George R.R. Martin — [Cantec de gheata si foc] 01 Urzeala tronurilor 01

GEORGE R.R. MARTIN 


URZEALA TRONURILOR 


VOLUMUL I 


TRADUCERE DE: SILVIU GENESCU 


CUPRINS 


Prolog 
BRAN 
CATELYN 
DAENERYS 
EDDARD 
JON 
CATELYN 
ARYA 
BRAN 
TYRION 
JON 
DAENERYS 
EDDARD 
TYRION 
CATELYN 
SANSA 
EDDARD 
BRAN 
CATELYN 
JON 
EDDARD 
TYRION 
ARYA 
DAENERYS 
BRAN 
3 


EDDARD 
JON 
EDDARD 
CATELYN 
SANSA 
EDDARD 
TYRION 
ARYA 
EDDARD 
CATELYN 
EDDARD 
DAENERYS 
BRAN 
TYRION 
EDDARD 


Prolog 


— Ar trebui să ne întoarcem, ceru Gared pe când 
desişurile începură să se întunece tot mai tare în jurul lor. 
Ierburile sunt moarte. 

— Moartea te înspăimântă? întrebă Ser Waymar Royce 
cu umbra unui zâmbet. 

Gared nu muşcă din momeală. Era un om bătrân, trecut 
de cincizeci de ani, şi văzuse destui lorzi venind şi plecând. 

— Ce-i mort e mort, zise el. Nu avem nimic cu ce-i mort. 

— Sunt morţi? întrebă Royce cu voce moale. Ce dovezi 
avem? 

— Will i-a văzut, răspunse Gared. Dacă el spune că sunt 
morţi, pentru mine asta-i suficient ca dovadă. 

Will ştiuse că-l vor atrage la sfadă, mai devreme sau mai 
târziu. Şi-ar fi dorit să se întâmple asta cât mai târziu. 

— Mama mi-a spus că morţii nu cântă nimic, interveni 
el. 

— Dădaca mea spunea la fel, Will, răspunse Royce. Să 
nu crezi niciodată ce auzi la ţâţa unei femei. Există lucruri 
care pot fi învăţate chiar şi de la morţi. 

Glasul său se reverbera, poate prea puternic, prin 
pădurea întunecată. 

— Avem un drum lung înaintea noastră, sublinie Gared. 
Opt zile, poate nouă. Şi noaptea se apropie. 

Ser Waymar Royce privi spre cer fără niciun interes. 

— Aşa se întâmplă în fiecare zi pe vremea asta. Îţi piere 
curajul pe întuneric, Gared? 

Will putea vedea încordarea gurii lui Gared, furia abia 
stăpânită din ochii lui, sub gluga neagră şi groasă. Gared 
petrecuse patruzeci de ani în Rondul de Noapte, bărbat şi 
băiat, şi nu era obişnuit să fie luat în râs. Şi totuşi, era mai 
mult decât atât. Dincolo de mândria lui rănită, Will putea 
simţi şi altceva înlăuntrul bărbatului mai în vârstă. O putea 


5 


vedea: o tensiune nervoasă care se apropia periculos de 
mult de frică. 

Will îi împărtăşea nesiguranța. Petrecuse patru ani la 
Zid. Prima dată când fusese trimis dincolo, toate vechile 
legende îi reveniseră în amintire, iar maţele i se 
transformaseră în apă. Râsese de toate astea, după aceea. 
Acum era un veteran cu o sută de ieşiri, iar sălbăticia 
nesfârşită şi întunecoasă pe care cei din sud o numeau 
pădurea bântuită nu-i mai provoca nicio spaimă. 

Până în această noapte. Ceva era altfel în noaptea asta. 
În beznă exista o tensiune care-i ridicase părul de pe 
ceafă. Călăriseră timp de nouă zile, spre nord şi nord-vest 
şi apoi din nou spre nord, tot mai departe de Zid, ţinându- 
se cu încăpățânare pe urmele unei bande de călăreţi liberi 
din sălbăticie. Fiecare zi fusese mai rea decât cea dinainte. 
Ziua de astăzi era mai rea decât toate. Un vânt rece bătea 
dinspre nord, făcând copacii să freamăte ca nişte vietăţi. 
Întreaga zi, Will nu voise altceva decât să gonească 
mâncând pământul spre siguranţa oferită de Zid, dar 
acesta nu era un simţământ pe care-l puteai împărtăşi 
comandantului tău. 

Şi mai ales unui astfel de comandant. 

Ser Waymar Royce era fiul cel mic al unei vechi familii 
nobiliare, cu prea mulţi moştenitori. Era un tânăr chipeş 
de optsprezece ani, cu ochi cenuşii, grațios şi subţire ca un 
pumnal. Urcat în şaua uriaşului său armăsar negru de 
luptă, cavalerul îi domina pe Will şi Gared, călare pe 
bidiviii lor mai mici. Purta cizme din piele neagră, 
pantaloni negri din lână, mănuşi negre din moleschin şi o 
cămaşă suplă şi strălucitoare de zale negre, aşezată peste 
straturi de lână neagră şi piele întărită. Ser Waymar era 
Frate Jurat al Rondului de Noapte de mai puţin de 
jumătate de an, dar nimeni nu putuse spune că nu era 
pregătit pentru vocaţia sa. Cel puţin în ceea ce privea, 
până acum, garderoba. 

Mantia era încununarea gloriei sale; zibelină groasă şi 
neagră, moale ca păcatul. 


— Pun rămăşag că le-a ucis chiar el, pe toate, povestea 
Gared la cazarmă, bând vin. Le-a smuls capetele lor mici, 
mândrul nostru războinic. 

Toată lumea râsese. 

Era greu să primeşti ordine din partea unui bărbat de 
care ai râs la un pahar cu vin, se gândi Will pe când stătea, 
zgribulindu-se, în şaua bidiviului său. Gared trebuie că 
simţea la fel. 

— Mormont zicea că trebuie să le luăm urma şi asta am 
făcut, spuse Gared. Sunt morţi. Nu ne vor mai face niciun 
fel de necazuri. Avem un drum lung de străbătut. Nu-mi 
place vremea asta. Dacă ninge, ne va lua două săptămâni 
să ne întoarcem, iar zăpada este cel mai bun lucru la care 
putem spera. Aţi văzut vreodată o furtună de gheaţă, 
stăpâne? 

Nobilul nu părea să-l asculte. Studia lumina 
crepusculară, tot mai redusă, pe jumătate plictisit şi 
neatent, ca şi înainte. Will călărise împreună cu el destul 
de mult ca să înţeleagă că era mai bine să nu-l deranjezi 
când era în starea asta. 

— Spune-mi din nou ce ai văzut, Will. Toate amănuntele. 
Să nu laşi nimic pe dinafară. 

Will fusese vânător înainte de a se alătura Rondului de 
Noapte. Ei bine, adevărul era că fusese braconier. Hăitaşii 
lui Mallister îl prinseseră asupra faptului, în pădurea 
Mallister, jupuind unul dintre iepurii lui Mallister, şi i se 
dăduse de ales între a se înrola sau a pierde o mână. 
Nimeni nu se putea deplasa prin pădure atât de neauzit ca 
Will, iar fraţilor în negru nu le trebuise mult până să-i 
descopere talentul. 

— Tabăra se află la trei kilometri şi jumătate distanţă de 
aici, dincolo de dealul acela, aproape de un pârâu, zise 
Will. M-am apropiat pe cât am îndrăznit. Erau opt, bărbaţi 
şi femei. Nu am văzut copii. Au ridicat o colibă lângă 
stâncă. Zăpada o acoperise de acum, dar am putut s-o văd 
destul de bine. Nu ardea niciun foc, însă vatra era curată 
lună. Nu mişca nimeni. Nicio fiinţă vie nu ar fi zăcut atât 


7 


de neclintită. 

— Ai văzut sânge? 

— Ei bine, nu, recunoscu Will. 

— Ai văzut arme? 

— Câteva săbii, câteva arcuri. Unul dintre bărbaţi avea 
o secure. Părea grea, cu lamă dublă, o bucată de fier brut. 
Era la pământ, lângă el, chiar lângă mâna lui. 

— Ai studiat poziţia cadavrelor? 

Will înălţă din umeri. 

— Doi stăteau ridicaţi, sprijiniți de stâncă. Majoritatea 
erau la pământ. Căzuţi precum... 

— Sau poate dormeau, sugeră Royce. 

— Erau căzuţi, insistă Will. Era o femeie în picioare, în 
pădure, pe jumătate ascunsă de crengi. O iscoadă. Zâmbi 
uşor. Am avut grijă să nu mă zărească. Însă când m-am 
apropiat, am văzut că nici ea nu se mişca. 

Se zgribuli fără să vrea. 

— Ți-e frig? întrebă Royce. 

— Puțin, murmură Will. Vântul, stăpâne. 

Tânărul cavaler se întoarse spre armurierul său cărunt. 
Frunze îngheţate, căzute, şopteau în urma lor şi armăsarul 
lui Royce se mişca nervos. 

— Ce crezi că i-a răpus pe aceşti oameni, Gared? 
întrebă Ser Waymar cu prudenţă, potrivindu-şi faldurile 
mantiei sale lungi, din zibelină. 

—A fost frigul, zise Gared cu o siguranţă de 
nezdruncinat. Am mai văzut oameni îngheţaţi, iarna 
trecută, şi atunci când eram un băietan. Toată lumea 
vorbeşte de zăpadă de cincisprezece metri adâncime şi 
despre cum se năpusteşte, urlând, vântul de gheaţă 
dinspre nord, însă adevăratul duşman este frigul. Te fură 
mai pe nesimţite decât Will, iar prima dată tremuri şi-ţi 
clănţăne dinţii, baţi din picioare şi visezi la vin fiert şi un 
foc bun, care să te încălzească. Arde, aşa face. Nimic nu 
arde mai tare decât frigul. Dar numai pentru o vreme. Apoi 
se strecoară înlăuntrul tău şi începe să te amorţească, iar 
după o vreme nu mai ai putere să lupti împotriva lui. Ţi-e 


8 


mai lesne să te întinzi sau să adormi. Se spune că nu mai 
simţi durerea, spre sfârşit. În primul rând, te moleşeşti şi 
devii somnoros, totul începe să fie şters şi apoi este ca şi 
cum te-ai afunda într-o mare de lapte cald. Pare ceva 
paşnic. 

— Câtă elocvenţă, Gared, remarcă Ser Waymar. N-aş fi 
bănuit niciodată că ai aşa ceva. 

— Am avut şi frigul în mine, stăpâne. Gared îşi dădu 
gluga jos, oferindu-i lui Ser Waymar o bună privelişte a 
cioturilor care-i fuseseră urechile. Două urechi, trei degete 
de la picioare şi degetul mic de la mâna stângă. Am scăpat 
ieftin. L-am găsit pe fratele meu degerat în schimbul lui de 
gardă, cu un zâmbet pe faţă. 

Ser Waymar dădu din umeri. 

— Ar trebui să te îmbraci mai gros, Gared. 

Gared se încruntă spre nobil, iar cicatricile din jurul 
fostelor sale urechi se aprinseră înroşindu-se de furie, 
acolo unde Maester Aemon i le tăiase. 

— Vom vedea cât de gros te poţi îmbrăca atunci când 
vine iarna. 

Işi ridică gluga şi-şi îmboldi bidiviul, tăcut şi îmbufnat. 

— Dacă Gared a spus că a fost frigul..., începu Will. 

— Ai mai făcut câteva gărzi în această săptămână, Will? 

— Da, stăp'ne. 

Nu trecea nicio săptămână fără să nu aibă parte de vreo 
duzină de afurisite de gărzi. Unde ţintea omul ăsta? 

— Şi cum ţi s-a părut Zidul? 

— Umezit, zise Will încruntându-se. Acum îşi dădea 
seama clar, după ce nobilul îi atrăsese atenţia. N-ar fi 
putut îngheţa. Nu dacă Zidul era umezit. Nu era destul de 
frig. 

Royce dădu din cap. 

— Isteţ băiat. Am avut câteva înghețuri uşoare 
săptămâna trecută şi câte o fulguială rapidă, din când în 
când, dar în mod sigur nu a fost destul de frig ca să ucidă 
opt oameni în toată firea. Bărbaţi îmbrăcaţi în blănuri şi 
piele, dacă-mi daţi voie să vă reamintesc, cu un adăpost la- 


9 


ndemână şi mijloace să-şi facă un foc. 

Zâmbetul cavalerului era arogant şi încrezător. 

— Will, condu-ne acolo. Vreau să-i văd cu ochii mei pe 
aceşti bărbaţi răpuşi. 

Nu mai era nimic de făcut din acel moment. Ordinul 
fusese rostit, iar onoarea-i obliga să se supună. Will trecu 
în frunte, bidiviul lui cu păr lăţos avansând cu prudenţă 
prin desişuri. Cu o noapte înainte căzuse un strat subţire 
de zăpadă şi sub crustă se ascundeau pietre şi rădăcini, 
pândindu-i pe cei nepăsători sau imprudenţi. În urma lui 
venea Ser Waymar Royce, armăsarul său negru, masiv, 
fornăind de nerăbdare. Calul de război era prost ales 
pentru ieşire, dar încearcă să-i spui asta lordului. Gared 
încheia şirul. Bătrânul armurier călărea mormăind în 
barba lui. 

Întunericul se adânci. Cerul lipsit de nori se coloră în 
purpuriu-închis, culoarea unei răni vechi, apoi se înnegri. 
Începură să răsară stelele. Se ridică şi luna, la jumătate. 
Will era mulţumit de lumină. 

— Putem merge mai repede de atât, sunt sigur, zise 
Royce când se arătă luna plină. 

— Nu cu bidiviul ăsta, răspunse Will. Frica îl făcuse 
obraznic. Poate că stăpânul meu ar vrea să conducă el? 

Ser Waymar Royce nu catadicsi să răspundă. Undeva, în 
pădure, urla un lup. Will îşi conduse calul sub un arbore 
bătrân şi încovoiat şi descălecă. 

— De ce te-ai oprit? întrebă Ser Waymar. 

— E mai bine să mergem pe jos restul drumului, 
stăp'ne. E dincolo de colina aceea. 

Royce se opri o clipă, uitându-se în depărtare, cu o 
expresie gânditoare. Un vânt rece şuieră printre copaci. 
Mantia de zibelină se învolbură în spatele lui de parcă s-ar 
fi trezit la viaţă. 

— Ceva nu-i bine aici, mormăi Gared. 

Tânărul cavaler îi oferi un zâmbet dispreţuitor. 

— Aici e? 

— Nu simţiţi? întrebă Gared. Ascultaţi bezna. 


10 


Will putea simţi. Patru ani în Rondul de Noapte şi nu-i 
fusese niciodată frică. Ce putea fi acum? 

— Vântul. Copacii foşnind. Un lup. Care dintre aceste 
zgomote te face să-ţi pierzi curajul, Gared? 

Când Gared întârzie cu răspunsul, Royce alunecă cu 
graţie din şa. Îşi legă armăsarul de o creangă aplecată, 
destul de departe de ceilalţi cai, şi-şi trase sabia lungă din 
teacă. Pe mâner licăreau pietre preţioase, iar lumina lunii 
aluneca pe oţelul strălucitor. Era o armă frumoasă, 
confecţionată la castel, şi nouă, după aspect. Will se îndoia 
că fusese vreodată folosită în luptă. 

— Copacii sunt deşi aici, avertiză Will. Sabia aia vă va- 
ngreuna, stăpâne. E mai bun un cuţit. 

— Dacă-mi trebuie sfaturi, am să le cer, zise tânărul 
nobil. Gared, rămâi aici. Păzeşte caii. 

Gared descălecă. 

— Ne trebuie un foc, am să mă îngrijesc de asta. 

— Cât poţi fi de smintit, bătrânule? Dacă sunt duşmani 
în pădure, focul este ultimul lucru pe care l-am vrea. 

— Sunt unii duşmani pe care focul îi ţine departe, 
răspunse Gared. Urşi şi lupi străvechi şi... şi alte vietăţi... 

Gura lui Ser Waymar deveni o strâmbătură aspră. 

— Niciun foc. 

Gluga lui Gared îi umbrea faţa, însă Will putea vedea 
licărirea dură din ochii săi pe când se uita la cavaler. 
Pentru o clipă, îi fu teamă că bătrânul va trage sabia. Era 
un obiect scurt şi urât, cu mânerul decolorat de 
transpiraţie, cu muchia ştirbită de atâta folosinţă, însă Will 
n-ar fi dat nicio ceapă degerată pentru viaţa nobilului dacă 
Gared ar fi tras-o din teacă. În cele din urmă, Gared privi 
în jos. 

— Fără foc, murmură el, cu o voce joasă. 

Royce consideră asta drept o acceptare fără crâcnire şi-i 
întoarse spatele. 

— Ia-o înainte, îi zise el lui Will. 

Will îşi croi drum prin desiş, apoi o luă în sus pe pantă, 
pe colina domoală unde-şi găsise punctul de observaţie 


11 


sub un arbore măreț. Sub crusta subţire de zăpadă, 
pământul era reavăn şi noroios, alunecos, cu pietre şi 
rădăcini ascunse, care te împiedicau. Will nu făcu niciun 
zgomot pe când urca. În urma lui auzi clinchetul metalic, 
uşor, scos de zalele nobilului, foşnetul frunzelor şi 
blesteme şoptite când crengile apucătoare ale copacilor îi 
înşfăcară sabia lungă şi traseră de frumoasa sa mantie de 
zibelină. 

Copacul cel mare era acolo, chiar în vârful colinei, acolo 
unde Will ştia că trebuia să se afle, crengile sale cele mai 
de jos fiind la treizeci de centimetri distanţă de pământ. 
Will se strecură pe dedesubt, târându-se pe burtă, prin 
zăpadă şi noroi, şi se uită spre poiana pustie de jos. 

Inima i se opri în piept. Pentru o clipă nici nu îndrăzni 
să respire. Lumina lunii coborâse peste poiană, peste 
cenuşa din vatră, peste coliba acoperită de zăpadă, stânca 
cea mare, pârâul pe jumătate îngheţat. Totul rămăsese ca 
acum câteva ore. 

Numai că nu mai erau acolo. Toate cadavrele 
dispăruseră. 

— Zeilor! auzi el în spatele lui. 

Sabia reteză o creangă când Ser Waymar Royce urcă pe 
culme. Rămase acolo, lângă copacul singuratic, cu sabia 
lungă în mână, mantia fluturând în spatele lui în bătaia 
vântului năpustit în sus, scoţându-l în evidenţă cu măreție 
pe cerul înstelat, sub privirile tuturor. 

— Jos! şopti Will cu grabă. Ceva nu este bine. 

Royce nici nu se clinti. Privi în jos, spre poiana pustie, şi 
începu să râdă. 

— Morţii tăi par să-şi fi mutat tabăra, Will. 

Pe Will îl părăsi vocea. Căută, bâjbâind, cuvinte care nu 
mai veniră. Nu era posibil. Ochii săi priviră de la un capăt 
la altul al taberei abandonate, se opriră asupra securii. O 
uriaşă secure de luptă, cu lama dublă, zăcând acolo unde o 
văzuse ultima dată, neatinsă. O armă de valoare... 

— Ridică-te, Will, ordonă Ser Waymar. Nu-i nimeni. Nu 
te-aş mai lăsa să te ascunzi sub tufe. 


12 


Will se supuse fără nicio tragere de inimă. Ser Waymar 
îl privi cu o dezaprobare făţişă. 

— Nu mă întorc la Castelul Negru cu un eşec la prima 
mea ieşire. li vom găsi pe aceşti bărbaţi. Se uită împrejur. 
Urcă-te în copac. Fă-o repede. Caută un foc. 

Will se întoarse, fără niciun cuvânt. N-avea niciun rost 
să comenteze. Vântul se înteţea. Il pătrundea peste tot. Se 
duse la copac, un brad boltit, verde-cenuşiu, şi începu să 
urce. Foarte repede mâinile i se năclăiră de răşină şi se 
pierdu printre acele bradului. Frica-i umplea măruntaiele 
ca un prânz pe care nu-l putea digera. Şopti o rugăciune 
către zeii neştiuţi ai pădurii şi-şi scoase pumnalul din 
teacă. Il puse între dinţi, ca să aibă mâinile libere pentru 
căţărat. Gustul fierului rece din gură îl îmbărbăta. Jos, pe 
pământ, lordul strigă deodată: 

— Cine-i acolo? 

Will sesiză nesiguranța din glas. Se opri din căţărat; 
ascultă; privi. Pădurea răspunse: foşnetul frunzelor, 
clipocitul îngheţat al izvorului, un țipăt îndepărtat al unei 
bufniţe de zăpadă. 

Ceilalţi nu făceau niciun zgomot. Will percepu o mişcare 
în colţul ochilor. Forme nedesluşite strecurându-se prin 
pădure. Întoarse capul, văzând o umbră albă în întuneric. 
Apoi dispăru. Crengile tremurau uşor în vânt, frecându-se 
una de alta ca nişte degete de lemn. Will deschise gura să 
strige o avertizare, însă cuvintele păreau că-i îngheţaseră 
în gâtlej. Poate că greşea. Poate că fusese doar o pasăre, o 
reflectare a zăpezii, vicleşug al luminii selenare. De fapt, 
ce văzuse oare? 

— Will, unde eşti? strigă Ser Waymar. Poţi vedea ceva? 

Se mişca încet, în cerc, îngrijorat deodată, cu sabia în 
mână. Trebuie să-i fi simţit şi el, aşa cum îi simţise Will. 
Nu era nimic de văzut. 

— Răspunde-mi! De ce-i aşa de frig? 

Era frig. Zgribulit, Will se prinse mai strâns de trunchi. 
Faţa i se lipi cu putere de lemnul bradului. Putea simţi pe 
obraz răşina dulce şi lipicioasă. 


13 


Din întunecimea pădurii se ivi o umbră. Se opri înaintea 
lui Royce. Era înaltă, ciolănoasă şi tare precum oasele 
bătrâne, cu pielea albă ca laptele. Armura sa părea să-şi 
schimbe culoarea cu fiecare mişcare; ba era albă precum 
zăpada proaspăt căzută, ba era neagră ca o umbră, şi 
mereu pătată cu verdele-închis al copacilor. Modelele 
dănţuiau ca lumina lunii atingând apa, cu fiecare pas pe 
care-l făcea. 

Will auzi răsuflarea lui Ser Waymar Royce ieşind într-un 
suspin prelung. 

— Nu te apropia mai mult, avertiză nobilul. 

Vocea îi răsuna spartă, ca a unui băietan. Işi azvârli 
mantia lungă, de zibelină, peste umăr, pentru a-şi elibera 
braţele, şi apucă sabia cu amândouă mâinile. Vântul se 
oprise. Se făcuse foarte frig. _ 

Celălalt alunecă înainte, păşind fără zgomot. În mâinile 
sale apăruse o sabie lungă cum Will nu mai văzuse 
niciodată. Niciun metal prelucrat de oameni nu ar fi putut 
lua forma acelei lame. Parcă se trezise la viaţă sub lumina 
lunii, transparentă, un ciob de cristal atât de subţire încât 
părea că dispare când o vedeai dinspre muchie. O licărire 
albăstruie acoperea obiectul, o lumină fantomatică juca pe 
conturul său şi, cumva, Will ştiu că era mai ascuţită decât 
orice altă lamă. 

Ser Waymar îl înfruntă cu curaj. 

— Atunci, dansează cu mine. 

Îşi înălţă sabia deasupra capului, sfidător. Mâinile îi 
tremurau sub greutatea ei, sau poate din cauza frigului. 
Totuşi, în acel moment, Will se gândi că nu mai era un 
băietan, ci unul dintre bărbaţii din Rondul de Noapte. 

Celălalt se opri. Will îi zări ochii; albaştri, mai adânci şi 
mai albaştri decât ochii omeneşti, un albastru care ardea 
precum gheaţa. Se opriră pe sabia lungă, tremurând în 
văzduh, priviră lumina lunii alunecând rece pe metal. Preţ 
de o clipă, îndrăzni să spere. 

leşiră în tăcere din umbră, la fel ca primul. Erau trei... 
patru... cinci. Ser Waymar trebuie să fi simţit frigul care 


14 


venea cu ei, dar nu-i văzu niciodată, nu-i auzi niciodată. 
Will ar trebui să-l prevină. Era datoria sa. Şi moartea sa, 
dacă o făcea. Se zgribuli, îmbrăţişă copacul şi rămase 
tăcut. 

Sabia albă străbătu aerul tremurând. Când lamele se 
loviră, nu se auzi niciun dangăt de metal lovind metalul; 
doar un sunet ascuţit, discret, la limita percepţiei, ca un 
animal gemând de durere. Royce pară o a doua lovitură, o 
a treia, apoi făcu un pas înapoi. O altă avalanşă de lovituri 
şi se trase din nou înapoi. 

In spatele lui, la dreapta, de jur împrejurul lui, privitorii 
stăteau răbdători, fără chipuri, tăcuţi, modelele în mişcare 
ale armurilor delicate făcându-i invizibili în pădure. Totuşi, 
nu făceau nimic ca să intervină. 

Şi iarăşi săbiile se ciocniră, până ce Will vru să-şi 
acopere urechile să nu mai audă zgomotul ciudat, furios şi 
ascuţit al luptei lor. Ser Waymar gâfâia acum din cauza 
efortului, răsuflarea lui aruncând aburi sub lumina lunii. 
Sabia lui era albă de gheaţă; pe a Celuilalt dansa lucirea 
albastră, palidă. 

Apoi, Royce pară puţin prea târziu. Sabia albă muşcă 
din zalele de sub braţul lui. Tânărul nobil strigă de durere. 
Printre zale mustea sângele; înălța aburi în frig, iar 
picăturile păreau roşii ca focul, atunci când atingeau 
zăpada. Degetele lui Ser Waymar se frecară de coaste. 
Mănuşa sa de moleschin ieşi la iveală năclăită de sânge. 

Celălalt spuse ceva într-o limbă pe care Will nu o 
cunoştea, cu un glas aidoma gheții crăpate pe un lac 
îngheţat, iarna, iar cuvintele sunau batjocoritoare. Ser 
Waymar Royce îşi regăsi furia. 

— Pentru Robert! strigă el şi se avântă cu un mârâit, 
ridicându-şi sabia lungă, acoperită cu gheaţă, cu ambele 
mâini, rotind-o într-o lovitură laterală, cu toată greutatea 
sa în ea. 

Celălalt pară aproape cu lene. Când lamele se atinseră, 
oţelul se sfărâmă. Un țipăt se reverberă prin pădure în 
noapte, iar sabia cea lungă se spulberă în sute de bucăţi 


15 


sfărâmicioase, aşchiile împrăştiindu-se ca o ploaie de ace. 
Royce căzu în genunchi, scâncind, şi-şi acoperi ochii. 
Printre degetele sale se scurgea sânge. 

Privitorii avansară împreună, de parcă primiseră un 
semnal. Săbii se ridicară şi căzură, într-o tăcere de 
mormânt. Era un masacru în lege. Săbiile albicioase tăiau 
prin zale de parcă ar fi fost mătase. Will închise ochii. La 
mare distanţă sub el le auzi vocile şi râsul răsunând ascuţit 
precum ţurţurii. 

Când îşi regăsi curajul să privească din nou, trecuse 
mult timp, iar dealul era pustiu. Rămase în copac, abia 
îndrăznind să respire, în vreme ce luna se târa cu 
încetineală pe cerul întunecat. În cele din urmă, cu 
muşchii cuprinşi de cârcei şi cu degetele amorţite de frig, 
cobori. 

Trupul lui Royce zăcea cu faţa în jos în zăpadă, cu un 
braţ întins lateral. Mantia groasă de zibelină era străpunsă 
în zeci de locuri. Cum zăcea mort, în acest fel, îşi dădu 
seama cât fusese de tânăr. Un băieţandru. Găsi, la câţiva 
paşi distanţă, ceea ce rămăsese din sabie, capătul ei 
zdrenţuit şi răsucit ca un arbore lovit de trăsnet. Will 
îngenunche, se uită în jur cu teamă şi îl înşfăcă. Sabia 
ruptă va fi dovada sa. Gared va şti ce să facă cu ea, sau cel 
puţin bătrânul urs, Mormont, ori Maester Aemon. Oare 
Gared mai aştepta încă, păzind caii? Trebuia să se 
grăbească. 

Will se ridică. Ser Waymar Royce se înălța deasupra lui. 
Veşmintele sale alese erau zdrenţe, faţa sa, zdrobită. O 
aşchie din sabia lui îi străpunsese pupila albă oarbă a 
ochiului stâng. Ochiul drept era deschis. Pupila ardea 
albastră. Vedea. 

Sabia frântă scăpă dintre degetele amorţite. Will închise 
ochii să se roage. Mâini lungi, delicate, îi şterseră obrajii, 
apoi se încleştară în jurul gâtului său. Erau înmănuşate în 
cea mai fină piele de moleschin, năclăite de sânge, şi totuşi 
atingerea era îngheţată. 


16 


BRAN 


Dimineaţa sosi limpede şi răcoroasă, cu o răceală care 
vestea sfârşitul verii. Porniseră la drum în zori, ca să vadă 
decapitarea unui bărbat; erau douăzeci în total, iar Bran 
călărea printre ei, agitat de atâta nerăbdare. Era pentru 
prima oară când se considerase că avea vârsta de a-şi 
însoţi nobilul tată şi fraţii pentru a vedea cu ochii lui cum 
făcea regele dreptate. Era cel de-al nouălea an de vară şi 
cel de-al şaptelea din viaţa lui Bran. 

Bărbatul fusese dus în afara unui mic avanpost între 
dealuri. Robb credea că era un venetic, cu sabia pusă în 
slujba lui Mance Rayder, Regele-de-dincolo-de-Zid. Bran 
simţea furnicături în piele numai la acest gând. Îşi amintea 
poveştile de acasă pe care le spunea Bătrâna Nan. 
Veneticii erau oameni cruzi, zicea ea, neguţători de sclavi, 
ucigaşi şi hoţi. Se însoțeau cu giganţii şi mâncătorii de 
cadavre, furau copile în miez de noapte şi beau sânge din 
coarne lustruite. lar femeile lor se împreunau cu Ceilalţi, 
în timpul Nopţii celei Lungi, pentru a prăsi copii 
îngrozitori, doar pe jumătate oameni. 

Insă bărbatul pe care-l găsiseră legat de mâini şi de 
picioare de zidul avanpostului, aşteptând judecata regelui, 
era bătrân şi slăbănog, nu cu mult mai înalt decât Robb. Îşi 
pierduse ambele urechi şi un deget din cauza 
degerăturilor şi era înveşmântat tot în negru, la fel ca un 
frate din Rondul de Noapte, cu deosebirea că blănurile 
sale erau zdrenţuite şi unsuroase. 

Răsuflarea oamenilor şi a cailor se amestecau, aburite, 
în aerul rece al dimineţii, pe când tatăl său, stăpânul, îl 
descătuşase pe bărbat de zid şi-l târâse înaintea lor. Robb 
şi Jon erau neclintiţi pe caii lor, cu Bran între ei pe poneiul 
său, încercând să pară mai mare de şapte ani, încercând 
să pară că mai văzuse aşa ceva înainte. O adiere uşoară se 


17 


strecura prin poarta avanpostului. Deasupra capetelor lor 
flutura flamura Casei Stark de Winterfell: un lup ancestral 
gonind pe un câmp albit de gheaţă. 

Tatăl lui Bran stătea solemn pe calul său, cu părul lung 
tremurând în vânt. Barba sa, tunsă scurt, era împestriţată 
cu alb, făcându-l să arate mai bătrân de cei treizeci şi cinci 
de ani pe care îi avea. Astăzi, privirea ochilor săi cenuşii 
era sumbră şi nu părea deloc bărbatul capabil să stea 
lângă foc seara, vorbind molcom despre vremurile eroilor 
şi copiilor pădurii. Acum îşi dăduse jos chipul de tată, se 
gândi Bran, şi arborase faţa de Lord Stark de Winterfell. 

În răceala dimineţii răsunaseră întrebări şi răspunsuri, 
dar după aceea Bran nu-şi putu aminti prea mult din ce se 
spusese. În cele din urmă, nobilul său tată dădu un ordin şi 
doi dintre străjerii săi îl traseră pe bărbatul zdrenţăros 
spre butucul de carpen din centrul pieţei. Îl forţară să-şi 
aşeze capul pe lemnul tare şi negru. Lordul Eddard Stark 
descălecă şi pupilul său, Theon Greyjoy, aduse spada. 
„Gheaţă” se numea spada. Era la fel de lată ca braţul unui 
bărbat şi chiar mai lungă decât Robb. Lama era din oţel 
valyrian, descântată la forjare şi întunecată precum furtul. 
Nimic nu rezista unui tăiş din oţel valyrian. 

Tatăl său îşi dădu jos mănuşile şi le întinse lui Jory 
Cassel, comandantul gărzii Casei sale. Luă Gheaţa cu 
ambele mâini şi spuse: 

— În numele lui Robert din Casa Baratheon, Primul din 
acest Nume, Rege al Andalilor şi al Rhoynar, Lord al celor 
Şapte Regate şi Protector al Domeniului, prin cuvântul lui 
Eddard din Casa Stark, Lord de Winterfell şi Păzitor al 
Nordului, te condamn să mori. Ridică măreaţa spadă 
deasupra capului. 

Fratele bastard al lui Bran, Jon Snow, se apropie de el. 

— Struneşte-ţi bine poneiul, îi şopti el. Şi nu privi în altă 
parte. Tata va şti dacă faci asta. 

Bran îşi tinu bine poneiul în frâu şi nu privi în altă parte. 

Tatăl său tăie capul bărbatului cu o singură lovitură 
sigură. Sângele se împrăştie pe zăpadă, la fel de roşu 


18 


precum vinul de vară. Unul dintre cai dădu înapoi şi trebui 
să fie strunit ca să nu o ia la goană. Bran nu-şi putu 
desprinde ochii de la sânge. Zăpada din jurul trunchiului îl 
sorbea cu însetare, înroşindu-se sub privirea sa. 

Capul se lovi de o rădăcină groasă şi se rostogoli. 
Ajunse până aproape de picioarele lui Greyjoy. Theon era 
un tânăr zvelt, brunet, care se distra din orice. Râse, îşi 
puse cizma pe cap şi-l împinse, dându-l de-a dura. 

— Dobitocul, murmură Jon suficient de încet, încât 
Greyjoy nu-l auzi. Puse o mână pe umărul lui Bran, iar 
Bran privi spre fratele său vitreg. Te-ai descurcat bine, îi 
spuse acesta cu un aer solemn. 

Jon avea doar paisprezece ani, dar era un vechi client al 
acestor spectacole. 

Pe drumul înapoi spre Winterfell, părea că se răcorise şi 
mai mult, deşi vântul încetase să bată, iar soarele se 
ridicase şi mai mult pe cer. Bran călărea împreună cu fraţii 
săi, mult înaintea grupului principal, poneiul său 
străduindu-se din greu să ţină pasul cu caii lor. 

— Dezertorul a murit cu bravură, zise Robb. Era înalt şi 
masiv şi creştea tot mai mult, având tenul mamei sale, o 
piele deschisă la culoare, păr roşcat şi ochii albaştri ai 
familiei Tully din Riverrun. Cel puţin a avut curaj. 

— Nu, spuse Jon Snow încet. Nu a fost curaj. Asta era 
mort de frică. Puteai vedea asta în ochii lui, Stark. 

Ochii lui Jon erau de un cenuşiu atât de închis, încât 
păreau aproape negri, dar erau puţine lucrurile care le 
scăpau. Era de aceeaşi vârstă ca Robb, însă nu arătau 
deloc la fel. Jon era zvelt, pe când Robb era musculos, avea 
tenul întunecat, iar Robb era palid, grațios şi agil, pe când 
fratele său vitreg era puternic şi rapid. Robb nu era 
impresionat. 

— Mânca-i-ar Ceilalţi ochii, blestemă el. A murit frumos. 
Ne întrecem până la pod? 

— S-a făcut, zise Jon, îmboldindu-şi calul s-o ia înainte. 
Robb înjură şi-l urmă, galopând împreună pe drum în jos, 
Robb râzând şi chiuind, Jon tăcut şi hotărât. Potcoavele 


19 


cailor spulberau zăpada pe când goneau. Bran nu încercă 
să-i urmărească. Poneiul său nu putea ţine pasul. Văzuse 
ochii bărbatului zdrenţăros şi se gândea la asta acum. 
După un timp, hohotele lui Robb încetară, iar pădurea 
deveni din nou tăcută. 

Era atât de adâncit în gânduri, încât nici nu auzi restul 
grupului decât când tatăl lui se apropie să călărească 
alături de el. 

— Te simţi bine, Bran? întrebă el, fără nicio asprime. 

— Da, tată, răspunse Bran. 

Privi în sus. Învelit în blănurile şi pieile sale, urcat pe 
măreţul său cal de luptă, tatăl lui, stăpânul, se înălța 
deasupra lui ca un gigant. 

— Robb spune că bărbatul a murit cu curaj, dar Jon că-i 
era frică. 

— Tu ce crezi? 

Bran se gândi la asta. 

— Poate un bărbat să fie curajos chiar dacă-i este frică? 

— Este singura dată când un bărbat poate fi brav, îi 
răspunse tatăl său. Înţelegi de ce am făcut-o? 

— Era un venetic, zise Bran. Veneticii fură femei şi le 
vând Celorlalţi. 

Tatăl său, stăpânitorul, zâmbi. 

— Bătrâna Nan ţi-a spus iarăşi tot felul de poveşti. De 
fapt, omul a fost un dezertor din Rondul de Noapte. 
Nimeni nu este atât de periculos. Dezertorul ştie că viaţa 
sa e terminată dacă e capturat, aşa că nu se dă în lături de 
la nicio crimă, indiferent cât de rea. Însă tu mă judeci 
greşit. Întrebarea era nu de ce a trebuit să moară, ci de ce 
eu a trebuit s-o fac. 

Bran nu avea niciun răspuns pentru asta. 

— Regele Robert are un călău, spuse el nesigur. 

— Are, admise tatăl său. La fel ca regii Targaryen, 
înaintea sa. Totuşi, calea noastră este cea veche. Sângele 
Primilor Oameni curge încă prin venele familiei Stark, iar 
noi avem credinţa că bărbatul care rosteşte sentinţa 
trebuie să răsucească sabia. Dacă este să iei viaţa unui 


20 


om, eşti dator să-l priveşti în ochi şi să-i auzi ultimele 
cuvinte. Iar dacă nu poţi să suporţi asta, poate că omul nu 
trebuie să moară. Într-o bună zi, Bran, vei fi purtătorul de 
flamură al lui Robb, având o stăpânire a ta, pentru fratele 
tău şi pentru regele tău, iar dreptatea va cădea asupra ta. 
Şi când va veni ziua, nu va trebui să simţi nicio plăcere în 
a-ţi îndeplini sarcina, dar nici să te uiţi în altă parte. Un 
stăpânitor care se ascunde în spatele călăilor plătiţi uită, 
curând, ce înseamnă moartea. 

Atunci reapăru Jon pe coama dealului, înaintea lor. Le 
făcu semn şi strigă spre ei: 

— Tată, Bran, veniţi repede, să vedeti ce a găsit Robb! 

După care dispăru din nou. Jory se apropie de ei. 

— Necazuri, stăpâne? 

— Dincolo de orice îndoială, zise tatăl său, lordul. Veniti, 
să vedem ce-au mai dezgropat acum poznaşii mei fii. 

Îşi struni calul să meargă la trap, Jory, Bran şi restul 
grupului îl urmau. 

Îl găsiră pe Robb pe malul râului, la nord de pod, cu Jon 
încă în şa, alături de el. Zăpada târzie de vară fusese 
aprigă în acest pătrar al lunii. Robb stătea adâncit până la 
genunchi în alb, cu gluga dată pe spate, astfel că soarele îi 
lucea în păr. Ţinea ceva în mână, în vreme ce băieţii 
vorbeau cu voci joase, agitate. 

Călăreţii îşi croiră prudenţi drum prin nămeţi, căutând 
porțiunile sigure pe terenul ascuns şi accidentat. Cassel şi 
Theon Greyjoy fură primii care ajunseră la cei doi băieţi. 
Greyjoy râdea şi glumea pe când galopa. Bran auzi cum 
şuiera respiraţia sa. 

— Zeilor! exclamă el, chinuindu-se să-şi strunească 
armăsarul pe când apuca spada. 

Spada lui Jory era deja trasă afară. 

— Robb, îndepărtează-te! strigă când calul se cabră sub 
el. 

Robb rânji şi privi în sus, peste povara din braţele sale. 

— Nu te poate răni, zise el. E moartă, Jory. 

Bran era deja fierbinte de curiozitate. Şi-ar fi îmboldit 


21 


poneiul să gonească mai repede, însă tatăl său îi obligă să 
descalece lângă pod şi să se apropie pe jos. Bran descălecă 
şi o luă la goană. 

Jon, Jory şi Theon Greyjoy descălecaseră şi ei deja. 

— Pe cele şapte iaduri, ce-i asta? întrebă Greyjoy. 

— Un lup, îi lămuri Robb. 

— E un monstru, zise Greyjoy, uită-te la mărimea lui. 

Inima lui Bran îi bubuia în piept, pe când îşi făcea drum 
prin zăpada până la şold, alături de fraţii săi. Pe jumătate 
îngropată sub zăpada pătată de sânge, zăcea o formă 
uriaşă şi întunecată, chircită în moarte. Gheaţa se prinsese 
de blana ei lăţoasă şi cenuşie, şi în aer stăruia un miros 
vag de putrefacție, precum parfumul unei femei. Bran zări 
ochii orbi, năpădiţi de viermi, o gură mare, plină de dinţi 
îngălbeniţi. Dar mărimea îl făcu să icnească. Era mai 
masivă decât poneiul său, de două ori mai mare decât cei 
mai fioroşi câini din coteţele tatălui său. 

— Nu e un monstru, zise Jon calm. Asta-i un lup 
străvechi, iar ei cresc mai mari decât ceilalţi. 

— Nu au mai fost văzuţi lupi străvechi în afara Zidului 
de mai bine de două sute de ani, glăsui Theon Greyjoy. 

— Văd acum unul, răspunse Jon. 

Bran îşi desprinse privirile de la monstru. Atunci 
observă grămăjoara din braţele lui Robb. Slobozi un 
strigăt de încântare şi se apropie. Puiul era o minge mică 
de blană neagră-cenuşie şi avea ochii încă lipiţi. Se 
împingea orbeşte spre pieptul lui Robb pe când îl legăna, 
căutând lapte printre hainele lui de piele, scoțând un 
scâncet mic şi trist. Bran întinse mâna ezitând. 

— Dă-i drumul, îl îndemnă Robb. Poţi să-l atingi. 

Bran atinse puiul cu un gest nervos şi repezit, apoi se 
întoarse spre Jon când acesta spuse: 

— Uite! 

Fratele său vitreg îi puse în braţe un al doilea pui. 

— Sunt cinci. 

Bran se aşeză în zăpadă şi strânse puiul de lup lângă 
obraz. Blana era moale şi caldă pe când îi atingea pielea. 


22 


— Lupi străvechi în libertate pe domeniu, după atâţia 
ani, murmură Hullen, şeful peste grajduri. Nu-mi place. 

— E un semn, zise Jory. 

Tatăl său se încruntă. 

— E doar un animal mort, Jory, spuse el. Cu toate astea, 
părea îngrijorat. Zăpada scrâşnea sub cizmele sale pe când 
dădea ocol cadavrului. Ştim ce a ucis-o? 

— Are ceva în gâtlej, îi spuse Robb, mândru să aibă un 
răspuns înainte ca tatăl său să fi întrebat măcar. Acolo, 
sub falcă. 

Tatăl său îngenunche şi scotoci sub capul fiarei. Smuci 
cu putere şi ridică mâna, să poată vedea cu toţii. Rădăcina 
unor coarne de cerb, zdrobite, cu ramificaţiile tăiate, 
umedă de sânge. Liniştea căzu asupra întregului grup. 
Bărbaţii priviră temători spre coarne şi niciunul nu 
îndrăzni să vorbească. Chiar şi Bran putea simţi frica deşi 
nu o înţelegea. Tatăl său azvârli coarnele într-o parte şi-şi 
curăţă mâna în zăpadă. 

— Mă mir că a trăit atât cât să fete, zise el. 

Vocea sa spulberă vraja. 

— Poate că n-a făcut-o, făcu Jory. Am auzit poveşti... 
poate căţeaua era deja moartă când s-au născut puii. 

— Născuţi din moartă, zise un alt bărbat. Ghinion şi mai 
mare. 

— Nu contează, spuse Hullen. Şi ei vor muri curând. 

Bran scăpă un strigăt de disperare. 

— Cu cât mai repede, cu atât mai bine, căzu de acord 
Theon Greyjoy. Işi trase spada. Dă-mi jivina, Bran. 

Mica fiinţă se zbătu în braţele lui, de parcă ar fi auzit şi 
ar fi înţeles. 

— Nu! strigă Bran ameninţător. E al meu. 

— Lasă spada, Greyjoy, zise Robb. Pentru o clipă, vocea- 
i răsunase la fel de poruncitoare ca a tatălui său, ca a 
stăpânului care va fi într-o bună zi. Vom păstra puii. 

— Nu poţi să faci asta, băiete, spuse şi Harwin, fiul lui 
Hullen. 

— Ar fi o faptă de milostenie să-i ucidem, zise Hullen. 


23 


Bran se uită spre tatăl său, lordul, căutând ajutor, dar 
primi doar o privire încruntată, cu sprâncenele strânse. 

— Hullen spune adevărul, fiule. Mai bine o moarte 
rapidă decât una grea, de frig şi foame. 

— Nu! 

Îşi simţea lacrimile adunându-i-se în ochi şi privi în altă 
parte. Nu voia să plângă înaintea tatălui său. Robb se 
opunea cu încăpățânare. 

— Căţeaua roşcată a lui Ser Rodrik a fătat din nou, 
săptămâna trecută, spuse el. N-a avut pui mulţi, numai doi 
în viaţă. Are lapte destul. 

— O să-i sfâşie când vor încerca să sugă. 

— Lord Stark, făcu Jon; era ciudat să-l auzi adresându-i- 
se tatălui său într-un mod atât de ceremonios. Sunt cinci 
pui, trei masculi şi două femele. 

— Şi ce-i cu asta, Jon? 

— Aveţi acum cinci copii adevăraţi, continuă Jon. Trei 
fii, două fiice. Lupul străvechi este încă pe blazonul Casei 
voastre. Copiii voştri erau hărăziţi să primească aceşti pui, 
lordul meu. 

Bran îşi văzu tatăl schimbându-se la faţă, îi văzu pe 
ceilalţi bărbaţi aruncându-şi priviri între ei. In acel 
moment îl iubea pe Jon din tot sufletul. Deşi avea numai 
şapte ani, Bran înţelese ce făcuse fratele său. 
Numărătoarea fusese corectă numai pentru că Jon se 
omisese pe sine. Le inclusese pe fete, chiar şi pe Rickon, 
sugarul, însă nu şi pe copilul din flori care purta 
prenumele Snow, nume pe care obiceiul cerea să-l poarte 
toţi cei din nord destul de ghinionişti să se fi născut fără 
un nume al lor. Tatăl lor înţelese prea bine. 

— Tu nu vrei un pui şi pentru tine, Jon? întrebă el blând. 

— Lupul străvechi cinsteşte flamurile Casei Stark, 
aminti Jon. Eu nu sunt un Stark, tată. 

Tatăl lor, lordul, îl privi gânditor. Robb risipi liniştea 
care se lăsase. 

— Am să-l hrănesc chiar eu, tată, promise el. Am să moi 
un prosop în lapte cald şi am să-i dau să sugă aşa. 


24 


— Şi eu! sări Bran. 

Nobilul îşi cântări fiii cu privirea, îndelung şi cercetător. 

— Uşor de spus, mai greu de făcut. N-am să vă las să 
risipiţi timpul servitorilor cu asta. Dacă vreţi puii, îi veţi 
hrăni chiar voi. S-a înţeles? 

Bran dădu nerăbdător din cap. Puiul se foi în 
strânsoarea lui şi-i linse faţa cu o limbă caldă. 

— Va trebui să-i şi dresați, spuse tatăl lor. Şi zeii să vă 
ajute dacă-i neglijaţi, ori dacă-i chinuiţi sau îi dresați prost. 
Ăştia nu sunt câini care fac sluj. Un lup străvechi smulge 
din umăr braţul unui bărbat la fel de uşor cum omoară 
câinele un şobolan. Sunteţi siguri că vreţi asta? 

— Da, tată, zise Bran. 

— Da, fu şi Robb de acord. 

— S-ar putea ca puii să moară, oricum, indiferent ce 
faceţi voi. 

— Nu vor muri. Nu-i vom lăsa să moară. 

— Atunci, păstraţi-i. Jory, Desmond, adunaţi şi ceilalţi 
pui. Ar fi trebuit să fim deja înapoi la Winterfell. 

Abia când erau călare şi pe drum, Bran îşi permise să 
guste din aerul dulce al victoriei. Puiul său se vârâse între 
hainele de piele, lipindu-se cald de el, simțindu-se în 
siguranţă pe drumul lung spre casă. 

La jumătatea podului, Jon se opri brusc. 

— Ce-i, Jon? întrebă tatăl lor, stăpânul. 

— Nu auziţi? 

Bran putea auzi vântul printre copaci, sunetul cadenţat 
al potcoavelor pe scândurile din lemn tare, scâncetul 
puiului său flămând, însă Jon asculta altceva. 

— Acolo, zise Jon. A 

Îşi întoarse calul şi galopă înapoi peste pod. Îl văzură 
descălecând acolo unde lupul străvechi zăcea mort, în 
zăpadă, îl văzură îngenunchind. O clipă mai târziu, galopa 
spre ei, zâmbind. 

— Cred că s-a târât, îndepărtându-se de ceilalţi, spuse 
apoi. 

— Sau a fost gonit, vorbi tatăl lor, uitându-se spre cel 


25 


de-al şaselea pui. Blana lui era albă, în timp ce restul 
puilor erau cenuşii. Ochii erau roşii precum sângele 
zdrenţărosului care murise în dimineaţa aceea. Bran găsi 
curios faptul că tocmai acest pui deschisese ochii în timp 
ce toţi ceilalţi erau încă orbi. 

— Un albinos, zise Theon Greyjoy cu o veselie forţată. 
Ăsta va muri chiar mai repede decât ceilalţi. 

Jon Snow îi aruncă pupilului tatălui său o privire lungă 
şi îngheţată. 

— Nu cred, Greyjoy, spuse el. Ăsta-mi aparţine mie. 


26 


CATELYN 


Lui Catelyn nu-i plăcuse niciodată această pădure a 
zeilor. 

Se născuse o Tully, la Riverrun, departe spre sud, pe 
Furca Roşie a Tridentului. Pădurea zeilor de acolo era o 
grădină, luminoasă şi aerisită, unde arborii sequoia înalţi 
lăsau umbre peste pâraiele clipocinde, păsările cântau din 
cuiburile lor ascunse, iar aerul era încărcat cu mireasma 
florilor. 

Zeii din Winterfell păstrau un alt soi de pădure. Era un 
loc întunecos, primar, trei acri de pădure bătrână, 
neatinsă de zece mii de ani, iar castelul mohorât se înălța 
în juru-i. Mirosea a pământ reavăn şi a putreziciune. Acolo 
nu  creşteau sequoia. Era o pădure de conifere 
încăpăţânate, cu ace verzi-cenuşii, de stejari mândri, de 
carpeni la fel de vechi ca domeniul însuşi. Aici, trunchiuri 
groase, negre, se înghesuiau unele în altele în timp ce 
crengile răsucite alcătuiau o boltă deasă deasupra, iar 
rădăcinile strâmbe se încovoiau sub pământ. Acesta era un 
loc al liniştii adânci şi al umbrelor înşelătoare, iar zeii care 
sălăşluiau acolo nu aveau nume. 

Insă ea ştia că-şi va găsi acolo soţul, în noaptea asta. Ori 
de câte ori lua viaţa unui om, după aceea căuta liniştea 
pădurii zeilor. 

Catelyn fusese miruită cu cele şapte feluri de ulei şi i se 
dăduse numele în curcubeul de lumină care umplea 
templul septim din Riverrun. Era parte din Credinţă, la fel 
ca tatăl şi bunicul ei şi tatăl acestuia înaintea lui. Zeii ei 
aveau nume, iar chipurile lor îi erau la fel de familiare ca 
acelea ale părinţilor. Adorarea însemna un septon cu 
cădelniţa, mirosul tămâii, un cristal cu şapte feţe însufleţit 
de lumină, voci înălțate în cântări. Casa Tully ţinea o 
pădure a zeilor, la fel ca toate marile case, însă era doar 


27 


un loc pentru plimbări sau lecturi, ori unde puteai sta la 
soare. Cultul era numai pentru templu. 

De dragul ei, Ned construise un mic templu septim unde 
ea putea cânta spre cele şapte feţe ale zeului, dar sângele 
Primilor Oameni curgea încă prin venele familiei Stark şi 
propriii săi zei erau cei vechi, nenumiţi, zeii fără chipuri ai 
pădurii pe care o împărțeau cu copiii dispăruţi ai codrilor. 

În centrul poienii, un arbore bătrân se întindea peste un 
mic iaz ale cărui ape erau negre şi reci. 

— Copacul inimii, îi spunea Ned. 

Scoarța copacului era albă ca osul, frunzele de un roşu- 
închis, precum mii de mâini mânjite de sânge. Pe trunchi 
fusese sculptat un chip cu trăsături alungite şi 
melancolice, ochii, săpaţi adânc, erau înroşiţi de sevă şi 
ciudat de vii. Erau bătrâni acei ochi, mai bătrâni chiar 
decât  Winterfell însuşi. Il văzuseră pe Brandon 
Constructorul punând prima piatră de temelie, dacă 
legendele aveau un sâmbure de adevăr; văzuseră zidurile 
de granit ale castelului ridicându-se în jurul lor. S-a mai 
spus că feţele fuseseră săpate în trunchiuri de copiii 
pădurii, în secolele de început, dinaintea venirii Primilor 
Oameni peste Marea Îngustă. 

În sud, ultimii copaci asemănători fuseseră tăiaţi sau 
arşi cu o mie de ani în urmă, cu excepţia celor de pe Insula 
Chipurilor, unde oamenii verzi continuau veghea lor 
tăcută. Aici însă, era altceva. Aici, fiecare castel avea 
propria sa pădure a zeilor, iar fiecare pădure avea un 
copac al inimii, fiecare copac cu chipul său. 

Catelyn îşi găsi soţul sub copac, aşezat pe o piatră 
acoperită cu muşchi. Sabia sa cea mare, Gheaţă, stătea în 
poala lui, iar el îi curăța tăişul în apele negre ca noaptea. 
O mie de ani de humus se acumulaseră pe terenul pădurii 
zeilor, înăbuşindu-i paşii, însă ochii roşii de pe copac 
păreau că îi urmăreau deplasarea. 

— Ned, rosti ea moale. 

El înălţă capul pentru a se uita la ea. 

— Catelyn, zise el. Vocea lui era distantă şi oficială. 


28 


Unde sunt copiii? 

O întreba întotdeauna asta. 

— În bucătărie, se ceartă pentru numele puilor de lup. 

Ea îşi desfăşură capa pe solul pădurii şi se aşeză pe 
malul iazului, cu spatele spre copac. Putea simţi ochii 
privind-o, dar făcu tot ce-i stătea în putinţă ca să-i ignore. 

— Arya e deja îndrăgostită, iar Sansa este fermecată şi 
graţioasă, însă Rickon nu-i chiar aşa de sigur. 

— [i e teamă? 

— Puțin, admise ea. Nu are decât trei ani. 

Ned se încruntă. 

— Trebuie să înveţe să se confrunte cu temerile sale. Nu 
va rămâne pe veci de trei ani. Şi iarna bate la uşă. 

— Da, căzu Catelyn de acord. 

Cuvintele o înfiorară, aşa cum se întâmpla întotdeauna. 
Cuvintele unui Stark. Fiecare casă nobiliară avea cuvintele 
ei. Motouri de familie, pietre de încercare, rugăciuni de 
toate felurile, toate slăveau onoarea şi gloria, promiteau 
loialitate şi adevăr, jurau credinţă şi curaj. Toate în afară 
de cele ale lui Stark. Vine iarna, spuneau cuvintele Casei 
Stark. Se gândi, nu pentru prima oară, cât de ciudaţi erau 
aceşti oameni din nord. 

— Omul a murit cu demnitate, îl apreciez pentru asta, 
spuse Ned. Într-o mână ţinea o bucată de piele înmuiată în 
ulei. O trecea uşor de-a lungul lamei sabiei pe când 
vorbea, lustruind metalul care lucea întunecat. M-am 
bucurat pentru Bran. Ai fi fost mândră de el. 

— Sunt întotdeauna mândră de Bran, răspunse Catelyn, 
privind sabia pe când el o lustruia. 

Putea vedea încreţitura adâncă din oţel, acolo unde 
metalul fusese împăturit peste el însuşi de sute de ori în 
timpul forjării. Lui Catelyn nu-i plăceau săbiile, însă nu 
putea nega că Gheaţa avea frumuseţea ei proprie. Fusese 
forjată în Valyria, înainte ca Urgia să se abată asupra 
vechiului Ținut Liber, când fierarii îşi prelucrau metalele 
cu ajutorul farmecelor la fel de bine ca şi cu ciocanele. Era 
veche de patru sute de ani, la fel de ascuţită ca în ziua în 


29 


care fusese forjată. Totuşi, numele pe care-l purta era şi 
mai vechi, o moştenire a epocii eroilor, când membrii 
familiei Stark erau Regii din Nord. 

— A fost al patrulea în anul ăsta, făcu Ned sumbru. 
Bietul om era pe jumătate smintit. Ceva a băgat o 
asemenea frică în el, încât cuvintele mele nu i-au fost de 
înţeles. Oftă. Ben scrie că forţa Rondului de Noapte 
numără mai puţin de o mie de oameni. Nu este vorba 
numai despre dezertări. Pierd oameni şi în timpul 
raidurilor. 

— Sunt sălbaticii? întrebă ea. 

— Cine altcineva? Ned ridică Gheaţa, privind în jos, în 
lungimea oţelului rece. Şi situaţia se va înrăutăţi. Ar putea 
veni şi ziua când nu voi avea altceva de ales decât să ridic 
toate flamurile şi să mă îndrept spre nord, să lămuresc, o 
dată pentru totdeauna, situaţia cu acest Rege-de-dincolo- 
de-Zid. 

— Dincolo de Zid? 

Acest gând o făcu pe Catelyn să se înfioare. Ned 
remarcă spaima oglindită pe faţa ei. 

— Mance Rayder nu este pentru noi un motiv de teamă. 

— Dincolo de Zid sunt lucruri şi mai groaznice. 

Ea se uită în spatele ei, la copacul inimii, cu scoarţa 
albicioasă şi ochii roşii, care privea, asculta, ţesându-şi 
gândurile lungi şi încete. Zâmbetul lui era acum blând. 

— Asculţi prea mult poveştile Bătrânei Nan. Ceilalţi sunt 
la fel de morţi precum copiii pădurii, dispăruţi de opt mii 
de ani. Maester Luwin îţi va spune că nici nu au existat 
vreodată. Niciun om nu i-a văzut până acum. 

— Până în dimineaţa asta niciun om în viaţă nu a văzut 
nici lupii străvechi, îi reaminti Catelyn. 

— Ar trebui să ştiu că-i mai bine să nu te iei niciodată la 
harţă cu o Tully, zise el cu un zâmbet trist. Băgă sabia 
Gheaţa înapoi în teaca ei, spunând apoi: N-ai venit până 
aici să-mi depeni poveştile scribilor. Ştiu cât de puţin 
îndrăgeşti acest loc. Despre ce-i vorba, doamna mea? 

Catelyn luă mâna bărbatului ei. 


30 


— Am primit veşti triste astăzi, stăpânul meu. Nu am 
vrut să te tulbur până ce nu te-ai limpezit. Nu avea nicio 
cale de a îndulci lovitura, aşa că-i spuse direct: Îmi pare 
rău, dragostea mea. Jon Arryn e mort. 

Ochii lui îi întâlniră pe ai ei şi putu vedea cât de tare îl 
afectase, aşa cum ştiuse că se va întâmpla. În tinereţea sa, 
Ned crescuse la Eyrie, iar Arryn, Lordul fără copii, îi 
devenise ca un al doilea tată - lui şi pupilului său, Robert 
Baratheon. Când Nebunul Rege Aerys al II-lea Targaryen 
le ceruse capetele, Lordul de la Eyrie îşi ridicase flamurile 
sale cu luna şi şoimul, preferând răscoala decât să-i 
predea pe cei pe care promisese să-i protejeze. 

Şi într-o bună zi, acum cincisprezece ani, acest al doilea 
tată al său îi devenise şi frate, când el şi Ned intraseră în 
templul septim din Riverrun pentru a se căsători cu două 
surori, fiicele Lordului Hoster Tully. 

— ]Jon..., spuse el. Vestea asta-i sigură? 

— Era sigiliul regelui, iar scrisoarea din mâna lui 
Robert. Am păstrat-o pentru tine. A spus că Lordul Arryn a 
pierit repede. Chiar şi Maester Pycelle a fost neajutorat, 
însă a adus zeamă de mac, astfel că Jon nu a zăbovit prea 
mult în durere. 

— Asta-i o mică mângâiere, presupun, spuse el. Catelyn 
putea vedea durerea oglindită pe faţa lui, dar chiar şi 
acum se gândea în primul rând la ea. Sora ta, făcu el. Şi 
băiatul lui Jon. Ce se ştie de ei? 

— Mesajul spunea doar că sunt bine şi că s-au întors la 
Eyrie, răspunse Catelyn. Aş fi vrut să meargă mai degrabă 
la Riverrun. Eyrie este un loc trufaş şi singuratic şi a fost 
dintotdeauna al soţului ei, nu al ei. Amintirea Lordului Jon 
va bântui în fiecare piatră. O cunosc pe sora mea. Are 
nevoie de mângâierea familiei şi a prietenilor din jur. 

— Unchiul tău aşteaptă în Vale, nu? Jon l-a numit 
Cavaler al Porții, am auzit. 

Catelyn dădu din cap. 

— Brynden va face tot ce poate pentru ea şi pentru 
băiat. Asta este, cumva, o mângâiere, dar... 


31 


— Du-te la ea, o îndemnă Ned. Ia copiii. Umpleţi-i sălile 
de gălăgie şi strigăte şi râs. Băiatul acela al ei are nevoie 
de alţi copii lângă el, iar Lysa nu ar trebui să fie sigură în 
durerea ei. 

— Aş face asta dacă aş putea, zise Catelyn. Scrisoarea 
mai avea şi alte veşti. Regele goneşte spre Winterfell să te 
întâlnească. 

Lui Ned îi trebui o clipă să priceapă sensul cuvintelor ei, 
dar când înţelegerea veni, întunericul îi părăsi ochii. 

— Vine Robert aici? 

Când ea dădu din cap, un zâmbet se iţi pe faţa lui. 
Catelyn ar fi vrut să-i împărtăşească bucuria, însă auzise şi 
ea ce se vorbea prin curte; un lup străvechi, găsit mort în 
zăpadă, cu un corn de cerb rupt în gâtlej. Teama se 
strânsese în ea ca un şarpe, dar se căzni să zâmbească 
spre acest bărbat pe care-l iubea, acest bărbat care nu 
avea nicio încredere în semne. 

— Ştiam că asta o să-ţi facă plăcere, spuse ea. Ar trebui 
să trimitem vorbă fratelui tău, la Zid. 

— Da, bineînţeles, fu el de acord. Ben va dori să fie aici. 
Am să-i spun lui Maester Luwin să-şi trimită cea mai 
rapidă dintre păsări. Ned se ridică şi o ridică şi pe ea. La 
naiba, câţi ani au trecut? Şi nu ne spune decât atât? Câţi 
sunt în grupul lui, spune ceva mesajul despre asta? 

— Aş crede că o sută de cavaleri cel puţin, cu toate 
slugile lor şi cam încă o dată pe atâţia călăreţi. Cersei şi 
copiii călătoresc cu ei. 

— Robert se va deplasa încet de dragul lor, spuse el. 
Aşa-i mai bine. Ne va da mai multă vreme să ne pregătim. 

— Şi fraţii reginei călătoresc cu grupul, îi spuse ea. 

Ned se strâmbă auzind asta. Catelyn ştia că între el şi 
familia reginei nu era prea multă dragoste. Casa Lannister 
de Casterly Rock se pusese târziu în slujba lui Robert, 
când victoria era deja sigură, iar el n-o iertase niciodată. 

— Ei bine, dacă preţul pentru prezenţa lui Robert este o 
puzderie de Lannisteri, aşa să fie. Se pare că Robert aduce 
cu el jumătate din curtea lui. 


32 


— Acolo unde pleacă regele, vine şi domeniul, zise ea. 

— Va fi bine să-i vedem pe copii. Cel mai tânăr încă 
sugea la ţâţa femeii Lannister ultima oară când l-am văzut. 
Acum trebuie să aibă cam cinci ani, nu? 

— Prinţul Tommen are şapte ani, îi spuse ea. E de 
aceeaşi vârstă cu Bran. Te rog, Ned, să-ţi păzeşti gura. 
Femeia Lannister este regina noastră, şi se spune că trufia 
ei creşte cu fiecare an ce trece. 

Ned îi strânse mâna. 

— Desigur, va fi şi un ospăț cu lăutari, iar Robert va voi 
să vâneze. Am să-l trimit pe Jory în sud, cu o gardă onoare, 
să le iasă în cale pe drumul regelui şi să-i escorteze înapoi. 
Numai zeii ştiu, va trebui să-i hrănim pe toţi? E deja pe 
drum, spui? Naiba să-l ia! Naiba să ia pielea lui regală! 


33 


DAENERYS 


Fratele ei ridică rochia ca ea s-o poată cerceta. 

— E o frumuseţe. Atinge-o. Dă-i drumul. Mângâie stofa. 

Dany o atinse. Materialul era aşa de moale încât părea 
că i se scurge printre degete, ca apa. Ea nu-şi putu aminti 
când mai purtase ceva atât de moale. O înspăimânta. Işi 
retrase mâna. 

— Este cu adevărat a mea? 

— Un dar din partea Magisterului Illyrio, spuse Viserys, 
zâmbind. Fratele ei era în toane bune în noaptea asta. 
Culoarea va aduce violetul în ochii tăi. Şi vei purta şi aur, 
bijuterii de toate felurile. Illyrio a promis. In noaptea asta 
trebuie să arăţi ca o prinţesă. 

O prinţesă, se gândi Dany. Uitase cum era asta. Poate 
că nici nu ştiuse vreodată. 

— De ce ne dă atât de multe? întrebă ea. Ce vrea de la 
noi? 

Timp de aproape jumătate de an locuiseră în casa 
magisterului, hrănindu-se cu mâncarea lui, cocoloşiţi de 
slujitorii săi. Dany avea treisprezece ani, destul de mult ca 
să ştie că astfel de daruri arareori veneau fără un preț aici, 
în oraşul liber Pentos. 

— Illyrio nu-i prost, spuse Viserys. Era un tânăr sfrijit, 
cu mâini neastâmpărate şi o căutătură febrilă în ochii săi 
liliachii. Magisterul ştie că nu am să-mi uit prietenii când 
va veni ziua urcării mele pe tron. 

Dany nu zise nimic. Magister Illyrio era un neguţător de 
mirodenii, pietre preţioase, oase de dragon şi alte lucruri 
mai puţin plăcute. Avea prieteni în toate cele Nouă Oraşe 
Libere, se spunea, şi chiar mai departe, în Vaes Dothrak şi 
pe tărâmurile fabuloase de lângă Marea de Jad. Se mai 
spunea că nu avusese niciodată un prieten pe care să nu-l 
fi vândut, cu voioşie, pentru un preţ potrivit. Dany pleca 


34 


urechea la ce se vorbea pe stradă şi auzise aceste lucruri, 
dar ştia că era mai bine să nu-l întrebe nimic pe fratele 
său, când acesta-şi ţesea visele. Furia lui era ceva 
îngrozitor când era stârnită. Viserys o numea „trezirea 
dragonului”. Fratele ei agăţă rochia lângă uşă. 

— Illyrio va trimite sclavele să te îmbăieze. Asigură-te 
că scapi de duhoarea din grajduri. Khal Drogo are o mie de 
cai, dar în noaptea asta caută un alt fel de călărie. O studie 
cu ochi critici. Stai tot aplecată! Ridică-ţi umerii! Ii trase 
umerii înapoi cu mâinile sale. Lasă-i să vadă că acum ai 
toate formele unei femei. Degetele sale trecură uşor peste 
sânii ei îmbobociţi şi-i strânseră un sfârc. N-ai să mă faci 
de râs la noapte. Dacă ai s-o faci, vei avea de tras cu mine. 
Nu vrei să trezeşti dragonul, nu-i aşa? Degetele lui o 
răsuciră, iar ea simţi ciupitura prin materialul aspru al 
tunicii. Nu-i aşa? repetă el. 

— Nu, spuse Dany cu sfială. 

Fratele ei surâse. 

— Bine. Îi atinse părul aproape cu afecţiune. Când vor 
scrie istoria domniei mele, soră dragă, vor spune că a 
început în noaptea asta. 

După ce plecă el, Dany se duse la fereastră şi privi cu 
melancolie spre apele golfului. Turnurile pătrate, din 
cărămidă, din Pentos erau siluete negre profilate înaintea 
soarelui care apunea. Dany putea auzi cântarea preoţilor 
roşii, pe când aprindeau focurile de noapte, şi ţipetele 
copiilor zdrenţăroşi care se jucau dincolo de zidurile curţii. 
Pentru o clipă îşi dori să fie acolo, cu ei, desculţă şi cu 
respiraţia tăiată, îmbrăcată în cârpe, fără trecut şi fără 
viitor, fără nicio obligaţie de a participa la ospăţul lui Khal 
Drogo. A 

Undeva, dincolo de apus, peste Marea IÎngustă, se afla 
un tărâm cu dealuri înverzite şi câmpii pline cu flori şi 
râuri repezi, unde turnuri din piatră neagră se ridicau în 
mijlocul măreţilor munţi albaştri-cenuşii, iar cavaleri 
înzăuaţi luptau sub flamurile lorzilor. Dothraki numeau 
acel tărâm Rhaesh Andabhli, tărâmul andalilor. În Oraşele 


35 


Libere se vorbea de Westeros şi de Regatele Apusului. 
Fratele ei avea pentru el un nume simplu. „Tărâmul 
nostru”, îi spunea. Cuvintele erau ca o rugăciune pentru 
el. Dacă le rostea destul de des, era sigur că şi zeii le 
auzeau. „Al nostru de drept, luat de la noi prin trădare, dar 
încă al nostru, al nostru pentru totdeauna. Nu te apuci să 
furi de la un dragon, oh nu! Dragonul îşi va aminti.” 

Şi poate că dragonul îşi amintea, însă Dany nu putea. 
Nu văzuse niciodată acest tărâm despre care fratele ei 
spunea că le aparţine, acest domeniu dincolo de Marea 
Îngustă. Acele locuri despre care vorbea, Casterly Rock şi 
Eyrie, Highgarden şi Valea Arryn, Dorne şi Insula 
Chipurilor, erau doar cuvinte pentru ea. Viserys fusese un 
băiat de opt ani când au fugit de la Debarcaderul Regelui 
pentru a scăpa de armatele în marş ale Uzurpatorului, însă 
Daenerys abia mişca în pântecul mamei lor. 

Totuşi, uneori Dany îşi imagina cum fusese, atât de des 
îi povestise fratele ei toate astea. Fuga în noapte spre 
Piatra Dragonului, licărirea luminii pe pânzele negre ale 
corabiei. Fratele ei, Rhaegar, luptându-se cu Uzurpatorul 
în apele însângerate ale Tridentului, murind pentru femeia 
pe care o iubea. Cedarea Debarcaderului Regelui de către 
unii pe care Viserys îi numea căţeii Uzurpatorului, nobilii 
Lannister şi Stark. Prinţesa Elia de Dorne rugându-se 
pentru milă, pe când moştenitorul lui Rhaegar era smuls 
de la sânul ei şi ucis sub ochii ei. Craniile lustruite ale 
ultimilor dragoni, holbându-se orbeşte jos, de pe pereţii 
sălii tronului, în timp ce Regicidul deschidea beregata 
Tatălui cu o sabie aurită. 

Ea se născuse la Piatra Dragonului, la nouă luni după 
fugă, în vreme ce o furtună de vară ameninţa să rupă 
ancorajele insulei. Se spunea că furtuna fusese 
îngrozitoare. Flota Targaryeneană fusese zdrobită în timp 
ce stătea la ancoră şi blocuri uriaşe de piatră erau smulse 
de pe parapeţi şi trimise bubuind în apele sălbatice ale 
mării înguste. Mama sa murise născând-o, iar pentru asta 
fratele ei, Viserys, nu o iertase niciodată. 


36 


Nu-şi amintea nici de Piatra Dragonului. Trebuiseră să 
fugă din nou, chiar înainte ca fratele Uzurpatorului să-şi 
pună în mişcare noua sa flotă. De atunci, numai Piatra 
Dragonului însăşi, vechea cetate de scaun a Casei lor, 
rămăsese din Cele Şapte Regate care fuseseră, odată, ale 
lor. Dar nu va mai fi aşa pentru multă vreme. Garnizoana 
era pregătită să-i vândă Uzurpatorului, însă într-o noapte, 
Ser Willem Darry şi patru dintre oamenii săi credincioşi 
năvăliseră şi-i furaseră pe amândoi, împreună cu dădaca 
ei, plecând pe mare sub protecţia beznei, îndreptându-se 
spre siguranţa coastei Braavosiane. 

Şi-l amintea, vag, pe Ser Willem, un bărbat masiv ca un 
urs, pe jumătate orb, mugind şi răcnind ordine de pe patul 
lui de boală. Servitorii trăiau cu groaza de el, însă el 
fusese întotdeauna blând cu Dany. li spunea „Mica 
Prinţesă” şi, uneori, „Doamna mea”, iar palmele lui erau 
moi ca pielea veche. Însă nu-şi părăsea niciodată patul şi 
mirosul bolii se ţinea de el ziua şi noaptea, o miasmă 
fierbinte, umedă, lipicioasă şi dulceagă. Asta fusese pe 
când trăiseră în Braavos, în casa cea mare cu poartă roşie. 
Acolo, Dany avusese propria ei încăpere, cu un lămâi 
afară, lângă fereastra ei. După ce murise Ser Willem, 
servitorii furaseră puţinii bani pe care-i mai aveau şi, 
foarte curând, fură daţi afară din casa cea mare. Dany 
plânsese când poarta roşie se închisese în urma lor pentru 
totdeauna. 

De atunci tot rătăciseră, de la Braavos la Myr, de la Myr 
la 'Tyrosh şi Qohor şi Volantis şi Lys, fără să stea prea mult 
în niciun loc. Fratele ei nu permitea asta. Asasinii năimiţi 
de Uzurpator erau mereu aproape de ei, insista el, deşi 
Dany nu văzuse niciunul. 

La început, magisterii şi arhonţii şi prinții negustori 
erau bucuroşi să-i primească pe ultimii Targaryeni în 
casele lor şi la masa lor, dar anii trecură şi Uzurpatorul 
continua să şadă pe Tronul de Fier, uşile se închiseră şi 
viaţa le devenise din ce în ce mai grea. Anii trecuţi 
fuseseră obligaţi să-şi vândă şi ultimele odoare, iar acum 


37 


chiar şi moneda pe care o luaseră din coroana Mamei se 
dusese. Pe străzile dosnice şi în tavernele din Pentos, 
fratelui ei i se spunea „regele cerşetor”. Dany nu voia să 
afle cum îi spuneau ei. 

— Le vom lua pe toate înapoi într-o zi, scumpă surioară, 
îi promitea el. Uneori, mâinile ei tremurau când îi vorbea 
despre asta. Bijuteriile şi mătăsurile, Piatra Dragonului şi 
Debarcaderul Regelui, Tronul de Fier şi cele Şapte Regate, 
tot ce ne-au furat, le vom lua înapoi. 

Viserys trăia pentru ziua aceea. Tot ceea ce voia însă 
Daenerys era casa cea mare cu poarta roşie, lămâiul de 
lângă fereastra ei şi copilăria pe care nu o cunoscuse 
niciodată. În uşă se auzi un ciocănit uşor. 

— Intră, spuse Dany, plecând de la fereastră. 

Servitoarele lui Illyrio intrară făcând plecăciuni şi se 
puseră pe treabă. Erau sclave, un dar de la unul dintre 
mulţii prieteni dothraki ai magisterului. În oraşul liber 
Pentos nu exista sclavie. Ele, însă, erau sclave. Bătrâna, 
mică şi cenuşie ca un şoarece, nu spunea niciodată niciun 
cuvânt, însă fata nu tăcea o clipă. Era favorita lui Illyrio, o 
fetişcană de şaisprezece ani, cu părul bălai şi ochii 
albaştri, care sporovăia mereu în timp ce lucra. li umplură 
baia cu apă fierbinte, adusă de la bucătărie, şi o parfumară 
cu uleiuri înmiresmate. Fata trase tunica grosolană peste 
capul lui Dany şi o ajutară să intre în cadă. Apa era 
aproape fiartă, însă Daenerys nu se strâmbă şi nici nu ţipă. 
Îi plăcea căldura. O făcea să se simtă curată. În afară de 
asta, fratele ei îi spusese adesea că nimic nu era prea 
fierbinte pentru un Targaryenean. „Casa noastră este cea 
a dragonului”, zicea el. „Focul circulă prin sângele 
nostru.” 

Bătrâna îi spălă îndelung părul lung, argintiu, şi-i 
descurcă încet smocurile încâlcite, totul în tăcere. Fata îi 
frecă spatele şi picioarele şi-i spuse cât era de norocoasă. 

— Drogo este atât de bogat, încât până şi sclavii lui 
poartă gulere aurite. In khalasarul lui călăresc o sută de 
mii de oameni, iar palatul lui din Vaes Dothrak are două 


38 


sute de încăperi cu uşi din argint masiv. 

Dar mai erau multe altele, foarte multe, şi ce bărbat 
chipeş era khal-ul, atât de înalt şi de fioros, cel mai bun 
călăreț care urcase vreodată pe un armăsar, un arcaş 
diavolesc. 

Daenerys nu spuse nimic. Ea-şi închipuise întotdeauna 
că se va căsători cu Viserys când îi va veni vremea. Timp 
de secole, Targaryenii se căsătoriseră frate cu soră, de 
când Aegon Cuceritorul îşi luase surorile de soaţe. Linia 
trebuia menţinută pură, îi spusese Viserys de o mie de ori; 
sângele lor era regesc, sângele aurit al vechii Valyrii, 
sângele unui dragon. Dragonii nu se împerecheau cu 
sălbăticiunile din câmpii, iar Targaryenii nu-şi amestecau 
sângele cu cel al unor oameni mai prejos decât ei. Totuşi, 
acum Viserys plănuia să o vândă unui străin, unui barbar. 

Când fu curată, sclavele o ajutară să iasă din apă şi o 
uscară cu prosoapele. Fata îi pieptănă părul până ce luci 
precum argintul topit, în vreme ce bătrâna o unse cu 
parfumul florilor de pe câmpiile Dothraki, o picătură la 
fiecare încheietură, în spatele urechilor, pe vârful sânilor 
şi ultima, rece pe buzele ei, acolo între picioare. O 
îmbrăcară în lenjeria vaporoasă pe care o trimisese 
Magisterul Illyrio, apoi în rochia de mătase grea, pentru a- 
i aduce violetul în ochi. Fata strecură sandalele aurite pe 
picioarele ei, în timp ce bătrâna îi prinse tiara în păr şi-i 
puse brățări aurite, încrustate cu ametiste, la încheieturi. 
Ultimul fu colierul, un ornament greu, aurit, gravat cu 
vechile glifuri Valyriene. 

— Acum arătaţi ca o prinţesă, zise fata dintr-o răsuflare 
când terminară. 

Dany se uită la imaginea ei în oglinda argintată pe care, 
prevăzător, o trimisese Illyrio. O prințesă, se gândi ea, 
apoi îşi aminti că fata spusese că Drogo era atât de bogat, 
încât sclavii lui purtau gulere aurite. Simţi o răceală 
bruscă şi pielea de pe braţele dezgolite i se făcu de gâscă. 

Fratele ei aştepta în holul rece de la intrare, aşezat la 
marginea bazinului, plimbându-şi mâna în apă. Se ridică 


39 


atunci când îşi făcu ea apariţia şi o examină cu priviri 
cercetătoare. A 

— Stai acolo, îi spuse. Intoarce-te. Da. Bine. Arăţi bine... 

— Regeşte, zise Magisterul Illyrio, trecând de un portal. 

Mergea cu o eleganţă surprinzătoare pentru un bărbat 
atât de masiv. Pe sub faldurile libere ale mătăsurilor de 
culoarea flăcării, inele de grăsime tresăreau în ritmul 
mersului. Pe fiecare deget sclipeau pietre preţioase; iar 
barba bifurcată şi-o unsese atât de mult cu ulei, încât 
lucea ca aurul adevărat. 

— Fie ca Stăpânul Luminii să te acopere de 
binecuvântări în această zi fastă, Prinţesă Daenerys, spuse 
magisterul pe când o lua de mână şi îşi înclină capul, 
dezvăluind câţiva dintre dinţii lui strâmbi prin aurul bărbii. 
Este o viziune, Alteța Voastră, îi zise apoi fratelui ei. Drogo 
va fi copleşit. 

— E prea slăbănoagă, făcu Viserys. 

Părul său, de acelaşi blond-argintiu ca al ei, fusese 
strâns în spate şi prins cu o broşă din os de dragon. Era o 
imagine aspră, care sublinia liniile alungite ale chipului 
său. Mâna i se odihnea pe garda sabiei pe care i-o 
împrumutase Illyrio. 

— Eşti sigur că lui Khal Drogo îi place ca femeile lui să 
fie atât de tinere? 

— A avut deja sângerarea. Are destui ani pentru un 
khal, îi spuse Illyrio, nu pentru prima dată. Uită-te la ea. 
Părul argintiu-auriu, ochii purpurii... Este din sângele 
vechii Valyrii, nu-i nicio îndoială, niciuna... Şi e născută din 
neam ales - fiica bătrânului rege, sora celui nou, nu se 
poate să nu-l vrăjească pe Drogo al nostru. 

Când îi eliberă mâna, Daenerys se pomeni tremurând. 

— Presupun..., rosti cu îndoială în glas fratele ei. 
Sălbaticii au gusturi ciudate. Băieți, cai, oi... 

— Mai bine să nu-i sugerezi asta lui Khal Drogo, spuse 
Illyrio. 

În ochii liliachii ai fratelui ei luci furia. 

— Mă iei drept smintit? 


40 


Magisterul se înclină uşor. 

— Te iau drept rege. Regilor le lipseşte prudenţa 
oamenilor obişnuiţi. Scuzele mele dacă te-am ofensat. 

Se întoarse şi bătu din palme chemându-şi slujitorii. 

Străzile din Pentos erau într-o beznă totală când porniră 
în lectica sculptată a lui Illyrio. Înaintea lor mergeau doi 
servitori care le luminau calea, purtând torţe ornate, cu 
ulei, cu geamuri din sticlă de un albastru-deschis, în vreme 
ce o duzină de bărbaţi puternici purtau prăjinile lecticii pe 
umerii lor. După draperii era un aer cald şi stătut. Dany 
putea simţi duhoarea cărnii palide a lui Illyrio prin norul 
de parfumuri grele. 

Fratele ei, trântit pe perne lângă ea, nu băgă de seamă 
asta. Mintea lui era departe, peste Marea Ingustă. 

— Nu ne va trebui întregul său khalasar, rosti Viserys. 
Degetele sale se jucau cu garda sabiei de împrumut, deşi 
Dany ştia că nu folosise niciodată o sabie. Zece mii ne vor 
fi îndeajuns, aş putea mătura cele Şapte Regate cu zece 
mii de urlători dothraki. Domeniul întreg se va ridica 
pentru regele său cel adevărat. Tyrell, Redwyne, Darry, 
Greyjoy nu au mai multă dragoste pentru Uzurpator decât 
mine. Dornishmenii ard de nerăbdare să-i răzbune pe Elia 
şi pe copiii ei. Iar poporul va fi de partea noastră. Îşi cere 
regele. Privi spre Illyrio cu nelinişte şi întrebă: Nu-i aşa? 

— E poporul tău şi te iubeşte cu adevărat, făcu Magister 
Illyrio  împăciuitor. În avanposturile de pe întregul 
domeniu, bărbaţii închină în secret în sănătatea ta, în vre- 
me ce femeile ţes flamuri cu dragoni şi le ascund pentru 
ziua când te vei întoarce de peste ape. Ridică puternic din 
umeri. Sau cel puţin aşa-mi spun iscoadele mele. 

Dany nu avea iscoade şi nicio cale de a şti ce făceau toţi 
sau ce gândeau cei de peste Marea Îngustă, însă nu avea 
încredere în vorbele dulci ale lui Illyrio, aşa cum nu se 
încredea în nimic legat de el. Fratele ei dădea însă din cap 
cu râvnă. 

— O să-l ucid pe Uzurpator chiar eu, promise el, care nu 
omorâse niciodată pe nimeni, aşa cum l-a ucis şi el pe 


41 


fratele meu, Rhaegar. Şi pe Lannister, Regicidul, pentru ce 
i-a făcut tatălui meu. 

— Ăsta ar fi cel mai potrivit lucru, zise Magister Illyrio. 

Dany putea vedea şi cea mai firavă umbră de zâmbet 
rotunjindu-i buzele pline, însă fratele ei nu observă nimic. 
Dând din cap, trase deoparte o draperie şi se uită în gol în 
noapte, iar Dany ştiu că purta, din nou, bătălia pentru 
Trident. 

Conacul cu nouă turnuri al lui Khal Drogo era aşezat pe 
lângă apele golfului, zidurile sale înalte, din cărămidă, 
erau năpădite de iederă albicioasă. Îi fusese dat khalului 
de magisterii din Pentos, le spusese Illyrio. Oraşele Libere 
erau mereu generoase cu stăpânii cailor. 

— Nu pentru că ne-am teme de aceşti barbari, le spuse 
Illyrio cu un zâmbet. Stăpânul Luminii ar apăra zidurile 
oraşului nostru şi împotriva a un milion de dothraki, ori cel 
puţin aşa promit preoţii roşii... Totuşi, de ce să ne punem 
norocul la încercare, când prietenia lor este atât de uşor 
de câştigat? 

Lectica lor fu oprită în faţa porţilor şi draperiile trase 
brutal de unul dintre soldaţii de gardă. Avea pielea arămie 
şi ochii castanii ai unui Dothraki, însă faţa îi era lipsită de 
păr şi pe cap purta coiful ascuţit, din bronz, al 
Neîntinaţilor. li privi pe toţi cu răceală. Magisterul Illyrio 
mormăi ceva spre el în limba aspră Dothraki; soldatul 
răspunse pe acelaşi ton şi le făcu semn să treacă de porţi. 

Dany observă că mâna fratelui său era încleştată pe 
mânerul sabiei împrumutate. Arăta aproape la fel de 
speriat pe cât se simţea ea. 

— Eunuc obraznic, mormăi Viserys pe când lectica se 
puse în mişcare spre conac. 

Cuvintele Magisterului Illyrio erau muiate în miere. 

— La ospăţul din noaptea asta vor veni foarte mulţi 
oameni importanţi. Astfel de oameni au duşmani. Khal-ul 
trebuie să-şi protejeze oaspeţii, tu însuţi fiind unul de prim 
rang printre ei. Nici nu-i de mirare că Uzurpatorul ar plăti 
foarte bine pentru capul tău. 


42 


— Oh, da, rosti Viserys sumbru. A şi încercat, Illyrio, îţi 
spun asta. Asasinii săi năimiţi ne urmăresc pretutindeni. 
Sunt ultimul dragon şi nu va dormi bine cât timp trăiesc 
eu. 

Lectica încetini şi se opri. Draperiile fură date la o parte 
şi un sclav întinse mâna pentru a o ajuta pe Daenerys să 
coboare. Gulerul său, remarcă ea, era din bronz ordinar. 
Urmă fratele său, cu mâna încă strânsă tare pe mânerul 
sabiei. Pentru a-l pune pe picioare pe Magister Illyrio fu 
nevoie de doi bărbaţi puternici. 

În interiorul conacului, aerul era încărcat cu mireasma 
mirodeniilor, mirosea a foc întețit, lămâi şi scorţişoară. 
Fură escortaţi prin holul de la intrare, unde vitralii 
colorate înfăţişau Urgia Valyriei. În torţele de fier 
întunecat aşezate de-a lungul pereţilor ardea uleiul. Sub o 
boltă de frunze împletite în piatră, un eunuc le anunţă 
sosirea. 

— Viserys din Casa Targaryen, al Treilea pe Numele 
său, strigă el, cu vocea înaltă şi moale. Rege al Andalilor şi 
Rhoynar şi al Primilor Oameni, Lord al celor Şapte Regate 
şi Protector al Domeniului. Sora sa, Daenerys Stormborn, 
Prinţesa Pietrei Dragonului. Onorabila sa gazdă, Illyrio 
Mopatis, Magister al Oraşului Liber Pentos. 

Trecură de eunuc, intrând într-o curte cu colonade, 
năpădite de iederă albicioasă. Lumina lunii aşeza peste 
frunze luciri ca de os şi argint, pe când oaspeţii se plimbau 
printre ele. Mulţi erau stăpâni ai cailor Dothraki, bărbaţi 
masivi, cu pielea roşiatic-maronie, mustăţi pleoştite prinse 
cu inele de metal, păr negru, uns şi împletit de care 
atârnau clopoței. Totuşi, printre ei se strecurau călăreţi 
liberi şi mercenari din Pentos şi Myr şi Tyrosh, un preot 
roşu, chiar mai gras decât Illyrio, bărbaţi păroşi din Portul 
Ibben şi nobili din Insulele Verii, cu pielea la fel de neagră 
ca abanosul. Daenerys îi privea cuprinsă de uimire şi-şi 
dădu seama, cu un început abrupt de teamă, că era 
singura femeie prezentă. 

Illyrio şopti spre ei: 


43 


— Cei trei, de colo, sunt gărzile lui Drogo. Lângă 
coloană este Khal Moro cu fiul său, Rhogoro. Bărbatul cu 
barba verde este fratele Arhontelui de Tyrosh, iar cel din 
spatele lui este Ser Jorah Mormont. 

Ultimul nume o surprinse pe Daenerys. 

— Un cavaler? 

— Exact. Illyrio zâmbi în barbă. Uns cu cele şapte 
uleiuri de către Inaltul Septon în persoană. 

— Ce face aici? 

— Uzurpatorul îi voia capul. Un afront minor. A vândut 
câţiva braconieri unui negustor de sclavi din Tyrosh în loc 
să-i ofere Rondului de Noapte. O lege absurdă. Un bărbat 
ar trebui să poată să facă ce vrea cu sclavii săi. 

— Aş vrea să vorbesc cu Ser Jorah înainte de sfârşitul 
nopţii, spuse fratele ei. 

Dany se pomeni privind curioasă spre cavaler. Era un 
bărbat mai vârstnic, trecut de patruzeci de ani, cu chelie, 
dar încă puternic şi vânjos. In locul mătăsurilor şi 
bumbacului, purta lână şi piele. Tunica sa era de un verde- 
închis, brodată cu ceva ce semăna cu un urs negru, înălţat 
pe două picioare. Încă-l mai privea pe acest bărbat 
neobişnuit, din ţara sa natală pe care nu o cunoscuse 
niciodată, când Magister Illyrio puse o mână jilavă pe 
umărul ei dezgolit. 

— Pe aici, dulce Prinţesă, şopti el, acolo-i însuşi kharul. 

Dany ar fi vrut să fugă şi să se ascundă, însă fratele ei o 
urmărea cu privirea şi, dacă-l nemulţumea, ştia că va trezi 
balaurul. Neliniştită, se răsuci şi-l privi pe bărbatul despre 
care Viserys spera că o va cere în căsătorie înainte ca 
noaptea să se încheie. 

Fata sclavă nu greşise cu mult, se gândi ea. Khal Drogo 
era cu un cap mai înalt decât cel mai înalt dintre bărbaţii 
din jur, dar cumva avea un pas uşor, la fel de grațios ca o 
panteră din menajeria lui Illyrio. Era mai tânăr decât 
crezuse ea, nu avea mai mult de treizeci de ani. Pielea sa 
era de culoarea cuprului lustruit, iar mustăţile groase îi 
erau prinse în inele de aur şi bronz. 


44 


— Trebuie să merg şi să-mi exprim omagiile, zise Ma- 
gister Illyrio. Aşteptaţi-mă. Am să-l aduc aici. 

Fratele ei o apucă de braţ şi degetele sale o strânseră 
atât de tare încât o duru. 

— Îi vezi pletele, dulce surioară? 

Pletele lui Drogo erau negre precum miezul nopţii şi 
încărcate de ulei aromat, pline de clopoței care clincăneau 
uşor la fiecare mişcare a sa. Depăşeau talia şi chiar fesele, 
capătul lor frecându-se de spatele pulpelor. 

— Vezi cât sunt de lungi? zise Viserys. Când Dothraki 
sunt înfrânți în luptă, îşi taie părul în semn de căinţă, 
pentru ca lumea să le cunoască ruşinea. Khal Drogo nu a 
pierdut nicio bătălie. El este Aegon Stăpânul Dragonilor, 
iar tu îi vei fi regină. 

Dany se uită spre Khal Drogo. Chipul său era dur şi 
crud, ochii erau la fel de reci şi întunecaţi ca onixul. 
Fratele ei o rănea uneori, atunci când trezea balaurul, dar 
nu o înspăimânta aşa cum o făcea acest bărbat. 

— Nu vreau să fiu regina lui, se auzi spunând cu un glas 
pierit şi subţire. Te rog, te rog, Viserys, nu vreau, du-mă 
acasă. 

— Acasă? Îşi menținea vocea potolită, dar ea putu ghici 
furia în intonaţia lui. Cum vom ajunge noi acasă, dragă 
surioară? Ne-au luat casa! O trase în umbră, departe de 
alte priviri, degetele lui afundându-se în pielea ei. Cum o 
să ajungem noi acasă? repetă el, referindu-se la 
Debarcaderul Regelui, la Piatra Dragonului şi toate 
pământurile pe care le pierduseră. 

Dany se gândise doar la încăperile lor din casa lui 
Illyrio, cu siguranţă, nu la adevăratul lor cămin, la tot ce 
avuseseră, însă fratele ei nu voia să audă de aşa ceva. 
Pentru el nu mai exista nicio casă. Nici chiar casa imensă, 
cu poarta roşie, nu fusese casa lui. Degetele sale se 
strânseră şi mai tare pe braţul ei, cerând un răspuns. 

— Nu ştiu..., spuse ea în cele din urmă, iar vocea i se 
frânse. În ochi îi apărură lacrimi. 

— Eu da, rosti el cu asprime. Ne întoarcem acasă cu o 


45 


armată, dragă surioară. Cu armata lui Khal Drogo, aşa 
vom ajunge acasă. lar dacă trebuie să te măriţi cu el şi să 
te culci cu el pentru asta, aşa vei face. li zâmbi. Am să las 
întregul lui khalasar să se împreuneze cu tine dacă va 
trebui, dragă soră, toţi cei patruzeci de mii de oameni şi 
armăsarii lor de asemenea dacă asta va trebui ca să-mi 
adun armata. Fii mulţumită că este numai Drogo. Cu 
timpul, s-ar putea chiar să ajungi să-ţi placă. Acum şterge- 
ţi ochii. Illyrio îl aduce aici şi nu trebuie să te vadă plânsă. 

Dany se întoarse şi văzu că era adevărat. Magister 
Illyrio, numai un zâmbet şi plecăciuni, îl însoțea pe Khal 
Drogo spre ei. Îşi şterse cu dosul mâinii lacrimile necăzute. 

— Zâmbeşte, şopti Viserys nervos, iar mâna îi căzu pe 
mânerul sabiei. Şi îndreaptă-te de spate. Lasă-l să vadă că 
ai sâni. Numai Zeii ştiu că şi aşa sunt mici. 

Daenerys zâmbi şi se îndreptă de spate. 


46 


EDDARD 


Oaspeţii se scurgeau printre porţile castelului într-un 
râu de aur şi argint şi oţel lustruit, cam trei sute de 
oameni, o făloasă defilare de purtători de flamuri şi 
cavaleri, un amestec de mercenari şi oşteni. Deasupra 
capetelor lor, zeci de flamuri aurite se zbăteau înainte şi 
înapoi în vântul din nord, purtând blazonul cerbului 
încoronat al Casei Baratheon. 

Ned îi cunoştea pe mulţi dintre oşteni. lată-l pe Ser 
Jaime Lannister, cu părul la fel de strălucitor precum aurul 
prelucrat, şi dincolo era Sandor Clegane, cu îngrozitoarea 
lui faţă arsă. Băiatul înalt de lângă el putea fi numai 
prinţul moştenitor, iar omuleţul acela pipernicit din 
spatele lor era, în mod sigur, pezevenghiul de Tyrion 
Lannister. 

Totuşi, bărbatul uriaş din capul coloanei, flancat de doi 
cavaleri în mantiile albe ca zăpada ale Gărzii Regelui, 
părea aproape un străin pentru Ned... până în clipa când 
sări de pe spinarea calului său de luptă cu un răget 
familiar şi-l prinse într-o îmbrăţişare feroce. 

— Ned! Ah, ce bine să-ţi văd faţa asta a ta îngheţată. Re- 
gele îl măsură din cap până-n picioare şi râse. Nu te-ai 
schimbat deloc. _ 

Asta n-ar fi putut spune şi Ned. În urmă cu 
cincisprezece ani, când călăriseră tot mai departe pentru a 
câştiga un tron, Lordul Capătului Furtunii era proaspăt 
bărbierit şi musculos ca în fanteziile unei fecioare. La un 
metru optzeci, îi domina pe cei mai scunzi decât el, iar 
când îşi punea armura şi coiful cu coarne de cerb al Casei 
sale, devenea un adevărat gigant. Avusese şi forţa unui 
gigant, arma sa preferată fiind un ciocan de luptă, ascuţit, 
din fier, pe care Ned abia dacă-l putea clinti. In acele zile, 
mirosul pielii şi sângelui stăruia asupra lui ca un parfum. 


47 


Acum, era chiar parfumat şi avea o cingătoare care se 
potrivea cu statura lui. Ned îl văzuse pe rege cu nouă ani 
înainte de răzmeriţa lui Balon Greyjoy, când cerbul şi lupul 
străvechi îşi uniseră forţele pentru a pune capăt 
pretențiilor autoproclamatului Rege al Insulelor de Fier. 
Din noaptea în care se aflaseră unul lângă celălalt în 
citadela înfrântă a lui Greyjoy, unde Robert acceptase 
predarea nobilului rebel, iar Ned îl luase ca ostatic şi pupil 
pe fiul acestuia, Theon, se îngrăşase cu cel puţin opt 
kilograme. O barbă, la fel de aspră ca sârma neagră, îi 
acoperea falca pentru a-i ascunde bărbia dublă şi osânza 
regală acumulată sub ea, însă nimic nu-i putea ascunde 
burta sau cercurile negre din jurul ochilor. 

Cu toate astea, Robert era regele lui Ned acum, şi nu 
doar un prieten, aşa că spuse: 

— Maiestatea Voastră, Winterfell vă aparţine. 

Tot atunci şi ceilalţi începură să descalece, iar grăjdarii 
se grăbiră să ia în primire armăsarii. Regina lui Robert, 
Cersei Lannister, îşi făcu apariţia mergând la pas 
împreună cu copiii săi cei mici. Casa pe roţi în care se 
deplasau, o caleaşcă uriaşă cu două niveluri, din stejar 
impregnat cu uleiuri şi din metal forjat, trasă de patruzeci 
de cai puternici, de povară, era prea lată ca să treacă de 
porţile castelului. Ned îngenunche în zăpadă pentru a 
săruta inelul reginei, în vreme ce Robert o îmbrăţişă pe 
Catelyn ca pe o soră de mult pierdută şi regăsită. Apoi 
copiii fură împinşi înainte, prezentaţi şi acceptaţi de 
ambele părţi. 

Nici nu se încheiaseră aceste formalităţi de salut, că 
regele spuse gazdei sale: 

— Du-mă la cripta ta, Eddard. Vreau să-mi prezint 
omagiile. 

Ned îi fu recunoscător pentru asta, pentru că-şi amintea 
de ea după atâţia ani. Ceru o torţă. Nu mai erau necesare 
alte cuvinte. Regina începuse să protesteze. Călătoreau 
din zorii zilei şi toţi erau obosiţi şi înfriguraţi; desigur, ar fi 
trebuit să se pună întâi pe picioare. Morţii mai puteau 


48 


aştepta. Nu spusese mai mult de atât! Robert îi aruncă o 
privire, iar fratele ei geamăn, Jaime, o luă cu grabă de 
braţ, iar ea nu mai spuse niciun cuvânt. 

Coborâră în criptă împreună, Ned şi acest rege pe care 
abia îl putea recunoaşte. Treptele şerpuitoare, săpate în 
piatră, erau înguste. Ned deschise calea, cu torţa în mână. 

— Începusem să cred că nu vom mai ajunge niciodată la 
Winterfell, i se plânse Robert. În sud, după cum se 
vorbeşte despre cele Şapte Regate ale mele, oamenii par 
să uite că partea ta este la fel de mare cât toate celelalte 
şase la un loc. 

— Sper că v-a plăcut călătoria, Maiestatea Voastră. 

Robert pufni. 

— Mlaştini şi păduri şi ţarini, şi doar câte un han decent 
la nord de Gât. Nu am mai văzut niciodată o asemenea 
pustietate. Unde sunt oamenii tăi? 

— Mai mult ca sigur că sunt prea timizi ca să se arate, 
glumi Ned. 

Putea simţi răceala urcând pe scări, o răsuflare rece din 
adâncul pământului. 

— Regii sunt o apariţie rară în nord, pufni Robert. Mai 
mult ca sigur că oamenii se ascund sub zăpadă. Zăpada, 
Ned. Regele îşi puse o mână pe zid, de parcă ar fi vrut să 
se sprijine pe când cobora. 

— Zăpezile târzii, de vară, sunt destul de obişnuite, zise 
Ned. Sper că nu v-au deranjat. De obicei, sunt destul de 
blânde. 

— Să-ţi ia Ceilalţi zăpezile tale blânde, înjură Robert. Ce 
se întâmplă iarna în acest loc? Mă apucă tremuratul numai 
când mă gândesc la asta. 

— Iernile sunt grele, se învoi Ned. Dar Casa Stark le 
poate îndura. Întotdeauna a fost aşa. 

— Trebuie să vii în sud. Trebuie să guşti vara înainte să 
plece. La Highgarden sunt câmpii cu trandafiri aurii, care 
se întind cât poţi cuprinde cu ochii. Fructele sunt atât de 
bine pârguite că ţi se fărâmiţează în gură, pepenii, perele, 
prunele, nu ai gustat niciodată atâta dulceaţă. Vei vedea, 


49 


ţi-am adus şi ţie. Chiar şi la Capătul Furtunii, cu tot cu 
vântul ăla din golf, zilele sunt atât de fierbinţi că abia te 
poţi mişca. Şi ar trebui să vezi oraşele, Ned! Flori peste 
tot, pieţele gem de alimente, vinul de vară este atât de 
ieftin şi de bun că te poţi îmbăta doar respirând aerul din 
jur. Toți sunt graşi, beţi şi bogaţi. Râse şi se plesni pe 
burta lui umflată. Și fetele, Ned! exclamă el, cu ochii 
scăpărând. Jur, femeile îşi pierd orice urmă de modestie la 
căldură. Înoată goale în râu, chiar lângă castel. Chiar şi pe 
stradă este prea cald pentru bumbac sau lână, aşa că se 
plimbă în rochiile acelea scurte, din mătase, dacă au 
arginţi, din bumbac dacă nu, dar toate sunt la fel când 
transpiră în ele şi, când pânza li se lipeşte de piele, par că 
sunt goale. 

Regele râdea fericit. Robert Baratheon fusese 
întotdeauna un bărbat cu pofte uriaşe, un bărbat care ştia 
cum să-şi respecte plăcerile. Asta nu era o acuzaţie pe 
care oricine o putea lăsa în faţa uşii lui Eddard Stark. 
Totuşi, Ned nu se putu opri să remarce că aceste plăceri îl 
costau pe rege. Robert gâfâia când ajunseră la capătul 
treptelor, cu faţa roşie în lumina torţei. 

— Maiestatea Voastră, spuse Ned cu respect. 

Răsuci torţa într-un arc de cerc vast. Umbrele se 
mişcară şi se unduiră. Lumina pâlpâitoare atinse pietrele 
de la picioare şi se prelinseră de-a lungul unei lungi 
procesiuni de stâlpi de granit care parcă mărşăluiau 
înaintea lor, doi câte doi, în întuneric. Între stâlpi, morţii 
stăteau pe tronurile lor de piatră sprijinite de pereţi, 
aşezaţi cu spatele spre sarcofagele în care se aflau 
rămăşiţele lor pământeşti. 

— Ea e chiar la capăt, cu Tatăl şi Brandon. 

Deschise drumul printre coloane şi Robert îl urmă fără 
niciun cuvânt, zgribulindu-se în răcoarea subterană. Era 
întotdeauna răcoare aici. Paşii lor răsunau pe piatră şi 
reverberau în cavoul de deasupra pe când se deplasau 
printre morţii Casei Stark. Lorzii Winterfellului îi priveau 
trecând.  Efigiile lor erau săpate în lespezile care 


50 


acopereau mormintele. Stăteau în şiruri lungi, ochii orbi 
holbându-se din bezna eternă, în vreme ce lupi străvechi, 
imenşi, din piatră, se încovrigau la picioarele lor. Umbrele 
în mişcare făceau ca figurile din piatră să pară vii. 

În virtutea unui străvechi obicei, în poala fiecărei statui 
a unui Lord al Winterfellului fusese lăsată o sabie lungă de 
fier, să ţină spiritele răzbunătoare în criptele lor. Cea mai 
veche sabie se transformase de mult în praf, rămânând 
numai câteva urme roşietice, acolo unde mânerul se 
odihnise pe piatră. Ned se întrebă dacă asta însemna că 
acele spirite erau libere să cutreiere acum castelul. Spera 
că nu. Primii Lorzi ai Winterfellului fuseseră bărbaţi la fel 
de aspri ca tărâmul pe care-l guvernaseră. În veacurile de 
dinaintea venirii peste mare a Stăpânilor Dragonilor, ei nu 
juraseră credință nimănui, considerându-se Regi ai 
Nordului. 

Ned se opri la ultimul mormânt şi ridică torţa cu ulei. 
Cripta continua în bezna dinaintea lor, dar dincolo de acel 
punct, mormintele erau goale şi dezvelite; găuri negre, 
aşteptându-şi morţii, aşteptându-i pe el şi pe copiii săi. Lui 
Ned nu-i plăcea să se gândească la asta. 

— Aici, spuse el regelui său. 

Robert dădu din cap în tăcere, îngenunche şi-şi plecă 
fruntea. 

Erau trei morminte, unul lângă altul. Lordul Rickard 
Stark, tatăl lui Ned, avea o faţă prelungă şi netedă. 
Pietrarul îl cunoscuse foarte bine. Stătea acolo într-o 
demnitate tăcută, degetele-i de piatră ţinând strâns sabia 
din poala lui, dar în viaţă, toate săbiile îl trădaseră. In 
două morminte mai mici, pe fiecare latură, erau copiii săi. 

Brandon avusese douăzeci de ani când murise, 
sugrumat la ordinele Regelui Nebun Aerys Targaryen, cu 
numai câteva zile înainte să se fi căsătorit cu Catelyn Tully 
de Riverrun. Tatăl său fusese obligat să-l vadă murind. 
Fusese un adevărat moştenitor al tronului, cel mai 
vârstnic, născut pentru a domni. 

Lyanna avusese numai şaisprezece ani, o copilă-femeie 


51 


de o drăgălăşenie surprinzătoare. Ned o iubise din toată 
inima. Robert o iubise şi mai mult. Ea ar fi trebuit să-i fie 
mireasă. 

— A fost mult mai frumoasă ca aici, spuse regele după 
un moment de tăcere. Privirile-i stăruiră pe chipul Lyan- 
nei, de parcă ar fi putut s-o aducă înapoi la viaţă. In cele 
din urmă, se ridică cu greu, din cauza propriei sale 
greutăţi. Ah, la naiba, Ned, a trebuit s-o înmormântezi 
chiar în locul ăsta? Glasul său era răguşit, apăsat de 
amintirea durerii. Merita mai mult decât bezna... 

— A fost o Stark de Winterfell, spuse Ned încet. Acesta-i 
locul ei. 

— Ar trebui să fie pe un deal de pe aici, sub un copac cu 
fructe, cu soarele şi norii deasupra ei şi cu ploaia care s-o 
spele. 

— Am fost lângă ea când a murit, îi aminti Ned regelui. 
Voia să vină acasă, să se odihnească lângă Brandon şi 
Tatăl. 

Încă o mai putea auzi, din când în când. „Promite-mi”, 
se tânguise ea în încăperea care mirosea a sânge şi 
trandafiri. „Promite-mi, Ned.” Febra îi luase puterea şi 
vocea ei era slabă ca o şoaptă, dar când îşi dăduse 
cuvântul faţă de ea, frica dispăruse din ochii surorii sale. 
Ned îşi amintea felul în care zâmbise, cât de strâns le 
prinseseră degetele ei pe ale lui când plecase din viaţă, 
petalele de trandafir revărsându-se din palma ei, moarte şi 
înnegrite. După asta, nu-şi mai amintea nimic. Îl găsiseră 
ţinând încă trupul ei, amuţit de durere. Micul om al 
mlaştinilor, Howland Reed, îi luase mâna dintr-a lui. Ned 
nu-şi mai amintea nimic din toate astea. 

— Când pot, îi aduc flori, zise el. Lyannei îi plăceau... 
florile. 

Regele îi atinse obrajii, degetele mângâind cu blândeţe 
piatra dură, de parcă ar fi fost vie. 

— Am jurat că-l voi ucide pe Rhaegar pentru ce i-a 
făcut. 

— Aţi jurat, îi reaminti Ned. 


52 


— Numai o dată, făcu Robert amar. 

Trecuseră împreună prin vadul Tridentului pe când 
bătălia izbucnise în jurul lor, Robert cu ciocanul său de 
luptă şi coiful măreț, cu coarne, prinţul Targaryan înzăuat 
tot în negru. Pe pieptarul armurii era dragonul cu trei 
capete al Casei sale, alcătuit din rubine care străluceau ca 
focul în lumina soarelui. Apele Tridentului se scurgeau 
înroşite în jurul copitelor cailor pe când dădeau ocol 
lovind, din nou şi din nou, până ce ultima lovitură 
năprasnică a ciocanului lui Robert înfundă dragonul şi 
pieptul de dedesubtul lui. Când Ned ajunsese în cele din 
urmă la locul luptei, Rhaegar zăcea mort în pârâu, în 
vreme ce oamenii din ambele armate răscoleau apele 
clocotitoare în căutarea rubinelor smulse din armură. 

— În visele mele îl omor în fiecare noapte, admise 
Robert. O mie de morţi sunt încă mai puţine decât merită. 

Ned nu putea adăuga nimic la asta. După un moment de 
tăcere, spuse: 

— Ar trebui să ne întoarcem, Maiestatea Voastră. Soţia 
vă aşteaptă. 

— S-o ia Ceilalţi pe nevastă-mea, mormăi Robert cu 
acreală, dar o porni înapoi pe unde veniseră, paşii săi 
duduind grei. Şi dacă mai aud încă o dată „Maiestatea 
Voastră”, îţi înfig capul într-o prăjină. Suntem mai mult de 
atât unul pentru celălalt. 

— Nu am uitat, răspunse Ned calm. Când regele nu 
răspunse, continuă: Povesteşte-mi de Jon. 

Robert scutură din cap. 

— Nu am mai văzut încă un bărbat ofilindu-se atât de 
repede. Am organizat un turnir de onomastica fiului meu. 
Dacă l-ai fi văzut pe Jon atunci, ai fi putut jura că va trăi 
veşnic. Patru nopţi mai târziu era mort. Boala a fost ca un 
foc în pântecele lui. L-a ars pe dinăuntru. Se opri lângă un 
stâlp, în faţa mormântului unui Stark mort de mult. L-am 
iubit pe bătrânul ăla. 

— Amândoi l-am iubit. Ned se opri o clipă. Catelyn se 
teme pentru sora ei. Cum suportă Lysa durerea? 


53 


Gura lui Robert se strâmbă cu amărăciune. 

— Nu prea bine, ca să spun adevărul, admise el. Cred că 
pierderea lui Jon a înnebunit-o pe femeie, Ned. L-a luat pe 
băiat înapoi la Eyrie. Împotriva dorințelor mele. Speram 
să-l cresc eu, împreună cu Tywin Lannister, la Casterly 
Rock. Jon nu avea fraţi, nici alţi fii. Doar nu era să-l las să 
fie crescut de muieri?! 

Ned ar fi lăsat mai degrabă un copil într-un cuib de 
vipere, încrezându-se în ele, decât în Lordul Tywin, însă îşi 
lăsă dubiile nerostite. Unele dintre vechile răni nu se 
vindecau cu adevărat niciodată, reîncepând să sângereze 
la cea mai mică zgândăreală. 

— Soaţa şi-a pierdut bărbatul, rosti el cu prudenţă. 
Poate că mamei i-a fost teamă să nu-şi piardă fiul. Băiatul 
e foarte mic. 

— Are şase ani şi este bolnăvicios, şi e Lord peste Eyrie, 
zeii aibă milă, făcu regele. Lordul Tywin nu şi-a luat 
niciodată un pupil înainte. Lysa ar fi trebuit să se simtă 
onorată. Lannisterii sunt o Casă măreaţă şi nobilă. Ea nici 
nu a vrut să audă de asta. Apoi a dispărut în puterea 
nopţii, fără ca măcar să-şi ceară iertare că a plecat fără 
permisiune. Cersei era furioasă. Băiatul îmi poartă 
numele, ştiai asta? Robert Arryn. Am jurat să-l protejez. 
Cum să fac asta dacă maică-sa îl duce cu ea? 

— Íl iau ca pupil, dacă vrei, zise Ned. Lysa ar trebui să 
fie de acord cu asta. Ea şi Catelyn erau apropiate, şi ar fi şi 
ea binevenită aici. 

— Este o ofertă generoasă, prietene, zise regele, dar 
este prea târziu. Lordul Tywin şi-a dat deja 
consimţământul. Creşterea băiatului de altcineva ar fi un 
afront dureros pentru el. 

— Mă preocupă mai mult bunăstarea nepotului meu 
decât mândria unui Lannister, declară Ned. 

— Asta pentru că nu dormi cu un Lannister. Robert 
râse,  hohotele  rostogolindu-se printre morminte şi 
ricoşând în tavanul boltit. Zâmbetul lui era ca o 
străfulgerare a dinţilor albi în păienjenişul uriaşei sale 


54 


bărbi negre. Ah, Ned, zise el. Eşti încă prea sobru. Îşi puse 
unul din braţele masive pe umerii lui Ned. Plănuisem să 
aştept câteva zile ca să-ţi pot vorbi, dar văd că nu este 
nevoie de asta. Vino, să ne plimbăm. 

O luară din nou printre coloane. Ochi orbi din piatră 
păreau să-i urmărească pe când treceau. Regele îşi ţinea 
braţul pe umărul lui Ned. 

— Cred că te-ai întrebat de ce, în cele din urmă, am 
venit în nord, la Winterfell, după atât timp. 

Ned avea bănuielile sale, dar nu le rosti cu voce tare. 

— Pentru bucuria tovărăşiei mele, desigur, spuse el cu 
voioşie. Şi aici este Zidul. Trebuie să-l vedeţi, Maiestatea 
Voastră, să mergeţi de-a lungul posturilor de luptă şi să 
vorbiţi cu cei aflaţi la datorie. Rondul de Noapte este doar 
umbra a ceea ce a fost odată. Benjen spune... 

— Fără nicio îndoială că voi asculta, cât de curând, ce 
are de spus fratele tău, zise Robert. Zidul datează de cât, 
de opt mii de ani? Mai poate aştepta câteva zile. Am 
probleme mult mai urgente. Sunt vremuri dificile. Am 
nevoie de oameni buni în jurul meu. Oameni precum Jon 
Arryn. A servit ca Lord al Eyrie, ca Păzitor al Estului şi ca 
Mână a Regelui. Nu va fi uşor de înlocuit. 

— Fiul său..., începu Ned. 

— Fiul său îi va succeda la conducere în Eyrie şi peste 
toate domeniile sale, zise Robert brusc. Nu mai mult. 

Asta-l luă pe Ned prin surprindere. Se opri, uluit, şi se 
întoarse să-şi privească regele. Cuvintele  ţâşniră 
nestăvilite. 

— Arrynii au fost dintotdeauna Păzitorii Estului. Titlul se 
moşteneşte odată cu domeniul. 

— Poate că, atunci când va ajunge la vârsta potrivită, îi 
va fi înapoiată onoarea, spuse Robert. Am să mă gândesc 
la asta în acest an şi în următorul. Un băiat de şase ani nu 
este conducător de oşti, Ned. 

— În vreme de pace, titlul este doar onorific. Lasă-l pe 
băiat să-l păstreze. Pentru onoarea tatălui său, nu pentru a 
sa. Desigur, îi datorezi măcar atât lui Jon, pentru serviciile 


55 


sale. 

Regele nu era încântat. Îşi luă mâna de pe umărul lui 
Ned. 

— Serviciile pe care le-a adus Jon erau datoria sa faţă 
de stăpânul său. Nu sunt nerecunoscător, Ned. Tu, dintre 
toţi, ar trebui să ştii asta. Însă fiul nu este aidoma tatălui. 
Un băieţel nu poate păstra Estul. Apoi tonul său se înmuie. 
Ajunge cu astea. Sunt lucruri mult mai importante de 
discutat, iar acum nu am să mă cert cu tine. Am nevoie de 
tine, Ned. 

— Sunt la ordinele voastre, Maiestate. Oricând. 

Erau cuvinte pe care trebuia să le rostească, aşa că le 
spuse, temându-se de ce ar putea urma. Robert nici nu 
păru să-l fi auzit. 

— Toţi anii petrecuţi împreună în Eyrie... au fost ani 
zeieşti. Te vreau din nou lângă mine, Ned. Te vreau la 
Debarcaderul Regelui, nu aici, la capătul lumii, unde nu 
eşti de niciun folos nimănui. Robert scrută bezna pentru o 
clipă, cu melancolia unui Stark. ţi jur, să stai pe tron este 
de o mie de ori mai greu decât să-l cucereşti. Legile sunt 
nişte treburi plicticoase şi număratul banilor e şi mai rău. 
lar oamenii... nu se mai termină. Şed pe blestematul ăla de 
scaun de fier şi-i ascult plângându-se până ce mintea mi se 
înceţoşează, iar dosul îmi devine carne vie. Toţi vor ceva, 
bani sau pământ, ori dreptate. Minciuni pe care le spun... 
lar nobilii şi doamnele mele nu sunt mai breji. Sunt 
înconjurat de linguşitori şi nebuni. Asta poate aduce pe 
oricine la sminteală, Ned. Jumătate dintre ei nu îndrăznesc 
să-mi spună adevărul, iar cealaltă jumătate nu-l ştiu. Sunt 
nopţi când îmi doresc să fi pierdut atunci, la Trident. Ah, 
nu chiar cu adevărat, însă... 

— Înţeleg, zise Ned încet. 

Robert se uită la el. 

— Cred că da. Dacă este aşa, eşti singurul, prietene. 
Zâmbi. Lord Eddard Stark, te voi numi Mână a Regelui. 

Ned se lăsă pe un genunchi. Oferta nu-l surprinse; ce alt 
motiv ar fi putut avea Robert ca să vină de atât de 


56 


departe? Mâna Regelui era cel de-al doilea om ca putere în 
cele Şapte Regate. Vorbea cu glasul unui rege, comanda 
armatele regelui, aplica legile regelui. La răstimpuri, chiar 
şedea pe Tronul de Fier pentru a face dreptatea regelui, 
când suveranul era absent ori bolnav, ori indisponibil din 
alte motive. Robert îi oferea o responsabilitate la fel de 
vastă ca însuşi domeniul. Era ultimul lucru din lume pe 
care şi l-ar fi dorit. 

— Maiestatea Voastră, începu el. Nu sunt vrednic de o 
astfel de onoare. 

Robert mormăi cu o nerăbdare glumeaţă. 

— Dacă aş vrea să te onorez, te-aş lăsa să te retragi. Am 
intenţia de a te face să conduci acest regat şi să lupti în 
războaie în timp ce eu mănânc şi beau şi mă împreunez. Se 
plesni peste burtă şi rânji. Ştii vorba aceea despre rege şi 
Mână? 

Ned cunoştea zicala. 

— Ceea ce visează regele, spuse el, Mâna construieşte. 

— Odată, m-am culcat cu o ţaţă care mi-a spus că 
poporul de rând are un alt fel de a zice asta. Cică regele 
mănâncă, iar Mâna ia rahatul. 

Işi lăsă capul pe spate şi scoase un hohot de râs. 
Ecourile se reverberară prin întuneric: în jurul lor, morţii 
din Winterfell păreau să-i privească cu ochi reci şi 
dezaprobatori. In cele din urmă, râsul se potoli şi se opri. 
Ned era tot într-un genunchi, ridicându-şi privirile. 

— La naiba, Ned, se plânse regele. Ai putea să mă 
încânţi măcar cu un zâmbet. 

— Se spune că aici iarna se face atât de frig, încât râsul 
unui bărbat îi îngheaţă în gât şi-l duce la moarte prin 
sufocare, spuse Ned prudent. Poate că de asta în familia 
Stark sunt oameni cu foarte puţin umor. 

— Vino cu mine în sud, am să te învăţ eu să râzi din nou, 
promise regele. Tu m-ai ajutat să câştig tronul ăsta 
blestemat, acum ajută-mă să-l şi păstrez. Suntem făcuţi să 
conducem împreună. Dacă Lyanna ar fi trăit, am fi fost 
legaţi, uniţi prin sânge şi prin sentimente. Ei bine, nu este 


57 


prea târziu. Eu am un fiu. Tu ai o fiică. Joff al meu şi Sansa 
ta ar trebui să ne unească, aşa cum Lyanna şi eu am fi 
făcut-o odată. 

Această propunere îl surprinse. 

— Sansa are numai unsprezece ani. 

Robert dădu nerăbdător din mână. 

— E suficient de mare pentru o logodnă. Căsătoria 
poate să mai aştepte câţiva ani. Regele zâmbi. Acum 
ridică-te şi spune da, blestematule. 

— Nimic nu mi-ar face plăcere mai mare, Maiestatea 
Voastră, răspunse Ned. Ezită. Aceste onoruri sunt cu totul 
neaşteptate. Aş putea primi ceva timp de gândire? Trebuie 
să-i spun soţiei mele... 

— Da, da, bineînţeles, spune-i lui Catelyn, mai gândeşte- 
te, dacă vrei. Regele se aplecă şi îl apucă de mână, 
ridicându-l în picioare. Să nu mă faci însă să aştept prea 
mult. Nu sunt cel mai răbdător dintre oameni. 

Pentru o clipă, Eddard Stark fu copleşit de un sentiment 
teribil, rău prevestitor. Acesta era locul său, aici, în nord. 
Privi spre siluetele din piatră din jurul său, inspiră adânc 
în răceala tăcută a criptei. Putea simţi ochii morţilor. 
Ascultau cu toţii, ştia asta. lar iarna bătea la uşă. 


58 


JON 


Erau momente, nu foarte multe, când Jon Snow era 
bucuros că era un bastard. Pe când îşi umplea din nou 
cupa cu vin dintr-o butelcă de pe masă, îşi dădu seama că 
şi acesta ar putea fi unul dintre ele. Se aşeză înapoi pe 
bancă, printre tinerii cavaleri, şi bău. Dulceaţa şi aroma de 
fructe ale vinului de vară îi umplură gura şi-i aduseră un 
zâmbet pe buze. 

Marea Sală din Winterfell era înceţoşată de fum şi plină 
cu mirosul cărnii fripte şi al pâinii proaspăt coapte. Pereţii 
săi din piatră cenuşie erau drapaţi cu flamuri. Albe, aurii, 
purpurii: lupul străvechi al Casei Stark, cerbul încoronat al 
Casei Baratheon, leul Casei Lannister. Un muzicant cânta 
la harfa mare şi recita o baladă, dar până în capătul sălii 
glasul său abia dacă se mai auzea peste huruitul focului, 
zăngănitul farfuriilor şi al cupelor de cositor şi zumzăitul 
sutelor de conversații de beţivani. 

Trecuseră deja patru ore de la începutul ospăţului de 
bun-venit oferit pentru rege. Fraţii şi surorile lui Jon 
fuseseră aşezaţi împreună cu copiii regali, în spatele 
podiumului ridicat unde Lordul şi Lady Stark îi întreţineau 
pe rege şi regină. Pentru a cinsti ocazia, tatăl său, lordul, 
va permite, fără nicio îndoială, fiecărui copil câte un pahar 
de vin, dar nu mai mult de atât. Aici jos, printre bănci, nu 
se găsea nimeni care să-l oprească pe Jon să bea după 
pofta inimii. Şi descoperi că avea în el o sete de bărbat 
adevărat, spre încântarea stridentă a tinerilor din jurul lui, 
care-l încurajau de fiecare dată când golea câte un pahar. 
Erau o tovărăşie plăcută, iar Jon savura istorisirile lor 
despre bătălii, alcov şi vânătoare. Era sigur că tovarăşii săi 
erau mult mai distractivi decât odraslele regelui. Îşi 
potolise curiozitatea asupra oaspeţilor când aceştia îşi 
făcuseră apariţia. Intreaga procesiune trecuse la niciun 


59 


pas distanţă de locul care i se dăduse, pe bancă, iar Jon îi 
putuse privi pe îndelete. 

Tatăl său, stăpânul, intrase primul, escortând-o pe 
regină. Era la fel de frumoasă pe cât ziceau bărbaţii. O 
tiară cu pietre preţioase strălucea în părul ei auriu, 
smaraldele se potriveau de minune cu ochii ei verzi. Tatăl 
său o ajutase să urce pe trepte până la podium şi o 
condusese la locul ei, însă regina aproape că nici nu-l 
privise. Chiar şi la cei paisprezece ani ai săi, Jon putea citi 
dincolo de surâsul ei. 

Următorul fusese însuşi Regele Robert, cu Lady Stark la 
braţul său. Regele era o mare dezamăgire pentru Jon. 
Tatăl său vorbea despre el destul de des: nepreţuitul 
Robert Baratheon, demonul de la Trident, cel mai aprig 
războinic de pe domeniu, un gigant între prinți. Jon văzu 
însă doar un bărbat gras, congestionat la faţă, transpirând 
între mătăsuri. Mergea ca un bărbat aproape beat. 

După ei, veniră copiii. Primul, micul Rickon, reuşise să 
străbată întreaga distanţă cu toată demnitatea pe care o 
putea avea un copil de trei ani. Jon trebuise să-l îndemne 
să meargă mai departe când se oprise să-l cerceteze. 
Aproape, în spatele lui, venea Robb, înveşmântat în lână 
cenuşie amestecată cu alb, culorile Casei Stark. La braţul 
său mergea Prinţesa Myrcella. Era o mână de fată, de nici 
opt ani, părul ei revărsându-se ca o cascadă de bucle 
blonde sub o plasă ornată cu giuvaieruri. Jon observase 
sfioşenia cu care-l privea pe Robb, când treceau printre 
mese, şi felul timid în care-i zâmbea. Hotărâse că era 
insipidă. Robb nici măcar nu era în stare să-şi dea seama 
cât era de proastă, rânjea ca un smintit. 

Surorile sale vitrege îi escortaseră pe prinții casei 
regale. Arya îl însoțea pe durduliul de Tommen, al cărui 
păr alb-blond era mai lung decât al ei. Sansa, cu doi ani 
mai mare, îl conducea pe prinţul moştenitor, Joffrey Bara- 
theon. El avea doisprezece ani, fiind mai mic decât Jon sau 
Robb, însă mai înalt decât ei, spre marea dezamăgire a lui 
Jon. Prinţul Joffrey avea părul surorii sale şi ochii verzi, 


60 


adânci, ai mamei lui. O şuviţă rebelă curgea peste colierul 
de aur de la gât şi peste gulerul înalt, de catifea. Sansa 
părea încântată pe când păşea alături de el, însă lui Jon 
nu-i plăceau buzele lui bosumflate şi nici aerul plictisit şi 
dispreţuitor cu care privea Marea Sală din Winterfell. 

Era mult mai interesat de perechea următoare, din 
spatele lui: fraţii reginei, Lannisterii de la Casterly Rock. 
Leul şi Pezevenghiul; nu putea greşi în a-i identifica. Ser 
Jaime Lannister era fratele geamăn al reginei Cersei; înalt 
şi auriu, cu ochi verzi, strălucitori, şi un surâs care tăia ca 
un cuţit. Purta mătăsuri purpurii, cizme negre înalte, o 
mantie de satin negru. Pe pieptarul tunicii, leul Casei sale 
era brodat cu fir de aur, urlându-şi îndrăzneala. Pe faţă, i 
se spunea Leul Casei Lannister, dar pe la spate se şoptea 
„Regicidul”. 

Jon descoperi că era greu să-ţi desprinzi privirea de la 
el. Iată cum ar trebui să arate un rege, se gândi el. Apoi îl 
văzu pe celălalt, mergând legănat, pe jumătate ascuns 
după fratele său. Tyrion Lannister, cel mai tânăr şi, de 
departe, cel mai respingător dintre toate odraslele 
Lordului Tywin. Tot ceea ce zeii dăruiseră reginei Cersei şi 
lui Jaime îi refuzaseră lui Tyrion. Era un pitic, pe jumătate 
cât fratele său, încercând să ţină pasul pe picioarele lui 
pricăjite. Avea capul prea mare pentru trupul său, cu un 
chip înfundat, de brută, sub smocurile sprâncenelor 
stufoase. Un ochi verde şi celălalt negru se holbau de sub 
şuviţele de păr lins, atât de blond încât părea alb. Jon îl 
privea fascinat. 

Ultimii dintre marii nobili care îşi făcuseră apariţia 
fuseseră unchiul său, Benjen Stark, din Rondul de Noapte, 
şi pupilul tatălui său, tânărul Theon Greyjoy. Benjen îi 
adresă din mers lui Jon un zâmbet cald. Theon îl ignoră pe 
faţă, dar asta nu mai era ceva nou. După ce se aşezară cu 
toţii, se făcură primele toasturi, se adresară mulţumiri, 
după care începuse ospăţul. Jon începuse să bea imediat şi 
nu se mai oprise. 

Ceva se frecă de piciorul său, pe sub masă. Jon văzu doi 


61 


ochi roşii holbându-se la el. 

— Iar ţi-e foame? întrebă el. 

La mijlocul mesei mai era încă o jumătate de pui cu 
miere. Jon se întinse să rupă un copan, apoi avu o idee şi 
mai bună. Înfipse un cuţit în pui şi lăsă carnea să alunece 
pe podea, între picioarele sale. Năluca se repezi spre ea cu 
o ferocitate tăcută. Fraţilor şi surorilor lui nu li se 
permisese să-şi aducă lupii la ospăț, însă la acest capăt de 
sală se aflau mai multe potăi decât putea Jon să numere şi 
nimeni nu spusese nicio vorbă despre puiul lui de lup. Îşi 
zise că avusese noroc şi cu asta. 

Ochii-l usturau. Jon îi frecă cu îndârjire, blestemând 
fumul. Dădu pe gât încă o înghiţitură de vin şi privi cum 
lupul său străvechi devora puiul. Printre mese circulau 
câini, adulmecând după fetele care serveau. Unul dintre ei, 
o căţea cu blana neagră, cu ochi galbeni, lunguieţi, simţi 
mirosul de pui. Se opri şi se strecură sub bancă, să-şi tragă 
partea. Jon privi confruntarea. Căţeaua mârâi surd, din 
gât, şi se apropie. Năluca privi în sus, tăcut, şi pironi 
căţeaua cu ochii aceia roşii ca focul. Căţeaua scoase un 
mârâit furios. Era de trei ori mai mare decât puiul de lup 
străvechi. Năluca nu se clinti. Stătea pe prada sa şi-şi 
deschise botul, dezvelindu-şi colții. Căţeaua se încordă, 
latră din nou, apoi se răzgândi în privinţa luptei. Se 
întoarse şi se duse de acolo, cu un ultim mârâit, pentru a-şi 
salva onoarea. Năluca reveni la festinul său. 

Jon rânji şi se aplecă sub masă să zbârlească blana albă. 
Lupul privi spre el, îi linse blând mâna, apoi îşi reluă 
mâncatul. 

— Nu-i acesta unul dintre lupii străvechi de care am 
auzit atâtea? întrebă un glas cunoscut, din apropiere. 

Jon se uită în sus încântat, pe când unchiul său, Ben, îi 
puse palma pe cap şi-i ciufuli părul aşa cum Jon zburlise 
blana lupului. N 

— Da, răspunse el. Il cheamă Năluca. 

Unul dintre cavaleri îşi întrerupse istorioara obscenă pe 
care o spunea pentru a face loc la masă pentru nobilul lor 


62 


frate. Ben Stark încălecă banca cu picioarele sale lungi şi 
luă o cupă cu vin din mâna lui Jon. 

— Vin de vară, spuse el după o înghiţitură. Nimic nu-i 
atât de dulce. Câte pocale ai dat peste cap, Jon? 

El zâmbi. Ben Stark începu să râdă. 

— Aşa cum m-am temut şi eu. Ei, fie! Cred că eram mai 
tânăr ca tine când m-am îmbătat pentru prima oară cu 
adevărat. 

Înşfăcă o ceapă coaptă, mustind de sos, de pe un fund 
de lemn din apropiere, şi muşcă. O ronţăi. 

Unchiul său avea trăsături ascuţite şi era sfrijit ca un 
colţ de stâncă, însă în ochii săi albaştri-cenuşii licărea tot 
timpul urma unui zâmbet. Se îmbrăca în negru, ca orice 
bărbat din Rondul de Noapte. Pentru această noapte, 
alesese catifea neagră, cizme de piele şi o centură lată, cu 
cataramă de argint. Un lănţug greu, din argint, atârna la 
gâtul său. Benjen îl privea amuzat pe Nălucă pe când îşi 
ronţăia ceapa. 

— Un lup foarte tăcut, remarcă el. 

— Nu seamănă cu ceilalţi, răspunse Jon. Nu scoate 
niciodată vreun sunet. De asta i-am spus Năluca. De asta, 
şi pentru că este alb. Ceilalţi pui sunt toţi întunecaţi, 
cenuşii sau negri. 

— Încă mai sunt lupi străvechi dincolo de Zid. Îi mai 
auzim în timpul rondurilor. Benjen Stark îi aruncă lui Jon o 
privire lungă. Nu stai, de obicei, cu fraţii tăi la masă? 

— De cele mai multe ori, răspunse Jon pe un ton neutru. 
Însă nu în noaptea asta. Lady Stark a zis că ar putea fio 
insultă pentru familia regală să fie aşezat un bastard 
printre ei. 

— Înţeleg. Unchiul său privi peste umăr, spre masa de 
la capătul celălalt al sălii. Fratele meu nu pare în toane 
prea festive acum. 

Şi Jon observase asta. Un bastard trebuia să înveţe să 
bage de seamă diferite lucruri, să citească adevărul pe 
care oamenii îl ascundeau în spatele privirilor. Tatăl său 
răspundea la toate amabilităţile, însă în el se ghicea o 


63 


încordare pe care Jon rareori o mai văzuse înainte. Vorbea 
puţin, privind prin sală cu ochi opaci, fără să vadă nimic. 
Cu două locuri mai încolo, regele bea vârtos de la 
începutul nopţii. Faţa sa lată era înroşită sub barba neagră 
şi lungă. Închina multe cupe, râdea zgomotos la fiecare 
glumă, ataca fiecare fel de mâncare ca un nemâncat, însă 
lângă el regina părea la fel de rece ca o sculptură în 
gheaţă. 

— Şi regina e nervoasă, îi spuse Jon unchiului său, cu 
glas scăzut. Tata l-a dus pe rege jos, în criptă, astăzi după- 
amiază. Regina nu ar fi vrut să-l lase. 

Benjen îi adresă lui Jon o privire iscoditoare, încărcată 
de subînţelesuri. 

— Nu-ţi scapă prea multe, nu-i aşa? Am putea folosi un 
om ca tine la Zid. 

Jon se umflă de mândrie. 

— Robb luptă mai bine decât mine cu lancea, dar eu mă 
descurc mai bine cu sabia, iar Hullen spune că şi călăresc 
la fel de bine ca oricine din castel. 

— Realizări remarcabile. 

— Ia-mă cu tine când te întorci la Zid, spuse Jon dintr- 
odată. Tata mă va lăsa să plec dacă-i ceri tu asta, ştiu că 
da. 

Unchiul Benjen îi studie chipul cu atenţie. 

— Zidul este un loc năprasnic pentru un băiat, Jon. 

— Sunt aproape un bărbat, protestă Jon. Am să 
împlinesc cincisprezece ani, chiar de onomastică, iar 
Maester Luwin spune că bastarzii cresc mai repede decât 
alţi copii. 

— Asta cam aşa e, zise Benjen cu o zvâcnitură a buzelor. 

Luă cupa lui Jon de pe masă, o umplu din nou, turnând 
dintr-un urcior apropiat, şi trase o înghiţitură lungă. 

— Daeren Targaryen avea numai paisprezece ani când a 
cucerit Dorne, spuse Jon. 

Tânărul Dragon era unul dintre eroii săi. 

— O cucerire care a durat doar o vară, observă unchiul 
său. Regele Copil a pierdut zece mii de oameni ca să ocupe 


64 


locul şi alţi cincizeci de mii încercând să-l păstreze. Cineva 
ar fi trebuit să-i spună că războiul nu este o joacă. Luă încă 
o înghiţitură de vin. De asemenea, spuse ştergându-se la 
gură, Daeren Targaryen avea doar optsprezece ani când a 
murit. Sau ai uitat partea asta? 

— Nu uit nimic, se lăudă Jon. Vinul îl făcea îndrăzneţ. 
Încercă să se îndrepte de spate, ca să pară mai înalt. 
Vreau să servesc în Rondul de Noapte, unchiule. 

Se gândise îndelung şi din greu la asta, zăcând în pat 
noaptea, în vreme ce fraţii săi dormeau în jurul său. Robb 
va moşteni într-o bună zi Winterfell, va comanda marile 
armate ca Păzitor al Nordului, Bran şi Rickon vor fi 
purtătorii de flamuri şi vor conduce avanposturile în 
numele lui. Surorile sale, Arya şi Sansa, se vor căsători cu 
moştenitorii altor mari Case şi se vor duce în sud ca 
doamne la castelele lor. Dar ce loc putea spera un bastard 
să moştenească? 

— Nu ştii ce-mi ceri, Jon. Rondul de Noapte este o frăţie 
legată prin jurământ. Nu avem familii. Niciunul dintre noi 
nu va avea, vreodată, fii. Soaţa noastră este datoria. 
Ţiitoarea ne este onoarea. 

— Şi un bastard poate avea onoare, spuse Jon. Sunt gata 
să depun jurământul în faţa ta. 

— Eşti un băiat de paisprezece ani, răspunse Benjen. 
Încă nu eşti bărbat. Până nu cunoşti femeia nu vei şti la ce 
vei fi nevoit să renunţi. 

— Nu-mi pasă de asta, se înfierbântă Jon. 

— S-ar putea să-ţi pese, dacă ai şti ce înseamnă, rosti 
Benjen. Dacă ai şti cât te costă jurământul, s-ar putea să fii 
mai puţin dornic să plăteşti preţul, fiule. 

Jon simţi cum înlăuntrul său îl cuprinde furia. 

— Nu sunt fiul tău! 

Benjen Stark se ridică. 

— E mai degrabă păcat. Puse o mână pe umărul lui Jon. 
Vino la mine, după ce ai crescut vreo câţiva dintre propriii 
tăi bastarzi, şi o să vedem atunci cum te simţi. 

Jon tremura. 


65 


— Nu am să cresc niciodată vreun bastard, spuse el cu 
grijă. Niciodată! Scuipă cuvântul ca pe un venin. Dintr-o 
dată, îşi dădu seama că peste întreaga masă se aşternuse 
tăcerea şi că toată lumea îl privea. Simţi cum în ochi i se 
adunau lacrimile. Se ridică în picioare. Vă rog să mă 
scuzaţi, spuse cu o ultimă urmă de demnitate. 

Se întoarse şi plecă în goană, înainte să apuce cineva 
să-l vadă plângând. Trebuie că băuse mai mult vin decât 
credea el. Picioarele se împleticeau sub el pe când încercă 
să fugă şi se clătină într-o parte şi-n alta, dând peste una 
dintre servitoare şi răsturnând o butelcă cu vin. În jurul 
său izbucniră hohote de râs, iar Jon simţi lacrimi fierbinţi 
pe obraji. Câţiva încercară să-l îndrepte. Se smulse din 
îmbrăţişarea lor şi o rupse la fugă, aproape orb, spre uşă. 
Năluca îl urmă îndeaproape, în noapte. 

Curtea era tăcută şi pustie. O santinelă singuratică 
stătea de strajă la posturile de luptă de pe zidurile 
interioare, cu mantia strânsă pe trup, ca să se apere de 
frig. Arăta plictisit şi jalnic pe când se zgribulea acolo, 
singur, dar Jon ar fi schimbat locul cu el într-o clipită. 
Altfel, castelul era întunecat şi pustiu. Jon văzuse odată, 
un avanpost abandonat, un loc mohorât, unde nu mişca 
nimic în afara vântului, iar pietrele tăceau, nespunând 
nimic despre oamenii care trăiseră acolo. Winterfell îi 
amintea de acel loc, în această noapte. 

Zarva muzicii şi a cântecelor se risipea prin ferestrele 
deschise din spatele lui. Erau ultimele lucruri pe care ar fi 
dorit Jon să le audă. Îşi şterse lacrimile cu mâneca de la 
cămaşă, furios că le lăsase să curgă, şi se întoarse să 
plece. 

— Băiete, se auzi o voce. 

Jon se întoarse. Tyrion Lannister stătea pe pervazul de 
deasupra uşii Marii Săli, semănând cu o himeră. Piticul 
rânjea în jos, spre el. 

— Animalul ăla e un lup? Ă 

— Un lup străvechi, spuse Jon. Il cheamă Năluca. Se 
uită în sus spre omuleţ, întreaga sa dezamăgire fiind uitată 


66 


dintr-odată. Ce faci acolo, sus? De ce nu eşti la ospăț? 

— E prea cald şi prea multă gălăgie şi am băut prea 
mult vin, îi explică piticul. Am descoperit, cu multă vreme 
în urmă, că este socotită o grosolănie să vomiţi pe fratele 
tău. Aş putea să-ţi privesc lupul mai îndeaproape? 

