminti el. Jenny de /a Pietrele 
Vechi, cu flori în păr. 

— La sfârşit, rămânem cu toţii doar cântece. Dacă suntem 
norocoşi. 

Se jucase de-a Jenny în ziua aceea, chiar îşi împletise flori 
în păr. lar Petyr se prefăcuse că e Prinţul Libelulelor. Catelyn 
nu avea pe atunci mai mult de doisprezece ani, iar Petyr era 
doar un băieţel. 

Robb cercetă sepulcrul. 

— Al cui e mormântul? 

— Aici zace Tristifer, Al Patrulea Pe Numele Său, Rege al 
Râurilor şi al Munţilor. Tatăl său îi spusese odată povestea. A 
domnit de la Trident până la Gât, cu mii de ani înainte de 
Jenny şi prinţul ei, în vremurile când regatele Primilor 
Oameni se prăbuşeau unul după altul în faţa năvălirii 
andalilor. Ciocanul Dreptăţii i se spunea. A purtat o sută de 
bătălii şi a câştigat nouăzeci şi nouă, sau cel puţin aşa zic 
cântăreții, iar când l-a ridicat, acest castel a fost cel mai 
puternic din Westeros. Catelyn aşeză o mână pe umărul 
fiului său. A murit în a o suta bătălie, când şapte regi andali 
şi-au unit forţele împotriva lui. Cel de-al cincilea Tristifer nu 
l-a egalat şi în curând regatul a pierit, iar apoi castelul şi, în 
sfârşit, ultimul 194 

moştenitor din linia lor. Cu Tristifer al Cincilea, a murit 
Casa Mudd, care stăpânise ţinuturile riverane o mie de ani 


înainte de venirea andalilor. 

— Moştenitorul său i-a înşelat aşteptările. Robb îşi trecu o 
mână peste piatra aspră, mâncată de vremi. Sperasem s-o 
las pe Jeyne însărcinată... am încercat destul de des, dar nu 
sunt sigur... 

— Nu se întâmplă întotdeauna de prima oară. Deşi mie 
mi s-a întâmplat. Poate nici a suta oară. Eşti foarte tânăr. 

— Tânăr şi rege, spuse el. Un rege trebuie să aibă un 
moştenitor. Dacă e să 

mor în următoarea bătălie, regatul nu trebuie să moară 
odată cu mine. După lege, Sansa este următoarea pe linia 
succesiunii, aşa că Winterfellul şi Nordul îi vor reveni ei. 
Gura i se încleşta. 

Ei şi nobilului ei soţ, Tyrion Lannister. Nu pot îngădui asta. 
Nu voi îngădui asta. Nordul nu trebuie să încapă niciodată 
pe mâna acelui pitic. 

— Nu, fu de acord Catelyn. Trebuie să numeşti un alt 
moştenitor până când Jeyne îţi dăruieşte un fiu. Chibzui o 
clipă. Tatăl tatălui tău nu are fraţi sau surori, dar fratele lui a 
avut o soră care s-a măritat cu un fiu mai mic al Lordului 
Raymar Royce, din ramura tânără. Au avut trei fiice şi toate 
s-au măritat cu lorzi mărunți din Vale. Un Waynwoo şi un 
Corbray, cu siguranţă. Cel mai tânăr... să fi fost un 
Templeton, dar... 

— Mamă. Era o anumită asprime în tonul lui Robb. Tu uiţi. 
Tatăl meu a avut patru fii. 

Nu uitase, nu voise să se gândească la asta, dar era pusă 
în faţa faptului împlinit. 

— Un Snow nu e un Stark. 

— Jon e mai degrabă Stark decât vreun lord mărunt din 
Vale, care n-a văzut în viaţa lui Winterfellul. 

— Jon e un frate al Rondului de Noapte, care a jurat să nu- 
şi ia soţie şi să nu aibă copii. Veşmintele negre se îmbracă 
pe viaţă. 

— La fel jură şi cavalerii Gărzii Regale. Asta nu i-a 
împiedicat pe Lannisteri să le smulgă mantiile albe lui Ser 


Barristan Selmy şi lui Ser Boros Blount, când n-au mai avut 
nevoie de ei. Dacă trimit Rondului o sută de oameni în locul 
lui Jon, pun prinsoare că vor găsi o cale să-l elibereze de 
jurăminte. 

E hotărât. Catelyn ştia cât de încăpățânat putea fi fiul ei. 

— Un bastard nu poate moşteni. 

— Nu, dacă nu e recunoscut printr-un decret regal, zise 
Robb. În privinţa asta există mai multe precedente decât în 
cea a eliberării de jurământ a unui Frate Jurat. 

— Precedente, zise ea cu amărăciune. Da, Aegon al 
patrulea şi-a recunoscut bastarzii pe patul de moarte. Şi câtă 
durere, suferinţă, cât război şi câte crime au izvorât de aici? 
Ştiu că ai încredere în Jon. Dar Jon poate avea încredere în 
fiii săi? Sau în fiii /or? Pretendenţii Blackfyre le-au făcut 
necazuri Targaryenilor timp 195 

de cinci generaţii, până când Barristan Viteazul l-a 
omorât pe ultimul pe insulele Stepstones. Dacă-l recunoşti 
pe Jon, n-ai cum să-l mai faci bastard înapoi. Dacă se 
căsătoreşte şi are copii, nici unul dintre fiii pe care-i vei avea 
cu Jeyne nu va fi în siguranţă. 

— Jon nu s-ar atinge niciodată de un fiu al meu. 

— Nu, cum nu s-a atins nici Theon Greyjoy de Bran şi de 
Rickon. 

Vântul Cenuşiu sări pe mormântul Regelui Tristifer, 
dezvelindu-şi dinţii. 

Chipul lui Robb era rece. 

— Asta e pe cât de nedrept, pe atât de crud. Jon nue 
Theon. 

— Roagă-te să fie aşa. La surorile tale te-ai gândit? Cum 
rămâne cu drepturile /or? Sunt de acord că nu trebuie să 
lăsăm Nordul să cadă în mâna Pezevenghiului, dar cu Arya 
cum rămâne? După lege, ea urmează după Sansa... propria 
ta soră, din sânge regesc... 

— ... şi moartă. Nimeni n-a văzut-o sau n-a auzit de ea de 
când l-au decapitat pe tata. De ce te minţi? Arya nu mai 
este, aşa cum nu mai sunt nici Bran sau Rickon, şi o vor 


omori pe Sansa după ce piticul îi face un copil. Jon e singurul 
frate care-mi rămâne. Dacă mor fără descendenţi, vreau ca 
el să-mi urmeze ca Rege al Nordului. Sperasem că mă vei 
susţine. 

— Nu pot, spuse ea. În orice alte privinţe, Robb. Dar nu în 
această... această 

nebunie. Nu-mi cere aşa ceva. 

— Nu trebuie. Eu sunt regele. 

Robb se întoarse şi se îndepărtă. lar Vântul Cenugşiu sări 
jos de pe mormânt şi porni, în salturi, pe urmele lui. 

Ce am făcut? se întrebă Catelyn obosită, stând singură 
lângă mormântul de piatră al lui Tristifer. Prima dată 1] înfurii 
pe Edmure, iar acum pe Robb, dar n-am făcut decât să 
rostesc adevărul. Sunt oare bărbații atât de fragili încât nu 
suportă să-l audă? Ar fi putut să plângă atunci, dacă n-ar fi 
început cerul să-şi verse lacrimile în locul ei. Nu avu de ales 
decât să se întoarcă la cort şi să stea acolo, în tăcere. 

În ziua următoare, Robb era pretutindeni şi în fiece loc, 
călărind în fruntea avangărzii cu Marelejon, în recunoaştere 
cu Vântul Cenuşiu, alergând înapoi la Robin Flint, cu 
ariergarda lui. Oamenii spuneau cu mândrie că regele lor lup 
era primul care se trezea în zori şi ultimul care se culca 
noaptea, dar Catelyn se întreba dacă fiul ei dormea 
vreodată. Devine la fel de uscățiv şi de flămând ca lupul 
străvechi. 

— Doamna mea, îi spuse Maege Mormont, într-o 
dimineaţă, în timp ce înaintau prin ploaia măruntă, eşti atât 
de posomorâtă. Îţi lipseşte ceva? 

Nobilul meu soț e mort, la fel şi tatăl meu. Doi dintre fiii 
mei au fost ucişi, una din fiicele mele a fost dată de soție 
unui pitic perfid, să-i poarte în pântece pruncii nevolnici, 
cealaltă a dispărut şi e probabil moartă, iar ultimul meu fiu 
şi unicul meu frate sunt amândoi supăraţi pe mine. Ce mi-ar 
putea lipsi? Dar era un 196 

adevăr mai crud decât ar fi vrut să audă Lady Maege. 


— E o ploaie afurisită, zise Catelyn în schimb. Multe am 
îndurat şi alte primejdii şi suferinţe ne aşteaptă. Trebuie să 
le înfruntăm cu curaj, cu goarnele răsunând şi flamurile 
fluturând măreţe. Dar ploaia asta ne doboară. Flamurile 
atârnă pleoştite şi îmbibate de ploaie, oamenii se cuibăresc 
sub mantiile lor şi abia dacă schimbă o vorbă. Numai o 
ploaie afurisită vrea să ne îngheţe inimile când avem atâta 
nevoie ca ele să ardă fierbinţi. 

Dacey Mormont ridică privirea câtre cer. 

— Prefer să mă potopească ploaia decât săgețile. 

Catelyn zâmbi fără să vrea. 

— Mă tem că eşti mai curajoasă decât mine. Toate femeile 
din Insula Urşilor sunt războinice atât de neînfricate? 

— Ursoaice, da, răspunse Lady Maege. Trebuie să fim. În 
vremurile de demult, veneau oamenii de fier să ne atace, în 
corăbiile lor lungi, sau sălbaticii de la Ţărmul îngheţat. 
Bărbaţii erau plecaţi mai tot timpul la pescuit. Soţiile pe care 
le lăsau în urmă erau nevoite să se apere, pe ele şi copiii lor, 
altfel erau răpite. 

— Pe poarta noastră, zise Dacey, se află sculptată o 
femeie în blană de urs, cu un copil la sân, culcat pe un braţ. 
În cealaltă mână ţine o secure de război. Nu e o doamnă 
adevărată femeia aceea, dar întotdeauna mi-a fost dragă. 

— Nepotul meu Jorah a adus o dată acasă o doamnă 
adevărată, zise Lady Maege. O câştigase într-un turnir. Cât 
mai ura sculptura aceea! 

— Da, şi toate celelalte, adăugă Dacey. Avea părul ca 
aurul tors, acea Lynesse. 

Pielea ca laptele. Dar mâinile ei delicate nu erau făcute 
pentru securi. 

— Nici sfârcurile pentru alăptat, zise mama ei, fără 
ocolişuri. 

Catelyn ştia despre cine vorbeau. Jorah Mormont îşi 
aducea cea de-a doua soţie la Winterfell, la festivaluri, iar o 
dată au rămas pentru două săptămâni, îşi amintea cât de 
tânără era Lady Lynesse, cât de frumoasă şi cât de 


nefericită. Într-o noapte, după mai multe cupe de vin, îi 
mărturisise lui Catelyn că Nordul nu era locul potrivit pentru 
o Hightower din Oraşul Vechi. 

— A existat şi o Tully din Riverrun care simţea cândva 
acelaşi lucru, îi răspunsese ea cu blândeţe, încercând s-o 
consoleze, dar cu timpul, a găsit aici multe lucruri pe care le- 
a putut iubi. 

Toate s-au dus acum, cugetă Catelyn. Winterfellul şi Ned, 
Bran şi Rickon, Sansa, Arya, toate au pierit. Doar Robb mai 
rămăsese. Avea, până la urmă, prea mult din Lynesse 
Hightower şi prea puţin din clanul Stark? Aș vrea să fi 
învățat să mânuiesc un topor, poate că aşa aş fi fost în stare 
să-i apăr mai bine. 

Trecea zi după zi şi ploaia nu se oprea. Străbătură tot 
drumul până la Furca Albastră, dincolo de Cele Şapte Pâraie, 
unde râul se despletea într-o țesătură de râuleţe şi pâraie, 
pe urmă prin Mlaştina Vrăjitoarei, unde mocirlele verzi, 
sclipitoare, aşteptau să-i înghită pe cei imprudenţi şi unde 
terenul moale trăgea de copitele cailor ca un prunc 
înfometat de ţâţa mamei. Drumul era mai mult decât 197 

anevoios. Fură nevoiţi să abandoneze în mlaştini 
jumătate din căruţe, împărțindu-le încărcătura între catări şi 
caii de povară. 

Lordul Jason Mallister îi ajunse din urmă în mijlocul 
Mlaştinilor Cotoroanţei. 

Rămăsese mai mult de o oră până la lăsarea întunericului, 
când sosi cu coloana sa, dar Robb ordonă îndată aşezarea 
taberei, iar Ser Raynald Westerling veni s-o conducă pe 
Catelyn la cortul regelui. Îşi găsi fiul aşezat lângă un 
mangal, cu o hartă pe genunchi. Vântul Cenuşiu dormea la 
picioarele lui. Marelejon era cu el, împreună cu Galhart 
Glover, Maege Mormont, Edmure şi un bărbat pe care 
Catelyn nu-l cunoştea, un bărbat trupeş, chel, cu un aer 
slugarnic. Nu e lord, îşi dădu ea seama îndată ce dădu cu 
ochii de străin. Nici măcar războinic. 


Jason Mallister se ridică, cedându-i lui Catelyn locul. Părul 
lui avea aproape tot atâtea fire albe câte castanii, dar Lordul 
de Seagard era încă un bărbat chipeş, înalt şi subţire, cu o 
faţă cizelată, proaspăt bărbierită, pomeţi înalţi şi ochi aprigi, 
albaştri-cenuşii. 

— Lady Stark, e întotdeauna o plăcere. Aduc veşti bune, 
nădăjduiesc. 

— Avem nevoie disperată de aşa ceva, lordul meu. Se 
aşeză, ascultă ploaia răpăind zgomotos pe canavaua de 
deasupra capului. 

Robb aşteptă ca Ser Raynald să închidă clapa cortului. 

— Zeii ne-au auzit rugăciunile, lorzii mei. Lordul Jason l-a 
adus pe căpitanul Myrahamului, un neguţător din Oraşul 
Vechi. Căpitane, povesteşte-le ce mi-ai spus. 

— Da, Înălţimea Ta. Îşi linse buzele groase cu nervozitate. 
Ultimul port în care am poposit înainte de Seagard a fost 
Lordsport, de pe Insula Pyke. Oamenii de fier m-au ţinut 
acolo mai bine de un an, aşa au făcut. Din porunca Regelui 
Balon. 

Numai că, ei, bine, fără să mai lungesc vorba, acum e 
mort. 

— Balon Greyjoy? Inima lui Catelyn se opri o clipă în loc. 
Vrei să ne spui că 

Balon Greyjoy e mort? 

Micul căpitan zdrenţăros încuviinţă. 

— Ştii cum e construit Castelul Pyke, pe un promontoriu, 
şi o parte pe stâncile şi insulele din larg, cu poduri între ele? 
După cum am auzit eu povestea la Lordsport, bătea un vânt 
dinspre vest, cu ploaie şi tunete, şi bătrânul Rege Balon 
traversa unul dintre poduri, când s-a stârnit un vânt şi l-a 
făcut fărâme. Regele a ieşit la mal două zile mai târziu, cu 
trupul umflat şi zdrobit. Crabii îi mâncaseră 

ochii, aşa am auzit. 

Marelejon râse. 

— Crabi regi, nădăjduiesc, să se delecteze cu aşa o piftie 
regală, nu? 


Căpitanul clătină din cap. 

— Da, dar asta nu e totul, nu. Se aplecă, apropiindu-se: 
Fratele s-a întors. 

— Victarion? întrebă mirat Galhart Glover. 

— Euron. | se spune Ochiul Ciorii. Un pirat mai negru 
decât s-a pomenit vreodată. Era plecat de ani de zile, dar 
nici n-a apucat Lordul Balon să se răcească 

198 

bine, că şi-a şi făcut apariţia, intrând în Lordsport cu 
Tăcerea lui. Vele negre, carenă roşie şi un echipaj de muţi. 
Făcuse drumul până la Ashai şi înapoi, după 

câte am auzit. Dar oriunde o fi fost, acum e acasă şi a 
intrat direct în Pyke, unde şi-a aşezat fundul pe Stânca Mării 
şi l-a înecat pe Lordul Botley într-un butoi cu apă de mare 
când a protestat. Aşa stăteau lucrurile când am alergat la 
Myraham şi am ridicat ancora pe furiş, sperând să pot scăpa 
cât timp situaţia era tulbure. Şi aşa am făcut şi iată-mă aici. 

—  Căpitane, zise Robb când bărbatul isprăvi, ai 
mulțumirile mele şi nu vei rămâne nerăsplătit. Lordul Jason 
te va duce înapoi la corabia ta după ce termină. 

Aşteaptă afară, rogu-te. 

— Aşa voi face, Înălţimea Ta. Aşa voi face. 

Îndată ce bărbatul părăsi pavilionul regelui, Marelejon 
începu să râdă, dar Robb îl reduse la tăcere cu o privire. 

— Euron Greyjoy nu e ceea ce se poate numi rege, de-ar 
fi să fie adevărate doar jumătate din cele povestite de Theon 
despre el. Theon e moştenitorul de drept, dacă nu e mort... 
dar Victarion dispune de Flota de Fier. Nu-mi vine a crede că 
va rămâne la Moat Cailin, în timp ce Euron Ochiul Ciorii şade 
pe Stânca Mării. Trebuie să se întoarcă. 

— Există şi o fiică, îi reaminti Galhart Glover. Cea care are 
în stăpânire Deepwood Motte, precum şi soţia şi copilul lui 
Robert. 

— Dacă rămâne la Deepwood Motte, asta e tot ce poate 
spera să stăpânească, zise Robb. Ceea ce este valabil pentru 
fraţi este şi mai valabil pentru ea. Va trebui să meargă acasă, 


să-l dea afară pe Euron şi să-şi revendice tronul. Fiul lui 
Catelyn se întoarse către Jason Mallister: Ai o flotă la 
Seagard? 

— O flotă, Înălţimea Ta? Jumătate de duzină de corăbii 
lungi şi două galere de război. Suficient ca să-mi apăr 
propriile ţărmuri împotriva năvălitorilor, dar n-aş 

putea spera să pot înfrunta Flota de Fier în luptă. 

— Nici nu ţi-aş cere-o. Oamenii de fier vor porni către 
Pyke, presupun. Theon mi-a spus cum gândesc oamenii lui. 
Fiecare căpitan e rege pe puntea sa. Vor voi cu toţii să aibă 
un cuvânt de spus în privinţa succesiunii. Lordul meu, am 
nevoie de două dintre corăbiile tale lungi, să dea ocol 
Capului Vulturilor şi să meargă pe Gat în sus, către Straja 
Apei Cenuşii. 

Lordul Jason şovăi. 

— Zeci de pâraie străbat pădurea udă, toate cu apele 
mici, nămoloase şi neexplorate. Nici măcar nu le-aş numi 
râuri. Canalele îşi schimbă cursul mereu. 

Găseşti acolo nesfârşite bancuri de nisip, capcane şi 
încrengături de copaci putreziţi. lar Golful Apei Cenugşii se 
deplasează. Cum să-l poată găsi corăbiile mele? 

— Mergi în amonte arborând flamurile mele. Oamenii 
mlaştinilor te vor găsi. 

Vreau două corăbii, să dublez şansele ca mesajele mele 
să ajungă la Howland Reed. Lady Maege va fi pe una dintre 
ele. Galhart pe a doua. Se întoarse către cei 199 

doi pe care-i numise: Veţi duce scrisori către acei lorzi ai 
mei care rămân în Nord, dar toate ordinele pe care le vor 
cuprinde vor fi false, în caz că aveţi ghinionul să 

fiţi prinşi. Dacă se întâmplă asta, trebuie să le spuneţi că 
vă îndreptaţi către nord. 

Înapoi la Insula Ursului sau spre Ţărmul Stâncos. Bătu cu 
degetul pe hartă. Moat Cailin este cheia. Lordul Balon ştia 
asta, de aceea l-a trimis pe fratele său Victarion acolo, cu 
nucleul dur al oştirii Greyjoy. 


— Cu sau fără gâlcevi pentru tron, oamenii de fier nu sunt 
aşa de nechibzuiţi încât să abandoneze Moat Cailin, zise 
Lady Maege. 

— Nu, o aprobă Robb. Victarion va lăsa acolo cea mai 
bună parte a garnizoanei sale, presupun. Dar fiecare om pe 
care îl ia cu el va însemna cu un om mai puţin de înfruntat. 
Şi va lua mulţi dintre căpitanii lui, fiţi siguri de asta. 

Conducătorii. Va avea nevoie de asemenea oameni care 
să vorbească în numele lui, dacă speră să se aşeze pe 
Stânca Mării. 

— Nu poţi să ataci pe drumul dintre mlaştini, Înălţimea 
Ta, zise Galhart Glover. Căile de acces sunt prea înguste. Nu 
ai cum să te desfăşori. Nimeni n-a cucerit vreodată Moat 
Cailin. 

— Dinspre sud, punctă Robb. Dar noi putem să atacăm 
simultan dinspre nord şi vest şi să-i lovim pe oamenii de fier 
pe la spate, în timp ce ei resping, pe drumul dintre mlaştini, 
ceea ce vor crede că e asaltul meu principal. Atunci avem o 
şansă. 

După ce îmi unesc forţele cu Lordul Bolton şi Casa Frey, 
voi avea mai mult de douăsprezece mii de oameni. Vreau să- 
i împart în trei batalioane care să 

pornească pe drumul dintre mlaştini la o distanţă de o 
jumătate de zi. Dacă 

Greyjoyii au ochi la sud de Gât, îmi vor vedea întreaga 
armată năvălind către Moat Cailin. Roose Bolton va avea 
ariergarda, în timp ce eu voi comanda trupele centrale. 
Marejon, tu vei ataca Moat Cailin cu avangarda. Atacul tău 
trebuie să fie atât de cumplit încât oamenii de fier să nu aibă 
răgazul să se întrebe dacă se furişează cineva în spatele lor, 
dinspre nord. 

Marelejon râse înfundat. 

— Oamenii tăi ar face bine să se furişeze repede, altfel ai 
mei se vor căţăra pe zidurile alea şi vor cuceri Moat Cailin 
înainte să apuci să-ţi arăţi faţa. Ţi-l voi oferi în dar când veţi 
ajunge sus, cu pas de melc. 


— E un dar pe care l-aş primi bucuros, zise Robb. 

Edmure se încruntă. 

— Vorbiţi despre un atac pe la spate, dar cum vă gândiţi 
să ajungeţi la nord de ei? 

— Prin Gât există cărări care nu sunt trecute pe hartă, 
unchiule. Cărări cunoscute doar de oamenii mlaştinilor - 
poteci înguste şi drumuri acoperite de apă prin stufăriş, care 
nu pot fi străbătute decât cu barca. Se întoarse către cei doi 
mesageri ai săi: Spuneţi-i lui Howland Reed că trebuie să-mi 
trimită călăuze la două zile după ce voi porni pe drumul 
mlaştinilor. Să le trimită la batalionul centra/, unde flutură 
stindardul meu. Trei oştiri vor pleca de la Gemeni, însă doar 
200 

două vor ajunge la Moat Cailin. Batalionul meu se va 
risipi în Gât, pentru a se reuni pe Râul Febra. Dacă ne 
mişcăm iute după nunta unchiului meu, putem fi pe poziţii 
până la sfârşitul anului. Vom ataca Moat Cailin din trei părţi 
în prima zi a noului secol, când oamenii de fier se vor trezi 
cu capetele bubuind din pricina miedului pe care-l vor fi dat 
pe gât în seara precedentă. 

— Îmi place planul ăsta, zise Marelejon. Zău că-mi place. 

Galhart Glover se şterse la gură. 

— Există riscuri. Dacă oamenii mlaştinilor te trădează... 

— Nu vom sta mai rău ca înainte. Dar nu mă vor trăda. 
Tatăl meu ştia cât preţuieşte Howland Reed. Robb înfăşură 
harta şi abia apoi se uită la Catelyn: Mamă. 

Catelyn se încorda. 

— Pentru mine ai vreun rol în toate acestea? 

— Rolul tău e să rămâi teafără. Călătoria noastră prin Gât 
va fi primejdioasă şi nimic nu ne aşteaptă în Nord în afară de 
luptă. Dar Lordul Mallister a avut amabilitatea de a se oferi 
să te apere la Seagard, până când se sfârşeşte războiul. 

Te vei simţi bine acolo, ştiu. 

Să-mi fie aceasta pedeapsa pentru că l-am înfruntat în 
privința lui Jon Snow? 


Sau pentru că sunt femeie ori, mai rău, mamă? Abia 
după o clipă îşi dădu seama că o priveau cu toţii. Ştiu, 
înţelese ea. Catelyn n-ar fi trebuit să se mire. Nu-şi făcuse 
prieteni eliberându-l pe Regicid şi nu o dată îl auzise pe 
Marelejon spunând că femeile n-aveau ce căuta pe câmpul 
de luptă. 

Trebuie că furia îi înroşise faţa, căci Galhart Glover 
interveni înainte ca ea să 

rostească vreun cuvânt: 

— Doamna mea, Regele e înţelept. E mai bine să nu vii cu 
noi. 

— Seagard se va lumina de prezenţa ta, Lady Catelyn, 
zise Lordul Jason Mallister. 

— Vreţi să mă faceţi prizonieră, spuse ea. 

— Oaspete de seamă, insistă Lordul Jason. 

Catelyn se întoarse către fiul ei: 

— Nu vreau să-l jignesc pe Lordul Jason, zise ea pe un ton 
oficial, dar dacă nu pot merge mai departe cu voi, prefer să 
mă întorc la Riverrun. 

— Mi-am lăsat soţia la Riverrun. Vreau ca mama mea să 
fie în altă parte. 

Dacă-ţi păstrezi toate comorile într-o singură vistierie, nu 
faci decât să uşurezi misiunea celor care te jefuiesc. După 
nuntă, vei merge la Seagard, aceasta este porunca mea 
regală. Robb se ridică şi, cât ai clipi, soarta ei era pecetluită. 
Regele luă o bucată de pergament: încă o chestiune. Lordul 
Balon a lăsat haos în urma lui, să sperăm. Nu voi face acelaşi 
lucru. Dar încă nu am un fiu, fraţii mei Bran şi Rickon sunt 
morţi, iar sora mea este măritată cu un Lannister. Am 
chibzuit îndelung asupra urmaşului meu. Vă poruncesc 
acum, ca lorzi loiali şi cinstiţi, să 

vă puneţi sigiliile pe acest document, ca martori la 
decizia mea. 

201 

Un adevărat rege, gândi Catelyn, înfrântă. Nu putea 
decât să spere că şi capcana pe care o pregătise pentru Moat 


Cailin va funcţiona la fel de bine ca aceea în care tocmai o 
prinsese pe ea. 


SAMWELL 


Copacul Alb, gândi Sam. Te rog, să fie Copacul Alb. Îşi 
amintea Copacul Alb. 

Copacul Alb se afla pe hărţile pe care le desenase el, în 
drumul lor spre nord. 

Dacă satul acesta era Copacul Alb, ştia unde se aflau. 7e 
rog, trebuie să fie. Îşi dorea asta atât de mult, încât, pentru 
scurtă vreme, îşi uită picioarele, îşi uită 

durerea de gambe şi de şale şi degetele îngheţate pe care 
nu şi le mai simţea. Uită 

chiar şi de Lordul Mormont şi de Craster, de arătări şi de 
Ceilalţi. Copacul Alb, se rugă Sam oricărui zeu care l-ar 
putea auzi. 

Însă toate satele sălbaticilor semănau între ele. În 
mijlocul acestuia creştea un uriaş copac al inimii... dar un 
copac alb nu însemna neapărat Copacul Alb. Nu fuseseră 
copacii inimii de la Copacul Alb mai mari decât acesta? 
Poate că şi-l amintea greşit. Faţa gravată în trunchiul alb ca 
osul era lungă şi tristă. Din ochi i se prelingeau lacrimi roşii 
de sevă uscată. Aşa a arătat când am venit la nord? 

Sam nu-şi putea aminti. 

În jurul copacului se aflau câteva colibe cu o singură 
încăpere, cu acoperişuri de pământ, un conac construit din 
bârne şi năpădit de muşchi, o fântână de piatră, un ţarc de 
Oi... dar nici oi, nici oameni. Sălbaticii plecaseră să i se 
alăture lui Mance Rayder, la Colţii de Gheaţă, luând cu ei tot 
ce aveau, în afară de aceste case. Sam era recunoscător 
pentru asta. Noaptea se apropia cu paşi repezi şi se bucura 
să poată dormi sub un acoperiş, măcar o dată. Era atât de 
obosit încât i se părea că merge de o viaţă. Cizmele îi erau 
distruse şi toate băşicile de pe picioare i se spărseseră, 
transformându-se în bătături, însă acum avea noi băşici sub 
bătături şi degetele de la picioare îi îngheţau. 


Dar Sam ştia că n-avea de ales decât să umble sau să 
moară. Gilly era încă 

slăbită după naştere şi, în plus, îşi ducea copilul în braţe. 
Avea nevoie de cal mai mult decât el. Cel de-al doilea cal le 
murise la trei zile de Fortăreaţa lui Craster. 

Fusese o minune că rezistase şi atât, biata iapă 
înfometată. Greutatea lui Sam îi venise probabil de hac. Ar fi 
putut să încerce să încalece doi pe un cal, dar Sam se temea 
că se va repeta aceeaşi poveste. E mai bine să merg pe jos. 

Sam o lăsă pe Gilly în conac să facă focul, în timp ce el îşi 
vâra capul prin colibe. Ea se pricepea mai bine la aprinsul 
focului; Sam nu părea să izbutească 

niciodată să aprindă vreascurile, iar ultima oară când 
încercase să stârnească o scânteie cu o bucată de cremene 
şi o lamă de oţel, reuşise să se taie cu cuțitul. 

Gilly îi legase rana, oprindu-i sângele, dar mâna îi era 
înţepenită şi dureroasă 

şi mai neîndemânatică decât fusese înainte. Ştia că ar 
trebui să-şi spele rana, să 

202 

schimbe bandajul, dar îi era frică să se uite la ea. În plus, 
era atât de frig încât ura să-şi scoată mânuşile. 

Sam nu ştia ce spera să găsească în bordeiele goale. 
Poate că sălbaticii lăsaseră 

ceva mâncare în urma lor. Trebuia să arunce o privire. Jon 
cercetase colibele de la Copacul Alb, în drumul lor spre nord. 
Într-una dintre ele, auzi foşnet de şobolani dintr-un colţ 
întunecat, dar altminteri, nu se găsea nimic în nici una 
dintre ele, în afară de paie vechi, mirosuri la fel şi nişte 
cenuşă lângă găurile de fum. 

Se întoarse la copacul inimii şi îi cercetă o clipă chipul 
cioplit. Nu e chipul pe care l-am văzut, recunoscu el. 
Copacul nu e nici pe jumătate cât cel de la Copacul Alb. 
Ochii roşii plângeau cu lacrimi de sânge şi nici asta nu-şi 
amintea. 

Se prăbuşi, greoi, în genunchi. 


— Vechi zei, ascultaţi-mi ruga. Zeii tatălui meu au fost Cei 
Şapte, dar eu în faţa voastră mi-am rostit jurămintele atunci 
când am intrat în Rondul de Noapte. 

Ajutaţi-ne acum. Mă tem că ne-am rătăcit. Ne e foame şi 
atât de frig! Nu ştiu în care zei cred acum... vă rog, dacă 
sunteţi aici, ajutaţi-ne. Gilly are un copilaş. 

Nu ştia ce altceva să spună. Întunericul se adâncea, iar 
frunzele copacului inimii foşneau încet, unduindu-se ca o 
mie de mâini roşii de sânge. Dacă zeii lui Jon îl auziseră sau 
nu, asta nu putea să spună. 

Când ajunse înapoi în conac, focul ardea. Gilly stătea 
lângă el, cu blănurile desfăcute şi pruncul la sân. E /a fel de 
infometat ca noi toți, gândi Sam. Bătrâna şterpelise mâncare 
pentru ei din cămările lui Craster, dar deja o mâncaseră 

aproape pe toată. Sam fusese un vânător fără şansă chiar 
şi la Horn Hill, unde vânatul era din belşug şi unde avea 
câini şi hăitaşi să-l ajute. Aici, în această 

nesfârşită pădure pustie, şansele să prindă ceva erau şi 
mai îndepărtate. Eforturile lui de a pescui în lacuri şi râuri pe 
jumătate îngheţate fuseseră, de asemenea, jalnice eşecuri. 

— Cât mai avem, Sam? întrebă Gilly. E încă departe? 

— Nu aşa departe. Nu mai departe decât a fost până 
acum. Sam se scutură, dându-şi jos raniţa din spate, se 
aşeză cu greutate şi încercă să-şi încrucişeze picioarele. 
Spatele îl durea atât de rău din cauza umblatului, încât i-ar 
fi plăcut să 

se sprijine de unul dintre pilonii sculptați în lemn care 
susțineau acoperişul, dar focul era în mijlocul încăperii, sub 
gaura de fum, şi Sam tânjea după căldură chiar mai mult 
decât după comoditate. În câteva zile ar trebui să ajungem. 

Sam avea hărţile, dar dacă acesta nu era Copacul Alb, 
atunci nu le erau prea mult de folos. Am mers prea departe 
spre est, ocolind lacurile alea, cugetă el, dar poate prea 
departe spre vest, când am incercat să refac drumul. 
Începea să urască 


lacurile şi râurile. Aici, sus, nu întâlneau niciodată poduri 
plutitoare sau punți, ceea ce însemna că erau nevoiţi să 
ocolească lacurile şi să caute, până departe, locuri pe unde 
puteau trece apa. Era mai uşor să urmăreşti o potecă decât 
să 

străbaţi pădurea, mai uşor să înconjuri o creastă decât să 
o escaladezi. Dacă 

Bannen sau Dywen ar fi cu noi, ne-am afla deja la 
Castelul Negru, încălzindu-ne 203 

picioarele in sala comună. Dar Bannen era mort, iar 
Dywen era plecat cu Grenn, cu Edd cel Trist şi cu ceilalţi. 

Zidul măsoară cinci sute de kilometri în lungime şi două 
sute în înălțime, îşi reaminti Sam. Dacă mai continuau să 
meargă spre sud, trebuia să-l găsească, mai devreme sau 
mai târziu. Şi era convins că se îndreptaseră spre sud. Ziua 
se orienta după soare, iar în nopţile senine puteau urmări 
coada Dragonului de Gheaţă, deşi nu călătoriseră prea mult 
pe timp de noapte, de când murise cel de-al doilea cal. 

Chiar şi când era lună plină, pe sub copaci era prea 
întuneric şi ar fi fost foarte uşor ca Sam sau ultimul cal să-şi 
rupă un picior. 7rebuie să fim departe la sud acum, trebuie 
să fim. 

Însă nu era la fel de sigur cât de departe spre est sau spre 
vest putuseră să 

rătăcească. Aveau să ajungă la Zid, da... într-o zi sau în 
două săptămâni, nu putea fi mai departe de atât, negreşit, 
negreşit... dar unde? Poarta de la Castelul Negru trebuia s-o 
găsească, singura cale de a pătrunde dincolo de Zid, pe o 
distanţă de mai bine de cinci sute de kilometri. 

— Zidul e atât de mare cum spunea Craster? întrebă Gilly. 

— Mai mare. Sam încerca să pară vesel. Atât de mare 
încât nici măcar nu poţi zări castelele ascunse în spatele lui. 
Dar sunt acolo, vei vedea. Zidul e în întregime din gheaţă, 
dar castelele sunt din piatră şi lemn. Au turnuri înalte şi 
beciuri adânci şi un imens palat, cu un foc mare care arde în 
cămin zi şi noapte. E 


atât de cald acolo, Gilly, că n-o să-ţi vină să crezi. 

— Aş putea sta lângă foc? Eu şi feciorul? Nu mult, doar 
până ce ne încălzim bine? 

— Poţi să stai lângă foc cât doreşti. Şi vei avea mâncare şi 
băutură. Vin fierbinte cu mirodenii şi o strachină de tocană 
de vânat cu ceapă şi pâinea lui Hobb scoasă din cuptor, atât 
de fierbinte încât te va arde la degete. Sam îşi scoase o 
mănuşă, ca să-şi mişte degetele lângă flăcări, şi în curând 
regretă. Îi amorţiseră 

de frig, dar pe măsură ce începea să şi le simtă îl dureau 
atât de tare încât îi venea să ţipe. Uneori, unul dintre fraţi 
cântă, continuă el, ca să-şi mute gândul de la durere. Dareon 
cântă cel mai bine, dar l-au trimis la Eastwatch. Dar mai e 
Halder. 

Şi Broscoiul. Numele lui adevărat este Todder, dar arată 
ca o broască, aşa că i-am spus Broscoiul. Îi place să cânte, 
dar are o voce îngrozitoare. 

— Tu cânţi? Gilly îşi rearanjă blănurile şi mută copilul de 
la un sân la celălalt. 

Sam roşi. 

— Eu... eu ştiu câteva cântece. Când eram mic, îmi 
plăcea să cânt. Şi dansam, dar nobilului meu tată nu'i-a 
plăcut niciodată să fac asta. Zicea că, dacă vreau să 

țopăi de colo-colo, ar trebui s-o fac în curte, cu o sabie în 
mână. 

— Ai putea să cânţi un cântec de la sud? Pentru copilaş? 

— Dacă vrei. Sam cumpăni o clipă. E un cântec pe care 
septonul nostru ni-l cânta, mie şi surorii mele, când eram 
mici şi era timpul să mergem la culcare. 

Cântecul Celor Şapte se numeşte. Îşi drese glasul şi 
începu să cânte cu glas 204 

domol: 

Tatăl, cu dârzul chip al său, 

stă şi desparte binele de rău. 

EI îţi măsoară, lung sau scurt, destinul tău, 

şi îi iubeşte pe copii. 


Mama, cea care viață dăruieşte, 

pe fiece soție ocroteşte, 

orice durere alungă, când zâmbeşte, 

şi îi iubeşte pe ai săi copii. 

Războinicul vrăjmaşul îl goneşte, 

oriunde am fi, de rele ne fereşte. 

Cu lancea, sabia şi scutul el loveşte, 

şi îi păzeşte pe copii. 

Baba, bătrână şi-nțeleaptă, 

vede "nainte soarta ce ne aşteaptă. 

Lumina ei arată calea dreaptă 

şi îi călăuzeşte pe copii. 

Fierarul zi şi noapte fierul bate, 

s-aducă-n lumea omului dreptate. 

Cu al său baros, în flăcări luminate, 

trudeşte pentru ai săi copii. 

Fecioara dănțuieşte avântat, 

trăind în ochii oricărui bărbat. 

cu zâmbetu-i, să zboare păsările a-nvăţat 

şi dă speranțe micilor copii. 

Cei Șapte Zei care ne-au zămislit 

ascultă glasul nostru pribegit. 

Închideți ochii - nu v-aţi prăbuşit, 

Zeii vă văd, copii. 

Închideți ochii - nu v-aţi prăbuşit, 

Zeii vă văd, copii. 

Sam îşi aminti ultima oară când cântase cântecul acesta, 
împreună cu mama sa, ca să-l adoarmă pe micul Dickon. 
Tatăl său le auzise glasurile şi dăduse buzna, 205 

furios. 

— Nu mai vreau să aud asta! i-a zis Lordul Randyl soţiei 
sale, cu asprime. Ai distrus un băiat cu cântecele alea dulci, 
de septon. Ai de gând să faci acelaşi lucru şi cu pruncul 
ăsta? Apoi s-a uitat la Sam, zicând: Du-te şi cântă-le surorilor 
tale, dacă ţii neapărat să cânţi. Nu vreau să te apropii de fiul 
meu. 


Pruncul lui Gilly adormise. Era o făptură atât de mică şi 
de liniştită, încât Sam se temea pentru el. Nici măcar n-avea 
nume. O întrebase pe Gilly despre asta, iar ea îi spusese că 
aducea ghinion să dai nume unui copil înainte să 
împlinească doi ani. Muriseră atât de mulţi. 

Îşi vâri sânul înapoi sub blănuri. 

— A fost frumos, Sam. Cânţi bine. 

— Ar trebui să-l auzi pe Dareon. Are glasul dulce ca 
miedul. 

— Am băut cel mai dulce mied în ziua când Craster m-a 
făcut soţia lui. Era vară atunci şi nu era aşa de frig. Gilly îl 
privi nedumerită: Ai cântat doar despre şase zei? Craster ne 
spunea mereu că voi, cei din sud, aveţi şapte. 

— Şapte, o aprobă el, dar nimeni nu cântă despre Străin. 
Chipul Străinului era chipul morţii. Şi numai pomenindu-l, 
Sam se simţea tulburat. Ar trebui să 

mâncăm ceva. O îmbucătură, două. 

Nu mai rămăsese nimic, în afară de câteva bucăţi de 
sângerete, tari ca piatra. 

Sam tăie câteva felii subţiri pentru fiecare. Îl durea 
încheietura din pricina efortului, dar îi era îndeajuns de 
foame ca să nu se dea bătut. Dacă mestecai destul o felie, se 
înmuia şi avea un gust bun. Nevestele lui Craster 
preparaseră sângere-tele cu usturoi. 

După ce terminară, Sam se scuză şi se îndepărtă, să se 
uşureze şi să-şi caute calul. Un vânt muşcător bătea dinspre 
nord şi frunzele copacilor foşneau în jurul lui. Ca să-şi adape 
iapa, trebui să spargă pojghiţa de gheaţă ce acoperea 
pârâul. 

Mai bine aş duce-o înăuntru. Nu voia să se trezească în 
zori descoperind că iapa lor îngheţase peste noapte. G///y şi- 
ar continua drumul, chiar dacă s-ar întâmpla aşa ceva. Fata 
era foarte curajoasă, nu ca el. Ar fi vrut să ştie ce va face la 
Castelul Negru cu ea. Gilly spunea mereu cum i-ar putea fi 
soţie dacă el ar vrea, dar fraţii în negru nu-şi luau soţii. În 
plus, el era un Tarly de Horn Hill, nu s-ar putea însura 


niciodată cu o sălbatică. Va trebui să mă gândesc la ceva. 
Dacă 

ajungem vii la Zid, restul nu mai contează. Nu mai 
contează câtuşi de puțin. 

să ducă iapa la conac fu destul de uşor. S-o treacă 
dincolo de uşă se dovedi mai greu, dar Sam insistă. Gilly 
dormea deja când reuşi să bage animalul înăuntru. Priponi 
calul într-un colţ, puse câteva lemne pe foc, îşi scoase 
mantia grea şi se cuibări sub blănuri, lângă femeia sălbatică. 
Mantia lui era destul de mare să-i acopere pe toţi trei şi să le 
păstreze căldura trupurilor. 

Gilly mirosea a lapte, a usturoi şi a blană veche, 
mucegăită, dar Sam se obişnuise cu asta. Miroseau bine, din 
punctul lui de vedere. Îi plăcea să doarmă 

lângă ea. Îl făcea să-şi amintească de vremuri de mult 
apuse, când împărţise, la 206 

Horn Hill, un pat imens cu două dintre surorile lui. Totul se 
sfârşise când Lordul Randyl hotărâse că asta îl făcea pe Sam 
moale ca o fată. Însă dormind singur, În cămăruța mea rece, 
nu m-am întărit. Se întreba ce ar spune tatăl său dacă l-ar 
vedea acum. L-am ucis pe unul dintre Ceilalţi, tată, se 
imagina spunându-i. L-am străpuns cu un pumnal de 
obsidian şi acum Frații Juraţi îmi spun Ucigaşul. Dar, chiar şi 
în visele sale cu ochii deschişi, Lordul Randyl nu făcea decât 
să se încrunte, neîncrezător. 

În noaptea aceea îl bântuiră vise ciudate. Se afla acasă la 
Horn Hill, la castel, dar tatăl lui nu era acolo. Era castelul lui 
Sam acum. Jon Snow era cu el. Şi Lordul Mormont, Bătrânul 
Urs şi Grenn şi Edd cel Trist şi Pyp şi Broscoiul şi toţi ceilalţi 
fraţi de la Rond, dar în locul veşmintelor negre, erau 
îmbrăcaţi în haine viu colorate. Sam stătea la masa mare şi îi 
ospăta pe toţi, tăind felii groase dintr-o friptură, cu sabia 
mare, Nenorocirea Inimii, a tatălui său. Aveau plăcinte dulci 
de mâncat şi vin cu miere de băut, erau cântece şi dansuri şi 
tuturor le era cald. Când ospăţul luă sfârşit, nu urcă să se 
culce în dormitorul stăpânului, locuit de tatăl şi mama sa, ci 


în camera pe care o împărţise cândva cu surorile lui. Numai 
că în locul lor, în patul imens şi moale îl aştepta Gilly, 
acoperită doar cu o blană mare, lăţoasă, cu laptele şiroindu-i 
din piept. 

Se trezi brusc, cuprins de friguri şi de spaimă. 

Din foc mai rămăseseră doar tăciunii roşii, care ardeau 
mocnit. Aerul însuşi părea îngheţat, atât era de frig. În colţul 
său, iapa necheza, lovind bârnele cu picioarele din spate. 
Gilly stătea lângă foc, strângându-şi copilul la piept. Sam se 
ridică în capul oaselor, ameţit, răspândind aburi palizi din 
gura deschisă. Conacul era întunecat, negru, cu umbre şi 
mai negre. | se ridică părul pe mâini. 

Nu e nimic, îşi spuse. Mi-e doar frig, atâta tot. 

Pe urmă, lângă uşă, una dintre umbre se mişcă. O umbră 
mare. 

Încă visez, se rugă Sam. O, să dorm, să fie un coşmar! E 
mort, e mort. L-am văzut murind. 

— A venit după copil, scânci Gilly. Îi simte mirosul. Un 
prunc nou-născut miroase a viaţă. A venit după viaţă. 

Silueta imensă, întunecată, se aplecă în pragul uşii, păşi 
în încăpere şi se apropie clătinându-se. În lumina slabă a 
focului, umbra deveni Micul Paul. 

— Pleacă, strigă Sam cu glas răguşit. Nu te vrem aici. 
Mâinile lui Paul erau de cărbune, faţa de lapte, ochii aveau o 
strălucire albastră, amară. Barba îi era albă de promoroacă, 
iar pe umărul său stătea cocoţat un corb, ciugulindu-i 
obrazul, mâncându-i carnea albă, moartă. Vezica lui Sam 
cedă şi simţi căldura şiroindu-i pe picior. 

— Gilly, potoleşte iapa şi du-o afară. Fă cum îţi spun. 

— TU..., începu ea. 

— Eu am cuțitul. Pumnalul de obsidian. Îl scoase pe 
bâjbâite, ridicându-se în picioare. Primul pumnal i-l dăduse 
lui Grenn, dar din fericire, înainte de a fugi de 207 

la Fortăreaţa lui Craster, îşi amintise să ia pumnalul 
Lordului Mormont. Îl strânse cu putere, îndepărtându-se de 
foc, de Gilly şi de copil. Paul? Ar fi vrut să pară 


curajos, dar glasul îi sună ca un scâncet. Micule Paul. Mă 
recunoşti? Sunt Sam, grasul Sam, Sam Speriatul, m-ai salvat 
în pădure. M-ai dus în spate când n-am putut să mai fac nici 
un pas. Nimeni altul n-ar fi făcut asta, dar tu ai făcut-o. Sam 
păşi înapoi, cu pumnalul în mână, scâncind. Cât sunt de laşi. 
Să nu ne faci nici un rău, Paul. Te rog. De ceai vreatusăne 
faci râu? 

Gilly se târî îndărăt, pe podeaua tare de pământ. Arătarea 
întoarse capul, să se uite la ea, dar Sam strigă: 

— NU! 

Şi arătarea se întoarse. Corbul de pe umăr smulse o fâşie 
de carne de pe obrazul său palid, descompus. Sam ţinea 
pumnalul în faţa lui, răsuflând ca foalele unui fierar. În 
partea cealaltă a încăperii, Gilly ajunse lângă iapă. Zei, gați- 
mi curaj! se rugă Sam. O aată în viață, dați-mi puțin curaj. 
Doar cât să aibă timp să 

fugă. 

Micul Paul porni către el. Sam se dădu în spate, până 
când atinse un perete de bârne. Strânse pumnalul cu 
ambele mâini, să-l ţină nemişcat. Arătarea nu părea să 

se teamă de sticla dragonului. Probabil că nu ştia ce era. 
Înainta încet, dar Micul Paul nu fusese niciodată iute, nici 
când era viu. În spatele lui, Gilly murmura să 

liniştească iapa, încercând s-o ducă spre uşă. Dar 
animalul simţise probabil o adiere din mirosul rece, ciudat, al 
arătării. Dintr-odată, se opri cabrându-se, lovind aerul 
îngheţat cu picioarele. Paul se răsuci în direcţia sunetului şi 
păru să-şi piardă 

interesul pentru Sam. 

N-avea timp să gândească, să se roage sau să se teamă. 
Samwell Tarly se năpusti înainte şi înfipse pumnalul în 
spatele Micului Paul. Corbul scoase un țipăt şi se avântă în 
aer. 

— Eşti mort! ţipă Sam, lovind cu pumnalul. Eşti mort, eşti 
mort! Împlânta pumnalul şi ţipa, iar şi iar, despicând fâşii 
adânci în mantia neagră, grea, a Micului Paul. Cioburi de 


sticlă zburau pretutindeni, în timp ce lama de obsidian lovea 
zalele de oţel de sub mantia de lână. 

Urletele lui Sam răspândeau un abur alb în aerul negru. 
Azvârli mânerul nefolositor şi făcu un pas grăbit în spate, în 
timp ce Micul Paul se răsucea, înainte să poată scoate 
celălalt cuţit, pumnalul de oţel, pe care-l purtau toţi fraţii, 
mâinile negre ale arătării i se închiseră sub bărbie. Degetele 
lui Paul erau atât de reci încât îl ardeau parcă. Săpau adânc 
în carnea moale a gâtului lui Sam. Fugi, Gilly, fugi, dădu să 
strige, dar când deschise gura, se auzi doar un sunet gâtuit. 

Bâjbâind, degetele sale găsiră, în cele din urmă, 
pumnalul de oţel, dar când îl înfipse în pântecele arătării, 
vârful se lovi de zalele de fier şi pumnalul căzu, învârtindu- 
se, din mâna lui Sam. Degetele Micului Paul strângeau fără 
milă şi începură să răsucească. O să-mi smulgă capul, gândi 
Sam cu disperare, îşi simţea gâtul îngheţat, plămânii 
cuprinşi de flăcări. Izbi cu pumnii şi trase de încheieturile 
208 

arătării, dar în zadar. Îl lovi pe Paul între picioare, fără 
folos. Lumea se strânse în două stele albastre, cu o durere 
insuportabilă şi un frig atât de năprasnic, încât lacrimile îi 
îngheţară în ochi. Sam se zvârcoli şi se smuci cu disperare... 
şi apoi se prăbuşi în faţă. 

Micul Paul era mare şi vânjos, dar Sam era mai greu decât 
el, iar arătările erau stângace, văzuse asta la Pumn. Mişcarea 
neaşteptată îl trimise pe Paul, clătinânduse, cu un pas în 
spate, iar omul viu şi cel mort se prăbuşiră, încleştaţi. 
Impactul desprinse o mână de pe gâtul lui şi Sam reuşi să 
tragă repede aer în piept, înainte ca degetele negre, 
îngheţate, să se întoarcă. Gustul de sânge îi umplu gura. Îşi 
răsuci capul, căutând pumnalul din priviri şi văzu o lumină 
mohorâtă, portocalie. 

Focul! Mai rămăseseră doar tăciunii şi cenuşa, dar... Nu 
putea respira, nu putea gândi... Sam se întoarse pe o parte, 
trăgându-l pe Micul Paul după el... braţele i se loviră de 
podeaua de pământ, bâjbâind, încercând să apuce, 


împrăştiind cenuşa, până când, în sfârşit, găsiră ceva 
fierbinte... o bucată de lemn înnegrit, mocnind roşu şi 
portocaliu înăuntru... Degetele i se închiseră în jurul lui şi 
izbi gura lui Paul cu atâta putere încât îi simţi dinţii 
sfărmându-se. 

Cu toate acestea, degetele arătării nu se descleştară. 
Ultimele gânduri ale lui Sam se îndreptară către mama care 
îl iubise şi tatăl pe care-l dezamăgise. 

Încăperea se învârtea în jurul lui, când văzu dâra de fum 
ridicându-se dintre dinţii sparţi ai lui Paul. Atunci faţa 
mortului izbucni în flăcări şi mâinile dispărură. 

Sam trase aer în piept şi se îndepărtă, rostogolindu-se 
vlăguit. Arătarea ardea, cu promoroaca picurându-i din 
barbă, în timp ce carnea de dedesubt se înnegrea. 

Sam auzi corbul ţipând, dar Paul nu scoase nici un sunet. 
Când gura i se deschise, din ea ţâşniră doar flăcări. lar 
ochii... S-a dus, strălucirea albastră s-a dus. 

Se târi până la uşă. Aerul era atât de rece încât îl durea 
să-l respire, dar era o durere atât de plăcută! leşi din conac. 

— Gilly! strigă el. Gilly, l-am omorât. Gil... 

Stătea cu spatele lipit de copacul inimii, cu băieţelul în 
braţe. Era înconjurată 

de arătări. Erau o duzină, douăzeci, mai multe... unele 
fuseseră cândva sălbatici şi purtau încă piei şi blănuri... dar 
şi mai multe fuseseră fraţii lui. Sam îi văzu pe Lark 
Sisterman, pe Picioare Moi, pe Ryles. Chistul de pe gâtul lui 
Chett era negru, furunculele erau acoperite de o peliculă 
subţire de gheaţă. lar cel de colo semăna cu Hake, deşi nu 
puteai fi sigur, căci îi lipsea o jumătate din cap. 

Despicaseră biata iapă şi îi scoteau măruntaiele cu mâini 
roşii, picurând de sânge. 

Din pântecele ei se ridicau aburi palizi. 

Sam scânci: 

— Nu-i drept... 

Drept. Corbul cobori pe umărul lui. Drept, drept, drept. Îşi 
fâlfâi aripile şi ţipă, împreună cu Gilly. Arătările aproape o 


acopereau. Sam auzi frunzele roşii ale copacului inimii 
foşnind, şoptind într-o limbă pe care nu o cunoştea. Însăşi 
lumina stelelor părea să clipească, iar pretutindeni în jurul 
lor copacii gemeau şi pârâiau. 

209 

Sam se făcu alb ca laptele covăsit şi ochii i se lărgiră, ca 
două farfurii. Corbi! 

Erau în copacul inimii, cu sutele, cu miile, cocoţaţi pe 
crengile albe ca osul, iţindu-se printre frunze. Îi vedea 
deschizând ciocurile când ţipau, îi vedea desfăcându-şi 
aripile negre. Ţipând, fâlfâind, coborâră asupra arătărilor, în 
nori furioşi. Se îngrămădeau în jurul capului lui Chett, 
ciugulindu-i ochii, mişunau pe trupul lui Sisterman ca 
muştele, smulgeau bucăţi de carne din capul zdrobit al lui 
Hake. Erau atât de mulţi încât, când ridică privirea, Sam nu 
putu să vadă luna. 

Fugi, spuse pasărea de pe umărul lui. Fugi, fugi, fugi. 

Sam o luă la goană, cu nori de aburi ţâşnindu-i din gură. 
De jur împrejurul lui, arătările loveau aripile negre şi 
ciocurile ascuţite care le atacau, căzute într-o stranie tăcere, 
fără un geamăt, fără un țipăt. Dar pe Sam corbii îl ignorau. O 
apucă 

pe Gilly de mână şi o trase de lângă copacul inimii. 

— Trebuie să plecăm. 

— Dar unde? Gilly gonea în urma lui, strângându-şi 
copilul în braţe. Ne-au omorât calul, cum să... 

— Frate! Strigătul răzbătu prin noapte, prin ţipetele a o 
mie de corbi. Sub copaci, un bărbat înfofolit din cap până-n 
picioare în straie marmorate, negre şi gri, stătea călare pe un 
elan. Aici! strigă călăreţul. O glugă îi umbrea faţa. 

Poartă veşminte negre. Sam o zori pe Gilly câtre el. 
Elanul era imens, un elan frumos, înalt de trei metri în 
dreptul umerilor, cu o pereche de coarne aproape la fel de 
mari. Animalul îngenunche, să-i lase să încalece. 

— Aici, zise călăreţul, întinzând o mână înmănuşată şi 
trăgând-o pe Gilly în spatele lui. Apoi veni rândul lui Sam. 


— Mulţumirile mele, pufăi el. Dar când luă mâna întinsă, 
îşi dădu seama că 

omul nu purta mănuşi. Mâna îi era neagră şi rece, cu 
degete tari ca piatra. 


ARYA 


Când ajunseră în vârful crestei şi văzură râul, Sandor 
Clegane trase cu putere de frâiele calului şi înjură. 

Ploaia cădea din cerul negru de fier, înţepând şuvoiul 
verde şi maroniu cu o mie de săbii. 7rebuie să fie lat de un 
kilometru şi jumătate, gândi Arya. Zeci de copaci îşi iţeau 
vârfurile din apele învolburate, cu crengile întinse spre cer, 
ca braţele unor oameni pe cale să se înece. Covoare groase 
de frunze ude sufocau linia țărmului, iar mai departe, în râu, 
Zări ceva palid şi umflat, un cerb sau poate un cal mort, 
purtat cu iuţeală în josul apei. În aer plutea şi un sunet, un 
huruit gros, aproape neauzit, ca sunetul pe care îl scoate un 
câine înainte de a mârăi. 

Arya se foi în şa şi simţi armura Câinelui săpându-i în 
spate. Braţele lui o înconjurau: la stânga, mâna arsă, pe care 
o îmbrăcase într-o apărătoare de fier, dar îl văzuse 
dezbrăcându-se şi carnea de dedesubt era încă jupuită şi 
supura. Dar 210 

dacă arsurile îl dureau, Sandor Clegane nu dădea nici un 
semn. 

— Aceasta e Apa Neagră? Călăriseră atât de mult prin 
ploaie şi întuneric, prin păduri neumblate şi sate fără nume, 
încât Arya nu mai avea nici un indiciu unde se aflau. 

— E un râu pe care trebuie să-l trecem, asta e tot ce 
trebuie să ştii. Din când în când, Clegane îi răspundea, dar o 
prevenise să nu lungească vorba. O prevenise în multe 
privinţe, în acea primă zi. 

— Data viitoare când mă loveşti, îţi leg mâinile la spate, îi 
spusese el. Data viitoare când încerci să fugi, te leg de 
picioare. Mai ţipă, mai urlă sau mai muşcă- 

mă încă o dată, şi am să-ţi vâr un căluş în gură. Putem 
merge amândoi călare sau te pot arunca pe spatele calului, 
legată fedeleş, ca o purcea dusă la tăiere. Tu alegi. 


Alesese să călărească, dar prima oară când poposiseră, a 
aşteptat până când l-a crezut adormit şi a căutat un bolovan 
colţuros, să-i zdrobească ţeasta hidoasă. 

Tăcută ca o umbră, şi-a spus furişându-se către el, dar 
asta n-a fost suficient. 

Câinele nu dormea, de fapt. Sau poate se trezise. Oricum 
ar fi fost, ochii i s-au deschis, gura i-a zvâcnit şi i-a luat 
piatra, ca unui copil. Tot ce a putut face Arya a fost să-l 
lovească cu picioarele. 

— De data asta te iert, a spus el, aruncând piatra în 
tufişuri. Dar dacă eşti aşa de proastă să mai încerci din nou, 
îţi arăt eu ţie. 

— De ce nu mă omori pur şi simplu, aşa cum ai făcut cu 
Mycah? i-a strigat Arya. Era încă obraznică pe atunci, mai 
mult furioasă decât speriată. 

l-a răspuns înhăţând-o de pieptul tunicii şi ridicând-o 
până la două degete de faţa lui. 

— Data viitoare când mai pomeneşti numele ăsta, o să te 
bat aşa de tare încât o să-ţi doreşti să te omor. 

După acea întâmplare, o înfăşură în ţolul calului său în 
fiecare noapte când se ducea la culcare şi o lega cu frânghii 
peste piept şi peste picioare. Era legată 

strâns de tot, ca un bebeluş în faşă. 

Trebuie să fie Apa Neagră, hotărî Arya, privind cum ploaia 
biciuia râul. 

Clegane era câinele lui Joffrey; cu siguranţă o ducea 
înapoi la Fortăreaţa Roşie, s-o dea reginei şi lui Joffrey. Îşi 
dorea să iasă soarele, ca să-şi poată da seama încotro se 
îndreptau. Cu cât se uita mai mult la muşchiul de pe copaci, 
cu atât era mai nedumerită. Apa Neagră nu era atât de largă 
la Debarcaderul Regelui, dar asta a fost înainte de ploi. 

— Vadurile vor fi dispărut toate, zise Sandor Clegane şi 
nici nu m-aş osteni să 

încerc să trec apa înot. 

Nu-i chip s-o treci, gândi ea. Lordul Beric ne va prinde, 
fără doar şi poate. 


Clegane îşi vlăguise armăsarul mare, negru, făcând de 
trei ori cale întoarsă ca să 

scape de urmăritori, o dată chiar străbătând un kilometru 
şi jumătate prin mijlocul unui pârâu umflat... dar Arya încă 
se aştepta să dea cu ochii de tâlhari ori de câte ori întorcea 
capul. Încercase să-i ajute, scrijelindu-şi numele pe 
trunchiurile 211 

copacilor când se ducea în tufişuri să se uşureze, dar a 
patra oară o prinsese şi cu asta se încheiase. Nu contează, 
îşi spuse Arya. Thoros mă va găsi în flăcările lui. 

Numai că n-o găsise. Nu încă, în orice caz, iar odată 
trecuţi dincolo de râu... 

— Oraşul Harroway nu poate fi departe, zise Câinele. 
Acolo grajdurile Lordului Roote adăpostesc calul de apă cu 
două capete al Bătrânului Rege Andahar. Poate că el ne va 
trece apa. 

Arya nu auzise niciodată de Bătrânul Rege Andahar. Nici 
nu văzuse vreun cal cu două capete, mai cu seamă unul care 
putea alerga pe apă, dar ştia că nu are rost să pună 
întrebări. Îşi muşcă limba şi rămase neclintită, în timp ce 
Câinele îşi întoarse armăsarul şi porni la trap de-a lungul 
crestei, în aval. Cel puţin, în felul acesta ploaia îi lovea din 
spate. Se săturase s-o înţepe în ochi, orbind-o, şiroindu-i pe 
obraji, ca un şuvoi de lacrimi. Lupii nu plâng niciodată, îşi 
reaminti. 

Nu putea să fie trecut cu mult de amiază, dar cerul era 
întunecat ca în amurg. 

Nu văzuseră soarele de mai multe zile decât putea 
număra. Arya era udă până în măduva oaselor, o durea 
carnea de atâta şezut în şa, îi curgea nasul şi se simţea rău. 
Avea şi febră şi uneori tremura nestăpânit, dar când îi spuse 
că e bolnavă, Câinele nu făcu decăt să mărâie la ea. 

— Şterge-te la nas şi ţine-ţi gura, îi spuse. Acum Clegane 
dormea în şa jumătate din timp, lăsându-şi armăsarul să 
urmeze drumul de ţară brăzdat de făgaşe sau cărarea pe 
care se aflau. Animalul era un hăitaş, aproape la fel de mare 


ca un cal de luptă, dar mult mai ager. Străinul, îi zicea 
Câinele. Arya încercase să-l fure o dată, când Clegane se 
uşura lângă un copac, crezând că poate să-şi ia tălpăşiţa 
înainte ca el s-o prindă. Străinul fusese cât pe ce s-o muşte 
de faţă. Cu stăpânul lui era blând ca un bătrân cal castrat, 
dar altminteri avea un temperament la fel de negru ca 
înfăţişarea. Arya nu mai văzuse un cal atât de ager, să 
muşte sau să dea cu piciorul. 

Călăriră ore în şir pe malul râului, sărind peste doi 
afluenţi noroioşi înainte de a ajunge la locul despre care 
vorbise Sandor Clegane. 

— Oraşul Lordului Harroway, zise el, iar pe urmă, când îl 
Zări, adăugă: Şapte draci! 

Oraşul era inundat şi pustiu. Apele umflate îşi ieşiseră din 
matcă. Din Harroway nu mai rămăseseră decât ultimul nivel 
al hanului de chirpici, acoperişul în şapte ape al unui sept 
scufundat, două treimi dintr-un turn circular de piatră, 
câteva acoperişuri putrede de stuf şi o pădure de hornuri. 

Dar Arya văzu că din turn ieşea fum, iar sub o fereastră 
boltită, o barcă mare, cu fundul drept, era legată strâns cu 
un lanţ. Ambarcaţiunea avea o duzină de furcheţi şi două 
capete de cai sculptate în lemn, unul în faţă, unul în spate. 
Calul cu două capete, îşi dădu ea seama. Chiar în mijlocul 
punţii se afla o casă de lemn cu un acoperiş de pământ, iar 
când Câinele îşi făcu mâna pâlnie şi strigă, doi oameni ieşiră 
val-vârtej. Un al treilea se ivi la fereastra turnului circular, 
strângând în mână o arbaletă încărcată. 

212 

— Ce vrei? strigă el peste apele murdare şi învolburate. 

— la-ne şi pe noi, îi răspunse Câinele. 

Bărbaţii de pe vasul plutitor se sfătuiră. Unul dintre ei, un 
bărbat cu părul cărunt, cu braţe vânjoase şi adus de spate, 
se apropie de parapet. 

— O să te coste. 

— Atunci o să plătesc. 


A 


Cu ce? se întrebă Arya. Tâlharii îi luaseră lui Clegane 
aurul, dar poate că 

Lordul Beric îi lăsase nişte bani de argint sau de aramă. O 
traversare cu podul plutitor n-ar trebui să coste mai mult 
decât câţiva bani de aramă... 

Oamenii se sfătuiră din nou. În cele din urmă, cel adus de 
spate se întoarse şi strigă. Alţi şase apărură, trăgându-şi 
glugile peste frunte, să se ferească de ploaie. 

Alţii şi alţii ieşiră pe fereastra fortăreței şi săriră jos pe 
punte. Jumătate dintre ei semănau cu cel adus de spate 
destul de bine ca să-i fie rude. Câţiva desfăcură 

lanţurile şi luară în mâini prăjini înalte, iar ceilalţi 
strecurară vâsle grele, late, prin furcheţi. Podul plutitor săltă 
şi începu să se strecoare încet către mal, cu vâslele lovind 
apa uşor, în ambele părţi. Sandor Clegane porni în josul 
dealului, să-i iasă 

în cale. 

Când pupa se izbi de coasta dealului, marinarii 
deschiseră o uşă largă de sub capul de cal sculptat şi 
întinseră o scândură grea de stejar. Străâinul se opri la 
marginea apei, dar Câinele vâri pintenii în coastele calului şi 
îl îndemnă să treacă 

pasarela. Bărbatul cocărjat îi aştepta pe punte. 

— Cam umezeală pentru tine, ser? îl întrebă el zâmbind. 

Gura Câinelui zvâcni. 

— De barca ta am nevoie, nu de spiritele tale afurisite. 
Descăleca şi o trase pe Arya jos, lângă el. Unul dintre vâăslaşi 
întinse mâna după căpăstrul Străinului. 

N-aş face asta în locul tău, îl preveni Clegane, în timp ce 
animalul lovea cu picioarele. Bărbatul făcu un salt în spate, 
alunecă pe puntea udă de ploaie şi căzu în fund, înjurând. 

Marinarul adus de spate nu mai zâmbea. 

— Putem să vă trecem apa, zise el ursuz. O să te coste un 
gologan de aur. Şi încă unul pentru cal. Un al treilea pentru 
băiat. 


— Trei dragoni? Clegane izbucni într-un râs răguşit, 
lătrător. Cu trei dragoni aş putea cumpăra nenorocitul de 
pod plutitor. 

— Poate că anul trecut ai fi putut. Dar cu râul ăsta, voi 
avea nevoie de ajutoare la prăjini şi la vâsle doar ca să avem 
grijă să nu fim duşi de ape la zeci de leghe în larg. Ai de 
ales. Trei dragoni sau îţi înveţi calul ăla blestemat să umble 
pe apă. 

— Îmi plac tâlharii cinstiţi. Fie, cum vrei tu. Trei dragoni... 
după ce ajungem teferi pe malul nordic. 

— Îi capăt acum sau nu plecăm. Bărbatul întinse o mână 
groasă, noduroasă, cu palma în sus. 

Clegane îşi zornăi sabia lungă, clătinând lama în teacă. 

213 

— lată alegerea ta: aur pe malul nordic sau sabie la sud. 

Marinarul ridică privirea către chipul Câinelui. Arya îşi 
dădea seama că nu-i era pe plac ce vedea. Avea o duzină de 
oameni în spatele lui, oameni puternici, înarmaţi cu vâsle şi 
prăjini din lemn tare, dar nici unul dintre ei nu sărea să-l 
ajute. 

Împreună, l-ar putea nimici pe Sandor Clegane, însă ar 
pierde probabil trei, patru oameni înainte să-l doboare. 

— De unde să ştiu că eşti bun de plată? întrebă omul 
cocârjat, după o clipă. 

Nu e, îi veni Aryei să strige. Însă îşi muşcă buza. 

— Pe onoarea mea de cavaler, zise Câinele, cu un aer 
grav. 

Nici măcar nu e cavaler. Dar nici asta nu spuse. 

— Asta e de ajuns. Marinarul scuipă. Haideţi, atunci, 
trebuie să vă trecem dincolo înainte să se întunece. Leagă 
calul, nu vreau să se sperie pe drum. În cabină e un mangal, 
dacă tu şi fiul tău vreţi să vă încălziţi. 

— Nu sunt fiul lui, izbucni Arya furioasă. Asta era chiar 
mai rău decât să fie luată drept băiat. Era atât de furioasă 
încât era cât pe ce să le spună cine era de fapt, numai că 


Sandor Clegane o înhaţă de guler şi o azvârli pe punte, cuo 
singură 

mână. 

— De câte ori trebuie să-ţi spun să închizi gura aia 
spurcată? O scutură atât de tare încât îi clănţăniră dinţii, pe 
urmă o lăsă să cadă. Treci înăuntru şi usucă-te, cum a zis 
omul ăla. 

Arya se supuse. Mangalul mare de fier arunca sclipiri 
roşii, umplând încăperea de o căldură mohorâtă, sufocantă. 
Era plăcut să stea lângă el, să-şi încălzească 

mâinile şi să se usuce niţel, dar îndată ce simţi puntea 
mişcându-se sub picioare, se repezi afară pe uşa din faţă. 

Calul cu două capete îşi dădu drumul încet în valuri, 
strecurându-se printre hornurile şi acoperişurile înecatului 
Harroway. O duzină de oameni trudeau la vâsle, în timp ce 
alţi patru mânuiau prăjinile lungi pentru a împinge 
ambarcaţiunea atunci când ajungeau prea aproape de o 
stâncă, un copac sau o casă scufundată. Bărbatul gârbovit 
era la cârmă. Ploaia lovea scândurile netede ale punţii şi 
sălta de pe capetele de cai sculptate, de la pupa şi de la 
prora. 

Bărbatul cu arbaleta stătea încă la fereastra turnului 
circular. Arya îl văzu. Ochii lui o urmăreau, în timp ce podul 
plutitor aluneca la poalele turnului. Arya se întreba dacă 
bărbatul era acel Lord Roote despre care pomenise Câinele. 
Nu prea seamănă a lord. Dar nici ea nu prea arăta a 
domniţă. 

Odată ajunşi în umbra turnului şi ieşiţi în largul râului, 
curentul deveni mai puternic. Prin perdeaua gri de ploaie, 
Arya desluşi un stâlp mare de piatră pe malul celălalt, care, 
cu siguranţă, indica locul unde avea să se oprească podul 
plutitor, dar nici nu apucă să-l zărească bine că îşi dădu 
seama că se îndepărtau de el, în josul râului. Bărbaţii 
vâsleau mai viguros acum, luptându-se cu furia râului. 

Pe lângă ei treceau de-a valma frunze şi crengi rupte, atât 
de iute de parcă ar fi fost trase dintr-un scorpion de luptă. 


Bărbaţii cu prăjinile se aplecau şi împingeau 214 

tot ce le ieşea în cale. Vântul sufla mai puternic aici. Ori 
de câte ori întorcea capul, să privească în aval, ploaia îi 
biciuia faţa, în bătaia vântului. Străinul necheza şi dădea din 
picioare, în timp ce puntea se clătina sub el. 

Dacă aş sări peste parapet, râul m-ar duce inainte ca 
Sandor Clegane să-şi dea măcar seama că am dispărut. 
Aruncă o privire peste umăr şi-l văzu luptându-se cu 
animalul său speriat, încercând să-l potolească. Nu avea să 
mai întâlnească vreodată o ocazie mai bună să scape de el. 
Dar poate mă înec. Jon îi spunea că înoată ca un peşte, dar 
chiar şi un peşte ar putea să aibă necazuri în râul acesta. 
Totuşi, poate era mai bine să se înece decât să ajungă la 
Debarcaderul Regelui. Se gândi la Joffrey şi se strecură către 
prora. Râul era mocirlos şi biciuit de ploaie, semănând mai 
mult cu o supă decât cu o apă. Arya se întrebă cât de rece 
putea să fie. N-aş putea fi mult mai udă decât sunt acum. 
Aşeză o mână pe parapet. 

Dar la auzul unui strigăt neaşteptat, capul i se întoarse 
brusc, înainte să apuce să sară. Marinarii se năpusteau 
înainte, cu prăjinile în mâini. În prima clipă, Arya nu înţelese 
ce se întâmplă. Apoi văzu: un pom smuls din rădăcini, imens 
şi întunecat, venea direct spre ei. Un talmeş-balmeş de 
rădăcini şi crengi ieşeau din apă, ca braţele întinse ale unui 
kraken imens. Vâslaşii loveau apa cu frenezie, încercând să 
evite coliziunea care ar fi putut să-i răstoarne sau să-i 
scufunde. 

Bătrânul schimbase direcţia şi calul de la prora sălta în 
josul apei, dar prea încet. 

Cu sclipiri negre şi maronii, copacul gonea către ei, ca un 
berbec. 

Nu putea fi la mai mult de trei metri de prora lor când doi 
dintre barcagii reuşiră să-l prindă cumva cu prăjinile lor 
lungi. Una dintre prăjini se rupse şi pârâitul lung, de lemn 
crăpat, răsună de parcă podul plutitor s-ar fi despicat sub 
picioarele lor. Dar cel de-al doilea bărbat reuşi să împingă 


trunchiul cu putere, cât să-l îndepărteze din calea lor. 
Copacul alunecă pe lângă podul plutitor, cu crengile 
zgăriind, ca nişte gheare, capul de cal. Numai că, tocmai 
când se părea că 

scăpaseră, una dintre ramurile de sus ale monstrului îi 
lovi fulgerător, cu o bufnitură surdă. Podul plutitor se 
cutremură, iar Arya alunecă, aterizând, dureros, pe un 
genunchi. Bărbatul cu prăjina ruptă nu fu la fel de norocos. Îl 
auzi ţipând, în timp ce se prăbuşea peste parapet. Apoi 
năvalnica apă maronie se închise deasupra lui şi omul 
dispăru, până când Arya se ridică în picioare. Unul dintre 
ceilalţi barcagii înhaţă un colac de sfoară, dar nu mai avea 
cui să-l arunce. 

Probabil că va ieşi la mal undeva în josul râului, încercă 
să-şi spună Arya, dar gândul i se părea greu de crezut. Îi 
pierise toată pofta de înot. Când Sandor Clegane o strigă să 
se întoarcă înăuntru până ce nu-i trage o mamă de bătaie, 
Arya se supuse fără cârtire. Podul plutitor se căznea să-şi 
reia direcţia de mers, luptându-se cu un râu care se străduia 
din răsputeri să-i ducă spre mare. 

Când, în sfârşit, ajunseră la mal, se aflau la trei kilometri 
în aval faţă de locul obişnuit de acostare. Ambarcaţiunea se 
izbi de mal cu atâta putere, încât cealaltă 

prăjină pocni şi ea, iar Arya aproape că se prăbuşi din nou 
de pe picioare. Sandor 215 

Clegane o ridică pe spatele Străinului, ca pe un fulg. 
Barcagiii îi priveau cu ochi ceţoşi, vlăguiţi, toţi în afară de 
bărbatul gârbovit, care întinse mâna. 

— Şase dragoni, ceru el. Trei pentru drum şi trei pentru 
omul pe care l-am pierdut. 

Sandor Clegane scotoci în pungă şi aşeză o bucată 
sfărâmată de pergament în palma barcagiului. 

— Ţine, ia zece. 

— Zece? Barcagiul era nedumerit. Asta ce mai e? 

— Biletul unui om mort, care face nouă mii de dragoni 
sau cam aşa ceva. 


Câinele săltă în şa lângă Arya, zâmbindu-i mojic. 

— Zece sunt ai tăi. După restul mă voi întoarce într-o zi, 
aşa că vezi să nu-i cheltui. 

Bărbatul privi pergamentul cu ochii mijiţi. 

— Scris! Ce să fac cu scrisul? Mi-ai promis aur. Pe onoarea 
ta de cavaler, ai spus. 

— Cavalerii n-au nici o onoare. Era timpul să afli, bătrâne. 

Câinele dădu pinteni Străinului şi porni la galop prin 
ploaie. Barcagiii înjurară 

în urma lor şi vreo doi aruncară cu pietre. Clegane ignoră 
pietrele şi cuvintele deopotrivă şi, în scurt timp, se pierdură 
în umbra copacilor, cu râul un vuiet îndepărtat în urma lor. 

— Podul plutitor nu va trece înapoi până dimineaţă, zise 
el, şi şleahta aia n-o să mai ia promisiuni de hârtie de la 
următorii nătărăi care le vor ieşi în cale. Dacă 

prietenii tăi ne urmăresc, va trebui să fie înotători ai 
naibii de buni. 

Arya se făcu mică şi nu scoase o vorbă. Va/ar morghulis, 
gândi ea posomorâtă. 

Serllyn, Ser Meryn, Regele Joffrey, Regina Cersei, Dunsen, 
Polliver, Raff cel Dulce, Ser Gregor şi Gâdilătorul. Şi Câinele, 
Câinele, Câinele. 

Când ploaia se opri şi norii se destrămară, Arya tremura şi 
strănuta atât de rău, încât Clegane se hotărî să poposească 
peste noapte şi chiar încercă să facă un foc. 

Dar lemnul pe care îl adunară se dovedi prea ud. Oricât 
se strădui, nu reuşi să 

aprindă scânteia. În cele din urmă, lovi totul cu piciorul, 
scârbit. 

— Şapte draci afurisiţi, înjură el. Urăsc focurile. 

Se aşezară sub un stejar, pe nişte pietre ude, ascultând 
răpăitul domol al ploii care picura de pe frunze, în timp ce 
îmbucară o cină rece, compusă din pâine tare, brânză 
mucegăită şi cârnaţi afumaţi. Câinele tăie carnea cu 
pumnalul şi îşi îngustă 

ochii când o surprinse pe Arya uitându-se la cuţit. 


— Nici să nu-ţi treacă prin minte. 

— Nu-mi trecea, minţi ea. 

Câinele mârâi, arătându-i ce părere avea despre asta, dar 
îi dădu o felie groasă 

de cârnat. Arya o molfăi cu dinţii, fără să-l scape din ochi. 

— N-am bătut-o niciodată pe sora ta, zise Câinele. Dar pe 
tine o să te bat, dacă 

mă faci. Nu mai căuta mijloace prin care să mă omori. N-o 
să-ţi folosească la 216 

nimic. 

Nu avea ce să răspundă la asta. Continua să mestece 
cârnatul şi să se uite la el cu ochi reci. Dură ca piatra, îşi 
spuse. 

— Cel puţin mă priveşti în faţă. Nu mă supăr, micuță 
lupoaică. Îţi place ce vezi? 

— Nu. E toată arsă şi urâtă. 

Clegane îi întinse o bucată de brânză în vârful 
pumnalului. 

— Eşti o prostuţă. La ce ţi-ar folosi dacă ai scăpa de mine? 
Ai fi prinsă de cineva şi mai rău. 

— Ba nu, insistă ea. Nu există nimeni mai rău. 

— Nu l-ai cunoscut pe fratele meu. Gregor a omorât o 
dată un om fiindcă 

sforăia. Omul lui. Când rânji, partea arsă a feţei i se 
strânse, strâmbându-i gura într-un mod ciudat, dizgraţios. 
Nu avea buze pe partea aceea, şi doar un ciot de ureche. 

— L-am cunoscut pe fratele tău foarte bine. Poate că 
Muntele era mai rău, acum că Arya se gândea la asta. Peel, 
pe Dunsen şi Polliver şi pe Raff cel Dulce şi pe Gâdilător. 

Câinele părea surprins. 

— Şi cum a ajuns nepreţuita fetiţă a lui Ned Stark să-i 
cunoască pe unii de teapa lor? Gregor nu-şi aduce niciodată 
şobolanii la curte. 

— îi cunosc din sat. Arya mancă brânza şi se întinse după 
o bucată de pâine uscată. Satul de lângă lac, unde ne-au 
prins pe Gendry, pe mine şi pe Plăcintă 


Fierbinte. L-au prins şi pe Lommy Mâini-Verzi, dar Raff cel 
Dulce l-a omorât fiindcă era rănit la picior. 

Gura lui Clegane zvâcni. 

— V-a prins? Fratele meu v-a prins? Asta îl făcu să râdă; 
un râs amar, jumătate murmur, jumătate mâărâit. Gregor 
habar n-a avut pe cine a pus mâna, nu-i aşa? N-avea cum, 
altfel te-ar fi târât, ţipând şi dând din picioare, înapoi la 
Debarcaderul Regelui şi te-ar fi aruncat în poala lui Cersei. 
O, ce drăguţ! Am să-i spun asta, negreşit, înainte să-i scot 
inima din piept. 

Nu era prima oară când vorbea despre uciderea Muntelui. 

— Dar e fratele tău, zise Arya neîncrezătoare. 

— N-ai avut nici un frate pe care îţi venea să-l omori? 
Râse din nou. Sau poate o soră? Probabil că atunci zări ceva 
pe chipul ei, căci se apropie: Sansa. Am dreptate, nu-i aşa? 
Lupoaica vrea s-o omoare pe frumoasa pasăre. 

— Nu! i-o reteză Arya. Vreau să te omor pe tine. 

— Fiindcă ţi-am tăiat micul prieten în două? Am omorât 
mult mai mulţi, n-avea grijă! Crezi că asta mă face vreun 
monstru. Ei, bine, poate că da, însă am şi salvat viaţa surorii 
tale. În ziua în care gloata a tras-o de pe cal, mi-am croit 
drum cu sabia şi am adus-o înapoi la castel, altfel ar fi avut 
aceeaşi soartă ca Lollys Stokeworth. Şi mi-a cântat. Nu ştiai 
asta, aşa-i? Sora ta mi-a cântat un 217 

cântecel dulce. 

— Minţi, zise ea îndată. 

— Nu ştii nici pe jumătate din câte crezi că ştii. Apa 
Neagră? Unde naiba crezi că ne aflăm? Unde crezi că mergi? 

Batjocura din glasul lui o făcu să şovăie. 

— Înapoi la Debarcaderul Regelui, răspunse Arya. Mă duci 
la Joffrey şi la regină. 

Era greşit, îşi dădu ea seama dintr-odată, doar din felul în 
care Câinele formulase întrebările. Dar trebuia să spună 
ceva. 

— Lupoaică mică, oarbă şi proastă. Glasul lui era aspru şi 
tâios ca un zăângănit de oţel. La naiba cu Joffrey, la naiba cu 


regina şi la naiba cu monstrul ăla căruia îi zice frate. Am 
isprăvit cu oraşul lor, am isprăvit cu Garda lor Regală. Am 
isprăvit cu Lannisterii. Ce treabă are un câine cu leii, te- 
ntreb eu? Întinse mâna după 

ploscă şi înghiţi cu nesaţ. Ştergându-se la gură, îi întinse 
Aryei plosca şi spuse: Râul era Tridentul, fetiţo. Tridentul, nu 
Apa Neagră. Fă-ţi harta în cap, dacă eşti în stare. Mâine ar 
trebui să ajungem la drumul regelui. După aceea, vom 
înainta repede, direct până la Gemeni. Eu voi fi cel care te 
va duce în faţa mamei tale. Nu nobilul lord al fulgerului sau 
şarlatanul de preot înflăcărat, monstrul ăla. Câinele rânji la 
vederea expresiei de pe chipul ei. Crezi că amicii tăi tâlhari 
sunt singurii care ştiu să miroasă o răscumpărare? 
Dondarion mi-a luat aurul, aşa că eu i te-am luat pe tine. 
Valorezi de două ori cât au furat ei de la mine, aş zice. Poate 
chiar mai mult, dacă te-aş vinde Lannisterilor, aşa cum te 
temi, dar n-am s-o fac. Până 

şi un câine se satură să fie lovit cu piciorul. Dacă acest 
Tânăr Lup are minte măcar cât o broască râioasă, mă va face 
lord şi mă va implora să intru în slujba lui. Are nevoie de 
mine, deşi s-ar putea să n-o ştie încă. Poate că am să-l omor 
şi pe Gregor pentru el. l-ar plăcea. 

— Nu te va lua niciodată, îi răspunse ea cu dispreţ. Nu pe 
tine. 

— Atunci o să înhaţ atâta aur cât pot duce, o să-i râd în 
nas şi o să-mi iau tălpăşiţa. Dacă nu mă vrea, ar fi înţelept să 
mă omoare, dar n-o va face. Seamănă 

prea mult cu tatăl său, din câte am auzit. Ţine-ţi gura şi fă 
cum îţi spun şi poate vom ajunge la timp pentru afurisita de 
nuntă a unchiului tău. 


JON 


lapa era sfârşită, dar Jon nu putea s-o lase să se 
odihnească. Trebuia să ajungă 

la Zid înaintea Magnarului. Ar fi dormit în şa, dacă ar fi 
avut, dar aşa, îi era oricum destul de greu să se ţină călare şi 
cât era treaz. Piciorul rănit îl durea şi mai rău. Nu îndrăznea 
să se odihnească îndeajuns ca să-l lase să se vindece. În 
schimb, rana i se deschidea de fiecare dată când încăleca. 

Când urcă o movilă şi văzu drumul regelui şerpuind 
mocirlos în faţa lui către 218 

nord, peste dealuri şi câmpii, mângâie gâtul iepei şi 
spuse: 

— Acum nu mai trebuie decât să urmăm drumul, fetiţo. În 
curând, Zidul. 

Piciorul îi era ţeapăn ca lemnul şi febra îl ameţise atât de 
tare încât de două ori se pomeni mergând în direcţia greşită. 

În curând, Zidul. Şi-i imagină pe prietenii săi bând vin cu 
mirodenii, în sala comună. Hobb la oalele sale, Donai Noye la 
forjă, Maester Aemon în camerele lui de sub stâncărie. și; 
Bătrânul Urs? Sam, Grenn, Edd cel Trist, Dywen cu dinții lui 
de lemn... Jon nu putea decât să se roage să fi scăpat câţiva 
de la Pumn. 

Se gândea mult şi la Ygritte. Îşi amintea mirosul părului 
ei, căldura trupului ei... şi expresia de pe chipul ei când a 
despicat gâtul bătrânului. A; greşit s-o iubeşti, îi şopti un 
glas. Ai greşit s-o părăseşti, insistă un altul. Se întreba dacă 

tatăl său fusese sfâşiat în acelaşi fel când îi părăsise 
mama, pentru a se întoarce la Lady Catelyn. fi jurase 
credință Doamnei Stark, iar eu am jurat credință 

Rondului de Noapte. 

Aproape că trecu de Oraşul Cărtiţei, atât de năucit de 
febră, încât nu-şi dădu seama unde se afla. Cea mai mare 
parte din sat era ascunsă sub pământ, doar cu o mână de 


colibe desluşindu-se în lumina scăpărătoare a lunii. Bordelul 
era o şură 

nu mai mare decât o latrină, cu felinarul roşu scârţâind în 
vânt, un ochi injectat de sânge care privea prin întuneric. 
Jon descăleca lângă grajdul învecinat, aproape prăvălindu-se 
de pe spinarea calului şi trezind doi flăcăi cu strigătele sale. 

— Am nevoie de un cal odihnit, cu şa şi hăţuri, le spuse 
pe un ton care nu lăsa loc de discuţii. Îi aduseră ce le ceruse 
şi, în plus, un burduf de vin şi o jumătate de pâine neagră. 
Treziţi satul, le spuse el. Preveniţi-i. La sud de Zid sunt 
sălbatici. 

Strângeţi-vă lucrurile şi porniţi spre Castelul Negru. Îşi 
caţără trupul pe spatele calului negru pe care i-l dăduseră, 
scrâşnind din dinţi în faţa durerii din picior, şi porni în goană 
către nord. 

Când stelele începeau să pălească pe cerul răsăritului, 
Zidul apăru în faţa lui, înălțându-se deasupra copacilor şi a 
aburilor dimineţii. Lumina lunii sclipea palidă 

pe suprafaţa gheții. Îşi zori calul, urmând drumul 
alunecos, noroios, până când zări turnurile de piatră şi 
palatele din lemn ale Castelului Negru, îngrămădite ca nişte 
jucării stricate sub imensa costişă de gheaţă. Zidul revărsa 
sclipiri rozalii şi purpurii, cu primele raze ale zorilor. 

Nici o santinelă nu-l opri când trecu pe lângă clădirile 
exterioare. Nimeni nu ieşi să-i taie calea. Castelul Negru 
părea o ruină, la fel ca Garda Apei Cenugşii. 

Buruieni brune, sfărâmicioase, creşteau prin crăpăturile 
pietrelor de pavaj ale curților. Un strat vechi de zăpadă 
învelea acoperişurile Cazărmilor de Cremene şi zăcea în 
mormane lângă zidul dinspre nord al Turnului lui Hardin, 
unde dormise Jon înainte să devină administratorul 
Bătrânului Urs. Degete de funingine se întindeau pe Turnul 
Lordului Comandant, acolo unde fumul se revărsase pe 
ferestre. După incendiu, Mormont se mutase în Turnul 
Regelui, dar Jon nu vedea nici acolo vreo lumină. De jos, nu- 
şi putea da seama dacă pe Zid, la două sute de 219 


metri deasupra lui, patrulau santinele, dar nu vedea pe 
nimeni pe imensa scară în zigzag care urca pe faţada sudică 
a gheții, ca un fulger de lemn. 

Din hornul armurăriei se ridica fum, doar un firicel 
aproape invizibil pe cerul cenuşiu al nordului, dar era 
îndeajuns. Jon descăleca şi se îndreptă, şchiopătând, către 
el. Căldura se revărsa pe uşa deschisă ca răsuflarea fierbinte 
a verii. 

înăuntru, ciungul Donai Noye îşi muncea foalele lângă 
foc. La auzul zgomotului, ridică privirea: 

— Jon Snow? 

— Nimeni altul. În ciuda febrei, a oboselii, a piciorului, a 
Magnarului, a bătrânului, a Ygrittei, a lui Mance, în ciuda 
tuturor celor întâmplate, Jon zâmbi. 

Era plăcut să fie înapoi, era plăcut să-l vadă pe Noye, cu 
burdihanul lui şi mâneca suflecată, cu maxilarul acoperit de 
o mirişte neagră, zburlită. 

Fierarul lăsă foalele din mână. 

— Faţa ta... 

Aproape că uitase de faţa lui. 

— Un om-fiară a încercat să-mi scoată ochiul. 

Noye se încruntă. 

— Cu sau fără cicatrici, e o faţă pe care nu credeam s-o 
revăd. Am auzit că 

te-ai dus la Mance Rayder. 

Jon se agăţă de uşă, ca să se ţină pe picioare. 

— Cine v-a spus asta? 

— Jarman Buckwell. S-a întors acum două săptămâni. 
Iscoadele lui susţin că 

te-au văzut cu ochii lor, călărind alături de coloana de 
sălbatici, îmbrăcat în mantie din piele de oaie. Noye îl ţintui 
cu privirea. Văd că ultima parte e adevărată. 

— Totul e adevărat, mărturisi Jon. De la început până la 
sfârşit. 

— Atunci ar trebui să scot sabia, să te omor? 


— Nu. Executam nişte ordine. Ultimul ordin al lui Qhorin 
Halfhand. Noye, unde e garnizoana? 

— Apără Zidul de amicii tăi sălbatici. 

— Da, dar unde? 

— Peste tot. Harma Cap-de-Câine a fost văzută la 
Woodswatch-by-the-Pools, Rattleshirt la Gorganul Lung, 
Plângătorul lângă Hotarul Gheţii. De la un capăt la altul al 
Zidului... sunt aici, sunt acolo, urcă lângă Poarta Reginei, 
lovesc porţile Străjii Cenuşii, se masează lângă Eastwatch... 
dar cum zăresc o mantie neagră, au dispărut. În ziua 
următoare sunt în altă parte. 

Jon îşi înghiţi un geamăt. 

— Trucuri. Mance vrea să ne împrăştiem, nu-ţi dai seama? 
lar Bowen Marsh i-a făcut pe plac. Poarta e aici. Atacul e aici. 

Noye traversă încăperea. 

— Piciorul ţi-e baltă de sânge. 

220 

Jon îşi cobori privirea plictisit. Era adevărat. Rana i se 
deschisese din nou. 

— O săgeată... 

— Săgeata unui sălbatic. Nu era o întrebare. Noye avea o 
singură mână, dar plesnea de muşchi. O strecură sub braţul 
lui Jon, sprijinindu-l. Eşti alb ca varul şi mai şi arzi pe 
deasupra. Te duc la Aemon. 

— N-avem timp. La sud de Zid sunt sălbatici. Urcă dinspre 
Coroana Reginei, să deschidă poarta. 

— Câţi? Noye îl trecu pe Jon dincolo de uşă. 

— O sută douăzeci, bine înarmaţi pentru nişte sălbatici. 
Cu armuri de bronz şi ceva arme de oţel. Câţi au rămas aici? 

— Vreo patruzeci, răspunse Donai Noye. Cei schilozi şi 
infirmi şi câţiva băieţi aflaţi încă în perioada de pregătire. 

— Dacă Marsh e plecat, pe cine a numit castelan? 

Armurierul râse. 

— Pe Ser Wynton, zeii să-l apere. Ultimul cavaler din 
castel şi din împrejurimi. Problema e că Stout a uitat, se 
pare, şi nimeni nu se grăbeşte să-i amintească. Bănuiesc că 


n-avem alt comandant în afară de mine. Cel mai jigărit 
dintre schilozi. 

Asta, cel puţin, era de bine. Armurierul ciung era 
pragmatic, dur şi călit în război. Ser Wynton Stout, pe de 
altă parte... ei, bine, el era cercetaş de optsprezece ani şi îşi 
pierduse şi puterea, şi minţile. O dată, adormise la cină şi 
aproape că se înecase în strachina cu supă de mazăre. 

— Unde ţi-e lupul? îl întrebă Noye în timp ce traversau 
curtea. 

— Nălucă. A trebuit să-l părăsesc când am escaladat 
Zidul. Am sperat că va găsi drumul încoace. 

— Îmi pare rău, băiete. N-a dat nici un semn. Urcară, 
şchiopătând, spre uşa maesterului, în fortăreaţa lungă de 
lemn de sub stâncărie. Armurierul lovi uşa cu piciorul. 
Clydas! După o clipă, un omuleţ îndesat, rotofei, în straie 
negre, se uită 

afară. Ochii săi mici şi roz se lărgiră când dădură de Jon. 

— Aşază-l culcat pe băiat. Îl aduc pe maester. 

În şemineu ardea focul şi aerul din încăpere era aproape 
sufocant. Căldura îl moleşi. De îndată ce Naye îl întinse pe 
spate, Jon închise ochii, ca lumea să nu se mai învârtă. 
Auzea corbii cârâind nemulţumiţi în stâncăria de deasupra. 
Snow, zicea o pasăre. Snow, snow, snow. Asta era mâna lui 
Sam, îşi aminti Jon. Oare şi Samwell Tarly ajunsese teafăr 
acasă, sau doar păsările? 

Maester Aemon nu se lăsă mult aşteptat. Înainta încet, cu 
o mână pătată pe braţul lui Clydas, apropiindu-se cu paşi 
mici, târşâiţi. În jurul gâtului său subţire atârna colanul greu, 
cu zalele de aur şi argint sclipind printre cele de fier, plumb, 
cositor şi alte metale de rând. 

— Jon Snow, zise el, trebuie să-mi spui tot ce ai văzut şi 
tot ce ai făcut, după 

ce te înzdrăveneşti. Donai, pune oala cu vin pe foc, la fel 
şi fiarele mele. Le vreau 221 

încinse. Clydas, voi avea nevoie de cuțitul tău bun, 
ascuţit. 


Maesterul avea mai mult de o sută de ani; era zbărcit, 
fragil, spân şi orb de-a binelea. Dar dacă ochii săi lăptoşi nu 
vedeau nimic, mintea îi era la fel de ascuţită 

ca întotdeauna. 

— Se apropie sălbaticii, îi spuse Jon în timp ce Clydas 
trecea o lamă în susul unui crac al pantalonilor săi, tăind 
pânza groasă, neagră, scorţoasă de sângele vechi şi 
îmbibată în cel nou. Dinspre sud. Am escaladat Zidul... 

Maester Aemon mirosi bandajul improvizat al lui Jon după 
ce Clydas îl tăie. 

— Noi? 

— Eram cu ei. Qhorin Halfhand mi-a dat ordin să mă 
alătur sălbaticilor. Jon tresări când degetul maesterului 
începu să cerceteze rana, lovind şi apăsând. 

Magnarul din Thenn... Aaah, mă doare. Strânse din dinţi. 
Unde e Bătrânul Urs? 

— Jon... îmi vine greu să-ţi spun, dar Lordul Comandant a 
fost ucis la Fortăreaţa lui Craster, de mâinile Fraţilor Juraţi. 

— Fra... Oamenii noştri? Cuvintele lui Aemon îi aduceau 
mai multă durere decât degetele sale. Jon şi-l amintea pe 
Bătrânul Urs aşa cum îl văzuse ultima dată, stând în faţa 
cortului său, cu corbul pe un braţ, croncănind după grăâunţe. 

Mormont mort? Se temuse de asta de când văzuse 
urmările bătăliei de la Pumn, dar lovitura nu era mai puţin 
zdrobitoare. Ce s-a întâmplat? Cine s-a întors împotriva lui? 

— Garth din Oraşul Vechi, Ollo Ciungul, Jungher... tâlhari, 
laşi şi criminali, toată şleahta. Ar fi trebuit să ne aşteptăm la 
asta. Rondul nu mai e ce-a fost. Prea puţini oameni cinstiţi, 
ca să ţină haimanalele la respect. Donai Naye întoarse 
cuțitul maesterului în foc. O duzină de oameni de nădejde s- 
au întors. Edd cel Trist, Uriaşul, prietenul tău Zimbrul. Am 
auzit povestea de la ei. 

Doar o duzină! Două sute de oameni plecaseră de la 
Castelul Negru cu Lordul Comandant Mormont, două sute 
dintre cei mai destoinici bărbaţi ai Rondului. 


— Asta înseamnă că Marsh e Lord Comandant? Bătrâna 
Rodie era un om prietenos şi un Prim Administrator 
sârguincios, dar era cu totul nepotrivit să 

înfrunte o oaste a sălbaticilor. 

— Deocamdată, până când putem să facem o alegere, 
răspunse Maester Aemon. Clydas, adu-mi carafa. 

O alegere! Cu Qhorin Halfhand şi Jaremy Rykker morţi 
amândoi şi cu Ben Stark încă dispărut, cine mai rămânea? 
Nu Bowen Marsh sau Wynton Stout, asta era sigur. Oare 
Thoren Smallwood supravieţuise la Pumn? Sau Ser Ottyn 
Wythers? Nu, va fi Cotter Pyke sau Ser Denys Mallister. Dar 
care, totuşi? 

Comandanții de la Turnul Umbrei şi de la Eastwatch erau 
oameni de nădejde, dar mult diferiţi. Ser Denys era 
curtenitor şi prudent, galant pe măsura anilor ce-i avea în 
plus. Pyke, mai tânăr, bastard, cu limba ascuţită şi din cale- 
afară de îndrăzneţ. 

Mai rău, cei doi se dispreţuiau. Bătrânul Urs îi ţinea 
departe unul de altul, la cele două capete ale Zidului. Jon 
ştia că Mallisterii erau neîncrezători până în măduva 222 

oaselor faţă de oamenii de fier. 

Un junghi de durere îi aminti de propriile-i suferinţe. 
Maesterul îl strânse de mână. 

— Clydas îţi aduce laptele macului. Jon încercă să se 
ridice. 

— N-am nevoie... 

— Ba da, zise ferm Aemon. O să doară. 

Donai Noye traversă camera şi-l împinse pe Jon înapoi pe 
spate. 

— Stai locului, altfel te leg. 

Chiar şi cu un singur braţ, fierarul îl manevra ca pe un 
copil. Clydas se întoarse cu o carafă verde şi o cupă rotunjită 
de piatră. Maester Aemon o umplu ochi. 

— Bea asta. 

În chinurile sale, Jon îşi muşcase buza. Simţea gustul 
sângelui amestecat cu poţiunea vâscoasă, înecăcioasă. Se 


abţinu cu greu să nu vomite. 

Clydas aduse un lighean cu apă fierbinte şi Maester 
Aemon îi spălă rana de sânge şi puroi. Oricât de blând era 
bătrânul, lui Jon îi venea să ţipe la cea mai mică atingere. 

— Oamenii Magnarului sunt disciplinaţi şi au armuri de 
bronz, le spuse Jon. 

Vorbitul îl ajuta să-şi mute gândul de la picior. 

— Magnar e un lord din Skagos, zise Noye. Când am venit 
eu prima oară la Zid, la Eastwatch erau skagoseni. Îmi 
amintesc că i-am auzit vorbind despre el. 

— Cred că Jon a folosit cuvântul Magnar cu sensul 
celălalt, preciza Maester Aemon, nu ca nume de familie, ci 
ca titlu. Vine din Limba Veche. 

— Înseamnă stăpân, îl aprobă Jon. Styr este Magnarul 
unui loc numit Thenn, la nordul îndepărtat al Colţilor de 
Gheaţă. Are o sută de oameni ai lui şi douăzeci de luptători 
care cunosc Gâtul aproape la fel de bine ca noi. Dar Mance 
n-a găsit cornul încă, asta e ceva. Cornul lernii, asta căuta 
de-a lungul Apei Laptelui. 

Maester Aemon se opri, cu cârpa în mână. 

— Cornul lernii e o legendă străveche. Regele-de-Dincolo- 
de-Zid chiar crede că există aşa ceva? 

— Toţi cred, răspunse Jon. Ygritte spunea că au deschis o 
sută de morminte... 

morminte de cavaleri şi de eroi, pe tot cuprinsul văii Apei 
Laptelui, dar n-au... 

— Cine e Ygritte? întrebă ţintit Noye. 

— O femeie dintre oamenii liberi. Cum putea să le-o 
descrie pe Ygritte? £ 

caldă şi isteață şi amuzantă şi poate să sărute un bărbat 
sau să-i taie beregata. E 

cu Styr, dar nu e... e tânără, doar o fetişcană la drept 
vorbind, sălbatică, dar ea... 

A ucis un bătrân pentru că făcea un foc. Îşi simţea limba 
grea şi împleticită. 


Laptele macului îi întuneca minţile. Mi-am încălcat 
jurămintele cu ea. N-am vrut, dar... A fost o greşeală. A fost 
o greşeală s-o iubesc, o greşeală s-o părăsesc... 

N-am fost destul de puternic. Halfhand mi-a poruncit: 
mergi cu ei, urmăreşte-i, nu trebuie să şovăi... Eu... Capul îi 
căzu, de parcă ar fi fost umplut cu lână udă. 

223 

Maester Aemon mirosi din nou rana lui Jon. Pe urmă puse 
cârpa însângerată 

înapoi în lighean şi spuse. 

— Donai, cuțitul fierbinte, te rog. Voi avea nevoie de tine 
să-l ţii nemişcat. 

N-o să țip, îşi spuse Jon când văzu lama strălucind ca 
para focului. Dar încalcă 

şi acest jurământ. Donai Nove îl ţinu apăsat, în timp ce 
Clydas conduse mâna maesterului. Jon nu se clinti, însă izbi 
cu pumnul în masă, iar şi iar şi iar. Durerea era atât de 
copleşitoare încât se simţea mic şi slab şi neajutorat 
înăuntrul ei, un prunc scâncind în întuneric. Ygritte, gândi el 
când simţi duhoarea de carne arsă în nări şi auzi propriul 
țipăt răsunându-i în urechi. Ygritte, am fost nevoit. Pentru o 
fracțiune de secundă, durerea începu să se stingă. Dar pe 
urmă fierul atinse carnea din nou şi Jon leşină. 

Când pleoapele i se deschiseră, era îmbrăcat în lână 
groasă şi plutea. N-avea cum să se mişte, dar asta n-avea 
nici o importanţă. O vreme, visă că Ygritte era cu el, îl 
îngrijea cu mâini blânde. În cele din urmă, închise ochii şi 
dormi. 

A doua trezire nu mai fu atât de blândă. Camera era 
întunecată, dar sub pături durerea revenise, o pulsaţie în 
picior care răsucea un cuţit fierbinte la cea mai mică 
mişcare. Jon află asta pe pielea lui, când încercă să vadă 
dacă mai avea picior. Gâfâind, îşi înghiţi un urlet şi strânse 
din nou pumnul. 

— Jon? O lumânare îşi făcu apariţia şi un chip bine- 
cunoscut îl privea de sus, cu urechile lui mari. N-ar trebui să 


te mişti. 

— Pyp? Jon întinse mâna şi celălalt băiat îi apucă palma şi 
i-o strânse. Te credeam plecat... 

— ... cu Bătrâna Rodie? Nu, crede că sunt prea mic şi 
necopt. Grenn e şi el aici. 

— Sunt şi eu aici. Grenn se apropie pe cealaltă parte a 
patului. Am adormit. 

Jon avea gâtlejul uscat. 

— Apă, gâfâi el. Grenn îi aduse apă şi i-o ridică la buze. 
Am văzut Pumnul, zise Jon, după o lungă înghiţitură. 
Sângele şi caii morţi... Noye zicea că o duzină 

s-au întors... cine? 

— Dywen s-a întors. Uriaşul. Edd cel Trist, Donnel Hill cel 
Dulce, Ulmer, Lew Stângaciul, Garth Pană-Cenuşie, încă 
patru sau cinci. Eu. 

— Sam? 

Grenn îşi feri privirea. 

— L-a ucis pe unul dintre Ceilalţi, Jon. Am văzut. L-a 
înjunghiat cu pumnalul acela din sticla dragonului pe care i 
l-ai făcut tu şi am început să-i spunem Sam Ucigaşul. Nu-i 
plăcea. 

Sam Ucigaşul. Jon nu-şi putea imagina pe cineva mai 
puţin potrivit în rolul de luptător decât Sam Tarly. 

— Ce s-a întâmplat cu el? 

— L-am părăsit. Grenn părea nefericit. L-am scuturat şi 
am ţipat la el, chiar l-am pălmuit peste faţă. Uriaşul a 
încercat să-l ridice în picioare, dar a fost prea 224 

greu. Îţi aduci aminte, în timpul antrenamentelor, cum se 
ghemuia la pământ şi rămânea acolo, scâncind? La 
Fortăreaţa lui Craster nici măcar nu scâncea. 

Jungher şi Ollo scotoceau zidurile în sus şi-n jos, căutând 
de mâncare, Garth şi Garth se luptau, unii siluiau nevestele 
lui Craster. Edd cel Trist s-a gândit că gaşca lui Jungher îi va 
omori pe toţi cei loiali, ca să nu spună ce au făcut şi erau doi 
contra unu. L-am lăsat pe Sam cu Bătrânul Urs. Nu se 
clintea, Jon. 


Erai fratele lui, aproape că spuse. Cum l-ai putut lăsa 
între sălbatici şi criminali? 

— S-ar putea să fie încă în viaţă, adăugă Pyp. S-ar putea 
să ne surprindă pe toţi şi să apară mâine călare pe drum. 

— Cu capul lui Mance Rayder, da. Jon îşi dădea seama că 
Grenn se străduia să 

pară vesel. Sam Ucigaşul. 

Jon încercă să se ridice din nou. Fu o greşeală, la fel ca 
prima dată. Ţipă, înjurând. 

— Grenn, du-te şi trezeşte-l pe Maester Aemon, zise Pyp. 
Spune-i că Jon mai are nevoie de nişte lapte de mac. 

Da, gândi el. 

— Nu, spuse el. Magnarul... 

— Ştim, îl întrerupse Pyp. Santinelele de la Zid au primit 
ordin să stea cu ochii spre sud, iar Donai Noye a trimis câţiva 
oameni pe Creasta Furtunii să vegheze drumul regelui. 
Maester Aemon a trimis păsări la Eastwatch şi la Turnul 
Umbrei. 

Maester Aemon se apropie de pat cu paşi târşâiţi, 
sprijinindu-se cu o mână de umărul lui Grenn. 

— Jon, ia-o uşurel. E bine că te-ai trezit, dar trebuie să-ţi 
acorzi timp să te vindeci. Am opărit rana cu vin fiert şi am 
închis-o cu o cataplasmă de urzici, seminţe de muştar şi 
pâine mucegăită, dar dacă nu te odihneşti... 

— Nu pot. Jon se lupta cu durerea, încercând să se ridice. 
Mance va fi aici în curând... mii de oameni, uriaşi, mamuţi... 
aţi trimis vorbă la Winterfell? La rege? 

Sudoarea îi picura de pe frunte. Închise o clipă ochii. 

Grenn îi aruncă lui Pyp o privire ciudată. 

— Nu ştie. 

— Jon, zise Maester Aemon, o sumedenie de lucruri s-au 
petrecut câtă vreme ai lipsit, şi puţine dintre ele bune. Balon 
Greyjoy s-a încoronat din nou şi şi-a trimis corăbiile 
împotriva Nordului. Regii se înmulţesc ca buruienile oriunde 
te întorci şi am trimis apeluri către toţi, dar nu vine nimeni. 
Au treburi mai presante pentru săbiile lor, iar noi suntem 


departe şi uitaţi... Cât despre Winterfell... Jon, fii tare... 
Winterfellul nu mai există... 

— Nu mai există? Jon se holbă la ochii albi ai lui Aemon şi 
la chipul său zbârcit. Fraţii mei sunt la Winterfell. Bran şi 
Rickon... 

Maesterul îi atinse fruntea. 

— Îmi pare rău, Jon. Fraţii tăi au murit la porunca lui 
Theon Greyjoy, după ce 225 

a luat în stăpânire Winterfellul în numele tatălui său. 
Când purtătorii de flamuri ai tatălui tău amenințau să-l 
recucerească, Greyjoy a dat foc castelului. 

— Fraţii tăi au fost răzbunaţi, interveni Grenn. Fiul lui 
Bolton i-a ucis pe toţi oamenii de fier şi se zice că îl jupoaie 
pe Theon Greyjoy, bucată cu bucată, pentru ce a făcut. 

— Îmi pare rău, Jon. Pyp îl strânse de umăr. Tuturor ne 
pare. 

Lui Jon nu-i plăcuse niciodată Theon Greyjoy, dar fusese 
pupilul tatălui lor. 

Un nou spasm de durere îi smuci piciorul şi următorul 
lucru pe care îl ştiu era că 

se afla din nou culcat pe spate. 

— Trebuie să fie o greşeală, insistă el. La Coroana Reginei 
am văzut un lup străvechi, un lup cenușiu... cenuşiu... m-a 
recunoscut. Dacă Bran era mort, oare era posibil ca o parte 
din el să continue să trăiască în lupul său, aşa cum trăia 
Orell în trupul vulturului său? 

— Bea asta. 

Grenn îi duse cupa la buze. Jon bău. Mintea îi era încă 
plină de lupi şi vulturi, de râsetele fraţilor săi. Feţele de 
deasupra lui începură să se înceţoşeze şi să 

dispară. Nu pot fi morți. Theon n-ar fi, făcut una ca asta. 
lar  Winterfellul... granit cenuşiu, stejar şi fier, ciori 
învârtindu-se în jurul turnurilor, abur ridicându-se din 
iazurile fierbinți ale pădurii zeilor, regii de piatră aşezaţi pe 
tronurile lor... 

cum se putea ca Winterfellul să dispară? 


Când trecu în lumea viselor, se pomeni iarăşi acasă, 
bălăcindu-se în iazurile fierbinţi, sub imensul copac alb al 
inimii care avea chipul tatălui său. Ygritte era cu el, răzându- 
i, lepădându-şi veşmintele până când era goală ca un nou- 
născut, încercând să-l sărute, dar el nu putea, nu sub 
privirile tatălui său. Era sânge din sângele Winterfellului, un 
om al Rondului de Noapte. Nu vo; aduce pe lume un bastard, 
îi spuse Ygrittei. Nu voi face asta. Nu. „Nimic nu ştii, Jon 
Snow”, şopti ea, cu pielea topindu-i-se în apa fierbinte, cu 
carnea desprinzându-i-se de pe oase, până când numai 
craniul şi scheletul ei mai rămăseseră şi iazul fierbea vâscos 
şi roşu. 


CATELYN 


Auziră Furca Verde înainte s-o vadă, un murmur nesfârşit, 
ca mârâitul unei fiare uriaşe. Râul era un torent în clocot, cu 
jumătate mai lat decât fusese anul trecut, când Robb îşi 
divizase aici oastea şi jurase să ia o Frey de soţie, dacă va fi 
lăsat să treacă. Atunci avea nevoie de Lordul Walder şi de 
podul său, iar acum are nevoie şi mai mult. Catelyn privea 
cu inima plină de îndoieli apele verzi, întunecate, în trecerea 
lor învolburată. N-avem cum să traversăm cu pasul, nici să 

înotăm şi ar putea să treacă o lună până când apele se 
vor retrage. 

Când se apropiară de Gemeni, Robb îşi puse coroana pe 
cap şi îi chemă pe 226 

Catelyn şi Edmure alături de el. Ser Raynald Westerling îi 
purta stindardul, lupul străvechi al Casei Stark pe un fundal 
alb ca gheaţa. 

Turnurile porţii se iviră prin ploaie ca nişte fantasme, 
apariţii gri, înceţoşate, care se întrupau cu fiecare pas. 
Fortăreaţa Freyilor nu era formată dintr-un singur castel, ci 
din două; imagini în oglindă, din piatră udă, înălțându-se pe 
ambele maluri ale apei şi unite de un imens pod arcuit. Din 
mijlocul podului se ridica Turnul Apei, cu râul curgând iute, 
de-a dreptul pe sub el. În maluri fuseseră tăiate canale, 
formând şanţuri care făceau din fiecare geamăn o insulă. 
Ploile transformaseră şanţurile în lacuri cu apă mică. 

Dincolo de apele tumultuoase, Catelyn vedea mii de 
oameni care-şi aşezaseră 

tabăra în jurul castelului dinspre răsărit, cu flamurile 
atârnând din vârful lăncilor, în faţa corturilor, ca tot atâtea 
pisici înecate. Din pricina ploii, era cu neputinţă să 

le desluşească însemnele şi culorile. Cele mai multe erau 
cenuşii, aşa i se părea, dar sub un asemenea cer, lumea 
întreagă părea cenuşie. 


— Robb, aici trebuie să calci în vârful picioarelor, îşi sfătui 
ea fiul. Lordul Walder are pielea subţire şi limba ascuţită şi 
unii dintre fiii săi vor fi semănând, fără doar şi poate, cu tatăl 
lor. Nu trebuie să te laşi provocat. 

— Îi cunosc pe Frey, mamă. Ştiu cât i-am jignit şi câtă 
nevoie am de ei. Voi fi dulce ca un septon. 

Catelyn se foi stânjenită în şa. 

— Dacă ni se serveşte ceva la sosire, sub nici un chip să 
nu refuzi. la ceea ce ţi se oferă, bea şi mănâncă în văzul 
tuturor. Dacă nu ni se oferă nimic, cere pâine şi brânză şi o 
cupă cu vin. 

— Sunt mai mult ud decât înfometat... 

— Robb, ascul/tă-mă. După ce i-ai mâncat pâinea şi sarea, 
ai drepturile oaspetelui şi sub acoperişul lui vei fi sub 
protecţia legilor ospitalităţii. 

Robb părea mai mult amuzat decât speriat. 

— Am o oaste să mă apere, mamă. N-am nevoie să mă 
încred în pâine şi sare. 

Dar dacă Lordului Walder îi face plăcere să-mi servească 
tocană de cioară 

înăbuşită în viermi, voi mânca şi voi mai cere o porţie. 

Patru Frey pormiră dinspre poarta vestică, înfăşuraţi în 
mantii grele din lână 

groasă, gri. Catelyn îl recunoscu pe Ser Ryman, fiul 
răposatului Ser Stevron, care fusese întâiul născut al 
Lordului Walder. Cu tatăl său mort, Ryman era moştenitorul 
Gemenilor. Faţa pe care o zărea sub glugă era cărnoasă, 
mare şi nătângă. Ceilalţi trei erau, pesemne, fiii lui, 
strănepoţii Lordului Walder. 

Edmure îi confirmă supoziţiile. 

— Edwyn e cel mai mare. Cel slab, cu aer băţos. Bărbatul 
vânos, cu barbă, e Walder cel Negru, un individ periculos. 
Petyr e la margine, flăcăul cu faţa nenorocită. Fraţii lui îi 
spun Petyr Băşicuţă. E doar cu un an sau doi mai mare decât 
Robb, dar Lordul Walder l-a însurat la zece ani cu o femeie 


care avea de trei ori vârsta lui. Zei, sper că Roslin nu 
seamănă cu el. 

227 

Se opriră să-şi lase oaspeţii să se apropie. Flamura lui 
Robb atârna pleoştită, iar răpăitul monoton al ploii se 
îngemăna cu năvala apelor umflate ale Furcii Verzi care îi 
însoțea, în dreapta. Vântul Cenuşiu ţâşni în faţă, cu coada 
întinsă, privind cu ochii între-deschişi, de un auriu întunecat. 
Când ajunse la câţiva metri de grupul Freyvilor, Catelyn îl 
auzi mârâind, un huruit înfundat, care se confunda cu 
iureşul râului. Robb îl privi speriat. 

— Vânt Cenugşiu, la mine. La mine! 

În loc să-l asculte, lupul străvechi făcu un salt înainte, 
arătându-şi colții. 

Calul lui Ser Ryman se dădu în spate, cu un nechezat de 
spaimă, iar cel al lui Petyr Băşicuţă se cabra, aruncându-l la 
pământ. Doar Walder cel Negru reuşi să-şi ţină calul în frâu. 
Apucă mânerul sabiei. 

— Nu! strigă Robb. Vânt Cenugşiu, aici! Aici! 

Catelyn se năpusti printre lupul străvechi şi cai. 

Când trecu prin faţa Vântului Cenuşiu, noroiul ţâşni de 
sub copitele iepei sale. 

Lupul se întoarse şi abia apoi păru să-l audă pe Robb 
strigându-l. 

— Aşa îşi răscumpără un Stark greşelile? urlă Walder cel 
Negru, cu sabia scoasă din teacă. Jalnic salut, aş zice, să-ţi 
asmuţi lupul împotriva noastră. 

Ser Ryman descălecase, să-l ajute pe Petyr Băşicuţă să se 
ridice în picioare. 

Flăcăul era înnoroiat, dar teafăr. 

— Am venit să-mi prezint scuzele pentru jignirea pe care 
am adus-o Casei tale şi să-mi văd unchiul însurat. Robb săltă 
jos din şa. Petyr, ia calul meu. Al tău e hăt, departe. 

Petyr se uită la tatăl său şi spuse: 

— Pot călări cu oricare dintre fraţii mei. Freyii nu schiţară 
nici un gest de reverență. 


— Ai întârziat, declară Ser Ryman. 

— Ploile ne-au întârziat, răspunse Robb. Am trimis un 
corb. 

— Nu văd femeia. 

Prin femeia, Ser Ryman voia să spună Jeyne Westerling, 
ştiau cu toţii. Lady Catelyn zâmbi, scuzându-se: 

— Regina Jeyne a fost ostenită după atâta drum, ser. Fără 
îndoială vă va vizita când lucrurile se vor mai aşeza. 

— Bunicul meu va fi nemulţumit. 

Deşi Walder cel Negru vârâse sabia în teacă, tonul nu-i 
era mai prietenos. 

— l-am povestit multe despre ea şi doreşte să o vadă cu 
ochii lui. 

Edwyn îşi drese glasul: 

— Avem camere pregătite pentru tine în Turnul Apei, 
Înălţimea Ta, îi spuse el lui Robb, cu o amabilitate rezervată. 
La fel pentru Lordul Tully şi Lady Stark. 

Lorzi tăi stegari sunt, de asemenea, bine-veniţi să doarmă 
sub acoperişul nostru şi să participe la ospăţul de nuntă. 

— Şi oamenii mei? întrebă Robb. 

228 

—  Nobilul meu bunic regretă că nu poate nici să 
hrănească, nici să găzduiască 

o oaste atât de numeroasă. Nu ne e uşor să le asigurăm 
cele necesare nici propriilor noştri oşteni. Cu toate acestea, 
oamenii tăi nu vor fi neglijaţi. Dacă vor trece apa şi îşi vor 
aşeza tabăra lângă a noastră, vom aduce butoaie destule cu 
vin şi bere ca să poată bea cu toţii în sănătatea Lordului 
Edmure şi a miresei sale. Am ridicat pe malul celălalt trei 
corturi mari de ospăț, să-i adăpostească de ploaie. 

— Nobilul tău tată e cât se poate de generos. Oamenii 
mei îi vor fi recunoscători. Au străbătut cale lungă prin 
ploaie. 

Edmure Tully se apropie călare. 

— Când îmi voi cunoaşte logodnica? 


— Te aşteaptă înăuntru, îl asigură Edwyn Frey. Sunt sigur 
că o vei ierta dacă-ţi va părea sfioasă. A aşteptat această zi 
cu nerăbdare, biata fată. Dar poate că ar trebui să 
continuăm această conversaţie la adăpost? 

— Desigur. Ser Ryman încalecă din nou, ajutându-l pe 
Petyr Băşicuţă să urce pe cal, în spatele lui. Fiţi buni şi 
urmaţi-mă, tatăl meu vă aşteaptă. Întoarse calul înapoi către 
Gemeni. 

Edmure se alinie lângă Catelyn. 

— Întârziatul Lord Frey ar fi putut găsi de cuviinţă să ne 
întâmpine în persoană, se plânse el. Sunt seniorul lui şi 
viitorul ginere, iar Robb e rege. 

— Când vei avea tu nouăzeci şi unu de ani, frăţioare, să 
vezi ce domic o să fii să călăreşti prin ploaie. Însă Catelyn se 
întreba dacă acesta era adevărul întreg. 

Lordul Walder se plimba, de obicei, într-o lectică 
acoperită, care l-ar fi ferit în mare parte de ploaie. O /ipsă de 
politețe deliberată? Dacă era aşa, putea fi prima dintr-un 
lung şir care abia începea. 

Alte necazuri urmară la poartă. Vântul Cenuşiu se proţăpi 
în mijlocul podului basculant, îşi scutură blana de apă şi urlă 
către bariera-ghilotină. Robb fluieră 

nerăbdător. 

— Vânt Cenuşiu! Ce-i? Vânt Cenuşiu, la mine! 

Dar lupul străvechi nu făcu decât să-şi arate colții. Nu-i; 
place locul ăsta, gândi Catelyn. Robb fu nevoit să se lase pe 
vine şi să-i vorbească blând, până când lupul se învoi să 
treacă pe sub bariera-ghilotină. Lothan Ologul şi Walder 
Rivers se apropiaseră între timp. 

— De sunetul apei se teme, zise Rivers. Animalele 
sălbatice ştiu să se ferească 

de râurile umflate. Să-l chem pe îngrijitorul nostru de 
câini? 

— E lup străvechi, nu câine, preciza Robb, şi e periculos 
pentru oamenii în care nu are încredere. Ser Raynald, rămâi 
cu el. N-o să-l duc în castelul Lordului Walder aşa. 


Abilă mişcare, gândi Catelyn. Robb îi ține şi pe cei din 
familia Westerling departe de ochii Lordului Walder. 

Guta şi oasele fragile îl chinuiau pe bătrânul Walder Frey. 
Îl găsiră sprijinit în jilţul său, cu o pernă sub el şi acoperit cu 
o mantie de hermină. Tronul lui era din 229 

stejar negru, cu spătarul sculptat în forma unor robuste 
turnuri gemene, unite printr-un pod arcuit, atât de masiv 
încât îmbrăţişarea lui îl făcea pe bătrân să pară 

un copil grotesc. Înfăţişarea Lordului Walder avea ceva de 
vultur sau mai degrabă 

de nevăstuică perfidă. Capul său pleşuv, pătat de 
bătrâneţe, ţâşnea dintre umerii sfrijiţi, pe un gât lung şi roz. 
Pielea lăsată îi atârna sub bărbia retrasă, avea ochii 
înlăcrimaţi şi întunecoşi, iar gura-i ştirbă se mişca fără 
încetare, înghițind aerul gol, aşa cum un prunc suge la 
pieptul mamei. 

Cea de-a opta Lady Frey stătea lângă jilţul Lordului 
Walder. La picioarele lui se afla o versiune oarecum mai 
tânără a lui, un bărbat de cincizeci de ani, gârbovit, slab, ale 
cărui veşminte scumpe din lână albastră şi satin gri erau în 
mod ciudat accentuate de o coroană şi un colan, împodobite 
cu mici clopoței de alamă. 

Asemănarea dintre ei era izbitoare, cu excepţia ochilor. Ai 
Lordului Walder erau mici, înceţoşaţi şi bănuitori, ai celuilalt, 
mari, afabili şi goi. Catelyn îşi aminti că 

una dintre odraslele Lordului Walder adusese pe lume un 
nătâng, cu mulţi ani în urmă. În timpul vizitelor trecute, 
Lordul de Crossing avusese întotdeauna grijă 

să-l ascundă. Întotdeauna a purtat o coroană de bufon 
sau e o batjocură la adresa lui Robb? Era o întrebare pe care 
nu îndrăznea s-o pună. 

Fii ai familiei Frey, fiice, copii, nepoți, soţi, soţii şi servitori 
umpleau restul încăperii. Dar cel care vorbi fu bătrânul. 

— Ştiu că mă veţi ierta de nu voi îngenunchea. Picioarele 
nu mă mai ascultă ca odinioară, deşi ce atârnă între ele mă 
slujeşte destul de bine, eh. Gura i se deschise într-un 


zâmbet ştirb, în timp ce se uita la coroana lui Robb: Unii ar 
spune că e un rege sărac cel care poartă o coroană de bronz, 
Înălţimea Ta. 

— Bronzul şi fierul sunt mai trainice decât aurul şi 
argintul, răspunse Robb. 

Vechii Regi ai lernii purtau o asemenea coroană-sabie. 

— Puțin le-a folosit când au venit dragonii. Eh. Acel eh 
părea să-i placă 

nătângului, care-şi legăna capul într-o parte şi în alta, 
zornăindu-şi coroana şi colanul. Sire, zise Lordul Walder, 
iartă-i lui Aegon al meu gălăgia. N-are minte nici cât un om 
al mlaştinilor şi n-a mai întâlnit până acum un rege. E unul 
dintre fiii lui Stevron. Îi spunem Clopoţel. 

— Ser Stevron a pomenit de el, lordul meu. Robb îi zâmbi 
nătângului. Îmi pare bine să te cunosc, Aegon. Tatăl tău a 
fost un om viteaz. 

Clopoţel îşi sună clopoţeii. O dâră subţire de salivă i se 
prelinse dintr-un colţ al gurii, când zâmbi. 

— Nu-ţi răci gura regală de pomană. E ca şi cum ai vorbi 
cu o oală de noapte. 

Lordul Walder îşi mută privirea către ceilalţi. Ei, bine, 
Lady Catelyn, văd că te-ai întors la noi. Şi tânărul Ser 
Edmure, învingătorul de la Moara de Piatră. Lord Tully acum. 
Va trebui să nu uit asta. Eşti cel de-al cincilea Lord Tully pe 
care-l cunosc. Le-am supravieţuit celorlalţi patru, eh? 
Mireasa ta e pe aici pe undeva. 

Bănuiesc că vrei s-o vezi. 

— Aş vrea, lordul meu. 

230 

— Atunci, voia ţi se va împlini. Dar îmbrăcată. E o fată 
sfioasă şi e fecioară. 

N-o vei vedea goală până după nuntă. Lordul Walder 
chicoti. Eh. Destul de curând, destul de curând. Îşi înălţă 
gâtul, privind împrejur: Benfrey, du-te şi adu-o pe sora ta. 
Mişcă-te repede, Lordul Tully a bătut cale lungă de la 
Riverrun. Un tânăr cavaler îmbrăcat cu o tunică în carouri se 


înclină şi plecă, iar bătrânul se întoarse la Robb: Şi unde ţi-e 
soţia, Înălţimea Ta? Frumoasa Regină Jeyne. E din, Casa 
Westerling, de la Crag, după câte am auzit, eh? 

— Am lăsat-o la Riverrun, lordul meu. Era prea obosită ca 
să mai călătorească, după cum i-am spus şi lui Ser Ryman. 

— Asta mă întristează nespus. Voiam s-o văd cu slabii mei 
ochi. Toţi voiam, eh. Nu-i aşa, doamna mea? 

Lady Frey, palidă şi firavă, păru uimită că i se cerea să 
vorbească. 

— D-da, stăpâne. Ne-am dorit cu toţii atât de mult să-i 
aducem omagiile noastre Reginei Jeyne. Trebuie să fie 
frumoasă. 

— E foarte frumoasă, doamna mea. În glasul lui Robb era 
o neclintire de gheaţă, care îi amintea Catelynei de tatăl lui. 

Bătrânul fie n-o auzi, fie refuză să-i acorde vreo atenţie. 

— Mai frumoasă decât fata mea, eh? Cum altfel ar fi putut 
chipul şi trupul ei să-l facă pe rege să-şi uite promisiunile 
solemne? 

Robb îndură reproşul cu demnitate. 

— Cuvintele nu pot îndrepta asta, ştiu, dar am venit să-mi 
prezint scuzele pentru ofensa adusă Casei tale şi să-ţi cer 
iertare, lordul meu. 

— Scuze, eh? Da, ai jurat. Îmi amintesc. Sunt bătrân, dar 
nu uit asemenea lucruri. Nu ca unii regi, se pare. Tinerii nu-şi 
mai amintesc nimic când dau cu ochii de un chip drăgălaş şi 
o pereche de sâni tari ca piatra, nu-i aşa? La fel am fost şi 
eu. Unii ar putea spune că încă sunt, ehe-he. Totuşi, s-ar 
înşela, ca şi tine. 

Dar acum ai venit să-ţi repari greşeala. Însă fetele mele 
sunt cele pe care le-ai jignit. Poate că lor ar trebui să le ceri 
iertare, Înălţimea Ta. Fiicele mele fecioare. 

la uită-te puţin la ele. Când îşi mişcă degetul, un val de 
feminitate se depărta de zid, aliniindu-se în faţa daisului. 
Clopoţel dădu şi el să se ridice, cu clopoţeii zornăind vesel, 
dar Lady Frey îl înhaţă de mânecă şi îl trânti la loc. Lordul 


Walder făcu prezentările: Fiica mea Arwyn, spuse el despre o 
fată de paisprezece ani. 

Shirei, cea mai tânără fiică legitimă a mea. Ami şi 
Marianne îmi sunt nepoate. Pe Ami am măritat-o cu Ser Pate, 
dar Muntele l-a ucis pe mocofan, aşa că m-am ales cu ea 
înapoi. Aceea e Cersei, dar noi îi spunem Albinuţa. Mama ei 
e din Oraşul Albinelor. Şi alte nepoate. Una e Walda, iar 
celelalte... ei, bine, au nume, oricare ar i... 

— Eu sunt Merry, nobile bunic, zise una dintre fete. 

— Tu eşti gălăgioasă, asta-i sigur. Lângă Gălăgioasa e 
fiica mea, Tyta. Pe urmă o altă Walda, Alyx, Marissa... eşti 
Marissa? Aşa mă gândeam şi eu. Nu e întotdeauna cheală. 
Maesterul a ras-o în cap, dar jură că în curând îi va creşte 
231 

părul înapoi. Gemenele sunt Serra şi Sarra. Privi cu ochi 
mijiţi în jos, către una dintre fetele mai mici. Eh, eşti altă 
Walda? 

Fata nu putea să aibă mai mult de patru ani. 

— Eu sunt Walda lui Ser Aemon Rivers, nobile străbunic. 
Făcu o reverență. 

— Tu de când ai început să vorbeşti? Nu că ar fi de 
aşteptat să ai ceva înţelept de spus. Tatăl tău n-a avut 
niciodată. În plus, e bastard, eh? Pleacă. N-am vrut aici 
decât fete Frey. Pe Regele Nordului nu-l interesează marfa de 
duzină. Lordul Walder aruncă o privire către Robb, în timp ce 
Clopoţel îşi clătina capul, sunându-şi clopoţeii. lată-le, toate 
fecioare. Mă rog, şi o văduvă, dar unora le place mai mult o 
femeie începută. Ai fi putut s-o ai pe oricare dintre ele. 

— Ar fi fost o alegere imposibilă, lordul meu, zise Robb, 
curtenitor. Sunt toate încântătoare. 

Lordul Walder pufni. 

— Şi unii mai spun că eu am ochii slabi. Unele or să se 
descurce  binişor, bănuiesc. Altele... mă rog, n-are 
importanţă. N-au fost destul de bune pentru Regele 
Nordului, eh? lar acum, ce aveai de spus? 


— Doamnele mele. Robb părea îngrozitor de stânjenit, dar 
ştiuse că momentul acesta trebuia să sosească şi îl înfruntă 
fără să clipească. Toţi oamenii trebuie să-şi ţină jurămintele, 
mai cu seamă regii. Am jurat să mă însor cu una dintre voi şi 
mi-am încălcat jurământul. Nu e vina voastră. N-am făcut 
asta ca să vă jignesc, ci fiindcă iubeam o alta. Nici un cuvânt 
nu poate să îndrepte lucrurile, ştiu, dar am venit în faţa 
voastră să vă cer iertare, ca Freyii de la Crossing şi Casa 
Stark de la Winterfell să poată fi din nou prieteni. 

Fetele mai mici se foiau nerăbdătoare. Cele mai mari 
aşteptau reacţia Lordului Walder, pe tronul său negru de 
stejar. Clopoţel se legănă înainte şi înapoi, cu clopoţeii 
sunându-i pe colan şi pe coroană. 

— Bine, zise Lordul de Crossing. A fost foarte bine, 
Înălţimea Ta. Nici un cuvânt nu poate îndrepta lucrurile, eh? 
Bine zis, bine zis. Sper că la ospâţul de nuntă nu vei refuza 
să dansezi cu fetele mele. Ai bucura inima unui bătrân, eh? 
Îşi legănă capul zbârcit, rozaliu, în sus şi-n jos, cam în 
acelaşi fel cum făcea nepotul său nătâng, deşi Lordul Walder 
nu purta clopoței. Şi iat-o, Lord Edmure. Fiica mea, Roslin, 
bobocul meu cel mai de preţ, en. 

Ser Benfrey o conduse în sala tronului. Semănau destul 
de mult ca să fie fraţi buni. Judecând după vârsta lor, 
amândoi erau copii ai celei de-a şasea Lady Frey - 

o Rosby, parcă, îşi amintea Catelyn. 

Roslin era scundă pentru vârsta ei, cu pielea atât de albă 
încât părea că tocmai de ridicase dintr-o baie de lapte. Avea 
un chip drăgălaş, cu o bărbie mică, un nas delicat şi ochi 
mari, căprui. Un păr des, castaniu, îi cădea în valuri până la 
talia atât de subţire încât Edmure ar fi putut s-o cuprindă cu 
palmele. Din cauza corsajului de dantelă al rochiei sale bleu, 
sânii i se înfăţişau mici, dar bine proporţionaţi. 

232 

— Înălţimea Ta. Fata se aşeză în genunchi. Lord Edmure, 
sper că nu sunt o dezamăgire pentru tine. 


Departe de asta, gând Catelyn. Chipul fratelui său se 
luminase la vederea ei. 

— Eşti o încântare pentru mine, domniţa mea, zise 
Edmure. Şi vei fi mereu, nu mă îndoiesc. 

Roslin avea o mică strungăreaţă între dinţii din faţă, care 
o făcea zgârcită cu zâmbetele, dar despărţitura era aproape 
drăgălaşă. E chiar drăguță, gândi Catelyn, dar e atât de 
mică şi se trage din ramura Rosby, Cei din familia Rosby nu 
fuseseră niciodată robuşti. Catelyn prefera de departe 
conformaţia altora dintre fetele din sală, fiice sau nepoate, 
nu era sigură. Ele aveau un aer de Crakehall, iar cea de-a 
treia soţie a Lordului Walder fusese din Casa aceea. Șol/auri 
largi, ca să 

poată purta copii, sâni mari, ca să-i alăpteze, brațe 
puternice, să-i ţină. Cei din Casa Crakehall au fost 
întotdeauna bine legați şi vânjoşi. 

— Stăpânul meu e bun, îi zise Lady Roslin lui Edmure. 

— Domnița mea e frumoasă. O luă de mână şi o ridică în 
picioare. Dar de ce plângi? 

— De bucurie, răspunse fata. Plâng de bucurie, stăpâne. 

— Ajunge! izbucni Lordul Walder. Poţi să plângi şi să 
şuşoteşti după ce te măriţi, eh. Benfred, condu-o pe sora ta 
înapoi în camerele ei, trebuie să se pregătească pentru 
nuntă. Şi pentru patul nupţial, eh, partea cea mai dulce. 
Pentru tot, pentru tot. Gura i se încleşta şi i se descleştă. 
Vom avea muzică, o muzică 

nespus de dulce, şi vin, eh, va curge vinul roşu şi vom 
îndrepta unele greşeli. Dar acum sunteţi obosiţi. Şi uzi, de- 
mi stropiţi toată podeaua. Vă aşteaptă focurile şi vinul 
fierbinte cu mirodenii, şi băile, dacă vreţi. Lothar, condu-i pe 
oaspeţii noştri către apartamentele lor. 

— Trebuie să-mi trec oamenii peste râu, stăpâne, zise 
Robb. 

— N-o să se piardă, se plânse Lordul Walder. Au mai 
trecut apa, nu-i aşa? 


Când aţi venit dinspre nord, aţi vrut să treceţi, iar eu v- 
am lăsat şi n-aţi spus bogdaproste, eh? Dar n-ai decât. Du-l 
pe fiecare de mână, dacă pofteşti, n-am eu treabă. 

— Stăpâne! Catelyn aproape uitase. Nişte mâncare ar fi 
cât se poate de bine-venită. Am străbătut cale lungă prin 
ploaie. 

Gura lui Walder Frey se încleşta şi se descleştă. 

— Mâncare, eh? O bucată de pâine, niţică brânză, poate 
un cârnat. 

— Nişte vin să alunece pe gât, adăugă Robb. Şi puţină 
sare. 

— Pâine şi sare. Eh. Desigur, desigur. Bătrânul bătu din 
palme şi servitorii intrară, aducând carafe cu vin şi tăvi cu 
pâine, brânză şi unt. Lordul Walder luă el însuşi o cupă de 
vin roşu, ridicând-o cu mâna-i pătată. Oaspeţii mei, spuse el. 

Onoraţii mei oaspeţi. Fiţi bine-veniţi sub acoperişul meu 
şi la masa mea. 

— Îţi mulţumim pentru ospitalitate, lordul meu, îi 
răspunse Robb. Edmure îl îngână, împreună cu Marelejon, 
Ser Marq Piper şi ceilalţi. Băură din vinul lui şi 233 

mâncară din pâinea şi untul lui. Catelyn gustă vinul, 
ciuguli nişte pâine şi se simţi mult mai liniştită. Acum vom fi 
în siguranță, gândi ea. 

Ştiind cât de meschin putea fi bătrânul, se aşteptase ca 
odăile lor să fie sumbre şi întunecate. Dar se părea că Freyii 
făcuseră pregătiri mai mult decât îndestulătoare. Camera 
nupţială era mare şi somptuos mobilată, dominată de un pat 
mare de puf, cu piloni sculptați în forma unor turnuri de 
castel. Draperiile erau în culorile Casei Tully, roşu şi albastru, 
un gest de curtoazie. Covoare parfumate acopereau 
duşumeaua de lemn, iar fereastra înaltă, cu obloane, dădea 
către sud. 

Camera lui Catelyn era mai mică, dar elegant mobilată şi 
confortabilă, cu un foc arzând în şemineu. Lothar Ologul îi 
asigură că Robb va avea o întreagă suită, aşa cum i se 
cuvenea unui rege. 


— Dacă doriţi ceva, nu trebuie decât să-i spuneţi unuia 
dintre străjerii mei. 

Lothar se înclină şi se retrase, şchiopătând din greu în 
timp ce-şi croia drum în josul scărilor şerpuitoare. 

— Ar trebui să ne punem propriii străjeri, îi spuse Catelyn 
fratelui ei. 

Se gândea că s-ar odihni mai bine dacă ar avea oameni ai 
caselor Stark şi Tully în faţa uşilor. Întâlnirea cu Lordul 
Walder nu fusese atât de neplăcută pe cum se temuse, dar 
aştepta cu nerăbdare ca totul să se isprăvească. Câteva zile 
încă şi Robb va pleca la luptă, iar eu către o confortabilă 
captivitate la Seagard. Lordul Jason avea să fie cât se poate 
de îndatoritor, nu se îndoia câtuşi de puţin, dar perspectiva 
o deprima. 

Auzea jos tropotul cailor, în timp ce coloana lungă de 
călăreţi îşi croia drum peste pod, de la castel la castel. 
Pietrele uruiau sub roţile căruţelor încărcate. 

Catelyn se duse la fereastră şi privi afară, la oastea lui 
Robb ce se ivea dinspre geamănul estic. 

— Ploaia pare că se potoleşte. 

— Acum, că suntem înăuntru. Edmure stătea în faţa 
focului, lăsând căldura să-i inunde trupul. Ce părere ai 
despre Roslin? 

Prea mică şi fragilă. Va duce sarcinile greu. Dar fratele ei 
părea încântat de fată, aşa că nu spuse decât: 

— Dulce. 

— Cred că m-a plăcut. De ce plângea? 

— E o fecioară în ajunul nunţii sale. Câteva lacrimi sunt 
fireşti. 

Lysa vărsase lacuri de lacrimi în dimineaţa nunţii, dar 
reuşise să aibă ochii uscați şi să fie strălucitoare când Jon 
Arryn i-a aşezat pe umeri mantia roşie cu albastru. 

— E mai drăguță decât am îndrăznit să sper. Edmure 
ridică o mână înainte ca sora lui să apuce să vorbească. Ştiu 
că sunt lucruri mai importante, scuteşte-mă de predică, 
preoteaso. Dar, oricum... le-ai văzut pe unele dintre celelalte 


fete pe care le-a înşirat Frey? Pe cea cu ticul acela? Suferă 
de boala tremuratului? Şi gemenele alea aveau mai multe 
cratere şi erupții pe feţele lor decât Petyr Băşicuţă. Când 
234 

le-am văzut, am fost sigur că Roslin va fi cheală şi 
chioară, cu mintea lui Clopoţel şi firea lui Walder cel Negru. 
Dar pare pe cât de drăguță, pe atât de blândă. 

Edmure părea nedumerit. De ce nu m-a lăsat bătrâna 
şopârlă să aleg, dacă nu avea de gând să-mi vâre pe gât 
vreo hidoasă? 

—  Predilecţia ta pentru chipurile drăgălaşe e bine 
cunoscută, îi reaminti Catelyn. Probabil că Lordul Walder 
vrea într-adevăr să fii mulţumit de mireasa ta. 

Sau, mai degrabă, n-a vrut să te împiedici de un furuncul 
şi să-i dai toate planurile peste cap. Ori poate că Roslin e 
preferata bătrânului. Lordul Riverrunului e o partidă mult 
mai bună decât pot spera majoritatea fiicelor sale. 

— Adevărat. Dar fratele ei părea că se îndoieşte încă. E 
posibil ca fata să fie stearpâ? 

— Lordul Walder vrea ca nepotul lui să moştenească 
Riverrunul. La ce i-ar folosi să-ţi dea o nevastă stearpă? 

— Ar scăpa de o fiică pe care n-ar lua-o nimeni altcineva. 

— Asta nu i-ar fi de mare folos. Walder Frey e un om 
perfid, nu prost. 

— Totuşi... este posibil? 

— Da, cedă Catelyn, cu jumătate de gură. Există boli pe 
care o fată le poate avea în copilărie, lăsând-o incapabilă să 
aibă copii. Dar nu avem nici un motiv să 

credem că Roslin a avut o asemenea boală. Îşi roti 
privirea prin cameră. Freyii ne-au primit mai bine decât mă 
aşteptam, la drept vorbind. 

Edmure râse. 

— Câteva vorbe usturătoare şi câteva priviri 
necuviincioase. Pentru el asta înseamnă curtoazie. Mă 
aşteptam ca bătrâna şopârlă să urineze în vinul nostru şi să 
ne facă să-i lăudăm soiul ales. 


Gluma o tulbură pe Catelyn într-un mod ciudat. 

— Te rog să mă scuzi acum, aş vrea să-mi schimb hainele 
astea ude. 

— Cum doreşti. Edmure căscă. Poate c-am să trag un pui 
de somn vreo oră. 

Catelyn se retrase în camera ei. Cufărul cu haine pe care 
şi-l adusese de la Riverrun fusese dus sus şi aşezat la 
picioarele patului. După ce se dezbrăcă şi-şi atârnă hainele 
ude lângă foc, îmbrăcă o rochie caldă de lână în culorile 
Tully, roşu şi albastru, îşi spălă şi-şi pieptănă părul, îl lăsă să 
se usuce şi apoi porni în căutarea Freyilor. 

Tronul de stejar negru al Lordului Walder era gol când 
intră în sală, dar câţiva dintre fiii lui stăteau la un pahar, 
lângă foc. Lothar Ologul se ridică greoi, când o zări. 

— Lady Catelyn, credeam că te odihneşti. Cu ce-ţi pot fi 
de folos? 

— Aceştia sunt fraţii tăi? întrebă Catelyn. 

— Fraţi, fraţi vitregi, cumnaţi şi nepoți. Raymund şi cu 
mine am avut aceeaşi mamă. Lordul Lucius Vypren e soţul 
surorii mele vitrege, Lythene, iar Ser Damon e fiul lor. Pe 
fratele meu vitreg, Ser Hosteen, cred că-l cunoşti. lar aceştia 
sunt Ser Leslyn Haigh şi fiii lui, Ser Harys şi Ser Donnel. 

235 

— Îmi pare bine să vă cunosc. Ser Perwyn e prin preajmă? 
EI m-a escortat la Capătul Furtunii şi înapoi, când Robb m-a 
trimis să vorbesc cu Lordul Renly. 

Aşteptam cu nerăbdare să-l reîntâlnesc. 

— Perwyn e plecat, răspunse Lotham Ologul. Îi voi 
transmite complimentele tale. Ştiu că va regreta că nu te-a 
întâlnit. 

— Se va întoarce la timp pentru nunta lui Roslin, nu-i 
aşa? 

— Aşa spera, zise Lothan Ologul, dar cu ploile astea... Ai 
văzut cum curg râurile, doamna mea? 

— Da, într-adevăr, îl aprobă Catelyn. Mă întreb dacă ai fi 
atât de bun să mă 


conduci la maesterul vostru. 

— Nu te simţi bine, doamna mea? întrebă Ser Hosteen, un 
bărbat vânjos, cu maxilarul puternic, pătrat. 

— Probleme femeieşti. Nimic care să te îngrijoreze, ser. 

Lothar, curtenitor ca de obicei, o conduse afară din 
încăpere, apoi în sus, câteva trepte, şi peste podul acoperit 
către o altă scară. 

— Îl vei găsi pe Maester Brenett în turnuleţul din vârf, 
doamna mea. 

Catelyn se aşteptase ca maesterul să fie tot un fiu al lui 
Walder Frey, însă după 

înfăţişare, nu părea. Brenett era un bărbat masiv, gras, 
pleşuv, cu bărbie dublă şi nu prea curat, judecând după 
găinaţul de corb care îi păta mânecile veşmântului, însă 
părea destul de binevoitor. Când îi spuse despre grijile pe 
care şi le făcea Edmure în privinţa fertilităţii lui Roslin, 
maesterul râse înfundat. 

— Nobilul tău frate n-are de ce să se teamă, Lady Catelyn. 
E mică, n-o să te contrazic, şi îngustă în şolduri, dar mama ei 
a fost sănătoasă şi Lady Bethany i-a dăruit Lordului Walder 
câte un copil în fiecare an. 

— Câţi au ajuns să iasă din scutece? îl întrebă ea fără 
ocolişuri. 

— Cinci. Îi numără pe degetele-i dolofane ca nişte 
cârnăciori. Ser Perwyn, Ser Benfrey, Maester Willamen, care 
şi-a rostit jurămintele anul trecut şi acum îl slujeşte pe 
Lordul Hunter din Vale. Olyvar, care i-a fost scutier fiului tău. 
Şi Lady Roslin, mezina. Patru băieţi şi o fată. Lordul Edmure 
va avea la fii de nu va mai şti ce să facă. 

— Sunt sigură că asta îi va plăcea. Aşadar, fata era, 
pesemne, şi fertilă, nu numai frumoasă la înfăţişare. Asta 7] 
va linişti pe Edmure. Lordul Walder nu-i lăsase fratelui ei nici 
un motiv să se plângă, după câte îşi putea da seama. 

Catelyn nu se întoarse în camera ei după ce îl părăsi pe 
maester. Se duse în odaia lui Robb. Îi găsi pe Robin Flint şi 
Ser Wendel Manderly cu el, împreună cu Marelejon şi fiul 


acestuia, care continua să fie numit Miculjon, deşi dădea 
semne că-l va întrece la înălţime pe tatăl său. Erau cu toţii 
uzi. Un alt bărbat, încă şi mai ud, stătea în faţa focului, într-o 
mantie rozalie tivită cu blană albă. 

— Lord Bolton, spuse ea. 

— Lady Catelyn, răspunse el, cu glas sleit. E o plăcere să 
te văd din nou, chiar şi în vremuri atât de dificile. 

236 

— Eşti bun că spui asta. Catelyn simţea tristeţe în odaie. 
Până şi Marelejon părea posomorât şi abătut. Se uită la 
feţele lor mohorâte şi întrebă: Ce s-a întâmplat? 

— Lannisteri la Trident, răspunse Ser Wendel, nefericit. 
Fratele meu e din nou capturat. 

— lar Lordul Bolton ne-a adus veşti noi de la Winterfell, 
adăugă Robb. Ser Rodrik nu e singurul bărbat destoinic care 
a murit. Cley Cerwin şi Leobald Tallhart au fost şi ei ucişi. 

— Cley Cerwin era doar un copil, zise ea, întristată. E 
adevărat, aşadar? Au murit cu toţii şi Winterfellul a pierit? 

Ochii palizi ai lui Bolton îi întâlniră pe ai ei. 

— Oamenii de fier au pârjolit şi castelul, şi oraşul iernii. 
Fiul meu Ramsay i-a dus înapoi la Dreadfort pe unii dintre 
oamenii tăi. 

— Bastardul tău a fost acuzat de fărădelegi cumplite, îi 
reaminti cu asprime Catelyn. Crimă, viol şi altele şi mai rele. 

— Da, o aprobă Roose Bolton. Sângele lui e mânjit, asta 
nu poate fi negat. Dar e un bun luptător, pe cât de 
neînfricat, pe atât de iscusit. Când oamenii de fier i-au 
omorât pe Ser Rodrik şi Tallhart, şi curând după aceea pe 
Leobald, lui Ramsay i-a revenit sarcina să conducă bătălia şi 
a făcut-o. Jură că nu-şi va vâri sabia în teacă 

atâta vreme cât un singur Greyjoy mai rămâne în nord. 
Probabil că asemenea servicii ar putea răscumpăra, într-o 
oarecare măsură, fărădelegile pe care le-a comis, îndemnat 
de sângele lui de bastard. Ridică din umeri. Sau nu. Când se 
va sfârşi războiul, Înălţimea Sa trebuie să cumpănească şi să 


judece. Până atunci, sper să am un fiu de sânge nobil cu 
Lady Walda. 

E un om rece, îşi dădu seama Catelyn, nu pentru prima 
oară. 

— A pomenit Ramsay de Theon Greyjoy? vru să ştie Robb. 
A fost ucis şi el sau a fugit? 

Roose Bolton scoase o bucată zdrenţuită de piele din 
buzunarul de la centură. 

— Fiul meu a trimis asta cu scrisoarea lui. 

Ser Wendel îşi întoarse capul gras în altă parte. Robin 
Flint şi Miculjon Umber schimbară o privire, iar Marelejon 
fornăi ca un taur. 

— Aia €... piele? întrebă Robb. 

— Pielea lui Theon Greyjoy, de pe degetul mic al mâinii 
sale stângi. Fiul meu e crud, recunosc. Şi totuşi... ce 
înseamnă niţică piele faţă de vieţile celor doi prinţişori? Ai 
fost mama lor, doamna mea. Pot să-ţi ofer acest... mic semn 
al răzbunării noastre. 

O parte din ea voia să strângă la inimă oribilul trofeu, dar 
se strădui să reziste. 

— Pune-o deoparte, te rog. 

— Jupuirea lui Theon nu-mi va aduce fraţii înapoi, zise 
Robb. Îi vreau capul, nu pielea. 

— E singurul fiu al lui Balon Greyjoy rămas în viaţă, zise 
Lordul Bolton cu 237 

glas domol, ca şi cum ei ar fi uitat, iar acum e rege de 
drept al Insulelor de Fier. 

Un rege captiv preţuieşte mult ca ostatic. 

— Ostatic? Lady Catelyn se zbârli la auzul cuvântului. Se 
făcea adesea schimb de ostatici. Lord Bolton, sper că nu 
sugerezi să-l e/liberăm pe cel care mi-a ucis fiii. 

— Oricine dobândeşte Jilţul de Piatră îl va voi pe Theon 
mort, sublinie Bolton. 

Chiar şi în lanţuri, are mai multe drepturi decât oricare 
dintre unchii săi. 


Păstrează-l, zic eu, şi cere concesii de la oamenii de fier, 
în schimbul executării sale. 

Robb cântări cele auzite, fără tragere de inimă, dar în 
cele din urmă clătină 

aprobator din cap. 

— Da. Foarte bine. Ţineţi-l în viaţă, atunci. Deocamdată. 
Ţineţi-l la loc sigur, la Dreadfort, până când recucerim 
Nordul. 

Catelyn se întoarse din nou spre Roose Bolton. 

— Ser Wendel a spus ceva despre Lannisteri pe Trident? 

— A spus, doamna mea. Eu sunt de vină. Am întârziat 
prea mult până să 

părăsesc Harrenhalul. Aenys Frey a plecat cu multe zile 
înaintea mea şi a traversat Tridentul la vadul rubiniu, deşi nu 
fără dificultate. Dar când am ajuns noi, râul era un torent. N- 
am avut de ales decât să-mi trec oamenii cu bărci mici, din 
care aveam prea puţine. Două treimi din oaste era pe malul 
nordic când Lannisterii i-au atacat pe cei ce încă aşteptau să 
treacă. Oameni ai caselor Norrey, Locke şi Burley în special, 
cu Ser Wylis Manderl cu ai săi cavaleri ai Portului Alb în 
ariergardă. Eu eram pe malul celălalt al Tridentului, fără să-i 
pot ajuta. Ser Wylis şi-a adunat oamenii cum a putut, dar 
Gregor Clegane a atacat cu cavaleria grea şi i-a împins în 
râu. Tot atâţia s-au înecat câţi au fost ucişi de sabie. Şi mai 
mulţi au fugit, iar ceilalţi au fost luaţi prizonieri. 

Veştile despre Gregor Clegane erau întotdeauna proaste, 
cugetă Catelyn. Va trebui Robb să mărşăluiască din nou spre 
sud, să-l înfrunte? Sau venea Muntele încoace? 

— Asta înseamnă că Clegane e dincoace de râu? 

— Nu. Glasul lui Bolton era blând, dar ferm. Am lăsat şase 
sute de oameni la vad. Lăncieri de la râuri, din munţi şi de la 
Cuţitul Alb, o sută de arcaşi Hornwood, câţiva călăreţi liberi 
şi cavaleri rătăcitori şi o oaste puternică de oameni ai 
caselor Stout şi Cerwyn, ca întăriri. Ronnel Stout şi Ser Kyle 
Condon au comanda. Ser Kylee a fost mâna dreaptă a 
răposatului Lord Cerwyn, după cum sunt sigur că ştii, 


doamna mea. Leii nu înoată mai bine decât lupii. Atât timp 
cât apele sunt umflate, Ser Gregor nu va trece. 

— Ultimul lucru de care avem nevoie e Muntele în spatele 
nostru, când pornim pe drumul dintre mlaştini, zise Robb. Te- 
ai descurcat bine, lordul meu. 

— Eşti prea bun, Înălţimea Ta. Am suferit pierderi grele la 
Furca Verde, iar Glover şi Tallhart şi mai grele, la Duskendale. 

238 

— Duskendale. Cuvântul sună ca o înjurătură pe buzele 
lui Robb. Robert Glover va da socoteală pentru asta când îl 
voi întâlni, te asigur. 

— O nebunie, fu de acord Lordul Bolton, dar Glover şi-a 
pierdut cumpătul după ce a aflat că Deepwood Motte a 
căzut. Aşa se întâmplă uneori, când eşti cuprins de teamă şi 
durere. 

Duskendale era o poveste veche şi răsuflată, pe Catelyn o 
îngrijorau bătăliile ce urmau de acum încolo. 

— Câţi oameni i-ai adus fiului meu? îl întrebă pe Roose 
Bolton fără ocolişuri. 

Ochii lui stranii, spălăciţi, o cercetară o clipă, înainte de a 
răspunde. 

— Vreo cinci sute de călăreţi şi trei mii de pedestraşi, 
doamna mea. Oameni de la Dreadfort, în cea mai mare 
parte, şi unii de la Karhold. Acum, că loialitatea Casei 
Karstark e atât de nesigură, m-am gândit că ar fi cel mai 
bine să-i ţin aproape. Regret că nu sunt mai mulţi. 

— Ar trebui să fie destui, zise Robb. Vei prelua comanda 
ariergărzii mele, Lord Bolton. Am de gând să pornesc spre 
Gât îndată ce unchiul meu se va însura. 

Mergem acasă. 


ARYA 


Iscoadele călare ajunseră la ei la o oră de Furca Verde, în 
timp ce carul se tăâra pe un drum noroios. 

— Ţine-ţi capul plecat şi gura închisă, o avertiză Câinele, 
când cei trei se avântară către ei - un cavaler şi doi scutieri 
cu armuri uşoare, călare pe buiestraşi iuți. Clegane plesni cu 
biciul animalele înhămate, o pereche de cai bătrâni care 
cunoscuseră şi vremuri mai bune. Carul părâia şi trosnea, cu 
noroiul ţâşnind din şanţurile adânci ale drumului, la fiecare 
mişcare a celor două roţi imense de lemn. 

Străinul îi urma, legat de căruţă. 

Uriaşul gonaci nărăvaş nu purta nici armură, nici hamuri, 
iar Câinele însuşi era îmbrăcat în haine murdare din pânză 
aspră, verde, şi o pelerină cenuşie, cu o glugă care îi 
înghiţea capul. Când îşi ţinea ochii plecaţi, nu i se zărea faţa, 
doar albul ochilor ce priveau iscoditor. Arăta ca un ţăran 
zdrenţăros. Un ţăran voinic, totuşi. lar Arya ştia că, pe sub 
veşmintele de pânză, purta piele fiartă şi zale uleiate. Ea 
arăta ca un fiu de ţăran, sau poate de porcar. lar în spatele 
lor se aflau patru butoaie turtite cu carne sărată de porc şi 
unul cu picioare de porc afumate. 

Călăreţii se despărţiră şi le dădură ocol, să-i cerceteze 
înainte de a se apropia. 

Clegane opri carul, punându-se răbdător la dispoziţia lor. 
Cavalerul purta suliță şi sabie, în timp ce scutierii aveau 
arcuri lungi, însemnele de pe pieptarele lor erau versiuni 
mai mici ale blazonului cusut pe cămaşa stăpânului lor, o 
furcă neagră 

peste o diagonală aurie, pe fond ruginiu. Arya se gândise 
să-şi dezvăluie identitatea în faţa primelor iscoade care 
aveau să le iasă în cale, dar mereu îşi 239 

închipuise oameni cu mantii cenuşii, cu lupul străvechi 
pe piept. Poate că ar fi riscat şi dacă ar fi purtat uriaşul 


Umberilor sau pumnul Gloverilor, dar nu ştia cine era acest 
cavaler al furcii, nici pe cine slujea. Obiectul care semăna cel 
mai mult cu o furcă, pe care-l văzuse vreodată la Winterfell, 
era tridentul Lordului Manderly. 

— Aveţi treabă la Gemeni? întrebă cavalerul. 

— Carne sărată pentru ospăţul de nuntă, dacă ţi-e pe 
plac, ser. Câinele îşi mormăi răspunsul cu ochii plecaţi, cu 
faţa ascunsă. 

— Carnea sărată nu mi-e pe plac niciodată. Cavalerul 
furcii îi aruncă lui Clegane doar o privire fugitivă şi nu-i 
acordă Aryei nici o atenţie, dar se uită lung la Strâin. 
Armăsarul nu era un cal de plug, asta era limpede dintr-o 
privire. Unul dintre scutieri fu cât pe ce să sfârşească în 
noroi când imensul gonaci negru dădu să-i muşte calul. 

— Cum te-ai ales cu animalul ăsta? întrebă cavalerul 
furcii. 

— Doamna mi-a spus să-l aduc, ser, zise umil Clegane. E 
un dar de nuntă 

pentru tânărul Lord Tully. 

— Care doamnă? Pe cine slujeşti? 

— Bătrâna Lady Whent, ser. 

— Crede că poate răscumpăra Harrenhalul cu un cal? Zei, 
există vreun nătărău mai mare decât un nătărău bătrân? Dar 
le făcu semn să treacă: Vedeţi-vă de drum, atunci. 

— Da, stăpâne. 

Câinele îşi pocni din nou biciul şi bătrânii cai îşi reluară 
drumul istovitor. 

Roţile se adânciseră în noroi în timpul popasului şi trecu o 
vreme până când animalele reuşiră să le urnească din loc. 
Până atunci, iscoadele călare erau deja plecate. Clegane le 
aruncă o ultimă privire şi mârăi. 

— Ser Donnel Haigh, spuse el. l-am luat mai mulţi cai 
decât pot număra. Şi armuri. O dată, era cât pe ce să-l omor 
într-un duel. 

— Atunci, cum de nu te-a recunoscut? întrebă Arya. 


— Cavalerii sunt nişte tontălăi şi ar fi fost sub demnitatea 
lui să se uite de două 

ori la un ţărăânoi netrebnic. Plesni caii cu biciul. Ţine-ţi 
ochii plecaţi, vorbeşte cuviincios şi spune întruna ser, şi cei 
mai mulţi cavaleri nici nu te vor vedea. Îi interesează mai 
mult caii decât oamenii de rând. Poate că pe Străin l-ar fi 
recunoscut, dacă m-ar fi văzut vreodată călărindu.-l. 

Dar ţi-ar fi recunoscut fața. Arya nu se îndoia de asta. 
Arsurile lui Sandor Clegane nu erau uşor de uitat, odată ce 
le vedeai. Nici nu-şi putea ascunde cicatricile în spatele 
coifului, atât timp cât acesta avea forma unui cap de câine 
mârâitor. 

De aceea aveau nevoie de car şi de picioarele afumate de 
porc. 

— N-am să mă las târât în lanţuri în faţa fratelui tău, îi 
spusese Câinele, şi nici n-aş vrea să-mi croiesc drum cu 
sabia printre oamenii lui, ca să ajung la el. Aşa că 

240 

jucăm un mic joc. 

Un ţăran întâlnit din întâmplare pe drumul regelui le 
oferise carul, caii, veşmintele şi butoaiele, dar nu de 
bunăvoie. Câinele le luase cu vârful sabiei. 

Când ţăranul l-a înjurat, numindu-l tâlhar, i-a răspuns: 

— Nu fur, îmi fac provizii. Fii recunoscător că-ţi poţi păstra 
izmenele. Acum scoate-ţi cizmele. Sau ţi le scot eu, cu tot cu 
picioare. Tu alegi. Țăranul era la fel de voinic ca Clegane, dar 
alesese să-şi scoată cizmele şi să-şi păstreze picioarele. 

Înserarea îi găsi tot înaintând cu greu către Furca Verde şi 
castelele gemene ale Lordului Frey. Aproape că am ajuns, 
gândi Arya. Ştia că ar trebui să fie emoţionată, dar avea 
iarăşi un nod în stomac. Poate că doar febra o chinuia, dar 
poate că nu. Noaptea trecută avusese un vis urât, un vis 
înfricoşător. Nu-şi putea aminti ce visase, dar sentimentul o 
urmărise ziua întreagă. Nu făcuse decât să 

devină mai puternic. Teama taie mai adânc decât o sabie. 
Trebuia să fie puternică 


acum, aşa cum îi spusese fratele ei. Între ea şi mama ei 
nu se aflau decât o poartă 

de castel, un râu şi o armată... dar era armata lui Robb, 
aşadar nu era un pericol real. Sau era? 

Roose Bolton era, însă, unul de-ai lor, Lordul Lipitorilor îi 
spuneau tâlharii. 

Asta o tulbura. Fugise de la Harrenhal ca să scape de 
Bolton şi de Măştile însângerate, şi fusese nevoită să taie 
gâtul unuia dintre străjeri ca să evadeze. Oare ştia că ea 
făcuse asta? Sau îi învinuia pe Gendry ori pe Plăcintă 
Fierbinte? Oare îi spusese mamei sale? Ce ar face dacă 
vedea-o? Probabil nici nu m-ar recunoaşte. 

Semăna mai degrabă cu un şobolan înecat decât cu 
paharnicul unui lord. Un şobolan înecat băiat. Câinele îi 
ciopârţise şuviţe întregi de păr cu două zile în urmă. Era un 
frizer chiar mai prost decât Yoren şi o lăsase pe jumătate 
cheală 

într-o parte. Wici Robb nu mă va recunoaşte, pun 
rămăşag. Nici măcar mama. Era doar o fetiţă când o văzuse 
ultima oară, în ziua când Lordul Eddard Stark părăsise 
Winterfellul. 

