George R.R. Martin — [Cantec de gheata si foc] 02 Inclestarea regilor 01

GEORGE R.R. MARIIN 


ÎNCLEŞTAREA REGILOR 
VOLUMUL 1 


TRADUCERE DE: LAURA BOCANCIOS 


CUPRINS 
Prolog 
ARYA 
SANSA 
TYRION 
BRAN 
ARYA 
JON 
CATELYN 
TYRION 
ARYA 
DAVOS 
THEON 
DAENERYS 
JON 
ARYA 


TYRION 


ARYA 
TYRION 
BRAN 
CATELYN 
JON 
THEON 
TYRION 
ARYA 
DAENERYS 
BRAN 
TYRION 
ARYA 


CATELYN 


Prolog 


Coada cometei brăzda cerul dimineţii, o dâră roşie care 
sângera deasupra Pietrei Dragonului, ca o rană pe cerul 
scăldat în nuanţe de trandafiriu şi violet. 

Maester stătea în balconul bătut de vânt al 
apartamentelor sale. Acesta era locul în care poposiseră 
corbii, după un zbor îndelungat. Împestriţaseră cu 
murdăria lor garguiele care se ridicau, înalte de patru 
metri, la stânga şi la dreapta sa - un câine al iadului şi un 
şarpe înaripat, două dintre miile care se odihneau pe 
zidurile bătrânei fortărețe. Când a venit întâia oară la 
Piatra Dragonului, armata de personaje fantastice l-a 
stânjenit, dar cu trecerea anilor, se obişnuise cu ele. Acum 
erau pentru el ca nişte vechi prieteni. Priveau toţi trei 
cerul, cu semnul lui prevestitor. 

Maester nu credea în semne. Şi totuşi... aşa bătrân 
cum era, Cressen nu mai văzuse niciodată o cometă măcar 
pe jumătate atât de strălucitoare, darămite de culoarea 
aceea, o culoare înspăimântătoare, a sângelui, a focului şi 
a asfinţitului. Se întreba dacă garguiele lui mai văzuseră 
ceva asemănător. Se aflau aici dinaintea venirii lui şi vor 
rămâne încă vreme îndelungată, după ce el nu va mai fi. 
De-ar putea vorbi limbile din piatră... 

Ce nebunie! Se sprijini de metereze, cu marea 
fremătând dedesubt, simțind sub degete asprimea pietrei 
negre. Garguie care să vorbească şi profeţii pe cer. Sunt 
un om bătrân care a dat în mintea copiilor. Oare 
înţelepciunea dobândită în decursul unei vieţi întregi îl 
părăsise împreună cu sănătatea şi puterile? Era un 
maester, care a învăţat şi a trudit în marea Citadelă a 
Vechiului Oraş. Ce se alesese de el, dacă mintea îi era 
plină de superstiții, ca aceea a unui rândaş neştiutor? 


Şi totuşi... şi totuşi... cometa continua să ardă chiar şi 
în lumina zilei, în timp ce un abur palid, cenușiu, se ridica 
din craterele fierbinţi ale Muntelui Dragonului, aflat în 
spatele castelului, iar cu o dimineaţă înainte, un corb alb 
adusese vorbă chiar de la Citadelă, veşti mult aşteptate, 
dar nu mai puţin înfricoşătoare, veşti despre sfârşitul verii. 
Toate, semne. Prea multe, ca să nu le dea crezare. Ce 
înseamnă toate acestea? îi venea să strige. 

— Maester Cressen, avem oaspeţi. Pylos îi vorbise cu 
glas domol, de parcă s-ar fi temut să nu tulbure meditaţiile 
solemne ale lui Cressen. De-ar fi ştiut ce aiureli îi treceau 
prin cap, ar fi strigat. Prinţesa vrea să vadă corbul alb. 
Mereu cuviincios, Pylos o numea acum prințesă, întrucât 
nobilul ei tată era rege. E împreună cu bufonul ei. 

Bătrânul întoarse spatele răsăritului, sprijinindu-se cu 
o mână de şarpele înaripat. 

— Ajută-mă să mă aşez în scaun şi pofteşte-i înăuntru. 

Luându-l de braţ, Pylos îl conduse în cameră. In 
tinereţe, Cressen avusese mersul sprinten, dar acum nu 
mai avea mult până la cea de-a optzecea sa aniversare şi 
picioarele îi erau şubrede şi nesigure. Cu doi ani în urmă, 
căzuse şi îşi zdrobise şoldul şi nu se mai vindecase cum 
trebuie. Anul trecut, când s-a îmbolnăvit, Citadela l-a 
trimis pe Pylos din Oraşul Vechi, cu doar câteva zile 
înainte ca Lordul Stannis să se apropie de insulă.... ca să-l 
ajute la treburi, s-a spus, dar Cressen ştia adevărul. Pylos 
venise să-l înlocuiască după moartea sa. Nu îl deranja. 
Cineva trebuia să îi ia locul, şi asta mai curând decât şi-ar 
fi dorit... 

Îl lăsă pe mai tânărul bărbat să-l aşeze în spatele 
cărţilor şi hârtiilor sale. 

— Du-te şi cheam-o. Nu e frumos să laşi o domnişoară 
să aştepte. Făcu semn cu mâna, un gest de grabă, abia 
schiţat, venit de la un om care nu mai era în stare să se 
grăbească. Carnea îi era zbârcită şi pătată, pielea subţire 
ca un pergament, încât îşi putea vedea labirintul de vene şi 
forma oaselor de dedesubt. Şi cum mai tremurau aceste 


mâini care fuseseră odinioară atât de sigure şi 
îndemânatice... 

Când Pylos se întoarse, fata îl însoțea, sfioasă ca 
întotdeauna. În spatele ei, săltând şi târşâindu-şi 
picioarele, în acel mers ciudat al său, într-o parte, venea 
bufonul ei. Pe cap avea un coif de jucărie, confecţionat 
dintr-o veche găleată de tinichea, pe care era prinsă o 
pereche de coarne de cerb, iar de ele erau atârnate tălăngi 
de vite şi care cu fiece pas clătinat al bufonului, sunau, 
fiecare cu un glas diferit, ding-dong, ding-dang, dong, 
dong, dong. 

— Cine vine să ne viziteze atât de devreme, Pylos? 
întrebă Cressen. 

— Suntem Chip Peticit şi cu mine, Maester. Ochii 
albaştri, inocenți, îl priviră clipind. Din păcate, chipul fetei 
nu era frumos. Copila avea maxilarul proeminent şi pătrat 
al nobilului ei tată şi nefericitele urechi ale mamei, care se 
alăturau unei diformităţi proprii, o moştenire de când 
luase vărsat-de-vânt, o boală care aproape că o răpusese în 
leagăn. Peste unul dintre obraji şi mult în jos, pe gât, 
carnea îi era înţepenită şi moartă, pielea crăpată şi cojită, 
cu pete negre şi cenuşii, şi tare la atingere. Pylos mi-a 
spus că putem vedea corbul alb. 

— Sigur că puteţi, răspunse Cressen. 

De parcă ar fi refuzat-o vreodată. Fusese prea des 
refuzată, la vremea ei. O chema Shireen. Avea să 
împlinească zece ani şi era cel mai trist copil pe care 
Maester Cressen îl cunoscuse vreodată. Tristeţea ei este 
ruşinea mea, se gândi bătrânul, un alt semn al eşecului. 

— Maester Pylos, fii amabil şi coboară pasărea din 
stâncărie, pentru Lady Shireen. 

— Plăcerea va fi de partea mea. 

Pylos era un tânăr politicos care, deşi nu avea mai mult 
de douăzeci şi cinci de ani, era ceremonios ca un bărbat de 
şaizeci. Locurile sumbre aveau nevoie de lumină, nu de 
solemnitate, iar Piatra Dragonului era, fără îndoială, un 
asemenea loc, o citadelă singuratică în pustietatea umedă 
înconjurată de furtuni şi sare, cu umbra fumegândă a 


7 


muntelui în spatele ei. Un Maester trebuia să meargă 
acolo unde era trimis, astfel că Cressen venise aici 
împreună cu stăpânul său, cu aproximativ doisprezece ani 
în urmă. Aici slujise, şi slujise bine. Cu toate acestea, nu 
iubise niciodată Piatra Dragonului şi nu se simţise aici cu 
adevărat acasă. În ultima vreme, când se deştepta din 
visele sale agitate, în care i se înfăţişa, tulburător, femeia 
roşie, i se întâmpla adesea să nu ştie unde se află. 

Bufonul îşi întoarse capul peticit şi bălţat pentru a-l 
privi pe Pylos cum urcă treptele abrupte de fier către 
stâncărie. Mişcarea făcu talăngile să sune. 

— În mare, păsările au solzi în loc de pene, spuse cu un 
clinchet. Ştiu, eu ştiu, oh, oh, oh. 

Chiar şi pentru un bufon, Chip Peticit era un personaj 
trist. Cândva, stârnise probabil hohote de râs cu o singură 
glumă, dar marea îi luase puterea, împreună cu jumătate 
din minte şi toată memoria. Era moale şi foarte gras, se 
smucea şi tremura în fiece clipă şi era adesea incoerent. 
Fata era singura care mai râdea acum de glumele lui, 
singura căreia îi păsa dacă trăia sau murea. 

O fetiță urâtă, un bufon trist şi cu Maester - trei..., iată 
o poveste care poate stoarce lacrimi. 

— Aşază-te lângă mine, copila mea. Cressen îi făcu 
semn să se apropie. E devreme pentru o vizită, abia s-a 
crăpat de ziuă. Ar trebui să fii în pat la ora asta. 

— Am visat urât, îi răspunse Shireen. Nişte dragoni. 
Veneau să mă mănânce. 

Fata era bântuită de coşmaruri de când îşi putea 
aminti Maester Cressen. 

— Am mai vorbit despre asta, spuse el cu blândeţe. 
Dragonii nu pot prinde viaţă. Sunt ciopliţi în piatră, copila 
mea. În vremurile de demult, insula noastră era avanpostul 
cel mai îndepărtat la apus de marele [inut al Valyriei. 
Valyrienii au fost cei care au ridicat această citadelă, iar ei 
aveau metode de a cizela piatra, care cu timpul s-au 
pierdut.  Valyrienii dădeau acestor turnuri forme de 
dragoni pentru ca fortăreaţa lor să pară mai 
înfricoşătoare, aşa cum îşi împodobeau zidurile cu mii de 


8 


garguie în loc de simple creneluri. Îi luă mânuţa 
trandafirie în mâna lui firavă şi pătată, şi i-o strânse uşor. 
Aşa că, vezi, nu ai de ce te teme. 

Shireen nu era convinsă. 

— Cum rămâne cu semnul de pe cer? Dalia şi Matrice 
vorbeau la fântână, iar Dalia zicea că a auzit-o pe femeia 
roşie spunându-i mamei că e suflare de dragon. Dacă 
dragonii respiră, asta nu înseamnă că prind viaţă? 

Femeia roşie, gândi acru Maester Cressen. Rău destul 
că i-a umplut mamei capul cu nebunia ei, acum trebuie să 
otrăvească şi visele fiicei? Va avea o discuţie aspră cu 
Dalia, o va atenţiona să nu mai răspândească asemenea 
poveşti. 

— Fapt e că pe cer se află o cometă, copila mea dulce. 
O stea cu coadă, pierdută în ceruri. Va dispărea atât de 
curând, încât nu ne vom mai aminti de ea toată viaţa. 
Aşteaptă să vezi. 

Shireen dădu curajoasă din cap. 

— Corbul alb, spune mama, e semn că nu mai e vară. 

— Aşa este, domnişoară. Corbii albi vin doar de la 
Citadelă. Degetele lui Cressen se îndreptară către lanţul 
pe care îl avea la gât, cu fiecare zală forjată din alt metal, 
simbolizând fiecare măiestria sa într-o altă ramură de 
învăţătură, colanul de maester, însemn al ordinului său. În 
floarea tinereţii, îl purtase cu uşurinţă, dar acum i se părea 
greu, cu metalul rece pe piele. Sunt mai mari decât alţi 
corbi, şi mai deştepţi, crescuţi pentru a duce doar cele mai 
importante mesaje. Acesta a venit să ne spună că s-a 
întrunit Conclavul şi a declarat în sfârşit terminată această 
vară lungă. Zece ani, două luni şi şaisprezece zile a durat, 
cea mai lungă vară de care s-a auzit vreodată. 

— Se va face frig acum? 

Shireen era un copil al verii şi nu cunoscuse niciodată 
adevăratul frig. 

— Cu timpul, răspunse Cressen. Dacă zeii sunt buni, ne 
vor oferi o toamnă caldă şi recolte bogate, ca să ne putem 
pregăti pentru iarna ce va veni. Oamenii din popor 
spuneau că o vară lungă însemna că va urma o iarnă şi mai 


9 


lungă, dar Maester considera că nu avea niciun sens să 
sperie copila cu astfel de poveşti. 

Chip Peticit îşi scutură talăngile. 

— În mare este întotdeauna vară, incantă el. Sirenele 
poartă volbură în păr şi ţes mănuşi din alge argintii. Ştiu, 
eu ştiu, oh, oh, oh. 

Shireen chicoti. 

— Mi-ar plăcea şi mie o pereche de mănuşi din alge 
argintii. 

— În mare ninge de jos în sus, spuse bufonul, iar ploaia 
e uscată ca osul. Ştiu, eu ştiu, oh, oh, oh. 

— Va ninge cu adevărat? întrebă copila. 

— Da, răspunse Cressen. Dar mă rog să nu ningă 
vreme de câţiva ani, şi nici atunci pentru mult timp. A, 
iată-l pe Pylos cu pasărea. 

Shireen scoase un strigăt de încântare. Până şi Cressen 
trebuia să recunoască faptul că pasărea oferea o imagine 
impresionantă, albă ca neaua şi mai mare decât orice 
şoim, cu ochii săi negri, strălucitori, semn că nu era un 
albinos oarecare, ci adevăratul corb alb de rasă din 
Citadelă. 

— Uite, strigă Cressen. 

Corbul îşi desfăcu aripile, sări în aer şi fâlfâi zgomotos 
prin încăpere, pentru a ateriza pe masa de lângă el. 

— Mă voi ocupa acum de micul dejun, anunţă Pylos. 
Cressen încuviinţă. 

— Aceasta este Lady Shireen, îi spuse corbului. 
Pasărea îşi mişcă uşor capul alb în sus şi în jos, înclinându- 
se parcă în faţa ei. Lady, croncăni el, Lady. 

Copila rămase cu gura căscată. 

— Vorbeşte? 

— Câteva cuvinte. Cum ţi-am spus, sunt deştepte 
păsările astea. 

— Pasăre deşteaptă, om deştept, bufon deştept, spuse 
Chip Peticit, făcând tărăboi. O, bufon deştept, deştept. 
Incepu să cânte. Umbrele încep să danseze, stăpâne, să 
danseze, stăpâne, să danseze. 


10 


Îşi zgâlţâia capul cu fiecare cuvânt, iar tălăngile prinse 
de coarne răsunau. Corbul alb ţipă şi începu să se agite, 
încercând să se caţere pe grilajul de fier al scării ce ducea 
spre stâncărie. Shireen se făcu parcă mai mică. 

— Cântă asta întruna. l-am spus să înceteze, dar nu mă 
ascultă. Mă sperie. Fă-l să se oprească. 

Și cum să fac asta? se întrebă bătrânul. Pe vremuri, l- 
aş fi redus la tăcere pe veci, dar acum... 

Chip Peticit venise la ei de mic copil. Lord Steffon, a 
cărui amintire o păstra în suflet, îl găsise la Volantis, 
dincolo de Marea Îngustă. Regele - bătrânul rege Aerys II 
Targaryen, care pe vremea aceea nu era atât de nebun - îl 
trimisese să caute mireasă pentru Prinţul Rhaegar, care 
nu avea nicio soră de măritat. Am găsit un bufon minunat, 
îi scrisese lui Cressen cu două săptămâni înainte de a se 
întoarce din misiunea lui sterilă. F doar un băiețandru, dar 
e ager ca o maimuţă şi isteţ cât o duzină de curteni. Face 
jonglerii, şarade şi scamatorii, şi ştie să cânte frumusel în 
patru limbi. l-am cumpărat libertatea şi sperăm să-l 
aducem acasă cu noi. Robert va fi încântat de el şi 
probabil, cu timpul, va reuşi chiar să-l înveţe pe Stannis să 
râdă. 

Amintirea acelei scrisori îl întristă pe Cressen. Nimeni 
nu îl învățase vreodată pe Stannis să râdă, cu atât mai 
puţin băiatul pe nume Chip Peticit. Furtuna se ivise pe 
neaşteptate, şuierând, iar Golful Naufragiilor dovedise că 
îşi merită numele. Galera cu două catarge a stăpânului, 
Mândria Vânturilor, s-a sfărâmat în faţa castelului său. De 
pe parapete, cei doi fii ai stăpânului au privit cum 
ambarcaţiunea tatălui lor se izbeşte de stânci şi e înghițită 
de ape. O sută de vâslaşi şi mateloţi s-au scufundat 
împreună cu Lord Steffon Baratheon şi soţia sa şi, zile în 
şir, fiecare val a lăsat o nouă recoltă de trupuri înecate pe 
malul ce se întindea sub Capătul Furtunii. 

Băiatul a ajuns la mal în cea de-a treia zi. Maester 
Cressen coborâse, împreună cu ceilalţi, să ajute la 
identificarea morţilor. Când l-au găsit pe bufon, era gol, cu 
pielea albă, zbârcită şi presărată cu nisip ud. Cressen l-a 


11 


luat drept un alt cadavru, dar când Jommy l-a apucat de 
glezne ca să-l târască până la căruţa funerară, băiatul a 
scuipat apă şi s-a ridicat. Până în ziua morţii, Jommy a 
jurat că Chip Peticit avusese carnea înţepenită. 

Nimeni nu şi-a putut explica vreodată acele două zile 
cât timp bufonul fusese pierdut în mare. Pescarilor le 
plăcea să spună că o sirenă l-a învăţat să respire sub apă 
în schimbul sămânţei sale. Chip Peticit nu a spus nimic. 
Băiatul isteţ, deştept, despre care scrisese Lordul Steffon, 
nu a ajuns niciodată la Capătul Furtunii; băiatul pe care l- 
au găsit era altcineva, un om cu trupul şi mintea scrântite, 
care nu era în stare nici să vorbească, darămite să dea 
dovadă de isteţime. Cu toate acestea, chipul lui de bufon 
nu a lăsat loc de îndoială în privinţa identităţii sale. În 
Oraşul Liber Volantis era obiceiul ca feţele sclavilor şi ale 
servitorilor să fie tatuate. De la gât şi până la păr, pielea 
băiatului fusese vopsită în carouri pestriţe, roşii şi verzi. 

— Naufragiatul e nebun şi suferind şi nu e de folos 
nimănui - lui însuşi, cel mai puţin, afirmase bătrânul Ser 
Harbert, castelanul de la Capătul Furtunii, din vremea 
aceea. Cel mai bun lucru pe care l-ai putea face pentru el 
ar fi să-i umpli cupa cu laptele macului. Un somn fără 
dureri şi cu asta, gata. Ţi-ar mulţumi, dacă ar avea 
înţelepciunea să o facă. Dar Cressen a refuzat şi, în cele 
din urmă, a avut câştig de cauză. Dacă Chip Peticit s-a ales 
cu vreo bucurie din acea victorie, nu-şi dădea seama nici 
acum, după atâţia ani. 

— Umbrele încep să danseze, stăpâne, să danseze, 
stăpâne, să danseze, cânta bufonul întruna, legănându-şi 
capul şi făcând talăngile să zornăie şi să răsune. Ding- 
dong, ding, dang, dong. Stăpâne, corbul alb a tipat. 
Stăpâne, stăpâne, stăpâne. 

— Un bufon cântă ce vrea el, îi spuse Maester prinţesei 
speriate. Nu trebuie să pui la inimă cuvintele lui. Ca mâine 
îşi poate aminti alt cântec, iar pe acesta nu îl vom mai 
auzi. Poate cânta frumuşel în patru limbi, scrisese Lord 
Steffon... 

Pylos năvăli pe uşă. 

12 


— Maester, să-mi fie cu iertare. 

— Ai uitat terciul, spuse Cressen amuzat. Nu era de 
aşteptat ca Pylos să facă aşa ceva. 

— Maester, Ser Davos s-a întors aseară. Vorbeau 
despre asta la bucătărie. M-am gândit că vrei să ştii 
îndată. 

— Davos... Aseară, zici. Unde este? 

— Cu regele. Au fost împreună aproape toată noaptea. 

Fusese o vreme când Lord Stannis l-ar fi trezit la orice 
oră, ca să-l aibă alături, să-i dea sfaturi. 

— Ar fi trebuit să mi se spună, se plânse Cressen. 
Trebuia să fiu trezit. Îşi desfăcu degetele dintre ale lui 
Shireen. Îmi cer iertare, domnişoară, dar trebuie să 
vorbesc cu nobilul tău tată. Pylos, dă-mi braţul. Sunt prea 
multe scări în castel şi mi se pare că în fiecare noapte se 
mai adaugă câteva, doar ca să mă agaseze pe mine. 

Shireen şi Chip Peticit îi urmară afară, dar curând 
copila se sătură de pasul târşâit al bătrânului şi ţâşni 
înainte, iar bufonul se luă după ea, cu mersu-i legănat şi 
tălăngile zornăind nebuneşte. 

Castelele nu erau locuri prielnice pentru cei firavi, îşi 
aminti Cressen în timp ce cobora scara din Turnul 
Dragonului Mării. Lordul Stannis era de găsit în Sala 
Mesei Pictate, deasupra Tobei Furtunii, partea centrală a 
Pietrei Dragonului, numită astfel datorită felului în care 
străvechile ziduri bubuiau şi huruiau pe timp de furtună. 
Ca să ajungă la el, aveau de străbătut galeria, de trecut 
dincolo de zidurile intermediare şi interioare, cu străjerii, 
garguiele şi cu porţile lor negre de fier, şi de coborât atât 
de multe trepte, încât lui Cressen nu îi plăcea nici să se 
gândească. Tinerii coborau treptele din două în două. 
Pentru bătrânii cu oase şubrede, fiecare treaptă era un 
chin. Dar Lordul Stannis nu avea de gând să vină la el, aşa 
că Maester se supuse la acest supliciu. Il avea pe Pylos 
drept ajutor şi îi era recunoscător pentru asta. 

Târşâindu-şi picioarele de-a lungul galeriei, trecură 
prin faţa unor ferestre înalte, boltite, care ofereau o 
privelişte impunătoare asupra curţii interioare, a zidului 


13 


exterior şi a satului de pescari de dincolo. În curte, arcaşii 
trăgeau la ţintă, la comanda „Ridică, întinde, dă drumul”. 
Săgeţile lor sunau ca un cârd de păsări în zbor. Străjerii 
patrulau pe ziduri, aruncând priviri printre garguie la 
oştirea care îşi aşezase tabăra afară. Aerul dimineţii era 
înceţoşat de fumul ce se ridica dinspre focurile făcute 
pentru prepararea hranei, în timp ce trei mii de oameni 
erau aşezaţi pentru a mânca de dimineaţă sub stindardele 
stăpânilor. Dincolo de locul unde se întindea tabăra, 
debarcaderul era înţesat de corăbii. Nicio navă care se 
apropiase de Piatra Dragonului în ultima jumătate de an 
nu fusese lăsată să plece. Furia Lordului Stannis, o galeră 
de război cu trei catarge, cu trei sute de vâslaşi, părea 
chiar mică pe lângă unele dintre galioanele şi luntrile 
burduhănoase care o înconjurau. 

Străjerii din faţa Tobei Furtunii îi cunoşteau pe 
maesteri după înfăţişare şi îi lăsară să treacă. 

— Aşteaptă aici, îi spuse Cressen lui Pylos. E mai bine 
să merg singur la el. 

— E mult de urcat, Maester. 

Cressen zâmbi. 

— Crezi că am uitat? Am urcat atât de des treptele 
astea, încât le ştiu pe toate pe de rost. 

La jumătatea drumului, regretă decizia luată. Se oprise 
să-şi tragă sufletul şi să-şi ostoiască durerea din şold, când 
auzi scrâşnetul cizmelor pe piatră şi se pomeni faţă în faţă 
cu Ser Davos Seaworth, care cobora. 

Davos era un om mărunt, cu obârşia joasă întipărită pe 
chipul grosolan. O mantie verde, roasă, pătată de sare şi 
de apă, decolorată de soare, îi acoperea umerii firavi, 
peste jiletcă şi peste pantalonii maro, în ton cu ochii lui 
căprui şi părul castaniu. La gât avea, atârnată de o curea, 
o pungă de piele uzată. Barba lui mică era bălţată din 
abundență cu fire cărunte, iar pe ce îi mai rămăsese din 
mâna stângă avea o mănuşă de piele. 

— Ser Davos, spuse Maester. Când te-ai întors? 

— În întunericul dimineţii. Momentul meu preferat. 


14 


Se zicea că nimeni nu a condus vreodată o corabie pe 
timp de noapte măcar pe jumătate la fel de bine ca Davos 
Mână Scurtă. Înainte ca Lordul Stannis să-l ridice la 
rangul de cavaler, fusese cel mai cunoscut şi mai perfid 
contrabandist din toate cele Şapte Regate. 

— Şi? 

Bărbatul clătină din cap. 

— Este aşa cum l-ai prevenit. Nu se vor ridica, 
Maester. Nu pentru el. Nu-l iubesc. 

Nu, gândi Cressen, şi nu îl vor iubi niciodată. Este 
puternic, priceput, puţin... da, doar puţin țicnit, şi totuşi, 
nu e destul. Nu a fost niciodată destul. 

— Ai vorbit cu toţi? 

— Cu toţi? Nu. Doar cu cei care au vrut să mă vadă. 
Nici pe mine nu mă iubesc aceşti oameni de viţă. Pentru 
ei, voi fi mereu Cavalerul Ceapă. Mâna stângă i se închise, 
strângând degetele butucănoase în pumn. Stannis îi 
ciuntise degetele de la ultima articulaţie, toate în afară de 
degetul mare. Mâncam împreună cu Gulian Swann şi cu 
bătrânul Penrose, iar cei din clanul Tarth au căzut de 
acord să ne întâlnim la miezul nopţii, într-un crâng. Ceilalţi 
- ei bine, Beric Dondarrion e dat dispărut, unii zic că e 
mort, iar Lord Caron este cu Renly Bryce cel Portocaliu, la 
Garda Curcubeului. 

— Garda Curcubeului? 

— Renly şi-a făcut propria Gardă Regală, explică fostul 
contrabandist, dar cei şapte membri ai ei nu sunt 
îmbrăcaţi în alb. Fiecare are veşmintele de altă culoare. 
Loras Tyrell e comandantul lor. 

Era exact genul de idee pe placul lui Renly Baratheon, 
un minunat nou ordin de cavaleri, care să se distingă prin 
superbe veşminte noi. Chiar şi pe când era copil, Renly 
iubise culorile vii şi materialele bogate, şi mai iubise şi 
jocurile. „Priveşte-mă!”, obişnuia să strige în timp ce 
alerga râzând prin încăperile de la Capătul Furtunii. 
„Priveşte-mă, sunt un dragon”, sau „Uită-te la mine, sunt 
un vrăjitor”, sau „Priveşte-mă, sunt zeul ploii!” 


15 


Băieţelul îndrăzneţ, cu părul negru şi ochi surâzători, 
era acum bărbat, avea douăzeci şi unu de ani şi continua 
să-şi joace jocurile. Priveşte-mă, sunt un rege, gândi 
Cressen cu tristeţe. Oh, Renly, Renly, dulce copil drag, ştii 
oare ce faci? Şi dacă ai şti, ti-ar păsa? Mai există cineva 
care ţine la el, în afară de mine? 

— Şi ce motiv au invocat lorzii pentru refuzul lor? îl 
întrebă pe Ser Davos. 

— Ei bine, cât despre asta, unii mi-au oferit cuvinte 
dulci, alţii au vorbit fără ocolişuri, unii mi-au adus scuze, 
alţii promisiuni, iar unii doar au minţit. Se scutură. Până la 
urmă, vorbele sunt doar vânt. 

— Nu i-ai putut aduce nicio speranţă? 

— Doar false speranţe, iar eu nu fac aşa ceva, spuse 
Davos. De la mine a auzit adevărul. 

Maester Cressen îşi aminti ziua când Davos a fost făcut 
cavaler, după asediul de la Capătul Furtunii. Lordul 
Stannis, împreună cu o mică garnizoană, ocupase castelul 
timp de aproape un an, cucerind marea oştire a Lorzilor 
Tyrell şi a lui Redwyne. Până şi marea se ridicase 
împotriva lor, vegheată zi şi noapte de galerele lui 
Redwyne, cu stindardele burgunde ale Arborelui fâlfâind 
în vânt. La Capătul Furtunii, caii fuseseră de mult mâncaţi, 
câinii şi pisicile dispăruseră, iar garnizoana ajunsese să 
mănânce rădăcini şi şobolani. Atunci a venit o noapte în 
care era lună nouă şi nori negri ascundeau stelele. La 
adăpostul întunericului, Davos, contrabandistul, a forţat 
blocada lui Redwyne şi stâncile Golfului Naufragiilor 
deopotrivă. Mica lui corabie avea carena neagră, pânzele 
negre, vâsle negre şi o cală ticsită cu ceapă şi peşte sărat. 
Destul de puţin, dar a ţinut în viaţă garnizoana suficient ca 
Eddard Stark să ajungă la Capătul Furtunii şi să pună 
capăt asediului. 

Lordul Stannis l-a răsplătit pe Davos cu pământuri 
alese la Capul Mâniei, cu o mică fortăreață şi cu onorurile 
de cavaler..., dar a decretat, de asemenea, ca va pierde 
câte o falangă de la fiecare deget al mâinii stângi pentru 
fiecare an, ca să plătească pentru toţi anii de tâlhărie. 


16 


Davos fusese de acord, cu condiţia ca Stannis însuşi să 
ţină cuțitul. Nu accepta niciun fel de pedeapsă din mâini 
mai puţin nobile. Stăpânul a folosit un satâr de măcelar, 
cel mai bun, ca să taie curat şi cu precizie. După această 
întâmplare, Davos a ales numele de Seaworth, Comoara 
Mării, pentru noua sa reşedinţă, şi ca blazon a adoptat o 
corabie neagră pe un fundal gri deschis - cu o ceapă 
desenată pe pânze. Fostului tâlhar îi plăcea să spună că 
Lordul Stannis i-a făcut un hatâr că i-a lăsat de curăţat şi 
tăiat cu patru unghii mai puţin. 

Nu, gândi Cressen, un om ca acela nu ar da false 
speranţe, nici nu ar îndulci adevărul. 

— Ser Davos, adevărul poate avea un gust amar, chiar 
şi pentru un om puternic ca Lordul Stannis. Se gândea 
mereu la întoarcerea la Debarcaderul Regelui, în 
deplinătatea puterilor sale, ca să zdrobească duşmanii şi 
să-şi revendice ceea ce îi aparţinea de drept. Insă acum... 

— Dacă îşi duce oastea firavă la Debarcaderul Regelui, 
o va conduce la moarte. Nu are destule oştiri. Atâta lucru 
i-am spus şi eu, dar ştii cât de mândru e. Davos îşi ridică 
mâna înmănuşată. Îmi vor creşte degetele înapoi înainte ca 
omul acela să se plece în faţa raţiunii. 

Bătrânul oftă. 

— Ai făcut tot ce ai putut. Acum trebuie să mă alătur 
glasului tău. 

Încet, îşi reluă urcuşul. 

Locul de refugiu al Lordului Stannis era o cameră 
mare, circulară, cu pereţi zidiţi din piatră neagră şi patru 
ferestre înguste care dădeau către cele patru puncte 
cardinale. În mijlocul încăperii se afla o masă imensă, de la 
care i se trăgea şi numele, o bucată mare de lemn sculptat, 
făcută la porunca lui Aegon Targaryen, în perioada 
anterioară Cuceririi. Masa Pictată măsura mai bine de 
cincisprezece metri în lungime şi, probabil, jumătate pe 
atât în lăţime în punctul cel mai larg, însă avea mai puţin 
de un metru şi jumătate în partea cea mai îngustă. 
Tâmplarii lui Aegon îi dăduseră forma tărâmului Westeros, 
tăind cu fierăstrăul fiecare golf şi fiecare peninsulă, până 

17 


ce nu a mai avut nicio margine dreaptă. Pe suprafaţa 
mesei, înnegrită de aproape trei sute de ani de lăcuire, 
erau pictate cele Şapte Regate, aşa cum fuseseră ele pe 
vremea lui Aegon, râuri şi munţi, castele şi oraşe, lacuri şi 
păduri. 

În cameră se afla un singur scaun, poziţionat cu grijă 
exact în locul pe care Piatra Dragonului îl ocupase pe 
coasta Westeros, şi ridicat astfel încât să ofere o imagine 
de ansamblu asupra tăbliei. In scaun şedea un bărbat 
îmbrăcat cu un surtuc de piele strâns legat pe lângă trup 
şi pantaloni din lână aspră, maro. Când Maester Cressen 
intră, bărbatul îşi ridică privirea. 

— Ştiam că tu vei veni, bătrâne, fie că te chem sau nu. 
Nu era nici urmă de căldură în glasul lui; arareori era. 

Stannis Baratheon, Lord al Pietrei Dragonului şi, prin 
graţia zeilor, moştenitor al Tronului de Fier al celor Şapte 
Regate ale Westerosului, avea umerii largi şi braţele 
musculoase, o faţă întinsă şi un trup încordat care 
aminteau de pielea de animal uscată la soare, dură ca 
oţelul. Aspru era cuvântul pe care îl foloseau oamenii când 
vorbeau despre Stannis, şi aspru era. Deşi nu împlinise 
încă treizeci şi cinci de ani, pe cap îi mai rămăsese doar o 
dâră de păr negru, în spatele urechilor, ca umbra unei 
coroane. Fratele său, răposatul Rege Robert, îşi lăsase 
barbă în ultimii ani de viaţă. Maester Cressen nu îi văzuse 
barba niciodată, dar se spunea că avea un aspect sălbatic, 
era deasă şi fioroasă. In replică parcă, Stannis îşi purta 
barba scurtă şi deasă. Se întindea ca o umbră neagră- 
albăstruie de-a lungul pomeţilor osoşi şi a maxilarului 
pătrat. Ochii lui erau ca nişte răni deschise sub 
sprâncenele stufoase, de un albastru întunecat ca marea în 
noapte. Gura lui l-ar fi adus la disperare până şi pe cel mai 
vesel dintre bufoni; era o gură făcută să se încrunte, să se 
strâmbe şi să formuleze comenzi tăioase, cu buzele subţiri 
şi palide şi muşchii încordaţi, o gură care uitase să 
zâmbească şi nu ştiuse niciodată să râdă. Uneori, în 
noapte, când lumea devenea foarte tăcută şi liniştită, 


18 


Maester Cressen avea impresia că îl aude pe Lordul 
Stannis scrâşnind din dinţi, în cealaltă aripă a castelului. 

— Pe vremuri m-ai fi trezit, spuse bătrânul. 

— Pe vremuri erai tânăr. Acum eşti bătrân şi bolnav şi 
ai nevoie de somn. Stannis nu învățase să-şi îndulcească 
vorbele, să disimuleze sau să flateze, el spunea ceea ce 
gândea şi cei cărora nu le plăcea felul lui de a fi puteau să 
se ducă naibii. 

— Ştiam că vei afla ce avea de spus Davos, destul de 
curând. Tu afli întotdeauna, nu-i aşa? 

— N-aş fi de niciun folos dacă nu aş afla, răspunse 
Cressen. L-am întâlnit pe Davos pe scări. 

— Şi ţi-a spus totul, presupun. Ar fi trebuit să-i tai 
limba odată cu degetele. 

— Atunci ti-ar fi fost un prost mesager. 

— Mi-a fost oricum un prost mesager. Lorzii Furtunii 
nu vor să se ridice alături de mine. Se pare că nu mă plac, 
iar justeţea cauzei mele nu înseamnă nimic pentru ei. Cei 
laşi vor sta în spatele zidurilor şi vor aştepta să vadă cum 
bate vântul şi cine e pe cale să câştige. Cei curajoşi s-au 
declarat deja de partea lui Renly. De partea lui Renly! 
Scuipă numele, de parcă ar fi avut otravă pe limbă. 

— Fratele tău a fost Lordul Capătului Furtunii mai bine 
de treisprezece ani. Aceşti lorzi au jurat să fie stegarii Jui. 

— Ai lui, izbucni Stannis, când, de drept, ar trebui să 
fie stegarii mei. Nu am cerut niciodată Piatra Dragonului. 
Nu am vrut-o. Am preluat-o fiindcă duşmanii lui Robert 
erau aici, iar el mi-a ordonat să-i scot afară. l-am construit 
flota şi i-am făcut treaba, supus cum trebuie să fie un frate 
mai mic faţă de cel mare, aşa cum ar fi trebuit să fie Renly 
faţă de mine. Şi care au fost mulţumirile lui Robert? Mă 
numeşte Lord al Pietrei Dragonului şi îi dă lui Renly 
Capătul Furtunii şi proprietăţile acestuia. Capătul Furtunii 
a aparţinut Casei Baratheon timp de trei sute de ani, de 
drept ar fi trebuit să-mi revină mie când Robert a preluat 
Tronul de Fier. 

Era o amărăciune veche, resimţită profund, acum mai 
mult ca oricând. Aici era miezul slăbiciunii stăpânului, căci 


19 


Piatra Dragonului, deşi era veche şi puternică, avea 
influenţă doar asupra câtorva lorzi neînsemnaţi, ale căror 
teritorii, insule stâncoase, erau prea slab populate ca să 
adune oamenii de care avea nevoie Stannis. Chiar şi cu 
mercenarii pe care îi adusese peste Marea Îngustă, din 
Oraşele Libere Myr şi Lys, oştirea aşezată dincolo de 
ziduri era mult prea mică pentru a dobori puterea Casei 
Lannister. 

— Robert ţi-a făcut o nedreptate, răspunse prudent 
Maester Cressen, deşi a avut motive întemeiate. Piatra 
Dragonului fusese de multă vreme reşedinţa Casei 
Targaryen. Avea nevoie de tăria unui bărbat pentru a 
domni acolo, iar Renly era doar un copil. 

— El e şi acum un copil, afirmă Stannis, iar furia din 
glasul său răsună în sala goală, un copil care se gândeşte 
să-mi smulgă coroana de pe frunte. Ce a făcut Renly 
vreodată ca să câştige un tron? Stă în consiliu şi face 
glume cu Degețel, iar la turniruri îşi pune superba armură 
şi se lasă doborât de pe cal de unul mai bun ca el. Asta îl 
caracterizează pe fratele meu Renly, care crede că ar 
trebui să fie rege. Te întreb, de ce m-au pedepsit zeii cu 
fraţi? 

— Nu pot răspunde în locul zeilor. 

— Foarte rar dai răspunsuri în ultimul timp, pare-mi-se. 
Cine îi e Maester lui Renly? Poate că ar trebui să trimit 
după el. Poate că mi-ar plăcea mai mult sfatul lui. Ce crezi 
că a spus acest Maester când fratele meu a decis să-mi 
fure coroana? Ce sfaturi i-a oferit colegul tău acestui 
trădător de-un sânge cu mine? 

— M-aş mira dacă Lordul Renly ar cere vreun sfat, 
Înălţimea Ta. Cel mai mic din cei trei fii ai Lordului Steffon 
devenise un om curajos, dar nechibzuit, care acţiona mai 
degrabă sub impuls decât calculat. Prin asta, şi prin multe 
altele, se asemăna cu fratele său Robert şi era complet 
diferit de Stannis. y 

— Înălțimea Ta, repetă Stannis cu amărăciune. Îţi râzi 
de mine cu purtări regeşti, dar al cui rege sunt eu? Piatra 
Dragonului şi câteva stânci în Marea Îngustă, iată regatul 


20 


meu. Cobori treptele scaunului pentru a sta în faţa mesei, 
lăsându-şi umbra să cadă peste gura Izvorului Apei Negre 
şi a pădurii pictate, unde se afla acum Debarcaderul 
Regelui. Rămase acolo, cu gândul la tărâmul pe care voia 
să-l revendice, atât de aproape, să-l atingi cu mâna, şi 
totuşi atât de departe. Diseară am să cinez cu lorzii mei 
stegari, atâţia câţi sunt: Celtigar, Velaryon, Bar Emmon, 
toată neînsemnata lor adunare. Slabă recoltă, dacă e să 
spunem adevărul, dar ei sunt ceea ce mi-au lăsat fraţii 
mei. Acel pirat din Lys, Salldhor Saan, va veni cu ultimele 
socoteli pentru ceea ce-i datorez, iar Morosh din Myr mă 
va agasa cu discuţii despre maree şi vijelii de toamnă, în 
timp ce Lordul Sunglass va mormăi pios despre voinţa 
celor Şapte. Celtigar va dori să ştie care Lorzi ai Furtunii 
ni se vor alătura. Velaryon va ameninţa că-şi duce oştenii 
acasă dacă nu atacăm îndată. Ce le pot spune? Ce trebuie 
să fac acum? 

— Adevăraţii tăi duşmani sunt Lannisterii, stăpâne, 
răspunse Maester Cressen. Dacă tu şi fratele tău aţi face 
front comun împotriva lor... 

— Nu voi trata cu Renly, spuse Stannis pe un ton care 
nu lăsa loc de discuţii. Nu, atâta timp cât îşi spune rege. 

— Atunci nu cu Renly, cedă Maester. Stăpânul lui era 
mândru şi neînduplecat când lua o decizie, nimic nu o 
putea schimba. Şi alţii ar putea să servească nevoilor tale. 
Fiul lui Eddard Stark a fost proclamat Rege în Nord, cu 
toată puterea de la Winterfell şi Riverrun în spate. 

— Un băiat necopt, spuse Stannis, şi încă un fals rege. 
Iar eu să accept un regat fărâmiţat? 

— Cu siguranţă o jumătate de regat e mai bună decât 
nimic, spuse Cressen, şi, dacă îl ajuţi pe băiat să răzbune 
uciderea tatălui său... 

— De ce ar trebui să-l răzbun eu pe Eddard Stark? Nu 
a însemnat nimic pentru mine. O, Robert l-a iubit, poţi fi 
sigur. L-a iubit ca pe un frate, oare cât de des am auzit 
asta? Fu eram fratele lui, nu Ned Stark, dar nu ţi-ai fi dat 
seama niciodată, judecând după felul în care mă trata. I- 
am păstrat Capătul Furtunii, privind cum oameni de treabă 

21 


mor de foame în timp ce Mace Tyrell şi Paxter Redwyne se 
ospătau dincolo de zidurile mele. Mi-a mulţumit Robert? 
Nu. l-a mulţumit lui Stark, pentru că a ridicat asediul când 
ajunsesem la şobolani şi ridichi. Am alcătuit o armată, la 
porunca lui Robert, am preluat Piatra Dragonului în 
numele lui. Oare mi-a luat mâna şi mi-a spus: Bravo, 
frățioare, ce m-aş fi făcut fără tine? Nu, m-a învinuit că l- 
am lăsat pe Willem Darry să-l răpească pe Viserys şi pe 
copil, de parcă i-aş fi putut opri. Am stat în consiliul său 
timp de cincisprezece ani, ajutându-l pe Jon Arryn să-i 
conducă regatul, în timp ce Robert a băut şi s-a 
destrăbălat, dar când a murit Jon, oare fratele meu m-a 
numit Mâna lui? Nu, a alergat la scumpul lui prieten Ned 
Stark şi i-a oferit lui această onoare. Şi puţin bine le-a 
făcut amândurora. 

— Ce-a fost, a fost, stăpâne, spuse cu blândeţe Maester 
Cressen. Multe nedreptăţi ţi s-au făcut, dar trecutul e 
ţărână. Viitorul mai poate fi cucerit, dacă te uneşti cu cei 
din neamul Stark. Mai sunt şi alţii pe care i-ai putea 
chema. Ce părere ai despre Lady Arryn? Dacă regina i-a 
ucis soţul, cu siguranţă va dori să i se facă dreptate. Are 
un fiu, moştenitorul lui Jon Arryn. Dacă i-ai da-o pe 
Shireen în căsătorie... 

— Băiatul e slab şi bolnăvicios, obiectă Lordul Stannis. 
Până şi tatăl său şi-a dat seama de asta când mi-a cerut să- 
l primesc la Piatra Dragonului. Poate i s-ar fi potrivit o 
slujbă de paj, dar acea blestemată femeie Lannister l-a 
otrăvit pe Lordul Arryn înainte ca acest lucru să se poată 
realiza, iar acum Lysa îl ascunde în Eyrie. Nu se va 
despărţi niciodată de băiat, ţi-o jur. 

— Atunci trebuie să o trimiţi pe Shireen la Eyrie, îl 
imploră Maester. Piatra Dragonului este un cămin mohorât 
pentru un copil. Lasă-l pe bufon să meargă cu ea, ca să 
aibă în preajmă o figură cunoscută. 

— Cunoscută şi  hidoasă. Stannis  încruntă o 
sprânceană, gânditor. Totuşi... poate că merită încercat... 


22 


— E nevoie ca stăpânul de drept al celor Şapte Regate 
să cerşească ajutor de la văduve şi uzurpatori? întrebă 
tăios un glas de femeie. 

Maester Cressen se întoarse şi îşi plecă creştetul. 

— Doamna mea, spuse el, mâhnit că nu a auzit-o 
intrând. 

Lordul Stannis se încruntă. 

— Eu nu cerşesc. De la nimeni. Fă bine şi ţine minte, 
femeie. 

— Mă bucur să aud asta, stăpâne. 

Lady Selyse era la fel de înaltă ca soţul ei, cu trupul 
slab şi faţa uscăţivă, cu urechi proeminente, un nas ascuţit 
şi o uşoară umbră de mustăcioară deasupra buzei. Şi-o 
smulgea zilnic şi o blestema cu regularitate, dar reapărea 
mereu, cu obstinaţie. Avea ochii spălăciţi, gura uscată şi 
vocea stridentă. Vorbi acum cu glasul ei spart: 

— Lady Arryn îţi datorează supunere, la fel şi cei din 
neamul Stark, fratele tău Renly şi toţi ceilalţi. Tu eşti 
adevăratul lor rege. Nu s-ar cuveni să te rogi şi să te 
târguieşti cu ei pentru ceea ce este al tău de drept, prin 
harul Zeului. 

Zeu, spusese, nu zei. Femeia roşie o cucerise, trup şi 
suflet, îndepărtând-o de la zeii celor Şapte Regate, vechi şi 
noi, pentru a-l slăvi pe cel pe care ei îl numesc Stăpânul 
Luminii. 

— Zeul tău poate să-şi păstreze harul, spuse Lord 
Stannis, care nu împărtăşea noua credinţă înflăcărată a 
soţiei sale. De săbii am eu nevoie, nu de binecuvântări. Ai 
pe undeva ascunsă vreo armată despre care nu mi-ai spus? 
Nu era pic de afecţiune în tonul lui. Stannis nu se simţise 
niciodată în largul lui în compania femeilor, nici chiar a 
propriei sale soţii. Când fusese plecat la Debarcaderul 
Regelui, să ia parte la consiliul lui Robert, o lăsase pe 
Selyse la Piatra Dragonului, cu fiica lor. Scrisorile lui 
fuseseră puţine la număr, vizitele şi mai puţine; îşi făcea 
datoria în patul conjugal o dată sau de două ori pe an, dar 
fără plăcere, iar fiii la care sperase cândva nu veniseră 
niciodată. 

23 


— Fraţii, unchii şi verii mei au oştiri, îi spuse Selyse. 
Casa Florent va veni sub stindardul tău. 

— Casa Florent poate să scoată la luptă două mii de 
săbii, în cel mai bun caz. Se spunea că Stannis cunoştea 
forţa fiecărei case din cele Şapte Regate. Iar tu ai cu mult 
mai multă încredere în fraţii şi în unchii tăi decât mine, 
doamna mea. Pământurile Casei Florent sunt mult prea 
aproape de Highgarden ca unchiul tău să rişte să stâr- 
nească mânia lui Mace Tyrell. 

— Mai există o cale. Lady Selyse veni mai aproape. 
Priveşte pe fereastră, domnul meu. E un semn pe care îl 
aşteptai, înscris pe cer. Roşu e semnul, roşu ca flacăra, 
roşu ca inima arzătoare a adevăratului zeu. Este stindardul 
lui - şi al tău! Vezi cum se desfăşoară pe cer, ca răsuflarea 
fierbinte a unui dragon, iar tu eşti Stăpânul Pietrei 
Dragonului. Înseamnă că vremea ta a sosit. Nimic nu e mai 
sigur decât asta. Eşti hărăzit să pleci de pe această stâncă 
pustie, aşa cum, cândva, a plecat pe mare Aegon 
Cuceritorul, să mături totul în calea ta, aşa cum a făcut el. 
Trebuie doar să rosteşti un cuvânt şi să îmbrăţişezi 
puterea Stăpânului Luminii. 

— Câte săbii va pune Stăpânul Luminii în mâna mea? 
întrebă Stannis din nou. 

— Câte ai nevoie, promise soţia lui. Săbiile de la 
Capătul Furtunii şi de la Highgarden, pentru început, şi 
toţi lorzii lui stegari. 

— Davos ţi-ar spune altceva, zise Stannis. Acele săbii i- 
au jurat credinţă lui Renly. Il iubesc pe fermecătorul meu 
frăţior, aşa cum l-au iubit cândva pe Robert... şi cum nu m- 
au iubit niciodată pe mine. 

— Da, răspunse ea, dar dacă Renly ar muri... 

Stannis o privi pe doamna lui printre gene până ce 
Cressen nu mai putu să tacă: 

— E de neconceput, Înălţimea Ta, oricâte nebunii a 
comis Renly... 

— Nebunii? Eu le numesc acte de trădare. Stannis îi 
întoarse spatele soţiei sale. Fratele meu este tânăr şi 


24 


puternic şi are în jurul lui o imensă armată şi pe acei 
cavaleri ai curcubeului. 

— Melisandre s-a uitat în flăcări şi l-a văzut mort. 

Cressen era oripilat. 

— Fratricid...  Stăpâne, este un lucru râu, de 
neconceput... te rog, ascultă-mă. 

Lady Selyse îl măsură cu privirea. 

— Şi ce-i vei spune, Maester? Cum poate să câştige 
jumătate de regat dacă merge la cei din neamul Stark în 
genunchi şi i-o vinde pe fiica noastră lui Lysa Arryn? 

— Ţi-am auzit sfatul, Cressen, spuse Lordul Stannis. 
Acum vreau să-l aud pe alei. Poţi pleca. 

Maester Cressen făcu o plecăciune, coborându-şi un 
genunchi înţepenit. Simţea în spate privirea Doamnei 
Selyse, în timp ce străbătea camera, târşâindu-şi încet 
picioarele. În momentul când ajunse în josul scărilor, tot 
ce mai putea face era să se ţină pe picioare. 

— Ajută-mă, îi ceru lui Pylos. 

Când ajunse înapoi la loc sigur, în camera lui, Cressen 
îi spuse tânărului că poate să plece şi ieşi, şchiopătând, pe 
balcon, să stea cu garguiele lui şi să privească îndelung 
marea. Una dintre navele de război ale lui Salladhor Saan 
brăzda marea în preajma castelului, cu carena în dungi viu 
colorate sfârtecând apa verde-cenuşie, în timp ce vâslele 
se ridicau şi coborau. O urmări cu privirea până ce dispăru 
dincolo de promontoriu. De-ar putea să dispară atât de 
uşor şi temerile mele! Trăise atât de mult doar pentru 
asta? 

Când un maester îşi punea colanul la gât lăsa la o parte 
speranţa de a avea copii, dar Cressen se simţise adesea ca 
un tată. Robert, Stannis, Renly... trei fii crescuse după ce 
marea furioasă îl revendicase pe Lordul Steffon. Făcuse o 
treabă atât de proastă încât trebuia să-l vadă pe unul 
ucigându-l pe celălalt? Nu putea îngădui asta, nu va 
îngădui asta. 

Femeia era de vină. Nu Lady Selyse, cealaltă femeie. 
Femeia roşie, cum o numise slujitoarea, de teamă să-i 
rostească numele. 


25 


— Eu am să-i rostesc numele, îi spuse Cressen câinelui 
negru de piatră. Melisandre, Fa. Melisandre din Asshai, 
vrăjitoarea, stăpâna magiei şi preoteasă a lui R'hllor, 
Stăpânul Luminii, Inima Focului, Zeul Focului şi al 
Umbrei. Melisandre, a cărei nebunie nu trebuia lăsată să 
se răspândească dincolo de Piatra Dragonului. 

Apartamentele lui păreau întunecate şi mohorâte, după 
strălucirea dimineţii. Cu mâini tremurătoare, bătrânul îşi 
aprinse lumânarea şi o duse în camera de lucru aflată sub 
scara ce ducea la stâncărie, unde uleiurile, poţiunile şi 
leacurile lui se odihneau ordonate pe rafturi. Pe raftul de 
jos, în spatele unui rând de alifii aşezate în vase de lut găsi 
o fiolă de sticlă indigo, cam cât degetul său mic. Sticluţa 
zornăi când o scutură. Cressen suflă stratul de praf şi o 
duse pe masă. Lovind-o de scaun, scoase dopul şi vărsă 
conţinutul. O mulţime de cristale, nu mai mari decât nişte 
seminţe, se împrăştiară pe pergamentul pe care îl citea. 
Străluceau ca nestematele la lumina lumânării, atât de 
roşii, încât se pomeni gândindu-se că până atunci nu le 
văzuse niciodată cu adevărat culoarea. 

Îşi simţea lanţul de la gât atârnând greu. Atinse uşor 
unul dintre cristale cu vârful degetului mic. Un lucru atât 
de mic să deţină puterea vieţii şi a mortii! Era făcut dintr-o 
anumită plantă care creştea doar pe insulele Mării de Jad, 
peste mări şi ţări. Frunzele trebuiau uscate şi înmuiate 
într-o soluţie de apă cu lămâie şi zahăr şi cu anumite 
mirodenii rare din Insulele Verii. După aceea puteau fi 
scoase, dar poţiunea trebuia îngroşată cu cenuşă şi lăsată 
să se cristalizeze. Procesul era lent şi dificil, ingredientele 
scumpe şi greu de procurat. Totuşi, alchimiştii din Lys 
cunoşteau modul de preparare, iar Bărbaţii Fără Chip din 
Braavos şi maesterii acestui ordin îl cunoşteau şi ei, deşi 
despre asta nu se vorbea dincolo de zidurile Citadelei. 
Toată lumea ştia că un maester îşi făurea colanul de argint 
când învăţa arta tămăduirii - dar lumea prefera să uite că 
bărbaţii care ştiau cum să vindece ştiau şi cum să ucidă. 

Cressen nu îşi mai amintea ce nume dăduseră Ashaii 
frunzei sau otrăvitorii din Lys cristalului. În Citadelă, se 


26 


numea pur şi simplu strangulator. Dizolvat în vin, făcea ca 
muşchii gâtului să se strângă mai puternic ca orice pumn, 
închizând căile respiratorii. Se spunea că faţa victimei 
devenea stacojie, ca mica sămânță de cristal care îi 
provocase moartea, dar la fel se întâmpla şi când cineva se 
îneca cu o bucăţică de mâncare. 

Şi chiar în noaptea aceasta, Lordul Stannis îşi va 
ospăta lorzii stegari, soţia... şi pe femeia roşie, Melisandre 
din Asshai. 

Trebuie să mă odihnesc, îşi spuse Maester Cressen, 
trebuie să fiu în toată puterea în seara asta. Mâinile nu 
trebuie să-mi tremure, nici curajul să mi se moleşească. 
Este un lucru îngrozitor, şi totuşi trebuie făcut. Dacă 
există zei, cu siguranţă mă vor ierta. Dormise atât de prost 
în ultimul timp. Un pui de somn l-ar revigora pentru 
greaua încercare ce va urma. Ostenit, se îndreptă 
clătinându-se către pat. Cu toate acestea, când închise 
ochii, continuă să vadă lumina cometei, roşie şi 
înfricoşătoare şi foarte vie, în mijlocul întunericului din 
visele sale. Poate că este cometa mea, gândi ca prin vis, 
chiar înainte să-l cuprindă somnul. Un semn al sângelui, 
prevestind crima... da... 

Când se trezi, era întuneric beznă, dormitorul lui era 
negru şi îl dureau toate încheieturile. Cressen îşi ridică 
trupul cu greu, iar capul îi bubuia. Apucându-şi bastonul, 
se ridică, clătinându-se, în picioare. Atât de târziu, se 
gândi. Nu m-au chemat. Era întotdeauna chemat la ospeţe, 
aşezat la loc de cinste, lângă Lordul Stannis. Chipul 
stăpânului îi juca în faţa ochilor, dar nu bărbatul de acum, 
ci flăcăul de odinioară, stând înfrigurat în umbră, în timp 
ce fratele lui era scăldat în razele soarelui. Orice ar fi 
făcut, Robert i-o lua înainte. Bietul băiat... Trebuie să se 
grăbească, pentru binele Jui. 

Maester găsi cristalele acolo unde le lăsase şi le adună 
de pe pergament. Cressen nu avea inele scobite, aşa cum 
se spunea că preferau otrăvitorii din Lys, dar înăuntrul 
mânecilor largi ale hainei sale erau cusute o mulţime de 


27 


buzunare, mari şi mici. Ascunse seminţele strangulatoare 
într-unul dintre buzunare, dădu uşa la o parte şi strigă: 

— Pylos? Unde eşti? Neauzind niciun răspuns, strigă 
din nou, mai tare: Pylos! Am nevoie de ajutor. 

Tot nimic. Era ciudat. Tânărul maester avea camera 
imediat după colţ, în josul scării, de unde putea să audă 
uşor. În cele din urmă, Cressen fu nevoit să strige ser- 
vitorii. 

— Grăbiţi-vă, le spuse. Am dormit prea mult. Probabil 
că la ora asta petrec, beau... ar fi trebuit să mă trezească. 
Ce s-a întâmplat cu Maester Pylos? 

Trebui să traverseze din nou galeria lungă. Vântul 
nopţii şuiera prin ferestrele mari, încărcat de mirosul 
înţepător al mării. De-a lungul zidurilor Pietrei Dragonului 
pâlpâiau torţe, şi în tabăra îndepărtată vedea sute de 
focuri arzând, de parcă o puzderie de stele ar fi căzut pe 
pământ. Sus, cometa ardea roşie şi malefică. Sunt prea 
bătrân şi prea înțelept ca să mă tem de asemenea lucruri, 
îşi spuse Maester. 

Uşile Sălii Mari erau aşezate în gura unui dragon de 
piatră. Le ceru servitorilor să-l lase la intrare. Era mai bine 
să intre singur, nu trebuia să pară slab. Sprijinindu-se cu 
putere în baston, Cressen urcă şchiopătând ultimele 
câteva trepte şi se opri dincolo de dinţii porţii. Doi străjeri 
deschiseră uşile roşii, grele, eliberând dintr-odată o 
explozie de zgomot şi lumină. Cressen cobori în pântecele 
dragonului. 

Peste zornăitul cuţitelor şi al farfuriilor şi peste 
murmurul surd al conversaţiei, îl auzi pe Chip Peticit 
cântând:  „...dansează, stăpâne, dansează, stăpâne”, 
acompaniat de  tălăngile sunătoare. Acelaşi cântec 
îngrozitor pe care îl cântase de dimineaţă. Umbrele vin ca 
să rămână, stăpâne, să rămână, să rămână. 

La mesele de jos se înghesuiau cavaleri, arcaşi şi 
căpitani de arme, rupând bucăţi mari de pâine neagră 
pentru a le înmuia în tocana de peşte. Aici nu se auzeau 
râsetele puternice sau strigătele zgomotoase care pătau 
onoarea altor ospeţe. Lordul Stannis nu îngăduia aşa ceva. 


28 


Cressen îşi croi drum către platforma ridicată, unde 
lorzii stăteau împreună cu regele. Fu nevoit să-l ocolească 
pe Chip Peticit dansând în sunetul tălăngilor. Bufonul nici 
nu-l auzi şi nici nu-l văzu apropiindu-se. Sărind de pe un 
picior pe altul, se prăvăli peste Cressen, doborându-i 
toiagul din mână. Se prăbuşiră amândoi, într-o harababură 
de mâini şi de picioare, în timp ce în jurul lor se stârniră 
hohote de râs. Fără îndoială, era o privelişte comică. 

Chip Peticit se lăbărţă pe jumătate deasupra lui, cu 
faţa mică şi pestriță de bufon lipită de faţa lui Cressen. Îşi 
pierduse micul coif cu coarne şi tălăngi. 

— Sub mare, cazi în sus, zise el. Ştiu, eu ştiu, oh, oh, 
oh. Chicotind, bufonul se rostogoli, sări în picioare şi 
începu să danseze. 

Încercând să salveze situaţia, Maester schiţă un 
zâmbet şi se strădui să se ridice, dar şoldul îl durea atât de 
tare încât, pentru o clipă, se temu că şi l-a rupt din nou. 
Simţi cum mâini puternice îl apucă de sub braţe şi îl ridică 
în picioare. 

— Mulţumesc, Ser, murmură el, întorcându-se să vadă 
cine era cavalerul care îi venise în ajutor. 

— Maester, spuse Lady Melisandre cu glasul ei grav, 
cu iz de muzică din Marea de Jad. Ar trebui să fii mai 
atent. Ca întotdeauna, era îmbrăcată în roşu din cap până- 
n picioare: o rochie lungă, largă, din mătase uşoară, 
strălucitoare ca focul, cu mâneci lungi şi tăieturi adânci în 
corsaj, care lăsau să se întrezărească materialul de un 
roşu mai închis, sângeriu, de dedesubt. La gât purta un 
colier roşu-auriu, mai strâns decât al oricărui maester, 
împodobit cu un singur rubin mare. 

Părul ei nu avea nici culoarea portocalei, nici a 
zmeurei, pe care o avea de obicei părul oamenilor roşcaţi, 
ci aceea a aramei arse strălucind în lumina torţelor. Până 
şi ochii ei erau roşii, dar avea pielea netedă şi albă, 
nepătată, ca spuma laptelui. Era suplă, mlădioasă, mai 
înaltă decât cei mai mulţi cavaleri, cu sâni rotunzi şi talia 
îngustă şi cu faţa în formă de inimă. Când se opreau 
asupra ei, ochii bărbaţilor nu se îndepărtau cu uşurinţă. 

29 


Nici măcar ochii unui maester. Mulţi spuneau că e 
frumoasă. Nu era frumoasă. Fra roşie şi năprasnică şi 
roşie. 

— Eu... îţi multumesc, doamna mea. 

— Un om de vârsta ta trebuie să se uite pe unde umblă, 
spuse Melisandre curtenitoare. Noaptea e întunecată şi 
plină de spaime. 

Cunoştea fraza, o rugăciune a religiei ei. Nu contează, 
am o credinţă a mea. 

— Doar copiii se tem de întuneric, îi răspunse. Chiar în 
timp ce rostea aceste cuvinte, îl auzi pe Chip Peticit 
reluându-şi cântecul: 

— Umbrele încep să danseze, stăpâne, să danseze, 
stăpâne, să danseze... 

— lată o şaradă, spuse Melisandre. Un nebun isteţ şi 
un înţelept nebun. Aplecându-se, luă coiful lui Chip Peticit 
de pe jos şi îl aşeză pe capul lui Cressen. Tălăngile sunară 
încet, în timp ce mica găleată îi cobori peste urechi. O 
coroană pe măsura lanţului tău, Lord Maester, anunţă ea. 
De jur-împrejurul lor toată lumea râdea. 

Cressen strânse din buze şi se strădui să-şi 
stăpânească mânia. Îl credea slab şi neajutorat, dar va afla 
că nu e aşa înainte de sfârşitul nopţii. Poate că era bătrân, 
dar încă era un Maester al Citadelei. 

— Nu am nevoie de nicio coroană în afară de adevăr, îi 
spuse, scoţându-şi coiful de bufon de pe cap. 

— Există adevăruri în această lume care nu sunt 
învăţate în Oraşul Vechi. Melisandre se răsuci pe călcâie, 
într-o vâltoare de mătase roşie, şi se îndreptă către masa 
mare, unde stăteau Regele Stannis şi regina lui. Cressen îi 
dădu înapoi lui Chip Peticit mica găleată de tinichea cu 
coarne, şi o urmă. 

Maester Pylos şedea la locul lui. Bătrânul nu putu 
decât să se oprească şi să se uite lung la el. 

— Maester Pylos, zise în cele din urmă. Tu... tu nu m-ai 
trezit. 


30 


— Înălţimea Sa mi-a poruncit să te las să te odihneşti. 
Pylos avu cel puţin decenţa să roşească. Mi-a spus că nu e 
nevoie de tine aici. 

Cressen privi în tăcere peste mulţimea de cavaleri, 
căpitani şi lorzi. Lordul Celtigar, bătrân şi ursuz, purta o 
mantie împodobită cu crabi roşii, pe un fond de culoarea 
granitului. Frumosul Lord Velaryon alesese o mătase verde 
ca marea, cu calul de mare alb-auriu la gât, în ton cu 
pletele sale lungi, blonde. Lordul Bar Emmon, acel 
băieţandru bucălat de paisprezece ani, era înveşmântat în 
catifea purpurie, garnisită cu blană albă de focă. Ser Axell 
Florent avea acelaşi aer lipsit de eleganţă chiar şi în 
veşminte din țesătură roşcată şi blană de vulpe, piosul 
Lord Sunglass purta pietrele lunii la gât, la încheietura 
mâinii şi pe deget, iar căpitanul din Lys, Salladhor Saan, 
era tot numai o strălucire de satin roşu-aprins, aur şi 
giuvaiere. Numai Ser Davos, care era îmbrăcat simplu, 
într-o tunică maro şi o mantie verde de lână, îi întâlni 
privirea, cu milă în ochi. 

— Eşti prea bolnav şi prea năuc ca să-mi fii de folos, 
bătrâne. Semăna cu glasul Lordului Stannis, dar nu putea 
să fie, nu putea. Pylos mă va sfătui de-acum încolo. Deja 
lucrează cu corbii, de când nu te mai poţi urca la 
stâncărie. Nu am de gând să te văd murind în slujba mea. 

Maester Cressen clipi. Stannis, stăpânul meu, băiatul 
meu trist şi posomorât, fiu pe care nu l-am avut niciodată, 
nu trebuie să faci asta, nu ştii cât de mult am ţinut la tine, 
cum am trăit pentru tine, cum te-am iubit, fără să ţin 
seama de nimic? Da, te-am iubit, mai mult chiar decât pe 
Robert sau pe Renly, căci tu ai fost cel neiubit, cel care 
avea cel mai mult nevoie de mine. Cu toate acestea, nu 
spuse decât: 

— Cum porunceşti, stăpâne, dar... dar mi-e foame. Nu 
am şi eu un loc la masa ta? Lângă tine, locul meu e lângă 
tine... 

Ser Davos se ridică de pe bancă. 

— Aş fi onorat dacă Maester ar sta aici, lângă mine, 
Înălţimea Ta. 

31 


— Cum doreşti. Lordul Stannis se întoarse, pentru a-i 
spune ceva lui Melisandre, care se aşezase în dreapta lui, 
la locul de mare cinste. Lady Selyse se afla la stânga sa, cu 
un licăr de zâmbet strălucitor şi delicat ca giuvaiere ei. 

Prea departe, gândi Cressen posomorât, privind către 
locul unde era aşezat Ser Davos. Intre contrabandist şi 
masa de onoare se aflau jumătate dintre lorzii stegari. 
Trebuie să fiu mai aproape de ea dacă vreau să-i pun 
strangulatorul în cupă, dar cum? 

Chip Peticit ţopăia prin preajmă, în timp ce Maester îşi 
croi încet drumul către masa lui Davos Seaworth. 

— Aici mâncăm peşte, zise voios bufonul, fluturând un 
cod întreg, ca pe un sceptru. În mare, peştii ne mănâncă 
pe noi. Ştiu, eu ştiu, oh, oh, oh. 

Ser Davos se dădu la o parte să-i facă loc pe bancă. 

— Ar trebui să fim cu toţii îmbrăcaţi în haine de bufon 
în seara asta, spuse el posac, în timp ce Cressen se aşeză, 
căci ceea ce suntem pe cale să facem este o nebunie. 
Femeia roşie a văzut victorie în flăcările ei, aşa că Stannis 
are de gând să se impună cu orice preţ. Cât de curând s-ar 
putea să vedem cu toţii ce a văzut Chip Peticit - mă tem că 
fundul mării. 

Cressen îşi vâri mâinile în mâneci, ca şi cum ar fi vrut 
să se încălzească. Degetele sale găsiră cocoloaşele tari 
făcute în lână de cristale. 

— Lord Stannis. 

Stannis întoarse capul dinspre femeia roşie, dar cea 
care răspunse fu lady Selyse. 

— Rege Stannis. Uiţi de tine, Maester. 

— E bătrân, are mintea rătăcită, îi zise ursuz regele. Ce 
este, Cressen? Spune ce ai de spus. 

— Întrucât ai de gând să pleci pe mare, este vital să 
faci cauză comună cu Lordul Stark şi Lordul Arryn. 

— Nu fac cauză comună cu nimeni, zise Stannis 
Baratheon. 

— Nu mai mult decât face lumina cauză comună cu 
întunericul. Lady Selyse îi luă mâna. 

Stannis clătină din cap. 


32 


— Cei din clanul Stark caută să-mi fure jumătate din 
regat, întocmai cum cei din clanul Lannister mi-au furat 
tronul, iar fratele meu iubit, săbiile, avutul şi cetăţile care 
îmi aparţin de drept. Sunt cu toţii nişte uzurpatori şi sunt 
cu toţii duşmanii mei. 

L-am pierdut, gândi Cressen disperat. Numai de s-ar 
putea apropia cumva de Melisandre fără să fie văzut... 
Avea nevoie să ajungă doar o clipă la cupa ei. 

— Eşti moştenitorul de drept al fratelui tău Robert, 
adevăratul Stăpân al celor Şapte Regate şi Rege peste 
Andali, Rhoynar şi peste Cei Dintâi Oameni, spuse el cu 
disperare, dar chiar şi aşa, nu poţi spera să învingi fără 
aliaţi. 

— Are un aliat, spuse Lady Selyse. R'hllor, Stăpânul 
Luminii, Inima Focului, Zeul Flăcării şi al Umbrei. 

— Zeii sunt aliaţi nesiguri, în cel mai bun caz, insistă 
bătrânul, iar acela nu are nicio putere aici. 

— Crezi că nu? Când Melisandre îşi întoarse capul, 
rubinul de la gâtul ei captă lumina şi, pentru o clipă, 
străluci parcă la fel de puternic precum cometa. Dacă ai 
de gând să vorbeşti asemenea prostii, Maester, ar trebui 
să-ţi porţi din nou coroana. 

— Da, fu de acord Lady Selyse. Coiful lui Chip Peticit. 
Ţi se potriveşte de minune, bătrâne. Puneţi-l din nou, îţi 
poruncesc. 

— În mare, nimeni nu poartă pălării, spuse Chip Peticit. 
Ştiu, eu ştiu, oh, oh, oh. 

Ochii Lordului Stannis erau umbriţi sub fruntea grea, 
gura îi era încleştată, în timp ce maxilarul îi tremura încet. 
Întotdeauna scrâşnea din dinţi când era furios. 

— Bufonule, mârâi în cele din urmă, doamna mea 
porunceşte. Dă-i lui Cressen coiful tău. 

Nu, gândi bătrânul maester, acesta nu eşti tu, nu este 
felul tău de a fi, tu ai fost mereu drept, mereu aspru, dar 
niciodată crud, niciodată nu ai înţeles batjocura, după cum 
nu ai înțeles râsul. 

Chip Peticit se apropie dansând, cu tălăngile sunând, 
ding-dang-dong,  ding-dong,  ding-dang-dong.  Maester 

33 


rămase tăcut, în timp ce bufonul îi aşeză coiful cu coarne 
pe frunte. Cressen îşi plecă creştetul sub greutatea lui. 
Talăngile sunară. 

— Poate că ar trebui să-şi cânte sfaturile de-acum 
încolo, spuse Lady Selyse. 

— Mergi prea departe, femeie, zise Lordul Stannis. E 
un om bătrân şi m-a slujit 
bine. 

Și te voi sluji până la sfârşit, scumpul meu stăpân, 
bietul meu fiu singuratic, gândi Cressen, găsind dintr- 
odată calea: Cupa lui Ser Davos se afla în faţa lui, încă pe 
jumătate plină cu vin roşu, sec. Găsi o bucată de cristal 
dur în mâneca sa, o strânse cu putere între degetul mare 
şi arătător, în timp ce se întinse după cupă. Cu mișcări 
line, agile, nu am voie să bâjbâi acum, se rugă, şi zeii fură 
îndurători. Într-o clipită, degetele îi erau goale. Mâinile nu 
îi fuseseră atât de sigure de ani de zile şi nici pe jumătate 
atât de agile. Davos a văzut, dar nimeni altcineva, era 
sigur. Cu cupa în mână, se ridică în picioare. 

— Poate că am fost un prost. Lady Melisandre, vrei să 
bei o cupă de vin împreună cu mine? O cupă în onoarea 
zeului tău, al Stăpânului Luminii. O cupă în cinstea puterii 
sale! 

Femeia roşie îl privi cu atenţie. 

— Dacă doreşti... 

Simţea privirea tuturor aţintită asupra lor. Davos îl 
înhaţă în timp ce părăsea banca, apucându-l de mânecă cu 
degetele pe care Lord Stannis i le scurtase. 

— Ce faci? şopti el. 

— Ceva ce trebuie făcut, răspunse Maester Cressen, 
pentru binele acestui ţinut şi pentru sufletul stăpânului 
meu. Se eliberă de mâna lui Davos, vărsând în grabă o 
picătură de vin. 

Ea îl întâmpină lângă masa de onoare, cu toţi ochii 
aţintiţi asupra lor. Dar Cressen o vedea numai pe ea. 
Mătase roşie, ochi roşii, rubinul roşu de la gât, buze roșii, 
curbate într-un zâmbet vag, în timp ce-şi aşeza mâna 


34 


deasupra mâinii lui, în jurul cupei. Pielea ei era fierbinte, 
febrilă. 

— Nu e prea târziu să verşi vinul, Maester. 

— Nu, şopti el cu glas răguşit. Nu. 

— Cum doreşti. Melisandre din Asshai luă cupa din 
mâinile lui şi bău pe îndelete. Când îi oferi cupa înapoi, 
mai era doar o jumătate de înghiţitură de vin. 

— Iar acum tu. 

Mâinile lui Cressen tremurau, dar se îmbărbătă. Un 
maester al Citadelei nu trebuia să se teamă. Simţea 
acreala vinului pe limbă. Lăsă cupa goală să-i cadă din 
mâini, spărgându-se pe podea.. 

— El are cu adevărat putere aici, stăpâne. Iar focul 
purifică. La gâtul ei, rubinul arunca sclipiri roşietice. 

Cressen încercă să răspundă, însă cuvintele i se opriră 
în gâtlej. Tusea lui deveni un şuierat îngrozitor, în timp ce 
se chinuia să respire. Degete de fier i se strânseră în jurul 
gâtului. Când se prăbuşi în genunchi, încă îşi scutura 
capul, negându-i puterea, negându-i vraja, negându-i zeul. 
Iar tălăngile îi căzură între coarne, cântând nebun, nebun, 
nebun, în timp ce femeia roşie îl privea cu milă, cu 
flăcările lumânării dansând în ochii ei roşii, roşii. 


35 


ARYA 


La Winterfell o numiseră Arya Chip de Cal, iar ei i se 
păruse că nu putea fi nimic mai rău, dar asta se întâmpla 
înainte ca băiatul orfan Lommy Mâini Verzi să îi spună Cap 
Bubos. 

Simţea, într-adevăr, umflături pe cap când îl atingea. 
Când Yoren o târâse pe acea alee, crezuse că avea de gând 
să o omoare, dar bătrânul ursuz doar o ţinuse strâns în 
braţe, tăind firele încâlcite cu pumnalul. Îşi amintea acum 
mirosul răspândit de smocurile de păr castaniu, murdar, 
târât pe pietrele de pavaj către templul septim unde 
murise tatăl său. 

— Duc bărbaţi şi băieţi din oraş, mârâi Yoren în timp ce 
lama de oţel îi sfârteca părul. Acum stai locului, băiete. 
Când Yoren termină, scalpul îi era doar smocuri şi mirişte. 

Mai târziu i-a spus că, din acel moment şi până la 
Winterfell, ea va fi Arry, băiatul orfan. 

— Poarta n-ar trebui să fie o problemă, dar drumul e 
altceva. Vei avea de mers drum lung într-o companie 
neplăcută. Am luat treizeci de data asta, bărbaţi şi băieţi, 
toţi pentru Zid, şi să nu crezi că sunt ca bastardul ăla de 
frate-tău. O scutură. Lord Eddard mi-a dat să aleg din 
temniţă, şi să nu ai impresia că am găsit acolo vreun 
domnişor. Ăştia, jumătate din ei, te-ar da pe mâna reginei 
cât ai zice peşte, pentru o favoare şi poate câţiva arginţi. 
Cealaltă jumătate ar face la fel, numai că te-ar viola mai 
întâi. Aşa că ţine-ţi gura şi ai grijă să te speli în pădure, 
singură. Partea cea mai grea va fi urinatul, aşa că să nu 
bei mai mult decât ai nevoie. 

Să părăsească Debarcaderul Regelui a fost uşor, 
întocmai cum îi spusese. Străjerii Lannister de la poartă 
opreau pe toată lumea, dar Yoren l-a strigat pe unul dintre 
ei pe nume şi acesta a făcut semn căruţelor să treacă. 


36 


Nimeni nu i-a aruncat Aryei nicio privire. Căutau o fată de 
neam, fiică a Mâinii Regelui, nu un băiat costeliv, cu părul 
ciopârţit. Arya nu a privit nicio clipă înapoi. Îşi dorea ca 
Marea Năvalnică să se ridice şi să înghită tot oraşul, 
Fundătura Puricilor şi Fortăreaţa Roşie şi Marele Templu 
Septim şi tot şi pe toată lumea deopotrivă, mai ales pe 
Prinţul Joffrey, împreună cu mama lui. Dar ştia că nu se va 
întâmpla asta şi, oricum, Sansa se afla încă în oraş şi 
atunci ar fi şi ea înghițită de ape. Când îşi aminti acest 
lucru, Arya hotări să-şi îndrepte mai bine dorinţa către 
Wintertfell. 

Totuşi, Yoren se înşelase în privinţa urinatului. Nu era 
deloc partea cea mai dificilă. Lommy Mâini Verzi şi 
Plăcintă Fierbinte erau partea cea mai dificilă. Yoren îi 
culesese de pe străzi cu promisiunea de a le pune burţile 
la cale şi de a-i încălţa. Pe ceilalţi îi găsise în lanţuri. 

— Garda are nevoie de oameni de nădejde, le spusese 
îndată ce au pornit la drum, dar va trebui să se descurce 
cu adunături ca voi. 

Yoren luase bărbaţi din temnițe, hoţi şi braconieri şi 
violatori şi alţii asemenea. Cei mai răi erau cei trei pe care 
îi găsise în celulele negre, care trebuie că-l 
înspăimântaseră până şi pe el, căci îi ţinea în spatele 
căruţei, cu mâinile şi cu picioarele în lanţuri, şi jurase că 
vor rămâne încătuşaţi tot drumul până la Zid. Unul dintre 
ei nu avea nas, doar o gaură pe faţă, unde îi fusese tăiat, 
iar un altul, o brută grasă şi spână, cu dinţii ascuţiţi şi cu 
răni purulente pe obraji, avea ochi neomeneşti. 

Au luat cinci căruţe de la Debarcaderul Regelui, 
încărcate cu provizii pentru Zid: blănuri şi suluri de stofă, 
bucăţi de fontă, o colivie cu vulturi, cărţi, hârtie şi 
cerneală, un balot de frunze acrişoare, vase cu ulei şi 
cufere cu leacuri şi mirodenii. Grupuri de cai de tracţiune 
trăgeau căruțele, iar Yoren adusese doi cai de curse şi 
şase măgari pentru băieţi. Arya ar fi preferat un cal 
adevărat, dar era mai bine să călărească pe măgar decât 
să meargă în căruţă. 


37 


Bărbaţii nu i-au dat nicio atenţie, dar cu băieţii nu a 
fost la fel de norocoasă. Era cu doi ani mai mică decât cel 
mai tânăr dintre orfani, fără a mai pune la socoteală că era 
mai scundă şi mai slabă, iar Lommy şi Plăcintă Fierbinte îi 
luară tăcerea drept spaimă, prostie sau surditate. 

— Uită-te la sabia aia pe care o are Cap Bubos, zise 
Lommy într-o dimineaţă, în timp ce înaintau greoi prin 
livezi şi câmpuri de grâne. Fusese, probabil, ucenic la 
vreun vopsitor, înainte să-l prindă furând, şi era mânjit cu 
verde pe braţe, până la coate. Când râdea, răgea ca un 
măgar. De unde o fi făcut rost de sabie un şobolan de 
canal ca ăsta? 

Arya îşi muşca buzele posomorâtă. Vedea spatele 
mantiei negre, decolorate, în fruntea căruţelor, dar era 
hotărâtă să nu se apuce să strige după ajutor. 

— O fi vreun mic scutier, interveni Plăcintă Fierbinte. 
Mama lui fusese brutăreasă înainte de a muri şi îşi 
împingea căruciorul pe străzi toată ziua, strigând: 
„Plăcinte fierbinţi! Plăcinte fierbinţi!” Băiatul vreunui 
cavaleraş semeţ al unui lord, asta e. 

— Nu e niciun cavaler, uită-te la el. Pun rămăşag că aia 
nici măcar nu e o sabie adevărată. E doar o sabie de 
tinichea. 

Arya îi ura fiindcă îi luau în derâdere sabia pe care ea o 
numea Acul. 

— E oţel din fierăria castelului, nătărăule, izbucni ea, 
întorcându-se în şa pentru a le arunca o privire mânioasă, 
şi ai face mai bine să-ţi ţii gura. 

Orfanii începură să strige: 

— De unde ai o sabie ca asta, Chip Bubos? vru să ştie 
Plăcintă Fierbinte. 

— Cap Bubos, îl corectă Lommy. Pesemne că a furat-o. 

— Ba nu, strigă ea. Jon Snow mi-a dat Acul său. Poate 
că îi lăsase să îi spună Cap Bubos, dar nu avea de gând să- 
i lase să-l numească pe Jon hoţ. 

— Dacă a furat-o, am putea să i-o luăm, spuse Plăcintă 
Fierbinte. Oricum, nu e a lui. Mi-ar prinde bine o sabie ca 
asta. 


38 


Lommy îl incită: 

— Haide, ia-i-o, te provoc. 

Plăcintă Fierbinte reacţionă îndemnându-şi măgarul şi 
apropiindu-se. 

— Hei, Chip Bubos, dă-mi sabia aia. Părul lui avea 
culoarea fânului, iar faţa rotofeie îi era arsă de soare şi se 
cojea. Nu ştii s-o foloseşti. 

Ba da, ştiu, ar fi putut spune Arya. Am ucis un băiat, un 
băiat gras, ca tine. L-am înjunghiat în burtă şi a murit, şi te 
voi ucide şi pe tine dacă nu mă laşi în pace. Numai că nu 
îndrăznea. Yoren nu ştia despre băiatul de la grajduri, dar 
ea se temea de ceea ce ar putea face dacă ar afla. Arya era 
foarte sigură că unii dintre bărbaţi erau ucigaşi, cei trei în 
lanţuri, cu siguranţă, dar regina nu pe ei îi căuta, aşa că 
nu era acelaşi lucru. 

— Uită-te la el, răgi Lommy Mâini Verzi. Pun pariu că 
acum o să înceapă să plângă. Îţi vine să plângi, Cap 
Bubos? 

Plânsese în somn în noaptea precedentă, visându-şi 
tatăl. In dimineaţa următoare, se trezise cu ochii roşii şi 
uscați şi nu ar mai fi putut să verse nicio lacrimă, nici dacă 
viaţa ei ar fi depins de asta. 

— O să-şi ude pantalonii, sugeră Plăcintă Fierbinte. 

— Lasă-l în pace, zise băiatul cu părul negru, lăţos, 
care trecu pe lângă el. Lommy îi poreclise Taurul, din 
cauza coifului său cu coarne pe care îl lustruia mereu, dar 
pe care nu-l purta niciodată. Lommy nu îndrăznea să-şi 
bată joc de Taur. Pe lângă că era mai mare, era bine 
dezvoltat pentru vârsta lui, cu pieptul larg şi mâinile 
vânjoase. 

— Ai face mai bine să-i dai sabia, Arry, zise Lommy. 
Plăcintă Fierbinte o vrea neapărat. A omorât un băiat în 
bătaie. Va face acelaşi lucru şi cu tine, sunt sigur. 

— L-am doborât la pământ şi l-am lovit la testicule şi 
am continuat să-l lovesc până ce a murit, se făli Plăcintă 
Fierbinte. L-am bătut măr. Testiculele îi erau zdrobite şi 
pline de sânge şi puţa i s-a înnegrit. Mai bine mi-ai da 
sabia. 

39 


Arya îşi scoase sabia de la brâu. 

— Pe asta poţi s-o păstrezi, îi spuse, vrând să evite o 
bătaie. 

— Acesta e doar un băţ oarecare. Se apropie şi încercă 
să ajungă la plăselele sabiei pe care Arya o numea Ac. 

Arya făcu sabia de lemn să şuiere când lovi fundul 
măgarului. Animalul se răsuci şi sări pe picioarele din 
spate, azvârlindu-l pe Plăcintă Fierbinte la pământ. Arya 
îşi săltă măgarul şi, când Plăcintă Fierbinte încercă să se 
ridice, îl lovi în burtă, făcându-l să cadă înapoi. Apoi îl 
pocni peste faţă, iar nasul lui trosni ca o creangă când se 
rupe. Din nări îi ţâşni sânge. Când Plăcintă Fierbinte 
începu să se văicărească, Arya se răsuci către Lommy 
Mâini Verzi, care stătea pe măgarul său, cu gura căscată. 

— Vrei şi tu să ai parte de sabie? strigă ea, dar el nu 
voia. Îşi ridică în dreptul feţei mâinile verzi, vopsite, şi îi 
strigă să-l lase în pace. 

Taurul răcni: 

— Tu, înapoi! 

Arya se răsuci. Plăcintă Fierbinte era în genunchi, cu 
pumnul strângându-i-se în jurul unei pietre mari, 
colţuroase. Arya îl lăsă să o arunce, ferindu-şi capul când 
piatra trecu pe lângă ea. Apoi se azvârli asupra lui. El 
ridică o mână, iar Arya i-o lovi, pe urmă îi pocni obrazul şi 
genunchiul. Plăcintă Fierbinte se repezi la ea, iar Arya sări 
într-o parte şi îl plesni cu băţul peste ceafă. El căzu şi se 
ridică şi porni clătinându-se către ea, cu faţa roşie mânjită 
de noroi şi sânge. Arya alunecă în poziţia unui dansator în 
apă şi aşteptă. Când Plăcintă Fierbinte ajunse destul de 
aproape, îl lovi chiar între picioare atât de tare încât, dacă 
sabia ei de lemn ar fi fost ascuţită, i-ar fi ieşit printre fese. 

Când Yoren o trase deoparte, Plăcintă Fierbinte era 
deja întins la pământ, cu pantalonii maro duhnind, urlând 
în timp ce Arya îl lovea iar şi iar şi iar. 

— Ajunge! răcni Yoren, fratele în straie negre, 
desfăcându-i sabia de lemn dintre degete, vrei să-l omori 
pe nătărău? Când Lommy şi alţi câţiva începură să tipe, 
bătrânul strigă şi la ei: Tăceţi dacă nu vreţi să vă închid eu 

40 


gura! Vă leg pe toţi, netrebnicilor, în spatele căruţelor şi 
vă târăsc până la Zid. lar asta e valabil şi pentru tine, 
Aryy. Vino cu mine, băiete. Acum! 

Se uitau cu toţii la ea, chiar şi cei trei legaţi cu lanţuri 
şi cătuşe din spatele căruţei. Grăsanul îşi lovi dinţii ascuţiţi 
şi şuieră, dar Arya îl ignoră. 

Bătrânul o târî departe de drum, într-un desiş de 
copaci, înjurând şi mârâind tot drumul. 

— Dacă aş fi avut un strop de minte, te-aş fi lăsat la 
Debarcaderul Regelui. Mă auzi, băiete? Întotdeauna 
mârâia cuvântul acela, rostindu-l apăsat, ca să fie sigur că 
ea îl aude. Desfă-ţi pantalonii şi trageţi-i în jos. Haide, nu e 
nimeni să te vadă. Fă ce ţi-am spus. 

Bosumflată, Arya îi dădu ascultare. 

— Acolo, cu faţa la stejar. Da, aşa. Îşi încolăci braţele 
în jurul trunchiului şi îşi lipi faţa de lemnul aspru. Acum 
ţipă! Ţipă tare. 

N-am să tip, gândi Arya cu încăpățânare, dar când 
Yoren îi atinse lemnul de fundul gol, strigătul îi ţâşni din 
gâtlej. 

— Cred că te doare, spuse el. la vezi acum. Băţul se 
apropie şuierând, Arya ţipă, ţinându-se strâns de copac să 
nu cadă. Şi încă una. Se agăţă cu putere, muşcându-şi 
buza, crispându-se, când auzi că se apropie. Lovitura o 
făcu să sară şi să urle. N-am să plâng, se gândi. N-am să 
fac asta. Aparţin familiei Stark din Winterfell, blazonul 
nostru este lupul străvechi, lupii nu plâng. Vedea cum un 
firicel de sânge i se prelinge pe piciorul stâng. Spatele şi 
fundul o ardeau de durere. 

— Oare acum mă poţi asculta? întrebă Yoren. Data 
viitoare când mai ridici băţul ăla la unul dintre fraţii tăi, 
vei căpăta de două ori mai mult decât loveşti, mă auzi? 
Acum îmbracă-te. 