Jon ezită, apoi încuviinţă încet din cap. 

— Poţi să cobori de acolo sau aduc o scară? 

— Oh, lasă asta, spuse omuleţul. 

Sări de pe pervaz în văzduh. Jon icni, apoi privi cum 
Tyrion Lannister se roti în aer ca o minge, ateriză uşor în 
mâini, apoi sări înapoi în picioare. 

Năluca se retrase, nesigur, de lângă el. Piticul se 
scutură de praf şi izbucni în râs. 

— Cred că ţi-am speriat lupul. Cer iertăciune. 

— Nu-i speriat, zise Jon. Îngenunche şi-l chemă. Nălucă, 
hai aici. Vino! Aşa. Puiul de lup păşi cu grijă, apropiindu- 
se, şi amuşină faţa lui Jon, dar îşi ţinu privirile pe Tyrion 
Lannister şi, când piticul se întinse spre el, se trase înapoi 
şi-şi dezveli colții într-un mârâit tăcut. 

— Ce timid e, nu-i aşa? remarcă Lannister. 

— Şezi, Nălucă, îi comandă Jon. Aşa. Stai liniştit. Se uită 
spre pitic. Acum poţi să-l atingi. Nu se mişcă până ce nu-i 
spun eu. L-am dresat. 

— Înţeleg, spuse Lannister. Îi zburli blana albă ca 
zăpada dintre urechi şi glăsui: Drăguţ lup. 

— Dacă n-aş fi aici, ţi-ar fi sfârtecat beregata, zise Jon. 

— În acest caz, ai face mai bine să te ţii pe aproape, 
vorbi piticul. Îşi ridică într-o parte capul supradimensionat 
şi-l privi pe Jon cu ochii lui bicolori. Eu sunt Tyrion 
Lannister. 

— Ştiu, spuse Jon. _ 

Se ridică. În picioare, era mai înalt decât piticul. Îl făcea 
să se simtă ciudat. 

— Eşti bastardul lui Ned Stark, nu? 

Jon se simţi străbătut de un val de răceală. Strânse din 
buze fără să spună nimic. 

— Te-am jignit? Îmi pare rău. Piticii nu trebuie să aibă 


67 


tact. Generaţii întregi de smintiţi care fac tumbe îmbrăcaţi 
ca la circ mi-au dat dreptul de a mă înveşmânta cum 
poftesc şi de a spune tot ce-mi trece prin minte. Rânji. 
Totuşi, eşti un bastard. 

— Lordul Eddard Stark este tatăl meu, admise Jon 
băţos. 

— Da. Pot să văd asta. Ai mai mult sânge nordic în tine 
decât fraţii tăi. 

— Fraţii mei vitregi, îl corectă Jon. 

Era încântat de comentariul piticului, dar încercă să n-o 
arate. 

— Lasă-mă să-ţi dau un sfat, bastardule, făcu Lannister. 
Să nu uiţi niciodată ceea ce eşti, pentru că; în mod sigur, 
lumea nu va uita. Fă din asta forţa ta. Atunci nu va fi 
niciodată punctul tău slab. Fă din asta o pavăză şi nu va fi 
folosită niciodată ca să te rănească. 

Jon nu era într-o dispoziţie în care să accepte sfaturi de 
la cineva. 

— Ce ştii tu despre cum e să fii un bastard? 

— Toţi piticii sunt bastarzi în ochii taţilor lor. 

— Dar tu eşti fiul adevărat al mamei tale, născut 
Lannister. 

— Chiar aşa? răspunse piticul sardonic. Spune asta 
lordului, tatăl meu. Mama a murit născându-mă pe mine, 
iar el nu a fost niciodată sigur. 

— Eu nu ştiu nici măcar cine a fost mama mea, zise Jon. 

— O femeie, fără îndoială. Majoritatea sunt aşa. 
Aminteşte-ţi asta, băiete. Toţi piticii pot fi bastarzi, dar nu 
toţi bastarzii trebuie să fie şi pitici. 

Şi cu asta, se întoarse şi o luă agale înapoi, spre festin, 
fluierând o melodie. Când deschise uşa, lumina din interior 
îi proiectă umbra clară în curte şi, pentru o clipă doar, 
Tyrion Lannister fu înalt ca un rege. 


68 


CATELYN 


Dintre toate încăperile din Marea Cetate Winterfell, ca- 
merele de culcare ale lui Catelyn erau cele mai călduroase. 
Rareori trebuia să aprindă focul. Castelul fusese construit 
deasupra unor izvoare termale şi apele fierbinţi curgeau 
prin pereţi şi încăperi precum sângele prin trupul unui om, 
gonind răceala din sălile de piatră, umplând grădinile de 
sticlă cu o căldură umedă, ferind pământul de îngheţ. 
Bazine deschise abureau ziua şi noaptea în zeci de curţi 
mici. Nu era mare lucru vara, însă iarna era diferenţa 
dintre viaţă şi moarte. 

Baia lui Catelyn era întotdeauna fierbinte şi aburindă, 
iar pereţii calzi la atingere. Căldura îi amintea de River- 
run, de zilele cu soare, cu Lysa şi Edmure, însă Ned nu 
putea suporta fierbinţeala. Familia Stark era făcută pentru 
frig, îi spunea el, iar ea râdea şi-i răspundea că în acest 
caz şi-au construit castelul într-un loc nepotrivit. 

Aşa că, după ce terminaseră, Ned ieşise din aşternut şi 
coborâse din patul ei, aşa cum mai făcuse de o mie de ori 
înainte. Traversă încăperea, trase draperiile grele şi 
deschise ferestrele înalte şi înguste, una câte una, lăsând 
în interior aerul nopţii. 

Vântul se învârtejea în jurul lui pe când stătea cu faţa în 
beznă, despuiat şi cu mâinile goale. Catelyn îşi trase 
blănurile spre bărbie şi-l privi. Părea, cumva, mai mic şi 
mai vulnerabil, la fel ca tânărul cu care se căsătorise în 
templul de la Riverrun, cu cincisprezece ani înainte. Încă o 
mai dureau şalele de la graba cu care făcuseră dragoste. 
Era o durere plăcută. Îi putea simţi sămânţa înlăuntrul ei. 
Se rugă să meargă totul repede acolo. Trecuseră trei ani 
de la naşterea lui Rickon. Nu era prea bătrână. l-ar mai fi 
putut dărui încă un fiu. 

— Îl voi refuza, spuse Ned întorcându-se spre ea. 


69 


Avea ochii încercănaţi, iar glasul plin de îndoială. 
Catelyn se ridică în pat. 

— Nu poţi. Nu poti face asta. 

— Obligaţiile mele sunt aici, în nord. Nu am nicio 
dorinţă de a fi Mâna lui Robert. 

— Nu va înţelege asta. E rege acum, iar regii nu sunt ca 
şi ceilalţi oameni. Dacă refuzi să-l serveşti, se va întreba 
de ce, iar mai devreme sau mai târziu va bănui că i te opui. 
Nu poţi vedea pericolul care ne paşte? 

Ned scutură din cap, refuzând să creadă asta. 

— Robert nu mă va atinge niciodată, nici pe ai mei. 
Eram mai apropiaţi decât fraţii. Mă iubeşte. Dacă-l refuz, 
va urla şi va blestema şi va face tămbălău, dar într-o 
săptămână vom râde împreună din cauza asta. Îl cunosc! 

— Îl cunoşteai, spuse ea. Regele este acum un străin 
pentru tine. Catelyn îşi aminti de lupul străvechi zăcând 
mort în zăpadă, cu cornul de cerb rupt, înfipt adânc în 
gâtlej. Trebuia să-i deschidă ochii şi lui. Mândria este totul 
pentru un rege, stăpânul meu. Robert a străbătut tot dru- 
mul ca să te vadă, să-ţi aducă mari onoruri, nu i le poţi 
arunca în faţă. 

— Onoruri? râse Ned cu amărăciune. 

— În ochii lui, da. 

— Iar în ai tăi? 

— Și în ai mei, se aprinse ea mânioasă acum. De ce nu 
putea vedea? Îşi oferă propriul fiu pentru căsătoria cu fiica 
noastră, cum altcumva ai putea numi asta? Sansa ar putea 
deveni într-o zi regină. Fii ei ar putea domni de la Zid până 
la munţii Dorne. Ce poate fi rău în asta? 

— Pe toţi zeii, Catelyn, Sansa are numai unsprezece ani, 
spuse Ned. Iar Joffrey... Joffrey este... 

Termină ea în locul său: 

— ...e prinţ moştenitor şi urmaş la Tronul de Fier. lar eu 
aveam numai doisprezece ani când tatăl meu m-a promis 
fratelui tău, Brandon. 

Amintirea aduse un gust amar în gura lui Ned. 

— Brandon. Da. Brandon ar şti ce-i de făcut. 


70 


Întotdeauna a ştiut. Totul era pregătit pentru Brandon. Tu, 
Winterfell, totul. A fost să fie Mâna Regelui şi tatăl 
reginelor. Nu am cerut niciodată să mi se ofere mie cupa 
asta. 

— Poate că nu, rosti Catelyn, însă Brandon e mort, iar 
cupa ţi-a fost înmânată ţie şi trebuie să bei din ea, fie că 
vrei, fie că nu. 

Ned se duse de lângă ea, înapoi spre noapte. Privi în 
beznă, uitându-se la lună şi la stele, sau poate spre 
santinelele de pe ziduri. 

Catelyn se înduioşă, simţindu-i suferinţa. Eddard Stark 
se căsătorise cu ea în palatul lui Brandon, aşa cum cerea 
obiceiul, însă umbra fratelui său mort încă mai zăcea între 
ei, ca şi altele - umbra femeii pe care nu o dezvăluia, 
femeia care-i născuse fiul bastard. 

Era pe cale să se ducă la el, când cineva bătu la uşa 
camerei, tare şi pe neaşteptate. Ned se întoarse, încruntat. 

— Ce este? 

Glasul lui Desmond răzbătu prin uşă. 

— Stăpâne, Maester Luwin e afară şi vă imploră să-i 
acordaţi o audienţă urgentă. 

— I-ai spus că am lăsat ordin să nu fiu deranjat? 

— Da, stăpâne. Insistă. 

— Prea bine, atunci trimite-l aici. 

Ned se îndreptă spre dulapul de haine şi se îmbrăcă 
într-o robă grea. Catelyn îşi dădu, brusc, seama cât de frig 
se făcuse. Se ridică în pat şi-şi trase blănurile până la 
bărbie. 

— Poate că ar trebui să închidem ferestrele, sugeră ea. 

Ned dădu absent din cap. Maester Luwin fu poftit 
înăuntru. Era un bărbat cenuşiu, mic de statură. Ochii-i 
erau tot cenuşii, ageri, şi vedeau multe. Părul îi era 
cenuşiu, cât îi mai lăsase vârsta pe cap. Roba sa era de 
lână gri, tivită cu blană albă - culorile Casei Stark. 
Mânecile largi aveau buzunare ascunse în interior. Luwin 
avea întotdeauna lucruri dosite în acele mâneci şi scotea la 
iveală altele: cărţi, mesaje, obiecte ciudate, jucării pentru 


71 


copii. Catelyn era surprinsă să vadă că Maester Luwin mai 
putea ridica mâinile cu toate acele lucruri din mâneci. 

Maester aşteptă până ce uşa se închise în urma sa 
înainte să înceapă să vorbească. 

— Stăpâne, îi spuse el lui Ned, iertaţi-mă că vă tulbur 
odihna. A fost lăsat un mesaj. 

Ned privi iritat. 

— A fost lăsat? De cine? A venit vreun călăreț? Nu mi s- 
a spus nimic. 

— Nu a fost niciun călăreț, stăpâne. Numai o cutie de 
lemn sculptat, lăsată pe masa din postul meu de 
observaţie, în timpul cât aţipisem. Slujitorii mei nu au 
văzut pe nimeni, dar trebuie că a fost adus de cineva din 
suita regelui. Nu am mai avut alţi vizitatori din sud. 

— O cutie de lemn, spui? zise Catelyn. 

— ÎInăuntru erau nişte lentile noi, fine, pentru 
observator, din Myr, după cum se pare. Şlefuitorii de 
lentile din Myr sunt fără seamăn. 

Ned se încruntă. Avea foarte puţină răbdare pentru 
astfel de lucruri, Catelyn ştia asta. 

— A, lentile, spuse el. Ce are asta de-a face cu mine? 

— Mi-am pus aceeaşi întrebare, răspunse Maester Lu- 
win. Este limpede că aici este mai mult decât pare. 

Catelyn se zgribuli sub blănurile grele. 

— O lentilă este un instrument care ne ajută să vedem. 

— Într-adevăr, aşa este. 

Îşi trecu degetul peste colierul ordinului său, un lanţ 
greu purtat strâns în jurul gâtului, fiecare verigă fiind 
confecţionată dintr-un alt metal. Catelyn putea simţi 
spaima cuibărindu-se din nou în ea. 

— Ce vor ei să ne facă să vedem mai limpede? 

— Asta m-am întrebat şi eu. Maester Luwin extrase din 
mânecă un sul de hârtie rulat strâns. Am găsit adevăratul 
mesaj ascuns sub fundul fals, când am desfăcut cutia în 
care fuseseră lăsate lentilele, dar nu este ceva ce trebuia 
să văd eu. 

Ned întinse mâna. 


72 


— Atunci dă-mi-l. 

Luwin nici nu se clinti. 

— Iertare, stăpâne, dar mesajul nu este nici pentru 
dumneavoastră. Este pentru Lady Catelyn şi numai pentru 
ea. Mă pot apropia? 

Catelyn dădu din cap, neîndrăznind să vorbească. 
Maester puse hârtia pe masa de lângă pat. Era sigilată cu 
picătură de ceară albastră. Luwin se înclină şi dădu să se 
retragă. 

— Stai, îi porunci Ned. Vocea sa era gravă. O privi pe 
Catelyn. Ce-i asta? Doamna mea, dar tremuri. 

— Mi-e teamă, admise ea. Se întinse şi luă scrisoarea cu 
mâinile tremurânde. Blănurile căzură de pe goliciunea ei, 
uitate. În ceara albastră era sigiliul cu luna şi şoimul al 
Casei Arryn. E de la Lysa. Catelyn se uită spre soţul ei. Nu 
ne va aduce bucurie, îi spuse ea. În mesaj este durere, 
Ned, pot s-o simt. 

Ned se încruntă şi se înnegură la faţă. 

— Deschide-o. 

Catelyn rupse sigiliul. Ochii ei parcurseră cuvintele. 
Prima dată, înţelesul lor îi scăpă. Apoi îşi aminti. 

— Lysa n-a vrut să rişte nimic. Când eram fetiţe, aveam 
un limbaj al nostru, ea şi cu mine. 

— Poţi să citeşti? 

— Da. 

— Atunci spune-ne şi nouă. 

— Poate că ar trebui să mă retrag, zise Maester Luwin. 

— Nu, rosti Catelyn. Avem nevoie de sfatul tău. Azvârli 
blănurile şi cobori din pat. Pe pielea ei goală, aerul nopţii 
se simţea rece ca un mormânt. 

Maester Luwin îşi feri ochii. Chiar şi Ned păru şocat. 

— Ce faci? întrebă el. 

— Aprind un foc, îi răspunse Catelyn. Găsi un veşmânt şi 
se înfăşură în el, apoi îngenunche în faţa vetrei reci. 

— Maester Luwin..., începu Ned. 

— Maester Luwin m-a ajutat să aduc pe lume toţi copiii, 
zise Catelyn. Nu avem vreme pentru false pudori. Strecură 


73 


hârtia în văpaie şi puse vreascurile mai mari deasupra ei. 

Ned traversă încăperea şi o apucă de braţ, ridicând-o în 
picioare. O ţinu aşa, cu faţa la o palmă de a lui. 

— Doamna mea, spune-mi! Ce era în mesajul acela? 

Catelyn se încordă sub strânsoarea lui. 

— Un avertisment, zise ea şoptit. Dacă avem 
înţelepciunea de a-l asculta. 

Ochii lui îi cercetară faţa. 

— Continuă. 

— Lysa spune că Jon Arryn a fost ucis. 

Degetele lui se încleştară pe braţul ei. 

— De cine? 

— De Lannisteri, răspunse ea. Regina. 

Ned îi dădu drumul la mână. Pe pielea ei rămăseseră 
urme roşietice, adânci. 

— Zei, murmură el cu vocea răguşită. Sora ta este 
bolnavă de durere. Nu ştie ce spune. 

— Ştie, zise Catelyn. Lysa este impulsivă, da, însă 
mesajul a fost pregătit cu grijă, foarte isteţ ascuns. Ştia că 
însemna moartea dacă scrisoarea ar fi căzut în alte mâini. 
Ca să rişte atât de mult, trebuie să fi avut mai mult decât 
simple bănuieli. Catelyn privi spre soţul ei. Acum, cu ade- 
vărat, nu mai avem de ales. Trebuie să fii Mâna lui Robert. 
Trebuie să te duci în sud cu el şi să afli adevărul. 

Îşi dădu seama dintr-odată că Ned ajunsese la o altă 
concluzie. 

— Singurele adevăruri pe care le ştiu sunt aici. Sudul 
este un cuib de vipere pe care aş face mai bine să-l evit. 

Luwin trase de colierul lui, acolo unde se freca de pielea 
moale a gâtului. 

— Mâna Regelui are mari puteri, stăpâne. Puterea de a 
afla adevărul asupra morţii Lordului Arryn, de a-i aduce pe 
ucigaşi în faţa justiţiei regelui. Puterea de a o proteja pe 
Lady Arryn şi pe fiul ei, dacă lucrurile cele mai rele se 
adeveresc. 

Ned privi neajutorat în jurul lui. Inima lui Catelyn era 
alături de el, însă ea ştia că nu-l putea lua în braţe chiar 


74 


atunci. În primul rând, victoria trebuia câştigată, de dragul 
copiilor. 

— Spui că-l iubeşti pe Robert ca pe un frate. Ţi-ai lăsa 
fratele înconjurat de Lannisteri? 

— Lua-v-ar Ceilalţi pe amândoi, murmură Ned sumbru. 

Le întoarse spatele şi se duse la fereastră. Ea nu spuse 
niciun cuvânt, şi nici Luwin. Aşteptară tăcuţi, în timp ce 
Eddard Stark rosti un rămas-bun tăcut către casa pe care 
o iubea. Când, în cele din urmă, se întoarse de la fereastră, 
glasul său era obosit şi încărcat de melancolie, iar în colţul 
ochilor licărea o spuzeală de lacrimi. 

— Tatăl meu a mers în sud, o dată, pentru a răspunde 
chemării unui rege. Nu s-a mai întors niciodată acasă. 

— Au fost alte vremuri, zise Maester Luwin. Un alt rege. 

— Da, făcu Ned trist. Se aşeză pe scaunul de lângă 
vatră. Catelyn, tu vei rămâne aici, în Winterfell. 

Cuvintele lui îi străpunseră inima ca un sloi îngheţat. 

— Nu, spuse ea, dintr-odată înspăimântată. 

Nu cumva prin asta o pedepsea? Să nu-i mai vadă 
niciodată chipul, nici să-i simtă braţele cuprinzând-o? 

— Da, rosti Ned, cu un ton care nu admitea nicio 
replică. Tu trebuie să domneşti în nord în locul meu, în 
vreme ce eu mă ocup de treburile lui Robert. Trebuie să fie 
întotdeauna un Stark la Winterfell. Robb are paisprezece 
ani. Foarte curând, va fi un bărbat în toată firea. Trebuie 
să înveţe să conducă şi eu nu voi fi aici să-l învăţ. Adu-l în 
consiliile tale. Trebuie să fie pregătit când va veni vremea. 

— Cu voia zeilor, nu pentru mulţi ani, murmură Maester 
Luwin. 

— Maester Luwin, mă încred în tine ca în cineva din 
sângele meu. Dă-i sfatul tău soaţei mele în toate, lucruri 
mici sau mari. Învaţă-l pe fiul meu ceea ce trebuie să ştie: 
Vine iarna. 

Maester Luwin dădu din cap cu gravitate. Apoi se 
aşternu tăcerea, până ce Catelyn găsi curajul de a pune 
întrebarea de al cărei răspuns se temea cel mai mult. 

— Şi cum rămâne cu ceilalţi copii? 


75 


Ned se ridică şi o luă în braţe şi-i lipi faţa de a lui. 

— Rickon este foarte mic, rosti el blând. Ar trebui să 
rămână cu tine aici, şi cu Robb. Pe ceilalţi îi iau cu mine. 

— Nu pot îndura asta, spuse Catelyn tremurând. 

— Trebuie, rosti el. Sansa trebuie să se mărite cu Jof- 
frey, asta este acum limpede, nu mai trebuie să le dăm 
motive de bănuială privind devotamentul nostru. Şi trece 
vremea, iar Arya trebuie să deprindă manierele de la o 
curte din sud. În câţiva ani va fi şi ea de vârsta măritişului. 

Sansa va străluci în sud, se gândi Catelyn, iar Arya avea 
nevoie de rafinament. Cu greu, îi putea lăsa pe toţi să 
plece din inima ei. Dar nu şi pe Bran. Niciodată pe Bran. 

— Da, spuse ea, însă te rog, Ned, pentru dragostea pe 
care mi-o porţi, lasă-l pe Bran să rămână aici, la Winterfell. 
Are numai şapte ani. 

— Eu aveam opt când tatăl meu m-a trimis să fiu crescut 
la Eyrie, răspunse Ned. Ser Rodrik îmi spune că între Robb 
şi Prinţul Joffrey este o hâră. Asta nu-i deloc sănătos. Bran 
ar putea micşora distanţa dintre ei. Este un băiat dulce, 
râde repede, e uşor de îndrăgit. Lasă-l să crească 
împreună cu tinerii prinți, lasă-l să devină prietenul lor, 
aşa cum Robert a devenit al meu. Casa noastră va fi mai 
sigură aşa. 

Avea dreptate, iar Catelyn ştia asta. Dar nu făcea 
durerea mai uşor de îndurat. li va pierde pe toţi patru 
atunci: Ned, amândouă fetele şi pe dragul ei Bran, iar 
micul Rickon va fi singurul care-i va rămâne. Deja se 
simţea singură. Winterfell era un tărâm atât de întins. 

— Atunci ţine-l departe de ziduri, spuse ea curajoasă. 
Ştii cât de mult îi place lui Bran să se caţere. 

Ned sărută lacrimile din ochii ei înainte să înceapă să 
curgă. 

— Îţi mulţumesc, doamna mea, şopti el. Este greu, ştiu. 

— Şi cum rămâne cu Jon Snow, stăpâne? întrebă Ma- 
ester Luwin. 

Catelyn se încordă la auzul numelui. Ned îi simţi furia şi 
se desprinse de ea. 


76 


Mulţi bărbaţi aveau bastarzi. Catelyn se obişnuise cu 
asta. Nu fusese deloc surprinsă, în primul an al căsătoriei 
lor, să afle că Ned era tatăl unui copil făcut cu vreo fată 
găsită la întâmplare în timpul unei campanii. El avea 
nevoile unui bărbat, la urma urmei, şi petrecuseră un an 
departe unul de celălalt, Ned plecat la luptă în sud, în 
vreme ce ea rămăsese în siguranţă în castelul tatălui său, 
la Riverrun. Gândurile sale se îndreptau mai mult spre 
Robb, bebeluşul de la sânul ei, decât spre soţul pe care 
abia dacă-l cunoştea. N-avea decât să-şi găsească orice 
mângâiere ar fi putut găsi, între două lupte. lar dacă 
sămânţa lui prindea viaţă, ea se aştepta ca el să vegheze 
asupra trebuinţelor copilului. A făcut chiar mai mult decât 
atât. Cei din neamul Stark nu erau ca toţi ceilalţi bărbaţi. 
Ned şi-a adus bastardul cu el acasă şi i-a spus „fiu”, ca să 
vadă asta întregul nord. Când, în cele din urmă, războaiele 
s-au terminat, iar Catelyn s-a dus la Winterfell, Jon şi 
dădaca lui se instalaseră deja acolo. 

Asta era o rană adâncă. Ned nu vorbea despre mama 
copilului, nici măcar un cuvânt, însă un castel nu avea 
secrete, iar Catelyn le auzise pe servitoarele sale repetând 
istorisiri pe care le auziseră din gura soţilor lor soldaţi. 
Şuşoteau despre Ser Arthur Dayne, Sabia Dimineţii, cel 
mai năprasnic dintre cei şapte cavaleri din Garda Regelui 
Aerys, şi despre felul în care tânărul lor stăpân îl doborâse 
într-o singură luptă. Şi mai spuneau cum, după aceea, Ned 
dusese sabia lui Ser Arthur frumoasei şi tinerei surori 
care-l aştepta într-un castel numit Starfall, pe ţărmul Mării 
de Vară. Lady Ashara Dayne era înaltă şi blondă, cu ochi 
violeţi. Ei îi trebuiseră două săptămâni ca să-şi facă curaj, 
dar, pe când erau în pat, într-o noapte, Catelyn îşi 
întrebase soţul asupra adevărului despre toate astea; îl 
întrebase direct. 

A fost singura dată în toţi aceşti ani când Ned o 
înspăimântase. 

— Să nu mă întrebi niciodată despre Jon, spusese el cu o 
răceală de gheaţă. Este sânge din sângele meu şi asta este 


77 


tot ce trebuie să ştii. lar acum îmi vei spune de unde ai 
auzit acest nume, doamna mea. 

Jurase să i se supună lui, aşa că-i spusese; iar din acea 
zi, şuşotelile încetaseră şi numele Ashara Dayne nu mai fu 
niciodată pomenit la Winterfell. 

Indiferent cine fusese mama lui Jon, Ned trebuie că o 
iubise cu pasiune, pentru că nimic din ce-ar fi putut spune 
Catelyn nu l-ar fi convins să-l trimită departe pe băiat. Era 
singurul lucru pentru care nu-l putea ierta. Ajunsese să-şi 
iubească soţul din toată inima, dar nu regăsise aceeaşi 
intensitate în dragostea ei pentru Jon. Ar fi putut să ignore 
zeci de bastarzi de dragul lui Ned, atât timp cât erau 
departe. Jon nu fusese niciodată departe şi, pe măsură ce 
creştea, semăna tot mai mult cu Ned, mai mult decât 
oricare dintre fiii adevăraţi pe care-i adusese ea pe lume. 
Cumva, asta a înrăutățit lucrurile. 

— Jon trebuie să plece, spuse ea acum. 

— El şi Robb sunt apropiaţi, răspunse Ned. Sperasem 
că... 
— Nu poate să rămână aici, zise Catelyn, tăindu-i vorba. 
Este fiul tău, nu al meu. Nu-l vreau aici. 

Era o afirmaţie grea, ştia, dar nu mai puţin adevărată. 
Ned nu i-ar fi făcut băiatului niciun bine lăsându-l aici, la 
Winterfell. Căutătura pe care i-o aruncă Ned era teribil de 
îndurerată. 

— Ştii că nu pot să-l iau cu mine în sud. Nu va fi loc 
pentru el la curte. Un băiat cu numele de bastard - ştii ce 
vor spune despre el. Va fi respins. 

Catelyn îşi împietri inima împotriva rugăciunii mute din 
ochii soţului ei. 

— Se spune că prietenul tău, Robert, are el însuşi zeci 
de bastarzi... 

— Şi niciunul dintre ei nu a văzut măcar curtea! izbucni 
Ned. Femeia Lannister a avut grijă de asta. Cum poţi fi 
atât de insensibilă şi crudă, Catelyn? E doar un băiat. El... 

Furia îl copleşise. Ar fi putut spune mai multe şi mai 
rele, dar Maester Luwin interveni: 


78 


— Ni se oferă o altă soluţie. Fratele dumneavoastră, 
Benjen, m-a căutat pentru Jon în urmă cu câteva zile. Se 
pare că băiatul aspiră la negru. 

Ned îl privi zguduit. 

— A cerut să intre în Rondul de Noapte? 

Catelyn nu spuse, nimic. Să-l lase pe Ned să rumege 
astea în mintea lui; vocea ei nu era deloc binevenită acum. 
Însă l-ar fi sărutat bucuroasă pe Maester. Soluţia lui era 
una perfectă. Benjen Stark era un Frate Jurat. Jon i-ar fi ca 
un fiu, copilul pe care nu-l va avea niciodată. Iar cu timpul, 
băiatul va depune şi el jurământul. Nu va avea nici el fii 
care, într-o bună zi, să-i înfrunte pe nepoţii lui Catelyn 
pentru Winterfell. 

Maester Luwin glăsui: 

— Serviciul la Zid înseamnă o mare onoare, stăpâne. 

— Şi chiar un bastard se poate ridica în Rondul de 
Noapte, reflectă Ned. Dar vocea lui era încă abătută. Jon 
este atât de tânăr. Dacă ar fi cerut asta ca bărbat în 
putere, ar fi fost ceva, însă ca băiat de paisprezece ani... 

— Este un sacrificiu greu, se învoi Maester Luwin. Dar 
sunt vremuri grele, stăpâne. Calea sa nu este mai crudă 
decât a dumneavoastră sau a doamnei. 

Catelyn se gândi la cei trei copii pe care trebuia să-i 
piardă. Nu era uşor să păstreze tăcerea. Ned plecă de 
lângă ei pentru a privi pe fereastră, chipul său prelung 
rămânând tăcut şi gânditor. În cele din urmă oftă şi se 
întoarse spre ei. 

— Foarte bine. Cred că aşa este cel mai bine. Voi vorbi 
cu Ben. 

— Când îi vom spune şi lui Jon? 

— Când va fi cazul. Trebuie făcute pregătiri. Vor trece 
două săptămâni până să fim gata de plecare. Mai degrabă 
l-aş lăsa pe Jon să se bucure de aceste ultime zile. Vara se 
va termina curând, copilăria la fel. Când va veni vremea, 
am să-i spun chiar eu. 


79 


ARYA 


Din nou, broderiile Aryei nu ieşiseră bine deloc. Se 
încruntă spre ele şi privi spre locul unde sora sa, Sansa, 
şedea printre alte fete. Lucrul de mână al Sansei era 
deosebit. Toată lumea spunea asta. 

— Lucrurile făcute de Sansa sunt la fel de frumoase ca 
ea, îi spusese o dată Septa Mordane mamei lor. Are mâini 
atât de fine şi de delicate. 

Când Lady Catelyn întrebase de Arya, septa pufnise. 

— Arya are mâinile unui fierar. 

Arya se uită pe furiş prin încăpere, temându-se că Septa 
Mordane i-ar fi putut citi gândurile, dar ea nu-i acorda, 
astăzi, nicio atenţie. Stătea împreună cu Prinţesa Myrcella, 
numai zâmbete şi admiraţie. Nu se întâmpla prea des ca 
septa să aibă privilegiul de a instrui în artele femeilor o 
prinţesă regală, după cum spusese când regina o adusese 
pe Myrcella să li se alăture. Arya credea că broderiile Myr- 
cellei nu erau deloc drepte, dar nu puteai deduce asta din 
felul în care o lăuda Septa Mordane. 

Îşi studie, din nou, propria sa broderie, căutând o cale 
să o salveze, apoi oftă şi puse acul jos. Privi mohorâtă spre 
sora sa. Sansa sporovăia veselă în timp ce lucra. Beth Cas- 
sel, fetiţa lui Ser Rodrik, stătea la picioarele ei sorbind 
fiecare cuvânt pe care-l rostea, iar Jeyne Poole se apleca 
pentru a-i şopti ceva la ureche. 

— Despre ce vorbiţi? întrebă Arya dintr-odată. 

Jeyne îi aruncă o privire surprinsă şi apoi chicoti. Sansa 
părea uimită. Beth se înroşi. Nu răspunse niciuna. 

— Spuneti-mi, făcu Arya. 

Jeyne se uită în jur, pentru a se asigura că Septa 
Mordane nu o putea auzi. Myrcella spuse ceva, iar septa 
râse împreună cu celelalte doamne. 

— Vorbeam despre prinţ, zise Sansa, cu o voce moale ca 


80 


un sărut. 

Arya ştia de care prinţ era vorba: Joffrey, bineînţeles. 
Cel înalt şi arătos. Sansa făcuse în aşa fel încât să stea 
lângă el la ospăț. Arya fusese nevoită să stea lângă cel mic 
şi gras. Bineînţeles. 

— Lui Joffrey îi place de sora ta, şopti Jeyne, mândră de 
parcă ar fi avut şi ea un merit în asta. Era fiica unuia 
dintre slujitorii de la Winterfell şi cea mai bună prietenă a 
Sansei. I-a spus că este foarte frumoasă. 

— Are de gând să se căsătorească cu ea, zise micuța 
Beth visătoare, îmbrăţişându-se singură. Atunci Sansa va fi 
regina întregului domeniu. 

Sansa avu bunul-simţ să roşească. Se îmbujora frumos. 
Făcea totul frumos, se gândi Arya cu un resentiment amar. 

— Beth, n-ar trebui să scorneşti atâtea, o dojeni Sansa 
pe fetiţă, mângâindu-i încet părul pentru a îndepărta 
asprimea vorbelor sale. Privi spre Arya. Ce crezi despre 
prinţul Joff, surioară? E foarte galant, nu ţi se pare? 

— Jon crede că arată ca o fată, răspunse Arya. 

Sansa oftă în timp ce broda. 

— Bietul Jon, rosti ea. Devine gelos pentru că este un 
bastard. 

— E fratele tău, zise Arya, mult prea tare. 

Vocea ei străbătu liniştea de la amiază a încăperii din 
turn. Septa Mordane îşi ridică privirile. Avea o faţă osoasă, 
ochi pătrunzători şi o gură subţire, aproape fără buze, o 
figură făcută pentru încruntări. Se încrunta chiar acum. 

— Despre ce tot vorbiţi, copii? 

— Fratele nostru vitreg, răspunse Sansa, cu aceeaşi 
voce moale. Îi zâmbi septei. Arya şi cu mine tocmai 
remarcam cât de bucuroase suntem să o avem acum 
printre noi pe prinţesă, zise ea. 

Septa Mordane dădu din cap. 

— Într-adevăr. Este o mare onoare pentru noi toate. 
Prinţesa Myrcella zâmbi nesigură de compliment. Arya, de 
ce nu lucrezi? întrebă septa. Se ridică în picioare, iar 
fustele ei apretate foşneau în timp ce traversa încăperea. 


81 


Arată-mi broderiile. 

Arya ar fi vrut să urle. De ce trebuise ca Sansa să atragă 
atenţia septei?! 

— lată, zise ea, predându-şi lucrul de mână. 

Septa examină țesătura. 

— Arya, Arya, Arya, spuse ea. Aşa nu merge. Aşa nu 
merge deloc. 

Toată lumea se uita la ea. Era prea mult. Sansa era prea 
bine-crescută ca să zâmbească la ruşinea surorii sale, dar 
Jeyne îi adresă un surâs afectat. Chiar şi prinţesa Myrcella 
arăta că-i pare rău de ea. Arya simţi cum în ochi i se 
adunau lacrimile. Se ridică de pe scaun şi ţâşni spre uşă. 
Septa Mordane strigă după ea: 

— Arya, vino înapoi! Nu mai face niciun pas! Doamna 
mama ta va afla de asta. În faţa prinţesei noastre regale! 
Ne faci pe toate de ruşine! 

Arya se opri la uşă şi se întoarse muşcându-şi buza. 
Lacrimile-i curgeau acum pe obraji. Reuşi să încropească o 
mică plecăciune spre Myrcella. 

— Cu voia dumneavoastră, doamnă. 

Myrcella clipi spre ea şi privi spre doamnele de 
companie pentru un sfat. Dar dacă ea era nehotărâtă, 
Septa Mordane nu era. 

— Unde crezi că te duci, Arya? 

Ea o privi cu duşmănie. 

— Trebuie să merg să potcovesc un cal, rosti ea dulce, 
simțind o scurtă satisfacţie la şocul oglindit pe chipul 
septei. 

Apoi se răsuci şi ieşi, alergând pe trepte cât de repede o 
ţineau picioarele. 

Nu era drept. Sansa avea totul. Sansa era cu doi ani mai 
mare ca ea; poate că, la vremea când se născuse Arya, nu 
mai rămăsese nimic pentru ea. Aşa se simţea acum destul 
de des. Sansa putea coase, dansa şi cânta. Scria poezii. 
Ştia cum să se îmbrace. Cânta la harfa mare şi la clopote. 
Mai rău, era şi frumoasă. Sansa moştenise pomeţii înalţi şi 
delicaţi ai mamei lor şi părul des, roşcat, al celor din 


82 


neamul Tully. Arya semăna cu tatăl lor, stăpânul. Părul ei 
era de un castaniu lipsit de luciu, iar chipul său era alungit 
şi solemn. Jeyne obişnuia să-i spună Arya-Faţă-de-Cal şi 
necheza ori de câte ori se apropia ea. O mai durea şi faptul 
că singurul lucru pe care-l putea face mai bine decât sora 
ei era să călărească. Şi să conducă o gospodărie. Sansa nu 
avusese niciodată mintea potrivită pentru socoteli. Dacă se 
va mărita cu Prinţul Joff, Arya spera pentru binele ei că va 
avea un bun servitor. 

Nymeria o aştepta în camera de gardă de la capătul 
scării. Se ridică imediat ce dădu cu ochii de ea. Arya rânji. 
Puiul de lup o iubea, nimeni altcineva nu mai făcea asta. 
Mergeau împreună peste tot, iar Nymeria dormea în 
camera ei, la piciorul patului. Dacă mama nu ar fi interzis 
asta, Arya ar fi luat bucuroasă puiul de lup cu ea în camera 
de cusut. Las-o pe Septa Mordane să se plângă atunci de 
broderiile ei. 

Nymeria o muşcă în joacă de mână, cu fervoare, pe 
când Arya o dezlega. Avea ochii galbeni. Când lumina 
soarelui îi atingea, străluceau ca două monede din aur. 
Arya îi dăduse numele după cel al reginei războinice de 
Rhoyne, care-şi condusese poporul peste Marea Îngustă. 
Fusese şi un mare scandal. Sansa, desigur, îi spusese 
puiului ei „Lady”. Arya se strâmbă şi strânse şi mai tare în 
braţe puiul de lup. Nymeria îi linse urechea, iar ea chicoti. 

Dar acum Septa Mordane trimisese, cu siguranţă, vorbă 
mamei sale. Dacă se ducea în camera ei, o vor găsi. Aryei 
nu-i păsa dacă era găsită. Avea o idee mai bună. Băieţii se 
aflau în curte, pentru exerciţii. Voia să vadă cum Robb îl 
punea pe galantonul de Prinţ Joffrey cu spatele la pământ. 

— Vino, şopti ea spre Nymeria. 

Se ridică şi începu să alerge, lupul gonind din greu pe 
urmele ei. 

Pasarela acoperită care lega armurăria de Marea 
Fortăreaţă avea o fereastră care-ţi oferea privelişte asupra 
întregii curţi. Spre locul acela se îndreptau. Ajunse roşie la 
faţă, abia trăgându-şi sufletul, pentru a-l găsi pe Jon 


83 


aşezat, cu un genunchi ridicat până la bărbie. Privea 
acţiunea atât de absorbit, încât nici nu băgă de seamă 
apropierea ei decât atunci când lupul său alb se ridică să 
le întâmpine. Nymeria se apropie precaută. Nălucă, deja 
mai mare decât frăţiorii săi, o mirosi, o muşcă cu grijă de o 
ureche şi se aşeză. 

Jon îi aruncă o privire intrigată. 

— N-ar trebui să-ţi lucrezi acum broderiile, surioară 
dragă? 

Arya se bosumflă. 

— Am vrut să-i văd cum se luptă. 

El zâmbi. 

— Atunci, vino aici. 

Arya escaladă fereastra şi se aşeză lângă el, într-un cor 
de bufnituri şi grohăieli venite din curtea de jos. 

Spre dezamăgirea ei, era ora de antrenament a băieţilor 
mai mici. Bran era atât de protejat de căptuşeală, încât 
arăta de parcă s-ar fi încins cu o saltea umplută cu pene, 
iar Prinţul Tommen, care era destul de durduliu şi aşa, 
acum i se înfăţişa de-a dreptul rotund. Se hărţuiau şi 
pufăiau, lovindu-se cu săbii de lemn învelite în pânză sub 
privirile atente ale lui Ser Rodrik Cassel, maestrul de 
arme, un bărbat pântecos ca un butoi, cu favoriţi albi, 
magnifici. O duzină de spectatori, bărbaţi şi băieţi, strigau 
încurajări, iar vocea lui Robb se auzea cel mai tare dintre 
toate. Îl observă şi pe Theon Greyjoy lângă el, cu pieptarul 
lui negru împodobit cu krakenul auriu ai Casei sale, şi cu o 
strâmbătură de dispreţ pe faţă. Ambii combatanți se 
clătinau. Arya aprecie că erau în arenă de ceva timp. 

— Doar cu o idee mai istovitor decât lucrul de mână, 
remarcă Jon. 

— Doar cu o idee mai distractiv decât lucrul de mână, îi 
răspunse Arya. 

Jon rânji, se întinse şi-i ciufuli părul. Arya se înroşi. Ei 
fuseseră întotdeauna apropiaţi. Jon avea figura tatălui său, 
la fel ca ea. Erau singurii. Robb şi Sansa şi Bran, ba chiar 
şi micul Rickon, toţi aveau trăsături de Tully, cu zâmbete 


84 


plăcute şi foc în păr. Când Arya era mică, îi fusese teamă 
că şi ea era tot un bastard. La Jon se dusese să-i comunice 
temerile sale, şi tot Jon fusese acela care o liniştise. 

— De ce nu eşti şi tu în curte? îl întrebă Arya. 

El îi oferi un zâmbet strâmb. 

— Bastarzilor nu li se permite să-i atingă pe tinerii 
prinți, zise el. Rănile cu care se aleg pe terenul de exerciţii 
trebuie să fie făcute de săbiile celor ca ei. 

— Oh! 

Arya se simţi tulburată. Ar fi trebuit să-şi dea seama. 
Pentru a doua oară în cursul aceleiaşi zile, reflectă la 
faptul că viaţa nu era cinstită. Privi cum frăţiorul ei îl 
pocnea pe Tommen. 

— Aş putea lupta la fel de bine ca Bran, zise ea. Are 
numai şapte ani, eu nouă. 

Jon o contemplă cu întreaga sa înţelepciune de la 
paisprezece ani. 

— Eşti prea slăbănoagă, zise el. O luă de braţ ca să-i 
simtă muşchii, apoi oftă şi clătină din cap. Mă îndoiesc că 
ai putea, măcar, ridica o sabie lungă, darămite s-o şi 
roteşti. 

Arya îşi trase braţul şi-i aruncă o privire cruntă. Jon îi 
ciufuli din nou părul. Se uitau cum Bran şi Tommen îşi 
dădeau târcoale. 

— Îl vezi pe Prinţul Joffrey? întrebă Jon. 

Nu-l văzuse, nu la început, dar când se uită din nou, îl 
găsi în spate, sub umbra zidului înalt de piatră. Era 
înconjurat de bărbaţi pe care nu-i recunoscu, tineri domni 
îmbrăcaţi în livrelele Caselor Lannister şi Baratheon, nişte 
străini cu toţii. Printre ei se găseau şi câţiva bărbaţi mai 
vârstnici; cavaleri, presupuse ea. 

— Uită-te la blazonul de pe pieptarul lui, îi sugeră Jon. 

Arya privi. Pe pieptarul vătuit al prinţului era brodat un 
blazon ornamentat. Nu exista nicio îndoială că lucrul de 
mână fusese migălos. Blazonul era împărţit la mijloc; pe o 
parte se afla cerbul încoronat al Casei regale, iar pe partea 
cealaltă, leul Casei Lannister. 


85 


— Lannisterii sunt mândri, remarcă Jon. Ai putea crede 
că sigiliul regal ar fi suficient, dar nu. El face Casa mamei 
sale egală în onoruri cu cea a regelui. 

— Femeia este la fel de importantă! protestă Arya. 

Jon chicoti. 

— Poate că şi tu ar trebui să faci acelaşi lucru, surioară. 
Uneşte Tully cu Stark pe blazonul tău. 

— Un lup cu un peşte în bot? Asta o făcu să râdă. Ar 
arăta caraghios. În afară de asta, o fată nu poate lupta, aşa 
că de ce ar avea blazon? 

Jon dădu din umeri. 

— Fetele primesc blazonul, însă nu şi armele pe el. 
Bastarzii primesc armele, însă nu şi blazonul. Nu eu am 
făcut regulile, surioară. 

Dinspre curtea de jos se auzi un strigăt. Prinţul Tommen 
se rostogolea prin praf încercând să se ridice, fără să 
reuşească. Căptuşeala de protecţie îl făcea să arate ca o 
ţestoasă căzută pe spate. Bran stătea deasupra lui, cu 
sabia ridicată, gata să-l pocnească din nou, îndată ce s-ar fi 
ridicat în picioare. Bărbaţii începură să râdă. 

— Ajunge! strigă Ser Rodrik. Îi întinse mâna prinţului şi- 
l ridică. Ai luptat bine. Lew, Donnis, ajută-l să scape de 
armură. Privi în jur. Prinţ Joffrey, Robb, aţi vrea să faceţi o 
rundă? 

Robb, deja transpirat de pe urma ultimei runde, înaintă 
nerăbdător. 

— Bucuros. 

Joffrey ieşi la lumină, ca răspuns la provocarea Robb. 
Părul său lucea precum firul de aur. Părea plictisit. 

— Acesta-i un joc pentru copii, Ser Rodrik. 

Lui Theon Greyjoy îi scăpă, brusc, un hohot de râs. 

— Sunteţi copii, rosti el ironic. 

— Poate că Robb este copil, zise Joffrey. Eu sunt prinţ. 
Şi apoi, m-am săturat să-i pocnesc pe cei din Casa Stark cu 
săbii de jucărie. 

— Ai primit mai multe lovituri decât ai dat, Joff, zise 
Robb. 'Ţi-e teamă? 


86 


Prinţul Joffrey se uită la el. 

— Oh, de-a dreptul îngrozit. Eşti atât de în vârstă! 

Unii dintre bărbaţii Lannister râseră. Jon privi în jos, 
spre scenă, încruntându-se. 

— Joffrey este cu adevărat doar un rahat mic, îi spuse el 
Aryei. 

Ser Rodrik se trăgea gânditor de perciunii săi albi. 

— La ce vă gândiţi? îl întrebă el pe prinţ. 

— Săbii cu tăiş. 

— S-a făcut, răspunse Robb. O să-ţi pară rău! 

Maestrul armurier îşi puse un braţ pe umărul lui, pentru 
a-l face să tacă. 

— Săbiile cu tăiş sunt prea periculoase. Am să vă dau 
voie cu săbiile de turnir, cu muchiile boante. 

Joffrey nu spuse nimic, însă un bărbat, necunoscut 
Aryiei, un cavaler înalt cu părul negru şi urme de arsură 
pe faţă, îşi făcu loc spre prinţ. 

— Acesta e prinţul tău. Cine eşti tu ca să-i spui că nu 
are voie cu săbii cu tăiş, ser? 

— Maestrul armurier din Winterfell, Clegane, iar tu ai 
face bine să nu uiţi asta. 

— Antrenaţi şi femei aici? vru să ştie bărbatul cu faţa 
arsă. 

— Antrenez cavaleri, zise Ser Rodrik apăsat. Vor primi 
oţel atunci când vor fi pregătiţi. Când vor ajunge la o 
anumită vârstă. 

Bărbatul cu faţa arsă privi spre Robb. 

— Câţi ani ai, băiete? 

— Paisprezece. 

— Eu am omorât un bărbat când aveam doisprezece. Şi 
puteţi fi siguri că nu cu o sabie boantă. 

Arya îl văzu pe Robb cum se zbârleşte. Mândria sa era 
rănită. Se întoarse spre Ser Rodrik. 

— Lăsaţi-mă s-o fac. Îl pot învinge. 

— Atunci învinge-l cu o sabie de turnir, zise Ser Rodrik, 
iar Joffrey dădu din umeri. 

— Vino să mă vezi când mai creşti ceva, Stark. Dacă nu 


87 


vei fi prea bătrân. 

Între bărbaţii Lannister se auziră hohote de râs. 
Blestemele lui Robb izbucniră în curte. Arya îşi acoperi 
gura, şocată. Theon Greyjoy îl apucă pe Robb de braţ ca 
să-l ţină departe de prinţ. Ser Rodrik se trase de favoriţi 
uluit. Joffrey mimă un căscat şi se întoarse spre fratele său 
mai Mic. 

— Haide, Tommen, zise el. Ora de joacă s-a terminat. 
Lasă-i pe copii în zburdălniciile lor. 

Aceste vorbe smulseră şi mai multe râsete din partea 
Lannisterilor şi mai multe blesteme de la Robb. Faţa lui 
Ser Rodrik era roşie ca sfecla de furie, sub albul 
favoriţilor. Theon îl ţinu pe Robb încătuşat într-o 
strânsoare de fier până ce prinţul şi suita sa ajunseră la 
distanţă sigură. 

Jon îi privi îndepărtându-se, iar Arya se întoarse spre 
Jon. Faţa sa rămăsese la fel de neclintită ca lacul din inima 
grădinii zeilor. În cele din urmă, el coborî de la fereastră. 

— Spectacolul s-a terminat, spuse el. Se aplecă să-l 
scarpine pe Nălucă între urechi. Lupul alb se ridică şi se 
frecă de el. Cel mai bine ar fi să fugi acum înapoi în 
cameră,  surioară. Septa Mordane te pândeşte, cu 
siguranţă. Cu cât te ascunzi mai mult timp, cu atât va fi 
pedeapsa mai grea. Vei ajunge să coşi toată iarna. Când va 
veni dezgheţul de primăvară, îţi vor găsi trupul cu un ac 
încă bine prins între degetele îngheţate. 

Arya nu credea că era ceva nostim. 

— Urăsc lucrul de mână, spuse ea cu însufleţire. Nu-i 
corect! 

— Nimic nu-i corect, zise Jon. 

O ciufuli din nou şi plecă de lângă ea, cu Nălucă de- 
plasându-se fără zgomot pe lângă el. Nymeria fu cât pe ce 
să se ia după el, apoi se opri şi se întoarse când văzu că 
Arya nu mai venea. Se întoarse în silă în direcţia opusă. 
Era mai rău decât crezuse Jon. Nu doar Septa Mordane o 
aştepta în cameră, ci şi mama ei. 


88 


BRAN 


Vânătorii plecară în zori. Regele voia mistreţ la ospăţul 
din seara asta. Prinţul Joffrey călărea împreună cu tatăl 
său, aşa că şi lui Robb i se permisese să se alăture 
vânătorilor. Unchiul Benjen, Jory, Theon Greyjoy, Ser 
Rodrik şi chiar şi caraghiosul de frăţior al reginei veniseră 
cu ei. Era ultima vânătoare, la urma urmei. A doua zi 
plecau înapoi în sud. 

Bran fusese lăsat în urmă, cu Jon şi fetele şi Rickon. 
Rickon era doar un bebeluş, iar fetele doar fete, însă Jon şi 
lupul său nu erau de găsit niciunde. Bran nu-l căutase prea 
mult. Credea că Jon era supărat pe el. Mai nou, Jon părea 
supărat pe toată lumea. Bran nu ştia de ce. Avea de gând 
să meargă cu unchiul Ben la Zid, ca să se înroleze în 
Rondul de Noapte. Asta era aproape la fel de bine caa te 
duce în sud, cu regele. Robb era cel pe care-l lăsau în 
urmă, nu Jon. Zile întregi, Bran abia aşteptase ieşirea. 
Avea de gând să călărească pe drumul regelui, pe propriul 
său cal, nu pe un ponei, ci pe un cal adevărat. Tatăl său va 
fi Mâna Regelui, iar ei vor locui la castelul roşu de la 
Debarcaderul Regelui, castelul pe care-l construise 
Stăpânul Dragonilor. Bătrâna Nan spunea că acolo erau 
fantome şi  tainiţe unde se  petrecuseră lucruri 
îngrozitoare, cu capete de balauri pe ziduri. Pe Bran îl 
treceau fiorii numai gândindu-se la aşa ceva, însă nu-i era 
frică. Cum să-i fi fost frică? Tatăl său va fi cu el, la fel şi 
regele cu toţi cavalerii săi. 

Într-o bună zi, şi Bran va fi cavaler, unul din Garda 
Regelui. Bătrâna Nan spunea că erau cei mai buni 
luptători de pe întregul domeniu. Nu erau decât şapte şi 
purtau armuri albe, nu aveau neveste sau copii, trăiau 
numai ca să-l servească pe rege. Bran cunoştea toate 
istorisirile. Numele lor era ca o muzică pentru el. Serwyn 


89 


Scutul Oglindă. Ser Ryan Redwyne. Prinţul Aemon 
Cavalerul Dragon. Gemenii Ser Erryk şi Ser Arryk, care 
muriseră unul în sabia celuilalt, cu sute de ani în urmă, 
când fratele se luptase cu sora într-un război pe care 
cântăreții îl pomeneau drept Dansul Dragonilor. Taurul 
Alb, Gerold Hightower. Ser Arthur Dayne, Sabia Dimineţii. 
Barristan cel Aprig. 

Doi dintre cavalerii Gărzii Regale veniseră în nord cu 
Regele Robert. Bran îi privise fascinat, neîndrăznind însă 
niciodată să li se adreseze. Ser Boros era un bărbat chel, 
cu o faţă fălcoasă, iar Ser Meryn avea ochi obidiţi şi o 
barbă de culoarea ruginii. Ser Jaime Lannister semăna mai 
mult cu cavalerii din istorisiri, făcea şi el parte din Garda 
Regelui, dar Robb spunea că îl ucisese pe bătrânul rege 
nebun şi că nu ar mai trebui să conteze. Cel mai fălos 
dintre cavalerii în viaţă era Ser Barristan Selmy, Barristan 
cel Aprig, Lordul Comandant al Gărzii Regelui. Tatăl îi 
promisese că îl vor întâlni pe Ser Barristan când vor 
ajunge la Debarcaderul Regelui, iar Bran marcase zilele 
rămase pe perete, nerăbdător să plece, să vadă lumea 
visată şi să înceapă o viaţă pe care abia şi-o putea imagina. 

Totuşi, acum că sosise şi ultima zi, Bran se simţea dintr- 
odată pierdut. Winterfell fusese singura casă pe care o 
cunoscuse vreodată. Tatăl său îi spusese că ar trebui să-şi 
ia astăzi rămas-bun de la toţi, iar el încercase. După ce 
vânătorii plecaseră, se plimbase prin castel cu lupul său 
lângă el, intenţionând să-i viziteze pe toţi cei care vor fi 
lăsaţi în urmă, Bătrâna Nan şi Gage, bucătarul, Mikken în 
atelierul său de fierărie, Hodor, băiatul de la grajduri care 
zâmbea atât de mult şi avea grijă de poneiul său fără să 
spună niciodată altceva decât „Hodor”, bărbatul din 
grădinile de sticlă, care-i dăduse o mură când venise în 
vizită... 

Insă nu era bine. Se dusese prima dată la grajduri, ca 
să-şi vadă poneiul, însă nu mai era poneiul lui, urma să 
primească un cal adevărat, lăsând poneiul în urmă şi, 
dintr-odată, Bran nu mai voise altceva decât să stea jos şi 


90 


să plângă. Se întorsese şi o luase la goană înainte ca Ho- 
dor şi ceilalţi băieţi de grajd să-i vadă lacrimile din ochi. 
Acesta a fost sfârşitul vizitelor sale de rămas-bun. Apoi îşi 
petrecuse dimineaţa singur, în pădurea zeilor, încercând 
să-şi înveţe lupul să prindă un băț, dar fără a reuşi. Lupul 
era mai deştept decât orice dulău din coteţele tatălui său 
iar Bran ar fi putut jura că înţelegea fiecare cuvânt care se 
spunea, însă arăta puţin interes în goana după bete. 

Incă încerca să-i găsească un nume. Robb şi-l botezase 
pe al lui Vântul Cenuşiu, pentru că alerga atât de repede. 
Sansa îl numise pe al ei Lady, Arya găsise numele unei 
vrăjitoare bătrâne, o regină de prin balade, iar micul 
Rickon şi-l botezase pe al său Câinele Lăţos, ceea ce Bran 
considera că era un nume stupid pentru un lup străvechi. 
Lupul lui Jon, cel alb, era Năluca. Bran ar fi dorit să se fi 
gândit el primul la acest nume, chiar dacă lupul său nu era 
alb. IÎncercase câteva sute de variante în ultimele două 
săptămâni, însă niciuna nu i se păruse potrivită. 

În cele din urmă, se sătură de jocul de-a aruncatul 
băţului şi se decise pentru căţărat. Nu mai dăduse pe la 
turnul dărâmat în ultimele două săptămâni, după toate 
cele care se întâmplaseră, iar asta ar fi putut fi ultima sa 
şansă. O luă la goană prin pădurea zeilor, preferând să 
facă un ocol ca să evite lacul, unde creştea copacul inimii. 
Copacul îl înspăimântase dintotdeauna; copacii nu ar 
trebui să aibă ochi, se gândea Bran, ori frunze care arătau 
ca palmele. Lupul său alergă spre el. 

— Tu rămâi aici, îi spuse lupului la baza bradului înalt 
de lângă zidul armurăriei. Stai jos. Aşa, bine. Acum stai... 

Lupul făcu aşa cum i se ceruse. Bran îl scărpină în dosul 
urechilor, apoi plecă, sări, apucă o creangă joasă şi se 
săltă în sus. Se afla pe la jumătatea copacului, deplasându- 
se cu uşurinţă din ramură în ramură, când lupul se ridică 
şi începu să urle. Bran se uită în jos. Lupul său tăcu, 
holbându-se cu ochii săi galbeni. Simţi o înfrigurare 
ciudată, începu să urce din nou. Lupul urlă încă o dată. 

— Linişte! strigă el. Stai jos. Şezi! Eşti mai rău ca 


91 


mama. 

Urletul îl urmări pe tot parcursul ascensiunii spre vârful 
copacului, până ce, în sfârşit, sări pe acoperişul armurăriei 
şi dispăru din vedere. Acoperişurile din Winterfell erau cea 
de-a doua casă a lui Bran. Mama lui spunea adesea că 
Bran se căţăra încă dinainte de a putea umbla. Nu-şi 
amintea când învățase să meargă, dar nici când se apucase 
de căţărări, aşa că presupunea că trebuia să fie adevărat. 

Pentru un băiat, Winterfell era un labirint din piatră 
cenuşie, de ziduri şi turle şi curţi şi tunele ramificate în 
toate direcţiile. În părţile mai vechi ale castelului, sălile 
erau înclinate în sus şi-n jos, aşa că nici măcar nu erai 
sigur la care etaj te aflai. În decursul secolelor, întregul loc 
părea că crescuse ca un copac de piatră monstruos, iar 
crengile sale erau întortocheate şi groase, răsucite, cu 
rădăcinile adânc înfipte în pământ. 

Când ieşi de sub el şi se căţără până sus, Bran putu 
vedea aproape întregul Winterfell dintr-o singură privire. Îi 
plăcea cum arăta, întins dedesubt, numai cu păsările dân- 
du-i ocol pe cer în timp ce, dedesubt, viaţa la castel se 
desfăşura în continuare. Bran putea rămâne cocoţat ore în 
şir printre garguiele diforme, spălate de ploi, care se iţeau 
peste Prima Fortăreaţă, privind totul: bărbaţii antrenându- 
se în curte, grădinarii îngrijindu-şi legumele din grădinile 
de sticlă, câinii fără astâmpăr gonind înainte şi înapoi, 
tăcerea pădurii zeilor, fetele bârfind pe lângă fântâna 
pentru spălat. Toate astea îl făceau să se simtă de parcă ar 
fi fost el stăpânul castelului, într-un fel pe care Robb nu-l 
va cunoaşte niciodată. 

Locul îl învăţa şi secretele din Winterfell. Constructorii 
nici măcar nu neteziseră pământul; în spatele zidurilor 
erau văi şi dealuri. Exista şi un pod acoperit care unea cel 
de-al patrulea etaj al turnului clopotului cu etajul al doilea 
al grădinii suspendate. Bran ştia de el. Şi mai ştia că 
puteai intra în spaţiul interior prin poarta de sud, urcai 
trei etaje şi puteai alerga de jur împrejurul Winterfellului 
printr-un tunel îngust, săpat în piatră, după care puteai 


92 


ieşi afară la nivelul solului spre poarta de nord, cu circa 
treizeci de metri de zid înălțându-se deasupra ta. Nici 
chiar Maester Luwin nu ştia asta, Bran era convins. 

Mama sa era îngrozită că, într-o zi, ar putea aluneca de 
pe zid şi ar muri. li spusese că nu se va întâmpla aşa ceva, 
însă ea nu-l crezuse niciodată. O dată, îl pusese să-i 
promită că va sta numai pe pământ. Reuşise să se ţină de 
cuvânt pentru aproape două săptămâni, fiecare zi fiind 
mizerabilă, până într-o noapte, când ieşise pe fereastra 
dormitorului în vreme fraţii săi dormeau. Îşi mărturisise 
crima a doua zi, într-un acces de vinovăţie. Lord Eddard îi 
poruncise să plece în pădurea zeilor pentru a se curăța. 
Fuseseră postate santinele, pentru ca Bran să rămână 
acolo singur toată noaptea şi să reflecteze la răzvrătirea 
sa. In dimineaţa următoare, Bran nu fusese de găsit 
niciunde. În cele din urmă, îl descoperiseră adormit pe 
crengile de sus ale celui mai înalt brad din poiană. 

Cu toată furia lui, tatăl nu putuse să nu râdă. 

— Nu eşti fiul meu, îi spusese lui Bran când i-l 
aduseseră, eşti o veveriţă. Aşa să fie, atunci. Dacă trebuie 
să te caţeri, caţără-te, dar încearcă să faci în aşa fel încât 
mama ta să nu te vadă. 

Bran făcuse tot posibilul, deşi nu credea că reuşise 
vreodată să o păcălească într-adevăr. Din moment ce tatăl 
nu-i mai interzicea asta, mama apelă la alţii. Bătrâna Nan 
îi spusese o poveste despre un băieţel rău care se urcase 
prea sus şi fusese lovit de trăsnet, iar după aceea ciorile 
veniseră să-i ciugulească ochii. Bran nu fusese impresionat 
deloc. Erau cuiburi de cioară în vârful turnului părăginit, 
unde nu se aventura nimeni în afară de el, iar uneori îşi 
umplea buzunarele cu boabe de porumb înainte de a se 
urca până acolo, iar ciorile îi mâncau direct din palmă. 
Niciuna dintre ele nu vădise nici cel mai mic interes în a-i 
ciuguli ochii. 

Mai târziu, Maester Luwin făcuse un băieţel din lut şi-l 
îmbrăcase precum Bran, azvârlindu-l dincolo de zid, în 
curtea de jos, ca să-i demonstreze ce s-ar fi putut întâmpla 


93 


dacă Bran ar fi căzut. Asta-l distrase, dar după aceea îşi 
privise maestrul şi-i spusese: 

— Eu nu sunt făcut din lut. Şi, oricum, eu nu voi cădea. 

Apoi, pentru o vreme, gărzile îl goniră ori de câte ori îl 
vedeau pe acoperişuri, încercând să-l aducă jos. Asta 
fusese cea mai bună perioadă dintre toate. Era de parcă ar 
fi jucat un joc cu fraţii săi, cu deosebire că Bran câştiga 
întotdeauna. Niciuna dintre santinele nu se putea căţăra 
atât de bine ca el, nici măcar Jory. De cele mai multe ori, 
nici nu-l vedeau. Oamenii nu se uitau niciodată în sus. lată 
un motiv în plus pentru care aprecia căţăratul, căci era ca 
şi cum ar fi devenit invizibil. 

li plăcea şi cum se simţea ridicându-se pe zid, folosindu- 
se de pietre, cu toate degetele de la mâini şi picioare 
căutând adânc în fiecare fisură dintre ele. Întotdeauna îşi 
scotea încălţările şi se ducea să se caţere cu picioarele 
goale; asta îl făcea să se simtă de parcă ar fi avut patru 
mâini, nu două. li plăcea durerea adâncă resimţită după 
aceea în toţi muşchii. li plăcea gustul aerului acolo sus, 
dulce şi răcoros, ca perele de iarnă. Îi plăceau păsările: 
ciorile din turnul părăginit şi vrăbiile micuţe, care-şi 
făceau cuibul în crăpăturile dintre pietre, bufnița bătrână 
care dormea în podul prăfuit de deasupra armurăriei. Bran 
le cunoştea pe toate. 

De cele mai multe ori, îi plăcea să meargă în locuri în 
care nimeni altcineva n-ar fi putut să ajungă şi să vadă 
întinderea cenuşie a Winterfellului aşa cum nu o mai 
văzuse nimeni. Asta transforma întregul castel în 
ascunzătoarea lui secretă. 

Locul său preferat era turnul părăginit. Cândva, fusese 
un turn de observaţie, cel mai înalt din Winterfell. Cu mult 
timp în urmă, cu o sută de ani înainte ca tatăl său să se fi 
născut, o lovitură de trăsnet îl incendiase. O treime din 
partea de sus se prăbuşise înăuntru, iar de atunci nu mai 
fusese reconstruit. Uneori, tatăl său trimitea vânătorii de 
şobolani la baza turnului, să curețe cuiburile pe care le 
găseau întotdeauna printre grămezile de pietre căzute şi 


94 


grinzile arse, putrezite. Însă nimeni nu urcase până acum 
în structura părăginită de la vârf, cu excepţia lui Bran şi a 
ciorilor. 

Cunoştea două căi de a ajunge până acolo. Te puteai 
căţăra direct pe partea din afară a turnului, însă pietrele 
erau nesigure, mortarul care le ţinea împreună fiind de 
mult cenuşă, iar lui Bran nu-i plăcuse niciodată să-şi lase 
toată greutatea pe ele. 

Cea mai bună era însă plecarea din pădurea zeilor, 
căţăratul pe bradul înalt şi traversarea peste armurărie şi 
camera de gardă, sărind de pe un acoperiş pe altul 
desculţ, pentru ca santinelele să nu te audă de jos. Asta te 
aducea în unghiul mort al Primei Fortăreţe, cea mai veche 
parte a castelului, o incintă scundă şi rotunjită, mai înaltă 
însă decât părea. Acolo mai erau acum numai şobolani şi 
păianjeni, însă vechile pietre se dovedeau numai bune de 
căţărat. Puteai urca direct acolo unde capetele de balaur 
se aplecau oarbe peste spaţiul deschis şi, săltând din 
gargui în gargui, cu o mână după alta, puteai înconjura 
partea de la nord. De acolo, dacă te întindeai bine de tot, 
puteai să te salţi până la turnul părăginit, care era foarte 
aproape. În ultima parte o luai în sus, pe pietrele 
înnegrite, spre cuibul aflat la nu mai mult de zece paşi 
distanţă, iar atunci ciorile veneau să vadă dacă nu cumva 
le-ai adus ceva porumb. 

Bran sărea din gargui în gargui, cu uşurinţa dată de 
practica îndelungată, când auzi glasuri. Fu atât de uimit, 
încât aproape că-şi pierdu echilibrul. Prima Fortăreaţă 
fusese pustie de când se ştia el. 

— Nu-mi place, zise o femeie. Dedesubt era un şir de 
ferestre, iar vocea se auzea dinspre ultima fereastră de pe 
partea sa. Tu ar trebui să fii Mâna. 

— Ferească zeii! răspunse o voce leneşă de bărbat. Nu 
este o onoare pe care mi-o doresc. E mult prea mult de 
lucru. 

Bran se ţinu de gargui, ascultând, temându-se dintr-o 
dată să mai înainteze. l-ar fi putut vedea picioarele dacă ar 


95 


fi încercat să se salte din nou. 

— Nu vezi pericolul spre care ne împinge asta? zise 
femeia. Robert îl iubeşte pe omul ăsta ca pe un frate. 

— Robert abia dacă poate să-i rabde pe fraţii săi. Nu că 
l-aş învinui pentru asta. Stannis poate provoca oricui 
pântecăraie. 

— Nu face pe nebunul. Stannis şi Renly sunt una, iar 
Eddard Stark este cu totul altceva. Robert îl va asculta pe 
Stark. Blestemaţi fie amândoi! Ar fi trebuit să insist să te 
numească pe tine, dar eram sigură că Stark îl va refuza. 

— Ar trebui să ne considerăm amândoi norocoşi, glăsui 
bărbatul. Regele ar fi putut numi la fel de uşor pe vreunul 
dintre fraţii săi, sau chiar pe Degețel, zeii să ne ajute. Mai 
degrabă dă-mi nişte duşmani onorabili, decât ambiţioşi, şi 
am să dorm mai bine noaptea. 

Vorbeau de tatăl lui, îşi dădu seama Bran. Voia să audă 
mai mult. Încă vreo câţiva paşi... însă îl vor vedea dacă îşi 
lua avânt în faţa ferestrei. 

— Va trebui să-l supraveghem cu mare atenţie, continuă 
femeia. 

— Eu, mai degrabă, te-aş supraveghea pe tine, zise 
bărbatul. Părea plictisit. Vino aici. 

— Lordul Eddard nu a manifestat niciodată vreun 
interes faţă de ceea se petrece la sud de Gât, zise femeia. 
Niciodată. Îţi spun eu, vrea să ne atace. De ce altceva şi-ar 
părăsi cetatea lui de scaun? 

— Dintr-o sută de motive. Datoria. Onoarea. Tânjeşte să- 
şi scrie numele cu litere mari prin cărţile de istorie, să 
plece de lângă nevastă-sa. Poate că nu vrea altceva decât 
căldură, măcar o dată în viaţa lui. 

— Soaţa sa este sora lui Lady Arryn. Este o minune că 
Lysa nu este aici să ne întâmpine cu acuzaţiile ei. 

Bran privi în jos. Sub fereastră se întindea un pervaz 
îngust, lat de numai câteva degete. Incercă să-şi dea 
drumul spre el. Prea departe. Nu ar putea ajunge nicicum. 

— Te  agiţi prea mult. Lysa Arryn e o vacă 
înspăimântată. 


96 


— Vaca asta înspăimântată s-a urcat în patul lui Jon 
Arryn. 

— Dacă ar şti ceva, s-ar fi dus la Robert, înainte să fugă 
la Debarcaderul Regelui. 

— Când el a fost de acord să-l crească pe nevolnicul ei 
fiu la Casterly Rock? Nu cred. Ştia că viaţa băiatului era 
garanţia pentru tăcerea ei. S-ar putea să fie mai 
îndrăzneață acum, că el e în siguranţă pe cai mari la Eyrie. 

— Mame! Bărbatul reuşi să facă în aşa fel încât cuvântul 
să sune ca un blestem. Cred că naşterea face ceva cu 
minţile voastre. Sunteţi smintite cu toatele. Râse. Era un 
zgomot trist. Las-o pe Lady Arryn să devină pe cât de 
îndrăzneață pofteşte ea. Indiferent ce ştie, sau ce crede că 
ştie, nu are nicio dovadă. Se opri o clipă. Sau are vreuna? 

— Chiar crezi că regelui i-ar trebui o dovadă? întrebă 
femeia. Îţi spun clar, nu mă iubeşte deloc. 

— Şi a cui greşeală este asta, surioară scumpă? 

Bran studie pervazul. Şi-ar fi putut da drumul. Era prea 
îngust să stea pe el, dar l-ar fi putut apuca în cădere, apoi 
s-ar ridica... doar dacă nu cumva ar fi făcut vreun sunet, să 
le atragă atenţia spre fereastră. Nu era sigur de ceea ce 
auzea, dar ştia că nu era ceva menit urechilor sale. 

— Eşti la fel de orb ca Robert, spunea femeia. 

— Dacă asta înseamnă că văd aceleaşi lucruri ca el, da, 
zise bărbatul. Văd un bărbat care mai degrabă ar muri 
decât să-şi trădeze regele. 

— A trădat deja unul, sau ai uitat? Oh, nu neg, îi este 
loial lui Robert, asta este evident. Ce se întâmplă însă când 
Robert moare şi Joff preia tronul? Iar cu cât se întâmplă 
asta mai curând, cu atât suntem noi mai în siguranţă. 
Soţul meu este pe zi ce trece tot mai nerăbdător. Avându-l 
pe Stark alături, lucrurile nu se pot decât înrăutăţi pentru 
el. Încă mai este îndrăgostit de soră, de insipida aia mică, 
mortăciunea aia de şaisprezece ani. Cât va mai dura până 
ce se va hotări să mă dea de-o parte pentru o nouă Lyan- 
na? 

Bran se simţi, dintr-odată, foarte înspăimântat. Nu mai 


97 


voia nimic altceva decât să se întoarcă de unde plecase, 
să-şi găsească fraţii. Dar ce le-ar fi spus? Trebuia să se 
apropie mai mult, îşi dădu el seama. Trebuia să vadă cine 
vorbea. 

Bărbatul oftă. 

— Ar trebui să te gândeşti mai puţin la viitor şi mai mult 
la plăcerile aflate la-ndemână. 

— Încetează! spuse femeia. 

Bran auzi plesnetul pielii lovite şi apoi râsul bărbatului. 
Se ridică, se căţără pe gargui, se târî spre acoperiş. Asta 
era calea uşoară. Traversă acoperişul spre următorul cap 
de balaur, chiar deasupra ferestrei lângă care discutau. 

— Toată  vorbăria asta devine foarte obositoare, 
surioară, zise bărbatul. Vino aici şi linişteşte-te. 

Bran se aşeză călare pe gargui, îşi strânse picioarele în 
jurul burlanului şi se răsuci, cu capul în jos. Lumea arăta 
ciudat, cu susul în jos. O curte fremăta ametitor sub el, cu 
pavajul încă umed din cauza zăpezii topite. Bran privi pe 
fereastră. Un bărbat şi o femeie se luptau în încăpere. 
Erau amândoi despuiaţi. Bran nu ar fi putut spune cine 
erau. Bărbatul era cu spatele spre el, iar trupul său o 
ascundea vederii pe femeia pe care o lipise de perete. 

Se auziră sunete moi şi umede, iar Bran îşi dădu seama 
că se sărutau. Privea, cu ochii holbaţi, înspăimântat, ţinân- 
du-şi bine respiraţia în gâtlej. Bărbatul îşi coborâse mâna 
între picioarele femeii şi probabil că o rănea acolo pentru 
că femeia începu să geamă încet, din gât. 

— Opreşte-te, spuse ea, opreşte, opreşte-te. Oh, te rog... 
Însă vocea ei era joasă şi slabă, iar acum nu mai încerca 
să-l împingă. Mâinile ei se scufundară în părul lui în părul 
lui blond, încâlcit, şi-i trase faţa spre sânii ei. 

Bran îi zări faţa. Avea ochii închişi, iar gura era deschisă 
larg, gemea. Părul ei auriu se legăna dintr-o parte în alta 
pe când ea se mişca înainte şi înapoi, dar tot o recunoscu 
pe regină. 

Probabil că făcuse un zgomot. Deodată, ochii ei se 
deschiseră şi se uitară direct spre el. Ea ţipă. 


98 


Totul se petrecu atunci deodată. Femeia îl împinse pe 
bărbat cât colo, strigând şi arătând cu degetul. Bran 
încercă să se ridice, îndoindu-se din greu, apucând 
garguiul. Era mult prea grăbit. Mâinile sale zgâriară fără 
niciun folos piatra netedă, iar din cauza panicii, picioarele 
îi alunecară şi se pomeni, dintr-odată, căzând. Avu un 
moment de ameţeală, o greață copleşitoare când fereastra 
dispăru dincolo de el. Impactul îl lăsă fără respiraţie. 
Ridică o mână, apucă pervazul, pierdu contactul, prinse 
din nou cu cealaltă mână. Se împinse din greu spre 
clădire. Lovitura îi tăie respiraţia. Bran se legăna, atârnat 
de o mână, gâfâind. 

La fereastra de deasupra lui apărură feţe. Regina. Bran 
îl recunoscu acum şi pe bărbatul de lângă ea. Semănau 
foarte bine, ca nişte reflecţii în oglindă. 

— Ne-a văzut, spuse femeia cu o voce ascuţită. 

— Într-adevăr, întări bărbatul. 

Degetele lui Bran începură să alunece. Se apucă de 
pervaz cu cealaltă mână. Unghiile se înfipseră în piatra 
dură. Bărbatul se întinse în jos. 

— Ia-mă de mână, zise el. Înainte să cazi. 

Bran îl apucă de mână şi o tinu cu toată forţa sa. 
Bărbatul îl trase pe pervaz. 

— Ce faci? întrebă femeia. A 

Bărbatul nu o băgă în seamă. Era foarte puternic. Il 
ridică pe Bran pe pervaz. 

— Câţi ani ai, băiete? 

— Şapte, zise Bran, cutremurându-se uşurat. 

Degetele lui săpaseră urme adânci pe antebraţul 
bărbatului. Făcu pe el de frică. Bărbatul privi spre femeie. 

— Lucrurile pe care trebuie să le fac pentru dragoste! 
spuse el scârbit, apoi îi dădu copilului un brânci. 

Urlând, Bran căzu de la fereastră, cu spatele în aerul 
gol. Nu era nimic de care să se mai agaţe. Curtea urcă 
parcă spre a-l primi. Undeva, la distanţă, un lup începu să 
urle. Ciorile zburau în cerc împrejurul turnului părăginit, 
aşteptând porumbul. 


99 


TYRION 


Undeva, în marele labirint de piatră care era Winterfell, 
un lup urla. Ecoul plutea deasupra castelului ca o flamură 
de jelanie. 

Tyrion Lannister ridică privirea din cărţile sale şi se 
înfioră, deşi biblioteca era confortabilă şi călduroasă. Ceva 
din urletul unui lup îl putea lua pe un bărbat din prezentul 
său şi-l putea azvârli în pădurea întunecată a minţii, 
alergând despuiat înaintea haitei. 

Când lupul străvechi urlă din nou, Tyrion închise 
coperta legată în piele a cărţii pe care o citea, un discurs 
vechi de o sută de ani asupra schimbării anotimpurilor, 
scris de un maester mort de mult. Îşi acoperi căscatul cu 
dosul palmei. Lampa sa de citit pâlpâi, uleiul fiind ars în 
întregime, pe când o geană de lumină a zorilor se strecură 
prin ferestrele înalte. Citise toată noaptea, dar asta nu mai 
era ceva nou. Tyrion Lannister nu prea era un mare 
amator de somn. 

Picioarele-i erau înţepenite şi dureroase când cobori de 
pe bancă. Reuşi să le readucă la viaţă prin masaj şi se duse 
şchiopătând din greu spre masa pe care septonul sforăia 
încet, cu capul sprijinit, ca pe o pernă, pe cartea deschisă 
din faţa lui. Tyrion se uită la titlu. Viaţa Marelui Maester 
Aethelmure - nici nu era de mirare. 

— Chayle, spuse el încet. Tânărul tresări, clipind confuz, 
cristalul ordinului său legănându-se sălbatic pe lanţul de 
argint. les, îmi întrerup postul. Ai grijă să pui cărţile înapoi 
în rafturi. Ai grijă cu pergamentele Valyriene, sunt foarte 
uscate. Maşinăriile de război, a lui Ayrmidon, este destul 
de rară, iar al tău este singurul exemplar complet pe care 
l-am văzut vreodată. 

Chayle se zgâi la el, încă pe jumătate adormit. 
Răbdător, Tyrion repetă instrucţiunile, apoi îl bătu pe 


100 


umăr şi-l lăsă în treburile lui. Afară, Tyrion îşi umplu 
plămânii cu aerul rece al dimineţii şi începu să coboare, cu 
grijă, treptele abrupte de piatră care se răsuceau în 
exteriorul turnului bibliotecii. Era o coborâre lentă; 
treptele erau înalte şi înguste, în vreme ce picioarele lui 
era scurte şi strâmbe. Răsăritul soarelui nu măturase încă 
zidurile Winterfellului, însă bărbaţii erau deja în picioare 
în curtea de jos. Vocea aspră a lui Sandor Clegane ajunse 
până la el: 

— Băiatul agonizează de mult timp, aş vrea să se 
termine mai repede. 

Tyrion se uită în jos şi văzu Câinele stând cu tânărul 
Joffrey, pe când servitorii roiau în jurul lor. 

— Cel puţin, moare în tăcere, răspunse prinţul. E lupul 
lui cel care face zgomotul ăsta. De-abia am putut dormi 
azi-noapte. 

Clegane arunca o umbră alungită pe pământul bătătorit 
pe când scutierul lui îi aşeză pe cap coiful negru. 

— Aş putea face să tacă această creatură, dacă doriţi, 
zise el prin viziera deschisă. a 

Scutierul îi puse în mână o sabie lungă. li încercă 
greutatea, tăind aerul rece al dimineţii. În spatele său, 
curtea răsuna de zăngănitul oţelului lovind oţelul. Ideea 
păru să-l încânte pe prinţ. 

— Să trimiţi un câine să omoare alt câine! exclamă el. 
Winterfell este atât de infestat de lupi, încât familia Stark 
nu-şi va da niciodată seama că lipseşte unul. 

Tyrion sări în curte de pe ultima treaptă. 

— Te rog să-ţi schimbi gândul, nepoate, zise el. Neamul 
Stark poate număra mai mult de şase, spre deosebire de 
unii prinți pe care i-aş putea numi. 

Joffrey avu bunul-simţ ca măcar să roşească. 

— O voce de nicăieri, spuse Sandor. Privi prin viziera 
coifului în toate părţile. Spirite ale văzduhului! 

Prinţul râse, aşa cum râdea întotdeauna când garda sa 
îşi făcea acest număr caraghios. Tyrion era deja obişnuit 
cu asta. 


101 


— Aici, jos. 

Bărbatul înalt se uită spre pământ, prefăcându-se că 
atunci îl observă. 

— Micul lord Tyrion, zise el. lertăciune. Nu v-am văzut 
stând acolo. 

— Nu am stare acum pentru obrăznicia ta. 

Tyrion se întoarse spre nepotul lui. 

— Joffrey, ai scăpat deja momentul de a le oferi Lordului 
Eddard şi doamnei sale consolarea ta. 

Joffrey arăta la fel de irascibil cum numai un prinţişor 
putea fi. 

— La ce le-ar folosi consolările mele? 

— La nimic, zise Tyrion. Totuşi, asta se aşteaptă de la 
tine. Absenta ta a fost remarcată. 

— Băiatul Stark nu înseamnă nimic pentru mine, zise 
Joffrey. Nu pot să suport văicărelile femeilor. 

Tyrion Lannister se înălţă pe vârfuri şi-l pălmui cu forţă, 
peste faţă. Obrajii băiatului începură să se înroşească. 

— Încă un cuvânt, spuse Tyrion, şi te lovesc din nou. 

— Am să te spun mamei! ţipă Joffrey. 

Tyrion îl lovi din nou. Acum ambii obraji erau în flăcări. 

— Să-i spui mamei tale, îl povăţui el. Dar în primul rând 
te înfăţişezi înaintea Lordului Stark şi a doamnei lui şi cazi 
în genunchi în faţa lor şi le spui cât de rău îţi pare, şi că 
eşti la dispoziţia lor dacă există ceva, oricât de 
neînsemnat, ce ai putea face pentru ei sau pentru ai lor, în 
această clipă a disperării, şi că toate rugăciunile tale sunt 
rostite pentru ei. Pricepi? Pricepi? ă 

Băiatul părea că este pe cale să înceapă să plângă. În 
loc de asta, izbuti să dea din cap. Apoi se întoarse şi părăsi 
curtea în cea mai mare grabă, ţinându-se de obraji. Tyrion 
îl privi cum fuge. O umbră căzu pe faţa sa. Se întoarse 
pentru a-l vedea pe Clegane înălțându-se deasupra lui ca 
un pisc. Armura sa neagră ca funinginea părea să şteargă 
soarele de pe cer. Îşi coborâse viziera coifului. Era făcută 
să arate ca un câine negru dezvelindu-şi colții, 
îngrozitoare la vedere, însă Tyrion crezuse întotdeauna că 


102 


pentru faţa hidos de strâmbată a lui Clegane, coiful 
reprezenta o mare îmbunătăţire. 

— Prinţul nu va uita asta, micule lord, îl preveni 
Câinele. Coiful îi transformă râsul într-un hohot găunos. 

— Mă rog nici să nu uite, ripostă Tyrion Lannister. Dacă 
uită, fii un dulău bun şi aminteşte-i. Se uită de jur 
împrejurul curţii. Ai habar unde l-aş putea găsi pe fratele 
meu? 

— La praznic cu regina. 

— Ah, făcu Tyrion. 

Dădu scurt din cap spre Sandor Clegane şi o luă din loc 
pe cât de repede puteau să-l ducă picioarele lui amorţite. li 
era milă de primul cavaler care l-ar încerca pe Câine în 
luptă astăzi. Omul era furios. 

În sala pentru dejun din Casa de Oaspeti, festinul avea 
loc într-o atmosferă rece, fără nicio veselie. Jaime stătea la 
masă cu Cersei şi copiii, vorbind cu voci joase, şoptite. 

— Robert e tot în pat? întrebă Tyrion pe când se aşeza, 
fără a fi fost invitat, la masă. Sora sa se uită la el cu 
aceeaşi expresie de dezgust reţinut pe care-l avea pentru 
el de când se născuse. 

— Regele nu a dormit deloc, îi spuse. E împreună cu 
Lord Eddard. Îl compătimeşte din tot sufletul. 

— Are un suflet mare Robert al nostru, făcu Jaime cu un 
zâmbet leneş. 

Erau foarte puţine lucruri pe care Jaime să le fi putut 
lua în serios. Tyrion ştia asta despre fratele său şi i-o ierta. 
În toţi acei ani teribili ai copilăriei sale, numai Jaime 
fusese cel care-i arătase o cât de mică dovadă de afecţiune 
şi respect, iar pentru asta, Tyrion era dispus să-i ierte 
aproape orice. 

Se apropie un servitor. 

— Pâine, îi spuse Tyrion, şi doi dintre acei peşti mici şi o 
cană de bere neagră, bună, ca să meargă bine pe gât. Oh, 
şi ceva şuncă. Prăjiţi-o până ce se înnegreşte. 

Omul făcu o plecăciune şi se duse. Tyrion se întoarse 
spre fraţii lui. Gemeni, bărbat şi femeie. Arătau foarte ase- 


103 


mănători în dimineaţa asta. Amândoi aleseseră să se 
îmbrace în verde-închis, care se potrivea cu ochii lor. 
Buclele lor blonde cădeau cu eleganţă, iar ornamente din 
aur luceau pe la încheieturi şi pe degete şi pe gât. 

Tyrion se întrebă cum ar fi să aibă un frate geamăn, dar 
decise că era mai bine să nu ştie. Era destul de greu să se 
confrunte cu propria sa imagine în oglindă, în fiecare zi. 
Un altul ca el era o posibilitate mult prea sinistră pentru a 
putea fi contemplată. 

Prinţul Tommen rupse tăcerea: 

— Ai vreo veste despre Bran, unchiule? 

— Am trecut azi-noapte pe lângă camera bolnavilor, 
anunţă Tyrion. Nicio schimbare. Maester credea că ăsta-i 
un semn dătător de speranţe. 

— Nu vreau ca Brandon să moară, zise Tommen sperios. 

Era un băiat bun, nu chiar ca fratele său, dar nici Jaime 
şi Tyrion nu erau ca două boabe într-o păstaie. 

— Lordul Eddard avea un frate pe care-l chema tot 
Brandon, făcu Jaime îngândurat. Unul dintre ostaticii ucişi 
de Targaryen. Se pare că este un nume cu ghinion. 

— Oh, nu chiar atât de fără noroc, zise Tyrion. 

Servitorul îi aduse farfuria. Rupse o bucată de pâine 
neagră. Cersei îl studia preocupată. 

— Ce vrei să spui? 

Tyrion îi oferi un zâmbet strâmb. 

— Că s-ar putea ca dorinţa lui Tommen să se 
împlinească. Maester crede că băiatul s-ar putea să 
trăiască. Luă o înghiţitură de bere. 

Myrcella scoase un suspin fericit, iar Tommen zâmbi 
nervos, dar Tyrion nu la cei doi copii se uita. Privirea pe 
care o schimbaseră Jaime cu Cersei nu durase mai mult de 
o clipă, însă lui nu-i scăpase. Apoi sora sa îşi cobori ochii 
spre masă. 

— Nu există nicio milă. Zeii nordici sunt cruzi că lasă un 
copil să sufere asemenea dureri. 

— Ce a spus maester? întrebă Jaime. 

Şunca trosni când muşcă din ea. Tyrion mestecă 


104 


gânditor, pentru o clipă, apoi spuse: 

— Crede că dacă băiatul ar fi fost hărăzit morţii, ar fi 
murit până acum. De patru zile nu s-a produs nicio 
schimbare. 

— Se va face Bran bine, unchiule? întrebă mica Myrcel- 
la. 

Avea întreaga frumuseţe a mamei sale, dar nimic din 
firea ei. 

— Are spatele rupt, micuţo, îi spuse Tyrion. Căderea i-a 
zdrobit şi picioarele. Îl ţin în viaţă cu miere şi apă, altfel ar 
muri de foame. Poate, dacă se trezeşte, va putea să 
mănânce hrană adevărată, însă nu va mai merge niciodată. 

— Dacă se trezeşte, repetă Cersei. Este posibil? 

— Numai zeii singuri ştiu, îi spuse Tyrion. Maester doar 
speră. Aş putea jura că lupul său este cel care-l menţine în 
viaţă. Creatura aceea este lângă fereastra lui ziua şi 
noaptea, urlând. De fiecare dată când îl gonesc, se 
întoarce. Maester a spus că au închis fereastra o dată, să 
reducă zgomotul, iar Bran a părut că cedează. Când au 
deschis-o din nou, inima sa părea că bate mai tare. 

Regina se înfioră. 

— E ceva nenatural cu aceste jivine, spuse ea. Sunt 
periculoase. Nu voi permite ca vreuna dintre ele să vină în 
sud cu noi. 

— Vei avea mult de furcă încercând să-i opreşti, 
surioară, spuse Jaime. Se duc peste tot cu fetele alea. 

Tyrion atacă peştele. 

— Deci plecaţi în curând? 

— Nu destul de curând, răspunse Cersei. Apoi se 
încruntă. Intrebi dacă noi plecăm? Dar tu? Zei, să nu-mi 
spui că rămâi aici! 

Tyrion dădu din umeri. 

— Benjen Stark se întoarce la Rondul de Noapte cu 
bastardul fratelui său. M-am gândit să merg cu ei ca să 
văd acest Zid despre care am auzit atât de multe. 

— Sper că nu te gândeşti să te îmbraci în negru, scumpe 
frăţioare. 


105 


Tyrion râse. 

— Poftim? Celibat, eu? Târfele n-ar mai avea decât să 
cerşească, de la Dorne la Casterly Rock. Nu, vreau doar să 
stau pe coama Zidului şi să mă uşurez de la marginea 
lumii. 

Cersei se ridică dintr-odată. 

— Copiii nu trebuie să asculte aceste mizerii. Tommen, 
Myrcella, veniţi. 

leşi zgomotoasă din camera pentru dejun, trăgând după 
ea trena şi pe toţi copiii. Jaime Lannister îl privi pe fratele 
său cu acei ochi verzi, îngheţaţi, ai lui. 

— Stark nu se va învoi niciodată să plece din Winterfell 
atât timp cât fiul său zace în umbra morţii. 

— O va face, dacă-i porunceşte Robert, zise Tyrion. lar 
Robert îi va porunci. În orice caz, Lord Eddard nu poate 
face nimic pentru băiat. 

— L-ar putea scuti de chinuri, zise Jaime. Eu aşa aş face, 
dacă ar fi fiul meu. Ar fi o milostenie. 

— Te sfătuiesc să nu-i strecori această sugestie Lordului 
Eddard, dragă frăţioare, glăsui Tyrion. Nu ar lua-o prea 
uşor. 

— Chiar dacă băiatul va trăi, va fi un olog. Mai rău 
decât un olog, ceva grotesc. Mie-mi place o moarte bună, 
curată. 

Tyrion răspunse cu o înălţare din umeri. 

— Vorbind despre grotesc, zise el, să-mi dai voie să am 
o altă părere. Moartea este atât de îngrozitor de definitivă, 
în vreme ce viaţa este plină de posibilităţi. 

— Eşti un pitic pervers, nu-i aşa? 

— Oh, da, căzu de acord Tyrion. Sper ca băiatul să se 
trezească. Aş fi foarte interesat să ascult ce are de spus. 

Zâmbetul fratelui său se acri precum laptele prins. 

— Tyrion, dragul meu frate, spuse el sumbru, sunt mo- 
mente când mă faci să mă întreb de a cui parte eşti tu. 

Gura lui Tyrion era plină cu pâine şi peşte. Luă o 
înghiţitură de bere neagră, tare, pentru a face dumicaţii să 
alunece pe gât, şi rânji spre Jaime. 


106 


— Dar, Jaime, dragul meu frăţior, m-ai rănit! Ştii doar 
cât de mult îmi iubesc familia. 


107 


JON 


Jon urca încet treptele, încercând să nu se gândească la 
faptul că s-ar putea să fie pentru ultima dată când face 
asta. Nălucă mergea neauzit lângă el. Afară, vârtejurile de 
zăpadă se izbeau de porţile castelului, iar curtea era toată 
numai gălăgie şi haos, însă înlăuntrul pereţilor groşi de 
piatră era cald şi linişte. Mult prea multă linişte ca să fie 
pe placul lui Jon. 

Ajunse în prag şi rămase acolo mult timp, temător. 
Nălucă îşi frecă nasul de palma lui. Asta îi dădu curaj. Se 
ridică şi intră în încăpere. 

Lady Stark era lângă patul lui Bran. Stătuse acolo, zi şi 
noapte, timp de aproape două săptămâni. Nu plecase de la 
căpătâiul lui nici măcar o clipă. Mâncarea i se aducea 
acolo, la fel şi oalele de noapte şi un mic pat tare, pe care 
să doarmă, deşi se spunea că nu dormise aproape deloc. Il 
hrănea chiar ea, cu miere şi apă şi un amestec de ierburi 
care prelungeau viaţa. Nu părăsise încăperea nici măcar o 
dată. Aşa că Jon se ţinuse deoparte. 

Însă acum nu mai era vreme. Rămase o clipă în pragul 
uşii, fiindu-i teamă să vorbească, să se apropie. Fereastra 
era deschisă. Jos, un lup urlă. Nălucă auzi şi-şi înălţă 
capul. Lady Stark se uită spre el. Pentru o clipă, păru că 
nu-l recunoaşte. În cele din urmă, clipi. 

— Ce faci tu aici? întrebă ea cu o voce ciudat de neutră 
şi lipsită de emoţii. 

— Am venit să-l văd pe Bran, zise Jon. Să-mi iau rămas- 
bun. 

Chipul ei nu se schimbă deloc. Părul lung, roşcat, era 
murdar şi încâlcit. Părea că îmbătrânise cu douăzeci de 
ani. 

— L-ai văzut, acum pleacă. 

O părticică din el voia să o ia la goană, dar ştia că, dacă 


108 


făcea asta, s-ar fi putut să nu-l mai vadă niciodată pe Bran. 
Făcu un pas repezit în încăpere. 

— Vă rog, spuse el. 

O răceală apăru în ochii ei. 

— Ţi-am spus să pleci. Nu te vrem aici. 

Cândva, aceste vorbe l-ar fi făcut să plece în fuga mare. 
Cândva, l-ar fi făcut poate să plângă. Acum îl înfuriară 
doar. Va fi, curând, un Frate Jurat al Rondului de Noapte şi 
se va confrunta cu pericole mai mari decât Catelyn Tully 
Stark. 

— E fratele meu, rosti el. 

— Să chem gărzile? 

— Chemaţi-le, zise Jon sfidător. Nu mă puteţi opri să-l 
văd. 

Traversă încăperea, ajungând de cealaltă parte a 
patului şi privi în jos, acolo unde zăcea Bran. Îi ţinea una 
din mâini. Arăta ca o gheară. Ăsta nu era Bran pe care şi-l 
amintea. Carnea pierise de pe el. Pielea era întinsă pe 
oasele ca nişte bețe. Sub pătură, picioarele-i erau îndoite 
într-un fel care-l îngrozi pe Jon. Ochii-i erau afundaţi în cap 
ca două găuri negre; deschişi, dar fără să vadă nimic. 
Căderea parcă îl micşorase. Arăta ca o momâie, de parcă 
prima pală de vânt l-ar fi aruncat direct în mormânt. 
Totuşi, pieptul cu coastele fărâmate se ridica şi cobora cu 
fiecare respiraţie întretăiată. 

— Bran, spuse el. Îmi pare rău că nu am ajuns mai 
devreme. Mi-era teamă. Simti lacrimile rostogolindu-i-se 
pe obraji, dar nu-i mai păsa. Nu muri, Bran! Te rog! Te 
aşteptăm cu toţii să te trezeşti. Eu, Robb şi fetele, toată 
lumea... 

Lady Stark privea. Nu scosese niciun țipăt şi Jon lua 
asta drept acceptare. Afară, lupul străvechi urlă din nou. 
Lupul căruia Bran nu avusese timp să-i dea un nume. 

— Trebuie să plec acum, zise Jon. Mă aşteaptă unchiul 
Benjen. Sunt pe cale să plec în nord, la Zid. Trebuie să 
plecăm astăzi, înainte de venirea zăpezilor. 

Işi aminti cât de entuziasmat fusese Bran la gândul 


109 


călătoriei. Era mai mult decât putea îndura, gândul că-l 
lăsa în urmă în felul ăsta. Jon îşi şterse lacrimile, se aplecă 
şi-şi sărută uşor fratele, pe buze. 

— Voiam să rămână aici, cu mine, zise Lady Stark încet. 

Jon o privi precaut. Nici măcar nu-l privea. Vorbea cu el, 
dar numai o parte a ei, de parcă nici nu s-ar fi aflat în 
încăpere. 

— M-am rugat pentru asta, spuse ea sec. Era băiatul 
meu deosebit. M-am dus la templu şi m-am rugat de şapte 
ori spre cele şapte feţe ale zeului ca Ned să se 
răzgândească şi să-l lase aici, cu mine. Uneori, rugăciunile 
sunt ascultate. 

Jon nu ştia ce să spună. 

— N-a fost greşeala dumneavoastră, reuşi el să îngaime 
după un moment de tăcere stânjenitoare. 

Ochii ei îl găsiră. Erau plini de otravă. 

— N-am nevoie de iertăciunile tale, bastardule. 

Jon îşi cobori privirile. Ea legăna una dintre mâinile lui 
Bran. El o luă pe cealaltă, o strânse. Degete ca nişte oase 
de pasăre. 

— Adio, spuse el. 

Ajunsese la uşă când ea-l strigă. 

— Jon! 

Ar fi trebuit să continue să meargă, dar ea nu-i spusese 
pe nume până acum. Se întoarse şi-o găsi privind direct 
spre faţa lui, de parcă l-ar fi văzut pentru prima dată. 

— Da? 

— Ar fi trebuit să fii tu, îi spuse ea. 

Apoi se întoarse spre Bran şi începu să plângă, întregul 
ei trup scuturându-se de suspine. Jon n-o mai văzuse 
plângând până acum. Până în curte era drum lung. 

Afară, totul era gălăgie şi zăpăceală. Se încărcau căruţe, 
bărbaţii strigau, caii erau înhămaţi şi înşeuaţi, scoşi din 
grajduri. Începuse să cadă o zăpadă uşoară şi fiecare era 
nerăbdător să plece. 

Robb se afla în mijlocul lor şi răcnea ordine. Părea că se 
maturizase în ultima vreme, de parcă accidentul lui Bran şi 


110 


prăbuşirea mamei sale îl făcuseră mai puternic. Vântul 
Cenugşiu era lângă el. 

— Te caută unchiul Benjen, îi spuse lui Jon. Voia să 
plecaţi acum o oră. 

— Ştiu, zise Jon. Imediat. Privi de jur împrejur la toată 
gălăgia şi zăpăceala. Să pleci este mai greu decât am 
crezut eu. 

— Şi pentru mine, spuse Robb. Avea zăpadă pe păr, 
topindu-se din cauza căldurii trupului său. L-ai văzut? 

Jon dădu din cap, neîndrăznind să vorbească. 

— Nu va muri, glăsui Robb. O ştiu. 

— Voi, cei din familia Stark, sunteţi greu de ucis, se 
învoi Jon. 

Avea o voce plată şi obosită. Vizita îi luase toată forţa. 
Robb ştiu că se întâmplase ceva rău. 


— Mama mea... 

— A fost... foarte blândă, îi spuse Jon, iar Robb păru 
uşurat. 

— Bine. Data viitoare când ne vom vedea vei fi tot în 
negru. 


Jon se strădui să zâmbească la rândul său. 

— A fost întotdeauna culoarea mea preferată. Cât timp 
crezi că mai durează? _ 

— Destul de puţin, promise Robb. Il trase pe Jon spre el 
şi-l îmbrăţişă strâns. Adio, Snow. 

Jon îl strânse şi el în braţe. 

— Iar tu, Stark, ai grijă de Bran. 

— Voi avea. Se despărţiră şi se priviră stânjeniţi. 
Unchiul Benjen a spus să te trimit la grajduri dacă te văd, 
zise Robb în cele din urmă. 

— Mai am să-mi iau rămas-bun de la cineva, zise Jon. 

— Atunci, nici nu te-am văzut, răspunse Robb. 

Jon îl lăsă stând acolo, în zăpadă, înconjurat de căruţe şi 
lupi şi cai. Nu era mult de mers până la armurărie. Îşi luă 
pachetul şi traversă podul acoperit spre Fortăreaţă. 

Arya era în camera ei, pregătind un cufăr din lemn de 
carpen, mai mare decât ea. Nymeria o ajuta. Arya nu 


111 


trebuia decât să arate, iar lupoaica o lua la fugă şi înşfăca 
ghemotocul de mătase în bot, aducându-l la ea. Dar când îl 
adulmecă pe Nălucă, se aşeză pe labele din spate şi 
scheună. 

Arya se uită în spatele ei şi-l văzu pe Jon şi sări în 
picioare. Îşi strânse braţele ei slăbănoage în jurul gâtului 
lui. 

— Mă temeam că ai plecat, spuse ea cu respiraţia 
întretăiată. Nu m-au lăsat să-mi iau rămas-bun. 

— Ce făceai acum? 

Jon era amuzat. Arya se desprinse de el şi se schimbă la 
faţă. i 

— Nimic. Impachetam, lucruri din astea. Arătă spre 
cufărul uriaş, plin doar pe o treime, şi spre hainele 
împrăştiate în încăpere. Septa Mordane spune că trebuie 
să fac eu totul. Hainele mele nu erau împăturite corect. O 
domnişoară din sud nu-şi aruncă hainele în cufăr, ca pe 
nişte zdrenţe, susţine ea. 

— Iar tu ce ai făcut, surioară? 

— Păi, oricum se vor amesteca, zise ea. Cui îi pasă cum 
sunt împăturite? 

— Septa Mordane, răspunse Jon. Şi nu cred că i-ar 
plăcea să vadă că te ajută Nymeria. Lupoaica îl privi 
tăcută, cu ochii ei de un auriu-închis. E acelaşi lucru. Am 
ceva pentru tine, să iei acolo, şi trebuie împachetat cu 
foarte mare grijă. 

Faţa ei se lumină. 

— Un dar? 

— I-ai putea spune şi aşa. Închide uşa. 

Prudentă, dar bucuroasă, Arya verifică holul. 

— Nymeria, aici. Păzeşte. 

O lăsă pe lupoaică afară, să-i avertizeze de venirea 
oricărui intrus, şi închise uşa. Până atunci, Jon dăduse jos 
zdrenţele folosite la împachetat. Îi întinse obiectul. Ochii 
Aryei se măriră. Ochi întunecaţi, precum ai lui. 

— O sabie, zise ea cu respiraţia tăiată. 

Teaca era din piele moale, cenuşie, fină ca păcatul. Jon 


112 


trase încet lama, ca ea să poată vedea strălucirea adâncă, 
albastră, a oţelului. 

— Asta nu-i o jucărie, îi spuse. Ai grijă să nu te tai. Lama 
este suficient de ascuţită ca să te poţi bărbieri. 

— Fetele nu se bărbieresc, zise Arya. 

— Poate că ar trebui. Ai văzut vreodată picioarele 
septei? 

Ea chicoti. 

— E aşa o slăbănoagă! 

— Şi tu eşti la fel, îi spuse Jon. l-am cerut lui Mikken s-o 
facă deosebită. Bandiţii folosesc asemenea săbii în Pentos 
şi Myr şi în alte Oraşe Libere. Nu va descăpăţâna un 
bărbat, dar îl poate găuri bine dacă eşti destul de rapidă. 

— Pot fi rapidă, zise Arya. 

— Va trebui să exersezi cu ea zilnic. Puse sabia în 
mâinile ei, îi arătă cum s-o ţină şi se dădu înapoi. Cum o 
simţi? Îţi place cât de echilibrată e? 

— Cred că da, făcu Arya. 

— Prima lecţie, spuse Jon. Loveşte cu vârful ascuţit. 

Arya îl lovi la braţ cu latul sabiei. Lovitura durea, însă 
Jon se trezi rânjind ca un idiot. 

— Ştiu care capăt să-l folosesc, zise Arya. Pe figura ei se 
aşternu o expresie de nesiguranţă. Septa Mordane o să mi- 
o ia. 

— Nu şi dacă nu ştie că o ai, făcu Jon. 

— Cu cine am să mă antrenez? 

— Vei găsi pe cineva, îi promise el. Debarcaderul 
Regelui este un oraş adevărat, de o mie de ori mai mare 
decât Winterfell. Până-ţi vei găsi un partener, uită-te la ei 
cum luptă, în curte. Aleargă şi călăreşte, întăreşte-te. Şi 
indiferent ce faci... 

Arya ştia ce va urma, aşa că o spuseră împreună: 

— ...hnU-i spune... Sansei! 

Jon îi ciufuli părul. 

— Aş vrea ca şi tu să fi venit cu noi. 

— Drumurile diferite duc, uneori, spre acelaşi castel. 
Cine ştie? 


113 


El se simţea mai bine acum. Nu avea de gând să se lase 
copleşit de întristare. 

— Mai bine plec. Voi petrece primul meu an pe Zid 
golind oalele de noapte dacă-l mai fac pe unchiul Ben să 
mă mai aştepte mult. 

Arya alergă la el pentru o ultimă îmbrăţişare. 

— Pune sabia jos, o preveni Jon râzând. 

Ea o puse deoparte, aproape cu sfiiciune, şi-l acoperi cu 
sărutări. Când el se întoarse de la uşă, ea ţinea din nou 
sabia în mână, încercându-i echilibrul. 

— Aproape că uitasem, îi spuse el. Toate săbiile bune au 
nume. 

— Cum ar fi Gheaţă, răspunse ea. Privi spre sabia din 
mâinile ei. Are şi asta un nume? Oh, spune-mi. 

— Nu poţi să ghiceşti? o îmboldi Jon. Lucrul tău 
preferat. 

Arya păru descumpănită la început. Apoi realiză. 
Mintea-i mergea repede. O spuseră împreună: 

— Ac! 

Amintirea râsului ei îi încălzi sufletul în timpul călătoriei 
lungi spre nord. 


114 


DAENERYS 


Daenerys Targaryen se căsători cu Khal Drogo cu teamă 
şi în splendoare barbară, pe un câmp dincolo de zidurile 
oraşului Pentos, pentru că Dothraki credeau că toate 
lucrurile de importanţă pentru viaţa unui bărbat trebuie 
făcute sub cerul liber. 

Drogo îşi chemase khalasar-ul să-l servească şi veniseră 
cu toţii, patruzeci de mii de luptători Dothraki, plus 
sumedenie de femei, copii şi sclavi. Îşi aşezaseră tabăra în 
afara zidurilor oraşului, mânându-şi turmele lor mari, 
ridicând palate din iarbă ţesută, mâncând tot ce vedeau şi 
făcându-i pe bunii cetăţeni din Pentos şi mai neliniştiţi, cu 
fiecare zi care trecea. 

— Colegii mei, magisterii, au dublat numărul de gărzi 
din oraş, le spuse Illyrio peste farfuriile cu rață cu miere şi 
ardei portocaliu, într-o noapte petrecută la reşedinţa care 
fusese a lui Drogo. 

Khal-ul se alăturase khalasar-ului, proprietatea sa fiind 
dăruită lui Daenerys şi fratelui ei până la nuntă. 

— Cel mai bine ar fi să o mărităm cât mai repede pe 
Prinţesa Daenerys înainte să dea jumătate din averea 
oraşului Pentos mercenarilor şi bandiţilor, glumi Ser Jorah 
Mormont. 

Exilatul le oferise, ei şi fratelui ei, sabia sa în noaptea în 
care Dany fusese vândută lui Khal Drogo; Viserys 
acceptase nerăbdător. Mormont devenise însoţitorul lor 
constant de atunci încolo. Magister Illyrio râse încet în 
barba lui bifurcată, însă Viserys nici măcar nu zâmbi. 

— O poate lua şi mâine dacă vrea, spuse fratele ei. Se 
uită peste umăr la Dany, iar ea-şi cobori privirile. Atâta 
vreme cât plăteşte preţul. 

Illyrio agită prin aer o mână moale, iar inelele sclipiră 
pe degetele lui grase. 


115 


— Ţi-am spus, totul este deja aranjat. Ai încredere în 
mine. KhaŁul ţi-a promis o coroană, şi o vei avea. 

— Da, dar când? 

— Atunci când va crede khal-ul de cuviinţă, îi spuse 
Illyrio. Prima dată va lua fata, iar după aceea, trebuie să 
pornească în procesiune, traversând câmpia, şi să o 
prezinte lui dosh khaleeh, la Vaes Dothrak. După asta, 
poate. Dacă sorții sunt în favoarea războiului. 

Viserys fierbea de nerăbdare. 

— Mă uşurez pe sorții Dothrakilor. Uzurpatorul stă pe 
tronul tatălui meu. Cât mai trebuie să aştept? 

Illyrio înălţă din umeri. 

— Ai aşteptat cea mai mare parte a vieţii tale, mărite 
rege. Ce mai contează încă vreo câteva luni, încă vreo 
câţiva ani? 

Ser Jorah, care călătorise spre est până la Vaes 
Dothrak, dădu din cap aprobator. 

— Vă sfătuiesc să aveţi răbdare, Alteţa Voastră. Doth- 
raki se ţin de cuvânt, însă fac lucrurile după propria lor 
vrere. Un om mai de jos ar putea cerşi un favor khal-ului, 
însă nu trebuie niciodată să ajungă să-l jignească. 

Viserys se zbârli. 

— Păzeşte-ţi limba, Mormont, ori am să ţi-o tai. Eu nu 
sunt om mai de jos, ci sunt Stăpânul de drept al celor 
Şapte Regate. Dragonul nu cerşeşte. 

Ser Jorah îşi cobori privirile cu respect. Illyrio zâmbi 
enigmatic şi smulse o aripă de rață. Mierea şi unsoarea îi 
alunecară pe degete şi i se scurseră prin barbă pe când 
muşca din carnea fragedă. Nu mai există dragoni, se gândi 
Dany, uitându-se la fratele său, deşi nu îndrăzni să o spună 
cu voce tare. 

Totuşi, în noaptea aceea visă unul. Viserys o lovea, 
rănind-o. Era goală, paralizată de frică. Fugea de el, însă 
trupul ei părea butucănos şi greoi. El o lovi din nou. Ea se 
împiedică şi căzu. Ai trezit dragonul, strigă el şi o lovi. Ai 
trezit dragonul, l-ai trezit. Coapsele ei erau mânjite cu 
sânge. Ea închise ochii şi scânci. Ca şi cum i s-ar fi 


116 


răspuns, se auzi un trosnet îngrozitor şi pocnetul unui 
mare incendiu. Când privi din nou, Viserys nu mai era, de 
peste tot se ridicau mari coloane de foc, iar în mijlocul lor 
era dragonul. Îşi întorcea încet capul masiv. Când ochii săi 
topiţi o descoperiră, ea se trezi tremurând, acoperită de 
luciul fin al transpiraţiei. Nu-i mai fusese niciodată atât de 
frică... 

Până în ziua în care veni, în sfârşit, şi nunta ei. 
Ceremonia începu în zori şi continuă până la apus, o zi 
nesfârşită de băutură şi mâncare şi lupte. Printre palatele 
de iarbă fusese ridicată o mândreţe de tabără aşezată pe 
pământ, iar acolo şedea Dany, lângă Khal Drogo, deasupra 
mării învolburate de Dothraki. Nu mai văzuse niciodată 
atât de mulţi oameni în acelaşi loc, şi nici unii aşa de 
ciudaţi şi de înspăimântători. Stăpânii de cai puteau pune 
pe ei veşminte bogate şi parfumuri îmbătătoare, atunci 
când vizitau Oraşele Libere, dar sub cerul liber se ţineau 
de vechile rânduieli. Bărbaţii şi femeile purtau veste din 
piele vopsită pe pielea goală şi jambiere din păr de cal, 
încinse cu şiraguri şi medalioane din bronz, iar războinicii 
îşi ungeau pletele lungi cu grăsime din puţurile cu animale 
moarte. Se îndopau cu carne de cal friptă în miere şi 
mirodenii, beau până la sminteală lapte de iapă fermentat 
şi vinurile fine ale lui lIllyrio, şi-şi aruncau scuipaţi unii 
altora peste foc, vocile lor răsunând străine şi aspre în 
urechile lui Dany. 

Viserys era aşezat chiar la picioarele ei, arătând 
minunat în noua sa tunică din lână neagră, cu dragonul 
stacojiu brodat pe piept. Illyrio şi Ser Jorah stăteau lângă 
el. Locul lor era unul de mare onoare, doar puţin mai jos 
decât cavalerii de sânge ai khal-ului, însă Dany putea 
vedea furia din ochii liliachii ai fratelui său. Nu-i plăcea să 
fie mai prejos decât ea şi turba de furie când sclavii 
ofereau prima oară bucatele khal-ului şi miresei sale, ser- 
vindu-l apoi pe el cu porţiile pe care ei le refuzau. Nu 
putea face nimic altceva decât să-şi  înfrâneze 
resentimentele, şi aşa făcea, starea sa de spirit 


117 


întunecându-se tot mai mult, cu fiecare oră, cu fiecare 
insultă adusă persoanei sale. 

Dany nu se mai simţise niciodată atât de singură pe 
când şedea în miezul acelei hoarde imense. Fratele ei îi 
spusese să zâmbească, aşa că zâmbi până ce faţa începu s- 
o doară, iar lacrimile îi ajunseră fără voie în ochi. Se 
străduia să le ascundă, ştiind cât de furios ar fi Viserys 
dacă ar vedea-o plângând, înspăimântat de felul în care ar 
putea reacţiona Khal Drogo. Se aduceau bucate, carne 
aburindă şi cârnaţi groşi, negri, şi plăcinte Dothraki în 
sânge, iar mai târziu fructe şi ierburi aromatice şi aluaturi 
fine din bucătăriile din Pentos, însă le refuza pe toate. 
Stomacul ei era întors pe dos şi ştia că n-ar mai fi putut 
tine nimic. 

Nu avea nici cu cine să vorbească. Khal Drogo urla 
comenzi şi glume spre oamenii săi, râzând la răspunsurile 
lor, dar abia dacă se uita la Dany, aflată lângă el. Nu aveau 
niciun limbaj comun. Dothraki erau de neînțeles pentru ea, 
iar khal-ul abia dacă ştia câteva cuvinte în valyriana 
barbarizată a Oraşelor Libere şi nicio iotă din Limba 
Comună a celor Şapte Regate. Ea s-ar fi bucurat chiar şi 
de o conversaţie cu Illyrio şi fratele ei, dar ei se aflau prea 
departe, jos, ca s-o poată auzi. 

Şedea în mătăsurile ei de nuntă, făcându-şi de lucru cu 
o cupă de vin cu miere, vorbindu-şi sieşi, în tăcere. Sunt 
sânge din sânge de dragon, îşi spuse ea. Sunt Daenerys 
Stormborn, Prinţesă de Piatra Dragonului, din sângele şi 
sămânţa lui Aegon Cuceritorul. 

Soarele era ridicat la numai un pătrar din drumul lui pe 
cer, când văzu primul om murind. Tobele băteau, iar 
câteva dintre femei dansau pentru khal. Drogo privea fără 
nicio expresie, însă ochii săi le urmăreau mişcările şi, din 
când în când, le azvârlea câte un medalion de bronz pentru 
care femeile să se bată. 

Şi războinicii priveau. Unul dintre ei păşi în cele din 
urmă în cerc şi o înşfăcă de braţ pe una dintre dansatoare, 
o puse la pământ şi se împreună cu ea chiar acolo, aşa 


118 


cum un armăsar se împreunează cu o iapă. Illyrio îi 
spusese că s-ar putea întâmpla aşa ceva. „Dothraki se 
împreunează ca animalele din cirezile lor. În khalasar nu 
există niciun fel de intimitate, iar ei nu înţeleg păcatul sau 
ruşinea aşa cum le înţelegem noi.” 

Dany îşi mută privirile de la acuplare, înspăimântându- 
se când înţelese ce se întâmpla, însă un al doilea războinic 
păşi înainte, apoi un al treilea şi curând nu mai avea cum 
să-şi ferească privirile. Doi bărbaţi înşfăcară aceeaşi 
femeie. Auzi un strigăt şi văzu o îmbrânceală, iar într-o 
clipită arakh-urile ţâşniră afară, tăişuri lungi, ascuţite ca 
briciurile, jumătate săbii şi jumătate seceri. Începu un 
dans al morţii, pe când războinicii îşi dădeau ocol lovind, 
sărind unul spre celălalt, rotindu-şi săbiile deasupra 
capetelor şi urlând insulte cu fiecare ciocnire. Nimeni nu 
făcu nicio încercare de a-i opri. 

Se termină la fel de repede pe cât începuse. Arakh-urile 
se izbeau mai repede decât putea Dany vedea, unul dintre 
bărbaţi făcu un pas greşit, iar celălalt roti sabia într-o 
arcuire strânsă. Oţelul muşcă din carne puţin deasupra 
şoldului şi-l deschise de la şira spinării până la buric, risi- 
pindu-i maţele în praf. Pe când învinsul murea, 
învingătorul înşfacă cea mai apropiată femeie, nici măcar 
aceea pentru care se luptaseră, şi o posedă acolo, pe loc. 
Sclavii târâră cadavrul, iar dansul se reluă. 

Magister Illyrio o prevenise şi despre asta. „O nuntă 
Dothraki fără cel puţin trei morţi este socotită o afacere 
plicticoasă”, spusese el. Nunta ei era mai cu seamă 
binecuvântată; înainte de sfârşitul zilei, muriseră deja 
doisprezece bărbaţi. 

Odată cu trecerea orelor, groaza crescu în Dany, până 
ce ajunse să facă tot posibilul să nu strige. li era teamă de 
neamul Dothraki, ale cărui obiceiuri i se păreau străine şi 
monstruoase, de parcă ar fi fost animale în piele de om şi 
nicidecum oameni adevăraţi. li era teamă de fratele ei, de 
ceea ce ar fi putut face dacă greşea. Dar mai mult decât 
orice, se temea de ce se va întâmpla la noapte sub cerul 


119 


înstelat, când fratele ei o va lăsa pradă matahalei uriaşe 
care stătea şi bea lângă ea, cu un chip neclintit şi crud, ca 
o mască de bronz. 

Sunt sânge din sânge de dragon, îşi spuse ea din nou. 

Când, în cele din urmă, soarele cobori pe cer, Khal 
Drogo bătu din palme şi tobele şi strigătele şi ospăţul se 
opriră dintr-odată. Drogo se ridică şi o ridică şi pe Dany în 
picioare, lângă el. Era vremea aducerii darurilor pentru 
mireasa lui. lar după daruri, ştia ea, după ce soarele se va 
fi culcat, venea timpul pentru prima partidă de călărie şi 
consumarea căsătoriei. Dany încerca să alunge acest gând, 
dar el nu o părăsea. Se forţă să nu înceapă să tremure. 

Fratele ei, Viserys, îi dărui trei slujnice. Dany ştia că nu- 
l costaseră nimic; Illyrio, fără nicio îndoială, îi furnizase 
fetele. Irri şi Jhiqui erau Dothraki cu pielea arămie, cu păr 
negru şi ochi migdalaţi, iar Doreah era o fată Lysiană, 
blondă şi cu ochi albaştri. 

— Nu sunt slujnice obişnuite, surioară dragă, îi spuse 
fratele ei când fetele fură aduse înaintea ei, una câte una. 
Illyrio şi eu le-am ales special pentru tine. Irri te va învăţa 
să călăreşti. Jhiqui te va învăţa limba Dothraki, iar Doreah 
te va instrui în artele femeieşti ale dragostei. Zâmbi 
subţire. E foarte bună, Illyrio şi eu putem jura pentru asta. 

Ser Mormont îşi ceru iertare pentru darul său. 

— Este un lucru neînsemnat, prinţesa mea, dar e tot ce- 
şi poate permite un biet exilat, spuse el şi aşeză înaintea ei 
un teanc mic de cărţi. 

Erau istorisiri şi cântece ale celor Şapte Regate, văzu 
ea, scrise în Limba Comună. li mulţumi din toată inima. 

Magister Illyrio murmură o poruncă şi patru sclavi 
voinici se grăbiră să vină, purtând între ei un cufăr mare 
din cedru, încins cu fâşii de bronz. Când îl deschise, găsi 
teancuri din cele mai fine catifele şi damascuri pe care le 
puteau produce Oraşele Libere, iar odihnindu-se peste 
toate, aşezate pe o stofă fină, trei ouă uriaşe. Lui Dany i se 
tăie răsuflarea. Erau cele mai frumoase lucruri pe care le 
văzuse vreodată, fiecare altfel decât celălalt, vopsite în 


120 


culori atât de bogate, încât, prima dată, se gândi că erau 
incrustate cu bijuterii, şi atât de mari încât trebuia să le ia 
cu ambele mâini ca să poată ridica unul. Îl ridică cu grijă 
pe primul, aşteptându-se să fie făcut dintr-un porțelan fin, 
sau email delicat, sau chiar sticlă suflată, dar era mult 
prea greu, de parcă ar fi fost făcut din piatră dură. 
Suprafaţa oului era acoperită cu solzi mici şi pe când îl 
răsucea între degete, lucea precum metalul lustruit sub 
lumina soarelui la apus. Un ou era de un verde-închis cu 
pete de bronz lustruit, care se iveau şi dispăreau după cum 
îl întorcea. Alt ou era de un crem-deschis, dungat cu aur. 
Ultimul era negru, la fel de negru ca o mare în miez de 
noapte, dar înviorat de unde şi vârtejuri stacojii. 

— Ce sunt astea? întrebă ea cu o voce şoptită, 
străbătută de uimire. 

— Ouă de dragon de pe Tărâmul Umbrelor, dincolo de 
Asshai, zise Magister Illyrio. În atâţia eoni s-au 
transformat în piatră, dar încă scapără de strălucire şi 
frumuseţe. 

— Am să le ţin mereu ca pe nişte odoare. 

Dany auzise istorisiri despre astfel de ouă, însă nu 
văzuse niciodată vreunul şi nici nu se gândise că ar fi putut 
vedea. Era, cu adevărat, un dar magnific, deşi ştia că 
Illyrio îşi putea permite să fie risipitor. Adunase o avere în 
cai şi sclavi ca parte a vânzării ei lui Khal Drogo. 

Cavalerii de sânge ai khal-ului îi oferiră cele trei arme 
tradiţionale, arme minunate. Haggo îi dădu un bici mare, 
din piele, cu mâner din argint, Cohollo un arakh magnific, 
placat cu aur, iar Qotho un arc din os de dragon, dublu 
curbat, mai înalt decât ea. Magister Illyrio şi Ser Jorah o 
învăţaseră că pentru astfel de daruri se folosea refuzul 
tradiţional. 

— Acesta este un dar demn numai de un mare războinic, 
o, sânge din sângele meu, dar eu nu sunt decât o femeie. 
Să-l lăsăm pe domnul şi soţul meu să le poarte el în locul 
meu. Şi astfel primi Khal Drogo „darurile” sale de nuntă. 

I se dădură din belşug şi alte daruri din partea celorlalţi 


121 


Dothraki: papuci şi bijuterii şi inele de argint pentru părul 
ei, centuri din medalioane şi veste pictate şi blănuri fine, 
mătăsuri de culoarea nisipului şi borcane cu arome, ace şi 
pene şi sticluţe purpurii, plus o robă făcută din pielea a mii 
de şoareci. 

— Un dar frumos, khaleesi spuse Magister  Illyrio 
despre ultimul, după ce-i explicase ce era. 

Darurile se înălţau în jurul ei în grămezi mari, mai multe 
decât şi-ar fi putut imagina ea vreodată, mai multe decât 
şi-ar fi dorit sau ar putea folosi. Iar la urmă de tot, Khal 
Drogo aduse propriul său dar pentru mireasa lui. Un 
murmur de nerăbdare se desprinse din rândul oamenilor 
când el plecă de lângă ea, crescând până ce cuprinse 
întregul khalasar. Când el se întoarse, rândurile dese ale 
aducătorilor de daruri Dothraki se despărţiră înaintea lui, 
iar el îi dărui calul. 

Era o mânză, sprintenă şi frumoasă. Dany ştia despre 
cai destule încât să-şi dea seama că nu era un animal 
obişnuit. Avea ceva care-i tăia răsuflarea. Era cenuşie ca 
marea iarna, cu o coamă precum fumul argintiu. 

Ezitând, se întinse spre ea şi-i mângâie gâtul, îşi plimbă 
degetele prin argintiul coamei. Khal Drogo spuse ceva în 
Dothraki, iar, Magister Illyrio îi traduse. 

— Argint pentru argintul din părul tău. 

— E minunată, murmură Dany. 

— E mândria întregului khalasar, adăugă Illyrio. 
Obiceiul spune că o khaleesi trebuie să călărească un cal 
demn de locul ei alături de khal. 

Drogo păşi înainte şi-şi puse mâna pe mijlocul ei. O 
ridică la fel de uşor ca pe un copil şi o aşeză pe şaua 
Dothraki, mult mai mică decât cele cu care era ea 
obişnuită. Dany rămase acolo preţ de câteva momente. 
Nimeni nu-i spusese despre asta. 

— Ce ar trebui să fac acum? îl întrebă ea pe Illyrio. 

Ser Jorah Mormont fu purtătorul răspunsului. 

— Luaţi frâiele şi călăriţi. Nu trebuie să mergeţi prea 
departe. 


122 


Emoţionată, Dany strânse frâiele în mâini şi-şi lăsă 
picioarele în scările scurte. Era o călăreaţă începătoare; 
petrecuse mai mult timp călătorind cu corăbiile, cu căruţa 
sau lectica, decât pe spinarea cailor. Rugându-se să nu 
cadă şi să se facă de râs, îi dădu mânzei cea mai uşoară şi 
timidă atingere din genunchi. Şi, pentru prima oară după 
multe ore, uită să-i mai fie frică. Sau poate că era pentru 
prima dată în viaţă. 

Mânza argintiu-cenuşie avea un mers lin şi mătăsos, iar 
mulţimea se dădu la o parte făcându-i loc, toţi ochii fiind 
aţintiţi spre ea. Dany se pomeni călărind mai repede decât 
intenţionase, şi totuşi era mai degrabă entuziasmată decât 
înspăimântată. Calul o luă la trap, iar ea zâmbi. Dothrakii 
se repezeau să dispară din calea ei. La cea mai mică 
apăsare a picioarelor ei, la cea mai mică atingere a 
frâielor, mânza răspundea. O făcu să meargă la galop, iar 
acum Dothrakii strigau la ea pe când săreau din drum. 
Întorcându-se să meargă înapoi, văzu ridicându-se înainte 
un rug arzând, direct în calea ei. Erau oameni înghesuiți 
pe ambele părţi şi nu mai avea cum să se oprească. O 
îndrăzneală pe care nu şi-o cunoscuse niciodată o copleşi, 
iar ea dădu frâu liber mânzei. 

Calul argintiu sări peste flăcări de parcă ar fi avut aripi. 
Când se opri înaintea Magister-ului Illyrio, rosti: 

— Spune-i lui Khal Drogo că mi-a dăruit vântul. 

Grasul Pentoshi îşi mângâie barba lui galbenă şi repetă 
cuvintele în Dothraki, iar Dany îşi văzu soţul zâmbind 
pentru prima dată. 

Ultima rază de soare dispăru în spatele zidurilor înalte 
din Pentos, spre apus. Dany pierduse şirul orelor. Khal 
Drogo porunci cavalerilor săi de sânge să-i aducă propriul 
său cal, un armăsar roşu, zvelt. Când khal-ul se urcă în şa, 
Viserys se strecură aproape de Dany, călare pe calul ei 
argintiu, îşi înfipse degetele în piciorul ei şi-i spuse: 

— Fă-i pe plac, dulce surioară, sau jur că vei vedea 
balaurul trezindu-se aşa cum n-a făcut-o niciodată. 

Teama îi reveni, odată cu vorbele fratelui ei. Se simţea 


123 


din nou ca un copil de numai treisprezece ani, complet 
singură, nepregătită pentru ce urma să i se întâmple. 
Călăriră împreună pe când stelele începeau să clipească, 
părăsind khalasarul şi lăsând în urmă palatele de iarbă. 
Khal Drogo nu-i spunea niciun cuvânt, îşi mâna armăsarul 
la galop aprig prin întunericul tot mai adânc. Clopoţeii de 
argint din pletele sale lungi răsunau uşor pe când călărea. 

— Sunt sânge din sânge de dragon, şopti ea apăsat 
gonind în urma lui, încercând să-şi menţină curajul. Sunt 
sânge din sânge de dragon. Sunt sânge din sânge de 
dragon. Dragonului nu i-a fost niciodată teamă. 

Ulterior, nu ar fi putut spune cât de departe sau pentru 
cât timp călăriseră, dar era întuneric deplin când se opriră 
într-un loc cu multă iarbă, în apropierea unui pârâu. Drogo 
îşi opri calul şi o cobori pe ea de pe al ei. Se simţea fragilă 
ca sticla în mâinile lui, cu membrele la fel de moi ca apa. 
Rămase acolo, neajutorată şi tremurând în mătăsurile ei 
de nuntă, în vreme ce el priponi caii, iar când se întoarse 
să o privească, ea începu să plângă. 

Khal Drogo se holba la lacrimile ei, cu un chip ciudat de 
golit de orice expresie. 

— Nu, spuse el. Îşi înălţă mâna şi-i şterse apăsat 
lacrimile, cu un deget bătătorit. 

— Vorbeşti Limba Comună? întrebă Dany uimită. 

— Nu, spuse el din nou. 

Poate că ştia doar acel cuvânt, se gândi ea, însă era cu 
un cuvânt mai mult decât crezuse ea că ştie şi, într-un fel, 
asta o făcu să se simtă puţin mai bine. Drogo îi atinse uşor 
părul, prefirând şuviţele blond-argintii între degetele sale, 
murmurând uşor în Dothraki. Dany nu înţelegea cuvintele, 
însă în tonul lui era căldură, o tandreţe la care nu se 
aşteptase din partea acestui bărbat. Îi puse un deget, sub 
bărbie şi-i ridică faţa până ce ajunse să-l privească direct 
în ochi. Drogo se înălța deasupra ei, aşa cum domina pe 
oricine. Apucând-o uşor de subsuoară, o ridică şi o aşeză 
pe o piatră rotunjită de lângă pârâu. Apoi el se aşeză pe 
pământ, cu faţa spre ea, cu picioarele încrucişate sub el, 


124 


cu faţa în sfârşit la nivelul ei. 

— Nu, spuse el. 

— Asta-i singurul cuvânt pe care-l cunoşti? 

Drogo nu răspunse. Coada lui grea şi lungă era răsucită 
în noroiul de lângă el. O puse peste umărul drept şi începu 
să-şi scoată din păr clopoţeii, unul câte unul, După câteva 
clipe, Dany se aplecă spre el să-l ajute. Când sfârşiră, 
Drogo gesticulă. Ea înţelese. Incet, cu grijă, ea începu să-i 
despletească părul. 

Dură mult. În tot acest timp el rămase tăcut, privind-o. 
Când termină, el scutură din cap şi părul i se împrăştie pe 
spate ca un râu de întuneric, uns şi lucitor, nu mai văzuse 
niciodată un păr atât de lung, atât de negru şi de gros. 

Apoi veni rândul lui. Începu s-o dezbrace. Degetele lui 
erau abile şi neaşteptat de moi. li dădu jos mătăsurile, una 
câte una, cu grijă, în timp ce Dany rămase nemişcată, 
tăcută, privindu-l în ochi. Când îi dezveli sânii mici, nu se 
mai putu abţine. Îşi feri ochii şi se acoperi cu mâinile. 

— Nu, spuse Drogo. li dădu mâinile la o parte de pe 
sâni, cu blândeţe, dar ferm, apoi îi ridică chipul din nou şi 
o făcu să-l privească. Nu, repetă el. 

— Nu, repetă şi ea. 

O ridică în picioare şi o trase spre el, să-i dea jos 
ultimele veşminte. Răceala aerului nopţii ajunse pe pielea 
ei goală. Se înfioră, iar pe braţe şi pe picioare i se făcu 
pielea de gâscă. li era teamă de ceea ce va urma, dar 
pentru o vreme nu se întâmplă nimic. Khal Drogo rămase 
cu picioarele încrucişate, privind-o, scăldându-şi privirile 
cu trupul ei. 

Apoi, după o vreme, începu să o atingă. La început uşor, 
apoi tot mai apăsat. Ea simţea puterea sălbatică a mâinilor 
sale, dar nu o duru nicio clipă. El îi ţinu mâna într-a lui şi-i 
mângâie degetele. Îşi plimbă încet o mână în jos, pe 
piciorul ei. li mângâie faţa, urmărind curbura urechilor ei, 
rătăcind cu un deget uşor, pe conturul buzelor ei. Işi puse 
apoi ambele mâini în părul ei şi-l pieptănă cu degetele. O 
răsuci, masându-i umerii, iar degetele lui coborâră de-a 


125 


lungul spinării ei. 

Păru că trecuseră ore până ce mâinile sale îi atinseră, în 
cele din urmă, sânii. Mângâie pielea fină de sub ei până ce 
o furnică. Degetele sale îi atinseră sfârcurile, ciupindu-le 
între arătător şi degetul mare, apoi începu să le maseze, la 
început uşor, apoi din ce în ce mai insistent, până când 
sfârcurile ei se întăriră şi începură s-o doară. 

Atunci se opri şi o trase în poala sa. Dany era roşie la 
faţă şi cu respiraţia tăiată, inima zbătându-i-se în piept. Li 
cuprinse faţa în mâinile sale mari şi o privi în ochi. 

— Nu? spuse el, iar ea ştiu că era o întrebare. 

Îi luă mâna şi o duse spre umezeala dintre coapsele ei. 

— Da, şopti ea şi îi împinse un deget în ea. 


126 


EDDARD 


Convocarea se produse cu o oră înaintea zorilor, când 
lumea era nemişcată şi cenuşie. 

Alyn îl scoase abrupt din visele sale şi Ned se întâlni cu 
răcoarea dinaintea zorilor, încă năuc de somn, pentru a-şi 
găsi calul gata înşeuat, iar pe rege în scări. Robert purta 
mănuşi maro, groase, şi o mantie grea din blană, cu glugă 
care-i acoperea urechile, iar pentru toată lumea părea un 
urs călare. 

— Sus, Stark! tună el. Sus, sus! Avem chestiuni de stat 
de discutat. 

— Pe legea mea, zise Ned, intraţi înăuntru, Maiestatea 
Voastră. 

Alyn ridică pânza de la intrarea în cort. 

— Nu, nu, nu, zise Robert. Respirația lui aburea la 
fiecare cuvânt. Tabăra este plină de urechi. În afară de 
asta, vreau să călăresc şi să gust din ţara asta a ta. 

Ned văzu că Ser Boros şi Ser Meryn aşteptau în urma 
lui, cu încă o duzină de soldaţi din gardă. Nu mai putea 
face nimic altceva decât să-şi scuture somnul din ochi, să 
se îmbrace şi să urce pe cal. 

Robert fixă el ritmul, mânându-şi aprig marele cal negru 
de luptă, pe când Ned galopa alături de el, încercând să 
ţină pasul. li strigă o întrebare pe când goneau, însă vântul 
îi spulberă cuvintele, iar regele nu-l auzi. După aceea, Ned 
călări în tăcere. Foarte curând părăsiră drumul şi o luară 
peste câmpiile întinse, întunecate de ceţuri. Garda 
rămăsese la o mică distanţă de ei, fără să-i mai poată auzi 
ce vorbeau, însă Robert tot nu încetinea. 

Apărură zorii pe când se avântau pe o colină joasă şi, în 
cele din urmă, regele se opri. În momentul acela se aflau la 
câteva leghe mai la sud de restul grupului. Robert era roşu 
la faţă şi binedispus când Ned trase de frâie lângă el. 


127 


— Zeilor, exclamă el, râzând. Îţi face bine să ieşi şi să 
călăreşti aşa cum trebuie să o facă un bărbat! Jur, Ned, 
deplasarea asta târâş poate să scoată orice bărbat din 
minţi. 

Robert Baratheon nu fusese niciodată un om răbdător. 

— Iar blestemata aia de căruţă, cum geme şi scârţâie, 
trecând de orice ridicătură de parcă ar fi un munte. Ii 
promit, dacă blestemăţia aia îşi mai rupe încă o osie, o să o 
ard, iar Cersei n-are decât să meargă pe jos! 

Ned râse. 

— Am să-ţi aduc bucuros torţa. 

— Bun băiat! Regele îl bătu pe umăr. Am însă un dram 
de înţelepciune să-i las pe toţi în urmă şi să-mi văd de 
drum. 

Un zâmbet se ivi pe buzele lui Ned. 

— Cred că ai fi în stare de asta. 

— Da, da, glăsui regele. Ce zici, Ned? Doar tu şi cu 
mine, doi cavaleri rătăcitori pe drumul regelui, cu săbiile 
alături, şi numai zeii să ştie ce ne aşteaptă în faţă, poate 
fiica vreunui ţăran sau vreo târfă de cârciumă, care să ne 
încălzească paturile la noapte. 

— Am putea face şi asta, cum să nu, zise Ned, însă avem 
îndatoriri acum, stăpânul meu... faţă de domeniu, faţă de 
copiii noştri - eu faţă de doamna mea, iar tu faţă de 
regină. Nu mai suntem băietanii care am fost odată. 

— N-ai fost niciodată un băietan, bombăni Robert. Mare 
păcat. Şi totuşi, s-a întâmplat odată şi asta... cum o chema 
pe fata aia de rând a ta? Becca? Nu, aia era una de-a mea, 
cu păr negru şi ochi dulci, mari, de te puteai îneca în ei. A 
ta era... Aleena? Nu. Mi-ai spus odată. Era Merryl? Ştii 
despre care vorbesc, mama bastardului tău. 

— Numele ei era Wylla, răspunse Ned cu o politeţe rece, 
şi aş prefera să nu vorbesc despre ea. 

— Wylla. Da. Regele rânji. Trebuie să fi fost o femeiuşcă 
tare, dacă l-a făcut pe Lord Eddard Stark să-şi uite de 
onoare, chiar şi numai pentru o oră. Nu mi-ai povestit 
niciodată cum arăta. 


128 


Gura lui Ned se strânse de furie. 

— Nici n-am să-ţi spun. Las-o baltă, Robert, pentru dra- 
gostea pe care spui că mi-o porţi. M-am dezonorat singur, 
şi pe mine şi pe Catelyn, în faţa zeilor şi a oamenilor 
deopotrivă. 

— Zeii au milă, iar tu abia dacă o cunoşteai pe Catelyn. 

— Am luat-o de soţie. Imi purta copilul. 

— Eşti prea aspru cu tine, Ned. Aşa ai fost întotdeauna. 
La naiba, nicio femeie nu-l vrea pe Baelor cel Binecuvântat 
în patul ei. Se lovi cu palma de genunchi. Ei bine, nu am să 
te forţez, dacă o pui aşa de mult la suflet, deşi uneori eşti 
aşa de tepos, încât ar trebui să-ţi pui un arici pe pecete. 

Soarele care se înălța trimitea degete de lumină prin 
ceţurile palide ale zorilor. O câmpie vastă se întindea sub 
ei, golaşă şi maronie, punctată ici şi colo de movile lungi şi 
joase. Ned i le arătă regelui. 

— Gorganele Primilor Oameni. 

Robert se încruntă. 

— Am nimerit într-un cimitir? 

— Sunt gorgane peste tot în nord, Maiestatea Voastră. 
Acesta este un tărâm vechi. 

— Şi rece, bombăni Robert, strângându-şi mai tare 
mantia în jurul său. Gărzile îşi struniseră caii în urma lor, 
la poalele colinei. Ei bine, nu te-am adus până aici ca să 
vorbim despre morminte sau să flecărim despre bastardul 
tău. Azi-noapte a sosit un mesager din partea Lordului 
Varys, de la Debarcaderul Regelui. Uite. 

Regele scoase o bucată de hârtie din centura sa şi i-o 
întinse lui Ned. Varys, eunucul, era maestrul şoptitor al 
regelui. Acum îl servea pe Robert aşa cum îl servise şi pe 
Aerys Targaryen. Ned desfăşură neliniştit hârtia, gândin- 
du-se la Lysa şi la acuzaţiile ei îngrozitoare, însă mesajul 
nu o privea pe Lady Arryn. 

— Care-i sursa acestei informaţii? 

— Ţi-l aminteşti pe Ser Jorah Mormont? 

— Nici n-aş avea cum să-l uit, zise Ned fără 
menajamente. Mormonţii din Insula Ursului erau membrii 


129 


unei Case vechi, mândri şi onorabili, însă pământurile lor 
erau reci şi îndepărtate, sărace. Ser Jorah încercase să mai 
umple vistieria familiei vânzând nişte braconieri unui 
negustor de sclavi Tyroshi. Din moment ce Mormonţii erau 
stegarii Casei Stark, ofensa sa dezonorase nordul. Ned 
făcuse o călătorie lungă până în vest, la Insula Ursului, 
doar ca să afle, la sosire, că Jorah luase o corabie care-l 
dusese dincolo de întinderea Gheţii şi de justiţia regelui. 
De atunci trecuseră cinci ani. 

— Ser Jorah se află acum la Pentos, nerăbdător să 
obţină iertarea regală care i-ar permite să revină din exil, 
îi explică Robert. Lordul Varys se foloseşte bine de el. 

— Aşadar, negustorul de sclavi a devenit spion, zise Ned 
cu dispreţ. li înapoie scrisoarea. Mai degrabă aş deveni un 
hoit. 

— Varys îmi spune că spionii sunt mult mai folositori 
decât hoiturile, făcu Robert. Lăsându-l pe Jorah deoparte, 
ce crezi despre raportul ăsta? 

— Daenerys Targaryen s-a măritat cu un oarecare 
stăpân de cai Dothraki. Ce-i cu asta? Să trimitem şi noi 
vreun dar de nuntă? 

— Un cuţit poate. Unul bine ascuţit şi un om îndrăzneţ, 
capabil să-l folosească. 