Auziră muzica înainte de a vedea castelul, răpăitul 
îndepărtat al tobelor, sunetul metalic al goarnelor, şuierul 
subţire al fluierelor dincolo de vuietul râului şi de răpăitul 
ploii pe creştetele lor. 

— Am pierdut cununia, zise Câinele, dar pare-se că 
ospăţul nu s-a terminat. 

Voi scăpa de tine curând. 

Nu, eu voi scăpa de tine, gândi Arya. 

Drumul îi dusese până atunci spre nord-vest, dar acum 
cotea către vest, între o livadă de meri şi un câmp de 
porumb culcat de ploaie la pământ. Trecură de ultimul dintre 
meri, ajungând în vârful unei movile, şi castelul, râul şi 
câmpurile |i se înfăţişară toate deodată. Erau mii de cai şi 
mii de oameni, cei mai mulţi învârtindu-se în jurul celor trei 
corturi imense care stăteau alături, cu faţa la porţile 


castelului, ca nişte palate mari de pânză. Robb îşi aşezase 
tabăra departe de ziduri, pe un teren mai înalt, mai uscat, 
dar Furca Verde îşi ieşise din matcă şi chiar îşi revendicase 
câteva corturi aşezate la întâmplare. 

241 

Muzica de la castele se auzea mai tare aici. Sunetul 
tobelor şi al goarnelor se rostogolea peste câmpuri. Dar 
muzicanţii din castelul mai apropiat cântau alt cântec decât 
cei din castelul de pe celălalt mal, astfel că părea mai 
degrabă o bătălie, decât un cântec. 

— Nu sunt prea buni, remarcă Arya. 

Câinele scoase un sunet care ar fi putut fi un râset. 

— Te asigur că există femei bătrâne şi surde în 
Lannisport, care se plâng şi ele de gălăgie. Am auzit că lui 
Walder Frey i-au slăbit ochii, dar n-a zis nimeni nimic despre 
afurisitele lui de urechi. 

Arya se pomeni dorindu-şi să fie ziuă. Cu soarele pe cer, 
în bătaia vântului, ar fi putut vedea mai bine flamurile. S-ar 
fi uitat după lupul străvechi al Casei Stark, sau poate după 
securea de război a Cerwynilor sau pumnul Gloverilor. Dar în 
întunericul nopţii, toate flamurile păreau gri. 

Ploaia se domolise. Era acum o ţârâială mocnită, aproape 
un abur, dar răpăiala lăsase flamurile ude ca nişte cârpe de 
vase, îmbibate de apă, de nerecunoscut. 

Un şir de care şi căruţe fuseseră aşezate de-a lungul 
perimetrului, formând o barieră de lemn împotriva oricărui 
atac. Acolo îi opriră străjerii. Felinarul pe care îl ducea 
comandantul lor revărsa destulă lumină ca Arya să poată 
vedea că mantia omului era roz, pătată cu lacrimi roşii. 
Oamenii din subordinea lui aveau cusut în dreptul inimii 
blazonul Lordului Lipitorilor, omul jupuit al Dreadfortului. 
Sandor Clegane le servi aceeaşi poveste pe care le-o 
spusese iscoadelor călare, dar sergentul lui Bolton era un 
obstacol mai greu de trecut decât Ser Donnel Haigh. 

— Saramura de porc nu e o carne potrivită pentru ospăţul 
de nuntă al unui lord, zise el dispreţuitor. 


— Am şi picioare afumate, ser. 

— Nu pentru ospăț, nici pomeneală. Ospăţul e la 
jumătate. lar eu sunt un om al Nordului, nu vreun papă-lapte 
de cavaler din sud. 

— Mi s-a spus să-l caut pe administrator. Sau pe 
bucătar... 

— Castelul e închis. Lorzii nu trebuie deranjaţi. Sergentul 
chibzui o clipă. Poţi descărca lângă corturile de nuntă, acolo. 
Îi făcu semn cu o mână înmănuşată în zale. Berea face 
foame, iar bătrânul Frey nu va simţi lipsa câtorva picioare de 
porc. Oricum, n-are dinţi pentru aşa ceva. Întreabă de 
Sedgekins, va şti ce are de făcut cu voi. 

Urlă un ordin şi oamenii săi împinseră una dintre căruţe, 
ca să le facă loc să 

treacă. 

Biciul Câinelui îndemnă caii către cort. Nimeni nu părea 
să se sinchisească de ei. Trecură de-a valma printre 
pavilioanele viu colorate, cu pereţii uzi luminaţi de lămpile şi 
mangalurile dinăuntru, ca nişte felinare fermecate. Roz şi 
aurii şi verzi străluceau, vărgate şi pestriţe şi în carouri, cu 
blazoane cu păsări şi animale, şevroane şi stele, roţi şi arme. 
Arya zări un cort galben cu şase ghinde: trei, două, una. 
Lordul Smallwood, ştiu ea, amintindu-şi de îndepărtatul 
Castel al Ghindei şi 242 

de doamna care îi spusese că e drăguță. 

Dar la fiecare pavilion de mătase strălucitoare erau două 
duzini de postav sau pânză, opace şi întunecate. Erau şi 
corturi de cazarmă, mari cât să adăpostească 

patruzeci de pedestraşi, dar şi acelea păreau mici pe 
lângă cele trei corturi mari pentru ospăț. După toate 
aparențele, oamenii petreceau de ore în şir. Arya auzea 
toasturi strigate şi cupe ciocnite, amestecate cu obişnuitele 
zgomote ale unei tabere, cu nechezatul cailor, lătratul 
câinilor şi huruitul căruţelor în întuneric, râsete şi înjurături, 
zăngănit de oţel şi părâit de lemn. Muzica răsuna tot mai 
tare, pe măsură ce se apropiau de castel, dar dincolo de ea 


era un sunet mai grav, mai întunecat: râul, apele umflate ale 
Furcii Verzi, răgind ca un leu în vizuina lui. 

Arya se învâărtea şi se răsucea, încercând să vadă totul 
dintr-odată, sperând să 

zărească un blazon al lupului străvechi, un cort în alb şi 
gri, un chip pe care-l cunoştea de la Winterfell. Nu vedea 
decât străini. Se holbă la un om care se uşura în tufişuri, dar 
nu era Burtă-de-Bere. Văzu o fată pe jumătate dezbrăcată 
țâşnind veselă dintr-un cort, dar cortul era albastru-deschis, 
nu gri, cum crezuse la început, iar bărbatul care fugea după 
ea purta o pisică sălbatică pe jiletcă, nu un lup. Sub un 
copac, patru arcaşi întindeau corzi cerate prin crestăturile 
arcurilor, dar nu erau oamenii tatălui ei. Un maester le tăie 
calea, dar era prea tânăr şi prea slab ca să fie Maester Luwin. 
Arya ridică privirea către Gemeni, cu ferestrele înalte ale 
turnurilor sclipind domol acolo unde erau aprinse lumini. 
Prin pâăcla ploii, castelele aveau un aer fantomatic şi 
misterios, ca nişte arătări din poveştile bătrânei Nan, dar nu 
erau Winterfellul. 

Lângă corturile de ospăț, îmbulzeala era mai mare. 
Clapele largi erau date la o parte şi oamenii intrau şi ieşeau, 
cu cornuri de băut şi halbe în mâini, unii cu flori de câmp. 
Arya aruncă o privire înăuntru, în timp ce Câinele o conduse 
pe lângă 

primul dintre cele trei, şi văzu sute de oameni 
îngrămădindu-se pe bănci şi înghesuindu-se în jurul 
butoaielor cu mied, bere şi vin. Nu era loc să te mişti 
înăuntru, dar nici unul nu părea să se sinchisească. Cel puţin 
erau uscați şi încălziţi. Arya, înfrigurată şi udă, îi invidia. Unii 
chiar cântau. Ploaia măruntă, ceţoasă, răspândea aburi în 
preajma intrării, din pricina căldurii care se revărsa 
dinăuntru. 

— În cinstea Lordului Edmure şi a lui Lady Roslin, auzi un 
glas strigând. 

Băură cu toţii şi cineva ţipă: 

— Pentru Tânărul Lup şi Regina Jeyne. 


Cine e Regina Jeyne? se întrebă Arya în treacăt. Singura 
regină pe care o cunoştea era Cersei. 

În faţa corturilor de ospăț fuseseră săpate gropi pentru 
foc, adăpostite sub bolți de lemn împletit şi piei care ţineau 
ploaia la distanţă, atât timp cât bătea drept în jos. Dar 
vântul sufla dinspre râu, astfel că ploaia măruntă intra 
oricum, destul cât să facă focurile să şuiere şi să se 
zvârcolească. Mirosurile o făceau pe Arya să 


saliveze. 

243 

— N-ar trebui să ne oprim? îl întrebă pe Sandor Clegane. 
În corturi sunt oameni al Nordului. Îi cunoştea după bărbi, 


după feţe, după mantiile din piele de urs şi de focă, după 
toasturile pe jumătate auzite şi cântecele pe care le cântau. 

Oameni ai caselor Karstark şi Umber şi ai altor clanuri ale 
munţilor. Bag mâna-n foc că sunt pe aici şi oameni ai 
Winterfellului. 

Oamenii tatălui său, oamenii Tânărului Lup, lupii 
străvechi ai Casei Stark. 

— Fratele tău trebuie să fie în castel, zise Clegane. Şi 
mama ta. Vrei să-i vezi sau nu? 

— Da, răspunse ea. Unde e Sedgekins? Sergentul le 
spusese să întrebe de Sedgekins. 

— Sedgekins poate să-şi bage un vătrai încins în fund. 
Clegane îşi scutură 

biciul, trimiţându-l cu un şuier prin ploaia domoală, să 
muşte din coapsa calului. 

Pe fratele tău îl vreau eu. 


CATELYN 


Tobele bubuiau, bubuiau, bubuiau, şi tâmplele ei bubuiau 
odată cu ele. 

Fluierele se tânguiau şi flautele cântau în triluri dinspre 
galeria muzicanţilor, din partea de jos a sălii, viorile 
scârţâiau, goarnele sunau, cimpoaiele ţiuiau un ritm săltăreţ, 
dar bubuitul tobelor le întrecea pe toate. Sunetul se lovea de 
grinzile tavanului, în timp ce, dedesubt, oaspeţii mâncau, 
beau şi strigau de-a valma. 

Walder Frey trebuie să fie surd ca o piatră, dacă numeşte 
asta muzică. Catelyn sorbea o cupă cu vin şi-l privea pe 
Clopoţel ţopăind în ritmul A/ysannei. Cu asemenea 
muzicanți, cântecul ar fi putut foarte bine să fie şi Ursul şi 
frumoasa fecioară. 

Afară, ploaia continua să cadă, dar înăuntru aerul era 
greu şi fierbinte. Un foc trosnea în cămin, iar şiruri de torţe 
ardeau fumegând în suporturile de pe pereţi. 

Dar cea mai mare parte a căldurii venea de la trupurile 
nuntaşilor, atât de înghesuiți pe bănci, încât fiecare om care 
încerca să-şi ridice cupa la gură îşi înghiontea vecinul în 
coaste. 

Chiar şi pe dais erau mai îngrămădiţi decât i-ar fi plăcut 
lui Catelyn. Fusese aşezată între Ser Ryman Frey şi Roose 
Bolton şi nările îi erau pline de mirosul amândurora. Ser 
Ryman bea ca şi cum vinul din Westeros era pe sfârşite şi îl 
transpira pe tot. Se îmbăiase în apă cu lămâie, după câte îşi 
dădea ea seama, dar nici o lămâie nu putea acoperi o 
sudoare atât de acră. Roose Bolton avea un miros mai 
dulceag, dar nu mai plăcut. Prefera să bea vin cu mirodenii 
în locul celui obişnuit sau al miedului şi mânca puţin. 

Catelyn nu-l putea învinui pentru lipsa poftei de mâncare. 
Ospăţul începuse cu supă de praz, urmată de o salată de 
fasole verde, ceapă şi sfeclă, ştiucă înăbuşită 


în lapte de migdale, munţi de napi care se răciseră 
înainte de a ajunge pe masă, 244 

piftie de creier de vițel şi o zeamă de carne aţoasă de 
vită. Era un meniu sărăcăcios pentru masa unui rege, iar 
creierul de vițel îi întorcea lui Catelyn stomacul pe dos. Cu 
toate acestea, Robb mânca fără să se plângă, iar fratele ei 
era prea absorbit de mireasa lui ca să se sinchisească. 

N-ai bănui că Edmure s-a plâns de Roslin tot drumul de la 
Riverrun la Gemeni. Soţul şi soţia mâncau din aceeaşi 
farfurie, beau din aceeaşi cupă şi schimbau săruturi caste 
printre sorbituri. Edmure refuza majoritatea felurilor de 
mâncare cu un gest al mâinii. Nu-l putea învinui. Îşi amintea 
foarte puţin despre mâncarea servită la propria ei nuntă. 
Oare am gustat-o măcar? Sau mi-am petrecut tot timpul 
privind chipul lui Ned şi întrebându-mă cine era? 

Zâmbetul bietei Roslin era neclintit, ca şi cum cineva i |- 
ar fi cusut pe faţă. E/;, bine, e fată măritată, dar căsătoria 
urmează abia de acum să se consume. Robb şedea între 
Alyx Frey şi Frumoasa Walda, două dintre cele mai nubile 
fete ale familiei Frey. 

— La nuntă, sper că nu vei refuza un dans cu fiicele mele, 
îi spusese Walder Frey. Ai bucura inima unui om bătrân. 

Inima lui putea fi foarte bucuroasă aşadar, căci Robb îşi 
făcuse datoria ca un rege. Dansase cu fiecare dintre fete, cu 
mireasa lui Edmure şi cu cea de-a opta Doamnă Frey, cu 
văduva Ami şi cu Grasa Walda, soţia lui Roose Bolton, cu 
gemenele Serra şi Sarra, cu feţele lor pline de coşuri, chiar şi 
cu Shirei, mezina Lordului Walder, care trebuie să fi avut cel 
mult şase ani. Catelyn se întreba dacă 

Lordul de Crossing era satisfăcut sau va găsi pricină de 
supărare pentru toate celelalte fiice şi nepoate care nu 
apucaseră să danseze cu regele. 

— Surorile tale dansează foarte bine, îi spuse ea lui Ser 
Ryman Frey, încercând să fie amabilă. 

— Sunt mătuşi şi verişoare. Ser Ryman luă o înghiţitură 
de vin, cu sudoarea şiroindu-i de pe obraji în barbă. 


Un bărbat morocănos şi bețiv, gândi Catelyn. Poate că 
întârziatul Lord Frey era zgârcit când venea vorba să-şi 
hrănească oaspeţii, dar la băutură nu se scumpea. Berea, 
vinul şi miedul curgeau în valuri, ca râul de afară. Marelejon 
era deja beat criţă, Merrett, fiul Lordului Walder, bea cot la 
cot cu el, dar Ser Whalen Frey îşi pierduse cunoştinţa 
încercând să ţină pasul cu ei. Catelyn ar fi preferat ca Lordul 
Umber să fie treaz, dar a-i spune Mareluijon să nu bea era ca 
şi cum i-ai fi cerut să nu respire câteva ore. 

Miculjon Umber şi Robin Flint stăteau aproape de Robb, 
de o parte şi de alta a Frumoasei Walda şi a lui Alyx. Nici 
unul dintre ei nu bea cu Patrek Mallister şi Dancey Mormont: 
erau străjerii fiului său în seara aceasta. O nuntă nu era o 
bătălie, dar existau întotdeauna pericole atunci când 
oamenii erau băuţi, iar un rege nu trebuia să rămână 
niciodată nepăzit. Catelyn se bucura de asta şi se bucura 
chiar mai mult de tecile care atârnau pe pereţi. Nimeni nu 
are nevoie de sabie ca să mănânce piftie din creier de vițel. 

245 

— Toată lumea credea că soţul meu o va alege pe 
Frumoasa Walda, îi spuse Lady Walda Bolton lui Ser Wendel, 
strigând ca să acopere muzica. 

Grasa Walda era un ghemotoc de fată, rotund şi rozaliu, 
cu ochi albaştri, spălăciţi, păr galben, moale, şi un fund 
imens, dar glasul îi era un chiţăit tremurat. 

Era greu să ţi-o imaginezi la Dreadfort, cu faţa ei rozalie şi 
capa din blană de veveriţă. 

— Dar nobilul meu bunic i-a oferit lui Roose ca zestre 
greutatea miresei sale în argint, aşa că Lordul Bolton m-a 
ales pe mine. Guşa fetei tremura când râdea. 

Cântăresc cu şase pietre mai mult decât Frumoasa Walda, 
dar atunci a fost prima oară când m-am bucurat. Acum sunt 
Doamna Bolton, iar verişoara mea e încă 

fecioară şi în curând va împlini nouăsprezece ani, 
sărăcuţa. 


Catelyn observă că Lordul Dreadfortului nu acorda nici o 
atenţie trăncănelii. 

Uneori gusta câte o bucăţică de ici, o lingură de colo, 
rupând din pâine cu degete scurte şi puternice, dar 
mâncarea îl lăsa rece. Bolton rostise un toast în cinstea 
nepoților Lordului Walder la începutul ospăţului, amintind că 
Walder şi Walder erau în grija fiului său bastard. După felul 
cum îl privise chiorâş bătrânul, trăgând aer pe gură, Catelyn 
înţelese că Lordul Frey auzise ameninţarea nerostită. 

A mai existat vreodată o nuntă mai puțin veselă? se 
întrebă Catelyn, amintindu-şi de biata ei Sansa şi de 
căsătoria ei cu Pezevenghiul. Mamă, ai milă 

de ea. Are un suflet blând. Căldura, fumul şi gălăgia îi 
făceau râu. Muzicienii din galerie puteau fi ei mulţi şi 
zgomotoşi, dar nu erau prea înzestrați. Catelyn mai luă 

o înghiţitură de vin şi îi îngădui unui paj să-i umple din 
nou cupa. Câteva ore încă 

şi partea cea mai grea se va sfârşi. Mâine, pe vremea 
asta, Robb avea să fie plecat către o altă bătălie, de data 
aceasta cu oamenii de fier, la Moat Cailin. 

Ciudat cum o asemenea perspectivă era pentru Catelyn 
aproape o uşurare. Își va câştiga bătălia. Câştigă toate 
bătăliile, şi oamenii de fier nu au rege. În plus, Ned i-a fost 
un bun profesor. Tobele bubuiau. Clopoţel ţopăi încă o dată 
pe lângă ea, dar muzica era atât de puternică, încât abia îi 
auzi clopoţeii. 

Peste toată hărmălaia, răsună dintr-odată mâărâitul unor 
câini care se băteau pentru o bucată de carne. Se rostogoliră 
pe podea, năpustindu-se şi muşcând, în hohotele de râs ale 
celor prezenţi. Cineva aruncă peste ei o carafă de bere şi 
câinii se despărţiră. Unul se apropie, şchiopătând, de dais. 
Gura ştirbă a Lordului Walder se deschise într-un râs lătrător 
când câinii uzi leoarcă se scuturară, împroşcând cu bere şi 
păr spre trei dintre nepoţii săi. 

La vederea câinilor, Catelyn simţi din nou lipsa Vântului 
Cenuşiu, dar lupul străvechi al lui Robb nu era nicăieri. 


Lordul Walder refuzase să-l lase înăuntru. 

— Din câte am auzit, animalului tău sălbatic îi place 
carnea de om, eh? 

spusese bătrânul. Sfârtecă beregate, da. Nu-mi trebuie 
asemenea bestii la nunta lui Roslin, printre femei şi copii, 
toţi micuţii mei nevinovaţi. 

— Vântul Cenuşiu nu e un pericol pentru ei, lordul meu, 
protestase Robb, atât timp cât sunt eu aici. 

246 

— Ai fost şi la porţile mele, nu-i aşa? Când lupul mi-a 
atacat nepoţii pe care i-am trimis în întâmpinarea ta. Am 
auzit totul, să nu crezi că nu, eh. 

— N-a păţit nimeni nimic... 

— Nimic, zice regele? Nimic? Petyr a căzut de pe cal. A 
căzut. Mi-am pierdut o soţie în acelaşi fel, căzând. Gura i se 
încleşta şi i se descleştă. Sau a fost doar o stricată? Mama 
Bastardului Walder, da, acum îmi amintesc. A căzut de pe 
cal şi şi-a rupt gâtul. Ce ar fi făcut Înălţimea Ta dacă Petyr şi- 
ar fi rupt gâtul, eh? Mi-ar mai fi oferit încă o scuză în 
schimbul nepotului meu? Nu, nu, nu. Oi fi tu rege, nu zic ba, 
Regele Nordului, eh, dar sub acoperişul meu eu sunt stăpân. 
Ori lupul, ori nunta, sire. Nu le poţi avea pe amândouă. 

Catelyn îşi dădea seama că fiul ei fusese furios, dar 
cedase cu toată curtoazia de care era în stare. Dacă îi face 
plăcere Lordului Walder să-mi servească tocană 

de cioară inăbuşită cu viermi, îi spusese, voi mânca şi voi 
mai cere o strachină. 

Şi aşa făcuse. 

Marelejon o mai vârâse sub masă pe una dintre 
progeniturile Lordului Walder, Petyr Băşicuţă de data 
aceasta. Băiatul e de trei ori mai mic, la ce se aştepta? 

Lordul Umber se şterse la gură, se ridică în picioare şi 
începu să cânte. 

— A fost odat' un urs, un urs, UN URS! Negru, maro şi 
plin de păr! 


Glasul lui nu suna rău deloc, dar era îngroşat de băutură. 
Din nefericire, vioriştii, toboşarii şi flautiştii de la galerie 
cântau F/ori de primăvară, care se potrivea cu versurile de la 
Ursul şi frumoasa fecioară ca o porţie de melci într-o 
strachină cu terci. Până şi bietul Clopoţel îşi acoperi urechile, 
la auzul cacofoniei. 

Roose Bolton murmură câteva cuvinte, prea încet ca să 
fie auzite, şi porni în căutarea unei private. Sala era o 
hărmălaie de oaspeţi şi servitori care intrau şi ieşeau. Un al 
doilea ospăț, pentru cavaleri şi lorzii de rang oarecum mai 
mărunt, îi ţinea isonul în celălalt castel. Lordul Walder îşi 
exilase fiii bastarzi şi pe odraslele lor pe celălalt mal al 
râului, astfel că nordicii lui Robb începuseră să vorbească 

despre un „ospăț al bastarzilor”. Unii dintre oaspeţi se 
furişau să vadă dacă 

bastarzii se distrau mai bine decât ei. Unii se aventurau, 
poate, până la tabere. 

Freyii le puseseră la dispoziţie căruţe întregi cu vin şi 
mied, ca soldaţii de rând să 

poată bea în cinstea uniunii dintre Riverrun şi Gemeni. 

Robb se aşeză pe locul gol al lui Bolton. 

— Încă puţin şi s-a isprăvit cu farsa asta, mamă, îi spuse 
el cu glas scăzut, în timp ce Marelejon cânta despre fecioara 
cu miere în păr. Walder cel Negru a fost blând ca un 
mieluşel, o dată în viaţă. lar unchiul Edmure pare mulţumit 
de mireasa lui. Ser Ryman? 

Ser Ryman Frey clipi şi spuse: 

— Sire. Da? 

— Sperasem să-l rog pe Olyvar să-mi fie scutier când 
pornim spre nord, zise Robb, dar nu-l văd aici. Să fie la 
celălalt ospăț? 

— Olyvar? Ser Ryman clătină din cap. Nu. Nu Olyvar. 
Plecat... plecat de la 247 

castel. Datoria. 

— Înţeleg. Tonul lui Robb sugera contrariul. Când văzu că 
Ser Ryman nu-i mai spune nimic, regele se ridică din nou în 


picioare. Îmi acorzi un dans, mamă? 

— Mulţumesc, dar nu. Era ultimul lucru de care avea 
nevoie, după cum îi bubuia capul. Fără îndoială, una dintre 
fiicele Lordului Walder ar fi încântată să-ţi fie parteneră. 

— O, fără îndoială. Zâmbetul lui era resemnat. 

Muzicanţii cântau Lănci de fier, în timp ce Marelejon 
intona Feciorul plin de viață. Cineva ar trebui să le facă 
cunoştinţă, armonia ar putea avea de câştigat. 

Catelyn se întoarse din nou către Ser Ryman. 

— Am auzit că unul dintre verii tăi e cântăreţ. 

— Alesander, fiul lui Symond. Alyx e sora lui. Ridică o 
cupă către locul unde fata dansa cu Robin Flint. 

— Alesander va cânta pentru noi în noaptea asta? 

Ser Ryman o privi chiorâş. 

— El nu. E plecat. Îşi şterse sudoarea de pe frunte şi se 
ridică, clătinându-se, în picioare. Scuzele mele, doamnă, 
scuzele mele. Catelyn îl privi împleticindu-se către uşă. 

Edmure o săruta pe Roslin şi îi strângea mâna. În altă 
parte, Ser Marq Piper şi Ser Danwell Frey jucau un joc de 
băutură. Lothar Ologul îi spunea ceva amuzant lui Ser 
Hosteen, unul dintre cei mai tineri Frey jongla cu pumnalele 
pentru un grup de fete hlizite, iar Clopoţel stătea pe podea, 
lingându-şi vinul de pe degete. 

Servitorii aduceau platouri imense de argint cu mormane 
de bucăţi suculente şi rozalii de carne de miel, felul cel mai 
apetisant de mâncare pe care-l văzuseră 

toată seara. lar Robb o conducea pe Dacey Mormont într- 
un dans. 

Când purta rochie în loc de armură, fiica mai mare a 
Doamnei Maege era chiar drăguță, înaltă şi mlădioasă, cu un 
zâmbet sfios care îi lumina faţa prelungă. Era plăcut să vezi 
că era la fel de graţioasă pe ringul de dans ca în curtea de 
antrenament. Catelyn se întrebă dacă Lady Maege ajunsese 
la Gât. Îşi luase celelalte două fiice cu ea, însă Dacey, ca 
tovarăşă de luptă a lui Robb, alesese să 


rămână alături de el. Are darul lui Ned de a inspira 
loialitate. Olyvar Frey îi fusese şi el devotat fiului ei. Nu 
spusese Robb că Olyvar voise să rămână cu el chiar şi după 
ce se căsătorise cu Jeyne? 

Aşezat între turnurile de stejar negru, Lordul de Crossing 
bătea din palmele-i pătate. Zgomotul pe care îl făceau era 
atât de slab, încât nici măcar cei de pe dais nu-l auzeau, dar 
Ser Aenys şi Ser Hosteen îl văzură şi începură să-şi lovească 

cupele de masă. Lotnar Ologul li se alătură, apoi Marqg 
Piper şi Ser Danwell şi ser Raymund. Curând, jumătate dintre 
oaspeţi bubuiau. În cele din urmă, până şi ceata de 
muzicieni din galerie băgă de seamă. Fluierele, tobele şi 
viorile tăcură pe rând. 

— Înălţimea Ta, îi strigă Lordul Walder lui Robb, septonul 
şi-a rostit 248 

rugăciunile, s-au spus câteva cuvinte şi Lordul Edmure 
mi-a înveşmântat fiica iubită în mantia peştelui, dar cei doi 
nu sunt încă soţ şi soţie. Sabia are nevoie de teacă, eh, iar 
cununia de un pat nupţial. Ce zici, sire? E timpul să-i 
conducem la culcare? 

Vreo douăzeci dintre fiii şi nepoţii lui Walder Frey 
începură să-şi lovească din nou cupele de masă, strigând: 

— La culcare! La culcare! La culcare cu ei! 

Roslin  pălise. Catelyn se întreba dacă fata era 
înspăimântată de perspectiva de a-şi pierde fecioria sau de 
ritualul însuşi. Cu atâtea rude, nu avea cum să fie străină de 
acest obicei, dar era cu totul altfel când erai tu însuţi în 
situaţia de a fi condus la pat. În noaptea nunţii lui Catelyn, 
Jory Cassel îi sfâşiase rochia în graba de a o vedea 
dezbrăcată, iar Desmond Greii, beat, se scuzase întruna 
pentru orice glumă deocheată, doar pentru a face o alta. 
Când Lordul Dustin o văzuse goală, îi spusese lui Ned că 
sânii ei erau îndeajuns să-l facă să-şi dorească să nu fi fost 
niciodată înţărcat. Bietu/ de e!/, gândi Catelyn. Plecase spre 
sud cu Ned şi nu se mai întorsese. Catelyn se întreba câţi 
dintre bărbaţii prezenţi în seara aceasta aveau să fie morţi 


înainte ca anul să se sfârşească. Prea mulţi, mă tem. Robb 
ridică o mână. 

— Dacă socoţi că a sosit momentul, Lord Walder, haideţi 
să-i ducem la culcare, negreşit. 

Un urlet de aprobare îi întâmpină verdictul. Sus, în 
galerie, muzicanţii îşi luară 

din nou fluierele şi goarnele şi viorile şi începură să cânte 
Regina şi-a scos sandaua, regele şi-a scos coroana. Clopoţel 
începu să ţopăie de pe un picior pe altul, cu coroana 
zornăind. 

— Am auzit că bărbaţii Tully au păstrăvi între picioare în 
loc de cocoşei, strigă 

Alyx Frey, cât o ţinea gura. E nevoie de o râmă să-i facă 
să se ridice? 

La care Marqg Piper dădu replica: 

— Am auzit că femeile Frey au două porţi în loc de una. 

lar Alyx zise: 

— Da, dar amândouă sunt zăvorâte pentru mititei ca tine. 

Urmă un hohot de râs, până când Patrek Mallister se 
cocoţă pe o masă, ca să 

propună un toast pentru peştele cu un singur ochi al lui 
Edmure. 

— Şi ce mai ştiucă vânjoasă are! decretă el. 

— Nu, bag mâna-n foc că e plevuşcă, strigă Grasa Walda 
de lângă Catelyn. 

Apoi se porni din nou strigătul general: 

— La culcare! La culcare! 

Oaspeţii se învălmăşeau pe dais, în frunte cu cel mai 
beat, ca întotdeauna. 

Bărbaţii şi băieţii o înconjurară pe Roslin şi o ridicară în 
aer, în timp ce fetele şi mamele din sală îl ridicară pe 
Edmure în picioare şi începură să-l tragă de haine. 

Edmure râdea şi le răspundea cu glume deocheate, dar 
muzica era prea zgomotoasă ca sora lui să-l audă. Dar pe 
Marelejon îl auzi: 249 


— Dă-mi mie o mireasă ca asta, urlă el, croindu-şi drum 
cu coatele printre ceilalţi bărbaţi şi săltând-o pe Roslin pe un 
umăr. Uită-te la micuța asta. N-are pic de carne pe ea. 

Lui Catelyn îi era milă de fată. Majoritatea mireselor 
încercau să întoarcă 

gluma sau cel puţin să se prefacă amuzate, dar Roslin era 
încremenită de spaimă, agăţându-se de Marelejon de parcă 
s-ar fi temut să n-o scape. Şi plânge, îşi dădu seama Catelyn, 
în timp ce-l privea pe Ser Marqg Piper scoțând unul dintre 
pantofii miresei. Sper că Edmure va fi blând cu biata 
făptură. O muzică săltăreaţă, deocheată, continua să se 
reverse dinspre galerie. Acum regina zilei îşi scotea rochia, 
iar regele tunica. 

Ştia că se putea alătura mulţimii de femei din jurul 
fratelui ei, dar n-ar fi făcut decât să le strice distracţia. 
Ultimul lucru de care avea poftă acum era obscenitatea. 
Edmure avea să-i ierte absenţa, nu se îndoia de asta. Era 
mai amuzant să fii dezbrăcat şi dus în pat de o gloată de 
femei vesele, pline de viaţă, decât de o soră ursuză şi 
îndurerată. 

În timp ce bărbatul şi fecioara erau scoşi din sală, cu o 
trenă de veşminte în urma lor, Catelyn văzu că nici Robb nu 
plecase. Walder Frey era destul de irascibil ca să vadă în 
asta o insultă la adresa fiicei sale. Ar trebui să se alăture 
ritualului, dar se cuvine oare să-i spun asta? Catelyn se 
crispă, până când observă că mai rămăseseră şi alţii. Petyr 
Băşicuţă şi Ser Whalen Frey continuau să 

doarmă cu capetele pe masă. Merrett Frey îşi mai turnă o 
cupă cu vin, în timp ce Clopoţel umbla de colo-colo 
ciugulind din farfuriile celor plecaţi. Ser Wendel Manderly 
ataca pătimaş un copan de miel. Şi, desigur, Lordul Walder 
era mult prea vlăguit ca să-şi părăsească jilţul fără ajutor. 
Dar se aşteaptă ca Robb să 

meargă. Aproape că îl auzea pe bătrân întrebând de ce 
Înălţimea Sa nu voia să-i vadă fiica dezbrăcată. Tobele 
bubuiau din nou, bubuiau, bubuiau şi iarăşi bubuiau. 


Dacey Mormont, care părea singura femeie rămasă în 
sală, în afară de Catelyn, se apropie de Edwyn Frey şi îl 
atinse uşor pe braţ, şoptindu-i ceva la ureche. 

Edwyn se smuci cu o violenţă nepotrivită. 

— Nu, spuse el, mult prea tare. M-am săturat de dans 
deocamdată. 

Dacey păli şi se îndepărtă. Catelyn se ridică încet în 
picioare. Ce-a fost asta? 

Îndoiala îi strânse inima, acolo unde, cu o clipă înainte, 
fusese doar oboseală. Nu e nimic, încercă să-şi spună, vezi 
pitici în stiva de lemne, ai ajuns o femeie nebună, bolnavă 
de durere şi de frică. Dar ceva se zărise probabil pe chipul 
ei. 

Chiar şi Ser Wendel Manderly observă. 

— Îţi lipseşte ceva? întrebă el, cu copanul de miel în 
mână. 

Catelyn nu-i răspunse. În schimb, se duse după Edwyn 
Frey. Cântăreţii din galerie îi aduseseră, în sfârşit, pe mire şi 
pe mireasă în veşmintele în care veniseră 

pe lume. Fără o clipă de răgaz, începură să cânte un 
cântec diferit. Nimeni nu fredona cuvintele, dar Catelyn 
recunoscu Ploile din Castamere. Edwyn se grăbea către uşă. 
Ea mergea şi mai repede, condusă de muzică. Şase paşi mari 
şi îl ajunse 250 

din urmă. Și cine eşti, de vrei a mă-nclina? făcu semețul 
lord, plin de mirare. Îl înhaţă pe Edwyn de braţ, îl întoarse şi 
simţi o răceală în tot trupul când atinse zalele de fier de sub 
mâneca lui de mătase. 

Catelyn îl plesni atât de tare încât îi sparse buza. O/yvar, 
gândi ea, şi Perwyn, Alesander, toți absenţi. Şi Roslin 
plângea... 

Edwyn Frey o îmbrânci. Muzica îneca toate sunetele, 
lovindu-se, cu ecou, de ziduri, de parcă pietrele însele ar fi 
cântat. Robb îi aruncă lui Edwyn o privire furioasă şi îi ţinu 
calea... şi se clătină, dintr-odată, când o săgeată îi răsări sub 
umăr. Dacă a ţipat atunci, sunetul a fost înghiţit de goarne şi 


viori. Catelyn zări o a doua săgeată străpungând piciorul lui 
Robb şi îl văzu căzând. Sus, în galerie, jumătate dintre 
muzicanți aveau arbalete în mâini în loc de tobe şi lăute. 
Alergă 

către fiul ei, până când simţi o împunsătură în şale şi 
podeaua tare de piatră se ridică, izbind-o. 

— Robb! ţipă ea. Îl văzu pe Marelejon Umber doborând 
tăblia unei mese de lemn de pe picioare. Săgeţile loveau 
lemnul cu zgomot surd, una două trei, în timp ce Marelejon 
trânti masa peste regele său. Robin Flint era înconjurat de 
Frey, cu pumnalele ridicându-se şi căzând. Ser Wendel 
Manderly se ridică cu greu în picioare, cu copanul de miel în 
mână. O săgeată îi pătrunse în gura deschisă şi îi ieşi prin 
ceafă. Ser Wendel se prăbuşi cu faţa în jos, doborând masa 
şi azvârlind cupele, carafele, străchinile, farfuriile, napii, 
sfecla, cu vinul săltând, împrăştiindu-se pe podea. 

Spatele lui Catelyn era în flăcări. Trebuie să ajung la el. 
Miculjon îl ciomăgea pe Ser Ryman Frey peste faţă cu un 
picior de miel. Dar când întinse mâna după 

sabie, o săgeată îl dobori în genunchi. Cu b/ană roşie sau 
aurie, un leu gheare tot are. Îl văzu pe Lucas Blackwood 
spintecat de Ser Hosteen Frey. Unul dintre Vance era lovit pe 
la spate de Walder cel Negru, în timp ce se lupta cu Ser 
Harys Haigh. /ar ale mele-s lungi, se ştie, ca ale tale, lordul 
meu. Săgeţile îi doborâră pe Donnel Locke, Owen Norrey şi 
încă o duzină. Tânărul Ser Benfrey o înhăţase pe Dacey 
Mormont de braţ, dar Catelyn o văzu înşfăcând cu cealaltă 
mână o carafă 

cu vin, izbindu-l direct în faţă şi alergând spre uşă. Se 
dădu în lături înainte să 

ajungă la ea. Ser Ryman Frey năvăli în sală, înveşmântat 
în oţel din cap până-n picioare. O duzină de oşteni Frey se 
îmbulziră în prag, în spatele lui. Erau înarmaţi cu baltage 
grele. 

—  Îndurare! strigă Catelyn, dar goarnele şi tobele şi 
zăngănitul de oţel îi înăbuşiră ruga. Ser Ryman îngropa 


capul toporului său în pântecele lui Dacey. 

Oamenii se revărsau deja înăuntru şi pe celelalte uşi, 
oameni înveşmântați în mantii lăţoase de blană, cu arme în 
mâini. Oameni ai Nordului! Îi luă drept salvatori preţ de o 
secundă, până când unul dintre ei izbi capul Miculuijon cu 
două lovituri nemiloase de topor. Speranţa se stinse ca o 
lumânare în vânt. 

În mijlocul măcelului, Lordul de Crossing stătea pe tronul 
lui sculptat de stejar, privind cu lăcomie. 

251 

Pe jos, la câţiva metri, se afla un pumnal. Poate că 
alunecase acolo când Miculjon doborâse masa de pe picioare 
sau poate căzuse din mâna unui muribund. 

Catelyn se târî către el. Mâinile şi picioarele îi erau de 
plumb şi în gură simţea gustul sângelui. // voi ucide pe 
Walder Frey, îşi spuse. Clopoţel era mai aproape de cuţit, 
ascuns sub o masă, dar nu făcu decât să se dea înapoi când 
Catelyn înhaţă 

arma. ÎI voi ucide pe bătrân, cel puţin atâta pot să fac. 

Apoi tăblia mesei pe care Miculjon o azvâărlise peste Robb 
se mişcă şi fiul ei se căzni să se ridice în picioare. Avea o 
săgeată mai jos de umăr, una în picior şi o a treia în piept. 
Lordul Walder ridică o mână şi instrumentele tăcură, toate în 
afară 

de tobă. Catelyn auzea zgomot îndepărtat de luptă şi, 
mai aproape, urletul sălbatic al unui lup. Vânt Cenușiu, îşi 
aminti ea, prea târziu. 

— Eh, croncăni Lordul Walder. Regele Nordului se ridică. 
Se pare că ţi-am omorât câţiva oameni, Înălţimea Ta. O, dar o 
să-ţi cer scuze, asta-i va învia pe toţi, eh? 

Catelyn înhaţă un smoc din părul lung şi cenuşiu al lui 
Clopoţel, târându-l afară din ascunzătoare. 

— Lord Walder! strigă ea. LORD WALDER! Toba bătea rar 
şi sonor, bum, bum, bum. Ajunge! Ajunge, am spus. Ai 
răscumpărat trădarea cu trădare, pune-i capăt. Când îşi 
apăsă pumnalul pe gâtul lui Clopoţel, amintirea camerei de 


boală a lui Bran îi reveni în minte, cu atingerea oţelului pe 
propriul ei gât. Toba suna bum, dum, bum, dum, dum, dum. 
Te rog, zise ea. E fiul meu. Întâiul meu născut şi jur că vom 
uita asta... vom uita tot ce-ai făcut aici. Ţi-o jur pe zeii vechi 
şi noi... 

nu ne vom răzbuna... Lordul Walder o privea 
neîncrezător. 

— Numai un nebun ar crede asemenea baliverne. Mă iei 
drept nebun, doamna mea? 

— Te iau drept tată. Ţine-mă ostatică. Pe Edmure la fel, 
dacă nu l-ai omorât. 

Dar lasă-l pe Robb să plece. 

— Nu. Glasul lui Robb era o şoaptă. Mamă, nu... 

— Ba da. Robb, ridică-te. Ridică-te şi ieşi, te rog, te rog. 
Salvează-te... dacă 

nu pentru mine, pentru Jeyne. 

— Jeyne? Robb se agăţă de marginea mesei şi se căzni să 
se ridice în picioare. 

Mamă, spuse el. Vântul Cenuşiu... 

— Du-te la el. Acum. Robb, ieși de aici. 

Lordul Walder mâărăi. 

— Şi de ce l-aş lăsa să facă asta? 

Catelyn apăsă lama cuţitului mai adânc în gâtul lui 
Clopoţel. Nătângul îşi rostogoli ochii către ea, într-o 
implorare mută. O duhoare îngrozitoare îi năvăli în nări, dar 
Catelyn nu îi acordă atenţie mai mult decât bubuitului 
neiertător, neîncetat, al tobei, bum, dum, bum, dum, bum, 
dum. Ser Ryman şi Walder cel Negru o încolţeau pe la spate, 
dar nu-i păsa. Puteau să-i facă ce voiau: s-o întemniţeze, s-o 
siluiască, s-o omoare, nu avea nici o importanţă. Trăise prea 
mult 252 

şi Ned o aştepta. Pentru Robb se temea ea. 

— Pe onoarea mea de Tully, îi spuse Lordului Walder, pe 
onoarea mea de Stark, dau viaţa băiatului pentru a lui Robb. 
Fiu pentru fiu. Mâna îi tremura atât de tare, încât făcea să 
răsune clopoţeii lui Clopoţel. 


Bum, răsuna toba, bum, dum, dum, dum. Buzele 
bătrânului se strânseră şi se descleştară. Cuţitul tremura în 
mâna lui Catelyn, alunecos de sudoare. 

— Fiu pentru fiu, eh, repetă el. Dar acela mi-e nepot... 
însă nu mi-a fost niciodată de prea mare folos. 

Un bărbat în armură întunecată şi mantie trandafirie, 
pătată de sânge, se apropie de Robb. 

— Jaime Lannister îţi trimite salutări. Îşi înfipse sabia 
lungă în inima lui Robb şi o răsuci. 

Fiul ei îşi încălcase cuvântul, dar Catelyn şi-l ţinu pe alei. 
Trase cu putere de părul lui Aegon şi îi tăie gâtul, până când 
lama atinse osul. Sângele îi ţâşni fierbinte pe degete. 
Clopoţeii sunau, sunau, sunau şi toba bătea bum, dum, bum. 

Într-un sfârşit, cineva îi luă cuțitul. Lacrimile o ardeau ca 
oţetul, şiroindu-i pe obraji. Zece corbi sălbatici îi răzuiau faţa 
cu gheare ascuţite, sfâşiindu-i bucăţi de carne, săpând 
brazde adânci care se înroşeau de sânge. Îi simţea gustul pe 
buze. 

Doare atât de tare, gândi ea. Copiii noştri, Ned, toți dragii 
noştri copii. 

Rickon, Bran, Arya, Sansa, Robb... Robb... te rog, Ned, te 
rog, fă să înceteze, fă 

să inceteze durerea... Lacrimile albe şi cele roşii se 
împreunară în vreme ce faţa ei era sfârtecată şi zdrenţuită, 
faţa pe care o iubise Ned. Catelyn Stark ridică 

mâinile şi privi sângele prelingându-i-se pe degetele 
lungi, peste încheieturi, sub mânecile rochiei. Viermi roşii, 
leneşi, i se târau pe braţe şi pe sub veşminte. Mă 

gâdilă. Asta o făcu să râdă, până la țipăt. 

— Nebună, zise cineva. Şi-a pierdut minţile. 

lar un altul spuse: 

— Pune-i capăt. 

Şi o mână o înhaţă de păr, întocmai cum făcuse ea cu 
Clopoţel, iar Catelyn gândi: Wu, te rog. Nu-mi tăia părul. Lui 
Ned îi place părul meu. Apoi lama îi ajunse la gât şi 
muşcătura ei era roşie şi rece. 


ARYA 


Corturile pentru ospăț erau acum în urma lor. 
Pleoscăiseră prin noroiul ud şi iarba călcată în picioare, 
ieşind din lumină şi întorcându-se în întuneric. Arya vedea 
torţele mişcându-se pe ziduri, cu flăcările dansând, unduite 
de vânt. Lumina sclipea mohorâtă pe zalele şi coifurile ude. 
Alte torţe se deplasau pe podul întunecat de piatră care 
unea Gemenii, o întreagă coloană ce se desfăşura de pe 
malul vestic până la cel estic. 

253 

— Castelul nu e închis, zise Arya dintr-odată. Sergentul 
spusese că va fi, dar se înşelase. Bariera-ghilotină se ridica 
sub ochii ei şi podul basculant fusese deja coborât peste 
canalul umflat de ape. Se temuse că străjerii Lordului Frey 
vor refuza să-i lase să intre. Pentru o clipă, îşi muşcă buza, 
neîndrăznind să 

zâmbească. 

Câinele dădu pinteni calului, atât de neaşteptat, încât 
Arya aproape căzu din car. 

— Şapte iaduri blestemate, îl auzi înjurând, în timp ce 
roata din stânga începu să se afunde în noroiul moale. Carul 
se înclină încet. Dă-te jos! răcni Clegane, izbindu-şi podul 
palmei în umărul ei, ca s-o împingă într-o parte. Arya ateriza 
uşor, aşa cum o învățase Syrio, şi săltă dintr-odată în 
picioare, cu faţa plină de noroi. 

— De ce ai făcut asta? ţipă ea. 

Câinele sărise şi el. Smulse bancheta din partea din faţă a 
carului şi înhaţă 

centura sabiei pe care o ascunsese dedesubt. 

Abia atunci auzi Arya călăreţii năvălind pe porţi, într-un 
râu de oţel şi foc, cu tropotul de tunet al cailor trecând 
podul, aproape înăbuşit de bubuitul tobelor din castel. 
Oameni şi cai purtau armuri şi fiecare al zecelea ducea o 


torţă. Ceilalţi aveau topoare, baltage cu capete ascuţite şi 
lame grele care sfârtecau oasele şi zdrobeau armurile. 

Undeva, departe, auzi un lup urlând. Nu era un sunet 
foarte puternic, pe lângă 

zgomotul taberei, pe lângă muzica şi vuietul ameninţător 
al râului învolburat, dar Arya îl desluşi. Numai că poate nu 
cu urechile îl auzise. Sunetul îi înfiora trupul, ca un pumnal, 
ascuţit de furie şi suferinţă. Alţi şi alţi călăreţi ieşeau din 
castel, o coloană groasă, fără sfârşit, cavaleri, scutieri şi 
călăreţi liberi, torţe şi baltage. Şi din spatele lor se auzea 
hărmălaie. 

Când Arya privi împrejur, văzu că erau doar două corturi 
imense de ospăț, unde mai înainte fuseseră trei. Cel din 
mijloc se prăbuşise. Preţ de o clipă, nu înţelese ce vedea. 
Apoi zări flăcările ridicându-se din cortul căzut, iar acum şi 
celelalte două se prăvăleau, cu pânza uleiată, grea, 
coborând peste oamenii de dedesubt. Un stol de săgeți de 
foc licări ca fulgerul prin aer. Cel de-al doilea cort luă foc, pe 
urmă al treilea. Ţipetele deveniseră atât de puternice, încât 
Arya desluşea cuvintele peste muzică. Siluete întunecate se 
mişcau prin faţa flăcărilor, cu oţelul armurilor strălucind 
portocaliu din depărtare. 

O bătălie, înţelese Arya. E o bătălie. Și călăreții... 

Apoi nu mai avu timp să privească corturile. Cu râul 
inundând malurile, apele negre, învolburate, de la capătul 
podului ajungeau până la burta cailor, dar călăreţii se 
avântară prin ele fără să le pese, îndemnați de sunetul 
muzicii. La un moment dat, acelaşi cântec se auzea dinspre 
ambele castele. Cunosc cântecul ăsta, îşi dădu Arya seama 
dintr-odată. Tom de Şapte îl cântase pentru ei, în noaptea 
aceea ploioasă când tâlharii se adăpostiră în berărie, cu 
fraţii. Şi cine eşti, 254 

de vrei a mă-nclina? făcu semețul lord, plin de mirare. 

Călăreţii Frey se căzneau să înainteze prin noroi şi 
buruieni, dar unii dintre ei văzuseră carul. Arya privi cum 


trei călăreţi se desprind din coloana principală, tropăind prin 
apele de la mal. Eu unul nu văd altceva, doar o pisică de altă 
culoare. 

Clegane dezlegă Străinul, tăind funia dintr-o singură 
mişcare, şi săltă pe spinarea lui. Gonaciul ştia ce aştepta de 
la el. Îşi ciuli urechile şi porni în goană 

către caii de luptă care năvăleau. În mantie roşie sau 
aurie, gheare tot are orice leu. lar ale mele-s lungi, se ştie, 
ca ale tale, lordul meu. Arya se rugase de sute şi mii de ori 
să moară Câinele, dar acum... avea o piatră în mână, 
lipicioasă de noroi, şi nici măcar nu-şi amintea când o 
ridicase. În cine s-o arunc? 

Arya sări la primul zăngănit de metal, când Clegane pară 
prima lovitură de baltag. În timp ce era ocupat cu primul 
om, cel de-al doilea îl ocoli şi dădu să-l lovească peste şale. 
Străinul se rotea, astfel că Clegane nu încasă lovitura decât 
în treacăt, atât cât să-i facă o despicătură mare în cămaşa 
lăbărţată de ţăran, dezvăluindu-i zalele de dedesubt. £ unu/ 
singur contra trei. Arya strângea încă 

piatra în mână. Sigur îl vor omori. Se gândi la Mycanh, 
băiatul măcelarului, care fusese prietenul ei un timp atât de 
scurt. 

Apoi văzu al treilea călăreț venind spre ea. Arya se aşeză 
în spatele carului. 

Teama taie mai adânc decât o sabie. Auzea tobele şi 
goarnele de război şi fluierele, armăsarii tropăind, ţipătul 
oţelului pe oţel, dar toate sunetele păreau atât de 
îndepărtate. Nu mai exista nimic în afară de călăreţul care se 
apropia şi de baltagul din mâna lui. Purta o bluză peste 
armură şi vedea cele două turnuri care îl desemnau ca fiind 
un Frey. Nu înţelegea. Unchiul ei se însura cu fiica Lordului 
Frey, Freyii erau prietenii fratelui său. 

— Nu! ţipă ea, când bărbatul veni pe după căruţă, dar el 
nu o luă în seamă. 

Când o atacă, Arya aruncă piatra, aşa cum aruncase 
cândva mărul pădureţ spre Gendry. Îl nimerise pe Gendry 


direct între ochi, dar de data aceasta ţinti greşit şi piatra 
ricoşa în tâmpla bărbatului. Era suficient să-i întrerupă 
atacul, dar nimic mai mult. Arya se retrase, ţâşnind peste 
pământul mlăştinos, în vârful picioarelor, punând din nou 
carul între ei. Cavalerul o urmă la trap, doar beznă în spatele 
despicăturii din dreptul ochilor. Nici măcar nu-i ciobise 
coiful. Ocoliră o dată, de două ori, a treia oară. Cavalerul o 
înjură. 

— Nu poți fugi la nesfâr... 

Capul securii îl prinse direct în ceafă, zdrobindu-i coiful şi 
craniul de dedesubt şi doborându-l din şa, cu faţa în jos. În 
spatele lui se afla Câinele, călare încă pe Străâin. Cum te-ai 
ales cu un topor? întrebă ea în gând, înainte de a vedea. 
Unul dintre ceilalţi Frey era prins sub calul său muribund, 
înecându-se într-o băltoacă. 

Cel de-al treilea bărbat zăcea lăbărţat pe spate, nemişcat. 
Nu purta grumăjer şi un sfert de metru de sabie frântă îi 
țâşnea de sub bărbie. 

— Adu-mi coiful, mârâi Clegane. 

255 

Era îndesat pe fundul unui sac cu mere uscate din spatele 
carului, după 

picioarele de porc afumate. Câinele îl înhaţă din aer, cu o 
sigură mână, apoi şi-l cobori pe cap, iar acolo unde cu o 
clipă înainte fusese un om se mai afla doar un câine de oţel, 
mârâind la flăcări. 

— Fratele meu... 

— Mort, îi strigă el. Crezi că i-au măcelărit oamenii şi pe el 
l-au lăsat în viaţă? 

Uită-te. Vită-te, la naiba! 

Tabăra devenise un câmp de luptă. Wu, hruba unui 
măcelar, Flăcările care cuprinseseră corturile de ospăț se 
înălţau către cer. Unele dintre corturile de cazarmă ardeau şi 
ele, alături de zeci de pavilioane de mătase. Dar ploaia 
plânge peste al său castel şi nimeni n-o ascultă în tăcere. 
Văzu doi cavaleri doborând un om care fugea. Un butoi de 


lemn se prăvăli peste corturile aprinse şi se dezmembra, iar 
flăcările se ridicară de două ori mai sus. O catapultă, 
înţelese ea. 

Aruncau din castel cu ulei sau cu smoală sau cu altceva. 

— Vino cu mine. Clegane îi întinse o mână. Trebuie să 
scăpăm de aici. Acum. 

Străinul îşi scutura capul nerăbdător. Cântecul se sfârşise. 
Doar o tobă singuratică 

se mai auzea, cu bătăile sale lente, monotone, răsunând 
peste râu ca bubuiturile unei inimi monstruoase. Cerul 
negru plângea, râul mâărâia, oamenii blestemau şi mureau. 
Arya avea noroi între dinţi şi faţa îi era udă. Ploaie. E doar 
ploaie. Atâta tot. 

— Am ajuns, strigă ea. Glasul îi sună firav şi speriat, un 
glas de fetiţă. Robb e în castel. Şi mama. Chiar şi poarta e 
deschisă. Nu mai ieşea nici un Frey. Am venit atâta drum. 
Trebuie s-o luăm pe mama. 

— Căţeluşă nătângă. Flăcările licăreau pe botul coifului 
său, făcând dinţii de oţel să strălucească. Dacă intri acolo, 
nu mai ieşi. Poate că Freyii te vor lăsa să 

săruţi cadavrul mamei tale. 

— Poate reuşim s-o sa/văm... 

— Poate reuşeşti tu. Eu nu mi-am încheiat socotelile cu 
viaţa. Se apropie de ea, înghesuind-o cu spatele la car. 
Rămâi sau pleacă, lupoaico. Trăieşte sau mori. 

Mama ta... 

Arya se răsuci şi ţâşni către poartă. Bariera-ghilotină 
cobora, încet. 7rebuie să 

fug mai repede. Dar noroiul o încetinea, şi apoi apa. Fugi 
repede ca un lup. Podul basculant începuse să se ridice, cu 
apa şiroind în valuri, cu noroiul căzând în cheaguri grele. 
Mai repede. Auzi un pleoscăit zgomotos şi întoarse capul. 
Văzu Străinul gonind în urma ei, împroşcând apa cu fiecare 
pas. Văzu şi baltagul, încă 

ud de sânge şi creieri. Şi Arya fugea. Acum nu pentru 
fratele ei, nici măcar pentru mama ei, ci pentru ea. Fugea 


mai repede decât fugise vreodată, cu capul aplecat şi 
picioarele înspumând apele râului, fugea de el aşa cum 
probabil fugise Mycah. 

Toporul o izbi în ceafă. 

256 

TYRION 

Cinau singuri, aşa cum făceau atât de des. 

— Mazărea e prea fiartă, îndrăzni soţia lui să remarce la 
un moment dat. 

— N-are importanţă, răspunse el. Şi carnea de oaie e la 
fel. 

Era o glumă, dar Sansa o luă drept critică. 

— Îmi pare rău, stăpâne. 

— De ce? Ar trebui să-i pară rău bucătarului. Nu ţie. 
Mazărea nu e în atribuţiile tale, Sansa. 

— Mie... mie îmi pare rău că nobilul meu soţ e 
nemulţumit. 

— Oricare ar fi nemulţumirea pe care o simt, n-are nici o 
legătură cu mazărea. 

Îi am pe Joffrey şi pe sora mea să mă nemulţumească, pe 
nobilul meu tată şi trei sute de dornisheni afurisiţi. 

Îl instalase pe Prinţul Oberyn, cu lorzii săi, într-o aripă 
care dădea spre oraş, cât mai departe de Tyrelli cu putinţă, 
fără să-i dea afară cu totul din Fortăreaţa Roşie. Dar nici aşa 
nu erau destul de departe. 

Avuseseră loc deja încăierări în Fundătura Puricilor, de pe 
urma cărora unul dintre oştenii Tyrellilor murise şi doi dintre 
cei ai Lordului Gargalen se opăriseră, şi fusese o confruntare 
urâtă în curte, când mama zbârcită a lui Mace Tyrell o 
numise pe Ellaria Sand „târfa şarpelui”. De fiecare dată când 
se nimerea să-l vadă 

pe Oberyn Martell, prinţul întreba când se va face 
dreptate. Mazărea prea fiartă 

era ultima grijă a lui Tyrion, dar găsea inutil să-şi 
împovăreze tânăra soţie cu toate acestea. Sansa avea 
destule dureri ale ei. 


— Mazărea e numai bună, îi spuse el scurt. Boabele de 
mazăre sunt rotunde, ce altceva poate aştepta cineva de la 
mazăre? Uite, mai cer o porţie, dacă asta îi face plăcere 
doamnei mele. Făcu semn cu mâna şi Podrick Payne îi puse 
atât de multă mazăre în farfurie, încât Tyrion nu-şi mai 
vedea carnea de oaie. Asta a fost o prostie, îşi spuse. Acum 
trebuie s-o mănânc pe toată, altfel o s-o ia de la capăt cu 
regretele. 

Cina luă sfârşit într-o tăcere încordată, aşa cum se 
întâmpla adesea cu mesele lor. După aceea, în timp ce Pod 
strângea cupele şi farfuriile, Sansa îi ceru lui Tyrion 
permisiunea să viziteze pădurea zeilor. 

— Cum doreşti. Se obişnuise cu rugăciunile nocturne ale 
soţiei sale. Se ruga şi în septul regal şi adesea aprindea 
lumânări pentru Mamă, pentru Fecioară şi pentru Babă. La 
drept vorbind, Tyrion găsea excesivă toată această pioşenie, 
dar în locul ei, poate că ar apela şi el la ajutorul zeilor. 
Mărturisesc că ştiu puţine despre vechii zei, adăugă el, 
încercând să se facă plăcut. Poate că într-o zi ai vrea să 

mă luminezi. Aş putea chiar să te însoțesc. 

— Nu, izbucni Sansa fără să stea pe gânduri. Eşti... eşti 
bun că te oferi, dar... 

nu sunt ritualuri, stăpâne. Nu sunt preoţi sau cântece sau 
lumânări. Doar copaci şi rugăciune tăcută. Te-ai plictisi. 

257 

— Fără îndoială, ai dreptate. Mă cunoaşte mai bine decât 
credeam. În schimb, foşnetul frunzelor ar putea fi mai plăcut 
decât un septon care fornăie despre cele şapte aspecte ale 
graţiei. Tyrion îi făcu semn să plece. Nu te voi tulbura. 

Îmbracă-te gros, doamna mea, vântul e aspru acolo, în 
pădure. 

Era ispitit s-o întrebe pentru ce se ruga, dar Sansa era 
atât de supusă, încât poate chiar i-ar fi spus, şi Tyrion nu 
credea că voia să ştie. 

După plecarea ei, se întoarse la treabă, încercând să dea 
de urma unor dragoni de aur prin labirintul catastifelor lui 


Degețel. Petyr Baelish nu crezuse în aurul pus deoparte, să 
se prăfuiască, asta era sigur, dar cu cât Tyrion încerca mai 
abitir să-i desluşească socotelile, cu atât mai tare îl durea 
capul. Era foarte bine să vorbeşti despre înmulţirea 
dragonilor în loc să-i închizi în vistierie, dar unele dintre 
aceste speculaţii duhneau mai rău ca un peşte vechi deo 
săptămână. Nu l-aş fi lăsat aşa de repede pe Joffrey să-i 
arunce pe Oamenii încornorați peste ziduri, dacă aş fi ştiut 
câți dintre nemernici se împrumutaseră de la coroană. Va 
trebui să-l trimită 

pe Bronn să le caute moştenitorii, dar se temea că acest 
demers avea să se dovedească la fel de inutil ca încercarea 
de a stoarce argint dintr-un peşte argintiu. 

Când veni chemarea nobilului său tată, fu prima oară 
când Tyrion îşi amintea să se fi bucurat că-l vede pe Ser 
Boros Blout. Închise recunoscător catastiful, stinse lampa de 
ulei, îşi legă o mantie peste umeri şi străbătu castelul cu pas 
legănat, până la Turnul Mâinii. Vântul era aspru, întocmai 
cum o prevenise pe Sansa, iar în aer plutea miros de ploaie. 
Poate că, după ce Lordul Tywin va termina cu el, ar fi bine să 
meargă în pădurea zeilor, s-o ducă pe Sansa acasă, înainte 
să se ude până la piele. 

Dar toate acestea îi ieşiră dintr-odată din minte când 
intră în solariul Mâinii, găsindu-i pe Cersei, Ser Kevan şi 
Marele Maester Pycelle adunaţi în jurul Lordului Tywin şi al 
regelui. Joffrey numai că nu sărea în sus de bucurie, iar 
Cersei avea un mic zâmbet infatuat, deşi Lordul Tywin părea 
la fel de încrâncenat ca întotdeauna. Mă întreb dacă ar reuşi 
să zâmbească, chiar dacă ar vrea. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă Tyrion. 

Tatăl său îi întinse un sul de pergament. Cineva îl 
îndreptase, dar încă avea tendinţa să se răsucească. 

— Roslin a prins un păstrăv gras, suna mesajul. Frații ei i- 
au dat două piei de lup, ca dar de nuntă. Tyrion întoarse 
pergamentul, să cerceteze sigiliul rupt. 


Ceara era gri-argintie şi în ea erau întipărite turnurile 
gemene ale Casei Frey. Oare Lordul de Crossing îşi 
imaginează că e poetic? Sau mesajul e menit să ne 
zăpăcească? mârâi Tyrion. Păstrăvul o fi Edmure Tully, 
pieile... 

— E mort. Joffrey părea atât de mândru şi de fericit, încât 
ai fi zis că-l jupuise pe Robb Stark cu mâna lui. 

Prima oară Greyjoy şi acum Stark. Tyrion se gândi la soţia 
lui copilă, care se ruga în pădurea zeilor chiar în clipa aceea. 
Se roagă, fără îndoială, la zeii tatălui său, cerându-le să-i 
aducă fratelui ei victoria şi să-i ocrotească mama. Se părea 
258 

că zeii vechi nu plecau urechea la rugăciuni mai mult 
decât cei noi. Poate că asta ar trebui să-l liniştească. 

— Regii cad ca frunzele toamnei, spuse el. S-ar părea că 
micul nostru război se câştigă de la sine. 

— Războaiele nu se câştigă de la sine, Tyrion, zise Cersei, 
cu o dulceaţă 

otrăvitoare în glas. Nobilul nostru tată a câştigat acest 
război. 

— Nu e nimic câştigat atât timp cât avem duşmani pe 
câmp, îi preveni el. 

— Lorzii riverani nu sunt proşti, argumentă regina. Fără 
oamenii Nordului nu pot spera să ţină piept forţelor pe care 
le-au unit Highgardenul, Casterly Rock şi Dornul. Cu 
siguranţă vor alege supunerea în locul pierzaniei. 

— Majoritatea, fu de acord Lordul Tywin. Riverrunul 
rămâne, dar atâta vreme cât Walder Frey îl ţine pe Edmure 
Tully ostatic, Peştele Negru nu îndrăzneşte să 

amenințe. Jason Mallister şi Tytos Blackwood vor continua 
să lupte de dragul onoarei, dar Freyii pot să-i ţină în loc pe 
Mallisteri la Seagard, iar Jonos Bracken, cu îndemnul potrivit, 
poate fi lămurit să se întoarcă împotriva Casei Blackwood. 

În cele din urmă, vor pleca genunchiul, da. Am de gând 
să le fac oferte generoase. 


Oricare castel care ni se predă va fi cruțat, mai puţin 
unul. 

— Harrenhalul? întrebă Tyrion, care îşi cunoştea tatăl. 

— Ar fi bine ca regatul să scape de aceşti Bravi Camarazi. 
l-am poruncit lui Ser Gregor să treacă prin sabie castelul. 

Gregor Clegane. Era ca şi cum tatăl său ar fi avut de gând 
să-l stoarcă până la ultima pepită de aur, înainte să-l dea pe 
mâna justiţiei dornishene. Bravii Camarazi aveau să ajungă 
nişte capete în vârf de ţepuşe, iar Degețel va străbate 
Harrenhalul fără o singură pată de sânge pe hainele-i fine de 
mătase. Se întreba dacă Petyr Baelish ajunsese deja la Vale. 
Dacă zeii sunt buni, a dat o furtună 

peste el şi a naufragiat. Dar când fuseseră zeii atât de 
buni? 

— Ar trebui ucişi cu toţii, hotărf Joffrey pe neaşteptate. 
Casele Mallister, Blackwood şi Bracken, toţi. Sunt trădători. Îi 
vreau morţi, bunicule. Nu vreau nici un fel de ofertă 
generoasă. Regele se întoarse către Marele Maester Pycelle. 
Şi mai vreau capul lui Robb Stark. Scrie-i Lordului Frey şi 
spune-i. E o poruncă 

regală. Am să i-l servesc Sansei la ospăţul meu de nuntă. 

— Sire, zise Ser Kevan revoltat, doamna e acum mătuşa 
ta prin căsătorie. 

— A fost o glumă. Cersei zâmbi. Joffrey n-a vorbit serios. 

— Ba da, insistă Joffrey. A fost un trădător şi îi vreau capul 
afurisit. Am s-o oblig pe Sansa să-l sărute. 

— Nu. Glasul lui Tyrion era răguşit. N-o mai poţi chinui pe 
Sansa. Înţelege asta, monstrule. 

Joffrey rânji. 

— Tu eşti monstrul, unchiule. 

— Oare? Tyrion îşi înălţă capul. Poate c-ar trebui să-mi 
vorbeşti mai blând, atunci. Monştrii sunt fiare periculoase, şi 
în momentul de faţă se pare că regii mor 259 

ca muştele. 

— AŞ putea porunci să ţi se smulgă limba pentru asta, 
zise micul rege, roşind. 


Eu sunt regele. 

Cersei aşeză o mână ocrotitoare pe umărul fiului ei. 

— Lasă-l pe pitic să amenințe cât vrea, Joff. Vreau ca 
nobilul meu tată şi unchiul meu să vadă cu cine au de-a 
face. 

Lordul Tywin ignoră această remarcă. | se adresă lui 
Joffrey: 

— Aerys a simţit şi el nevoia să le reamintească oamenilor 
că e rege. Şi se spune că îi plăcea şi lui să rupă limbile. Ai 
putea să-l întrebi despre asta pe Ser llyn Payne, chiar dacă 
nu vei primi nici un răspuns. 

— Ser llyn n-a îndrăznit niciodată să-l înfrunte pe Aerys 
aşa cum l-a înfruntat Pezevenghiul tău pe Joff, zise Cersei. L- 
ai auzit. „Monstru” i-a zis Înălţimii Sale. 

Şi l-a ameninţat... 

— Taci, Cersei. Joffrey, când duşmanii te sfidează, trebuie 
să le răspunzi cu oţel şi foc. Dar când cad în genunchi, 
trebuie să-i ajuţi să se ridice în picioare. 

Altminteri, nimeni nu va mai pleca vreodată genunchiul 
în faţa ta. lar orice om care trebuie să spună „Eu sunt 
regele” nu e un rege adevărat. Aeryn n-a înţeles niciodată 
asta, dar tu vei înţelege. După ce câştigăm războiul, vom 
reinstaura pacea şi dreptatea regelui. Singurul lucru care 
trebuie să te preocupe este fecioria domniţei Margaery 
Tyrell. 

Joffrey avea aerul acela ursuz şi îmbufnat al lui. Cersei îl 
ţinea strâns de umăr, dar probabil că ar fi trebuit să-l 
strângă de gât. Băiatul îi surprinse pe toţi. În loc să se 
retragă în cochilia lui, Joff se îndreptă sfidător şi spuse: 

— Vorbeşti despre Aerys, bunicule, dar ţi-era frică de el. 

Vai mie, nu-i aşa că a devenit interesant? gândi Tyrion. 

Lordul Tywin îşi cercetă nepotul în tăcere, cu pepite aurii 
licărindu-i în ochii verzui. 

— Joffrey, cere-i iertare bunicului, zise Cersei. Băiatul se 
eliberă din strânsoare. 


— De ce-aş face-o? Toată lumea ştie că e adevărat. Tatăl 
meu a câştigat toate bătăliile. L-a ucis pe Prinţul Rhaegar şi 
i-a luat coroana, în timp ce tatăl tău se ascundea sub 
Casterly Rock. Băiatul îi aruncă bunicului său o privire 
dispreţuitoare. Un rege puternic acţionează cu îndrăzneală, 
nu doar vorbeşte. 

— Mulţumesc pentru această învăţătură, Înălţimea Ta, 
zise Lordul Tywin cu o politeţe atât de rece încât ar fi putut 
îngheţa urechile celor ce-l ascultau. Ser Kevan, văd că regele 
e obosit. Te rog, condu-l înapoi în dormitorul său. Pycelle, ce 
zici de o poţiune uşoară, să-l ajute pe rege să doarmă 
liniştit? 

— Vinul viselor, stăpâne? 

— Nu vreau nici un vin al viselor, protestă Joffrey. 

Lordul Tywin ar fi dat mai multă atenţie unui şoricel care 
chiţcăia într-un colţ. 

— Vinul viselor e nimerit. Cersei, Tyrion, rămâneţi. Ser 
Kevan îl apucă 

260 

hotărât pe Joffrey de braţ şi îl scoase pe uşă, unde 
aşteptau doi străjeri ai Gărzii Regale. Marele Maester Pycelle 
se repezi după ei, atât cât îi îngăduiau picioarele-i bătrâne şi 
tremurătoare. Tyrion rămase pe loc. 

— Tată, îmi cer scuze, zise Cersei, când uşa se închise. Joff 
a fost întotdeauna încăpățânat, te-am prevenit... 

— E o mare diferenţă între încăpățânat şi prost. „Un rege 
puternic acţionează 

cu îndrăzneală.” Cine i-a spus asta? 

— Nu eu, te asigur, făcu Cersei. Cel mai probabil e ceva 
ce a auzit din gura lui Robert... 

— Partea cu tine ascunzându-te sub Casterly Rock sună a 
Robert, într-adevăr. 

Tyrion nu voia ca Lordul Tywin să uite partea aceea. 

— Da, acum îmi amintesc, zise Cersei. Robert îi spunea 
adesea lui Joff că un rege trebuie să fie îndrăzneţ. 


— Şi tu ce-i spuneai, mă rog? N-am dus un război ca să 
văd un Robert al Doilea pe Tronul de Fier. Mi-ai dat de înţeles 
că băiatul nu ţinea deloc la tatăl său. 

— Şi de ce ar fi ţinut? Robert îl ignora. L-ar fi bătut dacă i- 
aş fi îngăduit. Bruta aia cu care m-ai silit să mă mărit l-a lovit 
o dată atât de tare, încât i-a spart doi dinţi de lapte, doar 
pentru o trăsnaie cu o pisică. l-am spus că-l voi omori în 
somn dacă mai face asta şi n-a mai făcut-o niciodată, dar din 
când în când spunea unele lucruri... 

— Se pare că lucruri care trebuiau spuse. Lordul Tywin 
flutură două degete spre ea, o concediere bruscă: Pleacă. 

Ea se îndepărtă, clocotind. 

— Nu Robert al Doilea, punctă Tyrion. Aerys al Treilea. 

— Băiatul are treisprezece ani. Mai e timp. Lordul Tywin 
se apropie de fereastră. 

Nu se simţea în apele lui; era mai supărat decât voia să 
arate. 

— Are nevoie de o lecţie dură. 

Tyrion îşi primise propria lecţie aspră la treisprezece ani. 
Aproape că îi era milă de nepotul lui. Pe de altă parte, o 
merita mai mult ca oricine. 

— Gata cu Joffrey, spus el. Războaiele se duc cu condeie 
şi corbi, nu aşa ai spus? Trebuie să te felicit. De când puneţi 
asta la cale, tu şi Walder Frey? 

— Îmi displace cuvântul ăla, răspunse Lordul Tywin băţos. 

— lar mie îmi displace să fiu lăsat în beznă. 

— N-avea nici un rost să-ţi spun. Nu erai implicat. 

— Lui Cersei i s-a spus? vru să ştie Tyrion. 

— Nu i s-a spus nimănui, în afara celor care au avutun rol 
de jucat. Şi li s-a spus doar cât aveau nevoie să ştie. Ar 
trebui să ştii că nu există altă cale de a păstra un secret - 
aici, mai cu seamă. Scopul meu era să ne descotorosim de 
un duşman puternic, cât mai lesne cu putinţă, nu să-ţi 
satisfac curiozitatea sau s-o fac pe sora ta să se simtă 
importantă. Închise obloanele, încruntându-se. Eşti abil, 261 


Tyrion, dar adevărul curat e că vorbeşti prea mult. Limba 
aia slobodă a ta îţi va aduce pieirea. 

— Ar fi trebuit să-l laşi pe Joffrey să mi-o scurteze, sugeră 
Tyrion. 

— Ai face bine să nu mă ispiteşti, zise Lordul Tywin. Nu 
mai vreau să aud nimic despre asta. M-am gândit cum l-am 
putea aduce pe Oberyn Martell, cu alaiul lui, la sentimente 
mai bune. 

— O, e ceva ce mi-e îngăduit să ştiu, sau trebuie să plec, 
ca să vă puteţi continua discuţia? 

Tatăl său ignoră pişcătura. 

— Prezenţa Prințului Oberyn aici e regretabilă. Fratele lui 
e un om prudent, un om cumpătat, subtil, calculat, chiar 
indolent într-o oarecare măsură. E un bărbat care cântăreşte 
consecinţele fiecărui cuvânt şi ale fiecărei fapte. Dar Oberyn 
a fost întotdeauna pe jumătate nebun. 

— E adevărat că a încercat să ridice Dornul pentru 
Viserys? 

— Nimeni nu vorbeşte despre asta, dar, da, Corbii zburau 
şi călăreţii călăreau. 

Cu ce mesaje secrete, n-am ştiut niciodată. Jon Arryn a 
pornit pe mare către Sunspear, să ducă înapoi oasele 
Prințului Lewyn, a stat de vorbă cu Prinţul Doran şi a pus 
capăt tuturor discuţiilor despre război. Dar Robert n-a mai 
mers la Dorne după aceea, iar Prinţul Oberyn arareori l-a 
părăsit. 

— EI, bine, acum e aici, cu jumătate din nobilimea din 
Dorne după el, şi devine pe zi ce trece mai nerăbdător, zise 
Tyrion. Poate că ar trebui să-i arătăm bordelurile de la 
Debarcaderul Regelui, asta i-ar abate atenţia. Fiecare 
misiune cu unealta ei, nu aşa merg lucrurile? Unealta mea îţi 
aparţine, tată. Să nu se spună 

vreodată că n-am răspuns atunci când Casa Lannister şi-a 
sunat goarnele. 

Gura Lordului Tywin se încleşta. 


— Foarte nostim. Să poruncesc să ţi se coasă haine de 
bufon şi o pălărioară cu clopoței? 

— Dacă le-aş purta, mi s-ar îngădui să spun tot ce vreau 
despre Înălţimea Sa, Regele Joffrey? 

Lordul Tywin se aşeză şi zise: 

— Am fost obligat să îndur nebuniile tatălui meu. N-am să 
le îndur pe ale tale. 

Ajunge! 

— Prea bine, dacă mă rogi aşa de frumos. Vipera Roşie n-o 
să ne roage frumos, mă tem... nici nu se va mulţumi doar cu 
capul lui Ser Gregor. 

— Un motiv în plus să nu i-l dăm. 

— Să nu...? Tyrion era uluit. Credeam că ne-am înţeles că 
pădurile sunt pline de fiare sălbatice. 

— Fiare mai mici. Lordul Tywin îşi împreună degetele sub 
bărbie. Ser Gregor ne-a slujit bine. Nici un alt cavaler din 
regat nu inspiră o asemenea spaimă 

duşmanilor noştri. 

— Ser Oberyn ştie că Ser Gregor a fost cel care... 

262 

— Nu ştie nimic. A auzit poveşti. Vorbe spuse prin 
grajduri şi bârfe de bucătărie. N-are nici cea mai mică 
dovadă. Cu siguranţă, Ser Gregor nu are de gând să i se 
confeseze. Intenţionez să-l ţin departe, cât timp dornishenii 
sunt la Debarcaderul Regelui. 

— Şi când Oberyn va cere dreptatea pentru care a venit? 

— Îi voi spune că Ser Amroy Lorch i-a ucis pe Elia şi copiii 
ei, răspunse Lordul Tywin cu calm. Şi tu la fel, dacă te 
întreabă. 

— Ser Amroy Lorch e mort, făcu Tyrion hotărât. 

— Întocmai. Vargo Hoat s-a îngrijit să fie sfâşiat de un urs, 
după căderea Harrenhalului. Asta trebuie să fie suficient de 
înfiorător ca să-l astâmpere până şi pe Oberyn Martell. 

— Poate că tu numeşti asta dreptate... 

— Este dreptate. Ser Amroy a fost cel care mi-a adus 
trupul fetei, dacă vrei să 


ştii. A găsit-o ascunsă sub patul tatălui său, ca şi cum ar fi 
crezut că Rhaegar o mai poate apăra. Prinţesa Elia şi pruncul 
ei erau în odaia copiilor, cu un etaj mai jos. 

— Ei, bine, e o poveste, iar Ser Amroy n-are cum s-o nege. 
Ce-i vei spune lui Oberyn când va întreba cine i-a dat lui 
Lorch ordinele? 

— Ser Amroy a acţionat de capul lui, în speranţa că va 
intra în grațiile noului rege. Ura lui Robert faţă de Rhaegar 
nu era un secret. 

Ar putea să țină, fu nevoit Tyrion să recunoască, dar 
şarpele nu va fi mulțumit. 

— Departe de mine gândul să-ţi pun la îndoială isteţimea, 
tată, dar în locul tău, chiar cred că l-aş fi lăsat pe Robert 
Baratheon să-şi păteze mâinile de sânge. 

Lordul Tywin se holba la el ca la unul care-şi pierduse 
minţile. 

— Atunci chiar meriţi straiele pestriţe. Ne-am alăturat 
târziu cauzei lui Robert. 

Era necesar să ne demonstrăm loialitatea. Când am 
aşezat acele trupuri în faţa tronului, nimeni n-ar fi putut 
pune la îndoială că ne-am lepădat de Casa Targaryen pentru 
vecie. lar uşurarea lui Robert a fost evidentă. Aşa nătărău 
cum era, chiar şi el ştia că odraslele lui Rhaegar trebuia să 
moară, dacă voia ca tronul lui să fie vreodată sigur. Dar el se 
credea erou, iar eroii nu omoară copii. Tatăl său ridică 

din umeri. Te asigur, a fost prea multă cruzime la mijloc. 
N-ar fi fost nevoie să se atingă de Elia, asta a fost curată 
nebunie. Singură nu însemna nimic. 

— Atunci, de ce a omorât-o Muntele? 

— Pentru că nu i-am spus s-o cruţe. Mă îndoiesc să fi 
pomenit de ea măcar. 

Aveam griji mai presante. Avangarda lui Ned Stark gonea 
la sud de Trident, iar eu mă temeam că vom ajunge să ne 
încrucişăm săbiile. lar Aerys l-ar fi putut omori pe Jaime, fără 
alt motiv decât duşmănia. De asta mă temeam cel mai mult. 


De asta şi de ce ar putea face Jaime însuşi. Strânse un 
pumn. Nici nu pricepeam încă bine cu cine am de-a face, 
ştiam doar că Gregor Clegane e uriaş şi teribil în luptă. 
Violul... nici chiar tu n-ai fi în stare să mă acuzi că am dat 
acea poruncă, 263 

îndrăznesc să sper. Ser Amroy a fost aproape la fel de 
animalic şi cu Rhaenys. 

L-am întrebat după aceea de ce i-au trebuit atâtea 
lovituri ca să omoare o fată 

de... doi ani? Trei? A zis că l-a lovit cu picioarele şi nu se 
mai oprea din ţipat. 

Dacă Lorch ar fi avut măcar jumătate din mintea cu care 
zeii înzestrează o sfeclă, ar fi putut s-o liniştească pe fată cu 
câteva cuvinte dulci şi apoi ar fi folosit o pernă moale de 
mătase. Gura îi zvâcni cu dezgust. Era un om sângeros. 

Dar tu nu, tată. Tywin Lannister nu e sângeros defel. 

— Pe Robb Stark l-a omorât cu o pernă moale de mătase? 

— A fost o săgeată, la nunta lui Edmure Tully. Băiatul era 
prea prevăzător pe câmpul de luptă. Îşi ţinea oamenii 
rânduiţi şi se înconjura de călăreţi liberi şi gărzi de corp. 

— Aşa că Lordul Walder l-a ucis sub propriul lui acoperiş, 
la propria lui masă? 

Tyrion strânse un pumn. Cu Lady Catelyn ce s-a 
întâmplat? 

— Ucisă şi ea, aş zice. O pereche de piei de lup. Frey 
intenţionase s-o ţină 

prizonieră, dar probabil ceva a mers anapoda. 

— Asta s-a ales de dreptul oaspetelui. 

— Mâinile lui Walder Frey sunt pătate de sânge, nu ale 
mele. 

— Walder Frey e un bătrân perfid care trăieşte ca să-şi 
dezmierde nevasta şi să 

clocească toate jignirile pe care le-a suferit. N-am nici o 
îndoială că el a născocit planul ăsta hidos, dar n-ar fi 
îndrăznit vreodată una ca asta fără să i se fi promis 
protecţie. 


— Presupun că tu l-ai fi cruțat pe băiat şi i-ai fi spus 
Lordului Frey că n-ai nevoie de sprijinul lui. Asta l-ar fi 
aruncat pe bătrânul nebun direct înapoi în braţele lui Stark 
şi ţi-ar fi adus încă un an de război. Explică-mi şi mie de ce e 
mai nobil să ucizi zece mii de oameni în bătălie decât o 
duzină la masă. Când Tyrion nu dădu nici un răspuns, tatăl 
său continuă: Preţul a fost mic, oricum ai lua-o. 

Coroana îi va acorda lui Ser Emmon Frey Riverrunul, 
odată ce Peştele Negru se va preda. Lancel şi Daven trebuie 
să se însoare cu fete Frey, Joy se va mărita cu unul dintre fiii 
naturali ai Lordului Walder când va fi destul de mare, iar 
Roose Bolton devine Păzitor al Nordului şi o ia acasă pe Arya 
Stark. 

— Arya Stark. Tyrion îşi lungi gâtul. Şi Bolton? Aş fi putut 
să-mi dau seama că Frey n-ar fi avut curajul să acţioneze 
singur. Dar Arya... Varys şi Ser Jacelyn au căutat-o mai mult 
de o jumătate de an. Arya Stark e cu siguranţă moartă. 

— Aşa a fost şi Renly, până la Apa Neagră. 

— Ce înseamnă asta? 

— Poate că Degețel a reuşit acolo unde tu şi Varys aţi dat 
greş. Bolton o va mărita pe fată cu fiul lui bastard. Vom lăsa 
Dreadfortul să lupte împotriva oamenilor de fier timp de 
câţiva ani şi vom vedea dacă poate să şi-i aducă pe ceilalţi 
purtători de flamuri ai Casei Stark sub călcâi. La primăvară, 
toţi vor fi la capătul puterilor, gata să plece genunchiul. 
Nordul îi va reveni fiului tău, prin Sansa Stark... dacă vei 
găsi vreodată în tine destulă bărbăţie să zămisleşti unul. 

264 

Să nu uiţi, nu numai Joffrey are de luat o feciorie. 

N-am uitat, deşi sperasem că tu, da. 

— Şi când îţi închipui că va fi Sansa în culmea fertilităţii? 
îşi întrebă Tyrion tatăl pe un ton ce picura acid. Înainte sau 
după ce-i spun cum i-au omorât ai mei mama şi fratele? 


DAVOS 


Preţ de o clipă, regele parcă n-ar fi auzit. În faţa veştii, 
Stannis nu arătă nici mulţumire, nici furie, nici neîncredere. 
Nici măcar uşurare. Se uita ţintă la Masa Pictată, cu dinţii 
încleştaţi. 

— Eşti sigur? întrebă el. 

— N-am văzut cadavrul, nu, Majestatea Ta, zise Salladhor 
Saan. Dar în oraş, leii ţopăie şi dansează. Nunta Roşie, îi 
spun oamenii din popor. Jură că Lordul Frey a pus să i se taie 
capul băiatului şi, în loc, i-a cusut un cap de lup, cu o 
coroană bătută în cuie peste urechi. Nobila lui mamă a fost 
ucisă şi ea şi aruncată 

goală în râu. 

La o nuntă, gândi Davos. În timp ce stătea la masa 
ucigaşului, ca oaspete sub acoperişul său. Aceşti Freyi sunt 
blestemați. Simţea din nou miros de sânge ars şi auzea 
lipitoarea sâsâind şi prăjindu-se pe cărbunii încinşi ai 
mangalului. 

— Urgia Stăpânului a fost cea care l-a ucis, declară Ser 
Axell Florent. A fost mâna lui R'hllor. 

— Slavă Stăpânului Luminii, incantă Regina Selyse, o 
femeie uscăţivă, aspră, cu urechi mari şi o umbră de păr 
deasupra buzei. 

— Să fie mâna lui R'hllor pătată şi tremurătoare? întrebă 
Stannis. Pare mai degrabă lucrarea lui Walder Frey decât a 
vreunui zeu. 

— R'hllor îşi alege uneltele de care are nevoie. Rubinul de 
la gâtul lui Melisandre strălucea roşiatic. Misterioase sunt 
căile lui, dar nici unui om nu-i este îngăduit să se 
împotrivească voinţei sale înflăcărate. 

— Nici un om nu i se poate împotrivi, strigă regina. 

— Taci, femeie. Acum nu eşti în faţa focului. Stannis 
cercetă Masa Pictată. 


Lupul nu lasă în urmă nici un moştenitor, krakenul prea 
mulţi. Leii îi vor devora, dacă nu... Saan, voi avea nevoie de 
cele mai iuți corăbii ale tale, să ducă mesageri către Insulele 
de Fier şi Portul Alb. Voi oferi iertare. Felul în care îşi păcănea 
dinţii arăta cât de puţin îi plăcea acel cuvânt. lertare deplină 
celor ce se căiesc pentru trădare şi jură credinţă regelui lor 
de drept. Trebuie să vadă... 

— Nu vor vedea. Glasul lui Melisandre era blând, îmi pare 
rău, Înălţimea Ta. 

Nu s-a sfârşit aici. Mai mulţi falşi regi se vor ridica, să 
înhaţe coroanele celor care au murit. 

— Mai mulţi? Stannis arăta de parcă îi venea s-o strângă 
de gât. Mai mulţi 265 

uzurpatori? Mai mulţi trădători? 

— Am văzut în flăcări. 

Regina Selyse veni lângă rege. 

— Stăpânul Luminii a trimis-o pe Melisandre să te 
conducă spre glorie. Dă-i ascultare, rogu-te. Flăcările sfinte 
ale lui R'hllor nu mint. 

— Există minciuni şi minciuni. Chiar şi când aceste flăcări 
spun adevărul, sunt pline de capcane, pare-mi-se. 

— O furnică, auzind cuvintele unui rege, s-ar putea să nu 
le înţeleagă, zise Melisandre, şi toţi oamenii sunt furnici în 
faţa chipului înflăcărat al zeului. Dacă 

uneori am luat un avertisment drept profeție sau o 
profeție drept avertisment, greşeala aparţine cititorului, nu 
cărţii. Dar asta ştiu cu siguranţă: mesagerii şi iertarea nu-ţi 
vor sluji acum mai mult decât lipitorile. Trebuie să dai 
regatului un semn. Un semn care să-ţi dovedească puterea. 

— Puterea ? Regele pufni. Am o mie trei sute de oameni la 
Piatra Dragonului, alţi trei sute la Capătul Furtunii. Îşi trecu 
mâna peste Masa Pictată. Restul Westerosului e în mâna 
vrăjmaşilor mei. N-am altă flotă în afară de cea a lui 
Salladhor Saan. N-am bani să tocmesc mercenari. Nici o 
perspectivă de pradă sau glorie cu care să ademenesc 
călăreţii liberi de partea cauzei mele. 


— Nobile soţ, interveni Regina Selyse. Ai mai mulţi 
oameni decât a avut Aegon, cu trei sute de ani în urmă. Nu- 
ţi lipsesc decât dragonii. 

Stannis îi aruncă o privire întunecată. 

— Nouă maegi au traversat marea ca să clocească cuibul 
cu ouă al lui Aegon al Treilea. Baelor cel Binecuvântat s-a 
rugat deasupra cuibului său timp de o jumătate de an. 
Aegon al Patrulea a construit dragoni din lemn şi fier. Aerion 
Brightflame a băut foc sălbatic ca să se transforme. Maegii 
au dat greş, rugăciunile Regelui Baelor au rămas fără 
răspuns, dragonii de lemn au ars, iar Prinţul Aerion a murit 
urlând în chinuri. 

Regina Selyse era de neclintit. 

— Nimic din toate acestea n-a fost alegerea lui R'hillor. 
Nici o cometă roşie n-a strălucit pe cer, vestind venirea lor. 
Nimeni n-a mânuit Aducătoarea de Lumină, sabia eroilor. Şi 
nici unul dintre ei n-a plătit preţul. Lady Melisandre îţi va 
spune, stăpâne. Numai cu moarte poate fi plătită viaţa. 

— Băiatul? Regele aproape că scuipă cuvintele. 

— Băiatul, îl aprobă regina. 

— Băiatul, repetă Ser Axell. 

— Eram sătul până peste cap de acest băiat nenorocit, 
înainte să se fi născut măcar, se plânse regele. Doar numele 
lui e un răget în urechile mele şi un nor negru peste sufletul 
meu. 

— Dă-mi-l mie şi nu va mai trebui să-i auzi vreodată 
numele, îi promise Melisandre. 

Nu, dar îl vei auzi țipânad când îl va arde. Davos nu scoase 
nici un cuvânt. Era 266 

mai înţelept să nu vorbească până când nu-i poruncea 
regele. 

— Dă-mi-l pe băiat pentru R'hllor, continuă femeia roşie, 
şi profeția străveche se va împlini. Dragonul tău se va trezi şi 
îşi va întinde aripile pietroase. Regatul va fi al tău. 

Ser Axell se lăsă pe un genunchi. 


— Te implor în genunchi, sire. Trezeşte dragonul de piatră 
şi fă-i pe trădători să tremure. Asemenea lui Aegon, ai 
început ca Lord al Pietrei Dragonului. 

Asemenea lui Aegon, vei birui. Fă-i pe cei nestatornici şi 
necredincioşi să-ţi simtă 

flăcările. 

— Propria ta soţie te imploră şi ea, nobile soţ. Regina 
Selyse îngenunche în faţa regelui, cu mâinile împreunate, ca 
în rugăciune. Robert şi Delena ne-au pângărit patul şi au 
atras un blestem asupra căsniciei noastre. Băiatul este 
fructul putred al păcatului lor. Ridică această umbră de pe 
pântecele meu şi îţi voi zămisli mulţi fii cu sânge nobil, ştiu 
asta. Îşi aruncă braţele în jurul picioarelor lui. Nu e decât un 
copil, născut din pofta fratelui tău şi ruşinea verişoarei mele. 

— E sânge din sângele meu. Dă-mi drumul, femeie. 
Regele Stannis aşeză o mână pe umărul ei, desprinzându-se 
cu greu din încleştare. Poate că Robert a blestemat într- 
adevăr patul nostru conjugal, dar mi-a jurat că n-a avut nici 
o clipă 

intenţia să mă dezonoreze, că a fost beat şi n-a ştiut în 
care odaie intra în noaptea aceea. Dar ce contează? Băiatul 
n-are nici o vină, oricare ar fi adevărul. 

Melisandre puse mâna pe braţul regelui. 

— Stăpânul Luminii îi iubeşte pe cei nevinovaţi. Nu există 
ofrandă mai prețioasă. Din sângele regelui său şi din focul 
lui neprihănit, un dragon se va naşte. 

Stannis nu respinse atingerea lui Melisandre, aşa cum 
făcuse cu regina. Femeia roşie era tot ce nu era Selyse: 
tânără, voluptuoasă, de o stranie frumuseţe, cu faţa ei în 
formă de inimă, părul arămiu şi ochii roşii, nepământeşti. 

— Ar fi un lucru minunat să văd piatra prinzând viaţă, 
recunoscu Stannis, printre dinţi. Şi să călăresc un dragon... 
îmi amintesc cum, prima dată când tata m-a dus la curte, 
Robert a trebuit să mă ţină de mână. Nu cred că aveam mai 
mult de patru ani, ceea ce înseamnă că el avea cinci sau 


şase. După aceea, am căzut de acord că regele era la fel de 
nobil pe cât erau dragonii de fioroşi. Stannis pufni. 

Ani mai târziu, tatăl nostru ne-a spus că Aerys se tăiase în 
ţepii tronului în dimineaţa aceea, aşa că Mâna îi luase locul. 
Cel care ne impresionase atât de mult era Tywin Lannister. 
Degetele îi atinseră suprafaţa mesei, trasând uşor o linie 
peste dealurile pictate. Robert a dat jos de pe pereţi craniile 
de dragon, când a preluat coroana, dar n-a putut suporta să 
le ştie distruse. Aripi de dragon peste Westeros... ar fi aşa 
0... 

— Înălţimea Ta! Davos se apropie. Aş putea vorbi? 

Stannis îşi închise gura cu atâta putere, încât dinţii îi 
păcăniră. 

— Lordul meu de Rainwood. De ce crezi că te-am făcut 
Mână, dacă nu ca să 

267 

vorbeşti? Regele flutură un braţ. Spune ce doreşti. 

O, Războinicule, dă-mi curaj. 

— Ştiu puţine despre dragoni şi încă şi mai puţine despre 
zei... dar regina a vorbit despre blesteme. Nimeni nu e mai 
blestemat decât cel care varsă sânge din sângele lui, în ochii 
zeilor şi ai oamenilor. 

— Nu există nici un zeu în afară de R'hllor şi de Celălalt, 
al cărui nume nu trebuie să-l rostim. Gura lui Melisandre era 
o linie roşie, aspră. Şi numai oamenii mărunți blestemă ceea 
ce nu cunosc. 

— Eu sunt un om mărunt, recunoscu Davos, aşa că spune- 
mi, doamna mea, de ce ai nevoie de acest Edric Storm ca să 
trezeşti marele dragon de piatră? Era hotărât să rostească 
numele băiatului cât mai des. 

— Numai cu moarte poate fi plătită viaţa, lordul meu. Un 
dar mare cere un sacrificiu mare. 

— Şi care e măreţia unui copil bastard? 

— În venele lui curge sânge regal. Ai văzut ce poate face 
chiar şi un strop din acel sânge... 

— Te-am văzut arzând nişte lipitori. 


— Şi doi falşi regi au murit. 

— Robb Stark a fost ucis de Lordul Walder de la Crossing 
şi am auzit că 

Balon Greyjoy a căzut de pe un pod. Pe cine au omorât 
lipitorile tale? 

— Pui la îndoială puterea lui R'hllor? 

Nu. Davos îşi amintea prea bine umbra mişcătoare care 
ieşise din pântecele ei în noaptea aceea, în adâncurile 
Capătului Furtunii, mâinile negre împingându-i coapsele. 
Trebuie să am mare grijă, altfel aş putea fi vizitat şi eu de 
vreo umbră. 

— Chiar şi un contrabandist ştie să numere trei cepe. Îţi 
mai lipseşte un rege, doamna mea. 

Stannis pufni într-un râs fornăit. 

— Te-a prins, doamna mea. Doi nu înseamnă trei. 

— Cu siguranţă, Înălţimea Ta. Un rege ar putea muri din 
întâmplare chiar acum... dar trei? Dacă Joffrey va muri în 
plină putere, înconjurat de oştirile sale şi de Garda Regală, 
asta n-ar fi dovada vie a puterii Stăpânului Luminii? 

— S-ar putea. Regele vorbea de parcă şi-ar fi smuls cu 
greu fiecare cuvânt. 

— Sau nu. Davos se străduia din răsputeri să-şi ascundă 
teama. 

— Joffrey va muri, decretă Regina Selyse, senină în 
siguranţa ei. 

— S-ar putea să fie mort deja, adăugă Ser Axell. 

Stannis îi privi plictisit: 

— Sunteţi ciori dresate, să-mi croncăniţi pe rând? Ajunge! 

— Soaţe, ascultă-mă..., se rugă regina. 

— De ce? Doi nu înseamnă trei. Regii ştiu să numere, aşa 
cum ştiu şi contrabandiştii. Puteţi pleca. Stannis le întoarse 
spatele. 

Melisandre o ajută pe regină să se ridice în picioare. 
Selyse ieşi băţoasă din 268 

încăpere, cu femeia roşie după ea. Ser Axell mai zăbovi 
cât să-i arunce lui Davos o ultimă privire. O privire urâtă, pe 


un chip urât, gândi el, întâlnindu-i ochii. 

După ce plecară toţi ceilalţi, Davos îşi drese glasul. 
Regele ridică privirea. 

— De ce mai eşti aici? 

— Sire, în legătură cu Edric Storm... 

Stannis făcu un gest scurt: 

— Scuteşte-mă. 

Davos insistă. 

— Fiica ta îşi face lecţiile împreună cu el şi se joacă în 
fiecare zi cu el în Grădina lui Aegon. 

— Ştiu asta. 

— | s-ar frânge inima dacă... 

— Ştiu şi asta. 

— De l-ai vedea... 

— L-am văzut. Seamănă cu Robert. Da, şi îl venerează. 
Să-i spun de câte ori s-a gândit preaiubitul lui tată la el? 
Fratelui meu îi plăcea cum se fac copiii, dar după naştere, îl 
deranjau. 

— Întreabă de tine în fiecare zi, el... 

— Mă înfurii, Davos. Nu mai vreau să aud nimic despre 
acest bastard. 

— Îl cheamă Edric Storm, sire. 

— Ştiu cum îl cheamă. A mai existat vreodată un nume 
atât de nimerit? 

Vesteşte că e bastard de obârşie nobilă, şi furtuna pe care 
o aduce. Edric Storm. 

lată, l-am rostit. Eşti mulţumit, nobile lord? 

— Edric..., începu Davos. 

— ... e doar un băiat. Poate fi cel mai bun băiat care s-a 
născut vreodată şi tot nu contează. Datoria mea e faţă de 
regat. Îşi trecu mâna peste Masa Pictată. Câţi băieţi locuiesc 
în Westeros? Câte fete? Câţi bărbaţi, câte femei? Întunericul 
îi va devora pe toţi, zice ea. Noaptea fără de sfârşit. Vorbeşte 
despre profeţii... un erou renăscut din mare, dragoni vii 
născuţi din piatră seacă... vorbeşte despre semne şi 


jurăminte care arată spre mine. N-am cerut niciodată asta, 
aşa cum n-am cerut să 

fiu rege. Dar îndrăznesc, oare, să n-o iau în seamă? 
Scrâşni din dinţi. Nu ne alegem singuri destinele. Dar 
trebuie... trebuie să ne facem datoria, nu? Mari sau mici, 
trebuie să ne facem datoria. Melisandre jură că m-a văzut în 
flăcări, înfruntând întunericul cu Aducătoarea de Lumină în 
mână. Aducătoarea de Lumină! Stannis râse dispreţuitor. 
Străluceşte frumos, te asigur, dar la Apa Neagră această 
sabie fermecată nu m-a slujit mai bine ca orice oţel de rând. 
Un dragon ar fi schimbat soarta bătăliei. Cândva, Aegon a 
stat aici, ca mine, privind această masă. Crezi că astăzi l-am 
numi Aegon Cuceritorul, dacă n-ar fi avut dragoni? 

— Înălţimea Ta, spuse Davos, preţul... 

— Ştiu care este prețul! Aseară, privind focul din acel 
cămin, am văzut şi eu 269 

ceva în flăcări. Am văzut un rege cu o coroană de foc pe 
frunte, arzând... arzând, Davos. Propria coroană îi mistuia 
carnea, transformând-o în cenuşă. Crezi că am nevoie de 
Melisandre să-mi spună ce înseamnă asta? Sau de tine? 
Regele se mişcă 

şi umbra lui căzu peste Debarcaderul Regelui. Dacă 
Joffrey va muri... Ce înseamnă viaţa unui bastard faţă de un 
regat? 

— Totul, răspunse Davos încet. 

Stannis îl privi, cu fălcile încleştate. 

— Pleacă! zise în cele din urmă, până ce nu mă faci să te 
arunc înapoi în temniţă. 

Uneori, vânturile furtunii bat cu atâta putere, încât omul 
e nevoit să-şi strângă 

pânzele. 

— Da, Înălţimea Ta. Davos făcu o plecăciune, dar se părea 
că Stannis îl uitase deja. 

Era frig în curte când părăsi Toba de Piatră. Un vânt 
zburdalnic sufla dinspre est, făcând flamurile să plesnească 
fluturând zgomotos de-a lungul zidurilor. 


Davos simţea în aer mirosul sării. Marea. Îi plăcea acel 
miros. Îi aprindea dorinţa de a păşi din nou pe punte, 
ridicând pânza şi pornind spre sud, către Marya şi cei doi 
micuţi ai săi. Se gândea acum la ei aproape în fiecare zi, iar 
seara şi mai mult. O parte din el nu-şi dorea altceva decât 
să-l ia pe Devan şi să meargă 

acasă. Nu pot. Nu încă. Acum sunt lord şi Mâna Regelui, 
n-am voie să-l dezamăgesc. 

Îşi ridică ochii, privind zidurile. În loc de merloane, o mie 
de monştri şi garguie îl priveau de pe ziduri, fiecare diferit 
de toţi ceilalţi: balauri, grifoni, demoni, manticore, 
minotauri, cerberi şi o mie de făpturi care mai de care mai 
ciudate se iveau de pe meterezele castelului, ca şi cum ar fi 
crescut acolo. lar dragonii erau pretutindeni. Marele Castel 
era un dragon culcat pe burtă. Oamenii intrau prin gura lui 
deschisă. Bucătăriile erau un dragon ghemuit, cu fumul şi 
aburul cuptoarelor ieşindu-i pe nări. Turnurile erau dragoni 
aplecaţi deasupra zidurilor sau pregătiţi să-şi ia zborul. 
Şarpele înaripat părea să ţipe sfidător, în timp ce Turnul 
Dragonului Mării privea senin peste valuri. Dragoni mai mici 
încadrau poarta. Gheare de dragon ieşeau din ziduri, 
înhăţând torţele, aripi mari de piatră îmbrăţişau fierăria şi 
armurăria, iar cozile formau arcade, poduri şi scări 
exterioare. 

Davos auzise adesea spunându-se că vrăjitorii Valyriei nu 
ciopleau şi nu şlefuiau ca zidarii obişnuiţi, ci prelucrau piatra 
cu foc şi magie, cu uşurinţa cu care un olar putea modela 
lutul. Dar acum se întreba: Dacă erau dragoni adevărați, 
prefăcuți cumva în piatră? 

— Dacă femeia roşie îi aduce la viaţă, castelul se va 
prăbuşi, presupun. Ce fel de dragoni sunt plini de odăi, de 
scări şi mobilă? Şi ferestre. Şi hornuri. Şi private. 

Davos se întoarse, descoperindu-l pe Salladhor Saan 
lângă el. 

— Asta înseamnă că mi-ai iertat trădarea, Salla? 

270 


Bătrânul prinţ clătină un deget spre el. 

— lertare, da. Uitare, nu. Tot aurul acela de pe Insula 
Cleştelui, care ar fi putut fi al meu - numai gândul mă 
stoarce şi mă îmbătrâneşte. Când voi muri sărac lipit, Lord 
Ceapă, nevestele şi concubinele mele te vor blestema. 
Lordul Celtigar avea multe neveste de soi, de care acum 
sunt lipsit, un vultur de mare pe care-l dresase să-i zboare 
de pe mână şi un corn fermecat cu care-şi chema krakenii 
din adâncuri. Foarte folositor ar fi un asemenea corn, să-i 
doborâm pe Tyroshi şi alte fiinţe sâcâitoare. Dar am eu 
cornul ăsta, să-l suflu? Nu, fiindcă regele s-a găsit să 

facă din vechiul meu prieten Mâna lui. Îl luă pe Davos de 
braţ şi spuse: Oamenii reginei nu te iubesc, prietene. Am 
auzit că o anume Mână îşi face singur tovarăşi. 

E adevărat, da? 

Ai auzit prea multe, bătrâne prinț. Un contrabandist ar 
face bine să cunoască 

oamenii, la fel ca ritmurile mării, altfel nu va avea mult 
de trăit. Oamenii reginei rămâneau, poate, adepţi înfocaţi ai 
Stăpânului Luminii, dar oamenii de rând ai Pietrei 
Dragonului se întorceau la zeii pe care-i cunoşteau de o 
viaţă. Spuneau că 

Stannis e vrăjit, că Melisandre îl îndepărtase de Cei 
Şapte, făcându-l să se închine unui demon din umbră, şi... 
ceea ce era cel mai rău... că ea şi zeul ei îi înşelaseră. 

Şi existau cavaleri şi lorzi mărunți care gândeau la fel. 
Davos îi căutase, alegându-i cu aceeaşi grijă cu care cândva 
îşi alegea echipajele. Ser Gerald Gower luptase cu dârzenie 
pe Apa Neagră, dar apoi fusese auzit spunând că Rhllor 
trebuie să fie un zeu neputincios, să-şi lase adepţii alungaţi 
de un pitic şi un om mort. Ser Andrew Eastermont era vărul 
regelui şi îl slujise ca scutier ani de zile. 

Bastardul de la Cântecul Nopţii fusese la comanda 
ariergărzii care îl ajutase pe Stannis să ajungă la adăpost, pe 
galerele lui Salladhor Saan, dar el îl slăvea pe Războinic, cu 
o credinţă pe măsura temperamentului său năvalnic. 


Oameni ai regelui, nu ai reginei. Dar nu era bine să se laude 
cu ei. 

— Un anume pirat din Lys mi-a spus că un bun 
contrabandist stă ascuns, îi răspunse Davos prudent. Pânze 
negre, vâsle tăcute şi un echipaj care ştie să-şi ţină 

limba. 

Lyseanul râse. 

— Un echipaj fără limbă e chiar mai bun. Muţi vânjoşi, 
puternici, care nu ştiu să scrie şi să citească. Dar pe urmă 
deveni serios: Mă bucur să ştiu că are cineva grijă de tine, 
prietene. Crezi că regele i-l va da pe băiat preotesei roşii? Un 
singur dragon mic ar putea pune capăt acestui război mare. 

Din obişnuinţă, Davos întinse mâna după talismanul său, 
dar oasele degetelor nu-i mai atârnau la gât şi nu găsi acolo 
nimic. 

— N-o va face, zise Davos. Nu poate să facă râu propriei 
sale rude. 

— Lordul Renly s-ar bucura să audă asta. 

— Lordul Renly a fost un trădător în armură. Edric Storm 
nu se face vinovat de nici o fărădelege, Înălţimea Sa e un 
om drept. 

Salla ridică din umeri: 

271 

— Vom vedea. Sau tu vei vedea. Cât despre mine, mă 
întorc pe mare. Chiar în clipa asta, Apa Neagră ar putea fi 
străbătută de contrabandişti ticăloşi, care speră 

să scape fără plata dărilor ce se cuvin stăpânului lor. îi 
dădu lui Davos o palmă 

peste spate: Ai grijă. Tu cu prietenii tăi muţi. Ai ajuns atât 
de mare acum, dar cu cât omul urcă mai sus, cu atât are mai 
mult de căzut. 

Davos reflectă asupra acestor vorbe în timp ce urca 
treptele în Turnul Dragonului Mării, către camerele 
maesterului, de sub stâncărie. Nu avea nevoie să-i spună 
Salla că urcase prea sus. Nu ştiu să scriu, nu ştiu să citesc, 
lorzii mă 


disprețuiesc şi nu ştiu nimic despre cârmuire. Cum pot fi 
Mâna Regelui? Locul meu e pe puntea unei corăbii, nu în 
turnul unui castel. 

Îi spusese asta lui Maester Pylos. 

— Eşti un bun căpitan, i-a răspuns maesterul. Un căpitan 
îşi cârmuieşte corabia, nu-i aşa? Trebuie să străbată ape 
înşelătoare, să ridice velele când vântul e prielnic, să ştie 
când se apropie furtuna şi cum s-o înfrunte mai bine. E 
aproape acelaşi lucru. 

Pylos fusese bine intenţionat, dar asigurările lui sunau 
goale. 

— Nu e deloc acelaşi lucru, protestase Davos. Un regat nu 
e o corabie... şi ăsta e un lucru bun, altfel acest regat s-ar 
scufunda. Mă pricep la lemn, la sfoară şi la apă, da, dar la ce- 
mi foloseşte asta acum? Unde găsesc eu vântul care să-l 
poarte pe Regele Stannis către tronul său? 

Maesterul a râs auzind acestea. 

— Vezi, tocmai l-ai găsit, lordul meu. Vorbele sunt vânt, 
ştii bine, iar tu le-ai spulberat pe ale mele cu judecata-ţi 
sănătoasă. Cred că Înălţimea Sa ştie ce-i poţi oferi. 

— Ceapă, i-a răspuns Davos posomorât. Asta îi pot oferi. 
Mâna Regelui ar trebui să fie un lord de viţă nobilă, un om 
înţelept şi învăţat, un comandant de oşti sau un mare 
cavaler... 

— Ser Ryam Redwyne a fost cel mai mare cavaler al 
vremurilor sale şi una dintre cele mai proaste Mâini care a 
slujit vreodată un rege. Rugăciunile Septonului Murmison au 
făcut miracole, dar când a ajuns Mână, jumătate din regat s- 
a rugat pentru moartea lui. Lordul Butterwell era renumit 
pentru înţelepciunea sa, Myles Smallwood pentru curaj, Ser 
Otto Hightower pentru învăţătură, dar ca Mâini, au eşuat cu 
toţii. Cât despre obârşie, regii dragoni alegeau adesea Mâini 
de un sânge cu ei, ceea cea dus la rezultate la fel de diferite 
ca Baelor Sfarmă-Lance de Maegor cel Crud. În schimb, tu îl 
ai pe Septonul Barth, fiul fierarului, cules de Bătrânul Rege 
din biblioteca Fortăreţei Roşii, care a dat regatului patruzeci 


de ani de pace şi belşug. Pylos a zâmbit: Citeşte-ţi istoria, 
Lord Davos, şi vei vedea că îndoielile tale sunt fără temei. 

— Cum să citesc istoria, când nu ştiu să citesc? 

— Oricine poate învăţa să citească, lordul meu, i-a 
răspuns Maester Pylos. Nu e nevoie de nici o vrajă, nici de 
obârşie nobilă. Îl învăţ tainele cititului pe fiul tău, 272 

din porunca regelui. Lasă-mă să te învăţ şi pe tine. 

Era o ofertă binevoitoare şi nicidecum una pe care s-o 
poată refuza. Şi astfel, în fiecare zi, Davos se îndrepta către 
camerele maesterului, sus, în vârful Dragonului Mării, să se 
încrunte peste suluri, pergamente şi tomuri mari de piele, 
încercând să desluşească noi şi noi cuvinte. Eforturile îi 
dădeau adesea dureri de cap, făcându-l, pe deasupra, să se 
simtă mai nătărău decât Chip Peticit. Fiul lui, Devan, nu 
împlinise încă doisprezece ani, dar îl întrecea de departe, iar 
pentru Prinţesa Shireen şi Edric Storm, cititul părea la fel de 
firesc ca respiratul. Cu toate acestea, nu se dădea bătut. Era 
Mâna Regelui acum şi Mâna Regelui trebuia să 

citească. 

Scările înguste, şerpuitoare, ale Dragonului Mării fuseseră 
un supliciu pentru Maester Cressen după ce-şi rupsese 
şoldul. Davos simţea şi acum lipsa bătrânului. 

Se gândea că probabil şi Stannis o simţea. Pylos părea 
deştept, sârguincios şi bine intenţionat, dar era nespus de 
tânăr şi regele nu i se destăinuia aşa cum i se destăinuise 
Maesterului Cressen. Bătrânul fusese cu Stannis vreme atât 
de îndelungată... Până când a intrat în conflict cu Melisandre 
şi a murit pentru asta. 

În capul scărilor, Davos auzi un sunet uşor de clopoței, 
care nu putea decât să 

vestească prezenţa lui Chip Peticit. Bufonul îşi aştepta 
prinţesa în faţa uşii maesterului, ca un câine credincios. 
Puhav, cu umerii căzuţi, cu faţa lătăreaţă 

tatuată în carouri pestriţe, roşii şi verzi, Chip Peticit purta 
un coif confecţionat dintr-o pereche de coarne de cerb 
prinse pe o găleată de tinichea. O duzină de clopoței 


atârnau de coarne şi sunau când se mişca... adică fără 
încetare, de vreme ce bufonul nu stătea locului nici o clipă. 
Zornăia şi zăngănea oriunde îl duceau paşii. Nu era de 
mirare că Maester Pylos îl alungase de la lecţiile lui Shireen. 

— În apă, peştele mare mănâncă peştele mic, murmură 
bufonul la vederea lui Davos. Îşi legăna capul şi clopoţeii 
sunau şi zornăiau şi cântau. Ştiu, eu ştiu, oh, oh, oh. 

— Aici, sus, peştele tânăr îl învaţă pe cel bătrân, zise 
Davos, care nu se simţea niciodată mai bătrân ca atunci 
când se aşeza la lecţie şi încerca să citească. Poate că altfel 
ar fi stat lucrurile dacă dascăl i-ar fi fost bătrânul Maester 
Cressen, dar Pylos era destul de tânăr ca să-i fie fiu. 

Îl găsi pe maester aşezat la masa lui lungă de lemn, 
înţesată de cărţi şi suluri, faţă în faţă cu trei copii. Prinţesa 
Shireen stătea între cei doi băieţi. Chiar şi după 

atât timp, Davos era nespus de încântat să-şi vadă 
odrasla în compania unei prințese şi a bastardului unui rege. 
Devan va fi lord acum, nu doar cavaler. 

Lordul de Rainwood. Davos era mai mândru de asta decât 
de faptul că purta el însuşi titlul. Ştie şi să citească. Citeşte 
şi scrie, ca şi cum i-ar fi în sânge. Pylos nu avea decât 
cuvinte de laudă pentru sârguinţa lui, iar maestrul armurier 
spunea şi el că Devan dovedea talent la mânuitul sabiei şi al 
lâncii. 

— Fraţii mei s-au înălţat în Palatul Luminii, să şadă lângă 
Stăpân, spusese Devan când tatăl lui îi povestise despre 
moartea celor patru fraţi mai mari ai săi. 

273 

Mă voi ruga pentru ei noaptea, în faţa focurilor, şi pentru 
tine, tată, ca să fii călăuzit de lumina Stăpânului până la 
sfârşitul zilelor tale. 

— Bună dimineaţa, îl salută băiatul. 

Seamănă atât de mult cu Dale la vârsta lui, gândi Davos. 
Fără îndoială, fiul lui cel mai mare nu se îmbrăcase niciodată 
atât de elegant ca Devan, în straiele lui de scutier, dar avea 
aceiaşi ochi sinceri, căprui, aceeaşi pleată moale, castanie. 


Bărbia şi obrajii lui Devan erau acoperiţi de un puf 
galben, care ar fi ruşinat o piersică adevărată, dar băiatul 
era nespus de mândru de „barba” lui. Întocmai cum era, 
cândva, Dale. Devan era cel mai mare dintre cei trei copii de 
la masă. 

Cu toate acestea, Edric Storm era cu o palmă mai înalt şi 
mai lat în piept şi umeri. Semăna cu tatăl său în privinţa 
asta şi, pe deasupra, nu pierdea nici un antrenament de 
dimineaţă, cu sabia şi scutul. Cei destul de bătrâni să-i fi 
cunoscut pe Robert şi Renly când erau copii spuneau că 
bastardul semăna mai mult cu ei decât Stannis: părul negru 
ca tăciunele, ochii albaştri ca marea, gura, maxilarul, 
pomeţii. Doar urechile aminteau că mama lui era o Florent. 

— Da, bună dimineaţa, lordul meu, repetă Edric Storm. 
Băiatul putea să fie nestăpânit şi trufaş, dar maesterii, 
castelanii şi maeştrii armurieri îl învăţaseră 

bunele maniere. Vii de la unchiul meu? Ce face Înălţimea 
Sa? 

— Bine, minţi Davos. La drept vorbind, regele avea un aer 
răvăşit, bântuit, însă Davos nu vedea rostul să-l împovăreze 
pe băiat cu temerile lui. Sper că nu v-am tulburat lecţia. 

— Tocmai am terminat, lordul meu, îl asigură Maester 
Pylos. 

— Citeam despre Regele Daeron întâiul. Prinţesa Shireen 
era o fetiţă tristă, dulce şi blândă, departe de a fi frumoasă. 
Moştenise de la Stannis maxilarul pătrat şi de la Selyse 
urechile familiei Florent, iar zeii, în cruda lor înţelepciune, 
găsiseră 

de cuviinţă să contribuie la urâţenia ei îmbolnăvind-o în 
leagăn de vărsat-de-vânt. 

Boala îi lăsase pielea de pe un obraz şi jumătate din gât 
gri, crăpată şi cornoasă, deşi îi cruţase atât viaţa, cât şi 
vederea. S-a dus la război şi a cucerit Dornul. | se spunea 
Tânărul Dragon, zise fata. 

— Slăvea falşi zei, adăugă Devan, dar altminteri a fost un 
rege bun şi viteaz în luptă. 


— E adevărat, fu de acord Edric Storm, dar tatăl meu a 
fost şi mai viteaz. 

Tânărul Dragon n-a câştigat niciodată trei bătălii în 
aceeaşi zi. 

Prinţesa îl privi cu ochii mari. 

— Unchiul Robert a câştigat trei bătălii în aceeaşi zi? 

Bastardul încuviinţă. 

— S-a întâmplat când a venit pentru prima oară acasă, 
să-şi adune flamurile. 

Lorzii Grandison, Cafferen şi Fell puseseră la cale să-şi 
unească forţele la Castelul Verii şi să mărşăluiască spre 
Capătul Furtunii, dar el a aflat de planul lor de la un 
informator şi a pornit îndată, cu toţi cavalerii şi scutierii săi. 
Când complotiştii au ajuns la Castelul Verii, unul după altul, 
i-a învins pe rând pe fiecare, înainte să-şi 274 

poată uni forţele. L-a omorât pe Lordul Fell în lupta de la 
om la om şi l-a capturat pe fiul său, Silveraxe. 

Devan se uită către Pylos: 

— Aşa s-a întâmplat? 

— Aşa am spus, nu? zise Edric Storm, înainte ca 
maesterul să apuce să 

răspundă. l-a zdrobit pe toţi trei şi a luptat cu atâta 
vitejie, încât Lordul Grandison şi Lordul Cafferen au devenit 
după aceea oamenii lui, la fel şi Silveraxe. Nimeni nu l-a 
înfrânt vreodată pe tatăl meu. 

— Edric, nu se cuvine să te făleşti, zise Maester Pylos. 
Regele Robert a suferit înfrângeri ca oricare altul. Lordul 
Tyrell l-a învins la Ashford şi a pierdut multe turniruri. 

— Dar a câştigat mai multe decât a pierdut. Şi l-a ucis pe 
Prinţul Rhaegar pe Trident. 

— Asta aşa e, fu de acord maesterul. Dar acum trebuie să- 
mi îndrept atenţia către Lordul Davos, care a aşteptat atât 
de răbdător. Vom mai citi mâine despre Regele Daeron şi 
Cucerirea Dornului. 

Prinţesa Shireen şi băieţii îşi luară politicos rămas-bun. 
După ce plecară, Maester Pylos se apropie de Davos. 


— Lordul meu, poate că ţi-ar plăcea să încerci şi tu un 
fragment din Cucerirea Dornului. Împinse cartea subţire, 
legată în piele, peste masă. Regele Daeron a scris cu o 
simplitate elegantă, iar sângele, bătăliile şi curajul abundă 
în istorisirea lui. Fiul tău e pur şi simplu captivat. 

— Fiul meu n-are pur şi simplu nici doisprezece ani. Eu 
sunt Mâna Regelui. 

Dă-mi altceva de citit, dacă eşti bun. 

— Cum pofteşti, lordul meu. Maester Pylos scotoci pe 
masă, desfăşurând şi apoi lăsând la o parte mai multe suluri 
de pergament. Nu avem scrieri noi. Poate că una veche... 

Davos gusta o poveste bună, ca oricine, dar bănuia că 
Stannis nu-l numise Mână ca să se distreze. Cea dintâi 
datorie a sa era să-l ajute pe rege să domnească 

şi pentru asta trebuia să desluşească slovele pe care le 
aduceau corbii. Un lucru se învaţă cel mai uşor făcându-l, 
descoperise el; vele sau suluri, era acelaşi lucru. 

— Poate că asta e ce ne trebuie. Pylos îi întinse o 
scrisoare. 

Davos netezi micul pătrat de pergament boţit şi privi cu 
ochii mijiţi literele minuscule, greu de citit. Cititul obosea 
ochii, atâta lucru învățase încă de la început. Uneori se 
întreba dacă Citadela oferea un premiu maesterului cu 
scrisul cel mai mărunt. Pylos se amuzase la auzul unei 
asemenea idei, dar... 

— Către cei... cinci regi, citi Davos, şovâind puţin la cinci, 
pe care nu-l văzuse scris prea des. Regele... de... regele... de 
dinspre? 

— Dincolo, îl corectă maesterul. 

Davos se strâmbă: 

— Regele-de-Dincolo-de-Zid vine... vine spre sud. 
Conduce 0... 0... tare... 

275 

— Mare. 

— ... 0 mare armată de săi... sălba... sălbatici. Lordul M... 
Mmmor... 


Mormont a trimis un... corb de lapă... pă... 

— Pădurea. Pădurea Bântuită. Pylos sublinie cuvintele cu 
vârful degetului. 

— ... pădurea bântuită. E ata... atacat? 

— Da. 

Mulţumit, continuă să silabisească: 

— AL... alte păsări au venit de atunci, fără vreo veste. 
Ne... temem... 

Mormont ucis cu toată... putoarea... nu, puterea lui. Ne 
temem că Mormont a fost ucis cu toată puterea lui... Davos 
îşi dădu seama dintr-odată ce anume citea. 

Întoarse scrisoarea pe dos, văzu că sigiliul de ceară era 
negru. E de la Rondul de Noapte. Maester, Regele Stannis a 
văzut scrisoarea asta? 

— l-am adus-o lui Ser Alester când am sosit aici. Atunci el 
era Mâna. 

Credeam că a discutat-o cu regina. Când l-am întrebat 
dacă vrea să trimitem un răspuns, mi-a spus să nu fiu 
nătărău. Înălţimii Sale nu-i ajung oamenii pentru propriile 
bătălii, nu are nici unul de irosit cu sălbaticii, mi-a spus el. 

Era adevărat. lar povestea cu cei cinci regi l-ar fi înfuriat, 
negreşit, pe Stannis. 

— Doar un muritor de foame cerşeşte pâine de la un 
milog, murmură el. 

— Ce spuneai, lordul meu? 

— O vorbă pe care mi-a zis-o cândva soţia mea. Davos 
bătu darabana pe masă 

cu degetele-i scurte. Prima oară când văzuse Zidul fusese 
mai tânăr decât Devan, slujind la bordul Pisici; Tărcate, sub 
comanda lui Roro Uhoris, un tyroshi cunoscut pe tot 
cuprinsul mării înguste sub numele de Bastardul Orb, deşi 
nu era nici orb, nici fiu nelegitim. Roro navigase pe lângă 
Skogos, în Marea Tremurătoare, vizitând o sută de golfuleţe 
care nu mai văzuseră vreodată o corabie de negoţ. Aducea 
oţel, săbii, topoare, coifuri, cămăşi de zale, schimbându-le 
pe blănuri, fildeş, chihlimbar şi obsidian. Când Pisica Tărcată 


se întorcea la sud, având calele pline, în Golful Focilor s-au 
ivit trei galere negre, care au mânat-o către Eastwatch. Au 
pierdut toată marfa, iar Bastardul şi-a pierdut capul, pentru 
fărădelegea de a vinde arme sălbaticilor. 

Davos făcuse şi el negoţ la Eastwatch în vremurile sale de 
contrabandist. Fraţii în negru erau inamici aprigi, dar buni 
muşterii pentru o corabie cu marfa potrivită. 

Însă, chiar dacă le luase banii, n-a uitat niciodată cum se 
rostogolise capul Bastardului Orb pe puntea Pisici; Tărcate. 

— Am întâlnit câţiva sălbatici, când eram doar un 
băieţandru, îi spuse lui Maester Pylos. Erau tâlhari cinstiţi, 
dar când venea vorba de tocmeală, erau perfizi. Unul a 
şters-o cu slujnica de pe corabia noastră. 

Una peste alta, păreau oameni ca oricare, unii buni, alţii 
mârşavi. 

— Oamenii sunt oameni, fu de acord Maester Pylos. Ne 
întoarcem la lectura noastră, nobilă Mână? 

Sunt Mâna Regelui, da. Putea fi Stannis Regele 
Westerosului cu numele, dar, 276 

în fapt, era Regele Mesei Pictate. Stăpânea peste Piatra 
Dragonului şi Capătul Furtunii şi avea o alianţă din ce în ce 
mai instabilă cu Salladhor Saan, dar asta era tot. Cum 
putuse Rondul să caute la el ajutor? Poate că nu ştiu cât e 
de slab, cât de vană este cauza lui. 

— Regele n-a văzut niciodată scrisoarea asta, eşti 
convins? Nici Melisandre? 

— Nu. Să le-o înfăţişez? După atât timp? 

— Nu, răspunse Davos fără şovăire. Ţi-ai făcut datoria 
când i-ai dat-o lui Ser Alester. Dacă Melisandre avea 
cunoştinţă de scrisoare... Ce spusese? Cel al cărui nume nu 
trebuie rostit mărşăluieşte cu oastea lui, Davos Seaworth. 
Se apropie frigul şi noaptea fără de sfârşit... lar Stannis 
văzuse ceva în flăcări, un cerc de torţe în zăpadă, în mijlocul 
urgiei. 

— Lordul meu, nu te simţi bine? întrebă Pylos. 


Sunt îngrozit, Maester, i-ar fi putut spune. Davos îşi 
amintea o poveste pe care i-o spusese Salladhor Saan, 
despre cum Azor Ahai oţelise Aducătoarea de Lumină, 
vârând-o în inima soţiei pe care o iubea. Și-a ucis soția, ca 
să lupte cu intunericul. Dacă Stannis este Azor Ahai 
renăscut, asta înseamnă că Edric Storm trebuie să joace 
rolul lui Nissa Nissa? 

— Mă gândeam, Maester. lartă-mă. Ce e rău dacă un rege 
sălbatic cucereşte Nordul? Nu că Stannis ar fi avut Nordul în 
stăpânire. Nu era de aşteptat ca Înălţimea Sa să-i apere pe 
cei ce refuzaseră să-l recunoască drept rege. Dă-mi altă 

scrisoare, zise el dintr-odată. Aceasta e prea... 

— ... dificilă, sugeră Pylos. 

Se apropie frigul, şoptise Melisandre, şi noaptea fără de 
sfârşit. 

— Tulburătoare, zise Davos. Prea... tulburătoare. Dă-mi 
alta, te rog. 


JON 


Se treziră în fumul ridicat din Oraşului Cârtiţei, care 
ardea. În vârful Turnului Regelui, Jon Snow stătea sprijinit în 
cârja căptuşită pe care i-o dăduse Maester Aemon, privind 
dâra de fum înălțându-se. Styr pierduse orice speranţă să ia 
Castelul Negru pe nepregătite, din clipa în care fugise Jon, 
dar chiar şi aşa, n-ar fi trebuit să-şi vestească apropierea atât 
de făţiş. Poate că ne veți omori, dar nimeni nu va fi 
măcelărit în patul lui. Măcar atâta am făcut! 

Piciorul îl durea cumplit când îşi lăsa greutatea pe el. În 
dimineaţa aceea, avusese nevoie de ajutorul lui Clydas să-şi 
îmbrace veşmintele negre, proaspăt spălate, şi să-şi lege 
bocancii, iar când a fost gata, îi venea să se înece în laptele 
macului. În schimb, s-a mulţumit cu o jumătate de cupă de 
vin al viselor, o bucăţică de coajă de răchită şi o cârjă. 
Flacăra ardea în vârful Crestei Furtunii şi Rondul de Noapte 
avea nevoie de fiecare om. 

— Pot să lupt, a susţinut el cu tărie, când au încercat să-l 
împiedice. 

277 

— Piciorul ţi-e vindecat, aşa-i? a mârâit Noye. Atunci n-o 
să te deranjeze dacă 

ţi-l lovesc niţel? 

— AŞ prefera să te abţii. Piciorul mi-e ţeapăn, dar pot să 
umblu şontăc de colo-colo şi pot să lupt, dacă ai nevoie de 
mine. 

— Am nevoie de fiecare om care ştie care capăt al suliţei 
trebuie să-l înfigă în sălbatici. 

— Capătul ascuţit. Jon îşi amintea că-i spusese cândva 
ceva asemănător surioarei sale. 

Noye şi-a scărpinat bărbia ţepoasă. 

— S-ar putea să te descurci. Te punem pe un turn, cu un 
arc, dar dacă pici naibii de acolo, să nu vii la mine plângând. 


Vedea drumul regelui, şerpuind pe câmpiile veştejite şi 
pietroase şi peste dealurile golaşe. Magnarul avea să se 
apropie pe drumul acela, cu Thennii mărşăluind în urma lui, 
cu topoare şi sulițe în mâini şi cu scuturi de bronz şi piele pe 
spate. Grigg Țapul, Quort, Buboi şi ceilalți vor veni şi ei. Și 
Ygritte. Sălbaticii nu-i fuseseră niciodată prieteni, nu-i 
lăsase, dar ea... 

Simţea junghiul durerii acolo unde săgeata ei îi trecuse 
prin carnea şi muşchiul coapsei. Îşi amintea ochii bătrânului 
şi sângele negru ce-i ţâşnea din gâtlej în timp ce furtuna 
pârâia în înaltul cerului. Dar cel mai bine îşi amintea 
peştera, trupul ei gol în lumina torţei, gustul gurii ei 
deschise sub apăsarea gurii lui. Ygritte, stai deoparte. Du-te 
spre sud, ascunde-te într-unul dintre acele turnuri care-ţi 
plăceau atât de mult. Aici nu vei găsi decât moarte. 

În capătul celălalt al curţii, un arcaş căţărat pe acoperişul 
Cazărmilor de Cremene îşi desfăcuse pantalonii şi urina 
printr-un crenel. Mu/ly, ştiu el după 

pleata lui portocalie, unsuroasă. Oameni în negru se 
Zăreau şi pe alte acoperişuri şi turnuri, dar nouă din zece 
erau din paie. Donai Noye le spunea santinele-sperietori. 
Numai că ciorile suntem noi, cugetă Jon, şi majoritatea 
suntem destul de speriați. 

Oricum s-ar fi numit, santinelele de paie fuseseră ideea 
lui Maester Aemon. 

Aveau în magazii mai multe perechi de pantaloni şi tunici 
decât oameni care să le îmbrace, şi atunci de ce să nu le 
umple cu paie, să le aşeze o mantie pe umeri şi să 

le pună de strajă? Noye le aşezase în vârful fiecărui turn 
şi la jumătate dintre ferestre. Unele chiar ţineau sulițe în 
mâini sau aveau arbalete vârâte sub braţ. 

Sperau ca Thennii să le vadă de departe şi să ajungă la 
concluzia că aveau de-a face cu un castel prea bine păzit ca 
să fie atacat. 

Jon împărțea acoperişul Turnului Regelui cu şase 
sperietori de ciori şi doi fraţi adevăraţi, în came şi oase. 


Surdul Dick Follard stătea lângă un crenel, curăţând şi 
uleind metodic mecanismul arbaletei sale, ca roata să se 
învârtă uşor, în timp ce băiatul din Oraşul Vechi se plimba 
agitat de colo-colo, de-a lungul parapeţilor, făcându-şi de 
lucru cu hainele oamenilor de paie. Poate are impresia că 
vor lupta mai bine dacă sunt aranjați aşa cum trebuie. Sau 
poate că aşteptarea asta îi 278 

macină nervii, întocmai cum mi-i macină şi mie. 

Băiatul susţinea că are optsprezece ani, mai mult decât 
Jon, însă era crud ca iarba primăverii. Satin îi spunea, chiar 
dacă era îmbrăcat în lâna şi zalele Rondului de Noapte. Era 
numele pe care-l căpătase în bordelul în care se născuse şi 
crescuse. Era frumuşel ca o fată, cu ochii săi negri, pielea 
delicată şi zulufii ca pana corbului. Dar o jumătate de an la 
Castelul Negru îi întărise mâinile şi Noye zicea că se 
descurca binişor cu arbaleta. Dar dacă avea curajul să 
înfrunte ceea ce urma... 

Jon se folosea de cârjă ca să se plimbe, şchiopătând. 
Turnul Regelui nu era cel mai înalt tum al castelului - 
semeaţă, supla şi părăginita Lance deţinea această 

onoare, deşi Othell Yarwyck fusese auzit spunând că se 
putea prăbuşi în orice clipă. Şi nici cel mai puternic nu era 
Turnul Regelui - Turnul Străjilor, de lângă 

drumul regelui, era mai greu de doborât. Însă era destul 
de înalt, destul de rezistent şi bine poziţionat în spatele 
Zidului, cu vedere spre poartă şi spre piciorul scării de lemn. 

Prima oară când văzuse Castelul Negru cu ochii lui, Jon se 
întrebase de ce ar fi cineva atât de nesăbuit încât să 
construiască un castel fără ziduri. Cum putea fi apărat? 

— Nu poate, îi spusese unchiul său. Tocmai despre asta e 
vorba. Rondul de Noapte e legat prin jurământ să nu ia parte 
la vrăjmăşiile regatelor. Cu toate acestea, anumiţi Lorzi 
Comandanți, mai mult trufaşi decât înţelepţi, au uitat de 
jurăminte şi aproape că ne-au distrus pe toţi cu ambițiile lor. 
Lordul Comandant Runcel Hightower a încercat să lase 
Rondul moştenire fiului său bastard. Lordul Comandant 


Rodrik Flint s-a gândit să se facă Rege-de-Dincolo-de-Zid. 
Tristan Mudd, Nebunul Marqg Rankenfell, Robin Hill... Ştiai că, 
acum şase sute de ani, comandanții de la Poarta Zăpezii şi 
de la Fortul Nopţii au pornit război unu/ împotriva celuilalt? 
lar când Lordul Comandant a încercat să-i oprească, şi-au 
unit forţele să-l omoare? Lordul Stark din Winterfell a fost 
nevoit să tranşeze problema... şi capetele amândurora. Ceea 
ce nu i-a fost greu, căci cetățile lor nu puteau fii apărate. 
Rondul de Noapte a avut nouă sute nouăzeci şi şase de Lorzi 
Comandanți înaintea lui Jeor Mormont, cei mai mulţi, oameni 
curajoşi şi de onoare... dar am avut parte şi de laşi şi de 
nesăbuiţi, şi de tirani şi de nebuni. 

Supravieţuim fiindcă lorzii şi regii Celor Şapte Regate ştiu 
că nu reprezentăm o ameninţare pentru ei, oricine ar fi în 
fruntea noastră. Singurii noştri duşmani sunt la nord, iar la 
nord avem Zidul. 

Numai că acum acei duşmani au trecut Zidul şi se 
apropie dinspre sud, cugetă 

Jon, iar lorzii şi regii Celor Şapte Regate ne-au uitat. 
Suntem prinşi între ciocan şi nicovală. Fără un zid, Castelul 
Negru nu putea fi apărat. Donai Noye ştia asta mai bine ca 
oricine. 

— Castelul nu le foloseşte la nimic, spusese armurierul 
adresându-se micii sale garnizoane. Bucătăriile, sala 
comună, grajdurile, chiar şi turnurile... n-au decât să 

279 

le ia pe toate. Golim armurăria şi mutăm cât putem din 
rezerve sus, pe Zid, şi ne postăm în preajma porţii. 

Astfel, Castelul Negru avea, în sfârşit, un fel de zid, o 
baricadă în formă de semilună, înaltă de trei metri, făcută 
din tot ce aveau: lăzi cu piroane şi butoaie cu carne de oaie 
în saramură, coşuri, baloţi de pânză neagră, stive de 
buşteni, lemne tăiate, ţepuşe ascuţite în foc şi saci peste 
saci de grâne. Fortificația improvizată 

împrejmuia două dintre cele mai importante obiective: 
poarta către nord şi piciorul imensei scări de lemn în zigzag 


care se agăța de faţa Zidului, suind ca un fulger tremurat, 
sprijinit de grinzi de lemn mari cât trunchiurile de copaci, 
înfipte adânc în gheaţă. 

Jon vedea cum ultimele cârtiţe îşi continuau lungul urcuş, 
zorite de fraţii lui. 

Grenn ducea un băieţel în braţe, în timp ce Pyp, două 
şiruri de trepte mai jos, lăsa un bătrân să se sprijine de 
umărul lui. Sătenii cei mai bătrâni aşteptau încă 

întoarcerea cuştii. Văzu o mamă trăgând după ea doi 
copii, câte unul de fiecare mână, iar un băiat mai mare trecu 
în goană pe lângă ea, pe scări în sus. Mai sus cu şaptezeci 
de metri, Su Cer Senin şi Lady Meliana (care nu era o lady, 
toţi prietenii ei erau de acord) stăteau pe un podeţ, privind 
spre sud. Din locul unde se aflau, vedeau mai bine fumul 
decât Jon, fără doar şi poate. Jon se întreba ce se va întâmpla 
cu sătenii care hotărâseră să nu fugă. Întotdeauna se găseau 
câţiva prea încăpăţânaţi, prea proşti sau prea curajoşi ca să 
fugă, câţiva care preferau să lupte, să se ascundă sau să 
plece genunchiul. Poate că Thennii îi vor cruța. 

Ar trebui să-i atacăm noi primii, gândi Jon. Cu cincizeci de 
cercetaşi călare, am putea să-i spulberăm pe drum. Dar nu 
aveau cincizeci de cercetaşi şi nici pe jumătate atâţia cai. 
Garnizoana nu se întorsese încă şi nu aveau cum să ştie 
când se va întoarce, sau măcar dacă fraţii călare trimişi de 
Noye o găsiseră. 

Noi suntem garnizoana, îşi spuse Jon, şi bine ne mai 
şade! Fraţii pe care Bowen Marsh îi lăsase în urmă erau 
bătrâni, infirmi şi băieţandri, întocmai cum îl prevenise 
Donai Noye. Pe câţiva îi vedea pe scări, urcând butoaie, pe 
alţii la baricade: bătrânul trupeş Kegs, domol ca 
întotdeauna, Gheată-Desperecheată 

săltând vioi pe piciorul său de lemn, Uşurel, cu minţile 
rătăcite, care se credea reîncarnarea lui Florian Nebunul, 
Dilly din Dorne, Tânărul Henly (bine trecut de cincizeci de 
ani), Bătrânul Henly (trecut de şaptezeci), Hal Pletosul, 
Pătatul Pate din lazul Fecioarelor. Vreo doi îl zăriră pe Jon 


privindu-i de pe Turnul Regelui şi îi făcură semn cu mâna. 
Alţii întoarseră privirea. Încă mă consideră trădător. 

Asta îi lăsa un gust amar, dar nu-i putea învinui. În 
definitiv, era bastard. Toată 

lumea ştia că bastarzii sunt uşuratici şi schimbători din 
fire, născuţi fiind din minciună şi desfrânare. Şi îşi făcuse la 
Castelul Negru tot atâţia duşmani câţi prieteni... Rast era 
unul. Jon îl ameninţase o dată că, dacă mai continua să-l 
chinuie pe Samwell Tarly, îl va asmuţi pe Nălucă să-i sfârtece 
beregata, iar Rast nu uita asemenea lucruri. Chiar în clipa 
aceea, grebla frunzele uscate, făcând mormane sub scări, 
dar din când în când se oprea să-i arunce lui Jon o privire 
280 

amenințătoare. 

— Nu! răcni Donai Nove, la trei dintre oamenii Oraşului 
Cârtiţei, aflaţi undeva mai jos. Smoala merge la elevator, 
uleiul urcă pe scări până sus, săgețile pentru arbalete la al 
patrulea, al cincilea şi al şaselea palier, suliţele la primul şi 
la al doilea. Untura îngrămădiţi-o sub scară, da, acolo, în 
spatele scândurilor. Butoaiele cu carne sunt pentru baricadă. 
Acum, țărani puturoşi. ACUM! 

Are glas de conducător, gândi Jon. Tatăl său spunea 
mereu că în luptă 

plămânii unui căpitan erau la fel de importanţi ca mâna 
lui dreaptă. 

— Nu contează cât de viteaz sau de strălucit e un om, 
dacă nu-şi face ordinele auzite, le-a spus fiilor săi Lordul 
Eddard, astfel că Robb şi Jon obişnuiau să urce pe turnurile 
Winterfellului, strigând unul la altul, peste curte. Donai Noye 
i-ar fi acoperit pe amândoi. Toate cârtiţele erau îngrozite de 
el, şi pe bună dreptate, de vreme ce ameninţa întruna să le 
taie capetele. 

Trei sferturi dintre săteni urmaseră avertismentul lui Jon, 
venind să se refugieze la Castelul Negru. Noye decretase că 
fiecare bărbat care era încă destul de puternic să ţină în 
mână o suliță sau să ridice un topor îl va ajuta să apere 


baricada. Altfel, n-aveau decât să se ducă acasă şi să-şi 
încerce norocul cu Thennii. Îşi golise armurăria ca să-i 
înarmeze cum se cuvine. Le dăduse topoare mari, cu două 
tăâişuri, pumnale ascuţite, săbii lungi, ghioage, buzdugane. 

Îmbrăcaţi în pieptare din piele şi în cămăşi de zale, cu 
jambiere să le apere picioarele şi grumăjere ca să le ţină 
capetele pe umeri, câţiva dintre ei chiar arătau a soldaţi. 
Dacă lumina e slabă. Şi dacă eşti saşiu. 

Noye pusese, de asemenea, la muncă femeile şi copiii. 
Cei prea tineri ca să 

lupte urmau să care apă şi să se îngrijească de focuri, 
moaşa din Oraşul Cărtiţei îi va ajuta pe Clydas şi Maester 
Aemon cu răniții, iar Hobb Trei Degete avea dintr-odată mai 
multe ajutoare la frigări, la învâărtitul în oale şi la tăiatul 
cepei decât avea nevoie. Două dintre târfe se oferiseră chiar 
să lupte şi se arătaseră 

destul de pricepute cu arbaleta ca să capete un loc pe 
scări, la doisprezece metri în sus. 

— E frig. Satin stătea cu mâinile vârâte la subsuori, sub 
mantie. Avea obrajii învăpăiaţi. 

Jon se strădui să zâmbească. 

— Frig e la Colţii de Gheaţă. Asta e o zi răcoroasă de 
toamnă. 

— Atunci, sper să nu văd niciodată Colţii de Gheaţă. Am 
cunoscut cândva, în Oraşul Vechi, o fată căreia îi plăcea să-şi 
pună gheaţă în vin. Cred că acolo e locul cel mai nimerit 
pentru gheaţă. În vin. Satin aruncă o privire către sud şi se 
încruntă. Crezi că santinelele de paie i-au alungat, lordul 
meu? 

— Putem spera. 

Era posibil, bănuia Jon... dar mai degrabă sălbaticii se 
opriseră pur şi simplu pentru niţel jaf şi viol în Oraşul 
Cârtiţei. Sau poate că Styr aştepta căderea nopţii, ca să 
înainteze la adăpostul întunericului. 

281 


Orele prânzului veniră şi trecură, fără urmă de Thenni pe 
drumul regelui. Dar Jon auzi zgomot de paşi în turn şi Owen 
Tolomacul se ivi dintr-odată prin trapă, roşu la faţă din 
pricina urcuşului. Avea un coş cu chifle dulci sub un braţ, o 
roată 

de brânză sub celălalt şi un sac de ceapă atârnându-i de 
o mână. 

— Hobb a zis să vă hrănesc, în caz că nu vă puteţi mişca 
de aici o vreme. 

Sau poate că s-a gândit că e ultima noastră masă. 

— Spune-i că-i mulţumim, Owen. 

Dick Follard era complet surd, dar nasul îi funcţiona de 
minune. Chiflele erau calde din cuptor când începu să 
scotocească în coş, alegând una. Găsi şi o bucată 

de unt şi întinse puţin pe chiflă cu cuțitul. 

— Stafide, anunţă el fericit. Şi nuci. Vorbea îngălat, dar 
era uşor de înţeles, odată ce te obişnuiai cu el. 

— O poţi lua şi pe a mea, zise Satin. Nu mi-e foame. 

— Mănâncă, îi spuse Jon. N-ai de unde să ştii când vei mai 
avea ocazia. Luă şi el două chifle. Nucile erau de fapt alune 
şi, în plus, stafidele erau bucăţi de mere uscate. 

— Vor veni astăzi sălbaticii, Lord Snow? întrebă Owen. 

— Vei afla dacă vin, răspunse Jon. Ascultă cornul. 

— Două semnale. Două înseamnă sălbatici. Owen era 
înalt, cu părul cânepiu, prietenos. Era neobosit la muncă şi 
surprinzător de îndemânatic când venea vorba de lucrat 
lemnul, de reparat catapultele sau alte treburi de felul 
acesta, dar aşa cum era gata să spună oricui, în fragedă 
pruncie mama lui îl scăpase în cap şi jumătate din minte i se 
scursese printr-o ureche. 

— Ţii minte unde să te duci? îl întrebă Jon. 

— Trebuie să mă duc la scări, mi-a zis Donai Noye. Trebuie 
să urc la al treilea palier şi să trag cu arbaleta în sălbatici, 
dacă încearcă să treacă peste barieră. Al treilea palier, unu, 
doi, trei. Capul i se bălăbănea în sus şi-n jos. Dacă sălbaticii 


atacă, regele va veni să ne ajute, aşa-i? E un luptător 
puternic, Regele Robert. 

Negreşit o să vină. Maester Aemon i-a trimis o pasăre. 

N-avea rost să-i spună că Robert Baratheon era mort. Ar 
uita, aşa cum uitase şi înainte. 

— Maester Aemon a trimis o pasăre, îl aprobă Jon. Asta 
păru să-l bucure pe Owen. 

Maester Aemon trimisese o mulţime de corbi... nu către 
un singur rege, ci către patru. Să/batici la porți, zicea 
mesajul. Regatul în primejdie. Trimiteţi tot ce puteți la 
Castelul Negru. Până la Oraşul Vechi şi până la Citadelă 
zburaseră corbii şi către zeci de lorzi puternici, în castelele 
lor. Cel mai mult îşi puneau nădejdea în lorzii Nordului, aşa 
că într-acolo trimisese Aemon două păsări. Către Umberi şi 
către Boltoni, la Castelul Cerwyn şi la Castelul lui Torrhen, la 
Karhold şi la Deepwood Motte, în Insula Ursului, la Vechiul 
Castel şi la Garda Văduvei, Portul Alb, Barrowton şi Rills, 
către citadela munţilor peste care stăpânea Casa Liddle, 282 

către Casele Burley, Norrey, Harclay şi Wull, către toţi 
aceştia păsările negre duseseră stăruitoarea rugăminte. 
Sălbatici la poartă. Nordul în pericol. Veniţi cu toate forțele. 

Ei, bine, vor fi având corbii aripi, dar lorzii şi regii n-au. 
Dacă era să vină 

vreun ajutor, nu va veni astăzi. 

Când dimineaţa lăsă loc după-amiezii, fumul se risipi şi 
cerul se însenină din nou. Nici un nor, gândi Jon. Era un 
lucru bun. Ploaia şi ninsoarea le-ar fi pecetluit soarta. 

Clydas şi Maester Aemon aduseră cuşca-troliu sus, la 
adăpost pe creasta Zidului, împreună cu majoritatea 
femeilor din Oraşul Cârtiţei. Oameni în negru se plimbau 
fără astâmpăr pe turnuri, strigând unul la altul peste curte. 
Septonul Cellador rostea o rugăciune împreună cu oamenii 
de pe baricadă, implorându-l pe Războinic să le dea putere. 
Surdul Dick Follard se cuibărise în mantie şi dormea. 

Satin străbătuse sute de kilometri în cerc, de jur 
împrejurul crenelurilor. Zidul plângea, iar soarele trecea tiptil 


peste cerul albastru, fără nori. Spre seară, Owen Tolomacul 
se întoarse cu o pâine neagră şi o găleată din cea mai bună 
friptură de oaie a lui Hobb, înăbuşită cu bere şi ceapă. Când 
terminară de mâncat, soarele era jos, la apus, iar umbrele 
erau alungite şi negre pe tot cuprinsul castelului. 

— Aprinde focul, îi spuse Jon lui Satin, şi umple cazanul 
cu ulei. 

Cobori scările, să zăvorască uşa, încercând să-şi mai 
dezmorţească piciorul. 

Era o greşeală şi îşi dădu seama îndată, dar strânse cârja 
şi îşi văzu de treabă. Uşa către Turnul Regelui era din stejar 
cu drugi de fier. Ar fi putut să-i întârzie pe Thenni, dar n- 
avea cum să-i oprească, dacă voiau să intre. Jon trase 
Zăvorul, trecu pe la privată - putea fi ultima lui şansă - şi 
începu să urce şontăc, înapoi către acoperiş, strâmbându-se 
de durere. 

Spre vest, cerul avea o culoare sângerie, dar deasupra 
capului era de un albastru-cobalt, bătând în violet, iar 
stelele începeau să răsară. Jon se aşeză între două merloane, 
tovarăş doar cu un străjer de paie, şi privi Armăsarul 
galopând pe cer. Sau era Lordul Coarnelor? Se întrebă unde 
era Nălucă în clipa aceea. Se întrebă şi despre Ygritte şi îşi 
spuse că, dacă o ţinea aşa, o să-şi piardă minţile. 

Satin îşi udă pantalonii când cornul sună, dar Jon preferă 
să-i lase impresia că 

nu observă. 

— Du-te şi scutură-l de umăr pe Dick, îi spuse băiatului 
din Oraşul Vechi, altfel e în stare să doarmă până ce se 
termină lupta. 

— Mi-e frică. Faţa lui Satin avea o paloare fantomatică. 

— Şi lor le este. Jon îşi sprijini cârja de un merlon şi îşi luă 
arcul, îndoind lemnul de tisă neted şi gros, pentru a trece o 
coardă prin locaş. Să nu iroseşti nici o săgeată dacă nu eşti 
sigur că poţi nimeri ţinta, spuse el, după ce Satin îl trezi pe 
Dick. Avem aici o rezervă îndestulătoare, dar îndestulătoare 
nu înseamnă 


inepuizabilă. Şi ca să reîncarci, păşeşte în spatele unui 
merlon, nu încerca să te ascunzi după o sperietoare. Sunt 
din paie şi săgețile vor trece direct prin ele. 

283 

Lui Dick Follard nu se osteni să-i spună nimic. Putea să 
citească pe buze când era lumină destulă şi nu se sinchisea 
de ce spuneai, dar ştia totul dinainte. 

Îşi ocupară poziţiile în trei părţi ale turnului circular. Jon 
îşi atârnă tolba la centură şi scoase o săgeată. Era neagră, 
cu pene gri. Când o potrivi în arc, îşi aminti ce spusese 
Theon Greyjoy după o partidă de vânătoare. 

— Mistreţul poate să-şi păstreze colții şi ursul ghearele, 
declarase el, zâmbind în felul său. Nimic nu se compară cu o 
pană gri de gâscă. 

Jon nu fusese niciodată un vânător nici pe jumătate la fel 
de iscusit ca Theon, dar nici nu era străin de mânuitul 
arcului. În preajma armurăriei se furişau siluete întunecate, 
dar Jon nu le vedea destul de bine ca să-şi irosească o 
săgeată. Auzi strigăte îndepărtate şi văzu arcaşii de pe 
Turnul Străjilor trăgând în jos cu săgeți. 

Era prea departe pentru el. Dar când zări, la cincizeci de 
metri, trei umbre desprinzându-se de vechile grajduri, păşi 
către crenel, îşi ridică arcul şi întinse coarda. Alergau, aşa că 
îi urmări aşteptând, aşteptând... 

Săgeata şuieră uşor când părăsi coarda. O clipă mai 
târziu, se auzi un geamăt şi, dintr-odată, doar două umbre 
mai traversau curtea în salturi. Alergau cât puteau de 
repede, dar Jon scosese deja din tolbă a doua săgeată. De 
data aceasta se grăbi prea tare şi rată. Sălbaticii dispărură 
până când se pregăti din nou. Căută 

o altă ţintă şi descoperi patru, alergând în jurul carcasei 
goale a Turnului Lordului Comandant. Lumina lunii licări pe 
suliţele şi topoarele lor şi pe înfiorătoarele podoabe de pe 
scuturi: cranii şi oase, şerpi, gheare de urs, chipuri 
demonice, contorsionate. Oameni liberi, ştiu Jon. Thennii 
aveau scuturi din piele fiartă, neagră, cu marginile şi 


protuberanţa de bronz, dar ale lor erau simple şi 
neîmpodobite. Acestea erau scuturile mai uşoare, împletite, 
ale celorlalţi năvălitori. 

Jon trase pana de gâscă în dreptul urechii, ochi şi eliberă 
săgeata, pe urmă 

potrivi o alta, întinse arcul şi trase din nou. Prima săgeată 
nimeri scutul cu gheară 

de urs, a doua un gât. Sălbaticul ţipă, prăbuşindu-se. 
Auzi în stânga zbârnâitul gros al arbaletei lui Dick Surdul şi, 
o clipă mai târziu, pe cea a lui Satin. 

— Am nimerit unul! ţipă băiatul cu glas răguşit. L-am 
nimerit în piept! 

— Mai nimereşte încă unul! îi strigă Jon. Acum nu mai 
trebuia să-şi caute ţinte, doar să le aleagă. Dobori un arcaş 
sălbatic în timp ce-şi potrivea arcul, pe urmă trimise o 
săgeată către bărbatul care lovea cu toporul poarta de 
intrare în Turnul lui Hardin. Acum rată, dar săgeata vibrând 
în stejarul uşii îl făcu pe sălbatic să se răzgândească. Abia 
când acesta o luă la goană, Jon îl recunoscu: era Buboi. O 
fracțiune de secundă mai târziu, bătrânul Mully trase o 
săgeată de pe Turnul Cazărmii în piciorul lui Buboi, care se 
îndepărtă de-a buşilea, lăsând în urma lui o dâră de sânge. 
Acum n-o să se mai plângă de furuncul, gândi Jon. 

Când tolba i se goli, se duse după alta şi se mută lângă 
un alt crenel, umăr lângă umăr cu Surdul Dick Follard. Jon 
trăgea trei săgeți la fiecare săgeată a lui Dick, dar acesta era 
avantajul arcurilor. Unii susțineau că arbaleta te apără mai 
284 

bine, însă era înceată şi incomod de reîncărcat. Auzea 
sălbaticii strigând unul la altul şi, undeva către vest, un corn 
de război sună. În lume nu mai existau decât umbra şi 
lumina lunii, iar timpul devenise o repetare nesfârşită a 
aceloraşi gesturi: potriveşte, întinde, trage. Săgeata unui 
sălbatic sfârtecă gâtul omului de paie de lângă el, dar Jon 
Snow nici nu băgă de seamă. Ajutaţi-mă să trimit o singură 


săgeată fără greş în trupul Magnarului din Thenn, se rugă 
el la zeii tatălui său. 

Măcar Magnarul era un duşman pe care-l putea uri. Daţi- 
mi-l pe Styr. 

Degetele începuseră să-i înţepenească, degetul mare îi 
sângera, dar potrivi săgeata, întinse arcul şi trase. Privirea îi 
fu atrasă de o vâlvătaie şi se întoarse, văzând uşa sălii 
comune în flăcări. În doar câteva clipe, întregul castel de 
lemn ardea. Ştia că Hobb Trei-Degete şi ajutoarele sale din 
Oraşul Cârtiţei erau în siguranţă, pe creasta Zidului, şi 
totuşi, se simţi ca şi cum cineva i-ar fi tras un pumn în 
stomac. 

— JON! răcni Dick Surdul, cu glasul său îngălat. 
Armurăria! 

Îi vedea pe acoperiş. Unul avea o torţă. Dick săltă pe 
crenel, să poată ţinti mai bine, îşi ridică arbaleta pe umăr şi 
trimise o săgeată zbârnâitoare către omul cu torţa. Rată. 

Însă arcaşul aflat mai jos îşi nimeri ţinta. 

Follard nu scoase nici un sunet, doar se prăvăli cu capul 
înainte, peste parapet. 

Erau treizeci de metri până la curtea de dedesubt. Jon 
auzi bufnitura în timp ce se uita pe după un străjer de paie, 
încercând să vadă de unde venise săgeata. La nici trei metri 
de trupul lui Dick Surdul, zări un scut de piele, o mantie 
zdrenţuită, o claie de păr roşu, des. Sărutată de foc, gândi 
el, norocoasă. Îşi ridică arcul, dar degetele refuzau să i se 
desfacă, iar în clipa următoare fata dispăru la fel de repede 
cum apăruse. Jon se răsuci, înjurând, şi trimise o săgeată 
către oamenii de pe acoperişul armurăriei, dar îi pierdu şi pe 
ei. 

Între timp, grajdurile dinspre est erau în flăcări şi dinspre 
staule se revărsa un fum negru, amestecat cu smocuri de 
paie aprinse. Când acoperişul se prăbuşi, flăcările se ridicară 
vuind atât de răsunător, încât aproape că acoperiră cornii de 
razboi ai Thennilor. Cincizeci de Thenni tropăiau pe drumul 
regelui, încolonaţi, cu scuturile ridicate deasupra capului. 


Alţii mişunau prin grădina de legume, prin curtea de piatră, 
în jurul vechii fântâni secate. Trei doborâseră uşile de la 
apartamentele Maesterului Aemon, pătrunzând în cetatea de 
lemn de sub stâncărie, iar în vârful Turnului Tăcerii se ducea 
o luptă disperată, săbii lungi împotriva topoarelor de bronz. 
Nimic din toate acestea nu conta. Dansul continuă, gândi 
Jon. 

Se apropie şontăc de Satin şi îl înhaţă de umăr. 

— Hai cu mine! ţipă el. Împreună, se îndreptară către 
parapetul dinspre nord, de unde se vedeau poarta şi zidul de 
buşteni, butoaie şi saci de grâne al lui Donai Noye. Thennii 
ajunseră acolo înaintea lor. Purtau coifuri, iar pe cămăşile 
lungi de piele aveau cusute discuri subţiri de bronz. Mulţi 
mânuiau topoare de bronz, însă 

285 

câţiva aveau topoare din piatră. Alţii, mai mulţi, ţineau în 
mâini sulițe scurte, cu capete în formă de frunză, care 
sclipeau roşietice în lumina grajdurilor în flăcări. 

Strigau în Limba Veche în timp ce atacau baricada, lovind 
cu suliţele, legănându-şi topoarele, împrăştiind grânele şi 
sângele cu acelaşi elan, sub ploaia de săgeți a arcaşilor şi 
arbaletiştilor postați de Donai Noye pe scară. 

— Ce facem? strigă Satin. 

— Îi omoram, îi strigă înapoi Jon, cu o săgeată neagră în 
mână. 

Nici un arcaş n-ar fi putut spera la o ţintă mai uşoară. 
Thennii stăteau cu spatele la Turnul Regelui, atacând bariera 
în formă de semilună, căţărându-se peste saci şi butoaie, 
pentru a ajunge la oamenii în negru. Din întâmplare, Jon şi 
Satin îşi aleseră aceeaşi ţintă. Tocmai ajunsese în vârful 
baricadei, când o săgeată 

de arc i se înfipse în gât şi una de arbaletă între omoplaţi. 
O clipă mai tărziu, o sabie lungă îl lovi în burtă şi omul căzu 
peste cel din spatele lui. Jon întinse mâna după tolbă şi o 
găsi din nou goală. Satin ridica arbaleta. Jon îl lăsă acolo şi 
plecă 


după alte săgeți, dar nu apucă să facă mai mult de trei 
paşi că trapa se deschise dintr-odată în faţa lui. La naiba, 
nici măcar n-am auzit uşa scârțâina. 

N-avea timp să gândească, să-şi facă planuri sau să strige 
după ajutor. Jon aruncă arcul, întinse mâna peste umăr, 
smulse Gheara Lungă din teacă şi îi îngropa lama în fruntea 
primului cap care se ivi pe acoperişul turnului. Bronzul nu 
era un obstacol pentru oţelul valyrian. Lovitura tăâie direct 
prin coif şi adânc în ţeasta Thennului, care se prăbuşi de 
unde venise. După urlete, Jon îşi dădu seama că mai erau şi 
alţii în spatele lui. Se retrase şi îl strigă pe Satin. Următorul 
om care reuşi să ajungă sus se alese cu o săgeată de 
arbaletă în obraz. Dispăru şi el. 

— Uleiul, zise Jon. 

Satin clătină aprobator din cap. Înhăţară mănuşile 
căptuşite pe care le lăsaseră 

lângă foc, ridicară cazanul greu cu ulei fierbinte şi îl 
turnară prin trapă, peste Thennii de dedesubt. Jon nu auzise 
niciodată ceva mai îngrozitor decât acele răcnete, iar Satin 
părea în pragul leşinului. Jon închise trapa cu piciorul, aşeză 

cazanul greu de fier peste ea şi îl scutură zdravăn pe 
băiatul cu chip frumos: 

— Vomită mai târziu. Vino! 

Lipsiseră de lângă parapet doar câteva clipe, dar jos, 
totul se schimbase. O 

duzină de fraţi în negru şi câţiva oameni din Oraşul 
Cârtiţei stăteau încă deasupra lăzilor şi a butoaielor, dar 
sălbaticii mişunau de-a lungul semilunii, împingându-i 
înapoi. Jon văzu un sălbatic vârându-şi sulița în burta lui 
Rast şi ridicându-l în aer cu putere. Tânărul Henly era mort, 
Bătrânul Henly pe moarte, înconjurat de duşmani. Îl vedea 
pe Uşurel răsucindu-se şi lovind cu sabia, râzând ca un 
nebun, sărind de pe un butoi pe altul, cu mantia fluturând. 
Un topor de bronz îl nimeri chiar sub genunchi şi râsul i se 
transformă într-un țipăt bolborosit. 

— Îi înfrâng, zise Satin. 


— Nu, făcu Jon, sunt înfrânți! 

Totul se petrecu repede. O cârtiţă o luă la fugă şi pe urmă 
o alta şi în scurt timp 286 

toţi sătenii îşi aruncau armele şi părăseau baricada. Fraţii 
erau prea puţini ca să 

reziste singuri. Jon îi privi încercând să formeze un şir, ca 
să se retragă în ordine, dar Thennii trecură peste ei cu săbii 
şi topoare, şi apoi fugeau şi ei. Dilly din Dorne alunecă şi 
căzu cu faţa în jos şi un sălbatic îi înfipse o suliță între 
omoplaţi. 

Kegs, mişcându-se încet şi gâfâind, aproape că ajunse la 
piciorul scării, când un Thenn îl prinse de pulpana mantiei şi 
îl trase... dar o săgeată de arbaletă îl dobori înainte ca 
toporul lui să cadă. 

— L-am nimerit, triumfă Satin, în timp ce Kegs se îndreptă 
către scară 

clătinându-se şi începu să urce treptele de-a buşilea. 

Poarta e pierdută. Donai Noye o zăvorâse, dar era acolo, 
la îndemâna sălbaticilor, cu drugii de fier aruncând sclipiri 
roşii în lumina focului, cu tunelul rece şi negru în spate. 
Nimeni nu se întorsese s-o apere. Singurul loc sigur rămânea 
creasta Zidului, la două sute cincizeci de metri în sus pe 
scara întortocheată de lemn. 

— La ce zei te rogi? îl întrebă Jon pe Satin. 

— La Cei Şapte, răspunse băiatul din Oraşul Vechi. 

— Roagă-te, atunci. Roagă-te la zeii tăi noi, iareuosămă 
rog la zeii mei vechi. Acum venea momentul decisiv. 

Cu zăpăceala de la trapă, Jon uitase să-şi umple tolba. Se 
întoarse, şchiopătând, o umplu şi îşi luă arcul. Cazanul nu se 
clintise de când îl lăsaseră 

acolo, aşa că, deocamdată, păreau în siguranţă. Dansul 
continuă, iar noi îl urmărim de la galerie, gândi el, 
întorcându-se şontăc. Satin trăgea în sălbaticii de pe trepte, 
apoi se ghemuia în spatele unui merlon să-şi reîncarce 
arbaleta. O fi el frumuşel ca o fată, dar e iute. 


Adevărata bătălie se ducea pe scări. Noye aşezase 
suliţaşi pe primele două 

paliere, dar fuga sătenilor îi speriase şi li se alăturaseră, 
gonind în sus, către al treilea palier, cu Thennii în spatele 
lor, omorându-i pe cei rămaşi în urmă. Arcaşii şi arbaletiştii 
de pe palierul de sus încercau să tragă peste capetele lor. 
Jon potrivi o săgeată, întinse arcul şi trase, văzând mulţumit 
cum unul dintre sălbatici se rostogoleşte pe scări. Căldura 
focurilor făcea Zidul să plângă, iar flăcările dansau şi 
sclipeau pe gheaţă. Scările se clătinau sub paşii oamenilor 
ce alergau să se salveze. 