Nu sunt fraţii mei, gândi Arya în timp ce se apleca să-şi 
tragă pantalonii, dar ştia că nu era cazul să spună asta. Îşi 
încheie cureaua şi şireturile cu mâinile tremurând. 

Yoren o privea. 

— Te doare? 

41 


Calmă ca apa liniştită, îşi spuse, aşa cum o învățase 
Syrio Forel. 

— Puțin. 

— Pe băiatul acela îl doare mai tare. Nu el ţi-a ucis 
tatăl, fata mea, nici hoţomanul de Lommy. Nu o să-l aduci 
înapoi dacă îi loveşti pe ei. 

— Ştiu, mormăi Arya ursuză. 

— E ceva ce tu nu ştii. Nu trebuia să se întâmple aşa. 
Eram pregătit de plecare, cu căruțele cumpărate şi 
încărcate, când un bărbat vine la mine cu un băiat, o 
pungă de monede şi un mesaj, nu contează de la cine. 
Lordul Eddard va îmbrăca veşmintele negre, îmi zice, 
aşteaptă, că merge cu tine. De ce crezi că eram acolo? 
Numai că planurile ne-au fost date peste cap. 

— Joffrey, gâfâi Arya. Cineva trebuie să-l omoare pe el. 

— Cineva o va face, dar nu voi fi eu acela, şi nici tu. 
Yoren îi azvârli înapoi sabia de lemn. Când ajungem la 
căruţe, ia nişte frunze acrişoare, îi spuse în timp ce se 
întorceau la drum. Să le mesteci, îţi va face bine la 
usturime. 

I-a făcut, într-adevăr, bine, deşi gustul era oribil şi îi 
făcea saliva să aibă culoarea sângelui. Chiar şi aşa, merse 
pe jos toată ziua, a doua zi şi în ziua următoare, fiind prea 
sensibilă ca să stea pe măgar. Starea lui Plăcintă Fierbinte 
era şi mai gravă. Yoren fu nevoit să mute nişte butoaie, ca 
băiatul să poată sta culcat în spatele căruţei, pe nişte saci 
de orz, iar acesta scâncea ori de câte ori roţile loveau o 
piatră. Lommy Mâini Verzi nici măcar nu era rănit, dar se 
ţinea cât putea de departe de Arya. 

— De fiecare dată când te uiţi la el, tresare, îi spuse 
Taurul când Arya trecu pe lângă măgarul lui. Ea nu 
răspunse. I se părea mai sigur să nu stea de vorbă cu 
nimeni. 

În noaptea aceea a zăcut pe pătura ei subţire, pe 
pământul tare, privind îndelung cometa roşie. Era 
splendidă şi înfricoşătoare în acelaşi timp. „Sabia Roşie”, 
cum o numise Taurul. Susţinea că seamănă cu o sabie, cu 
lama încă roşie ca para focului, scoasă din forjă. Când 


42 


Arya scrută cerul nopţii, observă şi ea sabia, numai că nu 
era o sabie nouă, era Gheaţă, spada tatălui ei, toată din 
oţel Valyrian, iar culoarea roşie era sângele Lordului 
Eddard, rămas pe sabie după ce Ser Ilyn, Dreptatea 
Regelui, îi tăiase capul. Yoren nu o lăsase să privească 
momentul, dar avea impresia că acea cometă trebuia să 
arate aşa cum arătase Gheaţă după aceea. 

Când, în cele din urmă, adormi, se visă acasă. Drumul 
regelui şerpuia pe lângă Winterfell, spre Zid, iar Yoren îi 
promisese că o va lăsa acolo, fără ca nimeni să ştie cine e. 
li era dor să-şi revadă mama, şi pe Robb, pe Bran şi pe 
Rickon.... dar cel mai mult se gândea la Jon Snow. Îşi 
dorea să se întâmple cumva ca ei să meargă la Zid înainte 
de a ajunge la Winterfell, ca Jon să-i poată ciufuli părul şi 
să-i zică „surioară”. l-ar spune: „Mi-a fost dor de tine”, iar 
el ar spune acelaşi lucru, în exact aceeaşi clipă, cum se 
întâmpla întotdeauna. I-ar fi plăcut să fie aşa. l-ar fi plăcut 
mai mult ca orice. 


43 


SANSA 


Dimineaţa zilei onomastice a Regelui Joffrey se ivi 
strălucitoare şi vântoasă, cu lunga coadă a imensei comete 
desluşindu-se printre norii care goneau în înaltul cerului. 
Sansa o privea de la fereastra turnului său când Ser Arys 
Oakheart veni pentru a o însoţi la terenurile pentru 
turniruri. 

— Ce crezi că înseamnă? îl întrebă. 

— Glorie pentru logodnicul tău, îi răspunse Ser Arys 
fără ezitare. Vezi cum străluceşte pe cer astăzi, de 
onomastica Înălţimii Sale, de parcă zeii înşişi au ridicat o 
flamură în onoarea sa. Oamenii din popor au numit-o 
Cometa Regelui Joffrey. 

Fără îndoială, asta îi spuseseră lui Joffrey. Sansa nu era 
atât de convinsă. 

— Un servitor a numit-o Coada Dragonului. 

— Regele Joffrey şade pe locul unde a stat odinioară 
Aegon Dragonul, în castelul ridicat de fiul său, explică Ser 
Arys. El e urmaşul dragonului - iar roşul aprins este 
culoarea Casei Lannister, alt semn. Cometa este trimisă 
pentru a vesti urcarea lui Joffrey pe tron, nu am nicio 
îndoială. E semn că va triumfa asupra duşmanilor săi. 

Să fie adevărat? se întrebă Sansa. Pot fi zeii atât de 
cruzi? Mama ei era acum unul dintre duşmanii lui Joffrey, 
iar fratele ei, Robb, un altul. Tatăl ei murise la porunca 
regelui. Trebuia oare ca Robb şi mama să moară şi ei? 
Cometa era roşie, dar Joffrey era un Baratheon tot atât de 
mult cât era un Lannister, iar blazonul lor era un cerb 
negru pe un câmp auriu. N-ar fi trebuit ca zeii să-i trimită 
lui Joff o cometă aurie? 

Sansa închise obloanele şi se îndepărtă în grabă de 
fereastră. 


44 


— Eşti foarte încântătoare astăzi, doamna mea, spuse 
Ser Arys. 

— Îţi mulţumesc, Ser. Ştiind că Joffrey dorea ca ea să 
participe la turnirul în onoarea lui, Sansa acordase o 
atenţie deosebită chipului şi veşmintelor ei. Purta o rochie 
din mătase de un purpuriu palid şi o plasă de păr de 
culoarea ametistului, pe care o primise în dar de la Joffrey. 
Rochia avea mâneci lungi, ca să-i ascundă vânătăile de pe 
braţe. Şi acestea erau tot daruri de la Joffrey. Când a aflat 
că Robb a fost proclamat Rege în Nord, s-a mâniat teribil 
şi l-a trimis pe Ser Boros să o bată. 

— Mergem? 

Ser Arys îi oferi braţul, iar ea se lăsă condusă afară din 
cameră. Dacă era nevoie ca unul dintre străjerii regelui să 
fie mereu pe urmele ei, prefera ca acesta să fie Arys. Ser 
Boros era iute la mânie, Ser Meryn era rece, iar ochii 
stranii, ficşi, ai lui Ser Mandon o stânjeneau, în vreme ce 
Ser Preston o trata ca pe un copil nătâng. Arys Oakheart 
era curtenitor şi îi vorbea cu amabilitate. O dată, chiar s-a 
opus când Joffrey i-a poruncit să o lovească. Până la urmă 
a lovit-o, dar nu tare, aşa cum ar fi făcut Ser Meryn sau 
Ser Boros, şi, cel puţin, el protestase. Ceilalţi se supuneau 
fără să crâcnească.... toţi, cu excepţia Câinelui, dar Joffrey 
nu i-a cerut niciodată acestuia să o pedepsească. li folosea 
pe ceilalţi cinci pentru asta. 

Ser Arys avea părul castaniu deschis şi un chip care nu 
era neplăcut la vedere. Astăzi era de-a dreptul arătos, cu 
mantia din mătase albă prinsă pe umăr cu o frunză aurie. 

— Cine crezi că va câştiga onorurile zilei? întrebă 
Sansa în timp ce coborau scările, braţ la braţ. 

— Eu, răspunse Ser Arys zâmbind. Deşi mă tem că 
victoria nu va avea nicio savoare. Va fi o competiţie slabă. 
Nu se vor înscrie mai mult de patruzeci, cu tot cu scutierii 
şi luptătorii de ocazie. Să dobori nişte băieţandri de pe cal 
nu e o onoare prea mare. 

Ultimul turnir fusese altfel, reflectă Sansa. Regele 
Robert îl organizase în cinstea tatălui ei. Domni de viţă 
nobilă şi campioni vestiți sosiseră de pe tot cuprinsul 

45 


regatului să-şi întreacă puterile şi întreg oraşul venise să 
privească. Îşi aminti măreţia acelui turnir, mulţimea de 
pavilioane de-a lungul râului, cu scutul unui cavaler 
atârnat în faţa fiecărei uşi, şirurile lungi de flamuri de 
mătase fluturând în vânt, razele soarelui pe oţelul 
strălucitor şi pintenii auriţi. Zilele răsunaseră de sunetele 
trompetelor şi de tropotele copitelor, iar nopţile fuseseră 
pline de sărbătoare şi cânt. Acelea fuseseră zilele cele mai 
frumoase ale vieţii sale, dar acum îi păreau o amintire din 
alte vremuri. Robert Baratheon murise, la fel şi tatăl ei, 
decapitat de un trădător pe scările Marelui Sept al lui 
Baelor. Nu era de mirare că erau nevoiţi să ţină turnirul 
lui Joff în spatele zidurilor groase de piatră ale Fortăreţei 
Roşii. 

— Crezi că regina va participa? Sansa se simţea 
întotdeauna mai în siguranţă când era de faţă Cersei, să-şi 
ţină fiul în frâu. 

— Mă tem că nu, doamnă. Se întruneşte consiliul, avem 
o problemă urgentă. Ser Arys cobori glasul: Lord Tywin s-a 
ascuns la Harrenhal, în loc să-şi aducă oştirea în oraş, aşa 
cum a poruncit regina. Înălţimea Sa e furioasă. Tăcu, în 
timp ce un şir de străjeri trecu pe lângă ei, cu mantii roşii 
şi coifuri cu lei în vârf. Lui Ser Arys îi plăcea să bârfească, 
dar numai când era sigur că nu trage nimeni cu urechea. 

Tâmplarii ridicaseră o galerie şi nişte arene în curtea 
castelului. Aspectul era, într-adevăr, modest, iar puţina 
lume adunată să privească abia dacă umplea jumătate din 
locuri. Majoritatea spectatorilor erau străjeri în mantiile 
aurii ale Gărzii Oraşului sau în cele roşii ale Casei 
Lannister. Domni şi doamne erau doar într-un număr 
neînsemnat, cei câţiva care rămăseseră la curte. Lordul 
Gyles, cu chipul său pământiu, tuşea într-o batistă de 
mătase roz. Lady Tanda era flancată de fiicele ei, Lloyds 
cea placidă şi posomorâtă şi Falyse limbă-ascuţită. 
Jalabhar Xho, cu pielea de abanos, era un exilat care nu 
avea alt refugiu, Lady Ermesande, o fetiţă aşezată în poala 
bonei sale. Umbla vorba că se va căsători în curând cu 


46 


unul dintre verii reginei, astfel că familia Lannister ar 
putea revendica pământurile ei. 

Regele stătea la umbră sub un baldachin roşu, cu un 
picior aruncat nonşalant peste braţul de lemn sculptat al 
scaunului. Prinţesa Myrcella şi Prinţul Tommen stăteau 
îndărătul lui. In spatele lojei regale, Sandor Clegane stătea 
de pază cu mâinile odihnindu-i-se pe centura sabiei. 
Mantia albă a Gărzii Regale ce îi înveşmânta umerii largi 
era legată cu o broşa cu nestemate, iar haina albă ca 
zăpada avea un aspect oarecum nefiresc lângă tunica sa 
aspră şi vesta de piele cu ţinte. 

— Lady Sansa, anunţă scurt Câinele când o văzu. Avea 
glasul aspru, ca lama unui fierăstrău tăind lemnul. Urmele 
de arsuri de pe faţă şi gât făceau ca gura să i se strâmbe 
într-o parte când vorbea. 

Prinţesa Myrcella îşi plecă fruntea într-un salut sfios 
când auzi numele Sansei, dar micul şi dolofanul Prinţ 
Tommen sări în picioare entuziasmat: 

— Sansa, ai auzit? Voi participa astăzi la turnir. Mama 
a spus că am voie. Tommen împlinise opt ani. li amintea de 
propriul ei frăţior, Bran. Erau de aceeaşi vârstă. Bran era 
la Winterfell, rănit, dar la adăpost. 

Sansa ar fi dat orice să fie cu el. 

— Mă tem pentru viaţa inamicilor tăi, îi spuse lui 
Tommen pe un ton grav. 

— Aceştia vor fi de paie, zise Joff ridicându-se. 

Regele era înveşmântat într-o armură strălucitoare, cu 
un leu răgind gravat pe piept, ce aştepta parcă războiul ca 
să-i devoreze într-o clipă. Astăzi împlinea treisprezece ani 
şi era înalt pentru vârsta lui. Avea ochii verzi şi părul auriu 
al Lannisterilor. 

— Înălţimea Ta, spuse ea, făcând o adâncă plecăciune. 

Ser Arys se înclină. N 

— Să-mi fie cu iertare, Inălțimea Ta. Trebuie să mă 
pregătesc pentru turnir. 

Joffrey îi făcu un semn scurt cu mâna, lăsându-l să 
plece, în timp ce o studia pe Sansa din cap până-n 
picioare. 

47 


— Sunt mulţumit că porţi pietrele de la mine. 

Aşadar, regele hotărâse să facă astăzi pe galantul. 
Sansa era uşurată. 

— Îţi mulţumesc pentru ele... şi pentru cuvintele 
frumoase. Îţi urez o aniversare plină de noroc, Înălţimea 
Ta. 

— Şezi, îi porunci Joff, indicându-i un loc liber lângă el. 
Ai auzit? Regele Cerşetor e mort. 

— Cine? Pentru o clipă, Sansa se temu că se referise la 
Robb. 

— Viserys. Ultimul fiu al Regelui Nebun Aerys. Umbla 
prin Oraşele Libere dinainte de-a mă fi născut eu, 
spunându-şi rege. Ei bine, mama spune că Dothraki l-au 
încoronat în sfârşit. Cu aur topit. Râse. E amuzant, nu ţi se 
pare? Blazonul lor era dragonul. E aproape la fel de bine 
ca şi când fratele tău trădător ar fi fost ucis de un lup. 
Poate că am să-l dau la lupi după ce-l prind. Ţi-am spus că 
am de gând să-l provoc la o luptă corp la corp? 

— Mi-ar plăcea să văd asta, Înălţimea Ta. Mai mult 
decât iţi dai seama. Sansa îşi păstră tonul rece şi politicos, 
dar chiar şi aşa, ochii lui Joff se îngustară, încercând să-şi 
dea seama dacă îşi bătea joc de el. Vei intra în arenă 
astăzi? întrebă ea repede. 

Regele se încruntă. 

— Mama spune că nu s-ar cuveni, de vreme ce turnirul 
este în cinstea mea. Altfel, aş fi fost campion. Nu-i aşa, 
Câine? 

Gura Câinelui se schimonosi. 

— Împotriva ăstora? De ce nu? 

El fusese campionul la turnirul tatălui său, îşi aminti 
Sansa. 

— Azi vei lua parte la turnir, domnul meu? îl întrebă. 

Glasul lui Clegane era plin de dispreţ: 

— N-ar merita osteneala să mă înarmez. Acesta este un 
turnir pentru țânțari. 

Regele râse. 

— Câinele meu are un lătrat fioros. Poate că ar trebui 
să-i poruncesc să se lupte cu campionul zilei. Până la 


48 


moarte. Lui Joffrey îi plăcea să-i pună pe oameni să se 
lupte până la moarte. 

— Ai fi mai sărac cu un cavaler. Câinele nu făcuse 
niciodată jurământul de cavaler. Fratele lui era cavaler şi 
îl ura. 

Se auzi sunet de trompete. Regele se lăsă comod pe 
spate şi luă mâna Sansei. Cândva, gestul i-ar fi făcut inima 
să bată cu putere, dar asta se întâmpla înainte ca el să 
răspundă la rugăminţile ei de îndurare prin a-i prezenta 
capul tatălui său. Acum atingerea lui o umplea de scârbă, 
dar ştia să nu arate asta. Se strădui să stea nemişcată. 

— Ser Meryn Trant din Garda Regală, anunţă un 
vestitor. 

Ser Meryn intră prin partea de vest a terenului, 
purtând o platoşă albă, strălucitoare, placată cu aur şi 
călărind un armăsar de cavalerie alb ca spuma laptelui, cu 
o coamă lungă, cenuşie. Mantia îi fâlfâia în urmă ca o 
întindere de zăpadă. Ducea o lance de patru metri. 

— Ser Hobber din Casa hRhedwyne din Arbor, cântă 
vestitorul. 

Ser Hobber intră la trap dinspre răsărit, călărind un 
armăsar împodobit cu purpuriu şi albastru. Lancea sa era 
decorată cu aceleaşi culori, iar scutul era împodobit cu 
ciorchinele de struguri, blazonul Casei. Gemenii Redwyne 
erau oaspeţii nedoriți ai reginei, întocmai ca Sansa. Se 
întrebă a cui fusese ideea ca ei să participe la turnirul lui 
Joffrey. Nu a lor, bănuia. 

La un semn al maestrului de ceremonii, concurenţii îşi 
lăsară în jos lăncile şi dădură pinteni cailor. Străjerii care 
priveau, lorzii şi doamnele din galerie începură să strige. 
Cavalerii se întâlniră în mijlocul arenei, într-o puternică 
ciocnire de lemn şi oţel. Lancea dungată şi cea albă se 
izbiră în aer, zdrobindu-se una după alta. In ciocnire, 
Hobber Redwyne se clătină, dar reuşi cumva să se ţină în 
şa. Conducându-şi caii la celălalt capăt al arenei, cavalerii 
îşi azvârliră lăncile zdrobite şi primiră altele în loc de la 
scutieri. Ser Horas Redwyne, geamănul lui Ser Hobber, îşi 
încuraja fratele cu strigăte. 


49 


Dar la cea de-a doua întâlnire, Ser Meryn balansă 
vârful lăncii şi îl lovi pe Ser Hobber în piept, doborându-l 
din şa într-un răsunător impact cu pământul. Ser Horas 
înjură şi alergă să-şi ajute fratele lovit să părăsească 
terenul. 

— Prost călăreț, declară Regele Joffrey. 

— Ser Balon Swann de Stonehelm din Garda Roşie, se 
auzi strigătul unui vestitor. Aripi largi, imaculate, 
împodobeau coiful lui Ser Balon, iar pe scutul său se 
încăierau lebede albe. Morros din Casa Slynt, moştenitor 
al Lordului Janos din Harrenhal. 

— Uite la prostănacul ăla cocoţat, urlă Joff destul de 
tare ca să audă jumătate de arenă. Morros, un simplu 
scutier şi, în plus, unul proaspăt numit, se descurca greu 
cu lancea şi scutul. Lancea era arma cavalerilor, ştia 
Sansa, a celor din clanul Slynt. Lord Janos nu fusese mai 
mult decât comandantul Gărzii Oraşului înainte ca Joffrey 
să-l ridice în rang, aducându-l la Harrenhal şi în consiliu. 

Sper să cadă şi să se facă de râs, gândi ea cu ostilitate. 
Sper ca Ser Balon să-l omoare. Când Joffrey vestise 
moartea tatălui său, Janos Slynt fusese cel care apucase 
capul retezat al Lordului Eddard de păr şi îl ridicase, ca să 
fie privit de rege şi de mulţime, în timp ce Sansa plângea 
şi tipa. 

Morros purta o mantie în carouri negre şi aurii peste o 
armură neagră încrustată cu arabescuri de aur. Pe scutul 
său se afla sulița însângerată pe care tatăl său o alesese 
drept blazon al nou înfiinţatei lor Case. Dar el nu părea că 
ştie ce are de făcut cu scutul, în timp ce-şi strunea calul, 
iar vârful lăncii lui Ser Balon izbi pătratul blazonului. 
Morros îşi aruncă lancea, se luptă să-şi păstreze echilibrul 
şi pierdu. Îşi prinse un picior în scăriţă şi căzu, iar 
armăsarul scăpat de sub control îl târî la marginea arenei, 
cu capul săltându-i pe pământ. Joff urlă cuvinte de ocară. 
Sansa era îngrozită, întrebându-se dacă zeii auziseră 
rugăciunea ei răzbunătoare. Insă când îl desfăcură pe 
Morros Slynt de calul său, îl găsiră sângerând, dar în viaţă. 


50 


— Tommen, ţi-am ales inamicul nepotrivit, îi spuse 
regele fratelui său. Cavalerul de paie luptă mai bine decât 
acela. 

Apoi veni rândul lui Ser Horas Redwyne. Se descurcă 
mai bine decât fratele său geamăn, învingând un cavaler 
mai în vârstă al cărui cal era gătit cu grifoni de argint pe 
un fundal în dungi albastre şi albe. Aşa superb cum arăta, 
bătrânul avu o prestație proastă. Joffrey îşi încreţi buza: 

— E un spectacol slab. 

— Te-am prevenit, spuse Câinele. Ţânţari. 

Regele începea să se plictisească. Asta o neliniştea pe 
Sansa. Îşi plecă ochii şi hotărî să tacă, orice ar fi. Când 
starea de spirit a lui Joffrey Baratheon se întuneca, orice 
cuvânt spus la nimereală putea stârni unul dintre accesele 
lui de furie. 

— Lordul Brune, mercenar în serviciul Lordului 
Baelish, strigă vestitorul. Ser Dontos cel Roşu, din Casa 
Hollard. 

Călărețul, un bărbat mic de statură, cu o platoşă 
dinţată, se ivi la momentul potrivit la capătul dinspre vest 
al terenului, însă concurentul lui nu se zărea. În cele din 
urmă, un armăsar murg îşi făcu apariţia la trap într-o 
vâltoare de mătase roşie şi albă, dar Ser Dontos nu era pe 
cal. Cavalerul veni o clipă mai târziu, înjurând şi 
clătinându-se pe picioare, îmbrăcat cu o platoşă şi având 
pe cap un coif cu pene, şi nimic altceva. Picioarele îi erau 
slăbănoage şi albe, iar bărbăţia îi atârna obscen în timp ce 
fugea după cal. Publicul se prăpădea de râs şi striga ocări. 
Prinzându-şi calul de căpăstru, Ser Dontos încercă să 
încalece, dar animalul nu stătea locului şi cavalerul era 
atât de beat, încât picioarele sale goale nu reuşeau 
nicicum să nimerească scăriţa. 

Mulțimea vuia deja de hohote... Toată lumea râdea, în 
afară de rege. Joffrey avea în ochi o privire pe care Sansa 
şi-o amintea bine, aceeaşi privire pe care o avusese la 
Marele Sept al lui Baelor, în ziua când anunţase moartea 
Regelui Eddard Stark. În cele din urmă, Ser Dontos cel 


51 


Roşu se dădu bătut, se aşeză în noroi şi îşi scoase coiful cu 
pene. 

— Am pierdut, strigă el. Aduceţi-mi nişte vin. 

Regele se ridică în picioare: 

— Un butoi din pivniţă! Vreau să-l văd înecat în el. 

Sansa se pomeni suspinând: 

— Nu, nu poţi face asta. 

Joffrey întoarse capul: 

— Ce-ai spus? 

Sansei nu îi venea să creadă că a vorbit. Era nebună? 
Să-i spună „nu” în faţa unei jumătăţi dintre oamenii de la 
curte. Nu avusese de gând să zică nimic, doar că... Ser 
Dontos era beat şi prost şi nepriceput, dar nu a vrut să 
facă niciun rău. 

— Ai spus că nu pot? Ai spus? 

— Te rog, zise Sansa. Voiam doar să spun că... ar 
aduce ghinion, Înălţimea Ta.... să... să-l omori de ziua ta 
onomastică. 

— Minţi, spuse Joffrey. Ar trebui să te înec împreună cu 
el, dacă îţi pasă de el atât de mult. 

— Nu-mi pasă de el, Înălţimea Ta. Cuvintele îi ţâşneau 
de-a valma, cu disperare. Îneacă-l sau porunceşte să i se 
taie capul, numai... omoară-l mâine, dacă pofteşti, dar, te 
rog... nu astăzi, nu de ziua ta. N-aş putea suporta să ai 
ghinion... ghinion îngrozitor, chiar pentru regi, toţi 
cântăreții spun aşa... 

Joffrey o privi ameninţător. Ştia că minte. Sansa îşi 
dădea seama. O va face să sufere pentru asta. 

— Fata grăieşte adevărat, spuse Câinele. Ce seamănă 
un om de ziua lui, culege de-a lungul anului. Glasul său era 
inexpresiv, de parcă nu i-ar fi păsat câtuşi de puţin dacă 
regele îl crede sau nu. Putea fi adevărat? Sansa nu ştia. 
Era doar ceva ce spusese, disperată să evite pedeapsa. 

Nemulțumit, Joffrey se foi în scaun şi pocni din degete 
către Ser Dontos. 

— Luaţi-l. Îl voi ucide mâine, prostul. 

— Aşa este, zise Sansa. E un prost. Tu eşti deştept să-ţi 
dai seama. I se potriveşte mai bine să fie bufon decât 


52 


cavaler, nu-i aşa? Ar trebui să-l îmbraci în haine pestriţe şi 
să-l faci clovnul tău. Nu merită să aibă parte de o moarte 
rapidă. 

Regele o privi cu atenţie o clipă. 

— Poate că nu eşti aşa de proastă cum spune mama. 
Ridică glasul. Ai auzit-o pe doamna mea, Dontos? De astăzi 
înainte eşti noul meu bufon. Poţi să dormi cu Băiatul Lunii 
şi să te îmbraci cu haine pestriţe. 

Ser Dontos, trezit din beţie de atingerea morţii, se târi 
în genunchi. 

— Îţi mulţumesc, Înălţimea Ta. Şi ţie, doamna mea. 
Mulţumesc. 

Fu luat de doi dintre străjerii Lannister, iar maestrul de 
ceremonii se apropie de lojă. 

— Înălţimea Ta, spuse el, să chem un nou concurent 
pentru Brune sau să continui cu următoarea probă? 

— Nici una, nici alta. Sunt țânțari, nu cavaleri. Aş 
porunci să fie cu toţii ucişi dacă n-ar fi ziua mea. Turnirul 
s-a încheiat. Să nu-l mai văd aici pe niciunul. 

Maestrul de ceremonii se înclină, dar Prinţul Tommen 
nu era la fel de obedient. 

— Eu trebuia să lupt împotriva omului de paie. 

— Nu astăzi. 

— Dar vreau să călăresc. 

— Nu-mi pasă ce vrei. 

— Mama a spus că pot să călăresc. 

— Aşa a spus, încuviinţă Prinţesa Myrcella. 

— Mama a spus, îi îngână regele batjocoritor. Nu fiţi 
copilăroşi. 

— Suntem copii, declară cu trufie Myrcella. E normal 
să fim copilăroşi. 

Câinele râse: 

— Aici te-a prins. 

Joffrey era înfrânt. 

— Prea bine. Nici măcar fratele meu n-ar putea să 
concureze mai prost decât ăştia. Maestre, adu paiaţa. 
Tommen vrea să fie ţânţar. 


53 


Tommen scoase un țipăt de bucurie şi alergă să se 
pregătească, muncindu-şi din greu picioruşele dolofane. 

— Succes, îi strigă Sansa. 

Aşezară păpuşa de paie la celălalt capăt al arenei, în 
timp ce poneiul prinţului era înşeuat. Oponentul lui 
Tommy era un războinic din piele de mărimea unui copil, 
umplut cu paie şi urcat pe un pivot, cu un scut într-o mână 
şi o ghioagă în cealaltă. Cineva prinsese o pereche de 
coarne pe capul cavalerului. Regele Robert, tatăl lui 
Joffrey, purtase coarne la coif, îşi aminti Sansa.... dar la fel 
şi Lordul Renly, fratele lui Robert, care devenise trădător 
şi se încoronase rege. 

Doi scutieri îl înveşmântară pe prinţ în armura sa 
împodobită, argintie cu roşu. Un penaj înalt, roşu, ţâşnea 
din vârful coifului, iar leul Lannisterilor şi cerbul încoronat 
al Baratheonilor se zbenguiau împreună pe scutul lui. 
Scutierii îl ajutară să încalece, iar Ser Aron Santagur, 
căpitanul Fortăreţei Roşii, se apropie şi îi înmână o spadă 
de argint, cu lama tocită în formă de frunză, făcută pe 
potriva mâinii unui copil de opt ani. 

Tommen ridică sabia. 

— Casterly Rock, strigă el cu o voce subţire de copil, în 
timp ce dădu pinteni poneiului şi porni către ţinta de paie, 
prin noroiul bătătorit. Lady Tanda şi Lordul Gyles începură 
să strige ovaţii răguşite, iar Sansa îşi uni glasul cu al lor. 
Regele medita în tăcere. 

Tommen îşi duse calul într-un trap vioi, îşi flutură sabia 
cu putere şi lovi platoşa cavalerului, o lovitură puternică, 
în timp ce trecu pe lângă acesta. Paiaţa se răsuci, iar 
buzduganul zbură, lovindu-l pe Tommen cu putere în 
ceafă. Tommen se prăbuşi din şa, iar armura sa nouă, 
lovind pământul, răsună ca un sac plin cu oale vechi. Sabia 
îi zbură din mână, poneiul traversă curtea în galop şi din 
mulţime se stârni o furtună de râsete batjocoritoare. 
Regele Joffrey râse mai mult şi mai tare decât toţi. 

— O, strigă Prinţesa Myrcella. Sări din lojă şi alergă la 
frăţiorul ei. 

Sansa se pomeni apucată de un ciudat curaj bezmetic: 

54 


— Ar trebui să te duci cu ea, îi spuse regelui. Fratele 
tău ar putea fi rănit. 

Joffrey dădu din umeri: 

— Şi ce dacă? 

— Ar trebui să-l ajuţi şi să-i spui cât de bine a călărit. 
Sansa parcă nu se putea opri. 

— A fost doborât de pe cal şi a căzut în noroi, sublinie 
regele. Asta nu înseamnă să călăreşti bine. 

— Priviţi, îi întrerupse Câinele. Băiatul are curaj. Va 
încerca din nou. 

Prinţul Tommen era ajutat să încalece din nou. De-ar fi 
fost Tommen cel mai mare, în locul lui Joftrey, gândi 
Sansa. Nu m-ar deranja să mă mărit cu Tommen. 

Sunetul dinspre poartă îi luă prin surprindere. Se 
auzea zăngănit de lanţuri în timp ce bariera-ghilotină era 
trasă în sus şi porţile mari se deschiseră, cu balamalele de 
fier scârţâind. 

— Cine le-a spus să deschidă poarta? întrebă Joff pe un 
ton poruncitor. 

Cu problemele din oraş, porţile Fortăreţei Roşii erau 
închise de zile în şir. 

Un rând de călăreţi se ivi pe sub poartă, în clinchet de 
oţel şi uruit de copite. Clegane păşi aproape de rege, cu o 
mână pe teaca sabiei lungi. Vizitatorii erau istoviţi şi 
însetaţi, dar stindardul pe care îl purtau era leul familiei 
Lannister, auriu pe un câmp roşu aprins. Câţiva purtau 
mantiile şi armurile ofiţerilor din clanul Lannister, dar mai 
mulţi erau soldaţi de ocazie şi mercenari, înveşmântaţi în 
zdrenţe şi înarmaţi cu săbii ascuţite... Şi mai erau şi alţii, 
sălbatici monstruoşi, descinşi dintr-una dintre poveştile 
Bătrânei Nan, cele înfricoşătoare care îi plăcuseră lui 
Bran. Erau înveşmântaţi în blănuri ponosite şi haine din 
piele fiartă, aveau părul lung şi bărbi fioroase. Unii dintre 
ei purtau bandaje pătate de sânge peste frunte sau 
înfăşurate pe braţe, iar alţii aveau ochi, urechi şi degete 
lipsă. 

În mijlocul lor, călare pe un cal roşu, mare, într-o 
ciudată şa înaltă care îl legăna înainte şi înapoi, se afla 


55 


fratele pitic al reginei, Tyrion Lannister, cel pe care îl 
numeau Pezevenghiul. Îşi lăsase barba să crească pentru 
a-şi acoperi faţa scobită, până ce aceasta devenise o 
încâlceală de păr galben şi negru, aspru ca sârma. Pe 
spate îi flutura o mantie din blană neagră cu dungi albe. 
Ţinea căpăstrul cu mâna stângă, iar mâna dreaptă îi era 
înfăşurată într-o eşarfă de mătase albă, dar în rest arăta la 
fel de grotesc cum şi-l amintea Sansa de când vizitase 
Winterfell. Cu fruntea-i bombată şi ochii inegali, era şi 
acum cel mai urât om pe care avusese ocazia să-l 
privească. 

Cu toate acestea, Tommen dădu pinteni poneiului şi 
traversă curtea într-un galop năvalnic, ţipând de bucurie. 
Unul dintre sălbatici, un bărbat uriaş, cu mersul târşâit, 
atât de păros încât faţa i se pierdea cu totul în spatele 
bărbii, îl săltă pe băiat din şa, cu tot cu armură, şi îl aşeză 
pe pământ, lângă unchiul său. Râsul întretăiat al lui 
Tommen răsună lovindu-se de ziduri, când Tyrion îl lovi 
peste spate, iar Sansa fu surprinsă să vadă că cei doi erau 
de aceeaşi înălţime. Myrcella veni alergând în urma 
fratelui său, iar piticul o ridică de talie şi o învârti în cerc, 
țipând. 

Când o lăsă jos, omuleţul o sărută uşor pe frunte şi 
traversă curtea, cu mersu-i legănat, către Joffrey. Doi 
dintre oamenii lui îl urmară îndeaproape, un mercenar 
brunet cu ochii negri, care se mişca asemenea unei pisici 
la pândă, şi un tânăr pricăjit, cu o orbită goală acolo unde 
ar fi trebuit să fie un ochi. Tommen şi Myrcella se ţineau 
după ei. 

Piticul puse un genunchi în pământ în faţa regelui: 

— Înălţimea Ta. 

— Tu, spuse Joffrey. 

— Eu, îl aprobă Pezevenghiul, deşi s-ar cuveni o 
primire mai curtenitoare pentru un unchi şi un om mai în 
vârstă. 

— Ziceau că ai murit, spuse Câinele. 

Omuleţul îi aruncă voinicului o privire. Avea un ochi 
verde şi unul negru şi amândoi erau reci. 


56 


— Vorbeam cu regele, nu cu jigodia asta. 

— Eu mă bucur că nu eşti mort, spuse Prinţesa 
Myrcella. 

— Avem acelaşi punct de vedere, dulce copilă. Tyrion 
se întoarse către Sansa: Doamna mea, îmi pare rău pentru 
pierderile pe care le-ai suferit. Într-adevăr, zeii sunt cruzi. 

Sansa nu putea să se gândească la niciun cuvânt pe 
care să i-l spună. Cum să-i pară lui rău pentru pierderile 
ei? Îşi bătea joc de ea? Nu zeii fuseseră cruzi, ci Joffrey. 

— Îmi pare rău şi pentru pierderea ta, Joffrey, zise 
piticul. 

— Ce pierdere? 

— Nobilul tău tată. Un bărbat voinic, fioros, cu barbă 
neagră, ţi-l vei aminti dacă încerci. A fost rege înaintea ta. 

— O, el. Da, a fost foarte trist, l-a ucis un mistreţ. 

— Aşa se spune, Înălţimea Ta? 

Joffrey se încruntă. Sansa simţea că ar trebui să spună 
ceva. Ce obişnuia să-i spună Septa Mordane? 

— Regret că mama mea te-a luat prizonier, domnul 
meu. 

— O grămadă de oameni regretă asta, răspunse Tyrion, 
şi în curând s-ar putea ca unii să regrete mult mai mult.... 
dar îţi mulţumesc pentru sentiment. Joffrey, unde aş putea 
s-o găsesc pe mama ta? 

— E cu consiliul meu, răspunse regele. Fratele tău 
Jaime pierde întruna bătălii. Îi aruncă Sansei o privire 
mânioasă de parcă ar fi fost vina ei. A fost învins de clanul 
Stark şi am pierdut Riverrun, iar acum prostul de frate-său 
îşi zice rege. 

Piticul zâmbi strâmb. 

— Tot felul de oameni se numesc regi în zilele noastre. 

Joff nu ştia cum să interpreteze asta, deşi avea un aer 
bănuitor şi indispus. 

— Da. Ei bine, mă bucur să văd că nu eşti mort, 
unchiule. Mi-ai adus un dar de ziua numelui? 

— Da. Înţelepciunea mea. 

— Aş prefera capul lui Robb Stark, zise Joff aruncându- 
i Sansei o privire vicleană. Tommen, Myrcella, veniţi. 


57 


Sandor Clegane rămase puţin în urmă: 

— În locul tău mi-aş păzi limba aia, micuţule, îl 
atenţionă, înainte de a porni după stăpânul său. 

Sansa rămase cu piticul şi monştrii lui. Încercă să se 
gândească la ce ar putea să spună. 

— Te-ai rănit la braţ, reuşi în cele din urmă să îngaime. 

— Unul dintre oamenii nordului m-a lovit cu un 
buzdugan în timpul unei lupte la Furca Verde. Am scăpat 
de el căzând de pe cal. Rânjetul lui se transformă în ceva 
mai blând şi Tyrion studie chipul Sansei. Mâhnirea pentru 
moartea nobilului tău tată te face atât de tristă? 

— Tatăl meu a fost un trădător, spuse îndată Sansa. lar 
fratele meu şi mama mea sunt şi ei trădători. Işi făcuse 
repede acest reflex. Îi sunt credincioasă iubitului meu 
Joffrey. 

— Fără îndoială. La fel de credincioasă ca o căprioară 
înconjurată de lupi. 

— Lei, şopti ea pe negândite. Privi de jur-împrejur 
agitată, dar nu era nimeni destul de aproape ca să audă. 

Lannister îi luă mâna şi o strânse. 

— Sunt doar un leu mic şi jur că nu te voi devora. Cu o 
plecăciune, spuse: Dar acum trebuie să mă scuzi. Am 
treburi urgente cu regina şi cu consiliul. 

Sansa îl privi cum se îndepărtează, cu trupul 
legănându-se dintr-o parte într-alta la fiecare pas, ca un 
animal grotesc. Vorbeşte mai blând decăt Joffrey, gândi ea, 
dar şi regina mi-a vorbit cu blândeţe. E tot un Lannister, 
fratele ei şi unchiul lui Joft şi nu îmi e prieten. Cândva îl 
iubise pe Prinţul Joffrey din toată inima, o admirase pe 
regină, mama lui, şi avusese încredere în ea. Răsplătiseră 
acea dragoste şi încredere cu capul tatălui ei. Sansa nu va 
mai face niciodată aceeaşi greşeală. 


58 


TYRION 


În veşmintele albe, răcoroase, ale Gărzii Regale, Ser 
Mandon Moore arăta ca un cadavru înfăşurat în giulgiu. 

— Înălţimea Sa a dat poruncă: pe durata adunării, 
consiliul nu poate fi deranjat. 

— Va fi doar un deranj mic, ser. Tyrion scoase 
pergamentul din mânecă. Aduc o scrisoare de la tatăl meu, 
Lordul Tywin Lannister, Mâna Regelui. Iată sigiliul. 

— Înălţimea Sa nu vrea să fie deranjată, repetă încet 
Ser Mandon, ca şi cum Tyrion ar fi fost un neghiob care nu 
l-a auzit de prima dată. 

Jaime îi spusese cândva că Moore era cel mai periculos 
dintre membrii Gărzii Regale - cu excepţia sa, bineînţeles 
- din cauză că faţa sa nu oferea niciun indiciu despre ce 
avea de gând să facă în momentul următor. Lui Tyrion i-ar 
fi prins bine un indiciu. Brom şi Timett ar fi putut să-l 
ucidă pe cavaler dacă se ajungea la săbii, dar nu ar fi fost 
semn bun dacă el ar fi început prin a-l măcelări pe unul 
dintre protectorii lui Joffrey. Cu toate acestea, dacă l-ar 
lăsa pe omul acela să-i întoarcă spatele, unde i-ar fi 
autoritatea? Se strădui să zâmbească: 

— Ser, nu mi-ai cunoscut tovarăşii. Acesta este Timett, 
fiul lui Timett, o mână roşie a Oamenilor Arşi. lar acesta 
este Bronn. Poate îţi aminteşti de Ser Vardis Egen, care a 
fost căpitanul gărzii casei Lordului Arryn? 

— Îl cunosc. Ochii lui Ser Mandon erau de un cenuşiu 
deschis, neobişnuit de goi şi lipsiţi de viaţă. 

— ÎI cunoşteai, îl corectă Bronn, cu un zâmbet firav. 

Ser Mandon nu catadicsi să dea semne că a auzit 
această remarcă. 

— Fie cum o fi, spuse Tyrion pripit. Trebuie cu 
adevărat să-mi văd sora şi să-i prezint scrisoarea. Vrei să 
fii amabil şi să ne deschizi uşa? 


59 


Cavalerul alb nu răspunse. Tyrion se afla pe punctul de 
a încerca să pătrundă cu forţa, când Ser Mandon se dădu 
brusc la o parte. 

— Tu poţi intra. Ei nu. 

O victorie mică, gândi el, dar dulce. Trecuse primul 
test. Tyrion Lannister pătrunse pe uşă, simțindu-se 
aproape înalt. Cinci membri ai micului consiliu regal îşi 
curmară brusc conversaţia. 

— Tu, spuse Cersei, sora lui, pe un ton care exprima în 
egală măsură stupoarea şi dezgustul. 

— Văd de unde şi-a învăţat Joffrey amabilităţile. Tyrion 
se opri pentru a admira perechea de sfincşi valyrieni care 
străjuiau uşa, arborând un aer de  nepăsătoare 
îndrăzneală. Cersei mirosea slăbiciunea aşa cum miroase 
un câine teama. 

— Ce cauţi aici? Încântătorii ochi verzi ai surorii sale îl 
studiară fără nicio urmă de afecţiune. 

— Aduc o scrisoare de la nobilul nostru tată. Se 
îndreptă cu nonşalanţă spre masă şi aşeză între ei un sul 
de pergament bine strâns. 

Eunucul Varys luă pergamentul şi îl răsuci în delicatele 
sale mâini pudrate. 

— Ce amabil din partea Lordului Tywin. Şi ceara lui de 
sigiliu are o nuanţă aurie atât de încântătoare. Varys 
inspectă sigiliul îndeaproape. Are toate semnele că ar fi 
autentic. 

— Bineînţeles că este autentic. 

Cersei i-l smulse din mâini. Rupse ceara şi desfăşură 
pergamentul. Tyrion o privi în timp ce citea. Sora lui se 
aşezase pe scaunul regelui - îşi dădea seama că Joffrey nu 
se obosea prea des să participe la întrunirile consiliului, nu 
mai mult decât o făcuse Robert - aşa că Tyrion luă scaunul 
rezervat Mâinii Drepte. Aşa i se părea potrivit. 

— Este absurd, spuse în cele din urmă regina. Nobilul 
meu tată l-a trimis pe fratele meu să stea pe locul lui la 
consiliu. Ne roagă să-l acceptăm pe Tyrion ca Mână a 
Regelui, până ce va veni vremea să ni se poată alătura el 
în persoană. 


60 


Marele  Maester Pycelle îşi scutură barba albă, 
curgătoare, şi dădu din cap plictisit. 

— Se pare că urmează o primire. 

— Într-adevăr. Guşat, chel, Janos Slynt arăta mai 
degrabă ca un broscoi, un broscoi fercheş, care se umfla în 
pene. Avem straşnică nevoie de tine, domnul meu. 
Rebeliune peste tot, acest semn macabru pe cer, răzmeriţe 
pe străzile oraşului... 

— Şi a cui e vina, Lord Janos? izbucni Cersei. Mantiile 
tale aurii sunt însărcinate cu păstrarea ordinii. Cât despre 
tine, Tyrion, ne-ai putea fi mai de folos pe câmpul de luptă. 

Acesta râse. 

— Nu, am terminat cu câmpurile de luptă, mulţumesc. 
Stau mai bine pe un scaun decât pe un cal, şi mai repede 
aş ţine în mână un pocal de vin decât un topor de luptă. Ce 
atâta caz despre tunetul tobelor, despre soarele sclipind 
pe armuri şi grandioşii cai de război fornăind şi păşind 
ţanţoş? Ei bine, tobele îmi dădeau dureri de cap, soarele 
sclipind pe armura mea mă cocea ca pe o gâscă de ziua 
recoltei şi acei cai magnifici îşi făceau treburile peste tot. 
Nu că mă plâng. În comparaţie cu ospitalitatea de care m- 
am bucurat în Valea Arryn, tobele, bălegarul şi 
muşcăturile de insecte sunt lucrurile mele preferate. 

Degețel râse. 

— Bine zis, Lannister. Un om pe placul meu. 

Tyrion îi zâmbi, amintindu-şi de un anumit pumnal cu 
teaca din os de dragon şi o lamă valyriana de oţel. Trebuie 
să avem o discuţie despre asta, curând. Se întrebă dacă 
Lordul Petyr ar găsi şi acel subiect la fel de amuzant. 

— Vă rog, le spuse, lăsaţi-mă să fiu de folos, cu orice 
lucru mărunt pot să fac. 

Cersei reciti scrisoarea. 

— Câţi oameni ai adus cu tine? 

— Câteva sute. Oamenii mei, îndeosebi. Tata s-a ferit 
să ia parte la toate astea. În definitiv, el duce un război. 

— La ce vor folosi cele câteva sute de oameni ai tăi 
dacă Renly invadează oraşul sau dacă Stannis vine pe 
mare de la Piatra Dragonului? Eu cer o armată şi tata îmi 


61 


trimite un pitic. Regele numeşte Mâna, cu acordul 
consiliului. Joffrey l-a numit pe nobilul nostru tată. 

— Şi nobilul nostru tată m-a numit pe mine. 

— Nu poate face asta. Nu fără acordul lui Joff. 

— Lordul Tywin se află la Harrenhal cu oastea lui, dacă 
ai binevoi să te împaci cu el, zise Tyrion politicos. Domnii 
mei, îmi permiteţi vă rog să schimb o vorbă cu sora mea, 
între patru ochi? 

Varys se ridică încet în picioare, zâmbind în acel fel 
mieros al său. 

— Cât trebuie să fi tânjit după sunetul glasului dulce al 
surorii tale. Domnii mei, vă rog, să le dăm câteva momente 
împreună. Problemele regatului nostru vor mai aştepta. 

Janos Slynt se ridică şovăitor, iar Marele Maester 
Pycelle, plictisit, se ridică şi el. Degețel fu ultimul. 

— Să-i spun intendentului meu să pregătească 
încăperile în Citadela lui Maegor? 

— Mulţumirile mele, Lord Petyr, dar voi sta în vechea 
reşedinţă a Lordului Stark, în Turnul Mâinii Regelui. 

Degețel râse iar. 

— Eşti mai curajos decât mine, Lannister. Tu într- 
adevăr cunoşti soarta ultimelor două Mâini ale Regelui? 

— Două? Dacă ai de gând să mă sperii, de ce nu spui 
patru? 

— Patru? Degețel ridică o sprânceană. Ultimele două 
Mâini ale Regelui au avut parte de vreun sfârşit groaznic 
în Turn? Mă tem că eram prea tânăr ca să mă intereseze. 

— Ultima Mână a lui Aerys Targaryen a fost ucisă în 
Jaful de la Debarcaderul Regelui, deşi mă îndoiesc că ar fi 
avut timp să se stabilească în Turn. A fost Mână doar două 
săptămâni. Cel dinaintea lui a fost ars de viu. Iar înaintea 
lor au fost alţi doi care au murit fără ţară şi fără avere în 
exil şi s-au socotit norocoşi. Cred că nobilul meu tată a fost 
ultima Mână care a plecat de la Debarcaderul Regelui cu 
numele, averea şi toate membrele intacte. 

— Fascinant, zise Degețel. Şi cu atât mai multe motive 
pentru care aş prefera să dorm jos, în carceră. 


62 


Poate că ţi se va împlini dorința, gândi Tyrion, dar 
spuse: 

— Curajul şi nebunia sunt înrudite, cel puţin aşa am 
auzit. Orice blestem ar plana asupra Turnului Mâinii 
Regelui, mă rog să fiu destul de mic ca să trec neobservat. 

Janos Slynt râse, Degețel zâmbi şi Marele Maester 
Pycelle îi urmă pe amândoi afară, cu plecăciuni adânci. 

— Sper că tata nu te-a trimis până aici ca să ne 
chinuieşti cu lecţii de istorie, spuse sora lui când rămaseră 
singuri. 

— Cât am mai tânjit după sunetul glasului tău dulce, 
oftă Tyrion. 

— Cât am mai tânjit după clipa când limba acelui 
eunuc va fi scoasă cu un cleşte încins, răspunse Cersei. 
Tata şi-a pierdut minţile? Sau ai falsificat tu această 
scrisoare? O reciti, cu plictiseală crescândă. De ce m-ar 
chinui cu prezenţa ta? Voiam să vină el. Strivi scrisoarea 
Lordului Tywin între degete. Sunt regentul lui Joffrey şi i- 
am trimis o poruncă regală! 

— Iar el te-a ignorat, sublinie Tyrion. Are o armată 
destul de mare, poate face asta. Şi nici măcar nu e primul, 
nu-i aşa? 

Gura lui Cersei se încleştă. Tyrion vedea cum culoarea 
îi năvăleşte în obraji. 

— Dacă voi declara această scrisoare un fals şi le voi 
spune să te azvârle în temniţă, nimeni nu va ignora acest 
lucru, ţi-o jur. 

Tyrion umbla acum pe o pojghiţă de gheaţă, ştia asta. 
Un pas greşit şi va cădea. 

— Nimeni, fu el de acord politicos, cu atât mai puţin 
tatăl nostru. Cel cu armata. Dar de ce ai vrea să mă arunci 
în temniţă, dragă surioară, când am venit atâta cale ca să 
te ajut? 

— Nu am cerut ajutorul tău. Am cerut prezenţa tatălui 
nostru. 

— Da, spuse el cu glas scăzut, dar pe Jaime îl vrei tu de 
fapt. 


63 


Sora lui îşi imagina că e subtilă, însă crescuseră 
împreună. Tyrion îi putea citi chipul ca pe una dintre 
cărţile lui preferate, iar ceea ce citea acum era mânie şi 
teamă şi disperare. 

— Jaime... 

— „..este fratele meu, nu mai puţin decât este al tău, o 
întrerupse Tyrion. Oferă-mi sprijinul şi îţi promit că Jaime 
va fi eliberat şi se va întoarce la noi nevătămat. 

— Cum? întrebă Cersei. Băiatul Stark şi mama lui nu 
sunt genul care să uite că l-am decapitat pe Lordul 
Eddard. 

— Adevărat, fu de acord Tyrion, dar încă le ai pe fiicele 
lui, nu-i aşa? Am văzut-o pe fata cea mare în grădină, cu 
Joffrey. 

— Sansa, zise regina. Am declarat că o am şi pe 
puradeaua mai mică, dar e o minciună. L-am trimis pe 
Meryn Trant să pună mâna pe ea când a murit Robert, dar 
nesuferitul ei maestru de dans s-a amestecat şi fata a fugit. 
Nimeni nu a mai văzut-o de atunci. Probabil a murit. O 
grămadă de oameni au murit în ziua aceea. 

Tyrion sperase la ambele fete Stark, dar presupunea că 
una va fi de ajuns. 

— Povesteşte-mi despre prietenii tăi din consiliu. 

Sora lui aruncă o privire către uşă. 

— Ce anume? 

— Se pare că tata are o antipatie pentru ei. Când am 
plecat, se întreba cum ar arăta capetele lor pe perete, 
lângă cel al Lordului Stark. Se aplecă peste masă. Eşti 
sigură de loialitatea lor? Ai încredere în ei? 

— Nu am încredere în nimeni, se repezi Cersei. Am 
nevoie de ei. Tata crede că ne trag pe sfoară? 

— Bănuieşte, mai degrabă. 

— De ce? Ce ştie? 

Tyrion dădu din umeri. 

— Ştie că scurta domnie a fiului tău a fost o lungă 
paradă de nebunii şi dezastre. Asta sugerează că cineva îl 
sfătuieşte foarte prost. 

Cersei îl privi iscoditoare. 


64 


— Joff nu a dus lipsă de sfaturi bune. Mereu a fost 
încăpățânat. Acum, că e rege, crede că trebuie să facă aşa 
cum îi place, nu aşa cum i se cere. 

— Coroanele sucesc minţile din capetele de sub ele, fu 
de acord Tyrion. Treaba asta cu Eddard Stark... e mâna lui 
Joffrey? 

Regina se strâmbă. 

— A fost sfătuit să-l cruţe pe Stark, să-i îngăduie să 
îmbrace veşmintele negre. Omul nu ne-ar mai fi stat în 
cale niciodată şi poate am fi făcut pace cu fiul ăla al lui, 
dar Joff şi-a asumat responsabilitatea de a oferi gloatei un 
spectacol mai bun. Ce era să fac? A cerut capul Lordului 
Eddard în faţa a jumătate din oraş. Iar Janos Slynt şi Ser 
Ilyn au luat-o înainte cu voioşie şi l-au decapitat, fără un 
cuvânt de la mine! Îşi încleştă mâna, strângând-o pumn. 
Marele Septon pretinde că am profanat Septul lui Baelor 
cu sânge, după ce l-am minţit în privinţa intenţiilor 
noastre. 

— S-ar părea că are dreptate, zise Tyrion. Aşadar, 
acest Lord Slynt a fost şi el părtaş, nu-i aşa? Spune-mi, a 
cui a fost strălucita idee să i se încredinţeze Harrenhalul şi 
să fie numit în consiliu? 

— Degețel a făcut aranjamentele. Aveam nevoie de 
mantiile aurii ale lui Slynt. Eddard Stark complota cu 
Renly şi i-a scris Lordului Stannis, oferindu-i tronul. Am fi 
putut pierde totul. Chiar şi aşa, am fost pe-aproape. Dacă 
Sansa nu ar fi venit la mine să-mi spună despre planurile 
tatălui ei... 

Tyrion era surprins: 

— Adevărat? Propria lui fiică? Sansa  păruse 
întotdeauna un copil atât de dulce, tandru şi prevenitor. 

— Fata era îndrăgostită până peste cap. Ar fi făcut 
orice pentru Joffrey, până când i-a tăiat capul tatălui său şi 
a numit gestul său îndurare. Cu asta s-a terminat. 

— Înălţimea Sa are un fel unic de a câştiga inimile 
supuşilor săi, zise Tyrion cu un zâmbet strâmb. A fost tot 
dorinţa lui Joffrey să-l dea afară pe Ser Barristan Selmy 
din Garda Regală? 


65 


Cersei oftă. 

— Joff voia un ţap ispăşitor pentru moartea lui Robert. 
Varys i l-a sugerat pe Ser Barristan. De ce nu? I-a dat lui 
Jaime comanda Gărzii Regale şi un scaun în micul consiliu 
şi i-a permis lui Joff să arunce un os câinelui său. Ţine 
foarte mult la Sandor Clegane. Eram pregătiţi să-i oferim 
lui Selmy nişte pământ şi un turn, mai mult decât merita 
nepriceputul bătrân nebun. 

— Am auzit că nepriceputul bătrân nebun a ucis două 
dintre mantiile aurii ale lui Slynt când au încercat să-l 
înhaţe la Poarta Noroiului. 

Sora lui părea foarte nemulțumită. 

— Janos ar fi trebuit să trimită mai mulţi oameni. Nu e 
atât de competent pe cât ar fi de dorit. 

— Ser Barristan a fost comandantul Gărzii Regale a lui 
Robert Baratheon, sublinie Tyrion. El şi Jaime sunt singurii 
supraviețuitori dintre cei şapte oameni ai lui Aerys 
Targaryen. Poporul vorbeşte despre el la fel cum vorbeşte 
despre Serwyn Scutul Oglindă şi despre Prinţul Aemon, 
Cavalerul Dragon. Ce-ţi închipui că ar crede dacă l-ar 
vedea pe Barristan cel Viteaz călărind alături de Robb 
Stark sau de Stannis Baratheon? 

Cersei privi într-o parte. 

— Nu m-am gândit la asta. 

— Tata s-a gândit, răspunse Tyrion. De-asta m-a trimis. 
Să pun capăt acestor nebunii şi să-i bag minţile-n cap fiului 
tău. 

— Joff nu va fi mai docil faţă de tine decât faţă de mine. 

— S-ar putea să fie. 

— De ce ar face-o? 

— Ştie că tu nu i-ai face niciodată vreun rău. 

Ochii lui Cersei se îngustară. 

— Dacă crezi că-ţi voi permite vreodată să-i faci rău 
fiului meu, delirezi. 

Tyrion oftă. Cersei nu pricepuse, aşa cum se întâmpla 
atât de des. 

— N-am să-i fac niciun rău, aşa cum n-ai să-i faci nici 
tu, o asigură el, dar atâta timp cât băiatul se simte 

66 


ameninţat, va fi mai dispus să asculte. Îi luă mâna. Eu sunt 
fratele tău, ştii doar. Ai nevoie de mine, fie că vrei să 
recunoşti sau nu. Fiul tău are nevoie de mine, dacă e să 
aibă vreo speranţă să păstreze acel scaun urât de fier. 

Sora lui păru şocată că o atinge. 

— Ai fost mereu viclean. 

— În felul meu. Rânji. 

— S-ar putea să merite încercat... dar să nu faci vreo 
greşeală, Tyrion. Dacă te accept, vei fi cu numele Mâna 
Regelui, dar de fapt vei fi Mâna mea. Îmi vei împărtăşi 
toate planurile şi intenţiile tale înainte de a trece la fapte 
şi nu vei face nimic fără acordul meu. Înţelegi? 

— O, da. 

— Eşti de acord? 

— Desigur, minţi el. Sunt al tău, surioară. Cât timp am 
nevoie să fiu. Aşadar, acum, că suntem de aceeaşi parte, n- 
ar trebui să mai avem secrete. Spui că Joffrey a pus să fie 
omorât Lordul Eddard, că Varys l-a dat afară pe Ser 
Barristan şi că Degețel ne-a pricopsit cu Lordul Slynt. Cine 
l-a ucis pe Jon Arryn? 

Cersei îşi smulse mâna. 

— De unde să ştiu eu? 

— Văduva îndurerată de la Eyrie pare să aibă impresia 
că am fost eu. Mă întreb de unde i-a venit o asemenea 
idee. 

— Sunt sigură că nu ştiu. Nebunul de Eddard Stark m-a 
acuzat de acelaşi lucru. A sugerat că Lordul Arryn bănuia 
sau... ei bine, credea... 

— Că te culcai cu dragul nostru Jaime? 

Cersei îi trase o palmă. 

— Credeai că sunt la fel de orb ca tata? Tyrion îşi frecă 
obrazul. Cu cine te culci nu e treaba mea, deşi nu mi se 
pare chiar corect să-ţi desfaci picioarele pentru un frate şi 
pentru celălalt nu. 

Cersei îi mai trase o palmă. 

— Ai milă, Cersei, doar glumesc cu tine. Adevărul e că 
aş prefera o târfă drăguță. N-am înţeles niciodată ce a 


67 


văzut Jaime la tine, în afară de oglindirea propriei sale 
imagini. 

Cersei îi trase încă o palmă. Obrajii lui Tyrion erau 
roşii şi ardeau, dar el zâmbea. 

— Dacă continui, s-ar putea să mă înfurii. 

Mâna lui Cersei se opri. 

— Şi de ce mi-ar păsa? 

— Am câţiva prieteni noi, îi mărturisi Tyrion. N-o să-ţi 
placă defel. Cum l-ai ucis pe Robert? 

— A făcut-o singur. Noi doar l-am ajutat. Când Lancel a 
văzut că Robert merge după mistreţ, i-a dat un vin tare. 
Vinul lui preferat, roşu şi sec, dar întărit, de trei ori mai 
tare decât era el obişnuit. Puturosului i-a plăcut. Ar fi 
putut să se oprească să-l dea pe gât în orice clipă, dacă ar 
fi vrut, dar nu, a golit o ploscă şi i-a spus lui Lancel să-i 
aducă încă una. Restul a făcut mistrețul. Ar fi trebuit să fii 
la ospăț, Tyrion. N-am mai mâncat niciodată un mistreţ 
mai delicios. L-au gătit cu ciuperci şi mere şi a avut gustul 
victoriei. 

— Într-adevăr, surioară, ai fost născută să fii văduvă. 
Lui Tyrion chiar îi plăcuse de Robert Baratheon, aşa mare 
fanfaron prostănac cum fusese, fără îndoială, în parte 
pentru că sora lui era atât de dezgustată de el. Acum, dacă 
ai terminat să mă pălmuieşti, am să mă retrag. Îşi răsuci 
picioarele şi se dădu jos de pe scaun cu greu. 

Cersei se încruntă. 

— Nu ţi-am dat permisiunea să pleci. Vreau să ştiu cum 
ai de gând să-l eliberezi pe Jaime. 

— Îţi voi spune când voi şti. Planurile sunt ca fructele, 
au nevoie de un anumit timp de coacere. În clipa de faţă, 
am de gând să merg pe străzi şi să iau pulsul oraşului. 
Tyrion îşi aşeză mâna pe capul sfinxului de lângă uşă. O 
ultimă rugăminte, te rog frumos să ai grijă ca Sansa Stark 
să nu păţească nimic. N-ar fi bine să pierdem ambele fiice. 

În faţa sălii de consiliu, Tyrion îl salută, înclinându-şi 
capul, pe Ser Mendon şi îşi croi drum de-a lungul 
culoarului boltit. Bronn îl însoțea. Nu era nici urmă de 
Timett, fiul lui Timett. 


68 


— Unde e Mâna noastră Roşie? întrebă Tyrion. 

— A simţit un impuls de a explora. Nu era genul care 
să-şi piardă vremea pe culoare. 

— Sper că nu va ucide nicio persoană importantă. 

Oamenii clanului aduşi de Tyrion din fortărețele lor din 
Munţii Lunii erau loiali în felul lor sălbatic, dar erau 
mândri şi certăreţi deopotrivă, predispuşi să răspundă 
insultelor, reale sau imaginare, cu sabia. 

— Încearcă să-l găseşti. Şi cât timp te ocupi de asta, ai 
grijă ca toţi ceilalţi să fie adăpostiţi şi hrăniţi. Li vreau în 
cazarma din spatele Turnului Mâinii Regelui, dar nu-l lăsa 
pe îngrijitor să pună Ciorile de Piatră lângă Fraţii Lunii şi 
spune-i că Oamenii Arşi trebuie să aibă o sală numai a lor. 

— Tu unde vei fi? 

— Mă întorc la Nicovala Spartă. 

Bronn zâmbi cu insolenţă. 

— Ai nevoie de o escortă? Se spune că drumurile sunt 
periculoase. 

— Îl voi chema pe căpitanul gărzii de la Casa surorii 
mele şi îi voi aminti că nu sunt mai puţin Lannister decât 
ea. Trebuie să-şi reamintească faptul că jurământul său 
este faţă de Casterly Rock, nu faţă de Cersei sau Joffrey. 

O oră mai târziu, Tyrion plecă de la Fortăreaţa Roşie, 
însoţit de o duzină de străjeri Lannister în mantii purpurii 
şi coifuri cu lei. În timp ce trecură pe sub poarta-ghilotină, 
observă capetele ridicate pe ziduri. Negre de putreziciune 
şi smoală învechită, deveniseră de mult de nerecunoscut. 

— Căpitane Vylarr, strigă el. Vreau ca astea să fie date 
jos mâine. Dă-le surorilor tăcute să le curețe. 

Va fi infernal să le potrivească cu trupurile lor, dar 
acest lucru trebuia făcut. Chiar şi în toiul războiului, 
trebuiau respectate anumite reguli de bună-cuviinţă. 

Vylarr deveni şovăitor. 

— Înălţimea Sa ne-a spus că doreşte să rămână pe 
ziduri capetele trădătorilor, până ce umple acele ultime 
trei ţepe de acolo, de la capăt. 

— Lasă-mă să ghicesc. Una este pentru Robb Stark, 
celelalte pentru Lordul Stannis şi Lordul Renly. Aşa să fie? 


69 


— Da, stăpâne. 

— Nepotul meu împlineşte astăzi treisprezece ani, 
Vylarr. Încearcă să-ţi aminteşti asta. Mâine vreau să fie 
date capetele jos, altfel una dintre acele ţepe goale ar 
putea să aibă un alt chiriaş. Pricepi ce vreau să spun, 
căpitane? 

— Mă voi ocupa personal să fie date jos, stăpâne. 

— Bine. 

Tyrion dădu pinteni calului şi se îndepărtă, lăsând 
mantiile roşii să-l urmeze cum puteau. 

li spusese lui Cersei că avea de gând să ia pulsul 
oraşului. Nu era întru totul o minciună. Lui Tyrion 
Lannister nu-i plăceau prea multe dintre cele văzute. 
Străzile de la Debarcaderul Regelui fuseseră mereu 
aglomerate, gălăgioase şi zgomotoase, dar acum duhneau 
a pericol într-un fel pe care nu şi-l amintea din ultimele 
vizite. Un cadavru gol se lăbărţa în canalul de scurgere de 
lângă Strada Războaielor de Ţesut, sfâşiat de o haită de 
câini sălbăticiţi, dar nimănui nu părea să-i pese. Paznicii 
erau la tot pasul, deplasându-se câte doi pe alei, în 
mantiile lor aurii şi cămăşile din zale negre, cu ciomege de 
fier mereu la îndemână. Pieţele erau pline de oameni 
zdrenţăroşi care-şi vindeau bunurile din casă pe nimic... şi 
frapant de lipsite de gospodari care să vândă mâncare. 
Puținele produse pe care le văzu erau de trei ori mai 
scumpe decât fuseseră cu un an în urmă. Un vânzător 
ambulant oferea spre vânzare şobolani prăjiţi pe o ţepuşă. 
„Şobolani proaspeţi!” striga în gura mare, „Şobolani 
proaspeţi”. Fără îndoială, şobolanii proaspeţi erau de 
preferat şobolanilor vechi, putreziţi. Înfricoşător era faptul 
că şobolanii arătau mai apetisant decât majoritatea 
produselor pe care le vindeau măcelarii. Pe Strada Făinii, 
Tyrion văzu paznici tot la a doua uşă de prăvălie. In 
vremuri de sărăcie, până şi brutarii găseau că mercenarii 
erau mai ieftini decât pâinea, cugetă el. 

— Nu se aduce niciun fel de mâncare, nu-i aşa? îl 
întrebă pe Vylarr. 


70 


— Destul de puţină, recunoscu căpitanul. Cu războiul 
din ţările riverane şi cu Lord Renly care ridică rebeli în 
Highgarden, drumurile sunt închise la miazăzi şi la apus. 

— Şi ce a făcut buna mea soră ca să rezolve situaţia? 

— la măsuri pentru restabilirea liniştii în regat, îl 
asigură Vylarr. Lordul Slynt a triplat Garda Oraşului şi 
regina a pus o mie de meşteri să lucreze la structura 
noastră de apărare. Pietrarii întăresc zidurile, tâmplarii 
construiesc catapulte cu miile, meşterii fac săgeți, fierarii 
săbii, iar Breasla Alchimiştilor a promis zece mii de ulcele 
cu foc sălbatic. 

Tyrion se foi stânjenit în şa. Era mulţumit că Cersei nu 
stătuse cu mâinile în sân, dar pulberea de foc era un lucru 
perfid şi zece mii de ulcele erau destule ca să transforme 
tot Debarcaderul Regelui în cenuşă. Nu era niciun secret 
că Regele Robert îşi lăsase regatul împovărat de datorii şi 
că alchimiştii erau adesea luaţi drept altruişti. 

— Lordul Degețel găseşte mereu o soluţie. A impus 
taxă pentru intrarea în oraş. 

— Da, asta ar merge, spuse Tyrion, gândind: /steț. Istețt 
şi crud. 

Zeci de mii fugiseră de luptă pentru presupusa 
siguranţă de la Debarcaderul Regelui. Îi văzuse pe drumul 
regelui, grupuri de mame cu copii şi taţi neliniştiţi care se 
holbau la caii şi căruțele lui cu ochi lacomi. Odată ajunşi în 
oraş, fără îndoială vor fi plătit cu tot ce aveau pentru a 
aşeza acele ziduri înalte, liniştitoare, între ei şi război, 
deşi, dacă ar fi ştiut despre pulberea de foc, s-ar putea să 
se fi gândit mai bine. 

Hanul aşezat sub semnul nicovalei sparte se înălța în 
preajma acelor ziduri, aproape de Poarta Zeilor, pe unde 
intraseră dimineaţă. Când pătrunseră în curte, un băiat 
alergă să-l ajute pe Tyrion să coboare de pe cal. 

— Du-ţi oamenii înapoi la castel, îi spuse lui Vylarr. Îmi 
voi petrece noaptea aici. 

Căpitanul îl privi cu neîncredere: 

— Vei fi în siguranţă, stăpâne? 


71 


— Ei bine, căpitane, cât despre asta, când am părăsit 
hanul, azi-dimineaţă, era plin de Urechi Negre. Nu poţi fi 
în siguranţă când Chella, fiica lui Cheyk, e prin preajmă. 
Tyrion porni spre uşă cu pas legănat, lăsându-l pe Vylarr 
să dezlege înţelesul vorbelor sale. 

O rafală de voioşie îl întâmpină când intră în sala de 
mese a hanului. Recunoscu chicotitul gutural al lui Chella 
şi muzica mai domoală a râsului lui Shae. Fata şedea lângă 
foc, sorbind din vin la o masă rotundă, cu trei oameni ai 
Urechilor Negre care fuseseră lăsaţi să o păzească şi un 
bărbat rotofei care stătea cu spatele la el. Hangiul, 
presupuse, până ce Shae îl strigă pe Tyrion şi intrusul se 
ridică: 

— Bunul meu stăpân, sunt atât de bucuros să te văd, 
izbucni el cu un zâmbet moale de eunuc pe faţa pudrată. 

Tyrion se împletici. 

— Lord Varys. Nu mă aşteptam să te văd aici. Lua-l-ar 
Ceilalţi, cum i-o fi găsit atât de repede? 

— lartă-mă dacă deranjez, zise Varys. M-a împins o 
pornire spontană de a o întâlni pe tânăra ta doamnă. 

— Tânăra doamnă, repetă Shae, savurându-i cuvintele. 
Ai dreptate pe jumătate, domnul meu. Sunt tânără. 

Optsprezece ani, gândi Tyrion. Optsprezece şi e o târfā, 
dar iute şi isteaţă, ageră ca o pisică în aşternut, cu ochi 
mari şi negri şi părul negru frumos şi dulce, moale, cu 
gura mică, infometată... şi este a mea! Fii blestemat, 
eunucule. 

— Mă tem că eu sunt intrusul, Lord Varys, zise el cu 
amabilitate forţată. Când am intrat, eraţi în toiul 
distracţiei. 

— Stăpânul Varys o complimenta pe Chella pentru 
urechile sale şi îi spunea că trebuie că a ucis mulţi bărbaţi 
ca să aibă un colier atât de frumos, explică Shae. Îl scotea 
din sărite să o audă spunându-i lui Varys Stăpâne, pe tonul 
acela; aşa îi spunea lui în jocurile de alcov. Iar Chella i-a 
zis că doar laşii îi ucid pe cei înfrânți. 

— E mai curajos să laşi omul în viaţă, cu şansa de a-şi 
spăla ruşinea câştigându-şi înapoi urechea, explică Chella, 

72 


o femeie mică, negricioasă, pe al cărei colier 
înspăimântător erau atârnate nu mai puţin de patruzeci şi 
şase de urechi uscate, încreţite. Tyrion le numărase 
cândva. Doar aşa poţi dovedi că nu te temi de duşmanii tăi. 

Shae scoase un strigăt. 

— Şi pe urmă, stăpânul zice că dacă ar fi o Ureche 
Neagră nu ar mai putea dormi, din cauza viselor despre 
cei cu o singură ureche. 

— O problemă cu care nu voi fi niciodată nevoit să mă 
confrunt, spuse Tyrion. Sunt îngrozit de duşmanii mei, aşa 
că îi ucid. 

Varys chicoti. 

— Bei cu noi nişte vin, domnul meu? 

— Voi bea nişte vin. p 

Tyrion se aşeză lângă Shae. Înţelegea ce se petrecea 
aici, chiar dacă Chella şi fata nu înțelegeau. Varys îi 
transmisese un mesaj. Când a spus „M-a impins o pornire 
spontană de a o întâlni pe tânăra ta doamnă, ceea ce a 
vrut să zică era: Ai încercat s-o ascunzi, dar am ştiut unde 
se află şi cine e şi iată-mă.” Se întreba cine-l trădase. 
Hangiul, acel băiat de la grajduri, străjerul de la poartă... 
sau un om de-al lui? 

— Îmi place să mă întorc întotdeauna în oraş prin 
Poarta Zeilor, îi spuse Varys lui Shae, în timp ce turna 
vinul în cupe. Sculpturile de la Casa Porții sunt 
desăvârşite, mă fac să lăcrimez de fiecare dată când le 
văd. Ochii... atât de expresivi, nu crezi? Parcă te urmăresc, 
în timp ce treci pe sub poartă. 

— N-am observat niciodată, stăpâne, răspunse Shae. 
Mă voi uita din nou mâine, dacă îţi face plăcere. 

Nu te deranja, dulceaţă, gândi Tyrion, învârtind vinul 
în cupă. Nu-i pasă niciun pic de sculpturi. Ochii pe care îi 
laudă sunt ai lui. Vrea să spună că ne urmărea, că ştia că 
suntem aici din clipa în care am trecut de poartă. 

— Fii cu băgare de seamă, copilă, o rugă Varys. 
Debarcaderul Regelui nu e un loc sigur în zilele astea. 
Cunosc bine aceste străzi şi totuşi aproape m-am temut să 
vin astăzi aici, singur şi neînarmat. Pretutindeni sunt 


73 


oameni nelegiuiţi la aceste ore târzii, o, da. Bărbaţi cu 
săbii reci şi inimi şi mai reci. 

Acolo unde eu pot să vin singur şi neinarmat, alţii pot 
să vină cu săbiile în mâini, voia să zică. Shae râse. 

— Dacă încearcă să mă supere, vor avea mai puţin cu o 
ureche când Chella îi va pune pe fugă. 

Varys râse zgomotos, de parcă ar fi fost cel mai 
amuzant lucru pe care îl auzise vreodată, dar ochii nu îi 
râdeau când îi întoarse către Tyrion. 

— Tânăra ta doamnă e foarte agreabilă, dacă aş fi în 
locul tău, aş avea mare grijă de ea. 

— Asta am de gând. Oricine încearcă să-i facă vreun 
rău, ei bine, sunt prea mic ca să fiu Ureche Neagră şi nu 
am niciun fel de pretenţii că sunt curajos. 

Vezi? Vorbesc aceeaşi limbă cu tine, eunucule. Atinge- 
te de ea şi îţi voi lua capul. 

— Eu am să vă las. Varys se ridică. Ştiu cât trebuie să 
fii de obosit. Am vrut doar să-ţi urez bun venit, stăpâne, şi 
să-ţi spun cât sunt de încântat de sosirea ta. Avem nevoie 
stringentă de tine în consiliu. Ai văzut cometa? 

— Sunt scund, nu orb, răspunse Tyrion. Afară, pe 
Drumul Regelui, părea că acoperă jumătate din cer, 
întrecând în strălucire luna nouă. 

— Pe străzi, oamenii o numesc Mesagerul Roşu, spuse 
Varys. Se zice că vine ca un vestitor înaintea unui rege, 
pentru a ne preveni că ne aşteaptă foc şi sânge. Eunucul 
îşi frecă mâinile pudrate. Pot să te las cu o mică 
ghicitoare, Lord Tyrion? Nu aşteptă răspunsul. Intr-o 
cameră stăteau trei oameni mari, un rege, un preot şi un 
om bogat, cu aurul lui. Între ei se afla un mercenar, un 
omuleţ de condiție obişnuită şi fără o minte prea 
strălucită. Fiecare dintre cei mari îl rugă să-i ucidă pe 
ceilalţi doi. Fă-o, spuse regele, căci eu sunt conducătorul 
tău de drept. Fă-o, spuse preotul, căci eu vă poruncesc în 
numele zeilor. Fă-o, spuse bogatul, şi tot aurul va fi al tău. 
Aşa că, spune-mi, cine trăieşte şi cine moare? Cu o 
plecăciune adâncă, eunucul ieşi alergând cu picioare moi, 
încălţate în papuci. 

74 


Când dispăru, Chella scoase un fornăit, iar Shae îşi 
încreţi faţa drăgălaşă. 

— Bogatul trăieşte, nu-i aşa? 

Tyrion sorbi din vin, gânditor. 

— Probabil. Sau nu. Asta depinde de mercenar, se 
pare. Lăsă cupa jos. Haideţi, să mergem sus. 

Fu nevoită să-l aştepte în capul scărilor, căci picioarele 
ei erau zvelte şi suple, în timp ce ale lui erau scurte, 
pipernicite şi suferinde. Dar ea zâmbea când o ajunse din 
urmă. 

— "Ţi-a fost dor de mine? îl tachină, luându-l de mână. 

— Cu disperare, recunoscu Tyrion. Shae era doar puţin 
mai înaltă de un metru cincizeci, şi cu toate acestea 
trebuia să-şi ridice privirea către ea, dar în cazul ei, găsea 
că nu-l deranjează. Era dulce de privit de jos în sus. 

— Îţi va fi tot timpul dor de mine în Fortăreaţa ta 
Roşie, spuse Shae în timp ce-l conducea în camera ei. 
Singur-singurel, în patul tău rece din Turnul Mâinii 
Regelui. 

— Prea adevărat. Tyrion ar fi ţinut-o bucuros cu el, dar 
tatăl său îi interzisese. N-o vei duce pe târfă la curte, 
poruncise Lord Tywin. Să o aducă în oraş era maxima 
sfidare pe care şi-o permisese. Toată autoritatea lui se 
trăgea de la tatăl său, fata trebuia să înţeleagă asta. Nu 
vei fi departe, îi promise. Vei avea o casă, cu paznici şi 
servitori, iar eu te voi vizita cât de des voi putea. 

Shae trânti uşa. Prin ochiurile de geam înceţoşate 
putea distinge Marele Sept al lui Baelor înălțându-se 
deasupra Dealului din Visenya, dar Tyrion era distras de o 
altă privelişte. Aplecându-se, Shae îşi apucă rochia de tiv, 
o trase peste cap şi o azvârli deoparte. Nu purta niciodată 
lenjerie de corp. 

— Nu vei putea niciodată să te odihneşti, spuse ea 
aşezându-se în faţa lui, trandafirie, goală şi încântătoare, 
cu o mână pe şold. Te vei gândi la mine de fiecare dată 
când vei merge la culcare. Pe urmă te vei înfierbânta şi nu 
vei avea pe nimeni lângă tine şi nu vei fi niciodată în stare 
să dormi până când nu... Zâmbi, acel zâmbet maliţios care 


75 


îi plăcea atât de mult lui Tyrion. De aceea i se spune 
Turnul Mâinii, stăpâne? 

— Taci şi sărută-mă, îi porunci. 

Simţea gustul vinului pe buzele ei, sânii mici şi tari 
striviţi de trupul său, în timp ce degetele ei se plimbau 
către cureaua pantalonilor lui. 

— Leul meu, şopti ea când întrerupse sărutul pentru a 
se dezbrăca. Dulcele meu stăpân, uriaşul meu din clanul 
Lannister. Tyrion o împinse pe pat. Când o pătrunse, ea 
ţipă destul de tare ca să-l trezească din mormânt pe Baelor 
cel Binecuvântat, iar unghiile ei lăsară urme adânci pe 
spatele lui. Niciodată nu avusese parte de o durere care 
să-i placă măcar pe jumătate atât de mult. 

Prostule, îşi spuse după aceea, în timp ce zăceau în 
mijlocul saltelei, tolăniţi între aşternuturile şifonate. Vei 
învăța vreodată, piticule? E o târtă, blestematule, îţi 
iubeşte banii, nu bărbăţia. Îţi aduci aminte de Tysha? Dar 
când degetele lui alunecară uşor peste un sfârc, acesta se 
întări la atingere, iar el putu observa urma lăsată pe sâni, 
unde o muşcase cu pasiune. 

— Aşadar, ce ai să faci stăpâne acum, că eşti Mâna 
Regelui? îl întrebă Shae în timp ce el ţinea în palmă acea 
carne dulce, caldă. 

— Ceva la care Cersei nu se aşteaptă, murmură Tyrion 
încet lângă gâtul ei mlădios. Voi face... dreptate. 


76 


BRAN 


Bran prefera piatra dură a banchetei de lângă 
fereastră, nu confortul păturilor şi al patului său de puf. În 
pat, zidurile se strângeau în jurul lui şi tavanul atârna greu 
deasupra; în pat, camera îi era celulă, iar Winterfell 
otravă. Însă dincolo de fereastră, lumea largă continua să 
îl cheme. 

Nu putea să umble, nici să se caţere, nici să vâneze sau 
să se lupte cu sabia de lemn, ca pe vremuri, dar încă putea 
privi. li plăcea să se uite cum ferestrele începeau să 
lumineze peste Winterfell, în timp ce lumânările şi focurile 
din cămine erau aprinse în spatele ochiurilor de geam în 
formă de diamant ale turnului şi ale castelului şi îi plăcea 
să audă cum lupii străvechi urlă la stele. 

În ultimul timp, visa adesea lupii. Îmi vorbesc mie, 
frate către frate, îşi zise când lupii începură să urle. 
Aproape îi putea înţelege... nu tocmai, nu cu adevărat, dar 
aproape, de parcă ar fi cântat într-o limbă pe care o 
cunoscuse cândva şi o uitase. Cei din clanul Walder s-ar 
putea speria de ei, dar cei din clanul Stark aveau sânge de 
lup. Aşa îi spusese Bătrâna Nan. „Deşi e mai puternic la 
unii decât la alţii”, îl prevenise. 

Vara urletele erau prelungi şi triste, pline de suferinţă 
şi alean. Urletele Câinelui Lăţos erau mai sălbatice. 
Glasurile lor se risipeau ca un ecou prin curţi şi încăperi 
până ce castelul întreg răsuna, de parcă o haită mare 
bântuia cetatea Winterfell, şi nu doar doi... Doi, acolo unde 
cândva fuseseră şase. Oare le e dor şi lor de frați şi surori? 
se întrebă Bran. Oare îl cheamă pe Vânt Cenuşiu şi pe 
Nălucă, pe Nymeria şi pe umbra lui Lady? Vor să vină 
acasă şi să fie impreună o haită? 

— Cine poate cunoaşte mintea unui lup? i-a zis Ser 
Rodrik Cassel când Bran l-a întrebat de ce urlau. Mama lui 


77 


Bran îl numise castelan la Winterfell în absenţa ei şi 
îndatoririle îi lăsau puţin timp pentru întrebări inutile. 

— Urlă după libertate, a spus Farlen, care era 
administratorul adăpostului şi nu iubea mai mult lupii 
decât îi iubeau câinii lui de vânătoare. Nu le place să fie 
treziţi şi cine-i poate învinui? Locul sălbăticiunilor e în 
sălbăticie, nu într-un castel. 

— Vor să vâneze, a fost de acord Gage, bucătarul, în 
timp ce amesteca bucăţelele de seu într-un cazan mare cu 
tocană. Lupul, se ştie, are un miros mai bun decât orice 
om. Pasămite au simţit mirosul prăzii. 

Maester Luwin nu era de aceeaşi părere. 

— Lupii urlă adesea la lună. Aceştia urlă la cometă. 
Vezi cât e de strălucitoare? Probabil au impresia că este 
luna. 

Când Bran i-a repetat asta lui Osha, aceasta a râs 
zgomotos. 

— Lupii tăi au mai multă minte decât Maester al tău, a 
spus îngrijitoarea. Cunosc adevăruri pe care bătrânul le-a 
uitat. Felul în care a rostit asta l-a făcut să se înfioreze, iar 
când a întrebat ce semnificaţie avea cometa, ea a răspuns: 
Sânge şi foc, băiete, nimic plăcut. 

Bran l-a întrebat pe Septonul Chayle despre cometă 
când alegeau nişte suluri salvate din incendiul de la 
bibliotecă. 

— Este sabia care ucide anotimpul, i-a răspuns el, şi, 
curând după sosirea corbului alb din Oraşul Vechi, vestind 
toamna, se dovedi că avea mare dreptate. 

Cu toate acestea, Bătrâna Nan era de altă părere, iar 
ea trăise mai mult decât oricare dintre ei. 

— Dragoni, a spus ea, ridicând capul şi adulmecând. 
Era pe jumătate oarbă şi nu putea vedea cometa, dar 
susţinea că o putea mirosi. Sunt dragoni, băiete, a insistat 
ea. 

Nan nu l-a numit prinţ, nu îl numea aşa niciodată. 
Hodor a spus doar „Hodor”. Asta era tot ce spunea mereu. 

Şi totuşi, lupii urlau. Străjerii de pe ziduri murmurau 
blesteme, câinii de vânătoare din ţarcuri lătrau furioşi, caii 

78 


loveau în grajdurile lor, cei din clanul Walder tremurau 
lângă foc şi până şi Maester Luwin se plângea de nopţile 
de nesomn. Numai lui Bran nu îi păsa. Ser Rodrik 
îngrădise lupii în pădurea zeilor după ce Câinele Lăţos l-a 
muşcat pe micul Walder, dar pietrele de la Winterfell jucau 
feste ciudate cu sunetele şi uneori se auzeau de parcă s-ar 
fi aflat în curte, chiar sub fereastra lui Bran. Alteori ar fi 
putut jura că se aflau sus, pe zidurile împrejmuitoare, dând 
târcoale ca nişte santinele. Îşi dorea să-i poată vedea. 

Putea vedea cometa atârnată peste Sala Străjerilor şi 
peste Turnul Clopotului şi, mai departe, Prima Fortăreaţă, 
scundă şi rotundă, cu garguiele sale, siluete negre în 
asfinţitul vineţiu. Cândva, Bran cunoscuse fiecare piatră a 
acestor clădiri, pe dinăuntru şi pe dinafară, se căţărase pe 
toate, cocoţându-se pe ziduri la fel de uşor cum alţi băieţi 
alergau pe scări. Acoperişurile lor fuseseră locurile lui 
secrete, iar ciorile de pe turnul sfărâmat prietenii lui 
speciali. 

Şi apoi căzuse. 

Bran nu-şi amintea căzătura, dar se spunea că a căzut, 
aşa că presupunea că era adevărat. Fusese cât pe-aci să 
moară. Când vedea garguiele mâncate de vreme pe vârful 
Primei Fortăreţe, acolo unde se întâmplase, simţea cum i 
se strânge stomacul. Şi acum nu mai putea să se caţere, 
nici să umble, să fugă sau să se lupte cu sabia, iar visul de 
a deveni cavaler îi lăsase un gust amar. 

În ziua când Bran a căzut şi multă vreme după aceea, 
când a zăcut rănit în pat, Vară a urlat. Aşa îi spusese Robb 
înainte de a pleca la război. Vară îl jelise, iar Câinele Lăţos 
şi Vânt Cenuşiu i se alăturaseră în suferinţă. Iar în noaptea 
în care corbul blestemat a adus vorbă despre moartea 
tatălui său, lupii au ştiut şi asta. Bran se afla în micul turn 
al lui Maester împreună cu Rickon, vorbind despre copiii 
din pădure, când Vară şi Câinele Lăţos l-au asurzit pe 
Luwin cu urletele lor. 

Acum pe cine jelesc? Vreun vrăşmaş l-a ucis pe Regele 
Nordului - fratele său, Robb? Căzuse fratele sau bastard, 
Jon Snow, de pe Zid? Murise mama lui, sau vreuna dintre 


79 


surori? Sau era altceva, aşa cum păreau să creadă Maester 
şi Septonul şi Bătrâna Nan? 

Dacă aş fi un lup adevărat, aş înțelege cântecul, gândi 
cu părere de rău. În visele sale cu lupi putea să se caţere 
pe coamele munţilor, să taie de-a curmezişul munţi de 
gheaţă mai înalţi decât orice turn şi să stea în vârf, sub 
luna plină, cu lumea întreagă la picioare, ca odinioară. 

— Oooo, strigă de încercare. Îşi făcu mâinile pâlnie la 
gură şi ridică  creştetul spre cometă:  0Ooooooo- 
000000000000, ahooooooooooooooo, hăuli Bran. Suna 
prostesc, subţire, înfundat şi tremurat, urletul unui băieţel, 
nu al unui lup. Cu toate acestea, Vară răspunse, acoperind 
cu glasul lui vocea firavă a lui Bran, iar Câinele Lăţos îi 
tinu isonul. Bran chiui din nou. Urlară împreună, ultimii 
rămaşi din haita lor. 

Sunetul aduse un străjer la uşa sa, pe Cap de Paie, cu 
negul lui pe nas. Se uită înăuntru, îl văzu pe Bran urlând la 
fereastră şi spuse: 

— Ce-i asta, prinţul meu? 

Bran se simţea ciudat când i se spunea prinţ, deşi era 
moştenitorul lui Robb, iar Robb era acum Rege al 
Nordului. Întoarse capul şi urlă către străjer: 

— 00000000. 00-00-000000000000. 

Cap de Paie se strâmbă. 

— Opreşte-te chiar acum! 

Străjerul se retrase. Când reveni, cu el era Maester 
Luwin, înveşmântat în gri, cu lanţul strâns în jurul gâtului. 

— Bran, fiarele acelea fac destulă gălăgie şi fără 
ajutorul tău. Traversă camera şi puse o mână pe fruntea 
băiatului. E târziu, ar trebui să dormi buştean. 

— Vorbesc cu lupii. Bran îi dădu mâna la o parte. 

— Să-l pun pe Cap de Paie să te ducă în pat? 