Ned nu fu deloc surprins; ura lui Robert pentru Tar- 
garyeni era ca o nebunie. Işi amintea vorbele grele pe care 
le schimbaseră când Tywin Lannister se prezentase la 
Robert cu trupul soţiei lui Rhaegar şi ale copiilor lui, ca un 
semn al loialității sale. Ned spusese că era crimă; Robert o 
numise război. Când protestase că tânărul prinţ şi prinţesa 
nu erau mai mult decât nişte bebeluşi, noul său rege 
răspunsese: „Nu văd niciun bebeluş. Numai odrasle de 
dragon”. Nici măcar Jon Arryn nu fusese în stare să 
liniştească furtuna. Eddard Stark călărise toată ziua aceea 
cuprins de o furie rece, să poarte ultimele bătălii ale 
războiului de unul singur, în sud. Mai trebuise încă o 
moarte ca să-i împace; moartea Lyannei şi durerea pe care 
o împărtăşiseră după dispariţia ei. 


130 


De data asta, Ned reuşi să-şi ţină nervii. 

— Maiestatea Voastră, fata abia dacă e ceva mai mult 
de un copil. Nu sunteţi Tywin Lannister, să ucideţi 
nevinovaţi. Se spunea că fetiţa cea mică a lui Rhaegar 
plânsese când o trăseseră din pat pentru a o arunca în 
săbii. Băiatul nu era decât un bebeluş, dar soldaţii 
Lordului Tywin îl smulseseră de la sânul mamei sale şi-i 
zdrobiseră capul de un perete. 

— Şi pentru cât timp va rămâne nevinovată? Vorbele lui 
Robert erau tot mai aspre. Această copilă îşi va desface 
curând picioarele şi va începe să împuieze şi să aducă pe 
lume odrasle de dragon, ca să mă năpăstuiască pe mine. 

— Şi totuşi, zise Ned, uciderea copiilor... ar fi o 
nemernicie... ceva cumplit... 

— Cumplit? tună regele. Ce i-a făcut Aerys fratelui tău a 
fost cumplit. Modul în care a murit tatăl tău, lordul, a fost 
cumplit. Şi Rhaegar... de câte ori crezi că a violat-o pe sora 
ta? De câte sute de ori? Glasul său devenise atât de 
răsunător încât calul fornăia nervos sub el. Regele trase 
tare de hăţuri, potolind animalul, şi îndreptă spre Ned un 
deget acuzator. Am să ucid orice Targaryen pe care pot să 
pun mâna, până ce vor fi cu toţii la fel de morţi ca şi 
dragonii lor, iar apoi am să mă uşurez pe mormintele lor. 

Ned ştia că era mai bine să nu-l contrazică atunci când 
era cuprins de furie. Dacă trecerea anilor nu potolise setea 
de răzbunare a lui Robert, niciuna dintre vorbele lui n-ar fi 
ajutat. 

— Pe asta nu poţi să pui mâna, aşa-i? spuse el calm. 

Gura regelui se strânse într-o strâmbătură amară. 

— Nu, zeii fie blestemaţi. Vreun brânzar Pentoshi plin 
de vărsat i-a momit pe fratele ei şi pe ea, i-a închis în 
hardughia lui cu tot felul de eunuci cu pălăriile lor 
ascuţite, iar acum i-a predat către Dothraki. Ar fi trebuit să 
pun să fie omorâţi cu ani în urmă, când era uşor de ajuns 
la ei, dar Jon era la fel de prost ca tine. lar eu, şi mai 
smintit, l-am ascultat. 

— Jon Arryn a fost un bărbat înţelept şi o Mână bună. 


131 


Robert pufni. Furia îl părăsea la fel de repede precum 
venea. 

— Se spune că acest Khal Drogo are o sută de mii de 
oameni în hoarda lui. Ce ar mai spune Jon şi de asta? 

— Ar spune că nici chiar un milion de Dothraki nu 
reprezintă o ameninţare pentru regat, atâta vreme cât 
rămân de partea cealaltă a Mării Inguste, răspunse Ned 
calm. Barbarii nu au corăbii. Detestă şi se tem de marea 
deschisă. 

Regele se foi nervos în şa. 

— Poate. Dar există corăbii care pot fi obţinute în 
Oraşele Libere. Îţi spun eu, Ned, nu-mi place căsătoria 
asta. Încă mai sunt oameni prin cele Şapte Regate care-mi 
spun Uzurpatorul. Ai uitat câte Case au luptat pentru Tar- 
garyeni în război? Acum trag de timp, dar dă-le şi o 
jumătate de ocazie şi m-ar omori în pat, cu fiii mei lângă 
mine. Dacă regele cerşetor trece marea cu hoardele de 
Dothraki în spatele lui, trădătorii i se vor alătura. 

— Nu va trece, promise Ned. Iar dacă, printr-o minune, 
o va face, îl vom arunca înapoi în mare. Odată ai ales un 
nou Păzitor al Estului... 

Regele bombăni. 

— Pentru ultima oară spun, nu-l voi desemna pe 
băieţandrul Arryn Păzitor. Ştiu că băiatul este nepotul tău, 
dar cum Targaryenii se urcă în pat cu Dothrakii, aş fi 
nebun să las un sfert din regat pe umerii unui copil 
bolnăvicios. 

Ned se pregătise pentru asta. 

— Totuşi, trebuie să avem un Păzitor pentru Est. Dacă 
Robert Arryn nu este bun, desemnează-l pe unul dintre 
fraţii tăi. Stannis a dovedit ce poate, cu vârf şi îndesat, la 
asediul de la Capătul Furtunii. 

Lăsă numele să plutească în aer pentru o clipă. Regele 
se încruntă fără să spună nimic. Nu părea să fie în largul 
său. 

— Asta e, sfârşi Ned liniştit, numai dacă nu cumva ai 
promis deja onorurile altuia. 


132 


Pentru o clipă, Robert avu bunul-simţ să pară uluit. Dar 
la fel de repede, expresia i se preschimbă într-una de 
iritare. 

— Şi ce ar fi dacă aş fi făcut-o? 

— E Jaime Lannister, nu? 

Robert îşi îmboldi din nou calul şi o luă în jos pe colină, 
spre gorgane. Ned ţinea pasul cu el. Regele călărea cu 
ochii ţintă înainte. 

— Da, spuse el în cele din urmă - un singur cuvânt, 
greu, ca încheiere a discuţiei. 

— Regicid, spuse Ned. Zvonurile erau, deci, adevărate. 
Se mişca pe un teren periculos acum, ştia asta. Un bărbat 
capabil şi curajos, fără îndoială, zise el cu prudenţă, însă 
tatăl său este Păzitorul Vestului, Robert. Cu timpul, Ser 
Jaime va prelua el această onoare. Niciun bărbat n-ar 
trebui să deţină şi Estul şi Vestul. 

Lăsă nerostită îngrijorarea sa adevărată; că numirea ar 
pune jumătate din armatele regatului în mâinile Lanniste- 
rilor. 

— Voi purta bătălia când duşmanul se va arăta pe 
câmpul de luptă, zise regele cu încăpățânare. Dar până 
una, alta, Lordul Tywin pare etern, la fel ca şi Casterly 
Rock, aşa că mă îndoiesc că Jaime va prelua succesiunea 
prea curând. Nu mă mai pisălogi cu asta, Ned, zarurile au 
fost aruncate. 

— Maiestatea Voastră, pot să vă vorbesc pe faţă? 

— Se pare că-mi este imposibil să te opresc, bombăni 
Robert. 

— Aveţi încredere în Jaime Lannister? 

— E fratele geamăn al nevestei mele, un Frate Jurat din 
Garda Regelui, viaţa sa şi averea şi onoarea lui sunt toate 
ale mele. 

— Tot aşa cum au fost şi ale lui Aerys Targaryen, 
sublinie Ned. 

— De ce să nu am încredere în el? A făcut tot ce i-am 
cerut până acum. Sabia sa m-a ajutat să câştig tronul pe 
care stau. 


133 


Sabia lui te-a ajutat să mânjeşti tronul pe care stai, se 
gândi Ned, însă nu-şi permise ca vreun cuvânt să i se 
desprindă de pe buze. 

— A depus un jurământ, că va apăra viaţa regelui său cu 
propria sa viaţă. Apoi a deschis gâtul acelui rege cu o 
sabie. 

— Şapte iaduri, cineva trebuia să-l ucidă pe Aerys! 
spuse Robert strunindu-şi brusc calul, oprindu-se lângă 
vechiul gorgan. Dacă Jaime n-ar fi făcut-o, ar fi trebuit s-o 
facă unul dintre noi, tu sau eu. 

— Noi nu eram Fraţi Juraţi din Garda Regelui, zise Ned. 
Venise vremea ca Robert să audă întregul adevăr, hotări 
el, aici şi acum. Vă amintiţi de Trident, Maiestatea 
Voastră? 

— Mi-am câştigat coroana acolo. Cum aş putea să uit? 

— V-aţi ales cu o rană de la Rhaegar. Aşa că atunci când 
apărarea Targaryeană s-a destrămat şi a fugit, aţi lăsat 
urmărirea lor în mâna mea. Rămăşiţele armatei lui 
Rhaegar au fugit înapoi la Debarcaderul Regelui. Le-am 
urmărit. Aerys era în Fortăreaţa Roşie, cu câteva mii de 
loialişti. Mă aşteptam să găsim porţile ferecate. 

Robert scutură nerăbdător din cap. 

— În loc de asta, ai descoperit că oamenii noştri luaseră 
deja oraşul. Şi ce-i cu asta? 

— Nu au fost oamenii noştri. Oamenii lui Lannister. Leul 
de Lannister s-a repezit peste metereze, nu cerbul 
încoronat. lar ei au luat oraşul prin trădare. 

Războiul durase aproape un an. Lorzii, mari sau mici, se 
înghesuiseră sub flamurile lui Robert, alţii rămăseseră 
loiali lui Targaryen. Mândrii Lannisteri de la Casterly 
Rock, Paznicii Vestului, rămăseseră nepăsători ignorând 
chemările la arme venite atât de la rebeli, cât şi de la 
loialişti. Aerys Targaryen trebuie să fi crezut că zeii îi 
răspunseseră la rugăminţi când Lordul Tywin Lannister 
apăruse înaintea porţilor de la Debarcaderul Regelui cu o 
armată de douăsprezece mii de oameni, promițând 
credinţă. Aşa că regele nebun ordonase înfăptuirea 


134 


ultimului său act nebunesc. Îşi deschisese oraşul înaintea 
leilor de la poartă. 

— Trădarea a fost moneda pe care Targaryenii o 
cunoşteau prea bine, zise Robert. Furia i se aduna din nou. 
Lannisterii i-au plătit la fel. Nu a fost ceva mai puţin decât 
ar fi meritat. N-am să-mi tulbur somnul cu asta. 

— Nu aţi fost acolo, zise Ned cu amărăciune în glas. 
Somnul chinuit nu-i era deloc străin. Îşi trăise minciunile 
timp de paisprezece ani, şi totuşi încă-l mai hăituiau 
noaptea. Nu a fost nimic onorabil în cucerirea asta. 

— Să-ţi ia Ceilalţi onoarea! blestemă Robert. Ce ştiau 
Targaryenii despre onoare? Coboară în cripta aia şi în- 
treab-o pe Lyanna despre onoarea dragonului! 

— Aţi răzbunat-o pe Lyanna la Trident, zise Ned, 
oprindu-se lângă rege. 

Promite-mi, Ned, îi şoptise ea. 

— Asta nu a adus-o înapoi. Robert privi în altă parte, 
spre depărtările cenuşii. Zeii fie blestemaţi. Mi-au dăruit o 
victorie găunoasă. O coroană... Eu mă rugasem lor pentru 
fată. Pentru siguranţa surorii tale... şi să fie a mea, aşa 
cum era hărăzit să fie. Te întreb, Ned, la ce bun să mai 
port o coroană? Zeii şi-au bătut joc de rugăminţile regilor 
şi de ale văcarilor la fel. 

— Nu pot să răspund în locul zeilor, Maiestatea 
Voastră... doar atât pot să spun, ce am găsit în acea zi, 
când am intrat în sala tronului. Aerys zăcea mort pe podea, 
înecat în propriul său sânge. Capetele lui de dragon 
priveau în jos, de pe pereţi. Oamenii lui Lannister erau 
peste tot. Jaime purta mantia albă a Gărzii Regelui peste 
armura lui aurită. Parcă-l văd şi acum. Până şi sabia lui era 
aurită. Era aşezat pe Tronul de Fier, la înălţime faţă de 
cavalerii săi, purtând un coif în forma unui cap de leu. 
Cum mai strălucea! 

— Asta se cunoaşte prea bine, se plânse regele. 

— Eu eram tot călare. Am străbătut întreaga lungime a 
sălii în tăcere, între şirurile lungi de hârci de dragon. Mă 
simţeam de parcă mă priveau, cumva. M-am oprit înaintea 


135 


tronului, privind în sus, spre el. Sabia sa aurită era pusă 
peste picioare, cu ascuţişul înroşit de sângele regelui. 
Oamenii mei umpleau sala în urma mea. Oamenii lui 
Lannister s-au tras înapoi. Nu am rostit niciun cuvânt. L- 
am privit cum şedea acolo, pe tron, şi am aşteptat. În cele 
din urmă, Jaime a râs şi s-a ridicat. Şi-a scos coiful şi mi-a 
spus: „Nu te teme, Stark. Il încălzeam doar pentru 
prietenul nostru, Robert. Mă tem că nu este un loc foarte 
confortabil.” 

Regele îşi trase capul înapoi şi izbucni în hohote. Râsul 
lui stârni dintre ierburile înalte un stol de ciori. Se înălţară 
în aer cu bătăi sălbatice din aripi. 

— Te gândeşti că ar trebui să nu mă încred în Lannister 
pentru că a stat o dată pe tronul meu, pentru câteva 
momente? Se scutură din nou de râs. Jaime nu avea decât 
vreo şaptesprezece ani, Ned. De-abia ceva mai mult ca un 
băietan. 

— Băietan sau bărbat, nu avea niciun drept să stea pe 
tronul ăla. 

— Poate că era obosit, sugeră Robert. Să ucizi regi este 
o treabă destul de obositoare. Numai zeii ştiu, dar acolo, în 
încăperea aia blestemată, nu ai unde să te aşezi. Şi să ştii 
că spunea adevărul. Este un tron înspăimântător de 
incomod. Din mai multe motive. Regele clătină din cap. Ei 
bine, acum am aflat păcatul întunecat al lui Jaime şi 
povestea poate fi dată uitării. Mi-e greață de secrete şi de 
certuri şi de probleme de stat, Ned. E la fel de plictisitor 
ca număratul paralelor. Hai, vino să călărim. Vreau să simt 
din nou vântul prin păr. 

Işi îmboldi calul, punându-l în mişcare, şi galopă în sus, 
pe gorgan, împrăştiind pământul în urma lui. Pentru o 
clipă, Ned rămase neclintit. Nu mai avea cuvinte şi era 
copleşit de un sentiment greu de neajutorare. Nu era 
pentru prima dată şi se întrebă ce făcea el aici şi de ce 
venise. Nu era Jon Arryn, să potolească sălbăticia regelui 
său şi să-l deprindă cu înţelepciunea. Aparţinea Casei 
Winterfell. li aparţinea lui Catelyn, în durerea ei, şi lui 


136 


Bran. Deşi un bărbat nu putea fi întotdeauna acolo unde-i 
era locul. Resemnat, Eddard Stark îşi înfipse pintenii în cal 
şi o luă pe urmele regelui. 


137 


TYRION 


Nordul parcă nu se mai sfârşea. 

Tyrion Lannister cunoştea hărţile la fel de bine ca 
oricine, dar după două săptămâni pe drumeagul care 
trecea drept drumul regelui pe aici, ajunse la concluzia că 
harta era una, iar terenul alta. 

Părăsiseră Winterfellul în aceeaşi zi cu regele, în miezul 
agitaţiei prilejuite de plecarea regală, îndepărtându-se de 
gălăgia provocată de strigătele bărbaţilor şi de fornăitul 
cailor, de huruitul căruţelor şi scârţâiturile uriaşei case pe 
roţi a reginei, pe când o ninsoare uşoară cădea nervoasă 
peste ei. Drumul regelui începea tocmai dincolo de 
întinderea castelului şi a oraşului. Acolo, flamurile şi 
căruțele şi coloanele de cavaleri şi călăreţi liberi se 
îndreptară spre sud, luând întregul tumult cu ei, în vreme 
ce Tyrion Lannister porni spre nord, împreună cu Benjen; 
Stark şi nepotul acestuia. 

Se făcuse mai frig după aceea şi era mai multă linişte. 

La vest de drum se aflau dealurile de cremene, cenuşii 
şi colţuroase, cu turnuri înalte de pază pe coastele lor 
pietroase. Spre est, terenul era mai lin, devenind o câmpie 
plată, întinsă pe cât puteai vedea cu ochii. Poduri de piatră 
se arcuiau peste râurile repezi şi înguste, iar mici ferme se 
înşirau în cercuri împrejurul avanposturilor închise cu 
ziduri de lemn şi piatră. Drumul era circulat intens, iar 
pentru noapte, spre uşurarea lor, găseau hanuri 
rudimentare. 

Însă după trei zile de călărit de la Winterfell, terenurile 
agricole cedară locul unor păduri dese, iar drumul regelui 
deveni tot mai pustiu. Dealurile de cremene se înălţau mai 
mult şi mai abrupt cu fiecare kilometru parcurs, până ce, 
în cea de-a cincea zi, se transformară în munţi uriaşi, de 
un cenuşiu rece, cu culmi zimţate şi zăpadă pe creste. 


138 


Când vântul bătea dinspre nord, valuri lungi de cristale de 
gheaţă zburau de pe piscurile înalte, ca nişte stindarde. 

Cu pereţii muntoşi la vest, drumul o cotea spre nord şi 
nord-est prin pădure - un codru de stejari, brazi şi arini 
sălbatici, negri, care părea mai bătrân decât orice văzuse 
Tyrion vreodată. „Pădurea lupilor” îi spunea Benjen Stark 
şi, într-adevăr, noaptea cobori odată cu urletele haitelor 
aflate în depărtare. Lupul străvechi, albinos, al lui Jon îşi 
ciulea urechile la urletele nocturne, dar nu-şi alăturase 
niciodată propriul său glas. Era ceva foarte neliniştitor în 
acest animal, se gândea Tyrion. 

Dacă nu puneai şi lupul la socoteală, în grup erau opt. 
Tyrion călătorea cu doi dintre oamenii săi, cum se cuvenea 
unui Lannister. Benjen Stark îl avea numai pe nepotul său 
bastard şi câţiva cai pentru Rondul de Noapte, însă la 
marginea pădurii lupilor rămăseseră o noapte în spatele 
zidurilor de lemn ale unui avanpost din pădure, iar acolo li 
se alăturase un altul dintre fraţii în negru, unul Yoren pe 
nume. Yoren era gârbovit şi sinistru, trăsăturile fiindu-i 
ascunse de o barbă la fel de neagră ca veşmintele, părând 
aspru ca o rădăcină bătrână şi dur ca piatra. Împreună cu 
el mai era o pereche de băieţi zdrenţăroşi, de la o fermă, 
de la Degete. 

— Violatori, spusese Yoren cu o căutătură rece spre 
însoțitorii săi. 

Tyrion înţelese. Se spunea că viaţa pe Zid era dură, 
însă, fără îndoială, de preferat castrării. 

Cinci bărbaţi, trei băieţi, un lup străvechi, douăzeci de 
cai şi o colivie cu corbi, dată lui Benjen Stark de Maester 
Luwin. Fără îndoială că erau un alai ciudat pe drumul 
regelui sau pe oricare alt drum. 

Tyrion observase că Jon Snow îi privea pe Yoren şi pe 
companionii săi îmbufnaţi cu o expresie ciudată pe faţă, 
care arăta stânjenitor de aproape de spaimă. Yoren avea 
un umăr răsucit şi un miros acru, barba şi părul îi erau 
lipite şi năclăite, pline de păduchi, hainele vechi îi erau 
peticite şi rareori spălate. Cei doi tineri recruți ai săi 


139 


duhneau chiar şi mai rău şi păreau la fel de proşti pe cât 
erau de cruzi. 

Nu mai era nicio îndoială că băiatul făcuse o greşeală 
gândindu-se că Rondul de Noapte era alcătuit din bărbaţi 
ca unchiul lui. Yoren şi companionii săi constituiau o 
trezire dură la realitate. Lui Tyrion îi părea rău de băiat. 
Alesese o viaţă aspră... sau se putea spune că îi fusese 
aleasă o viaţă aspră. 

Pentru unchiul său avea chiar mai puţină simpatie. 
Benjen Stark părea să împărtăşească aceeaşi aversiune 
pentru Lannisteri ca fratele său şi nu-i plăcuse deloc când 
Tyrion îi vorbise despre intenţiile sale. 

— Te previn, Lannister, la Zid nu vei găsi niciun han, îi 
spusese privindu-l de sus. 

— Fără îndoială, veţi găsi un loc unde să mă aşezaţi şi 
pe mine, răspunsese Tyrion. Aşa cum s-ar putea să fi 
observat, sunt mic. 

Desigur, fratelui reginei nu-i puteai spune „nu”, aşa că 
asta lămurise lucrurile, însă Stark nu fusese deloc fericit. 

— N-o să-ţi placă deloc călătoria, îţi promit asta, îi 
spusese el tăios, iar din momentul în care plecaseră, 
făcuse tot ce-i stătuse în putere ca să-şi ţină promisiunea. 

Pe la sfârşitul primei săptămâni, coapsele lui Tyrion 
erau tot o rană de la călăritul îndelungat, iar picioarele îl 
dureau rău, şi mai era şi îngheţat până la oase. Nu se 
plângea. Ar fi fost jalnic dacă i-ar fi oferit lui Benjen Stark 
această satisfacţie. 

Se răzbună puţin prin blana sa de călărie, o blană de urs 
zdrenţuită, veche şi cu un miros greu de mucegai. Stark i-o 
oferise într-un exces de curtoazie de Rond de Noapte, 
aşteptându-se, fără îndoială, să fie refuzat cu graţie. Ty- 
rion o acceptase cu un zâmbet. Îşi adusese cu el cele mai 
călduroase haine când plecaseră de la Winterfell, şi 
descoperise, foarte curând, că nu-i era nici pe departe 
suficient de cald. Era frig aici şi se făcea din ce în ce mai 
frig. Noaptea, temperatura scădea sub cea de îngheţ, iar 
când bătea, vântul era un cuţit care trecea prin cele mai 


140 


călduroase haine de lână ale sale. De acum, Stark nu mai 
avea niciun motiv să nu-şi regrete impulsul cavaleresc. 
Poate că învățase o lecţie. Lannisterii nu refuzau niciodată, 
cu graţie sau altfel. Lannisterii luau tot ceea ce li se 
oferea. 

Fermele şi avanposturile erau din ce în ce mai rare pe 
măsură ce înaintau tot spre nord, chiar mai adânc în bezna 
pădurii lupilor, până ce nu mai găsiră niciun acoperiş sub 
care să se adăpostească şi se văzură nevoiţi să recurgă la 
propriile lor resurse. Tyrion nu fusese niciodată obişnuit să 
ridice tabere sau să le strângă. Era prea mic, cu mersul 
prea şonticăit, prea neîndemânatic. Aşa că, în vreme ce 
Stark şi Yolen şi ceilalţi îşi ridicau adăposturi rudimentare, 
se îngrijeau de cai şi aprindeau focul, el îşi luase obiceiul 
să-şi înşface blana şi un burduf pentru vin şi dispărea să 
poată citi. 

În cea de-a optsprezecea noapte a călătoriei lor, vinul 
era un soi rar, dulce, chihlimbariu, din Insulele Verii, pe 
care-l dusese tot drumul de la Casterly Rock, iar cartea o 
meditaţie asupra istoriei şi proprietăţilor dragonilor. Cu 
permisiunea Lordului Eddard Stark, Tyrion împrumutase 
câteva volume rare din biblioteca din Winterfell şi le 
împachetase pentru călătoria spre nord. 

Găsi un loc confortabil, la fereală de zgomotele din 
tabără, în apropierea unui pârâu repede, cu apa limpede şi 
rece ca gheaţa. Un stejar bătrân şi grotesc îi oferea 
adăpost din calea vântului. Tyrion se ghemui în blană, cu 
spatele sprijinit de trunchi, luă o înghiţitură de vin şi 
începu să citească despre proprietăţile oaselor de dragon. 
„Osul de dragon este negru, din cauza conţinutului foarte 
bogat de fier, scria în carte. Este tare ca oţelul, dar e mult 
mai uşor şi mult mai flexibil, şi, desigur, imun la foc. 
Arcurile din os de dragon sunt foarte preţuite de Dothraki 
şi nu-i de mirare. Un arcaş înarmat astfel poate depăşi ca 
rază de acţiune orice arc de lemn.” 

Tyrion avea o fascinaţie morbidă pentru dragoni. Când 
venise prima oară la Debarcaderul Regelui, la nunta 


141 


surorii sale cu Robert Baratheon, îşi propusese să caute 
craniile de dragon care atârnaseră de pereţii sălii tronului 
lui Targaryen. Regele Robert le înlocuise cu flamuri şi 
tapiserii, însă Tyrion insistase până ce găsise craniile în 
pivniţa umedă unde fuseseră depozitate. 

Se aşteptase să i se pară impresionante, poate chiar 
înspăimântătoare. Nu se gândise că vor fi frumoase. Şi 
totuşi, erau: negre ca onixul, şlefuite fin, astfel că osul 
părea că sclipeşte sub lumina torţei sale. Le plăcea focul, 
simţi el. Îşi împinsese torţa în gura unuia dintre craniile 
mai mari şi făcuse ca umbrele să sară şi să danseze pe 
peretele din spatele lui. Colţii erau lungi, cuțite arcuite de 
diamant negru. Flacăra torţei nu însemna nimic pentru 
ele; se îmbăiaseră în căldura unor focuri cu mult mai mari. 
Când se retrăsese, Tyrion ar fi putut jura că orbitele goale 
ale bestiei îi urmăriseră plecarea. 

Acolo se aflau nouăsprezece cranii. Cel mai bătrân avea 
mai mult de trei sute de ani; cel mai tânăr abia trecea de 
un veac şi jumătate. Cele mai recente erau şi cele mai 
mici; o pereche potrivită, nu mai mare decât craniile unor 
mastiffi, şi ciudat deformate, tot cea ce mai rămăsese din 
ultimele vlăstare zămislite la Piatra Dragonului. Fuseseră 
ultimii dragoni Targaryeni, poate ultimii dragoni de 
pretutindeni, şi nu trăiseră foarte mult. 

De acolo craniile erau aranjate după mărime, până la 
cei trei mari monştri din cântece şi istorisiri, dragonii pe 
care Aegon Targaryen şi surorile sale îi aruncaseră asupra 
celor Şapte Regate din vechime. Trubadurii le dăduseră 
nume de zei: Balerion, Meraxes, Vhaghar. Tyrion stătuse 
între fălcile lor căscate, fără cuvinte şi temător. Ai fi putut 
intra cu cal cu tot prin gâtlejul lui Vhaghar, deşi nu ai mai 
fi putut ieşi vreodată. Meraxes era chiar şi mai mare. lar 
cel mai mare dintre ei, Balerion, Oroarea Neagră, ar fi 
putut înghiţi un bizon întreg, sau poate chiar şi unul dintre 
mamuţii lânoşi despre care se spunea că bântuiau 
pustietăţile îngheţate de dincolo de Portul Ibben. 

Tyrion rămăsese în pivniţa umedă multă vreme, hol- 


142 


bându-se la uriaşul craniu lipsit de ochi al lui Balerion, 
până ce torţa aproape că se stinsese, încercând să 
estimeze mărimea animalului viu, să-şi imagineze cum 
arăta când îşi întindea aripile mari, negre, şi se năpustea 
pe cer suflând foc. 

Propriul său strămoş îndepărtat, Regele Loren al 
Stâncii, încercase să se opună focului când se alăturase 
Regelui Mern al Reachului, pentru a se împotrivi cuceririi 
targaryene. Acestea se petrecuseră cu aproape trei sute de 
ani în urmă, când cele Şapte Regate erau regate şi nu doar 
nişte provincii ale unui regat mai mare. Împreună, cei doi 
regi aveau şase sute de flamuri în luptă, cinci mii de 
cavaleri şi de zece ori pe atâţia călăreţi liberi şi soldaţi 
puternic înarmaţi, de asemenea călare. Aegon, Stăpânul 
Dragonilor, avea, poate, o cincime din acest număr, 
spuneau cronicile, şi majoritatea oştenilor lui erau recruți, 
din rândul trupelor ultimului rege pe care-l măcelărise, iar 
devotamentul lor era nesigur. 

Armatele s-au întâlnit pe câmpiile întinse ale Reachului, 
în mijlocul câmpurilor aurite de grâu gata pentru treierat. 
Când cei doi regi au şarjat, armata targaryeană s-a 
cutremurat şi s-a spulberat, începând să dea bir cu fugiţii. 
Pentru câteva momente, scriau cronicile, cucerirea se 
încheiase... dar numai pentru câteva momente, înainte ca 
Aegon Targaryen şi surorile lui să intre în luptă. 

A fost singura dată când Vhaghar, Meraxes şi Balerion 
au fost lăsaţi să se dezlănţuie împreună. Trubadurii au 
cântat despre Câmpiile de Foc. Aproape patru mii de 
oameni au ars în acea zi, printre ei şi Regele Mern al 
Reachului. Regele Loren scăpase şi a trăit suficient cât să 
se predea, să jure credinţă Targaryenilor şi să zămislească 
un fiu, fapt pentru care Tyrion îi era profund îndatorat. 

— De ce citeşti aşa de mult? 

Tyrion privi în sus, auzind glasul. Jon Snow stătea la 
câţiva paşi distanţă, privindu-l curios. Închise cartea, 
punând un deget ca semn, şi spuse: 

— Uită-te la mine şi spune-mi ce vezi. 


143 


Băiatul îl privi cu suspiciune. 

— E vreun soi de păcăleală? Te văd pe tine. Tyrion Lan- 
nister. 

Tyrion oftă. 

— Eşti extraordinar de politicos pentru un bastard, 
Snow. Ceea ce vezi este un pitic. Cât ai, doisprezece ani? 

— Paisprezece, răspunse băiatul. 

— Paisprezece şi eşti deja mai înalt decât voi fi eu 
vreodată. Picioarele mele sunt scurte şi răsucite şi merg 
cu dificultate. Am nevoie de o şa specială ca să nu cad de 
pe cal. O şa pe care am meşterit-o eu, dacă vrei să ştii. Ori 
asta, ori ar fi trebuit să călăresc un ponei. Braţele mele 
sunt suficient de puternice, dar, şi ele, prea scurte. Nu voi 
fi niciodată un spadasin. Dacă m-aş fi născut într-o familie 
de ţărani, aş fi fost lăsat să mor, sau m-ar fi vândut ca 
sclav la circ. Din păcate, m-am născut un Lannister, la 
Casterly Rock, iar grotescul pare mai sărac acolo. Se 
aşteaptă unele lucruri de la mine. Tatăl meu a fost Mâna 
Regelui timp de douăzeci de ani. Mai târziu, fratele meu l- 
a ucis chiar pe acel rege, după cum a ieşit la iveală, însă 
viaţa este plină de asemenea mici ironii. Sora mea s-a 
măritat cu noul rege, iar oribilul meu nepot îi va succeda 
la tron. Trebuie să-mi aduc obolul pentru onoarea Casei 
mele, nu eşti de acord? Dar cum? Ei bine, picioarele mele 
sunt prea scurte pentru trupul meu, iar capul prea mare, 
deşi eu aş prefera să cred că este destul de mare pentru 
mintea mea. Am o viziune realistă asupra puterilor şi 
slăbiciunilor mele. Mintea este arma mea. Fratele meu are 
sabia, Regele Robert are ghioaga de război, iar eu am 
mintea... şi o minte are nevoie de cărţi, tot aşa cum o sabie 
are nevoie de tocilă, dacă trebuie să-şi menţină ascuţimea. 
Tyrion ciocăni coperta de piele a cărţii. De asta citesc eu 
atât de mult, Jon Snow. 

Băiatul absorbi totul în tăcere. Avea chipul unui Stark: 
alungită, solemnă, prudentă, o faţă care nu trăda nimic. 
Indiferent cine o fi fost mama lui, lăsase puţin din ea fiului 
ei. 


144 


— Despre ce citeşti? întrebă el. 

— Despre dragoni, îi spuse Tyrion. 

— La ce bun? Nu mai sunt dragoni, rosti băiatul cu o 
convingere dată de vârsta tânără. 

— Aşa se spune. Trist, nu-i aşa? Când eram de vârsta ta, 
obişnuiam să visez că voi avea un dragon numai al meu. 

— Chiar aşa? întrebă băiatul bănuitor. Poate se gândea 
că Tyrion râde de el. 

— Oh, da. Chiar şi un băiat pipernicit, răsucit şi urât ca 
mine poate privi lumea de sus când şade pe spatele unui 
dragon. Tyrion puse burduful deoparte şi se ridică în 
picioare. Obişnuiam să aprind focuri în tainiţele de la Cas- 
terly Rock şi să privesc flăcările ore în şir, prefăcându-mă 
că erau azvârlite de dragoni. Uneori, mi-l închipuiam pe 
tatăl meu arzând. Din când în când, şi pe sora mea. 

Jon Snow se holbă la el, o privire în egală măsură 
încărcată de oroare şi de fascinaţie. Tyrion hohoti. 

— Nu te mai uita aşa la mine, bastardule! Iți cunosc 
secretul. Ai avut aceleaşi vise. 

— Nu, spuse Jon Snow oripilat. N-aş fi.... 

— Nu? Niciodată? Tyrion înălţă o sprânceană. Ei, nu mă 
îndoiesc că familia Stark s-a purtat grozav de bine cu tine. 
Sunt sigur că Lady Stark te tratează ca pe propriul ei fiu. 
Iar fratele tău, Robb, a fost întotdeauna drăguţ, şi de ce n- 
ar fi fost? El primeşte Winterfell, iar tu Zidul. Iar tatăl 
tău... trebuie să aibă motive foarte bune dacă ţi-a făcut 
bagajele pentru Rondul de Noapte... 

— Încetează, zise Jon Snow, cu faţa întunecată de furie. 
Rondul de Noapte este o misiune nobilă! 

Tyrion râse. 

— Eşti prea isteţ ca să crezi asta. Rondul de Noapte este 
groapa de gunoi pentru toţi inadaptabilii de pe domeniu. 
Te-am văzut privindu-i pe Yoren şi pe băieţii lui. Ăştia sunt 
noii tăi fraţi, Jon Snow, cum îţi plac? 'Ţărani posomorâţi, 
datornici, braconieri, violatori, hoţi şi bastarzi ca tine, cu 
toţii sfârşiţi pe Zid, căutând grumkini şi snarci, şi toţi 
monştrii de care dădaca ta ţi-a povestit. Partea bună este 


145 


că nu există grumkini şi snarci, aşa că nici măcar nu este o 
ocupaţie cât de cât periculoasă. Partea rea este că acolo-ţi 
îngheaţă şi podoabele, dar din moment ce, oricum, nu 
aveţi voie să zămisliţi, nu cred că asta mai contează. 

— Încetează! ţipă băiatul. 

Făcu un pas înainte, palmele strângându-i-se în pumni, 
gata să plângă. Dintr-odată, în mod absurd, Tyrion se simţi 
vinovat. Făcu şi el un pas înainte, intenţionând să-l 
încurajeze cu o bătaie pe umăr, sau să mormăie vreo 
scuză. 

Nu văzu lupul, unde stătuse sau cum se apropiase. 
Acum mergea spre Snow, pentru ca în clipa următoare să 
ajungă pe spate, pe terenul pietros, rămânând fără 
respiraţie din cauza impactului dur şi cu gura plină de 
pământ, sânge şi frunze putrezite. Când încercă să se 
ridice, spatele îi fu cuprins de spasme dureroase. Şi-l 
zdrelise în urma căderii. Îşi muşcă buzele din cauza 
frustrării, apucă o rădăcină şi se ridică în capul oaselor. 

— Ajută-mă, îi spuse el băiatului, întinzând o mână. 

Dintr-odată, lupul se aşeză între ei. Nu mârâia. 
Afurisitul de animal nu scotea niciodată niciun sunet. Se 
uita numai la el cu ochii aceia de un roşu-aprins şi-şi 
dezveli colții, iar asta era mai mult decât suficient. Tyrion 
se pleoşti din nou, lipindu-se de pământ cu un mormăit. 

— Atunci nu mă ajuta. Am să rămân aici până când 
pleci. 

Jon Snow mângâie blana groasă, albă, a Nălucii, 
zâmbind acum. 

— Roagă-mă frumos. 

Tyrion Lannister simţi cum furia se aduna în el, dar o 
răpuse printr-un efort de voinţă. Nu era pentru prima dată 
în viaţa lui când fusese umilit, şi nu va fi nici pentru 
ultima. Poate că merita asta. 

— Ţi-aş fi recunoscător pentru ajutor, Jon, zise el 
prietenos. 

— Jos, Nălucă, spuse băiatul. 

Lupul străvechi se aşeză pe labele din spate. Ochii aceia 


146 


roşii nu-l părăsiră nicio clipă. Jon veni în spatele lui, îşi 
strecură mâinile sub braţele lui şi-l ridică uşor în picioare. 
Apoi luă cartea şi i-o înapoie. 

— De ce m-a atacat? întrebă Tyrion aruncând o privire 
piezişă spre lup, ştergându-şi sângele şi noroiul de pe gură 
cu dosul palmei. 

— Poate a crezut că eşti vreun grumkin. 

Tyrion îl privi cu asprime. Apoi râse, un fornăit scurt, pe 
nas, în semn de amuzament, care-i scăpase cu totul fără 
voia sa. 

— Oh, zei, spuse el, înecându-se de râs şi scuturând din 
cap. Cred că mai degrabă arăt ca un grumkin. Ce le face 
snarcilor? 

— N-ai vrea să ştii. 

Jon apucă burduful cu vin şi-l întinse. Tyrion scoase 
dopul, scutură din cap şi dădu pe gât o înghiţitură lungă. 
Vinul îi curse în gâtlej ca un foc şi-i încălzi stomacul. 
Întinse burduful spre Jon Snow. 

— Vrei puţin? 

Băiatul încercă o înghiţitură prudentă. 

— E adevărat, nu-i aşa? zise când termină. Ce mi-ai spus 
despre Rondul de Noapte. 

Tyrion dădu din cap. Jon Snow îşi trase buzele într-o 
expresie aspră. 

— Dacă aşa e, asta e. 

Tyrion rânji spre el. 

— Asta-i bine, bastardule. Majoritatea bărbaţilor ar 
nega mai degrabă un adevăr dur decât să se confrunte cu 
el. 

— Majoritatea bărbaţilor, zise băiatul. Dar nu şi tu. 

— Nu, admise Tyrion, nu şi eu. Nu mai visez decât 
foarte rar, chiar şi dragoni. Strânse burduful căzut. Vino, 
mai bine ne întoarcem în tabără înainte ca unchiul tău să 
ridice flamurile. 

Plimbarea fu scurtă, însă pământul era dur sub paşii lor, 
iar picioarele îl dureau destul de tare când se întoarseră. 
Jon Snow întinse o mână să-l ajute să treacă de un 


147 


ghemotoc gros de rădăcini, însă Tyrion i-o dădu la o parte. 
Se va descurca singur, aşa cum făcuse în întreaga sa viaţă. 
Totuşi, tabăra era o privelişte binefăcătoare. Adăposturile 
fuseseră ridicate lângă zidurile părăginite ale unui fort 
abandonat demult, ca o pavăză în faţa vântului. Caii 
fuseseră hrăniţi şi fusese făcut focul. Yoren şedea pe o 
piatră, jupuind o veveriţă. Mirosul savuros al tocanei 
umplu nările lui Tyrion. Se trase spre locul unde omul său, 
Morrec, se îngrijea de ceaunul cu tocană. Fără niciun 
cuvânt, Morrec îi întinse polonicul. Tyrion gustă şi i-l dădu 
înapoi. 

— Pune mai mult piper, zise el. 

Benjen Stark ieşi din adăpostul pe care-l împărțea cu 
nepotul său. 

— lată-te, Jon, fir-ar să fie! Nu mai pleca aşa, de capul 
tău. Am crezut că ţi-au făcut felul Ceilalţi. 

— Au fost grumkinii, îi spuse Tyrion râzând. 

Jon Snow zâmbi. Stark îi aruncă lui Yoren o privire 
nedumerită. Bătrânul bombăni, dădu din umeri şi-şi reluă 
treaba lui sângeroasă. Veveriţa oferea ceva carne pentru 
tocană şi o mâncară cu pâine neagră şi brânză tare, în 
jurul focului. Tyrion le dădu de băut din vinul său până ce 
chiar şi Yoren se mai muie. Unul câte unul, oamenii se 
duseră spre adăposturile lor, la culcare - toţi în afară de 
Jon Snow care trăsese la sorţi prima gardă de noapte. 

Tyrion fu ultimul care se retrase, ca întotdeauna. Pe 
când păşea în adăpostul construit pentru el de oamenii lui, 
se opri şi privi înapoi la Jon Snow. Băiatul stătea în 
apropierea focului, cu un chip aspru şi neclintit, privind 
gânditor spre flăcări. 

Tyrion Lannister zâmbi amar şi se duse la culcare. 


148 


CATELYN 


Ned şi fetele plecaseră de opt zile când Maester Luwin 
veni într-o noapte la ea, în camera unde bolea Bran, 
aducând o lampă de citit şi catastife cu socoteli. 

— A venit vremea să revedem cifrele, doamna mea, zise 
el. Veţi dori să ştiţi cât ne-a costat această vizită regală. 

Catelyn privi spre Bran, aşezat în patul său de suferinţă, 
şi-i dădu la o parte părul de pe frunte. Crescuse foarte 
lung. Va trebui să i-l taie, cât de curând. 

— Nu simt nevoia să mă uit la socoteli, Maester Luwin, 
îi spuse ea, fără să-şi ia nicio clipă privirea de la Bran. Ştiu 
cât ne-a costat vizita. Ia catastiful de aici. 

— Doamna mea, suita regelui a avut un apetit foarte 
sănătos. Trebuie să ne reumplem magaziile înainte... 

— Am spus să iei catastifele de aici. Administratorul se 
va ocupa de toate trebuinţele noastre. 

— Nu avem niciun administrator, îi aminti Maester 
Luwin. Era ca un mic şobolan cenuşiu, nu voia să plece. 
Poole s-a dus în sud, să pună la punct curtea Lordului 
Eddard, la Debarcaderul Regelui. 

Catelyn dădu din cap absentă. 

— Oh, da, îmi amintesc. 

Bran era atât de palid. Ea se întrebă dacă nu cumva ar 
trebui să-i mute patul sub fereastră, în aşa fel încât să 
primească lumina soarelui de dimineaţă. Maester Luwin 
aşeză lampa într-o nişă de lângă uşă şi-i potrivi fitilul. 

— Sunt mai multe chestiuni care necesită atenţia 
dumneavoastră imediată, doamna mea. In afară de 
administrator, mai avem nevoie de un comandant al gărzii 
în locul lui Jory, un maestru de călărie... 

Ochii ei se întoarseră brusc şi-l găsiră. 

— Un maestru de călărie? 

Vocea ei era ca un bici. Maester părea intimidat. 


149 


— Da, doamna mea. Hullen a plecat cu Lord Eddard, aşa 
că... 
— Fiul meu zace aici frânt şi pe moarte, Luwin, iar tu 
doreşti să discutăm despre un nou maestru de călărie? 
Crezi că-mi pasă ce se întâmplă la grajduri? Crezi că-mi 
pasă câtuşi de puţin? Aş măcelări cu bucurie toţi caii din 
Winterfell cu propriile mele mâini dacă asta ar deschide 
ochii lui Bran, înţelegi? Pricepi? 

El îşi plecă privirile. 

— Da, doamna mea, dar chestiunile... 

— Am să mă ocup eu de ele, zise Robb. 

Catelyn nu-l auzise intrând, dar era acolo, în pragul uşii, 
privind-o. Ţipase, îşi dădu ea seama, simțind un val brusc 
de ruşine. Ce se întâmpla cu ea? Era atât de obosită, iar 
capul o durea mai tot timpul. 

Maester Luwin privi de la Catelyn la fiul ei. 

— Am pregătit o listă cu cei pe care am putea să-i luăm 
în considerare pentru funcţiile rămase libere, zise el 
întinzându-i lui Robb o hârtie scoasă din mânecă. 

Fiul ei privi spre nume. Venise de afară, observă 
Catelyn, obrajii-i erau roşii din cauza aerului rece, iar 
părul îi era zburlit din cauza vântului. 

— Buni oameni, spuse el. Vorbim despre ei mâine. 

Îi înapoie lista cu nume. 

— Foarte bine, stăpâne. 

— Lasă-ne acum, spuse Robb. 

Maester Luwin se înclină şi plecă. Robb închise uşa şi se 
întoarse spre ea. Avea sabie, remarcă ea. 

— Mamă, ce faci? 

Catelyn considerase întotdeauna că Robb îi semăna; la 
fel ca Bran şi Rickon şi Sansa, avea culoarea neamului 
Tully, părul roşcat, ochii albaştri. Dar acum, pentru prima 
dată, distinse ceva din Eddard Stark pe chipul său, ceva la 
fel de sever şi de aspru ca nordul însuşi. 

— Ce fac? repetă ea uimită. Cum poţi să mă întrebi aşa 
ceva? Ce-ţi imaginezi că fac? Am grijă de fratele tău. Mă 
îngrijesc de Bran. 


150 


— Asta spui tu că faci? Nu ai mai ieşit din camera asta 
de când a fost rănit Bran. Nu ai venit nici măcar la poartă, 
când tata şi fetele au plecat spre sud. 

— Mi-am luat rămas-bun de la ei aici, şi i-am privit 
plecând de la fereastră. 

Îl implorase pe Ned să nu plece, nu acum, după toate 
cele ce se întâmplaseră; acum totul se schimbase, nu 
putea vedea asta? Nu avusese niciun rost, însă. El nu mai 
avea de ales, îi spusese, şi apoi alesese plecarea. 

— Nu-l pot părăsi nici măcar pentru o clipă, pentru că 
orice moment ar putea fi ultima sa clipă. Trebuie să fiu cu 
el dacă... dacă... 

Luă mâna moale a fiului ei, strecurându-şi degetele 
printre ale lui. Era atât de fragil şi slab, fără nicio urmă de 
putere în mână, dar încă mai putea simţi căldura vieţii pe 
sub piele. 

Vocea lui Rob se înmuie. 

— Nu va muri, mamă. Maester Luwin spune că timpul 
celui mai mare pericol a trecut. 

— Şi dacă Maester Luwin se înşală? Şi dacă Bran are 
nevoie de mine şi eu nu sunt aici? 

— Rickon are nevoie de tine, spuse Robb aspru. Are 
numai trei ani, nu înţelege ce se petrece. Crede că toată 
lumea l-a părăsit, aşa că se ţine după mine toată ziua, 
lipindu-se de piciorul meu şi plângând. Eu nu ştiu ce să fac 
cu el. Se opri o clipă, muşcându-şi buza de jos, la fel cum 
făcea când era mic. Mamă, şi eu am nevoie de tine. Incerc, 
dar nu pot... Nu pot să le fac pe toate singur. 

Vocea lui se frânse, năpădită de o emoție bruscă, iar 
Catelyn îşi aminti că nu avea decât paisprezece ani. Ar fi 
vrut să se ridice de acolo şi să meargă la el, însă Bran o 
ţinea încă de mână şi nu se putea mişca. Afară, lângă turn, 
lupul începu să urle. Catelyn se cutremură, doar pentru o 
clipă. 

— E al lui Bran. 

Robb deschise fereastra şi lăsă aerul nopţii să intre în 
încăperea  neaerisită din turn. Urletele crescură în 


151 


intensitate. Era un sunet singuratic şi rece, plin de 
melancolie şi disperare. 

— Nu, îi spuse ea. Bran are nevoie de căldură. 

— Trebuie să-i audă glăsuind, zise Robb. Undeva, prin 
Winterfell, un al doilea lup începu să urle, alăturându-se 
primului. Apoi un al treilea, mai aproape. 

— Câinele Lăţos şi Vântul Cenugşiu, făcu Robb, pe când 
urletele lor se înălţau împreună. Îi poţi deosebi, dacă 
asculţi cu atenţie. 

Catelyn tremura. Din cauza durerii, a frigului, din 
pricina urletelor lupilor străvechi. Noapte după noapte, 
urletele şi vântul rece şi castelul cenuşiu şi pustiu 
rămâneau la fel, fără să se schimbe nicio clipă, iar băiatul 
ei zăcea acolo, frânt, cel mai drag dintre copiii săi, cel mai 
blând, Bran, cel căruia îi plăcea să râdă şi să se caţere şi 
care visa la rangul de cavaler, toate erau duse acum, nu-l 
va mai vedea niciodată râzând din nou. Plângând, îşi trase 
mâna dintr-a lui şi-şi acoperi urechile să nu mai audă acele 
urlete îngrozitoare. 

— Fă-i să se oprească! ţipă ea. Nu mai suport, fă-i să se 
oprească, omoară-i dacă trebuie, dar fă-i să se oprească! 

Nu-şi mai amintea când căzuse la podea, dar acolo era 
acum, iar Robb o ridică, ţinând-o în braţele sale puternice. 

— Nu-ţi fie teamă, mamă. Nu-i vor face niciodată vreun 
rău. O ajută să meargă spre patul ei îngust, din colţul 
camerei de suferinţă. Închide ochii, rosti el blând. 
Odihneşte-te. Maester Luwin mi-a spus că abia dacă ai 
dormit de când cu căderea lui Bran. 

— Nu pot, plânse ea. Să mă ierte zeii, Robb, nu pot dacă 
moare în timp ce eu dorm, şi dacă moare, dacă moare... 
Lupii urlau încă. Ea ţipă şi-şi puse din nou palmele la 
urechi. Oh, zei, închide fereastra! 

— Dacă-mi promiţi că ai să dormi. Robb se duse la 
fereastră, dar tocmai când se întinse spre obloane, un alt 
zgomot se alătură urletelor de jelanie ale lupilor străvechi. 
Câini, spuse el, ascultând. Toţi câinii latră. Nu au mai 
făcut asta până acum... Catelyn auzi cum respiraţia i se 


152 


oprise în gât. Când privi în sus, faţa lui pălise sub lumina 
lămpii. Foc, şopti el. 

Foc, se gândi ea; iar apoi: Bran! 

— Ajută-mă, rosti ea grăbită, ridicându-se. Ajută-mă cu 
Bran. 

Robb nu părea să o audă. 

— Turnul bibliotecii este în flăcări, zise el. 

Catelyn putea vedea acum, prin ferestre, tremuratul 
luminii roşiatice. Se aşeză, uşurată. Bran era în siguranţă. 
Biblioteca se afla dincolo de curte, nu exista nicio cale prin 
care focul să ajungă aici. 

— Mulţumesc zeilor, murmură ea. 

Robb privi spre ea de parcă ar fi înnebunit. 

— Mamă, stai aici. Mă întorc imediat ce va fi stins focul. 

Apoi o luă la fugă. Il auzi strigând la gărzile de lângă 
încăpere, îi auzi coborând împreună într-o goană nebună, 
sărind câte două, trei trepte deodată. 

Afară, în curte, se auzeau strigăte de „Foc!”, urlete, 
zgomote de paşi, fornăitul cailor înspăimântați şi lătratul 
frenetic al câinilor de la castel. Urletul lupilor dispăruse, 
îşi dădu ea seama. Lupii străvechi tăcuseră. 

Catelyn rosti, în tăcere, o rugăciune de mulţumire către 
zeul cu şapte feţe, pe când se ducea la fereastră. De-a 
lungul curţii, limbi lungi de foc ieşeau din ferestrele 
bibliotecii. Privi cum fumul se ridica spre cer şi se gândi, 
cu tristeţe, la toate cărţile pe care Casa Stark le adunase 
în decursul secolelor. Apoi trase obloanele. 

Când se întoarse de la fereastră, un bărbat era în 
încăpere. 

— Nu trebuia să fii aici, mormăi el acru. Nimeni n-ar 
trebui să mai fie aici. 

Era un bărbat mic de statură, murdar, îmbrăcat în haine 
maro, murdare, şi puţea a cal. Catelyn îi cunoştea pe toţi 
oamenii care lucrau la grajdurile lor, iar acesta nu făcea 
parte dintre ei. Era un sfrijit, cu părul blond, pleoştit, şi 
ochi spălăciţi, scufundaţi în faţa osoasă, iar în mână avea 
un pumnal. 


153 


Catelyn privi la armă, apoi la Bran. 

— Nu, spuse ea. 

Cuvântul i se opri în gât, ca o şoaptă secătuită. El 
trebuie s-o fi auzit. 

— E o favoare, zise el. E oricum mort. 

— Nu, zise Catelyn, mai tare acum, după ce-şi regăsise 
vocea. Nu, nu poti. 

Se răsuci înapoi spre fereastră ca să strige după ajutor, 
însă bărbatul se mişca mai repede decât şi-ar fi putut 
închipui ea. O mână i se aşeză pe gură şi-i trase capul 
înapoi, iar alta aduse pumnalul la gât. Duhoarea lui era 
copleşitoare. Ea ridică mâinile şi apucă lama cu toată 
forţa, împingând-o departe de gâtul ei. Il auzi blestemând 
în urechea ei. Degetele ei erau năclăite de sânge, însă nu 
dădu drumul pumnalului. Palma pusă peste gura ei se 
strânse mai tare, oprindu-i aerul. Catelyn îşi răsuci capul 
într-o parte şi reuşi să-şi înfigă dinţii într-o porţiune din 
carnea lui. Îl muşcă apăsat. Bărbatul gemu de durere. Ea 
strânse din dinţi şi-i smulse bucata de carne şi, dintr- 
odată, el o lăsă. Gustul sângelui îi umplea gura. Inspiră 
aerul şi ţipă, iar el o luă de păr şi o împinse, ea se 
împiedică şi căzu, bărbatul repezindu-se asupra ei, 
respirând din greu, tremurând. Încă ţinea pumnalul strâns 
în mâna dreaptă, mânjită de sânge. 

— Nu trebuia să fii aici, repetă el prosteşte. 

Catelyn văzu o umbră strecurându-se prin uşa lăsată 
deschisă în spatele lui. Se auzi un sunet jos, mai puţin 
decât un mârâit, abia dacă ar fi putut fi luat drept 
ameninţare, însă bărbatul sesizase ceva pentru că 
începuse să se răsucească atunci când lupul făcu saltul. Se 
rostogoliră la podea împreună, pe jumătate întinşi peste 
Catelyn, acolo unde căzuse. Lupul îl prinsese de sub falcă. 
Ţipătul bărbatului dură mai puţin de o secundă înainte ca 
animalul să-i frângă capul şi să-i smulgă jumătate din gât. 
Ea simţea sângele lui ca pe o ploaie caldă când i se 
împrăştie pe faţă. 

Lupul privea spre ea. Fălcile sale erau roşii şi umede, 


154 


iar ochii îi luceau galbeni în întunericul încăperii. Era lupul 
lui Bran, îşi dădu ea seama. Bineînţeles că el era. 

— Mulţumesc, şopti Catelyn, cu un glas moale şi slab. 

Îşi ridică mâna, tremurând. Lupul păşi mai aproape, îi 
mirosi degetele, apoi linse sângele cu limba sa umedă şi 
aspră. După ce curăţă tot sângele de pe mâna ei, se 
îndepărtă în tăcere şi se duse la patul lui Bran, aşezându- 
se lângă el. Ea începu să râdă isteric. 

Aşa o găsiră, atunci când Robb şi Maester Luwin şi Ser 
Rodrik năvăliră în încăpere împreună cu jumătate din 
gărzile din Winterfell. Când hohotele de râs pieriră în 
gâtul ei, o înveliră în pături calde şi o duseră înapoi la 
Marea Fortăreaţă, în propriile ei apartamente. Bătrâna 
Nan o dezbrăcă şi o ajută să intre într-o baie cu apă 
aproape opărită şi-i spală sângele cu o bucată de pânză 
moale. 

După aceea, sosi şi Maester Luwin să-i oblojească 
rănile. Tăieturile de la degete erau adânci, aproape până 
la os, iar pielea de pe cap era însângerată şi vânătă, acolo 
unde îi smulsese o mână de păr. Maester îi spuse că 
durerea abia acum începea, şi-i dădu seminţe de mac ca s- 
o ajute să doarmă. În cele din urmă, ea închise ochii. 

Când îi deschise din nou, îi spuseră că dormise timp de 
patru zile. Catelyn dădu din cap şi se ridică în pat. Totul i 
se părea acum un coşmar, totul de la căderea lui Bran, un 
vis îngrozitor cu sânge şi durere, însă simţea durerea din 
palme, care-i amintea că totul era adevărat. Se simţea 
slăbită şi ameţită, dar era ciudat de uşurată, de parcă i s- 
ar fi luat de pe umeri o mare greutate. 

— Aduceţi-mi nişte pâine şi miere, le spuse ea 
servitorilor, şi trimiteţi-i vorbă lui Maester Luwin că 
bandajele mele trebuie să fie schimbate. 

O priviră cu uimire şi se grăbiră să-i îndeplinească 
poruncile. 

Catelyn îşi amintea cum fusese mai înainte şi se ruşină. 
Îi abandonase pe toţi, pe copiii ei, pe soţul ei, Casa ei. Aşa 
ceva nu se va mai întâmpla niciodată. Le va arăta acestor 


155 


oameni ai nordului cât de puternic putea fi un Tully de 
Riverrun. 

Robb sosi la ea înaintea mâncării. Rodrik Cassel veni 
împreună cu el, apoi omul de încredere al soţului ei, Theon 
Greyjoy, şi de pe urmă Hallis Mollen, un membru al gărzii, 
musculos, cu o barbă cafenie, pătrată. El era noul 
comandant al gărzii, îi spuse Robb. Fiul ei era îmbrăcat 
într-o armură din piele întărită şi o cămaşă de zale, iar la 
şold îi spânzura o sabie. 

— Cine a fost bărbatul? îi întrebă Catelyn. 

— Nimeni nu-i cunoaşte numele, îi spuse Hallis Mollen. 
Era un nimeni la Winterfell, doamna mea, dar unii zic că a 
mai fost văzut pe aici şi prin împrejurimile castelului în 
ultimele săptămâni. 

— Deci era unul dintre oamenii regelui, spuse ea, ori 
unul dintre Lannisteri. Ar fi putut fi lăsat în urmă când au 
plecat ceilalţi. 

— Poate, făcu Hal. Cu toţi acei străini care au umplut 
Winterfell în ultima vreme, nu se poate spune de cine 
aparţinea. 

— S-a ascuns în grajduri, zise Greyjoy. Pot spune asta 
după mirosul lui. 

— Şi cum a putut trece neobservat? întrebă ea cu 
asprime. 

Hallis Mollen părea uluit. 

— După ce Lord Eddard a luat cu el nişte cai şi după ce 
am trimis şi noi alţii la Rondul de Noapte, grajdurile au 
rămas pe jumătate goale. Nu a fost cine ştie ce scamatorie 
să se ascundă de grăjdari. S-ar putea să-l fi văzut Hodor, 
se vorbeşte că băiatul se purta ciudat, dar pur şi simplu... 

Hal scutură din cap. 

— Am descoperit unde dormea, interveni Robb. Avea 
nouăzeci de gologani din argint în punga de piele 
îngropată sub paie. 

— E bine de ştiut că viaţa fiului meu nu a fost arvunită 
pentru bani puţini, comentă Catelyn cu amărăciune. 

Hallis Mollen se uită la ea nedumerit. 


156 


— Mă iertaţi, doamna mea, vreţi să spuneţi că pe băiat 
trebuia să-l ucidă? 

Greyjoy se îndoia de asta. 

— Ar fi o nebunie. 

— Pentru Bran a venit, zise Catelyn. Tot continua să 
mormăie că eu nu ar fi trebuit să mă aflu acolo. A dat foc 
bibliotecii, gândindu-se că mă voi grăbi să sting incendiul, 
luând şi gărzile cu mine. Dacă nu aş fi fost pe jumătate 
nebună de durere, ar fi reuşit. 

— De ce ar vrea cineva să-l ucidă pe Bran? întrebă 
Robb. Zeilor, e doar un băieţel neajutorat, cufundat în 
somn... 

Catelyn îi aruncă primului ei născut o privire 
provocatoare. 

— Dacă te pregăteşti să domneşti în nord, trebuie să te 
pricepi să descâlceşti şi astfel de lucruri, Robb. Răspunde- 
ţi singur la întrebare. De ce ar vrea cineva să ucidă un 
copil adormit? 

Înainte ca el să apuce să răspundă, servitorii se 
întoarseră cu un platou cu mâncare proaspătă, adusă de la 
bucătărie. Era mult mai mult decât ceruse ea: pâine caldă, 
unt şi miere şi dulceaţă de mure, felii subţiri de şuncă şi 
un ou fiert moale, o felie de brânză şi o oală cu ceai de 
mentă. Şi odată cu toate astea îşi făcu apariţia şi Maester 
Luwin. 

— Cum se simte fiul meu, Maester? Catelyn aruncă o 
privire spre toată mâncarea adusă şi descoperi că nu avea 
poftă să mănânce. 

Maester Luwin îşi cobori privirile. 

— Tot la fel, doamna mea. 

Era răspunsul la care ea se aşteptase, nici mai mult, nici 
mai puţin. Mâinile ei pulsau de durere, de parcă lama era 
încă tot acolo, tăind-o adânc. li expedie pe servitori şi se 
uită din nou spre Robb. 

— N-ai descoperit nici acum răspunsul? 

— Cineva se teme ca nu cumva Bran să se trezească, 
zise Robb, se teme de ceea ce ar putea să spună sau să 


157 


facă, se teme de ceva ce ştie el. 

Catelyn era mândră de el. 

— Foarte bine. Se întoarse spre noul comandant al 
gărzii. Trebuie să-l ţinem pe Bran în siguranţă. Dacă a 
apărut un ucigaş, s-ar putea să mai apară şi alţii. 

— Câţi soldaţi din gardă doriţi, doamna mea? întrebă 
Hal. 

— Atât timp cât Lordul Eddard este plecat, fiul meu este 
stăpânul Winterfellului, îi răspunse ea. 

Robb se înălţă puţin mai mult. 

— Pune un om în camera lui, să stea acolo zi şi noapte, 
altul la uşă, doi la capătul scării. Nimeni nu intră la Bran 
fără aprobarea mea sau a mamei. 

— Cum spuneţi, stăpâne. 

— Fă-o chiar acum, sugeră Catelyn. 

— Şi lasă lupul lui să stea în încăpere cu el, adăugă 
Robb. 

— Da, zise Catelyn. Da. 

Hallis Mollen se înclină şi părăsi încăperea. 

— Lady Stark, zise Ser Rodrik după ce comandantul 
gărzii plecă, aţi avut vreo şansă să observați ce pumnal 
folosea ucigaşul? 

— Circumstanţele nu mi-au permis să-l examinez cu 
atenţie, dar aş putea vorbi despre tăiş, răspunse Catelyn 
cu un zâmbet amar. Dar de ce întrebaţi? 

— Am găsit arma în pumnul strâns al nemernicului. Mie 
mi se pare că era o armă mult prea fină pentru un astfel de 
individ, aşa că am examinat-o îndelung şi cu atenţie. 
Pumnalul este unul în stil Valyrian, cu mâner din os de 
dragon. O astfel de armă nu poate ajunge în mâinile unuia 
ca el. Cineva i-a dat-o. 

Catelyn dădu gânditoare din cap. 

— Robb, închide uşa. 

El se uită ciudat la ea, însă făcu ce-i ceruse. 

— Ceea ce sunt pe cale să vă spun nu trebuie să fie 
auzit în afara acestei încăperi, le zise ea. Vreau să-mi 
juraţi pentru asta. Dacă fie şi numai o parte din ceea ce 


158 


bănuiesc eu este adevărat, Ned şi fetele mele călăresc 
spre un pericol de moarte, iar un cuvânt ajuns la urechile 
nepotrivite ar putea ameninţa chiar viaţa lor. 

— Lordul Eddard îmi este ca un al doilea tată, zise 
Theon Greyjoy. Jur. 

— Aveţi jurământul meu, spuse Maester Luwin. 

— Şi pe al meu, doamna mea, repetă şi Ser Rodrik. 

Ea privi spre fiul ei. 

— Şi tu, Robb? 

El dădu din cap în semn de încuviinţare. 

— Sora mea, Lysa, crede că Lannisterii i-au omorât 
soţul, pe Lordul Arryn, Mâna Regelui, le povesti Catelyn. 
Mi-am dat seama că Jaime Lannister nu s-a dus la 
vânătoare în ziua când Bran a căzut. A rămas aici, la 
castel. În încăpere se pogori o linişte mormântală. Nu cred 
că Bran a căzut din turn, zise ea spărgând tăcerea. Cred 
că a fost aruncat. 

Şocul era oglindit clar pe feţele lor. 

— Doamna mea, dar asta este o sugestie monstruoasă, 
zise Rodrik Cassel. Până şi un regicid ar da înapoi de la 
uciderea unui copil nevinovat. 

— Oh, chiar aşa? întrebă Theon Greyjoy. Mă îndoiesc. 

— Nu există niciun fel de limite pentru ambiția Lan- 
nisterilor sau pentru mândria lor, zise Catelyn. 

— Băiatul a fost întotdeauna foarte sigur de el, spuse 
Maester Luwin gânditor. Cunoştea fiecare piatră din Win- 
terfell. 

— Zei! înjură Robb, chipul său tânăr întunecându-se de 
furie. Dacă este adevărat, va plăti pentru asta. Îşi trase 
sabia şi o agită prin aer. Îl ucid cu mâna mea. 

Ser Rodrik se zbârli la el. 

— Pune-o la loc! Lannisterii se află la sute de leghe de 
aici. Niciodată să nu-ţi tragi sabia decât dacă ai intenţia de 
a o folosi. De câte ori trebuie să-ţi spun toate astea, băiat 
smintit? 

Ruşinat, Robb îşi puse sabia înapoi în teacă, devenind, 
dintr-odată, din nou copil. Catelyn îi spuse lui Ser Rodrik: 


159 


— Văd că fiul meu mânuieşte oţel acum. 

Bătrânul maestru răspunse: 

— M-am gândit că a venit vremea. 

Robb privea neliniştit spre ea. 

— S-ar putea ca Winterfell să aibă nevoie, cât de 
curând, de toate săbiile sale şi ar fi cel mai bine ca ele să 
nu fie din lemn. 

Theon Greyjoy puse o mână pe mânerul sabiei sale şi 
spuse: 

— Doamna mea, dacă se va ajunge la asta, Casa mea vă 
este foarte îndatorată. 

Maester Luwin îşi pipăi lanţul de la gât, acolo unde se 
freca de piele. 

— Tot ceea ce ştim sunt simple presupuneri. Cel pe care 
vrem să-l acuzăm este chiar fratele iubit al reginei. Nu va 
lua asta prea uşor. Ne trebuie dovezi, altfel vom fi nevoiţi 
să păstrăm tăcerea de-a pururi. 

— Dovada ta este pumnalul, zise Ser Rodrik. O armă 
atât de fină ca asta nu ar fi trecut neobservată. 

Exista un singur loc unde putea fi aflat adevărul, îşi 
dădu seama Catelyn. 

— Cineva trebuie să meargă la Debarcaderul Regelui. 

— Mă duc eu, zise Robb. 

— Nu, îi răspunse ea. Locul tău este aici. Trebuie să fie 
întotdeauna un Stark la Winterfell. 

Privi spre Ser Rodrik, cu favoriţii săi mari şi albi, la 
Maester Luwin, cu robele sale cenuşii, la tânărul Greyjoy, 
zvelt, întunecat şi impetuos. Pe care să-l trimită? Cine va fi 
crezut? Apoi îşi dădu seama. Împinse la o parte păturile, 
cu degetele ei bandajate, ţepene şi rigide ca piatra. Cobori 
din pat. 

— Trebuie să merg chiar eu. 

— Doamna mea, glăsui Maester Luwin, oare este 
înţelept? În mod sigur, Lannisterii vă vor privi sosirea cu 
toate suspiciunile. 

— Cum rămâne cu Bran? întrebă Robb, arătând complet 
dezorientat acum. Doar nu vrei să-l părăseşti. 


160 


— Am făcut tot ce am putut pentru Bran, spuse ea, 
punând una din mâinile ei rănite pe braţul lui. Viaţa lui se 
află acum în mâinile zeilor şi ale lui Maester Luwin. Aşa 
cum mi-ai amintit chiar tu, Robb, mai am şi alţi copii la 
care trebuie să mă gândesc. 

— Veţi avea nevoie de o escortă foarte puternică, doam- 
na mea, zise Theon. 

— Am să-l trimit pe Hal, cu un escadron de soldaţi din 
gardă, făcu Robb. 

— Nu, rosti Catelyn. Un grup mare atrage o atenţie 
nedorită. Nu aş vrea ca Lannisterii să ştie că vin. 

Ser Rodrik protestă: 

— Doamna mea, permiteţi-mi ca să vă însoțesc eu, cel 
puţin. Drumul regelui poate fi periculos pentru o femeie 
singură. 

— Nu voi merge pe drumul regelui, răspunse Catelyn. 
Rămase o clipă pe gânduri, apoi dădu din cap în semn de 
consimţire. Doi călăreţi se pot deplasa la fel de repede ca 
unul singur, mult mai repede decât o coloană încetinită de 
căruţe şi case pe roţi. Voi accepta compania dumitale, Ser 
Rodrik. Vom merge de-a lungul Cuţitului Alb, spre mare, şi 
vom închiria o corabie la Portul Alb. Cai puternici şi 
vânturi aprige ne vor aduce la Debarcaderul Regelui chiar 
cu mult înaintea lui Ned şi a Lannisterilor. Iar apoi, se 
gândi ea, vom vedea ce-i de văzut. 


161 


SANSA 


Eddard Stark plecase înaintea zorilor, o informă Septa 
Mordane pe Sansa. 

— Regele a pus să fie chemat. Cred că pentru o altă 
vânătoare. Mi s-a spus că încă mai există bizoni pe 
pământurile astea. 

— N-am văzut niciodată bizoni, spuse Sansa, hrănind-o 
cu o bucată de şuncă pe Lady, pe sub masă. 

Lupul străvechi o luă din mâna ei cu delicateţea unei 
regine. Septa Mordane pufni dezaprobatoare. 

— O doamnă nobilă nu hrăneşte câinii pe sub masă, zise 
ea, rupând încă o bucată de fagure şi lăsând mierea să se 
scurgă peste pâine. 

— Ea nu-i câine, e un lup străvechi, remarcă Sansa, pe 
când Lady îşi lingea ghearele cu o limbă aspră. Oricum, 
tata mi-a spus că-i putem ţine cu noi dacă vrem. 

Septa nu era încântată. 

— Eşti o fată bună, Sansa, dar când este vorba despre 
creatura aceea, devii la fel de refractară ca şi sora ta, 
Arya. Apoi se încruntă. Pe unde umblă Arya în dimineaţa 
asta? 

— Nu-i e foame, spuse Sansa, ştiind prea bine că sora sa 
se strecurase, probabil, în bucătărie cu câteva ore înainte 
şi-şi făcuse rost de un mic dejun de la vreun băiat de pe 
acolo. 

— Aminteşte-i să se îmbrace frumos astăzi. Poate în 
catifea cenuşie. Suntem cu toatele invitate să ne plimbăm 
împreună cu regina şi Prinţesa Myrcella în casa regală pe 
roţi şi trebuie să arătăm cât se poate de bine. 

Sansa arăta, deja, cât se poate de bine. Îşi pieptănase 
părul lung, roşcat, până la strălucire şi îmbrăcase cele mai 
frumoase mătăsuri albastre ale ei. De-abia aşteptase ziua 
de astăzi, de mai bine de o săptămână. Era o mare onoare 


162 


să te plimbi cu regina şi, în afară de asta, s-ar putea ca şi 
Prinţul Joffrey să fie pe acolo. Logodnicul ei. Numai gân- 
dindu-se la asta, inima începea să-i bată nebuneşte, deşi 
nu se vor căsători decât peste ani şi ani. Sansa încă nu-l 
cunoştea cu adevărat pe Joffrey, dar se îndrăgostise de el. 
Era tot ceea ce visase că ar putea fi prinţul ei, înalt şi 
frumos, puternic, cu un păr ca aurul. Preţuia orice ocazie 
de a fi împreună cu el, puţine câte erau. Singurul lucru 
care o speria pe ziua de azi era Arya. Arya avea un stil de a 
distruge totul. Niciodată nu puteai şti ce va face. 

— Am să-i spun, zise Sansa deloc sigură, dar se va 
îmbrăca aşa cum face întotdeauna. Sper că nu va fi ceva 
prea jenant. Aş putea fi scuzată? 

— Da. 

Septa Mordane îşi oferi încă o felie de pâine cu miere, 
iar Sansa se ridică de pe bancă. Lady se luă după ea când 
ieşi din sala mare a hanului. 

Afară, se opri pentru o clipă în mijlocul strigătelor şi 
blestemelor şi scârţâitului roţilor de lemn, pe când bărbaţii 
adunau corturile şi pavilioanele şi încărcau căruțele pentru 
încă o zi de marş. Hanul era o clădire cu trei etaje, din 
piatră spălăcită la culoare, cel mai mare pe care-l văzuse 
Sansa vreodată, dar chiar şi aşa, avea spaţii de cazare 
pentru numai o treime din suita regelui, care se mărise la 
peste patru sute de oameni, plus curtea tatălui ei şi 
călăreţii liberi care li se alăturaseră pe drum. 

O găsi pe Arya pe malul Tridentului, încercând să o ţină 
pe Nymeria nemişcată în timp ce-i peria noroiul uscat din 
blană. Lupului străvechi nu-i plăcea procedeul. Arya purta 
aceleaşi haine de piele pentru călărie pe care le avusese şi 
ieri şi alaltăieri. 

— Mai bine ai pune pe tine ceva frumos, îi spuse Sansa. 
Aşa a zis Septa Mordane. Călătorim astăzi în casa pe roţi a 
reginei, împreună cu Prinţesa Myrcella. 

— Nu vreau, zise Arya, încercând să descâlcească o 
şuviţă din blana cenuşie a Nymeriei. Mycah şi cu mine vom 
călări în sus pe râu şi vom căuta rubine la vad. 


163 


— Rubine? făcu Sansa uimită. Ce fel de rubine? 

Arya îi aruncă o privire de parcă i-ar fi spus că era o 
proastă. 

— Rubinele lui Rhaegar. Acolo este locul unde l-a ucis 
regele Robert şi a câştigat coroana. 

Sansa o privi neîncrezătoare pe sfrijita de soră-sa. 

— Nu poţi să cauţi rubine, ne aşteaptă prinţesa. Regina 
ne-a invitat pe amândouă. 

— Nu-mi pasă, răspunse Arya. Casa pe roţi nici măcar 
nu are ferestre, nu poţi vedea nimic. 

— Ce-ai vrea să vezi? zise Sansa, iritată. Fusese atât de 
entuziasmată de invitaţie, iar acum proasta de soră-sa 
avea de gând să distrugă totul, aşa cum se temuse ea. 
Sunt numai câmpii, ferme şi avanposturi. 

— Ba nu, făcu Arya cu încăpățânare. Dacă vii o dată cu 
noi, ai să vezi. 

— Detest să călăresc, spuse Sansa agitată. Nu faci 
altceva decât să te murdăreşti, să te umpli de praf şi de 
bătături. 

Arya dădu din umeri. 

— Stai nemişcată, o repezi ea pe Nymeria. Nu te rănesc. 
Apoi, către Sansa: Când traversam Gâtul, am numărat 
treizeci şi şase de flori pe care nu le-am mai văzut înainte, 
iar Mycah mi-a arătat o şopârlă-leu. 

Sansa se înfioră. Le trebuiseră douăsprezece zile ca să 
traverseze Gâtul, hurducăindu-se pe un drum întortocheat, 
printr-o mlaştină întunecată, nesfârşită, iar ea detestase 
fiecare clipă. Aerul fusese umed şi lipicios, drumeagul atât 
de îngust, încât nu putuseră să ridice o tabără ca lumea 
pentru noapte şi trebuiseră să se oprească direct la 
drumul regelui. Pâlcuri dese de copaci pe jumătate 
acoperiţi de ape se înghesuiau aproape de ei, iar de pe 
crengi alunecau perdele de mucegai albicios. Flori uriaşe 
înfloreau în mocirlă şi pluteau în ochiuri de apă stătută, 
însă dacă erai atât de prost încât să părăseşti drumeagul 
ca să le culegi, te aşteptau nisipurile mişcătoare care să te 
înghită, şerpii care pândeau din copaci şi şopârlele-leu, 


164 


plutind pe jumătate scufundate în apă, precum buştenii 
negri, cu ochi şi dinţi. 

Bineînţeles, nimic din toate astea nu o oprise pe Arya. 
Într-o zi venise înapoi cu rânjetul ei cabalin, cu părul 
năclăit şi hainele pline de mâl, ţinând un buchet de flori 
purpurii şi verzi pentru tatăl lor. Sansa continuase să 
spere că el îi va spune să-şi vină în fire şi să se poarte ca o 
doamnă de familie nobilă, aşa cum ar fi trebuit, însă el nu 
făcuse asta, ci doar o îmbrăţişase şi îi mulţumise pentru 
flori. Asta doar înrăutăţise lucrurile. 

Apoi ieşi la iveală că florile purpurii erau numite 
săruturi otrăvite, iar Arya se alese cu o mâncărime pe 
mâini. Sansa credea că asta îi servise drept lecţie, însă 
Arya râsese, iar ziua următoare se frecase cu nămol pe 
braţe, la fel ca o femeie ignorantă, de la ţară, doar pentru 
că prietenul ei, Mycah, îi spusese că asta alunga 
mâncărimea. Avea zgârieturi pe braţe şi umeri, dungi 
vineţii şi urme verzi şi gălbui, Sansa le văzuse când sora sa 
se dezbrăcase pentru culcare. Cum se alesese cu ele, 
numai cei şapte zei ştiau. 

Arya continua, periind smocurile de blană încâlcită ale 
Nymeriei şi flecărind despre lucrurile văzute în călătoria 
spre sud. 

— Săptămâna trecută am găsit un turn de pază părăsit 
iar cu o zi mai înainte am zărit o herghelie de cai sălbatici. 
Ar fi trebuit să-i vezi şi tu fugind, când au simţit mirosul 
Nymeriei. Lupoaica se răsucea sub strânsoarea ei şi Arya o 
muştrului. Încetează, trebuie să fac şi partea cealaltă, eşti 
năclăită toată. 

— Nu trebuie să părăseşti coloana, îi reaminti Sansa. 
Aşa a zis tata. 

Arya dădu din umeri. 

— Nu m-am dus departe. Oricum, Nymeria a stat cu 
mine tot timpul. Şi nici nu plec mereu. Uneori, este 
distractiv să călăreşti pe lângă căruţe şi să stai de vorbă 
cu oamenii. 

Sansa ştia totul despre oamenii cu care-i plăcea Aryei să 


165 


discute: scutieri şi grăjdari şi slujnice, bătrâni şi copii 
dezbrăcaţi, călăreţi liberi, grosolani la vorbă şi de origine 
nesigură. Arya s-ar putea împrieteni cu oricine. Acest 
Mycah era cel mai rău; băiat de măcelar, de treisprezece 
ani, un sălbatic, dormea în căruţa cu carne şi mirosea ca 
un butuc de măcelărie. Doar vederea lui era suficientă ca 
Sansa să se simtă rău, însă Arya prefera compania lui în 
locul ei. Sansa îşi pierdu răbdarea. 

— Trebuie să vii cu mine, îi spuse surorii ei pe un ton 
ferm. Nu o poţi refuza pe regină. Septa Mordane te 
aşteaptă. 

Arya nu o băgă în seamă. Smuci tare de perie. Nymeria 
mârâi şi fugi, jignită. 

— Vino înapoi, aici! 

— Vor fi prăjituri de lămâie şi ceai, continuă Sansa, pe 
un ton adult şi înţelegător. Lady se frecă de piciorul ei. 
Sansa îi scarpină urechile aşa cum îi plăcea ei, iar lupul se 
aşeză lângă ea pe picioarele din spate, privind cum Arya o 
fugărea pe Nymeria. De ce ai vrea să călăreşti un cal 
bătrân şi puturos şi să te umpli de băşici şi transpiratie, 
când te-ai putea lăfăi în perne de puf şi să mănânci 
prăjituri cu regina? 

— Nu-mi place de regină, zise Arya nepăsătoare. Sansa 
îşi opri respiraţia, şocată că Arya ar putea spune aşa ceva, 
dar sora sa trăncăni mai departe, fără oprire. Nici măcar 
nu mă va lăsa să o aduc pe Nymeria. 

Işi înfipse peria la centură şi-şi încolţi lupoaica. Nymeria 
o privi îngrijorată cum se apropie. 

— O casă pe roţi regală nu este un loc pentru un Jup, 
spuse Sansa. lar Prinţesa Myrcella se teme de lupi, ştii 
asta. 

— Myrcella este o bebeluşă. Arya o înşfăcă pe Nymeria 
de gât, însă în momentul în care scoase peria din nou, 
lupul străvechi îi scăpă şi o luă la goană. Frustrată, Arya 
azvârli peria pe jos. Lupoaică rea! strigă ea. 

Sansa nu se putu opri să nu zâmbească puţin. Maestrul 
dresor îi spusese odată că orice animal copiază 


166 


comportamentul stăpânului. O îmbrăţişă scurt pe Lady. 
Lady o linse pe obraz. Sansa chicoti. Arya auzi şi se răsuci 
furioasă pe călcâie. 

— Nu-mi pasă ce spui, mă duc să călăresc. Figura ei 
lungă, cabalină, avea acea expresie încăpăţânată care 
spunea că nu glumea deloc. 

— Zeii au dreptate, Arya, uneori te porţi atât de 
copilăreşte, zise Sansa. Atunci, plec singură. Va fi chiar şi 
mai bine aşa. Lady şi cu mine vom mânca toate prăjiturile 
de lămâie şi ne vom simţi cât se poate de bine fără tine. 

Se întoarse să plece, însă Arya strigă după ea. 

— Nu te vor lăsa nici pe tine să o aduci pe Lady. 

Dispăru înainte ca Sansa să se gândească ce să-i 
răspundă, fugărind-o pe Nymeria de-a lungul râului. 
Singură şi umilită, Sansa o luă pe drumul ocolit spre han, 
unde ştia că o aştepta Septa Mordane. Lady păşea fără 
zgomot lângă ea. Aproape că-i dăduseră lacrimile. Tot ceea 
ce voise ea era ca lucrurile să meargă bine şi drăguţ, aşa 
cum erau şi în balade. De ce nu putea fi Arya dulce şi 
delicată şi blândă, aşa ca Prinţesa Myrcella? l-ar fi plăcut 
să aibă o soră ca ea. 

Sansa nu putea pricepe cum două surori, născute la 
doar doi ani diferenţă, erau atât de deosebite. Nu ar fi fost 
mai uşor dacă Arya ar fi fost un bastard, la fel ca fratele ei 
vitreg, Jon? Ea chiar şi arăta ca Jon, cu faţa aceea lungă şi 
părul castaniu al Starkilor, fără nimic din mama lor în 
trăsăturile sau în culoarea tenului ei. lar mama lui Jon 
fusese din popor, sau aşa şuşoteau oamenii. O dată, pe 
când era mai mică, Sansa o întrebase chiar pe mama lor 
dacă nu fusese, cumva, o greşeală. Poate că grumkinii o 
furaseră pe sora ei adevărată. Însă mama izbucnise în râs 
şi spusese că nu, Arya era fiica ei şi sora adevărată a 
Sansei, sânge din sângele ei. Sansa nu-şi putea imagina de 
ce ar minţi mama despre aşa ceva, aşa că presupuse că 
era adevărat. 

Pe măsură ce se apropie de centrul taberei, supărarea 
ei fu dată foarte repede uitării. O mulţime se adunase în 


167 


jurul casei pe roţi a reginei. Sansa auzi voci agitate 
zumzăind ca albinele dintr-un stup. Uşile fuseseră deschise 
larg, văzu ea, iar regina stătea în capătul scărilor de lemn, 
zâmbind în jos spre cineva. O auzi spunând: 

— Consiliul ne face o mare onoare, bunii mei lorzi. 

— Ce se întâmplă? îl întrebă ea pe un cavaler pe care-l 
cunoştea. 

— Consiliul a trimis călăreţi de la Debarcaderul Regelui 
pentru a ne escorta pe tot restul călătoriei, îi spuse el. O 
gardă de onoare pentru rege. 

Nerăbdătoare să vadă, Sansa o lăsă pe Lady să-şi 
croiască drum prin mulţime. Oamenii se dădeau cu grabă 
la o parte din calea lupului străvechi. Când se apropie, 
văzu doi cavaleri îngenunchind în faţa reginei, în armuri 
atât de fine şi de arătoase, că îi veni să se frece la ochi. 
Unul dintre cavaleri purta un costum complicat din solzi 
albi, emailaţi, strălucitor ca un câmp acoperit de zăpadă 
proaspătă, cu ornamente şi catarame de argint care luceau 
în soare. Când îşi scoase coiful, Sansa văzu că era un 
bărbat în vârstă, cu părul la fel de alb ca armura sa; totuşi, 
părea puternic şi grațios în pofida anilor. Pe umeri îi 
atârna mantia de un alb pur a Gărzii Regelui. 

Companionul său era un bărbat de vreo douăzeci de ani, 
a cărui armură avea un pieptar de oţel de un verde-închis 
ca o pădure întunecată. Era cel mai frumos bărbat pe care 
căzuseră vreodată privirile Sansei; înalt şi solid, cu un păr 
negru strălucitor, care-i curgea pe umeri şi încadra o faţă 
proaspăt rasă, iar ochii săi verzi şi veseli se potriveau cu 
armura. Sub unul dintre braţe purta un coif cu coarne de 
cerb, ramurile lor maiestuoase lucind aurii. 

La început, Sansa nici nu-l remarcă pe cel de-al treilea 
străin. Nu îngenunchease împreună cu ceilalţi. Stătea într- 
o parte, lângă cai - un bărbat sfrijit şi morocănos, care 
privea procesiunea în tăcere. Faţa lui era ciupită de vărsat 
şi lipsită de barbă, cu ochi afundaţi în orbite şi obraji 
scofâlciţi. Deşi nu era bătrân, mai avea doar câteva 
smocuri de păr căzându-i peste urechi, foarte lungi, ca la 


168 


femei. Armura sa era formată din zale de un cenuşiu- 
metalic peste pielea întărită, fără niciun fel de ornamente, 
dezvăluind vechimea ei şi folosinţa îndelungată. Deasupra 
umărului drept se itea mânerul din piele pătată al unei 
săbii prinse la spate; o sabie lungă, pentru ambele mâini, 
mult prea lungă pentru a putea fi purtată la şold. 

— Regele a plecat la vânătoare, dar ştiu că va fi bucuros 
să vă vadă când se va întoarce, le spunea regina celor doi 
cavaleri care îngenuncheaseră înaintea ei, însă Sansa nu-şi 
putea dezlipi privirile de cel de-al treilea bărbat. 

El păru să simtă apăsarea privirii ei. Încet, întoarse 
capul. Lady mârâi. O potopi o spaimă mai copleşitoare 
decât tot ce simţise ea până atunci. Se dădu înapoi şi se 
lovi de cineva. 

Mâini vânjoase o prinseră de umeri şi, pentru o clipă, 
Sansa se gândi că era tatăl ei, dar când se întoarse văzu 
faţa arsă a lui Sandor Clegane, privind în jos spre ea, cu o 
gură strâmbată într-un zâmbet batjocoritor. 

— Tremuri, fato, spuse el cu vocea-i aspră. Te sperii 
chiar atât de tare? 

Chiar că o făcea, şi încă de când dăduse prima oară cu 
ochii de ravagiile pe care focul i le lăsase pe faţă, deşi 
acum i se părea că nu era nici pe jumătate atât de 
înspăimântător pe cât era celălalt. Cu toate astea, Sansa 
se smulse de lângă el, iar Câinele râse, iar Lady se puse 
între ei, mârâind un avertisment. Sansa se lăsă în 
genunchi pentru a-şi pune braţele pe după gâtul lupului. 
Toată lumea se adunase în jurul lor, icnind, iar ea putea 
simţi privirile oamenilor fixate asupra ei, iar ici colo se 
auziră comentarii înăbușite şi hohote întretăiate. 

— Un lup? zise un bărbat, iar altcineva adăugă: 

— Pe şapte iaduri, ăsta-i un lup străvechi, iar primul 
bărbat spuse: 

— Ce face aici, în tabără? 

Glasul dogit al Câinelui explică: 

— Starkii îi folosesc în loc de doici, iar Sansa îşi dădu 
seama că ea şi Lady erau privite de cei doi cavaleri străini, 


169 


cu săbiile în mână, iar apoi i se făcu din nou frică şi ruşine. 
Lacrimile îi umplură ochii. O auzi pe regină spunând: 

— Joffrey, du-te la ea. 

Iar prinţul ei sosi. 

— Lăsaţi-o în pace, spuse el. Se aplecă asupra ei, 
minunat în veşmintele din lână albastră şi piele neagră, cu 
pletele sale blonde strălucind în soare ca o coroană. li 
întinse mâna şi o ridică în picioare. Ce s-a întâmplat, dulce 
doamnă? De ce te temi? Nimeni nu-ţi va face nimic. Puneţi- 
vă săbiile în teacă, toţi. Lupul este animalul ei de 
companie, asta-i tot. Apoi se uită spre Sandor Clegane. Iar 
tu, Câine, marş de aici, îmi sperii logodnica. 

lar Câinele, credincios ca întotdeauna, făcu o 
plecăciune şi se pierdu în mulţime. Sansa se străduia să-şi 
revină. Se simţea ca o proastă. Era o Stark de Winterfell, o 
domniţă nobilă şi, într-o bună zi, va fi regină. 

— Nu a fost el, dulcele meu prinţ, încercă ea să explice. 
A fost celălalt. 

Cei doi cavaleri străini schimbară priviri între ei. 

— Payne? chicoti cel tânăr, în armură verde. 

Cel mai vârstnic, în armură albă, îi vorbi Sansei pe un 
ton blând: 

— Uneori, Ser Ilyn mă sperie chiar şi pe mine, dulce 
doamnă. Are o înfăţişare înspăimântătoare. 

— Aşa şi trebuie. Regina coborâse din casa pe roţi. 
Publicul se despărţi în două pentru a-i face loc. Dacă 
nemernicii nu se tem de dreptatea regelui, înseamnă că la 
comandă nu se află cine trebuie. 

Sansa îşi regăsi, în cele din urmă, vocea. 

— Atunci, cu siguranţă că l-aţi ales pe cel care trebuie, 
Maiestatea Voastră, spuse ea, iar în jurul ei izbucni o 
furtună de râsete. 

— Foarte bine spus, copilă, zise bătrânul în alb. Aşa cum 
se cuvine pentru fiica lui Eddard Stark. Sunt onorat să te 
cunosc, chiar dacă circumstanţele în care am făcut-o sunt 
atât de neobişnuite. Eu sunt Ser Barristan Selmy, din 
Garda Regelui. 


170 


Sansa ştia acest nume, iar acum bunele maniere pe care 
i le predase Septa Mordane de-a lungul anilor îi reveniră 
în minte. 

— Lordul Comandant al Gărzii Regale, zise ea, şi 
consilierul lui Robert, regele nostru, şi înainte de el, al lui 
Aerys Targaryen. Onoarea este de partea mea, bunule 
cavaler. Chiar şi în nordul îndepărtat, trubadurii cântă 
faptele lui Barristan cel Îndrăzneţ. 

Cavalerul în verde râse din nou. 

— Barristan cel Bătrân, vrei să spui. Nu-l flata prea 
mult, copilă, pentru că deja se ia prea în serios. Apoi îi 
zâmbi. lar acum, fată cu lup, dacă îmi poţi spune şi cum 
mă cheamă, trebuie să accept că eşti, într-adevăr, fiica 
Mâinii. 

Joffrey se încordă lângă ea. 

— Ai grijă cum vorbeşti cu logodnica mea. 

— Pot să răspund, zise Sansa repede, pentru a potoli 
furia prinţului. Îi zâmbi cavalerului în verde. Coiful vostru 
are coarne aurite, domnul meu. Cerbul este blazonul Casei 
regale. Regele Robert are doi fraţi. Datorită fragedei 
voastre tinereţi, nu puteţi fi decât Renly Baratheon, Lord 
de Capătul Furtunii şi consilier al regelui, aşa că vă ştiu 
numele. 

Ser Barristan chicoti. 

— Prin tinereţea lui fragedă, ar putea fi numai un 
filfizon zurbagiu, aşa îi spun eu. 

Se porni un râs general, dezlănţuit de însuşi Lord Renly. 
Tensiunea de acum câteva clipe dispăruse, iar Sansa 
începu să se simtă bine... până ce Ser Ilyn Payne dădu la o 
parte doi oameni şi se opri înaintea ei, fără nicio urmă de 
zâmbet. Nu spuse niciun cuvânt. Lady îşi dezveli colții şi 
începu să mârâie, un mârâit jos, încărcat de ameninţări, 
dar de data asta Sansa o făcu să tacă punându-i o mână pe 
cap. 

— Îmi pare rău dacă v-am ofensat, Ser Ilyn, spuse ea. 

Aşteptă un răspuns, dar nu veni niciunul. Pe când omul 
o privea, ochii săi spălăciţi păreau să-i smulgă toate 


171 


hainele de pe ea, apoi pielea, lăsându-i sufletul dezgolit 
înaintea lui. Tot tăcut, se întoarse şi plecă. Sansa nu 
înţelese. Privi către prinţ. 

— Am spus ceva rău, Maiestatea Voastră? De ce nu mi-a 
vorbit? 

— Ser Ilyn nu este prea vorbăreţ de vreo paisprezece 
ani încoace, comentă Lord Renly cu un zâmbet viclean. 

Joffrey îi adresă unchiului său o privire încărcată de ură, 
apoi luă mâinile Sansei într-ale lui. 

— Aerys Targaryen i-a smuls limba cu cleştii. 

— Vorbeşte însă cel mai elocvent cu sabia sa, rosti 
regina, iar devotamentul său pentru regatul nostru este 
indiscutabil. Apoi zâmbi cu graţie şi spuse: Sansa, eu şi 
bunii consilieri trebuie să discutăm până ce se întoarce 
regele împreună cu tatăl tău. Mă tem că va trebui să 
amânăm ziua ta împreună cu Myrcella. Te rog, transmite-i 
scuzele mele dulcii tale surori. Joffrey, poate că eşti atât de 
bun încât s-o distrezi astăzi pe invitata noastră. 

— Va fi plăcerea mea, mamă, zise Joffrey oficial. 

O luă de braţ şi o conduse de lângă casa pe roţi, iar 
moralul Sansei crescu vertiginos. O zi întreagă cu prinţul! 
Privi cu adoraţie spre el. Era atât de galant, se gândi ea. 
Modul în care o scăpase de Ser Ilyn şi de Câine era 
aproape ca în balade, ca pe vremurile când Serwyn Scutul 
Oglindă o salvase pe Prinţesa Daeryssa din mâinile 
giganţilor, sau când Prinţul Aemon Cavalerul Dragon 
apărase onoarea Reginei Naerys faţă de calomniile 
nemernicului Ser Morgil. 

Atingerea mâinii lui Joffrey pe mâneca sa îi făcu inima 
să bată mai repede. 

— Ce ti-ar plăcea să faci? 

Să fiu cu tine, îşi spuse Sansa. 

— Orice ai vrea tu să faci, prinţul meu. 

Joffrey se gândi o clipă. 

— Am putea merge la călărie. 

— Oh, dar ador călăria, spuse Sansa. 

Joffrey privi în spate, spre Lady, care le călca pe urme. 


172 


— Lupul tău ar putea speria caii, iar câinele meu pare 
să te sperie pe tine. Hai să-i lăsăm pe amândoi în urmă şi 
să plecăm numai noi, ce zici de asta? 

Sansa ezită. 

— Dacă vrei, zise ea nesigură. Cred că aş putea s-o leg 
pe Lady. Nu ştiam că ai un câine. 

Joffrey râse. 

— Este, de fapt, câinele mamei mele. L-a pus să mă 
păzească, aşa că asta face. A 

— Vrei să spui, Câinele? zise ea. li venea să se ia la pal- 
me pentru că gândise atât de încet. Prinţul ei nu ar mai fi 
iubit-o dacă i s-ar fi părut atât de proastă. E bine să-l 
lăsăm în urmă? 

Prinţul Joffrey păru deranjat că întrebase aşa ceva. 

— Nu te teme, doamnă, sunt aproape un bărbat, şi nu 
mă lupt cu lemne, ca fraţii tăi. Tot ce-mi trebuie este asta. 

Işi trase sabia şi i-o arătă; o sabie lungă, lucrată cu 
pricepere pentru a i se potrivi unui băiat de doisprezece 
ani, din oţel albastru, strălucitor, forjată la castel, cu două 
tăişuri şi un mâner înfăşurat în piele şi un cap de leu din 
aur, la capăt. Sansa scoase o exclamaţie admirativă şi 
Joffrey păru bucuros. 

— Eu îi spun Colţul Leului, zise el. 

Şi îi lăsară în urmă pe lupul străvechi şi pe păzitorul lui, 
pornind spre est, de-a lungul râului Trident, fără alt 
însoțitor decât Colţul Leului. 

Era o zi frumoasă, ca vrăjită. Aerul era cald şi încărcat 
de mireasma florilor, iar pădurea avea aici o frumuseţe 
blândă pe care Sansa nu o mai văzuse niciodată în nord. 
Calul prinţului Joffrey era un pursânge, iute ca vântul, şi-l 
călărea cu o indiferenţă nesăbuită, atât de repede, încât 
Sansa se străduia din greu să ţină pasul pe iapa ei. Era o zi 
pentru aventuri. Explorară cavernele de lângă malul râului 
şi urmăriră o pisică-umbră până la vizuina ei, iar când li se 
făcu foame, Joffrey găsi un avanpost şi le spuse oamenilor 
să aducă vin şi mâncare pentru prinţul lor şi doamna lui. 
Se ospătară cu păstrăv proaspăt, pescuit din râu, iar Sansa 


173 


bău mai mult vin decât băuse vreodată. 

— Tatăl meu ne lasă să bem doar o singură cupă şi asta 
numai la ospeţe, se confesă ea prinţului. 

— Logodnica mea poate bea cât vin pofteşte, zise Joffrey 
reumplându-i cupa. 

După ce mâncară, merseră mai încet. Joffrey cântă 
pentru ea, pe când călăreau, vocea sa răsunând înaltă şi 
dulce şi pură. Sansa era puţin ameţită din cauza vinului. 

— N-ar trebui să ne întoarcem? întrebă ea. 

— Curând, zise Joffrey. Câmpul de bătălie este chiar în 
faţa noastră, acolo unde râul face un cot. Ştii, acolo l-a ucis 
tatăl meu pe Rhaegar Targaryen. l-a zdrobit pieptul, l-a 
sfărâmat prin armură. Joffrey răsuci o ghioagă imaginară, 
ca să-i arate. După aceea, unchiul meu, Jaime, l-a ucis pe 
bătrânul Aerys, iar tatăl meu a ajuns rege. Ce se aude? 

Sansa auzi şi ea sunetul plutind prin pădure, un soi de 
clămpănit de lemn, snac snac snac. 

— Nu ştiu, zise ea. Totuşi, asta o făcea să se simtă 
încordată. Joffrey, hai înapoi. 

— Vreau să văd ce este. Joffrey îşi întoarse calul spre 
direcţia de unde se auzeau sunetele, iar Sansa nu avu de 
ales decât să-l urmeze. 

Sunetele crescură în intensitate şi deveniră mai clare, 
clămpănitul lemnului pe lemn, iar pe măsură ce se 
apropiau auziră şi o respiraţie grea, iar apoi un mormăit. 

— E cineva acolo, zise Sansa neliniştită. Se trezi gân- 
dindu-se la Lady, dorindu-şi ca lupul străvechi să fi fost cu 
ea. 

— Eşti în siguranţă cu mine. Joffrey trase din teacă 
sabia Colţul Leului. Sunetul oţelului frecându-se pe piele o 
făcu să tremure. Pe aici, spuse el, deschizând drumul 
printr-un pâlc de copaci. 

Dincolo de desiş, într-o poiană care domina râul, dădură 
peste un băiat şi o fată care se jucau de-a cavalerii. Săbiile 
lor erau nişte bețe din lemn, cozi de mătură, după aspect, 
şi se repezeau unul asupra celuilalt printre ierburi şi se 
loveau cu patimă. Băiatul era cu câţiva ani mai mare, mai 


174 


înalt şi mult mai puternic, şi insista cu atacul. Fata, o 
creatură sfrijită îmbrăcată în piei murdare, se eschiva şi 
reuşea să ridice coada de mătură în calea majorităţii 
loviturilor băiatului. Când încercă să-l atingă, el pară 
lovitura, dându-i băţul la o parte, şi o lovi puternic peste 
degete. Ea ţipă şi scăpă arma. 

Prinţul Joffrey începu să râdă. Băiatul privi în jur cu 
ochii holbaţi, uluit, şi scăpă băţul în iarbă. Fata îi privi 
duşmănoasă, sugându-şi încheieturile degetelor pentru a 
mai reduce durerea, dar Sansa era oripilată. 

— Arya? strigă ea neîncrezătoare. 

— Plecaţi, ţipă Arya la ei, cu lacrimi de furie în ochi. Ce 
faceţi aici? Lăsaţi-ne în pace. 

Joffrey privi de la Arya la Sansa şi înapoi. 

— E sora ta? Ea dădu din cap înroşindu-se. Joffrey îl 
cercetă pe băiat, o arătare dizgraţioasă, cu o faţă aspră şi 
pistruiată şi păr des, roşcat. lar tu cine eşti, băiete? îl 
întrebă el pe un ton poruncitor, care ignora faptul că 
acesta era cu ani mai mare decât el. 

— Mycah, murmură băiatul. Îl recunoscuse pe prinţ şi-şi 
feri ochii. Stăp'ne... 

— E băiatul măcelarului, zise Sansa. 

— E prietenul meu, făcu Arya pe un ton tăios. Lăsaţi-l în 
pace. 

— Un băiat de măcelar care vrea să fie cavaler, nu-i 
aşa? Joffrey descălecă, ţinând sabia în mână. la-ţi sabia, 
băiat de măcelar, zise el cu o sclipire de amuzament în 
ochi. la să vedem cât eşti de bun. 

Mycah rămase acolo, îngheţat de frică. Joffrey se duse 
spre el. 

— Haide, ia-o de jos. Sau te lupţi numai cu fetiţele? 

— Ea m-a rugat, stăp'ne, zise Mycah. M-a rugat. 

Sansa nu avu decât să privească spre Arya şi să-i vadă 
roşeaţa de pe faţă ca să ştie că băiatul spunea adevărul, 
însă Joffrey nu era dispus să asculte. Vinul îl făcuse să-şi 
iasă din minţi. 

— N-ai de gând să-ţi ridici sabia? 


175 


Mycah scutură din cap. 

— E numai un băț, stăp'ne. Nu este o sabie, e doar un 
băț. 

— Atunci eşti doar băiatul măcelarului şi nu un cavaler. 
Joffrey ridică sabia Colţul Leului şi-i puse vârful pe obrazul 
băiatului, sub ochi, pe când acesta stătea tremurând. O 
loveai pe sora doamnei mele, ştii asta? 

Un bob strălucitor de sânge apăru acolo unde sabia 
pătrundea în carnea lui Mycah şi o dâră roşie cobori încet 
pe obrazul băiatului. 

— Opreşte-te! ţipă Arya şi înşfăcă băţul ei căzut. 

Sansei îi era teamă. 

— Arya, nu te amesteca. 

— N-am să-l rănesc prea... tare, îi spuse Joffrey Aryei, 
fără să-şi ia nicio clipă ochii de la băiatul măcelarului. 

Arya se repezi la el. Sansa cobori de pe iapă, însă prea 
încet. Arya lovi cu ambele mâini. Se auzi un trosnet 
puternic când lemnul se rupse de ceafa prinţului şi apoi 
totul se petrecu dintr-odată, sub ochii înspăimântați ai 
Sansei. Joffrey se clătină şi se răsuci, urlând blesteme. 
Mycah fugi spre copaci, cât de repede îl ţineau picioarele. 
Arya răsuci din nou băţul spre prinţ, însă de data asta 
Joffrey pară lovitura cu Colţul Leului şi-i zbură băţul rupt 
din mâini. Ceafa lui sângera toată, iar în ochi prinţul avea 
văpăi. Sansa ţipa: 

— Nu, nu, opriţi-vă amândoi, stricaţi totul! 

Însă nu asculta nimeni. Arya dezgropă o piatră şi o 
aruncă spre capul lui Joffrey. În loc de asta, îi nimeri calul, 
iar animalul o luă la galop pe urmele lui Mycah. 

— Opriti, nu, opriţi-vă! strigă Sansa. 

Joffrey se repezi la Arya cu sabia, urlând obscenităţi, 
cuvinte îngrozitoare, murdare. Arya ţâşni înapoi, 
înspăimântată acum, însă Joffrey se luă după ea, gonind-o 
spre pădure, lipind-o de un copac. Sansa nu mai ştia ce să 
facă. Privea neajutorată, aproape oarbă din cauza 
lacrimilor. 

Apoi ceva ca o ceaţă cenuşie ţâşni din spatele ei şi, 


176 


brusc, Nymeria îşi făcu apariţia, cu fălcile închizându-se în 
jurul braţului lui Joffrey. Oţelul îi căzu dintre degete, iar 
lupul îl dobori la pământ şi se rostogoliră amândoi în 
iarbă, lupul mârâind şi atacându-l în timp ce prinţul tipa de 
durere. 

— Ia-l de aici! urlă el. Ia-l de aici! 

Vocea Aryei plesni ca un bici: 

— Nymeria! 

Lupul sălbatic îi dădu drumul lui Joffrey şi se duse lângă 
ea. Prinţul zăcea în iarbă, smiorcăindu-se, legănându-şi 
braţul zdrelit. Cămaşa lui era plină de sânge. 

— Nu te-a rănit prea... tare, zise Arya. 

Ridică sabia de unde căzuse şi se aplecă asupra lui, 
ţinând-o cu ambele mâini. Joffrey scăpă un scâncet speriat 
când privi spre ea. 

— Nu, făcu el, nu mă lovi. Am să te spun mamei. 

— Să-l laşi în pace! strigă Sansa surorii sale. 

Arya se răsuci şi ridică sabia în aer, antrenând întregul 
său trup în mişcare. Oţelul albastru străluci în soare când 
sabia zbură spre râu. Lovi apa şi dispăru cu un plesnet sec. 
Joffrey gemu. Arya alergă la calul ei, cu Nymeria gonind pe 
urmele sale. 

După ce dispărură, Sansa se duse la Joffrey. El închisese 
ochii de durere, iar respiraţia îi era întretăiată. Sansa 
îngenunche lângă el. 

— Joffrey, suspină ea. Oh, uite ce ti-au făcut, ce ti-au 
făcut! Bietul meu prinţ. Nu te teme. Mă duc până la 
avanpost şi aduc ajutoare. Întinse mâna şi-i pieptănă spre 
spate părul blond şi moale. 

Ochii lui se deschiseră brusc şi o priviră, dar în ei nu 
mai exista decât ură, nimic altceva decât ură. 

— Atunci, du-te! îi aruncă el. Şi nu mă atinge! 


177 


EDDARD 


— A găsit-o, stăpâne. 

Ned se ridică în grabă. 

— Oamenii noştri sau ai lui Lannister? 

— A fost Jory, răspunse administratorul său, Vayon 
Poole. E nevătămată. 

— Mulţumesc zeilor, zise Ned. Oamenii săi o căutau pe 
Arya de patru zile, însă cei ai reginei o căutau şi ei. Unde- 
i? Spune-i lui Jory să o aducă aici numaidecât. 

— Imi pare rău, stăpâne, spuse Poole. Gărzile de la porţi 
erau oamenii lui Lannister şi ei au informat-o pe regină 
când Jory a adus-o înapoi. A fost dusă direct în faţa 
regelui... 

— Blestemată fie femeia aia! zise Ned, păşind spre uşă. 
Găsiţi-o pe Sansa şi aduceţi-o în sala de audienţe. S-ar 
putea să fie nevoie şi de glasul ei. 

Cobori treptele din turn cuprins de o furie nebună. 
Condusese chiar el acţiunea de căutare în primele trei zile 
şi abia dacă dormise o oră de când dispăruse Arya. În 
această dimineaţă se trezise atât de copleşit de durere şi 
oboseală, încât abia dacă se mai putea ţine pe picioare, 
însă acum îl stârnise furia, umplându-l de energie. 

In timp ce traversa curtea castelului îl strigară bărbaţii, 
însă în graba lui îi ignoră pe toţi. Ar fi putut s-o ia la fugă, 
însă încă mai era Mâna Regelui şi o Mână trebuie să-şi 
păstreze demnitatea. Era conştient de toţi ochii fixaţi 
asupra sa, de mormăitul vocilor care se întrebau ce avea 
de gând să facă. 

Castelul era o fortăreață modestă, aflată la o jumătate 
de zi de mers călare spre sud de Trident. Suita regală 
trăsese la lordul local, Ser Raymun Darry, în vreme ce 
căutarea Aryei şi a băiatului de măcelar continua de 
ambele părţi ale râului. Nu erau oaspeţi bineveniţi. Ser 


178 


Raymun trăise în pacea regelui, însă familia sa luptase sub 
flamura cu dragoni a lui Rhaegar, la Trident, iar trei din 
fraţii săi mai mari muriseră acolo, un adevăr pe care nici 
Robert şi nici Ser Raymun nu-l uitaseră. Oamenii regelui, 
oamenii lui Darry, ai lui Lannister şi Stark se îngrămădeau 
cu toţii într-un castel prea mic pentru ei, iar tensiunile 
creşteau încinse şi apăsătoare. 

Regele îşi însuşise sala de audienţe a lui Ser Raymun şi 
acolo îl găsi Ned. Încăperea era aglomerată când năvăli 
înăuntru. Mult prea aglomerată, se gândi el; dacă ar fi fost 
doar ei doi, ar fi putut rezolva problema paşnic. 

Robert era trântit în scaunul înalt al lui Darry, la capătul 
celălalt al încăperii, cu o faţă opacă şi mohorâtă. Cersei 
Lannister şi fiul ei îi stăteau alături. Regina îşi pusese 
mâna pe umărul lui Joffrey. Bandaje groase din mătase 
încă îi mai acopereau braţul. Arya se afla în mijlocul 
încăperii, singură, doar cu Jory Cassel lângă ea, toţi ochii 
fiind fixaţi asupra ei. 

— Arya, o strigă Ned tare. 

Se apropie de ea, iar cizmele-i tropăiau pe podeaua de 
piatră. Când îl văzu, ea ţipă şi începu să plângă. Ned se 
puse într-un genunchi şi o luă în braţe. Ea tremura. 

— Îmi pare rău, se smiorcăi ea, îmi pare rău, îmi pare 
Tău. 

— Ştiu, răspunse el. O simţea atât de mică în braţele 
sale, nu era altceva decât o biată fată. Era greu de crezut 
că provocase asemenea necazuri. Eşti rănită? 

— Nu. Faţa ei era murdară, iar lacrimile îi lăsau dâre 
rozalii pe obraji. Mi-e cam foame. Am mâncat nişte mure, 
dar n-am mai găsit nimic altceva. 

— Te vom hrăni noi, cât de curând, promise Ned. Se 
ridică pentru a-l înfrunta pe rege. Ce înseamnă toate 
astea? 

Ochii săi măturară încăperea în căutarea unor feţe 
prietenoase. Dar în afară de oamenii săi, erau cam puţine. 
Ser Raymun Darry îşi strunea bine expresivitatea. Lordul 
Renly afişa un început de surâs care ar fi putut însemna 


179 


orice, iar bătrânul Ser Barristan era grav; restul erau 
oamenii lui Lannister şi erau ostili. Singurul lor noroc era 
că atât Jaime Lannister, cât şi Sandor Clegane lipseau, 
conducând căutările la nord de Trident. 

— De ce nu mi s-a spus că fiica mea a fost găsită? 
întrebă Ned cu o voce răsunătoare. De ce nu mi-a fost 
adusă imediat? 

Îi vorbise lui Robert, însă îi răspunse Cersei Lannister. 

— Cum îndrăzneşti să te adresezi regelui tău în acest 
fel? 

Auzind asta, regele se foi. E 

— Taci, femeie, o repezi el. Se îndreptă în scaun. Imi 
pare rău, Ned. Nu am vrut nicio clipă s-o sperii pe fată. Cel 
mai bun lucru mi s-a părut aducerea ei aici şi rezolvarea 
problemei cu cea mai mare rapiditate. 

— Şi despre ce problemă este vorba? 

Vocea lui Ned răsunase îngheţată. Regina făcu un pas 
înainte. 

— Ştii foarte bine, Stark. Fata asta a ta mi-a atacat fiul. 
Ea şi băiatul de măcelar. Animalul acela al ei a încercat să- 
i smulgă un braţ. 

— Nu-i adevărat, spuse Arya cu voce tare. L-a muşcat 
doar, puţin. Fiindcă îl rănea pe Mycah. 

— Joff ne-a povestit ce s-a întâmplat, zise regina. Tu şi 
cu băiatul de măcelar l-aţi bătut cu beţele, iar tu ţi-ai 
asmuţit lupul asupra lui. 

— Nu aşa a fost, zise Arya, gata să plângă din nou. 

Ned îşi puse mâna pe umărul ei. 

— Ba aşa! insistă Prinţul Joffrey. M-au atacat toţi, iar ea 
a aruncat Colţul Leului în râu! 

Ned observă că nu o învrednicise cu nicio privire pe 
Arya. 
— Mincinosule! ţipă ea. 

— Tacă-ţi gura! i-o întoarse prinţul. 

— Ajunge! tună regele, ridicându-se din scaun, cu o 
voce încărcată de iritare. Se aşternu liniştea. Acum, copilă, 
îmi vei povesti ce s-a întâmplat. Spune tot şi spune 


180 


adevărul. Este o crimă mare să minţi un rege. Apoi se uită 
spre fiul său. Când ea va termina, va veni rândul tău. Până 
atunci însă, să-ţi ţii gura. 

Când Arya îşi începu istorisirea, Ned auzi uşa deschi- 
zându-se în spatele său. Se uită şi-l văzu pe Vayon Poole 
intrând împreună cu Sansa. Se aşezară în tăcere la capătul 
sălii pe când Arya vorbea. Când ajunse la partea în care 
aruncase spada lui Joffrey în mijlocul Tridentului, Renly 
Baratheon începu să râdă. Regele se încruntă. 

— Ser Barristan, escortează-l pe fratele meu afară din 
sală înainte să se înece. 

Lordul Renly îşi struni hohotele. 

— Fratele meu este prea amabil. Pot să găsesc uşa şi 
singur. Făcu o plecăciune către Joffrey. Poate că mai târziu 
ai să-mi explici şi mie cum o fetiţă de nouă ani, de 
mărimea unui şobolan ud, a reuşit să te dezarmeze cu o 
mătură şi să-ţi arunce sabia în râu. 

Când uşa se închise în urma lui, Ned îl mai auzi 
spunând: „Colţul Leului!” şi hohotind încă o dată. 

Prinţul Joffrey era palid când îşi începu propria sa 
versiune, foarte diferită, a evenimentelor. Când fiul său 
termină, regele se ridică greu din scaunul său, arătând ca 
un om care ar fi vrut să fie oriunde în altă parte decât aici. 

— Şi, pe cele şapte iaduri, ce credeţi că trebuie să fac 
eu cu toate astea? El spune una, ea spune alta. 

— Nu au fost singurii prezenţi, zise Ned. Sansa, vino 
aici. Ned auzise versiunea ei. Ea ştie adevărul, adăugă el. 
Spune-ne ce s-a întâmplat. 

Fiica sa cea mare păşi înainte cu ezitări. Era îmbrăcată 
în catifele albastre tivite cu alb şi purta la gât un lanţ de 
argint. Părul ei roşcat, des, fusese pieptănat până ce 
ajunsese să lucească. Clipi spre sora sa, apoi spre tânărul 
prinţ. 

— Nu ştiu..., zise ea pe un ton plângăreţ, părând că era 
gata să o ia la goană. Nu-mi amintesc. Totul s-a întâmplat 
atât de repede, nu am văzut nimic... 

— Ticăloasă ce eşti! strigă Arya. 'Ţâşni asupra surorii ei 


181 


ca o săgeată, trântind-o pe Sansa la pământ, începând s-o 
lovească. Mincinoaso, mincinoaso, mincinoaso! 

— Încetează, Arya! strigă Ned. Jory o trase de pe sora 
ei, dar tot mai lovea. Sansa era palidă şi tremura atunci 
când Ned o ridică din nou în picioare. Eşti lovită? o 
întrebă, însă ea se uita spre Arya şi nu părea să-l audă. 

— Fata este la fel de sălbatică precum animalul ei 
murdar, zise Cersei Lannister. Robert, vreau s-o 
pedepseşti. 

— Şapte iaduri, înjură Robert. Cersei, uită-te la ea. E 
doar un copil. Ce vrei să mă pui să-i fac, s-o biciuiesc pe 
străzi? La naiba, copiii se mai şi bat. S-a terminat. Nu s-a 
întâmplat nimic rău. 

Regina era furioasă. 

— Joff va rămâne cu cicatricile alea tot restul vieţii sale. 

Robert Baratheon privi spre fiul său cel mare. 

— N-are decât. Poate că astfel va învăţa o lecţie. Ned, ai 
grijă ca fiica ta să fie readusă la ordine. Voi face acelaşi 
lucru şi eu cu fiul meu. 

— Bucuros, Maiestatea Voastră, zise Ned cu o mare 
uşurare. 

Robert era pe cale să plece, însă regina nu terminase 
încă. 

— Iar cu lupul străvechi cum rămâne? strigă ea. Ce faci 
cu animalul care ţi-a nenorocit fiul? 

Regele se opri, se întoarse, se încruntă. 

— Uitasem de afurisitul de lup. 

Ned putea vedea cum Arya se încordase în braţele lui 
Jory. Acesta vorbi imediat. 

— Nu am putut găsi nicio urmă a lupului străvechi, 
Maiestatea Voastră. 

Robert nu părea nefericit. 

— Nu? Atunci aşa să fie. 

Regina ridică vocea: 

— O sută de dragoni de aur pentru cel care-mi aduce 
pielea lui. 

— O blană cam scumpă, mormăi Robert. Nu vreau să 


182 


am de-a face cu asta, femeie. N-ai decât să-ţi cumperi 
blănurile cu aurul Lannisterilor. 

Regina îl privi cu răceală. 

— N-aş fi crezut că eşti aşa de meschin. Regele cu care 
crezusem că m-am măritat mi-ar fi întins pe pat o blană de 
lup înainte de apusul soarelui. 

Faţa lui Robert se întunecă de furie. 

— Ar fi un un truc reuşit, fără niciun lup. 

— Avem un lup, zise Cersei Lannister. 

Vocea îi era foarte calmă, dar în ochii ei verzi licărea 
triumful. Celorlalţi le trebui puţin până să priceapă sensul 
vorbelor ei, dar când şi el înţelese, regele dădu iritat din 
umeri. 

— Cum vrei. Să se ocupe Ser Ilyn de asta. 

— Robert, nu poţi face asta, protestă Ned. 

Regele nu mai avea dispoziţie pentru alte dispute. 

— Destul, Ned, nu mai vreau să aud nimic. Un lup 
străvechi este un animal sălbatic. Mai devreme sau mai 
târziu s-ar fi întors împotriva fetei tale în acelaşi mod în 
care a făcut-o cu fiul meu. la-i un câine, va fi mult mai 
fericită cu el. 

Abia atunci Sansa păru să priceapă. Ochii ei erau 
marcați de spaimă când se opriră asupra tatălui ei. 

— Nu este vorba de Lady, nu-i aşa? Insă descifră 
adevărul pe faţa lui. Nu, zise ea. Nu, nu, Lady nu a muşcat 
pe nimeni, e bună... 

— Lady nici nu a fost acolo, strigă Arya furioasă. Lăsaţi- 
o în pace! 

— Opreşte-i, se rugă Sansa, nu-i lăsa s-o facă, te rog, nu 
a fost Lady, a fost Nymeria. Arya a făcut-o, nu puteţi, nu a 
fost Lady, nu-i lăsa să-i facă rău lui Lady, va fi un lup bun, 
promit... 

Şi începu să plângă. Tot ce mai putea Ned să facă era să 
o ia în braţe şi să o ţină aşa în timp ce plângea. Se uită 
prin încăpere, după Robert. Vechiul său prieten, de care 
era mai apropiat decât de orice frate. 

— Te rog, Robert. Pentru dragostea pe care mi-o porţi. 


183 


Pentru dragostea pe care i-o porţi surorii mele. Te rog. 

Regele privi îndelung spre ei, apoi îşi întoarse privirile 
spre soţia sa. 

— Naiba să te ia, Cersei, zise el cu ură. 

Ned se ridică, desprinzându-se încet din îmbrăţişarea 
Sansei. Întreaga oboseală a ultimelor patru zile îi revenise. 

— Atunci fă-o chiar tu, Robert, spuse cu un glas rece şi 
tăios ca oţelul. Cel puţin, ai curajul să o faci chiar tu. 

Robert se uită spre Ned cu ochi indiferenți şi morţi şi 
plecă fără niciun cuvânt, sunetul paşilor săi căzând cu 
greutatea plumbului. În sală se pogori tăcere. 

— Unde-i lupul? întrebă Cersei Lannister după ce soţul 
ei plecă. 

Lângă ea, Prinţul Joffrey zâmbea. 

— Bestia este ţinută în lanţ lângă postul de gardă de la 
poartă, Maiestatea Voastră, răspunse fără niciun chef Ser 
Barristan Selmy. 

— Aduceţi-l pe Ilyn Payne. 

— Nu, spuse Ned. Jory, du fetele în camerele lor şi adu- 
mi Gheaţa. Cuvintele-i lăsară pe limbă un gust de fiere, dar 
se forţă să le spună. Dacă treaba asta trebuie făcută, am s- 
o fac eu. 

Cersei Lannister îl privi bănuitoare. 

— Tu, Stark? E vreo păcăleală? De ce ai vrea tu să faci 
aşa ceva? 

Toate privirile erau îndreptate asupra sa, însă a Sansei 
era cea care durea. 

— E din nord. Merită mai mult decât un măcelar. 

Plecă din încăpere cu ochii arzând şi cu vaietele fiicei 
sale reverberându-i-se în urechi, şi-l găsi pe puiul de lup 
acolo unde era legat. Ned stătu cu el o vreme. 

— Lady, zise el, încercându-i numele. Nu acordase 
niciodată nicio atenţie numelor pe care copiii le găsiseră, 
dar uitându-se acum la ea ştiu că Sansa alesese bine. Era 
cel mai mic dintre pui, cel mai frumos, cel mai blând şi mai 
de încredere. Lady îl privi cu ochii ei aurii, strălucitori, iar 
el îi zburli blana deasă şi cenușie. 


184 


Nu peste mult timp, Jory îi aduse Gheaţa. După ce se 
termină totul, Ned spuse: 

— Alege patru oameni care să-i ducă trupul în nord. 
Îngropaţi-o la Winterfell. 

— Chiar acolo? zise Jory uluit. 

— Chiar acolo, afirmă Ned. Femeia Lannister nu va avea 
niciodată această blană. 

Mergea înapoi spre turn, să se predea, în cele din urmă, 
somnului, când Sandor Clegane şi călăreţii lui năvăliră 
duduind pe poarta castelului, reveniţi de la vânătoarea lor. 
Pe spinarea armăsarului său atârna ceva, o formă greoaie, 
învelită într-o mantie însângerată. 

— Nicio urmă de fiica ta, Mână, se răsti Câinele, însă 
ziua nu a fost cu totul irosită. L-am prins pe micul ei 
favorit. 

Se întinse spre spate şi azvârli povara jos, care căzu 
bufnind în faţa lui Ned. Aplecându-se, Ned trase mantia, 
împovărat de cuvintele pe care va trebui să i le spună 
Aryei, dar se dovedi că nu era Nymeria. Era cadavrul 
băiatului de măcelar, Mycah, mânjit cu sânge uscat. 
Fusese tăiat aproape în două, de la umăr până la şold, cu o 
lovitură îngrozitoare, data de sus. 

— L-aţi hăcuit, zise Ned. 

Ochii Câinelui părură să lucească prin oţelul coifului cu 
acel hidos cap de câine. 

— A fugit. Privi direct spre faţa lui Ned. Dar nu foarte 
repede. 


185 


BRAN 


I se părea că fusese tot în cădere vreme de ani de zile. 

Zboară, şopti o voce în beznă, însă Bran nu ştia cum să 
zboare, aşa că tot ce putea face era să cadă. Maester 
Luwin făcuse un băieţel din lut, îl copsese în cuptor până 
ce ajunse tare şi casant, îl îmbrăcase în hainele lui Bran şi- 
| azvârlise de pe acoperiş. Bran îşi amintea cum se 
spulberase. 

— Dar eu nu cad niciodată, zise el căzând. 

Pământul era atât de departe sub el, încât aproape că 
nici nu-l distingea prin ceţurile cenuşii care se învolburau 
în jurul său, însă putea simţi cât de repede cădea şi ştia ce- 
l aştepta acolo, jos. Nici chiar în vise nu puteai cădea 
pentru veşnicie. S-ar fi trezit cu o clipă înainte de a atinge 
pământul, ştia. Te trezeai întotdeauna cu o clipă înainte de 
a atinge pământul. 

Și dacă nu? întrebă vocea. 

Pământul era acum mai aproape, dar încă foarte 
departe, la o mie de kilometri distanţă, dar mai aproape 
decât fusese până atunci. Era frig aici, în beznă. Nu erau 
nici soare, nici stele, numai pământul de dedesubt gonind 
spre el pentru a-l zdrobi, şi ceţurile cenuşii, şi vocea 
şoptită. Voia să plângă. 

Să nu plângi. Zboară. 

— Nu pot să zbor, zise Bran. Nu pot, nu pot... 

De unde ştii? Ai încercat vreodată? 

Vocea era ascuţită şi subţire. Bran se uită în jur să vadă 
de unde venea. O cioară plana în spirală, în jos, odată cu 
el, dar fără să poată fi atinsă, urmându-l în cădere. 

— Ajută-mă, spuse el. 

Încerc, răspunse cioara. Ia zi, ai adus ceva porumb? 

Bran se scotoci prin buzunare, pe când bezna aluneca 
ameţitoare dincolo de el. Când îşi scoase mâna afară, 


186 


boabele aurii se împrăştiară în aer printre degetele lui. 
Cădeau împreună cu el. Cioara se aşeză pe mâna lui şi 
începu să mănânce. 

— Chiar eşti o cioară? întrebă Bran. 

Tu chiar cazi? îl întrebă cioara. 

— E numai un vis, zise Bran. 

Chiar aşa? 

— Am să mă trezesc când am să mă lovesc de pământ, îi 
spuse Bran păsării. 

Ai să mori când ai să te izbeşti de pământ, zise cioara. 
Şi îşi văzu mai departe de ciugulit porumbul. 

Bran privi în jos. Putea vedea munţii acum, piscurile lor 
albite de zăpadă şi firişoarele argintii ale râurilor din 
pădurile întunecate. Închise ochii şi începu să plângă. 

Asta nu foloseşte la nimic, spuse cioara. [i-am zis, 
răspunsul este zborul, nu plânsul. Cât de greu poate să 
fie? Eu o fac. Cioara se înălţă în aer şi bătu din aripi în 
apropierea mâinii lui Bran. 

— Tu ai aripi, îi atrase el atenţia. 

Poate că şi tu ai. 

Bran îşi pipăi umerii, bâjbâind după pene. 

Există diferite feluri de aripi, zise cioara. 

Bran se holba la braţele lui, la picioare. Era atât de slab, 
doar piele întinsă peste oase. Fusese el, întotdeauna, aşa 
de slab? Incercă să-şi amintească. O faţă înotă în sus spre 
el, dintre ceţurile cenuşii, strălucind de lumină, aurie. 

— Lucrurile pe care le fac pentru dragoste, spuse ea. 

Bran urlă. 

Cioara se înălţă în aer croncănind. 

Nu asta, ţipă spre el. Uită de asta, nu ai nevoie de ea 
acum, las-o deoparte, abandoneaz-o. Ateriză pe umărul lui 
Bran şi-l ciuguli, iar faţa aurie, strălucitoare, dispăru. 

Bran cădea mai repede decât oricând. Ceţurile cenuşii 
vuiau în jurul lui pe când pica spre pământul de jos. 

— Ce-mi faci? întrebă el cioara, înlăcrimat. 

Te învăţ să zbori. 

— Nu pot să zbor! 


187 


Zbori Chiar acum. 

— Cad! 

Orice zbor incepe cu o cădere, zise cioara. UVită-te în jos. 

— Mi-e teamă... 

UITĂ-TE ÎN JOS! 

Bran privi în jos şi-şi simţi măruntaiele lichefiindu-se. 
Pământul gonea în sus spre el. Întreaga lume era întinsă 
sub el, ca o tapiserie în alb, maro şi verde. Putea vedea 
totul atât de clar, încât, pentru o clipă, uită să-i mai fie 
frică. Putea vedea întregul domeniu şi pe toţi cei din el. 

Văzu Winterfellul aşa cum îl puteau vedea numai 
vulturii, turnurile înalte părând înghesuite şi pipernicite de 
aici, de sus, iar zidurile castelului erau ca nişte dungi de 
noroi. Îl văzu pe Maester Luwin la balconul său, studiind 
cerul prin tubul de bronz lustruit şi încruntându-se în 
vreme ce nota ceva într-un catastif. Il văzu pe fratele său, 
Robb, mai înalt şi mai puternic decât şi-l amintea, antre- 
nându-se la mânuirea sabiei, cu oţel adevărat în mână. Il 
văzu pe Hodor, uriaşul simplu de la grajduri, cărând o 
nicovală spre fierăria lui Mikken, săltând-o pe umăr la fel 
de uşor precum alt bărbat ar fi săltat un balot de fân. In 
inima pădurii zeilor, marele copac alb al inimii se întindea 
deasupra imaginii sale reflectate în iazul negru, cu 
frunzele foşnind în vântul rece. Când îl simţi pe Bran 
privindu-l, îşi ridică ochii dinspre apa liniştită şi se uită 
spre el cu bună ştiinţă. 

Se uită spre răsărit şi văzu o galeră pe Bite, avântându- 
se prin ape. O văzu pe mama sa, stând singură într-o 
cabină, privind un cuţit mânjit de sânge aşezat pe o masă 
în faţa ei, pe când vâslaşii trăgeau la vâsle, şi pe Ser 
Rodrik aplecat peste o balustradă, tremurând cu fruntea în 
vânt. În faţa lor se învolbura o furtună, o întunecime vastă 
străbătută de fulgere, dar, cumva, ei nu o puteau vedea. 

Privi spre sud şi văzu şuvoiul imens, verde-albastru, 
grăbit, al Tridentului. Îşi văzu tatăl pledând în faţa regelui, 
cu chipul copleşit de durere. O văzu pe Sansa plângând 
singură în somn, noaptea, şi pe Arya privind în tăcere şi 


188 


păstrându-şi secretele adânc în inima ei. Erau umbre în 
jurul lor. Una dintre ele era întunecată precum cenuşa, cu 
un chip înspăimântător, al unui câine. O alta era înzăuată 
ca soarele, aurie şi frumoasă. Deasupra lor se înălța un 
uriaş într-o armură din piatră, dar când îşi deschise 
viziera, înăuntru nu se vedea nimic, doar beznă şi sânge 
gros, întunecat. 

Îşi ridică privirile şi văzu până departe pe întinsul mării 
înguste, până la Oraşele Libere şi marea verde Dothraki şi 
dincolo de ea, spre Vaes Dothrak, sub muntele său, până la 
tărâmurile fabuloase ale Mării de Jad, spre Asshai lângă 
Umbră, acolo unde dragonii se foiau sub răsăritul soarelui. 

În cele din urmă, privi spre nord. Văzu Zidul strălucind 
ca un cristal albastru, şi pe bastardul său frate, Jon, 
dormind singur într-un pat rece, cu pielea tot mai palidă şi 
uscată, de parcă amintirea căldurii plecase din el. Şi privi 
peste Zid, dincolo de pădurile nesfârşite, înveşmântate în 
zăpadă, dincolo de ţărmul îngheţat şi marile râuri alb- 
albastre de gheaţă şi dincolo de câmpiile moarte unde nu 
mai creştea nimic. Privi tot mai la nord şi mai la nord şi 
apoi izbucni în plâns, înspăimântat, iar căldura lacrimilor 
sale îi arse obrajii. 

Acum ştii, şopti cioara aşezându-i-se pe umăr. Acum ştii 
de ce trebuie să trăieşti. 

— De ce? zise Bran fără să înţeleagă, căzând, căzând. 

Pentru că vine iarna. 

Bran privi spre cioara de pe umărul său, iar cioara îi 
întoarse privirea. Avea trei ochi, iar cel de-al treilea era 
plin de o înţelegere terifiantă. Bran privi în jos. Nu mai era 
nimic sub el acum, doar zăpadă şi frig şi moarte, un tărâm 
îngheţat unde turle zimţate de gheaţă alb-albastră 
aşteptau să-l primească. Se avântară spre el ca nişte lănci. 
Văzu oasele a mii de alţi visători înfipte în vârfurile lor. Îi 
era îngrozitor de teamă. 

— Poate un bărbat să fie curajos dacă se teme? îşi auzi 
propria sa voce glăsuind, slabă şi îndepărtată. 

Iar glasul tatălui său răspunse: 


189 


— Asta este singura dată când un bărbat poate fi 
curajos. 

Acum, Bran, îl îndemnă cioara. Alege. Zbori sau mori. 

Moartea se întinse spre el, urlând. 

Bran îşi întinse braţele şi zbură. 

Aripi nevăzute se adăpară cu vântul, se umplură şi-l 
traseră în sus. Îngrozitoarele ace de gheaţă se retraseră 
sub el. Cerul se deschise deasupra lui. Bran plutea. Era 
mai bine decât la căţărat. Era mai bine decât orice. Lumea 
se făcu tot mai mică sub el. 

— Zbor! ţipă el cu încântare. 

Am remarcat, zise cioara cu trei ochi. Se avântă în 
văzduh, fâlfâind din aripi peste faţa lui, încetinindu-l, 
orbindu-l. Se clătină în aer când ghearele ciorii îi loviră 
obrajii. Ciocul ei îl tăia cu ferocitate, iar Bran simţi, dintr- 
odată, o durere pătrunzătoare în mijlocul frunţii, între 
ochi. 

— Ce faci? strigă el. 

Cioara deschise ciocul şi croncăni spre el, un țipăt 
ascuţit de frică, iar ceţurile cenuşii se cutremurară şi se 
învolburară împrejurul său şi se destrămară ca un voal, şi 
atunci văzu că cioara era în realitate o femeie, o servitoare 
cu păr lung, negru, şi ştiu că o cunoştea de undeva, din 
Winterfell, da, asta era, şi-o amintea acum, iar apoi realiză 
că se afla în Winterfell, într-un pat, într-un pat dintr-o 
încăpere rece dintr-un turn înalt, iar femeia cu părul negru 
scăpă un vas cu apă care se sparse pe podea, iar ea alergă 
în jos, pe scări, strigând: 

— S-a trezit, s-a trezit, s-a trezit! 

Bran îşi atinse fruntea, între ochi. Locul unde-l ciocănise 
cioara încă îl mai ardea, dar nu găsi nimic acolo, nici 
sânge, nici rană. Se simţea slăbit şi năuc. Încercă să 
coboare din pat, dar nu se întâmplă nimic. 

Atunci, lângă pat, sesiză o mişcare şi ceva i se aşeză cu 
blândeţe pe picioare. Nu simţi nimic. O pereche de ochi 
galbeni priveau într-ai lui, strălucind ca soarele. Fereastra 
era deschisă şi în încăpere era frig, însă căldura care 


190 


venea dinspre lup îl învăluia ca o baie fierbinte. Era puiul 
de lup, îşi dădu el seama... Sau nu era? Dar se făcuse atât 
de mare. Se întinse să-l mângâie, cu mâna tremurându-i ca 
o frunză. 

Când fratele său, Robb, năvăli în încăpere cu respiraţia 
tăiată de la urcuşul în goană până-n turn, lupul străvechi 
lingea faţa lui Bran. El îşi ridică ochii, calm. 

— Numele lui este Vară, spuse. 


191 


CATELYN 


— Vom ajunge la Debarcaderul Regelui într-o oră. 

Catelyn se desprinse de lângă balustradă şi se forţă să 
zâmbească. 

— Vâslaşii tăi au făcut treabă bună, căpitane. Fiecare 
dintre ei să primească un cerb de argint, ca semn al 
recunoştinţei mele. 

Căpitanul Moreo Tumitis făcu o scurtă plecăciune. 

— Sunteţi mult prea generoasă, Lady Stark. Onoarea de 
a avea la bord o doamnă atât de mândră este singura 
răsplată de care au ei nevoie. 

— Dar vor primi, oricum, şi argintul. 

Moreo zâmbi. 

— Precum spuneţi. Vorbea fluent în limba comună, 
păstrând doar un vag accent de Tyroshi. Cutreierase 
Marea Îngustă vreme de treizeci de ani, îi spusese el, 
începând ca vâslaş, cârmaci şi, în cele din urmă, căpitan al 
propriilor sale galere comerciale. Dansatorul Furtunii era 
cea de-a patra navă a sa, şi cea mai rapidă, o galeră cu 
două punți şi şaizeci de vâslaşi. 

Fusese, fără îndoială, cea mai rapidă navă disponibilă în 
Portul Alb, atunci când Catelyn şi Ser Rodrik Cassel 
sosiseră după galopul lor neîntrerupt de-a lungul râului. 
Tyroshienii erau vestiți pentru avariţia lor, iar Ser Rodrik 
se tocmise pentru închirierea unei nave de pescuit de la 
cele Trei Surori, însă Catelyn insistase să ia galera. Fusese 
foarte bine că ceruse asta. Vântul le fusese potrivnic pe 
toată durata călătoriei, iar fără vâslaşii galerei încă s-ar 
mai fi bălăcit dincolo de Degete, în loc să zburde spre 
Debarcaderul Regelui şi spre sfârşitul călătoriei. 

Atât de aproape, se gândi ea. Sub straturile de bandaje, 
în degetele ei încă mai pulsa durerea, acolo unde muşcase 
pumnalul. Durerea era povara ei, simţea Catelyn, fiindcă 


192 


nu putea uita. Nu-şi putea îndoi ultimele două degete de la 
mâna stângă, iar celelalte nu vor mai avea niciodată 
dexteritate. Totuşi, era un preţ mic pentru salvarea vieţii 
lui Bran. 

Ser Rodrik alesese acel moment pentru a-şi face 
apariţia pe punte. 

— Bunul meu prieten, spuse Moreo în barba lui verde, 
bifurcată. Tyroshienilor le plăceau culorile vii, chiar şi în 
părul facial. E aşa de grozav să văd că arăţi mai bine. 

— Da, fu de acord Ser Rodrik. N-am vrut să mor în 
ultimele două zile. Se înclină spre Catelyn. Doamna mea. 

Arăta mai bine. Cu doar o idee mai slab decât fusese 
când plecaseră din Portul Alb, şi îşi revenise destul de 
bine. Vântul puternic de pe Bite şi asprimea Mării Înguste 
îi fuseseră potrivnice, şi aproape că fusese azvârlit peste 
bord când furtuna îi lovise pe neaşteptate, lângă ţărmul 
Pietrei Dragonului; totuşi, cumva, reuşise să se agaţe deo 
frânghie până când trei dintre oamenii lui Moreo 
izbutiseră să-l salveze şi să-l ducă în siguranţă sub punți. 

— Căpitanul tocmai mi-a spus că voiajul nostru este 
aproape de sfârşit. 

Ser Rodrik izbuti să încropească un zâmbet strâmb. 

— Aşa de repede? Arăta ciudat fără măreţii lui favoriţi 
colilii; părea mai mic, mai puţin aprig şi cu zece ani mai 
bătrân. Totuşi, la Bite păruse înţelept să se lase pe mâna 
bărbierului, după ce favoriţii lui se  murdăriseră 
iremediabil, pentru a treia oară, după ce se aplecase peste 
bord şi vomitase sub vântul sălbatic. 

— Vă las să discutaţi, zise căpitanul Moreo, care se 
înclină şi-i părăsi. 

Galera plutea deasupra apelor ca un bondar, vâslele ei 
ridicându-se şi coborând într-o sincronizare perfectă. Ser 
Rodrik se ţinu de balustradă şi privi spre ţărmul pe lângă 
care treceau. 

— N-am fost cel mai de nădejde dintre păzitori. 

Catelyn îi atinse braţul. 

— Suntem aici, Ser Rodrik, în siguranţă. Asta-i tot ce 


193 


contează. Mâna ei bâjbâi pe sub mantie, cu degetele rigide 
şi nervoase. Pumnalul era încă la şoldul ei. Descoperise că 
avea nevoie să-l atingă din când în când, ca să se 
îmbărbăteze. Acum trebuie să ajungem la maestrul 
armurier al regelui şi să ne rugăm să fie de încredere. 

— Ser Aron Santagar este un bărbat încrezut, dar 
cinstit. Mâna lui Ser Rodrik urcă spre faţă spre a-şi 
mângâia favoriţii şi descoperi, din nou, că nu-i mai avea. S- 
ar putea să ştie de pumnal, da... Însă, doamna mea, în 
momentul când vom cobori pe țărm vom fi în primejdie. Şi 
mai sunt unii la curte care vă cunosc din vedere. 

Buzele lui Catelyn se strânseră tot mai tare. 

— Degeţelul, murmură ea. 

Chipul lui i se arătă înaintea ochilor; un chip de băiat, 
deşi nu mai era de mult un băiat. Tatăl lui murise cu câţiva 
ani mai înainte, aşa că acum era Lord Baelish, dar tot îi 
mai spuneau Degețel. Fratele ei, Edmure, îi dăduse 
porecla cu mult timp în urmă, la Riverrun. Familia lui, de 
origine modestă, se afla pe cel mai mic dintre Degete, iar 
Petyr fusese cam pricăjit şi pirpiriu pentru vârsta lui. 

Ser Rodrik îşi drese glasul. 

— Odată, Lordul Baelish, hmm... 

Rămase pe gânduri în căutarea cuvântului potrivit. 
Catelyn nu mai avea nevoie de delicateţuri. 