Din nou, Jon potrivi săgeata, întinse arcul şi trase, dar 
singurul arcaş era el şi singurul arbaletist era Satin, iar 
sălbaticii erau şaizeci-şaptezeci la număr. Thenni tropăind în 
sus pe scări, omorând în calea lor, îmbătaţi de victorie. La 
cel de-al patrulea palier, trei fraţi în mantii negre stăteau 
umăr la umăr, cu săbiile în mâini, şi lupta începu din nou, 
pentru scurt timp. Erau doar trei şi în curând valul de 
sălbatici îi mătură, iar sângele lor şiroi pe scări. 

— Niciodată nu e omul mai vulnerabil în luptă decât 
atunci când fuge, îi spusese cândva lui Jon Lordul Eddard. 
Un om care fuge e pentru un soldat ca un animal rănit. Îi 
stârneşte pofta de sânge. 

287 

Arcaşii de la palierul al cincilea o luară la goană înainte 
ca sălbaticii să ajungă 

la ei. Era o debandadă. O debandadă roşie. 

— Adu torţele, îi spuse Jon lui Satin. 

Lângă foc erau aşezate grămadă patru torţe, cu capetele 
înfăşurate în cârpe uleiate. Mai erau acolo şi o duzină de 
săgeți. Băiatul din Oraşul Vechi vâri o torţă 

în foc, până când se aprinse cu flăcări strălucitoare, iar pe 
celelalte le aduse sub braţ, neaprinse. Părea din nou speriat, 
şi avea de ce. Jon era speriat şi el. 

Atunci îl văzu pe Styr. Magnarul escalada baricada, 
călcând peste sacii sparţi de grâne, peste butoaiele 


sfărâmate, peste trupuri de prieteni şi duşmani deopotrivă. 
Armura lui de bronz cu solzi arunca sclipiri întunecate în 
lumina torţei. Styr îşi scosese coiful, să scruteze scena 
triumfului său, şi bastardul chel, fără urechi, zâmbea. În 
mână avea o suliță lungă din lemnul copacului inimii, cu un 
cap de bronz împodobit. Când văzu poarta, arătă spre ea cu 
sulița şi strigă ceva în Limba Veche, adresându-se celor 
câţiva Thenni din preajma lui. Prea târziu, gândi Jon. Dacă ţi- 
ai fi condus oamenii peste baricadă, poate că ai fi reuşit să 
salvezi câțiva. 

Sus, un corn de război sună, un sunet lung şi grav. Nu de 
pe creasta Zidului, ci de la al nouălea palier, la şaptezeci de 
metri înălţime, unde se afla Donai Noye. 

Jon potrivi o săgeată de foc în arc, iar Satin o aprinse cu 
torţa. Păşi către parapet, întinse arcul, ochi şi trase. Săgeata 
ţâşni, lăsând în urma ei un alai de panglici învăpăiate şi, cu 
o bufnitură, îşi atinse ţinta, trosnind. Nu pe Styr. 

Treptele. Sau mai exact, butoaiele mari şi mici şi sacii pe 
care Donai Noye îi stivuise sub trepte, la primul palier, 
butoaiele cu untură şi ulei de lampă, sacii cu frunze şi cârpe 
uleiate, buştenii crăpaţi, scoarţa de copac şi talaşul. 

— Încă o dată, zise Jon. Încă o dată, încă o dată. 

Alţi arcaşi trăgeau şi ei de pe fiecare turn, unii 
trimiţându-şi săgețile în arcuri înalte, pentru a se prăbuşi în 
faţa Zidului. Când rămaseră fără săgeți de foc, Jon şi Satin 
începură să aprindă torţele şi să le arunce de pe creneluri. 

Sus, deasupra lor, un alt foc înflorea. Vechile trepte de 
lemn înghiţiseră uleiul ca un burete, iar Donai Noye le 
îmbibase cu totul, de la cel de-al nouălea palier până jos, la 
al şaptelea. Jon nu putea decât să spere că ai lor reuşiseră să 
ajungă la loc sigur înainte ca Noye să arunce torţele. Fraţii în 
negru, cel puţin, cunoşteau planul, dar sătenii nu. 

Vântul şi focul isprăviră treaba. Jon nu avea altceva de 
făcut decât să 

privească. Cu flăcări deasupra şi flăcări dedesubt, 
sălbaticii nu aveau unde să 


fugă. Unii îşi continuară urcuşul şi muriră. Alţii începură 
să coboare şi muriră. 

Câţiva rămaseră pe loc. Muriră şi ei. Mulţi săriră de pe 
trepte înainte să-i cuprindă 

flăcările şi muriră căzând. Vreo douăzeci de Thenni erau 
încă îngrămădiţi între focuri când gheaţa se crăpă din 
pricina căldurii şi partea de jos a scării, o treime întreagă, se 
prăbuşi împreună cu tone şi tone de gheaţă. Aceea a fost 
ultima oară 

când Jon l-a văzut pe Styr, Magnarul Thennilor. Zidul se 
apără singur, gândi el. 

288 

Jon îl rugă pe Satin să-l ajute să coboare în curte. Piciorul 
rănit îl durea atât de tare încât abia putea să umble, chiar şi 
cu cârja. 

— Adu torţa, îi spuse băiatului din Oraşul Vechi. Trebuie 
să caut pe cineva. Pe trepte fuseseră mai cu seamă Thenni. 
Cu siguranţă câţiva dintre oamenii liberi scăpaseră. Oamenii 
lui Mance, nu ai Magnarului. Poate că ea era printre ei. 

Astfel, coborâră peste cadavrele celor care încercaseră să 
treacă prin trapă. Jon bâjbâia prin întuneric, cu cârja sub un 
braţ şi cu celălalt pe după umerii unui băiat din bordelul 
Oraşului Vechi. 

Din grajduri şi din sala comună nu mai rămăsese decât 
cenuşa fumegândă, dar focul continua să-şi reverse furia 
asupra zidului, urcând treaptă cu treaptă, palier cu palier. 
Din când în când, se auzeau un vaier şi apoi un pârâit şi o 
altă bucată de gheaţă se desprindea de Zid, prăbuşindu-se. 
Aerul era încărcat de cenuşă şi cristale de gheaţă. 

Îl găsi pe Quort mort şi pe Degete-de-Piatră murind. Găsi 
şi câţiva Thenni, morţi sau agonizând. Thenni pe care nu-i 
cunoscuse niciodată cu adevărat. Îl găsi pe Buboi, vlăguit 
din pricina sângelui pe care-l pierduse, dar încă în viaţă. 

Pe Ygritte o găsi răşchirată pe un petic de zăpadă 
învechită, sub Turnul Lordului Comandant, cu o săgeată între 


sâni. Pe faţă i se aşternuseră cristale de gheaţă şi, în lumina 
lunii, părea că poartă o mască argintie, sclipitoare. 

Jon văzu că săgeata era neagră, dar avea pene albe de 
rață. Nu e a mea, îşi spuse, nu e o săgeată a mea. Dar se 
simţea de parcă ar fi fost. Când îngenunche lângă ea în 
zăpadă, ochii i se deschiseră. 

— Jon Snow, zise Ygritte, foarte încet. Glasul ei suna ca şi 
cum săgeata i-ar fi nimerit un plămân. Asta e un castel 
adevărat? Nu doar un turn? 

— Da. 

Jon îi luă mâna. 

— Bine, şopti ea. Voiam să văd un castel adevărat, 
înainte... înainte să... 

— Vei vedea o sută de castele, îi promise el. Bătălia s-a 
terminat. Maester Aemon te va îngriji. Îi atinse părul. Eşti 
sărutată de foc, ai uitat? Norocoasă. 

N-ajunge o săgeată ca să te omoare. Aemon ţi-o va 
scoate, te va bandaja şi-ţi va da nişte lapte de mac pentru 
dureri. 

Ygritte zâmbi. 

— Îţi aminteşti peştera? Ar fi trebuit să rămânem acolo, ţi- 
am spus. 

— Ne vom întoarce în peşteră, spuse el. N-o să mori, 
Ygritte. Nu. 

— Oh. Ygritte îi cuprinse obrazul în palmă. Nimic nu ştii, 
Jon Snow, suspină 

ea şi muri. 


BRAN 


— E doar un alt castel gol, zise Meera Reed, privind peste 
pustiul de pietriş, 289 

dărâmături şi buruieni. 

Nu, gândi Bran. E Cetatea Nopții şi aici e capătul lumii. În 
munţi, nu se putuse gândi decât să ajungă la Zid şi să 
găsească cioara cu trei ochi, dar acum erau aici şi sufletul îi 
era plin de spaime. Visul pe care-l avusese... visul pe care 
Vară îl avusese... Nu, nu trebuie să mă gândesc la acel vis. 
Nici măcar nu le spusese fraţilor Reed, deşi cel puţin Meera 
părea să simtă că era ceva în neregulă. Dacă nu vorbea 
despre el, poate că va reuşi să uite că l-a visat, şi pe urmă se 
va dovedi că 

nu era adevărat, iar Robb şi Vântul Cenuşiu vor fi încă... 

— Hodor. 

Hodor se mişcă şi Bran se mişcă împreună cu el. Mergeau 
de ore şi ore. Cel puțin el nu se teme. Lui Bran îi era frică de 
locul acesta şi aproape la fel de frică 

s-o recunoască în faţa fraţilor Reed. Sunt print al Nordului, 
un Stark din Winterfell, aproape bărbat în toată firea. 
Trebuie să fiu curajos ca Robb. 

Jojen îşi ridică privirea spre el, cu ochii săi de un verde 
întunecat. 

— Nu e nimic aici, Alteță. N-avem ce să păâţim. 

Bran nu era atât de sigur. Cetatea Nopţii apărea în unele 
dintre cele mai înfricoşătoare poveşti ale Bătrânei Nan. Aici 
domnise Regele Nopţii, înainte ca numele lui să fie şters din 
amintirea oamenilor. Aici era locul unde Bucătarul Şobolan îi 
servise regelui andalilor plăcinta lui cu carne de prinţ şi 
şuncă, unde străjuiseră cele şaptezeci şi nouă de santinele, 
unde tânăra şi curajoasa Dany Flint fusese siluită şi apoi 
ucisă. Acesta era castelul unde Regele Sherrit îşi rostise 
blestemul asupra vechilor andali, unde ucenicii înfruntaseră 


năluca ce li se arăta noaptea, unde orbul Symeon Ochi-de- 
Stele văzuse câinii iadului luptându-se. 

Toporul Nemilos străbătuse odinioară aceste curţi şi 
escaladase aceste turnuri, măcelărindu-şi fraţii în întuneric. 

Toate acestea se petrecuseră, într-adevăr, cu sute şi mii 
de ani în urmă, şi poate că unele nu se întâmplaseră 
niciodată. Maester Luwin spunea mereu că poveştile 
Bătrânei Nan n-ar trebui înghiţite pe de-a-ntregul. Dar o 
dată, când unchiul său a venit să-i viziteze tatăl, Bran l-a 
întrebat despre Cetatea Nopţii. Benjen Stark n-a spus că 
poveştile erau adevărate, dar nici că nu erau. Doar a ridicat 
din umeri, zicând: 

— Am părăsit Cetatea Nopţii acum două sute de ani. De 
parcă acesta ar fi fost un răspuns. 

Bran se forţă să privească împrejur. Era o dimineaţă rece, 
dar senină, cu soarele strălucind pe cerul albastru, fără nori, 
însă lui Bran nu-i plăceau zgomotele. 

Tremurând printre turnurile sfărâmate, vântul scotea un 
şuier zbuciumat, zidurile gemeau şi apoi se linişteau, şi Bran 
auzea şobolanii râşcâind pe sub podelele castelului. Copi;; 
Bucătarului $obolan, fugind de tatăl lor. Curțile erau mici 
păduri, unde copaci ţepoşi îşi atingeau crengile goale unele 
de altele şi frunzele moarte mişunau ca gândacii peste 
peticele de zăpadă îngălbenită. Pe 290 

locul unde se aflaseră grajdurile creşteau pomi, iar prin 
gaura din acoperişul boltit al bucătăriei îşi făcea loc un 
copac al inimii, alb şi chircit. Nici măcar Vară nu se simţea în 
largul lui acolo. Bran se strecură în pielea lui, doar pentru o 
clipă, să 

adulmece locul. Nici mirosul nu-i plăcea. 

Şi nu aveau pe unde să pătrundă. 

Bran îi prevenise. Le spusese iar şi iar, dar Jojen Reed 
insistase să vadă cu ochii lui. Avusese un vis verde, zicea, şi 
visele lui verzi nu minţeau. Dar nici nu deschid porți, gândi 
Bran. 


Poarta care străjuia Cetatea Nopţii fusese zăvorâtă din 
ziua în care fraţii în negru îşi încărcaseră catârii şi caii şi 
plecaseră către Lacul Adânc. 

Bariera-ghilotină fusese coborâtă, lanţurile care o ridicau, 
luate, tunelul blocat cu pietre şi moloz, care îngheţaseră 
laolaltă, devenind de nepătruns, ca Zidul însuşi. 

— Ar fi trebuit să-l urmărim pe Jon, zise Bran când văzu 
tunelul. Se gândea adesea la fratele lui vitreg, din noaptea 
când Vară îl văzuse îndepărtându-se călare prin furtună. Ar fi 
trebuit să găsim drumul regelui şi să ne ducem la Castelul 
Negru. 

— E riscant, prinţe, spuse Jojen. Ţi-am spus de ce. 

— Dar sunt să/batici. Au ucis un om şi voiau să-l omoare 
şi pe Jon. Jojen, erau o sută. 

— Aşa ai spus tu. Noi suntem patru. L-ai ajutat pe fratele 
tău, dacă a fost el cu adevărat, dar era să-l pierzi pe Vară. 

— Ştiu, zise Bran nefericit. 

Lupul străvechi omorâse trei sălbatici, poate patru, dar 
fuseseră prea mulţi. 

Când s-au strâns cu toţii în jurul bărbatului înalt, fără 
urechi, Bran a încercat să se furişeze prin ploaie, dar o 
săgeată a ţâşnit spre el şi junghiul neaşteptat de durere l-a 
făcut să iasă din pielea lupului şi să reintre în propria lui 
piele. După ce, în sfârşit, furtuna s-a potolit, s-au cuibărit 
unul în altul, în întuneric, fără foc, vorbindu-şi puţin şi numai 
în şoaptă, ascultând răsuflarea grea a lui Hodor şi 
întrebându-se dacă sălbaticii ar putea încerca să traverseze 
lacul în zori. Bran a pornit după Vară de mai multe ori, dar 
durerea pe care a găsit-o în trupul lupului l-a alungat înapoi, 
aşa cum o oală încinsă te face să-ţi retragi mâna, chiar dacă 

vrei s-o apuci. Numai Hodor dormise în noaptea aceea, 
zvârcolindu-se şi murmurând Hodor, hodor. Bran era îngrozit 
la gândul că Vară murea undeva, în întuneric. Vă rog, zei 
vechi, ați luat Winterfellul, mi-ați luat tatăl şi picioarele, vă 

rog nu-l luaţi şi pe Vară. Şi vegheați asupra lui Jon Snow 
şi alungați-i pe sălbatici. 


Nici un copac al inimii nu creştea pe insula aceea 
stâncoasă de pe lac, dar cumva, vechii zei trebuie să-l fi 
auzit. Sălbaticii nu s-au grăbit să plece în dimineaţa 
următoare. Au dezbrăcat trupurile morţilor şi pe al 
bătrânului pe care îl omorâseră, au prins câţiva peşti din lac 
şi apoi a urmat un moment înspăimântător, când trei dintre 
ei au găsit drumul de pietre şi au pornit în larg... dar acolo 
unde 291 

cărarea se întorcea, au pierdut-o şi doi s-ar fi înecat dacă 
nu i-ar fi scos ceilalţi afară. Bărbatul înalt şi pleşuv a răcnit 
la ei, cu vorbele răsunându-i peste apă, într-o limbă pe care 
nici măcar Jojen n-o cunoştea, şi puţin mai târziu şi-au 
adunat scuturile şi suliţele şi au pornit spre nord-est, pe 
acelaşi drum pe care o luase Jon. 

Bran ar fi vrut să plece şi el, să-l caute pe Vară, dar Jojen 
l-a oprit. 

— Mai rămânem o noapte, i-a spus el, să ne ţinem 
departe de sălbatici. Doar nu vrei să-i mai întâlneşti. 

Târziu în după-amiaza aceea, Vară s-a întors de pe unde 
s-o fi ascuns, târându-şi piciorul din spate. A mâncat o parte 
din hoiturile de la han, alungând ciorile, pe urmă a înotat 
către insulă. Meera i-a scos săgeata frântă din picior şi i-a 
frecat rana cu seva unor plante pe care le-a găsit crescând la 
baza turnului. Lupul străvechi şchiopăta şi acum, dar lui 
Bran i se părea că tot mai puţin în fiecare zi. 

Zeii îl auziseră. 

— Poate c-ar trebui să căutăm alt castel, îi sugeră Meera 
fratelui său. Poate că 

în altă parte putem intra pe poartă. Aş putea să plec în 
cercetare, dacă vrei, aş 

merge mai repede de una singură. 

Bran îşi scutură capul. 

— Dacă mergi spre est, acolo e Lacul Adânc, pe urmă 
Poarta Reginei. La vest se află Hotarul Gheţii. Toate vor fi la 
fel, numai că mai mici. Toate porţile sunt zăvorâte, în afară 
de cele de la Castelul Negru, Eastwatch şi Turnul Umbrei. 


La acestea, Hodor spuse Hodor, iar fraţii Reed schimbară 
o privire. 

— Aş putea măcar să mă urc pe creasta Zidului, hotări 
Meera, poate că văd ceva de acolo, de sus. 

— Ce ai putea spera să vezi? întrebă Jojen. 

— Ceva, răspunse Meera şi de data asta era de neclintit. 

Eu ar trebui să mă urc. Bran îşi ridică privirea, uitându-se 
la Zid şi se imagină 

escaladându-l pas cu pas, vârându-şi degetele în 
crăpăturile gheții şi  săpându-şi sprijin cu vârfurile 
picioarelor. Asta îl făcu să zâmbească, uitând o clipă de 
toate, de vise, de sălbatici şi de Jon - de toate. Când era mic, 
escaladase zidurile Winterfellului şi fiecare turn, dar nici 
unul nu fusese atât de înalt. Şi erau numai din piatră. Zidul 
părea de piatră, gri şi plin de scobituri, dar când norii se 
împrăştiau şi soarele îşi revărsa altfel lumina peste el, se 
transforma dintr-odată, înfăţişându-se alb şi albastru şi 
sclipitor. Era capătul lumii, aşa spunea mereu Bătrâna Nan. 
Dincolo de el sălăşluiau monştri, uriaşi şi vampiri, dar nu 
puteau răzbate atât timp cât Zidul se înălța neclintit. Vreau 
să stau sus, cu Meera, gândi Bran. Vreau să stau sus şi să 
văd. 

Dar era un băiat infirm, cu picioare nevolnice, aşa că nu 
putea decât să 

privească de jos cum Meera urca în locul lui. 

Meera nu se cățăra cu adevărat, aşa cum se căţărase el. 
Nu făcea decât să urce nişte trepte pe care Rondul de 
Noapte le cioplise cu sute şi mii de ani în urmă. ŞI-I amintea 
pe Maester Luwin spunând că Cetatea Nopţii era singurul 
castel unde 292 

treptele erau tăiate în gheaţa Zidului însuşi. Sau poate 
unchiul Benjen spusese asta. Castelele mai noi aveau scări 
de lemn sau de piatră sau lungi urcuşuri de pământ şi 
pietriş. Gheaţa e prea înşelătoare. Unchiul lui era cel care-i 
spusese asta. Zicea că stratul exterior al Zidului plângea 
uneori cu lacrimi de gheaţă, deşi mijlocul rămânea îngheţat, 


tare ca piatra. Probabil că treptele se topiseră şi îngheţaseră 
la loc de mii de ori, de când ultimul frate în negru părăsise 
castelul, şi de fiecare dată când se întâmpla aşa, se 
strâmbau puţin şi deveneau mai netede şi mai periculoase. 

Şi mai mici. E aproape ca şi cum Zidul le-ar înghiţi înapoi. 
Meera Reed avea mersul sigur, dar înainta încet, păşind de 
pe o treaptă pe alta. În două locuri, unde treptele aproape 
dispăruseră, se lăsă în patru labe. Când va cobori va fi şi mai 
rău, gândi Jon, urmărind-o. Oricum, îşi dorea să fi fost el 
acolo, sus. Când ajunse în vârf, urcând de-a buşilea pe 
cioturile de gheaţă care erau tot ce mai rămăsese din 
treptele de sus, Meera se făcu nevăzută. 

— Când o să coboare? îl întrebă Bran pe Jojen. 

— Când va fi gata. O să vrea să se uite bine... la Zid şi la 
ce e dedesubt. Ar trebui să facem acelaşi lucru aici, jos. 

— Hodor? făcu Hodor, neîncrezător. 

— Poate găsim ceva, stărui Jojen. 

Sau poate ne găseşte ceva pe noi. Dar Bran nu putea 
spune asta, nu voia ca Jojen să-l creadă laş. 

Aşadar, porniră să exploreze, cu Jojen Reed în frunte, 
Bran în coşul său, pe spatele lui Hodor, şi Vară, cu pas domol 
pe lângă ei. O dată, lupul străvechi se năpusti pe o uşă 
întunecată şi se întoarse, o clipă mai târziu, cu un şobolan 
între dinţi. Bucătarul $obolan, gândi Bran, dar avea altă 
culoare şi nu era mai mare decât o pisică. Bucătarul Şobolan 
era alb şi aproape cât o purcea... 

Cetatea Nopţii avea o mulţime de uşi întunecate şi o 
puzderie de şobolani. 

Bran îi auzea vânzolindu-se prin beciuri şi cămări şi prin 
labirintul de tuneluri negre ca smoala care le legau. Jojen 
voia să meargă să scotocească acolo, jos, dar Hodor spuse 
Hodor, iar Bran nu. Jos, în bezna de sub Cetatea Nopţii, se 
aflau lucruri mai rele decât şobolanii. 

— Pare un loc foarte vechi, spuse Jojen, când coborâră 
într-o galerie unde lumina soarelui scapără săgeți prăfoase 
prin ferestrele goale. 


— De două ori mai vechi decât Castelul Negru, răspunse 
Bran, amintindu-şi. 

A fost primul castel de la Zid şi cel mai mare. 

Dar totodată, era primul castel părăsit, încă de pe vremea 
Bătrânului Rege. 

Chiar şi pe atunci era gol pe trei sferturi şi prea costisitor 
de întreţinut. Buna Regină Alysanne a propus ca Rondul să-l 
schimbe cu un castel mai mic şi mai nou, într-un loc aflat la 
doar zece kilometri spre est, unde Zidul ocolea ţărmul unui 
frumos lac verde. Lacul Adânc a fost plătit cu giuvaierele 
reginei şi construit de oamenii trimişi la nord de Bătrânul 
Rege, şi fraţii în negru au lăsat Cetatea 293 

Neagră pe seama şobolanilor. 

Dar asta se întâmplase cu două secole în urmă. Acum 
Lacul Adânc era gol ca şi castelul pe care îl înlocuise, iar 
Cetatea Nopţii... 

— Sunt fantome aici, zise Bran. Hodor mai auzise toate 
aceste poveşti, dar poate că Jojen nu. Fantome bătrâne, 
dinainte de Bătrânul Rege, chiar de dinainte de Aegon 
Dragonul. Şaptezeci şi nouă de dezertori care au plecat la 
sud, să se facă haiduci. Unul dintre ei era mezinul Lordului 
Ryswell, aşa că, atunci când au ajuns la ţinutul gorganelor, 
au căutat adăpost în castelul lui. Dar Lordul Ryswell i-a luat 
prizonieri şi i-a trimis înapoi la Cetatea Nopţii. Lordul 
Comandant a ordonat să fie săpate gropi pe creasta Zidului, 
i-a vârât pe dezertori în ele şi i-a acoperit de vii cu gheaţă. 
Au sulițe şi corni şi cu toţii stau cu faţa spre nord. Li se 
spune cele şaptezeci şi nouă de santinele. În viaţă, şi-au 
părăsit posturile, astfel că 

în moarte straja lor nu se sfârşeşte niciodată. Ani mai 
târziu, când Lordul Ryswell era bătrân, pe moarte, a cerut să 
fie dus la Cetatea Nopţii, ca să îmbrace veşmintele negre şi 
să stea lângă fiul său. Îl trimisese înapoi la Zid de dragul 
onoarei, dar încă îl iubea, aşa că a venit să stea de strajă 
împreună cu el. 


Îşi petrecură o jumătate de zi scotocind prin castel. Unele 
turnuri se prăbuşiseră, iar altele păreau periculoase, dar 
urcară în clopotniţă (clopotele dispăruseră) şi în stâncărie 
(păsările dispăruseră). Sub berărie, descoperiră o cramă cu 
butoaie imense de stejar care sunau goale sub loviturile lui 
Hodor. 

Găsiră şi o bibliotecă (rafturile şi lăzile erau distruse, 
cărţile dispărute, iar şobolanii erau pretutindeni). Găsiră o 
temniţă umedă şi întunecoasă, cu celule mari cât să 
adăpostească cinci sute de prizonieri, dar când Bran se 
agăţă de una dintre zăbrelele ruginite, aceasta i se sfarmă în 
mână. Din sala mare mai rămăsese doar un perete crăpat, 
baia părea să se scufunde în pământ, şi o imensă tufă de 
mărăcini pusese stăpânire pe curtea din faţa armurăriei, 
unde, odinioară, fraţii în negru trudiseră cu sulița, scutul şi 
sabia. Armurăria şi fierăria erau încă în picioare, dar pânzele 
de păianjen, şobolanii şi praful luaseră locul săbiilor, foalelor 
şi nicovalei. Uneori Vară auzea sunete la care Bran părea 
surd, sau îşi dezvelea colții către nimic, zburlindu-şi blana 
de pe ceafă... dar Bucătarul Şobolan nu-şi făcu apariţia, nici 
cele şaptezeci şi nouă de santinele, nici Toporul Nemilos. 
Bran se simţea uşurat. Poate că e doar un vechi castel gol şi 
părăginit. 

Când Meera se întoarse, soarele era doar răsuflarea unei 
săbii deasupra dealurilor dinspre apus. 

— Ce ai văzut? o întrebă fratele ei, Jojen. 

— Am văzut o pădure bântuită, răspunse ea pe un ton 
melancolic. Munţi sălbatici cât vezi cu ochii, acoperiţi de 
copaci pe care nici o secure nu i-a atins vreodată. Am văzut 
lumina soarelui sclipind pe luciul unui lac şi norii adunându- 
se dinspre apus. Am văzut petice de zăpadă întărită şi 
ţurţuri lungi ca nişte ţepuşe. Am văzut chiar şi un şoim 
zburând în cercuri. Cred că m-a văzut şi el. l-am făcut semn 
cu mâna. 

294 

— Ai văzut o cale de coborâre? întrebă Jojen. 


Meera clătină din cap. 

— Nu, e o pantă abruptă, iar gheaţa e atât de netedă... 
Poate c-aş fi în stare să 

cobor, dacă aş avea o sfoară bună şi un topor să-mi tai 
sprijin pentru mâini, dar... 

— ... darnu şi noi, termină Jojen. 

— Nu, întări sora lui. Eşti sigur că ăsta e locul pe care l-ai 
văzut în vis? Poate că suntem în alt castel. 

— Nu, ăsta e. E o poartă aici. 

Da, gândi Bran, dare blocată cu pietre şi gheață. 

Pe măsură ce soarele cobora, umbrele turnurilor se 
alungeau şi vântul sufla tot mai tare, stârnind prin curte 
frunzele moarte, uscate. Amurgul care se lăsa îi aduse lui 
Bran în minte altă poveste a Bătrânei Nan, povestea Regelui 
Nopţii. Fusese cel de-al treisprezecelea bărbat din fruntea 
Rondului de Noapte, spunea ea, un luptător care nu ştia ce-i 
teama. 

— Şi asta era greşeala lui, adăuga ea de fiecare dată, căci 
orice om trebuie să 

cunoască teama. O femeie i-a adus pierzania, o femeie pe 
care o zărise de pe Zid, cu pielea albă ca lumina lunii şi ochii 
asemeni stelelor albastre. Netemându-se de nimic, a 
urmărit-o, a prins-o şi a iubit-o, dar pielea ei era rece ca 
gheaţa, iar când i-a dat sămânţa lui, i-a dat şi sufletul. 

A adus-o la Cetatea Nopţii, a proclamat-o regină, şi cu 
nemaivăzute vrăjitorii i-a prins pe Fraţii Juraţi în mrejele lui. 
Timp de treisprezece ani au domnit cei doi, Regele Nopţii şi 
regina lui moartă, până când, în cele din urmă, un Stark de 
la Winterfell şi Joramun al sălbaticilor şi-au unit forţele să 
elibereze Rondul de vrajă. După căderea lui, când s-a 
descoperit că aducea ofrande Celorlalţi, toate mărturiile care 
pomeneau de Regele Nopţii au fost distruse, iar numele lui 
interzis. 

— Unii spun că era un Bolton, încheia mereu Bătrâna 
Nan. Unii spun că era un Magnar din Skogos, alţii că era 
Umber Flint sau Norrey Stone. Unii vor să te facă 


să crezi că era un Woodfoot, dintre cei care stăpâneau 
Insula Ursului înainte de venirea oamenilor de fier. Dar nu. A 
fost un Stark, fratele celui care l-a doborât. 

Apoi îl ciupea întotdeauna pe Bran de nas, asta nu va 
uita niciodată. A fost un Stark de Winterfell şi, cine ştie? 
Poate că îl chema Brandon. Poate că a dormit chiar în patul 
ăsta, chiar în camera asta. 

Nu, gândi Bran, dar a umblat în castelul ăsta, unde vom 
dormi la noapte. 

Ideea nu-l încânta defel. În lumina zilei, Regele Nopţii era 
un om oarecare, spunea mereu Bătrâna Nan, dar noaptea 
era numai şi numai a lui. Şi se intunecă. 

Fraţii Reed hotărâră că urmau să doarmă în bucătărie, un 
octogon de piatră cu o cupolă spartă. Părea să fie un 
adăpost mai bun decât oricare dintre celelalte clădiri, chiar 
dacă, sub imensa fântână din mijloc, podeaua din plăci de 
ardezie era străpunsă de un copac al inimii chircit, care 
creştea pieziş către gaura din acoperiş, întinzându-şi 
crengile albe ca osul către soare. Era un arbore ciudat, mai 
295 

subţire decât orice alt copac al inimii pe care-l văzuse 
vreodată, şi fără chip, dar pe Bran îl făcea să se simtă de 
parcă vechii zei erau, în sfârşit, cu el. 

Dar era singurul lucru care îi plăcea la acea bucătărie. 
Acoperişul era la locul lui în cea mai mare parte, ceea ce 
însemna că vor rămâne uscați, dacă va fi să 

plouă din nou, dar nu credea că vor ajunge să se 
încălzească vreodată aici. Simţea frigul strecurându-se prin 
podea. Nici umbrele nu-i plăceau, nici imensele cuptoare de 
cărămidă care îi înconjurau ca nişte guri deschise şi nici 
cârligele ruginite pentru carne ori zgârieturile şi petele pe 
care le vedea pe masa de măcelărie de lângă unul dintre 
pereţi. Aco/o, Bucătarul Şobolan l-a tăiat pe prinț 

în bucăţi, iar plăcinta a copt-o într-unul din aceste 
cuptoare. 


Însă fântâna îi plăcea cel mai puţin. Avea un diametru de 
mai bine de patru metri, toată din piatră, cu trepte zidite pe 
dinăuntru care coborau, de jur împrejur, în beznă. Pereţii 
erau umezi şi acoperiţi de silitră, dar nici unul dintre ei nu 
putea să vadă apa de la fund, nici măcar Meera, cu ochii ei 
ageri de vânător. 

— Poate că nu are fund, zise Bran, şovăitor. 

Hodor aruncă o privire peste marginea fântânii, care-i 
ajungea până la genunchi, şi spuse: 

— HODOR! 

Cuvântul reverberă în adâncul fântânii: 
Hodorhodorhodorhodor, din ce în ce mai slab, 
hodorhodorhodorhodor, până când ajunse mai puţin de o 
şoaptă. Hodor privi speriat. Apoi râse şi se aplecă să scoată o 
plăcuţă de ardezie din podea. 

— Hodor, nu! strigă Bran, însă prea târziu. Hodor o azvârli 
peste marginea fântânii. N-ar fi trebuit să faci asta. Nu ştii ce 
e acolo, jos. Ai putea să râneşti ceva, sau... sau să trezeşti 
ceva. 

Hodor îl privi cu inocenţă. 

— Hodor? 

Jos, departe, departe, departe, auziră sunetul pietrei 
întâlnind apa. Nu fusese un bâ/dâbăâc, nu tocmai. Mai mult 
un gogâlț, ca şi cum ce-o fi fost acolo jos ar fi deschis o gură 
îngheţată, tremurătoare, înghițind piatra lui Hodor. Ecouri 
vagi străbătură fântâna şi, pentru o clipă, Bran crezu că 
aude ceva mişcându-se, zvârcolindu-se în apă. 

— Poate că n-ar trebui să stăm aici, zise el neliniştit. 

— Lângă fântână? întrebă Meera. Sau în Cetatea Nopţii? 

— Da, răspunse Bran. 

Fata râse şi îl trimise pe Hodor afară să adune lemne. Vară 
ieşi după el. Era deja aproape întuneric şi lupul străvechi 
voia să vâneze. 

Hodor se întoarse cu braţele încărcate de lemne uscate şi 
crengi rupte. Jojen Reed îşi luă cremenea şi cuțitul şi începu 
să aprindă focul, în timp ce Meera curăța peştele pe care îl 


prinsese în ultimul pârâu pe care-l traversaseră. Bran se 
întreba câţi ani trecuseră de când fusese pregătită ultima 
cină în bucătăriile Cetăţii Nopţii. Se întrebă şi cine o 
pregătise, deşi era, poate, mai bine să nu ştie. 

296 

Când flăcările ardeau frumuşel, Meera puse peştele pe 
foc. Măcar nu e plăcintă cu carne. Bucătarul Şobolan îl 
gătise pe fiul regelui andalilor într-o plăcintă mare cu ceapă, 
morcovi, ciuperci, mult piper şi multă sare, o felioară de 
şuncă şi un vin roşu, dornishean. Pe urmă i l-a servit tatălui 
său, care i-a lăudat gustul şi a mai cerut o porţie. După 
aceea, zeii l-au transformat pe bucătar într-un monstruos 
şobolan alb, care nu putea să-şi mănânce decât propriii pui. 
De atunci, rătăcea prin Cetatea Nopţii, devorându-şi copiii, 
fără să-şi poată potoli vreodată 

foamea. 

— Nu pentru crimă l-au blestemat zeii, spusese Bătrâna 
Nan, ci pentru că i-a servit regelui andalilor o plăcintă din 
carnea fiului său. Omul are dreptul la răzbunare. Dar el a 
ucis un oaspete sub acoperişul său şi asta zeii nu pot ierta. 

— Ar trebui să ne culcăm, decretă Jojen solemn, după ce 
se saturară. Focul ardea mocnit. Îl aţâţă cu un băț. Poate că 
o să am un alt vis verde, să ne arate calea. 

Hodor era deja ghemuit şi sforăia încetişor. Din când în 
când, se zvârcolea sub mantia lui şi scotea un scâncet care 
ar fi putut fi „Hodor”. Bran se cuibări mai aproape de foc. 
Căldura era plăcută şi trosnetul domol al flăcărilor îl liniştea, 
dar somnul întârzia să vină. Afară, vântul trimitea oştiri de 
frunze moarte în marş, peste curte, zgâriind uşor la uşi şi la 
ferestre. Sunetele îl făceau să se gândească la poveştile 
Bătrânei Nan. Aproape că putea auzi  santinelele 
fantomatice, strigându-se una pe alta din vârful Zidului şi 
fluturându-şi cornii fantomatici de război. Lumina palidă a 
lunii cobora pieziş prin gaura tavanului boltit, pictând 
crengile copacului inimii care se întindeau către acoperiş, 
încercând parcă să 


prindă luna şi s-o tragă jos, în fântână. Vechi zei, se rugă 
Bran, dacă mă auziți, nu-mi trimiteţi nici un vis în noaptea 
asta. Sau faceți să fie un vis frumos. Zeii nu răspunseră. 

Bran se forţă să închidă ochii. Poate chiar dormi puţin, 
sau poate doar picotea, plutind aşa cum se întâmplă când 
eşti pe jumătate treaz, pe jumătate adormit, încercând să nu 
se gândească la Toporul Nemilos, la Bucătarul Şobolan sau la 
făptura care venea în noapte. 

Apoi auzi zgomotul. 

Ochii i se deschiseră. Ce-a fost asta? Îşi ţinu respiraţia. 
Oare am visat? Am avut un coşmar? Nu voia să-i trezească 
pe Jojen şi pe Meera doar pentru un vis urât, dar... iată... un 
freamăt uşor, departe... Frunze, sunt frunzele lovindu-se de 
Ziduri şi foşnind... sau vântul, ar putea să fie vântul... Dar 
sunetul nu venea de afară. Bran simţi cum începe să i se 
ridice părul de pe mâini. Sunetul e înăuntru, e aici, cu noi şi 
se aude tot mai tare. Se ridică într-un cot, ascultând. Era 
vânt şi, da, frunzele foşneau, dar sunetul acesta era altceva. 
Paşi. Ceva se apropia. Ceva se apropia. 

Nu erau santinelele, ştia. Santinelele nu părăseau 
niciodată Zidul. Dar puteau fi alte fantome, altele, chiar mai 
înfricoşătoare. Îşi aminti ce spunea Bătrâna Nan de-297 

spre Toporul Nemilos, cum îşi scotea cizmele şi umbla 
desculţ prin castel, în întuneric, fără nici un sunet care să-ţi 
spună unde se află, doar cu picăturile de sânge care-i 
cădeau de pe secure, de pe cot şi din barba roşie. Sau poate 
nu era Toporul Nemilos, poate că era făptura care venea 
noaptea. Toţi ucenicii o văzuseră, zicea Bătrâna Nan, dar 
după aceea, când îi povestiseră Lordului Comandant, fiecare 
o descrisese altfel. Și trei au murit într-un an, iar al patrulea 
a înnebunit şi, o sută de ani mai târziu, când făptura a venit 
din nou, ucenicii au fost văzuți târşâindu-şi picioarele după 
ea, toți în lanțuri. 

Dar asta era doar o poveste. Nu făcea decât să se sperie 
singur. Nu exista nici o făptură care vine noaptea, aşa îi 
spusese Maester Luwin. Dacă o asemenea creatură existase 


vreodată, dispăruse de mult din această lume, asemeni 
uriaşilor şi dragonilor. Nu e nimic, gândi Bran. 

Dar sunetele erau mai puternice acum. 

Vine dinspre fântână, îşi dădu el seama. Asta îl sperie şi 
mai mult. Ceva urca de sub pământ, urca, ieşind din 
întuneric. Hodor a trezit făptura. A trezit-o cu bucata aia 
afurisită de ardezie şi acum vine. Îi era greu să audă peste 
sforăitul lui Hodor şi bubuitul propriei inimi. Oare sunetul 
acela era sângele picurând de pe un topor? Sau era zornăitul 
îndepărtat al unor lanţuri fantomatice? Bran ascultă 

încordat. Paşi. Cu siguranţă, erau paşi, fiecare puţin mai 
sonor decât cel dinainte. 

Dar nu-şi putea da seama câţi. Sunetele aveau ecou în 
fântână. Nu auzea picurat, nici lanţuri, ci altceva... un sunet 
şuierat, subţire, ca un scâncet de durere şi o respiraţie grea, 
înăbuşită. Dar sunetul paşilor era cel mai puternic. Paşii se 
apropiau. 

Bran era prea speriat ca să ţipe. Din foc nu mai 
rămăseseră decât câţiva tăciuni care ardeau mocnit, iar 
prietenii lui dormeau cu toţii. Era cât pe ce să-şi lepede 
pielea şi să pornească după lupul său, dar Vară era haăt, 
departe. Nu-şi putea lăsa prietenii lipsiţi de ajutor în 
întuneric, să înfrunte primejdia necunoscută ce ieşea din 
fântână. Le-am spus să nu venim aici, gândi el nefericit. Le- 
am spus că sunt fantome. Le-am spus că trebuia să mergem 
la Castelul Negru. 

Paşii sunau apăsaţi. Înceţi, greoi, frecându-se de podea. 
Trebuie să fie imens. 

Toporul Nemilos era un om voinic în povestea Bătrânei 
Nan, iar făptura care venea noaptea era monstruoasă. La 
Winterfell, Sansa îi spusese că, dacă se ascunde sub pătură, 
demonii întunericului nu-l pot atinge. Era gata s-o facă 
acum, dar apoi îşi aminti că era prinţ şi aproape bărbat în 
toată firea. 

Bran se târi pe podea, trăgându-şi picioarele moarte după 
el, până când reuşi s-o atingă pe Meera pe picior. Fata se 


trezi îndată. Nu mai cunoscuse pe nimeni care să se 
trezească atât de repede ca Meera Reed sau care să fie atât 
de iute. Bran îşi duse un deget la buze, dându-i de înţeles să 
nu vorbească. Meera auzi sunetul îndată, se vedea pe chipul 
ei. Auzea şi ea paşii, scâncetul îndepărtat, respiraţia grea. 

Se ridică în picioare fără o vorbă şi îşi înhaţă arma. Cu 
harponul de prins 298 

broaşte în mâna dreaptă şi cu marginile năvodului 
atârnându-i din stânga, se furişă 

desculţă către fântână. Jojen continua să doarmă, 
neştiutor, iar Hodor mormăia şi se vânzolea în somnu-i 
agitat. Meera înainta ţinându-se în umbră, ocolind raza de 
lună, uşor, ca o pisică. Bran n-o scăpa din ochi, chiar dacă 
abia mai zărea strălucirea palidă a harponului ei. N-o pot 
lăsa să înfrunte singură făptura, gândi el. Vară era departe, 
dar... 

„.„. îşi lepădă pielea şi intră în pielea lui Hodor. 

Nu era la fel ca atunci când se strecura în pielea lupului. 
Asta era atât de uşor, acum, că se gândea. Cu Hodor era mai 
greu, ca şi cum ai încerca să-ţi vâri cizma stângă pe piciorul 
drept. Nu se potrivea, iar cizma era speriată, cizma nu ştia 
ce se întâmplă, cizma respingea piciorul. Simţi gust de vomă 
în fundul gâtului lui Hodor şi asta aproape că-l făcu să se 
retragă. Se zvârcoli, îşi împinse trupul, se ridică şi îşi trase 
picioarele sub el - picioarele lui imense, puternice - şi se 
ridică. 

Stau în picioare. Făcu un pas. Merg. Era o senzaţie atât de 
ciudată, încât fu cât pe ce să cadă. Se vedea pe sine, pe 
podeaua rece de piatră, o fiinţă mică şi infirmă, însă acum 
nu era infirm. Înhaţă sabia lui Hodor. Răsufla zgomotos, ca 
foalele unui fierar. 

Dinspre fântână se auzea un plânset, un scrâşnet tăios, 
care îi străpungea trupul, ca un cuţit. O siluetă neagră, 
imensă, se ridică în întuneric şi porni, clătinându-se, către 
conul de lumină, iar pe Bran îl cuprinse o spaimă atât de 
profundă, încât, înainte să se gândească măcar să scoată 


sabia lui Hodor, aşa cum intenţionase, se pomeni din nou pe 
podea, cu Hodor urlând Hodor hodor HODOR, aşa cum 
făcuse în turnul de pe lac, ori de câte ori fulgerul strălucea. 
Dar făptura care venea prin noapte urla şi ea, trăgând 
sălbatic de năvodul Meerei. Bran văzu harponul ţâşnind din 
beznă, iar făptura se clătină şi căzu, luptându-se cu năvodul. 
Plânsetul din fântână continua să se audă, chiar mai 
puternic acum. Pe podea, făptura neagră dădea din mâini şi 
se lupta, ţipând: 

— Nu, nu, nu face asta, te rog. NU... 

Meera stătea deasupra lui, cu lumina lunii aruncând 
sclipiri de argint pe dinţii harponului său. 

— Cine eşti? întrebă ea. 

— Sunt SAM, suspină făptura neagră. Sam, Sam, sunt 
Sam, dă-mi drumul, m-ai înjunghiat... 

Se rostogoli prin balta de lumină, dând din mâini şi din 
picioare, în mrejele năvodului Meerei. Hodor continua să 
ţipe: 

— Hodor hodor hodor. 

Jojen puse vreascuri pe foc şi suflă, până când flăcările se 
ridicară, trosnind. 

Apoi se făcu lumină şi Bran văzu femeia palidă şi trasă la 
faţă, lângă buza fântânii, înfofolită în blănuri şi piei, sub o 
imensă mantie neagră, încercând să 

liniştească pruncul care-i plângea în braţe. Făptura de pe 
podea întindea o mână 

prin năvod, încercând să-şi apuce pumnalul, dar ochiurile 
nu-l lăsau. Nu era vreo 299 

fiară monstruoasă, nici măcar Toporul Nemilos într-o baie 
de sânge, ci doar un bărbat mare şi gras, îmbrăcat în lână 
neagră, blană neagră, piele neagră şi zale negre. 

— E un frate în negru, zise Bran. Meera, e de la Rondul de 
Noapte. 

— Hodor? Hodor se lăsă pe vine, uitându-se la bărbatul 
prins în plasă. Hodor, ţipă el din nou. 


— Rondul de Noapte, da. Grăsanul continua să răsufle 
greu, ca foalele unui fierar. Sunt un frate al Rondului de 
Noapte. Avea o sfoară sub bărbie, ţinându-i capul ridicat, în 
timp ce alta îi săpa adânc în obraji. Sunt o cioară, vă rog. 
Daţi-mi drumul. Dintr-o dată, Bran deveni nedumerit. 

— Eşti cioara cu trei ochi? Nu poate fi cioara cu trei ochi. 

— Nu cred. Grăsanul îşi rostogoli ochii, dar avea numai 
doi. Nu sunt decât Sam. Samwell Tarly. Daţi-mi drumul, mă 
doare. Începu din nou să se zvârcolească. 

Meera scoase un sunet de dezgust. 

— Nu te mai foi, că-mi strici năvodul. Te arunc înapoi în 
fântână. Stai locului şi o să te desfac. 

— Tu cine eşti? o întrebă Jojen pe fata cu pruncul în braţe. 

— Gilly, răspunse ea. De la numele florii.1 El e Sam. N-am 
vrut să vă speriem. 

Legănă copilul şi îi murmură, până când acesta se opri 
din plâns. 

Meera îl descâlcea pe grăsanul frate în negru. Jojen se 
duse la fântână şi se uită 

în jos. 

— De unde aţi venit? 

— De la Fortăreaţa lui Craster, răspunse fata. Tu eşti 
acela? 

Jojen se întoarse ca s-o privească. 

— Acela? 

— Zicea că nu e Sam acela, explică ea. Că era altcineva, 
spunea. Cel pe care fusese trimis să-l găsească. 

— Cine zicea? întrebă Bran. 

— Mâini-Reci, răspunse Gilly cu glasul stins. 

Meera desfăcu un capăt al năvodului şi grăsanul reuşi să 
se ridice în capul oaselor. Tremura şi îşi trăgea sufletul. 

— Zicea că sunt oameni, gâfâi el. Oameni în castel. Dar n- 
am ştiut că o să fiţi chiar în capul scărilor. N-am ştiut că o să 
aruncaţi un năvod şi o să mă înjunghiaţi în burtă. Îşi atinse 
pântecele cu o mână neagră, înmănuşată. Sângerez? Nu 
văd. 


— A fost doar o înţepătură, ca să te dobor de pe picioare, 
zise Meera. Hai, dă-mi voie să mă uit. Se lăsă pe un 
genunchi şi îl pipăi în jurul ombilicului. Porţi za/e!/ Nici măcar 
n-am ajuns până la piele. 

— Bine, dar m-a durut, se plânse Sam. 

— Eşti într-adevăr frate al Rondului de Noapte? îl întrebă 
Bran. 

1 Gillyflower - „garofiţă” (n. tr.). 

300 

Când clătină din cap, guşa grăsanului tremură. Avea 
pielea palidă şi ofilită. 

— Sunt doar administrator. Am grijă de corbii Lordului 
Mormont. Pentru o clipă, avu aerul că-i venea să plângă. Dar 
i-am pierdut la Pumn. A fost vina mea. 

Tot din vina mea ne-am rătăcit. Nici măcar n-am putut 
găsi Zidul. E lung de cinci sute de kilometri şi înalt de două 
sute cincizeci de metri şi nu l-am putut găsi! 

— Ei, bine, l-ai găsit acum, zise Meera. Ridică-ţi fundul de 
pe jos, îmi vreau năvodul înapoi. 

— Cum aţi trecut de Zid? întrebă Jojen, în timp ce Sam se 
căznea să se ridice în picioare. Fântâna duce la un râu 
subteran, de acolo veniţi? Nici măcar nu sunteţi uzi. 

— Este o poartă, răspunse grasul Sam. O poartă secretă, 
pe fundul fântânii. 

Poarta Neagră i se spune. 

Fraţii Reed schimbară priviri. 

— Găsim poarta asta pe fundul fântânii? vru să se asigure 
Jojen. 

Sam îşi scutură capul. 

— Voi nu. Trebuie să vă duc eu. 

— De ce? întrebă Meera. Dacă există o poartă... 

— N-o veţi găsi. lar dacă o găsiţi, nu se va deschide. Nu 
pentru voi. Este Poarta Neagră. Sam se trase de mâneca din 
lână neagră, decolorată: Numai un om al Rondului de 
Noapte o poate deschide, aşa spunea el. Un Frate Jurat, care 
şi-a rostit legămintele. 


— Spunea e/?Jojen se încruntă. Acest... Mâini-Reci? 

— Ăsta nu era numele lui adevărat, explică Gilly, 
legănându-şi copilul. Noi i-am spus aşa, Sam şi cu mine. 
Avea mâinile reci ca gheaţa, dar ne-a salvat de oamenii 
morţi, el cu corbii lui, şi ne-a adus aici, călare pe elanul lui. 

— Elanul lui? întrebă Bran, cuprins de uimire. 

— Elanul lui? întrebă Meera uluită. 

— Corbii lui? se miră Jojen. 

— Hodor? făcu Hodor. 

— Era verde? vru să ştie Bran. Avea coarne? 

Grăsanul era nedumerit: 

— Elanul? 

— Mâini-Reci, zise Bran nerăbdător. Oamenii verzi nu 
călăresc elani, aşa spunea Bătrâna Nan. Dar uneori au şi ei 
coarne. 

— Nu era un om verde. Purta veşminte negre, ca fraţii 
Rondului, dar era palid ca o creatură, cu mâini atât de reci 
încât la început m-am speriat. Dar creaturile au ochi albaştri 
şi nu au limbă sau au uitat cum s-o folosească. Grăsanul se 
întoarse către Jojen: Probabil ne aşteaptă. Ar trebui să 
mergem. Aveţi ceva mai gros de îmbrăcat? La Poarta Neagră 
e frig, iar dincolo de Zid e şi mai frig. Voi... 

— De ce n-a venit cu tine? Meera făcu semn către Gilly şi 
copilaşul ei: Ei au venit cu tine, el de ce nu? De ce nu l-ai 
adus şi pe el prin Poarta Neagră? 


301 
— El... nu poate. 
— De ce? 


— Zidul. Zidul nu e numai gheaţă şi piatră, zicea. Există 
vrăji ţesute în el... 

vrăji vechi şi puternice. Nu poate trece dincolo de Zid. 

Atunci se lăsă o linişte adâncă în bucătăria castelului. 
Bran auzea flăcările trosnind domol, vântul stâmind frunzele 
în noapte, copacul uscăţiv al inimii părâind, cu crengile 
întinse către lună. Dincolo de porți sălăşluiesc monştirii, 
uriaşii şi vampirii, îşi amintea vorbele Bătrânei Nan, dar nu 


pot trece, atât timp cât Zidul se inalță neclintit. Aşa că 
dormi, micul meu Bran, puiul meu. N-ai de ce să te temi. Nu 
e nici un monstru aici. 

— Nu eu sunt cel pe care ţi-a spus să-l aduci, îi zise Jojen 
Reed grăsanului Sam, cu veşmintele-i negre, pătate şi 
lăbărţate. E/ este! 

— Oh! Sam îşi cobori privirea către el, neîncrezător. Poate 
că abia atunci îşi dădea seama că Bran era infirm. Eu nu... 
Nu sunt destul de puternic să te duc în spate, eu... 

— Mă poate duce Hodor. Bran arătă către coşul său. Mă 
cară în spate, cu coşul. 

Sam se holba la el. 

— Tu eşti fratele lui Jon Snow. Cel care a căzut... 

— Nu, interveni Jojen. Băiatul acela e mort. 

— Nu spune, îl preveni Bran. Te rog. 

La început, Sam păru nedumerit, dar în cele din urmă 
continuă: 

— Eu... eu pot păstra un secret. Şi Gilly. Când se uită la 
ea, fata încuviinţă. 

Jon... Jon a fost şi fratele meu. A fost cel mai bun prieten 
pe care l-am avut vreodată, dar a plecat cu Qhorin Halfhand 
la Colţii de Gheaţă şi nu s-a mai întors. 

Îl aşteptam la Pumn, când... când... 

— Jon e aici, zise Bran. Vară l-a văzut. Era cu nişte 
sălbatici, dar au omorât un om şi Jon i-a luat calul şi a fugit. 
Bag mâna-n foc că s-a dus la Castelul Negru! 

Sam se uită la Meera cu ochii mari: 

— Eşti sigură că era Jon? L-ai văzut? 

— Eu sunt Meera, răspunse Meera, zâmbind. Vară e... 

O umbră se desprinse de pe bolta crăpată de deasupra 
lor şi sări jos, prin lumina lunii. Chiar şi cu piciorul rănit, 
lupul ateriza uşor şi tăcut ca un fulg de nea. Gilly scoase un 
țipăt speriat şi îşi strânse pruncul la piept cu atâta putere, 
încât acesta începu să plângă din nou. 

— Nu-ţi face nimic, spuse Bran. E/e Vară. 


— Jon zicea că toţi aveaţi lupi. Sam îşi scoase o mănuşă. 
Pe Nălucă îl ştiu. 

Întinse o mână tremurătoare, cu degete albe, moi şi 
dolofane ca nişte cârnăciori. 

Vară se apropie, îi adulmecă degetele şi îi linse mâna. 

În clipa aceea Bran se hotărî: 

— Mergem cu tine. 

302 

— Toţi? Sam părea surprins să audă asta. 

Meera ciufuli părul lui Bran. 

— E prinţul nostru. 

Vară înconjură fântâna, adulmecând. Se opri în dreptul 
primei trepte şi întoarse privirea către Bran. Vrea să meargă. 

— Gilly o să fie în siguranţă dacă o las aici până când mă 
întorc? întrebă Sam. 

— Aşa ar trebui, răspunse Meera. Poate să stea lângă 
focul nostru. 

Jojen spuse: 

— Castelul e gol. 

Gilly îşi roti privirea. 

— Craster obişnuia să ne spună poveşti despre castele, 
dar n-am ştiut că sunt aşa de mari. 

Asta e doar bucătăria. Bran se întrebă ce părere va avea 
Gilly când va vedea Winterfellul, dacă îl va vedea vreodată. 

În câteva minute îşi adunară lucrurile şi îl urcară pe Bran 
în coşul de nuiele, pe spatele lui Hodor. Când erau gata de 
plecare, Gilly îşi alăpta copilul lângă foc. 

— Să te întorci după mine, îi spuse ea lui Sam. 

— Îndată ce pot, îi promise el, pe urmă mergem într-un 
loc cald. 

Când auzi asta, o parte din Bran se întrebă ce făcea. Oare 
eu am să mai ajung vreodată într-un loc cald? 

— O iau eu înainte. Cunosc drumul. Sam şovăi în faţa 
scărilor. Numai că sunt atâtea trepte! oftă el, înainte de a 
începe să coboare. Jojen îl urmă, apoi Vară, Hodor cu Bran în 
spate. Meera rămase ultima, cu harponul şi năvodul ei. 


Aveau de străbătut un drum lung, în adâncul fântânii. 
Sus, fântâna era scăldată 

în lumina lunii, dar, cu fiecare întoarcere, devenea tot mai 
mică şi mai întunecată. 

Paşii lor răsunau pe treptele ude şi clipocitul apei se 
auzea din ce în ce mai tare. 

— Ar fi trebuit să aducem torţe? întrebă Jojen. 

— Ochii ţi se vor obişnui. Ţine o mână pe perete şi n-o să 
cazi. 

Fântâna devenea tot mai întunecată şi mai rece cu fiecare 
întoarcere. Când, în cele din urmă, Bran îşi înălţă capul, gura 
fântânii nu era mai mare decât o unghie. 

— Hodor! şopti Hodor. 
Hodorhodorhodorhodorhodorhodor, îi răspunse în şoaptă 
fântâna. Sunetul apei era aproape, dar când se uită în jos, 
Bran nu văzu decât beznă. 

După o întoarcere sau două, Sam se opri dintr-odată. Era 
la un sfert de tură 

depărtare de Bran şi de Hodor şi cu doi metri mai jos, dar 
Bran abia îl zărea. 

Totuşi, vedea uşa. Poarta Neagră o numise Sam, dar nu 
era neagră defel. 

Era din lemn alb de copac al inimii şi pe ea era cioplit un 
chip. 

Lemnul răspândea o strălucire albă ca laptele şi ca 
lumina lunii, atât de palidă 

încât părea că nu atinge nimic dincolo de uşa propriu- 
zisă, nici măcar pe Sam, care stătea chiar în faţa ei. Chipul 
era bătrân şi palid, zbâărcit şi ofilit. Pare mort. 

Avea gura închisă, ochii la fel, obrajii traşi şi fruntea 
ofilită, bărbia căzută. Dacă 

303 

un om ar putea trăi o mie de ani fără să moară, doar să 
îmbătrânească, poate că 

fața lui ar ajunge să arate aşa. 

Uşa deschise ochii. Erau albi şi ei. Şi orbi. 


— Cine eşti? întrebă uşa şi fântâna şopti: Cine-cine-cine- 
cine-cine-cine. 

— Sunt sabia din întuneric, răspunse Samwell Tarly. Sunt 
păzitorul de pe ziduri. Sunt focul care arde oprind frigul, 
lumina care aduce zorile, goarna care-i trezeşte pe cei 
adormiţi. Sunt scutul care păzeşte tărâmul oamenilor. 

— Treci, atunci, spuse uşa. Buzele i se deschiseră, largi, 
mai largi şi tot mai largi, până când nu mai rămase decât o 
gură imensă, căscată în mijlocul unui cerc de zbârcituri. Sam 
se dădu la o parte şi îi făcu semn lui Jojen să treacă înaintea 
lui. 

Vară îl urmă, adulmecând, apoi veni rândul lui Bran. 
Hodor se aplecă, dar nu destul. Buza de sus a uşii se frecă de 
creştetul capului lui Bran şi o picătură de apă 

căzu şi i se prelinse încet pe nas. Era ciudat de caldă şi 
sărată ca o lacrimă. 

304 

DAENERYS 

Oraşul Meereen era la fel de mare ca Astaporul şi Yunkaiul 
la un loc. Asemeni oraşelor sale surori, era construit din 
cărămidă, însă în vreme ce Astaporul era roşu şi Yunkaiul 
galben, Meereenul era construit din cărămizi de mai multe 
culori. Zidurile erau mai înalte decât ale Yunkaiului şi într-o 
stare mai bună, presărate cu bastioane şi străjuite de turnuri 
înalte de apărare la fiecare colţ. În spatele lor, profilându-se 
imensă pe cerul albastru, se zărea Marea Piramidă, o 
construcţie monstruoasă, înaltă de aproape trei sute de 
metri, cu o harpie de bronz în văr. 

— Harpia e o făptură laşă, zise Daario Naharis, când o 
văzu. Are inimă de femeie şi picioare de găinuşă. Nu e de 
mirare că fiii ei se ascund în spatele zidurilor. 

Dar eroul nu se ascundea. leşi călare pe porţile oraşului, 
în armură cu solzi de aramă şi jais şi călare pe un cal alb de 
luptă, a cărui armură vărgată, în roz şi alb, se potrivea cu 
mantia de mătase care flutura pe umerii eroului. Era înarmat 
cu o lance lungă de patru metri, cu spirale roz şi albe, iar 


părul îi era aranjat, coafat şi pomădat în forma unor coarne 
mari, răsucite, de berbec. Se plimba călare dintr-o parte în 
alta, sub zidurile din cărămizi multicolore, provocându-i pe 
atacatori să 

trimită un campion care să-l înfrunte în duel. 

Călăreţii ei de sânge erau atât de dornici să meargă să se 
lupte cu el, încât aproape că se luară la bătaie. 

— Sânge din sângele meu, le spuse Dany, locul vostru 
este aici, lângă mine. 

Omul acesta e o muscă bâăzâitoare, nimic mai mult. 
Ignoraţi-l, în curând va pleca. 

Aggo, Jhogo şi Rakharo erau războinici neînfricaţi, dar 
erau tineri şi prea valoroşi ca să rişte să-i piardă. Ei ţineau 
khalasarul unit şi, în plus, erau cele mai bune iscoade ale 
sale. 

— Ai procedat înţelept, îi spuse Ser Jorah, în timp ce 
priveau din faţa pavilionului ei. Lasă-l pe nătărău să se 
plimbe de colo-colo strigând, până când îşi ologeşte calul. 
Nu ne face nici un rău. 

— Ba da, ne face, sublinie Arstan Barbă-Albă. Războaiele 
nu se câştigă doar cu săbii şi sulițe, ser. Două oştiri egale se 
pot întâlni, dar una se va risipi şi va fugi, iar alta va rămâne 
învingătoare. Eroul aprinde curajul în inimile oamenilor lui şi 
sădeşte sămânţa îndoielii în inimile noastre. 

Ser jorah pufni: 

— Şi dacă ar fi să piardă campionul nostru, ce fel de 
sămânță ar sădi lucrul ăsta? 

— Cel ce se teme de luptă nu dobândeşte nici o victorie, 
ser. 

— Nu e vorba de luptă. Porţile Meereenului nu se vor 
deschide nici dacă acel 5 

nătărău va cădea. De ce să riscăm în zadar viaţa unui 
om? 

— Pentru onoare, aş zice. 

— Am auzit destul. Numai ciorovăiala lor îi mai lipsea lui 
Dany, pe lângă 


toate necazurile care o măcinau. Meereenul ridica 
probleme mult mai grave decât un erou în roz şi alb care 
striga insulte şi Dany nu se putea lăsa tulburată. Oastea ei 
număra mai bine de optzeci de mii de oameni, după Yunkai, 
dar dintre ei, soldaţi erau mai puţin de o pătrime. Ceilalţi... 
ei, bine, Ser Jorah îi numea guri cu picioare, şi curând aveau 
să moară de foame. 

Marii Stăpâni ai Meereenului se retrăseseră din faţa oştirii 
lui Dany, culegând tot ce au putut culege şi arzând ce n-au 
mai apucat. Câmpuri pârjolite şi fântâni otrăvite o 
întâmpinaseră la tot pasul. Dar, lucrul cel mai rău dintre 
toate, pironiseră câte un copil de sclav pe fiecare stâlp al 
drumului de coastă de la Yunkai. Îi pironiseră de vii, cu 
maţele atârnând şi arătând, fiecare, cu mâna întinsă 

drumul către Meereen. Mergând în fruntea avangărzii 
sale, Daario dăduse ordine ca toţi copiii să fie coborâţi de pe 
stâlpi înainte ca Dany să-i vadă, însă îndată ce a aflat, ea le 
revocase. 

— Vreau să-i văd, spusese ea. Vreau să-i văd şi să-i 
număr, să mă uit la chipurile lor. Şi vreau să-mi amintesc. 

Până când ajunseseră la Meereen, pe coasta de sare de 
lângă râu, numărase o sută şaizeci şi trei. Voi cuceri acest 
oraş, îşi jură încă o dată. 

Eroul în roz şi alb îi ocăra pe atacatori de o oră, 
batjocorindu-le bărbăţia, mamele, soțiile şi zeii. Apărătorii 
oraşului îl încurajau de pe ziduri. 

— Numele lui este Oznak zo Pahl, îi spuse Oacheşul Ben 
Plumm, când sosise pentru consiliul de război. Plumm era 
noul comandant al Fiilor Secunzi, ales prin votul celorlalţi 
mercenari. Am fost cândva garda de corp a unchiului său, 
înainte să mă alătur Fiilor Secunzi. Marii Stăpâni, ce mai 
adunătură de viermi! Femeile erau frumuşele, dar te putea 
costa viaţa să te uiţi cum nu trebuie la cine nu trebuie. 

Am cunoscut un bărbat, Scab, căruia Oznak ăsta i-a scos 
ficatul. Susţinea c-a apărat onoarea unei femei, da, zicea că 
Scab o siluise cu privirea. Cum să violezi o fată cu privirea, 


te-ntreb eu? Dar unchiul lui Oznak e cel mai bogat om din 
Meereen, iar tatăl lui e comandantul gărzii oraşului, aşa că 
am fost nevoit să fug ca un şobolan, înainte să mă omoare şi 
pe mine. 

Îl priviră pe Oznak zo Pahl descălecând de pe calul lui alb 
de luptă, desfăcându-şi veşmintele, scoţându-şi bărbăţia şi 
îndreptând un şuvoi de urină în direcţia crângului de măslini 
unde, printre pomii pârjoliţi, era aşezat pavilionul auriu al lui 
Dany. Încă se uşura când Daario Naharis se apropie, cu 
arakhul în mână. 

— Să-i tai chestia aia şi să i-o îndes pe gură, Înălţimea Ta? 
Dintele de aur îi strălucea prin barba-i albastră, în furculiţă. 

— Oraşul i-l vreau eu, nu bărbăţia pricăjită. Însă Dany 
începea să se înfurie. 

Dacă voi mai ignora multă vreme purtarea lui, oamenii 
mei mă vor socoti slabă. 

6 

Dar pe cine putea să trimită? Avea nevoie de Daario la fel 
de mult ca de călăreţii ei de sânge. Fără extravagantul 
Tyroshi, n-avea nici o autoritate asupra Ciorilor de Piatră, 
dintre care o mulţime fuseseră de partea lui Prendhal na 
Ghezn şi Sallor Pleşuvul. 

Sus, pe zidurile  Meereenului, ocările erau mai 
zgomotoase şi sute de susţinători urmau acum exemplul 
eroului lor, urinând printre parapete, pentru a-şi arăta 
disprețul faţă de atacatori. Urinează pe sclavi, ca să ne arate 
cât de puțin se tem de noi, gândi ea. N-ar înarăzni aşa ceva 
dacă în fața porților s-ar afla un khalasar Dothraki. 

— Trebuie să răspundem acestei provocări, repetă Arstan 
Barbă-Albă. 

— Vom răspunde, spuse Dany, în timp ce eroul îşi vâra 
mădularul înapoi în pantaloni. Spune-i Vânjosului Belwas că 
am nevoie de el. 

Îl găsiră pe uriaşul eunuc tuciuriu în umbra pavilionului 
ei, mâncând un cârnat. 


Îl termină din trei muşcături, îşi şterse mâinile unsuroase 
de pantaloni şi îl trimise pe Arstan Barbă-Albă după cele 
necesare. Bătrânul scutier ascuţea arakhul lui Belwas în 
fiecare seară şi îl ungea cu ulei roşu. Când Barbă-Albă i-l 
aduse, Vânjosul Belwas îi cercetă lama cu ochii mijiţi, 
mormăi, îl vâri înapoi în teacă şi îşi legă centura la brâu. 
Arstan îi adusese şi scutul, un disc rotund de oţel, nu mai 
mare decât o farfurie, pe care eunucul prefera să-l ţină în 
mână decât să şi-l lege pe antebraţ, aşa cum obişnuiau să 
facă luptătorii din Westeros. 

— Caută ficat şi ceapă, Barbă-Albă, îi ceru Belwas. Nu 
pentru acum, ci pentru după. Vânjosului Belwas i se face 
foame când ucide. 

Nu aşteptă răspunsul, ci părăsi cu pas legănat crângul de 
măslini, îndreptânduse către Oznak zo Pahl. 

— De ce el, Kha/eesi? o întrebă Rakharo. E gras şi prost. 

— Vânjosul Belwas a fost sclav aici, în arenele de luptă. 
Dacă nobilul Oznak va fi învins de unul ca el, Marii Stăpâni 
vor fi făcuţi de ruşine, iar dacă iese învingător... ei, bine, va 
fi o victorie măruntă pentru unul cu sânge atât de nobil, una 
cu care Meereenii nu se vor putea mândri. 

Şi spre deosebire de Ser Jorah, de Daario, de Oacheşul 
Ben şi de cei trei călăreţi de sânge ai ei, eunucul nu 
conducea trupe, nu organiza bătălii şi nici nu-i dădea sfaturi. 
Nu face nimic altceva decât să mănânce, să se fudulească şi 
să țipe la Arstan. Belwas era omul de care Dany se putea 
lipsi cel mai uşor. Şi era timpul să afle ce fel de protectorii 
trimisese Magister Illyrio. 

Un murmur de entuziasm străbătu liniile ei de atac când 
Belwas fu zărit îndreptându-se greoi către oraş, iar dinspre 
zidurile şi turnurile Meereenului se auziră strigăte şi cuvinte 
de ocară. Oznak zo Pahl încalecă din nou şi aşteptă, cu 
lancea vărgată ridicată. Calul îşi scutură capul agitat şi lovi 
pământul nisipos cu copitele. Aşa masiv cum era, eunucul 
părea pirpiriu pe lângă eroul călare. 

— Un adevărat cavaler ar descăleca, remarcă Arstan. 


Oznak zo Pahl cobori lancea şi atacă. 

7 

Belwas se opri, cu picioarele depărtate. Într-o mână îşi 
ţinea scutul mic şi rotund, în cealaltă arakhul curbat pe care 
Arstan i-l îngrijea cu atâta sârguinţă. 

Deasupra sashului de mătase galbenă pe care şi-l legase 
la brâu, pântecele lui mare, tuciuriu, şi pieptu-i lăsat se 
înfăţişau dezgolite. Nu purta armură, doar o vestă de piele 
cu ţinte, atât de minusculă încât nu-i acoperea nici măcar 
sfârcurile. 

— Ar fi trebuit să-i dăm cămaşă de zale, spuse Dany, 
neliniştită dintr-odată. 

— Zalele n-ar face decât să-l încetinească, o linişti Ser 
Jorah. În arenele de luptă nimeni nu poartă armuri. Mulțimea 
vine să vadă sânge. 

Praful zbură de sub copitele calului alb de luptă. Oznak 
se năpusti către Vânjosul Belwas, cu mantia vărgată 
fluturându-i pe umeri. Întreg oraşul Meereen părea să-l 
susţină cu strigăte. Prin comparaţie,  îndemnurile 
năvălitorilor păreau răzlețe şi firave; Nepătaţii ei stăteau în 
şiruri tăcute, privind cu feţe împietrite. 

Belwas părea şi el cioplit în piatră. Stătea în calea calului, 
cu vesta întinsă pe spatele-i lat. Lancea lui Oznak era 
ridicată în dreptul pieptului. Vârful ei strălucitor de oţel 
licărea în lumina soarelui. O să-/ împungă, îşi zise Dany... 

când eunucul se răsuci într-o parte. Şi cât ai clipi, 
călăreţul era în spatele lui, rotindu-se, ridicând lancea. 
Belwas nu schiţă nici un gest. Meereenii de pe ziduri strigau 
şi mai tare. 

— Ce face? întrebă Dany. 

— Face spectacol pentru mulţime, îi explică Ser Jorah. 
Oznak îşi conduse calul în jurul lui Belwas, într-un cerc larg, 
apoi îi dădu pinteni şi atacă din nou. Şi iar Belwas aşteptă, 
pe urmă se răsuci şi împinse vârful suliţei. Dany auzea râsul 
bubuitor al eunucului răsunând peste câmpie, când eroul 
trecu pe lângă el. 


— Lancea e prea lungă, constată Ser Jorah. Belwas nu are 
altceva de făcut decât să se ferească de vârful ei. În loc să 
încerce să-l împungă aşa de frumos, nătărâul ar trebui să 
treacă direct peste el cu calul. 

Oznak zo Pahl atacă a treia oară, iar acum Dany îşi dădea 
seama că eroul alerga pe lângă Belwas, ca un cavaler în 
turnir, nu spre el, ca un Dothraki doborând un inamic. 
Terenul drept, fără denivelări, îi permitea atacatorului să 

prindă viteză, dar în acelaşi timp, îl ajuta pe eunuc să se 
ferească de lancea incomodă, lungă de patru metri. 

Eroul în roz şi alb al Meereenului încercă să anticipeze de 
astă dată, şi îşi aruncă lancea într-o parte, în ultima 
secundă, ca să-l prindă pe Vânjosul Belwas când se ferea. 
Dar şi eunucul anticipase şi se lăsă pe vine, în loc să se 
răsucească 

într-o parte. Lancea trecu peste capul lui, fără să-l 
rănească. Şi dintr-odată Belwas se rostogoli, mişcându-şi 
arakhul ascuţit într-un arc de argint. Auziră calul de luptă 
nechezând, când lama îl muşcă de picioare, şi în clipa 
următoare animalul cădea, cu eroul prăbuşindu-se din şa. 

Dintr-odată se lăsă tăcerea peste parapetele de cărămidă 
ale Meereenului. 

Acum cei care ţipau şi aclamau erau oamenii lui Dany. 

Oznak se desprinse de lângă cal cu un salt şi reuşi să-şi 
scoată sabia înainte ca 8 

Vânjosul Belwas să se arunce asupra lui. Oţelul răsună pe 
oţel, prea iute şi năvalnic ca Dany să poată urmări loviturile. 
Trecură doar câteva secunde până 

când, rănit, pieptul lui Belwas era scăldat în sânge, iar 
Oznak zo Pahl avea un arakh împlântat direct între coarnele 
de berbec. Eunucul smulse lama şi despărţi capul eroului de 
trup, tăindu-i beregata din trei lovituri sălbatice. Îl ridică, 
arătându-l Meereenilor, apoi îl azvărli către porţile oraşului, 
lăsându-l să salte şi să se rostogolească pe nisip. 

— Atât s-a ales de eroul din Meereen, zise Daario, râzând. 


— O victorie fără sens, îi atrase atenţia Ser Jorah. Nu vom 
cuceri Meereenul omorându-i apărătorii unul câte unul. 

— Nu, fu de acord Dany, dar sunt mulţumită că l-am 
omorât pe acesta. 

Oamenii de pe ziduri începură să tragă cu arbaletele în 
Belwas, dar săgețile fie nu ajungeau până la el, fie zburau 
inofensive în toate părţile. Eunucul întoarse spatele 
potopului de oţel, îşi cobori pantalonii, se lăsă pe vine şi îşi 
trimise fecalele în direcţia oraşului. Se şterse cu mantia 
vărgată a lui Oznak şi îi scurtă 

calului agonia, înainte de a-şi târşâi picioarele înapoi 
către crângul de măslini. 

Atacatorii îl întâmpinară cu glasuri răguşite, îndată ce 
ajunse în tabără. 

Dothrakii lui Dany aclamau şi strigau, iar Cei Nepătaţi 
înălţară în văzduh un zăngănit sonor, lovindu-şi suliţele de 
scuturi. 

— Bravo, îi spuse Ser Jorah, iar Oacheşul Ben îi aruncă 
eunucului o prună 

coaptă, zicând: 

— Un fruct dulce pentru o luptă dulce. 

Până şi slujnicele Dothraki aveau cuvinte de laudă: 

— i-am împleti părul şi ţi-am atârna clopoței în el, 
Vânjosule Belwas, zise Jhiqui, dar, din păcate, nu ai nici un 
fir de păr de împletit. 

— Vânjosul Belwas n-are nevoie de clopoței sunători. 
Eunucul mâncă pruna lui Ben din patru muşcături mari şi 
aruncă sâmburele cât colo. Vânjosul Belwas are nevoie de 
ficat cu ceapă. 

— O să-l primeşti, spuse Dany. Vânjosul Belwas e rănit. 

Pântecele îi era roşu, cu sângele şiroindu-i din rana de 
sub piept. 

— E o nimica toată. Îl las pe fiecare să mă taie o dată, 
înainte de a-l omori. Se lovi peste burta însângerată. 
Numără tăieturile şi vei şti câţi oameni a omorât Vânjosul 
Belwas. 


Însă Dany îl pierduse pe Khal Drogo în urma unei astfel 
de răni şi nu avea de gând s-o lase netratată. O trimise pe 
Missandei să caute un anume sclav eliberat din Yunkai, 
renumit pentru priceperea lui în arta tămădulirii. Belwas urlă 
şi se văicări, însă Dany îl dojeni, numindu-l bebeluş mare şi 
chel, până când îl lăsă pe vraci să-i tamponeze rana cu oţet, 
să i-o coasă şi să-i lege pieptul cu fâşii de pânză 

înmuiată în vin. Abia apoi îşi conduse Dany căpitanii şi 
comandanții în pavilion, pentru consiliul de război. 

— Trebuie să cuceresc acest oraş, le spuse ea, stând cu 
picioarele încrucişate 9 

pe un maldăr de perne, cu dragonii în jurul ei. Irri şi Jhiqui 
turnară vin. Are grânarele pline până la refuz. Pe terasele 
piramidelor cresc smochini, curmali şi măslini, iar în 
beciurile lor zac îngropate butoaie cu peşte sărat şi carne 
afumată. 

— Şi cufere grase cu aur, argint şi nestemate, le reaminti 
Daario. Să nu uităm de nestemate. 

— Am aruncat o privire către zidurile dinspre coastă şi nu 
văd nici un loc vulnerabil, interveni Ser jJorah Mormont. Dacă 
am avea timp, am putea să săpăm sub un turn şi să facem o 
breşă, dar ce mâncăm până atunci? Rezervele noastre sunt 
pe sfârşite. 

— Nici un punct vulnerabil în zidurile dinspre coastă? 
întrebă Dany. 

Meereenul se înălța pe o limbă de nisip şi piatră, unde 
apele molcome şi maronii ale Skahazadhanului se revărsau 
în Golful Sclavilor. Zidul nordic al oraşului se întindea pe 
malul râului, cel vestic pe ţărmul golfului. Asta înseamnă că 
am putea ataca dinspre râu sau dinspre mare? 

— Cu trei corăbii? O să-i cerem Căpitanul Groleo să 
cerceteze cu atenţie zidul, de-a lungul râului, dar dacă nu e 
dărăpănat, n-o să facem decât să murim mai uzi. 

— Şi dacă am construi turnuri de asediu? Fratele meu 
Viserys povestea despre asemenea turnuri. Ştiu că pot fi 
făcute. 


— Din lemn, Înălţimea Ta, îi explică Ser Jorah. Stăpânii de 
sclavi au ars fiecare copac pe o distanţă de o sută de 
kilometri de locul unde ne aflăm. Fără 

lemn, nu avem berbeci să zdrobim zidurile, nu avem scări 
să trecem dincolo de ele, nu avem turnuri de atac, nici 
țestoase. Putem, fără îndoială, să atacăm porţile cu 
topoarele, dar... 

— Ai văzut capetele de bronz de deasupra porţilor? 
întrebă Oacheşul Ben Plumm. Şiruri de capete de harpii, cu 
gurile deschise? Meereenii pot să toarne ulei încins prin 
gurile alea şi să-ţi prăjească luptătorii în faţa porţilor. 

Daario Naharis îi zâmbi Viermelui Cenuşiu. 

— Poate că Nepătaţii ar trebui să mânuiască topoarele. 
Uleiul încins nu e pentru voi decât o baie călduţă, din câte 
am auzit. 

— Nu e adevărat. Viermele Cenuşiu nu-i întoarse 
zâmbetul. Oamenii ăştia nu simt arsurile ca alţii, dar un 
asemenea ulei orbeşte şi ucide. Însă Cei Nepătaţi nu se tem 
de moarte. Dă-ne berbeci şi vom dobori aceste porţi sau vom 
muri încercând. 

— Aţi muri, spuse Oacheşul Ben. 

La Yunkai, când preluase comanda Fiilor Secunzi, susţinea 
că trecuse prin o sută de bătălii. 

— Dar nu voi spune că am luptat vitejeşte în toate. Există 
mercenari bătrâni şi mercenari curajoşi, dar nici un bătrân 
mercenar curajos. 

Dany îşi dădea seama că era adevărat. Oftă. 

— N-o să irosesc vieţile Celor Nepătaţi, Vierme Cenuşiu. 
Poate că vom înfrânge oraşul prin înfometare. 

10 

Ser Jorah o privi nefericit: 

— Vom muri noi de foame cu mult înaintea lor, Înălţimea 
Ta. Nu găsim nimic de mâncare aici, nici nutreţ pentru catări 
şi cai. Nici apa acestui râu nu-mi place. 

Oraşul îşi revarsă murdăria în Skahazadhan, dar îşi scoate 
apa de băut din fântâni adânci. Am fost deja înştiinţaţi 


despre molimi în tabere, febră şi pecingine şi trei cazuri de 
dizenterie. Vor mai fi şi altele, dacă rămânem aici. Marşul i-a 
slăbit pe sclavi. 

— Sclavi eliberaţi, îl corectă Dany. Nu mai sunt sclavi. 

— Sclavi sau liberi, sunt înfometați şi în curând se vor 
îmbolnăvi. Oraşul are mai multe provizii decât noi şi poate 
să şi le reînnoiască pe calea apei. Cele trei corăbii ale tale nu 
sunt suficiente să le oprească accesul şi pe mare şi pe râu. 

— Atunci, care e sfatul tău, Ser Jorah? 

— N-o să-ţi placă. 

— Dar vreau să-l aud. 

— Cum ţi-e voia. Eu zic: lasă oraşul ăsta în pace. Nu poţi 
elibera toţi sclavii din lume, Kha/eesi;. Războiul tău este la 
Westeros. 

— N-am uitat Westerosul. Dany îl visa în unele nopţi - 
tărâmul fabulos pe care nu-l văzuse niciodată. Dar dacă las 
vechile ziduri de cărămidă ale Meereenului să mă înfrângă 
atât de uşor, cum voi putea vreodată să cuceresc marile 
castele de piatră ale Westerosului? 

— Aşa cum a făcut-o Aegon, spuse Ser jorah. Cu foc. Până 
când ajungem în Cele Şapte Regate, dragonii tăi vor creşte 
mari. Şi vom avea turnuri de asediu şi berbeci, toate câte ne 
lipsesc aici... dar drumul peste Ţinuturile Verii Lungi e 
îndelungat şi anevoios şi ne aşteaptă pericole pe care nu le 
putem prevedea. Te-ai oprit la Astapor să cumperi o armată, 
nu să începi un război. Păstrează-ţi suliţele şi săbiile pentru 
Cele Şapte Regate, regina mea. Lasă Meereenul în seama 
Meereenilor şi porneşte spre vest, către Pentos. 

— Înfrântă? zise Dany, zbârlindu-se. 

— Când laşii se ascund în spatele zidurilor înalte, ei sunt 
cei înfrânți, Khaleesi, zise Ko Jhogo. 

Ceilalţi călăreţi de sânge le ţinură isonul. 

— Sânge din sângele meu, spuse Rakharo, când laşii se 
ascund şi pârjolesc hrana şi nutreţul, un mare kha! trebuie 
să caute duşmani mai curajoşi. E lucru ştiut. 

— E lucru ştiut, îl îngână Jhiqui, în timp ce turna în cupe. 


— Nu pentru mine. Dany punea mare preţ pe sfatul lui 
Ser Jorah, dar să lase Meereenul neatins era mai mult decât 
putea înghiţi. Nu putea uita copiii agăţaţi pe stâlpi, păsările 
care le sfâşiau intestinele, braţele lor sfrijite arătând către 
drumul de coastă. Ser Jorah, spui că nu mai avem mâncare. 
Dacă pornesc spre vest, cum pot să-mi hrănesc sclavii 
eliberaţi? 

— Nu poţi. Îmi pare rău, Khaleesi. Trebuie să se hrănească 
singuri sau să 

11 

moară de foame. Mulţi, foarte mulţi vor pieri pe drum, da. 
Va fi greu, dar n-avem cum să-i salvâăm. Trebuie să lăsăm 
ţinutul ăsta pârjolit departe în urma noastră. 

Dany lăsase un alai de cadavre în urma ei când 
traversase pustiul roşu. Era o privelişte pe care nu voia s-o 
mai vadă. 

— Nu, spuse ea. N-o să-mi conduc oamenii la moarte. 
Copiii mei. Trebuie să 

existe o cale să pătrundem în acest oraş. 

— Cunosc eu o cale. Oacheşul Ben Plumm îşi mângâie 
barba pestriță, cu fire albe şi gri. Canalele. 

— Canalele? Ce vrei să spui? 

— Canale mari de cărămidă se revarsă în Skahazadhan, 
ducând murdăria oraşului. Ar putea să fie o cale de intrare, 
pentru câţiva. Aşa am fugit eu din Meereen după ce Scab şi- 
a pierdut capul. Oacheşul Ben se strâmbă. Mirosul nu m-a 
părăsit niciodată. Uneori îl visez. 

Ser Jorah îl privi neîncrezător. 

— E mai uşor să ieşi decât să intri, mi s-ar părea mie. 
Aceste canale se deşartă 

în râu, zici? Asta ar însemna că gurile sunt chiar sub 
ziduri. 

— Şi închise cu porţi de fier, mărturisi Oacheşul Ben, dar 
unele au ruginit cu totul, altfel m-aş fi înecat în rahat. Odată 
intrat, e un urcuş lung şi mizerabil, într-un întuneric negru 
ca smoala, printr-un labirint de cărămizi, unde omul se poate 


pierde pe vecie. Murdăria nu îţi ajunge niciodată mai jos de 
brâu şi ţi se poate ridica deasupra capului, judecând după 
petele pe care le-am văzut pe pereţi. 

Şi acolo, jos, sunt şi fiinţe. Şobolani mai mari decât ai 
văzut vreodată şi încă 

altele, şi mai rele. Scârboase. 

Daario Naharis râse. 

— Mai scârboase decât tine, când ai ieşit târâş afară? 
Dacă vreun om ar fi destul de nebun să încerce aşa ceva, 
fiecare stăpân de sclavi din Meereen l-ar mirosi din clipa în 
care şi-ar face apariţia. Oacheşul Ben ridică din umeri. 

— Înălţimea Sa a întrebat dacă există vreo cale de intrare, 
aşa că i-am spus... 

însă Ben Plumm nu mai intră în canalele alea încă o dată, 
nici pentru tot aurul din Cele Şapte Regate. Dar dacă sunt 
alţii care vor să încerce, n-au decât. 

Aggo, Jhogo şi Viermele Cenuşiu încercară cu toţii să 
vorbească deodată, dar Dany ridică mâna, făcând linişte. 

— Aceste canale nu par promițătoare. Ştia că Viermele 
Cenuşiu şi-ar conduce Nepătaţii prin canale, dacă aşa i-ar 
porunci. Nici călăreţii ei de sânge nu s-ar lăsa mai prejos. 
Dar nici unul dintre ei nu era potrivit pentru o asemenea 
misiune. 

Dothrakii erau călăreţi, iar forţa Celor Nepătaţi consta în 
disciplina lor pe câmpul de luptă. Pot, oare, să trimit oameni 
să moară în întuneric, pe baza unei speranțe atât de vagi? 

— Trebuie să mă mai gândesc la asta. Întoarceţi-vă la 
treburile voastre. 

Căpitanii ei se înclinară şi o lăsară cu slujnicele şi 
dragonii. Dar în timp ce Oacheşul Ben ieşea, Viserion îşi 
desfăcu aripile alburii şi zbură alene spre capul 12 

lui. Una dintre aripi îl lovi pe mercenar în faţă. Dragonul 
alb ateriza greoi, cu un picior pe capul bărbatului şi cu unul 
pe umăr, ţipă şi îşi luă din nou zborul. 

— Te place, Ben, spuse Dany. 


— Ba bine că nu, râse Oacheşul Ben. Am şi eu un strop de 
sânge de dragon în vene, să ştii. 

— Tu? Dany era uluită. Plumm era mercenarul tipic, o 
corcitură prietenoasă. 

Avea o faţă mare, tuciurie, nasul turtit şi capul acoperit 
de un păr cărunt, lânos, iar mama lui Dothraki îl înzestrase 
cu ochii mari, negri, migdalaţi. Susţinea că e puţin din 
Braavosi, un pic din Insulele Verii, niţel ibbanez, un pic din 
Qohor, puţin Dothraki, puţin dornishean şi puţin din 
Westeros, dar era prima oară când Dany auzea de sânge 
Targaryen. Îl aruncă o privire iscoditoare şi întrebă: 

— Cum se poate una ca asta? 

— Ei, bine, spuse Oacheşul Ben, a existat un vechi Plumm 
în Regatele Apusului, care s-a căsătorit cu o prinţesă a 
dragonilor. Bunica mi-a spus povestea. 

Acel Plumm a trăit pe vremea Regelui Aegon. 

— Care dintre ei? întrebă Dany. În Westeros au domnit 
cinci regi Aegon. 

Fiul fratelui ei ar fi fost al şaselea, dar oamenii 
Uzurpatorului îi zdrobiseră 

capul de zid. 

— Cinci, chiar aşa? Ei, bine, aici e încurcătura. N-aş putea 
să-ţi spun al câtelea, regina mea. Dar acest Plumm din 
vechime era lord, trebuie să fi fost un individ renumit pe 
vremea lui, faima întregului ţinut. Fapt este că - să-mi fie cu 
iertare, Înălţimea Ta - avea un mădular lung de două sute de 
centimetri. 

Cei trei clopoței din cosiţa lui Dany sunau în timp ce 
râdea. 

— Vrei să spui douăzeci, bănuiesc. 

— Două sute, întări Oacheşul Ben. Dacă erau douăzeci, 
cine ar mai fi vrut să 

vorbească despre el acum, Înălţimea Ta? 

Dany chicoti ca o fetiţă. 

— Bunica ta susţinea că a văzut cu ochii ei această 
minunăţie? 


— Asta n-a făcut-o baborniţa. Era pe jumătate ibbaneză, 
pe jumătate din Qohor, n-a fost niciodată la Westeros, 
probabil că i-a spus bunicul meu. L-a omorât un Dothraki 
oarecare, înainte ca eu să mă nasc. 

— Şi de unde avea bunicul tău asemenea informaţii? 

— Una dintre acele poveşti de adormit copiii, presupun. 
Oacheşul Ben ridică 

din umeri. Mă tem că asta e tot ce ştiu despre Aegon cel 
Fără Număr sau despre măreaţa bărbâăţie a Lordului Plumm. 
Mai bine mă duc să-mi văd de Fiii mei. 

— Aşa să faci, îi spuse Dany. 

După ce Oacheşul Ben plecă, se întinse înapoi pe perne. 

— Dacă ai fi mare, îi spuse ea lui Drogon, scărpinându-l 
între coarne, aş zbura cu tine peste ziduri şi ai topi harpia 
aia până ce s-ar face zgură. 

Dar aveau să treacă ani până când dragonii ei vor creşte 
destul de mari să poată 

fi călăriţi. /ar când vor creşte, cine-i va călări? Dragonul 
are trei capete, dar eu 13 

am doar unul. Se gândi la Daario. Dacă vreun un bărbat 
ar putea silui o femeie cu privirea... 

Fără doar şi poate, era şi ea la fel de vinovată. Dany se 
pomenea aruncându-i ocheade bărbatului Tyroshi, când 
căpitanii ei veneau la consiliu, iar uneori, noaptea, îşi 
amintea cum îi sclipea dintele de aur când zâmbea. Asta, şi 
ochii lui. 

Ochii lui albaştri, strălucitori. Pe drumul dinspre Yunkai, 
Daario îşi făcuse obiceiul să-i aducă în fiecare seară, când îşi 
făcea raportul, câte o floare sau o mlădiţă de la cine ştie ce 
plantă... s-o ajute să cunoască ţinutul, zicea. Răchitele, 
trandafiri  întunecaţi, mentă sălbatică, vinariţe, ferigi, 
măturici, scaieţi, aurul harpiei... Şi a încercat să mă cruțe de 
imaginea copiilor morți. N-ar fi trebuit să 

facă asta, dar a fost bine intenţionat. lar Daario Naharis o 
făcea să râdă, ceea ce Ser Jorah nu reuşea niciodată. 


Dany încercă să-şi imagineze cum ar fi dacă l-ar lăsa pe 
Daario s-o sărute, aşa cum o făcuse Jorah pe corabie. Gândul 
o emoţiona şi o tulbură, în acelaşi timp. £ 

un risc prea mare. Mercenarul Tyroshi nu era un om bun, 
îşi dădea seama fără 

să-i spună nimeni. Dincolo de zâmbete şi glume, era un 
om periculos, chiar crud. 

Sallor şi Pendhal se treziseră într-o dimineaţă parteneri cu 
el; în noaptea următoare, Daario îi dăruise lui Dany capetele 
lor. Khal/ Drogo ştia şi el să fie crud, şi n-a existat pe lume 
om mai periculos ca el. Cu toate acestea, ajunsese să-l 
iubească. Oare pe Daario l-aş putea iubi? Ce s-ar întâmpla 
dacă l-aş lua în patul meu? Ar deveni unul dintre capetele 
dragonului? Ştia că Ser Jorah s-ar înfuria, dar el era cel care 
spusese că trebuie să-şi ia doi soţi. Poate c-ar trebui să 

mă căsătoresc cu amândoi şi cu asta, basta. 

Dar acestea erau gânduri nebuneşti. Avea un oraş de 
cucerit şi nu visând la sărutările şi ochii albaştri ai unui 
mercenar putea să spargă zidurile Meereenului. 

Sunt sângele dragonului, îşi reaminti Dany. Gândurile i se 
învârteau în cercuri, ca un şobolan încercând să-şi prindă 
coada. Dintr-odată, nu mai putu suporta să stea nici o clipă 
închisă între pereţii pavilionului. Vreau să simt vântul pe 
față şi mirosul mării. 

—  Missandei, strigă ea, pune să mi se pregătească 
armăsarul. Şi calul tău. 

Micuța tălmăcitoare se înclină. 

— Cum porunceşte Înălţimea Ta. Să chem călăreţii de 
sânge să ne escorteze? 

— Îl luăm cu noi pe Arstan. N-am de gând să părăsesc 
tabăra. 

Nu avea duşmani printre copiii ei. lar bătrânul scutier nu 
va vorbi prea mult, aşa cum ar face Belwas, nici nu se va 
uita la ea ca Daario. 

Crângul de măslini pârjoliţi în care îşi ridicase pavilionul 
se afla lângă mare, între tabăra Dothrakilor şi cea a 


Nepătaţilor. După ce caii fură înşeuaţi, Dany şi cei doi 
însoțitori ai săi porniră de-a lungul coastei, îndepărtându-se 
de oraş. Chiar şi aşa, simţea Meereenul în spate, răzându-şi 
de ea. Când privi peste umăr, îl văzu acolo, cu soarele după- 
amiezii strălucind pe harpia de bronz din vârful Marii 
Piramide. Curând, înăuntrul oraşului, stăpânii de sclavi 
aveau să se tolănească, în 14 

tokarurile lor cu marginile împodobite, să se ospăteze cu 
miel şi măsline, căţeluşi nenăscuţi, alunari cu miere şi alte 
delicatese, în timp ce, afară, copiii ei erau înfometați. O furie 
sălbatică o cuprinse deodată. /i voi dobori, jură ea. 

În timp ce treceau de ţăruşii şi gropile care înconjurau 
tabăra eunucilor, Dany îi auzi pe Viermele Cenuşiu şi 
sergenţii lui făcând, cu una dintre companii, o serie de 
exerciţii cu scuturi, săbii scurte şi sulițe. Soldaţii dintr-o altă 
companie se îmbăiau în mare, cu goliciunea acoperită doar 
de bucăţi de pânză albă. Observase că eunucii erau foarte 
curaţi. Unii dintre mercenari miroseau de parcă nu s-ar fi 
spălat şi nu şi-ar fi schimbat hainele de când pierduse tatăl 
ei Tronul de Fier, dar Cei Nepătaţi se spălau în fiecare seară, 
chiar dacă mărşăluiau toată ziua. Când nu aveau apă la 
dispoziţie, se curăţau cu nisip, aşa cum făceau Dothrakii. 

Eunucii îngenuncheară în calea ei, ridicându-şi pumnii 
încleştaţi la piept. Dany le răspunse la salut. Era ora fluxului 
şi valurile se revărsau, înspumate, la picioarele calului ei. 
Dany vedea corăbiile aşteptând în larg. Be/arion plutea cel 
mai aproape; marea corabie, cunoscută cândva sub numele 
de Saduleon, cu velele strânse. Mai departe se aflau galerele 
Meraxes şi Vhagar, numite înainte Farsa lui Joso şi Soarele 
Verii. Acestea îi aparţineau, de fapt, lui Magister Illyrio, nu 
erau nicidecum ale ei, şi totuşi Dany le dăduse nume noi 
fără să stea pe gânduri. 

Nume de dragoni şi, mai mult de atât, în bătrâna Valyrie, 
înainte de Urgie, Balerion, Meraxes şi Vhagar fuseseră zei. 

La sud de tărâmul ordonat al ţepuşelor, al gropilor, al 
antrenamentelor şi al eunucilor care se îmbăiau, se afla 


tabăra eliberaţilor ei, un loc mult mai gălăgios şi mai haotic. 
Dany îi înarmase pe foştii sclavi cum putuse mai bine, cu 
arme din Astapor şi Yunkai, iar Ser Jorah organizase 
luptătorii în patru companii puternice, dar aici nu vedea pe 
nimeni antrenându-se. Trecură pe lângă un foc de vreascuri, 
unde se adunaseră o sută de oameni să frigă hoitul unui cal. 
Dany simţea mirosul cărnii şi auzea grăsimea sfârâind, în 
timp ce băieţii întorceau frigările, însă 

priveliştea o făcu doar să se încrunte. 

Copiii alergau după cai, sărind şi râzând. În loc de 
saluturi,  glasurile o strigau din toate părţile, într-o 
învălmăşeală de limbi. Unii dintre sclavii eliberaţi îi spuneau 
mamă, în timp ce alţii cerşeau daruri sau favoruri. Unii se 
rugau la zei necunoscuţi s-o binecuvânteze, în timp ce alţii îi 
cereau ei să-i binecuvânteze. Ea le zâmbea, întorcându-se în 
stânga şi-n dreapta, atingându-le mâinile când le ridicau, 
lăsându-i pe cei care îngenuncheau să-i atingă piciorul. Mulţi 
dintre sclavii eliberaţi credeau că atingerea ei le aduce 
noroc. Dacă asta le dă curaj, n-au decât să mă atingă, gândi 
ea. Grele încercări îi mai aşteaptă. 

Dany se oprise să vorbească cu o femeie însărcinată care 
voia ca Mama Dragonilor să dea nume copilului ei, când 
cineva o înhaţă de încheietura mâinii stângi. Întorcându-se, 
zări un bărbat înalt, jerpelit, cu capul ras şi chipul ars de 
soare. 

— Mai încet, începu ea să spună, dar înainte de a apuca 
să termine, bărbatul o 15 

trase cu putere, doborând-o din şa. Pământul se ridică şi-i 
tăie, dintr-o izbitură, răsuflarea, în timp ce armăsarul ei 
necheza şi se dădea înapoi. Uluită, Dany se rostogoli pe o 
parte şi se ridică într-un cot... 

... ŞI atunci văzu sabia. 

— lată purceaua trădătoare, spuse el. Ştiam că într-o 
bună zi vei veni să-ţi laşi picioarele sărutate. Capul îi era 
chel ca un pepene, nasul roşu, cu pielea cojită, însă Dany 
cunoştea glasul acela şi ochii verzui. O să încep prin a-ţi tăia 


sânii. Ca prin vis, Dany o auzi pe Missandei strigând după 
ajutor. Un sclav eliberat se apropie, dar nu făcu decât un 
pas. O lovitură fulgerătoare şi căzu în genunchi, cu sângele 
şiroindu-i pe faţă. Mero îşi şterse sabia de pantaloni. Cine 
urmează? 

— Eu. Arstan Barbă-Albă sări din şa şi se aşeză deasupra 
ei, cu vântul sărat răvăşindu-i părul alb ca neaua, cu ambele 
mâini pe toiagul său înalt, din lemn tare. 

— Bunicule, îl avertiză Mero, dă-te la o parte până când 
nu-ţi rup băţul în două 

şi ţi-l bag în... 

Bătrânul făcu o fandare, cu un capăt al toiagului, îl trase 
înapoi şi răsuci capătul celălalt mai repede decât i-ar fi venit 
lui Dany să creadă. Clătinându-se, Bastardul Titanului se 
dădu înapoi, scuipând sânge şi dinţi sparţi din gura-i 
zdrobită. Barbă-Albă se postă în faţa lui Dany. Toiagul izbi 
coastele lui Mero, azvârlindu-l cât colo. Arstan sări într-o 
parte, pară o lovitură arcuită, săltă 

ferindu-se de o a doua, prinse o a treia din zbor. Mişcările 
erau atât de iuți, încât Dany abia le putea urmări. Missandei 
o ridică în picioare când auzi un părâit. 

Crezu că se rupsese toiagul lui Arstan, până când văzu 
osul crăpat ţâşnind din gamba lui Mero. În cădere, Bastardul 
Titanului se răsuci şi se năpusti înainte, trimițând vârful 
sabiei direct în pieptul bătrânului. Barbă-Albă împinse lama 
deoparte, cu un gest aproape dispreţuitor, şi izbi celălalt 
capăt al toiagului în tâmpla bărbatului voinic. Mero se 
prăbuşi răşchirat, cu sângele ieşindu-i, în bulbuci, din gură 
şi şiroindu-i pe trup. O clipă mai tărziu, sclavii eliberaţi 
năvăliră 

asupra lui. Cuţite şi pietre şi pumni furioşi se ridicau şi 
coborau frenetic. 

Dany se întoarse, scârbită. Era mai speriată acum decât 
în momentele când se întâmplase totul. M-ar fi omorât. 

— Înălţimea Ta. Arstan îngenunche. Sunt om bătrân şi m- 
am făcut de ruşine. 


N-ar fi trebuit să ajungă atât de aproape încât să te 
înhaţe. Am fost slab. Nu l-am recunoscut fără barbă şi fără 
păr. 

— După cum nu l-am recunoscut nici eu. Dany trase 
adânc aer în piept, încercând să-şi oprească tremuratul. 
Duşmani pretutindeni. Du-mă înapoi la cortul meu. Te rog. 

Când sosi Mormont, Dany era cuibărită sub pielea ei de 
leu, sorbind o cupă de vin cu mirodenii. 

— Am aruncat o privire asupra zidului dinspre râu, începu 
Ser Jorah. E puţin mai înalt decât celelalte şi la fel de 
puternic. lar Meereenii au aprins zeci de focuri sub 
parapeţi... 

16 

Ea îl întrerupse. 

— Ai fi putut să mă avertizezi că Bastardul Titanului a 
evadat. 

Ser Jorah se încruntă. 

— N-am socotit că e nevoie să te sperii, Înălţimea Ta. Am 
oferit o recompensă 

pentru capul lui... 

— Dă-i-o lui Barbă-Albă. Mero a fost cu noi tot drumul de 
la Yunkai. Şi-a ras barba şi s-a ascuns printre sclavii eliberaţi, 
aşteptând prilejul să se răzbune. Arstan l-a omorât. 

Ser Jorah se uită lung la bătrân. 

— Un scutier cu un toiag l-a omorât pe Mero din Braavos, 
aşa stau lucrurile? 

— Un toiag, confirmă Dany, dar Arstan nu mai e scutier. 
Ser Jorah, este dorinţa mea să fie făcut cavaler. 

— Nu. 

Refuzul răspicat era oricum o surpriză. Dar şi mai ciudat, 
el veni de la amândoi bărbaţii deodată. Ser Jorah scoase 
sabia. 

— Bastardul Titanului a fost un om primejdios. Şi se 
pricepea să omoare. Cine eşti, bătrâne? 

— Un cavaler mai bun decât tine, ser, răspunse Arstan cu 
răceală. 


Cavaler? Dany era nedumerită. 

— Spuneai că eşti scutier. 

— Am fost, Înălţimea Ta. Se lăsă pe un genunchi. Am fost 
scutierul Lordului Swann în tinereţe şi, la porunca lui 
Magister Illyrio, l-am slujit şi pe Vânjosul Belwas. Nu te-am 
minţit, regina mea. Dar sunt adevăruri pe care le-am tăinuit 
şi pentru asta şi pentru toate celelalte păcate ale mele nu 
pot decât să-ţi cer iertare. 

— Ce adevăruri ai tăinuit? Lui Dany nu-i plăcea asta. 
Spune-mi! Acum! 

Bătrânul îşi plecă creştetul. 

— La Qarth, când m-ai întrebat cum mă cheamă, ţi-am 
spus că mi se spune Arstan. Era adevărat, mulţi mi-au spus 
aşa, pe când Belwas şi cu mine ne îndreptam spre est, să te 
căutăm. Dar nu este adevăratul meu nume. 

Dany era mai mult nedumerită decât furioasă. M-a 
păcălit, întocmai cum m-a prevenit Jorah, dar tocmai mi-a 
salvat viața. 

Ser Jorah se făcu roşu ca racul. 

— Mero şi-a ras barba, dar tu ţi-ai lăsat-o să crească, nu-i 
aşa? Nu e de mirare că îmi păreai atât de cunoscut... 

— Îl cunoşti? îl întrebă Dany pe cavalerul exilului. 

— L-am văzut de mai multe ori... de la distanţă, cel mai 
des, alături de fraţii lui sau călărind în vreun turnir. Dar nu 
era om în Cele Şapte Regate să nu-l cunoască pe Barristan 
cel Viteaz. Aşeză vârful sabiei pe gâtul bătrânului. 

Khaleesi, în faţa ta stă îngenuncheat Ser Barristan Selmy, 
Lord Comandant al Gărzii Regale, care a trădat Casa ta, 
punându-se în slujba Uzurpatorului Robert Baratheon. 

17 

Bătrânul cavaler nici nu clipi. 

— Cioara îi spune corbului că e negru, iar tu vorbeşti de 
trădare. 

— Ce cauţi aici? îl întrebă Dany. Dacă te-a trimis Robert 
să mă omori, de ce mi-ai salvat viaţa? L-a s/ujit pe Uzurpator. 
A trădat memoria lui Rhaegar şi l-a lăsat pe Viserys să 


trăiască şi să moară în exil. Dar dacă mă voia moartă, n-ar fi 
trebuit decât să stea deoparte... Vreau să aud tot adevărul 
acum, pe onoarea ta de cavaler. Eşti omul Uzurpatorului sau 
al meu? 

— Al tău, dacă mă vrei. Ser Barristan avea lacrimi în ochi. 
Da, am avut parte de îndurarea lui Robert. L-am slujit în 
Garda Regală şi în consiliu. L-am slujit alături de Regicid şi 
alţii aproape la fel de răi, care au pângărit mantia albă pe 
care o purtam. Nu există nici o scuză pentru asta. Poate că 
aş fi şi acum în slujba Debarcaderului Regelui dacă băiatul 
ticălos de pe Tronul de Fier nu m-ar fi alungat, mi-e ruşine s- 
o recunosc. Dar când mi-a luat mantia pe care Taurul Alb mi- 
O aşezase pe umeri şi a trimis oameni să mă omoare, chiar în 
aceeaşi zi, a fost ca şi cum mi-ar fi smuls un văl de pe ochi. 
Atunci mi-am dat seama că trebuie să-mi găsesc adevăratul 
rege şi să mor slujindu.-l... 

— Îţi pot împlini această dorinţă, mârâi Ser Jorah, 
întunecat. 

— Linişte, porunci Dany. Vreau să-l ascult până la capăt. 

— Poate că trebuie să mor ca un trădător, continuă Ser 
Barristan. Dacă e aşa, nu voi muri singur. Înainte de a primi 
iertarea lui Robert, am luptat împotriva lui la Trident. Tu erai 
de cealaltă parte a baricadei, Mormont, nu-i aşa? Barbă-Albă 

nu aşteptă răspunsul, Înălţimea Ta, îmi pare rău că te-am 
înşelat. Era singura cale de a-i împiedica pe Lannisteri să 
afle că sunt alături de tine. Eşti urmărită, aşa cum a fost 
fratele tău. Lordul Varys a raportat ani de zile fiecare mişcare 
pe care o făcea Viserys. Cât timp am făcut parte din micul 
consiliu, am auzit o sută de asemenea rapoarte. Şi din ziua 
în care te-ai măritat cu Khal Drogo, ai mereu în preajmă un 
informator, care-ţi vinde secretele, care-i  şopteşte 
Păianjenului la ureche, pentru aur şi promisiuni. 

Doar nu vrea să spună... 

— Te înşeli. Dany se uită la Jorah Mormont. Spune-i că se 
înşală. Nu există 


nici un informator. Ser Jorah, spune-i. Am trecut împreună 
marea Dothraki şi deşertul roşu... Inima i se zbătea ca o 
pasăre în colivie. Spune-i, Jorah. Spune-i că 

i s-a părut. 

— Lua-te-ar Ceilalţi, Selmy. Ser Jorah îşi azvârli sabia 
lungă pe covor. 

Khaleesi, asta a fost doar la început, înainte să te 
cunosc... înainte să te iubesc... 

— Să nu rosteşti acel cuvânt! Dany făcu un pas în spate. 
Cum ai putut? Ce ţi-a promis Uzurpatorul? Aur, asta a fost? 
Cei Nemuritori îi spuseseră că va mai fi trădată de două ori, 
o dată pentru aur, o dată în dragoste. Spune-mi ce ţi s-a 
promis? 

— Varys spunea... că aş putea merge acasă. Îşi plecă 
fruntea. 

Voiam să te duc acasă! Dragonii îi simțeau furia. Viserion 
ţipă şi fumul i se 18 

ridică gri din nări. Drogon bătu aerul cu aripile-i negre, iar 
Rhaegar întoarse capul şi scuipă foc. Ar trebui să rostesc 
cuvântul şi să-i pârjolesc pe amândoi. Oare nu exista nimeni 
în care să se poată încrede, nimeni care s-o apere? 

— Toţi cavalerii din Westeros sunt la fel de mincinoşi ca 
voi doi? leşiţi, înainte ca dragonii mei să vă prăjească pe 
amândoi. Oare cum miroase un mincinos prăjit? Mai urât 
decât canalele Oacheşului Ben? Afară! 

Ser Barristan se ridică încet, înţepenit. Pentru prima oară 
îşi arăta vârsta. 

— Unde să mergem, Înălţimea Ta? 

— În iad, să-l slujiţi pe Regele Robert. Dany simţi lacrimi 
fierbinţi pe obraji. 

Drogon ţipă, lovind cu coada într-o parte şi în alta. Lua-v- 
ar Ceilalţi pe amândoi. 

Plecați, dispăreţi pe vecie, amândoi. Data viitoare când 
vă mai văd fețele, vă tai capetele de trădători. Dar nu putea 
să rostească aceste cuvinte. M-au trădat. Dar m-au salvat. 
Dar au minţit. Plecaţi... Ursul meu, ursul meu puternic şi 


fioros, ce-o să mă fac fără el? Şi bătrânul, prietenul fratelui 
meu. Plecaţi... plecaţi... 

Unde? 

Şi în clipa aceea ştiu. 


TYRION 


Tyrion se îmbrăcă pe întuneric, ascultând respiraţia 
domoală a soţiei sale dinspre patul pe care îl împărțeau. 
Visează, gândi el, când Sansa murmură 

încetişor ceva - un nume, poate, deşi şoptise prea încet 
ca să-şi dea seama - şi se întoarse pe o parte. Ca soţ şi soţie, 
împărțeau un pat matrimonial, dar asta era tot. 

Până şi lacrimile şi le păstrează pentru sine. 

Se aşteptase la suferinţă şi furie când îi spusese despre 
moartea fratelui ei, dar chipul Sansei rămăsese atât de 
neclintit încât, pentru o clipă, se temuse că n-a înţeles. Abia 
mai târziu, cu o uşă grea de stejar între ei, o auzise 
plângând. Tyrion s-a gândit atunci să se ducă la ea, s-o 
consoleze cum putea. Wu, a trebuit el să-şi reamintească, nu 
va căuta alinare la un Lannister. Tot ce putea face era s-o 
ferească de cele mai urâte detalii cu privire la Nunta Roşie, 
pe măsură ce acestea soseau de la Gemeni. Hotărâse că nu 
era nevoie ca Sansa să audă cum trupul fratelui ei fusese 
sfârtecat şi mutilat, nici cum cadavrul mamei sale fusese 
despuiat şi aruncat în Furca Verde, batjocorindu-se astfel, cu 
sălbăticie, obiceiurile de înmormântare ale Casei Tully. 
Ultimul lucru de care fata avea nevoie era să-i mai pună paie 
pe focul coşmarurilor ei. 

Dar nu era suficient. Îi aşezase mantia pe umeri şi jurase 
s-o protejeze, dar asta era o glumă la fel de crudă precum 
coroana pe care Freyii o aşezaseră pe capul lupului străvechi 
al lui Robb Stark, după ce i l-au cusut de trupul decapitat. 
Sansa ştia şi asta. Felul în care îl privea, răceala cu care se 
urca în pat... Când era în preajma ei, Tyrion nu uita nici o 
clipă cine era, sau ce era. După cum nici eanu 19 

uita. Continua să meargă, noapte de noapte, în pădurea 
zeilor, să se roage, iar Tyrion se întreba dacă se ruga pentru 
moartea lui. Îşi pierduse casa, locul în această lume, îi 


pierduse pe toţi cei pe care-i iubise şi în care avusese 
încredere. 

Vine iarna, vestea sloganul Casei Stark, şi într-adevăr, 
venise pentru ei, în toată 

puterea cuvântului. Dar pentru Casa Lannister vara e în 
toi. Atunci de ce imi e aşa de frig? 

Îşi trase cizmele pe picioare, îşi legă mantia cu o broşa în 
formă de cap de leu şi se furişă afară, în holul luminat de 
torţe. Măcar atâta se putea spune despre căsnicia lui: îi 
îngăduise să scape din Fortăreaţa lui Maegor. Acum, că era 
om însurat, nobilul său tată fusese de acord că se impunea 
să aibă o locuinţă mai potrivită, iar Lordul Gyles se pomenise 
pe nepusă masă deposedat de spaţioasele sale apartamente 
din vârful Turnului  Bucătăriei. Erau, într-adevăr, 
apartamente superbe, cu dormitoare mari şi un salon 
adecvat, o baie şi un budoar pentru soţia lui şi cămăruţe 
alăturate pentru Pod şi cameristele Sansei. Până şi odăiţa lui 
Bronn de lângă scară avea un fel de fereastră. Ei, bine, mai 
degrabă o gaură de tragere, dar lasă lumina să treacă. 
Bucătăria principală a castelului era tocmai în partea 
cealaltă a curţii, era adevărat, dar Tyrion găsea acele sunete 
şi mirosuri infinit mai plăcute decât să împartă Fortăreaţa lui 
Maegor cu sora lui. Cu cât era nevoit s-o vadă pe Cersei mai 
rar, cu atât avea să fie mai fericit. 

Tyrion auzea sforăitul Brellei, când trecu pe lângă odăiţa 
ei. Shae se plângea de asta, dar părea un preţ destul de mic 
de plătit. Propunerea venise din partea lui Varys. În tinereţe, 
se ocupase de casa din oraş a Lordului Renly, ceea ce o 
învățase din plin să fie oarbă, surdă şi mută. 

Aprinzând o lumânare, Tyrion îşi croi drum către scara 
servitorilor şi cobori. 

Etajele de dedesubt erau tăcute şi nu auzea decât 
zgomotul propriilor lui paşi. 

Cobori până la parter şi mai jos, intrând într-o pivniţă 
întunecată, cu tavanul boltit de piatră. Aproape tot castelul 
avea legături subterane şi Turnul Bucătăriilor nu făcea 


excepţie. Tyrion străbătu, cu pas legănat, un culoar lung şi 
întunecat, până 

când găsi uşa pe care o căuta şi intră. 

Înăuntru, tigvele dragonilor îl aşteptau. La fel şi Shae. 

— Credeam că stăpânul m-a uitat. Rochia îi era agăţată 
de un dinte negru, aproape la fel de înalt ca ea, iar Shae 
stătea în gura dragonului, goală. Belarion, gândi el. Sau era 
Vhagar? Craniile de dragoni semănau toate între ele. 

Numai văzând-o se înfierbântă. 

— leşi de acolo. 

— Nu vreau. Zâmbi cu zâmbetul ei cel mai neruşinat. Ştiu 
că stăpânul vrea să 

mă culeagă din gura dragonului. 

Dar când el se apropie, Shae se aplecă şi suflă în 
lumânare. 

— Shae... Tyrion întinse mâinile, dar ea se răsuci şi se 
eliberă. 

— Trebuie să mă prinzi. Vocea venea din stânga lui. 
Stăpânul s-o fi jucat, desigur, de-a monştrii şi fecioarele, 
când a fost mic. 

20 

— Vrei să spui că sunt un monstru? 

— Aşa cum sunt şi eu fecioară. Era în spatele lui, păşind 
uşor. Dar oricum trebuie să mă prinzi. 

O prinse în cele din urmă, dar numai fiindcă ea îl lăsă. 
Când i se strecură în braţe, Tyrion era deja îmbujorat şi fără 
suflu de atâta alergătură printre ţestele de dragoni. Dar uită 
de toate când îi simţi sânii mici lipindu-i-se de faţă, în 
întuneric, sfârcurile tari mângâindu-i buzele şi cicatricea din 
locul unde îi fusese nasul. 

Tyrion o trase jos, pe podea. 

— Uriaşul meu, gâfâi ea, când o pătrunse. Uriaşul meu a 
venit să mă salveze. 

După aceea, în timp ce zăceau îmbrăţişaţi printre craniile 
de dragoni, Tyrion îşi odihni capul pe umărul ei, respirând 
mirosul proaspăt, dulce, al părului ei. 


— Ar trebui să-i dai vinul viselor, zise Shae, aşa cum face 
Lady Tanda cu Lollys. O cupă înainte de culcare şi am putea 
face dragoste în pat, lângă ea, fără 

să se trezească. Chicoti. Poate că ar trebui, o dată. Nu i-ar 
plăcea stăpânului. Mâna ei îi găsi umărul şi începu să-i 
maseze muşchii. Gâtul ţi-e tare ca piatra. Ce te frământă? 

Tyrion nu-şi putea vedea degetele în faţa ochilor, dar îşi 
numără ofurile pe ele: 

— Soţia. Sora. Nepotul. Tatăl. Tyrellii. Trebui să treacă la 
mâna cealaltă: Varys, Pycelle, Degețel, Vipera Roşie din 
Dome. Ajunsese la ultimul deget. 

Chipul care se uită la mine din apă când mă spăl. 

Shae îi sărută nasul mutilat. 

— Un chip curajos. Un chip blând şi un chip bun. Aş vrea 
să-l pot vedea în clipa asta. 

Toată dulcea inocenţă a lumii era în glasul ei. /nocență? 
Nătărăule, e o târfă, tot ce ştie despre bărbați e mădularul 
pe care-l au intre picioare. Prostule, prostule. 

— Mai bine tu, decât eu. Tyrion se ridică. Ne aşteaptă o zi 
lungă pe amândoi. 

N-ar fi trebuit să stingi lumânarea aia. Cum o să ne găsim 
hainele? 

Shae râse. 

— Poate că va trebui să plecăm dezbrăcaţi. 

Și, dacă suntem văzuți, nobilul meu tată te va spânzura. 
Angajând-o pe Shae printre slujitoarele Sansei, avea un 
pretext să-i vorbească, dar Tyrion nu se amăgea că erau în 
siguranţă. Varys îl avertizase. 

— l-am croit lui Shae un trecut fals, dar era menit pentru 
Lollys şi Lady Tanda. Sora ta e mai bănuitoare din fire. Dacă 
mă întreabă ce ştiu... 

— O să-i spui o minciună isteaţă. 

— Nu, o să-i spun că fata e o vivandieră cu care te-ai ales 
înainte de Furca Verde şi pe care ai adus-o la Debarcaderul 
Regelui împotriva poruncii tatălui tău. 

N-o s-o mint pe regină. 


— Ai mai minţit-o şi altă dată. Să-i spun asta? 

Eunucul oftase. 

21 

— Asta mă răneşte mai adânc decât un pumnal, stăpâne. 
Te-am slujit cu devotament, dar trebuie s-o slujesc şi pe sora 
ta, când pot. Cât crezi că m-ar lăsa să trăiesc dacă nu i-aş 
mai fi de folos în nici un fel? Eu n-am nici un mercenar fioros 
să mă apere, nici un frate viteaz să mă răzbune, doar câteva 
păsărele care îmi ciripesc la ureche. Cu şoaptele acelea 
trebuie să-mi cumpăr viaţa în fiecare zi. 

— Să mă ierţi dacă n-o să-ţi plâng de milă. 

— Te voi ierta, dar şi tu trebuie să mă ierţi dacă nu plâng 
pentru Shae. 

Mărturisesc, nu pricep ce are femeia asta, de face un om 
inteligent ca tine să se poarte atât de nesăbuit. 

— Poate ai pricepe, dacă n-ai fi eunuc. 

— Aşa stau lucrurile? Un bărbat poate să aibă minte sau o 
bucată de came între picioare, dar nu le poate avea pe 
amândouă? Varys râse pe înfundate. Atunci poate că ar 
trebui să fiu recunoscător că am fost tăiat. 

Păianjenul avea dreptate. Tyrion bâjbâi prin bezna 
bântuită de dragoni, după 

haine, simțindu-se năpăstuit. Riscul pe care şi-l asuma îl 
făcea să fie mereu încordat ca un arc şi mai era şi 
sentimentul de vinovăţie. La naiba cu vinovăția, gândi el, 
trăgându-şi tunica peste cap. De ce aș fi vinovat? Soția mea 
nu mă vrea în nici un fel, cu atât mai puţin partea din mine 
care pare s-o vrea pe ea. Poate că 

ar trebui să-i spună despre Shae. Nu era primul bărbat 
care avea o ţiitoare. Însuşi atât-de-onorabilul tată al Sansei îi 
dăduse un frate bastard. După cât o cunoştea, soţia lui ar 
putea fi încântată să afle că se culca cu Shae, atât timp cât 
asta o ferea de atingerea lui nedorită. 

Nu, nu îndrăznesc. Cu sau fără jurăminte, nu se putea 
încrede în soţia lui. 


Poate că era fecioară între picioare, dar nu era atât de 
nevinovată când venea vorba de trădare. O dată îi 
dezvăluise lui Cersei planurile propriului ei tată. Şi fetele de 
vârsta ei nu erau cunoscute pentru discreţie. 

Singura cale sigură era să scape de Shae. Aș putea s-o 
trimit la Chataya, cugetă Tyrion, fără tragere de inimă. În 
bordelul Chatayei, Shae ar avea toate mătăsurile şi pietrele 
preţioase pe care le-ar putea dori, şi cei mai onorabili clienţi 
de sânge nobil. Ar fi o viaţă de departe mult mai bună decât 
cea pe care o ducea când o găsise. 

Sau, dacă se săturase să-şi câştige pâinea pe cont 
propriu, ar putea aranja o căsătorie. Bronn, poate? 
Mercenarul nu se dăduse niciodată în lături să mănânce din 
farfuria stăpânului său, iar acum era cavaler, o partidă mai 
bună decât ar putea spera. Sau Ser Taâllad? Tyrion îl 
observase privind-o pe Shae cu jind, nu o dată. 

De ce nu? E inalt, puternic, plăcut la înfăţişare, din cap 
până-n picioare un tânăr cavaler înzestrat. Desigur, Tallad o 
cunoştea pe Shae doar ca tânără cameristă a doamnei, 
slujnică la castel. Dacă s-ar însura cu ea şi ar afla pe urmă 
că e o târfă... 

— Stăp'ne, unde eşti? Te-au mâncat dragonii? 

— Nu, aici sunt. Bâjbâi într-un craniu de dragon. Am găsit 
un pantof, dar cred 22 

că ealtău. 

— Stăpânul pare foarte solemn. Te-am nemulţumit? 

— Nu, răspunse el laconic. Întotdeauna mă mulţumeşti. Și; 
de aici ne vine pericolul. Visa uneori, în asemenea momente, 
să o alunge, dar asta nu dura niciodată mult. Tyrion o zări 
vag, prin semiîntuneric, trăgându-şi un ciorap de lână pe 
piciorul suplu. Văd. O lumină slabă se strecura prin şirul de 
ferestre lungi şi înguste aşezate sus, pe zidul beciului. 
Craniile dragonilor Targaryen se iveau în jurul lor din 
întuneric, negre, înconjurate de gri. 

— Ziua vine prea repede. O nouă zi. Un nou an. Un nou 
secol. Am supraviețuit Furcii Verzi şi Apei Negre. Pot foarte 


bine să supraviețuiesc nunții Regelui Joffrey. 

Shae înhaţă rochia de pe colţul de dragon şi şi-o trase 
peste cap. 

— Urc eu prima. Va trebui s-o ajut pe Brella să 
pregătească apa pentru baie. 

Se aplecă să-i dea un ultim sărut pe frunte. Uriaşul meu 
Lannister. Te iubesc atât de mult. 

Şi eu te iubesc, draga mea. Poate că era o târfă, dar 
merita mai mult decât avea el să-i ofere. O voi mărita cu Ser 
Tallad. Pare un om cumsecade. Și inalt... 


SANSA 


A fost un vis aşa de frumos! gândi Sansa, buimacă. Se 
făcea că era la Winterfell, alergând prin pădurea zeilor, cu 
Lady a ei. Tatăl ei era acolo, şi fraţii ei, toţi bine, sănătoşi. 
Dacă visul ar putea deveni realitate... 

Aruncă la o parte cuverturile. Trebuie să fiu curajoasă. 
Agonia avea să se sfârşească în curând, într-un fel sau în 
altul. Dacă Laay ar fi aici, nu mi-ar fi frică. Dar Lady murise. 
Robb, Bran, Rickon, Arya, tatăl şi mama ei, până şi Septa 
Mordane. Toți sunt morți, în afară de mine. Acum era singură 
pe lume. 

Nobilul ei soţ nu era lângă ea, dar se obişnuise cu asta. 
Tyrion dormea prost şi se trezea adesea înainte de primii 
zori. De obicei îl găsea în salon, aplecat lângă o lumânare, 
pierdut în vreun sul vechi de pergament sau în vreo carte 
legată în piele. Uneori, mirosul pâinii de dimineaţă dinspre 
cuptoare îl ducea în bucătărie, iar alteori urca în terasa- 
grădină sau hoinărea singur pe Aleea Trădătorului. 

Trase obloanele şi începu să tremure, cu braţele 
străbătute de fiori. Norii se adunau la răsărit, străpunşi de 
razele soarelui. Par două castele uriaşe plutind pe cerul 
dimineții. Sansa le desluşea zidurile de piatră, turnurile 
înalte şi fortificațiile. 

Flamuri himerice fluturau în vârful turnurilor, gata să 
atingă stelele ce păleau văzând cu ochii. În spatele lor, 
soarele urca pe cer şi Sansa le privi trecând de la negru la 
gri, în mii de nuanţe de trandafiriu, roşu şi auriu. Curând 
vântul le adună 

şi nu mai era decât un singur castel în loc de două. 

Auzi uşa deschizându-se şi slujnicele îi aduseră apa 
fierbinte pentru baie. 

23 


Amândouă erau noi în slujba ei. Tyrion zicea că slujnicele 
ei mai vechi erau toate spioanele lui Cersei, întocmai cum 
bănuise şi Sansa întotdeauna. 

— Veniţi să vedeţi, le spuse ea. Pe cer e un castel. Fetele 
se apropiară, să se uite. 

— E din aur. Shae avea părul scurt şi negru şi ochii 
îndrăzneţi. Făcea tot ce i se cerea, dar uneori îi arunca 
Sansei o privire cât se poate de insolentă. Un castel cu totul 
din aur, iată o privelişte pe care mi-ar plăcea s-o văd. 

— Un castel, aşa-i? Brella îşi miji ochii. Turnul ăla se 
prăbuşeşte, pare-mi-se. 

E numai ruine, adică. 

Sansa nu voia să audă de turnuri prăbuşite şi castele 
distruse. Închise obloanele şi spuse: 

— Regina ne aşteaptă la micul dejun. Nobilul meu soţ e în 
salon? 

— Nu, stăpână, zise Brella. Nu l-am văzut. 

— Poate că s-a dus să-şi vadă tatăl, afirmă Shae. Poate că 
Mâna Regelui are nevoie de sfatul lui. 

Brella strănută. 

— Lady Sansa, vrei, probabil, să intri în cadă înainte să se 
răcească apa. 

Sansa o lăsă pe Shae să-i scoată cămaşa de noapte peste 
cap şi intră în cada mare de lemn. Îi venea să ceară o cupă 
cu vin, să se calmeze. Cununia urma să 

aibă loc la prânz, în Marele Sept al lui Baelor, în partea 
cealaltă a oraşului. lar seara, ospăţul avea să se ţină în sala 
tronului. O mie de invitaţi şi şaptezeci şi şapte de feluri de 
mâncare, cu muzicanți şi jongleri şi comedianţi. Dar prima 
dată 

era micul dejun în Sala de Bal a Reginei, pentru 
Lannisteri şi bărbaţii Tyrell - 

femeile Tyrell vor lua micul dejun cu Margaery - şi vreo 
sută de cavaleri şi lorzi mărunți. Au făcut din mine o 
Lannister, gândi Sansa cu amărăciune. 


Brella o trimise pe Shae să mai aducă apă fierbinte, în 
timp ce ea o spăla pe Sansa pe spate. 

— Tremuri, doamna mea. 

— Apa nu e destul de caldă, minţi Sansa. 

Slujnicele o îmbrăcau când îşi făcu apariţia Tyrion, urmat 
de Podrick Payne. 

— Eşti încântătoare, Sansa. Se întoarse către scutierul 
său: Pod, fii bun şi toarnă-mi o cupă cu vin. 

— Vom avea vin la micul dejun, lordul meu, zise Sansa. 

— Avem vin aici. Doar nu te aştepţi să dau ochii treaz cu 
sora mea. E un nou secol, doamna mea. Cel de-al treisutelea 
an de la Aegon Cuceritorul. Piticul luă 

cupa cu vin roşu din mâna lui Pod şi o ridică: Pentru 
Aegon. Ce individ norocos. 

Două surori, două neveste şi trei dragoni mari, ce altceva 
şi-ar mai putea dori un bărbat? Se şterse la gură cu dosul 
palmei. 

Sansa observă că veşmintele Pezevenghiului erau 
murdare şi şifonate; arătau de parcă ar fi dormit în ele. 

— Nu te schimbi în haine curate, nobile soţ? Tunica ta cea 
nouă e foarte 24 

frumoasă. 

— Tunica e frumoasă, da. Tyrion aşeză cupa deoparte. 
Haide, Pod, să vedem dacă putem găsi nişte haine care să 
mă facă să par mai puţin pitic. Nu vreau s-o fac de ruşine pe 
nobila mea soţie. 

Când se întoarse, la scurt timp, Pezevenghiul era destul 
de prezentabil şi chiar puţin mai înalt. Şi Podrick Payne se 
schimbase şi arăta aproape ca un adevărat scutier în clipa 
aceea, deşi un coş mare şi roşu de sub nas strica efectul 
veşmintelor sale mov, albe şi aurii. E un băiat atât de timid! 
La început, Sansa se ferise de scutierul lui Tyrion; era un 
Payne, văr cu Ser llyn Payne, care îi decapitase tatăl. Cu 
toate acestea, îşi dăduse curând seama că lui Pod îi era la fel 
de frică de ea cum îi era ei de vărul lui. Ori de câte ori îi 


vorbea, chipul lui dobândea cea mai alarmantă nuanţă de 
roşu. 

— Violetul, auriul şi albul sunt culorile Casei Payne, 
Podrick? îl întrebă 

politicoasă. 

— Nu, adică da. Băiatul roşi. Culorile. Blazonul nostru 
este în carouri violet şi albe, doamna mea. Cu monede aurii. 
În pătrate. Violet şi alb. De amândouă. 

— Există o poveste în spatele acelor monede, interveni 
Tyrion. Fără îndoială, Pod le-o va încredința degetelor tale de 
la picioare. Dar în clipa asta suntem aşteptaţi în Sala de Bal 
a Reginei. Mergem? 

Sansa fu ispitită să ceară permisiunea să nu participe. Aş 
putea să-i spun că 

mă doare stomacul sau că mi-a venit ciclul. Nu-şi dorea 
nimic mai mult decât să 

se urce înapoi în pat şi să tragă draperiile. Trebuie să fiu 
curajoasă, ca Robb, îşi spuse în timp ce-l luă de braţ, 
ceremonioasă, pe nobilul ei soţ. 

În Sala de Bal a Reginei mâncară turte cu miere umplute 
cu mure şi nuci, costiţă afumată, şuncă, peşti argintii prăjiţi 
în pesmet, pere de toamnă şi un fel de mâncare Dothraki, cu 
ceapă, brânză, bucăţi de ouă şi ardei iuți. 

— Nimic nu e mai bun ca un mic dejun copios ca să-ţi 
deschidă apetitul pentru cele şaptezeci şi şapte de feluri de 
mâncare de la ospăţul ce ne aşteaptă, remarcă 

Tyrion, în timp ce farfuriile erau umplute. Pe masă se 
aflau carafe cu lapte, carafe cu mied şi carafe cu vin dulce, 
uşor, ca mâncarea să alunece mai bine. Muzicanţii se 
plimbau printre mese, cântând din flaut, din fluier şi din 
scripcă, în timp ce Dontos galopa de colo-colo pe mătura lui, 
iar Băiatul Lunii pârţâia din obraji şi cânta cântece 
deşucheate despre oaspeţi. 

Sansa observă că Tyrion abia se atingea de mâncare, în 
schimb băuse mai multe cupe de vin. Ea gustă puţin din 
ouăle Dothraki, dar gura îi luă foc de la ardeiul iute. În rest, 


doar ciuguli din fructe, din peşte şi din turtele cu miere. De 
fiecare dată când Joffrey o privea, stomacul i se zbătea atât 
de tare încât se simţea de parcă ar fi înghiţit un liliac. 

Când mâncarea fu luată de pe masă, regina îi înmâna lui 
Joff mantia pe care avea s-o aşeze pe umerii lui Margaery. 

— E mantia pe care am îmbrăcat-o când Robert m-a făcut 
soţia sa, aceeaşi 25 

mantie pe care mama mea, Lady Joanna, a purtat-o când 
s-a măritat cu nobilul meu tată. 

După părerea Sansei, arăta jerpelită, dar la drept vorbind, 
poate că era aşa din cauză că fusese atât de mult folosită. 

Apoi sosi vremea darurilor. În Reach era obiceiul ca 
darurile pentru mire şi mireasă să fie oferite în dimineaţa 
nunţii. A doua zi, aveau să primească alte cadouri, ca soţ şi 
soţie, dar cele de astăzi erau pentru fiecare în parte. 

De la Jalabhar Xho, Joffrey primi un arc mare din lemn 
auriu şi o tolbă cu săgeți lungi cu pene verzi şi stacojii, de la 
Lady Tanda o pereche de cizme moi de călărie, de la Ser 
Kevan o superbă şa de turnir din piele roşie, de la Prinţul 
Oberyn din Dorne o broşa roşie, în formă de scorpion, pinteni 
de argint de la Ser Addam Marbrand, un pavilion din mătase 
roşie de la Lordul Mathis Rowan. Lordul Paxter Redwyne îi 
aduse o frumoasă machetă de lemn a galerei de război cu 
două 

sute de vâsle care tocmai se construia la Arbor. 

— Dacă înălţimii Tale i-ar plăcea, se va numi Vitejia 
Regelui Joffrey, spuse el, iar Joff dădu de înţeles că îi plăcea, 
într-adevăr, foarte mult. 

— O voi face nava mea comandant, când voi merge la 
Piatra Dragonului, să-l ucid pe Stannis, unchiul meu 
trădător, spuse el. 

Astăzi o face pe regele curtenitor. Sansa ştia că Joffrey 
putea să fie galant când îi convenea, dar se părea că îi 
convenea din ce în ce mai rar. Într-adevăr, toată 

curtoazia sa dispăru când Tyrion îi oferi darul lor, o 
imensă carte veche intitulată 


Viețile celor patru regi legată în piele, cu anluminuri 
superbe. Regele o frunzări fără interes. 

— Şi ce este aceasta, unchiule? 

O carte. Sansa se întrebă dacă Joffrey îşi mişca buzele 
groase de vierme, când citea. 

— Relatarea Marelui Maester Kaeth despre domniile lui 
Daeron Tânărul Dragon, a lui Baelor cel Binecuvântat, Aegon 
cel Nevrednic şi Daeron cel Bun, răspunse micul ei soţ. 

— O carte pe care orice rege ar trebui s-o citească, 
Înălţimea Ta, interveni Ser Kevan. 

— Tatăl meu n-a avut timp de cărţi. Joffrey azvârli tomul 
peste masă. Dacă ai citi mai puţin, Unchiule Pezevenghi, 
poate că Lady Sansa ar avea deja un prunc în pântece. Râse. 
lar când regele râde, curtenii râd împreună cu el. Nu te 
întrista, Sansa, după ce o las pe Regina Margaery 
însărcinată, o să-ţi vizitez dormitorul şi o să-i arăt unchiului 
meu cum se face. 

Sansa roşi. Îi aruncă o privire neliniştită lui Tyrion, 
temându-se de ce ar putea spune. Situaţia ar fi putut deveni 
la fel de neplăcută ca atunci când sosise momentul să fie 
duşi în dormitor, la propria lor nuntă. 

Dar de data aceasta, piticul îşi umplu gura cu vin în loc 
de vorbe. 

Lordul Mance Tyrell se apropie să-şi aducă darul, un potir 
de aur înalt de un 26 

metru, cu două toarte arcuite, frumos ornamentate, şi 
şapte chipuri sclipind de nestemate. 

— Şapte chipuri pentru cele şapte regate ale Înălţimii 
Tale, explică tatăl miresei. Le arătă cum fiecare chip purta 
însemnul uneia dintre marile Case: leul de rubin, trandafirul 
de smarald, cerbul de onix, păstrăvul de argint, şoimul de 
jad albastru, soarele de opal şi lupul străvechi din sidef. 

— O cupă minunată, spuse Joffrey, dar cred că va trebui 
să scoatem lupul şi să 

punem în locul lui un calmar. 

Sansa îl ignoră, prefăcându-se că nu l-a auzit. 


— La ospăț, Margaery şi cu mine va trebui să bem, nu 
glumă, tată socrule. 

Joffrey ridică potirul deasupra capului, ca toată lumea să-l 
poată admira. 

— Cupa aia afurisită e la fel de înaltă ca mine, murmură 
Tyrion, cu glas scăzut. Dacă bea jumătate, Joff o să cadă sub 
masă. 

Foarte bine, gândi Sansa. Poate o să-şi rupă gâtul. 

Lordul Tywin aşteptă până la sfârşit ca să-i ofere regelui 
darul său: o sabie lungă. Teaca era făurită din lemn de cireş, 
aur şi piele roşie uleiată, bătută cu capete de leu din aur. 
Sansa observă că leii aveau ochi de rubine. Sala de bal 
amuţi când Joffrey scoase sabia din teacă şi o ridică 
deasupra capului. Încreţiturile roşii şi negre din oţel sclipeau 
în lumina dimineţii. 

— Superb, exclamă Mathis Rowan. 

— O sabie demnă de un cântec, sire, spuse Lordul 
Redwyne. 

— O sabie de rege, spuse Ser Kevan Lannister. 

Regele Joffrey arăta de parcă ar fi vrut să omoare pe 
cineva, acolo şi atunci, atât era de entuziasmat. Spintecă 
aerul şi râse. 

— O sabie măreaţă trebuie să aibă un nume măreț, lorzii 
mei. Cum s-o numesc? 

Sansa îşi aduse aminte de Colţul Leului, sabia pe care 
Arya i-o aruncase în Trident, şi de Mâncătoarea de Inimi, cea 
pe care o obligase s-o sărute înainte de bătălie. Se întrebă 
dacă o va pune pe Margaery s-o sărute pe aceasta. 

Oaspeţii strigau nume pentru noua sabie. Joff refuză o 
mulţime, până când auzi unul care-i plăcea. 

— Bocetul Văduvei! strigă el. Da, va face multe văduve. 
Spintecă aerul din nou. lar când o să-l înfrunt pe unchiul 
meu Stannis, o să-i frâng sabia fermecată în două. Joff 
încercă o lovitură verticală, obligându-l pe Ser Balon Swann 
să facă un pas grăbit înapoi. La vederea chipului său, sala 
răsună de râsete. 


— Fii cu băgare de seamă, Înălţimea Ta, îl atenţiona Ser 
Addam Marbrand. 

Oţelul valyrian e deosebit de tăios. 

— Îmi amintesc. Cu o sălbatică lovitură cu două mâini, 
Joffrey cobori Bocetul Văduvei pe cartea pe care i-o dăruise 
Tyrion. Coperta groasă de piele se despică. 

Ascuţită, v-am spus eu. Oţelul valyrian nu mi-e străin. 

Avu nevoie de câteva lovituri ca să taie în bucăţi tomul 
gros şi, când isprăvi, 27 

răsufla greu. Sansa simţea cum soţul ei se luptă cu furia, 
când Ser Osmund Kettleblack strigă: 

— Sire, mă rog să nu îndrepţi niciodată sabia aceea 
cumplită către mine. 

— Ai grijă să nu-mi dai nici un motiv, ser. Joffrey azvâărli 
de pe masă o bucată 

din Viețile celor patru regi cu vârful sabiei, pe urmă vâri 
Bocetul Văduvei în teacă. 

— Înălţimea Ta, grăi Ser Garlan Tyrell. Poate că nu ştiai. În 
tot Westerosul au existat doar patru exemplare din cartea 
aceea ilustrată de Kaeth cu mâna lui. 

— Acum sunt trei. Joffrey îşi desfăcu vechea centură de 
sabie şi şi-o puse pe cea nouă. Tu şi Sansa îmi sunteţi datori 
cu un dar mai bun, Unchiule Pezevenghi. 

Asta e deja bucăţi. 

Tyrion se holba la nepotul său cu ochii lui saşii. 

— Poate un cuţit, sire. Pe potriva sabiei tale. Un pumnal 
din acelaşi preţios oţel valyrian... cu un mâner din os de 
dragon, ce zici? 

Joff îi aruncă o privire aspră. 

— TU... da, un pumnal pe potriva sabiei mele, bine. 
Clătină din cap. Un... un mâner de aur, incrustat cu rubine. 
Osul de dragon e prea comun. 

— Cum ţi-e voia, Înălţimea Ta. 

Tyrion mai bău o cupă de vin. După câtă atenţie îi acorda 
Sansei, ar fi putut fi singur în salonul său. Dar când sosi 
timpul să plece la cununie, o luă de mână. 


În timp ce traversau curtea, Prinţul Oberyn din Dorne 
veni lângă ei, cu ibovnica lui cu părul negru. 

Sansa îi aruncă acesteia o privire curioasă. Era o femeie 
de rând, nemăritată, şi îi născuse prinţului două fiice 
bastarde, dar nu se temea s-o privească în ochi nici pe 
regină. Shae îi spusese că Ellaria venera o zeiţă lyseană a 
iubirii. 

— Era aproape o târfă când a găsit-o, stăpână, îi 
destăinuise slujnica ei, iar acum e aproape o prinţesă. 

Sansa nu mai fusese niciodată atât de aproape de femeia 
din Dorne. Nu e cu adevărat frumoasă, gândi ea, dar are 
ceva care atrage privirea. 

— Am avut cândva marele noroc să văd exemplarul Vieţi; 
celor patru regi care se găseşte la Citadelă, îi spunea Prinţul 
Oberyn soţului ei. llustraţiile sunt minunate, dar Kaeth a fost 
prea îngăduitor cu Regele Viserys. 

Tyrion îl privi cu asprime. 

— Prea îngăduitor? După părerea mea, îl nedreptăţeşte în 
mod ruşinos pe Viserys. Cartea ar fi trebuit să se numească 
Viețile celor cinci regi. 

Prinţul râse. 

— Viserys n-a domnit nici două săptămâni. 

— A domnit mai mult de un an, îl corectă Tyrion. 

Oberyn ridică din umeri. 

— Un an sau două săptămâni, ce contează? Şi-a otrăvit 
propriul nepot ca să 

urce pe tron şi pe urmă n-a făcut nimic. 

28 

— Baelor a murit de foame, postind, preciza Tyrion. 
Unchiul său l-a slujit cu credinţă ca Mână, aşa cum l-a slujit, 
înaintea lui, pe Tânărul Dragon. Poate că 

Viserys n-a domnit decât un an, dar a stăpânit 
treisprezece, în timp ce Daeron se războia şi Baelor se ruga. 
Tyrion se strâmbă. Şi dacă, într-adevăr, şi-a înlăturat nepotul, 
poţi să-l învinuieşti? Cineva trebuia să salveze regatul de 
nebuniile lui Baelor. 


Sansa era stupefiată. 

— Dar Baelor cel Binecuvântat a fost un mare domnitor. A 
străbătut Calea Oaselor desculţ, ca să facă pace cu Dornul, şi 
l-a salvat pe Cavalerul Dragon din groapa cu şerpi. Viperele 
nu l-au muşcat fiindcă era pur şi sfânt. 

Prinţul Oberyn râse. 

— Dacă ai fi viperă, doamna mea, ţi-ar veni să muşti un 
bolnav anemic ca Baelor cel Binecuvântat? Eu aş prefera să- 
mi păstrez colții pentru cineva mai suculent... 

— Prinţul meu glumeşte cu tine, Lady Sansa, spuse Ellaria 
Sand. Septonilor şi cântăreților le place să spună că şerpii nu 
l-au muşcat pe Baelor, dar adevărul e cu totul altul. A fost 
muşcat de zeci de ori şi ar fi trebuit să moară din cauza asta. 

— Dacă ar fi murit, Viserys ar fi domnit o mulţime de ani, 
spuse Tyrion, şi poate Cele Şapte Regate ar fi fost mai 
câştigate. Unii cred că Baelor avea minţile răvăşite de la 
atâta venin. 

— Da, spuse Prinţul Oberyn, dar în Fortăreaţa asta Roşie a 
ta n-am văzut nici un şarpe. Atunci, ce explicaţie ai pentru 
Joffrey? 

— Prefer să mă abţin. Tyrion îşi înclină capul, ceremonios. 
Vă rugăm să ne scuzaţi. Lectica ne aşteaptă. Piticul o ajută 
pe Sansa să urce şi se caţără cu stângăcie în urma ei. Fii 
bună şi trage draperiile, doamna mea. 

— Trebuie, lordul meu? Sansa nu voia să fie închisă în 
spatele draperiilor. E o zi atât de frumoasă. 

— Oamenii de treabă de la Debarcaderul Regelui s-ar 
putea să arunce în noi cu bălegar, dacă mă văd pe mine în 
lectică. Fă-ne amândurora o favoare. Trage draperiile. 

Sansa îi dădu ascultare. Rămaseră pe loc o vreme, în timp 
ce aerul se încălzea, devenind sufocant. 

— Mi-a părut rău pentru cartea ta, stăpâne, se forţă ea să 
spună. 

— A fost cartea lui Joffrey. Ar fi putut învăţa câte ceva, 
dacă ar fi citit-o. 


Tyrion părea tulburat. Ar fi trebuit să-mi dau seama. Ar fi 
trebuit să prevăd... 

multe lucruri. 

— Poate că pumnalul o să-i placă mai mult. 

Când piticul se strâmbă, cicatricea i se strânse şi i se 
răsuci. 

— Băiatul îşi merită pumnalul, ce părere ai? Din fericire, 
Tyrion nu aşteptă 

răspunsul ei. Joff s-a certat cu fratele tău Robb la 
Winterfell. Spune-mi, au existat tensiuni şi între Bran şi 
Înălţimea Sa? 

29 

— Bran? Întrebarea o nedumerea. Înainte să cadă, vrei să 
spui? Trebuia să 

încerce să-şi amintească. Totul se petrecuse atât de 
demult. Bran era un băiat dulce, toată lumea îl iubea. Se 
lupta cu Tommy, cu săbii de lemn, îmi amintesc, dar numai 
în joacă. 

Tyrion căzu din nou într-o tăcere posomorâtă. Sansa auzi 
de afară zornăit îndepărtat de lanţuri: bariera-ghilotină se 
ridica. O clipă mai târziu, se auzi un scârţâit şi lectica se 
puse în mişcare, legănat. Lipsită de priveliştea drumului, 
alese să-şi studieze mâinile împreunate, conştientă de 
privirea stânjenitoare a soţului ei. 

De ce mă priveşte aşa? 

— Ţi-ai iubit fraţii, aşa cum îl iubesc eu pe Jaime. 

Să fie vreo cursă a Lannisterilor, ca să mă îndemne la 
trădare? 

— Fraţii mei au fost trădători şi au murit ca nişte 
trădători. E trădare să iubeşti un trădător? 

Micuţul ei soţ pufni. 

— Robb a ridicat sabia împotriva regelui său de drept. 
După lege, asta l-a făcut trădător. Ceilalţi au murit prea 
tineri ca să ştie ce e trădarea. Se scarpină la nas. 

Sansa, ştii ce s-a întâmplat cu Bran la Winterfell? 


— Bran a căzut. Se căţăra peste tot şi, până la urmă, a 
căzut. Întotdeauna ne-am temut de asta. lar Theon Greyjoy 
l-a omorât, dar asta s-a întâmplat mai târziu. 

— Theon Greyjoy. Tyrion oftă. Nobila ta mamă m-a acuzat 
cândva... ei, bine, nu te voi împovăra cu detaliile urâte. M-a 
acuzat pe nedrept. Nu i-am făcut nici un rău fratelui tău 
Bran. Şi n-am de gând să-ţi fac nici ţie. 

Ce aşteaptă să spun? 

— Mă bucur să ştiu asta, lordul meu. 

Voia ceva de la ea, dar Sansa nu ştia ce anume. Arată ca 
un copil flămând, dar n-am mâncare să-i dau. De ce nu mă 
lasă în pace? 

Tyrion îşi scarpină din nou crusta de pe nas, un obicei 
urât care atrăgea atenţia asupra chipului său pocit. 

— Nu m-ai întrebat niciodată cum a murit Robb sau 
nobila ta mamă. 

— AŞ... aş prefera să nu ştiu. Aş avea coşmaruri. 

— Atunci, n-o să mai spun nimic. 

— Eşti... eşti bun. 

— 0, da, spuse Tyrion. Sunt întruchiparea bunătăţii. Şi 
ştiu ce înseamnă 

coşmarurile. 


TYRION 


Noua coroană cu care tatăl său înzestrase Credinţa era de 
două ori mai înaltă 

decât cea pe care o zdrobise gloata, o splendoare de 
cristal şi aur. Toate culorile 30 

curcubeului scânteiau şi străluceau, cu fiecare mişcare a 
Înaltului Septon, dar Tyrion era nevoit să se întrebe cum 
putea bărbatul să poarte pe cap o asemenea povară. Şi până 
şi el trebuia să fie de acord că Joffrey şi Margaery erau un 
adevărat cuplu regal, văzându-i unul lângă altul între 
statuile înalte, poleite cu aur, ale Tatălui şi Mamei. 

Mireasa era încântătoare, în mătase sidefie şi dantelă 
myrisheză, cu poalele rochiei împodobite cu modele florale 
din perle naturale. Ca văduvă a lui Renly, ar fi putut să 
poarte culorile Casei Baratheon, însă li se înfăţişase ca Tyrell, 
în mantie de fecioară, cu o sută de trandafiri de brocart 
cusuţi pe catifea verde. 

Tyrion se întrebă dacă era, într-adevăr, fecioară. Nu că 
Joffrey şi-ar putea da seama. 

Regele arăta aproape la fel de frumos ca mireasa lui în 
tunica-i trandafirie, pe sub o mantie din catifea purpurie, cu 
blazonul cerbului şi al leului. Coroana i se odihnea pe bucle, 
auriu peste auriu. Eu i-am salvat afurisita aia de coroană. 

Tyrion se mută de pe un picior pe altul. Nu putea sta 
locului. Prea mult vin. Ar fi trebuit să se gândească să se 
uşureze înainte de a ieşi din Fortăreaţa Roşie. 

Noaptea de nesomn pe care o petrecuse cu Shae se făcea 
şi ea simțită, dar cel mai mult îşi dorea să-şi strângă de gât 
nobilul nepot. 

Oțelul valyrian nu mi-e străin, se fălise băiatul. Septonii 
nu mai conteneau să 

vorbească despre Tatăl Ceresc care ne judecă pe toţi. 
Dacă Tatăl ar fi atât de bun să se prăbuşească şi să-l 


zdrobească pe Joff ca pe un gândac, poate chiar i-aş 

crede. 

Ar fi trebuit să-şi dea seama de mult. Jaime nu era omul 
care să trimită pe altcineva să omoare în locul lui, iar Cersei 
era prea şireată să folosească un cuţit care ar fi putut s-o dea 
în vileag, însă Joff, micul nemernic arogant, rău şi prost... 

Tyrion îşi aminti cum, într-o dimineaţă rece, coborâse pe 
treptele exterioare din biblioteca Winterfellului, găsindu-l pe 
Prinţul Joffrey glumind cu Câinele despre uciderea lupilor. 

— Trimite un câine să omoare un lup, spunea el. 

Dar nici măcar Joffrey nu fusese atât de nesăbuit ca să-i 
poruncească lui Sandor Clegane să omoare un fiu al lui 
Eddard Stark; Câinele s-ar fi dus direct la Cersei. În schimb, 
băiatul îşi găsise omul în mijlocul şlehtei respingătoare de 
călăreţi liberi, neguţători şi vivandiere care se lipiseră de 
alaiul regelui, în drumul spre nord. Un idiot scârbos, dornic 
să-şi rişte viața ca să intre în grațiile regelui şi să se aleagă 
cu niscaiva monede. Tyrion se întreba a cui fusese ideea de 
a aştepta plecarea lui Robb de la Winterfell ca să-i taie lui 
Bran beregata. A /ui Joff, probabil. Fără indoială, credea că 
asta era culmea istețimii. 

Pumnalul prinţului avea mânerul incrustat cu nestemate 
şi lama gravată cu aur, parcă îşi amintea Tyrion. Cel puţin, 
Joff nu fusese atât de prost să-l folosească pe acela. În 
schimb,  scotocise printre armele tatălui său. Robert 
Baratheon era un om de o nesăbuită generozitate şi i-ar fi 
dat fiului său orice pumnal ar fi cerut... dar 31 

Tyrion bănuia că băiatul îl luase pur şi simplu. Robert 
venise la Winterfell însoţit de un lung alai de cavaleri şi 
slujitori, cu o caleaşca imensă şi un şir de căruţe încărcate 
cu bagaje. Fără îndoială, vreun slujitor prevăzător se îngrijise 
ca armele regelui să fie cu el, în caz că ar dori vreuna dintre 
ele. 

Arma pe care Joff o alesese era simplă şi tăioasă. Fără aur, 
fără nestemate pe plasele, fără argint incrustat în lamă. 
Regele Robert nu o folosea niciodată şi probabil uitase că o 


are. Însă oţelul valyrian era ascuţit... destul de ascuţit să 
taie prin piele, carne şi muşchi dintr-o singură, iute lovitură. 
Otelul valyrian nu mi-e străin. Dar îi fusese, nu-i aşa? Altfel 
nu ar fi fost niciodată atât de nesăbuit să 

aleagă cuțitul lui Degețel. 

Motivul continua să-i scape. Simplă cruzime, poate? 
Nepotul lui avea aşa ceva cu prisosinţă. Tyrion se stăpânea 
cu greu să nu dea afară tot vinul pe care-l băuse, să nu-şi 
ude pantalonii sau amândouă. Se foia chinuit. Ar fi trebuit 
să-şi ţină gura la micul dejun. Acum băiatul ştie că ştiu. Gura 
asta mare îmi va aduce moartea, pot să jur. 

Cele şapte jurăminte fură rostite, cele şapte 
binecuvântări invocate şi cele şapte promisiuni ale celor doi 
făcute. După ce răsună cântecul de nuntă şi după ce, la 
întrebarea septonului, nimeni nu contestă cununia, sosi 
momentul schimbului de mantii. Wyrion se mută de pe un 
picior pipernicit pe altul, încercând să vadă 

printre tatăl său şi unchiul Kevan. Dacă zeii sunt drepți, 
Joff se va face de râs. Se strădui să nu se uite la Sansa, altfel 
ochii i-ar fi trădat amărăciunea. A; fi putut să 

ingenunchezi, la naiba! Ar fi fost chiar aşa de greu să 
îndoi genunchii ăia de Stark şi să mă laşi să-mi păstrez un 
strop de demnitate? 

Mace Tyrell înlătură cu gingăşie mantia de fecioară a fiicei 
sale, în timp ce Joffrey primi mantia împăturită din mâna 
fratelui său Tommen şi o desfăcu, fluturând-o. Regele băiat 
era, la cei treisprezece ani ai săi, la fel de înalt ca mireasa lui 
la cei şaisprezece ai ei. Nu avea nevoie să se caţere pe 
spatele unui bufon. O îmbrăcă pe Margaery cu mantia de 
purpură şi aur şi se aplecă să i-o lege la gât. Şi, cât ai clipi, 
fata trecu de sub protecţia tatălui ei sub cea a soţului. Dar 
de Joff cine o s-o apere? Tyrion aruncă o privire către 
Cavalerul Florilor, care stătea în mijlocul Gărzii Regale. Ar fi 
bine să-ți ţii sabia bine ascuțită, Ser Loras. 

— Cu acest sărut îmi zălogesc iubirea, declară Joffrey cu 
glas sonor. Când Margaery îi repetă cuvintele, regele o trase 


mai aproape şi o sărută lung şi apăsat. 

Lumini de curcubeu dansau din nou în jurul coroanei 
Înaltului Septon, în timp ce îi declară solemn pe Joffrey din 
Casele Baratheon şi Lannister şi pe Margaery Tyrell un singur 
trup, o singură inimă şi un singur suflet. 

Bine, s-a terminat. Acum hai să ne întoarcem în afurisitul 
de castel ca să pot să mă uşurez. 

Ser Loras şi Ser Meryn conduceau procesiunea, în 
armurile lor albe cu solzi şi mantiile ca neaua. În urma lor 
venea Prinţul Tommen, presărând petale de trandafir dintr- 
un Coş, în faţa regelui şi a reginei. După cuplul regal, urmau 
32 

Regina Cersei şi Lordul Tyrell, apoi mama miresei, braţ la 
braţ cu Lordul Tywin. 

Regina Ghimpilor venea, cu pas legănat, în urma lor, cu o 
mână sprijinită pe braţul lui Ser Kevan Lannister şi cealaltă 
pe baston şi cu străjerii ei gemeni imediat în spate, în caz că 
s-ar prăbuşi. Apoi veneau Garlan Tyrell şi nobila lui soţie şi 
abia pe urmă erau ei. 

— Doamna mea. Tyrion îi oferi Sansei braţul. Ea îl 
acceptă, îndatoritoare, dar Tyrion îi simţea încordarea în 
timp ce traversau culoarul împreună. Sansa nu-şi cobori nici 
măcar o singură dată privirea către el. 

Tyrion auzi uralele afară, chiar înainte de a ajunge în faţa 
uşilor. Mulțimea o iubea pe Margaery atât de mult încât era 
dornică să-l iubească iarăşi până şi pe Joffrey. Fusese a lui 
Renly, chipeşul prinţ care îi iubise atât de mult încât ieşise 
din mormânt, să-i vadă. Şi belşugul Highgardenului venise 
cu Margaery, revărsându-se dinspre sud, pe drumul rozelor, 
împreună cu ea. Nătărăii nu păreau să-şi aducă aminte că 
tocmai Mace Tyrell închisese drumul rozelor la început, 
aducând nenorocita de foamete. Păşiră afară, în aerul 
răcoros al toamnei. 

— Credeam că n-o să mai scăpăm niciodată, remarcă 
Tyrion. 

Atunci Sansa nu avu de ales şi se uită lael. 


— Eu... da, stăpâne. Cum spui. Părea tristă. Dar a fost o 
ceremonie aşa de frumoasă! 

Spre deosebire de a noastră. 

— A fost lungă, atât pot să spun. Trebuie să mă întorc la 
castel, să mă uşurez. 

Tyrion îşi scarpină ciotul nasului. Mai bine aş fi născocit o 
misiune care să mă 

ducă departe de oraş; Degețel a fost isteţ. 

Joffrey şi Margaery stăteau, înconjurați de Garda Regală, 
în capul treptelor care dădeau spre piaţa mare de marmură. 
Ser Addam şi mantiile sale aurii ţineau mulţimea la distanţă, 
iar statuia lui Baelor cel Binecuvântat îi privea de sus, cu 
mărinimie. Tyrion nu avea de ales decât să se aşeze la rând, 
cu ceilalţi, ca să 

felicite mirii. Sărută degetele lui Margaery şi îi ură numai 
fericire. Noroc că mai erau şi alţii care-şi aşteptau rândul în 
spatele lor, aşa că nu era cazul să 

Zăbovească prea mult. 

Lectica îi aştepta în soare şi dincolo de draperii era foarte 
cald. Când se puseră 

în mişcare, Tyrion se sprijini într-un cot, iar Sansa rămase 
privindu-şi mâinile. £ 

la fel de frumoasă ca fata Tyrell. Avea părul arămiu, ca 
frunzele toamnei, ochii de un albastru intens, culoarea Casei 
Tully. Suferinţa îi dădea un aer bântuit, vulnerabil, care o 
făcea şi mai frumoasă. Îi venea s-o atingă, să treacă dincolo 
de scutul ei de curtoazie. Oare asta îl făcu să vorbească? 
Sau doar nevoia de a uita de băşica-i plină până la refuz? 

— Mă gândeam că, atunci când drumurile vor fi sigure din 
nou, am putea merge la Casterly Rock. Departe de Joffrey şi 
de sora mea. Cu cât se gândea mai mult la ceea ce făcuse 
Joffrey cu Vieţile celor patru regi, cu atât era mai tulburat. 

A fost un mesaj acolo, o, da. Mi-ar plăcea să-ţi arăt 
Galeria de Aur şi Gura Leului 33 

şi Sala Eroilor, unde Jaime şi cu mine ne jucam când eram 
copii. De jos, se aude vuietul mării... 


Sansa îşi ridică fruntea încet. Tyrion ştia ce vedea: 
fruntea lui bombată, de brută, ciotul aspru al nasului, 
cicatricea roz, crăpată, de pe obraz şi ochii săi saşii. 

Ochii ei erau mari şi albaştri şi goi. 

— Voi merge oriunde doreşte nobilul meu soţ. 

— Speram că ţi-ar face plăcere, doamna mea. 

— Îmi va face plăcere să-i fac pe plac nobilului meu soţ. 

Gura lui Tyrion se încleşta. Ce omuleț jalnic mai eşti! 
Credeai că dacă 

bolboroseşti despre Gura leului o poţi face să 
Zzâmbească? Când ai făcut vreodată o femeie să zâmbească 
altfel decât cu aur? 

— Nu, a fost o idee prostească. Numai un Lannister poate 
iubi Casterly Rock. 

— Da, lordul meu. Cum doreşti. 

Tyrion auzea poporul strigând numele Regelui Joffrey. În 
trei ani, băiatul acela crud va fi bărbat şi va domni de capul 
lui... şi orice pitic cu puțină minte va fi departe de 
Debarcaderul Regelui. Oraşul Vechi, poate. Sau chiar 
Oraşele Libere. Îşi dorise dintotdeauna să vadă Titanul din 
Braavos. Poate că asta i-ar face plăcere Sansei. Îi vorbi cu 
blândeţe despre Braavos şi întâlni un zid de politeţe posacă, 
rece ca gheaţa şi neclintită ca Zidul pe care îşi purtase paşii 
cândva, în nord. Era obosit. Atunci, ca şi acum. 

Petrecură restul drumului în tăcere. După o vreme, Tyrion 
se pomeni sperând că Sansa va spune ceva, măcar un 
cuvânt, dar ea nu vorbi. Când lectica se opri în curtea 
castelului, Tyrion îl lăsă pe unul dintre rândaşi s-o ajute pe 
Sansa să 

coboare. 

— Suntem aşteptaţi la ospăț într-o oră, doamna mea. Mă 
întorc în scurt timp. 

Se îndepărtă, cu picioarele înţepenite. În partea opusă a 
curţii, auzi râsul sacadat al lui Margaery, când Joffrey o săltă 
din şa. Într-o bună zi, băiatul va fi la fel de înalt şi de 
puternic ca Jaime, gândi el, iar eu voi fi tot un pitic sub 


picioarele lui. Şi într-o zi, s-ar putea să mă scurteze şi mai 
mulE. 

Găsi o privată şi suspină recunoscător, în timp ce scăpa 
de vinul de dimineaţă. 

Erau momente când era la fel de plăcut să te uşurezi ca 
atunci când erai cu o femeie, iar acesta era unul dintre ele. 
Şi-ar fi dorit să se poată uşura de îndoieli şi vinovăţii la fel 
de simplu. 

Podrick Payne îl aştepta în faţa apartamentelor sale. 

— Ţi-am scos tunica nouă. Nu aici. Pe pat. În dormitor. 

— Da, acolo ţinem patul. Sansa era probabil acolo, 
îmbrăcându-se pentru ospăț. Şi Shae. Vin, Pod. 

Tyrion îşi sorbea vinul pe bancheta de la geam, cu gândul 
la haosul din bucătăriile de dedesubt. Soarele nu atinsese 
încă vârful castelului, dar simţea miros de pâine coaptă şi 
carne rumenită. În curând, invitaţii se vor revărsa în sala 
tronului, plini de nerăbdare. Avea să fie o seară măreaţă, 
menită nu doar să 

34 

unească Highgardenul şi Casterly Rock, dar şi să 
vestească puterea şi bogăţia lor, ca avertisment pentru 
oricine s-ar mai gândi să se opună domniei lui Joffrey. 

Dar cine ar fi atât de nebun să conteste acum domnia lui 
Joffrey, după cele ce pătimiseră Stannis Baratheon şi Robb 
Stark? În ţinuturile riverane continuau luptele, dar 
pretutindeni  laţul se strângea. Ser Gregor Clegane 
traversase  Tridentul şi cucerise vadul rubinului, apoi 
capturase Harrenhalul aproape la fel de uşor. 

Seagardul se predase în faţa lui Walder Frey cel Negru, 
Lordul Randyll Tarly era stăpân peste lazul Fecioarelor, 
Duskendale şi drumul regelui. În vest, Ser Daven Lannister 
îşi unise forţele cu Ser Forley Prester la Dintele de Aur, 
mărşăluind împreună către Riverrun. Ser Ryman Frey venea 
dinspre Gemeni cu două mii de oşteni, să li se alăture. lar 
Paxter Redwyne susţinea că flota lui va porni în curând 
dinspre Arbor, să-şi înceapă lunga călătorie în jurul Dornului 


şi prin Treptele de Piatră. Atunci vor fi de zece ori mai mulţi 
decât piraţii lyseeni ai lui Stannis. 