— Pot să mă duc singur în pat. Mikken prinsese un 
rând de bare de fier în zid, ca Bran să se poată deplasa 
singur prin cameră, trăgându-se cu mâinile. Mergea încet 
şi greu, iar umerii îl dureau, dar ura să fie dus în braţe. 
Oricum, nu trebuie să dorm dacă nu vreau. 


80 


— Toţi oamenii trebuie să doarmă, Bran. Chiar şi 
prinții. 

— Când dorm, mă transform în lup. Bran îşi întoarse 
faţa şi privi afară, în noapte. Lupii visează? 

— Toate fiinţele visează cred, dar nu ca oamenii. 

— Morţii visează? întrebă Bran, gândindu-se la tatăl 
său. În criptele întunecate de sub Winterfell, un pietrar 
cizela în granit chipul tatălui său. 

— Unii spun că da, alţii că nu, răspunse Maester. 
Morţii nu spun nimic despre asta. 

— Copacii visează? 

— Copacii? Nu... 

— Ba da, spuse Bran cu o neaşteptată siguranţă. 
Visează vise de copaci. Uneori visez copaci. Un copac al 
inimii, asemenea celui din pădurea zeilor. Mă cheamă. 
Prefer visele lupilor. Miros lucrurile şi uneori simt gust de 
sânge. 

Maester Luwin trase de lanţul său, acolo unde i se 
freca de gât. 

— Dacă ai petrece mai mult timp cu ceilalţi copii... 

— Îi urăsc pe ceilalţi copii, spuse Bran, referindu-se la 
Walder. Îţi poruncesc să-i trimiţi de aici. 

Luwin deveni sever: 

— Freyii sunt străjerii mamei tale, trimişi aici să fie 
găzduiţi la porunca ei expresă. Nu eşti tu cel care să-i 
alunge şi nici nu e frumos. Dacă i-am da afară, unde s-ar 
duce? 

— Acasă. E vina lor că nu mă laşi să-l am pe Vară. 

— Băiatul Frey nu a cerut el să fie atacat, spuse 
Maester, aşa cum n-am cerut nici eu. 

— Dar acela a fost Câinele Lăţos. Imensul lup negru al 
lui Rickon era atât de sălbatic, încât uneori îl speria până 
şi pe Bran. Vară nu a muşcat niciodată pe nimeni. 

— Vară i-a smuls beregata unui om chiar în această 
cameră, sau ai uitat? Adevărul e că acei căţeluşi dulci pe 
care tu şi fraţii tăi i-aţi găsit în zăpadă au devenit animale 
fioroase. Băieţii Frey sunt înţelepţi că se ţin departe de ei. 


81 


— Ar trebui să-i punem pe Walderi în pădurea zeilor. S- 
ar putea juca de-a stăpânul la răscruce cât ar vrea, iar 
Vară ar putea să doarmă din nou cu mine. Dacă eu sunt 
prinţul, nu îmi dai ascultare? Am vrut să călăresc pe 
Dansator, dar Burtă de Bere nu m-a lăsat dincolo de 
poartă. 

— Şi pe bună dreptate. Pădurea lupilor e plină de 
primejdii, ai fi putut să înveţi asta din ultima ta călătorie. 
Vrei ca vreun proscris să te ia ostatic şi să te vândă 
familiei Lannister? 

— Vară m-ar salva, insistă Bran cu încăpățânare. 
Prinţilor ar trebui să li se permită să călătorească pe mare 
şi să vâneze mistreți în pădurea lupilor şi să se lupte cu 
lăncile la turniruri. _ 

— Bran, copile, de ce te chinuieşti aşa? Intr-o zi s-ar 
putea să faci unele dintre lucrurile astea, dar acum eşti 
doar un băiat de opt ani. 

— Aş prefera să fiu un lup. Atunci aş putea să trăiesc în 
pădure şi să dorm cât vreau eu, şi le-aş putea găsi pe Arya 
şi pe Sansa. Aş mirosi locul unde se află şi m-aş duce să le 
salvez, iar când Robb ar pleca la luptă, m-aş lupta alături 
de el ca Vânt Cenuşiu. I-aş sfârteca gâtlejul Regicidului cu 
dinţii, l-aş sfâşia şi pe urmă războiul s-ar sfârşi şi toată 
lumea s-ar întoarce la Winterfell. Dacă aş fi lup.... Urlă iar: 
000-000-000000000000. 

Luwin ridică glasul: 

— Un prinţ adevărat s-ar bucura... 

— AAHO0OOOOOO, urlă Bran mai tare. AAHOOO- 
000000000. 

Maester cedă. 

— Cum vrei, copile. Cu mâhnire şi dezgust în privire, 
părăsi dormitorul. 

Urlatul îşi pierdu savoarea când Bran rămase singur. 
Se linişti. Fu într-adevăr i-am primit cu bucurie, îşi spuse 
resemnat. Am fost stăpânul în Winterfell, un lord adevărat, 
nu poate să spună că nu am fost. Când Walderii au sosit de 
la Gemeni, Rickon a fost cel care îi voia duşi. La patru ani 
strigase că îi voia pe mama, pe tata şi pe Robb, nu pe 

82 


aceşti străini. Se bazase pe Bran să-i liniştească şi să le 
ureze bun venit Freyilor. Le oferise carne şi mied şi un loc 
lângă foc şi chiar Maester Luwin spusese după aceea că a 
făcut bine. 

Numai că asta a fost înainte de joc. 

Jocul s-a jucat cu un buştean, un toiag, un butoi cu apă 
şi multe strigături. Apa era cea mai importantă. l-au spus 
lui Bran Walder şi Walder. Puteau folosi o scândură sau 
chiar mai multe pietre, iar o creangă putea servi drept 
toiag. Nu trebuia să strigi. Dar fără apă nu era niciun joc. 
Întrucât Maester Luwin şi Ser Rodrik nu aveau de gând să- 
i lase pe copii să o ia razna prin pădurea lupilor, s-au 
descurcat cu unul dintre heleşteiele tulburi din pădurea 
zeilor. Walder şi Walder nu mai văzuseră niciodată apă 
fierbinte ţâşnind din pământ, dar amândoi au presupus că 
aceasta va face ca jocul să fie şi mai grozav. 

Pe amândoi îi chema Walder Frey. Walder cel mare 
spunea că erau mulţi Walderi la Gemeni, toţi botezați după 
bunicul băieţilor, Lord Walder Frey. 

— La Winterfell avem propriile noastre nume, le 
spusese Rickon cu trufie când a auzit asta. 

Jocul se juca astfel: îţi puneai buşteanul pe apă şi unul 
dintre jucători stătea la mijloc cu un băț. El era stăpânul 
răscrucii şi când apărea un alt jucător, trebuia să spună: 
Eu sunt stăpânul răscrucii, tu cine eşti? lar celălalt jucător 
trebuia să ţină un discurs despre cine este şi de ce trebuia 
să i se permită să treacă. Stăpânul putea să-l pună să 
rostească jurăminte şi să răspundă la întrebări. Nu trebuia 
să spună adevărul, dar jurămintele erau valabile, cu 
excepţia cazului în care spunea „Poate”; aşadar şmecheria 
era să spui „Poate” în aşa fel ca stăpânul răscrucii să nu 
observe. Apoi puteai să încerci să-l dobori în apă şi să devii 
tu însuţi stăpân, dar numai dacă spuseseşi „Poate”. Altfel 
erai scos din joc. Stăpânul putea să doboare pe oricine în 
apă, ori de câte ori voia, şi el era singurul care avea voie 
să folosească băţul. 

În practică, jocul se reducea în principal la împinsături, 
lovituri şi căzături în apă, împreună cu o grămadă de 

83 


discuţii zgomotoase dacă cineva a spus sau nu „Poate”. 
Walder cel Mic era stăpân al răscrucii mai tot timpul. 

I se zicea Walder cel Mic, chiar dacă era înalt şi robust, 
cu faţa roşie şi o burtă mare şi rotundă. Walder cel Mare 
avea trăsăturile ascuţite şi faţa osoasă şi era cu o palmă 
mai scund. 

— E cu cincizeci şi două de zile mai mare ca mine, 
explicase Walder cel Mic, aşa că la început a fost mai 
mare, dar eu am crescut mai repede. 

— Suntem verişori, nu fraţi, a adăugat Walder cel Mare 
micuțul. Eu sunt Walder, fiul lui Jamos. Tatăl meu a fost 
fiul Lordului Walder cu a patra lui soţie. El e Walder, fiul 
lui Merrett. Bunica lui a fost cea de-a treia soţie a Lordului 
Walder, din casa Crakehall. E înaintea mea în linia de 
succesiune, chiar dacă eu sunt mai mare. 

— Doar cu cincizeci şi două de zile, obiectă Walder cel 
Mic. Şi niciunul dinte noi nu va deţine vreodată Gemenii, 
prostule. 

— Eu da, declară Walder cel Mare. Nici nu suntem 
singurii din familia Walder. Ser Steron a fost bunicul lui, 
Walder cel Negru. El e al patrulea în linia succesiunii, şi 
mai sunt Walder cel Roşu, fiul lui Ser Emmon, şi Walder 
Bastardul, care nu e defel pe linia moştenirii. I se spune 
Walder Râuri, nu Walder Frey. În plus, există şi fete pe 
nume Walda. 

— Şi Tyr. Uiţi mereu de Tyr. 

— El e Waltyr, nu Walder, spuse degajat Walder cel 
Mare. Şi e după noi, aşa că nu contează. Oricum, mie nu 
mi-a plăcut niciodată. 

Ser Rodrik decretase că vor împărţi vechiul dormitor al 
lui Jon Snow, de vreme ce Jon era în Rondul de Noapte şi 
nu se mai întorcea. Bran ura asta, îl făcea să se simtă de 
parcă băieţii Frey încercau să fure locul lui Jon. 

Privise cu jind cum Walderii se luptau cu Napul, băiatul 
bucătarului, şi cu fetele lui, Joseth, Bandy şi Shyra. Băieţii 
Walder decretaseră că Bran trebuie să fie judecătorul şi să 
hotărască dacă cineva a spus sau nu „Poate”, dar îndată ce 
au început jocul, l-au uitat cu totul. 


84 


Ţipetele şi stropeala cu apă i-au atras în curând şi pe 
alţii. Palia, fata de la adăpostul animalelor, Calon, băiatul 
lui Cayn, Tom Too, al cărui tată, Tom Grăsanul, murise 
împreună cu tatăl lui Bran la Debarcaderul Regelui. În 
scurt timp, erau cu toţii uzi până la piele şi plini de noroi. 
Palia era maro din cap până-n picioare, cu muşchi în păr şi 
se sufoca de râs. Bran nu mai auzise atâtea râsete din 
noaptea când venise corbul blestemat. Dacă aș avea 
picioare, i-aş arunca pe toți în apă, gândise el cu 
amărăciune. Nimeni în afară de mine nu ar fi stăpân al 
răscrucii. 

În cele din urmă, Rickon a venit alergând din pădurea 
zeilor, cu Câinele Lăţos la călcâie. I-a privit pe Nap şi pe 
Walder cel Mic cum se luptă pentru băț până ce Nap şi-a 
pierdut echilibrul şi s-a prăbuşit, împroşcând apa, cu 
braţele fluturând. Rickon a strigat: 

— Eu! Acum eu! Vreau să mă joc! Walder cel Mic i-a 
făcut semn să se apropie, iar Câinele Lăţos a dat să-l 
urmeze. 

— Nu, Lăţosule, i-a poruncit fratele său. Lupii nu se pot 
juca. Tu rămâi cu Bran. Şi aşa a făcut... 

„„„până când Walder cel Mic l-a plesnit pe Rickon cu 
băţul, direct peste stomac. Inainte ca Bran să clipească, 
lupul negru a zburat peste buştean, în apă s-a văzut sânge, 
băieţii Walder ţipau de moarte, Rickon stătea în noroi şi 
râdea, iar Hodor s-a apropiat cu pas greoi, strigând: 

— Hodor! Hodor! Hodor! 

După această întâmplare, în mod ciudat, Rickon a 
hotărât că îi plac Walderii. Nu s-au mai jucat niciodată de- 
a stăpânul răscrucii, dar s-au jucat alte jocuri - Monştri şi 
fecioare, Şobolani şi pisici, Vino-în-castelul-meu, tot felul 
de jocuri. Cu Rickon de partea lor, băieţii Walder dădeau 
iama în bucătărie în căutare de prăjituri şi faguri de miere, 
alergau în jurul zidurilor, aruncau oase căţeilor din ţarcuri 
şi se antrenau cu săbii de lemn, sub privirile vigilente ale 
lui Ser Rodrik. Rickon le-a arătat chiar şi cavourile adânci 
de sub pământ, unde pietrarul sculpta mormântul tatălui 
său. 

85 


— Nu ai dreptul! a ţipat Bran la fratele său, când a 
auzit. Acela era locul nostru, un loc al familiei Stark! Dar 
lui Rickon nu i-a păsat. 

Uşa de la dormitorul său se deschise. Maester Luwin 
ducea un ulcior verde şi de data aceasta cu el veniră Osha 
şi Cap de Paie. 

— Ţi-am făcut o licoare de dormit, Bran. 

Osha îl ridică în braţele ei osoase. Era foarte înaltă 
pentru o femeie, şi neobişnuit de puternică. Îl duse în pat 
fără efort. 

— Asta o să-ţi asigure un somn fără vise, spuse 
Maester Luwin în timp ce scoase dopul sticlei. Un somn 
dulce, fără vise. 

— Chiar aşa? întrebă Bran, dornic să creadă. 

— Da. Bea. 

Bran bău. Poţiunea era groasă şi prăfoasă, dar în ea 
era miere, aşa că alunecă uşor. 

— Mâine dimineaţă te vei simţi mai bine. 

Luwin îi zâmbi lui Bran şi îl mângâie, luându-şi rămas 
bun. Osha rămase în urmă: 

— Din nou visul cu lupi? 

Bran încuviinţă. 

— N-ar trebui să te zbaţi atâta, băiete. Văd că vorbeşti 
cu pomul inimii. Poate că zeii încearcă să-ţi răspundă. 

— Zeii? murmură el, deja somnoros. Chipul lui Osha se 
înceţoşă şi se întunecă. Somn dulce, fără vise, gândi Bran. 

Totuşi, când întunericul se închise peste el, se pomeni 
în pădurea zeilor, mişcându-se în linişte mai jos de 
santinelele verzi-gri şi stejarii cioturoşi, vechi de când 
lumea. Merg, gândi el exultând. O parte din el ştia că era 
doar un vis, dar chiar şi visul că mergea era mai bun decât 
adevărul camerei sale, pereţi şi tavan şi uşă. 

Era întuneric printre copaci, dar cometa îi lumina 
calea, iar picioarele îi erau sigure. Înainta pe patru 
picioare sănătoase, puternice şi agile, şi simţea pământul 
de dedesubt, foşnetul dulce al frunzelor care cădeau, 
rădăcinile groase şi pietrele tari, straturile adânci de 
humă. Era un sentiment plăcut. 


86 


Mirosurile îl îmbătau, vii şi ameţitoare, miasma crudă, 
murdară, a heleşteielor fierbinţi, parfumul pământului 
putred, bogat, sub picior, veveriţele prin stejari. Mirosul 
de veveriţă îl făcu să-şi aducă aminte de gustul sângelui 
fierbinte şi de felul cum îi trosneau oasele între dinţi. Gura 
i se umplu de salivă. Mâncase doar cu o jumătate de zi în 
urmă, dar nu-i făcea nicio plăcere să mănânce carne 
moartă, fie şi de căprioară. Auzea veveriţele chiţăind şi 
fremătând deasupra lui, adăpostite printre frunze, dar 
ştiau că nu era bine să coboare în locul unde el şi fratele 
lui stăteau la pândă. 

Simţea şi mirosul fratelui său, un miros cunoscut, 
puternic şi lumesc, mirosul negru ca blana sa. Fratele său 
sălta în jurul zidurilor, cuprins de furie. Se învârtea iar şi 
iar, zi după noapte, noapte după zi, neobosit, căutând... o 
pradă, o ieşire, căutându-şi mama, tovarăşii, haita, 
căutând, căutând, fără să găsească vreodată. 

Dincolo de copaci se ridicau zidurile, mormane de 
stânci omeneşti, moarte, stânci care se iveau pretutindeni 
împrejurul acestui petic de pădure vie. Se înălţau, gri şi 
pestriţe, bălţate de muşchi, dar groase şi puternice şi mai 
sus decât ar fi putut să spere orice lup că poate sări. Fierul 
rece şi lemnul crăpat astupau singurele goluri dintre 
pietrele stivuite care îi înconjurau. Fratele lui se oprea la 
fiecare deschizătură şi îşi dezvelea colții cu furie, dar căile 
rămâneau închise. 

Făcuse acelaşi lucru în prima noapte şi învățase că nu 
era bine. Aici mârâiturile nu foloseau la nimic. Zidurile nu 
se deschideau dacă le înconjura. Oamenii nu se îndepărtau 
dacă ridica piciorul şi marca pomii. Lumea se îngustase în 
jurul lor, dar dincolo de pădurea îngrădită rămâneau 
cavernele mari, cenuşii, din stâncile oamenilor. Dincolo de 
piscurile înalte până la cer, ridicate de mâna omului, 
adevărata lume îl chema şi ştia că trebuia să răspundă sau 
să moară. 


87 


ARYA 


Călătoreau din zori şi până seara, străbăteau păduri şi 
livezi şi câmpuri îngrijite, sătucuri şi târguri înţesate de 
lume şi cetăţi masive. Când se lăsa întunericul, îşi aşezau 
tabăra şi mâncau la lumina Sabiei Roşii. Bărbaţii stăteau 
de pază cu rândul. Arya întrezărea flăcările sclipind 
printre copaci dinspre taberele celorlalţi drumeţi. Erau 
parcă tot mai multe tabere cu fiecare noapte şi tot mai 
mulţi călători cu fiecare zi. 

Veneau în zori, în asfinţit, pe timp de noapte, bătrâni şi 
copii, oameni mari şi mici, fete cu picioarele goale şi femei 
cu copii la sân. Unii mânau căruţe, alţii se hurducăiau în 
spatele carelor cu boi. Cei mai mulţi călăreau cai de 
povară, catâri sau măgari, orice mijloc de transport care 
mergea, alerga sau se rostogolea. O femeie ducea o vacă 
de lapte cu o fetiţă în spate. Arya văzu un fierar împingând 
o tărăboanţă pe roţi care îi ducea uneltele, ciocanele, 
cleştii şi chiar şi o nicovală, iar puţin mai în urmă, alt om 
cu altă tărăboanţă, doar că acesta ducea doi bebeluşi într- 
o pătură. Majoritatea veneau pe jos, cu lucrurile pe umeri, 
osteniţi, cu chipuri îngrijorate. Mergeau spre sud, către 
oraş, către Debarcaderul Regelui, şi doar unul dintr-o sută 
se ostenea să le arunce o vorbă lui Yoren şi alor lui, care 
treceau către nord. Se întrebă de ce nimeni nu mergea în 
aceeaşi direcţie cu ei. 

Mulţi dintre drumeţi erau înarmaţi. Arya văzu pumnale 
şi stilete, seceri şi topoare şi, ici şi colo, câte o sabie. Unii 
îşi făcuseră ciomege din crengi de copac sau îşi ciopliseră 
toiege noduroase. Îşi mângâiau armele şi urmăreau cu 
privirea căruțele, dar, în cele din urmă, lăsau coloana să 
treacă pe lângă ei. Treizeci erau prea mulţi, indiferent ce 
aveau în căruţe. 


88 


Priveşte cu ochii tăi, spunea Syrio, ascultă cu urechile 
tale. 

Într-o zi, o nebună începu să strige la ei de pe 
marginea drumului. 

— Proştilor! O să vă omoare, proştilor! 

Era mică şi sfrijită, cu ochii adânciţi în orbite şi 
picioarele însângerate. 

În dimineaţa următoare, un târgoveţ dichisit, călare pe 
o iapă sură, se opri lângă Yoren şi îl îmbie să-i vândă 
căruțele şi tot ce avea pe numai jumătate din cât valorau. 

— E război, vor lua ce vor, ai face mai bine să-mi vinzi 
mie, amice. 

Yoren se întoarse răsucindu-şi umerii gheboşi şi scuipă. 

Arya observă în aceeaşi zi primul mormânt, o moviliţă 
lângă drum, ca pentru un copil. Pe pământul moale fusese 
aşezat un cristal, iar Lommy vru să-l ia, dar Taurul i-a spus 
că ar fi mai bine să lase morţii în pace. Câteva leghe mai 
departe, Praed le arătă alte morminte, multe dintre ele 
proaspăt săpate. Pe urmă, nu trecu nicio zi fără să 
întâlnească vreunul. 

Într-o noapte, Arya se trezi în întuneric, speriată fără 
vreun motiv anume. Deasupra, Sabia Roşie împărțea cerul 
cu alte o mie de stele. Noaptea i se părea nefiresc de 
tăcută, deşi auzea sforăitul înfundat al lui Yoren, trosnetul 
focului, chiar şi agitația măgarilor. I se părea că lumea îşi 
ţinea respiraţia, iar liniştea o făcea să se înfioare. Adormi 
cu mâna strânsă pe Ac. 

În dimineaţa următoare, când Praed nu se trezi, Arya 
îşi dădu seama că tusea lui fusese cea care lipsise. Săpară 
atunci un mormânt al lor, îngropându-l pe mercenar acolo 
unde adormise. Yoren îl dezbrăcă de obiectele de preţ 
înainte de a arunca pământul peste el. Unul dintre bărbaţi 
ceru cizmele lui, altul pumnalul. Cămaşa de zale şi coiful îi 
fură împachetate. Yoren îi dădu Taurului spada lui Praed. 

— Oşteni ca ai tăi ar putea învăţa să o mânuiască, îi 
spuse. 


89 


Un băiat pe nume Tarber împrăştie o mână de ghinde 
peste trupul lui Praed, ca pe locul acela să crească un 
stejar. 

În seara aceea se opriră într-un sat, la un han acoperit 
cu iederă. Yoren şi-a numărat monedele din taşcă şi a 
hotărât că le ajung pentru o masă caldă. 

— Veţi dormi afară, ca întotdeauna, dar au acolo sală 
de baie, dacă vreunul dintre voi duce dorul unei băi 
fierbinţi şi a unei bucăţi de săpun. 

Arya nu îndrăzni, deşi mirosea deja la fel de urât ca 
Yoren, era lipicioasă şi duhnea. Unele dintre creaturile 
care îşi făceau veacul în hainele ei veniseră cu ea tocmai 
de la Fundătura Puricilor, i se părea nedrept să le înece. 
Tarber, Plăcintă Fierbinte şi Taurul se alăturară şirului de 
bărbaţi care se îndreptau spre baie. Alţii se aşezară la 
rând. Ceilalţi se îngrămădiră în sala de mese. Yoren îl 
trimise pe Lommy cu canistre cu apă la cei trei în lanţuri, 
care rămăseseră legaţi în spatele căruţelor. 

Spălaţi şi nespălaţi deopotrivă, mâncară plăcinte 
fierbinţi cu carne de porc şi mere coapte. Hangiul le dădu 
un rând de bere din partea casei. 

— Am avut un frate care a murit cu ani în urmă. Harnic 
băiat, isteţ, dar într-o zi a fost văzut şterpelind nişte ardei 
gras de pe masa stăpânului. li plăcea gustul, atâta tot. A 
gustat doar din ardei, dar Ser Malcolm era un om aspru. 
Aveţi ardei la Zid? Când Yoren scutură din cap, omul oftă. 
Păcat, lui Lync îi plăceau. 

Arya sorbi cu prudenţă din cana ei, printre 
îmbucăturile de plăcintă, fierbinte încă din cuptor. Uneori 
tata îi lăsa să bea o cană de bere, îşi amintea. Sansa se 
strâmba, spunând că vinul era mult mai bun, dar ei îi 
plăcea destul de mult. Gândul la Sansa şi la tatăl ei o 
întristă. 

Hanul era plin de oameni care se îndreptau către sud şi 
sala mare se umplu de râsete batjocoritoare când Yoren 
spuse că ei se îndreptau în direcţia opusă. 

— Vă veţi întoarce cât de curând, se jură hangiul. Nu e 
chip să mergi spre miazănoapte. Jumătate din câmpuri 

90 


sunt arse şi oamenii care au mai rămas sunt adăpostiţi în 
cetăţile lor întărite. Un grup vine în zori şi altul apare pe 
înserat. 

— Asta nu înseamnă nimic pentru noi, insistă Yoren cu 
înverşunare. Tully sau Lannister, nu are nicio importanţă. 
Rondul nu e de partea nimănui. 

Lordul Tully e bunicul meu, se gândi Arya. Pentru ea 
conta, dar îşi muşcă buza şi tăcu, ascultând. 

— Nu e vorba doar despre Lannisteri şi Tully, spuse 
hangiul. Sunt sălbatici de pe Muntele Lunii, încearcă să le 
spui lor că nu sunteţi de partea nimănui. Şi mai sunt şi cei 
din clanul Stark, urmaşii tânărului lord, fiul defunctei 
Mâini a Regelui... 

Arya se ridică în picioare, străduindu-se să audă. Se 
referea la Robb? 

— Am auzit că băiatul a pornit la luptă călare pe un 
lup, zise un om cu părul bălai, cu o cană în mână. 

— Cleveteli, scuipă Yoren. 

— Omul de la care am auzit a văzut cu ochii lui. A jurat 
că era un lup mare cât un cal. 

— Asta nu înseamnă că e adevărat, Hod, zise hangiul. 
Tu juri mereu că vei plăti ce îmi eşti dator şi încă n-am 
văzut niciun sfanţ. Mulţumea hohoti, iar bărbatul cu părul 
galben roşi. 

— A fost un an prost pentru lupi, se vâri în vorbă un 
bărbat îmbrăcat cu o mantie verde, murdară de pe drum. 
La Ochiul Zeilor, haitele au devenit mai îndrăzneţe ca 
oricând. Oi, vaci, câini, nu are importanţă, omoară după 
bunul plac şi n-au teamă de oameni. Îţi rişti viaţa dacă 
mergi noaptea prin pădurile alea. 

— A, astea sunt poveşti, la fel de adevărate ca toate 
celelalte. 

— Am auzit acelaşi lucru de la verişoara mea, iar ea nu 
e genul care să spună minciuni, interveni o bătrână. Zice 
că e o haită mare, de sute de lupi, care omoară oameni. 
Sunt conduşi de o lupoaică din cel de-al şaptelea iad. 

O lupoaică. Arya îşi dădu pe gât berea, întrebându-se. 
Oare Ochiul Zeilor era lângă Trident? Şi-ar fi dorit să aibă 

91 


o hartă. O părăsise pe Nymeria lângă Trident. Nu aşa 
voise, dar Jory spusese că nu aveau de ales, că dacă 
lupoaica ar fi venit înapoi cu ei, ar fi fost ucisă pentru că l- 
a muşcat pe Joffrey, chiar dacă acesta meritase. Fuseseră 
nevoiţi să strige şi să tipe şi să arunce pietre şi lupoaica nu 
încetase să-i urmărească până ce pietrele Aryei nu o 
loviseră. Probabil că nici măcar nu m-ar recunoaşte, gândi 
Arya. Sau dacă m-ar recunoaşte, m-ar uri. 

Bărbatul în mantie verde spuse: 

— Am auzit cum această căţea a iadului a intrat într-o 
zi în sat... O zi de târg, cu oameni pretutindeni, iar ea a 
intrat fără sfială şi a sfâşiat un prunc din braţele mamei 
sale. Când povestea a ajuns la urechile Lordului Mooton, el 
şi fiii lui au jurat că îi vor veni de hac. Au urmărit-o până la 
vizuină cu o haită de copoi şi abia au scăpat teferi. 
Niciunul dintre câini nu s-a mai întors, nici măcar unul. 

— E doar o poveste, izbucni Arya înainte de a se putea 
înfrâna. Lupii nu mănâncă prunci. 

— Şi ce ştii tu despre asta, flăcăule? întrebă omul cu 
mantie verde. 

Înainte de a se putea gândi la un răspuns, Yoren o 
prinse de braţ. 

— Băiatul e ameţit de bere, asta e tot. 

— Ba nu, nu sunt. Nu mănâncă prunci... 

— Afară, băiete, şi vezi să rămâi acolo până ce înveţi 
să-ţi ţii gura când vorbesc oamenii mari. O împinse cu 
putere spre uşa care ducea în spatele grajdurilor. Du-te 
acum. Vezi dacă grăjdarul a adăpat caii. 

Arya ieşi, încremenită de furie. 

— Nu i-a adăpat, mormăi ea, lovind cu piciorul o piatră 
în timp ce se îndepărta, păşind cu aroganță. Piatra se 
rostogoli şi se opri sub căruţe. 

— Băiete, strigă un glas. Scumpule! 

Unul dintre bărbaţii în lanţuri i se adresa. Agale, Arya 
se apropie de căruţă, cu o mână pe mânerul sabiei. 

Prizonierul ridică o cană goală, cu lanţurile zăngănind. 

— Omul ar mai bea o bere. Mi-e sete, cu brăţările astea 
grele. Era cel mai tânăr dintre cei trei, suplu, cu 


92 


trăsăturile delicate, mereu zâmbitor. Avea părul roşu pe o 
parte şi alb pe cealaltă, îmbâcsit tot şi murdar de pe drum. 
Omul ar mai face şi o baie, zise el, când văzu cum îl 
priveşte Arya. Băiatul şi-ar putea face un prieten. 

— Am prieteni, spuse Arya. 

— Nu văd niciunul, zise omul fără nas. 

Era scund şi gras, cu mâini enorme. Braţele, picioarele 
şi pieptul îi erau acoperite de păr negru, până şi spatele. [i 
amintea de un desen pe care l-a văzut cândva într-o carte, 
cu o maimuţă din Insulele Verii. Gaura de pe faţă îl făcea 
greu de privit mult timp. 

Chelul deschise gura şi sâsâi ca o imensă şopârlă albă. 
Când Arya se crispă şi tresări, bărbatul deschise gura şi îşi 
mişcă limba, numai că era mai degrabă un ciot. 

— Încetează, izbucni ea. 

— Nu-ţi poţi alege tovarăşii în celulele negre, zise 
bărbatul cel chipeş cu părul roşu şi alb. Ceva din felul lui 
de a vorbi îi amintea de Syrio, era la fel, şi totuşi diferit. 
Ăştia doi n-au pic de maniere. Trebuie să-ţi cer iertare. Te 
numeşti Arry, nu-i aşa? 

— Cap Bubos, zise omul fără nas. Cap Bubos, Cap 
Bubos, Băiatul cu Băţul. Bagă de seamă, Lorath, o să te 
lovească cu băţul. 

— Omul trebuie să se ruşineze de compania în care se 
află, Arry, zise chipeşul. Omul acesta are onoarea de a fi 
Jaquen H'ghar, cândva din Oraşul Liber, Lorath. Tovarăşii 
prost-crescuţi din captivitate ai acestui om se numesc 
Rorge - făcu un semn cu cana către bărbatul fără nas - şi 
Muşcătorul. Muşcătorul şuieră din nou spre ea, dezgolind 
o gură plină de dinţi galbeni, numai colţi. Omul trebuie să 
aibă un nume, nu-i aşa? Muşcătorul nu ştie să vorbească şi 
nu ştie să scrie, dar dinţii lui sunt foarte ascuţiţi, aşa că 
omul îi spune Muşcătorul şi el zâmbeşte. Eşti fermecat? 

Arya se îndepărtă de căruţă. 

— Nu. 

Nu-mi pot face rău, îşi spuse, sunt legați în lanţuri. 

Bărbatul îşi întoarse cana cu gura în jos. 

— Omului îi vine să plângă. 

93 


Rorge, cel fără nas, aruncă spre ea cana, cu o 
înjurătură. Cătuşele îl făceau neîndemânatic, dar chiar şi 
aşa i-ar fi aruncat cana grea de cositor direct în cap, dacă 
Arya nu s-ar fi dat la o parte. 

— Adu-ne nişte bere, mucosule. Acum! 

— Tacă-ţi gura! Arya încercă să îşi imagineze ce ar fi 
făcut Syrio. Scoase din teacă sabia de lemn. 

— Apropie-te, spuse Rorge, şi am să-ţi vâr sabia aia în 
fund. 

Teama taie mai adânc decât o sabie. Arya îşi făcu curaj 
să se apropie de căruţă. Fiecare pas era mai dificil decât 
precedentul. Fioroasă ca o lupoaică, liniştită ca o apă 
stătătoare. Cuvintele îi răsunară în cap. Syrio nu s-ar fi 
temut. Era destul de aproape ca să poată atinge roţile, 
când Muşcătorul sări în picioare să o înhaţe, cu lanţurile 
zdrăngănind şi zornăind. Cătuşele îi ţineau mâinile la o 
jumătate de metru de faţa ei. Sâsâi. 

Arya îl lovi cu putere drept între ochii lui mici. Ţipând, 
Muşcătorul se rostogoli pe spate şi se propti cu toată 
greutatea în lanţuri. Zalele alunecară, se răsuciră şi se 
strânseră, iar Arya auzi trosnetul lemnului bătrân, uscat, 
în timp ce inelele mari de fier se lăsară pe scândurile 
căruţei. Mâini imense, palide, bâjbâind după ea în timp ce 
venele se umflară pe braţele Muşcătorului şi, în cele din 
urmă, omul căzu pe spate. Din rănile purulente de pe 
obrajii începu să-i curgă sânge. 

— Băiatul are mai mult curaj decât minte, remarcă 
bărbatul care îşi zicea Jaquen H'ghar. 

Arya se îndepărtă de căruţă. Când simţi mâna pe 
umărul ei, se răsuci, scoțând din nou sabia, dar era doar 
Taurul. 

— Ce faci? 

Îşi ridică mâinile, apărându-se. 

— Yoren a spus că nimeni nu are voie să se apropie de 
cei trei. 

— Nu mă sperie, zise Arya. 


94 


— Atunci eşti prost. Mă sperie pe mine. Mâna Taurului 
căzu pe mânerul sabiei, iar Rorge începu să râdă. Hai să 
plecăm de aici. 

Arya bătu din picior, dar îl lăsă pe Taur să o conducă 
spre intrarea hanului. Râsul lui Rorge şi sâsâitul 
Muşcătorului îi urmări. 

— Vrei să te lupţi? îl întrebă pe Taur. Simţea nevoia să 
lovească în ceva. 

El îi aruncă speriat o privire. Şuviţe de păr negru, des, 
umed încă de la baie, îi cădeau peste ochii albaştri, adânci. 

— Te-aş răni. 

— Ba nu. 

— Nu ştii cât sunt de puternic. 

— Tu nu ştii cât sunt de iute. 

— O cauţi cu lumânarea, Arry. Trase din teacă spada 
familiei Praed. E oţel ieftin, dar e sabie adevărată. 

Arya scoase din teacă Acul. 

— Ăsta e oţel bun, aşa că este mai adevărată decât a 
ta. 

Taurul clătină din cap. 

— Promiţi că n-ai să plângi dacă te tai? 

— Promit dacă promiţi şi tu. Se dădu la o parte, cu 
pasul ei de dansator pe apă, dar Taurul nu se mişcă. Se 
uita la ceva din spatele ei. 

— Ce este? 

— Mantii aurii. Faţa i se crispă. 

Nu putea fi adevărat, gândi Arya, dar când aruncă o 
privire în spate, îi zări venind călare pe drumul regelui, 
şase bărbaţi înveşmântaţi în mantiile aurii ale Gărzii 
Oraşului. Unul dintre ei era ofiţer; purta o platoşă neagră, 
împodobită cu cercuri aurii. Se opriră în faţa hanului. 
Priveşte cu ochii tăi, părea că şopteşte glasul lui Syrio. 
Ochii ei vedeau piele albă sub şei; caii fuseseră supuşi la 
un drum lung şi greu. Cu calmul unei ape liniştite, îl luă pe 
Taur de braţ şi îl trase în spatele unui gard viu înalt, 
înflorit. 

— Ce-i? întrebă Taurul. Ce faci? Hai să mergem. 

— Tăcut ca o umbră, şopti ea trăgându-l jos, la pământ. 

95 


Câţiva dintre ceilalţi oameni ai lui Yoren stăteau în faţa 
sălii de baie, aşteptându-şi rândul. 

— Hei, voi, strigă unul dintre bărbaţii în mantii aurii. 
Sunteţi ultimii care aţi rămas să îmbrăcaţi veşmintele 
negre? 

— S-ar putea, veni răspunsul prudent. 

— Mai bine am veni cu voi, băieţi, zise bătrânul 
Reysen. Am auzit că e frig acolo, la Zid. 

Ofiţerul cu mantia aurie descălecă. 

— Am un mandat pentru un băiat anume... 

Yoren ieşi în faţa hanului, mângâindu-şi barba neagră, 
încâlcită. 

— Cine-l vrea pe băiatul ăsta? 

Ceilalţi bărbaţi în mantii aurii descălecară, aşezându-se 
lângă cai. 

— De ce ne ascundem? şopti Taurul. 

— Pe mine mă vor, îi răspunse Arya şoptit. Urechile îi 
miroseau a săpun. Taci din gură. 

— Regina îl vrea, bătrâne, nu că ar fi treaba ta, zise 
ofiţerul, scoțând un sul de la brâu. Uite, sigiliul Înălţimii 
Sale şi mandatul. 

În spatele gardului viu, Taurul clătină din cap 
neîncrezător. 

— De ce te-ar vrea pe tine regina, Arry? 

Arya îl lovi peste umăr. 

— Taci! 

Yoren pipăi panglica mandatului, cu pata de ceară 
aurie. 

— Frumos. Scuipă. Problema e că băiatul e acum în 
Rondul de Noapte. Ce a făcut în oraş nu are nicio 
importanţă. 

— Pe regină nu o interesează părerile tale, bătrâne, şi 
nici pe mine, zise ofiţerul. Băiatul va fi al meu. 

Arya se gândi să fugă, dar ştia că nu ar putea ajunge 
departe călare pe măgarul ei, când mantiile aurii aveau 
cai. Şi era atât de sătulă de fugă! Fugise când a venit după 
ea Ser Meryn şi iarăşi când i-au ucis tatăl. Dacă ar fi fost 


96 


un adevărat dansator pe apă, ar fi ieşit cu sabia şi i-ar fi 
ucis pe toţi şi n-ar mai fugi niciodată de nimeni. 

— N-o să fie nimeni al tău, zise Yoren cu îndărătnicie. 
Există legi pentru asemenea lucruri. 

Bărbatul în mantie aurie trase din teacă o sabie scurtă. 

— Uite care e legea ta. 

Yoren privi tăişul sabiei. 

— Asta nu e nicio lege, e doar o sabie. Se face că am şi 
eu una. 

Ofiţerul zâmbi. 

— Bătrân nebun, am cinci oameni cu mine. 

Yoren scuipă. 

— Iar eu am treizeci. 

Omul în mantie aurie începu să râdă. 

— Aia? zise un ţopârlan vânjos cu nasul spart. Cine-i 
primul? 

Tarber smulse o furcă dintr-o căpiţă de fân. 

— Eu. 

— Ba nu, eu, strigă Cutjack, pietrarul dolofan, 
scoţându-şi ciocanul din şorţul de piele pe care îl purta 
întotdeauna. 

— Eu, ieşi ca din pământ Kurz, cu cuțitul de jupuit în 
mână. 

— Eu şi cu el. Koss îşi întinse arcul. 

— Toţi, zise Reysen, înhăţând toiagul mare din lemn 
dur pe care îl purta. 

Dobber ieşi gol din sala de baie, cu hainele grămadă, 
văzu ce se petrece şi aruncă totul, în afară de pumnal. 

— Ne luptăm? întrebă el. 

— Aşa cred, zise Plăcintă Fierbinte târându-se în patru 
labe după un bolovan pe care să-l arunce. Lui Arya nu-i 
venea să-şi creadă ochilor. Îl ura pe Plăcintă Fierbinte! El 
de ce şi-ar risca viaţa pentru ea? 

Bărbatul cu nasul spart avea încă impresia că era 
amuzant. 

— Hei, fetiţelor, lăsaţi jos pietrele şi beţele până când 
nu primiţi bătaie. Nu ştiţi niciunul de ce parte se ţine 
sabia. 

97 


— Eu ştiu! 

Arya nu putea să-i lase să moară pentru ea, ca Syrio. 
Nu voia. leşind prin gardul viu, cu sabia în mână, alunecă 
în poziţia unui dansator pe apă. Nas Spart hohoti. Ofiţerul 
o privi de sus până jos. 

— Lasă sabia deoparte, fetiţo, nimeni nu vrea să-ţi facă 
niciun rău. 

— Nu sunt fetiţă, strigă ea cu furie. Ce era cu ei? 
Veniseră atâta drum după ea şi se afla în faţa lor, iar ei 
doar îi zâmbeau? Sunt cel pe care îl căutaţi. 

— EI este cel pe care îl căutăm. Ofiţerul întinse sabia 
către Taur, care se apropiase să stea lângă ea, cu oţelul 
ieftin al clanului Praed în mână. 

Dar fu o greşeală să-şi dezlipească ochii de la Yoren, 
chiar şi pentru o secundă. Intr-o clipită, sabia fratelui în 
negru apăsa pe mărul din gâtul ofițerului. 

— Dar nu e cel pe care o să-l ai, doar dacă nu vrei să 
văd dacă ţi s-a copt mărul. Mai am încă zece-cincisprezece 
fraţi în hanul de colo, dacă tot nu te-ai convins. Dacă aş fi 
în locul tău, aş lăsa sabia aia, mi-aş pune fundul pe calul 
ăla gras şi m-aş întoarce iute în oraş. Scuipă şi apăsă mai 
tare cu vârful sabiei. Acum! 

Degetele ofițerului se desfăcură. Sabia căzu în praf. 

— Pe asta o vom păstra, zise Yoren. E nevoie 
întotdeauna de arme bune la Zid. 

— Cum spui tu. Deocamdată. Soldaţi! Mantiile aurii 
băgară săbiile în teci şi încălecară. Ai face mai bine să 
zburzi la Zidul ăla al tău cât mai repede, bătrâne. Data 
viitoare când am să te prind, cred că am să-ţi iau capul, 
împreună cu al nenorocitului ăluia de băiat. 

— Au încercat alţii mai buni ca tine. Yoren plesni crupa 
calului pe care îl călărea ofiţerul cu latul sabiei şi-l trimise 
în josul drumului. Oamenii săi îl urmară. 

Când se îndepărtară, Plăcintă Fierbinte începu să 
strige, dar Yoren arăta mai furios ca oricând. 

— Prostule! Crezi că a terminat cu noi? Data viitoare 
nu va mai veni ţanţoş şi nu-mi va mai înmâna niciun mesaj 
cu sigiliu. Scoate-i pe ceilalţi din baie, trebuie să ne 

98 


mişcăm. Dacă mergem toată noaptea, poate reuşim să 
rămânem în faţa lor măcar o vreme. Ridică sabia scurtă pe 
care ofiţerul o aruncase. 

— Cine vrea asta? 

— Eu! strigă Plăcintă Fierbinte. A 

— Să n-o foloseşti împotriva lui Arry. li dădu băiatului 
sabia, întinzându-i mânerul, şi se apropie de Arya, dar i se 
adresă Taurului. Regina te vrea cu orice preţ, băiete. 

Arya nu înţelegea. 

— De ce l-ar vrea pe el? 

Taurul se strâmbă la ea. 

— De ce te-ar vrea pe tine? Nu eşti altceva decât un 
şobolan de canal! 

— Ei bine, şi tu nu eşti altceva decât un băiat orfan. 
Sau poate doar se prefăcea că e un băiat orfan. Care e 
numele tău adevărat? 

— Gendry, răspunse el, de parcă nu ar fi fost sigur. 

— Nu văd de ce v-ar vrea cineva pe vreunul, spuse 
Yoren, dar oricum, nu vă poate avea. Luaţi doi gonaci. La 
prima mantie aurie pe care o zăriţi, îndreptaţi-vă iute spre 
Zid, ca şi cum pe urmele voastre ar fi un dragon. Noi, 
ceilalţi, nu facem pentru ei nici cât un scuipat. 

— Cu excepţia ta, sublinie Arya. Omul ăla a spus că o 
să-ţi taie şi ţie capul. 

— Ei bine, cât despre asta, zise Yoren, dacă poate să 
mi-l ia de pe umeri, n-are decât să încerce. 


99 


JON 


— Sam? îl strigă Jon cu glas domol. A 

Aerul mirosea a hârtie, a praf şi a vechi. In faţa lui, 
rafturi înalte de lemn se ridicau în lumina confuză, ticsite 
de cărţi legate în piele şi stive de suluri vechi. O palidă 
lumină gălbuie se filtra printre maldăre dinspre vreo 
lampă ascunsă. Jon stinse lumânarea pe care o ducea în 
mână, preferând să nu rişte prezenţa unei flăcări deschise 
în mijlocul atâtor hârtii vechi şi uscate. Se orientă după 
lumină, pornind pe culoarele înguste de sub tavanele 
boltite din lemn. Înveşmântat în negru din cap până-n 
picioare, era doar o umbră printre umbre, cu părul negru, 
faţa prelungă şi ochii cenuşii. Mâinile îi erau acoperite de 
mănuşi negre din moleschin, dreapta fiindcă era rănită, 
stânga fiindcă se simţea caraghios cu o singură mănuşă. 

Samwell Tarly stătea cocoşat deasupra unei mese, într- 
o nişă săpată într-un perete de piatră. Lumina venea 
dinspre lampa atârnată deasupra capului său. La auzul 
paşilor lui Jon, ridică privirea. 

— Ai stat aici toată noaptea? 

— Chiar? Sam părea uimit. 

— N-ai luat micul dejun cu noi şi patul tău a rămas 
neatins. Rast sugerase că poate Sam dezertase, dar Jon n-a 
crezut nicio clipă. Dezertarea cerea şi ea un anumit fel de 
curaj, iar Sam nu prea avea aşa ceva. 

— E dimineaţă? Aici n-ai cum să-ţi dai seama. 

— Sam, eşti un nebun adorabil, zise Jon. O să-ţi fie dor 
de patul acela când vom dormi pe pământul rece şi tare, îţi 
garantez. 

Sam căscă. 

— Maester Aemon m-a trimis să caut hărţi pentru 
Lordul Comandant. Nu m-am gândit niciodată... Jon, 
cărțile, ai văzut vreodată cum arată? Sunt cu miile! 


100 


Se holbă la el. 

— Biblioteca din Winterfell are peste o sută. Ai găsit 
hărţile? 

— O, da. Mâna lui Sam se roti deasupra mesei, cu 
degetele durdulii, ca nişte cârnăciori, arătând maldărul de 
cărţi şi suluri din faţa lui. O duzină, cel puţin. Desfăşură un 
sul de pergament. Vopseaua s-a decolorat, dar poţi vedea 
unde cartograful a însemnat locurile unde sunt satele 
sălbaticilor şi mai e încă o carte... Unde-o fi acum? Tocmai 
o citeam. Dădu la o parte câteva suluri, pentru a scoate la 
iveală un volum legat în piele putredă. Asta, spuse el cu 
venerație, este relatarea unei călătorii de la Turnul Umbrei 
până, hăt, la Promontoriul Părăsit, de pe Ţărmul Îngheţat, 
scrisă de un cercetaş pe nume Redwyn. Nu e datată, dar 
face referire la Dorren Stark ca Rege al Nordului, aşadar 
trebuie să fie dinaintea Cuceririi. Jon, s-au luptat cu uriași! 
Redwyn a făcut negoţ chiar şi cu copiii pădurii, e scris 
totul aici. Cu gingăşie, întoarse paginile cu un deget. A 
desenat şi hărţi, vezi... 

— Ai putea să scrii şi tu o relatare despre misiunea ta 
de cercetaş, Sam. 

Avusese intenţia să sune încurajator, dar spusese ce nu 
trebuia. Ultimul lucru de care avea nevoie Sam era să i se 
reamintească de ceea ce îi aştepta a doua zi. Începu să 
învârtească sulurile fără rost. 

— Mai sunt şi alte hărţi. Dacă aş avea timp să caut... 
Totul e o harababură. Dar aş putea să pun totul în ordine, 
ştiu că aş putea, însă aş avea nevoie de timp.... ei bine, de 
ani, la drept vorbind. 

— Mormont voia hărţile alea ceva mai devreme. Jon 
scoase un sul dintr-o cutie şi suflă stratul gros de praf de 
pe el. Un colţ i se sfărmă între degete când îl desfăcu. 
Uite, ăsta se fărâmiţează, zise el încruntându-se deasupra 
manuscrisului decolorat. 

— Ai grijă cum îl atingi. Sam înconjură masa şi îi luă 
sulul din mână, ţinându-l ca pe un animal rănit. Cărţile 
importante erau de obicei copiate când aveau nevoie de 


101 


ele. Unele dintre cele mai vechi fuseseră copiate probabil 
de vreo cinci sute de ori. 

— Ei, nu te obosi să o copiezi pe asta. Douăzeci şi trei 
de butoaie de cod marinat, optsprezece cutii cu ulei de 
peşte, un butoi cu sare... 

— Un inventar, zise Sam, sau poate o listă de vânzări. 

— Pe cine interesează cât cod marinat au mâncat acum 
şase sute de ani? se întrebă Jon. 

— Pe mine. Sam aşeză cu grijă sulul în cutia din care îl 
scosese Jon. Poţi afla, într-adevăr, atât de multe din 
asemenea cărţi! Îţi pot spune câţi oameni erau în Rondul 
de Noapte pe vremea aceea, cum trăiau, ce mâncau... 

— Mâncau mâncare, zise Jon, şi trăiau cum trăim şi 
noi. 

— Ai fi surprins. Beciul ăsta e o adevărată comoară. 

— Dacă spui tu. Jon se îndoia. O comoară însemna aur, 
argint şi giuvaiere, nu praf, păianjeni şi piele putrezită. 

— Spun, ripostă băiatul gras. Era mai mare decât Jon, 
după lege era bărbat, dar era greu să te gândeşti la el 
altfel decât la un băieţandru. Am găsit desene ale 
chipurilor din copaci şi o carte despre limba copiilor 
pădurii, lucrări pe care nici măcar Citadela nu le are, 
suluri din vechea Valyria, relatări despre vremuri, calcule 
legate de anotimpuri, scrise de maesteri morţi de o mie de 
ani... 

— Cărţile vor fi tot aici când ne vom întoarce. 

— Dacă ne vom întoarce... 

— Bătrânul Urs aduce două sute de bărbaţi 
experimentați, trei sferturi dintre ei cercetaşi. Qhorin 
Halfhand va mai aduce încă o sută de fraţi din Turnul 
Umbrei. Vei fi în siguranţă, la fel ca în castelul nobilului 
tău tată de la Horn Hill. 

Samwell Tarly schiţă un zâmbet trist. 

— N-am fost niciodată prea în siguranţă nici în castelul 
tatălui meu. 

Zeii fac glume crude, gândi Jon. Pyp şi Toad, numai 
potriviţi să facă parte dintr-un mare grup de cercetaşi, au 
rămas la Castelul Negru, iar Samwell Tarly, auto-declarat 


102 


laş, înfiorător de gras, timid, descurcându-se la călărit 
aproape la fel de prost ca şi cu sabia, era nevoit să 
înfrunte pădurea bântuită. Bătrânul Urs ducea două colivii 
cu corbi, ca să poată trimite vorbă acasă de pe drum. 
Maester Aemon era orb şi mult prea firav ca să 
călătorească împreună cu ei, aşa că intendentul lui fusese 
nevoit să meargă în locul său. 

— Avem nevoie de tine pentru corbi, Sam, şi cineva 
trebuie să mă ajute să-l ţin în frâu pe Grenn. 

Lui Sam începu să-i tremure bărbia. 

— Ai putea avea tu grijă de corbi, sau Grenn, sau 
oricine, zise el cu o uşoară urmă de disperare în glas. Ţi-aş 
putea arăta. Tu ştii şi să scrii, ai putea să-i trimiţi Lordului 
Mormont mesaje la fel de bine ca mine. 

— Eu sunt intendentul Bătrânului Urs. Va trebui să-l 
însoțesc pe el, să am grijă de calul lui, să-i pregătesc 
cortul. Nu voi avea timp să am grijă şi de păsări. Sam, ai 
rostit jurământul. Acum eşti un frate al Rondului de 
Noapte. 

— Unui frate din Rondul de Noapte n-ar trebui să-i fie 
atât de teamă. 

— Tuturor ne este teamă. Am fi nebuni dacă nu ne-ar fi. 
Prea mulţi soldaţi pieriseră în ultimii doi ani, până şi 
Benjen Stark, unchiul lui Jon. Au găsit doi dintre oamenii 
unchiului său în pădure, ucişi, dar trupurile lor se 
ridicaseră în răcoarea nopţii. Degetele arse ale lui Jon se 
crispară când îşi aminti. Vedea şi acum acea creatură în 
vis, Othor, mort, cu ochii albaştri, arzători, şi mâinile 
negre şi reci, dar acesta era ultimul lucru pe care trebuia 
să i-l amintească lui Sam. Nu e nicio ruşine să simţi teamă, 
mi-a spus tata, ceea ce contează este cum reuşim s-o 
înfruntăm. Vino, o să te ajut să aduni hărţile. 

Sam încuviinţă cu un aer nefericit. Rafturile erau atât 
de apropiate încât, la plecare, fură nevoiţi să meargă unul 
în spatele celuilalt. Galeria se deschidea către unul dintre 
tunelurile pe care fraţii le numeau potecile viermilor, 
culoare subterane şerpuitoare care legau pivnițele de 
turnurile castelului negru pe sub pământ. Vara, potecile 


103 


viermilor erau arareori folosite de altcineva în afară de 
şobolani şi alte animale dăunătoare, dar iarna era altceva. 
Când nămeţii se ridicau înalţi şi vânturile îngheţate veneau 
vuind dinspre miazănoapte, tunelurile erau tot ceea ce 
tinea Castelul Negru în picioare. _ 

Curând, gândi Jon, în timp ce urcau. Îl văzuse pe 
vestitorul care venise la Maester Aemon să aducă vorbă 
despre sfârşitul verii, marele corb al Citadelei, alb şi 
liniştit ca Năluca. Avusese parte cândva de o iarnă, când 
era foarte tânăr, dar toată lumea era de acord că fusese o 
iarnă scurtă şi blândă. Aceasta va fi altfel. Simţea în oase. 

Când ajunseră la suprafaţă, Sam răsufla ca foalele unui 
fierar din cauza treptelor abrupte. leşiră în bătaia unui 
vânt puternic care făcu mantia lui Jon să se răsucească şi 
să fâlfâie. Nălucă dormea în spatele peretelui de chirpici al 
hambarului, dar se trezi la apariţia lui Jon, ridicându-şi, 
ţeapănă în sus, coada albă, stufoasă, când alergă spre ei. 

Sam se uită chiorâş la Zid. Se înălța ameninţător 
deasupra lor, o stâncă de gheaţă de peste două sute de 
metri. Culoarea gheții se schimba cu fiecare modificare a 
luminii. Acum avea albastrul intens al râurilor îngheţate, 
acum albul murdar al zăpezii învechite, iar când prin faţa 
soarelui trecea un nor, se întuneca în cenuşiul palid al 
pietrei cavernoase. Zidul se întindea la răsărit şi la apus 
cât vedeai cu ochii, atât de mare încât eclipsa donjoanele 
acoperite cu lemn şi turnurile de piatră ale castelului, 
făcându-le să pară minuscule. Era capătul lumii. 

Iar noi mergem dincolo de el. 

Cerul dimineţii era brăzdat de nori gri, delicaţi, dar 
palida linie roşie era acolo, în spatele lor. Fraţii în negru 
numiseră cometa rătăcitoare Torța lui Mormont, spunând 
(doar pe jumătate în glumă) că zeii trebuie că au trimis-o 
ca să lumineze calea bătrânului prin pădurile bântuite. 

— Cometa este atât de strălucitoare încât acum o poţi 
vedea şi ziua, spuse Sam, umbrindu-şi ochii cu o mână de 
cărţi. 

— Lasă cometele, Bătrânul Urs vrea hărţile. 


104 


Nălucă mergea la galop în faţa lor. Terenurile păreau 
părăsite în dimineaţa aceasta, cu atâţia cercetaşi plecaţi la 
bordelul din Oraşul Cârtiţei, săpând după comori 
îngropate sau îmbătându-se criţă. Grenn plecase cu ei, 
Pyp, Halder şi Toad se oferiseră să-i cumpere prima sa 
femeie pentru a sărbători întâia lui misiune de cercetaş. Ar 
fi vrut să-i însoţească şi Jon şi Sam, dar Sam era aproape 
la fel de speriat de târfe ca de pădurea bântuită, iar Jon nu 
dorise să ia parte la aşa ceva. 

— Faceţi ce vreţi, îi spuse lui Toad. Eu am făcut un 
jurământ. 

Când trecură pe lângă templul septim, auzi glasuri 
înălțându-se într-un cântec. Unii vor târfe în ajunul unei 
bătălii, alţii vor zei. Jon se întrebă cine se simţea mai bine 
pe urmă. Templul nu-l tenta mai mult decât bordelul, zeii 
lui îşi aveau templele în locurile sălbatice unde copacii 
inimii îşi întindeau ramurile albe ca nişte oase. Cei Şapte 
nu au nicio putere dincolo de Zid, gândi el, dar zeii mei vor 
aştepta. 

In faţa depozitului de arme, Ser Endrew Tarth lucra cu 
câţiva noi recruți. Veniseră noaptea trecută cu Conwy, una 
dintre ciorile călătoare care cutreiera cele Şapte Regate, 
adunând oameni pentru Zid. Această nouă recoltă se 
compunea dintr-un bărbat cu barba albă, sprijinit de un 
toiag, doi băieţi cu părul bălai, care păreau fraţi, un tânăr 
fercheş în satin soios, un bărbat zdrenţăros cu picioarele 
strâmbe şi un ţicnit zâmbitor care probabil se visase 
luptător. Ser Endrew îi dovedea că se înşelase. Era un 
căpitan de arme mai blând decât fusese Ser Alliser Thorne, 
dar lecţiile lui încă făceau vânătăi. Sam se crispa la fiecare 
lovitură, dar Jon Snow privi cu atenţie jocul săbiilor. 

— Ce părere ai despre ei, Snow? 

Donai Noye stătea în uşa depozitului său de arme, cu 
pieptul gol pe sub şorţul de piele, cu ciotul mâinii stângi 
descoperit. Cu burta lui mare şi pieptul bombat, cu nasul 
turtit şi maxilarul acoperit de păr negru, aspru, Noye nu 
era o apariţie încântătoare dar, oricum, era o prezenţă 
binevenită. Armurierul se dovedise un prieten de nădejde. 


105 


— Miros a vară, răspunse Jon, în timp ce Ser Endrew 
se năpusti asupra inamicului şi îl culcă la pământ. Unde i-a 
găsit Conwy? 

— În temniţa unui lord, lângă Gulltown, răspunse 
fierarul. Un bandit, un bărbier, un cerşetor, doi orfani şi 
fiul unei târfe. Cu unii ca ei apărăm pământurile oa- 
menilor. 

— Se vor descurca. Jon îi aruncă lui Sam un zâmbet pe 
furiş. Noi ne-am descurcat. 

Noye îl trase mai aproape. 

— Ai auzit veştile despre fratele tău? 

— Aseară. 

Conwy şi oamenii lui aduseseră cu ei vestea la 
miazănoapte, şi în sala de mese aproape că nu se vorbea 
despre altceva. Jon nu era încă sigur ce părere avea 
despre asta. Robb, rege? Fratele cu care se jucase, cu care 
se bătuse, cu care împărţise prima cană cu vin? Dar nu şi 
laptele mamei, nu. Aşadar, acum Robb va bea vinul verii 
din cupe aurite, în timp ce eu îngenunchez lângă un izvor 
să sorb zăpada topită din căuşul mâinilor. 

— Robb va fi un rege bun, zise cu loialitate. 

— Oare? Fierarul îl privi direct. Sper că e aşa, băiete, 
dar cândva aş fi spus acelaşi lucru despre Robert. 

— Se spune că i-ai făurit ciocanul de război, îşi aminti 
Jon. 

— Da, am fost omul lui, omul Baratheonilor, fierar şi 
armurier la Capătul Furtunii până ce mi-am pierdut braţul. 
Sunt destul de bătrân ca să-mi aduc aminte de Lordul 
Steffon înainte să-l înghită marea şi i-am cunoscut pe cei 
trei fii ai săi de când s-au născut. Unii oameni sunt ca 
săbiile, făcuţi pentru luptă. Pune-i în cui şi vor rugini. 

— Şi fraţii lui? întrebă Jon. 

Armurierul stătu o clipă pe gânduri. 

— Robert era din oţel curat, Stannis din fier curat, 
negru, dur şi puternic, dar fragil, aşa cum devine fierul. Se 
va frânge înainte de a apuca să se îndoaie. lar Renly, el e 
din aramă, un metal strălucitor şi sclipitor, frumos la 
înfăţişare, dar care până la urmă nu valorează prea mult. 


106 


Și din ce metal e Robb? Jon nu întrebă. Noye era omul 
Baratheonilor, probabil că îl considera pe Joffrey regele de 
drept şi pe Robb un trădător. In frăţia Rondului de Noapte 
exista un pact nerostit să nu te vâri niciodată prea adânc 
în asemenea discuţii. Oamenii veneau la Zid de pe tot 
cuprinsul celor Şapte Regate, vechile simpatii şi loialităţi 
nu erau uşor de uitat, indiferent câte jurăminte făcea 
omul, iar Jon însuşi avea un motiv întemeiat să ştie asta. 
Până şi Sam... Casa tatălui său făcuse jurământ faţă de 
Highgarden, al cărui Lord Tyrell îl sprijinea pe Regele 
Renly. Era mai bine să nu vorbească despre asemenea 
lucruri. Rondul de Noapte nu era de partea nimănui. 

— Lord Mormont ne aşteaptă, spuse Jon. 

— N-am să te rețin când te aşteaptă Bătrânul Urs. 
Noye îl bătu pe umăr şi zâmbi. Zeii fie cu tine mâine, 
Snow. Să-l aduceţi înapoi pe unchiul ăla al tău, auzi? 

— O să-l aducem, îi promise Jon. 

Comandantul Mormont se stabilise în Turnul Regelui 
după ce incendiul îl mistuise pe al lui. Jon îl lăsă pe Nălucă 
cu străjerii, lângă uşă. 

— Alte scări, zise Sam deprimat când începură să urce. 
Urăsc scările. 

— Ei, iată un lucru cu care nu vom avea de-a face în 
pădure. 

Când intrară în solariu, corbul îi ochi imediat. 

Snow! strigă pasărea. Mormont îşi  întrerupse 
conversaţia. 

— Ţi-a luat destul de mult cu hărţile alea. Dădu la o 
parte resturile de la micul dejun ca să facă loc pe masă. 
Pune-le aici. O să mă uit la ele mai târziu. 

Thoren Smallwood, un cercetaş musculos cu o bărbie 
moale şi o gură şi mai moale, ascunsă sub o barbă firavă, 
le aruncă lui Jon şi lui Sam câte o privire rece. Fusese unul 
dintre acoliţii lui Alliser Thorne şi nu-i iubea pe niciunul. 

— Locul Lordului Comandant este la Castelul Negru, să 
stăpânească şi să comande, îi spuse lui Mormont, 
ignorându-i pe noii veniţi. Aşa mi se pare mie. 

Corbul fâlfâi din aripile sale mari, negre. 

107 


Mie, mie, mie. 

— Dacă vei fi vreodată Lord Comandant, poţi să faci 
cum pofteşti, îi răspunse Mormont, dar mie mi se pare că 
nu am murit încă şi nici că te-au pus fraţii în locul meu. 

— Sunt Prim Cercetaş acum, că Ben Stark s-a pierdut 
şi Ser Jaremy a fost ucis, zise Smallwood cu încăpățânare. 
Comanda ar trebui să-mi aparţină. 

Mormont nu voia să audă de aşa ceva. 

— Eu l-am trimis pe Ben Stark, şi pe Ser Waymar 
înaintea lui. Nu am de gând să te trimit şi pe tine după ei 
şi să stau să mă întreb cât timp trebuie să aştept până să 
te dau pierdut. Ridică un deget. lar Stark rămâne Prim 
Cercetaş până când vom şti cu siguranţă că e mort. Dacă 
va veni ziua aceea, eu voi fi cel care îi va numi succesorul, 
nu tu. Acum nu-mi mai irosi timpul. Plecăm când se crapă 
de ziuă, sau ai uitat? 

Smallwood se ridică în picioare. 

— Cum porunceşte stăpânul meu. În drum spre ieşire, 
se încruntă la Jon de parcă ar fi fost vina lui. 

— Prim  Cercetaş? Ochii Bătrânului Urs  sclipiră 
privindu-l pe Sam. Mai degrabă te-aş numi pe tine Prim 
Cercetaş. Are insolenţa să-mi spună în faţă că sunt prea 
bătrân să merg cu el. Îţi par bătrân, băiete? Părul care se 
retrăsese de pe ţeasta pătată a lui Mormont i se regrupase 
sub bărbie, într-o barbă albă, rară, care îi acoperea o mare 
parte din piept. O lovi cu putere. Par firav? 

Sam deschise gura şi scoase un mic chiţăit. Bătrânul 
Urs îl înspăimânta. 

— Nu, stăpâne, interveni repede Jon. Arăţi puternic ca 

0... O... 
— Nu încerca să mă amăgeşti, Snow, ştii că nu merge 
cu mine. Lasă-mă să mă uit la hărţile alea. Mormont 
scotoci pripit printre ele, acordându-i fiecăreia doar câte o 
privire scurtă şi un mormăit. Asta e tot ce ai putut găsi? 

— Eu... s-s-stăpâne, se bâlbâi Sam, erau... erau mai 
multe, d-d-dar... dezordinea... 

— Astea sunt vechi, se plânse Mormont, iar corbul său 
îl imită, strigând ascuţit: Vechi, vechi. 

108 


— Satele pot să apară şi să dispară, dar dealurile şi 
râurile vor rămâne în acelaşi loc, arătă Jon. 

— Destul de adevărat. Ţi-ai ales corbii, Tarly? 

— M-M-Maester Aemon v-vrea să-i i-ia diseară, după m- 
m-masă. 

— O să îi iau pe cei mai buni. Deştepte păsări, şi 
puternice. 

Puternice, zise pasărea lui, umflându-se în pene. 
Puternice, puternice. 

— Dacă se întâmplă cumva să fim cu toţii măcelăriți 
acolo, vreau ca succesorul meu să ştie unde şi de ce am 
murit. 

Discuţia despre măcel îl reduse pe Samwell Tarly la 
tăcere. Mormont se aplecă înainte: 

— Tarly, când aveam pe jumătate vârsta ta, mama mi-a 
spus că, dacă stau cu gura căscată, s-ar putea ca o 
nevăstuică să creadă că e vizuina ei şi să-mi alunece pe 
gât. Dacă ai ceva de spus, spune. Altfel, atenţie la 
nevăstuici. Făcu un semn brusc cu mâna: Pleacă, n-am 
timp de prostii. Fără îndoială, Maester are pentru tine o 
treabă pe care o poţi face. 

Sam înghiţi în sec, se retrase şi o luă la picior atât de 
repede, încât aproape că se împiedică în goană. 

— Băiatul ăla e atât de prost pe cum pare? întrebă 
Lordul Comandant când Sam ieşi. Prost, se plânse corbul. 
Mormont nu aşteptă răspunsul lui Jon. Nobilul său tată e 
bine văzut în consiliile lui Renly, iar mie mi-a trecut prin 
cap să-l trimit pe el... Nu, mai bine nu. Renly nu e genul 
care să ia aminte la un grăsan care tremură. O să-l trimit 
pe Ser Arnell. E mult mai serios, iar mama lui a fost una 
dintre merele verzi Fossoway. 

— Dacă îmi permiţi, stăpâne, ce vrei de la Regele 
Renly? 

— Acelaşi lucru pe care îl vreau de la toţi, tinere. 
Oameni, cai, săbii, armuri, grâne, brânză, vin, lână, cuie... 
Rondul de Noapte nu are orgolii, primim ceea ce ni se 
oferă. Bătu cu degetele în scândurile aspre ale mesei. 
Dacă vânturile ar fi blânde, Ser Alliser ar trebui să ajungă 


109 


la Debarcaderul Regelui când se schimbă luna, dar dacă 
băiatul acesta, Joffrey, îi va acorda vreo atenţie, asta nu 
ştiu. Casa Lannister n-a fost niciodată prietena Gărzii. 

— Thorne poate să le arate mâna creaturii. 

Era ceva palid, înfricoşător, cu degete negre, care se 
răsucea şi se agita în vasul ei de parcă ar fi fost încă în 
viaţă. 

— Am putea să mai găsim o mână să i-o trimitem lui 
Renly? 

— Dywen zice că dincolo de Zid poţi găsi orice. 

— Da, aşa zice Dywen. Şi ultima dată când a mers să 
cerceteze, zice că a văzut un urs înalt de cinci metri. 
Mormont râse zgomotos. Se spune că sora mea şi-a luat un 
urs ca iubit. O să cred asta când o să cred că există un urs 
de cinci metri. Deşi, într-o lume unde morţii se ridică şi 
umblă.... Ah, chiar şi aşa, omul trebuie să creadă ce vede 
cu ochii lui. Am văzut morţii umblând. N-am văzut niciun 
urs uriaş. Îi aruncă lui Jon o privire lungă, iscoditoare. Dar 
vorbeam de mâini! A ta cum mai e? 

— Mai bine. Jon îşi scoase mănuşa din moleschin şi i-o 
arătă. Mâna îi era acoperită de cicatrici până la jumătatea 
antebraţului, iar carnea rozalie, pătată, era încă strânsă şi 
moale la pipăit, dar se vindeca. Mă doare, totuşi. Maester 
Aemon spune că e bine. Mi-a dat o alifie să o iau cu mine 
pe drum. 

— Poţi să ţii Gheara Lungă, în ciuda durerii? 

— Destul de bine. Jon îşi îndoi degetele, deschizând şi 
închizând pumnul, aşa cum îi arătase Maester Aemon. 
Trebuie să fac exerciţii cu degetele în fiecare zi, ca să le 
păstrez agere. 

— O fi el orb, dar Aemon ştie ce spune. Mă rog la zei să 
ni-l mai lase încă douăzeci de ani. Ştii că ar fi putut fi 
rege? 

Jon fu luat prin surprindere. 

— Mi-a spus că tatăl lui a fost rege, dar nu... Am crezut 
că probabil e un fiu mai mic. 

— Aşa a şi fost. Tatăl tatălui său a fost Daeron 
Targaryen, Cel De-al Doilea pe Numele Său, care a 


110 


transformat ţinutul Dorne în regat. O parte a înţelegerii a 
fost să se însoare cu o prinţesă din Dorne. l-a dăruit patru 
fii. Tatăl lui Aemon, Maekar, a fost cel mai mic dintre ei, 
iar Aemon a fost cel de-al treilea fiu al lui. Ia aminte, toate 
acestea au fost cu mult înainte ca eu să mă nasc, aşa 
bătrân cum vrea să mă facă Smallwood. 

— Maester Aemon a fost numit Cavaler al Dragonului. 

— Aşa este. Unii spun că Prinţul Aemon a fost 
adevăratul tată al Regelui Daeron, nu Aegon cel Netrebnic. 
Fie cum o fi fost, lui Aemon al nostru i-a lipsit talentul de 
soţ al Cavalerului Dragon. li plăcea să spună că avea o 
sabie înceată, dar mintea iute. Nu e de mirare că bunicul 
său l-a expediat la Citadelă. Avea nouă sau zece ani, cred, 
şi era tot al nouălea sau al zecelea pe linia succesiunii. 

Maester Aemon număra mai mult de o sută de zile de 
naştere, ştia Jon. Firav, stafidit, pipernicit şi orb, era greu 
să ţi-l imaginezi pe când era un băieţel, nu mai mare decât 
Arya. 

Mormont continuă: 

— Aemon îşi vedea de cărţile lui când cel mai în vârstă 
dintre unchii lui, următorul pretins moştenitor, a fost ucis 
într-un accident la un turnir. A lăsat doi fii, dar ei l-au 
urmat în mormânt la scurt timp, în timpul Marii Maladii a 
Primăverii. Regele Daeron s-a prăpădit şi el, şi astfel, 
coroana a trecut la Aerys, cel de-al doilea fiu al lui Daeron. 

— Regele Nebun. 

Jon era năucit. Aerys fusese rege înaintea lui Robert, 
deci asta nu se întâmplase cu atât de multă vreme în urmă. 

— Nu, a fost Aerys întâiul. Cel pe care Robert l-a 
detronat a fost al doilea pe numele său. 

— Cu cât timp în urmă a fost asta? 

— Acum aproximativ optzeci de ani, spuse Bătrânul 
Urs, şi nu, încă nu eram născut, deşi Aemon făurise deja o 
jumătate de duzină de inele din lanţul său de Maester pe 
atunci. Aerys s-a căsătorit cu sora sa, aşa cum li se cerea 
Targaryenilor, şi a domnit zece sau doisprezece ani. 
Aemon şi-a făcut jurămintele şi a părăsit Citadela ca să 
slujească la curtea unui lord oarecare... până ce nobilul 

111 


său unchi a murit. Tronul de Fier a trecut la ultimul dintre 
cei patru fii ai Regelui Daeron. Acela a fost Maekar, tatăl 
lui Aemon. Noul rege şi-a chemat toţi fiii la curte şi a vrut 
să-l primească pe Aemon în consiliile sale, dar Aemon a 
refuzat, spunând că ar uzurpa locul care i se cuvenea de 
drept Marelui Maester. In schimb, a slujit la cetatea 
fratelui său mai mare, alt Daeron. Ei bine, a murit şi acela, 
lăsând în urma lui doar o fată cu mintea slabă. Vreun sifilis 
pe care l-a luat de la vreo târfă, presupun. Următorul frate 
a fost Aerion. 

— Aerion cel Monstruos? Jon cunoştea acel nume. 
„Prinţul Care Se Credea Dragon” era una dintre cele mai 
înfiorătoare poveşti ale Bătrânei Nan. Lui Bran, frăţiorul 
său, îi plăcea. 

— Tocmai acela, deşi el şi-a spus Aerion Flacără 
Strălucitoare. Într-o seară, a băut o cană întreagă cu foc 
sălbatic după ce le-a spus prietenilor că asta îl va 
transforma în dragon, dar zeii au fost blânzi şi l-au 
transformat într-un cadavru. La niciun an după aceea, 
Regele Maekar a murit în luptă împotriva unui lord 
răzvrătit. 

Jon nu era întru totul străin de istoria regatului, 
maesterul lui se îngrijise de asta. 

— S-a întâmplat în anul Marelui Consiliu, zise el. Lorzii 
au trecut peste băiatul mic al Prințului Aerion şi peste fiica 
Prințului Daeron şi i-au dat coroana lui Aegon. 

— Da şi nu. La început i-au oferit-o discret lui Aegon şi 
tot discret el a refuzat. Zeii voiau ca el să slujească, nu să 
conducă, le-a spus. Făcuse un jurământ şi nu voia să îl 
încalce, deşi însuşi Inaltul Septon se oferise să-i dea 
dezlegarea. Ei bine, niciun om zdravăn la cap nu voia 
sângele lui Aerion pe tron, iar fiica lui Daeron, pe lângă 
faptul că era fată, era slabă de minte, aşa că n-au avut de 
ales decât să se îndrepte către fratele mai mic al lui 
Aemon, Aegon, Cel de-al Cincilea pe Numele Său. I s-a 
spus Aegon cel Nesigur, născut al patrulea fiu al celui de- 
al patrulea fiu. Aemon ştia, şi pe bună dreptate, că dacă ar 
fi rămas la curte, cei cărora nu le convenea domnia fratelui 

112 


său vor căuta să-l folosească, aşa că a venit la Zid. Şi aici a 
rămas, în timp ce fratele său şi fiul fratelui său şi fiul 
acestuia au domnit fiecare şi au murit la rândul lor, până 
ce Jaime Lannister a pus capăt liniei Regilor Dragoni. 

Rege, croncăni corbul. Pasărea fâlfâi în aerul solariului 
pentru a poposi pe umărul lui Mormont. Rege zise din 
nou, păşind de colo-colo. 

— Îi place cuvântul, zise Jon zâmbind. 

— Un cuvânt uşor de rostit. Un cuvânt uşor să-ţi placă. 

Rege, repetă pasărea. 

— Cred că vrea să spună că tu ar trebui să ai o 
coroană, stăpâne. 

— Regatul are deja trei regi, şi sunt prea mulţi pentru 
gustul meu. Mormont mângâie corbul sub cioc cu 
degetele, dar în tot acest timp ochii nu i se dezlipiră de la 
Jon Snow. 

Îl făcea să se simtă ciudat. 

— Stăpâne, de ce mi-ai spus toate astea despre 
Maester Aemon? 

— Trebuie să am un motiv? Mormont se foi în scaun, 
încruntându-se. Fratele tău, Robb, a fost încoronat Rege al 
Nordului. Tu şi Aemon aveţi acest lucru în comun. Un rege 
ca frate. 

— Şi încă un lucru, zise Jon. Un jurământ. 

Bătrânul Urs pufni, iar corbul îşi luă zborul, fâlfâind în 
cerc prin încăpere. 

— Dă-mi un om pentru fiecare jurământ pe care l-am 
văzut încălcat şi Zidul nu va duce niciodată lipsă de 
apărători. 

— Am ştiut dintotdeauna că Robb va fi Lord de 
Winterfell. 

Mormont fluieră şi pasărea veni înapoi la el, aşezându- 
i-se pe braţ. A 

— Un lord e ceva, un rege altceva. li dădu corbului o 
mână de grâu din buzunar. Îl vor înveşmânta pe fratele tău 
Robb în mătăsuri, satin şi catifea într-o sută de culori 
felurite, în timp ce tu vei trăi şi vei muri în cămaşă neagră 
de zale. Se va căsători cu o prinţesă frumoasă şi va avea fii 

113 


cu ea. Tu nu vei avea nici soţie, nici nu vei ţine un copil din 
sângele tău în braţe. Robb va domni, tu vei sluji. Oamenii 
îţi vor spune Corb. Lui îi vor spune Înălţimea Ta. Cântăreţii 
vor slăvi fiecare lucru neînsemnat pe care îl va face, în 
timp ce faptele tale cele mai măreţe vor rămâne necântate. 
Spune-mi că nimic din toate acestea nu te tulbură, Jon, şi 
te voi numi mincinos şi voi şti că am dreptate. 

Jon se ridică, încordat ca un arc. 

— Şi dacă m-ar tulbura, ce aş putea să fac, aşa bastard 
cum sunt? 

— Ce vei face? întrebă Mormont. Bastard cum eşti? 

— Mă voi frământa, răspunse Jon, şi îmi voi ţine 
jurămintele. 


114 


CATELYN 


Coroana fiului său era proaspăt scoasă din forjă şi lui 
Catelyn Stark i se părea că greutatea ei apăsa greu pe 
capul lui Robb. 

Vechea coroană a Regilor Iernii fusese pierdută cu trei 
secole în urmă, după ce îi fusese înmânată lui Aegon 
Cuceritorul, când Torrhen Stark a fost îngenuncheat. Ce a 
făcut Aegon cu ea nu ştia nimeni. Fierarul Lordului Hoster 
îşi făcuse bine treaba şi coroana lui Robb semăna foarte 
mult cu felul în care se zicea că arătase cealaltă, în 
poveştile spuse despre regii Stark de odinioară: un cerc 
deschis din bronz bătut, încrustat cu runele Primilor 
Oameni, acoperite de nouă spice negre de fier montate în 
formă de spade. Aur, argint şi nestemate nu avea de nici 
unele, bronzul şi fierul erau metalele iernii, întunecate şi 
puternice, înfruntând frigul. 

În timp ce aşteptau în Sala Mare de la Riverrun să le 
fie adus prizonierul, îl văzu pe Robb împingând coroana pe 
spate, lăsând-o să se odihnească pe smocul lui de păr 
castaniu. Câteva momente mai târziu o trase înapoi în faţă, 
mai apoi o răsuci pe un sfert, de parcă aşa ar fi putut să îi 
stea mai uşor pe frunte. E lucru greu să suporţi o coroană, 
gândi Catelyn privindu-l, mai ales pentru un băiat de 
cincisprezece ani. 

Când străjile aduseră prizonierul înăuntru, Robb îşi 
ceru sabia. Olyvar Frey i-o întinse cu mânerul înainte, iar 
fiul ei o trase din teacă şi şi-o puse goală pe genunchi, o 
ameninţare deschisă, în văzul tuturor. 

— Înălţimea Ta, iată omul pe care l-ai cerut, anunţă Ser 
Robin Ryger, căpitan al gărzii Casei Tully. 

— Îngenunchează înaintea regelui, Lannister! strigă 
Theon Greyjoy. Ser Robin îl împinse pe prizonier în 
genunchi. 


115 


Nu arată ca un leu, cugetă Catelyn. Acest Ser Cleos 
Frey era unul dintre fiii Doamnei Genna, care era sora 
Lordului Tywin Lannister, dar nu avea nimic din 
frumuseţea nemaiîntâlnită a Lannisterilor, cu părul blond 
şi ochii verzi. În schimb, moştenise părul şaten, sârmos, 
bărbia moale şi faţa suptă a tatălui său, Ser Emmon Frey, 
al doilea fiu al bătrânului Lord Walder. Ochii săi erau 
palizi şi apoşi şi parcă nu se putea opri din clipit, dar 
probabil de vină era doar lumina. Temniţele de sub 
Riverrun erau întunecoase şi pline de umezeală, şi în 
aceste zile erau şi aglomerate. 

— Ridică-te, Ser Cleos. 

Vocea fiului ei nu era la fel de rece cum ar fi fost cea a 
tatălui său, dar nu suna nici ca aceea a unui băiat de 
cincisprezece ani. Războiul îl făcuse bărbat înainte de 
vreme. Lumina arunca palide sclipiri pe lama sabiei de pe 
genunchii săi. 

Totuşi, nu sabia era cea care îl făcu pe Ser Cleos Frey 
să se teamă, ci fiara. Vânt Cenuşiu îl numise fiul ei. Un lup 
străvechi, mare ca orice copoi, uscăţiv, cu blana fumurie şi 
ochii asemenea aurului topit. Când animalul făcu un pas 
uşor înainte şi îl adulmecă pe cavalerul prizonier, fiecare 
om din sală simţi mirosul spaimei. Ser Cleos fusese prins 
în timpul bătăliei din Pădurea Şoaptelor, unde Vânt 
Cenuşiu sfâşiase beregata unei jumătăţi de duzini de 
oameni. 

Cavalerul se ridică şi, sărind cu atâta vioiciune, unii 
dintre privitori începură să râdă zgomotos. 

— Mulţumesc, stăpâne. 

— Înălțimea Ta, răcni Lordul Umber, Marele Jon, 
mereu cel mai guraliv dintre stegarii lui Robb şi, în acelaşi 
timp, cel mai devotat şi mai feroce, sau cel puţin aşa 
susţine el. Fusese primul care îl proclamase pe fiul ei Rege 
al Nordului, şi nu ar fi tolerat nicio impietate la adresa 
onoarei nou-numitului suveran. 

— Înălţimea Ta, se corectă repede Ser Cleos. Scuzele 
mele. 


116 


Nu e un om îndrăzneţ, gândi Catelyn. De fapt, e mai 
mult un Frey decât un Lannister. Vărul lui, Regicidul, ar fi 
fost cu totul altceva. Nu ar fi reuşit niciodată să scoată 
acel titlu printre dinţii perfecţi ai lui Jaime Lannister. 

— Te-am scos din celulă ca să duci mesajul meu 
verişoarei tale, Cersei Lannister, la Debarcaderul Regelui. 
Vei călători sub un steag de pace, escortat de treizeci 
dintre cei mai buni oameni ai mei. 

Ser Cleos era vizibil uşurat. 

— Atunci voi fi deosebit de onorat să duc reginei 
mesajul Înălţimii Voastre. 

— Să fie înţeles, zise Robb. Nu-ţi dau libertatea. 
Bunicul tău, Lordul Walder, mi-a promis sprijinul său şi pe 
cel al Casei Frey. Mulţi dintre verii şi unchii tăi au mers cu 
noi la Pădurea $Şoaptelor, dar tu ai ales să lupţi sub 
stindardul leului. Asta face din tine un Lannister, nu un 
Frey. Vreau jurământul tău, pe onoarea ta de cavaler, că, 
după ce transmiţi mesajul meu, te vei întoarce cu 
răspunsul reginei şi îţi vei relua captivitatea. 

Ser Cleos răspunse pe nerăsuflate: 

— Jur. 

— Toţi oamenii din această sală te-au auzit, îl avertiză 
fratele lui Catelyn, Ser Edmure Tully, care vorbea, în 
numele Riverrunului şi al lorzilor Tridentului, în locul 
tatălui lor aflat pe moarte. Dacă nu te întorci, întreg 
regatul va şti că ai jurat strâmb. 

— Voi face aşa cum am jurat, răspunse Ser Cleos 
încordat. Care este acest mesaj? 

— O ofertă de pace. Robb se ridică în picioare, cu sabia 
în mână. Vânt Cenuşiu trecu lângă el. In sală se făcu 
linişte. Spune-i Reginei Regente că dacă îmi îndeplineşte 
condiţiile, voi vâri această sabie în teacă şi voi pune capăt 
războiului dintre noi. 

În fundul sălii, Catelyn privea silueta înaltă şi sfrijită a 
Lordului Richard Karstark făcându-şi loc printr-un şir de 
străjeri şi ieşind pe uşă. Nimeni altcineva nu se mişca. 
Robb nu acordă nicio atenţie acestei întreruperi. 


117 


— Olyvar, hârtia! porunci el. Cavalerul îi luă sabia şi îi 
înmâna un sul de pergament. 

Robb îl desfăşură. 

— În primul rând, Regina trebuie să-mi elibereze 
surorile şi să le asigure transportul pe mare, de la 
Debarcaderul Regelui până la Portul Alb. Trebuie să se 
înţeleagă că mariajul Sansei cu Joffrey Baratheon a luat 
sfârşit. Când voi primi de veste de la castelanul meu că 
surorile mele s-au întors nevătămate la Winterfell, îi voi 
elibera pe verii reginei, cavalerul Willem Lannister şi 
fratele tău, Teon Frey, şi le voi da o escortă până la 
Casterly Rock sau oriunde doreşte să-i trimit. 

Catelyn Stark îşi dorea să poată citi gândurile care se 
ascundeau în spatele fiecărui chip, dincolo de fiecare 
frunte brăzdată şi de fiecare pereche de buze strânse. 

— În al doilea rând, osemintele nobilului meu tată ne 
vor fi returnate, ca să se poată odihni alături de fratele şi 
sora lui în criptele de sub Winterfell, aşa cum şi-ar fi dorit. 
Rămăşiţele pământeşti ale oamenilor din garda casei sale, 
care au murit la datorie la Debarcaderul Regelui, trebuie, 
de asemenea, returnate. 

Oamenii rămaşi în viaţă au plecat spre miazăzi, iar 
osemintele reci se vor întoarce. Ned avea dreptate, gândi 
Catelyn. Locul lui era la Winterfell, mi-a spus asta, dar am 
vrut să-l ascult? Nu. Du-te, i-am spus, trebuie să fii Mâna 
Regelui Robert, pentru binele Casei, de dragul copiilor 
noştri... al meu, nu de altceva... 

— În al treilea rând, spada tatălui meu, Gheaţă, îmi va 
fi trimisă aici, la Riverrun. 

Îl privi pe Ser Edmure Tully, fratele ei, în timp ce 
stătea cu degetele mari agăţate de centura sabiei, cu 
chipul neclintit ca o stâncă. 

— În al patrulea rând, regina îi va porunci tatălui ei, 
Lordul Tywin, să-i elibereze pe acei cavaleri şi stegari ai 
mei pe care i-a luat prizonieri în bătălia de la Furca Verde 
a Tridentului. După ce face asta, voi elibera propriii mei 
prizonieri luați la Pădurea Şoaptelor şi la Bătălia 


118 


Taberelor, cu excepţia lui Jaime Lannister, care va rămâne 
ostaticul meu pentru buna purtare a tatălui său. 

Catelyn studie zâmbetul de cunoscător al lui Theon 
Greyjoy, întrebându-se ce însemna. Tânărul acela are un 
mod de a privi de parcă ar şti vreo glumă secretă la care 
numai el avea acces. Lui Catelyn nu îi plăcuse asta 
niciodată. 

— În sfârşit, Regele Joffrey şi Regina Regentă trebuie 
să renunţe la toate pretenţiile de dominație asupra 
Nordului. De-acum înainte nu mai facem parte din ţara lor, 
ci suntem un regat liber şi independent, ca în vechime. 
Teritoriul nostru va cuprinde toate pământurile clanului 
Stark de la Nord de Gât şi, în plus, ţinuturile străbătute de 
Râul Trident şi de afluenții săi, mărginite la apus de 
Dintele de Aur şi la răsărit de Munţii Lunii. 

— REGELE NORDULUI, bubui Marele Jon Umber, 
izbind aerul cu pumnul său cât un jambon, în timp ce 
striga Stark! Stark! Regele Nordului! 

Robb înfăşură pergamentul la loc. 

— Maester Vyman a desenat o hartă. Vei primi o copie 
pentru regină. Lord Tywin trebuie să se retragă dincolo de 
aceste graniţe şi să oprească jafurile, incendierile şi 
devastările. Regina Regentă şi fiul ei nu vor cere taxe, dări 
şi servicii de la poporul meu şi îmi vor dezlega lorzii şi 
cavalerii de toate jurămintele de credinţă, legămintele, 
promisiunile, datoriile şi obligaţiile faţă de Tronul de Fier 
şi de Casele Baratheon şi Lannister. In plus, Lannisterii 
vor trimite zece ostatici de familie nobilă, asupra cărora 
vom cădea de comun acord, ca garanţie a păcii. Aceştia 
vor fi trataţi ca oaspeţi de onoare, conform rangului lor. 
Atâta timp cât termenii acestui pact vor fi respectaţi cu 
bună-credinţă, voi elibera câte doi ostatici în fiecare an şi 
îi voi reda familiilor lor, nevătămaţi. Robb azvârli sulul de 
pergament la picioarele cavalerului său. Acestea sunt 
condiţiile. Dacă le îndeplineşte, îi voi oferi pacea. Dacă nu 
- fluieră şi Vânt Cenugşiu înaintă, mârâind - va avea parte 
de încă o Pădure a Şoaptelor. 