— A fost păzitorul tatălui meu. Am crescut împreună la 
Riverrun. Îl priveam ca pe un frate, însă simţămintele lui 
pentru mine erau... mai mult decât frăţeşti. Când s-a 
anunţat că mă voi căsători cu Brandon Stark, Petyr a 
lansat o provocare la duel pentru mâna mea. A fost o 
sminteală. Brandon avea douăzeci de ani, iar Petyr abia 
dacă trecuse de cincisprezece. A trebuit să-l implor pe 
Brandon să-i cruţe viaţa. I-a lăsat o cicatrice. După aceea, 
tata a scăpat de el. Nu l-am mai văzut de atunci. Îşi ridică 
faţa în bătaia vântului, de parcă acesta i-ar fi putut 
spulbera amintirile. Mi-a scris de la Riverrun, după ce 
Brandon a fost ucis, dar am ars scrisoarea fără s-o fi citit. 
Atunci ştiam, deja, că Ned se va căsători cu mine în locul 


194 


fratelui său. 

Mâna lui Ser Rodrik se ridică din nou spre favoriţii 
dispăruţi. 

— Degețel este acum în consiliul mic. 

— Ştiam că se va ridica mult, zise Catelyn. A fost 
întotdeauna deştept, chiar şi ca băietan, dar una este să fii 
deştept şi alta să fii înţelept. Mă întreb cum l-a schimbat 
trecerea vremii. 

Departe, deasupra lor, oamenii din postul de observaţie 
strigară ceva. Căpitanul Moreo traversă puntea în grabă, 
dând ordine, şi toţi cei din jurul lor se apucară de treabă 
cu frenezie când Debarcaderul Regelui li se înfăţişă vederii 
printre cele trei dealuri înalte ale sale. 

În urmă cu trei sute de ani, ştia Catelyn, dealurile 
acelea fuseseră acoperite de păduri şi acolo trăia doar o 
mână de pescari, pe ţărmul de nord al Grăbitei Ape Negre, 
acolo unde râul adânc şi furios se vărsa în mare. Apoi 
Aegon Cuceritorul venise pe mare de la Piatra Dragonului. 
Aici acostase armata sa, iar pe cel mai înalt dintre dealuri 
ridicase prima redută rudimentară, din lemn şi pământ. 

Acum, oraşul acoperea ţărmul cât se vedea cu ochii; 
conace şi arbori şi grânare, depozite din piatră şi hanuri 
din buşteni şi staluri pentru neguţători, taverne şi cimitire 
şi bordeluri, toate înghesuite una în alta. Putea auzi zarva 
din piaţa de peşte, chiar şi de la distanţa asta. Printre 
clădiri se aflau drumuri late, străjuite de arbori, străduţe 
mici şi întortocheate şi alei atât de înguste, încât doi 
oameni nu ar fi putut merge unul lângă altul. Dealul 
Visenyei era dominat de Marele Templu al lui Baelor, cu 
cele şapte turnuri de cristal. Dincolo de oraş, pe dealul 
Rhaenys, se  înălţau zidurile înnegrite ale Puţului 
Dragonului, prăbuşit în ruine, cu porţile sale de bronz 
închise de mai bine de un veac. Strada Surorilor se 
întindea între ele, dreaptă ca o săgeată. Zidul oraşului se 
ridica la distanţă, înalt şi solid. 

O sută de docuri se aliniau la țărm, iar portul era plin de 
ambarcaţiuni. Nave de pescuit în larg şi cele de râu soseau 


195 


şi plecau, barcagiii cutreierau în sus şi-n jos pe Grăbita 
Apă Neagră, galerele comerciale descărcau mărfuri din 
Braavos şi Pentos şi Lys. Catelyn trase cu ochiul spre barja 
reginei, ancorată lângă o balenieră pântecoasă, venită de 
la Portul Ibben, în timp ce în amonte o duzină de nave de 
război, aurite şi zvelte, stăteau în docurile lor, cu pânzele 
strânse. 

Iar peste toate astea, privind cu încruntare de pe dealul 
lui Aegon, se înălța Fortăreaţa Roşie; şapte turnuri uriaşe, 
cilindrice, cu metereze de fier, o fortăreață imensă şi 
mohorâtă, cu încăperi boltite şi poduri acoperite, cazărmi 
şi tainiţe şi hambare, ziduri masive împânzite cu posturi 
pentru arcaşi, toate construite din piatră albicioasă. Aegon 
Cuceritorul pusese să fie ridicată fortăreaţa. Fiul său, Mae- 
gor cel Crud, o văzuse terminată. După aceea, îi ucisese pe 
toţi pietrarii, tâmplarii şi constructorii care lucraseră la ea. 
Numai cei din sânge de dragon vor şti secretele fortăreței 
construite de Stăpânii Dragonilor, jurase el. 

Totuşi, acum flamurile care fâlfâiau pe metereze erau 
aurii, nu negre, şi acolo unde dragonul cu trei capete 
suflase foc, se fălea azi cerbul încoronat al Casei Bara- 
theon. 

O corabie de agrement, cu catarge înalte, din Insulele 
Verii, ieşea din port, pânzele sale albe umflându-se de 
vânt. Dansatorul Furtunii trecu de ea, îndreptându-se spre 
țărm. 

— Doamna mea, zise Ser Rodrik. Cât am zăcut la pat m- 
am gândit cum ar fi mai bine să procedăm. Nu trebuie să 
intraţi în castel. Am să mă duc eu şi am să-l aduc pe Ser 
Aron la dumneavoastră, într-un loc sigur. 

Ea îl cercetă pe bătrânul cavaler pe când galera se 
apropia de un debarcader. Moreo striga ordine în Valyria- 
na vulgară a Oraşelor Libere. 

— Ai risca la fel de mult ca mine. 

Ser Rodrik zâmbi. 

— Nu cred. Mi-am privit oglindirea în apă, mai devreme, 
şi abia dacă m-am mai recunoscut. Mama mea a fost 


196 


ultima persoană care m-a văzut fără perciuni, iar ea e 
moartă de patruzeci de ani. Cred că sunt suficient de în 
siguranţă, doamna mea. 

Moreo răcni o comandă. Toate ca una, şaizeci de vâsle 
se ridicară din apă, apoi schimbară sensul bătăii. Galera 
încetini. Un alt răcnet. Vâslele se traseră înapoi în 
interiorul galerei. Când se proptiră de doc, marinarii 
Tyroshi săriră să o lege. Moreo se apropie, tot numai un 
zâmbet. 

— Debarcaderul Regelui, doamna mea, aşa cum aţi 
cerut, şi niciodată nu a făcut vreo navă o traversare mai 
rapidă şi mai sigură ca asta. Aveţi nevoie de ajutor ca să 
vă transportaţi lucrurile la castel? 

— Nu vom merge la castel. Ne puteţi recomanda un 
han, un loc curat şi confortabil şi nu prea departe de râu? 

Tyroshianul îşi mângâie barba bifurcată. 

— De fapt, da. Cunosc mai multe care s-ar putea să 
servească nevoilor dumneavoastră. Totuşi, dacă-mi este 
permis să fiu atât de direct, ar mai fi chestiunea plăţii 
celeilalte jumătăţi din suma asupra căreia am convenit. Şi 
desigur, argintii suplimentari pe care aţi fost atât de bună 
să-i promiteţi. Cred că erau şaizeci de cerbi. 

— Pentru vâslaşi, îi aminti Catelyn. 

— Oh, desigur, zise Moreo. Deşi, poate ar trebui să-i 
păstrez eu pentru ei până ce ne vom întoarce la Tyrosh. 
Pentru binele soțiilor şi copiilor lor. Dacă le daţi acum 
arginţii, doamna mea, îi vor juca la zaruri sau îi vor cheltui 
pentru plăceri de o noapte. 

— Sunt lucruri şi mai rele pe care poţi să-ţi cheltuieşti 
banii, interveni Ser Rodrik. Vine iarna. 

— Un bărbat trebuie să decidă singur, spuse Catelyn. 
Au meritat arginţii. Cum şi-i vor cheltui nu mai este treaba 
mea. 

— Cum spuneţi, doamna mea, răspunse Moreo, încli- 
nându-se şi zâmbind. 

Ca să fie sigură, Catelyn îi plăti chiar ea pe vâslaşi, câte 
un cerb de fiecare şi câte un ban de aramă pentru cei care- 


197 


i cărară cuferele până pe dealul Visenyei, la hanul 
recomandat de Moreo. Era o clădire veche şi părăginită, 
pe aleea Eel. Proprietara lui era o baborniţă acrită, cu un 
ochi saşiu, care-i privi bănuitoare şi muşcă moneda oferită 
de Catelyn, pentru a se asigura că nu era falsă. Camerele 
erau mari şi aerisite, iar Moreo jurase că tocana ei de 
peşte era cea mai bună din toate cele Şapte Regate. Dar 
mai presus de tot, nu o interesa cum îi chema. 

— Cred că cel mai bine ar fi să vă ţineţi departe de sala 
de mese, zise Ser Rodrik. Chiar şi într-un loc ca acesta, 
niciodată nu se ştie cine trage cu ochiul. Purta o cămaşă 
de zale, pumnal şi o sabie lungă sub mantia închisă la 
culoare, cu o glugă cu care-şi putea acoperi capul. Mă voi 
întoarce înainte de venirea nopţii, cu Ser Aron, promise el. 
Acum, odihniţi-vă, doamna mea. 

Catelyn era obosită. Călătoria fusese lungă şi 
istovitoare, iar ea nu mai era atât de tânără pe cât fusese. 
Ferestrele dădeau spre alee şi spre acoperişurile caselor, 
cu o privelişte spre Apa Neagră de dincolo. Îl urmări pe 
Ser Rodrik plecând, păşind întins pe străzile aglomerate, 
până ce-l pierdu din vedere, apoi se decise să-i urmeze 
sfatul. Salteaua patului era umplută cu paie în loc de puf, 
dar nu avu niciun fel de greutăţi în a adormi. 

Se trezi din cauza bătăilor în uşă. 

Catelyn se ridică brusc. Afară,  acoperişurile 
Debarcaderului Regelui erau roşii în lumina soarelui la 
apus. Dormise mai mult decât intenţionase. Un pumn bătu 
din nou în uşă, iar o voce strigă: 

— În numele regelui, deschide! 

— Un moment, făcu ea. 

Se înveli în mantie. Pumnalul zăcea pe masa de lângă 
pat. Îl înşfăcă înainte de a trage zăvorul uşii grele de lemn. 
Bărbaţii care năvăliră în încăpere purtau zale negre şi 
mantiile aurii ale Gărzii Oraşului. Liderul lor zâmbi la 
vederea pumnalului din mâna ei. 

— Nu aveţi nevoie de el, doamna mea. Suntem aici 
pentru a vă escorta la castel. 


198 


— Prin a cui autoritate? 

li arătă panglica, iar Catelyn simţi cum respiraţia i se 
opreşte în gât. Sigiliul înfăţişa o mierlă, în ceară cenuşie. 

— Petyr, spuse ea. 

Aşa de repede! Ceva trebuie că se întâmplase cu Ser 
Rodrik. Privi spre comandantul gărzii. 

— Ştiţi cine sunt eu? 

— Nu, doamnă, răspunse el. Al meu Lord Degețel mi-a 
spus doar să vă aduc la el şi să am grijă să fiţi bine tratată. 

Catelyn dădu din cap. 

— Trebuie să aşteptaţi afară până ce mă îmbrac. 

Îşi spălă mâinile în vasul cu apă şi le înveli în feşe 
curate. Degetele ei erau ţepene şi neîndemânatice când 
trebui să-şi lege corsajul şi să-şi înnoade în jurul gâtului 
capetele unei mantii maro. Cum putuse afla Degețel că era 
aici? Ser Rodrik nu i-ar fi spus niciodată. Indiferent cât era 
de bătrân, era încăpățânat şi devotat până la moarte. Să fi 
ajuns ei prea târziu, după ce Lannisterii sosiseră deja la 
Debarcaderul Regelui? Nu, dacă s-ar fi întâmplat asta, Ned 
ar fi şi el aici, şi în mod sigur ar fi venit la ea. Cum, deci?... 

Apoi se gândi la Moreo. Tyroshianul ştia cine erau şi 
unde trăseseră, blestematul. Spera ca măcar să fi obţinut 
un preţ bun pentru informaţiile lui. 

Aduseseră un cal pentru ea. Când o luară din loc, 
lămpile începuseră să fie aprinse pe străzi, iar Catelyn 
simţea toţi ochii oraşului aţintiţi asupra ei pe când călărea 
înconjurată de gărzi în mantiile lor aurite. Când ajunseră 
la Fortăreaţa Roşie, podul era coborât, iar porţile mari 
închise pentru noapte, însă ferestrele castelului erau 
înviorate de lumini pâlpâitoare. Străjerii descălecară în 
afara zidurilor şi o escortară printr-o uşă secretă, îngustă, 
apoi pe scările nesfârşite spre unul dintre turnuri. 

Era singur în încăpere, aşezat la o masă grea, din lemn, 
cu o lampă cu ulei lângă el şi scria. Când o conduseră 
înăuntru, el lăsă tocul jos şi privi spre ea. 

— Cat, zise el încet. 

— De ce am fost adusă aici în felul acesta? 


199 


El se ridică şi făcu un gest brusc spre gardă. 

— Plecaţi! Bărbaţii plecară. Cred că nu ai fost bruscată, 
nu? zise el după ce rămaseră singuri. Am dat instrucţiuni 
precise. Îi observă bandajele. Mâinile tale... 

Catelyn ignoră întrebarea subînţeleasă. 

— Nu sunt obişnuită să fiu chemată ca o servitoare, 
spuse ea cu răceală. Când erai mic, ştiai ce înseamnă 
curtoazia. 

— Te-am supărat, doamna mea. Nu am avut niciodată 
intenţia asta. 

Părea cuprins de remuşcări. Lui Catelyn asta-i readuse 
amintiri cât se poate de vii. Fusese un copil viclean, dar 
după isprăvile sale, întotdeauna părea spăşit; ăsta era 
talentul său. Anii nu-l schimbaseră prea mult. Petyr fusese 
un băiat pricăjit şi devenise un bărbat mic de statură, cu o 
palmă, două, mai scund decât Catelyn, zvelt şi agil, cu 
trăsăturile ascuţite pe care şi le amintea şi cu aceiaşi ochi 
verzi, veseli. Acum purta o barbă mică, ascuţită, şi avea 
şuviţe argintii în părul negru, deşi nu împlinise încă 
treizeci de ani. Toate se potriveau cu mierla argintie care 
îi împodobea mantia. Întotdeauna, chiar copil fiind, îi 
plăcuse argintul. 

— De unde ai aflat că sunt în oraş? îl întrebă ea. 

— Lordul Varys ştie tot, zise Petyr cu un zâmbet viclean. 
Ni se va alătura nu peste mult timp, dar am vrut să te văd 
întâi eu singur. A trecut mult de atunci, Cat. Câţi ani? 

Catelyn nu dădu atenţie acestei familiarităţi. Erau 
întrebări mult mai importante de pus. 

— Deci Păianjenul Regelui a fost cel care m-a găsit! 

Degețel tresări. _ 

— Nu trebuie să-i spui aşa. E foarte sensibil. Imi 
închipui că aşa se întâmplă când eşti eunuc. În oraş nu se 
petrece nimic fără ca Varys să ştie. Uneori, ştie chiar 
înainte să se petreacă ceva. Are informatori peste tot. 
Păsărelele lui, cum le spune el. Una dintre aceste păsărele 
a auzit de vizita ta. Din fericire, Varys a venit prima dată la 
mine. 


200 


— De ce la tine? 

El dădu din umeri. 

— De ce nu? Eu sunt trezorierul şi sfetnicul personal al 
regelui. Selmy şi Lord Renly au plecat în nord, să se 
întâlnească cu Robert, Lordul Stannis e la Piatra 
Dragonului, iar aici am rămas numai Maester Pycelle şi cu 
mine. Eram omul cel mai potrivit. Am fost prieten cu sora 
ta, Lysa, Varys ştie şi asta. 

— Ştie şi despre... 

— Lordul Varys ştie tot... în afară de motivul pentru 
care te afli aici. Îşi ridică o sprânceană. De ce eşti aici? 

— Unei soţii i se permite să-i fie dor de soţul ei, iar dacă 
o mamă are trebuinţă ca fiica să-i fie aproape, cine i-ar 
putea spune nu? 

Degețel râse. 

— Oh, foarte bine, doamna mea, dar, te rog, nu te 
aştepta să cred asta. Te cunosc prea bine. Deci, care erau 
vorbele familiei Tully? 

Îşi simţea gâtul uscat. 

— Familie, Datorie, Onoare, recită ea încordată. 

— Familie, Datorie, Onoare, repetă el. Iar toate astea-ţi 
cereau să rămâi la Winterfell, acolo unde te-a lăsat Mâna. 
Nu, doamna mea, ceva s-a întâmplat. Această călătorie 
bruscă a ta dezvăluie o anumită chestiune urgentă. Te 
implor, lasă-mă să te ajut. Prietenii buni şi vechi nu ar 
trebui să ezite să se bazeze unul pe celălalt. Se auzi o 
bătaie uşoară în uşă. Intră, strigă Degețel. 

Bărbatul care intră era durduliu, parfumat, pudrat şi 
chel ca un ou. Purta o vestă ţesută cu fir de aur, peste o 
robă de mătase purpurie, iar în picioare avea papuci cu 
vârful ascuţit, din catifea moale. 

— Lady Stark, zise el, luându-i mâna în ambele palme, 
să vă văd din nou, după atâţia ani, este o mare bucurie. 
Pielea sa era moale şi umedă, iar respiraţia îi mirosea a 
liliac. Oh, bietele dumneavoastră mânuţe! V-aţi ars, 
cumva, scumpă doamnă? Degetele vă sunt atât de 
delicate... Bunul nostru Maester Pycelle prepară o pomadă 


201 


minunată, să vă trimit un borcan? 

Catelyn îşi trase degetele din strânsoarea sa. 

— Vă mulţumesc, domnul meu, dar Maester Luwin mi-a 
oblojit deja rănile. 

Varys dădu repede din cap. 

— M-a mâhnit să aud despre fiul dumneavoastră. E atât 
de mic! Zeii sunt cruzi. 

— Oh, cu asta sunt de acord, Lord Varys, zise ea. Titlul 
nu era decât o formă de curtoazie, pentru că era membru 
al consiliului; Varys nu era stăpân peste niciun domeniu în 
afară de plasa lui de păianjen, stăpân peste nimic altceva 
decât zvonuri. 

Eunucul îşi întinse palmele moi. 

— Sper că suntem de acord şi în alte privinţe, scumpă 
doamnă. Am o mare preţuire pentru soţul dumneavoastră, 
noua noastră Mână, şi ştiu că amândoi îl iubim pe Regele 
Robert. 

— Da, fu ea obligată să spună. Desigur. 

— Niciodată nu a existat un rege mai iubit decât Robert 
al nostru, ciripi Degețel. Zâmbea cu viclenie. Cel puţin aşa 
aude Lord Varys. 

— Bună doamnă, zise Varys cu mare solicitudine, există 
oameni în Oraşele Libere care au puteri vindecătoare 
uluitoare. Spuneţi doar un cuvânt şi vi-l trimit pe unul 
dintre ei pentru dumneavoastră şi pentru scumpul Bran. 

— Maester Luwin face tot ceea ce poate fi făcut pentru 
Bran, îi spuse ea. Nu avea de gând să discute despre fiul 
ei, nu aici, nu cu aceşti oameni. In Degețel avea doar un 
dram de încredere, iar în Varys, deloc. Nu-i va lăsa să-i 
citească durerea. Lord Baelish mi-a spus că trebuie să vă 
mulţumesc pentru că m-aţi adus aici. 

Varys chicoti ca o fetiţă. 

— Oh, da. Presupun că eu sunt vinovatul. Nădăjduiesc 
că o să mă iertaţi, blândă domniţă. Se aşeză pe un scaun 
şi-şi împreună mâinile. Mă întreb dacă v-am putea deranja 
cu rugămintea de a ne arăta şi nouă pumnalul? 

Catelyn Stark se uită la eunuc fără să-i vină să creadă. 


202 


Era un păianjen, se gândi ea alarmată, un vrăjitor, sau 
chiar mai rău. Cunoştea lucruri pe care nimeni nu le-ar fi 
putut şti, afară doar dacă nu cumva... 

— Ce i-aţi făcut lui Ser Rodrik? întrebă ea. 

Degețel fu luat pe nepregătite. 

— Mă simt ca un cavaler care se duce la luptă fără 
lance. Despre ce pumnal este vorba? Cine-i Ser Rodrik? 

— Ser Rodrik Cassel este maestrul armurier de la 
Winterfell, îl informă Varys. Vă asigur, Lady Stark, că nui 
s-a întâmplat nimic bunului cavaler. Ne-a căutat aici pe la 
începutul amiezii. A vizitat, împreună cu Ser Aron San- 
tagar, armurăria şi au discutat despre un anume pumnal. 
Cam pe la apus, au plecat din castel împreună şi s-au dus 
la  magherniţa aceea îngrozitoare unde aţi tras 
dumneavoastră. Sunt tot acolo, bând în sala de mese şi 
aşteptând să vă întoarceţi. Ser Rodrik a fost foarte 
nefericit să vadă că aţi plecat. 

— Cum de ştiţi toate acestea? 

— Din ciripitul păsărelelor, zise Varys zâmbind. Eu ştiu 
tot, scumpă doamnă. Aceasta este natura slujbei mele. 
Dădu apoi din umeri. Aveţi pumnalul la dumneavoastră, 
nu-i aşa? 

Catelyn îl trase de sub mantie şi-l azvârli pe masă, în 
faţa lui. 

— Iată. Poate că păsărelele dumneavoastră vă vor ciripi 
şi numele celui căruia îi aparţine. 

Varys ridică pumnalul cu o grijă exagerată şi-şi trecu un 
deget peste tăiş. Ţâşni sângele şi el scoase un țipăt lăsând 
pumnalul să cadă înapoi pe masă. 

— Aveţi grijă, îi spuse Catelyn, este ascuţit. 

— Nimic nu-şi poate păstra ascuţişul mai bine decât 
oţelul Valyrian, zise Degețel pe când Varys îşi sugea 
degetul însângerat, aruncându-i lui Catelyn o privire 
dojenitoare şi morocănoasă. 

Degețel strânse uşor pumnalul în pumn, încercându-i 
mânerul. Îl aruncă în sus şi îl prinse din nou cu cealaltă 
mână. 


203 


— Ce echilibru minunat! Vrei să-l găseşti pe 
proprietarul lui, acesta-i singurul motiv pentru care ai 
venit? Nu ai nevoie de Ser Aron pentru asta, doamna mea. 
Ar fi trebuit să vii direct la mine. 

— Şi dacă aş fi făcut-o, zise ea, ce mi-ai fi spus? 

— Ţi-aş fi spus că există un singur pumnal ca ăsta la 
Debarcaderul Regelui. Apucă lama între degetul mare şi 
arătător, aduse pumnalul peste umăr şi-l aruncă în aer cu 
o zvâcnire exersată a încheieturii. Cuţitul se înfipse în uşă 
şi se împlântă adânc în lemnul de stejar, vibrând. Este al 
meu. 

— Al tău? 

Nu avea niciun sens. Petyr nu fusese niciodată la 
Wintertfell. 

— A fost al meu până la turnirul de onomastica Prințului 
Joffrey, zise el traversând încăperea pentru a scoate 
pumnalul din uşă. L-am susţinut pe Ser Jaime la turnir, 
împreună cu jumătate din curte. Rânjetul şmecheros al lui 
Petyr îl făcea să pară din nou doar un băiat. Când Loras 
Tyrell l-a azvârlit de pe cal, mulţi dintre noi am devenit 
ceva mai săraci. Ser Jaime a pierdut o sută de dragoni din 
aur, regina un colier de smaralde, iar eu propriul meu 
pumnal. Înălţimea Sa şi-a recuperat colierul, însă 
câştigătorul a păstrat restul. 

— Cine? întrebă Catelyn, cu gura uscată de frică. 

— Pezevenghiul, spuse Degețel, în vreme ce Lord Varys 
o privea atent. Tyrion Lannister. 


204 


JON 


Întreaga curte răsuna de cântecul săbiilor. 

Sub lâna neagră, pielea întărită şi zalele de fier, 
transpiraţia luneca rece pe pieptul lui Jon, când se repezi 
la atac. Grenn se trase înapoi, apărându-se cu stângăcie. 
Când îşi ridică sabia, Jon trecu pe sub ea, cosindu-l cu o 
lovitură care-l izbi în partea din spate a piciorului, făcân- 
du-l să se clatine. Manevra de sus în jos a lui Grenn fu 
întâmpinată cu una pe sus, care-i ciobi coiful. Când încercă 
o lovitură laterală, Jon îi dădu sabia la o parte şi-şi înfipse 
antebraţul înzăuat în pieptul lui. Grenn îşi pierdu 
echilibrul şi ateriză dur în zăpadă. Jon îi zbură sabia din 
mână cu o izbitură care-i smulse un ţipăt de durere. 

— Destul! 

Ser Alliser Thorne avea un glas cu ascuţimi de oţel 
Valyrian. 

Grenn îşi duse mâna la piept. 

— Bastardul mi-a rupt încheietura. 

— Bastardul te-a schilodit, ţi-a despicat scăfârlia goală 
şi ţi-a tăiat mâna. Sau aşa s-ar fi întâmplat dacă aceste 
săbii ar fi fost ascuţite. Ai noroc că Rondul are la fel de 
multă nevoie de băieţi de grajd ca şi de cercetaşi. Ser 
Alliser făcu un gest spre Jeren şi Toad. Ridicaţi-l pe Bizon 
pe picioarele lui, are de pregătit o înmormântare. 

Jon îşi scoase coiful în timp ce băieţii îl ridicau pe 
Grenn. Aerul îngheţat al dimineţii îi atinse faţa în mod 
plăcut. Se sprijini de sabie, inspiră adânc şi-şi permise un 
moment pentru a savura victoria. 

— Asta este o sabie, nu bastonul unui bătrân, spuse cu 
asprime Ser Alliser. Te dor picioarele, Lord Snow? 

Jon ura acest nume, o batjocură pe care Ser Alliser i-o 
aruncase din prima zi de antrenament. Băieţii o 
adoptaseră imediat, iar acum o auzea mereu. Işi puse 


205 


sabia înapoi în teacă. 

— Nu, răspunse el. 

Thorne o luă întins spre el, pielea neagră şi ţeapănă 
foşnind uşor în timp ce mergea. Era un bărbat îndesat, de 
cincizeci de ani, liber şi dur, cu urme colilii prin părul 
negru şi ochi precum pietrele de onix. 

— Spune adevărul acum, porunci el. 

— Sunt obosit, admise Jon. Braţul îl durea de la 
greutatea sabiei, şi începea să-şi simtă şi vânătăile, acum 
că lupta se terminase. 

— Eşti slab! 

— Am învins. 

— Nu. Bizonul a pierdut. 

Unul dintre băieţi chicoti. Jon ştia că era mai bine să nu 
răspundă. li bătuse pe toţi cei trimişi împotriva sa de Ser 
Alliser, dar asta nu-i folosise la nimic. Maestrul de arme îl 
trata doar cu dispreţ. Thorne îl ura, hotărâse Jon; 
bineînţeles, îi ura şi pe ceilalţi băieţi, încă şi mai tare. 

— Asta-i tot, le spuse Thorne. Nu pot să rabd mai multă 
prostie într-o singură zi. Dacă vreodată vin Ceilalţi după 
noi, mă rog să aducă arcaşi, pentru că nu sunteţi buni de 
altceva decât să fiţi ţinte pentru săgeți. 

Jon se luă după ceilalţi, spre armurărie, mergând 
singur. Era adesea singur aici. In grup erau aproape 
douăzeci de tineri cu care se antrena, dar nu exista 
niciunul pe care să-l poată numi prieten. Majoritatea erau 
cu doi sau trei ani mai mari ca el, dar niciunul nu era un 
luptător aşa cum fusese Robb la paisprezece ani. Dareon 
era rapid, dar se temea să nu fie lovit. Pyp îşi folosea sabia 
ca pe un pumnal, Jeren era moale ca o fată, Grenn, lent şi 
neîndemânatic. Loviturile lui Halder erau năprasnic de 
dure, însă intra mereu în sabia adversarului. Cu cât 
petrecea mai mult timp împreună cu ei, cu atât mai mult îi 
dispreţuia. 

Inăuntru, îşi agăţă sabia şi teaca de un cârlig din 
peretele de piatră, ignorându-i pe cei din jurul lui. 
Metodic, începu să-şi dea jos cămaşa de zale şi hainele de 


206 


piele şi lână, îmbibate de transpiraţie. Bucăţi de cărbune 
ardeau în cazane de fier, la fiecare capăt al încăperii lungi, 
însă Jon se trezi tremurând. Frigul îl însoțea mereu aici. În 
câţiva ani, va uita cum este să-i fie cald. 

Oboseala îl toropi dintr-odată, pe când îmbrăca hainele 
negre, tesute grosolan, de fiecare zi. Se aşeză pe o bancă, 
iar degetele-i bâjbâiau după şiretul mantiei. Atât de frig, se 
gândi, amintindu-şi sălile încălzite de la Winterfell, unde 
apa fierbinte curgea prin pereţi precum sângele prin 
trupul unui om. Aici, la Castelul Negru, abia dacă era o 
urmă de căldură, pereţii erau reci, iar oamenii şi mai reci. 

Nimeni nu-i spusese că Rondul de Noapte va fi aşa; cu 
excepţia lui Tyrion Lannister. Piticul îi spusese adevărul pe 
drumul spre nord, însă atunci era deja prea târziu. Jon se 
întrebă dacă tatăl său ştia cum va fi la Zid. Trebuie că ştia, 
se gândi, iar asta îl făcu să-l doară şi mai mult. 

Chiar şi unchiul său îl abandonase în acest loc îngheţat, 
la capătul lumii. Aici, amabilul Benjen Stark pe care-l ştia 
el devenise o altă persoană. Era Primul Cercetaş şi-şi 
petrecea zilele şi nopţile împreună cu Lordul Comandant 
Mormont, cu Maester Aemon şi alţi ofiţeri de rang înalt, în 
vreme ce Jon fusese dat în grija mai mult decât aspră a lui 
Ser Alliser Thorne. 

La trei zile de la sosire, Jon auzise că Benjen Stark urma 
să conducă şase oameni într-o incursiune prin pădurea 
bântuită. În noaptea aceea îl căutase pe unchiul său în 
marea sală de mese lambrisată şi-l rugase să-l ia şi pe el. 
Benjen îl refuzase brutal. 

— Aici nu suntem la Winterfell, îi spusese pe când îşi 
tăia friptura ajutându-se de pumnal şi furculiţă. Pe Zid, 
oamenii primesc numai ceea ce dobândesc. Nu eşti 
cercetaş, Jon, eşti doar un băiat care mai are încă în el 
mirosul verii. 

Jon se apucase să se târguiască prosteşte: 

— Voi avea cincisprezece ani de onomastica mea, 
spusese el, sunt aproape un bărbat. 

Benjen Stark se încruntase. 


207 


— Eşti un băiat şi aşa vei rămâne până când Ser Alliser 
spune că eşti potrivit să fii un bărbat în Rondul de Noapte. 
Dacă ţi-ai închipuit că sângele tău de Stark îţi va aduce 
lesne favoruri, ai greşit. Aici ne abandonăm vechile familii 
când depunem jurământul. Tatăl tău va avea întotdeauna 
un loc în inima mea, dar aceştia sunt acum fraţii mei. 

Gesticulase cu pumnalul spre cei din jurul său, cu toţii 
bărbaţi aspri, reci, îmbrăcaţi în negru. 

Jon se trezise a doua zi în zori ca să-l vadă pe unchiul 
său plecând. Unul dintre cercetaşii săi, un bărbat masiv şi 
pocit, cânta un cântec deocheat pe când îşi înşeua trăpaşul 
mărunt, respiraţia sa împrăştiind aburi în aerul rece al 
dimineţii. Ben Stark zâmbise la vederea lui, însă nu avea 
nicio urmă de zâmbet şi pentru nepotul său. 

— De câte ori trebuie să-ţi spun că nu, Jon? Vorbim când 
mă întorc. 

Pe când îl privise pe unchiul său conducându-şi calul 
prin tunel, Jon îşi amintise lucrurile spuse de Tyrion 
Lannister pe drumul regelui, iar cu ochii minţii îl văzu pe 
Ben Stark zăcând mort, sângele lui înroşind zăpada. 
Gândul îl făcuse să-i vină rău. Oare ce devenea? 

După aceea îl căutase pe Nălucă în singurătatea chiliei 
lui şi-şi îngropase faţa în blana deasă şi albă. 

Dacă trebuia să fie singur, va face din singurătate 
platoşa sa. Castelul Negru nu avea nicio pădure a zeilor, 
numai un mic templu şi un septon veşnic beat, însă Jon nu 
putuse găsi nimic în el care să-l facă să se roage vreunui 
zeu, nou sau vechi. Dacă zeii existau, se gândea el, erau la 
fel de cruzi şi neînduplecaţi ca iarna. 

Îi era dor de adevărații săi fraţi: micul Rickon, cu ochii 
lui strălucitori scânteind pe când cerşea dulciuri; Robb, 
adversarul său şi cel mai bun prieten, companion constant; 
Bran, încăpățânat şi curios, mereu doritor să îi urmeze şi 
să li se alăture, indiferent ce făceau Jon şi Robb. li era dor 
şi de fete, chiar şi de Sansa, care nu-i spunea niciodată 
decât „fratele meu vitreg”, asta de când era suficient de 
mare ca să înţeleagă ce însemna cuvântul bastard. Şi de 


208 


Arya... Îi era dor de ea mai mult chiar decât de Robb, 
micuța slăbănoagă, toată julită la genunchi şi cu părul 
încurcat şi hainele rupte, atât de sălbatică şi de entuziastă. 
Arya nu părea să se potrivească niciodată undeva, nu mai 
mult decât el... Cu toate astea, ea reuşea întotdeauna să-l 
facă să zâmbească. Ar fi dat orice să fie cu ea acum, să-i 
ciufulească încă o dată părul şi s-o vadă bosumflându-se, 
să o audă terminând o propoziţie împreună cu el. 

— Mi-ai rupt încheietura, bastardule! 

Jon îşi ridică privirile spre vocea mohorâtă. Grenn se 
înălța deasupra sa, cu gâtul gros şi faţa roşie, cu trei 
dintre prietenii lui în spate. Il ştia pe Todder, un băiat 
scund şi urât, cu o voce neplăcută. Toţi recruţii îi spuneau 
Broască Râioasă. Ceilalţi doi erau cei pe care Yoren îi 
adusese cu ei în nord, violatorii luaţi de la Degete. Le 
uitase numele. Nici nu prea vorbea cu ei, decât dacă nu 
avea de ales. Erau nişte bătăuşi brutali, fără nicio urmă de 
demnitate în ei. 

Jon se ridică. 

— Ţi-o rup şi pe cealaltă, dacă mă rogi frumos. 

Grenn avea şaisprezece ani şi era cu un cap mai înalt 
decât el. Toţi patru erau mai înalţi decât el, însă asta nu-l 
speria. Îi bătuse pe fiecare dintre ei în curte. 

— Poate că am să ţi-o rup eu pe a ta, făcu unul dintre 
violatori. 

— Încearcă. 

Jon se repezi spre sabia sa, însă unul dintre ei îl apucă 
de braţ şi i-l răsuci la spate. 

— Ne-ai făcut să cădem de proşti, se plânse Broscoiul. 

— Eraţi proşti şi înainte de a vă fi întâlnit eu, îi spuse 
Jon. 

Băiatul care-l apucase de braţ i-l smuci în sus, tare. 
Durerea îl săgetă, însă Jon nu ţipă. Broscoiul păşi mai 
aproape. 

— Micul boiernaş are gura cam mare, zise el. Avea ochi 
porcini, mici şi lucioşi. Asta o fi gura maică-tii, bastardule? 
Cum era, vreo curviştină? Spune-ne cum o chema. Poate 


209 


că am avut-o şi eu de vreo două ori. 

Jon se răsuci ca un tipar şi plasă un călcâi în glezna 
celui care-l ţinea. Izbucni un strigăt de durere şi se văzu 
liber. Se repezi la Broscoi, îl aruncă cu spatele dincolo de 
o bancă şi ateriză pe pieptul lui, înşfăcându-l de gât cu 
ambele mâini şi izbindu-l cu capul de pământul bătătorit. 

Cei doi de la Degete îl traseră înapoi, aruncându-l jos. 
Grenn începu să-l lovească. Jon se rostogolea evitând 
loviturile, când o voce tunătoare se ridică în armurărie: 

— OPRIŢI-VĂ! ACUM! 

Jon se ridică în picioare. Donai Noye se uita la ei 
fierbând de mânie. 

— Pentru bătăi, aveţi curtea, spuse armurierul. Ţineţi-vă 
ciorovăielile departe de armurăria mea, ori am să le includ 
între problemele mele. N-o să vă placă asta. 

Broscoiul zăcea la pământ, pipăindu-şi cu grijă spatele 
capului. Degetele îi erau pline de sânge. 

— A încercat să mă omoare. 

— E adevărat. Am văzut şi eu, spuse unul dintre 
violatori. 

— Mi-a rupt încheietura, zise din nou Grenn, ridicând-o 
ca s-o vadă şi Noye. 

Armurierul aruncă încheieturii doar o căutătură scurtă. 

— E doar o julitură. Poate ai scrântit-o. Maester Aemon 
îţi va da o alifie. Du-te cu el, Todder, căpăţâna aia a ta 
trebuie oblojită. Restul, întoarceţi-vă în chiliile voastre. Nu 
şi tu, Snow. Tu rămâi. 

Jon se lăsă greoi pe una dintre băncile lungi de lemn, 
indiferent la privirile pe care ceilalţi i le aruncau, 
promisiuni tăcute ale unor răzbunări viitoare. Braţul îl 
durea. 

— Rondul are nevoie de fiecare om al său, zise Donai 
Noye când rămaseră singuri. Chiar şi de oameni precum 
Broscoiul. Nu te vei acoperi de onoruri dacă-l omori. 

Furia lui Jon se aprinse imediat. 

— A spus că mama mea a fost... 

— ...0 curviştină. L-am auzit. Şi ce-i cu asta? 


210 


— Lordul Eddard Stark nu este omul care să se culce cu 
curvele, spuse Jon cu răceală. Onoarea lui... 

— ...nu l-a împiedicat să zămislească un bastard, nu-i 
aşa? 

Jon era înţepenit de furie. 

— Pot să plec? 

— Pleci când am să-ţi spun eu să pleci. 

Jon se uită îmbufnat la fumul care se ridica din cazan, 
până când Noye îl apucă de bărbie, degetele sale groase 
răsucindu-i capul spre el. 

— Uită-te la mine când vorbesc cu tine, băiete. 

Jon privi. Armurierul avea un piept ca un butoi de bere 
şi o burtă pe potrivă. Nasul îi era turtit şi lat, şi obrazul 
părea întotdeauna că avea nevoie de un bărbierit. Mâneca 
stângă a tunicii sale din lână neagră era prinsă de umăr cu 
un ac de argint, de forma unei săbii. 

— Nu cuvintele o fac pe maică-ta curvă. A fost ceea cea 
fost şi nimic din ce spune acum Broscoiul nu poate 
schimba asta. Ştii, avem aici, la Zid, bărbaţi ale căror 
mame au fost într-adevăr târfe. 

Nu şi mama mea, se gândi Jon cu încăpățânare. Nu ştia 
nimic despre mama lui; Eddard Stark nu vorbea despre ea. 
Totuşi, o visa din când în când, atât de des, încât aproape 
că-i putea vedea chipul. În visele sale, era frumoasă şi de 
viţă nobilă, iar ochii ei erau blânzi. 

— Crezi că eşti un năpăstuit, fiind bastardul unui lord de 
rang înalt? continuă armurierul. Băiatul acela, Jeren, este 
odrasla abandonată a unui septon, iar Cotter Pyke este 
copilul unei târfe de tavernă. Acum comandă Rondul de 
Est de lângă Mare. 

— Nu-mi pasă, spuse Jon. Nu-mi pasă de ei şi nu-mi 
pasă nici de tine sau de Thorne, ori de Benjen Stark, de 
niciunul dintre ei. Mi-e silă că mă aflu aici. Este prea... 
rece. 

— Da. Rece, dur şi ameninţător, ăsta-i Zidul, la fel şi cei 
care îl păzesc. Nu este ca în poveştile pe care ţi le spunea 
dădaca ta. Ei, uşurează-te pe toate poveştile astea şi pe 


211 


dădaca aia a ta. Aşa stau lucrurile aici. lar tu vei rămâne 
aici pe viaţă, la fel ca noi toţi. 

— Viaţă, repetă Jon cu amărăciune. Armurierul putea 
vorbi despre viaţă. El avusese una. Se îmbrăcase în negru 
numai după ce-şi pierduse un braţ la asediul de la Capătul 
Furtunii. Înainte de asta, servise sub Stannis Baratheon, 
fratele regelui. Văzuse cele Şapte Regate de la un capăt la 
celălalt; chefuise şi luptase în sute de bătălii. Se spunea că 
Donai Noye făurise ghioaga de război a Regelui Robert, 
cea care-i luase viaţa lui Rhaegar Targaryen la Trident. 
Făcuse toate lucrurile pe care Jon nu le va face niciodată, 
iar când îmbătrânise, adică după ce trecuse de treizeci de 
ani, încasase o lovitură năprasnică de secure şi rana se 
inflamase până ce tot braţul trebuise amputat. Numai 
atunci, ologit, Donai Noye venise la Zid, când viaţa lui se 
terminase. 

— Da, viaţa, zise Noye. O viaţă lungă sau una scurtă, 
depinde de tine, Snow. Dar pe calea pe care ai apucat-o, 
unul dintre fraţii tăi îţi va tăia beregata într-o noapte. 

— Nu-mi sunt fraţi, izbucni Jon. Mă urăsc pentru că sunt 
mai bun decât ei. 

— Nu. Te urăsc pentru că te porţi de parcă ai fi mai bun 
decât ei. Te privesc şi văd un bastard de la castel, care se 
crede vreun boiernaş. Armurierul se aplecă spre el. Nu 
eşti niciun fel de boiernaş. Să ţii minte asta. Eşti un Snow, 
nu un Stark. Eşti un bastard şi un bătăuş. 

— Un bătăuş? Jon aproape că se înecase cu acel cuvânt. 
Acuzaţia era atât de nedreaptă, încât i se tăiase respiraţia. 
Ei au fost cei care au venit la mine. Toţi patru. 

— Patru pe care i-ai umilit în curte. Patru care, probabil, 
se tem de tine. Te-am urmărit cum lupti. Nu te antrenezi 
cu ei. Foloseşte sabia cum trebuie şi sunt morţi: o ştii tu, o 
ştiu eu, şi ei la fel. Nu le laşi nicio şansă. li faci de ruşine. 
Asta te face să te simţi mândru? 

Jon ezită. Se simţea mândru atunci când învingea. De ce 
n-ar fi fost? Însă armurierul îi lua acum şi bucuria asta, 
făcând să pară ca şi cum ar fi săvârşit ceva rău. 


212 


— Toţi sunt mai mari decât mine, spuse el bătând în 
retragere. 

— Mai mari, mai înalţi şi mai puternici, asta-i adevărat. 
Pun rămăşag că maestrul tău de arme te-a învăţat cum să 
te lupţi cu bărbaţi mai mari, la Winterfell. Cine e, vreun 
cavaler? 

— Ser Rodrik Cassel, zise Jon prudent. 

Era o capcană undeva. O simţea închizându-se în jurul 
său. Donai Noye se aplecă spre faţa lui. 

— Acum gândeşte-te la asta, băiete. Niciunul dintre 
ceilalţi nu a avut un maestru de arme până la Ser Alliser. 
Taţii lor erau ţărani şi căruţaşi şi braconieri, fierari şi 
mineri, sau vâslaşi pe vreo galeră de negoţ. Ce ştiu ei 
despre luptă este ce au învăţat între punți, pe cărăruile din 
Vechiul Oraş şi în Lannisport, prin bordelurile sau 
speluncile de pe drumul regelui. Poate că s-au bătut cu 
bâtele până să vină aici, dar îţi spun, nici măcar unul din 
douăzeci nu a fost suficient de bogat încât să aibă o sabie 
adevărată. Şi acum deci, cum ţi se par la gust victoriile 
tale, Lord Snow? 

— Nu-mi mai spune aşa! zise Jon cu asprime, însă forţa 
dispăruse din furia sa. Dintr-odată, se simţi ruşinat şi 
vinovat. Eu niciodată... Nu m-am gândit... 

— Cel mai bine este să începi să gândeşti, îl povăţui 
Noye. Ori aşa, ori dormi în pat cu un pumnal. Acum, du-te. 

Când Jon părăsi armurăria, se făcuse aproape amiază. 
Soarele străpunsese norii. Îi întoarse spatele însă şi-şi 
ridică privirile spre Zid, care strălucea albastru şi cristalin 
în lumina soarelui. Chiar şi după atâtea săptămâni, 
vederea lui îi dădea încă fiori. Murdăria adusă de vânt 
veacuri la rând muşcase din el şi-l mânjise, acoperindu-l cu 
un strat ce părea uneori de un cenuşiu-deschis, culoarea 
cerului acoperit... însă când soarele îl lumina din plin într- 
o zi senină, strălucea înviorat de lumină, un deal imens, 
alb-albastru, care umplea jumătate de cer. 

Cea mai mare structură ridicată vreodată de mâna 
omului, îi spusese lui Jon Benjen Stark, pe drumul regelui, 


213 


când zăriseră pentru prima dată Zidul, de la distanţă. 

— Şi dincolo de orice îndoială, nefolositor, adăugase 
Tyrion Lannister rânjind, dar chiar şi Pezevenghiul 
devenise tot mai tăcut când se apropiau. Îl puteai vedea de 
la kilometri distanţă, o linie de un albastru-palid, ocupând 
întreg orizontul, întinsă spre est şi vest, dispărând în 
depărtare, imensă şi neîntreruptă. Aici este capătul lumii, 
părea să spună. 

Când, în cele din urmă, dădură cu ochii de Castelul 
Negru, fortărețele sale de lemn şi turnurile din piatră nu 
păreau altceva decât o mână de cuburi de jucărie 
împrăştiate prin zăpadă, la poalele unui imens zid de 
gheaţă. Vechea fortăreață a fraţilor în negru nu era 
Winterfell, şi niciun castel adevărat. Fără metereze, nu 
putea fi apărat, nu dinspre sud, est sau vest; dar numai 
partea de nord preocupa Rondul de Noapte, iar spre nord 
se înălța Zidul. Măsura aproape două sute de metri în 
înălţime, de trei ori mai mult decât cel mai înalt turn al 
fortăreței pe care o apăra. Unchiul său spusese că sus era 
suficient de lat ca să permită unei duzini de cavaleri să 
călărească unul lângă altul. Conturul dezolant al 
catapultelor şi scripeţilor de lemn, rămaşi acolo de strajă, 
amintea de scheletul unor păsări gigantice, iar între ele, 
soldaţii în armuri păreau nişte furnici negre. 

Stând lângă armurărie şi privind în sus, Jon se simţea 
aproape copleşit, aşa cum fusese în ziua aceea, pe drumul 
regelui, când îl văzuse pentru prima oară. Aşa era Zidul. 
Uneori, aproape că uita că era acolo, în acelaşi fel în care 
uitai de cer sau de pământul de sub picioare, dar alteori 
părea că nu mai există nimic altceva pe lume. Era mai 
vechi decât cele Şapte Regate, iar când stătea la poalele 
lui şi privea în sus, îl lua ameţeala. Putea simţi uriaşa 
greutate a gheții care îl strivea de pământ, de parcă ar fi 
fost pe cale să se surpe şi, într-un fel, Jon ştia că dacă s-ar 
fi dărâmat, întreaga lume ar fi simţit asta. 

— Te face să te întrebi ce o fi dincolo, se auzi un glas 
familiar. 


214 


Jon se uită în jur. 

— Lannister. Nu te-am văzut, adică am crezut că sunt 
singur. 

Tyrion Lannister era înfofolit în blănuri şi arăta atât de 
dolofan, încât părea un urs mic. 

— Auzi multe când îi iei pe oameni pe nepregătite. 
Niciodată nu ştii ce poţi să afli de la ei. 

— De la mine nu vei afla nimic, îi spuse Jon. Îl văzuse 
destul de rar pe pitic de la sfârşitul călătoriei. In calitate 
de frate al reginei, Tyrion Lannister era oaspete de onoare 
al Rondului de Noapte. Lordul Comandant îi dăduse 
camerele sale din aşa-numitul Turn al Regelui, deşi niciun 
rege nu trecuse pe acolo de câteva sute de ani, iar 
Lannister se ospăta chiar la masa lui Mormont şi-şi 
petrecea timpul călărind pe Zid şi jucând zaruri şi bând cu 
Ser Alliser şi Bowen Marsh şi alţi ofiţeri de rang înalt. 

— Oh, dar învăţ de toate oriunde merg. Omuleţul 
gesticulă spre Zid cu un baston negru, noduros. După cum 
spuneam... de ce atunci când un om ridică un zid, un altul 
vrea să ştie imediat ce-i de partea cealaltă? Îşi înălţă capul 
şi-l privi pe Jon cu ochii săi ciudaţi, bicolori. Tu vrei să ştii 
ce-i de partea cealaltă, nu? 

— Nu-i nimic deosebit, zise Jon. Ar fi vrut să călărească 
împreună cu Benjen Stark în raidurile de recunoaştere, în 
adâncul misterelor din pădurea bântuită, ar fi vrut să lupte 
cu sălbaticii lui Mance Rayder şi să păzească domeniul de 
Ceilalţi, dar era mai bine să nu vorbeşti despre lucrurile pe 
care ţi le doreai. Cercetaşii spun că nu-s decât păduri şi 
munţi şi lacuri îngheţate, cu multă zăpadă şi gheaţă. 

— Şi grumkini şi snarci, făcu Tyrion. Să nu uităm de ei, 
Lord Snow, altfel pentru ce-ar fi aici lucrul acesta imens? 

— Nu-mi mai spune Lord Snow. 

Piticul îşi arcui o sprânceană. 

— Ai prefera, mai degrabă, Pezevenghi? Dacă-i laşi să 
observe cum te rănesc cuvintele, nu vei mai scăpa 
niciodată de bătaia lor de joc. Dacă vor să-ţi dea un nume, 
lasă-i, adoptă-l. Nu te vor mai putea răni cu el niciodată. 


215 


Gesticulă cu bastonul. Hai, vino cu mine. Servesc acum o 
tocană greţoasă în sala de mese şi mie mi-ar trebui doar 
un castron cu ceva fierbinte. 

Şi lui Jon îi era foame, aşa că trecu lângă Lannister şi-şi 
încetini pasul ca să fie pe potriva mersului dificil şi legănat 
al piticului. Începea să bată vântul şi puteau auzi bătrânele 
clădiri din lemn scârţâind în jurul lor, iar în depărtare un 
oblon greu se izbea iarăşi şi iarăşi, uitat. Deodată s-a auzit 
un bufnet înfundat, când un strat de zăpadă căzu de pe 
acoperiş, lângă ei. 

— Nu-ţi văd lupul, spuse Lannister în timp ce mergeau. 

— Îl leg în vechile grajduri când ne antrenăm. Acum au 
mutat toţi caii în grajdurile din est, aşa că nu-l deranjează 
nimeni. În restul timpului stă cu mine. Chilia mea pentru 
dormit este în Turnul Hardin. 

— Acela cu meterezele sparte, nu? Cu piatră sfărâmată 
din curtea de jos şi o înclinare precum aceea a nobilului 
nostru rege Robert după o noapte de beţie? Credeam că 
toate clădirile alea au fost abandonate. 

Jon dădu din umeri. 

— Nu-i pasă nimănui unde dormi. Majoritatea vechilor 
fortărețe sunt goale, poţi să-ţi iei ce chilie vrei. 

Cândva, Castelul Negru găzduia cinci mii de luptători, 
cu toţi caii lor, cu servitori şi arme. Acum, era adăpost 
pentru o zecime din acest număr, iar porţiuni din el se 
părăgineau. Râsul lui Tyrion Lannister trimise aburi în 
aerul rece. 

— Voi avea grijă să-i spun tatălui tău să mai aresteze 
nişte pietrari, înainte ca turnul tău să se prăbuşească. 

Jon putea sesiza batjocura, însă nu avea cum să nege 
adevărul. Rondul construise nouăsprezece fortărețe de-a 
lungul Zidului, dar acum doar trei mai erau ocupate: Ron- 
dul de Est, pe ţărmul cenuşiu, măturat de vânturi, Turnul 
Umbrei, întărit lângă munţii unde se termina Zidul, şi între 
ele Castelul Negru, la capătul drumului regelui. Celelalte 
fortărețe, părăsite de mult, erau locuri pustii şi sinistre, 
unde vântul rece şuiera prin ferestrele întunecate, iar 


216 


spiritele morţilor vegheau meterezele. 

— E mai bine să stau singur, zise Jon cu îndârjire. 
Ceilalţi se tem de Nălucă. 

— Băieți isteţi, făcu Lannister. Apoi schimbă subiectul. 
Umblă vorba că unchiul tău e plecat de prea mult timp. 

Jon îşi aminti dorinţa pe care i-o stârnise furia, viziunea 
lui Benjen Stark, zăcând mort în zăpadă, şi privi repede în 
altă parte. Piticul avea un mod de a simţi lucrurile şi Jon 
nu voia ca el să-i vadă vinovăția din ochi. 

— A spus că se va întoarce de onomastica mea, 
recunoscu el. Onomastica lui venise şi se dusese, 
neremarcată de nimeni, cu două săptămâni în urmă. Il 
căutau pe Ser Waymar Royce, tatăl lui e stegarul Lordului 
Arryn. Unchiul Benjen spunea că s-ar putea să-l caute 
până la Turnul Umbrei. Asta-i sus, în munţi. 

— Am auzit că mulţi cercetaşi au dispărut în ultima 
vreme, spuse Lannister pe când urcau treptele spre sala 
de mese. Rânji şi deschise uşa. Poate că grumkinii sunt 
cam flămânzi anul ăsta. 

Sala era imensă şi îngheţată din cauza curentului, cu tot 
cu focul care duduia în căminul imens. Ciorile îşi făcuseră 
cuib pe grinzile tavanului înalt. Jon le auzi croncăniturile 
pe când primea un castron cu tocană şi un colţ de pâine 
neagră. Green şi Broscoiul şi alţi câţiva erau aşezaţi pe 
banca cea mai apropiată de foc, râzând şi înjurându-se unii 
pe alţii cu vocile lor aspre. Jon îi privi o clipă, gânditor. 
Apoi alese un loc la capătul celălalt al sălii, la distanţă de 
ceilalţi comeseni. 

Tyrion Lannister se aşeză în faţa lui, mirosind suspicios 
tocana. 

— Orz, ceapă şi morcovi, mormăi el. Cineva ar trebui să 
le spună bucătarilor că nici gulia nu-i carne. 

— E tocană de berbec. Jon îşi scoase mănuşile şi-şi 
încălzi mâinile la aburii care se ridicau din castron. De la 
miros îi lăsa gura apă. 

— Snow! 

Jon cunoştea vocea lui Alliser Thorne, însă acum avea 


217 


un ton ciudat, pe care nu-l mai auzise. Se întoarse. 

— Lordul Comandant vrea să te vadă. Acum. 

Pentru o clipă, lui Jon îi fu prea teamă ca să se ridice. 
De ce ar dori Lordul Comandant să-l vadă pe el? Au aflat 
ceva despre Benjen, se gândi el îngrijorat, era mort, 
viziunea lui se dovedise adevărată. 

— E vorba despre unchiul meu? izbucni el. S-a întors cu 
bine? 

— Lordul Comandant nu-i obişnuit să aştepte, fu replica 
lui Ser Alliser. Iar eu nu sunt obişnuit să-mi aud ordinele 
discutate de bastarzi. 

Tyrion Lannister se smuci de pe bancă şi se ridică. 

— Opreşte-te, Thorne. Îl sperii pe băiat. 

— Nu te băga în chestiuni care nu te privesc, Lannister. 
Nu aici e locul tău. 

— Totuşi, locul meu este la curte, spuse piticul zâmbind. 
Un singur cuvânt spus unde trebuie şi vei crăpa ca un 
bătrân înăcrit, înainte să mai pui mâna pe vreun băiat pe 
care să-l antrenezi. Acum spune-i lui Snow de ce vrea 
Bătrânul Urs să-l vadă. Ceva veşti despre unchiul său? 

— Nu, spuse Ser Alliser. Asta este cu totul şi cu totul 
altă chestiune. O pasăre a sosit azi-dimineaţă de la Winter- 
fell, aducând un mesaj privitor la fratele lui. Se corectă: 
Fratele lui vitreg. 

— Bran, icni Jon, ridicându-se în picioare. S-a întâmplat 
ceva cu Bran. 

Tyrion Lannister puse o mână pe braţul său. 

— Jon, spuse el. Îmi pare foarte rău. 

Jon de-abia dacă-l auzi. Dădu la o parte mâna lui Lan- 
nister şi traversă sala. Alerga când ajunsese la uşă. Fugi 
spre Fortăreaţa Comandantului, gonind prin zăpadă. După 
ce gărzile îl lăsară să treacă, urcă treptele câte două 
deodată. Când ajunse înaintea Lordului Comandant, 
cizmele sale erau ude, iar Jon avea ochii înroşiţi şi gâfâia. 

— Bran, zise el. Ce ştiţi de Bran? 

Jeor Mormont, Lordul Comandant al Rondului de 
Noapte, era un bătrân morocănos, cu un cap imens, pleşuv 


218 


şi o barbă colilie, lăţoasă. Pe braţ ţinea un corb pe care-l 
hrănea cu boabe de porumb. 

— Mi s-a spus că ştii să citeşti. 

Se descotorosi de corb, iar acesta bătu din aripi şi zbură 
la fereastră, de unde îl urmări pe Mormont scoțând un sul 
de hârtie de la cingătoare şi întinzându-i-l lui Jon. 

Porumb, croncăni gros corbul. Porumb, porumb. 

Degetul lui Jon urmări conturul lupului străvechi de pe 
ceara albă a sigiliului rupt. Recunoscu scrisul lui Robb, 
însă literele păreau difuze şi şterse când încercă să le 
citească. Îşi dădu seama că plângea. Şi atunci, printre 
lacrimi, pricepu sensul cuvintelor şi-şi ridică privirile. 

— S-a trezit, spuse el. Zeii l-au trimis înapoi. 

— Ologit, zise Mormont. Imi pare rău, băiete. Citeşte şi 
restul scrisorii. 

Privea spre cuvinte, însă ele nu mai contau. Nu mai 
conta nimic. Bran va trăi. 

— Fratele meu va trăi, îi spuse lui Mormont. 

Lordul Comandant clătină din cap, luă un pumn de 
porumb şi fluieră. Corbul zbură pe umărul său, ţipând: 
Trăieşte! Trăieşte! 

Jon alergă pe trepte cu un zâmbet pe faţă şi cu 
scrisoarea de la Robb în mână. 

— Fratele meu va trăi, le spuse gărzilor. 

Alergă înapoi în sala de mese, unde-l găsi pe Tyrion 
Lannister tocmai când sfârşea de mâncat. Il apucă de 
subsuori, îl ridică în aer şi-l răsuci în cerc. 

— Bran va trăi! strigă el. 

Lannister părea uluit. Jon îl puse jos şi-i împinse hârtia 
în mâini. 

— Uite, citeşte asta. 

Ceilalţi se apropiară, privindu-l curioşi. Jon îl observă pe 
Grenn la câţiva paşi distanţă. Pe una dintre mâini avea un 
bandaj gros, de lână. Părea neliniştit şi stingherit, dar nu 
ameninţător. Jon se duse la el. Grenn se trase înapoi şi 
ridică mâinile. 

— Stai departe de mine, bastardule. 


219 


Jon îi zâmbi. 

— Îmi pare rău de încheietura ta. Şi Robb mi-a făcut, o 
dată, aceeaşi manevră, dar cu o sabie de lemn. Doare 
precum cele şapte iaduri, însă la tine a fost mult mai rău. 
Uite, dacă vrei, îţi pot arăta cum să te aperi de asta. 

Alliser Thorne îi auzise. 

— Lord Snow vrea acum să-mi ia locul, rânji el. Mi-ar fi 
mie mai uşor să învăţ un lup să facă jonglerii, decât ţie să-i 
antrenezi pe bizonii ăştia. 

— Accept rămăşagul, Ser Alliser, zise Jon. Mi-ar plăcea 
la nebunie să-l văd pe Nălucă făcând jonglerii. 

Apoi îl auzi pe Grenn icnind, şocat. Se aşternu liniştea. 

Tyrion Lannister hohoti. Trei dintre fraţii negri i se 
alăturară la masa de lângă el. Râsul se împrăştie de la 
bancă la bancă şi până şi bucătarii ajunseră să hohotească. 
Păsările se foiră pe grinzi şi, în cele din urmă, chiar şi 
Grenn începu să chicotească. 

Ser Alliser nu-şi mai lua ochii de la Jon. Pe când 
hohotele se rostogoleau în jurul său, chipul i se întunecă, 
iar mâna i se strânse pumn. 

— Asta a fost o greşeală nefericită, Lord Snow, spuse el 
cu tonul muşcător al unui duşman. 


220 


EDDARD 


Eddard Stark trecu printre porţile înalte, de bronz, ale 
Fortăreţei Roşii obosit, flămând şi iritat. Era călare încă, 
visând la o baie îndelungată, la o friptură de pasăre şi un 
pat moale, când administratorul regelui îi spuse că Marele 
Maester  Pycelle convocase o întrunire urgentă a 
consiliului mic. Era nevoie ca Mâna să o onoreze cu 
prezenţa ei când va considera cu putinţă, dar cât mai 
repede. 

— Îmi va fi cu putinţă mâine, se răsti Ned, descălecând. 

Administratorul făcu o plecăciune adâncă. 

— Le voi comunica tuturor consilierilor regretele 
dumneavoastră, stăpâne. 

— Nu, fir-ar! exclamă Ned. Nu am să ofensez consiliul 
chiar înainte de a se fi reunit. Am să merg acolo. Rogu-te, 
lasă-mă câteva momente să mă schimb în ceva mai 
prezentabil. 

— Da, stăpâne, zise administratorul. Vă punem la 
dispoziţie fostele încăperi ale Lordului Arryn, din Turnul 
Mâinii, dacă vă convine. Am să cer să vi se ducă lucrurile 
acolo. 

— Mulţumirile mele, zise Ned scoţându-şi mănuşile de 
călărie şi îndesându-le la centură. 

Restul suitei sale trecea printre porţi în urma lui. Ned îl 
văzu pe Vayon Poole, propriul său administrator, şi-l 
strigă. 

— Se pare că este urgentă nevoie de mine la consiliu. Ai 
grijă ca fiicele mele să-şi găsească încăperile pentru 
dormit şi spune-i lui Jory să le ţină acolo. Arya nu trebuie 
lăsată să umble aiurea. Poole se înclină. Ned se întoarse 
spre administratorul regal. Căruţele mele sunt încă pe 
drum. Voi avea nevoie de haine potrivite. 

— Va fi plăcerea mea cea mare, spuse administratorul. 


221 


Şi aşa Ned îşi făcu apariţia în încăperile consiliului 
obosit frânt şi îmbrăcat cu haine de împrumut, ca să 
găsească patru membri ai consiliului aşteptându-l. 

Incăperea era bogat mobilată. In loc de rogojini, 
podeaua era acoperită cu covoare Myrishiene, iar într-un 
colţ, pe un paravan pictat din Insulele Verii, se vedeau o 
sută de animale fabuloase, pictate în culori vii. Pereţii erau 
acoperiţi cu tapiserii din Norvos şi Qohor şi Lys, iar o 
pereche de sfincşi Valyrieni flancau uşa, ochii din granat 
lustruit arzând pe chipurile din marmură neagră. 

Consilierul de care lui Ned îi plăcea cel mai puţin, 
eunucul Varys, îl acostă în momentul în care îşi făcu 
apariţia. 

— Lord Stark, am fost îndurerat la auzul necazurilor 
dumneavoastră pe drumul regelui. Am vizitat cu toţii 
templul pentru a aprinde lumânări pentru Prinţul Joffrey. 
Mă rog pentru însănătoşirea sa. 

Mâna lui lăsă urme de pudră pe mâneca lui Ned, iar el 
mirosea la fel de urât şi de dulceag precum florile de pe un 
mormânt. 

— Zeii voştri v-au auzit, răspunse Ned rece, dar 
politicos. Prinţul se înzdrăveneşte cu fiecare zi care trece. 

Se desprinse din îmbrăţişarea eunucului şi traversă 
încăperea spre locul unde stătea Lordul Renly, chiar lângă 
paravan, vorbind în şoaptă cu un bărbat care nu putea fi 
altul decât Degețel. Renly fusese un băiat de optsprezece 
ani când Robert îşi câştigase tronul, însă se făcuse un 
bărbat atât de asemănător cu fratele său, încât Ned era 
descumpănit. De fiecare dată când îl vedea, era ca şi cum 
anii dispăruseră şi-l avea în faţă pe Robert, imediat după 
victoria sa de la Trident. 

— Văd că aţi sosit cu bine, Lord Stark, spuse Renly. 

— Bine v-am găsit, răspunse Ned. Va trebui să mă 
iertaţi, dar uneori semănaţi leit cu fratele dumneavoastră, 
Robert. 

— O dublură nereuşită, spuse Renly dând din umeri. 

— Dar mult mai bine îmbrăcată, ciripi Degețel. Lord 


222 


Renly cheltuie pe haine mai mult decât jumătate dintre 
doamnele de la curte. 

Era destul de adevărat. Lordul Renly era înveşmântat în 
catifele de un verde-închis, cu cerbi auriţi, ţesuţi pe 
pieptar. Un fald al capei din fir de aur îi atârna lejer pe 
umăr, prins cu o broşa din smarald. 

— Sunt şi păcate mai grave, zise Renly râzând. De 
exemplu, felul în care vă îmbrăcaţi dumneavoastră. 

Degețel ignoră ironia. Se uita la Ned cu un zâmbet 
aproape insolent pe buzele sale subţiri. 

— Sperasem să vă întâlnesc cu ani în urmă, Lord Stark. 
Nu mă îndoiesc că Lady Stark v-a pomenit de mine. 

— Da, răspunse Ned cu răceală în glas. Aroganţa 
vicleană a comentariului îl deranjase. Înţeleg că l-aţi 
cunoscut şi pe fratele meu, Brandon. 

Renly Baratheon râse. Varys îşi târşâi picioarele până la 
ei, să-i asculte. g 

— Ba chiar prea bine, zise Degețel. Incă mai port 
semnul consideraţiei sale. V-a vorbit şi Brandon despre 
mine? 

— Adesea, cu o oarecare căldură, spuse Ned, sperând 
că asta va pune capăt conversaţiei. Nu mai avea răbdare 
cu astfel de jocuri, cu acest duel al vorbelor. 

— Ar fi trebuit să mă gândesc că această căldură nu li 
se potriveşte unor Stark, făcu Degețel. Pe aici, prin sud, se 
spune că sunteţi toţi făcuţi din gheaţă şi că vă topiţi când 
treceţi de Gât. 

— Nu am nicio intenţie de a mă topi prea curând, Lord 
Baelish. Puteţi conta pe asta. Ned se duse la masa 
consiliului şi spuse: Maester Pycelle, nădăjduiesc că 
sunteţi bine. 

Marele Maester zâmbi uşor din scaunul lui înalt, aşezat 
lângă piciorul mesei. 

— Destul de bine pentru un om cu anii mei, lordul meu; 
totuşi, mă tem că obosesc uşor. 

Fire fragile de păr alb mărgineau vârful pleşuv al frunţii 
sale, deasupra unei figuri blajine. Colierul lui de maester 


223 


nu era o simplă salbă de metal, aşa cum avea Luwin, ci 
două rânduri de lănţuguri grele, unite într-un fel de zgardă 
masivă care-l acoperea de la gât până la piept. Verigile 
erau confecţionate din toate metalele cunoscute de om: 
fier negru şi aur roşu, cupru strălucitor şi plumb întunecat, 
oţel şi zinc şi argint albicios, aramă şi bronz şi platină. 
Granate şi ametiste şi perle negre ornau lucrătura din 
metal, iar ici-colo era câte un smarald sau rubin. 

— Poate că ar trebui să ne grăbim să începem, spuse 
Marele Maester, încrucişându-şi mâinile pe burdihanul său 
lat. Mă tem că voi adormi, dacă mai aşteptăm mult. 

— După cum voiţi. Scaunul regelui stătea gol la capătul 
mesei, iar cerbul încoronat, ţesut cu fir de aur, al Casei 
Baratheon, orna pernele. Ned ocupă scaunul de lângă el, 
în calitate de Mână a regelui. 

— Lorzii mei, spuse el, regret că v-am făcut să aşteptaţi. 

— Sunteţi Mâna Regelui, zise Varys. Vă slujim cu toată 
plăcerea, Lord Stark. 

În timp ce şi ceilalţi îşi ocupau scaunele desemnate, 
Eddard Stark avu impresia subită că locul său nu era aici, 
în încăperea asta, împreună cu aceşti oameni. Îşi aminti 
ce-i spusese Robert, în cripta de sub Winterfell. Sunt 
înconjurat de linguşitori şi smintiți, insistase regele. Ned 
privi în lungul mesei de consiliu şi se întrebă care erau 
linguşitorii şi care smintiţii. Credea că ştie deja. 

— Nu suntem decât cinci, remarcă el. 

— Lord Stannis s-a dus la Piatra Dragonului, nu mult 
după ce regele a plecat în nord, spuse Varys, iar amabilul 
nostru Ser Barristan fără îndoială galopează alături de 
rege, în calitate de Lord Comandant al Gărzii Regale. 

— Poate că ar trebui să-i aşteptăm pe Ser Barristan şi 
pe rege să ni se alăture, sugeră Ned. 

Renly Baratheon izbucni în râs. 

— Dacă aşteptăm ca fratele meu să ne gratuleze cu 
augusta sa prezenţă, s-ar putea să aşteptăm mult şi bine. 

— Bunul nostru Rege Robert are multe griji, spuse 
Varys. Lasă în seama noastră treburile mărunte, pentru a- 


224 


şi uşura povara. 

— Ce vrea să spună Lord Varys este că toate aceste 
chestiuni legate de finanţe, justiţie şi recolte îl plictisesc 
până la lacrimi pe fratele meu, spuse Lordul Renly, aşa că 
pică în sarcina noastră să guvernăm regatul. Ne mai 
trimite câte o poruncă, din când în când. Scoase din 
mânecă o hârtie rulată într-un sul foarte strâns şi o puse 
pe masă. Astăzi dimineaţă, mi-a poruncit să mă arunc pe 
cal şi să mă grăbesc să-i ies în întâmpinare şi să-i cer 
Marelui Maester Pycelle să convoace imediat acest 
consiliu. Are treburi urgente pentru noi. 

Degețel zâmbi şi-i întinse hârtia lui Ned. Purta sigiliul 
regal. Ned rupse ceara cu degetul mare şi netezi 
scrisoarea pentru a afla porunca urgentă a regelui, citind 
cuvintele cu o uimire crescândă. Oare nebuniile lui Robert 
nu se mai terminau? Şi în plus, să facă asta în numele său 
era ca sarea pe rană. 

— Zeii să aibă milă, înjură el. 

— Ce vrea Lord Eddard să spună, anunţă Lordul Renly, 
este că Maiestatea Sa ne instruieşte să organizăm un mare 
turnir în onoarea numirii sale drept Mână a Regelui. 

— Cu ce costuri? întrebă Degețel cu blândeţe. 

Ned citi răspunsul din scrisoare: 

— Patruzeci de mii de dragoni din aur pentru campion, 
douăzeci de mii de dragoni pentru cel de pe locul doi, alţi 
douăzeci de mii pentru învingătorul în luptă şi alţi zece mii 
pentru victoriosul din concursul de tragere cu arcul. 

— Nouăzeci de mii de bani de aur, oftă Degețel. Şi nu 
trebuie să uităm de celelalte costuri. Robert va dori şi un 
ospăț pe măsură. Asta înseamnă bucătari, tâmplari, 
servitoare, cântăreţi, jongleri, saltimbanci... 

— Saltimbanci avem destui, zise Lord Renly. 

Marele Maester Pycelle privi spre Degețel şi întrebă: 

— Va suporta trezoreria toate cheltuielile? 

— Despre ce trezorerie vorbim? replică Degețel. Scutiţi- 
mă de neghiobii, Maester. Ştiţi la fel de bine ca mine că 
trezoreria-i goală de ani de zile. Va trebui să împrumut 


225 


bani. Fără îndoială că Lannisterii ne vor ajuta. Până acum 
îi datorăm Lordului Tywin ceva peste trei milioane de 
dragoni, ce mai contează altă sută de mii? 

Ned era uluit. 

— Vreţi să spuneţi că datoria Coroanei este de trei 
milioane de bani de aur? 

— Coroana datorează mai mult de şase milioane de bani 
de aur, Lord Stark. Lannisterii sunt cei mai mari creditori, 
însă am împrumutat şi de la Lord Tyrell, de la Banca de 
Fier din Braavos şi de la mai multe carteluri de comerţ 
Tyroshiene. Pentru ultimele a trebuit să fac apel la 
Credinţă. Înaltul Septon se tocmeşte mai rău decât un 
negustor de peşte dornishean. 

Ned era consternat. 

— Aerys Targaryen a lăsat o trezorerie care gemea de 
aur. Cum s-a putut întâmpla aşa ceva? 

Degețel dădu din umeri. 

— Maestrul trezorier găseşte banii. Iar regele şi Mâna îi 
cheltuie. 

— Nu voi crede că Jon Arryn i-a permis lui Robert să 
aducă regatul la sapă de lemn, spuse Ned încins. 

Marele Maester Pycelle clătină din capul său mare şi 
pleşuv, iar lănţugul zornăi încet. 

— Lordul Arryn era un om prudent, însă mă tem că 
Maiestatea Sa nu ascultă întotdeauna de înţelepciunea 
consiliului. 

— Regescului meu frate îi plac turnirurile şi ospeţele, 
zise Renly Baratheon, şi detestă ceea ce numeşte 
„număratul paralelor”. 

— Voi discuta cu Maiestatea Sa, rosti Ned. Acest turnir 
este o extravaganţă pe care domeniul nu şi-o poate 
permite. 

— Vorbiţi-i cât poftiţi, spuse Lord Renly, dar ar fi mai 
bine să facem deja planurile. 

— În altă zi, replică Ned, poate puţin cam prea cu 
asprime, deduse el din privirile celorlalţi. Va trebui să-şi 
amintească mereu că nu se mai află la Winterfell, unde 


226 


numai regele era deasupra lui; aici, era doar ceva mai sus 
decât ceilalţi. Iertaţi-mă, lorzii mei, adăugă el pe un ton 
mai blând. Sunt obosit. Propun să suspendăm şedinţa aici, 
şi să o reluăm când vom fi mai odihniţi. 

Fără a le cere consimţământul, se ridică brusc, făcu un 
semn cu capul şi o luă spre uşă. 

Afară, căruțele şi călăreţii continuau să intre pe porţile 
castelului, iar curtea era un talmeş-balmeş de noroi, cai şi 
bărbaţi care strigau. Regele nu sosise încă, i se spuse. De 
la pocinogul de la Trident, cei din Casa Stark călătoreau 
mult înaintea coloanei principale, preferând să se despartă 
de ceilalţi, de Lannisteri şi de tensiunea în creştere. 
Robert abia dacă fusese văzut; umbla vorba că se deplasa 
în uriaşa casă pe roţi, mai mult beat decât treaz. Dacă era 
aşa, s-ar putea să fie cu ore întregi în urmă, dar tot va sosi 
aici mult prea repede ca să fie pe placul lui Ned. Nu 
trebuise decât să privească spre faţa Sansei pentru a simţi 
furia răbufnind din nou în el. Ultimele două săptămâni de 
drum fuseseră mizerabile. Sansa dădea vina pe Arya şi 
spunea că ar fi trebuit ca Nymeria să fie cea moartă. lar 
Arya îşi pierduse cumpătul după ce aflase ce s-a întâmplat 
cu băiatul măcelarului. Sansa plângea în somn, Arya zăcea 
tăcută toată ziua, iar Eddard Stark visa la iadurile 
îngheţate, rezervate familiei Stark de Winterfell. 

Traversă curtea exterioară, trecu pe sub podul 
castelului între zidurile defensive din interior şi se 
îndreptă spre ceea ce credea el că era Turnul Mâinii, când 
Degețel apăru înaintea lui. 

— Ai luat-o în direcţie greşită, Stark. Vino cu mine. 

Ezitând, Ned îl urmă. Degețel îl conduse într-un turn, în 
jos pe trepte, printr-o curte mică şi părăginită şi de-a 
lungul unui coridor pustiu, unde stăteau de strajă, lângă 
pereţi, armuri goale. Erau relicve Targaryene, oţel negru 
cu solzi de dragon incrustaţi pe coifuri, acum prăfuite şi 
uitate. 

— Nu acesta-i drumul spre încăperile mele, zise Ned. 

— Am spus eu că e? Te duc într-o tainiţă să-ţi tai 


227 


beregata şi să-ţi îngrop hoitul în spatele unui zid, răspunse 
Degețel, cu o voce încărcată de sarcasm. Nu avem vreme 
de glume, Stark. Te aşteaptă nevastă-ta. 

— Ce joc mai e şi ăsta, Degețel? Catelyn este la Win- 
terfell, la sute de leghe de aici. 

— Oh? Ochii verzi-cenuşii ai Degeţelului licăriră cu 
veselie. Atunci se pare că altcineva a reuşit o impostură 
uluitoare. Pentru ultima dată, desigur. Nu veni, am s-o 
păstrez pentru mine. 

Şi alergă în jos, pe trepte. Ned îl urmă circumspect, 
întrebându-se dacă ziua de azi se va mai sfârşi vreodată. 
Nu avea nicio aplecare pentru intrigi de felul acesta, dar 
începea să-şi dea seama că ele erau sarea şi piperul pentru 
un om ca Degețel. 

La capătul treptelor se afla o uşă grea, din lemn de 
stejar şi fier. Petyr Baelish ridică zăvorul şi-l pofti pe Ned. 
Ajunseră afară, sub lumina sănătoasă a asfinţitului, pe o 
ridicătură stâncoasă de deasupra râului. 

— Suntem în afara castelului, zise Ned. 

— Eşti greu de prostit, Stark, făcu Degețel cu un surâs 
afectat. A fost soarele sau cerul cel care ţi-a spus asta? 
Urmează-mă. În stâncă sunt tot felul de despicături. 
Încearcă să nu-ţi frângi gâtul căzând înăuntru. Catelyn n- 
ar pricepe asta niciodată. 

Vorbind, se aplecă de cealaltă parte a stâncii, coborând 
cu o agilitate de maimuţă. Ned studie o clipă suprafaţa 
stâncoasă a ridicăturii, apoi îl urmă, dar mult mai încet. 
Despicăturile erau, într-adevăr, acolo, aşa cum spusese 
Degețel, crevase puţin adânci, invizibile de jos, doar dacă 
ştiai unde să te uiţi. Râul era la o distanţă ametitor de 
mare dedesubt. Ned îşi lipi faţa de stâncă şi încercă să nu 
se uite jos mai mult decât era necesar. 

Când, în cele din urmă, ajunse jos, pe o cărăruie îngustă 
şi noroioasă de pe malul râului, Degețel lenevea cu spatele 
sprijinit de o stâncă şi mânca un măr. Era obosit până-n 
măduva oaselor. 

— Îmbătrâneşti, Stark, eşti tot mai lent, zise el, 


228 


aruncând nepăsător mărul în apele tumultuoase ale râului. 
Nu mai contează, restul drumului îl parcurgem călare. 

Avea doi cai pregătiţi. Ned încălecă şi o luă la trap în 
urma lui, pe cărăruie, până ce ajunseră în oraş. În cele din 
urmă, Baelish îşi struni calul în faţa unei clădiri 
dărăpănate, cu trei etaje, din lemn, cu ferestrele strălucind 
în lumina lămpilor. Sunetul muzicii şi al râsetelor plutea în 
aer, deasupra apei. Lângă uşă atârna o lampă ornamentală 
cu ulei, din sticlă roşie, agăţată de un lanţ greu. 

Ned descălecă furios. 

— Un bordel, spuse el şi-l apucă pe Degețel de umeri, 
întorcându-l cu faţa spre el. M-ai dus atâta amar de drum 
la un bordel. 

— Înăuntru-i nevastă-ta. 

Era ultima insultă. 

— Brandon a fost prea blând cu tine, spuse Ned izbindu- 
l] de perete şi-i puse pumnalul sub bărbuţa ascuţită. 

— Stăpâne, nu, se auzi o voce grăbită. Spune adevărul. 

În spatele lui se auzi un zgomot de paşi. Ned se răsuci, 
cu pumnalul în mână, pe când un bărbat cu părul alb 
alergă spre ei. Era îmbrăcat într-o robă grosolană şi pielea 
lui moale de sub bărbie tresărea în ritmul paşilor. 

— Asta nu-i treaba ta, începu Ned. Apoi, dintr-odată, îl 
recunoscu. Lăsă pumnalul în jos, uluit. Ser Rodrik? 

Rodrik Cassel dădu din cap. 

— Doamna dumneavoastră vă aşteaptă sus. 

Ned nu mai pricepea nimic. 

— Catelyn se află cu adevărat aici? Asta nu-i vreo 
păcăleală ciudată de-a Degeţelului? 

— Ar fi fost grozav să fie aşa, Stark, spuse Degețel. Ia-te 
după mine şi încearcă să arăţi cu o idee mai libidinos şi 
mai puţin asemănător cu Mâna Regelui. N-ar servi la nimic 
dacă ai fi recunoscut. Poate că n-ar strica să pipăi vreo 
ţâţă, două, în trecere. 

Intrară, trecând printr-o sală comună aglomerată, unde 
o femeie grasă cânta balade deocheate în vreme ce fete 
drăguţe în robe de pânză şi mătase colorată se lipeau de 


229 


iubiții lor sau li se legănau în poală. Nimeni nu-i acordă lui 
Ned nicio atenţie. Ser Rodrik aşteptă jos, în vreme ce 
Degețel îl conduse la etajul al treilea, de-a lungul unui 
coridor, şi deschise o uşă. 

Catelyn aştepta înăuntru. Ţipă când dădu cu ochii de el, 
alergă la el şi-l îmbrăţişă strâns. 

— Doamna mea, şopti Ned plin de uimire. 

— Oh, foarte bine, spuse Degețel închizând uşa. O 
recunoşti? 

— Mă temeam că nu vei mai sosi niciodată, domnul 
meu, şopti ea lipită de pieptul său. Petyr mi-a adus veştile. 
Mi-a spus de necazurile tale cu Arya şi cu tânărul prinţ. Ce 
fac fetele mele? 

— Amândouă bocesc şi sunt furioase, îi spuse el. Cat, nu 
înţeleg. Ce faci aici, la Debarcaderul Regelui? Ce s-a 
întâmplat? E vorba de Bran? Este... 

Mort era cuvântul care-i venise pe buze, dar nu-l putu 
rosti. 

— E vorba de Bran, dar nu este ce crezi tu, spuse 
Catelyn. 

Ned nu mai înţelegea nimic. 

— Atunci, ce-i? De ce te afli aici, dragostea mea? Ce-i 
locul ăsta? 

— Exact ceea ce pare, spuse Degețel, aşezându-se într- 
un scaun la fereastră. Un bordel. Te-ai putea gândi la alt 
loc mai potrivit unde s-o găseşti pe Catelyn Tully? Zâmbi. 
Din întâmplare, sunt proprietarul acestui loc deosebit, aşa 
că aranjamentele au fost lesne de făcut. Sunt cel mai 
doritor în a-i împiedica pe Lannisteri să afle că doamna 
Cat se află aici, la Debarcaderul Regelui. 

— De ce? întrebă Ned. Apoi văzu mâinile ei, modul 
neîndemânatic în care şi le ţinea, cicatricile roşii, 
rigiditatea ultimelor două degete. Te-ai rănit. li luă mâinile 
într-ale lui şi le întoarse. Zeilor! Astea-s tăieturi adânci... o 
lovitură de sabie sau... Ce s-a întâmplat, doamna mea? 

Catelyn scoase un pumnal de sub mantia ei şi i-l puse în 
mână. 


230 


— Cu această armă a fost trimis cineva să-i taie gâtul lui 
Bran şi să-i verse sângele. 

Capul lui Ned zvâcni în sus. 

— Dar... cine... de ce ar... 

Ea-i puse degetul pe buze. 

— Lasă-mă să-ţi spun totul, dragostea mea. Va merge 
mai repede aşa. Ascultă. 

Aşa că ascultă, iar ea-i povesti totul, de la focul din 
turnul bibliotecii, până la Varys şi Degețel. lar când 
termină, Eddard Stark rămase zăpăcit lângă masă, cu 
pumnalul în mână. Lupul lui Bran îi salvase viaţa, se gândi 
el amorţit. Ce spusese Jon când găsiseră puii în zăpadă? 
Copiilor dumneavoastră le era scris să primească aceşti 
pui, stăpâne. lar el îl omorâse pe al Sansei, şi pentru ce? 
Era vinovăţie ceea ce simţea? Sau teamă? Dacă zeii le 
trimiseseră aceşti lupi, oare ce sminteală făcuse el? 
Dureros, Ned îşi îndreptă gândurile spre pumnal şi spre 
ceea ce semnifica el. 

— Pumnalul Pezevenghiului, repetă el. 

Nu avea niciun sens. Degetele sale se strânseră în jurul 
mânerului lustruit, din os de dragon, şi înfipse lama în 
masă, simțind cum muşcase din lemn. Rămase acolo, ca o 
sfidare. De ce să fi vrut Tyrion Lannister să-l vadă mort pe 
Bran? Băiatul nu i-a făcut niciodată niciun rău. 

— Voi, Stark, nu aveţi decât zăpadă între urechi? 
întrebă Degețel. Piticul n-ar fi acţionat niciodată de unul 
singur. 

Ned se ridică şi începu să meargă în sus şi-n jos prin 
cameră. 

— Dacă regina are un amestec în asta, ferească zeii... 
Chiar regele... Nu, nu pot să cred aşa ceva. Totuşi, când 
rosti aceste cuvinte, îşi aminti de dimineaţa îngheţată, 
între gorgane, şi de vorbele lui Robert când îi spusese de 
trimiterea unor asasini pe urmele prinţesei Targaryene. Şi- 
l aminti pe bebeluşul lui Rhaegar, resturile însângerate ale 
capului său şi felul în care regele plecase, aşa cum plecase 
şi din sala de audienţe din Darry, nu cu mult timp în urmă. 


231 


Încă o mai auzea pe Sansa rugându-l, aşa cum îl rugase, 
cândva, şi Lyanna. 

— Mai mult ca sigur că regele nu a ştiut, spuse Degețel. 
N-ar fi pentru prima dată. Bunul nostru Robert este un 
expert în a închide ochii la lucruri pe care nu vrea să le 
vadă. 

Ned nu avea ce să-i mai răspundă la asta. Faţa băiatului 
de măcelar pluti înaintea ochilor săi, despicată aproape în 
două; nici atunci, regele nu scosese niciun cuvânt. Îl durea 
capul. 

Degețel se aplecă alene peste masă şi smulse pumnalul 
din lemnul ei. 

— Acuzaţia este, oricum, cea de trădare. Acuză-l pe rege 
şi vei dansa cu Ilyn Payne înainte să termini ce ai de spus. 
Regina... dacă poţi găsi o dovadă care să-l facă pe Robert 
să te asculte, poate... 

— Avem dovada, spuse Ned, avem pumnalul. 

— Ăsta? Degețel se juca nepăsător cu pumnalul. O 
bucată drăguță de oţel, dar are două tăişuri, domnul meu. 
Piticul, fără îndoială, va jura că fierul i-a fost furat sau l-a 
pierdut la Winterfell, şi cum trepăduşul lui e mort, cine să 
mai spună că minte? Împinse uşor pumnalul spre Ned. 
Sfatul meu este să-l aruncaţi în râu şi să uitaţi că a existat 
vreodată. 

Ned îl privi cu răceală. 

— Lord Baelish, eu sunt Stark de Winterfell. Fiul meu 
zace schilodit, poate că pe moarte. Ar fi murit, şi Catelyn 
împreună cu el, dacă n-ar fi existat un pui de lup găsit în 
zăpadă. Dacă chiar crezi că aş putea uita asta, eşti mai 
smintit decât atunci când ai ridicat sabia împotriva fratelui 
meu. 

— S-ar putea să fiu un smintit, Stark, dar sunt încă aici, 
în vreme ce fratele tău putrezeşte în mormântul lui 
îngheţat de vreo paisprezece ani. Dacă eşti aşa de doritor 
să putrezeşti lângă el, departe de mine ideea de a încerca 
să te fac să te răzgândeşti, dar mai degrabă n-aş vrea să 
fiu şi eu inclus în asta, nu, mulţumesc. 


232 


— Ai fi ultimul om pe care l-aş include de bună voie în 
orice, Lord Baelish. 

— Mă răneşti de nu mai pot, făcu Degețel, punându-şi 
mâna pe inimă. În ceea ce mă priveşte pe mine, 
întotdeauna v-am considerat pe voi, familia Stark, nişte 
tipi obositori, însă Cat pare să se fi ataşat de tine, din 
motive pe care nu le pot înţelege. Voi încerca să te menţin 
în viaţă de dragul ei. O treabă de smintit, admit asta, însă 
nevestei tale nu i-aş putea refuza nimic. 

— l-am povestit lui Petyr despre bănuielile noastre 
privind moartea lui Jon Arryn, spuse Catelyn. A promis că 
te va ajuta să afli adevărul. 

Astea nu erau veşti care să-i cadă prea bine lui Eddard 
Stark, dar era cât se poate de adevărat că aveau nevoie de 
ajutor, iar Degețel îi fusese, cândva, ca un frate lui Cate- 
lyn. Nu ar fi fost pentru prima dată când Ned era obligat 
să împărtăşească o cauză comună cu un om pe care-l 
dispreţuia. 

— Prea bine, spuse el, punând pumnalul la cingătoare. 
Vorbeai de Varys. Ştie şi eunucul de toate astea? 

— Nu de la mine, zise Catelyn. Nu te-ai însurat cu o 
proastă, Eddard Stark. Însă Varys are întotdeauna 
mijloace de a afla lucruri pe care nimeni nu le-ar putea şti. 
Stăpâneşte o artă ocultă, Ned, ţi-o jur. 

— Are spioni peste tot, asta se cunoaşte deja, spuse Ned 
indiferent. 

— Ba mai mult decât atât, insistă Catelyn. Ser Rodrik a 
discutat cu Ser Aron Santagar în cel mai mare secret, dar, 
cumva, Păianjenul a aflat de conversaţia lor. Mi-e teamă de 
omul ăla. 

Degețel zâmbi. 

— Lasă-l pe Lord Varys în grija mea, scumpă doamnă. 
Dacă-mi permiţi o mică obscenitate, şi unde s-ar potrivi 
una mai bine ca aici, l-aş strânge de boaşe. Îşi strânse 
degetele, zâmbind. Sau aş fi făcut-o dacă ar fi fost bărbat 
şi le-ar fi avut. Vezi, dacă se deschide colivia, păsărelele 
încep să cânte, iar lui Varys nu i-ar plăcea asta. Dacă aş fi 


233 


în locul tău, m-ar îngrijora mai mult Lannisterii şi mai 
puţin eunucul. 

Ned nu avea nevoie de Degețel ca să ştie asta. Se 
gândea la ziua în care fusese găsită Arya, la expresia de pe 
chipul reginei când spusese: Avem un lup, atât de moale şi 
de încet. Se gândi la băiatul Mycah, la moartea subită a lui 
Jon Arryn şi la căderea lui Bran, la bătrânul smintit, Aerys 
Targaryen, murind pe podeaua sălii tronului cu sângele 
uscându-i-se pe lama unei săbii aurite. 

— Doamna mea, spuse el întorcându-se spre Catelyn, nu 
mai ai nimic de făcut aici. Vreau să te întorci imediat la 
Winterfell. Dacă a fost un asasin, ar mai putea fi şi alţii. 
Cine a ordonat uciderea lui Bran va afla cât de curând că 
băiatul trăieşte. 

— Sperasem să văd fetele, zise Catelyn. 

— Asta ar fi cea mai nefericită idee, interveni Degețel. 
Fortăreaţa Roşie este plină de ochi iscoditori, iar copiii 
vorbesc. 

— Are dreptate, dragostea mea, îi zise şi Ned. O 
îmbrăţişă. Ia-l pe Ser Rodrik şi plecaţi spre Winterfell. Voi 
avea eu grijă de fete. Du-te acasă la fiii noştri şi ai grijă de 
ei. 

— Cum spui tu, stăpân al meu. Catelyn îşi întoarse faţa 
şi Ned o sărută. Degetele ei mutilate se agăţară de spatele 
lui cu o vigoare disperată, de parcă ar fi vrut să-l ţină pe 
veci la adăpostul îmbrăţişării sale. 

— Ar vrea domnul şi doamna să folosească o cameră de 
dormit? întrebă Degețel. Trebuie să te avertizez, Stark, de 
obicei aşa ceva costă aici. 

— Un moment singuri, asta-i tot ce vreau, zise Catelyn. 

— Foarte bine. Degețel plecă spre uşă. Numai să nu 
dureze. Deja ar trebui ca eu şi Mâna să revenim la castel 
înainte ca absenţa noastră să fie observată. 

Catelyn veni spre el şi-i luă mâinile într-ale ei. 

— N-am să uit ajutorul pe care ni l-ai oferit, Petyr. Când 
oamenii tăi au venit după mine, n-am ştiut dacă mă iau ca 
prieten sau duşman. Am descoperit că eşti ceva mai mult 


234 


decât un prieten. Am regăsit un frate pe care-l crezusem 
pierdut. 

Petyr Baelish zâmbi. 

— Sunt îngrozitor de sentimental, scumpa mea doamnă. 
Mai bine să nu spunem nimănui. Mă străduiesc de ani de 
zile să-i conving pe cei de la curte că sunt pervers şi crud, 
şi aş detesta să văd cum toată munca mea la greu s-a dus 
pe apa sâmbetei. 

Ned nu credea niciun cuvânt din toate astea, însă se 
strădui să fie politicos când vorbi. 

— Ai şi recunoştinţa mea, Lord Baelish. 

— Oh, acum chiar că asta-i o pleaşcă, făcu Degețel 
ieşind. 

Când uşa se închise în urma lui, Ned se întoarse la soţia 
sa. 

— Când ajungi acasă, trimite vorbă lui Helman Tallhart 
şi Galbart Glover, sub sigiliul meu. Trebuie să ia o sută de 
arcaşi fiecare şi să fortifice Moat Cailin. Două sute de 
arcaşi hotărâți pot apăra Gâtul împotriva oricărei armate. 
Instruieşte-l pe Lord Manderly că trebuie să-şi întărească 
şi să repare toate lucrările de apărare de la Portul Alb şi să 
aibă grijă să fie bine întreţinute. Din acest moment, vreau 
ca Theon Greyjoy să fie bine păzit. Dacă începe un război, 
vom avea mare nevoie de flota tatălui său. 

— Război? 

Frica se oglindea clar pe chipul lui Catelyn. 

— Nu se va ajunge la asta, îi promise Ned, rugându-se 
să fie adevărat. O luă din nou în braţe. Lannisterii sunt 
necruţători cu slăbiciunile, aşa cum a aflat şi Aerys 
Targaryen, spre nenorocirea sa, însă nu vor îndrăzni să 
atace nordul fără puterea domeniului în spatele lor, iar pe 
asta n-o vor avea. Trebuie să mă prefac în continuare, ca şi 
cum nu s-ar fi întâmplat nimic rău. Aminteşte-şi de ce am 
venit aici, dragostea mea. Dacă găsesc vreo dovadă că 
Lannisterii l-au ucis pe Jon Arryn... 

O simţi pe Catelyn tremurând în braţele sale. Mâinile ei 
rănite se agăţară de el. 


235 


— Dacă este aşa, atunci ce se va întâmpla, dragostea 
mea? 

Ned ştia că aceasta era partea cea mai periculoasă. 

— Dreptatea o face regele, îi spuse el. Când voi afla 
adevărul, va trebui să merg la Robert. Și să mă rog ca el să 
fie bărbatul care cred eu că e, termină el în gând, şi nu 
bărbatul care mă tem că a devenit. 


236 


TYRION 


— Sunteţi sigur că trebuie să ne părăsiţi atât de curând? 
îl întrebă Lordul Comandant. 

— Mai mult ca sigur, Lord Mormont, răspunse Tyrion. 
Fratele meu, Jaime, se va întreba ce s-a întâmplat cu mine. 
S-ar putea să ajungă la concluzia că m-aţi convins să mă 
îmbrac în negru. 

— Dacă aş putea! Mormont apucă un cleşte de crab şi-l 
zdrobi în pumn. Bătrân, Lordul Comandant era încă 
puternic ca un urs. Eşti un om viclean, Tyrion. Avem 
nevoie de astfel de oameni la Zid. 

Tyrion rânji. 

— Atunci am să răscolesc cele Şapte Regate în căutarea 
piticilor şi am să vi-i trimit pe toţi, Lord Mormont. 

Izbucniră în râs, iar lordul sorbi carnea de pe piciorul 
de crab şi se întinse după altul. Crabii sosiseră de la 
Rondul de Est chiar în dimineaţa aceea, în butoaie cu 
zăpadă, şi erau foarte suculenţi. 

Ser Alliser Thorne era singurul om de la masă care nu 
lăsă să-i scape nici măcar o umbră de zâmbet. 

— Lannister îşi bate joc de noi. 

— Numai de tine, Ser Alliser, spuse Tyrion. 

De data asta, râsul comesenilor avu o undă de 
nervozitate. Ochii negri ai lui Thorne se fixară cu ură 
asupra lui Tyrion. 

— Ai o limbă cam ascuţită pentru cineva care este doar 
jumătate de om. Poate că noi doi ar trebui să ieşim 
împreună în curte. 

— De ce? făcu Tyrion. Crabii sunt aici. 

Remarca smulse şi mai multe hohote de la ceilalţi. Ser 
Alliser se ridică cu gura strânsă. 

— Vino şi glumeşte cu un fier în mâini. 

Tyrion se uită sugestiv spre mâna sa dreaptă. 


237 


— Dar ia te uită, chiar am un fier în mână, Ser Alliser, 
deşi pare să fie o furculiţă pentru crabi. Să ne duelăm? 

Se ridică în scaun şi începu să-l împungă pe Thorne în 
piept cu furculiţa. Hohotele de râs umplură încăperea din 
turn. Bucăţi de crab căzură din gura Lordului Comandant 
când începu să tuşească şi să se înece. Chiar şi corbul său 
se alătură, croncănind zgomotos de la fereastră: Duel! 
Duel! Duel! 

Ser Alliser ieşi din încăpere atât de repede, de parcă ar 
fi avut un pumnal înfipt în dos. Mormont încă se chinuia 
să-şi tragă răsuflarea. Tyrion îl bătu pe spate. 

— Învingătorul ia totul, strigă el. Cer să mi se dea portia 
de crabi a lui Thorne. 

În cele din urmă, Lordul Comandant îşi reveni. 

— Sunteţi un răutăcios să-l provocaţi astfel pe Ser 
Alliser, îl muştrului el. 

Tyrion se aşeză şi sorbi o înghiţitură de vin. 

— Când un om îşi pictează o ţintă pe piept, trebuie să se 
aştepte ca, mai devreme sau mai târziu, cineva să lanseze 
o săgeată spre el. Am văzut morţi cu mai mult umor decât 
acest Ser Alliser al vostru. 

— Nu-i chiar aşa, obiectă Lordul Administrator, Bowen 
Marsh, un bărbat rotofei şi roşu la faţă precum o rodie. Ar 
trebui să auziţi numele caraghioase pe care le dă băieţilor 
pe care-i antrenează. 

Tyrion auzise şi el câteva din numele acelea 
caraghioase. 

— Pun rămăşag că şi băieţii au câteva nume pentru el, 
spuse el. Ştergeţi-vă gheaţa de pe ochi, bunii mei domni. 
Ser Alliser Thorne ar trebui să curețe grajdurile, nu să 
facă instrucţie cu tinerii voştri războinici. 

— Rondul nu duce lipsă de băieţi de grajd, mormăi 
Lordul Mormont. Se pare că numai din ăştia ne trimit mai 
nou. Grăjdari şi hoţi de buzunare, violatori. Ser Alliser este 
cavaler consacrat, unul dintre puţinii care a îmbrăcat 
hainele negre de când sunt eu Lord Comandant. A luptat 
cu curaj la Debarcaderul Regelui. 


238 


— De cealaltă parte, comentă amar Ser Jaremy Rykker. 
Ştiu asta, am fost acolo, pe metereze, chiar lângă el. Tywin 
Lannister ne-a oferit o alternativă excelentă. Ori ne 
îmbrăcăm în negru, ori ne înfige capetele în sulițe, până la 
lăsarea serii. Nu intenţionez să te ofensez, Tyrion. 

— Nu m-ai ofensat, Ser Jaremy. Tatălui meu îi plac 
foarte mult capetele înfipte în ţepuşe, în special ale celor 
care l-au supărat într-un fel sau altul. Iar cu un chip atât 
de nobil ca al dumitale, fără îndoială că te şi vedea 
decorând zidul oraşului. Deasupra Porții Regelui. Cred că 
ai fi arătat izbitor acolo, sus. 

— Mulţumesc, răspunse Ser Jaremy cu un zâmbet 
sardonic. 

Lordul Comandant îşi drese glasul. 

— Uneori mă tem că Ser Alliser are dreptate, Tyrion. 
Dumneata îţi baţi joc de noi şi de scopul nostru nobil. 

Tyrion dădu din umeri. 

— Cu toţii avem nevoie să fim persiflaţi din când în 
când, Lord Mormont; cel puţin aşa ne luăm în serios. Încă 
puţin vin, vă rog. 

Îşi înălţă cupa. Pe când Rykker i-o umplea dintr-a lui, 
Bowen Marsh spuse: 

— Aveţi o sete grozavă pentru un om atât de mic. 

— Oh, cred că Lord Tyrion este destul de mare, zise 
Maester Aemon de la capătul mesei. Vorbea blajin, însă 
ofiţerii superiori ai Rondului de Noapte tăcură cu toţii, să 
audă mai bine ce avea de spus acest bătrân. Cred că-i un 
gigant venit între noi, aici, la capătul lumii. 

Tyrion răspunse cu blândeţe: 

— Mi s-a spus într-o mulţime de feluri, lordul meu, dar 
gigant mai rar. 

— Totuşi, reluă Maester Aemon pe când ochii săi opaci, 
albicioşi ca laptele, se fixară pe faţa lui Tyrion, cred că 
este adevărat. 

Dintr-odată, Tyrion Lannister se pomeni fără replică. Nu 
putu decât să-şi încline capul politicos şi să spună: 

— Sunteţi prea amabil, Maester Aemon. 


239 


Orbul zâmbi. Era un om mărunţel, zbârcit şi pleşuv, 
strivit de greutatea colierului său de maester, vechi de o 
sută şi ceva de ani. 

— Mi s-a spus în toate felurile, lordul meu, însă rareori 
amabil. 

De astă dată, chiar Tyrion dădu tonul la râs. 

Mult mai târziu, când ocupaţia foarte serioasă a 
mâncatului se sfârşi şi ceilalţi plecară, Mormont îi oferi lui 
Tyrion un scaun lângă foc şi o cupă de băutură încălzită şi 
picantă, atât de tare, încât îi dădură lacrimile. 

— Drumul regelui poate fi periculos până aici, atât de 
departe în nord, îi spuse Lordul Comandant în timp ce 
sorbeau din băutură. 

— Cu mine sunt Jyck şi Morrec, răspunse Tyrion, iar 
Yoren pleacă din nou spre sud. 

— Yoren este singur. Rondul îţi va oferi o escortă până 
la Winterfell, anunţă Mormont pe un ton care nu admitea 
replică. Trei oameni sunt suficienţi. 

— Dacă insistaţi, lordul meu, făcu Tyrion. L-aţi putea 
trimite pe tânărul Snow. Ar fi încântat de ocazia de a-şi 
revedea fraţii. 

Mormont se încruntă. 

— Snow? Oh, bastardul Stark. Nu cred. Cei tineri 
trebuie să uite de viaţa lăsată în urmă, de fraţi şi mame şi 
tot. O vizită acasă nu va face decât să-i răscolească nişte 
simţăminte care cel mai bine ar fi să fie lăsate în pace. 
Cunosc lucrurile astea. Propriile mele neamuri... sora mea, 
Maege, conduce Insula Ursului acum, de când cu 
dezonoarea fiului meu. Am nepoate pe care nu le-am văzut 
niciodată. Mai luă o înghiţitură. In afară de asta, Jon Snow 
e doar un flăcău. Vei avea trei oameni puternici care să te 
păzească. 

— Sunt mişcat de preocuparea dumneavoastră, Lord 
Mormont. Băutura tare îl ameţise pe Tyrion, dar fără să-l 
îmbete atât de mult încât să nu-şi dea seama că Bătrânul 
Urs voia ceva de la el. Nădăjduiesc să vă pot răsplăti 
amabilitatea. 


240 


— Poţi, spuse brusc Mormont. Sora ta stă de-a dreapta 
regelui. Fratele tău este un mare cavaler, iar tatăl tău este 
cel mai puternic lord din toate cele Şapte Regate. Discută 
cu ei despre noi. Spune-le de trebuinţele noastre de aici. Ai 
văzut şi singur, domnul meu. Rondul de Noapte e pe ducă. 
Forţa noastră este acum de mai puţin de o mie de oameni. 
Aici sunt şase sute, două sute în Turnul Umbrei, şi chiar 
mai puţini la Rondul de Est, iar combatanți sunt nicio 
treime din toţi aceştia. Zidul are o lungime de sute de 
leghe. Gândeşte-te la asta. Dacă se produce vreun atac, 
am numai trei oameni care să acopere fiecare kilometru de 
Zid. 

— Trei şi un sfert, zise Tyrion cu un căscat. 

Mormont abia dacă-l auzi. Bătrânul îşi încălzea mâinile 
la foc. 

— L-am trimis pe Benjen Stark să-l caute pe fiul lui Yohn 
Royce, dispărut la prima sa ieşire. Băiatul Royce era la fel 
de crud precum iarba de vară, dar a insistat să-l onorez cu 
propria sa comandă, spunând că era de datoria sa în 
calitate de cavaler. N-am vrut să-l jignesc pe taică-său, aşa 
că i-am făcut pe voie. L-am trimis cu doi oameni pe care-i 
consideram la fel de buni ca oricare din Rond. Ce smintit 
sunt. 

Smintit! fu şi corbul de acord. Tyrion ridică privirile. 
Pasărea se uita în jos, la el, cu ochii aceia negri ca nişte 
mărgele, ciufulindu-şi aripile. Smintit/ croncăni corbul din 
nou. N-avea nicio îndoială că bătrânul Mormont n-ar fi 
luat-o uşor dacă ar fi sugrumat creatura. Ce păcat! 

Lordul Comandant nu lua în seamă pasărea cicălitoare. 

— Gared era aproape la fel de bătrân ca mine şi se afla 
de mai mult timp pe Zid, continuă el. Cu toate astea, se 
pare că a renunţat la jurământ şi a fugit. Nu aş fi crezut 
niciodată aşa ceva, însă Lord Eddard mi-a trimis de la 
Winterfell capul lui. Despre Royce nu se mai ştie nimic. Un 
dezertor şi doi oameni pierduţi, iar acum s-a dus şi Benjen 
Stark. Oftă adânc. Pe cine să trimit acum să-l caute pe el? 
Peste doi ani voi avea şaptezeci. Sunt prea bătrân şi prea 


241 


obosit pentru povara pe care o port, dar dacă o pun jos, 
cine o ridică? Alliser Thorne? Bowen Marsh? Ar trebui să 
fiu la fel de orb ca Maester Aemon ca să nu văd ce sunt ei. 
Rondul de Noapte a devenit o armată de băieţi morocănoşi 
şi bătrâni obosiţi. În afară de cei care au fost la masa mea, 
în seara asta, mai sunt, poate, încă vreo douăzeci care ştiu 
să citească, şi chiar mai puţini cei care pot gândi, sau 
planifica, sau conduce. Cândva, Rondul îşi petrecea verile 
construind, iar fiecare Lord Comandant ridica Zidul mai 
sus decât îl găsise. Acum tot ce putem face este să 
rămânem în viaţă. 

Nimerise într-o fundătură, îşi dădu Tyrion seama. Se 
simţea uşor jenat pentru bătrân. Lordul Mormont îşi 
petrecuse o bună parte din viaţă la Zid şi trebuia să creadă 
că toţi acei ani avuseseră un sens. 

— Promit, regele va auzi despre necesităţile voastre, 
spuse el pe un ton grav, şi voi vorbi cu tatăl meu şi fratele 
meu, Jaime. 

Şi avea să o facă. Tyrion Lannister îşi ţinea întotdeauna 
cuvântul. Lăsă restul nerostit însă; că regele Robert nu-l 
va lua în seamă, că Lordul Tywin îl va întreba dacă nu 
cumva şi-a pierdut minţile şi că Jaime nu va face decât să 
râdă. 

— Eşti tânăr, Tyrion, spuse Mormont. Câte ierni ai 
văzut? 

Dădu din umeri. 

— Opt, nouă. Nu-mi amintesc prea bine. 

— Şi toate scurte. 

— Aşa cum spuneţi, domnul meu. Se născuse în miezul 
iernii, una îngrozitoare, crudă, care - aşa cum zisese 
cineva - durase aproape trei ani, însă cele mai timpurii 
amintiri ale lui Tyrion erau despre primăvară. 

— Când eram copil, se spunea că o vară lungă anunţă 
întotdeauna venirea unei ierni lungi. Această vară a durat 
nouă ani, Tyrion, iar al zecelea vine cât de curând. 
Gândeşte-te la asta. 

— Când eram eu copil, răspunse Tyrion, dădaca mi-a 


242 


spus, într-o zi, că dacă oamenii ar fi buni, zeii ar dărui 
lumii o vară fără sfârşit. Poate că am fost noi mai buni 
decât credem, iar Vara cea Mare se apropie, în sfârşit. 

Rânji. Pe Lordul Comandant nu păru să-l amuze asta. 

— Nu eşti suficient de smintit ca să crezi aşa ceva, 
domnul meu. Deja zilele devin tot mai scurte. Nu poate fi 
nicio greşeală, Aemon are scrisorile de la Citadelă, 
descoperiri potrivite cu ale lui. Sfârşitul verii se apropie de 
noi. Mormont se întinse şi-l apucă pe Tyrion strâns de braţ. 
Trebuie să-i faci să înţeleagă. Îţi spun eu, domnul meu, se 
apropie bezna. Prin păduri sunt tot felul de sălbăticiuni, 
lupi străvechi şi mamuti şi urşi de zăpadă de mărimea unor 
bizoni, iar în visele mele mi s-au arătat şi lucruri mai 
întunecate. 

— În visele dumneavoastră, repetă Tyrion, gândindu-se 
cât de mult voia să bea ceva tare. 

Mormont nu pricepu aluziile din vocea sa. 

— Pescarii de pe lângă Lannisport dau adesea cu ochii 
de şerpi de mare. Denys Mallister scrie că oamenii de la 
munte se duc în sud, strecurându-se pe lângă Turnul 
Umbrei într-un număr mult mai mare ca înainte. Fug, 
domnul meu... dar fug de cine? Lord Mormont se duse la 
fereastră şi se uită în noapte. Astea-s ciolane bătrâne, 
Lannister, dar n-au simţit niciodată un frig ca ăsta. Spune-i 
regelui ce-ţi zic eu, te implor. Vine iarna şi, când s-o lăsa 
Noaptea cea Lungă, numai Rondul de Noapte va sta între 
regat şi bezna care vine dinspre nord. Zeii să ne ajute dacă 
nu suntem pregătiţi. 

— Să mă ajute zeii pe mine dacă nu dorm puţin noaptea 
asta. Yoren vrea să plece în zori. Tyrion se ridică în 
picioare, somnoros din cauza vinului şi obosit de moarte. 
Vă mulţumesc pentru toate cele pe care mi le-aţi oferit, 
Lord Mormont. 

— Spune-le, Tyrion. Spune-le şi fă-i să creadă. Astea 
sunt singurele mulţumiri de care am nevoie. Fluieră şi 
corbul zbură spre el şi i se aşeză pe umăr. Mormont zâmbi 
şi-i dădu păsării nişte porumb din buzunar, în vreme ce 


243 


Tyrion ieşi. 

Afară era un frig tăios. Înfofolit în blănurile sale groase, 
Tyrion Lannister îşi puse mănuşile şi făcu un semn către 
bietele santinele îngheţate care făceau de gardă lângă 
Fortăreaţa Comandantului. O luă prin curte spre propriile 
sale încăperi din Turnul Regelui, mergând pe cât de 
repede îl puteau duce picioarele. Petice de zăpadă 
scârţâiau sub paşii lui, când ghetele sfărâmau crusta 
formată noaptea, iar respiraţia lui se ridica în aer ca o 
flamură. Îşi strânse palmele sub braţ şi merse mai repede, 
rugându-se ca Morrec să-şi fi amintit să-i încălzească patul 
cu cărămizi fierbinţi, scoase din foc. 

În spatele Turnului Regelui, Zidul sclipea sub lumina 
lunii, imens şi misterios. Tyrion se opri o clipă şi privi în 
sus, spre el. Picioarele-l dureau de frig şi efort. Dintr- 
odată, îl năpădi o nebunie ciudată, o dorinţă de a privi încă 
o dată spre capătul lumii. Ar fi ultima lui şansă, se gândi; 
mâine va pleca spre sud şi nu-şi putea imagina de ce ar 
mai fi vrut să revină în această dezolare îngheţată. Turnul 
Regelui era chiar în faţa lui, cu promisiunea unui pat cald 
şi moale, dar Tyrion se pomeni trecând de el, spre palisada 
vastă a Zidului. O scară de lemn urca spre partea de sud, 
ancorată cu grinzi uriaşe, nefasonate, cufundate adânc în 
gheaţă. Scara se înălța în zigzag, cătându-şi calea sus la 
fel de strâmbă ca un fulger. Fraţii în negru îl asiguraseră 
că era mult mai solidă decât părea, picioarele îl dureau 
prea tare ca să poată măcar contempla o ascensiune. În 
loc de asta, se duse spre cuşca de fier de lângă puț, se 
căţără înăuntru şi trase tare de frânghia clopotului, de trei 
ori, scurt. 

Aşteptarea i se păru o eternitate stând acolo, după 
gratii, cu Zidul în spate. Suficient de mult încât să înceapă 
să se întrebe de ce făcea asta. Tocmai se hotărâse să 
renunţe la ideea lui subită şi să plece la culcare, când 
cuşca se smuci şi începu să urce. 

La început, se deplasă încet în sus, cu smucituri, apoi 
începu să urce mult mai lin. Pământul se îndepărta sub el, 


244 


cuşca se legăna, iar Tyrion îşi încolăci braţele în jurul 
barelor de fier. Putea simţi prin mănuşi răceala metalului. 
Morrec făcuse focul în camera lui, observă el aprobator, 
însă turnul Lordului Comandant era în întuneric. Bătrânul 
Urs avea mai multă minte decât el, se părea. 

Apoi ajunse deasupra turnurilor, urcând tot mai mult. 
Castelul Negru era sub el, întins în lumina lunii. Puteai 
vedea cât era de pustiu şi gol de aici, de sus; fortărețe fără 
ferestre, ziduri surpate, curţi pline de piatră sfărâmată. 
Mult mai departe, putea vedea luminile Oraşului Cârtiţei, 
micul sătuc aflat la jumătate de leghe spre sud, pe drumul 
regelui, iar ici şi colo lumina lunii strălucea pe apa râurilor 
îngheţate care coborau din înălţimea muntelui pentru a 
traversa câmpiile. Restul lumii era o pustietate întunecată 
de dealuri măturate de vânturi şi câmpii pietroase, 
acoperite parţial de zăpadă. 

În cele din urmă, în spatele lui se auzi o voce groasă. 

— Pe cele şapte iaduri, e piticul! 

Cuşca se zgudui oprindu-se şi rămase atârnată, balan- 
sându-se încet înainte şi înapoi, în scârţâitul frânghiei. 

— Adu-l aici, fir-ar să fie. Se auziră un mormăit şi un 
geamăt prelung de lemn, când cuşca alunecă într-o parte 
şi Zidul ajunse dedesubt. Tyrion aşteptă până ce legănarea 
încetă, apoi împinse uşa cuştii şi sări pe gheaţă. O siluetă 
masivă, în negru, se aplecă pe un vinci, în vreme ceoa 
doua ţinea cuşca. Feţele celor doi erau înfăşurate în fulare 
de lână şi numai ochii li se mişcau. 

— Ce vrei în acest ceas de noapte? întrebă cel de la 
vinci. 

— O ultimă privire. 

Bărbaţii schimbară câteva ocheade. 

— Uită-te cât pofteşti, glăsui celălalt. Ai însă grijă să nu 
cazi, micuţule. Bătrânul Urs ne-ar pune pielea-n băț. O 
cabină mică, de lemn, se ridica sub scripetele uriaş, iar Ty- 
rion văzu lucirea mată a unui cazan şi simţi un val de 
căldură când bărbaţii deschiseră uşa cabinei şi intrară. lar 
el rămase singur. 


245 


Sus era un frig muşcător, iar vântul îi răscolea hainele 
ca o iubită nerăbdătoare. Culmea Zidului era mai lată 
decât era mare parte din drumul regelui, aşa că Tyrion nu 
se temea de o cădere, deşi solul era mai alunecos decât îi 
plăcea lui. Fraţii împrăştiaseră piatră măcinată pe căile de 
acces, însă greutatea nenumăraţilor paşi măcina Zidul de 
dedesubt, aşa că gheaţa părea să se ridice la marginea 
cărării, înghiţind-o, până ce calea devenea iar curată, şi 
trebuia împrăştiată piatră din nou. 

Totuşi, nu era ceva peste puterile lui Tyrion. 

Privi departe, spre est şi vest, la Zidul care se întindea 
înaintea lui, un drum vast, alb, fără început şi fără sfârşit, 
cu un abis întunecos de o parte şi de alta. Spre vest, se 
hotări el fără niciun motiv special şi începu să meargă în 
direcţia aceea, urmând cărarea cea mai apropiată de 
marginea din nord, acolo unde pietrişul părea cel mai 
proaspăt. 

Obrajii săi dezgoliţi erau rumeni de frig, iar picioarele 
protestau tot mai zgomotos cu fiecare pas, însă Tyrion le 
ignoră. Vântul se învolbura în jurul său, pietrişul scrâşnea 
sub tălpi, iar înainte, panglica albă urma linia dealurilor, 
ridicându-se tot mai mult, până ce dispărea dincolo de 
orizontul vestic. Trecu de o catapultă masivă, mai înaltă 
decât zidurile oricărui oraş, cu baza adânc înfiptă în Zid. 
Braţul de lansare fusese demontat pentru reparaţii şi apoi 
uitat; zăcea acolo, ca o jucărie stricată, pe jumătate 
îngropat în gheaţă. 

De cealaltă parte a catapultei o voce înăbuşită strigă: 

— Cine-i acolo? Stai! 

Tyrion se opri. 

— Dacă rămân pe loc prea mult, am să îngheţ, Jon, 
spuse el când o siluetă decolorată şi neclară se apropie, 
tăcută, adulmecându-i blănurile. Salut, Nălucă. 

Jon Snow se apropie. Părea mai înalt şi mai greu în 
straturile lui de blană şi piele, cu gluga mantiei trasă peste 
faţă. 

— Lannister, făcu el trăgând de fular, pentru a-şi 


246 


dezgoli gura. Ăsta-i ultimul loc în care m-aş fi aşteptat să 
te văd. 

Ducea o suliță grea, cu vârf de fier, mai lungă decât el, 
şi o sabie la şold, într-o teacă de piele. Pe piept îi sclipea 
un corn negru, de luptă, legat în argint. 

— Acesta-i şi ultimul loc în care m-aş fi aşteptat să fiu 
văzut, recunoscu Tyrion. Am căzut victimă unui capriciu 
de-al meu. Dacă-l ating pe Nălucă, nu-mi smulge braţul? 

— Nu cât sunt eu aici, promise Jon. 

Tyrion scărpină lupul alb în dosul urechilor. Ochii roşii îl 
urmăreau impasibili. Animalul crescuse cât să-i ajungă 
până la piept. Tyrion avu simţământul întunecat că peste 
încă un an se va uita de sus la el. A 

— Ce faci tu aici în noaptea asta? întrebă el. In afară de 
faptul că-ţi îngheaţă bărbăţia... 

— Mi-a venit rândul la garda de noapte, spuse Jon. Din 
nou. Ser Alliser a aranjat, cu bunăvoința lui deosebită, să 
beneficiez de o atenţie specială din partea comandantului 
gărzii. Par să creadă că, dacă mă ţin treaz jumătate de 
noapte, am să adorm în timpul instrucției de dimineaţă. 
Până acum i-am cam dezamăgit. 

Tyrion rânji. 

— Iar Nălucă n-a învăţat încă să facă jonglerii? 

— Nu, răspunse Jon zâmbind, însă Grenn a rezistat 
singur în faţa lui Halder în dimineaţa asta, iar Pyp nu-şi 
mai scapă sabia atât de des pe cât o făcea înainte. 

— Pyp? 

— Pypar este numele lui adevărat. Băiatul pipernicit, cu 
urechi mari. M-a văzut cum îl antrenam pe Grenn şi mi-a 
cerut să-l ajut. Thorne nici măcar nu i-a arătat vreodată 
cum se ţine corect sabia. Se întoarse şi privi spre nord. Am 
de păzit un kilometru de Zid. Vrei să mergi cu mine? 

— Dacă o faci încet, spuse Tyrion. 

— Comandantul de gardă îmi tot spune că trebuie să 
merg, ca să nu-mi îngheţe sângele, dar nu mi-a spus 
niciodată cât de repede să merg. 

O luară din loc, cu Nălucă păşind pe lângă Jon ca o 


247 


umbră albă. 

— Plec mâine, spuse Tyrion. 

— Ştiu. 

Jon părea ciudat de întristat. 

— Am intenţia să mă opresc la Winterfell, pe drumul 
spre sud. Dacă ai vreun mesaj pe care ai vrea să-l 
transmit... 

— Spune-i lui Robb că am de gând să ajung 
comandantul Rondului de Noapte şi să-i păzesc pe toţi, aşa 
că n-are decât să se apuce de broderii împreună cu fetele 
şi să-i ceară lui Mikken să-i transforme sabia în potcoave. 

— Fratele tău e mai înalt decât mine, spuse Tyrion 
râzând. Refuz să predau mesaje care mi-ar putea aduce 
moartea. A 

— Rickon va întreba când mă întorc acasă. Încearcă să-i 
explici unde sunt, dacă poţi. Spune-i că poate să-mi 
folosească toate lucrurile cât sunt plecat, o să-i placă asta. 

Oamenii îi ceruseră o mulţime de favoruri astăzi, se 
gândi Tyrion Lannister. 

— Ştii, poţi să spui toate astea într-o scrisoare. 

— Rickon nu ştie să citească încă. Bran... Se opri dintr- 
odată. Nu ştiu ce mesaj să-i trimit lui Bran. Ajută-l, Tyrion. 

— Ce ajutor i-aş putea da eu? Nu sunt maester, să-i 
uşurez durerea. Nu cunosc vrăji care să-i dea picioarele 
înapoi. 

— Mie mi-ai dat ajutor, atunci când am avut nevoie, 
spuse Jon Snow. 

— Nu ţi-am dat nimic, răspunse Tyrion. Cuvinte. 

— Atunci, dăruieşte-i cuvintele tale şi lui Bran. 

— li ceri unui amărât să-l înveţe pe un olog cum să 
danseze, făcu Tyrion. Indiferent cât ar fi de sinceră lecţia, 
rezultatul promite să fie mai degrabă grotesc. Totuşi, ştiu 
cum este să-ţi iubeşti fratele, Jon Snow. Am să-i dau lui 
Bran orice ajutor îmi va sta în putere. 

— Îţi mulţumesc, Lord Lannister. Işi scoase mănuşa şi-i 
întinse mâna dezgolită. Prietene! 

Tyrion îşi dădu seama că e ciudat de înduioşat. 


248 


— Majoritatea rudelor mele sunt bastarzi, zise el cu un 
zâmbet şmecheresc, însă tu eşti primul pe care-l consider 
prieten. 

lşi scoase şi el mănuşa, trăgând de ea cu dinţii, şi-i 
strânse mâna lui Jon - piele lipită de piele. Strânsoarea 
băiatului era fermă şi puternică. După ce-şi puse din nou 
mănuşa, Jon Snow se întoarse brusc şi o luă spre parapetul 
îngheţat dinspre nord. Dincolo de el, Zidul dispărea dintr- 
odată, dincolo de el erau numai beznă şi sălbăticie. Tyrion 
îl urmă şi, unul lângă altul, se aplecară peste marginea 
lumii. 

Rondul de Noapte permisese pădurii să se apropie la 
jumătate de kilometru de partea dinspre nord a Zidului. 
Pâlcurile de conifere, arborii sequoia şi stejarii din mijlocul 
pădurii, care crescuseră odată acolo, fuseseră tăiaţi cu 
veacuri în urmă, pentru a crea o suprafaţă de teren 
deschis prin care niciun duşman nu ar mai fi putut spera 
să se strecoare nevăzut. Tyrion auzise că prin alte părţi ale 
Zidului, între fortărețe, pădurea revenise târându-se până 
acolo decenii la rând, că existau locuri unde brazii veşnic 
verzi-cenuşii şi copacii inimii, cu albul lor tern, prinseseră 
rădăcini chiar la umbra Zidului, însă Castelul Negru avea 
un apetit prodigios pentru lemne de foc, aşa că aici 
pădurea era încă ţinută la respect de securile fraţilor în 
negru. 

Totuşi, nu era niciodată la distanţă prea mare. De aici, 
de sus, Tyrion o putea vedea, copacii întunecaţi înălţându- 
se dincolo de întinderea terenului deschis ca un al doilea 
zid construit în paralel cu primul, un zid de întuneric. 
Puţine securi fuseseră răsucite prin acea pădure 
întunecoasă, unde nici măcar lumina lunii nu mai 
pătrundea prin încâlceala veche de rădăcini, spini şi crengi 
apucătoare. Acolo copacii creşteau uriaşi, iar cercetaşii 
spuseseră că păreau să zămislească şi nu cunoşteau omul. 
Nu era de mirare că în Rondul de Noapte era numită 
pădurea bântuită. 

Stând acolo şi privind în bezna netulburată de focuri 


249 


arzând, în vântul care bătea şi cu frigul care-i pătrunsese 
în măruntaie ca o suliță, Tyrion Lannister aproape că simţi 
că ar fi putut crede în poveştile despre Ceilalţi, duşmanul 
din noapte. Glumele sale despre grumkini şi snarci nu mai 
aveau niciun haz. 

— Unchiul meu e acolo, spuse Jon Snow încet, spri- 
jinindu-se în suliță şi privind în beznă. În prima noapte 
când m-au trimis aici mă gândeam că unchiul Benjen se va 
întoarce chiar atunci, că îl voi vedea primul şi voi sufla din 
corn. Însă n-a mai venit niciodată. Nici în noaptea aceea şi 
nici în altele. 

— Dă-i timp, spuse Tyrion. 

Departe, spre nord, un lup începu să urle. Un altul 
răspunse chemării, apoi altul. Nălucă îşi înălţă capul şi 
ascultă. 

— Dacă nu se mai întoarce, promise Jon, Nălucă va 
pleca şi-l va găsi. 

Îşi puse mâna pe capul lupului străvechi. 

— Te cred, zise Tyrion, dar în mintea lui adăugă: Și cine 
va pleca să te caute pe tine? Se înfioră. 


250 


ARYA 


Tatăl ei avea, din nou, de furcă în consiliu. Arya putuse 
citi asta pe faţa lui când venise la masă, întârziind ca de 
obicei, aşa cum făcea destul de des. Primul fel, o supă 
dulceagă şi groasă, fusese deja servit când Ned Stark intră 
în Sala Mică. Îi spuneau aşa pentru a o deosebi de Sala 
Mare, unde regele putea ospăta chiar şi o mie de oameni, 
însă aceasta era o încăpere lungă, cu tavanul înalt şi boltit, 
şi cu un spaţiu pentru două sute de oameni la mesele puse 
pe căpriori. 

— Lordul meu, spuse Jory când intră tatăl ei. Se ridică 
în picioare, iar odată cu el se ridicară şi restul gărzilor. 
Fiecare om purta o mantie nouă, din lână grea, cenușie, cu 
margine din satin alb. Câte o mână din argint strângea fal- 
durile fiecărei mantii şi-l desemna pe purtătorul ei drept 
unul dintre oamenii din garda Mâinii. Erau numai 
cincizeci, aşa că majoritatea băncilor erau libere. 

— Şedeţi, spuse Eddard Stark. Văd că aţi început fără 
mine. Mă bucură să ştiu că mai sunt încă oameni cu minte 
aici, în acest oraş. 

Le făcu semn să-şi reia masa. Servitorii începură să 
aducă platouri cu coaste prăjite în usturoi şi ierburi. 

— Prin curte se vorbeşte că vom avea un turnir, lordul 
meu, spuse Jory reaşezându-se. Se spune că vor veni 
cavaleri de pretutindeni să ia parte la întreceri şi să 
benchetuiască în onoarea numirii dumneavoastră ca Mână 
a Regelui. 

Arya putea vedea că tatăl ei nu era prea încântat de 
asta. 

— Dar se mai spune şi că acesta este ultimul lucru din 
lume pe care mi l-aş fi dorit? 

Ochii Sansei se căscară cât farfuriile. 

— Un turnir, oftă ea. Era aşezată între Septa Mordane şi 


251 


Jeyne Poole, cât de departe de Arya putuse fără a-şi atrage 
reproşurile tatălui ei. Mi se va permite să vin, tată? 

— Îmi cunoşti sentimentele, Sansa. Se pare că trebuie 
să pun la cale distracţiile lui Robert şi, de dragul lui, să mă 
prefac că sunt onorat. Asta nu înseamnă însă că trebuie să 
le supun şi pe fiicele mele acestei sminteli. 

— Oh, te rog, spuse Sansa. Vreau să văd. 

Septa Mordane interveni: 

— Prinţesa Myrcella va fi şi ea acolo, lordul meu, iar ea 
este mai mică decât Lady Sansa. Este de aşteptat ca toate 
doamnele de la curte să asiste la un asemenea eveniment, 
iar turnirul este în onoarea dumneavoastră, aşa că ar 
părea ciudat dacă familia dumneavoastră nu ar lua parte. 

Eddard părea îndurerat. 

— Cred că aşa este. Prea bine, voi aranja un loc pentru 
tine, Sansa. O văzu apoi şi pe Arya şi adăugă: Pentru 
amândouă. 

— Nu-mi pasă de turnirul ăla idiot, spuse Arya. 

Ştia că Prinţul Joffrey va fi şi el acolo şi-l ura. Sansa îşi 
ridică privirile. 

— Va fi un eveniment splendid. Nu ţi se va simţi lipsa. 

Pe faţa tatălui lor scăpără furia. 

— Ajunge, Sansa! Încă una ca asta şi mă voi răzgândi. 
M-am săturat de moarte de acest război pe care-l duceţi 
între voi. Sunteţi surori. Şi mă aştept să vă purtaţi ca nişte 
surori, s-a înţeles? 

Sansa îşi muşcă buza şi dădu din cap. Arya îşi plecă 
privirile pentru a se holba mohorâtă în farfuria ei. Simţea 
usturimea lacrimilor adunate în ochi. Şi-i şterse furioasă, 
hotărâtă să nu plângă. Singurul sunet care se mai auzea 
era zăngănitul cuţitelor şi al furculiţelor. 

— Vă rog să mă iertaţi, spuse tatăl ei comesenilor. Cred 
că nu prea am poftă de mâncare în seara asta. 

leşi din sală. După ce plecă, Sansa şuşoti agitată spre 
Jeyne Poole. La capătul mesei, Jory izbucni în râs la auzul 
unei glume, iar Hullen începu să discute despre cai. 

— Armăsarul tău de luptă s-ar putea să nu fie tocmai 


252 


bun pentru turnir. Nu-i acelaşi lucru, ba chiar deloc. 

Ceilalţi mai auziseră asta înainte; Desmond, Jacks şi fiul 
lui Hullen, Harwin, îl făcură toţi deodată să tacă, iar Porter 
mai ceru vin. 

Nimeni nu vorbea cu Arya. Ei nu-i păsa. Îi plăcea mai 
mult aşa. Ar fi preferat să mănânce singură, în camera ei 
de dormit, dacă ar fi lăsat-o. Uneori o lăsau, când tatăl ei 
trebuia să cineze cu regele sau cu vreun lord, ori cu trimişi 
veniţi de cine ştie unde. În restul timpului, mâncau în sera 
lui, doar el şi Sansa. Atunci se întâmpla ca Aryei să-i fie cel 
mai dor de fraţii ei. Ar fi vrut să-l tachineze pe Bran şi să 
se joace cu micul Rickon şi să-l facă pe Robb să 
zâmbească. Ar fi vrut ca Jon să-i ciufulească părul şi să-i 
spună „surioară” şi să termine propoziţiile împreună cu ea. 
Insă toţi erau plecaţi. Nu-i mai rămăsese nimeni, în afară 
de Sansa, iar Sansa nici măcar nu-i vorbea decât dacă i-o 
cerea tatăl lor. 

La Winterfell, mâncau în Sala Mare de multe ori. Tatăl 
ei obişnuia să spună că un lord trebuia să ia masa 
împreună cu oamenii săi, dacă voia să-i păstreze. 

— Să-i cunoşti pe cei care te urmează, îl auzise o dată 
spunându-i lui Robb, şi să-i laşi să te cunoască. Nu le cere 
oamenilor tăi să moară pentru un străin. 

La Winterfell, el păstra întotdeauna un loc în plus la 
masa lui, iar în fiecare zi un alt om era invitat să i se 
alăture. Într-o seară putea fi Vayon Poole, iar discuţiile 
erau despre bani, prăvăliile de pâine şi servitori. Data 
următoare putea fi Mikken, iar tatăl ei îl asculta vorbind 
despre armuri şi săbii şi despre cum ar trebui să fie o 
forjă, sau despre modul cel mai potrivit de a căli oţelul. În 
altă zi putea fi Hullen, cu discuţiile sale interminabile 
despre cai, sau Septonul Chayle, de la bibliotecă, ori Jory 
sau Ser Rodrik, ba chiar şi Bătrâna Nan, cu poveştile ei. 

Aryei nu-i plăcuse nimic mai mult decât să stea la masa 
tatălui ei şi să-i asculte. li plăcuse să-i asculte şi pe 
bărbaţii de pe bănci; călăreţii liberi, cavalerii curtenitori şi 
tineri nobili înfipţi, maeştrii de arme grizonaţi. Obişnuia să 


253 


arunce cu bulgări de zăpadă spre ei şi să-i ajute să fure 
plăcinte din bucătărie. Soţiile lor îi dădeau pesmeţi, iar ea 
inventa nume pentru copiii lor şi se juca de-a monştrii-şi- 
fecioarele şi ascunde-comoara, sau de-a vino-în-castelul- 
meu. Tom Grasul îi spunea „Arya Plimbăreaţa”, pentru că 
zicea că aşa era ea întotdeauna. Asta-i plăcea mult mai 
mult decât „Arya Cap de Cal”. 

Numai că asta fusese la Winterfell, la celălalt capăt al 
lumii, iar acum totul se schimbase. Acum era pentru prima 
dată când cinau împreună cu oamenii de când sosiseră la 
Debarcaderul Regelui. Arya ura asta. Acum ura până şi 
sunetul glasurilor lor, felul în care râdeau şi spuneau 
poveşti. Îi fuseseră prieteni, se simţise în siguranţă cu ei, 
însă acum ştia că asta fusese o amăgire. O lăsaseră pe 
regină să o omoare pe Lady şi pe urmă Câinele îl găsise pe 
Mycah. Jeyne Poole îi povestise Aryei că-l tăiaseră în 
atâtea bucăţi încât i-l duseseră măcelarului acasă într-un 
sac, iar prima dată bietul om crezuse că tăiaseră un porc. 
Şi nimeni nu ridicase vocea şi nu scosese sabia, nimeni nu 
făcuse nimic, nici măcar Harwin, care vorbise întotdeauna 
atât de curajos, sau Alyn, care urma să fie făcut cavaler, şi 
nici Jory, comandantul gărzii. Nici măcar tatăl său. 

— Era prietenul meu, şopti Arya spre farfuria ei, atât de 
încet încât să n-o poată auzi nimeni. 

Coastele rămăseseră acolo, neatinse, se răciseră deja, 
iar un strat subţire de grăsime se iţea de sub ele pe 
farfurie. Arya le privi şi simţi cum îi vine rău. Se ridică de 
la masă. 

— Rogu-te, unde crezi că te duci, tânără domniţă? 
întrebă Septa Mordane. 

— Nu mi-e foame. Arya găsi că era o adevărată caznă 
să-şi mai amintească şi de politeţe. Aş putea fi scuzată, vă 
rog? recită ea băţoasă. 

— Nu poţi, spuse septa. Abia dacă te-ai atins de 
mâncare. Vei lua loc la masă şi-ţi vei curăța farfuria. 

— Curăţ-o tu! 

Înainte s-o fi putut opri cineva, Arya ţâşni spre uşă, în 


254 


hohotele de râs ale bărbaţilor, iar Septa Mordane o strigă 
cu glas tare, vocea ei ridicându-se tot mai mult. Tom 
Grasul era la postul lui, păzind uşa de la Turnul Mâinii. 
Clipi nedumerit când o văzu alergând spre el şi auzi 
strigătele septei. 

— Uşurel, micuţo, stai blând, începu el să spună, întin- 
zându-se spre ea, însă Arya îi trecu printre picioare şi 
alergă în sus pe treptele în spirală ale turnului, tropăind 
pe piatră, în vreme ce Tom Grasul pufnea şi gâfâia în urma 
ei. 

Camera ei de dormit era singurul loc în care-i plăcea din 
tot Debarcaderul Regelui, iar ceea ce-i plăcea cel mai mult 
la ea era uşa, o bucată zdravănă de stejar întunecat, 
întărită cu fâşii de fier negru. Când trântea uşa şi cobora 
zăvorul greu, nimeni nu mai putea intra în camera ei, nici 
Septa Mordane, nici Tom Grasul, Sansa, Jory sau Câinele, 
nimeni! O trânti şi acum. 

Când zăvorul fu pus, Arya se simţi, în sfârşit, suficient 
de la adăpost ca să înceapă să plângă. Se duse la scaunul 
de lângă geam şi se aşeză smiorcăindu-se, urându-i pe toţi, 
dar pe ea însăşi mai mult decât pe oricine. Nu era decât 
greşeala ei pentru tot ce se întâmplase rău. Sansa spusese 
asta, la fel şi Jeyne. 

Tom Grasul bătea în uşa ei. 

— Arya, fetiţo, ce-i cu tine? strigă el. Eşti acolo? 

— Nu! răspunse ea. 

Bătăile încetară. O clipă mai târziu, îl auzi plecând. Tom 

Grasul era întotdeauna uşor de prostit. 
_ Arya se duse spre cufărul de la piciorul patului. 
Ingenunche şi deschise capacul, începând să-şi scoată 
hainele cu amândouă mâinile, apucând mormane de 
mătăsuri şi satin, catifele şi lână, aruncându-le pe toate pe 
podea. Era acolo, la fundul cufărului, unde o ascunsese. 
Arya o ridică aproape cu blândeţe şi scoase sabia din teaca 
ei. 

AG; 

Se gândi din nou la Mycah şi ochii i se umplură de 


255 


lacrimi. Greşeala ei, greşeala ei, greşeala ei. Dacă nu i-ar fi 
cerut să se joace cu săbiile cu ea... 

Se auziră noi bătăi în uşă, mai tare decât înainte. 

— Arya Stark, deschide imediat uşa, mă auzi? 

Arya se răsuci pe călcâie, ţinând Acul în mâini. 

— Ar fi mai bine să nu intri aici, avertiză ea şi tăie aerul 
cu sălbăticie. 

— Mâna va afla asta! ţipă Septa Mordane. 

— Nu-mi pasă, urlă Arya. Pleacă! 

— Vei plăti pentru această insolență, domniță, iți promit 
asta. 

Arya ascultă la uşă până ce auzi paşii tot mai 
îndepărtați ai septei. 

Se întoarse la fereastră, cu Acul în mâini, şi privi spre 
curtea de dedesubt. Dacă ar putea să se caţere la fel ca 
Bran, se gândi ea, ar ieşi pe geam şi apoi ar lua-o în jos, pe 
turn, şi ar fugi din acest loc îngrozitor, departe de Sansa şi 
de Septa Mordane, departe de Prinţul Joffrey, departe de 
toţi. Ar fura nişte mâncare din bucătărie, ar lua Acul şi 
cizmele ei bune şi o mantie călduroasă. Ar putea-o găsi pe 
Nymeria în pădurile sălbatice de lângă Trident şi, 
împreună, s-ar întoarce la Winterfell, ori ar fugi la Jon, pe 
Zid. Se trezi dorindu-şi ca Jon să fie cu ea acum. Atunci, 
poate că nu s-ar mai simţi atât de singură. 

O bătaie uşoară în uşa din spatele ei o făcu să se 
întoarcă de la fereastră şi de la visele ei de evadare. 

— Arya, se auzi vocea tatălui ei, deschide uşa. Trebuie 
să discutăm. 

Arya traversă încăperea şi ridică zăvorul. Tatăl ei era 
singur şi părea mai mult trist decât supărat. Asta o făcu să 
se simtă şi mai rău. 

— Pot să intru? Arya dădu din cap, apoi îşi cobori 
privirile, ruşinată. Eddard închise uşa. A cui e sabia asta? 

— A mea. 

Aproape că uitase că avea Acul în mâini. 

— Dă-mi-o! 

Arya îşi dădu sabia în silă, întrebându-se dacă o va mai 


256 


ține vreodată în mâini. Tatăl ei o răsuci spre lumină, 
examinând ambele feţe ale lamei. li încercă vârful cu 
degetul mare. 

— O sabie de brigand, spuse el. Totuşi, mie mi se pare 
că recunosc marca celui care a făcut-o. Este o sabie de-a 
lui Mikken. _ 

Arya nu-l putea minţi. Îşi lăsă ochii în jos. Lordul Eddard 
oftă. 

— Fata mea de nouă ani este înarmată de propriul meu 
fierar, iar eu nu am habar de nimic. E de aşteptat ca Mâna 
Regelui să conducă cele Şapte Regate, însă se pare că nu-i 
în stare să-şi conducă nici propria sa familie. Cum se face 
că ai ajuns să ai o sabie, Arya? De unde o ai? 

Arya îşi muşcă buza, dar nu spuse nimic. Nu l-ar da de 
gol pe Jon nici măcar pentru tatăl lor. După o vreme, 
bărbatul spuse: 

— Nu cred că asta contează cu adevărat. Privi grav spre 
sabia din mâinile sale. Asta nu este o jucărie pentru copii, 
cel puţin nu pentru o fată. Ce ar spune Septa Mordane 
dacă ar şti că te joci cu sabia? 