Bătălia pe care maesterii o numeau Războiul Celor Cinci 
Regi era pe sfârşite. 

Mace Tyrell fusese auzit plângându-se că Lordul Tywin nu- 
i lăsase nici o victorie. 

— Stăpâne? Pod era lângă el. Nu te schimbi? Ţi-am scos 
tunica. Pe pat. Pentru ospăț. 

— Ospăţ, zise ursuz Tyrion. Ce ospăț? 

— Ospăţul de nuntă. Pod nu sesizase, bineînţeles, 
sarcasmul. Regele Joffrey şi Lady Margaery. Regina Margaery, 
vreau să zic. 

Tyrion hotări să se îmbete criţă în seara asta. 

— Prea bine, tinere Pod. Hai să mă îmbraci în haine de 
sărbătoare. 

Când intrară în dormitor, Shae îi aranja Sansei părul. 
Bucurie şi suferință, gândi el, văzându-le acolo, împreună. 
Răâs şi plâns. Sansa purta o rochie din satin argintiu, tivită cu 
blană de veveriţă, cu mâneci lungi până la pământ, 
căptuşită cu postav moale, violet. Shae îi prinsese părul cu 
măiestrie într-o plasă delicată de argint, licărind de 
nestemate vineţii. Era mai frumoasă ca niciodată, deşi 
mânecile acelea lungi de satin îi revărsau tristeţea. 

— Lady Sansa, îi spuse el, în seara asta vei fi cea mai 
frumoasă femeie din sala tronului. 

— Nobilul meu soţ e prea bun. 

— Doamna mea, spuse Shae, visătoare. N-aş putea veni 
să servesc la masă? 

Îmi doresc atât de mult să văd porumbeii zburând din 
plăcintă! 

Sansa o privi şovăitoare. 

— Regina şi-a ales toţi servitorii. 

— lar sala va fi prea ticsită. Tyrion fu nevoit să-şi 
stăpânească iritarea. Dar muzicanţii o să umble prin tot 
castelul, iar în curtea exterioară vor fi mese cu mâncare şi 
băutură pentru toată lumea. Îşi cercetă tunica nouă, din 


mătase purpurie, cu umeri căptuşiţi şi mâneci bufante, 
despicate pentru a lăsa să se vadă 

satinul negru de dedesubt. O haină frumoasă. Nu-i 
lipseşte decât un bărbat frumos care s-o poarte. Haide, Pod, 
ajută-mă să mă îmbrac. 

35 

Mai bău o cupă de vin în timp ce se îmbrăca, pe urmă îşi 
luă soţia de braţ şi părăsiră împreună Turnul Bucătăriilor 
pentru a se alătura fluviului de mătase, satin şi catifea care 
se revărsa către sala tronului. Unii dintre invitaţi intraseră 

pentru a-şi căuta locurile pe bănci. Alţii se învârteau în 
faţa uşilor, bucurându-se de căldura neobişnuită a după- 
amiezii. Tyrion o conduse pe Sansa prin mulţime, să 
îndeplinească formalităţile necesare. 

Se pricepe la asta, gândi el, urmărind-o cum îi spunea 
Lordului Gyles că nu mai tuşeşte atât de urât, 
complimentând-o pe Elinor Tyrell pentru rochia ei şi 
întrebându-l pe Jallabar Xho despre obiceiurile de nuntă din 
Insulele Verii. Vărul lui, Ser Lancel, fusese adus de Ser 
Kevan. Era prima oară după bătălie când îşi părăsea patul de 
suferinţă. Arată ca o fantomă. Lancel încărunţise, avea părul 
sârmos şi era slab ca un ţăr. Fără sprijinul tatălui său, s-ar fi 
prăbuşit cu siguranţă. 

Cu toate acestea, când Sansa îi lăudă vitejia şi spuse cât 
de mult se bucura să-l vadă înzdrăvenindu-se, atât Lancel, 
cât şi Ser Kevan jubilară. /-ar fi fost lui Joffrey o regină bună 
şi o soție şi mai bună, dacă ar fi avut înțelepciunea s-o 
iubească. Se întreba dacă nepotul lui era capabil să 
iubească pe cineva. 

— Arăţi, într-adevăr, minunat, copilă, îi spuse Sansei Lady 
Olenna Tyrell, apropiindu-se de ei, într-o rochie de brocart 
care trebuie să fi fost mai grea decât făptura care o purta. 
Dar vântul ţi-a răvăşit părul. Micuța femeie întinse mâna şi îi 
aranja şuviţele rebele, vârându-le la loc şi potrivind plasa de 
păr. Mi-a părut foarte rău să aud de pierderile pe care le-ai 
suferit, zise ea, trecându-şi degetele prin părul Sansei. 


Fratele tău a fost un trădător cumplit, ştiu, dar dacă începem 
să 

omoram oamenii la nunţi, vor ajunge să se teamă şi mai 
mult de căsătorie. Aşa, acum e mai bine. Lady Olenna 
zâmbi. Mă bucur să pot spune că voi pleca la Highgarden 
poimâine. Dar, mulţumesc, m-am cam săturat de oraşul ăsta 
puturos. 

Poate că ţi-ar plăcea să mă însoţeşti, pentru o scurtă 
vizită, cât timp bărbaţii sunt plecaţi la război. O să-mi fie 
atât de dor de Margaery a mea şi de toate doamnele ei 
încântătoare! Compania ta ar fi o dulce alinare. 

— Eşti prea bună, doamna mea, răspunse Sansa, dar locul 
meu e alături de nobilul meu soţ. 

Lady Olenna îi acordă lui Tyrion un zâmbet ştirb, zbârcit. 

— O, iartă o bătrână necugetată, n-am vrut să-ţi răpesc 
încântătoarea soţie. Am presupus că vei fi plecat în fruntea 
unei armate a Lannisterilor împotriva vreunul duşman 
perfid. 

— O armată de dragoni şi cerbi. Vistiernicul trebuie să 
rămână la curte, să se îngrijească de plata tuturor oştirilor. 

— Negreşit, dragorii şi cerbi, foarte înţelept. Şi gologanii 
piticului. Am auzit de aceşti gologani ai piticului. Fără doar 
şi poate, e o corvoadă să-i colectezi. 

— Las colecta pe seama altora, doamna mea. 

— O, chiar aşa? Aş fi crezut că poate vrei să te ocupi 
personal de ei. Nu putem lăsa coroana să fie păgubită de 
gologanii piticului, nu-i aşa? 

36 

— Ferească zeii! Tyrion începea să se întrebe dacă nu 
cumva Lordul Luthor Tyrell se aruncase intenţionat în 
prăpastia aia. Acum, scuză-ne, Lady Olenna, trebuia să fim 
deja la locurile noastre. 

— Şi eu. Şaptezeci şi şapte de feluri de mâncare, dacă nu 
mă înşel. Nu găseşti că e puţin exagerat, lordul meu? Eu, 
una, n-o să mănânc mai mult de două, trei îmbucături, dar 
noi doi suntem pirpirii, nu-i aşa? Mângâie părul Sansei încă o 


dată, spunând: Ei, bine, du-te şi încearcă să fii mai veselă. 
Dar unde s-or fi dus gărzile mele? Stângul, Dreptul, unde 
sunteţi? Haideţi şi ajutaţi-mă să urc pe dais. 

Cu toate că mai era încă o oră până ce avea să se 
însereze, sala tronului era o revărsare de lumină, cu torţele 
arzând în fiecare suport. Oaspeţii se ridicau la mese, când 
vestitorii anunțau numele şi titlurile lorzilor şi doamnelor, 
strigându-le intrarea. Paji în livrele regale îi conduceau de-a 
lungul culoarului larg din mijlocul sălii. Galeria de sus era 
înţesată de muzicanți: toboşari, flautişti şi cântăreţi din 
fluier, harpe, corni şi timpane. 

Tyrion o înhaţă pe Sansa de braţ, făcând-o să meargă cu 
paşi mari, legănaţi. Le simţea ochii aţintiţi asupra lui, 
oprindu-se la noua cicatrice care îl făcea şi mai urât decât 
înainte. N-au decât să se uite, gândi el, săltând pe scaun. N- 
au decât să 

se holbeze şi să şuşotească până ce se satură, n-o să 
stau ascuns de dragul lor. 

Regina  Ghimpilor intră în urma lor, târşâindu-şi 
picioarele, cu paşi minusculi. 

Tyrion se întrebă care dintre ei arăta mai ridicol, el alături 
de Sansa, ori bătrânica zbârcită între străjerii ei gemeni, 
înalţi de doi metri. 

Joffrey şi Margaery intrară în sala tronului călare pe o 
pereche de cai albi de luptă. Pajii alergau în faţa lor, 
presărând petale de trandafir sub copite. Regele şi regina se 
schimbaseră pentru ospăț. Joffrey purta pantaloni în dungi 
roşii şi negre şi o tunică de brocart, cu mâneci negre de satin 
şi ţinte de onix. Margaery înlocuise rochia sobră pe care o 
purtase în sept cu una mult mai decoltată, din brocart 
verzui, cu un corset strâmt care îi dezgolea umerii şi partea 
de sus a sânilor mici. Despletit, părul castaniu i se revărsa pe 
umerii albi şi pe spate, până 

aproape la talie. Pe frunte purta o coroană subţire de aur. 
Avea un zâmbet dulce şi sfios. O fată încântătoare, gândi 
Tyrion, şi o soartă mai bună decât merită 


nepotul meu. 

Garda Regală îi escortă pe dais, către locurile de onoare 
din umbra Tronului de Fier, împodobit pentru această ocazie 
cu fâşii lungi de mătase, din auriul Baratheonilor, purpuriul 
Lannisterilor şi verdele Tyrellior. Cersei o îmbrăţişa pe 
Margaery şi o sărută pe obraji. Lordul Tywin făcu acelaşi 
lucru, urmat de Lancel şi Ser Kevan. Joffrey primi sărutări 
iubitoare de la tatăl miresei sale şi de la noii săi cumnaţi, 
Loras şi Garlan. La nunta lui, nimeni nu păruse dornic să-l 
sărute pe Tyrion. Când regele şi regina se aşezară, Înaltul 
Septon se ridică şi rosti o rugăciune. Ce/ puțin nu fonfăie aşa 
de tare ca ultimul, se consolă Tyrion. 

E| şi Sansa fuseseră aşezaţi departe, la dreapta regelui, 
lângă Ser Garlan Tyrell şi soţia lui, Lady Leonette. Alţii 
stăteau mai aproape de Joffrey, lucru pe care un 37 

om mai irascibil l-ar fi luat drept insultă, dat fiind că 
Tyrion fusese până de curând Mâna Regelui. Tyrion nu s-ar fi 
supărat nici dacă ar fi fost o sută. 

— Să curgă vinul în cupe! decretă Joffrey, după ce zeii 
primiră ce li se cuvenea. Paharnicul turnă o carafă întreagă 
de vin de Amber în potirul auriu de nuntă pe care i-l dăruise 
Lordul Tyrell în dimineaţa aceea. Regele fu nevoit să-l ridice 
cu ambele mâini. 

— În sănătatea soţiei şi reginei mele! 

— Margaery! îi răspunse întreaga adunare. Margaery! 
Margaery! În sănătatea reginei! O mie de cupe se ciocniră şi 
ospăţul începu în toată puterea cuvântului. Tywin Lannister 
bău cu ceilalţi, golindu-şi cupa la acel prim toast şi făcând 
semn să-i fie umplută din nou, îndată ce se aşeză. 

Primul fel de mâncare fu o supă-cremă de ciuperci, cu 
melci în unt, servită în boluri aurite. Tyrion abia se atinsese 
de micul dejun şi vinul i se urcase deja la cap, astfel că 
mâncarea era bine-venită. Termină repede. Unul e gata, mai 
sunt şaptezeci şi şase. Șaptezeci şi şapte de feluri de 
mâncare, în timp ce în oraş mai există copii care mor de 
foame şi bărbați care ar face moarte de om pentru o ridiche. 


Poate că nu i-ar mai iubi pe Tyrelli nici pe jumătate dacă ne- 
ar vedea acum. Sansa gustă o lingură de supă şi împinse 
castronul. 

— Nu e pe placul tău, doamna mea? întrebă Tyrion. 

— Vor fi atâtea feluri, nobile soţ. Am stomacul mic. Începu 
să se joace nervoasă cu părul, privind peste masă, către 
locul unde şedea Joffrey cu regina lui. 

Oare şi-ar dori să fie în locul lui Margaery? Tyrion se 
încruntă. Până şi un copil ar trebui să fie mai înțelept. Îşi 
întoarse privirea, căutând să-şi abată atenţia, dar oriunde se 
uita vedea femei, femei frumoase şi fericite, care aparţineau 
altor bărbaţi: Margaery, desigur, zâmbind dulce în timp ce 
bea împreună cu Joffrey din potirul mare cu şapte feţe. 
Mama ei, Lady Alerie, cu părul argintiu şi chipul frumos, încă 
semeaţă lângă Mace Tyrell. Cele trei tinere verişoare ale 
reginei, vesele ca nişte păsări. Bruneta soţie din Myr a 
Lordului Merryweather, cu ochii ei negri, mari şi scânteietori. 
Ellaria Sand, printre dornisheni (Cersei le rezervase o masă 
întreagă, chiar sub dais, într-un loc de mare onoare, dar cât 
mai departe de Tyrelli cu putinţă), râzând la ceva ce-i 
spusese Vipera Roşie. 

Şi mai era o femeie, care stătea aproape la piciorul celei 
de-a treia mese din stânga... probabil soţia unuia dintre 
Fossoway, însărcinată. Frumuseţea ei delicată 

nu era în nici un fel diminuată de pântec, şi nici plăcerea 
de a mânca şi a petrece. 

Tyrion privi cum soţul ei îi dădea bucățele de mâncare din 
farfuria lui. Beau din aceeaşi cupă, mâna lui se odihnea 
blând pe pântecele ei, un gest tandru şi protector. 

Se întrebă ce-ar spune Sansa dacă s-ar apleca şi ar 
săruta-o chiar în clipa aceea. 

S-ar crispa, cel mai probabil. Sau ar îndura cu curaj, cum 
îi era datoria. E nespus de frumoasă soția asta a mea. Dacă 
i-ar spune că-i vrea fecioria la noapte, ar 38 

îndura supusă şi asta şi nu ar plânge mai mult decât ar 
trebui. 


Mai ceru vin. Când îl primi, se servea deja al doilea fel, 
plăcintă cu carne de porc, ananas şi ouă. Sansa nu luă decât 
o muşcătură din bucata ei, în timp ce vestitorii îl chemau pe 
cel de-al şaselea dintre cei şapte cântăreţi. 

Hamish Harpistul, cu barba lui căruntă, anunţă că va 
cânta „pentru urechile zeilor şi ale oamenilor, un cântec 
nemaiauzit până acum în toate cele Şapte Regate”. ÎI 
intitulase Drumul Lordului Renly, 

Îşi trecu degetele peste coardele harpei sale înalte, 
umplând încăperea cu sunetul ei dulce. 

— De pe tronul oaselor, Stăpânul Morţii işi cobori privirea 
asupra lordului ucis, începu Hamish, şi continuă să 
povestească cum Renly, căindu-se că 

încercase să fure coroana nepotului său, refuzase să i se 
predea Stăpânului Morţii şi se întorsese pe tărâmul viilor, să 
apere regatul de fratele lui. 

Și, pentru asta, bietul Symon a sfârşit într-o oală, cugetă 
Tyrion. Regina Margaery era cu ochii în lacrimi la sfârşitul 
cântecului, când umbra viteazului Lord Renly zbura către 
Highgarden, să arunce o ultimă privire asupra chipului 
adevăratei sale iubiri. 

— Lordul Renly nu s-a căit în viaţa lui pentru nimic, îi 
spuse Pezevenghiul Sansei, dar după părerea mea, Hamish 
tocmai a câştigat o lăută de aur. 

Harpistul le oferi şi câteva cântece cunoscute. Un 
trandafir de aur era pentru Tyrelli, fără doar şi poate, aşa 
cum Ploile din Castamere era menit să-l linguşească pe tatăl 
său. Mamă, Fecioară şi Babă îl încântă pe Înaltul Septon, iar 
Soția mea le plăcu fetiţelor cu inimi romantice şi, fără 
îndoială, câtorva băieţei. 

Tyrion asculta cu o jumătate de ureche, gustând clătite cu 
porumb şi terci fierbinte de ovăz cu bucățele de curmale, 
mere şi portocale şi ciugulind cu dinţii o coastă 

de mistreţ. 

După aceea, felurile de mâncare şi momentele distractive 
se succedară cu o uluitoare risipă, stropite din belşug cu vin 


şi bere. Hamish îi părăsi, iar în locul lui veni un urs bătrân şi 
pipernicit care dansă stângaci în sunet de fluier şi tobă, în 
timp ce nuntaşii mâncau păstrăv prăjit în migdale zdrobite. 
Băiatul Lunii se urcă 

pe catalige şi porni cu paşi mari printre mese, în 
urmărirea lui Butterbumps, bufonul gras şi grotesc al 
Lordului Tyrell, în timp ce lorzii şi doamnele mâncau friptură 
de bâtlan şi plăcinte cu brânză şi ceapă. Câţiva jongleri 
Pentoshi făcură 

roata carului, se ridicară în mâini, legănară farfurii pe 
picioarele goale şi se cocoţară unul pe umerii celuilalt, 
formând o piramidă. Isprăvile lor erau însoţite de crabi prăjiţi 
cu mirodenii iuți, din est, platouri pline de halci de miel 
înăbuşit în lapte de migdale, cu morcovi, ridichi şi ceapă, şi 
tarte cu peşte, scoase din cuptor, servite atât de fierbinţi că 
te ardeau la degete. 

Atunci vestitorii anunţară un alt cântăreţ, Collio Quaynis 
din Tyrosh, care avea o barbă purpurie şi un accent ridicol, 
întocmai cum îi asigurase Symon. Collio începu cu o 
versiune proprie a Dansului Dragonilor, care era, mai 
degrabă, un 39 

cântec pentru doi cântăreţi, bărbat şi femeie. Tyrion 
rezistă până la sfârşit, cu o porţie dublă de terci cu miere şi 
ghimbir şi mai multe cupe cu vin. O baladă 

chinuitoare despre doi îndrăgostiţi aflaţi pe moarte, în 
mijlocul Urgiei din Valyria, care ar fi fost mai pe placul 
auditoriului dacă Collio n-ar fi cântat-o în Valyriana Cultă, pe 
care majoritatea invitaţilor nu o cunoşteau. Dar Bessa 
Hangița îi recâştigă cu versurile sale deocheate. La masă se 
serveau cocoşei în pene, rumeniţi întregi şi umpluţi cu 
curmale, în timp ce Collio chemă un toboşar, făcu o 
plecăciune adâncă în faţa Lordului Tywin şi începu să cânte 
Ploile din Castamere. 

Dacă trebuie să ascult şapte variante, s-ar putea să mă 
duc în Fundătura Puricilor şi să-i cer iertare tocanei. Tyrion 
se întoarse către soţia sa: 


— Aşadar, pe care-l preferi? 

Sansa clipi: 

— Lordul meu? 

— Dintre cântăreţi. Care ţi-a plăcut mai mult? 

— Eu... îmi pare rău, lordul meu. N-am fost atentă. 

Nici de mâncat nu mânca. 

— Sansa, îţi lipseşte ceva? Îl luase gura pe dinainte şi, 
dintr-odată, se simţi ca un prost. Toate rudele ei au fost 
măcelărite, e măritată cu mine şi eu o întreb ce-i lipseşte. 

— Nu, lordul meu. Îşi feri privirea, prefăcându-se, 
neconvingător, interesată de Băiatul Lunii care îl lovea pe 
Ser Dontos cu curmale. 

Patru maeştri piromanţi chemau fiare sălbatice din flăcări, 
să se sfâşie cu gheare de foc, în timp ce servitorii aşezau pe 
masă castroane de B/andissory, un amestec de supă de vită 
cu vin fiert, îndulcit cu miere şi presărat cu migdale opărite 
şi bucăţi de clapon. Apoi veniră nişte cântăreţi din fluier, 
câini dresați, înghiţitori de săbii, cu mazăre cu unt, nuci 
tăiate şi castroane de argint cu carne de lebădă în sos de 
şofran şi piersici. 

— Nu iarăşi lebădă, bodogăni Tyrion, amintindu-şi de cina 
cu sora lui, din ajunul bătăliei. Un jongler învârti în aer 
câteva săbii şi topoare, în timp ce bucăţi de sângerete la 
frigare erau aduse sfârâind pe mese, o alăturare pe care 
Tyrion o socoti nespus de iscusită, deşi, probabil, nu tocmai 
de bun-gust. 

Vestitorii suflară în goarne. 

— VI-l prezentăm acum pe Galyeon din Cuy, care va 
cânta pentru lăuta de aur. 

Galyeon era un bărbat cu pieptul larg, barba neagră şi 
capul pleşuv şi un glas de tunet care răsună în toate 
colţurile sălii tronului. Adusese nu mai puţin de şase 
muzicanți să cânte cu el. 

— Nobili lorzi şi frumoase doamne, în seara asta vă voi 
cânta un singur cântec, anunţă el. Este cântecul Apei Negre, 
despre cum a fost salvat regatul. 


Toba începu să bată încet, ameninţător. 

— Sus, în turn, sta dus pe gânduri, începu Galyeon, /orau- 
ntunecat în negru-i 40 

castel. 

— Negru-i era părul şi sufletul la fel, incantară muzicanţii 
la unison. Intră un fluier. 

— Din sânge şi ranchiună se hrănea şi cupa cu venin el 
şi-o umplea, cântă 

Galyeon. Cândva, al meu frate avea şapte regate, îi 
spuse el urâtei sale hoaşte. 

Voi lua ce-a avut şi tot va fi al meu. lar fiul său pumnalu- 
mi va cunoaşte. 

— Un mândru cavaler, cu păr de aur moale, cântară 
muzicanţii săi, în sunet de harpă şi de fluier. 

— Dacă voi mai fi vreodată Mână, spuse Tyrion în gura 
mare, primul lucru pe care-l voi face va fi să spânzur 
cântăreții. 

Lady Leonette râse cristalin lângă el, iar Ser Garlan se 
aplecă să-i spună: 

— O faptă de vitejie necântată nu preţuieşte mai puţin. 

— Lordul întunecat oştirea-şi chemă, precum ciorile toți 
se-adunară. Şi insetaţi de sânge se-mbarcară... 

— ... Şi nasul bietului Tyrion îl tăiară, continuă Tyrion. 

Lady Leonette chicoti. 

— Poate că ar trebui să fii cântăreţ, lordul meu. Te pricepi 
la fel de bine la versuri ca Galyeon. 

— Nu, doamna mea, spuse Ser Garlan. Nobilul Lannister e 
născut să 

înfăptuiască lucruri măreţe, nu să le cânte. Dacă n-ar fi 
fost lanţul lui şi focul sălbatic, vrăjmaşul ar fi acum pe malul 
celălalt. lar dacă brutele lui Tyrion n-ar fi ucis cele mai multe 
din iscoadele lui Stannis, n-am fi fost niciodată în stare să-l 
luăm pe nepregătite. 

Vorbele sale îl făcură pe Tyrion să se simtă ridicol de 
recunoscător şi îl ajutară 


să se potolească cât timp îşi cântă Galyeon balada 
nesfârşită despre vitejia băiatului rege şi a mamei sale, 
regina de aur. 

— N-a făcut asta niciodată, izbucni Sansa pe neaşteptate. 

— Să nu crezi niciodată ce auzi într-un cântec, doamna 
mea. Tyrion făcu semn unui slujitor să le umple cupele cu 
vin. 

Curând, era noapte dincolo de ferestrele înalte şi Galyeon 
continua să cânte. 

Balada lui avea şaptezeci şi şapte de versuri, deşi păreau 
mai degrabă o mie. Unul pentru fiecare oaspete din sală. 
Tyrion îndură ultimele douăzeci de versuri cu ajutorul 
vinului, rezistând impulsului de a-şi astupa urechile cu 
ciuperci. După ce cântăreţul îşi făcu plecăciunile, unii dintre 
oaspeţi erau deja destul de beţi ca să 

înceapă să dea ei înşişi un spectacol involuntar. Marele 
Maester Pycelle adormi în timp ce dansatoarele din Insulele 
Verii se învârteau şi se răsuceau în rochii croite din pene viu 
colorate şi mătase fumurie. Pe când la masă erau aduse 
rondele de elan umplute cu brânză cu mucegai, unul dintre 
cavalerii Lordului Rowan răni un dornishean. Mantiile aurii îi 
târâră pe amândoi afară, unul să putrezească în temniţă, iar 
celălalt să fie cusut de Maester Ballabar. 

Tyrion cocheta cu o cremă de zahăr ars, cu chimen, 
cuişoare şi lapte de 41 

migdale, când Regele Joffrey se ridică dintr-odată în 
picioare, clătinându-se. 

— Să vină cavalerii mei regali! strigă el cu glasul îngroşat 
de vin, bătând din palme. 

Nepotul meu e mai beat decât mine, gândi Tyrion, în timp 
ce mantiile aurii deschideau uşile mari de la capătul sălii. 
Din locul unde se afla, nu putea să vadă 

decât vârfurile a două lănci vărgate, când doi călăreţi 
intrară, unul lângă altul. Un val de râsete îi urmări pe 
culoarul central, către rege. Probabil sunt călare pe ponei, 
conchise Tyrion... până când îi văzu în întregime. 


Cavalerii erau doi pitici. Unul călărea un câine gri, urât, 
cu picioarele lungi şi fălcile atârnate. Celălalt călărea o 
scroafă imensă, bălţată. Armurile de lemn pictate trosneau 
când micii cavaleri săltau în şa. Scuturile erau mai mari 
decât ei şi se luptau bărbăteşte cu lăncile lor în timp ce 
înaintau, bocănind, legănându-se într-o parte şi în alta şi 
stârnind hohote de râs. Unul dintre cavaleri era îmbrăcat în 
aur din cap până-n picioare, cu un cerb negru pictat pe scut, 
celălalt purta haine gri şi albe, cu blazonul lupului. 
Animalele pe care le călăreau erau înveşmântate la fel. 

Tyrion privi de-a lungul daisului, la toate chipurile 
surăzătoare. Joffrey era roşu, cu răsuflarea tăiată, Tommen 
ţipa şi sărea în sus şi-n jos, pe locul lui, Cersei chicotea 
politicoasă şi până şi Lordul Tywin părea oarecum amuzat. 
Dintre toţi cei de la masa de onoare, numai Sansa Stark nu 
zâmbea. Ar fi putut s-o iubească 

pentru asta, dar la drept vorbind, ochii fetei erau departe, 
ca şi cum nici nu vedea cavalerii groteşti venind spre ea. 

Piticii nu sunt de vină, hotărî Tyrion. Când vor termina, o 
să-i laud şi o să le dau o pungă grasă de arginți. lar mâine, 
voi afla cine a plănuit acest moment vesel şi o să mă ocup 
de un alt fel de mulțumiri. 

Când piticii se opriră sub dais să-l salute pe rege, 
cavalerul lup îşi scăpă scutul. 

Când se aplecă să-l ridice, cavalerul cerb îşi pierdu 
echilibrul şi îl plesni peste spate. Cavalerul lup căzu de pe 
purcea şi lancea se prăbuşi, nimerind în capul inamicului. 
Piticii se zvârcoliră pe podea, înlănţuiţi. Când se ridicară, 
încercară 

amândoi să urce pe spatele câinelui. Urmară strigăte şi 
îmbrânceli. În cele din urmă, încălecară din nou, numai că 
de data aceasta, fiecare pe animalul celuilalt, cu alt scut în 
mână şi cu faţa spre spate. 

Le luă ceva timp să rezolve încurcătura, dar în cele din 
urmă ţâşniră fiecare în alt capăt al sălii şi îşi întoarseră caii, 
faţă în faţă. Lorzii şi doamnele hohoteau şi chicoteau, iar 


omuleţii se întâlniră, cu trosnete şi pârâituri, şi lancea 
cavalerului lup izbi coiful cavalerului cerb, smulgându-i 
capul de pe umeri. Capul se răsuci în aer, împroşcând sânge, 
şi căzu în poala Lordului Gyles. Piticul decapitat se plimbă, 
clătinându-se, printre mese, fluturându-şi mâinile. Câinii 
lătrau, femeile ţipau, iar Băiatul Lunii se dădea în spectacol, 
legănându-se periculos, înainte şi înapoi, pe catalige, până 
când Lordul Gyles scoase un pepene roşu, picurând, din 
coiful zdrobit, moment în care cavalerul cerb îşi îţi capul din 
armură şi o altă 

42 

furtună de râsete cutremură sala. Cavalerii aşteptară ca 
râsetele să se stingă, îşi dădură ocol, făcând schimb de 
insulte savuroase, şi erau pe cale să se depărteze unul de 
altul, pentru o nouă confruntare, când câinele îşi azvârli 
cavalerul pe podea şi se sui călare pe scroafă. Purceaua 
mare guiţă chinuită, în timp ce nuntaşii guiţau în hohote de 
râs, mai cu seamă când cavalerul cerb sări pe cavalerul lup, 
îşi lăsă jos pantalonii şi începu să se bâţâie frenetic. 

— Mă predau! Mă predau! urlă piticul de jos. Bunule 
cavaler, vâră-ţi sabia în teacă. 

— O văr, o vâr, dacă nu mai mişti teaca, răspunse piticul 
de deasupra, spre deliciul tuturor. 

Lui Joffrey îi ţăşnea vinul pe ambele nări. Gâfâind, se 
ridică în picioare, cât pe ce să doboare potirul cu două 
toarte. 

— Un campion, strigă el. Avem un campion! Văzând că 
regele vorbeşte, mesenii începură să se potolească. Piticii se 
descleştară, aşteptând fără doar şi poate mulţumirile regale. 
Dar nu un adevărat campion, spuse Joff. Un adevărat 
campion iese învingător în toate înfruntările. Regele se urcă 
pe masă. Cine mai vrea să-l înfrunte pe campion? Cu un 
zâmbet vesel, se întoarse către Tyrion: Unchiule! Vei apăra 
onoarea regatului meu, nu-i aşa? Poţi să călăreşti purceaua! 

Râsetele îl izbiră ca un val. Tyrion Lannister nu-şi amintea 
când se ridicase, nici când se urcase pe scaun, dar se 


pomeni cocoţat pe masă. Sala era o ceaţă de chipuri 
contorsionate, luminate de torţe. Îşi strâmbă faţa în cel mai 
hidos zâmbet batjocoritor pe care îl văzuseră vreodată Cele 
Şapte Regate. 

— Înălţimea Ta! strigă el. Voi călări purceaua, dar numai 
dacă tu călăreşti câinele! 

Joff se încruntă, zăpăcit. 

— Eu? Nu sunt pitic. De ce eu? 

Te-ai ars, Joff. 

— Păi, fiindcă eşti singurul bărbat din sală pe care sunt 
sigur că-l pot învinge. 

N-ar fi putut spune ce a fost mai dulce: clipa de tăcere 
uluită, hohotul de râs care i-a urmat sau furia oarbă de pe 
chipul nepotului său. Piticul sări jos, satisfăcut, şi când privi 
înapoi, Ser Osmund şi Ser Merryn îl ajutau pe Joffrey să 

coboare şi el. Când o văzu pe Cersei privindu-l cu 
duşmănie, Tyrion îi trimise o bezea. 

Fu o adevărată uşurare când muzicanţii începură să 
cânte. Micii cavaleri îşi conduseră purceaua şi câinele afară 
din sală, oaspeţii se întoarseră la străchinile lor cu cremă de 
zahăr ars, iar Tyrion mai ceru o cupă cu vin. Dar brusc simţi 
mâna lui Ser Garlan pe mânecă. 

— Lordul meu, fereşte-te, îl preveni cavalerul. Regele. 

Tyrion se întoarse. Joffrey era aproape lângă el, roşu la 
faţă şi clătinându-se, cu vinul revărsându-se peste marginea 
potirului de nuntă pe care îl ducea cu amândouă mâinile. 

43 

— Înălţimea Ta, fu tot ce mai apucă să spună, înainte ca 
regele să-i răstoarne potirul deasupra capului. Vinul i se 
revărsă pe faţă într-un torent roşu. 

Îi scaldă părul, îi înţepă ochii, îi arse rana, îi şiroi pe obraji 
şi îmbibă catifeaua tunicii sale noi. 

— Îţi place? îl zeflemisi Joffrey. 

Ochii lui Tyrion aruncau văpăi. Îşi şterse faţa cu dosul 
mânecii şi clipi, încercând să-şi limpezească privirea. 


— A fost urât din partea ta, sire, îl auzi pe Ser Garlan 
spunând. 

— Ba deloc, Ser Garlan. Tyrion nu putea îngădui ca 
lucrurile să degenereze şi mai mult, nu aici, cu jumătate din 
regat cu ochii aţintiţi asupra lor. Nu orice rege s-ar gândi să 
onoreze un umil slujitor servindu-l din propriul potir regal. 
Păcat că 

vinul s-a vărsat. 

— Nu s-a vărsat, spuse Joffrey, prea necioplit ca să 
accepte retragerea pe care i-o oferea Tyrion. Şi nu te 
serveam. 

Regina Margaery 
Joffrey. 

— Dragul meu rege, îl imploră fata Tyrell, haide, întoarce- 
te la locul tău, un alt cântăreţ aşteaptă. 

— Alaric din Elysen, interveni Lady Olenna Tyrell, 
sprijinindu-se în toiag, fără să-i acorde piticului îmbibat în 
vin mai multă atenţie decât îi acordase nepoata ei. Sper că 
ne va cânta Ploile din Castamere. A trecut o oră de când nu 
l-am mai auzit şi am uitat cum sună. 

— lar Ser Addam vrea să ţină un toast, adăugă Margaery. 
Te rog, Înălţimea Ta. 

— Nu mai am vin, declară Joffrey. Cum pot să închin cupa, 
dacă nu am vin? 

Unchiule Pezevenghi, poţi să mă serveşti. Dacă nu vrei să 
te întreci în turnir, vei fi paharnicul meu. 

— AŞ fi deosebit de onorat. 

— Nu este o onoare! răcni Joffrey. Apleacă-te şi ridică-mi 
potirul. Tyrion se supuse, dar când întinse mâna să apuce o 
toartă, Joff lovi potirul, printre picioarele lui. Ridică-/! Eşti la 
fel de stângaci pe cât eşti de urât? Tyrion fu nevoit să se 
târască pe sub masă, ca să găsească potirul. Bun. Acum 
umple-l cu vin. Ceru o carafă de la o slujitoare şi umplu cupa 
pe trei sferturi. În genunchi, piticule. 

Îngenunchind, Tyrion ridică potirul greu, întrebându-se 
dacă avea să facă o a doua baie, dar regele îl luă cu o 


A 


îşi făcu apariţia dintr-odată, lângă 


singură mână, bău cu nesaţ şi îl aşeză pe masă. Acum te poţi 
ridica, unchiule. 

Picioarele îi erau amorţite când încercă să se ridice şi fu 
cât pe ce să se prăbuşească. Tyrion fu nevoit să se sprijine 
de un scaun ca să se îndrepte. Ser Garlan îi întinse o mână, 
Joffrey râse, iar Cersei i se alătură. Pe urmă ceilalţi. Nu vedea 
cine, dar îi auzea. 

— Înălţimea Ta. Glasul Lordului Tywin era impecabil, 
nealterat de băutură. 

Soseşte plăcinta de nuntă. E nevoie de sabia ta. 

44 

— Plăcinta? Joffrey îşi luă regina de mână. Vino, doamna 
mea, vine plăcinta. 

Nuntaşii se aşezară, strigând şi aplaudând şi ciocnindu-şi 
cupele cu vin, în timp ce plăcinta imensă străbătea încet 
sala, adusă de şase bucătari radioşi. 

Măsura doi metri în diametru, rumenă şi aurie, şi din 
interior se auzeau ţipete şi bufnituri. 

Tyrion se dădu înapoi în scaun. Nu-i mai lipsea decât să 
se găinăţeze pe el un porumbel, ca ziua să fie perfectă. Vinul 
îi trecuse prin tunică şi prin pantaloni şi simţea umezeala pe 
piele. Ar fi trebuit să se schimbe, dar nimeni nu putea să 
plece până la momentul ceremoniei nupţiale. Până atunci 
mai erau încă vreo douăzeci, treizeci de feluri de mâncare, 
după socoteala lui. 

Regele Joffrey şi regina lui întâmpinară plăcinta lângă 
dais. Când Joff scoase sabia din teacă, Margaery aşeză o 
mână pe braţul lui, să-l împiedice. 

— Bocetul Văduvei nu e o sabie pentru tăiat plăcinte. 

— Adevărat. Regele Joffrey ridică glasul: Ser Ilyn, sabia ta. 

Din umbrele din fundul sălii, îşi făcu apariţia Ser llyn 
Payne. Spectrul la ospăț, gândi Tyrion, privind cum 
Dreptatea Regelui înaintează cu paşi mari, sfrijit şi aspru. 
Fusese prea mic ca să-l cunoască pe Ser Ilyn înainte de a-şi 
pierde limba. 


Trebuie c-a fost alt om pe vremea aceea, dar acum 
tăcerea face parte din el, la fel ca ochii aceia goi, ca zalele 
ruginite şi ca sabia mare de pe spate. 

Ser |lyn se înclină în faţa regelui şi a reginei, întinse mâna 
peste umăr şi scoase la iveală doi metri de argint strălucitor, 
împodobit cu rune. Îngenunche, oferindu-i lui Joffrey 
măreaţa sabie, cu mânerul înainte. Stropi de foc roşu licăriră 
din ochii rubinii de pe mâner, o bucată de obsidian sculptată 
în forma unui craniu rânjit. 

Sansa se foi în scaun. 

— Ce sabie este aceea? Pe Tyrion îl usturau încă ochii din 
pricina vinului. 

Clipi şi se uită din nou. Sabia mare a lui Ser llyn era la fel 
de lungă şi la fel de lată 

ca Gheaţa, dar era prea argintie. Oţelul valyrian era 
întunecat, mai fumuriu în esenţa sa. Sansa îl apucă de braţ: 
Ce a făcut Ser Ilyn cu sabia tatălui meu? 

Ar fi trebuit să-i înapoiez Gheaţa lui Robb Stark, gândi 
Tyrion. Îi aruncă o privire tatălui său, dar Lordul Tywin se uita 
la rege. 

Joffrey şi Margaery îşi împreunară mâinile, ridicând sabia 
şi coborând-o înapoi, într-un arc argintiu. Când crusta 
plăcintei se despică, porumbeii ţâşniră 

într-un vârtej de pene albe, năvălind în toate direcţiile, 
fâlfâind către ferestre şi grinzi. Un vuiet de încântare se 
înălţă de pe bănci, iar cântăreții din fluier şi flaut din galerie 
începură un cântec însufleţit. Joff îşi luă soţia în braţe şi o 
învârti vesel. 

Un servitor aşeză o felie de plăcintă fierbinte în faţa lui 
Tyrion şi o acoperi cu o lingură de cremă de lămâie. 
Porumbeii erau bine făcuţi în plăcintă, dar nu-i găsea mai 
apetisanţi decât pe cei vii, care fâlfâiau prin sală. Sansa nu 
mânca nici ea. 

— Eşti palidă ca o nălucă, doamna mea, spuse Tyrion. Ai 
nevoie de o gură de 45 


aer rece, iar eu am nevoie de altă tunică. Se ridică şi-i 
întinse mâna: Vino. 

Dar înainte de a reuşi să se retragă, Joffrey era iarăşi 
lângă el. 

— Unchiule, unde te duci? Eşti paharnicul meu, ai uitat? 

— Trebuie să mă schimb cu haine curate, Înălţimea Ta. Îmi 
îngădui să plec? 

— Nu. Îmi place cum arăţi aşa. Mai toarnă-mi. Potirul 
regelui se afla pe masă, acolo unde îl lăsase. 

Tyrion fu nevoit să se caţere înapoi în scaun ca să ajungă 
la el. Joff i-l smulse din mâini şi bău cu nesaţ, gâlgâind, cu 
vinul şiroindu-i roşu pe bărbie. 

— Stăpâne, spuse Margaery, ar trebui să ne întoarcem la 
locurile noastre. 

Lordul Buckler vrea să rostească un toast în cinstea 
noastră. 

— Unchiul meu nu şi-a mâncat plăcinta de porumbel. Cu 
potirul într-o mână, Joff şi-o vâri pe cealaltă în plăcintă. 
Aduce ghinion să nu mănânci plăcinta, îl dojeni el, 
umplându-şi gura cu carne fierbinte şi iute de porumbel. 
Vezi, e bună. 

Scuipând bucăţi de coajă, tuşi şi se mai servi cu un 
pumn. Dar e seacă. Trebuie udată. Joff luă o înghiţitură de 
vin Şi tuşi din nou, mai violent. Vreau să văd... să 

te văd călărind pe... purceaua aia, unchiule. Vreau... 
Cuvintele i se opriră în gâtlej, într-un acces de tuse. 

Margaery îl privi cu îngrijorare. 

— Înălţimea Ta? 

— E... plăcinta... nimic... Joff mai luă o sorbitură, sau cel 
puţin încercă, dar împroşcă tot vinul, cuprins de un nou 
acces de tuse. Faţa i se înroşea. Eu... nu pot... Potirul îi 
alunecă din mână şi vinul sângeriu şiroi pe dais. 

— Se sufocă, zise Regina Margaery, cu răsuflarea 
întretăiată. 

Bunica îi veni alături. 


— Ajutaţi-l pe bietul băiat, ţipă Regina Ghimpilor, cu un 
glas de zece ori mai viguros decât trupul ei. Imbecililor! 
Aveţi de gând să staţi cu toţii cu gura căscată? 

Ajutaţi-vă regele! 

Ser Garlan îl îmbrânci pe Tyrion şi începu să-l lovească pe 
Joffrey cu pumnii în spate. Ser Osmund Kettleblack sfâşie 
gulerul regelui. Un sunet subţire, înfricoşător, ieşi din 
gâtlejul băiatului, sunetul unui om care încearcă să soarbă 
un râu cu paiul, pe urmă se opri, şi asta era şi mai 
înfricoşător. 

— Întoarce-ţi-l cu capul în jos, urlă Mace Tyrell la toată 
lumea şi la nimeni. 

Întoarce-ţi-l, scuturaţi-l de călcâie. 

Un alt glas striga: 

— Apă, daţi-i nişte apă! 

Înaltul Septon începu să se roage cu voce tare. Marele 
Maester Pycelle chemă 

pe cineva să-l ajute să meargă în apartamentele lui, să 
aducă o poţiune. Joffrey începu să se zgârie pe gât, săpând 
în carne cu unghiile scobituri însângerate. Sub piele, 
muşchiul se zărea tare ca piatra. Prinţul Tommen ţipa şi 
plângea. 

O să moară, îşi dădu seama Tyrion. Se simţea ciudat de 
calm, deşi toţi demonii iadului se dezlănţuiau în jurul lui. Îl 
loveau din nou pe Joff peste spate, 46 

dar faţa nu contenea să i se înnegrească. Câinii lătrau, 
copiii plângeau, bărbaţii îşi strigau unul altuia sfaturi inutile. 
Jumătate dintre nuntaşi erau în picioare, unii îmbrâncindu- 
se, ca să vadă mai bine, alţii alergând spre uşi, grăbiţi să 
scape de acolo. 

Ser Meryn deschise gura regelui şi îi vâri o lingură pe gât. 
În clipa aceea, ochii băiatului întâlniră ochii lui Tyrion. Are 
ochii lui Jaime. Numai că pe Jaime nu-l văzuse niciodată atât 
de speriat. Băiatul are doar treisprezece ani. Joffrey scotea 
un sunet sec, cloncănit, încercând să vorbească. Ochii îi 
ieşeau, albi, din orbite, cuprinşi de groază. Ridică mâna... 


încercând să-l atingă pe unchiul său sau arătând spre el... îţi 
cere iertare sau crede că-l pot salva? 

— Nuuuu, se jeli Cersei. Tată, ajută-l, cineva să-l ajute, fiul 
meu, fiul meu... 

Tyrion se pomeni gândindu-se la Robb Stark. Nunta mea 
arată cu mult mai bine, dacă stau să mă gândesc. Se uită să 
vadă reacţia Sansei, însă în sală era prea mare zăpăceală şi 
n-o putea zări. Dar ochii îi căzură pe potirul de nuntă, uitat 
pe podea. Se duse să-l ridice. Pe fundul lui, mai era o 
jumătate de deget de vin roşu. 

Tyrion îl cercetă o clipă, pe urmă îl turnă pe podea. 

Margaery Tyrell plângea în braţele bunicii, iar bătrâna îi 
spunea: 

— Fii tare, fii tare. 

Majoritatea muzicanţilor fugiseră, dar un ultim flautist din 
galerie cânta un cântec funebru. În fundul sălii tronului, 
oamenii se încăierau în preajma uşilor şi se călcau în 
picioare. Mantiile aurii ale lui Ser Addam interveniră să 
restabilească 

ordinea. Nuntaşii se repezeau cu capul înainte afară, în 
noapte, unii plângând, alţii clătinându-se şi vomitând, iar 
alţii albi de spaimă. Lui Tyrion îi trecu tardiv prin minte că 
era, poate, înţelept să plece şi el. 

Când o auzi pe Cersei urlând, ştiu că se terminase. 

Ar trebui să plec. Acum. În schimb, se apropie de ea cu 
pasu-i legănat. 

Sora lui stătea într-o baltă de vin, legănând trupul fiului 
ei. Rochia îi era sfâşiată şi pătată, faţa albă ca varul. Un 
câine negru şi slab se furişă lângă ea, adulmecând cadavrul 
lui Joffrey. 

— Băiatul a murit, Cersei, spuse Lordul Tywin. Aşeză o 
mână înmănuşată pe umărul fiicei sale şi unul dintre străjeri 
alungă câinele. Dă-i drumul acum. Lasă-l în pace. 

Cersei nu-l auzi. Fu nevoie de doi străjeri să-i descleşteze 
degetele, ca trupul lui Joffrey Baratheon să poată să alunece 
moale şi fără viaţă pe podea. 


Înaltul Septon îngenunche lângă el. 

— Tată din Ceruri, judecă-l drept pe regele nostru Joffrey, 
incantă el, începând o rugăciune pentru cel mort. Margaery 
Tyrell plângea cu sughiţuri, iar Tyrion o auzi pe mama ei, 
Lady Alerie, spunând: 

— S-a înecat, draga mea. S-a înecat cu plăcinta. Nu eşti 
tu de vină. S-a înecat. 

Am văzut cu toţii. 

— Nu s-a înecat. Glasul lui Cersei era tăios ca sabia lui 
Ser Ilyn. Fiul meu a 47 

fost otrăvit. Se uită la cavalerii în alb care stăteau 
neajutoraţi în jurul ei. Gărzi Regale, faceţi-vă datoria. 

— Doamna mea, protestă Ser Loras Tyrell, şovăind. 

— Arestează-l pe fratele meu, porunci ea. El a făcut asta, 
piticul. El şi soţioara lui. Ei l-au ucis pe fiul meu. Pe regele 
vostru. Luați-i! Luaţi-i pe amândoi! 


SANSA 


Departe, în celălalt capăt al oraşului, un clopot începu să 
bată. Sansa se simţea ca într-un vis. 

— Joffrey e mort, le spuse copacilor, să vadă dacă asta o 
va trezi. 

Nu era mort când părăsise ea sala tronului. Dar era în 
genunchi şi îşi sfâşia pielea, încercând cu disperare să 
respire. Priveliştea era insuportabilă şi Sansa fugise 
plângând. Lady Tanda fugea şi ea. 

— Ai o inimă bună, doamna mea, îi spusese. Nu orice fată 
ar plânge aşa pentru un bărbat care a părăsit-o şi a măritat-o 
cu un pitic. 

O inimă bună. Am o inimă bună. Un râs isteric i se ridică 
din gâtlej, dar Sansa îl înăbuşi. Clopotele sunau încet, a jale. 
Sunau, sunau, sunau. La fel sunaseră şi pentru Regele 
Robert. Joffrey era mort, era mort, mort, mort. De ce plângea, 
când îi venea să danseze? Erau lacrimi de bucurie? 

Îşi găsi hainele acolo unde le ascunsese cu două nopţi 
înainte. Fără slujnice s-o ajute, îi luă mai mult decât ar fi 
trebuit să-şi dezlege panglicile rochiei. Mâinile îi erau ciudat 
de neîndemânatice, deşi nu era aşa de speriată cum ar fi 
putut să fie. 

— Zeii sunt cruzi că l-au luat atât de tânăr şi frumos, la 
propria-i nuntă, îi spusese Lady Tanda. 

Zeii sunt drepți, gândi Sansa. Robb murise tot la o nuntă. 
Pentru Robb plângea ea. Pentru e! şi pentru Margaery, Biata 
Margaery, de două ori măritată şi de două 

ori văduvă. Sansa îşi scoase o mânecă, lăsă rochia să 
cadă şi ieşi din ea. O 

împacheta, o înghesui în scorbura unui stejar şi scutură 
rochia pe care o ascunsese acolo. îmbracă-te gros, o 
prevenise Ser Dontos, și imbracă-te în culori întunecate. Nu 


avea haine negre, aşa că alesese o rochie groasă, din lână 
maro. 

Dar corsajul era împodobit cu perle. Mantia le va acoperi. 
Mantia era verde-închis, cu o glugă mare pe care, 
deocamdată, o lăsă pe spate. Îşi pregătise şi pantofi, simpli 
şi robuşti, fără tocuri şi cu botul pătrat. Zei; mi-au auzit 
rugăciunile, gândi ea. Se simţea ameţită, ca într-un vis. 
Pielea mi s-a transformat în porțelan, în fildeş, în oțel. 
Mâinile i se mişcau greoi, înţepenite, de parcă nu i-ar mai fi 
despletit părul până atunci. Pentru o clipă, îşi dori s-o fi avut 
pe Shae lângă 

ea, să-i desfacă plasa de păr. 

Când o dezlegă, părul lung şi arămiu i se revărsă pe spate 
şi peste umeri. Plasa din fir de argint îi atârna pe degete, cu 
metalul subţire sclipind delicat, cu pietrele 48 

negre în lumina lunii. Ametiste negre din Asshai. Unul 
lipsea. Sansa ridică plasa, s-o cerceteze. Era o pată 
întunecată în scobitura argintie, de unde căzuse piatra. 

Spaima o cuprinse dintr-odată. Inima îi bubuia să-i spargă 
pieptul şi, pentru o clipă, îşi ţinu răsuflarea. De ce mi-e atât 
de frică, e doar un ametist, un ametist negru din Asshai, 
nimic mai mult. Probabil nu era prins bine, atâta tot. Nu era 
prins bine şi a căzut, iar acum e pe undeva prin sala tronului 
sau în curte, dacă 

nu cumva... 

Ser Dontos spusese că plasa ei de păr era vrăjită, că o va 
duce acasă. Îi spusese că trebuie s-o poarte în noaptea 
aceasta, la nunta lui Joffrey. Sârma de argint i se strângea pe 
degete. Degetul mare trecea şi iar trecea peste orificiul unde 
fusese piatra. Încercă să se oprească, dar degetele nu erau 
ale ei. Degetul mare îi era atras în gaura aceea, aşa cum 
limba e atrasă câtre o măsea lipsă. Ce fel/ de vrajă? 

Regele era mort, regele crud, care fusese prinţul ei viteaz 
cu o mie de ani în urmă. 

Dacă Dontos o minţise în privinţa plasei de păr, oare o 
minţise şi cu celelalte? 


Dacă nu vine? Dacă nu există nici o corabie, nici o barcă 
pe râu, nici o scăpare? 

Ce se va întâmpla atunci cu ea? 

Auzi foşnet de frunze şi îşi îndesă plasa de argint adânc 
în buzunarul mantiei. 

— Cine-i acolo? strigă ea. Pădurea zeilor era întunecoasă 
şi clopotele îl conduceau pe Joff la mormânt. 

— Eu. leşi de sub copaci, clătinându-se, beat. O apucă de 
braţ, să se sprijine. 

Dulce Jonquil, am venit. Florian al tău a venit, nu te teme. 

Sansa se retrase. 

— Ai spus că trebuie să port plasa de păr. Plasa argintie 
Cu... ce fel de pietre sunt astea? 

— Ametiste. Ametiste negre din Asshai, doamna mea. 

— Nu sunt ametiste, aşa-i? Aşa-i? M-ai minţit. 

— Ametiste negre, jură el. Purtau vrajă în ele. 

— Purtau crima în ele! 

— Uşurel, doamna mea, uşurel. Nu crimă. S-a înecat cu 
plăcinta de porumbel. 

Dontos râse înfundat. O, gustoasă plăcintă. Argint şi 
pietre, asta a fost tot. Argint şi pietre şi vrajă. 

Clopotele sunau funebru şi sunetul vântului era ca 
şuieratul lui când încercase să tragă o gură de aer. 

— L-ai otrăvit. Tu. Ai luat o piatră din părul meu... 

— Sst, o să ne omori pe amândoi. N-am făcut nimic. 
Haide, trebuie să plecăm, o să te caute. Soţul tău a fost 
arestat. 

— Tyrion? exclamă ea, uluită. 

— Ai alt soţ? Pezevenghiul, unchiul pitic. Cersei crede că 
el a făcut-o. O 

înhaţă pe Sansa de mână şi o trase. Pe aici, nu maie 
mult, nu te teme. 

Sansa îl urmă fără împotrivire. N-am putut suporta 
niciodată plânsul femeilor, îi spusese Joff cândva, dar acum 
mama lui era singura femeie care plângea. În 49 


poveştile Bătrânei Nan, spiriduşii făureau lucruri magice, 
care puteau împlini dorinţele. Oare mi-am dorit să moară? 
se întrebă ea, înainte să-şi aducă aminte că 

era prea mare ca să mai creadă în spiriduşi. 

— Tyrion l-a otrăvit? 

Ştia că soţul ei pitic îşi ura nepotul. Oare ar fi fost în stare 
să-l omoare? Ştia, oare, despre plasa mea de păr, despre 
ametistele negre? EI i-a adus vin lui Joff. 

Cum puteai face pe cineva să se înece punându-i un 
ametist în vin? Dacă e mâna lui Tyrion, vor crede că am fost 
şi eu implicată, îşi dădu ea seama, înfiorată. Cum să nu? 
Erau soţ şi soţie, iar Joff îi omorâse tatăl şi îşi bătuse joc de 
moartea fratelui ei. Un singur trup, o singură inimă, un 
singur suflet. 

— Taci acum, draga mea, spuse Dontos. Afară din pădurea 
zeilor, n-avem voie să scoatem nici un sunet. Trage-ţi gluga 
şi ascunde-ţi faţa. Sansa clătină din cap şi se supuse. 

Era atât de beat încât uneori Sansa trebuia să-i ofere 
braţul, ca să nu cadă. 

Clopotele sunau în celălalt capăt al oraşului, şi altele şi 
altele li se alăturau. Stătea cu capul plecat şi se ţinea în 
umbră, în spatele lui Dontos. Coborând treptele şerpuitoare, 
se prăbuşi în genunchi şi vomită. Bietu/ meu Florian, gândi 
ea, în timp ce Dontos se ştergea la gură cu o mânecă largă. 
Îmbracă-te în culori întunecate, îi spusese, însă el, sub 
mantia maro de lână, purta vechea cămaşă cu dungi 
orizontale, roz şi roşii, sub o fâşie neagră cu trei coroane de 
aur, blazonul Casei Hollard. 

— De ce îţi porţi cămaşa? Joff a decretat că eşti 
condamnat la moarte dacă eşti prins vreodată îmbrăcat în 
hainele de cavaler... El... oh... Nimic din ceea ce decretase 
Joff nu mai conta. 

— Am vrut să fiu cavaler. Pentru asta, cel puţin. Dontos se 
ridică în picioare şi o luă de braţ. Vino, taci acum. Fără 
întrebări. 


Îşi continuară drumul, coborând scările şerpuitoare şi 
traversând o curte mică, adâncită. Ser Dontos urni o uşă 
grea şi aprinse o lumânare. Erau într-un culoar lung. Pe 
pereţi atârnau armuri goale, întunecate şi pline de praf, cu 
coifurile acoperite de şiruri de solzi care se întindeau până 
pe spate. În timp ce trecea în goană pe lângă ele, flacăra 
lumânării mărea şi contorsiona umbra fiecărui solz. 

Cochiliile de cavaleri se transformă în dragoni, gândi ea. 

O altă scară îi duse către o uşă de stejar, întărită cu fier. 

— Ţine-te tare acum, Jonquil a mea, aproape ai ajuns. 
Când Dontos ridică 

drugul şi deschise uşa, Sansa simţi o briză rece pe faţă. 
Trecu prin zidul gros de patru metri şi apoi era afară din 
castel, în vârful unei stânci. Jos era râul, deasupra cerul şi 
unul era mai negru decât celălalt. 

— Trebuie să coborâm, îi spuse Ser Dontos. Jos ne 
aşteaptă un om care ne va duce cu barca la corabie. 

— O să cad. Bran a căzut şi lui îi plăcea să se caţere. 

— Nu, n-o să cazi. Există un fel de scară, o scară secretă, 
săpată în piatră. Uite, 50 

o simţi, doamna mea? Dontos se lăsă pe genunchi 
împreună cu ea şi o puse să se aplece peste marginea 
prăpastiei, bâjbâind cu degetele până când găsi o scobitură 

tăiată în stâncă. Aproape ca nişte trepte. 

Chiar şi aşa, drumul era lung. 

— Nu pot. 

— Trebuie. 

— Altă cale nu mai este? 

— Asta e calea. Nu va fi aşa de greu pentru o femeie 
tânără şi puternică, aşa cum eşti tu. [ine-te bine, nu te uita 
niciodată în jos şi o să ajungi cât ai clipi. Ochii îi străluceau. 
Bietul tău Florian e gras şi bătrân şi beat. Mie ar trebui să-mi 
fie frică. Am căzut de pe cal, nu-ţi aminteşti? Aşa a început 
totul. Eram beat şi am căzut de pe cal, iar Joffrey mi-a vrut 
capul netot. Dar tu m-ai salvat. M-ai sa/vat, draga mea. 

Plânge, îşi dădu ea seama. 


— lar acum m-ai salvat tu pe mine. 

— Numai dacă o să cobori. Dacă nu, suntem morţi 
amândoi. 

EI a fost, gândi Sansa. E/ la omorât pe Joffrey. Trebuia să 
coboare, nu numai pentru ea, dar şi pentru el. 

— la-o tu înainte, ser. Dacă avea să se prăbuşească, nu 
voia să-i cadă în cap, doborând-o de pe stâncă, împreună cu 
el. 

— Cum doreşti, doamna mea. Îi dădu un sărut mustos, îşi 
azvârli cu stângăcie piciorul peste buza prăpastiei, bâjbâind 
până când găsi un punct de sprijin. 

Lasă-mă să cobor puţin şi vino după mine. O să vii, nu? 
Trebuie să juri? 

— O să vin, promise ea. 

Ser Dontos dispăru. Îl auzea gâfâind, când începu să 
coboare. Sansa ascultă 

dangătul clopotului, numărând fiecare bătaie. La zece, se 
lăsă uşor peste marginea stâncii, căutând cu vârfurile 
picioarelor, până când găsi un punct de sprijin. 

Zidurile castelului se înălţau măreţe şi amenințătoare 
deasupra capului ei şi, pentru o clipă, nu îşi dori altceva 
decât să urce înapoi şi să alerge în camerele ei călduroase 
din Turnul Bucătăriilor. Fii curajoasă, îşi spuse. Fii curajoasă, 
ca doamna dintr-un cântec. 

Nu îndrăznea să se uite în jos. Îşi ţinea ochii pe faţa 
stâncii, atentă la fiecare pas, înainte să-l facă pe următorul. 
Piatra era aspră şi rece. Uneori îşi simţea degetele 
alunecând, iar locurile de sprijin pentru mâini nu erau la 
distanţe egale, aşa cum i-ar fi plăcut. Clopotele nu se 
opreau. Înainte de a ajunge la jumătatea drumului, braţele îi 
tremurau şi era convinsă că va cădea. Încă un pas, îşi spuse, 
încă un pas. Trebuia să se mişte. Dacă se oprea, nu va mai 
porni niciodată şi zorile o vor găsi agăţată de stâncă, 
îngheţată de frică. Încă un pas şi încă unul. Nu se aştepta să 
atingă pământul. Se împiedică şi căzu, cu inima bubuind. 
Când se rostogoli pe spate, privind în sus, de unde venise, o 


cuprinse ameţeala şi degetele îi săpară în noroi. Am reuşit. 
Am reuşit. N-am căzut. Am coborât şi acum mă duc 51 
acasă. 

Ser Dontos o ridică în picioare. 

— Pe aici. Încet acum, încet, încet. Dontos se ţinu în 
umbrele negre şi adânci de la poalele stâncilor. Din fericire, 
nu aveau mult de mers. La cincizeci de metri în josul râului, 
un bărbat îi aştepta într-o barcă mică, pe jumătate ascunsă 
de rămăşiţele unei galere care eşuase acolo şi arsese. 
Dontos se apropie de el şchiopătând şi gâfâind: Oswell? 

— Fără nume, spuse bărbatul. Treceţi în barcă. Stătea 
aplecat deasupra vâslelor, un om bătrân, înalt şi greoi, cu 
părul lung, alb, nasul mare, coroiat şi ochii umbriţi de o 
glugă. Înăuntru. Repede, mormăi el. Trebuie să plecăm. 

Când amândoi erau în barcă, bărbatul cu glugă vâri 
vâslele în apă şi se puse în mişcare, ducându-i către canal. 
În urma lor, clopotele continuau să vestească 

moartea băiatului rege. Râul întunecat era numai al lor. 

Cu lovituri ritmice, domoale, îşi croiră drum în josul 
râului, alunecând peste galera scufundată, pe lângă catarge 
zdrobite, carene arse şi vâsle sfărâmate. Palele ramelor 
fuseseră acoperite, astfel că înaintau aproape fără sunet. Un 
abur se ridica deasupra apei. Sansa vedea meterezele 
crenelate ale unuia dintre turnurile  Pezevenghiului 
înălțându-se deasupra apei, dar lanţul imens fusese coborât 
şi trecură nestingheriţi prin locul unde arseseră o mie de 
oameni. ărmul se îndepărtă, ceața se îngroşă, sunetul 
clopotelor începu să se piardă. În cele din urmă, până şi 
luminile dispărură, pierdute undeva în urma lor. Erau în 
Golful Apei Negre şi lumea nu mai era decât o apă neagră, 
un abur risipit de vânt, şi călăuza lor tăcută, aplecată peste 
vâsle. 

— Cât de departe trebuie să mergem? întrebă ea. 

— Fără vorbă. Vâslaşul era bătrân, dar mai puternic decât 
părea şi glasul îi era fioros. În mod straniu, chipul lui avea 
ceva cunoscut, dar Sansa nu-şi putea da seama ce. 


— Nu departe. Dontos îi luă mâna într-a lui şi o mângâie 
cu blândeţe. 

Prietenul tău e aproape, te aşteaptă. 

— Fără vorbă, mărâi din nou vâăslaşul. Apa duce sunetul, 
Ser Bufon. 

Ruşinată, Sansa îşi muşcă buza şi se cuibări în tăcere. 
Pluteau, pluteau, pluteau. 

La răsărit, pe cer licăreau primele raze ale dimineţii, când 
Sansa văzu, în sfârşit, silueta fantomatică în întunericul din 
faţa lor, o galeră de negoţ cu pânzele strânse, înaintând 
încet, cu un singur rând de vâsle. Când se apropiară, văzu 
emblema galerei, un triton cu o coroană de aur care sufla 
într-un corn mare de scoică. Auzi un glas strigând şi galera 
săltă încet. 

Când trecură pe lângă ea, o scară de funii căzu peste 
parapet. Călăuza lăsă 

vâslele şi o ajută să se ridice în picioare. 

— Sus, acum. Haide, fetiţo, aşa. 

Sansa îi mulţumi, dar nu primi nici un alt răspuns decât 
un mormăit. Era mult 52 

mai uşor să urce scara de funie decât să coboare stânca. 
Văâslaşul Oswell o urmă 

îndeaproape, în vreme ce Ser Dontos rămase în barcă. 

Doi mateloţi aşteptau lângă parapet, s-o ajute să urce pe 
punte. Sansa tremura. 

— Îi e frig, auzi pe cineva spunând. Bărbatul îşi scoase 
mantia şi i-o aşeză pe umeri. Aşa, acum e mai bine, doamna 
mea? Linişteşte-te, ce-a fost mai rău a trecut. 

Cunoştea acel glas. Dare! e la Vale, gândi ea. Lângă el se 
afla Ser Lothor Brune, cu o torţă în mână. 

— Lord Petyr! strigă Dontos din barcă. Trebuie să mă 
întorc, înainte să le treacă prin minte să mă caute. 

Petyr Baelish se sprijini de parapet. 

— Dar mai întâi poate că vrei să-ţi primeşti plata. Zece 
mii de dragoni, aşa-i? 


— Zece mii. Dontos se şterse la gură cu dosul mânecii. 
Cum ai promis, lordul meu. 

— Ser Lothor, recompensa. 

Lothor Brune îşi cobori torţa. Trei bărbaţi înaintară către 
copastie, ridicară 

arbaletele şi traseră. Când Dontos ridică privirea, o 
săgeată îl nimeri în piept, trecând prin coroana din stânga a 
cămăşii sale. Celelalte două îi sfârtecară 

beregata şi pântecele. Totul se petrecu atât de repede, 
încât nici Dontos, nici Sansa nu apucară să ţipe. Când se 
sfârşi, Lothor Brune azvârli torţa peste trupul lui Dontos. 
Mica barcă ardea cu o vâlvătaie, în timp ce galera se 
îndepărta. 

— L-aţi omorât! Agăţându-se de parapet, Sansa se 
întoarse şi vomită. Scăpase de Lannisteri şi dăduse peste 
alţii, şi mai răi? 

— Doamna mea, murmură Degețel, n-are rost să-ţi iroseşti 
lacrimile pentru un asemenea om. Era un beţivan şi nu era 
prietenul nimănui. 

— Dar m-a salvat. 

— Te-a vândut, pentru zece mii de dragoni. Dispariţia ta 
va atrage bănuiala că 

te faci vinovată de moartea lui Joffrey. Mantiile aurii o să 
te urmărească şi eunucul o să-şi zornăie punga. Dontos... ei, 
bine, l-ai auzit. Te-a vândut pentru aur şi, după ce l-ar fi 
băut, te-ar fi vândut din nou. O pungă de dragoni cumpără 

tăcerea unui om pentru o vreme, dar o săgeată bine 
plasată o cumpără pentru vecie. Zâmbi cu tristeţe. Tot ce-a 
făcut a făcut la porunca mea. N-am îndrăznit să 

mă apropii de tine în văzul lumii. Când am auzit cum i-ai 
salvat viaţa la turnirul lui Joff, am ştiut că va fi iscoada 
perfectă. 

Sansei îi era rău. 

— Zicea că e Florianul meu. 

— Îţi aminteşti cumva ce ţi-am spus în ziua aceea, când 
tatăl tău s-a aşezat pe Tronul de Fier? 


Momentul îi reveni în minte, viu. 

— Mi-ai spus că viaţa nu e un cântec. Că într-o bună zi voi 
învăţa asta, cu suferinţă. Sansa îşi simţea ochii plini de 
lacrimi, dar dacă plângea pentru Ser 53 

Dontos Hollard, pentru Joff, pentru Tyrion sau pentru ea, 
asta nu putea să spună. 

Totul e doar minciună, la nesfârşit, totul şi toată lumea? 

— Aproape toată lumea. Cu excepţia ta şi a mea, desigur. 
Zâmbi. Vino în pădurea zeilor la noapte, dacă vrei să mergi 
acasă. 

— Biletul... tu ai fost? 

— Trebuia să fie pădurea zeilor. Nici un alt loc din 
Fortăreaţa Roşie nu e ferit de ciripitorii eunucului... sau de 
micii şobolani, cum le spun eu. În pădurea zeilor sunt copaci 
în loc de ziduri. Cerul deasupra capului, în loc de tavan. 
Rădăcini şi pământ în loc de podele. Şobolanii n-au unde să 
fugă. Şobolanii trebuie să se ascundă, altfel oamenii îi 
înţeapă cu săbiile. Lordul Petyr o luă de braţ. Îngăduie-mi să 
te conduc la cabina ta. Ai avut o zi lungă şi chinuitoare, ştiu. 
Trebuie să fii foarte obosită. 

Micuța barcă nu mai era decât o dăâră de fum, iar focul din 
urma lor se pierdea în marea scăldată în lumina răsăritului. 
Cale de întoarcere nu era, singurul ei drum ducea înainte. 

— Foarte obosită, recunoscu ea. 

În timp ce o conducea, Lordul Petyr spuse: 

— Povesteşte-mi despre nuntă. Regina s-a străduit mult. 
Cântăreţii, jonglerii, ursul dansator... micuțul tău soţ s-a 
amuzat de cavalerii mei pitici? 

— Ai tăi? 

— Am fost nevoit să trimit la Braavos după ei şi să-i 
ascund într-un bordel, până la nuntă. Numai efortul a fost 
mai mare decât cheltuiala. E surprinzător cât de greu este să 
ascunzi un pitic, iar Joffrey... Poţi conduce un rege la apă, 
dar cu Joff trebuie să pleoscăi şi să stropeşti ca să-şi dea 
seama că o poate bea. Când i-am povestit despre mica mea 
surpriză, Înălţimea Sa a spus: 


— De ce ai vrea nişte pitici urâţi la nuntă? Urăsc piticii. A 
trebuit să-l iau pe după umeri şi să-i şoptesc: Nu aşa de mult 
cum îi va uri unchiul tău. 

Puntea se legăna sub picioarele lor, iar Sansei i se părea 
că lumea însăşi se clatină. 

— Ei cred că Tyrion l-a otrăvit pe Joffrey. Ser Dontos zicea 
că l-au arestat. 

Degețel zâmbi: 

— O să-ţi şadă bine ca văduvă, Sansa. 

Gândul acesta îi făcu stomacul să tremure. Poate că nu va 
mai fi nevoită să 

împartă niciodată patul cu Tyrion. Asta îşi dorise... nu-i 
aşa? 

Cabina era scundă şi înghesuită, dar pe priciul îngust 
fusese aşezată o saltea de puf, ca să-l facă mai comod, iar 
deasupra se afla un maldăr de blănuri groase. 

— E modestă, ştiu, dar o să te simţi destul de confortabil. 
Degețel arătă către un cufăr de cedru aflat sub hublou. O să 
găseşti înăuntru haine curate. Rochii, lenjerie, ciorapi groşi, 
o mantie. Numai lână şi pânză, mă tem. Nedemne de o 
fecioară atât de frumoasă, dar sunt curate şi o să-ţi ţină de 
cald până când putem găsi ceva mai de soi. 

54 

A pregătit toate astea pentru mine. 

— Lordul meu, eu... nu înţeleg... Joffrey ţi-a dat 
Harrenhalul, te-a făcut Lord Suprem al Tridentului... de ce... 

— De ce să-i fi dorit moartea? Degețel ridică din umeri. N- 
am avut nici un motiv. De altminteri, sunt la o mie de leghe 
depărtare, în Vale. E bine să-ţi ţii mereu duşmanii în ceaţă. 
Dacă nu sunt niciodată siguri cine eşti sau ce vrei, nu vor şti 
niciodată ce urmează să faci. Uneori, cea mai simplă cale să- 
i încurci e să 

faci mişcări care n-au nici un rost sau care chiar să pară 
că sunt împotriva ta. [ine minte asta, Sansa, când vei 
ajunge să joci jocul. 

— Care... joc? 


— Singurul joc. Jocul tronurilor. Îi dădu la o parte o şuviţă 
de păr. Eşti destul de mare să afli că mama ta şi cu mine am 
fost mai mult decât prieteni. A fost o vreme când Cat era tot 
ce-mi doream pe lume. Am îndrăznit să visez la viaţa pe care 
puteam s-o avem şi la copiii pe care mi i-ar putea dărui... dar 
era o fiică a Riverrunului şi a lui Hoster Tully. Familie, 
Datorie, Onoare, Sansa. Familie, Datorie, Onoare însemna că 
nu puteam avea mâna ei niciodată. Dar ea mi-a dat ceva mai 
de preţ, un dar pe care o femeie îl poate oferi o singură dată. 
Cum aş 

putea să-i întorc spatele fiicei ei? Într-o lume mai bună, ai 
fi putut fi a mea, nu a lui Eddard Stark. Fiica mea devotată şi 
iubitoare... Uită de Joffrey, draga mea. De Dontos, de Tyrion, 
de toţi. Nu te vor mai tulbura niciodată. Acum eşti în 
siguranţă, asta e tot ce contează. Eşti cu mine, în siguranţă, 
şi te îndrepţi spre casă. 


JAIME 


Regele e mort, îi spuseră, fără să ştie că Joffrey fusese nu 
numai suveranul, ci şi fiul lui. 

— Pezevenghiul i-a tăiat beregata cu un pumnal, spuse 
un negustor, la hanul de la marginea drumului unde 
poposiseră să înnopteze. l-a băut sângele dintr-un potir mare 
de aur. Bărbatul nu-l recunoştea pe cavalerul ciung, bărbos, 
cu un liliac mare pe scut, ca nici unul dintre ei de altfel, aşa 
că spunea lucruri pe care, poate, dacă ar fi ştiut cu cine are 
de-a face, le-ar fi păstrat pentru sine. 

— A fost otrăvit, susţinea hangiul. Faţa i s-a înnegrit ca o 
prună. 

— Fie ca Tatăl să-l judece drept, murmură un septon. 

— Soţia piticului a luat parte la crimă, împreună cu el, 
jura un arcaş în livreaua Lordului Rowan. După aceea, a 
dispărut de la castel într-un nor de pucioasă, şi un 
fantomatic lup străvechi a fost zărit dând târcoale Fortăreţei 
Roşii, cu sângele picurându-i din fălci. 

Jaime rămase tăcut tot timpul, lăsând cuvintele să treacă 
peste el, cu un corn cu bere uitat în mâna lui bună. Joffrey 
Sângele meu. Primul meu născut. Încercă 

să-şi aducă în minte chipul băiatului, dar trăsăturile lui se 
transformau întruna în 55 

trăsăturile lui Cersei. /e/ește acum, cu părul răvăşit şi 
ochii roşii de plâns, cu gura tremurând când încearcă să 
vorbească. Va plânge din nou când mă va vedea, deşi se va 
lupta să-şi stăpânească lacrimile. Sora lui plângea rareori, şi 
asta numai când era cu el. Nu putea suporta ca alţii să o 
considere slabă. Numai în faţa geamănului ei îşi arăta rănile. 
Va aştepta de la mine alinare şi răzbunare. 

În ziua următoare, la insistenţele lui Jaime, înaintară mult. 
Fiul îi murise şi sora lui avea nevoie del. 


Când văzu oraşul în faţa ochilor, cu turnurile de veghe 
înălțându-se întunecate pe cerul asfinţitului, Jaime Lannister 
se apropie la trap de Walton Picioare-de-Oţel, aflat în spatele 
lui Nage cu steagul lui de pace. 

— Ce-o fi cu duhoarea asta îngrozitoare? se plânse omul 
Nordului. 

Moarte gândi Jaime, dar spuse: 

— Fum, sudoare şi rahat. Pe scurt, Debarcaderul Regelui. 
Dacă ai nasul fin, poţi mirosi şi trădarea. N-ai mai mirosit 
niciodată un oraş? 

— Am mirosit Portul Alb. N-a duhnit aşa. 

— Portul Alb nu e Debarcaderul Regelui, după cum fratele 
meu, Tyrion, nu e Gregor Clegane. 

Nage îi conduse în susul unei coline. Steagul lui de pace 
cu şapte cozi se înălța şi se răsucea în vânt, cu steaua-i în 
şapte colţuri strălucind în vârful suportului. În curând, Jaime 
avea să-i vadă pe Cersei, pe Tyrion şi pe tatăl lor. Să fie oare 
cu putință ca fratele meu să-l fi ucis pe Joffrey? | se părea 
greu de crezut. 

Era neobişnuit de calm. Ştia că, de obicei, bărbaţii erau 
înnebuniţi de durere când le murea un fiu. Îşi smulgeau 
părul din cap, blestemau zeii şi jurau să se răzbune. De ce, 
atunci, el simţea atât de puţin? Bă'atul/ a trăit şi a murit 
considerându-l pe Robert Baratheon tatăl lui. 

Într-adevăr, Jaime fusese de faţă la naşterea lui Joffrey, 
dar nu-l ţinuse niciodată în braţe. 

— Ce impresie ar face una ca asta? îl atenţionase Cersei, 
când femeile îi lăsaseră singuri. Rău destul că Joff seamănă 
cu tine, nu mai e nevoie să te şi fuduleşti cu el. Jaime cedase 
fără să se împotrivească măcar. Copilul era o mică 

făptură urlătoare care cerea prea mult din timpul lui 
Cersei, din dragostea lui Cersei, din sânii lui Cersei. Robert 
Baratheon n-avea decât să-l păstreze! 

lar acum e mort. Şi-l imagină pe Joff zăcând nemişcat şi 
rece, cu faţa înnegrită 


de otravă, şi tot nu simţea nimic. Probabil că era un 
monstru, aşa cum se spunea. 

Dacă Tatăl s-ar pogori din Ceruri să-i dea înapoi ori fiul, ori 
mâna, Jaime ştia ce ar alege. În definitiv, mai avea un fiu şi 
sămânță destulă pentru încă mulţi alţii. 

Dacă Cersei mai vrea un copil, o să i-l dăruiesc... dar de 
data asta, o să-l țin în brațe şi lua-i-ar Ceilalţi pe cei cărora 
nu le place asta. Robert putrezea în mormântul lui, iar Jaime 
era sătul de minciuni. 

Se răsuci dintr-odată şi porni înapoi la galop, s-o caute pe 
Brienne. Numai zeii ştiu de ce mă ostenesc! E cea mai 
ursuză ființă pe care am avut ghinionul s-o 56 

întâlnesc. Fetişcana venea în spate şi la câţiva paşi într-o 
parte, ca şi cum ar fi vrut să arate că nu era cu ei. Îi găsiseră 
pe drum haine bărbăteşti: o tunică ici, o pelerină colea, o 
pereche de pantaloni şi o mantie cu glugă, până şi o platoşă 

veche de fier. Părea că se simte mai bine îmbrăcată ca un 
bărbat, dar nimic n-o putea face frumoasă. Nici fericită. 
După ce părăsiseră Harrenhalul, obişnuita-i îndărătnicie de 
catâr începuse în curând să-şi reintre în drepturi. 

— Îmi vreau armele şi armura înapoi, insistase ea. 

— O, negreşit, hai să-ţi recuperăm lucrurile, replicase 
Jaime. Coiful, mai cu seamă. Am fi cu toţii mai fericiţi dacă ţi- 
ai ţine gura închisă şi viziera coborâtă. 

Atâta lucru putea să facă Brienne, dar tăcerea «ei 
posomorâtă începuse în curând să-l indispună aproape la fel 
de mult ca nesfârşitele tentative ale lui Qyburn de a se face 
plăcut. O, zei, n-aş fi crezut că îmi va lipsi vreodată 

compania lui Ser Cleos Frey, Începea să-şi dorească s-o fi 
lăsat, până la urmă, pe Brienne în groapa ursului. 

— Debarcaderul Regelui, anunţă Jaime, când o găsi. 
Călătoria noastră s-a sfârşit, domniţă. Ţi-ai ţinut jurământul 
şi m-ai adus la Debarcaderul Regelui. 

Întreg, doar cu câteva degete şi o mână lipsă. 

Ochii ei priveau nepăsători. 


— Asta a fost doar jumătate din jurământul meu. l-am 
spus Doamnei Catelyn că îi voi aduce fiicele înapoi. Sau 
măcar pe Sansa. lar acum... 

Nici măcar nu l-a întâlnit vreodată pe Robb Stark, dar 
durerea ei e mai profundă decât a mea. Sau poate că pe 
Lady Catelyn o jelea. Erau la Brindlewood când aflaseră acea 
veste, de la un butoiaş de cavaler cu faţa roşie, pe nume Ser 
Bertram Beesbury, care avea ca blazon trei stupi pe un fond 
vărgat, cu dungi negre şi galbene. Beesbury le-a spus că un 
grup de oşteni ai Lordului Piper trecuseră prin Brindlewood 
doar cu o zi înainte, gonind către Debarcaderul Regelui, sub 
un steag de pace. 

— Cu tânărul lup mort, Piper găsea inutil să continue 
lupta. Fiul lui e prizonier la Gemeni. 

Brienne rămăsese cu gura căscată, ca o vacă gata să se 
înece în timp ce rumegă, astfel că îi revenise lui Jaime 
misiunea de a smulge povestea despre Nunta Roşie. 

— Orice mare lord are purtători de flamuri nesupuşi, care 
îl pizmuiesc pentru poziţia lui, i-a spus el după aceea. În 
cazul tatălui meu, au fost Casele Reyne şi Tarberck. Tyrelii au 
Casa Florent, Hoster Tully l-a avut pe Walder Frey. Numai 
puterea îi ţine pe astfel de oameni la locul lor. Îndată ce 
miros slăbiciunea... În Epoca Eroilor, Boltonii obişnuiau să-i 
jupoaie pe cei din Casa Stark şi să-şi facă 

mantii din pielea lor. 

Brienne păruse atât de nefericită încât Jaime aproape că 
se pomenise dorindu-şi s-o consoleze. 

Din ziua aceea, Brienne era, parcă, surdă. Nici măcar 
când îi spunea „fătucă” 

57 

nu reuşea să-i smulgă vreo reacţie. Puterea a părăsit-o. 
Femeia aruncase cu o piatră în Robin Ryger, înfruntase ursul 
cu o sabie boantă, îl muşcase pe Vargo Hoat de ureche şi se 
luptase cu Jaime până ce îl istovise... dar acum era zdrobită, 
vlăguită. 


— O să vorbesc cu tatăl meu să te trimită înapoi la Tarth, 
dacă îţi convine, îi spuse el. Sau dacă preferi să rămâi, s-ar 
putea să-ţi găsesc un loc la curte. 

— Ca doamnă de companie a reginei? întrebă ea 
mâhnită. 

Jaime îşi aminti imaginea ei în rochia roz de satin şi 
încercă să nu-şi închipuie ce ar putea spune sora lui despre 
o asemenea doamnă de companie. 

— Poate un post în Garda Oraşului... 

— N-o să slujesc alături de sperjuri şi criminali. 

Atunci de ce te-ai mai ostenit să-ți iei sabie? ar fi putut 
întreba Jaime, dar îşi înghiţi cuvintele. 

— Cum vrei tu, Brienne. 

Cu o singură mână, îşi întoarse calul şi se îndepărtă. 

Poarta Zeilor era deschisă când ajunseră în dreptul ei, dar 
o duzină de care erau aliniate de-a lungul drumului, 
încărcate cu poloboace de cidru, butoaie cu mere, baloţi de 
fân şi unii dintre cei mai mari dovleci pe care-i văzuse Jaime 
vreodată. 

Aproape fiecare căruţă avea străjerii ei, ostaşi ce purtau 
blazoanele unor lorzi mărunți, mercenari în zale şi piele 
fiartă, sau, uneori, doar fiul îmbujorat al vreunui fermier, 
strângând în mână o suliță butucănoasă, cu vârful ascuţit. 
Jaime le zâmbi, trecând la trap pe lângă ei. La poartă, 
mantiile aurii adunau bani de la fiecare căruţaş, înainte de a 
face semn căruţelor să treacă. 

— Ce-i asta? vru să ştie Picioare-de-Oţel. 

— Trebuie să plătească pentru dreptul de a vinde în 
interiorul oraşului. Din porunca Mâinii Regelui şi a 
maestrului vistiernic. 

Jaime privi lungul şir de care, căruţe şi cai încărcaţi. 

— Şi stau la rând să plătească? 

— Aici se pot face bani frumoşi acum, că s-a terminat cu 
luptele, le spuse vesel morarul din cea mai apropiată căruţă. 
Oraşul e sub stăpânirea Lannisterilor. 


Bătrânul Lord Tywin de la Rock. Se spune că scoate argint 
prin dos. 

— Aur, îl corectă Jaime. lar Degețel îl face din gălbenele, 
pot să jur. 

— Pezevenghiul e acum vistiernic, zise căpitanul porţii. 
Sau a fost, până când l-au arestat fiindcă l-a omorât pe rege. 
Bărbatul îi cercetă bănuitor pe oamenii Nordului. Voi cine 


sunteţi? 

— Oamenii Lordului Balon. Am venit să vorbim cu Mâna 
Regelui. 

Căpitanul îi aruncă o privire lui Nage, cu steagul lui de 
pace. 


— Să plecaţi genunchiul, vrei să spui. Nu sunteţi primii. 
Luaţi-o drept înainte către castel şi vedeţi să nu faceţi 
tărăboi. Le făcu semn să treacă şi reveni la căruţe. 

Dacă Debarcaderul Regelui jelea moartea regelui său 
copil, Jaime n-ar fi avut 58 

cum să-şi dea seama. Pe Strada Seminţelor, un cerşetor în 
straie jerpelite se ruga în gura mare pentru sufletul lui 
Joffrey, dar trecătorii nu-i acordau mai multă 

atenţie decât unui oblon stricat bălăngănindu-se în vânt. 
În rest, mişunau obişnuitele mulţimi, mantii aurii în zale 
negre, ucenici de brutari vânzând tarte, chifle şi plăcinte 
fierbinţi, târfe aplecate pe fereastră, cu corsajele pe 
jumătate desfăcute, şanţuri cu iz de fecale. Trecură pe lângă 
cinci bărbaţi care încercau să 

tragă un cal mort din capătul unei fundături, iar în altă 
parte, pe lângă un jongler învârtind cuțite prin aer, spre 
deliciul unui grup de copii şi soldaţi ai Casei Tyrell, beţi. 

Străbătând străzile cunoscute, cu două sute de oameni ai 
Nordului, un maester fără colan şi o urâţenie de femeie 
alături, Jaime descoperi că trecea neobservat. 

Nu ştia dacă trebuia să fie iritat sau amuzat. 

— Nu mă cunosc, îi spuse lui Walton Picioare-de-Oţel, în 
timp ce traversau Piaţa Cârpaciului. 


— Ţi-ai schimbat înfăţişarea şi camarazii, spuse omul 
Nordului, iar acum au un nou Regicid. 

Porţile Fortăreţei Roşii erau deschise, dar o duzină de 
mantii aurii, înarmate cu sulițe, le tăiară calea. Coborâră 
vârfurile cuţitelor când Picioare-de-Oţel se apropie la trap, 
însă Jaime îl recunoscu pe cavalerul alb care era în fruntea 
lor. 


— Ser Meryn. 

Ochii obosiţi ai lui Ser Meryn Trant se lărgiră. 

— Ser Jaime? 

— Ce bine e să te ţină minte cineva. Dă oamenii ăştia la o 
parte. 


Trecuse multă vreme de când mai sărise cineva să-i dea 
ascultare atât de repede. Jaime uitase cât de mult îi plăcea. 

În curtea exterioară, mai dădură peste doi străjeri din 
Garda Regelui, care nu purtaseră mantii albe ultima dată 
când slujise Jaime aici. Tipic pentru Cersei, să 

mă numească Lord Comandant şi pe urmă să-mi aleagă 
camarazii fără să mă 

consulte. 

— Cineva mi-a dat doi fraţi noi, după câte văd, spuse el, 
descălecând. 

— Avem această onoare, ser. Cavalerul Florilor strălucea 
atât de frumos şi de pur în solzii săi albi de mătase încât, 
prin contrast, Jaime se simţea ca un obiect vechi şi ponosit. 

Jaime se întoarse către Meryn Trant: 

— Ser, n-ai reuşit să-i înveţi pe fraţii noştri noi care le 
sunt obligaţiile. 

— Care obligaţii? întrebă Meryn Tant, bătând în 
retragere. 

— Să-l ţină pe rege în viaţă. Câţi monarhi ai pierdut de 
când am plecat din oraş? Doi, nu-i aşa? 

Apoi Ser Balon observă ciotul. 

— Mâna ta... 

Jaime se forţă să zâmbească: 

59 


— Acum lupt cu stânga. E mult mai incitant. Unde-l pot 
găsi pe nobilul meu tată? 

— În solariu, cu Lordul Tyrell şi Prinţul Oberyn. 

Mace Tyrell şi Vipera Roşie coc pâine împreună. Din ce în 
ce mai ciudat. 

— E şi regina cu ei? 

— Nu, stăpâne, răspunse Ser Balon. O poţi găsi în sept, 
rugându-se lângă 

trupul Regelui Joff... 

— TU? 

Jaime văzu că ultimul dintre oamenii Nordului 
descălecase şi acum Loras Tyrell o observase pe Brienne. 

— Ser Loras. Brienne stătea încurcată, cu căpăstrul în 
mână. 

Lordul Tyrell se îndreptă spre ea cu paşi mari: 

— De ce? întrebă el. Spune-mi de ce. A fost bun cu tine, 
ţi-a dat o mantie curcubeu. De ce ai vrut să-l omori? 

— Nu l-am omorât eu. Mi-aş fi dat viaţa pentru el. 

— i-o vei da. Ser Loras scoase sabia din teacă. 

— N-am fost eu. 

— Emmon Cuy a jurat că tu ai fost, cu ultima suflare. 

— A fost afară din cort, el n-a văzut... 

— N-a fost nimeni în cort, în afară de tine şi de Lady 
Stark. Susţii că bătrâna a putut tăia prin oţel călit? 

— A fost o umbră. Ştiu că pare o nebunie, dar... Îl ajutam 
pe Renly să-şi îmbrace armura şi lumânările s-au stins şi apoi 
era sânge peste tot. Lady Catelyn spunea că a fost Stannis. 
Um... umbra lui. N-am avut nici un amestec, pe onoarea 
mea... 

— N-ai nici o onoare. Scoate sabia. Nu vreau să se spună 
că te-am ucis în timp ce erai cu mâna goală. 

Jaime se aşeză între ei. 

— Vără sabia în teacă, ser. 

Ser Jorah îl ocoli. 

— Eşti nu doar criminală, dar şi laşă, Brienne? Aşa ai 
fugit, cu mâinile pătate de sângele lui? Scoate sabia, 


femeie! 

— Mai bine ai spera să n-o facă. Jaime îi tăie calea din 
nou. Altfel s-ar putea să avem de dus cadavrul tău la groapă. 
Fătuca e vânjoasă ca Gregor Clegane, deşi nu aşa de 
drăguță. 

— Nu te amesteca. Ser Jorah îl dădu la o parte. 

Jaime îl înhaţă pe băiat cu mâna întreagă şi îl smuci: 

— Sunt Lordul Comandant al Gărzii Regale, ţânc arogant! 
Comandantul tău, atât timp cât porţi mantia albă. Acum 
vâră afurisita de sabie în teacă, altfel ţi-o iau eu şi ţi-o arunc 
într-un loc unde nici măcar Renly n-a ajuns! 

Băiatul ezită o clipită, destul ca Ser Balon Swann să 
spună: 60 

— Fă cum spune Lordul Comandant, Loras. 

Atunci, câteva mantii aurii scoaseră săbiile şi asta îi 
îndemnă pe oamenii Dreadfortului să facă la fel. Minunat, 
gândi Jaime, nici nu apuc bine să descalec, că ne şi 
pomenim cu o baie de sânge în curtea castelului. 

Ser Loras Tyrell îşi vâri sabia în teacă. 

— N-a fost aşa de greu, ce zici? 

— Cer să fie arestată. O arătă cu degetul: Lady Brienne, 
te acuz de moartea Lordului Renly Baratheon. 

— Dacă veni vorba, spuse Jaime, fătuca are onoare. Mai 
multă decât am văzut la tine. Şi s-ar putea chiar să spună 
adevărul. Te asigur, nu e ceea ce s-ar numi deşteaptă, dar 
până şi calul meu ar putea născoci o minciună mai bună, 
dacă crezi că asta a avut ea de gând. Totuşi, fiindcă insişti... 
Ser Balon, escorteaz-o pe Lady Brienne în celula din turn şi 
ţine-o acolo sub pază. Şi găseşte o cazarmă potrivită 

pentru Picioare-de-Oţel şi oamenii lui, până când tatăl 
meu va putea să-i primească. 

— Da, lordul meu. 

Ochii mari şi albaştri ai Briennei erau plini de durere când 
Balon Swann şi o duzină de mantii aurii o escortară către 
celulă. Ar trebui să-mi trimiţi bezele, fătucă, îi venea să-i 
spună. De ce toată lumea îi răstălmăcea orice nenorocit de 


gest? Aerys. Totul mi se trage de la Aerys. Jaime îi întoarse 
fetişcanei spatele şi traversă curtea cu paşi mari. 

Un alt cavaler în armură albă păzea porţile septului regal, 
un bărbat înalt, cu barba neagră, umeri laţi şi nasul coroiat. 
Când îl văzu pe Jaime, afişă un zâmbet acru şi spuse: 

— ŞI tu unde crezi că mergi? 

— În sept. Jaime îşi ridică ciotul, arătând. Ala de acolo. 
Vreau s-o văd pe regină. 

— Înălţimea Sa e în doliu. Şi de ce ar vrea regina să-l 
vadă pe unul ca tine? 

Fiindcă sunt iubitul ei şi tatăl fiului ei ucis, îi venea să 
spună. 

— Tu cine naiba eşti? 

— Un cavaler al Gărzii Regale, şi ai face bine să înveţi 
cum să te porţi, ciungule, altfel îţi tai şi mâna cealaltă şi o s- 
ajungi să-ţi sorbi terciul de dimineaţă. 

— Sunt fratele reginei, ser. 

Cavalerului alb i se păru amuzant. 

— Ai evadat, nu? Şi ai mai crescut niţel, stăpâne? 

— Celălalt frate, nătărăule. Şi Lord Comandant al Gărzii 
Regale. Acum dă-te la o parte sau o să-ţi doreşti s-o fi făcut. 

Nătărăul îl privi lung de data aceasta: 

— Eşti... Ser Jaime. Se îndreptă. Scuzele mele, milord. Nu 
te-am recunoscut. 

Am onoarea să fiu Ser Osmund Kettleblack. 

Și unde e onoarea aici? 

61 

— Vreau să fiu singur cu sora mea. Vezi să nu intre 
nimeni altcineva în sept, ser. Dacă suntem deranjaţi, o să-ţi 
tai capul ăla afurisit. 

— Da, ser, precum spui. Ser Osmund deschise uşa. 

Cersei era îngenuncheată în faţa altarului Fecioarei. 
Catafalcul lui Joffrey fusese aşezat sub cel al Străinului, zeul 
care-i conducea pe cei proaspăt căsătoriţi către lumea 
cealaltă. Mirosul de tămâie plutea greu în aer, şi o sută de 


lumânări ardeau, înălţând spre ceruri o sută de rugăciuni. /ar 
Joff s-ar putea să aibă nevoie de fiecare. 

Sora lui privi peste umăr. 

— Cine e? spuse ea, iar apoi: Jaime? Se ridică în picioare, 
cu ochii scăldaţi în lacrimi. Eşti tu cu adevărat? Dar nu veni 
spre el. Ea nu vine niciodată la mine, gândi Jaime. 
Întotdeauna a aşteptat să vin eu la ea. Ea dăruieşte, dar eu 
trebuie să cer. Ar fi trebuit să vii mai devreme, şopti ea, când 
o luă în braţe. De ce n-ai putut veni mai devreme, să ai grijă 
de el? Băiatul meu... 

Băiatul nostru. 

— Am venit cât de repede am putut. Se smulse din 
îmbrăţişare şi făcu un pas în spate. Acolo de unde vin eu, e 
război, surioară. 

— Eşti aşa de slab. Şi părul tău, părul tău auriu... 

— Părul o să-mi crească la loc. Jaime ridică ciotul. 

Trebuie să vadă. Dar asta nu. 

Ochii lui Cersei se lărgiră. 

— Stark... 

— Nu, asta a fost isprava lui Vargo Hoat. 

Numele nu însemna nimic pentru ea. 

— Cine? 

— Ţapul din Harrenhal. Pentru scurt timp. Cersei întoarse 
capul să privească 

la catafalcul lui Joffrey. Regele mort fusese îmbrăcat într-o 
armură aurită, care semăna în mod bizar cu cea a lui Jaime. 
Viziera coifului era închisă, dar coiful oglindea lumânările, 
aruncând sclipiri molatice, astfel că băiatul strălucea 
mândru şi viteaz în moarte. Lumina lumânărilor deştepta 
focuri şi în rubinele care împodobeau corsajul rochiei de 
doliu a lui Cersei. Părul îi cădea pe umeri, despletit. 

— L-a omorât, Jaime. Întocmai cum m-a ameninţat. Într-o 
Zi, când o să cred că 

sunt apărată şi fericită, îmi va preface bucuria în gust de 
cenuşă, aşa a spus. 


— Tyrion a spus asta? Jaime refuzase în tot acest timp să 
creadă. Să ucizi sânge din sângele tău era mai grav decât să 
ucizi un rege, în ochii zeilor şi ai oamenilor. Ştia că băiatul e 
al meu. L-am iubit pe Tyrion, am fost bun cu el. Ei, bine, cu o 
singură excepţie... dar el nu ştia adevărul. Sau ştia? De ce ar 
fi vrut să-l omoare pe Joff? 

— Pentru o târfă. Cersei îi apucă mâna cea bună şi o 
strânse în mâna ei. Mi-a spus c-o va face. Joff ştia. În timp ce 
murea, a arătat către criminal. Către 62 

monstrul ăla perfid care ţi-e frate. Cersei sărută degetele 
lui Jaime. O să-l omori de dragul meu, nu-i aşa? O să-l 
răzbuni pe fiul nostru. 

Jaime se retrase. 

— E fratele meu. Îi vâri ciotul în faţă, dacă nu apucase, 
cumva, să i-o vadă. Şi nu sunt în stare să omor pe nimeni. 

— Mai ai încă o mână, aşa-i? Nu-ţi cer să-l învingi pe 
Câine într-o bătălie. 

Tyrion e un pitic închis într-o celulă. Străjile te vor lăsa să 
treci. 

Gândul îi întoarse stomacul pe dos. 

— Trebuie să aflu mai multe despre asta. Despre cum s-a 
întâmplat. 

— Vei afla, îl asigură Cersei. Va fi o judecată. Când vei 
auzi tot ce-a făcut, o să-l vrei mort, la fel de mult ca mine. |i 
atinse faţa. Am fost pierdută fără tine, Jaime. M-am temut că 
clanul Stark îmi va trimite capul tău. N-aş fi suportat asta. 

Îl sărută. Un sărut uşor, doar o atingere a buzelor, dar 
Jaime o simţea tremurând când o cuprinse în braţe. Nu sunt 
întreagă fără tine. 

Nu era tandreţe în sărutul pe care i-l întoarse el, doar 
patimă. Gura ei se deschise. 

— Nu, şopti Cersei, când gura lui îi cobori spre gât, nu 
aici. Septonii... 

— Lua-i-ar Ceilalţi pe septoni. O sărută din nou, o sărută 
în tăcere, o sărută 


până când gemu. Atunci Jaime răsturnă lumânările şi o 
ridică pe altarul Mamei, ridicându-i fustele şi furoul de 
mătase de dedesubt. Cersei îi izbi pieptul cu pumni 
neputincioşi, murmurând ceva despre risc, despre pericol, 
despre tatăl lor, despre septoni, despre mânia zeilor. El n-o 
auzi. Îşi dezlegă pantalonii, urcă deasupra ei şi-i desfăcu 
picioarele albe, goale. Îşi vâri mâna între coapsele ei, pe sub 


lenjerie. 
Când i-o sfâşie, văzu că sângerează, dar nu avea nici o 
importanţă. 


— Grăbeşte-te, şoptea ea, acum, repede, repede, acum, 
fă-o acum, acum. 

Jaime, Jaime, Jaime. Mâinile ei îl ajutară. Da, spuse Cersei, 
când o pătrunse, fratele meu, iubitul meu frăţior, da, aşa, da, 
eşti al meu, eşti acasă, acum eşti acasă, eşti acasă. Îi sărută 
urechea şi îi mângâie părul scurt, ţepos. Jaime se pierdu în 
carnea trupului ei. Simţea inima lui Cersei bătând în acelaşi 
ritm cu inima lui şi sângele ud, amestecat cu sămânţa, când 
se împreunară. 

Dar îndată ce terminară, regina spuse: 

— Lasă-mă să mă ridic, dacă suntem descoperiţi aşa... 

Fără tragere de inimă, Jaime se rostogoli într-o parte şi o 
ajută să coboare de pe altar. Marmura palidă era pătată de 
sânge. Jaime îl şterse cu mâneca, apoi se aplecă să ridice 
lumânările pe care le răsturnase. Din fericire, se stinseseră 
toate în cădere. Dacă septul ar fi luat foc, poate că nici n-aş 
fi observat. 

— A fost o nebunie. Cersei îşi aranja rochia. Cu tata în 
castel... Jaime, trebuie să avem grijă. 

— M-am săturat să am grijă. Targaryenii se căsătoreau 
între ei, frate şi soră, noi de ce n-am face la fel? Fii soţia 
mea, Cersei. Ridică-te în faţa regatului şi spune că pe mine 
mă vrei. Vom face nuntă şi vom avea un alt fiu, în locul lui 
63 

Joffrey. 

Cersei se dădu înapoi. 


— Nu e deloc amuzant. 

— Mă auzi râzând? 

— Ţi-ai lăsat minţile la Riverrun? În glasul ei era o undă 
de iritare. Tronul lui Tommen vine de la Robert, ştii asta. 

— Va avea Casterly Rock, nu e destul? Lasă-l pe tata să 
şadă pe tron. Eu doar pe tine te vreau. 

Dădu să-i atingă obrazul. Obiceiurile vechi se uită greu şi 
Jaime ridică mâna dreaptă. Cersei se retrase din faţa ciotului. 

— Nu... nu vorbi aşa. Mă sperii, Jaime. Nu fi prost. Un 
singur cuvânt greşit ne va costa totul. Ce ţi-au făcut? 

— Mi-au tăiat mâna. 

— Nu, nu e numai asta, eşti schimbat. Cersei făcu un pas 
în spate. Vorbim mai târziu. Sau mâine. Slujnicele Sansei 
Stark sunt într-o celulă din turn. Trebuie să le interoghez... 
Ar trebui să te duci la tata. 

— Am străbătut o mie de leghe să vin la tine şi am 
pierdut cea mai bună parte din mine pe drum. Nu-mi spune 
să plec! 

— Lasă-mă, repetă ea şi se întoarse. 

Jaime se legă la pantaloni şi făcu aşa cum îi poruncise. 
Deşi era obosit, nu putea să caute un pat. Cu siguranţă, tatăl 
său aflase deja că s-a întors. 

Turnul Mâinii era păzit de străjerii de casă ai Lannisterilor, 
care îl recunoscură 

îndată. 

— Zeii sunt buni că ni te-au adus înapoi, ser, zise unul, 
deschizându-i uşa. 

— Zeii n-au nici un amestec. Catelyn Stark m-a trimis 
înapoi. Ea şi Lordul Dreadfortului. 

Urcă scările şi năvăli în solariu neanunţat, găsindu-şi tatăl 
aşezat lângă foc. 

Lordul Tywin era singur, lucru pentru care Jaime era 
recunoscător. N-avea nici un chef în clipa asta să-şi fluture 
mâna schilodită în faţa lui Mace Tyrell sau a Viperei Roşii, cu 
atât mai puţin în faţa celor doi laolaltă. 


— Jaime, spuse Lordul Tywin, ca şi cum ultima oară s-ar fi 
văzut la micul dejun. Lordul Bolton m-a făcut să cred că te 
pot aştepta mai devreme. Am sperat că vei ajunge la nuntă. 

— Am fost oprit din drum. Jaime închise uşa. Sora mea s-a 
autodepăşit, după 

câte am auzit. Şaptezeci şi şapte de feluri de mâncare şi 
un regicid, aşa nuntă nu s-a mai pomenit. De când ştii că 
sunt liber? 

— Mi-a spus eunucul, la câteva zile după evadarea ta. Am 
trimis oameni în ţinuturile riverane, să te caute. Gregor 
Clegane, Samwell Spicer, fraţii Plumm. 

Varys a dat şi el de veste, dar mai discret. Am convenit 
că, dacă ştiu cât mai puţini că eşti liber, cu atât mai puţini te 
vor vâna. 

— Varys a pomenit despre asta? Se apropie de foc, ca 
tatăl lui să poată vedea. 

64 

Lordul Tywin sări din scaun, şuierând printre dinţi. 

— Cine ţi-a făcut asta? Dacă Lady Catelyn crede... 

— Lady Catelyn mi-a ţinut o sabie la gât şi m-a obligat să 
jur că-i voi înapoia fiicele. Asta a fost isprava ţapului tău. 
Vargo Hoat, Lordul de Harrenhal. 

Lordul Tywin întoarse privirea, dezgustat. 

— Nu mai este. Ser Gregor i-a luat castelul. Mercenarii |- 
au părăsit pe căpitanul lor de odinioară, aproape până la 
ultimul, şi unii dintre oamenii Doamnei Whent au deschis o 
uşă lăturalnică. Clegane l-a găsit pe Vargo stând singur în 
Sala Celor O Sută de Inimi, pe jumătate nebun de durere şi 
fierbinţeli, din pricina unei răni care se infectase. Urechea, 
după câte am aflat. 

Jaime nu-şi putu stăpâni râsul. Ce drăguţ! Urechea! Abia 
aştepta să-i spună 

Briennei, deşi fătucii nu i se va părea atât de amuzant. 

— A murit deja? 

— Mai are puţin. l-au tăiat mâinile şi picioarele, dar 
Clegane pare amuzat de felul cum bolboroseşte. 


Zâmbetul lui Jaime se acri. 

— Dar Bravii Companioni? 

— Cei câţiva care au rămas la Harrenhal au murit. Ceilalţi 
s-au împrăştiat. Se vor îndrepta spre porturi, te asigur, sau 
vor încerca să-şi piardă urma în păduri. 

Ochii i se întoarseră la ciotul lui Jaime şi gura i se încleşta 
de furie. 

— O să le luăm capetele. Până la unul. Poţi să foloseşti 
sabia cu mâna stângă? 

Abia mă pot îmbrăca dimineaţa. Jaime ridică mâna cu 
pricina, ca s-o cerceteze tatăl său. 

— Cinci degete, seamănă cu cealaltă. De ce n-ar 
funcţiona? 

— Bine. Tatăl lui se aşeză. Asta e bine. Am un dar pentru 
tine. Cu ocazia întoarcerii tale. După ce mi-a spus Varys... 

— Dacă nu e o mână nouă, mai poate aştepta. Jaime se 
aşeză pe scaunul din faţa tatălui său. Cum a murit Joffrey? 

— Otravă. Planul a fost să pară că s-a înecat cu o bucăţică 
de mâncare, dar am poruncit să i se disece gâtul şi maesterii 
nu au găsit nimic. 

— Cersei susţine că a fost mâna lui Tyrion. 

— Fratele tău i-a dat regelui vinul otrăvit, l-au văzut o mie 
de oameni. 

— A fost un gest nesăbuit. 

— L-am arestat pe scutierul lui Tyrion. Şi pe slujnicele 
soţiei sale. Vom vedea dacă au ceva să ne spună. Mantiile 
aurii ale lui Ser Addam o caută pe fata Stark, iar Varys a pus 
pe capul ei o recompensă. Dreptatea regelui va fi împlinită. 

Dreptatea regelui. 

— Ai fi în stare să-ţi execuţi propriul fiu? 

— E acuzat de regicid şi de uciderea unei rude. Dacă e 
nevinovat, n-are de ce să se teamă. Mai întâi trebuie să 
analizăm dovezile în favoarea şi împotriva lui. 

Dovezile. În acest oraş de mincinoşi, Jaime ştia ce fel de 
dovezi se vor găsi. 

65 


— Renly a murit şi el în mod misterios, când Stannis avea 
nevoie de asta. 

— Lordul Renly a fost ucis de una dintre străjile lui, o 
femeie din Tarth. 

— Datorită acelei femei din Tarth mă aflu eu aici. Am 
azvâărlit-o într-o temniţă, ca să-l liniştesc pe Ser Loras, dar 
mai degrabă aş crede în fantoma lui Renly decât că i-a făcut 
ea vreun rău. Dar Stannis... 

— Cu otravă a fost ucis Joffrey, nu cu vrăjitorii. Lordul 
Tywin aruncă din nou o privire către ciotul lui Jaime. Nu poţi 
sluji în Garda Regelui fără mâna dreaptă... 

— Pot, îl întrerupse el. Şi o voi face. Există antecedente. O 
să caut în Cartea Albă şi o să le găsesc, dacă vrei. Ciung sau 
întreg, un cavaler al Gărzii Regale slujeşte pe viaţă. 

— Cersei a pus capăt acestei rânduieli când l-a înlocuit pe 
Ser Barristan din pricina vârstei. Darul potrivit pentru 
Credinţă îl va lămuri pe Înaltul Septon să te dezlege de 
jurăminte. Ce-i drept, sora ta a fost nesăbuită că l-a 
îndepărtat pe Selmy, dar acum, că a deschis porţile... 

— ... cineva trebuie să le închidă la loc. Jaime se ridică. M- 
am săturat ca femeile de viţă nobilă să arunce în mine cu 
rahat, tată. Nimeni nu m-a întrebat dacă vreau să fiu Lord 
Comandant, dar se pare că sunt. Am o datorie... 

— Da, ai. Lordul Tywin se ridică, la rândul lui. O datorie 
faţă de Casa Lannister. Moşteneşti Casterly Rock. Acolo îţi 
este locul. Tommen trebuie să te însoţească, pupil şi scutier 
al tău fiind. Acolo va învăţa să fie un Lannister şi îl vreau cât 
mai departe de mama lui. Vreau să-i găsesc lui Cersei un soţ. 
Oberyn Martell, poate, dacă îl conving pe Lordul Tyrell că 
această uniune nu primejduieşte Highgardenul. Şi e timpul 
să te căsătoreşti şi tu. Tyrellii insistă 

acum ca Margaery să se mărite cu Tommen, dar dacă ar fi 
să te propun pe tine în schimb... 

— NU! Jaime auzise cât putea suporta. Nu, mai mult 
decât putea suporta. Era scârbit, scârbit de lorzi şi de 
minciuni, scârbit de tatăl lui, de sora lui, scârbit de toate 


urzelile afurisite. Nu. Nu. Nu. Nu. Nu. De câte ori trebuie să-ţi 
spun, ca să 

auzi? Oberyn Martell? E un infam şi nu numai fiindcă îşi 
otrăveşte sabia. Are mai mulţi bastarzi decât Robert şi se 
culcă şi cu băieţi. Şi dacă ai impresia, preţ de o clipă 
rătăcită, că m-aş însura cu văduva lui Joffrey... 

— Lordul Tyrell jură că fata e încă fecioară. 

— Din partea mea n-are decât să fie. Nu o vreau şi nu 
vreau Casterly Rock-ul tău! 

— Eşti fiul meu... 

— Sunt cavaler al Gărzii Regale. Lordu/ Comandant al 
Gărzii Regale. Şi asta e tot ce am de gând să fiu. 

Lumina focului arunca sclipiri aurii în barba aspră ce 
încadra faţa Lordului Tywin. O venă îi pulsa pe gât, dar nu 
vorbi. Şi nu vorbi. Şi nu vorbi. 

Liniştea încordată continuă până când deveni mai mult 
decât putea Jaime 66 

suporta. 

— Tată..., începu el. 

— Nu eşti fiul meu. Lordul Tywin îşi întoarse faţa. Spui că 
eşti Lordul Comandant al Gărzii Regale şi numai atât. Foarte 
bine, ser. Du-te la datoria ta. 


DAVOS 


Glasurile lor se înălţau ca firele de cenuşă, învârtejindu- 
se pe cerul violet al înserării. 

— Scoate-ne din întuneric, o, Stăpâne. Revarsă focul în 
inimile noastre, ca să 

putem păşi pe cărarea ta de lumină. 

Focul ardea în amurg, o fiară uriaşă, strălucitoare, a cărei 
lumină portocalie, mişcătoare, arunca peste curte umbre 
înalte, de şapte metri. De-a lungul zidurilor Pietrei 
Dragonului, armata de garguie şi personaje groteşti părea să 
se trezească la viaţă. 

Davos privi în jos de la o fereastră boltită a balconului. O 
privea pe Melisandre ridicându-şi mâinile, parcă pentru a 
îmbrăţişa flăcările tremurătoare. 

— R'hllor, cânta ea, cu glas puternic şi limpede, tu eşti 
lumina ochilor noştri, focul inimilor noastre, căldura 
trupurilor noastre. Al tău este soarele care ne încălzeşte 
zilele, ale tale stelele care ne veghează în întunericul nopţii. 

— Stăpân al Luminii, apără-ne. Noaptea e neagră şi plină 
de spaime. Regina Selyse dădea tonul replicilor, cu chipu-i 
ascuţit plin de fervoare. 

Regele Stannis stătea lângă ea, cu vârfurile coroanei sale 
roşii-aurii licărind la fiecare mişcare a capului. E cu ei, dar nu 
le aparține, gândi Davos. Prinţesa Shireen era între ei şi 
petele gri, marmorate, de pe faţa şi gâtul fetei păreau 
aproape negre în lumina focului. 

— Stăpân al Luminii, apără-ne, cântă regina. Regele nu 
răspunse împreună cu ceilalţi. Îşi adâncea privirea în flăcări. 
Davos se întreba ce vedea acolo. Oaltă 

viziune a războiului care va veni? Sau ceva mai apropiat? 

— R'hillor, care ne-ai dat viaţă, îţi mulţumim, cântă 
Melisandre. R'hllor, care ne-ai dat zi, îţi mulţumim. 


— Îți mulțumim pentru soarele care ne încălzeşte, 
răspunseră într-un glas Regina Selyse şi ceilalţi închinători. 
Îți multumim pentru stelele care ne veghează. Îți mulțumim 
pentru focurile şi pentru torțele noastre, care îndepărtează 
întunericul sălbatic. Lui Davos i se părea că erau mai puţine 
glasuri decât în noaptea precedentă, mai puţine feţe 
îmbujorate de lumina portocalie din jurul focului. Dar oare 
mâine vor fi şi mai puţine... sau mai multe? 

Glasul lui Ser Axel! Florent răsuna puternic, ca o trâmbiţă. 
Stătea cu pieptul dezgolit, cu picioarele desfăcute, cu 
lumina flăcărilor spălându-i faţa, ca o monstruoasă limbă 
portocalie. Davos se întreba dacă Ser Axel! îi va mulţumi la 
67 

sfârşit. Ceea ce aveau să înfăptuiască în seara aceasta 
putea să-l facă Mâna Regelui, aşa cum visase. 

Melisandre strigă: 

— Îţi mulţumim pentru Stannis, prin graţia ta regele 
nostru! Îţi mulţumim pentru focul alb, imaculat, al bunătăţii 
sale, pentru sabia roşie a dreptăţii din mâna lui, pentru 
dragostea pe care o poartă celor credincioşi. Călăuzeşte-l şi 
apără-l, R'hllor, şi dă-i putere să-şi zdrobească vrăjmaşii. 

— Dă-i putere, răspunseră Regina Selyse, Ser Axell, 
Devan şi ceilalţi. Dă-; curaj. Dă-i înțelepciune. 

Pe când era copil, septonii îl învăţaseră pe Davos să se 
roage Babei pentru înţelepciune, Războinicului pentru curaj, 
Fierarului pentru putere. Însă acum Mamei i se ruga, să-l 
apere pe Devan, iubitul său fiu, de zeul-demon al femeii 
roşii. 

— Lord Davos? Ar fi bine să ne pregătim. Ser Andrew îi 
atinse uşor cotul. 

Lordul meu? 

Titlul încă îi suna ciudat în urechi, dar Davos se îndepărtă 
de fereastră. 

— Da, e timpul. Stannis, Melisandre şi oamenii reginei 
aveau să-şi facă 


rugăciunile încă o oră sau mai mult. Preoteasa roşie 
aprindea focurile în fiecare zi, în amurg, ca să-i mulţumească 
lui R'hllor pentru ziua care tocmai de încheia şi să-l roage să 
trimită iarăşi soarele a doua zi dimineaţă, alungând 
întunericul. Un contrabandist trebuie să cunoască ritmurile 
mării şi să ştie cum să le folosească. 

Atât era el la sfârşitul zilei, nimic mai mult. Davos 
contrabandistul. Mâna ciuntită 

i se ridică la gât, căutându-şi punga aducătoare de noroc, 
dar nu găsi nimic. O 

cobori iute şi grăbi pasul. 

Însoţitorii lui se ţineau aproape, potrivindu-şi paşii după 
ai lui. Bastardul de la Cântecul Nopţii avea o faţă ciupită de 
vărsat şi un aer de cavaler jerpelit. Ser Gerald Gower era 
voinic, grosolan şi blond; Ser Andrew Estermont era cu un 
cap mai înalt, avea o barbă ascuţită şi sprâncene castanii, 
stufoase. Fiecare dintre ei era om bun în felul lui, gândea 
Davos. Şi în curând vor fi cu toții morți, dacă ceea ce facem 
în noaptea asta nu merge bine. 

— Focul este o fiinţă vie, îi spusese femeia roşie când îi 
ceruse să-l înveţe cum să vadă viitorul în flăcări. Se mişcă 
întruna, se schimbă... ca o carte ale cărei litere saltă şi 
dansează când încerci să le citeşti. E nevoie de ani de 
antrenament să 

desluşeşti formele, deosebind ceea ce va fi de ceea ce ar 
putea fi sau a fost. Chiar şi atunci, e greu, greu. Voi nu 
înţelegeţi asta, voi, oamenii din ţinuturile apusului. 

Atunci Davos o întrebase cum se făcea că Ser Axell 
deprinsese şiretlicul atât de repede, dar Melisandre doar 
zâmbise enigmatic, spunând: 

— Orice pisică poate să se holbeze în foc şi să vadă un 
şoarece la joacă. 

Davos nu-i minţise pe oamenii regelui în privinţa asta sau 
în alta. 

— S-ar putea ca femeia roşie să vadă ce avem de gând, îi 
prevenise el. 


— Atunci ar trebui să începem prin a o omori pe ea, îi 
îndemnase Lewys zis 68 

Precupeaţa. Ştiu un loc unde o putem pândi, patru dintre 
noi, cu săbii ascuţite... 

— Ne-aţi osândi pe toţi, i-a răspuns Davos. Maester 
Cressen a încercat s-o omoare şi ea a ştiut imediat. Din 
flăcări, presupun. Mi se pare că simte îndată 

orice pericol la adresa ei, dar cu siguranţă nu poate 
vedea totul. Dacă o ignorăm, s-ar putea să scăpăm 
neobservaţi. 

— E dezonorant să te ascunzi şi să te furişezi, obiectase 
Ser Triston de Tally Hill, care fusese omul lui Sunglass înainte 
ca Lordul Gunces să ardă în focurile Melisandrei. 

— Dar ţi se pare mai onorant să arzi? îl întrebase Davos. 
L-ai văzut pe Lordul Sunglass murind. Asta vrei? N-am 
nevoie acum de oameni de onoare. Am nevoie de tâlhari. 
Sunteţi cu mine sau nu. 

Erau. Slavă zeilor, erau. 

Maester Pylos îl ajuta pe Edric Storm să dezlege tainele 
socotitului, când Davos dădu uşa în lături. Ser Andrew era în 
spatele lui. Ceilalţi rămăseseră să 

păzească uşa beciului şi scara. Maesterul se întrerupse: 

— Ajunge pentru astăzi, Edric. 

Băiatul era nedumerit de această întrerupere. 

— Lord Davos, Lord Andrew, făceam adunări. 

Ser Andrew zâmbi: 

— Uram adunările când eram de vârsta ta, puştiule. 

— Edric, spuse Maester Pylos, acum fugi şi ia-ţi mantia. 
Mergi cu Lordul Davos. 

— Serios? Edric se ridică în picioare. Unde mergem? Gura 
i se strânse cu încăpățânare. Nu mă duc să mă rog la 
Stăpânul Luminii. Eu sunt omul Războinicului, ca tata. 

— Ştim, zise Davos. Haide, flăcăule, n-avem timp de 
pierdut. 

Edric îmbrăcă o mantie groasă, cu glugă, din lână 
nevopsită. Maester Pylos îl ajută să şi-o lege şi îi trase gluga 


pe cap, să-i ascundă faţa. 

— Vii cu noi, Maester? întrebă băiatul. 

— Nu. Pylos îşi atinse colanul din multe metale pe care îl 
purta la gât. Locul meu e aici, la Piatra Dragonului. Acum du- 
te cu Lordul Davos şi să-i dai ascultare. E Mâna Regelui, nu 
uita. Ce ţi-am spus eu despre Mâna Regelui? 

— Mâna vorbeşte cu glasul regelui. 

Tânărul maester zâmbi: 

— Aşa este. Du-te acum. 

Davos nu avusese îndoieli în privinţa lui Pylos. Poate că-i 
purtase pică fiindcă 

luase locul lui Maester Cressen. Dar acum nu putea decât 
să-i admire curajul. 

Asta l-ar putea costa şi pe el viața. 

În faţa apartamentului maesterului, Ser Gerald Gower 
aştepta lângă scări. 

Edric Storm îl privi curios. În timp ce coborau, întrebă: 

— Unde mergem, Lord Davos? 

69 

— La apă. Te aşteaptă o corabie. 

Băiatul se opri. 

— O corabie? 

— Una dintre corăbiile lui Salladhor Saan. Salla e un bun 
prieten al meu. 

— Merg şi eu cu tine, vere, îl linişti Ser Andrew. N-ai de ce 
te teme. 

— Nu mă tem, răspunse indignat Edric. Numai că... 
Shireen vine şi ea? 

— Nu, răspunse Davos. Prinţesa trebuie să rămână aici, 
cu tatăl şi cu mama ei. 

— Atunci trebuie s-o văd, explică Edric. Să-mi iau rămas- 
bun. Altfel o să fie tristă. 

Nu la fel de tristă ca atunci când te-ar vedea arzând. 

— N-avem timp, zise Davos. O să-i spun prinţesei că te-ai 
gândit la ea. Şi poţi să-i scrii când ajungi acolo unde te duci. 

Băiatul se încruntă. 


— Eşti sigur că trebuie să plec? De ce vrea unchiul să mă 
trimită de la Piatra Dragonului? L-am supărat? N-am vrut. 
Avea din nou acel aer încăpățânat. Vreau să-l văd pe unchiul 
meu. Vreau să-l văd pe Regele Stannis. 

Ser Andrew şi Ser Gerald schimbară priviri. 

— N-avem timp pentru asta, vere, spuse Ser Andrew. 

— Vreau să-l văd, insistă Edric, mai tare. 

— El nu vrea să te vadă. Davos trebuia să spună ceva ca 
să-l urnească pe băiat. 

Eu sunt Mâna, vorbesc cu glasul lui. Trebuie să mă duc la 
rege şi să-i spun că nu vrei să faci ce ţi se spune? Ştii cât l-ar 
înfuria asta? L-ai văzut vreodată furios pe unchiul tău? Îşi 
scoase mănuşa şi îi arătă băiatului cele patru degete pe care 
Stannis i le scurtase. Eu l-am văzut. 

Era o minciună sfruntată. Stannis Baratheon nu arătase 
pic de furie când îi tăiase Cavalerului Ceapă degetele, ci 
doar un simţ neclintit al dreptăţii. Dar Edric Storm nu venise 
încă pe lume în vremea aceea şi n-avea de unde să ştie. Şi 
ameninţarea avu efectul scontat. 

— N-ar fi trebuit să facă asta, spuse băiatul, dar îl lăsă pe 
Davos să-l ia de mână şi să-l conducă pe scări în jos. 

Bastardul de la Cântecul Nopţii li se alătură lângă uşa 
beciului. Străbătură cu pas iute curtea şi coborâră câteva 
trepte, sub coada de piatră a unui dragon îngheţat. Lewys 
zis Precupeaţa şi Omer zis Mură îi aşteptau la poarta din 
spate, cu doi străjeri legaţi fedeleş la picioarele lor. 

— Barca? îi întrebă Davos. 

— E acolo, răspunse Lewys. Patru vâăslaşi. Galera e 
ancorată imediat după 

promontoriu. Nebunul Prendos. 

Davos chicoti. O corabie ce poartă numele unui nebun. 
Dar se potriveşte. 

Salla avea o doză din umorul negru al piraţilor. 

Se lăsă pe un genunchi în faţa lui Edric Storm. 

— Trebuie să te las acum, spuse el. Te aşteaptă o barcă, 
să te ducă la o galeră. 


70 

Apoi vei străbate marea. Eşti fiul lui Robert, aşa că ştiu că 
vei fi curajos, orice s-ar întâmpla. 

— Voi fi. Numai că... Băiatul şovăi. 

— Priveşte-o ca pe o aventură, lordul meu. Davos încerca 
să pară voios şi fără 

griji. E începutul marii aventuri a vieţii tale. Fie ca 
Războinicul să te apere! 

— Şi fie ca Tatăl să te judece drept, Lord Davos! Băiatul 
ieşi pe poarta din spate, împreună cu vărul său, Ser Andrew. 
Ceilalţi îi urmară, toţi în afară de Bastardul de la Cântecul 
Nopţii. fie ca Tată/ să mă judece drept, gândi Davos 
neliniştit. Însă judecata regelui îl preocupa acum. 

— Ăştia doi? întrebă Ser Rolland despre străjeri, după ce 
închise şi zăvori poarta. 

— Du-i într-o pivniţă, răspunse Davos. Îi poţi dezlega 
după ce Edric ajunge destul de departe. 

Bastardul clătină scurt din cap. Nu mai era nimic de spus, 
partea cea mai uşoară trecuse. Davos îşi trase mănuşa, 
dorindu-şi să nu-şi fi pierdut norocul. 

Fusese mai bun şi mai curajos cu punga de oase la gât. Îşi 
trecu degetele scurtate prin păru-i rar, castaniu, întrebându- 
se dacă era cazul să se tundă. Trebuia să fie prezentabil 
când i se înfăţişa regelui. 

Piatra Dragonului nu mai păruse niciodată atât de 
întunecată şi de înfricoşătoare. Davos înainta încet, iar 
sunetul paşilor săi se lovea, cu ecou, de zidurile negre şi de 
dragonii întunecaţi. Dragoni de piatră care nu se vor trezi 
niciodată, nădăjduiesc. Toba de Piatră se înălța imensă în 
faţa lui. Străjerii de la porţi îşi despărţiră suliţele când se 
apropie. Nu pentru Cavalerul Ceapă, ci pentru Mâna Regelui. 
Davos intra, cel puţin, ca Mână a Regelui. Se întreba ce va fi 
când va ieşi. Dacă voi mai ieşi vreodată... 

Treptele păreau mai multe şi mai abrupte decât înainte, 
sau poate era doar obosit. Mama nu m-a zămislit pentru 


asemenea misiuni. Se ridicase prea sus şi prea repede, iar 
aici, în vârful muntelui, aerul era prea rarefiat ca să-l poată 

respira. Copil fiind, visase la bogății, dar asta fusese 
demult. Mai târziu, când crescuse, nu-şi dorise decât câteva 
pogoane de pământ mănos, un castel în care să 

îmbătrânească şi o viaţă mai bună pentru fiii săi. 
Bastardul Orb îi spunea adesea că un contrabandist isteţ nu 
se întinde mai mult decât îi e plapuma, nici nu atrage prea 
mult atenţia asupra lui. Câteva pogoane, un acoperiş de 
lemn, un „ser” 

înaintea numelui, ar fi trebuit să fiu multumit. Dacă va 
supravieţui acestei nopţi, îl va lua pe Devan şi va pleca 
acasă, la Capul Mâniei şi la buna lui Marya. Vom plânge 
împreună moartea fiilor noştri, îi vom creşte pe cei vii, să 
devină oameni de nădejde, şi nu vom mai vorbi despre regi. 

Sala Mesei Pictate era întunecată şi goală când intră 
Davos. Regele era, pesemne, la focuri, cu Melisandre şi 
oamenii reginei. Îngenunche şi aprinse un foc în şemineu, ca 
să alunge frigul din camera circulară şi umbrele înapoi în 
cotloanele lor. Apoi dădu ocol încăperii, trecând pe la fiecare 
fereastră în parte, 71 

dând la o parte draperiile grele de catifea şi deschizând 
obloanele de lemn. Vântul intră, încărcat de mirosul sărat al 
mării, fâlfâindu-i mantia maro, simplă. 

La fereastra dinspre nord, se sprijini de pervaz să respire 
aerul rece al nopţii, sperând să zărească vela ridicată a 
Nebunului Prendos, dar marea părea neagră şi goală, cât 
vedeai cu ochii. S-a îndepărtat deja? Nu putea decât să se 
roage ca galera să fie departe, şi băiatul cu ea. Luna se 
strecura printre norii risipiţi în înaltul cerului şi Davos vedea 
stele cunoscute: Galera, plutind spre apus, Felinarul Babei, 
patru stele strălucitoare care înconjurau un abur auriu. Norii 
ascundeau aproape în întregime Dragonul de Gheaţă, lăsând 
să se vadă numai ochiul albastru care indica Nordul. Ceru/ e 
plin de stelele contrabandiştilor. Îi erau vechi prieteni stelele 
acelea; Davos spera că erau de bun augur. 


Dar când îşi cobori privirea de la cer către meterezele 
castelului, nu mai era atât de sigur. Aripile dragonilor de 
piatră aruncau imense umbre negre, în lumina focului nopţii. 
Încercă să-şi spună că nu erau decât nişte sculpturi, reci şi 
lipsite de viaţă. Acesta a fost cândva adăpostul lor. Un 
adăpost al dragonilor şi al lorzilor dragoni, reşedinţa Casei 
Targaryen. Targaryenii erau sângele vechii Valyrii... 

Vântul străbătu încăperea cu un suspin şi flăcările din 
şemineu izbucniră, într-un vârtej. Davos ascultă buturugile 
trosnind şi pârâind. Când plecă de lângă 

fereastră, umbra se întinse în faţa lui şi căzu peste Masa 
Pictată, ca o sabie. Davos rămase acolo vreme îndelungată, 
aşteptând. Le auzi cizmele pe treptele de piatră, urcând. 
Glasul regelui sosi înaintea lui. 

— ... Nu e acolo, spunea. 

— Trei înseamnă trei, veni răspunsul lui Melisandre. Îţi jur, 
Înălţimea Ta, l-am văzut murind şi am auzit plânsul mamei 
sale. 

— În foc. Stannis şi Melisandre intrară pe uşă împreună. 
Flăcările sunt înşelătoare. Ce este, ce va fi, ce poate fi. Nu-mi 
poţi spune sigur... 

— Înălţimea Ta. Davos făcu un pas înainte. Lady 
Melisandre a văzut adevărul. 

Nepotul tău Joffrey e mort. 

Regele nu se arătă surprins să-l găsească lângă Masa 
Pictată. 

— Lord Davos, spuse el. N-a fost nepotul meu. Deşi ani de 
zile am crezut că 

este. 

— S-a înecat cu nişte mâncare, la propria sa nuntă, 
continuă Davos. S-ar putea să fi fost otrăvit. 

— Este al treilea, spuse Melisandre. 

— Ştiu să număr, femeie. Stannis păşi de-a lungul mesei, 
trecând de Oraşul Vechi şi de Arbor, îndreptându-se către 
Insulele Scutului şi gura Manderului. 


Nunţile au devenit mai primejdioase decât bătăliile, s-ar 
părea. Cine l-a otrăvit? 

Se ştie? 

— Se spune că unchiul său. Pezevenghiul. 

Stannis scrâşni din dinţi. 

— Un om periculos. Am aflat asta la Apa Neagră. De unde 
ai această 

72 

informaţie? 

—  ysenii încă fac negoţ la Debarcaderul Regelui. 
Salladhor Saan n-are nici un motiv să mă mintă. 

— Aşa mă gândesc şi eu. Regele îşi trecu degetele peste 
masă. Joffrey... 

Odată, îmi amintesc, era o pisică... bucătarii obişnuiau 
să-i dea resturi de mâncare şi capete de peşte. Cineva i-a 
spus băiatului că are pui în burtă, gândindu-se că 

poate îşi doreşte unul. Joffrey a despicat biata fiinţă cu un 
pumnal, să vadă dacă 

era adevărat. Când a găsit pisoii, i-a adus să i-i arate 
tatălui său. Robert l-a plesnit atât de tare încât am crezut că 
l-a omorât. Regele Stannis îşi scoase coroana şi o aşeză pe 
masă. Pitic sau lipitoare, acest ucigaş a adus servicii 
regatului. Acum trebuie să trimită după mine. 

— Ba nu, spuse Melisandre. Joffrey are un frate. 

— Tommen. Regele îi rosti numele în silă. 

— Îl vor încorona pe Tommen şi vor domni în numele lui. 

Stannis strânse un pumn. 

— Tommen e mai blând decât Joffrey, dar e născut din 
acelaşi incest. Un alt monstru în devenire. O altă lipitoare pe 
trupul regatului. Westerosul are nevoie de o mână de bărbat, 
nu de copil. 

Melisandre se apropie. 

— Salvează-l, sire. Lasă-mă să trezesc dragonii de piatră. 
Sunt trei. Dă-mi-l pe băiat. 

— Edric Storm, spuse Davos. 

Stannis se întoarse către el, cu o furie rece: 


— Ştiu cum îl cheamă. Scuteşte-mă de reproşurile tale. 
Nu-mi place mai mult decât ţie, dar am o datorie faţă de 
regat. Datoria mea... Se întoarse din nou spre Melisandre: 
Juri că nu există altă cale? Jură pe viaţa ta, căci, te asigur, 
vei muri după el, dacă minţi. 

— Tu eşti cel care trebuie să-l înfrunte pe Celălalt. Cel a 
cărui venire a fost profeţită acum cinci mii de ani. Cometa 
roşie ţi-a fost vestitor. Eşti prinţul promis şi dacă tu dai greş, 
lumea se va prăbuşi cu tine. Melisandre se apropie de el, cu 
buzele-i roşii deschise, cu rubinul pâlpâind. Dă-mi-l pe băiat, 
şopti ea, iar eu îţi voi da regatul. 

— Nu poate, spuse Davos. Edric Storm nu mai e. 

— Nu mai e? Stannis se întoarse. Cum adică nu mai e? 

— Se află la bordul unei galere Ilyseene, în largul mării. 
Davos privi chipul palid, în formă de inimă, al Melisandrei. 
Zări licărul de disperare, nesiguranța aşternută dintr-odată. 
N-a văzut! 

Ochii regelui erau vânătăi negre-albăstrii. 

— Bastardul a fost luat de la Piatra Dragonului fără 
permisiunea mea? O 

galeră, zici? Dacă acel pirat din Lys crede că se poate 
folosi de băiat ca să stoarcă 

aur de la mine... 

73 

— E isprava Mâinii tale, sire. Melisandre îi aruncă lui 
Davos o privire cunoscătoare. Îl vei aduce înapoi, lordul meu. 
Îl vei aduce. 

— Nu-mi stă în putere, spuse Davos. Şi nici ţie, doamna 
mea. 

Ochii ei roşii îl făcură să se foiască. 

— Ar fi trebuit să te las în întuneric, ser. Ştii ce ai făcut? 

— Mi-am făcut datoria. 

— Unii ar putea s-o numească trădare. Stannis se duse la 
fereastră, să 

privească afară, în noapte. Oare caută corabia? Te-am 
ridicat din noroi, Davos. 


Părea mai mult decât furios. Am sperat prea mult, 
aşteptând de la tine loialitate? 

— Patru dintre fiii mei au murit pentru tine pe Apa 
Neagră. Aş fi putut să mor şi eu. Ai loialitatea mea, pe vecie. 
Davos se gândise mult la cuvintele pe care le rosti apoi; ştia 
că viaţa lui atârna de ele: Înălţimea Ta, m-ai pus să jur căcţi 
voi da sfatul meu cinstit şi că mă voi supune cu grăbire, că 
voi apăra regatul împotriva vrăjmaşilor tăi, că îi voi apăra pe 
oamenii tăi. Edric Storm nu este unul dintre oamenii tăi? 
Unul dintre cei pe care am jurat să-i apăr? Mi-am ţinut 
jurământul. 

Cum poţi numi asta trădare? 

Stannis îşi scrâşni dinţii din nou. 

— N-am cerut niciodată coroana aceasta. Aurul e rece şi 
greu pe capul meu, dar atâta vreme cât sunt regele, am o 
datorie... Dacă trebuie să sacrific un copil în flăcări ca să 
scap un milion de întuneric... Sacrificiul... nu e niciodată 
uşor, Davos. Altfel nu e cu adevărat un sacrificiu. Spune-i, 
doamna mea. 

Melisandre grăi: 

— Azor Ahai şi-a călit Aducătoarea de Lumină în sângele 
din inima iubitei sale soţii. Dacă un om care are o mie de 
vaci îi dăruieşte una zeului, asta nu înseamnă nimic. Dar un 
om care îi oferă singura vacă pe care o are... 

— Vorbeşte despre vaci, îi spuse Davos regelui. Eu 
vorbesc despre un băiat, prietenul fiicei tale, fiul fratelui 
tău... 

— Un fiu de rege, cu puterea sângelui regesc în vene. 
Rubinul sclipea ca o stea roşie la gâtul Melisandrei. Crezi că 
l-ai salvat pe băiat, Cavaler Ceapă? Când noaptea lungă se 
va aşterne, Edric Storm va fi împreună cu ceilalţi, oriunde s- 
ar ascunde. Şi propriii tăi fii. Bezna şi frigul vor cuprinde 
pământul. Te amesteci în treburi pe care nu le înţelegi. 

— Multe nu înţeleg, recunoscu Davos. N-am susţinut 
niciodată altceva. 


Cunosc mările şi râurile şi contururile coastelor, ştiu unde 
sunt stânci şi unde se află bancuri de nisip. Cunosc golfuri 
ascunse, unde o corabie poate să acosteze nevăzută. Şi ştiu 
că un rege îşi apără oamenii, sau nu e rege defel. Chipul lui 
Stannis se întunecă. 

— Mă batțjocoreşti în faţă? Trebuie să-mi învăţ datoria de 
rege de la un contrabandist de ceapă? 

Davos îngenunche: 

— Dacă te-am jignit, ia-mi capul. Voi muri aşa cum am 
trăit: omul tău devotat. 

74 

Dar mai întâi ascultă-mă. Ascultă-mă de dragul cepelor 
pe care ţi le-am adus, de dragul degetelor pe care mi le-ai 
luat. 

Stannis îşi scoase Aducătoarea de Lumină din teacă. 
Strălucirea ei inundă 

încăperea. 

— Spune ce vrei, dar spune repede. Pe gâtul regelui, 
muşchii se profilau ca nişte corzi. 

Davos scotoci în mantie şi scoase o bucată mototolită de 
pergament. Părea o foiţă neînsemnată, dar era singurul scut 
pe care îl avea. 

— Mâna unui rege trebuie să ştie să scrie şi să citească. 
Maester Pylos m-a învăţat. 

Netezi scrisoarea pe genunchi şi începu să citească la 
lumina sabiei fermecate. 


JON 


Se visă la Winterfell, şchiopătând pe lângă regii de piatră, 
aşezaţi pe tronurile lor. Ochii lor gri de granit se întorceau 
să-l urmărească şi degetele lor gri de granit se strângeau pe 
tecile săbiilor ruginite pe care le ţineau în poală. Wu eşti un 
Stark, îi auzea murmurând, cu glasuri grave de granit. NWuai 
loc printre noi. Pleacă. Se adânci în întuneric. 

— Tată? strigă el. Bran? Rickon? Nimeni nu-i răspundea. 
Un vânt rece îi bătea pe ceafă. Unchiule? strigă el. Unchiule 
Benjen? Tată? Tată, te rog, ajută-mă! Sus, deasupra, auzi 
tobe. În Sala Mare e ospăț, dar nu sunt bine-venit acolo, nu 
sunt un Stark şi n-am ce căuta aici. Cărja îi alunecă şi căzu 
în genunchi. Criptele se întunecau. S-a stins o lumină, pe 
undeva. Ygritte? şopti el. lartă-mă, te rog. Dar nu era decât 
un lup străvechi, cenuşiu şi fantomatic, pătat de sânge, cu 
ochii aurii strălucind trişti în întuneric. 

Odaia era întunecoasă şi patul tare sub el. Patul lui, îşi 
aminti, propriul lui pat din odaia de intendent, de sub 
camerele Bătrânului Urs. La drept vorbind, ar fi trebuit să-i 
aducă vise mai frumoase. Îi era frig, chiar şi sub blănuri. 
Nălucă 

dormea cu el în această odaie, încălzindu-l, înainte ca Jon 
să pornească în misiune. lar în sălbăticie, Ygritte dormise 
lângă el, sub blănuri. îi pierduse pe amândoi. Pe Ygritte o 
îngropase chiar el, aşa cum ştia că şi-ar fi dorit, iar Nălucă... 
Unde eşti? Oare era mort şi e/, oare asta însemnase visul lui, 
lupul însângerat în cripte? Însă lupul din vis fusese cenuşiu, 
nu alb. Cenușiu, ca lupul lui Bran. Oare Thennii îl vânaseră şi 
îl omorâseră, după Coroana Reginei? Dacă 

era aşa, îl pierduse pe Bran pe vecie. 

Jon încerca să desluşească visul, când cornul sună. 

Cornul lernii, gândi el, încă năuc de somn. Dar Mance nu 
găsise cornul lui Joramun, aşa că nu putea să fie. Cornul 


sună a doua oară, la fel de lung şi de grav. 

Jon ştia că trebuie să se ridice şi să se ducă la Zid, dar era 
atât de greu... 

75 

Dădu blănurile la o parte şi se ridică. Durerea din picior se 
mai domolise parcă. Nu mai era insuportabilă. Dormise 
îmbrăcat cu tunica şi pantalonii, ca să-i ţină de cald, astfel 
că nu trebui decât să-şi tragă cizmele, să-şi pună centura de 
piele, zalele şi mantia. Cornul suflă din nou, de două ori, 
lung, şi Jon îşi atârnă 

Gheara Lungă peste un umăr, îşi găsi cârja şi cobori 
şontăc pe scări. 

Era în toiul nopţii, o noapte mohorâtă, cu frig muşcător. 
Fraţii lui se revărsau din turnuri şi fortificaţii, încheindu-şi 
centurile şi îndreptându-se către Zid. Jon îi căută pe Pyp şi 
pe Grenn, dar nu-i putu găsi. Poate că unul dintre ei era 
santinela care suflase cornul. E Mace, gândi el. A venit, în 
sfârşit. Era bine. Vom duce o bătălie şi pe urmă ne vom 
odihni. Vii sau morți, ne vom odihni. 

Pe locul unde fuseseră scările, doar un imens hăţiş de 
lemne sfărâmate şi gheaţă zdrobită mai rămăsese sub Zid. 
Acum îi ridica troliul, dar în cuşcă nu încăpeau mai mult de 
zece oameni o dată şi, când ajunse Jon, urca deja. Trebuia să 
aştepte să se întoarcă. Alţii aşteptau împreună cu el: Satin, 
Mully, Gheată 

Desperecheată, Kegs, Hareth, cel voinic şi blond, cu dinţii 
săi de iepure. Toţi îi spuneau Calul. Fusese ajutor la grajduri, 
în Oraşul Cârtiţei, unul dintre puţinii care rămăseseră la 
Castelul Negru. Ceilalţi alergaseră înapoi la câmpurile şi la 
bordeiele lor sau la paturile din bordelul subteran. Dar Calul 
voise să îmbrace veşmintele negre, nătărâul cu dinţi de 
iepure. Zei rămase şi ea, târfa care se dovedise atât de 
pricepută în mânuitul arbaletei, iar Noye păstrase trei orfani 
al căror tată murise pe scări. Erau mici - nouă, opt şi cinci 
ani - dar nimeni altcineva nu se arătase dornic să-i ia. 


În timp ce aşteptau întoarcerea cuştii, Clydas le aduse 
căni de vin cu mirodenii, iar Hobb Trei-Degete le împărţi felii 
groase de pâine neagră. Jon luă un colţ de pâine şi începu 
să-l molfăie. 

— E Mance Rayder? întrebă Satin agitat. 

— Putem spera. 

Existau lucruri mai rele în întuneric decât sălbaticii. Jon 
îşi amintea vorbele pe care regele sălbaticilor le rostise la 
Pumnul Primilor Oameni, când stăteau în mijlocul acelei 
zăpezi trandafirii. Când morţii se ridică, zidurile şi țăruşii şi 
săbiile nu înseamnă nimic. Cu morții nu te poți lupta, Jon 
Snow, Nimeni nu ştie asta mai bine decât mine. Numai 
gândindu-se, vântul i se părea puţin mai rece. 

În cele din urmă, cuşca sosi zăngănind, atârnată la 
capătul lanţului lung. Se îngrămădiră înăuntru în tăcere şi 
închiseră uşa. 

Mully smuci funia groasă de trei ori. O clipă mai tărziu, 
începură să se ridice, cu hopuri la început, apoi mai lin. 
Nimeni nu vorbea. Când ajunse în vârf, cuşca săltă într-o 
parte şi ieşiră unul câte unul. Calul îi întinse o mână lui Jon, 
ajutându-l să coboare pe gheaţă. Frigul îl izbi în dinţi, ca un 
pumn. 

Un şir de focuri ardeau pe creasta Zidului, în coşuri de 
fier, pe stâlpi mai înalţi decât un stat de om. Cuţitul rece al 
vântului stârnea şi răsucea flăcările, astfel că 

lumina stranie, portocalie, se schimba mereu. Snopi de 
sulițe, de săgeți pentru 76 

arbalete sau scorpioni aşteptau la îndemână. Mormane de 
pietre se ridicau înalte de trei metri, cu butoaie mari de lemn 
pline cu smoală şi ulei, înşirate lângă ele. 

Bowen Marsh lăsase Castelul Negru plin cu de toate, în 
afară de oameni. Vântul biciuia mantiile negre ale 
santinelelor de paie aşezate, cu sulițe în mâini, de-a lungul 
meterezelor. 

— Sper că nu unul dintre ei a sunat cornul, îi spuse Jon lui 
Donai Noye, când ajunse lângă el. 


— Ai auzit? întrebă acesta. 

Erau vântul şi caii şi încă ceva. 

— Un mamut, spuse Jon. S-a auzit un mamut. 

Răsuflarea armurierului îngheţa îndată ce ieşea din nasu-i 
mare şi turtit. La Nord de Zid se afla marea de întuneric care 
părea să se întindă la nesfârşit. Jon desluşea palida sclipire 
roşiatică a unor focuri îndepărtate mişcându-se prin pădure. 
Era Mance, sigur ca lumina zilei. Ceilalţi nu aprindeau torţe. 

— Cum putem lupta împotriva lor dacă nu-i putem 
vedea? întrebă Calul. 

Donai Noye se îndreptă către cele două mari baliste pe 
care le reparase Bowen Marsh. 

— Daţi-mi foc, răcni el. 

Butoaie de smoală fură încărcate în grabă în aruncătoare 
şi aprinse cu o torţă. 

Aţâţate de vânt, flăcările izbucniră într-o furie roşie, 
însufleţită. 

— ACUM! răcni Noye. Contragreutatea se lăsă în jos, 
braţele aruncătoare se ridicară izbindu-se cu o bufnitură de 
bârnele căptuşite. Smoala fierbinte făcu un salt prin 
întuneric, aruncând o stranie lumină pâlpâitoare jos, pe 
pământ. Jon zări o clipă mamuţii înaintând greoi prin 
semiîntuneric şi la fel de repede îi pierdu. O 

duzină, poate mai mulți. Butoaiele loviră pământul şi 
explodară. Auziră un răget şi un uriaş răcni ceva în Limba 
Veche, cu glas de tunet străvechi. Jon simţi fiori pe şira 
spinării. 

— Încă o dată! strigă Noye şi balistele fură încărcate din 
nou. Alte două 

butoaie de smoală aprinsă trosniră prin întuneric şi se 
prăbuşiră în mijlocul inamicului. De data aceasta, unul 
dintre butoaie lovi un copac uscat, învăluindu-l în flăcări. Nu 
sunt o duzină, observă Jon, ci o sută de mamuți. 

Se apropie de marginea râpei. A; grijă, îşi reaminti, e cale 
lungă până jos. 


Alyn cel Roşu îşi suflă încă o dată cornul. 
Aaaaah00000000000000000000, aaaaahoooooooo0ooo. lar 
acum sălbaticii îi răspundeau nu cu un singur corn, ci cu o 
mulţime, însoţite de tobe şi cimpoaie. Am venit, păreau să 
spună, am venit să 

vă zdrobim Zidul, să vă luăm pământurile şi armele şi 
fiicele. Vântul şuiera, balistele pârâiau şi bufneau, butoaiele 
zburau. În spatele uriaşilor şi al mamuţilor, Jon văzu oameni 
înaintând către Zid, cu arcuri şi topoare. Erau douăzeci sau 
douăzeci de mii? În întuneric, n-avea cum să-şi dea seama. 
Asta e bătălia orbilor, dar Mance are cu câteva mii mai mulți 
ca noi. 

— Poarta! strigă Pyp. Sunt la POARTĂ! 

77 

Zidul era prea mare ca să fie asediat prin orice mijloace 
convenţionale: prea înalt pentru scări sau turnuri de asediu, 
prea gros pentru berbeci. Nici o catapultă 

nu putea să arunce o piatră destul de mare ca să-l 
zdrobească, iar dacă încercai să-i dai foc, gheaţa topită 
stingea flăcările. Putea fi escaladat, aşa cum făcuseră 

sălbaticii lângă Garda Apei Cenuşii, dar numai dacă erai 
puternic, agil şi sigur pe picioare. Însă, chiar şi atunci, puteai 
sfârşi ca Jarl, înfipt într-un copac. Trebuie să 

cucerească poarta, altfel nu pot trece. 

Dar poarta era un tunel întortocheat prin gheaţă, mai mic 
decât orice poartă de castel din Cele Şapte Regate, atât de 
îngust încât năvălitorii ar trebui să înainteze, cu caii de 
căpăstru, într-un singur rând. Trei porţi de fier închideau 
tunelul interior, fiecare zăvorâtă, legată cu lanţuri şi apărată 
de o gură de atac. 

Poarta exterioară era din stejar gros de două palme, legat 
cu drugi de fier greu de străpuns. Dar Mance are mamuți, îşi 
reaminti Jon. Şi uriaşi. 

— Trebuie să fie frig acolo, jos, spuse Noye. Ce ziceţi să-i 
mai încălzim, flăcăi? O duzină de vase cu ulei de lampă erau 
aliniate la marginea Zidului. Pyp alergă de-a lungul şirului, 


cu o torţă în mână, aprinzându-le. Owen Tolomacul mergea 
în urma lui, aruncându-le peste margine, unul câte unul. 
Limbi gălbui de foc se răsuceau în jurul lor, prăbuşindu-se. 
Când ultimul dispăru, Grenn lovi cu piciorul saboţii care 
sprijineau un butoi cu smoală, trimiţându-l de-a rostogolul 
peste marginea prăpastiei. Jos, sunetele se transformată în 
ţipete şi răcnete, o muzică dulce pentru urechile lor. 

Cu toate acestea, tobele continuau să bată, balistele se 
cutremurau, bubuind, iar sunetul cimpoaielor se unduia în 
noapte, ca trilul unor nemaivăzute păsări uriaşe. 

Septonul Cellador începu să cânte şi el, cu glas 
tremurător şi îngroşat de vin. 

Blândă mamă, milostivă, 

de război ai noştri fii fereşte, 

opreşte săgeți şi săbii 

şi zile mai bune le... 

Donai Noye se întoarse spre el: 

— Dacă vreun bărbat de aici îşi lasă sabia, am să-i arunc 
fundul zbârcit direct de pe Zid, începând cu tine, septonule. 
Arcaşi! Avem vreun afurisit de arcaş? 

— Aici! strigă Satin. 

— Şi aici, zise Mully. Dar cum să-mi caut ţinta? E întuneric 
ca-n burta porcului. Unde sunt? 

Noye arătă către nord. 

— Dacă sloboziţi destule săgeți, s-ar putea să nimeriţi 
câţiva. Sau măcar să-i speriaţi. Privi de jur împrejurul 
cercului de feţe luminate de flăcări. Am nevoie de doi arcaşi 
şi doi suliţaşi să mă ajute să apăr tunelul, dacă sparg poarta. 
Mai mult de zece ieşiră în faţă şi fierarul alese patru. Jon, 
până ce mă întorc, Zidul e al tău. 

78 

În primul moment, Jon avu impresia că n-a auzit bine. | se 
păruse că Noye îi lăsa lui comanda. 

— Lordul meu? 

— Lord? Sunt fierar. Am spus: Zidul e al tău. 


Sunt alții mai vârstnici, îi venea să spună, mai pricepuți 
decât mine. Eu incă 

sunt crud ca iarba primăverii. Sunt rănit şi sunt acuzat de 
dezertare. Gura i se uscase ca iasca. 

— Am înţeles, reuşi el să îngaime. 

Mai târziu, Jon avea să-şi amintească noaptea aceea ca 
pe un vis. Umăr la umăr cu santinelele de paie, strângând 
arcuri şi arbalete în mâinile pe jumătate îngheţate, arcaşii 
lui lansaseră sute de săgeți împotriva unor duşmani 
nevăzuţi. 

Din când în când, o săgeată a sălbaticilor zbura spre ei, 
drept răspuns. Jon trimise oameni către catapultele mici şi 
acestea umplură aerul cu pietre colţuroase, cât pumnul unui 
uriaş, dar bezna le înghiţea aşa cum ar înghiţi un om o mână 
de nuci. 

Mamuţii tropăiau în întuneric, glasuri ciudate strigau în 
limbi şi mai ciudate, iar Septonul Cellador se ruga pentru 
venirea zorilor, atât de tare şi atât de beat încât Jon fu ispitit 
să-l arunce peste marginea Zidului cu mâna lui. Auziră un 
mamut dându-şi ultima suflare la picioarele lor şi zăriră un 
altul împleticindu-se, în flăcări, prin pădure, călcând în 
picioare copaci şi oameni deopotrivă. Vântul bătea din ce în 
ce mai rece. Hobb aduse sus cuşca plină de căni cu supă 
fierbinte de ceapă, iar Owen şi Clydas le duseră arcaşilor, la 
locurile lor, ca să le poată da pe gât între două săgeți. Zei se 
postă printre ei, cu arbaleta. Orele de aruncări şi şocuri 
repetate  slăbiră ceva la balista din dreapta şi 
contragreutatea se prăbuşi, brusc şi catastrofal, răsucindu-şi 
într-o parte braţul aruncător, cu un pârâit distrugător. Balista 
din stânga continua să funcţioneze, dar sălbaticii învăţară 

repede să ocolească locul unde cădea încărcătura 
acestuia. 

Ar trebui să avem douăzeci de baliste, nu două, şi ar 
trebui montate pe sănii şi platforme rotative, ca să le putem 
mişca. Era un gând zadarnic. La fel de bine şi-ar fi putut dori 
să mai aibă o mie de oameni, sau poate un dragon, sau trei. 


Donai Noye nu se întoarse, nici vreunul dintre cei care 
coborâseră cu el să 

păzească tunelul acela negru şi rece. Zidul este al meu, 
îşi reamintea Jon, ori de câte ori simţea că puterile îl 
părăsesc. Luase şi el un arc în mână, dar degetele îi erau 
îndărătnice şi înţepenite, aproape îngheţate. Febra îi 
revenise şi piciorul îi tremura incontrolabil, împlântându-i în 
trup un cuţit încins de durere. Încă o săgeată şi mă 
odihnesc, îşi spusese de zeci de ori. Încă una şi gata. De 
fiecare dată când tolba i se golea, unul dintre orfanii-cârtiţe 
îi aducea o alta. Încă o tolbă 

şi am terminat. Nu putea să mai fie mult până în zori. 

Când se făcu dimineaţă, nici unul dintre ei nu-şi dădu 
bine seama, la început. 

Lumea era încă întunecată, dar negrul se transformase în 
gri şi siluetele începeau să se ivească, abia desluşite, în 
umbră. Jon îşi cobori arcul, să privească noianul de nori grei 
care acopereau cerul răsăritului. Zărea o lumină strălucind în 
spatele 79 

lor, dar probabil era doar un vis. Potrivi o altă săgeată. 

Atunci soarele răsări printre nori, trimițând sulițe de 
lumină peste câmpul de luptă. Jon rămase cu răsuflarea 
tăiată, scrutând brazda de pământ care se întindea între Zid 
şi marginea pădurii. Într-o jumătate de noapte o 
transformaseră într-un pustiu de iarbă înnegrită, băltoace de 
smoală, piatră sfărâmată şi cadavre. Hoitul unui mamut ars 
atrăgea deja ciorile. Pe pământ zăceau şi uriaşi morţi, dar în 
spatele lor... 

Cineva gemu în stânga lui şi Jon îl auzi pe Septonul 
Cellador spunând: 

— Mamă, ai milă, oh. Oh, oh, oh, Mamă, ai milă. 

În umbra copacilor se aflau toate fiinţele sălbatice din 
lume: năvălitori şi uriaşi, oameni-lup şi oameni-fiare, oameni 
ai munţilor şi oameni ai mărilor, canibali ai râurilor de 
gheaţă, oameni ai peşterilor, cu feţe pictate, care trase de 
câini de la Ţărmul îngheţat, oameni ai tribului Copitaţilor, cu 


tălpile ca pielea fiartă, toate ciudatele popoare sălbatice pe 
care Mance le adunase ca să 

zdrobească Zidul. Nu e pământul vostru, îi venea lui Jon 
să le strige. N-aveţți ce căuta aici. Plecaţi. Parcă îl auzea pe 
Tormund Năpasta-Uriaşilor râzând la auzul acestor vorbe. 
„Nimic nu ştii, Jon Snow”, ar fi spus Ygritte. Îşi încordă mâna 
sabiei, îndoind şi dezdoind degetele, deşi ştia foarte bine că 
aici, sus, nu se va ajunge la săbii. 

Era înfrigurat, avea febră şi, dintr-odată, povara arcului 
deveni prea mult pentru el. Bătălia cu Magnarul fusese o 
nimica toată, îşi dădu el seama, şi lupta de noapte mai puţin 
decât nimic, doar o probă, un pumnal în întuneric, să încerce 
să-i ia pe nepregătite. Adevărata bătălie abia acum începea. 

— N-am ştiut că sunt atât de mulţi, zise Satin. 

Jon ştiuse. Îi mai văzuse, dar nu aşa, nu adunaţi într-o 
oştire. În marş, coloana sălbaticilor se întindea pe mulţi 
kilometri, ca un vierme uriaş, dar niciodată nu-i vedeai pe 
toţi deodată. Însă acum... 

— lată-i că vin, spuse cineva cu glas răguşit. Mamuţii se 
aflau în mijlocul liniei de atac, o sută sau mai mulţi, cu uriaşi 
pe spinări, cu ciomege sau topoare mari de piatră. Alţi 
mamuţi veneau în urma lor, împingând un trunchi de copac 
pe roţi mari de lemn, cu capetele ascuţite. Un berbece, 
gândi el deprimat. Dacă, dedesubt, poarta era încă întreagă, 
câteva sărutări de la obiectul acela o vor face în curând 
fărâme. De fiecare parte a grupului de mamuţi venea un val 
de călăreţi în armuri din piele fiartă, cu lănci călite în foc, o 
mulţime de arcaşi alergând, sute de pedestraşi cu sulițe, 
praştii, ciomege şi scuturi de piele. 

Carele de oase de la [ărmul îngheţat se apropiau 
zornăind în cele două 

flancuri, săltând peste pietre şi peste rădăcini, trase de 
uriaşi câini albi. Furia sălbăticiei, gândi Jon, ascultând ţiuitul 
cimpoaielor, lătratul câinilor, urletul mamuţilor, oamenii 
liberi fluierând şi ţipând, uriaşi răgind în Limba Veche. 

Tobele lor răsunau ca bubuitul de tunet. 


Simţea disperarea pretutindeni în jurul lui. 

80 

— Trebuie să fie o sută de mii, se jeli Satin. Cum putem 
opri atât de mulţi? 

— Zidul îi va opri, se auzi Jon spunând. Se întoarse şi 
repetă, mai tare: Zidul îi va opri. Zidu/ se apără. Cuvinte 
goale, dar simţea nevoia să le rostească, aproape tot atât de 
mult pe cât fraţii lui aveau nevoie să le audă. Mance vrea să 
ne descurajeze prin desfăşurarea lui de forţe. Ne crede 
proşti? Acum striga, uitând de picior, şi fiecare om îl asculta. 
Carele, călăreţii, toţi acei nebuni pedeştri... ce vor face aici, 
sus? Aţi văzut careva un mamut escaladând un zid? Râse, 
iar Pyp şi Owen şi alţi câţiva râseră cu el. Nu sunt nimic, sunt 
mai puţin decât fraţii noştri de paie, nu ne pot ajunge, nu ne 
pot face nici un rău şi nu ne sperie, nu-i aşa? 

— NU! strigă Grenn. 

— Ei sunt acolo, jos, iar noi suntem aici, sus, continuă Jon, 
şi atât timp cât apărăm poarta, nu pot trece. Nu pot trece! 
Acum toţi strigau, răcnindu-i înapoi propriile-i cuvinte, 
fluturându-şi în aer săbiile şi arcurile, cu obrajii îmbujoraţi. 

Jon îl văzu pe Kegs stând cu un corn de război vârât sub 
braţ. Frate, îi spuse, dă 

semnalul de luptă. 

Cu un zâmbet larg, Kegs îşi duse cornul la buze şi suflă de 
două ori lung, ceea ce însemna să/batici. Alţi corni preluară 
chemarea, până când Zidul însuşi părea să se cutremure şi 
ecoul acelor gemete guturale acoperi toate celelalte sunete. 

— Arcaşi, zise Jon când cornii tăcură, veţi ţinti în uriaşii 
de lângă berbecele ăla, fiecare dintre voi. Trageţi la 
comanda mea, nu înainte, URIAŞUL ŞI BERBECELE. Vreau să 
văd o ploaie de săgeți asupra lor la fiecare pas, dar vom 
aştepta până ce vor ajunge destul de aproape. Oricine 
iroseşte o săgeată va trebui să coboare şi s-o aducă înapoi, 
m-aţi auzit? 

— Eu da, strigă Owen Tolomacul. Eu te-am auzit, Lord 
Snow. 


Jon râse, râse ca un om beat sau ca un nebun şi ceilalţi 
râseră cu el. Carele şi călăreţii care goneau în flancuri erau 
acum mult înaintea celor din mijloc. 

Sălbaticii nu străbătuseră o treime din distanţa dintre 
pădure şi Zid, dar linia lor de atac se risipea. 

— Încărcaţi balista cu ţepuşe, ordonă Jon. Owen, Kegs, 
îndreptaţi catapultele către centru. Scorpionii încărcaţi-i cu 
suliţele şi trageţi la comanda mea. Arătă 

către băieţii din Oraşul Cârtiţei: Tu, tu şi tu, staţi aproape 
cu torţe. 

Arcaşii sălbatici trăgeau în timp ce înaintau; făceau un 
salt înainte, se opreau, trăgeau, apoi alergau încă zece 
metri. Erau atât de mulţi încât aerul era în permanenţă plin 
de săgeți, toate căzând, în mod jalnic, mult prea aproape. Ce 
pierdere, gândi Jon. Se vede lipsa lor de disciplină. Arcurile 
mai mici, din corn şi lemn, ale sălbaticilor, erau umilite de 
arcurile lungi, din lemn de tisă, ale Rondului de Noapte, iar 
sălbaticii încercau să tragă în oameni aflaţi la două sute 
cincizeci de metri deasupra lor. Lăsaţți-i să tragă, spusese 
Jon. Aşteptaţi. Ţineţi. Mantiile fluturau în spatele lor. Vântul 
bate din faţă, bătaia va fi mai scurtă. Aşteptaţi. Mai aproape, 
mai aproape. Fluierele se jeleau, tobele bubuiau, săgețile 
sălbaticilor zbârnâiau şi cădeau. 

81 

— ÎNTINDEŢI! 

Jon îşi ridică arcul şi trase săgeata lângă ureche. Satin 
făcu acelaşi lucru, urmat de Grenn, Owen Tolomacul, Gheată 
Desperecheată, Jack Bulwer cel Negru, Arron şi Emrick. Zei 
îşi ridică arbaleta la umăr. Jon urmărea berbecul înaintând, 
cu mamuţii şi uriaşii apropiindu-se, cu mişcări greoaie, de o 
parte şi de alta. Erau atât de mici încât i se părea că ar putea 
să-i zdrobească pe toţi cu o singură mână. 

De-ar fi mâna mea destul de mare! Pe câmpul masacrului 
veneau. O sută de ciori se ridicară de pe hoiturile mamuţilor 
morţi, când sălbaticii trecură bubuind pe lângă ele. Mai 
aproape şi mai aproape, până când... 


— TRAGEŢI! Săgeţile negre şuierară, coborând ca nişte 
şerpi cu aripi. Jon nu aşteptă să vadă unde loveau. Întinse 
mâna după o a doua săgeată îndată ce prima îi părăsi arcul. 
POTRIVIŢI. ÎNTINDEŢI. TRAGEŢI. Imediat ce săgeata zbură, 
găsi o alta. POTRIVIŢI. ÎNTINDEŢI. TRAGEŢI. lar şi apoi iar. Jon 
ordonă intervenţia balistei şi auzi pârâitul şi bufnitura grea 
când o sută de arici de oţel porniră 

învârtindu-se prin aer. Catapulte! strigă el. Scorpioni. 
Arcaşi, trageţi în voie. 

Săgeţile sălbaticilor loveau acum în Zid, la treizeci de 
metri mai jos. Un al doilea uriaş se răsuci şi se clătină. 
Potriviți, întindeți, trageţi. Un mamut se ciocni de altul, 
lângă el, azvârlind uriaşii la pământ. Potriviţi, întindeți, 
trageţi. Jon văzu că 

berbecele era praf şi pulbere, iar uriaşii care îl 
împinseseră, morţi sau în agonie. 

Săgeţi de foc! strigă el. Vreau să văd berbecele ăla 
arzând. Răgetele mamuţilor răniţi şi urletele bubuitoare ale 
uriaşilor se amestecau cu sunetul tobelor şi al cimpoaielor, 
într-o muzică îngrozitoare, însă arcaşii continuau să întindă 
arcurile şi să tragă, de parcă ar fi fost cu toţii surzi, ca 
răposatul Dick Folland. Poate că 

erau pleava ordinului, dar erau oamenii Rondului de 
Noapte sau atât de aproape încât nu mai conta. De asta nu 
vor trece. 