119 


— Stark! răcni din nou Marele Jon, şi acum i se 
alăturară şi alte glasuri, strigând: Stark, Regele Nordului! 

Lupul îşi dădu capul pe spate şi începu să urle. Chipul 
lui Ser Cleos căpătase culoarea laptelui prins. 

— Regina va auzi mesajul tău, Lord... Înălţimea Ta. 

— Bine, zise Robb. Ser Robin, vezi să primească o masă 
bună şi haine curate. Va pleca la primele raze de lumină. 

— Cum porunceşti, Înălţimea Ta, răspunse Ser Robin 
Ryger. 

— Atunci, am încheiat. 

Cavalerii şi lorzii stegari adunaţi îşi plecară genunchii 
în timp ce Robb se întoarse să plece, cu Vânt Cenuşiu în 
spatele lui. Olyvar Frey se năpusti înainte să deschidă uşa. 
Catelyn îi urmă, cu fratele ei alături. 

— Te-ai descurcat bine, îi spuse fiului său, în galeria 
care ducea în spatele sălii, deşi treaba aceea cu lupul pare 
o farsă mai potrivită pentru un băieţandru decât pentru un 
rege. 

Robb îl scărpină pe Vânt Cenuşiu după ureche. 

— Ai văzut ce faţă a făcut, mamă? o întrebă el zâmbind. 

— Eu am văzut cum a ieşit Lordul Karstark. 

— Şi eu la fel. Robb îşi scoase coroana cu ambele mâini 
şi i-o dădu lui Olyvar. Du asta înapoi în dormitorul meu. 

— Îndată, Înălţimea Ta. Cavalerul se îndepărtă grăbit. 

— Pun rămăşag că au mai fost şi alţii care au simţit ca 
Lordul Karstark, afirmă Edmure, fratele ei. Cum putem 
vorbi despre pace când Lannisterii se întind ca o molimă 
peste domeniile tatălui meu, furându-i recoltele şi 
măcelărindu-i oamenii? Eu am mai spus, trebuie să intrăm 
în Harrenhal. 

— Nu avem puterea, zise Robb fără tragere de inimă. 

Edmure insistă: 

— Devenim mai puternici dacă stăm aici? Oastea 
noastră se diminuează pe zi ce trece. 

— Şi cine e de vină? se repezi Catelyn la fratele său. 

La insistenţele lui Edmure, Robb le dăduse lorzilor 
riverani permisiunea să plece, după încoronarea sa, să-şi 
apere fiecare propriile pământuri. Ser Marq Piper şi Lord 

120 


Karyl Vance plecaseră primii. Le urmase Lordul Jonos 
Bracken, jurând să-şi redobândească rămăşiţele castelului 
său ars şi să-şi îngroape morţii, iar acum Lordul Jason 
Mallister îşi anunţase intenţia de a se întoarce pe scaunul 
său de la Seagard, care scăpase neatins în urma bătăliei. 

— Nu le poţi cere lorzilor mei să stea cu mâinile în sân 
în timp ce câmpurile lor sunt jefuite şi oamenii sunt trecuţi 
prin sabie, zise Ser Edmure, dar Lordul Karstark e un om 
al nordului. Ar fi rău dacă ne-ar părăsi. 

— Voi vorbi cu el, zise Robb. A pierdut doi fii la 
Pădurea Şoaptelor. Cine-l poate învinui dacă nu vrea să 
facă pace cu ucigaşii lor, cu ucigaşii tatălui meu? 

— Mai multă vărsare de sânge nu-i va aduce înapoi pe 
tatăl tău sau pe fiii Lordului Rickard, zise Catelyn. Trebuia 
făcută o ofertă, deşi un om mai înţelept ar fi putut să 
îndulcească puţin condiţiile. 

— Dacă erau puţin mai dulci, aş fi vomat. 

Barba îi crescuse mai roşie decât părul său castaniu- 
roşcat. Robb părea să aibă impresia că îi dădea un aer 
fioros, regal, mai matur. Dar, cu sau fără barbă, rămânea 
un copil de cincisprezece ani, care voia răzbunare la fel de 
mult ca Rickard Karstark. Nu se lăsase uşor convins să 
facă nici măcar această ofertă, aşa proastă cum era. 

— Cersei Lannister nu va fi niciodată de acord să-ţi dea 
surorile pentru doi veri. Îşi va vrea fratele, după cum ştii 
foarte bine. Îi mai spusese asta şi înainte, dar Catelyn 
descoperise că regii nu ascultă nici pe jumătate la fel de 
atent ca fiii. 

— Nu-l pot elibera pe Regicid, nici măcar dacă aş vrea. 
Lorzii mei nu ar accepta asta niciodată. 

— Lorzii tăi te-au făcut regele lor. 

— Şi mă pot schimba la fel de uşor. 

— Dacă preţul pe care trebuie să-l plătim pentru a le 
avea pe Arya şi Sansa tefere înapoi este coroana ta, ar 
trebui să-l plătim bucuroşi. Jumătate dintre lorzii tăi ar 
dori să-l ucidă pe Lannister în celulă. Dacă va muri cât 
timp e prizonier, oamenii vor spune... 

— ...că a meritat-o din plin, completă Robb. 


121 


— Şi surorile tale? întrebă tăios Catelyn. Îşi vor merita 
şi ele moartea? Îţi jur, dacă fratelui ei i se întâmplă ceva 
rău, Cersei ne-o va plăti, cu sânge pentru sânge... 

— Lannister nu va muri, răspunse Robb. Nimeni nici 
măcar nu vorbeşte cu el fără permisiunea mea. Are 
mâncare, apă, paie curate, mai mult confort decât i se 
cuvine. Dar nu-l voi elibera nici măcar pentru Arya şi 
Sansa. 

Fiul ei o privea de sus în jos, îşi dădu seama Catelyn. 
Oare războiul îl făcuse să crească atât de repede, se 
întrebă ea, sau coroana pe care i-o aşezaseră pe cap? 

— Te temi să-l ai din nou pe Lannister pe câmpul de 
luptă, ăsta e adevărul? 

Vânt Cenuşiu mârâi, ca şi cum ar fi simţit pericolul 
pentru Robb, iar Edmure Tully aşeză o mână frăţească pe 
umărul lui Catelyn. 

— Cat, nu. Băiatul are dreptul să facă asta. 

— Nu-mi spune băiat, zise Robb, întorcându-se către 
unchiul său, revărsându-şi dintr-o dată furia pe bietul 
Edmure, care nu voise decât să-l susţină. Sunt aproape 
bărbat în toată firea şi sunt rege - regele tău, Ser. Şi nu 
mă tem de Jaime Lannister. L-am învins o dată. Il voi 
învinge din nou, dacă trebuie, numai că... îşi dădu lao 
parte o şuviţă de păr din ochi şi îşi scutură capul. Aş fi 
putut să-l dau pe Regicid în schimbul tatălui meu, dar... 

— ...dar nu în schimbul fetelor? Vocea ei era distantă. 
Fetele nu sunt destul de importante, nu-i aşa? 

Robb nu răspunse, dar în ochii lui se citea durerea. 
Ochi albaştri, ochii familiei Tully, ochii pe care ea i-i 
dăruise. Îl rănise, dar semăna prea mult cu tatăl său ca să 
recunoască. 

Asta a fost nedemn de mine, îşi spuse. Zei, aveți milă, 
ce se va alege de mine? El face tot ce poate, se străduieşte 
din răsputeri, ştiu asta, văd asta, şi totuşi... L-am pierdut 
pe Ned al meu, stânca pe care a fost clădită întreaga mea 
viață, n-aş putea suporta să-mi pierd şi fiicele... 

— Voi face tot ce-mi stă în putere pentru surorile mele, 
zise Robb. Dacă regina are cât de puţină minte, îmi va 


122 


accepta condiţiile. Dacă nu, o voi face să regrete ziua în 
care m-a refuzat. 

Evident, se săturase de acest subiect. 

— Mamă, eşti sigură că nu vei fi de acord să mergi la 
Gemeni? Ai putea fi mai departe de lupte şi ai putea să le 
cunoşti pe fiicele Lordului Frey, să mă ajuţi să-mi aleg 
soţia când se va sfârşi războiul. 

Vrea să plec, gândi Catelyn cu amărăciune. Regii nu 
trebuie să aibă mame, se pare, iar eu îi spun lucruri pe 
care nu vrea să le audă. 

— Robb, eşti destul de mare să hotărăşti pe care dintre 
fetele Lordului Walder o preferi, fără ajutorul mamei tale. 

— Atunci du-te cu Theon. El pleacă mâine. Li va ajuta 
pe Mallisteri să escorteze grupul de prizonieri la Seagard 
şi pe urmă va lua o corabie către Insulele de Fier. Ai putea 
şi tu să găseşti o corabie şi să te întorci la Winterfell într-o 
lună, dacă vânturile sunt blânde. Bran şi Rickon au nevoie 
de tine. 

Iar tu nu ai, asta vrei să spui? 

— Nobilul meu tată nu mai are multe zile. Atâta timp 
cât bunicul tău trăieşte, locul meu e alături de el. 

— Aş putea să-ţi poruncesc să pleci. Ca rege, aş putea. 

Catelyn trecu peste asta. 

— Am să-ţi repet. Aş prefera să trimiţi pe altcineva la 
Pyke şi să-l ţii pe Theon lângă tine. 

— Cine e mai potrivit să trateze cu Balon Greyjoy decât 
fiul său? 

— Jason Mallister, sugeră Catelyn. Tytos Blackwood. 
Stevron Frey. Oricine.... dar nu Theon. 

Fiul ei se aşeză pe vine lângă Vânt Cenuşiu, ciufulindu- 
i blana şi evitându-i privirea, ca din întâmplare. 

— Theon a luptat pentru noi cu mult curaj. [i-am spus 
cum l-a salvat pe Bran de sălbaticii aceia, în pădurea 
lupilor. Dacă Lannisterii nu vor să facă pace, voi avea 
nevoie de corăbiile Lordului Greyjoy. 

— Le vei avea mai curând dacă îi ţii fiul ostatic. 

— A fost ostatic jumătate din viaţă. 


123 


— Din motive întemeiate, zise Catelyn. Greyjoy nu e 
omul în care să te încrezi. A purtat şi el o coroană, aducţi 
aminte, chiar dacă pentru un singur anotimp. S-ar putea să 
aspire s-o poarte din nou. 

Robb se ridică. 

— Nu-i voi purta pică pentru asta. Dacă eu sunt Regele 
Nordului, lasă-l să fie Regele Insulelor de Fier, dacă asta e 
dorinţa lui. Îi voi da bucuros o coroană, atâta timp cât ne 
ajută să-i înfrângem pe Lannisteri. 

— Robb... 

— ÎL trimit pe Theon. O zi bună, mamă. Vânt Cenuşiu, 
haide. Robb se îndepărtă iute, cu lupul mergând în urma 
lui. 

Catelyn nu-l putu privi cum pleacă. Fiul, şi acum regele 
ei. Cât de ciudat i se părea. Porunceşte, îi spunea ea la 
Moat Cailin. Şi el aşa făcea. 

— Mă duc să-l vizitez pe tata, anunţă ea dintr-odată. 
Vino cu mine, Edmure. 

— Trebuie să schimb două vorbe cu arcaşii aceia noi. 
Ser Desmond îi pregăteşte. Îl voi vizita mai târziu. 

Dacă va mai fi în viaţă, gândi Catelyn, dar nu spuse 
nimic. Fratele ei prefera să meargă la luptă decât în acea 
cameră de bolnav. 

Drumul cel mai scurt către fortăreaţa centrală, unde 
tatăl ei zăcea pe patul de moarte, era prin pădurea zeilor, 
cu iarba şi cu florile ei sălbatice, cu crângurile dese de 
ulmi şi sequoia. O bogăţie de frunze ruginii atârna încă pe 
crengile copacilor, fără să le pese de vestea pe care corbul 
alb o adusese la Riverrun cu două săptămâni în urmă. A 
venit toamna, declarase Conclavul, dar zeilor nu li se 
păruse nimerit să anunţe încă vânturile şi pădurile. Pentru 
asta, Catelyn era plină de recunoştinţă. Toamna era 
întotdeauna un anotimp înfricoşător, cu spectrul iernii în 
faţă. Nici cel mai înţelept om nu ştia dacă următoarea lui 
recoltă nu va fi ultima. 

Hoster Tully, Lord de Riverrun, zăcea în pat în solariul 
lui, cu privirea către răsărit, locul unde râurile Piatră 
Răsucită şi Furca Roşie se întâlneau, la poalele castelului. 


124 


Când Catelyn intră, dormea, cu părul şi barba albe ca 
patul lui de puf, cu trupul său, cândva vânjos, împuţinat şi 
şubrezit de moartea care creştea înlăuntrul său. 

Lângă pat, încă înveşmântat în zale şi în mantia sa 
murdărită de drum, stătea fratele tatălui ei, Peştele Negru. 
Cizmele îi erau pline de praf şi pătate cu noroi uscat. 

— Robb ştie că te-ai întors, unchiule? 

Ser Brynden Tully era ochii şi urechile lui Robb, 
comandantul cercetaşilor şi al avangardei sale. 

— Nu, am venit aici direct din grajduri, când mi-au 
spus că regele a adunat curtea. Înălţimea Sa va dori să-mi 
audă veştile în particular prima dată, mă gândesc. Peştele 
Negru era un bărbat înalt, slab, cărunt, sigur în mişcări, cu 
faţa proaspăt bărbierită brăzdată de riduri şi arsă de vânt. 
Cum se simte? întrebă el, iar Catelyn ştiu că nu se referea 
la Robb. 

— Cam la fel. Maester îi dă vinul viselor şi lapte de mac 
pentru dureri, aşa că doarme în cea mai mare parte a 
timpului şi mănâncă prea puţin. Pare mai slab cu fiecare 
zi. 

— Vorbeşte? 

— Da... Dar lucrurile pe care le spune sunt tot mai 
lipsite de noimă. Vorbeşte despre regretele sale, despre 
misiunile neterminate, despre oameni morţi de mult şi 
vremuri apuse. Uneori nu ştie ce anotimp este sau cine 
sunt eu. Odată m-a strigat pe numele mamei. 

— Încă îi duce dorul, răspunse Ser Brynden. Ai chipul 
ei, ai aceiaşi obraji, acelaşi maxilar... 

— Tu îţi aminteşti mai bine de ea decât mine. A trecut 
multă vreme. Catelyn se aşeză pe pat şi dădu la o parte un 
fir de păr alb, moale, care căzuse peste faţa tatălui ei. 

— De fiecare dată când plec, mă întreb dacă la 
întoarcere îl voi găsi viu sau mort. În ciuda neînțelegerilor, 
între tatăl ei şi fratele său fusese mereu o legătură pe care 
cândva Catelyn o renegase. 

— Cel puţin te-ai împăcat cu el. 

Rămaseră o vreme în tăcere, până Catelyn îşi ridică 
fruntea. 

125 


— Vorbeai de veşti pe care Robb trebuie să le audă? 

Lord Hoster gemu şi se rostogoli pe o parte, ca şi cum 
ar fi auzit. Brynden se ridică în picioare. 

— Vino afară. Ar fi mai bine să nu-l trezim. 

Ea îl urmă pe balconul de piatră care ieşea cu trei 
laturi din solariu, ca prova unei corăbii. Unchiul ei îşi 
ridică privirea, încruntându-se. 

— Acum se poate vedea şi ziua. Oamenii mei îi spun 
Mesagerul Roşu, dar care este mesajul? 

Catelyn îşi ridică ochii spre locul în care linia roşie a 
cometei lăsa o dâră pe cerul albastru, ca o zgârietură 
lungă pe faţa zeului. 

— Marele Jon i-a spus lui Robb că vechii zei au 
desfăşurat un steag al răzbunării pentru Ned. Edmure 
crede că acesta e un semn al victoriei pentru Riverrun - el 
vede un peşte cu coada lungă, în culorile familiei Tully, 
roşu pe fond albastru. Oftă. Mi-aş dori să am mai multă 
credinţă. Roşul-aprins e culoarea Lannisterilor. 

— Nu e roşu aprins, zise Ser Brynden. Nici roşul 
familiei Tully, roşul noroios al râului. Acolo e sânge, copilă, 
mânjit pe cer. 

— Sângele nostru sau al lor? 

— A existat vreodată un război în care numai o parte a 
vărsat sânge? Unchiul ei clătină din cap. Pământurile de 
pe malurile râului sunt înecate în sânge şi foc de jur- 
împrejurul Ochiului zeilor. Războiul s-a întins la miazăzi, 
către Apa Neagră, şi la miazănoapte, peste Trident, 
aproape până la Gemeni. Marq Piper şi Karyl Vance au 
câştigat câteva mici victorii, iar acest lord din sud, Beric 
Dondarrion, şi ai lui îi jefuiesc pe jefuitori, atacând trupele 
devastatoare ale Lordului Tywin şi făcându-se nevăzuţi în 
pădure. Se zice că Ser Burton Crakehall se lăuda că-l va 
ucide pe Dondarrion, până ce şi-a condus oamenii în 
capcanele Lordului Beric şi n-a mai rămas niciunul în 
viaţă. 

— Unii dintre străjerii de la Debarcaderul Regelui sunt 
cu acest Lord Beric, îşi aminti Catelyn. Fie ca zeii să-i 
apere... 


126 


— Dondarrion şi acest preot roşu care călătoreşte cu el 
sunt destul de deştepţi ca să se apere singuri, dacă 
poveştile sunt adevărate, spuse unchiul ei, dar lorzii 
stegari ai tatălui tău.... asta e altă poveste, mai tristă. 
Robb n-ar fi trebuit să-i lase să plece. S-au împrăştiat ca 
nişte potârnichi, fiecare încercând să-şi apere oamenii lui, 
şi asta e o prostie, Cat, o prostie. Janos Bracken a fost 
rănit luptându-se printre ruinele castelului său, iar nepotul 
lui, Hendry, a fost ucis. Iytos Blackwood i-a măturat pe 
Lannisteri de pe pământurile lui, dar i-au luat toate vacile 
şi porcii şi fiecare bob de grâu şi nu i-au lăsat nimic de 
apărat, în afară de Castelul Raventree şi un pustiu pârjolit. 
Oamenii lui Darry au recapturat fortăreaţa lordului lor, dar 
au reuşit s-o păstreze mai puţin de două săptămâni, 
înainte ca Gregor Clegane să descindă şi să treacă prin 
sabie toată garnizoana, cu tot cu lordul lor. 

Catelyn era oripilată. 

— Darry era doar un copil. 

— Da, şi ultimul din familia sa. Băiatul ar fi adus o 
răscumpărare frumoasă, dar ce înseamnă aurul pentru un 
câine bălos ca Gregor Clegane? Capul bestiei ăleia ar fi un 
dar de preţ pentru toţi oamenii din regat, îţi jur. 

Catelyn cunoştea prea bine proasta reputaţie a lui Ser 
Gregor... 

— Nu-mi vorbi mie de capete, unchiule! Cersei ridicase 
capul lui Ned pe o ţeapă deasupra zidurilor Fortăreţei 
Roşii şi îl lăsase acolo, pradă corbilor şi muştelor. Chiar şi 
acum, lui Catelyn îi venea greu să creadă că murise cu 
adevărat. În unele nopţi se trezea în întuneric, pe jumătate 
adormită, şi, pentru o clipă, se aştepta să-l găsească acolo, 
lângă ea. Clegane nu valorează mai mult decât laba pisicii 
Lordului Tywin. Căci Tywin Lannister - Lord de Casterly 
Rock, Străjer al vestului, tată al Reginei Cersei, al lui Ser 
Jaime, Regicidul şi al lui Tyrion Pezevenghiul, şi bunic al 
lui Joffrey Baratheon, proaspăt încoronatul băiat rege - era 
adevăratul pericol, credea Catelyn. 

— Adevărat,  recunoscu Ser Brynden. lar Iywin 
Lannister nu e prostul nimănui. El stă la adăpost în spatele 


127 


zidurilor Harrenhalului, hrănindu-şi oastea din recoltele 
noastre şi pârjolind ceea ce nu fură. Gregor nu e singurul 
câine pe care l-a dezlegat. Ser Amory Lorch este şi el pe 
câmpul de luptă, la fel şi alţi câţiva mercenari din Qohor, 
care mai degrabă ar schilodi un om decât să-l ucidă. Am 
văzut ce lasă în urma lor. Sate întregi pârjolite, femei 
siluite şi mutilate, copii măcelăriți lăsaţi neîngropaţi, ca să 
atragă lupii şi câinii sălbatici... Până şi unui mort i-ar veni 
Tău. 

— Când va auzi asta, Edmure se va înfuria. 

— Şi asta va fi exact ce doreşte Lordul Tywin. Până şi 
teroarea are un scop al ei, Cat. Lannister vrea să ne 
provoace la luptă. 

— Robb ar putea să-i împlinească dorinţa, zise Catelyn 
cu nelinişte. E agitat ca un leu în cuşcă, iar Edmure, 
Marele Jon şi ceilalţi vor face presiuni asupra lui. 

Fiul ei câştigase două mari victorii, îl zdrobise pe Jaime 
Lannister la Pădurea Şoaptelor şi făcuse praf oastea lui 
rămasă fără căpetenie dincolo de zidurile de la Riverrun, 
în Bătălia Taberelor, dar după cum vorbeau unii dintre 
aceşti lorzi stegari despre el, s-ar fi putut să fie Aegon 
Cuceritorul reîncarnat. 

Brynden, Peştele Negru, îşi arcui o sprânceană neagră, 
stufoasă. 

— Sunt nişte proşti. Prima mea regulă de război, Cat, e 
să nu îi împlineşti niciodată dușmanului tău dorinţa. Lord 
Tywin ar vrea să se lupte pe un câmp la alegerea sa. Vrea 
să intrăm în Harrenhal. 

Harrenhal. Orice copil de la Trident ştia poveştile 
despre Harrenhal, imensa fortăreață pe care Regele 
Harren cel Negru o ridicase dincolo de apele Ochiului 
Zeilor, acum trei sute de ani, când Cele Şapte Regate au 
fost într-adevăr şapte regate şi ţările riverane au fost 
conduse de oamenii de fier din insule. În mândria lui, 
Harren dorise să aibă cea mai mare cetate, cu cele mai 
înalte turnuri din tot ţinutul Westeros. Durase patruzeci de 
ani să o ridice, ca o umbră uriaşă pe malul lacului, în timp 
ce oştirile lui îi prădau vecinii pentru piatră, lemn, aur şi 

128 


mână de lucru. Mii de prizonieri au murit în carierele sale, 
legaţi în lanţuri de săniile lui sau muncind la cele cinci 
turnuri colosale. Oamenii îngheţau iarna şi se topeau de 
cald vara. Copacii inimii, care fuseseră acolo de trei mii de 
ani, au fost tăiaţi pentru bârne şi plute. Harren a dus la 
sărăcie ţările riverane şi Insulele de Fier deopotrivă, 
pentru a-şi împlini visul. Şi când, în sfârşit, Harrenhal a 
fost gata, exact în ziua în care Regele Harren s-a aşezat în 
reşedinţa lui, Aegon Cuceritorul a acostat la Debarcaderul 
Regelui. 

Catelyn îşi amintea că o auzise pe Bătrâna Nan 
spunând această poveste copiilor ei, la Winterfell. „lar 
regele Harren a învăţat că zidurile groase şi turnurile 
înalte nu sunt de prea mare folos împotriva dragonilor”, se 
încheia mereu povestea, „căci dragonii zboară”. Harren şi 
tot neamul său au pierit în focurile care i-au înghiţit 
fortăreaţa misterioasă şi fiecare casă care a mai rămas de 
atunci în Harrenhal a avut ghinion. Poate că a fost o cetate 
puternică, însă a fost un loc întunecat şi blestemat. 

— N-aş vrea ca Robb să ducă o luptă în umbra acelei 
fortărețe, recunoscu Catelyn. Totuşi, trebuie să facem 
ceva, unchiule. 

— Şi curând, fu de acord unchiul ei. Nu ţi-am spus 
partea cea mai rea, copilă. Oamenii pe care i-am trimis la 
apus au adus înapoi vestea că la Casterly Rock se adună o 
nouă oaste. 

O altă oaste a Lannisterilor. Gândul o îmbolnăvea. 
Robb trebuie să afle de îndată. 

— Cine va prelua comanda? 

— Ser Stafford Lannister, se spune. Se întoarse ca să 
privească afară, dincolo de râuri, cu mantia lui roşie cu 
albastru fluturând în bătaia vântului. 

— Încă un nepot? Casa Lannisterilor de la Casterly 
Rock era a naibii de mare şi de fertilă. 

— Văr, o corectă Ser Brynden. Fratele ultimei neveste 
a Lordului Tywin, aşa că sunt de două ori înrudiţi. E bătrân 
şi puţin nătâng, dar are un fiu, pe Ser Daven, care e şi mai 
cumplit. 

129 


— Atunci să sperăm că tatăl, şi nu fiul, va fi acela care 
va duce această armată pe câmpul de bătălie. 

— Totuşi, mai avem ceva vreme înainte de a fi nevoiţi 
să-i înfruntăm. Aceştia vor fi mercenari, călăreţi liberi şi 
ageamii din bordelurile din Lannisport. Ser Stafford 
trebuie să se îngrijească să fie înarmaţi şi instruiți înainte 
de a risca să meargă la luptă. Şi, fii cu băgare de seamă, 
Lord Tywin nu e Regicidul. Nu se va azvârli cu capul 
înainte. Va aştepta răbdător ca Ser Stafford să înainteze şi 
abia apoi va ataca din spatele zidurilor cetăţii Harrenhal. 

— Doar dacă.... zise Catelyn. 

— Da? o îmboldi Ser Brynden. 

— Doar dacă nu trebuie să părăsească Harrenhal, zise 
ea, pentru a înfrunta o altă ameninţare. 

Unchiul ei o privi gânditor. 

— Lordul Renly. 

— Regele Renly. Dacă era să ceară ajutorul unui om, 
trebuia să-i recunoască titlul pe care el îl pretinsese. 

— Poate. Peştele Negru zâmbi, un zâmbet periculos. 
Totuşi, va dori ceva în schimb. 

— Va dori ceea ce vor mereu regii, zise ea. Omagii. 


130 


TYRION 


Janos Slynt era fiul unui măcelar şi râdea ca unul care 
tranşa carnea. 

— Mai vrei nişte vin? îl întrebă Tyrion. 

— N-ar trebui să obiectez, spuse Lordul Janos, ridicând 
cupa. Avea forma unui butoiaş şi o capacitate similară. N- 
ar trebui să obiectez deloc. E un vin roşu de calitate. De la 
Arbor! 

— Dorne. Tyrion făcu un semn şi slujitorul său turnă. 
Dar, în afară de servitori, el şi Lordul Janos erau singuri în 
Sala Mică, la lumina plăpândă, înconjurată de întuneric, a 
lumânării. Nici cele mai alese vinuri de la Dorne nu sunt 
atât de bogate. 

— Bogat, zise omul vânjos, cu chip de broască, luând o 
duşcă zdravănă. Janos Slynt nu era omul care să bea 
băutura cu sorbituri mici. Tyrion remarcă asta îndată. Da, 
bogat, tocmai ăsta era cuvântul pe care îl căutam. Ai darul 
cuvintelor, Lord Tyrion, dacă pot zice aşa. Şi ne-ai spus o 
poveste hazlie. Hazlie, da. 

— Mă bucur că aşa consideri... Dar nu sunt lord, ca 
tine. Poţi să-mi spui simplu Tyrion, Lord Janos. 

— Cum doreşti. Mai luă o înghiţitură, vărsând vin pe 
pieptul jiletcii sale de satin. Purta o capă scurtă din fir de 
aur, prinsă cu o suliță în miniatură, cu vârful vopsit roşu- 
închis. Şi era beat de-a binelea. 

Tyrion îşi acoperi gura şi râgâi politicos. Spre 
deosebire de Lordul Janos, băuse cumpătat, dar era sătul. 
Primul lucru pe care îl făcuse după ce s-a stabilit în Turnul 
Mâinii Regelui a fost să se intereseze cine era cea mai 
bună bucătăreasă din oraş şi să o ia în slujba sa. În seara 
aceasta mâncaseră o supă de coadă de vițel, verdeţuri 
amestecate cu nuci, struguri, fenicul roşu şi brânză 
sfărâmată, plăcintă fierbinte de crab, dovleac condimentat 


131 


şi prepeliţe înecate în unt. Fiecare fel venise cu propriul 
vin. Lord Janos a recunoscut că nu a mâncat niciodată nici 
măcar pe jumătate atât de bine. 

— Fără îndoială, asta se va schimba când te vei stabili 
la Harrenhal, spuse Tyrion. 

— Cu siguranţă. Poate că ar trebui să-i cer bucătăresei 
tale să intre în slujba mea, ce zici? 

— S-au dus războaie pentru mai puţin, răspunse 
Tyrion, şi râseră amândoi cu poftă. Eşti un om curajos că 
ţi-ai ales ca reşedinţă Harrenhalul. E un loc atât de mo- 
horât, de mare... şi scump de întreţinut. Iar unii spun că e 
blestemat. 

— Ar trebui să mă tem de un morman de pietre? Pufhni. 
Un om curajos, zici. Trebuie să fii curajos ca să te ridici. 
Aşa cum am făcut eu. La Harrenhal, da! Şi de ce nu? Tu 
ştii. Eşti şi tu un bărbat îndrăzneţ, am impresia. Scund, se 
vede, dar îndrăzneț. 

— Eşti prea amabil. Mai vrei vin? 

— Nu. Nu, sincer, eu... O, blestemaţi fie zeii, da. De ce 
nu? Un bărbat îndrăzneţ, bea până când se satură! 

— Într-adevăr. Tyrion umplu cupa Lordului Slynt până 
sus. Am aruncat o privire peste numele celor pe care i-ai 
propus ca să-ţi ia locul de Comandant al Gărzii Oraşului. 

— Oameni buni. Oameni minunaţi. Oricare dintre cei 
şase ar fi potrivit, dar eu l-aş alege pe Allar Deem. Mâna 
mea dreaptă. Straşnic bărbat. Loial. Alege-l şi n-o să-ţi 
pară rău. Dacă e pe placul regelui. 

— Cu siguranţă. Tyrion luă o mică înghiţitură din vinul 
său. Mă gândeam la Ser Jacelyn Bywater. A fost căpitan la 
Poarta Noroiului timp de trei ani şi a slujit cu bravură în 
timpul Rebeliunii lui Balon Greyjoy. Regele Robert l-a făcut 
cavaler la Pyke. Şi, totuşi, numele lui nu apare pe lista ta. 

Lordul Janos Slynt bău cu nesaţ din vin şi îl plimbă o 
clipă prin gură, înainte de a-l înghiţi. 

— Bywater. Ei bine, curajos bărbat, fără doar şi poate. 
... numai Că... e rigid omul ăsta. Un câine ciudat. Oamenii 
nu-l plac. Şi mai e şi infirm, şi-a pierdut mâna la Pyke, aşa 
a ajuns cavaler. O afacere proastă, dacă mă întrebi pe 

132 


mine, o mână pentru un titlu de ser. Râse. Ser Jacelyn se 
gândeşte prea mult la el şi la onoarea lui, şi eu văd asta. Ai 
face mai bine să-l laşi acolo unde e, Lord... Tyrion. Allar 
Deem e omul potrivit pentru tine. 

— Deem nu e prea îndrăgit de oamenii de rând, mi se 
spune. 

— E temut. E mai bine aşa. 

— Ce am auzit despre el? Ceva probleme într-un 
bordel? 

— Asta? N-a fost vina lui, domnul meu... Tyrion. Nu, n-a 
avut de gând s-o omoare pe femeie, şi-a făcut-o cu mâna 
ei. A avertizat-o să stea deoparte şi să-l lase să-şi facă 
datoria. 

— Totuşi... mame şi copii, ar fi putut să se aştepte ca 
ea să încerce să-şi salveze copilul. Tyrion zâmbi. Gustă din 
brânza asta, merge de minune cu vinul. Spune-mi, de ce l- 
ai ales pe Deem pentru sarcina aceea nenorocită? 

— Un comandant bun îşi cunoaşte oamenii, Tyrion. Unii 
sunt buni pentru o treabă, alţii pentru alta. Să le faci felul 
unui bebeluş şi mamei sale e o treabă pentru un anumit soi 
de om. Nu oricine ar face-o. Chiar dacă era doar o târfă 
oarecare şi ăla era pruncul pe care l-a fătat. 

— Bănuiesc că aşa e, spuse Tyrion, auzind doar 
cuvintele o târfă oarecare şi gândindu-se la Shae şi la 
Tysha, de demult, şi la toate celelalte femei care îi luaseră 
monedele şi sămânţa de-a lungul anilor. 

Slynt continuă fără să bage de seamă. 

— Un om dur pentru o sarcină dură, aşa e Deem. Face 
aşa cum i se spune şi nu suflă o vorbă pe urmă. Tăie o 
bucată de brânză. Ăsta e bun. Ascuţit. Dă-mi un cuţit 
ascuţit şi o brânză bună, înţepătoare, şi sunt un om fericit. 

Tyrion ridică din umeri. 

— Bucură-te de ea cât mai poţi. Cu pământurile 
riverane în flăcări şi Renly rege la Highgarden, va fi în 
curând greu să ajungi la o brânză bună. Aşadar, cine te-a 
trimis după bastardul târfei? 


133 


Lordul Janos îl privi pe Tyrion cu atenţie, apoi începu 
să râdă şi îi făcu un semn ameninţător cu o bucată de 
brânză. 

— Eşti şiret, Tyrion. Credeai că mă poţi păcăli, nu-i 
aşa? Nu ajunge nişte vin şi nişte brânză ca să-l faci pe 
Janos Slynt să spună mai mult decât ar trebui. Sunt mân- 
dru. Nicio întrebare şi nicio vorbă după aceea, nu cu mine. 

— Şi nu cu Deem. 

— Exact la fel. Fă-l Comandantul tău când voi pleca la 
Harrenhal şi nu vei regreta. 

Tyrion rupse o bucăţică de brânză. Era într-adevăr iute 
şi, în combinaţie cu vinul, foarte fină. 

— Oricine va fi cel numit de rege, nu-i va fi uşor să 
intre în armura ta, îmi dau seama. Lordul Mormont se 
confruntă cu aceeaşi problemă. 

Lordul Janos părea nedumerit. 

— Credeam că este o doamnă. Mormont. Aceea care se 
culcă cu urşii, ea este? 

— Eu vorbeam de fratele ei, Jeor Mormont, Lordul 
Comandant al Rondului de Noapte. Când l-am vizitat la 
Zid, a pomenit cât e de preocupat de găsirea unui om 
potrivit care să-i ia locul. Rondul are puţini oameni buni în 
ziua de azi. Tyrion zâmbi. Ar dormi mai bine dacă ar avea 
un om ca tine, îmi închipui. Sau ca bravul Allar Deem. 

Lordul Janos hohoti. 

— Slabe şanse. 

— Aşa s-ar crede, zise Tyrion, dar viaţa ia întorsături 
ciudate. Gândeşte-te la Eddard Stark, domnul meu. 
Bănuiesc că nu şi-a imaginat vreodată că viaţa lui se va 
sfârşi pe treptele Templului lui Baelor. 

— Puţini şi-ar fi imaginat, fu de acord Lordul Janos, 
chicotind. 

Tyrion chicoti şi el. 

— Păcat că n-am fost acolo să văd. Se spune că până şi 
Varys a fost surprins. 

Lordul Janos râse atât de tare încât gâtlejul i se 
cutremură. 


134 


— Păianjenul, zise el. Ştie tot, aşa se spune. Ei bine, 
asta n-a ştiut. 

— Cum ar fi putut? zise Tyrion cu o urmă de răceală în 
glas. A încercat s-o convingă pe sora mea că Stark ar 
trebui cruțat, cu condiţia să-şi ia tălpăşiţa. 

— Da? Janos Slynt clipi nedumerit. 

— Sora mea, Cersei, repetă Tyrion ceva mai apăsat, în 
caz că nebunul ar avea vreun dubiu în privinţa persoanei 
la care se referea. Regina Regentă. 

— Da. Slynt luă o înghiţitură. Cât despre asta, ei bine. 
„.. regele a poruncit. Regele însuşi. 

— Regele are treisprezece ani, îi aminti Tyrion. 

— Totuşi, este regele. Fălcile lui Slynt începură să 
tremure când el se încruntă. Regele Celor Şapte Regate. 

— Ei, al unuia sau două, cel puţin, spuse Tyrion cu un 
zâmbet amar. Aş putea să mă uit la sulița ta? 

— Suliţa mea? Lord Janos clipi nedumerit. 

Tyrion arătă cu degetul. 

— Broşa cu care ţi-e prinsă capa. 

Şovăitor, Lordul Janos îşi desfăcu podoaba şi i-o dădu. 

— Avem la Lannisport fierari care fac treabă mai bună. 
Emailul roşu sângeriu e o idee prea mult, dacă nu te 
superi. Spune-mi, domnul meu, ai vârât tu însuţi sulița în 
spatele omului, sau doar ai dat ordinul? 

— Am dat ordinul şi l-aş mai da din nou. Lordul Stark 
era un trădător. Chelia de pe mijlocul capului lui Slynt era 
roşie ca sfecla şi capa lui ţesută din fir de aur îi alunecase 
de pe umeri, pe podea. Omul a încercat să mă cumpere. 

— Fără să-i treacă prin cap că erai deja vândut. 

Slynt trânti cupa cu vin. 

— Eşti beat? Dacă îţi închipui că voi sta aici să mi se 
pună onoarea la îndoială... 

— Despre ce onoare e vorba? Recunosc, ai făcut un 
târg mai bun decât Ser Jacelyn. Un titlu de lord şi un 
castel pentru o suliță înfiptă în spate şi nici măcar n-a 
trebuit s-o vâri tu. Îi aruncă lui Janos Slynt podoaba de aur 
înapoi. Aceasta îi săltă pe piept şi căzu zăngănind pe 
podea când omul se ridică. 

135 


— Nu-mi place tonul tău, domnul meu... Pezevenghi. 
Sunt Lordul de Harrenhal şi membru al consiliului regal, 
cine eşti tu să mă iei aşa la rost? 

Tyrion clătină din cap. 

— Cred că ştii destul de bine cine sunt. Câţi fii ai? 

— Ce înseamnă fiii mei pentru tine, piticule? 

— Pitic? Se înfurie. Ar fi trebuit să te opreşti la 
Pezevenghi. Sunt Tyrion din Casa Lannister şi într-o zi, 
dacă ai atâta minte cât o moluscă, vei cădea în genunchi şi 
vei mulţumi că am fost eu cel cu care a trebuit să ai de-a 
face şi nu cu nobilul meu tată. Acum: câți fii ai? 

Tyrion văzu spaima neaşteptată din ochii lui Janos 
Slynt. 

— T... trei, stăpâne. Şi o fiică. Te rog, stăpâne... 

— Nu trebuie să cerşeşti. Se ridică de pe scaun. Ai 
cuvântul meu, nu li se va face niciun rău. Băieţii mici vor fi 
crescuţi ca scutieri. Dacă slujesc bine şi cu loialitate, cu 
timpul vor putea deveni cavaleri. Să nu se zică niciodată 
despre casa Lannister că nu i-a răsplătit pe cei care o 
slujesc. Fiul tău cel mare va moşteni titlul de Lord Slynt şi 
acest blazon înfiorător al tău. Lovi cu piciorul mica suliță 
de aur, trimiţând-o cu repeziciune în capătul celălalt al 
încăperii. Vom găsi pentru el nişte pământuri şi va putea 
să-şi construiască o reşedinţă a lui. Nu va fi Harrenhal, dar 
va fi suficient. El va hotărî cu ce fată se va căsători. 

Faţa lui Janos Slynt trecu de la roşu la alb. 

— C...ce... ce vrei să...? 

Fălcile îi tremurau ca nişte grămezi de seu. 

— Ce am de gând să fac cu tine? Tyrion îl lăsă pe 
prostănac să tremure o clipă, înainte de a răspunde. 
Corabia Visul Verii pleacă în zori, odată cu fluxul. Stăpânul 
ei îmi spune că va poposi la Gultown, la Cele Trei Surori, 
în insula Skagos şi la Rondul de Est de Mare. Când îl vezi 
pe Lordul Comandant Mormont, transmite-i caldele mele 
salutări şi spune-i că nu am uitat nevoile Rondului de 
Noapte. lţi doresc o viaţă lungă şi să slujeşti cu bine, 
domnul meu. 


136 


Când Janos Slynt îşi dădu seama că nu avea să fie 
executat pe loc, culoarea îi reveni în obraji. Îşi împinse 
maxilarul înainte. 

— Asta vom mai vedea, Pezevenghiule. Piticule. Poate 
că vei fi tu pe corabia aceea, ce părere ai? Poate că vei fi 
tu pe Zid. Scoase un râs nervos, ca un lătrat. Tu şi 
amenințările tale, ei bine, vom vedea. Sunt prietenul 
regelui, ştii. Vom vedea ce va avea de spus Joffrey despre 
asta. Şi Degețel, şi regina, o, da. Janos Slynt are o 
grămadă de prieteni. Vom vedea cine pleacă pe mare, îţi 
promit. Chiar îţi promit. 

Slynt se întoarse pe călcâie ca pe vremea când era 
străjer şi străbătu repede toată lungimea Sălii Mici, cu 
cizmele răsunând pe podeaua de piatră. Zăngăni în susul 
scării, dădu uşa la o parte... şi ajunse faţă în faţă cu un 
bărbat înalt, cu obrajii scofâlciţi, cu platoşă neagră şi 
mantie aurie. Avea legată de ciotul încheieturii de la mâna 
dreaptă o mână de fier. 

— Janos, zise omul cu ochii adânciţi în orbite scânteind 
sub fruntea proeminentă şi sub smocul de păr grizonat. 
Şase mantii aurii intrară în linişte în Sala Mică, în spatele 
lui, iar Janos Slynt se dădu la o parte. 

— Lord Slynt, strigă Tyrion. Cred că-l cunoşti pe Ser 
Jacelyn Bywater, noul Comandant al Gărzii Oraşului. 

— Ţi-am pregătit o lectică, îi spuse lui Slynt Ser 
Jacelyn.  Docurile sunt întunecate şi îndepărtate şi 
drumurile nu sunt sigure noaptea. Soldaţi! 

În timp ce mantiile aurii îl conduceau afară pe fostul 
lor comandant, Tyrion îl chemă pe Ser Jacelyn la el şi îi 
înmână un sul de pergament. 

— E o călătorie lungă, iar Lordul Slynt va avea nevoie 
de companie. Vezi ca aceştia şase să-l însoţească până la 
Visul Verii. 

Bywater se uită peste lista de nume şi zâmbi. 

— Cum doreşti. 

— Este unul, zise Tyrion cu glas scăzut, Deem. Spune-i 
căpitanului că ăluia nu-i va duce nimeni dorul dacă se 


137 


întâmplă să fie aruncat peste bord înainte de a ajunge la 
Rondul de Est. 

— Am auzit că acele ape de la miazănoapte sunt 
furtunoase. Ser Jacelyn se înclină şi plecă, mantia 
unduindu-se în urma lui. În drum, călcă pe capa din fir 
aurit a lui Slynt. 

Tyrion rămase singur, sorbind ceea ce mai rămăsese 
din vinul bun, dulce, de Dorne. Servitorii intrau şi ieşeau, 
luând farfuriile de pe masă. Le spuse să lase vinul. Când 
isprăviră, Varys intră cu pas uşor în încăpere, înveşmântat 
cu robe curgătoare în nuanţe de lavandă, care se potriveau 
cu mirosul lui. 

— O, adorabil, bunul meu lord. 

— Atunci, de ce am gustul ăsta amar în gură? Îşi apăsă 
degetele pe tâmple. I-am spus să-l arunce pe Allar Deem în 
mare. Sunt foarte ispitit să fac acelaşi lucru cu tine. 

— S-ar putea să fii dezamăgit de rezultat, răspunse 
Varys. Furtunile vin şi pleacă, valurile se sparg deasupra 
capului, peştele mare mănâncă peştele mic, iar eu continui 
să vâslesc. Pot să te deranjez gustând din vinul care îi 
plăcea atât de mult Lordului Slynt? 

Tyrion făcu semn către carafă, încruntându-se. Varys 
umplu cupa. 

— A, dulce ca vara. Luă încă o înghiţitură. Aud 
strugurii cântând pe limba mea. 

— Mă întrebam ce e zgomotul ăla. Spune-le strugurilor 
să tacă, îmi crapă capul. Sora mea a fost. Asta a refuzat 
atât de loialul Lord Janos să spună. Cersei a trimis mantiile 
aurii la bordelul acela. 

Varys chicoti nervos. Aşadar, el ştiuse în tot acest timp. 

— Ai omis partea aceea, zise Tyrion acuzator. 

— Dulcea ta soră, răspunse Varys atât de mâhnit încât 
părea că îi vor da lacrimile. E greu să-i spui unui om aşa 
ceva. M-am temut de felul în care vei reacţiona. Mă poţi 
ierta? 

— Nu, izbucni Tyrion. Fii blestemat! Fie blestemată! 
Nu se putea atinge de Cersei, ştia asta. Nu încă, nici 
măcar dacă ar fi vrut şi era departe de a fi sigur că voia. 


138 


Totuşi, îl râcâia să stea aici şi să facă o parodie de justiţie, 
pedepsindu-i pe unii ca Janos Slynt şi Allar Deem, în timp 
ce sora lui îşi continua cursa sălbatică. Pe viitor, îmi vei 
spune ce ştii, Lord Varys. Tot ce ştii. 

Eunucul zâmbi viclean. 

— Asta s-ar putea să dureze destul de mult timp, bunul 
meu stăpân. Ştiu cam multe. 

— Nu destul de multe ca să salvezi acel copil, s-ar 
părea. 

— Din păcate, nu. A mai fost un bastard, un băiat, mai 
mare. Am luat măsuri să-l văd ferit de pericol... Dar 
mărturisesc că nu mi-am închipuit niciodată că bebeluşul 
ar fi în pericol. O fiică nelegitimă, de niciun an, cu o târfă 
drept mamă. Ce pericol ar putea să reprezinte? 

— Era a lui Robert, zise Tyrion cu amărăciune. Asta a 
fost îndeajuns pentru Cersei, s-ar părea. 

— Da, e nespus de trist. Trebuie să mă învinuiesc 
pentru biata copilă şi pentru mama ei, care era atât de 
tânără şi îl iubea pe rege. 

— Chiar aşa? Tyrion nu o văzuse niciodată pe fată la 
faţă, dar în mintea lui ea era Shae şi Tysha deopotrivă. Mă 
întreb dacă o târfă poate să iubească pe cineva cu 
adevărat. Nu, nu răspunde. Aş prefera să nu ştiu anumite 
lucruri. 

O aranjase pe Shae într-un conac mare, din piatră şi 
lemn, care avea fântână, grajd şi grădină. Îi dăduse 
servitori să aibă grijă de nevoile ei, o pasăre albă din 
Insulele Verii să-i ţină companie, mătăsuri, argint şi pietre 
preţioase să o împodobească, străjeri să o apere. Şi totuşi 
părea nemulțumită. Voia să fie cu el mai mult timp, îi 
spusese, voia să-l slujească şi să-l ajute. 

— Cel mai mult mă ajuţi aici, între aşternuturi, i-a zis el 
într-o noapte, după ce au făcut dragoste şi stătea întins 
lângă ea, cu capul culcat pe pieptul ei şi cu o dulce durere 
în mădular. Ea nu răspunsese decât cu ochii. Tyrion citise 
acolo că nu era ceea ce ea ar fi vrut să audă. 


139 


Oftând, Tyrion dădu să întindă din nou mâna după vin, 
pe urmă îşi aminti de Lordul Janos şi împinse carafa cât 
colo. 

— Se pare că sora mea chiar a spus adevărul despre 
moartea lui Stark. Trebuie să-i mulţumim nepotului meu 
pentru această nebunie. 

— Regele Joffrey a dat porunca, Janos Slynt şi Ser Ilyn 
Payne au dus-o la îndeplinire iute, fără ezitare... 

— ...aproape ca şi cum ar fi aşteptat-o. Da, am mai 
discutat despre asta, fără niciun rost. O nebunie. 

— Cu Garda Oraşului în mână, stăpâne, ai posibilitatea 
de a avea grijă ca lnălţimea Sa să nu mai facă şi alte... 
nebunii? Ca să fim siguri, mai trebuie să luăm în calcul şi 
casa reginei... 

— Mantiile roşii? Tyrion dădu din umeri. Vylarr e loial 
faţă de Casterly Rock. Ştie că sunt aici trimis de tatăl meu. 
Lui Cersei îi va fi greu să-şi folosească oamenii împotriva 
mea... De altfel, sunt doar o sută. lar eu am încă pe 
jumătate atâţia oameni ai mei. Şi şase mii de mantii aurii, 
dacă Bywater este omul care pretinde că este. 

— Vei descoperi că Ser Jacelyn e curajos, de onoare şi 
supus... Şi cât se poate de recunoscător. 

— Faţă de cine, mă întreb. Tyrion nu avea încredere în 
Varys, deşi nu îi contesta valoarea. Ştia o mulţime de 
lucruri, fără îndoială. De ce eşti atât de săritor, Lord 
Varys? întrebă Tyrion, studiind mâinile moi ale bărbatului, 
chipul lui spân, pudrat, şi micul zâmbet slugarnic. 

— Eşti Mâna Regelui. Eu slujesc regatul, pe rege şi pe 
tine. 

— Aşa cum i-ai slujit pe Jon Arryn şi pe Eddard Stark? 

— L-am slujit pe Lordul Arryn şi pe Lordul Stark cât am 
putut mai bine. Am fost mâhnit şi îngrozit de moartea lor 
prematură. 

— Gândeşte-te cum mă simt. S-ar putea ca eu să fiu 
următorul. 

— O, cred că nu, răspunse Varys, învârtind vinul în 
cupă. Puterea e un lucru curios, stăpâne. Oare te-ai gândit 
la ghicitoarea pe care ţi-am spus-o în ziua aceea, la han? 


140 


— Mi-a trecut prin minte o dată sau de două ori, 
recunoscu Tyrion. Regele, preotul şi bogatul - cine trăieşte 
şi cine moare? Pe cine va asculta spadasinul? E o 
ghicitoare fără răspuns sau, mai degrabă, cu prea multe 
răspunsuri. 'Totul depinde de omul cu sabia. 

— Şi totuşi, el nu e nimeni, zise Varys. Nu are nici 
coroană, nici aur şi nu e ocrotit de zei, are doar o sabie 
ascuţită. 

— Sabia reprezintă puterea asupra vieţii şi a morţii. 

— Doar că... totuşi, dacă el e spadasinul care ne 
conduce cu adevărat, de ce ne prefacem că regele nostru 
deţine puterea? De ce ar trebui ca un om puternic, cu o 
sabie, să asculte vreodată de un rege copil ca Joffrey sau 
de unul îmbibat de vin, ca tatăl său? 

— Pentru că aceşti regi copii şi nerozi beţivi pot chema 
alţi oameni puternici cu săbiile lor. 

— Atunci aceşti alţi spadasini deţin adevărata putere. 
Sau nu e aşa? De unde îşi au săbiile? Fi de ce se supun? 
Varys zâmbi. Cunoaşterea înseamnă putere, zic unii. Unii 
ne învaţă că toată puterea vine de la zei. Alţii susţin că 
provine de la lege. Totuşi, în ziua aceea, pe treptele 
Templului Septim al lui Baelor, cucernicul nostru Inalt 
Septon şi legitima noastră Regină Regentă şi slujitorul tău 
mereu atoateştiutor au fost la fel de lipsiţi de putere ca 
cizmarul sau dogarul meu din gloată. Cine l-a ucis cu 
adevărat pe Eddard Stark, ce crezi? Joffrey care a dat 
porunca? Ser Ilyn Payne care a înfipt sabia? Sau... 
altcineva? 

Tyrion clătină din cap. 

— Vrei să răspund la ghicitoarea ta blestemată sau 
doar să mă faci să mă doară capul şi mai tare? 

Varys zâmbi. 

— Uite, atunci. Puterea se află acolo unde oamenii cred 
că se află. Nimic mai mult, nimic mai puţin. 

— Aşadar, puterea e o mascaradă? 

— O umbră pe perete, murmură Varys. Deşi umbrele 
pot ucide. Şi adesea un om foarte mic poate să proiecteze 
o umbră foarte mare. 


141 


Tyrion zâmbi. 

— Lord Varys, încep să ţin ciudat de mult la tine. Aş 
putea să te omor, totuşi, dar cred că asta m-ar întrista. 

— Voi lua asta drept un înalt semn de apreciere. 

— Ce eşti tu, Varys? Tyrion descoperi că voia cu 
adevărat să ştie. Un păianjen, se spune. 

— Spionii şi informatorii sunt rareori iubiţi, domnul 
meu. Sunt doar un slujitor devotat al regatului. 

— Şi un eunuc. Să nu uităm asta. 

— Arareori uit. 

— Mi s-a zis şi mie jumătate de om, deşi cred că zeii au 
fost mai blânzi cu mine. Sunt scund, picioarele îmi sunt 
răsucite şi femeile nu se uită după mine cu mare dorinţă... 
Şi totuşi, sunt încă bărbat. Shae nu e prima care să-mi 
cinstească patul şi într-o zi s-ar putea să-mi iau o soţie şi 
să am un fiu. Dacă zeii sunt buni, va arăta ca unchiul său şi 
va gândi ca tatăl său. Nu ai nicio asemenea speranţă care 
să te susţină? Piticii sunt o glumă a zeilor, dar eunucii sunt 
făcuţi de oameni. Cine te-a tăiat, Varys? Când şi de ce? 
Cine eşti cu adevărat? 

Pe chipul eunucului nu sclipi niciun zâmbet, dar ochii 
lui licăriră a ceva care nu era râs. 

— Eşti amabil că întrebi, stăpâne, dar povestea mea e 
lungă şi tristă şi avem de discutat despre trădare. Scoase 
un pergament din mâneca robei. Comandantul Galerei 
Regelui, Cerbul Alb, complotează să ridice ancora pe furiş 
peste trei zile, să-şi pună sabia şi corabia la dispoziţia 
Lordului Stannis. 

Tyrion oftă. 

— Presupun că trebuie să-i dăm o lecţie sângeroasă. 

— Ser Jacelyn ar putea să aranjeze să dispară, dar o 
judecată în faţa regelui nu ar face decât să asigure 
devotamentul celorlalţi căpitani pe mai departe. 

Și să-mi ţină nepotul-rege ocupat. 

— Cum spui tu. Răpune-l cu o doză din justiţia lui 
Joffrey. 

Varys făcu un semn pe pergament. 


142 


— Ser Horas şi Ser Hobber Redwyne au mituit paznicul 
să-i lase să iasă pe o poartă dosnică, poimâine noaptea. S- 
au făcut aranjamente să plece cu galera Pentoshilor, 
Călărețul Lunii, deghizați în vâslaşi. 

— Putem să-i ţinem la galerele alea câţiva ani, să 
vedem cum le place? Zâmbi. Nu, sora mea ar fi înnebunită 
de durere să piardă asemenea oaspeţi de preţ. Informează- 
l] pe Ser Jacelyn. Pune mâna pe omul pe care l-au mituit şi 
explică-i ce onoare e să slujeşti ca frate al Rondului de 
Noapte. Şi postează oameni în jurul Călăreţului Lunii în 
caz că Redwynii găsesc un al doilea paznic care duce lipsă 
de bani. 

— Cum doreşti. Un alt semn pe pergament. Omul tău, 
Timett, l-a ucis pe fiul unui negustor de vinuri în seara 
asta, la un cuib de pariuri de pe Strada Argintului. L-a ucis 
fiindcă a trişat la pietre. 

— A fost adevărat? 

— O, fără îndoială. 

— Atunci oamenii cinstiţi ai oraşului îi datorează 
recunoştinţă lui Timett. Voi avea grijă să primească 
mulţumirile regelui. 

Eunucul chicoti nervos şi mai făcu un semn. 

— De asemenea, avem o invazie neaşteptată de oameni 
sfinţi. Cometa a adus aici tot felul de preoţi ciudaţi şi de 
profeţi, s-ar părea. Cerşesc în cârciumi şi în prăvălii şi 
prevestesc pierzanie şi distrugere oricui se opreşte să-i 
asculte. 

Tyrion dădu din umeri. 

— Suntem aproape de anul trei sute de la Debarcarea 
lui Aegon. Presupun că e de aşteptat. Lasă-i să vocifereze. 

— Răspândesc teama, stăpâne. 

— Credeam că asta e treaba ta. 

Varys îşi acoperi gura cu mâna. 

— Eşti foarte crud să spui asta. O ultimă problemă. 
Lady Tanda a dat un mic dineu seara trecută. Am meniul şi 
lista invitaţilor, ca să le analizezi. Când s-a turnat vinul, 
Lord Gyles s-a ridicat să închine cupa în cinstea regelui, 


143 


iar Ser Balon Swann a fost auzit spunând: Vom avea 
nevoie de trei cupe pentru asta. Mulţi au râs.... 

Tyrion ridică o mână. 

— Destul. Ser Balon a făcut o glumă. Nu mă 
interesează vorbele de pahar ale trădătorilor, Ser Varys. 

— Eşti pe atât de înţelept pe cât eşti de blând, stăpâne. 
Pergamentul dispăru în mâneca eunucului. Avem amândoi 
multe de făcut. Te las acum. 

Când eunucul plecă, Tyrion rămase multă vreme 
privind lumânarea şi întrebându-se cum va primi sora lui 
vestea despre demiterea lui Janos Slynt. Nu cu plăcere, la 
drept vorbind, dar nu vedea ce ar putea spera să facă 
Cersei altceva decât să trimită un protest ameninţător 
Lordului Tywin de Harrenhal. Tyrion avea acum Rondul de 
Noapte, plus o sută cincizeci de membri ai clanurilor şi o 
forţă sporită de mercenari recrutaţi de Bronn. Părea bine 
apărat. 

Fără îndoială, Eddard Stark gândea la fel. 

Fortăreaţa Roşie era întunecată şi liniştită când Tyrion 
părăsi Sala Mică. Bronn îl aştepta în sera sa. 

— Slynt? întrebă el. 

— Lordul Janos va pleca la Zid cu fluxul de dimineaţă. 
Varys vrea să mă facă să cred că l-am înlocuit pe unul 
dintre oamenii lui Joffrey cu unul de-al meu. Mai degrabă l- 
am înlocuit pe omul lui Degețel cu omul lui Varys, dar, fie. 

— Ar fi bine să ştii, Timett a ucis un om... 

— Varys mi-a spus. 

Mercenarul nu părea surprins. 

— Nebunul şi-a imaginat că un chior ar fi mai uşor de 
înşelat. Timett i-a țintuit încheietura de masă cu un 
pumnal şi i-a smuls beregata cu mâinile goale. Ştie cum să- 
şi încleşteze degetele... 

— Scuteşte-mă de detaliile oribile, mi se întoarce 
stomacul pe dos, zise Tyrion. Cum merge cu recrutarea? 

— Destul de bine. Trei oameni noi în seara asta. 

— De unde ştii pe care să-i angajezi? 


144 


— Îi analizez. Îi chestionez, ca să aflu unde au luptat şi 
cât de bine mint. Bronn zâmbi. Şi pe urmă le dau ocazia să 
mă ucidă, ei fiind în aceeaşi situaţie. 

— Ai ucis pe vreunul? 

— Pe niciunul pe care l-am fi putut folosi. 

— Şi dacă unul dintre ei te omoară? 

— Va fi unul pe care ai vrea să-l angajezi. 

Tyrion era puţin beat şi foarte obosit. 

— Spune-mi, Bronn, dacă ţi-aş spune să ucizi un 
bebeluş.... o copilă, încă la pieptul mamei, ai face-o? Fără 
nicio întrebare? 

— Fără nicio întrebare? Nu. Mercenarul îşi frecă 
degetul mare de degetul arătător. Aş întreba cât. 

Și de ce aş avea vreodată nevoie de al tău Allar Deem, 
Lord Slynt? gândi Tyrion. Am o sută de oameni ai mei. li 
venea să râdă, îi venea să plângă, dar mai presus de orice 
o dorea pe Shae. 


145 


ARYA 


Drumul nu era nimic mai mult decât două şanţuri 
lăsate de roţi printre ierburi. 

Partea bună era că, circulaţia fiind atât de redusă, nu 
va fi nimeni care să arate cu degetul în ce direcţie au 
apucat-o. Fluviul de oameni care inunda drumul regelui 
era acolo doar un firicel. 

Partea rea era că drumul se unduia înainte şi înapoi, ca 
un şarpe, împletindu-se cu poteci şi mai mici şi părând 
uneori că dispare cu totul doar ca să reapară la jumătate 
de leghe mai departe, când îşi pierduseră cu totul 
speranţa. Arya ura acest drum. Relieful era destul de 
domol; dealuri line şi câmpuri terasate alternau cu fânețe, 
păduri şi văi mici, năpădite de trestii, care aproape că 
încetineau cursul pâraielor. Chiar şi aşa, poteca era atât 
de îngustă şi de cotită, încât ajunseseră să se strecoare. 

Căruţele erau cele care îi încetineau, cu mersul lor 
greoi, cu osiile trosnind sub povara încărcăturilor. De zeci 
de ori pe zi erau nevoiţi să se oprească pentru a elibera o 
roată prinsă într-un şanţ sau să-şi întărească forţele pentru 
a urca o pantă mocirloasă. Intr-o zi, în mijlocul unui pâlc 
des de stejari, s-au întâlnit faţă în faţă cu trei oameni care 
duceau o grămadă de lemne de foc într-un car tras de un 
singur bou, fără ca niciunul dintre ei să poată trece. Nu 
era altceva de făcut decât să aştepte ca pădurarii să-şi 
dezlege boul, să-l ducă printre copaci, să întoarcă invers 
carul, să înhame boul din nou şi să o ia înapoi pe unde 
veniseră. Boul era mai încet decât căruțele, aşa că în ziua 
aceea nu au ajuns aproape nicăieri. 

Arya se uita mereu peste umăr, întrebându-se când îi 
vor prinde pelerinele aurii. Noaptea, se trezea la fiecare 
zgomot şi înhăţa mânerul Acului. Nu se opreau niciodată 
fără să pună santinele, dar Arya nu avea încredere în ele. 


146 


Mai ales în băieţii orfani. Probabil că s-or fi descurcat pe 
aleile de la Debarcaderul Regelui, dar aici, în pustietate, 
erau pierduţi. Când se furişa tăcută ca o umbră, putea 
trece pe lângă ei ca să se spele la lumina stelelor, în apele 
pădurii, unde nu o vedea nimeni. În noaptea în care 
Lommy Mâini Verzi era de pază, s-a căţărat într-un stejar 
şi a mers din copac în copac până când a ajuns chiar 
deasupra capului lui, iar el nu a văzut nimic. Ar fi putut să- 
i sară în cap, dar ştia că ar fi ţipat şi ar fi trezit toată 
tabăra, iar Yoren ar fi putut să ridice din nou băţul la ea. 

Lommy şi ceilalţi orfani îl tratau acum cu toţii pe Taur 
ca pe o persoană deosebită, pentru că regina îi voia capul, 
deşi el nu recunoştea nimic. 

— Nu i-am făcut niciodată ceva reginei, spunea el 
furios. Mi-am făcut treaba, atâta tot. Toata ziua numai 
cleşti şi foale; i-am făcut toate poftele. Trebuia să fiu 
armurier şi, într-o zi, Maester Mott îmi zice că trebuie să 
mă înrolez în Rondul de Noapte, asta e tot ce ştiu. 

Apoi Taurul se ducea să-şi lustruiască atent coiful. Era 
un coif frumos, rotunjit şi curbat, cu o vizieră îngustă şi 
două coarne mari de metal. Arya îl privea cum lustruieşte 
metalul cu pânză uleiată, făcându-l să strălucească atât de 
tare încât în oţelul lui se oglindea focul. Cu toate astea, nu 
şi-l punea niciodată pe cap. 

— Pun rămăşag că e bastardul acelui trădător, spuse 
Lommy într-o seară cu glas scăzut, ca Gendry să nu audă. 
Lordul Lup, cel pe care l-au tăiat pe treptele Templului lui 
Baelor. 

— Nu este, afirmă Arya. 

Tatăl meu a avut un sigur bastard, şi acela este Jon. Se 
îndepărtă iute în pădure. Nu-şi dorea nimic altceva decât 
să pună şaua pe cal şi să plece acasă. Era o iapă bună, un 
cal roib cu un smoc alb pe frunte. lar Arya fusese mereu o 
bună călăreaţă. Ar fi putut să plece la galop şi să nu-i mai 
vadă niciodată pe niciunul, dacă ar fi vrut. Doar că atunci 
n-ar mai fi avut pe nimeni care să meargă în recunoaştere 
în faţa ei, să vegheze în spate, sau să stea de pază când ar 


147 


dormi, iar când mantiile aurii ar prinde-o, ar fi singură. 
Era mai în siguranţă dacă rămânea cu Yoren şi cu ceilalţi. 

— Nu suntem departe de Ochiul Zeilor, spuse fratele în 
negru într-o dimineaţă. Drumul Regelui nu e sigur până ce 
nu trecem de Trident. Aşa că vom ocoli lacul de-a lungul 
țărmului vestic; acolo nu ne vor căuta. În următorul loc 
unde urmele se încrucişau, întoarse căruțele către apus. 

Aici, câmpul făcea loc pădurii, satele şi cetăţile erau 
mai mici şi mai îndepărtate, dealurile mai înalte şi văile 
mai adânci. Era din ce în ce mai greu de ajuns la mâncare. 
În oraş, Yoren încărcase căruțele cu peşte sărat, posmagi, 
untură, napi, saci cu fasole şi cu orz şi roţi de brânză 
galbenă, dar mâncaseră totul, până la ultima bucăţică. 
Obligaţi fiind să trăiască din roadele pământului, Yoren 
ceru ajutorul lui Koss şi Kurz, care fuseseră prinşi ca 
braconieri. Îi trimitea în pădure înaintea coloanei şi seara 
se întorceau cu un cerb atârnat între ei pe un ţăruş sau cu 
câteva prepeliţe legate la brâu. Băieţii mai tineri erau 
trimişi să culeagă mure de-a lungul drumului sau să sară 
peste garduri, pentru a umple cu mere câte un sac, dacă 
se întâmpla să dea peste o livadă. 

Arya era o căţărătoare pricepută şi o culegătoare 
rapidă, şi îi plăcea să meargă singură. Într-o zi, întâlni un 
iepure, din pură întâmplare. Era maroniu şi gras, cu urechi 
lungi şi nările fremătând. lepurii fug mai repede decât 
pisicile, dar nu se pot căţăra în copaci nici pe jumătate 
atât de bine. Îl plesni cu băţul şi îl înşfăcă de urechi, iar 
Yoren îl înăbuşi cu nişte ciuperci şi ceapă sălbatică. Arya 
primi un picior întreg, de vreme ce era iepurele prins de 
ea. Îl împărţi cu Gendry. Ceilalţi primiră câte o lingură de 
tocană, chiar şi cei în cătuşe. Jagen H'ghar îi mulţumi 
politicos pentru trataţie, iar Muşcătorul îşi linse unsoarea 
de pe degetele murdare cu o privire extatică, însă Rorge, 
cel fără nas, doar râse şi spuse: 

— Avem acum un vânător. Cap Bubos. Cap Bubos, 
Ucigaşul de Iepuri. 

În preajma cetăţii numite Mărăcinişul Alb, câţiva 
lucrători la câmp îi înconjurară cerându-le bani în 

148 


schimbul ştiuleţilor pe care îi luaseră. Yoren le privi 
secerile şi le azvârli câteva monede de aramă. 

— A fost o vreme când un bărbat în negru era ospătat 
de la Dorne la Winterfell, şi până şi lorzii de seamă 
considerau că e o onoare să-l găzduiască sub acoperişul 
lor, spuse el cu amărăciune. Acum nişte lacomi ca voi vor 
bani grei pentru o muşcătură dintr-un măr viermănos. 
Scuipă. 

— E porumb dulce, mai mult decât merită o cioară 
bătrână ca tine, răspunse unul dintre ei cu asprime. leşi 
chiar acum de pe câmpul nostru şi ia-i cu tine şi pe 
netrebnicii şi cuţitarii ăştia, altfel vă voi trage pe toţi în 
ţeapă, în lanul de porumb, să speriaţi celelalte ciori. 

Au fript porumbul dulce în pleavă în seara aceea, 
întorcând ştiuleţii cu bețe lungi, despicate, şi l-au mâncat 
fierbinte, direct de pe cocean. Lui Arya i se păru că are un 
gust minunat, dar Yoren era prea nervos ca să mănânce. 
Parcă avea un nor deasupra capului, negru şi zdrenţuit, ca 
mantia pe care o purta. Se plimba de colo-colo agitat, 
bombănind de unul singur. 

În ziua următoare, Koss veni în goană să-l anunţe 
despre existenţa unei tabere, ceva mai în faţă. 

— Treizeci sau patruzeci de oameni, cu zale şi coifuri, 
spuse el. Unii dintre ei sunt grav răniţi, iar unul cred că e 
pe moarte după cum geme. Cu toată larma pe care o făcea, 
am ajuns chiar lângă ei. Au sulițe şi scuturi, dar un singur 
cal, şi ăla şchiop. Am impresia că sunt acolo de ceva 
vreme, după cum pute locul. 

— Ai văzut vreo flamură? 

— Pisica sălbatică tărcată, galbenă cu negru, pe un 
fond de culoarea noroiului. 

Yoren împături o frunză acrişoară, o vâri în gură şi o 
mestecă. 

— Nu-mi dau seama, recunoscu el. Pot fi de o parte, 
pot fi de alta. Dacă sunt atât de grav răniţi, s-ar putea să 
ne ia caii, indiferent cine sunt. S-ar putea să ia mai mult 
de-atât. Cred că o să-i ocolim. 


149 


Au ocolit leghe în şir şi le-a luat cel puţin două zile, dar 
bătrânul zicea că merită. 

— Veţi sta destul la Zid. Tot restul vieţii, cel mai 
probabil. Mie mi se pare că nu e nicio grabă să ajungem 
acolo. 

Când se îndreptară din nou către nord, Arya văzu din 
ce în ce mai mulţi oameni păzindu-şi câmpurile. Adesea 
stăteau în linişte la marginea drumului, aruncând priviri 
reci oricărui trecător. Prin alte părţi patrulau călare, 
trasându-şi liniile gardurilor cu topoare agăţate la şei. Intr- 
un singur loc zări un om cocoţat într-un pom uscat, cu un 
arc în mână şi o tolbă cu săgeți atârnată de creanga de sub 
el. În momentul în care îi observă, puse o săgeată în arc şi 
nu îşi dezlipi privirea de la ei până ce nu dispăru şi ultima 
căruţă. În tot acest timp, Yoren l-a ocărât: 

— El şi copacul lui, să vedem cât o să-i placă acolo 
când vor veni Ceilalţi să-l ia. Atunci va striga după Rondul 
de Noapte, asta va face. 

O zi mai târziu, Dobber observă o sclipire roşie pe 
cerul nopţii. 

— Sau drumul acesta a mers şi apoi s-a întors, sau 
soarele apune la miazănoapte. 

Yoren se urcă pe o movilă să vadă mai bine. 

— Foc, anunţă el. Îşi linse un deget şi îl ridică în aer. 
Vântul ar trebui să-l ducă în direcţia opusă. Totuşi, trebuie 
vegheat. 

Şi într-adevăr au vegheat. Pe măsură ce lumea se 
întuneca, focul părea să devină tot mai strălucitor, până ce 
arăta de parcă nordul întreg era în flăcări. Din când în 
când, simțeau miros de fum, deşi vântul era liniştit şi 
flăcările nu se apropiau. În zori, focul era stins, dar 
niciunul dintre ei nu dormise prea bine în noaptea aceea. 

Era amiază când ajunseră în locul în care fusese satul. 
Câmpurile erau pustiuri carbonizate, leghe întregi de jur- 
împrejur, casele, coji înnegrite. Scheletele animalelor arse 
şi măcelărite împânzeau pământul, sub păturii vii de ciori 
care se ridicau, croncănind cu furie când erau deranjate. 
Fumul se răspândea încă din interiorul cetăţii. De departe, 


150 


palisadele sale de lemn păreau solide, dar nu se 
dovediseră destul de puternice. 

Călare pe iapa sa, în faţa căruţelor, Arya văzu trupuri 
carbonizate împlântate în ţăruşi ascuţiţi, pe metereze, cu 
mâinile trase în faţa ochilor de parcă ar fi vrut să alunge 
flăcările care îi mistuiseră. Yoren anunţă un popas când se 
aflau încă la o oarecare distanţă şi îi spuse lui Arya şi 
celorlalţi să aibă grijă de căruţe cât timp el, Murch şi 
Cutjack mergeau înainte pe jos. Când trecură printr-o 
poartă spartă, un stol de corbi se ridică dintre ziduri, iar 
corbii închişi în coliviile din căruțele lor începură să-i 
strige cu croncănituri şi ţipete ascuţite. 

— Ar trebui să intrăm după ei? îl întrebă Arya pe 
Gendry, când Yoren şi ceilalţi erau plecaţi de o bună 
bucată de vreme. 

— Yoren a spus să aşteptăm. Glasul lui Gendry suna 
înfundat. Când Arya se întoarse să privească, observă că 
avea coiful pe cap, strălucind, cu coarnele curbate, 
imense. 

Când, în cele din urmă, veniră înapoi, Yoren avea o 
fetiţă în braţe, iar Murch şi Cutjack duceau o femeie pe o 
targă făcută dintr-o cuvertură veche, sfâşiată. Fata nu 
avea mai mult de doi ani şi plângea tot timpul, un sunet 
scâncit, ca şi cum ar fi avut ceva în gât. Fie că nu ştia încă 
să vorbească, fie că uitase. Braţul drept al femeii se 
termina la cot, cu un ciot plin de sânge, iar ochii ficşi 
păreau să nu vadă nimic. Vorbea, dar spunea un singur 
lucru. „Vă rog”, striga iar şi iar. „Vă rog, vă rog.” Lui 
Rorge i se părea amuzant. Râdea, pufnind prin gaura de pe 
faţă, acolo unde ar fi trebuit să fie nasul, iar Muşcătorul 
începu să râdă şi el, până ce Murch îi înjură şi le spuse să 
tacă. 

Yoren îi puse să găsească un loc pentru femeie în 
spatele căruţei. 

— Şi mişcaţi-vă repede, zise el. Când vine noaptea, aici 
vor fi lupi, poate şi mai rău. 

— Mi-e frică, murmură Plăcintă Fierbinte când văzu 
femeia cu un singur braţ târâtă în căruţă. 


151 


— Şi mie, mărturisi Arya. 

O strânse de umăr: 

— N-am omorât niciodată un băiat în bătaie, Arry. Doar 
am vândut plăcintele mamei, atâta tot. 

Arya se îndepărtă de căruţă, atât cât îndrăznea, ca să 
nu fie nevoită să o audă pe fată plângând sau să o asculte 
pe mama ei şoptind: „Vă rog.” Işi aminti o poveste spusă 
cândva de Bătrâna Nan, despre un bărbat închis într-un 
castel întunecat, de nişte uriaşi răi. Era foarte curajos şi 
deştept şi îi păcălise pe uriaşi, şi scăpase.... dar îndată ce 
ajunse afară din castel, l-au luat Ceilalţi şi i-au băut 
sângele roşu, fierbinte. Acum ştia cum trebuie să se fi 
simţit. 

Femeia cu un singur braţ muri pe înserat. Gendry şi 
Cutjack îi săpară un mormânt pe coama unui deal, sub o 
salcie plângătoare. Când vântul bătea, Arya avea impresia 
că aude lungile crengi şoptind: „Vă rog. Vă rog. Vă rog.” I 
se ridică părul pe ceafă şi se îndepărtă, aproape fugind, de 
lângă mormânt. 

— În seara asta nu facem niciun foc, le spuse Yoren. 
Cina consta într-o mână de ridichi găsite de Koss, o cană 
de fasole uscată şi apă dintr-un pârâu din apropiere. Apa 
avea un gust ciudat, iar Lommy le spuse că era gustul 
cadavrelor în putrefacție aflate undeva, în susul râului. 
Plăcintă Fierbinte l-ar fi pocnit dacă nu i-ar fi despărţit 
Reysen. 

Arya bău prea multă apă, doar ca să-şi umple stomacul 
cu ceva. Nu şi-ar fi imaginat că va putea dormi, dar cumva 
a reuşit. Când se trezi, era întuneric beznă şi vezica îi era 
pe cale să explodeze. Peste tot în jurul ei se îngrămădeau 
oameni adormiţi, înveliţi cu pături şi mantii. Arya găsi 
Acul, se ridică, ascultă. Auzi paşii uşori ai santinelei, 
oameni răsucindu-se în somnul lor agitat, sforăiturile 
hârâitoare ale lui Rorge şi sâsâitul ciudat pe care îl scotea 
Mugşcătorul în somn. Dinspre o altă căruţă venea scârţâitul 
ritmic al oţelului pe piatră, din locul unde stătea Yoren, 
mestecând o frunză acrişoară şi ascuţindu-şi tăişul 
pumnalului. 


152 


Plăcintă Fierbinte era unul dintre băieţii de pază. 

— Unde te duci? întrebă când o văzu pe Arya 
îndreptându-se către copaci. 

Arya făcu un semn vag cu mâna către pădure. 

— Ba nu te duci, zise Plăcintă Fierbinte. Devenise mai 
îndrăzneţ acum, că avea sabia la brâu, chiar dacă era doar 
o sabie scurtă, iar el o mânuia ca pe un topor. Bătrânul a 
spus ca în seara asta toată lumea să stea pe-aproape. 

— Trebuie să mă uşurez, explică Arya. 

— Ei bine, foloseşte pomul de colo. Arătă cu degetul. 
Nu ştii ce e acolo, Arry. Mai înainte am auzit lupi. 

Lui Yoren nu i-ar plăcea dacă s-ar certa cu el. Incercă 
să pară speriată. 

— Lupi? Vorbeşti serios? 

— Am auzit, o asigură el. 

— Nu cred că trebuie să mă duc, până la urmă. Se 
întoarse la pătura ei şi se prefăcu adormită până ce auzi 
paşii lui Plăcintă Fierbinte îndepărtându-se. Apoi se 
rostogoli pe o parte şi se furişă în pădure, prin cealaltă 
parte a taberei, tăcută ca o umbră. Erau şi aici santinele, 
dar Arya le ocoli cu uşurinţă. Doar ca să se asigure, se 
duse de două ori mai departe decât de obicei. Când fu 
convinsă că nu era nimeni prin apropiere, îşi dădu jos 
pantalonii şi se lăsă pe vine, să-şi facă treaba. 

Tocmai urina, cu hainele în jurul gleznelor, când auzi 
foşnete pe sub copaci. Plăcintă Fierbinte, gândi în panică, 
m-a urmărit. Apoi văzu ochii licărind dinspre pădure, 
strălucind de oglindirea lunii. Stomacul i se strânse şi 
întinse mâna după sabie, fără să-i pese dacă se uda toată, 
numărând ochii: doi, patru, opt, doisprezece, o haită 
întreagă... 

Unul dintre ei se apropie cu pas uşor dinspre copaci. O 
fixă cu privirea şi îşi dezgoli colții, iar Arya nu se mai putu 
gândi decât la cât de proastă a fost şi cum va jubila 
Plăcintă Fierbinte când îi vor găsi trupul pe jumătate 
devorat, în dimineaţa următoare. Dar lupul se întoarse şi o 
luă la goană înapoi în întuneric şi la fel de repede ochii 
dispărură. Tremurând, se şterse, îşi legă pantalonii şi se 

153 


întoarse la tabără şi la Yoren, urmărind sunetul hârşâit ce 
venea din depărtare. Arya se căţără în căruţă, lângă el, 
cutremurată. _ 

— Lupi, şopti ea cu glas răguşit. În pădure. 

— Da. Trebuie să fie. 

— M-au speriat. 

— Chiar aşa? Scuipă. Eu am impresia că neamul tău 
ţinea la lupi. 

— Nymeria era un lup străvechi. Arya îşi strânse 
mâinile la piept. Asta e altceva. Oricum, ea s-a dus. Jory şi 
cu mine am aruncat cu pietre în ea până când a fugit, 
altfel regina ar fi omorât-o. O întrista să vorbească despre 
asta. Pariez că, dacă ar fi fost în oraş, nu ar fi permis săi 
se taie capul lui tata. 

— Băieţii orfani nu au taţi, spuse Yoren, sau ai uitat? 
Saliva îi era roşie de la frunza acrişoară, aşa că arăta de 
parcă gura i-ar fi sângerat. Singurii lupi de care trebuie să 
ne temem sunt cei îmbrăcaţi în piele de om, precum cei 
care au distrus satul ăla. 7 

— Mi-aş dori să fiu acasă, spuse ea cu tristeţe. Incerca 
din răsputeri să fie curajoasă, să fie fioroasă ca o lupoaică, 
dar uneori se simțea doar ca o fetiță. 

Fratele în negru desfăcu o frunză acrişoară din balotul 
aflat în căruţă şi şi-o îndesă în gură. 

— Poate că ar fi trebuit să te las unde te-am găsit, 
băiete. Pe toţi. În oraş e mai sigur, mi se pare. 

— Nu-mi pasă. Vreau să mă duc acasă. 

— Aduc oameni la Zid de aproape treizeci de ani. Pe 
buzele lui Yoren străluci saliva, ca nişte bulbuci de sânge. 
În tot acest timp, am pierdut doar trei. Un bătrân a murit 
de febră, un băiat din oraş a fost muşcat de şarpe când se 
uşura şi un nebun a încercat să mă omoare în somn şi s-a 
ales cu un zâmbet roşu pentru deranj. Îşi trecu pumnalul 
în dreptul gâtului, arătându-i. Trei în treizeci de ani. 
Scuipă vechea frunză acrişoară. Acum o corabie ar fi fost 
un lucru mai înţelept. Nicio şansă să mai găsim oameni pe 
drum, dar... Un bărbat isteţ s-ar fi dus cu corabia, dar eu... 


154 


Treizeci de ani am mers pe acest drum al regelui. Îşi vâri 
pumnalul în teacă. Du-te la culcare, băiete. Mă auzi? 

Ea încercase. Totuşi, cum stătea sub pătura ei subţire, 
auzea lupii urlând... şi un alt sunet, mai slab, doar o şoaptă 
în vânt, care ar fi putut să fie un țipăt. 


155 


DAVOS 


Aerul dimineţii era negru de fumul zeilor arzând. 

Ardeau cu toţii acum, Fecioară şi Mamă, Războinic şi 
Fierar, Baba cu ochii ei sidefii şi Tatăl cu barba poleită cu 
aur, chiar şi Străinul, cioplit să pară mai mult animal decât 
om. Lemnul vechi, uscat, şi nenumăratele straturi de 
vopsea şi de lac ardeau cu o lumină sălbatică, nesăţioasă. 
Căldura se ridica sclipind prin aerul rece. În spate, 
garguiele şi dragonii de piatră de pe zidurile castelului se 
vedeau ca prin ceaţă, de parcă Davos le-ar fi văzut printr- 
un văl de lacrimi. Sau ca şi cum bestiile ar fi tremurat, s-ar 
fi agitat... 

— Un lucru rău, declară Allard, deşi cel puţin avusese 
bunul-simţ să vorbească cu glas scăzut. 

Dalie mormăi aprobator. 

— Linişte, spuse Davos. Nu uitaţi unde vă aflaţi. Fiii lui 
erau buni, dar tineri, iar Allard, în special, era pripit. Dacă 
aş fi rămas contrabandist, Allard ar fi sfârşit pe Zid, 
Stannis l-a cruțat de un asemenea final, încă un lucru 
pentru care-i sunt dator... 

Sute de oameni veniseră la porţile castelului să vadă 
cum ardeau Cei Şapte. Aerul mirosea urât. Chiar şi 
soldaţilor le venea greu să nu se simtă stânjeniţi în faţa 
unui asemenea afront adus zeilor pe care mulţi dintre ei îi 
veneraseră toată viaţa. 

Femeia roşie dădu ocol focului de trei ori, rugându-se o 
dată în limba Asshai, o dată în Valyriana cultă şi o dată în 
Limba Comună. Davos o înţelese doar pe ultima. 

— R'hllor, vino în întunericul nostru, strigă ea. Stăpân 
al Luminii, îţi oferim aceşti zei falşi, aceşti şapte zei care 
sunt unul singur, duşmanul. Ia-l şi revarsă-ţi lumina asupra 
noastră, căci noaptea e întunecată şi plină de spaime. 


156 


Regina Selyse repetă vorbele. Lângă ea, Stannis privea 
impasibil, cu maxilarul tare ca o stâncă sub umbra neagră- 
albăstruie a bărbii sale compacte. Işi pusese straie mai 
bogate decât îi era obiceiul, ca pentru sept. 

Septul de la Piatra Dragonului se aflase acolo unde 
Aegon Cuceritorul îngenunchease ca să se roage în 
noaptea dinaintea plecării. Asta nu-l salvase de oamenii 
reginei. Răsturnaseră altarele, dăduseră jos statuile şi 
spărseseră vitraliile cu ciocanele de război. Septonul Barre 
nu putuse decât să-i blesteme, dar Ser Hubard Rambton îşi 
dusese cei trei fii la sept, să-şi apere zeii. Rambtonii 
omorâseră patru oameni ai reginei înainte ca ceilalţi să-i 
distrugă. Pe urmă, Guncer Sunglass, cel mai blând şi mai 
pios dintre lorzi, i-a spus lui Stannis că nu mai poate să-i 
satisfacă pretenţiile. Acum împărțea o celulă sufocantă cu 
septonul şi cu cei doi fii ai lui Ser Hubard care 
supravieţuiseră. Ceilalţi lorzi prinseseră repede lecţia. 

Zeii nu însemnaseră niciodată prea mult pentru Davos 
contrabandistul, deşi, ca mulţi dintre ceilalţi, fusese văzut 
aducând ofrande Războinicului înainte de luptă, Fierarului 
atunci când lansa o corabie la apă şi Mamei, ori de câte ori 
soţia sa rămânea însărcinată. 1 se făcu rău privindu-i cum 
ard, şi nu doar din cauza fumului. 

Maester Cressen ar fi împiedicat asta. Bătrânul îl 
provocase pe Stăpânul Luminii şi fusese doborât de 
impietatea sa, sau cel puţin aşa spuneau clevetitorii. Davos 
ştia adevărul. Il văzuse pe maester strecurând ceva în 
cupa cu vin. Otravă. Ce altceva ar fi putut să fie? A băut o 
cupă a morții ca să-l elibereze pe Stannis de Melisandre, 
dar cumva zeul ei a apărat-o. Ar fi ucis-o bucuros pe 
femeia roşie pentru asta, deşi ce şansă ar fi avut el acolo 
unde Maesterul Citadelei dăduse greş? Era doar un 
contrabandist ridicat în rang, Davos de la Fundătura 
Puricilor, Cavalerul Ceapă. 

Zeii arzând  răspândeau o lumină frumoasă, 
înveşmântaţi în straiele lor de flăcări în nuanţe 
schimbătoare, roşii, portocalii şi galbene. Septonul Barre îi 
spusese cândva lui Davos cum au fost ciopliţi din catargele 


157 


corăbiilor care i-au adus din Valyria pe primii Targaryeni. 
De-a lungul secolelor, au fost vopsiți şi revopsiţi, poleiţi cu 
aur, cu argint şi împodobiţi cu nestemate. 

— Frumuseţea lor îi va face să fie şi mai mult pe placul 
lui R'hllor, spusese Melisandre când i-a cerut lui Stannis 
să-i arunce pe jos şi să-i târască afară, la porţile castelului. 

Fecioara zăcea de-a curmezişul Războinicului, cu 
braţele larg deschise, de parcă ar fi vrut să-l îmbrăţişeze. 
Mama părea aproape prea cutremurată în timp ce flăcările 
se apropiau, atingându-i obrazul. În inimă îi fusese înfiptă 
o sabie lungă şi mâna-i de piele era cuprinsă de flăcări. 
Tatăl era dedesubt, primul căzut. Davos privea mâna 
Străinului zvârcolindu-se şi încolăcindu-se, în timp ce 
degetele i se înnegreau şi cădeau unul câte unul, 
micşorate de dogoarea mangalului. În apropiere, Lordul 
Celtigar fu cuprins de o tuse rebelă şi îşi acoperi faţa 
ridată cu o bucată de pânză brodată cu crabi roşii. Myrenii 
erau puşi pe glume, bucurându-se de căldura focului, dar 
tânărul Lord Bar Emmon se făcuse cenuşiu la faţă, iar 
Lord Velaryon se uita mai mult la rege decât la flăcări. 

Davos ar fi dat orice să ştie la ce se gândea acesta, dar 
un om ca Velaryon nu i s-ar fi confesat niciodată. Lordul 
Mareelor era din sângele vechii Valyrii, iar Casa lui oferise 
de trei ori soţii pentru prinții Targaryeni. Davos Seaworth 
duhnea a peşte şi a ceapă. Se purta la fel şi cu ceilalţi 
lorzi. Nu putea avea încredere în niciunul dintre ei, şi nici 
ei nu l-ar include în vreunul dintre consiliile lor secrete. Îi 
dispreţuiau şi fiii, în egală măsură. Nepoții mei vor lua 
parte la turniruri alături de ai lor şi, într-o zi, poate că 
sângele lor se va uni cu al meu. Cu timpul, mica mea 
corabie neagră va zbura la fel de sus precum calul de mare 
al lui Velaryon sau ca crabii roşii ai lui Celtigar. 

Asta dacă ajungea Stannis pe tron. Dar dacă pierdea... 