— Nu mă jucam, replică Arya. O urăsc pe Septa Mor- 
dane. 

— Ajunge! Glasul tatălui ei era dur şi aspru. Septa nu-şi 
face decât datoria, deşi numai zeii ştiu cât i-au dat de 
lucru bietei femei. Mama ta şi cu mine i-am atribuit 
misiunea imposibilă de a te transforma într-o doamnă. 

— Nu vreau să fiu o doamnă! izbucni Arya. 

— Ar trebui să rup jucăria asta de genunchi acum, şi să 
pun capăt prostiei ăsteia. 

— Acul nu se va rupe, spuse Arya sfidătoare, însă glasul 
ei o trădă. 

— Are un nume, aşa-i? Ah, Arya! Ai o sălbăticie în tine, 
copilă! Sânge de lup, spunea tatăl meu. Lyanna avea şi ea 
ceva din el, iar fratele meu, Brandon, chiar mai mult. Pe 
amândoi i-a trimis de timpuriu în mormânt. 

Arya simţi tristeţea din vocea lui; nu vorbea prea des 
despre tatăl său ori despre fratele şi sora lui, care 


257 


muriseră înainte de a se fi născut ea. 

— Lyanna ar fi avut o sabie, dacă tatăl meu ar fi permis 
asta. Îmi aminteşti de ea, uneori. Chiar şi semeni cu ea. 

— Lyanna era frumoasă, îngăimă Arya uluită. Toată 
lumea spune asta. 

— Era frumoasă, întări Eddard Stark, şi plină de 
hotărâre şi a murit înainte de vreme. Ridică sabia, ţinând-o 
între ei. Arya, ce te gândeai să faci cu acest... Ac? Pe cine 
sperai să străpungi? Pe sora ta? Pe Septa Mordane? Ştii 
măcar ceva despre lupta cu sabia? 

Ea nu se putu gândi decât la lecţia pe care i-o dăduse 
Jon. 

— Împunge-i cu capătul ascuţit, răspunse ea. 

Tatăl pufni în râs. 

— Asta este esenţa luptei, cred eu. 

Arya voia cu disperare să-i explice, să-l facă să priceapă. 

— Încercam să învăţ, însă... Ochii i se umplură de 
lacrimi. I-am cerut lui Mycah să mă antreneze. Durerea o 
copleşi dintr-odată. l-am cerut, plânse ea. A fost greşeala 
mea, eu am fost... 

Dintr-odată, braţele tatălui ei o cuprinseră. O strânse cu 
blândeţe, iar ea se întoarse spre el şi plânse la pieptul lui. 

— Nu, scumpa mea, murmură el. Plângi pentru 
prietenul tău, dar nu te mai învinovăţi singură. Nu tu l-ai 
omorât pe băiatul măcelarului. Crima asta a căzut pe 
umerii Câinelui şi ai femeii crude pe care o slujeşte. 

— Îi urăsc, mărturisi Arya cu faţa roşie, smiorcăindu-se. 
Pe Câine şi pe regină şi pe prinţul Joffrey. li urăsc pe toţi. 
Joffrey a minţit, nu s-a întâmplat aşa cum a povestit el. Şi 
pe Sansa o urăsc. Ea ştia, însă a minţit ca să-i placă lui 
Joffrey. 

— Cu toţii minţim, spuse tatăl ei, sau chiar îţi închipui 
că am crezut că Nymeria a fugit? 

Arya se înroşi vinovată. 

— Jory mi-a promis că nu va spune. 

— Jory şi-a ţinut cuvântul, replică tatăl ei zâmbind. Sunt 
lucruri care nu mai trebuie să mi se spună. Chiar şi un orb 


258 


ar fi putut vedea că lupul nu a plecat de bună voie de 
lângă tine. 

—A trebuit să aruncăm cu pietre, spuse ea 
deznădăjduită. l-am spus eu să fugă, să plece pentru că nu 
o mai voiam. Erau şi alţi lupi cu care se putea juca, i-am 
auzit urlând, iar Jory spunea că pădurea e plină de vânat, 
aşa că avea căprioare de răpus. Numai că tot venea după 
noi şi, în cele din urmă, a trebuit să aruncăm cu pietre. Am 
lovit-o de două ori. A mârâit, s-a uitat la mine şi m-am 
simţit atât de vinovată, dar aşa a fost mai bine, nu? Regina 
ar fi pus s-o omoare. 

— Aşa a fost mai bine, spuse tatăl ei. Şi chiar minciuna 
n-a fost... lipsită de un scop nobil. 

Pusese Acul jos când se dusese la Arya s-o îmbrăţişeze. 
Acum ridică din nou sabia şi se apropie de fereastră, unde 
rămase o clipă privind prin curte. Când se întoarse, avea o 
expresie meditativă. Se aşeză pe scaunul de lângă 
fereastră, cu Acul în poala sa. 

— Arya, stai jos. Trebuie să încerc să-ţi explic nişte 
lucruri. 

Ea se aşeză neliniştită la marginea patului. 

— Eşti prea mică să fii împovărată cu grijile mele, îi 
spuse el, dar eşti şi o Stark de Winterfell. Ştii dictonul 
nostru. 

— Vine iarna, şopti Arya. 

— Adevăratele vremuri grele, barbare, spuse tatăl ei. 
Le-am luat gustul la Trident, copilă, şi atunci când a căzut 
Bran. Tu te-ai născut într-o vară îndelungată, scumpa mea, 
nu ai ştiut niciodată nimic altceva, dar acum iarna vine cu 
adevărat. Aminteşte-ţi de blazonul Casei noastre, Arya. 

— Lupul străvechi, spuse ea, cu gândul la Nymeria. 

Îşi trase din nou genunchii la piept, brusc înfricoşată. 

— Lasă-mă să-ţi spun câte ceva despre lupi, copilă. 
Când vine ninsoarea şi vânturile bat albite de zăpadă, 
lupul singuratic moare, însă haita supravieţuieşte. Vara 
este timpul pentru încăierări, însă iarna trebuie să ne 
protejăm unul pe celălalt, să ne ţinem de cald unul altuia, 


259 


să ne dăruim puterea. Aşa că, dacă tot trebuie să urăşti, 
urăşte-i numai pe cei care ne pot face cu adevărat rău. 
Septa Mordane este o femeie bună, iar Sansa... Sansa este 
sora ta. Poate că vă deosebiți ca luna de soare, însă acelaşi 
sânge curge prin venele voastre. Ai nevoie de ea, tot aşa 
cum şi ea are nevoie de tine... lar eu am nevoie de voi 
două, zeii să-mi ajute. 

Părea atât de obosit, încât Arya se întristă. 

— N-o urăsc pe Sansa, îi spuse ea. Nu serios. 

Era numai pe jumătate adevărat. 

— Nu vreau să te înspăimânt, însă nici să te mint. Am 
venit într-un loc sinistru şi periculos, copilă. Aici nu este ca 
la Winterfell. Avem duşmani care ne vor răul. Nu ne putem 
lupta, deci, unii cu alţii. Această voinţă a ta, fuga, toate 
cuvintele mânioase, nesupunerea... toate astea au fost 
doar nişte copilării de vară. Aici şi acum, cu iarna pe cale 
să vină în curând, este altceva. Este timpul să te 
maturizezi. 

— Mă voi maturiza, promise Arya. Nu-l iubise niciodată 
atât de mult pe cât simţea acum. Pot să fiu puternică. Pot 
să fiu la fel de puternică precum Robb. 

El îi întinse Acul, cu mânerul în faţă. 

— Poftim. 

Ea privi sabia cu mirare în ochi. O clipă, îi fu frică să o 
atingă, temându-se că dacă s-ar fi întins după ea, i-ar fi 
luată din nou, însă tatăl ei spuse: 

— la-o, e a ta, iar ea o înşfăcă pe dată. 

— Pot s-o păstrez? Cu adevărat? 

— Cu adevărat. El îi zâmbi. Dacă nu mă uit la tine, nu 
am nicio îndoială că, peste două săptămâni, am să găsesc 
luceafărul ascuns sub perna ta. Încearcă să nu o împungi 
pe sora ta, indiferent cât de tare te provoacă. 

— N-am s-o împung, promit. 

Arya strânse tare Acul la piept, iar tatăl ei plecă. 

În dimineaţa următoare, îşi ceru scuze de la Septa Mor- 
dane şi o rugă s-o ierte. 

Septa se uită la ea bănuitoare, dar tatăl ei dădu din cap. 


260 


Trei zile mai târziu, pe la amiază, administratorul tatălui 
ei, Vayon Poole, o trimise pe Arya în Sala Mică. Mesele de 
pe căpriori fuseseră demontate, iar băncile, lipite de 
pereţi. Sala părea pustie, asta până ce auzi o voce 
familiară: 

— Ai întârziat, băiete. Un bărbat mărunt, cu capul 
pleşuv şi nasul mare, coroiat, ieşi din umbră, ţinând o 
pereche de săbii subţiri, din lemn. Mâine să fii aici chiar la 
amiază. 

Avea un accent, o pronunție tipică Oraşelor Libere, 
poate Braavos, sau Myr. 

— Tu cine eşti? întrebă Arya. N 

— Sunt maestrul tău de dans. li aruncă una dintre 
săbiile de lemn. Ea se repezi, dar rată şi o auzi căzând pe 
podea. Mâine ai s-o prinzi. Acum ridic-o. 

Nu era doar un băț, ci o adevărată sabie de lemn, cu 
mâner şi gardă şi capăt sculptat. Arya o ridică şi o strânse 
cu emoție în ambele mâini, ţinând-o ridicată în faţa sa. Era 
mai grea decât părea, mult mai grea decât Acul. 

Bărbatul pleşuv scoase un sunet de dezaprobare. 

— Nu aşa se ţine, băiete. Asta nu este o sabie mare, 
care necesită ambele mâini pentru a putea fi rotită. Vei 
ţine sabia cu o singură mână. 

— E prea grea, făcu Arya. 

— Este cât de grea trebuie să fie ca să te facă puternică 
şi să te ţină în echilibru. Partea din interior este umplută 
cu plumb. O singură mână este tot ce-ţi trebuie. 

Arya îşi desprinse mâna dreaptă de pe mâner şi-şi 
şterse de pantaloni palma transpirată. Ţinea sabia cu 
mâna stângă. El părea să accepte asta. 

— Stânga e bună. Totul este inversat, iar asta-i va năuci 
mai uşor pe duşmanii tăi. Dar poziţia ta nu-i bună. 
Răsuceşte-ţi corpul într-o parte, aşa. Eşti slăbănoagă şi 
subţire ca o suliță, ştii? Şi asta-i foarte bine, pentru că 
oferi o ţintă mai mică. Acum priza. Lasă-mă să văd. Se 
apropie mai tare şi se uită la mâna ei, despărţindu-i 
degetele, rearanjându-le. Aşa acum, da. Nu strânge atât de 


261 


tare, priza trebuie să fie potrivită, delicată. 

— Şi dacă o scap? întrebă Arya. 

— Sabia trebuie să fie o parte a braţului tău, îi spuse 
cheliosul. Poţi să-ţi scapi o parte din mână? Nu. Acum 
nouă ani, Syrio Forel a fost primul spadasin al Lordului 
Mării din Braavos, el cunoaşte aceste lucruri. Ascultă-l, 
băiete. 

Era pentru a treia oară când îi spunea „băiete”. 

— Sunt fată, obiectă Arya. 

— Băiat, fată, spuse Syrio Forel. Pentru mine eşti o 
spadă, atâta tot. Chiar aşa, asta-i priza. Nu ţii în mână o 
secure de luptă, ţii... 

— ...un ac, termină Arya în locul lui, furioasă. 

— Chiar aşa. Acum începem dansul. Nu uita, copile, nu 
este dansul fierului de la Westeros ceea ce înveţi acum, 
dansul cavalerilor, cu tăiat şi lovit. Acesta este un dans al 
briganzilor, dansul apelor, rapid şi surprinzător. Toţi 
oamenii sunt făcuţi din apă, ştiai asta? Când îi străpungi, 
apa iese afară şi ei mor. 

El făcu un pas înapoi, ridicându-şi propria sabie de 
lemn. 

— Acum vei încerca să mă loveşti. 

Arya încercă. Încercă timp de câteva ore, până ce 
fiecare muşchi al trupului o duru de parcă ar fi fost o rană, 
în timp ce Syrio Forel îşi clănţănea dinţii şi-i spunea ce să 
facă. 

Ziua următoare începu adevărata caznă. 


262 


DAENERYS 


— Marea Dothraki, spuse Ser Jorah Mormont, strunin- 
du-şi şi oprindu-şi calul lângă ea, pe vârful colinei. 

Sub ei, câmpia se întindea imensă şi pustie, o vastă 
suprafaţă plată care trecea de orizontul îndepărtat. Chiar 
era marea, se gândi Dany. De jur-împrejur nu mai erau 
dealuri, munţi, nici copaci, oraşe sau drumuri, numai iarbă 
nesfârşită, firele înalte tălăzuind precum valurile atunci 
când bătea vântul. 

— E aşa de verde, spuse ea. 

— Acum, da, se învoi Ser Jorah. Ar trebui să vezi cum 
este când apar florile de un roşu-închis, cât cuprinzi cu 
privirea, ca o mare de sânge. Vino în sezonul uscat, iar lu- 
mea se acoperă de culoarea bronzului vechi. Iar asta este 
numai hranna, copilă. Sunt sute de feluri de ierburi aici, 
ierburi la fel de galbene ca lămâia şi vineţii precum 
indigoul, ierburi albastre şi portocalii şi ierburi precum 
curcubeul. Mai jos, spre Tărâmul Umbrelor, dincolo de 
Asshai, se spune că există un ocean de ierburi-fantomă, 
mai înalte decât un om călare, cu tulpini la fel de albe ca 
sticla lăptoasă. Omoară toate celelalte plante şi strălucesc 
în beznă cu spiritele celor blestemaţi. Dothraki susţin că, 
într-o zi, ierburile-fantomă vor acoperi întreaga lume, iar 
atunci viaţa se va sfârşi. 

Ideea o făcu pe Dany să se înfioare. 

— Nu vreau să vorbim acum de asta, spuse ea. E aşa de 
frumos aici, nu vreau să mă gândesc că totul moare. 

— După cum ţi-e voia, khaleesi, făcu Ser Jorah cu 
respect. 

Ea auzi voci şi se întoarse să privească în spate. Ea şi 
Mormont se distanţaseră de restul grupului lor, iar acum 
ceilalţi urcau panta de sub ei. Slujnica sa, Irri, şi tinerii 
arcaşi ai khas-ului ei erau agili precum centaurii, însă 


263 


Viserys încă se mai lupta cu scările scurte ale şeii plate. 
Fratele ei era un nevolnic aici. N-ar fi trebuit să vină 
niciodată. Magister Illyrio îl îndemnase să aştepte în 
Pentos, îi oferise găzduire la conacul său, însă Viserys nu 
acceptase. Va rămâne cu Drogo până la plata întregii 
datorii, până ce va avea coroana promisă. 

— Iar dacă încearcă să mă tragă pe sfoară, va afla, spre 
nenorocirea sa, ce înseamnă să trezeşti un balaur, 
promisese Viserys, aşezându-şi mâna pe spada sa 
împrumutată. 

Illyrio închisese ochii la asta, urându-i numai de bine. 

Dany îşi dădu seama că nu voia să asculte acum 
văicărelile fratelui ei. Ziua era prea frumoasă. Cerul era de 
un albastru-închis, iar la mare înălţime deasupra lor, un 
şoim vâna zburând în cerc. Marea de iarbă se legăna şi 
suspina cu fiecare pală de vânt, aerul îi atingea călduţ faţa, 
iar Dany se simţea împăcată cu toate. Nu-l va lăsa pe 
Viserys să strice tot. 

— Aşteaptă, îi spuse lui Ser Jorah. Spune-le să se 
oprească toţi, spune-le că am poruncit eu asta. 

Cavalerul zâmbi. Ser Jorah nu era un bărbat arătos. 
Avea gâtul şi umerii ca de taur, un păr negru şi aspru care- 
i acoperea braţele şi pieptul, atât de des încât nu-i mai 
rămăsese şi pentru cap. Totuşi, zâmbetul lui o liniştea. 

— Începi să vorbeşti ca o regină, Daenerys. g 

— Nu ca o regină, spuse Dany, ca o khaleesi. Îşi mână 
calul acolo şi galopă în jos, pe colină, singură. Panta era 
abruptă şi stâncoasă, însă ea călărea fără teamă, iar 
bucuria şi primejdia coborârii erau ca un cântec pentru 
inima ei. 

Toată viaţa, Viserys îi spusese că era o prinţesă, dar 
numai când călărise pe iapa argintie se simţise cu 
adevărat aşa. La început, nu fusese deloc uşor. Khalasarul 
ridicase tabăra dimineaţa, după nuntă, deplasându-se spre 
est, spre Vaes Dothrak, iar în cea de-a treia zi, Dany 
crezuse că moare. Băşicile provocate de şa i se spărseseră 
pe fund, hidoase şi însângerate. Coapsele ei se frecaseră 


264 


până la rană, mâinile îi erau julite de la frâu, iar muşchii 
picioarelor şi de pe spate erau atât de amorţiţi, încât abia 
dacă mai putea şedea. La vremea apusului, slujnicele 
trebuiseră să o ajute să coboare de pe cal. 

Nici chiar noaptea nu-i adusese alinare. Khal Drogo o 
ignorase în timpul deplasării, la fel cum o ignorase în 
timpul nunţii, şi-şi petrecuse noaptea bând împreună cu 
războinicii şi cavalerii de sânge, călărind cai de rasă, 
privind femeile dansând şi bărbaţii murind. Dany nu-şi 
putea afla locul în acele fragmente din viaţa lui. Fusese 
lăsată să cineze singură sau cu Ser Jorah şi fratele ei, iar 
mai târziu să plângă singură în pat. Totuşi, în fiecare 
noapte, cu ceva timp înaintea zorilor, Drogo venea în 
cortul ei şi o trezea în întuneric pentru a o munci neobosit, 
aşa cum îşi muncea şi armăsarul. Întotdeauna o lua pe la 
spate, în maniera Dothraki, pentru care Dany îi era 
recunoscătoare; în acest fel, domnul soţ nu putea vedea 
lacrimile care-i umezeau faţa şi putea folosi perna ca să-şi 
înăbuşe tipetele de durere. Când termina, el închidea ochii 
şi începea să sforăie uşor, iar Dany se lungea lângă el, cu 
trupul zdrelit şi dureros, prea dureros ca să poată dormi. 

Zilele treceau una după alta, iar nopţile urmau una câte 
una, până când Dany ştiu că nu mai putea îndura nicio 
clipă. Mai degrabă s-ar fi omorât decât să continue, se 
hotări ea într-o noapte... 

Totuşi, când adormi în noaptea aceea, avu din nou visul 
cu dragonul. De data asta, Viserys nu-i mai apăru. Erau 
numai ea şi dragonul. Solzii lui erau întunecaţi ca noaptea, 
umezi şi năclăiţi de sânge. Sângele ei, simţea Dany. Ochii 
dragonului erau ca lacurile de magmă lichidă, iar când îşi 
deschise gura, flama ţâşni afară vuind ca un uragan 
fierbinte. O putea auzi cântând pentru ea şi-şi deschise 
braţele pentru foc, îmbrăţişându-l, lăsându-l s-o înghită cu 
totul, s-o purifice şi s-o liniştească, s-o curețe, îşi putea 
simţi carnea pârjolindu-se şi înnegrindu-se şi scorojindu- 
se, îşi putea simţi sângele fierbând şi transformându-se în 
abur, dar fără nicio durere. Se simţea puternică, înnoită şi 


265 


aprigă. 

lar a doua zi, în mod ciudat, nu o mai durea chiar atât 
de tare. Era ca şi cum zeii ar fi auzit-o şi li s-ar fi făcut milă 
de ea. Chiar şi slujnicele sale remarcară schimbarea. 

— Khaleesi! spusese Jhiqui, ce s-a întâmplat? Sunteţi 
bolnavă? 

— Am fost, răspunse ea, aplecată peste ouăle de dragon 
pe care i le dăruise Illyrio când se cununase. 

Atinse unul, cel mai mare dintre ele, trecându-şi palma 
uşor peste piatră. Negru şi purpuriu, se gândi ea, la fel ca 
dragonul din visul meu. Piatra era ciudat de caldă sub 
degetele ei... sau mai visa ea încă? Işi retrase tulburată 
mâna. 

Din acea oră, fiecare zi fu mai uşoară decât precedenta. 
Picioarele-i erau mai puternice; băşicile se sparseră şi 
mâinile ei deveniră mai aspre; coapsele moi se întăriră, 
suple ca pielea. 

Khal-ul îi poruncise slujnicei Irri să o înveţe să 
călărească în felul Dothraki, însă mânza-i fu adevăratul 
dascăl. Calul părea să-i simtă stările, de parcă ar fi fost o 
singură minte. Cu fiecare zi care trecea, Dany se simţea 
tot mai sigură de locul ei. Dothrakii erau un popor aspru şi 
lipsit de sentimentalisme şi nu aveau în obicei să dea nume 
animalelor, aşa că Dany se gândi la al ei ca la „Argint”. Nu 
mai iubise niciodată ceva atât de mult. 

Pe măsură ce călăritul deveni tot mai puţin o caznă, 
Dany începu să observe frumuseţile tărâmului din jurul ei. 
Călărea în fruntea khalasar-ului, împreună cu Drogo şi 
cavalerii săi de sânge, aşa că fiecare ţinut i se înfăţişa 
proaspăt şi neîntinat. În urma lor, marea hoardă putea 
răscoli pământul şi tulbura râurile şi ridica în aer nori de 
praf sufocant, dar câmpurile din faţa lor erau întotdeauna 
verzi şi proaspete. 

Traversară dealurile domoale de la Norvos, trecând de 
fermele terasate şi micile sate în care locuitorii priveau 
neliniştiţi de pe zidurile albe. Străbătură vadurile a trei 
râuri molcome şi un al patrulea, vijelios şi îngust şi 


266 


înşelător. Îşi ridicară tabăra în apropierea unei cascade 
înalte şi albastre, ocoliră ruinele năruite ale unui mare 
oraş mort, în care se spunea că nălucile gemeau printre 
coloanele de marmură înnegrită. Galopară pe drumurile 
Valyriene, vechi de o mie de ani şi drepte ca o săgeată 
Dothraki. Cât timp luna fu la jumătate, călăriră prin 
Pădurea Qohor, unde frunzele formau o boltă aurie, la 
mare înălţime deasupra lor, iar trunchiurile copacilor erau 
la fel de late precum porţile unui oraş. În pădure vieţuiau 
reni imenşi şi tigri tărcaţi şi lemuri cu blănurile argintii şi 
ochi purpurii, dar fugiră toţi înainte de apropierea 
khalasar-ului, iar Dany nu dădu cu ochii de ei. 

Pe atunci, chinurile începură să-i dispară din amintire, 
încă o mai durea, după ce călărea cât era ziua de lungă, 
dar, cumva, durerea avea acum o dulceaţă, în fiecare 
dimineaţă se urca voioasă în şa, nerăbdătoare să afle ce 
minunăţii o mai aşteptau în ţinuturile din faţă. Începu să 
găsească plăcere chiar şi în nopţile ei, iar dacă încă striga 
când Drogo o lua, nu mai era întotdeauna din cauza 
durerii. 

La poalele colinei, ierburile se ridicau în jurul ei, înalte 
şi suple. Dany încetini şi călări la pas pe câmpie, pierzân- 
du-se în verdele ei, binecuvântat de singură. În khalasar 
nu era niciodată singură. Khal Drogo venea la ea numai 
după apusul soarelui, însă slujnicele o hrăneau şi o 
îmbăiau şi dormeau la intrarea în cortul ei, iar cavalerii de 
sânge ai lui Drogo şi oamenii khas-ului nu erau niciodată 
prea departe. Fratele ei devenise o umbră nedorită, zi şi 
noapte. Dany îl putea auzi pe vârful colinei, cu glasul său 
ascuţit de furie pe când striga la Ser Jorah. 

Călări, afundându-se tot mai mult în marea Dothraki. 
Verdele o înghiţi cu totul. Văzduhul era încărcat de 
miresmele pământului şi ierburilor, amestecate cu mirosul 
de cal, cu cel al transpiraţiei lui Dany şi al uleiurilor din 
părul ei. Mirosuri Dothraki. Păreau să aparţină locurilor 
acestora. Dany le respiră pe toate, râzând. Simţi o pornire 
bruscă de a pipăi pământul de sub ea, de a-şi afunda 


267 


degetele de la picioare în solul gras şi negru. Sărind din 
şa, îşi lăsă Argintul să pască în timp ce-şi scoase cizmele. 

Viserys apăru dintr-odată lângă ea, ca o furtună de vară, 
calul nechezând sub el pentru că trăgea prea tare de frâu. 

— Cum îndrăzneşti, urlă la ea, să-mi dai mie porunci? 
Mie?! Sări de pe cal, poticnindu-se când ajunse jos. Era 
congestionat la faţă. O înşfăcă şi o scutură. Ai uitat cine 
eşti? Uită-te la tine! Vită-te la tine! 

Dany nu avea nevoie să se uite. Era desculţă, cu părul 
uns, îmbrăcată în costum de călărie Dothraki din piele şi 
cu o vestă pictată, primită ca dar de nuntă. Părea să 
aparţină locurilor. Viserys era murdar şi năclăit în 
mătăsurile şi zalele lui de orăşean. 

El continua să urle: _ 

— Tu nu-i porunceşti unui dragon! Inţelegi? Sunt Lord 
al celor Şapte Regate şi nu primesc ordine de la curviştina 
unui negustor de cai, auzi? Mâna lui se înfipse sub vesta 
ei, degetele afundându-se dureros în sânul ei. Mă auzi? 

Dany îl împinse cu brutalitate. Viserys se holbă la ea, cu 
ochii liliachii privind-o neîncrezători. Nu-l mai sfidase 
niciodată până atunci. Niciodată nu i se opusese. 
Trăsăturile lui se schimonosiră de furie. O va face s-o 
doară acum, şi încă rău de tot, ea ştia asta. 

Poc! 

Biciul răsună ca un tunet. Firul se înfăşură în jurul 
gâtului lui Viserys, smucindu-l înapoi. Căzu lat în iarbă, 
uluit şi asfixiat. Călăreţii Dothraki îl huiduiră, iar el se 
chinui să se ridice în picioare. Cel cu biciul, tânărul Jhogo, 
rosti o întrebare. Dany nu-i înţelese cuvintele, însă Irri 
veni şi ea, odată cu Ser Jorah şi cu restul khas-ului. 

— Jhogo întreabă dacă vreţi să moară, khaleesi, zise 
Irri. 

— Nu, răspunse Dany. Nu. 

Jhogo înțelese asta. Unul dintre ceilalți latră un ordin, 
iar Dothrakii izbucniră în râs. Irri îi explică: 

— Quaro crede că ar trebui să-i tăiaţi o ureche, pentru 
a-l învăţa minte. 


268 


Fratele ei era în genunchi, cu degetele scotocind sub 
zalele de piele, urlând incoerent, luptând să respire. Biciul 
era strâns înfăşurat pe gâtlejul său. 

— Spune-le că nu vreau să păţească nimic, zise Dany. 

Irri repetă cuvintele în dothrakiană. Jhogo trase de bici, 
răsucindu-l pe Viserys ca pe o marionetă. Căzu din nou lat, 
eliberat de sub strânsoarea pielii, iar sub bărbie se ivise o 
dungă subţire de sânge, acolo unde biciul muşcase adânc. 

— L-am avertizat asupra a ceea ce s-ar putea întâmpla, 
doamna mea, spuse Ser Jorah. l-am spus să rămână pe 
colină, aşa cum aţi poruncit. 

— Ştiu că i-ai spus, răspunse Dany, privindu-l pe Vise- 
rys. 

Zăcea la pământ respirând zgomotos, cu fața roşie, 
smiorcăindu-se. Era jalnic. Fusese dintotdeauna jalnic. 
Cum de nu văzuse asta până acum? Înlăuntrul ei, acolo 
unde sălăşluise frica, era un loc gol. 

— Luaţi-i calul, îi porunci ea lui Ser Jorah. Viserys icni 
spre ea. Nu-i venea să creadă ce auzise; nici lui Dany nu-i 
venea să creadă ce spunea. Totuşi, cuvintele ieşeau: 
Lăsaţi-l pe fratele meu să meargă pe jos, în urma noastră, 
la capătul khalasarului. 

Printre Dothraki, bărbatul care nu e călare nu este 
bărbat, cel mai de jos dintre cei de jos, lipsit de onoare sau 
de mândrie. 

— Să-l vadă toţi aşa cum este. 

— Nu! urlă Viserys. Se răsuci spre Ser Jorah, milogindu- 
se în limba comună în cuvinte pe care călăreţii nu le 
înțelegeau. L.oveşte-o, Mormont. Răneşte-o. Regele tău ţi-o 
porunceşte. Omoară aceşti câini Dothraki şi învaţ-o minte. 

Cavalerul exilat privi de la Dany la fratele ei; ea 
desculţă, cu pământ între degete şi unsoare în păr, el în 
mătăsuri şi oţel. Dany putu citi pe faţa lui ce hotărâre 
luase. 

— Va merge pe jos, khaleesi, spuse el. Luă de dârlogi 
calul fratelui ei, iar Dany se aburcă pe Argintul ei. 

Viserys pufni spre el, şi se aşeză înapoi în noroi. 


269 


Rămăsese tăcut, însă nu se mai clinti, iar ochii lui erau 
plini de venin când ceilalţi se îndepărtară. Curând, fu 
ascuns privirii de iarba înaltă. Când nu-l mai putură vedea, 
Dany începu să se teamă. 

— Mai nimereşte drumul înapoi? îl întrebă pe Ser Jorah 
pe când galopau. 

— Chiar şi un orb, aşa ca fratele dumneavoastră, ar 
trebui să ne poată călca pe urme, răspunse el. 

— E mândru. S-ar putea să fie prea împovărat de ruşine 
ca să mai vină după noi. 

Jorah izbucni în râs. 

— Unde altundeva s-ar putea duce? Dacă nu mai poate 
găsi khalasar-ul, khalasar-ul îl va găsi pe el, cu siguranţă. 
Este destul de greu să te îneci în marea Dothraki, copilă. 

Dany întrevăzu adevărul acestor spuse. Khalasar-ul era 
ca un oraş în marş, însă nu mărşăluia orbeşte. 
Întotdeauna, cercetaşii se avântau departe de coloana 
principală, atenţi la orice semn al prăzii sau al duşmanilor, 
în vreme ce călăreţii păzeau flancurile. Nu pierdeau nimic 
din vedere, nu aici, în aceste ţinuturi, în locul de unde 
veniseră. Aceste câmpii erau parte din ei... iar acum şi din 
ea. 

— L-am lovit, spuse ea, cu uimire în glas. Acum, că totul 
se terminase, părea că avusese un vis ciudat. Ser Jorah, 
crezi că... va fi atât de furios când se va întoarce... O 
trecură fiorii. Am trezit dragonul, nu-i aşa? 

Ser Jorah pufni. 

— Poţi trezi morţii, fată? Fratele tău, Rhaegar, a fost 
ultimul dragon, iar el a murit pe Trident. Viserys e mai 
nevolnic decât umbra unui şarpe. 

Cuvintele lui dure o uimeau. Se părea că toate lucrurile 
în care crezuse erau puse, dintr-odată, la îndoială. 

— Ai jurat pe sabie, în faţa lui. 

— Am făcut-o, fată, spuse Ser Jorah. Iar dacă fratele tău 
este umbra unui şarpe, ce sunt atunci slujitorii lui? 

Glasul lui era amar. 

— Totuşi, este încă rege, regele adevărat. Este... 


270 


Jorah îşi struni calul şi privi spre ea. 

— Să înfruntăm adevărul, acum. Ai vrea să-l vezi pe 
Viserys pe tron? 

Dany se gândise la asta. 

— Nu ar fi un rege bun, nu-i aşa? 

— Au fost şi alţii mai răi... dar nu prea mulţi. 

Cavalerul îşi înfipse pintenii în armăsarul său şi o luă 
din nou la galop. Dany călărea lângă el. 

— Totuşi, zise ea, oamenii de rând îi aşteaptă venirea. 
Magister Illyrio spune că brodează flamuri cu dragoni şi se 
roagă pentru reîntoarcerea lui Viserys peste Marea 
Îngustă, ca să-i elibereze. 

— Oamenii de rând se roagă şi pentru ploaie, pentru 
copii sănătoşi şi o vară fără de sfârşit, îi spuse Ser Jorah. 
Pentru ei nu contează dacă înalții lorzi se joacă cu 
tronurile, atâta vreme cât sunt lăsaţi în pace. Dădu din 
umeri. Dar nu sunt lăsaţi niciodată. 

Un timp, Dany călări fără să mai spună nimic, cercetând 
cuvintele ca pe o cutie cu cuburi. Se ridicau împotriva a tot 
ce-i spusese vreodată Viserys despre oamenii cărora le 
păsa atât de puţin dacă deasupra lor domnea un rege 
adevărat sau un uzurpator. Cu cât se gândea mai mult la 
cuvintele lui Jorah, cu atât mai adevărate i se păreau. 

— Tu pentru ce te rogi, Ser Jorah? îl întrebă ea. 

— Pentru Acasă, răspunse el cu un glas străbătut de 
dor. 

— Şi eu mă rog pentru acasă, îi spuse ea încrezătoare. 

Ser Jorah râse. 

— Uită-te în jurul tău, khaleesi. 

Însă nu erau câmpiile ceea ce văzu Dany. Erau 
Debarcaderul Regelui şi marea Fortăreaţă Roşie pe care 
Aegon Cuceritorul o ridicase. Era Piatra Dragonului, unde 
se născuse ea. În ochii minţii ei ardeau mii de lumini, un 
foc la fiecare fereastră. În ochii minţii ei, toate porţile erau 
roşii. 

— Fratele meu nu-şi va recăpăta niciodată cele Şapte 
Regate, spuse Dany. 


271 


Ştiuse asta de multă vreme, îşi dădu acum seama. 
Ştiuse asta dintotdeauna. Doar că nu-şi permisese 
niciodată să o şi spună, nici măcar în şoaptă; acum o 
spusese pentru Jorah Mormont şi în auzul întregii lumi. 
Ser Jorah îi adresă o privire iscoditoare. 

— Doar nu crezi asta. 

— Nu ar putea conduce o armată nici dacă soţul şi 
stăpânul meu i-ar da una, glăsui Dany. Nu are avere, iar 
singurul cavaler care-l urmează îl consideră mai nevrednic 
decât un şarpe. Dothrakii îşi bat joc de nevolnicia lui. Nu 
ne va duce niciodată înapoi acasă. 

— Deşteaptă copilă, zâmbi cavalerul. 

— Nu sunt copilă, răspunse ea cu asprime. 

Călcâiele ei apăsară coastele iepei, îndemnând Argintul 
la galop. Goni din ce în ce mai tare, lăsându-i pe Jorah şi 
pe ceilalţi mult în urmă, iar vântul cald îi răscoli părul şi 
soarele la apus îi înroşi chipul. Când ajunse la khalasar, 
amurgea. 

Sclavii îi ridicaseră cortul pe malul unui iaz cu apă 
adusă de la un izvor. Putea auzi vocile aspre dinspre 
palatul din iarbă ţesută de pe deal. Curând, vor izbucni 
hohote de râs, când bărbaţii din khas-ul ei vor povesti ce 
se întâmplase astăzi pe câmp. La vremea când Viserys se 
va înapoia şchiopătând printre ei, fiecare bărbat, femeie şi 
copil din tabără va şti că fusese lăsat fără cal. În khalasar 
nu existau secrete. 

Dany dădu Argintul sclavilor ei, pentru ţesălat, şi intră 
în cort. Era răcoare şi semiîntuneric sub mătasea cortului. 
După ce lăsă acoperitoarea de la intrare să cadă în urma 
ei, Dany văzu o geană de lumină roşiatică, prăfuită, ridi- 
cându-se să atingă ouăle de dragon. Preţ de o clipă. Mii de 
picături de flăcări stacojii erupseră sub ochii ei. Clipi şi se 
risipiră. 

Piatră, îşi spuse. Sunt doar pietre, chiar şi Illyrio a spus 
asta, dragonii sunt morţi cu toții. Îşi lipi palma de oul 
negru, iar degetele-i alunecară uşor pe curbura sa. Piatra 
era caldă. Aproape fierbinte. 


272 


— Soarele, şopti Dany. Soarele le-a încălzit în timpul 
drumului. 

Porunci slujnicelor să-i pregătească baia. Doreah făcu 
un foc lângă cort, în vreme ce Irri şi Jhiqui aduseră vana 
mare, de aramă, un alt dar de nuntă, şi scoaseră apă din 
iaz. Când vana se umplu, Irri o ajută să intre şi o urmă şi 
ea. 

— Aţi văzut vreodată un dragon? întrebă ea, pe când Irri 
o freca pe spate, iar Jhiqui îi scotea nisipul din păr. 

Auzise că primii dragoni veniseră dinspre est, de pe 
Tărâmul Umbrelor, de dincolo de Asshai şi insulele Mării 
de Jad. Poate că unii mai trăiau încă acolo, în ţinuturi 
stranii şi sălbatice. 

— Dragonii nu mai există, khaleesi, răspunse Irri. 

— Sunt morţi, se arătă de acord Jhiqui. De multă, multă 
vreme. 

Viserys îi spusese că ultimul dintre dragonii Targaryeni 
murise cu nu mai mult de un secol şi jumătate înainte, în 
vremea domniei lui Aegon al III-lea, care fusese numit 
Nenorocirea Dragonului, ceea ce nu i se părea lui Dany 
foarte mult. 

— Peste tot? întrebă ea dezamăgită. Chiar şi în est? 

În vest, orice urmă de vrajă pierise atunci când Urgia se 
prăvălise peste Valyria şi Tărâmurile Verii Lungi, şi niciun 
oţel călit cu farmece, niciun aducător de furtuni sau 
dragoni nu mai putuse rezista, însă Dany auzise mereu că 
în est era altceva. Se spunea că insulele Mării de Jad erau 
străbătute de manticori, că vasiliscii infestau junglele din 
Yi Ti, că făcătorii de farmece, vrăjitorii şi aeromancerii îşi 
practicau artele pe faţă la Asshai, în vreme ce stăpânii 
umbrelor şi magii sângelui îşi urzeau teribilele lor vrăji în 
miez de noapte. De ce n-ar fi şi dragoni? 

— Nu şi dragoni, spuse Irri. Bărbaţi curajoşi i-au 
omorât, pentru că dragonii erau nişte  jivine 
înspăimântătoare. Este ştiut. 

— Este ştiut, fu de acord Jhiqui. 

— Un neguţător din Qarth mi-a spus odată că dragonii 


273 


au venit din lună, glăsui blonda Doreah, încălzind un 
prosop deasupra focului. 

Jhiqui şi Irri erau de aceeaşi vârstă ca Dany, fete Doth- 
raki, luate în sclavie când Drogo distrusese khalasarul 
tatălui lor. Doreah era mai în vârstă, având aproape 
douăzeci de ani. Magister Illyrio o găsise într-o casă a 
plăcerilor din Lys. Când Dany întoarse curioasă capul, 
părul argintiu, ud, i se lipi pe ochi. 

— Din lună? 

— Mi-a spus că luna era un ou, khaleesi, spuse fata lyse- 
niană. Cândva au fost două luni pe cer, însă una s-a 
aventurat prea aproape de soare şi s-a sfărâmat din cauza 
căldurii. O mie de mii de dragoni au ţâşnit din ea şi au 
băut focul din soare. De asta scuipă dragonii flăcări. Intr-o 
bună zi, şi cealaltă lună va săruta soarele şi va crăpa şi 
atunci dragonii se vor întoarce. 

Cele două fete Dothraki chicotiră şi se puseră pe râs. 

— Ce sclavă smintită şi cu paie în cap eşti, spuse Irri. 
Luna nu este un ou. Luna este o zeiţă, femeia soarelui. 
Este ştiut asta. 

— Este ştiut, fu de acord şi Jhiqui. 

Pielea lui Dany era bine frecată şi rozalie când ieşi din 
vană. Jhiqui o întinse pe jos să-i ungă trupul cu uleiuri şi 
să-i scoată orice urmă de mizerie din pori. După aceea, Irri 
o stropi cu esenţă de flori şi scorţişoară. In vreme ce 
Doreah îi pieptănă părul până ce luci precum firul de 
argint, ea se gândi la lună, la ouă şi la dragoni. 

Cina ei era o masă frugală, alcătuită din fructe şi brânză 
şi pâine prăjită, cu o ulcică de vin cu miere, ca să-i alunece 
bine pe gât. 

— Doreah, rămâi să mănânci cu mine, porunci Dany 
când le trimise pe celelalte slujnice de acolo. Fata lyse- 
niană avea părul de culoarea mierii şi ochii precum o zi de 
vară. Işi plecă privirea când rămaseră singure. 

— Mă onorati, khaleesi, spuse ea, însă nu era vorba de 
onoare, ci doar de servire. Mult după ce răsărise luna, ele 
încă mai discutau. 


274 


În noaptea aceea, când Khal Drogo veni, Dany îl 
aştepta. El se opri la intrarea cortului ei şi o privi cu 
surprindere. Ea se ridică încet şi-şi deschise mătăsurile de 
noapte şi le lăsă să cadă la pământ. 

— Noaptea asta trebuie să ieşim, domnul meu, îi spuse 
ea, pentru că Dothrakii credeau că toate lucrurile 
importante într-o viaţă de om trebuiau săvârşite sub cerul 
liber. 

Khal Drogo o urmă sub lumina lunii, iar clopoţeii din 
părul său zornăiau încet. La câţiva paşi de cortul ei se afla 
un pat din iarbă moale, iar acolo îl trase Dany jos. Când el 
încercă să o întoarcă, îi puse o mână pe piept. 

— Nu, spuse ea. În noaptea asta îţi voi privi chipul. 

În inima kbhalasarului nu exista intimitate. Dany simţea 
ochi asupra ei când îl dezbrăcă, auzi voci şoptite şi făcu 
lucrurile pe care i le spusese Doreah să le facă. Pentru ea 
nu însemna nimic. Nu era ea o khaleesi? Ochii lui erau 
singurii care contau, şi când se urcă pe el văzu în ei ceva 
ce nu mai văzuse niciodată înainte. Îl munci la fel de aprig 
pe cât îşi muncise Argintul, iar când sosi momentul 
plăcerii, Khal Drogo o strigă pe nume. 

Se aflau în partea cealaltă a mării Dothraki atunci când 
Jhiqui atinse cu degetele curbura uşoară a pântecului ei şi 
spuse: 

— Khaleesi, aveţi un copil. 

— Ştiu, îi spuse Dany. 

De onomastica ei împlinise paisprezece ani. 


275 


BRAN 


În curtea de jos, Rickon alerga împreună cu lupii. Bran 
îl privea din scaunul de la fereastră. Oriunde fugea băiatul, 
Vântul Cenuşiu era acolo primul, sărind înaintea lui ca să-l 
depăşească, până ce Rickon îl vedea, ţipa de încântare, şi 
o lua la goană în cealaltă direcţie. Câinele Lăţos alerga în 
urma sa, răsucindu-se şi muşcând dacă ceilalţi lupi se 
apropiau prea mult. Blana lui se întunecase, devenind 
neagră, iar ochii-i erau ca o văpaie verde. Vară lui Bran 
ajunse ultimul. Era argintiu-fumuriu, cu ochii precum 
aurul galben, care văzuseră tot ce era de văzut. Mai mic 
decât Vântul Cenuşiu, şi mult mai precaut. Bran era 
convins că era şi cel mai deştept. Putea auzi râsul neobosit 
al fratelui său, când Rickon o rupse la fugă pe pământul 
bătătorit, alergând pe picioruşele lui de copil. 

Il usturau ochii. Ar fi vrut să fie acolo jos, râzând şi 
alergând. Necăjit de acest gând, Bran îşi şterse lacrimile 
înainte să înceapă să-i curgă. Cea de-a opta sa zi de nume 
trecuse. Acum era aproape un bărbat în toată firea, prea 
mare ca să plângă. 

— A fost o minciună, rosti el cu amărăciune, amintindu- 
şi de cioara din visul său. Nu pot să zbor. Nu pot nici 
măcar să alerg. 

— Ciorile sunt mincinoase, încuviinţă Bătrâna Nan din 
scaunul în care şedea, cosând. Ştiu o poveste despre o 
cioară. 

— Nu vreau niciun fel de poveşti, se răsti Bran irascibil. 

Îi plăcuseră cândva poveştile Bătrânei Nan. Înainte. 
Acum, totul era altfel. O lăsau cu el toată ziua, să-l 
supravegheze şi să-l spele şi să-i ţină de urât, însă ea 
înrăutăţea şi mai mult lucrurile. 

— Urăsc poveştile tale idioate. 

Bătrâna îi zâmbi cu gura ei fără dinţi. 

276 


— Poveştile mele? Nu, micul meu domn. Poveştile nu 
sunt ale mele; ele sunt, pur şi simplu, au fost înaintea mea, 
vor fi după mine, înainte şi după tine. 

Era o femeie hâdă, se gândi Bran cu dispreţ, pirpirie şi 
smochinită, aproape oarbă, prea slăbită ca să urce 
treptele, cu numai câteva fire de păr alb rămase să-i 
acopere scăfârlia rozalie şi pătată. Nimeni nu ştia, cu 
adevărat, cât de bătrână era, însă tatăl lui îi spusese căi 
se zicea Bătrâna Nan încă de pe vremea când era el copil. 
Cu siguranţă, era cea mai bătrână persoană de la 
Winterfell, poate cea mai bătrână din toate cele Şapte 
Regate. Nan venise la castel ca dădacă a lui Brandon 
Stark, a cărui mamă murise la naşterea lui. El fusese cel 
mai mare dintre fraţii Lordului Rickard, bunicul lui Bran, 
sau poate un frate mai mic, ori un frate al tatălui Lordului 
Rickard. Uneori, Bătrâna Nan o spunea într-un fel, alteori 
în alt fel. În toate poveştile ei băieţelul murea la vârsta de 
trei ani, din cauza răcorii de vară, însă Bătrâna Nan 
stătuse la Winterfell cu propriii ei copii. Îşi pierduse 
amândoi băieţii în război, când Regele Robert îşi câştigase 
tronul, iar nepotul ei fusese ucis sub zidurile de la Pyke, în 
timpul rebeliunii lui Balon Greyjoy. Fiicele sale se 
măritaseră de mult şi plecaseră şi muriseră. Singurul din 
sângele ei care-i mai rămăsese era Hodor, uriaşul cu minte 
puţină, care lucra la grajduri, însă Bătrâna Nan continua 
să-şi ducă zilele, să coasă şi să-şi depene poveştile. 

— Nu-mi pasă ale cui poveşti sunt astea, îi spuse Bran, 
le urăsc. 

Nu voia poveşti, cum n-o voia nici pe Bătrâna Nan. îi 
voia pe mama şi pe tatăl lui. Voia să gonească cu Vară 
alături de el. Voia să se caţere pe turnul prăbuşit şi să le 
ducă porumb ciorilor. Voia să-şi călărească din nou 
poneiul, împreună cu fraţii săi. Voia să fie din nou cum 
fusese înainte. 

— Ştiu o poveste despre un băiat care ura poveştile, zise 
Bătrâna Nan cu micul ei zâmbet tâmp, acele mişcându-i-se 
în tot acest timp şi făcând clic, clic, clic, până când Bran 


277 


simţi că vrea să strige la ea. 

Nu mai putea fi niciodată aşa cum fusese înainte, ştia. 
Cioara îl păcălise, făcându-l să zboare, dar când se trezise, 
era frânt şi lumea se schimbase. Il părăsiseră toţi, tatăl 
său şi mama şi surorile, ba chiar şi fratele său bastard, 
Jon. Tatăl îi promisese că va călări un armăsar adevărat la 
Debarcaderul Regelui, dar plecase fără el. Maester Luwin 
trimisese o pasăre la Lord Eddard cu un mesaj, o alta către 
mama lui şi o a treia către Jon, pe Zid, dar nu venise niciun 
răspuns. 

— Din când în când, păsările se mai şi rătăcesc, copile, 
îi spusese maester. E cale lungă de aici până la 
Debarcaderul Regelui, s-ar putea ca mesajul să nu fi ajuns 
la ei. 

Totuşi, Bran se simţea de parcă ar fi murit cu toţii în 
timp ce dormea el, sau poate că el murise, iar ei îl 
uitaseră. Jory şi Ser Rodrik şi Vayon Poole plecaseră şi ei, 
la fel Hullen şi Harwin şi Tom Grasul şi un sfert din gărzi. 
Numai Robb şi Rickon mai erau aici, iar Robb se 
schimbase. Acum era Robb Stăpânul, ori încerca să fie. 
Purta o sabie adevărată şi nu mai zâmbea deloc. Îşi 
petrecea zilele instruind gărzile şi antrenându-se la lupta 
cu sabia, făcând curtea să răsune de fiare, pe când Bran 
privea nenorocit de la fereastră. Noaptea se închidea cu 
Maester Luwin, vorbind sau citind catastifele. Uneori 
pleca împreună cu Hallis Mollen, călare, şi lipseau chiar şi 
câteva zile, vizitând avanposturi îndepărtate. De fiecare 
dată când era plecat pentru mai mult de o zi, Rickon 
plângea şi-l întreba pe Bran dacă Robb o să se mai 
întoarcă. Chiar şi când era acasă, la Winterfell, Lordul 
Robb părea să dispună de mai mult timp pentru Hallis 
Mollen şi Theon Greyjoy decât avusese vreodată pentru 
fraţii săi. 

— Aş putea să-ţi spun povestea lui Brandon 
Constructorul, glăsui Bătrâna Nan. Asta a fost întotdeauna 
preferata ta. 

Acum mii şi mii de ani, Brandon Constructorul ridicase 


278 


Winterfell, iar unii spuneau că şi Zidul. Bran cunoştea 
povestea, dar nu fusese niciodată favorita lui. Poate că 
vreunuia dintre Brandoni i-ar fi plăcut. Uneori, Nan îi 
vorbea de parcă ar fi fost Brandon al ei, copilul pe care-l 
îngrijise în toţi acei ani trecuţi, iar alteori îl confunda cu 
unchiul său, Brandon, care fusese ucis de Regele Nebun 
înainte ca Bran să se fi născut. Trăia de atâta vreme, îi 
spusese mama odată, încât toţi cei cu numele Brandon 
Stark deveniseră o singură persoană în mintea ei. 

— Nu asta este preferata mea, spuse el. Cele care-mi 
plac sunt cele înspăimântătoare. 

Auzi zarvă afară şi reveni la fereastră. Rickon alerga de- 
a lungul curţii, spre punctul de pază de la porţi, cu lupii pe 
urmele sale, însă turnul se interpunea, împiedicându-l să 
vadă ce se întâmplase. Se lovi cu pumnul peste coapsă, din 
cauza frustrării, şi nu simţi nimic. 

— Oh, dragul meu copil al verii, rosti Bătrâna Nan 
şoptit, ce ştii tu despre frică? Despre teama de iarnă, 
micul meu domn, când zăpezile cad până la treizeci de 
metri, iar vântul îngheţat vine din nord urlând. Teama este 
pentru noaptea cea lungă, atunci când soarele îşi ascunde 
uneori faţa ani întregi, iar copiii mici se nasc şi trăiesc şi 
mor cu toţii în beznă, în timp ce lupii străvechi se sfrijesc 
tot mai mult şi flămânzesc, iar umblătorii albi cutreieră 
pădurile. 

— Vrei să spui Ceilalţi, zise Bran arţăgos. 

— Ceilalţi, admise Bătrâna Nan. Cu mii şi mii de ani în 
urmă, a venit o iarnă rece şi aspră şi de necuprins, dincolo 
de tot ce-şi putea aminti omul. A căzut o noapte care a 
durat generaţii întregi, iar regii tremurau şi mureau în 
castelele lor, la fel ca turmele de porci în coteţe. Femeile 
îşi omorau mai degrabă copiii, decât să-i vadă flămânzind, 
plângeau şi-şi simțeau lacrimile îngheţându-le pe ochi şi pe 
obraji. Glasul ei şi al acelor tăcură deopotrivă, iar ea privi 
în sus, spre Bran, cu ochii ei albicioşi, opaci, şi întrebă: 
Deci, copile, astea-s poveştile care-ţi plac? 

— Păi, făcu Bran în silă, da, numai că... 


279 


Bătrâna Nan dădu din cap. 

— În toată bezna aceea, au venit Ceilalţi, pentru prima 
dată, spuse ea, iar acele făcură din nou clic, clic, clic. Erau 
fiinţe reci, moarte, care urau fierul şi focul şi atingerea 
soarelui, şi orice creatură cu sânge cald în vene. Au 
măturat avanposturile şi oraşele şi regatele, au măcelărit 
eroi şi armate cu zecile, călărindu-şi armăsarii lor albi, 
morţi, şi conducând măcelul. Nici toate săbiile omului nu 
puteau opri iureşul lor, nici chiar fecioarele şi copiii de 
ţâţă nu au aflat milă înaintea lor. Le vânau pe fete prin 
pădurile îngheţate şi-şi hrăneau slujitorii morţi cu carnea 
copiilor oamenilor. 

Vocea ei coborâse foarte mult, devenind aproape o 
şoaptă, iar Bran trebui să se aplece ca să asculte. 

— Astea erau vremurile de dinaintea venirii Andalilor, 
cu mult înainte ca femeile să fugă peste Marea Îngustă din 
oraşele Rhoyne, când sutele de regate ale acelor vremuri 
erau regatele Primilor Oameni, care luaseră pământurile 
de la copiii pădurii. Totuşi, ici-colo, în inima pădurii, copiii 
încă mai vieţuiau în oraşele lor de lemn şi în dealurile 
săpate, iar feţele copacilor stăteau de strajă. Aşa că, pe 
când îngheţul şi moartea ocupau pământul, ultimul dintre 
eroi s-a hotărât să-i caute pe copii, nădăjduind că vechile 
lor vrăji ar putea aduce înapoi armatele pe care le 
pierduseră oamenii. Se duse prin tărâmul mort cu sabia sa, 
un cal, un câine şi câţiva însoțitori. Căută timp de ani de 
zile, până ce deznădăjdui că nu-i găsise pe copiii pădurii în 
oraşele lor ascunse. Toţi prietenii săi muriră unul după 
celălalt, ba chiar şi calul său şi, în cele din urmă, şi 
câinele, iar sabia îi îngheţase atât de tare, încât lama se 
sfărâmă când încercă să o folosească. lar Ceilalţi i-au 
adulmecat sângele cald şi s-au pus în linişte să-i ia urma, 
urmărindu-l cu haitele lor de păianjeni albi, mari cât 
dulăii... 

Uşa se deschise cu o pocnitură, iar inima lui Bran 
tresări, în gură adunându-i-se gustul fricii subite, dar nu 
era decât Maester Luwin, cu Hodor iţindu-se în capul 


280 


scărilor, în spatele lui. 

— Hodor! anunţă băiatul de la grajduri, aşa cum îi era 
obiceiul, zâmbindu-le generos tuturor. 

Însă Maester Luwin nu zâmbea. 

— Avem oaspeţi, anunţă el, iar prezenţa ta este 
necesară, Bran. 

— Ascultam o poveste acum, se plânse el. 

— Poveştile mai pot aştepta, micul meu domn, iar când 
vei voi să te întorci la ele, tot acolo le vei găsi, spuse 
Bătrâna Nan. Oaspeţii nu sunt atât de răbdători, şi adesea 
aduc cu ei propriile lor poveşti. 

— Cine-i? îl întrebă Bran pe Maester Luwin. 

— Tyrion Lannister şi câţiva dintre oamenii din Rondul 
de Noapte, cu un mesaj de la fratele tău, Jon. Robb tocmai 
se întâlneşte cu ei. Hodor, vrei să-l ajuţi pe Bran până în 
sală? 

— Hodor! răspunse acesta bucuros şi îşi plecă pe sub 
canatul uşii capul său mare şi lăţos. 

Hodor avea aproape doi metri înălţime. Era greu de 
crezut că era sânge din sânge cu Bătrâna Nan. Bran se 
întrebă dacă se va micşora la fel ca străbunica sa atunci 
când va fi bătrân. Părea puţin probabil, chiar dacă va 
ajunge să trăiască o mie de ani. Hodor îl ridică la fel de 
uşor ca pe un braţ de fân şi-l strânse la pieptul său masiv. 
Mirosea întotdeauna, vag, a cai, însă nu era un miros 
neplăcut. Braţele lui erau îngroşate de muşchi şi acoperite 
cu păr castaniu. 

— Hodor, spuse el din nou. 

Theon Greyjoy comentase, odată, că Hodor nu ştia 
multe, însă nimeni nu putea avea nicio îndoială că-şi 
cunoştea numele. Bătrâna Nan cotcodăcise ca o găină 
când auzise asta şi mărturisise că numele real al lui Hodor 
era Walder. Nimeni nu ştia de unde provenea „Hodor”, 
însă când el începuse să-l rostească, aşa îi rămăsese 
numele. Era singurul cuvânt pe care-l spunea. 

O lăsară pe Bătrâna Nan în încăperea din turn, cu 
andrelele ei şi cu amintirile. Hodor fredona ceva fără nicio 


281 


noimă cărându-l pe Bran în jos pe scări şi prin coridor, 
urmat de Maester Luwin, acesta grăbindu-se să ţină ritmul 
cu paşii mari ai băiatului de la grajduri. 

Robb era aşezat pe jilţul înalt al tatălui, purtând cămaşă 
de zale şi piele tare şi faţa impasibilă a lui Robb Stăpânul. 
Theon Greyjoy şi Hallis Mollen stăteau lângă el. 
Doisprezece soldaţi de gardă erau aliniaţi lângă pereţii din 
piatră cenuşie, sub ferestrele înalte şi înguste. În mijlocul 
încăperii se aflau piticul cu slujitorii săi şi patru 
necunoscuţi în negru, din Rondul de Noapte. Bran simţi 
tensiunea din sală în momentul când Hodor trecu pragul 
uşii. 

— Orice om din Rondul de Noapte este binevenit aici, la 
Winterfell, cât va pofti el să stea, spunea Robb cu un glas 
care îi aparţinea lui Robb Stăpânul. 

Işi ţinea sabia peste genunchi, cu lama afară, sub ochii 
tuturor. Chiar şi Bran ştia ce însemna să-ţi întâmpini un 
oaspete cu sabia scoasă din teacă. 

— Orice om din Rondul de Noapte, repetă piticul, în 
afară de mine, dacă înţeleg eu bine, băiete? 

Robb se ridică şi-şi aţinti vârful sabiei spre el. 

— Eu sunt stăpânul aici, atât timp cât mama şi tatăl meu 
sunt plecaţi, Lannister, aşa că nu eşti „băiete” cu mine. 

— Dacă eşti lordul aici, ar trebui să înveţi cuvântul 
„politeţe”, răspunse omuleţul, nebăgând în seamă vârful 
sabiei, aţintit spre faţa sa. Din câte se pare, bastardul de 
frate-tău are toate calităţile tatălui tău. 

— Jon, icni Bran în braţele lui Hodor. 

Piticul se întoarse să-l privească. 

— Deci este adevărat, băiatul trăieşte. Nici nu-mi vine 
să cred. Voi, cei din neamul Stark, sunteţi greu de omorât. 

— Iar voi, Lannisterii, aţi face bine să ţineţi minte asta, 
zise Robb coborându-şi sabia. Hodor, adu-l pe fratele meu 
aici. 

— Hodor, spuse Hodor, şi alergă înainte cu paşi mici, 
zâmbind tot timpul, şi-l aşeză pe Bran în tronul înalt al 
Casei Stark, unde şezuseră lorzii de Winterfell încă de pe 


282 


vremurile când îşi spuneau Regi ai Nordului. 

Tronul era din piatră rece, lustruit perfect de 
nenumăratele dosuri; la capetele braţelor masive erau 
sculptate ţeste de lupi străvechi. Bran se prinse de ele 
când se aşeză, picioarele sale atârnând inutile. Tronul îl 
făcea să se simtă aproape ca un bebeluş. Robb îşi puse o 
mână pe umărul său. 

— Ziceai că ai o treabă cu Bran. Ei bine, uite-l, Lannis- 
ter. 

Bran era cât se putea de incomodat de ochii lui Tyrion 
Lannister. Unul era negru, iar celălalt verde, şi amândoi 
priveau spre el, studiindu-l, cântărindu-l. 

— Mi s-a spus că-ţi plăcea să te caţeri, Bran, zise în cele 
din urmă omuleţul. Povesteşte-mi cum s-a întâmplat să 
cazi în ziua aceea. 

— Dar nici nu am căzut, insistă Bran. 

Nu căzuse, niciodată, niciodată, niciodată. 

— Copilul nu-şi mai aminteşte nimic despre cădere, sau 
despre urcuşul de dinaintea ei, rosti cu blândeţe Maester 
Luwin. 

— Ciudat, făcu Tyrion Lannister. 

— Fratele meu nu este aici ca să răspundă la 
interogatorii, zise Robb tăios. Spune ce ai de spus şi apoi 
vezi-ţi de drum. i 

— Am un dar pentru tine, îi zise piticul lui Bran. ţi place 
să călăreşti, băiete? 

Maester Luwin păşi înainte. 

— Domnul meu, copilul nu-şi mai poate folosi picioarele. 
Nu poate sta pe un cal. 

— Prostii, zise Lannister. Cu un cal pe măsură şi cu o şa 
potrivită, chiar şi un olog poate călări. 

Cuvântul se împlântă ca un cuţit în inima lui Bran. Simţi 
cum lacrimile i se adună nestăvilite în ochi. 

— Nu sunt olog! 

— Atunci, nici eu nu sunt pitic, spuse piticul cu o 
strâmbătură a buzelor. Tatăl meu ar fi încântat să audă 
asta. 


283 


Greyjoy râse. 

— La ce fel de cal şi şa v-aţi gândit? întrebă Maester Lu- 
win. 

— Un cal isteţ, răspunse Lannister. Băiatul nu-şi poate 
folosi picioarele ca să strunească un animal, aşa că trebuie 
să adaptezi calul la călăreț, să-l înveţi să răspundă la 
comenzile sale, la vocea sa. Aş începe cu un căluţ de un 
an, neatins de om, fără niciun antrenament de care să fie 
dezvăţat. Scoase o bucată de hârtie de la centură. Dă-i-o 
şelarului vostru. El va face restul. 

Maester Luwin luă bucata de hârtie din mâna piticului, 
curios ca o veveriţă mică şi cenuşie. O despături şi o 
studie. 

— Inteleg. Desenaţi frumos, domnul meu. Da, ar trebui 
să funcţioneze. Ar fi trebuit să mă gândesc la asta şi eu. 

— Mie mi-a venit mult mai uşor ideea, Maester. Nu este 
grozav de departe de propriile mele şei. 

— Chiar aş putea să călăresc? întrebă Bran. 

Voia să-i creadă, însă îi era teamă. Poate că era doar o 
minciună. Şi cioara îi promisese că va zbura. 

— Vei putea, îi spuse piticul. Şi-ţi jur, băiete, că pe 
spinarea unui cal vei fi la fel de înalt ca oricare dintre ei. 

Robb Stark părea uluit. 

— E vreo capcană, Lannister? Ce înseamnă Bran pentru 
tine? De ce ai vrea să-l ajuţi? 

— Fratele tău, Jon, m-a rugat. lar eu am un punct 
sensibil în sufletul meu pentru ologi şi bastarzi şi oameni 
bolnavi. 

Tyrion Lannister îşi puse o mână pe inimă şi rânji. 

Uşa care dădea în curte se deschise dintr-odată. Lumina 
soarelui năvăli în sală când Rickon dădu buzna înăuntru, 
cu respiraţia tăiată. Lupii străvechi erau lângă el. Băiatul 
se opri lângă uşă, cu ochii holbaţi, însă lupii înaintară. 
Ochii lor îl descoperită pe Lannister, sau poate că doar îi 
adulmecaseră mirosul. Primul care începu să mârâie fu 
Vară. Apoi Vântul Cenuşiu i se alătură. Se furişară către 
omuleţ, unul din dreapta, celălalt din stânga. 


284 


— Lupilor nu le place mirosul tău, Lannister, comentă 
Theon Greyjoy. 

— Poate că este timpul să-mi văd de drum, spuse Ty- 
rion. 

Făcu un pas în spate..., iar Câinele Lăţos ieşi din umbre, 
în urma lui, rânjindu-şi colții. Lannister se cabră, iar Vară 
se întinse spre el din lateral. El se retrase, nesigur pe 
picioarele sale, iar Vântul Cenuşiu se repezi la mâneca sa, 
dinţii lui smulgând o bucată de pânză. 

— Nu! strigă Bran de la înălţimea scaunului său, pe 
când oamenii lui Lannister puseră mâna pe săbii. Vară, 
aici! Vară, la mine! 

Lupul străvechi auzi vocea şi se uită spre Bran, apoi din 
nou spre Lannister. Se târî înapoi, îndepărtându-se de 
omuleţ şi se aşeză sub picioarele atârnând ale lui Bran. 
Robb îşi ţinuse răsuflarea. Expiră cu un oftat şi strigă: 

— Vânt Cenuşiu! 

Lupul său străvechi se duse la el, rapid şi pe neauzite. 
Acum mai rămăsese doar Câinele Lăţos ţopăind în jurul 
omuleţului, cu ochii arzând precum flăcările verzi. 

— Rickon, cheamă-l, strigă Bran spre ţâncul de frate- 
său, iar Rickon îşi aminti că exista şi strigă: 

— Aici, Lăţosule, vino aici. 

Lupul negru îi oferi lui Lannister un mârâit final şi ţâşni 
spre Rickon, care-şi petrecu mâinile pe după gâtul lui. 
Tyrion Lannister îşi desfăcu eşarfa de la gât, îşi şterse 
fruntea şi spuse cu un glas moale: 

— Ce interesant! 

— Sunteţi bine, stăpânul meu? întrebă unul dintre 
oamenii săi, cu sabia în mână. Privea nervos spre lupii 
străvechi în timp ce vorbea. 

— Mâneca mea e sfâşiată, iar izmenele mele sunt 
neplăcut de umede, însă nimic nu mi-a lezat demnitatea. 

Până şi Robb păru zguduit. 

— Lupii... nu ştiu de ce au făcut asta.... 

— Fără îndoială, m-au luat drept cină. Lannister se 
înclină ţeapăn spre Bran. Îţi mulţumesc pentru că i-ai 


285 


chemat înapoi, tinere. Îţi promit însă că m-ar fi găsit destul 
de indigest. Iar acum chiar că voi pleca. 

— Un moment, domnul meu, spuse Maester Luwin. Se 
duse spre Robb şi se ţinură foarte aproape unul de altul, 
şuşotind. 

Bran încercă să tragă cu urechea, însă glasurile lor erau 
prea coborâte. În cele din urmă, Robb îşi băgă sabia în 
teacă. 

— S-ar... s-ar putea să fi fost prea aspru cu tine, zise el. 
Ai făcut pentru Bran un gest de bunăvoință, iar eu... Robb 
făcu un efort să-şi schimbe atitudinea. Winterfell îţi oferă 
ospitalitatea sa, dacă o doreşti, Lannister. 

— Scuteşte-mă de amabilităţile astea false, băiete. Nu 
mă iubeşti şi nu mă doreşti aici. Am văzut un han dincolo 
de zidurile tale, în oraşul de iarnă. Am să găsesc acolo un 
pat, iar amândoi vom dormi mai uşor. Pentru câteva 
parale, s-ar putea să găsesc chiar şi o târfă pe acolo, care 
să-mi încălzească cearşafurile. Se întoarse spre unul dintre 
fraţii în negru, un om bătrân, cu spatele strâmb şi barba 
încâlcită. Yoren, când se crapă de ziuă, mergem spre sud. 
Mă vei găsi, fără îndoială, pe drum. Apoi se îndreptă spre 
ieşire, chinuindu-se să străbată sala pe picioarele lui 
scurte, trecând de Rickon şi de uşă. Oamenii săi îl urmară. 

Cei patru oameni din Rondul de Noapte rămaseră. Robb 
se întoarse spre ei, nesigur. 

— Am pus să vă pregătească nişte camere şi veţi afla 
apă fierbinte din belşug, să vă spălaţi de praful de pe 
drum. Nădăjduiesc că ne veţi onora venind la masa de 
seară. 

Spuse toate astea cu atâta nepricepere, încât până şi 
Bran observă; era un discurs pe care-l învățase pe de rost, 
nu erau cuvinte spuse din inimă, însă fraţii în negru îi 
mulţumiră cu toţii la fel. 

Vară îi urmă pe trepte în sus, în turn, pe când Hodor îl 
ducea pe Bran înapoi la patul său. Bătrâna Nan era 
adormită în jilţul ei. Hodor spuse „Hodor”, o luă pe bunica 
lui şi o duse de acolo în vreme ce ea sforăia uşor, iar Bran 


286 


căzu pe gânduri. Robb îi promisese că putea sta la masă 
împreună cu Rondul de Noapte, în Sala Mare. 

— Vară, strigă el. Lupul sări în patul lui. Bran îl 
îmbrăţişă atât de tare, încât îi putu simţi răsuflarea 
fierbinte oprindu-se în obrajii săi. Acum pot călări, îi şopti 
el prietenului său. Vom putea merge la vânătoare, prin pă- 
duri, cât de curând. Stai şi aşteaptă. 

După o vreme îl fură somnul. În vis urca din nou pe 
turnul fără ferestre, degetele sale înfigându-se printre 
spaţiile dintre pietrele înnegrite, în vreme ce picioarele 
căutau sprijinul. Urca tot mai mult, printre nori şi în cerul 
nopţii şi, cu toate astea, turnul continua să se înalțe 
deasupra sa. Când se opri ca să privească în jos, era uşor 
ameţit şi-şi simţi degetele alunecând. Bran ţipă şi se agăţă 
de viaţă cu toate forţele. Pământul era la o mie de 
kilometri sub el şi nu putea zbura. Nu putea zbura. Aşteptă 
până când inima încetă să-i mai bubuie în piept, până ce 
reuşi să respire, şi-şi reluă ascensiunea. Nu mai era altă 
cale decât în sus. La mare distanţă deasupra sa, 
conturându-se în faţa lunii, credea că distinge formele 
capetelor de balaur. Braţele sale erau zdrelite şi-l dureau, 
dar nu îndrăznea să se odihnească. Se forţă să urce şi mai 
repede. Himerele îi priveau ascensiunea. Ochii lor 
străluceau roşietici, precum cărbunii încinşi din vatră. 
Poate că unele dintre ele fuseseră lei, însă acum erau 
răsucite şi groteşti. Bran le putea auzi şoptind una către 
cealaltă, cu glasuri molatice, de piatră, îngrozitoare. Nu 
trebuia să le asculte, îşi spuse, nu trebuia să le audă, iar 
atât timp cât nu le auzea, era în siguranţă. Însă când 
himerele se desprinseră din piatră şi goniră spre partea lui 
de turn, el ştiu că nu era deloc în siguranţă. 

— N-am auzit, începu el să plângă pe măsură ce se 
apropiau tot mai mult. N-am auzit, n-am auzit. 

Se trezi cu respiraţia tăiată, pierdut în beznă şi văzu o 
umbră imensă acoperindu-l. 

— N-am auzit, şopti el, tremurând de frică, însă umbra 
spuse „Hodor” şi aprinse o lumânare lângă pat, iar Bran 


287 


oftă uşurat. 

Hodor îi şterse transpiraţia de pe faţă cu o cârpă moale 
şi umedă, iar mâinile sale îndemânatice şi blânde îl 
îmbrăcară. Când sosi vremea, îl duse până în Sala Mare, 
unde fusese aşezată, chiar lângă foc, o masă lungă, pe 
căpriori. Locul lordului, din capătul mesei, fusese lăsat 
neocupat, însă Robb se aşezase chiar în dreapta lui, cu 
Bran vizavi de el. În seara aceea mâncară purcel de lapte 
şi plăcintă de porumbel şi gulii tăvălite în unt, iar ca 
desert, bucătarul le promisese faguri cu miere. Vară 
înşfăca resturile de la masă întinse, în vreme ce Vântul 
Cenuşiu şi Câinele Lăţos se luptau pentru un os într-un 
colţ al sălii. Câinii din Winterfell nu s-ar fi apropiat de sală. 
La început, lui Bran i se păruse ciudat, însă acum începea 
să se obişnuiască. 

Yoren era seniorul dintre fraţii în negru, aşa că 
majordomul îl aşezase între Robb şi Maester Luwin. 
Bătrânul avea un miros acru, de parcă nu s-ar mai fi spălat 
de foarte multă vreme. Rupea carnea direct cu dinţii, 
crăpa coastele ca să sugă măduva şi dădea din umeri la 
pomenirea numelui Jon Snow. 

— E nenorocirea lui Ser Alliser, mormăi el, iar doi dintre 
companionii săi izbucniră în râs dintr-un motiv de 
neînțeles pentru Bran. 

Însă când Robb ceru veşti despre unchiul Benjen, fraţii 
în negru tăcură cu toţii ca la comandă. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă Bran. 

Yoren îşi şterse degetele de jiletca sa. 

— Sunt veşti rele, domnii mei, şi nu aşa voiam să vă 
răsplătim pentru carne şi miere, însă bărbatul, dacă pune 
o întrebare, trebuie să-i suporte şi răspunsul. Stark nu mai 
e. 

Unul dintre ceilalţi bărbaţi din Rondul de Noapte glăsui: 
— Bătrânul Urs l-a trimis în căutarea lui Waymar Royce, 
şi încă nu s-a întors, domnul meu. 

— E de prea multă vreme plecat, zise Yoren. Mai mult 
ca sigur că este mort. 


288 


— Unchiul meu nu este mort, spuse Robb Stark tare, cu 
furie în glas. Se ridică de pe bancă şi puse mâna pe 
mânerul sabiei sale. Mă auziţi? Unchiul meu nu este mort! 

Vocea lui se reverberă între pereţii de piatră, iar lui 
Bran i se făcu dintr-odată teamă. Bătrânul puturos, Yoren, 
se uită spre Robb fără să pară impresionat. 

— Cum spuneţi dumneavoastră, stăpâne, zise el, apoi îşi 
scoase o bucată de carne rămasă între dinţi. Cel mai tânăr 
dintre fraţii în negru se foi neliniştit în scaun. 

— Nu se mai află nimeni la Zid care să cunoască 
pădurea bântuită mai bine decât Benjen Stark. Va găsi el 
calea înapoi. 

— Păi, zise Yoren, poate că o va găsi, poate că nu. S-au 
mai dus bărbaţi de nădejde prin pădurea aia şi nu au mai 
ieşit niciodată. 

Bran nu se putu gândi decât la povestea spusă de 
Bătrâna Nan, despre Ceilalţi şi despre ultimul erou vânat 
prin pădurea albă de oameni morţi şi de păianjeni mari cât 
nişte câini. Pentru o clipă i se făcu teamă, însă îşi aminti 
imediat cum se sfârşea povestea. 

— Copiii îl vor ajuta, spuse el, copiii pădurii! 

Theon Greyjoy chicoti, iar Maester Luwin replică: 

— Bran, copiii pădurii sunt morţi de mii de ani. Tot ce a 
rămas din ei sunt chipurile de pe copaci. 

— Aici s-ar putea să fie aşa, Maester, făcu Yoren, dar 
dincolo de Zid, cine ar putea şti? Acolo, nimeni nu poate 
spune ce-i mort şi ce-i în viaţă. 

În noaptea aceea, după ce farfuriile fură strânse, Robb îl 
duse chiar el pe Bran în pat. Vântul Cenuşiu deschidea 
calea, iar Vară îi urma îndeaproape. Fratele său era 
puternic pentru vârsta lui, iar Bran era uşor ca o mână de 
zdrenţe, însă scările erau abrupte şi era întuneric, iar 
Robb gâfâia din greu când ajunse sus. Îl puse pe Bran în 
pat, acoperindu-l cu păturile, şi stinse lumânarea. Pentru o 
vreme, mai rămase lângă el, în întuneric. Bran ar fi vrut 
să-i vorbească, însă nu ştia ce să-i spună. 

— O să-ţi găsim un cal, îţi promit, îi şopti în cele din 


289 


urmă, Robb. 

— Se mai întorc? îl întrebă Bran. 

— Da, răspunse celălalt cu atâta speranţă în voce, încât 
Bran îşi dădu seama că-l auzise pe fratele său şi nu pe 
Lordul Robb. Mama se va întoarce curând acasă. Poate că 
ne aruncăm pe cai să-i ieşim în întâmpinare, când vine. Nu 
crezi că ar surprinde-o, să te vadă pe cal? Chiar şi în 
întunericul din încăpere, Bran putea simţi zâmbetul 
fratelui său. lar după asta, vom călări spre nord, să vedem 
Zidul. Nici măcar nu-i vom spune lui Jon că venim, doar 
vom sosi acolo într-o zi, tu şi cu mine. Va fi ca o aventură. 

— O aventură, repetă Bran jinduind. 

Îşi auzi fratele hohotind. Era atât de întuneric în 
încăpere, încât nu putu vedea lacrimile de pe faţa lui, aşa 
că întinse mâna. Degetele lor se uniră. 


290 


EDDARD 


— Moartea Lordului Arryn a fost un moment de mare 
tristeţe pentru noi toţi, domnul meu, spuse Marele Ma- 
ester Pycelle. Aş fi mai mult decât bucuros să vă povestesc 
ce ştiu despre felul în care a plecat dintre noi. Şedeţi. 
Doriţi să gustaţi ceva? Poate nişte curmale? Am şi nişte 
prune foarte bune. Vinul nu se mai împacă de mult cu 
digestia mea, mă tem, însă vă pot oferi câte o cupă de 
lapte la gheaţă, îndulcit cu miere. În dogoarea asta îl 
găsesc foarte înviorător. 

Căldura nu putea fi negată; Ned îşi simţea tunica de 
mătase lipindu-i-se pe piept. Aerul umed şi greu acoperea 
oraşul ca o pătură de lână, iar malurile râului colcăiau de 
mulţimea săracilor care-şi părăsiseră cocioabele lor 
sufocante şi încinse pentru a se lupta pentru un loc de 
dormit lângă apă, unde mai venea câte o adiere. 

— Asta ar fi amabil din partea dumneavoastră, zise el 
luând loc. 

Pycelle ridică între degetul mare şi arătător un mic 
clopot de argint şi-l scutură încet. O tânără slujnică suplă 
se grăbi în seră. 

— Lapte rece pentru Mâna Regelui şi pentru mine, dacă 
eşti atât de drăguță, copilă. Bine îndulcit. Pe când fata se 
îndepărta pentru a le aduce băuturile, Marele Maester îşi 
împreună degetele şi-şi odihni mâinile pe burtă şi spuse: 
Oamenii de rând zic că ultimul an al verii este întotdeauna 
şi cel mai fierbinte. Nu este chiar adevărat, dar uneori aşa 
se simte, nu? În zile ca acestea, vă invidiez pe voi, nordicii, 
pentru zăpezile verii. Colanul încărcat de giuvaiere din 
jurul gâtului zornăi uşor când bătrânul se foi în jilţul său. 
Pentru a o spune pe cea dreaptă, vara Regelui Maekar a 
fost mai fierbinte decât asta şi aproape la fel de lungă. Au 
existat smintiţi, chiar şi în Citadelă, care au luat asta drept 


291 


un semn că venise, în cele din urmă, Vara cea Mare, vara 
care nu se va mai termina niciodată, însă în cel de-al 
şaptelea an s-a curmat brusc, am avut o toamnă scurtă şi o 
iarnă îngrozitor de lungă. Totuşi, căldura a fost cumplită 
pe întreaga ei durată. Oraşul Vechi fierbea şi se cocea la 
căldură ziua şi revenea la viaţă numai noaptea. Ne 
plimbam prin grădinile de lângă râu şi ne contraziceam 
asupra zeilor. Îmi amintesc de mirosul acelor nopţi, 
domnul meu, parfumul şi dulceaţa lor, pepenii copti, 
piersicile şi rodiile şi florile de lună. Pe atunci eram tânăr, 
încă îmi făuream colanul. Căldura nu mă istovea ca acum. 
Pleoapele lui Pycelle coborâseră atât de grele peste ochi, 
încât părea că era pe jumătate adormit. Scuzele mele, 
Lord Eddard. Nu aţi venit aici să ascultați bâiguielile mele 
smintite despre o vară uitată, dinainte să se fi născut tatăl 
dumneavoastră. lertaţi-mi, dacă vă milostiviţi, aiurelile de 
om bătrân. Mă tem că minţile sunt precum săbiile. Cele 
vechi ruginesc. Ah, iată şi laptele nostru. 

Slujnica puse tava între ei, iar Pycelle îi dărui un 
zâmbet. 

— Dulce copilă. Luă cupa, gustă şi dădu din cap. 
Mulţumesc. Poţi pleca. 

Când fata îi părăsi, Pycelle privi spre Ned cu ochii lui 
spălăciţi, bătrânicioşi. 

— Deci unde eram? Oh, da. Aţi întrebat de Lordul 
Arryn... 

— Am întrebat. Ned sorbi din politeţe din lapte. Avea o 
răcoare plăcută, însă era mult prea dulce pe gustul său. 

— Dacă este să fie spus adevărul, de o vreme Mâna nu 
mai părea să fie în apele sale, zise Pycelle. Am stat 
împreună la sfat, mulţi ani la rând, iar semnele erau acolo 
pentru a fi descifrate, însă le-am pus pe seama poverilor 
pe care le purtase atât de mult timp. Umerii lui laţi erau 
îngreunaţi de toate grijile regatului şi de multe altele pe 
lângă. Fiul său era mereu bolnăvicios, iar doamna soţia sa 
era atât de îngrijorată, încât nu-l scăpa din ochi. Era 
suficient să istovească şi un om în putere, iar Lordul Jon 


292 


nu mai era atât de tânăr. Nu e de mirare că părea mereu 
dus pe gânduri şi obosit. Ori aşa credeam eu atunci. 
Totuşi, acum sunt mai puţin sigur. 

— Ce-mi puteţi spune de boala lui de pe urmă? 

Marele Maester îşi întinse mâinile într-un gest de 
mâhnire. 

— A venit la mine într-o zi, cerându-mi o anumită carte, 
la fel de voinic şi de sănătos ca întotdeauna, deşi mi se 
părea că era apăsat de o grijă adâncă. In dimineaţa 
următoare se zvârcolea de durere, prea bolnav ca să se 
mai poată ridica din pat. Maester Colemon a crezut că era 
vorba de o răceală a stomacului. Vremea fusese fierbinte, 
iar Mâna bea adesea vin de la gheaţă, care poate tulbura 
digestia. Când însă Lordul Jon a continuat să slăbească, m- 
am dus la el chiar eu, însă zeii nu mi-au dat puterea de a-l 
vindeca. 

— Am auzit că l-aţi izgonit pe Maester Colemon. 

— Aşa am făcut, şi mă tem că Lady Lysa nu-mi va ierta 
niciodată asta. Poate că am greşit, dar în acel timp am 
crezut că aşa era mai bine. Maester Colemon îmi este ca 
un fiu, şi nu pot compara cu nimic stima mea pentru 
capacităţile sale, însă este tânăr şi tinerii, adesea, nu 
înţeleg fragilitatea trupurilor bătrâne. Îl trata pe Lord 
Arryn cu poţiuni purgative şi suc de ardei şi mă temeam că 
asta l-ar fi putut ucide. 

— V-a spus Lordul Arryn ceva în ultimele lui ore? 

Pycelle îşi încreţi sprânceana. 

— În ultimul stadiu al febrei sale, Mâna a strigat numele 
Robert de mai multe ori, însă dacă-l chema pe fiul său sau 
pe rege n-aş putea spune. Lady Lysa nu i-a permis 
băiatului să intre în camera de suferinţă, de teamă ca nu 
cumva să cadă şi el bolnav. Regele a venit şi s-a aşezat 
lângă pat, unde a rămas ore în şir, vorbind şi glumind 
despre vremurile trecute, în speranţa că va ridica moralul 
Lordului Jon. Dragostea lui era năvalnică la văz. 

— Nu a fost nimic altceva? Niciun cuvânt în final? 

— Când mi-am dat seama că speranţa pierise, i-am dat 


293 


Mâinii lapte de mac, ca să nu mai sufere. Înainte însă de a 
închide ochii pentru ultima oară, a şoptit ceva spre rege şi 
doamna lui, o binecuvântare pentru fiul său. Sămânța este 
puternică, a zis el. La urmă, vorba lui era prea împleticită 
pentru a mai putea fi înţeleasă. Moartea nu a venit decât 
în dimineaţa următoare, însă Lordul Jon îşi regăsise deja 
pacea. Nu a mai vorbit deloc. 

Ned mai luă încă o înghiţitură de lapte, temându-se să 
nu-i vină rău din cauza dulceţii. 

— Vi s-a părut, cumva, că ar fi fost ceva nenatural în 
moartea Lordului Arryn? 

— Nenatural? Glasul bătrânului maester era firav ca o 
şoaptă. Nu, nu aş putea spune aşa ceva. A fost, cu 
siguranţă, tristă. Totuşi, în felul ei, moartea este lucrul cel 
mai natural dintre toate, Lord Eddard. Jon Arryn doarme 
în pace acum, scăpat, în sfârşit, de apăsări. 

— Această boală care l-a răpus... Aţi mai văzut aşa ceva 
la alţi oameni? 

— Am fost Mare Maester al celor Şapte Regate pentru 
aproape patruzeci de ani, răspunse Pycelle. Sub bunul 
nostru Rege Robert şi sub Aerys Targaryen înaintea lui şi 
tatăl său, Jaehaerys al II-lea înaintea lui, ba chiar şi în 
timpul scurtelor luni de domnie a tatălui lui Jaehaerys, 
Aegon cel Norocos, cel de-al Cincilea după Numele Său, 
am văzut mai multă boală decât mi-aş putea aminti, lordul 
meu. Vă voi spune aşa: fiecare caz este diferit, şi toate 
sunt la fel. Moartea Lordului Jon nu a fost mai ciudată 
decât oricare alta. 

— Soţia lui credea altceva. 

Marele Maester dădu din cap. 

— Îmi amintesc că văduva este sora  nobilei 
dumneavoastră soţii. Dacă un bătrân poate fi iertat pentru 
vorba sa directă, lăsaţi-mă să spun că durerea poate 
tulbura chiar şi cele mai puternice şi disciplinate minţi, iar 
Lady Lysa nu a fost niciodată una dintre acestea. De la 
ultimul ei copil născut mort, vedea duşmani în orice 
umbră, iar moartea soţului ei, lordul, a lăsat-o zdruncinată 


294 


şi pierdută. 

— Deci, sunteţi sigur că Jon Arryn a murit de boală 
năprasnică? 

— Sunt, răspunse Pycelle cu gravitate. Dacă nu a fost 
boală, bunul meu lord, ce altceva ar fi putut fi? 

— Otravă, sugeră Ned calm. 

Ochii adormiţi ai lui Pycelle se deschiseră brusc. 
Bătrânul maester se foi neliniştit în scaun. 

— Un gând tulburător. Nu suntem în Oraşele Libere, 
unde astfel de lucruri se întâmplă adesea. Marele Maester 
Aethelmure scria că toţi bărbaţii poartă crima în sufletul 
lor, dar chiar şi aşa, otrăvitorul este dincolo de dispreţ. 
Căzu un moment pe gânduri, cu ochii pierduţi în visare. 
Ceea ce sugeraţi este posibil, lordul meu, dar nu cred că 
aşa a fost. Chiar şi un maestru grădinar cunoaşte 
otrăvurile comune, iar Lord Arryn nu a dovedit niciun 
semn de otrăvire. lar Mâna era iubită de toţi. Ce fel de 
monstru în piele de om ar fi îndrăznit să ucidă un astfel de 
nobil lord? 

— Am tot auzit că otrava este arma femeii. 

Pycelle îşi mângâie gânditor barba. 

— Aşa se spune. A femeilor, a laşilor... chiar şi a 
eunucilor. Îşi drese glasul şi scuipă grăbit un ghemotoc de 
flegmă. Deasupra lor, un corb croncăni tare. Lordul Varys 
s-a născut sclav la Lys, ştiaţi asta? Să nu aveţi încredere în 
păianjeni, lordul meu. 

Asta nu trebuia să i-o spună nimeni lui Ned; era ceva 
legat de Varys care-i făcea pielea de găină. 

— Îmi voi aminti de asta, Maester. Şi vă mulţumesc 
pentru ajutorul dumneavoastră. V-am răpit destul timp. 

Ned se ridică. Marele Maester Pycelle se sculă încet de 
pe scaun şi-l conduse pe Ned până la uşă. 

— Nădăjduiesc că v-am ajutat cât de puţin să vă uşuraţi 
sufletul. Dacă mai pot face orice altceva pentru 
dumneavoastră, nu trebuie decât să-mi spuneţi. 

— Încă un lucru, rosti Ned. Aş fi curios să examinez 
cartea pe care i-aţi împrumutat-o lui Jon cu o zi înainte de 


295 


a cădea la pat. 

— Mă tem că o veţi găsi prea puţin interesantă, zise 
Pycelle. Era un tom plicticos, scris de Marele Maester 
Malleon, despre genealogia marilor case. 

— Totuşi, aş dori să-l văd. 

Bătrânul deschise uşa. 

— După cum doriţi. Îl am pe aici, pe undeva. Când îl voi 
găsi, voi face să vă fie trimis imediat. 

— Aţi fost foarte îndatoritor, îi spuse Ned. Apoi, ca şi 
cum şi-ar fi amintit dintr-odată, adăugă: O ultimă 
întrebare, dacă aţi fi atât de bun. Mi-aţi spus că regele era 
la patul Lordului Arryn când acesta a murit. Mă întreb 
dacă era şi regina cu el. 

— Ah, nu, spuse Pycelle. Ea şi copii călătoreau spre 
Casterly Rock, în compania tatălui ei. Lordul Tywin venise 
cu o suită pentru turnirul din oraş, de ziua Prințului 
Joffrey, fără îndoială sperând că-l va vedea pe fiul său, 
Jaime, luând coroana campionului. Cu asta a fost 
întristător de dezamăgit. A căzut asupra mea sarcina de a-i 
trimite reginei vestea morţii subite a Lordului Arryn. Nu 
am trimis niciodată vreo pasăre cu inima atât de 
îndurerată. 

— Aripi întunecate, cuvinte întunecate, murmură Ned. 
Era un proverb pe care Bătrâna Nan i-l spusese pe când 
era băietan. 

— Aşa zic nevestele de pescar, se învoi Marele Maester 
Pycelle, însă ştim că nu este întotdeauna aşa. Când 
pasărea Maesterului Luwin a adus vestea despre Bran al 
dumneavoastră, mesajul a zdruncinat inima fiecăruia din 
castel, nu? 

— Precum spuneţi, Maester. 

— Zeii sunt îndurători. Pycelle îşi plecă fruntea. Veniţi 
la mine de câte ori poftiţi, Lord Eddard. Sunt aici să vă 
slujesc. 

Da, se gândi Ned pe când uşa se închidea în urma lui, 
dar pe cine? 

Pe drumul spre apartamentele sale, se întâlni cu fiica sa 


296 


pe treptele spiralate ale Turnului Mâinii; Arya flutura din 
braţe în timp ce se străduia să-şi păstreze echilibrul într- 
un singur picior. Piatra zgrunţuroasă îi zgâriase tălpile 
dezgolite. Ned se opri şi o privi. 

— Arya, ce faci? 

— Syrio spune că dansatorii pe apă pot sta pe vârful 
degetelor ore întregi. Mâinile ei bătură aerul pentru a-i 
menţine echilibrul. 

Ned trebui să zâmbească. 

— Pe care deget? o tachină el. 

— Pe orice deget, spuse Arya, exasperată de întrebare. 
Sări de pe piciorul drept pe cel stâng, clătinându-se 
periculos înainte de a-şi recăpăta echilibrul. 

— Chiar trebuie s-o faci aici? o întrebă el. Ar fi o 
căzătură cam urâtă, pe trepte. g 

— Syrio spune că un dansator nu cade niciodată. Işi 
coborî piciorul stâng pentru a se sprijini pe amândouă. 
Tată, vine Bran să stea şi să locuiască acum cu noi? 

— Nu pentru multă vreme, scumpa mea, îi spuse el. 
Trebuie să-şi recapete puterea. 

Arya îşi muşcă buza. 

— Ce va face când va creşte mare? 

Ned îngenunche lângă ea. 

— Va avea ani de zile ca să afle răspunsul, Arya. 
Deocamdată, este destul să ştim că va trăi. In noaptea 
când pasărea venise de la Winterfell, Eddard Stark le luase 
pe fete la castelul grădinii zeilor, un teren plantat cu ulmi 
şi arini şi plopi, care dominau râul. Copacul inimii de acolo 
era un stejar falnic, cu crengile bătrâne năpădite de 
iederă; îngenuncheaseră în faţa lui pentru a-şi oferi 
ofrandele, de parcă ar fi fost lemnul stăvilarului. Sansa 
alunecase în braţele somnului când se ridicase luna, iar 
Arya câteva ore mai târziu, ghemuindu-se în iarbă, sub 
mantia lui Ned. În toate acele ore întunecate, el rămăsese 
de veghe singur. Când zorii se iviseră deasupra oraşului, 
florile de un roşu-închis ale răsuflării dragonului le 
înconjurau pe fete acolo unde se găseau. 


297 


— L-am visat pe Bran, îi şoptise Sansa. L-am văzut 
zâmbind. 

— Avea de gând să devină cavaler, spuse acum Arya. Un 
cavaler în Garda Regelui. Mai poate fi cavaler? 

— Nu, răspunse Ned. Nu vedea la ce bun s-o mai mintă. 
Totuşi, într-o bună zi, s-ar putea să fie lordul unui mare 
avanpost şi să şadă în consiliul regelui. Ar putea ridica şi 
el un castel, la fel ca Brandon Constructorul, sau să plece 
cu vreo corabie pe întinsul Mării de Apus, sau să intre în 
credinţa mamei tale şi să devină un Mare Septon. 

Însă nu va mai alerga niciodată pe lângă lupul său, se 
gândi, cu o tristeţe prea adâncă pentru a putea fi cuprinsă 
în cuvinte, sau să se aşeze cu o femeie, să-şi ţină propriul 
fiu în braţe. 

Arya îşi înclină capul într-o parte. 

— Aş putea să fiu şi eu consilier al regelui sau să 
construiesc castele şi să devin Mare Septon? 

— Tu, spuse Ned sărutând-o uşor pe sprâncene, te vei 
mărita cu un rege şi vei domni în castelul său, iar fiii tăi 
vor deveni cavaleri şi prinți şi lorzi şi, desigur, unul dintre 
ei poate chiar Mare Septon. 

Arya îşi şterse faţa. 

— Nu, spuse ea, asta-i pentru Sansa. 

Îşi ridică piciorul drept şi-şi reluă echilibristica. Ned 
oftă şi o lăsă acolo. Ajuns în apartamentele sale, îşi scoase 
mătăsurile pătate de transpiraţie şi-şi, turnă apă rece pe 
cap din oala de lângă pat. Alyn intră pe când tocmai îşi 
usca faţa. 

— Stăpânul meu, spuse el, Lordul Baelish este afară şi 
vă roagă să intre în audienţă. 

— Condu-l în sera mea, spuse Ned întinzându-se după o 
tunică nouă, cel mai uşor veşmânt pe care-l putea găsi. Am 
să-l primesc îndată. 

Degețel era tolănit pe scaunul de lângă fereastră când 
intră Ned, urmărind cum se antrenau cu săbiile, în curtea 
de jos, cavalerii din Garda Regelui. 

— Dacă mintea lui Selmy ar fi la fel de ageră precum îi e 


298 


spada, spuse el nostalgic, întrunirile noastre de consiliu ar 
fi mult mai pline de viaţă. 

— Ser Barristan este la fel de vrednic şi de onorabil ca 
oricare altul de la Debarcaderul Regelui. 

Ned ajunsese să nutrească un profund respect pentru 
bătrânul cărunt, Lordul Comandant al Gărzii Regelui. 

— Şi la fel de plicticos, adăugă Degețel, deşi aş îndrăzni 
să spun că ar trebui să se descurce bine în turniruri. Anul 
trecut l-a aruncat de pe cal pe Câine, iar acum patru ani a 
fost campion. 

Chestiunea învingătorului nu-l interesa câtuşi de puţin 
pe Eddard Stark. 

— Ai vreun motiv pentru această vizită, Lord Petyr, sau 
eşti aici doar pentru a te bucura de priveliştea de la 
fereastra mea? 

Degețel zâmbi. 

— l-am promis lui Cat că am să te ajut cu cercetările 
tale, aşa că, iată-mă. 

Asta îl luă pe Ned prin surprindere. Nu putea găsi în el 
niciun imbold ca să se încreadă în Lord Petyr Baelish, care 
i se părea prea isteţ şi viclean. 

— Ai ceva pentru mine? 

— Am pe cineva, îl corectă Degețel. Ca să o spun pe-a 
dreaptă, am patru inşi. Te-ai gândit să-i iei la întrebări pe 
servitorii Mâinii? 

Ned se încruntă. 

— Mă întreb dacă aş putea. Lady Arryn şi-a luat 
întreaga suită înapoi la Eyrie. 

Lysa nu-i făcuse niciun favor în această privinţă. Toţi cei 
care stătuseră în preajma soţului ei plecaseră cu ea când 
fugise: Maesterul lui Jon, administratorul său, căpitanul 
gărzii sale, cavalerii şi slugile. 

— Mare parte din suita sa, zise Degețel, nu toţi. Câţiva 
au rămas. O fată de la bucătărie, însărcinată, măritată în 
grabă cu unul dintre grăjdarii Lordului Renly, un flăcău 
care s-a alăturat Gărzii Oraşului, un ajutor de chelar dat 
afară din slujbă pentru furt, şi cavalerul Lordului Arryn. 


299 


— Cavalerul său? Ned era plăcut surprins. Cavalerul 
unui lord ştia, adesea, multe despre afacerile acestuia. 

— Ser Hugh de Vale, îi spuse Degețel numele. Regele l-a 
făcut cavaler după moartea Lordului Arryn. 

— Voi trimite după el, zise Ned, şi după ceilalţi. 

Degețel tresări. 

— Domnul meu, vino aici lângă fereastră, dacă eşti bun. 

— De ce? 

— Vino şi am să-ţi arăt, lordul meu. 

Incruntându-se, Ned se apropie de fereastră. Petyr 
Baelish făcu un gest uşor. 

— lată, acolo în curte, la uşa armurăriei, îl vezi pe 
băiatul acela aşezat pe trepte, frecând o sabie cu tocila? 

— Ce-i cu el? 

— [i spune tot lui Varys. Păianjenul este foarte interesat 
de tine şi de ceea ce faci. Acum uită-te la zid. Mai departe, 
spre apus, deasupra grajdurilor. Străjerul care se apleacă 
peste metereze... 

Ned îl văzu. 

— Încă unul dintre şoptitorii eunucului? 

— Nu, acela îi aparţine reginei. Observi că se bucură de 
o privelişte vastă până la uşa acestui turn, pentru a urmări 
mai bine cine te caută. Mai sunt şi alţii, mulţi necunoscuţi 
chiar şi mie. Fortăreaţa Roşie e plină de ochi. De ce crezi 
am ascuns-o pe Cat într-un bordel? 

Eddard Stark nu avea chef de astfel de intrigi. 

— Şapte iaduri, înjură el. Chiar că părea că bărbatul de 
pe metereze privea spre el. Simţindu-se, dintr-odată, nu 
prea bine, Ned plecă de la fereastră. Toţi spionează pentru 
cineva în oraşul ăsta blestemat? 

— N-aş spune chiar aşa, răspunse Degețel. Numără pe 
degetele mâinii. Păi, suntem eu, tu, regele, deşi, dacă stau 
să mă gândesc, regele îi toarnă reginei mult prea multe, şi 
sunt mai puţin sigur de tine. Se ridică. Există vreun om în 
serviciul tău în care ai putea avea încredere totală? 

— Da, spuse Ned. 

— În acest caz, am un palat încântător în Valyria pe 


300 


care mi-ar face mare plăcere să ţi-l vând, spuse Degețel cu 
un surâs batjocoritor. Răspunsul mai isteţ ar fi fost nu, 
domnul meu, dar fie şi aşa. Trimite-l pe omul tău la Ser 
Hugh şi la ceilalţi. Propriile tale deplasări vor fi notate, 
însă nici măcar Varys Păianjenul nu poate pune sub 
supraveghere toţi oamenii din serviciul tău, oră de oră. 

O luă spre uşă. N 

— Lord Petyr, îl strigă Ned. Iți sunt... recunoscător 
pentru ajutor. Poate că am greşit neavând încredere în 
tine. 

Degețel îşi trecu degetele printre firele bărbuţei sale. 

— Înveţi încet, Lord Eddard. Suspiciunile, în ceea ce mă 
priveşte, au fost cel mai deştept lucru pe care l-ai făcut de 
când ai coborât de pe cal. 


301 


JON 


Jon îi arăta lui Dareon cum era mai bine să administrezi 
o lovitură laterală, când noul recrut îşi făcu intrarea în 
curtea de antrenament. 

— Ar trebui să ţii picioarele mai depărtate, îl îndemnă 
el. Nu vrei să-ţi pierzi echilibrul. Aşa e bine. Acum 
răsuceşte-te în timp ce loveşti, pune-ţi toată greutatea în 
sabie. 

Dareon se opri şi-şi ridică viziera. 

— Pe cei şapte zei, murmură el. Vrei să te uiţi la asta, 
Jon? 

Jon se întoarse. Prin fanta vizierei sale dădu cu ochii de 
cel mai gras băiat pe care-l văzuse vreodată, stând în uşa 
armurăriei. După felul în care arăta, părea că are cel puţin 
două sute de ocale. Gulerul de blană al tunicii sale brodate 
era acoperit de guşă. Ochi spălăciţi se mişcau nervoşi în 
rotunjimea vastă, lunară, a feţei, iar degetele grăsulii, 
transpirate, se ştergeau pe catifeaua pieptarului. 

— Mi s-a spus că trebuie să vin aici pentru... 
antrenament, spuse el, fără să se adreseze cuiva anume. 

— Un boiernaş, îi spuse Pyp lui Jon. Sudist, mai mult ca 
sigur din Highgarden. Pyp călătorise prin cele Şapte 
Regate cu o trupă de pantomimă şi se lăuda că putea 
spune unde te-ai născut doar după cum vorbeai. 

Pe blazonul stacojiu de pe pieptul tunicii tivite cu blană 
a băiatului fusese ţesut un vânător în acţiune. Jon nu 
recunoscu blazonul. Ser Alliser Thorne privi spre noua sa 
pradă şi spuse: 

— Se pare că nu mai sunt braconieri şi hoţi pe acolo, 
prin sud. Acum ne trimit porci să păzească Zidul. Ideea ta 
despre armuri înseamnă blănuri şi catifele, Lordul meu de 
Şuncă? 

Foarte repede ieşi la iveală că noul recrut îşi adusese cu 


302 


el propria sa armură; un pieptar căptuşit, piele tare, 
platoşă, cămaşă de zale şi coif, ba chiar şi un scut mare, 
din lemn şi piele, cu acelaşi blazon pe el, cu vânătorul în 
mişcare, prezent şi pe tunică. Cum nimic nu era negru, Ser 
Alliser insistă ca el să se echipeze de la armurărie. Asta-i 
luă jumătate din dimineaţă. Pentru chingi, fu necesar ca 
Donai Noye să desfacă o cămaşă de zale şi să-i ataşeze 
fâşii de piele pe lateral. Pentru a putea pune un coif pe 
capul său, armurierul trebui să scoată viziera. Curelele de 
piele erau atât de strânse pe picioarele sale şi sub braţ, că 
abia se mai putea mişca. Echipat pentru luptă, băiatul cel 
nou arăta ca un cârnat prea expus la foc, gata să 
plesnească în pielea sa. 

— Să sperăm că nu eşti chiar aşa de prost precum pari, 
zise Ser Alliser. Halder, vezi ce poate Ser Purcel. 

Jon Snow tresări. Halder se născuse într-o carieră de 
piatră şi îşi făcuse ucenicia ca cioplitor în piatră. Avea 
aproape doi metri înălţime şi era musculos, iar loviturile 
sale erau cele mai năprasnice pe care le simţise Jon 
vreodată. 

— Va fi mai urât decât dosul unei curve, murmură Pyp, 
şi chiar era. 

Lupta dură mai puţin de un minut până ce băiatul gras 
ajunse la pământ, cu trupul tremurând şi sângele scurgân- 
du-i-se prin coiful zdrobit şi dintre degetele lui grăsulii. 

— Mă dau bătut, ţipă el. Nu mai vreau, mă dau bătut, nu 
mă mai lovi. 

Rast şi alţi câţiva dintre băieţi râdeau. Nici chiar atunci 
Ser Alliser nu puse capăt confruntării. 

— Ridică-te în picioare, Ser Purcel, strigă el. Ia-ţi sabia. 
Când băiatul continuă să îmbrăţişeze pământul, Thorne 
făcu un gest către Halder. Loveşte-l cu latul sabiei până ce 
se ridică în picioare. Halder administră o lovitură prudentă 
pe obrajii adversarului său. Îl poţi lovi mai tare de atât, îl 
întărâtă Thorne. 

Halder îşi apucă sabia lungă cu ambele mâini şi o cobori 
într-o lovitură atât de năprasnică, încât rupse pielea, chiar 


303 


şi cu latul. Băiatul cel nou ţipă de durere. 

Jon Snow făcu un pas înainte. Pyp puse o mână înzăuată 
pe braţul său. 

— Jon, nu, şopti băiatul pirpiriu, privind speriat spre Ser 
Alliser Thorne. 

— Ridică-te în picioare, repetă Thorne. 

Băiatul cel gras se chinui să se ridice, alunecă şi căzu 
iar cu zgomot. 

___— Ser Porcuşor începe să priceapă, remarcă Ser Alliser. 
Încă o dată. 

Halder îşi înălţă sabia pentru încă o lovitură. 

— Taie o felie de şuncă! îl stârni Rast, râzând. 

Jon înlătură mâna lui Pyp. 

— Halder, e destul! 

Halder privi către Ser Alliser. 

— Bastardul vorbeşte, iar ţăranii tremură, spuse acesta 
cu vocea lui ascuţită şi rece. Îţi reamintesc, Lord Snow, că 
eu sunt maestrul de arme. 

— Uită-te la el, Halder, îi ceru Jon, ignorându-l pe 
Thorne. Nu există nici urmă de onoare în a lovi un 
adversar căzut. S-a dat bătut. 

Ingenunche lângă băiatul cel gras. Halder îşi cobori 
sabia. 

— S-a dat bătut, repetă. 

Ochii de onix ai lui Ser Alliser se opriră asupra lui Jon 
Snow. 

— Se pare că bastardul nostru s-a îndrăgostit, spuse el 
pe când Jon îl ajuta pe băiatul gras să se ridice în picioare. 
Arată-mi oţelul tău, Lord Snow. 

Jon îşi trase sabia. Indrăznea să-l înfrunte pe Ser Alliser 
numai până la un punct şi se temea că depăşise deja acest 
punct cu mult. Thorne zâmbi. 

— Bastardul doreşte să-şi apere draga lui domniţă, aşa 
că vom face un exerciţiu din asta. Şobolan, Coş, ajutaţi-l pe 
Căpăţână de Piatră. Rast şi Albert se puseră în mişcare 
pentru a-l ajuta pe Halder. Trei dintre voi ar trebui s-o 
poată face pe Lady Purcea să guiţe. Tot ce trebuie este să 


304 


treceţi de Bastard. 

— Rămâi în spatele meu, îi spuse Jon băiatului gras. 

Ser Alliser trimisese adesea câte doi adversari împotriva 
sa, dar niciodată trei. Ştia că avea mari şanse să plece la 
culcare însângerat. Se pregăti pentru asalt. Deodată, Pyp i 
se alătură. 

— Trei contra doi ar cădea mai bine în competiţie, spuse 
cu veselie băiatul pirpiriu. Îşi cobori viziera şi trase sabia. 
Înainte ca Jon să fi putut măcar să protesteze, Grenn păşi 
înainte, aşa că acum erau trei. Peste curte se lăsase o 
linişte mormântală. Jon putea simţi privirile lui Ser Alliser. 

— Ce mai aşteptaţi? îi întrebă el pe Rast şi pe ceilalţi cu 
un glas care devenise înşelător de moale. 

Jon fu primul care acţionă. Halder abia dacă avu timp 
să-şi ridice sabia. Jon îl împinse în spate, atacând cu 
fiecare lovitură, ţinându-l pe băiat în defensivă. Cunoaşte- 
ți duşmanul, îl povăţuise odată Ser Rodrik; Jon îl cunoştea 
pe Halder, puternic ca o brută, însă lipsit de răbdare, fără 
nicio aplecare spre apărare. Odată înfuriat, se va lăsa 
descoperit, acesta fiind un lucru la fel de sigur ca apusul 
soarelui. 

Zăngănitul oţelului răsuna în toată curtea, pe când şi 
ceilalţi intraseră în luptă. Jon opri o lovitură cruntă spre 
capul său, şocul impactului străbătându-i braţul. Plasă o 
lovitură din flanc în coastele lui Halder şi fu răsplătit 
printr-un mârâit de durere. Lovitura de răspuns căzu peste 
umărul lui. Cămaşa de zale scrâşni, iar durerea i se 
aprinse la gât, însă pentru o clipă Halder se dezechilibră. 
Jon îi cosi picioarele de sub el, iar Halder căzu înjurând şi 
bufnind. 

Grenn îşi păstra poziţia, aşa cum îl învățase Jon, dându-i 
lui Albert mai mult decât i-ar fi trebuit, însă Pyp era atacat 
din greu. Rast era cu doi ani mai mare şi mult mai greu 
decât el. Jon se aşeză în spatele lui şi lovi coiful 
violatorului ca pe un clopot. Când Rast se duse învârtindu- 
se, Pyp se strecură sub garda lui şi-l dobori la pământ, 
coborându-şi lama sabiei pe gâtul lui. În acel moment, Jon 


305 


se şi mişcase. Confruntându-se cu două săbii, Albert bătu 
în retragere. 

— Mă dau bătut, strigă el. 

Ser Alliser Thorne privi scena dezgustat. 

— Farsa mimului a durat mult prea mult astăzi. 

O luă din loc. Lupta ajunsese la final. Dareon îl ajută pe 
Halder să se ridice în picioare. Fiul pietrarului îşi smulse 
coiful şi-l aruncă la capătul celălalt al curţii. 

— Pentru o clipă, am crezut că în sfârşit te-am dovedit, 
Snow. 

— Pentru o clipă ai şi reuşit, răspunse Jon. 

Sub cămaşa sa de zale şi piele, umărul îi pulsa de 
durere. Îşi băgă sabia în teacă şi încercă să-şi scoată 
coiful, dar când îşi ridică braţele, durerea îl făcu să-şi 
încleşteze dinţii. 

— Lasă-mă pe mine, se auzi o voce. Mâini cu degete 
grăsulii îi desfăcură chingile coifului şi pe cele de la 
apărătoarea pentru gât, şi-l ridicară uşor. Te-a rănit? 

— Am mai fost eu zdrelit şi înainte. 

Îşi atinse umărul şi tresări. Curtea se golea în jurul lor. 
Părul băiatului gras era năclăit de sânge, acolo unde 
lovitura lui Halder îi despicase coiful. 

— Numele meu este Samwell Tarly, din Horn... Se opri 
şi-şi umezi buzele. Vreau să spun că eram din Horn Hill, 
până ce... am plecat. Am venit aici ca să iau hainele negre. 
Tatăl meu este Lordul Randyll, stegarul lui Tyrell de 
Highgarden. Eu eram moştenitorul său, până când... Vocea 
i se stinse. 

— Eu sunt Jon Snow, bastardul lui Ned Stark de Win- 
terfell. 

Samwell Tarly dădu din cap. 

— Eu... dacă vrei, poţi să-mi spui Sam. Mama îmi spune 
Sam. 

— Lui poţi să-i spui Lord Snow, zise Pyp, venind să li se 
alăture. Nu cred că vrei să ştii cum îi spune maică-sa. 

— Ei doi sunt Grenn şi Pypar, îi prezentă Jon. 

— Grenn e cel urât, făcu Pyp. 


306 


Grenn se încruntă. 

— Tu eşti mai urât decât mine. Cel puţin, eu nu am 
urechi ca de liliac. 

— Vă mulţumesc tuturor, spuse cu gravitate băiatul cel 
gras. 

— De ce nu te-ai ridicat să lupţi? îl întrebă Grenn. 

— Chiar am vrut, cu adevărat. Numai că... n-am putut. 
Nu mai voiam să mă mai lovească atât. Işi plecă privirile în 
pământ. Mă... mă tem că sunt un laş. Tatăl meu, lordul, 
spune întotdeauna asta. 

Grenn se uită la el ca trăsnit. Nici chiar Pyp nu găsi ce 
să spună la asta, iar el avea cuvinte pentru orice. Ce fel de 
om s-ar fi putut proclama laş? 

Samwell Tarly trebuie să le fi citit gândurile. Ochii săi 
se opriră într-ai lui Jon şi se uitară apoi în altă parte, 
repede, ca două animale speriate. 

— Îmi... îmi pare rău, spuse el. Nu am vrut să... să fiu 
aşa cum sunt. 

Se duse greoi spre armurărie. Jon îl strigă. 

— Erai rănit, îi spuse el. Mâine ai să te descurci mai 
bine. 

Sam privi îndurerat peste umăr. 

— Nu, n-am să mă descurc, spuse el încercând să-şi 
reţină lacrimile. Niciodată nu mă descurc. 

După ce plecă, Grenn se încruntă. 

— Nimănui nu-i plac laşii, zise el stânjenit. Aş fi vrut să 
nu-l ajutăm. Ce-ar fi dacă vor crede că şi noi suntem laşi? 

— Eşti prea prost ca să fii laş, îl lămuri Pyp. 

— Nu sunt. 

— Ba eşti. Dacă te-ar ataca un urs în pădure, ai fi prea 
prostănac s-o iei la fugă. 

— N-aş fi, insistă Grenn. Aş fugi mai repede decât tine. 

Se opri brusc, îmbufnat, când îl văzu pe Pyp rânjind şi-şi 
dădu seama ce spusese. Pe gât îi apăru o pată de un roşu- 
închis. Jon îi lăsă să se certe şi se întoarse la armurărie, îşi 
atârnă sabia şi-şi dădu jos armura lovită. 

Viaţa la Castelul Negru urmărea anumite reguli: 


307 


dimineţile erau pentru antrenamentul cu sabia, după- 
amiezile pentru muncă. Fraţii în negru le dădeau noilor 
recruți numeroase sarcini, tocmai pentru a le vedea 
priceperile. Jon aprecia puţinele după-amiezi când era 
trimis afară, împreună cu Nălucă, să aducă vânat pentru 
masa Lordului Comandant, însă pentru fiecare zi petrecută 
la vânătoare, trebuia să facă douăsprezece alături de 
Donai Noye, la armurărie, învârtind roata tocilei în vreme 
ce fierarul cu un singur braţ ascuţea securi, sau trăgea la 
foale în timp ce Noye meşterea o sabie nouă. Alteori ducea 
mesaje, stătea de gardă, curăța grajdurile, fixa pene pe 
săgeți, îl ajuta pe Maester Aemon cu păsările lui, ori pe 
Bowen Marsh cu socotelile şi inventarul său. 

În după-amiaza aceasta, comandantul gărzii îl trimise să 
tragă sus cuşca în care se aflau patru butoaie cu piatră 
proaspăt măcinată, să o împrăştie pe cărarea îngheţată de 
pe Zid. Era o muncă plicticoasă şi singuratică, chiar dacă 
Nălucă îi ţinea de urât, însă Jon descoperi că nu-i păsa. 
Aici se putea gândi, şi se pomeni amintindu-şi de Samwell 
Tarly... şi, ciudat, de Tyrion Lannister. Se întrebă ce-ar fi 
făcut Tyrion pentru băiatul cel gras. Majoritatea bărbaților 
ar nega, mai degrabă, un adevăr dur decât să se confrunte 
cu el, îi spusese piticul, rânjind. Lumea era plină de laşi 
care pretindeau că sunt eroi; îţi trebuia un soi de curaj 
nebun ca să recunoşti că eşti laş, aşa cum făcuse Samwell 
Tarly. 

Umărul dureros făcea ca munca să se desfăşoare mai 
încet. Era târziu când Jon sfârşi de împrăştiat pietrişul pe 
cărăruie. Mai zăbovi pe metereze ca să privească soarele 
asfinţind, transformând cerul dinspre apus în culoarea 
sângelui. În cele din urmă, amurgul se lăsă peste cerul 
nordului, iar Jon rostogoli butoaiele goale înapoi în cuşcă 
şi semnaliza celor de la vinciuri să le coboare. 

Masa de seară aproape că se terminase când el şi 
Nălucă ajunseră în sala de mese. Câţiva fraţi în negru 
jucau zaruri şi beau vin fiert, lângă foc. Prietenii săi erau 
pe banca aflată cel mai aproape de peretele vestic, râzând. 


308 


Pyp tocmai depăna o poveste. Fiul de mim, cu urechile sale 
mari, era un mincinos înnăscut, cu sute de glasuri diferite, 
dar nu-şi povestea născocirile pe cât de mult le trăia, 
interpretând toate rolurile, fiind rege pentru o clipă şi 
porcar în următoarea... Când se transforma într-o fată de 
berărie sau prinţesă virgină, se folosea de o voce înaltă 
stridentă, care-i aducea pe toţi în situaţia de a nu mai 
putea face altceva decât să râdă până la lacrimi, iar 
eunucii erau întotdeauna caricaturi înfiorător de precise 
ale lui Ser Alliser. Lui Jon îi plăceau la fel de mult 
scenetele lui Pyp ca şi celorlalţi... Totuşi, în seara asta se 
răzgândi şi se aşeză la capătul celălalt al băncii, acolo 
unde Samwell Tarly stătea de unul singur, ţinându-se cât 
mai departe de ceilalţi. Tocmai îşi termina ultima bucată 
de plăcintă cu carne de porc pe care bucătarii le-o 
oferiseră la cină, când Jon se aşeză vizavi de el. Ochii 
băiatului gras se măriră la vederea Nălucii. 

— Ăsta-i un lup? 

— Un lup străvechi, zise Jon. Il cheamă Nălucă. Lupii 
străvechi sunt pe blazonul Casei tatălui meu. 

— Pe blazonul nostru se află un vânător în mişcare, zise 
Samwell Tarly. 

— Îţi place să vânezi? 

Băiatul cel gras se înfioră. 

— Urăsc asta. 

Părea că este pe cale să plângă din nou. 

— Ce s-a mai întâmplat acum? îl întrebă Jon. De ce eşti 
mereu aşa de speriat? 

Sam se uită la ultima bucată de plăcintă şi clătină încet 
din cap, prea înspăimântat ca să mai poată vorbi. Un hohot 
de râs umplu sala de mese. Jon îl auzi pe Pyp chelălăind cu 
vocea lui piţigăiată. Se ridică. 

— Hai să mergem afară. 

Faţa rotundă şi lată se ridică suspicioasă spre el. 

— De ce? Ce facem afară? 

— Vorbim, zise Jon. Ai văzut Zidul? 

— Sunt gras, dar nu şi orb, zise Samwell Tarly. 


309 


Bineînţeles că l-am văzut, are vreo două sute de metri 
înălţime. 

Se ridică în picioare, cu o pelerină tivită cu blană 
învelindu-i umerii, şi-l urmă pe Jon afară din sala de mese, 
încă îngrijorat, de parcă ar fi bănuit că o farsă plină de 
cruzime îl aştepta afară, în noapte. Nălucă mergea neauzit 
pe lângă ei. 

— N-aş fi crezut niciodată că va fi aşa, zise Sam, vorbele 
ieşindu-i printre aburi în aerul rece. Deja pufnea şi pufăia 
pe când încerca să ţină pasul. Toate construcţiile se 
prăbuşesc şi este aşa de... de... 

— Rece? 

Peste castel se aşezase o pojghiţă tare de gheaţă, iar 
Jon auzi trosnetul discret al ierburilor cenuşii, strivite sub 
paşii săi. 

Sam dădu nefericit din cap. 

— Urăsc frigul, spuse el. Noaptea trecută m-am trezit în 
întuneric, iar focul se stinsese şi am fost sigur că voi muri 
îngheţat până dimineaţă. 

— Cred că era mai cald acolo, de unde ai venit tu. 

— Nu am văzut niciodată zăpadă, până luna trecută. 
Traversam teritoriul gorganelor, eu şi oamenii pe care tata 
i-a trimis să mă aducă în nord, iar o materie albă a început 
să cadă din cer, ca o ploaie moale. Prima dată m-am gândit 
că era aşa de frumos, ca penele plutind în văzduh, însă au 
tot continuat să cadă peste noi până ce am îngheţat bocnă. 
Bărbaţii aveau cruste de gheaţă pe bărbi şi zăpadă pe 
umeri, şi tot continua să cadă. M-am temut că nu se va mai 
opri niciodată. 

Jon zâmbi. Zidul se înălța înaintea lor, lucind palid în 
lumina lunii. Pe cerul de deasupra lor, stelele ardeau 
limpezi şi reci. 

— Au de gând să mă facă să urc până acolo? întrebă 
Sam. Faţa lui se încreţi precum laptele brânzit când se uită 
spre marile scări din lemn. Aş muri dacă ar trebui să urc 
până acolo. 

— Există un vinci, îi zise Jon, arătându-i. Te pot urca 


310 


într-o cuşcă. 

Samwell Tarly pufni pe nas. 

— Nu-mi plac locurile aflate la înălţime. 

Asta era deja prea mult. Jon se încruntă. 

— Ție ţi-e frică de toate? îl întrebă el. Nu înţeleg. Dacă 
eşti cu adevărat aşa de laş, de ce te afli aici? De ce ar vrea 
un laş să se alăture Rondului de Noapte? 

Samwell Tarly îl privi îndelung, iar faţa sa rotundă 
părea că se scufundă în ea însăşi. Se aşeză jos, pe 
pământul acoperit cu chiciură, şi începu să plângă în 
hohote puternice, întretăiate, care-i zguduiau trupul 
masiv. Jon Snow putea doar să stea şi să privească. Şi la 
fel ca fulgii de zăpadă de pe tărâmul gorganelor, lacrimile 
sale păreau că nu se vor mai sfârşi. 

Insă Nălucă ştia ce are de făcut. Tăcut ca o umbră, lupul 
străvechi, albicios, se apropie şi începu să lingă lacrimile 
calde de pe faţa lui Samwell Tarly. Băiatul cel gras ţipă, 
luat prin surprindere şi, cumva, într-o clipită, smiorcăielile 
sale se transformară în hohote de râs. 

Jon Snow râse împreună cu el. După aceea, stătură pe 
pământul îngheţat, înfofoliţi în pelerine, cu Nălucă între ei. 
Jon povesti cum el şi Robb găsiseră puii nou-născuţi în 
zăpezile sfârşitului de vară. Asta părea să se fi petrecut cu 
o mie de ani în urmă. Nu după multă vreme, se pomeni 
vorbind despre Winterfell. 

— Uneori, am vise despre el, spuse. Umblu prin sala 
lungă şi goală. Vocea mea reverberează peste tot, însă nu- 
mi răspunde nimeni, aşa că merg mai repede, deschid uşi, 
strig nume. Nu ştiu nici măcar pe cine caut, de fapt. In 
majoritatea nopţilor, este tatăl meu cel pe care-l caut, dar 
uneori îi ia Robb locul, sau surioara mea cea mică, Arya, 
sau unchiul meu. Gândul la Benjen Stark îl întristă; unchiul 
său era tot dispărut. Bătrânul Urs trimisese cercetaşi în 
căutarea lui. Ser Jaremy Rykker condusese două 
incursiuni, iar Quorin Halfhand se dusese mai departe de 
Turnul Umbrei, însă nu găsiseră nimic, în afară de câteva 
semne săpate pe copaci, lăsate de unchiul său ca să-şi 


311 


marcheze drumul. Pe înălțimile pietroase din nord-vest, 
semnele se opriseră dintr-odată, iar orice urmă a lui Ben 
Stark dispăruse. 

— Găseşti, vreodată, pe cineva în visele tale? întrebă 
Sam. 

Jon clătină din cap. 

— Pe nimeni. Castelul este întotdeauna gol. Nu mai 
vorbise nimănui despre acest vis şi nu înţelegea de ce îi 
spunea acum tocmai lui Sam; totuşi, într-un fel, îi făcea 
bine că vorbea. Nici chiar corbii nu mai sunt în cuiburi, iar 
grajdurile sunt pline de oase. Asta mă sperie întotdeauna. 
Atunci încep să fug, deschizând uşile, urcând treptele 
turnului, câte trei o dată, urlând după cineva, oricine. lar 
apoi mă pomenesc în faţa uşii spre criptă. Inăuntru este 
întuneric, iar eu pot vedea treptele coborând în spirală. 
Cumva, ştiu că trebuie să cobor acolo, dar nu vreau. Mi-e 
teamă de ce m-ar putea aştepta. Bătrânii Regi ai lernii 
sunt toţi acolo, şezând pe tronurile lor, cu lupi de piatră la 
picioare şi săbii de fier în poală, însă nu de ei mă tem. 
Strig că nu sunt un Stark, că acela nu-i locul meu, dar nu-i 
a bine, trebuie să cobor oricum, aşa că încep să păşesc pe 
trepte, pipăind pereţii în timp ce merg, fără nicio torţă 
care să-mi arate drumul. Se face din ce în ce mai întuneric, 
până ce ajung să-mi doresc să urlu. 

Se opri, încruntat, stânjenit. 

— Atunci mă trezesc întotdeauna. 

Cu pielea rece şi lipicioasă, tremurând în întunericul 
chiliei sale. Nălucă sărea lângă el, căldura sa fiind la fel de 
salvatoare precum apariţia zorilor. Se culca din nou cu 
faţa adânc îngropată în blana lăţoasă şi albă a lupului. 

— Tu visezi despre Horn Hill? îl întrebă Jon. 

— Nu. Gura lui Sam se strânse mai tare. Am urât locul 
acela. 

Il scărpină pe Nălucă în dosul urechilor, pierdut în 
gândurile lui întunecate, iar Jon lăsă tăcerea să se aşeze. 
După o vreme, Samwell Tarly începu să vorbească, iar Jon 
Snow ascultă în linişte şi află cum acest laş autointitulat 


312 


ajunsese la Zid. 

Familia 'Tarly era una veche şi onorabilă, stegari ai lui 
Mace Tyrell, Lord de Highgarden şi Păzitor al Sudului. Fiul 
cel mai mare al Lordului Randyll Tarly, Samwell, avea să 
moştenească pământurile, o fortăreață puternică şi o sabie 
legendară, numită Nenorocirea Inimii, confecţionată din 
oţel Valyrian şi transmisă din tată-n fiu timp de aproape 
cinci sute de ani. 

Indiferent câtă mândrie simţise tatăl său la ivirea pe 
lume a lui Samwell, aceasta dispăru când băiatul crescu 
durduliu, moale şi neîndemânatic. Lui Sam îi plăcea să 
asculte muzică şi compunea cântece, îi plăceau catifelele 
moi, să se joace în bucătăria castelului, pe lângă bucătari, 
adăpându-se cu mirosurile îmbătătoare pe când şterpelea 
prăjituri cu lămâie şi tarte cu mure. Pasiunile sale erau 
cărţile şi pisoii, dansul, deşi era neîndemânatic. Însă 
numai la vederea sângelui i se făcea rău şi-l apuca plânsul 
chiar şi când erau tăiaţi puii de găină. Pe la Horn Hill se 
perindaseră zeci de maeştri de arme, încercând să-l 
transforme pe Samwell în cavalerul pe care-l voia tatăl lui. 
Băiatul era înjurat şi lovit, pălmuit şi pus la regim. Unul 
dintre instructori îl pusese să doarmă în cămaşa de zale, 
pentru a-l fortifica. Altul îl îmbrăcase în veşmintele mamei 
sale şi-l pusese să defileze prin curte ca să-l facă să se 
ruşineze. El nu reuşea însă decât să se îngraşe tot mai 
mult şi devenea din ce în ce mai fricos, până ce 
dezamăgirea Lordului Randyll se transformase în furie şi 
apoi în ură. 

— Odată, mărturisi Sam cu o voce coborând la nivelul 
unei şoapte, au venit doi oameni la castel, briganzi din 
Qarth, cu pielea albă şi buzele albastre. Au tăiat un bizon 
şi m-au făcut să mă scald în sângele lui fierbinte, însă nici 
asta nu m-a făcut mai curajos, aşa cum promiseseră ei. Mi 
s-a făcut rău şi am vomitat. Tata a pus să fie biciuiţi. 

În cele din urmă, după trei fete în toţi atâţia ani, Lady 
Tarly îi dărui soţului ei un al doilea fiu. Din acea zi, Lordul 
Randyll îl ignoră pe Sam, dedicându-şi întregul timp 


313 


băiatului mai mic, un copil aprig, robust, pe placul lui. 
Samwell avusese parte de mai mulţi ani de pace 
îngerească, alături de muzica şi de cărţile sale. 

Asta până în ajunul celei de-a cincisprezecea zi de 
nume, când se trezise în faţa calului său, înşeuat şi 
pregătit. Trei maeştri de arme îl conduseseră în pădurea 
de lângă Horn Hill, unde tatăl său jupuia o căprioară. 

— Acum eşti aproape un bărbat în toată firea, dar şi 
moştenitorul meu, îi spuse Lordul Randyll Tarly fiului său 
cel mare, în vreme ce cu cuțitul înlătura pielea de pe 
animal. Nu mi-ai dat niciun motiv de a te dezmoşteni, însă 
nici nu voi permite ca tu să stăpâneşti pământurile şi titlul 
care i s-ar cuveni lui Dickon. lar Nenorocirea Inimii 
trebuie să aparţină unui bărbat suficient de puternic ca să 
o poarte, iar tu nu meriţi nici să-i atingi mânerul. Aşa că 
am decis să anunţi, în această zi, că te-ai hotărât să te 
îmbraci în negru. Vei abandona orice pretenţii la 
moştenirea fratelui tău şi vei pleca spre nord înainte de 
lăsarea serii. lar dacă refuzi, mâine vom pleca la vânătoare 
şi, undeva prin pădure, calul tău se va împiedica şi te va 
azvârli din şa, omorându-te. Sau aşa-i voi povesti mamei 
tale că s-a întâmplat. Are o inimă de femeie şi a găsit forţa 
de a te îndrăgi chiar şi pe tine, iar eu nu doresc să-i provoc 
nicio durere. Te rog să nu-ţi imaginezi că va fi uşor, dacă 
te gândeşti să mi te împotriveşti. Nimic nu mi-ar face mai 
mare plăcere decât să te vânez ca pe un porc ce eşti. 
Braţele lui erau înroşite până la cot când pusese deoparte 
cuțitul de jupuit. Aşa că, ai de ales. Rondul de Noapte, sau 
asta, adăugă după ce îşi băgă mâna în trupul căprioarei și- 
i smulse inima, ţinând-o în pumn, roşie şi picurând sânge. 

Sam spuse povestea calm, cu o voce neutră, de parcă ar 
fi fost ceva ce i se întâmplase altcuiva, nu lui. Şi, ciudat, se 
gândi Jon, nu mai plânsese nici măcar o singură dată. 
Când sfârşi, stătură împreună şi ascultară vântul o vreme. 
Nu se mai auzea niciun alt zgomot pe lume. În cele din 
urmă, Jon spuse: 

— Ar trebui să ne întoarcem în sala de mese. 


314 


— De ce? întrebă Sam. 

Jon dădu din umeri. 

— Mai este cidru cald de băut sau, dacă preferi, vin 
fiert. În unele seri, Dareon cântă pentru noi, dacă are 
stare. Era cântăreţ înainte de... Ei bine, nu chiar, dar era 
un cântăreţ în devenire. 

— Cum a ajuns aici? 

— Lordul Rowan de Goldengrove l-a găsit în pat cu fiica 
sa. Fata era cu doi ani mai în vârstă decât el şi Dareon a 
jurat că ea l-a ajutat să intre pe fereastră, însă în ochii 
tatălui ei asta se numea viol, aşa că a ajuns aici. Când 
Maester Aemon l-a auzit cântând, a spus că vocea lui era 
ca mierea turnată peste un tunet. Jon zâmbi. Şi Broscoiul 
mai cântă uneori, dacă poţi să numeşti asta cântat. In 
cârciuma tatălui său a învăţat cântece de petrecere. Pyp 
spune că vocea lui este ca udul băşicii turnat peste un 
vânt. 

Râseră împreună la asta. 

— Mi-ar plăcea să-i aud pe amândoi, recunoscu Sam, 
însă nu mă vor acolo. Figura sa era îngândurată. Are de 
gând să mă facă să mă bat din nou mâine, nu-i aşa? 

— Da, răspunse Jon. 

Sam se ridică nesigur în picioare. 

— Mai bine aş încerca să dorm. 

Îşi strânse mantia şi o luă din loc. 

Ceilalţi mai erau încă în sala de mese când Jon se 
întoarse singur, doar cu Năluca. 

— Unde ai fost? întrebă Pyp. 

— Am stat de vorbă cu Sam. 

— E cu adevărat un laş, făcu Grenn. La cină erau 
destule locuri pe bancă atunci când şi-a primit plăcinta, 
dar era prea speriat ca să ni se alăture. 

— Lordul de Şuncă crede că e prea bun pentru alde noi, 
sugeră Jeren. 

— L-am văzut înfulecând plăcintă cu carne de porc, făcu 
Broscoiul zâmbind cu tâlc. Credeţi că era frate-său? 
întrebă şi începu să facă zgomote ca de guitat. 


315 


— Ajunge! se răsti Jon furios. 

Ceilalţi băieţi tăcură, uluiţi de furia sa subită. 

— Ascultaţi-mă, zise Jon în tăcerea din jur, şi le povesti 
cum avea să fie. 

Pyp îl susţinu, aşa cum ştia că va face, însă când Halder 
vorbi, fu o surpriză plăcută. La început, Grenn se arătă 
nemulţumit, însă Jon ştia cuvintele potrivite pentru a-l 
impresiona. Unul câte unul căzură de acord. Jon îi 
convinse pe unii, îi linguşi pe alţii, îi făcu de râs pe ceilalţi, 
lansă ameninţări acolo unde acestea erau necesare. În 
final, toată lumea se declară de acord... toţi, cu excepţia 
lui Rast. 

— Voi, fetelor, nu aveţi decât să faceţi cum vreţi, zise el, 
însă dacă Thorne mă trimite împotriva Doamnei Purcea, 
am de gând să-mi tai o felie de şuncă. 

Îi râse lui Jon în faţă şi plecă. 

Câteva ore mai târziu, când întregul castel era adormit, 
trei dintre ei se duseră la chilia lui. Grenn îl ţinu de mâini, 
în vreme ce Pyp se aşeză pe picioarele lui. Jon putea auzi 
respiraţia precipitată a lui Rast când Nălucă îi sări pe 
piept. Ochii lupului străvechi ardeau roşietici, precum 
tăciunii, iar colții lui sfâşiară cu repeziciune pielea moale a 
gâtului, suficient cât să-i dea sângele. 

— Bagă la cap că ştim unde dormi, zise Jon moale. 

În dimineaţa următoare, Jon îl auzi pe Rast spunându-le 
lui Albert şi Broscoiului că lama îi alunecase pe când se 
bărbierea. 

Din aceea zi, nici Rast şi niciunul dintre ceilalţi nu-l mai 
răniră pe Samwell Tarly. Când Ser Alliser îi punea să lupte 
cu el, îşi mențineau poziţia şi parau loviturile lui încete şi 
stângace. Dacă maestrul de arme urla cerând un atac, 
începeau să dănţuiască şi-l loveau pe Sam uşor pe platoşă, 
pe coif sau pe picior. Ser Alliser se înfuria şi ameninţa şi îi 
făcea pe toţi laşi şi muieri sau chiar mai rău, însă Sam 
rămânea neatins. Peste alte câteva zile, la îndemnul lui 
Jon, el li se alătură la masa de seară, aşezându-se pe bancă 
lângă Halder. Abia peste două săptămâni găsi însă curajul 


316 


de a participa la discuţii, iar cu vremea putu să râdă la 
mutrele făcute de Pyp şi să-l tachineze pe Grenn cu cele 
mai meşteşugite vorbe. 

Cât era el de gras, de neîndemânatic şi de speriat, 
Samwell Tarly nu era însă prost. Într-o seară îl vizită pe 
Jon în chilia lui. 

— Nu ştiu ce ai făcut, zise el, dar ştiu că tu ai făcut-o. Se 
uită stânjenit într-o parte. Nu am mai avut niciodată un 
prieten. 2 

— Nu suntem prieteni, spuse Jon. Îşi puse o mână pe 
umerii largi ai lui Sam. Suntem fraţi. 

Şi aşa erau, se gândi după ce Sam plecă. Robb şi Bran şi 
Rickon erau fiii tatălui său, şi încă îi iubea, dar el nu fusese 
niciodată, cu adevărat, unul dintre ei. Catelyn Stark 
avusese grijă să simtă asta. Pereţii cenuşii de la Winterfell 
îi mai bântuiau visele, însă Castelul Negru era acum viaţa 
sa, iar fraţii lui erau Sam, Grenn, Halder, Pyp şi ceilalţi 
respinşi ai societăţii, care purtau negrul Rondului de 
Noapte. 

— Unchiul meu a spus adevărul, şopti el spre Nălucă. 

Se întrebă dacă îl va mai vedea vreodată pe Benjen 
Stark, să i-o spună. 


317 


EDDARD 


— Turnirul Mâinii este cel care ne provoacă toate 
necazurile, lorzii mei, se plânse comandantul Gărzii 
Orăşeneşti. 

— Turnirul regelui, îl corectă Ned, tresărind. Vă asigur 
că Mâna nu doreşte nimic din toate acestea. 

— Spuneţi-i cum vreţi, domnul meu. Cavalerii au 
început să sosească din tot regatul, iar pentru fiecare 
cavaler avem doi călăreţi liberi, trei meşteşugari, şase 
oameni de arme şi zeci de negustori, zeci de târfe şi mai 
mulţi hoţi decât îndrăznesc să ghicesc. Căldura aceasta 
blestemată a trimis în boală jumătate din oraş, iar acum, 
cu aceşti oaspeţi... Noaptea trecută am avut un înec, o 
încăierare la o tavernă, trei bătăi cu cuţitele, un viol, două 
incendii, jafuri fără număr şi curse de cai între beţivi pe 
Strada Surorilor. Cu o noapte înainte, în Marele Sept a 
fost găsit capul unei femei, plutind în bazinul curcubeului. 
Nimeni nu pare să ştie cum a ajuns acolo sau al cui e. 

— Ce îngrozitor, făcu Varys înfiorându-se. 

Lordul Renly Baratheon era chiar mai puţin înţelegător. 

— Dacă nu poţi menţine liniştea regelui, Janos, poate că 
Garda Oraşului ar trebui comandată de cineva care poate. 

Solid şi fălcos, Janos Slynt ţâşni în sus ca o broască 
furioasă, tigva sa pleşuvă colorându-se în roşu. 

— Însuşi Aegon Dragonul n-ar putea păzi liniştea 
regelui, Lord Renly. Am nevoie de mai mulţi oameni. 

— Cât de mulţi? întrebă Ned, aplecându-se înainte. 

Ca întotdeauna, Robert nu se obosise să participe la 
şedinţa consiliului, aşa că trebuia ca Mâna să vorbească în 
numele său. 

— Cât de mulţi posibil, Lord Mână. 

— Angajează încă cincizeci de oameni noi, îi spuse Ned. 
Lord Baelish va avea grijă să primeşti banii. 


318 


— Chiar aşa? făcu Degețel. 

— Chiar aşa. Ai găsit patruzeci de mii de dragoni din 
aur pentru campionul turnirului, deci în mod sigur poţi 
aduna câteva parale pentru a păzi liniştea regelui. Ned se 
întoarse din nou spre Janos Slynt. De asemenea, am să-ţi 
dau douăzeci de oameni buni din propria mea gardă, să vă 
ajute până ce pleacă mulţimea. 

— Toate mulţumirile, Lord Mână, spuse Slynt înclinân- 
du-se. Vă promit că vor fi folosiţi cum trebuie. 

Când comandantul primi permisiunea să plece, Eddard 
Stark se întoarse spre ceilalţi membri ai consiliului. 

— Cu cât mai repede se va termina această nebunie, cu 
atât îmi va plăcea mai mult. 

Ca şi cum cheltuielile şi problemele nu erau suficient de 
agasante, cu toţii insistară să pună degetul pe rana lui 
Ned, numind competiţia „turnirul Mâinii”, de parcă el ar fi 
fost cauza lui. lar Robert chiar părea convins că ar trebui 
să se simtă onorat. 

— Regatul prosperă din astfel de evenimente, lordul 
meu, spuse Marele Maester Pycelle. Ele aduc marea şansă 
a gloriei, iar pentru prostime constituie o pauză de la 
grijile ei. 

— Şi pune bani în multe buzunare, adăugă Degețel. 
Fiecare han din acest oraş este plin, iar târfele umblă deja 
crăcănate la fiecare pas. 

Lord Renly râse. 

— Avem noroc că fratele meu Stannis nu este acum cu 
noi. Vă amintiţi de vremea când a propus interzicerea 
bordelurilor? Regele l-a întrebat dacă n-ar vrea să 
interzicem şi mâncatul, uşuratul şi respiratul. Dacă e s-o 
spunem pe-a dreaptă, uneori chiar şi eu mă întreb cum s-o 
fi ales Stannis cu fiica aceea a lui atât de urâtă. El se duce 
în patul nupţial ca un om care pleacă la război, cu o privire 
mohorâtă şi hotărârea de a-şi face datoria. 

Ned nu se alăturase hohotelor de râs. 

— Şi eu mă îngrijorez pentru fratele tău. Mă întreb când 
intenţionează să-şi încheie vizita la Piatra Dragonului şi să- 


319 


şi reia locul în acest consiliu. 

— Fără îndoială că îndată ce vom fi aruncat toate târfele 
în mare, răspunse Degețel, provocând alte hohote de râs. 

— Am auzit destule despre târfe pe ziua de astăzi, spuse 
Ned ridicându-se. Ne vedem mâine. 

Harwin era la uşă când Ned se întoarse la Turnul 
Mâinii. 

— Adu-l pe Jory în apartamentele mele şi spune-i tatălui 
tău să pună şaua pe calul meu, îi ceru Ned, poate puţin 
prea brusc. 

— Cum spuneţi, lordul meu. 

Fortăreaţa Roşie şi „turnirul Mâinii” îl mâncau de viu, 
se gândi Ned pe când urca. Tânjea după alinarea din 
braţele lui Catelyn, după zgomotele iscate când Robb şi 
Jon îşi încrucişau săbiile pe terenul de antrenament, după 
zilele răcoroase şi nopţile reci din nord. Ajuns în 
apartamentele lui, îşi scoase mătăsurile de consiliu şi 
rămase, o clipă, cu o carte în mână, aşteptând să vină Jory. 