Unul dintre mamuţi căpiase, lovind sălbaticii cu trompa şi 
strivind arcaşii sub picioare. Jon întinse din nou arcul şi lansă 
încă o săgeată către spatele păros al fiarei, ca s-o întărâte. 
La est şi la vest, flancurile oştirii sălbaticilor ajunseseră la 
Zid, fără să întâmpine rezistenţă. Carele se opreau sau se 
întorceau, în timp ce călăreţii umblau de colo-colo fără ţintă, 
la poalele peretelui înalt de gheaţă. 

— La poartă! veni un strigăt. Poate că era Gheată 
Desperecheată. Mamuţți la poartă! 

— Foc! răcni Jon. Grenn, Pyp! 


Grenn azvârli arcul cât colo, răsturnă un butoi cu ulei şi îl 
rostogoli către marginea Zidului, unde Pyp îi smulse dopul, 
îndesă înăuntru o pânză răsucită şi o aprinse cu o torţă. Îl 
aruncară împreună. Treizeci de metri mai jos, se lovi de Zid 
şi izbucni, umplând aerul de doage sfărâmate şi ulei aprins. 
Grenn rostogolea deja al doilea butoi pe buza râpei, iar Kegs 
aducea unul şi el. Pyp le aprinse pe amândouă. 

— L-am nimerit! strigă Satin, întinzându-şi gâtul atât de 
departe încât Jon fu sigur că era gata să cadă. L-am nimerit, 
I-am nimerit. L-am NIMERIT! Auzea 82 

vuietul focului. Un uriaş în flăcări îşi făcu apariţia, 
împleticindu-se şi rostogolindu-se pe pământ. 

Apoi, dintr-odată, mamuţii se întorceau, fugeau din calea 
fumului şi a flăcărilor, izbindu-se, în spaima lor, de cei din 
spate. O luară şi aceştia înapoi, iar sălbaticii şi uriaşii se 
învălmăşeau, dându-se la o parte din calea lor. În clipa 
următoare, tot centrul de atac se prăbuşea. Călăreţii din 
flancuri se văzură 

abandonaţi şi hotărâră să se retragă şi ei, fără ca vreunul 
să verse măcar o picătură 

de sânge. Până şi carele se îndepărtau scârţâind, fără să fi 
făcut nimic altceva decât să răspândească spaimă şi mult 
zgomot. Nu sunt uşor de zdrobit, gândi Jon Snow, privindu-le 
cum se îndepărtează clătinându-se. Tobele tăcuseră toate. /ţ; 
place melodia asta, Mance? iţi place gustul Nevestei 
dornisheanului? 

— Avem vreun rănit? întrebă el. 

—  Nenorociţii mi-au nimerit piciorul.  Gheată 
Desperecheată smulse săgeata şi o flutură deasupra capului. 
Cel de lemn. 

Se stârni un val de urale răguşite. Zei îl prinse pe Owen 
de mâini, îl învâărti şi îi dădu un sărut lung şi lipicios în văzul 
tuturor. Încercă să-l sărute şi pe Jon, dar el o apucă de umeri 
şi o împinse blând, dar ferm, spunând: 

— Nu. Am terminat cu sărutările. Dintr-odată, se simţi 
prea ostenit să se mai ţină pe picioare şi durerea îl chinuia 


cumplit, de la genunchi până-n măruntaie. 

Bâjbâi după cârjă. Pyp, ajută-mă să merg la cuşcă. Grenn, 
Zidul e al tău. 

— Eu? făcu Grenn. 

— EI? se miră Pyp. 

Era greu de spus care dintre ei era mai îngrozit. 

— Dar, se bâlbâi Grenn, d-dar ce fac dacă sălbaticii atacă 
din nou? 

— Îi opreşti, îi spuse Jon. 

Pe când coborau în cuşcă, Pyp îşi scoase coiful şi îşi şterse 
fruntea. 

— Sudoare îngheţată. Există ceva mai dezgustător ca 
sudoarea îngheţată? 

Râse. Zei, nu cred că mi-a mai fost vreodată atât de 
foame. Aş fi în stare să 

mănânc un zimbru întreg, jur. Crezi că Hobb ni-l va găti 
pe Grenn? Când văzu faţa lui Jon, zâmbetul i se stinse pe 
buze. Ce te supără? Piciorul? 

— Piciorul, îl aprobă Jon. Şi să vorbească era un efort. 

— Deci nu bătălia? Am câştigat bătălia. 

— Întreabă-mă după ce văd poarta, zise Jon înverşunat. 
Vreau un foc, o mâncare fierbinte, un pat cald şi ceva să nu 
mă mai doară piciorul, îşi spuse. Dar prima dată trebuia să 
verifice tunelul şi să afle ce se întâmplase cu Donai Noye. 

După lupta cu Thennii, le luase aproape o zi întreagă să 
curețe poarta interioară de gheaţă şi grinzi sfărâmate. Pate 
Pătatul, Kegs şi câţiva dintre ceilalţi constructori discutaseră 
aprins dacă ar trebui să lase resturile acolo, ca obstacol în 
calea lui Mance. Dar asta ar fi însemnat să renunţe la 
apărarea tunelului şi Noye nici nu voise să audă aşa ceva. 
Cu oameni la gurile de atac, şi arcaşi şi suliţaşi în spatele 
fiecărei porţi interioare, câţiva fraţi hotărâți ar putea ţine la 
distanţă de o 83 

sută de ori mai mulţi sălbatici, ridicându-le în cale 
mormane de cadavre. Nu voia să-l lase pe Mance Rayder să 
treacă nestingherit prin zidul de gheaţă. Aşadar, cu 


târnăcoape, lopeţi şi funii, dăduseră la o parte treptele 
sfărâmate şi săpaseră din nou drum către poartă. 

Jon aşteptă lângă zăbrelele reci de fier. Pyp se duse la 
Maester Aemon după 

cheia de rezervă. În mod surprinzător, maesterul însuşi se 
întoarse cu el, însoţit de Clydas, cu un felinar. 

— Să mă cauţi după ce isprăvim, îi spuse bătrânul lui Jon, 
în timp ce Pyp bâjbâia să desfacă lanţurile. Trebuie să-ţi 
schimb pansamentul şi să-ţi aplic o compresă nouă şi 
probabil că o să mai vrei nişte vin de vise pentru durere. 

Jon încuviinţă fără vlagă. Uşa se dădu în lături. Pyp îi 
conduse înăuntru, urmat de Clydas, cu felinarul. Tot ce putea 
face Jon era să ţină pasul cu Maester Aemon. 

Gheaţa se strângea în jurul lor, simţea frigul strecurându- 
i-se în oase şi povara Zidului deasupra capului. Era ca şi cum 
cobora în gâtlejul unui dragon de gheaţă. 

Tunelul coti o dată şi încă o dată. Pyp descuie o a doua 
poartă de fier. Îşi continuară drumul, cotind din nou din nou 
şi văzând lumina în faţa lor, palidă şi înceţoşată, prin stratul 
de gheaţă. E rău, ştiu Jon îndată. Foarte rău. Apoi Pyp spuse: 

— Este sânge pe jos. 

Acolo, pe ultimii şapte metri ai tunelului, se luptaseră şi 
muriseră. Uşa exterioară, din stejar şi fier, fusese ciopârţită, 
spartă şi, în cele din urmă, smulsă 

din balamale, şi unul dintre uriaşi trecuse prin rămăşiţele 
ei. Felinarul revărsă 

peste scena sinistră o lumină roşiatică, mohorâtă. Pyp se 
întoarse să vomite, iar Jon îl invidie pe Maester Aemon, că 
era orb. 

Noye şi oamenii lui aşteptaseră înăuntru, în spatele unei 
porţi grele de fier, asemeni celor două pe care tocmai le 
deschisese Pyp. Cei doi arbaletişti reuşiseră 

să slobozească o duzină de săgeți către uriaşul care se 
apropia de ei. Atunci, probabil, suliţaşul ieşise în faţă, 
înjunghiind uriaşul printre zăbrele. Dar acesta găsise 
puterea să se întindă, să răsucească mâna lui Pate Pătatul, 


să înşface poarta de fier şi să depărteze gratiile. Pe podea 
zăceau împrăştiate zale de lanţuri rupte. 

Un uriaş. Toate astea au fost făcute de un singur uriaş. 

— Sunt morţi cu toţii? întrebă Maester Aemon cu glasul 
moale. 

— Da. Donai a fost ultimul. Sabia lui Noye era adânc 
îngropată în beregata uriaşului, până la jumătate. 
Armurierul i se păruse întotdeauna lui Jon un bărbat atât de 
voinic! Dar strâns în braţele masive ale uriaşului, părea 
aproape un copil. 

Uriaşul i-a zdrobit coloana. Nu ştiu care a murit primul. 
Luă felinarul şi se apropie să se uite mai bine. Mag. Eu sunt 
ultimul dintre uriaşi. Simţea tristeţea în jurul lui, dar n-avea 
timp pentru tristeţe. A fost Mag cel Puternic. Regele uriaşilor. 

Avea nevoie de soare. Era prea frig şi prea întuneric în 
tunel şi duhoarea de sânge şi de moarte era sufocantă. Jon îi 
înapoie felinarul lui Clydas, se strecură pe lângă cadavre şi 
printre gratiile contorsionate şi păşi către lumină, să vadă ce 
se 84 

află dincolo de uşa sfărâmată. 

Trupul uriaş al unui mamut mort bloca parţial drumul. 
Unul dintre colții bestiei îl agăţă mantia şi o sfâşie, în timp 
ce îşi croia drum pe lângă el. Alţi trei uriaşi zăceau afară, pe 
jumătate îngropaţi sub piatră şi smoală întărită. Vedea 
locurile unde focul topise Zidul, unde plăci mari de gheaţă 
se desprinseseră din pricina căldurii şi se prăbuşiseră pe 
pământul înnegrit. Privi în sus, spre locul de unde veniseră. 
De aici, pare imens, de parcă stă să te strivească. 

Jon se întoarse înăuntru, unde îl aşteptau ceilalţi. 

— Trebuie să reparăm poarta exterioară cât putem de 
bine şi pe urmă să 

blocăm porţiunea asta de tunel. Dărâmături, bucăţi de 
gheaţă, orice. Până la cea de-a doua poartă, dacă reuşim. 
Ser Wynton va trebui să preia comanda, el e ultimul cavaler 
care a mai rămas, dar trebuie să acţioneze acum, uriaşii se 
vor întoarce dintr-o clipă în alta. Trebuie să-i spunem... 


— Spune-i ce vrei, zise Maester Aemon cu blândeţe. Va 
zâmbi, va clătina din cap şi va uita. Cu treizeci de ani în 
urmă, lui Ser Wynton i-au lipsit doar câteva voturi să devină 
Lord Comandant. Ar fi făcut treabă bună. Acum zece ani, 
încă ar fi fost capabil. Dar nu mai e. Ştii asta, Jon, aşa cum 
ştia şi Donai. Era adevărat. 

— Atunci preia tu comanda, îi spuse Jon maesterului. Eşti 
de-o viaţă la Zid, oamenii te vor asculta. Trebuie să închidem 
poarta. 

— Eu mi-am rostit jurămintele şi am primit colanul de 
maester. Ordinul meu slujeşte, Jon. Noi dăm sfaturi, nu 
ordine. 

— Cineva trebuie... 

— Tu. Tu trebuie să conduci. 

— Nu. 

— Ba da, Jon. Nu trebuie să fie pentru mult timp. Doar 
până când se întoarce garnizoana. Donai te-a ales pe tine şi, 
înaintea lui, Qhorin Halfhand. Lordul Comandant Mormont 
te-a făcut administratorul lui. Eşti un fiu al Winterfellului, 
nepot al lui Benjen Stark. Trebuie să fii tu sau nimeni altul. 
Zidul e al tău, Jon Snow. 


ARYA 


Simţea golul înlăuntrul ei în fiecare dimineaţă când se 
trezea. Nu era foame, deşi uneori era şi asta. Era o văgăună, 
un vid acolo unde-i fusese inima, acolo unde sălăşluiseră 
fraţii şi părinţii ei. Şi o durea capul. Nu atât de rău ca la 
început, dar încă destul de rău. Dar Arya se obişnuise cu 
asta şi măcar cucuiul i se retrăgea. Dar golul din interior 
rămânea la fel. Golul nu va trece niciodată, îşi spunea 
înainte de a adormi. 

În unele dimineţi, nu-i venea să se trezească defel. Se 
cuibărea sub mantie, cu ochii strânşi, şi se străduia să 
adoarmă la loc. Dacă ar fi lăsat-o Câinele în pace, ar 85 

fi putut dormi toată ziua şi toată noaptea. 

Şi ar fi visat. Asta era partea cea mai plăcută, visul. Visa 
lupi aproape în fiecare noapte. O haită mare de lupi, cu ea în 
frunte. Era mai mare decât toţi, mai puternică, mai ageră, 
mai iute. Puteau întrece caii şi leii în goana lor. Când îşi 
dezgolea colții, până şi oamenii fugeau din calea ei. Nu era 
flămândă niciodată şi blana îi ţinea de cald chiar şi când 
vântul bătea rece. lar fraţii şi surorile ei erau cu ea, fără 
număr, fioroşi şi teribili şi a; ei. N-aveau s-o părăsească 
niciodată. 

Dar dacă nopţile ei erau ale lupilor, zilele erau ale 
Câinelui. Sandor Clegane o obliga să se scoale în fiecare 
dimineaţă, fie că voia, fie că nu. O înjura cu glasul lui răguşit 
sau o trăgea în picioare, scuturând-o. O dată, îi deşertase un 
coif plin cu apă rece direct în cap. Arya a sărit în sus, 
împroşcând apa şi tremurând şi a încercat să-l lovească, dar 
el nu a făcut decât să râdă. 

— Usucă-te şi hrăneşte afurisiţii de cai, i-a zis, iar ea s-a 
supus. 

Aveau acum doi, Străinul şi o iapă roşcată căreia Arya îi 
dăduse numele de Laşa, fiindcă Sandor spunea că probabil 


fugise de la Gemeni, întocmai ca ei doi. 

O găsiseră rătăcind singură pe un câmp, în dimineaţa de 
după măcel. Era o iapă 

destul de bună, dar Arya nu putea iubi o făptură laşă. 
Străinul ar fi luptat. Cu toate acestea, o îngrijea cum ştia ea. 
Era mai bine aşa decât să călărească 

împreună cu Clegane. O fi fost ea fricoasă, dar pe de altă 
parte, Laşa era tânără şi puternică. Arya se gândea că ar 
putea să-l depăşească pe Străin, la nevoie. 

Câinele nu o mai urmărea îndeaproape, ca înainte. Uneori 
parcă nici nu-i păsa dacă Arya rămânea cu el sau pleca şi 
noaptea nu o mai lega în mantie. Într-o noapte, o să-l omor 
în somn, îşi spunea Arya, dar n-o făcu. Într-o zi, o să fug 
călare pe Laşa şi n-o să ne poată ajunge, gândea ea, dar nici 
asta nu făcu. Unde să se ducă? Winterfellul pierise. Fratele 
bunicului ei era la Riverrun, dar nu o cunoştea, după cum 
nici ea nu-l cunoştea pe el. Poate că Lady Smallwood ar 
primi-o la Castelul Ghindei, dar poate că nu. Pe lângă asta, 
nici măcar nu era sigură că ar putea găsi Castelul Ghindei. 
Uneori se gândea că ar putea să se întoarcă la hanul 
Sharnei, dacă nu cumva fusese luat de viituri. Ar putea 
rămâne cu Plăcintă Fierbinte sau poate că acolo ar găsi-o 
Lordul Beric. Anguy ar învăţa-o să mânuiască arcul şi ar 
putea să hoinărească alături de Gendry, făcându-se şi ea 
haiduc, ca Wenda Căprioara Albă din cântece. 

Dar toate astea erau aiureli, ca un vis pe care l-ar fi putut 
avea Sansa. Plăcintă 

Fierbinte şi Gendry o părăsiseră fără să stea pe gânduri, 
iar Lordul Beric şi haiducii lui nu voiau decât răscumpărarea, 
aşa cum voia şi Câinele. Nici unul dintre ei n-o dorea prin 
preajmă. N-au fost niciodată haita mea, nici măcar Plăcintă 
Fierbinte şi Gendry, Am fost proastă să cred aşa, doar o 
fetiță proastă şi nicidecum lup. 

Aşadar, rămase cu Câinele. Călătoreau în fiecare zi, fără 
să înnopteze de două 


ori în acelaşi loc, ocolind pe cât puteau oraşele, satele şi 
castelele. O dată, îl întrebă pe Sandor Clegane unde 
mergeau. 

86 

— Departe, răspunse el. E tot ce trebuie să ştii. Nu mai 
faci doi bani pentru mine şi nu vreau să te aud smiorcăindu- 
te. Ar fi trebuit să te las să fugi în castelul ăla blestemat. 

— Ar fi trebuit, îl aprobă ea, gândindu-se la mama ei. 

— Ai fi moartă acum, dacă te-aş fi lăsat. Ar trebui să-mi 
mulţumeşti, să-mi cânţi un cântecel frumos, aşa cum a făcut 
sora ta. 

— Şi pe ea ai lovit-o cu toporul? 

— Te-am lovit cu /atul/ toporului, căţeluşă prostuţă. Dacă 
te-aş fi lovit cu tăişul, şi acum ar mai pluti pe Furca Verde 
bucăţi din capul tău. Închide-ţi gura aia afurisită. Dacă aş 
avea niţică judecată, te-aş da pe mâna surorilor tăcute. Ele 
taie limbile fetelor care vorbesc prea mult. 

Nu era corect să spună una ca asta. Până atunci, Arya 
abia dacă scosese o vorbă. Treceau zile întregi până să 
spună vreunul dintre ei ceva. Ea era prea pustiită ca să 
vorbească, iar Câinele prea furios. Îi simţea mânia, i-o vedea 
pe chip, în felul cum i se încleşta şi i se strâmba gura, în 
privirile pe care i le arunca. 

Ori de câte ori îşi lua toporul ca să taie vreun lemn pentru 
foc, aluneca într-o furie rece, izbind sălbatic copacul sau 
vreascul sau creanga ruptă, până când aveau de douăzeci 
de ori mai multe surcele şi lemne de foc decât era nevoie. 
Uneori era atât de ostenit după aceea, încât se culca şi 
adormea imediat, fără ca măcar să 

aprindă focul. Acelea erau nopţile când Arya se uita cel 
mai mult la topor. Pare îngrozitor de greu, dar sunt sigură că 
I-aş putea ridica. Şi nu cu latul l-ar lovi. 

Uneori, în pribegirile lor, zăreau alţi oameni: ţărani pe 
câmpurile lor, porcari cu porci, o lăptăreasă ducându-şi vaca, 
un scutier purtând un mesaj pe un drum râpos. Nici cu ei nu 
voia să vorbească Arya. Era ca şi cum trăiau într-o ţară 


îndepărtată şi vorbeau o limbă ciudată, necunoscută; n- 
aveau nimic de-a face cu ea şi nicieacuei. 

În plus, nu era bine să fie văzuţi. Din când în când, pe 
drumurile şerpuite de ţară treceau coloane de călăreţi, cu 
turnurile gemene ale Casei Frey fluturând pe flamurile lor. 

— Vânează nordici răzleţiţi, îi spunea Câinele, după ce 
treceau. Ori de câte ori auzi tropot de copite, apleacă-ţi iute 
capul, nu e de aşteptat să fie un prieten. 

Într-o zi, într-o scorbură de pământ săpată de rădăcinile 
unui stejar căzut, dădură nas în nas cu un alt supravieţuitor 
al Gemenilor. Blazonul de pe pieptul lui înfăţişa o fecioară 
rozalie dansând într-un vârtej de mătase. Le spuse că era 
omul lui Ser Marqg Piper, arcaş, dar că îşi pierduse arcul. 
Umărul stâng al bărbatului era umflat şi răsucit în locul unde 
se unea cu braţul. O lovitură de buzdugan, spunea el, îi 
zdrobise umărul şi îi vârâse zalele adânc în carne. 

— Un om al Nordului, asta era, se tângui el. Blazonul lui 
era un om însângerat şi, când l-a văzut pe al meu, a făcut o 
glumă: un bărbat roşu şi o fecioară roz, poate c-ar trebui să 
se împreuneze. Eu am băut pentru Lordul Bolton al lui, el a 
băut pentru Ser Marq şi împreună am băut pentru Lordul 
Edmure şi Lady Roslin 87 

şi pentru Regele Nordului. Şi pe urmă m-a omorât. 

Ochii îi străluceau febril când spusese asta şi Arya îşi 
dădea seama că era adevărat. Umărul îi era umflat grotesc, 
iar puroiul şi sângele îi pătaseră toată 

partea stângă a corpului. Şi răspândea o anumită 
duhoare. Miroase ca un cadavru. 

Omul le ceru nişte vin. 

— Dacă aş fi avut vin, l-aş fi băut eu, îi spuse Câinele. Pot 
să-ţi dau apă şi darul îndurării. 

Arcaşul îl privi vreme îndelungată înainte de a spune: 

— Eşti câinele lui Joffrey. 

— Sunt propriul meu câine acum. Vrei apa? 

— Da. Bărbatul înghiţi în sec. Şi îndurarea. Te rog. 

Trecuseră pe lângă un iaz, cu puţin timp înainte. 


Sandor îi dădu Aryei coiful lui şi îi spuse să-l umple, aşa 
că fata se tări înapoi la marginea apei. Noroiul i se revărsa 
peste vârfurile ghetelor. Folosi capul de câine pe post de 
găleată. Apa şiroi prin scobiturile pentru ochi, dar pe fundul 
coifului mai rămase destulă. 

Când Arya reveni, arcaşul îşi întoarse faţa în sus şi ea îi 
turnă apa în gură. 

Bărbatul bău cu nesaţ, mai repede decât putea ea să 
toarne, iar ceea ce nu putea înghiţi îi şiroia pe obraji, spre 
crusta maronie de sânge din mustăţi, până când lacrimi 
trandafirii îi atârnau în barbă. După ce toată apa se scurse, 
bărbatul înhaţă 

coiful şi linse oţelul. 

— Bună, spuse el, deşi mi-aş fi dorit să fie vin. Voiam vin. 

— Şi eu. Câinele îşi vâri pumnalul în pieptul bărbatului 
aproape cu tandreţe, apăsând vârful, cu toată greutatea 
trupului, prin cămaşă, zale şi hainele vătuite de dedesubt. În 
timp ce scotea pumnalul şi îl ştergea de veşmintele 
bătrânului, se uită 

la Arya. Acolo e inima, fetiţo. Aşa se omoară un om. 

Aşa e un fel de a omori un om. 

— Îl îngropăm? 

— De ce? se miră Sandor. Lui nu-i pasă, iar noi nu avem 
lopată. Lasă-l pe seama lupilor şi a câinilor sălbatici. Fraţii tăi 
şi ai mei. Îi aruncă o privire aspră: Dar mai întâi îl jefuim. 

Erau doi cerbi de argint în traista arcaşului şi aproape 
treizeci de gologani. 

Pumnalul lui avea o frumoasă piatră roz pe mâner. 
Câinele cântări cuțitul în mână, pe urmă i-l întinse Aryei. Ea 
îl apucă de mâner, şi-l vâri la cingătoare şi se simţi ceva mai 
bine. Nu era Acu/, dar era din oţel. Bărbatul mort avea şi o 
tolbă, dar fără arc, săgețile nu le erau de mare folos. Cizmele 
erau prea mari pentru Arya şi prea mici pentru Câine, aşa că 
le lăsară acolo. Arya îi luă şi coiful, chiar dacă îi cobora 
aproape până peste nas, încât trebuia să-l lase pe spate ca 
să vadă. 


— Trebuie să fi avut şi un cal, altfel n-ar fi scăpat, spuse 
Clegane privind împrejur, dar a dispărut, aş zice. Cine ştie 
de când stătea aici. 

Când ajunseră la poalele Munţilor Lunii, ploaia aproape că 
se oprise şi Arya 88 

văzu soarele şi luna şi stelele şi i se păru că se îndreptau 
spre est. 

— Unde mergem? întrebă din nou. 

De data aceasta, Câinele îi răspunse: 

— Ai o mătuşă la Eyrie. Poate că vrea să-ţi răscumpere 
fundul sfrijit, deşi numai zeii ştiu de ce ar face-o. După ce 
găsim drumul principal, îl putem urma până când ajungem 
la Poarta însângerată. 

Mătuşa Lysa. Gândul o lăsă pe Arya cu sufletul pustiu. Pe 
mama o voia, nu pe sora mamei ei. N-o cunoştea mai mult 
decât îşi cunoştea unchiul, Peştele Negru. 

Ar fi trebuit să intrăm în castel. Nu ştiau, de fapt, dacă 
mama ei murise. Sau Robb. Nu-i văzuseră murind sau aşa 
ceva. Poate că Lordul Frey doar îi luase ostatici. Poate că 
erau legaţi în lanţuri, în temniţă, sau poate că Freyii îi 
duceau la Debarcaderul Regelui, ca să le taie Joffrey 
capetele. Nu ştiau. 

— Ar trebui să ne întoarcem, hotărî ea dintr-odată. Nu 
poate fi moartă. Trebuie s-o ajutăm. 

— Credeam că sora ta e cea cu mintea plină de cântece, 
mârâi Câinele. 

Într-adevăr, Frey ar fi putut s-o lase în viaţă pe mama ta, 
pentru răscumpărare. 

Dar nu-mi trece prin cap să mă întorc ca s-o smulg din 
castel de unul singur. 

— Nu de unul singur. Vin şi eu. 

Câinele scoase un sunet care era aproape un hohot de 
râs. 

— Asta o să-l bage în sperieţi pe bătrân. 

— Ţi-e frică de moarte, asta e, zise ea înciudată. 

Acum Clegane râse cu adevărat. 


— Moartea nu mă sperie. Doar focul. Acum taci din gură, 
sau îţi tai limba cu mâna mea şi le scutesc pe surorile tăcute 
de osteneală. Noi la Vale avem treabă. 

Arya nu credea că ar fi într-adevăr în stare să-i taie limba. 
Nu era decât un fel de a spune, aşa cum spunea Ochi Roşii 
că o s-o bată până la sânge. Cu toate astea, nu avea de gând 
să-l pună la încercare. Sandor Clegane nu era Ochi Roşii. 
Ochi Roşii nu tăia oamenii în două şi nici nu-i lovea cu 
toporul. Nici măcar cu latul toporului. 

În seara aceea, adormi gândindu-se la mama ei şi 
întrebându-se dacă ar trebui să-l omoare pe Câine în somn şi 
s-o salveze pe Lady Catelyn de una singură. 

Când închise ochii, văzu chipul mamei sale în dosul 
pleoapelor. E atât de aproape încât parcă-i simt mirosul... 

„.. Şi atunci îi simţi mirosul. Era îndepărtat, dincolo de alte 
mirosuri, dincolo de muşchi şi noroi şi apă, de duhoarea de 
ierburi putrezind şi oameni putrezind. 

Păşi încet pe pământul moale de la malul râului, se 
apropie, cu un salt, să se adape şi îşi înălţă capul, 
adulmecând. Cerul era cenuşiu, acoperit de nori, râul era 
verde şi plin de obiecte plutitoare. Morţii colcăiau în valuri, 
unii mişcându-se încă, împinşi de ape, iar alţii fuseseră 
aruncaţi pe maluri. Fraţii şi surorile ei mişunau în jurul lor, 
sfâşiind carnea fragedă. 

Ciorile erau şi ele prezente, ţipând la lupi şi umplând 
aerul de pene. Sângele 89 

lor era mai fierbinte, iar una dintre surorile ei se repezise 
la o cioară şi o muşcase de aripă. Voia să guste sângele, să 
audă oasele trosnind între dinţi, să-şi umple burta cu carne 
caldă în loc de carne rece. Îi era foame şi carne era peste tot, 
dar ştia că nu poate să mănânce. 

Mirosul era mai puternic acum. Ciuli urechile şi ascultă 
mâărâielile haitei, ţipetele ciorilor furioase, vâjâitul aripilor şi 
susurul apei. Undeva, în depărtare, auzea caii şi strigătele 
muribunzilor, dar ei nu contau. Doar mirosul conta. 


Adulmecă aerul din nou. Era acolo. Şi acum vedea şi ea: 
ceva alb şi palid plutind în josul râului, răsucindu-se când 
trecea peste un ciot. Stufărişul i se apleca în cale. 

Împroşcă zgomotos apele de la mal şi se aruncă în 
valurile mai adânci, înspumându-le cu picioarele. Curentul 
era puternic, dar ea era şi mai puternică, înota, adulmecând. 
Râul răspândea mirosuri grele şi ude, însă nu acestea o 
atrăgeau. Înota către dâra roşie de sânge rece, către miasma 
dezgustătoare a morţii. O vâna, aşa cum vânase adesea o 
căprioară roşie prin păduri şi în cele din urmă o găsi şi fălcile 
i se închiseră în jurul unui braţ alb. Îl scutură, făcându-l să se 
mişte, dar în gură nu avea decât moarte şi sânge. Era 
obosită şi tot ce mai putea face era să tragă trupul la mal. În 
timp ce-l târa prin mocirlă, unul dintre frăţiorii ei se apropie, 
adulmecând prada, cu limba atârnându-i din gură. Îl alungă 
cu un mârâit, altfel şi-ar fi înfipt colții. Abia apoi se opri să-şi 
scuture apa de pe blană. 

Trupul alb zăcea în noroi, cu faţa în jos, cu carnea moartă 
zbârcită şi palidă, cu sângele rece şiroindu-i din gâtlej. 
Ridică-te, gândi ea. Ridică-te şi mănâncă şi aleargă cu noi. 

Întoarse capul la auzul tropotelor de cai. Oameni. Veneau 
împotriva vântului, aşa că nu le simţise mirosul, dar acum 
erau aproape lângă ea. Călăreţi cu aripi fâlfâitoare, negre, 
galbene şi roz şi gheare lungi şi subţiri. Câţiva dintre fraţii ei 
mai mici îşi arătară colții, să apere hrana pe care o găsiseră, 
dar ea se năpusti la ei, făcându-i să se împrăştie. Asta era 
legea sălbăticiei. Căprioarele, iepurii şi ciorile fugeau din 
calea lupilor, iar lupii fugeau din calea oamenilor. Îşi 
abandonă trofeul alb şi rece în noroi, unde îl târâse, şi fugi, 
fără să simtă nici o ruşine. 

Când se iviră zorile, Câinele nu trebui să strige la Arya 
sau s-o scuture ca s-o trezească. De data aceasta se trezise 
înaintea lui şi chiar adăpase caii. Mâncară în tăcere, până 
când Sandor spuse: 

— În legătură cu mama ta... 


— Nu contează, răspunse Arya cu glasul stins. Ştiu că e 
moartă. Am văzut-o într-un vis. 

Câinele o privi vreme îndelungată, apoi clătină din cap. 
Nu mai vorbiră despre asta. Îşi continuară drumul, către 
munţi. 

Pe culmile mai înalte, dădură peste un sat mic şi izolat, 
înconjurat de seguoia verzi-cenuşii şi pini înalţi, albăstrii, iar 
Clegane hotări să rişte să se apropie. 

— Avem nevoie de mâncare, spuse el, şi de un acoperiş 
deasupra capului. 

90 

N-au cum să ştie ce s-a întâmplat la Gemeni şi, cu puţin 
noroc, n-osămă 

recunoască. 

Sătenii construiau o palisadă de lemn în jurul caselor şi, 
când dădură cu ochii de umerii laţi ai Câinelui, le oferiră 
mâncare, adăpost şi chiar bani, în schimbul ajutorului. 

— Dacă aveţi şi vin, mă învoiesc, mârâi el. 

În cele din urmă, se mulţumi cu bere şi în fiecare seară 
bea până când adormea. 

Dar visul său de a i-o vinde pe Arya Doamnei Arryn muri 
acolo. 

— Mai sus e gheaţă, iar trecătorile din munţi sunt 
înzăpezite, spuse bătrânul satului. Dacă nu îngheţaţi sau nu 
muriţi de foame, atunci vă vor prinde pisicile-năluci sau urşii 
peşterilor. Mai sunt şi clanurile. Oamenii Arşi sunt fără 

frică de când Timett Chiorul s-a întors de la război. Şi, 
acum o jumătate de an, Gunthor, fiul lui Gurn, a coborât cu 
ciorile de piatră, atacând un sat la nici doisprezece kilometri 
de aici. Au luat până la ultima femeie şi ultimul grăunte şi 
au omorât jumătate dintre bărbaţi. Au oțe/ acum, săbii bune 
şi haine de zale şi pândesc drumul - Ciorile de Piatră, Şerpii 
Laptelui şi Fiii Ceţurilor, toţi. Poate că 

ai reuşi să omori câţiva, dar până la urmă ţi-ar veni de 
hac şi ar fugi cu fiica ta. 


Nu sunt fiica lui, ar fi putut să strige Arya, dacă n-ar fi fost 
aşa de obosită. Nu mai era fiica nimănui. Nu era nimeni. Nici 
Arya, nici Nevăstuica, nici Nan, nici Arry şi nici Porumbiţa, 
nici măcar Cap Bubos. Era doar o fată care ziua fugea cu un 
câine şi noaptea visa lupi. 

Satul era liniştit. Aveau saltele de paie şi destul de puţini 
păduchi, mâncarea era simplă, dar săţioasă şi aerul mirosea 
a pin. Cu toate acestea, Arya hotărî în curând că-l ura. 
Sătenii erau laşi. Nici unul nu-l privea pe Câine în faţă, cel 
puţin nu pentru mult timp. Câteva dintre femei încercară s-o 
îmbrace în rochie şi s-o pună să croşeteze, dar ea nu voia 
aşa ceva. Şi mai era şi o fată care se tot ţinea de capul ei, 
cea mai mare fiică a satului. Era de o vârstă cu Arya, însă era 
doar un copil. Plângea când îşi julea un genunchi şi ducea 
cu ea peste tot o păpuşă 

caraghioasă de cârpă. Păpuşa voia să semene cu un 
oştean, aşa că fata îi spunea Domnul Soldat şi se fălea că el 
o apăra. 

— Pleacă, îi spusese Arya de o sută de ori. Lasă-mă în 
pace. 

Dar fata se încăpăţâna, aşa că Arya i-a luat păpuşa, i-a 
sfâşiat-o şi i-a scos cârpele din burtă. 

— Acum chiar arată ca un soldat, i-a spus ea, înainte s-o 
arunce într-un pârâu. 

După aceea, fata a încetat s-o mai bată la cap şi Arya îşi 
petrecea timpul îngrijindu-se de Laşa şi de Străin sau 
plimbându-se prin pădure. Uneori găsea câte un băț şi 
cosea, aşa cum ştia ea să coasă cu Acu/, dar apoi îşi amintea 
de cele întâmplate la Gemeni şi îl lovea de un copac până 
când se rupea. 

— Poate c-ar trebui să rămânem aici o vreme, îi spuse 
Câinele, după două 

săptămâni. Era beat de bere, dar mai mult melancolic 
decât somnoros. Nu vom 91 

ajunge niciodată la Eyrie, iar Freyii caută probabil şi acum 
supraviețuitori în ţinuturile riverane. Se pare că aici, cu 


năvala clanurilor, au nevoie de săbii. Ne putem odihni, poate 
chiar vom găsi o cale să-i trimitem mătuşii tale o scrisoare. 

Când auzi una ca asta, chipul Aryei se întunecă. Nu voia 
să rămână acolo, dar nici nu avea unde să plece. În 
dimineaţa următoare, când Câinele se duse să taie copaci şi 
să care buşteni, Arya se cuibări înapoi în pat. 

Dar după ce treaba fu terminată şi palisada înaltă de 
lemn era gata, bătrânul satului le spuse limpede că nu mai 
aveau ce căuta acolo. 

— La iarnă, abia o să avem de mâncare pentru ai noştri, 
le explică el. lartu... 

un om ca tine aduce sânge cu el... 

Gura lui Sandor se încleşta. 

— Deci ştii cine sunt. 

— Da. Pe aici nu vin călători, e adevărat, dar ne ducem în 
pieţe şi la târguri. 

Am auzit de câinele Regelui Joffrey. 

— Când o să vă viziteze Ciorile de Piatră, s-ar putea să vă 
bucuraţi să aveţi un câine. 

— Poate. Bărbatul şovăi, pe urmă prinse curaj şi adăugă: 
Dar se spune că ţi-ai pierdut curajul la Apa Neagră. Se 
spune... 

— Ştiu ce se spune. Glasul lui Sandor suna ca două 
fierăstraie frecându-se unul de altul. Plăteşte-mă şi plecăm. 

Când plecară, Câinele avea o pungă plină cu gologani, o 
ploscă de bere acră şi o sabie nouă. Era o sabie foarte veche, 
la drept vorbind, dar pentru el era nouă. În schimbul ei, îi 
dădu proprietarului baltagul pe care îl luase de la Gemeni, 
cel cu care-i făcuse Aryei cucuiul la ceafă. Berea se termină 
în mai puţin de o zi, dar Clegane îşi ascuţea sabia în fiecare 
seară, înjurându-l pe cel care i-o dăduse pentru fiecare pată 
de rugină şi fiecare crăpătură. Dacă şi-a pierdut curajul, ce-i 
pasă 

dacă are sabia ascuţită? Nu era o întrebare pe care Arya 
să îndrăznească să i-o pună, dar se gândea mult la ea. De 
asta fugise de la Gemeni şi o târâse după el? 


Întorşi în ţinuturile riverane, descoperiră că ploile se 
potoliseră şi puhoaiele începuseră să se retragă. Câinele o 
luă spre sud, înapoi către Trident. 

— Mergem la Riverrun, îi spuse Aryei în timp ce frigea un 
iepure pe care-l prinsese. Poate că Peştele Negru vrea să-şi 
cumpere o lupoaică. 

— Nu mă cunoaşte. Nici măcar n-o să ştie dacă sunt eu 
într-adevăr. Arya obosise să se tot îndrepte către Riverrun de 
ani de zile, fără să ajungă vreodată 

acolo. De fiecare dată când se îndrepta către Riverrun, 
sfârşea într-un loc mai rău. 

N-o să-ţi dea nici o răscumpărare. Probabil n-o să facă 
decât să te spânzure. 

— E liber să încerce. Se întoarse şi scuipă. 

Nu vorbeşte ca şi cum şi-ar fi pierdut curajul. 

— Ştiu unde am putea merge, spuse Arya. Îi mai 
rămăsese fratele ei. Jon o să 

mă vrea, chiar dacă nimeni altcineva nu mă vrea. Dar 
drumul era lung şi nu credea că putea ajunge singură la el. 
Nu fusese în stare nici să ajungă la Riverrun. 

92 

Am putea să mergem la Zid. 

Râsul lui Sandor era pe jumătate un mârâit. 

— Micuța lupoaică vrea să intre în Rondul de Noapte, nu-i 
aşa? 

— Fratele meu e la Zid, spuse ea cu încăpățânare. 

Gura Câinelui zvâcni. 

— Zidul e la cinci mii de kilometri de aici. Ar trebui să 
trecem de afurisiţii de Frey doar ca să ajungem la Gât. Sunt 
lei-şopârle în acele mlaştini, care mănâncă 

lupi în fiecare dimineaţă. Şi dacă am ajunge, într-adevăr, 
la Nord cu pielea întreagă, în jumătate dintre castele sunt 
oameni de fier şi o mie de nenorociţi de nordici. 

— Ţi-e frică de ei? întrebă Arya. Ţi-ai pierdut curajul să 
lupţi? 


În primul moment, avu impresia că o s-o lovească. Dar 
iepurele era deja rumenit, cu pielea sfârâind şi unsoarea 
picurând în foc. Sandor îl scoase de pe frigare, îl rupse cu 
mâinile lui mari şi aruncă jumătate în poala Aryei. 

— Nu mi-am pierdut nimic, spuse el smulgând un picior, 
dar nu dau doi bani pe tine şi pe fratele tău. Am şi eu un 


frate. 


TYRION 


— Tyrion, spuse obosit Ser Kevan Lannister, dacă, într- 
adevăr, nu te faci vinovat de moartea lui Joffrey, n-ar trebui 
să-ţi fie greu să dovedeşti asta la judecată. 

Tyrion se întoarse de la fereastră. 

— Cine mă va judeca? 

— Dreptatea este a tronului. Regele a murit, dar tatăl tău 
rămâne tot Mână. De vreme ce acuzatul e propriul său fiu, 
iar victima, nepotul lui, le-a cerut Lordului Tyrell şi Prințului 
Oberyn să te judece. 

Asta era departe de a-l linişti pe Tyrion. Mace Tyrell fusese 
socrul lui Joffrey, chiar dacă pentru scurt timp, iar Vipera 
Roşie era... ei, bine, un şarpe. 

— Mi se va îngădui să cer duelul judiciar şi un campion 
să-mi dovedească 

nevinovăția? 

— Cu siguranţă, dacă aşa ţi-e voia. Dar ar trebui să ştii că 
sora ta are de gând să-l numească pe Gregor Clegane 
campionul ei, în cazul unui asemenea duel. 

Javra îmi parează mişcările înainte să le fac. Păcat că nu 
a ales un Kettleblack. Bronn ar isprăvi repede cu oricare 
dintre cei trei fraţi, dar Muntele Care Călăreşte era altă 
mâncare de peşte. 

— Va trebui să mă mai gândesc. Trebuie să vorbesc cu 
Bronn, repede. Nu voia să se gândească la cât l-ar putea 
costa asta. Bronn nu era deloc modest când venea vorba de 
pielea lui. 

— Cersei are martori împotriva mea? 

93 

— Tot mai mulţi pe zi ce trece. 

— Atunci trebuie să-mi găsesc martori şi eu. 

— Spune-mi pe cine vrei şi Ser Addam va trimite Garda 
să-i aducă la judecată. 


— Aş prefera să mi-i găsesc singur. 

— Eşti acuzat de regicid şi de uciderea unei rude. Chiar îţi 
închipui că îţi va fi îngăduit să te plimbi în voie? Ser Kevan 
arătă câtre masă. Ai pană, cerneală şi pergament. Scrie 
numele martorilor pe care îi ceri şi voi face tot ce-mi stă în 
putere să-i aduc, ai cuvântul meu de Lannister. Dar nu vei 
părăsi acest turn, decât ca să mergi la judecată. 

Tyrion nu voia să se înjosească milogindu-se. 

— Scutierului meu îi vei îngădui să se plimbe? Tânărului 
Podrick Payne? 

— Cu siguranţă, dacă asta ţi-e voia. O săţi-l trimit. 

— Aşa să faci. Cu cât mai repede, cu atât mai bine, iar 
acum ar fi cel mai bine. 

Se îndreptă către masa de scris. Dar când auzi uşa 
deschizându-se, se întoarse şi spuse: Unchiule? 

Ser Kevan se opri. 

— Da? 

— N-am făcut-o eu. 

— Aş vrea să te pot crede, Tyrion. 

Când uşa se închise, Tyrion Lannister se ridică în scaun, 
ascuţi o pană şi luă o coală albă de pergament. Cine îmi va 
lua apărarea? Înmuie pana în călimară. 

Coala de pergament era încă neatinsă când, ceva mai 
târziu, îşi făcu apariţia Podrick Payne. 

— Stăpâne, spuse băiatul. 

Tyrion lăsă pana deoparte. 

— Caută-l pe Bronn şi adu-l la mine. Spune-i că e vorba 
de aur, mai mult aur decăt a visat vreodată, şi vezi să nu te 
întorci fără el. 

— Da, stăpâne, vreau să zic, nu, n-o să mă întorc. Fără el. 

Pod plecă. 

Nu se întoarse până la apusul soarelui şi nici până la 
răsăritul lunii. Tyrion adormi pe bancheta de la geam, 
trezindu-se înţepenit în zorii zilei. Un slujitor îi aduse micul 
dejun, terci şi mere, împreună cu un corn de bere. Mancă la 


masă, cu pergamentul alb în faţa lui. O oră mai tărziu, 
slujitorul reveni să ia strachina. 

— L-ai văzut pe scutierul meu? îl întrebă Tyrion. Omul 
clătină din cap. 

Oftând, se întoarse la masă şi înmuie din nou pana în 
cerneală. Sansa, scrise el pe coala de pergament. Rămase cu 
privirea ţintă la nume, cu dinţii atât de încleştaţi încât îl 
dureau. 

Presupunând că Joffrey nu se înecase pur şi simplu cu 
mâncarea, ceea ce până 

şi lui Tyrion i se părea greu de crezut, Sansa trebuie să-l fi 
otrăvit. Joff şi-a pus pur şi simplu cupa în poala ei şi îi 
dăduse motive cu duiumul. Orice îndoieli pe care Tyrion le-ar 
fi putut avea dispăruseră odată cu ea. Un singur trup, O 
singură 

94 

inimă, un singur suflet. Gura îi zvăcni. N-a stat pe 
gânduri să arate cât de puțin însemnau pentru ea acele 
jurăminte, nu-i aşa? Dar la ce te aşteptai, piticule? 

Şi totuşi... De unde să fi avut Sansa otravă? Nu-i venea să 
creadă că fata acţionase singură. Oare chiar vreau s-o 
găsesc? Oare judecătorii ar crede că soţia copilă a lui Tyrion 
a otrăvit un rege fără ca soţul ei să ştie? Eu n-aş crede. 
Cersei ar susţine că săvârşiseră crima împreună. 

Totuşi, a doua zi îi dădu unchiului său pergamentul. Ser 
Kevan se încruntă: 

— Lady Sansa e singurul tău martor? 

— O să mă mai gândesc şi la alţii, cu timpul. 

— Ai face bine să te gândeşti la ei acum. Vor să înceapă 
judecata peste trei zile. 

— E prea devreme. M-aţi închis aici, sub pază, cum să 
găsesc martori pentru nevinovăția mea? 

— Surorii tale nu i-a fost greu să găsească martori pentru 
vinovăția ta. Ser Kevan înfăşură pergamentul. Ser Addam a 
trimis oameni în căutarea soţiei tale. 


Varys a oferit o sută de cerbi de argint pentru orice 
informaţie despre ea şi o sută 

de dragoni de aur pentru cine o găseşte. Dacă fata poate 
fi găsită, va fi găsită şi o să ţi-o aduc. Nu văd de ce ar fi rău 
ca un soţ şi o soţie să împartă aceeaşi celulă şi să-şi ofere 
unul altuia mângâiere. 

— Eşti nespus de bun. Mi-ai văzut scutierul? 

— Ţi l-am trimis ieri. N-a venit? 

— Ba da, mărturisi Tyrion, dar apoi a plecat. 

— O să ţi-l trimit din nou. 

Dar Podrick Payne reveni abia a doua zi dimineaţă. Intră 
şovăitor, cu teama întipărită pe chip. Bronn venea în urma 
lui. Cavalerul mercenar purta un pieptar cu ţinte de argint, o 
mantie grea de călărie, iar la cingătoare îi atârna o pereche 
de mănuşi frumoase de piele. 

O singură privire către chipul lui Bronn îi întoarse lui 
Tyrion stomacul pe dos. 

— Ţi-a luat cam mult. 

— Băiatul m-a implorat, altfel n-aş fi venit. Sunt aşteptat 
la cină la Castelul Stokeworth. 

— Stokeworth? Tyrion sări jos din pat. Şi mă rog, ce cauţi 
tu la Stokeworth? 

— O mireasă. Bronn zâmbi ca un lup contemplând un 
mieluşel rătăcit. 

Poimâine mă însor cu Lollys. 

— Lollys? Perfect, al naibii de perfect. Fiica nătângă a 
Doamnei Tanda se alege cu un cavaler drept soţ şi un tată, 
acolo, pentru bastardul pe care-l poartă în pântece, iar Ser 
Bronn de la Apa Neagră mai urcă o treaptă. Toată treaba 
duhnea de la o poştă a Cersei. Sora mea ticăloasă ţi-a 
vândut o iapă şchioapă. Fata e slabă 

de minte. 

— Dacă m-ar interesa isteţimea, m-aş însura cu tine. 

— Lollys e însărcinată cu copilul altuia. 

95 

— Şi când îl dă afară, o s-o las însărcinată cu al meu. 


— Nici măcar nu e moştenitoare la Stakeworth, sublinie 
Tyrion. Are o soră 

mai mare, Falyse. O soră măritată. 

— Măritată de zece ani şi încă stearpă, zise Bronn. Nobilul 
ei soţ îi ocoleşte patul. Se spune că preferă fetele mari. 

— Ar putea să prefere caprele şi tot n-ar conta. 
Pământurile vor fi oricum moştenite de soţia lui, după 
moartea Doamnei Tanda. 

— Dacă nu cumva moare Falyse înaintea mamei sale. 

Tyrion se întreba dacă Cersei avea habar ce fel de şarpe îi 
dăduse la sân Doamnei Tanda. Și dacă ar şti, i-ar păsa? 
Atunci, de ce ai mai venit? 

Bronn ridică din umeri. 

— Mi-ai spus cândva că, dacă mi-ar cere cineva vreodată 
să te vând, ai dubla acel preţ. 

Da. 

— Şi acum ce vrei, două soţii sau două castele? 

— Câte o bucată din fiecare mi-ar fi de ajuns. Dar dacă 
vrei să-l omor pe Sandor Clegane pentru tine, ar fi bine să fie 
un castel al naibii de mare. 

Cele Şapte Regate erau pline de fecioare de obârşie 
nobilă, dar până şi cele mai trecute, mai sărace şi mai urâte 
fete bătrâne din regat ar refuza să se mărite cu o lepădătură 
ca Bronn. Doar dacă ar fi slabă la trup şi slabă la minte, cu 
un bastard în pântece, după ce a fost siluită de zeci de ori. 
Lady Tanda căutase cu atâta disperare să-i găsească fiicei 
sale un soţ, încât o vreme alergase până şi după 

Tyrion, iar asta fusese înainte ca jumătate din 
Debarcaderul Regelui să-şi fi făcut poftele cu ea. Fără 
îndoială, Cersei îndulcise cumva oferta, iar Bronn era acum 
cavaler, ceea ce-l făcea o partidă potrivită pentru mezina 
unei case mărunte. 

— Momentan, duc o lipsă acută de castele şi fecioare de 
viţă nobilă, recunoscu Tyrion. Dar pot să-ţi ofer aur şi 
recunoştinţă, ca până acum. 

— Aur am. Cu recunoştinţa ce pot cumpăra? 


— S-ar putea să fii surprins. Un Lannister chiar îşi plăteşte 
datoriile. 

— Sora ta e şi ea o Lannister. 

— Nobila mea soţie e moştenitoarea Winterfellului. Dacă 
ies din asta cu capul pe umeri, s-ar putea ca într-o bună zi să 
domnesc peste Nord, în numele ei. Ţi-aş 

putea da şi ţie o bucată măricică. 

— Dacă şi cu parcă, făcu Bronn. Recunoaşte, 
Pezevenghiule. Dacă ar trebui să 

alegi să te culci cu Lollys sau să te lupţi cu Muntele, ţi-ai 
da jos pantalonii şi ţi-ai scoate mădularul cât ai clipi. 

Mă cunoaşte prea bine. Tyrion încercă o altă abordare: 

— Am auzit că Ser Gregor a fost rănit la Furca Roşie şi 
încă o dată la Duskendale. Rănile s-ar putea să-l 
încetinească. 

Bronn păru iritat. 

— lute n-a fost el niciodată. Doar înfiorător de mare şi 
înfiorător de puternic. 

96 

Te asigur, e mai ager decât te-ai aştepta de la unul de 
dimensiunile lui. Are o mână monstruos de lungă şi nu pare 
să simtă loviturile ca oricare altul. 

— Te sperie atât de mult? întrebă Tyrion, sperând să-l 
întărâte. 

— Dacă nu m-ar speria, aş fi un nătărău. Bronn ridică din 
umeri. Poate că l-aş 

putea omori. Aş putea să dansez în jurul lui până când ar 
fi atât de obosit încât n-ar mai putea nici să ridice sabia. Să-l 
dobor cumva de pe picioare. Când cineva e la pământ, nu 
mai contează cât e de mare. Dar, oricum, e riscant. Un pas 
greşit şi sunt mort. De ce mi-aş pune pielea la bătaie? Îmi 
placi destul de mult, aşa urât şi ticălos cum eşti... dar dacă 
aş lupta pentru tine, aş pierde oricum. Fie mi-ar scoate 
Muntele maţele, fie l-aş omori eu şi aş pierde Castelul 
Stokeworth. Eu îmi vând sabia, n-o dau pe degeaba. Nu-mi 
eşti frate, ce naiba! 


— Nu, zise Tyrion cu tristeţe. Nu-ţi sunt. Flutură o mână. 
Du-te, atunci. 

Aleargă la Stokeworth şi la Lady Lollys. Îţi doresc să 
găseşti mai multă plăcere în patul tău conjugal decât am 
găsit eu în al meu. 

Bronn şovăi în faţa uşii. 

— Ce-o să faci, Pezevenghiule? 

— O să-l omor pe Gregor cu mâna mea. Aşa-i că o să iasă 
un cântec vesel? 

— Sper că o să-l aud. Bronn rânji pentru ultima oară şi 
ieşi din odaie, din castel, din viaţa lui. 

Pod se apropie târşâindu-şi picioarele. 

— Îmi pare rău. 

— De ce? E vina ta că Bronn e un pungaş insolent şi 
negru la suflet? 

Întotdeauna a fost un pungaş insolent şi negru la suflet. 
Asta mi-a plăcut la el. 

Tyrion îşi turnă o cupă de vin şi o luă cu el pe bancheta 
de lângă fereastră. Afară 

era o zi cenuşie şi ploioasă, dar oricum părea mai veselă 
decât perspectivele lui. 

Ar fi putut să-l trimită pe Podrick Payne în căutarea lui 
Shagga, dar în adâncul pădurii regelui erau atâtea 
ascunzători încât uneori tâlharii puteau să scape fără să 

fie prinşi cu zecile de ani. /ar uneori Pod găseşte greu şi 
bucătăria, când îl trimit după brânză. Timett fiul lui Timett se 
întorsese, probabil, în Munţii Lunii. Şi orice i-ar fi spus lui 
Bronn, o luptă între Tyrion şi Sandor Clegane ar fi o farsă 

mai grotescă decât turnirul piticilor pus la cale de Joffrey. 
Nu avea de gând să 

moară cu hohote de râs răsunându-i în urechi. Cam asta 
s-a ales din duelul judiciar. 

Ser Kevan îl vizită din nou în ziua aceea şi încă o dată a 
doua zi. Sansa nu fusese găsită, îl informă politicos unchiul 
său. Nici Ser Dontos, bufonul, care dispăruse în aceeaşi 
noapte. Mai avea Tyrion vreun martor pe care voia să-l 


aducă? Nu. Cum naiba pot să dovedesc că n-am otrăvit eu 
vinul, când o mie de oameni m-au văzut umplând cupa lui 
Joffrey? 

Nu dormi deloc în noaptea aceea. 

Zăcu în întuneric, privind baldachinul şi numărând 
năluci. O văzu pe Tysha zâmbind în timp ce-l săruta, o văzu 
pe Sansa goală şi tremurând de frică. Îl văzu 97 

pe Joffrey, cu unghiile înfipte în beregată, cu sângele 
şiroindu-i pe gât, cu faţa înnegrindu-se. Văzu ochii lui Cersei, 
zâmbetul lacom al lui Bronn, zâmbetul lasciv al lui Shae. Nici 
măcar gândul la Shae nu-i făcea plăcere. Se mângâie de 
unul singur, sperând că poate să-şi ridice mădularul şi să-l 
satisfacă şi că apoi s-ar odihni mai bine, dar în zadar. 

Şi pe urmă se revărsară zorile şi veni timpul ca judecata 
lui să înceapă. 

În dimineaţa aceea, după el nu veni Ser Kevan, ci Ser 
Addam Marbrand, cu o duzină de mantii aurii. 

Tyrion îşi luase micul dejun, ouă, şuncă prăjită şi 
friganele, şi se îmbrăcase în cele mai bune haine ale lui. 

— Ser Addam, spuse el, credeam că tatăl meu o să trimită 
Garda Regală să mă 

escorteze la judecată. Încă sunt un membru al familiei 
regale, nu-i aşa? 

— Eşti, lordul meu, dar mă tem că aproape toţi cei din 
Garda Regală sunt martori împotriva ta. Lordul Tywin a 
considerat că nu e potrivit să-ţi fie străjeri. 

— Ferească zeii să facem ceva nepotrivit. Te rog, ia-o 
înainte. 

Avea să fie judecat în sala tronului, unde murise Joffrey. În 
timp ce Ser Addam îl conducea dincolo de uşile înalte de 
bronz pe covorul lung, simţea ochii aţintiţi asupra lui. Sute 
de oameni se îngrămădiseră înăuntru să-l vadă judecat. Cel 
puţin spera că de asta veniseră. Din câte ştiu, sunt cu toții 
martori impotriva mea. 

O zări pe Regina Margaery sus, la balcon, palidă şi 
frumoasă în hainele ei de doliu. De dovă ori măritată şi de 


două ori văduvă, la numai şaisprezece ani. 

Mama ei stătea, înaltă, lângă ea, bunicul, scund, în partea 
cealaltă, cu doamnele ei de onoare şi cavalerii tatălui ei 
ocupând restul balconului. 

Daisul era tot acolo, sub tronul gol, deşi totul, în afară de 
o singură masă, fusese îndepărtat. În spatele mesei stăteau 
trupeşul Mace Tyrell, cu o mantie aurie peste veşmintele 
verzi, şi uscăţivul Prinţ Oberyn Martell, gătit în haine 
vărgate, cu dungi portocalii, galbene şi stacojii. Lordul Tywin 
Lannister stătea între ei. Poate că mai am o speranță. Cei 
doi bărbaţi, unul din Dorne, celălalt din Highgarden, se 
dispreţuiau. Dacă aş putea găsi o cale să mă folosesc de 
asta... 

Înaltul Septon începu cu o rugăciune, cerându-i Tatălui 
Ceresc să-i călăuzească 

spre dreptate. Când isprăvi, tatăl lui pământesc se aplecă 
şi întrebă: 

— Tyrion, l-ai omorât pe Regele Joffrey? 

Nu vrea să piardă nici o secundă. 

— Nu. 

— Ei, bine, suntem uşuraţi, remarcă sec Oberyn Martell. 

— Atunci, l-a omorât Sansa Stark? întrebă Lordul Tywin. 

În locul ei, eu aş fi făcut-o. Cu toate acestea, oriunde ar fi 
fost Sansa Stark şi oricare ar fi fost rolul ei în această 
întâmplare, rămânea soţia lui. Îi aşezase mantia ocrotirii pe 
umeri, deşi fusese nevoit să se urce pe spatele unui bufon 
pentru asta. 

— Zeii l-au omorât pe Joffrey. S-a înecat cu plăcinta de 
porumbel. 

Lordul Tywin roşi. 

98 

— Dai vina pe bucătari? 

— Pe ei sau pe porumbei. Dar nu mă amesteca pe mine. 

Tyrion auzi râsete nervoase şi ştiu că făcuse o greşeală. 
Vezi cum îţi foloseşti limba, pitic nebun, înainte să-ți sapi cu 
ea mormântul. 


— Există martori împotriva ta, spuse Lordul Tywin. O să-i 
ascultăm pe ei la început. Pe urmă poţi să-ţi prezinţi propriii 
martori. Vei vorbi doar cu permisiunea noastră. 

Tyrion nu putea decât să clatine aprobator din cap. Ser 
Addam îi spusese adevărul. Primul chemat fu Ser Balon 
Swann din Garda Regală. 

— Nobilă Mână, începu el, după ce Înaltul Septon îl puse 
să jure că va spune adevărul şi numai adevărul, am avut 
onoarea să lupt alături de fiul tău pe puntea de corăbii. E un 
om curajos, în ciuda staturii sale, şi nu-mi vine să cred că a 
făcut aşa ceva. 

Un murmur străbătu sala şi Tyrion se întrebă ce fel de joc 
juca Cersei. De ce să aducă un martor care mă crede 
nevinovat? Află în curând. Ser Balon vorbi, fără tragere de 
inimă, despre felul în care îl îndepărtase pe Tyrion de Joffrey 
în ziua răzmeriţei: 

— Într-adevăr, l-a lovit. A fost o răbufnire de furie, nimic 
mai mult. O furtună 

de vară. Gloata era să ne omoare pe toţi. 

— Pe vremea Targaryenilor, cel ce lovea pe cineva de 
sânge regesc îşi pierdea mâna pe care a ridicat-o, remarcă 
Vipera Roşie din Dorne. Oare piticului i-a crescut mâna la loc 
sau voi, mantiile albe, aţi uitat care vă este datoria? 

— Era el însuşi de sânge regesc, răspunse Ser Balon. Şi în 
plus, era Mâna Regelui. 

— Nu, interveni Lordul Tywin. Era reprezentant al Mâinii, 
înlocuindu-mă pe mine. 

Ser Meryn Trant era încântat să se desfăşoare în locul lui 
Ser Balon, când îi luă 

locul ca martor. 

— L-a doborât pe rege la pământ şi a început să-l 
lovească cu picioarele. 

Striga că e o nedreptate că Înălţimea Sa a scăpat teafăr 
din mâinile mulţimii. 

Tyrion începu să priceapă planul surorii sale. A adus un 
om cunoscut pentru cinstea lui şi a stors de la el tot ce se 


putea. Fiecare martor care va urma va spune o poveste şi 
mai urâtă, până când voi părea mai odios decât Maegor cel 
Crud şi Aerys Nebunul la un loc, cu nițeluş din Aegon cel 
Netrebnic, pentru savoare. 

Ser Meryn continuă relatând cum îl împiedicase Tyrion pe 
Joffrey s-o pedepsească pe Sansa Stark. 

— Piticul l-a întrebat dacă ştie ce s-a întâmplat cu Aerys 
Targaryen. Când Ser Boros a vorbit în apărarea regelui, 
Pezevenghiul l-a ameninţat că o să-l omoare. 

Următorul veni Blount însuşi, repetând nefericita poveste. 
Chiar dacă îi purta pică lui Cersei fiindcă îl înlăturase din 
Garda Regală, Ser Boros rosti cuvintele pe 99 

care ea voia să le audă. 

Tyrion nu mai putea să tacă. 

— Spune judecătorilor ce făcea Joffrey, de ce nu le spui? 

Bărbatul masiv şi guşat îi aruncă o privire duşmănoasă. 

— Le-ai cerut brutelor tale să mă omoare dacă deschid 
gura, asta o să le spun. 

— Tyrion, zise Lordul Tywin. Vei vorbi numai când îţi vom 
spune noi. E un avertisment. 

Tyrion cedă, clocotind. 

Următorii fură cei trei fraţi Kettleblack, fiecare pe rând. 
Osney şi Osfryd le povestiră despre cina cu Cersei, dinaintea 
Bătăliei de la Apa Neagră, şi despre amenințările pe care le 
proferase Tyrion. 

— l-a spus Înălţimii Sale că are de gând s-o facă să sufere, 
zise Ser Osfryd. 

S-o facă să sufere. 

Ser Osney îl completă cu detalii: 

— A spus că va aştepta ziua când ea va fi fericită şi îi va 
transforma bucuria în cenuşă. 

Nici unul dintre ei nu pomeni de Alayaya. 

Ser Osmund Kettleblack, întruchiparea cavalerismului în 
armura sa imaculată 

din solzi şi mantia albă de lână, jură că Regele Joffrey ştia 
de mult că unchiul său Tyrion voia să-l omoare. 


— S-a întâmplat în ziua când am primit mantia albă, le 
spuse el judecătorilor. 

Acel viteaz băiat mi-a spus: Ser Osmund, păzeşte-mă 
bine, căci unchiul meu nu mă iubeşte. Vrea să fie rege în 
locul meu. 

Asta era mai mult decât putea să înghită Tyrion. 

— Mincinosule! Făcu doi paşi în faţă, înainte ca mantiile 
aurii să-l târască 

înapoi. 

Lordul Tywin se încruntă. 

— Trebuie să te legăm de mâini şi de picioare, ca pe un 
tâlhar la drumul mare? 

Tyrion scrâşni din dinţi. A doua greşeală, nătărăule, 
nătărăule, nătărău pitic. 

Ține-ţi gura sau eşti osândlit. 

— Nu, iertaţi-mă, lorzii mei. Minciunile lui m-au înfuriat. 

— Adevărurile lui, vrei să spui, zise Cersei. Tată, te rog să- 
| pui în lanţuri, spre binele vostru. Vezi cum e. 

— Văd că e un pitic, răspunse Prinţul Oberyn. În ziua în 
care o să mă tem de mânia unui pitic, o să mă înec într-un 
butoi de vin. 

— N-avem nevoie de lanţuri. Lordul Tywin aruncă o privire 
spre fereastră şi spuse: S-a făcut târziu. Vom continua 
mâine. 

În noaptea aceea, singur în celula lui din turn, cu o coală 
alb de pergament şi o cupă de vin, Tyrion începu să se 
gândească la soţia lui. Nu la Sansa, ci la prima lui soţie, 
Tysha. Soţia târfă, nu soţia lup. Dragostea ei fusese doar o 
prefăcătorie, însă el o crezuse şi asta îl făcuse fericit. Dă-mi 
minciuni dulci şi păstrează-ți 100 

adevărurile amare. Îşi bău vinul şi se gândi la Shae. Mai 
târziu, când Ser Kevan îi făcu vizita nocturnă, Tyrion îi ceru 
să-l aducă pe Varys. 

— Crezi că eunucul va vorbi în favoarea ta? 

— N-am cum să ştiu până nu discut cu el. Fii bun şi 
trimite-l la mine, unchiule. 


— Cum pofteşti. 

Maester Ballabar şi Frenken deschiseră cea de-a doua zi a 
judecății. Jurau că 

disecaseră nobilul cadavru al Regelui Joffrey şi nu 
găsiseră nici o bucăţică de plăcintă de porumbel, nici de altă 
mâncare, oprită în găâtlejul regal. 

— De otravă a murit, lorzii mei, spuse Ballabar, în timp ce 
Frenken îl aproba, clătinând grav din cap. 

Pe urmă îl aduseră pe Marele Maester Pycelle, sprijinindu- 
se cu putere într-un toiag strâmb şi tremurând când păşea, 
cu câteva firişoare de păr alb încolţind pe gâtu-i lung de 
găină. Era prea slăbit ca să stea în picioare, aşa că 
judecătorii fură 

de acord să i se aducă un scaun şi o masă. Pe masă fură 
aşezate câteva vase mici. 

Pycelle fu încântat să le numească pe fiecare. 

— Pălărie-gri, zise el, cu glas tremurător, de la ciupercă 
otrăvitoare. 

Umbra-nopţii, somnul-dulce, dansul-demonilor. Asta e 
ochi-orb. Sângele văduvei, aşa se numeşte asta, din cauza 
culorii. O poţiune nemiloasă, închide intestinele şi băşica 
udului, până când omul se îneacă în propria lui otravă. Aici 
avem năpasta-lupilor, venin de basilisc, iar astea sunt 
lacrimi-din-Lys. Da. Le cunosc pe toate. Acest Pezevenghi, 
Tyrion Lannister, le-a furat din apartamentul meu, când m-a 
întemnițat pe nedrept. 

— Pycelle! strigă Tyrion, riscând să stârnească mânia 
tatălui său, ar fi putut vreuna dintre aceste otrăvuri să 
sufoce un om? 

— Nu. Pentru asta ai nevoie de o otravă rară. Pe când 
eram copil, la Citadelă, dascălii mei o numeau simplu 
strangulatorul. 

— Dar această otravă rară n-a fost descoperită, nu-i aşa? 

— Nu, lordul meu. Pycelle clipi. Ai folosit-o tu pe toată ca 
să omori cel mai nobil copil pe care zeii l-au lăsat vreodată 
pe acest pământ. 


Furia îi copleşea raţiunea. 

— Joffrey a fost crud şi nesăbuit, dar nu l-am omorât eu. 
Tăiaţi-mi capul, dacă 

vreţi, dar n-am avut nici un amestec în moartea nepotului 
meu. 

— Linişte! strigă Lordul Tywin. Ţi-am spus de trei ori. Data 
viitoare o să te legăm şi o să-ţi punem căluş în gură. 

După Pycelle, urmă o procesiune obositoare şi nesfârşită. 
Lorzi şi doamne şi nobili cavaleri, de neam sau de obârşie 
modestă, fuseseră cu toţii prezenţi la nuntă, îl văzuseră cu 
toţii pe Joffrey înecându-se, cu faţa înnegrindu-se ca o prună 

dornisheană. Lordul Redwyne, Lordul Celtigar şi Ser 
Flement Brax îl auziseră pe Tyrion ameninţându-l pe rege; 
doi servitori, un jongler, Lordul Gyles, Ser Hobber Redwyne 
şi Ser Philip Foote îl urmăriseră umplând potirul de nuntă; 
Lady 101 

Merryweather jura că îl văzuse pe Pezevenghi aruncând 
ceva în vinul regelui, în timp ce Joff şi Margaery tăiau 
plăcinta de porumbel; bătrânul  Estermont, tânărul 
Peckledon, cântăreţul Galyeon din Cuy şi scutierii Moros şi 
Jothos Slynt relatară 

cum Tyrion ridicase potirul în timp ce Joff murea şi cum 
turnase ultima picătură 

de vin otrăvit pe podea. 

Când mi-am făcut atât de mulți duşmani? Lady 
Merryweather era doar o străină. Tyrion se întreba dacă era 
oarbă sau vândută. Singurul lucru bun era că 

Galyeon din Cuy nu-şi făcu relatarea pe muzică, altfel ar 
fi fost o mărturie de şaptezeci şi şapte de versuri. 

Când unchiul său îl vizită în seara aceea, după cină, se 
comportă rece şi distant. Crede şi el că sunt vinovat. 

— Ai martori pentru noi? îl întrebă Ser Kevan. 

— Nu, propriu-zis, nu. Dacă nu cumva mi-ai găsit soţia. 

Unchiul său clătină din cap. 

— S-ar părea că judecata merge foarte prost pentru tine. 


— O, ţi se pare? Nici n-am observat. Tyrion îşi pipăi 
cicatricea. Varys n-a venit. 

— Nici n-o să vină. Mâine va depune mărturie împotriva 
ta. 

Încântător. 

— Înţeleg. Se foi în scaun. Sunt curios să ştiu. Unchiule, 
ai fost întotdeauna un om cinstit. Ce anume te-a convins? 

— De ce să furi otrăvurile lui Pycelle, dacă nu ca să le 
foloseşti? răspunse fără 

ocolişuri Ser Kevan. lar Lady Merryweather a văzut... 

— ... Nimic. N-a avut ce să vadă. Dar cum să dovedesc 
asta? Cum să dovedesc orice închis aici, în turn? 

— Poate că a sosit momentul să mărturiseşti. 

Chiar şi prin zidurile groase ale Fortăreţei Roşii, Tyrion 
auzea ploaia curgând neîntrerupt. 

— Ce ai spus, unchiule? Aş putea jura că m-ai îndemnat 
să mărturisesc. 

— Dacă ţi-ai recunoaşte vina în faţa tronului şi te-ai căi 
pentru crima săvârşită, Lordul Tywin ar renunţa la sabie. Ţi s- 
ar îngădui să îmbraci veşmintele negre. 

Tyrion îi râse în faţă. 

— Aceleaşi condiţii i le-a oferit Cersei lui Eddard Stark. 
Ştim cu toţii cum s-a sfârşit povestea. 

— Tatăl tău n-a fost implicat. 

Măcar atât era adevărat. 

— Castelul Negru colcăie de criminali, hoţi şi violatori, 
spuse Tyrion, dar nu-mi amintesc să fi întâlnit vreun regicid 
cât am fost acolo. Te aştepţi să cred că, dacă mărturisesc că 
mi-am ucis regele şi nepotul, tatăl meu se va mulţumi să 

clatine din cap şi să mă trimită la Zid, cu haine groase de 
lână? Tyrion hohoti din toţi bojocii. 

102 

— N-a vorbit nimeni de iertare, spuse aspru Ser Kevan. O 
mărturisire ar linişti lucrurile. Din acest motiv tatăl tău m-a 
trimis cu oferta lui. 


— Mulţumeşte-i frumos în numele meu, spuse Tyrion, dar 
spune-i că, momentan, n-am poftă de mărturisiri. 

— Dacă aş fi în locul tău, mi-aş schimba pofta. Sora ta îţi 
vrea capul, iar Lordul Tyrell, cel puţin, e dispus să i-l dea. 

— Aşadar, unul dintre judecători m-a condamnat deja, 
fără să audă nici o vorbă în apărarea mea? Se aştepta la 
asta. Voi fi, totuşi, lăsat să vorbesc şi să-mi prezint martorii? 

— Nu ai nici un martor, îi reaminti unchiul său. Tyrion, 
dacă eşti vinovat de această ticăloşie, Zidul este o soartă 
mai bună decât meriţi. lar dacă eşti nevinovat... în Nord se 
duc războaie, ştiu, dar tot ar fi un loc mai sigur pentru tine 
decât Debarcaderul Regelui, indiferent de rezultatul acestui 
proces. Gloata e convinsă că eşti vinovat. Dacă ai avea 
nesăbuinţa să te aventurezi afară, pe străzi, te-ar sfâşia 
bucată cu bucată. 

— Văd cât de mult te întristează această perspectivă. 

— Eşti fiul fratelui meu. 

— Ai putea să-i reaminteşti /u; asta. 

— Crezi că ţi-am îngădui să îmbraci veşmintele negre 
dacă nu ai fi sânge din sângele lui şi al Joannei? Tywin ţi se 
pare un om aspru, ştiu, dar nu e mai aspru decât trebuie să 
fie. Tatăl nostru a fost blând şi prietenos, dar atât de slab 
încât purtătorii lui de flamuri îl batjocoreau când stăteau la 
un pahar. Unii găseau de cuviinţă să-l sfideze pe faţă. Alţi 
lorzi au împrumutat de la noi aur şi nu s-au ostenit să-l 
înapoieze. La curte, făceau glume pe seama leilor fără colţi. 
Până şi ţiitoarea lui l-a furat. O târfă ca oricare, şi s-a servit 
din bijuteriile mamei noastre. 

Lui Tywin i-a revenit misiunea să repună Casa Lannister la 
locul cuvenit. 

Întocmai cum i-a revenit misiunea de a conduce acest 
regat, când nu avea mai mult de douăzeci de ani. A purtat 
această grea povară timp de dovăzeci de ani şi n-a ajuns 
decât reprezentantul unui rege nebun. În locul onoarei pe 
care o merita, a fost obligat să sufere umilinţe fără număr, 


dar a reuşit să dea Celor Şapte Regate pace, belşug şi 
dreptate. E un om drept. Ai fi înţelept să te încrezi în el. 

Tyrion clipi uluit. Ser Kevan fusese întotdeauna puternic, 
impasibil, pragmatic; nu-l auzise niciodată vorbind cu o 
asemenea înflăcărare. 

— Îl iubeşti. 

— E fratele meu. 

— Am... am să mă gândesc la ce mi-ai spus. 

— Gândeşte-te bine, atunci. Şi repede. 

Nu se gândi la nimic altceva în noaptea aceea, dar a doua 
zi dimineaţă nu era deloc mai hotărât dacă putea să aibă 
încredere în tatăl său. Un slujitor îi aduse terci cu miere, dar 
nu simţea decât un gust amar când se gândea la mărturisire. 

Îmi vor spune regicid până la sfârşitul vieţii. O mie de ani 
sau mai mult, dacă îşi 103 

va mai aminti cineva de mine, voi fi piticul monstruos 
care şi-a ucis tânărul nepot la nunta lui. Gândul îl înfurie 
atât de tare, încât azvârli castronul şi lingura în capătul 
celălalt al încăperii, lăsând o dâră de terci pe perete. Ser 
Addam Marbrand o privi curios, când veni să-l conducă la 
judecată, dar avu bunăvoința să 

nu întrebe nimic. 

— Lordul Varys, anunţă vestitorul, maestru al şoptitorilor. 

Pudrat,  ferchezuit, mirosind a apă de trandafiri, 
Păianjenul îşi frecă mâinile fără încetare cât timp vorbi. Se 
şterge pe mâini de viața mea, gândi Tyrion, ascultând 
relatările îndurerate ale eunucului despre felul în care 
Pezevenghiul uneltise să-l îndepărteze pe Joffrey de sub 
paza Câinelui şi cum vorbise cu Bronn despre beneficiile pe 
care le-ar aduce domnia lui Tommen. /jumătățile de adevăr 
valorează mai mult decât minciunile sfruntate. Şi spre 
deosebire de ceilalţi, Varys avea documente, pergamente 
umplute sârguincios cu notițe, detalii, date, conversații 
întregi. Atât de multe mărturii, încât lecturarea lor dură o zi 
întreagă, şi toate îl condamnau. Varys confirmă vizita 
nocturnă a lui Tyrion în camerele Marelui Maester Pycelle şi 


furtul poţiunilor şi otrăvurilor, confirmă ameninţarea la 
adresa lui Cersei din seara cinei lor, confirmă tot, în afară de 
otrăvirea însăşi. 

Când Prinţul Oberyn îl întrebă cum putea să ştie fără să 
fie prezent la toate acele întâmplări, eunucul chicoti şi 
spuse: 

— Mi-au spus micile mele ciripitoare. Treaba lor este să 
ştie. Şi a mea. 

Cum să iau la întrebări o mică ciripitoare? se întrebă 
Tyrion. Ar fi trebuit să 

pun să i se taie eunucului capul din prima zi când am 
sosit la Debarcaderul Regelui. Ducă-se pe pustii. Și eu, 
pentru că m-am încrezut, cât de puţin, în el. 

— Am auzit tot? îşi întrebă Lordul Tywin fiica, în timp ce 
Varys părăsea sala tronului. 

— Aproape, răspunse Cersei. Te rog să-mi îngădui să aduc 
un ultim martor în faţa voastră, mâine. 

— Cum doreşti, spuse Lordul Tywin. 

O, bine, gândi Tyrion înnebunit. După această farsă de 
judecată, execuția va veni aproape ca o uşurare. 

În noaptea aceea, stând lângă fereastră cu o cupă de vin 
în mână, auzi glasuri dincolo de uşă. Ser Kevan a venit după 
răspunsul meu, gândi el îndată, dar cel care intră nu era 
unchiul lui. 

Tyrion se ridică, făcând o plecăciune batjocoritoare în faţa 
Prințului Oberyn. 

— Le este îngăduit judecătorilor să-i viziteze pe acuzaţi? 

— Prinţilor le este îngăduit să meargă unde poftesc. Sau 
cel puţin aşa le-am spus paznicilor tăi. 

Vipera Roşie se aşeză. 

— Tatăl meu va fi nemulţumit. 

— Fericirea lui Tywin Lannister n-a fost niciodată în 
fruntea preocupărilor mele. Ce bei acolo, vin de la Dorne? 

104 

— De la Arbor. 

Oberyn se strâmbă. 


— Apă roşie. L-ai otrăvit? 

— Nu. Tu? 

Prinţul zâmbi. 

— Toţi piticii au limba aşa de ascuţită? Cineva o să ţi-o 
taie într-una din zilele astea. 

— Nu eşti primul care-mi spune asta. Poate că ar trebui să 
mi-o tai singur, se pare că-mi aduce numai necazuri. 

— Am remarcat şi eu. Cred că, până la urmă, aş putea să 
beau puţin din sucul de struguri al lui Redwyne. 

— Cum doreşti. Tyrion îi oferi o cupă. Bărbatul luă o 
sorbitură, o plimbă în gură şi înghiţi. 

— E bun, deocamdată. O să-ţi trimit mâine nişte vin tare, 
dornishean. Mai luă 

o sorbitură. Am găsit târfa aia cu părul auriu pe care o 
căutam. 

— Aşadar, ai dat de casa Chatayei? 

— Acolo m-am culcat cu fata cu pielea tuciurie, Alayaya 
pare-mi-se că o cheamă. Excelentă, în ciuda dungilor de pe 
spate. Dar târfa la care mă refeream e sora ta. 

— Te-a sedus deja? întrebă Tyrion, fără să se mire. 

Oberyn râse zgomotos. 

— Nu, dar o va face, dacă îi accept preţul. Regina a făcut 
chiar aluzii la căsătorie. Înălţimea Sa are nevoie de alt soţ, şi 
cine ar fi mai bun decât prinţul Dornului? Ellaria crede că ar 
trebui să accept. Numai gândul la Cersei în patul nostru o 
înfierbântă, desfrânata. Şi nici măcar n-ar trebui să plătim 
gologanul piticului. Tot ce-mi cere sora ta este un cap, puţin 
cam mare şi fără nas. 

— Şi? făcu Tyrion, aşteptând. 

În loc de răspuns, Prinţul Oberyn îşi învârti vinul în pahar 
Şi spuse: 

— Când Tânărul Dragon a cucerit Dornul, cu multă vreme 
în urmă, după 

înfrângerea de la Sunspear, l-a lăsat pe Lordul 
Highgardenului să ne conducă. 


Acest Tyrell se plimba cu alaiul său de la o cetate la alta, 
vânând rebelii şi asigurându-se că genunchiul nostru 
rămâne plecat. Venea în forţă, cucerea un castel, stătea o 
lună şi pornea mai departe către următorul castel. Îi stătea 
în obicei să scoată lorzii din camere şi să se culce în paturile 
lor. Într-o noapte, s-a pomenit sub un baldachin greu de 
catifea. Lângă pernă atârna un şnur, în caz că voia să 

cheme o slujitoare. Îl plăceau femeile dornishene acestui 
Lord Tyrell, şi cine-l poate învinui? Aşadar, a tras de şnur şi, 
când a făcut asta, baldachinul de deasupra lui s-a desfăcut 
şi o sută de scorpioni roşii i-au căzut în cap. Moartea lui a 
aprins un foc care s-a răspândit curând pe tot cuprinsul 
Dornului, năruind toate victoriile Tânărului Dragon în două 
săptămâni. Oamenii îngenuncheaţi s-au ridicat şi s-au 
eliberat. 

105 

— Ştiu povestea, spuse Tyrion. Ce-i cu ea? 

— Doar atât. Dacă voi găsi vreodată un şnur deasupra 
patului meu şi o să trag de el, aş prefera să cadă toţi 
scorpionii pe mine decât să mă aleg cu regina, în toată 
frumuseţea ei nudă. 

Tyrion rânji. 

— Cel puţin atât avem în comun. 

— Fără doar şi poate, trebuie să-i fiu recunoscător surorii 
tale pentru multe lucruri. Dacă n-ar fi fost acuzaţiile ei la 
ospăț, s-ar fi putut foarte bine să mă 

judeci tu acum pe mine în loc să te judec eu. Ochii 
prinţului îl priveau cu tainică 

desfătare. În definitiv, cine se pricepe mai bine la otrăvuri 
decât Vipera Roşie din Dorne? Cine are motive mai 
întemeiate să vrea să-i ţină pe Tyrelli departe de coroană? lar 
cu Joffrey în mormânt, după legea dornisheană, Tronul de 
Fier îi revine surorii sale Myrcella care, din întâmplare, este 
logodită cu nepotul meu, datorită ţie. 

— Legea dornisheană nu se aplică. Tyrion fusese atât de 
prins în capcana propriilor lui probleme, încât nu se gândise 


A 


nici o clipă la succesiune. Tatăl meu îl va încorona pe 
Tommen, poţi fi sigur de asta. 

— S-ar putea, într-adevăr, să-l încoroneze pe Tommen 
aici, la Debarcaderul Regelui. Ceea ce nu înseamnă că 
fratele meu nu o poate încorona la Sunspear pe Myrcella. 
Oare tatăl tău va porni război împotriva nepoatei tale în 
numele nepotului tău? Dar sora ta? Ridică din umeri. Poate 
că ar trebui să mă însor cu Regina Cersei, până la urmă, cu 
condiţia să-şi sprijine fiica în defavoarea fiului. 

Crezi că ar face-o? 

Niciodată, îi venea lui Tyrion să spună, dar cuvântul i se 
opri în gâtlej. Lui Cersei nu-i plăcuse niciodată faptul că era 
exclusă de la putere pe motiv că era femeie. Dacă /egea 
dornisheană s-ar aplica în vest, ea ar moşteni de drept 
Casterly Rock. Ea şi Jaime erau gemeni, dar Cersei venise 
prima pe lume şi asta era de ajuns. Luptând pentru cauza 
Myrcellei, ar lupta pentru cauza ei. 

— Nu ştiu cum ar putea să aleagă sora mea între Tommen 
şi Myrcella, recunoscu el. Dar n-are importanţă. Tatăl meu 
nu-i va oferi niciodată această 

opţiune. 

— Tatăl tău, spuse Vipera Roşie, s-ar putea să nu trăiască 
veşnic. 

Ceva din felul în care rostise asta îi ridică lui Tyrion părul 
pe ceafă. 

Dintr-odată, se gândi din nou la Elia şi la tot ce spusese 
Oberyn când traversau împreună câmpul pârjolit. Vrea capul 
care a rostit cuvintele, nu doar mâna care a coborât sabia. 

— Nu e înţelept să pomeneşti despre trădare în 
Fortăreaţa Roşie, prinţul meu. 

Ciripitoarele ascultă. 

— N-au decăt. E trădare să spui că un om e muritor? Va/ar 
morghulis, se spunea în Valyria în vechime. Orice om trebuie 
să moară. Şi Urgia a venit şi a dovedit că este adevărat. 
Prinţul din Dorne se duse la geam să privească afară, în 106 


întuneric. Se spune că nu ai nici un martor să ne 
înfăţişezi. 

— Speram că o singură privire asupra chipului meu dulce 
e de ajunsca săvă 

lămurească pe toţi de nevinovăția mea. 

— Te înşeli, lordul meu. Grasul Floricel din Highgarden e 
chiar convins de vinovăția ta şi hotărât să te vadă murind. 
Scumpa lui Margaery a băut şi ea din potir, după cum ne-a 
amintit de o sută de ori. 

— Şi tu? întrebă Tyrion. 

— Rareori oamenii sunt ceea ce par. Tu pari atât de 
vinovat, încât sunt convins de nevinovăția ta. Cu toate 
acestea, probabil că vei fi condamnat. Dreptatea e un lucru 
rar prin părţile astea. Nu s-a găsit pentru Elia, Aegon sau 
Rhaenys. De ce s-ar găsi pentru tine? Probabil că adevăratul 
ucigaş al lui Joffrey a fost mâncat de un urs. Se pare că asta 
se întâmplă destul de des la Debarcaderul Regelui. Oh, stai, 
ursul era la Harrenhal, acum îmi amintesc. 

— Asta e jocul pe care-l jucăm? Tyrion îşi frecă cicatricea 
de la nas. N-avea nimic de pierdut spunându-i Prințului 
Oberyn adevărul. A existat un urs la Harrenhal şi într-adevăr 
l-a omorât pe Ser Amroy Lorch. 

— Ce păcat de el, spuse Vipera Roşie. Şi de tine. Mă 
întreb dacă toţi oamenii fără nas mint aşa de prost. 

— Nu mint. Ser Amroy a tras-o pe Prinţesa Rhaenys de 
sub patul tatălui ei şi a înjunghiat-o de moarte. Avea cu el 
câţiva soldaţi, dar nu le ştiu numele. Se aplecă, apropiindu- 
se de Vipera Roşie: Gregor Clegane a fost cel care a zdrobit 
de zid capul Prințului Aegon şi a siluit-o pe sora ta Elia, cu 
mâinile mânjite de sânge şi creieri. 

— Asta ce mai e? Adevărul, de la un Lannister? Oberyn 
zâmbi cu răceală. 

Tatăl tău a dat porunca, da? 

— Nu. Rosti minciuna fără şovăire, fără să se întrebe vreo 
clipă de ce o făcuse. 

Dornisheanul ridică o sprânceană subţire, neagră. 


— Ce fiu devotat! Şi o minciună atât de neconvingătoare. 
Lordul Tywin a fost cel care i-a adus în faţa Regelui Robert pe 
copiii surorii mele, înfăşuraţi în mantii purpurii. 

— Poate că ar trebui să ai discuţia asta cu tatăl meu. Ela 
fost acolo. Eu mă 

aflam la Casterly Rock şi eram încă atât de mic încât cred 
că pe vremea aceea îmi foloseam mădularul dintre picioare 
doar ca să mă uşurez. 

— Da, dar acum eşti aici şi oarecum în dificultate, aş zice. 
Nevinovăţia ta poate să sară în ochi precum cicatricea pe 
care o porţi pe faţă, dar asta nu te va salva. După cum nu te 
va salva nici tatăl tău. Prinţul Dornului zâmbi. Dar eu aş 

putea. 

— Tu? Tyrion îl privi atent. Eşti un judecător din trei. Cum 
m-ai putea salva? 

— Nu în calitate de judecător, ci de campion. 

107 

JAIME 

O carte albă era aşezată pe o masă albă, într-o cameră 
albă. 

Camera era circulară, cu tapiserii din lână albă atârnate 
pe pereţii văruiţi în alb. 

Era primul etaj din Turnul Sabiei Albe, o construcţie suplă, 
cu patru niveluri, ridicată într-un colţ al zidului castelului, cu 
vedere către golf. Beciul boltit adăpostea arme şi armuri, iar 
cel de-al doilea şi al treilea nivel, odăiţele austere ale celor 
şase fraţi ai Gărzii Regale. 

Una dintre acele odăi fusese a lui, de optsprezece ani, dar 
în dimineaţa aceasta îşi mutase lucrurile la etajul de sus, 
care era îi era dedicat în întregime Lordului Comandant. ŞI 
camerele acelea erau modeste, chiar dacă spaţioase, şi se 
aflau deasupra zidurilor exterioare, ceea ce însemna că va 
avea vedere la mare. O să-mi placă, gândi el. Priveliştea şi 
toate celelalte. 

Palid ca odaia în care se afla, Jaime stătea lângă carte, în 
veşmintele albe ale Gărzii Regale, aşteptându-şi Fraţii Juraţi. 


La şold îi atârna o sabie lungă. 

La şoldul celălalt. Îşi purtase întotdeauna sabia la şoldul 
stâng şi o scotea din teacă de-a curmezişul. În dimineaţa 
aceasta, o atârnase la şoldul drept, ca să poată 

face acelaşi gest cu mâna stângă, dar greutatea ei i se 
părea ciudată acolo şi, când încercase să scoată sabia, 
întreaga mişcare i se păruse stângace şi nefirească. Nici 
hainele nu i se potriveau. Îmbrăcase veşmintele de iarnă ale 
Gărzii Regale, o tunică şi pantaloni din lână albită şi o 
mantie grea, dar toate păreau să-i atârne pe trup. 

Jaime îşi petrecea zilele la judecata fratelui său, stând 
departe, spre capătul sălii. Fie că Tyrion nu-l văzuse acolo, 
fie nu-l recunoscuse, dar asta nu era de mirare. Jumătate 
dintre curteni păreau să nu-l mai cunoască. Sunt un străin în 
propria mea Casă. Fiul său era mort, tatăl îl dezmoştenise, 
iar sora lui... nu-i îngăduise nici măcar o dată să fie singur 
cu ea, după acea primă zi din septul regal, unde zăcea 
Joffrey printre lumânări. Chiar şi atunci când îi purtaseră 
trupul prin oraş către cripta din Marele Sept al lui Baelor, 
Cersei păstrase o distanţă 

prudentă. 

Îşi roti încă o dată privirea prin Camera Circulară. Pereţii 
erau acoperiţi cu tapiserii din lână albă, iar deasupra patului 
se aflau un scut alb şi două săbii lungi, încrucişate. Scaunul 
de sub masă era din stejar negru, vechi, cu perne din piele 
albită de vită. Uzate de fundurile afurisite ale lui Barristan 
cel Viteaz şi Ser Gerald Hightower, de Prinţul Aemon, 
Cavalerul Dragon, Ser Ryam Redwyne şi Demonul din Darry, 
de Duncan cel Înalt şi Palidul Grifon Alyn Cunnington. Ce 
căuta Regicidul într-o companie atât de selectă? 

Şi totuşi, era acolo. 

Masa era din lemn de copac al inimii, alb ca osul, cioplită 
în forma unui imens scut sprijinit pe trei armăsari albi. 
Tradiţia era ca Lordul Comandant să stea în capul mesei, iar 
fraţii câte trei pe fiecare latură, în rarele ocazii când se 
adunau 108 


toţi cei şapte. Cartea aşezată lângă cotul lui era 
voluminoasă, lungă de o jumătate de metru şi lată de trei 
palme, groasă de o mie de pagini, cu un pergament alb prins 
între copertele de piele albită şi cu cotorul şi închizătorile 
din aur. Cartea Fraților era titlul ei oficial, dar cel mai des era 
numită pur şi simplu Cartea Albă. 

Între copertele Cărţii Albe stătea scrisă istoria Gărzii 
Regale. Fiecare cavaler care o slujise avea câte o pagină în 
care îi erau trecute pentru posteritate numele şi faptele. Sus, 
în colţul din stânga al fiecărei pagini era desenat în culori vii 
scutul pe care îl purtase în momentul în care fusese ales. Jos, 
în colţul din dreapta, era scutul Gărzii Regale, alb ca zăpada, 
imaculat, fără blazon. Scuturile din colţul de sus erau 
diferite, iar cele din josul paginii erau toate la fel. În spaţiul 
dintre ele, erau scrise faptele de viaţă şi de arme ale 
fiecăruia. Desenele heraldice şi anluminurile erau realizate 
de septoni trimişi de la Marele Sept al lui Baelor de trei ori 
pe an, dar era datoria Lordului Comandant să actualizeze 
datele. 

Datoria mea, acum. După ce va învăţa să scrie cu mâna 
stângă, adică. Cartea Albă era rămasă mult în urmă. 
Trebuiau adăugate morţile lui Ser Mandon Moore şi Ser 
Preston Greenfield, la fel şi scurtul şi sângerosul serviciu în 
Garda Regală 

al lui Sandor Clegane. Trebuiau începute noi pagini, 
pentru Balon Swann, Ser Osmund Kettleblack şi Cavalerul 
Florilor. Va trebui să chem un septon să le deseneze 
scuturile... 

Ser Barristan Selmy îl precedase pe Jaime ca Lord 
Comandant. Scutul din colţul de sus al paginii sale înfăţişa 
armele Casei Selmy: trei spice de grâu galbene pe un fond 
maroniu. Ser Barristan îşi luase răgazul să-şi înregistreze 
propria destituire, înainte să plece de la castel. 

Ser Barristan din Casa Selmy. Primul născut al lui Ser 
Lyonel Selmy de la Castelul Recoltei. Scutier al lui Ser 
Manfred Swann. Poreclit „ Taurul” la vârsta de zece ani, când 


a îmbrăcat o armură împrumutată, făcându-şi apariția, ca un 
cavaleri misterios, în turnirul de la Blackheaven, când a fost 
înfrânt şi demascat de Duncan, Prințul de Dragonflies. 
Ridicat la rang de cavaler la vârsta de şaisprezece ani, de 
Regele Aegon al V-lea Targaryen, după ce a săvârşit mărețe 
fapte de vitejie în calitate de cavaler misterios în turnirul de 
la Debarcaderul Regelui, invingându-i pe Prințul Duncan cel 
Scund şi pe Ser Duncan cel Înalt, Lord Comandant al Gărzii 
Regale. L-a omorât în duel pe Maelyn Monstruosul, ultimul 
dintre Pretendenții Casei Blackfyre, în timpul Războiului 
Regilor de Nouă Parale. 

I-a înfrânt pe Lormelle Lance Lungă şi pe Cedrik Storm, 
Bastardul de la Poarta de Aramă. Numit în Garda Regală la 
douăzeci şi opt de ani, de Lordul Comandant Gerold 
Hightower. A apărat  palisada impotriva tuturor 
competitorilor în turnirul de la Podul de Argint. Învingător în 
turnirul de la lazul Fecioarelor. L-a salvat pe Regele Aerys al 
II-lea în timpul Rezistenței de la Duskendale, în ciuda unei 
răni la piept, pricinuite de o 109 

săgeată. A răzbunat moartea Fratelui său Jurat, Ser 
Gwayn Gaunt. Le-a salvat pe Lady Jeyne Swann şi septa ei 
din mâinile Frăției Pădurii Regelui, învingându-i pe Simeon 
Toyne şi pe Cavalerul Zâmbitor şi omorându-l pe primul. În 
turnirul din Oraşul Vechi, l-a învins şi l-a demascat pe 
misteriosul Cavaler al Scutului Negru, dezvăluindu-l drept 
Bastardul din Castelul Munţilor. Unic campion în turnirul 
Lordului Stejford de la Capătul Furtunii, unde i-a doborât de 
pe cal pe Lordul Robert Baratheon, Prinţul Oberyn Martell, 
Lordul Leyton Hightower, Lordul Jon Cunnington, Lordul 
Jason Mallister şi Prinţul Rhaegar Targaryen. Rănit de 
săgeată, suliță şi sabie în Bătălia de la Trident, unde a luptat 
alături de Fraţii săi Juraţți şi de Rhaegar, Prinț de Piatra 
Dragonului. lertat şi numit Lord Comandant al Gărzii Regale 
de Regele Robert | Baratheon. Prezent în garda de onoare 
care a adus-o pe Lady Cersei din Casa Lannister la 
Debarcaderul Regelui, să se mărite cu Regele Robert. A 


condus atacul de la Vechiul Wyk, în timpul Rebeliunii lui 
Balon Greyjoy, Campion în turnirul de la Debarcaderul 
Regelui, la vârsta de cincizeci şi şapte de ani. 

Demis din serviciul Regelui Joffrey | Baratheon la şaizeci 
şi unu de ani, din motive de vârstă înaintată. 

Prima parte a ilustrei cariere a lui Ser Barristan fusese 
introdusă de Ser Gerold Hightower, cu un scris mare şi 
puternic. Scrisul mai mic şi mai elegant al lui Selmy 
continua cu relatarea episodului când fusese rănit la Trident. 

Pagina lui Jaime era neînsemnată, prin comparaţie. 

Ser Jaime din Casa Lannister. Întâiul fiu născut al Lordului 
Tywin şi al Doamnei Joanna de Casterly Rock. A luptat 
împotriva Frăției Pădurii Regelui ca scutier al Lordului 
Summer  Crakehall. Ridicat în rang de cavaler la 
cincisprezece ani de Ser Arthur Dayne din Garda Regală, 
pentru faptele de vitejie de pe câmpul de luptă. Ales pentru 
Garda Regală 

la cincisprezece ani de Regele Aerys al II-lea Targaryen. 
În timpul Jafului de la Debarcaderul Regelui l-a omorât pe 
Regele Aerys al II-lea în fața Tronului de Fier. Cunoscut după 
aceea drept „Regicidul”. Amnistiat de către Regele Robert 1 
Baratheon. Membru al gărzii de onoare care a adus-o pe 
sora sa, Lady Cersei Lannister, la Debarcaderul Regelui ca 
să 

se mărite cu Regele Robert. Campion în turnirul organizat 
la Debarcaderul Regelui cu ocazia nunții lor. 

Rezumată în felul acesta, viaţa lui părea un lucru mărunt 
şi neînsemnat. Ser Barristan ar fi putut să menţioneze, cel 
puţin, câteva dintre celelalte victorii ale sale în turniruri. lar 
Ser Gerold ar fi putut scrie câteva cuvinte în plus despre 
faptele pe care le săvârşise când Ser Arthur Dayne a înfrânt 
Frăția Pădurii 110 

Regelui. Salvase viaţa Lordului Summer când Ben 
Pântecosul era cât pe ce să-i zdrobească ţeasta, deşi tâlharul 
îi scăpase. Şi i-a apărat pe ai lui împotriva Cavalerului 
Zămbitor, chiar dacă Ser Arthur a fost cel care l-a omorât. Ce 


mai luptă a fost aceea, şi ce mai inamic! Cavalerul Zâmbitor 
era un dement, un amestec de cruzime şi cavalerism, dar el 
nu ştia ce înseamnă frica. Şi Dayne, cu Zorile în mână... 
Sabia tâlharului avea atât de multe zgârieturi la sfârşit încât 
Ser Arthur se oprise să-l lase să ia alta. 

— Sabia aceea albă a ta o vreau, i-a spus cavalerul tâlhar 
când au reluat lupta, cu toate că sângera, plin de răni. 

— Atunci o vei avea, ser, i-a răspuns Sabia Dimineţii şi a 
pus capăt luptei. 

Viața era mai simplă în vremurile acelea, gândi Jaime, /a 
fel şi oamenii, căci săbiile se făceau din cel mai bun oțel. 
Sau asta era fiindcă avea pe atunci doar cincisprezece ani? 
Erau cu toţii în mormânt acum, Sabia Dimineţii şi Cavalerul 
Zâmbitor, Taurul Alb şi Prinţul Lewyn, Ser Oswell Whent cu 
umorul lui negru, zelosul Ser Darry, Simeon Toyne cu Frăția 
Pădurii Regelui, bătrânul Summer Crakehall. Și eu, băiatul 
care am fost... mă întreb când am murit? Când am îmbrăcat 
mantia albă? Când am despicat beregata lui Aerys? Băiatul 
acela dorise să fie Ser Arthur Dayne, dar, în schimb, 
devenise la un moment dat Cavalerul Zâmbitor. 

Când auzi uşa deschizându-se, închise Cartea Albă şi se 
ridică să-i întâmpine pe Fraţii Juraţi. Ser Osmund Kettleblack 
sosi primul. Îi zâmbi larg lui Jaime, ca şi cum ar fi fost vechi 
tovarăşi de arme. 

— Ser Jaime, spuse el, dacă ai fi arătat aşa în seara aceea, 
te-aş fi recunoscut pe dată. 

— Oare? Jaime se îndoia. Servitorii îl îmbăiaseră, îl 
bărbieriseră şi îi periaseră 

părul. Când s-a uitat în oglindă, nu l-a mai văzut pe 
bărbatul care traversase ţinuturile riverane cu Brienne... dar 
nici pe el nu s-a văzut. Avea obrajii supţi şi scofâlciţi şi 
cearcăne la ochi. Arăt ca un bătrân. Stai lângă scaunul tău, 
ser. 

Kettleblack se conformă. Ceilalţi Fraţi Juraţi sosiră unul 
după altul. 


— Cavaleri, rosti Jaime pe un ton ceremonios, după ce se 
adunară cu toţii. 

Cine-l păzeşte pe rege? 

— Fraţii mei, Ser Osney şi Ser Osfryd, răspunse Osmund. 

— ŞI fratele meu, Ser Garlan, adăugă Cavalerul Florilor. 

— Va fi în siguranţă? 

— Da, lordul meu. 

— Luaţi loc, atunci. 

Erau vorbe rituale. Înainte ca întâlnirea celor şapte să 
poată începe, trebuia asigurată protecţia regelui. 

Ser Boros şi Ser Meryn se aşezară la dreapta lui Jaime, 
lăsând între ei scaunul gol al lui Ser Arys Oakeheart, care era 
plecat la Dorne. Ser Osmund, Ser Balon şi Ser Loras îşi 
ocupară locurile, în stânga. Vechiul şi noul. Jaime se întreba 
dacă 

111 

asta însemna ceva. Existaseră vremuri în istoria sa când 
Garda Regală fusese scindată, mai cu seamă şi cu mai multă 
înverşunare în perioada Dansului Dragonilor. Trebuia să se 
teamă şi el de asta? 

| se părea ciudat să stea pe scaunul Lordului Comandant, 
unde şezuse atâţia ani Barristan cel Viteaz. Și încă şi mai 
ciudat să stau aici infirm. Cu toate acestea, era locul lui, iar 
acum Garda Regală îi aparţinea. Cei şapte ai lui Tommen. 

Jaime îi avusese tovarăşi pe Meryn Trant şi pe Boros 
Blount ani de zile. Erau luptători destul de buni, însă Trant 
era viclean şi crud, iar Blount, un sac de ifose. 

Ser Balon Swann era mai potrivit pentru mantia sa şi, 
desigur, Cavalerul Florilor era aşa cum trebuia să fie un 
cavaler. Cel de-al cincilea om era pentru el un necunoscut, 
acest Osmund Kettleblack. 

Se întreba ce ar avea de spus despre ei Ser Arthur Dayne. 
„Cum a ajuns Garda să decadă într-atât?” probabil, sau „A 
fost mâna mea”, iar eu ar trebui să răspuna: „Eu am deschis 
uşa şi n-am făcut nimic atunci când au început să 

pătrundă paraziții. ” 


— Regele e mort, începu Jaime. Fiul surorii mele, un băiat 
de treisprezece ani, ucis la propria nuntă, în propriul său 
castel. Toţi cinci aţi fost de faţă. Toţi cinci îl păzeatți. Şi totuşi, 
e mort. Aşteptă să vadă ce aveau de spus, dar nici unul 
dintre ei nu-şi drese măcar glasul. Băiatul Tyrell e furios şi 
Balon Swann ruşinat, constată 

el. Din partea celorlalţi trei, Jaime nu simţea decât 
indiferenţă. Fratele meu a făcut asta? îi întrebă el fără 
ocolişuri. Tyrion mi-a otrăvit nepotul? 

Ser Balon se foi stânjenit în scaun. Ser Boros îşi strânse 
pumnul. Ser Osmund ridică apatic din umeri. Cel care, într- 
un târziu, răspunse fu Meryn Trant: 

— Tyrion a umplut cu vin potirul lui Joffrey. Probabil că 
atunci a strecurat otrava. 

— Eşti sigur că vinul a fost otrăvit? 

— Ce altceva? făcu Ser Boros Blount. Pezevenghiul a golit 
drojdiile pe podea. 

De ce, dacă nu ca să verse vinul care i-ar fi putut dovedi 
vinovăția? 

— Ştia că vinul era otrăvit, întări Ser Meryn. 

Ser Balon Swann se încruntă. 

— Pezevenghiul n-a fost singur pe dais. Departe de aşa 
ceva. La ora aceea, era plin de oameni care stăteau în 
picioare şi mişunau de colo-colo, schimbând locurile între ei, 
strecurându-se către privată, servitorii intrau şi ieşeau... iar 
regele şi regina tocmai tăiaseră plăcinta de nuntă, toţi ochii 
erau asupra lor şi asupra acelor porumbei blestemaţi. 
Nimeni nu se uita la cupa devin. 

— Cine mai era pe dais? întrebă Jaime. 

Ser Meryn răspunse: 

— Familia regelui, familia miresei, Marele Maester Pycelle, 
Înaltul Septon... 

— lată-ţi criminalul, sugeră Ser Osmund Kettleblack, cu 
un zâmbet viclean. 

Mult prea evlavios, bătrânul! Mie nu mi-a plăcut 
niciodată. Râse. 


— Nu, răspunse Cavalerul Florilor, fără să zâmbească. 
Sansa Stark l-a otrăvit. 

112 

Uitaţi cu toţii că sora mea a băut din acelaşi potir. Sansa 
Stark era singura persoană din sală care ar fi avut motive să 
vrea moartea lui Margaery şi, în acelaşi timp, a regelui. 
Otrăvind potirul de nuntă, putea spera să-i omoare pe 
amândoi. Şi de ce să fi fugit după aceea, dacă nu fiindcă era 
vinovată? 

E logic ce spune. S-ar putea ca Tyrion să fie nevinovat. 
Dar nimeni nu reuşise s-o găsească pe fată. Poate că Jaime 
ar trebui să se ocupe de asta personal. Pentru început, ar fi 
bine să afle cum a ieşit din castel. Varys ar trebui să ştie 
câte ceva. 

Nimeni nu cunoştea Fortăreaţa Roşie mai bine ca 
eunucul. 

Dar asta mai putea aştepta. În momentul de faţă, Jaime 
avea treburi mai presante. 

„Zici că eşti Lord Comandant al Gărzii Regale”, îi spusese 
tatăl său. „Du-te şi fă-ţi datoria.” 

Cei cinci nu erau fraţii pe care i-ar fi ales el, dar erau fraţii 
pe care îi avea. 

Sosise momentul să-i ia în primire. 

— Oricine a făcut-o, Joffrey e mort şi Tronul de Fier îi 
aparţine acum lui Tommen. Am de gând să-l văd pe tron 
până când îi încărunţeşte părul de pe cap şi îi cad dinţii din 
gură. Şi asta nu de la otravă. Jaime se întoarse către Ser 
Boros Blount. Bărbatul se îngrăşase în ultimii ani, dar avea 
oase destul de zdravene ca să-i poarte greutatea. 

— Ser Boros, arăţi ca unul căruia îi place mâncarea. De 
aici înainte vei gusta tot ce mănâncă sau bea Tommen. 

Ser Osmund Kettleblack râse zgomotos, iar Cavalerul 
Florilor zâmbi, dar Ser Boros se făcu roşu ca racul. 

— Nu sunt degustător, sunt cavaler al Gărzii Regale! 

— Da, din păcate. Cersei n-ar fi trebuit să-l dezbrace pe 
Ser Boros de mantia albă, dar tatăl lor nu făcuse decât să 


întregească ruşinea, dându-i-o înapoi. Sora mea mi-a spus 
cât de repede l-ai predat pe nepotul meu mercenarilor lui 
Tyrion. 

Nădăjduiesc că morcovii şi mazărea ţi se vor părea mai 
puţin amenințătoare. Când fraţii tăi juraţi se vor antrena în 
curte cu sabia şi scutul, tu te poţi antrena cu lingura şi 
strachina. Lui Tommen îi plac la nebunie plăcintele cu mere. 
Ai grijă să 

nu le şterpelească vreun mercenar. 

— Tu-mi vorbeşti mie aşa? TU? 

— Ar fi trebuit să mori înainte să-i laşi să-l ia pe Tommen. 

— Cum ai murit tu apărându-l pe Aerys, ser? Ser Boros se 
ridică în picioare clătinându-se şi apucă mânerul sabiei. N-o 
s-o fac... n-o să îndur una ca asta. Tu ar trebui să fii 
degustătorul, pare-mi-se. La ce altceva e bun un schilod? 

Jaime zâmbi. 

— Ai dreptate. Sunt la fel de nepotrivit să-l păzesc pe 
rege ca tine. Aşa că 

scoate sabia cu care te fuduleşti şi vom vedea cum se 
descurcă cele două mâini ale tale împotriva uneia singure, a 
mea. La sfârşit, unul dintre noi va fi mort, iar Garda Regelui 
va avea de câştigat. Jaime se ridică. Sau, dacă preferi, te poţi 
113 

întoarce la îndatoririle tale. 

— Hah! Ser Boros horcai şi scuipă o flegmă verde la 
picioarele lui Jaime, apoi se îndepărtă, cu sabia rămasă în 
teacă. 

E laş şi asta e bine. Deşi Ser Boros era gras, îmbătrânea şi 
nu se remarcase niciodată, l-ar fi putut face fărâme. Dar 
Boros nu ştie asta şi nici ceilalți nu trebuie să afle. De 
bărbatul care am fost se temeau, de cel ce sunt le-ar fi milă. 

Jaime se aşeză la loc şi se întoarse către Kettleblack: 

— Ser Osmund, nu te cunosc. Mi se pare ciudat. Am 
luptat în turniruri, întreceri şi bătălii pe tot cuprinsul Celor 
Şapte Regate. Cunosc fiecare cavaler rătăcitor, fiecare 
călăreț liber şi fiecare scutier ridicat în rang, mai mult sau 


mai puţin iscusit, care a încercat vreodată să rupă o lance în 
arene. Cum se face, aşadar, că de tine n-am auzit, Ser 
Osmund? 

— N-aş putea să spun, lordul meu. Ser Osmund avea un 
zâmbet larg pe faţă, de parcă el şi Jaime ar fi fost vechi 
tovarăşi de arme care jucau o şaradă. Dar sunt soldat, nu 
cavaler de turnir. 

— Unde ai luptat, înainte să te găsească sora mea? 

— Ici şi colo, lordul meu. 

— Am fost la sud, în Oraşul Vechi, şi la nord, la Winterfell. 
Am fost în vest, la Lannisport, şi în est, la Debarcaderul 
Regelui. Dar n-am fost niciodată la Ici şi nici la Colo. În lipsa 
degetului, Jaime arătă cu ciotul către nasul coroiat al lui Ser 
Osmund. Te mai întreb încă o dată: Unde ai luptat? 

— La Treptele de Piatră. Puțin în Ținuturile Discordiei. 
Acolo se duc mereu războaie. Am fost alături de Vitejii 
Bărbaţi. Am luptat pentru Lys şi o vreme pentru Tyrosh. 

Ai luptat pentru cine te-a plătit. 

— Cum ai ajuns cavaler? 

— Pe un câmp de luptă. 

— Cine te-a ridicat în rang? 

— Ser Robert... Stone. E mort acum, lordul meu. 

— Negreşit. Ser Robert Stone putea să fi fost vreun 
bastard din Vale, care-şi vânduse sabia în [inuturile 
Discordiei. Pe de altă parte, putea fi doar un nume plăsmuit 
de Ser Osmund, din numele unui rege mort şi al unui castel. 
Ce-a avut Cersei în cap când i-a dat ăstuia mantia albă? 

Măcar Kettleblack ştia, probabil, să mânuiască sabia şi 
scutul. Mercenarii erau rareori cei mai onorabili dintre 
oameni, dar trebuia să fie iscusiţi ca să rămână în viaţă. 

— Prea bine, ser, spuse Jaime. Poţi pleca. 

Rânjetul bărbatului reveni. Plecă ţanţoş. 

— Ser Meryn. Jaime îi zâmbi cavalerului ursuz, cu părul 
ruginiu şi ochi încercănaţi. Am auzit spunându-se că Joffrey 
se folosea de tine ca s-o pedepsească pe Sansa Stark. 
Întoarse Cartea Albă cu o singură mână. Uite, 114 


arată-mi unde scrie în jurămintele noastre că trebuie să 
batem femeile şi copiii. 

— Am făcut ce mi-a poruncit Înălţimea Sa. Jurăm să ne 
supunem. 

— De azi înainte o să-ţi temperezi supunerea. Sora mea 
este Regină Regentă. 

Tatăl meu e Mâna Regelui. Eu sunt Lord Comandant al 
Gărzii Regale. Ascultă-ne pe noi. Pe nimeni altcineva. 

Chipul lui Ser Meryn căpătă un aer îndărjit. 

— Ne ceri să nu ne supunem regelui? 

— Regele are opt ani. Prima noastră îndatorire este să-l 
apărăm, inclusiv de el însuşi. Foloseşte-ţi tărtăcuţa aia urâtă 
pe care o porţi sub coif. Dacă Tommen vrea să-i pui şaua pe 
cal, ascultă-l. Dacă îţi spune să omori calul, vino la mine. 

— Da. Cum porunceşti, lordul meu. 

— Liber. În timp ce Ser Meryn se îndepărta, Jaime se 
întoarse către Ser Balon Swann: Ser Balon, te-am urmărit 
mânuind sulița de nenumărate ori şi am luptat alături de 
tine sau împotriva ta în turniruri. Am auzit că ţi-ai dovedit 
vitejia de o sută de ori în Bătălia de la Apa Neagră. Garda 
Regală e onorată de prezenţa ta. 

— Onoarea e de partea mea. Ser Balon părea obosit. 

— Vreau să-ţi pun o singură întrebare. Ne-ai slujit cu 
devotament, este adevărat... dar Varys îmi spune că fratele 
tău i s-a alăturat lui Renly şi apoi lui Stannis, în vreme ce 
nobilul tău tată a ales să nu-şi adune oştirile, rămânând în 
spatele zidurilor Coifului de Piatră pe tot parcursul bătăliei. 

— Tatăl meu e un om bătrân, lordul meu. Trecut de 
patruzeci de ani. Pentru el, vremea războaielor a trecut. 

— ŞI fratele tău? 

— Donnel a fost rănit în bătălie şi i s-a predat lui Ser 
Elwood Harţe. După 

aceea a fost răscumpărat şi i-a jurat credinţă Regelui 
Joffrey, ca mulţi alţi prizonieri. 

— Într-adevăr, remarcă Jaime. Dar, oricum... Renly, 
Stannis, Joffrey, Tommen... cum de i-a omis pe Balon Greyjoy 


şi Robb Stark? Ar fi putut să fie primul om din regat care a 
jurat credinţă în faţa tuturor celor şase regi. 

Stânjeneala lui Ser Balon era evidentă. 

— Donnel a greşit, dar acum este omul lui Tommen. Ai 
cuvântul meu. 

— Nu Ser Donnel cel Statornic mă preocupă. Ci tu! Jaime 
se aplecă: Ce ai face dacă Ser Donnel şi-ar da sabia unui alt 
uzurpator şi ar năvăli într-o zi în sala tronului? Unde te-ai 
afla tu, înveşmântat în alb din cap până-n picioare, între 
rege şi fratele tău? Ce ai face? 

— Eu... Lordul meu, asta nu se va întâmpla niciodată. 

— Mie mi s-a întâmplat, spuse Jaime. Swann îşi şterse 
fruntea cu mâneca tunicii sale albe. N-ai nici un răspuns? 

— Lordul meu. Ser Balon îşi îndreptă spatele. Pe sabia şi 
pe onoarea mea, pe numele tatălui meu, jur... n-am să fac 
ceea ce ai făcut tu. 

Jaime râse. 

115 

— Bine, întoarce-te la îndatoririle tale... şi spune-i lui Ser 
Donnel să îşi prindă 

o giruetă la scut. 

Şi pe urmă rămase singur cu Cavalerul Florilor. 

Suplu ca o sabie, sprinten şi vioi, Ser Loras Tyrell purta o 
tunică imaculată de pânză, pantaloni albi de lână, o 
cingătoare aurie şi o mantie frumoasă de mătase pe umeri, 
prinsă cu un trandafir auriu. Părul îi cădea în bucle castanii, 
mătăsoase, avea ochii căprui, strălucind de insolenţă. Are 
impresia că e într-un turnir şi că 

tocmai i-a venit rânaul. 

— Şaptesprezece ani şi deja cavaler al Gărzii Regale, 
remarcă Jaime. Trebuie să fii mândru. Prinţul Aemon, 
Cavalerul Dragon, a avut tot şaptesprezece ani când a fost 
numit. Ştiai asta? 

— Da, lordul meu. 

— ŞI ştiai că eu am avut cincisprezece? 

— Şi asta, lordul meu. Zâmbi. 


Lui Jaime nu-i plăcea defel zâmbetul acela. 

— Am fost mai bun decât tine, Ser Loras. Am fost mai 
voinic şi mai puternic şi mai iute. 

— lar acum eşti mai bătrân, spuse băiatul. Lordul meu. 

Jaime nu-şi putu stăpâni râsul. E prea absurd. Tyrion ar 
râde fără milă de mine dacă m-ar putea auzi în clipa asta, 
luându-mă la întrecere cu un băiețandru ca el. 

— Mai bătrân şi mai înţelept, ser. Ai avea ce să înveţi de 
la mine. 

— Aşa cum ai învăţat tu de la Ser Boros şi Ser Meryn. 

Săgeata aceea lovi prea aproape de ţintă. 

— Am învăţat de la Bivolul Alb şi de la Barristan cel 
Viteaz, izbucni Jaime. 

Am învăţat de la Ser Arthur Dayne, Sabia Dimineţii, care 
v-ar fi putut omori pe toţi cinci cu mâna stângă, în timp ce 
se ajuta cu dreapta să urineze. Am învăţat de la Prinţul 
Lewyn din Dorne, de la Ser Oswell Whent şi Ser Jonothor 
Darry, oameni destoinici cu toţii. 

— Oameni morţi cu toţii. 

E ca mine, îşi dădu seama Jaime. Îmi vorbesc mie însumi, 
aşa cum eram, plin de aroganță şi cavalerism găunos. Aşa 
se întâmplă dacă eşti prea bun prea devreme. 

Ca într-un duel, uneori era cel mai bine să încerci o altă 
tactică. 

— Se zice că ai luptat remarcabil în bătălie... aproape la 
fel de bine ca năluca lui Renly de lângă tine. Un Frate Jurat 
nu are secrete faţă de Lordul lui Comandant. Spune-mi, ser, 
cine purta armura lui Renly? 

În primul moment, Loras Tyrell lăsă impresia că e pe cale 
să refuze, dar în cele din urmă îşi aminti de jurămintele sale. 

— Fratele meu, răspunse el ursuz. Renly era mai înalt 
decât mine şi mai lat în piept. Armura lui îmi era prea mare, 
dar lui Garlan îi venea tocmai bine. 

116 

— Şi a cui a fost ideea acestei mascarade, a ta sau a lui? 


— Lordul Degețel a  sugerat-o. Spunea că îi va 
înspăimânta pe oştenii ignoranţi ai lui Stannis. 

— Şi aşa a fost. Și pe unii cavaleri şi lorzi mărunți. Ei, 
bine, le-aţi oferit cântăreților subiect de inspiraţie. Cred că 
asta nu e de condamnat. Cu Renly ce aţi făcut? 

— L-am îngropat cu mâinile mele, într-un loc pe care mi |- 
a arătat chiar el când eram scutier la Capătul Furtunii. 
Nimeni nu-l va găsi vreodată acolo, să-i tulbure somnul. Îl 
privi pe Jaime sfidător: O să-l apăr pe Regele Tommen cu 
toată 

puterea mea, ţi-o jur. O să-mi dau viaţa pentru el, dacă va 
fi nevoie. Dar nu-l voi trăda niciodată pe Renly, nici cu 
vorba, nici cu fapta. El a fost regele care ar fi trebuit să fie. A 
fost cel mai bun dintre ei. 

Poate cel mai bine îmbrăcat, gândi Jaime, dar de data 
aceasta nu spuse nimic. 

Aroganţa lui Ser Loras dispăruse în clipa în care începuse 
să vorbească despre Renly. A răspuns cinstit. E mândru şi 
recalcitrant şi plin de ifose, dar nu e prefăcut. Nu încă. 

— Cum spui tu. Încă un lucru şi te poţi întoarce la 
treburile tale. 

— Da, lordul meu? 

— Brienne de Tarth e şi acum închisă în turn. 

Gura băiatului se încleşta. 

— O celulă neagră ar fi mai potrivită. 

— Eşti sigur că asta merită? 

— Merită moartea. l-am spus lui Renly că o femeie nu are 
ce căuta în Garda Curcubeului. A câştigat turnirul printr-un 
şiretlic. 

— Parcă-mi amintesc de un alt cavaler căruia îi plăceau 
şiretlicurile. A călărit o dată pe o iapă în călduri împotriva 
unui inamic călare pe un armăsar nărăvaş. Ce fel de şiretlic a 
folosit Brienne? 

Ser Loras roşi. 

— A făcut un salt... Nu contează. A câştigat, îi recunosc 
acest merit. Înălţimea Sa i-a aşezat o mantie curcubeu pe 


umeri. lar ea l-a ucis. Sau l-a lăsat să moară. 

— E o mare diferenţă. Diferența dintre crima mea şi 
ruşinea lui Boros Blount. 

— A jurat să-l apere. Ser Emmon Cuy, Ser Robar Royce, 
Ser Parmen Crane au jurat şi ei. Cum a putut cineva să se 
apropie de el, cu ea în cort şi ceilalţi afară? 

Dacă nu cumva au fost complici. 

— Aţi fost cinci la nunta lui Joffrey, sublinie Jaime. Cum a 
putut să moară? 

Dacă nu cumva aţi fost complici. 

Ser Loras îşi îndreptă spatele, băţos. 

— N-am avut ce să facem. 

— Fătuca zice acelaşi lucru. Plânge după Renly, ca tine, 
te asigur. Eu nu am plâns niciodată după Aerys. Brienne este 
urâtă şi încăpăţânată ca un catâr. Dar nu e destul de isteaţă 
ca să fie mincinoasă. Şi e devotată până la absurd. A jurat că 

117 

mă va aduce la Debarcaderul Regelui şi iată-mă aici. 
Mâna asta pe care am pierdut-o... ei, bine, a fost vina mea, 
în egală măsură. Având în vedere tot ce a făcut pentru mine, 
n-am nici o îndoială că ar fi luptat pentru Renly, dacă ar fi 
avut cu cine. Dar cu o umbră? Jaime îşi scutură capul. 
Scoate sabia, Ser Loras. 

Arată-mi cum te-ai lupta cu o umbră. Mi-ar plăcea să văd 
asta. 

Ser Loras nu se clinti. 

— A fugit, spuse el. Împreună cu Catelyn Stark. L-au lăsat 
într-o baltă de sânge şi au fugit. De ce ar fi făcut-o, dacă nu 
erau vinovate? Privea ţintă masa. 

Renly mi-a dat comanda avangărzii. Altfel, l-aş fi ajutat 
eu să-şi îmbrace armura. 

Adesea îmi încredința mie această sarcină. Ne-am... ne- 
am rugat împreună în seara aceea. L-am lăsat cu ea. Ser 
Parmen şi Ser Emmon îi păzeau cortul, iar Ser Robar Royce 
era şi el acolo. Ser Emmon a jurat că Brienne a... deşi... 

— Da? îl îndemnă Jaime, simţindu-i îndoiala. 


— Grumăjerul era tăiat cu totul. O singură lovitură, printr- 
un grumăjer de oţel. 

Armura lui Renly era cea mai bună, din cel mai tare oţel. 
Cum a putut Brienne să 

facă asta? Am încercat şi eu şi n-am reuşit. E înfiorător de 
puternică pentru o femeie, dar până şi Muntele ar fi avut 
nevoie de un topor greu. Şi de ce să-l îmbrace cu armura şi 
apoi să-i taie gâtul? Îi aruncă lui Jaime o privire nedumerită. 

Dar, dacă nu ea... cum să fi fost o umbră? 

— Întreab-o pe ea. Jaime luase o decizie. Du-te în celula 
ei. Pune-i întrebările care te frământă şi  ascultă-i 
răspunsurile. Dacă vei rămâne convins că ea l-a omorât pe 
Lordul Renly, voi avea grijă să dea socoteală. Alegerea va fi 
a ta. 

Acuz-o sau elibereaz-o. Nu-ţi cer decăt s-o judeci drept, 
pe onoarea ta de cavaler. 

Ser Loras se ridică în picioare. 

— Aşa voi face. Pe onoarea mea de cavaler. 

— Am terminat, atunci. 

Mai tânărul bărbat porni spre uşă. Dar în dreptul ei, se 
întoarse: 

— Renly o considera ridicolă. O femeie în zale, dându-se 
drept cavaler. 

— Dacă ar fi văzut-o vreodată în satin roz şi dantelă 
myrisheză, nu s-ar mai fi plâns. 

— L-am întrebat de ce o ţinea aproape, dacă o considera 
atât de grotescă. Mi-a răspuns că toţi ceilalţi cavaleri voiau 
câte ceva de la el, castele, onoruri sau bogății, dar că 
Brienne nu voia decât să-şi dea viaţa pentru el. Când l-am 
văzut plin de sânge, ea dispărută şi cei trei neatinşi... dacă 
ea e nevinovată, atunci Ser Robar şi Emmon... Îi era greu să 
rostească vorbele. 

Jaime nu se gândise nici o clipă la asta. 

— Şi eu aş fi făcut ca tine, ser. Minciuna veni uşor, dar Ser 
Loras păru recunoscător pentru ea. 


După ce plecă, Lordul Comandant rămase singur în 
camera albă, dus pe gânduri. Cavalerul Florilor fusese atât 
de înnebunit de durere la moartea lui Renly încât omorâse 
doi dintre Fraţii Juraţi, dar lui Jaime nu-i trecuse prin minte 
să facă 

118 

acelaşi lucru cu cei cinci care nu reuşiseră să-l apere pe 
Joffrey. Era fiul meu, fiul meu neştiut... Ce sunt eu, dacă nu 
ridic mâna care mi-a mai rămas ca să răzbun propriul meu 
sânge, propria mea sămânță? Ar trebui să-l omoare măcar 
pe Ser Boros, doar ca să scape de el. 

Îşi privi ciotul şi se strâmbă. Trebuie să fac ceva în 
privința asta. Dacă 

răposatul Ser Jacelyn a putut să poarte o mână de fier, el 
ar trebui să aibă una de aur. Poate că lui Cersei i-ar plăcea. 
O mână de aur, să-i mângâie părul de aur şi s-o strângă cu 
putere la piept. 

Dar mâna mai putea aştepta. Prima dată trebuia să se 
ocupe de alte treburi. 

Avea alte datorii de plătit. 


SANSA 


Scara care urca pe teugă era abruptă şi şubredă, aşa că 
Sansa acceptă mâna lui Lothor Brune. Ser Lothor, trebui să- 
şi reamintească. Fusese ridicat la rangul de cavaler, pentru 
vitejia de care dăduse dovadă în Bătălia de la Apa Neagră. 
Deşi un cavaler adevărat n-ar purta pantalonii aceia maro, 
peticiţi, nici cizmele scâlciate şi nici acel pieptar de piele 
crăpată, cu pete de apă. Un bărbat cu faţa pătrată, nasul 
turtit şi un smoc de păr cărunt, dezlânat, Brune vorbea 
rareori. Dar e mai puternic decât pare. Îşi dădea seama după 
uşurinţa cu care o ridicase, ca pe un fulg. 

Dincolo de prora Regelui Merlan se întindea un țărm 
pustiu şi stâncos, bătut de vânturi, lipsit de vegetaţie şi 
neprimitor. Chiar şi aşa, era o privelişte bine-venită. 

Îşi croiau de multă vreme drum spre uscat. Ultima furtună 
îi aruncase departe de orice fâşie de pământ şi spulberase 
valurile peste marginile galerei cu atâta putere încât Sansa 
fusese convinsă că aveau să se înece cu toţii. Îl auzise pe 
bătrânul Oswell spunând că doi oameni fuseseră măturaţi 
peste bord şi un altul căzuse de pe catarg şi-şi frânsese 
gâtul. 

Sansa îndrăznise foarte rar să iasă pe punte. Mica ei 
cabină era umedă şi rece, dar fusese bolnavă aproape tot 
drumul... bolnavă de spaimă, bolnavă de febră sau de rău de 
mare... nu putea să ţină nimic în stomac şi somnul îi venea 
greu. Ori de câte ori închidea ochii, îl vedea pe Joffrey 
trăgându-se de guler, zgăriindu-şi pielea netedă a gâtului, 
murind cu fărâmituri de plăcintă pe buze şi pete de vin pe 
tunică. lar vântul care şuiera printre saule îi amintea de 
sunetul ţiuit pe care îl scosese Joffrey încercând să tragă aer 
în piept. Uneori îl visa şi pe Tyrion. 

— N-a făcut nimic, i-a spus ea odată lui Degețel, când a 
vizitat-o în cabină, să 


vadă dacă se simte mai bine. 

— Nu l-a ucis pe Joffrey, e adevărat, dar mâinile piticului 
sunt departe de a fi curate. A mai avut o soţie înaintea ta, 
ştiai asta? 

— Mi-a spus. 

— Şi ţi-a spus că, după ce s-a plictisit de ea, le-a dat-o 
cadou străjerilor tatălui 119 

său? Cu timpul, poate că ar fi făcut acelaşi lucru şi cu 
tine. N-are rost să verşi nici o lacrimă pentru Pezevenghi, 
doamna mea. 

Vântul îi trecea degete de sare prin păr şi Sansa tremura. 
Chiar şi atât de aproape de mal, tangajul corăbiei îi întorcea 
stomacul pe dos. Avea nevoie disperată de o baie şi de haine 
curate. Arăt, probabil, ca un cadavru şi miros a vomă. 

Lordul Petyr veni sus, lângă ea, vesel ca întotdeauna. 

— Bună dimineaţa. Aerul sărat e înviorător, nu ţi se pare? 
Întotdeauna îmi face poftă de mâncare. O cuprinse 
prieteneşte pe după umeri. Te simţi bine? Eşti palidă. 

— E doar stomacul. Răul de mare. 

— Niţel vin ţi-ar face bine. O să-ţi dăm o cupă, îndată ce 
ajungem la țărm. 

Petyr arătă câtre un vechi turn de cremene, profilat pe 
cerul cenuşiu şi mohorât, cocoţat pe o stâncă biciuită de 
talazuri, încântător, nu-i aşa? Mă tem că nu putem ancora în 
siguranţă nicăieri. O să ne ducem la mal cu barca. 

— Aici? Sansa nu voia să debarce acolo. Degetele erau un 
loc sinistru, aşa auzise, şi turnuleţul acela avea un aer pustiu 
şi deprimant. N-aş putea să rămân pe corabie până când 
mergem la Portul Alb? 

— De aici, Regele coteşte spre est, către Braavos. Fără 
noi. 

— Dar... lordul meu, ai spus... ai spus că mergem acasă. 

— Şi iat-o acolo, aşa nenorocită cum o vezi. Casa mea 
străveche. Mă tem că 

n-are nici un nume. Reşedinţa unui mare lord ar trebui să 
poarte un nume, nu eşti de acord? Winterfell, Eyrie, 


Riverrun, acelea sunt castele. Acum sunt Lord de Harrenhal. 
Sună bine. Dar ce am fost înainte? Lord de Căcărează de 
Oaie şi Stăpân al Dreadfortului? Lipseşte un ceva anume. 
Ochii săi gri-verzui o priviră cu inocenţă. Pari nedumerită. 
Credeai că mergem la Winterfell, draga mea? 

Winterfellul a fost cucerit, pârjolit şi prădat. Toţi cei pe 
care i-ai cunoscut şi i-ai iubit sunt morţi. Puţinii oameni ai 
Nordului care nu au căzut în mâna oamenilor de fier se 
războiesc între ei. Până şi Zidul e sub asediu. Winterfellul a 
fost casa copilăriei tale, Sansa, dar nu mai eşti un copil. Eşti 
femeie în toată firea şi trebuie să ai propriul tău cămin. 

— Dar nu aici, spuse ea îngrozită. Arată atât de... 

— ... mic şi mohorâăt şi sărăcăcios? E toate astea şi nici 
măcar atât. Degetele sunt un loc încântător, dacă se 
întâmplă să fii o piatră. Dar, nu te teme, n-o să 

stăm mai mult de două săptămâni. Bănuiesc că mătuşa ta 
a pornit deja să ne întâlnească. Zâmbi. Lady Lysa şi cu mine 
ne vom căsători. 

— Vă căsătoriţi? Sansa era năucită. Tu şi mătuşa mea? 

— Lordul de Harrenhal şi Doamna de Eyrie. Spuneai că o 
iubeşti pe mama. 

Dar, desigur, Lady Catelyn era moartă şi, chiar dacă îl 
iubise în taină pe Lordul Petyr şi îi dăruise fecioria, acum nu 
mai conta. 

— Eşti atât de tăcută, doamna mea, remarcă Petyr. Eram 
convins că vei dori să 

120 

mă feliciţi. E lucru mare ca un băiat născut stăpân peste 
pietre şi căcăreze de oaie să se însoare cu fiica lui Hoster 
Tully şi văduva lui Jon Arryn. 

— Eu... mă rog să aveţi ani lungi împreună şi mulţi copii 
şi să fiţi foarte fericiţi unul alături de celălalt. Trecuseră ani 
de când o văzuse ultima oară pe sora mamei sale. Va fi bună 
cu mine, de dragul mamei, cu siguranţă. E de un sânge cu 
mine. Şi Valea lui Arryn era frumoasă, aşa spuneau toate 


cântecele. Poate că nu va fi atât de îngrozitor să rămână 
acolo o vreme. 

Lothor şi bătrânul Oswell văsliră până la mal. Sansa se 
cuibări în mantie, la prora, cu gluga trasă pe cap, s-o apere 
de vânt, întrebându-se ce o aştepta. Câţiva servitori îşi 
făcură apariţia dinspre turn, ieşindu-le în întâmpinare: o 
femeie bătrână şi uscăţivă şi una grasă, între două vârste, 
doi moşnegi cu părul alb şi o fată de doi sau trei ani, cu 
urcior la un ochi. Când îl recunoscură pe Lordul Petyr, 
îngenuncheară pe pietre. 

— Oamenii mei, spuse el. Pe copilă n-o cunosc. Vreun alt 
bastard al Kellei, presupun. Ea naşte tot la câţiva ani. 

Cei doi moşnegi intrară în apă până la coapse, s-o ridice 
pe Sansa din barcă 

fără să-şi ude rochia. Oswell şi Lothor îşi croiră drum prin 
valuri, către țărm, aşa cum făcu şi Degețel. O sărută pe 
bătrână pe obraz şi femeii mai tinere îi zâmbi larg: 

— Asta a cui mai e, Kella? 

Femeia grăsană râse. 

— Nu-ţi pot spune exact, stăpâne. Nu sunt femeia care să 
refuze pe cineva. 

— Şi toţi flăcăii de prin partea locului îţi sunt 
recunoscători, nu mă-ndoiesc. 

— Mă bucur că eşti acasă, stăpâne, zise unul dintre 
bătrâni. Părea să aibă cel puţin optzeci de ani, dar purta o 
armură de solzi şi o sabie lungă la şold. Cât timp vei sta în 
reşedinţă? 

— Cât mai puţin posibil, Bryen, nu te teme. E locuibilă 
acum, după părerea ta? 

— Dacă am fi ştiut că vii, am fi aşternut pe jos paie 
proaspete, stăpâne, zise bătrâna. E aprins un foc de bălegar. 

— Nimic nu mă face să mă simt mai acasă decât un foc 
de bălegar. Petyr se întoarse către Sansa: Grisel a fost doica 
mea, dar acum se ocupă de castel. Umfred e administratorul 
meu, iar Bryen... parcă te-am numit căpitan al gărzii ultima 
oară 


când am fost aici. 

— Aşa e, stăpâne. Ai spus şi că o să mai aduci oameni, 
dar n-ai făcut-o. Eu şi câinii suntem singurii care stăm de 
veghe. 

— Şi vă descurcaţi foarte bine, sunt sigur. Nimeni n-a 
fugit cu vreo piatră sau vreo căcărează de oaie, după câte 
văd. Petyr reveni la femeia grasă: Kella se îngrijeşte de 
măreţele mele turme. Câte oi am în momentul de faţă, Kella? 

Femeia se gândi o clipă: 

— Douăzeci şi trei, stăpâne. Au fost douăzeci şi nouă, dar 
câinii lui Bryen au omorât una şi pe celelalte le-am tăiat şi 
am pus carnea la sărat. 

121 

— Ah, oaie rece în saramură. Chiar că sunt acasă. Când o 
să mănânc ouă de pescăruş la micul dejun şi supă de alge, 
n-o să mai am nici o îndoială. 

— Dacă vrei, stăpâne, spuse bătrâna Grisel. 

Lordul Petyr se strâmbă. 

— Haideţi să vedem dacă locuinţa mea arată la fel de 
jalnic pe cât îmi amintesc. Îi conduse de-a lungul țărmului, 
peste pietre alunecoase, acoperite de alge putrezite. La 
poalele turnului de cremene se plimbau câteva oi, păscând 
iarba firavă care creştea între ţarcul lor şi grajdul cu acoperiş 
de paie. Sansa păşea cu grijă, ferindu-se de bobitele care 
erau peste tot. 

Pe dinăuntru, turnul părea şi mai mic. O scară deschisă 
de piatră înconjura zidul interior, de la pivniţă până la 
acoperiş. Fiecare nivel era format dintr-o singură încăpere. 
Slujitorii dormeau şi îşi duceau traiul în bucătăria de la 
parter, împărțind spaţiul cu un mastif uriaş vărgat şi câţiva 
câini ciobăneşti. Deasupra se afla o sală sărăcăcioasă, iar 
mai sus, dormitorul. Turnul nu avea ferestre, doar găuri de 
tragere încastrate în zidul exterior, din loc în loc, de-a lungul 
scării şerpuite. Deasupra şemineului atârnau o sabie ruptă şi 
un scut sfărâmat din lemn, cu vopseaua crăpată şi scorojită. 


Blazonul pictat pe scut îi era necunoscut Sansei: un cap 
gri de piatră cu ochi învăpăiaţi, pe un fond verzui. 

— Scutul bunicului meu, îi explică Petyr, când o văzu 
privindu-l cu insistenţă. 

Tatăl lui era născut în Braavos şi a venit în Vale ca 
mercenar, tocmit de Lordul Corbray, aşa că bunicul, când a 
fost făcut cavaler, şi-a luat drept blazon capul Titanului. 

— E foarte fioros, remarcă Sansa. 

— Chiar prea fioros pentru un ins prietenos ca mine, 
spuse Petyr. Prefer de departe mierla mea. 

Owell făcu încă două drumuri în larg, la Rege/e Merlan, să 
descarce provizii. 

Printre lucrurile pe care le aduse la mal erau mai multe 
butoaie cu vin. Petyr îi turnă Sansei o cupă, aşa cumîîi 
promisese. 

— Uite, doamna mea, sper că asta o să-ţi liniştească 
stomacul. 

Cu pământul sub picioare, stomacul i se liniştise deja, dar 
Sansa ridică 

ascultătoare pocalul cu ambele mâini şi luă o sorbitură. 
Vinul era foarte bun, un vin vechi, de Arbor, bănuia. Avea 
gust de stejar, de fructe şi de nopţi fierbinţi de vară. Aromele 
îi înfloreau în gură, ca bobocii sub soare. Se ruga să-l poată 
ţine în stomac. Lordul Petyr era atât de amabil şi nu voia să 
strice totul vomitând pe el. 

O cerceta pe deasupra pocalului său, cu ochii lui verzi- 
cenuşii plini de... Era amuzament sau altceva? Sansa nu era 
sigură. 

— Grisel, o strigă el pe bătrână, adu sus nişte mâncare. 
Ceva uşor, doamna mea are stomacul deranjat. Nişte fructe, 
poate. Oswell a adus de pe Rege nişte portocale şi nişte 
rodii. 

— Da, stăpâne. 

122 

— Aş putea să fac şi o baie? întrebă Sansa. 

— Am s-o pun pe Kella să scoată nişte apă, doamna mea. 


Sansa mai luă o sorbitură de vin şi încercă să se 
gândească la o conversaţie politicoasă, dar Lordul Petyr o 
scuti de efort. După ce Grisel şi ceilalţi servitori plecară, îi 
spuse: 

— Lysa nu va veni singură. Înainte de a sosi, trebuie să 
stabilim cine eşti. 

— Cine...? Nu înţeleg. 

— Varys are informatori peste tot. Dacă Sansa Stark va fi 
văzută în Vale, eunucul va afla cât ai clipi şi asta ar crea 
nefericite complicaţii. Deocamdată nu eşti în siguranţă să fii 
Sansa. Aşa că va trebui să le spunem oamenilor Lysei că 

eşti fiica mea naturală. 

— Naturală? Sansa era îngrozită. Adică o bastardă? 

— Păi n-ai avea cum să fii copila mea legitimă. N-am fost 
însurat niciodată, asta se ştie foarte bine. Cum vrei să te 
cheme? 

— Eu... aş putea să port numele mamei mele... 

— Catelyn. Puţin prea bătător la ochi... dar numele 
mamei mele ar merge. 

Alayne. Îţi place? 

— Alayne e un nume frumos. Sansa spera să nu-l uite. 
Dar n-aş putea fi, să 

zicem, fiica legitimă a vreunui cavaler din slujba ta? 
Poate că a murit vitejeşte pe câmpul de luptă şi... 

— N-am nici un cavaler viteaz în slujba mea, Alayne. O 
asemenea poveste ar atrage întrebări nedorite, aşa cum un 
cadavru atrage ciorile. Dar e nepoliticos să-ţi vâri nasul în 
obârşia copiilor nelegitimi ai cuiva. Aşadar, cine eşti? 

— Alayne... Stone să fie? Când el încuviinţă, Sansa 
întrebă: Cine e mama mea? 

— Kella. 

— Te rog, nu, spuse ea ofensată. 

— Glumeam. Mama ta a fost o femeie nobilă din Braavos, 
fiica unui mare negustor. Ne-am întâlnit în Gulltown, când 
mă ocupam de port. A murit născându-te pe tine şi te-a lăsat 
în seama Credinței. Am câteva cărţi religioase, dacă vrei să 


te uiţi peste ele. Învață să dai citate din ele. Nimic nu 
descurajează 

mai mult întrebările nedorite ca un şuvoi de miorlăieli 
evlavioase. În orice caz, când ai crescut, ai decis că nu vrei 
să devii preoteasă şi mi-ai scris mie. Atunci am aflat pentru 
prima oară de existenţa ta. Îşi trecu degetele prin barbă: 
Crezi că poţi să ţii minte toate astea? 

— Sper. Va fi ca şi cum am juca un joc, nu-i aşa? 

— Îţi plac jocurile, Alayne? 

Trebuia să se obişnuiască încetul cu încetul cu noul 
nume. 

— Jocuri? Eu... presupun că depinde... 

Grisel reveni înainte să apuce să spună mai mult, 
legănând o tavă mare. O 

aşeză între ei. Erau mere, pere şi rodii, nişte struguri 
mohorâţi, o imensă portocală 

123 

roşie. Bătrâna adusese şi o pâine rotundă şi o bucată de 
unt. Petyr tăie o rodie în două cu pumnalul său, oferindu-i 
Sansei jumătate. 

— Ar trebui să încerci să mănânci, doamna mea. 

— Mulţumesc, lordul meu. Semințele de rodie erau atât 
de sâcâitoare! Sansa alese o pară şi luă o muşcătură mică şi 
delicată. Era foarte coaptă. Zeama i se prelinse pe bărbie. 

Lordul Petyr scoase o sămânță de rodie cu vârful 
pumnalului. 

— Trebuie să-ţi fie nespus de dor de tatăl tău, ştiu. Lordul 
Eddard a fost un om curajos, cinstit şi loial... dar un jucător 
fără speranţă. Îşi duse sămânţa la gură cu vârful pumnalului. 
La Debarcaderul Regelui există două feluri de oameni. 

Jucătorii şi piesele. 

— lar eu am fost o piesă? Sansa se temea de răspuns. 

— Da, dar nu te lăsa tulburată de asta. Eşti încă o copilă. 
Orice bărbat e o piesă 

la început şi aşa e orice fecioară. Chiar şi cei care cred că 
sunt jucători. Mâncă 


încă o sămânță. Cersei, de pildă. Se crede şireată, dar de 
fapt este extrem de previzibilă. Puterea ei se bizuie pe 
frumuseţe, obârşie şi bogății. Numai prima dintre acestea e 
cu adevărat a ei şi în curând o va pierde. Îmi va fi milă de ea 
atunci. Vrea putere, dar nu are habar cum s-o întrebuinţeze 
atunci când o obţine. 

Toată lumea vrea ceva, Alayne. Şi, când ştii ce vrea un 
om, ştii cine este şi cum să-l mânuieşti. 

— Aşa cum l-ai mânuit pe Ser Dontos să-l otrăvească pe 
Joffrey? Sansa ajunsese la concluzia că nu putea fi decât 
Dontos. 

Degețel râse. 

— Ser Dontos cel Roşu a fost o ploscă de vin cu picioare. 
Nu i s-ar fi putut încredința niciodată o sarcină de asemenea 
proporţii. Ar fi stricat toată treaba sau m-ar fi trădat. Nu, 
Dontos nu a avut altceva de făcut decât să te scoată din 
castel... şi să se asigure că vei purta plasa argintie de păr. 

Ametistele negre. 

— Dar... dacă nu Dontos, cine? Ai alte... piese? 

— Ai putea să răscoleşti tot Debarcaderul Regelui şi n-ai 
găsi un singur om cu o mierlă cusută pe piept, dar asta nu 
înseamnă că n-am prieteni. Petyr se duse lângă scări: 
Oswell, vino aici şi las-o pe Lady Sansa să se uite la tine. 

Bătrânul îşi făcu apariţia câteva clipe mai târziu, zâmbind 
şi făcând plecăciuni. 

Sansa îl privi şovăielnică. 

— Ce ar trebui să văd? 

— Îl cunoşti? întrebă Petyr. 

— Nu. 

— Uită-te mai bine. 

Sansa cercetă faţa ridată, tăbăcită, a bătrânului, nasul 
coroiat, părul alb, mâinile imense, noduroase. Ceva i se 
părea cunoscut, dar fu nevoită să-şi scuture capul. 

124 

— Nu ştiu. Nu l-am mai văzut niciodată pe Oswell înainte 
să ajung în barca lui, sunt sigură. 


Oswell rânji, dezvăluind o gură plină de dinţi strâmbi. 

— Nu, dar poate că doamna i-a întâlnit pe cei trei fii ai 
mei. 

„Cei trei fii” şi zâmbetul acela... 

— Kettleblack! Sansa făcu ochii mari. Eşti un Kettleblack. 

— Da, doamna mea, dacă nu ţi-e cu supărare. 

— Şi-a ieşit din piele de bucurie. Lordul Petyr îl concedie, 
fluturându-şi mâna, şi se întoarse la rodia lui, în timp ce 
Oswell îşi târşâia picioarele pe scări în jos. 

Spune-mi, Alayne, ce este mai periculos, un pumnal 
învârtit de un duşman sau unul ascuns, lipit de spatele tău 
de cineva pe care nici măcar nu-l vezi? 

— Pumnalul ascuns. 

— Eşti fată isteaţă. Zâmbi, cu buzele-i subţiri roşii de la 
seminţele de rodie. 

Când Pezevenghiul i-a alungat străjerii, regina i-a cerut 
lui Ser Lancel să-i angajeze mercenari. Lancel i-a găsit pe 
fraţii Kettleblack, ceea ce l-a încântat pe nobilul tău 
bărbăţel, de vreme ce feciorii erau în slujba lui, prin omul 
său, Bronn. 

Petyr chicoti. Însă eu am fost cel care i-am spus lui Oswell 
să-şi ducă fiii la Debarcaderul Regelui, când am auzit că 
Bronn caută mercenari. Trei pumnale ascunse, Alayne, acum 
perfect plasate. 

— Aşadar, unul dintre fraţii Kettleblack a pus otrava în 
cupa lui Joffrey? Ser Osmund fusese aproape de rege toată 
noaptea, îşi amintea. 

— Am spus eu asta? Lordul Petyr tăie portocala roşie în 
două cu pumnalul şi îi întinse Sansei o jumătate. Flăcăii sunt 
mult prea ipocriţi ca să facă parte dintr-un asemenea plan... 
iar Osmund a devenit dubios de când a intrat în Garda 
Regală. 

Găsesc că mantia aceea albă schimbă oamenii. Chiar şi 
un om ca el. Îşi ridică 

bărbia şi stoarse portocala roşie, astfel că sucul îi şiroi în 
gură. Ador sucul, dar detest degetele lipicioase, se plânse el, 


ştergându-se pe mâini. Mâini curate, Sansa. Orice faci, ai 
grijă să ai mâinile curate. 

Sansa luă cu lingura nişte suc din jumătatea ei de 
portocală. 

— Dar dacă n-au fost fraţii Kettleblack şi n-a fost Ser 
Dontos... Tu nici măcar nu erai în oraş şi nu se poate să fi 
fost Tyrion... 

— Gata cu ghicitul, draga mea. 

Sansa scutură capul. 

—Eunu... 

Petyr zâmbi. 

— Aş pune prinsoare că în seara aceea, la un moment 
dat, cineva ţi-a spus că 

plasa ta de păr e strâmbă şi ţi-a îndreptat-o. 

Sansa duse o mână la gură: 

— Doar nu vrei să spui... voia să mă ia la Highgarden, să 
mă mărite cu nepotul ei... 

— Gentilul, piosul şi inimosul Willas Tyrell. Fii bucuroasă 
că ai scăpat, te-ar fi 125 

plictisit de moarte. Dar bătrâna nu e plicticoasă, trebuie 
să recunosc. O fioroasă 

hoaşcă bătrână nici pe departe atât de plăpândă cum se 
preface. Când am venit la Highgarden să negociez pentru 
mâna lui Margaery, l-a lăsat pe nobilul ei fiu să 

facă pe grozavul, în timp ce ea punea întrebări ţintite 
despre caracterul lui Joffrey. 

L-am ridicat în slăvi, fără doar şi poate... iar în timpul ăsta 
oamenii mei răspândeau poveşti îngrijorătoare printre 
slujitorii Tyrellilor. Aşa se joacă jocul. 

Tot eu am infiltrat ideea ca Ser Loras să îmbrace 
veşmintele albe. Nu am sugerat-o, asta ar fi fost prea cusut 
cu aţă albă. Dar oamenii mei au răspândit poveşti 
înfiorătoare despre cum gloata l-a omorât pe Ser Preston 
Greenfield şi a violat-o pe Lady Lollys. Şi au strecurat câţiva 
arginţi armatei de cântăreţi ai lui Tyrell, ca să cânte despre 
Ryam Redwyne, Serwyn de la Scutul-Oglindă şi Prinţul 


Aemon Cavalerul Dragon. O harpă poate fi la fel de 
periculoasă ca o sabie, în mâinile potrivite. Mace Tyrell chiar 
a crezut că a fost ideea lui să-l introducă pe Ser Loras în 
Garda Regală, ca parte a contractului de căsătorie. Cine ar fi 
putut s-o apere mai bine pe fiica lui decât minunatul ei 
frate? Şi asta îl uşura de misiunea dificilă de a încerca să 
găsească pământuri şi o mireasă pentru un al treilea fiu, 
ceea ce nu e niciodată uşor, iar în cazul lui Ser Loras era de 
două ori mai dificil. Una peste alta, Lady Olenna nu avea de 
gând să-l lase pe Joff să-i facă 

vreun rău nepreţuitei sale nepoate, dar, spre deosebire 
de fiul ei, ea şi-a dat seama că dincolo de florile şi gătelile 
sale, Ser Loras era la fel de încrâncenat ca Jaime Lannister. 
Amestecă-i pe Joffrey, Margaery şi Loras în aceeaşi oală şi vei 
avea ingredientele pentru o tocană de regicid. Bătrâna a mai 
înţeles şi altceva. Fiul ei era hotărât s-o facă pe Margaery 
regină, iar pentru asta avea nevoie de un rege... 

dar nu avea nevoie de /offrey, Vom avea o altă nuntă în 
curând, aşteaptă şi o să 

vezi. Margaery se va mărita cu Tommen. Îşi va păstra 
coroana regală şi fecioria, chiar dacă ea nu le vrea în mod 
deosebit nici pe una, nici pe alta, dar ce contează? 

Marea alianţă a vestului va fi păstrată... pentru o vreme, 
cel puţin. 

Margaery şi Tommen. Sansa nu ştia ce să spună. Îi 
plăcuse de Margaery Tyrell şi de mica ei bunică tăioasă. Se 
gândea cu nostalgie la Highgarden, atât de diferit de acest 
țărm mohorât, cu grădinile şi muzicanţii lui şi barca de 
agrement de pe Mander. Ce/ puţin aici sunt în siguranță. 
Joffrey e mort, nu-mi mai poate face nici un rău, iar acum nu 
sunt decât o fată bastardă. Alayne Stone n-are nici un soț şi 
nici o moştenire. Şi mătuşa ei va sosi în curând. Lăsase în 
urmă lungul coşmar al Debarcaderului Regelui şi mascarada 
ei de căsnicie. Putea să-şi facă 

aici un nou cămin, întocmai cum spusese Petyr. 


Trecură opt zile lungi până când, în sfârşit, sosi Lysa 
Arryn. În cinci dintre ele plouă, iar Sansa rămase plictisită şi 
neliniştită lângă foc, alături de câinele bătrân şi orb. Era 
prea bolnav şi prea ştirb ca să mai facă rondul cu Bryen şi 
dormea aproape tot timpul, dar când Sansa l-a mângăiat, a 
scâncit şi i-a lins mâna, şi după 

aceea au rămas cei mai buni prieteni. Când ploile se 
domoliră, Petyr o invită la plimbare în jurul domeniului său, 
ceea ce le luă mai puţin de o jumătate de zi. 

126 

Avea o mulţime de pietre, întocmai cum spusese. Într-un 
loc valurile ţâşneau printr-o gură de mină, ridicându-se la 
şapte metri în aer, iar în altă parte cineva cioplise pe un 
bolovan steaua noilor zei, în şapte colţuri. Petyr spunea că 
acela era unul dintre locurile unde au debarcat andalii când 
au venit peste mare să smulgă 

Ţinutul Vale din mâinile Primilor Oameni. 

Mai departe de țărm, câteva familii locuiau în colibe de 
piatră, lângă o baltă de turbă. 

— Supuşii mei, spuse Petyr, deşi doar cei mai în vârstă 
păreau să-l cunoască. 

Pe pământul lui se afla şi peştera unui pustnic, dar nici 
urmă de pustnic. E mort acum, dar când eram copil, tatăl 
meu m-a dus să-l văd. Omul nu se spălase de patruzeci de 
ani, aşa că îţi poţi închipui cum mirosea, dar se spunea că 
are darul profeţiei. M-a pipăit puţin şi a spus că voi fi un om 
mare şi pentru asta tatăl meu i-a dat o ploscă cu vin. Petyr 
pufni. l-aş fi putut spune şi eu acelaşi lucru pentru o 
jumătate de cupă. 

În cele din urmă, într-o zi cenuşie şi vântoasă, Bryen se 
întoarse în goană la turn, cu câinii lătrând în urma lui, să 
anunţe că se apropie călăreţii dinspre sud-est. 

— Lysa, preciza Lord Petyr. Vino Alayne, haide să-i 
întâmpinăm. 

Îşi îmbrăcară mantiile şi aşteptară afară. Călăreţii nu erau 
mai mult de douăzeci, o escortă modestă pentru Doamna de 


Eyrie. Cu ea călătoreau trei fecioare şi o duzină de cavaleri ai 
casei, în cămăşi de zale şi platoşe. Adusese şi un septon şi 
un chipeş cântăreţ, cu un abur de mustață şi bucle lungi, 
nisipii. 

Să file asta mătuşa mea? Lady Lysa era cu doi ani mai 
tânără decât mama ei, dar această femeie arăta cu zece ani 
mai bătrână. Cosiţe roşcate, groase, îi cădeau până mai jos 
de talie, dar sub rochia scumpă de catifea, cu corsajul 
împodobit cu nestemate, trupul îi era ofilit şi umflat. Faţa îi 
era rozalie şi vopsită, sânii grei, mâinile şi picioarele groase. 
Era mai înaltă decât Degețel şi mai grea, şi nu dădu dovadă 
de pic de graţie când descăleca, greoi şi stângaci. 

Petyr îngenunche să-i sărute degetele. 

— Micul consiliu al regelui m-a numit pe mine să te 
peţesc şi să te câştig, doamna mea. Crezi că ai putea 
accepta să-ţi fiu stăpân şi soţ? 

Lady Lysa îşi ţuguie buzele şi îl ridică, plantându-i un 
sărut pe obraz. 

— O, cred că aş putea fi lămurită. Chicoti. Ai adus daruri 
cu care să-mi topeşti inima? 

— Pacea regelui. 

— O, pace de rahat, ce altceva mi-ai adus? 

— Pe fiica mea. Degețel îi făcu semn Sansei să se apropie. 
Doamna mea, îngăduie-mi să ţi-o prezint pe Alayne Stone. 

Lady Lysa nu părea prea încântată s-o vadă. Sansa făcu o 
plecăciune adâncă. 

— O bastardă? o auzi pe mătuşa ei spunând. Petyr, n-ai 
fost cuminte? Cine a fost mama ei? 

— Muierea a murit. Sperasem s-o duc pe Alayne la Eyrie. 

127 

— Şi ce să mă fac eu cu ea acolo? 

— Am câteva idei, răspunse Lordul Petyr. Dar în clipa asta 
mă interesează mai mult ce aş putea face cu tine, doamna 
mea. 

Toată asprimea se topi de pe chipul rotund şi rozaliu al 
mătuşii sale şi, pentru o clipă, Sansa avu impresia că va 


începe să plângă. 

— Dragul meu Petyr, mi-a fost aşa de dor de tine, nici nu 
ştii, n-ai cum să ştii! 

Yohn Royce a iscat tot felul de necazuri, cerându-mi să-mi 
adun oştirile şi să 

merg la război. lar ceilalţi mişună în jurul meu, Hunter şi 
Corbray şi îngrozitorul Nestor Royce, toţi vor să se însoare cu 
mine şi să-mi ia fiul sub tutelă, dar nici unul dintre ei nu mă 
iubeşte cu adevărat. Numai tu, Petyr, te visez de atât timp! 

— Şi eu pe tine, doamna mea. Îşi trecu un braţ pe după 
umerii ei şi o sărută pe gât. Când ne putem căsători? 

— Acum, oftă Lysa. Mi-am adus septonul şi un cântăreţ şi 
mied pentru nuntă. 

— Aici? Asta nu-i plăcea. Aş prefera să mă însor cu tine la 
Eyrie, în faţa întregii tale curţi. 

— Curtea mea de rahat. Am aşteptat atât de mult, nu mai 
suport să aştept nici o clipă. Îl cuprinse cu braţele. În 
noaptea asta vreau să fiu în patul tău, dragul meu. Vreau să 
mai facem un copil, un frate pentru Robert sau o dulce 
surioară. 

— Şi eu visez la asta, iubita mea. Însă avem multe de 
câştigat de pe urma unei nunţi mari, cu toţi cei din Vale... 

— Nu. Lysa bătu din picior. Te vreau acum, chiar în 
noaptea asta. Şi trebuie să 

te previn, după toţi aceşti ani de linişte şi şoapte, am de 
gând să țip când mă 

iubeşti. Am să ţip aşa de tare de o să se audă până 
Eyrie. 

— Aş putea să te iau în pat acum şi de nevastă mai 
târziu? 

Lady Lysa chicoti ca o fetişcană. 

— Oh, Petyr Baelish, mare pungaş mai eşti! Nu, am spus 
nu. Sunt Doamna de Eyrie şi îţi poruncesc să te însori cu 
mine în clipa asta. 

Petyr ridică din umeri. 


j 


N 


— Cum porunceşte doamna mea, atunci. În faţa ta sunt 
pierdut, ca întotdeauna. 

Îşi rostiră jurămintele în decurs de o oră, sub bolta 
albastră a cerului, în timp ce soarele cobora spre apus. După 
aceea, sub micul turn de cremene fură aşezate mese de 
scânduri şi se ospătară cu prepeliţă, vânat şi friptură de 
mistreţ stropite cu un mied bun şi uşor. Când se furişă 
întunericul, aprinseră torţe şi cântăreţul Lysei cântă 
Jurământul nerostit, Anotimpurile iubirii mele şi Două inimi 
care bat ca una. Mai mulţi tineri cavaleri o invitară pe Sansa 
la dans. Mătuşa ei dansă şi ea, cu fustele învolburându-se 
când Petyr o învârtea în braţe. Miedul şi măritişul o 
întineriseră pe Lady Lysa. Răâdea la orice, atât timp cât îşi 
ținea soţul de mână, şi ochii îi străluceau ori de câte ori îl 
privea. 

Când sosi vremea de culcare, cavalerii ei o duseră pe sus 
în turn, dezbrăcând-o şi strigând glume deocheate. Tyrion 
m-a cruțat de asta, îşi aminti Sansa. N-ar fi fost aşa de rău să 
fie dezbrăcată pentru un bărbat pe care îl iubea, de prieteni 
care 128 

îi iubeau pe amândoi. Dar de Joffrey... Se cutremură. 

Mătuşa ei adusese cu ea doar trei femei, aşa că insistară 
ca Sansa să le ajute să-l dezbrace pe Lordul Petyr şi să-l 
ducă în patul conjugal. Petyr se predă cu gentileţe şi cu o 
limbă ascuţită, întorcând replici pe măsură la toate câte i se 
spuneau. Când ajunseră cu el în turn, dezbrăcat, celelalte 
femei erau îmbujorate, cu panglicile desfăcute, jachetele 
răsucite şi fustele şifonate. Dar Degețel nu făcea decât să-i 
zâmbească Sansei în timp ce-l duceau în dormitor, unde îl 
aştepta nobila lui soţie. 

Lady Lysa şi Lordul Petyr aveau rezervat dormitorul de la 
al treilea nivel, dar turnul era mic... şi ţinându-se de cuvânt, 
mătuşa ei ţipă. Afară începuse să plouă, iar oaspeţii se 
îngrămădiseră în sala aflată cu un nivel mai jos, aşa că 
auziră 

aproape fiecare cuvânt. 


— Petyr, gemea mătuşa ei. Oh, Petyr, Petyr, dragă Petyr, 
oh, oh, oh. Aşa, Petyr, aşa. Eşti al meu. Cântărețul Doamnei 
Lysa începu să cânte o versiune deocheată a Cinei Stăpânei, 
dar nici glasul, nici harpa lui nu puteau acoperi strigătele 
Lysei. Fă-mă mamă, Petyr, fă-mi încă un dulce copilaş. Petyr, 
Petyr, scumpul meu, scumpul meu PEEEEEETYAR. Ultimul ei 
strigăt fu atât de puternic încât câinii începură să latre şi 
două dintre doamnele mătuşii sale îşi stăpâniră cu greu 
râsul. 

Sansa cobori treptele şi ieşi în noapte. O ploaie măruntă 
cădea peste rămăşiţele ospăţului, dar aerul avea un miros 
proaspăt şi curat. Amintirea propriei nopţi a nunţii, alături de 
Tyrion, o însoțea. În întuneric, sunt Cavalerul Florilor, 
spusese el. Aş putea să-ți fiu un soț bun. Dar asta nu era 
decât o altă minciună Lannister. 

Ştii, un câine poate să miroasă o minciună, îi spusese 
cândva Sandor Clegane. 

Aproape că îi auzea glasul dogit. Priveşte în jurul tău şi 
adulmecă bine. Cu toții sunt mincinoşi aici, şi fiecare dintre 
ei e un mincinos mai priceput decât tine. Se întreba ce se 
alesese de Câine. Ştia oare că Joffrey fusese omorât? l-ar 
păsa? 

Fusese scutul prinţului ani şi ani de zile. 

Rămase afară multă vreme. Când, într-un tărziu, porni 
spre patul ei, udă şi înfrigurată, doar lumina palidă a unui 
foc de turbă licărea în sala întunecată. De sus nu se mai 
auzea nici un sunet. Tânărul cântăreţ şedea într-un colţ, 
cântându-şi în surdină un cântec domol. Una dintre 
slujnicele mătuşii sale se săruta în scaunul Lordului Petyr cu 
un cavaler, bâjbâind frenetic unul pe sub hainele celuilalt. 
Mai mulţi bărbaţi adormiseră, beţi, iar unul dintre ei se 
manifesta zgomotos în privată. 

Sansa găsi bătrânul câine orb al lui Bryen în micul ei 
alcov de sub scări şi se culcă 

lângă el. Animalul se trezi şi îi linse faţa. 

— Câine bătrân şi trist, spuse ea, ciufulindu-i blana. 


— Alayne. Cântărețul mătuşii sale era deasupra ei. Dulce 
Alayne, sunt eu, Marillion. Te-am văzut venind din ploaie. 
Noaptea e răcoroasă şi udă, lasă-mă să 

te încălzesc. 

Bătrânul câine îşi înălţă capul şi mârâi, dar cântăreţul îi 
trase o scatoalcă, 129 

făcându-l să se îndepărteze scheunând. 

— Marillion? întrebă ea, nesigură. Eşti... bun că te-ai 
gândit la mine, dar... 

iartă-mă, te rog. Sunt foarte obosită. 

— Şi foarte frumoasă. Toată noaptea ţi-am compus 
cântece în mintea mea. Un cântecel pentru ochii tăi, o 
baladă pentru buze, un duet pentru sâni. Dar nu le voi 
cânta. Sunt nişte cântece umile, nedemne de o asemenea 
frumuseţe. Se aşeză pe patul ei şi îi puse o mână pe picior. 
Lasă-mă, în schimb, să-ţi cânt cu trupul. 