Tot ceea ce sunt îi datorez lui. Stannis îl ridicase la 
rangul de cavaler. Îi oferise un loc de cinste la masa lui şi 
o galeră de război cu care să călătorească pe mare în locul 
micii sale corăbii de contrabandist. Dale şi Allard erau şi ei 
căpitani de galere. Maric era cârmaci pe Furia. Matthos 


158 


slujea sub comanda tatălui său pe Betha Neagră, iar regele 
îl luase pe Devan ca scutier regal. Într-o bună zi va deveni 
cavaler, la fel şi cei doi flăcăi. Marya era stăpâna unei mici 
fortărețe de la Capul Mâniei, şi avea servitori care îi 
spuneau stăpână, iar Davos putea vâna căprioare roşii în 
propriile sale păduri. Toate acestea le avea datorită lui 
Stannis Baratheon, cu preţul câtorva falange. A fost drept 
ceea ce mi-a făcut. Am nesocotit legile regelui toată viața. 
El mi-a câştigat loialitatea. Davos atinse mica pungă care-i 
atârna la gât de o curea de piele. Degetele erau norocul lui 
şi acum avea nevoie de noroc. Ca noi toți, ca Lordul 
Stannis mai mult decât oricine. 

Flăcări palide colorau cerul cenuşiu. Un fum negru se 
ridica, răsucindu-se şi unduindu-se. Când vântul îl împinse 
către ei, oamenii începură să clipească, să lăcrimeze şi să 
se frece la ochi. Allard întoarse capul, tuşind şi 
blestemând. O fărâmă din cele ce vor veni, gândi Davos. 
Mulţi şi multe vor mai arde înainte ca acest război să ia 
sfârşit. 

Melisandre era înveşmântată din cap până-n picioare în 
satin roşu şi catifea sângerie, cu ochii roşii ca rubinul 
imens strălucindu-i la gât, de parcă ar fi fost şi el în flăcări. 

— În cărţile vechi ale Asshailor stă scris că va veni o zi, 
după o vară lungă, când stelele vor sângera şi răsuflarea 
rece a întunericului va cădea grea asupra lumii. În acest 
ceas de teroare, un războinic va scoate din foc o sabie 
arzând. Acea sabie va fi Aducătoarea de Lumină, Sabia 
Roşie a Eroilor, iar cel care o va lua va fi Azor Ahai 
reîntors şi întunericul va pieri din faţa lui. Ridică glasul şi 
vorbele ei străbătură întreaga adunare. Azor Ahai, iubit de 
R'hllor! Războinic al Luminii, Fiu al Focului! Apropie-te, 
sabia ta te aşteaptă! Apropie-te şi prinde-o în mână! 

Stannis Baratheon înaintă ca un soldat intrând în luptă. 
Scutierii se apropiară pentru a-l însoţi. Davos privi cum 
fiul său, Devan, trage o mănuşă lungă, căptuşită, pe mâna 
dreaptă a regelui. Băiatul purta o jiletcă de culoarea 
untului, cu o inimă dogoritoare cusută pe piept. Bryen 
Farring era îmbrăcat asemănător şi tocmai lega o capă 


159 


rigidă de piele în jurul gâtului Înălţimii Sale. În spate, 
Davos auzi zornăitul uşor al unor clopoței. 

— Sub mare fumul se ridică în bulbuci, iar flăcările ard 
verzi, albastre şi negre, cânta pe undeva Chip Peticit. Ştiu, 
eu ştiu, oh, oh, oh. 

Regele se năpusti în foc cu dinţii încleştaţi, ţinând 
mantia de piele în faţa lui, ca să-l apere de flăcări. Se duse 
direct la Mamă, înhăţă sabia cu mâna înmănuşată şi o 
smulse, dintr-o singură zvâcnire, din lemnul arzând. Pe 
urmă începu să se retragă, cu sabia ridicată, cu flăcări 
verzi, de jad, răsucindu-se în jurul oţelului sângeriu. 
Străjerii alergară să scuture tăciunii care atârnau de 
veşmintele regelui. 

— O sabie de foc! strigă Regina Selyse. 

Ser Axell Florent şi ceilalţi oameni ai ei o urmară: 

— O sabie de foc! Arde! Arde! O sabie de foc! 

Melisandre îşi ridică mâinile deasupra capului. 

— Priviţi! Ni s-a promis un semn, iar acum semnul a 
fost văzut! Priviţi Aducătorul Luminii! Azor Ahai a venit 
din nou! Să-i urăm bun venit Rhăzboinicului Luminii! Să-i 
urăm bun venit Fiului Focului! 

Un val de strigăte dădu răspunsul chiar când mănuşa 
lui Stannis începu să ardă mocnit. Înjurând, regele înfipse 
vârful sabiei în pământul umed şi stinse flăcările cu 
piciorul. 

— Stăpâne, revarsă lumina ta asupra noastră! strigă 
Melisandre. 

— Căci noaptea e întunecată şi plină de spaime, 
răspunseră Selyse şi oamenii reginei. _ 

Ar trebui să rostesc şi eu cuvintele? se întrebă Davos. i 
datorez lui Stannis atât de mult? Acest zeu fioros este cu 
adevărat zeul lui? Degetele sale scurtate se crispară. 

Stannis îşi scoase mănuşa şi o lăsă să cadă pe pământ. 
Zeii de pe rug abia mai puteau fi recunoscuţi. Capul 
Fierarului căzu, stârnind un nor de cenuşă şi tăciuni. 
Melisandre cânta în limba lui Asshai, cu glasul ridicându- 
se şi coborând, ca fluxul şi refluxul mării. Infiptă în 
pământ, Aducătoarea de Lumină continua să strălucească 


160 


îmbujorată, dar flăcările care persistau în jurul sabiei se 
micşorau şi piereau. 

Când cântecul luă sfârşit, din zei mai rămăsese doar 
cenuşa, iar răbdarea regelui era pe sfârşite. O luă pe 
regină de cot şi o conduse înapoi la Piatra Dragonului, 
lăsând Aducătoarea de Lumină acolo unde era. Femeia 
roşie mai zăbovi o clipă să privească, în timp ce Davos 
îngenunche alături de Bryen Farring şi înveli sabia arsă şi 
înnegrită în mantia de piele. Sabia Roşie a Eroilor arată în 
ultimul hal, gândi Davos. 

Câţiva lorzi mai rămaseră să discute, cu glasuri 
scăzute, în cealaltă parte a focului. Tăcură când au 
observat că Davos îi priveşte. Dacă Stannis ar cădea, m-ar 
dobori într-o clipă. Nici el nu era mulţumit de vreunul 
dintre oamenii reginei, acel grup de cavaleri ambiţioşi şi 
lorzi mărunți care se încredinţaseră acestui Stăpân al 
Luminii, intrând astfel în grațiile şi sub ocrotirea Doamnei 
- ba nu, ale Reginei, ai uitat? - Selyse. 

Când Melisandre şi scutierii se depărtară cu preţioasa 
sabie, focul începuse deja să se micşoreze. Davos şi fiii lui 
se alăturară mulţimii care îşi croia drum în jos, către țărm 
şi către corăbiile care aşteptau. 

— Devan s-a descurcat bine, spuse Davos pe drum. 

— A dus mănugşa fără s-o scape, da, zise Dale. 

Allard încuviinţă. 

— Semnul acela de pe jiletca lui Devan, inima 
dogoritoare, ce era? Blazonul Baratheonilor este cerbul 
încoronat. 

— Un lord poate să aleagă mai mult de un blazon, 
spuse Davos. 

Dale zâmbi. 

— O corabie neagră şi o ceapă, tată? 

Allard lovi cu piciorul o piatră. 

— Ceilalţi ne iau ceapa... şi acea inimă aprinsă. A fost 
cu totul greşit să-i ardă pe Cei Şapte. 

— De când ai devenit atât de credincios? întrebă 
Davos. Ce ştie fiul unui contrabandist despre faptele 
zeilor? 

161 


— Eu sunt fiul unui cavaler, tată. Dacă tu nu-ți 
aminteşti, de ce ar face-o ei? 

— Fiul unui cavaler, dar nu un cavaler, zise Davos. Şi 
nici nu vei fi vreodată, dacă te amesteci în treburi care nu 
te privesc. Stannis este regele tău, nu e treaba noastră să 
ne îndoim în privinţa lui. Noi navigam cu aceste corăbii şi 
îi îndeplinim porunca. Asta e tot. 

— Cât despre asta, tată, răspunse Dale, îmi displac 
aceste butoaie pe apă pe care mi le-au dat în schimbul 
Mâhniei. Lemn de pin verde. Apa îl va strica la primul drum, 
oricât de scurt ar fi. 

— Şi eu am primit una la fel pentru Lady Marya, zise 
Allard. Oamenii reginei au pretins tot lemnul uscat. 

— Voi vorbi cu regele despre asta, promise Davos. 

Era mai bine să vină de la el decât de la Allard. Fiii lui 
erau luptători pricepuţi şi navigatori încă şi mai iscusiţi, 
dar nu ştiau cum să le vorbească lorzilor. S-au născut fără 
rang, întocmai ca mine, dar nu le place să li se 
reamintească asta. Când se uită la stindardul nostru, nu 
văd decât o corabie mare, neagră, zburând în bătaia 
vântului. Ceapa o trec cu vederea. 

Portul era mai înţesat de oameni decât îl văzuse 
vreodată Davos. Fiecare doc era plin de marinari care 
încărcau provizii şi în fiecare han soldaţii jucau zaruri, 
beau sau căutau târfe... O căutare zadarnică, fiindcă 
Stannis nu îngăduia niciuna pe această insulă. Ţărmul era 
mărginit de corăbii, galere de război, vase de pescuit, 
galioane robuste şi corăbii de negoţ burduhănoase. Cele 
mai bune locuri de ancorat fuseseră ocupate de vasele cele 
mari: vasul amiral al lui Stannis, Furia, se înălța între 
Lordul Stefton şi Cerbul Mării, vasul cu chilă argintie al 
Lordului Velaryon, Gloria Driftmarkului, şi cele trei surori 
ale sale, apoi Gheara Roşie, corabia împodobită a Lordului 
Celtigar, şi greoaia corabie Peştele Spadă, cu prora ei 
lungă de fier. Ancorată în larg, plutea imensa corabie 
Valyriana a lui Salladhor Saan, printre chilele dungate ale 
altor două duzini de galere Lyseniene mai mici. 


162 


Un mic han ponosit se afla la capătul cheiului de piatră 
unde Betha Neagră, Mânia şi Lady Marya împărțeau locul 
cu o jumătate de duzină de alte galere de o sută de vâslaşi 
sau mai puţin. Lui Davos îi era sete. Se despărţi de fiii săi 
şi îşi îndreptă paşii către han. În faţă era aşezat un gargui 
înalt până la brâu, atât de ros de ploaie şi de sare încât 
trăsăturile sale erau şterse cu totul. Totuşi, era un vechi 
prieten al lui Davos. Bătu uşor cu palma capul de piatră în 
timp ce intra. 

— Noroc, murmură el. 

În partea opusă a gălăgioasei săli comune, Salladhor 
Saan mânca struguri dintr-un bol de lemn. Când îl observă 
pe Davos, îi făcu semn să se apropie. 

— Cavalere, vino şi stai cu mine la masă. Mănâncă un 
strugure. Mănâncă doi. Sunt nemaipomenit de dulci. 

Lysenianul era un om lipicios, zâmbitor, a cărui 
extravaganţă era proverbială pe ambele maluri ale mării 
înguste. Astăzi purta o sclipitoare haină de argint, cu 
mâneci largi atât de lungi, încât capetele lor bălteau pe 
podea. Nasturii erau maimuțe sculptate din jad, iar 
deasupra buclelor sale rare, albe, era cocoţată o caschetă 
colorată într-un verde viu şi împodobită cu un evantai din 
pene de cocoş. 

_ Davos îşi croi drum printre mese către un scaun. 
Inainte de a deveni cavaler, adusese adesea marfă de la 
Salladhor Saan. Lysenianul era şi el un contrabandist, 
după cum era negustor, bancher, pirat notoriu şi pretins 
Prinţ al Mării Inguste. Când un pirat se îmbogățeşte 
destul, îl fac prinţ. Davos fusese cel care călătorise la Lys 
să-l recruteze pe bătrânul şnapan pentru cauza lui Stannis. 

— N-ai văzut zeii arzând, domnul meu? întrebă el. 

— Preoţii roşii au un templu mare la Lys. Ard mereu 
una şi alta, invocându-şi zeul, R'hllor. Mă plictisesc cu 
focurile lor. E de sperat că în curând îl vor plictisi şi pe 
Regele Stannis. Părea total nepreocupat de faptul că l-ar 
putea auzi cineva, îşi mânca strugurii şi lăsa să i se 
prelingă sâmburii pe buză, dându-le un bobârnac cu 
degetul. Pasărea cu o mie de culori a venit ieri, bunule 


163 


domn. Nu e un vas de război, nu, ci un vas de negoţ şi a 
trecut pe la Debarcaderul Regelui. Eşti sigur că nu vrei un 
strugure? Copiilor li se face foame în oraş, aşa se spune. 
Bălăngăni strugurele în faţa lui Davos şi zâmbi. 

— De o bere am nevoie, şi de veşti. 

— Oamenii din Westeros sunt mereu grăbiţi, se plânse 
Salladhor Saan. La ce bun, te întreb? Cel care se grăbeşte 
în viaţă se grăbeşte către mormânt. Râgâi. Lordul de la 
Casterly Rock a trimis un pitic să aibă grijă de 
Debarcaderul Regelui. Poate că speră că faţa lui urâtă va 
speria atacatorii, ce zici? Sau că ne vom prăpădi de râs 
când Pezevenghiul se va zbengui pe creneluri, cine poate 
şti? Piticul l-a alungat pe mitocanul care a condus mantiile 
aurii şi a pus în locul lui un cavaler cu o mână de fier. 
Culese o boabă de strugure şi o stoarse între degetul mare 
şi arătător până ce pielea se crăpă. Sucul îi curse printre 
degete. 

Servitoarea se strecură pe lângă el, lovind mâinile care 
o pipăiau în trecere. Davos comandă o bere, se întoarse la 
Saan şi întrebă: 

— Cât de bine e apărat oraşul? 

Celălalt dădu din umeri. 

— Zidurile sunt înalte şi puternice, dar cine să le 
apere? Construiesc catapulte şi aruncătoare de flăcări, o, 
da, dar oamenii în mantii aurii sunt prea puţini şi prea 
necopţi, şi alţii nu există. O lovitură ageră, ca un şoim 
năpustindu-se asupra unui iepure, şi marele oraş va fi al 
nostru. Dă-ne vânt să ne conducem corăbiile şi regele tău 
s-ar putea aşeza pe Tronul lui de Fier până mâine-seară. 
Am putea să-l îmbrăcăm pe pitic în haine pestriţe şi să-i 
înţepăm obrăjorii cu vârfurile săbiilor ca să-l facem să ne 
danseze şi poate că renumitul tău rege mi-ar da-o în dar pe 
frumoasa Regină Cersei să-mi încălzească patul pentru o 
noapte. Am fost prea mult timp departe de soțiile mele, şi 
numai în slujba lui. 

— Piratule, zise Davos. Nu ai nicio soţie, doar 
concubine, şi ai fost bine plătit pentru fiecare zi şi pentru 
fiecare corabie. 


164 


— Doar cu promisiuni, zise Salladhor Saan îndurerat. 
Bunule domn, aur râvnesc, nu vorbe pe hârtie. Sparse o 
boabă de strugure în gură. 

— Îţi vei primi aurul când vom prelua tezaurul de la 
Debarcaderul Regelui. Niciun om din Cele Şapte Regate 
nu e mai de cuvânt ca Stannis Baratheon. Îşi va ţine 
promisiunea. 

Chiar în timp ce vorbea, Davos gândea: Această lume e 
întoarsă pe dos fără speranţă, dacă un contrabandist de 
rând trebuie să garanteze pentru onoarea regilor. 

— Aşa a spus şi a tot repetat. Şi aşa spun şi eu, lasă-ne 
să facem ceea ce ne-am propus. Nici chiar aceşti struguri 
nu sunt mai copţi decât e oraşul acela, bătrâne prieten. 

Servitoarea se întoarse cu berea. Davos îi dădu o 
monedă de aramă. 

— Am putea lua Debarcaderul Regelui, aşa cum spui, 
zise el şi ridică halba, dar cât timp l-am păstra? Se ştie că 
Tywin Lannister este la Harrenhal cu o oaste mare, iar 
Lordul Renly... 

— A, da, fratele mai mic, zise Salladhor Saan. Partea 
asta nu e atât de bună, prietene. Regele Renly se agită. 
Nu, aici el este Lordul Renly, scuzele mele. Atâţia regi, că 
îmi oboseşte limba să spun cuvântul ăsta. Fratele Renly a 
plecat de la Highgarden cu frumoasa şi tânăra lui regină, 
cu lorzii săi înfloritori, cu cavalerii strălucitori şi cu o 
oştire măreaţă de pedeştri. Mărşăluieşte pe drumul 
trandafirilor, îndreptându-se către acelaşi mare oraş 
despre care vorbeam. 

— Îşi duce mireasa? 

Celălalt ridică din umeri. 

— Nu mi-a spus de ce. Poate că nu e dispus să stea 
departe de adăpostul cald dintre coapsele ei nici măcar o 
singură noapte. Sau poate că e atât de sigur de victorie. 

— Regele trebuie să afle. 

— Am încercat să-i spun, bunul meu domn, deşi 
Înălţimea Sa se încruntă ori de câte ori mă vede, iar eu 
tremur când trebuie să mă duc în faţa lui. Crezi că m-ar 
plăcea mai mult dacă aş purta o haină de blană şi nu aş 


165 


zâmbi niciodată? Ei bine, n-am să fac asta. Sunt un om 
cinstit, trebuie să mă suporte în mătase şi satin. Altfel, îmi 
duc corăbiile unde sunt mai îndrăgit. Sabia aceea nu a fost 
Aducătoarea de Lumină, prietene. 

Schimbarea neaşteptată de subiect îl puse pe Davos 
într-o situaţie dificilă. 

— O sabie smulsă din foc, da. Oamenii îmi povestesc fel 
şi fel de lucruri, datorită zâmbetului meu plăcut. Cum 
poate să-i slujească lui Stannis o sabie arsă? 

— O sabie arzătoare, îl corectă Davos. 

— Arsă, zise Salladhor Saan, şi să te bucuri de asta, 
prietene. Ştii povestea fabricării Aducătoarei de Lumină? 
Am să ţi-o spun. A fost o vreme când întunericul apăsa 
greu asupra lumii. Ca să i se opună, eroul trebuia să aibă o 
sabie de erou, una cum nu a mai existat vreodată. Şi astfel, 
timp de treizeci de zile şi treizeci de nopţi, Azor Ashai a 
lucrat fără odihnă în templu, făurind o sabie în focurile 
sacre. Căldură, ciocan,  îndoitură, căldură, ciocan, 
îndoitură, o, da, până ce sabia a fost gata. Totuşi, când a 
vârât-o în apă ca să călească oţelul, sabia s-a sfărâmat în 
bucăţi. Fiind erou, nu era demn de el să dea din umeri şi 
să plece în căutarea unor struguri excelenți ca aceştia, aşa 
că a luat-o de la capăt. A doua oară i-a luat cincizeci de zile 
şi cincizeci de nopţi, iar sabia aceasta părea mai bună 
decât prima. Azor Ashai a prins un leu, ca să călească 
oţelul împlântând sabia în inima roşie a animalului, dar din 
nou oţelul a crăpat şi s-a rupt în bucăţi. Mare i-a fost 
necazul şi mare i-a fost durerea atunci, căci ştia ce trebuia 
să facă. O sută de zile şi o sută de nopţi a trudit la cea de-a 
treia sabie şi, când a strălucit incandescentă în focurile 
sacre, şi-a chemat soţia. „Nissa Nissa”, i-a spus, căci aşa o 
chema, „dezgoleşte-ţi pieptul şi află că te iubesc mai mult 
decât orice pe lume.” A făcut acest lucru - de ce, nu ştiu -, 
iar Azor Ashai i-a înfipt sabia fumegândă în inimă. Se 
spune că strigătul ei de durere şi extaz a lăsat o cicatrice 
pe faţa lunii, dar sângele şi sufletul ei, puterea şi curajul, 
toate au pătruns în oţel. Aceasta e povestea făuririi sabiei 
Aducătoare de Lumină, Sabia Roşie a Eroilor. Acum 


166 


înţelegi ce vreau să spun? Bucură-te că aceea este doar o 
sabie arsă pe care Înălţimea Sa a smuls-o din foc. Prea 
multă lumină poate să-ţi strice ochii, prietene, iar focul 
arde. Salladhor Saan termină ultimul strugure şi se şterse 
cu palma pe buze. Când crezi că ne va porunci regele să 
plecăm? 

— Curând, cred, zise Davos, dacă vrea zeul. 

— Zeul lui, prietene? Nu al nostru? Unde este zeul lui 
Davos Seaworth, cavalerul corabiei-ceapă? 

Davos îşi sorbi berea ca să-şi acorde un răgaz. Hanul e 
plin de oameni, iar tu nu eşti Salladhor Saan, îşi reaminti. 
Ai grijă cum răspunzi. 

— Regele Stannis este zeul meu. El m-a ridicat şi m-a 
binecuvântat cu încrederea lui. 

— O să-mi amintesc. Salladhor Saan se ridică în 
picioare. Scuzele mele. Strugurii ăştia mi-au făcut foame şi 
mă aşteaptă cina la Valyrianul meu. Miel tocat cu piper, 
friptură de pescăruş umplut cu ciuperci, fenicul şi ceapă. 
În curând vom mânca împreună la Debarcaderul Regelui, 
da? Ne vom ospăta în Fortăreaţa Roşie, în timp ce piticul 
va cânta o melodie veselă. Când vorbeşti cu Regele 
Stannis, aminteşte-i, dacă vrei, că îmi va datora încă 
treizeci de mii de dragoni la următoarea lună neagră. Ar fi 
trebuit să-mi dea mie zeii aceia. Erau prea frumoşi ca să 
fie arşi şi ar fi putut aduce un câştig pe cinste la Pentos 
sau Myr. Ei bine, dacă mi-o promite pe Regina Cersei 
pentru o noapte, am să-l iert. 

Il bătu pe Davos pe spate şi ieşi ţanţoş din han, de 
parcă ar fi fost al lui. 

Ser Davos zăbovi lângă halba lui o bună bucată de 
vreme, adâncit în gânduri. Cu un an în urmă, când Regele 
Robert a organizat un turnir cu ocazia onomasticii 
Prințului Joffrey, fusese cu Regele Stannis la Debarcaderul 
Regelui. Işi amintea de preotul roşu, 'Thoros din Myr, şi de 
sabia lucitoare pe care o avea în luptă. Omul se pregătise 
pentru un spectacol deosebit, cu veşmintele roşii fluturând 
în timp ce pe sabie îi jucau flăcări verzui, dar toată lumea 
ştia că nu era vorba despre o magie adevărată, şi în cele 


167 


din urmă focul s-a prelins şi Bronze Yohn Royce l-a lovit în 
cap cu o măciucă obişnuită. 

O adevărată sabie de foc, asta ar fi o minune de văzut. 
Totuşi, cu un asemenea preţ... Când se gândea la Nissa 
Nissa, şi-o imagina pe Marya a lui, o femeie durdulie, jo- 
vială, cu sânii căzuţi şi zâmbet blând, cea mai bună femeie 
din lume. Încercă să se imagineze trecând o sabie prin 
trupul ei şi se cutremură. Nu sunt făcut din plămada 
eroilor, hotări el. Dacă acesta era preţul unei săbii vrăjite, 
era mai mult decât avea de gând să plătească. 

Davos îşi termină berea, împinse la o parte halba şi 
părăsi hanul. În drum, mângâie garguiul pe cap şi mormăi: 

— Noroc. Avem cu toţii nevoie. 

Se întunecase de-a binelea când Devan cobori la Betha 
Neagră, ducând de căpăstru un armăsar. 

— Tată, anunţă el, Înălţimea Sa îţi porunceşte să i te 
înfăţişezi în Camera Mesei Pictate. Trebuie să iei calul şi 
să te duci îndată. 

Era plăcut să-l vadă pe Devan arătând atât de frumos 
în veşmintele de scutier, dar convocarea îl nelinişti. Ne va 
porunci să plecăm pe mare? se întrebă. Salladhor Saan nu 
era singurul căpitan care era de părere că Debarcaderul 
Regelui era numai bun de atacat, dar un contrabandist 
trebuia să înveţe ce e răbdarea. Nu avem nicio speranţă de 
victorie. l-am spus asta lui Maester Cressen, în ziua în 
care m-am întors la Piatra Dragonului, şi nimic nu s-a 
schimbat. Suntem prea puţini, inamicii prea mulți. Dacă ne 
vârâm vâslele în apă, vom muri. Totuşi încălecă. 

Când Davos ajunse la Toba de Piatră, doisprezece 
cavaleri de soi şi de mari lorzi stegari tocmai plecau. Lorzii 
Celtigar şi Velaryon îl salutară printr-o scurtă înclinare a 
capului şi se îndepărtară, iar ceilalţi îl ignorară total, dar 
Ser Axell Florent se opri să schimbe cu el o vorbă. 

Unchiul reginei Selyse era un butoiaş de om, cu braţe 
groase şi picioare crăcănate. Avea urechile proeminente 
ale unui Florent, chiar mai mari decât ale nepoatei sale. 
Părul aspru care îi răsărea din urechi nu îl împiedica să 
audă aproape tot ce se întâmpla în castel. Timp de zece 


168 


ani, Ser Axell slujise în calitate de castelan al Pietrei 
Dragonului, în timp ce Stannis a stat în consiliul lui Robert 
de la Debarcaderul Regelui, dar în ultimul timp se 
remarcase ca omul cel mai de seamă al reginei. 

— Ser Davos, îmi face plăcere să te văd, ca 
întotdeauna. 

— Şi mie, domnul meu. 

— Te-am observat şi azi-dimineaţă. Zeii falşi au ars cu 
o lumină veselă, nu-i aşa? 

— Flăcările au fost strălucitoare. Davos nu avea 
încredere în acest om, cu toată amabilitatea lui. Casa 
Florent se declarase de partea lui Renly. 

— Lady Melisandre zice că uneori R'hllor le îngăduie 
slujitorilor lui credincioşi să zărească în flăcări viitorul. În 
dimineaţa asta, în timp ce priveam focul, mi s-a părut că 
văd douăsprezece dansatoare frumoase, fecioare 
înveşmântate în mătase galbenă, învârtindu-se şi 
răsucindu-se în faţa marelui rege. Cred că a fost o viziune 
adevărată. Un crâmpei din gloria care îl aşteaptă pe 
Stannis după ce vom prelua Debarcaderul Regelui şi tronul 
care îi aparţine de drept. 

Lui Stannis nu îi plac asemenea dansuri, gândi Davos, 
dar nu îndrăzni să-l jignească pe unchiul reginei. 

— Eu am văzut doar focul, zise el, dar ochii mi-au 
lăcrimat din cauza fumului. Trebuie să mă scuzi, ser, 
regele mă aşteaptă. 

Se strecură pe lângă el, întrebându-se de ce se 
deranjase Ser Axell. Este omul reginei, iar eu sunt omul 
regelui. 

Stannis stătea la Masa Pictată, alături de Maester 
Pylos, cu un maldăr de hârtii în faţa lor. 

— Ser, zise regele când intră Davos, vino să te uiţi la 
scrisoarea asta. 

Supus, alese o scrisoare la întâmplare. 

— Pare destul de frumoasă, Înălţimea Ta, dar mă tem 
că nu pot citi cuvintele. 

Davos ştia să descifreze hărţi la fel de bine ca oricare 
altul, dar scrisorile şi celelalte scrieri erau mai presus de 


169 


puterile lui. Dar Devan al meu a învăţat aceste litere, la fel 
şi tânărul Steffon, şi Stannis. 

— Uitasem. O cută de iritare apăru între sprâncenele 
regelui. Pylos, citeşte-i. 

Maester luă unul dintre pergamente şi îşi drese glasul. 

— „Toţi oamenii mă cunosc drept adevăratul fiu al lui 
Steffon Baratheon, Lordul de la Capătul Furtunii după 
soţia sa, doamna Cassana din Casa Estermont. Declar, pe 
onoarea Casei mele, că preaiubitul meu frate Robert, 
ultimul nostru rege, nu a lăsat niciun urmaş legitim, fiul 
său, Joffrey, fiul său Tommen şi fiica sa Myrcella fiind 
monstruozităţi născute din incestul dintre Cersei Lannister 
şi fratele ei Jaime, Regicidul. Prin dreptul conferit de 
naştere şi de sânge, în această zi revendic Tronul de Fier 
al Celor Şapte Regate ale Westerosului. Toţi oamenii 
cinstiţi să-şi declare loialitatea. Săvârşit în Lumina 
Domnului, sub semnul şi pecetea lui Stannis al Casei 
Baratheon, Primul Purtător al Numelui Său, Rege al 
Andalilor, al Rhoynarilor şi al Primilor Oameni, Stăpânul 
Celor Şapte Regate.” 

Pergamentul foşni uşor când Pylos îl puse pe masă. 

— Spune-i Ser Jaime Regicidul de-acum înainte, zise 
Stannis încruntându-se. Orice ar fi, omul acesta rămâne 
cavaler. Nu ştiu dacă trebuie să-l numim pe Robert 
preaiubitul meu frate. Nu m-a iubit mai mult decât a 
trebuit, şi nici eu pe el. 

— O curtoazie nevinovată, zise Pylos. 

— O minciună. Scoate-o afară. Stannis se întoarse 
către Davos: Maester îmi spune că avem o sută 
şaptesprezece corbi la îndemână, am de gând să-i folosesc 
pe toţi. O sută şaptesprezece corbi vor duce o sută 
şaptesprezece copii ale scrisorii mele în fiecare colţ al 
regatului, de la Arbor până la Zid. Poate că doar o sută vor 
reuşi să înfrunte furtuna, şoimii şi săgețile. Dacă e aşa, o 
sută de maesteri vor citi cuvintele mele tot atâtor lorzi, în 
tot atâtea solarii şi dormitoare... Şi pe urmă scrisorile vor 
sfârşi probabil în foc, iar buzele vor fi pecetluite. Aceşti 
mari lorzi îl iubesc pe Joffrey, pe Renly sau pe Robb Stark. 


170 


Sunt regele lor de drept, dar mă vor renega dacă pot. Aşa 
că am nevoie de tine. 

— Sunt la porunca ta, regele meu. Ca întotdeauna. 

Stannis clătină din cap aprobator. 

— Vreau să pleci cu Betha Neagră la miazănoapte, la 
Gulltown, la Degete şi la Trei Surori, chiar şi la Portul Alb. 
Fiul tău, Dale, va pleca la miazăzi cu Mânia, dincolo de 
Capul Mâniei şi de Braţul Rupt, de-a lungul coastei Dorhe, 
până la Arbor. Fiecare dintre voi va duce un cufăr cu 
scrisori şi va preda câte una în fiecare port, cetate şi sat 
de pescari. Prindeţi-le de uşile templelor şi ale hanurilor, 
ca toţi cei care ştiu să citească să le citească. 

Davos zise: 

— Vor fi destul de puţini. _ 

— Ser Davos spune adevărul, Înălţimea Ta, zise 
Maester Pylos. Ar fi mai bine să citim scrisorile cu voce 
tare. 

— Mai bine, dar mai periculos, răspunse Stannis. 
Aceste cuvinte nu vor fi primite cu îngăduinţă. 

— Dă-mi cavaleri să le citească, spuse Davos. Asta le va 
da mai multă greutate. 

Stannis părea destul de mulţumit de această idee. 

— Îţi pot da asemenea oameni, da, am o sută de 
cavaleri care ar prefera să citească decât să se lupte. 
Arată-te acolo unde poţi şi furişează-te acolo unde trebuie. 
Foloseşte toate trucurile de tâlhar pe care le ştii, pânzele 
negre, golfurile ascunse, orice va fi nevoie. Dacă duci lipsă 
de scrisori, capturează câţiva septoni şi pune-i să mai 
copieze. Am de gând să-l folosesc şi pe cel de-al doilea fiu 
al tău. Va merge cu Lady Marya peste Marea Ingustă, 
către Braavos şi celelalte Oraşe Libere, să ducă celelalte 
scrisori celor care domnesc acolo. Lumea va afla despre 
spusele mele şi despre infamia lui Cersei. _ 

Tu poţi să le spui, gândi Davos, dar te vor crede? li 
aruncă o privire circumspectă lui Maester Pylos. Regele îi 
prinse privirea. 


171 


— Maester, poate că ar trebui să te întorci la scrisul 
tău. Vom avea nevoie de mult mai multe scrisori, şi asta 
cât de curând. 

— Cum ţi-e voia. Pylos făcu o plecăciune şi plecă. 

Regele aşteptă până ce dispăru, apoi spuse: 

— Ce anume n-ai vrut să spui în faţa Maesterului meu, 
Davos? 

— Stăpânul meu, Pylos e destul de agreabil, dar nu pot 
să văd lanţul de la gâtul lui fără să plâng după Maester 
Cressen. 

— E vina lui că bătrânul a murit? Stannis aruncă o 
privire către foc. Nu am vrut ca Cressen să vină la acel 
ospăț. Poate că m-a enervat, poate că mi-a dat sfaturi 
proaste, dar nu l-am vrut mort. Sperasem că ar putea să 
aibă parte de câţiva ani de linişte şi odihnă. Merita măcar 
atât, dar - îşi încleştă dinţii - a murit. lar Pylos mă slujeşte 
cu competenţă. 

— Pylos e doar o mică parte. Scrisoarea... Cum au 
privit-o lorzii tăi, mă întreb? 

Stannis pufni. 

— Celtigar a declarat-o admirabilă. Dacă i-aş arăta ce e 
în privata mea, ar declara şi asta admirabil. Ceilalţi au dat 
din cap în sus şi-n jos, ca un cârd de gâşte, toţi, cu 
excepţia lui Velaryon, care a spus că problema va fi 
rezolvată prin sabie, nu prin cuvinte sau pergamente. De 
parcă eu nu m-aş fi gândit la asta niciodată! Lua-i-ar 
Ceilalţi pe lorzii mei, vreau să aud părerea ta. 

— Vorbele tale au fost directe şi dure. 

— Şi adevărate. 

— Şi adevărate. Totuşi, nu ai nicio dovadă a acestui 
incest. Nu mai mult decât ai avut cu un an în urmă. 

— Există o oarecare dovadă la Capătul Furtunii. 
Bastardul lui Robert. Cel pe care l-a făcut în noaptea nunţii 
mele, chiar în patul pe care-l pregătiseră pentru mine şi 
mireasa mea. Delena era din familia Florent şi era fecioară 
când a luat-o, aşa că Robert a recunoscut copilul. Edric 
Storm e numele lui. Se spune că e întruchiparea fratelui 
meu. Dacă oamenii l-ar vedea şi pe urmă s-ar uita din nou 

172 


la Joffrey şi la Tommen, n-ar putea să nu-şi pună întrebări, 
mă gândesc. 

— Totuşi, cum să-l vadă oamenii, dacă este la Capătul 
Furtunii? 

Stannis bătu darabana pe Masa Pictată. N 

— Asta e o problemă. Una dintre multele. Işi ridică 
privirea. Mai ai şi altceva de spus despre scrisoare? Ei 
bine, dă-i drumul. Nu te-am făcut cavaler ca să înveţi să 
rosteşti politeţuri goale. Pentru asta îi am pe lorzii mei. 
Spune ce ai de spus, Davos. 

Davos îşi plecă fruntea. 

— Era o propoziţie la sfârşit. Cum zicea? Săvârșit în 
Lumina Domnului... 

— Da. Fălcile regelui se încleştară. 

— Oamenilor tăi nu le vor plăcea acele cuvinte. 

— Cum nu ti-au plăcut nici ţie? întrebă tăios Stannis. 

— Dacă ar fi să spui în schimb „Săvârşit în faţa zeilor şi 
a oamenilor” sau „prin graţia zeilor vechi şi noi...”. 

— Faci pe evlaviosul cu mine, contrabandistule? 

— Asta urma să te întreb eu, stăpâne. 

— Acum? Mi se pare că nu-mi iubeşti noul zeu mai mult 
decât îmi iubeşti noul Maester. 

— Nu-l cunosc pe acest Stăpân al Luminii, recunoscu 
Davos, dar cunosc zeii care au fost arşi în această 
dimineaţă. Fierarul mi-a ocrotit corăbiile, în timp ce Mama 
mi-a dat şapte fii puternici. 

— Soţia ta ţi-a dat şapte fii puternici. Te rogi la ea? 
Lemn am ars în dimineaţa asta. 

— Poate că aşa este, zise Davos, dar când eram flăcău 
la Fundătura Puricilor, cerşind o monedă de aramă, uneori 
septonii mă hrăneau. 

— Acum te hrănesc eu. 

— Mi-ai dat un loc de cinste la masa ta. Şi în schimb eu 
îţi dau adevărul. Oamenii tăi nu te vor iubi dacă le iei zeii 
pe care i-au venerat dintotdeauna şi le dai unul al cărui 
nume sună ciudat pe buzele lor. 

Stannis se ridică dintr-odată. 


173 


— R’hllor. Ce e atât de greu? Nu mă vor iubi, spui? Dar 
m-au iubit vreodată? Cum pot să pierd ceva ce nu am avut 
niciodată? Se îndreptă către fereastra dinspre miazăzi să 
privească afară, la marea scăldată în lumina lunii. Am 
încetat să cred în zei în ziua în care am văzut cum Mândria 
Vânturilor se sfărâmă în golf. Nişte zei atât de monstruoşi 
încât să-mi înece mama şi tatăl nu vor avea niciodată parte 
de veneraţia mea, am jurat. La Debarcaderul Regelui, 
Înaltul Septon mi-a îndrugat vorbe despre toată dreptatea 
şi toată bunătatea care se revarsă de la Cei Şapte, dar tot 
ce am văzut din acestea a fost făcut de oameni. 

— Dacă nu crezi în zei... 

— ...de ce să-mi bat capul cu acest zeu nou? izbucni 
Stannis. M-am întrebat şi eu. Ştiu puţine despre zei şi mă 
interesează încă şi mai puţin, dar preoteasa roşie are 
putere. 

Da, dar ce fel de putere? 

— Cressen avea înţelepciune. 

— M-am  încrezut în acea înţelepciune şi în 
vicleşugurile tale, şi ce folos mi-au adus, tâlharule? Lorzii 
furtunii te-au trimis la plimbare. M-am dus la ei ca un 
cerşetor şi au râs de mine. Ei bine, nimeni n-o să mai 
cerşească şi nimeni n-o să mai râdă. Tronul de Fier este al 
meu de drept, dar cum să-l iau? Sunt patru regi în regat, 
iar trei dintre ei au mai mulţi oameni şi mai mult aur decât 
mine. Eu am corăbii... şi o am pe ea. Pe femeia roşie. 
Jumătate dintre cavalerii mei se tem până şi să-i rostească 
numele, ştiai? Şi dacă nu poate să facă nimic altceva, o 
vrăjitoare care inspiră unor oameni maturi o asemenea 
teroare nu e de disprețuit. Un bărbat înfricoşat este un 
bărbat înfrânt. Şi probabil că ea poate să facă mai mult. 
Am de gând să aflu. 

— Când eram flăcău, am găsit o femelă de uliu rănită. 
Am îngrijit-o până ce s-a însănătoşit. I-am dat numele Vânt 
Semeţ. Se cocoţa pe umărul meu şi ţopăia dintr-o cameră 
în alta după mine, îmi mânca din palmă, dar nu voia să 
zboare. Tot mereu o duceam la vânat, dar niciodată nu 
zbura mai sus de vârful copacilor. Robert a numit-o Aripă 

174 


Moale. El avea un şoim pe nume Bubuit de Tunet, care nu 
rata nicio lovitură. Într-o zi, unchiul nostru Ser Harbert mi- 
a spus să încerc o altă pasăre. Mă făceam de râs cu Vânt 
Semeţ, zicea el pe bună dreptate. Stannis Baratheon a 
întors spatele ferestrei şi nălucilor care se mişcau pe 
marea sudului. Cei Şapte nu mi-au adus niciodată nici 
măcar o vrabie. E timpul să încerc alt şoim, Davos. Un 
şoim roşu. 


175 


THEON 


Nu puteau să ancoreze în siguranţă la Pyke, dar Theon 
Greyjoy dorea să se uite la castelul tatălui său de pe mare, 
să-l vadă aşa cum îl văzuse ultima oară, cu zece ani în 
urmă, când galerele de război ale lui Robert Baratheon îl 
duseseră departe, să devină străjer al lui Eddard Stark. În 
ziua aceea a stat lângă parapet, ascultând loviturile 
vâslelor şi bubuitul tobei, în timp ce privea cum Pyke se 
micşorează în zare. Acum voia să-l vadă crescând, 
ridicându-se din mare în faţa lui. 

Supunându-se dorințelor lui, corabia Myraham îşi urmă 
drumul dincolo de promontoriu, cu pânzele trosnind şi 
căpitanul înjurând vântul, echipajul şi nebuniile lorzilor de 
obârşie nobilă. Theon îşi trase gluga mantiei pe cap, să se 
ferească de stropii de ploaie, şi căută cu privirea locurile 
de acasă. 

Ţărmul era numai pietre ascuţite şi stânci fioroase, iar 
castelul părea una cu ele, cu turnurile, zidurile şi podurile 
cioplite din aceeaşi piatră neagră-cenuşie, udat de aceleaşi 
valuri sărate, festonat cu aceleaşi petice de licheni verzi şi 
împestriţat de murdăria aceloraşi păsări de mare. Peticul 
de pământ pe care cei din familia Greyjoy îşi ridicaseră 
fortăreaţa fusese cândva împlântat ca o sabie în 
măruntaiele oceanului, dar valurile l-au lovit zi şi noapte 
până ce pământul s-a sfărâmat şi s-a spulberat, cu mii de 
ani în urmă. Tot ceea ce rămăsese erau trei insule golaşe 
şi sterpe şi o duzină de pietre care se ridicau din apă, 
asemenea coloanelor unui templu închinat vreunui zeu al 
mării, în timp ce valurile furioase se spărgeau, înspumate, 
în jurul lor. 

Mohorât, întunecat şi ostil, Pyke se ridica deasupra 
acestor insule şi coloane, fiind aproape o parte din ele, cu 
zidurile sale de apărare risipite pe promontoriu, în jurul 


176 


piciorului unui imens pod de piatră care făcea un salt de 
pe vârful stâncii până la cea mai mare insuliţă, dominată 
de trupul masiv al Marii Fortăreţe. Mai departe, se aflau 
Fortăreaţa Bucătăriei şi Fortăreaţa Sângeroasă, aflate 
fiecare pe propria sa insulă. De magaziile îndepărtate erau 
lipite turnuri şi acareturi, unite între ele prin culoare 
boltite, acolo unde stâlpii erau apropiaţi, sau de poduri 
unduitoare din lemn şi frânghii, acolo unde erau 
îndepărtați. 

Turnul Mării se ridica din insula cea mai îndepărtată, 
în vârful sabiei frânte, cea mai veche parte a castelului 
rotund şi înalt, cu coloana abruptă mâncată pe jumătate de 
nesfârşita bătaie a valurilor. Baza turnului era albită de 
secolele de apă sărată, nivelurile sale superioare erau 
verzi de lichenii care îl acopereau ca o pătură groasă, iar 
coroana zimţată era neagră de funinginea focului de veghe 
din fiecare noapte. 

Deasupra Turnului Mării fâlfâia flamura tatălui său. 
Myraham era prea departe ca Theon să poată vedea mai 
mult decât pânza propriu-zisă, dar ştia ce blazon purta: 
hidra aurie a Casei Greyjoy, cu braţele încolăcite şi 
acaparatoare, pe fond negru. Flamura fâlfâia pe un catarg 
de fier, tremurând şi răsucindu-se în bătaia vântului, ca o 
pasăre care se chinuie să-şi ia zborul. Iar aici, cel puţin, 
lupul străvechi al clanului Stark nu zbura deasupra şi nu-şi 
arunca umbra asupra hidrei familiei Greyjoy. 

Theon nu văzuse niciodată o privelişte mai 
impresionantă. Pe cer, în spatele castelului, coada subţire 
a cometei era vizibilă prin stratul subţire de nori răzleţi. 
Tot drumul de la Riverrun la Seagard, Mallisterii se 
certaseră pe tema cometei. Este cometa mea, îşi spuse 
Theon, vârând o mână sub mantia îmblănită, pentru a 
atinge punga din pânză uleiată din buzunar. Înăuntru se 
afla scrisoarea pe care i-o dăduse Robb Stark, o hârtie 
care valora cât o coroană. 

— Castelul arată aşa cum ţi-l aminteşti, stăpâne? 
întrebă fata căpitanului, lipindu-se de braţul lui. 


177 


— Pare mai mic, mărturisi Theon, deşi probabil de vină 
e doar distanţa. 

Myraham era o corabie burduhănoasă de negoţ de la 
miazăzi, din Oraşul Vechi, care ducea vin şi pânză şi 
seminţe pentru a fi schimbate pe minereu de fier. 
Căpitanul ei era şi el un negustor burduhănos de la 
miazăzi, iar ţărmul stâncos de la poalele castelului îi făcea 
buza dolofană să tremure, aşa că se ţinea departe, mai 
departe decât i-ar fi plăcut lui Theon. Un căpitan hârşit 
într-ale mării i-ar fi dus în apropierea stâncilor şi sub podul 
înalt care acoperea distanţa dintre poartă şi Marea 
Fortăreaţă, dar acest dolofan din Oraşul Vechi nu avea nici 
priceperea, nici echipajul şi nici curajul pentru a se 
încumeta la aşa ceva. Aşa că trecură pe lângă țărm, la o 
distanţă sigură, iar Theon fu nevoit să se mulţumească să 
privească din depărtare. Chiar şi aşa, Myraham trebuia să 
se lupte din răsputeri să se ţină la distanţă de acele stânci. 

— Trebuie să fie vânturi puternice pe-aici, remarcă fata 
căpitanului. 

Theon râse. 

— Vânturi puternice, frig şi umezeală. Cu adevărat un 
loc îngrozitor de aspru.... dar nobilul meu tată mi-a spus 
odată că locurile aspre nasc oameni neînduplecaţi, iar 
oamenii neînduplecaţi conduc lumea... 

Faţa căpitanului era verde ca marea când se apropie, 
făcând o reverență şi întrebându-l pe Theon: 

— Acum putem să ne îndreptăm spre port, stăpâne? 

— Puteţi, răspunse Theon, cu un zâmbet palid jucându- 
i pe buze. Promisiunea aurului îl transformase pe căpitan 
într-un lingău neruşinat. Călătoria ar fi fost cu totul altfel 
dacă pe Theon l-ar fi aşteptat o corabie lungă la Seagard, 
aşa cum sperase. Căpitanii născuţi pe Insulele de Fier erau 
mândri şi îndărătnici şi nu se lăsau impresionați de 
sângele unui om. Insulele erau prea mici pentru aşa ceva, 
iar o corabie era şi mai mică. Dacă fiecare căpitan era rege 
pe vasul lui, aşa cum se spunea adesea, nu era de mirare 
că insulelor li se spunea „ţara celor zece mii de regi”. Iar 
când ai văzut regi făcându-şi nevoile peste parapet sau 

178 


înverzindu-se la o furtună, era greu să pleci genunchii şi să 
te prefaci că sunt zei. „Zeul Înecat îi face pe oameni”, 
spusese cândva bătrânul rege Urron Mână Roşie, cu mii de 
ani în urmă, „dar oamenii sunt cei care fac coroanele.” 

De asemenea, o corabie lungă ar fi făcut traversarea în 
jumătate din timp. Myraham era o covată, la drept 
vorbind, şi nu i-ar plăcea să fie la bordul ei pe timp de 
furtună. Totuşi, Theon nu putea fi prea nemulţumit. Era 
aici, teafăr, iar călătoria îi oferise şi anumite distracţii. Îşi 
trecu un braţ peste umerii fetei căpitanului. 

— Cheamă-mă când ajungem la Lordsport, îi spuse 
tatălui ei. Vom fi jos, în cabina mea. Plecă de la pupa 
împreună cu fata, în timp ce tatăl ei îi privea îndepăr- 
tându-se, într-o tăcere posomorâtă. 

Cabina era de fapt a căpitanului, dar îi fusese 
încredinţată lui Theon când au plecat de la Seagard. Fata 
căpitanului nu-i fusese încredinţată, dar venise în patul lui 
de bunăvoie. O cupă cu vin, câteva şoapte şi atât i-a 
trebuit. Fata era puţin cam durdulie pentru gustul lui, cu 
pielea pătată ca făina de ovăz, dar sânii îi umpleau mâna 
frumuşel şi fusese fecioară când s-a culcat cu ea prima 
oară. Era surprinzător la vârsta ei, dar lui Theon i s-a 
părut distractiv. Nu credea că tatăl fetei era de acord, şi 
asta era la fel de amuzant să-l privească pe căpitan cum se 
chinuie să-şi înghită indignarea, în timp ce făcea pe 
curtenitorul în faţa înaltului lord, fără să uite nicio clipă de 
punga grasă ce-i fusese promisă. 

În timp ce Theon se dezbrăca de mantia-i udă, fata 
zise: 

— Trebuie să fii atât de fericit să-ţi revezi locurile 
natale, stăpâne. Câţi ani ai fost plecat? 

— Zece, sau cam pe acolo, îi răspunse. Aveam zece ani 
când am fost dus la Winterfell, ca străjer al lui Eddard 
Stark. Străjer cu numele, ostatic în fapt. O jumătate din 
viaţă fusese ostatic, dar gata. Propria viaţă îi aparţinea din 
nou, şi nu mai avea de-a face cu niciun Stark. O trase 
aproape şi o sărută pe ureche: Scoate-ţi mantia. 


179 


Îşi plecă ochii, dintr-odată sfioasă, dar făcu aşa cum i-a 
cerut. Când haina grea, plină de apă, îi căzu de pe umeri, 
ea se înclină uşor şi-i zâmbi cu nelinişte. Arăta chiar 
prostuţă când zâmbea, dar Theon nu avusese niciodată 
pretenţia ca o femeie să fie deşteaptă. 

— Vino aici, îi spuse. 

Ea se apropie. 

— N-am văzut niciodată Insulele de Fier. 

— Poţi să te socoteşti norocoasă. Theon o mângâie pe 
păr. Era moale şi negru, deşi vântul i-l încâlcise. Insulele 
sunt locuri aspre şi stâncoase, lipsite de confort şi cu 
perspective sumbre. Aici moartea nu e niciodată departe, 
iar viaţa e aspră şi săracă. Oameni îşi petrec nopţile bând 
bere şi discutând a cui viaţă este mai rea, a pescarilor, 
care se luptă cu marea, sau a ţăranilor, care se chinuie să 
smulgă o recoltă din bietul sol sărac. La drept vorbind, 
minerii o duc mai rău decât oricare dintre ei, spetindu-se 
jos, în întuneric, şi pentru ce? Fier, plumb, cositor, acestea 
sunt comorile noastre. Nu e de mirare că oamenii Insulelor 
de Fier de odinioară au trecut la jafuri. Prostuţa nu părea 
să asculte. 

— Aş putea merge pe țărm cu tine, zise ea, dacă ti-ar 
face plăcere. 

— Ai putea merge pe țărm, fu de acord Theon, 
strângându-i sânul, dar mă tem că nu cu mine. 

— Aş lucra în castelul tău, stăpâne. Ştiu să curăţ peşte, 
să coc pâine şi să frec untul. Tata spune că tocana mea de 
crab e cea mai bună din câte a gustat vreodată. Mi-ai 
putea găsi un loc în bucătăria ta şi ţi-aş putea face tocană 
de crab. 

— Şi mi-ai încălzi patul noaptea? Apucă şnururile 
corsajului şi începu să i le desfacă, cu degete îndemânatice 
şi exersate. Cândva, poate că te-aş fi dus acasă ca pe un 
trofeu şi te-aş fi făcut nevasta mea, fie că ai fi vrut, fie că 
nu. Oamenii Insulelor de Fier din vechime au făcut 
asemenea lucruri. Un bărbat îşi avea nevasta sa de piatră, 
adevărata lui mireasă, născută din fier, asemenea lui, dar 


180 


îşi avea şi femeile de sare, femei capturate în timpul 
jafurilor. 

Ochii fetei se lărgiră, şi nu din cauză că îi dezgolise 
sânii. 

— Eu aş fi nevasta ta de sare, stăpâne. 

— Mă tem că vremurile acelea au trecut. Degetele lui 
Theon înconjurară un sfârc tare, jucându-se cu el. Nu mai 
putem călători duşi de vânt, cu foc şi sabie, luând tot ceea 
ce poftim. Acum scrijelim pe pământ şi tragem linii pe 
mare, şi ne socotim norocoşi dacă avem destul cod sărat şi 
destul terci ca să putem trece iarna. li luă sfârcul în gură 
şi îl muşcă până ce fata începu să gâfâie. 

— Poţi să intri din nou în mine, dacă-ţi face plăcere, îi 
şopti fata în ureche în timp ce el îi sugea mamelonul. 

Când Theon îşi înălţă capul de la pieptul ei, pielea fetei 
era stacojie în locul unde fusese atinsă de gura lui. 

— Mi-ar face plăcere să te învăţ ceva nou. Desfă-mi 
pantalonii şi dezmiardă-mă cu gura. 

— Cu gura? 

Işi trecu degetul mare peste buzele ei groase. 

— Pentru asta au fost făcute aceste buze, dulceaţă. 
Dacă ai fi nevasta mea de sare, ai face cum îţi poruncesc. 

La început fu sfioasă, dar învăţă repede pentru o fată 
atât de prostuţă, iar asta îi plăcea lui Theon. Gura îi era la 
fel de umedă şi de moale ca vaginul, iar în felul acesta nu 
era nevoit să-i asculte trăncăneala prostească. Cândva, aş 
fi păstrat-o cu adevărat ca soție de sare, gândi el în timp 
ce-şi lăsa degetele să alunece prin părul ei încâlcit. 
Cândva. Când păstram încă Vechea Rânduială, trăiam de 
pe urma bardei în loc să trăim de pe urma culesului, luând 
ceea ce voiam, fie că era vorba de bogății, femei sau 
glorie. În acele vremuri, oamenii insulelor de fier nu lucrau 
în mine, asta era o muncă pentru prizonierii din bătălii, la 
fel şi ocupaţia jalnică a cultivării pământului, a creşterii 
caprelor şi oilor. Războiul era îndeletnicirea potrivită 
pentru un om de fier. Zeul Înecat îi făurise pentru a prăda 
şi a silui, pentru a sfârteca regate şi a-şi scrie numele în 
foc, în sânge şi în cântec. 

181 


Aegon Dragonul a distrus Vechea Rânduială când a ars 
Black Harren, a dat regatul lui Harren pe mâna pescarilor 
bicisnici şi a făcut din Insulele de Fier doar un braţ mort al 
unui regat mai mare. Totuşi, vechile poveşti însângerate 
erau spuse şi acum în jurul focurilor şi al căminelor 
afumate de pe tot cuprinsul insulelor, chiar şi în spatele 
zidurilor înalte de piatră ale castelului Pyke. Tatăl lui 
Theon număra printre titlurile sale pe cel de Lordul cu 
Coasa, iar sloganul cu care se mândrea familia Greyjoy era 
Noi Nu Semănăm. 

Lordul Balon pusese la cale marea sa revoltă mai mult 
pentru a readuce Vechea Rânduială decât pentru vanitatea 
unei coroane. Robert Baratheon a sortit acelei speranţe un 
sfârşit însângerat, cu ajutorul prietenului său Eddard 
Stark, dar amândoi erau morţi acum. În locul lor domneau 
nişte băieţandri, iar regatul pe care îl făurise Aegon 
Cuceritorul era sfâşiat şi zdrobit. Acesta e anotimpul, 
gândi Theon în timp ce fata căpitanului îşi lăsa buzele să 
alunece în sus şi în jos, anotimpul, anul, ziua, iar eu sunt 
omul. Zâmbi şiret, întrebându-se ce părere ar avea tatăl lui 
dacă i-ar spune că el, ultimul născut, copil şi ostatic, el 
reuşise acolo unde Lordul Balon însuşi eşuase. 

Ajunse dintr-odată la apogeu şi umplu gura fetei cu 
sămânţa lui. Speriată, încercă să se dea înapoi, dar Theon 
o tinu strâns de păr. Pe urmă, ea se ridică lângă el. 

— Te-am mulţumit, stăpâne? 

— Suficient, îi răspunse. 

— A avut gust de sare, murmură ea. 

— Ca marea? 

Ea clătină din cap. 

— Mi-a plăcut întotdeauna marea, stăpâne. 

— Şi mie, zise el, răsucindu-i aiurea sfârcul între 
degete. 

Era adevărat. Marea însemna libertate pentru bărbaţii 
din Insulele de Fier. Uitase asta până ce Myraham a 
ridicat pânzele la Seagard. Sunetele îi stârniră vechi 
sentimente, scârţâitul lemnului şi al frânghiei, ordinele pe 
care le striga căpitanul, pocnetul pânzelor umflate de vânt, 


182 


fiecare la fel de cunoscut ca bătăile propriei inimi, şi la fel 
de liniştitor. Trebuie să-mi aduc aminte de asta, îşi jură 
Theon. Nu mai trebuie să mă îndepărtez de mare 
niciodată. 

— la-mă cu tine, stăpâne, îl imploră fata. Nu e nevoie 
să merg la castelul tău. Pot să rămân într-un oraş oarecare 
şi să fiu nevasta ta de sare. Se întinse să-i mângâie 
obrazul. 

Theon Greyjoy îi dădu mâna la o parte şi se ridică din 
pat. 

— Locul meu e Pyke, iar al tău e pe această corabie. 

— Acum nu mai pot rămâne aici. 

Theon îşi legă pantalonii. 

— De ce nu? 

— Tata, răspunse ea. După ce vei pleca, mă va pedepsi, 
stăpâne. Mă va face în fel şi chip şi mă va bate. 

Theon îşi luă mantia din cui şi şi-o azvârli pe umeri. 

— Aşa sunt taţii, recunoscu el, în timp ce îşi prindea 
faldurile cu o broşă de argint. Spune-i că ar trebui să fie 
mulţumit. De câte ori m-am culcat cu tine, ai fi putut 
rămâne însărcinată. Nu oricine are onoarea de a creşte 
bastardul unui rege. Ea îl privea prosteşte, aşa că Theon o 
lăsă acolo. 

Myraham se învârtea în jurul unui loc împădurit. 
Dincolo de falezele acoperite de pini, o duzină de nave de 
pescuit îşi aruncau plasele. Corabia mare rămase la o 
distanţă considerabilă de ele, schimbând direcţia. Theon 
înaintă spre prora, ca să vadă mai bine. Prima dată zări 
castelul, adăpostul familiei Botley. Când era mic, fusese 
doar lemn şi nuiele, dar Robert Baratheon a ras acea 
construcţie din temelii. Lordul Sawane o reconstruise din 
piatră, iar acum o mică fortăreață pătrată încununa dealul. 
Steaguri verzi, decolorate, atârnau din turnurile turtite din 
colţuri, fiecare împodobit cu un banc de peşti argintii. 

Dincolo de fragilele ziduri de apărare ale micului castel 
dominat de peşti se întindea satul Lordsport, cu portul lui 
înţesat de corăbii. Când văzuse ultima oară satul, era doar 
un pustiu fumegând, cu scheletele corăbiilor arse şi ale 


183 


galerelor sfărâmate murdărind ţărmul stâncos ca oasele 
leviatanilor morţi, cu casele doar ziduri sparte şi cenuşă 
rece. După zece ani, mai rămăseseră puţine urme ale 
războiului. Oamenii construiseră alte bordeie din pietrele 
celor vechi şi tăiaseră iarbă proaspătă pentru acoperişuri. 
Un nou han se ridicase lângă debarcader, de două ori mai 
mare decât cel vechi, cu etajul inferior din piatră tăiată şi 
cu cele două etaje superioare din lemn. Totuşi, septul din 
apropiere nu fusese niciodată reconstruit, doar o fundaţie 
cu şapte laturi rămăsese la locul ei. Se pare că furia lui 
Robert Baratheon otrăvise gustul oamenilor de fier pentru 
noi zei. 

Theon era mai interesat de corăbii decât de zei. Printre 
catargele vaselor de pescuit zări o galeră comercială a 
Tyroshilor, descărcând lângă o corabie din Ibben, cu 
carena acoperită cu smoală. Galere, cel puţin cincizeci sau 
şaizeci la număr, stăteau în larg sau zăceau ancorate la 
ţărmul bolovănos dinspre miazănoapte. Unele dintre pânze 
purtau însemne ale altor insule: luna sângerie a casei 
Wynch, cornul de război negru cu dungi aurii al Lordului 
Goodbrother, secera de argint a lui Harlaw. Theon căută 
cu privirea corabia unchiului său, Euron, Tăcerea. Nu văzu 
nici urmă de acea corabie roşie şi înspăimântătoare, dar 
Marele Kraken, corabia tatălui său, era acolo, cu prora 
împodobită cu o armătură gri din fier, în forma monstrului 
adâncurilor ce purta acelaşi nume. 

Oare Lordul Balon anticipase venirea lui şi chemase 
flamurile Greyjoy? Mâna îi alunecă din nou sub mantie, la 
punga din pânză uleiată. Nimeni nu ştia despre această 
scrisoare, în afară de Robb Stark. Nu erau proşti să-şi 
încredinţeze secretele unei păsări. Totuşi, nici Lordul 
Balon nu era prost. Ar fi putut foarte bine să ghicească de 
ce venea acasă fiul lui, după atâta amar de vreme, şi să 
acţioneze în consecinţă. 

Gândul acesta nu-i plăcea. Războiul tatălui său era de 
mult terminat şi pierdut. Acesta era ceasul lui Theon - 
planul lui, gloria lui şi, cu timpul, coroana lui. Totuşi, dacă 
toate corăbiile lungi se adună... 


184 


Ar fi putut fi doar un gest de prudenţă, acum, că se 
gândea mai bine. O mişcare defensivă, ca războiul să nu se 
întindă dincolo de mare. Bătrânii erau prudenţi din fire. 
Tatăl lui era bătrân, la fel şi unchiul său Victarion, care 
fusese comandantul Flotei de Fier. Unchiul Euron era 
altfel, fără doar şi poate, dar Liniştea lui nu părea să fie în 
port. Cu atât mai bine, îşi zise Theon. Astfel, voi putea să 
lovesc mai repede. 

În timp ce Myraham îşi urma drumul spre mal, Theon 
măsura puntea cu pasul, agitat, scrutând ţărmul cu 
privirea. Nu se aştepta să-l găsească pe însuşi Lordul 
Balon la chei, dar cu siguranţă tatăl său trimisese pe 
cineva să-l întâmpine. Sylas Southmouth, administratorul, 
Lordul Botley, poate chiar Dagmer, Cleftjaw. I-ar fi plăcut 
să privească din nou bătrânul chip hidos al lui Dagmer. Nu 
era ca şi cum n-ar fi fost înştiinţaţi de sosirea lui. Robb 
trimisese corbi de la Riverrun şi, când nu găsiseră nicio 
galeră la Seagard, Jason Mallister îşi trimisese propriile 
păsări la Pyke, presupunând că ale lui Robb se rătăciseră. 

Cu toate acestea, nu vedea niciun chip cunoscut, nicio 
gardă de onoare aşteptând să-l escorteze de la Lordsport 
la Pyke, doar oameni de rând umblând de colo-colo după 
treburile lor mărunte. Hamalii rostogoleau butoaie cu vin 
de pe corabia celor din Tyroshi, pescarii anunțau prada 
zilei, copiii alergau şi se jucau. Un preot în straiele marine 
ale Zeului Înecat ducea o pereche de cai de-a lungul 
țărmului bolovănos, în timp ce, deasupra lui, o târfă 
deschise o fereastră a hanului, strigând la câţiva marinari 
din Ibben aflaţi în trecere. Câţiva negustori din Lordsport 
se adunaseră să întâmpine nava. Strigau fel şi fel de 
întrebări, în timp ce Myraham ancora. 

— Venim din Oraşul Vechi, le răspunse căpitanul, 
aducem mere şi portocale, struguri de la Arbor, pene din 
Insulele Verii. Am piper, piei împletite, un sul de dantelă 
din Myr, oglinzi pentru doamne, două harpe de lemn din 
Oraşul Vechi, suave cum n-aţi mai auzit. Pasarela cobori 
cu un scârţâit şi o bubuitură. Şi v-am adus înapoi 
moştenitorul. 

185 


Oamenii din Lordsport se holbară la Theon cu ochi goi, 
bovini, iar el îşi dădu seama că nu ştiau cine e. Asta îl 
înfurie. Vâri un dragon de aur în palma căpitanului. 

— Spune-le oamenilor tăi să-mi aducă lucrurile. Fără să 
aştepte un răspuns, porni repede în josul pasarelei. 
Hangiu, răcni, am nevoie de un cal. 

— Cum spui, stăpâne, răspunse omul, fără să facă nici 
măcar o plecăciune. Uitase cât de îndrăzneţi puteau fi 
oamenii de fier. Întâmplarea face să am unul care s-ar 
putea să fie ceea ce vrei. Şi unde zici că mergi, stăpâne? 

— La Pyke. 

Prostul nu-l cunoştea nici acum. Ar fi trebuit să-şi 
îmbrace jiletca cea bună, cu un kraken brodat pe piept. 

— Atunci tre' să pleci repede, ca să ajungi la Pyke 
înainte să se-ntunece, zise hangiul. Băiatul meu va merge 
cu tine şi-ţi va arăta drumul. 

— Nu va fi nevoie de băiatul tău, anunţă o voce gravă, 
şi nici de calul tău. O să-mi conduc nepotul înapoi la casa 
tatălui său. 

Cel care vorbise era preotul pe care îl văzuse adineauri 
ducând caii de-a lungul țărmului. În timp ce bărbatul se 
apropie, oamenii de rând îşi plecau genunchii, iar Theon îl 
auzi pe hangiu şoptind. 

— Păr Umed. 

Înalt şi slab, cu ochi negrii, sălbatici, şi un nas ca un 
cioc, preotul era înveşmântat în straie bălţate în verde, gri 
şi albastru, vârtejul de culori al Zeului Inecat. Sub braţ, 
prins de o curea de piele, îi atârna un burduf de apă, iar 
prin părul său negru, lung până la brâu, şi prin barba 
netunsă erau împletite sfori din alge uscate. 

Theon fu străfulgerat de o amintire. Intr-una dintre 
rarele sale depeşe, Lordul Balon scrisese despre fratele lui 
mai mic, care a fost prins de o furtună şi a devenit evlavios 
după ce a fost adus de valuri teafăr la mal. 

— Unchiule Aeron? întrebă el cu îndoială. 

— Nepoate Theon, răspunse preotul. Nobilul tău tată 
m-a rugat să te duc acasă. Vino. 


186 


— Într-o clipă, unchiule. Se întoarse către Myrabham. 
Lucrurile mele, îi porunci căpitanului. 

Un marinar îi dădu jos arcul înalt din lemn de tisă şi o 
tolbă cu săgeți, dar fata căpitanului fu cea care îi aduse 
pachetul cu hainele lui bune. 

— Stăpâne. 

Avea ochii roşii. Când Theon luă pachetul, ea dădu 
parcă să-l îmbrăţişeze acolo, în faţa propriului ei tată, a 
cucernicului lui unchi şi-a unei jumătăţi a populaţiei de pe 
insulă. Theon se dădu abil la o parte. 

— Ai mulţumirile mele. 

— Te rog, zise ea. Eu chiar ţin la tine, stăpâne. 

— Trebuie să plec. Porni în grabă după unchiul său, 
care era deja binişor în josul digului. După zece ani, 
credeam că probabil nobilul meu tată şi mama mea ar 
putea să vină personal, sau să-l trimită pe Dagmer cu o 
gardă de onoare. 

— Nu e locul tău ca să pui sub semnul întrebării 
poruncile Lordului Secerător din Pyke. Preotul avea un 
comportament rece, cu totul diferit de cel al omului pe 
care şi-l amintea Theon. Aeron Greyjoy fusese cel mai 
agreabil dintre unchii lui, nesăbuit şi vesel, iubitor de 
cântece, bere şi femei. Cât despre Dagmer Cleftjaw, a 
plecat la Vechiul Wyk, la porunca tatălui tău, să 
răscolească Toba şi Casele de Piatră. 

— În ce scop? De ce se adună corăbiile lungi? 

— De ce s-au adunat mereu corăbiile lungi? 

Unchiul său lăsase caii legaţi în faţa hanului de la 
malul apei. Când ajunseră lângă ei, se întoarse către 
Theon: 

— Spune-mi adevărul, nepoate. Te rogi acum la zeii- 
lupi? 

Theon nu se ruga defel, dar nu era un lucru pe care să- 
l mărturiseşti unui preot, chiar dacă era fratele tatălui tău. 

— Ned Stark se ruga la un copac. Nu, nu mă 
interesează deloc zeii lui Stark. 

— Bine, îngenunchează. 

Pe jos era numai piatră şi noroi. 


187 


— Unchiule, eu... 

— Îngenunchează! Sau eşti prea mândru acum, un lord 
din ţările verzi, venit printre noi? 

Theon îngenunche. Venirea lui aici avea un scop şi s-ar 
putea să aibă nevoie de ajutorul lui Aeron ca să-l 
împlinească. O coroană merita puţin noroi şi balegă de cal 
pe pantaloni, bănuia. 

— Pleacă-ţi capul. Ridicând burduful, unchiul său 
scoase dopul şi turnă un şuvoi de apă peste capul lui 
Theon. Apa îi udă tot părul şi i se prelinse peste frunte, în 
ochi. Şiroaie îi spălau obrajii, iar un firicel i se furişă sub 
mantie şi sub jiletcă, în jos pe spate, un pârâiaş rece de-a 
lungul şirei spinării. Simţea pe buze gustul mării. Fie ca 
Theon, slujitorul tău, să renască din mare, aşa cum te-ai 
născut tu, intonă Aeron Greyjoy. Binecuvântează-l cu sare, 
binecuvântează-l cu piatră, binecuvântează-l cu oţel. 
Nepoate, mai ştii cuvintele? 

— Ce e mort să nu moară niciodată, zise Theon, 
amintindu-şi. 

— Ce e mort să nu moară niciodată, repetă unchiul său, 
ci să se ridice din nou, mai tare şi mai puternic. Ridică-te. 

Theon se ridică în picioare, clipind pentru a-şi alunga 
picăturile sărate din ochi. Fără să scoată o vorbă, unchiul 
său astupă burduful, dezlegă calul şi încalecă. Theon făcu 
acelaşi lucru. Porniră la drum împreună, lăsând hanul şi 
portul în urma lor, sus, dincolo de castelul Lordului Botley, 
pe munţii stâncoşi. Preotul nu mai rosti niciun cuvânt. 

— Am fost departe de casă jumătate din viaţă, îndrăzni 
Theon să spună în cele din urmă. Voi găsi insulele 
schimbate? 

— Oamenii pescuiesc în mare, sapă în pământ şi mor. 
Femeile nasc copii cu sânge şi cu durere, iar noaptea 
urmează după zi. Vânturile, fluxul şi refluxul rămân. 
Insulele sunt aşa cum le-a făcut zeul nostru. 

O, Zei, a devenit necruţător, gândi Theon. 

— Le voi găsi pe sora şi pe mama mea la Pyke? 

— Nu. Mama ta locuieşte la Harlaw, cu sora ei. Acolo 
vremea nu e atât de aspră, şi tusea o sâcâia. Sora ta s-a 


188 


îmbarcat pe Vântul Negru către Marele Wyk, cu mesaje de 
la nobilul tău tată. Se va întoarce cât de curând, poţi fi 
sigur. 

Lui Theon nu trebuia să i se spună că Vântul Negru era 
corabia lungă a lui Asha. Nu-şi văzuse sora de zece ani, 
dar atâta lucru ştia despre ea. Ciudat că o numise aşa, 
când Robb Stark avea un lup pe nume Vânt Cenuşiu. 

— Stark e cenuşiu şi Greyjoy e negru, şopti Theon 
zâmbind, dar se pare că suntem amândoi bătuţi de vânt. 

Preotul nu avea nimic de comentat la asta. 

— Iar tu, unchiule? întrebă Theon. Nu erai preot pe 
vremea când am fost dus la Pyke. Îmi amintesc cum cântai 
vechile cântece de război, stând în picioare pe masă cu un 
corn de bere în mână. 

— Tânăr am fost, şi înfumurat, zise Aeron Greyjoy, dar 
marea mi-a spălat nebuniile şi vanităţile. Omul acela s-a 
înecat, nepoate. Plămânii i s-au umplut de apa mării, iar 
peştii i-au ciugulit ochii. Când mi-am revenit, am văzut 
limpede. 

E la fel de nebun pe cât e de posac. Lui Theon îi plăcea 
mai mult ceea ce îşi amintea despre Aeron Greyjoy. 

— Unchiule, de ce şi-a chemat tata oştenii şi corăbiile? 

— Fără îndoială, îţi va spune asta la Pyke. 

— Aş prefera să-i aflu planurile acum. 

— De la mine nu le vei afla. Avem poruncă să nu 
vorbim despre asta cu nimeni. 

— Nici cu mine? Theon se aprinse de mânie. 
Condusese oameni în război, vânase alături de un rege, 
câştigase onoare în turniruri, călătorise cu Brynden, 
Peştele Negru şi Marele Jon Umber, se luptase în Pădurea 
Şoaptelor, se culcase cu mai multe fete decât putea numi, 
şi totuşi, unchiul lui îl trata de parcă ar fi fost tot un copil 
de zece ani. Dacă tatăl meu face planuri de război, trebuie 
să le cunosc. Nu sunt un nimeni, sunt moştenitor în Pyke şi 
în Insulele de Fier. 

— Cât despre asta, zise unchiul său, vom vedea. 

Cuvintele îl plesniră ca o palmă peste faţă. 


189 


— Vom vedea? Fraţii mei sunt morţi amândoi, sunt 
singurul fiu în viaţă al nobilului meu tată. 

— Sora ta trăieşte. 

Asha, gândi el stupefiat. Era cu trei ani mai mare decât 
Theon, şi totuşi... 

— O femeie poate fi moştenitoare numai dacă nu există 
niciun urmaş bărbat pe linie directă, insistă el zgomotos. 
Nu voi accepta să îmi fie furate drepturile, te avertizez. 

Unchiul său mârâi: 

— Avertizezi un slujitor al Zeului Înecat, băiete? Ai 
uitat mai mult decât ştii. Şi eşti un mare nătărău dacă îţi 
închipui că tatăl tău va da aceste insule sfinte pe mâna 
unui Stark. Acum taci din gură. Drumul e destul de lung şi 
fără flecărelile tale. 

Theon nu mai scoase nicio vorbă, deşi se abţinu cu 
greu. Deci aşa stau lucrurile, gândi el. Ca şi cum zece ani 
la Winterfell ar putea să te facă un Stark. Lordul Eddard îl 
crescuse împreună cu propriii lui copii, dar Theon nu 
fusese niciodată unul de-al lor. Toţi cei de la castel, de la 
Lady Stark până la cel de pe urmă băiat de la bucătărie, 
ştiau că era ţinut ostatic drept chezăşie pentru buna 
purtare a tatălui său şi îl tratau ca atare. Chiar şi bastardul 
Jon Snow avusese parte de mai multe onoruri decât el. 

Lord Eddard încercase să joace din când în când rolul 
de tată, dar pentru Theon rămăsese mereu omul care a 
adus sânge şi pârjol la Pyke şi l-a luat din casa lui. Când 
era copil, trăise cu spaima chipului aprig al lui Stark şi a 
imensei sale săbii întunecate. Soţia lui era chiar mai 
distantă şi mai bănuitoare. 

Cât despre copiii lor, cei mici fuseseră doar nişte ţânci 
plângăcioşi în cea mai mare parte a timpului pe care şi-l 
petrecuse la Winterfell. Numai Robb şi fratele său vitreg, 
Jon Snow, fuseseră destul de mari ca să fie demni de luat 
în seamă. Snow fusese destul de mare ca să merite atenţia 
lui. Bastardul era un băiat posomorât, iritabil şi era gelos 
pe obârşia nobilă a lui Theon şi pe atenţia pe care i-o 
acorda Robb. Pentru Robb, Theon avea o oarecare 
afecţiune, ca pentru un frate mai mic.... dar cel mai bine ar 


190 


fi să nu pomenească asta. În Pyke, vechile războaie se mai 
purtau, pesemne, şi acum. Asta nu trebuia să-l surprindă. 
Insulele de Fier trăiau în trecut, prezentul era prea amar 
şi prea greu de suportat. În plus, tatăl şi unchii lui erau 
bătrâni şi aşa erau vechii lorzi, îşi duceau vrajbele prăfuite 
în mormânt, fără să uite nimic şi iertând şi mai puţin. 

Fusese la fel cu Mallisterii, tovarăşii săi în drumul de la 
Riverrun la Seagard. Patrek Mallister nu era un om prea 
rău, împărtăşeau gustul pentru fetişcane, vin şi vânat. Dar 
când bătrânul Lord Jason a văzut că moştenitorului său îi 
place prea mult compania lui Theon, l-a luat pe Patrek 
deoparte ca să-i aducă aminte că Seagard a fost construit 
pentru a apăra coasta împotriva corbilor din Insulele de 
Fier, cu Greyjoy din Pyke drept căpetenie. Turnul Vuietului 
fusese numit astfel datorită clopotului său imens de bronz, 
care, în vechime, era tras pentru a chema oamenii din oraş 
şi din sate la castel, atunci când la orizontul dinspre apus 
erau zărite corăbii lungi. 

— Nu contează că acest clopot a sunat doar o dată în 
trei sute de ani, îi spusese Patrek lui Theon în ziua 
următoare, împărtăşindu-i grijile tatălui său şi împărțind 
cu el o carafă cu vin din mere verzi. 

— Când fratele meu a luat cu asalt cetatea Seagard, 
zise Theon, Lordul Jason l-a ucis pe Rodrik Greyjoy sub 
zidurile castelului şi i-a alungat oamenii de fier înapoi în 
golf. Dacă tatăl tău bănuieşte că-i port vreo duşmănie 
pentru asta, e doar pentru că nu l-a cunoscut pe Rodrik. 

Au râs straşnic pe tema asta, în timp ce se îndreptau în 
goană către tânăra soţie focoasă a unui morar pe care o 
cunoştea Patrek. Aș vrea ca Patrek să fie acum cu mine. 
Mallister sau nu, era un tovarăş de drum mai plăcut decât 
acest preot bătrân şi ursuz în care se transformase unchiul 
său Aeron. 

Cărarea pe care mergeau şerpuia sus, tot mai sus, 
printre colinele golaşe şi stâncoase. Curând marea nu se 
mai vedea, deşi aerul umed păstra încă mirosul ei 
înţepător. Işi continuară drumul într-un ritm constant, 
lent, trecând pe lângă stâna unui cioban şi pe lângă o mină 

191 


părăsită. Acest nou Aeron Greyjoy, evlavios, nu era prea 
vorbăreţ. Călătoriră într-o tăcere sumbră. În cele din 
urmă, Theon nu mai putu suporta: 

— Robb Stark este acum Lord de Winterfell, zise el. 

Aeron îşi continuă drumul. 

— Un lup seamănă cu altul. 

— Robb a trădat Tronul de Fier şi s-a încoronat Rege în 
Nord. Este război. 

— Corbii Maesterului zboară peste mare la fel cum 
zboară peste stânci. Vestea e veche şi răsuflată. 

— Înseamnă un nou început, unchiule. 

— Fiecare dimineaţă e un nou început, care seamănă 
leit cu cel vechi. 

— In Riverrun ţi s-ar spune altceva. Se zice despre 
cometa roşie că este un vestitor al unei noi ere. Un 
mesager al zeilor. 

— Un semn este, într-adevăr, fu de acord preotul, dar 
de la zeul nostru, nu de la al lor. Este o torţă aprinsă, cum 
duceau cei din vechime. Este flacăra Zeului Înecat, adusă 
din mare, care anunţă fluxul. Este timpul să ne ridicăm 
pânzele şi să plecăm în lume, cu foc şi sabie, aşa cum a 
făcut el. 

Theon zâmbi. 

— Sunt întru totul de acord. 

— Omul e de acord cu zeul, aşa cum picătura aparţine 
ploii. 

Această picătură va fi rege într-o bună zi, bătrâne. 
Theon suportase destul posomoreala unchiului său. Dădu 
pinteni calului şi o luă la trap, zâmbind. 

Soarele era la asfinţit când ajunseră la zidurile cetăţii 
Pyke - o semilună de pietre întunecate care se înălța din 
pisc în pisc, cu poarta acoperită la mijloc şi cu trei turnuri 
drepte de fiecare parte. Theon desluşea încă urmele lăsate 
în piatră de catapultele lui Robert Baratheon. Un nou turn 
sudic fusese ridicat pe ruinele celui vechi, cu piatra de un 
cenuşiu mai palid, nesluţit încă de peticele de licheni. Asta 
se întâmplase când Robert încălcase înțelegerile, năvălind 
peste ruine şi cadavre, cu ciocanul de război în mână şi cu 


192 


Ned Stark alături. Theon privise de la adăpostul Turnului 
Mării şi uneori, în vis, vedea şi acum torţele şi auzea 
tunetul surd al prăbuşirii. 

Porţile erau deschise, cu bariera-ghilotină ruginită 
ridicată. Străjile de pe vârful meterezelor priveau cu ochi 
străini cum Theon Greyjoy venea, în sfârşit, acasă. 

Dincolo se întindeau cincizeci de acri de promontoriu, 
înfruntând cerul şi marea. Aici se aflau grajdurile, ţarcurile 
şi alte câteva acareturi răzlețe. Oile şi porcii se 
îngrămădeau în ţarcurile lor, în timp ce câinii castelului 
alergau liberi. Către miazăzi se aflau dealurile şi podul 
mare de piatră ce ducea la Marea Fortăreaţă. În timp ce 
cobori din şa, Theon auzi valurile izbindu-se de stânci. Un 
grăjdar veni să-i ia calul. Vreo doi copii pricăjiţi şi câţiva 
sclavi se holbau la el cu ochi trişti, dar nu era nici urmă de 
tatăl său, nici de altcineva pe care să şi-l amintească din 
copilărie. O întoarcere acasă tristă şi amară, gândi el. 

Preotul nu descălecase. 

— Nu rămâi peste noapte, să stai la masa noastră, 
unchiule? 

— Să te aduc, aşa mi s-a spus. Te-am adus. Acum mă 
întorc la treburile zeului nostru. Aeron Greyjoy îşi întoarse 
calul şi dispăru încet dincolo de ţepuşele pline de noroi ale 
barierei-ghilotină. 

O baborniţă cocoşată, într-o rochie gri, lălâie, se 
apropie cu prudenţă de el. 

— Stăpâne, am fost trimisă să-ţi arăt camerele. 

— Din a cui poruncă? 

— A nobilului tău tată, stăpâne. 

Theon îşi scoase mănuşile. 

— Aşadar, ştii cine sunt. De ce nu e aici tatăl meu, să 
mă întâmpine? 

— Te aşteaptă în Turnul Mării, stăpâne. După ce te 
odihneşti. 

Și eu care îl credeam rece pe Ned Stark. 

— Şi cine eşti tu? 

— Helya, cea care are grijă de acest castel pentru 
nobilul tău tată. 


193 


— Sylas era îngrijitor aici. I se spunea Gură Amară. 
Chiar şi acum, Theon îşi amintea duhoarea de vin din 
răsuflarea bătrânului. 

— A murit acum cinci ani, stăpâne. 

— Iar cu Maester Qualen ce s-a întâmplat, unde este? 

— Se odihneşte în mare. Wendamyr se ocupă acum de 
corbi. 

Parcă aş fi străin aici, gândi Theon. Nimic nu s-a 
schimbat şi, cu toate acestea, totul s-a schimbat. 
Înclinându-se ceremonios, femeia îl conduse de-a lungul 
promontoriului, către pod. Cel puţin acesta era aşa cum şi- 
l amintea, cu pietrele bătrâne netezite de apă şi năpădite 
de licheni, cu marea înspumată sub picioare, ca un uriaş 
animal sălbatic, cu vântul sărat apucându-l de haine. 

Ori de câte ori îşi imaginase venirea lui acasă, se 
văzuse mereu întorcându-se în dormitorul tihnit din Turnul 
Mării, unde obişnuia să doarmă pe când era copil. În 
schimb, bătrâna îl conduse în Fortăreaţa Sângeroasă. 
Sălile de aici erau mai mari şi mai bine mobilate, chiar 
dacă erau la fel de reci şi de umede. Theon fu introdus 
într-un apartament cu camere răcoroase, cu tavane atât de 
înalte încât se pierdeau în întuneric. Ar fi fost mai 
impresionat dacă nu ar fi ştiut că acestea erau tocmai 
camerele care dăduseră numele Fortăreţei Sângeroase. Cu 
o mie de ani în urmă, fiii Regelui Râului fuseseră ucişi aici, 
ciopârţiţi în paturi, ca bucăţi din trupurile lor să poată fi 
trimise înapoi la tatăl lor, pe continent. 

Dar cei din familia Greyjoy nu avuseseră parte de 
moarte la Pyke decât o singură dată, ucişi de fraţii lor. Iar 
fraţii lui Theon erau morţi amândoi. Nu teama de fantome 
îl făcea să privească în jur cu dezgust. Draperiile erau 
înverzite de mucegai, saltelele aveau un miros închis şi 
greu, rogojinile erau vechi şi sfărâmicioase. Trecuseră ani 
şi ani de când aceste camere nu mai fuseseră deschise. 
Umezeala îţi pătrundea până în oase. 

— Vreau un vas cu apă fierbinte şi un foc în acest 
cămin, îi spuse baborniţei. Vezi să aprindă mangalurile şi 
în celelalte camere, ca să mai alunge frigul. Şi, pentru 

194 


numele zeilor, adu îndată pe cineva să schimbe rogojinile 
astea. 

— Da, stăpâne. Cum porunceşti. Femeia plecă. 

După o bucată de vreme, aduseră apa fierbinte pe care 
o ceruse. Era doar dezmorţită, se răci repede şi pe 
deasupra mai era şi apă de mare, dar îi fu de folos să-şi 
spele praful de pe faţă, păr şi mâini. În timp ce doi robi 
aprindeau mangalurile, Theon se dezbrăcă de hainele 
murdare de drum şi se îmbrăcă pentru a-şi întâlni tatăl. 
Alese cizme din piele fină, neagră, pantaloni din lână 
moale de miel, gri-argintie, o jiletcă din catifea neagră, 
având pe piept brodat un kraken, monstrul auriu din 
adâncuri al familiei Greyjoy. În jurul gâtului îşi legă un lanţ 
subţire de aur, iar la încheietură o curea din piele albită. 
Işi agăţă un pumnal la un şold şi o sabie la celălalt, vârâte 
în teci cu dungi negre şi aurii. Scoţând pumnalul, îi încercă 
tăişul cu degetul mare, scoase o bucată de gresie din 
buzunarul curelei şi îl şterse de câteva ori. Era o mândrie 
să-şi păstreze armele ascuţite. 

— Când mă întorc, aştept o cameră caldă şi rogojini 
curate, îi avertiză pe robi în timp ce îşi trăgea pe mâini o 
pereche de mănuşi negre, cu mătasea împodobită cu 
arabescuri delicate din fir de mătase. 

Theon se întoarse la Marea Fortăreaţă prin culoarele 
din piatră, în care ecoul paşilor lui se îngemăna cu uruitul 
neîncetat al mării de dedesubt. Ca să ajungă în Turnul 
Mării, pe coloana lui coşcovită, trebuia să traverseze alte 
trei poduri, fiecare mai îngust decât cel anterior. Ultimul 
era din funie şi lemn, iar sarea udă şi vântul îl făceau să se 
legene sub picior, ca o fiinţă vie. Theon era cu inima în gât 
la jumătatea drumului. Jos, departe, valurile se ridicau, 
spărgându-se de stâncă, împroşcând stropi mari de apă. 
Copil fiind, trecea în fugă acest pod, chiar şi în toiul nopţii. 
Băieţii cred că nu li se poate întâmpla nimic, îi şopti glasul 
îndoielii. Oamenii mari ştiu mai bine. 

Uşa era din lemn cenuşiu, ghintuită cu fier, iar Theon o 
găsi zăvorâtă pe dinăuntru. O lovi cu pumnul şi înjură când 


195 


o aşchie îi agăţă mănuşa. Lemnul era umed şi putred, iar 
cuiele de fier erau ruginite. 

După o clipă, uşa fu deschisă dinăuntru de un străjer 
care purta o platoşă neagră şi un coif cilindric. 

— Eşti fiul? 

— La o parte din calea mea, sau te învăţ eu cine sunt. 

Omul se dădu în lături. Theon urcă treptele 
întortocheate până la solariu. Îşi găsi tatăl aşezat lângă un 
mangal, sub o blană care îl acoperea din vârful picioarelor 
până la bărbie. Auzind sunetul cizmelor pe podeaua de 
piatră, Lordul Insulelor de Fier îşi ridică privirea către 
ultimul său fiu în viaţă. Era mai scund decât şi-l amintea 
Theon. Şi atât de pricăjit. Balon Greyjoy fusese 
întotdeauna slab, dar acum arăta de parcă zeii îl puseseră 
într-un cazan şi îi fierseseră fiecare bucăţică de carne de 
pe oase, până ce nu mai rămăsese altceva din el decât păr 
şi piele. Era slab şi osos, cu un chip care ar fi putut fi 
cioplit din cremene. Şi ochii îi erau ca de cremene, negri şi 
tăioşi, dar anii şi vânturile sărate făcuseră ca părul lui să 
ia culoarea cenuşie pătată de valuri înspumate pe care o 
avea marea în miezul iernii. Dezlegat, părul îi atârna pe 
spate. 

— Nouă ani, nu-i aşa? zise în cele din urmă Lordul 
Balon. 

— Zece, răspunse Theon, scoţându-şi mănuşile. 

— Au luat un băiat, zise tatăl său. Ce eşti acum? 

— Un bărbat, răspunse Theon. Sângele şi moştenitorul 
tău. 

Lordul Balon mormăi: 

— Vom vedea. 

— Vei vedea, îi promise Theon. 

— Zece ani, spui. Stark te-a avut tot atât timp cât mine. 
lar acum vii ca trimis al lui. 

— Nu al lui, zise Theon, Lordul Eddard e mort, 
decapitat de regina Lannister. 