Genealogiile şi Istoriile Marilor Case din cele Şapte 
Regate, Cu descrieri ale Multor Înalţi Lorzi şi Nobile 
Doamne şi ale Copiilor Lor, de Marele Maester Malleon. 
Pycelle spusese adevărul, era plicticoasă la citit. Totuşi, 
Jon Arryn o ceruse, iar Ned era sigur că avusese motive. 
Era ceva acolo, un adevăr îngropat în aceste pagini 
îngălbenite şi sfărâmicioase, pe care numai el l-ar fi putut 
vedea. Dar ce? Tomul era vechi de mai bine de un secol. 
Abia dacă mai trăia vreun om care să se fi născut când 
Malleon alcătuise aceste liste prăfuite de nunţi, naşteri şi 
decese. 

Deschise încă o dată la secţiunea Casei Lannister şi 
răsfoi paginile încet, sperând, împotriva oricărei speranţe, 
că îi va sări ceva în ochi. Lannisterii erau o familie veche, 
cu strămoşi care se trăgeau din Lann cel Isteţ, un pungaş 
din Era Eroilor, care era, fără îndoială, legendar precum 
Bran Constructorul, deşi mult mai îndrăgit de trubaduri şi 
de povestitori. În cântece, Lann era cel care scosese 
familia Casterly afară din Casterly Rock fără să fi folosit 


320 


nicio armă, doar isteţimea sa, şi furase aur din soare ca să- 
şi lumineze părul buclat. Ned îşi dorea ca el să fie aici, să 
scoată adevărul din această carte blestemată. 

O bătaie scurtă în uşă îl anunţă pe Jory Cassel. Ned 
închise tomul lui Malleon şi-l pofti să intre. 

— Am promis Gărzii Oraşului douăzeci de oameni din 
propria mea gardă până la terminarea turnirului, îi spuse 
el. Mă bazez pe tine ca să alegi oamenii. Încredinţează-i 
comanda lui Alyn şi asigură-te că oamenii vor pricepe că 
sunt chemaţi să oprească încăierările, nu să le stârnească. 
Ridicându-se, Ned deschise cufărul din lemn de cedru şi 
scoase o tunică uşoară din lână. L-ai găsit pe băiatul de la 
grajd? 

— Paznicul, lordul meu, spuse Jory. Jură că nu va mai 
pune mâna pe alt cal niciodată. 

— Ce a avut de spus? 

— Susţine că îl cunoştea pe Lordul Arryn foarte bine. 
Erau prieteni de o vreme. Jory pufni. Mâna oferă 
întotdeauna băieţilor o para de ziua numelui lor, spune el. 
Are un talent cu caii. Niciodată nu-şi călăreşte armăsarii 
prea aprig, le cumpără morcovi şi mere, aşa că ei se 
bucură întotdeauna să-l vadă. 

— Morcovi şi mere, repetă Ned. I se părea că acest 
flăcău îi va fi chiar de mai puţin folos decât ceilalţi. Iar el 
era ultimul dintre cei patru trimişi de Degețel. Jory vorbise 
cu fiecare în parte. Ser Hugh fusese repezit şi 
necomunicativ, arogant, aşa cum numai un cavaler 
proaspăt învestit putea fi. Dacă Mâna dorea să vorbească 
cu el, ar fi bucuros să-l primească, însă nu accepta să fie 
interogat de un biet căpitan al gărzii... chiar dacă numitul 
căpitan era cu zece ani mai vârstnic decât el şi un 
spadasin de o sută de ori mai bun. Cel puţin, slujnica 
fusese plăcută. Ea spusese că Lordul Jon citise mai mult 
decât era bine pentru el, că era necăjit şi gânditor din 
pricina slăbiciunii tânărului său fiu, dar aspru cu doamna 
sa. Olarul, acum cizmar, nu schimbase nici măcar un 
cuvânt cu Lordul Jon, însă era plin de ciudăţenii auzite la 


321 


bârfele din bucătărie: că lordul se certase cu regele, că 
lordul doar ciugulea din mâncare, că lordul îl trimite pe 
fiul său să fie crescut la Piatra Dragonului, că lordul vădise 
un mare interes în creşterea câinilor de vânătoare, că 
lordul vizitase un maestru armurier pentru a comanda o 
nouă armură turnată toată în argint alb, cu un şoim de 
jasp şi o lună din sidef. Fratele regelui plecase cu el să-l 
ajute să-şi aleagă modelul, spunea olarul. Nu, nu Lord 
Renly, celălalt, Lord Stannis. 

— Îşi mai aminteşte paznicul nostru ceva important? 

— Băiatul jură că Lordul Jon era puternic ca un om 
având pe jumătate anii săi. Adesea, mergea călare 
împreună cu Lordul Stannis, zice el. 

Din nou Stannis, se gândi Ned. Era ceva curios. Şi el şi 
Jon Arryn fuseseră cordiali, dar niciodată prieteni. Iar în 
vreme ce Robert călătorise în nord, spre Winterfell, Stan- 
nis se dusese de unul singur la Piatra Dragonului, insula 
fortificată Targaryană pe care o cucerise în numele fratelui 
său. Nu lăsase vorbă despre când s-ar fi putut întoarce. 

— Încotro s-au dus? întrebă Ned. 

— Băiatul susţine că au vizitat un bordel. 

— Un bordel? Lordul Eyrie şi Mâna Regelui au vizitat un 
bordel împreună cu Stannis Baratheon? 

Scutură din cap neîncrezător, întrebându-se ce ar face 
Lordul Renly cu această informaţie delicată. Poftele lui 
Robert erau subiectul cântecelor de petrecere deocheate 
de pe tot cuprinsul domeniului, însă Stannis era un altfel 
de om; cu doar un an mai tânăr decât regele, însă total 
deosebit, rigid, lipsit de umor, neiertător, cu un simţ 
mohorât al datoriei. 

— Băiatul insistă că este adevărat. Mâna a luat cu el trei 
oameni din gardă, iar băiatul spune că glumeau pe tema 
asta când i-au dat caii, după aceea. 

— Care bordel? întrebă Ned. 

— Băiatul nu ştie. Dar cei din gardă ştiu. 

— Ce păcat că Lysa i-a luat cu ea în Vale, zise Ned cu 
năduf. Zeii îşi dau toată silinţa pentru a ne pune bețe în 


322 


roate. Lady Lysa, Maester Colemon, Lordul Stannis... toţi 
cei care ştiu, de fapt, adevărul asupra a ceea ce s-a 
petrecut cu Jon Arryn se află la o mie cinci sute de 
kilometri distanţă de aici. 

— Îl veţi chema pe Lordul Stannis de la Piatra 
Dragonului? 

— Nu încă, spuse Ned. Numai după ce îmi fac o idee 
mai clară despre toate astea şi despre locul lui. 

Chestiunea nu-i dădea pace. De ce plecase Stannis? 
Jucase el vreun rol în moartea lui Jon Arryn? Sau se 
temea? Lui Ned îi venea greu să-şi imagineze ce anume l- 
ar putea înspăimânta pe Stannis Baratheon, cel care 
rezistase la Capătul Furtunii unui asediu de un an de zile, 
supraviețuind după ce mâncase şobolani şi pielea cizmelor, 
în vreme ce Lorzii Tyrell şi Redwyne stăteau în afara 
zidurilor, benchetuind sub ochii lui. 

— Adu-mi pieptarul, dacă nu te superi. Cel cenuşiu, cu 
blazonul lupului străvechi. Vreau ca armurierul să ştie cine 
sunt. S-ar putea să-l facă mai cooperant. 

Jory se duse la garderobă. 

— Lordul Renly este fratele Lordului Stannis şi al 
regelui. 

— Totuşi, se pare că nu a fost invitat la aceste raiduri. 

Ned nu era sigur ce să creadă despre Renly, cu 
manierele lui prietenoase şi zâmbetele dăruite cu 
generozitate. Cu câteva zile în urmă, îl luase pe Ned 
deoparte să-i arate un medalion din aur, fin, de forma unui 
trandafir. Înăuntrul lui era o miniatură pictată în stilul 
Myrishian, viu colorată, a unei fete tinere şi drăguţe, cu 
ochi ca de căprioară şi o cascadă de păr castaniu, moale. 
Renly păruse nerăbdător să afle dacă fata îi amintea lui de 
cineva, iar când Ned nu avusese niciun răspuns la asta, în 
afară de o ridicare din umeri, păruse dezamăgit. Fata era 
sora lui Loras Tyrell, Margaery, mărturisise el, însă erau 
destui care spuneau că semăna cu Lyanna. „Nu”, îi 
răspunsese Ned, amuzat. Era oare posibil ca Lordul Renly, 
care semăna atât de bine cu Robert în tinereţe, să fi făcut 


323 


o pasiune pentru fată pentru că o vedea ca pe o Lyanna 
mai tânără? Asta sugera mai mult decât un simplu 
capriciu. 

Jory îi tinu pieptarul, iar Ned îşi strecură mâinile prin 
găurile pentru braţe. 

— Poate că Lordul Stannis se va întoarce pentru turnirul 
lui Robert, zise el, în timp ce Jory îi închidea pieptarul la 
spate. 

— Asta ar fi un noroc chior, lordul meu. 

Ned se încinse cu o sabie lungă. 

— Cu alte cuvinte, nici vorbă de aşa ceva. 

Zâmbetul său era mohorât. Jory îi aşeză mantia pe 
umeri şi i-o închise la gât cu insigna Mâinii. 

— Armurierul locuieşte deasupra atelierului său, o casă 
mare, la capătul Străzii de Oțel. Alyn ştie drumul, lordul 
meu. 

Ned dădu din cap. 

— Zeii să-l ajute pe acest olar, dacă m-a trimis să vânez 
umbre. 

Erau destul de puţine lucruri pe care putea conta, însă 
Jon Arryn cel pe care-l cunoscuse Ned Stark nu era genul 
care să poarte bijuterii şi pieptare argintate. Oţelul era 
oţel; era făcut pentru protecţie, nu pentru ornamente. Se 
putea să-şi fi schimbat părerile, asta era sigur. N-ar fi fost 
primul bărbat care ajunsese să privească lucrurile altfel 
după câţiva ani petrecuţi la curte... însă schimbarea era 
destul de mare ca să-l determine pe Ned să-şi pună 
întrebări. 

— Mai este ceva ce doriţi să fac? 

— Cred că ar fi bine să începi să vizitezi lupanarele. 

— O însărcinare dificilă, lordul meu, rânji Jory. Băieţii 
vor fi încântați să dea o mână de ajutor. Porther a şi 
început deja. 

Calul preferat al lui Ned era înşeuat şi-l aştepta în 
curte. Varyl şi Jacks i se alăturară când traversa curtea. 
Coifurile lor de oţel şi cămăşile de zale trebuie că ardeau 
ca un cuptor, dar nu se plângeau. În vreme ce Lordul Ed- 


324 


dard trecu de Poarta Regelui avântându-se în duhorile 
oraşului, mantia sa albă-cenuşie atrăgea privirile tuturor. 
Garda sa îl urmă. 

Privea destul de des în urmă pe când străbăteau străzile 
aglomerate ale oraşului. Tomard şi Desmond plecaseră 
mai devreme de la castel în dimineaţa aceea, ca să ia 
poziţie pe drumul pe care trebuia să-l urmeze, să-i 
depisteze pe cei care i-ar fi putut urmări, însă chiar şi aşa 
Ned nu era sigur de nimic. Umbra Păianjenului Regelui şi 
păsărelele sale îi provocau un neastâmpăr ca de fată mare 
în noaptea nunţii. 

Strada de Oțel începea din piaţa de lângă Poarta Râului, 
aşa cum era însemnată pe hărţi, ori Poarta Noroiului, cum 
era numită de obicei. Un mim pe catalige se deplasa ca o 
insectă uriaşă, cu o hoardă de copii desculți pe urmele 
sale, strigând. În altă parte, doi băieţi zdrenţăroşi, nu mai 
mari decât Bran, se duelau cu bețe, încurajați zgomotos de 
unii şi înjuraţi copios de alţii. O femeie bătrână puse capăt 
confruntării aplecându-se pe fereastră şi golind peste 
capetele combatanţilor o găleată cu zoaie. La umbra 
zidurilor, neguţătorii stăteau pe lângă căruțele lor, lău- 
dându-şi marfa: 

— Mere, cele mai bune mere, mai ieftine nu se poate, 
pepeni sângerii, dulci ca mierea, gulii, ceapă, rădăcini, 
vino aici, gulii, ceapă, rădăcini, vino să le iei! 

Poarta Noroiului era deschisă şi un escadron de 
gardieni stăteau sub grătarul metalic al porţii învăluiţi în 
mantiile lor aurii, sprijiniți în sulițe. Când apăru dinspre 
vest coloana de călăreţi, soldaţii se îndreptară pentru 
salut, strigând ordine şi împingând deoparte căruțele şi 
oamenii pentru a-l lăsa pe cavaler să intre împreună cu 
escorta sa. Primul călăreț care trecu de poartă purta o 
flamură mare, neagră. Mătasea flutura în vânt ca şi când 
ar fi avut viaţă; pe ea era brodat un cer de noapte, 
străbătut de fulgere purpurii. 

— Faceţi loc pentru Lordul Beric! strigă călăreţul. 
Faceți loc pentru Lordul Beric! 


325 


Iar foarte aproape în urma lui venea însuşi tânărul lord, 
un personaj vioi, călare pe un trăpaş negru cu păr roşcat- 
auriu şi o mantie din mătase neagră, împestriţată cu stele. 

— Aţi venit pentru turnirul Mâinii, lordul meu? întrebă 
unul dintre soldaţii de gardă. 

— Am venit să câştig turnirul, strigă Lordul Beric, iar 
mulţimea ovaţionă. 

Ned coti spre piaţa din care începea Strada Oţelului şi-i 
urmă traseul sinuos în sus, pe deal, trecând de atelierele 
unde fierarii lucrau la forjele deschise, călăreţii liberi 
tocmindu-se pentru cămăşile de zale, iar negustorii de 
fiare, cărunţi, vindeau din căruțele lor săbii vechi şi brice. 
Pe măsură ce înaintau, clădirile erau din ce în ce mai mari. 
Omul pentru care veniseră se afla la capătul drumului, pe 
creasta dealului, în casa uriaşă de lemn şi lut ale cărei 
etaje de sus se întindeau peste strada îngustă. Uşile duble 
înfăţişau o scenă de vânătoare, sculptată în abanos şi 
mahon. Doi cavaleri din piatră păzeau intrarea, îmbrăcaţi 
în armuri elegante de oţel roşu, lustruit, care-i 
transformase într-un grifon şi un inorog. Ned îşi lăsă calul 
cu Jacks şi-şi făcu drum înăuntru. 

O slujnică zveltă remarcă imediat insigna lui Ned şi 
blazonul de pe pieptar, iar stăpânul ieşi în fugă, numai 
zâmbete şi plecăciuni. 

— Adu vin pentru Mâna Regelui, îi comandă el fetei, 
invitându-l pe Ned pe o canapea. Eu sunt Tobho Mott, 
lordul meu, vă rog, simţiţi-vă ca acasă. 

Purta o haină din catifea neagră, ţesută la mâneci cu fir 
de argint. La gât avea un colier greu de argint, cu safire 
mari cât ouăle de porumbel. 

— Dacă sunteţi în căutarea de arme noi pentru turnir, 
nu vă faceţi niciun fel de probleme pentru asta, lordul 
meu, zise el umplând două cupe arătoase din argint. Nu 
veţi mai găsi în altă parte pe tot cuprinsul celor Şapte 
Regate un meseriaş mai priceput ca mine, vă asigur. 
Vizitaţi orice fierărie din Debarcaderul Regelui dacă vreţi, 
şi faceţi comparații. Orice fierar de la sat poate meşteri o 


326 


cămaşă de zale, însă ale mele sunt obiecte de artă. 

Ned sorbi din vin şi-l lăsă să continue. Cavalerul Florilor 
îşi cumpărase de aici toate armurile, se lăuda Tobho, şi 
mulţi dintre înalții lorzi, cei care se pricepeau la oţelul fin, 
ba chiar şi Lordul Renly, însuşi fratele regelui. Poate că 
Mâna văzuse noua armură a lui Renly, platoşa verde cu 
cerbi aurii? Niciun alt armurier din oraş nu putuse obţine 
acel verde-închis; el cunoştea secretul imprimării culorii 
chiar în oţel, vopselurile şi emailul erau pentru el precum 
toiagul unui drumeţ. Ori poate că Mâna dorea o sabie? 
Tobho învățase să lucreze oţelul Valyrian la atelierele din 
Qohor, de pe vremea când era flăcău. Numai un om care 
ştia vrăjile putea face arme noi din cele vechi. 

— Lupul străvechi este blazonul Casei Stark, nu-i aşa? 
Aş putea modela un coif cu un lup străvechi atât de real, 
încât copiii o vor rupe la fugă pe stradă, promise el. 

Ned zâmbi. 

— Ai făcut un coif cu şoim pentru Lordul Arryn? 

Tobho Mott tăcu o vreme, apoi puse vinul deoparte. 

— Mâna m-a chemat, împreună cu Lordul Stannis, 
fratele regelui. Îmi pare rău că trebuie să spun, dar nu m- 
au onorat cu comenzile lor. 

Ned îl privi cu prudenţă, fără să spună nimic, aşteptând. 
Cu trecerea anilor, descoperise că tăcerea era, uneori, 
răsplătită mai bine decât întrebările. Aşa era şi acum. 

— Au vrut să-l vadă pe băiat, spuse armurierul, aşa că i- 
am condus în spate, la forjă. 

— Pe băiat, repetă Ned; nu avea nicio idee cine ar fi 
putut fi acel băiat. Aş vrea să-l văd şi eu pe băiat. 

Tobho Mott îl măsură cu o privire rece şi prudentă. 

— Cum doriţi, lordul meu, spuse el fără nicio urmă din 
căldura de dinainte. 

Il conduse spre o uşă din spate şi, printr-o curte îngustă, 
în atelierul din piatră în care se făceau toate lucrările. 
Când armurierul deschise uşa, valul de aer fierbinte care îi 
lovi îl făcu pe Ned să se simtă ca şi cum ar fi păşit în botul 
unui dragon. Înăuntru, la fiecare colţ ardea câte o forjă, iar 


327 


aerul duhnea a sulf şi fum. Meşterii armurieri ridicară 
privirile de la ciocanele şi cleştii lor doar cât le trebui să-şi 
şteargă transpiraţia de pe frunte, în vreme ce ucenicii cu 
pieptul dezgolit trăgeau la foale. 

Maestrul armurier îl strigă pe un băiat înalt, cam de 
vârsta lui Robb, cu muşchi vizibili pe braţe şi pe piept. 

— Acesta este Lordul Stark, noua Mână a Regelui, îi 
spuse el, în vreme ce băiatul îl privi pe Ned cu ochii lui 
albaştri, posomorâţi, şi-şi dădu pe spate părul negru, 
năclăit de transpiraţie - păr des, lăţos şi nepieptănat, 
negru precum cerneala. O umbră de barbă abia mijită îi 
întuneca falca. El este Gendry. Puternic pentru vârsta lui, 
şi lucrează din greu. Arată-i Mâinii coiful pe care l-ai făcut, 
băiete. 

Aproape cu sfiiciune, băiatul îi conduse la banca lui şi le 
arătă un coif de oţel, modelat în forma unui cap de taur, cu 
două coarne mari, curbate. 

Ned răsuci coiful în mâini. Era oţel neprelucrat, 
neşlefuit, însă foarte bine modelat. 

— E o lucrare foarte bună. Aş fi încântat dacă mi l-ai 
vinde mie. 

Băiatul i-l smulse din mâini. 

— Nu-i de vânzare. 

Tobho Mott privi copleşit de groază. 

— Băiete, acesta este Mâna Regelui. Dacă înălţimea sa 
doreşte coiful, dăruieşte-i-l. Te onorează cerându-l. 

— L-am făcut pentru mine, spuse băiatul cu îndârjire. 

— Mii de scuze, lordul meu, îi spuse maestrul cu grabă. 
Băiatul e neşlefuit, precum oţelul brut, iar la fel ca oţelul 
brut, va câştiga dacă va fi bătut puţin. Coiful este lucrarea 
cea mai bună a unui meşteşugar. lertaţi-l şi vă promit că 
am să vă fac eu un coif aşa cum nu aţi mai văzut. 

— Nu am pentru ce să-l iert. Gendry, când Lordul Arryn 
a venit să te vadă, despre ce aţi vorbit? 

— Nu a făcut decât să-mi pună întrebări, stăpâne. 

— Ce fel de întrebări? 

Băiatul dădu din umeri. 


328 


— Cum îmi merge, dacă sunt bine tratat şi dacă-mi 
place munca aici, şi lucruri despre mama mea. Cine a fost 
ea şi cum arăta, din astea. 

— Ce i-ai spus? întrebă Ned. 

Băiatul înlătură un smoc de păr căzut pe frunte. 

— Că a murit când eram mic. Avea păr blond şi, uneori, 
obişnuia să-mi cânte, îmi amintesc. Lucra într-o berărie. 

— Ţi-a pus şi Lordul Stannis întrebări? 

— Ala chel? Nu, el nu. Nu a spus niciun cuvânt, doar se 
uita la mine, de parcă aş fi fost vreun violator care-i făcuse 
nu ştiu ce fiicei sale. 

— Ai grijă la limba aia a ta spurcată, spuse maestrul. 
Acesta este Mâna Regelui. Băiatul îşi plecă privirile. Un 
băiat isteţ, dar încăpățânat. 

Ned atinse fruntea băiatului, răsfirând cu degetul părul 
des şi negru. 

— Uită-te la mine, Gendry. Ucenicul îşi ridică faţa. Ned 
studie forma maxilarului său, ochii precum gheaţa 
albastră. Da, se gândi el, înțeleg. Du-te înapoi la lucru, 
băiete. Imi pare rău că te-am necăjit. 

Se întoarse înapoi în casă, împreună cu maestrul. 

— Cine a plătit pentru ucenicia băiatului? îl întrebă el 
într-o doară. 

Mott păru iritat. 

— L-aţi văzut pe băiat. Un flăcău atât de solid! Mâinile 
alea ale lui, mâinile alea sunt făcute pentru ciocane. Este 
atât de promiţător, încât l-am luat fără nicio plată. 

— Vreau adevărul, îl grăbi Ned. Străzile sunt pline de 
băieţi puternici. În ziua în care ai să iei un ucenic fără 
plată are să cadă Zidul. Cine a plătit pentru el? 

— Un lord, spuse maestrul fără tragere de inimă. Nu şi- 
a dat numele, nu purta blazon pe haine. A plătit în aur, 
dublul sumei obişnuite, şi a zis că plăteşte o dată pentru 
băiat şi încă o dată pentru tăcerea mea. 

— Descrie-mi-l. 

— Era solid, cu umeri rotunzi, nu atât de înalt ca 
dumneavoastră. Barbă castanie, dar cu fire roşietice în ea, 


329 


jur asta. Purta o mantie bogată, asta îmi amintesc, de un 
purpuriu-intens, catifea ţesută cu fire de argint, însă gluga 
îi umbrea faţa şi nu l-am văzut nicio clipă clar. Ezită un 
moment. Stăpânul meu, nu vreau să am necazuri. 

— Nimeni nu vrea necazuri, dar mă tem că sunt vremuri 
tulburi, meştere Mott, spuse Ned. Ştii cine-i băiatul. 

— Eu nu sunt decât un armurier, lordul meu. Ştiu numai 
ce mi se spune. 

— Ştii cine-i băiatul, repetă Ned răbdător. Asta nu-i o 
întrebare. _ 

— Băiatul este ucenicul meu, spuse maestrul. Îl privi pe 
Ned în ochi, încăpățânat ca fierul bătrân. Cine a fost el 
înainte să vină la mine - asta nu mă mai priveşte. 

Ned dădu din cap. Se decise că-i plăcea de Tobho Mott, 
maestrul armurier. 

— Dacă va veni ziua când Gendry va ridica sabia în loc 
să confecţioneze una, să-l trimiţi la mine. Are aspectul 
unui războinic. Până atunci, ai mulţumirile mele, meştere 
Mott, şi promisiunea mea. Dacă voi dori un coif cu care să 
sperii copiii, acesta va fi primul loc în care voi veni. 

Garda îl aştepta afară, cu caii. 

— Aţi aflat ceva, lordul meu? întrebă Jacks când Ned 
încălecă. 

— Da, îi spuse el gânditor. 

Ce voise Jon Arryn de la bastardul regelui şi de ce îl 
costase asta viaţa? 


330 


CATELYN 


— Doamna mea, ar trebui să vă acoperiţi capul, îi spuse 
Ser Rodrik pe când caii lor se avântau spre nord. Veţi răci. 

— Este doar apă, Ser Rodrik, răspunse Catelyn. 

Părul îi atârna ud şi greu, o şuviţă răzleaţă era lipită de 
frunte şi-şi putea imagina cât de rebegită şi sălbatică 
trebuie să fi arătat, însă acum nu-i mai păsa. Ploaia din sud 
era blândă şi moale, iar lui Catelyn îi plăcea atingerea ei 
pe faţă, uşoară ca un sărut de mamă. li amintea de 
copilărie, de zilele lungi şi cenuşii de la Riverrun. Îşi 
amintea de grădina zeilor, de crengile gârbovite, 
împovărate de umezeală, şi de râsul fratelui ei pe când o 
fugărea printre mormanele de frunze putrede. Işi amintea 
cum făceau plăcinte din noroi împreună cu Lysa, greutatea 
lor, noroiul lipicios şi maroniu dintre degetele ei. Il 
serveau cu plăcinte pe Degețel, chicotind, iar el mâncase o 
dată atât de mult noroi, încât zăcuse la pat o săptămână 
întreagă. Cât de tineri erau atunci cu toţii! 

Catelyn aproape că uitase asta. În nord, ploaia cădea 
rece şi necruțătoare, iar uneori, noaptea, se transforma în 
gheaţă. Era mai mult ca sigur că distrugea recoltele mai 
degrabă decât să le hrănească, şi făcea ca bărbaţii în 
putere să alerge spre adăpostul cel mai apropiat. Aceea nu 
era o ploaie în timpul căreia să se poată juca fetiţele. 

— Sunt ud până la piele, se plânse Ser Rodrik. Chiar şi 
oasele-mi sunt umede. 

Pădurea se strângea în jurul lor, iar răpăitul monoton al 
ploii atingând frunzele era acompaniat de zgomotele 
mărunte, cleioase, scoase de potcoavele cailor când se 
eliberau din mocirlă. 

— Ne vom dori un foc la noapte, doamna mea, şi o 
mâncare fierbinte pentru amândoi. 

— Este un han la răscrucea din faţă, îi spuse Catelyn. 


331 


Dormise multe nopţi acolo în tinereţe, călătorind 
împreună cu tatăl ei. Lordul Hoster Tully era un bărbat 
neastâmpărat, în floarea vârstei, călătorind mereu undeva. 
Îşi mai amintea de hangiţă, o femeie grasă, pe nume 
Masha Heddle, care molfăia zi şi noapte frunze acrişoare, 
dar părea să dispună de o rezervă nesfârşită de zâmbete şi 
dulciuri pentru copii. Prăjiturile erau scăldate în miere, 
bogate şi pline la gust, însă cum mai urâse Catelyn acele 
zâmbete! Frunzele acrişoare îi pătaseră dinţii într-un roşu- 
închis, dând un aspect sângeros şi înspăimântător zâm- 
betelor ei. 

— Un han, repetă îngândurat Ser Rodrik. Doar dacă... 
dar nu îndrăznim să riscăm. Ca să nu fim recunoscuţi, cred 
că ar fi mai bine să căutăm un mic avanpost... 

Se opri când auziră zgomote venind din faţa lor, pe 
drum; pleoscăit de apă, zăngănit de zale, un nechezat de 
cal. 

— Călăreţi, spuse el, iar mâna îi cobori pe mânerul 
sabiei. 

Nici chiar pe drumul regelui nu strica să fii prudent. 
Urmăriră zgomotele până la o cotitură largă a drumului şi- 
i văzură: o coloană de bărbaţi înarmaţi, traversând 
gălăgioşi un râu umflat. Catelyn îşi struni calul, lăsându-i 
să treacă. Flamura din mâna călăreţului din frunte atârna 
udă şi informă, însă soldaţii din gardă purtau mantii 
vineţii, iar pe umerii lor se înălța vulturul argintiu al Casei 
Seagard. 

— Mallisterii, îi şopti Ser Rodrik, de parcă ea n-ar fi 
ştiut. Doamna mea, ar fi mai bine să vă trageţi gluga. 

Catelyn nu făcu nicio mişcare. Lordul Jason Mallister 
însuşi călărea împreună cu ei, înconjurat de cavaleri, 
alături de fiul său, Patrek, cu scutierii în spate, în 
apropierea lui. Se duceau spre Debarcaderul Regelui, la 
turnirul Mâinii, ştia asta. Toată săptămâna trecută, 
drumeţii tăbărâseră pe drumul regelui ca roiurile de 
muşte: cavaleri şi călăreţi liberi, cântăreţi cu harfele şi 
tobele lor, căruţe grele, încărcate cu hamei sau porumb, 


332 


butoaie cu miere, negustori şi meşteşugari, târfe - toţi 
mergeau spre sud. 

Catelyn îl privi direct pe Lordul Jason. Ultima oară când 
îl văzuse, glumea împreună cu unchiul ei, la ospăţul de la 
nunta ei, Mallisterii fiind stegarii casei Tully, iar darurile 
fuseseră bogate. Părul său castaniu era presărat cu alb 
acum, iar chipul i se supsese odată cu trecerea vremii; 
totuşi, anii nu-i afectaseră făloşenia. Călărea ca un bărbat 
care nu se teme de nimic. Catelyn îl invidia pentru asta; ea 
ajunsese să se teamă de atâtea. Pe când călăreţii treceau, 
Jason încropi un salut scurt, dar nu era decât un gest de 
mare lord care întâlneşte nişte străini la drum. În acei ochi 
aprigi nu exista niciun semn că ar fi recunoscut-o, iar fiul 
său nu o învrednici nici măcar cu o privire. 

— Nu v-a recunoscut, spuse Ser Rodrik după aceea, 
mirându-se. 

— A văzut doar o pereche de drumeţii plini de noroi, uzi 
şi obosiţi, aşezaţi la marginea drumului. N-avea cum să-şi 
închipuie că unul dintre ei este fiica lordului său. Cred că 
suntem în siguranţă la han, Ser Rodrik. 

Era aproape noapte când ajunseră acolo, la răscrucea 
de drumuri aflată la nord de marea afluenţă de la Trident. 
Masha Heddle era acum mai grasă şi mai încărunţită decât 
şi-o amintea Catelyn, încă molfăind frunze acrişoare, însă 
îi măsură doar cu o privire superficială, cu doar o umbră a 
zâmbetului ei grotesc şi însângerat. 

— Două camere la capătul scării, asta-i tot ce am, zise 
ea, continuând să mestece. Sunt sub turnul clopotului, aşa 
că nu veţi pierde nicio masă, deşi unii cred că e cam 
zgomotos. Nu vă pot ajuta mai mult. Hanul e plin, sau 
aproape, dar nu are importanţă. Aveţi de ales: ori 
camerele, ori vă vedeţi de drum. 

Luară camerele aflate sub podul de la capătul scării 
înguste. 

— Lăsaţi-vă încălţările aici, le spuse Masha după ce-şi 
primise banul. Le va curăța băiatul. Nu vreau să-mi 
umpleţi scările de noroi. Luaţi aminte la clopot. Cei care 


333 


întârzie la masă nu mai primesc mâncare. 

Nu le zâmbi şi nici nu pomeni de prăjituri. 

Când clopotul anunţă cina, zgomotul era asurzitor. 
Catelyn se schimbase în haine uscate. Stătea la fereastră, 
privind cum ploaia curgea pe pervaz. Sticla geamului era 
lăptoasă şi plină de apă, iar afară se lăsase un amurg 
umed. Catelyn putea vedea doar până la răscrucea unde se 
întâlneau cele două drumuri principale. 

Răscrucea o puse pe gânduri. Dacă o luau spre vest de 
aici, era floare la ureche să ajungă la Riverrun. Tatăl ei îi 
dăduse întotdeauna sfaturi înțelepte atunci când avea mai 
mare nevoie, şi-şi dorea să vorbească cu el, să-l prevină 
asupra furtunii care se anunţa. Dacă Winterfell trebuia să 
se pregătească de război, cu atât mai mult trebuia s-o facă 
şi Riverrun, aflat atât de aproape de Debarcaderul Regelui, 
cu puternicul Casterly Rock înălțându-se spre vest, ca o 
umbră. Dacă tatăl ei ar fi fost ceva mai puternic, ar fi putut 
încerca asta, însă Hoster Tully era țintuit la pat de doi ani, 
iar lui Catelyn îi era teamă să-l tulbure acum. 

Drumul spre est era mai lat şi mai periculos, urcând 
printre dealuri stâncoase şi păduri dese, până în Munţii 
Lunii, dincolo de trecătorile înalte şi prăpăstiile adânci din 
Valea lui Arryn şi dincolo de pietrosul Degete. Deasupra 
Văii se înălța Eyrie, mândru şi impenetrabil, turnurile sale 
ridicându-se spre cer. Acolo ar găsi-o pe sora ei... dar şi 
câteva răspunsuri dintre cele căutate de Ned. Desigur, 
Lysa ştia mai mult decât îndrăznise să aştearnă în 
scrisoare. S-ar fi putut să aibă şi dovada clară care i-ar fi 
trebuit lui Ned ca să-i aducă pe Lannisteri la pieire, iar 
dacă se ajungea la război, vor avea nevoie de Arryni şi de 
lorzii din est, care le datorau un serviciu. 

Totuşi, drumul printre munţi era periculos. Pisicile- 
umbră bântuiau prin trecători, căderile de stânci erau la 
ordinea zilei, iar clanurile de munteni erau compuse din 
briganzi care coborau din vârf ca să jefuiască şi să ucidă, 
după care se topeau precum zăpada, ori de câte ori 
cavalerii ieşeau din Vale ca să-i caute. Chiar şi Jon Arryn, 


334 


cel mai viteaz lord pe care-l avusese vreodată Eyrie, 
călătorea întotdeauna cu o escortă puternică, atunci când 
traversa munţii. Singura forţă a lui Catelyn era un cavaler 
bătrân, împlătoşat doar cu devotamentul său. 

Nu, se gândi ea, Riverrun şi Eyrie vor trebui să mai 
aştepte. Calea ei ducea spre nord şi spre Winterfell, unde 
o aşteptau fiii ei şi îndatoririle. Îndată ce vor trece în 
siguranţă de Gât, se putea prezenta unuia dintre stegarii 
lui Ned, trimițând călăreţi înainte, în mare grabă, cu ordin 
de a instala o gardă pe drumul regelui. 

Ploaia acoperea priveliştea câmpurilor de dincolo de 
răscruce, însă Catelyn vedea totul destul de clar cu ochii 
minţii. Piaţa era chiar în drum, iar satul cu un kilometru 
mai departe - cincizeci de case albe, înconjurând un mic 
templu din piatră. Erau mai multe acum, vara fusese lungă 
şi îngăduitoare. La nord de aici, drumul regelui se scurgea 
pe Furca Verde a Tridentului, prin văi mănoase şi terenuri 
acoperite de păduri verzi, printre oraşe fremătătoare, 
avanposturi puternice şi castelele lorzilor. 

Catelyn îi cunoştea pe toţi: Blackwoodzii şi Brackenii, 
duşmani pe veci, ale căror certuri fusese nevoit să le 
aplaneze tatăl ei; Lady Whent, ultima din neam, care 
locuia cu fantomele ei sub bolțile cavernoase de la Harren- 
hal; irascibilul Lord Frey, care îngropase şapte neveste şi- 
şi umpluse castelele gemene cu copii, nepoti şi strănepoţi, 
dar şi bastarzi. Cu toţii erau stegarii casei Tully, cu săbiile 
puse sub jurământ în serviciul Riverrunului. Catelyn se 
întrebă dacă astea vor fi suficiente, atunci când va veni 
războiul. Tatăl ei era cel mai ferm dintre bărbaţii care 
trăiseră vreodată şi nu avea nicio îndoială că-şi va chema 
stegarii... însă vor veni? Darryşii, Rygerşii şi Mootonii 
depuseseră jurământ şi faţă de Riverrun; totuşi, luptaseră 
împreună cu Rhaegar Targaryen la Trident, în timp ce 
Lordul Frey sosise cu armata sa mult timp după bătălie, 
iscând îndoieli cu privire la tabăra la care intenţionase să 
se alăture (a lor, dăduse el după aceea asigurări solemne 
învingătorilor, însă de atunci tatăl ei îi spusese Întârziatul 


335 


Lord Frey). Nu trebuie să se ajungă la război, se gândi 
Catelyn agitată. Nu trebuia să lase să se întâmple asta. 

Ser Rodrik veni după ea când clopotul încetase să bată. 

— Ar fi mai bine să nu părem un cavaler şi doamna sa 
până ce nu trecem de Gât, îi spuse ea. Drumeţii obişnuiţi 
nu atrag atâta atenţie. Să ne dăm drept un tată cu fiica lui, 
plecaţi la drum pentru treburi de familie. 

— Cum spuneţi, doamna mea, fu de acord Ser Rodrik. 
Abia când ea pufni în râs îşi dădu el seama ce făcuse. 
Vechile politeţuri mor greu, fata... fata mea. 

Incercă să se tragă de favoriţii lipsă şi oftă cu 
exasperare. Catelyn îl luă de braţ. 

— Vino, tată, zise ea. Vei vedea că Masha Heddle ştie să 
aştearnă o masă bună, dar încearcă să nu o lauzi. Nu vei 
vrea să o vezi zâmbind. 

Sala de mese era lungă şi rece, cu un şir de butoaie 
uriaşe la un capăt şi un cămin la celălalt. Un băiat de casă 
se tot plimba de colo-colo cu frigări cu carne, în vreme ce 
Masha scotea bere din butoaie, molfăindu-şi frunzele ei. 

Băncile erau pline, orăşeni şi ţărani amestecându-se 
fără sfială împreună cu drumeţi de tot felul. Răscrucile 
adunau laolaltă tovărăşii ciudate: vopsitori cu mâinile 
negre şi purpurii împărțeau aceeaşi masă cu pescari 
duhnind a peşte, un fierar plin de muşchi se înghesuia 
lângă un bătrân septon zbârcit, mercenari hârşâiţi şi 
negustori rotofei schimbau veşti de parcă ar fi fost tovarăşi 
de când lumea. 

Adunarea conţinea mai multe săbii decât i-ar fi plăcut 
lui Catelyn. Trei bărbaţi, aşezaţi lângă foc, purtau insigna 
cu armăsarul roşu al Brackenilor, însă erau în număr mare 
şi cămăşile de zale albastre şi mantiile cenuşii-argintii. Pe 
umărul lor se vedea un blazon familiar, turnurile gemene 
ale Casei Frey. Le studie chipurile, însă erau cu toţii prea 
tineri ca s-o recunoască. Cel mai vârstnic dintre ei n-ar fi 
putut fi mai mare decât era Bran când plecase ea în nord. 

Ser Rodrik găsi un loc gol pe o bancă lângă bucătărie. 
Vizavi, la masă, un tânăr chipeş îşi plimba degetele peste 


336 


corzile unei harfe. 

— Şapte binecuvântări, oameni buni, zise el când se 
aşezară. 

O cupă goală de vin se afla pe masă în faţa lui. 

— Şi pentru tine, cântăreţule, îi întoarse Catelyn urarea. 

Ser Rodrik ceru pâine, carne şi bere pe un ton care 
sugera să-i fie aduse acum. Menestrelul, un tinerel de vreo 
optsprezece ani, îi studie fără jenă şi îi întrebă unde 
mergeau, de unde veniseră şi ce veşti aveau, trimițând 
întrebările în zbor la fel de repede ca săgețile, fără să se 
mai obosească să aştepte răspunsul. 

— Am plecat de la Debarcaderul Regelui acum două 
săptămâni, rosti Catelyn, răspunzând la cea mai 
nevinovată dintre întrebări. 

— Într-acolo merg eu, spuse tinerelul. 

Aşa cum bănuise ea, era mult mai interesat în a-şi 
depăna povestea lui decât s-o afle pe a lor. Menestrelilor 
nu le plăcea nimic mai mult decât să-şi audă sunetul 
propriei lor voci. 

— Turnirul Mâinii înseamnă lorzi bogaţi, cu pungi pline, 
continuă el. Ultima dată m-am ales cu mai mulţi arginti 
decât puteam căra... ori aş fi putut, dacă nu i-aş fi pierdut 
pe toţi punând rămăşag că Regicidul va termina 
învingător. 

— Zeilor nu le plac împătimiţii de jocuri, spuse sec Ser 
Rodrik. 

Era din nord şi împărtăşea vederile lui Stark asupra 
turnirurilor. 

— În mod sigur nu le-a plăcut de mine, zise cântăreţul. 
Zeii voştri cruzi şi Cavalerul Florilor mi-au făcut-o 
împreună. 

— Fără îndoială, a fost o lecţie pentru tine, făcu Ser 
Rodrik. 

— A fost. De data asta, banul meu îl va susţine pe Ser 
Loras. 

Ser Rodrik încercă să se tragă de favoriţi, însă nu-i găsi, 
şi înainte să poată lansa o dojană, băiatul de casă veni în 


337 


grabă. Le puse pe dinainte felii de pâine şi le servi de pe 
frigare bucăţi de carne mustind de sos fierbinte. Pe o altă 
frigare erau înfipte cepe, ardei iuți şi ciuperci dolofane. 
Ser Rodrik se aruncă pofticios asupra lor, în timp ce 
băiatul se duse să le mai aducă bere. 

— Mă numesc Marillion, zise menestrelul, ciupind o 
coardă a harfei sale. Fără îndoială, m-aţi mai auzit cântând 
pe undeva, nu? 

Purtarea lui o făcu pe Catelyn să zâmbească. Puţini 
dintre menestrelii rătăcitori se aventuraseră atât de 
departe în nord, până la Winterfell, dar îi ştia pe cei 
asemenea lui din copilăria sa la Riverrun. 

— Mă tem că nu, îi spuse. 

El scoase din harfă un sunet plângăreţ. 

— Aţi avut de pierdut. Cine a fost cel mai bun cântăreţ 
pe care l-aţi auzit vreodată? 

— Alia din Braavos, răspunse pe nerăsuflate Ser Rodrik. 

— Oh, eu sunt mult mai bun decât hodorogul ăla bătrân, 
făcu Marillion. Dacă-mi daţi un argint pentru un cântec, v- 
aş dovedi bucuros. 

— S-ar putea să am vreo para, două, dar mai degrabă le- 
aş arunca într-o fântână decât să plătesc pentru răgetele 
tale, bombăni Ser Rodrik. 

Părerea sa despre menestreli era bine cunoscută; 
muzica era ceva drăguţ, dar numai pentru fete, şi nu putea 
pricepe de ce un flăcău sănătos şi-ar ocupa mâinile cu o 
harfă, când putea lua o sabie. 

— Bunicul tău este cam înăcrit, îi spuse Marillion lui 
Catelyn. Am vrut să vă fac o onoare. Un omagiu pentru 
frumuseţea ta. De fapt, eu sunt menit să cânt numai 
pentru regi şi înalții lorzi. 

— Oh, pot să văd asta, zise Catelyn. Lordului Tully îi 
plac cântecele, după cum am auzit. Fără îndoială că ai fost 
la Riverrun. 

— De sute de ori, spuse menestrelul cu nepăsare. 
Păstrează o cameră numai pentru mine, iar tânărul lord 
îmi este ca un frate. 


338 


Catelyn zâmbi, întrebându-se ce ar crede Edmure de 
asta. Un menestrel se vârâse odinioară în patul unei fete 
care-i plăcea fratelui ei; de atunci el ura menestrelii. 

— Şi la Winterfell? îl chestiona ea. Ai călătorit şi în 
nord? 

— De ce s-o fi făcut? întrebă Marillion. Acolo sunt numai 
viscole şi piei de urs, iar în familia Stark nu se cunoaşte 
niciun fel de muzică în afară de urletul lupilor. 

In celălalt capăt al sălii se auzi uşa trântindu-se. 

— Hangiţă, răsună o voce de slujitor în spatele ei, avem 
cai de ţesălat, iar lordul meu, Lannister, cere o cameră şi o 
baie fierbinte. 

— Oh, zei, spuse Ser Rodrik înainte să apuce Catelyn să- 
i facă semn să tacă, degetele ei strângându-l tare de braţ. 

Masha Heddle se înclină şi-şi arătă zâmbetul ei roşiatic, 
hidos. 

— Îmi pare rău, stăpâne, dar nu mai avem niciun loc, 
toate camerele sunt ocupate. 

Erau patru, văzu Catelyn. Un bătrân din Rondul de 
Noapte, doi servitori şi... el, stând acolo, mic şi sfidător ca 
însăşi viaţa. 

— Oamenii mei vor dormi în grajd, iar cât despre mine, 
nu-mi trebuie o cameră mare, după cum poţi vedea şi 
singură, spuse rânjind. Atât timp cât focul arde, iar 
aşternutul nu are prea mulţi purici, sunt fericit. 

Masha Heddle era copleşită. 

— Stăpâne, nu mai am nimic, este turnirul şi nu am cum 
să... Oh... 

Tyrion Lannister scoase un ban din punga sa şi-l aruncă 
peste cap, îl prinse şi-l azvârli din nou. Chiar şi din locul 
unde se afla Catelyn, sclipirea aurului era de neconfundat. 
Un călăreț liber, într-o pelerină albastră spălăcită, se 
ridică în picioare. 

— Eşti binevenit în odaia mea, stăpâne. 

— Iată un om isteţ, zise Lannister trimițând banul în- 
vârtindu-se prin încăpere. Călărețul îl prinse din zbor. Şi 
totodată ager. Piticul se întoarse spre Masha Heddle şi 


339 


întrebă apoi: Crezi că poţi face rost de ceva de mâncare? 

— Orice vă este pe plac, stăpâne, orice, promise 
hangiţa. 

Sta-i-ar în gât, se gândi Catelyn, însă imediat îl văzu pe 
Bran sufocându-se, înecându-se cu propriul său sânge. 
Lannister se uită spre cea mai apropiată masă. 

— Oamenii mei primesc tot ce le dai şi celorlalţi. Porții 
duble, căci am călătorit mult şi din greu. lar pentru mine, 
friptură de pasăre, pui, rață, porumbel, nu contează. Şi 
trimite o butelcă din cel mai bun vin al tău. Yoren, stai cu 
mine? 

— Da, stăpâne, răspunse fratele în negru. 

Piticul nu se uitase spre capătul sălii, iar Catelyn tocmai 
se gândea cât de recunoscătoare era mulţimii care 
ocupase băncile dintre ei, când, dintr-odată, Marillion se 
ridică în picioare. 

— Lord Lannister! strigă el. Voi fi bucuros să vă 
înveselesc în timp ce mâncaţi. Daţi-mi voie să vă cânt 
balada marii victorii a tatălui dumneavoastră la 
Debarcaderul Regelui! 

— Nimic nu mi-ar strica mai repede pofta de mâncare, 
făcu piticul pe un ton sec. 

Ochii săi bicolori îl cercetară la repezeală şi rătăciră 
apoi de la el, găsind-o pe... Catelyn. O clipă rămase uluit, 
uitându-se în direcţia ei. Ea îşi întoarse faţa în altă parte. 
Insă era deja prea târziu. Piticul zâmbea. 

— Lady Stark, ce plăcere neaşteptată, spuse el. Chiar vă 
duceam dorul la Winterfell. 

Marillion se holbă la ea, uimirea făcând loc supărării 
când Catelyn se ridică în picioare. Îl auzi pe Ser Rodrik 
înjurând. Dacă omul ar fi rămas la Zid, se gândi ea, dacă... 

— Lady... Stark? făcu Masha Heddle prosteşte. 

— Încă mai eram Catelyn Tully ultima dată când am tras 
aici, îi spuse ea hangiţei. 

Putea auzi şuşotelile, simţea privirile tuturor asupra ei. 
Se uită în jur, la feţele cavalerilor şi lefegiilor, şi inspiră 
adânc, spre a-şi potoli bătăile năvalnice ale inimii. Nu 


340 


îndrăznise ea să-şi asume riscurile? Nu mai era vreme să 
se gândească la asta, iar după o clipă îşi auzi propria voce. 

— Tu, de colo, din colţ, îi spuse ea unui bărbat mai 
vârstnic, pe care nu-l observase până atunci. Liliacul acela 
negru pe care-l văd brodat pe tunica dumitale nu este de 
la Harrenhal? 

Bărbatul se ridică în picioare. 

— Este, doamna mea. 

— lar Lady Whent nu este o prietenă sinceră şi 
adevărată a tatălui meu, Lordul Tully de Riverrun? 

— Este, răspunse bărbatul cu îndrăzneală. 

Ser Rodrik se ridică în tăcere şi-şi eliberă sabia din 
teacă. Piticul privea spre ei, cu o figură inexpresivă, cu 
uimire în ochii săi bicolori. 

— Armăsarul roşu a fost întotdeauna binevenit la Ri- 
verrun, le spuse ea celor trei de lângă foc. Tatăl meu îl 
consideră pe Jonos Bracken printre stegarii săi cei mai 
vechi şi mai devotați. 

Cavalerii înzăuaţi schimbară între ei priviri nesigure. 

— Stăpânul nostru este onorat de această încredere, 
spuse, ezitând, unul dintre ei. 

— ÎI invidiez pe tatăl dumneavoastră pentru toţi aceşti 
prieteni de nădejde, ciripi Lannister, însă nu desluşesc 
prea bine rostul acestor vorbe, Lady Stark. 

Ea nu-l băgă în seamă, întorcându-se spre grupul 
numeros de mantii albastre şi cenuşii. Erau miezul întregii 
chestiuni - mai mult de douăzeci de oameni. 

— Cunosc şi blazonul vostru: cele două turnuri gemene 
ale casei Frey. Ce mai face bunul nostru lord, domnilor? 

Căpitanul lor se ridică. 

— Lordul Walder este bine, doamna mea. Are de gând 
să-şi ia o soaţă nouă în cea de-a nouăsprezecea zi de nume 
şi l-a rugat pe tatăl dumneavoastră, lordul, să-i onoreze 
nunta cu prezenţa sa. 

Tyrion Lannister chicoti. Atunci Catelyn ştiu că era alei. 

— Acest om a venit ca oaspete în casa mea şi a uneltit 
pentru uciderea fiului meu, un băiat de şapte ani, anunţă 


341 


ea, arătând spre el. Ser Rodrik veni alături, cu sabia în 
mână. În numele Regelui Robert şi al bunilor lorzi pe care-i 
slujiţi, vă cer să-l arestaţi şi să mă ajutaţi să-l duc înapoi la 
Winterfell pentru a aştepta acolo judecata regelui. 

Nu ştia ce-i aducea o satisfacţie mai mare, sunetul 
zecilor de săbii trase deodată, sau expresia lui Tyrion Lan- 
nister. 


342 


SANSA 


Sansa călătorea spre turnirul Mâinii împreună cu Septa 
Mordane şi Jeyne Poole, într-o litieră cu perdele de mătase 
galbenă, atât de fină, încât putea vedea prin ea; 
transformau întreaga lume în aur. Dincolo de zidurile 
oraşului, lângă râu, fuseseră ridicate sute de corturi, iar 
oamenii de rând veneau cu miile ca să privească 
întrecerile. Toată această splendoare îi tăiase Şansei 
răsuflarea,  armurile strălucitoare,  armăsarii masivi, 
drapaţi în argint şi aur, strigătele mulţimii, flamurile care 
fluturau în vânt... şi mai ales cavalerii. 

— E mai bine decât în cântece, şopti ea când găsiră 
locurile promise de tatăl ei, printre înalții lorzi şi doamnele 
lor. 

Sansa era înveşmântată minunat în ziua aceea, cu o 
rochie verde, care-i scotea în evidenţă părul roşcat, şi ştia 
că era privită şi că i se zâmbea. 

Priviră cum călăreau eroii din o sută de balade, fiecare 
mai grozav decât celălalt. Cei şapte cavaleri din Garda 
Regelui intrară pe teren; toţi, în afară de Jaime Lannister, 
erau în armuri de culoarea laptelui, mantiile lor fiind albe 
precum zăpada proaspăt căzută. Ser Jaime purta tot o 
mantie albă, însă dedesubtul ei strălucea aurul, din cap 
până-n picioare, şi avea un coif de forma unui cap de leu şi 
o sabie aurită. Ser Gregor Clegane, Muntele Călare, trecu 
tunând dincolo de ei, ca o avalanşă. Sansa îşi aminti de 
Lord Yohn Royce, care fusese oaspete la Winterfell cu doi 
ani în urmă. 

— Armura lui este de bronz, veche de mii şi mii de ani, 
gravată cu rune magice, care-l feresc de răni, îi şopti ea lui 
Jeyne. 

Septa Mordane i-l arătă pe Lordul Jason Mallister, în 
vineţiu gravat cu argint, cu aripi de vultur pe coif. Pe 


343 


Trident, tăiase trei dintre stegarii lui Rhaegar. Fetele 
chicotiră văzându-l pe preotul-soldat Thoros din Myr, cu 
roba roşie fluturând şi cu ţeasta rasă, până ce septa le 
spuse că, odată, el se urcase pe meterezele de la Pyke 
ţinând în mână o sabie în flăcări. 

Sansa nu-i cunoştea pe ceilalţi călăreţi, cavaleri 
rătăcitori de la Degete şi Highgarden şi din munţii Dorne, 
călăreţi liberi nepomeniţi în balade şi cavaleri recent 
învestiţi, fiii mai tineri ai marilor lorzi şi moştenitori ai 
caselor mai puţin importante. Bărbaţii mai tineri nu 
apucaseră să săvârşească, încă, mari isprăvi, însă Sansa şi 
Jeyne căzură de acord că, într-o zi, cele Şapte Regate vor 
răsuna de numele lor. Ser Balon Swann. Lordul Bryce 
Caron din Mlaştini. Moştenitorul lui Bronze Yohn, Ser 
Andar Royce, şi fratele său mai tânăr, Ser Robar, cu 
platoşele lor argintii, filigranate în bronz, cu aceleaşi vechi 
rune care-l păzeau şi pe tatăl lor. Gemenii, Ser Horas şi 
Ser Hobber, ale căror scuturi aveau blazonul cu ciorchinii 
de strugure al Casei Redwynes, purpuriu pe albastru. 
Patrek Mallister, fiul Lordului Jason. Şase Frey de la 
Trecătoare: Ser Jared, Ser Hosteen, Ser Danwell, Ser 
Emmon, Ser Theo, Ser Perwyn, fii şi nepoți ai bătrânului 
Lord Walder Frey, dar şi fiul său bastard, Martyn Rivers. 

Jeyne Poole îi mărturisi că era înspăimântată de felul în 
care arăta Jalabhar Xho, un prinţ exilat din Insulele Verii, 
care purta o capă verde şi pene stacojii pe pielea 
întunecată ca noaptea, însă când dădu cu ochii de tânărul 
Lord Beric Dondarrion, cu părul său precum aurul roşu şi 
cu scutul negru, străbătut de fulger, se declară gata să se 
mărite cu el chiar acolo, pe loc. 

Câinele era şi el pe listă, la fel şi fratele regelui, 
elegantul Lord Renly de la Capătul Furtunii. Jory, Alyn şi 
Harwin luptau pentru Winterfell şi pentru nord. 

— Jory arată ca un cerşetor printre toţi ceilalţi, pufni 
Septa Mordane la vederea lui. 

Sansa nu putea fi decât de acord. Armura lui Jory avea 
un pieptar albastru-cenuşiu, fără ornamente şi găteli, iar 


344 


de umerii săi atârna o mantie cenuşie, subţire, ca o 
zdreanţă murdară. Totuşi, se acomodă repede, doborându- 
l pe Horas Redwyne din primul tur şi pe unul dintre Frey 
la al doilea. În cea de-a treia înfruntare, îl lovi de trei ori 
pe un călăreț liber, Lothor Brune pe nume, a cărui armură 
era la fel de simplă ca a lui. Niciunul dintre ei nu căzu din 
şa, însă lancea lui Brune era mai sigură şi loviturile sale 
mai bine plasate, iar regele îi oferi lui victoria. Alyn şi 
Harwin se descurcară şi mai slab; Harwin fu doborât din 
şa în primul tur de Ser Meryn, din Garda Regelui, iar Alyn 
căzu în faţa lui Ser Balon Swann. 

Competiţia dură întreaga zi şi se prelungi până la 
amurg, potcoavele armăsarilor frământând terenul până ce 
îl transformară într-o tarla de pământ răscolit. Jeyne şi 
Sansa ţipară de zeci de ori la unison, când călăreţii se 
înfruntau, lăncile spulberându-se în aşchii de lemn în 
vreme ce oamenii de rând îi încurajau pe favoriţii lor. 
Jeyne îşi acoperea ochii de fiecare dată când cădea câte-un 
cavaler, ca o fetiţă speriată, dar Sansa era clădită dintr-o 
fibră mai tare. O mare doamnă ştia cum să se comporte la 
turniruri. Chiar şi Septa Mordane îi remarcă stăpânirea de 
sine şi dădu din cap, aprobatoare. 

Regicidul călărea minunat. li răsturnă pe Ser Andar 
Royce şi pe Lordul de Hotar, Bryce Caron, la fel de uşor de 
parcă ar fi fost la manej, apoi îi smulse victoria, după o 
luptă grea, căruntului Barristan Selmy, care câştigase 
primele două runde împotriva unor bărbaţi cu treizeci, 
patruzeci de ani mai tineri decât el. 

Sandor Clegane şi uriaşul său frate, Ser Gregor 
Muntele, păreau şi ei de neoprit, dând peste cap adversar 
după adversar într-un stil feroce. Cel mai înspăimântător 
moment al zilei veni în timpul celei de-a doua runde a lui 
Ser Gregor, când lancea sa se avântă în sus şi-l lovi pe un 
tânăr cavaler de Vale sub apărătoarea de gât cu o 
asemenea forţă, încât i-o străpunse, omorându-l pe loc. 
Tânărul căzu la nici zece paşi de locul unde era aşezată 
Sansa. Vârful lăncii i se rupsese în gât, iar sângele ţâşni în 


345 


jeturi repetate, fiecare mai slab decât cel de dinainte. 
Armura lui era nouă: un fir strălucitor de foc se lungi pe 
braţul său întins, când oţelul reflectă lumina. Apoi soarele 
se ascunse în spatele unui nor şi totul se termină. Mantia 
lui era albastră, culoarea cerului dintr-o zi senină de vară, 
tivită cu semiluni, însă sângele i se prelingea pe ea, iar 
stofa se întunecă şi semilunile deveniră însângerate, una 
câte una. 

Jeyne Poole izbucni într-un plâns atât de isteric, încât 
Septa Mordane o admonestă, însă Sansa rămase cu 
mâinile încrucişate în poală, privind totul cu o fascinaţie 
stranie. Nu mai văzuse niciodată un om murind. Ar fi 
trebuit să plângă şi ea, se gândi, însă lacrimile refuzau să 
vină. Poate că le plânsese pe toate pentru Lady şi pentru 
Bran. Ar fi fost altceva dacă acolo ar fi zăcut Jory sau Ser 
Rodrik, ori tata, îşi spuse ea. Tânărul cavaler în mantie 
albastră nu însemna nimic pentru ea, era doar un 
necunoscut din Valea Arryn, al cărui nume îl uitase 
imediat după ce-l auzise. lar acum şi lumea-l va uita, îşi 
dădu ea seama; nu vor fi cântece pentru el. Asta era 
întristător. 

După ce-i scoaseră trupul de pe teren, un băiat cu o 
lopată veni şi puse pământ peste locul în care căzuse, 
acoperind sângele. Apoi înfruntările se reluară. Şi Ser 
Balon Swann căzu în faţa lui Gregor, iar Lordul Renly 
înaintea Câinelui. Renly fu aruncat din şa atât de violent, 
încât păru că zboară de pe armăsarul său, cu picioarele în 
aer. Capul său lovi pământul cu un pocnet audibil, care 
făcu mulţimea să icnească, însă nu fusese decât unul 
dintre coarnele aurite de pe coiful său. Una dintre 
ramificații se rupse sub el. Când Lordul Renly se ridică în 
picioare, publicul ovaţionă frenetic, pentru că arătosul 
frate al Regelui Robert era unul dintre marii săi favoriţi. Îi 
înmână învingătorului său cornul rupt, făcând o plecăciune 
graţioasă. Câinele pufni şi azvârli trofeul mulţimii, unde 
oamenii de rând se luară la bătaie pentru a înşfăca 
bucăţica de aur, până ce Lordul Renly se duse printre ei şi 


346 


restabili ordinea. Între timp, Septa Mordane revenise 
singură la locul ei. Jeyne se simţea rău, explică ea; o 
ajutase să se întoarcă la castel. Sansa aproape că uitase de 
Jeyne. 

Mai târziu, un cavaler rătăcitor într-o mantie cadrilată 
se dezonoră omorând calul lui Beric Dondarrion, fiind 
descalificat. Lordul Beric puse şaua pe un alt cal, numai 
pentru a fi aruncat la pământ de Thoros din Myr. Ser Aron 
Santagar şi Lothor Brune se ciocniră de trei ori la rând, 
fără niciun rezultat; Ser Aron căzu după aceea înaintea 
Lordului Jason Mallister, iar Brune fu doborât de fiul mai 
mic al lui Yohn Royce, Robar. 

În cele din urmă, rămaseră patru: Câinele şi fratele său 
monstruos, Gregor, Jaime Lannister Regicidul şi Ser Loras 
Tyrell, tânărul pe care-l numiseră Cavalerul Florilor. Ser 
Loras era fiul cel mic al lui Mace Tyrell, Lordul de 
Highgarden şi Păzitor al Sudului. La şaisprezece ani, era 
călăreţul cel mai tânăr de pe teren; totuşi, doborâse de pe 
cai trei cavaleri din Garda Regelui în dimineaţa aceasta, în 
primele trei runde. Sansa nu mai văzuse niciodată pe 
cineva atât de frumos. Platoşa sa era modelată delicat, ca 
un buchet cu mii de flori felurite, iar armăsarul alb ca 
neaua era drapat într-o țesătură de trandafiri albi şi roşii. 
După fiecare victorie, Ser Loras îşi scotea coiful şi călărea 
încet în jurul gardului şi smulgea un trandafir din țesătură, 
aruncându-l unei fete din mulţime. 

Ultima sa luptă din zi fu împotriva tânărului Royce. 
Runele străvechi ale lui Ser Robar se dovediră a fi o jalnică 
protecţie, căci Ser Loras îi spulberă scutul şi-l aruncă din 
şa pentru a-l trimite la pământ cu un zăngănit înfiorător. 
Robar rămase jos gemând, pe când învingătorul său îşi 
execută parada pe teren. În cele din urmă, aduseră o 
litieră şi-l duseră la cortul său, buimăcit şi nemişcat. Sansa 
nici nu văzu asta, pentru că ochii ei erau aţintiţi asupra lui 
Ser Loras. Când calul alb se opri înaintea ei, crezu că 
inima-i va ţâşni din piept. 

Celorlalte fete le dăduse trandafiri albi, dar cel pe care-l 


347 


trăsese acum pentru ea era roşu. 

— Dulce domniţă, spuse el, nicio victorie nu este mai 
frumoasă decât tine. 

Sansa luă timidă floarea, ameţită de gestul său galant. 
Părul lui părea o coamă de şuviţe moi, castanii, iar ochii îi 
erau precum aurul lichid. Ea inspiră mireasma dulce a 
trandafirului şi rămase cu el în mână multă vreme după ce 
Ser Loras plecase. 

Când, în cele din urmă, Sansa privi în sus, un bărbat se 
postase în faţa ei, zgâindu-se la ea. Era scund, cu o barbă 
ascuţită şi o şuviţă argintie în păr, aproape la fel de bătrân 
ca tatăl ei. 

— Tu trebuie să fii una dintre fiicele lui, îi spuse el. Avea 
ochi verzi-cenuşii, care nu zâmbeau odată cu gura. Arăţi 
ca toţi cei din neamul Tully. 

— Sunt Sansa Stark, îi răspunse ea stingherită. Bărbatul 
purta o mantie grea, cu un guler de blană, prinsă de umăr 
cu o mierlă din argint, şi avea manierele degajate ale unui 
mare lord, însă nu-i era familiar. N-am avut încă onoarea 
să vă cunosc, domnul meu. 

Septa Mordane interveni cu grabă. 

— Dulce copilă, el este Lord Petyr Baelish, din consiliul 
restrâns al regelui. 

— Mama ta a fost cândva regina visurilor mele, spuse el 
încet. Respiraţia-i mirosea a mentă. Ai părul ei. 

Degetele sale îi atinseră obrajii şi îi mângâiară o şuviţă 
roşcată. Brusc, se răsuci şi plecă de lângă ea. 

Luna era deja sus pe cer, iar mulţimea obosise, aşa că 
regele decretă că ultimele trei confruntări vor avea loc în 
dimineaţa următoare, înainte de luptele corp la corp. În 
timp ce oamenii de rând începură să o ia spre casele lor, 
discutând despre înfruntările de peste zi şi despre cele 
care urmau a doua zi, întreaga curte se mută pe malul 
râului pentru un ospăț. Şase bouri monstruos de mari se 
frigeau de câteva ore, răsucindu-se încet pe proţapurile de 
lemn, în vreme ce ucenicii îi ungeau cu unt şi ierburi până 
ce carnea începu să trosnească, rumenită. În afara 


348 


pavilioanelor fuseseră puse mese pe care aşteptau lămâiţă, 
căpşuni şi pâine proaspăt coaptă. 

Sansei şi Septei Mordane li se oferiseră locuri de mare 
cinste, în dreapta podiumului pe care şedea însuşi regele, 
lângă regina sa. Când prinţul Joffrey se aşeză la dreapta 
ei, ea simţi o strângere de inimă. El nu mai schimbase 
niciun cuvânt cu ea, de când se petrecuse lucrul acela 
îngrozitor, iar ea nu mai îndrăznise să-i vorbească. Prima 
dată crezuse că-l ura pentru ce-i făcuseră lui Lady, însă 
după ce plânsese până i se uscaseră ochii, îşi spusese că 
nu Joffrey era vinovat pentru asta. Regina o ceruse, ea era 
cea demnă de ură, ea şi Arya. Nu s-ar fi întâmplat nimic 
rău dacă n-ar fi fost Arya. 

Nu-l putea uri pe Joffrey în noaptea asta. Era prea 
frumos ca să fie detestat. Purta un pieptar de un albastru- 
închis, presărat cu un şir dublu de capete de leu aurite, iar 
în jurul sprâncenelor avea o coroniţă subţire din aur, cu 
safire. Părul lui era la fel de strălucitor ca metalul. Sansa 
se uită la el şi se înfioră, temându-se că s-ar putea să nici 
n-o bage în seamă, ori chiar mai rău, să-şi întoarcă din nou 
ura asupra ei, trimiţând-o de la masă plângând. 

În loc de asta, Joffrey îi zâmbi şi-i sărută mâna, elegant 
şi manierat, ca orice prinţ din balade, spunându-i: 

— Ser Loras apreciază foarte mult frumuseţea, dulce 
domniţă. 

— A fost prea drăguţ, răspunse ea sfioasă, încercând să 
rămână modestă şi calmă, deşi inima-i sălta în piept. Ser 
Loras este un adevărat cavaler. Crezi că va învinge mâine, 
lordul meu? 

— Nu, spuse Joffrey. Câinele meu îl va răpune, sau 
poate unchiul Jaime. Şi, în câţiva ani, când voi fi destul de 
mare ca să mă înscriu la turniruri, am să-i dobor eu pe toţi. 

Ridică mâna pentru a chema un slujitor cu o butelcă de 
vin rece, de vară, şi-i turnă şi ei o cupă. Ea se uită 
neliniştită spre Septa Mordane, până ce el se întoarse şi-i 
umplu şi septei cupa, iar ea dădu din cap şi-i mulţumi cu 
eleganţă, fără să mai spună ceva. 


349 


Slujitorii ţinură cupele pline toată noaptea; totuşi, după 
aceea, Sansa nu-şi mai aminti să fi gustat măcar din vin. 
Nu avea nevoie de vin. Era îmbătată de vraja noptii, 
ameţită de farmecul ei, furată de frumuseţile la care visase 
întreaga viaţă, fără a îndrăzni să spere că le va cunoaşte 
vreodată. În faţa pavilionului regelui şedeau cântăreţi, 
umplând aerul amurgului cu muzica lor. Un jongler 
azvârlea în aer o sumedenie de bețe arzânde. Chiar şi 
bufonul regelui, nătângul cu faţa lată, poreclit Băiatul 
Lună, dansa pe catalige în veşmintele-i tărcate, bătându-şi 
joc de toată lumea cu o cruzime atât de abilă, încât Sansa 
se întrebă dacă era cu adevărat un prostănac. Chiar şi 
Septa Mordane era fără apărare în faţa lui; când 
interpretă un cântecel despre Marele Septon, ea râse atât 
de tare, încât îşi vărsă vinul în poală. 

lar Joffrey era curtoazia întruchipată. Vorbi cu Sansa 
întreaga noapte, copleşind-o cu complimente, făcând-o să 
râdă, împărtăşindu-i micile bârfe de la curte, descifrându-i 
glumele Băiatului Lună. Sansa fu atât de captivată, încât 
aproape că uită de bunele sale maniere şi o ignoră pe 
Septa Mordane, aşezată în stânga ei. 

Felurile de mâncare soseau necontenit. O supă groasă 
de orz şi carne de căprioară. Salate de ierburi dulci şi 
spanac şi pere, presărate cu miez de nucă măcinat. Melci 
în miere şi usturoi. Sansa nu mai mâncase melci înainte; 
Joffrey îi arătă cum să extragă animalul din cochilia lui, şi-i 
puse chiar el în gură prima bucăţică dulce. Apoi sosiră 
păstrăvi proaspăt pescuiţi din râu, copti în lut; prinţul o 
ajută să deschidă crusta groasă, pentru a scoate la iveală 
carnea albă şi uşoară din interior. lar când fură aduse 
cărnurile, o servi tot el, tăind dintr-o pulpă o portie 
regească, pe care i-o aşeză, zâmbind, în farfurie. Ea putea 
vedea, după felul în care-şi mişca mâna dreaptă, că încă 
mai avea dureri; totuşi, el nu spuse nicio vorbă despre 
asta. 

Mai târziu urmară aluaturile dulci şi plăcintă de 
porumbel şi merele coapte, mirosind a scorţişoară, 


350 


prăjiturile cu lămâie, glasate cu zahăr, dar Sansa era atât 
de sătulă, încât nu reuşi să înghită mai mult de două 
prăjituri mici, deşi îi plăceau la nebunie. Tocmai se întreba 
dacă n-ar putea încerca să atace o a treia, când suveranul 
începu să strige. 

Regele Robert devenise tot mai grobian cu fiecare fel de 
mâncare. Din când în când, Sansa îl putea auzi râzând sau 
urlând vreo poruncă pentru a acoperi muzica şi zăngănitul 
farfuriilor şi al tacâmurilor, însă era prea departe ca să-i 
poată înţelege vorbele. Acum îl auziră cu toţii. 

— Nu, tună el cu un glas care înghiţi celelalte 
conversații. 

Sansa fu şocată să-l vadă ridicându-se în picioare, cu 
faţa congestionată, clătinându-se. Într-o mână ţinea un bol 
cu vin şi era cât se putea de beat. 

— Nu-mi spui tu ce să fac, femeie, urlă el la Regina 
Cersei. Eu sunt regele aici, pricepi? Eu domnesc aici, iar 
dacă spun că voi lupta mâine, voi lupta! 

Toată lumea privea. Sansa îi văzu pe Ser Barristan şi pe 
fratele regelui, Renly, precum şi pe bărbatul scund care-i 
vorbise atât de ciudat şi-i atinsese părul, însă niciunul 
dintre ei nu făcu nimic ca să intervină. Chipul reginei era 
ca o mască, atât de golit de sânge, încât ai fi putut crede 
că e sculptat în zăpadă. Se ridică de la masă, îşi strânse 
fustele şi plecă în tăcere, cu servitorii în urma ei. 

Jaime Lannister îşi puse mâna pe umărul regelui, însă 
acesta îl îmbrânci cu putere. Lannister se împiedică şi 
căzu. Regele hohoti. 

— Mare cavaler, încă te pot azvârli în noroi. Să-ţi 
aminteşti asta, Ucigaş de Regi. Se bătu pe piept cu 
preţiosul bol, risipind vin pe tunica sa din satin. Aduceţi-mi 
ghioaga şi niciun bărbat din regat nu va rezista înaintea 
mea. 

Jaime Lannister se ridică şi se scutură. 

— După cum spuneţi, Maiestatea Voastră. 

Glasul său era încordat. Lord Renly păşi înainte 
zâmbind. 


351 


— Ţi-ai vărsat vinul, Robert, lasă-mă să-ţi aduc o altă 
cupă. 

Sansa tresări când Joffrey puse mâna pe braţul ei. 

— Se face târziu, spuse prinţul. Avea o expresie ciudată 
pe faţă, de parcă ar fi privit prin ea. Ai nevoie de un 
însoțitor până la castel? 

— Nu, începu Sansa. Se uită după Septa Mordane şi fu 
surprinsă să o vadă dormind cu capul pe masă, sforăind 
încetişor, ca o doamnă. Vreau să spun... Da, mulţumesc, 
asta ar fi foarte frumos din partea ta. Sunt obosită şi 
drumul este întunecos. Aş fi bucuroasă de protecţie. 

Joffrey strigă: 

— Câine! 

Sandor Clegane păru să se întrupeze înaintea lor din 
noapte, atât de repede se înfăţişă. Işi schimbase armura cu 
o tunică din lână roşie, cu un cap de câine cusut pe piept. 
Lumina torţelor îi aşeza pe faţă o roşeaţă puternică. 

— Da, Alteța Voastră? 

— Condu-o pe logodnica mea la castel şi ai grijă să nu 
păţească nimic, îi spuse prinţul. 

Şi fără măcar un cuvânt de rămas-bun, Joffrey plecă de 
lângă ea. Sansa putea simți cum Câinele o privea. 

— Credeai că Joff te va conduce chiar el? 

Râse. Avea un râs ca mârâitul câinilor în cuşcă. O ridică 
în picioare, apoi râse din nou. 

Înspăimântată brusc, Sansa trase de umărul Septei Mor- 
dane, sperând să o trezească, însă nu reuşi decât s-o facă 
să sforăie şi mai tare. Regele Robert plecase împleticindu- 
se şi jumătate din bănci se goliseră dintr-odată. Ospăţul se 
sfârşise, iar frumosul ei vis se terminase odată cu el. 

Câinele smulse o torţă ca să lumineze drumul. Sansa îl 
urmă îndeaproape. Terenul era pietros şi accidentat; 
pâlpâitul torţei făcea ca terenul să pară că se frământa şi 
se mişca sub paşii ei. Îşi ţinea privirile în jos, având grijă 
unde păşeşte. Trecură printre pavilioane, fiecare cu 
flamura sa şi o armură atârnată afară, iar cu fiece pas 
liniştea devenea tot mai grea. Sansa nu suporta să-l 


352 


privească, atât de mult o înspăimânta; totuşi, fusese 
educată după toate regulile manierelor elegante; o 
adevărată lady nu dădea atenţie chipului său, îşi spuse ea. 

— Ai călărit frumos astăzi, Ser Sandor, începu ea. 

Sandor Clegane mârâi. 

— Scuteşte-mă de micile tale complimente găunoase, 
fetiţo... şi de serii tăi. Nu sunt cavaler. Scuip pe ei şi pe 
jurămintele lor. Fratele meu este cavaler. L-ai văzut cum a 
călărit astăzi? 

— Da, şopti Sansa, tremurând. A fost... 

— Galant? sfârşi Câinele în locul ei. 

Işi dădu seama că-şi bătea joc de ea. 

— Nu i-a putut rezista nimeni, reuşi ea în cele din urmă 
să bâiguie. 

Nu era o minciună. Sandor Clegane se opri brusc în 
mijlocul câmpului întunecat şi pustiu. Nu avu de ales decât 
să se oprească şi ea. 

— Vreo septă te-a învăţat foarte bine. Eşti la fel ca 
păsările acelea din Insulele Verii, nu-i aşa? O păsărică 
frumuşică şi vorbitoare, repetând toate acele cuvinte 
drăgălaşe pe care te-au învăţat să le reciţi. 

— Asta este o grosolănie. Sansa îşi simţea inima zbătân- 
du-i-se în piept. Mă sperii. Vreau să plec acum. 

— Nu i-a putut rezista nimeni, şuieră Câinele. Asta-i 
destul de adevărat. Nimeni nu i-a putut rezista vreodată lui 
Gregor. Băiatul acela de astăzi, în a doua rundă... Ooh, a 
fost o trebuşoară destul de frumoasă. Ai văzut şi tu, nu? 
Bietul nebun, n-avea nicio treabă să călărească în 
compania asta. Fără bani, fără scutier, fără nimeni să-l 
ajute cu armura. Apărătoarea de gât nu a fost strânsă 
bine. Crezi că Gregor nu a văzut asta? Crezi că lancea lui a 
ajuns acolo din întâmplare? Drăgălaşă fată flecară, dacă-ţi 
închipui asta, ai cu adevărat un creier de pasăre. Lancea 
lui Gregor se duce acolo unde vrea el. Uită-te la mine. 
Uită-te la mine! Sandor Clegane îşi puse mâna uriaşă sub 
bărbia ei, ridicându-i faţa. Se aplecă spre ea şi aduse torţa 
mai aproape. la uite câtă frumuseţe! Uită-te bine. Ştiu 


353 


prea bine că vrei asta. Te-am privit întorcându-ţi faţa tot 
timpul călătoriei pe drumul regelui. Mă uşurez pe asta. 
Uită-te bine! 

Degetele lui îi cuprinseseră bărbia cu tăria unei capcane 
de fier. Ochii lui îi priveau pe ai ei. Ochi aburiţi de beţie, 
întunecaţi de furie. Trebuia să privească. 

Partea dreaptă a feţei era suptă, cu pomeţi ascuţiţi şi 
ochi cenuşii sub sprâncenele stufoase. Nasul era mare şi 
coroiat, iar părul rar. Îl purta lung şi dat într-o parte, 
pentru că nu avea deloc păr în cealaltă parte a capului. 

Partea stângă a feţei era devastată. Urechea îi fusese 
arsă; acolo nu mai rămăsese nimic, în afară de o gaură. 
Ochiul era bun încă, dar în jurul lui se vedea o masă de 
cicatrici - carne lucioasă, neagră ca talpa, găurită de 
cratere şi fisurată de crăpături adânci, care luceau 
roşietice şi umede când se mişca. În jos, spre falcă, se 
putea vedea o urmă de os, acolo unde carnea fusese 
hăcuită. 

Sansa începu să plângă. El îi dădu drumul şi înfipse 
torţa în noroi. 

— N-ai niciun fel de cuvinte drăguţe pentru asta, nu, 
fato? Niciun compliment frumuşel din cele învăţate de la 
septă? Când văzu că nu i se răspunde continuă. 
Majoritatea cred că-i o rană dintr-o bătălie, vreun asediu, 
un turn în flăcări, un duşman cu o torţă. Un smintit m-a 
întrebat dacă n-a fost răsuflarea unui dragon. De data 
asta, râsul său fu mai moale, însă tot atât de amar. Îţi spun 
eu ce a fost, fato, reluă el ca o umbră care se aplecase atât 
de mult spre ea, încât îi putea mirosi duhoarea acră. Eram 
mai tânăr ca tine, poate pe la şase, şapte ani. Un sculptor 
în lemn şi-a deschis atelierul în satul aflat sub protecţia 
tatălui meu şi, pentru a obţine nişte favoruri, a trimis 
daruri. Bătrânul făcea nişte jucării minunate. Nu-mi 
amintesc ce am primit eu, însă voiam darul lui Gregor. Un 
cavaler din lemn, vopsit complet, cu fiecare încheietură 
mobilă şi fixată cu sfori, ca să-l poţi face să lupte. Gregor 
este cu cinci ani mai mare ca mine, pentru el jucăria nu 


354 


însemna nimic, avea aproape doi metri înălţime şi era 
musculos ca un taur. Aşa că i-am luat cavalerul, însă nu 
simţeam nicio bucurie, îţi spun eu. Eram speriat tot timpul 
şi, aşa cum mă temeam, el a aflat. În încăpere era un vas 
cu cărbuni încinşi. Gregor nu a spus nimic, doar m-a luat 
sub braţ şi m-a împins cu partea asta a feţei în cărbunii 
încinşi şi m-a ţinut acolo în timp ce eu urlam. Ai văzut câte 
de puternic. Chiar şi atunci, a fost nevoie de trei bărbaţi în 
putere ca să-l dea jos de pe mine. Septonii predică despre 
cele şapte iaduri. Ce ştiu ei? Numai un om care a fost ars 
ştie cum arată cu adevărat iadul. Tatăl meu a povestit 
tuturor că aşternuturile mele luaseră foc, iar maester mi-a 
pus pomezi. Pomezi! Şi Gregor a primit pomezi. Patru ani 
mai târziu, l-au uns cu cele şapte uleiuri, el a recitat 
jurămintele de cavaler şi Rhaegar Targaryen l-a atins pe 
umăr spunând: „Ridică-te, Ser Gregor.” 

Vocea aspră se stinse. Şedea în tăcere înaintea ei, o 
formă masivă şi întunecată, învăluită în noapte, ascunsă 
ochilor ei. Sansa îi putea auzi respiraţia întretăiată. Işi 
dădu seama că-i părea rău de el. Cumva, frica dispăruse. 
Tăcerea nu se mai sfârşea, aşa că ea începu din nou să se 
teamă, însă, de data asta se temea pentru el, nu pentru ea. 
Mâna ei găsi umărul masiv. 

— Nu a fost un cavaler adevărat, îi şopti. 

Câinele îşi dădu capul pe spate şi răcni. Sansa se trase 
înapoi, departe, însă el o prinse de braţ. 

— Nu, mormăi el, nu, păsărică, nu a fost un cavaler 
adevărat. 

Pe tot restul drumului spre oraş, Sandor Clegane nu mai 
spuse niciun cuvânt. O conduse la locul în care aşteptau 
caleştile, îi spuse unui vizitiu să-i ducă înapoi la Fortăreaţa 
Roşie şi urcă după ea. Trecură în tăcere de Poarta Regelui, 
pe străzile iluminate cu torţe. li deschise uşa din spate şi o 
conduse în castel, strâmbând din faţa sa arsă şi holbându- 
şi ochii, iar când urcară treptele în turn, era doar la un pas 
în urma ei. O conduse în siguranţă prin coridoare până la 
intrarea în camera ei de culcare. 


355 


— Îţi mulţumesc, domnul meu, spuse Sansa cu blândeţe. 

Câinele o apucă de braţ şi se aplecă spre ea. 

— Ce ţi-am spus în astă noapte, zise el cu o voce care 
părea chiar mai aspră decât de obicei. Dacă-i spui lui Jof- 
frey... surorii tale, tatălui tău... oricui... 

— Nu, şopti Sansa. Promit. 

Nu era destul. 

— Dacă spui cuiva, te omor. 


356 


EDDARD 


— L-am vegheat eu, pentru ultima dată, spuse Ser Bar- 
ristan Selmy, privind amândoi spre trupul din spatele 
căruţei. Nu mai avea pe nimeni. O mamă în Vale, din câte 
mi s-a spus. 

În lumina spălăcită a zorilor, tânărul cavaler părea că 
doarme. Nu fusese prea frumos, însă moartea îi cizelase 
trăsăturile aspre, iar surorile tăcute îl îmbrăcaseră în cea 
mai bună tunică a sa de catifea, cu gulerul ridicat, pentru 
a acoperi ravagiile făcute de lance. Eddard Stark îi privi 
chipul şi se întrebă dacă băiatul murise pentru el. Ucis de 
un stegar Lannister înainte ca Ned să fi putut vorbi cu el; 
să fi fost doar o întâmplare? Bănuia că nu va afla niciodată. 

— Hugh a fost scutierul lui Jon Arryn timp de patru ani, 
continuă Selmy. Regele l-a înnobilat înainte de a pleca în 
nord, în amintirea lui Jon. Băiatul îşi dorea asta cu 
disperare, deşi mă tem că nu era pregătit. 

Ned dormise prost noaptea trecută şi se simţea obosit. 

— Niciunul dintre noi nu este pregătit vreodată, zise el. 

— Pentru rangul de cavaler? 

— Pentru moarte. Cu blândeţe, Ned îl acoperi pe băiat 
cu mantia, o țesătură albastră, pătată de sânge, tivită cu 
semiluni. Când mama sa va întreba de ce murise fiul ei, se 
gândi el cu amărăciune, îi vor spune că luptase pentru 
Mâna Regelui, Eddard Stark. 

— Nu trebuia să se întâmple aşa ceva. Luptele nu ar 
trebui să devină un joc. Ned se întoarse spre femeia de 
lângă căruţă, învăluită în cenuşiu, cu faţa acoperită până 
la ochi. Surorile tăcute pregăteau bărbaţii pentru mormânt 
şi aducea ghinion să priveşti spre faţa morţii. Trimiteţi-i 
armura înapoi în Vale. Mama lui va dori să o aibă. 

— Valorează ceva arginţi, spuse Ser Barristan. Băiatul 
pusese să-i fie special confecţionată pentru turnir. 


357 


Lucrătură simplă, dar bună. Nu ştiu dacă a reuşit să-i 
plătească tot fierarului. 

— A plătit ieri, lordul meu, şi a plătit din greu, răspunse 
Ned. Iar surorii tăcute îi spuse: Trimiteţi-i mamei armura. 
Am să rezolv eu cu fierarul. 

Ea făcu o plecăciune. După aceea, Ser Barristan se duse 
cu Ned la pavilionul regelui. Tabăra începea să se agite. Pe 
grătare sfârâiau cârnaţi graşi, risipind în aer miros de 
usturoi şi ardei. Tinerii scutieri se grăbeau spre treburile 
lor, în timp ce stăpânii se trezeau, căscând şi întinzându-se 
pentru a se pregăti de o nouă zi. Un slujitor cu o gâscă sub 
braţ se lăsă pe un genunchi când dădu cu ochii de ei. 

— Stăpânii mei, murmură el, iar gâsca gâgâi şi-l pişcă 
de degete. Scuturile expuse lângă fiecare cort arătau cine 
doarme înăuntru: vulturul de argint al Casei Seagard, 
stolul de privighetori al lui Bryce Caron, un ciorchine de 
struguri pentru Redwyne, vierul împestriţat, boul roşiatic, 
copacul arzând, berbecul alb, spirala triplă, inorogul 
purpuriu, fecioara care dansa, vipera neagră, turnurile 
gemene, bufnița cu corn şi, ultimele, blazoanele de un alb 
pur ale Gărzii Regale, strălucind precum zorii. 

— Regele vrea să lupte astăzi corp la corp, zise Ser 
Barristan pe când treceau de scutul lui Ser Meryn, cu 
vopseaua scorojită de o lovitură adâncă, acolo unde lancea 
lui Loras Tyrell zgâriase lemnul când îl doborâse din şa. 

— Da, făcu Ned mohorât. 

Jory îl trezise noaptea trecută să-i aducă vestea. Nici nu 
era de mirare că dormise atât de prost. Privirea lui Ser 
Barristan era stânjenită. 

— Se spune că frumuseţile nopţii pălesc în zori, iar 
copiii vinului sfârşesc adesea dezmoşteniţi sub lumina 
dimineţii. 

— Aşa se spune, însă nu şi în cazul lui Robert. Alţi 
oameni ar fi putut să-şi retragă vorbele spuse în timpul 
bravadelor de la beţie, însă Robert Baratheon îşi amintea 
şi nu se retrăgea niciodată. 

Pavilionul regelui era aproape de apă, iar ceţurile 


358 


dimineţii îl învăluiau cu fuioare cenuşii. Era tot din mătase 
aurită, cea mai mare şi mai grandioasă structură din 
tabără. Lângă intrare era expus ciocanul de luptă al lui 
Robert, lângă un scut imens de fier, cu blazonul cerbului 
încoronat al Casei Baratheon. 

Ned sperase să-l găsească pe rege cufundat încă în 
somnul greu al beţiei, însă norocul nu era de partea sa. Il 
găsiră pe Robert bând bere dintr-un corn lustruit şi 
răcnindu-şi nemulţumirea la doi tineri scutieri care 
încercau să-l îmbrace cu armura. 

— Maiestatea Voastră, spunea unul aproape plângând, 
este prea mică, nu va ţine. 

Bâjbâi şi apărătoarea pe care tot încerca s-o potrivească 
pe gâtlejul gros al lui Robert căzu la pământ. 

— Pe cele şapte iaduri! înjură Robert. Trebuie să fac tot 
eu şi asta? Mă uşurez pe voi amândoi. Ridic-o. Nu-mi sta 
acolo ca un căscat, Lancel, ridic-o! Băiatul sări şi regele 
băgă de seamă că avea oaspeţi. Uită-te la molâii ăştia, 
Ned. Soaţa mea a insistat să-i iau pe aceşti doi scutieri, iar 
ei sunt mai mult decât nefolositori. Nu pot nici măcar să 
pună o armură ca lumea. Scutieri, îşi zic ei, iar eu spun că 
sunt o turmă de porci îmbrăcaţi în mătăsuri. 

Lui Ned nu-i trebui decât o privire ca să înţeleagă 
dificultatea. 

— Nu-i vina băieţilor, îi spuse el regelui. Eşti prea gras 
pentru armura ta, Robert. 

Robert Baratheon luă o înghiţitură lungă de bere şi 
azvârli cornul golit între blănurile pentru dormit. Îşi şterse 
gura cu mâneca şi glăsui pe un ton sumbru: 

— Gras? Gras, ai spus? Cum îndrăzneşti să vorbeşti aşa 
cu regele tău? Lăsă să-i scape un hohot de râs brusc, ca o 
furtună. Ah, lua-te-ar naiba, Ned, de ce trebuie să ai 
întotdeauna dreptate? 

Scutierii zâmbiră nervoşi până ce regele se întoarse 
spre ei. 

— Voi. Da, amândoi. Aţi auzit ce-a spus Mâna. Regele 
este prea gras pentru armura lui. Duceţi-vă după Ser Aron 


359 


Santagar. Spuneţi-i că am nevoie de un întinzător pentru 
platoşă. Acum! Ce mai aşteptaţi? 

Băieţii se împiedicară unul de altul în graba lor de a 
pleca din cort. Robert reuşi să-şi menţină un chip sobru, 
până ce ei ieşiră, apoi se lăsă pe spate în scaun, scuturân- 
du-se de râs. 

Ser Barristan Selmy chicotea împreună cu el. Chiar şi 
Eddard Stark încropi un zâmbet. Dar ca întotdeauna, 
gândurile cele mai negre i se strecurau în minte. Nu 
putuse să nu-i observe pe cei doi scutieri: băieţi frumoşi, 
blonzi şi bine făcuţi. Unul era de vârsta Sansei, cu plete 
lungi, aurii; celălalt poate că avea cincisprezece ani, cu 
părul de culoarea nisipului, umbra unei mustăcioare şi 
ochii verzi ca smaraldul, ai reginei. 

— Ah, aş vrea să fiu acolo să văd mutra lui Santagar, 
zise Robert. Sper că are înţelepciunea să trimită pe 
altcineva. Ar trebui să-i fugărim toată ziua! 

— Băieţii ăştia, îl întrerupse Ned, sunt Lannisteri? 

Robert dădu din cap, ştergându-şi lacrimile de la ochi. 

— Veri. Fiii fratelui Lordului Tywin. Unul dintre cei 
morţi. Sau poate ai celui în viaţă, dacă stau să mă gândesc. 
Nu-mi amintesc acum. Soaţa mea provine dintr-o familie 
foarte mare, Ned. 

O familie foarte ambițioasă, se gândi el. Nu spuse nimic 
despre scutieri, însă îl tulbura să-l vadă pe Robert 
înconjurat de rubedeniile reginei, la trezire şi la culcare. 
Apetitul Lannisterilor pentru funcţii şi onoruri părea să nu 
cunoască limite. 

— Se vorbeşte că tu şi regina aţi schimbat nişte vorbe 
grele azi-noapte. 

Orice urmă de veselie dispăru de pe chipul lui Robert. 

— Femeia a încercat să-mi interzică să intru în lupta 
corp la corp. Acum zace îmbufnată la castel, lua-o-ar 
naiba. Sora ta nu m-ar fi făcut niciodată de ruşine în felul 
ăsta. 

— Nu ai cunoscut-o niciodată pe Lyanna aşa cum am 
cunoscut-o eu, Robert, îi spuse Ned. I-ai văzut frumuseţea, 


360 


însă nu şi fierul de dedesubt. i-ar fi spus că nu ai nicio 
treabă să te amesteci în luptele corp la corp. 

— Şi tu? Regele se încruntă. Eşti un om acru, Stark. Ai 
stat prea mult în nord, toate zemurile au îngheţat în tine. 
Ei bine, ale mele încă mai clocotesc. 

Se bătu în piept ca să dovedească asta. 

— Tu eşti regele, îi aminti Ned. 

— Şed pe blestematul ală de jilţ din fier atunci când 
trebuie. Asta nu înseamnă însă că nu am şi eu aceleaşi 
pofte ca alţi bărbaţi! Un pic de vin din când în când, o fată 
care să geamă în pat sau un cal între picioare! Pe cele 
şapte iaduri, Ned, vreau să Jovesc pe cineva. 

Ser Barristan Selmy interveni: 

— Maiestatea Voastră, zise el, nu pare potrivit ca un 
rege să se bage într-o încăierare. Nu ar fi o competiţie 
cinstită. Cine ar îndrăzni să vă lovească? 

Robert păru cu adevărat surprins. 

— Păi, toţi ceilalţi, fir-ar să fie! Dacă pot! Iar ultimul 
rămas în picioare... 

— „vei fi tu, încheie Ned. 

Văzu imediat că Selmy atinsese coarda sensibilă. 
Pericolele unei lupte corp la corp erau o dulceaţă pentru 
Robert, însă remarca lovise în mândria lui. 

— Ser Barristan are dreptate. Nu-i niciun om în toate 
cele Şapte Regate care să rişte să-şi atragă mânia ta 
lovindu-te. 

Regele se ridică în picioare, cu faţa roşie. 

— Vreţi să spuneţi că toţi aceşti laşi care fac pe grozavii 
m-ar lăsa să înving? 

— Cu siguranţă, spuse Ned, iar Ser Barristan Selmy îşi 
înclină capul, consimţind pe tăcute. 

Pentru o clipă, Robert se înfurie atât de tare încât nici 
nu mai putu vorbi. Păşi în sus şi-n jos prin cort, răvăşit, 
apoi se întoarse cu faţa întunecată de mânie. Înşfăcă 
pieptarul căzut la pământ şi-l aruncă spre Ser Barristan 
Selmy într-un acces de furie mută. Selmy se feri. 

— leşi afară, spuse regele cu răceală. leşi, înainte să te 


361 


omor. 

Ser Barristan plecă în grabă. Ned era pe cale să-l 
urmeze, când regele strigă după el. 

— Tu nu, Ned. 

El se întoarse. Robert îşi luă din nou cornul, îl umplu cu 
bere din butoiul din colţ şi-l împinse spre Ned. 

— Bea, îi spuse brusc. 

— Nu sunt însetat... 

— Bea! Ţi-o porunceşte regele tău. 

Ned luă cornul şi bău. Berea era neagră şi groasă, atât 
de tare, încât îl usturau ochii. 

Robert se aşeză din nou. 

— Luate-ar naiba, Ned Stark. Pe tine şi pe Jon Arryn. V- 
am iubit pe amândoi. Ce mi-ai făcut? Tu eşti cel care ar fi 
trebuit să fie rege, tu sau Jon. 

— Aţi avut mai mult temei, Maiestate. 

— Ţi-am spus să bei, nu să te cerţi cu mine. Tu m-ai 
făcut rege, şi cel puţin ai putea avea bunul-simţ să mă 
asculţi când vorbesc, naiba să te ia! Uită-te la mine, Ned. 
Priveşte ce a făcut din mine domnia. Zei, sunt prea gras 
pentru armură, cum de s-a întâmplat aşa ceva? 

— Robert... A 

— Bea şi nu spune nimic când vorbeşte regele tău. Îţi 
jur, nu m-am simţit niciodată mai bine ca atunci când mi- 
am câştigat tronul, dar nici atât de nenorocit după aceea. 
lar Cersei... trebuie să-i mulţumesc lui Jon Arryn pentru 
ea. Nu am avut nicio intenţie de a mă căsători după ce 
Lyanna mi-a fost luată, însă Jon spunea că regatul are 
nevoie de moştenitori. Cersei Lannister ar fi potrivită, mi-a 
spus, mi l-ar aduce de partea mea pe Lordul Tywin dacă 
Viserys Targaryen ar încerca să recâştige tronul tatălui 
său. Regele scutură din cap. L-am iubit pe bătrânul ăsta, 
jur, însă acum mă gândesc că am fost un prost chiar mai 
mare şi decât Băiatul din Lună. Oh, Cersei este 
încântătoare la privit, cu adevărat, dar este rece... felul în 
care-şi păzeşte pântecul... ai crede că are între picioare tot 
aurul de la Casterly Rock. Bine, dă-mi mie berea dacă tot 


362 


nu vrei s-o bei. 

Îi luă cornul, îl dădu peste cap, râgâi şi-şi şterse gura. 

— Îmi pare rău de fiica ta, Ned. Cu adevărat. Şi de lup, 
vorbesc serios. Fiul meu mintea, pun rămăşag pe sufletul 
meu. Fiul meu... Îţi iubeşti copiii, nu-i aşa? 

— Din toată inima. 

— Dă-mi voie să-ţi spun un secret, Ned. Nu de puţine ori 
mi-am dorit să renunţ la coroană. Să iau o corabie către 
Oraşele Libere, cu calul meu şi cu ghioaga, să-mi petrec 
timpul războindu-mă, curvind - pentru asta sunt eu făcut. 
Regele-mercenar, ce m-ar mai pomeni toţi menestrelii! Ştii 
ce mă opreşte? Numai gândul la Joffrey pe tron, cu Cersei 
stând în spatele lui, şoptindu-i vorbe la ureche. Fiul meu. 
Cum de am un astfel de fiu, Ned? 

— Acum e doar un flăcău, spuse Ned cu prudenţă. Nu 
avea prea mare simpatie pentru Prinţul Joffrey, însă putea 
auzi durerea din glasul lui Robert. Ai uitat cât de nărăvaş 
erai când aveai anii lui? 

— Nu m-ar deranja dacă băiatul ar fi nărăvaş, Ned. Nu-l 
cunoşti cum îl cunosc eu. Oftă şi clătină din cap. Ah, poate 
că ai dreptate. Jon şi-a pierdut speranţa în mine de 
nenumărate ori, şi totuşi am devenit un rege bun. Acum s- 
ar cuveni să deschizi gura şi să fii de acord cu mine, nu? 
întrebă apoi, după o pauză. 

— Maiestatea Voastră..., începu Ned cu grijă. 

Robert îl bătu pe spate. 

— Ah, spune-mi că sunt un rege mai bun decât Aerys şi 
gata. Nu poţi să minţi niciodată pentru dragoste sau 
onoare, Ned Stark. Sunt încă tânăr, şi acum, că eşti aici cu 
mine, lucrurile vor fi altfel. Vom face ca acest regat să 
cânte, iar pe Lannisteri îi vom trimite în cele şapte iaduri. 
Îmi miroase a şuncă. Cine crezi că va fi învingătorul de 
astăzi? L-ai văzut pe băiatul lui Mace Tyrell? Cavalerul 
Florilor, aşa i se spune. Uite un fiu de care ar fi mândru 
orice bărbat. La ultimul turnir l-a azvârlit pe Regicid de a 
căzut direct pe târtiţa lui aurită, ar fi trebuit să vezi 
expresia de pe faţa lui Cersei. Am râs până m-au durut 


363 


coastele. Renly spunea că are o soră, o fată de paisprezece 
ani, frumoasă precum zorii de zi. 

Mâncară pâine neagră, ouă de gâscă fierte şi peşte 
prăjit cu ceapă şi şuncă, pe o masă pusă pe căpriori, pe 
malul râului. Tristeţea regelui se topi precum ceața 
dimineţii, iar curând, Robert desfăcu o portocală, încântat 
de amintirea unei dimineţi în Eyrie, pe vremea când erau 
doar nişte băietani. 

— „di dădusem lui Jon un butoi cu portocale, îţi mai 
aminteşti? Numai că fructele putreziseră, aşa că eu am 
aruncat-o pe a mea peste masă şi l-am nimerit pe Dacks 
drept în nas. Ţi-l aminteşti pe Redfort, scutierul cu faţa 
ciupită de vărsat? Mi-a aruncat şi el una şi, înainte ca Jon 
să poată slobozi măcar un vânt, prin Sala Mare zburau 
portocale în toate direcţiile. 

Râse zgomotos, iar Ned zâmbi şi el amintindu-şi toate 
astea. 

Acesta era băiatul cu care copilărise, se gândi; acesta 
era Robert Baratheon pe care-l cunoscuse şi-l iubise. Dacă 
ar fi putut dovedi că Lannisterii puseseră la cale uciderea 
lui Bran şi că-l asasinaseră pe Jon Arryn, acest om îl va 
asculta. Atunci Cersei va cădea, iar odată cu ea şi 
Regicidul, şi dacă Lord Tywin îndrăznea să se ridice 
dinspre vest, Robert l-ar zdrobi, aşa cum îl nimicise pe 
Rhaegar Targaryen pe Trident. Putea vedea toate astea 
foarte clar. 

Micul dejun era mai bun decât tot ce mâncase Eddard 
Stark în ultima vreme, iar după un timp începu să 
zâmbească mai uşor şi mai des, până când sosi momentul 
ca turnirul să reînceapă. 

Ned se duse cu regele pe terenul de luptă. Promisese că 
va privi confruntările finale împreună cu Sansa; Septa 
Mordane nu se simţea bine astăzi, iar fiica sa era hotărâtă 
să nu piardă ultimele runde. Pe când îl conducea pe 
Robert la locul său, băgă de seamă că Cersei Lannister 
hotărâse să nu-şi mai facă apariţia; locul de lângă rege era 
gol. Şi asta-i dădu un motiv de speranţă. 


364 


Îşi croi drum spre locul unde era aşezată fiica sa şi o 
găsi tocmai când răsunară goarnele, anunțând prima 
înfruntare a zilei. Sansa era atât de absorbită, încât abia 
dacă-i observă sosirea. 

Sandor Clegane era primul călăreț care apăru. Peste 
armura sa de un cenuşiu murdar purta o mantie de un 
verde-oliv. Aceasta şi coiful său turnat în forma unui cap 
de câine erau singurele concesii făcute ornamentaţiei. 

— O sută de dragoni din aur pe Regicid, anunţă Degețel 
tare, pe când Jaime Lannister îşi făcu intrarea călărind un 
cal de luptă pursânge. Calul era acoperit cu cămaşă de 
zale, iar Jaime strălucea din cap până-n picioare. Chiar şi 
lancea sa era confecţionată din lemn aurit, din Insulele 
Verii. 

— S-a făcut, îi răspunse Lord Renly. Câinele pare 
hămesit în dimineaţa asta. 

— Chiar şi câinii flămânzi ştiu că-i mai bine să nu muşte 
mâna care-i hrăneşte, observă sec Degețel. 

Sandor Clegane îşi cobori viziera cu un zăngănit sonor 
şi-şi ocupă poziţia. Ser Jaime trimise o bezea spre o femeie 
din rândul gloatei, coborându-şi încet viziera, şi călări 
până la capătul arenei. Amândoi îşi întinseră lăncile. 

Lui Ned Stark nu i-ar fi plăcut nimic mai mult decât să-i 
vadă pe amândoi pierzând, dar Sansa privea nerăbdătoare, 
cu ochii umeziţi. Galeria ridicată în grabă se cutremură 
când caii trecură în galop. Câinele se aplecă înainte 
şarjând, cu lancea bine cumpănită, dar Jaime îşi schimbă 
poziţia cu o clipă înainte de impact. Vârful lăncii lui Cle- 
gane lovi fără niciun efect scutul auriu. Lemnul se 
spulberă, iar Câinele se clătină sub impact, străduindu-se 
să rămână în şa. Sansa icni. Dinspre mulţime se ridicară 
urale anemice. 

— Deja mă întreb cum să-mi cheltui banii, comentă 
Degețel pentru urechile Lordului Renly. _ 

Câinele reuşise să se menţină în şa. Işi întoarse brusc 
calul şi se duse la capătul arenei pentru cea de-a doua 
rundă. Jaime Lannister îşi azvârli lancea ruptă şi apucă 


365 


una nouă, glumind cu scutierul său. Câinele ţâşni înainte, 
lansându-se într-un galop crâncen. Lannister goni în 
întâmpinarea sa. De această dată, când Jaime îşi schimbă 
poziţia, Sandor Clegane făcu la fel. Ambele lănci se 
spulberară, iar când aşchiile coborâră pe pământ, un cal 
de luptă fără călăreț alerga la trap, în timp ce Ser Jaime 
Lannister se rostogolea în noroi, auriu şi lovit. 

Sansa spuse: 

— Ştiam că va învinge Câinele. 

Degețel o auzi. 

— Dacă ştii cine va câştiga a doua confruntare, vorbeşte 
înainte ca Lordul Renly să mă jumulească de bani, îi spuse 
el. 

Ned zâmbi. 

— Ce păcat că Pezevenghiul nu-i aici cu noi, glăsui 
Lordul Renly. Aş fi câştigat de două ori pe atât. 

Jaime Lannister se ridicase în picioare, însă coiful lui 
ornat cu cap de leu se răsucise şi se deformase în cădere 
şi nu mai putea să şi-l scoată. Mulțimea huiduia şi 
gesticula, iar lorzii şi doamnele încercau să-şi stăpânească 
chicotelile şi dezamăgirea, iar pe deasupra tuturor, Ned îl 
auzi pe Regele Robert râzând, mai tare decât oricine. În 
cele din urmă, fu nevoie ca Lannister să fie condus la un 
fierar, orbecăind împleticit. 

Insă Ser Gregor Clegane se poziţionase deja la capătul 
arenei. Era uriaş, cel mai mare bărbat pe care Eddard 
Stark îl văzuse vreodată. Robert Baratheon şi fraţii săi 
erau cu toţii bărbaţi înalţi, la fel şi Câinele, iar la 
Winterfell muncea la grajduri un băiat simplu, pe nume 
Hodor, care-i depăşea pe toţi, însă cavalerul căruia i se 
zicea Muntele Călare l-ar fi dominat chiar şi pe Hodor. Era 
trecut bine de doi metri înălţime, aproape de doi metri şi 
jumătate, cu umeri masivi şi braţe la fel de groase precum 
trunchiurile unor copaci tineri. Armăsarul său părea un 
ponei între picioarele înzăuate, iar lancea aducea cu o 
coadă de mătură. 

Spre deosebire de fratele său, Ser Gregor nu trăia la 


366 


curte. Era un om singuratic, care-şi părăsea foarte rar 
domeniul, numai pentru războaie şi turniruri. Fusese 
alături de Lordul Tywin când căzuse Debarcaderul 
Regelui, proaspăt învestit cavaler la şaptesprezece ani, şi 
de pe atunci se remarcase prin mărimea şi ferocitatea sa 
implacabilă. Unii spuneau că Gregor fusese cel care 
zdrobise de un zid capul micului prinţ Aegon Targaryen şi 
se şoptea că după aceea o siluise pe mamă, prinţesa Elia, 
înainte de a o străpunge cu sabia. Aceste lucruri nu erau 
însă spuse de faţă cu el. 

Ned Stark nu-şi amintea să-i fi vorbit vreodată, deşi 
Gregor călărise împreună cu el în timpul rebeliunii lui 
Balon Greyjoy, ca unul dintre miile de cavaleri. Îl privi cu 
nelinişte. Ned acorda arareori atenţie şuşotelilor, însă cele 
spuse despre Ser Gregor erau lucruri mai mult decât 
îngrijorătoare. Curând se va căsători pentru a treia oară şi 
se răspândiseră vorbe sinistre despre moartea primelor 
sale soţii. Se spunea că fortăreaţa sa era un loc sumbru, 
unde slujitorii dispăreau fără urmă, că până şi câinilor le 
era frică să intre în sală. Şi mai era şi o soră care murise 
de tânără, în circumstanţe nelămurite, apoi focul care-l 
desfigurase pe fratele său şi accidentul de vânătoare care-i 
răpusese tatăl. Gregor moştenise domeniul, aurul şi 
acareturile familiei. Fratele său mai mic, Sandor, plecase 
în aceeaşi zi ca să servească drept lefegiu al Lannisterilor 
şi se spunea că nu se mai întorsese niciodată, nici măcar în 
vizită. 

Când Cavalerul Florilor îşi făcu apariţia, mulţimea fu 
străbătută de un murmur general şi Ned o auzi pe Sansa 
şoptind cu frenezie: 

— Oh, e atât de frumos! 

Ser Loras Tyrell era zvelt ca o trestie, îmbrăcat într-o 
armură din argint lustruit până la un luciu orbitor şi 
filigranată cu frunze de viţă negre, îngemănate, şi flori 
albastre de nu-mă-uita. Oamenii de rând realizară în 
aceeaşi clipă cu Ned că albastrul florilor provenea de la 
safire; un sunet gâtuit se ridică din mii de gâtlejuri. Pe 


367 


umerii băiatului atârna o mantie grea. Era ţesută cu flori 
adevărate de nu-mă-uita, sute de flori proaspete, cusute pe 
o capă de lână grea. 

Iapa lui era la fel de zveltă ca el, o iapă cenuşie şi 
frumoasă, făcută pentru viteză. Armăsarul uriaş al lui Ser 
Gregor necheză când îi adulmecă mirosul. Băiatul din 
Highgarden făcu o mişcare cu picioarele, iar calul se cabră 
agil ca un dansator. 

— Tată, nu-l lăsa pe Ser Gregor să-l rănească, spuse 
Sansa. 

Ned văzu că purta trandafirul roşu pe care i-l dăduse 
ieri Ser Loras. Jory îi spusese şi de asta. 

— Astea sunt lănci de turnir. Sunt făcute să se rupă la 
impact, aşa nu se răneşte nimeni. 

Totuşi, îşi aminti de băiatul mort din căruţă, cu mantia 
lui cu semiluni, iar cuvintele i se opriră în gât. Ser Gregor 
avea de furcă încercând să-şi controleze armăsarul. Calul 
necheza şi lovea pământul cu copitele, scuturând din cap. 
Muntele îl lovi cu sălbăticie cu cizma. Animalul se ridică pe 
picioarele din spate şi aproape că-l aruncă jos. 

Cavalerul Florilor îl salută pe rege şi călări spre capătul 
celălalt al arenei şi-şi cobori lancea, pregătit. Ser Gregor 
îşi aduse calul la stand, strângând frâul. Şi imediat începu. 
Armăsarul Muntelui se aruncă într-un galop năprasnic, 
gonind sălbatic, în vreme ce iapa şarjă lin ca o fâlfâire de 
mătase. Ser Gregor îşi ridică scutul pe poziţie, întinse 
lancea şi se strădui să-şi aducă armăsarul pe o linie 
dreaptă, însă dintr-odată Loras Tyrell fu peste el, pla- 
sându-şi vârful lăncii acolo şi, într-o clipită, Muntele căzu. 
Era atât de mare, încât îşi dobori şi calul într-o 
învălmăşeală de oţel şi carne. 

Ned auzi aplauze, urale, fluierături şi icnete de surpriză, 
mormăieli surescitate şi, înălțându-se peste toate, hohotele 
aspre şi batjocoritoare ale Câinelui. Cavalerul Florilor îşi 
struni calul la capătul arenei. Lancea sa nu era nici măcar 
ruptă. Safirele luceau în soare şi el îşi ridică vizorul, 
zâmbind. Mulțimea era înnebunită după el. 


368 


În mijlocul arenei, Ser Gregor Clegane se eliberă singur 
şi se ridică în picioare fierbând. Îşi smulse coiful şi dădu cu 
el de pământ. Faţa-i era neagră de furie, iar părul îi căzuse 
peste ochi. 

— Dă-mi sabia, strigă spre scutierul său, iar băiatul 
alergă să i-o aducă. 

Armăsarul se ridicase şi el. 

Gregor Clegane îl omori cu o singură lovitură de sabie, 
dată cu o asemenea ferocitate, încât tăie gâtul animalului. 
Uralele se transformară într-o clipită în ţipete. Armăsarul 
căzu în genunchi, nechezând în clipa morţii. Ser Gregor se 
îndreptă spre standuri, spre Ser Loras Tyrell, strângând în 
pumn mânerul sabiei însângerate. 

— Opriţi-l! strigă Ned, însă cuvintele sale se pierdură în 
vuietul general. 

Toţi strigau în acelaşi timp, iar Sansa plângea. 

Totul se petrecu fulgerător. Cavalerul Florilor striga să i 
se aducă sabia, când Ser Gregor îi azvârli scutierul într-o 
parte şi înşfacă dârlogii calului. Iapa mirosi sângele şi se 
trase înapoi. Loras Tyrell abia dacă putu să rămână în şa. 
Ser Gregor îşi răsuci sabia, dând o lovitură sălbatică, cu 
ambele mâini, care-l izbi pe celălalt în piept şi-l zbură din 
şa. Calul o luă la goană înspăimântat, iar Ser Loras rămase 
ameţit în noroi. Însă când Gregor ridică sabia pentru 
lovitura ucigătoare, un glas aspru îl avertiză: 

— Lasă-l în pace! 

Şi o mână înzăuată îl smulse de lângă băiat. 

Muntele se răsuci cuprins de o furie oarbă, legănându-şi 
sabia lungă într-un cerc ucigător, punând întreaga sa forţă 
la bătaie, însă Câinele pară lovitura şi i-o întoarse; preţ de 
ceea ce păru o veşnicie, cei doi fraţi se loviră unul pe 
celălalt în vreme ce Loras Tyrell, ametit, fu dus la adăpost. 
Ned îl văzu de trei ori la rând pe Ser Gregor dând lovituri 
sălbatice în coiful cu cap de câine, însă nici măcar o 
singură dată Sandor nu atinse faţa neprotejată a fratelui 
său. 

Vocea regelui puse capăt confruntării... vocea regelui şi 


369 


douăzeci de săbii. Jon Arryn le spusese că un comandant 
are nevoie de un glas pe potrivă pentru lupte, iar Robert 
dovedise cât de adevărat era acest lucru chiar pe Trident. 

— ÎNCETAŢI ACEASTĂ NEBUNIE! bubui el. ÎN 
NUMELE REGELUI VOSTRU! 

Câinele căzu într-un genunchi. Lovitura lui Ser Gregor 
tăie aerul, dar în cele din urmă el îşi veni în fire. Aruncă 
sabia şi se uită spre Robert, înconjurat de Garda Regală şi 
de zeci de cavaleri şi de soldaţi. Fără niciun cuvânt, se 
întoarse şi plecă, trecând pe lângă Barristan Selmy. 

— Lăsaţi-l să plece, spuse Robert, şi atunci se termină 
totul. 

— Acum campion e Câinele? îl întrebă Sansa pe Ned. 

— Nu, îi spuse el. Va mai fi o şarjă finală, între Câine şi 
Cavalerul Florilor. 

Dar Sansa avusese dreptate. Peste câteva clipe, Ser 
Loras Tyrell se întoarse în arenă, înveşmântat cu un 
simplu pieptar de lână, şi-i spuse lui Sandor Clegane: 

— Iţi datorez viaţa. Ziua este a ta, ser. 

— Nu sunt niciun ser, răspunse Câinele, însă acceptă 
victoria şi punga campionului şi, poate că pentru prima 
oară în viaţa lui, dragostea mulţimii. 

Oamenii îl ovaţionau când plecă din arenă, spre 
pavilioane. Când Ned şi Sansa se duseră spre terenul de 
tragere cu arcul, Degețel şi Lordul Renly, precum şi alţii, 
se luară după ei. 

— Tyrell ştia că iapa lui este în călduri, spunea Degețel. 
Jur că băiatul a pus totul la cale. Lui Gregor i-au plăcut 
întotdeauna armăsarii uriaşi, nărăvaşi, cu mai mult spirit 
decât minte. 

Ideea părea că-l amuză. Nu şi pe Ser Barristan Selmy. 

— Vicleşugurile nu au nicio onoare, spuse sec bătrânul. 

— Nicio onoare şi douăzeci de mii de galbeni, zâmbi 
Lordul Renly. 

În acea după-amiază, un băiat pe nume Anguy, un om de 
rând, fără blazon, din Mlaştinile Dornish, câştigă concursul 
de tragere cu arcul, întrecându-i pe Ser Balon Swann şi 


370 


Jalabhar Xho cu peste o sută de paşi, după ce toţi arcaşii 
fuseseră eliminaţi la distanţe mult mai mici. Ned îl trimise 
pe Alyn să vorbească cu el şi să-i ofere un loc în garda 
Mâinii, însă băiatul era îmbătat de vin şi de victorie şi de o 
bogăţie la care nici nu visase, şi refuză oferta. 

Lupta corp la corp dură trei ore. Aproape patruzeci de 
bărbaţi luară parte la ea, călăreţi liberi şi cavaleri 
rătăcitori, cavaleri recent învestiţi, în căutare de faimă. Se 
luptară cu arme tocite într-o învălmăşeală de noroi şi 
sânge, grupuri mici luptându-se unele cu altele, alianțele 
înjghebându-se şi spulberându-se, până ce în picioare mai 
rămase un singur om. Învingătorul era preotul roşu, 
Thoros din Myr, un smintit care se răsese în cap şi lupta cu 
o sabie în flăcări. Mai câştigase alte trei lupte înainte; 
sabia de foc înfricoşase caii adversarilor, însă nimic nu-l 
înfricoşa pe Thoros. Finalul însemna trei membre rupte, o 
claviculă spulberată, zeci de degete strivite, doi cai care 
trebuiseră sacrificați şi mai multe răni, luxaţii şi contuzii 
decât ar fi putut număra cineva. Ned era încântat la 
nebunie că Robert nu participase. 

La ospăţul de seară, Eddard Stark avea speranţe mai 
mari decât în ultima vreme. Robert era în vervă, iar Lan- 
nisterii nu se vedeau pe nicăieri şi chiar şi fiicele sale se 
purtau pe potrivă. Jory o adusese pe Arya să stea cu ei, iar 
Sansa vorbi frumos cu ea. 

— Turnirul a fost magnific, oftă ea. Ar fi trebuit să vii şi 
tu. Cum a fost la dans? 

— Sunt plină de băşici, răspunse Arya încântată, ară- 
tându-şi mândră rănile purpurii de pe picior. 

— Cred că eşti o dansatoare îngrozitoare, spuse Sansa 
cu îndoială. 

Mai târziu, după ce Sansa plecase să asculte o trupă de 
menestreli cântând o serie de balade complicate, numite 
„Dansul Dragonilor”, Ned examină chiar el rana. 

— Sper că Forel nu se poartă prea dur cu tine, spuse el. 

Arya se ridică într-un picior. Era mult mai bine decât 
ultima dată. 


371 


— Syrio spune că fiecare lovitură este o lecţie şi fiecare 
lecţie te cizelează mai mult. 

Ned se încruntă. Acel Syrio Forel venise cu o reputaţie 
excelentă, iar stilul său fistichiu, din Braavos, era numai 
potrivit pentru sabia îngustă a Aryei; totuşi, cu câteva zile 
mai înainte, ea bâjbâise de colo-colo cu o fâşie de mătase 
neagră legată la ochi. Syrio o învăţa să vadă cu urechile şi 
cu nasul şi pielea, îi spusese ea. lar înainte de asta, o 
pusese să facă răsuciri şi aruncări pe spate. 

— Arya, eşti sigură că vrei să continui cu asta? 

Ea încuviinţă. 

— Mâine o să prindem pisici. 

— Pisici. Ned oftă. Poate că am greşit când l-am angajat 
pe acest Braavos. Dacă vrei, am să-l rog pe Jory să preia 
lecţiile tale. Sau aş putea să-i strecor o vorbuliţă lui Ser 
Barristan. In tinereţea sa, a fost cel mai bun spadasin din 
cele Şapte Regate. 

— Nu vreau, spuse Arya. Eu îl vreau pe Syrio. 

Ned îşi trecu degetele prin păr. Orice maestru de arme 
decent i-ar putea transmite Aryei noţiuni rudimentare 
despre lovituri şi eschive, fără acest circ cu legarea la 
ochi, şi cu sărituri într-un picior, însă o cunoştea suficient 
de bine pe fiica sa încât să ştie că nu avea rost să se pună 
cu încăpăţânarea ei. 

— Cum doreşti, spuse. Dar era sigur că, în curând, se va 
sătura şi de asta. Încearcă să ai grijă. 

— Voi avea, promise ea solemn, sărind cu graţie de pe 
un picior pe celălalt. 

Mult mai târziu, după ce le dusese pe fete înapoi în oraş 
şi le trimisese la culcare, Sansa cu visele ei, iar Arya cu 
rănile, Ned urcă în propriile sale încăperi din Turnul 
Mâinii. Ziua fusese călduţă şi încăperea era închisă şi 
neaerisită. Ned se duse la fereastră şi ridică obloanele 
grele pentru a lăsa să intre aerul răcoros al nopţii. Dincolo 
de Curtea Mare observă licărul unei lumânări la ferestrele 
Degeţelului. Trecuse bine de miezul nopţii. În jos, pe râu, 
petrecerile începeau abia acum să se stingă. 


372 


Scoase pumnalul şi-l studie. Lama Degeţelului, câştigată 
de Tyrion Lannister la un rămăşag de turnir, trimisă să-i 
curme viaţa lui Bran în somn. De ce? De ce ar vrea piticul 
ca Bran să moară? De ce ar dori cineva ca Bran să moară? 

Pumnalul, căderea lui Bran, toate erau legate cumva de 
moartea lui Jon Arryn, putea simţi asta în toţi rărunchii, 
însă adevărul despre moartea lui Jon îi rămăsese la fel de 
ascuns ca la început. Lordul Stannis nu se întorsese la 
Debarcaderul Regelui pentru turnir. Lysa Arryn păstra 
tăcerea în spatele zidurilor groase de la Eyrie. Scutierul 
era mort, iar Jory încă mai căuta prin lupanare. Ce altceva 
mai avea, în afară de bastardul lui Robert? 

Că ucenicul mohorât al armurierului era fiul regelui, 
Ned nu avea nicio îndoială. Înfăţişarea unui Baratheon era 
vizibilă la el - aspectul feţei, linia mandibulei, ochii şi părul 
negru. Renly era prea tânăr ca să fi zămislit un băiat de 
vârsta lui, Stannis mult prea rece şi prea mândru. Gendry 
nu putea fi decât al lui Robert. 

Dar dacă ştia astea, ce altceva mai aflase? Regele mai 
avea şi alţi copii nelegitimi, împrăştiaţi prin toate cele 
Şapte Regate. Îl recunoscuse deschis pe unul dintre 
bastarzi, un băiat de vârsta lui Bran, a cărui mamă era de 
viţă nobilă. Băiatul fusese crescut de castelanul lordului 
Renly, la Capătul Furtunii. 

Ned şi-l amintea pe primul copil al lui Robert, o fată 
născută în Vale, când Robert însuşi abia dacă era ceva mai 
mult decât un flăcău. O fetiţă drăgălaşă; tânărul lord de la 
Capătul Furtunii îi asigurase dota. Obişnuia să facă vizite 
zilnice şi să se joace cu copila, mult timp după ce-şi 
pierduse orice interes faţă de mama sa. Il lua adesea şi pe 
Ned să-i ţină companie, fie că el voia sau nu. Acum, fata 
trebuie să aibă vreo şaptesprezece, optsprezece ani, îşi 
dădu el seama; era mai mare decât fusese Robert când o 
zămislise. Un gând ciudat. 

Cersei nu putea fi încântată de aventurile soţului ei, dar 
în cele din urmă nu mai conta aproape deloc dacă regele 
avea un bastard sau o sută. Legea şi obiceiurile dădeau 


373 


copiilor nelegitimi puţine drepturi. Gendry, fata din Vale, 
băiatul de la Capătul Furtunii, niciunul dintre ei nu i-ar fi 
putut ameninţa pe copiii legitimi ai lui Robert... 

Gândurile sale fură întrerupte de o bătaie în uşă. 

— Un bărbat vrea să vă vadă, lordul meu, spuse Harwin. 
Nu şi-a dat numele. 

— Lasă-l să intre. 

Vizitatorul său era un bărbat solid, încălţat cu cizme 
acoperite de noroi uscat, înveşmântat cu o robă grea, 
maro, din cea mai aspră țesătură, trăsăturile îi erau 
ascunse de o glugă, iar mâinile i se pierdeau în mânecile 
largi. 

— Cine eşti? întrebă Ned. 

— Un prieten, răspunse bărbatul cu glugă cu un glas 
ciudat şi şoptit. Trebuie să vorbim între patru ochi, Lord 
Stark. 

Curiozitatea-i era mai puternică decât prudenţa. 

— Harwin, lasă-ne singuri, porunci el. 

După ce rămaseră numai ei în spatele uşilor închise, 
vizitatorul îşi dădu gluga jos. 

— Lord Varys? făcu Ned uimit. 

— Lord Stark, răspunse Varys cu politeţe, aşezându-se. 
Mă întreb dacă v-aş putea deranja pentru un pahar de 
băutură. 

Ned umplu două cupe cu vin de vară şi-i întinse una lui 
Varys. 

— Aş fi putut trece şi la un pas de tine fără să te fi 
recunoscut, spuse nevenindu-i să creadă. 

Nu-l văzuse niciodată pe eunuc îmbrăcat altfel decât în 
mătăsuri şi catifea, iar acum acest om duhnea a 
transpiraţie în loc să miroasă a liliac. 

— Asta mi-a fost şi cea mai scumpă nădejde, zise Varys. 
Nu s-ar mai putea face nimic dacă anumiţi oameni ar afla 
că ne-am întâlnit în secret. Regina vă supraveghează 
îndeaproape. Vinul este foarte bun. Mulţumesc. 

— Cum ai trecut de gărzile mele? întrebă Ned. 

Porther şi Cayn fuseseră postați la turn, iar Alyn pe 


374 


scări. 

— Fortăreaţa Roşie are multe căi, cunoscute numai 
fantomelor şi păianjenilor. Varys zâmbi stânjenit. N-am să 
vă rețin foarte mult, lordul meu. Sunt anumite lucruri pe 
care trebuie să le aflaţi. Sunteţi Mâna Regelui, dar regele 
este un smintit. Dulcegăriile din vorba eunucului 
dispăruseră: acum glasul lui era ascuţit şi subţire ca un 
bici. E prietenul dumneavoastră, ştiu, un smintit, fără nicio 
îndoială... şi sortit pieirii, dacă nu-l salvaţi dumneavoastră. 
Astăzi era să se întâmple. Speraseră să-l ucidă în timpul 
luptelor corp la corp. 

Pentru o clipă Ned rămase fără grai. 

— Cine? 

Varys sorbi din vin. 

— Dacă chiar trebuie să vă spun şi asta, sunteţi mai 
prost decât Robert, iar eu nu mă adresez cui trebuie. 

— Lannisterii, zise Ned. Regina... Nu, nu cred asta, nu 
Cersei. Ea i-a cerut să nu lupte! 

— l-a interzis să lupte, asta în faţa fratelui său, a 
cavalerilor şi sub ochii curtenilor. Spuneţi-mi adevărul, 
ştiţi vreo cale mai sigură de a-l trimite pe Robert într-o 
luptă? Vă întreb. 

Ned avu un simţământ neplăcut. Eunucul avea dreptate; 
dacă-i spuneai lui Robert Baratheon că nu putea sau n-ar 
trebui să facă un anumit lucru, era ca şi săvârşit. 

— Dar chiar dacă ar fi luptat, cine ar fi îndrăznit să-l 
lovească pe rege? 

Varys dădu din umeri. 

— In competiţie au fost implicaţi patruzeci de cavaleri. 
Lannisterii au mulţi prieteni. În miezul acelui haos, cu toţi 
caii nechezând şi atâtea oase rupte, cu Thoros din Myr 
agitându-şi sabia ridicolă, în flăcări, cine l-ar fi putut şti pe 
criminal dacă vreo lovitură întâmplătoare ar fi doborât-o 
pe Maiestatea Sa? Se întinse după butelcă şi-şi umplu din 
nou cupa. După ce treaba ar fi fost săvârşită, asasinul ar fi 
fost copleşit de durere. Parcă-l şi aud plângând. Ce trist! 
Totuşi, fără nicio îndoială, graţioasei şi milostivei văduve i 


375 


s-ar fi făcut milă, l-ar fi ridicat în picioare pe bietul 
nefericit şi i-ar fi dat un sărut delicat în semn de iertare. 
Iar bunul Rege Joffrey n-ar fi avut altceva de făcut decât 
să-l ierte. Eunucul îşi mângâie obrazul. Sau poate că 
Cersei l-ar fi lăsat pe Ser Ilyn să-i ia capul. În acest fel ar fi 
apărut mai puţine riscuri pentru Lannisteri, deşi pentru 
micul prieten ar fi fost o surpriză destul de neplăcută. 

Ned simţi cum îl cuprinde furia. 

— Ştiai de acest complot, dar nu ai făcut nimic. 

— Eu îi controlez pe şoptitori, nu pe războinici. 

— Ai fi putut veni mai repede la mine. 

— Oh, da, mărturisesc că aşa este. lar dumneavoastră v- 
aţi fi dus fuga-fuguţa la rege, nu-i aşa? Iar când Robert ar 
fi auzit de primejdie, ce-ar fi făcut? 

Ned se gândi la asta. 

— l-ar fi condamnat pe toţi şi ar fi luptat oricum, ca să 
arate că nu se teme de ei. 

Varys îşi desfăcu mâinile. 

— Am să vă mai fac încă o mărturisire, Lord Eddard. 
Eram curios să văd ce-aţi fi făcut. De ce nu ai venit la 
mine? m-aţi întrebat, iar eu trebuie să răspund: De ce? 
Pentru că nu am avut încredere în dumneavoastră, domnul 
meu. 

— De ce nu ai avut încredere în mine? 

Ned era cu adevărat uluit. 

— Fortăreaţa Roşie găzduieşte două feluri de oameni, 
Lord Eddard, spuse Varys. Cei care sunt devotați 
domeniului şi cei care nu sunt devotați decât lor înşile. 
Până în această dimineaţă nu am ştiut de care parte 
sunteţi... aşa că am aşteptat să mă dumiresc... lar acum 
ştiu sigur. Îi oferi un zâmbet scurt, iar pentru o clipă 
chipul său real şi masca purtată în public se contopiră. 
Încep să înţeleg de ce se teme regina atât de mult de 
dumneavoastră. Oh, da, înţeleg. 

— Tu eşti cel de care ar trebui să se teamă, spuse Ned. 

— Nu. Eu sunt ceea ce sunt. Regele mă foloseşte, dar îl 
stânjenesc. Robert al nostru este cel mai puternic dintre 


376 


războinici, iar un bărbat atât de potent are puţină 
compasiune pentru iscoade şi spioni şi eunuci. Dacă va 
veni ziua în care Cersei va şopti: „Ucide-l pe ăsta”, Ilyn 
Payne mi-ar smulge capul într-o clipită, şi cine l-ar plânge 
pe bietul Varys? În nord sau în sud, păianjenii nu sunt 
cântaţi în balade. Se întinse şi-l atinse pe Ned cu o palmă 
moale. Dar pe tine, Lord Stark... cred... Ba nu, știu... nu te 
va ucide nici măcar pentru regina lui, şi aici este salvarea 
noastră. 

Era prea mult. Pentru o clipă, Eddard Stark simţi că nu 
mai vrea nimic decât să se întoarcă la Winterfell, la 
simplitatea curată a nordului, unde duşmanii erau iarna şi 
sălbăticia de dincolo de Zid. 

— În mod sigur, Robert mai are şi alţi prieteni 
credincioşi, protestă el. Fraţii săi, a sa... 

— „soţie? încheie Varys cu un zâmbet tăios. Fraţii lui îi 
urăsc pe Lannisteri, foarte adevărat, însă ura faţă de 
regină şi iubirea pentru rege nu sunt chiar acelaşi lucru, 
nu? Ser Barristan îşi iubeşte onoarea, iar Marele Maester 
Pycelle, doar funcţia, iar Degețel îl iubeşte doar pe 
Degețel. 

— Garda Regelui... _ 

— Un scut de hârtie, spuse eunucul. Încearcă să nu pari 
atât de tulburat, Lord Stark. Jaime Lannister însuşi este un 
Frate Jurat al Săbiilor Albe şi ştim cu toţii cât valorează un 
jurământ. Zilele în care oameni precum Ryam Redwyne şi 
Prinţul Aemon Cavalerul Dragon purtau mantiile albe s-au 
dus, prefăcute în praf şi cântec. Dintre cei şapte, numai 
Ser Barristan Selmy este din oţel adevărat, dar Selmy e 
bătrân. Ser Boros şi Ser Meryn sunt creaţiile reginei până 
în măduva oaselor şi am îndoieli mari cu privire la ceilalţi. 
Nu, lordul meu, când se vor trage săbiile, vei rămâne 
singurul prieten adevărat pe care-l va avea Robert 
Baratheon. 

— Robert trebuie prevenit, zise Ned. Dacă este adevărat 
ceea ce-ai spus, fie şi numai parţial, regele trebuie să afle 
asta. 


377 


— Şi ce dovadă îi vom aduce? Vorbele mele împotriva 
lor? Păsărelele mele împotriva reginei şi a regicidului, 
împotriva fraţilor lui şi a consiliului său, împotriva 
Păzitorilor Estului şi Vestului, împotriva măreţului Casterly 
Rock? Rogu-te, trimite de-a dreptul după Ser Ilyn, ne va 
scuti pe toţi de pierderea de vreme. Ştiu când un drum se 
sfârşeşte. 

— Totuşi, dacă este adevărat ceea ce spui, vor încerca 
să câştige timp şi să facă încă o tentativă. 

— Într-adevăr, aşa e, spuse Varys, şi mă tem că mai 
repede decât credem. Le provoci cele mai mari neliniști, 
Lord Eddard. Dar păsărelele mele vor asculta şi împreună 
vom putea să le-o luăm înainte, tu şi cu mine. Se ridică şi- 
şi trase gluga pe faţă, ascunzându-se din nou. Mulţumesc 
pentru vin. Vom mai vorbi. Când mă vei vedea la consiliu, 
să mă tratezi cu obişnuitul tău dispreţ. Ar trebui să nu-ți 
fie greu deloc. 

Ajunsese deja la uşă când Ned îl chemă. 

— Varys! Cum a murit Jon Arryn? 

— Chiar mă întrebam când ai să ajungi şi aici. 

— Spune-mi. 

— Lacrimi de Lys i se spune. Ceva foarte rar şi scump, 
clar şi dulce ca apa, nu lasă niciun fel de urmă. L-am 
implorat pe Lord Arryn să folosească un degustător, chiar 
în această încăpere l-am implorat, dar nici nu voia să audă. 
Numai cineva care nu-i nici pe departe un bărbat s-ar 
gândi la aşa ceva, îmi spunea el. 

Ned voia să afle şi restul. 

— Cine i-a dat otrava? 

— Unul dintre dragii şi scumpii lui prieteni, cu care 
împărțea adesea carnea şi vinul, fără nicio îndoială. Oh, 
dar care din ei? Erau mulţi. Lordul Arryn era un om 
cumsecade, încrezător. Eunucul oftă, adăugând: Era un 
băiat. Tot ceea ce avea, îi datora lui Jon Arryn, însă când 
văduva a plecat la Eyrie cu întreaga sa curte, el a rămas la 
Debarcaderul Regelui şi a prosperat. Intotdeauna mi se 
bucură inima când îi văd pe cei tineri cum se ridică în 


378 


lume. Biciul i se strecurase din nou în glas, iar fiecare 
cuvânt era o lovitură. Trebuie să fi făcut o figură frumoasă 
la turnir - el, cu armura lui nouă şi strălucitoare, cu acele 
semiluni pe mantie. Ce păcat că a murit atât de neaşteptat, 
înainte să fi apucat să vorbeşti cu el... 

Ned se simţi şi el aproape otrăvit. 

— Cavalerul! exclamă. Ser Hugh! lţe încurcate în alte 
ite. Lui Ned îi vâjâia capul. De ce? De ce acum? Jon Arryn 
a fost Mână timp de paisprezece ani. Ce a făcut de au 
trebuit să-l omoare? 

— Punea întrebări, spuse Varys ieşind din încăpere. 


379 


TYRION 


Stând în frigul zorilor şi privind cum Chiggen îi 
măcelărea calul, Tyrion Lannister mai adăugă ceva la 
datoriile neamului Stark. Din trupul calului se ridicară 
aburi, când mercenarul îi deschise burta cu cuțitul de 
jupuit. Mâinile i se mişcau abile, nicio tăietură nu era în 
plus; treaba trebuia făcută repede, înainte ca duhoarea de 
sânge să adune de pe înălţimi pisicile-umbră. 

— Nu va flămânzi nimeni la noapte, zise Bronn. 

El era chiar aproape o umbră; slab până la oase şi 
întunecat, cu ochi negri şi păr aşijderea şi un smoc de 
barbă ţepoasă. 

— Unii s-ar putea să flămânzească, îi răspunse Tyrion. 
Nu sunt prea doritor să mănânc carne de cal. Mai ales din 
calul meu. 

— Carnea este carne, făcu Bronn cu o înălţare din 
umeri. Dothrakilor le place calul mai mult decât vita sau 
porcul. 

— Doar nu mă iei drept Dothraki! exclamă Tyrion acru. 

Era adevărat, Dothrakii mâncau carne de cal; de 
asemenea, îi lăsau în urmă pe copiii cu diformităţi, să fie 
devoraţi de câinii sălbatici care urmau khalasarele lor. 
Obiceiurile Dothraki nu-l entuziasmau defel. 

Chiggen tăie o felie subţire de carne însângerată şi o 
ridică pentru a o cerceta. 

— Vrei să guşti, piticule? 

— Fratele meu, Jaime, mi-a dat iapa asta în cea de-a 
douăzeci şi treia zi de nume a mea, zise Tyrion cu o voce 
lipsită de inflexiuni. 

— Atunci, mulţumeşte-i din partea noastră. Dacă-l mai 
vezi vreodată.  Chiggen  rânji,  dezvelindu-şi dinții 
îngălbeniţi, şi înghiţi carnea crudă din două îmbucături. 
Aduce a cal de rasă. 


380 


— Ar fi mai bine dacă ai încerca s-o prăjeşti, cu ceapă, 
sugeră Bronn. 

Fără niciun cuvânt, Tyrion plecă şchiopătând. Frigul îi 
pătrunsese bine în oase, iar picioarele sale erau atât de 
umflate, încât abia dacă mai putea merge. Poate că iapa 
moartă fusese norocoasă. Mai avea ore bune de parcurs, 
urmate de câteva îmbucături şi un somn scurt şi înfrigurat, 
pe pământul tare, iar apoi încă o noapte la fel, încă una şi 
încă una, iar numai zeii ştiau cum se vor termina toate 
astea. 

— Blestemata, mormăi el pe când se chinuia să meargă 
pe drum pentru a se alătura celor care-l prinseseră. S-o ia 
naiba, pe ea şi pe toţi cei din neamul Stark! 

Amintirea îi era încă vie şi amară în minte. La un 
moment dat îşi comanda cina şi, o clipă mai târziu, se 
trezise încolţit de toţi bărbaţii înarmaţi din încăpere, Jyck 
întinzându-se spre sabie, iar hangiţa începând să ţipe: 
„Fără săbii, nu aici, vă rog, domnii mei.” 

Tyrion îi coborâse repede braţul, înainte să se trezească 
amândoi hăcuiţi. 

— Unde-ţi sunt manierele, Jyck? Buna noastră gazdă a 
zis fără săbii. Fă cum vrea ea. Afişase un zâmbet care 
trebuie să fi părut la fel de greţos precum îl simţise el. 
Faceţi o mare greşeală, Lady Stark. Nu am nicio legătură 
cu atacul asupra fiului dumneavoastră. Pe onoarea mea... 

— Onoarea unui Lannister! exclamase ea laconică. Îşi 
ridicase apoi mâinile, ca toată lumea să vadă. Pumnalul lui 
mi-a lăsat cicatricile astea. Lama a fost aţintită direct spre 
gâtul fiului meu. 

Tyrion simţise ura crescând în jurul său, groasă şi 
ceţoasă, alimentată de tăieturile de pe mâinile femeii 
Stark. 

— Ucideţi-l, şuierase din spatele lui una dintre femeile 
bete şi şleampete, iar alte glasuri se alăturaseră 
îndemnului, mai repede decât ar fi putut crede. 

Străini cu toţii, destul de prietenoşi cu o clipă înainte, 
acum îi cereau sângele precum câinii adulmecând o urmă. 


381 


Tyrion vorbise tare, încercând să-şi stăpânească tremurul 
vocii: 

— Dacă Lady Stark crede că trebuie să răspund pentru 
vreo crimă, am să merg cu ea pentru a face asta. 

Fusese singura acţiune posibilă. Orice încercare de a 
ieşi din încercuire ar fi fost o invitaţie sigură la o moarte 
timpurie. Câteva zeci de săbii fuseseră trase, răspunzând 
cererii femeii Stark: Harrenhal, cei trei Brackeni, o 
pereche de lefegii nespălaţi care păreau gata să-l ucidă 
dacă ar fi scuipat măcar, şi nişte ţărănoi proşti care, fără 
îndoială, nu aveau nicio idee în ce se băgau. În faţa lor, ce- 
i mai rămăsese lui Tyrion? Un pumnal la cingătoare şi doi 
oameni. Jyck avea o mână destul de bună pentru sabie, 
însă Morrec nici nu conta; era în parte grăjdar, în parte 
bucătar, servitor, dar nu şi soldat. Cât despre Yoren, 
indiferent ce crezuse despre el, fraţii în negru juraseră să 
nu se amestece în ciondănelile de pe domeniu. Yoren n-ar 
fi făcut nimic. 

Şi într-adevăr, fratele în negru se retrăsese în tăcere 
când bătrânul cavaler de lângă Lady Stark spusese: 

— Luaţi-le armele! 

lar mercenarul Bronn făcuse un pas înainte pentru a lua 
sabia din mâna lui Jyck a-l lăsa pe el fără pumnal. Şi astfel, 
tensiunea din încăpere se diminuase vizibil. 

Tyrion recunoscuse glasul bătrân: maestrul de arme de 
la Winterfell, rămas fără favoriţi. 

Din gura hangiţei se împrăştiaseră picături de salivă 
purpurie când se rugase de Catelyn Stark: 

— Nu-l omorâţi aici! 

— Nu-l omorâţi niciunde, ceruse Tyrion. 

— Duceţi-l în altă parte, nu vreau sânge aici, doamna 
mea, nu vreau certuri între lorzi în casa mea. 

— Îl ducem înapoi la Winterfell, spusese ea. 