Sansa îi simţi răsuflarea. 

— Eşti beat. 

— Nu mă îmbăt niciodată. Miedul nu face decât să mă 
înveselească. Sunt în flăcări. Mâna i se strecură în sus, spre 
coapsă. ŞI tu la fel. 

— Lasă-mă în pace! Ţi-ai pierdut minţile. 

— Îndurare. Cânt cântece de dragoste de ore în şir. 
Sângele îmi clocoteşte. Şi al tău, ştiu... bastardele sunt 
înfocate, ca nimeni altele. Mă doreşti? 

— Sunt fecioară, protestă ea. 

— Adevărat? O, Alayne, frumoasa mea fecioară, dă-mi 
darul purității tale! Le vei mulţumi zeilor pentru asta. Am să 
te fac să cânţi mai tare decât Lady Lysa. 

Se smuci, înspăimântată. 

— Dacă nu mă laşi, mătu... tată/ meu te va spânzura. 
Lordul Petyr. 

— Degețel? Cântărețul chicoti. Lady Lysa ţine la mine şi 
sunt favoritul Lordului Robert. Dacă tatăl tău mă insultă, o 
să-l distrug cu un singur vers. Îi puse mâna pe un sân şi 
strânse. Hai să te scoatem din hainele astea ude. N-ai vrea 


să le vezi sfâşiate, ştiu. Haide, scumpă domniţă, ascultă-ţi 
inima... 

Sansa auzi sunetul oţelului pe piele. 

— Cântăreţule, zise un glas răguşit, ai face bine să pleci, 
dacă vrei să mai cânţi vreodată. 

Lumina era slabă, dar Sansa zări licărul palid al unui tăiş. 
Cântărețul îl văzu şi el. 

— Găseşte-ţi altă fetişcană... 

Cuţitul scânteie şi Marillion ţipă: 

— M-ai tăiat! 

— Am să te tai şi mai rău, dacă nu pleci. 

Şi cât ai clipi, Marillion se făcu nevăzut. Celălalt rămase, 
înălțându-se deasupra Sansei, în întuneric. 

— Lordul Petyr a zis să am grijă de tine. Era glasul lui 
Lothor Brune. Nu a/ Câinelui, nu. Bineînţeles că trebuie să fie 
Lothor... 

În noaptea aceea, Sansa abia puse geană pe geană. Se 
răsuci şi se zvârcoli întocmai cum făcuse pe Regele Merian. 
Îl visă pe Joffrey murind, dar în timp ce se zgâria pe gât şi 
sângele îi şiroia pe degete, văzu cu oroare că era fratele ei, 
Robb. Şi visă noaptea nunţii ei, ochii lui Tyrion devorând-o, 
în timp ce se dezbrăca. Numai că în vis Tyrion era mai mare 
decât în realitate şi, când se urcă 

130 

în pat, avea doar o cicatrice, pe un obraz. Vreau să-mi 
cânți un cântec, zise el cu glas hârâit, iar Sansa se trezi şi 
găsi bătrânul câine orb iarăşi lângă ea. 

— Aş vrea să fii Lady, spuse ea. 

A doua zi dimineaţă, Grisel urcă în dormitor, să le ducă 
stăpânului şi stăpânei o tavă cu pâine proaspătă cu unt, 
miere, fructe şi smântână. Se întoarse spunând că Alayne 
era chemată. Sansa era încă buimacă de somn şi, în primul 
moment, nu-şi aminti că ea era Alayne. 

Lady Lysa era încă în pat, dar Lordul Petyr era în picioare, 
îmbrăcat. 


A 


— Mătuşa ta vrea să-ţi vorbească, îi spuse el Sansei, 
trăgându-şi o cizmă. l-am spus cine eşti. 

Slavă zeilor. 

— Eu... îţi mulţumesc, lordul meu. 

Petyr îşi încălţă cealaltă cizmă. 

— Mi-a ajuns cât am stat acasă. Plecăm la Eyrie în după- 
amiaza aceasta. Îşi sărută nobila soţie şi linse o picătură de 
miere de pe buzele ei, pe urmă porni pe scări în jos. 

Sansa rămase la picioarele patului în care mătuşa ei 
mânca o pară, privind-o cu ochi iscoditori. 

— Acum Îmi dau seama, spuse Lady Lysa, punând cotorul 
deoparte. Semeni atât de mult cu Catelyn! 

— Eşti bună că spui asta. 

— Nu voiam să te flatez. La drept vorbind, semeni prea 
mult cu Catelyn. 

Trebuie să facem ceva. Cred că trebuie să te facem 
brunetă, înainte să te ducem la Eyrie. 

Să mă faceți brunetă? 

— Dacă doreşti, mătuşă Lysa. 

— Să nu cumva să-mi spui aşa. Nici o vorbă despre 
prezenţa ta aici nu trebuie să ajungă la Debarcaderul 
Regelui. N-am de gând să-mi pun fiul în pericol. 

Ciuguli din colţul unui fagure de miere. Prin grija mea, 
Ţinutul Vale n-a fost atins de acest război. Recoltele noastre 
sunt îmbelşugate, munţii ne apără şi Eyrie e de nepătruns. 
Chiar şi aşa, n-ar fi bine să atragem asupra noastră mânia 
Lordului Tywin. Lysa lăsă jos fagurele şi îşi linse mierea de pe 
degete. Petyr spune că ai fost măritată cu Tyrion. Piticul ăla 
netrebnic? 

— M-au obligat să mă mărit cu el. Eu n-am vrut. 

— Cum n-am vrut nici eu, spuse mătuşa sa. Jon Arryn nu 
era pitic, dar era bătrân. Poate că, văzându-mă acum, îţi 
vine greu să crezi, dar în ziua când m-am măritat, am 
eclipsat-o până şi pe mama ta. Dar Jon nu dorea decât 
săbiile tatălui meu în sprijinul preaiubiţilor săi fii. Ar fi 
trebuit să-l refuz, dar era atât de bătrân! 


Cât putea să mai trăiască? Jumătate din dinţi îi căzuseră 
şi răsuflarea îi mirosea a brânză. Nu pot suporta un bărbat 
care duhneşte. Răsuflarea lui Petyr e mereu proaspătă... Ştii, 
el a fost primul bărbat pe care l-am sărutat vreodată. Tata 
spunea 131 

că e de obârşie prea modestă, dar eu am ştiut cât de sus 
se va ridica. Jon i-a încredinţat colectarea dărilor din 
Gulltown, ca să-mi facă mie pe plac, dar când Petyr a sporit 
veniturile de zece ori, nobilul meu soţ şi-a dat seama cât era 
de deştept şi i-a dat şi alte sarcini, chiar l-a adus la 
Debarcaderul Regelui, făcându-l maestru vistiernic. Mi-a fost 
greu să-l văd în fiecare zi şi să fiu măritată cu omul acela 
bătrân şi rece. Jon îşi făcea datoria în dormitor, dar nu-mi 
putea dărui plăcere, aşa cum nu-mi putea dărui nici copii. 
Sămânţa îi era bătrână şi slabă. Toţi copiii mei au murit, în 
afară de Robert. Trei fete şi doi băieţi. Toţi dragii mei copilaşi 
mureau, dar bătrânul ăla îi dădea înainte, cu răsuflarea lui 
puturoasă. Aşa că, vezi tu, am suferit şi eu. Lady Lysa trase 
pe nas. Ştii, nu-i aşa, că biata ta mamă a murit? 

— Mi-a spus Tyrion, răspunse Sansa. Mi-a spus că Freyii 
au omorât-o la Gemeni, împreună cu Robb. 

Ochii Lysei se umplură dintr-odată de lacrimi. 

— Suntem femei singure acum, tu şi cu mine. Te temi, 
copilă? Fii curajoasă, n-am s-o părăsesc niciodată pe fiica 
surorii mele. Ne leagă sângele. Îi făcu semn Sansei să se 
apropie. Poţi să mă săruţi pe obraz, Alayne. 

Ascultătoare, Sansa se apropie şi îngenunche lângă patul 
ei. Mătuşa ei era învăluită într-un parfum dulce, deşi dincolo 
de el era un miros acriu, de lapte. 

Obrazul ei avea gust de vopsele şi pudră. 

Când Sansa făcu un pas înapoi, Lady Lysa o prinse de 
mână. 

— Acum, spune-mi, zise ea aspru. Eşti însărcinată? 
Adevărul acum, îmi voi da seama dacă minţi. 

— Nu, spuse ea, luată prin surprindere. 

— Eşti femeie în toată firea, nu-i aşa? 


— Da. Sansa ştia că acest adevăr nu putea fi tăinuit 
multă vreme la Eyrie. 

Tyrion n-a... niciodată... Simţea roşeaţa năvâălindu-i în 
obraji. 

— Piticul era neputincios? 

— Nu, era doar... a fost... Bun? Nu putea să spună asta, 
nu aici, nu acestei mătuşi care îl ura atât. El... el avea târfe, 
doamna mea. Aşa mi-a spus. 

— Târfe? Lysa îi eliberă mâna. Bineînţeles că avea. Care 
femeie s-ar culca pentru altceva decât pentru aur cu o 
asemenea creatură? Ar fi trebuit să-l omor pe Pezevenghi 
când a fost sub puterea mea, dar m-a păcălit. E plin de 
viclenie, piticul. Mercenarul lui l-a ucis pe bunul meu Ser 
Vardis Egen. Catelyn n-ar fi trebuit să-l aducă aici, i-am spus. 
Şi a mai şi şters-o cu unchiul meu. A fost urât din partea ei. 
Peştele Negru era Cavalerul Porții şi, de când ne-a părăsit, 
clanurile munţilor au devenit foarte îndrăzneţe. Dar Petyr va 
rezolva toate astea în curând. 

Am să-l numesc Lord Protector al Ţinutului Vale. Mătuşa ei 
zâmbi pentru prima oară, aproape cu căldură. Poate că nu 
arată aşa de puternic şi de înalt ca unii, dar e mai vrednic 
decât toţi. Ai încredere în el şi fă ce-ţi spune. 

— Aşa voi face, mătuşă... doamna mea. 

132 

Lady Lysa păru mulţumită de asta. 

— L-am cunoscut pe Joffrey. Îl numea pe Robert al meu în 
fel şi chip şi, o dată, l-a lovit cu o sabie de lemn. Un bărbat 
îţi va spune că otrava e lipsită de onoare, dar onoarea unei 
femei e altfel. Mama ne-a zămislit în aşa fel încât să ne 
apărăm copiii şi singura noastră dezonoare este eşecul. Vei 
ştii asta, când vei avea un copil. 

— Un copil? se miră Sansa, şovăitoare. 

Lysa flutură o mână, nepăsătoare. 

— Nu prea curând. Eşti prea tânără să fii mamă. Dar într-o 
Zi, îţi vei dori copii. 

Aşa cum îţi vei dori să te măriţi. 


— Dar... sunt măritată, doamna mea. 

— Da, dar în scurt timp vei fi văduvă. Bucură-te că 
Pezevenghiul a preferat târfele. Nu s-ar cuveni ca fiul meu să 
adune  firimiturile piticului, dar, cum nu te-a atins 
niciodată... Cum ţi-ar plăcea să te măriţi cu vărul tău, Lordul 
Robert? 

Gândul o indispuse. Nu ştia despre Robert Arryn decât că 
era un băieţel şi că 

era bolnăvicios. Nu cu mine vrea să-l însoare pe fiul ei, ci 
cu moştenirea mea. 

Nimeni nu se va căsători vreodată cu mine din dragoste. 
Dar învățase să mintă cu uşurinţă: Eu... abia aştept să-l 
întâlnesc, doamna mea. Dar e încă un copil, nu-i aşa? 

— Are opt ani. Şi nu e voinic. Dar e un băiat atât de bun, 
de ager şi de deştept! 

Va fi un bărbat vrednic, Alayne. Sămânţța e puternică, mi- 
a spus nobilul meu soţ 

înainte de a muri. Ultimele lui cuvinte. Zeii ne îngăduie 
uneori să vedem un crâmpei din viitor, când suntem pe 
moarte. Nu văd nici un motivsânuvă 

căsătoriţi, îndată ce ştim că soţul tău Lannister e mort. O 
căsătorie secretă, desigur. E cu neputinţă să se creadă că 
Lordul de Eyrie e însurat cu o bastardă. Nu s-ar cuveni. 
Corbii ar trebui să ne aducă vorbă de la Debarcaderul 
Regelui îndată 

ce capul Pezevenghiului cade. Tu şi Robert vă puteţi 
căsători chiar a doua zi, n-ar fi drăguţ? Va fi bine pentru 
Robert să aibă o mică prietenă. La început, când am venit la 
Eyrie, s-a jucat cu fiii lui Vardis Egen. Şi cu fiii 
administratorului meu. 

Dar erau mult prea neciopliţi şi n-am avut încotro, a 
trebuit să-i alung. Citeşti bine, Alayne? 

— Septa Mordane era destul de bună să spună aşa. 

— Robert are ochii slabi, dar îi place la nebunie să i se 
citească, îi mărturisi Lady Lysa. Cel mai mult îi plac poveştile 
cu animale. Ştii cântecelul despre puiul care s-a deghizat în 


vulpe? |-l cânt tot timpul, nu se plictiseşte de el niciodată. ŞI 
îi place să se joace de-a saltul broaştei şi învârte-sabia şi 
vino-în-castelul-meu, dar trebuie să-l laşi întotdeauna să 
câştige. Aşa se şi cuvine, nu crezi? În definitiv, e Lordul de 
Eyrie, să nu uiţi niciodată asta! Eşti de viţă nobilă, şi cei din 
familia Stark au fost întotdeauna oameni mândri, dar 
Winterfellul a căzut, iar acum nu eşti decât o cerşetoare, aşa 
că lasă mândria deoparte. Recunoştinţa te-ar prinde mai 
bine, în situaţia de faţă. Da, şi supunerea. Fiul meu va avea o 
soţie 133 
recunoscătoare şi supusă. 


JON 


Zi şi noapte răsunau topoarele. 

Jon nu-şi putea aminti când dormise ultima oară. Când 
închidea ochii, visa lupte, când se trezea, lupta. Auzea 
bocănitul neîncetat al bronzului, al cremenii şi al oţelului 
fierbinte muşcând în lemn, până şi în Turnul Regelui, şi mai 
puternic atunci când încerca să se odihnească în adăpostul 
de pe creasta Zidului. Mance avea şi el baltage la treabă şi 
fierăstraie lungi, cu dinţi de os şi de cremene. Odată, pe 
când se pierdea într-un somn istovit, dinspre pădurea 
bântuită se auzi un pârâit puternic şi un seqguoia se prăbuşi, 
într-un nor de praf şi ace. 

Când Owen se apropie de el era treaz, zăcând fără somn 
sub un maldăr de blănuri, în adăpost. 

— Lord Snow, spuse Owen, scuturându-l de umăr, se 
crapă de ziuă. Îi întinse o mână, să-l ajute să se ridice în 
picioare. Şi alţii se sculau, ciocnindu-se unul de altul când îşi 
trăgeau cizmele în picioare sau îşi legau centurile, în 
adăpostul strâmt. Nimeni nu vorbea. 

Erau cu toţii prea obosiţi ca să vorbească. Puţini dintre ei 
părăsiseră vreodată 

Zidul în ultimele zile. Asta presupunea un drum lung în 
sus şi în jos, în cuşcă. 

Castelul Negru fusese lăsat în seama lui Maester Aemon, 
Ser Wynton Stout şi a altor câtorva, prea bătrâni şi prea 
plăpânzi ca să lupte. 

— Am visat că a venit regele, zise bucuros Owen. Maester 
Aemon a trimis o pasăre, iar Regele Robert a venit cu toată 
oştirea lui. Se făcea că-i vedeam flamurile aurii. 

Jon se strădui să zâmbească. 

— Ar fi o privelişte nemaipomenită, Owen. Ignorând 
junghiul din picior, îşi aruncă o mantie neagră de blană pe 
umeri, îşi înhaţă cârja şi se duse pe Zid, să 


înfrunte o nouă zi. 

O pală de vânt îi răsfira părul lung şi castaniu, cu lujeri de 
gheaţă. La nici un kilometru spre nord, taberele sălbaticilor 
se deşteptau, cu degetele de fum ale focurilor zgăriind cerul 
palid al dimineţii. Îşi ridicaseră la marginea pădurii corturile 
de blănuri şi piei, chiar şi un adăpost de bârne şi crengi 
împletite. Spre est se zăreau şiruri de cai, spre vest mamuţi, 
oameni pretutindeni, ascuţindu-şi săbiile, potrivind vârfuri 
pe suliţele grosolane, punându-şi armurile primitive din 
piele şi corn şi os. Pentru fiecare om pe care îl vedea, Jon ştia 
că mai sunt alţi douăzeci, nevăzuţi, în pădure. Desişul le 
oferea un oarecare adăpost şi îi ascundea de ochii 
nesuferitelor ciori. 

Arcaşii lor se furişau deja spre Zid, împingându-şi 
manteletele rulante. 

— lată, ne sosesc săgețile de la micul dejun, anunţă vesel 
Pyp, ca în fiecare 134 

dimineaţă. 

E bine că poate face haz de necaz, gândi Jon. Cineva 
trebuie să facă şi asta. 

Cu trei zile în urmă, una dintre acele săgeți de la micul 
dejun îl nimerise pe Alyn cel Roşu din Pădurea Rozelor în 
picior. Îi puteai zări şi acum trupul, la poalele Zidului, dacă 
te osteneai să te apleci destul. Jon se gândi că era mai bine 
pentru ei să zâmbească la gluma lui Pyp decât să se 
gândească la cadavrul lui Alyn. 

Manteletele erau scuturi de lemn înclinate, destul de mari 
ca să ascundă în spatele lor cinci oameni liberi. Arcaşii le 
împinseră până aproape, apoi îngenuncheară în spatele lor 
să-şi slobozească săgețile prin despicăturile făcute în lemn. 
Prima oară când sălbaticii le rostogoliseră în faţa lor, Jon 
ordonase oamenilor lui să tragă cu săgeți de foc şi pârjolise 
câteva, dar după aceea Mance începuse să le acopere cu 
piei neargăsite. Nici toate săgețile de foc din lume nu le mai 
puteau aprinde acum. Fraţii începuseră deja să facă 
prinsoare care dintre santinelele de paie avea să adune cele 


mai multe săgeți până la sfârşit. Edd cel Trist conducea cu 
patru, dar Othell Yarwyck, Tumberjon şi Watt de la Lacul 
Lung aveau şi ei câte trei fiecare. Tot Pyp era cel care 
începuse să dea nume sperietorilor după fraţii care nu mai 
erau printre ei. 

— Aşa parcă suntem mai mulţi, spusese el. 

— Mai mulţi cu săgeți în burtă, se plânsese Grenn, dar 
obiceiul părea, într-adevăr, să-i îmbărbăteze pe fraţii lui, 
astfel că Jon le păstră numele şi lăsă 

prinsoarea să continue. 

La marginea Zidului, un ochi myrishez din bronz 
împodobit se sprijinea pe trei picioare fusiforme. Cândva, 
înainte ca propriii lui ochi să orbească, Maester Aemon îl 
folosise ca să scruteze stelele. Jon aplecă ţeava în jos, să 
arunce o privire asupra duşmanului. Chiar şi de la distanţa 
aceasta, nu putea să confunde imensul cort alb al lui Mance 
Rayder, cusut din blănuri de urşi albi. Ocheanul myrishez îi 
aducea pe sălbatici destul de aproape ca să le distingă 
chipurile. Nu era nici urmă de Mance în dimineaţa aceasta, 
însă Dalia, femeia lui, era afară, întreţinând un foc, în timp 
ce sora ei, Val, mulgea o capră lângă cort. Dalia părea atât 
de mare încât era de mirare că se putea mişca. Copilul 
trebuie să vină cât de curând, gândi Jon. Roti ochiul spre est 
şi cercetă printre corturi şi copaci, până 

când descoperi ţestoasa. Și asta va veni cât de curând. 
Sălbaticii jupuiseră unul dintre mamuţii morţi în timpul 
nopţii şi întindeau blana aspră şi însângerată peste 
carapacea ţestoasei, încă un strat peste blănuri de oaie şi 
piei. Ţestoasa avea o carapace rotunjită şi opt roţi imense, 
iar sub blănuri se afla o ramă solidă de lemn. 

Când sălbaticii începuseră să o asambleze, Satin crezuse 
că aveau de gând să 

construiască o corabie. Şi nu s-a înşelat. Ţestoasa era o 
carenă întoarsă cu susul în jos, deschisă la pupa şi la prora, o 
hardughie pe roţi. 

— E gata, nu-i aşa? întrebă Grenn. 


— Aproape. Jon împinse deoparte ochiul. Va veni astăzi, 
probabil. Aţi umplut butoaiele? 

135 

— Până la unul. Au îngheţat bocnă azi-noapte. Le-a 
verificat Pyp. 

Grenn se schimbase foarte mult, din băiatul stângaci, 
butucănos, cu care se împrietenise Jon la început. Se 
înălţase cu un lat de palmă, pieptul şi umerii i se îngroşaseră 
şi nu-şi tunsese părul, nici nu-şi tăiase barba de la Pumnul 
Primilor Oameni. Arăta imens şi lăţos ca un zimbru, porecla 
pe care i-o dăduse Ser Alliser Thorne, în perioada de 
pregătire. Dar acum părea obosit. Când Jon îi spuse asta, 
Grenn clătină din cap: 

— l-am auzit toată noaptea. N-am putut dormi, cu toate 
loviturile de topor. 

— Atunci, du-te şi te culcă acum. 

— N-am nevoie. 

— Ba da. Te vreau odihnit. Hai, du-te, n-am de gând să te 
las să dormi în timpul bătăliei. Se strădui să zâmbească. Eşti 
singurul care poate urni butoaiele astea nenorocite. 

Grenn se îndepărtă bombănind, iar Jon se întoarse la 
ochean, scrutând tabăra sălbaticilor. Din când în când, câte 
o săgeată îi trecea pe deasupra capului, dar se obişnuise să 
le ignore. Distanţa era mare şi unghiul prost, riscul să fie 
lovit era mic. Mance Rayder nu era de văzut în tabără nici 
acum, dar îl zări pe Tormund Năpasta Uriaşilor în preajma 
ţestoasei, împreună cu doi dintre fiii săi. Băieţii se luptau cu 
blana de mamut, în timp ce Tormund rodea un picior de 
capră fript şi răcnea ordine. În altă parte, îl descoperi pe 
Varamyr Şasepiei, omul-fiară, plimbându-se printre copaci 
cu pisica-nălucă păşind pe urmele lui. 

Când auzi zornăitul lanțurilor de troliu şi geamătul de oţel 
al uşii de la cuşcă, ştia că trebuia să fie Hobb, care le aducea 
micul dejun, ca în fiecare dimineaţă. 

Imaginea ţestoasei lui Mance îi tăiase lui Jon orice poftă 
de mâncare. Uleiul era pe sfârşite şi ultimul butoi cu smoală 


fusese rostogolit de pe Zid cu două nopţi în urmă. În curând 
aveau să rămână şi fără săgeți şi nu avea cine să facă altele. 
lar cu o noapte în urmă, dinspre vest, de la Ser Denys 
Mallister, venise un corb. Se părea că Bowen Marsh îi vânase 
pe sălbatici tocmai până la Turnul Umbrei şi apoi mai 
departe, în întunecimile Defileului. La Podul Ţestelor, se 
întâlnise cu Plângătorul şi cu trei sute de sălbatici şi 
câştigase o bătălie sângeroasă. Dar fusese o victorie 
scumpă. Mai mult de o sută de fraţi ucişi, printre care Ser 
Endrew Tarth şi Ser Aladale Wynch. Bătrâna Rodie în 
persoană se întorsese la Turnul Umbrei, grav rănit. Maester 
Mullin îl îngrijea, dar avea să treacă o vreme până când se 
va putea întoarce la Castelul Negru. 

Când a citit asta, Jon a trimis-o pe Zei în Oraşul Cărtiţei, 
călare pe cel mai bun cal al lor, să-i roage pe săteni să-i 
ajute să înarmeze Zidul. Nu se mai întorsese. 

Când l-a trimis pe Mully după ea, el a revenit raportând 
că satul întreg era părăsit, până şi bordelul. Cel mai 
probabil, Zei se luase după ei, pe drumul regelui. Poate că ar 
trebui să facem toţi acelaşi lucru, cugetă Jon întunecat. 

Se forţă să mănânce, fie că-i era foame, fie că nu. Era de 
ajuns că nu putuse să 

doarmă, nu putea să continue şi fără mâncare. În plus, s- 
ar putea să fie ultima 136 

mea masă. S-ar putea să fie ultima pentru toți. Şi astfel, 
Jon avea stomacul plin de pâine, slănină, ceapă şi brânză 
când îl auzi pe Cal strigând: 

— VINE! 

Nimeni nu trebuia să întrebe ce venea. Şi nici Jon nu avu 
nevoie de ochiul myrishez al maesterului ca să o vadă 
ivindu-se dintre corturi şi copaci. 

— De fapt nu prea seamănă cu o ţestoasă, comentă Satin. 
Ţestoasele nu au blană. 

— Majoritatea n-au nici roţi, zise Pyp. 

— Sună cornul de război! porunci Jon, iar Kegs suflă de 
două ori lung, să-i trezească pe Grenn şi pe ceilalţi care 


dormeau după veghea de astă-noapte. Dacă 

veneau sălbaticii, Zidul avea nevoie de fiecare om. Avem 
şi aşa prea puțini, martori sunt zeii. jon se uită la Pyp, la 
Kegs şi Satin, la Cal şi Owen Tolomacul, la Tim Bâlbâitul şi la 
Mully, la Gheată Desperecheată şi la ceilalţi, încercând să 

şi-i imagineze corp la corp cu o sută de sălbatici ţipând în 
bezna îngheţată a tunelului, doar cu câteva zăbrele de fier 
între ei. La asta avea să se ajungă, dacă nu puteau opri 
ţestoasa înainte să spargă poarta. 

— E mare, spuse Calul. 

Pyp plescăi din buze. 

— Gândeşte-te la toată supa pe care o s-o facem din ea. 

Gluma era născută moartă. Până şi Pyp avea glasul 
obosit. Arată pe jumătate mort, gândi Jon, dar aşa arătăm 
toți. Regele-de-Dincolo-de-Zid avea atât de mulţi oameni 
încât putea să trimită asupra lor mereu alţi atacatori, dar 
aceeaşi mână de fraţi în negru trebuia să întâmpine fiecare 
asalt şi asta îi făcuse praf. 

Jon ştia că oamenii de sub blănuri şi lemn împingeau din 
greu, cu umerii, încordându-se să ţină roţile în mişcare, dar 
după ce ţestoasa se va izbi de poartă, îşi vor înlocui sforile 
cu topoarele. Cel puţin, Mance nu-şi trimitea astăzi mamuţii. 

Asta îl bucura pe Jon. Puterea lor extraordinară se irosea 
la Zid, iar dimensiunile lor nu făceau decât să-i transforme în 
ţinte uşoare. Ultimul murise încet, timp de o zi şi jumătate, 
iar mugetele lui de jale fuseseră greu de suportat. 

Ţestoasa se strecura agale printre pietre, buşteni şi 
tufişuri. Atacurile precedente îi costaseră pe sălbatici o sută 
de vieţi sau mai multe. Majoritatea zăceau şi acum acolo 
unde căzuseră. În perioadele de acalmie, ciorile veneau şi le 
dădeau ocol, dar acum zburau ţipând. Nu le plăcea 
înfăţişarea acelei țestoase mai mult decât lor. 

Satin, Calul şi ceilalţi îl priveau pe Jon, aşteptându-i 
ordinele. Era atât de obosit încât nu mai ştia nici unul. Zidu/ 
e al meu, îşi reaminti. 


— Owen, Calule, la catapulte. Kegs, tu şi Gheată 
Desperecheată, la scorpioni. 

Ceilalţi, întindeţi arcurile. Săgeţi de foc. Să vedem dacă 
putem s-o ardem. Jon ştia că era, probabil, un gest inutil, dar 
tot era ceva, decăt să stea cu mâinile încrucişate. 

Greoaie şi înceată, ţestoasa era o ţintă bună, iar arcaşii şi 
arbaletiştii o 137 

transformară curând într-un arici hodorogit de lemn... dar 
pieile ude o apărau, întocmai cum apăraseră manteletele, şi 
săgețile de foc se stinseră aproape imediat după ce o loviră. 
Jon înjură în barbă. 

— Scorpioni, ordonă el. Catapulte. 

Săgeţile scorpionilor pătrunseră adânc în piei, dar nu 
reuşiră să facă mai mult rău decât săgețile de foc. Pietrele 
săltară pe carapacea ţestoasei, lăsând adâncituri în 
straturile de piele. O piatră azvârlită dintr-o balistă ar fi 
zdrobit-o, poate, dar una dintre maşinării era şi acum 
stricată, iar sălbaticii ocoliseră pe departe zona unde 
cealaltă îşi arunca încărcătura. 

— Jon, nu se opreşte, zise Owen Tolomacul. 

Vedea asta şi singur. Pas cu pas, metru cu metru, ţestoasa 
se strecura mai aproape, rostogolindu-se, huruind şi 
legănându-se în timp ce traversa câmpul de măcel. După ce 
sălbaticii o vor izbi de Zid, le va oferi tot adăpostul de care 
aveau nevoie până când topoarele îşi croiau drum prin 
porţile exterioare, reparate în pripă, înăuntru, sub gheaţă, 
vor înlătura dărâmăturile din tunel în câteva ore, iar apoi 
nimic nu le va mai sta în cale, în afară de două porţi de fier, 
câteva cadavre pe jumătate îngheţate şi fraţii pe care Jon s- 
ar osteni să i-i trimită în cale, să lupte şi să moară în 
întuneric. 

La stânga lui, catapulta scoase o bufnitură şi umplu aerul 
de pietre ce se roteau în zbor. Căzură pe ţestoasă ca o 
grindină şi ricoşară, inofensive, în toate părţile. 

Arcaşii sălbatici continuau să tragă din spatele 
manteletelor. O săgeată se înfipse, cu un zgomot înăbuşit, în 


capul unuia dintre oamenii de paie, iar Pyp spuse: 

— Patru pentru Watt de la Lacul Lung. Avem egalitate. 
Dar următoarea săgeată şuieră pe lângă urechea lui. Huo! 
strigă el către cei de jos. Eu nu particip la concurs! 

— Pieile nu se aprind, spuse Jon, pentru sine, ca şi pentru 
ceilalţi. 

Singura lor speranţă era să încerce să zdrobească 
țestoasa înainte să ajungă la Zid. Pentru asta, aveau nevoie 
de bolovani. Oricât de robustă ar fi fost ţestoasa, o bucată 
mare de stâncă prăbuşită direct deasupra ei, de la două sute 
cincizeci de metri înălţime, n-avea cum să nu producă 
anumite stricăciuni. 

— Grenn, Owen, Kegs, e timpul. 

De-a lungul adăpostului erau înşirate douăsprezece 
butoaie zdravene de stejar. 

Erau pline de pietre sfărâmate, prundiş din cel pe care 
fraţii obişnuiau să-l împrăştie pe poteci, ca să poată păşi mai 
bine pe creasta Zidului. Cu o zi înainte, după ce văzuse 
oamenii liberi acoperind ţestoasa cu piei de oaie, Jon îi 
spusese lui Grenn să toarne apă în butoaie, oricât de mult ar 
dura. Apa avea să se strecoare printre pietrele sfărâmate, iar 
peste noapte, totul avea să îngheţe bocnă. Era lucrul cel mai 
asemănător cu un bolovan pe care-l puteau obţine. 

— De ce trebuie să le îngheţăm? îl întrebase Grenn. De ce 
nu rostogolim pur şi simplu butoaiele, aşa cum sunt? 

Jon îi răspunsese: 

138 

— Dacă, în coborâre, butoaiele s-ar zdrobi de Zid, ar 
exploda şi pietrişul s-ar împrăştia peste tot. Nu vrem să 
aruncăm o ploaie de pietricele peste ticăloşi. 

Îşi propti umărul de unul dintre butoaie, împreună cu 
Grenn, în timp ce Kegs şi Owen se luptau cu un altul. 
Împreună, îl clătinară, să spargă gheaţa care se formase în 
jurul bazei. 

— Cântăreşte o tonă, afurisitul, zise Grenn. 


— Răstoarnă-l şi rostogoleşte-l, spuse Jon. Încet; dacă îţi 
trece peste picior, vei sfârşi ca Gheată Desperecheată. 

Îndată ce butoiul fu culcat, Jon înhaţă o torţă şi o flutură 
deasupra Zidului, încoace şi încolo, destul cât să facă gheaţa 
să se topească puţin. Pelicula subţire de apă ajută butoiul să 
se rostogolească mai uşor. Prea uşor, de fapt. Fură cât pe ce 
să-l scape. Dar în cele din urmă, cu eforturile reunite ale 
celor patru, îşi rostogoliră bolovanul până la marginea 
Zidului şi îl ridicară din nou în picioare. 

Aveau patru butoaie aliniate deasupra porţii, când Pyp 
strigă: 

— Avem o ţestoasă la poartă! 

Jon îşi sprijini piciorul rănit şi se aplecă peste zid, să se 
uite. Împrejmuiri. 

Marsh ar fii trebuit să construiască imprejmuiri. Atăâtea 
lucruri ar fi trebuit să 

facă! Sălbaticii trăgeau uriaşii morţi din faţa porţii. Calul 
şi Mully aruncau cu pietre asupra lor, iar lui jon i se păru că 
vede un om prăbuşindu-se, însă pietrele erau prea mici ca să 
aibă vreun efect asupra ţestoasei. Se întreba ce vor face 
oamenii liberi cu mamutul care le stătea în cale, dar pe urmă 
văzu. [estoasa era aproape cât un hambar, astfel că o 
împinseră pur şi simplu peste cadavru. Piciorul îi zvâcnea, 
dar Calul îl apucă de braţ şi îl trase înapoi la loc sigur. 

— N-ar trebui să te apleci aşa, îi spuse băiatul. 

— Ar fi trebuit să ridicăm împrejmuiri. Lui Jon i se părea 
că aude bubuitul topoarelor pe lemn, dar era probabil teama 
care îi răsuna în urechi. Se uită la Grenn: Dă-i drumul. 

Grenn se duse în spatele unui butoi, se propti cu umărul 
în el, gemu şi începu să împingă. Owen şi Mully se apropiară 
să-l ajute. Împinseră butoiul cu o palmă 

şi jumătate dincolo de margine, apoi încă pe atât. ŞI 
dintr-odată, nu mai era. 

Auziră bufnitura când se lovi de Zid şi apoi, mult mai 
tare, trosnetul şi pârâitul de lemn crăpat, urmat de urlete şi 
răcnete. Satin scoase un țipăt de bucurie, iar Owen 


Tolomacul începu să danseze în cercuri, în timp ce Pyp se 
aplecă şi strigă: 

— Ţestoasa era înţesată cu iepuri. Uitaţi-vă la ei cum sar 
afară! 

— Încă o dată, răcni Jon, iar Grenn şi Kegs îşi proptiră 
umerii în următorul butoi, trimiţându-l în văzduh. 

Când isprăviră, partea din faţă a ţestoasei lui Mance era o 
ruină, zdrobită şi despicată, iar sălbaticii ieşeau prin celălalt 
capăt şi se îndreptau în goană către tabăra lor. Satin îşi 
scoase la iveală arbaleta şi trimise după ei câteva săgeți, ca 
să-i vadă plecând mai repede. Grenn zâmbea în barbă. Pyp 
făcea glume, dar unii dintre ei aveau să moară astăzi. 

139 

Mâine, la noapte... Jon aruncă o privire către adăpost. Mai 
erau opt butoaie acolo unde, cu câteva clipe înainte, 
fuseseră douăsprezece. Atunci îşi dădu seama cât era de 
obosit şi cât de tare îl durea rana. Trebuie să dorm. Măcar 
câteva ore. 

Ar putea să se ducă la Maester Aemon, după nişte vin al 
viselor, asta l-ar ajuta. 

— Cobor la Turnul Regelui, le spuse el. Chemaţi-mă dacă 
Mance reuşeşte ceva. Pyp, Zidul e al tău. 

— Al meu? făcu Pyp. 

— Al lui? se miră Grenn. 

Zâmbind, îi lăsă nedumeriţi şi cobori în cuşcă. 

O cupă de vin al viselor îl ajută, într-adevăr. Somnul îl 
cuprinse îndată ce se întinse în patul îngust din odaia sa. Fu 
bântuit de vise ciudate, nedesluşite, pline de glasuri străine, 
strigăte şi ţipete şi de sunetul cornului de război, grav şi 
puternic, o singură notă bubuitoare care stăruia în aer. 

Când se trezi, cerul era negru dincolo de gaura de tragere 
care îi servea drept fereastră, iar deasupra lui stăteau patru 
bărbaţi pe care nu îi cunoştea. Unul ţinea un felinar. 

— Jon Snow, vorbi răstit cel mai înalt dintre ei, încalţă-te 
şi vino cu noi. 


Primul lui gând năuc fu că Zidul căzuse, cumva, în timp 
ce dormea, că Mance Rayder mai trimisese uriaşi sau altă 
ţestoasă şi trecuse de poartă. Dar când se frecă la ochi, văzu 
că străinii erau înveşmântaţi în negru. Sunt oameni ai 
Rondului de Noapte, îşi dădu el seama. 

— Unde să vin? Cine sunteţi? 

Bărbatul înalt făcu un semn şi doi dintre ceilalţi îl traseră 
pe Jon din pat. 

Călăuziţi de felinar, îl conduseră afară din odaie şi în sus 
pe scară, către solarul Bătrânului Urs. Acolo îl văzu pe 
Maester Aemon stând în picioare lângă foc, cu mâinile în 
jurul unui toiag de scorombar. Septonul Cellador era pe 
jumătate beat, ca de obicei, iar Ser Wynton Stout dormea pe 
bancheta de sub fereastră. Ceilalţi fraţi îi erau necunoscuți. 
Toţi, în afară de unul. 

Imaculat în mantia lui tivită cu blană, Ser Alliser Thome 
se întoarse şi spuse: 

— lată-l pe trădător, lordul meu. Bastardul lui Ned Stark 
de Winterfell. 

— Nu sunt trădător, Thorne, spuse Jon cu răceală. 

— Vom vedea. În scaunul de piele din spatele mesei, 
unde îşi scria Bătrânul Urs scrisorile, şedea un bărbat mare, 
voinic, guşat, pe care Jon nu-l mai văzuse. 

— Da, vom vedea, repetă el. Sper că n-o să negi că eşti 
Jon Snow. Fiul lui Ned Stark. 

— Lordul Snow, îi place să-şi spună. Ser Alliser era un 
bărbat slab, uscăţiv, bine legat şi musculos, şi în clipa aceea 
ochii săi de cremene erau întunecaţi şi ironici. 

— Tu eşti cel care mi-ai spus Lord Snow, îi aminti Jon. Lui 
Ser Alliser îi plăcea să poreclească băieţii pe care îi antrena, 
pe când era maestru de arme la Castelul Negru. Bătrânul Urs 
îl trimisese la Eastwatch-by-the-Sea. Cei/a/ţi 140 

trebuie să fie oameni de la Eastwatch. Corbul a ajuns la 
Cotter Pyke şi ne-a trimis ajutoare. Câţi oameni aţi adus? îl 
întrebă pe bărbatul din spatele mesei. 


— Eu pun întrebările, răspunse bărbatul guşat. Eşti 
acuzat de sperjur, laşitate şi dezertare, Jon Snow. Negi că ţi- 
ai abandonat fraţii, lăsându-i să moară la Pumnul Primilor 
Oameni, alăturându-te sălbaticului Mance Rayder, acest aşa- 
zis Rege-de-Dincolo-de-Zid? 

— Abandonat...? Jon aproape că se înecă rostind 
cuvântul. 

Atunci interveni Maester Aemon. 

— Lordul meu, Donai Noye şi cu mine am discutat aceste 
probleme când Jon Snow a revenit printre noi, şi am fost 
mulţumiţi de explicaţiile lui. 

— Ei, bine, eu nu sunt mulţumit, Maester, zise bărbatul 
guşat. Vreau să aud aceste explicații cu urechile mele. Da, le 
voi auzi! 

Jon îşi înghiţi mânia. 

— N-am abandonat pe nimeni. Am plecat de la Pumn cu 
Qhorin Halfhand, să 

cercetâm Trecătoarea Ţipătului. M-am alăturat sălbaticilor 
din ordinul lui. 

Halfhand se temea că Mance ar fi putut găsi Cornul 
lernii... 

— Cornul lernii? Ser Alliser râse înfundat. Ţi s-a ordonat şi 
să le numeri snarcii, Lord Snow? 

— Nu, dar le-am numărat uriaşii cât am putut de bine. 

— Ser, ripostă guşatul. O să i te adresezi lui Ser Alliser cu 
ser, şi mie cu lordul meu. Sunt Janos Slynt, Lord de 
Harrenhal şi comandant aici, la Castelul Negru, până când se 
întoarce Bowen Marsh cu garnizoana lui. O se ne acorzi 
respect, da. N-o să stau să aud cum un cavaler de vază ca 
bunul Ser Alliser e batjocorit de un trădător. Negi că ai luato 
femeie sălbatică în patul tău? 

— Nu. Suferinţa lui Jon pentru pierderea Ygrittei era prea 
proaspătă ca să se lepede acum de ea. Nu, lordul meu. 

— Presupun că tot Halfhand ţi-a poruncit să te 
destrăbălezi cu târfa aia nespălată, nu? întrebă Ser Alliser cu 
un zâmbet atotştiutor. 


— Ser. Nu era o târfă, ser. Halfhand mi-a spus să nu mă 
împotrivesc, orice mi-ar cere sălbaticii, dar... n-o să neg că 
am mers dincolo de ceea ce ar fi trebuit să fac, că am... ţinut 
la ea. 

— Atunci recunoşti că eşti un sperjur, constată Janos 
Siynt. 

Jumătate din cei de la Castelul Negru vizitau Oraşul 
Cârtiţei din când în când, să caute comori îngropate în 
bordel. Jon ştia asta, dar n-avea de gând să o dezonoreze pe 
Ygritte comparând-o cu târfele din Oraşul Cârtiţei. 

— Mi-am încălcat jurămintele cu o femeie. Asta recunosc. 
Da. 

— Da, lordul meu. Când Slynt se înfuria, îi tremura guşa. 
Era vânjos, cum fusese Bătrânul Urs şi, cu siguranţă, avea să 
fie la fel de pleşuv, dacă ajungea la vârsta lui Mormont. 
Jumătate din păr îi căzuse deja, deşi nu putea să aibă mai 
mult de patruzeci de ani. 

— Da, lordul meu, spuse Jon. Am mers cu sălbaticii şi am 
mâncat cu ei, aşa 141 

cum mi-a ordonat Halfhand, şi am primit-o pe Ygritte sub 
blănurile mele. Dar, îţi jur, nu mi-am lepădat niciodată 
mantia neagră. Am fugit îndată ce am putut şi n-am ridicat 
niciodată braţul împotriva fraţilor mei sau a regatului. 

Ochii mici ai Lordului Slynt îl cercetară. 

— Ser Glendon, porunci el, adu-l pe celălalt ostatic. Ser 
Glendon era bărbatul înalt care îl trăsese pe Jon din pat. Alţi 
patru ieşiră cu el din încăpere, dar se întoarseră destul de 
repede cu ostaticul, un bărbat mic, pământiu şi zbârcit, 
legat în lanţuri la mâini şi la picioare. Avea sprâncenele 
împreunate, fruntea înaltă, în formă de inimă, şi o mustață 
care părea o dâră de noroi deasupra buzei, dar faţa îi era 
umflată şi plină de vânătăi şi aproape toţi dinţii îi fuseseră 
sparţi. 

Oamenii de la Eastwatch îl azvârliră cu brutalitate pe 
podea. Lordul Slynt se încruntă la el. 

— El e cel despre care ai vorbit? 


Ostaticul clipi din ochii săi mici şi gălbui. 

— Da. Până în clipa aceea, Jon nu-l recunoscuse pe 
Rattleshirt. E a/t om fără 

armura lui, gândi Jon. Da, repetă sălbaticul, el e laşul care 
l-a omorât pe Halfhand. Sus, la Colţii de Gheaţă s-a 
întâmplat, după ce am prins celelalte ciori şi le-am omorât, 
până la ultima. Am fi făcut acelaşi lucru şi cu el, numai că s- 
a milogit pentru viaţa lui de nimic. S-a oferit să ni se alăture, 
dacă-l primim. 

Halfhand a jurat c-o să-l vadă întâi mort pe laşul ăsta, dar 
lupul l-a sfâşiat pe Qhorin în bucăţi şi el i-a tăiat beregata. Îi 
aruncă lui Jon un zâmbet ştirb şi scuipă 

sânge la picioarele lui. 

— Ei? zise aspru Janos Slynt. Negi asta? Sau susţii că 
Qhorin ţi-a ordonat să-l omori? 

— Mi-a spus... Cuvintele îi veneau greu. Mi-a spus să fac 
orice îmi vor cere. 

Slynt îşi roti ochii, privindu-i pe ceilalţi oameni de la 
Eastwatch din încăpere. 

— Băiatul ăsta are impresia că am căzut în cap, dintr-o 
căruţă cu napi? 

— Minciunile nu te vor salva acum, Jon Snow, îl avertiză 
Ser Alliser Thorne. 

Vrem să auzim adevărul din gura ta, bastardule. 

— V-am spus adevărul. Caii se prăpădeau şi Rattleshirt 
era în spatele nostru. 

Qhorin mi-a spus să mă prefac că vreau să mă alâtur 
sălbaticilor. Nu trebuie să te împotriveşti, orice ți-ar cere, mi- 
a spus. Ştia că mă vor face să-l omor. Rattleshirt avea să-l 
omoare oricum, Halfhand ştia şi asta. 

— Aşa că acum susţii că marele Qhorin Halfhand se 
temea de creatura asta? 

Slynt se uită la Rattleshirt şi pufni. 

— Toată lumea se teme de Stăpânul Oaselor, mărâi 
sălbaticul. 


Ser Glendon îl lovi cu piciorul şi Rattleshirt căzu iarăşi în 
tăcere. 

— N-am spus aşa ceva, insistă Jon. 

Slynt lovi cu pumnul în masă. 

— Te-am auzit! Lordul Alliser te-a dibuit bine, se pare. 
Minţi printre dinţii tăi de bastard. Ei, bine, n-o să tolerez 
asta! Poate că pe fierarul ăsta infirm l-ai 142 

păcălit, dar nu pe Janos Slynt! O, nu, Janos Slynt nu 
înghite minciunile aşa de uşor. Credeai că am capul îndesat 
cu varză? 

— Nu ştiu cu ce ţi-e îndesat capul, Lordul meu. 

— Lordul Snow e, înainte de toate, arogant, remarcă Ser 
Alliser. L-a omorât pe Qhorin întocmai cum tovarăşii lui 
trădători l-au omorât pe Mormont. Nu m-ar surprinde să aflu 
că totul a făcut parte din acelaşi plan murdar. S-ar putea 
foarte bine ca şi Benjen Stark să fie implicat în toate astea. 
După câte ştim, chiar în clipa aceasta stă în cortul lui Mance 
Rayder. Ştii cum sunt cei din Casa Stark, lordul meu. 

— Ştiu, zise Janos Slynt. Îi cunosc prea bine. 

Jon îşi scoase mănuşa şi le arătă mâna arsă. 

— M-am ars apărându-l pe Lordul Mormont de o creatură. 
Şi unchiul meu a fost un om de onoare. Nu şi-ar fi trădat 
niciodată jurămintele. 

— Întocmai ca tine? îl luă în râs Ser Alliser. 

Septonul Cellador îşi drese glasul. 

— Lord Slynt, spuse el, acest băiat a refuzat să-şi spună 
jurămintele, aşa cum se cuvine, în sept, şi s-a dus dincolo de 
Zid, să le rostească în faţa unui copac al inimii. Zeii tatălui 
său, a spus, dar aceia sunt şi zeii sălbaticilor. 

— Sunt zeii Nordului, septonule. Maester Aemon era 
politicos, dar ferm. 

Lorzii mei, când Donai Noye a fost omorât, tânărul acesta, 
Jon Snow, a fost cel care a preluat comanda Zidului şi l-a 
apărat împotriva întregii furii a Nordului. A dat dovadă de 
curaj, devotament şi ingeniozitate. Dacă n-ar fi fost el, l-ai fi 
găsit aici pe Mance Rayder când ai fi venit, Lord Slynt. ÎI 


judecaţi greşit. Jon Snow a fost administratorul şi scutierul 
Lordului Mormont. A fost ales pentru misiunea aceasta 
fiindcă Lordul Comandant îl socotea un tânăr care promite 
mult. Ca şi mine. 

— Promite? se miră Slynt. Ei, bine, promisiunile se pot 
dovedi false. Mâinile îi sunt pătate de sângele lui Qhorin 
Halfhand. Zici că Mormont avea încredere în el, dar ce-i cu 
asta? Ştiu ce înseamnă să fii trădat de oameni în care ai avut 
încredere. O, da. Şi cunosc şi felul de-a fi al lupilor. Îndreptă 
un deget către faţa lui Jon. Tatăl tău a murit ca un trădător. 

— Tatăl meu a fost ucis. Pe Jon nu-l mai interesa ce îi 
făceau, dar nu avea de gând să îndure nici o minciună 
despre tatăl său. 

Slynt se făcu roşu ca racul. 

— Ucis? Ţânc obraznic! Regele Robert nici nu se răcise în 
groapă când Lordul Eddard a pornit împotriva fiului său. Se 
ridică în picioare; era un bărbat mai scund decât Mormont, 
dar cu pieptul şi braţele vânjoase şi un burdihan pe măsură. 
O 

suliță minusculă de aur cu vârful acoperit cu email roşu îi 
prindea mantia pe umăr. 

Tatăl tău a murit de sabie, dar a avut sânge nobil, a fost 
Mâna Regelui. Pentru tine un ştreang va fi de ajuns. Ser 
Alliser, du-l pe acest trădător într-o celulă de gheaţă. 

— Lordul meu e înţelept. Ser Alliser îl înhaţă pe Jon de 
braţ. 

143 

Jon se smulse din strânsoare şi îl apucă pe cavaler de gât 
cu atâta sălbăticie încât îl ridică de la podea. L-ar fi 
sugrumat dacă oamenii din Eastwatch nu ar fi intervenit. 
Thorne se dădu înapoi, clătinându-se, frecându-şi urmele pe 
care degetele lui Jon i le lăsaseră pe gât. 

— Acum vedeţi şi voi, fraţii mei, băiatul e un sălbatic. 


TYRION 


Când se crăpă de ziuă, descoperi că numai gândul la 
mâncare îi repugna. Până 

diseară, aş putea fi condamnat. Simţea o amăreală în 
stomac şi îl mânca nasul. 

Tyrion se scarpină cu vârful cuţitului. Un u/tim martor de 
suportat, apoi e rândul meu. Dar ce avea de făcut? Să nege 
totul? Să-i acuze pe Sansa şi Ser Dontos? Să 

mărturisească, în speranţa că-şi va petrece tot restul 
vieţii la Zid? Să se lase în voia sorții şi să se roage ca Vipera 
Roşie să-l înfrângă pe Ser Gregor Clegane? 

Tyrion înfipse apatic cuțitul în bucata grasă şi cenuşie de 
cârnat, închipuindu- 

şi că e sora lui. E a/ naibii de frig la Zid, dar cel puțin aş 
scăpa de Cersei. Nu se gândea că ar fi un cercetaş prea 
grozav, dar Rondul de Noapte avea nevoie şi de oameni 
deştepţi, nu numai de oameni puternici. Aşa îi spusese 
Lordul Comandant Mormont, când vizitase Castelul Negru. 
Dar există acele jurăminte supărătoare. 

Asta ar însemna să pună capăt căsătoriei sale şi oricăror 
pretenţii pe care le-ar putea avea faţă de Casterly Rock, 
însă, oricum, nu părea sortit să se bucure nici de una, nici de 
alta. Şi parcă-şi amintea că într-un sat din apropiere se afla 
un bordel... 

Nu era viaţa la care visase, dar era viaţă. Şi ca să o 
dobândească, nu avea altceva de făcut decât să se încreadă 
în tatăl său, să se ridice pe picioarele-i mici şi să spună: Da, 
sunt vinovat, mărturisesc. Asta era partea care îi punea un 
nod în stomac. Aproape că-şi dorea să fi săvârşit crima cu 
adevărat, dacă trebuia să tragă 

ponoasele oricum. 

— Stăpâne, zise Podrick Payne. Au venit, stăpâne. Ser 
Addam. Şi mantiile aurii. Aşteaptă afară. 


— Pod, spune-mi adevărul, crezi că eu am făcut-o? 

Băiatul şovăi. Când încercă să vorbească, nu reuşi decât 
să bolborosească, fără 

vlagă. 

Sunt condamnat. Tyrion oftă. 

— Nu-i nevoie să-mi răspunzi. Mi-ai fost un bun scutier. 
Mai bun decât meritam. Orice s-ar întâmpla, îţi mulţumesc 
pentru devotamentul tău. 

Ser Addam Marbrand aştepta în faţa uşii, cu şase mantii 
aurii. Se părea că în dimineaţa aceasta nu avea nimic de 
spus. Alt om bun care mă crede criminal. 

Tyrion îşi adună toată demnitatea de care era capabil şi 
cobori treptele, cu mersu-i legănat. Simţea privirile tuturor 
asupra lui, în timp ce traversa curtea: gărzile de 144 

pe ziduri, rândaşii din faţa grajdurilor, ajutoarele de la 
bucătărie, spălătoresele şi slujnicuţele. În sala tronului, 
cavalerii şi lorzii mărunți se dădură la o parte, făcându-le loc 
să treacă şi şuşotind cu doamnele lor. 

Îndată ce Tyrion îşi ocupă locul din faţa judecătorilor, un 
alt grup de mantii aurii o aduse înăuntru pe Shae. 

O mână rece i se strânse în jurul inimii. A trădat-o Varys, 
gândi el. Apoi îşi aminti. Nu, eu însumi am trădat-o. Ar fi 
trebuit s-o las în slujba lui Lollys. 

Bineînţeles că le-au interogat pe slujnicele Sansei, şi eu 
aş fi făcut la fel. Tyrion îşi scarpină cicatricea netedă din 
locul unde-i fusese nasul, întrebându-se de ce se ostenise 
Cersei. Shae nu ştie nimic ce mi-ar putea face vreun rău. 

— Au pus totul la cale împreună, grăi Shae, acea fiinţă pe 
care o iubise. 

Pezevenghiul şi Lady Sansa au plănuit totul, după 
moartea Tânărului Lup. Sansa voia răzbunare pentru fratele 
ei, iar Tyrion voia să aibă tronul. Urma să-şi omoare sora, iar 
apoi propriul tată, ca să poată să-i fie Mână Prințului 
Tommen. Dar după 

un an şi ceva, înainte ca Tommen să fie prea mare, l-ar fi 
omorat şi pe el, ca să-i ia coroana de pe cap. 


— Cum e posibil să ştii toate astea? întrebă Prinţul 
Oberyn. De ce să-i fi divulgat Pezevenghiul asemenea 
planuri slujitoarei soţiei sale? 

— Am auzit fără să vreau unele discuţii, răspunse Shae, 
iar stăpânei i-a mai scăpat câte ceva. Dar cele mai multe 
lucruri le-am auzit chiar de pe buzele lui. 

N-am fost doar slujitoarea Doamnei Sansa. Am fost târfa 
lui de când se află aici, la Debarcaderul Regelui. În 
dimineaţa nunţii, m-a târât jos, unde se află craniile de 
dragoni, şi s-a culcat cu mine acolo, cu monştrii de jur 
împrejur, iar când am plâns, a spus că ar trebui să fiu mai 
recunoscătoare, că nu orice fată are norocul să 

fie târfa regelui. Atunci mi-a zis cum plănuia să devină 
rege. Mi-a spus că bietul Joffrey nu va avea parte niciodată 
de mireasa lui aşa cum avea el parte de mine. 

Atunci, Shae începu să plângă cu suspine. Nu mi-am dorit 
să fiu târfă, lorzii mei. 

Urma să mă căsătoresc. Era scutier, un băiat bun şi 
viteaz, de viţă nobilă. Dar Pezevenghiul m-a văzut la Furca 
Verde şi l-a pus pe băiatul cu care voiam să mă 

mărit în primul rând de atac, şi după ce a fost omorât, şi-a 
trimis brutele să mă 

aducă în cortul lui. Shagga cel mare şi Timett, cel cu 
ochiul ars. Mi-a spus că, dacă nu-l satisfac, mă dă pe mâna 
lor, aşa că m-am supus. Apoi m-a adus în oraş, ca să fiu 
aproape când mă voia. M-a obligat să fac lucruri atât de 
ruşinoase... 

Prinţul Oberyn o privi curios: 

— Ce fel de lucruri? 

— Lucruri de nedescris. Pe când lacrimile se rostogoleau 
încet pe obrajii frumoşi ai lui Shae, fiecare bărbat din sală 
voia, fără îndoială, s-o ia în braţe şi s-o aline. Cu gura şi... 
alte părţi, stăpâne. Toate părţile. Mă folosea în fel şi chip... şi 
obişnuia să mă pună să spun cât de mare era. Vriaşul meu, 
trebuia să-i spun. 

Uriașul meu Lannister. 


Osmund Kettleblack izbucni primul în râs. Boros şi Meryn 
i se alăturară, apoi 145 

Cersei, Ser Loras şi mai mulţi lorzi şi doamne decât putea 
număra. Hohotele nestăpânite făcură tavanul să răsune şi 
Zzguduiră Tronul de Fier. 

— E adevărat, protestă Shae. Uriaşul meu Lannister. 
Hohotele se stârniră de două ori mai puternice. 

Gurile erau strâmbe de râs, burţile tremurau. Unii râdeau 
atât de tare încât făceau bulbuci la nas. 

V-am salvat pe toți, gândi Tyrion. Am salvat acest oraş 
ticălos şi toate viețile voastre de nimic. Erau sute de oameni 
în sala tronului şi toţi râdeau, în afară de tatăl lui. Sau aşa 
părea. Până şi Vipera Roşie chicotea, iar Mace Tyrell se 
prăpădea de râs, dar Lordul Tywin Lannister stătea între ei 
de parcă ar fi fost de piatră, cu degetele întinse sub bărbie. 

Tyrion veni în faţă. 

— LORZII MEI! strigă el. Trebuia să strige, ca să aibă vreo 
speranţă să fie auzit. 

Tatăl său ridică o mână. Încetul cu încetul, sala se linişti. 

— Luaţi-o pe târfa asta mincinoasă din faţa ochilor mei, 
spuse Tyrion, şi o să 

vă ofer mărturisirea pe care o aşteptaţi. 

Lordul Tywin clătină din cap şi făcu semn cu mâna. Shae 
părea îngrozită de mantiile aurii care se grupară în jurul ei. 
În timp ce o scoteau din sală, ochii ei îi întâlniră pe ai lui 
Tyrion. Era ruşine sau spaimă ceea ce vedea în ei? Se întreba 
ce îi promisese Cersei. O să primeşti ce ai cerut, aur sau 
giuvaiere, gândi el privind-o cum se îndepărtează, dar cât ai 
clipi te va trimite să distrezi mantiile aurii din cazărmi. 

Tyrion ridică privirea câtre ochii necruţători şi verzi ai 
tatălui său, cu pepitele lor de aur rece şi strălucitor. 

— Vinovat, spuse el, atât de vinovat. Asta voiaţi să auziţi? 

Lordul Tywin nu spuse nimic. Mace Tyrell clătină din cap. 
Prinţul Oberyn părea uşor dezamăgit. 

— Recunoşti că l-ai otrăvit pe rege? 


— Nimic de felul acesta, răspunse Tyrion. Pentru moartea 
lui Joffrey sunt nevinovat. Sunt vinovat de o crimă şi mai 
monstruoasă. Făcu un pas în faţa tatălui său: M-am născut. 
Am trăit. Sunt vinovat că sunt pitic, mărturisesc. Şi 
indiferent de câte ori m-a iertat tatăl meu, am persistat în 
infamia mea. 

— E o nebunie, Tyrion, afirmă Lordul Tywin. Vorbeşte la 
subiect. Nu eşti judecat pentru că eşti pitic. 

— Aici greşeşti, nobile tată. Am fost judecat toată viaţa 
pentru că sunt pitic. 

— Nu ai nimic de spus în apărarea ta? 

— Nimic. Doar atât: nu l-am omorât. Deşi acum îmi doresc 
s-o fi făcut. Tyrion se întoarse cu faţa către cei din sală, o 
mare de chipuri palide. Mi-aş dori să am destulă otravă 
pentru voi toţi. Mă faceţi să regret că nu sunt monstrul care 
aţi vrea să fiu, dar n-am ce face. Sunt nevinovat, dar nu îmi 
voi găsi dreptatea aici. Nu-mi 146 

daţi de ales decât să apelez la zei. Cer duel judiciar. 

— Ţi-ai pierdut minţile? îl întrebă tatăl său. 

— Nu, mi le-am găsit. Cer duel! judiciar! 

Dulcea lui surioară era cât se poate de încântată. 

— Are acest drept, lorzii mei, le reaminti ea judecătorilor. 
Să lăsăm zeii să 

judece. Ser Gregor Clegane va lupta pentru Joffrey. S-a 
întors în oraş alaltăieri noapte, să-şi pună sabia în slujba 
mea. 

Faţa Lordului Tywin era atât de întunecată încât, pentru o 
clipă, Tyrion se întrebă dacă nu cumva băuse şi el nişte vin 
otrăvit. Lovi cu pumnul în masă, prea furios ca să vorbească. 
Mace Tyrell fu cel care se întoarse către Tyrion, adresându-i 
întrebarea: 

— Ai un campion care să-ţi apere nevinovăția? 

— Are, lordul meu. Prinţul Oberyn din Dorne se ridică în 
picioare. Piticul m-a convins. 

Vacarmul era asurzitor. Tyrion se delecta în mod special 
cu îndoiala care licări dintr-odată în ochii lui Cersei. O sută 


de mantii aurii reuşiră cu greu, lovind cu suliţele în podea, 
să potolească sala tronului. Până atunci, Lordul Tywin îşi 
revenise. 

— Chestiunea se va rezolva mâine, declară el cu glas de 
fier. Eu m-am spălat pe mâini. Îi aruncă fiului său pitic o 
privire amenințătoare şi rece, apoi ieşi din sală cu paşi mari, 
pe uşa regelui din spatele Tronului de Fier, cu fratele său 
Kevan alături. 

Mai târziu, întors în celula sa, Tyrion îşi turnă o cupă de 
vin şi îl trimise pe Podrick Payne după brânză, pâine şi 
măsline. Se îndoia că putea înghiţi o mâncare mai grea în 
momentul de faţă. Credeai că o să fiu umil, tată? întrebă el 
umbra pe care lumânările o pictau pe perete. Semăn prea 
mult cu tine în privința asta. Se simţea ciudat de liniştit, 
acum că smulsese puterea de viaţă şi de moarte din mâinile 
tatălui său şi o pusese în mâinile zeilor. Presupunând că 
există zei şi că 

se sinchisesc. Dacă nu, atunci sunt în mâini dornishene. 
Indiferent ce se va întâmpla, Tyrion avea satisfacția că 
spulberase planurile Lordului Tywin. Dacă 

câştiga Prinţul Oberyn, asta ar aţâţa Highgardenul 
împotriva dornishenilor. 

Mace Tyrell l-ar vedea pe cel care îi schilodise fiul 
ajutându-l să scape de pedeapsa cuvenită pe piticul care 
fusese gata să-i otrăvească fiica. lar dacă triumfa Muntele, 
Doran Martell ar putea cere să afle de ce fratele său a primit 
moarte în loc de dreptatea pe care i-o promisese Tyrion. Până 
la urmă, era posibil ca Dornul s-o încoroneze pe Myrcella. 

Aproape că merita să moară, ştiind câte necazuri 
pricinuise. Vei veni să vezi sfârşitul, Shae? Vei sta acolo, cu 
ceilalți, privind cum Ser Ilyn îmi taie capul ăsta hidos? iţi va 
fi dor de uriaşul tău Lannister după ce va muri? Bău vinul, 
lăsă cupa deoparte şi începu să cânte vesel: 

147 

Prin oraş, printre străzi el călare venea, coborând din 
înalt, dintre munți, 


Pe alei şi pe scări şi prin pieţe trecea, 

spre femeia cu şoapte fierbinți. 

O comoară ascunsă femeia-i era, 

ruşinea şi dragostea lui, 

Căci nici lanț, nici cetate nimic nu-nsemna 

pe lângă un dulce sărut. 

Ser Kevan nu îl vizită în seara aceea. Era, probabil, cu 
Lordul Tywin, încercând să-i împace pe Tyrelli. Mă tem că |- 
am văzut pentru ultima oară pe unchiul meu. Îşi mai turnă o 
cupă de vin. Păcat că ceruse moartea lui Symon Gură 

de Argint înainte de a afla toate cuvintele cântecului. Nu 
suna rău, la drept vorbind. Mai ales faţă de cele care aveau 
să fie scrise despre el, de acum înainte. 

— Căci o mână de galbeni e rece mereu, dar caldă e 
mâna unei femei, cântă 

el. Poate că ar trebui să scrie chiar el celelalte versuri. 
Dacă apuca să trăiască atât. 

În noaptea aceea, surprinzător, Tyrion Lannister dormi un 
somn lung şi adânc. 

Se deşteptă la primele raze de lumină, odihnit şi cu poftă 
de mâncare şi înfulecă 

pâine prăjită, caltaboş, plăcinte cu mere şi o porţie dublă 
de ouă fripte cu ceapă şi ardei iuți din Dorne. Apoi ceru 
permisiunea paznicilor să îşi viziteze campionul. 

Ser Addam îşi dădu consimţământul. 

Tyrion îl găsi pe Prinţul Oberyn bând o cupă de vin roşu în 
timp ce îşi îmbrăca armura. Era ajutat de patru dintre cei 
mai tineri lorzi din Dorne. 

— Bună dimineaţa, lordul meu, spuse prinţul. Doreşti o 
cupă de vin? 

— Crezi că e bine să bei înainte de luptă? 

— Întotdeauna beau înainte de luptă. 

— Asta te-ar putea omori. Mai rău, m-ar putea omori pe 
mine. 

Prinţul Oberyn râse. 


— Zeii îi apără pe cei nevinovaţi. Eşti nevinovat, 
nădăjduiesc. 

— Doar de uciderea lui Joffrey, recunoscu Tyrion. Sper că 
ştii într-adevăr ce te aşteaptă. Gregor Clegane este... 

— ... mare? Aşa am auzit. 

— Are mai bine de doi metri şi trebuie să cântărească 
treizeci de pietre, e numai muşchi. Luptă cu o spadă pentru 
două mâini, dar poate s-o mânuiască şi cu una singură. Se 
ştie că a tăiat oameni în două cu o unică lovitură. Armura lui 
e atât de grea încât nici un om mai scund nu ar putea să-i 
suporte povara, darămite să se mişte în ea. 

Prinţul Oberyn nu era impresionat. 

— Am mai omorât oameni masivi. Trucul e să-i dobori de 
pe picioare. Odată 

ajunşi la pământ, sunt morţi. Dornisheanul părea atât de 
vesel şi încrezător încât Tyrion aproape se linişti, până când 
Prinţul Oberyn se întoarse şi spuse: 148 

— Daeron, sulița mea! 

Ser Daeron i-o aruncă şi Vipera Roşie o prinse din zbor. 

— Ai de gând să-l înfrunţi pe Munte cu o su/iță? Asta îl 
făcu pe Tyrion să se simtă la fel de neliniştit ca la început. În 
bătălii, şirurile de sulițe strânse una lângă 

alta formau un scut nemaipomenit, dar un duel cu un 
spadasin iscusit era cu totul altceva. 

— Nouă, în Dorne, ne plac mult suliţele. În plus, e 
singurul mod de a-l împiedica să mă atingă. Uită-te, Lord 
Pezevenghi, dar nu pune mâna. Suliţa era din lemn de frasin 
rotunjit, lungă de doi metri şi jumătate, netedă, groasă şi 
grea. 

Ultima jumătate de metru era din oţel: un cap de suliță 
suplu, în formă de frunză, îngustându-se într-o ţepuşă 
primejdioasă. Marginile păreau destul de ascuţite pentru 
bărbierit. Când Oberyn o învârti între palme, marginile 
aruncară sclipiri negre. U/e;? Sau otravă? Tyrion hotărî că 
prefera să nu ştie. 

— Sper că te descurci cu asta, zise el cu inima îndoită. 


— Nu vei avea nici un motiv să te plângi. Dar Ser Gregor 
s-ar putea să aibă. 

Oricât de groasă i-ar fi platoşa, la încheieturi vor fi spaţii 
goale. Sub coate şi genunchi, sub braţe... Voi găsi un loc 
unde să-l gâdil, îţi promit. Aşeză sulița deoparte. Se spune 
că un Lannister îşi plăteşte întotdeauna datoriile. Poate că o 
să 

te întorci cu mine la Sunspear, după ce se termină 
măcelul de astăzi. Fratele meu Doran ar fi încântat să-l 
cunoască pe moştenitorul de drept de la Casterly Rock, mai 
cu seamă dacă ar aduce-o cu el pe încântătoarea lui soţie, 
Doamna de Winterfell. 

Oare şarpele ăsta crede că am pitit-o pe Sansa pe 
undeva, ca pe o nucă? Ori că-mi fac provizii pentru iarnă? 
Dacă aşa stăteau lucrurile, Tyrion nu avea de gând să-i 
deschidă ochii. 

— O călătorie la Dorne ar putea fi foarte plăcută, dacă mă 
gândesc la asta. 

— Planifică-ţi o vizită lungă. Prinţul Oberyn îşi sorbi vinul. 
Tu şi cu Doran aveţi de discutat multe subiecte de interes 
comun. Muzica, negoţul, istoria, vinul, gologanul piticului... 
legile moştenirii şi ale succesiunii. Fără îndoială, sfatul unui 
unchi i-ar fi de folos Reginei Myrcella, în vremurile dificile 
care o aşteaptă. 

Dacă Varys îşi avea ciripitorii prin preajmă, Oberyn le 
umplea urechile din belşug. 

— Cred că o să beau, până la urmă, cupa aia cu vin, zise 
Tyrion. Regina Myrcella? Ar fi fost mai ademenitor dacă ar fi 
avut-o, într-adevăr, pe Sansa vârâtă 

sub mantie. Dacă Sansa s-ar declara în favoarea 
Myrcellei în detrimentul lui Tommen, oare Nordul ar urma-0? 
Vipera făcea aluzie la trădare. Oare ar putea Tyrion într- 
adevăr să se ridice împotriva lui Tommen, împotriva 
propriului său tată? Cersei ar scuipa sânge. Poate că ar 
merita, fie şi numai pentru asta. 


— Îţi aminteşti povestea pe care ţi-am spus-o la prima 
noastră întâlnire, Pezevenghiule? întrebă Prinţul Oberyn, în 
timp ce Bastardul de la Godsgrace îngenunche în faţa lui, 
să-i încheie armura de gambe. Eu şi sora mea nu am venit 
149 

la Casterly Rock numai ca să-ţi vedem coada. Eram într- 
un fel de expediţie. O 

expediţie care ne-a dus la Starfall, la Arbor, în Oraşul 
Vechi, pe Insulele Scutului, la Crakehall şi în cele din urmă la 
Casterly Rock..., dar adevărata noastră 

destinaţie era căsătoria. Doran era logodit cu Lady 
Mellario de Norvos, aşa că el a rămas pe post de castelan la 
Sunspear. Eu şi sora mea nu eram promişi. Eliei i s-a părut 
palpitant. Era la vârsta aventurilor şi sănătatea ei plăpândă 
nu-i îngăduise niciodată să călătorească prea mult. Eu 
preferam să mă distrez luându-i în râs pe peţitorii surorii 
mele. Unuia îi ziceam Micul Lord Ochi-Leneş, altuia Scutierul 
Buze-de-Calmar şi pe unul îl poreclisem Balena Umblătoare. 
Genul ăsta de distracţie. Singurul care era cât de cât 
prezentabil a fost tânărul Baelor Hightower. 

Un flăcău frumuşel, iar sora mea a fost pe jumătate 
îndrăgostită de el, până când a avut ghinionul să scape 
vânturi în prezenţa noastră. L-am numit pe loc Baelor 
Vântosul şi, după aceea, Elia n-a mai putut să se uite la el 
fără să izbucnească în râs. Eram un tânăr monstruos, cineva 
ar fi trebuit să-mi taie limba aia ascuţită. 

Da, îl aprobă Tyrion în tăcere. Baelor Hightower nu mai 
era tânăr, dar rămăsese moştenitorul Lordului Leyton. Bogat, 
frumos, un cavaler cu o reputaţie strălucită. Bae/or Zâmbet- 
Strălucitor i se spunea acum. Dacă Elia s-ar fi măritat cu el în 
loc de Rhaegar Targaryen, poate că acum ar fi fost în Oraşul 
Vechi, cu copiii crescând în jurul ei. Tyrion se întreba câte 
vieţi fuseseră spulberate de acel vânt. 

— Lannisportul a fost punctul final al călătoriei noastre, 
continuă Prinţul Oberyn, în timp ce Ser Aron Qorgyle îl ajuta 
să-şi îmbrace tunica de piele vătuiră 


şi începu să i-o lege la spate. Ştiai că mamele noastre se 
cunoşteau de mult? 

— Parcă îmi amintesc că au fost la curte împreună, când 
erau copile. 

Companioane ale Prințesei Rhaella? 

— Întocmai. Eram convins că mamele noastre au copt 
împreună acest plan. 

Scutierul Buze-de-Calmar şi cei din tagma lui şi diversele 
fecioare cu feţele pline de coşuri care au fost plimbate prin 
faţa mea erau doar migdalele dinaintea ospăţului, menite să 
ne deschidă apetitul. Felul principal urma să fie servit la 
Casterly Rock. 

— Cersei şi Jaime. 

— Ce pitic isteţ! Elia şi cu mine eram mai mari, desigur. 
Fratele şi sora ta nu puteau să aibă mai mult de opt sau 
nouă ani. Totuşi, o diferenţă de cinci-şase ani e destul de 
mică. lar pe corabia noastră era o cabină goală, o cabină 
foarte frumoasă, ca una pe care ai păstra-o pentru o 
persoană de viţă nobilă. De parcă ar fi fost aranjat să 
aducem pe cineva cu noi înapoi la Sunspear. Un tânăr paj, 
poate. 

Sau o însoţitoare pentru Elia. Nobila ta mamă avea de 
gând să-l logodească pe Jaime cu sora mea, sau pe Cersei cu 
mine. Poate ambele. 

— Poate, spuse Tyrion. Dar tatăl meu... 

— ... stăpânea peste Cele Şapte Regate, dar acasă era 
sub stăpânirea nobilei sale soţii, sau cel puţin aşa spunea 
mereu mama mea. Prinţul Oberyn îşi ridică 

150 

braţele, ca Lordul Dagos Manwoody şi Bastardul din 
Godsgrace să-i poată trage cămaşa lungă de zale peste cap. 
În Oraşul Vechi am aflat despre moartea mamei tale şi 
despre copilul monstruos pe care-l născuse. Am fi putut să 
ne întoarcem, dar mama mea a ales să ne continuăm 
drumul. Ţi-am povestit cum am fost întâmpinați la Casterly 
Rock. Ceea ce nu ţi-am spus a fost că mama mea a aşteptat 


atât cât se cuvenea, apoi a deschis discuţia cu tatăl tău 
despre scopul vizitei noastre. Ani mai târziu, pe patul de 
moarte, mi-a spus că Lordul Tywin ne refuzase fără 
menajamente. A informat-o că fiica lui îi era destinată 
Prințului Rhaegar. lar când i-a propus ca Jaime să se însoare 
cu Elia, tatăl tău te-a oferit pe tine în schimb. 

— Ofertă pe care a considerat-o o insultă. 

— Era. Chiar şi tu îţi poţi da seama, desigur. 

— O, desigur. Totul revine şi iar revine, gândi Tyrion, la 
mamele şi la taţii noştri şi la cei dinaintea lor. Suntem 
marionete care dansează pe sforile intinse de cei care au 
fost inaintea noastră şi, într-o zi, propriii noştri copii vor 
prelua sforile şi vor continua să danseze în locul nostru. Ei, 
bine, Prinţul Rhaegar s-a însurat cu Elia din Dorne, nu cu 
Cersei Lannister de Casterly Rock. Aşa că s-ar părea că 
mama ta a câştigat lupta aceea. 

— Aşa a crezut, fu de acord Prinţul Oberyn, dar tatăl tău 
nu e omul care să uite asemenea jigniri. Le-a dat cândva 
lecţia aceea Lordului şi Doamnei Tarbeck şi Casei Reyne din 
Castamere. lar la Debarcaderul Regelui, i-a dat-o surorii 
mele. 

Coiful, Dagos. Manwoody îi înmâna coiful înalt, auriu, cu 
un disc de aramă 

montat pe frunte: soarele Dornului. Tyrion observă că 
viziera fusese îndepărtată. 

Elia şi copiii ei au aşteptat mult timp să se facă dreptate. 
Prinţul Oberyn îşi puse mănuşile roşii din piele moale şi îşi 
luă din nou sulița în mână. Dar astăzi o vor avea. 

Pentru duel fusese aleasă curtea exterioară. Tyrion era 
nevoit să alerge şi să 

țopăie ca să ţină pasul cu Prinţul Oberyn. Șarpele e 
nerăbdător, gândi el. să 

sperăm că e şi veninos. Era o zi cenuşie şi vântoasă. 
Soarele se lupta să străpungă 

norii, dar Tyrion nu ştia cine avea să câştige acea bătălie 
mai mult decât ştia cine avea s-o câştige pe cea de care 


atârna viaţa lui. 

O mie de oameni veniseră parcă să vadă dacă va trăi sau 
va muri. Erau înşiraţi pe zidurile castelului şi se înghionteau 
pe treptele donjoanelor şi ale turnurilor. 

Priveau de la uşile grajdurilor, de la ferestre şi de pe 
poduri, din balcoane şi de pe acoperişuri. lar curtea era 
înţesată. Erau atât de mulţi încât mantiile aurii şi cavalerii 
Gărzii Regale se vedeau nevoiţi să-i împingă înapoi ca să 
facă loc pentru duel. Unii aduseseră scaune, ca să stea mai 
comod, în timp ce alţii erau cocoţaţi pe butoaie. Ar fi trebuit 
să facem asta la Groapa Dragonilor, gândi morocănos 
Tyrion. Am fi putut să cerem un gologan de fiecare şi am fi 
plătit şi nunta şi înmormântarea lui Joffrey, Unii dintre 
spectatori aveau copii mici pe umeri, să 

vadă mai bine. Când îl observară pe Tyrion, începură să 
strige şi să arate cu 151 

degetul. 

Cersei părea şi ea aproape o copilă, pe lângă Ser Gregor. 
În armura sa, Muntele arăta mai mare decât ai crede că 
poate fi un om. Pe sub cămaşa lungă şi galbenă, cu blazonul 
celor trei câini negri ai Casei Clegane, şi peste zale purta o 
platoşă grea din oţel cenugşiu, ciobită şi zgăriată în bătălii. Pe 
dedesubt, trebuia să 

fie piele fiartă şi o tunică vătuită. Un coif mare, teşit, era 
prins de grumăjer, cu orificii în dreptul gurii şi nasului şi o 
deschizătură lungă pentru ochi. Creasta din vârf era un 
pumn de piatră. 

Din capătul celălalt al curţii, Tyrion nu putea vedea dacă 
Ser Gregor era sau nu rănit. Arată de parcă ar fi cioplit din 
piatră, cum stă acolo. Spada îi era înfiptă în pământ, în faţa 
lui, aproape doi metri de metal zgâriat. Mâinile imense ale 
lui Ser Gregor, acoperite de mănuşi din oţel, cu un singur 
deget, ţineau garda de ambele părţi ale mânerului. Până şi 
ibovnica Prințului Oberyn păli la vederea lui. 

— Ai de gând să te lupţi cu e/? îl întrebă Ellaria Sand cu 
glas răguşit. 


— Am de gând să-l înfrâng, îi răspunse iubitul ei, fără 
griji. 

Tyrion avea şi el îndoielile lui, acum când îi vedea în 
pragul luptei. Privindu-l pe Prinţul Oberyn, se pomeni 
dorindu-şi să fi fost Bronn cel care-l apără... sau, şi mai bine, 
Jaime. Vipera Roşie avea o armură uşoară, mănuşi, armuri de 
antebraţ, grumăjer, umerare şi un prohab de oţel. În rest, 
Oberyn era îmbrăcat în piele subţire şi mătăsuri vaporoase. 
Peste cămaşa de zale îşi purta armura de solzi, dar nici 
zalele, nici solzii nu-l puteau proteja nici pe sfert cât armura 
grea a lui Gregor. Cu viziera scoasă, coiful prinţului nu era cu 
nimic mai bun decât o cască, neavând nici măcar protecţie 
nazală. Scutul său rotund de otel strălucea lustruit, 
înfăţişând soarele-şi-suliţa în aur roşu, aur galben, aur alb şi 
aramă. 

Aş putea să dansez în jurul lui până când ar fi atât de 
obosit incât n-ar mai putea nici să ridice brațul, apoi l-aş 
dobori pe spate. Vipera Roşie părea să fie de aceeaşi părere 
cu Bronn. Numai că mercenarul fusese conştient de riscurile 
unei asemenea tactici. Sper din tot sufletul că ştii ce faci, 
şarpe. 

Lângă Turnul Mâinii fusese ridicată o platformă, la 
jumătatea drumului dintre cei doi campioni. Acolo stăteau 
Lordul Tywin şi fratele lui, Ser Kevan. Prinţul Tommen nu se 
zărea. Pentru asta, cel puţin, Tyrion era recunoscător. 

Lordul Tywin îi aruncă o privire fiului său pitic, apoi ridică 
mâna. Goarnele sunară, potolind mulţimea. Înaltul Septon 
ieşi în faţă, târşâindu-şi picioarele, cu coroana-i înaltă de 
cristal pe cap, şi se rugă ca Tatăl Ceresc să-i ajute în această 

judecată şi ca Războinicul să dea putere braţului care 
luptă pentru o cauză 

dreaptă. Acela sunt eu, îi veni lui Tyrion să strige, dar 
ceilalţi nu ar fi făcut decât să râdă şi era sătul de râsete 
până-n gât. 

Ser Osmund Kettleblack îi aduse lui Clegane scutul, un 
obiect masiv din stejar greu, cu marginea din fier negru. 


Când Muntele îşi strecură mâna stângă pe sub chingi, Tyrion 
văzu că dulăii lui Clegane fuseseră proaspăt pictaţi. În 
dimineaţa aceasta, Ser Gregor purta steaua cu şapte colţuri 
pe care andalii o aduseseră în 152 

Westeros când  traversaseră marea îngustă, să-i 
nimicească pe Primii Oameni, cu zeii lor cu tot. Un gest 
evlavios, Cersei, dar mă îndoiesc că zeii vor fi impresionați. 

Erau cincizeci de metri între ei. Prinţul Oberyn se apropia 
repede, Ser Gregor greoi şi ameninţător. Nu, pământul nu se 
cutremură când păşeşte, gândi Tyrion. 

Sunt doar bătăile inimii mele. Când cei doi ajunseră la 
zece metri unul de altul, Vipera Roşie se opri şi strigă: 

— i s-a spus cine sunt? 

Ser Gregor mormăi printre dinţi: 

— Un om mort. 

Înainta, implacabil. Dornisheanul alunecă într-o parte. 

— Sunt Oberyn Martell, un prinţ din Dorne, spuse el în 
timp ce Muntele se întorcea, să nu-l piardă din ochi. Prinţesa 
Elia a fost sora mea. 

— Cine? întrebă Gregor Clegane. 

Suliţa lungă a lui Oberyn lovi, dar Ser Gregor îi întâmpină 
vârful cu scutul, dând-o la o parte, şi se năpusti către prinţ, 
cu spada sclipind. Dornisheanul se răsuci, neatins. Suliţa 
țâşni în faţă, Clegane o izbi cu spada, Martell o retrase brusc 
şi apoi împunse din nou. Metalul scârţâi pe metal când 
vârful suliţei alunecă 

de pe pieptul Muntelui, spintecându-i cămaşa şi lăsând o 
zgârietură lungă şi strălucitoare în oţelul de dedesubt. 

— Elia Martell, Prinţesa Dornului, şuieră Vipera Roşie. Ai 
siluit-o. Ai omorât-o. l-ai ucis copiii. Ser Gregor mârâi. Atacă 
greoi, lovind spre capul dornisheanului. Prinţul Oberyn îl 
evită cu uşurinţă. Ai siluit-o. Ai omorât-o. l-ai ucis copiii. 

— Ai venit să vorbeşti sau să lupţi? 

— Am venit să te aud mărturisind. 

Vipera Roşie aplică o lovitură iute către pântecele 
Muntelui, fără nici un efect. 


Gregor pară. Suliţa lungă izbi deasupra spadei. Ca limba 
unui şarpe, ţâşnea înainte şi înapoi, simulând un atac în jos 
şi lovind sus, lovind spre pântece, spre scut, spre ochi. 
Muntele e, cel puțin, o țintă mare, gândi Tyrion. Prinţul 
Oberyn n-avea cum să-l rateze, deşi nici una dintre loviturile 
lui nu străpungea armura grea a lui Ser Gregor. Dornisheanul 
continua să-l înconjoare, împungându-l cu sulița, apoi 
ţâşnind înapoi, obligându-l pe bărbatul masiv să se întoarcă 
şi iar să se întoarcă. 

Clegane îl pierde din ochi. Coiful Muntelui avea o vizieră 
îngustă care-i limita serios câmpul vizual. Oberyn ştia să se 
folosească de asta, de lungimea suliţei şi de propria-i 
agerime. 

Continuară aşa multă vreme. Se mişcau încoace şi încolo, 
de-a latul curţii, de jur împrejur, în spirale, Ser Gregor izbind 
în aer, în timp ce sulița lui Oberyn îi lovea braţul, piciorul şi 
de două ori tâmpla. Scutul mare de lemn îşi lua şi el porţia 
de lovituri, până când un cap de câine îşi miji ochii de sub 
stea, iar în altă parte se ivi lemnul aspru de stejar. Din când 
în când, Clegane mârâia şi o dată Tyrion îl 153 

auzi mormăind o înjurătură, dar în rest lupta într-o tăcere 
posomorâtă. 

Nu şi Oberyn Martell. 

— Ai siluit-o, striga el, fandând. Ai omorât-o, spunea el, 
parând o lovitură 

arcuită a spadei lui Clegane. l-ai ucis copiii, striga el, 
izbind cu vârful suliţei în gâtul uriaşului, doar pentru a 
aluneca pe grumăjerul gros de oţel, cu un scârţâit. 

— Oberyn se joacă cu el, spuse Ellaria Sand. 

E un joc absurd, gândi Tyrion. 

— Muntele e prea mare ca să fie jucăria cuiva. De jur 
împrejurul curţii, mulţimea de spectatori se strângea tot mai 
aproape de cei doi luptători, strecurându-se pas cu pas, ca 
să vadă mai bine. Gărzile regelui încercau să-i ţină 

la distanţă, îmbrâncindu-i cu scuturile lor mari şi albe, dar 
erau sute de gură-cască 


şi doar şase bărbaţi în armuri albe. 

— Al siluit-o. Prinţul Oberyn pară cu capul suliţei o 
lovitură sălbatică. Ai omorât-o. Trimise vârful suliţei către 
ochii lui Clegane, atât de repede încât uriaşul tresări. l-ai 
ucis copiii. Suliţa flutură într-o parte şi în jos, zgăriind 
platoşa Muntelui. Ai siluit-o. Ai omorât-o. l-ai ucis copiii. 
Suliţa era cu o jumătate de metru mai lungă decât spada lui 
Ser Gregor, mai mult decât suficient ca să-l ţină 

la o distanţă stânjenitoare. Îi lovea scutul ori de câte ori 
Oberyn făcea un salt spre el, încercând să-i doboare capul 
suliţei, dar era ca şi cum ar fi încercat să taie aripile unei 
muşte. Ai siluit-o. Ai omorât-o. l-ai ucis copiii. Gregor încercă 
să se arunce asupra lui, dar Oberyn săltă într-o parte şi îl 
ocoli pe la spate. Ai siluit-o. 

Ai omorât-o. l-ai ucis copiii. 

— Taci. Mişcările lui Ser Gregor păreau ceva mai lente, iar 
spada lui nu se mai ridica chiar atât de mult ca la începutul 
duelului. Tacă-ţi gura aia afurisită! 

— Ai siluit-o, spuse prinţul, mişcându-se spre dreapta. 

— Ajunge! Ser Gregor făcu doi paşi mari şi îşi cobori 
spada deasupra capului lui Oberyn, dar dornisheanul se feri 
din nou. 

— Ai omorât-o, spuse el. 

— TACI! 

Gregor se avântă cu capul înainte, chiar spre vârful 
suliţei, care îl izbi în partea dreaptă a pieptului, apoi alunecă 
într-o laterală, cu un înfiorător scrâşnet de oţel. 

Dintr-odată, Muntele era destul de aproape ca să atace, 
cu spada-i imensă sclipind într-o aură neagră de oţel. 
Mulțimea ţipa şi ea. Oberyn rată prima lovitură şi aruncă 
sulița, nefolositoare acum, că Muntele era dincolo de vârful 
ei. 

Dornisheanul luă cea de-a doua lovitură în scut. Metalul 
întâlni metalul, cu un zăngănit asurzitor, azvărlind Vipera 
Roşie cât colo. Ser Gregor îl urmă, răcnind. 


Nu foloseşte cuvinte, doar rage ca un animal, îşi zise 
Tyrion. Retragerea lui Oberyn deveni o fugă cu spatele, la 
doar câţiva centimetri de spada Muntelui, care-i lovea 
pieptul, braţele, capul. 

În spatele lui se afla grajdul. Spectatorii ţipau şi se 
îmbrânceau, încercând să se ferească din cale. Unul dintre ei 
se împiedică în spatele lui Oberyn. Ser Gregor 154 

izbi în jos, cu toată puterea. Vipera Roşie se trase într-o 
parte, rostogolindu-se. 

Nefericitul băiat de la grajduri din spatele lui nu se mişcă 
la fel de repede. Când braţul i se ridică, să-şi apere faţa, 
sabia lui Gregor i-l tăie între cot şi umăr. 

— TACI! răcni Muntele când auzi ţipătul băiatului şi, de 
data aceasta, îşi legănă sabia într-o parte, trimițând capul 
băiatului de-a rostogolul pe jos, într-un şuvoi de sânge şi 
creieri. Sute de spectatori păreau să-şi fi pierdut dintr-odată 

interesul faţă de vinovăția lui Tyrion Lannister, judecând 
după felul în care se împingeau şi se îmbrânceau să scape 
din curte. 

Dar Vipera Roşie din Dorne era înapoi în picioare, cu 
sulița lungă în mână. 

— Elia! îi strigă lui Ser Gregor. Ai siluit-o. Ai omorât-o. l-ai 
ucis copiii. Acum rosteşte-i numele. 

Muntele se  răsuci. Coif, scut, spadă, cămaşă, era 
împroşcat cu sânge din cap până-n picioare. 

— Vorbeşti prea mult, mârâi el. Mă doare capul. 

— Vreau să te aud spunând. A fost Elia din Dorne. 

Muntele fornăi dispreţuitor, apropiindu-se şi, în clipa 
aceea soarele străpunse norii care ascundeau cerul încă de 
dimineaţă. 

Soarele Dornului, îşi spuse Tyrion, însă prima mişcare o 
făcu Gregor Clegane, aşezându-se cu soarele în spate. E un 
om redus şi brutal, dar are instincte de războinic. 

Vipera Roşie se ghemui, mijindu-şi ochii, şi îşi trimise 
iarăşi sulița înainte. Ser Gregor lovi cu spada, însă mişcarea 


prinţului fusese doar un tertip. Pierzându-şi echilibrul, făcu 
un pas în faţă, clătinându-se. 

Prinţul Oberyn îşi înclină scutul ciobit de metal. O rază de 
lumină scânteie orbitor de pe lustrul de aur şi aramă, direct 
în deschizătura îngustă a coifului inamicului său. Clegane îşi 
ridică scutul, ferindu-se de lumina orbitoare. Suliţa Prințului 
Oberyn sclipi ca un fulger şi găsi locul liber din armura grea, 
îmbinarea de sub braţ. Vârful străpunse zalele şi pielea 
fiartă. Gregor scoase un mârâit înăbuşit când dornisheanul 
răsuci sulița şi o smulse afară. 

— Elia. Spune! Elia din Dorne! Îl înconjura, cu sulița 
pregătită pentru o nouă 

lovitură. Spune! 

Tyrion se ruga în felul lui: Prăbuşeşte-te şi mori, se ruga 
el. La naiba, cazi şi mori. Sângele care şiroia de sub braţul 
Muntelui era acum sângele lui şi probabil că sub platoşă se 
revărsa şi mai mult. Când Clegane încercă să facă un pas, îl 
lăsă 

un genunchi. Tyrion avea impresia că se va prăbuşi. 

Prinţul Oberyn îl înconjurase şi era acum în spatele lui. 

— ELIA DIN DORNE! strigă el. Ser Gregor dădu să se 
întoarcă, dar prea încet şi prea târziu. De data aceasta, 
vârful suliţei îl străpunse prin spatele genunchiului, trecând 
prin straturile de zale şi piele dintre plăcile de armură ce-i 
acopereau coapsa şi gamba. Muntele se clătină, se legănă, 
apoi se prăbuşi cu faţa la pământ. 

Spada uriaşă îi zbură din mână. Încet, greoi, se rostogoli 
pe spate. 

155 

Dornisheanul îşi azvârli scutul zdrobit, apucă sulița cu 
ambele mâini şi se îndepărtă încet. În spatele lui, Muntele 
lăsă să-i scape un geamăt şi se ridică 

într-un cot. Oberyn se răsuci, iute ca o pisică şi alergă 
către duşmanul căzut. 

— EEEEELLLLLLIIIIIAAAAA! răcni el, coborându-şi sulița cu 
toată puterea asupra trupului aflat dedesubt. Pârâitu/ suliţei 


din lemn de frasin fu aproape la fel de dulce ca urletul de 
furie al lui Cersei şi, pentru o clipă, Prinţul Oberyn căpătă 

aripi. Şarpele a sărit Muntele. jumătate de suliță se înălța 
din pântecele lui Clegane, iar Prinţul Oberyn se rostogoli, se 
ridică şi se scutură de praf. Azvârli sulița ruptă şi luă spada 
duşmanului său. Dacă mori înainte de a-i rosti numele, ser, o 
să te urmăresc prin toate cele şapte iaduri, îl ameninţă el. 

Ser Gregor încercă să se ridice. Suliţa ruptă îi străpunsese 
trupul şi îl ţintuia la pământ. Apucă sulița cu ambele mâini, 
gemând, dar nu reuşi s-o smulgă. Sub el se întindea o baltă 
roşie de sânge. 

— Mă simt dintr-odată mai nevinovat, îi spuse Tyrion 
Ellariei Sand, aflată 

lângă el. 

Prinţul Oberyn se apropie. 

— Spune numele! Aşeză un picior pe pieptul Muntelui şi 
ridică spada cu ambele mâini. Dacă intenţionase să-i taie lui 
Gregor capul sau să-i înfigă vârful prin vizieră, Tyrion nu 
avea să afle niciodată. 

Mâna lui Clegane se întinse pe neaşteptate şi îl înhaţă pe 
dornishean pe după 

genunchi. Vipera Roşie cobori spada într-o lovitură 
sălbatică, dar se dezechilibra şi tăişul nu făcu altceva decât 
să lase încă o urmă pe armura de antebraţ a Muntelui. Apoi 
spada era uitată, iar mâna lui Gregor se strângea şi se 
răsucea, trăgându-l pe dornishean peste el. Se luptară prin 
praf şi prin sânge, cu sabia ruptă 

agitându-se într-o parte şi în alta. Tyrion văzu îngrozit că 
Muntele îl cuprinsese pe prinţ cu un braţ uriaş, trăgându-l 
aproape de pieptul lui, ca pe o iubită. 

— Elia din Dorne, îl auziră cu toţii spunând pe Ser Gregor, 
când erau destul de aproape ca să se sărute. Glasul lui grav 
răsună în coif. l-am ucis plodul urlător. Îşi înfipse mâna liberă 
în faţa neapărată a lui Oberyn, înfigându-i degetele de oţel 
în ochi. Apoi am siluit-o. Clegane îşi vâri pumnul în gura 
dornisheanului, sfărâmându-i dinţii. Apoi i-am zdrobit capul 


nenorocit. Aşa. Când îşi retrase pumnul uriaş, sângele de pe 
mănuşă părea să fumege în aerul rece al dimineţii. Se auzi 
un pârâit dezgustător. Ellaria Sand urlă îngrozită, iar lui 
Tyrion i se ridică 

micul dejun în gât. Se pomeni în genunchi, vomând 
slănină şi cârnaţi şi plăcintă 

cu mere şi acea porţie dublă de ouă fripte cu ceapă şi 
ardei iuți dornisheni. 

Nu-l auzi pe tatăl lui rostind cuvintele care îl condamnau. 
Poate că vorbele nu-şi aveau rostul. Mi-am pus viața în 
mâinile Viperei Roşii, iar el a scăpat-o. 

Când îşi aminti, prea târziu, că şerpii nu aveau mâini, 
Tyrion începu să râdă 

isteric. 

Era la jumătatea drumului în jos, pe scara şerpuitoare, 
când îşi dădu seama că 

mantiile aurii nu-l duceau în celula din turn. 

156 

— Sunt trimis în celulele negre, spuse el. 

Nu se sinchisiră să-i răspundă. De ce v-aţi răci gura de 
pomană cu un mort? 


DAENERYS 


Dany îşi lua micul dejun sub curmalul care creştea pe 
terasa-grădină, privindu-şi dragonii hârjonindu-se pe lângă 
vârful Marii Piramide, unde se înălţase cândva harpia uriaşă 
de bronz. Meereenul avea vreo douăzeci de piramide mai 
mici, dar nici una dintre ele nu era nici pe jumătate atât de 
înaltă. Din locul acela, putea vedea tot oraşul: ulițele 
înguste şi întortocheate şi străzile largi de cărămidă, 
templele şi grânarele, cocioabele şi palatele, bordelurile şi 
băile, grădinile şi fântânile, marile cercuri roşii ale arenelor 
de luptă. lar dincolo de ziduri era marea argintie, şerpuitorul 
Skahazadhan, dealurile brune, uscate, livezile părjolite şi 
câmpurile înnegrite. Aici sus, în grădina ei, Dany se simţea 
uneori ca un zeu locuind pe cel mai înalt munte din lume. 

Oare toți zeii se simt atât de singuri? Cu siguranţă, unii 
se simțeau. Missandei îi povestise despre Stăpânul Armoniei, 
venerat de Poporul Paşnic. Era singurul zeu adevărat, 
spunea mica ei tălmăcitoare, zeul care a fost dintotdeauna şi 
va fi de-a pururi, cel care a făcut luna, stelele şi pământul şi 
toate fiinţele care sălăşluiesc pe ele. Bietu/ Stăpân al 
Armoniei, Dany îl compătimea. Trebuia să fie îngrozitor să fii 
singur pe vecie, înconjurat de stoluri de femei-fluture pe 
care le puteai crea şi nimici doar cu un cuvânt. Westerosul 
avea cel puţin şapte zei, dar Viserys îi spusese că unii 
septoni susțineau că aceştia erau doar întruchipări ale unui 
singur zeu, şapte fațete ale aceluiaşi cristal. Asta o zăpăcea. 
Auzise că 

preoteasa roşie credea în doi zei, dar cei doi erau veşnic 
în război. 

Missandei îi aduse ouă de rață, cârnaţi de câine şi o 
jumătate de cupă de vin îndulcit, amestecat cu zeama de la 
o lămâie verde. Mierea atrăgea muştele, dar lumânările 
parfumate le alungau. Muştele nu erau atât de săcâitoare 


aici, sus, cum erau în celelalte părţi ale oraşului - iată încă 
un lucru care îi plăcea la piramidă. 

— Trebuie să-mi amintesc să fac ceva cu muştele, zise 
Dany. La Naath sunt multe muşte, Missandei? 

— La Naath sunt fluturi, răspunse tălmăcitoarea în Limba 
Comună. Doreşti vin? 

— Nu, trebuie să-mi reunesc consiliul în curând. Dany se 
ataşase de Missandei, micuța tălmăcitoare cu ochii mari, 
aurii, înţeleaptă pentru vârsta ei. £ 

şi curajoasă. Trebuia să fie, ca să îndure viața pe care a 
trăit-o. Spera că într-o bună zi va vedea acea legendară 
insulă a Naathului. Missandei spunea că Poporul Paşnic 
făcea muzică în loc de război. Nu omorau nici măcar 
animalele; mâncau numai fructe, niciodată carne. Spiritele- 
fluture ale Stăpânului Armoniei apărau insula împotriva 
tuturor celor care căutau să le facă vreun rău oamenilor 
paşnici. 

157 

Mulţi cuceritori veniseră la insula Naath, să-şi 
însângereze săbiile, însă cu toţii s-au îmbolnăvit şi au murit. 
Dar spiritele-fluture nu-i apără când năvălesc corăbiile de 
sclavi. 

— Într-o bună zi, o să te duc acasă, Missandei, îi promise 
Dany. Dacă i-aş fi făcut aceeaşi promisiune lui Jorah, oare m- 
ar mai fi vândut? Îţi jur. 

— Sclava e mulţumită să rămână cu tine, Înălţimea Ta. 
Naath mă va aştepta acolo mereu. Eşti bună cu sclav... cu 
mine. 

— Şi tu cu mine. Dany o luă de mână. Haide, ajută-mă să 
mă îmbrac. 

Jhiqui o ajută pe Missandei s-o îmbăieze, în timp ce lrri îi 
pregătea hainele. 

Astăzi va purta o rochie de brocart violet şi o eşarfă 
argintie, iar pe cap, coroana cu trei capete de dragon pe 
care i-o dăruise în Qarth Frăția Turmalinelor. Papucii erau tot 


argintii, cu tocuri atât de înalte încât întotdeauna se temea 
să nu cadă. 

Când era gata îmbrăcată, Missandei îi aduse oglinda de 
argint lustruit, să se privească. Dany se cercetă în tăcere. 
Oare acesta e chipul unei cuceritoare? După 

părerea ei, arăta tot ca o fetiţă. 

Nimeni nu-i spunea încă Daenerys Cuceritoarea, dar 
probabil va veni şi asta. 

Aegon Cuceritorul câştigase Westerosul cu trei dragoni, 
dar ea luase Meereenul cu şobolani din canale şi un mădular 
de lemn, în mai puţin de o zi. Sărmanul Groleo. Dany ştia că 
omul plângea şi acum după corabia lui. Dacă o galeră de 
război putea zdrobi o altă corabie, de ce nu şi o poartă? La 
asta se gândise când le poruncise căpitanilor să-şi tragă 
corăbiile la mal. Catargele lor deveniseră berbeci şi un 
furnicar de oameni liberi le sfârtecaseră carenele, construind 
din ele mantelete, țestoase, catapulte şi scări. Mercenarii 
dăduseră fiecărui berbec un nume deocheat. Şi astfel, 
arborele de proră al lui Meraxes - care mai înainte purtase 
numele de Pozna lui Joso - zdrobise poarta dinspre est. 
Mădularul lui Joso, îi ziceau. Lupta se dezlănţuise, crâncenă 
şi sângeroasă, aproape o zi întreagă 

şi până târziu în noapte, când lemnul porţii a început să 
se crape şi capul de fier al lui Meraxes, un chip vesel de 
bufon, şi-a făcut loc cu mare zgomot. 

Dany avusese de gând să conducă ea însăşi atacul, dar 
căpitanii ei spuseseră 

într-un glas că ar fi o nebunie, iar căpitanii ei nu cădeau 
niciodată de acord în vreo privinţă. Aşadar, rămăsese în 
spate, pe calul ei, îmbrăcată într-o cămaşă lungă de zale. 
Auzise oraşul căzând de la doi kilometri depărtare, când 
strigătele sfidătoare ale apărătorilor se preschimbaseră în 
strigăte de spaimă. În clipa aceea, dragonii ei zbieraseră 
unul la altul, umplând aerul nopţii de flăcări. Sclavii se 
ridică, înţelese ea dintr-odată. $obo/anii mei din canal le-au 
ros lanțurile. 


După ce ultima rezistenţă fusese zdrobită de Cei Nepătaţi 
şi atacul şi-a urmat cursul, Dany a intrat în oraş. Mormanele 
de morţi erau atât de înalte în faţa porţii sfărâmate, încât 
sclavii eliberaţi se căzniră aproape o oră să croiască drum 
pentru calul ei. Mădularul lui Joso şi marea ţestoasă de lemn 
care îl protejase, acoperite cu piei de cal, zăceau în părăsire 
dincolo de poartă. Dany trecea pe lângă clădiri arse şi 
ferestre sparte, pe străzi de cărămidă, unde canalele erau 
ticsite de trupurile 158 

tari şi umflate ale morţilor. Sclavii o aclamau, întinzând 
spre ea mâini pătate de sânge şi strigând-o Mamă! 

În piaţa din faţa Marii Piramide, oamenii Meereenului se 
îngrămădeau năpăstuiţi. În lumina dimineţii, numai mari nu 
arătau Marii Stăpâni. Fără 

bijuteriile lor, fără tokarurile tivite, aveau un aer jalnic, o 
turmă de bătrâni cu mâinile zbărcite şi pielea pătată şi de 
tineri cu frizuri ridicole. Femeile lor erau fie fleşcăite şi 
cărnoase, fie uscate ca nişte vreascuri, cu feţele boite 
brăzdate de lacrimi. 

— Îi vreau pe conducătorii voştri, le-a spus Dany. Predaţi-i 
şi ceilalţi vor fi cruţaţi. 

— Câţi? a întrebat o femeie bătrână, suspinând. De câţi ai 
nevoie ca să ne cruţi pe noi? 

— O sută şaizeci şi trei, a răspuns ea. 

l-a țintuit pe stâlpi de lemn în jurul pieţei, fiecare arătând 
cu mâna către următorul. Clocotea de furie când a dat 
porunca. Se simţea ca un dragon răzbunător. Dar mai târziu, 
când a trecut pe lângă oamenii ce mureau pe stâlpi, când le- 
a auzit gemetele şi le-a simţit mirosul de fecale şi sânge... 

Dany puse oglinda deoparte, încruntându-se. A fost 
drept. A fost. Am făcut-o pentru copii. 

Camera ei de audienţe era la nivelul de dedesubt, o 
încăpere răsunătoare, cu tavanul înalt şi pereţi din marmură 
violet. Cu toată grandoarea, era un loc rece. 

Acolo se aflase un tron, un obiect extravagant, din lemn 
sculptat şi poleit cu aur, în forma unei harpii fioroase. ÎI 


privise lung, o singură dată, şi poruncise să 

fie făcut surcele. 

— N-o să stau în poala harpiei, le-a spus. 

Şedea acum pe o bancă simplă din lemn de abanos. Era 
bună, însă îi auzise pe oamenii Meereenului spunând că nu 
era potrivită pentru o regină. 

Călăreţii ei de sânge o aşteptau. În cosiţele uleiate le 
sunau clopoței şi purtau giuvaierele şi aurul celor morţi. 
Meereenul era neînchipuit de bogat. Până şi mercenarii ei 
păreau sătui, cel puţin deocamdată. În capătul celălalt al 
încăperii se afla Viermele Cenuşiu, îmbrăcat în uniforma 
simplă a Celor Nepătaţi, sub braţ cu casca de bronz cu 
țepuşă. Pe ei, cel puţin, se putea bizui, sau aşa spera... şi pe 
Oacheşul Ben Plumm, pe vânjosul Ben, cu părul lui alb- 
cenuşiu şi faţa ofilită, atât de iubit de dragonii ei. Şi pe 
Daario care strălucea în auriu, lângă el. Daario şi Ben 
Plumm, Viermele Cenugşiu, Irri, jJhiqui, Missandei... Privindu.-i, 
Dany se întreba cine va fi următorul care o va trăda. 

Dragonul are trei capete. Există doi oameni pe lume în 
care pot avea încredere, dacă îi pot găsi. Atunci nu voi fi 
singură. Vom fi trei împotriva lumii, ca Aegon şi surorile lui. 

— Noaptea a fost aşa de liniştită cum mi s-a părut? 
întrebă Dany. 

— Se pare că da, Înălţimea Ta, răspunse Oacheşul Ben 
Plumm. 

159 

Dany era mulţumită. Meereenul fusese prădat cu 
sălbăticie, aşa cum se întâmpla întotdeauna cu oraşele 
proaspăt cucerite, dar Dany hotărâse că toate acestea 
trebuiau să ia sfârşit acum, că oraşul era al ei. Decretase că 
criminalii vor fi spânzurați, că jefuitorilor li se va tăia o 
mână, iar violatorilor mădularul. Opt criminali se legănau pe 
ziduri, iar Cei Nepătaţi umpluseră un coş cu mâini 
însângerate şi viermi moi şi roşii, iar Meereenul era acum 
liniştit. Dar pentru cât timp? 


O muscă îi băzâia în jurul capului. Dany o alungă, iritată, 
dar musca reveni aproape imediat. 

— Sunt prea multe muşte în oraşul ăsta. 

Ben Plumm râse gutural. 

— Dimineaţă am avut muşte în bere. Pe una am înghiţit-o. 

— Mugştele sunt răzbunarea morţilor. Daario zâmbi şi îşi 
mângâie şuviţa din mijlocul bărbii. Cadavrele fac viermi şi 
viermii adună muşte. 

— Atunci ne vom descotorosi de cadavrele alea. Începând 
cu cele din piaţa de jos. Vierme Cenugşiu, te ocupi tu de asta? 

— Regina porunceşte, omul ăsta se supune. 

— Ar fi bine să aduci saci, pe lângă lopeţi, Vierme, îl 
sfătui Oacheşul Ben Plumm. Sunt cam răscoapte. Cad de pe 
maldărele alea, bucăţi bucățele, şi mişună 

de... 

— Ştie. Ştiu şi eu. Dany îşi aminti oroarea pe care o 
simţise când văzuse acea Piaţă a Supliciului din Astapor. Am 
făcut şi eu un lucru la fel de oribil, dar cu siguranță au 
meritat. Justiţia aspră e tot justiție. 

— Înălţimea Ta, spuse  Missandei.  Ghiscarii îşi 
înmormântează morţii de seamă în cripte, sub palatele lor. 
Dacă vrei să cureţi oasele şi să le înapoiezi rudelor, le vei 
face o favoare. 

Văduvele mă vor blestema la fel. 

— Aşa să fie. Dany îi făcu semn lui Daario: Câţi aşteaptă 
pentru audienţă în dimineaţa aceasta? 

— Doi s-au prezentat să se încălzească sub strălucirea ta. 
Daario se alesese de pe urma jafului cu o garderobă nouă şi, 
ca să se potrivească, îşi revopsise în violet-închis barba în 
furculiţă şi părul cârlionţat. Ochii îi păreau acum şi mai 
violeţi, de parcă ar fi fost un valyrian rătăcit. Au sosit astă- 
noapte pe Steava Indigo, o galeră de negoţ din îndepărtatul 
Qarth. 

O galeră de sclavi, vrei să zici. Dany se încruntă. 

— Cine sunt? 


— Căpitanul Stelei şi unul care susţine că vorbeşte în 
numele Astaporului. 

— Prima dată o să primesc solul. 

Se dovedi a fi un bărbat palid, cu căutătură de dihor, cu 
şiraguri de perle şi fir de aur răsucit atârnându-i greu la gât. 

— Luminăţia Ta! strigă el. Numele meu este Ghael. Aduc 
Mamei Dragonilor 160 

salutul Regelui Cleon din Astapor. Cleon cel Mare. 

Dany înţepeni. 

— Am lăsat un consiliu să conducă Astaporul. Un 
vindecător, un învăţat şi un preot. 

—  Luminăţia Ta, acei tâlhari perfizi ţi-au înşelat 
încrederea. S-a dovedit că 

unelteau să le redea Marilor Stăpâni puterea şi să pună 
oamenii în lanţuri. Cleon cel Mare le-a dat planurile în vileag 
şi le-a tăiat capetele dintr-o lovitură, iar oamenii 
recunoscători ai Astaporului l-au încoronat pentru curajul lui. 

— Nobile  Ghael, spuse  Missandei, în dialectul 
Astaporului, este vorba despre acelaşi Cleon care a fost 
cândva sclavul lui Grazdan mo Ullhor? 

Glasul ei era inocent, dar întrebarea îl nelinişti vizibil pe 
sol. 

— Acelaşi, recunoscu el. Un om mare. 

Missandei se aplecă, apropiindu-se de Dany. 

— A fost măcelar în bucătăria lui Grazdan, îi şopti fata la 
ureche. Se spunea că 

poate măcelări un porc mai repede ca oricine din Astapor. 

Am dat Astaporului un rege măcelar. Pe Dany o cuprinse 
ameţeala şi ştia că 

nu avea voie să-l lase pe sol să observe. 

— Mă voi ruga ca Regele Cleon să domnească bine şi 
înţelept. Ce aşteaptă de la mine? 

Ghael se frecă la gură. 

— Poate că ar trebui să discutăm între patru ochi, 
Înălţimea Ta. 


— N-am nici un secret faţă de căpitanii şi comandanții 
mei. 

— Cum ţi-e voia. Cleon cel Mare mi-a poruncit să transmit 
devotamentul lui faţă de Mama Dragonilor. Duşmanii tăi sunt 
duşmanii lui, zice el, în frunte cu înţelepţii Stăpâni din 
Yunkai. Propune un pact între Astapor şi Meereen împotriva 
Yunkaiului. 

— Am jurat că yunkaii nu vor păţi nimic dacă îşi 
eliberează sclavii, îi aminti Dany. 

— Nu putem avea încredere în aceşti câini din Yunkai, 
Luminăţia Ta. Chiar în clipa aceasta complotează împotriva 
ta. Au fost mobilizați noi recruți, care pot fi văzuţi 
antrenându-se în afara zidurilor oraşului. Se construiesc 
corăbii de război, la Noul Ghis şi la Volantis, iar în vest au 
fost trimişi soli să încheie alianţe şi să 

tocmească mercenari. Au trimis călăreţi în Vaes Dothrak, 
să năvălească asupra ta cu un Khalasar. Cleon cel Mare mi-a 
poruncit să-ţi spun să nu te temi. Astaporul nu uită. 
Astaporul nu te va trăda. Ca să-şi dovedească fidelitatea, 
Cleon cel Mare îţi propune să pecetluiască alianţa voastră cu 
o căsătorie. 

— O căsătorie? Cu mine? 

Ghael zâmbi. Avea dinţii maro şi stricaţi. 

— Cleon cel Mare îţi va dărui mulţi fii puternici. 

Dany rămase fără cuvinte, dar micuța Missandei îi veni în 
ajutor. 

— Prima lui soţie i-a dăruit fii? 

161 

Solul o privi mâhnit. 

— Are trei fiice cu prima lui soţie. Două dintre nevestele 
lui mai noi sunt însărcinate. Dar are de gând să le lase pe 
toate deoparte, dacă Mama Dragonilor va consimţi să-l ia de 
bărbat. 

— Câtă mărinimie! spuse Dany. Mă voi gândi la tot ce mi- 
ai spus, lordul meu. 


Dădu poruncă să i se pregătească lui Ghael camere 
pentru noapte, undeva mai jos, în piramidă. 

Toate victoriile se transformă în cenuşă în mâinile mele, 
gândi ea. Orice aş 

face, aduc numai moarte şi oroare. Când pe străzi va 
ajunge vorba despre cele petrecute la Astapor, cum negreşit 
se va întâmpla, zeci de mii de sclavi Meereenii proaspăt 
eliberaţi vor hotărî, fără doar şi poate, să o urmeze la vest, 
unde se ducea, temându-se de ceea ce i-ar putea aştepta 
dacă ar rămâne... deşi era posibil ca în marş să îi aştepte 
lucruri şi mai cumplite. Chiar dacă ar goli toate grânarele din 
oraş şi ar lăsa Meereenul să moară de foame, cum să 
hrănească atât de mulţi? 

Drumul din faţa ei era plin de vicisitudini, sânge şi 
primejdii. Ser Jorah o prevenise. O prevenise în atâtea 
privinţe... el... Nu, n-o să mă gândesc la Jorah Mormont. Să 
mai rabde puțin. 

— Am să-l primesc acum pe acel căpitan al galerei de 
negoţ, anunţă ea. Poate că are veşti mai bune. 

Speranţa se dovedi deşartă. Căpitanul Ste/ei Indigo era 
din Qarth, aşa că vărsă 

râuri de lacrimi când îl întrebă despre Astapor. 

— Oraşul sângerează. Morţii putrezesc neîngropaţi pe 
străzi, fiecare piramidă 

e o cazarmă, iar pieţele nu au de vânzare nici mâncare, 
nici sclavi. Şi bieţii copii! 

Cuţitarii Regelui Cleaver au pus mâna pe toţi băieţii de 
viţă nobilă din Astapor, să 

facă noi Nepătaţi de vânzare, deşi vor trece ani de zile 
până ce vor fi pregătiţi. 

Ceea ce o mira pe Dany cel mai mult era cât de puţin 
surprinsă era. Îşi aminti de Eroeh, fata lhazarheană pe care 
încercase cândva s-o apere şi la ce se întâmplase cu ea. În 
Meereen se va întâmpla la fel, după ce plec, gândi ea. 
Sclavii din arenele de luptă, crescuţi şi antrenați să ucidă, se 
dovedeau deja nesupuşi şi arţăgoşi. Păreau să aibă impresia 


că acum oraşul era al lor, cu tot cu fiecare bărbat şi fiecare 
femeie care îl locuia. Doi dintre ei fuseseră printre cei opt pe 
care îi spânzurase. Nu mai am ce să fac, îşi spuse. 

— Ce vrei de la mine, căpitane? 

— Sclavi, răspunse el. Galera mea geme de fildeş, 
chihlimbar, piele de zabral şi alte lucruri de preţ. Vreau să le 
schimb aici pe sclavi, să-i vând la Lys şi Volantis. 

— N-avem nici un sclav de vânzare, răspunse Dany. 

— Regina mea! Daario făcu un pas în faţă. Malul râului e 
plin de oameni ai Meereenului, care imploră să fie lăsaţi să 
se vândă acestui qartheean. Sunt mai mulţi ca muştele. 

Dany era uluită. 

162 

— Vor să fie sclavi? 

— Cei care vor sunt curtenitori şi de sânge nobil, dulce 
regină. Asemenea sclavi sunt preţuiţi. În Oraşele Libere, vor 
fi preceptori, scribi, sclavi pentru plăceri, chiar vindecători 
sau preoţi. Vor dormi în paturi moi, vor mânca pe săturate şi 
vor locui în palate. Aici au pierdut totul şi trăiesc în teamă şi 
sărăcie. 

— Înţeleg. Probabil că nu era atât de uimitor, dacă 
poveştile despre Astapor erau adevărate. Dany chibzui o 
clipă: Fiecare bărbat care doreşte să se vândă ca sclav e 
liber s-o facă. Şi orice femeie. Ridică o mână: Dar nu pot să- 
şi vândă 

copiii, şi nici un bărbat soţia. 

— În Astapor, oraşul îşi lua zeciuiala de fiecare dată când 
un sclav îşi schimba stăpânul, îi spuse Missandei. 

— Vom face la fel, hotărî Dany. Războaiele se câştigau cu 
aur, nu doar cu săbii. A zecea parte din preţ. În monede de 
aur sau argint. Sau în fildeş. 

Meereenul n-are nevoie de şofran, cuişoare şi piei de 
zabral. 

— Va fi precum porunceşti, glorioasă regină, spuse 
Daario. Ciorile mele de Piatră îţi vor strânge zeciuiala. 


Dacă Ciorile de Piatră aveau să se ocupe de asta, cel 
puţin jumătate din aur se va pierde pe undeva. Dany ştia 
asta. Dar Fiii Secunzi nu erau cu nimic mai buni, iar 
Nepătaţii erau pe cât de incoruptibili pe atât de analfabeți. 

— Trebuie să ţinem catastife. Caută printre oamenii liberi 
câţiva care ştiu să 

scrie, să citească şi să socotească. 

Cu treaba isprăvită, căpitanul Ste/e; Indigo se înclină şi 
plecă. Dany se foi neliniştită pe banca ei de abanos. Îi era 
groază de ceea ce trebuia să urmeze, dar ştia că amânase 
deja prea mult. Yunkai şi Astapor, ameninţări de război, 
cereri în căsătorie şi peste toate, marşul... Am nevoie de 
cavalerii mei. Am nevoie de săbiile lor şi am nevoie de sfatul 
lor. Cu toate acestea, gândul de a-l vedea din nou pe Jorah 
Mormont o făcea să se simtă ca şi cum ar fi înghiţit o lingură 
plină 

cu muşte: furioasă, agitată, scârbită. Aproape că le 
simţea bâzâindu-i prin burtă. 

Sunt sângele dragonilor. Trebuie să fiu puternică. Trebuie 
să am flăcări în ochi când îi voi înfrunta, nu lacrimi. 

— Spune-i lui Belwas să-i aducă pe cavalerii mei, porunci 
Dany, înainte să se poată răzgândi. Bunii mei cavaleri. 

Vânjosul Belwas gâfâia din pricina urcuşului, când îi 
introduse pe uşă, cu câte o mână cărnoasă strânsă peste 
braţul fiecăruia dintre cei doi. Ser Barristan păşea cu fruntea 
sus, dar Ser Jorah privea ţintă podeaua de marmură în timp 
ce se apropia. Unul e mândru, celălalt vinovat. Bătrânul îşi 
răsese barba albă. Arăta cu zece ani mai tânăr fără ea. Dar 
ursul pleşuv părea mai bătrân ca înainte. Se opriră 

brusc în faţa băncii. Vânjosul Belwas făcu un pas înapoi şi 
rămase cu braţele încrucişate peste pieptu-i brăzdat de 
cicatrici. Ser Jorah îşi drese glasul: 

— Khaleesi... 

Îi lipsise atât de mult glasul lui, dar trebuia să fie 
neînduplecată. 

163 


— Taci. O să-ţi spun eu când să vorbeşti. Se ridică în 
picioare. Când v-am trimis jos, în canale, o parte din mine a 
sperat că n-o să vă mai văd niciodată. 

Părea un sfârşit potrivit pentru nişte mincinoşi, să se 
înece în scârnăvia stăpânilor de sclavi. Am crezut că se vor 
ocupa zeii de voi, dar v-aţi întors la mine. Bravii mei cavaleri 
din Westeros, un informator şi un trădător. Fratele meu v-ar fi 
spânzurat pe amândoi. Ştia că Viserys, cel puţin, ar fi făcut-o 
Nu ştia ce ar fi făcut Rhaegar. N-o să neg că m-aţi ajutat să 
cuceresc oraşul... 

Gura lui Ser Jorah se încleşta. 

— Noi am cucerit acest oraş pentru tine. Cu şobolani de 
canal. 

— Taci, repetă ea..., deşi ceea ce spunea el era adevărat. 

Pe când Mădularul lui Joso şi ceilalţi berbeci izbeau 
porţile oraşului şi arcaşii ei slobozeau stoluri de săgeți de foc 
peste ziduri, Dany trimisese două sute de oameni de-a 
lungul râului, la adăpostul întunericului, să aprindă corăbiile 
din port. 

Dar făcuse asta doar ca să ascundă adevăratul lor scop. 
În vreme ce corăbiile aprinse atrăgeau privirile apărătorilor 
de pe zidurile oraşului, câţiva înotători smintiţi au găsit 
gurile de canal şi au desfăcut un grilaj ruginit de fier. Ser 
Jorah, Ser Barristan, Vânjosul Belwas şi douăzeci de bravi 
ţicniţi s-au strecurat sub apa maronie, urcând prin tunelul de 
cărămidă, o ceată pestriță de mercenari, Nepătaţi şi sclavi 
eliberaţi. Dany le spusese să aleagă doar bărbaţi care nu au 
familii... şi, de preferinţă, nici simţul mirosului. 

Fuseseră pe cât de curajoşi pe atât de norocoşi. Trecuse o 
lună de la ultima ploaie zdravănă şi canalele erau pline doar 
până la coapse. Aveau şi lumină, căci înfăşuraseră torţele cu 
pânză uleiată, care le menținea uscate. Câţiva dintre sclavii 
eliberaţi fuseseră înspăimântați de şobolanii uriaşi, până 
când Vânjosul Belwas a prins unul şi l-a rupt cu dinţii în 
două. Un om fusese omorât de o şopârlă mare şi palidă care 
s-a ridicat din apa întunecată, trăgându-l de picior, dar după 


aceea, când au zărit din nou apa unduindu-se, Ser Jorah a 
măcelărit bestia cu sabia. De câteva ori se rătăciseră, dar 
după ce au ieşit la suprafaţă, Vânjosul Belwas i-a condus 
către arena de luptă cea mai apropiată, unde au surprins 
câteva gărzi şi au smuls sclavii din lanţuri. În decurs de o 
oră, jumătate dintre sclavii Meereenului se ridicaseră. 

— Aţi ajutat la cucerirea acestui oraş, repetă ea cu 
încăpățânare. Şi m-aţi slujit bine în trecut. Ser Barristan m-a 
salvat de Bastardul Titanului şi, în Qarth, de Omul Mâhnit. 
Ser Jorah m-a salvat de otrăvitor, în Vaes Dothrak, şi de 
călăreţii de sânge ai lui Drogo după ce soarele meu a murit. 
Atât de mulţi oameni îi doriseră moartea, încât uneori le 
pierdea şirul. Şi totuşi, m-aţi minţit, m-aţi înşelat, m-aţi 
trădat. Se întoarse către Ser Barristan: L-ai apărat mulţi ani 
pe tatăl meu, ai luptat alături de fratele meu pe Trident, dar 
l-ai părăsit pe Viserys când era în exil şi ai plecat genunchiul 
în faţa Uzurpatorului. De ce? Şi spune-mi adevărul. 

— Unele adevăruri sunt greu de auzit. Robert era un... un 
bun cavaler... 

galant, curajos... mi-a cruțat viaţa... şi viaţa multora... 
Prinţul Viserys era doar 164 

un copil, ar fi trecut ani până când ar fi fost pregătit să 
domnească şi... iartă-mă, regina mea, dar mi-ai cerut 
adevărul... chiar copil fiind, fratele tău Viserys era adesea 
fiul tatălui tău, într-un fel în care Rhaegar nu era. 

— Fiul tatălui său? Dany se încruntă. Ce înseamnă asta? 

Bătrânul cavaler nu clipi. 

— Tatăl tău era supranumit Regele Nebun din Westeros. 
Nu ţi-a spus nimeni asta? 

— Mi-a spus Viserys. Regele Nebun. Uzurpatorul l-a numit 
aşa, Uzurpatorul şi câinii lui. Rege/e Nebun. Era o minciună. 

— De ce să ceri adevărul, spuse blând Ser Barristan, dacă 
nu ai urechi să-l auzi? Şovăi, apoi continuă. Ţi-am spus că 
am folosit un nume fals ca Lannisterii să nu ştie că sunt 
alături de tine. Asta a fost mai puţin de jumătate din 
poveste, Înălţimea Ta. Adevărul e că am vrut să te urmăresc 


o vreme, înainte să-ţi închin sabia mea. Să mă asigur că nu 
eşti... 

— ... fiica tatălui meu? Dacă nu era fiica tatălui ei, atunci 
cine era? 

— ... nebună, termină el. Dar nu văd nici o pată la tine. 

— Pată? Dany se zbărnli. 

— Nu sunt maester, să-ţi dau citate din istorie, Înălţimea 
Ta. Săbiile sunt viaţa mea, nu cărţile. Dar orice copil ştie că 
Targaryenii au fost întotdeauna la hotarul nebuniei. Tatăl tău 
n-a fost primul. Regele Jaehaerys mi-a spus odată că 
nebunia şi măreţia sunt două feţe ale aceleiaşi monede. De 
fiecare dată când se năştea un Targaryen, spunea că zeii au 
aruncat moneda în aer şi lumea aşteaptă cu sufletul la gură 
să vadă pe ce parte va cădea. 

Jaehaerys. Bătrânul îl cunoaşte pe bunicul meu. Asta o 
punea pe gânduri. 

Aproape tot ce ştia despre Westeros era de la fratele ei, 
iar restul de la Ser Jorah. 

Ser Barristan uitase probabil mai multe decât ştiuseră 
vreodată ceilalţi doi la un loc. Omul acesta îmi poate spune 
de unde vin. 

— Aşadar, eu sunt o monedă în mâinile vreunui zeu, asta 
vrei să spui, ser? 

— Nu, răspunse Ser Barristan. Eşti moştenitoarea de 
drept a Westerosului. 

Până la sfârşitul zilelor mele voi rămâne cavalerul tău 
credincios, dacă mă vei socoti demn să mai port vreodată o 
sabie. Dacă nu, sunt mulţumit să rămân scutierul Vânjosului 
Belwas. 

— Şi dacă hotărăsc că meriţi doar să fii bufonul meu? 
întrebă Dany cu dispreţ. 

Sau poate bucătarul meu? 

— Aş fi onorat, Înălţimea Ta, răspunse Selmy, cu o 
demnitate reţinută. Ştiu să 

coc mere şi să fierb carne de vită ca nimeni altul şi am 
fript o mulţime de rațe deasupra unui foc de tabără. Sper că 


îţi plac unse, cu pielea rumenită şi oasele cu sânge. 

Asta o făcu să zâmbească. 

— Ar trebui să fiu nebună să mănânc aşa ceva. Ben 
Plumm, haide şi dă-i sabia ta lui Ser Barristan. 

165 

Dar Barbă-Albă nu voia s-o ia. 

— Mi-am aruncat sabia la picioarele lui Joffrey şi nu m-am 
mai atins de vreuna de atunci. Numai din mâna reginei mele 
voi mai accepta vreodată o sabie. 

— Cum doreşti. Dany luă sabia din mâna Oacheşului Ben 
şi i-o întinse, cu mânerul înainte. Bătrânul o luă reverenţios. 
Îngenunchează, îi spuse Dany, şi jură 

s-o pui în slujba mea. Ser Barristan se lăsă pe un 
genunchi şi aşeză sabia în faţa ei, rostind cuvintele. Dany 
nici nu le auzi. Cu e! a fost uşor, gândi ea. Cu celălalt va fi 
mai greu. Când termină cu Ser Barristan, se întoarse către 
Jorah Mormont: lar acum tu, ser. Spune-mi adevărul. 

Gâtul bărbatului voinic era roşu. Dacă de furie sau de 
ruşine, Dany nu ştia. 

— Am încercat să-ţi spun adevărul de o sută de ori. [i-am 
spus că Arstan nu e ceea ce pare. Te-am prevenit că nu te 
poţi încrede în Xaro şi Pyat Pree. Te-am prevenit... 

— M-ai prevenit împotriva tuturor, în afară de tine. 
Insolenţa lui o înfuria. Artrebui să fie mai umil. Ar trebui să- 
mi cerşească iertarea. Să n-ai încredere în nimeni, decât în 
Jorah Mormont, aşa mi-ai spus... şi în tot acest timp erai 
unealta Păianjenului! 

— Nu sunt unealta nimănui. Da, am luat aurul eunucului. 
Am învăţat câteva coduri şi am scris câteva scrisori, dar asta 
a fost tot... 

— Tot? M-ai spionat şi m-ai vândut duşmanilor mei. 

— O vreme. O spuse fără tragere de inimă. Apoi m-am 
oprit. 

— Când? Când te-ai oprit? 

— Am trimis un raport de la Qarth, dar... 


— Qarth? Dany sperase că se sfârşise mult mai devreme. 
Ce ai scris de la Qarth? Că acum eşti omul meu, că nu mai 
vrei să ai de-a face cu urzelile lor? Ser Jorah n-o putea privi 
în ochi. Când a murit Khal Drogo, mi-ai cerut să merg cu tine 
la Yi Ti şi la Marea de Jad. A fost dorinţa ta sau a lui Robert? 

— Am făcut-o ca să te apăr, zise el hotărât. Să te ţin 
departe de ei. Ştiam ce fel de şerpi sunt... 

— Şerpi? Şi tu ce eşti, ser? Un gând cumplit o străfulgera. 
Le-ai spus că port în pântece copilul lui Drogo? 

— Khaleesi... 

— Să nu te gândeşti să negi, ser, zise aspru Ser Barristan. 
Am fost acolo când eunucul a anunţat consiliul şi Robert a 
decretat că Înălţimea Sa şi copilul ei trebuie să moară. Tu l-ai 
informat, ser. Chiar s-a vorbit că ai putea să duci tu fapta la 
îndeplinire, în schimbul unei amnistii. 

— O minciună. Ser Jorah se întunecă la faţă. N-aş i... 
Daenerys, eu am fost cel care te-a opritsă bei vinul. 

— Da, şi cum de ştiai că vinul acela era otrăvit? 

— Eu... doar am bănuit... caravana a adus o scrisoare de 
la Varys. Mă 

prevenea că vor fi tentative. Voia să fii urmărită, da, dar 
nu să ai de suferit. Ser 166 

Jorah îngenunche. Dacă nu le-aş fi spus eu, ar fi făcut-o 
altcineva. Ştii asta. 

— Ştiu că m-ai trădat. Îşi atinse pântecele, unde murise 
fiul ei, Rhaego. Ştiu că 

cineva a vrut să-mi otrăvească fiul din pricina ta. Asta 
ştiu. 

— Nu... nu. Îşi scutură capul. N-am vrut niciodată... iartă- 
mă. Trebuie să mă 

ierţi. 

— Trebuie? Era prea târziu. Ar fi trebuit să înceapă prin a- 
mi cere iertare. 

Nu-l putea ierta, aşa cum avusese de gând. Pe vânzătorul 
de vin îl târâse în spatele calului, până ce nu mai rămăsese 
nimic din el. Oare cel care îl adusese nu merita acelaşi 


lucru? Acesta e Jorah, ursul meu fioros, brațul drept care nu 
m-a părăsit niciodată. Fără el aş fi moartă, dar... Nu te pot 
ierta, spuse ea. Nu pot. 

— Pe bătrân l-ai iertat... 

— El mi-a tăinuit adevăratul său nume. Tu mi-ai vândut 
secretele celor care mi-au omorât tatăl şi au furat tronul 
fratelui meu. 

— Te-am apărat. Am luptat pentru tine. Am ucis pentru 
tine. 

M-ai sărutat, gândi ea. M-ai trădat. 

— Am coborât în canale, ca un şobolan. Pentru tine. 

Poate că ar fi fost mai bine să mori acolo. Dany nu spuse 
nimic. Nu era nimic de spus. 

— Daenerys, zise el. Te-am iubit. 

Şi iată, asta era. Trei trădări vei cunoaşte. Una pentru 
sânge, una pentru aur şi una în iubire. 

— Zeii nu fac nimic fără motiv, se spune. N-ai murit în 
luptă, asta înseamnă că 

mai vor încă să te folosească. Eu, însă, nu. Nu te vreau în 
preajma mea. Eşti izgonit, ser. Întoarce-te la stăpânii tăi de 
la Debarcaderul Regelui şi ia-ţi amnistia, dacă poţi. Sau la 
Astapor. Fără îndoială, regele măcelar are nevoie de cavaleri. 

— Nu. Întinse mana spre ea. Daenerys, te rog, ascultă- 
mă... 
Îl plesni peste mână, îndepărtându-i-o. 

— Să nu mai îndrăzneşti vreodată să mă atingi sau să-mi 
rosteşti numele. Ai timp până dimineaţă să-ţi strângi 
lucrurile şi să părăseşti acest oraş. Dacă eşti găsit în 
Meereen după ce se crapă de ziuă, o să-l pun pe Vânjosul 
Belwas să-ţi sucească gâtul. Aşa voi face. Crede-mă. i 
întoarse spatele, învolburându-şi fustele, Nu suport să-i văd 
chipul. Lua-ţi-l pe acest mincinos din faţa ochilor mei! 
porunci ea. Nu trebuie să plâng. Nu trebuie. Dacă plâng, 
o să-l iert. Vânjosul Belwas îl înhaţă pe Ser Jorah de braţ şi îl 
târi afară. Când Dany aruncă o privire peste umăr, cavalerul 
păşea de parcă ar fi fost beat, încet şi clătinat. Privi în altă 


parte, până când auzi uşile deschizându-se şi închizându- 
se. Apoi se prăbuşi pe banca de abanos. Aşadar, s-a dus. 
Tatăl meu şi mama mea, fraţii mei, Ser Willen Darry, Drogo, 
care a fost soarele meu, fiul lui care a murit în pântecele 
meu, iar acum Ser Jorah... 

— Regina are o inimă bună, murmură Daario, prin barba 
lui violet, dar omul acela e mai periculos decât toţi cei de 
teapa lui Oznak şi Meros adunaţi la un loc. 

167 

Mâinile puternice ale lui Daario mângâiau mânerele 
armelor lui pereche, acele femei aurii deocheate. Nici nu 
trebuie să rosteşti cuvântul, lumina mea. Doar să 

clatini uşor din cap, şi Daario al tău îţi va aduce căpăţâna 
lui urâtă. 

— Lasă-l în pace. Socotelile au fost încheiate. Lasă-l să 
meargă acasă. Dany şi-l imagină înaintând printre bătrâni 
stejari noduroşi şi pini înalţi, trecând pe lângă mărăcini 
înfloriţi, pietre cenuşii năpădite de muşchi şi pâraie care 
curgeau reci ca gheaţa, pe coamele abrupte ale munţilor. Îl 
văzu intrând într-un castel construit din bârne mari, unde 
câinii dormeau lângă şemineu, iar mirosul de carne şi mied 
stăruia greu în aerul plin de fum. Deocamdată am terminat, 
le spuse Daenerys căpitanilor ei. 

Abia se putu stăpâni să nu alerge pe scările largi de 
marmură. Irri o ajută să-şi dezbrace veşmintele de gală şi să 
se îmbrace mai comod: pantaloni bufanţi de lână, o tunică 
largă de postav, o vestă Dothraki pictată. 

— Tremuri, Khaleesi, zise fata, îngenunchind să-i lege 
sandalele. 

— Mi-e frig, minţi Dany. Adu-mi cartea pe care o citeam 
aseară. Voia să se piardă în cuvinte, în alte timpuri şi în alte 
locuri. Volumul gros legat în piele era plin de cântece şi 
poveşti din Cele Şapte Regate. Poveşti pentru copii, la drept 
vorbind, prea simple şi prea fanteziste ca să fie istorie 
adevărată. Toţi eroii erau înalţi şi frumoşi, iar pe trădători îi 
puteai recunoaşte după ochii lor vicleni. Cu toate acestea, îi 


plăceau. Cu o seară înainte, citise despre cele trei prințese 
închise de rege în turnul roşu, pentru păcatul de a fi 
frumoase. 

Când slujitoarea îi aduse cartea, Dany găsi îndată pagina 
unde rămăsese, dar nu-i slujea la nimic. Se surprinse citind 
acelaşi pasaj de mai multe ori. Ser /orah mi-a dăruit această 
carte în ziua când m-am măritat cu Khal Drogo. Însă Daario 
are dreptate, n-ar fi trebuit să-l izgonesc. Ar fii trebuit să-l 
păstrez sau să-l omor. juca rolul de regină, dar pe undeva, se 
simţea tot ca o fetiţă speriată. 

Viserys spunea mereu cât sunt de prostănacă. Oare chiar 
era nebun? Închise cartea. Încă ar fi putut să-l primească 
înapoi pe Ser Jorah, dacă voia. Sau să-l trimită pe Daario să-l 
omoare. 

Dany fugi de această decizie, afară pe terasă. Îl găsi pe 
Rhaegal dormind lângă 

iaz, un colac verde şi arămiu încălzindu-se la soare. 
Drogon era cocoţat în vârful piramidei, pe locul unde fusese 
harpia imensă de bronz înainte ca ea să 

poruncească să fie dărâmată, îşi deschise aripile şi ţipă 
când o zări pe Dany. 

Viserion nu era de văzut, dar când Dany se duse la 
parapet şi scrută orizontul, zări aripi palide în depărtare, 
fâlfâind deasupra râului. Vânează. Sunt tot mai îndrăzneți pe 
zi ce trece. Totuşi, încă se neliniştea când zburau prea 
departe. 

Într-o zi, unul dintre ei s-ar putea să nu se mai întoarcă, 
gândi ea. 

— Înălţimea Ta? 

Întoarse capul şi-l văzu pe Ser Barristan în spatele ei. 

— Ce ai mai putea să vrei de la mine, ser? Te-am cruțat, 
te-am luat în slujba mea, acum lasă-mă puţin în pace. 

168 

— lartă-mă, Înălţimea Ta. Voiam numai... acum că ştii cine 
sunt... Bătrânul ezită. Un cavaler al Gărzii Regale e în 
prezenţa regelui zi şi noapte. Din acest motiv, jurămintele 


noastre ne cer să-i apărăm secretele aşa cum i-am apăra 
viaţa. 

Dar secretele tatălui tău îţi aparţin acum ţie, împreună cu 
tronul său, iar... M-am gândit că, poate, ai avea să-mi pui 
întrebări. 

Întrebări. Avea o sută de întrebări, o mie, zece mii. De ce 
nu găsea nici una? 

— Tatăl meu a fost într-adevăr nebun? întrebă ea pe 
negândite. De ce pun întrebarea asta? Viserys spunea că 
discuţia asta despre nebunie e un şiretlic al Uzurpatorului... 

— Viserys era un copil, iar regina îl ocrotea cât de mult 
putea. Tatăl tău a avut întotdeauna un dram de nebunie, mă 
gândesc acum. Însă era fermecător şi generos, aşa că 
greşelile îi erau trecute cu vederea. Domnia lui a început 
atât de promiţător... dar cu trecerea anilor, greşelile au 
devenit din ce în ce mai frecvente, până când... Dany îl 
întrerupse. 

— Chiar crezi că trebuie să aud asta acum? 

Ser Barristan rămase o clipă pe gânduri: 

— Poate că nu. Nu acum. 

— Nu acum, fu ea de acord. Într-o zi. Într-o zi trebuie să- 
mi spui tot. Cu bune şi rele. Există şi ceva bun de spus 
despre tatăl meu, nu-i aşa? 

— Există, Înălţimea Ta. Despre el şi despre cei care au fost 
înaintea lui. 

Bunicul tău Jaehaerys şi fratele lui, tatăl lor Aegon, mama 
ta... şi Rhaegar. Despre el, mai cu seamă. 

— Mi-aş dori să-l fi cunoscut. Glasul ei era melancolic. 

— Mi-aş dori să te fi cunoscut el pe tine, spuse bătrânul 
cavaler. Când vei fi pregătită, o să-ţi povestesc. 

Dany îl sărută pe obraz şi-l trimise la treburile lui. 

În seara aceea, slujitoarele ei îi aduseră carne de miel cu 
salată de ridichi şi morcovi, stropită cu vin, şi o pâine 
fierbinte şi rumenă, cu mierea picurând. Nu putu să 
mănânce nimic. Oare Rhaegar a fost vreodată atât de 
obosit? se întrebă 


ea. Dar Aegon, după cucerire? 

Mai târziu, când sosi vremea de culcare, Dany o luă pe lirri 
în pat cu ea, pentru prima dată de la întâmplarea de pe 
corabie. Dar chiar şi în timp ce tremura, eliberată, şi îşi 
încolăcea degetele în părul negru, bogat, al slujitoarei sale, 
îşi închipuia că era Drogo cel care o ţinea în braţe... numai 
că, nu se ştie cum, chipul lui se preschimba întruna în chipul 
lui Daario. Dacă îl vreau pe Daario, nu trebuie decât să 
spun. Zăcea cu picioarele lui lrri încolăcite printre ale ei. 
Ochii lui păreau astăzi aproape violeți... 

Dany avu vise negre în noaptea aceea şi se trezi de trei 
ori din coşmaruri pe jumătate uitate. A treia oară, era prea 
agitată ca să mai adoarmă. Lumina lunii se revărsa prin 
ferestrele înclinate, argintând podeaua de marmură. O 
adiere rece pătrundea prin uşa deschisă a terasei. lrri 
dormea dusă lângă ea, cu buzele uşor 169 

despărțite, cu un sfârc negru ieşind deasupra cuverturilor 
de mătase. Pentru o clipă, Dany simţi ispita, însă pe Drogo îl 
dorea ea, sau poate pe Daario. Nu pe lirri. 

Fata era dulce şi pricepută, dar toate sărutările ei aveau 
gust de datorie. 

Se ridică, lăsând-o pe Irri dormind în lumina lunii. Jhiqui şi 
Missandei dormeau în paturile lor. Dany îşi trase pe eao 
rochie şi păşi desculţă pe podeaua de marmură, ieşind pe 
terasă. Aerul era rece, dar îi plăcea să simtă iarba între 
degete şi foşnetul frunzelor şuşotind între ele. Valuri mici, 
stârnite de vânt, se alergau pe luciul micului iaz, făcând 
imaginea oglindită a lunii să tremure şi să 

danseze. 

Se sprijini de un parapet scund de cărămidă, privind în 
jos, peste oraş. 

Meereenul dormea şi el. Pierdut în vise despre vremuri 
mai bune, probabil. 

Noaptea acoperea străzile ca o pătură neagră, ascunzând 
cadavrele şi şobolanii gri care urcaseră din canale, ca să le 
mănânce, şi roiurile de muşte scârboase. Torţe îndepărtate 


aruncau sclipiri galbene şi roşii, acolo unde străjerii îşi 
făceau rondul, iar ici şi colo vedea lumina palidă a felinarelor 
pâlpâind pe câte o alee. Poate că 

acolo era şi Ser Jorah, conducându-şi încet calul către 
poartă. Adio, bătrâne urs. 

Adio, trădătorule. 

Era Daenerys Născută din Furtună, Mama Dragonilor, 
ucigaşa vrăjitorilor, eliberatoarea, şi nu exista nimeni pe 
lume în care putea avea încredere. 

— Înălţimea Ta? Missandei stătea lângă umărul ei, în 
cămaşă de noapte şi cu sandale de lemn în picioare. M-am 
trezit şi am văzut că lipseşti. Ai dormit bine? 

La ce te uiţi? 

— La oraşul meu, răspunse Dany. Căutam o casă cu uşa 
roşie, dar noaptea toate uşile sunt negre. 

— O uşă roşie? Missandei era nedumerită. Ce casă e asta? 

— Nici o casă. Nu contează. Dany o luă de mână. Să nu 
mă minţi niciodată, Missandei. Să nu mă trădezi niciodată. 

— Niciodată, promise Missandei. Priveşte, se luminează 
de ziuă. 

Cerul devenise albastru de cobalt până la orizont şi, sub 
linia joasă a dealurilor dinspre răsărit, se zărea o strălucire 
palidă, aurie şi trandafirie. Privind soarele ridicându-se pe 
cer, Dany o ţinea pe Missandei de mână. Toate cărămizile 
cenuşii deveneau roşii şi galbene şi albastre şi verzi şi 
portocalii. Nisipurile stacojii ale arenelor de luptă se 
transformau în răni sângerânde sub ochii ei. În altă parte, 
cupola aurie a Templului Graţiilor sclipea orbitoare, iar stele 
de bronz licăreau de-a lungul zidurilor, acolo unde lumina 
soarelui la răsărit atingea ţepuşele coifurilor Celor Nepătaţi. 
Pe terasă, câteva muşte se mişcau leneşe. O pasăre începu 
să ciripească între crengile curmalului, iar apoi alte două. 
Dany îşi înălţă 

capul, să le audă cântecul, dar în scurt timp, sunetele 
oraşului ce se deştepta îl înăbuşiră. Sunetele oraşului meu. 


A 


În dimineaţa aceea, preferă să îşi cheme căpitanii şi 
comandanții în grădină 

decât să coboare în sala de audienţe. 

170 

— Aegon Cuceritorul a trecut Westerosul prin foc şi sabie, 
iar apoi i-a adus pace, prosperitate şi dreptate. Dar eu nu am 
adus Golfului Sclavilor decât moarte şi distrugere. Am fost 
mai degrabă Kha!/ decât regină, spulberând şi jefuind în 
calea mea şi plecând mai departe. 

— N-avem de ce să mai rămânem, zise Oacheşul Ben 
Plumm. 

— Înălţimea Ta, stăpânii de sclavi şi-au atras singuri 
osânda, zise Daario Naharis. 

— Ai adus şi libertate, sublinie Missandei. 

— Libertatea de a fi înfometat? întrebă Dany cu asprime. 
Libertatea de a muri? 

Ce sunt eu, dragon sau harpie? Sunt nebună? Am pata? 

— Dragon, spuse hotărât Ser Barristan. Meereenul nu e 
Westeros, Înălţimea Ta. 

— Dar cum pot să domnesc peste şapte regate, dacă nu 
pot stăpâni un singur oraş? La aceasta, Ser Barristan nu avu 
nici un răspuns. Dany le întoarse spatele, privind din nou 
peste oraş. Copiii mei au nevoie de timp să se vindece şi să 

înveţe. Dragonii mei au nevoie de timp să crească şi să-şi 
încerce aripile. lar eu am nevoie de acelaşi lucru. Nu voi lăsa 
acest oraş să o ia pe urmele Astaporului. 

Nu voi lăsa harpia din Yunkai să-i pună iarăşi în lanţuri pe 
cei pe care i-am eliberat. Se întoarse să le privească feţele. 
Nu voi pleca. 

— Ce vei face, atunci, Khaleesi? întrebă Rakharo. 

— Voi rămâne, spuse ea. Voi domni şi voi fi regină. 


JAIME 


Regele şedea în capul mesei, cocoţat pe un maldăr de 
perne, semnând fiecare document după ce îi era prezentat. 

— Mai sunt doar câteva, Înălţimea Ta, îl înştiinţa Ser 
Kevan Lannister. Acesta este un ordin de confiscare 
împotriva Lordului Edmure Tully, prin care este deposedat de 
Riverrun şi de toate pământurile şi câştigurile sale, fiindcă s- 
a răzvrătit împotriva regelui nostru de drept. Există un 
decret similar împotriva unchiului său, Ser Brynden Tully, 
Peştele Negru. 

Tommen le semnă pe rând, înmuind cu grijă pana şi 
iscălindu-se cu un scris mare, copilăresc. 

Jaime privea de la capătul mesei, gândindu-se la toţi acei 
lorzi care aspirau la un loc în consiliul mic al regelui. Din 
partea mea, il pot avea pe al meu. Dacă asta însemna 
putere, atunci de ce avea gust de lâncezeală? Nu se simţea 
prea puternic privindu-l pe Tommen înmuindu-şi la nesfârşit 
pana în cerneală. Se simţea plictisit. 

Şi suferind. Fiecare muşchi de pe trup îl durea, coastele şi 
umerii îi erau numai vânătăi de pe urma loviturilor cu care 
se alesese prin bunăvoința lui Ser Addam 171 

Marbrand. Se înfiora numai gândindu-se la asta. Nu putea 
decât să spere că omul îşi va ţine gura ferecată. Jaime îl 
cunoştea pe Marbrand de pe vremea când, copil fiind, slujea 
ca paj la Casterly Rock. Avea în el mai multă încredere decât 
în oricine. Destul ca să-i ceară să pună mâna pe scuturile şi 
săbiile de turnir. Voia să 

ştie dacă putea lupta cu stânga. 

lar acum ştiu. Adevărul era mai dureros decât loviturile 
lui Ser Addam, şi loviturile fuseseră atât de crâncene încât 
abia se putuse îmbrăca de dimineaţă. 

Dacă s-ar fi luptat de-a binelea, Jaime ar fi murit până 
acum de douăzeci de ori. 


Părea atât de simplu să schimbi mâinile. Dar nu era. Orice 
impuls pe care îl avea era greşit. Trebuia să se gândească la 
orice, pe când înainte se mişcase pur şi simplu. Şi până se 
gândea el, Marbrand îl trosnea. Mâna lui stângă nu părea să 

poată nici măcar să țină o sabie cum se cuvine. Ser 
Addam îl dezarmase de trei ori, aruncându-i sabia cât colo. 

— Acesta îi acordă amintitele pământuri, câştiguri şi 
castelul lui Ser Aemon Frey şi nobilei sale soţii, Lady Genna. 
Ser Kevan îi înfăţişă un alt teanc de pergamente şi Regele 
Tommen înmuie pana şi semnă. Acesta este un decret de 
recunoaştere a legitimităţii unui fiu natural al Lordului Roose 
Bolton de la Dreadfort. lar acesta îl numeşte pe Lordul 
Bolton Păzitor al Nordului. Tommen înmuie, semnă, înmuie, 
semnă. Acesta îi acordă lui Ser Rolph Spicer dreptul asupra 
castelului Castamere şi îl ridică la rangul de lord. Tommen îşi 
măzgăli numele. 

Ar fi trebuit să mă duc la Ser Ilyn Payne, cugetă Jaime. 
Dreptatea Regelui nu îi era prieten, aşa cum îi era Marbrand, 
şi poate că l-ar fi bătut până la sânge... dar fără limbă, n- 
avea cum să se laude după aceea. Doar un cuvânt scăpat de 
Ser Addam la băutură era de ajuns ca toată lumea să afle în 
scurt timp cât de nevolnic devenise. Lord Comandant al 
Gărzii Regale. Era o farsă crudă... deşi nu chiar atât de crudă 
ca darul pe care i-l trimisese tatăl său. 

— Aceasta este amnistia ta regală pentru Lordul Gawen 
Westerling, nobila lui soţie şi fiica lor Jeyne, prin care sunt 
primiţi înapoi la pacea regelui, explică Ser Kevan. Aceasta 
este o amnistie pentru Lordul Janos Bracken de la Stone 
Hedge. 

Aceasta este o amnistie pentru Lordul Vance. Aceasta 
pentru Lordul Gooddbrook. 

Aceasta pentru Lordul Mooton de la lazul Fecioarelor. 

Jaime se ridică în picioare. 

— Se pare că stăpâneşti bine aceste chestiuni, unchiule. 
O să-l las pe rege în seama ta. 


— Cum doreşti. Ser Kevan se ridică, la rândul lui. Jaime, ar 
trebui să te duci la tatăl tău. Ruptura asta dintre voi... 

— .„..„ a creat-o el. Şi nici n-o s-o repare, dacă îmi trimite 
daruri de batjocură. 

Spune-i asta, dacă poţi să-l smulgi de lângă Tyrelli atât 
timp. 

Unchiul său îl privi mâhnit. 

— Darul a fost din inimă. Ne-am gândit că te-ar putea 
încuraja... 

172 

— ... să-mi crească o mână nouă? Jaime se întoarse către 
Tommen. Deşi avea buclele aurii ale lui Joffrey şi ochii verzi, 
noul rege nu avea altceva în comun cu regretatul său frate. 
Era predispus la îngrăşare, faţa îi era roz şi rotundă şi chiar îi 
plăcea să citească. N-are încă nici nouă ani, acest fiu al meu. 
Mai are până să 

devină bărbat. Aveau să treacă şapte ani până când 
Tommen putea să domnească 

prin puterile lui. Până atunci, nobilul său bunic va ţine 
frâiele regatului. Sire, întrebă Jaime. Îmi îngădui să plec? 

— Cum pofteşti, Ser Unchiule. Tommen îşi întoarse 
privirea către Ser Kevan. 

Acum pot să le sigilez, Unchiule-Mare? Apăsatul peceţii 
regale pe ceara fierbinte era ocupaţia lui preferată ca rege, 
până în prezent. 

Jaime ieşi cu paşi mari din sala de consiliu. În faţa uşii îl 
găsi pe Ser Meryn Trant, stând băţos de strajă în armura sa 
albă de solzi şi mantia imaculată. Dacă 

omul ăsta află cât sunt de neputincios, sau dacă 
Kettleblack ori Blout aud de asta... 

— Rămâi aici până când termină Înălţimea Sa, spuse 
Jaime, apoi escortează-l înapoi la Fortăreaţa lui Maegor. 

Trant îşi înclină capul. 

— Cum ţi-e voia, lordul meu. 

Curtea exterioară era înţesată şi zgomotoasă în dimineaţa 
aceea. Jaime se îndreptă către grajduri, unde un grup mare 


de oameni îşi înşeuau caii. 

— Picioare-de-Oţel! strigă el. Aşadar, pleci? 

— Îndată ce încalecă domniţa, răspunse Walton Picioare- 
de-Oţel. Lordul Bolton ne aşteaptă. lat-o că vine. 

Un rândaş ieşea pe uşa grajdului ducând de căpăstru o 
frumoasă iapă sură. Pe spinarea ei călărea o fată uscăţivă, cu 
ochii adânciţi în orbite, înveşmântată într-o mantie grea. 
Mantia era cenuşie, ca rochia de dedesubt, şi tivită cu satin 
alb. 

Broşa cu care se încheia pe piept avea forma unui cap de 
lup, cu ochi înguşti de opal. Părul lung, castaniu, al fetei 
flutura în vânt. Avea un chip frumos, gândi Jaime, dar ochii îi 
erau trişti şi obosiţi. 

Când îl văzu, înclină capul. 

— Ser Jaime, spuse ea cu glas subţire, neliniştit. Eşti 
amabil că mă conduci. 

Jaime o cercetă cu atenţie. 

— Aşadar, mă cunoşti? 

Fata îşi muşcă buza. 

— Poate că nu-ţi aminteşti, lordul meu, căci eram mică pe 
atunci... dar am avut onoarea să te întâlnesc la Winterfell, 
când Regele Robert a venit să-l viziteze pe tatăl meu, Lordul 
Eddard. Îşi plecă ochii mari, căprui şi murmură: Sunt Arya 
Stark. 

Jaime nu se preocupase niciodată prea mult de Arya 
Stark, dar i se părea că 

fata aceasta era mai mare. 

— Am înţeles că eşti pe cale să te măriţi. 

173 

— Mă voi căsători cu fiul Lordului Bolton, Ramsay. Până 
acum a fost un Snow, dar Înălţimea Sa l-a făcut Bolton. Se 
spune că e foarte curajos. Sunt nespus de fericită. 

Atunci de ce pari atât de speriată? 

— Îţi doresc numai bucurii, domniţă. Jaime reveni la 
Picioare-de-Oţel: V-aţi primit plata promisă? 


— Da, am şi împărţit-o. Omul Nordului rânji: Un Lannister 
îşi plăteşte întotdeauna datoriile. 

— Întotdeauna, întări Jaime, aruncându-i fetei o ultimă 
privire. Se întreba dacă 

exista cât de cât o asemănare. Nu că ar fi contat. 
Adevărata Arya Stark era îngropată în vreun mormânt fără 
nume din Fundătura Puricilor, cel mai probabil. 

Cu fraţii şi ambii ei părinţi morţi, cine ar îndrăzni să 
spună că fata aceasta e o impostoare? 

— Drum bun, îi ură lui Walton Picioare-de-Oţel. Nage îşi 
ridică stindardul de pace şi oamenii Nordului formară o 
coloană dezlânată ca mantiile lor de blană şi ieşiră la trap pe 
poarta oraşului. Fata slabă pe iapa ei sură părea mică şi 
oropsită în mijlocul lor. 

Câţiva dintre cai încă se fereau de pata întunecată de pe 
locul bătătorit unde pământul înghiţise sângele grăjdarului 
omorât de Gregor Clegane cu atâta stângăcie. Văzând-o, 
Jaime fu cuprins din nou de furie. Le spusese gărzilor regale 
să ţină gloata la distanţă, dar nătărăul de Ser Boros se lăsase 
absorbit de duel. 

Nesăbuitul băiat avusese, desigur, partea lui de vină. La 
fel şi dornisheanul mort. 

lar Clegane era vinovat în primul rând. Lovitura care 
retezase braţul băiatului fusese nenoroc, dar cea de-a 
doua... 

Ei, bine, Gregor plăteşte acum pentru asta. Marele 
Maester Pycelle îi îngrijea rănile, dar urletele care răsunau 
din camerele  maesterului sugerau că vindecarea nu 
decurgea atât de bine cum ar fi trebuit. 

— Carnea se necrozează şi rănile supurează, spusese 
Pycelle în faţa consiliului. Nici măcar viermii nu s-ar atinge 
de asemenea putreziciune. 

Convulsiile sunt atât de violente încât a trebuit să-i pun 
căluş în gură ca să nu-şi muşte limba. Am tăiat cât de mult 
țesut am îndrăznit şi am tratat putregaiul cu apă 


fiartă şi drojdie, dar în zadar. Venele braţului i se 
înnegresc. Când i-am pus lipitori, toate au murit. Lorzii mei, 
trebuie să ştiu ce substanţă otrăvitoare a pus Prinţul Oberyn 
în vârful suliţei sale. Haideţi să-i reținem pe ceilalţi 
dornisheni, până când vor fi mai cooperanţi. 

Lordul Tywin îl refuzase. 

— Vom avea destule necazuri din pricina morţii Prințului 
Oberyn. N-am de gând să înrăutăţesc situaţia ţinându-i 
ostatici pe însoțitorii lui. 

— Atunci mă tem că Ser Gregor ar putea să moară. 

— Fără îndoială. Am jurat asta în scrisoarea pe care am 
trimis-o Prințului Doran împreună cu trupul fratelui său. Dar 
trebuie să se vadă că sabia Dreptăţii 174 

Regelui e cea care-l omoară, nu o suliță otrăvită. Vindecă- 
|. 

Marele Maester Pycelle a clipit deznădâăjduit. 

— Lordul meu... 

— Vindecă-l! a repetat Lordul Tywin, vexat. Ştii că Lordul 
Varys a trimis pescari în apele din preajma Pietrei 
Dragonului. Au raportat că doar o oaste simbolică a mai 
rămas să apere insula. Lysenii au plecat din golf, şi cu ei cea 
mai mare parte a oştirii Lordului Stannis. 

— Foarte bine, a declarat Pycelle. Stannis n-are decât să 
putrezească în Lys, zic eu. Numai bine scăpăm de el şi de 
ambițiile lui. 

— Ţi-ai pierdut minţile de tot când ţi-a tăiat Tyrion barba? 
Vorbim despre Stannis Baratheon. Omul va continua lupta 
până la ultima suflare şi încă o vreme după aceea. Dacă a 
plecat, asta nu poate să însemne decât că vrea să reînceapă 

războiul. Probabil va debarca la Capătul Furtunii şi va 
încerca să-i incite pe lorzii furtunii. Dacă face asta, e 
terminat. Dar un om mai cutezător ar putea să-şi încerce 
norocul la Sunspear. Dacă reuşeşte să câştige Dornul de 
partea lui, ar putea să 

prelungească acest război mulţi ani de acum înainte. 
Aşadar, n-o să-l jignim pe Martell şi mai mult, sub nici un 


motiv. Dornishenii sunt liberi să plece, iar tu o să-l vindeci pe 
Ser Gregor. 

Şi astfel, Muntele urla zi şi noapte. Lordul Tywin Lannister 
putea să-l intimideze şi pe Străin, după toate aparențele. 

Urcând scările şerpuitoare ale Turnului Sabiei Albe, Jaime 
îl auzea pe Ser Boros sforăind în odaia sa. Şi uşa lui Ser 
Balon era închisă; la noapte urma să fie de strajă la rege şi 
înainte de asta va dormi toată ziua. Lăsând la o parte 
sforăiturile lui Boros, turnul era foarte liniştit. Asta îi 
convenea lui Jaime de minune. Ar trebui să mă odihnesc. Cu 
o noapte înainte, după dansul cu Ser Addam, nu putuse să 
doarmă de durere. 

Dar când păşi în dormitor, o găsi pe sora lui aşteptându-l. 

Stătea lângă fereastra deschisă, privind peste zidurile 
exterioare, în largul mării. Adierea golfului îi dădea târcoale, 
fâlfâindu-i rochia pe lângă trup într-un fel care făcea inima 
lui Jaime să bată mai repede. Era albă rochia aceea, ca 
tapiseriile de pe pereţi şi cuverturile de pe pat. Şiraguri de 
smaralde mărunte împodobeau capetele mânecilor ei largi şi 
coborau în spirale pe corsaj. Smaralde mai mari erau prinse 
în plasa aurie în care era legat părul ei auriu. Rochia avea un 
decolteu adânc, dezgolindu-i umerii şi rotunjimile sânilor. £ 
atât de frumoasă. 

Nu-şi dorea nimic mai mult decât s-o ia în braţe. 

— Cersei. Închise uşa fără zgomot. Ce-i cu tine aici? 

— Unde altundeva să mă duc? Când se întoarse cu faţa 
spre el, avea lacrimi în ochi. Tata mi-a spus răspicat că nu 
mai sunt dorită în consiliu. Jaime, nu vorbeşti tu cu el? 

Jaime îşi scoase mantia şi o atârnă de un cârlig din 
perete. 

— Vorbesc cu Lordul Tywin în fiecare zi. 

175 

— Chiar trebuie să fii aşa de încăpățânat? Nu vrea 
decât... 

— ..„„ să mă oblige să ies din Garda Regală şi să mă trimită 
la Casterly Rock. 


— Nu e neapărat un lucru atât de îngrozitor. Mă trimite şi 
pe mine înapoi la Casterly Rock. Mă vrea cât mai departe, ca 
să aibă mână liberă cu Tommen. 

Tommen e fiul mev, nu al lui. 

— Tommen e regele. 

— E un copil! Un băieţel speriat care şi-a văzut fratele 
otrăvit la propria-i nuntă. lar acum i se spune că trebuie să 
se însoare. Fata are de două ori vârsta lui şi e de două ori 
văduvă. 

Jaime se lăsă uşurel în scaun, încercând să ignore durerea 
muşchilor zdrobiţi. 

— Vyrellii insistă. Nu văd nici un rău în asta. Tommen e 
singur de când a plecat Myrcella la Dorne. Îi place s-o aibă în 
preajmă pe Margaery, cu doamnele ei. Lasă-i să se 
căsătorească. 

— E fiul tău... 

— E sămânţa mea. Nu mi-a spus niciodată tată. Aşa cum 
nu mi-a spus nici Joffrey. M-ai avertizat de o mie de ori să nu 
arăt niciodată un interes faţă de ei. 

— Ca să-i protejez! Şi pe tine. Cum ar fi părut dacă fratele 
meu s-ar fi jucat de-a tatăl cu fiii regelui? Până şi Robert ar fi 
putut deveni suspicios. 

— Ei, bine, acum e mai presus de suspiciune. Moartea lui 
Robert încă îi lăsa un gust amar lui Jaime. Eu ar fi trebuit să-l 
omor, nu Cersei. Mi-aş fi dorit să-l fi omorât cu mâinile mele. 
Când incă mai aveam două. Dacă mi-aş fi făcut din a ucide 
regi un obicei, cum îi plăcea lui să spună, te-aş fi putut lua 
de soţie, în văzul tuturor. Nu mi-e ruşine că te iubesc, doar 
de lucrurile pe care le-am făcut ca s-o ascund. Băiatul acela 
de la Winterfell... 