— Sunt morţi amândoi, Stark şi acel Robert care mi-a 
zdrobit zidurile cu pietre. Am jurat că voi trăi să-i văd pe 
amândoi în mormânt şi am trăit. Se strâmbă. Cu toate 

196 


acestea, încă mă dor încheieturile din cauza frigului şi a 
umezelii, ca atunci când erau în viaţă. Aşadar, la ce 
foloseşte? 

— Foloseşte. Theon se apropie. Aduc o scrisoare... 

— Ned Stark te-a îmbrăcat aşa? îl întrerupse tatăl său, 
aruncându-i o privire de sub blana de focă. A fost plăcerea 
lui să te înveşmânteze în aceste catifele şi mătăsuri şi să te 
facă dulcea lui fiică? 

Theon simţi cum sângele i se ridică în obraji. 

— Nu sunt fiica nimănui.  Dacă-ţi displace 
îmbrăcămintea mea, o voi schimba. 

— Aşa vei face. Aruncând blănurile la o parte, Lordul 
Balon se ridică în picioare. Nu era atât de înalt cum şi-l 
amintea Theon. Fleacul ăla din jurul gâtului tău a fost 
cumpărat cu aur sau cu fier? 

Theon atinse lanţul de aur. Uitase. A trecut atât de 
mult timp... După Vechea Rânduială, femeile puteau să-şi 
pună podoabe cumpărate cu monede, dar un războinic 
purta doar acele giuvaiere pe care le lua de pe trupurile 
duşmanilor ucişi de mâna lui. Plata prețului de fier, i se 
spunea. 

— Roşeşti ca o fecioară, Theon. Ţi-am pus o întrebare. 
Ai plătit preţul aurului sau al fierului? 

— Al aurului, recunoscu Theon. 

Tatăl său îşi vâri degetele sub colan şi îl smulse cu 
atâta putere, încât putea să-i frângă lui Theon gâtul, dacă 
lanţul nu s-ar fi rupt primul. 

— Fiica mea are drept iubit un topor de război, zise 
Lordul Balon. Nu voi permite ca fiul meu să umble cu 
găteli, ca o târfă. Lordul Balon aruncă lanţul rupt în 
mangal, unde alunecă printre cărbuni. Este aşa cum m-am 
temut. Mâinile verzi au făcut din tine un om moale, iar cei 
din familia Stark te-au făcut omul lor. 

— Te înşeli. Ned Stark mi-a fost temnicer, dar inima 
mea e încă din sare şi fier. 

Lordul Balon se întoarse cu spatele, să-şi încălzească 
mâinile osoase la focul din mangal. 


197 


— Totuşi, flăcăiaşul Stark te trimite la mine ca pe un 
corb bine dresat care îşi ţine strâns micul mesaj. 

— Scrisoarea pe care o aduc nu e un mesaj mic, zise 
Theon, iar oferta pe care ţi-o face e una pe care eu i-am 
sugerat-o. 

— Regele-lup ia seama la sfatul tău, nu-i aşa? Ideea 
părea că-l amuză pe Lordul Balon. 

— Mă ia în seamă pe mine, da, am vânat împreună cu 
el, m-am antrenat cu el, am împărţit carnea şi miedul, m- 
am luptat alături de el. l-am câştigat încrederea. Mă 
priveşte ca pe un frate mai mare, el... 

— Nu. Tatăl său îşi înfipse degetele în faţa lui. Nu aici, 
nu în Pyke, nu la urechile mele, nu îl vei numi frate pe 
acest fiu al bărbatului care i-a trecut prin sabie pe 
adevărații tăi fraţi. Sau i-ai uitat pe Rodrik şi Maron, care 
au fost din acelaşi sânge cu tine? 

— Eu nu uit nimic. Ned Stark nu-i ucisese de fapt pe 
niciunul dintre fraţii săi. Rodrik fusese ucis de Lordul 
Jason Mallister la Seagard, Maron murise zdrobit când s-a 
prăbuşit vechiul turn de la miazăzi, iar Stark le-ar fi venit 
de hac la fel de repede, dacă s-ar fi întâmplat ca vâltoarea 
bătăliei să-i aducă unul lângă altul. Imi amintesc foarte 
bine de fraţii mei, insistă Theon. Mai cu seamă îşi amintea 
scatoalcele pe care i le trăgea Rodrik la beţie, farsele 
crude şi minciunile nesfârşite ale lui Maron. Îmi amintesc 
şi de vremea când tatăl meu era rege. Scoase scrisoarea 
lui Robb şi i-o întinse. Uite. Citeşte... Inălţimea Ta. 

Lordul Balon rupse sigiliul şi desfăcu pergamentul. 
Ochii negri îi fugeau peste rânduri. 

— Aşa deci, băiatul îmi va da din nou coroana, zise el, 
iar tot ceea ce trebuie să fac eu este să-i distrug duşmanii. 
Buzele sale subţiri se răsuciră într-un zâmbet. 

— Acum Robb trebuie să fi ajuns la Dintele de Aur, 
spuse Theon. Odată căzut, va trece peste dealuri într-o zi. 
Oastea Lordului Tywin este la Harrenhal, iar drumul îi este 
tăiat dinspre apus. Regicidul este prizonier la Riverrun. 
Doar Ser Stafford Lannister şi recruţii nepricepuţi pe care 
i-a adunat mai rămân să i se opună lui Robb la apus. Ser 


198 


Stafford se va aşeza între armata lui Robb şi Lannisport, 
ceea ce înseamnă că oraşul va fi lipsit de apărare când 
vom descinde noi dinspre mare. Dacă zeii sunt buni cu noi, 
chiar Casterly Rock ar putea cădea înainte ca Lannisterii 
să-şi dea măcar seama că am năvălit asupra lor. 

Lordul Balon mormăi: 

— Casterly Rock nu a căzut niciodată. 

— Până acum. Theon zâmbi. Și cât de dulce va fi acea 
cădere. 

Tatăl său nu-i întoarse zâmbetul. 

— Aşadar, de-asta te trimite Robb Stark înapoi la mine, 
după atâta vreme. Ca să mă faci să consimt la acest plan al 
său? 

— Este planul meu, nu al lui Robb, zise Theon cu 
mândrie. Al meu, aşa cum victoria va fi a mea şi, cu timpul, 
şi coroana. Voi conduce eu însumi atacul, dacă doreşti. 
Drept răsplată, îţi voi cere să-mi încredinţezi Casterly 
Rock ca reşedinţă proprie, odată ce o vom lua de la 
Lannisteri. Cu Casterly Rock, putea să fie stăpân peste 
Lannisport şi pământurile de aur ale apusului. Asta ar 
însemna o bogăţie şi o putere cum nu a mai cunoscut Casa 
Greyjoy niciodată. 

— Te răsplăteşti frumuşel pentru o idee şi câteva 
rânduri mâzgălite pe hârtie. Flăcăiaşul nu zice nimic 
despre recompensă. Doar că tu vorbeşti în numele lui, iar 
eu trebuie să ascult, să-i dau navele şi oştirile, iar în 
schimb el îmi va da coroana. Ochii lui reci se ridicară 
pentru a întâlni ochii fiului său. Imi va da o coroană, 
repetă, cu glasul tot mai tăios. 

— O alegere nepotrivită a cuvintelor, ceea ce a vrut să 
spună este... 

— A vrut să spună ce a spus. Băiatul îmi va da mie o 
coroană. Şi ce este dat nu poate fi luat înapoi. Lordul 
Balon aruncă scrisoarea în mangal, deasupra colanului. 
Pergamentul se răsuci, se înnegri şi se aprinse. 

Theon era îngrozit. 

— Ai înnebunit? 

Tatăl său îi întoarse un dos de palmă peste obraz. 


199 


— Ai grijă cum vorbeşti. Acum nu eşti în Winterfell, iar 
eu nu sunt Robb Băiatul, ca să-mi vorbeşti aşa. Eu sunt 
Greyjoy, Lordul Secerător din Pyke, Rege al Sării şi al 
Fierului, Fiu al Vântului Mării, şi nimeni nu-mi dă mie 
coroana. Eu plătesc preţul fierului, îmi voi lua coroana, aşa 
cum a făcut Urron Mână Roşie acum cinci mii de ani. 

Theon se trase în spate, departe de furia neaşteptată 
din tonul tatălui său. 

— Ia-o atunci, scuipă el, cu obrajii încă tremurând. 
Numeşte-te Rege al Insulelor de Fier, nimănui n-o să-i 
pese... până când se vor termina războaiele şi când 
învingătorul îl va cerceta şi-l va iscodi pe bătrânul nebun 
cocoţat pe ţărmul său, cu o coroană de fier pe cap. 

Lordul Balon izbucni în râs. 

— Ei bine, cel puţin nu eşti laş. Aşa cum nici eu nu sunt 
prost. Credeai că îmi adun corăbiile ca să le privesc cum 
se leagănă la mal? Am de gând să făuresc un regat prin foc 
şi sabie.... dar nu de la apus şi nu la porunca Regelui Robb 
Băiatul. Casterly Rock e prea puternic, iar Lordul Tywin 
prea viclean. Da, s-ar putea să luăm Casterly Rock, dar nu 
o vom păstra niciodată. Nu, eu la alt fruct jinduiesc.... şi 
nu unul atât de zemos şi dulce, poţi fi sigur, dar care 
aşteaptă acolo, copt şi lipsit de apărare. 

Unde? ar fi putut să întrebe Theon, dar deja ştia. 


200 


DAENERYS 


Dothraki numiseră cometa Shierak Qiya, Steaua 
Însângerată. Bătrânii murmurau că e semn rău, dar 
Daenerys Targaryen o văzuse prima dată în noaptea în 
care l-a ars pe Khal Drogo, în noaptea când dragonii ei s- 
au trezit. Este într-adevăr mesagerul venirii mele, îşi 
spuse, în timp ce îşi ridica privirea către cerul nopţii, cu 
inima plină de uimire. Zeii au trimis-o ca să-mi arate calea. 

Totuşi, când puse gândul în cuvinte, Doreah, slujnica 
ei, începu să tremure. 

— Într-acolo se află pământurile roşii, Khaleesi. Un loc 
sumbru şi înfricoşător, spun călătorii. 

— Drumul indicat de cometă este drumul pe care 
trebuie să mergem, insistă Dany, deşi, de fapt, era 
singurul drum care îi era deschis. 

Nu îndrăznea să se îndrepte către miazănoapte, spre 
vastul ocean de iarbă căruia i se spunea Marea Dothraki. 
Primul khalasar pe care l-ar întâlni i-ar înghiţi grupul 
obosit, omorând luptătorii şi făcându-i sclavi pe ceilalţi. 
Meleagurile Oamenilor Miei de la sudul râului le erau, de 
asemenea, închise. Erau prea puţini ca să se apere chiar şi 
împotriva unui popor atât de paşnic, iar Lhazareenii nu 
prea aveau motive să-i iubească. Ar fi putut să pornească 
în josul râului, către porturile de la Meereen, Yunkai şi 
Astapor, dar Rakharo o prevenise că în direcţia aceea 
plecase khalasarul lui Pono, ducând mii de prizonieri ca 
să-i vândă în pieţele de carne vie care supurau, ca nişte 
răni deschise, pe țărmurile Golfului Sclavilor. 

— De ce m-aş teme de Pono? obiectă Dany. A fost ko-ul 
lui Drogo şi mi-a vorbit întotdeauna cu blândeţe. 

— Ko Pono ţi-a vorbit frumos, zise Ser Jorah Mormont. 
Khal Pono te va ucide. A fost primul care l-a părăsit pe 
Drogo. Zece mii de războinici au plecat cu el. Tu ai o sută. 


201 


Nu, gândi Dany, am patru. Restul sunt femei, bătrâni 
bolnavi şi băieţi care nu şi-au împletit încă niciodată părul. 

— Am dragonii, sublinie ea. 

— Prăzi uşoare, zise Ser Jorah. Un singur atac al unui 
arakh le-ar veni de hac, deşi Pono mai degrabă i-ar înhăţa 
el însuşi. Ouăle tale de dragon au fost mai preţioase decât 
rubinele. Un dragon viu e nepreţuit. In toată lumea, sunt 
doar trei. Oricine îi va vedea, îi va dori, regina mea. 

— Sunt ai mei, zise ea cu furie. Se născuseră din 
credinţa şi nevoia ei, primiseră viaţă prin moartea soţului 
şi a fiului ei nenăscut, şi a lui maegi Mirri Maz Duur. Dany 
a intrat în flăcări când s-au născut şi au băut lapte de la 
pieptul ei. Nimeni nu mi-i va lua, atât cât voi trăi. 

— Nu vei trăi mult dacă te vei întâlni cu Khal Pono. 
Nici cu Khal Jhaqo, nici cu oricare altul. Trebuie să mergi 
acolo unde nu sunt ei. 

Dany îl numise primul dintre Străjerii Reginei, iar când 
sfatul ursuz al lui Mormont şi semnele se potriveau, era 
limpede ce avea de făcut. Îşi adună oamenii şi urcă pe iapa 
ei argintie. Părul îi arsese pe rugul lui Drogo, aşa că 
slujitoarele o îmbrăcaseră în blana unui hrakkar ucis de 
Drogo, leul alb al clanului Dothraki. Capul lui înfricoşător 
forma o glugă care-i acoperea scalpul dezgolit, blana, o 
mantie care îi curgea pe umeri şi pe spate. Dragonul de 
culoarea untului îşi vâri colții negri, ascuţiţi, în coama 
leului şi îşi încolăci coada în jurul braţului reginei, în timp 
ce Ser Jorah îşi ocupă locul obişnuit lângă ea. 

— Urmărim cometa, îi spuse Dany khalasarului ei. 

Odată ce acest lucru era spus, nimeni nu mai avea 
nimic de obiectat. Fuseseră oamenii lui Drogo, dar acum 
erau ai ei. Cea Nearsă o numeau, Mama Dragonilor. 
Cuvântul reginei era lege pentru ei. 

Călătoreau noaptea, iar ziua se adăposteau de soare în 
corturi. Destul de curând, Dany află adevărul vorbelor lui 
Doreah. Nu era o ţară prietenoasă. Lăsară pe drum, în 
urma lor, un şir de cai morţi, căci Pono, Jhaqo şi ceilalţi 
luaseră cei mai buni cai din hergheliile lui Drogo, lăsându-i 
doar pe cei bătrâni şi sfrijiţi, bolnavi şi şchiopi, caii răniţi 

202 


şi nărăvaşi. La fel era şi cu oamenii. Nu sunt puternici, îşi 
zise Dany, aşa că trebuie să fiu eu tăria lor. Nu mai trebuie 
să arăt teamă, slăbiciune, îndoială. Oricât de înfricoşată 
mi-ar fi inima, când îmi vor privi Chipul, trebuie să o vadă 
doar pe Regina lui Drogo. Se simţea mai bătrână decât cei 
paisprezece ani pe care îi avea. Dacă fusese vreodată o 
fetişcană, vremea aceea era apusă. 

După trei zile de drum, primul om muri. Un bătrân 
ştirb, cu ochi albaştri, tulburi, căzu epuizat din şa şi nu se 
mai ridică. O oră mai târziu, se sfârşi. Muştele roiau în 
jurul trupului său, ducând celor vii destinul lui nefericit. 

— I-a trecut vremea, afirmă slujnica Irri. Nimeni nu 
poate trăi mai mult decât dinţii săi. Ceilalţi o aprobară. 
Dany le porunci să omoare cel mai slab dintre caii 
muribunzi, ca mortul să poată merge călare pe tărâmurile 
nopţii. 

Două nopţi mai târziu, se stinse o fetiţă. Vaietele 
chinuite ale mamei sale durară toată ziua, dar nu era nimic 
de făcut. Copila fusese prea mică pentru a călători, 
sărăcuţa. Nu erau pentru ea nesfârşitele ierburi negre de 
pe tărâmurile nopţii, trebuia să se nască din nou. 

Era puţină hrană în pustiul roşu, şi apă încă şi mai 
puţină. Era un ţinut veşted şi părăsit, cu dealuri joase şi 
câmpii sterpe spulberate de vânt. Râurile pe care le 
traversau erau uscate, ca oasele morţilor. Supravieţuiau 
mestecând iarba dracului, aspră şi maronie, care creştea 
în smocuri la baza pietrelor şi a copacilor uscați. Dany 
trimise cercetaşi în faţa coloanei, dar nu găsiseră nici 
fântâni, nici izvoare, doar iazuri amare, cu apă mică şi 
stătută, împuţinându-se sub soarele fierbinte. Cu cât se 
adânceau mai mult în pustiu, cu atât heleşteiele deveneau 
mai mici, iar distanţa dintre ele creştea. Dacă existau zei 
în acest pustiu fără urmă, numai piatră, nisip şi lut, erau 
zei aspri şi sterpi, surzi la rugăciunile pentru ploaie. 

Vinul se termină primul, şi curând după aceea laptele 
de iapă care le plăcea lorzilor mai mult decât miedul. Pe 
urmă proviziile de lipii şi carne uscată se terminară şi ele. 
Vânătorii nu găsiră niciun vânat şi doar carnea cailor morţi 


203 


le umplea stomacurile. Moartea fu urmată de moarte. 
Copii firavi şi bătrâne încercănate, bolnavi, proşti şi 
neglijenţi, pământul crud îi ceru pe toţi. Doreah era tot 
mai sfrijită, avea ochii adânciţi în orbite, iar părul ei 
moale, auriu, deveni subţire ca paiul. 

Dany suferea de foame şi de sete împreună cu ceilalţi. 
Laptele din piept îi secă, sfârcurile îi erau crăpate şi 
sângerau, iar carnea de pe trup i se împuţina cu fiecare zi, 
până ce ajunse slabă şi uscată ca un băț, dar cel mai mult 
se temea pentru dragonii ei. Tatăl ei fusese ucis înainte ca 
ea să se nască, la fel şi iubitul ei frate Rhaegar. Mama îi 
murise aducând-o pe lume, în timp ce afară urla furtuna. 
Bunul Ser Willem Darry, care trebuie că a iubit-o în felul 
lui, fusese doborât de o boală necruțătoare când era foarte 
tânăr. Fratele ei Viserys, Khal Drogo, care fusese pentru 
ea soarele şi luna, chiar şi fiul ei nenăscut, pe toţi îi 
ceruseră zeii. Nu-mi vor lua dragonii, jură Dany. Nu mi-i 
vor lua. 

Dragonii nu erau mai mari decât pisicile sfrijite pe care 
le văzuse cândva furişându-se de-a lungul zidurilor de pe 
moşia lui Magister Illyrio din Pentos... până ce-şi desfăcură 
aripile. Deschiderea lor era de trei ori mai mare decât 
lungimea, fiecare aripă era ca un evantai delicat de piele 
translucidă, admirabil colorată, bine întinsă între oasele 
lungi şi subţiri. Dacă te uitai cu atenţie, puteai vedea că 
trupul le era aproape în întregime gât, coadă şi aripi. 
Făpturi atât de mici, se gândi ea în timp ce îi hrănea din 
mână, sau mai degrabă încerca să îi hrănească, fiindcă 
dragonii nu voiau să mănânce. Sâsâiau şi scuipau la 
fiecare bucăţică însângerată de carne de cal, scoțând fum 
pe nări, dar fără să accepte mâncarea, până ce Dany îşi 
aminti ceva ce-i spusese Viserys pe când erau copii. 

Doar dragonii şi oamenii se hrănesc cu carne gătită, 
spusese el. 

Şi-a pus slujnicele să ardă carnea până se înnegreşte. 
Atunci dragonii o devorară cu nerăbdare, cu capetele 
izbind ca nişte şerpi. Atâta timp cât carnea era uscată, 
înfulecau în fiecare zi o cantitate de câteva ori mai mare 


204 


decât propria lor greutate, iar în cele din urmă începură să 
devină mai mari şi mai puternici. Dany se minuna de 
netezimea solzilor şi de căldura care se revărsa din 
trupurile lor, atât de palpabilă încât în nopţile reci parcă 
scoteau aburi. 

În fiecare seară, când khalasarul pornea la drum, 
alegea un dragon pe care să-l ducă pe umăr. Irri şi Jhqui îi 
duceau pe ceilalţi într-o colivie din lemn împletit, atârnată 
între caii lor, şi mergeau aproape de ea, aşa că Dany nu-i 
pierdea niciodată din ochi. Era singurul mod de a-i ţine 
liniştiţi. 

— Dragonii lui Aegon au primit nume după zeii din 
Vechea Valyria, le spuse războinicilor săi într-o dimineaţă, 
după o lungă călătorie de noapte. Dragonul lui Visenya era 
Vhagar, Rhaenys îl avea pe Meraxes, iar Aegon călărea pe 
Balerion, Spaima Neagră. Se spune că răsuflarea lui 
Vhagar era atât de fierbinte încât putea să topească 
armura unui cavaler şi să-l prăjească pe cel aflat înăuntru, 
că Meraxes înghiţea cai întregi, iar Balerion.... focul lui 
era negru ca solzii pe care îi avea, aripile atât de largi 
încât oraşe întregi erau acoperite de umbra lor când 
trecea pe deasupra. 

Dothraki îi priveau puii cu nelinişte. Cel mai mare 
dintre cei trei pe care îi avea era de un negru strălucitor, 
cu solzii brăzdaţi de fâşii de un roşu aprins, asemenea 
aripilor şi coarnelor. 

— Khaleesi  murmură  Aggo, acesta e  Balerion 
renăscut. 

— S-ar putea să fie aşa cum spui, sânge din sângele 
meu, răspunse Dany cu gravitate, dar va avea un nume 
nou în această nouă viaţă. li voi numi pe toţi după cei pe 
care i-au luat zeii. Cel verde va fi Rhaegal, în amintirea 
bravului meu frate care a murit pe malurile verzi ale 
Tridentului. Pe cel crem cu auriu îl numesc Viserion. 
Viserys a fost crud, slab şi speriat. Totuşi a fost fratele 
meu. Dragonul lui va face ceea ce el nu a putut. 

— Iar cel negru? întrebă Ser Jorah Mormont. 

— Cel negru, spuse ea, este Dragon. 


205 


Chiar dacă dragonii ei prosperau, khalasarul ei se usca 
şi murea. În jurul ei, ţinutul devenise pustiu. Chiar şi iarba 
dracului creştea rar, caii cădeau pe drum, rămânând atât 
de puţini încât unii dintre oamenii ei erau nevoiţi să se 
târâie pe jos. Doreah făcu febră şi se simţea tot mai rău cu 
fiecare leghe pe care o străbăteau. Buzele şi mâinile i se 
umplură de pustule sângerii, părul îi cădea în smocuri, iar 
într-o seară nu mai avu putere să se urce pe cal. Jhgo a 
spus că trebuia să o părăsească sau să o lege în şa, dar 
Dany şi-a amintit de o noapte, la Marea Dothraki, când o 
fată din Lys a învăţat-o secretele ei, ca Drogo să o poată 
iubi mai mult. li dădu lui Doreah apă din plosca ei, îi răcori 
fruntea cu o pânză umedă şi o ţinu de mână până ce muri. 
Doar atunci îngădui khalasarului să-şi continue drumul. 

Nu văzură nicio urmă a altor călători. Dothraki 
începură să mormăie înfricoşaţi că fuseseră conduşi de 
cometă în vreun infern. Dany se duse la Ser Jorah într-o 
dimineaţă, pe când îşi aşezau tabăra în mijlocul unui 
talmeş-balmeş de pietre negre, roase de vânt. 

— Ne-am rătăcit? îl întrebă ea. Pustiul acesta nu are 
capăt. 

— Are un capăt, îi răspunse el obosit. Am văzut hărţile 
pe care le-au desenat negustorii, regina mea. Puţine 
caravane vin pe acest drum, asta aşa este, dar către 
răsărit sunt regate mari şi oraşe pline de minunăţii. Yi Ti, 
Qarth, Asshai de lângă Umbră... 

— Vom apuca să le vedem? 

— N-am să te mint. Drumul e mai greu decât am 
îndrăznit să-mi imaginez. Chipul cavalerului era cenuşiu şi 
epuizat. Rana pe care o avea la şold din noaptea în care se 
luptase cu războinicii lui Khal Drogo nu se vindecase de 
tot. Dany îl vedea cum se crispează când urcă pe cal, iar în 
timpul mersului se prăbuşea parcă în şa. Poate că suntem 
sortiţi pierzaniei dacă mai continuăm, dar ştiu sigur că 
suntem sortiţi pierzaniei dacă ne întoarcem. 

Dany îl sărută uşor pe obraz. Zâmbetul lui o încuraja. 
Trebuie să fiu puternică şi pentru el, gândi ea cu tristeţe. 
Poate că e cavaler, dar eu am sângele dragonului. 


206 


Următorul heleşteu pe care îl găsiră era fierbinte şi 
duhnea a sulf, dar aveau ploştile aproape goale. Dothraki 
răciră apa în oale şi ulcioare şi o băură călduţă. Gustul nu 
era mai puţin mizerabil, dar apa era apă, şi erau cu toţii 
însetaţi. Dany privi la orizont cu disperare. Pierduseră o 
treime din numărul lor şi pustiul continua să se întindă în 
faţa lor, sumbru, roşu şi nesfârşit. Cometa îşi bate joc de 
speranţele mele, gândi ea, ridicându-şi ochii spre locul de 
pe cer unde se afla. Am traversat o jumătate de lume şi am 
văzut naşterea dragonilor doar ca să mor cu ei în acest 
aspru deşert fierbinte? Nu voia să creadă aşa ceva. 

În ziua următoare, zorii se iviră în timp ce străbăteau o 
câmpie cu pământul roşu şi tare, uscat şi crăpat. Dany era 
pe punctul să le ordone să îşi aşeze tabăra, când cercetaşii 
veniră înapoi alergând la galop. 

— Un oraş, Khaleesi, strigară. Un oraş palid ca luna şi 
fermecător ca o fecioară. O oră de mers, nu mai mult. 

— Arătaţi-mi, spuse ea. 

Când oraşul i se înfăţişă înaintea ochilor, cu zidurile şi 
turnurile strălucind albe în spatele unui văl de căldură, lui 
Dany i se păru atât de frumos încât era sigură că trebuie 
să fie un miraj. 

— Ştii ce loc ar putea fi acesta, Ser Jorah? 

Cavalerul clătină obosit din cap. 

— Nu, regina mea. N-am călătorit niciodată atât de 
departe. 

Zidurile albe, îndepărtate, promiteau odihnă şi 
siguranţă, o şansă să se vindece şi să se întremeze, iar 
Dany nu îşi dorea altceva mai mult decât să alerge către 
ele. În schimb, li se adresă călăreţilor ei de sânge: 

— Sânge din sângele meu, mergeţi înaintea noastră, 
aflaţi numele acestui oraş şi la ce fel de primire ne putem 
aştepta. 

— Da, Khaleesi, zise Aggo. 

Călăreţii nu întârziară mult. Rakharo sări jos din şa. 
Din centura sa cu cataramă atârna un arakh mare, curbat, 
pe care Dany i-l dăruise când l-a numit călăreț de sânge. 


207 


— Oraşul acesta e mort, Khaleesi. Fără nume şi fără zei 
l-am găsit, cu porţile sparte, doar vânt şi muşte bântuind 
străzile. 

Jhiqui dădu din umeri. 

— Când zeii nu mai sunt, fantomele rele petrec 
noaptea. E mai bine să eviţi asemenea locuri. E un lucru 
cunoscut. 

— E un lucru cunoscut, fu de acord Irri. 

— Nu şi pentru mine. Dany dădu pinteni calului şi o luă 
înainte, păşind la trap pe sub arcul spart al unei porţi 
vechi şi în josul unei străzi tăcute. Ser Jorah şi călăreţii ei 
de sânge o urmară, şi pe urmă, mai încet, porniră şi ceilalţi 
Dothraki. 

De cât timp era părăsit oraşul, nu avea cum să ştie, dar 
zidurile albe, atât de frumoase şi de îndepărtate, văzute de 
aproape erau crăpate şi sfărâmate. Inăuntru era un hăţiş 
de alei înguste, cotite. Clădirile erau aproape, cu fațadele 
lor goale, albe ca varul, fără ferestre. Totul era alb, de 
parcă oamenii care locuiseră aici nu cunoşteau nicio altă 
culoare. Trecură pe lângă mormane de moloz arse de 
soare, unde casele se prăbuşiseră, iar altundeva zări 
urmele stinse ale focului. Într-un loc unde se întâlneau 
şase alei, Dany trecu pe lângă un soclu gol de marmură. 
Dothraki mai vizitaseră acest loc, pesemne. Probabil că şi 
acum statuia care lipsea se afla printre ceilalţi zei furaţi 
din Vaes Dothraki. S-ar putea să fi trecut pe lângă ele de o 
sută de ori, fără să ştie. Pe umărul ei, Viserion sâsâi. 

Îşi aşezară tabăra în faţa rămăşiţelor unui palat jefuit, 
într-o piaţă spulberată de vânt unde iarba dracului creştea 
printre pietrele de pavaj. Dany trimise oameni să 
cerceteze ruinele. Unii se duseră şovăitor, dar se duseră, 
iar un bătrân plin de cicatrici se întoarse la scurt timp 
după aceea, ţopăind de bucurie, cu mâinile încărcate de 
smochine. Erau mici, uscate, dar oamenii le înhăţară cu 
lăcomie, îmbrâncindu-se, împingându-se, şi îşi îndesară 
fructele în gură, mestecând în extaz. 

Alţi cercetaşi se întoarseră povestind despre alte 
fructe, ascunse în spatele unor uşi închise, în grădinile lor 


208 


secrete. Aggo îi arătă o grădină năpădită de viță-de-vie 
chircită, cu struguri mici, verzi, iar Jhogo descoperise o 
fântână unde apa era limpede şi rece. Găsiră, totuşi, şi 
oase, craniile morţilor neîngropaţi, albite şi sfărâmate. 

— Fantome, şopti Irri. Fantome înfricoşătoare. Nu 
trebuie să rămânem aici, Khaleesi, acesta este locul lor. 

— Nu mă tem de nicio fantomă. Dragonii sunt mai 
puternici decât stafiile. Și smochinele sunt mai importante. 
Du-te cu Jhiqui şi găseşte-mi nişte nisip curat pentru baie 
şi nu mă mai deranja cu vorbăria ta prostească. 

În cortul ei friguros, Dany arse carne de cal deasupra 
unui mangal şi îşi cântări opţiunile. Aici era hrană şi apă 
îndeajuns, iarbă suficientă ca animalele să-şi recapete 
puterile. Cât de plăcut ar fi să se trezească în fiecare zi în 
acelaşi loc, să zăbovească prin grădinile umbroase, să 
mănânce smochine şi să bea apă rece după pofta inimii. 

Când Irri şi Jhiqui se întoarseră cu oalele pline cu nisip 
alb, Dany se dezbrăcă şi le lăsă să o curete. 

— Părul tău îşi revine, Khaleesi, spuse Jhiqui în timp ce 
îi dădea jos nisipul de pe spate. Dany îşi trecu o mână 
peste creştet, simțind părul nou care creştea. Bărbaţii 
Dothraki îşi purtau părul în împletituri lungi, unse cu ulei, 
şi îl tăiau doar când erau învinşi. Poate că ar trebui să fac 
la fel, se gândi, să le reamintesc că puterea lui Drogo se 
află acum în mine. Khal Drogo murise cu părul netăiat, 
lucru cu care puţini oameni se puteau mândri. 

La capătul celălalt al cortului, Rhaegal îşi desfăcu 
aripile verzi, fâlfâind şi ridicându-se la o palmă de pământ, 
înainte de a se prăbuşi pe covor. Când ateriză, dădu din 
coadă în sus şi-n jos de furie, îşi înălţă capul şi ţipă. Dacă 
aş avea aripi, aş vrea şi eu să zbor, gândi Dany. Când 
mergeau la război, targaryenii din vechime călătoreau pe 
spatele dragonilor. Încercă să-şi imagineze cum s-ar simţi 
să stea călare pe gâtul unui dragon şi să plutească sus, în 
aer. Ar fi ca şi cum aş sta pe vârful unui munte, dar mai 
frumos. Dedesubt, s-ar întinde lumea întreagă. Dacă aş 
zbura destul de sus, aş putea chiar să văd Cele Şapte 
Regate, să întind mâna şi să ating cometa. 

209 


Irri îi întrerupse reveria spunându-i că Ser Jorah 
Mormont era afară, aşteptând să se pună la dispoziţia ei. 

— Spune-i să intre, porunci Dany, simțind furnicături 
pe pielea frecată cu nisip. Se înveli cu o blană de leu. 
Hrakkarul fusese mult mai mare decât Dany, aşa că blana 
lui acoperea tot ce era de acoperit. 

— Ţi-am adus o piersică, zise Ser Jorah îngenunchind. 
Era atât de mică încât Dany o putea ascunde în palmă, era 
răscoaptă, dar când luă prima muşcătură, fructul era atât 
de dulce încât aproape că îi veni să plângă. Mâncă piersica 
încet, savurând fiecare înghiţitură, în timp ce Ser Jorah îi 
povestea despre pomul din care fusese culeasă, dintr-o 
grădină de lângă zidul dinspre apus. 

— Fructe, apă şi umbră, zise Dany cu obrajii lipicioşi de 
la zeama piersicii. Zeii au fost buni să ne aducă în acest 
loc. 

— Ar trebui să ne odihnim aici până ce ne mai 
înzdrăvenim, o imploră cavalerul. Pământurile roşii nu 
sunt blânde cu cei slabi. 

— Slujitoarele mele spun că aici sunt fantome. 

— Fantome sunt peste tot, zise domol Ser Jorah. Le 
ducem cu noi oriunde mergem. 

Da, gândi ea. Viserys, Khal Drogo, fiul meu Rhaego, 
sunt cu mine mereu. 

— Spune-mi numele fantomei tale, Jorah. Tu le ştii pe 
toate ale mele. 

Faţa lui rămase neclintită. 

— O chema Lynesse. 

— Soţia ta? 

— Cea de-a doua soţie. 

Il doare să vorbească despre ea, observă Dany, dar 
voia să ştie adevărul. 

— Este tot ceea ce-mi spui despre ea? Blana de leu îi 
alunecă de pe un umăr, iar ea o trase la loc. Era frumoasă? 

— Foarte frumoasă. Ser Jorah îşi ridică ochii de la 
umăr la faţa ei. Prima oară când am ţinut-o în braţe am 
crezut că este o zeiţă coborâtă pe pământ, Fecioara însăşi, 
întrupată. Obârşia ei era cu mult mai nobilă decât a mea. 


210 


Era fiica cea mai mică a Lordului Leyton Hightower din 
Oraşul Vechi. Taurul Alb care a comandat Garda Regală a 
tatălui tău era unchiul ei. Familia Hightower este foarte 
veche, foarte bogată şi foarte mândră. 

— Şi loială, zise Dany. Îmi amintesc că Viserys spunea 
că membrii familiei Hightower au fost cei care au rămas 
credincioşi tatălui meu. 

— Aşa este, recunoscu el. 

— Tatăl tău a fost cel care a hotărât căsătoria? 

— Nu, răspunse el. Căsătoria noastră... Asta e o 
poveste lungă şi tristă. Înălţimea Ta, n-aş vrea să te 
plictisesc cu ea. 

— N-am de mers nicăieri, zise ea. Te rog. 

— Cum porunceşte regina mea. Ser Jorah se încruntă. 
Casa mea - trebuie să înţelegi asta pentru a înţelege şi 
ceea ce va urma. Insula Ursului este frumoasă, dar 
îndepărtată. Imaginează-ţi stejari bătrâni, noduroşi, pini 
înalţi, tufe înflorite, pietre cenușii acoperite cu muşchi şi 
pâraie reci ca gheaţa curgând în josul dealurilor râpoase. 
Castelul familiei Mormont este construit pe buşteni imenşi 
şi e înconjurat de palisade de pământ. Cu excepţia câtorva 
mici moşieri, oamenii mei locuiesc de-a lungul coastelor şi 
pescuiesc în mare. Insula se află departe, la miazănoapte, 
iar iernile noastre sunt mai teribile decât îţi poţi imagina, 
Khaleesi. 

Cu toate acestea, insula îmi convenea, nu duceam 
niciodată lipsă de femei. Am avut parte destul de soţii de 
pescari şi fiice de moşieri, înainte şi după ce am fost 
căsătorit. M-am însurat de tânăr, cu o soţie aleasă de tatăl 
meu, o fată din familia Glover de la Movila Pădurii Adânci. 
Aproape zece ani am fost căsătoriţi. Era o femeie cu o 
înfăţişare comună, dar nu neplăcută. Cred că am ajuns s-o 
iubesc într-o oarecare măsură, deşi relaţiile noastre erau 
mai degrabă cuminţi decât pasionate. De trei ori a pierdut 
sarcina, încercând să-mi dăruiască un urmaş. Ultima oară 
nu şi-a mai revenit. A murit la scurt timp după aceea. 

Dany îşi puse mâna peste a lui şi îi strânse uşor 
degetele. 

211 


— Îmi pare rău pentru tine, sincer. 

Ser Jorah clătină din cap. 

— Tatăl meu murise deja, aşa că eram Lord al Insulei 
Ursului, prin dreptul meu de urmaş. Nu duceam lipsă de 
oferte de căsătorie, dar înainte de-a putea lua o decizie, 
Lordul Balon Greyjoy porni o revoltă împotriva 
Uzurpatorului, iar Ned Stark şi-a adunat oamenii ca să 
vină în ajutorul prietenului său, Robert. Bătălia decisivă s- 
a dat la Pyke. Când aruncătorii de pietre ai lui Robert au 
făcut o breşă în zidul Regelui Balon, un preot din Myr a 
fost cel dintâi care a trecut, dar nici eu nu am fost cu mult 
în urmă. Pentru asta, am câştigat dreptul de a deveni 
cavaler. 

Pentru a-şi sărbători victoria, Robert a stabilit să se 
ţină un turnir lângă Lannisport. Acolo am văzut-o pe 
Lynesse, o fecioară care avea pe jumătate vârsta mea. 
Venise din Oraşul Vechi cu tatăl ei, să-şi vadă fraţii cum se 
luptă în turnir. Nu-mi puteam dezlipi ochii de la ea. Într-o 
pornire de nebunie, am rugat-o să mă lase să-i port 
panglica în turnir, fără să visez nicio clipă că va da curs 
solicitării mele, dar ea a făcut-o. Lupt la fel de bine ca 
orice bărbat, Khaleesi, dar n-am fost niciodată cavalerul 
unui turnir. Cu toate acestea, cu panglica Lynessei legată 
în jurul braţului, eram alt om. Am câştigat probă după 
probă. Lordul Jason Mallister a căzut în faţa mea, la fel şi 
Bronze Yohn Royce. Ser Ryman Frey, fratele lui, Ser 
Hosteen, Lordul Whent, Strongboar, chiar şi Ser Boros 
Blount din Garda Regală. I-am doborât pe toţi de pe cal. În 
ultima rundă, am rupt nouă lănci împotriva lui Jaime 
Lannister fără niciun rezultat, iar Regele Robert mi-a dat 
laurii de campion. Am încoronat-o pe Lynesse regina 
dragostei şi a frumuseţii şi în aceeaşi seară m-am dus la 
tatăl ei şi i-am cerut mâna. Eram beat, de glorie şi de vin 
în egală măsură. Aş fi meritat un refuz dispreţuitor, dar 
Lordul Leyton mi-a acceptat propunerea. Ne-am căsătorit 
acolo, în Lannisport, şi timp de două săptămâni am fost cel 
mai fericit bărbat din întreaga lume. 


212 


— Doar două săptămâni? întrebă Dany. Chiar şi eu am 
avut parte de mai multă fericire, cu Drogo, care a fost 
lumina vieţii mele. 

— Două săptămâni ne-a luat să călătorim pe mare de la 
Lannisport înapoi la Insula Ursului. Casa mea a fost o 
mare dezamăgire pentru Lynesse. Era prea rece, prea 
umedă, prea îndepărtată, castelul meu nu era altceva 
decât un conac de lemn. Nu aveam baluri, spectacole de 
pantomimă, petreceri sau târguri. Puteau trece anotimpuri 
întregi fără ca niciun cântăreţ să vină să ne cânte, iar pe 
insulă nu exista niciun aurar. Chiar şi mesele deveniseră 
un supliciu. Bucătarul meu nu ştia să gătească mai nimic 
în afară de fripturile şi tocanele lui, iar Lynesse se sătură 
în curând de peşte şi carne de căprioară. Nu trăiam decât 
pentru zâmbetul ei, aşa că am trimis tocmai în Vechiul 
Oraş după un bucătar şi am adus un harpist de la 
Lannisport. Aurari, bijutieri, croitori, orice şi-a dorit i-am 
adus, dar n-a fost niciodată îndeajuns. Insula Ursului e 
bogată în urşi şi copaci, dar săracă în orice altceva. Am 
construit pentru ea o corabie frumoasă şi călătoream la 
Lannisport şi în Oraşul Vechi, la festivaluri şi târguri, iar o 
dată am mers chiar la Braavos, unde m-am împrumutat din 
greu de la cămătari. Îi câştigasem mâna şi inima când am 
fost campion al turnirului, aşa că m-am înscris şi la alte 
turniruri de dragul ei, dar vraja dispăruse. Nu m-am mai 
remarcat niciodată şi fiecare înfrângere însemna pierderea 
unui alt armăsar şi-a unei alte armuri, care trebuia 
recuperată sau înlocuită. Nu puteam suporta costurile. În 
cele din urmă, am insistat să ne întoarcem acasă, dar 
curând lucrurile s-au înrăutățit şi mai mult. Nu mai 
puteam să plătesc bucătarul şi harpistul, iar Lynesse s-a 
înfuriat când am pomenit de amanetarea bijuteriilor ei. 
Ceea ce a urmat... Am făcut lucruri de care mi-e ruşine să 
vorbesc. Pentru aur. Ca Lynesse să-şi poată păstra 
bijuteriile, harpistul şi bucătarul. Până la urmă, am pierdut 
totul. Când am auzit că Eddard Stark se îndreaptă spre 
Insula Ursului, am fost atât de lipsit de onoare încât, în loc 
să rămân şi să-i înfrunt judecata, am preferat să plec cu 


213 


Lynesse în exil. Nimic nu conta în afară de dragostea 
noastră, mi-am spus. Am fugit la Lys, unde mi-am vândut 
corabia şi aurul pentru a ne întreţine. 

Glasul lui era plin de suferinţă, iar Dany nu mai dorea 
să-l chinuie, dar trebuia să afle cum s-a terminat. 

— Acolo a murit? l-a întrebat cu blândeţe. 

— Doar pentru mine, răspunse el. În jumătate de an, 
aurul meu s-a terminat, şi am fost obligat să mă angajez ca 
scutier. În timp ce mă luptam cu cei din Braavos pe 
Rhoyne, Lynesse s-a mutat în casa unui nabab pe nume 
Tregar Ormollen. Am auzit că acum e concubina lui şefă şi 
până şi nevasta lui se teme de ea. 

Dany era oripilată. 

— O urăşti? 

— Aproape la fel de mult cât o iubesc, răspunse Ser 
Jorah. Te rog să mă ierti, regina mea, cred că sunt foarte 
obosit. 

Îi dădu permisiunea să plece, dar în timp ce Ser Jorah 
deschidea clapa cortului, nu se putu împiedica să-i strige o 
ultimă întrebare: 

— Cum arăta Lady Lynesse a ta? 

Ser Jorah zâmbi cu tristeţe. 

— Ei bine, semăna puţin cu tine, Daenerys. Făcu o 
plecăciune adâncă. Somn uşor, regina mea. 

Dany începu să tremure şi-şi strânse blana de leu în 
jurul trupului. Semăna cu mine. Asta explica multe lucruri 
pe care nu le înţelesese cu adevărat. Mă doreşte, îşi dădu 
ea seama. Mă iubeşte aşa cum o iubeşte pe ea, nu aşa cum 
îşi iubeşte un cavaler regina, ci aşa cum iubeşte un bărbat 
o femeie. Încercă să se imagineze în braţele lui Ser Jorah, 
sărutându-l, alintându-l, lăsându-l să o pătrundă. Nu avea 
niciun sens. Când închidea ochii, chipul lui se transforma 
în chipul lui Drogo. 

Khal Drogo fusese lumina vieţii ei, primul ei bărbat şi 
probabil că trebuia să fie şi ultimul. Maegi Mirri Maz Durr 
îi jurase că nu va mai putea avea copii niciodată, şi ce 
bărbat ar dori o soţie stearpă? Şi ce bărbat ar putea spera 
să rivalizeze cu Drogo, care murise cu părul netăiat şi 


214 


acum călătorea prin tărâmurile nopţii, cu stelele drept 
Khalasar? 

Simţise dorul din glasul lui Jorah, când a vorbit despre 
Insula Ursului. Pe mine nu mă poate avea, dar într-o bună 
zi am să-i pot reda casa şi onoarea. Pot face măcar atât 
pentru el. 

Nicio fantomă nu-i tulbură somnul în noaptea aceea. Îl 
visă pe Drogo şi primul drum călare pe care îl făcuseră în 
noaptea când s-au căsătorit. In vis, nu călăreau cai, ci 
dragoni. 

În dimineaţa următoare, îşi chemă călăreţii de sânge. 

— Sânge din sângele meu, le spuse celor trei. Am 
nevoie de voi. Fiecare va alege câte trei cai, cei mai 
puternici şi mai sănătoşi care ne-au mai rămas. Încărcaţi 
câtă apă şi hrană pot căra şi plecaţi. Aggo va porni către 
sud-vest, Rakharo către sud, Jhogo, tu vei urmări Shierak 
Qiya, către sud-est. 

— Ce vom căuta, Khaleesi? întrebă Jhogo. 

— Orice există, răspunse Dany. Căutaţi alte oraşe, vii 
sau moarte. Căutaţi caravane şi oameni. Căutaţi râuri şi 
lacuri şi marea de sare. Aflaţi cât de departe se întinde 
acest pustiu şi ce se găseşte în partea cealaltă. Când voi 
părăsi acest loc, nu am de gând să merg din nou pe 
bâjbâite. Vreau să ştiu încotro mă îndrept şi cum pot 
ajunge acolo cel mai bine. 

Şi astfel plecară, cu clopoţeii din păr sunându-le domol, 
iar Dany se stabili cu micul ei grup de supraviețuitori în 
locul pe care-l numiră Vaes 7olorro, oraşul oaselor. Trecu 
zi, după noapte, după zi. Femeile culegeau fructe din 
grădinile celor morţi. Bărbaţii îşi îngrijeau caii şi îşi 
reparau şeile, scările de şa şi încălţările. Copiii hoinăreau 
pe aleile întortocheate şi găseau monede vechi de bronz, 
cioburi de sticlă roşie şi carafe de piatră cu mânerele 
sculptate în formă de şerpi. O femeie fu înţepată de un 
scorpion roşu, dar moartea ei a fost singura. Caii începură 
să se mai întremeze. Dany oblojea şi ea rana lui Ser Jorah, 
care începuse să se vindece. 


215 


Rakharo se întoarse primul. Către sud, pustiul roşu se 
întindea hăt, departe, raportă el, până ce se sfârşea într-un 
țărm mohorât de lângă apa otrăvită. Din locul în care se 
aflau şi până acolo erau doar nisipul stârnit de vânt, stânci 
roase de vreme şi plante acoperite de spini ascuţiţi. 
Întâlnise în drum oasele unui dragon, atât de mari încât, 
se jura el, trecuse cu calul prin fălcile lui mari şi negre. În 
afară de asta, nu văzuse nimic. 

Dany îi încredinţă o duzină dintre cei mai puternici 
oameni ai ei şi îi trimise să scoată pavajul din piaţa 
oraşului, pentru a ajunge la pământul de dedesubt. Dacă 
iarba dracului putea creşte printre pietre, când acestea 
vor dispărea vor creşte şi alte ierburi. Aveau fântâni 
destule, nu duceau lipsă de apă, aşa că puteau să facă 
piaţa să înflorească. 

Următorul care se întoarse fu Aggo. Ţinutul dinspre 
sud-vest era sterp şi pârjolit, jură el. Găsise ruinele altor 
două oraşe, mai mici decât Vaes 7olorro, dar în rest la fel. 
Unul dintre ele era străjuit de un cerc de cranii ridicate în 
tepe ruginite de fier, aşa că nu a îndrăznit să intre, dar a 
explorat cel de-al doilea oraş cât de mult a putut. I-a arătat 
lui Dany o brățară de fier pe care o găsise, cu un opal de 
foc, întreg, de dimensiunea degetului ei mare. Se mai 
găseau acolo şi suluri de pergament, dar erau uscate şi 
sfărâmicioase şi Aggo le-a lăsat unde le-a găsit. 

Dany i-a mulţumit şi i-a spus să se ocupe de repararea 
porţilor. Dacă duşmanii traversaseră deşertul ca să 
distrugă aceste oraşe în vremurile de demult, s-ar putea 
foarte bine să vină din nou. 

— Dacă se întâmplă, trebuie să fim pregătiţi, declară 
ea. 

Jhogo lipsi atât de mult încât Dany se temu că l-a 
pierdut, dar în cele din urmă, când renunţaseră cu toţii să- 
l mai aştepte, veni călare dinspre sud-vest. Unul dintre 
străjerii puşi de Aggo îl văzu primul şi strigă, iar Dany 
alergă pe metereze să vadă cu ochii ei. Era adevărat. 
Jhogo venea, dar nu singur. In spatele lui veneau trei 


216 


străini ciudat îmbrăcaţi, călare pe nişte creaturi cocoşate 
pe lângă care orice cal era pipernicit. 

Se opriră în faţa porţilor oraşului şi îşi ridicară ochii, s- 
o privească pe Dany, aflată pe zidul de deasupra lor. 

— Sânge din sângele meu, strigă Jhogo. Am fost în 
marele oraş Qarth şi m-am întors cu trei oameni care vor 
să te vadă cu ochii lor. 

— Iată-mă. Uitaţi-vă la mine, dacă asta vă e dorinţa.... 
dar mai întâi spuneţi-mi cum vă cheamă. 

Omul cu chipul palid şi buzele albastre răspunse cu 
glas gutural, în limba Dothraki: 

— Eu sunt Pyat Pree, marele vrăjitor. 

Cel chel, cu giuvaiere în nas, răspunse în valyriana 
Oraşelor Libere: 

— Sunt Xaro Xhoan Daxos din Cei Treisprezece, un 
prinţ din Qarth. 

Femeia cu masca de lemn lăcuit zise, în Limba Comună 
a Celor Şapte Regate: 

— Eu sunt Quaithe a Umbrelor. Am venit să căutăm 
dragoni. 

— Nu mai căutaţi, le spuse Daenerys Targaryen. l-aţi 
găsit. 


217 


JON 


Copacul Alb, aşa era numit satul în vechile hărţi ale lui 
Sam. Jon nu-l prea considera un sat. Patru case 
dărăpănate, cu câte o singură încăpere din piatră 
netencuită, înconjurau un ţarc de oi gol şi o fântână. 
Casele aveau acoperişurile de pământ, ferestrele erau 
acoperite cu bucăţi de blană zdrenţuită. Iar deasupra lor 
se iveau amenințătoare ramurile palide şi frunzele sângerii 
ale unui copac al inimii monstruos de mare. 

Era cel mai mare copac pe care îl văzuse vreodată Jon 
Snow, cu trunchiul gros de aproape patru picioare şi 
jumătate, cu crengile întinzându-se atât de departe încât 
întreg satul se afla în umbra bolţii sale. Dimensiunea nu îl 
tulbura atât de mult cât chipul, mai cu seamă gura, nu o 
simplă tăietură, ci o gaură crestată, suficient de mare ca 
să poată înghiţi o oaie. 

Totuşi, acelea nu sunt oase de oi. Nici craniul de colo, 
din cenuşă, nu e al unei oi. 

—Un copac bătrân. Mormont îşi priponi calul, 
încruntându-se. Bătrân, îl aprobă de pe umăr corbul său. 
Bătrân, bătrân, bătrân. 

— Şi puternic. Jon îi simţea puterea. 

Thoren Smallwood  descălecă lângă trunchiul 
copacului, întunecat în platoşa şi cămaşa lui de zale. 

— Priveşte acel chip. Nu e de mirare că oamenii s-au 
temut de el la început, când au venit la Westeros. Mi-ar 
plăcea şi mie să înfig un topor în chestia aia mizerabilă. 

Jon spuse: 

— Nobilul meu tată credea că nimeni nu poate spune o 
minciună în faţa unui copac al inimii. Vechii zei ştiu când 
oamenii mint. 

— Şi tatăl meu credea la fel, zise Bătrânul Urs. Lasă- 
mă să mă uit puţin la craniu. 


218 


Jon descălecă. Într-o teacă din piele neagră, îi atârna 
pe spate Gheară Lungă, spada pentru două mâini pe care 
i-o dăduse Bătrânul Urs pentru că-i salvase viaţa. O spadă 
pentru două mâini pentru un fiu fără doi părinţi, glumeau 
oamenii. Mânerul fusese făcut special pentru el, împodobit 
cu un cap de lup din piatră gălbuie, dar lama era din oţel 
Valyrian, veche, uşoară şi ucigător de tăioasă. 

Îngenunche şi întinse o mână înmănuşată. Interiorul 
era roşu de sevă uscată şi înnegrit de foc. Dedesubtul 
craniului văzu un altul, mai mic, cu maxilarul rupt. Era pe 
jumătate îngropat în cenuşă şi în fărâme de oase. 

Când îi aduse lui Mormont craniul, Bătrânul Urs îl 
ridică cu ambele mâini şi se uită lung în orbitele goale. 

— Sălbaticii îşi ardeau morţii. Am ştiut asta 
întotdeauna. Acum mi-aş dori să-i fi întrebat de ce, atunci 
când încă erau destui prin preajmă ca să-i pot întreba. 

Jon Snow îşi aminti hârca ridicându-se, cu ochii de un 
albastru strălucitor pe chipul palid, de mort. Ştia de ce, 
era sigur. 

— Aş vrea ca oasele să poată vorbi, mormăi Bătrânul 
Urs. Creatura ne-ar putea spune măcar atât. Cum a murit. 
Cine l-a ars şi de ce. Unde au plecat sălbaticii. Oftă. Copiii 
pădurii pot vorbi cu morţii, aşa se spune. Dar eu nu pot. 
Azvârli craniul înapoi în gura copacului, unde acesta 
ateriza stârnind praful fin de cenuşă. Cercetaţi toate 
aceste case. Uriaşule, urcă-te în vârful acestui copac, 
aruncă o privire. Voi aduce şi copoii. Poate că de data asta 
urmele vor fi mai proaspete. 

Judecând după tonul lui, nu avea prea mari speranţe să 
fie aşa. 

Fiecare casă fu cercetată de câte doi oameni, ca să se 
asigure că nu le scapă nimic. Jon făcu pereche cu ursuzul 
Eddison Tollett, un cavaler cu părul alb şi suplu ca o 
ştiucă, pe care ceilalţi fraţi îl numeau Edd cel Trist. 

— Rău destul când morţii încep să umble, îi spuse lui 
Jon în timp ce traversau satul, acum Bătrânul Urs mai vrea 
şi să vorbească. Nu se va alege nimic bun din asta, 
garantez. Şi cine poate spune că oasele nu mint? De ce l-ar 


219 


face moartea pe un om mai sincer sau chiar mai deştept? 
Morţii sunt mai degrabă nişte indivizi plicticoşi, care se 
plâng întruna - pământul e prea rece, mormântul meu ar 
trebui să fie mai mare, de ce elare mai mulţi viermi decât 
mine... 

Jon fu nevoit să se aplece pentru a trece prin uşa joasă. 
Înăuntru găsi o podea de pământ bătătorit. Nu era nicio 
mobilă, niciun semn că aici locuiseră oameni, doar nişte 
cenuşă sub coşul de fum din acoperiş. 

— Ce loc sumbru de locuit, zise el. 

— Eu m-am născut într-o casă asemănătoare cu 
aceasta, declară Edd cel Trist. Aceia au fost anii mei 
fermecaţi. Mai târziu, am dat de vremuri grele. 

Un culcuş aşternut cu paie uscate ocupa un colţ al 
încăperii. Edd îl privi cu jind. 

— Aş da tot aurul din Casterly Rock să dorm iarăşi într- 
un pat. 

— Tu numeşti ăsta pat? 

— E mai moale decât pământul şi are un acoperiş 
deasupra. Îl numesc pat. Edd cel trist adulmecă aerul. 
Miroase a bălegar. 

Mirosul era foarte slab. 

— Bălegar vechi, zise Jon. Casa avea aerul că era goală 
de o bună bucată de vreme. Îngenunchind, cotrobăi cu 
mâinile printre paie, să vadă dacă dedesubt se găsea ceva 
ascuns, pe urmă făcu un ocol al zidurilor. Nu îi luă prea 
mult timp. 

— Nu e nimic aici. 

Nici nu se aşteptase la ceva. Copacul Alb era cel de-al 
patrulea sat prin care trecuseră şi la fel fusese în toate. 
Oamenii plecaseră, dispăruseră cu puţinele lucruri şi 
animalele pe care le-or fi avut. Niciunul dintre sate nu 
arăta că ar fi fost atacat. Erau pur şi simplu... goale. 

— Ce crezi că s-a întâmplat cu toate? întrebă Jon. 

— Ceva mai rău decât ne putem imagina, sugeră Edd 
cel Trist. Ei bine, s-ar putea ca eu să-mi pot imagina, dar 
prefer să nu. E destul de rău să ştii că vei ajunge la un 
sfârşit îngrozitor fără să te gândeşti la el dinainte. 

220 


Doi dintre copoi adulmecau în jurul uşii, când îşi făcură 
din nou apariţia. Alţi câini se înşirară prin sat. Chett îi 
înjura zgomotos, cu glasul înăbuşit de furia pe care nu 
părea că o poate lăsa deoparte. Lumina filtrată printre 
frunzele roşii ale copacului inimii îi făceau furunculele de 
pe faţă să pară şi mai umflate decât de obicei. Când îl văzu 
pe Jon, ochii i se îngustară; nu se înghiţeau unul pe altul. 

Celelalte case nu prezentară niciun interes. 

Plecaţi, striga corbul lui Mormont, zburând în copacul 
inimii pentru a se cocoţa deasupra lor. Plecați, plecați, 
plecați. 

— La Copacul Alb au fost sălbatici doar cu un an în 
urmă. Thoren Smallwood arăta a lord mai mult decât 
Mormont, înveşmântat în zalele negre, strălucitoare, şi 
platoşa cu reliefuri a lui Ser Jaremy Rykker. Mantia lui 
grea era dichisită cu zibelină şi prinsă cu o broşa în forma 
ciocanelor încrucişate ale Rykkerilor, montate în argint. 
Cândva fusese mantia lui Ser Jaremy, dar hârca îl 
revendicase pe Ser Jaremy şi Rondul de Noapte nu lăsa 
nimic să se irosească. 

— Acum un an, Robert era rege, iar regatul era în 
pace, declară Jarman Buckwell, un bărbat solid, cu un aer 
nepăsător, care era comandantul cercetaşilor. Multe se pot 
schimba într-un an. 

— Un singur lucru nu s-a schimbat, insistă Ser 
Mallador Locke. Mai puţini sălbatici înseamnă mai puţine 
griji. Nu voi jeli, orice s-a ales de ei. Tâlhari şi criminali, 
toată şleahta. 

Jon auzi un foşnet dinspre frunzele roşii de deasupra. 
Două ramuri se despărţiră şi zări un omuleţ sărind din 
creangă în creangă, ca o veveriţă. Bedwyck nu era mai 
înalt de cinci picioare, dar şuviţele albe din părul lui îi 
arătau vârsta. Ceilalţi cercetaşi îi spuneau Uriaşul. Se 
aşeză într-o bifurcaţie a unor ramuri, deasupra lor, şi 
spuse: 

— La nord este apă. Un lac, poate. Câteva dealuri. 

— Putem să rămânem aici peste noapte, sugeră 
Smallwood. 


221 


Marele Urs îşi ridică privirea, căutând un crâmpei de 
cer printre crengile palide şi frunzele roşii ale copacului 
inimii. 

— Nu, declară el. Uriaşule, cât timp mai avem pe 
lumină? 

— Trei ore, stăpânul meu. 

— Vom continua să înaintăm spre miazănoapte, hotări 
Mormont. Dacă ajungem la acest lac, putem să poposim 
acolo, pe mal, poate avem norocul să prindem câţiva peşti. 
Jon, pregăteşte-mi hârtie, e timpul să-i scriu lui Maester 
Aemon. 

În tolba de la şa, Jon găsi pergament, pană şi cerneală, 
şi i le aduse Lordului Comandant. La Copacul Alb scrise 
mâzgălit Mormont. Cel de-al patrulea sat. Cu totul gol. 
Sălbaticii au plecat. 

— Caută-l pe Tarly şi ai grijă să primească asta pe 
drum, îi spuse lui Jon, înmânându-i mesajul. Când fluieră, 
corbul cobori fâlfâind şi se opri pe capul calului. 

Porumb, sugeră el, săltând. Calul necheză. 

Jon încălecă pe calul lui mic, îi dădu pinteni şi porni la 
trap. Dincolo de umbra imensului copac al inimii, oamenii 
Rondului de Noapte stăteau sub copaci mai mici, 
îngrijindu-şi caii, mestecând bucăţi de carne sărată, 
urinând, scărpinându-se şi discutând. Când se dădu 
comanda, se mişcară din nou, conversaţia încetă şi se 
urcară înapoi în şei. Cercetaşii lui Jarman Buckwell 
porniră primii, cu avangarda aflată sub comanda lui 
Thoren Smallwood conducând coloana propriu-zisă. Pe 
urmă venea Bătrânul Urs cu plutonul principal, Ser 
Mallador Locke cu convoiul de bagaje şi caii de povară şi, 
în sfârşit, Ser Ottyn Wythers şi ariergarda. Două sute de 
oameni în total, cu încă jumătate pe atâţia cai. 

Ziua se conduceau după urmele vânatului şi după 
albiile râurilor, „drumurile cercetaşilor”, care îi duceau 
mereu mai adânc în ţinutul sălbatic de frunze şi rădăcini. 
Noaptea, poposeau sub cerul înstelat şi priveau cometa. 
Fraţii în negru părăsiseră Castelul Negru cu moralul 
ridicat, glumind şi povestind, dar în ultimul timp, liniştea 

222 


apăsătoare a pădurii îi amuţise parcă pe toţi. Glumele erau 
mai puţine şi perioadele de calm mai scurte. Nimeni nu 
recunoştea că îi era frică - erau, în definitiv, oameni ai 
Rondului de Noapte -, dar Jon simţea starea de nelinişte. 
Patru sate goale, nicăieri niciun sălbatic, chiar şi vânatul 
parcă dispăruse. Pădurea bântuită nu păruse niciodată mai 
bântuită, chiar şi veteranii recunoşteau asta. 

În timp ce înaintau, Jon îşi scoase mănuşa ca să-şi 
aerisească degetele arse. Urâte lucruri. Îşi aminti dintr-o 
dată cum răvăşea părul Aryei, surioara lui slăbuţă. Se 
întreba cum se descurca. Gândul că s-ar putea să nu-i mai 
ciufulească niciodată părul îl întrista oarecum. Începu să-şi 
îndoaie mâna, deschizându-şi şi închizându-şi pumnul. 
Dacă-şi lăsa mâna dreaptă să se înţepenească şi devenea 
neîndemânatic, s-ar fi putut foarte bine să se termine cu 
el, ştia asta. Un bărbat avea nevoie de sabie dincolo de 
Zid. 

Jon îi găsi pe Samwell Tarly şi pe ceilalţi slujitori 
adăpându-şi caii. Samwell avea trei în îngrijire, al lui şi doi 
cai de povară, fiecare ducând câte o colivie mare din 
sârmă şi nuiele, cu corbi. Păsările fâlfâiră din aripi când 
Jon se apropie, şi ţipară la el printre gratii. Câteva ţipete 
aduceau suspect de bine cu cuvintele. 

— I-ai învăţat să vorbească? îl întrebă pe Sam. 

— Câteva cuvinte. Trei dintre ei ştiu să spună Snow. 

— O pasăre care-mi spune numele îmi ajungea, zise 
Jon, iar zăpada nu e ceva de care să vrea să audă un frate 
în negru. Zăpada înseamnă adesea moarte în nord. 

— Au găsit ceva la Copacul Alb? 

— Oase, cenuşă şi case goale. Jon îi dădu lui Sam un 
sul de pergament. Bătrânul Urs vrea să trimită veste la 
Aemon. 

Sam luă o pasăre dintr-una dintre colivii, îi mângâie 
aripile, ataşă mesajul şi spuse: 

— Zboară acasă acum, viteazule. Acasă. Corbul 
croncăni ceva neinteligibil, iar Sam îl aruncă în aer. 
Fâlfâind din aripi, îşi croi drum spre cer, printre copaci. 
Mi-aş dori să mă poată duce cu el. 

223 


— Şi acum? 

— Păi, spuse Sam, da, dar... nu mai sunt atât de speriat 
cum am fost, adevărat. În prima noapte, de fiecare dată 
când cineva s-a ridicat să se uşureze, am auzit. Credeam 
că sunt sălbatici care se furişează să-mi taie gâtul. Mă 
temeam că, dacă închid ochii, s-ar putea să nu-i mai 
deschid niciodată, doar că, ei bine, zorii au venit. Schiţă un 
zâmbet stins. Oi fi eu laş, dar nu sunt prost. Sunt rănit şi 
mă doare spatele din cauza călăritului şi-a dormitului pe 
pământ, dar nu sunt speriat deloc. Priveşte. Întinse o mână 
ca Jon să vadă cât de neclintită era. Lucrez la hărţile mele. 

Lumea e ciudată, gândi Jon. Două sute de bărbaţi 
neînfricaţi plecaseră de la Zid şi singurul care nu era tot 
mai speriat era Sam, mărturisitul laş. 

— Vom face un cercetaş din tine în curând, glumi el. 
Imediat după aceea, vei dori să faci parte din avangardă, 
ca Grenn. Să vorbesc cu Marele Urs? 

— Să nu îndrăzneşti! Sam îşi puse imensa mantie 
neagră şi se cocoţă cu greu înapoi pe calul său. Era un cal 
de plug, mare, încet şi neajutorat, dar mai capabil să-şi 
ducă povara decât caii mici pe care călăreau cercetaşii. 

— Prea puţine acoperişuri pentru noi toţi. Jon încălecă 
din nou, îi zâmbi complice lui Sam şi plecă. Coloana era 
rămasă mult în urmă, aşa că dădu un ocol mare satului, ca 
să evite aglomeraţia. Văzuse destul din Copacul Alb. 

Nălucă îşi făcu apariţia ca din pământ, atât de 
neaşteptat încât calul săltă şi se dădu la o parte. Lupul cel 
alb vâna destul de departe de linia de marş, dar nu avea 
mai mult noroc decât hăitaşii trimişi de Smallwood după 
vânat. Pădurile erau la fel de goale ca satele, îi spusese 
Dywen într-o noapte, lângă foc. 

— Suntem un grup numeros, îi răspunsese Jon. Vânatul 
s-a speriat probabil de zgomotul pe care-l facem pe drum. 

— S-au speriat de ceva, fără îndoială. 

După ce caii s-au liniştit, Nălucă săltă uşor pe lângă el. 
Jon îl ajunse din urmă pe Mormont, care se învârtea în 
jurul unui desiş de păducel. 

— Pasărea a plecat? întrebă Bătrânul Urs. 


224 


— Da, stăpâne. Sam învaţă corbii să vorbească. 

Bătrânul Urs pufni. 

— O să-i pară rău. Blestemaţii fac mult zgomot, dar 
niciodată nu spun nimic demn de ascultat. 

Merseră în linişte, până ce Jon spuse: 

— Dacă unchiul meu ar fi găsit toate satele astea 
goale... 

— „şi-ar fi făcut un scop din a afla de ce, completă 
Lordul Mormont, şi s-ar putea foarte bine să fie cineva sau 
ceva care să nu vrea ca aceste lucruri să fie aflate. Ei bine, 
vom fi trei sute când ni se va alătura Qhorin. Orice duşman 
ne va pândi aici, nu vom fi aşa uşor de învins. li vom găsi, 
Jon, îţi promit. 

Sau ne vor găsi ei pe noi, gândi Jon. 


225 


ARYA 


Râul era o panglică albastră-verzuie strălucind în 
soarele dimineţii. De-a lungul râului, stuful creştea des în 
vaduri, iar Arya văzu un şarpe de apă plutind la suprafaţă, 
lăsând valuri înspumate în urma lui. Deasupra, un şoim 
zbura în cercuri domoale. 

Părea un loc liniştit... până ce Koss zări un om mort. 

— Acolo, în stufăriş. 

Făcu semn cu mâna, iar Arya îl văzu. Trupul unui 
soldat, diform şi umflat. Mantia lui verde, udă leoarcă, se 
agăţase într-un buştean putred, iar un banc de peştişori 
argintii îi ciuguleau faţa. 

— Ţi-am spus că sunt cadavre, anunţă Lommy. Le-am 
simţit gustul în apă. 

Când Yoren văzu cadavrul, scuipă. 

— Dobber, vezi dacă are ceva care merită să fie luat. 
Zale, cuţit, vreo monedă, ce găseşti. Dădu pinteni calului şi 
intră în apă, dar animalul se împotmoli în nămolul moale 
şi, dincolo de stuf, apa se adâncea. Yoren se întoarse 
furios, cu calul acoperit până la genunchi de noroi 
maroniu. Nu vom putea trece pe aici. Koss, vino cu mine în 
susul râului, să căutăm un vad. Woth, Gerren, voi mergeţi 
în jos. Ceilalţi aşteptaţi aici. Puneţi pe cineva de pază. 

Dobber găsi o pungă de piele la cureaua mortului, 
înăuntru erau patru monede de aramă şi o şuviţă de păr 
blond legată cu panglică roşie. Lommy şi Tarber se dez- 
brăcară până la piele şi traversară apa, iar Lommy îşi 
umplu mâinile de noroi lipicios şi îl aruncă în Plăcintă 
Fierbinte, strigând: 

— Plăcintă de Noroi! Plăcintă de Noroi! 

În spatele căruţei, Rorge înjură, ameninţă şi le spuse 
să-l dezlege cât timp era Yoren plecat, dar nimeni nu-l 
băgă în seamă. Kurt prinse un peşte cu mâinile goale. Arya 


226 


văzu cum l-a prins, stând deasupra unei bălți cu apă mică, 
liniştită, năpustindu-se repede cu mâinile, ca un şarpe la 
apropierea peştelui. Părea mai uşor decât să prinzi pisici. 
Peştii nu aveau gheare. 

Era amiază când ceilalţi se întoarseră. Woth relată 
despre existenţa unui pod de lemn, la vreo trei leghe în 
josul râului, căruia cineva îi dăduse foc Yoren luă o frunză 
acrişoară din balot. 

— Cu caii s-ar putea să trecem înot, sau cu măgarii, dar 
n-avem cum să traversăm cu căruțele. Iar la nord-vest este 
fum - alte focuri. Poate că ar fi mai bine să rămânem pe 
partea asta a râului. Luă un băț lung şi desenă un cerc în 
noroi, cu o linie coborând dinspre el. Acesta este Ochiul 
Zeilor, cu râul care curge către sud. Noi suntem aici. Scobi 
cu băţul o gaură lângă linia râului, sub cerc. Nu putem să 
ocolim lacul pe la vest, aşa cum am crezut. Estul ne duce 
înapoi la drumul regelui. Mută băţul sus, unde linia şi 
cercul se întâlneau. Dacă îmi aduc bine aminte, aici este 
un oraş. Cetatea e de piatră şi acolo şi-a stabilit reşedinţa 
un lord, e doar un turn, dar sigur are străjeri şi poate un 
cavaler sau doi. Dacă urmărim râul către nord, trebuie să 
ajungem acolo înainte să se întunece. Probabil că au 
corăbii, aşa că am de gând să vând tot ce avem şi să 
împrumutăm una. Trase o linie cu băţul prin mijlocul 
cercului care reprezenta lacul, de jos până sus. Dacă zeii 
sunt buni, vom avea vânt şi vom traversa Ochiul Zeilor, 
până la Harrentown. Vâri băţul în pământ, în partea de sus 
a cercului. Acolo putem cumpăra cai noi sau putem să ne 
adăpostim la Harrenhal. Este reşedinţa Doamnei Whent, 
iar ea a fost întotdeauna prietena Rondului. 

Plăcintă Fierbinte făcu ochii mari. 

— La Harrenhal sunt fantome. 

Yoren scuipă: 

— Asta e pentru fantomele tale. Azvârli băţul înapoi în 
noroi. Incălecaţi. 

Arya îşi amintea poveştile pe care i le spunea Bătrâna 
Nan despre Harrenhal. Regele Harren cel afurisit se 
baricadase înăuntru, astfel că Aegon eliberase dragonii şi 


227 


transformase castelul într-un rug. Nan spunea că spirite 
înverşunate mai bântuiau şi acum turnurile înnegrite. 
Uneori oamenii se duceau la culcare în paturile lor, 
nevătămaţi, şi dimineaţa erau găsiţi morţi, arşi de vii. Arya 
nu credea toate astea; nu fantome erau la Harrenhal, ci 
cavaleri. lar ea ar putea să-i spună Doamnei Whent cine e, 
iar cavalerii ar putea s-o escorteze până acasă şi s-o 
protejeze. Asta era treaba cavalerilor, protejau în special 
femeile. Poate că Lady Whent chiar ar ajuta-o. 

Făgaşul râului nu era un drum al regelui, dar nu era 
chiar aşa de rău pentru ceea ce era, şi în sfârşit căruțele 
înaintau repede. Văzură prima casă doar la o oră înainte 
de lăsarea serii, o căscioară plăcută, cu acoperişul de paie, 
încunjurată de lanuri de grâu. Yon o luă înainte, strigând, 
dar nu primi niciun răspuns. 

— Poate că sunt morţi. Sau se ascund. Dobber, Rey, 
veniţi cu mine. Cei trei bărbaţi intrară în casă. Banii s-au 
dus, nici urmă de vreo monedă lăsată pe acolo, bombăni 
Yoren când se întoarseră. Niciun animal. Au fugit, 
pasămite. Poate că le-am întâlnit pe drumul regelui. 

Cel puţin casa şi câmpul nu fuseseră pârjolite, şi prin 
preajmă nu erau cadavre. Tarber găsi o grădină, undeva în 
spate, scoaseră din pământ nişte ceapă şi nişte ridichi, şi 
umplură un sac cu varză înainte de a-şi vedea de drum. 

Puțin mai departe, zăriră cabana unui pădurar, 
înconjurată de copaci bătrâni şi de buşteni stivuiţi cu grijă, 
gata să fie crăpaţi, iar mai încolo, o casă părăginită, 
sprijinită deasupra râului pe piloni înalţi de zece picioare. 
Ambele erau părăsite. Trecură pe lângă mai multe lanuri 
de grâu, porumb şi orz care se coceau la soare, dar nu se 
zăreau oameni în copaci, nici umblând printre rânduri cu 
secerile în mâini. În cele din urmă, oraşul se înfăţişă 
privirii, un grup de case albe, în jurul zidurilor unei cetăţi, 
un templu septim mare, cu acoperişul de şindrilă, turnul 
lordului aşezat pe o movilă către apus... şi nici urmă de 
oameni, nicăieri. 

Yoren rămase călare, încruntându-se: 


228 


— Nu-mi place, zise el, dar e la o aruncătură de băț. 
Mergem să aruncăm o privire. O privire prudentă. Vedeţi, 
poate sunt pe acolo oameni care se ascund. Poate au lăsat 
vreo barcă în urmă, sau ceva arme pe care le putem folosi. 

Fratele în negru lăsă zece oameni să stea de pază 
lângă căruţe şi lângă fetiţa plângăcioasă şi îi împărţi pe 
ceilalţi în patru grupe de câte cinci, să cerceteze oraşul. 

— Ţineţi-vă urechile şi ochii deschişi, îi preveni, înainte 
de a porni către turn, să vadă dacă lordul sau gărzile lui 
erau de găsit. 

Arya se pomeni cu Gendry, Plăcintă Fierbinte şi 
Lommy. Woth cel scund şi burduhănos trăsese cândva la 
vâsle pe o galeră, aşa că era cel mai bun marinar pe care îl 
aveau la îndemână. Yoren îi spuse să-i ducă jos, pe malul 
lacului, să vadă dacă pot găsi o barcă. În timp ce treceau 
printre casele tăcute şi albe, Arya simţea furnicături pe 
braţe. Acest oraş gol o înspăimânta aproape la fel de mult 
ca şi cetatea incendiată unde le găsiseră pe fetiţa 
plângăcioasă şi pe femeia cu un singur braţ. De ce au fugit 
oamenii, părăsindu-şi casele şi tot ce aveau? Ce i-a putut 
speria atât de tare? 

Soarele cobora spre apus şi caii lăsau umbre lungi, 
întunecate. O bufnitură neaşteptată o făcu pe Arya să 
întindă mâna după Ac, dar era doar un oblon trântit de 
vânt. După malul larg al râului, spaţiul închis al oraşului îi 
dădea o stare de nervozitate. 

Când zări lacul în faţa ei, între case şi copaci, dădu 
pinteni calului, trecând în galop pe lângă Woth şi Gendry. 
Ţâşni pe pajiştea acoperită de iarbă de lângă malul 
pietros. Suprafaţa liniştită a apei strălucea, în lumina 
soarelui la apus, ca o foiţă de aramă. Era cel mai mare lac 
pe care-l văzuse vreodată, căci părea nemărginit. Văzu la 
stânga un han construit deasupra apei, pe piloni masivi de 
lemn. La dreapta, un ponton lung pătrundea adânc în apă, 
iar mai departe, spre răsărit, se mai aflau şi alte docuri, 
degete de lemn ce se întindeau dinspre oraş. Dar singura 
barcă pe care o zări era una uşoară, răsturnată cu susul în 
jos, cu fundul putrezit. 


229 


— Au plecat, spuse Arya dezamăgită. 

Ce vor face acum? 

— Acolo e un han, zise Lommy, când ceilalţi îi ajunseră 
din urmă. Crezi că au lăsat ceva de mâncare? Sau bere? 

— Hai să vedem, sugeră Plăcintă Fierbinte. 

— Lasă tu hanul, se repezi Woth, Yoren a spus că 
trebuie să găsim o barcă. 

— Au luat bărcile. 

Cumva, Arya ştia că era adevărat; puteau scotoci tot 
oraşul şi nu vor găsi altceva decât acea barcă răsturnată. 
Demoralizată, descălecă şi îngenunche lângă lac. Apa îi 
clipocea în jurul picioarelor. Câţiva licurici ieşeau la 
suprafaţă, cu luminiţele sclipind intermitent. Apa verzuie 
era caldă ca un şuvoi de lacrimi, dar nu era sărată. Avea 
gust de vară, de nămol şi de plante vii. Arya îşi adânci faţa 
în apă, ca să-şi spele praful, murdăria şi transpiraţia de 
peste zi. Când se ridică, firicele de apă i se prelinseră pe 
ceafă şi pe sub guler. Era o senzaţie plăcută. Işi dorea să-şi 
poată scoate hainele şi să înoate, alunecând prin valurile 
calde ca o vidră suplă, rozalie. Poate că ar ajunge tocmai 
până la Winterfell. 

Woth o chemă să-i ajute, aşa că se conformă, cercetând 
hangare şi magazii, în timp ce calul ei păştea la mal. 
Găsiră nişte vâsle, nişte cuie, găleți cu smoală întărită şi o 
pisică, împreună cu o droaie de pisoi nou-născuţi. Dar 
nicio barcă. 

Oraşul era întunecat ca o pădure, când Yoren şi ceilalţi 
îşi făcură din nou apariţia. 

— Turnul e gol, spuse el. Lordul a plecat, la luptă 
poate, sau să-şi ducă oamenii la adăpost, nu se ştie. Niciun 
cal şi niciun porc nu au mai rămas în oraş, dar vom mânca. 
Am văzut o gâscă alergând slobodă şi nişte găini, iar în 
Ochiul Zeilor e peşte bun. 

— Bărcile au dispărut, raportă Arya. 

— Am putea petici fundul acelei bărci uşoare, zise 
Koss. 

— Ar ajunge, poate, pentru patru dintre noi, spuse 
Yoren. 


230 


— Sunt şi vâsle, sublinie Lommy. Şi sunt copaci de jur- 
împrejur. Am putea să construim bărci pentru toţi. 

— Ştii tu ceva despre construcţia de bărci, fiu de 
vopsitor? 

— O plută, sugeră Gendry. Oricine poate construi o 
plută, şi prăjini lungi pentru împins. 

Yoren îl privi gânditor. 

— Lacul e prea adânc ca să poată fi străbătut cu pluta, 
dar dacă am sta pe lângă mal, unde apa e mică, ar 
însemna să părăsim căruțele. Poate că ar fi mai bine. O să 
mă gândesc până mâine. 

— Putem să stăm la han? întrebă Lommy. 

— Vom sta în cetate, cu porţile zăvorâte, răspunse 
bătrânul. Îmi place să mă simt înconjurat de ziduri de 
piatră când dorm. 

Arya nu putu să tacă şi izbucni: 

— N-ar trebui să rămânem aici. Oamenii n-au rămas. 
Au fugit cu toţii, chiar şi lordul lor. 

— Arry e speriat, anunţă Lommy cu un râs nechezat. 

— Eu nu sunt, i-o trânti ea înapoi, dar ei au fost. 

— Isteţ mai eşti, interveni Yoren. Problema e că 
oamenii care au locuit aici au fost în război, fie că ne place 
sau nu. Noi nu suntem. Rondul de Noapte nu ia partea 
nimănui, aşa că nimeni nu ne e duşman. 

Și nimeni nu ne e prieten, gândi ea, dar de data 
aceasta tăcu. Lommy şi ceilalţi se uitau la ea şi nu voia să 
pară laşă în faţa lor. g 

Porţile cetăţii erau prinse în cuie de fier. In interior, 
dădură peste doi drugi de oţel de dimensiunea unor 
copăcei, înfipţi adânc în pământ şi fixaţi cu scoabe de 
metal de poartă. Când traseră drugii prin scoabe, formară 
o întăritură imensă în X. Nu era Fortăreaţa Roşie, anunţă 
Yoren când terminară de cercetat cetatea de sus până jos, 
dar era mai bună decât majoritatea şi ar trebui să le fie 
îndeajuns pentru o noapte. Zidurile erau din piatră brută, 
netencuită, înalte de nouă picioare, cu o pasarelă din lemn 
în spatele crenelurilor. În partea de nord era o poartă, iar 
Garren descoperi sub paie o trapă în vechiul hambar de 


231 


lemn, care ducea la un tunel îngust, şerpuitor. Merse cale 
lungă pe sub pământ şi ieşi lângă lac. Yoren îi puse să 
rostogolească o căruţă deasupra trapei, ca să se asigure că 
nimeni nu va intra pe acolo. Îi împărţi în trei schimburi şi îi 
trimise pe Tarber, Kurz şi Cutjack la turnul părăsit să 
vegheze de la înălţime. Kurz avea un corn de vânătoare ca 
să sune în caz de pericol. 

Îşi aduseră căruțele şi animalele înăuntru şi zăvorâră 
uşile în urma lor. Hambarul era o clădire dărăpănată, 
suficient de mare ca să adăpostească jumătate din 
animalele din oraş. Refugiul, unde se ascundeau locuitorii 
oraşului în vremuri de primejdie, era şi mai mare, scund şi 
lung, zidit din piatră, cu acoperişul de paie. Koss ieşi pe 
poarta lăturalnică şi aduse gâscă şi două găini, iar Yoren 
ordonă să se facă un foc. In cetate era o bucătărie mare, 
dar toate oalele şi vasele fuseseră luate. Gendry, Dobber şi 
Arya preluară sarcinile de la bucătărie. Dobber îi spuse 
Aryei să jumulească păsările până când Gendry tăia lemne. 

— De ce nu pot să tai eu lemnele? întrebă ea, dar 
nimeni nu îi dădu atenţie. Bosumflată, se apucă să 
jumulească o găină, în timp ce Yoren se aşeză la un capăt 
al băncii, ascuţindu-şi lama pumnalului cu o tocilă. 

Când mâncarea fu gata, Arya mâncă un picior de găină 
şi o bucată de ceapă. Nimeni nu prea vorbi, nici măcar 
Lommy. Gendry se retrase apoi, lustruindu-şi coiful cu un 
aer absent. Fetiţa plângăreaţă scânci şi plânse, dar când 
Plăcintă Fierbinte îi oferi o bucată de gâscă, o înghiţi şi 
aşteptă să mai primească. 

Arya era de pază în cea de-a doua tură, aşa că îşi căută 
un pat de paie în refugiu. Somnul venea greu. ÎImprumută 
piatra lui Yoren şi începu să-şi ascută Acul. Syrio Forel 
spunea că o lamă tocită era ca un cal şchiop. Plăcintă 
Fierbinte se aşeză pe vine pe salteaua de lângă ea, privind- 
o cum lucrează. 

— De unde ai făcut rost de o sabie aşa de bună? 
întrebă el. Când văzu privirea pe care i-o aruncă Arya, 
ridică mâinile, scuzându-se: N-am spus că ai furat-o, voiam 
doar să ştiu de unde o ai, atâta tot. 

232 


— Mi-a dat-o fratele meu, mormăi ea. 

— N-am ştiut că ai un frate. 

Arya se opri ca să se scarpine sub cămaşă. În fân erau 
purici, deşi nu-şi dădea seama de ce ar deranja-o câţiva în 
plus. 

— Am o mulţime de fraţi. 

— Adevărat? Sunt mai mari decât tine sau mai mici? 

N-ar trebui să vorbesc aşa. Yoren mi-a spus să-mi ţin 
gura. 

— Mai mari, minţi ea. Au şi ei săbii, săbii lungi şi m-au 
învăţat cum să-i omor pe cei care mă sâcâie. 

— Eu discutam, nu te sâcâiam. Plăcintă Fierbinte plecă 
şi o lăsă singură, iar Arya se ghemui pe salteaua de paie. 
Auzea fetiţa plângând din celălalt capăt al refugiului. Aş 
vrea doar să tacă. De ce trebuie să plângă tot timpul? 

Probabil adormise, deşi nu-şi amintea să fi închis ochii. 
Visa că urla un lup, iar sunetul era atât de îngrozitor încât 
o trezi. Arya se ridică în capul oaselor pe saltea, cu inima 
spărgându-i pieptul. 

— Plăcintă Fierbinte, trezeşte-te. Se ridică în picioare. 
Woth, Gendry, n-aţi auzit? Îşi trase o cizmă. 

Peste tot în jurul ei, bărbaţi şi băieţi se agitau şi se 
ridicau de pe saltele. 

— Ce este? întrebă Plăcintă Fierbinte. 

— Ce să auzim? vru să ştie Gendry. 

— Arry a visat urât, zise un altul. 

— Nu, am auzit, insistă ea. Un lup. 

— Arry are lupi în cap, rânji Lommy. 

— Lasă-i să urle, zise Garren, sunt afară, noi suntem 
înăuntru. 

Woth fu de acord: 

— N-am văzut niciodată un lup să atace o cetate. 

Plăcintă Fierbinte spuse: 

— Eu n-am auzit nimic. 

— A fost un lup, ţipă Arya şi îşi trase a doua cizmă. 
Ceva e în neregulă, vine cineva, ridicaţi-vă! 

Inainte să apuce să o reducă din nou la tăcere cu 
batjocurile lor, sunetul veni cutremurând noaptea - doar 


233 


că de data aceasta nu era un lup, ci Kurz care sufla din 
cornul lui de vânătoare, vestind pericolul. Într-o clipită, cu 
toţii îşi trăgeau hainele pe ei şi înhăţau armele pe care le 
aveau la îndemână. Arya fugi spre poartă, când cornul 
sună din nou. În timp ce ţâşnea pe poartă, Muşcătorul se 
zbătu cu furie în lanţuri, iar Jaquen H'ghar strigă din 
spatele căruţei. 

— Băiete! Dragă băiete! E război, război roşu? Băiete, 
eliberează-ne. Un bărbat poate lupta. Băâiete! 

Arya îl ignoră şi se avântă mai departe. Auzea deja caii 
şi strigătele dincolo de ziduri. Se căţără pe pasarelă. 
Parapetele erau puţin prea înalte iar Arya puţin prea 
scundă. Fu nevoită să-şi fixeze vârfurile picioarelor în 
crăpăturile dintre pietre ca să vadă pe deasupra. Pentru o 
clipă, avu impresia că oraşul era plin de licurici. Apoi îşi 
dădu seama că erau oameni cu torţe, gonind călare printre 
case. Văzu un acoperiş cuprins de flăcări, limbi de foc 
portocalii brăzdând întunericul de nepătruns când paiele 
se aprinseră. Urmă un alt foc, apoi un altul şi, curând, 
totul era în flăcări. 

Gendry se urcă lângă ea, cu coiful pe cap. 

— Câţi sunt? 

Arya încercă să numere, dar călăreau prea repede, cu 
torţele răsucindu-se în aer când le aruncau. 

— O sută, răspunse ea. Două sute, nu ştiu. Peste 
vuietul flăcărilor, auzea strigăte. Vor veni curând după noi. 

— Uite, zise Gendry arătând cu degetul. 

O coloană de călăreţi înainta către cetate printre 
clădirile în flăcări. Coifurile sclipeau în lumina focurilor, 
iar zalele şi platoşele străluceau cu reflexe portocalii şi 
galbene. Unul ducea o flamură în vârful unei lănci înalte. 
Avu impresia că era roşie, dar era greu de desluşit în 
noapte, cu focurile vâjâind de jur-împrejur. Totul părea 
roşu sau negru sau portocaliu. 

Focul sălta de la un cal la altul. Arya văzu un copac 
mistuit, cu flăcările strecurându-se printre ramuri până 
când copacul se profilă, pe fundalul întunecat al nopţii, în 
veşminte portocalii. Erau cu toţii treji acum, ocupând 

234 


pasarelele sau încercând să strunească animalele speriate 
pe care le călăreau. ÎI auzi pe Yoren strigând ordine. Se 
împiedică de ceva şi privi în jos, descoperind-o pe fetiţa 
plângăcioasă care o ţinea de picior. 

— Pleacă de aici! Îşi smulse piciorul. Ce faci aici sus? 
Fugi şi ascunde-te undeva, proasto. O împinse la o parte. 