Tyrion se gândise: Fi bine, poate că... Deja avusese timp 
să arunce o privire prin încăpere şi să-şi facă o idee mai 
clară asupra situaţiei. Nu era pe de-a-ntregul dezamăgit de 
ceea ce văzuse. Oh, femeia Stark fusese isteaţă, fără nicio 


382 


îndoială. Forţează-i să-şi afirme public jurământul depus în 
faţa tatălui ei şi îi poţi chema în ajutor, iar ea, sigur, era 
doar o biată femeie. Totuşi, succesul nu fusese atât de 
mare cum i-ar fi plăcut ei. In încăpere se aflaseră aproape 
cincizeci de oameni, după aprecierea sa. Chemările lui 
Catelyn Stark abia dacă ridicaseră o duzină; ceilalţi păreau 
confuzi, înspăimântați sau plictisiţi. Numai doi dintre Frey 
se ridicaseră, observase Tyrion, şi se aşezaseră la loc 
foarte repede când căpitanul lor nu se clintise. Tyrion ar fi 
zâmbit, dacă ar fi îndrăznit. 

— Atunci, fie şi Winterfell, preferase el să spună. Era o 
cale lungă, ştia asta foarte bine, pentru că tocmai 
străbătuse drumul în sens invers. Şi atât de multe se 
puteau petrece în acest timp. 

— Tatăl meu se va întreba ce s-a ales de mine, adăugase 
el, prinzând privirea spadasinului care se oferise să 
împartă camera cu el. Ar plăti o recompensă bună oricui i- 
ar aduce vestea celor întâmplate astăzi. Desigur, Lordul 
Tywin n-ar face asta, însă Tyrion da, dacă şi-ar recâştiga 
libertatea. 

Ser Rodrik privise spre doamna lui cu îngrijorare, aşa 
cum se şi cuvenea. 

— Oamenii lui îl însoțesc, anunţase bătrânul cavaler. lar 
celorlalţi le vom mulţumi pentru că păstrează tăcerea 
asupra celor văzute. 

Tyrion făcuse tot posibilul să nu izbucnească în râs. 
Tăcerea? Bietul smintit bătrân! Dacă nu lua tot hanul cu 
el, vestea se va răspândi în lume imediat după plecarea 
lor. Călărețul liber, cu banul de aur în buzunar, va zbura 
spre Casterly Rock precum o săgeată. Dacă nu el, atunci 
altcineva. Yoren va spune povestea în sud. Menestrelul 
prostănac va face o întreagă istorie din ea. Fraţii Frey vor 
raporta totul lordului lor, iar numai zeii ştiau ce ar fi putut 
face acesta. Lordul Walder Frey putea fi el jurat River- 
runului, însă era un om prudent, care trăise atâta amar de 
vreme numai pentru că se asigurase dintotdeauna că era 
de partea învingătorului. Cel puţin, îşi putea trimite 


383 


păsările spre sud, la Debarcaderul Regelui, şi poate că va 
îndrăzni să facă mai mult decât atât. 

Catelyn Stark nu mai pierduse vremea. 

— Trebuie să plecăm imediat. Avem nevoie de cai 
odihniţi şi provizii pentru drum. Oameni buni, ştiţi de 
acum că veţi avea recunoştinţa veşnică a Casei Stark. 
Dacă vreunul dintre voi ne va ajuta să păzim captivii şi să-i 
aducem în siguranţă la Winterfell, vă promit că veţi fi bine 
răsplătiți. Nici nu-i trebuise mai mult; nebunii se 
repeziseră înainte. Tyrion le studiase feţele; într-adevăr, 
vor fi cu toţii bine răsplătiți, îşi promisese el, dar nu chiar 
cum îşi imaginau ei. 

Totuşi, chiar şi când îl căraseră afară ca pe un balot, 
înşeuând caii în ploaie şi legându-i încheieturile cu o 
bucată de funie aspră, lui Tyrion Lannister nu-i fusese cu 
adevărat frică. Nu vor reuşi niciodată să-l ducă la Win- 
terfell, ar fi putut pune rămăşag pentru asta. Călăreţii le 
vor lua urma peste cel mult o zi, păsările îşi vor lua zborul 
şi, desigur, unul dintre lorzii de pe râu va dori să-i facă 
tatălui său un favor, dând o mână de ajutor. Tyrion se 
felicitase pentru subtilitatea sa, chiar şi atunci când cineva 
îi trăsese o glugă peste cap, ridicându-l în şa. 

Plecaseră prin ploaie galopând aprig şi, nu peste multă 
vreme, coapsele lui Tyrion se contractaseră dureros, iar 
dosul îi pulsa de durere. Chiar şi după ce se îndepărtaseră 
destul de mult de han, iar Catelyn Stark încetinise la trap, 
pentru el fusese o călătorie mizerabilă şi umilitoare, pe un 
teren aspru, totul fiind agravat de orbirea sa. Orice 
răsucire îl punea în pericolul de a cădea de pe cal. Gluga 
înăbuşea sunetele, aşa că nu-şi putuse da seama ce se 
vorbea în jurul lui, iar ploaia îi înmuiase hainele, gluga 
lipindu-i-o de faţă, astfel că se chinuia până să şi respire. 
Funia îi rodea încheieturile şi părea că se strânge tot mai 
tare, pe măsură ce noaptea trecea. Tocmai voiam să mă 
aşez lângă un foc zdravăn, la o friptură de pasăre, iar 
nenorocitul ăla de menestrel a trebuit să deschidă gura, se 
gândise el cu amărăciune. Menestrelul li se alăturase. 


384 


— Din toate astea va ieşi un cântec măreț, iar eu sunt 
cel care-l va compune, îi spusese el lui Catelyn Stark, 
atunci când îşi anunţase intenţia de a veni cu ei să vadă 
cum se va sfârşi „această minunată aventură”. Tyrion se 
întrebase dacă băiatul va mai găsi aventura atât de 
minunată după ce călăreţii lui Lannister îi vor fi ajuns din 
urmă. 

Ploaia se oprise în cele din urmă, iar lumina zorilor se 
strecurase prin pânza udă de pe ochii lui când Catelyn 
Stark dăduse ordinul de oprire. Mâini butucănoase îl 
trăseseră de pe cal, îi desfăcuseră legăturile şi-i 
smulseseră gluga de pe cap. Când dăduse cu ochii de 
drumul îngust, pietros, poalele dealurilor înălțându-se 
abrupte şi sălbatice peste tot în jurul lor, de zimţii 
piscurilor acoperite cu zăpadă, în depărtare, orice urmă de 
speranţă îi pierise îndată. 

— Ăsta-i drumul mare, icnise el, privind-o acuzator pe 
Lady Stark. Drumul de est. Aţi spus că mergem spre Win- 
terfell! 

Catelyn Stark îi dăruise un zâmbet uşor. 

— Am spus-o tare şi de multe ori, căzuse ea de acord. 
Fără îndoială, prietenii tăi o vor lua într-acolo când vor 
veni după noi. Le doresc călătorie plăcută. 

Chiar şi acum, după multe zile, amintirea asta îl umplea 
de o furie neputincioasă. Intreaga sa viaţă, Tyrion se 
mândrise cu isteţimea sa, singurul dar despre care zeii 
consideraseră că i se potrivea, şi totuşi, lupoaica asta de 
Catelyn Stark, de şapte ori fie ea blestemată, îl păcălise cu 
fiecare mişcare. Concluzia i se părea mult mai iritantă 
decât însuşi faptul că fusese răpit. 

Se opriră numai atât cât le trebuia să hrănească şi să 
adape caii, după care porniră din nou la drum. De data 
asta, Tyrion fu scutit de a mai purta gluga. După cea de-a 
doua noapte nu-l mai legară la mâini şi, odată ce ajunseră 
pe munte, abia dacă se mai învredniceau să-l păzească. Se 
părea că nu se temeau că ar fi putut fugi. Şi de ce ar fi 
făcut-o? Aici, sus, ţinuturile erau aspre şi sălbatice, iar 


385 


drumul de munte era doar ceva mai mult decât o simplă 
cărăruie pietroasă. Dacă ar fi fugit, cât de departe ar fi 
putut spera să ajungă, singur şi fără provizii? Pisicile- 
umbră s-ar fi ospătat cu el, iar clanurile care trăiau în 
fortărețele din munţi erau formate din briganzi şi ucigaşi, 
care nu se plecau înaintea niciunei legi, ci doar a sabiei. 

Cu toate astea, femeia Stark îi mâna înainte fără 
încetare. Ştia unde mergeau. O ştiuse din clipa în care-i 
luaseră gluga de pe faţă. Aceşti munţi făceau parte din 
domeniul Casei Arryn, iar văduva ultimei Mâini era o Tully, 
sora lui Catelyn Stark... şi nicidecum prietenă a 
Lannisterilor. Tyrion o cunoscuse puţin pe Lady Lysa în 
timpul şederii ei la Debarcaderul Regelui şi nu ardea de 
nerăbdare să reînnoiască legătura. 

Duşmanii lui erau adunaţi în jurul unui pârâu, la mică 
distanţă în jos, pe drum. Caii îşi făcuseră plinul cu apă 
îngheţată şi păşteau smocurile de iarbă maronie care 
creşteau între fisurile din stâncă. Jyck şi Morrec se 
înghesuiau unul în altul, posomorâţi şi jalnici. Mohor îi 
veghea, sprijinit într-o suliță, şi purta un coif de fier, 
rotund, care-l făcea să arate de parcă ar fi avut un castron 
pe cap. În apropiere, Marillion, menestrelul, îşi ungea 
harfa de lemn, văicărindu-se de ce făcea umezeala din 
corzile ei. 

— Trebuie să ne odihnim, doamna mea, îi spunea 
cavalerul rătăcitor, Ser Willis Wode, lui Catelyn Stark, 
când Tyrion se apropie. Era omul lui Lady Whent, ţeapăn 
şi solid, primul care se ridicase în ajutorul lui Catelyn 
Stark la han. 

— Ser Willis spune adevărul, doamna mea, zise Ser 
Rodrik. Este al treilea cal pe care l-am pierdut. 

— Vom pierde mai mult decât caii, dacă ne ajung din 
urmă Lannisterii, le reaminti ea. Faţa sa era suptă şi arsă 
de vânt, dar nu-şi pierduse nicio clipă expresia hotărâtă. 

— Slabe şanse să se întâmple asta aici, interveni Tyrion. 

— Doamna nu ţi-a cerut părerea, piticule, se răsti Kur- 
leket, un grăsan prostănac, cu părul tuns scurt şi o figură 


386 


porcină. Era unul dintre Brackeni, un maestru de arme, în 
serviciul Lordului Janos. Tyrion depusese un efort special 
să le reţină numele, ca să poată să le mulţumească mai 
târziu pentru tratamentul blând pe care i-l aplicaseră. Un 
Lannister îşi plătea întotdeauna datoriile. Kurleket va 
învăţa, într-o zi, la fel ca prietenii săi, Lharys şi Mohor, 
precum şi bunul Ser Willis, şi lefegiii Bronn şi Chiggen. 
Plănuia o lecţie deosebit de usturătoare pentru Marillion, 
cel cu harfa de lemn şi vocea dulceagă de tenor, care se 
străduia atât de bărbăteşte să facă să rimeze pezevenghi 
cu schilod şi şchiop, încât să poată compune un cântec 
despre ruşinea sa. 

— Lăsaţi-l să vorbească, porunci Lady Stark. 

Tyrion Lannister se aşeză pe o stâncă. 

— Cam pe acum, urmăritorii noştri gonesc peste Gât, 
vânând amăgirile pe care le-aţi lăsat pe drumul regelui... 
presupunând că s-a declanşat o urmărire, fapt care nu este 
deloc sigur. Oh, fără îndoială, vestea a ajuns la... tatăl 
meu... Doar atât că tatăl meu nu mă iubeşte din cale-afară 
de mult, şi nu sunt deloc sigur că s-ar osteni să se pună în 
mişcare. 

Era doar pe jumătate adevărat; Lordului Tywin Lan- 
nister nu-i păsa nici cât negru sub unghie de fiul său 
schilod, însă nu ar tolera nici cea mai mică atingere a 
onoarei Casei sale. 

— Este un ţinut aspru, Lady Stark. Nu veţi afla niciun 
ajutor până ce nu veţi ajunge în Vale şi orice cal pe care-l 
mai pierdeţi îi va împovăra pe ceilalţi şi mai mult. Mai rău, 
riscaţi să mă pierdeţi pe mine. Sunt mic şi nu prea 
puternic şi dacă mor eu, care-i ideea? Asta nu era deloc o 
minciună. Tyrion nu ştia cât va mai putea îndura acest 
ritm. 

— S-ar putea spune că moartea ta este ideea, Lannister, 
răspunse Catelyn Stark. 

— Nu cred, zise Tyrion. Dacă m-aţi fi vrut mort, nu ar fi 
trebuit decât să spuneţi un cuvânt, iar unul dintre aceşti 
prieteni credincioşi ai dumneavoastră mi-ar fi dat cu multă 


387 


bucurie zâmbetul cel roşu. 

Se uită spre Kurleket, însă bărbatul era mult prea 
întunecat la minte ca priceapă ironia. 

— Cei din neamul Stark nu ucid oameni în patul lor. 

— Nici eu, rosti el. Vă mai spun încă o dată, nu am avut 
nimic de-a face cu încercarea de ucidere a fiului 
dumneavoastră. 

— Asasinul era înarmat cu pumnalul tău. 

Tyrion simţi cum îl trec căldurile. 

— Nu era pumnalul meu, insistă el. De câte ori trebuie 
să vă jur asta? Lady Stark, indiferent ce credeţi despre 
mine, nu sunt prost. Numai un idiot l-ar înarma pe un 
mardeiaş de rând cu propria sa lamă. 

I se păru o clipă că vede un licăr de îndoială în ochii ei, 
dar ceea ce spuse ea era altceva: 

— De ce m-ar minţi Petyr? 

— De ce se uşurează urşii prin pădure? întrebă el. 
Pentru că asta este natura lor. Minciuna este la fel de 
firească precum respiraţia pentru oameni ca Degețel. Ar 
trebui ca dumneavoastră să ştiţi asta, mai bine decât 
oricine. 

Ea făcu un pas spre el, cu figura încrâncenată. 

— Şi ce înseamnă asta, Lannister? 

Tyrion îşi înălţă capul. 

— Toţi bărbaţii de la curte l-au auzit cum povestea că v- 
a luat fecioria, doamna mea. 

— Asta-i o minciună! zise Catelyn Stark. 

— Oh, pitic pervers şi împieliţat, făcu Marillion şocat. 

Kurleket îşi scoase pumnalul, o bucată amenințătoare 
de fier negru. 

— Doar un cuvânt, doamna mea, şi-i voi azvârli limba 
aia mincinoasă la picioarele dumneavoastră. Ochii lui 
porcini erau umeziţi de bucuria unei astfel de perspective. 

Catelyn Stark îl scruta pe Tyrion cu o asemenea răceală 
întipărită pe faţă, cum el nu mai văzuse până atunci. 

— Petyr Baelish m-a iubit, cândva. Era doar un băiat. 
Pasiunea sa a fost o tragedie pentru noi toţi, însă era 


388 


adevărată şi pură, nu ceva de care să râzi. Îmi voia mâna. 
Acesta este adevărul. Eşti cu adevărat un nemernic, Lan- 
nister. 

— Iar tu eşti o proastă, Lady Stark. Degețel nu a iubit 
niciodată pe nimeni, ci doar pe el însuşi, iar eu îţi promit 
că nu mâna ta îl extazia, ci aceşti sâni plini ai tăi, gura asta 
dulce şi căldura dintre picioarele tale. 

Kurleket îl apucă de un smoc de păr şi-i trase capul 
înapoi cu o smucitură bruscă, dezgolindu-i gâtul. Tyrion 
simţi sub bărbie sărutul rece al oţelului. 

— Să-i dau cep, doamna mea? 

— Ucide-mă şi adevărul va muri cu mine, icni Tyrion. 

— Lasă-l să vorbească, porunci Catelyn Stark. 

Kurleket îşi desprinse mâna, în silă, din părul lui Tyrion. 

Acesta inspiră adânc. 

— Cum ţi-a povestit Degețel că am ajuns la pumnalul 
ăsta al lui? Răspunde-mi. 

— L-ai câştigat la un rămăşag, în timpul turnirului de 
ziua numelui Prințului Joffrey. 

— Când fratele meu, Jaime, a fost doborât de pe cal de 
Cavalerul Florilor, nu asta-i povestea? 

— Aşa este, admise ea. O cută îi străbătu fruntea. 

— Călăreţi! 

Ţipătul ţâşnise de pe culmea rotunjită de vânt de 
deasupra lor. Ser Rodrik îl trimisese pe Lharys să se 
caţere pe stâncă şi să supravegheze drumul în timp ce ei 
se odihneau. Preţ de o clipă, nu mişcă nimeni. Catelyn 
Stark reacţionă prima. 

— Ser Rodrik, Ser Willis, pe cai, strigă ea. Puneţi ceilalţi 
cai în spatele nostru. Mohor, păzeşti prizonierii. 

— Daţi-ne arme! Tyrion ţâşni în picioare şi o apucă de 
braţ. Vei avea nevoie de fiecare sabie. 

Ea îşi dădu seama că avea dreptate, Tyrion văzu asta. 
Clanurilor de la munte nu le păsa deloc de duşmănia 
marilor Case; ar măcelări orice Stark sau Lannister cu 
aceeaşi fervoare, aşa cum se măcelăreau şi între ei. S-ar fi 
putut s-o cruţe pe Catelyn; era încă destul de tânără ca să 


389 


aducă pe lume copii. Cu toate astea, ea ezită. 

— Li aud! anunţă Ser Rodrik. 

Tyrion întoarse capul să asculte, şi auzi clar: zgomot de 
potcoave. O duzină de cai sau chiar mai mulţi, apropiindu- 
se. Deodată, se puseră în mişcare cu toţii, întinzându-se 
după arme şi alergând la armăsarii lor. În jurul lor se 
împrăştiau pietre când Lharys veni sărind şi alunecând în 
jos, pe pantă. Ajunse cu respiraţia tăiată înaintea lui 
Catelyn Stark - un bărbat butucănos, cu smocuri de păr 
ruginiu ieşind de sub coiful conic de oţel. 

— Douăzeci de oameni, poate douăzeci şi trei, spuse el 
trăgându-şi respiraţia. Şerpii Laptelui sau Fraţii Lunii, 
după părerea mea. Au ochi peste tot, doamna mea... 
iscoade ascunse... ştiu că suntem aici. 

Ser Rodrik Cassel era deja pe cal, cu o sabie în mâini. 
Mohor se pitise după o stâncă, cu ambele mâini strânse pe 
sulița sa cu vârf de oţel şi un pumnal între dinţi. 

— Tu, cântăreţule, strigă Ser Willis. Ajută-mă aici cu 
pieptarul. 

Marillion zăcea încremenit, strângându-şi harfa de 
lemn, cu faţa albă ca laptele, însă omul lui Tyrion, Morrec, 
se ridică imediat în picioare şi alergă să-l ajute pe cavaler 
cu armura. 

Tyrion continua să o strângă de mână pe Catelyn Stark. 

— Nu ai de ales, îi spuse. Suntem trei şi un al patrulea 
om e pus să ne păzească... patru oameni care ar putea face 
aici deosebirea dintre viaţă şi moarte. 

— Dă-mi cuvântul tău de onoare că lăsaţi săbiile jos 
imediat ce se termină lupta. 

— Cuvântul meu? Tropăitul de copite se auzea mai tare 
acum. Tyrion rânji parşiv. Oh, îl aveţi, doamna mea... pe 
onoarea mea de Lannister. 

Preţ de o clipă crezu că-l va scuipa, dar în loc de asta ea 
se răsti: 

— Daţi-le arme, şi se retrase cât de repede putu. 

Ser Rodrik îi aruncă lui Jyck spada sa şi teaca, şi se 
puse în mişcare să iasă în întâmpinarea duşmanilor. 


390 


Morrec se servi cu un arc şi o tolbă cu săgeți şi se aşeză 
într-un genunchi într-o parte a drumului. Era mai bun ca 
arcaş decât ca spadasin. lar Bronn galopă şi-i oferi lui 
Tyrion o secure cu două tăişuri. 

— N-am luptat niciodată cu securea. Simţea în mână cât 
de incomodă şi de neobişnuită era arma. Avea un mâner 
scurt, o lamă grea şi o ţepuşă urâtă la capăt. 

— Fă-te că tai lemne, îi spuse Bronn trăgându-şi sabia 
lungă din teaca de la spate. Scuipă şi galopă pentru a li se 
alătura lui Chiggen şi Ser Rodrik. Ser Willis se urcă pe cal 
venind lângă ei, bâjbâind cu mâinile pe coif, o oală de 
metal cu o deschizătură în dreptul ochilor şi o fâşie lungă 
de mătase neagră. 

— Lemnele nu sângerează, rosti Tyrion, fără a se adresa 
cuiva anume. Se simţea dezgolit fără armură. Căută cu 
privirea o stâncă şi alergă spre locul unde se ascundea 
Marillion. Mişcă-te! 

— Pleacă! îi strigă băiatul. Sunt menestrel, nu vreau să 
iau parte la lupta asta! 

— Ce-i, ţi-ai pierdut gustul pentru aventură? Tyrion îl 
lovi până când acesta se rostogoli. O clipă mai târziu, 
călăreţii căzură asupra lor. 

Nu erau nici blazoane, nici flamuri, nici trompete sau 
tobe, doar zbârnâitul corzilor de arc, cu care trăgeau Mor- 
rec şi Lharys şi, dintr-odată, oamenii clanurilor năvăliră 
tunând din lumina zorilor, oameni zvelţi, întunecaţi, în piei 
tari şi armuri descompletate, cu feţele ascunse sub 
coifurile fără vizieră. În mâinile lor înmănuşate strângeau 
tot felul de arme: săbii lungi şi lăncii, seceri ascuţite, 
ciomege ghintuite, pumnale şi măciuci grele, de fier. În 
fruntea lor călărea un bărbat uriaş, într-o mantie din blană 
tărcată de pisică-umbră, înarmat cu o sabie mare, pentru 
ambele mâini. 

Ser Rodrik strigă: 

— Wintertfell! 

Şi se avântă să-i iasă în cale, cu Bronn şi Chiggen 
alături, urlând un strigăt de luptă, fără cuvinte. Urmă Ser 


391 


Willis, rotind în jurul capului un buzdugan ghintuit. 

— Harrenhal! Harrenhal! 

Tyrion simţi nevoia bruscă de a ţâşni în sus, agitându-şi 
securea, şi de a tuna: Casterly Rock! Însă momentul de 
nebunie trecu repede şi se ghemui şi mai mult la pământ. 

Auzi nechezatul cailor speriaţi şi zăngănitul metalului 
izbindu-se de metal. Sabia lui Chiggen sfârtecă faţa 
dezgolită a unuia dintre călăreţii în cămaşă de zale, iar 
Bronn intră printre oamenii din clan ca un vârtej, secerând 
duşmanii în dreapta şi-n stânga. Ser Rodrik îl lovi pe 
uriaşul cu mantia din blană, caii lor dansând unul în jurul 
celuilalt, pe când ei schimbau lovitură după lovitură. Jyck 
sări pe un cal şi galopă cu spatele descoperit în vârtejul 
luptei. Tyrion văzu o pană de săgeată ieşind din gâtul 
bărbatului cu mantie de blană. Când deschise gura să 
strige, afară ţâşni doar sângele. Când căzu, Ser Rodrik se 
lupta deja cu altcineva. 

Deodată, Marillion ţipă, acoperindu-şi capul cu harfa lui 
de lemn când un cal sări peste stânca lor. Tyrion se repezi 
în picioare când călăreţul se întoarse să vină la ei, agitând 
un ciomag cu ţepi. Tyrion răsuci securea cu ambele mâini. 
Lama nimeri în gâtul calului, scoțând un sunet înfundat, 
iar Tyrion aproape că scăpă mânerul securii când animalul 
necheză şi căzu. Reuşi să-şi smulgă arma şi să se ferească, 
neîndemânatic. Marillion fu mai puţin norocos. Cal şi 
călăreț se prăbuşiră înlănţuiţi peste menestrel. Tyrion sări 
înapoi în vreme ce piciorul brigandului rămase prins sub 
armăsarul căzut, şi înfipse securea în gâtul omului, puţin 
mai sus de omoplaţi. 

Pe când se opintea să smulgă lama, îl auzi pe Marillion 
gemând sub cadavre. 

— Să mă ajute cineva, icni menestrelul. Zeii aibă milă, 
sângerez. 

— Cred că-i sângele calului, spuse Tyrion. 

Mâna menestrelului se târi afară de sub animalul mort, 
tăvălindu-se în noroi ca un păianjen cu cinci picioare. 
Tyrion îşi lăsă călcâiul peste degetele tremurânde şi simţi 


392 


un trosnet reconfortant. 

— Închide ochii şi prefă-te mort, îl sfătui pe menestrel, 
după care-şi ridică securea şi plecă. 

Apoi totul se dezlănţui. Zorii erau plini de strigăte şi 
urlete şi încărcaţi de mirosul greu de sânge, iar lumea 
devenise un haos. Săgeţi îi trecură şuierând pe la urechi şi 
se sparseră de stânci. Il văzu pe Bronn, în picioare, 
luptând cu câte o sabie în fiecare mână. Tyrion se ţinu 
departe de luptă, strecurându-se din stâncă în stâncă şi 
ţâşnind din umbră pentru a lovi picioarele cailor care 
treceau. Dădu peste un brigand rănit şi-l omori, servindu- 
se cu coiful omului. Nu i se potrivea prea bine, însă Tyrion 
era încântat de orice protecţie. Jyck fu lovit pe la spate în 
timp ce-l tăia pe cel din faţa lui, iar ceva mai târziu Tyrion 
se împiedică de cadavrul lui Kurleket. Chipul porcin fusese 
zdrobit cu o măciucă, însă Tyrion recunoscu pumnalul, 
când îl trase dintre degetele mortului. Tocmai şi-l strecura 
la cingătoare când auzi un țipăt de femeie. 

Catelyn Stark era ca într-o capcană, cu spatele la 
peretele de stâncă de pe versantul muntelui, înconjurată 
de trei bărbaţi, unul încă pe cal, iar ceilalţi doi pe jos. 
Strângea cu stângăcie un pumnal cu mâinile ei rănite, însă 
era cu spatele la stâncă şi o încolţiseră din trei părţi. Lasă- 
i s-o aibă pe căţeaua asta, se gândi Tyrion, aşa-i trebuie. 
Totuşi, se puse în mişcare. Pe primul bărbat îl lovi în 
spatele genunchiului, înainte ca acesta să-şi fi dat seama 
că era acolo, iar securea grea sfârtecă osul şi carnea ca pe 
lemnul putred. Lemne care sângerează, se gândi Tyrion 
prosteşte, când al doilea bărbat se repezi după el. Tyrion 
se ghemui. Lovit de secure, omul se rostogoli pe spate... 
iar Catelyn Stark se duse după el şi-i deschise gâtul. 
Călărețul îşi aminti de alte obligaţii urgente şi o luă brusc 
la galop. 

Tyrion privi în jurul său. Duşmanii erau cu toţii fie 
răpuşi, fie fugiseră. Cumva, lupta se terminase tocmai 
atunci când nu se uitase el. Cai în agonie şi oameni răniţi 
zăceau peste tot, urlând şi gemând. Spre marea sa uimire, 


393 


el nu se număra printre ei. Îşi desfăcu degetele şi lăsă 
securea să cadă bufnind la pământ. Avea mâinile năclăite 
de sânge. Ar fi putut jura că luptase timp de jumătate de 
zi, însă soarele abia dacă se urcase pe cer. 

— Prima ta bătălie? îl întrebă Bronn mai târziu, aple- 
cându-se asupra cadavrului lui Jyck, scoţându-i cizmele. 
Erau cizme bune, cum putea avea numai unul dintre 
oamenii Lordului Tywin; piele groasă, unse şi suple, mult 
mai fine decât ceea ce purta el. 

Tyrion dădu din cap. 

— Tatăl meu va fi atât de mândru, zise el. Cârceii de la 
picioare îl dureau atât de tare, încât abia mai putea sta. 
Ciudat, în timpul luptei nu băgase nicio clipă de seamă 
durerea. 

— Acum îţi trebuie o muiere, spuse Bronn cu o 
scânteiere în ochii săi negri. Înghesui cizmele în coburii de 
la şa. Nimic nu-i ca o femeie, după ce un bărbat a trecut 
prin botezul sângelui, crede-mă. 

Chiggen jefuia cadavrele briganzilor de suficient timp 
încât să ajungă să gâfâie şi să-şi lingă buzele. Tyrion se 
uită spre locul unde Lady Stark oblojea rănile lui Ser 
Rodrik. 

— Eu sunt dispus, dacă şi ea este, zise el. Călăreţii liberi 
izbucniră în râs, iar Tyrion rânji la acest gând: Ar fi un 
început. 

După aceea, îngenunche lângă pârâu şi-şi spălă sângele 
de pe faţă în apa rece ca gheaţa. Pe când şontâcăia înapoi 
spre ceilalţi, se uită din nou spre masacru. Bărbaţii de clan 
erau  sfrijiţi, zdrenţăroşi, caii lor erau costelivi şi 
piperniciţi, de li se vedeau toate coastele. Armele pe care 
le lăsaseră Bronn şi Chiggen nu erau prea impresionante. 
Măciuci, bâte, o seceră... Îşi aminti de bărbatul uriaş, cu 
mantie de blană, care se bătuse cu Ser Rodrik cu o sabie 
mare, pentru ambele mâini, dar când îi găsi cadavrul pe 
solul pietros, bărbatul nu i se mai păru deloc uriaş, mantia 
dispăruse, iar Tyrion văzu că sabia era ştirbită, oţelul ei 
ieftin fiind pătat de rugină. Nu era de mirare că oamenii 


394 


clanului lăsaseră nouă cadavre pe teren. 

Ei aveau numai trei morţi; doi dintre maeştrii de arme ai 
Lordului Bracken, Kurleket şi Mohor, şi propriul său om, 
Jyck, care se avântase cu spatele descoperit. Un prost în 
cele din urmă, se gândi Tyrion. 

— Lady Stark, vă cer să continuăm drumul, fără zăbavă, 
spuse Ser Willis Wode, privind îngrijorat prin despicătura 
coifului spre vârfurile crestelor. l-am respins pentru 
moment, dar nu au fugit prea departe. 

— Trebuie să ne îngropăm morţii, Ser Willis, îi răspunse 
ea. Au fost oameni curajoşi. Nu-i voi lăsa pradă ciorilor şi 
pisicilor-umbră. 

— Acest pământ este prea pietros ca să poată fi săpat, 
spuse Ser Willis. 

— Atunci vom aduna bolovani pentru movile. 

— Adunați câte pietre vreţi, îi spuse Bronn, dar faceţi-o 
fără mine sau Chiggen. Am lucruri mai bune de făcut decât 
să adun bolovani peste oameni morţi... Să respir, de pildă. 
Privi spre restul supravieţuitorilor. Acei dintre voi care 
speraţi să mai fiţi în viaţă până la căderea nopţii, veniţi cu 
noi. 

— Doamna mea, mă tem că are dreptate, spuse vlăguit 
Ser Rodrik. Bătrânul cavaler fusese rănit în luptă - o 
tăietură adâncă în braţul stâng şi o înţepătură de suliță 
care-i zgâriase gâtul - iar vârsta-şi spunea cuvântul. Dacă 
mai zăbovim aici, vor veni din nou, fără doar şi poate, şi s- 
ar putea să nu mai supravieţuim unui al doilea atac. 

Tyrion putea citi supărarea pe faţa lui Catelyn, însă ea 
ştia că nu are de ales. 

— Fie ca zeii să ne ierte, atunci. Plecăm imediat. 

Acum, caii nu mai lipseau. Tyrion îşi mută şaua pe 
armăsarul castrat, bălţat, al lui Jyck, care părea destul de 
puternic să reziste cel puţin trei sau patru zile. Se 
pregătea să încalece, când Lharys se ridică şi spuse: 

— Am să iau acum pumnalul ăla, piticule. 

— Lasă-l să-l păstreze, zise Catelyn Stark, privind în jos 
de pe calul ei. Şi ai grijă să-şi primească înapoi şi securea. 


395 


S-ar putea să avem nevoie de ea, dacă suntem atacați din 
nou. 

— Primeşte mulţumirile mele, doamnă, spuse Tyrion 
încălecând. 

— Păstrează-ţi-le, i-o tăie ea. Nu am mai multă 
încredere în tine decât aveam înainte. 

Ea o luase din loc înainte de a mai apuca el să ticluiască 
o replică. Tyrion îşi ajustă coiful capturat şi luă securea de 
la Bronn. Îşi aminti cum începuse călătoria, cu 
încheieturile legate şi cu o glugă trasă pe cap, şi hotări că 
era, în mod sigur, o îmbunătăţire substanţială. Lady Stark 
îşi putea înghiţi încrederea; atât timp cât îşi păstra 
securea, se va considera încă în joc. 

Ser Willis conducea coloana. Bronn o încheia, cu Lady 
Stark în siguranţă, la mijloc, iar Ser Rodrik ca o umbră pe 
lângă ea. Marillion continua să se uite în spate, spre Ty- 
rion, aruncându-i priviri posomorâte în timp ce călăreau. 
Menestrelul avea câteva coaste rupte, harfa şi toate cele 
patru degete ale mâinii cu care cânta erau zdrobite, dar 
ziua nu fusese pe de-a-ntregul pierdută pentru el; de 
undeva, nu se ştia de unde, se alesese cu o splendidă 
mantie din blană groasă şi neagră, străbătută de dungi 
albe. Se zgribulea tăcut sub faldurile ei şi, măcar pentru 
moment, nu mai avea nimic de spus. 

Auziră în urma lor mormăitul gros al pisicilor-umbră, 
înainte să fi putut străbate măcar o jumătate de kilometru, 
iar mai târziu mârâitul furios al animalelor care se luptau 
pentru cadavrele lăsate de ei. Marillion păli în mod vizibil. 
Tyrion o luă la trap lângă el. 

— FTicos, îi spuse, rimează bine cu ros până la os. 

Îşi îmboldi calul şi trecu de menestrel, până la Ser 
Rodrik şi Catelyn Stark. 

Ea-l privi cu buzele strânse. 

— Şi cum spuneam înainte de a fi întrerupţi atât de 
brutal, începu Tyrion, în povestea Degeţelului există o 
nepotrivire serioasă. Indiferent ce credeţi despre mine, 
Lady Stark, vă spun ceva: eu nu pun rămăşag niciodată 


396 


împotriva familiei mele. 


397 


ARYA 


Motanul negru, cu o singură ureche, îşi cabră spatele şi 
sâsâi spre ea. 

Arya o luă în jos pe alee, balansându-se uşor pe tălpile 
picioarelor desculţe, ascultând bătăile propriei sale inimi, 
respirând încet şi adânc. Tăcută ca o umbră, îşi spuse, 
uşoară ca pana. Motanul o privi venind, cu ochi neliniştiţi. 

Prinderea pisicilor era dificilă. Mâinile ei erau pline de 
zgârieturi pe cale de vindecare şi ambii genunchi erau 
juliţi până la sânge, din cauza căzăturilor. La început, 
chiar şi pisica uriaşă şi grasă a bucătarului reuşise să-i 
scape, însă Syrio se ţinuse de capul ei zi şi noapte. Când 
alergase la el cu mâinile însângerate, el îi spusese: 

— Atât de încet? Fii mai rapidă, fato. Duşmanii tăi îţi vor 
provoca ceva mai mult decât simple zgârieturi. li 
tamponase rănile cu foc din Myr, care o arsese atât de 
tare, încât trebuise să-şi muşte buzele ca să nu tipe de 
durere. Apoi o trimisese după alte pisici. 

Fortăreaţa Roşie era plină de pisici: pisici bătrâne şi 
leneşe, dormitând la soare, vânători de şoareci cu ochii 
reci, pisoi mici şi agili, cu ghearele ca nişte ace, pisicile 
doamnelor, pieptănate şi încrezătoare, altele ca nişte 
umbre zdrenţuite, scotocind mormanele de gunoaie. Arya 
le fugărise una câte una şi le capturase, aducându-le, 
mândră, la Syrio Forel... pe toate în afară de asta cu o 
singură ureche, acest drac negru de motan. 

— Ăsta-i adevăratul rege la castel, îi spusese una dintre 
mantiile aurii. Mai bătrân ca păcatul şi de două ori mai 
rău. O dată, regele îl aşezase la ospăț pe tatăl reginei, iar 
ticălosul ăsta întunecat a sărit pe masă şi a înşfăcat 
prepeliţa friptă chiar dintre degetele Lordului Tywin. 
Robert a râs atât de tare, încât aproape că a plesnit. Să te 
ţii departe de el, copilă. 


398 


O alergase prin jumătate de castel: de două ori în jurul 
Turnului Mâinii, de-a lungul curţii interioare, prin grajduri 
în jos, pe treptele în spirală, dincolo de bucătăria mică, de 
curtea porcilor şi cazarma mantiilor aurii, de-a lungul 
zidului de la râu şi chiar pe trepte şi în sus şi-n jos pe 
Calea Trădătorului, din nou jos şi dincolo de porţi şi în 
jurul fântânii, înăuntru şi-n afara unor clădiri ciudate, până 
ce Arya ajunsese să nu mai ştie unde se afla. 

În cele din urmă îl încolţise. Ziduri înalte se ridicau din 
toate părţile, iar în faţă era doar o suprafaţă de piatră, fără 
nicio deschizătură. 

Tăcută ca o umbră, repetă ea, alunecând înainte, uşoară 
ca pana. 

Când ajunse la trei paşi de el, motanul ţâşni. Întâi la 
stânga, apoi la dreapta; şi tot aşa făcu şi Arya, tăindu-i 
orice cale de scăpare. El sâsâi din nou şi încercă s-o 
zbughească printre picioarele ei. Iute ca şarpele, se gândi 
ea. Mâinile ei se încleştară în jurul lui. Îl strânse la piept, 
dansând şi râzând tare, pe când ghearele lui zgâriau 
pieptul vestei sale de piele. Fulgerător, îl sărută chiar între 
ochi şi-şi trase capul înapoi cu o clipă înainte ca ghearele 
lui să-şi fi găsit drumul spre faţa ei. Motanul scheună şi 
scuipă. 

— Ce faci cu pisica asta? 

Surprinsă, Arya lăsă motanul să-i scape şi se răsuci spre 
locul de unde se auzise vocea. Motanul dispăru într-o 
clipită. La capătul aleii stătea o fetiţă cu o claie de bucle 
aurii, îmbrăcată frumos, ca o păpuşă în satin albastru. 
Lângă ea era un băieţel rotofei şi blond, cu un cerb cabrat, 
ţesut cu perle pe pieptar, şi cu o sabie în miniatură la 
centură. Prințesa Myrcella şi Prinţul Tommen, se gândi ea. 
O septă, la fel de masivă ca un cal de povară, veghea 
asupra lor, iar în urma ei erau doi bărbaţi cu mantii 
purpurii, gărzile Casei Lannister. 

— Ce făceai cu pisica aceea, băiatule? întrebă Myrcella 
din nou. Apoi spuse spre fratele ei: E un băiat zdrenţăros, 
nu? Uită-te la el. Şi chicoti. 


399 


— Un băiat zdrenţăros, care pute, fu de acord Tommen. 

Nu mă cunosc, îşi dădu Arya seama. Nici măcar nu ştiu 
că sunt fată. Nici nu era de mirare; era desculţă şi 
murdară, părul îi era încâlcit de la alergătura îndelungată 
prin castel, era îmbrăcată cu o vestă zgâriată de ghearele 
pisicii şi pantaloni maro, din pânză aspră, tăiaţi deasupra 
genunchilor juliţi. Nu te duceai în fuste şi mătăsuri la 
vânătoare de pisici. Îşi plecă repede capul şi căzu într-un 
genunchi. Poate că nici n-o vor recunoaşte. Iar dacă o vor 
recunoaşte, nu va afla niciodată sfârşitul poveştii. Septa 
Mordane ar fi îngrozită, iar de ruşine, Sansa nu ar mai 
vorbi niciodată cu ea. 

Bătrâna septă grasă avansă. 

— Băiete, cum ai ajuns aici? Nu ai ce căuta în această 
parte a castelului. 

— Nu-i puteţi opri pe alde ăştia, spuse una dintre 
mantiile purpurii, după cum nu poţi scăpa de şobolani. 

— De unde eşti, băiete? îl înghesui septa. Răspunde-mi. 
Ce-i cu tine, eşti mut? 

Aryei i se oprise vocea în gât. Dacă răspundea, Tommen 
şi Myrcella o vor recunoaşte cu siguranţă. 

— Godwyn, adu-l aici, zise septa. 

Străjerul mai înalt o luă pe alee. Panica îi cuprinse gâtul 
ca o mână de uriaş. Nu ar fi putut scoate niciun cuvânt, 
nici dacă viaţa ei ar fi atârnat de asta. Liniștită precum apa 
lină, zise ea fără cuvinte. 

Când Godwyn se întinse spre ea, Arya îl evită. Iute ca un 
şarpe. Se aplecă spre stânga, astfel că degetele lui îi 
atinseră doar braţul, şi se învârti în jurul lui. Lină ca 
mătasea verii. Când el reuşi să se întoarcă, ea gonea deja 
în jos pe alee. Rapidă ca o căprioară. Septa tipa la ea. Arya 
i se strecură printre picioarele groase şi albe ca nişte 
coloane de marmură, se ridică, îl trânti pe Prinţul Tommen 
şi sări peste el când acesta căzu destul de rău, scoțând un 
ooof, fugi şi de cel de-al doilea străjer şi apoi trecu de toţi, 
gonind cât o ţineau picioarele. 

Auzi strigăte, apoi zgomote grele de paşi apropiindu-se 


400 


în urma sa. Se aruncă la pământ şi se rostogoli. Mantiile 
roşii o depăşiră înclinându-se într-o parte, împleticindu-se. 
Arya ţâşni din nou în picioare. Văzu o fereastră deasupra 
ei, înaltă şi îngustă; abia dacă era mai mare decât o 
ambrazură pentru arcaşi. Sări, se prinse de pervaz şi se 
trase în sus. Îşi ţinu respiraţia când se strecură prin 
fereastră. Alunecoasă ca un tipar. Căzu la podea înaintea 
unei spălătorese uluite, sări în picioare, îşi înlătură mizeria 
de pe haine şi o luă din nou la goană, ieşind pe uşă, 
străbătând un coridor lung, jos pe scări, şi traversând o 
curte ascunsă, dădu un colţ, sări un zid şi se strecură 
printr-o fereastră lungă şi îngustă într-o pivniţă, unde era 
o beznă desăvârşită. Zgomotele se auzeau tot mai slab în 
urma ei. 

Arya era istovită şi se rătăcise de-a binelea. O păţise, 
dacă o recunoscuseră, însă nu credea asta. Se mişcase 
prea repede. Rapidă ca o căprioară. 

Se aşeză pe vine în întuneric, cu spatele sprijinit de 
peretele umed, din piatră, şi aşteptă să-şi audă urmăritorii, 
însă singurele sunete erau bătaia inimii ei şi clipocitul 
îndepărtat al apei. Tăcută ca umbra, îşi spuse. Se întrebă 
unde ajunsese. In primele zile după ce sosiseră la 
Debarcaderul Regelui, avusese nişte vise urâte, cum că se 
rătăcea prin castel. Tatăl sau îi spusese că Fortăreaţa 
Roşie era mai mică decât Winterfell, însă în visele ei era 
imens, un labirint nesfârşit din piatră, cu pereţi care 
păreau că se răsucesc şi se transformă în spatele ei. Se 
pomenea rătăcind prin săli întunecoase, cu tapiserii 
spălăcite, coborând nesfârşite scări circulare, gonind prin 
curţi sau peste poduri, strigătele ei rostogolindu-se fără 
niciun răspuns. În unele încăperi, de pe pereţii roşii părea 
că picură sânge şi nu putea găsi niciunde o fereastră. 
Uneori, putea auzi vocea tatălui ei, dar întotdeauna de la 
mare distanţă, şi, indiferent cât de mult alerga în 
întâmpinarea ei, o auzea din ce în ce mai slab şi mai slab, 
până ce dispărea cu totul, iar Arya rămânea singură în 
întuneric. 


401 


Era foarte întuneric şi acum, îşi dădu ea seama. Îşi 
strânse genunchii la piept şi se înfioră. Va aştepta în 
tăcere, cât va număra până la zece mii. După aceea, va fi 
în siguranţă dacă se va strecura afară şi o va lua spre casă. 

Cam pe când ajunsese cu număratul la optzeci şi şase, 
încăperea începuse să se mai lumineze, ochii obişnuindu-i- 
se cu bezna. Încet, contururile din jurul ei îşi dezvăluiră 
aspectul. Ochi uriaşi, goi, se holbau hămesiţi la ea prin 
întuneric şi văzu umbrele ascuţite şi şterse ale unor dinţi 
lungi. Uitase de numărătoare. Închise ochii şi-şi muşcă 
buza, destrămând frica. Când privi din nou, monştrii 
dispăruseră. Nu-i văzuse niciodată. Îşi închipui că Syrio 
era lângă ea, în întuneric, şoptindu-i în urechi. Liniştită ca 
apa lină, îşi spuse. Puternică precum un urs, cumplită ca o 
pumă. Deschise ochii din nou. 

Monştrii erau tot acolo, însă frica ei dispăruse. 

Arya se ridică în picioare, mişcându-se prudentă. 
Capetele erau în jurul ei. Atinse unul, curioasă, 
întrebându-se dacă era real. Vârfurile degetelor ei 
mângâiară un maxilar masiv. Îl simțea ca şi cum era destul 
de real. Osul era neted sub palma ei, rece şi tare la 
atingere. Îşi plimbă degetele în jos, pe un dinte negru şi 
ascuţit, un pumnal făcut din beznă. Se înfioră. 

— E mort, spuse ea cu voce tare. E doar o hârcă, nu-mi 
poate face rău. Totuşi, cumva, monstrul părea să ştie că 
era acolo. Putea simţi cum ochii goi o priveau prin beznă, 
şi mai era ceva în acea încăpere întunecoasă, cavernoasă, 
ceva ce nu o iubea deloc. Se trase de lângă craniu şi se 
lovi de următorul, mai mare decât primul. Pentru o clipă, îi 
putu simţi colții înfigându-i-se în umăr, de parcă ar fi vrut 
să-i smulgă carnea. Arya se răsuci şi simţi pielea agăţându- 
se şi sfâşiindu-se când colţul uriaş muşcă din vesta ei, apoi 
o luă la fugă. Un alt craniu se înălța înainte, cel mai mare 
monstru dintre toţi, însă Arya nu încetini. Sări peste o 
creastă de colţi negri, mari ca nişte săbii, ţâşni printre 
fălcile flămânde şi se aruncă spre uşă. 

Mâinile ei găsiră inelul unui zăvor greu, de fier, prins pe 


402 


uşă, şi-l trase. Uşa rămase o clipă înţepenită, refuzând să 
se deschidă, dar începu să se crape încet, spre interior cu 
un scârţâit atât de sonor, încât Arya era sigură că putea fi 
auzit în întregul oraş. Deschise uşa doar atât cât să se 
strecoare afară, în holul de dincolo de ea. 

Dacă încăperea cu monştri fusese întunecată, holul 
părea cel mai negru hău din cele şapte iaduri. Liniștită ca 
apa lină, îşi spuse Arya, dar chiar şi după ce aşteptă o 
clipă să-şi obişnuiască din nou ochii cu bezna, nu găsi 
nimic de văzut, în afară de conturul cenușiu al uşii de care 
trecuse. Îşi mişcă degetele în faţa ochilor, simţi aerul 
dislocându-se, însă nu văzu nimic. Era oarbă. O dansatoare 
a apei vede cu toate simţurile ei, îşi reaminti. Inchise ochii 
şi-şi reglă respiraţia, se adapă din tăcere şi-şi întinse 
mâinile. 

Degetele ei atinseră piatră aspră şi nefinisată în stânga. 
Urmă peretele, mâna îi alunecă pe suprafaţa lui, iar ea 
făcu paşi mici şi târşiţi prin beznă. Toate holurile duc 
undeva. Acolo unde este o cale spre înăuntru, se deschide 
şi o cale spre ieşire. Frica taie mai adânc decât săbiile. 
Aryei nu-i va mai fi teamă. I se părea că mersese foarte 
mult când zidul se termină brusc şi un val de aer rece îi 
trecu peste obraji. Fire din părul despletit îi mângâiară 
uşor pielea. 

Undeva departe, în jos, auzi zgomote. Scrâşnetul unor 
cizme, zarvă de glasuri îndepărtate. O lumină pâlpâitoare 
atinse slab zidul, iar ea văzu că stătea chiar la buza unui 
puț mare şi negru, un tunel lat de şapte metri, care se 
avânta adânc în pământ. În loc de trepte, lângă peretele 
curbat fuseseră aşezate pietroaie uriaşe, coborând în cerc 
tot mai jos, întunecate precum treptele spre iadul despre 
care le povestea Bătrâna Nan. Dar ceva ieşea din beznă, 
din măruntaiele pământului... 

Arya se uită peste margine şi simţi pe faţă respiraţia 
rece şi neagră. Departe, în jos, văzu licărirea unei singure 
torţe, firavă ca flacăra unei lumânări. Desluşi că era vorba 
despre doi oameni. Umbrele lor alunecau strâmbate pe 


403 


laturile puţului, alungite ca nişte giganţi. Le putea auzi 
glasurile, reverberându-se în tunel. 

— „găsit unul dintre ticăloşi, spunea unul. Ceilalţi vor 
urma curând. O zi, două, trei, două săptămâni... 

— Şi când va afla adevărul, ce va face? răsună cea de-a 
doua voce, scăldată în accentele lichide ale Oraşelor 
Libere. 

— Numai zeii singuri ştiu asta, spuse prima voce. Arya 
putea vedea fuiorul de fum cenuşiu desprinzându-se din 
torţă, ridicându-se răsucit ca un şarpe. Nebunii au încercat 
să-i omoare fiul şi, ce-i mai rău, au transformat totul într-o 
farsă caraghioasă. El nu-i un om care să treacă peste aşa 
ceva cu vederea. Te previn, lupul şi leul îşi vor sări, 
curând, la gât, indiferent dacă vrem asta sau nu. 

— Prea repede, mult prea repede, se plânse vocea cu 
accent. La ce ar servi un război acum? Nu suntem 
pregătiţi. Amână totul. 

— Aş putea la fel de bine să încerc să opresc timpul. Mă 
crezi vreun vrăjitor? 

Celălalt chicoti. 

— Nici mai mult, nici mai puţin. 

Flăcările linseră aerul rece. Umbrele înalte aproape că 
ajunseseră la ea. O clipă mai târziu, bărbatul care ţinea 
torţa intră în câmpul ei vizual, cu tovarăşul lui lângă el. 
Arya se trase înapoi de lângă puț, cu burta lipită de pă- 
mânt, îşi ţinu răsuflarea când bărbaţii ajunseră la capătul 
scărilor. 

— Ce vrei să fac? întrebă purtătorul torţei, un bărbat 
solid, cu o capă la jumătate, din piele. 

Chiar şi în cizmele grele, picioarele sale păreau că 
alunecă pe pământ, fără niciun sunet. O faţă rotundă, plină 
de cicatrici, şi un smoc de barbă se iţeau de sub coiful de 
oţel, iar peste hainele de piele groasă purta cămaşă de 
zale; la cingătoare, avea un pumnal şi o sabie scurtă. Aryei 
i se păru că era ceva ciudat de familiar în aspectul lui. 

— Dacă o Mână poate muri, de ce nu şi alta? replică 
bărbatul cu accent şi barbă galbenă, despicată. Ai mai 


404 


dănţuit pe muzica asta şi înainte, prietene. 

Nu era cineva pe care Arya să-l mai fi văzut vreodată, 
era sigură de asta. Exagerat de gras, şi cu toate astea 
părea că păşeşte atât de uşor, punându-şi greutatea pe 
perniţele tălpilor aşa cum ar fi făcut un dansator pe apă. 
Inelele sale licăreau în lumina torţei, aur roşu şi argint alb, 
încrustate cu rubine, safire, ochi de tigru. Avea câte un 
inel pe fiecare deget; pe unele chiar două. 

— Înainte nu a fost ca acum, iar Mâna asta nu-i precum 
cealaltă, spuse bărbatul cu cicatrici, intrând amândoi în 
hol. 

Nemişcată ca piatra, îşi spuse Arya, tăcută ca o umbră. 
Orbiţi de strălucirea torţei lor, nici nu o văzură lipită de 
piatră, la numai câţiva paşi distanţă. 

— Poate că ai dreptate, răspunse barba despicată, 
oprindu-se să-şi tragă respiraţia după ce urcase atât. Fără 
îndoială, trebuie să câştigăm timp. Prinţesa este 
însărcinată. Khal-ul nu se va pune în mişcare decât după 
ce i se naşte fiul. Ştii cum sunt ei, aceşti sălbatici. 

Bărbatul cu torţa apăsă pe ceva. Arya auzi un huruit 
profund. O lespede uriaşă de piatră, roşie în lumina torţei, 
alunecă în jos din tavan, cu o bufnitură răsunătoare care 
aproape că o făcu să tipe. Acolo unde fusese intrarea în 
puț, nu mai era decât piatră masivă, solidă şi intactă. 

— Dacă nu se pune singur în mişcare cât de curând, s-ar 
putea să fie prea târziu, zise bărbatul solid, cu coiful de 
oţel. Ăsta nu mai este un joc pentru doi, dacă o fi fost 
vreodată. Stannis Baratheon şi Lysa Arryn au fugit acolo 
unde nu mai pot să-i ajung, iar gurile rele spun că adună 
oameni în jurul lor. Cavalerul Florilor scrie la Highgarden, 
grăbindu-l pe tatăl său, lordul, să o trimită pe sora lui la 
curte. Fata este o fecioară de paisprezece ani, dulce şi 
frumoasă şi atrăgătoare, iar Lordul Renly şi Ser Loras 
intenţionează să i-o vâre în pat lui Robert, s-o mărite cu el 
şi s-o facă noua regină. Degețel... numai zeii ştiu ce jocuri 
face Degeţelul. Totuşi, Lordul Stark este cel care-mi 
tulbură somnul. Îl are pe bastard, are cartea şi, foarte 


405 


curând, va avea şi adevărul. Iar acum soaţa lui l-a răpit pe 
Tyrion Lannister, mulţumită uneltirilor Degeţelului. Lordul 
Tywin va considera asta o ofensă, iar Jaime are o afecţiune 
ciudată pentru acest Pezevenghi. Dacă Lannisterii se 
mişcă spre nord, asta-i va aduce şi pe Tully. Tu spui: 
Amână, iar eu răspund: Grăbeşte-te. Nici chiar cei mai 
buni jongleri nu pot să ţină în aer, pe veci, o sută de bile. 

— Tu eşti mai mult decât un jongler, prieten drag. Eşti 
un adevărat vrăjitor. Tot ce-ţi cer este să-ţi foloseşti 
farmecele ceva mai mult. 

O luară în jos pe coridor în direcţia de unde venise Arya, 
trecând de încăperea cu monştri. g 

— Voi face tot ce pot, spuse moale cel cu torța. Imi 
trebuie aur şi încă cincizeci de păsări. 

Îi lăsă să o ia înainte, apoi începu să se furişeze pe 
urmele lor. făcută ca umbra. 

— Atât de multe? Vocile se auzeau mai slab acum, iar 
lumina se diminua înaintea ei. Cei de care ai nevoie sunt 
greu de găsit... aşa tineri, să-şi cunoască hrisoavele... 
poate mai bătrâni... nu mor aşa de uşor... 

— Nu. Cei tineri sunt mai siguri... tratează-i cu 
blândeţe... 

— ...dacă-şi ţin gurile... 

— „fiscul... 

Multă vreme după ce vocile lor se risipiseră, Arya încă 
mai putea vedea lumina torţei, o stea fumegândă care o 
invita s-o urmeze. De două ori i se păru că o pierduse, însă 
continuă să meargă şi de fiecare dată se pomeni la capătul 
unei scări înguste şi abrupte, iar torţa licărea slab departe, 
sub ea. Se grăbi după ea, coborând şi tot coborând. O 
dată, se împiedică de o piatră şi căzu lovindu-se de perete, 
iar mâna ei atinse pământul gol, susţinut de bârne, în 
vreme ce înainte, tunelul fusese placat cu piatră. A 

Trebuie că se furişase în urma lor câţiva kilometri. În 
cele din urmă dispărură, însă nu ar fi putut merge decât 
înainte. Găsi din nou peretele şi-l urmă, oarbă şi pierdută, 
prefăcându-se că Nymeria păşea neauzită lângă ea, în 


406 


beznă. La sfârşit, ajunse într-o apă puturoasă, care-i venea 
până la genunchi, dorindu-şi să poată dansa deasupra ei 
aşa cum ar fi reuşit Syrio şi întrebându-se dacă va mai 
vedea vreodată lumina zilei. Era întuneric bine când Arya 
ieşi în noapte. 

Se pomeni la gura unui canal care se golea în râu. 
Mirosea atât de rău, încât se dezbrăcă acolo, pe loc, 
lăsându-şi hainele murdare pe malul râului, şi se aruncă în 
apa neagră. Înotă până ce se simţi curățată şi ieşi la mal 
tremurând. Câţiva călăreţi trecură pe drumul de lângă râu 
pe când Arya îşi spăla hainele, însă dacă văzură fata goală 
şi slăbănoagă frecându-şi zdrenţele sub lumina lunii, nici 
n-o băgară în seamă. 

Era la câţiva kilometri distanţă de castel, dar oriunde te- 
ai fi aflat la Debarcaderul Regelui, nu trebuia decât să 
ridici privirile pentru a vedea Fortăreaţa Roşie înălţată pe 
Dealul lui Aegon, aşa că nu era niciun pericol să se 
rătăcească. Hainele aproape că i se uscaseră când ajunse 
la postul de pază de la poartă. Grilajul de fier fusese 
coborât, iar porţile zăvorâte, aşa că se întoarse spre uşa 
din spate. Mantiile aurii care erau de pază mârâiră când le 
spuse s-o lase să intre. 

— Vezi-ţi de drum, zise una. Nu mai sunt resturi de la 
masă, iar după lăsarea serii nu se mai cerşeşte. 

— Nu sunt cerşetoare, zise ea. Locuiesc aici. 

— Am spus vezi-ți de drum. Ai nevoie de una peste 
urechi ca să auzi mai bine? 

— Vreau să-l văd pe tatăl meu. 

Străjerii schimbară priviri între ei. 

— Iar eu vreau s-o mârlesc chiar pe regină, pentru tot 
binele pe care mi-l face, spuse cel mai tânăr. 

Cel vârstnic se încruntă. 

— Şi cine-i tatăl ăsta al tău, băiete, vânătorul de 
şobolani al oraşului? 

— Mâna Regelui, îi spuse Arya. 

Ambii bărbaţi izbucniră în râs, însă apoi cel mai în 
vârstă îşi flutură pumnul spre ea nepăsător, ca un om care 


407 


ar alunga un câine. Arya văzu lovitura înainte încă să 
înceapă. Se trase ca într-un dans din calea ei, rămânând 
neatinsă. 

— Nu sunt băiat, scuipă ea cuvintele, sunt Arya Stark de 
Winterfell, iar dacă mă atingeti, tatăl meu, lordul, o să vă 
înfigă capetele în vârful ţepuşelor. Dacă nu mă credeţi, 
aduceţi-l aici pe Jory Cassel sau Vayon Poole, de la Turnul 
Mâlinii. Îşi înfipse degetele în şold. Acum aveţi de gând să 
deschideţi poarta, sau trebuie să vă dau una peste urechi 
ca să auziţi mai bine? 

Tatăl ei era singur în seră când Harwin şi Tom Grasul o 
aduseră înăuntru, o lampă cu ulei strălucind blând la cotul 
său. Era aplecat asupra celei mai mari cărţi pe care o 
văzuse vreodată Arya, un tom imens, gros, cu pagini 
scorojite şi îngălbenite, acoperite de litere ilizibile, legate 
între coperte de piele decolorată; el însă o închise ca să 
asculte raportul lui Harwin. Chipul său era imobil când îi 
trimise pe oameni afară, mulţumindu-le. 

— Îţi dai seama că am trimis jumătate din garda mea ca 
să te caute? zise Eddard Stark când rămaseră singuri. 
Septa Mordane şi-a ieşit din minţi de groază. Acum este în 
templu, rugându-se pentru întoarcerea ta cu bine. Arya, 
ştii doar că nu ai voie să treci niciodată de porţile 
castelului fără învoirea mea. 

— Dar nu am trecut de porţi, spuse ea fără să se 
gândească. Ei bine, nu am vrut asta. M-am dus doar prin 
pivnițe, numai că am dat peste un tunel. Era foarte 
întunecos şi nu am avut o torţă sau o lumânare să văd pe 
unde merg, aşa că m-am tot dus prin tunel. Nu am putut să 
mă întorc pe unde am venit, din cauza monştrilor. Tată, 
vorbeau despre cum să te omoare! Nu monştrii, ci doi 
oameni. Nu m-au văzut, eram nemişcată ca piatra şi tăcută 
ca umbra, dar eu i-am auzit. Spuneau că ai o carte şi un 
bastard şi că dacă o Mână a putut să moară, de ce n-ar mai 
putea încă una? Asta-i cartea? Pun rămăşag că Jon este 
bastardul. 

— Jon? Arya, despre ce tot vorbeşti? Cine a spus asta? 


408 


— Ei au spus, îi răspunse ea. Era unul gras, plin de inele 
pe degete şi cu o barbă galbenă, despicată, şi un altul în 
cămaşă de zale şi coif de oţel, iar cel gras spunea că 
trebuie să amâne tot, însă celălalt i-a spus că nu poate să 
tot facă jonglerii şi că lupul şi leul îşi vor sări unul la gâtul 
altuia şi că era o farsă caraghioasă, de mim. Incercă să-şi 
amintească şi restul. Nu prea înţelesese tot ce discutaseră 
cei doi şi acum totul i se amestecase în minte. Cel gras mai 
spunea că prinţesa are un copil. Cel cu coiful de oţel, care 
avea torţa, a spus că trebuie să se grăbească. Cred că era 
un vrăjitor. 

— Un vrăjitor! făcu Ned fără nicio urmă de zâmbet. 
Avea, cumva, o barbă lungă şi albă şi o pălărie ascuţită cu 
stele presărate pe ea? 

— Nu! Nu era ca în poveştile Bătrânei Nan. Nu arăta 
deloc a vrăjitor, însă cel gras da. 

— Te previn, Arya, dacă încerci să îmi torni tot felul de 
născociri... 

— Nu. Ţi-am spus că asta a fost în pivnițe, lângă locul cu 
peretele secret. Vânam pisici şi, ei bine... Făcu o 
strâmbătură. Dacă recunoştea că-l lovise pe Prinţul 
Tommen, chiar că se va supăra foarte tare pe ea... Ei bine, 
am intrat printr-o fereastră. Acolo am găsit monştrii... 

— Monştri şi vrăjitori, spuse tatăl ei. Se pare că ai cam 
trecut prin ceva peripeții. Aceşti oameni pe care i-ai auzit, 
spui că vorbeau despre jonglerii şi pantomime? 

— Da, admise Arya, numai că... 

— Arya, erau mimi, îi spuse tatăl ei. Trebuie să fie acum 
zeci de trupe prin Debarcaderul Regelui, venite să facă şi 
ele un ban de pe urma mulțimilor adunate la turnir. Nu 
sunt sigur ce făceau ăştia doi la castel, dar poate că regele 
le-a cerut un spectacol. 

— Nu. Scutură încăpăţânată din cap. Nu erau... 

— În orice caz, nu ar trebui să urmăreşti oamenii şi să-i 
spionezi. Nici eu nu sunt încântat de ideea că fiica mea se 
caţără prin ferestre străine în căutarea pisicilor. Uită-te la 
tine, scumpo. Mâinile tale sunt pline de zgârieturi. Toate 


409 


astea durează deja de prea mult timp. Spune-i lui Syrio că 
vreau să vorbesc cu el... 

Fu întrerupt de o bătaie în uşă, scurtă şi bruscă. 

— Lord Eddard, iertăciune, strigă Desmond, dar a venit 
un frate în negru şi vă cere o audienţă. Spune că sunt 
lucruri urgente. Am crezut că vreţi să ştiţi. 

— Uşa mea este întotdeauna deschisă pentru Rondul de 
Noapte, spuse tatăl ei. 

Desmond îl lăsă pe om înăuntru. Era gârbovit şi pocit, 
cu o barbă dezordonată şi haine murdare; cu toate astea, 
Eddard îl salută cu bucurie şi-l întrebă cum îl cheamă. 

— Yoren, după voia dumneavoastră, lordul meu. Iertare 
pentru oră. Se înclină spre Arya. lar acesta trebuie să fie 
fiul dumneavoastră. Vă seamănă. 

— Sunt fată! făcu Arya exasperată. Dacă bătrânul 
coborâse de pe Zid, probabil că trecuse prin Winterfell. Îi 
cunoşti pe fraţii mei? întrebă ea agitată. Robb şi Bran sunt 
la Winterfell, iar Jon este pe Zid. Jon Snow este şi el tot în 
Rondul de Noapte, trebuie să-l cunoşti, are un lup 
străvechi, unul alb cu ochii roşii. Jon n-a ajuns încă 
cercetaş? Eu sunt Arya Stark. 

Bătrânul în hainele lui negre, puturoase, o privea 
ciudat, însă Arya părea că nu se mai putea opri din vorbit. 

— Când te întorci înapoi la Zid, nu vrei să-i duci lui Jon o 
scrisoare dacă-i scriu eu una? 

Dorea ca Jon să fie bine acum. El ar crede-o dacă i-ar 
povesti despre pivnițe şi despre bărbatul gras, cu barba 
despicată, şi vrăjitorul cu coiful de oţel. 

— Fiica mea uită, adesea, bunele maniere, spuse Ed- 
dard Stark cu un zâmbet uşor, care-i înmuie cuvintele. Îţi 
cer iertare, Yoren. Te-a trimis fratele meu, Benjen? 

— Nu m-a trimis nimeni, lordul meu, în afară de 
bătrânul Mormont. Mă aflu aici ca să găsesc oameni 
pentru Zid, iar când Robert va convoca întreaga curte, îmi 
voi pune genunchiul jos şi voi striga ce trebuinţe avem, să 
văd dacă Regele şi Mâna mai au pleavă prin temniţele lor, 
de care s-ar lipsi cu dragă inimă. Aţi putea spune însă că şi 


410 


despre Benjen Stark ar putea fi vorba aici. Sângele lui s-a 
făcut negru. Îmi este la fel de frate precum vă este şi dum- 
neavoastră. Am venit pentru el. Călărit-am din greu, 
aproape că mi-am omorât iapa după cum am muncit-o 
până aici, însă i-am lăsat pe ceilalţi mult în urmă. 

— Ceilalţi? 

Yoren pufni. 

— Mercenari şi călăreţi liberi şi tot astfel de gunoaie. 
Hanul era plin de ei, iar eu i-am văzut cum adulmecau. 
Mirosul sângelui şi al aurului sunt la fel, până la urmă. Dar 
nu toţi au luat-o spre Debarcaderul Regelui. Unii galopau 
spre Casterly Rock, iar Stânca este şi mai aproape. Lordul 
Tywin trebuie că a aflat deja vorba, puteţi conta pe asta. 

Tatăl se încruntă. 

— Ce fel de vorbă? 

Yoren se uită la Arya. 

— Una care este mai bine să fie rostită între patru ochi, 
lordul meu, vă cer iertăciune. 

— După cum doreşti. Desmond, du-o pe fata mea în 
camerele ei. O sărută pe frunte. Vom termina discuţia 
mâine. 

Arya parcă prinsese rădăcini pe loc. 

— Nu s-a întâmplat nimic rău cu Jon, nu? îl întrebă ea 
pe Yoren. Sau cu unchiul Benjen? 

— Păi, cât îl priveşte pe Stark, n-aş putea spune. Băiatul 
Snow era destul de bine când am plecat eu de la Zid. Dar 
nu ei mă preocupă pe mine. 

Desmond o luă de mână. 

— Vino cu mine, domniţă. L-ai auzit pe tatăl tău, lordul. 

Arya nu avea de ales decât să meargă cu el, dorindu-şi 
să fi fost Tom Grasul în locul lui. Cu Tom ar mai fi putut 
zăbovi la uşă cu vreun pretext, ca să asculte ce avea de 
spus Yoren, însă Desmond era mult prea încăpățânat 
pentru un astfel de truc. 

— Câţi străjeri are tatăl meu? îl întrebă pe când coborau 
spre camera ei de culcare. 

— Aici, la Debarcaderul Regelui? Cincizeci. 


411 


— N-ai lăsa pe nimeni să-l ucidă, nu-i aşa? îl iscodi ea. 

Desmond râse. 

— Fii fără teamă, micuță domniţă. Lordul Eddard este 
păzit zi şi noapte. Nu i se poate întâmpla nimic. 

— Lannisterii au mai mult de cincizeci de oameni, îi 
aminti Arya. 

— N-au decât, însă orice om din nord face cât zece 
dintre mercenarii din sud, aşa că poţi dormi liniştită. 

— Ce-ar fi dacă ar fi trimis un vrăjitor să-l ucidă? 

— Păi, în acest caz, răspunse Desmond trăgându-şi 
sabia lungă, şi vrăjitorii mor la fel ca toţi oamenii, odată ce 
le tai capul. 


412 


EDDARD 


— Robert, te implor, se rugă Ned, bagă de seamă ce 
spui. Vorbeşti despre uciderea unui copil. 

— Târfa este borţoasă! Pumnul regelui izbi masa 
consiliului, tare ca o bubuitură de tunet. Ţi-am spus că 
asta se va întâmpla, Ned. Incă de acolo, din ţinutul 
gorganelor, te-am avertizat, dar n-ai vrut să asculţi. Ei 
bine, ascultă acum. Îi vreau morţi, mamă şi copil, pe 
amândoi, şi pe prostul ăla de Viserys. E destul de limpede? 
Îi vreau morti. 

Ceilalţi consilieri se străduiau din răsputeri să pară că 
erau în cu totul altă parte. Fără îndoială, erau mai înţelepţi 
decât el. Eddard Stark se mai simţise doar foarte rar atât 
de singur. 

— Te vei dezonora pe veci dacă faci asta. 

— Atunci lasă să cadă totul pe capul meu, atât timp cât 
se rezolvă. Nu sunt atât de orb încât să nu văd umbra 
securii când atârnă deasupra gâtului meu. 

— Nu-i nicio secure, îi spuse Ned regelui. Numai umbra 
unei umbre, ştearsă de douăzeci de ani... Şi asta, dacă 
există cu adevărat. 

— Dacă? întrebă Varys moale, frecându-şi palmele 
pudrate. Lordul meu, mă judecaţi greşit. Credeţi că aş 
aduce sminteli pe masa regelui şi a consiliului? 

Ned îl privi pe eunuc cu răceală. 

— Ne-ai aduce şoaptele unui trădător aflat la celălalt 
capăt de lume, lordul meu. Sau poate că Mormont 
greşeşte. Sau poate că minte. 

— Ser Jorah nu ar îndrăzni să mă înşele, spuse Varys cu 
un surâs viclean. Contaţi pe asta, lordul meu. Prinţesa are 
un copil. 

— Aşa spui tu. Dacă greşeşti, nu trebuie să ne temem. 
Dacă fata naşte un copil mort, nu trebuie să ne temem. 


413 


Dacă dă naştere unei fete în locul unui fiu, nici atunci nu 
trebuie să ne temem. Dacă sugarul moare de timpuriu, nu 
trebuie să ne temem. 

— Dar dacă este băiat? insistă Robert. Şi dacă 
supravieţuieşte? 

— Marea Îngustă va rămâne, totuşi, între noi. Am să mă 
tem de Dothraki doar în ziua în care caii lor vor goni pe 
apă. 

Regele luă o înghiţitură de vin şi îi aruncă lui Ned o 
privire incendiatoare, peste masă. 

— Deci mă sfătuieşti să nu fac nimic, până ce odrasla 
dragonului pune piciorul, cu armata sa, pe țărmurile mele, 
aşa este? 

— „Odrasla dragonului” este în pântecul mamei ei, 
spuse Ned. Nici chiar Aegon nu s-a apucat de cuceriri 
decât după ce l-au înţărcat. 

— Zei! Eşti încăpățânat ca un bizon, Stark. Regele se 
uită în jurul mesei de consiliu. Restul... v-aţi înghiţit cu 
toţii limbile? Nu vrea nimeni să-i bage minţile în cap 
acestui smintit cu faţa împietrită? 

Varys îi oferi regelui un zâmbet onctuos şi puse o mână 
moale pe mâneca lui Ned. 

— Îţi înţeleg remuşcările, Lord Eddard, cu adevărat le 
înţeleg. Nu am avut nicio bucurie să aduc consiliului astfel 
de veşti dureroase. Este un lucru îngrozitor că trebuie să 
ne gândim la asta, un lucru josnic. Totuşi, noi, cei care 
conducem, trebuie să facem şi astfel de lucruri pentru 
binele regatului, indiferent cât este de dureros pentru noi. 

Lordul Renly dădu din umeri. 

— Mie lucrurile mi se par destul de simple. Ar fi trebuit 
să punem ca Viserys şi sora lui să fie ucişi cu ani de zile în 
urmă, însă Maiestatea Sa, fratele meu, a făcut greşeala de 
a-l asculta pe Jon Arryn. 

— Mila nu este niciodată o greşeală, Lord Renly, 
răspunse Ned. Pe Trident, Ser Barristan, aici de faţă, a 
secerat o duzină de bărbaţi destoinici, prieteni ai lui 
Robert şi ai mei. Când l-au adus la noi, rănit cumplit şi 


414 


aproape mort, Roose Bolton ne-a îndemnat să-i tăiem 
gâtul, însă fratele dumneavoastră a spus: „Nu voi ucide un 
om pentru devotamentul lui, nici pentru că a luptat bine.” 
Şi l-a trimis pe propriul său maester să se îngrijească de 
rănile lui Ser Barristan. Îi adresă regelui o privire lungă şi 
îngheţată. Ce-ar fi fost acum omul ăsta? 

Robert avea încă destulă ruşine în el încât să roşească. 

— Nu-i acelaşi lucru, se plânse el. Ser Barristan era 
cavaler din Garda Regelui. 

— Iar Daenerys, o fată de paisprezece ani. Ned ştia prea 
bine că împinge lucrurile dincolo de limita dictată de 
înţelepciune, însă nu putea să tacă. Robert, te întreb, de ce 
ne-am ridicat noi împotriva lui Aerys Targaryen, dacă nu 
ca să punem capăt uciderii copiilor? 

— Ca să punem capăt Targaryenilor, mormăi regele. 

— Maiestatea  Voastră, nu am ştiut niciodată ca 
dumneavoastră să vă temeţi de Rhaegar. Ned lupta din 
răsputeri să alunge disprețul din propriul său glas. Să vă fi 
zăpăcit atât de mult trecerea anilor încât să tremuraţi din 
cauza umbrei unui copil nenăscut? 

Robert se împurpură la chip. 

— Ajunge, Ned, îl avertiză el împungând aerul cu 
degetul. Niciun alt cuvânt. Ai uitat cine-i regele aici? 

— Nu, Maiestatea  Voastră, răspunse Ned. Dar 
dumneavoastră? 

— Ajunge! răcni regele. M-am săturat de vorbărie. Am 
să termin cu asta, ori voi fi blestemat. Ce spuneţi voi, 
ceilalţi? 

— Trebuie ucisă, declară Lordul Renly. 

— Nu avem de ales, murmură Varys. Trist, foarte trist... 

Ser Barristan Selmy îşi ridică de la masă ochii de un 
albastru-deschis şi spuse: 

— Maiestatea Voastră, există o onoare în a-ţi înfrunta 
duşmanul pe câmpul de luptă, dar niciuna în a-l ucide în 
pântecul mamei sale. lertaţi-mă, însă trebuie să fiu de 
partea Lordului Eddard. 

Marele Maester Pycelle îşi drese glasul, proces care 


415 


păru să-i ia câteva minute. 

— Ordinele mele sunt să servesc regatul, nu pe cel care 
domneşte. Cândva, l-am sfătuit pe Regele Aerys cu acelaşi 
devotament cu care îl sfătuiesc şi pe Regele Robert acum, 
aşa că nu-i doresc niciun rău acestei fete a lui. Totuşi, vă 
întreb: dacă vine din nou războiul, cât de mulţi oşteni vor 
muri? Câte oraşe vor arde? Câţi copii vor fi smulşi de 
lângă mamele lor pentru a pieri în vârful vreunei sulițe? Îşi 
mângâie barba albă şi stufoasă cu o tristeţe infinită, 
părând istovit. Nu este mai înţelept, ba chiar mai blând, ca 
Daenerys Targaryen să moară acum şi astfel să trăiască 
alţi zeci de mii de oameni? 

— Mai blând, făcu Varys. Oh, cât de bine şi adevărat au 
fost spuse acestea, Mare Maester. Este atât de adevărat! 
Dacă zeii, în capriciul lor, îi dăruiesc lui Daenerys Targa- 
ryen un fiu, acest regat va sângera. 

Degețel fu ultimul. Pe când Ned îl privea, Lordul Petyr 
îşi înăbuşi un căscat. 

— Când te trezeşti în pat cu o femeie urâtă, cel mai bun 
lucru pe care poţi să-l faci este să închizi ochii şi să 
continui aşa, declamă el. Aşteptarea n-o va face mai 
frumoasă. Sărut-o şi termină cu ea. 

— Sărut-o? repetă Ser Barristan uluit. 

— Un sărut de oţel, spuse Degețel. 

Robert se întoarse să se confrunte cu Mâna sa. 

— Ei bine, asta e, Ned. Tu şi cu Selmy sunteţi singuri. 
Unica problemă care rămâne este să găsim pe cineva s-o 
ucidă. 

— Mormont tânjeşte după iertarea regală, le reaminti 
Lordul Renly. 

— Cu disperare, făcu Varys. Totuşi, tânjeşte şi mai mult 
după viaţă. Acum, prinţesa trebuie să fie aproape de Vaes 
Dothrak, unde ridicarea unei săbii înseamnă moarte. Dacă 
v-aş spune ce i-ar face Dothraki celui care ar îndrăzni să 
folosească una împotriva unei khaleesi, niciunul dintre voi 
nu ar mai dormi la noapte. Îşi mângâie obrazul pudrat. Dar 
otrava... lacrimile din Lys, să zicem. Khal Drogo nu trebuie 


416 


să afle niciodată că n-a fost o moarte naturală. 

Ochii adormiţi ai Marelui Maester Pycelle se deschiseră. 
Îi aruncă eunucului o ocheadă bănuitoare. 

— Otrava este arma laşului, se plânse regele. 

Lui Ned îi era de ajuns. 

— Trimiţi asasini plătiţi împotriva unei fete de 
paisprezece ani şi-ţi mai baţi capul cu onoarea? Îşi împinse 
scaunul în spate şi se ridică. Fă-o chiar tu, Robert. Cel 
care dă sentinţa ar trebui să mânuiască şi sabia. Priveşte-o 
direct în ochi înainte de a o ucide. Priveşte-i lacrimile, 
ascultă-i ultimele cuvinte. Îi datorezi măcar asta. 

— Zei, răbufni regele, cuvântul explodând din el de 
parcă abia îşi mai putea stăpâni furia. Tu chiar vorbeşti 
serios, lua-te-ar naiba! Se întinse după butelca de vin de 
lângă cotul său, o găsi golită şi o aruncă spărgând-o de un 
perete. Mi s-a terminat şi vinul, dar şi răbdarea. Ajunge! 
Faceţi ce v-am spus. 

— Eu nu voi lua parte la această crimă, Robert. Fă cum 
vrei tu, dar nu-mi cere să-mi pun pecetea pe aşa ceva. 

Preţ de o clipă, Robert nu păru să înţeleagă ce spunea 
Ned. Sfidarea nu era o îmbucătură pe care s-o fi gustat 
foarte des. Încet, expresia feţei sale se schimbă, pe măsură 
ce înţelegea. Ochii i se îngustară şi o roşeaţă i se urcă pe 
gât, trecând de gulerul de catifea. Aţinti asupra lui Ned un 
deget acuzator. 

— Eşti Mâna Regelui, Lord Stark. Vei face cum îţi 
poruncesc eu, ori am să-mi găsesc o Mână care o va face. 

— Îi doresc numai succes. Ned deschise catarama care-i 
ţinea faldurile mantiei, mâna ornamentală din argint care 
servea şi ca însemn al funcţiei sale. O puse pe masă în faţa 
regelui, întristat de amintirea celui care i-o prinsese, un 
prieten pe care-l iubise. Credeam că eşti un om mai bun 
decât eşti, Robert. Credeam că am făcut un rege nobil. 

Faţa lui Robert era purpurie. 

— Afară, croncăni el, sufocându-se de furie. leşi afară, 
al naibii să fii, am terminat-o cu tine. Ce mai aştepţi? 
Pleacă, aleargă înapoi la Winterfell. Şi asigură-te că n-am 


417 


să-ţi mai văd faţa niciodată, ori jur că am să-ţi aşez capul 
în vârful unui par! 

Ned făcu o plecăciune şi se răsuci pe călcâie fără niciun 
alt cuvânt. Simţea privirile lui Robert aţintite pe spatele 
său. Pe când ieşea din camerele de consiliu, discuţia se 
reluă de parcă nici nu s-ar fi întrerupt. 

— În Braavos există o societate numită Oamenii Fără 
Chip, explică Marele Maester Pycelle. 

— Aveţi vreo idee cât de scumpi sunt? se plânse 
Degețel. Poţi năimi o armată întreagă de mercenari pentru 
jumătate din preţul lor, iar atât cer pentru un negustor. 
Nici nu îndrăznesc să mă gândesc cât ar cere pentru o 
prinţesă. 

Ned închise uşa după el şi glasurile amuţiră. Ser Boros 
Blount stătea în afara camerei, purtând mantia lungă şi 
albă şi armura Gărzii Regelui. Îi aruncă o privire scurtă şi 
curioasă, din colţul ochilor, însă nu-i puse nicio întrebare. 

Pe când traversa curtea, înapoi spre Turnul Mâinii, ziua 
îl întâmpină grea şi agresivă. Putea simţi în aer 
ameninţarea ploii. Lui Ned i-ar fi plăcut. L-ar fi putut face 
să se simtă cu o idee mai puţin mânjit. Când ajunse la 
seră, îl convocă pe Vayon Poole. Administratorul veni 
imediat. 

— Aţi trimis după mine, Lord Mână? 

— Nu mai sunt Mână, îi spuse Ned. Regele şi cu mine 
ne-am certat. Ne vom întoarce la Winterfell. 

— Voi face imediat aranjamentele necesare, lordul meu. 
Vom avea nevoie de două săptămâni pentru a pregăti totul 
pentru călătorie. 

— S-ar putea să nu avem două săptămâni la dispoziţie. 
Nici măcar o zi. Regele a menţionat ceva despre înfigerea 
capului meu într-un par. Ned se încruntă. Nu credea, cu 
adevărat, că regele i-ar face ceva, nu Robert. Acum era 
furios, însă odată ce Ned nu i se va mai arăta în cale, furia 
i se va stinge, cum se întâmpla întotdeauna. 

Intotdeauna? Dintr-odată, neliniştit, îşi aminti de Rhae- 
gar Targaryen. Mort de cincisprezece ani, şi totuşi Robert 


418 


îl urăşte la fel de mult. Era o idee tulburătoare... şi mai era 
şi cealaltă problemă, incidentul dintre Catelyn şi pitic, de 
care-l prevenise Yoren noaptea trecută. Asta va ieşi cât de 
curând la lumină, la fel de sigur precum faptul că soarele 
va răsări, iar regele fiind cuprins de o asemenea furie 
întunecată... lui Robert s-ar putea să nu-i pese nici cât 
negru sub unghie de Tyrion Lannister, însă i-ar leza 
mândria şi nu era greu de prevăzut ce ar putea face 
regina. 

— Ar fi mai bine să plec eu înainte, îi spuse lui Poole. 
Îmi iau fiicele cu mine şi câţiva oameni din gardă. Voi, 
ceilalţi, mă puteţi urma când sunteţi gata. Informează-l pe 
Jory, dar nu mai spune nimănui şi nu face nimic decât 
după ce fetele şi cu mine am plecat deja. Castelul este plin 
de ochi şi de urechi şi mai degrabă aş vrea ca planurile 
mele să nu fie cunoscute. 

— După cum porunciţi, lordul meu. 

După ce plecă, Eddard Stark se duse la fereastră şi se 
aşeză copleşit de gânduri. Robert nu-i lăsase nicio alegere 
pe care s-o fi putut accepta. Ar trebui să-i mulţumească. 
Era bine că se întorcea la Winterfell. Nici n-ar fi trebuit să 
plece de acolo vreodată. Fiii lui aşteptau acolo. Poate că el 
şi Catelyn vor zămisli împreună încă un fiu, când se va 
întoarce, nu erau încă atât de bătrâni. Şi în plus, în ultima 
vreme se trezise visând la zăpezi, la tăcerea adâncă din 
noapte, din codrii lupului. 

Şi totuşi, gândul că pleca îl irita. Rămâneau atâtea 
lucruri neterminate. Robert şi consiliul lui de laşi şi 
linguşitori vor aduce regatul la sapă de lemn dacă erau 
lăsaţi de capul lor, sau mai rău, îl vor vinde Lannisterilor 
ca să-şi acopere datoriile. lar adevărul despre moartea lui 
Jon Arryn îi era tot ascuns. Oh, găsise câteva piese, destule 
cât să fie convins că Jon fusese, într-adevăr, asasinat, dar 
nu erau mai mult decât urma unui animal prin covorul de 
frunze din pădure. Încă nu dăduse cu ochii de fiară, deşi o 
simţea prin împrejurimi,  pândind, ascunzându-se, 
înşelătoare. 


419 


Îi veni brusc în minte ideea de a se întoarce la Win- 
terfell pe mare. Ned nu era marinar, şi, în mod normal, ar 
fi preferat drumul regelui, însă dacă lua o corabie s-ar fi 
putut opri la Piatra Dragonului şi ca să vorbească cu Stan- 
nis Baratheon. Pycelle trimisese un corb peste apă, cu o 
scrisoare politicoasă din partea lui Ned prin care îi cerea 
Lordului Stannis să-şi reia locul în micul consiliu. Până 
acum, nu venise niciun răspuns, însă tăcerea îi adâncise şi 
mai mult bănuielile. Lordul Stannis cunoştea secretul din 
cauza căruia murise Jon Arryn, era sigur de asta. Se putea 
ca adevărul pe care-l căuta să-l aştepte în vechea insulă 
fortificată a Casei Targaryen. 

Iar după ce-l afli, ce mai urmează? Unele secrete sunt 
mai bine să rămână ascunse. Unele secrete sunt prea 
periculoase pentru a fi împărtăşite, chiar şi celor pe care-i 
iubeşti şi în care te încrezi. Ned trase din teaca de la 
centură pumnalul pe care i-l adusese Catelyn. Arma 
Pezevenghiului. De ce să-l fi vrut piticul mort pe Bran? Să-l 
reducă la tăcere, desigur. Încă un secret, sau doar un fir 
din aceeaşi urzeală? 

Ar putea Robert să fie părtaş la asta? Nu s-ar fi gândit la 
aşa ceva, dar nici nu i-ar fi trecut prin minte vreodată că 
Robert ar putea cere moartea unui copil. Catelyn încercase 
să-l avertizeze. ÎI cunoşteai ca om, îi spusese ea. Regele 
este un străin pentru tine. Cu cât pleca mai repede de la 
Debarcaderul Regelui, cu atât era mai bine. Dacă exista 
vreo corabie care să plece mâine spre nord, era bine să fie 
pe puntea ei. 

Îl chemă din nou pe Vayon Poole şi-l trimise la docuri să 
se intereseze discret, dar în grabă. 

— Găseşte-mi o navă rapidă cu un căpitan priceput, îi 
spuse el administratorului. Nu-mi pasă de mărimea 
cabinelor sau de calitatea lor, atâta vreme cât este rapidă 
şi sigură. Vreau să plec numaidecât. 

Nici nu plecase bine Poole, când Tomard anunţă un 
oaspete. 

— Lord Baelish vrea să vă vadă, stăp'ne. 


420 


Ned era tentat să-l refuze, însă se gândi mai bine. Încă 
nu era cu totul liber; până atunci, trebuia să joace după 
muzica lor. 

— Pofteşte-l înăuntru, Tom. 

Lordul Petyr intră agale în seră, de parcă nu s-ar fi 
petrecut nimic dimineaţă. Purta un pieptar de catifea 
decupată, crem şi argintiu, o mantie din mătase cenuşie 
tivită cu blană de vulpe neagră şi obişnuitul său zâmbet 
batjocoritor. 

Ned îl întâmpină cu răceală. 

— Aş putea să vă întreb de motivul acestei vizite, Lord 
Baelish? 

— N-am să te rețin prea mult, sunt în drum spre un 
prânz cu Lady Tanda. Plăcintă de mreană şi purcel de 
lapte fript. Se gândeşte s-o mărite cu mine pe fiica ei, aşa 
că mesele pe care le oferă sunt întotdeauna uluitoare. Ca 
s-o spunem însă pe-a dreaptă, mai curând m-aş însura cu 
un porc, dar nu-i spune asta. Mă dau în vânt după plăcinta 
de mreană. 

— Nu mă lăsa să te rețin din treburile tale, domnul meu, 
spuse Ned cu un dispreţ rece. In acest moment nici nu mă 
pot gândi la o companie pe care să mi-o doresc mai puţin 
decât a dumitale. 

— Oh, sunt sigur că, dacă-ţi pui mintea la contribuţie, 
mai poţi găsi câteva nume. Varys, să spunem. Cersei. Sau 
Robert. Maiestatea Sa este foarte furioasă pe tine. A tot 
continuat să vorbească de tine după ce ai plecat, în 
această dimineaţă. Cuvintele insolență şi ingratitudine 
erau pomenite foarte des, din câte-mi amintesc. 

Ned nu onoră spusele cu niciun răspuns. Nici nu-l 
invitase să stea jos, însă Degețel îşi trase, oricum, un 
scaun. 

— După ce-ai zbughit-o afară, a rămas în sarcina mea 
să-i conving să nu-i tocmească pe Oamenii Fără Chip, 
continuă el nepăsător. În loc de asta, Varys va răspândi 
discret vorba că-l vom face Lord pe oricine va avea grijă de 
fata aia Targaryen. 


421 


Ned era dezgustat. 

— Deci acum îi înnobilăm şi pe asasini. 

Degețel dădu din umeri. 

— Titlurile sunt ieftine. Oamenii Fără Chip sunt scumpi. 
Dacă este să spunem adevărul, i-am făcut fetei Targaryen 
mai mult bine decât i-ai făcut tu, prin pălăvrăgeala ta 
despre onoare. Lasă un mercenar să se îmbete cu viziunea 
titlului şi să încerce s-o ucidă. Mai mult ca sigur că va rata, 
iar după asta Dothrakii vor fi puşi în gardă. Dacă i-am 
trimite pe Oamenii Fără Chip după ea, ar însemna că e 
aproape în groapă. 

Ned se încruntă. 

— Şezi în consiliu şi vorbeşti de femei urâte şi săruturi 
de oţel, iar acum te aştepţi să te cred când îmi spui că ai 
încercat să o protejezi pe fată? Cât de prost mă crezi? 

— Ei bine, de fapt te cred unul mare de tot, spuse 
Degețel râzând. 

— Găseşti întotdeauna crimele atât de amuzante, Lord 
Baelish? 

— Nu crima o găsesc amuzantă, Lord Stark, ci pe tine. 
Domneşti ca un bărbat care dansează pe gheaţă crăpată. 
Indrăznesc să spun că vei scoate un pleoscăit distins. Cred 
că am auzit în această dimineaţă producându-se prima 
crăpătură. 

— Prima şi ultima, spuse Ned. Mi-a ajuns. 

— Când doreşti să te întorci la Winterfell, domnul meu? 

— Cât de repede pot. Dar ce-ţi pasă ţie de asta? 

— Nu-mi pasă deloc, dar în caz că mai eşti, cumva, pe 
aici la lăsarea serii, mi-ar plăcea să te duc la bordelul unde 
omul tău, Jory, a tot căutat cu atâta nepricepere. Degețel 
zâmbi. Nici măcar n-am să-i spun lui Lady Catelyn. 


422 


CATELYN 


— Doamna mea, ar fi trebuit să trimiteţi vorbă ca să vă 
anunţaţi sosirea, îi spuse Ser Donnel Waynwood pe când 
urcau cu caii în trecătoare. V-am fi întâmpinat cu o 
escortă. Drumul de munte nu-i deloc sigur, aşa cum era 
odată, pentru un grup atât de mic precum al 
dumneavoastră. 

— Am aflat asta, spre necazul nostru, Ser Donnel, 
răspunse Catelyn. Uneori se simţea de parcă inima i s-ar fi 
împietrit; şase oameni curajoşi muriseră pentru ca ea să 
ajungă până aici, iar ea nu putea găsi înlăuntrul ei dorinţa 
de a-i plânge; până şi numele lor îi dispăreau din minte. 
Oamenii clanurilor ne-au hărțuit zi şi noapte. Am pierdut 
trei oameni în primul atac, alţi doi în următorul, iar 
servitorul lui Lannister a pierit de febră când rănile i-au 
copt. Când i-am auzit pe oamenii dumneavoastră 
apropiindu-se, am crezut că ne venise sfârşitul. 

Se pregătiseră pentru ultima luptă disperată, cu săbiile 
în mână şi spatele lipit de peretele de stâncă. Piticul îşi 
ascuţise tăişurile securii sale, schimbând câteva glume 
morbide când Bronner zărise flamura pe care o purtau 
călăreţii din faţa lor, luna şi şoimul Casei Arryn, azuriul 
cerului şi albul. Catelyn nu mai văzuse niciodată o 
privelişte atât de îmbucurătoare. 

— Clanurile au devenit tot mai îndrăzneţe de la moartea 
Lordului Jon, spuse Ser Donnel. Era un tânăr solid, de 
douăzeci de ani, cinstit şi urât, cu un nas mare şi un ciuf 
de păr des, castaniu. Dacă ar fi după mine, aş lua o sută de 
oameni în munţi şi i-aş izgoni din bârlogurile lor şi i-aş 
învăţa câteva lecţii tăioase, însă sora dumneavoastră a 
interzis asta. Nu a permis nici măcar cavalerilor săi să 
participe la turnirul Mâinii. Vrea ca toţi oamenii noştri să 
stea în apropierea castelului, să apere Valea... împotriva 


423 


cui, nimeni nu este sigur. Umbre, spun unii. O privi 
neliniştit, de parcă şi-ar fi amintit dintr-odată cine era. 
Nădăjduiesc că nu am vorbit fără socoteală, doamna mea. 
Nu am vrut să vă jignesc. 

— Discuţiile directe nu mă jignesc, Ser Donnel. 

Catelyn ştia de ce se temea sora ei. Nu de umbre, ci de 
Lannisteri, se gândi uitându-se în spate, unde piticul 
călărea alături de Bronn. Cei doi se înhăitaseră ca nişte 
hoţi, de când murise Chiggen. Omuleţul era mult prea 
viclean decât îi plăcea ei. Când intraseră între munţi, 
fusese prizonierul ei, legat fedeleş şi neajutorat. Ce era 
acum? Încă prizonierul ei, dar călărea cu un pumnal la 
cingătoare şi o secure legată de şa, purtând blana pe care 
o câştigase jucând zaruri cu menestrelul şi o cămaşă de 
zale pe care o luase pe pe cadavrul lui Chiggen. Patruzeci 
de oameni îl flancau pe pitic, plus restul grupului ei, 
cavaleri şi maeştrii de arme aflaţi în serviciul surorii sale, 
Lysa, şi al fiului mai mic al lui Jon Arryn, dar, cu toate 
astea, Tyrion nu arăta nici cel mai mic semn de teamă. 
Oare mă înşel eu? se întrebă Catelyn nu pentru prima 
dată. Să fie el nevinovat de cele petrecute cu Bran şi Jon 
Arryn şi toți ceilalţi? lar dacă era, ce însemna asta? Ca să 
ajungă ea aici, muriseră şase oameni. 

Lăsă, hotărâtă, toate îndoielile deoparte. 

— Când vom ajunge la fortăreaţa dumneavoastră, v-aş fi 
foarte îndatorată dacă veţi putea trimite imediat după 
Maester Colemon. Ser Rodrik are febră din cauza rănilor. 
Se temuse nu o dată că bătrânul cavaler nu va supravieţui 
drumului. Spre sfârşit, abia dacă se mai putea ţine pe cal, 
iar Bronn o îndemnase să-l lase în voia sorții, însă Catelyn 
nici nu voise să audă de aşa ceva. În loc de asta, îl legaseră 
de şa şi-i poruncise lui Marillion, menestrelul, să vegheze 
asupra lui. 

Ser Donnel răspunse după o ezitare: 

— Lady Lysa a poruncit ca Maester să rămână la Eyrie 
tot timpul, pentru a se îngriji de Lord Robert. Avem un 
septon la porţi, care se îngrijeşte de răniții noştri. Se poate 


424 


ocupa şi de rănile omului dumneavoastră. 

Catelyn avea mai multă încredere în priceperea unui 
maester decât în rugăciunile unui septon. Era pe cale să 
spună asta, când văzu înainte fortificațiile - parapeţi lungi, 
construiți chiar din piatră de munte, pe fiecare latură. 
Acolo trecătoarea se îngusta, devenind un defileu lat cât să 
permită trecerea a patru oameni călare, iar turnuri 
gemene se ridicau pe crestele stâncoase, unite printr-un 
pod acoperit, din piatră cenuşie şlefuită, care se boltea 
peste drum. Feţe tăcute îi priveau din turnuri prin 
deschizăturile arcaşilor, de pe metereze şi pod. Când 
ajunseră aproape de vârf, un cavaler le ieşi în întâmpinare. 
Armura şi calul său erau cenuşii, însă mantia avea 
albastrul-roşu unduios al Casei Riverrun, iar un peşte 
negru, strălucitor, lucrat în aur şi obsidian, îi prindea 
faldurile pe umăr. î 

— Cine vrea să treacă prin Poarta Însângerată? strigă 
el. 

— Ser Donnel Waynwood, cu Lady Catelyn Stark şi 
însoțitorii ei, răspunse tânărul cavaler. 

Cavalerul Porții îşi ridică viziera. 

— Mă gândeam eu că doamna îmi pare cunoscută. Eşti 
departe de casă, micuță Cat. 

— Şi tu, unchiule, spuse ea zâmbind, în pofida tuturor 
celor prin care trecuse. Auzind din nou acel glas răguşit, 
se întoarse cu douăzeci de ani în urmă, la zilele copilăriei 
ei. 

— Casa mea este în spatele meu, rosti el morocănos. 

— Casa ta este în inima mea, îi spuse Catelyn. Scoate-ţi 
coiful. Vreau să-ţi văd din nou chipul. 

— Mă tem că anii nu l-au făcut mai frumos, zise Brynden 
Tully, însă când îşi scoase coiful, Catelyn văzu că minţise. 
Trăsăturile sale erau brăzdate de cute şi bătute de vreme, 
iar timpul furase din roşeaţa părului său, lăsându-i numai 
cenuşiul, însă zâmbetul îi era acelaşi, la fel şi sprâncenele 
stufoase, groase ca nişte omizi, şi râsul din ochii de un 
albastru-închis. Lysa ştie că vii? 


425 


— Nu am avut timp să trimit vorbă, îi spuse Catelyn. Mă 
tem că am plecat înaintea furtunii, unchiule. 

— Putem intra în Vale? întrebă Ser Donnel. 

Cei din neamul Waynwood ţineau întotdeauna la 
ceremonial. 

— În numele lui Robert Arryn, Lord peste Eyrie, 
Apărător al Văii, Adevărat Păzitor al Estului, vă permit 
intrarea slobodă şi vă cer să-i respectaţi pacea, răspunse 
Ser Brynden. Intraţi. 

Şi aşa călări ea în urma lui, pe sub umbra Porții 
Însângerate, pe unde zeci de oşti se avântaseră spre pieire 
în Era Eroilor. Pe partea îndepărtată a fortificațiilor din 
piatră, muntele se deschidea brusc lăsând să se vadă 
priveliştea câmpiilor verzi, a cerului albastru şi piscurilor 
acoperite cu zăpadă, iar asta-i tăie respiraţia. Valea lui 
Arryn era scăldată în lumina dimineţii. Se întindea sub 
ochii lor acoperită de ceţuri, un tărâm liniştit, cu pământ 
negru şi bogat, râuri late şi molcome şi sute de lacuri care 
străluceau în soare ca nişte oglinzi, protejate din toate 
părţile de creste ca nişte paravane. Lanurile de grâu şi orz 
creşteau înalte pe câmpiile sale, şi nici chiar în 
Highgarden nu erau dovlecii mai mari şi fructele mai dulci 
ca aici. Se aflau la capătul dinspre vest al văii, acolo unde 
drumul de munte urca spre ultima trecătoare şi-şi începea 
coborâşul şerpuit spre şes, cu trei kilometri mai jos. Valea 
era îngustă aici, nu mai mult de o jumătate de zi de drum 
călare ca să-i străbaţi lăţimea, iar munţii din nord păreau 
atât de aproape, încât Catelyn avea impresia că s-ar fi 
putut întinde ca să-i atingă. Înălţându-se deasupra lor era 
piscul zimţat numit Lancea Uriaşului, spre care chiar şi 
ceilalţi munţi priveau în sus, vârful său fiind pierdut între 
ceţurile îngheţate la cinci kilometri mai sus de platoul văii. 
Deasupra versantului său vestic curgea torentul 
fantomatic Lacrimile Alyssei. Chiar şi de la distanţa asta, 
Catelyn putea zări firul argintiu de apă, strălucind puternic 
pe fundalul pietrei întunecate. 

Când unchiul ei văzu că se oprise, îşi apropie calul de ea 


426 


şi-i arătă. 

— E acolo, lângă Lacrimile Alyssei. Tot ce poţi vedea de 
aici, din când în când, este doar străfulgerarea albă, dar 
asta numai dacă priveşti intens şi soarele loveşte cum 
trebuie pereţii. 

Șapte turnuri, îi spusese Ned, aidoma unor pumnale 
albe, împlântate în pântecul cerului, atât de înalte, încât ai 
putea sta pe parapeți şi să te uiţi în jos la nori. 

— Cât durează să călăreşti până acolo? întrebă ea. 

— Am putea ajunge la munte cam pe la căderea serii, 
spuse unchiul Brynden, însă ascensiunea ar mai lua încă o 
Zi. 

Ser Rodrik Cassel glăsui din spatele lor: 

— Doamna mea, mă tem că nu pot merge mai departe 
astăzi. 

Faţa i se pleoşti sub noii săi favoriţi zdrenţăroşi, 
proaspăt crescuţi, şi arăta atât de dărâmat, încât lui 
Catelyn îi fu teamă că va cădea de pe cal. 

— Nici nu ar trebui, spuse ea. Ai făcut tot ce ţi-am cerut 
să faci, şi încă de o sută de ori pe atât. Unchiul meu mă va 
însoţi în restul drumului până la Eyrie. Lannister trebuie 
să vină cu mine, însă nu există niciun motiv pentru care tu 
şi ceilalţi să nu rămâneţi aici să vă odihniţi şi să prindeţi 
puteri. 

— Vom fi onoraţi să-i avem ca oaspeţi, rosti Ser Donnel 
cu curtoazia gravă a tinereţii. 

În afară de Ser Rodrik, numai Bronn, Ser Willis şi Ma- 
rillion, menestrelul, mai rămăseseră din grupul care o 
escortase de la han şi trecători. 

— Doamna mea, spuse Marillion înaintând. Vă implor 
să-mi permiteţi să vă însoțesc la Eyrie, să văd sfârşitul 
poveştii, pentru că am văzut începutul ei. 

Băiatul vorbise cu o voce vlăguită, însă ciudat de 
hotărâtă; în ochi îi sticlea o strălucire febrilă. Catelyn nu-i 
ceruse niciodată menestrelului să vină cu ei; făcuse singur 
alegerea asta, dar cum reuşise să supravieţuiască întregii 
călătorii, când atâţia oameni curajoşi zăceau morţi şi 


427 


neîngropaţi în urma lor, nu ar fi putut ghici. Şi totuşi, iată- 
l, cu un smoc de barbă care-l făcea să arate aproape ca un 
bărbat. Poate că-i datora ceva pentru că venise atât de 
departe. 

— Foarte bine, îi spuse. 

— Vin şi eu, anunţă Bronn. 

Nici că se putea mai bine. Fără Bronn, nici n-ar fi ajuns 
în Vale, ştia asta, mercenarul era un luptător cumplit, aşa 
cum nu mai văzuse niciodată, iar sabia lui îi ajutase să 
răzbată în siguranţă. Cu toate astea, lui Catelyn nu-i 
plăcea omul. Avea curaj şi forţă, însă nu exista nicio urmă 
de bunătate în el şi doar puţin devotament. Il văzuse 
călărind pe lângă Lannister mult prea des, vorbind cu glas 
scăzut şi râzând la nişte glume schimbate între ei. Ar fi 
preferat să-l despartă de pitic aici şi acum, însă dacă se 
învoise că Marillion putea continua spre Eyrie, nu vedea 
nicio cale elegantă de a-l lipsi pe Bronn de acelaşi drept. 

— Cum doreşti, spuse ea, deşi observase că, de fapt, nu- 
i ceruse permisiunea. 

Ser Willis Wode rămase cu Ser Rodrik, iar un septon cu 
vorba moale se agita pe lângă rănile lor. Caii lor rămaseră 
tot în spate, biete fiinţe vlăguite. Ser Donnel promise că va 
trimite păsări înainte, la Eyrie şi Porţile Lunii, cu vestea 
venirii lor. De la grajduri fură aduşi cai odihniţi, animale 
de munte, cu pasul sigur, şi pături păroase, iar în răstimp 
de o oră porniră din nou la drum. Catelyn călărea lângă 
unchiul ei, pe când îşi începură coborârea spre fundul văii. 
În urmă erau Bronn, Tyrion Lannister, Marillion şi şase 
dintre oamenii lui Brynden. 

Numai după ce ajunseră la un sfert de drum în jos, pe 
cărarea de munte, departe de urechile celorlalţi, Brynden 
Tully se întoarse spre ea şi spuse: 

— Aşadar, copilă. Povesteşte-mi de furtuna asta a ta. 

— Nu mai sunt copilă de ani buni, unchiule, spuse 
Catelyn, dar îi povesti tot. 

Îi luă mai mult decât i-ar fi venit să creadă, scrisoarea 
Lysei, căderea lui Bran, pumnalul asasinului, Degețel şi 


428 


norocul ei de a se fi întâlnit cu Tyrion Lannister în hanul 
de la răscruce. 

Unchiul ei ascultă în tăcere, sprâncenele grele umbrin- 
du-i ochii pe măsură ce se încrunta tot mai tare. Brynden 
Tully ştiuse întotdeauna cum să asculte... de toată lumea 
în afară de tatăl ei. Era fratele Lordului Hoster, mai tânăr 
cu cinci ani, însă ei doi erau la cuțite de când îşi amintea 
ea. În timpul uneia dintre certurile lor zgomotoase, când 
Catelyn avea opt ani, Lordul Hoster îi spusese lui Brynden 
„capra neagră din turma Tully”. Râzând, Brynden îi 
atrăsese atenţia că pe sigiliul casei lor se afla un păstrăv 
avântându-se în aer, aşa că el ar trebui să fie, mai 
degrabă, un peşte negru decât o capră neagră, iar de 
atunci încolo luase asta drept simbol personal. 

Războielile dintre ei nu se terminaseră decât în ziua în 
care ea şi Lysa se măritaseră. La ospăţul nunţii, Brynden îi 
spusese fratelui său că va pleca din Riverrun pentru a o 
servi pe Lysa şi pe soţul ei, Lordul de Eyrie. Lordul Hoster 
nu mai pronunţase numele fratelui său de atunci, din câte-i 
spunea Edmure în rarele lui scrisori. 

Oricum, în toţi acei ani ai copilăriei lui Catelyn, Brynden 
Peştele Negru fusese cel la care alergau copiii Lordului 
Hoster cu lacrimile şi poveştile lor, când tatăl lor era prea 
ocupat, iar mama prea bolnavă. Catelyn, Lysa, Edmure... 
da, chiar şi Petyr Baelish, străjerul tatălui lor... îi asculta 
pe toţi cu răbdare, aşa cum asculta şi acum, râzând la 
triumfurile lor şi simpatizând cu ei în nenorocirile lor 
copilăreşti. 

Când termină de povestit, unchiul ei rămase tăcut multă 
vreme, calul său urcând pe cărarea pietroasă şi abruptă. 

— Trebuie să i se spună asta tatălui tău, zise el în cele 
din urmă. Dacă Lannisterii se pun în mişcare, Winterfell se 
află la mare distanţă, iar Valea este baricadată în spatele 
acestor munţi, însă Riverrun este în calea lor. 

— Am aceleaşi temeri, admise Catelyn. Am să-l rog pe 
Maester Colemon să trimită o pasăre când ajungem la 
Eyrie. 


429 


Mai avea şi alte mesaje de trimis: ordinele pe care i le 
dăduse Ned pentru stegarii săi, să pregătească apărarea în 
nord. 

— Care este atmosfera în Vale? întrebă ea. 

— Una de supărare, recunoscu Brynden Tully. Lordul 
Jon a fost iubit foarte mult, iar ofensa a fost resimţită 
puternic când regele l-a numit pe Jaime Lannister într-o 
funcţie pe care Arrynii au deținut-o timp de aproape trei 
sute de ani. Lysa ne-a poruncit tuturor să-i spunem fiului ei 
Adevăratul Păzitor al Estului, însă nimeni nu s-a lăsat 
prostit. Sora ta nu este singura care se întreabă cu privire 
la adevărata cauză a morţii Mâinii. Nimeni nu îndrăzneşte 
să spună că Jon a fost ucis, nu deschis, însă bănuielile 
aruncă o umbră lungă. Privi încrâncenat spre Catelyn. Şi 
mai e şi băiatul. 

— Băiatul? Dar ce-i cu el? 

Işi feri capul când trecură pe sub o stâncă joasă, la o 
cotitură strânsă. Glasul unchiului sau vădea tulburare. 

— Lordul Robert, oftă el. Are şase ani, e bolnăvicios, şi 
gata să plângă dacă-i iei păpuşile. Moştenitorul de drept al 
lui Jon Arryn, prin voia tuturor zeilor, dar sunt destui care 
spun că este prea nevolnic pentru a ocupa tronul tatălui 
său. Nestor Royce a fost înalt administrator în aceşti ultimi 
paisprezece ani, în vreme ce Lordul Jon a servit la 
Debarcaderul Regelui şi mulţi şuşotesc că el ar fi trebuit 
să domnească până ce băiatul ajunge la vârsta potrivită. 
Alţii cred că Lysa ar trebui să se recăsătorească, cât de 
curând. Deodată, peţitorii se înghesuie precum ciorile pe 
un câmp de bătălie. Eyrie este plin de ei. 

— M-aş fi putut aştepta la asta, zise Catelyn. Nici nu-i 
de mirare; Lysa este încă tânără, iar Regatul Muntelui şi 
Văii ar fi un dar de nuntă foarte elegant. Îşi ia Lysa un alt 
sot? 

— Ea zice că da, cu condiția să găsească bărbatul 
potrivit, spuse Brynden Tully, însă deja l-a refuzat pe 
Lordul Nestor şi pe încă o duzină de bărbaţi potriviţi. Lysa 
jură că, de data asta, ea îl va alege pe cel care să-i fie soţ. 


430 


— Dintre toţi, tu eşti cel mai puţin îndreptăţit s-o 
învinovăţeşti pentru asta. 

Ser Brynden pufni. 

— Nici nu o fac, dar... mie mi se pare că Lysa doar se 
joacă de-a măritişul. Îi place această distracţie, însă cred 
că sora ta intenţionează să domnească singură, până ce 
băiatul ei va fi destul de mare ca să fie Lord de Eyrie, cu 
toate drepturile titlului. 

— O femeie poate domni cu tot atâta înţelepciune ca şi 
un bărbat, zise Catelyn. 

— Femeia potrivită poate, spuse unchiul ei cu o privire 
piezişă. Să nu greşeşti aici, Cat. Lysa nu este ca tine. Ezită 
un moment. Dacă e să spunem adevărul, mă tem că nu o 
consider pe sora ta la fel de eficientă precum ai vrea tu. 

Era nedumerită. 

— Ce vrei să spui? 

— Acea Lysa care a venit înapoi de la Debarcaderul 
Regelui nu este aceeaşi care a plecat în sud cu soţul ei, 
numit Mână. Acei doi ani au fost grei pentru ea. Trebuie să 
ştii asta. Lordul Arryn a fost un soţ foarte îndatoritor, însă 
mariajul lor a fost încheiat din motive politice, nu din 
iubire. 

— Cum a fost şi al meu. 

— Au început la fel, însă la tine urmarea a fost mai 
fericită decât în cazul surorii tale. Doi copii născuţi morţi, 
de două ori pe atâtea avorturi, moartea Lordului Arryn... 
Catelyn, zeii i-au dăruit Lysei un singur copil, iar el este 
singurul motiv pentru care mai trăieşte sora ta acum, 
bietul băiat. Nici nu-i de mirare că a fugit, decât să-l vadă 
predat Lannisterilor. Surorii tale îi este teamă, copilă, şi de 
Lannisteri se teme ea cel mai mult. A fugit în Vale, stre- 
curându-se afară din Fortăreaţa Roşie ca un fur, noaptea, 
numai ca să-l smulgă pe fiul ei din gura leului... iar acum i- 
ai adus leul la uşă. 

— În lanţuri, spuse Catelyn. 

La dreapta ei se căsca o crevasă, adâncindu-se în beznă. 
Îşi struni armăsarul şi-şi continuă drumul prudentă, pas cu 


431 


pas. 

— Da? Unchiul ei privi înapoi, spre locul unde Tyrion 
Lannister îşi continua coborârea lentă în spatele lor. Văd o 
secure la şaua lui, un pumnal la centură şi un mercenar 
care-l urmează precum o umbră credincioasă. Unde sunt 
lanţurile, scumpa mea? 

Catelyn se foi stânjenită în şa. î 

— Piticul este aici nu fiindcă aşa vrea el. În lanţuri sau 
nu, este tot prizonierul meu. Lysa va voi să dea socoteală 
pentru crimele lui, aşa cum vreau şi eu. Chiar propriul ei 
soţ, lordul, a fost ucis de Lannisteri, iar scrisoarea ei a fost 
cea care ne-a avertizat. 

Brynden Peşte Negru îi oferi un zâmbet obosit. 

— Nădăjduiesc că ai dreptate, copilă, oftă el într-o 
manieră care-i spunea că greşeşte. 

Soarele se dusese bine de tot spre apus când panta 
începu să se aşeze sub copitele cailor. Drumul se lăţise şi 
devenise tot mai drept şi, pentru prima dată, Catelyn 
observă florile sălbatice şi ierburile care creşteau în jur. 
Odată ce ajunseră pe fundul văii, deplasarea deveni mai 
grăbită şi câştigară timp, galopând printre păduri înverzite 
şi mici cătune adormite, printre livezi şi lanuri de grâu 
aurite, întinse de-a lungul a zeci de pâraie luminate de 
soare. Unchiul ei trimise înaintea lor un stegar de luptă, cu 
o flamură dublă; sus, luna şi şoimul Casei Arryn, iar jos, 
propriul său peşte negru. Căruţele ţăranilor şi trăsurile 
negustorilor, călăreţii caselor mai mici, toţi se trăgeau la o 
parte, lăsându-i să treacă. 

Chiar şi aşa, întunericul se lăsase de-a binelea când 
ajunseră la castelul care se înălța la poalele muntelui 
Lancea Uriaşului. Pe meterezele lui licăreau torţe, iar 
cornul lunii dansa deasupra apelor întunecate ale şanţului 
de protecţie. Podul mobil era ridicat, iar grilajul de fier 
coborât, însă Catelyn zări lumini la postul de pază de la 
poartă şi la ferestrele turnurilor din spate. 

— Porţile Lunii, spuse unchiul ei pe când îşi struneau 
caii. Stegarul său de luptă se deplasă până la marginea 


432 


şanţului cu apă pentru a-i chema pe oamenii din postul de 
pază. Cetatea Lordului Nestor. Ar trebui să ne aştepte. 
Uită-te în sus. 

Catelyn îşi ridică privirile sus, tot mai sus. Ceea ce 
vedea erau numai piatră şi copaci, masa dominantă a 
muntelui învăluită în întuneric, la fel de negru precum 
cerul lipsit de stele. Apoi, în depărtare, remarcă licărirea 
focurilor, mult deasupra lor, şi un turn de fortăreață 
construit pe versantul abrupt al muntelui, luminile sale 
sclipind ca nişte ochi portocalii care îi scrutau. Deasupra 
lui era altul, mult mai sus şi mai îndepărtat, iar şi mai sus 
se zărea un al treilea, trădat de nu mai mult de o licărire 
pe cer. Şi în cele din urmă, acolo unde se avântau doar 
şoimii, o străfulgerare albă în lumina lunii. O luă ameţeala 
pe când se uita spre turnurile albe, atât erau de sus. 

— Eyrie, îl auzi pe Marillion murmurând copleşit. 

Vocea ascuţită a lui Tyrion Lannister interveni: 

— Arrynii nu par să se dea în vânt după oaspeţi. Dacă 
aveţi de gând să ne faceţi să urcăm pe muntele ăla pe 
întuneric, mai bine ucideţi-mă aici. 

— Vom petrece noaptea aici şi vom urca mâine, îi spuse 
Brynden. 

— De-abia aştept, răspunse piticul. Cum ajungem acolo, 
sus? Nu mă pricep deloc la călărit capre. 

— Catâri, zise Brynden zâmbind. 

— Există trepte săpate în munte, adăugă Catelyn. Ned îi 
spusese despre ele, atunci când vorbiseră despre copilăria 
lui, petrecută aici cu Robert Baratheon şi Jon Arryn. 

Unchiul ei dădu din cap. 

— E prea întuneric acum ca să le vedeţi, însă treptele 
sunt acolo. Prea abrupte şi înguste pentru cai, dar catârii 
se descurcă aproape până sus. Cărarea este păzită de trei 
castele, Piatră, Zăpadă şi Cer. Catârii ne vor duce până la 
ultimul. 

Tyrion Lannister se uită neîncrezător în sus. 

— Şi dincolo de el? 

Brynden zâmbi. 


433 


— Dincolo cărarea este prea abruptă chiar şi pentru 
catâri. Vom urca pe jos restul drumului. Afară doar dacă 
nu vrei să călătoreşti într-un coş. Eyrie se află chiar pe 
muntele de deasupra Cerului, iar în pivnițele sale sunt 
şase vinciuri mari, cu lanţuri lungi de fier, care aduc 
proviziile de jos. Dacă doreşti, Lord Lannister, pot aranja 
să urci laolaltă cu pâinea, berea şi merele. 

Piticul slobozi un hohot de râs. 

— Aş face-o dacă aş fi un dovleac, spuse el. Din păcate, 
tatăl meu, lordul, ar fi profund îndurerat dacă fiul său, un 
Lannister, şi-ar vedea de drum ca o încărcătură de gulii. 
Dacă urcați pe jos, mă tem că va trebui să fac şi eu la fel. 
Noi, Lannisterii, avem o oarecare mândrie. 

— Mândrie? se răsti Catelyn. Tonul lui batjocoritor şi 
frivolitatea lui o înfuriau. Unii i-ar putea spune aroganță. 
Aroganţă şi avariţie şi sete de putere. 

— Fără îndoială, fratele meu este arogant, răspunse 
Tyrion Lannister. Tatăl meu este sufletul avariţiei, iar 
draga mea soră, Cersei, tânjeşte după putere în fiecare 
clipă, însă eu sunt nevinovat ca un mieluşel. Vreţi să 
behăi? 

Podul mobil cobori scârţâind înainte ca ea să fi putut să- 
i răspundă şi auziră zgomotul lanțurilor date cu unsoare 
când grilajul fu ridicat. Bărbaţi înarmaţi aduseră lemne 
aprinse pentru a le lumina calea, iar unchiul ei îi conduse 
peste şanţ. Lordul Nestor Royce, Înalt Administrator al 
Văii şi Paznic al Porţilor Lunii, îi aştepta în curte pentru a-i 
saluta, înconjurat de cavalerii săi. 

— Lady Stark, zise el cu o plecăciune. 

Era un bărbat masiv, cu pieptul lat, iar plecăciunea sa 
era  neîndemânatică. Catelyn  descălecă, oprindu-se 
înaintea lui. i 

— Lord Nestor, spuse ea. Il cunoştea numai din auzite; 
verişorul lui Yohn Bronze, dintr-o ramură mai 
neimportantă a Casei Royce, era un lord formidabil în sine. 
Am avut o călătorie îndelungată şi obositoare. Aş îndrăzni 
să vă rog să ne primiţi sub ospitalierul dumneavoastră 


434 


acoperiş în noaptea asta. 

— Acoperişul meu este al dumneavoastră, doamnă, 
răspunse Lordul Nestor  morocănos, însă sora 
dumneavoastră, Lady Lysa, a trimis vorbă de la Eyrie. 
Doreşte să vă vadă imediat. Ceilalţi din grupul 
dumneavoastră vor fi găzduiţi aici şi trimişi sus în zori. 

Unchiul ei îşi struni calul. 

— Ce-i cu nebunia asta? zise el brutal. Brynden Tully nu 
fusese niciodată omul care să-şi şlefuiască duritatea 
cuvintelor. O ascensiune noaptea, fără lună plină? Chiar şi 
Lysa ar trebui să ştie că asta-i o invitaţie la ruperea 
gâtului. 

— Catârii cunosc drumul, Ser Brynden. O fată zveltă şi 
musculoasă, de şaptesprezece sau optsprezece ani, se opri 
lângă Lordul Nestor. Părul ei închis la culoare era tuns 
scurt şi-i stătea drept pe cap, purta cizme de călărie şi o 
cămaşă scurtă, de zale argintii. Făcu o plecăciune spre 
Catelyn, cu mai multă graţie decât lordul ei. Vă promit, 
doamna mea, că nu vi se va întâmpla nimic. Aş fi onorată 
să vă duc până sus. Am urcat pe întuneric de sute de ori. 
Mychel spune că tatăl meu trebuie să fi fost o capră. 

Vorbise cu atâta siguranţă de sine, încât Catelyn trebui 
să zâmbească. 

— Cum te numeşti, copilă? 

— Mya Stone, dacă nu vă este cu supărare, doamna 
mea, spuse fata. 

li era; Catelyn făcu un efort să-şi păstreze zâmbetul pe 
faţă. Stone era nume de bastard în Vale, tot aşa cum era 
Snow în nord şi Flower în Highgarden; în fiecare dintre 
cele Şapte Regate, datinile precizau câte un nume pentru 
copiii născuţi fără un nume al lor. Catelyn nu avea nimic 
împotriva fetei, însă nu se putu împiedica să nu se 
gândească la bastardul lui Ned, aflat pe Zid, iar acest gând 
o făcea mai nervoasă şi o umplea de vinovăţie, deodată. Se 
chinui să-şi găsească vorbele pentru un răspuns. 

Lordul Nestor sparse liniştea. 

— Mya este o fată deşteaptă, iar dacă promite că vă 


435 


duce în siguranţă la Lady Lysa, eu o cred. Până acum nu 
m-a dezamăgit niciodată. 

— Atunci mă încredinţez ţie, Mya Stone, spuse Catelyn. 
Lord Nestor, vă însărcinez să-l ţineţi sub pază severă pe 
prizonierul meu. 

— lar eu vă însărcinez să aduceţi prizonierului o cupă 
cu vin şi un clapon fript înainte să moară de foame, zise 
Lannister. O fată ar fi şi ea binevenită, dar presupun că 
deja vă cer prea mult. 

Mercenarul Bronn hohoti zgomotos. Lordul Nestor 
ignoră obrăznicia. 

— După cum spuneţi, doamna mea, aşa va fi. Abia apoi 
privi spre pitic. Duceţi-l pe Lordul Lannister într-o celulă 
din turn şi aduceţi-i carne şi mied. 

Catelyn îşi luă rămas-bun de la unchiul ei şi de la ceilalţi 
pe când Tyrion Lannister era condus de acolo, apoi se luă 
după fata bastardă, spre castel. În curtea superioară 
aşteptau doi catâri, înşeuaţi şi pregătiţi. Mya o ajută să 
încalece unul, în timp ce un străjer cu o mantie azurie 
deschise poarta îngustă din spate. Dincolo se întindea o 
pădure deasă de pini şi molizi, iar muntele părea un perete 
negru, însă treptele erau acolo, săpate adânc în stâncă, 
urcând spre cer. 

— Unii oameni cred că le este mai uşor dacă închid 
ochii, spuse Mya conducând catârii pe poartă, spre 
pădurea întunecată. Când se sperie sau ameţesc, uneori se 
ţin prea tare de catâr. Şi nu le place asta. 

— M-am născut o Tully şi m-am măritat cu un Stark, 
rosti Catelyn. Nu mă sperii uşor. Ai intenţia să aprinzi vreo 
torţă? 

Treptele erau negre ca iadul. Fata se strâmbă. 

— Torţele v-ar orbi. Într-o noapte senină ca asta, luna şi 
stelele sunt suficiente. Mychel spune că am ochi de 
bufniţă. 

Încălecă şi-şi îmboldi catârul spre prima treaptă. 
Animalul lui Catelyn îl urmă singur. 

— L-ai mai pomenit pe Mychel şi înainte, zise Catelyn. 


436 


Catârii înaintau în ritmul lor, încet, dar sigur. Era foarte 
mulţumită de asta. 

— Mychel este dragostea mea, explică Mya. Mychel 
Redfort. Este scutierul lui Ser Lyn Corbray. Ne vom 
căsători imediat ce va deveni cavaler, anul viitor, sau anul 
celălalt. 

Semăna cu Sansa, atât de fericită şi de inocentă în 
visele ei. Catelyn zâmbi, însă zâmbetul îi era atins de 
tristeţe. Redfort era un nume vechi în Vale, ştia asta, cu 
sângele Primilor Oameni în vene. S-ar fi putut să fie 
dragostea ei, însă niciun Redfort nu s-ar căsători vreodată 
cu o bastardă. Familia lui va aranja o partidă mult mai 
potrivită pentru el, cu o Corbray, o Waynwood sau o 
Royce, sau chiar cu fiica vreunei Case mari de dincolo de 
Vale. Dacă Mychel Redfort se culca cu fata asta, viitorul 
nu-i era roz. 

Urcuşul era mult mai uşor decât ar fi îndrăznit Catelyn 
să spere. Copacii se înghesuiau îndeaproape, lăsând doar o 
cărare acoperită de o boltă verde şi foşnitoare, care 
ascundea chiar şi luna, aşa că părea că urcau printr-un 
tunel negru. Însă catârii erau siguri pe ei şi neobosiţi, iar 
Mya Stone părea, într-adevăr, binecuvântată cu ochi 
pentru noapte. Continuară să meargă în sus, găsindu-şi 
calea înainte şi înapoi pe versantul muntelui, după cum se 
răsuceau şi se întorceau treptele. Un strat gros de ace 
căzute acoperea cărarea, aşa că potcoavele catârilor 
atingeau stânca scoțând doar un sunet slab. Liniştea o 
calmă şi legănatul uşor al deplasării o făcea să se 
balanseze în şa. Nu peste mult timp, se forţa să nu 
adoarmă. 

Poate că şi aţipise pentru o clipă, fiindcă dintr-odată, o 
poartă uriaşă de fier se deschise în faţa lor. 

— Piatră, anunţă Mya cu veselie, descălecând. 

Ţepuşe de fier fuseseră ridicate pe culmea zidurilor 
uriaşe de piatră, iar două turnuri rotunde şi pântecoase 
dominau fortăreaţa. Poarta se deschise la strigătul Myei. 
Inăuntru, cavalerul impunător care comanda castelul o 


437 


salută pe Mya, spunându-i pe nume, şi le oferi frigărui cu 
carne friptă şi ceapă, încă acoperite de sosul fierbinte. 
Catelyn nu-şi dăduse seama cât era de flămândă. Mâncă în 
curte, pe când oamenii de la grajduri le mutară şeile pe 
catâri odihniţi. Zeama fierbinte îi aluneca pe bărbie şi 
picura pe mantia ei, însă era mult prea hămesită ca să-i 
mai pese. 

Apoi se aburcă pe un alt catâr şi ieşiră din nou sub 
lumina stelelor. Cea de-a doua parte a urcuşului i se părea 
mai înşelătoare. Cărarea era mai abruptă şi treptele mai 
uzate, iar din loc în loc, erau acoperite cu pietriş şi bucăţi 
de stâncă. Mya trebui să descalece de vreo şase ori pentru 
a înlătura bucăţile de piatră din calea lor. 

— Nu v-aţi dori ca animalul dumneavoastră să-şi rupă 
un picior aici, spuse ea. Catelyn era de acord. Acum simţea 
mai puternic altitudinea. Copacii erau mai rari aici, iar 
vântul bătea mai tare, rafalele scurte îi învolburau 
veşmintele şi-i aduceau părul în ochi. Din când în când, 
treptele se întorceau brusc şi putea vedea Piatra sub ele şi 
Porţile Lunii mai jos, torţele sale licărind ca nişte 
lumânări. 

Zăpadă era mai mic decât Piatră, cu un singur turn 
fortificat, o fortăreață din lemn şi un grajd ascunse în 
spatele unui zid jos, din pietre netencuite. Totuşi, era 
aşezat în aşa fel lângă Lancea Uriaşului încât să controleze 
întreaga  înşiruire de trepte de deasupra castelului 
anterior. Un duşman care ar fi intenţionat să cucerească 
Eyrie ar fi trebuit să-şi croiască drum de la Piatră pas cu 
pas, în vreme ce asupra lui ploua cu bolovani şi săgeți, 
aruncate de pe Zăpadă. Comandantul, un tânăr cavaler 
nervos, cu o faţă ciupită de vărsat, le oferi pâine şi brânză 
şi posibilitatea de a se încălzi la focul său, însă Mya refuză. 

— Ar trebui să nu ne oprim din mers, doamna mea, zise 
ea. Dacă nu vă supără. 

Catelyn dădu din cap. Primiră din nou catâri odihniţi. Al 
ei era alb. Mya zâmbi când dădu cu ochii de el. 

— Albul este unul bun, doamna mea. Sigur la mers chiar 


438 


şi pe gheaţă, dar trebuie să fiţi atentă. Vă loveşte dacă nu-i 
place de dumneavoastră. 

Catârului alb păru să-i placă de Catelyn; slavă zeilor, n-o 
lovi. Nu era nici gheaţă şi fu recunoscătoare şi pentru 
asta. 

— Mama mea spune că acum o sută de ani, de aici a 
început zăpada, îi povesti Mya. Aici, sus, a fost 
dintotdeauna alb, iar gheaţa nu se topea niciodată. Dădu 
din umeri. Nu-mi amintesc nici măcar să fi văzut zăpadă 
mai jos de munte, dar poate că aşa a fost în vremurile 
străvechi. 

Atât de tânără, îşi spuse Catelyn, încercând să-şi 
amintească dacă şi ea fusese vreodată aşa. Fata trăise 
jumătate din viaţa ei numai vara şi asta era tot ce ştia. 
Soseşte iarna, copilă, ar fi vrut să-i spună. Cuvintele erau 
pe buzele ei; aproape că le rosti. Poate că devenise şi ea o 
Stark, în cele din urmă. 

Deasupra Zăpezii, vântul era ca o fiinţă vie, urlând în 
apropierea lor ca un lup în pustie, apoi dispărea cu totul, 
ca şi cum le-ar fi momit spre autoliniştire. Stelele păreau 
mai strălucitoare aici, atât de aproape, încât Catelyn crezu 
că le-ar fi putut atinge, iar cornul lunii era uriaş şi limpede 
pe cerul negru. Tot urcând, descoperi că era mai bine să 
privească în sus decât în jos. Treptele erau crăpate şi 
sparte, după secole de îngheţ şi dezgheţ şi după şirul 
nenumăraţilor catâri, dar chiar şi în beznă, înălţimea o 
făcea să-şi simtă inima cât un purice. Când ajunseră pe o 
şa înaltă, între două stânci ascuţite, Mya descălecă. 

— E mai bine să conducem noi catârii, spuse ea. Vântul 
poate fi puţin cam înfricoşător aici, doamna mea. 

Catelyn urcă ţeapănă, printre umbre, şi privi spre calea 
din faţa lor; douăzeci de paşi lungime şi aproape trei în 
lăţime, însă cu hăuri pe ambele părţi. Putea auzi vântul 
ţipând. Mya păşi uşor înainte, catârul ei luându-se după 
ea, calm, de parcă ar fi traversat o curte. Era rândul ei. 
Dar nici nu făcuse încă primul pas, când frica o strânse de 
gât. Putea simţi golul, oceanele de aer negru care 


439 


miorlăiau în jurul ei. Se opri, tremurând, temându-se să 
mai mişte. Vântul urlă la ea şi-i răscoli mantia, încercând 
s-o azvârle peste margine. Catelyn îşi mută piciorul în 
spate, cu paşii cei mai timizi, însă catârul era în urma ei şi 
nu se mai putea retrage. Voi muri aici, se gândi ea. Putea 
simţi transpiraţia rece picurându-i în jos, pe gât. 

— Lady Stark, strigă Mya dincolo de gol. Fata părea că 
se află la mii de kilometri depărtare. Vă simţiţi bine? 

Catelyn Tully Stark îşi înghiţi ce-i mai rămăsese din 
mândrie. 

— Nu... nu pot să fac asta, copilă, strigă ea. 

— Ba, puteţi. Ştiu că puteţi. Uitaţi-vă cât e de lată calea. 

— Nu vreau să privesc. 

Lumea părea că se învârte în jurul ei, munte, cer şi 
catâri, rotindu-se precum titirezul unui copil. Catelyn 
închise ochii pentru a-şi potoli respiraţia întretăiată. 

— Mă întorc după dumneavoastră, spuse Mya. Nu 
mişcaţi, doamna mea. 

Să se mişte era ultimul lucru pe care intenţiona să-l 
facă. Ascultă urletele vântului şi zgomotul înfundat al pieii 
pe piatră. Apoi, Mya fu lângă ea, apucând-o încet de braţ. 

— Ţineţi ochii închişi, dacă vreţi. Acum lăsaţi funia. 
Albiciosul se va îngriji singur de el. Foarte bine, doamna 
mea. Vă conduc eu, este uşor, veţi vedea. Faceţi un pas 
acum, Asta-i, mişcaţi-vă piciorul, împingeţi-l doar în faţă. 
Vedeţi? Acum celălalt. Uşor. Aţi putea trece alergând, încă 
unul, continuaţi. Da. 

Şi aşa, picior după picior, pas cu pas, fata o conduse 
dincolo, oarbă şi înfricoşată, în vreme ce catârul alb le 
urma placid în spate. 

Castelul numit Cer nu era mai mult decât un zid înalt, 
zimţat, din piatră netencuită, ridicat pe o latură a 
muntelui, însă chiar şi turnurile fără acoperiş din Valyria 
nu i s-ar fi părut mai frumoase lui Catelyn Stark. În sfârşit, 
de aici începea cupola de zăpadă; pietrele tocite de vreme 
ale Cerului erau acoperite cu promoroacă, iar sulițe lungi 
de gheaţă atârnau de înălțimile de deasupra. 


440 


Se crăpa de ziuă înspre răsărit când Mya strigă după 
gărzi şi porţile se deschiseră înaintea lor. După ziduri nu 
erau decât o serie de rampe şi un mare morman de stânci 
şi pietroaie de toate mărimile. Nu era de mirare că era 
lucrul cel mai uşor de pe lume să porneşti o avalanşă de 
aici. O gură se căsca în stânca din faţa lor. 

— Grajdurile şi cazărmile sunt aici, zise Mya. Ultimele 
sunt în interiorul muntelui. S-ar putea să fie puţin cam 
întuneric, dar cel puţin sunteţi ferită de vânt. Catârii pot 
veni numai până aici. Dincolo de acest loc este un fel de 
horn, mai degrabă o pantă de piatră decât trepte, dar nu-i 
prea rău. Încă o oră şi vom fi sus. 

Catelyn privi în sus. Direct deasupra, albe în lumina 
zorilor, vedea fundaţiile de la Eyrie. Nu puteau fi mai mult 
de şase sute de paşi până acolo. Privit de jos, părea ca un 
mic fagure alb. Işi aminti ce spunea unchiul ei despre 
coşuri şi vinciuri. 

— Poate că Lannisterii au mândria lor, îi spuse ea Myei, 
dar noi, Tully, suntem născuţi cu mai mult bun-simţ. Am 
călărit toată ziua şi o mare parte a nopţii. Spune-le să 
coboare un coş. Voi urca cu guliile. 

Soarele era deja sus, deasupra munţilor, când Catelyn 
Stark ajunse, în sfârşit, la Eyrie. Un bărbat vânjos, cu 
părul cărunt, mantie azurie şi o platoşă cu luna şi şoimul o 
ajută să iasă din coş; Ser Vardis Egen, căpitanul gărzii 
Casei lui Jon Arryn. Lângă el stătea Maester Colemon, slab 
şi agitat, cu prea puţin păr şi un gât prea lung. 

— Lady Stark, începu Ser Vardis, plăcerea este pe atât 
de mare, pe cât este de neaşteptată. 

Maester Colemon scutură din cap în semn că era de 
acord. 

— Aşa este, doamna mea, într-adevăr. I-am trimis vorbă 
surorii dumneavoastră. A lăsat poruncă să fie trezită 
imediat ce sosiți. 

— Nădăjduiesc că a avut parte de un somn bun noaptea 
asta, spuse Catelyn, strecurând o anumită nuanţă în tonul 
ei, care păru însă să treacă neobservată. 


441 


Bărbaţii o însoţiră din camera vinciurilor spre o scară în 
spirală. Eyrie era un castel mic, după standardele marilor 
Case; şapte turnuri albe şi subţiri, grupate la fel de strâns 
ca săgețile în tolbă. Nu avea nevoie de grajduri, nici de 
ateliere de fierărie sau de coteţe, însă Ned spunea că 
grânarul era la fel de mare ca acela de la Winterfell, iar 
turnurile sale puteau adăposti cinci sute de oameni. 
Totuşi, lui Catelyn i se părea ciudat de pustiu când îl 
traversă, sălile din piatră albă răsunând de ecouri, pustii. 

Lysa o aştepta singură în sera ei, încă înveşmântată de 
noapte. Părul ei lung, roşcat, cădea liber pe umerii albi şi 
pe spate. O slujnică stătea în urma ei, pieptănându-i 
încâlcelile de peste noapte, însă când intră Catelyn, sora ei 
se ridică în picioare, zâmbind. 

— Cat, zise ea. Oh, Cat, ce bine-mi pare că te văd! 
Draga mea soră! Traversă încăperea în fugă şi o îmbrăţişă. 
Ce mult a trecut, murmură Lysa lipită de ea. Oh, foarte, 
foarte mult. 

De fapt, trecuseră cinci ani; cinci ani cruzi pentru Lysa. 
Îşi puseseră amprenta. Sora ei era cu doi ani mai tânără, 
însă arăta mai bătrână acum. Mai scundă decât Catelyn, se 
îngrăşase la trup şi faţa ei era palidă şi umflată. Avea ochii 
albaştri ai unei Tully, însă ai ei erau spălăciţi şi apoşi, 
niciodată liniştiţi. Gura mică trăda irascibilitate. Cum o 
ţinea în braţe, Catelyn îşi aminti de fata zveltă, cu sâni 
ridicaţi, care aşteptase lângă ea în ziua aceea în septul de 
la Riverrun. Cât de drăgălaşă şi plină de speranţe fusese! 
Tot ce mai rămăsese din frumuseţea ei era cascada 
măreaţă de păr roşcat, des, care-i cădea până la şold. 

— Arăţi bine, minţi Catelyn, dar cam... obosită. 

Sora ei se desprinse din îmbrăţişare. 

— Obosită. Da. Oh, da. Apoi păru să-i bage de seamă şi 
pe ceilalţi; slujnica ei, Maester Colemon, Ser Vardis. 
Lăsaţi-ne singure, le spuse ea. Doresc să vorbesc cu sora 
mea între patru ochi. O luă pe Catelyn de mână pe când ei 
se retrăgeau... 

„dându-i drumul în clipa în care se închise uşa. Catelyn 


442 


remarcă imediat schimbarea pe faţa ei. Era ca şi cum 
soarele s-ar fi retras, brusc, în spatele unui nor. 

— Ţi-ai pierdut minţile? se răsti Lysa la ea. Să-l aduci 
aici, fără să ceri permisiunea nimănui, fără măcar să fi 
prevenit pe cineva şi să ne amesteci în certurile tale cu 
Lannisterii... 

— Certurile mele? Lui Catelyn abia dacă-i venea să 
creadă ce-i auzeau urechile. În vatră ardea un foc zdravăn, 
însă în glasul Lysei nu se simţea nicio urmă de căldură. În 
primul rând, au fost certurile tale, surioară. Tu ai fost cea 
care mi-a trimis scrisoarea aceea blestemată, tu ai scris că 
Lannisterii ţi-au ucis soţul. 

— Ca să te previn să te ţii departe de ei! N-am vrut 
niciodată să mă lupt cu ei! Zeilor, Cat, ştii ce ai făcut? 

— Mamă? se auzi un glăscior. 

Lysa se răsuci, roba grea învârtindu-se în jurul ei. 
Robert Arryn, Lord de Eyrie, stătea în pragul uşii, 
strângând în mâini o păpuşă din cârpe zdrenţuite şi privin- 
du-le cu ochii mari. Era un copil dureros de slab, mic 
pentru vârsta lui şi bolnav mai tot timpul, iar din când în 
când, îl cuprindeau tremurăturile. Boala scuturăturilor, o 
numea Maester. 

— Am auzit glasuri. 

Nici nu era de mirare, se gândi Catelyn; Lysa aproape 
că ţipase la ea. Totuşi, sora ei păru că suferă. 

— Asta-i mătuşa ta, Catelyn, puiule. Sora mea, Lady 
Stark. 'Ţi-o aminteşti? 

Băiatul privi spre ea fără nicio expresie. 

— Cred că da, zise el clipind, deşi nu avea mai mult de 
un an când îl văzuse Catelyn ultima dată. 

Lysa se aşeză lângă foc şi spuse: 

— Vino la mama, dulcele meu. Îi netezi hainele de 
noapte şi-i ciufuli părul fin, castaniu. Nu-i frumos? Şi 
puternic, pe deasupra, să nu crezi ce se vorbeşte. Jon ştia. 
Sămânţa este puternică, mi-a spus. Ultimele lui cuvinte. 
Tot repeta numele lui Robert şi m-a apucat de braţ atât de 
tare, că mi-a lăsat urme. Spune-le, sămânța este puternică. 


443 


Sămânţa lui. Voia ca toată lumea să ştie ce băiat puternic 
va fi copilul meu. 

— Lysa, zise Catelyn, dacă ai dreptate cu Lannisterii, 
avem cu atât mai multe motive să acţionăm repede. Noi... 