— Ţi-am spus eu să-l arunci pe fereastră? Dacă te-ai fi dus 
la vânătoare, cum te-am rugat, nu s-ar fi întâmplat nimic. 
Dar nu, tu trebuia să mă ai, nu puteai aştepta până ce ne 
întorceam în oraş. 

— Am aşteptat destul. Nu suportam să-l văd pe Robert 
împleticindu-se către patul tău seară de seară, întrebându- 


mă de fiecare dată dacă nu cumva în noaptea aia se va 
hotărî să-şi revendice drepturile de soţ. Dintr-odată, Jaime îşi 
aminti încă 

un lucru care îl frământa în legătură cu Winterfellul. La 
Riverrun, Catelyn Stark părea convinsă că am trimis un 
tâlhar la drumul mare să-i taie beregata fiului ei. 

Că i-am dat un pumnal. 

— A, asta, zise ea dispreţuitoare. M-a întrebat şi Tyrion. 

— A fost un pumnal. Cicatricile de pe mâinile Catelynei 
erau cât se poate de reale, mi le-a arătat. Ai...? 

— O, nu fii absurd. Cersei închise fereastra. Da, am sperat 
că băiatul va muri. 

Şi tu ai sperat la fel. Până şi Robert era de părere că ar fi 
cel mai bine. „Ne omoram caii când îşi rup un picior şi câinii 
când orbesc, dar suntem prea slabi să 

arătăm aceeaşi milostenie copiilor infirmi.” Aşa mi-a spus. 
Era şi el orb în momentul acela. De băutură. 

176 

Robert! Jaime îl păzise pe rege destul ca să ştie că Robert 
Baratheon spunea la băutură lucruri pe care le-ar fi negat cu 
vehemenţă a doua zi. 

— Eraţi singuri când a spus asta? 

— Sper că nu crezi că i-a spus-o lui Ned Stark. Bineînţeles 
că eram singuri. 

Noi şi copiii. Cersei îşi scoase plasa de păr şi o aşeză pe 
un stâlp al patului, apoi îşi scutură buclele aurii. Poate că 
Myrcella l-a trimis pe omul acela cu pumnalul, ce părere ai? 

Voia să fie o glumă, dar nimerise drept la ţintă. 

— Nu Myrcella. Joffrey. 

Cersei se încruntă. 

— Joffrey nu-l iubea pe Robb Stark, dar fratele lui mai mic 
nu însemna nimic pentru el. lar Joffrey era şi el doar un copil. 

— Un copil care tânjea după o mângâiere pe creştet de la 
beţivanul ăla pe care l-ai lăsat să creadă că e tatăl lui. îi 
trecu prin minte un gând supărător. Tyrion era să moară din 


cauza acestui pumnal nenorocit. Dacă ştia că totul a fost pus 
la cale de Joffrey, asta ar explica poate de ce... 

— Nu mă interesează de ce, spuse Cersei. Poate să-şi ia 
motivele cu el în iad. 

Dacă ai fi văzut cum a murit Joff... S-a luptat, Jaime, s-a 
luptat pentru fiecare gură de aer, dar parcă un spirit malefic 
îl strângea de gât. Atâta spaimă i se citea în ochi... Când era 
mic, fugea la mine când era speriat sau rănit, iar eu îl 
apăram. 

Dar în noaptea aceea, n-am avut ce să fac. Tyrion l-a 
omorat în faţa mea, iar eu n-am putut să fac nimic. Cersei se 
prăbuşi în genunchi în faţa scaunului pe care şedea Jaime şi 
îi luă mâna întreagă în mâinile ei. Joff e mort, iar Myrcella e 
în Dorne. Tommen e tot ce mi-a mai rămas. Nu-l poţi lăsa pe 
tata să mi-l ia. Jaime, te rog! 

— Lordul Tywin nu mi-a cerut aprobarea. Pot să vorbesc 
cu el, darn-osămă 

asculte... 

— Ba da, dacă vei fi de acord să părăseşti Garda Regală. 

— N-o să părăsesc Garda Regală. 

Sora lui îşi stăpânea cu greu lacrimile. 

— Jaime, eşti cavalerul meu strălucitor. Nu mă poţi părăsi 
când am nevoie de tine mai mult ca oricând, îmi fură fiul, mă 
alungă... şi dacă nu-l opreşti, tata mă 

va obliga să mă recăsătoresc. 

Jaime n-ar fi trebuit să fie surprins, dar era. Vorbele ei 
erau o lovitură în stomac mai puternică decât oricare dintre 
cele de care se ocupase Addam Marbrand. 

— Cine? 

— Contează? Un lord sau altul. Unul de care tata 
consideră că are nevoie. 

Nu-mi pasă. N-o să am un alt soţ. Tu eşti singurul bărbat 
pe care îl vreau în patul meu în fiecare noapte. 

— Atunci spune-i asta! 

177 

Cersei îşi retrase mâinile. 


— lar vorbeşti aiureli. Vrei să ne despartă, aşa cum a 
făcut mama când ne-a prins jucându-ne? Tommen ar pierde 
tronul, Myrcella căsătoria... Aş vrea să-ţi fiu soţie, suntem 
făcuţi unul pentru altul, dar nu se poate, Jaime. Suntem fraţi. 

— Targaryenii... 

— Noi nu suntem Targaryeni! 

— Mai încet! zise el batjocoritor. Dacă vorbeşti aşa de 
tare, o să-i trezeşti pe Fraţii mei Juraţi. Nu ne putem permite 
una ca asta, nu-i aşa? Lumea ar putea să 

afle că ai venit să mă vezi. 

— Jaime, suspină ea, crezi că eu nu vreau să fim 
împreună la fel de mult ca tine? Nu contează cu cine mă 
mărită, te vreau lângă mine, te vreau în patul meu, te vreau 
în mine. Nimic nu s-a schimbat între noi. Lasă-mă să-ţi 
dovedesc. Îi ridică tunica şi începu să-i dezlege pe bâjbâite 
şnururile pantalonilor. Jaime simţi cum trupul îi răspunde. 

— Nu, spuse el, nu aici. Nu mai făcuseră asta niciodată în 
Turnul Sabiei Albe, cu atât mai puţin în camerele Lordului 
Comandant. Cersei, nu e locul potrivit. 

— S-a întâmplat şi în sept. Nu e cu nimic altfel aici. Îi 
scoase mădularul şi se aplecă deasupra lui. 

Jaime o împunse cu ciotul mâinii drepte. 

— Nu. Nu aici, am spus. Se forţă să se ridice. Preţ deo 
clipă, văzu uluire în ochii ei verzi, strălucitori. Şi teamă. Apoi 
furia le înlocui. Cersei se dezmetici, se ridică în picioare şi îşi 
aranjă rochia. 

— Mâna ţi-au ciopârţit-o la Harrenhal sau bărbăţia? Când 
îşi scutură capul, părul i se revărsă pe umerii albi, dezgoliţi. 
Am fost o proastă că am venit. N-ai avut curajul să-l răzbuni 
pe Joffrey, de ce am crezut că l-ai apăra pe Tommen? 

Spune-mi, dacă Pezevenghiul ţi-ar fi ucis toţi cei trei 
copii, asta te-ar fi scos din minţi? 

— Tyrion n-o să se atingă de Tommen sau de Myrcella. 
Nici acum nu sunt convins că el l-a omorât pe Joffrey. 

Gura lui Cersei zvâcni de furie. 

— Cum poţi spune asta? După toate amenințările... 


— Ameninţările nu înseamnă nimic. 

Tyrion jură că nu e vinovat. 

— O, jură, despre asta e vorba? lar piticii nu mint, aşa 
crezi tu? 

— Pe mine, nu. Aşa cum nu m-ai minţi nici tu. 

— O, scumpul meu nătărău. Te-a minţit de o mie de ori. ŞI 
eu la fel. Îşi prinse părul la loc şi luă plasa de pe stâlpul 
patului, unde o atârnase. Crezi ce vrei. Micul monstru e 
închis într-o celulă neagră şi în curând Ser llyn îi va tăia 
capul. Poate că 

ţi-ar plăcea să-l păstrezi ca amintire. Cersei aruncă o 
privire către pernă. Te poate veghea când dormi singur în 
patul ăla alb şi rece. Până când i se topesc ochii, bineînţeles. 

178 

— Ai face bine să pleci, Cersei. Mă enervezi. 

— O, un infirm nervos. Ce înspăimântător! Râse. Păcat că 
Lordul Tywin Lannister n-are nici un fiu. Aş fi putut fi eu 
moştenitorul pe care şi-l dorea, dar îmi lipsea mădularul. Şi, 
că veni vorba, mai bine ţi l-ai vâri în pantaloni, arată 

jalnic şi mic, cum îţi atârnă aşa. 

Când rămase singur, Jaime îi urmă sfatul, bâjbâind cu o 
mână să-şi lege şnururile. Simţi o durere ascuţită în 
degetele-fantomă. Am pierdut o mână, un tată, un fiu, O 
soră şi o iubită şi în curând voi pierde un frate. Şi cu toate 
acestea, aud întruna că Lannisterii au câştigat războiul. 

Jaime îşi îmbrăcă mantia şi cobori în camera comună, 
unde îl găsi pe Ser Boros bând o cupă devin. 

— Când îţi termini vinul, spune-i lui Ser Loras că sunt 
gata s-o primesc. 

Ser Boros era prea laş ca să facă altceva decât să se 
încrunte. 

— Eşti gata să primeşti pe cine? 

— Tu spune-i atât lui Ser Loras. 

— Da. Ser Boros îşi goli cupa. Da, Lord Comandant. 

Dar Ser Boros trăgea de timp sau, poate, Cavalerul 
Florilor se dovedea greu de găsit. Trecură mai multe ore 


până când sosiră, în sfârşit - tânărul suplu şi frumos şi fătuca 
mare şi urâtă. Jaime stătea singur în sala de consiliu, 
frunzărind Cartea Albă cu gândul aiurea. 

— Lord Comandant, zise Ser Loras, ai vrut s-o vezi pe 
Fecioara din Tarth. 

— Aşa e. Jaime le făcu semn cu mâna stângă să se 
apropie. Ai vorbit cu ea, presupun. 

— Aşa cum mi-ai ordonat, lordul meu. 

— ŞI? 

Flăcăul deveni încordat. 

— Eu... s-ar putea să se fi întâmplat cum spune ea, ser. 
Că a fost Stannis. Nu pot fi sigur. 

— Varys mi-a spus că şi castelanul de la Capătul Furtunii 
a murit în circumstanţe ciudate, zise Jaime. 

— Ser Cortnay Penrose, zise Brienne cu tristeţe. Un om 
bun. 

— Un om îndărătnic. Într-o zi s-a încăpățânat să stea în 
calea Regelui Pietrei Dragonului. A doua zi a căzut dintr-un 
turn. Jaime se ridică. Ser Loras, vom mai vorbi despre asta 
mai târziu. Poţi s-o laşi pe Brienne cu mine. 

Fătuca era la fel de urâtă şi de stângace ca întotdeauna, 
hotări Jaime, când Tyrell îi lăsă singuri. Cineva o îmbrăcase 
iarăşi în straie femeieşti, dar rochia aceasta îi venea mult 
mai bine decât hidoasa cârpă roz pe care ţapul o obligase s- 
o îmbrace. 

— Îţi sade bine în albastru, domniţa mea, remarcă Jaime. 


Ţi se potriveşte cu ochii. Într-adevăr, are ochi 
nemaipomeniți. 

Brienne se privi, fâăstăcită. 

179 


— Septa Donyse a căptuşit corsajul, modelându-l în forma 
aceasta. Spunea că 

tu mi-ai trimis-o. Brienne zăbovea lângă uşă, de parcă ar 
fi avut de gând să fugă 

dintr-un moment în altul. Arăţi... 


— Altfel. Jaime reuşi să schiţeze un zâmbet. Mai multă 
carne pe coastele astea şi mai puţini păduchi în păr, atâta 
tot. Ciotul e la fel. Închide uşa şi vino aici. 

Brienne făcu întocmai. 

— Mantia albă... 

— .. e Nouă, dar nu sunt sigur c-o s-o mânjesc destul de 
curând. 

— N-am vrut să... Voiam să spun că-ţi şade bine. Se 
apropie, şovăitoare. 

— Jaime, e adevărat ce i-ai spus lui Ser Loras? Despre... 
Regele Renly şi despre umbră? 

Jaime ridică din umeri. 

— L-aş fi omorât pe Renly cu mâna mea, dacă ne-am fi 
întâlnit pe câmpul de luptă, ce-mi pasă mie cine i-a tăiat 
beregata? 

— Ai spus că am onoare... 

— Sunt afurisitul de Regicid, ai uitat? Când spun că ai 
onoare e ca şi când o târfă ar garanta pentru fecioria ta. Se 
lăsă pe spate şi îşi ridică privirea spre ea. 

Picioare-de-Oţel se îndreaptă spre Nord, s-o ducă pe Arya 
Stark la Roose Bolton. 

— l-ai dat-o /ui? ţipă ea, îngrozită. Ai jurat faţă de Lady 
Catelyn... 

— Cu o sabie la gât, dar nu contează. Lady Catelyn a 
murit. Nu i-aş putea reda fiicele, nici dacă le-aş avea. lar fata 
pe care tatăl meu a trimis-o cu Picioare-de-Oţel nu era Arya 
Stark. 

— Nu era Arya Stark? 

— M-ai auzit bine. Nobilul meu tată a găsit o fată 
costelivă din Nord, mai mult sau mai puţin de o vârstă cu 
Arya şi având mai mult sau mai puţin acelaşi pigment. A 
îmbrăcat-o în alb şi gri, i-a dat un lup argintiu cu care să-şi 
prindă 

mantia şi a trimis-o la bastardul lui Bolton. Ridică ciotul, 
arătând spre ea. Am vrut să-ţi spun asta înainte să alergi 
după ea s-o salvezi şi să-ţi dai viaţa pentru o cauză 


nobilă. Te descurci binişor cu sabia, dar nu într-atât încât 
să te lupţi de una singură cu două sute de oameni. 

Brienne clătină din cap. 

— Când Lordul Bolton va afla că tatăl tău l-a plătit cu o 
monedă falsă... 

— O, ştie. Lannisterii mint, ai uitat? N-are nici o 
importanţă. Fata asta îi serveşte scopul la fel de bine. Cine 
va spune că nu e Arya Stark? Toţi cei care i-au fost apropiaţi 
sunt morţi, în afară de sora ei, care a dispărut. 

— De ce-mi spui mie toate astea, dacă sunt adevărate? 
Trădezi secretele tatălui tău. 

Secretele Mâinii, gândi el. Nu mai am tată. 

— Îmi plătesc datoriile ca orice leuşor cuminte. l-am 
promis Catelynei Stark fiicele... şi una dintre ele e încă în 
viaţă. S-ar putea ca fratele meu să ştie unde se află, dar 
oricum, nu vrea să spună. Cersei e convinsă că Sansa l-a 
ajutat să-l 180 

omoare pe Joffrey. 

Gura lui Brienne se strânse, îndârjită. 

— N-am să cred că fata aceea blândă e o criminală. Lady 
Catelyn spunea că 

are o inimă iubitoare. Fratele tău e vinovat. Ser Loras 
spunea că a fost o judecată. 

— Două, de fapt. Vorbe şi săbii - şi unele, şi altele l-au 
părăsit. O nebunie. 

Te-ai uitat de la fereastră? 

— Celula mea dă spre mare. Dar am auzit strigătele. 

— Prinţul Oberyn din Dorne e mort, Gregor Clegane pe 
moarte, iar Tyrion rămâne condamnat în faţa zeilor şi a 
oamenilor. Îl ţin într-o celulă neagră până 

când îl execută. 

Brienne îl privi: 

— Tu nu crezi că e vinovat. 

Jaime îi zâmbi obosit. 

— Vezi, fătucă? Ne cunoaştem unul pe altul prea bine. 
Tyrion a vrut să fie ca mine de când a făcut primul pas, dar 


nu mi-a semănat niciodată în privinţa regicidului. Sansa 
Stark l-a omorât pe Joffrey. Fratele meu a păstrat tăcerea ca 
s-o protejeze. Are asemenea accese de galanterie din când 
în când. Ultimul l-a costat nasul. Acesta îl va costa capul. 

— Nu, spuse Brienne. N-a fost fiica stăpânei mele, nu se 
poate. 

— lată fătuca toantă şi câpoasă pe care o ştiam. 

Fata roşi. 

— Numele meu este... 

— Brienne de Tarth. Jaime oftă. Am un dar pentru tine. 
Întinse mâna sub scaunul Lordului Comandant şi o scoase la 
iveală înfăşurată în falduri de catifea purpurie. 

Brienne se apropie ca şi cum pachetul ar fi putut s-o 
muşte, întinse o mână 

imensă, pătată de pistrui, şi ridică un colţ al materialului. 
Rubinele sclipiră în lumină. Luă comoara cu băgare de 
seamă, îndoi degetele în jurul mânerului de piele şi scoase 
încet sabia din teacă. Unduiri sângerii şi negre străluciră. Un 
deget de lumină oglindită trecu roşu de-a lungul tăişului. 

— E oţel valyrian? N-am mai văzut niciodată asemenea 
culori. 

— Nici eu. A fost o vreme când mi-aş fi dat mâna dreaptă 
ca să mânuiesc o asemenea sabie. Acum se pare că o 
asemenea sabie se iroseşte la mine. la-o. 

Înainte de a apuca să refuze, Jaime continuă: O sabie atât 
de prețioasă merită un nume. Mi-ar face plăcere dacă ai 
putea s-o numeşti Devotata. Şi încă un lucru: sabia are un 
preţ. 

Faţa ei se întunecă. 

— Ţi-am spus că nu voi sluj... 

— ... fiinţe atât de ticăloase ca noi. Da, îmi amintesc. 
Ascultă-mă până la capăt, Brienne. Amândoi am făcut 
jurăminte în privinţa Sansei Stark. Cersei vrea ca fata să fie 
găsită şi omorâtă, chiar şi în fundul pământului... 

181 

Chipul urât al Briennei fremăta de furie. 


— Dacă crezi că aş face vreun rău fiicei stăpânei mele 
pentru o sabie, tu... 

— Taci şi ascultă, izbucni Jaime, înfuriat de presupunerea 
ei. Mai întâi vreau s-o găseşti pe Sansa şi s-o duci într-un loc 
sigur. Cum altfel să ne împlinim jurămintele idioate în faţa 
nepreţuitei şi moartei Lady Catelyn? 

Fetişcana clipi. 

— Credeam... 

— Ştiu ce credeai. Dintr-odată, era sătul s-o mai vadă. 
Behăie ca o oaie nenorocită. Când Ned Stark a murit, 
Dreptatea Regelui a primit sabia lui, îi spuse Jaime. Dar tatăl 
meu a considerat că o asemenea armă era irosită pe un 
simplu călău. l-a dat lui Ser llyn o altă sabie şi a cerut ca 
Gheaţa să fie topită şi refăcută. 

Metalul a ajuns pentru două săbii noi. În mâna ta se află 
una dintre ele. Aşadar, o vei apăra pe fiica lui Ned Stark cu 
oţelul sabiei lui Ned Stark, dacă asta are pentru tine vreo 
importanţă. 

— Ser... îţi datorez o scu... 

Jaime o întrerupse: 

— la sabia aia afurisită şi pleacă, până ce nu mă 
răzgândesc. În grajduri găseşti o iapă murgă, urâtă ca tine, 
dar oarecum mai bine antrenată. Urmăreşte-l pe Walton 
Picioare-de-Oţel, caut-o pe Sansa sau du-te acasă la insula ta 
de safire, mie mi-e totuna. Nu mai vreau să te văd. 

— Jaime. 

— Regicidule, îi reaminti el. Mai bine ai folosi sabia aia ca 
să-ţi scoţi ceara din urechi, fătucă. Am terminat. 

Cu încăpățânare, Brienne insistă: 

— Joffrey era... 

— Regele meu. Las-o aşa. 

— Ai spus că Sansa l-a omorât. De ce o aperi? 

Pentru că Joff n-a insemnat pentru mine mai mult decât 
un jet de sămânță 

între picioarele lui Cersei. Şi pentru că merita să moară. 


— Am făcut regi şi i-am doborât. Sansa Stark este ultima 
mea şansă la onoare. 

Jaime afişă un zâmbet firav. În plus, regicizii trebuie să 
ţină unul cu altul. Ai de gând să pleci vreodată? 

Mâna ei mare se strânse în jurul Devotatei. 

— Da, o să plec. Şi o s-o găsesc pe fată şi o s-o apăr. De 
dragul  nobilei sale mame. Şi al tău. Se înclină, 
ceremonioasă, se răsuci pe călcâie şi plecă. 

Jaime rămase singur la masa albă, în timp ce umbrele se 
furişau în încăpere. 

Când începu să se lase înserarea, aprinse o lumânare şi 
deschise Cartea Albă la pagina lui. Pană şi cerneală găsi într- 
un sertar. Sub ultimul rând al lui Ser Barristan, Jaime scrise, 
cu o mână stângace care ar fi putut fi pusă pe seama unui 
copil de şase ani pe care un maester tocmai îl învăţa primele 
litere. 

Înfrânt în Pădurea Şoaptelor de Tânărul Lup Robb Stark, 
în timpul Războiului 182 

Celor Cinci Regi. Ţinut ostatic la Riverrun şi răscumpărat 
în schimbul unei promisiuni neîndeplinite. Capturat din nou 
de Bravii Camarazi şi schilodit din ordinul lui Vargo Hoat, 
căpitanul lor, pierzându-și mâna dreaptă sub sabia lui Zollo 
cel Gras. Adus la Debarcaderul Regelui prin grija Briennei, 
Fecioara din Tarth. 

Când isprăvi, mai mult de trei sferturi din pagina lui 
rămânea să fie umplută, între leul auriu de pe scutul 
purpuriu din partea de sus şi scutul imaculat de jos. 

Ser Gerold Hightower îi începuse relatarea, iar Ser 
Barristan Selmy o continuase, dar urmarea va trebui s-o scrie 
Jaime Lannister însuşi. Putea scrie ce voia, de acum înainte. 

Orice voia... 


JON 


Vântul bătea sălbatic dinspre est, cu atâta putere încât 
cuşca grea se legăna ori de câte ori o rafală o prindea. 
Scârţăia pe lângă Zid, scuturând gheaţa de pe el şi fluturând 
mantia lui Jon printre zăbrele. Cerul era de ardezie, soarele 
doar o pată 

palidă de lumină în spatele norilor. Peste câmpul 
măcelului vedea pâlpâind o mie de focuri, dar lumina lor 
părea mică şi neputincioasă împotriva întunericului şi a 
frigului. 

O zi cumplită. Jon cuprinse zăbrelele cu mâinile 
înmănuşate şi se ţinu strâns când vântul izbi cuşca încă o 
dată. Când se uită direct în jos, printre picioare, pământul 
era pierdut în umbră, ca şi cum ar fi coborât într-o groapă 
fără fund. Ei, bine, moartea este un fel de groapă fără fund, 
şi, când totul se va isprăvi, numele meu va fi umbrit pe 
vecie. 

Copiii bastarzi erau născuţi din desfrâu şi minciună, se 
spunea; firea lor era destrăbălată şi trădătoare. Cândva, Jon 
îşi pusese în gând să arate că nu era aşa, să-i dovedească 
nobilului său tată că putea să fie un fiu la fel de bun şi 
devotat ca Robb. Am stricat totul. Robb devenise un rege 
erou, iar Jon, dacă-şi va aminti cineva de el, va rămâne un 
trădător, un sperjur şi un ucigaş. Era bucuros că Lordul 
Eddard nu era în viaţă, să vadă această ruşine. 

Ar fi trebuit să rămân în peştera aceea, cu Ygritte. Dacă 
exista o viaţă de apoi, spera să-i poată spune asta. Mă va 
zgâria pe faţă, aşa cum a făcut vulturul, şi mă 

va ocări, făcându-mă laş, dar oricum îi voi spune. Îşi îndoi 
mâna sabiei, aşa cum îl învățase Maester Aemon. Obiceiul 
devenise parte din el şi avea nevoie de degete flexibile ca să 
aibă o şansă cât de mică să-l omoare pe Mance Rayder. 


Îl trăseseră afară în dimineaţa aceasta, după patru zile în 
gheaţă, închis într-o celulă de un metru şi jumătate pe un 
metru şi jumătate, prea scundă ca să poată sta în picioare, 
prea îngustă ca să se întindă pe spate. Aşa cum 
descoperiseră de mult administratorii, mâncarea şi carnea 
rezistau vreme îndelungată în cămările de 183 

gheaţă săpate la poalele Zidului... dar prizonierii nu. 

— Vei muri aici, Lord Snow, îi spusese Ser Alliser, chiar 
înainte de a închide uşa grea de lemn, şi Jon îl crezuse. 

Dar în dimineaţa aceasta veniseră să-l scoată şi îl 
duseseră, tremurând şi scuturându-se, înapoi în Turnul 
Regelui, să stea încă o dată în faţa guşatului Janos Slynt. 

— Maesterul ăla bătrân a spus că nu te pot spânzura, 
afirmase Janos Slynt. l-a scris lui Cotter Pyke şi chiar a avut 
impertinenţa să-mi arate scrisoarea. Spune că 

nu eşti trădător. 

— Aemon a trăit prea mult, lordul meu, l-a lămurit Ser 
Alliser. Minţile i s-au întunecat, la fel ca ochii. 

— Da, a spus Slynt. Un orb cu un colan la gât, cine se 
crede? 

Aemon Targaryen, a gândit Jon, fiul unui rege şi fratele 
unui rege şi un posibil rege. Dar nu spuse nimic. 

— Cu toate acestea, a continuat Slynt, nu vreau să se 
spună că Janos Slynt a spânzurat un om pe nedrept. Nu 
vreau. Am hotărât să-ţi dau o ultimă şansă să 

dovedeşti că eşti cinstit, aşa cum pretinzi, Lord Snow. O 
ultimă ocazie să-ţi faci datoria, da. Se ridică în picioare. 
Mance Rayder vrea să negocieze cu noi. Ştie că 

nu mai are nici o şansă, acum că a venit Janos Slynt, aşa 
că vrea să discute acest Rege-de-Dincolo-de-Zid. Dar omul e 
laş şi nu vrea să vină la noi. Fără doar şi poate, ştie că l-aş 
spânzura. L-aş spânzura de picioare, în vârful Zidului, de o 
frânghie lungă de treizeci de metri. Dar nu va veni. Spune 
să-i trimitem un sol. 

— Te trimitem pe tine, Jon Snow. Ser Alliser a zâmbit. 

— Pe mine? Glasul lui Jon era vlăguit. De ce pe mine? 


— Tu ai fost alături de ei, a spus Thorne. Mance Rayder te 
cunoaşte. Va fi mai dispus să aibă încredere în tine. 

Era o idee atât de greşită, încât lui Jon îi venea să râdă. 

— Aţi înţeles pe dos. Mance Rayder m-a suspectat încă de 
la început. Dacă 

apar în tabăra lui îmbrăcat iarăşi în mantie neagră, 
venind din partea Rondului de Noapte, va şti că l-am trădat. 

— A cerut un sol, i-l trimitem, a zis Slynt. Dacă eşti prea 
laş să dai ochii cu acest rege trădător, te putem duce înapoi 
în celula ta de gheaţă. De data aceasta fără blănuri, mă 
gândesc. Da. 

— Nu-i nevoie, lordul meu, a spus Ser Alliser. Lordul Snow 
va face după cum îi cerem. Vrea să ne arate că nu e trădător. 
Vrea să arate că e un om devotat al Rondului de Noapte. 

Thorne era de departe cel mai deştept dintre cei doi, îşi 
dădu seama Jon. Se vedea de la o poştă că fusese ideea lui. 
Jon era prins în capcană. 

— Mă duc, a spus el scurt şi tăios. 

— Lordul meu, i-a reamintit Janos Slynt. Ni te vei adresa 
CUI 

— Mă duc, /ordul meu. Dar faci o greşeală, lordul meu. 
Trimiţi pe cine nu 184 

trebuie, /ordul meu. Mance Rayder o să se înfurie numai 
când mă va vedea. 

Lordul meu ar avea mai multe şanse dacă i-ar trimite... 

— Termeni de pace? Ser Alliser a chicotit. 

— Janos Slynt nu discută cu sălbaticii nelegiuiţi termeni 
de pace, Lord Snow. 

Nu, aşa ceva nu face. 

— Nu te trimitem să discuți cu Mance Rayder, a precizat 
Ser Alliser. Te trimitem să-l omori. 

Vântul şuiera printre gratii şi Jon Snow tremura. Piciorul îi 
pulsa, capul la fel. 

Nu era în stare să omoare un pisoi, dar nu avea încotro. 
Capcana are dinți. 


Fiindcă Maester Aemon insista asupra nevinovăţiei lui 
Jon, Lordul Janos nu îndrăznea să-l lase în gheaţă, să moară. 
Aşa era mai bine. 

— Onoarea noastră nu înseamnă mai mult decât viaţa 
noastră, atât timp cât regatul oamenilor este în siguranţă, îi 
spusese Qhorin Halfhand la Ghearele îngheţate. Trebuia să-şi 
amintească asta. Fie că îl omora pe Mance, fie că încerca şi 
eşua, oamenii liberi aveau să-l ucidă. Nici abandonul nu era 
posibil, dacă ar fi avut cumva asemenea intenţii: pentru 
Mance, era un mincinos dovedit şi un trădător. 

Când cuşca se opri, cu o smucitură, Jon sări pe pământ şi 
clătină Gheara Lungă 

de mâner, s-o slăbească din strânsoarea tecii. Poarta era 
la câţiva metri de picioarele lui, încă blocată de rămăşiţele 
ţestoasei, cu hoiturile mamuţilor putrezind înăuntru. Mai 
erau şi alte cadavre risipite printre butoaie sfărâmate, 
smoală întărită şi petice de iarbă pârjolită, toate în umbra 
Zidului. Jon nu avea nici un chef să zăbovească aici. Porni 
către tabăra sălbaticilor, pe lângă trupul unui uriaş mort cu 
capul zdrobit de o piatră. Un corb ciugulea creierul din 
craniul sfărâmat al uriaşului. Pasărea îşi ridică privirea când 
trecu pe lângă ea. Snow, ţipă 

corbul. Snow, Snow. Apoi îşi deschise aripile şi îşi luă 
zborul. 

Îndată ce porni mai departe, un călăreț se desprinse din 
tabăra sălbaticilor şi porni spre el. Se întreba dacă era 
Mance, venind să negocieze pe teren neutru. 

Poate că aşa ar fi mai uşor, deşi oricum nu va fi uşor. Dar 
când distanţa dintre ei se micşoră, Jon văzu că era un bărbat 
mic şi îndesat, cu brățări de aur sclipindu-i pe braţele 
vânjoase şi cu o barbă albă răsfirată pe pieptu-i masiv. 

— Hah! bubui Tormund când se întâlniră. Jon Snow cioara. 
M-am temut că 

n-o să te mai vedem. 

— Credeam că nu te temi de nimic, Tormund. 

Sălbaticul rânji. 


— Bine zis, flăcăule. Văd că mantia ţi-e neagră. Lui Mance 
n-o să-i placă asta. 

Dacă ai venit să treci iarăşi de cealaltă parte, ai face mai 
bine să te urci înapoi pe Zidul ăla al tău. 

— M-au trimis să tratez cu Regele-de-Dincolo-de-Zid. 

— Să tratezi? Tormund izbucni în râs. Asta-i bună. Hah! 
Mance vrea să 

vorbească, e adevărat. Dar n-aş crede că vrea să discute 
cu tine. 

185 

— Pe mine m-au trimis. 

— Văd şi eu. Să mergem, atunci. Vrei să călăreşti? 

— Pot merge pe jos. 

— Ne-aţi dat ceva de furcă. Tormund îşi întoarse calul 
către tabăra sălbaticilor. 

Tu şi fraţii tăi, n-am ce zice. Două sute de morţi şi o 
duzină de uriaşi. Mag însuşi s-a dus la poarta aia a voastră şi 
nu s-a mai întors. 

— A murit de sabia unui om curajos pe nume Donai Noye. 

— Aşa? A fost vreun mare lord, Donai Noye ăsta, nu-i aşa? 
Un cavaler sfrijit de-al vostru, cu izmene de oţel. 

— Un fierar. Avea o singură mână. 

— Un fierar ciung l-a ucis pe Mag cel Puternic? Hah! 
Trebuie c-a fost o luptă 

pe cinste. Mance va face un cântec despre asta, să vezi 
numai! Tormund luă o ploscă de sub şa şi o destupă. Asta o 
să ne încălzească puţin. Pentru Donai Noye şi Mag cel 
Puternic! Luă o înghiţitură şi îi întinse plosca lui Jon. 

— Pentru Donai Noye şi Mag cel Puternic. Plosca era plină 
cu mied, dar un mied aşa de tare, încât ochii lui Jon se 
umplură de lacrimi, iar prin piept îi şerpuiau cârcei de foc. 
După celula de gheaţă şi drumul lung în cuşca de fier, 
căldura era bine-venită. 

Tormund luă plosca şi mai dădu pe gât o duşcă, apoi se 
şterse la gură. 


— Magnarul din Thenn ne-a jurat c-o să deschidă larg 
poarta, iar noi nu va trebui decât să trecem cântând. Urma 
să doboare tot Zidul. 

— A doborât o parte, zise Jon. În capul lui. 

— Hah! făcu Tormund. Ei, bine, niciodată nu mi-a fost de 
prea mare folos Styr Magnarul. Când un om n-are barbă, nici 
păr şi nici urechi, n-ai de unde să-l apuci când lupţi. Îşi 
conducea încet calul, ca Jon să poată ţine pasul cu el. Ce-ai 
păţit la picior? 

— O săgeată. Una de-a Ygrittei, cred. 

— Asta da femeie. Azi te sărută, mâine te umple de 
săgeți. 

— E moartă. 

— Da? Tormund clătină trist din cap. Păcat. Dacă aş fi fost 
cu zece ani mai tânăr, aş fi furat-o eu. Părul ăla al ei. Ei, 
bine, focurile cele mai fierbinţi se sting cel mai repede. 
Ridică plosca. Pentru Ygritte, cea sărutată de foc! Băâu cu 
nesaţ. 

— Pentru Ygritte, cea sărutată de foc, repetă Jon, când 
Tormund îi dădu iarăşi plosca. Bău cu şi mai mult nesaţ. 

— Tu ai omorât-o? 

— Fratele meu. Jon nu aflase niciodată care dintre ei şi 
spera că nici nu va afla. 

— Ciori afurisite! Tormund vorbea pe un ton ţâfnos, dar 
ciudat de blând. 

Sabie-Lungă a furat-o pe fiica mea, Munda. Piersicuţa 
mea. A luat-o chiar din cortul meu, cu toţi cei patru fraţi ai ei 
în preajmă. Toregg a dormit tot timpul, mocofanul, iar 
Torwynd... ei, bine, Torwynd Blegul, asta spune totul, nu-i 
aşa? 

186 

Dar cei mici i-au tras o chelfâneală. 

— Şi Munda? întrebă Jon. 

— E sânge din sângele meu, zise Tormund cu mândrie. l-a 
spart buza şi i-a muşcat o jumătate de ureche şi am auzit că 
are atâtea zgârieturi pe spate că nu poate nici măcar să-şi 


poarte mantia. Dar Munda îl place destul de mult. Şi de ce 
nu? Nu se luptă cu sabia, ştii. N-a avut sabie niciodată. 
Atunci de unde crezi că 

s-a ales cu numele ăsta? Hah! 

Jon râse cu poftă. Chiar acum, chiar aici. Ygritte ţinea la 
Ryk Sabie-Lungă. 

Jon spera că găsise puţină bucurie alături de Munda lui 
Tormund. Oricine trebuia să găsească puţină bucurie 
undeva. 

„Nimic nu ştii, Jon Snow”, i-ar fi spus Ygritte. Știu că o să 
mor, gândi el. Asta ştiu, cel puțin. „ Toţi bărbaţii mor”, 
aproape o putea auzi spunând, „și toate femeile şi fiecare 
vietate care zboară sau înoată sau aleargă. Nu contează 
când mori, ci cum o faci, Jon Snow.” Ţie ţi-e uşor să vorbeşti, 
îi răspunse Jon în gând. 

Tu ai murit vitează în luptă, atacând castelul unui 
duşman. Eu o să mor trădător şi ucigaş. Şi moartea lui nici 
nu va veni iute, dacă nu cumva îi va ieşi în cale în vârful 
săgeţii lui Mance. 

Curând ajunseră printre corturi. Era o tabără obişnuită a 
sălbaticilor, o harababură de focuri şi gropi de gunoaie, copii 
şi capre rătăcind în voie, oi behăind printre copaci, piei de 
cai agăţate la uscat. Nu aveau nici un plan, nici o ordine, nici 
o apărare. Dar peste tot erau bărbaţi şi femei şi animale. 

Mulţi îl ignorară, dar la fiecare om care continua să-şi 
vadă de treabă, erau zece care se opreau să se holbeze, 
copii ghemuiţi lângă focuri, bătrâne în docare, oameni ai 
peşterilor, cu feţele pictate, luptători cu gheare şi şerpi şi 
felurite capete pe scuturi, cu toţii se întorceau să se uite. Jon 
văzu şi suliţaşe, cu părul lung fluturând în vântul cu miros 
de pin care suspina printre copaci. 

Nu erau dealuri aici, dar cortul alb al lui Mance Rayder 
fusese înălţat pe o ridicătură de pământ stâncos, la 
marginea pădurii. Regele-de-Dincolo-de-Zid aştepta afară, 
cu mantia-i zdrenţuită, roşie cu negru, fluturând în vânt. Jon 
văzu că 


Harma Cap de Câine era cu el, întoarsă din atacurile şi 
manevrele ei de la Zid, iar Varamyr Şasepiei era şi el acolo, 
însoţit de o pisică-nălucă şi doi lupi supli, cenuşii. 

Când văzură pe cine trimisese Rondul, Harma întoarse 
capul şi scuipă, iar unul dintre lupii lui Varamyr îşi dezveli 
colții, mârâind. 

— Trebuie să fii foarte curajos sau foarte prost, Jon Snow, 
spuse Mance Rayder, să te întorci la noi îmbrăcat în mantia 
neagră. 

— Ce altceva să poarte un om al Rondului de Noapte? 

— Omoară-l, îl îndemnă Harma. Trimite-i trupul sus, în 
cuşca aia a lor, să le spună că vrem pe altcineva. Capul o să- 
| păstrez, să-mi fac din el stindard. Un trădător e mai rău 
decât un câine. 

— V-am avertizat că e făţarnic. Tonul lui Varamyr era 
potolit, dar pisica-187 

nălucă îl privea pe Jon cu nesaţ, cu ochii ei înguşti, 
cenuşii. Niciodată nu mi-a plăcut cum miroase. 

— Vâră-ţi ghearele la loc, fiară. Tormund Năpasta Uriaşilor 
sări jos de pe cal. 

Băiatul a venit să asculte. Dacă pui laba pe el, poate c-o 
să mă aleg cu mantia aia de om-fiară pe care mi-o doream. 

— Tormund Prietenul Ciorilor, mârâi Harma. Eşti un mare 
gogoman, bătrâne. 

Omul-fiară avea faţa pământie, umerii rotunjiţi şi era 
chel; un şoricel de om cu ochi de lup. 

— După ce îmblânzeşti un cal, oricine îl poate călări, 
spuse el cu glas domol. 

După ce o fiară s-a unit cu un om, oricine poate să se 
strecoare în pielea ei şi s-o călărească. Orell se ofilea sub 
penele lui, aşa că mi-am însuşit eu vulturul. Dar apropierea 
funcţionează în ambele direcţii, omule-lup. Orell trăieşte 
acum în mine şi îmi şopteşte cât de mult te urăşte. Şi pot să 
plutesc deasupra Zidului şi să văd cu ochi de vultur. 

— Aşadar, ştim, zise Mance. Ştim cât de puţini aţi fost 
când aţi oprit ţestoasa. 


Ştim câţi au venit de la Eastwatch. Ştim cum vi s-au 
împuţinat proviziile. Smoala, uleiul, săgețile, suliţele. Până şi 
scara voastră e distrusă, iar cuşca aia nu poate să 

ridice decât câţiva. Ştim. Şi acum tu ştii că ştim. Deschise 
clapa cortului. Vino înăuntru. Ceilalţi, aşteptaţi afară. 

— Cum? Chiar şi eu? se miră Tormund. 

— În special tu. Întotdeauna. 

Era cald înăuntru. Un foc mic era aprins sub găurile de 
fum şi un mangal ardea mocnit lângă maldărul de blănuri 
sub care zăcea Dalia, lividă şi transpirată. Sora ei o ţinea de 
mână. Val, îşi aminti Jon. 

— Mi-a părut rău când a căzut Jarl, îi spuse el. 

Val îl privi cu ochi verzi, palizi. 

— Se căţăra întotdeauna prea repede. 

Era la fel de frumoasă cum şi-o amintea, suplă, cu pieptul 
plin, mlădioasă ca o trestie, cu pomeţi înalţi şi un păr des de 
culoarea mierii, care i se revărsa până la brâu. 

— Daliei i-a venit sorocul, îi explică Mance. Ea şi Val 
rămân aici. Ele ştiu ce vreau să-ţi spun. 

Jon îşi păstra chipul neclintit ca gheaţa. £ odios să omori 
un om în propriul lui cort, în timpul armistițiului. Trebuie să-l 
ucid în faţa soției sale, în timp ce li se naşte copilul? Strânse 
mâna sabiei. Mance nu purta armură, dar avea şi el sabia 
atârnată la şoldul stâng. Şi mai erau şi alte arme în cort, 
pumnale şi cuțite, un arc şi o tolbă cu săgeți, o suliță cu 
capul de bronz, lângă acel mare şi negru... 

„.. Corn. 

Jon îşi ţinu răsuflarea. 

Un corn de război. Un corn de război al naibii de mare. 

— Da, spuse Mance. Cornul lernii, pe care l-a sunat 
odinioară Joramun, să 

188 

trezească uriaşii din pământ. 

Cornul era imens, măsurând doi metri şi jumătate de-a 
lungul curburii şi atât de larg la gură încât ar fi putut să-şi 
vâre mâna înăuntru până la cot. Dacă provine de la un 


Zimbru, e cel mai mare zimbru care a existat vreodată. La 
început, crezu că benzile din jurul lui erau din bronz, dar 
când se apropie, îşi dădu seama că erau din aur. Aur vechi, 
mai mult brun decât galben, şi gravat cu rune. 

— Ygritte spunea că n-ai reuşit să găseşti cornul. 

— Credeai că numai ciorile ştiu să mintă? Mi-ai plăcut 
destul de mult, pentru un bastard... dar n-am avut niciodată 
încredere în tine. Încrederea mea trebuie câştigată. 

Jon îl privi în faţă. 

— Dacă ai avut în tot acest timp Cornul lui Joramun, de ce 
nu l-ai folosit? De ce te-ai ostenit să construieşti țestoase şi 
să-i trimiţi pe Thenni să ne omoare în paturile noastre? Dacă 
acest corn e aşa cum spun cântecele, de ce nu sufli în el şi 
gata? 

Cea care îi răspunse fu Dalia, Dalia cea însărcinată, 
zăcând sub maldărul de blănuri, lângă mangal. 

— Noi, oamenii liberi, ştim lucruri pe care voi, 
îngenuncheaţii, le-aţi uitat. 

Uneori calea cea mai scurtă nu e cea mai sigură, Jon 
Snow. Lordul cu Coarne a spus cândva că vrăjitoria este o 
sabie fără mâner. N-ai cum s-o apuci fără să te tai. 

Mance îşi trecu o mână pe curbura uriaşului corn. 

— Sperasem că Styr şi Jarl îi vor lua pe fraţii tăi pe 
nepregătite şi ne vor deschide poarta. Am îndepărtat 
garnizoana voastră prin atacuri simulate, descinderi şi 
diversiuni. Bowen Marsh a muşcat momeala, după cum 
ştiam, dar şleahta ta de schilozi şi orfani s-a dovedit mai 
îndărătnică decât ne aşteptam. Dar să nu crezi că ne-aţi 
oprit. Adevărul e că sunteţi prea puţini, iar noi prea mulţi. Aş 

putea să continui atacul aici şi totuşi să trimit zece mii de 
oameni dincolo de Golful Focilor, cu plutele, să atace 
Eastwatch din spate. Aş putea lua cu asalt şi Turnul Umbrei. 
Cunosc împrejurimile mai bine ca oricine. Aş putea trimite 
oameni şi mamuţi să smulgă din temelii porţile castelelor pe 
care le-aţi abandonat, toate deodată. 


— Atunci, de ce n-o faci? Jon ar fi putut scoate Gheara 
Lungă chiar atunci, dar voia să audă ce avea de spus 
sălbaticul. 

— Din cauza sângelui, răspunse Mance Rayder. Aş putea 
câştiga în cele din urmă, da, dar m-aţi însângera şi oamenii 
mei au sângerat destul. 

— N-ai suferit pierderi atât de grele. 

— Nu din partea voastră. Mance Rayder cercetă chipul lui 
Jon. Ai văzut Pumnul Primilor Oameni. Ştii ce s-a întâmplat 
acolo. Ştii cu cine avem de-a face. 

— Ceilalţi... 

— Devin din ce în ce mai puternici pe măsură ce zilele se 
scurtează şi nopţile sunt mai reci. Mai întâi vă omoară pe 
voi, apoi trimit morţii voştri împotriva 189 

noastră. Uriaşii n-au fost în stare să li se opună, nici 
Thennii, nici clanurile râului de gheaţă, nici Copitaţii. 

— Nici tu? 

— Nici eu. Era furie în acea recunoaştere, şi nespusă 
amărăciune. Raymun Barbă-Roşie, Bael Bardul, Gendel şi 
Gome, Lordul cu Coarne, cu toţii au venit la sud să 
cucerească, dar eu am venit cu coada între picioare, să mă 
ascund sub Zidul vostru. Atinse cornul din nou. Dacă sun 
Cornul lernii, Zidul va cădea. Sau cel puţin aşa spun 
cântecele. Printre oamenii mei sunt unii care nu-şi doresc 
nimic mai mult. 

— Dar dacă Zidul cade, spuse Dalia, ce-i mai poate opri 
pe Ceilalţi? 

Mance îi zâmbi drăgăstos. 

— Mi-am găsit o femeie înţeleaptă. O adevărată regină. 
Se întoarse din nou spre Jon: Du-te înapoi şi spune-le să 
deschidă porţile şi să ne lase să trecem. Dacă 

o fac, o să le dau cornul şi Zidul va rămâne în picioare 
până la sfârşitul veacurilor. 

Să deschidă porțile şi să-i lase să treacă. Uşor de spus, 
dar ce ar urma? Uriaşi aşezându-şi tabăra pe ruinele 
Winterfellului. Canibali în pădurea zeilor, căruţe străbătând 


ţinuturile gorganelor, oameni liberi  răpind fetele 
marangozilor şi argintarilor de la Portul Alb şi ale pescarilor 
de la Ţărmul Stâncos. 

— Eşti un rege adevărat? întrebă Jon pe neaşteptate. 

— N-am avut niciodată o coroană pe cap, nici nu m-am 
aşezat pe un afurisit de tron, dacă asta mă întrebi, răspunse 
Mance. Obârşia mea e cât se poate de umilă. 

Nici un septon nu mi-a uns vreodată capul cu ulei. N-am 
nici un castel, iar regina mea poartă blănuri şi chihlimbar, nu 
mătăsuri şi safire. Sunt propriul meu campion, propriul meu 
bufon şi propriul meu harpist. Nu devii Rege-de-Dincolo-de- 
Zid fiindcă aşa a fost tatăl tău. Oamenii liberi nu urmează un 
nume şi nu vor să 

ştie care frate s-a născut primul. Ei urmează luptători. 
Când am părăsit Turnul Umbrei, erau cinci oameni care se 
fuduleau cum că ar fi din plămadă regească. 

Unul era Tormund, altul Magnarul. Pe ceilalţi trei i-am 
omorât când au dovedit că 

preferă să lupte decât să se supună. 

— Îţi poţi omori duşmanii, spuse pe şleau Jon, dar poţi să- 
ţi stăpâneşti prietenii? Dacă-i lăsăm pe oamenii tăi să treacă, 
eşti destul de puternic să-i faci să 

respecte pacea regelui şi să se supună legilor noastre? 

— Legile cui? Ale Winterfellului şi ale Debarcaderului 
Regelui? Mance râse. 

Când o să vrem legi, o să ni le facem singuri. Puteţi să vă 
păstraţi şi dreptatea regelui, şi dările lui. Eu vă ofer cornul, 
nu libertatea noastră. Nu vom îngenunchea în faţa voastră. 

— Şi dacă refuzăm oferta? Jon nu avea nici o îndoială că 
aşa vor face. Poate că 

Bătrânul Urs cel puţin ar fi stat să asculte, deşi s-ar fi 
împotrivit ideii de a lăsa treizeci sau patruzeci de mii de 
sălbatici să cutreiere în voie prin Cele Şapte Regate. Dar 
Alliser Thorne şi Janos Slynt vor respinge ideea de la bun 
început. 


— Dacă refuzaţi, zise Mance Rayder, Tormund Năpasta 
Uriaşilor va suna 190 

Cornul lernii peste trei zile, în zori. 

Putea să ducă mesajul la Casterly Rock şi să le spună 
despre corn, dar dacă îl lăsa pe Mance Rayder în viaţă, 
Lordul Janos Slynt şi Ser Alliser se vor folosi de asta ca 
dovadă că este un trădător. O mie de gânduri trecură prin 
mintea lui Jon. 

Dacă aş putea distruge cornul, să-l zdrobesc aici şi 
acum... dar înainte să poată 

să cugete la asta pe-ndelete, auzi geamătul grav al unui 
alt corn, înăbuşit de pereţii cortului. Mance îl auzi şi el. 
Încruntându-se, se duse la intrare. Jon îl urmă. 

Cornul de război se auzea mai tare afară. Chemarea lui 
pusese în mişcare tabăra sălbaticilor. Trei Copitaţi trecură în 
goană pe lângă ei, cu sulițe lungi în mâini. Caii nechezau şi 
fornăiau, uriaşii strigau în Limba Veche şi până şi mamuţii 
erau agitaţi. 

— Corn de cercetaş, îl anunţă Tormund pe Mance. 

— Se apropie ceva. Varamyr stătea cu picioarele 
încrucişate pe pământul pe jumătate îngheţat, iar lupii lui îi 
dădeau ocol neliniştiţi. O umbră alunecă deasupra şi Jon 
ridică privirea, văzând aripile albastre-cenuşii ale vulturului. 
Vine dinspre est. 

Când morții se ridică, zidurile şi ţăruşii şi săbiile nu 
înseamnă nimic, îşi aminti el. Cu morții nu te poți lupta, Jon 
Snow. Nimeni nu ştie asta mai bine decât mine. 

Harma se încruntă. 

— Est? Arătările ar trebui să fie în spatele nostru. 

— Est, repetă omul-fiară. Se apropie ceva. 

— Ceilalţi? întrebă Jon. 

Mance îşi scutură capul. 

— Ceilalţi nu vin niciodată când soarele e pe cer. Peste 
câmpul măcelului huruiau care înţesate de oameni 
agitându-şi suliţele din os ascuţit. Suspină adânc. 


Unde naiba cred că se duc? Quenn, adu-i pe nătărăii ăia 
înapoi unde le e locul. 

Aduceţi-mi calul. lapa, nu armăsarul. Am nevoie şi de 
armură. Mance aruncă o privire bănuitoare câte Zid. Pe 
parapeţii de gheaţă, soldaţii de paie stăteau şi adunau 
săgeți, dar nu se vedea nici o mişcare. Harma, ia-ţi călăreţii. 
Tormund, caută-ţi fiii şi dă-mi trei rânduri de sulițe. 

— Da, făcu Tormund, îndepărtându-se cu paşi mari. 

Omul-fiară cu înfăţişare de şoricel închise ochii şi spuse: 

— Îi văd. Vin de-a lungul pâraielor şi pe poteci. 

— Cine? 

— Oameni. Oameni călare. Oameni în oţel şi oameni în 
negru. 

— Ciori. Mance rosti cuvântul ca pe o înjurătură. Se 
întoarse către Jon: Vechii mei fraţi credeau că mă prind cu 
pantalonii în vine dacă mă atacă în timp ce discutăm? 

— Dacă au plănuit un atac, mie, unul, nu mi-au spus. Jon 
nu credea. Lordul Janos nu avea oamenii cu care să atace 
tabăra sălbaticilor. În plus, era în partea 191 

cealaltă a Zidului, iar poarta era blocată cu dărâmături. 
Avea în minte un alt soi de trădare, aici nu poate fi mâna lui. 

— Dacă mă minţi iarăşi, nu te vei întoarce viu acasă, îl 
ameninţă Mance. 

Străjerii lui îi aduseseră calul şi armura. Jon văzu oameni 
alergând prin tabără, care încotro, unii grupându-se ca şi 
cum s-ar fi pregătit să atace Zidul, alţii strecurându-se în 
pădure, femei conducând docare către est, mamuţi rătăcind 
spre vest. Întinse mâna peste umăr şi scoase Sabia Lungă 
din teacă chiar în clipa când un şir răsfirat de cercetaşi se ivi 
la liziera pădurii, la trei sute de metri depărtare. 

Purtau cămăşi negre de zale, coifuri negre şi mantii 
negre. Pe jumătate îmbrăcat în armură, Mance scoase sabia: 
N-ai ştiut nimic despre asta, aşa-i? îi spuse lui Jon cu răceală. 

Încet, ca mierea într-o dimineaţă răcoroasă, cercetaşii 
alunecau către tabăra sălbaticilor, călcând cu grijă printre 
grămezi de mărăcini şi pâlcuri de copaci, peste rădăcini şi 


pietre. Sălbaticii ţăşniră în întâmpinarea lor cu strigăte de 
război, agitând ciomege, săbii de bronz şi topoare de 
cremene, năpustindu-se către duşmanii din vechime. Un 
strigăt, o lovitură şi o moarte de viteaz. Jon îşi auzise fraţii 
vorbind despre felul de a lupta al oamenilor liberi. 

— Poţi crede ce vrei, îi spuse Regelui-de-Dincolo-de-Zid, 
dar n-am ştiut nimic despre vreun atac. 

Înainte ca Mance să apuce să răspundă, Harma trecu pe 
lângă ei ca o vijelie, cu treizeci de luptători în urma ei. 
Stindardul alerga în faţa ei, un cap de câine înfipt într-o 
suliță, împroşcând sânge la fiecare pas. Mance o privi izbind 
cercetaşii în plin. 

— S-ar putea să spui adevărul, zise el. Se pare că sunt 
oameni din Eastwatch. 

Marinari pe cai. Cotter Pyke a avut întotdeauna mai mult 
curaj decât minte. L-a învins pe Lordul Oaselor la Gorganul 
Lung. S-ar putea să se fi gândit să facă la fel şi cu mine. 
Dacă aşa stau lucrurile, e un nătărău. N-are destui oameni, 
el... 

— Mance! se auzi un strigăt. Era o iscoadă, ţâşnind dintre 
copaci pe un cal înspumat. Mance, mai sunt şi alţii, suntem 
înconjurați, oameni de fier, fier, o oaste de oameni de fier. 

Înjurând, Mance săltă în şa. 

— Varamyr, rămâi aici şi ai grijă de Dalia. Regele-de- 
Dincolo-de-Zid îndreptă 

vârful sabiei către Jon. Şi mai pune câţiva ochi pe cioara 
asta. Dacă fuge, rupe-i gâtul. 

— Da, aşa o să fac. Omul-fiară era mai scund cu un cap 
decât Jon, moale şi cu umerii căzuţi, dar pisica-nălucă îi 
putea scoate lui Jon maţele cu o singură labă. 

Vin şi dinspre nord, îi spuse Varamyr. Mai bine du-te. 

Mance îşi puse coiful cu aripi de corb. Oamenii lui erau 
deja călare. 

— Cap de săgeată! ordonă Mance. La mine! Formaţi 
dispozitivul de atac. Dar când dădu pinteni iepei şi porni în 


goană peste câmp, către cercetaşi, oamenii care alergau în 
urma lui numai în dispozitiv nu mai erau. 

192 

Jon făcu un pas către cort, cu gândul la Cornul lernii, dar 
pisica-nălucă îi ţinu calea, dând din coadă. Nările fiarei 
fremătau şi de pe colții curbați din faţă îi şiroia saliva. Îmi; 
miroase frica. Ducea dorul Nălucii mai mult ca oricând. Cei 
doi lupi erau în spatele lui, mârâind. 

— Flamuri, îl auzi pe Varamyr murmurând. Văd flamuri 
aurii, oh... Un mamut trecu pe lângă ei, trâmbiţând, cu şase 
arcaşi în turnul de lemn de pe spate. 

Regele... nu... 

Atunci omul-fiară îşi dădu capul pe spate şi ţipă. 

Sunetul era cutremurător, strident, încărcat de durere. 
Varamyr căzu, răsucindu-se, şi pisica ţipă cu el... iar sus, sus 
pe cerul răsăritului, pe zidul de nori, Jon văzu vulturul 
arzând. Preţ de o clipă, străluci mai puternic decât o stea, 
învăluit în roşu şi auriu şi portocaliu, lovind sălbatic aerul cu 
aripile, ca şi cum ar fi vrut să fugă de durere. Zbură mai sus, 
şi mai sus, tot mai sus. 

Ţipătul o scoase pe Val, albă ca varul, din cort. 

— Ce este? Ce s-a întâmplat? Lupii lui Varamyr se băteau, 
iar pisica-nălucă o luase la goană spre pădure, dar bărbatul 
continua să se zvârcolească la pământ. 

Ce-i cu el? întrebă Val îngrozită. Unde e Mance? 

— Acolo, îi arătă Jon. A plecat să lupte. Regele îşi 
conducea dispozitivul dezlânat spre un grup de cercetaşi, cu 
sabia scânteind. 

— A plecat? Nu poate să plece, nu acum. A început. 

— Lupta? Privi cum cercetaşii se risipeau în faţa capului 
de câine însângerat al Harmei. Sălbaticii urlau şi loveau şi 
goneau oamenii în negru înapoi în pădure. 

Dar alţi oameni în negru ieşeau dintre copaci, o coloană 
călare. Cavaleri pe cai de luptă, observă Jon. Oamenii 
Harmei fură nevoiţi să se regrupeze şi să schimbe direcţia, 


pentru a le ieşi în întâmpinare, dar mulţi dintre ei alergaseră 
prea departe. 

— Naşterea! îi strigă Val. 

Goarnele sunau de jur împrejur, tare şi strident. Să/batici; 
nu au goarne, doar corni de război. Ştiau şi ei, la fel de bine: 
sunetul îi puse pe fugă pe oamenii liberi, care fugeau, unii 
să lupte, alţii să scape. Un mamut năvăli printr-o turmă de oi 
pe care trei bărbaţi se chinuiau s-o mâne către vest. Tobele 
băteau, iar sălbaticii alergau să se grupeze în careuri şi 
rânduri, dar se mişcau prea târziu, prea dezorganizat şi prea 
încet. Inamicul ieşea din pădure, dinspre est, dinspre nord- 
est şi dinspre nord, trei coloane mari pe cai grei de luptă, 
numai oţel negru, scânteietor, şi veşminte lucitoare de lână 
neagră. Nu erau oamenii de la Eastwatch, aceia nu fuseseră 
decât un şir de iscoade. O armată. Regele! Jon era la fel de 
uluit ca sălbaticii. Era cu putinţă să se fi întors Robb? Oare 
se pusese în mişcare, în sfârşit, băiatul de pe Tronul de Fier? 

— Mai bine ai intra înapoi în cort, îi spuse Jon lui Val. 

În cealaltă parte a câmpului, una dintre coloane năvălise 
peste Harma Cap de Câine. O alta spulberase flancul 
suliţaşilor lui Tormund, în timp ce el şi fiii lui încercau cu 
disperare să-l regrupeze. Dar uriaşii se căţărau pe mamuţii 
lor, iar 193 

cavalerilor, pe caii lor în armuri, nu le plăcea asta deloc. 
Jon vedea gonacii şi caii de luptă nechezând şi împrăştiindu- 
se la vederea acelor munţi greoi. Dar şi tabăra sălbaticilor 
era cuprinsă de spaimă. Sute de femei şi copii fugeau din 
calea luptei, unii dintre ei nimerind chiar între copitele 
cailor. Văzu trei şarete ciocnindu-se când în calea lor apăru 
dintr-odată docarul unei bătrâne. 

— Zei, şopti Val, o, zei, de ce fac asta? 

— Intră în cort şi stai cu Dalia. Nu eşti în siguranţă aici. 

Nici cortul nu era mult mai ferit, dar Val nu trebuia să 
audă asta. 

— Trebuie să găsesc o moaşă, spuse ea. 


— Tu eşti moaşa. Eu o să rămân aici până când se 
întoarce Mance. 

Îl pierduse din ochi, dar acum îl vedea din nou, croindu-şi 
drum printr-un grup de călăreţi. Mamuţii risipiseră coloana 
centrală, dar celelalte două se strângeau ca nişte cleşti. La 
marginea estică a taberei, câţiva arcaşi îşi slobozeau 
săgețile spre corturi. Văzu un mamut culegând un cavaler 
din şa şi azvârlindu-l la cincisprezece metri, cu o zvăcnire a 
trompei. Sălbaticii treceau ţipând pe lângă el: femei şi copii 
fugind din calea bătăliei, unii zoriţi din urmă de bărbaţi. 
Câţiva dintre ei îi aruncară lui Jon priviri întunecate, dar el 
ţinea Gheara Lungă în mână şi nimeni nu îl tulbură. Până şi 
Varamyr dădu bir cu fugiţii, târându-se pe mâini şi pe 
picioare. 

Din ce în ce mai mulţi oameni se revărsau din pădure, dar 
acum nu doar cavaleri, ci şi călăreţi liberi, arcaşi călare şi 
oşteni cu cizme şi căşti, zeci de oameni, sute de oameni. O 
revărsare de flamuri flutura deasupra lor. Vântul le biciuia 
sălbatic şi Jon nu le vedea blazoanele, dar zări un cal de 
mare, un câmp de păsări, un cerc de flori. Şi galben, atât de 
mult galben, flamuri galbene cu blazon roşu. Ale cui erau 
însemnele acestea? 

La est, la nord şi la nord-est văzu cete de sălbatici 
luptându-se vitejeşte, dar atacatorii îi călcau în picioare. 

Oamenii liberi continuau să fie mai numeroşi, dar 
atacatorii aveau armuri de oţel şi cai grei de luptă. În toiul 
bătăliei, Jon îl zări pe Mance, ridicat în şa. Mantia lui în roşu 
şi negru şi coiful cu aripi de corb îl făceau uşor de reperat. 
Avea sabia ridicată şi oamenii se regrupau în jurul lui, când 
un dispozitiv de cavaleri îi spulberă cu sulițe şi săbii şi 
baltage. lapa lui Mance se cabra, dând din picioare, şi o 
suliță îi străpunse pieptul. Apoi valul de oţel trecu peste el. 

S-a sfârşit, gândi Jon. Sunt înfrânți. Sălbaticii fugeau, 
aruncându-şi armele. 

Copitaţii şi oamenii peşterilor şi Thennii în solzi de bronz, 
fugeau cu toţii. Mance dispăruse, cineva flutura capul 


Harmei în vârful unui ţăruş. Rândurile lui Tormund se 
împrăştiaseră. Doar uriaşii pe mamuţii lor mai rezistau, 
insule păroase într-o mare de oţel roşu. Focurile treceau de 
la un cort la altul şi unii dintre pinii înalţi erau şi ei cuprinşi 
de vâlvătaie. lar prin fum se apropia un alt dispozitiv de 
luptă în săgeată, format din călăreţi în armuri, pe cai 
îmbrăcaţi în zale. Deasupra lor fluturau cele mai mari flamuri 
de până atunci, stindardele 194 

regale, cât nişte cearşafuri: unul galben, cu limbi de foc 
lungi şi ascuţite, care înfăţişa o inimă înflăcărată, iar altul, ca 
o coală de aur bătut, cu un cerb negru, săltând şi unduindu- 
se în vând. 

Robert, gândi Jon, preţ de o clipă nebună, amintindu-şi de 
bietul Owen, dar când goarnele sunară din nou şi cavalerii 
năvăliră, numele pe care îl strigau era: Stannis! Stannis! 
STANNIS! 

Jon se întoarse şi intră în cort. 


ARYA 


În faţa hanului, atârnate de o spânzurătoare putregăită, 
oasele unei femei se legănau, troncănind în vânt. 

Cunosc hanul ăsta. Dar în faţa uşii nu se aflase o 
spânzurătoare, ultima oară 

când înnoptase aici cu sora ei, Sansa, sub ochiul vigilent 
al Septei Mordane. 

— Nu vrem să intrăm, hotări Arya dintr-odată, s-ar putea 
să fie fantome. 

— Ştii cât a trecut de când n-am mai băut o cupă cu vin? 
Sandor sări din şa. În plus, trebuie să aflăm în mâna cui e 
vadul rubinului. Rămâi cu calul, dacă vrei, pe mine mă 
doare-n cot. 

— Şi dacă te recunosc? Sandor nu se mai ostenea să-şi 
ascundă faţa. Părea să 

nu-i mai pese cine îl recunoştea. S-ar putea să vrea să te 
ia ostatic. 

— Să-ncerce numai! Îşi clătină sabia lungă în teacă şi 
intră pe uşă. 

Ocazie mai bună nici că se putea. Arya ar fi putut să fugă, 
călare pe Laşa, luând cu ea şi Străinul. 

Îşi muşcă buza, apoi duse caii la grajduri şi intră în han, 
după el. 

ÎI cunosc. Tăcerea i-o spunea. Dar asta nu era partea cea 
mai rea. Îi cunoştea şi ea. Nu hangiul uscăţiv, nici femeile, 
nici slugile de lângă cămin. Dar pe ceilalţi. 

Pe soldaţi. Îi cunoştea pe soldaţi. 

— Îţi cauţi fratele, Sandor? Mâna lui Polliver era pe sub 
corsajul unei fete care-i şedea în poală, dar acum o scoase la 
vedere. 

— Caut o cupă cu vin. Hangiu, o carafă de vin roşu. 
Clegane aruncă o mână de gologani pe podea. 

— Nu vreau necazuri, ser, spuse hangiul. 


— Atunci nu-mi spune ser. Gura îi zvâăcni. Eşti surd, 
nătărăule? Am comandat vin. Când omul plecă în goană, 
Clegane strigă după el: Dovă cupe! Şi fata e însetată. 

Nu sunt decât trei, gândi Arya. Polliver îi aruncă o privire 
fugară, iar băiatul de lângă el nu se uită la ea deloc, dar cel 
de-al treilea o privi lung şi atent. Era un bărbat de statură 
mijlocie, cu o înfăţişare atât de banală încât era greu de 
spus ce vârstă avea. Gâdilătorul. Gâdilătorul şi Polliver, 
amândoi. Băiatul era un scutier, judecând după vârstă şi 
îmbrăcăminte. Avea un coş mare şi alb într-o parte a 195 

nasului şi câteva coşuri roşii pe frunte. 

— Ăsta e căţeluşul rătăcit de care vorbea Ser Gregor? îl 
întrebă el pe Gâdilător. Cel care a făcut pipi pe el şi a fugit? 

Gâdilătorul aşeză o mână pe braţul băiatului şi scutură 
scurt şi puternic din cap. Arya înţelese foarte bine. 

Scutierul nu înţelegea sau, poate, nu-i păsa. 

— Ser spunea că frăţiorul lui şi-a vârât coada între 
picioare când bătălia s-a încins prea tare la Debarcaderul 
Regelui. Zicea că luat-o la fugă scâncind. Îi rânji Câinelui 
prosteşte, batjocoritor. 

Clegane îl cercetă pe băiat şi nu scoase o vorbă. Polliver o 
aruncă pe fată din braţele lui şi se ridică în picioare. 

— Feciorul e beat, spuse el. Oşteanul era aproape la fel 
de înalt ca Sandor Clegane, dar nu la fel de bine clădit. O 
barbă ascuţită îi acoperea fălcile şi guşa, deasă, neagră şi 
îngrijită, dar capul îi era mai mult pleşuv. Nu rezistă la 
băutură, atâta tot. 

— Atunci n-ar trebui să bea. 

— Căţeluşul nu mă spe... începu băiatul, până când 
Gâădilătorul îi răsuci urechea între degetul mare şi arătător. 
Cuvintele i se preschimbară într-un schelălăit de durere. 

Hangiul se întoarse valvârtej cu două cupe de vin şi o 
carafă, pe o tavă 

cositorită. Sandor duse carafa la gură. Arya îi vedea 
muşchii gâtului trepidând în timp ce înghiţea cu nesaţ. Când 
o trânti la loc pe masă, jumătate din vin dispăruse. 


— Acum poţi să torni. Ai face bine să ridici şi banii ăştia, 
sunt singurii pe care ai ocazia să-i vezi astăzi. 

— Noi plătim când terminăm de băut, zise Polliver. 

— Când terminaţi de băut o să-l gâdilaţi pe hangiu să 
vedeţi unde-şi ţine aurul. 

Aşa cum faceţi întotdeauna. 

Hangiul îşi aminti dintr-odată că are treabă la bucătărie. 
Obişnuiţii casei plecau şi ei, iar fetele dispăruseră. Singurul 
sunet din încăpere era trosnetul domol al focului în cămin. 
Ar trebui să plecăm şi noi, ştia Arya. 

— Dacă-l căutaţi pe Ser, aţi venit prea târziu, spuse 
Polliver. A fost la Harrenhal, dar acum nu mai e. Regina a 
trimis după el. Arya observă că Polliver purta trei arme la 
cingătoare: o sabie lungă pe şoldul stâng, iar pe dreptul un 
pumnal şi o armă cu lama îngustă, prea lungă ca să fie un 
cuţit şi prea scurtă ca să 

fie o sabie. Regele Joffrey a murit, ştii, adăugă el. Otrăvit 
la propria lui nuntă. 

Arya se strecură mai aproape. Joffrey e mort. Parcă-l 
vedea, cu buclele lui blonde, cu zâmbetul răutăcios şi 
buzele groase şi moi. Joffrey e mort. Ştia că asta ar trebui s-o 
facă fericită, dar, cumva, se simţea goală pe dinăuntru. 
Joffrey era mort, dar dacă Robb era mort şi el, ce mai conta? 

— De atât au fost în stare bravii mei fraţi din Garda 
Regală. Câinele pufni dispreţuitor. Cine l-a omorât? 

196 

— Se spune că Pezevenghiul. El şi soţioara lui. 

— Care soţie? 

— Am uitat că ai stat ascuns sub o piatră. Fata Nordului, 
fiica Winterfellului. 

Am auzit că l-a omorât pe rege cu o vrajă şi după aceea s- 
a transformat într-un lup cu aripi mari de piele, ca un liliac, 
şi a fugit din turn pe fereastră. Dar l-a lăsat în urmă pe pitic, 
iar Cersei îi vrea capul. 

Ce prostie, gândi Arya. Sansa nu ştie decât cântece, nu 
vrăji, şi nu s-ar căsători niciodată cu Pezevenghiul. 


Câinele se aşeză pe bancheta cea mai apropiată de uşă. 
Gura îi zvâcni, dar numai în partea arsă. 

— Ar fi trebuit să-l cufunde în foc sălbatic şi să-l 
prăjească. Sau să-l gâdile până când se face luna neagră, îşi 
duse cupa la gură şi o goli dintr-o înghiţitură. 

E de-al lor, gândi Arya, când văzu asta. Îşi muşcă limba 
atât de tare, încât simţi gust de sânge. E întocmai ca ei. Ar 
trebui să-l omor în somn. 

— Ser Gregor a cucerit Harrenhalul? întrebă Sandor. 

— N-a fost nevoie să se ostenească prea mult, răspunse 
Polliver. Mercenarii au fugit îndată ce au aflat că se apropie. 
Unul dintre bucătari ne-a deschis o poartă, ca să se răzbune 
pe Hoat că'i-a tăiat piciorul. Chicoti. L-am lăsat în viaţă, ca 
să ne gătească şi împreună cu câteva slujnicuţe să ne 
încălzească paturile, iar pe ceilalţi i-am trecut prin sabie. 

— Pe toți ceilalţi? 

— Ei, bine, Ser l-a lăsat pe Hoat, să-şi treacă vremea cu 
el. 

Sandor întrebă: 

— Peştele Negru e tot la Riverrun? 

— Nu pentru multă vreme, răspunse Polliver. E sub 
asediu. Dacă nu cedează 

castelul, Bătrânul Frey o să-l spânzure pe Edmure Tully. 
Singura luptă adevărată 

se duce pentru Raventree. Casele Blackwood şi Bracken. 
Brackenii sunt ai noştri acum. 

Câinele turnă o cupă de vin pentru Arya şi una pentru el 
şi o bău până la fund, uitându-se la foc. 

— Păsărica a fugit, nu-i aşa? S-a aranjat al naibii de bine. 
A găinăţat în capul Pezevenghiului şi a zburat. 

— O s-o găsească, zise Polliver. Şi dacă e nevoie de 
jumătate din aurul de la Casterly Rock. 

— E frumuşică, am auzit, zise Gâădilătorul. Dulce ca 
mierea. Plescăi din buze şi zâmbi. 

— Şi bine-crescută, fu de acord Câinele. O adevărată 
domniţă. Nu ca afurisita de soră-sa. 


— Au găsit-o şi pe ea, zise Polliver. Pe soră. Se mărită cu 
bastardul lui Bolton, din câte am auzit. 

Arya sorbi din vin, ca să nu-i poată vedea buzele. Nu 
pricepea despre ce 197 

vorbea Polliver. Sansa nu mai are altă soră. Sandor 
Clegane râse cu poftă. 

— Ce naiba e aşa de amuzant? vru să ştie Polliver. 

Câinele nu se uită nici o clipă la Arya. 

— Dacă aş fi vrut să ştii, ţi-aş fi spus. Sunt corăbii la 
Saltpans? 

— La Saltpans? De unde să ştiu eu? Neguţătorii sunt 
înapoi la lazul Fecioarelor. Am auzit că Randyll Tarly a 
ocupat castelul şi l-a închis pe Mooton într-o celulă din turn. 
De Saltpans n-am auzit nimic. 

Gâădilătorul se aplecă spre el: 

— Vrei să pleci pe mare fără să-ţi iei rămas-bun de la 
fratele tău? La auzul unei asemenea întrebări, Arya se 
înfiora. Ser ar prefera să te întorci la Harrenhal cu noi, 
Sandor. Pun rămăşag. Sau la Debarcaderul Regelui... 

— La naiba cu asta. La naiba cu el. La naiba cu tine. 

Gâădilătorul ridică din umeri, se îndreptă şi întinse o mână 
după cap, să se scarpine la ceafă. În clipa aceea, totul se 
petrecu parcă dintr-odată: Sandor se ridică în picioare 
clătinându-se, Polliver scoase sabia, iar mâna Gâdilătorului 
se mişcă iute, înceţoşată, azvârlind ceva argintiu, într-o 
străfulgerare, în încăpere. 

Dacă Clegane nu s-ar fi mişcat, i-ar fi străpuns mărul 
gâtului. În schimb, doar îi atinse coastele şi se înfipse, 
vibrând, în peretele de lângă uşă. Atunci Câinele izbucni în 
râs, un râs rece şi dogit, venit parcă din fundul unei fântâni. 

— Speram eu c-o să faceţi o mişcare nesăbuită. Sabia îi 
alunecă afară din teacă, tocmai la timp ca să pareze prima 
lovitură a lui Polliver. 

Arya făcu un pas în spate, când începu lungul cântec al 
oţelului. Gâădilătorul se apropie, cu o sabie scurtă într-o 
mână şi un pumnal în cealaltă. Până şi scutierul îndesat, cu 


părul castaniu, bâjbâia după mânerul sabiei. Arya îşi înhaţă 
cupa de pe masă şi i-o aruncă în faţă. Ţintise mai bine decât 
la Gemeni. Cupa îl lovi direct în coşul mare şi alb de pe nas 
şi băiatul se prăbuşi în fund. 

Polliver era un luptător îndârjit şi metodic şi îl forţa pe 
Clegane să se retragă 

pas cu pas, mişcându-şi sabia lungă cu o precizie 
cumplită. Loviturile Câinelui erau mai dezordonate, ripostele 
grăbite, picioarele încete şi şovăielnice. £ beat, îşi dădu 
seama Arya, deznădăjduită. A băut prea mult dintr-odată, 
fără să fi mâncat. 

lar Gâdilătorul se strecura pe lângă zid, să ajungă în 
spatele lui. Arya înşfacă a doua cupă de vin, dar Gâdilătorul 
se mişcă mai iute decât scutierul şi îşi feri capul la timp. i 
aruncă o privire glacială şi amenințătoare. Este aur ascuns 
în sat? îl auzea parcă întrebând. Nătărăul de scutier se agăța 
de marginea mesei şi încerca să se ridice în genunchi. Arya 
începea să simtă gustul disperării în fundul gâtului. 

Teama taie mai adânc decât o sabie. Teama taie... 

Sandor gemu de durere. Partea arsă a feţei i se înroşi de 
la tâmplă până la obraz şi scoica urechii îi dispăruse. Asta 
părea să-l înnebunească. Îl împinse în spate pe Polliver, cu 
un atac furios, izbind cu bătrâna sabie hârbuită pe care o 
căpătase în munţi. Bărbosul se retrăgea, dar nici una dintre 
lovituri nu-l atingea măcar. Şi apoi Gâdilătorul sări peste o 
bancă, iute ca un şarpe, şi lovi ceafa 198 

Câinelui cu sabia lui scurtă. 

ÎI omoară. Arya nu mai avea cupe, dar era ceva mai bun 
de aruncat. Scoase pumnalul pe care îl luaseră de la arcaşul 
mort şi încercă să-l azvârle către Gâădilător, aşa cum făcuse 
el. Dar era mai greu decât să arunci o piatră sau un măr 
pădureţ. Pumnalul se învârti în aer şi-l lovi în braţ, cu 
mânerul. Wici măcar n-a simţit. Era prea absorbit de 
Clegane. 

Lovind cu sabia, Clegane se răsuci brusc într-o parte, 
câştigând un moment de răgaz. Sângele îi şiroia pe faţă şi 


din tăietura de la ceafă. Ambii oameni ai Muntelui se 
năpusteau asupra lui, Polliver lovind spre cap şi umeri, iar 
Gâdilătorul ţâşnind să-l împungă în spate şi în burtă. Carafa 
grea de piatră era încă 

pe masă. Arya o luă cu ambele mâini, dar în timp ceo 
înălța, cineva o înhaţă de braţ. Carafa îi alunecă dintre 
degete şi se prăbuşi pe podea. Întoarsă cu forţa, Arya se 
pomeni nas în nas cu scutierul. Proasto, ai uitat cu totul de 
el. Coşul mare şi alb îi pocnise. 

— Eşti căţeluşa căţeluşului? Ţinea sabia cu mâna dreaptă 
şi braţul ei cu stânga, dar Arya avea mâinile libere, aşa căi 
smulse cuțitul de la cingătoare şi i-l vâări în burtă, răsucindu- 
|. Scutierul nu purta zale şi nici măcar piele fiartă. Cuţitul 
pătrunse uşor, ca Acul când îl omorâse pe băiatul de la 
grajduri, la Debarcaderul Regelui. Scutierul făcu ochii mari şi 
o lăsă de braţ. Arya ţâşni spre uşă şi smulse pumnalul 
Gâădilătorului din perete. 

Polliver şi Gâădilătorul îl înghesuiseră pe Câine într-un 
colţ, în spatele unei bănci, şi unul dintre ei îi făcuse o rană 
urâtă şi roşie pe şold, pe potriva celorlalte pe care le mai 
avea. Sandor se sprijinea de perete, sângerând şi răsuflând 
zgomotos. Arăta de parcă abia se ţinea pe picioare, darămite 
să mai şi lupte. 

— Aruncă sabia şi te ducem la Harrenhal, zise Polliver. 

— Ca să termine treaba Ser Gregor cu mâna lui? 

Gâădilătorul spuse: 

— Poate că te lasă pe mâna mea. 

— Dacă mă vreţi, haideţi şi luaţi-mă. Sandor se desprinse 
de lângă perete şi se aşeză, pe jumătate ghemuit, în spatele 
băncii, cu sabia ridicată de-a latul pieptului. 

— Crezi că nu putem? zise Polliver. Eşti beat. 

— S-ar putea, zise Câinele. Dar tu eşti mort. Întinse 
piciorul şi ridică banca, izbindu-l pe Polliver în fluierul 
piciorului. Bărbatul bărbos reuşi cumva să rămână 

în picioare, dar Câinele se aplecă sub plesnitura lui 
sălbatică şi îşi ridică sabia, într-o năprasnică lovitură cu 


dosul palmei. Sângele ţâşni pe tavan şi pe pereţi. 

Lama pătrunse în mijlocul feţei lui Polliver şi, când 
Câinele o smulse, jumătate din cap ieşi cu ea. 

Gâdilătorul se dădu în spate. Arya îi adulmeca frica. 
Sabia scurtă din mâna lui părea dintr-odată aproape o 
jucărie pe lângă sabia lungă a Câinelui, şi nu avea nici 
armură. Se mişcă iute, cu paşi sprinteni, fără să-şi 
dezlipească ochii de la Sandor Clegane. Pentru Arya era cel 
mai uşor lucru din lume să se apropie în spatele lui 199 

şi să-l înjunghie. 

— Este aur ascuns în sat? strigă ea, împlântându-i cuțitul 
în spate. Este argint? 

Nestemate? Mai înfipse cuțitul de două ori. Este 
mâncare? Unde e Lordul Beric? 

Era deja deasupra lui, încă lovind. Unde s-a dus? Câţi 
oameni avea cu el? Câţi cavaleri? Câţi arcaşi? Câţi, câţi, câţi, 
câţi, câţi, câţi? Este aur în sat? 

Mâinile îi erau roşii şi năclăite când Sandor o smulse de 
acolo. Nu spuse decât: 

— Ajunge. 

Sângera ca un porc măcelărit şi îşi trăgea un picior. 

— Mai e unul, îi aminti Arya. 

Scutierul îşi scosese cuțitul din burtă şi încerca să 
oprească sângele cu mâinile. 

Când Câinele îl ridică în picioare, ţipă şi începu să plângă 
în hohote, ca un copil. 

— Îndurare, se smiorcăi el, te rog. Nu mă omori. Mamă, ai 
milă. 

— Ţi se pare că semăn cu afurisita de maică-ta? Nimic din 
înfăţişarea Câinelui nu mai era omenesc. L-ai omorât şi pe 
ăsta, îi spuse Aryei. l-ai înţepat maţele, s-a terminat cu el. 
Dar o să moară încet. 

Băiatul nu părea să-l audă. 

— Am venit pentru fete, şopti el... să mă facă bărbat, 
zicea Polly... oh, fetele, vă rog, duceţi-mă la castel... un 


maester, duceţi-mă la un maester, tatăl meu are aur... doar 
pentru fete am venit... îndurare, ser. 

Câinele îi trase o scatoalcă peste faţă, făcându-l să ţipe 
din nou. 

— Să nu-mi spui ser, Se întoarse către Arya: Ăsta e al tău, 
lupoaico. Fă-o tu. 

Ştia la ce se referea. Arya se duse lângă Polliver şi 
îngenunche în sângele lui, cât să-i desfacă centura. Lângă 
pumnal atârna o armă mai suplă, prea lungă să fie un cuţit, 
prea scurtă să fie sabia unui bărbat... dar în mâna ei era 
tocmai potrivită. 

— Mai ţii minte unde e inima? o întrebă Câinele. 

Arya clătină din cap. Scutierul îşi dădu ochii peste cap. 

— Îndurare. 

Acul i se strecură printre coaste şi îi făcu voia. 

— Bine. Glasul lui Sandor era îngroşat de durere. Dacă 
ăştia umblau aici după 

femei, înseamnă că Gregor are în mână şi vadul, la fel ca 
Harrenhalul. În orice clipă s-ar putea să mai apară căţei de-ai 
lui şi am omorât destui ticăloşi afurisiţi pentru o singură zi. 

— Unde ne ducem? întrebă ea. 

— La Saltpans. Se sprijini cu o mână puternică de umărul 
ei, ca să nu cadă. la nişte vin, lupoaico. Şi ia-le toţi banii, 
vom avea nevoie de ei. Dacă la Saltpans sunt corăbii, am 
putea ajunge la Vale pe mare. Gura îi zvăcni, în timp ce 
sângele continua să-i şiroiască din locul unde avusese 
urechea. Poate că Lady Lysa o să te mărite cu micul ei 
Robert. Asta da pereche. Începu să râdă, dar râsul i se 
preschimbă într-un geamăt. 

Când sosi vremea să plece, avu nevoie de Arya să-l ajute 
să încalece pe Străin. 

Îşi legase o fâşie de pânză la gât şi o alta în jurul şoldului 
şi luase mantia 200 

scutierului, din cârligul de lângă uşă. Mantia era verde, 
cu o săgeată verde pe o diagonală albă, dar când Câinele o 
mototoli şi şi-o apăsă pe ureche, deveni curând roşie. Arya 


se temea că se va prăbuşi îndată ce vor porni la drum, dar el 
reuşi să 

se ţină în şa. 

Nu puteau să rişte să dea nas în nas cu cei care ţineau 
vadul rubinului, astfel că, în loc să meargă mai departe pe 
drumul regelui, cotiră către sud-est, prin câmpuri năpădite 
de bălării, păduri şi mlaştini. Trecură ore până când ajunseră 
la malurile Tridentului. Arya observă că râul revenise, spăşit, 
la matca lui obişnuită. 

Toată furia lui mocirloasă dispăruse odată cu ploile. £ 
obosit şi el, gândi Arya. 

Aproape de malul apei, găsiră nişte sălcii crescând dintr-o 
harababură de pietre roase de vreme, împreună, pietrele şi 
arborii formau un fel de fort natural unde se puteau ascunde 
şi de râu, şi de trecători. 

— Aici e bine, zise Câinele. Adapă caii şi adună nişte 
lemne pentru foc. Când descăleca, trebui să se agate de o 
creangă, să nu cadă. 

— N-o să se vadă fumul? 

— Dacă vrea cineva să ne găsească, nu trebuie decât să 
urmărească sângele meu. Apă şi lemne. Dar prima dată adu- 
mi plosca aia cu vin. 

După ce aprinse focul, Sandor îşi propti coiful deasupra 
flăcărilor, goli în el jumătate din ploscă şi se prăbuşi pe 
spate, pe o piatră acoperită de muşchi, ca şi cum n-ar fi avut 
de gând să se mai ridice niciodată. O puse pe Arya să spele 
mantia scutierului şi s-o taie fâşii. Ajunseră şi ele tot în coif. 

— Dacă aş avea mai mult vin, aş bea până când aş fi mort 
pentru lume. Poate că ar trebui să te trimit înapoi la hanul 
ăla afurisit, să mai aduci o carafă, două. 

— Nu, zise Arya. 

N-ar fi în stare, nu? Dacă face asta, îl las aici şi plec. 

Sandor râse când îi văzu teama de pe chip. 

— Am glumit, lupoaico. O glumă nenorocită. Găseşte-mi 
un băț cam aşa de lung şi nu prea gros. Şi spală-l de noroi. 
Nu pot să sufăr gustul de noroi. 


Nu-i plăcură primele două bețe pe care i le aduse. Până 
când găsi unul care să-i fie pe plac, flăcările înnegriseră 
botul de câine până la ochi. înăuntru, vinul fierbea cu furie. 

— la cupa din sacul meu de dormit şi umple-o pe 
jumătate, îi spuse el. Bagă 

de seamă, dacă verşi vinul ăla afurisit, chiar o să te trimit 
înapoi să aduci altul. la vinul şi toarnă-mi-l pe răni. Crezi că 
te descurci? Arya clătină din cap. Ce mai aştepţi atunci? 
mârâi el. 

Prima oară când umplu cupa, Arya atinse oţelul, fierbinte 
cu încheieturile degetelor şi se arse atât de râu încât făcu 
băşici. Fu nevoită să-şi muşte buza ca să 

nu ţipe. Câinele folosi băţul în acelaşi scop, strângându-l 
între dinţi în timp ce ea îi turna vinul pe răni. La început 
Arya se ocupă de rana de la şold, apoi de tăietura mai puţin 
adâncă de pe ceafă. Sandor îşi strânse mâna dreaptă în 
pumn şi izbi pământul când veni rândul piciorului. Când 
ajunse la gât, muşcă băţul atât de tare 201 

încât îl rupse şi Arya trebui să-i găsească altul. Îi citea 
spaima în ochi. 

— Întoarce capul. Picură vinul peste carnea roşie, 
zdrenţuită, unde-i fusese urechea, şi degete de sânge maro 
şi de vin roşu i se prelinseră pe bărbie. Atunci Câinele ţipă, 
în ciuda băţului. Apoi leşină de durere. 

Mai departe Arya se descurcă după mintea ei. Pescui de 
pe fundul coifului fâşiile pe care le făcuseră din mantia 
scutierului şi îi legă rănile cu ele. Când ajunse la ureche, 
trebui să-i bandajeze jumătate de cap ca să-i oprească 

sângerarea. Amurgul se lăsa peste Trident. Lasă caii să 
pască, apoi îi priponi pentru noapte şi se aşeză cât putu mai 
comod în nişa dintre două pietre. Focul mai continuă să ardă 
o vreme, apoi se stinse. Arya privea luna printre crengile de 
deasupra capului. 

— Ser Gregor Muntele, şopti ea, Dunsen, Raff cel Dulce, 
Ser llyn, Ser Meryn, Regina Cersei. | se părea curios să-i lase 
deoparte pe Polliver şi pe Gâădilător. Şi pe Joffrey. Se bucura 


că era mort, dar îşi dorea să fi fost acolo, să-l vadă murind 
sau poate să-l omoare cu mâna ei. Po/liver zicea că l-au 
omorât Sansa şi Pezevenghiul. Să fie, oare, cu putinţă? 
Pezevenghiul era un Lannister, iar Sansa... 

Mi-aş dori să mă pot transforma intr-un lup, să-mi 
crească aripi şi să zbor departe. 

Dacă şi Sansa dispăruse, nu mai era nici un Stark în afară 
de ea şi de Jon, la Zid, la mii de kilometri depărtare, dar el 
era un Snow, iar mătuşile şi unchii aceia cărora Câinele voia 
să le-o vândă nu purtau nici ei numele de Stark. Nu erau 
lupi. 

Sandor gemu şi Arya se rostogoli pe o parte să se uite la 
el. Sărise şi peste numele lui, acum îşi dădu seama. De ce 
făcuse asta? Încercă să se gândească la Mycah, dar îi era 
greu să-şi aducă aminte cum arăta. Nu-l cunoscuse foarte 
bine. 

Tot ce făcea era să se joace cu mine cu săbiile. 

— Câinele, şopti ea, şi Va/ar morghulis. Poate că până 
dimineaţă va fi mort... 

Dar când lumina palidă a zorilor se strecură printre 
copaci, el fu cel care o trezi cu vârful cizmei. Arya se visase 
iarăşi lup, urmărind un cal liber, pe coama unui deal, cu 
haita în spatele ei, dar piciorul Câinelui o aduse înapoi 
tocmai când se apropiau să-l omoare. 

Câinele era încă slăbit, cu fiecare mişcare înceată şi 
stângace. Stătea prăbuşit în şa şi transpira, iar urechea 
începu să-i sângereze prin bandaj. Trebuia să-şi adune toate 
puterile numai ca să nu cadă de pe spinarea Străinului. Dacă 
i-ar găsi oamenii Muntelui, Arya se îndoia că Clegane ar fi în 
stare să ridice sabia. Aruncă 

o privire peste umăr, dar nu era nimic în urma lor, în afară 
de o cioară care zbura din pom în pom. Nu se auzea decât 
râul. 

Cu mult înainte de prânz, Sandor Clegane se clătina. Mai 
rămăseseră multe ore de lumină când îi făcu semn să se 
oprească. 


— Trebuie să mă odihnesc, fură singurele cuvinte pe care 
le spuse. De data aceasta, când descăleca, Clegane căzu. În 
loc să încerce să se ridice în picioare, se târî vlăguit sub un 
copac şi se sprijini de trunchi. La naiba! înjură el. La naiba! 

202 

Când o văzu pe Arya holbându-se la el, spuse: Te-aş jupui 
de vie pentru o cupă cu vin, fetiţo. 

În loc de vin, ea îi aduse apă. Câinele bău puţin, se 
plânse că are gust de noroi şi alunecă într-un somn 
zgomotos, febril. Când îl atinse, pielea îi ardea. Arya mirosi 
bandajele, cum făcea uneori Maester Luwin când îi trata o 
tăietură sau o zgărietură. Faţa îi sângerase cel mai mult, dar 
rana de la şold îi mirosea ciudat. 

Se întreba cât de departe era acest Saltpans şi dacă l-ar 
putea găsi de una singură. Nici n-ar trebui să-l omor. Dacă 
aş pleca pur şi simplu şi l-aş lăsa aici, ar muri singur. Ar muri 
de febră şi ar rămâne acolo, sub copac, până în vecii vecilor. 
Dar poate ar fi mai bine dacă l-ar ucide ea. Îl omorâse pe 
scutierul de la han şi el nu făcuse altceva decât s-o apuce de 
braţ. Câinele îl omorâăse pe Mycah. 

Pe Mycah şi pe alţii. Sunt sigură că a ucis o sută ca 
Mycah. Probabil ar fi omorât-o şi pe ea, dacă n-ar fi fost 
răscumpărarea. 

Acul scânteie când ieşi din teacă. Polliver se îngrijise, cel 
puţin, ca sabia să fie bine ascuţită. Îşi răsuci trupul într-o 
parte, într-o poziţie de dansatoare pe apă, fără 

să se gândească. Frunzele moarte îi fâşâiau sub picioare. 
Iute ca un şarpe, gândi ea. Uşor ca mătasea verii. 

Ochii Câinelui se deschiseră. 

— Mai ţii minte unde e inima? întrebă el cu o şoaptă 
răguşită. 

Neclintită ca o stâncă rămase Arya. 

— Eu... eu doar... 

— Nu minți, mărâi el. Urăsc mincinoşii. Şi mincinoşii laşi îi 
urăsc şi mai mult. 


Haide, dă-i drumul. Când văzu că Arya nu face nici o 
mişcare, spuse: Ţi l-am omorât pe băiatul măcelarului. L-am 
tăiat aproape în două şi am râs după aceea. 

Câinele scoase un sunet ciudat şi, în prima clipă, Arya nu- 
şi dădu seama că 

plânge. Şi păsărica. Dulcea ta surioară. Am stat acolo, în 
mantia mea albă, şi i-am lăsat s-o bată. Am /uat cântecul 
afurisit, nu mi l-a dat de bună voie. Am avut de gând s-o iau 
şi pe ea. Ar fi trebuit. Ar fi trebuit s-o siluiesc cu sălbăticie şi 
să-i smulg inima din piept, în loc să i-o las piticului. Un 
spasm de durere îi contorsiona faţa. Vrei să mă faci să te 
implor, căţea ce eşti? Fă-o!/ Darul îndurării... răzbună-l pe 
micul Michael... 

— Mycah. Arya se îndepărtă. Nu meriţi darul îndurării. 

Câinele o privi punând şaua pe spinarea Străinului, cu 
ochii strălucind de febră. Încercă de mai multe ori să se 
ridice şi s-o oprească. Dar când Arya încalecă, spuse: 

— Un lup adevărat ar omori un animal rănit. 

Poate că te vor găsi nişte lupi adevărați, gândi Arya. 
Poate că te vor adulmeca după ce apune soarele. Atunci ar 
afla ce fac lupii cu câinii. 

— N-ar fi trebuit să mă loveşti cu toporul, spuse ea. Ar fi 
trebuit s-o salvezi pe mama. 

Întoarse calul şi se îndepărtă, fără să se uite nici măcar o 
dată înapoi. 

203 

Într-o dimineaţă senină, şase zile mai târziu, Arya ajunse 
într-un loc unde Tridentul începea să se lărgească şi aerul 
mirosea mai mult a sare decât a copaci. 

Se ţinu aproape de malul apei, trecând pe lângă câmpuri 
şi ferme şi, puţin după 

orele amiezii, în faţa ei se deschise un oraş. Sa/tpans, 
spera. Un mic castel domina oraşul, mai degrabă o citadelă, 
de fapt o singură fortăreață înaltă şi dreaptă, cu o curte 
exterioară şi zid de apărare. Majoritatea prăvăliilor, hanurilor 
şi crâşmelor din jurul portului fuseseră jefuite şi pârjolite. 


Dar portul era acolo, iar spre est se întindea Golful Crabilor, 
cu apele sclipind albastre şi verzi în lumina soarelui. Şi erau 
corăbii. 

Trei, gândi Arya, sunt trei. Două dintre ele erau doar 
galere de râu, cu pescaj mic, menite să străbată apele 
Tridentului. Cea de-a treia era mai mare, o corabie de negoţ 
a mării de sare, cu două rânduri de vâsle, prora aurită şi trei 
catarge înalte, cu pânzele-i violet strânse. Carena era tot 
violet. Arya cobori către docuri, călare pe Laşa, să o 
cerceteze de aproape. Într-un port străinii nu erau un lucru 
atât de neobişnuit ca în micile sate şi nimănui nu părea să-i 
pese cine era sau ce căuta acolo. 

Am nevoie de argint. Când îşi dădu seama, îşi muşcă 
buza. Găsiseră un cerb şi o duzină de gologani asupra lui 
Polliver, opt arginţi la scutierul dolofan pe care îl omorâse ea 
şi doar câţiva sfanţi în punga Gâdilătorului. Dar Câinele îi 
spusese să-i scoată cizmele şi să-i taie hainele îmbibate de 
sânge şi găsise un cerb în fiecare vârf şi trei dragoni de aur 
cusuţi în căptuşeala pieptarului. Dar Sandor îi luase pe toţi. 

N-a fost corect. Erau ai mei, la fel de mult ca ai lui. Dacă 
i-ar fi dat darul îndurării... dar nu i-l dăduse. Nu se putea 
întoarce, aşa cum nu putea să ceară 

ajutor. Dacă ceri ajutor, nu primeşti niciodată. Trebuia s-o 
vândă pe Laşa şi să 

spere că va căpăta destul. 

Află de la un băiat de lângă docuri că grajdurile fuseseră 
arse, dar că 

proprietăreasa lor făcea încă negoţ în spatele septului. 
Arya o găsi uşor, o femeie voinică, rob, duhnind a cai din cap 
până-n picioare. Îi plăcu Laşa din prima clipă, o întrebă pe 
Arya cum s-a ales cu ea şi rânji când îi auzi răspunsul. 

— E o iapă de rasă, asta se vede de la o poştă, şi nu mă 
îndoiesc că a fost a unui cavaler, drăguță, spuse ea. Dar 
cavalerul n-a fost un frate mort al tău. Fac negoţ la castel de 
ani buni, aşa că ştiu cum arată un om de viţă nobilă. lapae 
de rasă, dar tu nu. Vâri un deget în pieptul Aryei. Ai găsit-o 


sau ai furat-o, n-are importanţă, dar aşa a fost. Numai aşa 
putea o nepieptănată ca tine să ajungă să 

călărească un buiestraş. 

Arya îşi muşcă buza. 

— Asta înseamnă că n-o cumperi? 

Femeia chicoti. 

— Înseamnă că iei cât îţi dau, drăguță. Altfel ne ducem 
împreună la castel şi sfârşeşti cu punga goală. Sau poate 
spânzurată, fiindcă ai furat calul vreunui 204 

cavaler viteaz. 

Câţiva localnici erau prin preajmă, văzându-şi de 
treburile lor, aşa că Arya ştia că nu putea s-o omoare pe 
femeie. Trebuia să-şi muşte buza şi să se lase trasă pe sfoară. 
Căpătă o pungă jalnic de uşoară şi, când ceru mai mult, 
pentru şa, căpăstru şi valtrap, femeia îi râse în nas. 

Pe Câine nu l-ar fi înşelat niciodată, gândi ea pe lungul 
drum de întoarcere la docuri. Distanţa crescuse de câteva ori 
parcă, de când o străbătuse călare. 

Galera violet era tot acolo. Dacă ar fi plecat cât timp era 
ea jefuită, asta ar fi fost mai mult decât putea îndura. Când 
ajunse, un butoi de mied era rostogolit în susul pasarelei. 
Când încercă să se ia după el, un matelot de pe punte strigă 
la ea într-o limbă pe care n-o cunoştea. 

— Vreau să-l văd pe căpitan, îi spuse Arya. Matelotul nu 
făcu decât să strige mai tare. Dar agitația atrase atenţia unui 
bărbat îndesat, cu părul alb, îmbrăcat într-un surtuc de lână 
violet, care i se adresă în Limba Comună. 

— Eu sunt căpitanul aici, spuse el. Ce vrei? Grăbeşte-te, 
copilă, trebuie să 

prindem fluxul. 

— Vreau să merg la Nord, la Zid. Uite, pot să plătesc. Îi 
întinse punga. Rondul de Noapte are un castel lângă mare. 

— Eastwatch. Căpitanul îşi goli în palmă argintii şi se 
încruntă: Asta e tot ce ai? 

Nu e de ajuns, înţelese Arya şi fără să i se spună. O citea 
pe chipul lui. 


— N-am nevoie de cabină sau altceva, spuse ea. Aş putea 
dormi jos, în cală, sau... 

— la-o de cameristă, zise în trecere un vâslaş, cu un balot 
de lână pe un umăr. 

Poate să doarmă cu mine. 

— Tacă-ţi gura! i-o reteză căpitanul. 

— Aş putea lucra, zise Arya. Aş putea freca puntea. Am 
frecat scările unui castel cândva. Sau aş putea vâsli... 

— Nu, spuse el, n-ai putea. Îi dădu banii înapoi. Şi ar fi 
acelaşi lucru dacă ai putea. N-avem ce căuta la Nord. Gheaţă 
şi război şi pirați. Am văzut o grămadă 

de corăbii de pirați îndreptându-se spre nord, când am 
ocolit Capul Ghearei Sfărâmate, şi nu vrem să-i mai întâlnim. 
De aici, văslim spre casă şi îţi sugerez să 

faci la fel. 

N-am nici o casă, gândi Arya. N-am nici o haită. lar acum 
nici măcar n-am cal. 

Căpitanul se întorcea cu spatele când Arya întrebă: 

— Ce corabie e asta, lordul meu? 

Făcu o pauză lungă şi îi zâmbi obosit: 

— Aceasta este galera Fiica Titanului din Oraşul Liber 
Braavos. 

— Aşteaptă, zise Arya dintr-odată. Mai am ceva. O vârâse 
pe sub hainele de corp, ca s-o ascundă, aşa că fu nevoită să 
sape adânc ca s-o găsească, în timp ce 205 

vâslaşii  râdeau, iar căpitanul aştepta cu vădită 
nerăbdare. 

— Un ban de argint în plus nu contează, copilă, spuse el 
în cele din urmă. 

— Nu e argint. Degetele i se închiseră pe ea. E fier. Ţine. 
O apăsă în mâna căpitanului - mica monedă de fier pe care 
i-o dăduse Jaqgen H'ghar, atât de roasă 

încât omul al cărui cap îl înfăţişa nu avea chip. Probabi/ 
că nu valorează nimic, dar... 

Căpitanul o întoarse şi clipi, apoi se uită din nou la Arya: 

— Asta... cum... 


jJagen îi spusese să rostească şi cuvintele. Arya îşi 
încrucişa braţele la piept. 

— Valar morghulis, spuse ea, atât de tare de parcă ar fi 
ştiut ce înseamnă. 

— Valar dohaeris, răspunse căpitanul, atingându-şi 
fruntea cu două degete. 

Bineînțeles că vei avea o cabină. 


SAMWELL 


— Suge mai vârtos decât al meu. Gilly mângâia capul 
copilaşului, ţinându-l la sân. 

— Îi e foame, zise femeia bălaie, Val, cea căreia fraţii în 
negru îi spuneau 

„prinţesa sălbatică”. A trăit cu lapte de capră până acum 
şi cu poţiuni de la maesterul cel orb. 

Băiatul nu avea încă un nume, aşa cum nu avea nici al lui 
Gilly. Aşa era obiceiul sălbaticilor. Se părea că nici măcar fiul 
lui Mance Rayder nu avea să 

primească un nume până la vârsta de trei ani, dar Sam îi 
auzise pe fraţi spunându-i 

„Micul prinţ” şi „născut-în-bătălie”. 

Privi copilul hrănindu-se la pieptul lui Gilly şi pe urmă îl 
privi pe Jon uitându-se. Jon zâmbeşte. Un zâmbet trist, dar, 
hotărât lucru, un zâmbet. Sam era bucuros să-l vadă. £ 
prima oară când îl văd zâmbind de când m-am întors. 

Străbătuseră pe jos distanţa de la Fortul Nopţii până la 
Lacul Adânc, de la Lacul Adânc la Poarta Reginei, pe o cărare 
îngustă, de la un castel la altul, fără să 

piardă Zidul din ochi. La o zi şi jumătate de Castelul 
Negru, în timp ce-şi târşâiau picioarele, Gilly auzi cai în 
spatele lor şi se întoarse, văzând o coloană de călăreţi în 
negru venind dinspre vest. 

— Fraţii mei, o asigurase Sam. Nimeni nu foloseşte 
drumul acesta în afară de Rondul de Noapte. 

Se dovedise că era Ser Mallister de la Turnul Umbrei, 
împreună cu Bowen Marsh, rănit, şi supraviețuitorii luptei de 
la Podul Ţestelor. Când i-a văzut pe Dywen, pe Uriaş şi pe 
Edd Tollett cel Trist, Sam n-a mai putut şi a izbucnit în 
lacrimi. 

De la ei aflase despre bătălia de la poalele Zidului. 


— Stannis şi-a debarcat cavalerii la Eastwatch şi Cotter 
Pyke l-a condus pe 206 

drumurile  cercetaşilor, să-i atace pe sălbatici pe 
nepregătite, i-a spus Uriaşul. l-a nimicit. Mance Rayder a fost 
luat ostatic, o mie dintre cei mai buni oameni ai lui au fost 
ucişi, printre care şi Harma Cap de Câine. Ceilalţi s-au 
împrăştiat ca frunzele înaintea furtunii, după câte am auzit. 

Zeii sunt buni, şi-a zis Sam. Dacă nu s-ar fi rătăcit, pe 
când îşi croia drum spre sud dinspre Fortăreaţa lui Craster, el 
şi cu Gilly ar fi putut nimeri direct în mijlocul bătăliei... sau 
măcar în tabăra lui Mance Rayder. Poate că asta ar fi fost 
destul de bine pentru Gilly şi pentru copilul ei, dar nu pentru 
Sam. Auzise toate poveştile despre ce făceau sălbaticii cu 
ciorile capturate. Se înfiora. 

Însă nimic din ce-i spuseseră fraţii lui nu-l pregătise 
pentru ceea ce avea să 

găsească la Castelul Negru. 

Sala comună arsese din temelii şi scara mare de lemn era 
un maldăr de gheaţă 

şi lemn ars. Donai Noye era mort, împreună cu Rast, Dick 
Surdul, Alyn cel Roşu şi atâţia alţii, dar castelul era mai ticsit 
decât îl văzuse vreodată; nu de fraţi în negru, ci de soldaţii 
regelui, mai mult de o mie. În Turnul Regelui se afla un rege, 
pentru prima oară de când se ştiau, iar flamurile fluturau pe 
Lance, pe Turnul lui Hardin, Garda Apei Cenuşii, Castelul 
Scutului şi pe alte clădiri care stăteau goale şi părăsite de 
ani şi ani. 

— Cel mare, auriu cu cerbul negru, acela e stindardul 
regal al Casei Baratheon, i-a spus lui Gilly, care nu mai 
văzuse niciodată flamuri. Vulpea şi florile aparţin Casei 
Florent. Ţestoasa e pentru Estermont, peştele-sabie pentru 
Bar Emmon, iar trâmbiţele încrucişate sunt ale Casei 
Wensington. 

— Sunt toate frumoase ca florile. Gilly a arătat cu 
degetul: îmi plac cele galbene, cu focul. Uite, şi câţiva dintre 
luptători au acelaşi lucru pe bluze. 


— O inimă înflăcărată. Nu ştiu al cui e blazonul acela. 
Sam a aflat destul de curând. 

— Oamenii reginei, i-a spuse Pyp - după care a scos un 
țipăt şi a strigat: Fugiţi şi zăvorâţi uşile, flăcăi, e Sam 
Ucigaşul întors din mormânt, în timp ce Grenn îl strângea pe 
Sam atât de tare în braţe încât avea impresia că o să-i rupă 

coastele - dar ar fi mai bine să nu te apuci să întrebi unde 
e regina. Stannis a lăsat-o la Eastwatch, cu fiica lor şi cu 
flota. N-a adus nici o femeie, în afară de cea roşie. 

— Cea roşie? a întrebat Sam, nesigur. 

— Melisandre din Asshai, i-a explicat Grenn. Vrăjitoarea 
regelui. Se zice că a ars un om de viu la Piatra Dragonului, 
ca Stannis să aibă vânt prielnic în călătoria spre Nord. A fost 
alături de el şi în bătălie şi i-a dat sabia fermecată. 
Aducătoarea de Lumină i se spune. Aşteaptă s-o vezi. 
Străluceşte de parcă ar avea o bucată de soare înăuntru. Se 
uită din nou la Sam şi flutură un zâmbet larg, prostesc şi 
neajutorat, încă nu-mi vine să cred că eşti aici. 

Jon Snow zâmbise şi el când îl văzuse, dar era un zâmbet 
obosit, ca acela pe care îl afişa acum. 

207 

— Ai reuşit să te întorci, până la urmă, i-a spus el. Şi ai 
adus-o şi pe Gilly. 

Te-ai descurcat bine, Sam. 

Jon se descurcase şi el mai mult decăt bine, după cum 
povestea Grenn. Cu toate acestea, capturarea Cornului lernii 
şi a unui prinţ sălbatic nu fusese îndeajuns pentru Ser Alliser 
Thorne şi amicii lui, care îl numeau şi acum trădător. 

Deşi Maester Aemon spunea că rana i se vindeca bine, Jon 
mai avea şi alte răni, mai adânci decât cele care se vedeau 
cu ochiul liber. Plânge după fata lui sălbatică şi după frații 
lui. 

— E ciudat, îi zise el lui Sam. Craster nu l-a iubit deloc pe 
Mance, nici Mance pe Craster, dar acum fiica lui Craster îl 
hrăneşte pe fiul lui Mance. 


— Am lapte, zise Gilly, cu glasul moale şi sfios. Al meu 
bea doar puţin. Nu e aşa de lacom ca ăsta. 

Val, femeia sălbatică, se întoarse să-i privească. 

— Am auzit oamenii reginei spunând că femeia roşie vrea 
să-l dea pe Mance focului, îndată ce se înzdrăveneşte. 

Jon o privi obosit. 

— Mance e dezertor din Rondul de Noapte. Pedeapsa 
pentru asta e moartea. 

Dacă l-ar fi capturat Rondul, ar fi fost de mult spânzurat. 
Dar e ostaticul regelui şi nimeni nu ştie ce e în mintea lui, în 
afară de preoteasa roşie. 

— Vreau să-l văd, spuse Val. Vreau să-i arăt fiul. Merită 
atâta lucru, înainte să-l omorâţi. 

Sam încercă să-i explice: 

— Nimeni nu are permisiunea să-l vadă, în afară de 
Maester Aemon, doamna mea. 

— Dacă ar depinde de mine, Mance şi-ar putea ţine 
copilul în braţe. Zâmbetul lui Jon dispăruse. Îmi pare rău, 
Val. Jon se întoarse cu spatele. Sam şi cu mine trebuie să ne 
vedem acum de treburile noastre. Ei, bine, Sam trebuie, 
oricum. 

Vom întreba dacă-l poţi vedea pe Mance. E tot ce-ţi pot 
promite. 

Sam mai zăbovi cât să strângă uşor mâna lui Gilly şi să-i 
promită că se va întoarce după cină. Apoi porni în grabă 
după Jon. În faţa uşii erau străjeri, oameni ai reginei, cu 
sulițe. Jon era la jumătatea drumului pe scări în jos, dar se 
opri când îl auzi pe Sam gâfâind în urma lui. 

— Eşti mai mult decât prieten cu Gilly, nu-i aşa? 

Sam roşi. 

— Gilly e bună. Bună şi blândă. Era fericit că lungul lui 
coşmar se sfârşise, fericit să fie înapoi printre fraţii lui, la 
Castelul Negru... dar în unele nopţi, singur în odaia lui, se 
gândea cât de caldă era Gilly când se cuibăreau împreună 
sub blănuri, cu copilaşul între ei. Ea... ea m-a făcut mai 
curajos, Jon. Nu curajos, dar... mai curajos. 


— Ştii că n-o poţi păstra, îi spuse Jon cu blândeţe, cum 
nici eu n-aş fi putut rămâne cu Ygritte. Ai rostit jurămintele, 
Sam, ca mine. Ca noi toţi. 

208 

— Ştiu. Gilly spunea că mi-ar putea fi soţie, dar... i-am zis 
despre jurăminte şi ce înseamnă ele. Nu ştiu dacă s-a 
întristat sau s-a bucurat, dar eu i-am spus. Sam înghiţi în sec 
şi adăugă: Jon, ar putea exista onoare într-o minciună, dacă 
ar fi spusă... cu un scop nobil? 

— Asta ar depinde de minciună şi de scop, bănuiesc. Se 
uită la Sam. Nu te-aş 

sfătui. Nu eşti făcut să minţi, Sam. Roşeşti şi scânceşti şi 
te bâlbâi. 

— Aşa e, zise Sam, dar într-o scrisoare aş putea să mint. 
Sunt mai bun cu o pană în mână. Am avut un... gând. M-am 
gândit că, poate, când lucrurile se liniştesc aici, cel mai bun 
lucru ar fi pentru Gilly... mă gândeam că aş putea s-o trimit 
la Horn Hill. La mama, la surorile şi la... la t-t-tata. Dacă Gilly 
ar spune că 

pruncul e al meu... Roşea din nou. Mama mea l-ar primi, 
ştiu. Ar găsi un loc pentru Gilly, o slujbă, ceva, n-ar fi aşa de 
rău ca atunci când l-a slujit pe Craster. 

lar Lordul R-Randyll, el... el n-ar recunoaşte niciodată 
asta, dar s-ar putea să-i placă să creadă că am dăruit un 
bastard unei fete sălbatice. Cel puţin asta ar dovedi că sunt 
destul de bărbat să mă culc cu o femeie şi să fac un copil. 
Mi-a spus odată că sigur o să mor virgin, că nici o femeie n- 
ar... ştii tu... Jon, dacă aş 

face asta, dacă aş scrie o minciună... ar fi un lucru bun? 
Viaţa pe care băiatul ar avea-o... 

— Să crească bastard în castelul bunicului său? Jon ridică 
din umeri. Depinde în mare măsură de tatăl tău şi ce fel de 
băiat e acesta. Dacă seamănă cu tine... 

— N-o să semene. Craster e tatăl lui. Adevărat. L-ai văzut, 
era tare ca o buturugă, iar Gilly e mai puternică decât pare. 


— Dacă băiatul se va arata priceput cu sabia şi lancea, va 
avea un loc printre gărzile tatălui tău măcar, spuse Jon. S-a 
mai auzit de bastarzi deveniți scutieri şi ridicaţi la rang de 
cavaleri. Dar ai face bine să te asiguri că Gilly poate să joace 
rolul în mod convingător. Din ce mi-ai povestit tu despre 
Lordul Randyll, mă 

îndoiesc că i-ar plăcea să fie înşelat. 

Alţi străjeri erau postați în faţa turnului. Dar aceştia erau 
oamenii regelui. Sam învățase repede să-i deosebească. 
Oamenii regelui erau la fel de neciopliţi şi lipsiţi de evlavie 
ca orice alţi soldaţi, dar oamenii reginei erau fervenţi în 
devoţiunea lor faţă de Melisandre din Asshai şi Stăpânul 
Luminii. 

— Mergi iarăşi în curtea de antrenamente? întrebă Sam în 
timp ce traversau curtea. E sănătos să te antrenezi aşa de 
mult, înainte să ţi se vindece piciorul bine? 

Jon ridică din umeri: 

— Ce altceva am de făcut? Marsh mi-a retras toate 
sarcinile, de teamă că sunt un trădător. 

— Sunt numai câţiva care cred asta, îl asigură Sam. Ser 
Alliser şi prietenii lui. 

Majoritatea fraţilor sunt de altă părere. Regele Stannis 
ştie şi el, bag mâna-n foc. 

l-ai adus Cornul lernii şi l-ai capturat pe fiul lui Mance 
Rayder. 

— N-am făcut decât să-i apăr pe Val şi pe copil de 
jefuitori, când au fugit sălbaticii, şi să-i ţin acolo până când 
ne-au găsit cercetaşii. N-am capturat pe 209 

nimeni. Regele Stannis îşi ţine bine oamenii în mână, asta 
se vede limpede. Îi lasă 

să jefuiască niţeluş, dar n-am auzit decât de trei femei 
sălbatice siluite, iar cei care au făcut-o au fost cu toţii 
castraţi. Presupun c-ar fi trebuit să omor oamenii liberi pe 
când fugeau. Ser Alliser răspândeşte vorba că singura dată 
când am scos sabia, am făcut-o ca să-i apăr pe duşmanii 


noştri. Zice că nu l-am omorât pe Mance Rayder fiindcă eram 
în cârdăşie cu el. 

— E singurul care gândeşte aşa, zise Sam. Toată lumea 
ştie ce fel de om e Ser Alliser. 

Cu obârşia sa nobilă, rangul de cavaler şi lungii ani 
petrecuţi în Rond, Ser Alliser Thorne putea să fie un candidat 
puternic la titlul de Lord Comandant, dar aproape toţi cei pe 
care-i antrenase de-a lungul anilor, ca maestru de arme, îl 
dispreţuiau. Numele lui fusese propus, desigur, dar fiind 
clasat abia al şaselea în prima zi şi pierzând voturi în cea de- 
a doua, Thorne se retrăsese pentru a-l sprijini pe Lordul 
Janos Slynt. 

— Ceea ce ştie toată lumea e că Lordul Alliser este un 
cavaler cu descendență 

nobilă şi un fiu legitim, în timp ce eu sunt bastardul care 
l-a omorât pe Qhorin Halfhand şi s-a culcat cu o suliţaşă. |- 
am auzit spunându-mi omul-lup. Cum să pot fi un om-lup 
fără un lup, te-ntreb eu? Gura i se crispa. Nici măcar nu mai 
visez cu Nălucă. Visez numai criptele şi regii de piatră pe 
tronurile lor. Uneori aud glasul lui Robb şi al tatălui meu, ca 
şi cum ar fi la un ospăț. Dar între noi se află un zid şi ştiu că 
mie nu mi s-a pregătit nici un loc la masă. 

Cei vii n-au ce căuta la ospățul celor morți. Lui Sam i se 
rupea inima că 

trebuie să păstreze tăcerea. Bran nu e mort, îi venea să-i 
spună. Nu e singur şi se îndreaptă spre nord, cu prietenii lui, 
pe spatele unui elan uriaş, să caute cioara cu trei ochi în 
adâncurile pădurii bântuite. Părea o nebunie, şi uneori Sam 
Tarly avea impresia că visase, că plăsmuise totul din febră şi 
teamă şi foame... dar şi aşa ar fi scăpat o vorbă, dacă nu şi- 
ar fi dat cuvântul de onoare. 

De trei ori jurase să păstreze secretul, o dată chiar în faţa 
lui Bran, o dată în faţa acelui băiat necunoscut, Jojen Reed, 
şi ultima oară în faţa lui Mâini-Reci. 

— Lumea crede că băiatul e mort, îi spusese, la 
despărţire, salvatorul. Lasă-i oasele să se odihnească 


netulburate. Nu vrem pe nimeni pe urmele noastre. Jură, 
Samwell al Rondului de Noapte. Jură pe viaţa pe care mi-o 
datorezi. 

Nefericit, Sam se mută de pe un picior pe altul şi spuse: 

— Lordul Janos nu va fi ales niciodată Lord Comandant. 
Era cea mai bună 

alinare pe care i-o putea oferi lui Jon, singura alinare. Asta 
nu se va întâmpla. 

— Sam, eşti un dulce naiv. Deschide ochii. Se întâmplă de 
zile în şir. Jon îşi dădu la o parte părul din ochi şi adăugă: N- 
oi fi ştiind eu nimic, dar asta ştiu. 

Acum, lasă-mă, te rog, simt nevoia să lovesc pe cineva 
foarte tare cu sabia. 

Sam nu avea ce face decât să-l privească îndreptându-se 
cu paşi mari către armurărie şi curtea de antrenamente. 
Acolo îşi petrecea Jon cele mai multe ceasuri de veghe. Cu 
Ser Edmure mort şi Ser Alliser dezinteresat, Castelul Negru 
nu avea 210 

nici un maestru de arme, astfel că Jon preluase el sarcina 
de a lucra cu câţiva dintre recruţii novici: Satin, Calul, Robin- 
Hop, cu piciorul său strâmb, Aron şi Emrick. Şi când aceştia 
aveau sarcini de îndeplinit, se antrena singur, ore la rând, cu 
sabia, scutul şi sulița, sau se lupta cu oricine se sinchisea să- 
i accepte provocarea. 

Sam, eşti un dulce naiv, îi răsunau în urechi cuvintele lui 
Jon, tot drumul până 

la fortăreaţa maesterului. Deschide ochii. Se întâmplă de 
zile în şir. Oare se putea să aibă dreptate? Pentru a deveni 
Lord Comandant al Rondului de Noapte, un candidat avea 
nevoie de voturile a două treimi dintre Fraţii Juraţi şi, după 
nouă 

Zile şi nouă votări, nimeni nu era nici măcar pe aproape. 
Lordul Janos câştiga, într-adevăr, teren, depăşindu-i încetul 
cu încetul mai întâi pe Bowen Marsh, apoi pe Othel Yarwyck, 
dar încă era mult în urma lui Ser Denys Mallister de la Turnul 
Umbrei şi a lui Cotter Pyke de la Eastwatch-by-the-Sea. Unu/ 


dintre ei va fi cu siguranță noul Lord Comandant, îşi spuse 
Sam. 

Stannis postase gărzi şi în faţa porţilor maesterului. 
Înăuntru era zăpuşeală, iar încăperile erau înţesate de răniţi: 
fraţi în negru, oameni ai regelui şi oameni ai reginei, toţi 
grămadă. Clydas îşi târşâia picioarele printre ei, cu carafe cu 
lapte de capră şi vin al viselor, dar Maester Aemon nu se 
întorsese din vizita de dimineaţă 

la Mance Rayder. Sam îşi agăţă mantia într-un cârlig şi se 
duse să dea o mână de ajutor. Dar nici în timp ce aducea şi 
turna şi schimba bandaje, cuvintele lui Jon nu-i dădeau 
pace: Sam, eşti un dulce naiv. Deschide ochii. Se întâmplă 
de zile în şir. 

Trecu o oră bună până când putu cere permisiunea să 
plece să hrănească 

păsările. În drum spre stâncărie, se opri să verifice 
însemnările cu numărătoarea din seara precedentă. La 
începutul votării, fuseseră propuse mai mult de treizeci de 
nume, dar majoritatea se retrăseseră îndată ce devenise 
limpede că nu aveau cum să câştige. Până aseară, mai 
rămăseseră şapte. Ser Denys Mallister adunase două sute 
treizeci de voturi, Cotter Pyke o sută optzeci şi şapte, Lordul 
Slynt şaptezeci şi patru, Othel Yarwyck şaizeci, Bowen Marsh 
patruzeci şi nouă, Hobb Trei-Degete cinci, iar Edd Toller cel 
Trist unul. Pyp şi glumele lui idioate. Sam frunzări primele 
socoteli. Ser Denys, Cotter Pyke şi Bowen Marsh erau cu toţii 
în cădere, începând din a treia zi, Othel Yarwyck dintr-a 
şasea. Doar Lordul Janos Slynt urca, zi după zi după zi. 

Auzea corbii croncănind în stâncărie, aşa că lăsă hârtiile 
deoparte şi urcă 

treptele, să-i hrănească. Văzu mulţumit că li se mai 
alăturaseră încă trei corbi. 

— Snow! îi striga. Snow, snow, snow. 

E| îi învățase asta. Chiar şi cu cei nou-veniţi, stâncăria 
părea deprimant de goală. Puţine dintre păsările pe care le 
trimisese Maester Aemon cu mesaje se întorseseră până 


acum. Dar una ajunsese la Stannis. Una găsise Piatra 
Dragonului şi un rege căruia încă ii păsa. Sam ştia că 
departe, la sud, tatăl său adusese Casa Tarly în sprijinul 
băiatului de pe Tronul de Fier, dar nici Regele 211 

Joffrey, nici micul Rege Tommen nu se puseseră în 
mişcare când Rondul de Noapte strigase după ajutor. La ce 
folos un rege care nu-şi apără regatul, gândi el mânios, 
amintindu-şi noaptea de la Pumnul Primilor Oameni şi 
drumul chinuitor către Fortăreaţa lui Craster, prin întuneric, 
spaimă şi ninsoare. Era adevărat, oamenii reginei îl 
stinghereau, dar ei măcar veniseră. 

Seara, la cină, Sam îl căută pe Jon Snow, dar nu-l văzu 
nicăieri în pivniţa cavernoasă unde îşi luau acum cercetaşii 
masa. În cele din urmă se aşeză pe o bancă, lângă ceilalţi 
prieteni ai săi. Pyp îi povestea lui Edd cel Trist despre 
rămăşagul pe care îl făcuseră, să vadă care dintre soldaţii de 
paie putea strânge mai multe săgeți ale sălbaticilor. 

— Tu ai fost în frunte aproape tot timpul, dar în ultima zi, 
Watt de la Lacul Lung s-a ales cu trei săgeți în piept, aşa că 
te-a întrecut. 

— Eu nu câştig niciodată, se plânse Edd cel Trist. Dar lui 
Watt zeii i-au zâmbit întotdeauna. Când sălbaticii l-au 
doborât de pe Podul Ţestelor, s-a nimerit să cadă 

într-un ochi adânc de apă. Cât de norocos trebuie să fii să 
ocoleşti toate pietroaiele alea? 

— A căzut de sus? vru să ştie Grenn. A scăpat cu viaţă 
fiindcă a nimerit în ochiul de apă? 

— Nu, răspunse Edd cel Trist. Era deja mort, de la toporul 
ăla în cap, dar a fost un noroc că n-a căzut pe pietre. 

Hobb Trei-Degete le promisese fraţilor pulpă friptă de 
mamut în seara aceea, poate în speranţa de a mai smulge 
câteva voturi. Dacă asta a avut în minte, ar fi trebuit să 
aleagă un mamut mai tânăr, gândi Sam, scoţându-şi un 
zgârci dintre dinţi. Oftând, dădu mâncarea la o parte. 

În curând, va avea loc o nouă votare şi tensiunea care 
plutea în aer era mai grea decât fumul. Cotter Pyke şedea 


lângă foc, înconjurat de cercetaşii de la Eastwatch. Ser 
Denys Mallister era aproape de uşă, cu un grup mai mic de 
oameni de la Turnul Umbrei. Janos S/ynt are locul cel mai 
bun, constată Sam, la mijloc, între flăcări şi curentul de aer. 
Se nelinişti văzându-l pe Bowen Marsh lângă el, palid şi tras 
la faţă, cu capul încă înfăşurat în bandajul de pânză, dar 
ascultând tot ce avea de spus Lordul Janos. Când le atrase 
atenţia prietenilor săi, Pyp spuse: 

— Şi uite acolo, Lordul Alliser şuşoteşte cu Othell 
Yarwyck. 

După masă, Maester Aemon se ridică, întrebând dacă 
vreunul dintre fraţi dorea să vorbească înainte de a-şi 
exprima voturile. Edd cel Trist se ridică în picioare, cu chipul 
împietrit şi mohorât, ca întotdeauna. 

— Vreau doar să spun oricui mă va vota că aş fi, cu 
siguranţă, un Lord Comandant îngrozitor. Dar la fel stau 
lucrurile cu toţi ceilalţi. 

Edd fu urmat de Bowen Marsh, care se ridică, sprijinindu- 
se cu o mână de umărul Lordului Slynt. 

— Fraţi şi prieteni. Cer ca numele meu să fie retras de pe 
listă. Rana încă mă 

supără şi mă tem că misiunea e prea grea pentru mine... 
dar nu şi pentru Lordul 212 

Janos, care a fost la comanda mantiilor aurii de la 
Debarcaderul Regelui timp de mulţi ani. Haideţi să-i 
acordăm cu toţii sprijinul nostru. 

Sam auzi murmure furioase din grupul lui Cotter Pyke, iar 
Ser Denys se uită la unul dintre tovarăşii lui şi clătină din 
cap. E prea târziu, răul e făcut. Se întreba unde era Jon şi de 
ce rămăsese deoparte. 

Majoritatea fraţilor nu aveau ştiinţă de carte, aşa că 
obiceiul era să voteze aruncând mici obiecte într-unui dintre 
butoaiele mari şi burduhănoase de fier pe care Hobb Trei- 
Degete şi Owen Tolomacul le târâseră din bucătărie. 
Butoaiele erau aşezate într-un colţ, după o draperie grea, ca 
votanţii să-şi poată exprima opţiunea feriţi de ochii celorlalţi. 


Aveai voie să laşi un prieten să voteze în locul tău, dacă erai 
la datorie, aşa că unii dintre fraţi aveau două monede, trei 
sau patru, iar Ser Denys şi Cotter Pyke votau pentru 
garnizoanele pe care le lăsaseră în urmă. 

Când, în cele din urmă, în sală nu mai rămăseseră decât 
ei trei, Sam şi Clydas răsturnară butoiul în faţa lui Maester 
Aemon. O cascadă de scoici, pietre şi gologani se revărsă pe 
masă. Mâinile zbârcite ale lui Aemon sortau cu o 
surprinzătoare viteză, mutând scoicile aici, pietrele dincolo, 
gologanii într-o parte şi ocazionalele vârfuri de săgeți, cuie şi 
ghinde laolaltă. 

Sam şi Clydas numărară grămezile, fiecare ţinându-şi 
propria socoteală. 

În seara aceasta, fu rândul lui Sam să anunţe primul 
rezultatele: 

— Două sute trei pentru Ser Denys Mallister, spuse el. O 
sută şaizeci şi nouă 

pentru Cotter Pyke. O sută treizeci şi şapte pentru Lordul 
Janos Slynt, şaptezeci şi două pentru Othell Yarwyck, cinci 
pentru Hobb Trei-Degete şi două pentru Edd cel Trist. 

— Eu am avut o sută şaizeci şi opt pentru Cotter Pyke, 
zise Clydas. Ne lipsesc două voturi, după socoteala mea, şi 
unul după a lui Sam. 

— Numărătoarea lui Sam e corectă, spuse Maester 
Aemon. Jon Snow n-a votat. N-are nici o importanţă. Nimeni 
nu se apropie. 

Sam era mai mult uşurat decât dezamăgit. Chiar şi cu 
sprijinul lui Bowen Marsh, Lordul Janos era doar al treilea. 

— Cine sunt ăştia cinci care votează întruna pentru Hobb 
Trei-Degete? se întrebă el. 

— Fraţi care vor să-l vadă afară din bucătărie, răspunse 
Clydas. 

— Ser Denys are cu zece voturi mai puţin decât ieri, le 
atrase atenţia Sam. lar Cotter Pyke a pierdut aproape 
douăzeci. Asta nu e bine. 


— Nu e bine pentru speranţele lor de a deveni Lorzi 
Comandanți, cu siguranţă, spuse Maester Aemon. Dar s-ar 
putea ca până la urmă să fie bine pentru Rondul de Noapte. 
Asta nu e treaba noastră. Zece zile nu e chiar aşa de mult. A 
fost cândva o votare care a durat aproape doi ani, vreo şapte 
mii de voturi. Fraţii vor ajunge la o decizie când vor găsi de 
cuviinţă. 

Da, gândi Sam, dar ce decizie? 

213 

Mai târziu, după câteva cupe de vin îndoit cu apă, în 
intimitatea odăii lui Pyp, limba lui Sam se dezlegă şi se 
pomeni gândind cu voce tare: 

— Cotter Pyke şi Ser Denys Mallister pierd teren, dar între 
ei mai sunt aproape două treimi, le spuse el lui Pyp şi lui 
Grenn. Oricare ar fi bun ca Lord Comandant. 

Cineva trebuie să-l convingă pe unul dintre ei să se 
retragă şi să-l sprijine pe celălalt. 

— Cineva, făcu Grenn, cu îndoială. Dar cine? 

— Grenn e aşa de tâmpit încât se gândeşte că acel cineva 
ar putea fi el, zise Pyp. Poate că, după ce termină cu Pyke şi 
Mallister, cineva ar trebui să-l convingă 

pe Regele Stannis să se însoare cu Regina Cersei. 

— Regele Stannis e însurat, obiectă Grenn. 

— Spune şi tu Sam, ce să mă fac cu el? oftă Pyp. 

— Cotter Pyke şi Ser Denys nu se plac, continuă Grenn cu 
încăpățânare. Se ceartă pentru orice. 

— Da, dar numai fiindcă au idei diferite despre ce e mai 
bine pentru Rond, punctă Sam. Dacă noi le-am explica... 

— Noi? făcu Pyp. Cum ai trecut de la cineva la noi? Eu 
sunt maimuța măscăriciului, ai uitat? lar Grenn este, ei, 
bine, Grenn. Îi zâmbi lui Sam şi mişcă 

din urechi. Însă tu... tu eşti fiul unui lord şi 
administratorul maesterului... 

— Şi Sam Ucigaşul, adăugă Grenn. Ai omorât un Celălalt. 

— Sticla dragonului l-a omorât, îi spuse, a suta oară, Sam. 


— Fiul unui lord, administratorul unui maester şi Sam 
Ucigaşul, zise Pyp meditativ. Ai putea vorbi cu ei, cine ştie... 

— Aş putea, zise Sam, posomorât ca Edd cel Trist, dacă n- 
aş fi prea laş să stau faţă în faţă cu ei. 


JON 


Jon îi dădu ocol lui Satin încet, pândind, cu sabia în 
mână, forțându-l să se întoarcă. 

— Ridică scutul, spuse el. 

— E prea greu, se plânse băiatul din Oraşul Vechi. 

— E cât de greu trebuie ca să poată opri o sabie, spuse 
Jon. Acum ridică-l. 

Făcu un pas înainte, spintecând aerul cu sabia. Satin 
săltă scutul tocmai la timp ca să prindă sabia la margine şi 
cobori iute propria armă, spre coastele lui Jon. 

— Bine, zise Jon, când simţi lovitura în scut. Acum a fost 
bine. Dar trebuie să-ţi foloseşti tot trupul. Lasă-ţi greutatea 
pe sabie şi rezultatul va fi mai distrugător decât dacă-ţi 
foloseşti doar puterea braţului. Hai, încearcă încă o dată, 
loveşte spre mine, dar ţine scutul ăla ridicat, altfel o să-ţi 
sune capul ca un clopot... 

214 

Dar Satin făcu un pas înapoi şi îşi ridică viziera. 

— Jon, spuse el, cu glas neliniştit. 

Când se întoarse, o văzu acolo, în spatele lui, înconjurată 
de oamenii reginei. 

Nu-i de mirare că s-a făcut atâta linişte în curte. O mai 
zărise pe Melisandre noaptea, la focuri sau învârtindu-se 
prin castel, dar niciodată atât de aproape. £ 

frumoasă, gândi el..., dar în ochii ei roşii era ceva mai 
mult decât neliniştitor. 

— Doamna mea. 

— Regele vrea să-ţi vorbească, Jon Snow. 

Jon aruncă la pământ sabia de antrenament. 

— Mi-ar putea fi îngăduit să mă schimb? Nu se cuvine să 
mă arăt aşa în faţa unui rege. 

— Noi te vom aştepta pe creasta Zidului, spuse 
Melisandre. 


Noi, auzi Jon, nu e/. E așa cum se spune. Aceasta este 
adevărata lui regină, nu cea pe care a lăsat-o la Eastwatch. 

Îşi atârnă cămaşa de zale şi platoşa în armurărie, se 
întoarse în odaia lui, îşi lepădă hainele pătate de sudoare şi 
îmbrăcă un rând de veşminte negre, proaspăt spălate. Ştia 
că în cuşcă va fi frig şi va sufla vântul, iar sus, în vârful 
gheții, va fi şi mai frig, aşa că alese o mantie groasă, cu 
glugă. La sfârşit, îşi luă Gheara Lungă 

şi o puse pe spate. 

Melisandre aştepta la poalele Zidului. Oamenii ei 
plecaseră. 

— Ce doreşte Înălţimea Sa de la mine? o întrebă Jon, 
după ce intrară în cuşcă. 

— Tot ce ai de dat, Jon Snow. E rege. 

Melisandre închise uşa şi trase de sfoara de semnal. 
Troliul începu să se învârtă, ridicându-i. Era o zi senină şi 
Zidul plângea, cu degete lungi de apă 

şiroind pe faţa lui şi scânteind în lumina soarelui. În cuşca 
strâmtă de fier, Jon simţea acut prezenţa femeii în roşu. Până 
şi mirosul pe care îl răspândeşte e roşu. Mirosul îi amintea 
de fierăria lui Mikken, un miros de fier înroşit, de fum şi de 
sânge. Sărutată de foc, gândi el, amintindu-şi de Ygritte. 
Vântul învolbură 

veşmintele roşii ale Melisandrei, fluturându-le peste 
picioarele lui Jon. 

— Nu ţi-e frig, doamna mea? o întrebă el. 

Femeia roşie râse: 

— Niciodată. Rubinul de la gât părea să pulseze în ritmul 
inimii ei. Focurile Stăpânului trăiesc în mine, Jon Snow. Uite. 
Îi atinse obrazul cu mâna, ţinând-o acolo, iar el simţea cât de 
fierbinte era. Aşa ar trebui să fie viaţa, îi spuse ea. 

Numai moartea e rece. 

Îl găsiră pe Stannis Baratheon singur pe marginea 
Zidului, privind gânditor peste câmpul unde îşi câştigase 
bătălia şi spre marea pădure verde de dincolo de el. Era 
îmbrăcat în pantalonii negri, tunica şi cizmele pe care le-ar fi 


putut purta un frate al Rondului de Noapte. Numai mantia îl 
deosebea, o mantie grea, aurie, tivită cu blană neagră şi 
prinsă cu o agrafă în forma unei inimi înflăcărate. 

— Ţi l-am adus pe Bastardul de la Winterfell, Înălţimea Ta, 
spuse Melisandre. 

215 

Stannis se întoarse să-l cerceteze. Sub fruntea lui grea se 
aflau doi ochi ca nişte lacuri albastre fără fund. O barbă 
neagră-albăstrie, tunsă scurt, îi acoperea obrajii supţi şi 
maxilarul puternic, fără să reuşească să-i ascundă faţa 
sfrijită. Dinţii îi erau încleştaţi. Avea gâtul şi umerii încordaţi, 
la fel şi mâna dreaptă. Jon îşi aminti ceva ce spusese Donai 
Noye despre fraţii Baratheon: 

Robert a fost oţelul pur, Stannis e fier curat, negru, dur şi 
puternic, dar fragil cum devine fierul. Se va frânge înainte 
de a se încovoia. Îngenunche cu greu, întrebându-se de ce 
avea nevoie de el acest rege fragil. 

— Ridică-te. Am auzit câte-n lună şi-n stele despre tine, 
Lord Snow. 

— Nu sunt lord, sire. Jon se ridică. Ştiu ce ai auzit. Că sunt 
un laş şi un trădător. Că l-am ucis pe fratele meu Qhorin 
Halfhand, ca sălbaticii să-mi cruţe viaţa. Că m-am alăturat 
lui Mance Rayder şi mi-am luat o nevastă dintre sălbatici. 

— Da. Toate acestea şi altele. Eşti om-lup, se spune, care- 
şi schimbă pielea, cutreierând noaptea în pielea unui lup. 
Regele Stannis zâmbi aspru. Cât din toate acestea e 
adevărat? 

— Am avut un lup străvechi, pe Nălucă. L-am părăsit când 
am urcat Zidul, lângă Garda Apei Cenuşii, şi de atunci nu |- 
am mai văzut. Qhorin Halfhand mi-a ordonat să mă alătur 
sălbaticilor. Ştia că mă vor pune să-l omor, ca să-mi 
dovedesc loialitatea faţă de ei, şi mi-a spus să fac orice-mi 
vor cere. Femeia se numea Ygritte. Mi-am încălcat 
jurămintele cu ea, dar jur pe numele tatălui meu că 

nu m-am lepădat niciodată de mantia neagră. 

— Te cred, spuse regele. 


Asta îl surprinse: 

— De ce? 

Stannis pufni. 

— Îl cunosc pe Janos Slynt şi l-am cunoscut pe Ned Stark. 
Tatăl tău nu mi-a fost prieten, dar numai un nebun s-ar îndoi 
de onoarea şi de cinstea lui. Semeni cu el. Înalt de statură, 
Stannis se ridica deasupra lui Jon, dar era atât de sfrijit încât 
părea cu zece ani mai bătrân decât era. Ştiu mai multe 
decât ţi-ar putea trece prin minte, Jon Snow. Ştiu că tu ai fost 
cel care a găsit pumnalul de obsidian pe care fiul lui Randyil 
Tarly l-a folosit ca să-l ucidă pe Celălalt... 

— Nălucă l-a găsit. Era înfăşurat într-o mantie de cercetaş 
şi îngropat sub Pumnul Primilor Oameni. Mai erau şi alte 
arme... capete de sulițe, vârfuri de săgeți, toate din sticla 
dragonului. 

— Ştiu că tu ai apărat poarta aici, spuse Regele Stannis. 
Altfel, aş fi ajuns prea tărziu. 

— Donai Noye a apărat poarta. A murit în tunel, luptându- 
se cu regele uriaşilor. 

Stannis zâmbi larg. 

— Noye mi-a făcut prima sabie. Şi ciocanul de război al 
lui Robert. Dacă zeii ar fi socotit de cuviinţă să-l cruţe, ar fi 
fost un Lord Comandant mai bun pentru 216 

frăţia ta decât oricare dintre aceşti nătărăi care se 
ciorovăiesc acum pentru asta. 

— Cotter Pyke şi Ser Denys Mallister nu sunt nătărăi, sire, 
spuse Jon. Sunt oameni de nădejde, capabili. Şi Othell 
Yarwyck, în felul lui. Lordul Mormont avea încredere în 
fiecare dintre ei. 

— Lordul Mormont al tău se încredea prea uşor. Altfel n-ar 
fi murit aşa cum a murit. Dar despre tine vorbeam. N-am 
uitat că tu ne-ai adus acest corn fermecat şi că i-ai capturat 
pe soţia şi fiul lui Mance Rayder... 

— Dalia a murit. Asta îl întrista şi acum pe Jon. Val e sora 
ei. N-a fost greu să-i capturez, Înălţimea Ta. Tu năvăliseşi cu 
oastea asupra sălbaticilor, iar omul-fiară pe care Mance îl 


lăsase s-o păzească pe regină a înnebunit când vulturul a 
luat foc. Jon se uită la Melisandre: Unii spun că tu ai făcut 
asta. 

Femeia roşie zâmbi, cu păru-i lung, arămiu, căzându-i 
peste faţă. 

— Stăpânul Luminii are gheare de foc, Jon Snow. 

Jon clătină din cap şi se întoarse din nou spre rege. 

— Înălţimea Ta, ai pomenit despre Val. A cerut să-l vadă 
pe Mance Rayder, să-i arate fiul. Ar fi un... un gest de 
bunăvoință. 

— Omul a dezertat din frăţia voastră. Toţi fraţii tăi insistă 
să fie omorât. De ce i-aş face o favoare? 

Jon nu avea nici un răspuns pentru asta. 

— Dacă nu pentru el, atunci pentru Val. De dragul surorii 
sale, mama copilului. 

— Îţi place această Val? 

— Abia dacă o cunosc. 

— Am auzit că e frumoasă. 

— Foarte frumoasă, recunoscu Jon. 

— Frumuseţea poate fi înşelătoare. Fratele meu a învăţat 
lecţia aceasta de la Cersei Lannister. Ea l-a omorât, să n-ai 
nici o îndoială. Şi pe tatăl tău şi pe Jon Arryn. Regele se 
încruntă: Te-ai alăturat acestor sălbatici. Crezi că au vreun 
dram de onoare? 

— Da, răspunse Jon, dar aşa cum o înţeleg ei, sire. 

— Dar Mance Rayder? 

— Da. Cred că da. 

— Lordul Oaselor? 

Jon şovăi: 

— Rattleshirt îi spuneam. Perfid şi însetat de sânge. Dacă 
are vreun dram de onoare, o ascunde bine sub costumul lui 
de oase. 

— Şi celălalt, Tormund cel cu multe nume, care ne-a 
scăpat după bătălie? 

Răspunde-mi sincer. 


— Tormund Năpasta Uriaşilor mi s-a părut a fi genul de 
om care poate fi un prieten bun şi un duşman aprig, 
Înălţimea Ta. 

Stannis clătină scurt din cap. 

217 

— Tatăl tău a fost un om de onoare. Nu mi-a fost prieten, 
dar i-am văzut valoarea. Fratele tău a fost un rebel şi un 
trădător care voia să fure jumătate din regat, însă nimeni nu- 
i poate pune la îndoială curajul. Dar tu? 

Vrea să-i spun că-l iubesc? Glasul lui Jon fu solemn şi 
oficial când spuse: 

— Sunt un om al Rondului de Noapte. 

— Vorbe. Vorbele sunt vânt. De ce crezi că am părăsit 
Piatra Dragonului şi am venit la Zid, Lord Snow? 

— Nu sunt lord, sire. Ai venit pentru că te-am chemat în 
ajutor, nădăjduiesc. 

Deşi n-aş putea spune de ceţi-a luat atât de mult. 

În mod surprinzător, Stannis zâmbi la aceasta. 

— Eşti destul de îndrăzneţ ca să fii un Stark. Da, ar fi 
trebuit să vin mai devreme. Dacă n-ar fi fost Mâna mea, 
poate că n-aş fi venit deloc. Lordul Seaworth e un om de 
obârşie modestă, dar mi-a amintit care mi-e datoria, când nu 
mă puteam gândi decât la drepturile mele. Davos spunea că 
aşez căruţa înaintea calului. Încercam să cuceresc tronul ca 
să salvez regatul, când ar fi trebuit să 

salvez regatul ca să cuceresc tronul. Stannis arătă către 
nord. Acolo voi găsi vrăjmaşul pe care sunt născut să-l 
înfrunt. 

— Numele lui nu poate fi rostit, adăugă încet Melisandre. 
E Zeul Nopţii şi al Terorii, Jon Snow, iar aceste umbre pe 
zăpadă sunt făpturile lui. 

— Am auzit că ai ucis unul dintre acele cadavre 
umblătoare ca să salvezi viaţa Lordului Mormont, spuse 
Stannis. S-ar putea ca acesta să fie şi războiul tău, Lord 
Snow. Dacă mă vei ajuta. 


— Sabia mea e închinată Rondului de Noapte, Înălţimea 
Ta, răspunse Jon Snow cu băgare de seamă. 

Asta nu-i plăcu regelui. Stannis scrâşni din dinţi şi spuse: 

— Îţi cer mai mult decât o sabie. 

Jon era nedumerit: 

— Stăpâne? 

— Am nevoie de Nord. 

Noruul. 

— Eu... Fratele meu Robb era Rege în Nord... 

— Fratele tău a fost Lordul de drept al Winterfellului. 
Dacă ar fi rămas acasă 

şi şi-ar fi făcut datoria, în loc să se încoroneze şi să plece 
să cucerească ţinuturile riverane, poate că ar fi şi astăzi în 
viaţă. Dar ce-a fost a fost. Tu nu eşti Robb, aşa cum nici eu 
nu sunt Robert. 

Cuvintele aspre alungară orice urmă de simpatie pe care 
Jon ar fi putut s-o simtă pentru Stannis. 

— Mi-am iubit fratele, spuse el. 

— Şi eu pe al meu. Dar ei au fost ce-au fost, iar noi 
suntem ce suntem. Eu sunt singurul rege adevărat din 
Westeros, de la nord la sud. lar tu eşti bastardul lui Ned 
Stark. Stannis îl cercetă cu ochii săi albaştri, întunecaţi. 
Tywin Lannister l-a numit 218 

pe Roose Bolton Păzitor al Nordului, ca să-l răsplătească 
pentru că l-a trădat pe fratele tău. Oamenii de fier se luptă 
între ei de la moartea lui Balon Greyjoy, dar Moat Cailin, 
Deepwood Motte, Castelul lui Torrhen şi cea mai mare parte 
din Ţărmul Stâncos sunt încă în mâinile lor. Pământurile 
tatălui tău sângerează, iar eu n-am nici puterea, nici timpul 
necesar să-i oblojesc rănile. Este nevoie de un Lord al 
Winterfellului. Un Lord loial al Winterfellului. 

Se uită la mine, gândi Jon, uluit. 

— Winterfellul nu mai există. Theon Greyjoy l-a pârjolit. 

— Granitul nu arde aşa de uşor, spuse Stannis. Castelul 
poate fi reconstruit, în timp. Nu zidurile fac un lord, ci omul. 
Nordicii tăi nu mă cunosc şi nu au nici un motiv să mă 


iubească, dar voi avea nevoie de braţul lor în bătăliile ce vor 
veni. 

Am nevoie de un fiu al lui Eddard Stark ca să-i aducă sub 
flamurile mele. 

Vrea să mă facă Lord de Winterfell. Vântul sufla cu putere 
şi Jon se simţea atât de ameţit încât se temea că îl va dobori 
de pe Zid. 

— Înălţimea Ta, spuse el, uiţi că sunt un Snow, nu un 
Stark. 

— Tu eşti cel care uită, răspunse regele Stannis. 

Melisandre aşeză o mână caldă pe braţul lui Jon. 

— Un rege poate să şteargă pata de pe numele unui 
bastard cu o simplă 

atingere, Lord Snow. 

Lord Snow. Aşa îi spusese şi Ser Alliser, ca să-i ia în râs 
obârşia de bastard. 

Mulţi dintre fraţii săi începuseră să i se adreseze la fel, 
unii cu simpatie, alţii ca să-l rănească. Dar, dintr-odată, avea 
o altă rezonanţă în urechile lui Jon. Suna... 

adevărat. 

— Da, spuse el şovăitor, au mai fost regi care au legitimat 
bastarzi, dar... sunt frate al Rondului de Noapte, am 
îngenuncheat în faţa unui copac al inimii şi am jurat să nu 
am niciodată pământuri şi să nu zămislesc copii. 

— Jon. Melisandre era atât de aproape încât îi simţea 
răsuflarea caldă. R'hllor este singurul zeu adevărat. Un 
jurământ făcut în faţa unui copac nu are mai multă 

valoare decât unul pe care l-ai face pantofilor tăi. 
Deschide-ţi inima şi lasă lumina Stăpânului să pătrundă. 
Arde aceşti copaci ai inimii şi acceptă Winterfellul ca pe un 
dar al Stăpânului Luminii. 

Pe când era copil, prea copil ca să înţeleagă ce însemna 
să fii bastard, Jon visa adesea că Winterfellul va fi, într-o zi, 
al lui. Mai târziu, când mai crescuse, se ruşinase de visele 
acelea. Winterfellul avea să fie moştenit de Robb şi apoi de 
fiii lui, sau de Bran sau de Rickon, dacă Robb rămânea fără 


copii. lar după ei veneau Sansa şi Arya. Chiar şi să viseze că 
va fi altfel i se părea necinstit, ca şi cum i-ar trăda în inima 
lui, dorindu-le moartea. Nu mi-am dorit niciodată asta, gândi 
el, stând în faţa regelui cu ochi albaştri şi a femeii roşii. L-am 
iubit pe Robb, i-am iubit pe toți... N-am dorit niciodată să li 
se întâmple nimic rău, dar li s-a întâmplat. lar acum n-am 
mai rămas decât eu. Nu trebuia decât să rostească un singur 
cuvânt şi va deveni Jon Stark şi nu va mai fi niciodată Snow. 
Nu trebuia 219 

decât să-i jure credinţă regelui şi Winterfellul va fi al lui. 
Nu trebuia decât... 

„„„ să-şi încalce jurămintele din nou. 

lar de data asta nu ar mai fi doar un şiretlic. Ca să 
revendice castelul tatălui său, trebuia să se întoarcă 
împotriva zeilor tatălui său. 

Regele Stannis rămăsese din nou cu privirea pierdută 
către nord, cu mantia-i aurie fluturând pe umeri. 

— S-ar putea să mă înşel în privinţa ta, Jon Snow. Ştim 
amândoi ce se spune despre bastarzi. S-ar putea să-ţi 
lipsească onoarea tatălui tău sau priceperea fratelui tău în 
mânuitul armelor. Dar eşti arma pe care mi-a dat-o Stăpânul 
Luminii. Te-am găsit aici, aşa cum ai găsit tu sticla 
dragonului ascunsă sub Pumn, şi am de gând să te folosesc. 
Nici măcar Azor Ahai n-a câştigat războiul de unul singur. 
Am omorât o mie de sălbatici, am luat alţi o mie prizonieri, 
iar pe restul i-am împrăştiat. Acel Tormund Pumn-de-Tunet îi 
regrupează probabil chiar în clipa aceasta şi pune la cale un 
nou atac. Şi, cu cât ne însângerăm mai mult unul pe altul, cu 
atât vom fi mai slabi când va năvăli asupra noastră 
adevăratul duşman. 

Jon ajunsese la aceeaşi concluzie. 

— Cum spui, Înălţimea Ta. Se întreba unde voia regele să 
ajungă. 

— În timp ce fraţii tăi se luptă care să devină conducător, 
am stat de vorbă cu Mance Rayder. Regele scrâşni din dinţi: 
Un bărbat încăpățânat, acest Mance, şi mândru. Nu-mi va da 


de ales decât să-l dăruiesc flăcărilor. Dar am mai luat şi alţi 
ostatici, alţi conducători. Cel care îşi spune Rattleshirt, 
câteva dintre căpeteniile clanurilor, Magnarul din Thenn. 
Fraţilor tăi nu le va plăcea, nu mai mult decât lorzilor tatălui 
tău, dar am de gând să le îngădui sălbaticilor să treacă 
dincolo de Zid... cei care îmi jură credinţă, jură să păstreze 
pacea şi legile regelui şi îl primesc pe Stăpânul Luminii ca 
zeu al lor. Chiar şi pe uriaşi, dacă genunchii lor mari se pot 
pleca. O să-i las să se stabilească la Dar, după ce îl smulg de 
la noul vostru Lord Comandant. Când se ridică vânturile reci, 
vom trăi şi vom muri împreună. E timpul să facem alianţe 
împotriva duşmanului nostru comun. Se uită 

la Jon: Eşti de acord? 

— Tatăl meu a visat să repopuleze Darul, mărturisi Jon. 
Vorbea adesea despre asta cu unchiul Benjen. Dar nu s-a 
gândit niciodată să-l populeze cu uriaşi... 

Dar nici nu s-a alăturat sălbaticilor. Nu se amăgea, ştia că 
oamenii liberi vor fi supuşi neascultători şi vecini periculoşi. 
Cu toate acestea, când punea în balanţă 

părul roşu al Ygrittei şi ochii albaştri ai creaturilor, 
alegerea era simplă. 

— Sunt de acord. 

— Bine, spuse Regele Stannis, căci calea cea mai sigură 
de a stabili o alianţă 

este căsătoria. Am de gând să-l însor pe Lordul de 
Winterfell cu această prinţesă a sălbaticilor. 

Probabil că Jon îi cunoştea prea bine pe sălbatici; nu-şi 
putu stăpâni râsul. 

— Înălţimea Ta, spuse el, ostatică sau nu, dacă crezi că 
poţi pur şi simplu să 

mi-o dai pe Val, mă tem că mai ai multe de învăţat despre 
femeile sălbatice. 

220 

Oricine vrea să se însoare cu ea, ar fi bine să se 
pregătească să se caţere pe geamul ei din turn şi s-o scoată 
de acolo de cingătoare. 


— Oricine? Stannis îl măsură cu privirea. Asta înseamnă 
că n-o vei lua de nevastă? Te previn, face parte din preţul pe 
care trebuie să-l plăteşti dacă vrei numele şi castelul tatălui 
tău. E nevoie de asta, ca să ne asigurăm loialitatea noilor 
noştri supuşi. Mă refuzi, Jon Snow? 

— Nu, răspunse Jon, pripit. Regele vorbea despre 
Winterfell şi Winterfellul nu era uşor de refuzat. Vreau să 
spun... totul a venit atât de repede, Înălţimea Ta. Aş 

putea să-ţi cer un timp de gândire? 

— Cum doreşti. Dar gândeşte-te repede. Nu sunt un om 
răbdător, după cum vor descoperi în curând fraţii tăi în 
negru. Stannis aşeză o mână subţire şi descărnată pe 
umărul lui Jon. Să nu pomeneşti nimic despre discuţia 
noastră de astăzi. Nimănui. Dar când te întorci, nu trebuie 
decât să pleci genunchiul, să aşezi sabia la picioarele mele 
şi să-mi juri credinţă, şi te vei ridica Jon Stark, Lord de 
Winterfell. 


TYRION 


Când auzi zgomote prin uşa groasă de lemn a celulei 
sale, Tyrion Lannister se pregăti să moară. 

Era şi timpul, gândi el. Haide, haide, să se termine odată. 
Se chinui să se ridice. Picioarele îi erau amorțite, cum 
stătuseră îndoite sub el. Le frecă, alungând furnicăturile ca 
nişte vârfuri de cuţit. N-am de gând să mă clatin şi să mă 

împiedic de butucul călăului. 

Se întrebă dacă îl vor omori aici, în întuneric, sau îl vor 
târi prin oraş, ca Ser llyn Payne să-i reteze capul de pe 
umeri. După această farsă de proces, era posibil ca dulcea 
lui surioară şi iubitorul său tată să prefere să scape de el pe 
tăcute, decât să rişte o execuţie publică. Aș putea să spun 
mulțimii câteva cuvinte bine alese, dacă mă lasă să vorbesc. 
Dar ar fi ei oare atât de nesăbuiţi? 

Când cheile zornăiră şi uşa celulei se dădu în lături, 
pârâind, Tyrion se lipi cu spatele de peretele umed, dorindu- 
şi să fi avut o armă. Pot să muşc sau să lovesc cu picioarele. 
Aş muri cu gustul de sânge în gură, asta ar fi ceva. Şi-ar fi 
dorit să 

se poată gândi la nişte cuvinte înălţătoare. Nu era de 
aşteptat ca Lua-v-ar naiba pe toți! să-i aducă un loc prea 
grozav în istorie. 

Lumina torţei îi căzu pe faţă. Îşi umbri ochii cu palma. 

— Intră, ţi-e frică de un pitic? Haide, fiu de târfă 
nenorocită! Glasul îi era răguşit, din pricina îndelungatei 
tăceri. 

— Aşa se vorbeşte despre nobila noastră mamă? Omul se 
apropie, cu torţa în mâna stângă. Asta e mai înfiorătoare 
decât celula mea de la Riverrun, deşi nu chiar aşa de 
întunecată. 

221 

Pentru o clipă, lui Tyrion i se tăie respiraţia. 


— Tu? 

— Ei, bine, cea mai mare parte din mine. Jaime era tras la 
faţă, cu părul tuns scurt. Am lăsat o mână la Harrenhal. 
Aducerea Bravilor Camarazi peste marea îngustă n-a fost 
una dintre ideile cele mai bune idei ale tatălui nostru. Jaime 
ridică 

braţul şi Tyrion văzu ciotul. 

Un hohot de râs isteric ţâşni de pe buzele lui. 

— O, zei! exclamă el. Jaime, îmi pare rău, dar... ferească 
Zeii, uită-te la noi. 

Ciungul şi Slutul fără nas, fraţii Lannister. 

— Au fost zile când mâna mi-a mirosit atât de urât încât 
mi-aş fi dorit să nu am nas. Jaime cobori torţa şi lumina 
inundă chipul fratelui său. O rană 

impresionantă. 

Tyrion se retrase din faţa luminii orbitoare. 

— M-au făcut să duc o bătălie fără fratele meu mai mare, 
să mă apere. 

— Am auzit că era să arzi oraşul din temelii. 

— O minciună sfruntată. Am aprins doar râul. Dintr-odată, 
Tyrion îşi aminti unde se afla şi de ce. Ai venit să mă omori? 

— Zău că eşti ingrat. Poate c-ar trebui să te las să 
putrezeşti aici, dacă ai de gând să fii aşa de nepoliticos. 

— Nu cred că asta e soarta pe care mi-a pregătit-o Cersei. 

— Ei, nu, la drept vorbind. Vei fi decapitat mâine, pe 
vechile terenuri de turnir. 

Tyrion râse din nou. 

— Mâncare o să fie? Va trebui să mă ajuţi cu ultimele 
cuvinte, mintea îmi aleargă de colo-colo, ca un şobolan într- 
o pivniţă. 

— Nu vei avea nevoie de ultimele cuvinte. Te salvez. 
Glasul lui Jaime era neobişnuit de solemn. 

— Cine a spus că vreau să fiu salvat? 

— Ştii, aproape că uitasem ce omuleţ săcâitor eşti. Acum, 
că mi-ai amintit, cred că până la urmă o s-o las pe Cersei să- 
ţi taie capul. 


— O, nu, nici vorbă. leşi din celulă, cu mersu-i legânat. E 
noapte sau zi acolo, sus? Am pierdut cu totul noţiunea 
timpului. 

— Trei ceasuri după miezul nopţii. Oraşul doarme. Jaime 
vâri torţa înapoi în suport, pe zidul dintre celule. 

Culoarul era atât de slab luminat, încât Tyrion fu cât pe ce 
să se împiedice de temnicerul lăbărţat pe podeaua rece de 
piatră. Îl împunse cu piciorul. E mort? 

— Doarme. La fel şi ceilalţi trei. Eunucul le-a pus un 
somnifer în vin, dar nu cât să-i omoare, sau cel puţin aşa se 
jură. Ne aşteaptă lângă scară, îmbrăcat în robă de septon. 
Cobori în canale şi de acolo în râu. În golf te aşteaptă o 
galeră. 

Varys are agenţi în Oraşele Libere, care vor avea grijă să 
nu duci lipsă de fonduri... dar încearcă să nu atragi atenţia. 
Cersei va trimite oameni pe urmele 222 

tale, n-am nici o îndoială. Ai face bine să-ţi iei alt nume. 

— Alt nume? O, desigur. lar când Oamenii fără Chip vor 
veni să mă omoare, o să spun: Nu, mă confundați, eu sunt 
alt pitic cu cicatrice hidoasă. 

Ambii Lannisteri râseră în faţa absurdităţii întregii situaţii. 
Apoi Jaime se lăsă 

pe un genunchi şi îl sărută repede pe amândoi obrajii, 
atingând cu buzele fâşia încreţită a cicatricii. 

— Îţi mulţumesc, frate, spuse Tyrion. Pentru viaţa mea. 

— Era... o datorie mai veche. Glasul lui Jaime suna ciudat. 

— O datorie? Nu pricep. 

— Bine. Unele uşi e mai bine să rămână ferecate. 

— O, zei, spuse Tyrion. Se ascunde în spate ceva sinistru 
şi urât? Ţi-a spus cineva, o dată, ceva crud despre mine? Voi 
încerca să nu plâng. Spune-mi. 

— Tyrion... 

Jaime se teme. 

— Spune-mi, repetă el. 

Fratele său îşi feri privirea. 

— Tysha, spuse el cu glas pierit. 


— Tysha? Stomacul i se strânse. Ce-i cu ea? 

— N-a fost o târfă. N-am cumpărat-o niciodată pentru 
tine. A fost o minciună 

pe care tata mi-a poruncit s-o spun. Tysha era... era ceea 
ce părea a fi. Fiica unui arendaş, întâlnită pe drum din 
întâmplare. 

Tyrion auzea sunetele slabe ale propriei răsuflări, 
şuierând hărâit prin cicatricea nasului. Jaime nu-l putea privi 
în ochi. Tysha. Încercă să-şi aducă 

aminte chipul ei. O copilă, doar o copilă, nu mai mare 
decât Sansa. 

— Soţia mea, spuse el cu glas răguşit. S-a măritat cu 
mine. 

— Pentru aur, spunea tata. Era dintr-o familie umilă, tu 
erai un Lannister de la Casterly Rock. Nu voia decât aurul 
tău, ceea ce nu o deosebea cu nimic de o târfă, aşa că... aşa 
că n-ar fi chiar o minciună, iar... tata spunea că ai nevoie de 
o lecţie aspră. Că vei avea de învăţat din ea şi mai târziu îmi 
vei mulţumi... 

— Să-ţi mulţumesc? Tyrion avea glasul gâtuit. A dat-o pe 
mâna gărzilor lui. O 

cazarmă plină de soldaţi. M-a obligat să... privesc. Da, şi 
mai mult de atât... am participat şi eu... soția mea... 

— N-am ştiut că va face asta, trebuie să mă crezi. 

— O, chiar trebuie? mârâi Tyrion. De ce te-aş mai crede 
vreodată? Era soția mea. 

— Tyrion... 

Îl lovi. Era o palmă, un dos de palmă, dar îşi puse în ea 
toată puterea, toată 

spaima, toată furia, toată durerea. Jaime se chirci, 
pierzându-şi echilibrul. 

Lovitura îl dobori la pământ. 

— Eu... presupun c-o meritam. 

— O, meriţi mai mult de atât, Jaime. Tu şi surioara mea şi 
tatăl nostru iubitor, 223 


da. Nici nu-ţi pot spune ce meritaţi! Dar vă veţi primi 
răsplata, ţi-o jur. Un Lannister îşi plăteşte întotdeauna 
datoriile. Tyrion se îndepărtă legănat, cât pe ce să se 
împiedice din nou de temnicer, în graba lui. Nici nu străbătu 
zece metri, că 

dădu peste o poartă de fier care închidea coridorul. O, 
Zei! Abia se putu stăpâni să 

nu urle. 

Jaime se apropie în spatele lui. 

— Am cheile temnicerului. 

— Atunci, foloseşte-le. Tyrion se dădu la o parte. Jaime 
descuie poarta, o deschise şi păşi dincolo. 

Aruncă o privire înapoi, peste umăr. 

— Vii? 

— Nu cu tine. Tyrion păşi dincolo de poartă. Dă-mi cheile 
şi pleacă. O să-l găsesc singur pe Varys. Îşi înălţă capul şi se 
uită la fratele său, cu ochii lui desperecheaţi. Jaime, poţi 
lupta cu mâna stângă? 

— Ceva mai prost decât tine, zise Jaime cu amărăciune. 