Călăreţii se opriră în faţa porţilor. 

— Voi, din cetate! strigă un cavaler cu un coif înalt cu 
creasta ţintată. Deschideţi, în numele regelui! 

— Da, şi care rege e ăsta? îi strigă bătrânul Reysen, 
înainte ca Woth să apuce să-l înghiontească. 

Yoren se urcă pe parapetul din faţa porţii, cu mantia sa 
neagră, decolorată, legată de un toiag. 

— Hei, voi, rămâneți acolo! strigă el. Locuitorii oraşului 
au plecat. 

— Şi tu cine eşti, bătrâne? Vreun laş al Lordului Beric? 
întrebă cavalerul cu coiful ţintat. Dacă nătărăul acela 
grăsan, Thoros, e înăuntru, întreabă-l cum îi plac focurile 
astea. 

— N-avem pe nimeni cu numele ăsta aici, îi răspunse 
Yoren. Doar nişte flăcăi pentru Rond. N-avem de-a face cu 
războiul vostru. Ridică toiagul, ca să poată vedea cu toţii 
culoarea mantiei sale. Priviţi. Este neagră, culoarea 
Rondului de Noapte. 

— Sau culoarea Casei Dondarrion, strigă omul care 
purta flamura inamicului. Arya îi putea vedea acum mai 
desluşit culoarea, în lumina oraşului în flăcări: un leu auriu 
pe fond roşu. Blazonul Lordului Beric este un fulger roşu 
pe fundal negru, continuă bărbatul. 

Dintr-odată, Arya îşi aminti dimineaţa în care îi 
aruncase în faţă Sansei portocala şi se pătase cu suc pe 
toată rochia ei stupidă din mătase de culoarea fildeşului. 
La turnir venise un lord de la miazăzi, iar prietena netoată 
a surorii sale, Jeyne, era îndrăgostită de el. Avea un fulger 
pe scut, iar tatăl ei l-a trimis să-l decapiteze pe fratele 
Câinelui. Acum i se părea că trecuseră o mie de ani, că era 
ceva ce i se întâmplase într-o altă viaţă, unei alte 
persoane... Aryei Stark, fiica Mâinii Regelui, nu lui Arry, 


235 


băiatul orfan. Cum ar fi putut Arry să cunoască lorzi şi alţii 
asemenea? 

— Eşti orb, omule? Yoren îşi flutură toiagul înainte şi 
înapoi, unduind mantia. Vezi vreun nenorocit de fulger? 

— Noaptea toate flamurile par negre, observă cavalerul 
cu coif ascuţit. Deschideţi sau vă vom considera proscrişi, 
în cârdăşie cu duşmanii regelui. 

Yoren scuipă. 

— Cine e la comanda voastră? 

— Eu. 

Reflexele caselor arzând străluceau sumbru pe armura 
calului său de război, în timp ce ceilalţi se dădeau la o 
parte pentru a-l lăsa să treacă. Era un bărbat robust. Pe 
armură avea un sfinx, iar platoşa-i de oţel era ornamentată 
cu arabescuri. Prin viziera deschisă a coifului, un chip 
palid şi murdar privea în sus. 

— Ser Amory Lorch, stegar al Lordului Tywin Lannister 
de Casterly Rock, Mâna Regelui. A adevăratului rege, 
Joffrey. Avea o voce subţire, piţigăiată. In numele lui, vă 
poruncesc să deschideţi aceste porţi. 

De jur-împrejur, oraşul ardea. Aerul nopţii era plin de 
fum, iar tăciunii roşii, purtaţi de vânt, depăşeau numărul 
stelelor. Yoren se încruntă. 

— Nu văd de ce. Faceţi ce vreţi cu oraşul, nu dau doi 
bani pe el, dar lăsaţi-ne în pace. Nu suntem duşmanii 
voştri. 

Priveşte cu ochii tăi, vru Arya să-i strige omului de jos. 

— Nu-şi dau seama că nu suntem lorzi sau cavaleri? 
şopti ea. 

— Nu cred că le pasă, îi răspunse, tot în şoaptă, 
Gendry. 

lar Arya privi chipul Lordului Amory aşa cum o 
învățase Syrio să privească, şi văzu că Gendry avea 
dreptate. 

— Dacă nu sunteţi trădători, deschideţi porţile, strigă 
Ser Amory. Ne vom asigura că spuneţi adevărul şi ne vom 
vedea de drum. 

Yoren mesteca o frunză acrişoară. 


236 


— Ţi-am spus că nu e nimeni aici în afară de noi. Ai 
cuvântul meu. 

Cavalerul cu coiful ascuţit începu să râdă. 

— Cioroiul ne dă cuvântul lui. 

— Ai pierdut, bătrâne, îl luă în derâdere unul dintre 
lăncieri. Zidul e departe de aici, către nord. 

— Îţi mai poruncesc o singură dată, în numele Regelui 
Joffrey, dovedeşte-ţi loialitatea şi deschide porţile, zise Ser 
Amory. 

Yoren chibzui pe îndelete, mestecând. 

— Nu cred că le voi deschide. 

— Aşa să fie. Sfidaţi porunca regelui şi astfel vă 
proclamaţi rebeli, cu sau fără mantii negre. 

— Am băieţi tineri aici, strigă Yoren. 

— Băieţii tineri şi oamenii bătrâni mor la fel. Ser 
Amory ridică apatic un pumn şi o suliță ţâşni din umbrele 
străvezii din spatele lui. Probabil că ţinta fusese Yoren, dar 
cel rănit fu Woth, aflat în spatele lui. Vârful îi străpunse 
gâtul şi îi ieşi prin ceafă, întunecat şi umed. Woth apucă 
sulița cu mâinile şi se prăbuşi moale de pe metereze. 

— Atacaţi meterezele şi ucideţi-i pe toţi, ordonă Ser 
Amory pe un ton plictisit. Alte sulițe zburară. Arya îl trase 
jos pe Plăcintă Fierbinte, de spatele tunicii. De afară se 
auzea zăngănitul armurilor, hârşâitul săbiilor scoase din 
teacă, loviturile suliţelor pe scuturi, amestecate cu 
înjurături şi cu tropotele cailor ce se apropiau în goană. O 
torţă zbură învârtindu-se deasupra lor, lăsând în urmă 
limbi de foc, când se prăbuşi în noroiul din curtea 
interioară. 

— La arme! Împrăştiaţi-vă, apăraţi zidul peste tot unde 
atacă. Koss, Urreg, ţineţi spatele. Lommy, scoate sulița aia 
din gâtlejul lui Woth şi urcă acolo unde a fost el. 

Plăcintă Fierbinte îşi scăpă spada, încercând să o 
scoată din teacă. Arya îi împinse arma înapoi în mână. 

— Nu ştiu să mă lupt cu sabia, zise el speriat. 

— E simplu, zise Arya, dar minciuna îi îngheţă în gâtlej 
când o mână se prinse de marginea parapetului. O văzu la 
lumina oraşului în flăcări, atât de limpede de parcă timpul 

237 


s-ar fi oprit în loc. Degetele erau boante, bătătorite, 
acoperite de fire de păr negru, sârmos; sub unghia 
degetului mare avea mizerie. Teama taie mai adânc decât 
săbiile, îşi aminti Arya în timp ce vârful unui coif se ivea 
din spatele mâinii. 

Arya lovi în jos cu putere, iar oţelul Acului, forjat în 
fierăriile cetăţii, înţepă degetele între încheieturi. 

— Wintertfell, strigă ea. Sângele ţâşni, degetele 
zburară, iar chipul cu coif dispăru la fel de brusc cum 
apăruse. 

— La o parte! strigă Plăcintă Fierbinte. 

Arya se răsuci. Cel de-al doilea bărbat era bărbos şi nu 
purta coif. Ţinea pumnalul între dinţi, ca să aibă ambele 
mâini libere pentru căţărat. Când îşi azvârli un picior peste 
parapet, Arya întinse vârful sabiei în dreptul ochilor lui. 
Acul nici nu-l atinse; căzu pe spate şi se prăbuşi. Sper să 
cadă cu fața în jos şi să-şi taie limba. 

— Uită-te la ei, nu la mine, ţipă Arya la Plăcintă 
Fierbinte. 

Data următoare când cineva încercă să se caţere în 
partea lor de zid, băiatul îi sfârtecă mâinile cu spada lui 
până ce omul căzu înapoi. 

Ser Amory nu avea scări, dar zidurile fortăreței erau 
grosolane şi netencuite, uşor de urcat, şi parcă duşmanii 
nu se mai sfârşeau. De fiecare dată când Arya tăia, 
împungea sau împingea vreunul, un altul venea peste zid. 
Cavalerul cu coiful ascuţit ajunse la metereze, dar Yoren 
învârti flamura neagră în jurul ţepuşei şi îi împlântă vârful 
pumnalului prin armură, în timp ce bărbatul se lupta cu 
flamura. De fiecare dată când Arya ridica privirea, zburau 
mai multe torţe, lăsând în urmă limbi lungi de foc, care îi 
zăboveau în spatele ochilor. Văzu un leu auriu pe un 
stindard roşu şi se gândi la Joffrey, dorindu-şi să fie aici, ca 
să-şi poată împlânta Acul în faţa lui sarcastică. Când patru 
oameni atacară poarta cu topoarele, Koss îi dobori cu 
săgeți, unul câte unul. Dobber trânti un om jos de pe zid, 
iar Lommy îi crăpă capul cu o piatră înainte ca acesta să 
se poată ridica şi începu să strige, până ce văzu cuțitul din 

238 


burta lui Dobber şi îşi dădu seama că nici el nu se va mai 
ridica. Arya sări peste trupul unui băiat nu mai mare decât 
Jon, care zăcea cu braţul tăiat. Nu credea că ea îi făcuse 
asta, dar nu era sigură. Îl auzi pe Qyle cerşind îndurare 
înainte ca un cavaler cu o viespe pe scut să-i zdrobească 
faţa cu un buzdugan. Totul mirosea a sânge şi a fum, a fier 
şi a urină, dar după o vreme era ca şi cum toate acestea ar 
fi fost un singur miros. Nu apucă să vadă cum bărbatul 
slăbănog a trecut peste zid, dar când ajunse sus, se 
năpusti asupra lui, împreună cu Gendry şi Plăcintă 
Fierbinte. Sabia lui Gendry izbi coiful bărbatului, 
trăgându-i-l jos de pe cap. Era chel, avea un aer speriat, 
era ştirb şi purta o barbă cenuşie, pestriță, dar chiar în 
timp ce îi era milă de el, Arya îl omora, strigând: 
Winterfell! Winterfell!, în vreme ce Plăcintă Fierbinte 
striga în spatele ei: Plăcintă Fierbinte!, tăind gâtul sfrijit al 
omului. 

După ce slăbănogul îşi dădu duhul, Gendry îi luă sabia 
şi sări jos în curte, să mai înfrunte şi alţii. Arya privi în 
urma lui şi văzu umbrele unor săbii, oameni înarmaţi 
alergând prin cetate, cu zalele şi armele strălucind în 
lumina focului şi îşi dădu seama că reuşiseră să treacă 
peste zid sau să spargă poarta din spate. Sări jos, lângă 
Gendry, aterizând aşa cum o învățase Syrio. Noaptea 
răsuna de zăngănitul săbiilor, de urletele răniților şi 
muribunzilor. Pentru o clipă, Arya rămase descumpănită, 
fără să ştie încotro s-o apuce. Moartea o înconjura. 

Şi pe urmă Yoren se afla în faţa ei, scuturând-o şi 
tipând. 

— Băiete! urlă el. Ieşi afară, s-a terminat, am pierdut. 
Adună tot ce poţi, tu şi ceilalţi; scoateţi-i afară. Acum! 

— Cum? întrebă Arya. 

— Prin trapa aia, ţipă Yoren. Sub hambar, tunelul. 

Yoren plecă grăbit, cu sabia în mână, să se lupte. Arya 
îl apucă pe Gendry de braţ. 

— A spus să mergem, ţipă ea, hambarul, tunelul. 

Prin crăpăturile coifului, ochii aurului străluciră, 
oglindind lumina focului. Clătină din cap. Îl chemă pe 


239 


Plăcintă Fierbinte să coboare de pe zid şi îl găsiră pe 
Lommy Mâini Verzi acolo unde zăcea însângerat, cu o 
suliță înfiptă în gambă. Îl găsiră şi pe Garren, dar el nu era 
rănit atât de grav încât să nu se poată mişca. Alergând 
către hambar, Arya o zări pe fetiţa plângăcioasă în mijlocul 
debandadei, înconjurată de fum şi de moarte. O înhăţă de 
mână şi o trase în picioare, în timp ce toţi ceilalţi goneau 
înainte. Fata nu voia să se clintească nici pălmuită. Arya o 
trase după ea, cu mâna dreaptă, în vreme ce cu stânga 
ţinea Acul. În faţă, noaptea era roşie, un roşu închis. 
Hambarul e în flăcări, gândi Arya. Limbi de foc se înălţau 
pe ziduri, dinspre locul unde, în fân, căzuse o torţă, şi 
auzea tipetele animalelor prinse înăuntru. Plăcintă 
Fierbinte ieşi din hambar. 

— Arry, vino! Lommy a plecat, las-o dacă nu vrea să 
vină! 

Arya se încăpăţână să rămână în urmă, trăgând-o după 
ea pe fetiţa plângăcioasă. Plăcintă Fierbinte se precipită 
înăuntru, abandonând-o, dar Gendry se întoarse, cu focul 
strălucind atât de puternic pe coiful său lustruit încât 
coarnele aruncau parcă sclipiri portocalii. Alergă la ele şi o 
ridică pe fetiţă pe umeri. 

— Fugi! 

Să năvăleşti pe uşile hambarului era ca şi cum ai intra 
într-un furnal. Aerul era un vârtej de fum, zidul din spate, 
o perdea de flăcări de sus până jos. Caii şi măgarii loveau, 
se opinteau şi ţipau. Bietele animale, gândi Arya. Pe urmă 
văzu căruţa şi trei oameni legaţi de cadrul ei cu cătuşe. 
Mugşcătorul se trăgea de lanţuri, cu sângele şiroindu-i pe 
braţe din locurile unde fiarele îi strângeau încheieturile. 
Rorge înjura cât îl ţinea gura, lovind lemnul căruţei. 

— Băiete, strigă Jagen H'ghar. Dragă băiete! 

Trapa deschisă se afla la doar câţiva metri mai în faţă, 
dar focul se întindea repede, mistuind lemnul bătrân şi 
fânul uscat mai repede decât ar fi putut crede. Arya îşi 
aminti faţa arsă, oribilă, a Câinelui. 

— Tunelul e îngust, strigă Gendry. Cum trecem? 

— Trage-o, zise Arya. Împinge-o. 

240 


— Băieți buni, dragi băieţi, strigă Jagen H'ghar, tuşind. 

— Scoateţi-ne  blestematele astea de lanţuri! urlă 
Rorge. 

Gendry îi ignoră. 

— Intră tu prima, apoi ea. Grăbeşte-te, e cale lungă. 

— Când ai tăiat lemnele de foc, îşi aminti Arya, unde ai 
lăsat toporul? 

— Afară, lângă adăpost. Aruncă o privire către omul 
înlănţuit. Aş salva mai întâi măgarii. Nu avem timp. 

— Tu ia-o pe ea, ţipă Arya. Pleacă de aici! Fă ce-ţi 
spun! Focul o lovea în spate, cu aripi roşii, fierbinţi, în 
timp ce fugea din hambarul în flăcări. Era o binecuvântare 
să se afle afară, la răcoare, dar peste tot în jurul ei mureau 
oameni. Il văzu pe Koss azvârlindu-şi sabia pentru a 
capitula şi îl văzu ucis acolo, pe loc. Pretutindeni era fum. 
Nu se zărea nici urmă de Yoren, dar toporul era acolo 
unde-l lăsase Gendry, lângă stiva de lemne. În timp ce îl 
smulgea, o mână acoperită de zale o apucă de braţ. Arya 
împlântă capul toporului chiar între picioarele bărbatului. 
Nu-i văzu chipul, doar sângele întunecat prelingându-se 
printre zale. Să se întoarcă în hambar a fost cel mai greu 
lucru pe care l-a făcut vreodată. Fumul se revărsa prin uşa 
deschisă, ca un şarpe negru, încolăcindu-se, iar Arya auzea 
tipetele bietelor fiinţe dinăuntru: cai, măgari şi oameni. Îşi 
muşcă buza şi ţâşni pe uşă, ghemuindu-se cât mai jos, 
unde fumul nu era chiar atât de gros. 

Un măgar era prins într-un cerc de foc, zbierând de 
spaimă şi durere. Simţea duhoarea blănii arse. Acoperişul 
era şi el cuprins de flăcări, şi pe jos cădeau obiecte, bucăţi 
de lemn arzând, nuiele şi fân. Arya îşi acoperi gura şi nasul 
cu mâna. Nu putea vedea căruţa din cauza fumului, dar îl 
auzea şi acum pe Muşcător strigând. Se târî în direcţia 
sunetului. 

Şi pe urmă o roată se ivi amenințătoare deasupra ei. 
Căruţa sări şi se deplasă când Muşcătorul trase din nou de 
lanţuri. Jagen o văzu, dar era prea greu şi să respiri, 
darămite să vorbeşti. Arya azvârli toporul în căruţă. Rorge 
îl ridică deasupra capului, cu râuri de transpiraţie plină de 

241 


funingine şiroindu-i pe faţa fără nas. Arya fugi, tuşind. Auzi 
oţelul căzând peste lemnul bătrân, iar şi iar. O clipă mai 
târziu se auzi un pocnet puternic, ca un tunet şi fundul 
căruţei se făcu ţăndări, într-o explozie de aşchii. 

Arya se rostogoli cu capul în jos în tunel şi căzu. Avea 
noroi în gură, dar nu-i păsa, gustul era bun, gustul de 
nămol şi de apă, de viermi şi de viaţă. Sub pământ aerul 
era rece şi întunecat. Deasupra nu era nimic decât sânge, 
roşu clocotitor, fum înecăcios şi tipetele cailor murind. Îşi 
roti centura, dându-şi sabia la spate, ca să n-o încurce, şi 
începu să se târască. La zece picioare în josul tunelului 
auzi un sunet, ca răgetul unei bestii monstruoase şi un nor 
de fum fierbinte şi praf negru se ridică în spatele ei, 
mirosind a iad. Arya îşi tinu respiraţia, sărută noroiul de 
pe fundul tunelului şi începu să plângă. Pentru cine, nu 
putea să spună. 


242 


TYRION 


Regina nu era dispusă să stea la dispoziţia lui Varys. 

— Trădarea este destul de mârşavă, declară furioasă, 
dar aceasta e o mârşăvie făţişă, neruşinată, iar mie nu 
trebuie să-mi spună eunucul acela afectat ce trebuie făcut 
cu ticăloşii. 

Tyrion luă scrisorile din mâna surorii sale şi le compară 
bucată cu bucată. Erau două copii, cuvintele erau identice, 
deşi fuseseră scrise de mâini diferite. 

— Maester Frenken a primit prima misivă, la Castle 
Stokeworth, explică Marele Maester Pycelle. Cea de-a 
doua copie a venit prin Lordul Gyles. 

Degețel îşi mângâie barba. 

— Dacă Stannis s-a ostenit cu ei, e mai mult ca sigur că 
toţi ceilalţi lorzi din Cele Şapte Regate au văzut câte o 
copie. 

— Vreau ca scrisorile astea să fie arse, toate, spuse 
Cersei. Nicio vorbă despre asta nu trebuie să ajungă la 
urechile fiului sau ale tatălui meu. 

— Îmi închipui că tata a auzit deja mai mult decât o 
vorbă până acum, spuse Tyrion sec. Fără îndoială, Stannis 
a trimis o pasăre la Casterly Rock şi o alta la Harrenhal. 
Cât despre arderea scrisorilor, la ce bun? Faptul e 
consumat. Şi, în realitate, nu e atât de groaznic cum pare. 

Cersei se întoarse către el, clocotind de furie: i 

— Ţi-ai pierdut minţile cu totul? Ai citit ce spune? Il 
numeşte „băiatul Joffrey”. Şi îndrăzneşte să mă acuze pe 
mine de incest, adulter, trădare? 

Doar pentru că eşti vinovată. Era uimitor să vadă cât se 
putea înfuria Cersei pentru nişte acuzaţii despre care ştia 
foarte bine că erau adevărate. Dacă pierdem războiul, ar 
trebui să se apuce de teatru, are talent. Tyrion aşteptă 
până când Cersei termină, apoi spuse: 


243 


— Stannis are nevoie de un pretext ca să-şi justifice 
revolta. Ce te-ai fi aşteptat să scrie? Joffrey este fiul 
legitim şi moştenitorul fratelui meu, dar cu toate astea am 
de gând să-i iau tronul? 

— Nu suport să mi se spună târfă. 

Păi, surioară, Stannis nu susţine că Jaime te-a plătit. 
Tyrion se prefăcu a arunca din nou o privire asupra 
scrisorii. Era acolo o frază sâcâitoare... 

— „Scris în Lumina Domnului”, citi el. O exprimare 
ciudată. 

Pycelle îşi drese glasul. 

— Aceste cuvinte apar adesea în scrisorile şi 
documentele din Oraşele Libere. Înseamnă nimic mai mult 
decât, să zicem, scris în faţa zeului. Zeul preoţilor roşii. 
Este o uzanţă a lor, asta cred eu. 

— Varys ne-a spus acum câţiva ani că Lady Selyse s-a 
însoţit cu un preot roşu, le reaminti Degețel. 

Tyrion bătu hârtia cu palma. 

— Iar acum s-ar părea că nobilul ei soţ a făcut la fel. 
Putem folosi asta împotriva lui. Putem să-l stârnim pe 
Înaltul Septon să dea în vileag cum s-a întors Stannis 
împotriva zeilor, la fel ca împotriva regelui de drept... 

— Da, da, spuse regina nervoasă, dar mai întâi trebuie 
să oprim murdăria asta să se mai împrăştie. Consiliul 
trebuie să emită un edict. Orice om care va fi auzit vorbind 
despre incest sau numindu-l pe Joff bastard îşi va pierde 
limba pentru asta. 

— O măsură prudentă, spuse Marele Maester Pycelle, 
cu lanţul de la gât, semn al distincţiei sale, zornăind în 
timp ce clătina din cap aprobator. 

— O nebunie, oftă Tyrion. Dacă tai limba unui om, nu 
dovedeşti că e mincinos, doar arăţi lumii că te temi de 
ceea ce ar putea să spună. 

— Atunci, tu ce-ai vrea să facem? îl întrebă sora lui pe 
un ton poruncitor. 

— Mai nimic. Lasă-i să şuşotească, se vor plictisi destul 
de repede. Orice om cu o fărâmă de minte va vedea în asta 
doar o încercare stângace de a justifica uzurparea 


244 


coroanei. Oferă Stannis vreo dovadă? Cum ar putea, când 
nu e nimic adevărat? Tyrion îi acordă surorii sale un 
zâmbet dulce. 

— Aşa este, fu ea nevoită să spună. Dar... 

— Înălţimea Ta, fratele tău are dreptate aici. Petyr 
Baelish îşi întinse degetele. Dacă încercăm să potolim 
aceste vorbe, nu facem decât să le credităm. Mai bine să le 
tratăm cu dispreţ, ca pe nişte jalnice minciuni ce sunt. Şi, 
între timp, vom răspunde focului cu foc. 

Cersei îi aruncă o privire iscoditoare. 

— Ce fel de foc? 

— O poveste oarecum de aceeaşi natură, poate. Dar 
mai uşor de crezut. Lordul Stannis şi-a petrecut cea mai 
mare parte din căsătorie departe de soţia sa. Nu că l-aş 
învinui, aş face şi eu la fel dacă aş fi căsătorit cu Lady 
Selyse. În orice caz, dacă dăm de înţeles că fiica ei este 
nelegitimă, iar Stannis încornorat, ei bine.... oamenii sunt 
mereu gata să creadă cele mai rele lucruri despre stăpânii 
lor, mai ales despre cei atât de severi, ursuzi şi arţăgoşi 
cum e Stannis Baratheon. 

— N-a fost niciodată foarte iubit, asta e adevărat. 
Cersei rămase pe gânduri o clipă. Aşadar, îi plătim cu 
aceeaşi monedă. Da, îmi place ideea. Pe cine putem să 
pomenim drept iubit al lui Selyse? Are doi fraţi, cred. lar 
unul dintre unchii ei a fost cu ea la Piatra Dragonului în tot 
acest timp... 

— Ser Axell Florent este castelanul ei. Deşi Tyrion nu 
recunoştea cu dragă inimă, planul lui Degețel avea şanse. 
Stannis nu a fost niciodată înamorat de soţia lui, dar era 
tepos ca un arici când venea vorba de onoarea lui, şi era 
suspicios din fire. Dacă puteau semăna discordie între el şi 
urmaşii lui, asta nu putea decât să le slujească. Copilul are 
urechile familiei Florent, după câte am auzit. 

Degețel făcu un gest apatic. 

— Un negustor din Lys mi-a spus cândva că Lordul 
Stannis trebuie să-şi iubească foarte mult fiica, de vreme 
ce a ridicat sute de statui reprezentând-o pe ea de-a lungul 
zidurilor Pietrei Dragonului. „Domnul meu”, a trebuit să-i 


245 


spun, „acelea sunt garguie”. Chicoti. Ser Axell poate servi 
drept tată al lui Shireen, dar după experienţa mea, cu cât 
mai bizară şi mai şocantă este o poveste, cu atât e mai 
aptă de a fi repetată. Stannis are un bufon deosebit de 
grotesc, un smintit cu faţa tatuată. 

Marele Maester Pycelle se holbă la el îngrozit: 

— Doar nu ai de gând să sugerezi că Lady Selyse ar lua 
un nebun în patul ei?! 

— Trebuie să fii nebun ca să vrei să te culci cu Selyse 
Florent, răspunse Degețel. Fără îndoială, Chip Peticit îi 
amintea reginei de Stannis. Şi cele mai bune minciuni 
conţin în ele un sâmbure de adevăr, destul cât să-i dea de 
gândit celui care le ascultă. Se întâmplă că nebunul este 
total devotat fetei şi o urmează peste tot. Chiar seamănă 
într-un fel. Shireen are şi ea faţa pătată, pe jumătate 
amorţită. 

Pycelle nu mai înţelegea nimic. 

— Dar asta este de la vărsatul-de-vânt, care era cât p- 
aci s-o omoare când era copil, biata fată. 

— Îmi place mai mult povestea mea, spuse Degețel, şi 
le va plăcea şi oamenilor. Majoritatea cred că dacă o 
femeie mănâncă, în timp ce e însărcinată, carne de iepure, 
copilul se va naşte cu urechi lungi şi pleoştite. 

Cersei zâmbi - acel gen de zâmbet care de obicei îi era 
rezervat lui Jaime. 

— Lord Petyr, eşti o fiinţă periculoasă. 

— Mulţumesc, Înălţimea Ta. 

— Şi un mincinos cât se poate de iscusit, adăugă 
Tyrion, cu mai puţină căldură. Asta e mai periculos decât 
ştiam, cugetă el. 

Ochii verzi-cenuşii ai lui Degețel întâlniră, fără urmă de 
stânjeneală, ochii strâmbi ai piticului. 

— Avem fiecare calităţile noastre, stăpâne. 

Regina era prea absorbită de răzbunarea ei ca să audă 
schimbul de replici. 

— Încornorat de un bufon nătâng. Stannis va fi 
batjocorit la fiecare crâşmă de partea aceasta a Mării 
Înguste. 

246 


— Povestea nu trebuie să vină de la noi, spuse Tyrion, 
altfel va fi privită ca o minciună interesată. Ceea ce şi este, 
ca să fim sinceri. 

Şi de data aceasta, Degețel oferi răspunsul: 

— Târfelor le palce să bârfească şi întâmplător am vreo 
două-trei bordeluri. Şi, fără îndoială, Varys poate arunca 
sămânţa în crâşme şi prăvălii. 

— Varys, zise Cersei, încruntându-se. Unde e Varys? 

— Mă întrebam şi eu, Înălţimea Ta. 

— Păianjenul îşi ţese plasa secretă zi şi noapte, 
remarcă ameninţător Marele Maester Pycelle. Eu nu am 
încredere în el, domnii mei. 

— Iar el vorbeşte atât de frumos despre tine. Tyrion se 
ridică din scaun. Întâmplător, ştia ce punea la cale 
eunucul, dar nu era nimic de spus ca să poată fi auzit de 
ceilalţi consilieri. Vă rog să mă scuzaţi, domnii mei. Alte 
treburi mă cheamă. 

Cersei deveni dintr-odată bănuitoare: 

— 'Treburi de rege? 

— Nimic pentru care să-ţi faci griji. 

— Asta o să judec eu. 

— Vrei să-mi strici surpriza? răspunse Tyrion. 
Pregătesc un dar pentru Joffrey. Un mic lanţ. 

— Ce nevoie are el de încă un lanţ? Are lanţuri de aur 
şi de argint, mai multe decât poate purta. Dacă crezi 
măcar o clipă că poţi cumpăra dragostea lui Joff cu 
daruri... 

— Păi, cu siguranţă, am dragostea regelui, după cum el 
o are pe a mea. Cât despre acest lanţ, cred că s-ar putea 
să-l preţuiască într-o bună zi mai presus de toate celelalte. 
Omuleţul făcu o plecăciune şi păşi legănat spre uşă. 

Bronn aştepta în faţa sălilor de consiliu, pentru a-l 
escorta înapoi la Turnul Mâinii Regelui. 

— Fierarii sunt în sala de audienţe, la dispoziţia ta, 
spuse el în timp ce traversau încăperea. 

— La dispoziţia mea. Îmi place cum sună asta, Bronn. 
Vorbeşti aproape ca un adevărat curtezan. Încă puţin şi 
îngenunchezi. 


247 


— Să te fut, piticule. 

— Asta e treaba lui Shae. Tyrion o auzi pe Lady Tanda 
strigându-l veselă din vârful scărilor şerpuite. Prefăcându- 
se că n-o observă, păşi puţin mai repede. 

— Vezi să mi se pregătească lectica, voi pleca de la 
castel îndată ce termin aici. 

Doi dintre Fraţii Lunii străjuiau uşa. Tyrion îi salută 
amabil şi se strâmbă înainte de a porni pe scări. Drumul 
până sus, în dormitor, îi provoca dureri de picioare. 

Inăuntru găsi un băiat de doisprezece ani întinzând 
hainele pe pat, valetul lui, cum ar veni. Podrick Payne era 
atât de timid, încât Tyrion nu depăşise cu totul bănuiala că 
tatăl său i l-a dat pe băiat ca să râdă de el. 

— Veşmintele tale, stăpâne, bâigui băiatul când intră 
Tyrion, privindu-şi, cu ochii plecaţi, cizmele. Chiar şi când 
îşi făcea curaj să vorbească, Pod nu reuşea să privească 
omul în ochi. Pentru audienţe. Şi lanţul tău. Lanţul Mâinii. 

— Foarte bine. Ajută-mă să mă îmbrac. 

Jiletca era din catifea neagră, cu butoni de aur în formă 
de cap de leu, iar lanţul, un şirag de mâini din aur masiv, 
ale căror degete apucau, fiecare, încheietura celeilalte. 
Pod îi aduse o mantie din mătase purpurie, festonată cu 
aur, scurtată pe măsura lui. Pe un om de statură obişnuită 
n-ar fi fost decât o capă scurtă. 

Sala de audienţe a Mâinii nu era atât de mare ca a 
regelui, nici cât un petic pe lângă imensitatea sălii 
tronului, dar lui Tyrion îi plăceau carpetele din Myr, 
draperiile de pe pereţi şi aerul de intimitate al încăperii. 
Când intră, slujitorul lui strigă: 

— Tyrion Lannister, Mână a Regelui. 

Şi asta îi plăcea. Gloata de fierari, armurieri şi 
negustori de fierărie adunată de Bronn căzu în genunchi. 
Se căţără în scaunul cu spătar înalt de sub fereastra rotun- 
dă, aurie, şi le făcu semn să se ridice. 

— Oameni buni, ştiu că sunteţi cu toţii ocupați, aşa că 
voi fi succint. Pod, te rog. Băiatul îi înmână un sac de 
pânză. Tyrion trase de sfoară şi răsturnă sacul. Conţinutul 
lui se împrăştie pe covor cu un zgomot surd de metal pe 


248 


lemn. Am pus să se facă astea în fierăria castelului. Vreau 
încă o sută exact la fel. 

Unul dintre fierari îngenunche să studieze obiectul: trei 
zale imense de oţel, împletite una într-alta. 

— Un lanţ puternic. 

— Puternic, dar scurt, răspunse piticul. Oarecum ca 
mine. Îmi doresc unul mult mai lung. Ai un nume? 

— Mi se spune Burtă de Fier, stăpâne. Fierarul era 
scund şi gras, îmbrăcat simplu, în haine de lână şi piele, 
dar braţele sale erau groase, ca grumazul unui taur. 

— Vreau ca toate fierăriile din Debarcaderul Regelui să 
înceapă să facă aceste zale şi să le unească. Toate celelalte 
lucrări vor fi lăsate deoparte. Vreau ca fiecare bărbat care 
cunoaşte arta prelucrării metalului să primească această 
sarcină, fie el meşter, calfă sau ucenic. Când voi merge de- 
a lungul Străzii Oţelului, vreau să aud ciocane răsunând 
noapte şi zi. Şi vreau un om, un om puternic, să 
urmărească realizarea lor. Eşti tu acel om, Burtă de Fier? 

— Se prea poate să fiu, stăpâne. Dar ce se va întâmpla 
cu zalele şi săbiile pe care le aşteaptă regina? 

Un alt fierar interveni: 

— Înălţimea Sa ne-a poruncit să facem cămăşi de zale 
şi armuri, săbii, pumnale şi topoare, toate în număr mare. 
Pentru înarmarea noilor ei oşteni, stăpâne. 

— Treaba asta poate să aştepte, răspunse Tyrion. 
Prima dată lanţul. A 

— Stăpâne, să-mi fie cu iertare, Înălţimea Sa a spus că 
acelora care nu-şi vor face norma li se vor strivi mâinile, 
insistă neliniştitul fierar. Zdrobite de propriile lor nicovale, 
a spus. 

Draga Cersei, mereu străduindu-se să fie iubită de 
Supuşii ei! 

— Nimeni nu va avea mâinile zdrobite. Aveţi cuvântul 
meu. 

— Fierul a devenit scump, afirmă Burtă de Fier, iar 
pentru lanţul ăsta va fi nevoie de mult fier, şi pe lângă 
asta, de cărbune pentru foc. 


249 


— Lordul Baelish se va îngriji să aveţi câţi bani vă sunt 
de trebuinţă, le promise Tyrion. Spera că se putea baza pe 
Degețel pentru atâta lucru. Voi porunci Gărzii Oraşului să 
vă ajute să găsiţi fier. Topiţi toate potcoavele din oraş, 
dacă e nevoie. 

Un bărbat mai în vârstă păşi înainte, îmbrăcat 
somptuos, cu o tunică de damasc cu catarame de argint şi 
o mantie tivită cu blană de vulpe. Ingenunche să 
examineze inelele mari de oţel pe care Tyrion le aruncase 
pe podea. 

— Stăpâne, anunţă el pe un ton grav, aceasta este în 
cel mai bun caz o lucrare butucănoasă. E lipsită de 
rafinament. O treabă potrivită pentru fierari de rând, fără 
îndoială, pentru oameni care îndoaie potcoave şi bat cuie, 
dar eu sunt maestru armurier, dacă nu-ţi e cu supărare. 
Asta nu e o treabă pentru mine, nici pentru ceilalţi 
maeştri. Noi facem săbii ascuţite ca un țipăt, armuri 
demne de un zeu. Nu aşa ceva. 

Tyrion îşi înclină capul într-o parte şi îl privi cu ochii 
săi strâmbi. 

— Cum te numeşti, maestre armurier? 

— Salloreon, la dispoziţia ta, stăpâne. Dacă Mâna 
Regelui îmi va îngădui, voi fi cât se poate de onorat să-i 
făuresc o armură completă pe măsura Casei şi a înaltei 
sale funcţii. Doi dintre ceilalţi chicotiră, dar Salloreon 
continuă nepăsător. Cu platoşă şi solzi, mă gândesc. Solzi 
aurii, strălucitori ca soarele, platoşa emailată în roşul 
închis al Casei Lannister. Ţi-aş sugera un cap de demon 
drept coif, cu coarne înalte, aurii. Când vei merge la luptă, 
oamenii vor fugi speriaţi din calea ta. 

Capul unui demon, gândi Tyrion liniştit, ce spune asta 
despre mine? 

— Maestre  Salloreon, am de gând să port toate 
celelalte bătălii pornind de la acest lanţ. De zale am 
nevoie, nu de coarne de demon. Aşadar, lasă-mă să-ţi 
explic altfel: Tu vei face lanţuri sau te vei teme de ele. 
Alegerea îţi aparţine. 


250 


Se ridică şi plecă, fără să privească în urmă. Bronn îl 
aştepta la poartă, cu lectica şi o escortă de Urechi Negre 
călare. 

— Ştii unde mergem? îl întrebă Tyrion. 

Se lăsă ajutat să urce în lectică. Făcuse tot ceea ce-i 
stătea în putere să hrănească oraşul înfometat - trimisese 
mai multe sute de tâmplari să construiască bărci de 
pescuit în locul praştiilor, deschisese pădurea regală 
pentru orice vânător care îndrăznea să traverseze râul, 
trimisese chiar mantiile aurii să caute hrană la vest şi la 
sud - cu toate acestea, oriîncotro mergea, vedea priviri 
acuzatoare. Perdelele lecticii îl apărau de asta şi, în plus, îi 
ofereau răgazul pentru a gândi. 

În timp ce şerpuiau încet pe întortocheata Alee a 
Umbrelor Negre către poalele Muntelui Aegon, Tyrion 
reflectă asupra evenimentelor din acea dimineaţă. Mânia 
surorii sale îl făcuse să piardă din vedere adevărata 
semnificaţie a scrisorii lui Stannis Baratheon. Fără dovezi, 
acuzaţiile lui nu însemnau nimic, ce conta că se 
autoproclamase rege? Si cum va reacționa Renly? Nu 
puteau sta amândoi pe Tronul de Fier. 

Plictisit, dădu puţin la o parte draperia, să arunce o 
privire afară, la drum. Urechile Negre veneau călare, în 
stânga şi în dreapta lecticii, cu colanele lor înspăi- 
mântătoare atârnate la gât, în timp ce Bronn mergea în 
faţă, să elibereze drumul. Îi privi pe trecătorii care se 
uitau la el. Cei care par cei mai suspecți sunt probabil cei 
mai nevinovaţi, hotări el. De cei care par nevinovați 
trebuie să mă feresc. 

Destinația lui era în spatele dealului Rhaenys şi 
drumurile erau înţesate de oameni. Trecu aproape o oră 
până când lectica îşi opri mersul legănat. Tyrion picotea, 
dar se trezi brusc când mişcarea încetă, se frecă la ochi şi 
acceptă mâna lui Bronn pentru a cobori. 

Casa avea două etaje, piatră jos şi lemn deasupra. Un 
turnuleţ rotund se ridica dintr-un colţ al clădirii. Multe 
dintre ferestre aveau geamuri plumbuite. Deasupra uşii 


251 


atârna o lampă ornamentată, un glob de metal aurit şi 
sticlă stacojie. 

— Un bordel, spuse Bronn. Ce vrei să faci aici? 

— Ce se face de obicei într-un bordel? 

Mercenarul izbucni în râs. 

— Shae nu-ţi ajunge? 

— A fost destul de frumoasă pentru o floare de câmp, 
dar eu nu mai sunt în câmp. Oamenii mici au pofte mari, şi 
am auzit că fetele de-aici sunt şi pe placul regelui. 

— Băiatul e destul de mare? 

— Nu Joffrey, Robert. Tare i-a plăcut casa asta. Deși 
Joffrey ar putea, într-adevăr, să fie destul de mare. O idee 
interesantă. Dacă tu şi Urechile Negre doriţi să vă distraţi, 
aveţi toată libertatea, dar fetele Chatayei sunt scumpe. 
Veţi găsi case mai ieftine peste tot de-a lungul drumului. 
Lasă un om aici, care să ştie unde să-i găsească pe ceilalţi 
când voi vrea să mă întorc. 

Bronn încuviinţă: 

— Cum spui tu. Urechile Negre erau numai zâmbet. 

Dincolo de uşă, o femeie înaltă, în falduri de mătase, îl 
aştepta. Avea pielea ca abanosul şi ochii ca de santal. 

— Eu sunt Chataya, se prezentă ea, făcând o 

plecăciune adâncă. Iar tu eşti... 
_ — Haide să nu rostim nume. Numele sunt periculoase. 
In aer plutea un parfum exotic, iar podeaua de sub 
picioarele lui etala un mozaic ce înfăţişa două femei 
înlănţuite. Ai un stabiliment plăcut. 

— Am muncit mult ca să-l realizez. Mă bucur că Mâna 
Regelui e mulţumită. Avea un glas curgător, ca de 
chihlimbar topit, cu accente din îndepărtatele Insule ale 
Verii. 

— Titlurile pot fi la fel de periculoase ca şi numele, o 
atenţionă Tyrion. Arată-mi câteva dintre fetele tale. 

— Va fi plăcerea mea deosebită. Vei descoperi că sunt 
toate pe cât de frumoase, pe atât de dulci şi pricepute în 
toate tainele dragostei. Se răsuci cu graţie, lăsându-l pe 
Tyrion să o urmeze cu pas legănat, înaintând cât putea de 
repede cu picioarele sale scurte, pe jumătate cât ale ei. 


252 


Prin spatele unui paravan sculptat din Myr, împodobit 
cu flori, arabescuri şi fecioare visătoare, se furişară 
neobservaţi într-o sufragerie unde un bătrân cânta un 
cântec vesel din fluier. Într-un alcov moale, un Tyroshi 
beat, cu o barbă roşie, legăna pe genunchi o fetişcană 
durdulie. li desfăcuse corsetul şi îşi înclina cupa, 
turnându-i un firicel de vin peste sâni, ca să-l poată linge. 
Alte două fete jucau cărţi în faţa unei ferestre cu geam 
plumbuit. Cea pistruiată purta o cunună de flori albastre în 
părul ca mierea. Cealaltă avea pielea catifelată şi neagră 
ca un cărbune lustruit, ochi mari, negri, sâni mici şi 
ascuţiţi. Erau îmbrăcate în mătase vaporoasă, încinse la 
brâu cu şiraguri de mărgele. Lumina soarelui, revărsată 
prin sticla colorată, le contura trupurile tinere, dulci, prin 
hainele subţiri, iar Tyrion simţi împunsături în testicule. 

— Aş sugera, cu respect, fata cu pielea neagră, spuse 
Chataya. 

— E tânără. 

— Are şaisprezece ani, stăpâne. 

O vârstă potrivită pentru Joffrey, gândi el, amintindu-şi 
ce spusese Bronn. Prima lui femeie fusese chiar mai 
tânără. Tyrion îşi amintea cât de sfioasă păruse când şi-a 
tras rochia peste cap pentru prima oară. Avea păr lung, 
negru, şi ochi albaştri în care te puteai îneca - şi el se 
înecase. Ce biet nătărău eşti, piticule. Vine din ţinuturile 
tale natale, fata asta? 

— Sângele ei e sângele verii, stăpâne, dar fiica mea a 
fost născută aici, la Debarcaderul Regelui. Surpriza i se 
citi probabil pe chip, căci Chataya continuă: Poporul meu 
consideră că nu e nicio ruşine să te afli într-o casă a 
plăcerii. In Insulele Verii, cei care se pricep să ofere 
plăcere sunt foarte preţuiţi. Mulţi tineri cu obârşie nobilă 
şi fecioare slujesc câţiva ani după ce îmbobocesc, pentru a 
onora zeii. 

— Ce legătură au zeii cu asta? 

— Zeii ne-au făcut trupurile, precum şi sufletele, nu-i 
aşa? Ei ne dau glasul, ca să-i putem slăvi în cântec. Ne dau 


253 


mâini, ca să putem să le ridicăm temple. Şi ne dau dorinţa, 
ca să putem să ne unim şi să-i slăvim în acest fel. 

— Să-mi aminteşti să-i spun asta Înaltului Septon, zise 
Tyrion. Dacă m-aş putea ruga cu penisul, aş fi mult mai 
religios. Dădu din mână. Accept bucuros propunerea ta. 

— Îmi voi chema fiica. Vino. 

Fata îl întâmpină în josul scărilor. Mai înaltă decât 
Shae, deşi nu la fel de înaltă ca mama sa, fu nevoită să se 
aşeze în genunchi pentru ca Tyrion s-o poată săruta. 

— Numele meu este Alayaya, zise ea, cu o umbră 
palidă a accentului mamei sale. Vino, stăpâne. 

Îl luă de mână şi îl conduse sus, urcând două şiruri de 
trepte, pe urmă coborând într-un coridor lung. Din spatele 
uneia dintre uşile închise se auzeau gâfâieli şi ţipete de 
plăcere, chicoteli şi şoapte din spatele alteia. Tyrion îşi 
simţi penisul strivit de pantaloni. Asta ar putea fi umilitor, 
gândi el, urcând, în urma fetei, o altă scară, către camera 
din turn. Aici se afla o singură uşă. Alayaya îl conduse 
înăuntru şi o închise. 

În încăpere era un pat mare cu baldachin, un dulap 
înalt, decorat cu sculpturi erotice, şi o fereastră îngustă 
din sticlă plumbuită, cu un model în formă de diamante 
roşii şi galbene. 

— Eşti foarte frumoasă, Alayaya, îi spuse Tyrion când 
rămaseră singuri. Din cap până-n picioare, fiecare parte a 
trupului tău este încântătoare. Dar ştii că partea care mă 
interesează cel mai mult este limba. 

— Stăpânul meu va găsi că limba mea este foarte 
pricepută. Când eram mică, am învăţat când s-o folosesc şi 
când nu. 

— Asta îmi place. Tyrion zâmbi. Aşadar, ce facem 
acum? Poate ai vreo propunere. 

— Da, spuse ea. Dacă stăpânul meu va deschide 
dulapul, va găsi ceea ce caută. 

Tyrion îi sărută mâna şi se cocoţă în dulapul gol. 
Alayaya închise uşa în urma lui. El căută pe bâjbâite 
panoul de lemn din spate, simţi cum îi alunecă sub degete 
şi îl dădu la o parte. Spaţiul gol din spatele zidurilor era 


254 


negru ca smoala, dar continuă să bâjbâie până ce dădu de 
metal. Mâna i se închise peste o treaptă de metal. 
Descoperi cu piciorul o treaptă mai joasă şi începu să 
coboare. Mult sub nivelul drumului, puţul se deschidea 
către un tunel înclinat de pământ, unde îl găsi pe Varys 
aşteptându-l cu lumânarea în mână. 

Varys nu semăna deloc cu el însuşi. O faţă brăzdată de 
cicatrici şi o barbă neagră se zăreau de sub cascheta de 
oţel, purta zale peste hainele de piele fiartă, pumnal şi 
spadă la brâu. 

— Chataya a fost pe placul tău, stăpâne? 

— Aproape prea mult, recunoscu Tyrion. Eşti sigur că 
putem avea încredere în femeia asta? 

— Nu sunt sigur de nimic în această lume nestatornică 
şi vicleană. Totuşi, Chataya nu are niciun motiv s-o 
iubească pe regină şi ştie că ţie trebuie să-ţi fie 
recunoscătoare pentru că ai scăpat-o de Allar Deem. 
Mergem? Porni în josul tunelului. 

Până şi mersul îi e diferit, remarcă Tyrion. Varys 
răspândea miros de vin sec şi usturoi, în loc de lavandă. 

— Îmi plac noile tale veşminte, îi spuse Tyrion în timp 
ce mergeau. 

— Munca pe care o fac nu îmi permite să umblu pe 
străzi în mijlocul unei coloane de cavaleri. Aşadar, când 
părăsesc castelul, adopt veşminte mai potrivite şi astfel 
rămân în viaţă să te slujesc mai mult. 

— Îţi vine bine în haine de piele. Ar trebui să vii 
îmbrăcat aşa la următoarea întrunire a consiliului. 

— Sora ta n-ar fi de acord, stăpâne. 

— Sora mea şi-ar murdări lenjeria. Zâmbi în întuneric. 
N-am văzut nici urmă de vreun spion al ei pe urmele mele. 

— Mă bucur să aud asta, stăpâne. Unii dintre slujbaşii 
surorii tale sunt în aceeaşi măsură şi ai mei, fără ştirea ei. 
Urăsc să cred că au devenit atât de neglijenţi încât să se 
lase văzuţi. 

— Ei bine, eu urăsc ideea că m-am căţărat prin 
dulapuri şi am suportat chinurile poftelor zădărnicite, 
pentru nimic. 


255 


— Nicidecum pentru nimic, îl asigură Varys. Ei ştiu că 
eşti aici. Dacă cineva va fi destul de îndrăzneţ să intre în 
casa Chatayei dându-se drept client, nu pot să spun, dar 
cred că e de preferat să greşim prin a fi prea prudenti. 

— Cum de un bordel are o intrare secretă? 

— Tunelul a fost săpat pentru o altă Mână a Regelui, 
un om a cărui onoare nu-i permitea să fie văzut intrând 
într-o asemenea casă. Chataya a păzit cu străşnicie se- 
cretul acestui tunel. 

— Şi totuşi, tu ai ştiut. 

— Păsările mici zboară prin multe tunele întunecoase. 
Ai grijă, treptele sunt abrupte. 

Intrară, printr-o trapă, în spatele unui grajd, după ce 
parcurseseră probabil o distanţă de vreo trei sute de metri 
pe sub Dealul Rhaenys. Un cal necheză în staul când 
Tyrion lăsă uşa să se trântească. Varys stinse lumânarea şi 
o aşeză pe o grindă, iar Tyrion privi împrejur. Un catâr şi 
trei cai ocupau staulele. Se duse la armăsar şi îi studie 
dinţii. 

— Bătrân, spuse el. Şi am dubii în privinţa suflului său. 

— Nu e un cal care să te poarte în luptă, răspunse 
Varys, dar va fi de folos şi nu va atrage atenţia. Ca şi 
ceilalţi. Iar grăjdarii văd şi aud doar animalele. Eunucul 
luă o mantie dintr-un cui. Era din lână aspră, decolorată de 
soare şi deşirată, dar avea o croială amplă. Dacă-mi 
permiţi. Când o întinse peste umerii lui Tyrion, îl acoperi 
din cap până-n picioare, având o glugă care putea fi trasă 
în faţă pentru a-i umbri chipul. Oamenii văd ceea ce se 
aşteaptă să vadă, spuse Varys în timp ce o potrivea. Piticii 
nu sunt atât de des întâlniți cum sunt copiii, aşa că vor 
vedea un copil. Un băiat într-o mantie veche, pe calul 
tatălui său, umblând după treburile acestuia. Deşi cel mai 
bine ar fi să vii mai ales noaptea. 

— Aşa intenţionez... după ziua de azi. Cel puţin 
deocamdată. Shae mă aşteaptă. O instalase într-un conac 
înconjurat de ziduri, în colţul dinspre nord-est al 
Debarcaderului Regelui, nu departe de mare, dar nu 
îndrăznea să o viziteze de teamă să nu fie urmărit. 


256 


— Ce cal preferi? 

Tyrion dădu din umeri. 

— Acesta e destul de bun. 

— Am să-i pun şaua pentru tine. Varys luă şaua dintr- 
un cârlig. 

Tyrion îşi aranjă mantia grea şi începu să măsoare 
grajdul cu pasul, nerăbdător. 

— Ai pierdut un consiliu interesant. Stannis s-a 
încoronat, se pare. 

— Ştiu. 

— Mi-a acuzat fratele şi sora de incest. Mă întreb cum 
a ajuns la o asemenea bănuială. 

— Poate că a citit o carte şi s-a uitat la culoarea pe 
care o are părul bastardului, aşa cum au făcut Ned Stark şi 
Jon Arryn înaintea lui. Sau poate cineva i-a şoptit la 
ureche. Râsul eunucului nu era chicotitul lui obişnuit, ci un 
râs mai gros şi mai gutural. 

— Cineva ca tine, poate. 

— Sunt suspectat? N-am fost eu. 

— Dacă ai fi fost, ai recunoaşte? 

— Nu. Dar de ce aş trăda un secret pe care l-am 
păstrat atâta vreme? Una e să înşeli un rege şi cu totul alta 
este să te ascunzi după tufiş. În plus, bastarzii au fost în 
văzul tuturor. 

— Bastarzii lui Robert? Ce-i cu ei? 

— Are opt, din câte ştiu eu, spuse Varys în timp ce se 
chinuia să potrivească şaua. Mamele lor au fost ca arama 
şi mierea, ca untul şi castanele, dar copiii lor au fost cu 
toţii negri precum corbii... şi, se pare, tot de rău augur. 
Aşa că, atunci când Myrcella şi Tommen au ieşit dintre 
coapsele surorii tale, amândoi aurii ca soarele, adevărul nu 
a fost greu de ghicit. 

Tyrion clătină din cap. Dacă ar fi născut măcar un copil 
al soțului ei, ar fi fost îndeajuns ca să dezarmeze 
bănuielile... Dar atunci Cersei n-ar fi fost Cersei. 

— Dacă n-ai fost tu şoptitorul, cine a fost? 

— Vreun trădător, fără îndoială. Varys strânse chinga. 

— Degețel? 

257 


— Eu n-am pronunţat niciun nume. 

Tyrion îl lăsă pe eunuc să-l ajute să urce în şa. 

— Lord Varys, spuse el de pe cal, uneori am 
sentimentul că eşti cel mai bun prieten pe care îl am la 
Debarcaderul Regelui, iar alteori am sentimentul că îmi 
eşti cel mai rău duşman. 

— Ce ciudat, şi eu gândesc exact la fel despre tine. 


258 


BRAN 


Cu mult înainte ca primele degete de lumină să dea la 
o parte obloanele, ochii lui Bran erau deschişi. Aveau 
oaspeţi la Winterfell, vizitatori veniţi pentru sărbătoarea 
recoltei. În dimineaţa aceasta vor trage la ţintă. Cândva, 
această perspectivă l-ar fi umplut de emoție, dar asta se 
întâmpla înainte. 

Nu acum. Walderii se vor bate în săbii cu cavalerii din 
escorta Lordului Manderly, dar Bran nu va avea niciun rol 
în această întrecere. El trebuia s-o facă pe prinţul în 
solariul tatălui său. 

— Ascultă şi s-ar putea să înveţi ceva despre ce 
înseamnă să fii lord, îi spusese Maester Luwin. 

Bran nu ceruse să fie prinţ. Cavaler se visase el 
dintotdeauna, călare pe un cal de război, în armură 
strălucitoare, înconjurat de flamuri fluturând în vânt, de 
lănci şi de săbii. De ce trebuia să-şi irosească zilele 
ascultând discuţiile bătrânilor despre lucruri pe care le 
înţelegea doar pe jumătate? Pentru că eşti infirm, îi 
reaminti un glas interior. Un schilod în scaunul său moale 
putea să fie lord - băieţii Walder spuneau că bunicul lor 
era atât de plăpând încât trebuia să fie dus peste tot cu 
lectica - dar nu un cavaler călare pe armăsarul său. În 
plus, era datoria lui. 

— Eşti urmaşul fratelui tău la Winterfell şi eşti un 
Stark, i-a spus Ser Rodrik, aducându-i aminte cum stătea 
Robb lângă tatăl său atunci când veneau să-l vadă lorzii 
stegari. 

Lordul Wyman Manderly sosise de la Portul Alb cu 
două zile în urmă, călătorind cu barca şi cu lectica, căci 
era prea gras ca să stea pe cal. În urma lui venise un lung 
alai de servitori, cavaleri, scutieri, lorzi mărunți şi doamne, 
vestitori, muzicanți, chiar şi un jongler, cu flamuri şi tunici 


259 


sclipitoare, în zeci de culori. Bran îi întâmpinase la 
Winterfell din jilţul de piatră al tatălui său, cu lupi 
străvechi sculptați pe braţe, iar pe urmă Ser Rodrik i-a 
spus că s-a descurcat bine. Dacă acela ar fi fost sfârşitul, 
nu s-ar fi supărat. Însă a fost doar începutul. 

— Ospăţul e un pretext plăcut, îi explicase Ser Rodrik, 
dar nimeni nu străbate o sută de leghe doar pentru o 
bucată de rață şi o înghiţitură de vin. Doar cei care au de 
adus în faţa noastră probleme importante sunt dispuşi să 
facă acest drum. 

Bran îşi ridică privirea spre tavanul de piatră brută de 
deasupra capului. Robb i-ar spune să nu se comporte ca un 
copil. Parcă îl auzea, şi glasul nobilului lor tată deopotrivă. 
Vine iarna, iar tu eşti aproape om matur, Bran. Ai o 
datorie. 

Când Hodor năvăli înăuntru, zâmbind şi mormăind fără 
noimă, îl găsi pe băiat resemnat cu soarta sa. Îl ajută să se 
spele şi să se pieptene. 

— Astăzi, jiletca din lână albă, porunci Bran. Şi broşa 
de argint. Ser Rodrik vrea să arăt ca un lord. Pe cât putea, 
Bran prefera să se îmbrace singur, dar erau anumite 
mişcări - să-şi tragă în sus pantalonii, să-şi lege ghetele - 
care îl chinuiau. Mergeau mai repede cu ajutorul lui 
Hodor. Odată ce învăţa să facă un lucru, îl făcea cu 
îndemânare. Mâinile sale erau mereu blânde, cu toate că 
avea o forţă uimitoare. 

— Dacă zeii nu ţi-ar fi luat mintea, ai fi fost un mare 
cavaler. 

— Hodor? Hodor îl privi, cu ochii căprui, nevinovaţi, 
ochi lipsiţi de înţelegere. N 

— Da, răspunse Bran, Hodor. li arătă cu degetul. 

Pe perete, lângă uşă, atârna un coş rezistent din nuiele 
şi piele, cu găuri tăiate pentru picioarele lui Bran. Hodor 
îşi trecu braţele prin curele şi îşi strânse bine cureaua lată 
în jurul pieptului, pe urmă îngenunche lângă pat. Bran se 
sprijini de barele fixate în perete şi se balansă, vârându-şi 
picioarele inerte în coş şi apoi prin găuri. 


260 


— Hodor, spuse din nou Hodor, ridicându-se. Băiatul 
de la grajduri măsura aproape doi metri. Urcat în spatele 
lui, Bran aproape că atingea tavanul cu capul. Când ieşiră 
pe uşă, se aplecă. Odată, Hodor simţise miros de pâine 
coaptă şi alergase către bucătărie, iar Bran s-a lovit atât 
de tare, încât Maester Luwin a trebuit să-i coasă scalpul. 
Mikken îi adusese din depozitul de arme un coif vechi, 
ruginit, fără vizieră, dar rareori Bran se ostenea să-l 
poarte. Walderii râdeau ori de câte ori îl vedeau cu el pe 
cap. 

Îşi odihni mâinile pe umerii lui Hodor, în timp ce 
coborau scara şerpuitoare. Afară, curtea răsuna deja de 
sunet de săbii, de scuturi şi de cai. Era o muzică dulce. O 
să arunc doar o privire, gândi Bran, o privire fugară, atâta 
tot. 

Lorzii Portului Alb vor apărea mai târziu cu oştenii şi 
cavalerii lor. Până în momentul acela, curtea aparținuse 
scutierilor lor, cu vârste cuprinse între zece şi patruzeci de 
ani. Bran îşi dorea cu atâta ardoare să fi fost unul dintre 
ei, încât îl durea stomacul. 

În curte fuseseră ridicate două ţinte, fiecare formată 
dintr-un stâlp solid care sprijinea o grindă transversală, cu 
un scut la unul dintre capete şi o ţintă căptuşită la celălalt. 
Scuturile fuseseră pictate în roşu şi auriu, dar leii 
Lannisterilor erau zgrunţuroşi şi deformaţi şi erau deja 
zgâriaţi binişor de primii băieţi care i-au atacat. 

Apariţia lui Bran în coş stârni priviri uimite din partea 
celor care nu-l mai văzuseră până atunci, dar era obişnuit 
să ignore asemenea priviri. li vedea pe Walderi încălecând. 
Îşi aduseseră armuri frumoase tocmai de la Gemeni, 
platoşe strălucitoare de argint, cu încrustaţii albastre. 
Walder cel Mare avea un coif cu o creastă în formă de 
castel, în timp ce Walder cel Mic preferase panglicile de 
mătase, albastre şi gri. Scuturile şi tunicile lor erau, de 
asemenea, diferite. Walder cel Mic purta pe blazonul 
împărţit în patru careuri turnurile gemene ale familiei 
Frey, alături de mistrețul vărgat al Casei bunicii sale şi 
plugarul ce o reprezenta pe cea a mamei; Crakehall şi 


261 


Darry. Blazonul lui Walder cel Mare înfăţişa copacii şi 
corbii Casei Blackwood şi şerpii încolăciţi ai Casei Paege. 
Sunt, probabil, avizi de onoruri, gândi Bran privindu-i în 
timp ce-şi luau lăncile. Un Stark nu are nevoie decât de 
lupul străvechi. 

Armăsarii lor bălţaţi erau iuți, puternici şi bine dresați. 
Aliniaţi unul lângă altul, atacară ţintele de paie. Amândoi 
loviră scuturile în plin şi erau deja departe când ţintele 
căptuşite se răsuciră. Walder cel Mic dădu lovitura cea 
mai puternică, dar Bran se gândi că Walder cel Mare se 
ţinea mai bine pe cal. Şi-ar fi dat ambele picioare 
nefolositoare în schimbul şansei de a se lua la întrecere cu 
oricare dintre ei. 

Walder cel Mic îşi azvârli deoparte lancea sfărâmată, îl 
observă pe Bran şi opri calul lângă el: 

— Ce mai cal urât, zise, referindu-se la Hodor. 

— Hodor nu e cal, răspunse Bran. 

— Hodor, spuse Hodor. 

Walder cel Mare se apropie la trap, alăturându-se 
vărului său: 

— Păi nu e la fel de deștept ca un cal, asta e sigur. 
Câţiva dintre flăcăii de la Portul Alb se înghiontiră şi 
începură să râdă. 

— Hodor. Radiind de voioşie, Hodor privi de la un Frey 
la altul, fără să-şi dea seama că e batjocorit. Hodor hodor? 

Calul lui Walder cel Mic necheză. 

— Vezi, discută. Poate că „hodor” înseamnă „te iubesc” 
pe limba cailor. 

— Tacă-ţi gura, Frey! Bran simţea cum sângele îi 
năvăleşte în obraji. 

Walder cel Mic îşi aduse calul mai aproape, izbindu-l 
pe Hodor, cât p-aci să-l dărâme. 

— Şi ce-o să faci dacă nu mi-o ţin? 

— O să-şi asmută asupra ta lupul, vere, îl atenţionă 
Walder cel Mare. 

— Foarte bine. Întotdeauna mi-am dorit o blană de lup. 

— Vară ţi-ar smulge capul tău mare şi gras, zise Bran. 


262 


Walder cel Mic se bătu cu pumnul în piept, lovindu-şi 
armura. 

— Lupul tău are dinţi de oţel, să muşte prin platoşă şi 
prin zale? 

— Ajunge! Glasul lui Maester Luwin răsună ca un 
tunet, acoperind zgomotul din curte. Cât anume auzise, 
Bran nu-şi dădea seama, dar, evident, suficient ca să se 
înfurie. Nu se cuvin asemenea ameninţări şi nu vreau să 
mai aud aşa ceva. Aşa te porţi tu la Gemeni, Walder Frey? 

— Dacă vreau. De pe cal, Walder cel Mic îi aruncă lui 
Luwin o privire semeaţă, de parcă ar fi vrut să spună: Eşti 
un simplu maester, cine eşti tu să-i aduci reproşuri lui 
Frey de la Răscruce? 

— Ei bine, nu aşa trebuie să se comporte străjerii 
Doamnei Stark la Winterfell. De la ce aţi început? Maester 
privi spre fiecare băiat în parte. Unul dintre voi îmi va 
spune, vă jur, altfel... 

— Glumeam şi noi cu Hodor, mărturisi Walder cel 
Mare. Îmi pare rău dacă l-am jignit pe Prinţul Bran. Voiam 
doar să fim amuzanţi. 

Cel puţin el avea decenţa să pară ruşinat. Walder cel 
Mic avea un aer arţăgos. 

— Şi eu la fel, spuse el. Încercam doar să fiu amuzant. 

Bran observă că lui Maester i se înroşise chelia, dacă 
nu altceva. Luwin era mai furios ca înainte. 

— Un adevărat lord îi alină şi-i protejează pe cei slabi şi 
neajutoraţi, le spuse băieţilor Frey. N-am să vă permit să 
faceţi glume crude pe seama lui Hodor, m-aţi auzit? E un 
băiat inimos, săritor şi ascultător, ceea ce e mai mult decât 
pot spune despre voi amândoi. Maester arătă spre Walder 
cel Mic: Iar tu nu te vei mai apropia de pădurea zeilor şi 
de acei lupi, altfel vei avea de plătit pentru asta. Cu 
mânecile fluturând, se întoarse pe călcâie, făcu vreo doi 
paşi clătinaţi, pe urmă întoarse capul: Bran, vino. Lordul 
Wyman aşteaptă. 

— Hodor, du-te după Maester, porunci Bran. 

— Hodor, zise Hodor. Cu pasul lui mare, îl ajunse din 
urmă pe Maester, care gonea cu furie. Maester Luwin ţinu 


263 


uşa deschisă, iar Bran cuprinse cu braţele gâtul lui Hodor 
şi se aplecă în timp ce intrară. 

— Walderii, începu el... 

— Nu mai vreau să aud nimic despre asta, gata! 
Maester Luwin arăta obosit şi speriat. Ai avut dreptate să-i 
iei apărarea lui Hodor, dar n-ar fi trebuit să te afli acolo. 
Ser Rodrik şi Lordul Wyman au luat deja micul dejun 
aşteptându-te. E nevoie să vin personal să te aduc, ca pe 
un copil mic? i 

— Nu, răspunse Bran ruşinat. Imi pare rău, voiam 
doar... 

— Ştiu ce voiai, zise Maester Luwin pe un ton mai 
blând. Aş vrea să se poată adeveri, Bran. Ai vreo întrebare 
înainte să începem această audienţă? 

— Vom vorbi despre război? 

— Tu nu vei vorbi despre nimic. Glasul lui Luwin 
redevenise tăios. Eşti încă un copil de opt ani... 

— Aproape nouă. 

— Opt, repetă Maester cu fermitate. Să nu spui nimic 
altceva decât amabilităţi, doar dacă Ser Rodrik sau Lordul 
Wyman îţi pun întrebări. 

Bran clătină din cap: 

— O să ţin minte. N-am să-i pomenesc nimic lui Ser 
Rodrik despre ceea ce s-a întâmplat între tine şi băieţii 
Frey. 

— Mulţumesc. 

L-au aşezat pe Bran în scaunul de stejar al tatălui său, 
căptuşit cu perne gri de catifea, în spatele unei mese lungi 
din scânduri. Ser Rodrik stătea la dreapta lui, iar Maester 
Luwin la stânga, înarmaţi cu pene, călimări cu cerneală şi 
un teanc de hârtii albe pe care aveau să scrie tot ceea ce 
se petrecea. Bran îşi trecu o mână peste lemnul aspru al 
mesei şi îşi ceru scuze pentru că a întârziat. 

— Păi prinții nu întârzie niciodată, răspunse amabil 
Lordul Portului Alb. Cei care vin înaintea lui sosesc prea 
devreme, atâta tot. Wyman Manderly avea un râs 
răsunător. Nu era de mirare că nu se putea ţine în şa, 
părea mai mare decât orice cal. Bun de gură, pe cât era de 


264 


uriaş, începu prin a cere curţii de la Winterfell să confirme 
noii grăniceri pe care îi numise la Portul Alb. Bătrânii 
preferaseră să păstreze argintul pentru Debarcaderul 
Regelui decât să-l trimită noului Rege al Nordului. 

— Regele Robb are nevoie de propria sa monetărie, 
declară el, iar Portul Alb este locul potrivit pentru asta. 

Se oferi să preia problema, dacă regele era de acord, şi 
trecu apoi la descrierea felului în care întărise apărarea 
portului, detaliind costurile fiecărei lucrări de 
îmbunătățire. Pe lângă baterea monedei, Lordul Manderly 
mai propuse construirea unei flote de război pentru Robb. 

— Nu am mai avut putere pe mare de sute de ani, de 
când Brandon Pârjolitorul a dat foc corăbiilor tatălui său. 
Dă-mi aurul necesar, şi într-un an îţi voi aduce suficiente 
galere ca să poţi lua Piatra Dragonului şi Debarcaderul 
Regelui laolaltă. 

Discuţiile despre corăbiile de război îi stârniră lui Bran 
interesul. Nimeni nu-l întrebă pe el, dar se gândi că ideea 
Lordului Wyman era excepţională. Le şi vedea, cu ochii 
minţii. Se întrebă dacă vreun infirm comandase vreodată o 
navă de război. Dar Ser Rodrik promise doar să-i înainteze 
lui Robb propunerea, spre analiză, în timp ce Maester 
Luwin scrijelea pergamentul. 

Miezul zilei veni şi trecu. Maester Luwin îl trimise pe 
Poxy Tym jos, la bucătării, iar ei mâncară, în solariu, 
brânză, clapon şi pâine de ovăz. În timp ce rupea carnea 
cu degetele sale groase, Lordul Wyman ceru politicos 
mâna Doamnei Hornwood, care îi era verişoară. 

— A fost născută Manderly, ştiţi. Poate că, după ce-şi 
va potoli amărăciunea, i-ar plăcea să fie din nou o 
Manderly, ce ziceţi? Muşcă din clapon şi zâmbi larg: Se 
face că sunt şi eu văduv de opt ani de zile. E vremea să-mi 
iau altă nevastă, nu sunteţi de acord, domnii mei? Omul 
începe să se simtă singur. Aruncând oasele, întinse mâna 
după un copan. Sau, dacă doamna visează un fecior mai 
tânăr, fiul meu, Wendel, şi el e neînsurat. E plecat la sud, 
unde o păzeşte pe Lady Catelyn, dar, fără îndoială, la 


265 


întoarcere va dori să-şi ia o nevastă. Îşi şterse un strop de 
grăsime de pe bărbie cu mâneca tunicii. 

Bran auzea prin ferestre zăngănitul îndepărtat al 
armelor. Nu îl interesau căsătoriile câtuşi de puţin. Mi-aş 
dori să fiu jos, în curte. 

Lordul Wyman aşteptă ca masa să fie curățată, înainte 
de a ridica problema unei scrisori pe care o primise de la 
Lordul Tywin Lannister, care îl ţinea ostatic la Furca Verde 
pe fiul lui mai mare, Ser Wylis. 

— Mi-l oferă înapoi fără răscumpărare, cu condiţia să- 
mi retrag trupele de la Înălţimea Sa şi să jur că nu voi mai 
lupta. _ 

— Il vei refuza, desigur, spuse Ser Rodrik. 

— N-aveţi nicio teamă în privinţa asta, îl asigură lordul. 
Regele Robb nu are slujitor mai devotat decât Wyman 
Manderly. Totuşi, n-aş vrea să-mi văd fiul lâncezind la 
Harrenhal mai mult decât trebuie. E un loc nefast. 
Blestemat, se spune. Nu că aş fi genul care să înghită 
asemenea baliverne, dar... Uitaţi-vă ce a păţit acest Janos 
Slynt. Ridicat de regină la rangul de Lord de Harrenhal şi 
alungat de fratele ei. Trimis la Zid, după cum se spune. Mă 
rog să putem aranja, nu peste mult timp, un schimb 
echitabil de prizonieri. Ştiu că Wylis n-ar vrea să stea 
deoparte tot restul războiului. E viteaz fiul meu, şi fioros 
ca un dulău. 

Când audiența luă sfârşit, umerii lui Bran erau 
înţepeniţi de atâta stat în acelaşi scaun. Iar în seara aceea, 
în timp ce stătea la cină, un corn sună, vestind sosirea 
unui alt oaspete. Lady Donella Hornwood nu aduse cu sine 
o suită şi un lung şir de cavaleri, ci veni doar ea, însoţită 
de şase oşteni obosiţi, cu însemnul unui cap de elan pe 
uniformele portocalii şi pline de praf. 

— Regretăm nespus toate suferinţele prin care ai 
trecut, doamna mea, zise Bran când i se înfăţişă pentru a- 
şi aduce salutul. Lordul Hornwood fusese ucis în bătălia de 
la Furca Verde, iar singurul lor fiu murise în Pădurea 
Şoaptelor. Winterfell nu va uita. 


266 


— Mă bucur să aud asta. Era o femeie palidă, uscăţivă, 
cu fiecare cută a feţei marcată de suferinţă. Sunt foarte 
ostenită, stăpâne. Dacă mi-ai îngădui să mă odihnesc, ţi-aş 
fi recunoscătoare. 

— Negreşit, zise Ser Rodrik. E timp destul mâine 
pentru discuţii. 

Când sosi ziua următoare, cea mai mare parte a 
dimineţii fu dedicată discuţiilor despre grâne, legume şi 
carnea în saramură. Odată ce maesterii din Citadelă de- 
cretaseră începutul toamnei, oamenii înţelepţi puneau 
deoparte o parte din fiecare recoltă, deşi cantitatea era o 
problemă care părea să necesite multe dezbateri. Lady 
Hornwood depozita o cincime din recolta ei. La 
propunerea lui Maester Luwin, promise să mărească 
această cantitate la o pătrime. 

— Bastardul lui Bolton masează trupe la Dreadfort, îi 
preveni ea. Nădăjduiesc că are de gând să-i ducă spre sud, 
să se alăture tatălui său, la Gemeni, dar când am trimis să 
fie întrebat despre intenţiile lui, mi-a transmis că niciun 
Bolton nu va fi vreodată luat la întrebări de o femeie. De 
parcă ar fi fost un fiu legitim şi ar fi avut dreptul să poarte 
acel nume. 

— Lordul Bolton nu l-a recunoscut niciodată pe băiat, 
din câte ştiu, interveni Ser Rodrik. Mărturisesc că nu-l 
cunosc. 

— Puțini îl cunosc, răspunse ea. A locuit cu mama sa 
până acum doi ani, când tânărul Domeric a murit şi l-a 
lăsat pe Bolton fără urmaş. Atunci şi-a adus ea bastardul la 
Dreadfort. Băiatul e o creatură perfidă, în orice caz, şi are 
un servitor care este aproape la fel de crud ca el. Duhoare 
i se spune. Se zice că nu face baie niciodată. Merg 
împreună la vânătoare, Bastardul şi acest Duhoare, şi nu 
la vânătoare de cerbi. Am auzit poveşti, lucruri cărora nu- 
mi vine să le dau crezare, nici măcar când vine vorba 
despre un Bolton. Iar acum, că nobilul meu soţ şi fiul meu 
iubit au plecat la zei, Bastardul priveşte cu jind la 
pământurile mele. 


267 


Bran ar fi vrut să-i dea o sută de oameni ca să-şi apere 
drepturile, dar Ser Rodrik spuse doar: 

— Poate să se uite, dar de va face mai mult, îţi jur că va 
primi o pedeapsă cumplită. Vei fi în siguranţă, doamna 
mea, deşi, probabil, cu timpul, când durerea îţi va trece, s- 
ar putea să găseşti că e prudent să te recăsătoreşti. 

— Am trecut de anii când pot naşte copii, câtă 
frumuseţe am avut s-a dus de mult, răspunse ea schiţând 
un zâmbet obosit, şi, cu toate acestea, bărbaţii se ţin după 
mine cum n-au făcut-o niciodată când am fost fecioară. 

— Nu-i priveşti cu ochi buni pe aceşti pretendenți? 
întrebă Luwin. _ 

— Mă voi recăsători, dacă lnălţimea Sa porunceşte, 
răspunse Lady Hornwood, dar Mors Crowfood e o brută 
beţivă şi e mai bătrân decât tatăl meu. Cât despre nobilul 
meu văr, Manderly, patul stăpânului meu nu e destul de 
mare să-l încapă pe unul de dimensiunea lui, iar eu sunt cu 
siguranţă prea mică şi firavă să stau sub el. 

Bran ştia că bărbaţii dormeau deasupra femeilor când 
împărțeau patul. Să dormi sub Lordul Manderly, îşi 
imagina el, ar fi ca şi cum ai dormi sub un cal prăbuşit. Ser 
Rodrik clătină din cap cu înţelegere: 

— Vei avea alţi peţitori, doamna mea. Vom încerca să-ţi 
găsim un pretendent mai pe gustul tău. 

— Poate că nu e nevoie să cauţi prea departe, ser. 

După ce Lady Hornwood plecă, Maester Luwin zâmbi: 

— Ser Rodrik, cred sincer că doamna te place. 

Ser Rodrik îşi drese glasul, cu un aer stânjenit. 

— Era foarte tristă, spuse Bran. 

Ser Rodrik încuviinţă: 

— Tristă şi blândă, şi deloc neatrăgătoare pentru o 
femeie de vârsta ei, cu toată modestia de care dă dovadă. 
Totuşi, un pericol pentru pacea regatului fratelui tău. 

— Ea? întrebă Bran uluit. 

Maester Luwin răspunse: 

— Fără urmaş direct, bineînţeles că există mulţi care 
revendică pământurile familiei Hornwood. Clanurile 
Talahart, Flint şi Karstark, au cu toţii legături cu Casa 


268 


Hornwood pe linie feminină, iar familia Glover îl creşte pe 
bastardul Lordului Harys la Deepwood Motte. Dreadfort 
nu are niciun fel de pretenţii, după câte ştiu eu, în afară de 
pământurile învecinate, iar Roose Bolton nu e omul care să 
rateze o asemenea ocazie. 

Ser Rodrik se trase de mustăţi. 

— În asemenea cazuri, seniorul ei trebuie să-i găsească 
o partidă potrivită. 

— De ce nu poți să te căsătoreşti tu cu ea? întrebă 
Bran. Spuneai că e atrăgătoare, iar Beth ar avea mamă. 

Bătrânul cavaler aşeză o mână pe braţul lui Bran: 

— Eşti amabil, prinţul meu, dar sunt doar un cavaler şi, 
în plus, sunt prea bătrân. Aş putea să-i fiu alături câţiva 
ani, dar îndată ce aş muri, Lady Hornwood s-ar afla din 
nou în aceeaşi încurcătură, iar perspectivele lui Beth ar 
putea fi primejduite şi ele. 

— Atunci lasă-l pe bastardul Lordului Hornwood să fie 
moştenitor, zise Bran, gândindu-se la fratele său vitreg, 
Jon. 

Ser Rodrik răspunse: 

— Asta ar fi pe placul Gloverilor, poate şi umbra 
Lordului Hornwood ar fi mulţumită, dar nu cred că Lady 
Hornwood ne-ar iubi. Băiatul nu este din sângele ei. 

— Totuşi, interveni Maester Luwin, trebuie să ne 
gândim la asta. Lady Donella nu mai e la vârsta la care să 
poată avea urmaşi, după cum a mărturisit ea însăşi. Dacă 
nu bastardul, atunci cine? 

— Pot să mă retrag? Bran auzea în curte 
antrenamentul cavalerilor, sunetul de oţel pe oţel. 

— Cum doreşti, prinţul meu, spuse Ser Rodrik. Te-ai 
descurcat bine. 

Bran roşi de plăcere. Nu era atât de plictisitor să fii 
lord pe cât se temuse şi, de vreme ce Lady Hornwood 
fusese atât de succintă în comparaţie cu Lordul Manderly, 
îi rămăseseră câteva ore de lumină să-l viziteze pe Vara. li 
plăcea să-şi petreacă timpul cu lupul său în fiecare zi, atât 
cât îi îngăduiau Ser Rodrik şi Maester. 


269 


De îndată ce Hodor intră în pădurea zeilor, Vară se ivi 
de sub un stejar, de parcă ar fi ştiut că veneau. Bran mai 
zări o siluetă zveltă, neagră, privind din tufişuri. 

— Lăţosule! strigă el. Aici, Lăţosule. La mine. Dar lupul 
lui Rickon dispăru la fel de repede precum se ivise. 

Hodor cunoştea locul preferat al lui Bran, aşa că îl 
duse la marginea unui iaz, sub coroana deasă a copacului 
inimii, unde Lordul Eddard obişnuia să îngenuncheze 
pentru a se ruga. Când ajunse acolo, valuri mici unduiau 
oglinda apei, făcând ca imaginea copacului să tremure şi 
să danseze. Totuşi, nu era nicio suflare. Pentru o clipă, 
Bran fu derutat. 

În clipa următoare, Osha ţâşni din iaz, împroşcând apa 
de jur-împrejur, atât de neaşteptat, încât până şi Hodor 
sări la o parte, jeluindu-se, îngrozit, Hodor, Hodor, până ce 
Bran îl bătu pe umăr ca să-l liniştească. 

— Cum poţi înota acolo, o întrebă pe Osha, nu e rece? 

Osha înotă până la pietre şi se ridică, cu apa şiroindu-i 
pe trup. Era goală şi i se făcuse pielea de găină. Vară se 
apropie şi o adulmecă. 

— Voiam să ating fundul apei. 

— N-am ştiut că iazul are fund. 

— S-ar putea să nu aibă. Osha zâmbi. La ce te holbezi, 
băiete? N-ai mai văzut niciodată o femeie? 

— Ba da. Bran făcuse baie cu surorile ei de sute de ori, 
şi văzuse şi servitoare în iazurile fierbinţi. Totuşi, Osha 
arăta altfel, cu trupul robust, solid şi viguros, în loc să fie 
suplu şi arcuit. Avea picioarele musculoase, sânii plaţi ca 
două pungi goale. Ai o grămadă de cicatrici. 

— Fiecare câştigată cu trudă. Işi ridică de jos rochia 
maro, o scutură de frunze şi şi-o trase peste cap. 

— Te-ai luptat cu uriaşi? 

Osha susţinea că mai existau şi acum uriaşi dincolo de 
Zid. Poate, într-o zi, chiar voi vedea unul... 

— M-am luptat cu oameni. Se încinse la brâu cu o 
bucată de sfoară. Ciori negre, cel mai adesea. Am şi ucis 
un om, zise ea, scuturându-şi părul. li crescuse de când 
venise la Winterfell, trecându-i binişor peste urechi. Avea 


270 


o înfăţişare mai blândă decât femeia care încercase 
cândva să-l ucidă în pădurea lupilor. Am auzit astăzi nişte 
vorbe la bucătărie despre tine şi băieţii Frey. 

— Ce? Ce spuneau? 

Osha îi zâmbi cu amărăciune. 

— Că un băiat care-şi bate joc de un uriaş e un prost, 
iar lumea în care un infirm trebuie să-l apere e nebună. 

— Hodor nu şi-a dat seama că-şi bat joc de el, zise 
Bran. Oricum, el nu se bate niciodată. Îşi aminti că odată, 
pe când era mic, s-a dus la piaţă cu mama şi cu Septa 
Mordane. L-au luat cu ei pe Hodor, să le ducă bagajele, 
dar acesta s-a rătăcit şi, când l-au găsit, nişte băieţi îl 
înghesuiseră într-un gang şi îl loveau cu beţele. Hodor!, 
striga el întruna, plângând şi ferindu-se, dar n-a ridicat 
nicio clipă mâna împotriva lor. Septonul Chayle spune că 
are un suflet nobil. 

— Da, răspunse Osha, şi mâini destul de puternice ca 
să poată suci gâtul unui om, dacă-şi pune în minte. Dar ar 
fi mai bine să se ferească de băieţii Walder, şi tu la fel. Cel 
mare, căruia i se spune Micuţul, am impresia că are 
numele care i se potriveşte. Mare la trup, mic pe 
dinăuntru, şi rău până-n măduva oaselor. 

— N-ar îndrăzni niciodată să-mi facă vreun rău. Se 
teme de Vară, orice-ar zice el. 

— Atunci poate că nu e atât de prost cum pare. Osha 
era mereu prudentă în preajma lupilor străvechi. În ziua în 
care a fost luată, Vară şi Vânt Cenuşiu sfâşiaseră în bucăţi 
trei vietăţi sălbatice. Sau poate că este. Şi asta miroase a 
necazuri. Îşi legă părul. Mai visezi lupii? 

— Nu. Lui Bran nu-i plăcea să vorbească despre visele 
sale. 

— Un prinţ ar trebui să mintă mai bine de atât, râse 
Osha. Ei bine, visele tale sunt treaba ta. Treaba mea e în 
bucătării şi aş face mai bine să mă întorc înainte ca Gage 
să înceapă să se pună pe tipat şi fluturat lingura aia mare 
de lemn. Cu permisiunea ta, prinţul meu. 

Ea n-ar fi trebuit să pomenească despre visele cu lupi, 
gândi Bran în timp ce Hodor îl căra în sus, pe scări, către 


271 


dormitorul său. Se luptă cu somnul cât putu, dar în cele 
din urmă acesta îl învinse, ca de obicei. În noaptea aceasta 
visă copacul inimii. Îl privea, cu ochii săi adânci şi roşii, 
chemându-l cu gura-i strâmbă de lemn, iar din crengile 
sale palide se ivi corbul cu trei ochi, fâlfâind, ciugulindu-i 
faţa şi strigându-i numele, cu glasul tăios ca o sabie. 

Fu însă trezit de sunetul goarnelor. Bran se împinse pe 
o parte, recunoscător că a fost trezit. Auzi tropot de cai şi 
strigăte zgomotoase. Au sosit alți oaspeţi, şi sunt pe 
jumătate beti după scandalul pe care il fac. Apucându-se 
cu mâinile de bare, îşi ridică trupul din pat şi se duse la 
scaunul de lângă fereastră. Pe flamură aveau un uriaş cu 
lanţurile sfărâmate, semn că erau din clanul Umber, de pe 
tărâmurile nordului, de dincolo de Ultimul Râu. 

În ziua următoare, doi dintre ei veniră împreună la 
audienţă, unchii Mareluijon, nişte fanfaroni în amurgul 
vieţii, cu bărbi albe ca mantiile din blană de urs polar pe 
care le purtau. Cândva, o cioară îl luase pe Mors drept 
mort şi îi ciugulise un ochi, aşa că acesta purta o piatră a 
dragonului în loc de ochi. După cum spusese Bătrâna Nan 
povestea, Mors a apucat cioara în pumn şi i-a muşcat 
capul, şi astfel l-au botezat Mâncătorul de Ciori. Nu a vrut 
niciodată să-i spună lui Bran de ce fratelui său slăbănog i 
se spunea Urgia Târfelor. 

De îndată ce se aşezară, Mors le ceru permisiunea să 
se însoare cu Lady Hornwood. 

— Marele Jon este mâna dreaptă a Tânărului Lup, toţi 
ştiu asta. Cine poate fi mai potrivit să apere pământurile 
văduvei decât un Umber, şi care Umber e mai potrivit 
decât mine? 

— Lady Donella e încă în doliu, spuse Maester Luwin. 

— Am sub veşminte un leac pentru doliu, râse Mors. 
Ser Rodrik îi mulţumi politicos şi îi promise că îi va 
prezenta această problemă doamnei şi regelui. 

Hother voia corăbii. 

— Dinspre nord, se furişează sălbatici, mai mulţi decât 
am văzut vreodată. Au traversat Golful Focilor în bărci 
mici şi acostează pe țărmurile noastre. Ciorile din Rondul 


272 


de Est sunt prea puţine ca să-i oprească, iar ei se ascund 
repede ca nişte nevăstuici. Avem nevoie de corăbii lungi, 
da, şi de oameni puternici să le conducă. Marele Jon a luat 
prea mulţi. Jumătate din recolta noastră s-a scuturat din 
lipsă de oameni care să dea cu coasa. 

Ser Rodrik se trase de mustăţi. 

— Aveţi păduri de pini înalţi şi stejari bătrâni. Lordul 
Manderly are constructori de corăbii şi marinari cu 
duiumul. Împreună, ar trebui să puteţi ţine pe apă destule 
corăbii ca să păzească ambele coaste ale voastre. 

— Manderly? pufni Mors Umber. Sacul acela de seu 
care se clatină pe picioare? E batjocorit chiar de oamenii 
lui, care-l numesc Lordul Mreană, după câte am auzit. 
Omul abia poate să umble. Dacă i-ai înfige o sabie în burtă, 
ar ţâşni din ea zece mii de ţipari. 

— E gras, recunoscu Ser Rodrik, dar nu e prost. Vei 
colabora cu el, altfel regele va şti care e motivul. Şi, spre 
uimirea lui Bran, brutalul Umber fu de acord să facă aşa 
cum i s-a poruncit, deşi nu fără să bombăne. 

Pe durata audienței, sosiră Gloverii din Deepwood 
Motte şi un grup mare de membri ai familiei Tallhart din 
Cetatea lui Torrhen. Galhart şi Robert Glover lăsaseră 
Deepwood Motte pe mâna soţiei lui Robert, dar cel care 
veni la Winterfell era administratorul lor. 

— Doamna mea îţi cere iertare că nu a putut veni. 
Copilaşii ei sunt încă prea mici pentru o asemenea 
călătorie şi n-a fost dispusă să-i lase singuri. 

Curând, Bran îşi dădu seama că administratorul, şi nu 
Lady Glover, era cel care conducea cu adevărat Deepwood 
Motte. Omul îi înştiinţa că deocamdată punea deoparte 
doar o zecime din recoltele sale. Susţinea că un vraci de 
ocazie îi spusese că va urma o vară îmbelşugată înainte de- 
a se aşterne frigul. Maester Luwin avea numai cuvinte 
alese despre vracii de ocazie. Ser Rodrik le porunci 
oamenilor să pună deoparte o cincime şi îl chestionă pe 
administrator cu de-amănuntul despre bastardul Lordului 
Hornwood, Larence Snow. În nord, toţi bastarzii de viţă 
nobilă primeau numele de Snow. Acest flăcău avea 


273 


aproape doisprezece ani, iar administratorul îi slăvea 
isteţimea şi curajul. 

— Poate că ideea ta cu privire la băiat poate fi pusă în 
practică, Bran, spuse Maester Luwin. Într-o bună zi, cred 
că vei fi un bun lord pentru Winterfell. 