— Nu în faţa copilului, făcu Lysa. Are o fire delicată, nu- 
i aşa, dragul meu? 

— Acest băiat este Lord de Eyrie şi Apărător al Văii, îi 
reaminti Catelyn, iar acum nu avem timp pentru deli- 
cateţuri. Ned crede că s-ar putea să fie război. 

— Taci! o repezi Lysa. Imi sperii băiatul. Micuţul Robert 
aruncă o căutătură rapidă peste umăr, la Catelyn, 
începând să tremure. Păpuşa-i căzu degrabă, iar el îşi lipi 
faţa de mama sa. Nu te teme, scumpul meu copil, şopti 
Lysa. Mama e aici, nimeni nu-ţi face nimic. Îşi deschise 
roba şi scoase afară un sân alb, greu, cu sfârcul roşu. 
Băiatul îl apucă nerăbdător, îşi îngropă faţa în pieptul ei şi 
începu să sugă. Lysa îi mângâia părul. 

Catelyn rămăsese fără grai. Fiul lui Jon Arryn, se gândi 
ea nevenindu-i să creadă. Îşi aminti de propriul ei copil, 
Rickon, cel de trei ani, pe jumătate din vârsta acestui băiat 
şi de cinci ori mai zdravăn. Nici nu era de mirare că lorzii 
din Vale erau atât de retraşi. Pentru prima dată ea înţelese 
de ce regele încercase să ia copilul de la mama lui, pentru 
a fi crescut de Lannisteri... 

— Suntem în siguranţă aici, spunea Lysa - pentru ea sau 
pentru băiat, Catelyn nu mai era sigură. 

— Nu fi proastă, replică, iar furia creştea în ea. Nimeni 
nu-i în siguranţă. Dacă-ţi închipui că ascunzându-te aici îi 
faci pe Lannisteri să uite de tine, greşeşti îngrozitor. 

Lysa acoperi cu palmele urechile băiatului. 

— Chiar dacă ar putea aduce o armată întreagă printre 
munţi şi ar trece de Poarta Însângerată, Eyrie este 
inexpugnabil. Ai văzut şi singură. Niciun duşman nu ne 
poate ajunge aici. 

Catelyn ar fi vrut s-o plesnească. Unchiul Brynden 
încercase s-o prevină, îşi dădu ea seama. 

— Niciun castel nu este inexpugnabil. 


444 


— Acesta este, insistă Lysa. Toată lumea spune asta. 
Singurul lucru este că nu ştiu ce am să mă fac cu acest 
Pezevenghi pe care mi l-ai adus. 

— Este un om rău? întrebă Lordul de Eyrie, cu sânul 
mamei sale scăpându-i din gură, cu sfârcul umezit şi roşu. 

— E un om foarte rău, îi spuse Lysa acoperindu-se, însă 
mama nu-l va lăsa să-i facă nimic copilaşului ei. 

— Fă-l să zboare, zise Robert nerăbdător. 

Lysa mângâie părul fiului ei. 

— Poate că am să-l fac, murmură ea. Poate că asta este 
exact ce am să fac. 


445 


EDDARD 


Îl găsi pe Degețel în sala mare a bordelului, sporovăind 
prieteneşte cu o femeie înaltă, elegantă, care purta o robă 
cu pene pe pielea ei neagră precum cerneala. Lângă foc, 
Heward şi o fetişcană durdulie jucau gajuri. Din câte se 
părea, îşi pierduse deja cingătoarea, mantia, cămaşa de 
zale, iar fata fusese obligată să-şi desfacă până la şold 
nasturii de la bluză. Jory Cassel stătea lângă fereastra 
bătută de ploaie, cu un zâmbet viclean pe faţă, privind 
mutarea lui Heward şi bucurându-se de privelişte. 

Ned se opri la piciorul scării şi-şi scoase mănuşile. 

— Este vremea să plecăm. Treburile mele aici s-au 
terminat. 

Heward se ridică în picioare, adunându-şi grăbit 
lucrurile. _ 

— După cum doriţi, lordul meu, zise Jory. Îl ajut pe Wyl 
să aducă bidiviii. O luă spre uşă. 

Degețel îşi făcu vreme să-şi ia rămas-bun. Sărută mâna 
femeii negre şi-i şopti o glumă care o făcu să izbucnească 
în hohote de râs, apoi o luă agale spre Ned. 

— Treburile tale, zise el nepăsător, sau ale lui Robert? 
Se zice că Mâna visează ce visează şi regele, vorbeşte cu 
glasul lui şi domneşte cu spada regelui. Să mai însemne şi 
că te mârleşti cu... 

— Lord Baelish, îl întrerupse Ned, faci prea multe 
presupuneri. Nu sunt nerecunoscător pentru ajutorul tău. 
Fără tine, s-ar fi putut să ne trebuiască ani de zile să găsim 
bordelul. Dar asta nu înseamnă că intenţionez să-ţi suport 
mojiciile. Şi nu mai sunt Mâna Regelui. 

— Lupul străvechi trebuie să fie o fiară vicleană, făcu 
Degețel cu o strâmbătură scurtă. 

Ploaia caldă răpăia peste ei din cerul negru, lipsit de 
stele, în timp ce mergeau spre grajduri. Ned îşi trase gluga 


446 


mantiei. Jory îi aduse calul. Tânărul Wyl veni din spatele 
lui, conducând iapa Degeţelului cu o mână, în vreme ce cu 
cealaltă îşi încingea cureaua şi-şi strângea nădragii. O 
prostituată în picioarele goale se aplecă peste uşa 
grajdului, chicotind spre el. 

— Ne întoarcem înapoi la castel, lordul meu? întrebă 
Jory. 

Ned dădu din cap şi se săltă în şa. Degețel încălecă 
lângă el. Jory şi ceilalţi îi urmară. 

— Chataya conduce un stabiliment de clasă, zise 
Degețel în timp ce galopau. Mă tot gândesc să-l cumpăr. 
Bordelurile sunt o investiţie mult mai solidă decât 
corăbiile, din câte am descoperit. Târfele se scufundă 
arareori, iar când sunt abordate de pirați, ăştia plătesc la 
fel de bine ca toată lumea. Lordul Petyr chicoti la propria 
sa glumă. 

Ned îl lăsă să trăncănească în continuare. După un 
timp, tăcu şi călăriră în linişte. Străzile Debarcaderului 
Regelui erau întunecate şi pustii. Ploaia îi gonise pe toţi. 
Cădea peste capul lui Ned caldă ca sângele şi neobosită ca 
vechile remuşcări. Pe faţa sa alunecau şiroaie de apă. 

— Robert nu va rămâne niciodată într-un singur pat, îi 
spusese Lyanna la Winterfell, într-o noapte, cu mult timp 
în urmă, când tatăl lor îi promisese mâna ei tânărului Lord 
de la Capătul Furtunii. Am auzit că ar avea un copil cu o 
fată din Vale. 

Ned ţinuse fetiţa în propriile sale mâini; nici nu ar fi 
putut s-o ignore şi nici nu ar fi putut s-o mintă pe sora sa, 
însă o asigurase că tot ce făcuse Robert înainte de logodnă 
nu avea importanţă, că era un bărbat bun şi că o iubea cu 
adevărat, din toată inima. Lyanna îi zâmbise doar. 

— Dragostea este dulce, scumpul meu Ned, însă nu 
poate schimba firea bărbatului. 

Fata era atât de tânără, încât Ned nici nu îndrăznise să 
întrebe de vârsta ei. Fără îndoială, fusese fecioară; 
bordelurile bune reuşeau întotdeauna să găsească o 
fecioară, dacă punga era suficient de pântecoasă. Avea un 


447 


păr de un roşu-deschis şi o puzderie de pistrui adunaţi pe 
şaua nasului, iar când îşi scosese un sân, să-i dea copilei ei 
să sugă, văzuse că şi pieptul îi era acoperit de pistrui. 

— I-am dat numele Barra, spusese ea pe când copilul 
sugea. li seamănă atât de mult, nu-i aşa lordul meu? Are 
nasul lui şi părul... 

— Seamănă. 

Eddard Stark atinsese părul fin şi închis al copilei. Îi 
curgea printre degete ca o mătase neagră. Şi primul 
născut al lui Robert avea acelaşi păr fin, i se păru lui că-şi 
aminteşte. 

— Spuneţi-i, când îl vedeţi, lordul meu, ce... ce vreţi. 
Spune-i cât e de frumoasă. 

— Am să-i spun, îi promisese Ned. 

Acesta era blestemul său. Robert jura dragoste veşnică, 
după care uita totul până la lăsarea nopţii, însă Ned Stark 
îşi ţinea cuvântul. Se gândi la promisiunile făcute Lyannei 
pe când era pe moarte, şi la preţul pe care-l plătea să le 
respecte. 

— Şi mai spuneţi-i că nu am mai fost cu nimeni 
altcineva. Jur, lordul meu, pe toţi zeii cei vechi şi cei noi. 
Chataya a spus că aş putea fi liberă jumătate de an să mă 
îngrijesc de copil şi să sper că el se va întoarce. Deci o să-i 
spuneţi că aştept, nu-i aşa? Nu vreau bijuterii sau găteli, îl 
vreau doar pe el. A fost întotdeauna atât de bun cu mine. 

Bun cu tine, se gândi Ned mohorât. 

— Am să-i spun, copilă, şi-ţi promit că Barra nu va 
rămâne fără zestre. 

Atunci îi zâmbise, un zâmbet atât de timid şi de dulce, 
încât îi copleşise inima. Călărind prin noaptea ploioasă, 
Ned văzu chipul lui Jon Snow înaintea sa, ca o versiune a 
sa, mai tânără. Dacă zeii erau atât de răi cu bastarzii, se 
gândi el întristat, de ce-i umpleau pe bărbaţi de asemenea 
pofte? 

— Lord Baelish, ce ştii despre bastarzii lui Robert? 

— Păi, în primul rând, are mai mulţi decât tine. 

— Cât de mulţi? 


448 


Degețel înălţă din umeri. Firişoare de umezeală se 
scurgeau pe spatele mantiei sale. 

— Ce mai contează? Dacă te culci cu multe femei, unele 
îţi vor lăsa daruri, iar Maiestatea Sa nu a fost niciodată 
timid. Ştiu că l-a recunoscut pe băiatul acela de la Capătul 
Furtunii, cel zămislit în noaptea în care s-a căsătorit 
Lordul Stannis. Nici n-ar fi putut face altceva. Mama a fost 
o Florent, nepoata lui Lady Selyse, una dintre cameristele 
sale. Renly spune că Robert a dus-o sus în braţe, în timpul 
ospăţului, şi a năvălit în patul nuptial în timp ce Stannis şi 
mireasa lui dansau încă. Se pare că Lordul Stannis a 
crezut că a fost o pată pe onoarea Casei soţiei sale, astfel 
că atunci când s-a născut băiatul, i l-a trimis lui Renly. li 
aruncă lui Ned o privire piezişă. Am mai auzit şi şoapte 
cum că Robert s-a ales cu o pereche de gemene de la una 
dintre servitoarele de la Casterly Rock, acum trei ani, când 
s-a dus la turnirul Lordului Tywin. Cersei a pus ca fetele să 
fie ucise, iar pe mamă a vândut-o unui negustor de sclavi, 
aflat în trecere. Era un afront prea mare pentru mândria 
Lannisterilor, prea aproape de casă. 

Ned Stark se strâmbă. Astfel de poveşti urâte se 
spuneau despre fiecare lord din regat. Pe cea despre 
Cersei Lannister era cât se poate de dispus s-o creadă... 
dar va sta regele deoparte şi va lăsa să se întâmple asta? 
Robert cel pe care-l cunoscuse nu ar fi permis, însă el nu 
fusese niciodată atât de priceput în a închide ochii în faţa 
lucrurilor pe care n-ar fi vrut să le vadă. 

— De ce să-l fi interesat, dintr-odată, pe Jon Arryn copiii 
nelegitimi ai regelui? 

Bărbatul scund înălţă din umerii uzi. 

— Era Mâna Regelui. Fără îndoială că Robert i-a cerut 
să se ocupe de asta. 

Ned era ud până la piele, iar sufletul îi îngheţase. 

— Trebuie să fi fost mai mult decât atât, altfel de ce a 
fost ucis? 

Degețel îşi scutură ploaia din păr şi râse. 

— Acum înţeleg. Lordul Arryn a aflat că Maiestatea Sa a 


449 


umflat pântecul unor târfe şi neveste de pescari, iar pentru 
asta a fost nevoie să fie redus la tăcere. Nici nu-i de 
mirare. Lasă un astfel de om să trăiască şi va spune tot. 

La asta Ned Stark nu putu răspunde decât încruntându- 
se. Pentru prima dată în ultimii ani îşi aminti de Rhaegar 
Targaryen. Se întrebă dacă Rhaegar frecventase 
bordelurile; avea motive să creadă că nu. 

Ploaia se înteţise, împungând ochii şi răpăind pe 
pământ. Râuri de apă neagră curgeau în jos, pe deal, când 
Jory strigă: 

— Lordul meu! 

Glasul îi era gâtuit de spaimă. Dintr-odată, strada se 
umplu de soldaţi. Ned văzu cămăşile de zale peste pielea 
tare, mănuşi de protecţie, apărătoarele pentru picioare, 
coifurile de oţel cu lei auriţi în vârf. Mantiile le atârnau pe 
spate, înmuiate de ploaie. Nu avu timp să numere, dar 
erau cel puţin zece în linie, pedeştri, barând strada, cu 
săbii lungi şi sulițe cu vârf de fier. 

— În spate! îl auzi pe Wyl strigând, iar când îşi întoarse 
calul, văzu că în spate erau şi mai mulţi, tăindu-le 
retragerea. Sabia lui Jory ieşi cântând, parcă, din teacă. 
Daţi-vă la o parte sau muriţi! 

— Cum mai urlă lupii, spuse comandantul lor. Ned 
putea vedea ploaia curgându-i pe faţă. Dar e o haită mică. 

Degețel îşi mână calul înainte, pas cu pas, prudent. 

— Ce înseamnă asta? El este Mâna Regelui. 

— A fost Mâna Regelui. Mocirla amortiza zgomotul 
potcoavelor armăsarului pursânge. Şirul se despărţi 
înaintea lui. Pe platoşa aurită, leul Casei Lannister îşi 
răgea disprețul. Acum, ca s-o spunem pe-a dreaptă, nici nu 
mai sunt sigur ce este. 

— Lannister, asta-i o nebunie, zise Degețel. Lasă-ne să 
trecem. Suntem aşteptaţi la castel. Ce crezi că faci? 

— Ştie foarte bine ce face, zise Ned calm. 

Jaime Lannister zâmbi. 

— Foarte adevărat. Îl caut pe fratele meu. Ţi-l aminteşti 
pe fratele meu, Lord Stark? Era cu noi la Winterfell. Păr 


450 


cânepiu, ochi bicolori, limbă ascuţită. Scund. 

— Mi-l amintesc foarte bine, răspunse Ned. 

— Se pare că a avut necazuri pe drum. Tatăl meu, 
lordul, este destul de furios. Nu ai cumva, din întâmplare, 
ai idee cine i-ar fi vrut fratelui meu răul? 

— Fratele tău a fost capturat la ordinele mele, pentru a 
răspunde pentru crima sa, zise Ned. 

Degețel gemu neîncrezător. 

— Domnii mei... 

Ser Jaime îşi smulse sabia din teacă şi-şi îmboldi 
armăsarul înainte. 

— Arată-mi oţelul, Lord Eddard. Te voi măcelări la fel ca 
şi pe Aerys, dacă trebuie, dar ar fi mai bine să mori cu 
sabia în mână. Lui Degețel îi adresă o privire rece şi 
dispreţuitoare. Lord Baelish, eu aş pleca de aici cu grabă 
dacă n-aş vrea să-mi pătez veşmintele scumpe. 

Lui Degețel nu mai trebuia să i se spună asta a doua 
oară. 

— Voi aduce Garda Oraşului, îi promise lui Ned. Şirul se 
despărţi spre a-i face loc, apoi se închise în urma lui. 
Degețel îşi înghionti iapa şi dispăru după colţ. 

Oamenii lui Ned îşi trăseseră săbiile, însă erau trei 
împotriva a douăzeci. Scena era privită de la ferestrele şi 
uşile apropiate, însă nimeni nu avea de gând să intervină. 
Ai lui erau călare, Lannisterii erau pe jos, în afară de 
Jaime. O şarjă i-ar fi eliberat, însă lui Eddard Stark i se 
părea că aveau la dispoziţie o altă tactică, mai sigură. 

— Omoară-mă, îi şuieră el lui Jaime, şi poţi fi sigur că pe 
Tyrion îl măcelăreşte Catelyn. 

Jaime Lannister împunse pieptul lui Ned cu sabia sa 
aurită, care se adăpase din sângele regilor Dragoni. 

— Chiar aşa? Să omoare nobila Catelyn Tully de River- 
run un ostatic? Cred că... nu. Oftă. Insă nu sunt dispus să 
risc viaţa fratelui meu bazându-mă pe onoarea unei femei. 
Jaime îşi puse sabia aurită înapoi în teacă. Aşa că bănuiesc 
că va trebui să te las să alergi înapoi la Robert şi să-i spui 
cum am băgat eu groaza în tine. Mă întreb dacă o să-i 


451 


pese. 

Jaime îşi trase pe spate părul ud şi îşi întoarse 
armăsarul. Când fu destul de departe în spatele cordonului 
de spadasini, se uită înapoi, spre căpitanul lui. 

— Tregar, ai grijă să nu i se întâmple nimic Lordului 
Stark. 

— După cum porunciţi, lordul meu. 

— Totuşi, n-am vrea să-l lăsăm să plece cu totul 
nevătămat, aşa că... zâmbetul alb al lui Jaime răzbătu prin 
noapte. Ucideţi-i pe oamenii lui. 

— Nu! strigă Ned Stark, apucându-şi sabia. Jaime gonea 
deja în josul străzii când îl auzi pe Wyl ţipând. Soldaţii se 
apropiară din ambele părţi. Ned dobori unul, lovind 
fantomele în manitii roşii, care se trăgeau la o parte 
dinaintea lui. Jory Cassel dădu pinteni armăsarului său şi 
şarjă. O potcoavă placată îl lovi drept în faţă pe un soldat 
din garda lui Lannister cu un pocnet sec. Un al doilea om 
se retrase în fugă şi, într-o clipă, Jory fu liber. Wyl 
blestemă când îl traseră de pe calul său în agonie, iar 
săbiile se izbiră în noapte. Ned galopă spre el, abătându-şi 
sabia lungă spre coiful lui Tregar. Şocul izbiturii îl făcu să-i 
clănţăne dinţii. Tregar alunecă în genunchi, coiful său cu 
leu în creştet era despicat în două, iar pe faţă îi curgeau 
şiroaie de sânge. Heward reteza mâinile care se 
întinseseră după căpăstrul calului său, când o suliță îi 
străpunse burta. Dintr-odată, Jory năvăli peste ei, iar din 
sabia sa curgea o ploaie roşie. 

— Nu! strigă Ned. Jory, fugi! Calul lui Ned alunecă sub 
el şi se prăbuşi în noroi. O clipă, durerea îl orbi, iar în gură 
simţi gustul sângelui. 

li văzu cum taie picioarele de sub armăsarul lui Jory şi-l 
trag la pământ, săbiile ridicându-se şi coborând când îl 
încercuiră. Când calul lui Ned dădu să se ridice, încercă 
numai pentru a cădea din nou, înecându-şi strigătul. Putea 
vedea osul rupt ieşindu-i prin piele. O vreme, nu mai văzu 
nimic altceva. Ploaia cădea şi cădea, mereu. 

Când deschise din nou ochii, Lordul Eddard Stark era 


452 


singur cu morţii lui. Calul se trase mai aproape de el, 
adulmecă mirosul sângelui şi o rupse la goană. Ned începu 
să se ridice din mocirlă, strângând din dinţi la durerea 
agonizantă din picior. I se păru că durase ani de zile. De la 
ferestrele luminate de lumânări îl priveau tot felul de 
chipuri, iar oamenii începură să iasă de pe alei şi pe la uşi, 
însă nimeni nu încercă să-l ajute. 

Degețel şi Garda Oraşului îl găsiră zăcând în stradă, 
ţinându-l pe Jory în braţe. 

Mantiile aurii găsiseră pe undeva o litieră, însă drumul 
înapoi până la castel se dovedi o agonie înceţoşată, iar 
Ned îşi pierdu cunoştinţa de mai multe ori. Îşi aminti că 
văzuse Fortăreaţa Roşie înălțându-se în faţă, în lumina 
cenuşie a zorilor. Ploaia întunecase piatra de un roz- 
deschis, transformând-o într-o masă masivă de culoarea 
sângelui. 

Marele Maester Pycelle se apleca deasupra lui, cu o 
cupă în mână, şoptind: 

— Bea asta, lordul meu. Lapte de mac, pentru dureri. 

Îşi amintea că înghiţise, iar Pycelle spunea cuiva să 
încălzească vinul până ce dădea în clocot şi să-i aducă 
mătase curată, iar asta era tot ce-şi mai amintea. 


453 


DAENERYS 


Poarta Calului de la Vaes Dothrak consta din doi 
armăsari gigantici din bronz, cabraţi, copitele lor 
întâlnindu-se la treizeci de metri deasupra intrării, pentru 
a forma un arc ascuţit. 

Dany nu ar fi putut spune de ce avea oraşul nevoie deo 
poartă, din moment ce nu avea ziduri... şi nici vreo clădire 
care să poată fi văzută. Totuşi, era acolo, imensă şi 
frumoasă, caii uriaşi încadrând muntele purpuriu, 
îndepărtat, de dincolo de ele. Armăsarii de bronz aruncau 
umbre lungi peste iarba unduitoare când Khal Drogo 
conduse khalasarul pe sub copitele lor, pe calea zeilor, 
avându-i lângă el pe călăreţii săi de sânge. 

Dany îl urma călare pe Argint, escortată de Ser Jorah 
Mormont şi de fratele ei, Viserys, din nou pe cal. După ziua 
din câmp, când îl lăsase să meargă pe jos în urma 
khalasarului, Dothrakii îi spuseseră, în batjocură, Khal 
Rhae Mhar, Regele cu Bătături. Khal Drogo îi oferise un 
loc într-o căruţă în ziua următoare, iar Viserys acceptase. 
În ignoranţa sa încăpăţânată, nu ştia că îşi băteau joc de 
el; căruțele erau pentru eunuci, ologi, femei care năşteau, 
cei foarte tineri, ori cei foarte bătrâni. Asta-i mai aduse o 
poreclă: Khal Rhaggat, Regele Căruţă. Fratele ei crezuse 
că termenul khal i se atribuise ca o compensație pentru 
răul făcut de Dany. Ea-l implorase pe Ser Jorah să nu-i 
spună adevărul, care l-ar fi umplut de ruşine. Cavalerul îi 
răspunsese că regele putea înghiţi puţină ruşine pentru 
ceea ce făcuse. Totuşi, se conformase. li trebuiseră multe 
rugăminţi şi trucurile de alcov pe care i le arătase Doreah 
înainte de a-l convinge pe Drogo să dea înapoi şi să-i 
permită lui Viserys să li se alăture în fruntea coloanei. 

— Unde-i oraşul? întrebă ea pe când trecură pe sub 
arcul de bronz. Nu se vedeau niciun fel de clădiri, nici 


454 


oameni, doar iarbă şi un drum străjuit de monumente 
străvechi, din toate teritoriile asupra cărora năvăliseră 
Dothrakii de-a lungul veacurilor. 

— În faţă, răspunse Ser Jorah. La poalele muntelui. 

Dincolo de poarta cu cai, zei decăzuţi şi eroi furaţi se 
înălţau de ambele părţi. Zeităţile uitate ale oraşelor 
moarte îşi înălţau fulgerele lor frânte spre cer, pe când 
Dany călărea pe Argintul ei la picioarele lor. Regi de piatră 
priveau în jos, de pe tronurile lor, iar chipurile le erau 
ciobite şi pătate, chiar şi numele li se pierduse în negura 
vremurilor. Tinere fecioare mlădioase dansau pe soclurile 
de marmură, drapate doar în flori, sau turnau aer din 
urcioarele sfărâmate. Prin iarbă, lângă drum, zăceau 
monştri: dragoni din metal negru, cu pietre preţioase în 
loc de ochi, grifoni urlând, manticori cu cozile ţepoase 
înălțate spre a lovi şi alte fiare ale căror nume nu le 
cunoştea. Unele dintre statui erau atât de frumoase, încât 
îi tăiau respirația, altele atât de hidoase şi de 
înspăimântătoare, încât Dany nici nu se putea uita la ele. 
Acelea, spusese Ser Jorah, mai mult ca sigur că fuseseră 
aduse de pe Tărâmurile Umbrelor, de dincolo de Asshai. 

— Atât de multe, răspunse ea, pe când Argint păşea 
încet înainte, şi din atâtea ţinuturi! 

Viserys era mai puţin impresionat. 

— Gunoaiele oraşelor moarte, mârâi el. Avea grijă când 
vorbea în limba comună, pe care numai câţiva Dothraki o 
puteau înţelege; cu toate astea, Dany se trezise uitându-se 
în spate, la oamenii din khas-ul ei, pentru a se asigura că 
nu fusese auzit. El continuă fără griji: Tot ce ştiu să facă 
sălbaticii ăştia este să fure lucrurile pe care le-au construit 
alţii mai buni decât ei... şi să ucidă. Râse. Ştiu cum să 
ucidă, altfel niciunul nu mi-ar fi de niciun folos. 

— Acum sunt poporul meu, zise Dany. N-ar trebui să-i 
numeşti sălbatici, frate. 

— Dragonul vorbeşte după cum îi e voia, răspunse 
Viserys... în limba comună. Aruncă o privire peste umăr 
spre Aggo şi Rakharo, care călăreau în urma lor, şi le dărui 


455 


un zâmbet batjocoritor. Ştii, sălbaticilor le lipseşte 
înţelepciunea de a pricepe vorbirea oamenilor civilizati. 

Un monolit acoperit de muşchi se înălța deasupra 
drumului, înalt de peste o sută de metri. Viserys îl privi cu 
ochi plictisiţi. 

— Cât timp mai trebuie să ne târâm printre ruinele 
astea înainte ca Drogo să-mi dea armata? Am început să 
obosesc aşteptând. 

— Prinţesa trebuie să fie prezentată dosh khaleen-ului... 

— Baborniţelor, da, interveni el, şi mai este şi un 
spectacol de pantomimă pentru prevestirea plodului care-i 
zace în burtă, mi-ai spus. Dar ce-mi pasă mie? M-am 
săturat să tot mănânc carne de cal şi mi se întoarce 
stomacul pe dos de mirosul acestor sălbatici. 

Adulmecă în mâneca largă a tunicii sale, unde obişnuia 
să ţină o punguţă parfumată. Nu-l putea ajuta prea mult. 
Tunica era murdară. Toate mătăsurile şi lâna grea pe care 
Viserys le purtase de la plecarea din Pentos erau 
murdărite de pe drum şi jilave din cauza transpiratiei. 

Ser Jorah Mormont glăsui: 

— Piaţa Apuseană va avea hrană mai pe gustul 
dumneavoastră, Înălţimea Voastră. Negustorii din Oraşele 
Libere vin aici şi-şi vând mărfurile. Khalul îşi va onora 
promisiunea la timpul hotărât de el. 

— Ar fi bine s-o facă, zise Viserys mohorât. Mi s-a 
promis o coroană şi intenţionez s-o obţin. De dragon nu-ţi 
poţi bate joc. 

Trăgând cu ochii la o femeie dezgolită, cu şase sâni şi 
cap de nevăstuică, Viserys o luă din loc, să o examineze 
mai îndeaproape. Dany era uşurată, dar neliniştea nu-i 
trecuse. 

— Mă rog ca soarele şi stelele să nu-l lase să aştepte 
prea mult, îi spuse ea lui Ser Jorah, când fratele ei se 
îndepărtase suficient de mult încât să n-o mai audă. 

Cavalerul se uită neîncrezător spre Viserys. 

— Fratele dumneavoastră ar fi trebuit să aştepte în 
Pentos. Nu are niciun loc în khalasar. Illyrio a încercat să-l 


456 


avertizeze. 

— Va pleca imediat ce are zece mii de oameni. Soţul 
meu, lordul, i-a promis o coroană de aur. 

Ser Jorah mormăi. 

— Da, khaleesi, dar... Dothrakii privesc aceste lucruri 
altfel decât noi, în Apus. I-am tot spus asta, şi Illyrio la fel, 
însă fratele dumneavoastră nu ascultă. Stăpânii cailor nu 
sunt negustori. Viserys crede că v-a vândut, iar acum 
aşteaptă plata. Totuşi, Khal Drogo va pretinde că v-a 
primit în dar. Îi va oferi lui Viserys un dar la schimb, da... 
însă la vremea potrivită. Unui khal nu-i pretinzi cadoul. 
Unui khal nu-i ceri nimic. 

— Nu-i cinstit să fie lăsat să aştepte. Dany nu ştia de ce- 
l apăra pe fratele ei, dar o făcea. Viserys spune că ar putea 
mătura cele Şapte Regate cu zece mii de luptători 
Dothraki. 

Ser Jorah pufni. 

— Viserys n-ar putea mătura nici măcar un grajd cu 
zece mii de mături. 

Dany nu se putea preface surprinsă de disprețul din 
glasul lui. 

— Dar... dar dacă n-ar fi Viserys? întrebă ea. Dacă ar fi 
altcineva care i-ar conduce? Cineva mai puternic. Ar 
putea, cu adevărat, Dothrakii să cucerească cele Şapte 
Regate? 

Expresia de pe faţa lui Ser Jorah deveni meditativă, pe 
când caii lor mergeau la trap împreună, pe calea zeilor. 

— Când am plecat în exil, m-am uitat la Dothraki şi n-am 
văzut decât nişte barbari pe jumătate goi, la fel de 
sălbatici precum caii lor. Dacă m-aţi fi întrebat atunci, 
prinţesă, v-aş fi spus că o mie de cavaleri de nădejde nu ar 
avea probleme să pună pe fugă de o sută de ori mai mulţi 
Dothraki. 

— Dar dacă te-aş întreba acum? 

— Acum, zise cavalerul, sunt mai puţin sigur. Sunt 
călăreţi mult mai buni decât orice cavaler, sunt neînfricaţi, 
iar arcurile lor trag mai departe decât ale noastre. În cele 


457 


Şapte Regate, majoritatea arcaşilor luptă ca pedestraşi, 
din spatele unui zid de apărare sau al unei baricade de 
ţepuşe ascuţite. Dothrakii trag de pe cal, atacând sau 
retrăgându-se, nu contează, şi sunt mortali... şi atât de 
mulţi, doamna mea. Numai soţul dumneavoastră, lordul, 
poate aduna patruzeci de mii de luptători călare din 
kKhalasar-ul său. 

— Este adevărat că sunt aşa de mulţi? 

— Fratele dumneavoastră, Rhaegar, a venit cu tot atâţia 
oameni la Trident, admise Ser Jorah, însă dintre toţi, 
numai o zecime erau cavaleri. Restul erau arcaşi, călăreţi 
şi pedestraşi, înarmaţi cu lănci şi sulițe. Când a căzut 
Rhaegar, mulţi dintre ei şi-au aruncat armele şi au fugit de 
pe câmpul de bătălie. Cât timp vă închipuiţi că ar rezista o 
asemenea pleavă împotriva unei armate de patruzeci de 
mii de luptători urlând că vor sânge? Cât de bine te pot 
proteja vestele de piele tare şi cămăşile de zale când 
săgețile cad ca o ploaie? 

— Nu prea mult, zise ea. Nu-i bine. 

El dădu din cap. 

— Vă spun, prinţesă, dacă lorzii din cele Şapte Regate 
au isteţimea pe care zeii o dăruiesc unei gâşte, nu se va 
ajunge niciodată la asta. Călăreţii nu au niciun talent 
pentru asedii. Mă îndoiesc că ar putea cuceri fie şi cel mai 
nenorocit castel din cele Şapte Regate, dar dacă Robert 
Baratheon ar fi suficient de prost încât să le ofere o 
bătălie... 

— Dar este? întrebă Dany. Vreau să spun, prost? 

Ser Jorah chibzui o clipă. 

— Robert ar fi trebuit să se fi născut Dothraki, spuse el 
în cele din urmă. Khal-ul dumneavoastră v-ar putea spune 
că numai un laş se ascunde în spatele zidurilor de piatră, 
în loc să se confrunte cu duşmanul cu sabia în mână. 
Uzurpatorul ar fi de acord cu asta. Este un bărbat 
puternic, curajos... şi destul de repezit încât să lupte cu o 
hoardă de Dothraki în câmp deschis. Însă cei din jurul lui, 
ei bine, cimpoierii lor cântă o altă melodie. Fratele lui, 


458 


Stannis, Lordul Tywin Lannister, Eddard Stark... Scuipă. 

— Îl urăşti pe acest Eddard Stark? 

— Mi-a luat tot ce am iubit, numai de dragul 
braconierilor păduchioşi şi al onoarei sale preţioase, spuse 
Ser Jorah cu amăreală. Din tonul său, Dany putea vedea că 
pierderea încă îl mai durea. El schimbă repede subiectul. 
Uitaţi, anunţă el. Vaes Dothrak. Cetatea stăpânilor de cai. 

Khal Drogo şi călăreţii săi de sânge deschideau drumul 
prin marele bazar al Pieței Apusului, pe cărările late de 
dincolo de el. Dany se ţinea aproape pe Argintul ei, uitân- 
du-se la ciudăţenia din jur. Vaes Dothrak era unul dintre 
cele mai mari oraşe, dar şi cel mai mic pe care-l văzuse 
vreodată. Credea că era de zece ori mai mare decât 
Pentos, o întindere fără ziduri sau limite, străzile sale largi 
şi bătute de vânt erau acoperite cu iarbă şi noroi, pline de 
flori sălbatice. În Oraşele Libere ale Apusului erau turle şi 
palate, colibe şi poduri şi prăvălii înghesuite una în alta, 
însă Vaes Dothrak se întindea languros, încălzindu-se sub 
soarele blând, străvechi, arogant şi pustiu. 

Chiar şi clădirile i se păreau ciudate. Văzu pavilioane 
din piatră cioplită, palate din ierburi împletite, la fel de 
mari precum castelele, turnuri hodorogite din lemn, 
piramide în trepte, placate cu marmură, săli lungi, 
deschise către cer. În locul zidurilor, unele palate erau 
înconjurate de garduri vii, ţepoase. 

— Nu sunt două la fel, zise ea. 

— Fratele dumneavoastră a avut, cumva, dreptate, 
admise Ser Jorah. Dothrakii nu construiesc. Acum o mie de 
ani, pentru a face o casă, ei săpau o gaură în pământ şi o 
acopereau cu o împletitură de ierburi. Clădirile pe care le 
vedeţi au fost construite de sclavii aduşi din ţinuturile 
jefuite, în stilul obişnuit printre ai lor. 

Majoritatea clădirilor, chiar şi cele mai vaste, păreau 
pustii. 

— Unde sunt cei care locuiesc aici? întrebă Dany. 

Bazarul fusese plin de copii care alergau şi de bărbaţi 
care strigau, însă prin alte părţi nu văzuse decât câţiva 


459 


eunuci care-şi vedeau de treburile lor. 

— Numai bătrânii din dosh khaleen locuiesc permanent 
în oraşul sacru, ei şi sclavii şi servitorii lor, o lămuri Ser 
Jorah. 'Totuşi, Vaes Dothrak este destul de mare încât să-i 
primească pe toţi oamenii din fiecare khalasar, dacă toţi 
khalii se întorc deodată la Mamă. Bătrânii au profeţit că, 
într-o zi, asta se va întâmpla, şi de aceea Vaes Dothrak 
trebuie să fie gata să-şi îmbrăţişeze toţi copiii. 

In cele din urmă, Khal Drogo ceru o oprire lângă Piaţa 
Răsăritului, unde caravanele din Yi Ti, Asshai şi 
Tărâmurile Umbrelor veneau să facă negoţ, cu Mama 
Munţilor înălțându-se deasupra lor. Dany zâmbi când îşi 
aminti de sclava lui Magister lIllyrio şi de poveştile ei 
despre un palat cu două sute de încăperi şi uşi din aur 
masiv. „Palatul” era doar o sală cavernoasă, din lemn, 
pentru ospeţe, pereţii săi din buşteni negeluiţi înălțându-se 
la doar zece metri, cu un acoperiş de mătase împletită, un 
vast cort tălăzuit care putea fi ridicat pentru a oferi 
adăpost împotriva ploilor rare, ori putea fi îndepărtat 
pentru a se vedea cerul nesfârşit. În jurul sălii erau curţi 
mari, pline de iarbă, pentru cai, împrejmuite de garduri vii, 
înalte, de vetre şi sute de case rotunde, din pământ, care 
se ridicau de la sol ca nişte dealuri în miniatură, acoperite 
cu iarbă. 

O mică armată de sclavi le ieşise în întâmpinare pentru 
a pregăti sosirea lui Khal Drogo. Pe când fiecare călăreț 
cobora din şa, el îşi desfăcu arakh-ul şi i-l dădu unui sclav 
care aştepta, împreună cu celelalte arme pe care le avea. 
Nici chiar Khal Drogo nu era scutit de aşa ceva. Ser Jorah 
îi explicase că era interzis să intri înarmat în Vaes Dothrak 
sau să verşi sângele unui om liber. Chiar şi khalasarele 
aflate în război lăsau deoparte orice zâzanie şi împărțeau 
carnea şi miedul când se aflau sub ochii Mamei Munţilor. 
In acest loc, bătrânii din dosh khaleen hotărâseră că toţi 
Dothrakii erau de un sânge, un khalasar, o singură turmă. 

Cohollo se apropie de Dany, iar Irri şi Jhiqui o ajutară să 
descalece de pe Argint. El era cel mai bătrân dintre 


460 


călăreţii de sânge ai lui Drogo, un bărbat pleşuv şi vânjos, 
cu un nas strâmb şi o gură plină de dinţi rupţi, sfărâmaţi 
de o măciucă în urmă cu douăzeci de ani, când îl salvase 
pe tânărul khalakka din mâinile mercenarilor care 
speraseră să-l vândă duşmanilor tatălui său. Viaţa lui 
fusese jurată lui Drogo în ziua când se născuse lordul care- 
i era acum soţ. 

Fiecare khal avea călăreţii lui de sânge. Prima dată, 
Dany crezuse despre ei că erau un fel de Gardă Regală, 
aflaţi sub jurământul de a-şi proteja stăpânul, însă erau 
mai mult decât atât. Jhiqui îi spusese că un călăreț de 
sânge era mai mult decât un străjer; ei erau fraţii khal- 
ului, umbrele sale, cei mai devotați prieteni. „Sânge din 
sângele meu”, le spunea Drogo, şi chiar aşa era; trăiau ca 
unul singur. 

Vechile datini ale stăpânilor de cai cereau ca atunci 
când un khal murea, toţi călăreţii săi de sânge să moară 
odată cu el, pentru a-l însoţi în călătoria lui prin ţinuturile 
nopţii. Dacă un khal murea de mâna duşmanilor, îi spusese 
Jhiqui, călăreţii de sânge împărțeau vinul khal-ului, cortul, 
ba chiar şi soțiile lui, dar niciodată caii. Armăsarul unui 
bărbat era numai al lui. 

Daenerys era bucuroasă că Drogo nu se ţinea după 
vechile obiceiuri. Nu i-ar fi plăcut să fie împărţită cu 
nimeni. În vreme ce bătrânul Cohollo o trata cu destulă 
blândeţe, ceilalţi o înspăimântau; Haggo era uriaş şi tăcut, 
adesea uitându-se urât, de parcă uita cine era ea, iar 
Qotho avea ochii cruzi şi mâini agile, cărora le plăcea să 
rănească. Pe pielea albă şi moale a lui Doreah lăsa urme 
de fiecare dată când o atingea, iar uneori o făcea pe Irri să 
se smiorcăie în noapte. Chiar şi caii săi păreau că se tem 
de el. 

Totuşi, erau legaţi pe viaţă şi pe moarte de Drogo, aşa 
că Daenerys nu avu de ales decât să-i accepte. Şi uneori se 
trezea dorindu-şi ca tatăl ei să fi fost apărat de astfel de 
oameni. În balade, cavalerii albi din Garda Regelui erau 
cei mai nobili, cei mai viteji şi cei mai cinstiţi, dar Regele 


461 


Aerys fusese ucis de unul dintre ei, băiatul frumos căruia 
acum i se zicea Regicidul, iar un al doilea, Ser Barristan 
cel Indrăzneţ, se pusese în slujba Uzurpatorului. Se 
întrebă dacă toţi bărbaţii erau la fel de falşi pe cuprinsul 
celor Şapte Regate. Când fiul ei va şedea pe Tronul de 
Fier, va avea grijă ca el să aibă propriii săi călăreţi de 
sânge, care să-l protejeze împotriva trădării Gărzii 
Regelui. 

— Khaleesi, îi spuse Cohollo în Dothraki, Drogo, care 
este sânge din sângele meu, mi-a poruncit să vă spun că 
trebuie să urce pe Mama Munţilor în această noapte, ca să 
aducă sacrificii zeilor pentru întoarcerea în siguranţă. 

Pe Mamă nu li se permitea să pună piciorul decât 
bărbaţilor, Dany ştia asta. Călăreţii de sânge ai khal-ului îl 
vor însoţi şi vor reveni în zori. 

— Spune-i soarelui şi stelei mele că-l voi visa şi-i voi 
aştepta nerăbdătoare întoarcerea, răspunse ea 
îndatoritoare. 

Dany obosea uşor, copilul crescând în ea, iar o noapte 
de odihnă va fi bine-venită. Sarcina părea însă să fi aprins 
şi mai tare dorinţa lui Drogo pentru ea, iar îmbrăţişările 
sale din noapte o zdrobeau. 

Doreah o conduse spre colina găunoasă pregătită 
pentru ea şi pentru khal. Înăuntru era răcoare şi întuneric, 
ca într-un cort făcut din pământ. 

— Jhiqui, baia, te rog, porunci ea, vrând să-şi spele 
pielea de praful adunat pe drum şi să-şi ude picioarele 
obosite. Era plăcut de ştiut că vor mai zăbovi aici o vreme, 
că nu va fi nevoită să se urce mâine pe spatele Argintului. 

Apa era aproape opărită, aşa cum îi plăcea ei. 

— Am să-i dau fratelui meu darul în astă noapte, hotări 
ea, în timp ce Jhiqui îi spăla părul. Ar trebui să arate ca un 
rege în oraşul sacru. Doreah, aleargă şi găseşte-l şi invită-l 
să cineze cu mine. Viserys se purta mai bine cu fata ei 
Lyseniană decât cu slujnicele Dothraki, poate pentru că 
Magister Illyrio îl lăsase să se culce cu ea în Pentos. Irri, 
du-te la bazar şi cumpără fructe şi carne. Orice, dar nu 


462 


carne de cal. 

— Carnea de cal e cea mai bună, zise Irri. Calul îl face 
pe bărbat puternic. 

— Viserys urăşte carnea de cal. 

— După cum spuneţi, khaleesi. 

Veni înapoi cu o halcă de carne de capră şi un coş cu 
fructe şi legume. Jhiqui fripse carnea, împreună cu ierburi 
dulci şi păstăi, ungând-o cu miere în timp ce o gătea, şi 
mai aduse pepeni şi rodii, prune şi un fruct ciudat de la 
răsărit, pe care Dany nu îl cunoştea. În vreme ce slujnicele 
pregăteau mâncarea, Dany aşternu veşmintele pe care le 
făcuse după măsura fratelui său: o tunică şi pantaloni de 
pânză de in albă, sandale din piele care se legau cu 
şnururi până la genunchi, o centură din medalioane de 
bronz, o vestă din piele pictată cu dragoni care azvârleau 
foc pe nări. Dothrakii îl vor respecta mai mult dacă arăta 
altfel decât un milog, spera ea, şi poate o va ierta pentru 
că-l făcuse de ruşine în ziua aceea, pe câmp. Pentru ea, 
era tot regele ei, în definitiv, şi tot fratele ei. Amândoi erau 
sânge din sânge de dragon. 

Tocmai aranja ultimele daruri, o mantie de mătase fină, 
verde precum iarba, cu o bordură de un cenuşiu-deschis, 
care i-ar pune în evidenţă argintul din păr, când sosi 
Viserys, trăgând-o pe Doreah de mână. Unul dintre ochii ei 
era înroşit, acolo unde o lovise. 

— Cum îndrăzneşti să mi-o trimiţi pe târfa asta să-mi 
dea mie ordine? zise el. 

Pe slujnică o îmbrânci brutal, trântind-o pe covor. Furia 
lui o luă pe Dany prin surprindere. 

— Nu voiam decât... Doreah, ce i-ai spus? 

— Khaleesi, ai milă, iartă-mă. M-am dus la el, aşa cum 
mi-aţi cerut, şi i-am spus că îi porunciţi să vi se alăture la 
cină. 

— Nimeni nu porunceşte unui dragon, şuieră Viserys. 
Eu sunt regele tău! Ar fi trebuit să-ţi trimit înapoi capul ei. 

Fata Lyseniană începu să se smiorcăie, însă Dany o 
linişti cu o atingere. 


463 


— Nu te teme, nu se va atinge de tine. Scumpul meu 
frate, te rog, iart-o, fata ţi-a grăit greşit, i-am spus să te 
roage să cinezi cu mine, dacă Înălţimea Ta doreşti asta. Îl 
luă de braţ şi-l conduse în încăpere. Uite! Astea sunt 
pentru tine. 

Viserys se încruntă bănuitor. 

— Ce-i cu astea? 

— Ţinută nouă. Am făcut-o pentru tine. Dany zâmbi cu 
timiditate. 

El îi aruncă o privire şi rânji. 

— Zdrenţe Dothraki. Acum vrei să mă îmbraci tu? 

— Te rog... te vor răcori şi-ţi va fi mai bine în ele şi m- 
am gândit... Poate dacă te îmbraci ca ei, ca Dothrakii... 
Dany nu ştia cum s-o spună fără să trezească dragonul din 
el. 

— În curând o să vrei să-mi împleteşti părul. 

— Niciodată n-aş... De ce era întotdeauna atât de 
brutal? Nu voia decât să-l ajute. Nu ai dreptul la 
împletituri, încă nu ai câştigat nicio victorie. 

N-ar fi trebuit să spună asta. Furia erupse în ochii săi 
liliachii, dar nu îndrăzni s-o lovească, nu cu slujnicele ei de 
faţă şi cu războinicii khas-ului afară. Viserys ridică mantia 
şi o mirosi. 

— Asta pute a bălegar. Poate că ar trebui s-o folosesc 
drept pătură pentru cal. 

— Am pus-o pe Doreah s-o coasă special pentru tine, îi 
spuse ea, rănită. Aceste veşminte sunt potrivite şi pentru 
un khal. 

— Eu sunt Lordul celor Şapte Regate, nu un sălbatic 
tăvălit prin iarbă, cu clopoței prin păr, scuipă Viserys. O 
înşfăcă de braţ. Uiţi cine eşti, curvă! Crezi că burtosul ăla 
te va proteja dacă trezeşti dragonul? 

Degetele sale se înfipseseră dureros în braţul ei şi, 
pentru o clipă, Dany se simţi din nou copilă, smiorcăindu- 
se înaintea furiei lui. Căută cu cealaltă mână şi apucă 
primul lucru pe care-l găsi, centura pe care sperase să i-o 
dăruiască, un lanţ greu de medalioane ornate, din bronz. O 


464 


răsuci cu toată forţa ei. Lovitura îl prinse în plină faţă. 
Viserys îi dădu drumul. Pe obrajii săi începu să curgă 
sânge, acolo unde muchia unuia dintre medalioane îi 
despicase pielea. 

— Tu eşti cel care uită cine e, îi spuse Dany. Nu ai 
învăţat nimic din ziua aceea pe câmp? Pleacă acum, 
înainte să-mi chem khas-ul să te azvârle afară. Şi roagă-te 
ca Drogo să nu afle de asta, pentru că-ţi va deschide 
pântecul şi-şi va băga matele pe gât. 

Viserys sări în picioare. 

— Când voi avea regatul meu, vei regreta această zi, 
curvă. 

leşi ţinându-se de faţa sfâşiată, lăsând darurile neatinse. 

Picături de sânge pătaseră frumoasa mantie de mătase. 
Dany strânse țesătura moale la obraz şi se aşeză cu 
picioarele încrucişate, pe una dintre saltelele sale de 
dormit. 

— Cina este gata, khaleesi, anunţă Jhiqui. 

— Nu mi-e foame, spuse Dany întristată. Se simţi, dintr- 
odată, foarte obosită. Împărţiţi mâncarea între voi şi 
trimiteţi-i ceva şi lui Ser Jorah, dacă vreţi. După o clipă 
adăugă: Vă rog, aduceţi-mi ouăle de dragon. 

Irri îi aduse oul cu cochilia de un verde-închis; picături 
de bronz luciră printre solzii săi când îl întoarse în mâinile 
ei mici. Dany se ghemui pe saltea, trăgându-şi mantia de 
mătase fină peste ea şi ţinând oul în golul dintre pântecul 
umflat şi sânii ei mici şi fragezi. Îi plăcea să ţină ouăle. 
Erau atât de frumoase, iar uneori, fiind atât de aproape de 
ele, o făceau să se simtă mai puternică, mai curajoasă 
cumva, de parcă şi-ar fi tras puterea din acei dragoni 
pietrificaţi închişi înăuntru. 

Stătea acolo, ţinând oul, când simţi copilul mişcându-se 
în ea... de parcă s-ar fi întins afară, frate spre frate, sânge 
către sânge. 

— Tu eşti dragonul, îi şopti Dany, adevăratul dragon. 
Ştiu asta. O ştiu. Şi zâmbi, adormind şi visându-se acasă. 


465 


BRAN 


Cădea o ninsoare uşoară. Bran putea simţi fulgii pe faţa 
sa, topindu-se când îi atingeau pielea precum cea mai fină 
ploaie. Se înălţă pe spinarea calului său, privind cum 
grilajul de fier era ridicat. Încerca să rămână calm, deşi 
inima i se zbătea în piept. 

— Eşti gata? îl întrebă Robb. 

Bran dădu din cap, încercând să nu-şi arate frica. Nu 
mai ieşise din Winterfell de când căzuse, însă era hotărât 
să călărească acum la fel de mândru ca orice cavaler. 

— Atunci, să-i dăm drumul. Robb dădu pinteni 
armăsarului său alb-cenugşiu, iar calul trecu pe sub grilajul 
de fier. 

— Du-te, îi şopti Bran iepei sale. 

O atinse uşor pe gât, iar mica mânză castanie o luă 
înainte. Bran îi dăduse numele Dansatoarea. Avea doi ani 
şi Joseth spunea că era mai deşteaptă decât orice alt cal. O 
dresaseră special, să răspundă la frâu, la voce şi atingere. 
Până acum, Bran nu călărise cu ea decât prin curte. Prima 
dată, Joseth şi Hodor o conduseseră de dârlogi, în vreme 
ce Bran stătea pe spinarea ei, în şaua mare, pe care i-o 
concepuse Pezevenghiul, dar în ultimele două săptămâni o 
călărise singur, mergând la trap în cerc şi tot în cerc, 
prinzând curaj cu fiecare tur făcut. 

Trecură pe sub postul de gardă de la poartă, dincolo de 
zidurile exterioare. Vară şi Vântul Cenuşiu veneau sărind 
pe lângă ei, adulmecând. Foarte aproape călărea Theon 
Greyjoy, cu arcul său lung şi cu o tolbă de săgeți cu vârful 
lat; avea de gând să doboare o căprioară, le spusese. Era 
urmat de patru oameni din gardă, cu cămăşi de zale şi 
coifuri, şi de Joseth, un grăjdar slab ca un ţâr, pe care 
Robb îl numise îngrijitor peste cai câtă vreme ce Hodor 
lipsea. Maester Luwin încheia coloana, călărind pe un 


466 


măgar. Lui Bran i-ar fi plăcut mai mult dacă el şi Robb ar fi 
plecat singuri, numai ei doi, însă Hal Mollen nici nu voise 
să audă de aşa ceva, iar Maester Luwin îl susţinuse. Dacă 
Bran cădea de pe cal sau se rănea, maesterul era hotărât 
să fie pe aproape. 

Dincolo de castel se întindea o piaţă, dar tarabele sale 
de lemn erau goale acum. Trecură pe străzile mocirloase 
ale satului, dincolo de şirurile de case mici, din bârne şi 
piatră neşlefuită. Mai puţin de una din cinci era locuită, 
fuioare subţiri de fum se învârtejeau din coşurile lor. 
Restul caselor se umpleau una câte una, pe măsură ce se 
făcea mai frig. Când cădea zăpada şi vânturile îngheţate se 
rostogoleau urlând dinspre nord, zicea Bătrâna Nan, 
ţăranii îşi părăseau câmpurile lor îngheţate şi 
avanposturile îndepărtate, îşi încărcau căruțele, şi cătunul 
de iarnă revenea la viaţă. Bran nu mai văzuse asta 
niciodată, însă Maester Luwin spunea că ziua se apropia 
tot mai mult. Sfârşitul verii îndelungate bătea la uşă. 
Venea iarna. 

Câţiva săteni se uitară neliniştiţi spre lupii străvechi 
când trecură călăreţii, iar unul dintre bărbaţi lăsă lemnele 
pe care le căra şi dispăru în grabă, cu teamă, însă 
majoritatea oamenilor din cătun se obişnuiseră cu 
prezenţa lor. Se lăsară într-un genunchi când dădură cu 
ochii de băieţi, iar Robb îl salută pe fiecare cu o înclinare 
regească din cap. 

Cum picioarele sale nu puteau să se strângă, mişcarea 
legănată a calului îl făcu pe Bran să stea nesigur în 
primele momente, însă şaua sa uriaşă, cu capătul gros şi 
speteaza ridicată, îl ţinea confortabil, iar curelele de pe 
piept şi coapse nu-l lăsau să cadă. După o vreme, ritmul 
mişcării începu să i se pară aproape natural. Teama i se 
risipi, iar pe faţa sa se deschise un zâmbet neîncrezător. 

Două fete care serveau la mese stăteau sub firma 
Buşteanului Fumegând, berăria locală. Când Theon 
Greyjoy le strigă, cea mai tânără se înroşi şi-şi acoperi 
faţa. Theon îşi îmboldi calul ca să ajungă lângă Robb. 


467 


— Scumpă Kyra, zise el râzând. Se foieşte ca o 
nevăstuică în pat, dar spune-i un cuvânt pe stradă şi se 
înroşeşte toată, ca o fată mare. Ţi-am povestit vreodată de 
noaptea în care ea şi Bessa... 

— Nu acum, când poate auzi şi fratele meu, Theon, îl 
preveni Robb, aruncând o privire spre Bran. 

Bran se uită în altă parte, prefăcându-se că nu auzise 
nimic, însă putea simţi ochii lui Greyjoy aţintiţi asupra sa. 
Fără îndoială că zâmbea. Zâmbea foarte mult, de parcă 
lumea ar fi fost o glumă secretă, pe care numai el era 
destul de isteţ ca s-o priceapă. Robb părea să-l admire pe 
Theon şi-i plăcea compania lui, însă Bran nu fusese 
niciodată încântat de păzitorul tatălui său. Robb se 
apropie. 

— Te descurci bine, Bran. 

— Vreau să merg mai repede, răspunse el. 

Robb zâmbi. 

— După cum ţi-e voia. 

Îşi îmboldi armăsarul la trap. Lupii goniră după el. Bran 
pocni tare din frâie, iar Dansatoarea mări pasul. Auzi 
strigătul lui Greyjoy şi tropotul de copite din urma sa. 
Mantia i se ridică pe lângă el, fluturând în vânt, iar zăpada 
părea că e azvârlită în faţă. Robb era la o distanţă bună 
înaintea lui, uitându-se din când în când peste umăr, să fie 
sigur că Bran şi ceilalţi îl urmau. Plesni din nou din frâie. 
Uşoară ca mătasea, Dansatoarea intră în galop. Distanţa 
se micşoră. Când îl ajunse pe Robb, la marginea pădurii, la 
trei kilometri depărtare de cătunul de iarnă, îi lăsaseră pe 
ceilalţi mult în urmă. 

— Pot să călăresc! strigă Bran, râzând. Se simţise 
aproape la fel de bine ca în zbor. 

— M-aş lua la întrecere cu tine, dar mă tem că ai să 
câştigi. 

Tonul lui Robb era destins şi glumet; totuşi Bran putea 
spune că era ceva ce-l tulbura pe fratele său, dincolo de 
zâmbetul lui. 

— Nu vreau să mă iau la întrecere. Bran se uită în jurul 


468 


lui, căutând lupii străvechi. Amândoi dispăruseră în 
pădure. L-ai auzit pe Vară urlând noaptea trecută? 

— Şi Vântul Cenugşiu a fost neliniştit, zise Robb. Părul 
său roşcat crescuse lăţos şi ciufulit, iar o şuviţă roşiatică îi 
atârna până la falcă, făcându-l să arate mai bătrân decât 
cei cincisprezece ani ai lui. Uneori, cred că ştiu anumite 
lucruri... simt anumite lucruri... Nici nu ştiu cât pot să-ţi 
spun, Bran. Aş vrea să fii mai mare. 

— Am opt ani acum! zise el. Opt nu este cu mult mai 
puţin decât cincisprezece, şi sunt moştenitor al Winter- 
fellului, după tine. 

— Aşa este. Robb părea întristat, ba chiar şi puţin 
speriat. Bran, trebuie să-ţi spun ceva. A venit o pasăre 
noaptea trecută. De la Debarcaderul Regelui. Maester 
Luwin m-a trezit. 

Bran simţi o sfârşeală bruscă. Aripi negre, cuvinte 
întunecate, spunea întotdeauna Bătrâna Nan, iar în ceea 
ce privea cuvintele,  corbii  dovediseră adevărul 
proverbului. După ce Robb îi răspunsese Lordului 
Comandant al Rondului de Noapte, pasărea venită înapoi 
adusese vestea că unchiul Benjen tot nu era de găsit. Apoi 
sosise un mesaj din Eyrie, de la mama, însă nici acesta nu 
adusese veşti bune. Nu spunea când avea de gând să 
revină acasă, ci numai că îl luase prizonier pe Pezevenghi. 
Lui Bran îi plăcuse puţin de omuleţ, totuşi numele 
Lannister îi trimitea fiori reci pe şira spinării. Era ceva cu 
Lannisterii, ceva ce ar fi trebuit să-şi amintească, însă 
când încerca să se gândească la asta, îl lua ameţeala şi 
stomacul i se strângea, devenind tare ca piatra. Robb 
petrecuse mare parte din ziua aceea încuiat în spatele 
uşilor, împreună cu Maester Luwin, Theon Greyjoy şi 
Hallis Mollen. După aceea, fuseseră trimişi călăreţi, pe 
armăsari iuți, cu poruncile lui Robb spre nord. Bran auzise 
vorbindu-se de Şanţul Cailin, vechiul avanpost pe care-l 
construiseră Primii Oameni, pe vârful Gâtului. Nimeni nu-i 
spunea ce se întâmplă, dar ştia că nu era bine. 

Iar acum, un alt corb, un nou mesaj. Bran se agăţă deo 


469 


speranţă. 

— Pasărea era de la mama? Vine acasă? 

— Mesajul era de la Alyn, de la Debarcaderul Regelui. 
Jory Cassel e mort. La fel şi Wyl şi Heward. Ucişi de 
Regicid. Robb îşi ridică faţa spre ninsoare, iar fulgii i se 
topiră pe obraji. Zeii să-i odihnească. 

Bran nu ştia ce să spună. Se simţea de parcă ar fi fost 
lovit. Jory fusese căpitanul gărzii la Winterfell încă 
dinainte de a se fi născut el. 

— L-au ucis pe Jory? Îşi amintea momentele când Jory îl 
fugărise peste tot, pe acoperişuri. Îl putea vedea mergând 
prin curte în cămaşa de zale şi platoşă, sau stând la locul 
său obişnuit, pe banca din Sala Mare, glumind în timp ce 
mânca. De ce ar fi vrut cineva să-l ucidă pe Jory? 

Robb clătină din cap, cu durerea clar oglindită în ochi. 

— Nu ştiu şi... Bran, ăsta nu-i lucrul cel mai rău. Tata a 
fost prins sub calul lui căzut în timpul luptei. Alyn spune că 
piciorul i-a fost zdrobit şi... Maester Pycelle i-a dat lapte de 
mac, dar nu sunt singuri când... când... Tropotul cailor îl 
făcu să privească pe drum, spre locul în care goneau 
Theon şi ceilalţi. El, îşi va reveni, încheie el. Îşi puse mâna 
pe mânerul sabiei şi abordă un ton solemn: Bran, îţi 
promit, indiferent ce se va întâmpla, nu voi lăsa fapta asta 
nepedepsită. 

Ceva din tonul său îl făcu pe Bran şi mai temător. 

— Ce o să faci? întrebă el, când Theon îşi struni calul 
lângă ei. 

— Theon crede că ar trebui să ridic flamurile, zise Robb. 

— Sânge pentru sânge. 

Pentru prima dată, Greyjoy nu mai zâmbea. Faţa sa 
suptă, întunecată, avea o expresie flămândă, iar peste ochi 
îi căzuse părul negru. 

— Numai lorzii pot ridica flamurile, zise Bran, în timp ce 
ninsoarea cădea peste tot în jur. 

— Dacă tatăl tău moare, rosti Theon, Robb va fi Lord de 
Winterfell. 

— Nu va muri! strigă Bran. 


470 


Robb îi luă mâna. 

— Nu va muri, spuse el calm. Totuşi... onoarea 
întregului nord se află în mâinile mele acum. Când tatăl 
nostru şi-a luat rămas-bun de la noi, mi-a spus să fiu tare, 
pentru tine şi pentru Rickon. Sunt aproape un bărbat în 
putere, Bran. 

El se înfioră. 

— Aş vrea să se fi întors mama, spuse el pe un ton 
jalnic. Se uită împrejur după Maester Luwin; măgarul lui 
era vizibil la mare distanţă, urcând la trap o creastă. Şi 
Maester Luwin zice să ridici flamurile? 

— Maester este un bătrân sfios, făcu Theon. 

— Tata îi asculta întotdeauna sfaturile, îi aminti Bran 
fratelui său. Şi mama. 

— Le ascult şi eu, insistă Robb. Ascult pe toată lumea. 

Bucuria pe care o simţise Bran călărind dispăruse, 
topită precum fulgii de zăpadă pe faţa lui. Nu cu mult timp 
în urmă, gândul că Robb ar putea ridica flamurile şi că s-ar 
fi putut duce la război l-ar fi umplut de entuziasm, dar 
acum simţea doar oroare. 

— Ne putem întoarce acum? întrebă el. Mi-e frig. 

Robb aruncă o privire în jur. 

— Trebuie să găsim lupii. Mai poţi să rabzi puţin? 

— Pot să merg la fel de mult ca tine. 

Maester Luwin îl avertizase să nu lungească deplasarea, 
de teama rosăturilor provocate de şa, însă Bran n-ar fi 
recunoscut o slăbiciune în faţa fratelui său. Era deja sătul 
de modul în care se agitau toţi în jurul lui şi-l întrebau 
mereu cum se simţea. 

— Atunci, să-i vânăm pe vânători, zise Robb. 

Unul lângă celălalt, îşi îmboldiră caii dincolo de drumul 
regelui şi se avântară în Pădurea Lupului. Theon li se 
aşeză în spate şi-i urmă, vorbind şi glumind cu soldaţii din 
gardă. 

Era bine sub copaci. Bran o strunea pe Dansatoare la 
mers, ţinându-i frâiele uşor şi privind de jur împrejur pe 
măsură ce înaintau. Cunoştea pădurea, dar zăcuse atât 


471 


timp țintuit la Winterfell, încât i se părea că o vedea 
pentru prima dată. Nările i se umplură de mirosuri; 
mireasma tare şi proaspătă a acelor de pin, mirosul reavăn 
al frunzelor putrede, aromele de mosc sălbatic şi izul 
focurilor îndepărtate... Surprinse cu privirea o veveriţă 
neagră, mişcându-se pe crengile acoperite cu zăpadă ale 
unui stejar, şi se opri să studieze plasa argintie ţesută de o 
împărăteasă a păianjenilor. 

Theon şi ceilalţi rămaseră tot mai în urmă, până ce Bran 
nu le mai putu auzi glasurile. Din faţă răzbătea un clipocit 
vag de apă vijelioasă. Se auzi din ce în ce mai tare, până 
când ajunseră la pârâu. Ochii începură să-l usture de 
lacrimi. 

— Bran? întrebă Robb. Ce-i cu tine? 

El scutură din cap. 

— Mi-am amintit ceva. Jory ne-a adus o dată aici, să 
pescuim păstrăvi. Tu, eu şi Jon. Îţi aminteşti? 

— Îmi amintesc, zise Robb cu voce slabă, încărcată de 
tristeţe. 

— N-am prins nimic atunci, făcu Bran, dar Jon mi-a dat 
mie peştii lui, pe drumul înapoi spre Winterfell. O să-l mai 
vedem vreodată pe Jon? 

— L-am văzut pe unchiul Benjen când a venit regele în 
vizită, îi aminti Robb. Şi Jon ne va vizita, ai să vezi. 

Pârâul curgea de la înălţime, cu apele repezi. Robb 
descălecă şi-şi conduse calul prin vad. În părţile cele mai 
adânci, apa-i ajungea până la şold. Îşi priponi calul de un 
copac, pe partea cealaltă, şi se aventură înapoi după Bran 
şi Dansatoare. Curentul făcea spume în jurul rocilor şi 
rădăcinilor, iar Bran putea simţi stropii de apă pe faţă în 
vreme ce Robb îl conducea. Asta-l făcu să zâmbească. 
Pentru o clipă, se simţi din nou puternic şi întreg. Se uită 
în sus, spre copaci, şi se visă căţărându-se pe ei, chiar în 
vârf, cu întreaga pădure întinzându-se sub el. 

Înaintaseră mult în partea cealaltă când auziră un urlet, 
un vaiet prelung şi crescător, care răzbătea printre copaci 
ca un vânt rece. Bran îşi ridică fruntea să asculte. 


472 


— Vară, spuse el. 

Nici nu vorbise bine, că un al doilea urlet se alătură 
primului. 

— Au ucis ceva, zise Robb încălecând din nou. Mai bine 
mă duc şi-i aduc înapoi. Aşteaptă aici, Theon şi ceilalţi 
trebuie să sosească imediat. 

— Vreau să merg cu tine, zise Bran. 

— li găsesc mai repede dacă merg singur. 

Robb dădu pinteni armăsarului său şi dispăru printre 
copaci. Odată ce plecă, pădurea păru că se strânge în jurul 
lui Bran. Ninsoarea cădea şi mai tare acum. Acolo unde 
atingea pământul se topea, însă peste tot în jurul lui, pe 
pietre şi rădăcini şi crengi, era o pătură subţire de alb. Pe 
când aştepta, îşi dădu seama cât de incomod stătea. Nu-şi 
mai putea simţi picioarele, care atârnau inutile în scări, 
însă cureaua din jurul pieptului era strânsă şi-l rodea, iar 
ninsoarea topită îi udase mănuşile şi-i îngheţaseră mâinile. 
Se întrebă ce-i întârzia atât pe Theon şi Maester Luwin, pe 
Joseth şi pe ceilalţi. 

Când auzi foşnetul frunzelor, trase de frâu ca să o facă 
pe Dansatoare să se întoarcă, aşteptându-se să-şi vadă 
prietenii, însă bărbaţii care ieşiră pe malul pârâului îi erau 
necunoscuţi. 

— Ziua bună, spuse el speriat. Dintr-o privire, Bran 
observă că nu erau nici pădurari, nici ţărani. Işi dădu 
brusc seama cât de bogat era îmbrăcat. Tunica sa era 
nouă, din lână de un cenuşiu-închis, cu nasturi argintii, iar 
un ac masiv, din argint, îi ţinea pe umeri mantia tivită cu 
blană. Cizmele şi mănuşile erau căptuşite cu blană. 

— Eşti singur, da? zise cel mai înalt dintre ei, un bărbat 
pleşuv, cu o faţă tăbăcită de vânt. Pierdut prin Pădurea 
Lupului, bietul băiat. 

— Nu m-am pierdut. Lui Bran nu-i plăcea felul în care-l 
priveau străinii aceştia. Numără patru, dar când întoarse 
capul, mai văzu doi în spatele său. Fratele meu a plecat de 
lângă mine doar acum o clipă, iar garda mea va fi aici 
imediat. 


473 


— Garda ta, zici? glăsui un al doilea bărbat. O barba 
rară şi cenuşie îi acoperea faţa suptă. Şi ce păzesc ei, 
domnişorule? Acul de argint pe care-l văd pe mantia ta? 

— Drăguţ, se auzi o voce de femeie. 

Abia dacă arăta ca o femeie; înaltă şi subţire, cu acelaşi 
chip aspru ca al celorlalţi, cu părul ascuns într-un coif 
deschis, de forma unui castron. Suliţa pe care o ducea era 
din stejar negru, cu un vârf din oţel ruginit. 

— Ia hai să ne uităm, zise insul masiv şi chel. 

Bran îl privi neliniştit. Hainele bărbatului erau murdare, 
roase până ce aproape că se rupseseră în bucăţi, peticite 
ici şi colo cu stofă maro şi albastră sau verde-închis, 
decolorate până la cenușiu, în afară de mantia care trebuie 
că fusese, cândva, neagră. Cel cu barba rară şi cenuşie 
purta şi el zdrenţe negre. Dintr-odată, Bran îşi aminti de 
fugarul pe care-l decapitase tatăl său în ziua în care 
găsiseră puii de lup; şi bărbatul acela era îmbrăcat tot în 
negru, iar tatăl său spusese că era un dezertor din Rondul 
de Noapte. Niciun bărbat nu este mai periculos, şi-l aminti 
pe Lordul Eddard spunând. Dezertorul ştie că viaţa sa nu 
mai valorează nimic dacă este prins, aşa că nu se va da în 
lături de la nicio crimă, indiferent cât de ticăloasă ori 
crudă ar fi. 

— Acul, băiete, ceru uriaşul şi întinse mâna. 

— Vom lua şi calul, spuse altcineva, o femeie mai 
scundă decât Robb, cu o faţă lată şi plată şi părul galben, 
lins. Descalecă, şi încă repede. Un cuţit îi alunecă din 
mânecă direct în mâna ei, iar tăişul era zimţat ca un 
fierăstrău. 

— Nu, replică Bran. Nu pot să... 

Bărbatul masiv înşfăcă frâul înainte ca Bran să se fi 
putut gândi să o întoarcă pe Dansatoare şi să pornească în 
galop. 

— Ba poţi, domnişorule... şi o vei face, dacă ştii ce-i bine 
pentru tine. 

— Stiv, uită-te, e legat de şa. Femeia înaltă arătă cu 
vârful suliţei. Poate că grăieşte adevărat. 


474 


— Curele, zici? întrebă Stiv. Trase un pumnal dintr-o 
teacă de la cingătoare. Există o cale de a rezolva şi cu 
curelele. 

— Eşti olog? întrebă femeia scundă. 

Bran se aprinse. 

— Sunt Brandon Stark de Winterfell şi ar fi mai bine să 
dai drumul calului, ori o să muriţi cu toţii. 

Bărbatul sfrijit, cu faţa năpădită de bărbuţa cenuşie, 
izbucni în râs. 

— Băiatul e un Stark, într-adevăr. Numai un Stark este 
suficient de prost încât să amenințe atunci când cineva 
mai isteţ s-ar milogi. 

— Taie-i cocoşelul şi îndeasă-i-l în gură, sugeră scun- 
daca. Asta ar trebui să-l facă să tacă. 

— Eşti la fel de proastă pe cât eşti de urâtă, Hali, zise 
femeia înaltă. Băiatul nu valorează nimic mort, dar viu... 
Zeii fie blestemaţi, ia gândiţi-vă cât ar da Mance pentru a-l 
avea prins pe vreunul din sângele lui Benjen Stark! 

— Mance fie blestemat, înjură bărbatul uriaş. Vrei să te 
întorci acolo, Osha? Eşti şi mai proastă. Crezi că arătărilor 
în alb le-ar păsa dacă ai avea un prizonier? Se întoarse 
înapoi spre Bran şi-i tăie cureaua din jurul coapselor. 
Pielea se desprinse cu un oftat. 

Lovitura fusese iute şi abilă, tăind adânc. Privind în jos, 
Bran văzu carnea dezgolită, acolo unde lâna jambierelor 
fusese tăiată. Începu să-i curgă sânge. Privea cum se lăţea 
pata roşie, începând să se simtă ametit, curios de detaşat, 
fără nicio durere, nici măcar cea mai mică senzaţie. 
Uriaşul mormăi surprins. 

— Lasă fierul jos acum, şi-ţi promit o moarte rapidă şi 
fără dureri, strigă Robb. 

Bran se uită în sus, animat de o speranţă disperată, şi 
avea toate motivele. Puterea cuvintelor era însă diminuată 
de felul în care glasul său ceda sub presiune. Era călare, 
iar hoitul însângerat al unui elan atârna în spatele calului. 
Ţinea sabia în mâna înmănuşată. 

— Fratele, spuse bărbatul cu faţa cenuşie, ţepoasă. 


475 


— E unul tare aprig, zise batjocoritoare scundaca. Vrei 
să lupti cu noi, băiete? 

— Nu fi prost, flăcăule. Eşti singur contra şase. Femeia 
înaltă, Osha, îşi cobori sulița. Coboară de pe cal şi aruncă 
sabia. Îţi vom mulţumi din suflet pentru armăsar şi pentru 
carne, iar tu şi fratele tău veţi putea pleca. 

Robb fluieră. Se auzi un zgomot slab, de paşi uşori şi 
frunze ude. Tufele căzură în lături, crengile joase ale 
copacilor îşi cedară zăpada acumulată, iar Vântul Cenuşiu 
şi Vară ţâşniră din verdeață. Vară adulmecă în aer şi 
mârâi. 

— Lupi, icni Hali. 

— Lupi străvechi, adăugă Bran. Deşi încă nu crescuseră 
de-a binelea, erau la fel de mari ca oricare alt lup văzut de 
el până acum, însă diferenţele erau uşor de observat, dacă 
ştiai la ce să te uiţi. Maester Luwin şi Farlen, dresorul de 
câini, îl învăţaseră. Un lup străvechi avea capul mai mare 
şi picioarele mai lungi, proporţional cu trupul, iar nasul şi 
maxilarul erau mai pronunţate şi mai subţiri. Aveau ceva 
sumbru şi înspăimântător, cum stăteau acolo, printre fulgii 
de zăpadă. Urme de sânge proaspăt pătau botul Vântului 
Cenuşiu. 

— Câini, făcu dispreţuitor uriaşul pleşuv. Totuşi, am 
auzit că nimic nu-i mai potrivit decât o mantie din blană de 
lup când e vorba să te încălzeşti noaptea. Făcu un gest 
scurt. Omorâţi-i! 

Robb strigă: Winterfell! Şi dădu pinteni calului. 
Armăsarul se aruncă în jos spre mal, iar zdrenţăroşii îi 
tăiară calea. Un bărbat cu o secure se repezi înainte, 
nepăsător. Sabia lui Robb îl izbi în faţă cu un clănţănit 
oribil şi iscă un jet de sânge de un roşu-deschis. Bărbatul 
cu faţa suptă şi ţepoasă se întinse spre dârlogi, apucându-i 
pentru o clipită... dar Vântul Cenuşiu sări pe el, trântindu-l 
la pământ. Căzu cu spatele în pârâu, cu un pleoscăit şi un 
urlet, bătând disperat apa cu cuțitul, în timp ce capul i se 
scufundă. Lupul străvechi sări după el, iar apa albicioasă 
se coloră în roşu, acolo unde dispăruseră amândoi. 


476 


Robb şi Osha schimbau lovituri la mijlocul apei. Suliţa ei 
lungă era ca un şarpe cu cap de oţel, ţâşnind spre pieptul 
lui o dată, de două ori, de trei ori, însă Robb pară fiecare 
lovitură cu sabia sa lungă, azvârlind vârful într-o parte. La 
a patra lovitură sau a cincea, femeia înaltă se întinse prea 
mult şi-şi pierdu echilibrul, doar pentru o clipă. Robb 
şarjă, doborând-o. 

La câţiva paşi distanţă, Vară ţâşni şi se repezi la Hali. 
Cuţitul se avântă spre coaste. Vară alunecă, mârâind, şi se 
lansă din nou. De data asta, fălcile se închiseră în jurul 
gleznei ei. Ţinând cuțitul cu ambele mâini, femeia pirpirie 
lovi în jos, însă lupul nu părea să simtă lama. Se desprinse 
o clipă, cu botul plin de piele, pânză şi carne însângerată. 
Când Hali se împiedică şi căzu, se repezi din nou la ea, 
aruncând-o pe spate, iar colții îi sfâşiară burta. 

Cel de-al şaselea om fugi de la locul carnagiului... dar 
nu ajunse departe. Pe când alerga în sus pe partea 
îndepărtată a malului, Vântul Cenuşiu ieşi din pârâu, 
leoarcă de apă. Se scutură şi se avântă în urma celui care 
alerga, retezându-i tendoanele dintr-o singură muşcătură, 
şi aruncându-i-se spre gât, când bărbatul care urla alunecă 
înapoi, spre apă. 

Şi atunci nu mai rămase nimeni, în afară de uriaşul Stiv. 
Prinse curelele de pe pieptul lui Bran, îl apucă de braţ şi-l 
trase. Bran căzu. Se prăbuşi pe pământ, cu picioarele 
chircite sub el, cu unul în apă. Nu putea simţi răceala 
pârâului, dar simţi oţelul când Stiv îi apăsă pumnalul pe 
gât. 

— Înapoi, avertiză bărbatul, sau îi tai băiatului beregata, 
jur. 

Robb îşi struni calul, răsuflând din greu. Furia îi dispăru 
din ochi, iar braţul cu care ţinea sabia căzu moale. 

În acel moment, Bran văzu totul. Vară o sfârteca pe 
Hali, trăgând şerpi lucioşi şi albaştri din burta ei. Ochii ei 
erau mari şi holbaţi. Bran nu putea spune dacă mai trăia 
sau nu. Bărbatul cu barba cenuşie şi cel cu securea zăceau 
nemişcaţi, însă Osha era în genunchi, târându-se spre 


477 


sulița ei căzută. Vântul Cenuşiu lipăi spre ea, cu apa 
picurând de pe el. 

— Cheamă-l, strigă uriaşul. Cheamă-i pe amândoi, ori 
băiatul olog va muri acum! 

— Vânt Cenuşiu, Vară, la mine! zise Robb. 

Lupii străvechi se opriră şi îşi întoarseră capetele. 
Vântul Cenuşiu alergă înapoi spre Robb. Vară rămase pe 
loc, cu ochii pe Bran şi pe omul de lângă el. Mârâi. Nasul îi 
era umed şi roşu, iar ochii-i ardeau. 

Osha se folosi de capătul suliţei pentru a se ridica în 
picioare. Sângele-i curgea din rana de pe partea de sus a 
braţului, acolo unde o tăiase Robb. Bran putea vedea 
transpiraţia curgând pe faţa uriaşului. Işi dădu seama că 
Stiv era la fel de speriat ca el. 

— Starkii, mormăi bărbatul, ticăloşii de Stark. Apoi 
ridică glasul. Osha, omoară lupii şi ia sabia. 

— Omoară-i singur, răspunse ea. Eu nu mă apropii de 
monştrii ăştia. 

Preţ de o clipă, Stiv rămase descumpănit. Mâna-i 
tremura; Bran simţi un fir de sânge acolo unde cuțitul îi 
apăsa gâtul. Duhoarea bărbatului îi umplea nările; duhnea 
a frică. 

— Tu, i se adresă el lui Robb. Ai vreun nume? 

— Sunt Robb Stark, moştenitorul Winterfellului. 

— Ăsta-i fratele tău? 

— Da. 

— Dacă vrei să mai trăiască, să faci ce-ţi spun eu. 
Descalecă. 

Robb ezită un moment. Apoi încet, deliberat, descălecă 
ţinând sabia în mână. 

— Acum, ucide lupii. 

Robb nu se clinti. 

— Fă-o. Lupii, sau băiatul. 

— Nu! ţipă Bran. 

Dacă Robb ar fi făcut ce i se cerea, Stiv i-ar fi ucis, 
oricum, pe amândoi, odată ce lupii străvechi ar fi fost 
morţi. Bărbatul pleşuv îl apucă de păr cu mâna liberă şi-l 


478 


răsuci cu cruzime, până ce Bran începu să scâncească de 
durere. : 

— Ține-ți gura, ologule, auzi? li răsuci părul şi mai tare. 
Mă auzi? 

Din pădurea din spatele lor se auzi un sunet surd. Stiv 
scoase un icnet scurt când un băț de jumătate de cot, cu 
tepi, îi explodă dintr-odată în piept. Săgeata era de un roşu 
strălucitor şi fusese vopsită cu sânge. 

Pumnalul căzu de lângă gâtul lui Bran. Uriaşul se 
clătină şi se prăbuşi cu faţa în jos, în apele pârâului. 
Săgeata se frânse sub el. Bran privi cum viaţa i se scurgea 
în unde. 

Osha se uită în jur când soldaţii din garda lordului Stark 
se iviră de sub copaci, cu armele în mâini. Aruncă sulița. 

— Milă, stăpâne, se rugă ea de Robb. 

Soldaţii aveau o expresie ciudată pe faţă, pe când 
cercetară scena măcelului. Priviră lupii nesiguri, iar când 
Vară reveni la hoitul lui Hali, să înfulece, Joseth scăpă 
cuțitul şi alergă în tufişuri, vomitând. Chiar şi Maester 
Luwin părea şocat când ieşi de după un copac, dar numai 
pentru o clipă. Apoi scutură din cap şi traversă apele, 
venind lângă Bran. 

— Eşti rănit? 

— M-a tăiat la picior, zise el, dar nu am simţit nimic. 

Când Maester Luwin îngenunche ca să-i examineze 
rana, Bran întoarse capul. Theon Greyjoy stătea lângă un 
copac, cu arcul în mână. Zâmbea. Întotdeauna zâmbea. Pe 
pământul moale de la picioarele sale erau înfipte şase 
săgeți, dar nu fusese nevoie decât de una. 

— Un duşman mort are frumuseţea lui, anunţă el. 

— Jon spunea întotdeauna că eşti un dobitoc, Greyjoy, 
făcu Robb ridicând glasul. Ar trebui să te leg în fiare, în 
curte, şi să-l las pe Bran să exerseze pe tine tragerea cu 
arcul. 

— Ar trebui să-mi mulţumeşti pentru că i-am salvat viaţa 
fratelui tău. 

— Ce-ar fi fost dacă ratai ţinta? zise Robb. Ce s-ar fi 


479 


întâmplat dacă îl răneai doar? Dacă-i făceai mâna să 
zvâcnească sau dacă l-ai fi lovit pe Bran? Nu ştiai dacă 
purta sau nu pieptar, nu i-ai putut vedea decât mantia. Ce 
s-ar fi întâmplat atunci cu fratele meu? Te-ai gândit vreo 
clipă la asta, Greyjoy? 

Zâmbetul lui Theon pieri. Înălţă mohorât din umeri şi 
începu să-şi adune săgețile de jos, una câte una. 

Robb se uită spre străjerii săi. 

— Voi unde aţi fost? îi întrebă. Eram sigur că sunteţi 
foarte aproape, în spatele nostru. 

Oamenii schimbară priviri nefericite. 

— Vă urmam, stăpâne, zise Quent, cel mai tânăr dintre 
ei, cu o barbă ca un puf moale, castaniu. Dar l-am aşteptat 
pe Maester Luwin, să vină din urmă pe catârul său, vă 
cerem iertare, iar apoi, ei bine, după cum s-a nimerit... 
Aruncă o ocheadă spre Theon şi apoi se uită în altă parte, 
tulburat. 

— Luasem urma unui curcan, explică Theon, iritat de 
întrebare. De unde era să ştiu că l-ai lăsat pe băiat singur? 

Robb întoarse capul să-l privească încă o dată pe Theon. 
Bran nu-l mai văzuse niciodată atât de furios; totuşi, nu 
spuse nimic. În cele din urmă, îngenunche lângă Maester 
Luwin. 

— Cât e de rănit fratele meu? 

— N-are decât o zgârietură. Doi dintre ei sunt 
înveşmântaţi în negru, îi spuse lui Robb în timp ce curăța 
rana cu o pânză umezită. 

Robb privi în locul unde Stiv era lăţit în apele pârâului, 
zdrenţele lui negre legănându-se spasmodic, după cum le 
mişcau apele vijelioase. 

— Dezertori din Rondul de Noapte, spuse el mohorât. 
Trebuie să fi fost nişte smintiţi, să vină atât de aproape de 
Winterfell. 

— Sminteala şi disperarea sunt, uneori, greu de 
deosebit, făcu Maester Luwin. 

— Îi îngropăm, stăpâne? întrebă Quent. 

— Ei nu ne-ar fi îngropat pe noi, răspunse Robb. Taie-le 


480 


capetele, le trimitem la Winterfell. Lasă restul pentru 
corbii hoitari. 

— Şi asta? Quent arătă cu degetul spre Osha. 

Robb se duse la ea. Femeia era cu un cap mai înaltă 
decât el, dar căzu în genunchi la apropierea lui. 

— Lăsaţi-mi viaţa, lordul meu, şi sunt a dumneavoastră. 

— A mea? Ce să fac eu cu o sperjură? 

— Nu am încălcat niciun jurământ. Stiv şi Wallen au 
fugit de pe Zid, nu eu. Corbii negri nu au loc pentru femei. 

Theon Greyjoy se apropie agale de ei. 

— Las-o lupilor, îl îndemnă el pe Robb. Ochii femeii 
cătară spre ceea ce mai rămăsese din Hali şi-şi mută 
repede privirea. Se înfioră. Chiar şi soldaţii din gardă 
păreau îngreţoşaţi. 

— E doar o femeie, zise Robb. 

— O sălbatică, îi spuse Bran. Zicea că ar trebui să mă 
ţină în viaţă ca să mă ducă plocon lui Mance Rayder. 

— Cum te numeşti? o întrebă Robb. 

— Osha, dacă nu vă e cu supărare, stăpâne, murmură ea 
cu acreală. 

Maester Luwin se ridică. 

— Am putea s-o interogăm. 

Bran putu vedea uşurarea oglindită pe faţa fratelui său. 

— Că bine spui, Maester. Wayn, leagă-i mâinile. Vine cu 
noi la Winterfell şi va muri sau va trăi - depinde cât adevăr 
va grăi. 


481 


TYRION 


— Vrei să mănânci? întrebă Mord cu o căutătură 
încruntată. În mâna cu degete scurte şi butucănoase ducea 
o farfurie cu fasole unsuroasă. 

Tyrion Lannister era înfometat, dar se feri să lase bruta 
să-l vadă hămesit. 

— O pulpă de miel ar fi numai bună, zise el de pe 
maldărul de paie murdare din colţul celulei sale. Poate şi 
cu o garnitură de mazăre cu ceapă, ceva pâine proaspăt 
coaptă, unt şi o butelcă de vin fiert, să meargă bine pe gât. 
Sau bere, dacă e mai mic deranjul. Nu încerc să fac pe 
năzurosul. 

— E fasole, spuse Mord. Uite. 

Întinse farfuria. Tyrion oftă. Temnicerul era un 
monument de prostie, cu dinţi maronii, putrezi, şi ochi 
mici, întunecaţi. Partea stângă a feţei sale era stâlcită de o 
cicatrice, acolo unde o secure îi tăiase urechea şi o parte 
din obraz. Pe cât era de urât, pe atât era de previzibil, însă 
Tyrion era cu adevărat flămând. Se întinse spre farfurie. 

Mord o trase înapoi, rânjind. 

— E aici, zise, ţinând-o departe de atingerea lui Tyrion. 

Piticul se ridică ţeapăn în picioare; îl dureau toate 
încheieturile. 

— Trebuie să jucăm această prostie la fiecare masă? 
Făcu o nouă încercare de a ajunge la fasole. 

Mord sări îndărăt, rânjind cu dinţii lui putrezi. 

— Aici, piticanie. Întinse farfuria la o lungime de braţ, 
afară, acolo unde se termina celula şi începea văzduhul. 
Nu vrei să mănânci? Aici. Vino aici. 

Mâinile lui Tyrion erau prea scurte ca să ajungă la 
farfurie şi nu avea de gând să se apropie de margine. N-ar 
fi trebuit decât ca Mord să-l îmbrâncească uşor cu 
burdihanul lui alb şi Tyrion ar fi sfârşit ca o împroşcătură 


482 


roşiatică pe pietrele de la Cer, aşa cum păţiseră şi alţi 
prizonieri la Eyrie de-a lungul secolelor. 

— Dacă stau să mă gândesc bine, nu mi-e deloc foame, 
declară el, retrăgându-se într-un colţ al celulei. 

Mord mârâi şi-şi desfăcu degetele groase. Vântul 
înşfăcă farfuria întorcând-o pe dos, în cădere. Câteva 
boabe de fasole fură aruncate înapoi spre ei în timp ce 
restul dispăru. Temnicerul începu să râdă, burdihanul 
cutremurându-i-se ca un castron cu budincă. Tyrion simţi 
un val de furie. 

— Fiu de fund plin de vărsat, îl repezi el, sper să crapi 
de cufureală cu sânge. 

Pentru asta, Mord îi dădu un şut zdravăn, înfigându-şi 
cizma cu vârf oţelit între coastele lui Tyrion. 

— Îmi retrag cuvintele! icni el, încovrigându-se peste 
paie. 

— Te omor cu mâna mea, jur! Uşa grea, prinsă în benzi 
de oţel, se trânti închizându-se. Tyrion auzi zdrăngănitul 
cheilor. 

Pentru un om de statura lui, fusese pedepsit cu o gură 
periculos de afurisită, se gândi el, târându-se înapoi în 
colţul a ceea ce Arrynii numeau, în bătaie de joc, temniţa 
lor. Se încovrigă sub pătura subţire care constituia 
singurul lui aşternut, holbându-se la strălucirea cerului 
albastru, gol, şi la munţii îndepărtați care păreau că nu se 
mai termină, dorindu-şi să aibă cu el mantia din blană pe 
care o câştigase de la Marillion, la zaruri, după ce 
menestrelul o furase de pe cadavrul şefului briganzilor. 
Blana mirosea a sânge şi a mucegai, dar era groasă, 
călduroasă. Mord i-o luase în clipa în care dăduse cu ochii 
de ea. 

Vântul trăgea de pătura lui în rafale, ca nişte gheare 
ascuţite. Celula era jalnic de mică, chiar şi pentru un pitic. 
Nici doi metri lungime, iar acolo unde ar fi trebuit să fie un 
perete, acolo unde ar fi fost un perete într-o temniţă 
adevărată, podeaua se termina brusc şi începea cerul. 
Avea aer curat şi lumină din belşug, iar noaptea vedea 


483 


stelele şi luna, însă Tyrion ar fi dat toate astea, într-o clipă, 
pe cea mai rece şi mai întunecată gaură din măruntaiele 
fortăreței Casterly Rock. 

— Ai să zbori, îi promisese Mord când îl azvârlise în 
celulă. Douăzeci de zile, poate treizeci. Apoi ai să zbori. 

Arrynii aveau singura temniţă din regat din care 
prizonierii puteau scăpa după voia lor. În prima zi, după 
ce-şi făcuse curaj timp de câteva ore, Tyrion se aşezase pe 
burtă la marginea celulei, scoţându-şi capul cât putea de 
mult, şi privise în jos. Cerul era la două sute de metri mai 
jos, iar între ei nu exista decât văzduhul. Dacă-şi lungea 
gâtul, putea vedea celelalte celule la dreapta şi la stânga şi 
deasupra. Era ca o albină într-un fagure, iar cineva-i 
smulsese aripile. 

În celulă era rece, iar vântul urla zi şi noapte, şi ce era 
mai rău, podeaua era înclinată. Chiar dacă foarte uşor, era 
destul. Se temea să închidă ochii, de frică să nu se 
rostogolească în somn şi să se trezească, în plină teroare, 
în timp ce aluneca dincolo de margine. Nici nu era de 
mirare că această celulă îi înnebunea pe oameni. 

Să mă salveze zeii, scrisese pe zid unul dintre locatarii 
dinaintea lui folosind ceea ce suspecta că fusese sânge, 
albastrul mă cheamă. Prima dată, Tyrion se întrebase cine 
fusese şi ce se întâmplase cu el; mai târziu, decisese că ar 
fi mai bine să nici nu ştie. 

Dacă şi-ar fi ţinut gura... 

Mizerabilul acela de băiat începuse totul, privind de sus 
la el, de pe un tron din lemn sculptat, sub flamurile cu luna 
şi şoimul Casei Arryn. Tyrion Lannister fusese privit de sus 
întreaga sa viaţă, dar foarte rar de un băiat de şase ani cu 
ochi urduroşi, care avea nevoie de perne mari sub el ca să 
se ajungă la înălţimea unui bărbat. 

— El este omul cel rău? întrebase băiatul strângându-şi 
păpuşa. 

— El este, spusese Lady Lysa de pe tronul mai mic de 
lângă al lui. Era toată în albastru, pudrată şi parfumată 
pentru peţitorii care-i umpleau curtea. 


484 


— E atât de mic, zise Lordul de Eyrie chicotind. 

— Acesta-i Tyrion Pezevenghiul, din Casa Lannister, 
care ţi-a ucis tatăl. Îşi ridicase vocea ca să fie auzită pe 
întreaga lungime a Marii Sălii Eyrie, reverberând în pereţii 
albi ca laptele şi în coloanele zvelte, astfel încât să o audă 
fiecare om. El a ucis Mâna Regelui! 

— Oh, tot eu l-am omorât şi pe el? spusese Tyrion, ca un 
smintit. 

Acel moment ar fi fost foarte potrivit ca să-şi ţină gura 
închisă şi capul plecat. Acum îşi dădea seama; pe cele 
şapte iaduri, ştiuse asta şi atunci. Marea Sală a Arrynilor 
era lungă şi austeră, cu o răceală respingătoare 
impregnată în pereţii de marmură albă cu vinişoare 
albastre, însă feţele din jurul lui fuseseră de departe mai 
reci. Puterea lui Casterly Rock era departe, iar aici, în 
Valea lui Arryn, Lannisterii nu aveau niciun prieten. 
Supuşenia şi tăcerea ar fi fost cele mai bune paveze ale 
sale. 

Însă starea lui Tyrion fusese prea jalnică pentru a simţi 
asta. Spre ruşinea sa, se împleticise în ultima parte a 
ascensiunii de o zi spre Eyrie, picioarele sale pricăjite 
fuseseră incapabile să-l ducă mai departe. Bronn îl purtase 
în spate tot restul drumului, iar umilinţa turnase gaz peste 
focul furiei sale. 

— Pare-se că am fost un omuleţ cam ocupat, spusese el 
cu un sarcasm amar. Mă întreb când am găsit timp să 
săvârşesc toate aceste omoruri şi ticăloşii. 

Ar fi trebuit să-şi fi amintit cu cine avea de-a face. Lysa 
Arryn şi fiul ei slăbănog şi aproape prostănac nu erau 
cunoscuţi pentru bunătatea sau înţelepciunea lor. 

— Pezevenghiule, spusese Lysa cu răceală, îţi vei păzi 
limba aia afurisită şi-i vei vorbi politicos fiului meu, altfel 
îţi promit că vei avea motive să regreţi. Aminteşte-ţi unde 
te afli. Aici este Eyrie, iar cei pe care-i vezi în jurul tău 
sunt cavalerii din Vale, bărbaţi adevăraţi, care l-au iubit pe 
Jon Arryn. Oricare dintre ei ar muri pentru mine. 

— Lady Arryn, dacă mi se întâmplă ceva, fratele meu 


485 


Jaime, va fi bucuros să-i vadă murind chiar. 

Chiar în clipa în care scuipase aceste cuvinte, Tyrion le 
simţise sminteala. 

— Poţi zbura, Lord Lannister? întrebase Lady Lysa. Au 
piticii aripi? Dacă nu, ar fi mai înţelept din partea ta să ţii 
pentru tine următoarele ameninţări care-ţi vin în minte. 

— Nu am rostit niciun fel de ameninţări, spusese Tyrion, 
ci o promisiune. 

Micul Lord Robert sărise în picioare atât de furios, încât 
scăpase păpuşa. 

— Nu ne poţi face nimic, urlase el. Nimeni nu ne poate 
atinge aici. Spune-i, mamă, spune-i că nu ne poate face 
nimic aici. 

Obrazul băiatului începuse să se zbată. _ 

— Eyrie este inexpugnabil, declară calmă Lysa Arryn. Il 
trase lângă ea pe fiul său, ţinându-l în îmbrăţişarea 
protectoare a braţelor ei albe şi grăsulii. Pezevenghiul 
încearcă să ne sperie, scumpul meu. Lannisterii sunt toţi 
nişte mincinoşi. Nimeni nu se atinge de dragul meu băiat. 

Era cât se poate de adevărat; avea, fără îndoială, 
dreptate. Când văzuse cât îi trebuise ca să ajungă până 
aici, Tyrion îşi putuse imagina foarte bine ce-ar fi fost 
pentru un cavaler să facă drumul până sus, luptând în 
armură, în vreme ce de deasupra curgeau valuri de săgeți 
şi bolovani, iar duşmanul i se împotrivea la fiecare pas. 
Nici măcar coşmar nu era un cuvânt potrivit pentru a 
descrie asta. Nu era de mirare că Eyrie nu fusese cucerit 
niciodată. 

Cu toate acestea, Tyrion nu izbutise să-ţi ţină gura. 

— Nu e inexpugnabil, făcuse el, ci mai degrabă 
incomod. 

Tânărul Robert arătase în jos, cu mâna tremurândă. 

— Eşti un mincinos! Mamă, vreau să-l văd zburând. 

Doi străjeri cu mantii azurii îl apucaseră pe Tyrion de 
mâini, ridicându-l de la podea. Numai zeii ştiau ce s-ar fi 
putut întâmpla dacă nu ar fi fost Catelyn Stark de faţă. 

— Soră, strigase ea de unde stătea, la picioarele 


486 


tronurilor. Te implor să-ţi aminteşti că acest om este 
prizonierul meu. lar eu nu vreau să i se facă niciun rău. 

Lysa Arryn privise o clipă cu răceală spre sora ei, apoi 
se ridicase şi coborâse spre Tyrion, robele ei lungi unduin- 
du-i-se în urmă. Pentru o clipă, el se temuse că-l va lovi, 
dar în loc de asta, ea ordonase străjerilor să-i dea drumul. 
Oamenii ei îl lăsaseră brusc la podea, iar picioarele i se 
tăiaseră sub el. Căzu. 

Fără îndoială că oferise un spectacol de pomină pe când 
se chinuise să se ridice în genunchi, doar pentru a simţi 
cum piciorul drept îi era cuprins de spasme, lucru care-l 
făcuse să cadă din nou. În Sala Mare a Arrynilor bubuiră 
hohote de râs. 

— Micul oaspete al surorii mele este prea obosit ca să 
stea în picioare, anunţase Lady Lysa. Ser Vardis, duceţi-l 
jos, în temniţă. O perioadă de odihnă într-una dintre 
celulele noastre cereşti îi va face foarte bine. 

Străjerii îl smuciseră în sus, ridicându-l. Tyrion Lan- 
nister se clătinase între ei, păşind nesigur, cu faţa roşie de 
ruşine. 

— Nu voi uita toate astea, le spusese el tuturor pe când 
îl duceau afară. 

Şi nu uitase, nicidecum. La început se consolase cu 
gândul că prizonieratul său nu putea dura mult. Lysa 
Arryn voia să-l umilească, asta era tot. Va trimite după el 
din nou, cât de curând. Dacă nu ea, atunci Catelyn Stark 
va vrea să-l interogheze. De data asta, avea intenţia de a-şi 
păzi limba mai cu grijă. Nu ar fi îndrăznit să-l ucidă pe loc; 
era, totuşi, un Lannister de Casterly Rock, iar dacă-i 
vărsau sângele, ar fi însemnat război. Sau cel puţin aşa îşi 
spunea el. 

Acum nu mai era chiar sigur. Poate că duşmanii lui 
voiau să-l lase să putrezească aici, dar se temea că nu ar fi 
avut puterea de a putrezi multă vreme. Era tot mai slăbit, 
cu fiecare zi, şi era doar o chestiune de timp până ce 
îmbrâncelile şi loviturile lui Mord i-ar fi provocat răni 
serioase, asta dacă nu cumva temnicerul l-ar fi lăsat să 


487 


moară de foame mai întâi. Încă vreo câteva nopţi de foame 
şi frig şi albastrul va începe să-l cheme şi pe el. 

Se întrebase ce se întâmpla dincolo de zidurile celulei 
sale, aşa cum erau ele. Lordul Tywin trimisese, fără 
îndoială, călăreţi imediat ce vestea ajunsese la el. Jaime s- 
ar putea să conducă o armată întreagă prin defileele 
Munţilor Lunii, chiar în clipa asta... dacă nu cumva o luase 
spre nord, împotriva castelului Winterfell. Dar oare bănuia 
cineva din afara Văii unde-l dusese Catelyn Stark? Se 
întreba ce va face Cersei când îi va ajunge vestea la 
urechi. Regele ar fi putut ordona eliberarea lui, dar asculta 
Robert de regina lui sau de Mână? Tyrion nu-şi făcea 
niciun fel de iluzii în privinţa dragostei regelui pentru sora 
lui. 

Dacă Cersei îşi păstrase acelaşi spirit, ar insista ca 
regele însuşi să-l judece pe Tyrion. Nici chiar Ned Stark nu 
ar putea obiecta la asta, nu fără a terfeli onoarea unui 
rege. Iar Tyrion ar fi chiar încântat să-şi încerce norocul la 
o judecată. Indiferent ce crime i s-ar fi pus în seamă, Casa 
Stark nu avea nicio dovadă pentru ceva, din câte-şi putuse 
el da seama. Să-i lase să-şi prezinte plângerile înaintea 
Tronului de Fier şi a lorzilor domeniului. Va fi sfârşitul lor. 
Dacă Cersei era destul de isteaţă ca să priceapă asta... 

Tyrion Lannister oftă. Surorii sale nu-i lipsea o anume 
viclenie, însă mândria o orbea. Va vedea insulta în asta, 
dar nu şi posibilităţile. Iar Jaime era chiar şi mai rău, 
repezit, încăpățânat şi iute la mânie. Fratele lui nu 
desfăcea niciodată un nod când îl putea tăia în două cu 
sabia. 

Se întrebă care dintre ei trimisese unealta ucigaşă să-l 
amuţească pe veci pe băiatul Stark şi dacă puseseră la 
cale moartea Lordului Arryn. Dacă bătrâna Mână fusese 
ucisă, fusese ceva foarte dibaci şi subtil. Bărbaţii de vârsta 
lui mureau adesea de pe urma vreunei boli năprasnice. 
Spre deosebire de asta, trimiterea la Brandon Stark a unui 
prostănac înarmat cu un pumnal furat i se păru deo 
stângăcie incredibilă. Şi nici nu era atât de ciudat, dacă se 


488 


gândea la asta... 

Tyrion se înfioră. Deci plutea o bănuială groaznică 
asupra sa. Poate că lupul străvechi şi leul nu erau 
singurele fiare din pădure, iar dacă era adevărat, cineva se 
folosea de el ca de o simplă unealtă. Tyrion Lannister 
detesta să fie folosit. 

Trebuia să plece de aici şi încă repede. Şansele sale de 
a-l dobori pe Mord erau minime, şi nimeni nu-l va scoate 
din celulă pe o frânghie de şase sute de paşi lungime, aşa 
că va trebui să-şi negocieze singur eliberarea. Gura sa îl 
adusese în celulă, aşa că tot ea trebuia să-l scoată de aici. 

Tyrion se ridică în picioare, făcând tot ce putea ca să 
ignore înclinarea podelei, cu mereu subtila sa atracţie spre 
margine. Bătu cu pumnul în uşă. 

— Mord! Temnicer! Mord, vino aici! 

Se văzu nevoit să strige vreme de zece minute până ce 
auzi paşii grei. Făcu un pas în spate cu o clipă înainte ca 
uşa să se deschidă cu o bubuitură. 

— Faci zgomot, mormăi Mord cu ochii injectaţi. 

Atârnată de mâna lui grăsulie, era o curea de piele lată 
şi groasă, cu un capăt înfăşurat pe pumn. 

Nu le arăta niciodată că-ţi este teamă, îşi aminti Tyrion. 

— Cum ti-ar plăcea să fii bogat? întrebă el. 

Mord îl lovi. Răsucise cureaua înapoi, molatic, însă 
pielea îl atinsese pe Tyrion în sus, pe braţ. Forţa loviturii îl 
făcu să se clatine, iar de durere scrâşni din dinţi. 

— Gura, piticule, îl avertiză Mord. 

— Aur, zise Tyrion, cu un zâmbet prefăcut. Casterly 
Rock e plin de aur... Ahhhh... De astă dată lovitura fu una 
directă, iar Mord puse mai multă forţă în răsucirea curelei, 
făcând-o să pocnească şi să zvâcnească. Îl izbi pe Tyrion în 
coaste, iar el căzu în genunchi, strângând din ochi. Se 
forţă să privească în sus, spre temnicerul său. 

— La fel de bogat precum Lannisterii, zise el cu o 
respiraţie hârâită. Aşa se spune... 

Mord mârâi. Cureaua fluieră prin aer şi-l lovi pe Tyrion 
direct peste faţă. Durerea fu atât de atroce, încât nici nu-şi 


489 


aminti când căzuse, însă când deschise ochii din nou, era 
pe podeaua celulei. Urechea-i ţiuia, iar gura-i era plină de 
sânge. Se forţă să se agaţe de ceva, pentru a se ridica, iar 
degetele sale se crispară în aer. Tyrion îşi retrase mâna 
cât de repede putu, de parcă i-ar fi fost opărită, şi încercă 
să-şi oprească respiraţia. Căzuse chiar la marginea celulei, 
la o palmă de albastru. 

— Mai spui? 

Mord ţinea cureaua între pumni şi trase brusc de ea. 
Pocnitura îl făcu pe Tyrion să tresară. Temnicerul râse. 

Nu mă va împinge, îşi zise Tyrion cu disperare, pe când 
se târa de lângă margine. Catelyn Stark mă vrea viu, nu 
îndrăzneşte să mă ucidă. Işi şterse sângele de pe buze cu 
dosul palmei, rânji şi spuse: 

— Asta a fost una ţeapănă de tot, Mord. 

Temnicerul îi aruncă o privire piezişă, însă, de data 
asta, Tyrion fu în stare să se ferească. Luă lovitura ştearsă, 
peste umăr, nimic mai mult. 

— Aur, repetă el mergând îndărăt, ca un rac, mai mult 
aur decât ai putea vedea în toată viaţa ta. Destul cât să-ţi 
cumperi pământ, femei, cai... Ai putea ajunge şi lord. Lord 
Mord. Tyrion fu podidit de un val de sânge şi flegmă, pe 
care-l scuipă spre cer. 

— Nu aur, făcu Mord. 

Mă ascultă! se gândi Tyrion. 

— M-au uşurat de pungă atunci când m-au prins, dar 
aurul este tot al meu. Catelyn Stark poate lua pe cineva în 
captivitate, dar nu se va repezi să-l jefuiască. Asta n-ar fi 
deloc onorabil. Ajută-mă şi tot aurul va fi al tău. 

Cureaua lui Mord plesni, dar fu o lovitură lipsită de 
vlagă, leşinată, lentă şi dispreţuitoare. Tyrion prinse pielea 
cu mâna şi o ţinu aşa. 

— Nu există niciun risc pentru tine. Tot ce trebuie să 
faci este să trimiţi un mesaj. 

Temnicerul smuci cureaua din strânsoarea lui Tyrion. 

— Mesaj, zise el, de parcă nu ar mai fi auzit niciodată 
acest cuvânt. Incruntarea îi săpa şanţuri pe frunte. 


490 


— M-ai auzit, stăpâne. Doar atât, du cuvintele mele la 
urechea doamnei. Spune-i... Ce? Ce ar putea-o iîmbuna pe 
Lysa Arryn? Lui Tyrion îi veni brusc inspiraţia... Spune-i că 
vreau să-mi mărturisesc crimele. 

Mord ridică braţul şi Tyrion se chirci în aşteptarea unei 
noi lovituri, însă temnicerul ezită. Suspiciunea şi lăcomia 
se războiau în ochii lui. Voia aurul, dar se temea de un 
vicleşug; avea aerul cuiva care fusese înşelat de 
nenumărate ori. 

—E o minciună, mormăi el sumbru. Piticul mă 
vicleneşte. 

— Am să-ţi las promisiunea în scris, făgădui el. 

Unii dintre analfabeți dispreţuiau meşteşugul scrisului; 
alţii păreau să nutrească un respect aproape religios 
pentru cuvântul scris, de parcă ar fi fost vreun soi de vrajă. 
Din fericire, Mord făcea parte din ultima categorie. 
Temnicerul cobori cureaua. 

— Să scrii de aur. Mult aur. 

— Oh, mult aur, îl asigură Tyrion. Punga a fost o nimica 
toată, prietene. Fratele meu poartă o armură din aur. 

De fapt, armura lui Jaime era placată cu oţel, însă acest 
prostănac nu şi-ar fi putut da seama de diferenţă. Mord 
răsucea cureaua pe degete cu un aer gânditor, dar în cele 
din urmă cedă şi plecă după hârtie şi cerneală. După ce 
scrisoarea fu aşternută, temnicerul se încruntă bănuitor 
spre ea. 

— Acum trimite mesajul, îl îndemnă Tyrion. 

Dormea, scuturat de frisoane, când veniră să-l ia, târziu, 
în aceeaşi noapte. Mord deschise uşa, dar păstră tăcerea. 
Ser Vardis Egen îl trezi pe Tyrion cu vârful cizmei. 

— Ridică-te, Pezevenghiule. Stăpâna mea vrea să te 
vadă. 

Tyrion se frecă la ochi şi afişă o grimasă pe care n-o 
simţea. 

— Nici nu-i de mirare că vrea, dar ce te face să crezi că 
şi eu vreau asta? 

Ser Vardis se încruntă. Tyrion şi-l amintea foarte bine 


491 


din anii pe care-i petrecuse la Debarcaderul Regelui, în 
calitate de comandant al gărzii. O faţă pătrată, păr 
argintiu, bine făcut şi fără niciun pic de umor. 

— Nu-mi pasă de dorinţele tale. Ridică-te, ori pun eu să 
te ia de jos. 

Tyrion se ridică nesigur în picioare. : 

— E o noapte rece, făcu el într-o doară, iar în Înalta Sală 
este atât de mult curent! N-aş vrea să răcesc. Mord, dacă 
eşti atât de bun, adu-mi mantia. 

Temnicerul se strâmbă la el, cu o expresie bănuitoare. 

— Mantia mea, repetă Tyrion. Blana pe care mi-ai luat-o 
ca s-o pui la păstrare. Îţi aminteşti, doar. 

— Adu-i blestemata aia de mantie, zise Ser Vardis. 

Mord nu îndrăznea să vocifereze. Îi aruncă lui Tyrion o 
privire încărcată de promisiunea unei viitoare răzbunări, 
dar se duse după mantie. Când i-o aranja la gât, Tyrion 
zâmbi. 

— Mulţumirile mele. Mă voi gândi la tine ori de câte ori 
o voi purta. Trase pe umărul drept faldurile lungi şi simţi 
căldură pentru prima oară după atâtea zile. Condu-mă, Ser 
Vardis. 

Înalta Sală a Arrynilor era luminată de strălucirea a 
cincizeci de torţe, arzând în suporturile de pe pereţi. Lady 
Lysa era înveşmântată în mătăsuri negre, cu blazonul lunii 
şi şoimului ţesut pe piept din şiraguri de perle. Din 
moment ce nu părea gata să se alăture Rondului de 
Noapte, Tyrion nu-şi putu imagina altceva decât că 
decisese că hainele de doliu erau cele mai potrivite pentru 
a asculta o mărturisire. Părul ei lung, roşcat, împletit cu 
dichis, îi cădea pe umărul stâng. Tronul mai înalt de lângă 
ea era gol; fără îndoială, micul Lord de Eyrie se culcase, 
tremurând în somn. Tyrion era bucuros măcar pentru asta. 

Făcu o plecăciune adâncă şi-şi îngădui să arunce o 
privire prin sală. Lady Arryn îşi convocase cavalerii şi suita 
pentru a-i asculta mărturisirea, exact cum nădăjduise el. 
Văzu chipul brăzdat al lui Ser Brynden Tully şi cel rotofei 
al lui Ser Nestor Royce. Lângă Nestor stătea un bărbat 


492 


mai tânăr, cu favoriţi negri, aspri, care nu putea fi altul 
decât moştenitorul său, Ser Albar. Erau reprezentate 
majoritatea Caselor importante din Vale. Tyrion îi remarcă 
şi pe Ser Lyn Corbray, subţire ca o sabie, pe Lord Hunter 
cu picioarele lui gutoase, pe văduva  Waynwood, 
înconjurată de fiii ei. Alţii aveau blazoane pe care nu le 
cunoştea: lancea frântă, vipera verde, turnul arzând, 
potirul înaripat. 

Printre lorzii din Vale erau şi câţiva dintre însoțitorii săi 
de drum; Ser Rodrik Cassel, palid şi suferind de pe urma 
rănilor doar pe jumătate vindecate, stătea alături de Ser 
Willis Wode. Marillion, menestrelul, îşi găsise o nouă 
harfă. Tyrion zâmbi; indiferent ce avea să se întâmple în 
această noapte aici, el nu-şi dorea să se petreacă în secret, 
şi nimeni nu era mai potrivit ca un menestrel să 
răspândească povestea. 

În spatele sălii, Bronn se sprijinea de o coloană. Ochii 
negri ai călăreţului liber erau fixaţi asupra lui Tyrion, iar 
mâna lui se odihnea nepăsătoare pe mânerul sabiei. Tyrion 
îi adresă o privire lungă şi întrebătoare... 

Catelyn Stark vorbi prima. 

— Doreşti să-ţi mărturiseşti crimele, ni s-a spus. 

— Da, doamna mea, răspunse Tyrion. 

Lysa Arryn îi zâmbi surorii sale. 

— Celulele cerului îi înmoaie întotdeauna. Zeii îi pot 
vedea acolo, şi nu există niciun petic de întuneric unde să 
se ascundă. 

— Mie nu mi se pare deloc înmuiat, răspunse Lady 
Catelyn. 

Lady Lysa nu-i acordă nicio atenţie. 

— Spune ce ai de spus, îi porunci lui Tyrion. 

Rostogoleşte zarurile, se gândi el, aruncând încă o 
ocheadă spre Bronn. 

— De unde să încep? Sunt un mic ticălos, mărturisesc 
asta. Crimele şi păcatele mele sunt nenumărate, domnii şi 
doamnele mele. M-am culcat cu tot felul de târfe, nu o 
dată, ci de sute de ori. Am dorit moartea tatălui meu, 


493 


lordul, şi a surorii mele, graţioasa noastră regină 
deopotrivă. În spatele lui, cineva chicoti. Nu mi-am tratat 
întotdeauna servitorii cu blândeţe. Am jucat. Ba chiar am 
şi trişat, roşesc mărturisind şi asta. Am spus multe lucruri 
crude şi rele despre nobilii lorzi şi despre doamnele de la 
curte. Asta smulse un hohot general. O dată, am... 

— Linişte! Chipul rotund şi palid al Lysei Arryn se 
făcuse stacojiu. Ce crezi că faci aici, piticule? 

Tyrion îşi lăsă capul pe o parte. 

— Cum ce? Îmi mărturisesc crimele, doamna mea... 

Catelyn Stark făcu un pas înainte. 

— Eşti acuzat de a fi trimis un ucigaş năimit să-mi 
omoare fiul, Bran, în patul său, precum şi de plănuirea 
uciderii Lordului Jon Arryn, Mâna Regelui. 

Tyrion ridică neajutorat din umeri. 

— Mă tem că nu pot mărturisi crimele acestea. Nu ştiu 
nimic de niciun fel de omoruri. 

Lady Lysa se ridică de pe tronul ei din lemn sculptat. 

— Nu admit să fiu bătaia de joc a nimănui. [i-ai făcut 
micul tău număr, Pezevenghiule. Bănuiesc că te-a încălzit 
asta. Ser Vardis, du-l înapoi în temniţă... Dar de data asta, 
găseşte-i o celulă mai mică, cu podeaua înclinată mai mult. 

— Aşa se face dreptate în Vale? tună Tyrion, atât de tare 
încât şi Ser Vardis îngheţă o clipă. Onoarea se opreşte la 
Poarta Însângerată? Mă acuzaţi de crime, iar eu le neg, 
aşa că mă azvârliţi într-o celulă deschisă, să îngheţ şi să 
flămânzesc. 

Îşi înălţă capul, oferindu-le tuturor o privelişte măreaţă 
a urmelor pe care i le lăsase Mord pe faţă. 

— Unde-i dreptatea regelui? Sau nu face Eyrie parte din 
cele Şapte Regate? Sunt acuzat, spuneţi voi. Foarte bine. 
Cer un proces! Lăsaţi-mă să vorbesc şi lăsaţi ca adevărul 
sau minciunile mele să fie judecate deschis, în faţa zeilor şi 
a oamenilor. 

Un murmur surd umplu Înalta Sală. Tyrion ştiu că le 
venise de hac. Era nobil ereditar, fiul celui mai puternic 
dintre lorzii de pe domeniu, fratele reginei. Nu i se putea 


494 


refuza un proces. Străjerii în mantii azurii începuseră să se 
îndrepte spre Tyrion, însă Ser Vardis îi opri şi privi spre 
Lady Lysa. Gura ei mică se rotunji într-un zâmbet 
nerăbdător. 

— Dacă te judecăm şi vei fi găsit vinovat pentru crimele 
de care eşti acuzat, atunci, prin propriile legi ale regelui, 
va trebui să plăteşti cu sânge. Nu avem niciun călău în 
Eyrie, lord Lannister. Deschideţi Uşa Lunii. 

Şirurile privitorilor se despărţiră. Intre două coloane 
subţiri din marmură se vedea o uşă îngustă din lemn, cu o 
semilună sculptată în lemnul alb. Cei care se aflau mai 
aproape se traseră îndărăt când doi dintre străjeri 
mărşăluiră spre ea. Unul dintre ei ridică zăvoarele grele 
din bronz; cel de-al doilea deschise uşa spre interior. 
Mantiile albastre se ridicară fâlfâind pe umerii lor, umflate 
de o rafală de vânt care pătrunse mugind prin uşa 
deschisă. Dincolo de ea, se întindea vastitatea cerului 
nopţii, presărat cu stele reci şi nepăsătoare. 

— Iată dreptatea regelui, zise Lysa Arryn. Flăcările 
torţelor tremurară ca nişte flamuri de-a lungul pereţilor, 
iar ici şi colo, cele istovite se stinseră. 

— Lysa, cred că nu este înţelept, spuse Catelyn Stark 
când vântul negru vâjâi prin sală. 

Sora ei nu o băgă în seamă. 

— Vrei un proces, Lord Lannister. Prea bine, vei avea 
unul. Fiul meu va asculta orice vrei să spui şi-i vei asculta 
judecata. Apoi, vei putea pleca... pe o uşă sau pe alta. 

Arăta atât de încântată de sine, se gândi Tyrion, şi nici 
nu era de mirare. Cum ar fi putut un proces să-i strice 
planurile când molâul de fiu-său era judecătorul? Tyrion 
privi spre Uşa Lunii. Mamă, vreau să-l văd zburând! 
spusese băiatul. Oare pe câţi îi mai trimisese pe uşă, până 
acum, micul mucos mizerabil? 

— Vă mulţumesc, buna mea doamnă, dar nu văd de ce l- 
am deranja pe Lordul Robert, spuse Tyrion politicos. Zeii 
cunosc adevărul nevinovăţiei mele. Prefer verdictul lor, nu 
judecata oamenilor. Cer o judecată prin luptă. 


495 


O furtună de hohote de râs erupse în Înalta Sală a 
Arrynilor. Lordul Nestor Royce pufni, Ser Willis chicotea, 
Ser Lyn Corbray hohotea, iar ceilalţi îşi dădură capul pe 
spate şi râseră până ce lacrimile li se prelinseră pe faţă. 
Marillion scoase o notă şuie din harfa de lemn, mângâindu- 
i corzile cu degetele lui betegite. Chiar şi vântul părea că 
fluieră batjocoritor când se repezi cu un vaiet ascuţit prin 
Uşa Lunii. 

Ochii apoşi, albaştri, ai Lysei Arryn îi oglindeau 
descumpănirea. O luase prin surprindere. 

— Ai acest drept, asta-i sigur. 

Tânărul cavaler cu vipera verde brodată pe pieptarul 
tunicii păşi înainte şi puse un genunchi pe podea. 

— Doamna mea, vă implor să mă lăsaţi să vă reprezint 
cauza. 

— Onoarea ar trebui să fie a mea, zise bătrânul Lord 
Hunter. Pentru dragostea pe care i-am purtat-o soţului 
dumneavoastră, lordul, lăsaţi-mă să-i răzbun moartea. 

— Tatăl meu l-a slujit cu credinţă pe Lordul Jon, în 
calitate de Înalt Administrator al Văii, bubui Ser Albar 
Royce. Lăsaţi-mă să-l reprezint acum pe fiul său. 

— Zeii sunt de partea celui curat, spuse Ser Lyn Cor- 
bray; totuşi, adesea soarta este în favoarea celui cu sabia 
cea mai sigură. Cu toţii ştim cine este acesta. 

Zâmbi cu modestie. 

Alţi bărbaţi vorbiră deodată, luptându-se să se facă 
auziţi. Tyrion găsi că era descurajant să vadă câţi 
necunoscuţi se înghesuiau să-l omoare. Poate că, la urma 
urmei, nu fusese deloc un plan prea isteţ. 

Lady Lysa ridică mâna, cerând linişte. 

— Vă mulţumesc, lorzii mei, precum ştiu că şi fiul meu 
v-ar mulţumi dacă ar fi acum cu noi. Niciun bărbat de pe 
cuprinsul celor Şapte Regate nu este atât de curajos şi de 
credincios precum cavalerii din Vale. Dacă mi-ar sta în 
putere, v-aş oferi tuturor această onoare. Cu toate astea, 
nu pot decât să-l aleg pe unul dintre voi. Făcu un gest. Ser 
Vardis Egen, ai fost mâna dreaptă a soţului meu, lordul. 


496 


Vei fi reprezentantul nostru. 

Ser Vardis fusese singurul care tăcuse. 

— Doamna mea, zise el grav, lăsându-se într-un 
genunchi, rogu-vă, daţi această sarcină altcuiva, eu nu am 
nicio aplecare pentru asta. Omul nici măcar nu-i luptător. 
Uitaţi-vă la el. Un pitic, pe jumătate cât mine, şi cu 
picioare de stârpitură. Ar fi o ruşine măcelărirea lui, şi să 
mai spunem că s-a făcut dreptate. 

Oh, excelent, se gândi Tyrion. 

— Sunt de acord. 

Lysa îi aruncă o privire. 

— Ai cerut judecată prin luptă. 

— lar acum cer un reprezentant, aşa cum aţi ales şi 
dumneavoastră. Fratele meu, Jaime, va fi bucuros să facă 
asta, ştiu. 

— Scumpul tău de Regicid se află la sute de leghe de 
aici, i-o tăie Lysa Arryn. 

— Trimiteţi o pasăre cu un mesaj pentru el. Voi aştepta 
bucuros sosirea sa. 

— Îl vei înfrunta pe Ser Vardis, mâine. 

— Menestrelule, zise Tyrion întorcându-se spre Maril- 
lion, când vei compune o baladă despre asta, ai grijă să 
spui şi cum Lady Arryn i-a refuzat piticului dreptul de a fi 
reprezentat şi cum l-a trimis ca vai de el, rănit şi 
şchiopătând, să se confrunte cu cel mai bun dintre 
cavalerii săi. 

— Nu-ţi refuz nimic! zise Lysa Arryn cu o voce iritată şi 
ascuţită, tremurând de furie. Alege-ţi reprezentantul, 
Pezevenghiule... dacă crezi că vei găsi un om gata să 
moară pentru tine. 

— Dacă vă este indiferent, mai degrabă am să găsesc pe 
cineva gata să ucidă pentru mine. 

Tyrion se uită în lungul sălii. Nu mişcă nimeni. Pentru 
un moment interminabil se întrebă dacă nu cumva făcuse o 
greşeală colosală. Apoi, în spatele încăperii se produse o 
foială. 

— Lupt eu pentru pitic, strigă Bronn. 


497 


EDDARD 


Visă un vis vechi, cu trei cavaleri în mantii albe, un turn 
surpat de mult, şi pe Lyanna în patul ei însângerat. 

În vis, prietenii lui călăreau alături de el, aşa cum 
făcuseră şi în viaţă. Mândrul Martyn Cassel, tatăl lui Jory; 
credinciosul Theo Wulf; Ethan Glover, care fusese 
scutierul lui Brandon; Ser Mark Ryswell, cu vorba moale şi 
inima mare; omul lacurilor, Howland Reed; Lordul Dustin, 
pe măreţul său armăsar roşcat. Ned le ştiuse chipurile, tot 
aşa cum şi-l ştiuse, cândva, pe al lui, însă anii se adăpau 
din amintirile omului, chiar şi ale celor pe care jurase că 
nu-i va uita niciodată. În vis, erau, doar ca nişte umbre, 
arătări cenuşii, călare pe cai întrupaţi din ceţuri. 

Erau şapte contra trei. În vis, precum fusese şi în 
realitate. Însă cei trei nu erau ca oricine. Aşteptau în faţa 
turnului rotund, cu munţii Dorne, roşii, în spatele lor, şi 
mantiile albe fâlfâind în vânt. lar acum nu mai erau umbre; 
chipurile lor străluceau clar, chiar şi acum. Ser Arthur 
Dayne, Sabia Dimineţii, avea un zâmbet pe buze. Mânerul 
marii săbii a Zorilor se iţea peste umărul lui drept. Ser 
Oswell Whent era într-un genunchi, ascuţindu-şi sabia pe o 
tocilă. Pe coiful său alb îşi întinsese aripile liliacul negru al 
Casei sale. Între ei stătea aprigul şi bătrânul Ser Gerold 
Hightower, Taurul Alb, Lordul Comandant al Gărzii 
Regelui. 

— V-am căutat pe Trident, le spuse Ned. 

— Nu eram acolo, răspunse Ser Gerold. 

— Pentru Uzurpator ar fi fost o nenorocire, dacă am fi 
fost acolo, făcu Ser Oswell. 

— Când a căzut Debarcaderul Regelui, Ser Jaime l-a 
ucis pe regele vostru cu o sabie aurită, iar eu m-am 
întrebat unde erati. 

— Departe, spuse Ser Gerold, altfel Aerys ar sta acum 


498 


pe Tronul de Fier, iar făţarnicul nostru frate ar arde în 
cele şapte iaduri. 

— Am venit la Capătul Furtunii să ridic asediul, le spuse 
Ned, iar Lorzii Tyrell şi Redwyne şi-au coborât steagurile, 
şi toţi cavalerii lor au îngenuncheat pentru a ne jura 
credinţă. Eram sigur că veţi fi printre ei. 

— Genunchii noştri nu se îndoaie chiar aşa uşor, zise 
Ser Arthur Dayne. 

— Ser Willem Darry a fugit la Piatra Dragonului, cu 
regina ta şi cu prinţul Viserys. Credeam că v-aţi îmbarcat 
cu ei. 

— Ser Willem este un om bun şi cinstit, zise Ser Oswell. 

— Dar nu-i în Garda Regelui, remarcă Ser Gerold. Garda 
Regelui nu o ia la fugă. _ 

— Niciodată, nici acum, făcu Ser Arthur. Îşi puse coiful. 

— Vom depune un jurământ, explică bătrânul Ser 
Gerold. 

Duhurile i se alăturară, ţinând în mâini săbiile de 
umbră. Erau şapte contra trei. 

— Şi acum începe, zise Ser Arthur Dayne, Sabia 
Dimineţii. Scoase sabia Zorilor din teacă şi o ţinu cu 
ambele mâini. Lama era alburie, ca sticla translucidă, 
înviorată de lumină. 

— Nu, rosti Ned cu tristeţe în glas. Acum se termină. Pe 
când se ciocniră într-un vălmăşag de oţel şi umbre, o auzi 
pe Lyanna strigând: Fddard! Un iureş de petale de 
trandafiri se împrăştie pe cerul însângerat, albastru 
precum ochii morţii. 

— Lord Eddard, strigă din nou Lyanna. 

— Îţi promit, şopti el, Lya, îţi promit... 

— Lord Eddard, repetă un bărbat în întuneric. 

Gemând, Eddard Stark deschise ochii. Lumina lunii 
pătrundea prin ferestrele înalte ale Turnului Mâinii. 

— Lord Eddard? 

La capătul patului şedea o umbră. 

— Cât... cât a trecut? Aşternuturile erau răvăşite, 
picioarele-i erau sfărâmate şi încorsetate în ghips. Un val 


499 


de durere surdă îl săgeta prin coaste. 

— Şase zile şi şapte nopţi. Era glasul lui Vayon Poole. 
Administratorul lui îi duse la buze o cupă. Beţi, stăpânul 
meu. 

— Ce?... 

— E doar apă. Maester Pycelle a spus că veţi fi însetat. 

Ned bău. Buzele lui erau uscate şi crăpate. Apa era 
dulce ca mierea. 

— Regele a dat porunci, îi spuse Vayon Poole după ce 
goli cupa. Vrea să vă vorbească, stăpâne. 

— Mâine, zise Ned. Când mă mai întremez. 

Nu se putea arăta acum înaintea lui Robert. Visul îl 
lăsase nevolnic ca un pisoi. 

— Stăpâne, spuse Poole, ne-a poruncit să vă trimitem la 
el în clipa în care deschideţi ochii. 

Administratorul îşi făcu de lucru încercând să aprindă o 
lumânare de lângă pat. Ned înjură în surdină. Robert nu 
era cunoscut pentru răbdarea sa. 

— Spune-i că sunt prea slăbit să vin la el. Dacă doreşte 
să-mi vorbească, aş fi bucuros să-l primesc aici. Sper să-l 
trezeşti dintr-un somn zdravăn. Şi adu-l pe... Fusese cât pe 
ce să spună Jory, însă îşi aminti. Adu-l pe comandantul 
gărzii mele. 

Alyn intră în camera de culcare la câteva momente după 
ce administratorul primise permisiunea să plece. 

— Stăpâne? 

— Poole mi-a spus că au trecut şase zile, zise Ned. 
Trebuie să ştiu cum stăm. 

— Regicidul a fugit din oraş, îl lămuri Alyn. Umblă vorba 
că s-a dus înapoi la Casterly Rock, pentru a i se alătura 
tatălui său. Povestea despre felul în care Lady Catelyn l-a 
prins pe Pezevenghi este acum pe toate buzele. Am pus 
străji suplimentare, dacă asta vă linişteşte. 

— Mă linişteşte, îl asigură Ned. Fiicele mele? 

— Au fost alături de dumneavoastră în fiecare zi, 
stăpâne. Sansa se roagă în tăcere, însă Arya... Ezită. Nu a 
mai spus un singur cuvânt de când v-au adus. Este o 


500 


micuță foarte aprigă, stăpâne. Nu am mai văzut o 
asemenea furie la vreo fată. 

— Indiferent ce se întâmplă, spuse Ned, vreau ca fiicele 
mele să fie în siguranţă. Mă tem că ăsta este numai 
începutul. 

— Nu li se va întâmpla nimic rău, Lord Eddard, zise 
Alyn. Îmi pun viaţa chezăşie pentru asta. 

— Jory şi ceilalţi... 

— I-am încredinţat surorilor tăcute, să fie trimişi în 
nord, la Winterfell. Jory ar fi vrut să se odihnească lângă 
bunicul său. 

Numai aşa se putea, pentru că tatăl lui Jory era îngropat 
departe, în sud. Martyn Cassel pierise împreună cu toţi 
ceilalţi. Ned dărâmase turnul după aceea şi folosise 
pietrele sângerii pentru a ridica opt gorgane pe colină. Se 
spunea că Rhaegar numise locul „turnul bucuriei”, însă 
pentru Ned era o amintire amară. Fuseseră şapte contra 
trei, şi cu toate astea, numai doi trăiseră ca să poată pleca 
de acolo, Eddard Stark însuşi şi omul lacurilor, Howland 
Reed. Nu credea că era un semn bun, să viseze asta ani şi 
ani la rând. 

— Te-ai descurcat bine, Alyn, îi spuse Ned când Vayon 
Poole reveni. 

Administratorul făcu o plecăciune adâncă. 

— Înălţimea Sa a venit, stăpâne, cu regina alături de el. 

Ned se ridică mai sus, strâmbându-se când piciorul îi fu 
străpuns de durere. Nu se aşteptase să vină şi Cersei. Nu 
era bine că venise. 

— Spune-le să intre. Ceea ce avem de vorbit nu trebuie 
să iasă dintre zidurile astea. 

Poole se retrase în grabă. 

Robert îşi făcuse timp să se înveşmânteze ales. Purta o 
tunică din catifea neagră, cu cerbul încoronat al Casei 
Baratheon lucrat pe piept în fir de aur, şi o mantie aurie, 
cu carouri negre. În mână ţinea o butelcă cu vin, iar faţa-i 
era deja învăpăiată de băutură. Cersei Lannister întră în 
urma lui, cu o tiară încărcată de pietre preţioase prinsă în 


501 


păr. 

— Maiestatea Voastră, spuse Ned. lertăciune, nu mă pot 
ridica. 

— Nu contează, spuse regele morocănos. Vrei nişte vin? 
De la Arbor. Un buchet bun. 

— O cupă mică, răspunse Ned. Capul mi-e încă greu de 
la laptele de mac. 

— Un bărbat în situaţia ta trebuie să se socotească 
norocos că are capul încă pe umeri, recită regina. 

— Tăcere, femeie, i-o tăie Robert. li întinse lui Ned o 
cupă cu vin. Te mai doare piciorul? 

— Oarecum, zise Ned. 

li vâjâia capul, însă nu-şi putea recunoaşte slăbiciunea 
în faţa reginei. 

— Pycelle jură că se va vindeca bine. Robert se 
încruntă. Bănuiesc că ştii ce-a făcut Catelyn? 

— Da. Ned luă o înghiţitură mică de vin. Doamna mea 
este fără vină, Maiestatea Voastră. Tot ce a făcut a făcut la 
porunca mea. 

— Nu sunt deloc încântat, Ned, mormăi Robert. 

— Cu ce drept îndrăzneşti să ridici mâna asupra celor 
de un sânge cu mine? îl apostrofă regina. Cine crezi că 
eşti? 

— Mâna Regelui, îi spuse Ned cu o politeţe îngheţată, 
însărcinat de însuşi soţul dumneavoastră, stăpânul, să 
veghez asupra liniştii regelui şi asupra dreptăţii sale. 

— Ai fost Mâna, începu Cersei, însă acum... 

— Tăcere! tună regele. L-ai întrebat ceva şi ţi-a răspuns. 
Cersei se supuse, clocotind de furie, iar Robert se întoarse 
din nou spre Ned. Vegheai asupra liniştii regelui, spui tu. 
Aşa-mi păzeşti tu liniştea, Ned? Şapte oameni morţi... 

— Opt, interveni regina. Tregar a murit în dimineaţa 
asta, de la rana pe care i-a făcut-o Lord Stark. 

— Răpiri pe drumul regelui şi măcel de beţivi pe străzile 
mele, spuse regele. Nu tolerez asta, Ned. 

— Catelyn a avut un motiv întemeiat pentru capturarea 
Pezevenghiului... 


502 


— Am spus că nu tolerez asta! La naiba cu motivele ei. Îi 
vei porunci să-l elibereze imediat pe pitic, iar tu vei cădea 
la pace cu Jaime. 

— Trei dintre oamenii mei au fost hăcuiţi pentru că 
Jaime Lannister a vrut să mă pedepsească. Pot să uit, oare, 
aşa ceva? 

— Nu fratele meu a fost pricina încăierării, îi spuse 
Cersei regelui. Lordul Stark se întorcea beat de la un 
bordel. Oamenii lui i-au atacat pe Jaime şi pe gărzile lui, 
tocmai pe când soaţa lui îl ataca pe Tyrion pe drumul 
regelui. : 

— Robert, ştii că nu fac aşa ceva, zise Ned. Intreabă-l pe 
Lord Baelish, dacă te îndoieşti de mine. A fost şi el acolo. 

— Am vorbit cu Degețel, spuse Robert. El susţine că a 
alergat să aducă mantiile aurii înainte să izbucnească 
lupta şi a recunoscut că te întorceai de la un bordel. 

— Un bordel? Blestemaţi să-ţi fie ochii, Robert, m-am 
dus acolo ca să o văd pe fiica ta! Mama ei i-a dat numele 
Barra. Arată ca prima fată pe care ai zămislit-o când eram 
flăcăi în Vale. 

O privi pe regină în timp ce spunea toate astea; chipul 
ei era ca o mască, neclintit şi palid, netrădând absolut 
nimic. Robert se înroşi. 

— Barra, mormăi el. lar asta ar trebui să-mi facă 
plăcere? Afurisita de fată! Credeam că are mai mult bun- 
simţ. 

— Nu poate avea mai mult de cincisprezece ani şi e deja 
o târfă, iar tu credeai că are şi bun-simţ? zise Ned 
nevenindu-i să creadă. Piciorul începea să-l doară tare. Era 
greu să se înfrâneze. Copila aia nebună este îndrăgostită 
de tine, Robert. 

Regele privi spre Cersei. 

— Acesta nu este un subiect potrivit pentru urechile 
reginei. 

— Maiestăţii Sale nu-i va plăcea nimic din ce am eu de 
zis. Mi s-a spus că Regicidul a fugit din oraş. Dă-mi 
permisiunea să-l aduc în faţa justiţiei. 


503 


Regele îşi legăna cupa cu vin, căzut pe gânduri. Luă o 
înghiţitură. 

— Nu, zise el. Nu mai vreau să aud de asta. Jaime ţi-a 
hăcuit trei oameni, iar tu cinci dintre ai lui. Povestea se 
termină aici. 

— Asta-i noţiunea ta de dreptate? se aprinse Ned. Dacă 
da, atunci sunt bucuros că nu mai sunt Mâna ta. 

Regina privi spre soţul ei. 

— Dacă vreun alt bărbat ar fi îndrăznit să vorbească 
unui Targaryen aşa cum ţi-a vorbit el ţie... 

— Mă iei drept Aerys? o întrerupse Robert. 

— Te-am luat drept rege. Jaime şi Tyrion sunt propriii 
tăi fraţi, prin toate legiuirile căsătoriei şi jurămintelor care 
ne unesc. Starkii l-au gonit pe unul şi l-au răpit pe celălalt. 
Omul ăsta te dezonorează cu fiecare respiraţie, iar tu zaci 
aici docil, întrebându-l dacă-l doare piciorul şi dacă n-ar 
vrea puţin vin. 

Faţa lui Robert se întunecase de furie. 

— De câte ori trebuie să-ţi spun să-ţi ţii gura, femeie? 

Chipul lui Cersei era o întruchipare a dispreţului. 

— Ce mai haz au făcut zeii pe seama noastră, spuse ea. 
După toate regulile, tu ar trebui să fii în fuste, iar eu în 
cămaşă de zale. 

Purpuriu la faţă de furie, regele izbucni, dându-i o 
lovitură grea, cu laţul palmei, peste tâmplă. Ea se lovi de 
masă şi căzu cu zgomot; totuşi, Cersei Lannister nu scoase 
nici măcar un icnet. Degetele ei subţiri atinseră obrazul, în 
vreme ce pielea-i albă şi moale prinsese deja să se 
înroşească. Până a doua zi, urma îi va acoperi jumătate din 
faţă. 

— Voi purta această decorație de onoare, anunţă ea. 

— Poart-o în tăcere, altfel te onorez din nou, promise 
Robert. 

Strigă după un străjer. Ser Meryn Trant intră în 
încăpere, înalt şi sumbru în armura sa albă. 

— Regina e obosită, spuse regele. Condu-o în iatacul ei. 

Cavalerul o ajută pe Cersei să se ridice şi o conduse 


504 


afară fără niciun cuvânt. Robert se întinse după butelcă şi- 
şi umplu cupa. 

— Vezi ce-mi face, Ned! Regele se aşeză ţinând cupa în 
palme. Nevasta mea iubitoare. Mama copiilor mei. Furia îi 
dispăruse, iar în ochii lui se întrezărea o nălucire de 
tristeţe şi spaimă. N-ar fi trebuit s-o lovesc. Asta nu a 
fost... nu a fost ceva regesc. Privi spre palmele sale, de 
parcă n-ar fi ştiut ce erau. Am fost întotdeauna puternic... 
nimeni nu-mi putea sta în cale, nimeni. Cum să lupţi cu 
cineva, dacă nu poţi să loveşti? Năucit, regele clătină din 
cap. Rhaegar... Rhaegar a învins, blestemat să fie. L-am 
ucis, Ned, i-am înfipt sulița prin armura aceea neagră, 
direct în inima lui întunecată, şi a murit la picioarele mele. 
S-au compus şi cântece despre asta. Totuşi, într-un fel, el a 
învins. O are pe Lyanna acum, iar eu oam pe ea. 

Regele îşi goli cupa. 

— Maiestatea Voastră, spuse Ned Stark, trebuie să 
vorbim. 

Robert îşi apăsă tâmplele cu degetele. 

— Sunt sătul de discuţii despre moarte. Mâine mă duc 
în pădurea regelui să vânez. Orice ai avea de spus poate 
aştepta până mă întorc. 

— Dacă zeii sunt îngăduitori, nu voi mai fi aici la 
întoarcerea ta. Mi-ai poruncit să mă întorc la Winterfell, îţi 
aminteşti? 

Robert se ridică, apucându-se de unul dintre stâlpii 
patului ca să-şi menţină echilibrul. 

— Zeii sunt arareori îngăduitori, Ned. Poftim, e a ta. 
Scoase din căptuşeala mantiei clema grea, de argint, şi o 
aruncă pe pat. Fie că-ţi place, fie că nu, eşti încă Mâna 
mea, blestematule. Îţi interzic să pleci. 

Ned luă clema de argint. Nu i se dădea de ales, din câte 
se părea. Piciorul îi pulsa de durere şi se simţea neajutorat 
ca un copil. 

— Fata targaryeană... 

Regele gemu. 

— Pe cele şapte iaduri, nu mai începe din nou cu ea. S-a 


505 


hotărât deja. Nu mai vreau să aud nimic. 

— De ce m-ai dori ca Mână dacă refuzi să-mi asculţi 
sfaturile? 

— De ce? Robert izbucni în râs. De ce nu? Cineva 
trebuie să conducă acest regat blestemat. Pune-ţi clema, 
Ned. Ţi se potriveşte. Iar dacă mi-o mai arunci vreodată în 
faţă, îţi jur că am s-o înfig direct în pieptul lui Jaime 
Lannister. 


506