— Bine, atunci o să ne potrivim, dacă ne mai întâlnim 
vreodată. Schilodul şi piticul. 

Jaime îi întinse inelul de chei. 

— Ţi-am spus adevărul. Îmi datorezi acelaşi lucru. Eşti 
vinovat? L-ai omorât? 

Întrebarea era încă un cuţit care i se răsucea în rană. 

— Eşti sigur că vrei să ştii? întrebă Tyrion. Joffrey ar fi fost 
un rege mai rău decât a fost vreodată Aerys. A furat 
pumnalul tatălui său şi i l-a dat unui tâlhar, să-i taie lui 
Brandon Stark beregata, ştiai asta? 

— Eu... m-am gândit că era posibil. 

— Ei, bine, un fiu seamănă cu tatăl său. Joff m-ar fi 
omorât şi pe mine, îndată 

ce ar fi avut drepturi depline. Pentru crima de a fi mic şi 
urât, de care mă fac atât de vinovat. 

— Nu mi-ai răspuns la întrebare. 


— Biet schilod nătărău şi orb. Trebuie să-ţi silabisesc 
toate nimicurile? Foarte bine. Cersei e o târfă mincinoasă. S- 
a culcat cu Lancel, cu Osmund Kettleblack şi probabil cu 
Băiatul Lunii, din câte ştiu eu. lar eu sunt monstrul care se 
spune că 

sunt. Da, l-am omorât pe fiul tău ticălos. Se forţă să 
rânjească. Era, probabil, o imagine hidoasă, în lumina palidă 
a torţei. 

Jaime se întoarse fără un cuvânt şi plecă. 

Tyrion îl privi îndepărtându-se, păşind apăsat, cu 
picioarele sale lungi, şi o parte din el voia să-l strige, să-i 
spună că nu era adevărat, să-i ceară iertare. Dar apoi, 
gândindu-se la Tysha, păstră tăcerea. Ascultă paşii 
îndepărtându-se până 

când nu-i mai putu auzi, apoi porni, cu mersu-i legănat, 
să-l caute pe Varys. 

Eunucul stătea la pândă în umbra unei scări şerpuitoare, 
îmbrăcat într-o robă 

maro, mâncată de molii, cu o glugă care îi ascundea 
paloarea feţei. 

— Ai întârziat, m-am temut că s-a întâmplat ceva, spuse 
când îl văzu pe 224 

Tyrion. 

— O, nu, îl asigură el, cu modulaţii otrăvite în glas. Ce ar 
fi putut să se întâmple? Îşi dădu capul pe spate, privind în 
sus: Am trimis după tine în timpul judecății. 

— N-am putut veni. Oamenii reginei mă urmăreau zi şi 
noapte, n-am îndrăznit să te ajut. 

— Mă ajuţi acum. 

— Serios? Ah! Varys chicoti. Asta părea cu totul deplasat 
în locul acesta de piatră rece şi beznă răsunătoare. Fratele 
tău ştie să fie foarte convingător. 

— Varys, eşti rece şi alunecos ca un limax, ţi-a spus 
vreodată cineva? Ţi-ai dat toată silinţa să mă omori. Poate c- 
ar trebui să-ţi întorc favoarea. 

Eunucul oftă. 


— Câinele credincios e lovit cu piciorul şi, oricum ar ţese, 
păianjenul nu e iubit niciodată. Dar dacă mă omori aici, mă 
tem pentru tine, lordul meu. S-ar putea să nu mai găseşti 
niciodată drumul. Ochii lui scânteiau în lumina schimbătoare 
a torţei, întunecaţi şi umezi. Tunelurile acestea sunt pline de 
capcane pentru cei neavizaţi. 

Tyrion mărăi. 

— Neavizaţți? Sunt cel mai avizat om din lume, tu m-ai 
ajutat să-mi dau seama de asta. Se scarpină la nas. Aşadar, 
spune-mi, vrăjitorule, unde e neprihănita mea soţie? 

— N-am dat de urma ei la Debarcaderul Regelui, îmi pare 
rău s-o spun. Nici de Ser Dontos Hollard care, în mod firesc, 
ar fi trebuit să apară beat pe undeva până acum. Au fost 
văzuţi împreună pe scările şerpuitoare în noaptea când ea a 
dispărut. După aceea, nimic. A fost o adevărată nebunie 
atunci. Micile mele ciripitoare tac. Varys îl apucă uşor de 
mânecă, trăgându-l în casa scărilor. Lordul meu, trebuie să 
plecăm. Drumul tău coboară. 

Asta, cel puțin, nu e o minciună. Tyrion începu să coboare 
legănat, în faţa eunucului, hârşâind cu călcâiele piatra 
aspră. Era foarte frig în casa scărilor, un frig umed, care-i 
pătrundea până în măduva oaselor, făcându-l să tremure. 

— Ce parte a temniţei e asta? întrebă el. 

— Maegor cel Crud a poruncit ca în castelul său temniţele 
să ocupe patru niveluri, răspunse Varys. La nivelul superior 
se află celule mari, unde criminalii de rând pot fi închişi 
împreună. Au ferestre înguste în partea de sus a zidurilor. 

Nivelul al doilea are celule mai mici, unde sunt închişi 
prizonierii de viţă nobilă. 

Acestea nu au ferestre, dar torţele de pe culoare le 
luminează printre gratii. La cel de-al treilea nivel, celulele 
sunt şi mai mici şi au uşile de lemn. Celulele negre li se 
spune. Acolo ai fost închis tu şi acolo a fost ţinut Eddard 
Stark, înaintea ta. Dar mai există încă un nivel, mai jos. 
Odată ajuns la acest al patrulea nivel, întemniţatul nu va 
mai vedea niciodată lumina soarelui, nu va auzi glas de om 


şi nici nu mai respiră o clipă fără o durere cumplită. Maegor 
a folosit celulele de la 225 

cel de-al patrulea nivel pentru tortură. Ajunseră la baza 
scărilor. O uşă neluminată 

se deschise în faţa lor. Acesta este al patrulea nivel. Dă- 
mi mâna, lordul meu. E 

mai sigur, în bezna de aici. Sunt lucruri pe care n-ai vrea 
să le vezi. 

Tyrion şovăi o clipă. Varys îl mai trădase o dată. Cine ştie 
ce joc mai juca eunucul? Şi unde ar putea fi mai nimerit să 
ucizi un om decât jos, în întuneric, într-un loc despre care 
nimeni nu ştie că există? Poate nu i-ar găsi nimeni trupul, 
niciodată. 

Pe de altă parte, ce putea să facă? Să urce înapoi pe scări 
şi să iasă pe poarta principală? Nu, asta n-ar merge. Lui; 
Jaime nu i-ar fi frică, gândi Tyrion, înainte să-şi aducă aminte 
ce-i făcuse Jaime. Îl apucă pe eunuc de mână şi se lăsă 
condus prin întuneric, urmărind scârţăâitul pieii pe piatră. 
Varys mergea repede, şoptind din când în când: 

— Ai grijă, în faţă sunt trei trepte. Sau: Aici tunelul 
coboară, lordul meu. 

Am sosit aici ca Mână a Regelui, trecând de porțile 
oraşului în fruntea oamenilor mei, cugetă Tyrion, şi plec ca 
un şobolan care se furişează în intuneric, ținându-se de 
mână cu un păianjen. 

În faţa lor se ivi o lumină, prea palidă ca să fie lumina 
zilei, care creştea pe măsură ce se apropiau grăbiţi. După o 
vreme, văzu că era o arcadă închisă de o altă poartă de fier. 
Varys scoase o cheie. Pătrunseră într-o mică încăpere 
circulară. 

Camera avea încă cinci uşi, toate zăvorâte cu drugi de 
fier. În tavan era o deschidere spre care duceau un şir de 
trepte prinse în perete. Într-o parte se afla un mangal 
ornamentat, în forma unui cap de dragon. Cărbunii din gura 
căscată a fiarei arseseră, dar jarul lor mai strălucea cu o 


lumină portocalie. Aşa slabă cum era, lumina era bine-venită 
după bezna tunelului. 

Altminteri, camera de trecere era goală, dar pe podea era 
un mozaic reprezentând un dragon cu trei capete, din plăci 
roşii şi negre. Ceva îl sâcâi pe Tyrion, o clipă. Apoi îşi dădu 
seama. Acesta e locul despre care mi-a spus Shae, când a 
adus-o Varys prima dată în patul meu. 

— Suntem sub Turnul Mâinii. 

— Da. Balamalele îngheţate scârţâiră, împotrivindu-se, 
când Varys deschise o uşă închisă de multă vreme. Fulgi de 
rugină se răspândiră pe podea. Asta ne va duce afară, la râu. 

Tyrion păşi încet către scară, apoi îşi trecu mâna peste 
treapta de jos. 

— Asta mă va duce sus, în dormitorul meu. 

— Dormitorul nobilului tău tată, acum. Privi în sus, prin 
culoarul vertical. 

— Cât trebuie să urc? 

— Lordul meu, eşti prea slăbit pentru asemenea nebunii 
şi, în plus, nu avem timp. Trebuie să mergem. 

— Am treabă sus. Cât? 

— Două sute treizeci de trepte, dar orice ai avea de 
gând... 

— Două sute treizeci de trepte. Şi apoi? 

226 

— Tunelul din stânga, dar ascultă-mă... 

— Şi cât mai e până la dormitor? Tyrion ridică un picior pe 
treapta de jos. 

— Nu mai mult de douăzeci de metri. [ine o mână pe zid 
în timp ce mergi. 

Vei simţi uşile. Dormitorul e a treia. Oftă. E o nebunie, 
lordul meu. Fratele tău ţi-a dat viaţa înapoi. Vrei s-o arunci, 
împreună cu a mea? 

— Varys, singurul lucru pe care îl preţuiesc mai puţin 
decât viaţa mea, în clipa asta, e viaţa ta. Aşteaptă-mă aici. Îi 
întoarse eunucului spatele şi începu să urce, numărând 
încet. 


Treaptă după treaptă, urca în întuneric. La început, putea 
desluşi conturul vag al fiecărei trepte, când o prindea în 
mână, şi textura cenuşie a pietrei din spatele ei, dar pe 
măsură ce urca, negrul se  îngroşa.  Paisprezece, 
cincisprezece, şaisprezece. La treizeci, braţele îi tremurau 
din pricina efortului de a-şi ridica trupul. Se opri o clipă, să-şi 
tragă răsuflarea, şi aruncă o privire în jos. Un cerc de lumină 
difuză strălucea departe, acoperit pe jumătate de picioarele 
lui. Tyrion îşi reluă ascensiunea. Treizeci şi nouă, patruzeci, 
patruzeci şi unu. La cincizeci, picioarele îi ardeau. Scara era 
nesfârşită, istovitoare. $aizeci şi opt, şaizeci şi nouă, şaizeci 
şi... La optzeci, spatele îl chinuia cumplit. Cu toate acestea, 
continuă să urce. N-ar fi putut spune de ce. O sută treizeci şi 
unu, o sută treizeci şi doi. 

La două sute treizeci, culoarul vertical era negru ca 
smoala, dar simțea aerul cald care venea dinspre tunel, 
dinspre stânga, ca răsuflarea unui animal uriaş. 

Bâjbâi cu un picior şi urcă de pe scară. Tunelul era chiar 
mai înghesuit decât culoarul vertical. Orice om de statură 
normală ar fi trebuit să înainteze în patru labe, dar Tyrion era 
destul de scund ca să meargă în picioare. Măcar e un loc 
făcut pentru pitici. Cizmele se târşâiau uşor pe piatră. 
Înainta încet, numărând paşii, pipăind golurile din perete. 
Curând, începu să audă glasuri, înăbuşite şi nedesluşite la 
început, apoi mai clare. Ascultă cu atenţie. Doi dintre 
străjerii tatălui său glumeau pe seama târfei Pezevenghiului, 
spunând ce plăcut ar fi să se culce cu ea şi cât de mult 
trebuia să-şi dorească un mădular adevărat în loc de cel 
pipernicit al piticului. 

— Mai mult ca sigur, mădularul piticului are şi cocoaşă, 
zise Lum. Apoi se lansară într-o discuţie despre felul în care 
avea să moară Tyrion a doua zi. Va plânge ca o femeie şi va 
cerşi îndurare, o să vezi, insistă Lum, în timp ce Lester îşi 
închipuia că va înfrunta securea curajos ca un leu, fiind un 
Lannister, şi era gata să-şi pună cizmele zălog. 


— Ah, poţi să faci ceva în cizmele tale, spuse Lum, ştii că 
nu s-ar potrivi niciodată în picioarele astea ale mele. Ştii ce, 
dacă o să câştig eu, îmi cureţi zalele afurisite timp de două 
săptămâni. 

Pe o distanţă de câţiva metri, Tyrion auzi fiecare cuvânt al 
trăncănelii lor, dar când se îndepărtă, glasurile se stinseră 
repede. Nu e de mirare că Varys n-a vrut să mă lase să urc 
scara aia blestemată, gândi Tyrion, zâmbind în întuneric. 

227 

Ciripitoare, într-adevăr. 

Ajunse la cea de-a treia uşă şi bâjbâi vreme îndelungată 
până când degetele îi atinseră un cârlig mic de fier, prins 
între două pietre. Când trase de el, se auzi un huruit uşor 
care, în liniştea aceea, suna ca o avalanşă, şi un careu de 
lumină 

portocalie se deschise în stânga, la un pas deel. 

Șemineul! Îi venea să râdă. Şemineul era plin de cenuşă 
şi în mijlocul lui ardea, cu o lumină portocalie, 
incandescentă, un buştean negru. Trecu atent pe lângă el, 
călcând iute, ca să nu-şi ardă cizmele, cu tăciunii trosnindu-i 
sub călcâie. 

Când se pomeni în dormitorul care fusese cândva al lui, 
rămase pe loc, adulmecând liniştea. Oare tatăl lui îi auzise? 
Oare va întinde mâna după sabie şi va face tărăboi? 

— Stăp'ne? se auzi un glas de femeie. 

Asta m-ar fi putut răni cândva, pe când încă mai simţeam 
durerea. Primul pas fu cel mai greu. Când ajunse lângă pat, 
Tyrion dădu la o parte draperiile şi o văzu întorcându-se 
către el, cu un zâmbet adormit pe buze. Când îl zări pe el, 
zâmbetul pieri. Îşi trase păturile până la bărbie, ca şi cum ar 
fi putut s-o apere. 

— Aşteptai pe cineva mai înalt, iubita mea? Ochii i se 
umplură de lacrimi mari. 

— N-am vrut să spun toate lucrurile alea, regina m-a 
obligat. Te rog! Tatăl tău mă sperie aşa de tare! Se ridică în 
capul oaselor, lăsând păturile să-i alunece în poală. Era 


goală, doar cu colierul la gât. Un lanţ din mâini aurii, fiecare 
ţinând-o pe următoarea. 

— Doamna mea Shae, zise încet Tyrion. Cât am stat în 
celula neagră, aşteptând să mor, mi-am amintit întruna cât 
de frumoasă erai. În mătase sau pânză 

sau fără veşminte... 

— Stăpânul se întoarce curând. Ar trebui să pleci, sau... ai 
venit să mă iei cu tine? 

— Ţi-a plăcut vreodată? Îi cuprinse obrajii între palme, 
amintindu-şi toate momentele când mai făcuse asta. Toate 
momentele când îşi furişase mâinile pe după talia ei, când i- 
a strâns în palmă sânii mici, când i-a mângâiat părul scurt şi 
negru, când i-a atins buzele, obrajii, urechile. Toate 
momentele când o desfăcuse cu un deget, atingându-i 
dulceaţa secretă şi făcând-o să geamă. [i-a plăcut vreodată 
atingerea mea? 

— Mai mult ca orice, spuse ea, uriaşul meu Lannister. 

Asta a fost cel mai rău lucru pe care l-ai fi putut spune, 
iubita mea. 

Tyrion strecură o mână sub lanţul tatălui său şi răsuci. 
Zalele se strânseră, săpând în gâtul ei. 

— Căci o mână de aur e rece mereu, dar caldă e mâna 
unei femei, spuse el. 

Mai răsuci o dată mâinile reci, în timp ce mâinile calde îi 
ştergeau lacrimile. 

După aceea, găsi pumnalul Lordului Tywin pe noptieră şi 
şi-l vâri la cingătoare. Un buzdugan cu cap de leu, o 
halebardă şi o arbaletă erau atârnate pe 228 

pereţi. Halebarda ar fi fost greu de mânuit într-un castel, 
iar buzduganul era prea sus ca să ajungă la el, dar un cufăr 
mare, din lemn şi fier, fusese aşezat pe podea, exact sub 
arbaletă. Se caţără pe el, trase jos arbaleta şi o tolbă de 
piele plină de săgeți, puse un picior pe trăgător şi apăsă 
până când coarda se întinse. Apoi vâri o săgeată în locaş. 

Jaime îi explicase nu o dată cum se trage cu arbaleta. 
Dacă Lum şi Lester şi-ar fi făcut apariţia, întrerupându-şi 


discuţiile, nu ar avea timp să reîncarce, dar ar putea măcar 
să-l ia pe unul dintre ei cu el în iad. Lum, dacă ar avea de 
ales. Va trebui să-ți cureți singur zalele, Lum. Ai pierdut. 

Apropiindu-se de uşă, cu pas legăânat, ascultă o clipă, 
apoi o deschise încet. 

Într-o nişă de piatră ardea un felinar, aruncând o lumină 
gălbuie peste culoarul gol. Numai flacăra se mişca. Tyrion se 
strecură afară, ţinând arbaleta coborâtă pe picior. 

ÎI găsi pe tatăl său unde ştia că trebuia să-l găsească, 
aşezat în semiîntunericul privatei din turn, cu cămaşa de 
noapte ridicată în jurul şoldurilor. La auzul paşilor, Lordul 
Tywin ridică privirea. 

Tyrion făcu o jumătate de plecăciune batjocoritoare. 

— Lordul meu. 

— Tyrion. Lordul Tywin nu dădu nici un semn că i-ar fi 
frică. 

— Cine te-a eliberat din celulă? 

— Mi-ar plăcea să-ţi spun, dar am făcut un jurământ 
solemn. 

— Eunucul, hotări tatăl său. O să-i iau capul pentru asta. 
Aceea e arbaleta mea? Las-o jos. 

— O să mă pedepseşti dacă refuz, tată? 

— Evadarea asta e o nebunie. Nu vei fi omorât, dacă de 
asta te temi. Încă 

intenţionez să te trimit la Zid, dar n-o pot face fără 
consimţământul Lordului Tyrell. Lasă arbaleta jos şi ne 
întoarcem în camera mea să vorbim. 

— Putem vorbi la fel de bine şi aici. Poate că nu vreau să 
mă duc la Zid, tată. 

E al naibii de frig acolo şi cred că am avut parte de 
destulă răceală din partea ta. 

Aşa că, spune-mi un lucru şi o să plec. O simplă întrebare. 
Îmi datorezi măcar atât. 

— Nu-ţi datorez nimic. 

— Mi-ai dat mai puţin de atât toată viaţa, dar asta îmi vei 
spune. Ce ai făcut cu Tysha? 


— Tysha? 

Nici măcar nu-şi aminteşte numele ei. 

— Fata cu care m-am însurat. 

— O, da. Prima ta târfă. 

Tyrion îndreptă arbaleta către pieptul tatălui său. 

— Data viitoare când mai rosteşti cuvântul ăla, te omor. 

— N-ai curajul. 

229 

— Vrei să aflăm? E o vorbă de ocară şi se pare că îţi vine 
uşor pe buze. Tyrion agită nerăbdător arbaleta. Tysha. Ce ai 
făcut cu ea, după mica mea lecţie? 

— Nu-mi amintesc. 

— Mai încearcă. Ai pus s-o omoare? 

Tatăl său strânse din buze. 

— N-am avut nici un motiv, a înţeles unde îi e locul... şi a 
fost bine plătită 

pentru munca ei, după câte-mi amintesc. Bănuiesc că 
administratorul a alungat-o. 

Nu m-am gândit niciodată să întreb. 

— A alungat-o unde? 

Degetele lui Tyrion se încleştară. Arbaleta pârâi chiar în 
timp ce Lordul Tywin dădu să se ridice. Săgeata se strecură 
în trupul lui, jos, în pântece şi Lordul se prăbuşi înapoi, cu un 
geamăt. Săgeata se înfipsese adânc, până la pene. Sângele 
se prelingea în jurul ei, picurând în părul pubian şi peste 
coapsele goale. 

— Ai tras în mine, zise el nevenindu-i să creadă, cu ochii 
sticlind uluiţi. 

— Întotdeauna te-ai prins repede, lordul meu, spuse 
Tyrion. Probabil de-asta eşti Mâna Regelui. 

— Tu... tu nu eşti... fiul meu. 

— Aici te înşeli, tată. Ei, bine, eu cred că sunt tu în 
miniatură. Acum fă-mi o favoare: mori repede, am o corabie 
de prins. 

O dată în viaţă, tatăl îl ascultă pe Tyrion. Dovada era 
mirosul greu care se răspândi dintr-odată, când în momentul 


morţii, maţele i se goliră. E;, bine, era în locul potrivit pentru 
asta, gândi Tyrion. Dar duhoarea care umplea privata era 
încă o dovadă că gluma ades repetată despre tatăl său era 
doar o altă minciună. 

În cele din urmă, Lordul Tywin nu căca aur. 


SAMWELL 


Regele era furios. Sam îşi dădu seama imediat. 

În timp ce fraţii în negru intrau, unul câte unul, şi 
îngenuncheau în faţa lui, Stannis dădu la o parte micul 
dejun - pâine tare, vită în saramură şi ouă fierte - şi îi privi 
cu răceală. Lângă el, femeia roşie, Melisandre, privea de 
parcă scena i s-ar fi părut amuzantă. 

N-am ce căuta aici, gândi Sam încordat, când ochii ei 
roşii căzură asupra lui. 

Cineva trebuie să-l ajute pe Maester Aemon să urce 
scara. Nu te uita la mine, eu sunt doar administratorul 
maesterului. Ceilalţi concurau pentru funcţia de comandant, 
lăsată liberă de Bătrânul Urs, toţi în afară de Bowen Marsh, 
care se retrăsese din competiţie, dar rămăsese castelan şi 
Lord Administrator. Sam nu înţelegea de ce părea femeia 
roşie atât de interesată de el. 

Regele Stannis îi ţinu în genunchi pe fraţii în negru 
neobişnuit de mult timp. 

—  Ridicaţi-vă, spuse el într-un târziu. Sam îi oferi 
Maesterului Aemon umărul, 230 

să-l ajute să se ridice în picioare. 

Janos Slynt îşi drese glasul, curmând liniştea încordată. 

— Înălţimea Ta, îngăduie-mi să-ţi spun cât de încântați 
suntem că ne-ai chemat aici. Când am văzut flamurile tale 
de pe creasta Zidului, am ştiut că 

regatul e salvat. /ată un om care nu-şi uită niciodată 
datoria, i-am spus bunului Ser Alliser. Un om puternic şi un 
adevărat rege. Dă-mi voie să te felicit pentru victoria asupra 
sălbaticilor. Cântăreţii nu vor obosi s-o slăvească, nu mă 

îndoiesc... 

— N-au decât, izbucni Stannis. Scuteşte-mă de 
linguşeală, Janos, nu-ţi foloseşte la nimic. Se ridică în 
picioare şi-i privi aspru pe toţi. Lady Melisandre îmi spune că 


nu v-aţi ales nici acum Lordul Comandant. Sunt profund 
nemulţumit. Cât mai trebuie să dureze această nebunie? 

— Sire, interveni Bowen Marsh pe un ton umil, nimeni nu 
a reuşit încă să 

acumuleze două treimi din voturi. Au trecut doar zece 
zile. 

— Cu nouă zile mai mult decât trebuia. Am prizonieri de 
care trebuie să mă 

ocup, un regat de cârmuit şi un război de purtat. Trebuie 
luate hotărâri, decizii care privesc Zidul şi Rondul de Noapte. 
Lordul vostru Comandant ar trebui să 

aibă un cuvânt în toate acestea. 

— Da, ar trebui, zise Janos Slynt. Dar trebuie spus, fraţii 
sunt simpli soldaţi. 

Soldaţi, da! Şi Înălţimea Ta ştie, desigur, că soldaţii se 
simt cel mai bine când primesc ordine. Sunt dispuşi să 
beneficieze de îndrumarea ta regală, pare-mi-se. 

Pentru binele regatului. Să-i ajuţi să aleagă cu 
înţelepciune. 

Ideea îi contrarie pe unii dintre ceilalţi. 

— Vrei ca regele să ne şi şteargă la fund? zise cu furie 
Cotter Pyke. 

— Alegerea unui Lord Comandant e treaba Fraţilor Juraţi 
şi numai a lor, întări Ser Denys Mallister. 

— Dacă aleg cu înţelepciune, nu mă vor alege pe mine, 
mormăi Edd cel Trist. 

Maester Aemon, calm ca întotdeauna, spuse: 

— Înălţimea Ta, Rondul de Noapte şi-a ales singur 
conducătorii, de când Brandon Constructorul a ridicat Zidul. 
Cu tot cu Jeor Mormont, am avut până 

acum nouă sute nouăzeci şi şapte de Lorzi Comandanți, 
fără întrerupere, fiecare ales de oamenii pe care avea să-i 
conducă, o tradiţie veche de multe mii de ani. 

Stannis scrâşni din dinţi. 

— Nu e dorinţa mea să vă primejduiesc drepturile şi 
obiceiurile. Cât despre indrumarea regală, Janos, dacă te 


gândeşti că ar trebui să le sugerez fraţilor tăi să 

te aleagă pe tine, de ce nu ai curajul s-o spui? 

Asta îl luă pe Lordul Janos pe nepregătite. Zâmbi 
şovăielnic şi începu să 

năduşească, dar Bowen Marsh spuse de lângă el: 

— Cine poate fi mai bun la comanda mantiilor negre 
decât un om care a fost cândva la comanda celor aurii, sire? 

— Oricare dintre voi, aş zice. Chiar şi bucătarul. Regele îl 
privi pe Slynt cu 231 

răceală. Janos n-a fost nici pe departe primul bărbat în 
mantie aurie care s-a lăsat cumpărat, te asigur, dar a fost cel 
dintâi care şi-a îngroşat punga vânzând posturi şi promovări. 
Până la sfârşit, cred că jumătate dintre ofiţerii Gărzii 
Oraşului îi plăteau o parte din soldă. Nu-i aşa, Janos? 

Gâtul lui Slynt devenea stacojiu. 

— Minciuni! Numai minciuni. Un bărbat puternic îşi face 
duşmani, ştii asta, Înălţimea Ta. Şi în spatele tău se şoptesc 
minciuni. Nimic n-a fost dovedit vreodată, nici un om n-a 
venit să spună... 

— Doi oameni care erau pregătiţi să vorbească au murit 
pe neaşteptate când erau de gardă. Stannis îşi îngustă ochii. 
Să nu te joci cu mine, lordul meu. Am văzut dovada pe care 
a adus-o Jon Arryn în faţa consiliului mic. Dacă aş fi fost eu 
rege, ţi-ai fi pierdut mai mult decât funcţia, te asigur, dar 
Robert ţi-a trecut cu vederea micile scăpări. „loţi fură”, mi-l 
amintesc spunând. „Mai bine un hoţ pe care-l ştim decât 
unul pe care nu-l ştim. Următorul ar putea fi şi mai rău.” 

Cuvintele Lordului Petyr în gura fratelui meu, n-am nici o 
îndoială. Degețel avea nas pentru aur şi sunt sigur că a 
aranjat lucrurile în aşa fel încât coroana să profite la fel de 
mult ca tine de pe urma corupţiei tale. 

Guşa Lordului Slynt tremura, dar înainte de a apuca să 
protesteze din nou, Maester Aemon spuse: 

— Înălţimea Ta, prin lege, păcatele şi greşelile trecute ale 
unui om se şterg când îşi rosteşte jurămintele şi devine frate 
al Rondului de Noapte. 


— Sunt conştient de asta. Dacă se întâmplă ca Janos 
Slynt, aici de faţă, să fie tot ce Rondul poate oferi mai bun, o 
să scrâşnesc din dinţi şi o să-l înghit. Nu mă 

interesează pe cine alegeţi, atât timp cât faceți o alegere. 
Avem un război de purtat. 

— Înălţimea Ta, spuse Denys Mallister, cu prudentă 
curtoazie. Dacă vorbeşti despre sălbatici... 

— Nu despre ei. Şi ştii asta, ser. 

— Şi trebuie să ştii că, deşi îţi suntem recunoscători 
pentru ajutorul pe care ni l-ai oferit împotriva lui Mance 
Rayder, nu putem să te sprijinim în lupta pentru tron. 
Rondul de Noapte nu se implică în războaiele celor Şapte 
Regate. De opt mii de ani... 

— Vă cunosc istoria, Ser Denys, se răsti regele. Vă dau 
cuvântul meu, n-o să 

vă cer să ridicaţi sabia împotriva nici unuia dintre rebelii 
şi uzurpatorii care mă 

supără. Dar mă aştept să continuaţi să apăraţi Zidul aşa 
cum aţi făcut întotdeauna. 

— Vom apăra Zidul până la ultimul om, spuse Cotter 
Pyke. 

— Probabil eu, zise Edd cel Trist, pe un ton resemnat. 

Stannis îşi încrucişă braţele. 

— O să vă mai cer alte câteva lucruri. Lucruri pe care 
poate n-o să fiţi atât de grăbiţi să mi le oferiţi. Vreau 
castelele voastre. Şi vreau Darul. 

Cuvintele acelea directe explodară în mijlocul fraţilor în 
negru ca un vas plin 232 

cu foc sălbatic aruncat în mijlocul unui mangal. Marsh, 
Mallister şi Pyke încercară cu toţii să vorbească deodată. 
Regele Stannis îi lăsă să termine, apoi spuse: 

— Am de trei ori mai mulţi oameni decât voi, pot să iau 
pământurile dacă 

vreau, dar aş prefera s-o facem după lege, cu acordul 
vostru. 


— Rondul de Noapte a primit Darul pentru vecie, 
Înălţimea Ta, sublinie Bowen Marsh. 

— Ceea ce înseamnă că nu poate fi confiscat, cumpărat 
sau luat de la voi. Dar ceea ce a fost dăruit o dată poate fi 
dăruit şi a doua oară. 

— Şi ce ai face tu cu Darul? vru să ştie Cotter Pyke. 

— L-aş întrebuința cu mai mult folos decât voi. La fel şi 
castelele. Eastwatch, Castelul Negru şi Turnul Umbrei vor 
rămâne ale voastre. Întăriţi-le cu garnizoane, aşa cum aţi 
făcut dintotdeauna, dar pe celelalte trebuie să le iau pentru 
oştirile mele, dacă vrem să apărăm Zidul. 

— N-ai destui oameni, protestă Bowen Marsh. 

— Unele dintre castelele părăsite nu sunt decât ruine, 
spuse Othel Yarwiyck, Primul Constructor. 

— Ruinele pot fi reconstruite. 

— Reconstruite? se miră Yarwyck. Dar cine să facă asta? 

— Asta e treaba mea. Voi avea nevoie de la voi de o listă 
care să prezinte în detaliu starea actuală a fiecărui castel şi 
ce ar trebui ca să fie reconstruit. Am de gând să le văd pe 
toate ocupate în decurs de un an, cu focurile de noapte 
arzând în faţa porţilor. 

— Focuri de noapte? Bowen Marsh o privi neîncrezător pe 
Melisandre. Acum trebuie să aprindem focuri de noapte? 

— Da. Femeia se ridică într-un vârtej de mătase stacojie, 
cu părul lung de aramă revărsat pe umeri. Săbiile singure nu 
pot ţine întunericul la distanţă. Doar Lumina Stăpânului 
poate să facă asta. Să n-aveţi nici o îndoială, bunii mei 
cavaleri şi fraţi viteji, războiul pe care am ajuns să-l luptăm 
nu e o ciorovăială 

pentru pământuri şi onoruri. Este un război pentru viaţa 
însăşi, iar dacă îl pierdem, lumea întreagă va muri odată cu 
noi. 

Sam îşi dădea seama că ofiţerii nu ştiau cum să înţeleagă 
asta. Bowen Marsh şi Othell Yarwyck schimbară priviri pline 
de îndoieli, Janos Slynt clocotea, Hobb Trei-Degete arăta de 
parcă ar fi preferat să se întoarcă la tăiatul morcovilor. Dar 


cu toţii părură surprinşi să-l audă pe Maester Aemon 
murmurând: 

— Despre războiul pentru lumină vorbeşti, doamna mea? 
Dar unde este prinţul promis? 

— Se află în faţa ta, declară Melisandre, deşi tu nu ai ochi 
ca să-l poţi vedea. 

Stannis Baratheon este Azor Ahai renăscut, luptătorul 
focului. Prin el, profeţiile se împlinesc. Cometa roşie 
străluceşte pe cer să-i vestească venirea, iar el poartă 

Aducătoarea de Lumină, sabia roşie a eroilor. 

233 

Cuvintele ei păreau să-l stânjenească îngrozitor pe rege. 
Stannis scrâşni din dinţi şi spuse: 

— M-aţi chemat şi am venit, lorzii mei. Acum trebuie să 
trăiţi sau să muriţi alături de mine. Ar fi bine să vă obişnuiţi 
cu asta. Făcu un gest precipitat. Asta e tot. Maester, rămâi o 
clipă. Şi tu, Tarly. Ceilalţi puteţi pleca. 

Eu? gândi Sam uluit, în timp ce fraţii lui se înclinau şi 
ijeşeau din încăpere. Ce vrea oare cu mine? 

— Tu eşti cel care a ucis creatura în zăpadă, zise Regele 
Stannis, când rămaseră doar ei patru. 

— Sam Ucigaşul, zâmbi Melisandre. 

Sam simţi cum faţa i se roşeşte. 

— Nu, doamna mea. Înălţimea Ta, vreau să spun, da. Sunt 
Samwell Tarly, da. 

— Tatăl tău e un soldat destoinic, spuse Regele Stannis. L- 
a înfrânt o dată pe fratele meu, la Ashford. Mace Tyrell a fost 
încântat să revendice gloria acelei victorii, însă Lordul 
Randyll a fost cel care a hotărât soarta bătăliei, înainte ca 
Tyrell să ajungă pe câmpul de luptă. L-a omorât pe Lordul 
Cafferen cu sabia aceea valyriană a lui şi i-a trimis capul în 
dar lui Aerys. Regele îşi scarpină bărbia cu un deget. Nu eşti 
genul de fiu la care mă aşteptam de la un bărbat atât de 
viteaz. 

— Eu... nu sunt genul de fiu pe care şi l-ar fi dorit, sire. 


— Dacă n-ai fi îmbrăcat veşmintele negre, ai fi fost un 
ostatic folositor, zise Regele Stannis gânditor. 

— Dar a îmbrăcat veşmintele negre, sire, sublinie Maester 
Aemon. 

— Ştiu foarte bine, zise regele. Ştiu mai multe decât ai 
crede, Aemon Targaryen. 

Bătrânul îşi plecă fruntea. 

— Sunt doar Aemon, sire. Maesterii renunţă la numele 
Caselor lor când îşi făuresc colanele. 

Regele clătină scurt din cap, vrând parcă să spună că ştia 
şi nu-i păsa. 

— Am auzit că ai ucis creatura cu un pumnal de obsidian, 
îi spuse el lui Sam. 

— D-da, Înălţimea Ta. Jon Snow mi l-a dat. 

— Sticla dragonului. Râsul femeii roşii era melodios. Foc 
îngheţat, în limba Vechii Valyrii. Nu e de mirare că este 
năpasta acestor copii reci ai Celuilalt. 

— La Piatra Dragonului, care mi-a fost reşedinţă, se 
găseşte mult obsidian în tunelurile din măruntaiele 
muntelui, îi spuse regele lui Sam. Bucăţi mari, bolovani, 
straturi. Cel mai mult era negru, după câte îmi amintesc, dar 
se găsea şi verde, roşu, chiar şi violet. l-am trimis vorbă lui 
Ser Rolland, castelanul meu, să 

înceapă să-l extragă. Mă tem că n-o să mai fiu stăpân 
peste Piatra Dragonului multă vreme, dar poate că Stăpânul 
Luminii ne va dărui destul foc îngheţat ca să 

ne înarmăm împotriva acestor creaturi, înainte să cadă 
castelul. 

Sam îşi drese glasul. 

234 

— S-sire. Pumnalul... sticla dragonului, s-a sfărâmat când 
am încercat să 

înjunghii creatura. 

Melisandre zâmbi. 

— Necromanţia pune în mişcare aceste creaturi, dar ele 
nu sunt decât carne moartă. Otelul şi focul le vin de hac. Cei 


pe care voi îi numiţi Ceilalţi sunt altceva. 

— Demoni reci din zăpadă şi gheaţă, adăugă Stannis 
Baratheon. Străvechiul duşman. Singurul duşman care 
contează. Îl cercetă din nou pe Sam: Mi s-a spus că tu şi 
sălbatica aceea aţi trecut dincolo de Zid, printr-un fel de 
poartă vrăjită. 

— P-poarta Neagră, se bâlbâi Sam. Sub Fortul Nopţii. 

— Fortul Nopţii este cel mai mare şi cel mai vechi castel 
de la Zid, spuse Regele. Acolo intenţionez să-mi stabilesc 
reşedinţa, cât timp voi duce acest război. O să-mi arăţi 
poarta. 

— Eu, spuse Sam, eu v-voi, dacă... Dacă mai e acolo. 
Dacă se va deschide pentru un om care nu poartă 
veşmintele negre. Dacă... 

— O să mi-o arăţi, izbucni Stannis. O să-ţi spun eu când. 

Maester Aemon zâmbi. 

— Înălţimea Ta, mă întreb dacă, înainte de a pleca, ne-ai 
putea face marea onoare de a ne arăta sabia minunată de 
care am auzit cu toţii. 

— Vrei să vezi Aducătoarea de Lumină? Un om orb? 

— Sam va fi ochii mei. 

Regele se încruntă. 

— Toată lumea a văzut-o, de ce nu şi un orb? Centura şi 
teaca îi erau atârnate într-un cârlig, lângă şemineu. Luă jos 
centura şi scoase sabia lungă. Oţelul scrâşni pe lemn şi piele 
şi strălucirea se revărsă în încăpere, licărind, pâlpâind, un 
dans de lumini aurii, portocalii şi roşii, toate culorile 
sclipitoare ale focului. 

— Spune-mi, Samwell. Maester Aemon îi atinse braţul. 

— Străluceşte, spuse Sam cu glas şoptit. De parcă ar 
arde. Nu sunt flăcări, însă 

oţelul e galben şi roşu şi portocaliu, numai sclipiri şi 
scântei, ca un răsărit de soare pe apă, dar mai frumos. Aş 
vrea s-o poţi vedea, Maester. 

— Acum o văd, Sam. O sabie plină de lumină. Atât de 
frumoasă! Bătrânul se înclină ceremonios: Înălţimea Ta, 


Doamna mea, vă mulţumesc nespus. 

Când Regele Stannis vâri în teacă sabia strălucitoare, 
camera se cufundă parcă 

în întuneric, deşi soarele se revărsa prin fereastră. 

— Foarte bine, aţi văzut-o. Acum puteţi să vă întoarceţi la 
treburile voastre. Şi nu uitaţi ce am spus. Dacă fraţii voştri 
nu aleg un Lord Comandant în seara asta, voi avea grijă să-şi 
dorească s-o fi făcut. 

Maester Aemon era dus pe gânduri în timp ce Sam îl ajuta 
să coboare îngusta scară şerpuitoare. Dar, când traversau 
curtea, spuse: 

— N-am simţit nici o căldură. Tu ai simţit, Sam? 

— Căldură? De la sabie? încercă să-şi amintească. Aerul 
vibra în jurul ei, ca deasupra unui manga! fierbinte. 

235 

— Cu toate acestea n-ai simţit nici o căldură, nu-i aşa? ŞI 
teaca e din lemn şi fier, am dreptate? Am auzit sunetul când 
Înălţimea Sa a scos-o din teacă. Pielea era pârlită, Sam? 
Lemnul părea ars sau înnegrit? 

— Nu, recunoscu Sam. Din câte am văzut eu, nu. 

Maester Aemon clătină din cap. Ajunşi în apartamentele 
lui, îl rugă pe Sam să 

aprindă un foc şi să-l ajute să se aşeze lângă şemineu. 

— E greu să fii atât de bătrân, oftă el, făcându-se comod 
pe perne. Şi încă şi mai greu să fii atât de orb. Îmi lipseşte 
soarele. Îmi lipsesc cărţile. Mai cu seamă 

cărţile. Aemon flutură o mână. Nu mai am nevoie de tine 
până când are loc alegerea. 

— Alegerea... Maester, nu ai putea să faci ceva? Ceea ce 
a spus regele despre Lordul Janos... 

— N-am uitat, spuse bătrânul, dar, Sam, eu sunt maester, 
am primit colanul şi am jurat. Datoria mea e să-l sfătuiesc pe 
Lordul Comandant, oricine ar fi el. Nu se cuvine să fiu văzut 
ţinând partea unui candidat împotriva altuia. 

— Eu nu sunt maester, spuse Sam. N-aş putea să fac eu 
ceva? 


Aemon îşi întoarse ochii albi, orbi, către chipul lui Sam şi 
schiţă un zâmbet. 

— Păi, ştiu şi eu, Samwell... Ai putea? 

Aş putea, gândi Sam. Trebuie. Şi trebuia să se ocupe de 
asta numaidecât. Dacă 

mai întârzia, era sigur că îşi va pierde curajul. Sunt un om 
al Rondului de Noapte, îşi reaminti el, traversând grăbit 
curtea. Sunt. Pot face asta. Fusese o vreme când dârdâia şi 
scheuna numai dacă se uita Lordul Mormont la el, dar acela 
era vechiul Sam, înainte de Pumnul Primilor Oameni şi de 
Fortăreaţa lui Craster, înainte de creaturi şi de Mâini Reci şi 
de Celălalt, călare pe calul lui mort. Trebuie să fie aşa. 

Cotter Pyke era cel mai fioros dintre cei doi comandanţi, 
aşa că Sam se duse mai întâi la el, cât era încă plin de curaj. 
ÎI găsi în vechea Sală a Scutului, jucând zaruri cu trei dintre 
oamenii lui de la Eastwatch şi un sergent roşcovan care 
venise de la Piatra Dragonului cu Stannis. 

Dar când Sam ceru permisiunea să-i vorbească, Pyke 
răcni un ordin şi ceilalţi luară zarurile şi monedele şi îi lăsară 
singuri. 

Nu se putea spune despre Cotter Pyke că era chipeş, dar 
trupul de sub vesta sa cu ţinte şi pantalonii din pânză aspră 
era suplu, viguros şi puternic. Avea ochi mici, adânciţi în 
orbite, nasul turtit şi o şuviţă de păr pe frunte, ascuţită ca o 
sabie. 

Faţa îi era ciupită de vărsat şi barba pe care şi-o lăsase ca 
să-şi ascundă cicatricile era subţire şi dezlânată. 

— Sam Ucigaşul, spuse el, în loc de salut. Eşti sigur că ai 
împuns un Celălalt şi nu un cavaler de zăpadă al vreunui 
copil? 

Nu începe bine. 

— Sticla Dragonului l-a omorât, lordul meu, îi explică 
Sam, cu glas pierit. 

— Da, fără doar şi poate. Ei, bine, să lăsăm asta, 
Ucigaşule. Te-a trimis Maester Aemon? 

236 


— Maesterul? Sam înghiţi. Eu... tocmai am plecat de la el, 
lordul meu. Nu era chiar o minciună, dar dacă Pyke alegea 
să înţeleagă greşit, poate se va arăta dispus să-l asculte cu 
mai multă atenţie. Sam trase adânc aer în piept şi îşi începu 
pledoaria. 

Pyke îl întrerupse înainte să spună douăzeci de vorbe. 

— Vrei să îngenunchez şi să sărut pulpana frumoasei 
mantii a lui Mallister, asta e? Aş fi putut să-mi dau seama. 
Voi, lorzii mărunți, vă îngrămădiţi ca oile. Ei, bine, spune-i 
maesterului că ţi-a irosit timpul. Dacă e să se retragă cineva, 
acesta ar trebui să fie Mallister. Omul e al naibii de bătrân 
pentru munca asta. Îl votăm şi ne trezim că, peste un an, o 
luăm de la capăt să alegem pe altcineva. 

— E bătrân, fu de acord Sam, dar are multă ex- 
experienţă. 

— La stat în turn şi frunzărit hărţi, poate. Ce are de gând 
să facă? Să le scrie creaturilor scrisori? E cavaler, foarte 
bine, dar nu e /uptător şi mă doare-n cot pe cine a doborât 
de pe cal în nu ştiu ce turnir, acum cincizeci de ani. 
Halfhand a dus toate bătăliile în locul lui, chiar şi un orb 
bătrân poate să vadă asta. Şi avem nevoie de un luptător 
mai mult ca oricând, cu regele ăsta afurisit pe cap. Astăzi 
vrea ruine şi câmpuri pustii, prea bine, dar ce o să vrea 
Înălțimea Sa mâine? Crezi că Mallister are curajul să i se 
împotrivească lui Stannis Baratheon şi târfei ăleia roşii? 
Râse. Eu nu cred. 

— Aşadar, nu-l vei sprijini? zise Sam dezamăgit. 

— Eşti Sam Ucigaşul sau Dick Surdul? Nu, nu-l voi sprijini. 
Pyke întinse un deget spre faţa lui. Pricepi, băiete? Nu-mi 
doresc funcţia asta afurisită şi nu mi-am dorit-o niciodată. 
Lupt mai bine pe o punte, nu pe un cal, iar Castelul Negru e 
prea departe de mare. Dar nici mort n-o să las Rondul de 
Noapte pe mâna acelui vultur ferchezuit de la Turnul 
Umbrei. lar tu poţi să alergi la bătrân şi să-i spui asta, dacă 
întreabă. Se ridică. Piei din ochii mei. 

Sam îşi adună tot curajul care îi mai rămăsese ca spună: 


— D-dacă ar fi altcineva? Ai putea s-sprijini pe altcineva? 

— Pe cine? Pe Bowen Marsh? Omul suflă şi-n iaurt, Othell 
e o slugă, face tot ce i se spune şi face bine, dar nimic mai 
mult. Slynt... ei, bine, oamenii lui îl plac, te asigur, şi 
aproape că ar merita să-l vârâm pe gâtul regal şi să vedem 
dacă 

Stannis îl înghite. O broască râioasă prinde aripi şi se 
crede dragon. Pyke râse. 

Cine mai rămâne, Hobb? Am putea să-l alegem pe el, 
presupun, dar atunci cine o să-ţi mai fiarbă carnea de oaie, 
Ucigaşule? Arăţi ca unul căruia-i place nenorocita lui de 
carne de oaie. 

Nu mai era nimic de spus. Înfrânt, lui Sam nu-i mai 
rămase decât să-şi bălmăjească mulţumirile şi să plece. Cu 
Ser Denys mă voi descurca mai bine, încercă să se 
încurajeze, străbătând castelul. Ser Denys era un cavaler, un 
bărbat manierat, de viţă nobilă, şi îl tratase pe Sam cu 
amabilitate când îl găsise pe drum, împreună cu Gilly. Ser 
Denys mă va asculta, trebuie să mă asculte. 

Comandantul Turnului Umbrei era născut în umbra 
Turnului Tunetului de la 237 

Seagard şi era un Mallister din cap până-n picioare. 
Gulerul şi mânecile tunicii sale negre de catifea erau tivite 
cu blană de zibelină. Un vultur argintiu îşi strângea ghearele 
în faldurile adunate ale mantiei. Avea barba albă ca neaua, 
îşi pierduse aproape tot părul şi, într-adevăr, faţa îi era 
brăzdată de cute adânci. Cu toate acestea, încă avea graţie 
în mişcări şi dinţi în gură, iar anii nu-i slăbiseră nici ochii 
albaştri-cenuşii, nici curtoazia. 

— Lordul meu Tarly, spuse el, când slujitorul i-l aduse pe 
Sam în Lance, unde stăteau oamenii de la Turnul Umbrei. Mă 
bucur să văd că ţi-ai revenit după 

încercarea grea prin care ai trecut. Pot să-ţi ofer o cupă de 
vin? Nobila ta mamă e o Florent, după câte-mi amintesc. 
Într-o zi, va trebui să-ţi povestesc despre vremea când i-am 
doborât de pe cal pe amândoi bunicii tăi în acelaşi turnir. 


Dar nu astăzi, ştiu că avem probleme mai arzătoare. Vii de la 
Maester Aemon, negreşit. Are vreun sfat să-mi transmită? 

Sam luă o sorbitură de vin, alegându-şi cuvintele cu grijă. 

— Un om care a primit colanul de maester şi a jurat... nu 
se cuvine să se creadă că a influenţat alegerea Lordului 
Comandant... 

Bătrânul cavaler zâmbi. 

— Fapt pentru care nu a venit la mine în persoană. Da, 
înţeleg foarte bine, Samwell. Aemon şi cu mine suntem 
amândoi oameni bătrâni şi ştiu cum merg treburile astea. 
Spune ce ai de spus. 

Vinul era dulce şi Ser Denys ascultă pledoaria lui Sam, 
grav şi curtenitor, spre deosebire de Cotter Pyke. Dar când 
Sam isprăvi, bătrânul cavaler clătină din cap. 

— Sunt de acord că ar fi o zi neagră în istoria noastră 
dacă un rege ar ajunge să 

ne numească Lordul Comandant. Mai cu seamă regele 
acesta. N-are şanse să-şi păstreze mult timp coroana. Dar, 
sincer, Samwell, cel care ar trebui să se retragă e Pyke. Eu 
am mai mult sprijin decât el şi sunt mai potrivit pentru 
această funcţie. 

— Aşa e, îl aprobă Sam, dar Cotter Pyke ar putea fi de 
folos. Se spune că s-a remarcat adesea pe câmpul de luptă. 
Nu voia să-l jignească pe Ser Denys ridicându-i în slăvi 
rivalul, dar cum altfel să-l convingă să se retragă? 

— Mulţi dintre fraţii mei s-au remarcat pe câmpul de 
luptă. Nu e suficient. 

Unele lucruri nu pot fi rezolvate cu securea de război. 
Maester Aemon înţelege asta, dar Cotter Pyke nu. Lordul 
Comandant al Rondului de Noapte este un /ord, în primul şi 
în primul rând. Trebuie să ştie să trateze cu alţi lorzi... şi cu 
regii. 

Trebuie să fie un om demn de respect. Ser Denys se 
apropie. Noi suntem fiii unor mari lorzi, tu şi cu mine. 
Cunoaştem importanţa obârşiei, a sângelui şi a educaţiei din 
copilărie, care nu poate fi niciodată înlocuită. La doisprezece 


ani am fost scutier, la optsprezece cavaler şi campion la 
douăzeci şi doi. Am fost comandant la Turnul Umbrei timp de 
treizeci şi trei de ani. Sângele, obârşia şi educaţia m-au făcut 
vrednic să stau în faţa unor regi. Pyke... ei, bine, l-ai auzit 
azi-dimineaţă, întrebând dacă vrem ca Înălţimea Sa să ne 
şteargă la fund? Samwell, nu-mi stă în obicei să-mi vorbesc 
de rău fraţii, dar hai să fim cinstiţi... oamenii de fier sunt un 
238 

neam de hoţi şi pirați, iar Cotter Pyke omora şi siluia pe 
când era încă doar un copil. Maester Harmure îi citeşte şi îi 
scrie scrisorile şi asta face de ani de zile. 

Nu, oricât mi-ar fi de greu să-l dezamăgesc pe Maester 
Aemon, n-ar fi onorabil să 

mă dau la o parte pentru Pyke de la Eastwatch. 

De data aceasta Sam era pregătit: 

— Dar pentru altcineva? Dacă ar fi cineva mai potrivit? 

Ser Denys cumpăni o clipă: 

— Nu mi-am dorit niciodată această onoare doar de 
dragul ei. Data trecută, m-am dat la o parte bucuros când a 
fost propus numele Lordului Mormont, întocmai cum am 
făcut pentru Lordul Qorgyle, la alegerile dinainte. Atât timp 
cât Rondul de Noapte rămâne pe mâini bune, eu sunt 
mulţumit. Dar Bowen Marsh nu e pe măsura acestei misiuni, 
nici Othel Yarwyck. lar acest aşa-zis Lord de Harrenhal este 
odrasla unui măcelar ajutat de Lannisteri să parvină. Nu-i de 
mirare că e venal şi corupt. 

— Ar mai fi cineva, sugeră Sam. Lordul Comandant 
Mormont avea încredere în el. La fel şi Donai Noye şi Qhorin 
Halfhand. Deşi obârşia lui nu e atât de nobilă 

ca a ta, prin venele lui curge vechiul sânge. S-a născut şi 
a crescut într-un castel, a învăţat să mânuiască sabia şi 
spada de la un cavaler şi literele de la un maester al 
Citadelei. Tatăl său a fost lord, iar fratele lui, rege. 

Ser Denys îşi mângâie barba lungă şi albă. 

— Poate, spuse el, într-un târziu. E foarte tânăr, dar... 
poate. S-ar putea să se descurce, dar te asigur că eu aş fi 


mai potrivit. Nu mă îndoiesc de asta. Aş fi alegerea cea mai 
înţeleaptă. 

Jon a spus că există şi minciuni onorabile, dacă slujesc o 
cauză nobilă. Sam spuse: 

— Dacă nu alegem un Lord Comandant în seara asta, 
Regele Stannis are de gând să-l numească pe Cotter Pyke. |- 
a spus-o lui Maester Aemon azi-dimineaţă, după ce aţi plecat 
cu toţii. 

— Înţeleg. Ser Denys se ridică. Trebuie să mă mai 
gândesc. Mulţumesc, Samwell. Şi transmite-i mulţumirile 
mele lui Maester Aemon. 

Când părăsi Lancea, Sam tremura. Ce am făcut? se 
întrebă el. Dacă îl vor prinde cu minciuna, vor... Ce? Mă vor 
trimite la Zid? O să-mi scoată matele? O 

să mă transforme în creatură? Dintr-odată, totul i se 
părea absurd. Cum putea să-i fie atât de frică de Cotter Pyke 
şi de Ser Denys Mallister când văzuse un corb mâncând faţa 
Micului Paul? 

Pyke nu era încântat de întoarcerea lui. 

— larăşi tu? Spune repede, că începi să mă plictiseşti. 

— Mai am nevoie doar de o secundă, promise Sam. Ai 
spus că nu te vei retrage pentru Ser Denys, dar că ai putea 
s-o faci pentru altcineva. 

— De data asta cine mai e, Ucigaşule? Tu? 

— Nu. Un luptător. Donai Noye i-a încredinţat Zidul când 
au venit sălbaticii şi 239 

a fost scutierul Bătrânului Urs. Singurul neajuns ar fi că 
este bastard. 

Cotter Pyke izbucni în râs. 

— Fir-ar să fie! Asta ar fi o suliță în fundul lui Mallister, ce 
zici? S-ar putea să 

merite, doar pentru asta. Cât de rău poate să fie flăcăul? 
Pufni. Totuşi, eu aş fi mai bun. Eu sunt omul de care este 
nevoie, orice nătărău poate să-şi dea seama. 

— Orice nătărău, fu de acord Sam, chiar şi eu. Dar... ei, 
bine, n-ar trebui să-ţi spun asta, dar... Regele Stannis vrea 


să ni-l impună pe Ser Denys, dacă nu alegem pe cineva în 
seara asta. L-am auzit spunându-i asta lui Maester Aemon, 
după ce voi, ceilalţi, aţi plecat. 


JON 


lron Emmett era un tânăr cercetaş lung şi deşirat, care, 
prin rezistenţă, putere şi pricepere în mânuirea sabiei, era 
mândria  Eastwatchului. Jon venea întotdeauna de la 
partidele lor de duel frânt de oboseală, iar a doua zi se 
trezea plin de vânătăi, adică exact ceea ce voia. N-avea ce 
să înveţe luptând cu Satin, Calul sau chiar Grenn. 

Lui Jon îi plăcea să creadă că, de cele mai multe ori, 
dădea tot ce avea mai bun. Dar nu astăzi. Nu pusese geană 
pe geană în noaptea precedentă şi, după ce se zvârcolise o 
oră întreagă, renunţase la orice încercare, se îmbrăcase şi se 
plimbase pe creasta Zidului, până la răsăritul soarelui, 
frământat de propunerea lui Stannis Baratheon. Noaptea de 
nesomn se făcea simțită acum şi Emmett îl hărţuia fără 

milă prin toată curtea, făcându-l să bată în retragere, 
lovitură după lovitură, izbindu-l când şi când cu scutul, ca 
să-i pună capac. Braţul îi amorţise sub şocul impactului şi 
sabia boantă de antrenament părea să devină mai grea cu 
fiecare clipă. 

Era gata să coboare sabia şi să pună capăt duelului, când 
Emmett simula o lovitură joasă, după care, atacând sălbatic 
deasupra scutului, îl izbi pe Jon în tâmplă. Se clătină, cu 
coiful şi capul sunând amândouă, sub forţa impactului. Preţ 

de o clipă, lumea pe care o zări printre gene era o ceaţă. 

Şi apoi anii se risipiră şi era iarăşi la Winterfell, purtând o 
mantie vătuită de piele în loc de zale şi platoşă. Sabia era 
din lemn, iar în faţa lui era Robb, nu lron Emmett. 

În fiecare dimineaţă se antrenaseră împreună, încă de la 
primii paşi; Snow şi Stark, învârtindu-se şi lovind în dreapta 
şi-n stânga prin curţile Winterfellului, strigând şi râzând, 
plângând uneori, când nu era nimeni în preajmă să-i vadă. 
Nu mai erau doar nişte copii când se luptau, ci cavaleri şi 
eroi măreţi. 


— Sunt Prinţul Aemon de Piatra Dragonului, striga Jon, iar 
Robb îi răspundea: 

— Ei, bine, e un sunt Florian Nebunul. Altă dată, Robb 
spunea: 

— Sunt Tânărul Dragon, iar Jon îi striga: 

240 

— Eu sunt Ser Ryam Redwyne. 

În dimineaţa aceea, fusese rândul lui: 

— Sunt Lordul de Winterfell! strigase el, ca de atâtea ori. 
Numai că de data aceasta, Robb îi răspunsese: 

— Nu poţi fi Lordul de Winterfell, eşti bastard. Nobila mea 
mamă spune că nu poţi fi niciodată Lord de Winterfell. 

Credeam că am uitat asta. Jon simţea în gură gustul 
sângelui, de pe urma loviturii. 

Până la urmă, Halder şi Calul fură nevoiţi să-l smulgă de 
lângă lron Emmett, unul de un braţ, altul de celălalt. 
Cercetaşul stătea ameţit pe pământ, cu scutul fărâme, cu 
viziera coifului căzută într-o parte şi sabia la şase metri 
depărtare. 

— Jon, ajunge, striga Halder, e jos, l-ai dezarmat. Ajunge! 

Nu. Nu ajunge. Nu ajunge niciodată. Jon lăsă sabia să-i 
cadă. 

— Îmi pare rău, murmură el. Emmett, eşti rănit? 

lron Emmett îşi scoase scutul zdrobit. 

— Ce parte n-ai înţeles din Mă predau, Lord Snow? Dar o 
spusese pe un ton plăcut. Emmett era un om prietenos şi îi 
plăcea cântecul săbiilor. 

— Apără-mă, Războinicule! gemu el. Acum ştiu cum 
trebuie să se fi simţit Qhorin Halfhand. 

Asta era prea mult. Jon se smulse din strânsoarea 
prietenilor săi şi se retrase în armurărie, singur. Urechile îi 
sunau şi acum de pe urma loviturilor lui Emmett. Se aşeză 
pe bancă şi îşi îngropa capul în mâini. De ce sunt aşa de 
furios? se întrebă, dar era o întrebare prostească. Lord de 
Winterfell. Aş putea fi Lord de Winterfell. 

Moştenitorul tatălui meu. 


Dar chipul pe care îl văzu plutind în faţa lui nu era al lui 
Eddard, ci al lui Catelyn. Cu ochii ei albaştri şi gura aspră şi 
rece, semăna puţin cu Stannis. Fier, gândi el, dar 
sfărâmicios. Catelyn se uita la el aşa cum făcea la Winterfell 
ori de câte ori îl întrecea pe Robb la săbii, la socoteli sau la 
aproape orice. Cine eşti tu? 

părea să spună mereu privirea ei. Locul tău nu e aici. Ce 
cauţi aici? 

Prietenii lui erau tot afară, în curte, dar Jon nu avea nici 
un chef să dea ochii cu ei. Părăsi armurăria, coborând un şir 
abrupt de trepte de piatră către potecile viermilor, tunelurile 
care legau pe sub pământ fortificațiile şi turnurile castelului. 

Ajunse repede la băi, unde sări în apa rece, ca să-şi spele 
sudoarea, apoi se cufundă într-o cadă fierbinte. Căldura îi 
luă o parte din durere şi îl făcu să se gândească la iazurile 
noroioase ale Winterfellului, aburind şi bolborosind în 
pădurea zeilor. Winterfell, gândi el. Theon l-a lăsat pârjolit şi 
distrus, dar l-aş 

putea reface. Cu siguranţă, tatăl său şi-ar fi dorit asta, şi 
Robb la fel. N-ar fi vrut niciodată să-şi ştie castelul lăsat în 
părăsire. 

Nu poți fi Lordul Winterfellului, eşti un bastard, îl auzi din 
nou pe Robb spunând. lar regii de piatră îl mărâiau, cu limbi 
de granit. N-ai ce căuta aici. Nu e locul tău. Când închise 
ochii, Jon văzu copacul inimii, cu crengile lui albe, 241 

frunzele roşii şi feţele solemne. Copacul inimii era inima 
Winterfellului, spunea mereu Eddard Stark... dar ca să 
salveze castelul, Jon ar trebui să smulgă inima aceea din 
rădăcinile-i străvechi şi s-o dea înfometatului zeu de foc al 
femeii roşii. 

N-am nici un drept, gândi el. Winterfellul aparține 
vechilor zei. 

Glasurile ce răsunau, lovindu-se de tavanele boltite, îl 
readuseră la Castelul Negru. 

— Nu ştiu, vorbea cineva cu vocea plină de îndoieli. Poate 
dacă l-aş cunoaşte mai bine... Lordul Stannis n-a avut prea 


multe lucruri bune de zis despre el, vă 

spun. 

— Când a avut vreodată Stannis Baratheon ceva bun de 
Zis despre cineva? 

Glasul de cremene al lui Ser Alliser era inconfundabil. 
Dacă-l lăsăm pe Stannis să 

ne aleagă Lordul Comandant, ne transformăm în 
purtătorii lui de flamuri şi doar cu numele mai rămâne Rond. 
Tywin Lannister nu e omul care să uite aşa ceva, şi ştiţi că, 
până la urmă, el va învinge. L-a învins deja o dată pe 
Stannis, la Apa Neagră. 

— Lordul Tywin îl sprijină pe Slynt, spuse Bowen Marsh cu 
glas arţăgos, neliniştit. Îţi pot arăta scrisoarea lui, Othell. 
„Credinciosul nostru prieten şi slujitor”, aşa l-a numit. 

Jon Snow se ridică dintr-odată în picioare şi cei trei 
bărbaţi îngheţară când auziră pleoscăitul apei. 

— Lorzii mei, spuse el cu o politeţe rece. 

— Ce faci aici, bastardule? întrebă Thorne. 

— Baie. Dar nu vreau să vă stric urzelile. Jon ieşi din cadă, 
se şterse, se îmbrăcă şi îi lăsă să uneltească. 

Afară, descoperi că nu avea habar încotro se îndrepta. 
Trecu pe lângă ruina Turnului Lordului Comandant, unde 
cândva îl salvase pe Bătrânul Urs de un mort, pe lângă locul 
unde murise Ygritte cu acel zâmbet trist pe faţă, pe lângă 

Turnul Regelui unde el, Satin şi Dick Follard Surdul îl 
aşteptaseră pe Magnar cu Thennii lui, pe lângă grămada de 
rămăşiţe înnegrite ale scării mari de lemn. 

Poarta interioară era deschisă, aşa că Jon pătrunse în 
tunel, prin Zid. Simţea frigul în jurul lui, apăsarea rece a 
gheții deasupra capului. Trecu de locul unde Donai Noye şi 
Mag cel Puternic se luptaseră şi muriseră împreună, prin 
noua poartă 

exterioară, şi ieşi din nou în lumina palidă şi rece a 
soarelui. 

Doar atunci îşi îngădui să se oprească, să tragă aer în 
piept, să gândească. 


Othell Yarwyck nu era un om cu convingeri ferme, poate 
doar atunci când venea vorba de lemn, de piatră şi de 
mortar. Bătrânul Urs ştiuse asta. Torne şi Marsh îl vor 
influența, Yarwyck îl va sprijini pe Lordul Janos şi Lordul 
Janos va fi ales Lord Comandant. Şi atunci mie ce-mi rămâne 
de ales, dacă nu Winterfellul? 

Vântul se lovea de Zid în vârtejuri, fluturându-i mantia. 
Simţea frigul ridicându-se din gheaţă aşa cum căldura se 
ridică din foc. Jon îşi trase gluga şi începu din nou să se 
plimbe. Se făcea târziu şi soarele cobora spre asfinţit. La o 
242 

sută de metri depărtare se afla tabăra unde Regele 
Stannis îşi închisese prizonierii sălbatici, înconjurați de 
şanţuri, ţăruşi ascuţiţi şi palisade înalte de lemn. La stânga 
lui erau trei gropi mari pentru foc, unde învingătorii arseseră 
trupurile tuturor oamenilor liberi care muriseră la poalele 
Zidului - uriaşi blănoşi şi mici Copitaţi deopotrivă. Câmpul 
de măcel era un pustiu de ierburi pârjolite şi smoală întărită, 
dar oamenii lui Mance îşi lăsaseră urmele peste tot: o piele 
sfâşiată care ar fi putut fi o bucată de cort, ghioaga unui 
uriaş, o roată de car, o suliță ruptă, un maldăr de bălegar de 
mamut. La marginea pădurii bântuite, în locul unde se 
aflaseră 

corturile, Jon găsi o buturugă de stejar şi se aşeză. 

Ygritte mă voia sălbatic. Stannis mă vrea Lord de 
Winterfell. Dar eu ce vreau? Soarele se prelinse pe cer, 
cufundându-se în spatele Zidului, acolo unde cotea printre 
munţi, spre apus. Jon privi cum imensa întindere de gheaţă 
capătă 

nuanțele roşii şi trandafirii ale asfinţitului. Ce prefer: să 
fiu spânzurat ca un trădător, din ordinul lui Janos Slynt, sau 
să-mi lepăd jurămintele, să mă însor cu Val şi să devin Lord 
de Winterfell? Părea o alegere uşoară, când o privea în felul 
acesta... deşi dacă Ygritte ar fi încă în viaţă, ar fi şi mai 
uşoară. Val îi era o străină. Nu era o femeie lipsită de farmec, 


desigur, şi era sora celei care-i fusese regină lui Mance 
Rayder, dar... 

Ar trebui s-o fur ca să-i câştig iubirea, dar s-ar putea să- 
mi dăruiască copii. 

Într-o zi, aş putea să-mi ţin fiul în brațe, sânge din 
sângele meu. Jon nu îndrăznise niciodată să viseze la un fiu, 
de când hotărâse să-şi ducă viaţa la Zid. 

I-aş putea pune numele de Robb. Val ar vrea să-l păstreze 
pe fiul surorii sale, dar l-am putea creşte la Winterfell 
împreună cu fiul lui Gilly, Sam n-ar fi nevoit să-şi spună 
minciuna. Am găsi un loc şi pentru Gilly, iar Sam ar putea 
veni s-o viziteze o dată sau de două ori pe an. Fiul lui Mance 
şi fiul lui Craster ar creşte ca frații, ca mine şi Robb. 

Atunci Jon ştiu: şi-l dorea. Îşi dorea Winterfellul mai mult 
decât îşi dorise vreodată ceva. L-am dorit dintotdeauna. Era 
o foame care îi străbătea trupul, ascuţită ca o lamă făurită 
din sticla dragonilor. O foame... o simţea. De hrană 

avea nevoie, de pradă, o căprioară roşie care răspândea 
miros de teamă sau un elan mândru şi sfidător. Simţea 
nevoia să ucidă şi să se sature cu carne proaspătă 

şi sânge întunecat şi fierbinte. Gândindu-se, începu să 
saliveze. 

Trecu un lung moment până când îşi dădu seama ce se 
întâmpla. Atunci sări în picioare. 

— Nălucă? Se întoarse către pădure şi îl văzu, ieşind tiptil 
din amurgul verde, revărsându-şi răsuflarea caldă şi fierbinte 
din gura deschisă. Nă/ucă! strigă el şi lupul străvechi începu 
să fugă. Era mai slab decât fusese, însă mai mare şi singurul 
sunet pe care îl aducea cu el era foşnetul frunzelor moarte 
sub labe. Când ajunse lângă Jon, făcu un salt şi se prăbuşiră 
înlănţuiţi peste iarba veştedă şi umbrele lungi, cu stelele 
răsărind deasupra. O, zei, unde ai fost, lupule? întrebă el, 
când Nălucă încetă să-l tragă de braţ. Credeam că mi-ai 
murit, ca Robb, ca Ygritte 243 

şi ca toţi ceilalţi. Nu te-am mai simţit deloc de când am 
urcat Zidul, nici măcar în vise. Lupul străvechi nu avea nici 


un răspuns, dar îi lingea faţa cu limba-i aspră, în timp ce 
ochii, oglindind ultimele raze de lumină, îi scânteiau ca doi 
sori mari şi roşii. 

Ochi roşii, îşi dădu Jon seama, dar nu ca ai Melisandrei. 
Lupul avea ochii copacului inimii. Ochi roşii, gură roşie, 
blană albă. Sânge şi os, ca un copac al inimii. Aparține 
vechilor zei lupul acesta. Şi numai el, dintre toţi lupii 
străvechi, era alb. Şase pui găsiseră el şi Robb în zăpezile 
verii târzii, dintre care cinci erau gri, negri şi maro, pentru 
cei cinci copii Stark, şi unul alb, alb ca zăpada, pentru Snow. 

Atunci îşi găsi răspunsul. 

La poalele Zidului, oamenii reginei îşi aprindeau focurile 
de noapte. O văzu pe Melisandre ieşind din tunel cu regele 
alături, să rostească rugăciunile despre care credea că vor 
alunga întunericul. 

— Haide, Nălucă. Îi spuse Jon lupului. Cu mine. Ţi-e 
foame, ştiu. Am simţit. 

Alergară împreună către poartă, ocolind pe departe 
focurile, unde flăcările înalte îşi înfigeau ghearele în 
pântecele nopţii. 

Oamenii regelui îşi făceau simțită prezenţa în curţile 
Castelului Negru. Se opreau când îl vedeau pe Jon trecând şi 
îl priveau cu gura căscată. Îşi dădea seama că nici unul 
dintre ei nu mai văzuse vreodată un lup străvechi, iar Nălucă 
era de două ori mai mare decât lupii obişnuiţi care colindau 
codrii verzi ai sudului. 

Îndreptându-se către armurărie, Jon ridică în trecere 
privirea şi o văzu pe Val la fereastra ei din turn. Îmi pare rău, 
gândi el. Nu sunt eu cel chemat să te răpească 

de acolo. 

În curtea de antrenamente, dădu peste o duzină de 
oameni ai regelui, cu torţe şi sulițe lungi în mâini. Căpitanul 
lor se uită încruntat la Nălucă şi câţiva dintre oamenii lui îşi 
coborâră suliţele, dar cavalerul care era în fruntea lor spuse: 

— Daţi-vă la o parte şi lăsaţi-i să treacă. Apoi i se adresă 
lui Jon: Ai întârziat la cină. 


— Atunci nu-mi sta în cale, ser, răspunse Jon, iar bărbatul 
se supuse. 

Auzea gălăgia în timp ce cobora, glasuri ridicate, 
înjurături, pe cineva lovind cu pumnul în masă. Jon intră în 
beciul boltit neobservat. Fraţii săi se îngrămădeau pe bănci, 
în jurul meselor, dar erau mai mulţi cei care stăteau în 
picioare şi strigau decât cei aşezaţi, şi nimeni nu mânca. Nu 
era mâncare. Ce se petrece aici? Lordul Janos Slynt răcnea 
despre trădare şi trădători, lron Emmett stătea pe o masă cu 
pumnul strâns pe sabie, Hobb Trei-Degete înjura un cercetaş 
de la Turnul Umbrei... un bărbat din Eastwatch lovea cu 
pumnul în masă, iar şi iar, cerând linişte, însă reuşind doar 
să sporească hărmălaia ce răsuna în sala boltită. 

Pyp îl zări primul pe Jon. Zâmbi văzându-l pe Nălucă, 
ridică două degete la gură şi fluieră, aşa cum numai un băiat 
al verii ştia să fluiere. Sunetul ascuţit spintecă vacarmul ca o 
sabie. Când Jon se apropie de mese, mai mulţi dintre fraţi 
244 

îl observară şi rămaseră tăcuţi. În pivniţă se răspândi un 
săsâit, până când nu se mai auzeau decât călcâiele lui Jon 
ţăcănind pe podeaua de piatră şi trosnetul domol al 
buştenilor din vatră. 

Ser Alliser Thorne spulberă tăcerea. 

— Trădătorul ne onorează în sfârşit cu prezenţa sa. Lordul 
Janos era roşu la faţă şi tremura. 

— Fiara, găfâi el. Priviţi! Fiara care l-a sfâşiat pe Halfhand. 
Printre noi se află 

un om-lup, fraţilor. UN OM-LUP! Această... această fiinţă 
nu e vrednică să ne conducă! Omul-fiară nu e vrednic să 
trăiască! 

Nălucă îşi dezveli colții, dar Jon îi aşeză o mână pe cap. 

— Lordul meu, începu el, îmi spui şi mie ce se petrece 
aici? 

Maester Aemon răspunse, din capătul celălalt al sălii: 

— Numele tău a fost propus ca Lord Comandant, Jon. Era 
atât de absurd, încât Jon nu-şi putu stăpâni un zâmbet. 


— De cine? întrebă el, căutându-şi prietenii din priviri. 
Trebuie să fie vreo glumă a lui Pyp, negreşit. 

Dar Pyp ridică din umeri, iar Grenn îşi scutură capul. Cel 
care se ridică fu Edd cel Trist: 

— De mine. Da, e un lucru îngrozitor de crud, dar mai 
bine tu decât eu. 

Lordul Janos începu să bolborosească din nou. 

— Este... este revoltător. Ar trebui să-l spânzurăm pe 
băiatul ăsta. Da! Să-l spânzurăm, zic eu. Să-l spânzurăm ca 
trădător şi om-lup, împreună cu amicul lui, Mance Rayder. 
Lord Comandant? N-o să accept una ca asta, n-o să tolerez! 

Cotter Pyke se ridică în picioare. 

— Tu nu tolerezi una ca asta? Poate că ai dresat tu 
mantiile alea aurii să-ţi lingă fundul blestemat, dar acum 
porţi o mantie neagră. 

— Orice frate e liber să ne propună orice nume, dacă 
omul şi-a rostit jurămintele, interveni Ser Denys Mallister. 
Tollett are tot dreptul, lordul meu. 

O duzină de oameni începură să vorbească deodată, 
fiecare încercând să-i acopere pe ceilalţi şi, în scurt timp, 
întreaga sală ţipa din nou. De data aceasta, Ser Alliser fu cel 
care ceru linişte, sărind pe masă şi ridicând mâinile. 

— Fraților! strigă el, aşa nu ajungem nicăieri. Propun să 
votăm. Acest rege care a ocupat Turnul Regelui a postat 
oameni la toate uşile, să aibă grijă să nici nu mâncăm şi să 
nici nu plecăm până ce nu facem o alegere. Fie! Vom alege şi 
iarăşi vom alege, toată noaptea dacă e nevoie, până când 
vom avea un Lord Comandant... dar înainte să votăm, cred 
că Primul Constructor are ceva să ne spună. 

Othell Yarwyck se ridică, încruntându-se. Vânjosul 
constructor îşi frecă bărbia ascuţită şi spuse: 

— Ei, bine, eu mă retrag. Dacă m-aţi fi vrut, aţi avut zece 
ocazii să mă alegeţi. 

Dar n-aţi făcut-o. Nu destui, în orice caz. Aveam de gând 
să spun că aceia dintre 245 


voi care m-aţi susţinut ar trebui să-l voteze pe Lordul 
Janos... 

Ser Alliser clătină din cap: 

— Lordul Slynt e cea mai bună alegere... 

— N-am terminat, Alliser, se plânse Yarwyck. Lordul Slynt 
a fost la comanda Gărzii Oraşului la Debarcaderul Regelui, 
ştim cu toţii, şi a fost Lord de Harrenhal... 

— Nici măcar n-a văzut Harrenhalul, strigă Cotter Pyke. 

— Oricum, acum că am ajuns aici, nu-mi amintesc de ce 
am crezut că Lordul Slynt ar fi o alegere atât de bună. Asta 
ar fi un fel de a-i da Regelui Stannis un pumn în gură şi nu 
văd la ce ne-ar folosi asta. S-ar putea ca Snow să fie mai 
bun. 

E de mai multă vreme la Zid, e nepotul lui Ben Stark şi l-a 
slujit pe Bătrânul Urs ca scutier. Yarwyck ridică din umeri. 
Alegeţi pe cine vreţi, numai să nu fiu eu. Se aşeză. 

Jon observă că Lordul Janos devenise din roşu stacojiu, pe 
când Ser Alliser Thorne pălise. Bărbatul de la Eastwatch 
izbea cu pumnul în masă din nou, dar acum striga cerând 
butoiul. Câţiva dintre tovarâăşii lui preluară strigătul: 

— Butoi! răcneau ei într-un glas. Butoi, butoi, BUTOI! 

Butoiul era în colţ, lângă şemineu, un obiect mare, negru 
şi pântecos, cu două 

mânere imense şi un capac greu. Maester Aemon le spuse 
o vorbă lui Sam şi lui Clydas şi cei doi se duseră, apucară de 
mânere şi târâră butoiul lângă masă. Câţiva dintre fraţi se 
aşezau deja la rând în faţa butoiului, iar Clydas scoase 
capacul, gata să şi-l scape pe picior. Cu un țipăt răguşit şi o 
bătaie din aripi, un corb imens ţâşni din butoi. Zbură în sus, 
căutând grinzile, poate, sau o fereastră ca să evadeze, dar în 
beci nu erau nici grinzi, nici ferestre. Corbul era prins în 
cursă. Croncănind zgomotos, înconjură sala, o dată, de două 
ori, de trei ori. lar Jon îl auzi pe Samwell Tarly strigând: 

— Cunosc pasărea asta! E corbul Lordului Mormont! 
Corbul poposi pe masă, în apropiere de Jon. Snow, croncăni 
el. Era un corb bătrân, murdar şi jerpelit. 


Snow, zise din nou. Snow, snow, snow. Păşi până la 
capătul mesei, îşi desfăcu din nou aripile şi zbură pe umărul 
lui Jon. 

Lordul Janos se aşeză, prăbuşindu-se cu o bufnitură, dar 
Ser Alliser făcu beciul să răsune de râsul său batjocoritor. 

— Ser Piggy ne crede proşti pe toţi, fraţilor, spuse el. A 
învăţat pasărea acest mic şiretlic. Toate spun snow, mergeţi 
sus în stâncărie, să auziţi cu urechile voastre. Pasărea lui 
Mormont ştia mai multe cuvinte. 

Pasărea îşi iţi capul şi se uită la Jon: Boabe? zise plină de 
speranţă. Când nu primi nici boabe, nici vreun răspuns, 
croncăni şi murmură: Butoi? Butoi? Butoi? 

Au urmat vârfuri de săgeți, un torent de vârfuri de săgeți, 
un şuvoi de vârfuri de săgeți, atâtea vârfuri de săgeți câte să 
înece ultimele pietre şi scoici, împreună 

cu toţi gologanii. 

Când numărătoarea luă sfârşit, Jon se trezi înconjurat. 
Unii îl plesneau peste 246 

spate, în timp ce alţii plecau genunchiul în faţa lui, de 
parcă ar fi fost un lord pe drept cuvânt. Satin, Owen Ologul, 
Halder, Broscoiul, Gheată Desperecheată, Uriaşul, Mully, 
Ulmer din Pădurea Regilor, Donnel Hill cel Dulce şi alţi zeci 
de fraţi se strânseră în jurul lui. Dywen îşi clănţăni dinţii de 
lemn şi spuse: 

— O, zei, Lordul nostru Comandant are caş la gură. 

lron Emmett zise: 

— Sper că asta nu înseamnă că, data viitoare când ne 
duelăm, nu pot să-ţi rup oasele, lordul meu. 

Hobb Trei-Degete voia să ştie dacă Jon va mai mânca 
împreună cu ceilalţi sau dacă dorea să-i trimită mâncarea 
sus, în solariu. 

Până şi Bowen Marsh veni să spună că ar fi bucuros să 
continue ca Lord Administrator, dacă asta era dorinţa 
Lordului Comandant. 

— Lord Snow, îi strigă Cotter Pyke, dacă o rasoleşti, îţi 
smulg ficatul şi ţi-l mănânc crud, cu ceapă. 


Ser Denys Mallister era mai curtenitor. 

— N-a fost un lucru uşor ceea ce mi-a cerut tânărul 
Samwell, mărturisi bătrânul cavaler. Când a fost ales Lordul 
Qorgyle, mi-am zis: Nu contează, e la Zid de mai mult timp 
decât tine, va veni şi vremea ta. Când a fost să fie Lordul 
Mormont, m-am gândit: E puternic şi neinduplecat, dar e 
bătrân, vremea ta mai poate incă sosi. Dar tu eşti pe 
jumătate copil, Lord Snow, şi acum trebuie să mă 

întorc în Turnul Umbrei ştiind că vremea mea nu va mai 
sosi niciodată. Zâmbi obosit. Să nu mă laşi să mor cu 
regrete. Unchiul tău a fost un om mare. Nobilul tău tată şi 
tatăl său, la fel. O să aştept cel puţin tot atât de latine. 

— Da, zise Cotter Pyke. Şi ai putea începe prin a le spune 
acelor oameni ai regelui că alegerea s-a încheiat şi ne vrem 
afurisita de cină. 

Cină! strigă corbul. Cină, cină. 

Oamenii regelui părăsiră uşile când aflară despre alegere, 
iar Hobb Trei-Degete şi câteva ajutoare o zbughiră spre 
bucătărie să aducă mâncarea. Jon nu voia să mănânce. Se 
plimbă prin castel, întrebându-se dacă visa, cu corbul pe 
umăr şi Nălucă la picior. Pyp, Grenn şi Sam se ţineau după 
el, sporovăind, dar nu auzi nici un cuvânt până când Grenn 
nu şopti: 

— Sam a făcut-o, iar Pyp spuse: 

— Sam a făcut-o? 

Pyp adusese cu el o ploscă de vin. Înghiţi cu nesaţ şi 
cântă: 

— Sam, Sam, Sam vrăjitorul, Sam minunatul, Sam 
uimitorul, el a făcut-o. Dar când ai ascuns corbul în butoi, 
Sam? Şi cum naiba ai fost sigur că o să zboare la Jon? Ar fi 
stricat totul dacă ar fi hotărât să coboare pe capul lui Janos 
Slynt. 

— N-am avut nici o legătură cu pasărea, insistă Sam. 
Când a zburat din butoi, era să fac pe mine. 

Jon râse, pe jumătate surprins că mai ştia cum să râdă. 

— Sunteţi cu toţii o şleahtă de nebuni, ştiaţi? 


247 

— Noi? făcu Pyp. Ne spui novă nebuni? Nu noi am fost 
aleşi cel de-al nouă 

sute nouăzeci şi optulea Lord Comandant al Rondului de 
Noapte. Mai bine ai bea nişte vin, Lord Jon. Cred că o să-ţi 
trebuiască o grămadă de vin. 

Jon Snow luă plosca din mâna lui şi trase o înghiţitură. 
Dar numai una. Zidul era al lui, noaptea era întunecoasă şi 
avea de înfruntat un rege. 


SANSA 


Se trezi dintr-odată, cu toţi nervii încordaţi. În prima 
clipă, nu-şi aminti unde era. Se visase mică, împărțind 
dormitorul cu sora ei, Arya. Dar cea pe care o auzea foindu- 
se în somn nu era sora, ci slujnica ei, şi acesta nu era 
Winterfellul, ci Eyrie. /ar eu sunt Alayne Stone, o fată 
bastardă. Camera era neagră şi rece, dar sub pături îi era 
cald. Zorile nu se iviseră încă. Uneori îl visa pe Ser llyn 
Payne şi se trezea cu inima bubuind, dar visul acesta nu 
fusese aşa. Acasă. M-am visat acasă. 

Eyrie nu era acasă. Era mai mare decât Fortăreaţa lui 
Maegor şi, dincolo de zidurile lui albe, imaculate, nu erau 
decât munţii şi coborârea lungă şi primejdioasă pe lângă Cer 
şi Zăpadă şi Piatră, către Porţile Lunii din albia văii. 

N-aveai unde să mergi şi erau puţine lucruri de făcut. 
Servitorii mai bătrâni spuneau că aceste săli răsunau de 
râsete când tatăl ei şi Robert Baratheon fuseseră 

pupilii lui Jon Arryn, dar vremurile acelea erau de mult 
apuse. Mătuşa ei avea puţini slujitori şi rareori îngăduia 
vreunor oaspeţi să urce mai mult de Porţile Lunii. În afară de 
bătrâna ei cameristă, singurul tovarăş al Sansei era Lordul 
Robert, băiatul de opt ani, care părea de trei. 

Şi Marillion. Veşnic Marillion. Când le cânta la cină, 
tânărul menestrel dădea adesea impresia că i se adresează 
direct Sansei. Mătuşa ei era departe de a fi încântată. Lady 
Lysa ţinea nespus de mult la Marillion şi izgonise două 
slujnice şi chiar un paj pentru că spuseseră minciuni despre 
el. 

Lysa era la fel de singură ca ea. Proaspătul ei soţ părea să 
petreacă mai mult timp la poalele muntelui decât în vârf. 
Acum era plecat, fusese plecat în ultimele patru zile, 
întâlnindu-se cu Corbrayii. Din frânturi de discuţii, Sansa ştia 
că 


purtătorii de flamuri ai lui Jon Arryn nu priveau cu ochi 
buni căsătoria Lysei şi îi purtau pică Lordului Petyr pentru 
autoritatea pe care o avea ca Lord Protector al Ţinutului 
Vale. Ramura mai vârstnică a Casei Royce era la un pas de 
revoltă 

deschisă faţă de refuzul mătuşii sale de a i se alătura lui 
Robb în război, iar Casele Waynwood, Redfort, Belmore şi 
Templeton îi ofereau tot sprijinul. Clanurile munţilor erau şi 
ele greu de stăpânit, iar bătrânul Lord Hunter murise subit, 
încât cei doi fii mai tineri ai săi îl acuzau pe fratele lor mai 
mare că l-a omorât. Poate că 

Valea lui Arryn fusese ferită de ororile războiului, dar nu 
era nici pe departe locul idilic pe care i-l prezentase Lady 
Lysa. 

248 

N-o să mai adorm, îşi dădu seama Sansa. Prea multe 
gânduri mi se învălmăşesc în cap. Împinse perna, fără nici o 
tragere de inimă, dădu păturile la o parte, se duse la 
fereastră şi deschise obloanele. 

Ninsoarea cădea peste Eyrie. 

Afară, fulgii pluteau uşori şi tăcuţi, ca amintirile. Oare 
asta m-a trezit? Un strat gros de zăpadă se aşternuse deja, 
ca o pătură, peste iarba din grădină, acoperind cu o pulbere 
albă tufişurile şi statuile şi împovărând crengile copacilor. 

Priveliştea îi aminti de nopţile reci de odinioară, din lunga 
vară a copilăriei sale. 

Ultima oară văzuse zăpadă în ziua când părăsise 
Winterfellul. Era o ninsoare mai uşoară decât aceasta, îşi 
aminti ea. Fulgii se topeau în părul lui Robb, când m-a 
îmbrățişat, iar Aryei i se desfăcea întruna în mâini bulgărele 
pe care încerca să-l facă. O durea sufletul când îşi aducea 
aminte cât de fericită fusese în dimineaţa aceea. Hullen o 
ajutase să încalece şi plecase la drum cu fulgii de nea 
dansând în jurul ei, plecase să vadă lumea largă. Credeam 
că balada mea începe în ziua aceea, însă era pe sfârşite. 


Sansa lăsă obloanele trase cât timp se dezbrăcă. Avea să- 
i fie frig, ştia, deşi grădina era împrejmuită de turnuri şi 
ferită de vânturile aspre ale munţilor, îmbrăcă lenjerie de 
mătase şi o cămaşă de pânză, iar pe deasupra, o rochie 
călduroasă din lână albastră de oaie. Două perechi de 
ciorapi, cizme care se legau sub genunchi, măânuşi grele de 
piele şi, în cele din urmă, o mantie cu glugă, din blană moale 
de vulpe albă. 

Slujnica se cuibări sub pătură când zăpada începu să 
intre pe fereastră. Sansa deschise uşa încet şi îşi croi drum 
pe scara şerpuitoare. Când deschise uşa dinspre grădină, era 
atât de frumos încât îşi ţinu răsuflarea, ca să nu tulbure o 
armonie perfectă. Zăpada plutea coborând, coborând, într-o 
tăcere spectrală, şi se aşeza într-un strat gros, neatins, pe 
pământ. Toate culorile dispăruseră din lume. Era un loc în 
nuanţe de alb şi negru şi gri. Turnuri albe şi zăpadă albă şi 
statui albe, umbre negre şi copaci negri, cerul cenuşiu 
deasupra. O lume pură, gândi Sansa. 

N-am ce căuta aici. 

Cu toate acestea, păşi afară. Cizmele ei săpau urme 
adânci până la gleznă în stratul alb şi moale al zăpezii, dar 
nu scoteau nici un sunet. Sansa hoinări printre tufe 
îngheţate şi copaci subţiri şi negri, întrebându-se dacă 
visează. Fulgii îi atingeau faţa, uşor ca sărutările unui iubit, 
şi i se topeau pe obraji. În mijlocul grădinii, lângă statuia 
femeii înlăcrimate, care zăcea năruită şi pe jumătate 
îngropată în pământ, îşi întoarse faţa spre cer şi închise 
ochii. Simţea zăpada pe gene, gustul ei pe buze. Era gustul 
Winterfellului. Gustul inocenţei. Gustul viselor. 

Când deschise ochii, era în genunchi. Nu-şi amintea când 
căzuse. | se părea că 

cerul avea o nuanţă mai deschisă de gri. Zorile, gândi ea. 
O nouă zi. O altă nouă 

Zi. După vechile zile tânjea ea. Pentru ele se ruga. Dar cui 
să i se roage? Cândva, grădina fusese gândită ca o pădure a 
zeilor, dar pământul era prea arid şi prea 249 


pietros ca un copac al inimii să poată prinde rădăcini. O 
pădure a zeilor fără zei, pustie ca mine. 

Ridică o mână de zăpadă şi o strânse între degete. Grea 
şi udă, zăpada se lega uşor. Sansa începu să facă bulgări, 
modelându-i şi netezindu-i până când erau albi şi perfecţi. 
Îşi amintea o zăpadă de vară, la Winterfell, când Arya şi Bran 
o atacaseră când ieşea, într-o dimineaţă, din castel. Aveau 
fiecare o duzină de bulgări la îndemână, iar ea nu avea nici 
unul. Bran se cocoţase pe podul acoperit, unde nu-l putea 
ajunge, dar Sansa o alergase pe Arya prin grajduri şi prin 
bucătărie, până când rămăseseră amândouă fără suflu. Ar fi 
putut chiar s-o prindă, dar alunecase pe gheaţă. Sora ei s-a 
întors să vadă dacă era rânită. Văzând că nu era, a lovit-o în 
faţă cu un alt bulgăre, dar Sansa a înhăţat-o de picior, a tras- 
O jos şi i-a frecat părul cu zăpadă, până când a venit Jory şi 
le-a despărţit, râzând. 

Ce vreau eu cu bulgării? Se uită la micul ei arsenal trist. 
Nu e nimeni în care să-i arunc. Îl lăsă să-i cadă din mână pe 
cel pe care tocmai îl făcea. În schimb, aş 

putea face un cavaler de zăpadă, gândi ea. Sau chiar... 

Lipi doi dintre bulgări, adăugă un al treilea, adună mai 
multă zăpadă în jurul lor şi bătuci totul în formă de cilindru. 
Când îl termină, îl ridică şi, vârându-şi degetul mic, făcu 
găuri în el pentru ferestre. Crenelurile din vârf îi cerură puţin 
mai multă grijă, dar când fură gata, avea un turn. Acum am 
nevoie de nişte ziduri, gândi Sansa, şi apoi de un donjon. Se 
puse pe treabă. 

Zăpada cădea şi castelul se ridica. Două ziduri de o 
palmă, cel interior mai înalt decât cel exterior. Turnuri şi 
turnulețe, fortificaţii şi scări, o bucătărie rotundă, o 
armurărie pătrată, grajdurile de-a lungul zidurilor interioare 
dinspre vest. Fusese un simplu castel, la început, dar în 
scurtă vreme, Sansa ştia că era Winterfellul. Găsi nuiele şi 
crengi căzute sub zăpadă şi le rupse capetele, făcând 
copacii pădurii zeilor. Pentru pietrele de mormânt din 
ţintirim folosi bucățele de scoarță. În curând, mănuşile şi 


cizmele aveau o crustă albă de zăpadă, mâinile o furnicau, 
iar picioarele îi erau ude şi reci, dar nu-i păsa. Conta doar 
castelul. 

Unele lucruri şi le amintea greu, dar cele mai multe îi 
răsăreau în minte cu uşurinţă, de parcă abia ieri ar fi fost 
acolo. Turnul Bibliotecii, cu scările abrupte din piatră 
şerpuind pe exterior. Casa porţii, două bastioane mari, 
poarta arcuită 

dintre ele, crenelurile de pe creasta zidului... 

Şi în tot acest timp, ninsoarea continua să cadă, troienind 
în jurul construcţiilor ei, îndată ce le ridica. Bătucea 
acoperişul de smoală al Sălii Mari, când auzi un glas şi ridică 
privirea, văzând-o pe camerista ei strigând de la fereastră. 
Doamna se simţea bine? Voia să ia micul dejun? Sansa 
clătină din cap şi se întoarse la modelatul zăpezii, adăugând 
un horn într-un capăt al Sălii Mari, în dreptul locului unde s- 
ar afla vatra înăuntru. 

Zorile se furişau în grădină ca un hoţ. Griul cerului era şi 
mai deschis acum, iar pomii şi tufişurile treceau spre verde- 
închis, sub eşarfele lor de zăpadă. Câţiva servitori ieşiră, 
privind-o o vreme, dar Sansa nu le acordă nici o atenţie şi în 
250 

curând se întoarseră în bucătărie, unde era mai cald. O 
văzu pe Lady Lysa privind-o de la balcon, înfăşurată într-o 
mantie albastră de catifea tivită cu blană 

de vulpe, dar când ridică din nou privirea, mătuşa ei 
dispăruse. Maester Colemon îşi iţi capul din stâncărie şi se 
uită jos o vreme, slab şi tremurând, dar curios. 

Podurile i se prăbuşeau. Între armurărie şi fortăreaţa 
principală erau un pod acoperit şi un altul care ducea de la 
cel de-al patrulea etaj al turnului clopotului la catul al doilea 
al stâncăriei, dar oricât de atent le potrivea, nu rezistau. 
Când unul dintre poduri i se nărui a treia oară, Sansa înjură 
cu voce tare şi se aşeză, frustrată 

şi neajutorată. 

— Prinde zăpada în jurul unui băț, Sansa. 


Nu ştia de când o urmărea sau când se întorsese de la 
Vale. 

— Un băț? întrebă ea. 

— Îi va da putere să reziste, mă gândesc, spuse Petyr. Pot 
să intru în castelul tău, doamna mea? 

Sansa era îngrijorată. 

— Să nu-l dărâmi. Ai... 

— ... grijă? Zâmbi. Winterfellul a rezistat în faţa unor 
duşmani mai aprigi decât mine. E Winterfellul, nu-i aşa? 

— Da, mărturisi Sansa. 

Petyr se plimbă de-a lungul zidurilor exterioare. 

— Îl visam adesea în anii aceia, după ce Cat a plecat la 
Nord, cu Eddard Stark. 

În visele mele era întotdeauna un loc întunecat şi rece. 

— Nu, era mereu cald, chiar şi când ningea. Prin ziduri 
trec conducte cu apă 

din izvoarele fierbinţi, să le încălzească, iar în grădinile 
de sticlă a fost întotdeauna ca în cele mai fierbinţi zile de 
vară. Sansa se ridică în picioare, dominând castelul mare şi 
alb. Nu ştiu cum să fac acoperişul de sticlă deasupra 
grădinilor. 

Degețel îşi mângâie bărbia, acolo unde îi fusese barba 
înainte ca Lysa să-i ceară să şi-o radă. 

— Sticla era prinsă în rame, nu? Nuielele sunt soluţia. 
Descojeşte-le, încrucişează-le şi foloseşte scoarță ca să le 
legi în rame. Stai să-ţi arăt. Se mişcă 

prin grădină, adunând nuiele şi bețe, scuturând zăpada 
de pe ele. Când avu destule, păşi peste ambele ziduri, cu un 
singur pas mare, şi se ghemui în mijlocul curţii. Sansa se 
apropie să vadă ce face. Petyr avea mâini îndemânatice şi 
sigure şi, în scurt timp, făcu o împletitură de nuiele, 
asemănătoare cu cea care acoperea grădinile de sticlă ale 
Winterfellului. Bineînţeles, sticla va trebui să ne-o imaginăm, 
spuse el, lăsând-o pe Sansa să continue. 

— E perfect, spuse ea. 

Petyr îi atinse faţa: 


— ŞI asta la fel. 

Sansa nu înţelegea: 

251 

— Ce e la fel? 

— Zâmbetul tău, doamna mea. Să-ţi fac încă unul? 

— Dacă vrei... 

— Nimic nu mi-ar face mai multă plăcere. 

Sansa ridica pereţii grădinilor de sticlă, în timp ce 
Degețel le acoperea, iar când terminară acolo, el o ajută să 
extindă zidurile şi să ridice cazarma. Când folosi bețe pentru 
podurile acoperite, acestea rezistară, întocmai cum spusese 
el. 

Prima Fortăreaţă era destul de simplu de ridicat, un vechi 
turn circular, dar Sansa se poticni din nou când ajunse să 
pună garguiele pe creasta zidurilor. Din nou, Petyr avea 
răspunsul: 

— A nins peste castelul nostru, doamna mea, îi explică el. 
Cum arată garguiele când sunt acoperite de zăpadă? 

Sansa închise ochii, să le vadă în amintire. 

— Sunt doar nişte grămezi albe. 

— Păi, vezi? Garguiele sunt greu de făcut, dar grămezile 
albe n-ar trebui să ne dea bătăi de cap. Şi iată-le, acolo. 

Turnul Prăbuşit era şi mai uşor de făcut. Modelară 
împreună un turn înalt, îngenunchind unul lângă altul ca să- 
| rostogolească şi, când îl ridicară, Sansa îşi vâri degetele 
deasupra, luă un pumn de zăpadă şi i-l aruncă direct în faţă. 
Petyr scânci, iar zăpada i se strecură sub guler. 

— A fost necuviincios, doamna mea. 

— După cum a fost şi să mă aduci aici, când ai jurat să 
mă duci acasă. 

Se întreba de unde îi venise acest curaj, să-i vorbească 
atât de direct. De /a Winterfell, gândi ea. Sunt mai puternică 
între zidurile Winterfellului. 

Chipul lui deveni grav. 

— Da, te-am înşelat în privinţa asta... şi într-o altă 
privinţă. 


Stomacul îi tremura. 

— Care altă privinţă? 

— Ţi-am spus că nimic nu mi-ar face mai multă plăcere 
decât să te ajut la castel. Mă tem că şi asta a fost o 
minciună. Altceva mi-ar face şi mai multă 

plăcere. Se apropie. Asta. 

Sansa încercă să se dea înapoi, dar el o trase în braţele 
lui şi, dintr-odată, o sărută. Încercă, fără vlagă, să i se opună, 
dar nu reuşi decât să se lipească şi mai mult de el. Avea gust 
de mentă. Preţ de o clipită, cedă sărutului lui... apoi îşi 
întoarse faţa şi se eliberă: 

— Ce faci? 

Petyr îşi aranja mantia. 

— Sărut o fecioară de zăpadă. 

— Ar trebui s-o săruţi pe ea. Sansa aruncă o privire spre 
balconul Lysei, dar era gol acum. Pe soţia ta. 

— O sărut. Lysa n-are nici un motiv să se plângă. Zâmbi. 
Aş vrea să te poţi 252 

vedea, doamna mea. Eşti atât de frumoasă. Eşti acoperită 
de zăpadă, ca un pui de urs, dar faţa ţi-e îmbujorată şi abia 
mai respiri. De când eşti aici? Trebuie să-ţi fie foarte frig, 
Lasă-mă să te încălzesc, Sansa. Scoate-ţi mănuşile şi dă-mi 
mâinile. 

— Nu. Petyr vorbea aproape ca Marillion în noaptea când 
se îmbătase, la nuntă. Numai că de data aceasta, Lothor 
Brune nu avea să mai vină s-o salveze. 

N-ar fi trebuit să mă săruţi. Aş fi putut să-ţi fiu fiică. 

— Ai fi putut, recunoscu el, cu un zâmbet melancolic. Dar 
nu eşti, nu-i aşa? 

Eşti fiica lui Eddard Stark şi a lui Cat. Dar cred că s-ar 
putea să fii chiar mai frumoasă decât era ea la vârsta ta. 

— Petyr, te rog. Vorbea cu glas pierit. Te rog... 

— Un castel? 

Glasul era puternic, ascuţit şi copilăresc. Degețel se 
întoarse. 


— Lord Robert. Schiţă o plecăciune. N-ar trebui să ieşi în 
zăpadă fără mănuşi. 

— Tu ai făcut castelul de zăpadă, Degețel? 

— Alayne a făcut aproape totul. 

Sansa spuse: 

— Vrea să fie Winterfellul. 

— Winterfellul? Robert era mic pentru cei opt ani ai săi, o 
aşchie de băiat, cu pielea pătată şi ochii mereu înlăcrimaţi. 
Sub braţ ţinea păpuşa de cârpă jerpelită pe care o ducea cu 
el peste tot. 

— Winterfellul este reşedinţa Casei Stark, îi explică Sansa 
viitorului ei soţ. 

Marele castel din Nord. 

— Nu e aşa de mare. Băiatul îngenunche în faţa porții. 
Uite, vine un uriaş să-l dărâme. Îşi ridică păpuşa în zăpadă şi 
începu s-o mişte spasmodic. Bum, bum, sunt un uriaş, sunt 
un uriaş, cântă el. Ho, ho, ho, deschideţi porțile sau le 
dobor! 

Legănând păpuşa de picioare, dobori vârful unui bastion, 
apoi pe al celuilalt. 

Era mai mult decât putea îndura. 

— Robert, încetează. 

Însă băiatul legănă păpuşa din nou şi o bucată de zid 
explodă. Sansa încercă 

să-l prindă de mână, dar înhaţă păpuşa. Se auzi un pâărâit 
şi pânza subţire se sfâşie. 

Dintr-odată, Sansa avea capul păpuşii, Robert avea 
picioarele şi trunchiul, iar umplutura de cârpe şi rumeguş 
era împrăştiată în zăpadă. 

Gura Lordului Robert începu să tremure. 
scuture. Se porni cu un simplu tremurat, dar în câteva clipe, 
era prăbuşit peste castel, dând violent din mâini şi din 
picioare. Turnurile albe şi podurile de zăpadă se sfărâmară, 
prăbuşindu-se în toate direcţiile. Sansa rămase înmărmurită 


de spaimă, dar Petyr Baelish îl apucă pe vărul ei de 
încheieturi şi strigă după maester. 

Străjeri şi slujitoare sosiră într-o clipă, să-l ajute să-l 
liniştească, urmaţi în scurt timp de Maester Colemon. Boala 
tremuratului pe care o avea Robert Arryn nu era o noutate 
pentru oamenii de la Eyrie, iar Lady Lysa îi instruise pe toţi 
să vină 

253 

degrabă la primul strigăt al băiatului. Maesterul ţinu 
capul micului lord şi îi dădu o jumătate de cupă de vin al 
viselor, murmurând cuvinte liniştitoare. Încet, încet, spasmul 
părea să cedeze, până când nu mai rămase decât un uşor 
tremur al mâinilor. 

— Duceţi-l în apartamentele mele, le spuse Maester 
Colemon străjerilor. Nişte lipitori o să-l liniştească. 

— Eu sunt de vină. Sansa le arătă capul păpuşii. l-am rupt 
păpuşa în două. 

N-am vrut, dar... 

— Excelenţa Sa distrugea castelul, explică Petyr. 

— Un uriaş, zise băiatul, plângând. Nu eu, uriaşul a 
distrus castelul. Ea l-a omorât! O urăsc! E o bastardă şi o 
urăsc! Nu vreau lipitori! 

— Lordul meu, sângele tău trebuie subţiat, spuse Maester 
Colemon. Sângele rău te face furios şi mânia te face să 
tremuri. Haide acum. 

Se îndepărtară, conducându-l pe băiat. Nobi/ul meu soț, 
gândi Sansa, contemplând ruinele Winterfellului. Ninsoarea 
se oprise şi era mai frig ca înainte. 

Se întreba dacă Lordul Robert va tremura pe tot parcursul 
nunţii lor. Joffrey era cel puțin sănătos la trup. O furie 
nebună puse stăpânire pe ea. Ridică o creangă 

ruptă şi înfipse în vârf capul rupt al păpuşii, apoi o vâri în 
pământ, deasupra porţii prăbuşite a castelului ei de zăpadă. 
Servitorii o priviră îngroziţi, dar când Degețel îi văzu isprava, 
izbucni în râs. 


— Dacă poveştile sunt adevărate, acela nu e primul uriaş 
al cărui cap a sfârşit pe zidurile Winterfellului. 

— Sunt doar basme, spuse ea şi îl lăsă acolo. 

Ajunsă în dormitor, Sansa îşi scoase mantia şi cizmele 
ude şi se aşeză lângă 

foc. N-avea nici o îndoială că va avea de dat socoteală 
pentru criza Lordului Robert. Poate că Lady Lysa mă va 
alunga. Mătuşa ei nu se dădea în lături să 

izgonească pe oricine o supăra şi nimic n-o supăra mai 
mult decât oamenii despre care bănuia că-i chinuie fiul. 

Sansa s-ar fi bucurat să fie alungată. Castelul Lunii era 
mult mai mare decât Eyrie şi mai plin de viaţă. Lordul Nestor 
Royce părea aspru şi morocănos, dar fiica lui Myranda se 
ocupa de castel şi toată lumea povestea cât era de veselă şi 
de zburdalnică. Era posibil ca nici măcar presupusa origine 
ruşinoasă a Sansei să nu conteze prea mult acolo. Una dintre 
fiicele bastarde ale Regelui Robert era în slujba Lordului 
Nestor şi se spunea că ea şi Lady Myranda erau prietene de 
nedespărţit, ca două surori. 

O să-i spun mătuşii că nu vreau să mă căsătoresc cu 
Robert. Nici măcar Înaltul Septon în persoană n-ar putea 
declara măritată o femeie, dacă refuza să-şi spună 
jurămintele. Nu era o cerşetoare, orice ar spune mătuşa ei. 
Avea treisprezece ani, era femeie măritată, în toată firea, 
moştenitoarea Winterfellului. 

Îi era milă uneori de micul ei verişor, dar nici nu-i trecea 
prin cap să dorească să-i fie soţie. Aș prefera să mă mărit 
din nou cu Tyrion. Dacă Lady Lysa ar afla asta, 254 

cu siguranţă ar izgoni-o... departe de strâmbăturile lui 
Robert, de tremurăturile şi ochii lui înlăcrimaţi, departe de 
privirile galeşe ale lui Marillion, departe de sărutările lui 
Petyr. O să-i spun, negreşit! 

După-amiaza era pe sfârşite când o chemă Lady Lysa. 
Sansa îşi făcuse curaj toată ziua, dar îndată ce Marillion 
apăru la uşa ei, toate îndoielile o cuprinseră din nou. 


— Lady Lysa îţi solicită prezenţa în Sala Înaltă. Ochii 
cântăreţului o dezbrăcau în timp ce-i vorbea, dar se 
obişnuise cu asta. 

Marillion era chipeş, fără doar şi poate: copilăros şi suplu, 
cu pielea netedă, părul nisipiu şi un zâmbet fermecător. Dar 
în Vale toată lumea îl ura, în afară de mătuşa ei şi micul Lord 
Robert. După cum spuneau servitorii, Sansa nu era prima 
fată care îi îndurase avansurile, iar celelalte nu-l avuseseră 
pe Lothor Brume să le apere. Dar Lady Lysa nu voia să 
asculte nici o acuzaţie la adresa lui. De când venise la Eyrie, 
cântăreţul devenise favoritul ei. Îi cânta Lordului Robert să 

adoarmă în fiecare seară şi îi înţepa pe toţi pretendenţii 
Lysei cu versuri care le luau în râs slăbiciunile. Mătuşa ei îl 
copleşea cu daruri şi aur: veşminte scumpe, o brățară de 
aur, o centură bătută cu pietre ale lunii, un cal de rasă. Îi 
dăduse până şi şoimul preferat al răposatului ei soţ. Toate 
acestea îl făceau pe Marillion mereu curtenitor în prezenţa 
Lysei şi nespus de arogant în absenţa ei. 

— Mulţumesc, îi spuse Sansa băţoasă. Ştiu drumul. 

Nu vrea să plece. 

— Doamna mi-a spus să te aduc. 

Să mă aducă! Nu-i plăcea cum sună asta. 

— Acum eşti străjer? Degețel îl destituise pe căpitanul 
gărzii de la Eyrie şi îl pusese pe Lothor Brume în locul lui. 

— Trebuie să fii păzită? întrebă ghiduş Marillion. Compun 
un cântec nou, vreau să-ţi spun. Un cântec atât de dulce şi 
de trist că va topi orice inimă 

îngheţată. Trandafirul de lângă drum se va numi. Despre 
o fată simplă, atât de frumoasă încât vrăjea inima oricărui 
bărbat care o zărea. 

Eu sunt o Stark de Winterfell, ar fi vrut să-i spună. Dar 
clătină din cap şi se lăsă condusă în jos, pe treptele turnului, 
şi apoi de-a lungul unui pod. Sala Înaltă 

fusese închisă de când venise ea la Eyrie. Sansa se 
întreba de ce o deschisese mătuşa ei. În mod obişnuit, 


prefera confortul budoarului ei sau căldura tihnită a camerei 
de audienţe a Lordului Arryn, cu vederea spre cascadă. 

Doi străjeri în mantii azurii flancau uşile de lemn ale Sălii 
Mari, cu suliţele în mâini. 

— Nu intră nimeni cât timp Alayne e cu Lady Lysa, le 
spuse Marillion. 

— Da. 

Oamenii îi lăsară să treacă, apoi îşi încrucişară suliţele. 
Marillion trânti uşile şi le bloca pe dinăuntru cu o a treia 
suliță, mai lungă şi mai groasă decât cele ale străjerilor. 

255 

Sansa fu străbătută de un fior de nelinişte. 

— De ce ai făcut asta? 

— Doamna te aşteaptă. 

Privi împrejur şovăielnică. Lady Lysa stătea pe dais, într- 
un jilţ sculptat din lemn de copac al inimii, singură. La 
dreapta se afla un alt scaun, mai înalt decât al ei, dar Lordul 
Robert nu şedea pe el. Sansa spera că-şi revenise. Dar nu se 
aştepta ca Marillion să-i spună. 

Păşi pe covorul albastru din fir de mătase ce se întindea 
între şirurile de pilaştri canelaţi, subţiri ca nişte lănci. 
Podelele şi pereţii Sălii Înalte erau cu totul din marmură albă 
ca spuma laptelui, cu vinişoare albastre. Raze palide de 
lumină 

coborau pieziş prin îngustele ferestre arcuite presărate 
de-a lungul zidului vestic. 

Între ferestre se aflau torţe fixate în suporturi înalte de 
fier, dar nici una dintre ele nu era aprinsă. Paşii ei călcau 
uşor pe covor. Afară, vântul bătea rece şi singuratic. 

În mijlocul oceanului de marmură albă, până şi lumina 
soarelui părea oarecum rece... dar nici pe departe atât de 
rece ca mătuşa ei. Lady Lysa purta o rochie de catifea de 
culoarea untului şi un colier de safire şi pietre ale lunii. Păru- 
i arămiu era prins într-o coadă groasă care îi cădea pe un 
umăr. Stătea în jilţul ei şi îşi privea nepoata apropiindu-se, 
cu faţa roşie şi buhăită sub fard şi pudră. Lângă ea, pe 


perete, atârna un stindard uriaş, luna şi şoimul Casei Arryn, 
în crem şi albastru. 

Sansa se opri în faţa daisului şi făcu o reverență. 

— Doamna mea. Ai trimis după mine. Auzea şi acum 
sunetul vântului şi murmurul strunelor pe care Marillion le 
ciupea în capătul sălii. 

— Am văzut ce ai făcut, spuse Lady Lysa. 

Sansa îşi netezi faldurile rochiei. 

— Nădâăjduiesc că Lordul Robert se simte mai bine. N-am 
vrut să-i rup păpuşa. 

Îmi dărâma castelul de zăpadă, eu doar... 

— Faci pe naiva cu mine? zise mătuşa ei. Nu vorbeam 
despre păpuşa lui Robert. Te-am văzut sărutându-l. 

În Sala Înaltă se făcu parcă deodată mai frig. Zidurile, 
podelele şi coloanele se transformaseră parcă în gheaţă. 

— El m-a sărutat pe mine. 

Nările Lysei se lărgiră. 

— Şi de ce ar fi făcut asta? Are o soţie care îl iubeşte. O 
femeie adevărată, nu o fetiţă. N-are nevoie de una ca tine. 
Mărturiseşte, copilă. l-ai făcut ochi dulci. 

Aşa au stat lucrurile. 

Sansa făcu un pas înapoi. 

— Nu-i adevărat. 

— Unde te duci? Ţi-e frică? O asemenea destrăbălare 
trebuie pedepsită, dar n-o să fiu aspră cu tine. Ţinem un 
băiat ca ţap ispăşitor pentru Robert. Sănătatea lui e precară 
şi n-ar putea să îndure el însuşi biciul. Voi găsi o fată de rând 
să fie biciuită în locul tău, dar mai întâi trebuie să recunoşti 
deschis ce ai făcut. Nu 256 

suport minciuna, Alayne. 

— Făceam un castel de zăpadă, spuse Sansa. Lordul Petyr 
mă ajuta şi apoi m-a sărutat. Asta ai văzut. 

— N-ai pic de onoare, zise tăios mătuşa ei. Sau mă crezi 
proastă? Mă crezi, nu-i aşa? Mă iei de proastă. Da, acum îmi 
dau seama. Dar nu sunt proastă. Crezi că poţi avea orice 


bărbat doreşti pentru că eşti tânără şi frumoasă. Să nu crezi 
că 

n-am observat cum te uiţi la Marillion. Ştiu tot ce s-a 
petrecut la Eyrie, domnişoară. Şi am mai văzut eu altele ca 
tine. Dar te înşeli dacă crezi că ochii mari şi zâmbetul lasciv 
pot să-l cucerească pe Petyr Baelish. Este al meu. Se ridică 
în picioare. Au încercat cu toţii să mi-l ia. Nobilul meu tată, 
soţul meu, mama ta... Catelyn, mai cu seamă. Îl plăcea şi ei 
să-l sărute pe Petyr al meu, o, da, îi plăcea. 

Sansa se mai retrase încă un pas. 

— Mama mea? 

— Da, mama ta, nepreţuita ta mamă, propria mea soră, 
Catelyn. Să nu crezi că 

poţi face pe nevinovata cu mine, mincinoasă netrebnică. 
În toţi acei ani la Riverrun s-a jucat cu Petyr de parcă ar fi 
fost jucăria ei. L-a tachinat cu zâmbete, cuvinte dulci şi 
priviri deocheate şi i-a făcut nopţile un chin. 

— Nu. Mama e moartă, îi venea să strige. A fost propria 
ta soră şi e moartă. 

N-a făcut asta. N-ar fi făcut asta. 

— De unde ştii tu? Erai acolo? Lysa cobori din scaunul 
înalt, cu fustele învolburându-se. Ai fost cu Lordul Bracken şi 
Lordul Blackwood, când ne-au vizitat, ca să-i înfăţişeze 
tatălui meu vrăjmăşia dintre ei? Cântărețul Lordului Bracken 
ne-a cântat, iar Catelyn a dansat şase dansuri cu Petyr în 
seara aceea, şase, am numărat! Când lorzii au început să se 
certe, tatăl meu i-a luat sus în camera de audiente, aşa că 
nu mai era nimeni să ne împiedice să bem. Edmure s-a 
îmbătat, tânăr cum era... iar Petyr a încercat s-o sărute pe 
mama ta, numai că ea l-a respins. l-a râs în nas. Părea atât 
de rănit încât am crezut că o să-mi sară inima din piept. Şi 
după aceea a băut până când a adormit cu capul pe masă. 
Unchiul Brynden l-a dus sus în pat, înainte să-l găsească 
tata aşa. Dar tu nu-ţi aminteşti nimic din toate acestea, aşa- 
i? O privi furioasă. Aşa-i? 

E beată sau nebună? 


— Nu eram născută, doamna mea. 

— Tu nu erai născută, dar eu eram, aşa că să nu te apuci 
să-mi spui tu care e adevărul. Ştiu care e adevărul. L-ai 
sărutat! 

— El m-a sărutat pe mine, insistă ea. Eu n-am vrut... 

— Taci din gură. Nu ţi-am dat voie să vorbeşti. L-ai ispitit, 
întocmai cum a făcut mama ta în seara aceea, la Riverrun, 
cu zâmbetele şi dansul ei. Crezi c-aş 

putea uita? În noaptea aceea m-am furişat în patul lui, să- 
i ofer alinare. Am sângerat, dar a fost cea mai dulce durere. 
Mi-a spus atunci că mă iubeşte, dar chiar înainte de a adormi 
la loc, m-a strigat Cat. Cu toate astea, am rămas cu el 257 

până când cerul a început să se lumineze. Mama ta nu-l 
merita. Nici măcar n-a vrut să-i ofere panglica s-o poarte 
când s-a duelat cu Brandon Stark. Eu i-aş fi dat-o. l-am dat 
totul. Acum e al meu. Nu al Catelynei şi nu al tău. 

Toată dârzenia Sansei pierise în faţa atacului nestăpânit 
al mătuşii ei. Lysa Arryn o înspăimânta mai mult decât o 
înspăimântase vreodată Regina Cersei. 

— E al tău, doamna mea, spuse ea, încercând să pară 
umilă şi spăşită. Pot să-ţi cer îngăduinţa să plec? 

— Nu poţi. Răsuflarea mătuşii sale mirosea a vin. Dacă ai 
fi oricine altcineva, te-aş izgoni. Te-aş trimite jos, la Lordul 
Nestor, la Castelul Lunii sau înapoi la Degete. Cum ţi-ar 
plăcea să-ţi petreci toată viaţa pe ţărmul ăla pustiu, 
înconjurată 

de nespălaţi şi de căcăreze de oaie? Asta voia tatăl meu 
pentru Petyr. Toată lumea credea că din cauza acelui duel 
stupid cu Brandon Stark, dar nu era aşa. Tata spunea că ar 
trebui să mulţumesc zeilor că un mare lord ca Jon Arryn e 
dispus să 

mă ia pângărită, dar eu ştiam că o făcea doar pentru 
săbii. A trebuit să mă mărit cu Jon, altfel tatăl meu m-ar fi 
izgonit, aşa cum a făcut cu fratele lui, dar eu pentru Petyr 
eram născută. Îţi spun toate astea ca să înţelegi cât de mult 


ne iubim, cât de mult am suferit şi am visat unul la celălalt. 
Am avut un copil, un copilaş nepreţuit. 

Lysa îşi lipi palmele de pântece, ca şi cum copilul ar fi 
încă acolo. Când mi l-au furat, mi-am jurat că nu voi mai 
îngădui să se întâmple una ca asta niciodată. Jon voia să-l 
trimită pe iubitul meu Robert la Piatra Dragonului şi 
beţivanul ăla de rege i l-ar fi dat lui Cersei Lannister, dar eu 
nu i-am lăsat... aşa cum n-am să te las pe tine să mi-l furi pe 
Petyr Degețel. Ai auzit, Alayne ori Sansa ori cum te mai 
numeşti? Ai auzit ce ţi-am spus? 

— Da. Jur, n-am să-l mai sărut niciodată, sau... sau să-l 
ispitesc. Sansa credea că asta era ceea ce voia să audă 
mătuşa ei. 

— Aşa, deci acum recunoşti? Tu ai fost, întocmai cum am 
crezut. Eşti desfrânată, ca mama ta. Lysa o apucă de 
încheietură. Vino cu mine acum. Vreau să-ţi arăt ceva. 

— Mă doare, scânci Sansa. Te rog, mătuşă Lysa, n-am 
făcut nimic, jur. 

Mătuşa îi ignoră protestele. 

— Marillion! strigă ea. Am nevoie de tine, Marillion. Am 
nevoie de tine! 

Cântărețul rămăsese discret în fundul sălii, dar la 
strigătele Lysei veni îndată. 

— Doamna mea? 

— Cântă-ne un cântec. Cântă-ne Trădătoare şi frumoasă. 

Marillion îşi trecu degetele peste coarde. 

— Lordul venea-a călare-ntr-o zi, când ploua, tra-la-ala, 
la-la, la-la... 

Lady Lysa o smuci pe Sansa de braţ. Ori mergea, ori o 
târa, aşa că alese să 

meargă, străbătând jumătate din sală, printre doi pilaştri, 
către uşa albă din lemn de copac al inimii, din peretele de 
marmură. Uşa era zăvorâtă cu trei drugi grei de bronz, dar 
Sansa auzea vântul vuind afară, fără astâmpăr, în preajma 
ei. Când văzu semiluna sculptată în lemn, îşi înfipse 
picioarele în podea. 


258 

— Poarta Lunii. Se smuci, încercând să se elibereze. De 
ce-mi arăţi Poarta Lunii? 

— Acum chiţăi ca un şoricel, dar în grădină ai fost 
îndrăzneață, aşa-i? Ai fost destul de îndrăzneață în zăpadă. 

— Doamna cosea-a într-o zi când ploua, cânta Marillion, 
tra-la-ala, la-la, la-la... 

— Deschide uşa! porunci Lysa. Deschide-o, am zis! Haide, 
sau trimit după 

străjeri. O îmbrânci pe Sansa în faţă. Mama ta măcar era 
curajoasă. Ridică drugii! 

Dacă mă supun, mă va lăsa să plec. Sansa apucă unul 
dintre drugii de bronz, îl ridică şi îl aruncă la pământ. Cel de- 
al doilea zăngăni pe marmură, apoi al treilea. 

Abia atinse zăvorul, că uşa grea de lemn zbură spre 
interior şi se lovi de perete, cu un bubuit. Zăpada se 
adunase pe cadrul uşii şi, când se deschise, năvăli toată 

înăuntru, purtată de o pală de vânt rece. Sansa începu să 
tremure. Încercă să se dea înapoi, dar mătuşa era în spatele 
ei. Lysa o înhaţă de încheietură şi îşi aşeză 

cealaltă mână pe omoplaţii ei, împingând-o cu forţă către 
uşa deschisă. 

Dincolo era cerul alb, ninsoare şi nimic altceva. 

— Uită-te în jos, spuse Lady Lysa. Uită-te în jos. Încercă să 
se smulgă din strânsoare, dar degetele mătuşii ei îi săpau în 
braţ, ca nişte gheare. Lysa o îmbrânci din nou şi Sansa ţipă. 
Piciorul îi trecu prin crusta de zăpadă, făcând-o să 

se desprindă. Nu se afla nimic în faţa ei, doar văzduh şi 
un castel la două sute de metri mai jos, agăţat de coasta 
muntelui. 

— Nu! ţipă Sansa. Mă sperii! În spatele ei, Marillion 
continua să cânte la harpă: 

— Tra-la-ala, la-la, la-la... 

— Mai vrei să te las să pleci? Mai vrei? 

— Nu. Sansa îşi înfipse picioarele în podea şi încercă să se 
împingă în spate, dar mătuşa ei nu se clintea. Nu aşa. Te 


rog... Ridică o mână, zgâriind cu degetele rama uşii, dar nu 
putea să se agate, iar picioarele îi alunecau pe marmura 
udă. 

Lady Lysa o împinse fără cruţare. Era mai grea decât 
Sansa cu trei pietre. 

— Doamna se săruta pe o căpiță de fân, cânta Marillion. 

Sansa se răsuci într-o parte, înnebunită de frică, şi un 
picior îi alunecă peste abis. Ţipă. 

— Tra-la-ala, la-la, la-la... 

Vântul îi flutură poalele rochiei, muşcând cu dinţi reci din 
picioarele ei dezgolite. Simţea fulgii topindu-i-se pe obraji. 
Sansa dădu din mâini, găsi cosiţa groasă, arămie, a Lysei şi o 
apucă strâns. 

— Părul meu! zbieră mătuşa ei. Lasă-mi părul! Tremura, 
hohotea. 

Se legănară la marginea prăpastiei. Departe, auzi străjerii 
izbind cu lăncile în uşă, cerând să fie lăsaţi să intre. Marillion 
îşi curmă cântecul. 

— Lysa! Ce înseamnă asta? Strigătul răsună prin suspine 
şi gâfâieli. Sala Înaltă răsună de paşi. Vino de acolo! Lysa, ce 
faci? 

259 

Străjerii continuau să bubuie în uşă. Degețel venise pe 
uşa din spate, prin intrarea lorzilor, de după dais. 

Când Lysa se întoarse, slăbi strânsoarea şi Sansa se 
eliberă. Se prăbuşi în genunchi şi în clipa aceea o văzu Petyr 
Baelish: 

— Alayne, care-i problema aici? 

— Ea. Lady Lysa o apucă pe Sansa de păr. Ea e problema. 
Te-a sărutat. 

— Spune-i, se rugă Sansa. Spune-i că doar făceam un 
castel... 

— Taci! răcni mătuşa ei. Nu ţi-am dat voie să vorbeşti. Cui 
îi pasă de castelul tău? 

— E doar un copil, Lysa. Fiica lui Cat. Ce voiai să faci? 


— Aveam de gând s-o mărit cu Robert! N-are pic de 
recunoştinţă. Nu... nici decență. Nu eşti al ei, să te sărute. 
Nu eşti al ei! Îi dădeam o lecţie, atâta tot. 

— Aşa, deci. Îşi mângâie bărbia. Cred că acum a înţeles. 
Nu-i aşa, Alayne? 

— Da, suspină Sansa, Am înţeles. 

— Nu vreau s-o mai văd aici! Ochii mătuşii ei străluceau 
de lacrimi. De ce ai adus-o la Vale, Petyr? N-are ce căuta aici. 

— Atunci o vom alunga. Înapoi la Debarcaderul Regelui, 
dacă vrei. Făcu un pas către ele. Las-o să se ridice acum. Las- 
o să plece de lângă uşă. 

— NU! Lysa smuci încă o dată capul Sansei. Zăpada se 
învolbura în jurul lor, făcându-le fustele să plesnească 
zgomotos. Nu poţi s-o doreşti. Nu poți. E o fetiţă 

proastă şi fără minte. Nu te iubeşte cum te-am iubit eu. 
Întotdeauna te-am iubit. 

Am dovedit-o, nu-i aşa? Lacrimile şiroiau pe faţa buhăită 
şi roşie a mătuşii sale. 

Ţi-am dăruit fecioria, ţi-aş fi dăruit un fiu, dar l-au ucis cu 
ceaiul lunii, cu calomfir şi mentă şi pelin, o linguriţă de 
miere şi o picătură de busuioc-de-câmp. 

N-am fost eu de vină. Eu n-am ştiut. Doar am băut ce mi-a 
dat tata... 

— Ce-a fost a fost, Lysa. Lordul Hoster e mort, la fel şi 
bătrânul lui maester. 

Degețel se apropie. Ai fost iarăşi în pivniţa de vinuri? N-ar 
trebui să vorbeşti prea mult. Nu vrem ca Alayne să ştie mai 
mult decât trebuie, nu-i aşa? Sau Marillion. 

Lady Lysa îl ignoră. 

— Cat nu ţi-a dat niciodată nimic. Eu ţi-am obţinut prima 
funcţie, eu l-am făcut pe Jon să te aducă la curte, ca să 
putem fi aproape. Mi-ai promis că nu vei uita niciodată asta. 

— Şi nici nu am uitat. Suntem împreună, aşa cum ţi-ai 
dorit dintotdeauna, aşa cum am plănuit întotdeauna. Lasă, 
te rog, părul Sansei... 


— Nu vreau. V-am văzut sărutându-vă în zăpadă. E leit 
maică-sa. Catelyn te-a sărutat în pădurea zeilor, dar ea n-a 
vrut, ea nu te-a dorit niciodată. De ce ai iubit-o pe ea mai 
mult? Eu am fost, întotdeauna am fost eeeeeeeu! 

— Ştiu, iubirea mea. Petyr făcu încă un pas. Şi sunt aici. 
Nu trebuie decât să 

mă iei de mână, haide. Îi întinse mâna. N-ai nici un motiv 
să verşi toate lacrimile astea. 

— Lacrimi, lacrimi, lacrimi, hohoti ea isteric. Nu e nevoie 
de lacrimi... dar nu 260 

asta ai spus la Debarcaderul Regelui. Mi-ai spus să pun 
lacrimile în vinul lui Jon. 

Şi am făcut-o. Pentru Robert şi pentru noi! Şi i-am scris lui 
Catelyn şi i-am spus că Lannisterii mi-au ucis nobilul soţ, 
întocmai cum m-ai învăţat tu. A fost aşa de isteţ... tu 
întotdeauna ai fost isteţ, Petyr. l-am spus asta tatălui meu, i- 
am spus: Petyr e aşa de isteţ, se va ridica sus, da, da, şi e 
dulce şi blând şi am un copilaş în burtă... De ce ai sărutat-o? 
De ce? Acum suntem împreună, suntem împreună 

după atâta timp, atât timp, de ce să vrei s-o săruţi pe 
eaaaaa? 

— Lysa, oftă Petyr, după toate furtunile pe care le-am 
îndurat, ar trebui să ai mai multă încredere în mine. Jur, n-o 
să mai plec niciodată de lângă tine, atât cât vom trăi. 

— Adevărat? întrebă ea, plângând. O, adevărat? Lysa se 
aruncă în braţele lui Degețel, plângând cu sughiţuri. În timp 
ce se îmbrăţişau, Sansa se îndepărtă de-a buşilea de Poarta 
Lunii şi îşi încolăci braţele în jurul celui mai apropiat pilastru. 

Îşi simţea inima bubuind. Avea zăpadă în păr, iar pantoful 
drept îi lipsea. O fi căzut. Ridică din umeri şi strânse pilastrul 
în braţe. 

Degețel o lăsă pe Lysa să plângă la pieptul lui o clipă, 
apoi îşi aşeză palmele pe braţele ei şi o sărută uşor. 

— Dulcea mea soţie geloasă, spuse el, chicotind. Am iubit 
o singură femeie, îţi jur. 

Lysa Arryn zâmbi tremurând: 


— Doar pe mine? O, Petyr, juri? Doar pe mine? 

— Doar pe Cat. O împinse repede, cu putere. 

Lysa se împletici, cu picioarele alunecând pe marmura 
udă. Apoi dispăru. Nu ţipă. Timpul se opri în loc şi singurul 
sunet din lume era vântul. 

Marillion gâfâi: 

— Tu... tu... 

Străjerii strigau dincolo de uşă, lovind cu capătul lăncilor 
grele. Lordul Petyr o ridică pe Sansa în picioare. 

— Nu eşti rănită? Când Sansa clătină din cap, el îi spuse: 
Atunci fugi şi lasă 

străjerii să intre. Grăbeşte-te, n-avem timp de pierdut. 
Acest cântăreţ mi-a ucis nobila soţie. 


EPILOG 


Drumul ce urca la Pietrele Vechi ocolea de două ori 
muntele înainte de a ajunge în vârf. Pietros şi plin de 
hăţişuri, ar fi fost greu de urcat chiar şi pe vreme prielnică, 
dar ninsoarea din noaptea precedentă îl lăsase noroios. 
Ninsoare toamna în ținuturile riverane e împotriva firii, 
gândi Merrett posomorât. Nu fusese cine ştie ce ninsoare, 
doar cât să acopere pământul peste noapte. Cea mai mare 
parte începuse să se topească îndată ce soarele se ivise pe 
cer. Cu toate 2601 

acestea, Merrett o privea ca pe un semn rău. Între ploi, 
puhoaie, pârjol şi război, pierduseră două recolte şi o bună 
parte din a treia. O iarnă timpurie ar însemna foamete pe tot 
cuprinsul ținuturilor riverane. O mulţime de oameni ar 
flămânzi şi unii dintre ei ar muri. Merrett nu putea decât să 
spere că nu va fi unul dintre ei. 

Totuşi, s-ar putea să fim. Cu norocul meu, chiar s-ar 
putea. N-am avut niciodată 

noroc. 

La poalele castelului părăginit, versanţii mai joşi ai 
muntelui erau acoperiţi de o pădure atât de deasă încât zeci 
de tâlhari s-ar fi putut ascunde acolo. S-ar putea să mă 
pândească în clipa asta. Merrett aruncă o privire împrejur şi 
nu văzu nimic, doar orz sălbatic, ferigi, rogoz şi tufe de 
mure, printre pini şi sequoia verzi-cenuşii. În altă parte, 
velnişi şi frasini şi stejari pitici năpădeau pământul ca 
buruienile. Nici urmă de tâlhar, dar asta nu însemna prea 
mult. Tâlharii ştiau să se ascundă mai bine decât oamenii 
cinstiţi. 

Merrett ura pădurile, la drept vorbind, iar pe tâlhari îi ura 
şi mai mult. 

„Tâlharii mi-au furat viaţa”, se plângea adesea la beţie. 
Prea des se îmbăta, spunea tatăl său, des şi zgomotos. Cât 


se poate de adevărat, gândi el cu mâhnire. 

La Gemeni, trebuia să te remarci într-un fel, altfel lumea 
uita că exişti, dar descoperise că renumele de cel mai mare 
beţivan de la castel nu-l prea ajutase să-şi sporească 
perspectivele. Cânava speram să devin cel mai mare 
cavaler care a coborât vreodată lancea. Zeii mi-au luat asta. 
De ce n-aş bea o cupă de vin, din când în când? Îmi vindecă 
durerile de cap. în plus, nevasta mea e o scorpie, tatăl meu 
mă dispreţuieşte, copiii nu sunt buni de nimic. Pentru ce să 
stau treaz? 

Dar acum era treaz. Ei, bine, băuse două cornuri de bere 
la micul dejun şi o cupă mică de vin roşu la plecare, dar asta 
numai ca să nu-i bubuie capul. Merrett simţea durerea 
strecurându-i-se în spatele ochilor şi ştia că dacă i-ar da cea 
mai mică ocazie, în curând s-ar simţi ca şi cum ar avea o 
furtună cu tunete şi fulgere între urechi. Uneori suferea atât 
de cumplit încât nici să plângă nu putea, de durere. 

Atunci nu putea decât să stea întins în patul lui, în 
camera întunecată, cu o cârpă umedă peste ochi şi să 
blesteme tâlharul necunoscut care îi făcuse asta. 

Numai gândindu-se, îl cuprinse neliniştea. Nu-şi putea 
permite acum o durere de cap. Dacă îl aduc pe Petyr teafăr 
acasă, norocul meu se va schimba. Avea aurul, nu trebuia 
decât să urce până la Pietrele Vechi, să-i întâlnească pe 
afurisiţii de tâlhari în castelul părăginit şi să facă schimbul. 
O simplă răscumpărare. Nici măcar el nu putea s-o 
sfeclească... dacă nu cumva se alegea cu o durere de cap, 
una atât de puternică încât să nu fie în stare să se ţină pe 
cal. Trebuia să ajungă la ruine înainte de asfinţitul soarelui, 
nu să plângă, chircit la marginea drumului. 

Merrett îşi frecă tâmpla cu două degete. Încă o dată în 
jurul muntelui şi am ajuns. 

Când sosise mesajul şi el se oferise să ducă 
răscumpărarea, tatăl lui se încruntase, zicând: 

— Tu, Merrett? 

262 


Şi începuse să râdă pe nas, acel he-he-he înfiorător al lui. 
Merrett fusese nevoit pur şi simplu să-l implore înainte să-i 
dea lui punga afurisită cu aur. 

Ceva se mişcă în tufişuri, la marginea drumului. Merrett 
trase de hățuri şi scoase sabia, însă era doar o veveriţă. 

— Ridicol, îşi spuse. Vâri sabia înapoi în teacă, fără ca 
măcar s-o fi scos. 

Tâlharii nu au coadă. La naiba, Merrett, păstrează-ţi 
cumpătul. Inima îi bubuia în piept, ca unui novice în prima 
lui misiune. De parcă asta ar fi pădurea regelui şi ar urma să 
mă întâlnesc cu vechea Frăție, nu cu ceata amărâtă de 
tâlhari a lordului fulgerului. Pentru o clipă, fu ispitit s-o ia 
înapoi şi să se oprească la prima crâşmă. Punga cu aur i-ar 
plăti o grămadă de bere, destulă ca să uite de Petyr 
Băşicuţă. N-au decât să-l spânzure, şi-a făcut-o cu mâna lui. 
Nu e decât ceea ce merită, dacă s-a apucat s-o ia razna cu o 
târfă, ca un cerb în călduri. 

Capul începuse să-i zvâcnească, mai încet acum, dar ştia 
că în curând va fi mai rău. Merrett se masă la rădăcina 
nasului. Chiar nu avea dreptul să-l judece aşa de aspru pe 
Petyr. Am făcut şi eu acelaşi lucru când am fost de vârsta 
lui. În cazul lui, nu se alesese decât cu sifilis, dar nu trebuia 
să-l condamne. Târfele îl aveau pe vino-ncoa', nimic de zis, 
mai ales dacă aveai o faţă ca aceea a lui Petyr. Bietul de el 
era însurat, dar ea era doar jumătate din problemă. Nu 
numai că avea de două 

ori vârsta lui, dar se culca şi cu Walder, fratele lui, dacă 
zvonurile erau adevărate. 

În jurul Gemenilor se ţeseau întotdeauna o sumedenie de 
poveşti şi doar puţine aveau un sâmbure de adevăr, dar în 
cazul de faţă, Merrett n-avea nici o îndoială. 

Walder cel Negru era un om care lua ceea ce voia, chiar şi 
soţia fratelui său. 

Pusese mâna şi pe nevasta lui Edwyn, asta ştia toată 
lumea. Frumoasa Walda se furişa din când în când în patul 
lui şi unii spuneau chiar că Walder o cunoscuse pe cea de-a 


şaptea doamnă Frey mult mai bine decât ar fi trebuit. Nu era 
de mirare că 

Walder cel Negru refuza să se însoare. De ce să cumperi o 
vacă, dacă găseşti peste tot ugere care aşteaptă să file 
mulse? 

Înjurând printre dinţi, Merrett vâri pintenii în coastele 
calului şi îşi continuă 

urcuşul. Oricât de ispitit era să bea tot aurul, ştia că dacă 
nu se întorcea cu Petyr Băşicuţă, putea la fel de bine să nu 
se mai întoarcă. 

Lordul Walder avea să împlinească în curând nouăzeci şi 
doi de ani. Începuse să-şi piardă auzul, avea ochii aproape 
orbi şi guta se agravase atât de mult încât trebuia să fie 
cărat în braţe peste tot. Toţi fiii lui erau de acord că n-avea 
cum s-o mai ducă mult. Şi când nu va mai fi, totul se va 
schimba, şi nu spre bine. Tatăl său era cârcotaş şi 
încăpățânat, cu o voinţă de fier şi o limbă ascuţită, dar avea 
grijă de ai lui, chiar şi de cei care-l supăraseră şi îl 
dezamăgiseră. Chiar şi de cei ale căror nume nu şi le putea 
aminti. Dar după ce nu va mai fi... 

Dacă Ser Stevron ar fi fost moştenitor, altfel ar fi stat 
lucrurile. Bătrânul îl pregătise vreme de şaizeci de ani şi îi 
vârâse în cap că sângele apă nu se face. Dar Stevron murise 
alăturându-i-se Tânărului Lup în expediţia din vest - „de 
atâta aşteptare, bineînţeles”, remarcase Lothar Ologul când 
sosise corbul cu vestea - iar 263 

fiii şi nepoţii lui erau altă plămadă. Ser Ryman, fiul lui 
Stevron, urma acum la tron: un om încuiat, căpos şi 
hrăpăreţ. lar după Ryman veneau fiii lui, Edwyn şi Walder cel 
Negru, care erau şi mai răi. 

— Ca norocul, spusese odată Lothar Ologul, se urăsc între 
ei mai mult decât ne urăsc pe noi. 

Merrett nu era sigur că era un noroc şi, la drept vorbind, 
Lothar însuşi ar putea fi mai periculos decât oricare dintre ei. 
Lordul Walder poruncise măcelul de la nunta lui Roslin, dar 
Lothar Ologul fusese cel care îl pusese la punct împreună cu 


Roose Bolton, până la fiecare cântec care avea să fie cântat. 
Lothar era un foarte amuzant tovarăş de pahar, dar Merrett 
n-ar avea niciodată nesăbuinţa să îi întoarcă 

spatele. La Gemeni, învăţai repede că nu poţi să te 
încrezi decât în fraţii buni şi nici în ei prea mult. 

Când bătrânul va muri, era de aşteptat ca fiecare fiu să-şi 
vadă numai de interesul lui. Şi fiecare fiică. Noul Lord de 
Crossing avea să păstreze la Gemeni câţiva dintre unchi, 
nepoți şi veri, cei pe care se întâmpla să-i agreeze sau în 
care avea încredere, ori mai degrabă cei de care credea că 
se poate folosi. Pe ceilalţi ne va azvârli afară, să ne purtăm 
singuri de grijă. 

Perspectiva îl neliniştea nespus pe Merrett. În mai puţin 
de trei ani va împlini patruzeci, prea bătrân ca să înceapă 
viaţa de cavaler rătăcitor... chiar dacă ar fi fost cavaler, ceea 
ce, din întâmplare, nu era. Nu avea pământuri şi nici bogății. 

Avea hainele de pe el, dar în rest mai nimic, nici măcar 
calul pe care-l călărea. Nu era destul de deştept ca să fie 
maester, nici pios ca să fie septon ori destul de aprig ca să 
fie mercenar. Zeii nu mi-au dăruit nimic altceva decât 
obârşia, şi cu atât m-am ales. La ce bun să fii născut într-o 
Casă bogată şi puternică, dacă erai cel de-al nouălea fiu? 
Punând la socoteală nepoţii şi strănepoţii, Merrett avea 
şanse mai mari să fie ales Înalt Septon decât să 
moştenească Gemenii. 

N-am noroc, Îşi zise cu amărăciune. N-am avut niciodată 
nici un dram afurisit de noroc. Era un bărbat voinic, cu 
pieptul şi umerii largi, chiar dacă de statură 

medie. În ultimii zece ani devenise moale şi cărnos, ştia 
asta, dar în tinereţe, fusese aproape la fel de robust ca Ser 
Hosteen, cel mai în vârstă dintre fraţii lui buni, care era 
considerat cel mai puternic dintre urmaşii Lordului Walder 
Frey. În copilărie, fusese trimis la Crakehall, să slujească în 
familia mamei sale ca paj. 

Când bătrânul Lord Summer îl făcuse scutier, toată lumea 
a presupus că, în câţiva ani, va deveni Ser Merrett, dar 


haiducii din Frăția Pădurii Regelui îi zădărniciseră 

toate planurile. În timp ce tovarăşul lui, scutierul Jaime 
Lannister, se acoperea de glorie, Merrett luase mai întâi 
sifilis de la o vivandieră, apoi reuşise să fie capturat de o 
femeie, cea căreia i se spunea Căprioara Albă. Lordul 
Summer îl răscumpărase de la haiduci, dar chiar în bătălia 
următoare, fusese doborât de o lovitură de buzdugan care îi 
zdrobise coiful şi îl lăsase fără cunoştinţă timp de două 
săptămâni. Mai târziu a aflat că nimeni nu-i mai dăduse nici 
o şansă. 

Merrett nu murise, dar vremea luptelor se sfârşise pentru 
el. Şi cea mai slabă 

264 

lovitură la cap îi provoca o durere orbitoare, până la 
lacrimi. În aceste condiţii, nu se punea problema să devină 
cavaler, i-a spus cu blândeţe Lordul Summer. A fost trimis 
înapoi la Gemeni, să înfrunte disprețul otrăvit ala Lordului 
Walder. 

După aceea, lucrurile merseseră din ce în ce mai prost. 
Tatăl său reuşise cumva să-i găsească o partidă bună: s-a 
însurat cu una dintre fiicele Lordului Dany, pe când Casa 
Darry era în grațiile Regelui Aerys. Dar se părea că, îndată ce 
Merrett îi luase nevestei sale fecioria, Aerys şi-a pierdut 
tronul. Spre deosebire de Casa Frey, Casa Darry fusese o 
proeminentă susținătoare a Targaryenilor, ceea ce i-a costat 
jumătate din pământuri, cea mai mare parte a averilor şi 
aproape toată 

puterea. Cât despre nobila lui soţie, l-a considerat o mare 
dezamăgire încă de la început şi a insistat să aducă pe lume 
doar fete ani la rând, trei vii, una născută 

moartă şi alta care a murit în leagăn, până când, în 
sfârşit, a născut un fiu. Fiica lui cea mare se dovedise o târfă, 
cea de-a doua o nesătulă. Când Ami a fost prinsă în grajduri 
cu nu mai puţin de tre; rândaşi, a fost obligat s-o mărite cu 
un netrebnic de cavaler rătăcitor. Situaţia nu avea cum să 
degenereze mai mult... până când Ser Pate a hotărât că ar 


putea să-şi câştige un renume învingându-l pe Gregor 
Clegane. Ami se întorsese acasă văduvă, spre dezamăgirea 
lui Merrett şi spre nemărginita încântare a fiecărui grăjdar de 
la Gemeni. 

Merrett îndrăznise să mai spere că norocul îi va surâde, în 
sfârşit, când Roose Bolton a ales să se însoare cu Walda în 
locul uneia dintre verişoarele ei mai suple şi mai frumoase. 
Alianţa cu Balon era importantă pentru Casa Frey şi fiica lui 
contribuise la întărirea acesteia. Se gândea că nu era lucru 
mic. Bătrânul îi deschisese curând ochii: 

— A ales-o pe ea fiindcă e grasă, i-a spus Lordul Walder. 
Crezi că Bolton dă 

doi bani pe faptul că e odrasla ta? Crezi c-a stat şi s-a 
gândit: „Heh, Merrett Mocofanul, el e omul pe care-l vreau de 
socru”? Walda ta e o purcea în mătase, de aia a ales-o şi n- 
am de gând să-ţi mulţumesc pentru asta. Am fi putut avea 
aceeaşi alianţă la jumătate de preţ, dacă purceluşa ta ar mai 
fi lăsat lingura din mână din când în când. 

Ultima dintre umiliri îi fusese aruncată cu un zâmbet, 
când Lothar Ologul îl chemase să discute rolul lui la nunta 
lui Roslin. 

— Cu toţii trebuie să ne jucăm rolul, în funcţie de talentul 
fiecăruia, i-a spus fratele său vitreg. Tu vei avea o sarcină şi 
numai una, Merrett, dar cred că ţi se potriveşte de minune. 
Vreau să ai grijă ca Marelejon Umber să se îmbete de să nu 
se poată ţine pe picioare, darămite să mai şi lupte. 

Și nici măcar asta nu am reuşit. ÎI ademenise pe uriaşul 
om al Nordului să bea atât vin cât ar fi omorât trei oameni 
obişnuiţi, dar după ce o duseseră pe Roslin în dormitor, 
Marelejon reuşise să înhaţe sabia primului om care l-a 
acostat şi să-i rupă braţul dintr-o mişcare. Opt oameni se 
chinuiseră să-l pună în lanţuri şi strădania lor lăsase doi 
oameni răniţi, unul mort şi pe bietul, bătrânul Ser Leslyn 
Haigh fără jumătate de ureche. Când n-a mai putut lupta cu 
mâinile, Umber 265 

luptase cu dinţii. 


Merrett se opri o clipă şi închise ochii. Capul îi bubuia ca 
afurisita de tobă de la nuntă şi, preţ de o clipă, abia se mai 
ţinu în şa. Trebuie să merg mai departe, îşi spuse el. Dacă |- 
ar putea aduce pe Petyr Băşicuţă înapoi, cu siguranţă ar 
ajunge în grațiile lui Ser Ryman. Poate că Petyr era o 
persoană sâcâitoare, dar nu era nici rece ca Edwyn, nici 
aprins ca Walder cel Negru. Băiatul îmi va fii recunoscător 
pentru contribuția mea şi tatăl său va vedea că sunt un om 
loial, pe care merită 

să-l ai în preajmă. 

Dar numai dacă ajungea acolo înainte de apusul soarelui, 
cu aurul. Merrett aruncă o privire spre cer. Tocmai la timp. 
Avea nevoie de ceva să-şi potolească 

tremurul mâinilor. Ridică plosca atârnată de şa, o destupă 
şi luă o duşcă zdravănă. 

Vinul era vâscos şi dulce, atât de întunecat încât era 
aproape negru, dar, o, zei, ce bun era! 

Zidul de apărare al Pietrelor Vechi înconjurase cândva 
sprânceana muntelui ca o coroană pe capul unui rege. Doar 
fundaţiile mai rămăseseră, şi câteva mormane, înalte până la 
brâu, de pietre sfărâmate năpădite de licheni. Merrett 
înainta de-a lungul zidului până când ajunse pe locul unde 
trebuia să se fi aflat casa porţii. 

Aici dărâmăturile erau risipite peste tot şi fu nevoit să 
descalece şi să-şi ducă 

buiestraşul de căpăstru printre ele. La apus, soarele 
dispăruse în spatele unor troiene de nori. Orz sălbatic şi 
ferigi acopereau povârmnişul şi, într-un loc, între zidurile 
dispărute, buruienile creşteau înalte până la brâu. Merrett îşi 
clătină sabia în teacă şi privi atent împrejur, dar nu văzu nici 
un haiduc. Se poate să fi ajuns în altă zi? Se opri şi îşi frecă 
tâmplele cu degetele mari, dar durerea din spatele ochilor 
nu se domolea. Şapte iaduri blestemate... 

De undeva, din adâncul castelului, venea o muzică 
îndepărtată, purtată de vânt, printre copaci. 


Merrett începu să tremure, în ciuda mantiei. Deschise 
plosca şi mai luă o înghiţitură de vin. Aş putea pur şi simplu 
să incalec, să merg în Oraşul Vechi şi să beau tot aurul. Nu 
iese niciodată nimic bun când ai de-a face cu haiduci. Când 
îl ţinuse ostatic, Wenda, mica ticăloasă, îi făcuse o căprioară 
pe o fesă, cu fierul înroşit. Nu era de mirare că soţia lui îl 
dispreţuia. Trebuie să-mi termin treaba. 

Poate că Petyr Băşicuță va fi, într-o zi, Lord de Crossing. 
Edwyn n-are fiii, iar Walder cel Negru, doar bastarzi. Petyr işi 
va aminti cine a venit după el. Mai luă 

o înghiţitură, astupă plosca şi îşi conduse calul printre 
pietre sfărâmate, orz sălbatic şi copaci firavi, biciuiţi de vânt, 
urmărind sunetele către porţile de odinioară ale castelului. 

Frunze moarte zăceau la pământ, într-un strat gros, ca 
nişte soldaţi după o mare bătălie. Un bărbat în veşminte 
verzi, peticite şi decolorate, stătea cu picioarele încrucişate 
deasupra unui mormânt de piatră, ros de vânturi, 
plimbându-şi degetele pe strunele unei harpe de lemn. 
Muzica era dulce şi tristă. 

Merrett cunoştea cântecul. Sus, printre munţii regilor 
dispăruți, Jenny dansa cu 266 

nălucile ei... 

— Dă-te jos de acolo, zise Merrett. Stai pe un rege. 

— Bătrânul Tristifer nu se sinchiseşte de fundul meu osos. 
Ciocanul Dreptăţii i se spunea. A trecut multă vreme de când 
n-a mai auzit un cântec nou. Haiducul sări jos. Suplu şi 
sprinten, avea o faţă îngustă şi o căutătură de vulpe, dar 
gura lui era atât de mare încât zâmbetul părea să-i atingă 
urechile. Câteva şuviţe de păr moale, castaniu, îi fluturau pe 
frunte. Le dădu la o parte cu mâna liberă şi spuse: ţi 
aminteşti de mine, lordul meu? 

— Nu, răspunse Merrett. De ce mi-aş aminti? 

— Am cântat la nunta fiicei tale. Şi destul de bine, mi s-a 
părut. Acel Pate cu care s-a măritat mi-era văr. Suntem cu 
toţii veri aici, la Şapte Pâraie. Asta nu l-a împiedicat să facă 


pe zgârcitul când a trebuit să mă plătească. Ridică din 
umeri. 

Cum de nobilul tău tată nu mă cheamă niciodată să cânt 
la Gemeni? Nu fac destulă gălăgie pentru Înălţimea Sa? i 
place gălăgia, am auzit. 

— Ai adus aurul? întrebă un glas răguşit, din spatele lui. 

Merrett avea gâtlejul uscat. Haiduci afurisiţi, se ascund 
întotdeauna în tufişuri. La fel se întâmplase şi în pădurea 
regelui: ziceai c-ai prins cinci şi alţi zece ţâşneau ca din 
senin. 

Când se întoarse, erau cu toţii în jurul lui, o şleahtă slută 
de bătrâni cu pielea tăbăcită, flăcăi cu obrajii întinşi, mai 
tineri decât Petyr Băşicuţă, toţi îmbrăcaţi în zdrenţe de 
pânză aspră, piele fiartă şi bucăţi de armuri luate de pe 
cadavre. Cu ei era o singură femeie, înfofolită într-o mantie 
cu glugă, de trei ori mai mare decât ea. Merrett era prea 
tulburat ca să-i numere, dar păreau a fi o duzină, poate 
douăzeci. 

— Am pus o întrebare. Cel care vorbea era un bărbat 
voinic, bărbos, cu dinţi verzi, strâmbi, şi nasul turtit, mai 
înalt decât Merrett, dar nu aşa de pântecos. Purta o cască pe 
cap şi o mantie galbenă pe umerii-i largi. Unde ţi-e aurul? 

— În desaga de şa. O sută de dragoni de aur. Merrett îşi 
drese glasul: O să-i primiţi când voi vedea că Petyr... 

Un haiduc îndesat, cu un singur ochi, se apropie cu paşi 
mari, înainte ca Merrett să termine ce avea de spus, îşi vâri 
nestingherit mâna în desagă şi găsi punga. Merrett dădu să-l 
înhaţe, dar apoi se răzgândi. Haiducul dezlegă punga, 
scoase o monedă şi o muşcă. 

— La gust e-n regulă. Cântări punga în mână: Şi la pipăit. 

Au de gând să ia aurul şi să-l păstreze pe Petyr, gândi 
Merrett cuprins dintr-odată de panică. 

— Asta e toată răscumpărarea. Tot ce aţi cerut. Palmele îi 
asudau. Şi le şterse de pantaloni. Care dintre voi e Beric 
Dondarion? Dondarion fusese lord înainte să 

se facă haiduc, poate că era, încă, un om de onoare. 


— Păi, ăla sunt eu, zise bărbatul chior. 

— Eşti un mincinos nenorocit, Jack, zise bărbatul cu barba 
lungă, cel în mantie 267 

galbenă. E rândul meu să fiu Lordul Beric. 

— Asta înseamnă că eu trebuie să fiu Thoros? Cântărețul 
râse. Lordul meu, regret că trebuie să-ţi spun, dar Lordul 
Beric a avut treabă în altă parte. Vremurile sunt tulburi şi 
sunt multe bătălii de purtat. Dar o să ne descurcăm întocmai 
ca el, să n-ai pic de teamă. 

Merrett avea teamă, şi încă din belşug. Şi pe deasupra, îi 
bubuia capul. 

— V-aţi căpătat aurul, zise el. Daţi-mi nepotul şi am 
plecat. Petyr îi era, de fapt, nepot pe jumătate, dar n-avea 
rost să intre în amănunte. 

— E în pădurea zeilor, spuse omul cu mantia galbenă. Te 
ducem la el. Notch, ţine tu calul ăsta. 

Merrett îi întinse căpăstrul fără tragere de inimă. Nu 
vedea ce altceva putea să 

facă. 

— Plosca mea, se auzi spunând. O înghiţitură de vin, să- 
mi potolesc... 

— Nu bem cu cei de teapa ta, i-o tăâie mantia galbenă. Pe 
aici. Vino după mine. 

Frunzele foşneau sub picioarele lor şi fiecare pas înfigea o 
suliță de durere în tâmpla lui Merrett. Înaintau în tăcere, cu 
vântul şuierând în jurul lor. Ultimele raze de lumină ale 
soarelui la asfinţit licăreau în ochii lor, pe când urcau 
movilele acoperite de muşchi, tot ce mai rămăsese din 
donjon. Dincolo era pădurea zeilor. 

Petyr Băşicuţă atârna de creanga unui stejar, cu 
ştreangul strâns în jurul gâtului său lung. Pe faţa înnegrită, 
ochii îi ieşeau din orbite, privindu-l pe Merrett acuzator. Ai 
venit prea târziu, păreau să spună. Dar sosise la timp. Sosise 
la timp. 

Exact când i-au spus. 

— L-aţi omorât, spuse el cu glas răguşit. 


— Foc de isteţ, omul ăsta, zise chiorul. 

Un zimbru tropăia prin capul lui Merrett. Mamă, ai milă, 
gândi el. 

— Am adus aurul. 

— Frumos din partea ta, spuse amabil cântăreţul. Vom 
avea grijă să-l cheltuim cu folos. 

Merrett întoarse privirea de la Petyr. Simţea un gust amar 
în fundul gâtului. 

— Nu... n-aţi avut nici un drept. 

— Am avut un ştreang, zise mantia galbenă. E destul de 
drept. 

Doi dintre haiduci îl înhăţară pe Merrett de mâini şi i le 
legară strâns la spate. 

Era prea uluit ca să protesteze. 

— Nu, reuşi el să îngaime. Am venit doar ca să-l 
răscumpăr pe Petyr. Aţi spus că dacă aveţi aurul până la 
apusul soarelui, n-o să păţească nimic... 

— Păi, zise cântăreţul, aici ne-ai prins, lordul meu. 
Întâmplător, a fost un fel de minciună. 

Haiducul chior se apropie cu un colac mare de sfoară de 
cânepă. Răsuci un capăt pe după gâtul lui Merrett, strânse şi 
îi legă un nod sub ureche. Celălalt capăt îl aruncă peste 
creanga stejarului. Bărbatul voinic cu mantie galbenă îl 
prinse. 

— Ce faceţi? Merrett ştia cât de prostească era întrebarea, 
dar nu-i venea să 

268 

creadă, nici măcar acum, ce se întâmpla. N-aţi îndrăzni 
vreodată să spânzurați un Frey. 

Mantia galbenă râse. 

— Ăstălalt, băiatul bubos, a zis acelaşi lucru. 

Nu vorbeşte serios. Nu se poate să vorbească serios. 

— Tata o să vă plătească. Puteţi să mă răscumpăraţi cu 
bani frumoşi. Valorez mai mult decât Petyr, de două ori mai 
mult. 

Cântărețul oftă. 


— O fi Lordul Walder pe jumătate orb, dar nu-i aşa de 
prost ca să muşte de două ori aceeaşi momeală. Mă tem că 
data viitoare o să trimită o sută de săbii în loc de o sută de 
dragoni. 

— Da. Merrett încerca să pară aspru, dar glasul îl trăda. O 
să trimită o mie de săbii şi o să vă omoare pe toţi. 

— Mai întâi trebuie să ne prindă. Cântărețul aruncă o 
privire către Petyr. Şi nu ne poate spânzura de două ori, ce 
zici? Scoase un sunet melancolic de pe strunele harpei sale 
de lemn. Gata acum, nu te mai scăpa pe tine. Nu trebuie 
decât să-mi răspunzi la o întrebare şi le spun să-ţi dea 
drumul. 

Merrett era gata să le spună orice, dacă asta îi putea 
salva viaţa. 

— Ce vrei să ştii? Îţi spun adevărul, jur. 

Haiducul îi zâmbi încurajator. 

— Păi, întâmplarea face să căutăm un câine care a fugit. 

— Un câine? Merrett nu pricepea. Ce fel de câine? 

— Răspunde la numele de Sandor Clegane. Thoros zice că 
se îndrepta spre Gemeni. Am dat de plutaşii care l-au trecut 
peste Trident şi de bietul amăraât pe care l-a jefuit pe drumul 
regelui. L-ai văzut cumva la nuntă? 

— Nunta Roşie? Merrett avea senzaţia că ţeasta îi era pe 
cale să explodeze, dar încercă să-şi amintească. Fusese 
atâta zăpăceală, dar cu siguranţă cineva ar fi pomenit de 
câinele lui Joffrey, dacă ar fi fost văzut adulmecând prin 
preajma Gemenilor. N-a fost în castel. Nici în sala de ospăț... 
Se poate să fi fost la ospăţul bastarzilor sau în tabără, dar... 
nu, cineva ar fi spus... 

— Se pare că avea cu el un copil, zise cântăreţul. O fată 
sfrijită, de vreo zece ani. Sau poate un băiat de vârsta asta. 

— Nu cred, zise Merrett. Nu, din câte ştiu eu. 

— Nu? Ah, ce păcat! Ei, bine, sus cu tine. 

— Nu, ţipă Merrett. Nu, nu, ţi-am răspuns, ai zis că-mi dai 
drumul. 


— Mi se pare că am zis că o să /e spun să-ţi dea drumul. 
Cântărețul se uită la mantia galbenă. Lem, dă-i drumul. 

— Du-te naibii, răspunse haiducul vânjos, pe un ton 
răstit. 

Cântărețul ridică din umeri şi începu să cânte Ziua în care 
I-au spânzurat pe Robin cel Negru. 

— Vă rog. Ultimii stropi de curaj i se prelingeau pe picior. 
Nu v-am făcut nici 269 

un rău. Am adus aurul, aşa cum aţi spus. Am răspuns la 
întrebare. Am copii. 

— Tânărul Lup nu va avea niciodată, i-o tăie haiducul 
chior. 

Merrett nici nu putea să gândească din cauza durerii 
bubuitoare de cap. 

— Ne-a umilit. Tot regatul râdea, a trebuit să ne spălăm 
onoarea. Tatăl său spusese toate astea şi încă mai multe. 

— Poate. Ce ştiu nişte ţărani nenorociţi despre onoarea 
unui lord? Mantia galbenă îşi înfăşură capătul funiei în jurul 
încheieturii, de trei ori. Dar ştim câte ceva despre crimă. 

— Nu crimă. Glasul lui Merrett era ascuţit. A fost 
răzbunare, am avut dreptul la răzbunare. A fost război. 
Aegon, noi îi ziceam Clopoţel, bietul nătâng n-a făcut nici un 
rău nimănui. Lady Stark i-a tăiat beregata. Am pierdut 
cincizeci de oameni în tabere. Ser Garse Goodbrook, soţul 
Kyrei, şi Ser Tytos, fiul lui Jared... cineva i-a crăpat ţeasta cu 
un topor... Lupul străvechi al lui Stark a omorât patru câini 
de vânătoare şi i-a smuls îngrijitorului braţul din umăr, chiar 
şi după ce l-am umplut de săgeți... 

— Aşa că i-aţi cusut capul pe gâtul lui Robb Stark, după 
ce au murit amândoi, zise mantia galbenă. 

— Tatăl meu a făcut asta. Eu n-am făcut decât să beau. N- 
aţi omori un om fiindcă a băut. Atunci, Merett îşi aminti 
ceva, ceva care i-ar fi putut aduce salvarea. Se spune că 
Lordul Beric dă oricui şansa la judecată, că nu omoară un om 
dacă nu există o dovadă împotriva lui. Nu puteţi dovedi 
nimic împotriva mea. 


Nunta Roşie a fost opera tatălui meu şi a lui Ryman şi a 
Lordului Bolton. Lothar a potrivit corturile în aşa fel încât să 
se prăbuşească şi a pus arcaşii în galerie, cu muzicanţii. 
Bastardul Walder a condus atacul în tabere... Pe ei îi vreţi, 
nu pe mine. Eu n-am făcut decât să beau nişte vin... N-avetţi 
martori. 

— În privinţa asta te înşeli. Cântărețul se întoarse spre 
femeia cu glugă. 

Doamna mea? 

Haiducii se dădură în lături şi ea se apropie, fără un 
cuvânt. Când îşi cobori gluga, ceva se strânse în pieptul lui 
Merrett şi, pentru o clipă, îşi pierdu răsuflarea. 

Nu. Nu, am văzut-o murind. A zăcut moartă o zi şi-o 
noapte, până când au dezbrăcat-o şi i-au aruncat trupul în 
râu. Raymund i-a despicat beregata de la o ureche la alta. 
Era moartă. 

Mantia şi gulerul îi ascundeau rana pe care i-o făcuse 
sabia fratelui lui, dar faţa îi era mai descompusă decât şi-o 
amintea. Carnea i se terciuise în apă şi avea culoarea 
laptelui acru. Jumătate din păr îi căzuse, iar restul era alb şi 
sfărâmicios ca al unei babomiţe. Sub scalpul devastat, faţa 
era numai piele sfâşiată şi sânge negru, acolo unde se 
zgâriase cu unghiile. Dar ochii erau cei mai înfiorători. Ochii 
ei îl vedeau şi erau plini de ură. 

— Nu vorbeşte, spuse bărbatul voinic în mantie galbenă. 
Voi, nenorociţilor, i-aţi tăiat gâtul prea adânc ca să poată 
vorbi. Dar îşi aduce aminte. Se întoarse către femeia moartă 
şi spuse: Ce spui, doamna mea? A luat şi el parte? 

270 

Ochii lui Catelyn nu-l părăsiră nici o clipă. Înclină din cap. 

Merrett Frey deschise gura să se apere, dar laţul îi înăbuşi 
cuvintele. Picioarele i se ridicară de la pământ, cu funia 
tăindu-i adânc în carne, sub bărbie. Sus, în aer, zvăcni 
lovind cu picioarele, răsucindu-se, sus, mai sus, tot mai sus. 

271