— Ba nu. Bran ştia că nu va fi niciodată lord, nu mai 
mult decât avea să fie vreodată cavaler. Robb se va 
căsători cu o fată din familia Frey, mi-ai spus-o chiar tu, 
iar Walderii spun şi ei acelaşi lucru. Va avea fii, iar aceştia 
vor fi stăpâni la Winterfell după el, nu eu. 

— S-ar putea să fie aşa, zise Ser Rodrik, dar eu am fost 
însurat de trei ori şi soțiile mi-au dat fiice. Acum nu-mi mai 
rămâne decât Beth. Fratele meu, Martyn, a avut parte de 
patru fii puternici, dar numai unul a trăit să devină bărbat. 
Când şi acesta a fost ucis, neamul lui Martyn a pierit odată 
cu el. Când vorbim despre ziua de mâine, nimic nu e sigur. 

În ziua următoare, i-a venit rândul lui Leobald Tallhart. 
Vorbi despre prevestirile legate de vreme şi despre mintea 
înapoiată a oamenilor din popor şi povesti cum nepotul lui 
ardea de dorul luptei. 

— Benfred şi-a ridicat propria trupă de lăncieri. Băieți, 
niciunul mai mare de nouăsprezece ani, dar fiecare dintre 
ei se crede un tânăr lup. Când le-am spus că sunt doar 
nişte iepuri, au râs de mine. Acum îşi spun Iepuri Sălbatici 
şi aleargă prin ţară cu blănuri de iepuri legate la capetele 
lăncilor şi cântând cântece cavalereşti. 

Bran se gândi că asta suna grozav. Şi-l aminti pe 
Benfred Tallhart, un băiat necioplit, gălăgios, care vizitase 
adesea Winterfell împreună cu tatăl său, Ser Helman, şi 
fusese prietenos cu Robb şi cu Theon Greyjoy. Dar Ser 
Rodrik era evident neplăcut impresionat de ceea ce auzea. 

— Dacă regele ar avea nevoie de mai mulţi oameni, ar 
trimite după ei, spuse el. Informează-l pe nepotul tău că 
trebuie să rămână în Cetatea lui Torrhen, aşa cum a 
poruncit nobilul său tată. 

— Aşa voi face, ser, zise Leobald, şi abia apoi o aduse 
în discuţie pe Lady Hornwood. Biata fiinţă, fără un soţ care 
să-i apere pământurile şi fără niciun fiu care s-o 

274 


moştenească. Îşi aminteau, fără îndoială, că propria lui 
soţie era o Hornwood, sora ultimului Lord Halys. Un castel 
gol e un castel trist, continuă el. Mi-a trecut prin minte să- 
mi trimit fiul cel mai mic la Lady Donella, să aibă grijă de 
el ca de propriul ei copil. Beren are aproape zece ani, un 
flăcău potrivit, iar ea îi este mătuşă. Ar înveseli-o, sunt 
sigur, şi probabil că el chiar ar lua numele de Hornwood... 

— Dacă ar fi numit moştenitor? sugeră Maester Luwin. 

— ...ca să poată duce mai departe Casa Hornwood, îl 
completă Leobald. 

Bran ştia ce avea de spus. 

— Mulţumesc pentru idee, domnul meu, se repezi el cu 
vorba, înainte ca Ser Rodrik să apuce să spună ceva. Vom 
aduce această problemă în faţa fratelui meu Robb. O, şi a 
Doamnei Hornwood. 

Leobald păru surprins să-l audă pe băiat vorbind. 

— Îţi sunt recunoscător, prinţul meu, zise el. Dar Bran 
văzu milă în ochii săi albaştri, palizi, amestecată probabil 
cu puţină bucurie că băiatul schilod nu era, în definitiv, fiul 
lui. Pentru o clipă îl uri. 

Totuşi, Maester Luwin îl simpatiza mult. 

— Beren Tallhart ar putea foarte bine să fie cel mai 
bun răspuns pentru noi, le spuse după ce acesta plecă. 
După obârşie, este pe jumătate Hornwood. Dacă ia numele 
unchiului său... 

— ...va fi tot un băiat, interveni Ser Rodrik, şi va fi 
strâns cu uşa să-şi păstreze pământurile, împotriva voinţei 
lui Mors Umber şi a bastardului lui Roose Bolton. Trebuie 
să chibzuim bine la asta. Va trebui să-l sfătuim cât mai 
bine pe Robb înainte de a lua vreo decizie. 

— Totul se poate reduce la aspectele practice, spuse 
Maester Luwin. Care lord îi este mai necesar? Pământurile 
riverane sunt parte a regatului său, s-ar putea să dorească 
să cimenteze alianţa căsătorind-o pe Lady Hornwood cu 
unul dintre lorzii Tridentului. Un Blackwood, poate, sau un 
Frey... 

— Lady Hornwood îl poate avea pe unul dintre Freyii 
voştri, zise Bran. Îi poate avea pe amândoi, dacă vrea. 


275 


— Nu eşti prea amabil, prinţul meu, îl dojeni Ser 
Rodrik. 

Nici Walderii nu sunt. Încruntându-se, Bran fixă masa 
cu privirea şi nu mai spuse nimic. 

În zilele următoare, sosiră corbi de la alte Case nobile, 
aducând refuzuri politicoase. Bastardul de la Dreadfort nu 
putea să li se alăture, cei din familia Mormont şi Karstark 
erau cu toţii plecaţi în sud, cu Robb. Lordul Locke era prea 
bătrân ca să se aventureze în această călătorie, Lady Flint 
era însărcinată, iar la Rondul Văduvei era epidemie. În 
sfârşit, primiseră de veste de la toţi principalii vasali ai 
Casei Stark, cu excepţia lui Howland Reed, insularul care 
nu pusese piciorul în afara mlaştinilor sale de mulţi ani, şi 
a Cerwyinilor, al căror castel se afla la o jumătate de zi 
depărtare de Winterfell. Lordul Cerwyn era prizonier al 
Lannisterilor, dar fiul său, un flăcău de paisprezece ani, 
sosi, într-o dimineaţă strălucitoare şi vântoasă, în fruntea 
unui grup de două duzini de lăncieri. Bran dădea ocol 
curţii, călare pe Dansator, când intrară pe poartă. Alergă 
să-i întâmpine. Cley Cerwyn fusese mereu prietenul lui 
Bran şi al fraţilor săi. 

— Bună dimineaţa, Bran, îi strigă Cley cu voioşie. Sau 
trebuie acum să-ţi spun Prinţe Bran? 

— Numai dacă vrei. 

Cley râse. 

— De ce nu? Toţi ceilalţi sunt regi sau prinți în ultimul 
timp. Stannis a scris şi la Winterfell? 

— Stannis? Nu ştiu. 

— E şi el rege acum, îi mărturisi Cley. Spune că Regina 
Cersei s-a culcat cu fratele ei, astfel că Joffrey este 
bastard. 

— Joffrey Bastardul, mârâi unul dintre cavalerii lui 
Cerwyn. Nu e de mirare că e perfid, dacă tatăl său e 
Regicidul. 

— Aşa e, spuse un altul, zeii urăsc incestul. Uitaţi-vă 
cum i-au doborât pe Targaryieni. 

Pentru o clipă, Bran simţi că se sufocă. O mână uriaşă 
îl izbea în piept. Avea impresia că se prăbuşeşte şi se 

276 


agăţă cu disperare de frâiele Dansatorului. Teroarea i se 
citise probabil pe faţă. 

— Bran? zise Cley Cerwyn. Nu te simţi bine? E doar un 
alt rege, nimic altceva. 

— Robb îl va înfrânge şi pe el. Întoarse capul 
Dansatorului către grajduri, ignorând privirile nedumerite 
pe care i le arunca Cerwyn. Sângele îi bubuia în urechi, şi, 
dacă nu ar fi fost legat în şa, probabil că ar fi căzut. 

În seara aceea, Bran se rugă la zeii tatălui său să-i dea 
un somn fără vise. Dacă zeii auziseră, i-au înşelat 
aşteptările, căci coşmarul pe care i l-au trimis a fost mai 
rău decât orice vis cu lupi. 

Zboară sau mori, striga corbul cu trei ochi în timp ce îl 
ciugulea. El plângea şi se ruga, dar corbul nu avea milă. I- 
a scos ochiul stâng şi apoi pe dreptul, iar când a rămas orb 
în întuneric, i-a ciugulit fruntea, vârându-şi ciocul ascuţit 
adânc în craniul lui. A zbierat până când a simţit că 
plămânii îi vor lua foc. Durerea era ca o secure 
spintecându-i capul, dar când corbul şi-a scos ciocul, 
mânjit de bucăţi de oase şi păr, Bran vedea din nou. Ceea 
ce a văzut l-a făcut să geamă de spaimă. Era agăţat de un 
turn înalt, iar degetele îi alunecau, unghiile zgâriau piatra, 
iar picioarele îl trăgeau în jos, picioare moarte, inutile. 
Ajută-mă! striga. Un om de aur apăru pe cer, deasupra lui, 
şi îl trase în sus. Lucrurile pe care le fac din dragoste, 
murmură el încet, în timp ce-l azvârli în aer. 


277 


TYRION 


— Nu mai dorm cum dormeam când eram tânăr, îi 
spuse Marele Maester Pycelle, ca să justifice întâlnirea 
matinală. Prefer să mă scol, deşi e încă întuneric, decât să 
zac fără odihnă în pat, frământându-mă cu problemele 
nerezolvate, spuse el - deşi pleoapele grele îl făceau să 
pară pe jumătate adormit. 

În camerele aerisite de sub stâncărie, slujitoarea le 
servea ouă fierte, compot de prune şi terci, în timp ce 
Pycelle le servea judecăţile lui: 

— În aceste vremuri de restrişte, când atât de mulţi 
oameni mor de foame, cred că e potrivit ca masa mea să 
fie frugală. 

— Lăudabil, recunoscu Tyrion, spărgând un ou mare, 
cu coaja maronie, care îi amintea în mod nemeritat de 
capul chel, pătat, al Marelui Maester. Eu am un alt punct 
de vedere. Dacă este mâncare, o mănânc, în caz că mâine 
nu mai e nimic. Zâmbi. Spune-mi, şi corbii tăi se trezesc cu 
noaptea-n cap? 

Pycelle îşi mângâie barba albă ca zăpada care i se 
revărsa pe piept. 

— Fără doar şi poate. Să trimit după pană şi cerneală 
când terminăm de mâncat? 

— Nu-i nevoie. Tyrion aşeză scrisorile pe masă, lângă 
terci, două pergamente împreunate, rulate strâns şi 
pecetluite cu ceară la ambele capete. Trimite fata de aici, 
să putem discuta. 

— Lasă-ne, copilă, porunci Pycelle. Slujitoarea se 
precipită afară din încăpere. Acum, aceste scrisori... 

— Pentru ochii lui Doran Martell, Prinţ de Dorne. 
Tyrion curăţă coaja spartă de pe ou şi luă o înghiţitură. 
Era nesărat. O scrisoare, în două exemplare. Trimite-ţi 
cele mai agere păsări. Problema e de maximă importanţă. 


278 


— Le voi trimite îndată ce terminăm micul dejun. 

— Trimite-le acum. Compotul de prune mai poate 
aştepta. Regatul s-ar putea să nu mai aştepte. Lordul 
Renly îşi conduce oastea pe drumul rozelor, şi nimeni nu 
ştie când va pleca Lordul Stannis de la Piatra Dragonului. 

Pycelle clipi. 

— Dacă stăpânul meu doreşte... 

— Doreşte. 

— Sunt aici ca să slujesc. Maester se ridică cu greu în 
picioare, cu lanţul rangului său zornăind încet. Era un 
obiect greu, o duzină de zale de maester legate laolaltă şi 
împodobite cu pietre preţioase. Iar lui Tyrion i se păru că 
inelele de aur, argint şi platină erau cu mult mai 
numeroase decât cele din metale mai puţin nobile. 

Pycelle se mişca atât de încet, încât Tyrion avu timp să- 
şi termine oul şi să guste compotul de prune - apos şi fiert 
prea mult, după gustul lui - înainte ca sunetul aripilor să-l 
îndemne să se ridice. Observă corbul, negru pe cerul 
zorilor, şi se întoarse sprinten către labirintul de rafturi de 
la celălalt capăt al încăperii. 

Leacurile maesterului erau etalate într-un număr 
impresionant, zeci de vase pecetluite cu ceară, sute de 
sticluţe astupate cu dopuri şi multe flacoane mate, 
nenumărate borcane cu plante uscate, fiecare având câte o 
etichetă scrisă cu grijă de mâna lui Pycelle. O minte 
ordonată, reflectă Tyrion şi, într-adevăr, după ce desluşeai 
aranjamentul, era uşor să vezi că fiecare poţiune îşi avea 
locul său. Și lucruri atât de interesante. Observă calmante 
şi somnifere, laptele macului, lacrimile din Lys, pudră de 
potir cenuşiu, otrava lupilor şi dansul demonilor, venin de 
bazilisc, ochiul orb, sângele văduvei... 

Stând pe vârfuri şi întinzându-se, reuşi să tragă o 
sticluţă plină de praf de pe raftul de sus. Când citi 
eticheta, zâmbi şi şi-o vâri în mânecă. 

Era înapoi la masă, decojind alt ou, când Marele 
Maester Pycelle cobori târându-şi picioarele pe scări. 


279 


— Am rezolvat, stăpâne. Bătrânul se aşeză. O chestiune 
ca aceasta... e mai bine să fie rezolvată cu promptitudine, 
într-adevăr, într-adevăr... De mare importanţă, spui? 

— O, da. Terciul era prea gros, după gustul lui Tyrion, 
şi îi lipseau untul şi mierea. Fără doar şi poate, untul şi 
mierea erau rareori întâlnite în ultima vreme la 
Debarcaderul Regelui, deşi Lordul Gyles avea provizii 
serioase la castel. Jumătate din hrana pe care o mâncau în 
această perioadă venea de pe pământurile lui sau de pe 
cele ale Doamnei Tanda. Rosby şi Stokeworth se aflau în 
apropierea oraşului, către nord, şi erau încă neatinse de 
război. 

— Însuşi Prinţul de Dorne, dacă îmi e îngăduit să 
întreb... 

— Mai bine nu. 

— Cum spui. Curiozitatea lui Pycelle era atât de mare, 
încât Tyrion aproape că îi putea simţi gustul. Poate că... 
consiliul regelui... 

Tyrion lovi cu lingura de lemn marginea castronului, şi 
zise: 

— Consiliul există ca să-l sfătuiască pe rege, Maester. 

— Întocmai, răspunse Pycelle, iar regele... 

— „este un băiat de treisprezece ani. Eu vorbesc în 
numele lui. 

— Aşa faci, într-adevăr. Eşti Mâna Regelui. Dar... 
graţioasa ta soră, Regina Noastră Regentă, ea... 

— ...poartă o grea povară pe umerii ei albi şi drăgălaşi. 
Nu doresc să-i sporesc povara. Tu vrei? Tyrion îşi iţi capul 
şi îl privi întrebător pe Marele Maester. 

Pycelle îşi plecă ochii înapoi la mâncare. Ceva din 
privirea ochilor desperecheaţi ai lui Tyrion îi făcea pe 
oameni să se simtă stânjeniţi; conştient de asta, se folosea 
din plin de ei. 

— Ah, bolborosi bătrânul privindu-şi prunele. Fără 
îndoială, ai dreptul, stăpâne. Eşti foarte atent... s-o scuteşti 
de această... povară. 

— Întocmai, aşa sunt eu. Tyrion reveni la terciul 
nesatisfăcător. Atent. În definitiv, Cersei e sora mea dragă. 


280 


— Şi femeie, neîndoios, zise Marele Maester Pycelle. O 
femeie cât se poate de deosebită. Şi totuşi... nu e lucru 
puţin să te ocupi de toate grijile regatului, în ciuda 
fragilităţii sexului femeiesc... 

O, da, e o porumbiţă delicată, iîntreabă-l numai pe 
Eddard Stark. 

— Mă bucur că-mi împărtăşeşti preocuparea. Şi îţi 
mulţumesc pentru ospitalitate. Dar mă aşteaptă o zi lungă. 
Îşi întinse picioarele şi sări de pe scaun. Eşti bun să mă 
informezi îndată ce primim un răspuns din Dorne? 

— Cum ţi-e voia, stăpâne. 

— Şi numai pe mine? 

— A... desigur. 

Pycelle se ţinea de barbă cu mâna-i pătată, aşa cum un 
înecat se agăța de frânghie. Inima lui Tyrion tresăltă de 
bucurie. Unul, gândi el. 

leşi cu mersu-i legănat în curtea interioară, muncindu- 
şi pe scări picioarele scurte. Soarele era deja sus, iar 
castelul forfotea. Străjerii patrulau pe ziduri, iar cavalerii 
şi oştenii se antrenau cu săbii boante. În apropiere, pe 
marginea unei fântâni, şedea Bronn. Două slujitoare 
drăgălaşe trecură alene pe lângă el, ducând între ele un 
coş de nuiele, dar mercenarul nu le aruncă nici măcar o 
privire. 

— Bronn, te plâng. Tyrion făcu semn către fetişcane. 
Cu asemenea imagini încântătoare în jurul tău, tot ceea ce 
vezi este o ceată de mocofani care fac hărmălaie. 

— Sunt o sută de bordeluri în oraş unde cu aur mi-aş 
cumpăra toate târfele pe care le-aş dori, răspunse Bronn, 
dar într-o zi viaţa mea s-ar putea să depindă de cât de 
atent mă uit la aceşti mocofani. Se ridică în picioare. Cine 
este băiatul cu tunica albastră în carouri, cu cei trei ochi 
pe scut? 

— Un cavaler rătăcitor, Tallad îşi zice. De ce? 

Bronn îşi dădu la o parte o şuviţă de păr din ochi. 

— E cel mai bun. Dar uită-te la el, se mişcă într-un 
anumit ritm, dând aceleaşi lovituri, în aceeaşi ordine, de 


281 


fiecare dată când atacă. Rânji. Asta îi va aduce moartea în 
ziua când mă va înfrunta. 

— Îi e jurat lui Joffrey, nu e cazul să te înfrunte pe tine. 

Străbătură curtea interioară, Bronn potrivindu-şi pasul 
lung după pasul scurt al lui Tyrion. Mercenarul arăta 
aproape respectabil în aceste zile. Părul negru îi era spălat 
şi pieptănat, era proaspăt bărbierit şi purta platoşa neagră 
de ofiţer al Rondului de Noapte. Pe umeri îi atârna mantia 
purpurie a Lannisterilor, împodobită cu mâini aurii. Tyrion 
i-o dăruise când l-a numit căpitan al gărzii sale personale. 

— Câţi petiţionari avem astăzi? se interesă el. 

— Treizeci şi ceva, răspunse Bronn. Cei mai mulţi au 
plângeri sau vor ceva, ca întotdeauna. i s-a întors 
favorita. 

Oftă. 

— Lady Tanda? 

— Pajul ei. Te invită din nou să iei cina cu ea. Veţi avea 
pulpă de vânat, zice, o pereche de gâşte umplute cu sos de 
dude, şi... 

— „fiica ei, îl completă Tyrion posac. Din clipa când 
sosise la Fortăreaţa Roşie, Lady Tanda îl vâna, înarmată cu 
un arsenal nesfârşit de plăcinte cu mreană, mistreți şi 
tocană cu cimbru şi smântână. Îi intrase cumva în cap 
ideea că lordul pitic ar fi consortul ideal pentru fiica sa, 
Lollys, o fată masivă, moale, redusă la minte, despre care 
se zvonea că era încă fecioară la cei treizeci şi trei de ani 
ai săi. 

— Transmite-i refuzul meu politicos. 

— N-ai poftă de gâscă umplută? rânji Bronn răutăcios. 

— Poate că ar trebui să mănânci gâsca şi să te însori cu 
fata. Sau, şi mai bine, trimite-l pe Shagga. 

— Shagga mai degrabă ar mânca fata şi s-ar căsători 
cu gâsca, remarcă Bronn. Oricum, Lollys e mai grea decât 
el. 

— Asta cam aşa e, recunoscu Tyrion în timp ce 
pătrundeau în umbra unei pasarele acoperite dintre două 
turnuri. Cine altcineva mă mai doreşte? 

Mercenarul deveni mai serios. 


282 


— E un cămătar din Braavos, cu hârtii bizare şi chestii 
dintr-astea, care cere să fie primit la rege în legătură cu 
plata unui împrumut. 

— De parcă Joff ar şti să numere peste douăzeci. 
Trimite-l la Degețel, va găsi el o cale să-l pună pe fugă. 
Altcineva? 

— Un lord de la Trident. Zice că oamenii tatălui tău i- 
au incendiat cetatea, i-au siluit nevasta şi i-au ucis toţi 
ţăranii. 

— Mi se pare că asta se numeşte război. Tyrion 
mirosea că era mâna lui Gregor Clegane, a lui Ser Amory 
Lorch sau a celuilalt câine al iadului, favoritul tatălui său, 
Qohorik. Ce vrea de la Joffrey? 

— Alţi ţărani, răspunse Bronn. A bătut tot drumul ca să 
se laude cât de loial este el şi să cerşească o recompensă. 

— Îmi voi face timp pentru el mâine dimineaţă. Fie că 
era loial cu adevărat, fie că era doar disperat, un lord 
riveran nemulţumit ar putea fi de folos. Vezi să i se dea o 
cameră confortabilă şi o masă caldă. Trimite-i şi o pereche 
nouă de cizme, dintr-acelea bune, un dar din partea 
Regelui Joffrey. O dovadă de generozitate nu strică 
niciodată. 

Bronn încuviinţă scurt. 

— Mai e şi un grup mare de brutari, măcelari şi 
legumicultori care cer zgomotos să fie ascultați. 

— Le-am spus ultima oară, n-am nimic să le dau. La 
Debarcaderul Regelui sosea doar o cantitate redusă de 
mâncare, destinată în cea mai mare parte castelului şi 
garnizoanei. Preţurile crescuseră revoltător de mult la 
legume, făină şi fructe, iar Tyrion nu voia să se gândească 
la ce fel de carne ar putea să intre în oalele crâşmelor de 
la Fundătura Puricilor. Peşte, spera. Aveau încă râul şi 
marea... cel puţin până când venea Lordul Stannis. 

— Vor protecţie. Noaptea trecută, un brutar a fost copt 
în propriul său cuptor. Gloata susţinea că cerea prea mult 
pe pâine. 

— Şi e adevărat? 

— Nu are cum să nege. 

283 


— Nu l-au mâncat, nu-i aşa? 

— Nu, din câte am auzit. 

— Data viitoare o vor face, zise Tyrion neîndurător. Le 
voi da ce protecţie pot. Mantiile aurii... 

— Oamenii susţin că în mulţime erau mantii aurii, 
răspunse Bronn. Cer să vorbească cu regele în persoană. 

— Nebuni! Tyrion îi alungase cu vorbe politicoase, 
nepotul său i-ar alunga cu bice şi cu sulițe. Era cât p-aci să 
îngăduie asta... Dar, nu, nu îndrăznea. Mai devreme sau 
mai târziu, Debarcaderul Regelui va fi atacat de un 
duşman sau altul, şi ultimul lucru pe care îl voia era să 
aibă trădători între zidurile oraşului. Spune-le că Regele 
Joffrey le împărtăşeşte îngrijorarea şi va face tot ce poate 
pentru ei. 

— Vor pâine, nu promisiuni. 

— Dacă le dau astăzi pâine, mâine voi avea de două ori 
mai mulţi la poartă. Altcineva? 

— Un frate în negru, de la Zid. Administratorul susţine 
că a adus o mână putrezită într-un vas. 

Tyrion schiţă un zâmbet. 

— Mă miră că nu a mâncat-o nimeni. Presupun că ar 
trebui să-l primesc. Nu cumva e Yoren? 

— Nu. Un cavaler, Thorne. 

— Ser Alliser Thorne? Dintre toţi fraţii în negru pe care 
îi cunoscuse la Zid, lui Tyrion Lannister îi plăcuse cel mai 
puţin Ser Alliser Thorne. Un om aspru, ursuz, prea plin de 
sine. M-am răzgândit, nu cred că vreau să-l văd pe Ser 
Alliser chiar acum. Găseşte-i o cameră ferită, unde nimeni 
nu a schimbat aşternuturile de un an, şi mai lasă-i mâna să 
putrezească puţin. 

Bronn râse zgomotos şi plecă să-şi vadă de treburi, în 
timp ce Tyrion se căznea să urce scările şerpuitoare. Când 
trecu şchiopătând prin curtea exterioară, auzi bariera- 
ghilotină ridicându-se cu un huruit. Sora lui, însoţită de o 
suită numeroasă, aştepta la poarta principală. 

Călare pe armăsarul ei alb, Cersei era cu mult mai 
înaltă decât el, o zeiţă în verde. 


284 


— Frate, strigă ea fără căldură în glas. Regina nu era 
mulţumită de felul în care Tyrion se ocupase de Janos 
Slynt. 

— Înălţimea Ta. Tyrion făcu o reverență. Eşti 
încântătoare în dimineaţa aceasta. 

Coroana îi era aurie, mantia de hermină. Membrii 
suitei stăteau călare în spatele ei: Ser Boros Blount din 
Garda Regală, cu cămaşa albă cu solzi şi obişnuita-i privire 
încruntată, Ser Balon Swann, cu arcul atârnat de şaua cu 
încrustaţii de argint, Lordul Gyles Rosby, cu tusea lui 
hârâită, mai rea ca oricând, Hallyne, Profetul Breslei 
Alchimiştilor şi cel mai nou favorit al reginei, vărul lor, Ser 
Lancel Lannister, scutierul răposatului ei soţ, ridicat la 
rang de cavaler la insistenţele văduvei sale. Vylarr şi 
douăzeci de străjeri îi escortau. 

— Încotro te îndrepţi astăzi, surioară? întrebă Tyrion. 

— Fac un tur al porţilor, să cercetez noile catapulte şi 
aruncătoarele de flăcări. N-aş vrea să fim cu toţii la fel de 
indiferenți la problemele apărării oraşului cum pari a fi tu. 
Cersei îl fixă cu ochii ei verzi, limpezi, frumoşi chiar şi 
când priveau cu dispreţ. Am fost informată că Renly 
Baratheon a plecat din Highgarden. Se îndreaptă către 
drumul rozei, cu toată oştirea în urma lui. 

— Varys mi-a spus acelaşi lucru. 

— Ar putea ajunge aici când va fi lună plină. 

— Nu în ritmul relaxat în care înaintează acum, o 
asigură Tyrion. Se ospătează în fiecare seară la alt han şi 
face câte un popas la fiecare răscruce. 

— Şi cu fiecare zi tot mai mulţi oameni i se alătură. Se 
zice că oastea lui este acum de o sută de mii de oameni. 

— Asta pare destul de mult. 

— Are în spatele lui forţa Capătului Furtunii şi a Casei 
Highgarden, nătărăule, i-o trânti Cersei. Toţi lorzii stegari 
ai Casei Tyrell, în afară de familia Redwyne, şi pentru asta 
trebuie să-mi mulţumeşti mie. Atâta vreme cât îi am pe 
acei gemeni blestemaţi ai săi, Lordul Paxter se va pitula la 
Arbor şi se va socoti norocos să stea deoparte. 


285 


— Păcat că l-ai lăsat pe Cavalerul Florilor să îţi alunece 
printre drăgălaşele degete. Totuşi, Renly are şi alte 
preocupări în afară de noi. Tatăl nostru la Harrenhal, Robb 
Stark la Riverrun... De-aş fi în locul lui, aş face aproape la 
fel. Aş avansa, aş face paradă de putere, să vadă regatul, 
aş urmări, aş aştepta. Mi-aş lăsa rivalii să se bată între ei, 
în timp ce eu aş aştepta să-mi vină vremea. Dacă Stark ne 
înfrânge, sudul va cădea în mâinile lui Renly ca o pleaşcă 
din partea zeilor, fără să piardă niciun om. lar dacă merge 
pe partea cealaltă, poate să ne atace când suntem mai 
slabi. 

Cersei nu era satisfăcută: 

— Vreau să-l faci pe tata să-şi aducă armata la 
Debarcaderul Regelui. 

Unde nu va fi de niciun folos, dar te va face pe tine să 
te simţi ocrotită. 

— Când am fost eu în stare să-l fac pe tata să mă 
asculte? 

Cersei ignoră întrebarea. 

— Şi când ai de gând să-l eliberezi pe Jaime? Face cât o 
sută ca tine. 

Tyrion zâmbi strâmb: 

— Nu-i spune asta Doamnei Stark, te implor. Nu vom 
avea o sută ca mine de dat în schimb. 

— Tata trebuie să fi fost nebun să te trimită pe tine. 
Eşti mai mult decât nefolositor. Cersei smuci hăţurile şi îşi 
întoarse bidiviul. leşi pe poartă la trap, cu mantia de 
hermină fluturând în urma ei. Suita o urmă în mare grabă. 

De fapt, Renly Baratheon nu-l înspăimânta pe Tyrion 
nici pe jumătate cât fratele său, Stannis. Renly era iubit de 
oamenii de rând, dar nu mai condusese niciodată o oştire 
la luptă. Pe de altă parte, Stannis era dur, rece, 
neînduplecat. De-ar avea cum să afle ce se petrecea la 
Piatra Dragonului... Dar niciunul dintre pescarii pe care îi 
plătise să spioneze insula nu se întorsese şi până şi 
informatorii pe care eunucul pretindea că i-a plasat în casa 
lui Stannis erau îngrijorător de tăcuţi. Totuşi, carenele 
dungate ale galerelor din Lys fuseseră văzute în larg, iar 

286 


Varys avea informaţii din Myr despre căpitani ai unor 
corăbii de mercenari care s-au pus în slujba Pietrei 
Dragonului. Dacă Stannis atacă pe mare, în timp ce fratele 
lui, Renly, ia porțile cu asalt, curând vor înălța capul lui 
Joffrey într-o ţeapă. Mai rău, capul meu va fi lângă al lui. 
Un gând deprimant. Ar trebui să facă planuri cum să o 
scoată pe Shae în siguranţă din oraş, în caz de pericol. 

Podrick Payne stătea în faţa uşii solariului său, fixând 
podeaua cu privirea. 

— E înăuntru, anunţă el cu ochii pe catarama de la 
centura lui Tyrion. În solariu. Stăpâne. lartă-mă. 

Tyrion oftă: 

— Uită-te la mine, Pod. Mă enervează când vorbeşti cu 
prohabul meu. Cine e în solariu? 

— Lordul Degețel. Podrick reuşi să-l privească repede 
în faţă, apoi îşi plecă ochii în grabă. Voiam să spun, Lordul 
Petyr, Lordul Baelish. Maestrul monedelor. 

— Vorbeşti despre el de parcă ar fi mai mulţi. Băiatul 
se cocoşă, ca trăsnit, făcându-l pe Tyrion să se simtă 
aberant de vinovat. 

Lordul Petyr era aşezat pe scaunul de la fereastră, 
languros şi elegant, într-o jiletcă somptuoasă de culoarea 
prunei şi o capă de satin galben, cu o mână înmănuşată pe 
genunchi. 

— Regele vânează iepuri cu arbaleta, zise el. Iepurii 
câştigă. Vino să vezi. 

Tyrion fu nevoit să se ridice pe vârfuri ca să vadă. Jos, 
un iepure mort zăcea pe pământ, un altul, smucindu-şi 
urechile lungi, era pe cale să iasă din bătaia săgeţii, lângă 
el. Săgeţi folosite stăteau pe pământul înţesat, ca nişte 
paie împrăştiate de furtună. 

— Acum! strigă Joff. Organizatorul de jocuri eliberă 
iepurele pe care îl ţinea şi se îndepărtă ţopăind. Joffrey 
trase piedica. Săgeata rată la jumătate de metru. Iepurele 
rămase pe picioarele din spate, cu nările fremătând. 
Înjurând, Joff învârti roata, ca să tragă coarda înapoi, dar 
animalul plecase înainte să apuce să încarce. Altul! 
Organizatorul întinse mâna în cuşcă. Iepurele lăsă o dâră 


287 


neagră pe pietre, în timp ce lovitura grăbită a lui Joffrey 
aproape îl plesni pe Ser Preston în burtă. 

Degețel întoarse capul. 

— Băiete, îţi place pateul de iepure? îl întrebă pe 
Podrick Payne. 

Pod îşi îndreptă privirea către cizmele musafirului, 
încălțări frumoase, din piele roşie, împodobite cu 
arabescuri: 

— De mâncat, stăpâne? N 

— Investeşte în oale, îl sfătui Degețel. In curând iepurii 
vor năpădi castelul. O să mâncăm carne de iepure de trei 
ori pe zi. 

— Mai bine decât carne de şobolan sau aşchii de lemn, 
zise Tyrion. Pod, lasă-ne singuri. Dacă Lordul Petyr nu 
doreşte cumva o băutură răcoritoare. 

— Nu, mulţumesc. Degețel îşi flutură zâmbetul ironic. 
Bea cu piticul, se spune, şi te vei trezi umblând pe Zid. 
Negrul îmi evidenţiază paloarea bolnăvicioasă. 

Nu te teme, domnul meu, gândi Tyrion, nu la Zid m-am 
gândit pentru tine. Se aşeză într-un scaun înalt, căptuşit, şi 
spuse: 

— Eşti foarte elegant astăzi, stăpâne. 

— Mă simt ofensat. Mă străduiesc să arăt elegant în 
fiecare zi. 

— Jiletca e nouă? 

— Da. Ai un spirit de observaţie foarte bun. 

— Mov şi galben. Sunt culorile Casei tale? 

— Nu. Dar omul se plictiseşte să poarte aceleaşi culori 
de dimineaţa până seara, sau cel puţin mie aşa mi se pare. 

— Ai şi un cuţit frumos. 

— Vorbeşti serios? Degețel avea o privire maliţioasă. 
Scoase cuțitul şi îl privi nepăsător, de parcă nu l-ar mai fi 
văzut niciodată. Oțel Valyrian şi o teacă din os de dragon. 
Totuşi, un fleac. Este al tău, dacă îţi place. 

— Al meu? Tyrion îl privi lung. Nu, cred că nu. 
Niciodată. Stie, nemernicul. Ştie, şi ştie că eu ştiu şi crede 
că nu-l pot atinge. 


288 


Dacă vreodată un om se îmbrăcase în aur, acesta era 
Petyr Baelish, nu Jaime Lannister. Celebra armură a lui 
Jaime era doar oţel aurit, dar Degețel, ah... Tyrion învățase 
câteva lucruri despre dragul de Petyr, spre îngrijorarea sa 
crescândă. 

Cu zece ani în urmă, Jon Arryn îi dăduse o mică 
sinecură la vamă, unde Lordul Petyr se remarcase curând 
aducând de zece ori mai multe venituri decât oricare alt 
perceptor al regelui. Regele Robert era un risipitor 
prodigios. Un om ca Petyr Baelish, care avea darul de a 
freca doi dragoni de aur unul de altul pentru a naşte un al 
treilea, era de nepreţuit pentru Mâna lui. Ascensiunea lui 
Degețel a fost iute ca săgeata. În trei ani de la venirea lui 
la curte, era maestru al monedelor şi membru al consiliului 
mic, iar astăzi veniturile coroanei erau de zece ori cât 
fuseseră sub predecesorul său, deşi datoriile coroanei 
deveniseră şi ele imense. Petyr Baelish era un adevărat 
maestru scamator. 

O, a fost deştept! Nu a colectat pur şi simplu aurul, ca 
să-l încuie într-o vistierie. A cumpărat căruţe, prăvălii, 
corăbii, case. A cumpărat grâne când erau din belşug şi a 
vândut pâine când era penurie. A cumpărat lână din nord, 
pânză din sud şi dantelă din Lys, le-a pus la păstrare, le-a 
mutat, le-a vopsit, le-a vândut. Dragonii de aur se năşteau 
şi se înmulţeau, iar Degețel îi împrumuta şi îi aducea 
înapoi acasă cu vârf. Şi între timp, şi-a pus oamenii lui 
peste tot. Chelarii erau ai lui, toţi patru. Trezorierul 
Regelui şi Balanța Regelui erau oameni numiţi de el. 
Funcţionarii care răspundeau de toate cele trei monetării. 
Şefii de port, arendaşii, comisarii vamali, neguţătorii de 
lână, perceptorii, comisarii de bord, neguţătorii de vin, 
nouă din zece îi aparţineau lui Degețel. În general, erau 
oameni de condiţie medie, fii de negustori, de lorzi 
mărunți, uneori chiar străini, dar judecând după 
rezultatele lor, erau mult mai capabili decât predecesorii 
lor de obârşie nobilă. 

Nimeni nu s-a gândit vreodată să pună aceste numiri 
sub semnul întrebării, şi de ce ar fi făcut-o? Degețel nu era 


289 


o ameninţare pentru nimeni. Un bărbat deştept, zâmbitor, 
amabil, prieten cu toată lumea, mereu capabil să găsească 
oricât aur cerea regele sau Mâna lui, şi totuşi, de obârşie 
joasă, doar cu un pas mai sus decât un cavaler rătăcitor, 
nu era un om de temut. Nu avea lorzi stegari la care să 
apeleze, nicio armată de escorte, vreo cetate mare sau 
proprietăţi de care să pomenească şi nici perspective 
pentru o căsătorie importantă. 

Dar îndrăznesc eu să-l ating? se întrebă Tyrion. Chiar 
dacă este un trădător? Nu era pe deplin convins că putea, 
cu atât mai puţin acum, când se dezlănţuia războiul. Cu 
timpul, i-ar putea înlocui pe oamenii lui Degețel cu propriii 
lui oameni în poziţiile cheie, dar... 

Din curte răsună un strigăt. 

— Ah, Înălţimea Sa a ucis iepurele, remarcă Lordul 
Baelish. 

— Fără îndoială, un iepure leneş, zise Tyrion. Domnul 
meu, ai fost crescut la Riverrun. Am auzit spunându-se că 
ai crescut aproape de familia Tully. 

— Se poate spune aşa. Mai ales de fete. 

— Cât de aproape? 

— Le-am luat fecioria. E destul de aproape? 

Minciuna - Tyrion era destul de sigur că era o 
minciună - i-a fost servită cu un asemenea aer de 
nonşalanţă încât aproape că puteai s-o crezi. Se poate să fi 
fost Catelyn Stark cea care a minţit? Despre dezvirginarea 
ei şi despre pumnal? Cu trecerea anilor, Tyrion îşi dăduse 
seama că nimic din ceea ce era simplu şi neînsemnat nu 
era adevărat. 

— Fiicele Lordului Hoster nu mă iubesc, mărturisi el. 
Mă îndoiesc că ar pleca urechea la propunerea pe care le- 
aş face-o. Dar, venind de la tine, aceleaşi cuvinte ar putea 
să le sune mai dulce în urechi. 

— Asta depinde de cuvinte. Dacă vrei s-o oferi pe Sansa 
în schimbul fratelui tău, n-ai decât să-i iroseşti altcuiva 
timpul. Joffrey nu şi-ar preda niciodată jucăria, iar Lady 
Catelyn nu e atât de proastă încât să-l dea pe Regicid în 
schimbul unei copilițe. 


290 


— Am de gând s-o găsesc şi pe Arya. Am pus oamenii 
mei să o caute. 

— A căuta nu înseamnă a găsi. A 

— Voi ţine minte asta, domnul meu. In orice caz, am 
sperat s-o lămureşti pe Lady Lysa. Pentru ea am o ofertă 
mai bună. 

— Lysa e mai maleabilă decât Catelyn, e adevărat... 
dar, de asemenea, şi mai fricoasă. Am înţeles că te urăşte. 

— Crede că are motive întemeiate. Când am fost 
oaspetele ei la Eyrie, a insistat că i-am ucis soţul şi n-a fost 
dispusă să asculte dezminţirile. Se aplecă în faţă. Dacă i l- 
aş da pe adevăratul ucigaş al lui Jon Arryn, s-ar putea să 
fie mai îngăduitoare cu mine. 

Degețel sări în picioare. 

— Adevăratul ucigaş? Mărturisesc că mă faci curios. La 
cine te referi? 

Era rândul lui Tyrion să zâmbească. 

— Darurile le dau prietenilor mei pe gratis. Lysa Arryn 
va trebui să priceapă asta. 

— Îi ceri prietenia sau săbiile? 

— Ambele. 

Degețel îşi mângâie barba netedă. 

— Lysa are şi ea necazurile ei. Clanurile atacă din 
Munţii Lunii, cu oştiri mai numeroase ca niciodată... şi mai 
bine înarmate. 

— Catastrofal, spuse Tyrion, care îi înarmase. Aş putea 
s-o ajut. Un cuvânt de-al meu... 

— Şi cât ar costa-o acest cuvânt? 

— Vreau ca Lady Lysa şi fiii ei să-l recunoască pe 
Joffrey ca rege, să-i jure credinţă şi să... 

— ...să declare război împotriva clanurilor Stark şi 
Tully. Degețel clătină din cap. Asta-i necazul tău, 
Lannister. Lysa nu-şi va trimite niciodată cavalerii 
împotriva Riverrunului. 

— Nici nu i-aş cere asta. Nu ducem lipsă de duşmani. 
Aş folosi puterea ei ca să mă opun Lordului Renly sau 
Lordului Stannis, dacă s-ar mişca de la Piatra Dragonului. 
În schimb, îi voi oferi dreptate pentru Jon Arryn şi pace în 

291 


Vale. Chiar l-aş numi pe acel fiu îngrozitor al ei Păzitor al 
Estului, aşa cum a fost tatăl său. Vreau să-l] văd zburând, îi 
şopti în amintire un glas de băiat. Şi, ca să pecetluiesc 
înţelegerea, i-o voi da pe nepoata mea. 

Avu plăcerea să vadă o expresie de uimire sinceră în 
ochii verzi-cenuşii ai lui Petyr Baelish. 

— Myrcella? 

— Când va ajunge la vârsta cuvenită, se poate căsători 
cu micul Lord Robert. Până atunci, va fi sub tutela 
Doamnei Lysa la Eyrie. 

— Şi ce părere are Înălţimea Sa Regina despre această 
mişcare? Când Tyrion ridică din umeri, Degețel izbucni în 
râs. Mă gândeam eu. Eşti un omuleţ periculos, Lannister. 
Da, aş putea să-i cânt Lysei acest cântec. Din nou 
zâmbetul viclean, privirea maliţioasă. Dacă aş vrea. 

Tyrion clătină din cap, ştiind că Degețel nu putea 
suporta o tăcere lungă. 

— Aşadar, continuă Lordul Petyr după o pauză, peste 
măsură de arogant, mie ce-mi pică? 

— Harrenhalul. 

Era interesant să-i priveşti chipul. Tatăl Lordului Petyr 
fusese cel mai mărunt dintre lorzii mărunți, bunicul său, 
un cavaler rătăcitor fără patrie, care nu avea mai mult de 
câţiva acri de pământ stâncos pe ţărmul bătut de vânturi 
al Degetelor. Harrenhal era una dintre poamele cele mai 
bogate ale celor Şapte Regate, cu pământuri întinse, 
bogate şi fertile, cu castelul său imens, mai grozav ca 
oricare din regat... şi atât de mare încât umbrea 
Riverrunul, locul unde Petyr Baelish fusese crescut de 
Casa Tully, doar ca să fie alungat pe neaşteptate, când 
îndrăznise să-şi ridice privirea la fiica Lordului Hoster. 

Degețel îşi luă un scurt răgaz, pentru a-şi aranja capa, 
dar Tyrion zări acel licăr de dorinţă în ochii lui şireţi de 
pisică. Îl am la mână, ştia el. 

— Harrenhal e blestemat, spuse Lordul Petyr după o 
clipă, străduindu-se să pară plictisit. 

— Atunci rade-l din temelii şi construieşte din nou, 
după placul tău. Nu vei duce lipsă de bani. Am de gând să 

292 


te fac lord vasal al Tridentului. Aceşti lorzi riverani au 
dovedit că nu pot fi de încredere. Lasă-i să-şi arate 
loialitatea pentru pământurile lor. 

— Chiar şi clanul Tully? 

— Dacă va mai rămâne vreun Tully când vom termina. 

Degețel arăta ca un băieţel care tocmai luase pe furiş o 
muşcătură dintr-un fagure de miere. ÎIncerca să se 
ferească de albine, dar mierea era atât de dulce! Har- 
renhal şi toate pământurile şi veniturile sale. 

— Dintr-o lovitură, mă vei face unul dintre cei mai mari 
lorzi ai regatului. Nu că aş fi nerecunoscător, domnul meu, 
dar... de ce? 

— Mi-ai slujit sora cu multă credinţă în problema 
succesiunii. 

— La fel a făcut şi Janos Slynt, căruia acelaşi castel de 
la Harrenhal i-a fost acordat de curând, doar ca să-i fie 
răpit când n-a mai fost de folos. 

Tyrion începu să râdă. 

— M-ai prins, domnul meu. Ce pot să spun? Am nevoie 
de tine să mi-o dai pe Lady Lysa, nu de Janos Slynt. Dădu 
din umeri, încovoiat. Te prefer pe tine instalat la 
Harrenhal decât pe Renly aşezat pe Tronul de Fier. Ce ar 
putea fi mai limpede? 

— Ce, într-adevăr? Îţi dai seama că s-ar putea să fiu 
nevoit să mă culc din nou cu Lysa Arryn ca să-i obţin 
consimţământul la această căsătorie? 

— Sunt sigur că nu vei fi indiferent la această misiune. 

— l-am spus odată lui Ned Stark că, atunci când te 
trezeşti gol lângă o femeie urâtă, singurul lucru pe care 
poţi să-l faci e să închizi ochii şi să duci treaba până la 
capăt. Degețel îşi întinse degetele şi privi în ochii strâmbi 
ai lui Tyrion. Dă-mi două săptămâni să-mi închei afacerile 
şi să fac aranjamentele ca să plec cu o corabie către 
Oraşul Pescăruşilor. 

— Ar fi tocmai bine. 

Oaspetele său se ridică. 

— A fost o dimineaţă de-a dreptul plăcută, Lannister. Şi 
profitabilă... pentru amândoi, sper. Făcu o plecăciune, 


293 


fluturându-şi capa într-un vârtej galben şi ieşi pe uşă cu 
pas grăbit. 

Doi, gândi Tyrion. 

Se duse sus, în dormitor, să-l aştepte pe Varys, care 
urma să-şi facă apariţia în curând. Pe înserat, bănuia. 
Probabil la răsăritul lunii, deşi spera că nu atât de târziu. 
Spera s-o viziteze pe Shae în seara aceasta. Fu plăcut 
surprins când Galt, de la Ciorile de Piatră, îl informă, după 
nicio oră, că bărbatul pudrat se afla la uşa lui. 

— Eşti un om crud să-l faci pe Marele Maester să se 
agite aşa, îl dojeni eunucul. Omul nu poate ţine un secret. 

— Ce aud acolo este o cioară care cheamă corbul 
negru? Sau ai prefera să nu auzi ce i-am propus lui Doran 
Martell? 

Varys chicoti. 

— Poate că mi-au şoptit păsărelele mele. 

— Chiar aşa? Voia să audă asta. Continuă. 

— Oamenii din Dorne s-au ţinut până acum departe de 
aceste războaie. Doran Martell şi-a adunat flamurile, dar 
nimic mai mult. Ura sa faţă de Casa Lannister este bine 
cunoscută şi toată lumea crede că i se va alătura Lordului 
Renly. Tu vrei să-l faci să se răzgândească. 

— Toate acestea sunt lucruri evidente, zise Tyrion. 

— Singura enigmă este ce i-ai putut oferi în schimbul 
supunerii. Prinţul e un om sentimental, şi îi plânge şi acum 
pe sora sa Elia şi pe dulcele ei copil. 

— Tata mi-a spus cândva că un lord nu-şi lasă niciodată 
sentimentele să stea în calea ambiţiei... şi întâmplător 
avem un scaun gol în consiliul mic, acum că Lordul Janos a 
dispărut. 

— Un loc în consiliu nu e de disprețuit, recunoscu 
Varys, dar va fi destul ca să facă un om mândru să uite de 
uciderea surorii sale? 

— De ce să uite? zâmbi Tyrion. l-am promis că i-i voi 
preda pe ucigaşii surorii sale, vii sau morţi, cum preferă. 
După ce se va sfârşi războiul, bineînţeles. 

Varys îi aruncă o privire vicleană. 


294 


— Micuţele mele păsări mi-au şoptit că Prinţesa Elia a 
strigat... un anumit nume... când au venit după ea. 

— Un secret mai e un secret dacă îl cunoaşte toată 
lumea? La Casterly Rock era un lucru cunoscut că Gregor 
Clegane îi ucisese pe Elia şi pe cu copilul ei. Se spune că a 
violat-o, având mâinile încă pătate de sângele şi de creierii 
copilului ei. 

— Acest secret este omul credincios al nobilului tău 
tată. 

— Tatăl meu ar fi primul care să-ţi spună că cincizeci 
de mii de oameni din Dorne valorează cât un câine turbat. 

Varys se lovi peste obrazul pudrat. 

— Şi dacă Prinţul Doran cere şi sângele lordului care a 
dat ordinul, nu numai al cavalerului care a săvârşit fapta... 

— Robert Baratheon a condus rebeliunea. Toate 
ordinele au venit de la el, până la urmă. 

— Robert nu a fost la Debarcaderul Regelui. 

— Nici Doran Martell. 

— Aşadar, sânge pentru mândria lui, un scaun pentru 
ambiţie. Aur şi pământ, se înţelege de la sine. O ofertă 
dulce.... dar dulciurile pot fi otrăvite. Dacă aş fi în locul lui, 
aş cere ceva în plus, înainte de-a întinde mâna după acest 
fagure de miere. O dovadă de bună-credinţă, o pavăză 
sigură împotriva trădării. Varys îşi afişă cel mai 
dezgustător zâmbet. Pe care anume i-l vei da, mă întreb. 

Tyrion oftă. 

— Ştii, nu-i aşa? 

— Dacă pui aşa problema, da. Tommen. N-ai cum să le- 
o dai pe Myrcella şi lui Doran Martell şi Lysei Arryn în 
acelaşi timp. 

— Aminteşte-mi să nu mă mai joc niciodată cu tine de-a 
ghicitul. Trişezi. 

— Prinţul Tommen e un băiat bun. 

— Dacă-l smulg de lângă Cersei şi Joffrey cât mai e 
încă tânăr, s-ar putea chiar să devină un bărbat bun. 

— Şi un rege bun? 

— Joffrey este rege. 


295 


— Iar Tommen e moştenitor, dacă se întâmplă ceva rău 
cu Înălţimea Sa. Tommen, care are o fire atât de dulce şi 
mai cu seamă... maleabilă. 

— Ai o minte bănuitoare, Varys. N 

— Voi lua asta drept compliment, domnul meu. In orice 
caz, Prințul Doran nu va fi insensibil la marea onoare pe 
care i-o faci. Foarte abil lucrat, aş spune... cu un singur 
cusur. 

Piticul râse: 

— Numit Cersei. 

— Ce valoare are coroana în comparaţie cu dragostea 
unei mame pentru rodul dulce al pântecelui ei? Poate că, 
pentru gloria Casei sale şi pentru siguranţa regatului, 
regina ar putea fi lămurită să-i trimită fie pe Tommen, fie 
pe Myrcella. Dar amândoi? Cu siguranţă, nu. 

— Ceea ce nu ştie Cersei nu-mi va face rău niciodată. 

— Şi dacă Înălţimea Sa ti-ar descoperi intenţiile înainte 
ca planurile tale să fie puse la punct? 

— Păi, răspunse el, atunci aş şti că omul care i-a spus 
îmi e cu siguranţă duşman. lar când Varys chicoti, Tyrion 
gândi: Trei. 


296 


SANSA 


Vino în pădurea zeilor diseară, dacă vrei să mergi 
acasă. 

Cuvintele erau la a suta citire aceleaşi care fuseseră la 
prima, atunci când Sansa descoperise bucata împăturită 
de pergament sub perna ei. Nu ştia cum ajunsese acolo 
sau cine o trimisese. Biletul era nesemnat, nesigilat, iar 
scrisul îi era necunoscut. Strânse pergamentul la piept şi 
îşi repetă vorbele, cu glas şoptit: 

— „Vino în pădurea zeilor diseară, dacă vrei să mergi 
acasă.” 

Ce putea să însemne asta? Ar trebui să ducă biletul la 
regină, să dea dovadă că e ascultătoare? Agitată, se frecă 
pe stomac. Urma vineţie pe care i-o lăsase Ser Meryn 
pălise, devenind de-un galben urât, şi încă o durea. Era 
vina ei. Trebuia să înveţe să-şi ascundă mai bine 
sentimentele, ca să nu-l înfurie pe Joffrey. Când a auzit că 
Pezevenghiul l-a trimis pe Lordul Slynt la Zid, a uitat de 
sine şi a spus: „Sper să-l prindă Ceilalţi.” Regelui nu i-a 
plăcut. 

Vino în pădurea zeilor diseară, dacă vrei să mergi 
acasă. 

Sansa se rugase cu atâta ardoare! Putea, oare, să fie 
acesta răspunsul? În sfârşit, un cavaler adevărat trimis s-o 
salveze? Poate că era unul dintre gemenii Redwyne, sau 
neînfricatul Ser Balon Swann, sau chiar Beric Dondarrion 
- tânărul lord de care se îndrăgostise prietena ei, Jeyne 
Poole -, cu părul lui roşcat-auriu şi o puzderie de stele pe 
mantia-i neagră. 

Vino în pădurea zeilor diseară, dacă vrei să mergi 
acasă. 

Dacă era o glumă crudă de-a lui Joffrey, ca în ziua când 
a dus-o sus, pe metereze, să-i arate capul tatălui ei? Sau 


297 


poate era o cursă subtilă, ca să arate că nu e loială. Dacă 
s-ar duce în pădurea zeilor, l-ar găsi oare pe Ser Ilyn 
Payne, aşteptând-o în tăcere sub un copac al inimii, cu 
Gheaţă în mână, privind cu ochii săi palizi să vadă dacă 
vine? 

Vino în pădurea zeilor diseară, dacă vrei să mergi 
acasă. 

Când uşa se deschise, îşi vâri iute biletul sub cearceaf 
şi se aşeză pe el. Era slujitoarea ei, fata sfioasă cu părul 
moale, castaniu. 

— Ce vrei? o întrebă Sansa. 

— Stăpâna vrea o baie în seara asta? 

— Un foc, cred... Simt un frison. Tremura, deşi ziua 
fusese fierbinte. 

— Cum doreşti. 

Sansa o urmări pe fată cu priviri bănuitoare. Oare 
văzuse biletul? Oare ea i-l pusese sub pernă? Nu era ea, 
probabil, părea o fată proastă, nu una pe care ai pune-o să- 
ti transmită mesajele secrete, dar Sansa nu o cunoştea. 
Regina îi schimba servitorii o dată la două săptămâni, ca 
să se asigure că nu se împrietenea cu niciunul. 

Când focul ardea în cămin, Sansa îi mulţumi scurt fetei 
şi îi porunci să iasă. Fata se supuse repede, ca de obicei, 
dar Sansa hotări că avea o privire vicleană. Fără îndoială, 
va alerga s-o informeze pe regină, sau poate pe Varys. 
Toate slujnicele o spionau, era sigură de asta. 

Rămasă singură, azvârli biletul în foc, privind cum 
pergamentul se răsuceşte şi se înnegreşte. Vino în pădurea 
zeilor diseară, dacă vrei să mergi acasă. Se duse la 
fereastră. Jos, vedea un cavaler scund, înveşmântat într-o 
armură gălbuie şi o mantie albă, grea, plimbându-se pe 
podul mobil. Judecând după statură, nu putea fi decât Ser 
Preston Greenfield. Regina îi dăduse Sansei libertate de 
mişcare în castel, dar şi aşa, dacă ar fi încercat să 
părăsească Citadela lui Maegor la această oră din noapte, 
Ser Preston ar vrea să ştie unde se duce. Ce i-ar putea 
spune? Dintr-odată, se bucură că a ars biletul. 


298 


Îşi desfăcu rochia şi se vâri în pat, dar nu adormi. Oare 
mai era acolo? se întrebă. Cât timp va aştepta? Era un gest 
atât de crud să-i trimită un bilet şi să nu-i spună nimic. 
Gândurile i se învârteau în cap. A 

De-ar avea pe cineva care să-i spună ce să facă... li 
lipsea Septa Mordane şi, încă şi mai mult, Jeyne Poole, 
prietena ei cea mai bună. Septa plătise cu capul, împreună 
cu ceilalţi, pentru crima de a sluji Casa Stark. Sansa nu 
ştia ce s-a întâmplat cu Jeyne, care dispăruse din camerele 
ei după aceea, fără să se mai pomenească nimic despre ea. 
Încerca să nu se gândească la ele prea des, dar uneori era 
năpădită de amintiri, şi atunci îi era greu să-şi stăpânească 
lacrimile. Din când în când, Sansei îi era dor chiar şi de 
sora ei. Arya trebuia să fi ajuns deja la Winterfell, unde 
probabil dansa, cosea şi se juca cu Bran şi cu micul Rickon 
sau, dacă voia, călărea prin oraşul iernii. Şi Sansei îi era 
îngăduit să călărească, dar numai în curtea interioară a 
castelului, şi era plictisitor să te învârţi toată ziua într-un 
cerc. 

Era trează ca lumina zilei când auzi strigătele. La 
început îndepărtate, pe urmă tot mai puternice. Multe 
glasuri ţipând laolaltă. Nu putea distinge cuvintele. Se au- 
zeau şi cai, tropot de paşi, ordine. Se furişă la fereastră şi 
văzu oameni alergând pe ziduri, cu sulițe şi torţe în mâini. 
Treci înapoi în pat, îşi spuse Sansa, nu e nimic care să te 
privească, e doar vreo nouă tulburare în oraş. La fântână 
se discuta în ultimul timp numai despre tulburările din 
oraş. Oamenii dădeau năvală, fugind din calea războiului, 
şi mulţi nu aveau alt mod de a supravieţui decât să 
jefuiască şi să se ucidă unii pe alţii. Du-te la culcare. 

Dar când privi, cavalerul alb dispăruse, podul care 
traversa şanţul secat era coborât, dar rămăsese nepăzit. 

Sansa se răsuci pe călcâie fără să stea pe gânduri şi 
aleargă la şifonier. O, ce fac? se întrebă, în timp ce se 
îmbrăca. E o nebunie. Vedea pe zidurile de apărare 
luminile mai multor torţe. Oare veniseră, în sfârşit, Stannis 
şi Renly să-l omoare pe Joffrey şi să revendice tronul 
fratelui lor? Dacă era aşa, străjerii vor ridica podul mobil 


299 


despărţind Citadela lui Maegor de castelul exterior. Sansa 
îşi aruncă pe umeri o mantie simplă, gri, şi luă cuțitul cu 
care obişnuia să taie carnea. Dacă e vreo cursă, mai bine 
mor decât să-i mai las să-mi facă rău, îşi spuse. Ascunse 
cuțitul sub mantie. 

O coloană de spadasini în mantii roşii trecu, în timp ce 
Sansa se furişă afară în noapte. Aşteptă până când se 
îndepărtară destul de mult înainte de a traversa iute ca o 
săgeată podul mobil, nestrăjuit. În curte, oamenii îşi 
încheiau centurile şi îşi potriveau şeile pe cai. Il zări pe 
Ser Preston lângă grajduri, cu alţi trei bărbaţi din garda 
regală, cu mantii albe, strălucitoare ca luna plină, 
ajutându-l pe Joffrey să-şi pună armura. Când îl zări pe 
rege, rămase cu răsuflarea tăiată. Din fericire, el nu o 
observă. Ţipa să i se aducă sabia şi arbaleta. 

Zgomotul se estompă, pe măsură ce Sansa se adânci 
tot mai mult în castel, fără să îndrăznească să privească 
înapoi, de teamă că Joffrey s-ar putea să o zărească... sau, 
mai rău, să o urmărească. Scările şerpuitoare se răsuceau 
în faţa ei, brăzdate de fâşii de lumină pâlpâitoare dinspre 
ferestrele înguste de deasupra. Când ajunse sus, răsufla 
greu. Cobori în josul unei colonade întunecoase şi se 
propti de un perete să-şi tragă sufletul. Când ceva i se 
frecă de picior, sări înnebunită de spaimă, însă era doar o 
pisică, un motan negru, jerpelit, cu o ureche muşcată. 
Animalul o scuipă şi se îndepărtă în salturi. 

Când ajunse în pădurea zeilor, zgomotele erau stinse, 
doar un răpăit de oţel şi un vuiet îndepărtat. Sansa îşi 
strânse mantia în jurul trupului. Aerul era înviorat de 
mirosul de pământ şi frunze. Lui Lady i-ar fi plăcut locul 
acesta, gândi Sansa. Pădurea zeilor avea ceva sălbatic, 
chiar şi aici, în inima castelului din inima oraşului, simţeai 
cum zeii te privesc cu o mie de ochi nevăzuţi. 

Sansa se simţea mai apropiată de zeii mamei sale decât 
de cei ai tatălui. lubea statuile, picturile pe sticlă 
plumbuită, parfumul de tămâie arsă, septonii cu robele şi 
cristalele lor, jocul magic al curcubeielor pe deasupra 
altarelor încrustate cu sidef, onix şi safir. Totuşi, nu putea 


300 


nega că pădurea zeilor avea şi ea o anumită putere. Mai cu 
seamă noaptea. Ajută-mă, se rugă ea, trimite-mi un 
prieten, un adevărat cavaler care să mă apere... 

Se duse de la un copac la altul, pipăind cu degetele 
coaja aspră. Frunzele îi ştergeau obrajii. Venise oare prea 
târziu? El n-ar fi plecat atât de repede, nu-i aşa? Dar 
fusese vreodată aici? Să rişte să strige? Totul părea atât de 
tăcut, atât de liniştit... 

— M-am temut că nu vei veni, copilă. 

Sansa se răsuci. Din umbră ieşi un bărbat îndesat, cu 
ceafa groasă, târşâindu-şi picioarele. Purta o haină 
cenuşie, cu gluga trasă pe ochi, dar când o fâşie îngustă de 
lumină îi atinse obrazul, îl recunoscu pe dată, după pielea 
pătată şi urzeala de vinişoare sparte de dedesubt. 

— Ser Dontos, spuse ea, cu răsuflarea întretăiată. Tu ai 
fost? 

— Da, doamna mea. Când Sansa se apropie, îi simţi 
duhoarea acră de vin în respiraţie. Eu. Întinse mâna. 

Sansa se dădu înapoi. 

— Nu. Işi vâri mâna sub mantie, către cuțitul ascuns. 
Stai... Ce vrei cu mine? 

— Doar să te ajut, zise Dontos, aşa cum m-ai ajutat tu 
pe mine. 

— Eşti beat, nu-i aşa? 

— Doar o cupă de vin, să-mi fac curaj. Dacă mă prind 
acum, o să mă jupoaie. 

Și mie ce-mi vor face? Sansa se pomeni gândindu-se 
din nou la Lady. Ea ar fi putut mirosi minciuna, ea ar fi 
putut, dar era moartă. Tata o omorâse, din pricina Aryei. 
Trase cuțitul şi îl ţinu în faţă cu ambele mâini. 

— Ai de gând să mă înjunghii? întrebă Dontos. 

— Da, răspunse ea. Spune-mi cine te-a trimis. 

— Nimeni, draga mea. Jur pe onoarea mea de cavaler. 

— Cavaler? Joffrey decretase că Dontos nu va mai fi 
cavaler, ci doar un simplu bufon, mai neînsemnat chiar 
decât Băiatul Lunii. De ce mi-ar trimite un bătrân nebun şi 
betiv? 


301 


— Asta merit, deşi... ştiu că e ciudat, dar... în toţi aceşti 
ani, cât am fost cavaler, am fost cu adevărat un bufon, iar 
acum, că sunt bufon, cred... cred că aş putea să găsesc 
dorinţa de a fi din nou cavaler, dulce doamnă. Şi toate 
acestea datorită ţie... graţiei şi curajului tău. Tu m-ai 
salvat, nu numai de Joffrey, dar şi de mine însumi. Glasul i 
se pierdu. Cântăreţii spun că a mai fost cândva un bufon 
care a fost cel mai mare cavaler dintre toţi... 

— Florian, şopti Sansa. O străbătu un fior. 

— Iubită doamnă, voi fi Florianul tău, zise Dontos cu 
umilinţă, căzând în genunchi în faţa ei. 

Încet, Sansa coborî cuțitul. Îşi simţea capul neobişnuit 
de uşor, de parcă ar fi plutit. E o nebunie să mă încred în 
acest bețivan, dar dacă îi întorc spatele, voi mai avea 
vreodată o asemenea ocazie? 

— Cum... cum vei face asta? Cum mă vei duce de aici? 

Ser Dontos îşi ridică faţa, privind-o. 

— Să te scot din castel va fi partea cea mai grea. Odată 
ce te vei afla afară, există corăbii care te vor duce acasă. 
Ar trebui să găsesc banii şi să fac pregătirile, asta e tot. 

— Am putea pleca acum? întrebă ea, neîndrăznind să 
spere. 

— Chiar în noaptea asta? Nu, doamna mea, mă tem că 
nu. Mai întâi trebuie să găsesc o cale sigură să te scot din 
castel la momentul potrivit. Nu va fi nici uşor, nici repede. 
Sunt cu ochii şi pe mine. Îşi linse buzele cu nervozitate. 
Vrei să laşi deoparte cuțitul? 

Sansa îşi vâri cuțitul sub mantie. 

— Ridică-te, ser. 

— Mulţumesc, doamna mea. Ser Dontos se ridică în 
picioare împleticindu-se şi îşi şterse pământul şi frunzele 
de pe genunchi. Nobilul tău tată a fost un bărbat adevărat, 
cum n-a mai cunoscut regatul, dar eu am stat deoparte şi i- 
am lăsat să-l ucidă, am stat cu braţele încrucişate... Şi 
totuşi, când Joffrey a avut de gând să mă omoare, tu ai 
ridicat glasul. Doamnă, eu n-am fost niciodată erou, aşa 
cum n-au fost nici Ryam Redwyne, nici Barristan cel 
Viteaz. N-am câştigat turniruri, nici renume în război, dar 


302 


am fost cândva cavaler, iar tu m-ai ajutat să-mi amintesc 
ce înseamnă asta. Viaţa mea este un lucru neînsemnat, dar 
îţi aparţine. Ser Dontos aşeză o mână pe trunchiul noduros 
al unui copac al inimii. Sansa îl vedea cum tremură. Jur în 
faţa zeilor tatălui tău că te voi trimite acasă. 

A jurat. Un jurământ solemn, în faţa zeilor. 

— Atunci... mă voi lăsa în mâinile tale. Dar cum îmi voi 
da seama când e timpul să plec? Îmi vei trimite din nou un 
bilet? 

Ser Dontos privi împrejur cu nervozitate. 

— Riscul e prea mare. Trebuie să vii aici, în pădurea 
zeilor. Cât de des vei putea. Acesta e locul cel mai sigur. 
Singurul loc sigur. Nicăieri altundeva. Nu în camerele tale 
sau ale mele, nici pe scări, nici în grădină, nici măcar dacă 
aparent suntem singuri. Pietrele au urechi la Fortăreaţa 
Roşie şi doar aici putem vorbi liber. 

— Numai aici, spuse Sansa. O să ţin minte. 

— Şi dacă îţi voi părea crud, batjocoritor sau indiferent 
când suntem priviţi, iartă-mă, copilă. Am un rol de jucat, 
iar tu trebuie să faci la fel. Un singur pas greşit şi capetele 
noastre vor împodobi zidurile, aşa cum s-a întâmplat cu 
capul tatălui tău. 

Sansa încuviinţă: 

— Înţeleg. 

— Va trebui să fii curajoasă şi puternică... şi 
răbdătoare; mai presus de toate, răbdătoare. 

— Voi fi, promise ea, dar, te rog... fă-o cât de repede 
poţi. Mă tem... 

— Şi eu, spuse Ser Dontos, cu un zâmbet stins. lar 
acum trebuie să pleci, înainte să ţi se simtă lipsa. 

— Nu vii cu mine? 

— Mai bine să nu fim văzuţi împreună. 

Incuviinţând, Sansa făcu un pas, apoi se întoarse 
agitată şi aşeză cu blândeţe un sărut pe obrazul lui, cu 
ochii închişi. 

— Florian al meu, şopti ea. Zeii mi-au auzit rugăminţile 
mele. 


303 


Alergă pe malul râului, pe lângă mica bucătărie şi prin 
curtea porcilor, cu paşii grăbiţi pierzându-se dincolo de 
guiţatul porcilor în ţarcuri. Acasă, gândi ea, acasă, mă va 
duce acasă, va avea grijă de mine, Florian al meu. 
Cântecele despre Florian şi Jonquil erau preferatele ei. 
Florian era şi el urât, deşi nu era atât de bătrân. 

Alerga năvalnic în josul treptelor unduitoare, când un 
bărbat se ivi din spatele unei intrări ascunse. Sansa se 
ciocni de el şi îşi pierdu echilibrul. Degete de fier o 
apucară de încheietură, înainte să cadă, şi o voce gravă îi 
scrâşni în urechi: 

— E drum lung să te rostogoleşti pe scări în jos, micuță 
pasăre. Vrei să ne omori pe amândoi? Râsul lui era aspru, 
ca lama unui ferăstrău tăind în piatră. Poate că da. 

Câinele. 

— Nu, domnul meu, scuze, n-aş face asta niciodată. 
Sansa îşi feri privirea, dar era prea târziu, el îi văzuse faţa. 
Te rog, mă doare. Încercă să se elibereze din strânsoare. 

— Şi ce face mica pasăre a lui Joff în toiul nopţii, 
zburând pe scări în jos? Când Sansa nu răspunse, el o 
scutură. Unde ai fost? 

— În p-p-pădurea zeilor, domnul meu, răspunse ea, 
neîndrăznind să mintă. M-am rugat, m-am rugat pentru 
tata şi... pentru rege, m-am rugat să nu fie rănit. : 

— Mă crezi atât de beat încât să cred aşa ceva? li 
eliberă brațul din strânsoare, balansându-se pe picioare, 
cu fața arsă, îngrozitoare, brăzdată de dâre de lumină şi 
întuneric. 

— Eşti aproape femeie.... chipul, sânii, eşti şi mai 
înaltă, aproape... Ah, eşti încă o păsărică proastă, nu-i aşa? 
Cânţi ce cântece te învaţă... Cântă-mi un cântec. Un 
cântec despre cavaleri şi fete frumoase. Îţi plac cavalerii, 
nu-i aşa? 

O speria. 

— A-adevăraţii cavaleri, domnul meu. 

— Adevărații cavaleri, o luă el în răspăr. lar eu nu sunt 
lord mai mult decât sunt cavaler. E nevoie să-ţi vâr asta în 
cap cu forţa? Clegane se clătină, gata să cadă. O, Zei, 


304 


înjură el, prea mult vin. Ţie îţi place vinul, păsărică? Vinul 
adevărat? O carafă de vin roşu, sec, întunecat ca sângele, 
e tot ceea ce îi trebuie unui bărbat. Sau unei femei. Incepu 
să râdă, clătinându-şi capul. Beat ca un câine, lua-m-ar 
naiba. Haide acum. Înapoi în colivie, micuță pasăre. Te duc 
eu. Te voi apăra, pentru rege. Câinele o împinse, 
neaşteptat de blând, şi cobori în urma ei. Când ajunseră 
jos, căzuse într-o tăcere meditativă, de parcă ar fi uitat de 
prezenţa ei. 

Când se apropiară de Citadela lui Maegor, Sansa intră 
în panică observând că podul era acum ocupat de Ser 
Boros Blount. Coiful său alb, înalt, se întoarse anevoie la 
sunetul paşilor lor. Sansa se dădu înapoi. Ser Boros era cel 
mai aprig dintre străjerii Gărzii Regale, un bărbat urât, cu 
o fire dezgustătoare, numai priviri amenințătoare şi fălci 
încleştate. 

— N-ai de ce să te temi de el, fetiţo. Câinele aşeză pe 
umărul ei o mână grea. Chiar dacă vopseşti în dungi o 
broască râioasă, tot nu devine tigru. 

Ser Boros îşi ridică viziera. 

— Ser, unde... 

— Lua-te-ar naiba, ser Boros. Tu eşti cavalerul, nu eu. 
Eu sunt câinele regelui, mai ţii minte? 

— Regele şi-a căutat câinele mai devreme. 

— Câinele a băut. Era rândul tău noaptea asta să-l 
aperi, ser. Al tău şi al celorlalţi fraţi ai mei. 

Ser Boros se întoarse către Sansa: 

— Cum de nu eşti în camera ta la ora aceasta, doamnă? 

— M-am dus în pădurea zeilor să mă rog pentru 
siguranţa regelui. Minciuna sună mai bine de data asta, 
aproape verosimil. 

— Ai vrea să doarmă în gălăgia asta? zise Clegane. 
Care a fost necazul? 

— Nebuni la poartă, mărturisi Ser Boros. Nişte oameni 
slobozi la gură au răspândit vestea pregătirilor pentru 
ospățul de nuntă al lui Tyrek, iar acestor nenorociţi le-a 
intrat în cap că ar trebui să petreacă şi ei. Înălţimea Sa a 
dat o raită şi i-a trimis valvârtej. 

305 


— Viteaz băiat, zise Clegane, cu o mişcare spasmodică 
a gurii. 

Să vedem cât de viteaz va fi când va avea de-a face cu 
fratele meu, gândi Sansa. Câinele o conduse peste podul 
mobil. În timp ce îşi urmau drumul întortocheat în josul 
scărilor, Sansa îl întrebă: 

— De ce-i laşi să-ţi spună câine? Nu vrei să laşi pe 
nimeni să-ţi spună cavaler. 

— Îmi plac mai mult câinii decât cavalerii. Tatăl tatălui 
meu a fost îngrijitorul adăpostului de animale de la 
Casterly Rock. Într-un an de toamnă, Lordul Tytos s-a 
vârât între o leoaică şi prada ei. Pe leoaică o durea în fund 
de blazonul Casei Lannister. Femela a sfâşiat iapa lordului 
şi ar fi făcut la fel şi cu el, dar bunicul a venit cu câinii de 
vânătoare. Trei dintre câini au murit, alergând leoaica. 
Bunicul a pierdut un picior, aşa că Lannister l-a răsplătit 
pentru asta cu pământuri şi un turn, şi i-a luat fiul ca să 
facă din el un cavaler. Cei trei câini de pe stindardul 
nostru sunt cei trei care au murit în iarba îngălbenită a 
toamnei. Un copoi şi-ar da viaţa pentru tine, dar nu te-ar 
minţi niciodată. Şi te va privi drept în faţă. O apucă de sub 
maxilar, ridicându-i bărbia, ciupind-o dureros cu degetele. 
Şi asta e mai mult decât sunt în stare păsărelele, nu-i aşa? 
Nu mi-am căpătat cântecul. 

— Eu... eu ştiu un cântec despre Florian şi Jonquil. 

— Florian şi Jonquil. Un nebun şi târfa lui. Scuteşte-mă. 
Dar într-o zi o să-mi cânţi un cântec, fie că vrei sau nu. 

— Am să-ţi cânt bucuroasă. 

Sandor Clegane pufni. 

— O făptură drăgălaşă şi o mincinoasă atât de 
nepricepută. Un câine poate să miroasă minciuna. Priveşte 
în jurul tău şi adulmecă bine. Sunt cu toţii mincinoşi aici, 
şi fiecare dintre ei mai priceput decât tine. 


306 


ARYA 


Când se cocoţă pe cea mai înaltă creangă, Arya putu să 
vadă coşurile de fum iţindu-se printre copaci. Acoperişuri 
de paie se îngrămădeau pe malul lacului şi al pârâiaşului 
care se vărsa în el, iar un ponton de lemn pătrundea în apă 
lângă o clădire lungă, joasă, cu un acoperiş de ţiglă. 
Continuă să se caţere, până ce creanga începu să se 
îndoaie sub greutatea ei. Nicio barcă nu era legată de 
ponton, dar zărea spirale subţiri de fum ridicându-se din 
câteva hornuri şi o parte dintr-o căruţă ieşind în spatele 
unui grajd. 

Aici se află cineva. Arya îşi muşcă buza. Toate celelalte 
aşezări pe care le întâlniseră în cale fuseseră goale şi 
pustii. Ferme, sate, castele, hambare, nu avea importanţă. 
Dacă fusese ceva de pârjolit, Lannisterii pârjoliseră, dacă 
fusese de omorât, omorâseră. Incendiaseră şi pădurile 
acolo unde au putut, deşi frunzele erau încă verzi şi umede 
de la ploile recente, iar focurile nu se răspândiseră. Ar fi 
ars şi lacul dacă ar fi putut, remarcase Gendry, şi Arya ştia 
că avea dreptate. În noaptea evadării, flăcările oraşului 
străluciseră atât de puternic pe luciul apei, încât aveai 
impresia că lacul luase, într-adevăr, foc. 

Când, în noaptea următoare, îşi făcură curaj să se 
furişeze înapoi între dărâmături, nu mai rămăsese nimic, 
doar pietre înnegrite, case distruse şi cadavre. În unele 
locuri, dâre palide de fum se mai ridicau din cenuşă. 
Plăcintă Fierbinte îi implorase să nu se întoarcă, iar 
Lommy i-a numit nebuni şi a jurat că Ser Amory îi va 
prinde şi-i va omori şi pe ei, dar Lorch şi oamenii lui 
plecaseră de mult când au ajuns ei la fortăreață. Au găsit 
porţile sfărâmate, zidurile parţial demolate, iar înăuntru 
zăceau cadavre neîngropate, împrăştiate peste tot. O 
privire i-a fost lui Gendry îndeajuns. 


307 


— Sunt morţi cu toţii, spuse el. Şi câinii le-au dat 
târcoale, priviţi. 

— Sau lupii. 

— Câini, lupi, nu are importanţă. Aici s-a terminat. 

Dar Arya nu a vrut să plece până ce nu l-au găsit pe 
Yoren. Nu se putea să-l fi omorât pe el, îşi spusese, era 
prea puternic, prea aspru şi, în plus, era frate al Rondului 
de Noapte. I-a spus asta lui Gendry, în timp ce au căutat 
printre cadavre. 

Lovitura de topor care l-a omorât îi despicase craniul, 
dar barba lungă, încâlcită, nu putea fi a altcuiva, nici 
veşmintele peticite, nespălate şi atât de decolorate încât 
erau mai mult gri decât negre. Ser Amory Lorch nu s-a 
gândit mai mult să-şi îngroape propriii morţi decât se 
gândise să-i îngroape pe cei ucişi de el, iar trupurile a 
patru ostaşi ai lui Lannister se aflau aşezate grămadă 
lângă cel al lui Yoren. Arya s-a întrebat de câţi fusese 
nevoie ca să-l doboare. 

Urma să mă ducă acasă, gândi ea în timp ce îi săpau 
bătrânului groapa. Erau prea mulţi morţi ca să-i îngroape 
pe toţi, dar cel puţin Yoren trebuia să aibă un mormânt, 
insistase Arya. Urma să mă ducă în siguranţă la Winterfell, 
îmi promisese. O parte din ea simţea nevoia să plângă. 
Cealaltă parte voia să-l lovească. 

Gendry fusese cel care s-a gândit la turnul lordului, iar 
cei trei au fost trimişi de Yoren să-l ocupe. Au fost şi ei 
atacați, dar turnul circular avea o singură intrare, o uşă 
aflată la cel de-al doilea etaj, la care se ajungea pe o scară. 
Odată scara trasă înăuntru, oamenii lui Ser Amory nu 
puteau să ajungă la ei. Lannisterii au stivuit lemne la baza 
turnului, de jur-împrejur, şi le-au dat foc, dar piatra nu 
ardea, iar Lorch nu avusese răbdare să-i ucidă prin 
înfometare. Cutjack a deschis uşa la strigătele lui Gendry, 
iar când Kurz a spus că ar fi mai bine să forţeze drumul 
spre nord decât să se întoarcă, Arya se agăţase de 
speranţa că ar mai putea ajunge la Winterfell. 

Ei bine, acest sat nu era Winterfell, dar acele 
acoperişuri de paie promiteau căldură şi adăpost, şi poate 

308 


şi ceva mâncare, dacă erau destul de curajoşi să rişte. 
Dacă nu cumva acolo se află Lorch. Are cai, probabil că a 
călătorit mai repede decât noi. 

Privi din copac vreme îndelungată, sperând să vadă 
ceva: un om, un cal, o flamură, orice ar fi putut-o ajuta să 
afle. De câteva ori zări mişcare, dar clădirile erau prea 
departe şi nu puteai fi sigur. O dată, foarte limpede, auzi 
nechezatul unui cal. 

Văzduhul era plin de păsări, în cea mai mare parte 
ciori. De departe, nu erau mai mari decât muştele, rotindu- 
se şi fâlfâind din aripi pe deasupra acoperişurilor de paie. 
Către est, Ochiul Zeilor era o peliculă de albastru brăzdat 
de lumina soarelui, care acoperea jumătate din lume. In 
unele zile, când îşi croiau încet drum pe malul mlăştinos 
(Gendry nu voia să parcurgă nici măcar o porţiune de 
drum, iar Plăcintă Fierbinte şi Lommy considerau că avea 
dreptate), Arya simţea chemarea lacului. Voia să se arunce 
în acele ape albastre, liniştite, să se simtă din nou curată, 
să înoate, să se bălăcească şi să se tolănească la soare. 
Dar nu îndrăznea să se dezbrace în văzul tuturor, nici 
măcar ca să-şi spele hainele. La sfârşitul zilei, stătea ade- 
sea pe o piatră şi îşi bălăbănea picioarele în apa rece. În 
sfârşit, îşi aruncase pantofii crăpaţi şi mucegăiţi. La 
început i-a fost greu să umble desculţă, dar băşicile i se 
spărseseră, rănile i se vindecaseră şi tălpile îi erau 
bătătorite. Noroiul o gâdila între degete şi îi plăcea să 
simtă pământul sub picioare când umbla. 

De acolo, de sus, putea vedea o mică insulă împădurită, 
departe, la nord-est. La treizeci de picioare de țărm, trei 
lebede negre alunecau pe luciul apei, atât de liniştite... 
Nimeni nu le spusese că a început războiul, iar lor nici că 
le păsa de oraşele incendiate şi de oamenii măcelăriți. Le 
privi cu jind. O parte din ea îşi dorea să fie lebădă. 
Cealaltă parte dorea să mănânce o lebădă. Mâncase de 
dimineaţă nişte pastă de ghindă şi o mână de gândaci. 
Gândacii nu erau atât de răi după ce te obişnuiai cu ei. 
Viermii erau mai răi, dar nu atât de răi ca o durere de 
stomac după zile în şir fără hrană. Gândacii erau uşor de 


309 


găsit, nu trebuia decât să loveşti o piatră cu piciorul. Arya 
mâncase un gândac odată, când era mică, doar ca s-o facă 
pe Sansa să ţipe, aşa că nu se temuse să-l mănânce pe al 
doilea. Nici Nevăstuică nu era sensibilă, dar Plăcintă 
Fierbinte a vomitat gândăcelul pe care a vrut să-l înghită, 
iar Lommy şi Gendry nici nu voiau să încerce. În ziua 
precedentă, Gendry a prins o broască şi a împărţit-o cu 
Lommy, iar cu câteva zile înainte, Plăcintă Fierbinte găsise 
mure şi golise tot tufişul, dar în general se hrăneau cu apă 
şi ghindă. Kurz îi învățase cum să folosească pietrele şi să 
facă un fel de pastă de ghindă. Avea un gust oribil. 

Işi dorea ca braconierul să nu fi murit. El ar fi ştiut mai 
multe despre păduri decât toţi ceilalţi la un loc, dar se 
alesese cu o săgeată în umăr în timp ce trăgea înăuntru 
scara, la turn. Tarber îi învelise rana cu muşchi şi nămol 
din lac, şi o zi sau două Kurz a jurat că rana era un fleac, 
chiar dacă pe gât carnea i se înnegrea, iar maxilarul şi 
pieptul îi erau năpădite de umflături sângerii. Pe urmă, 
într-o dimineaţă, n-a mai găsit puterea să se ridice, iar în 
dimineaţa următoare era mort. 

L-au îngropat sub un morman de pietre, iar Cutjack a 
avut pretenţia să-i ia sabia şi cornul, în timp ce Tarber s-a 
servit cu arcul, cizmele şi cuțitul lui. Au luat tot când au 
plecat. La început au crezut că cei doi s-au dus doar să 
vâneze, că se vor întoarce curând cu vânatul şi-i vor hrăni 
pe toţi. Dar au aşteptat ce-au aşteptat, până când, în cele 
din urmă, Gendry i-a convins să meargă mai departe. 
Poate că Tarber şi Cutjack se gândiseră că vor avea mai 
multe şanse fără un cârd de orfani de păstorit. Probabil că 
aşa şi era, dar asta n-o împiedica să-i urască pentru că i-au 
părăsit. 

Sub copac, Plăcintă Fierbinte lătră ca un câine. Kurz le 
spusese să folosească între ei sunete de animale drept 
semnale. Un vechi truc de braconier, le spusese el, dar a 
murit înainte de-a apuca să-i înveţe cum să scoată bine 
sunetele.  Ciripiturile lui  Plăcintă Fierbinte erau 
îngrozitoare. Lătratul suna mai bine, dar nu cu mult. 


310 


Arya sări de pe creanga înaltă pe una aflată dedesubt, 
cu mâinile depărtate, ca să-şi ţină echilibrul. Un dansator 
pe apă nu cade niciodată. Uşor, cu degetele de la picioare 
răsucite strâns în jurul crengii, făcu câţiva paşi, sări jos, pe 
o ramură mai mare, pe urmă îşi legănă o mână după alta 
prin desişul de frunze, până ce ajunse la trunchi. Coaja era 
aspră sub palme şi sub degetele picioarelor. Cobori 
repede, sărind şi rostogolindu-se la aterizare. 

Gendry îi întinse mâna ca s-o ajute să se ridice. 

— Ai stat acolo, sus, multă vreme. Ce ai putut vedea? 

— Un sat de pescari, o aşezare mică, la nord, de-a 
lungul țărmului. Douăzeci şi şase de acoperişuri de paie şi 
unul de ţiglă am numărat. Am văzut o parte dintr-o căruţă. 
E cineva acolo. 

Nevăstuică ieşi târâş din tufişuri. Lommy o numise aşa. 
Spunea că arăta ca o nevăstuică, ceea ce nu era adevărat, 
dar nu puteau s-o numească la infinit fetiţa plângăcioasă, 
după ce, în sfârşit, se oprise din plâns. Era murdară pe 
gură. Arya spera că nu mâncase iarăşi noroi. 

— Ai văzut oameni? întrebă Gendry. 

— Numai  acoperişuri, recunoscu Arya, dar unele 
hornuri fumegau şi am auzit un cal. Nevăstuică îi cuprinse 
piciorul cu braţele, agăţându-se strâns. Făcea asta uneori. 

— Dacă sunt oameni, este mâncare, spuse Plăcintă 
Fierbinte, foarte zgomotos. Gendry îi spunea mereu să 
vorbească mai încet, dar degeaba. Poate că ne-ar da şi 
nouă. 

— Poate că ne-ar şi omori, spuse Gendry. 

— Nu şi dacă ne predăm, răspunse Plăcintă Fierbinte, 
plin de speranţă. 

— Acum vorbeşti ca Lommy. 

Lommy Mâini Verzi stătea proptit între două rădăcini 
groase, la poalele unui stejar. Fusese lovit de o săgeată în 
gamba dreaptă, în timpul luptei de la fortăreață. La 
sfârşitul zilei următoare, fu nevoit să meargă şchiopătat, 
într-un picior, cu un braţ în jurul lui Gendry, iar acum nu 
putea face nici măcar asta. Au tăiat crengi ca să-i facă o 


311 


lectică, dar să-l poarte era greu şi lent, iar el scâncea la 
fiecare scuturătură. 

— Trebuie să ne predăm, spuse el. Asta ar fi făcut 
Yoren. Ar fi trebuit să deschidă porţile, aşa cum i-au cerut. 

Arya se săturase să-l asculte pe Lommy perorând 
despre cum ar fi capitulat Yoren. Numai despre asta 
vorbea când îl duceau cu lectica, despre asta, despre pi- 
ciorul lui şi despre stomacul gol. 

Plăcintă Fierbinte fu de acord. 

— l-au spus lui Yoren să deschidă porţile, i-au cerut 
asta în numele regelui. Trebuie să faci ceea ce ţi se cere în 
numele regelui. A fost vina acelui bătrân puturos. Dacă s- 
ar fi predat, ne-ar fi lăsat în pace. 

Gendry se încruntă. 

— Cavalerii şi lorzii se iau prizonieri unii pe alţii şi 
plătesc răscumpărări, dar nu le pasă dacă unii ca voi se 
predau sau nu. Se întoarse către Arya: Ce altceva ai mai 
văzut? 

— Dacă e un sat de pescari, ne vor vinde peşte, pun 
rămăşag. 

Lacul era plin de peşti, dar nu aveau cu ce să-i prindă. 
Arya încerca să-şi folosească mâinile, aşa cum îl văzuse 
făcând pe Koss, dar peştii erau mai iuți decât porumbeii, 
iar apa juca feste ochilor ei. 

— Nu ştiu dacă sunt peşti. Arya o trase de părul 
încâlcit pe Nevăstuică, gândindu-se că ar fi mai bine să-l 
taie. Lângă apă sunt ciori. E un cadavru pe acolo. 

— Peşti duşi la mal, spuse Plăcintă Fierbinte. Dacă 
ciorile îi mănâncă, sunt sigur că putem şi noi. 

— Ar trebui să prindem nişte ciori, am putea să le 
mâncăm pe ele. Am putea să facem un foc şi să le frigem 
ca pe nişte pui de găină. 

Gendry avea un aer fioros când se încrunta. Barba îi 
crescuse, neagră şi ţepoasă. 

— Am spus fără focuri. 

— Lui Lommy îi e foame, se văicări Plăcintă Fierbinte, 
şi mie la fel. 

— Tuturor ne este foame, zise Arya. 


312 


— Tie nu îţi este, scuipă Lommy de jos, de unde se afla. 
Duhneşti a viermi. 

Arya ar fi putut să-l lovească în rană. 

— Ţi-am spus că voi scoate viermi din pământ şi pentru 
tine, dacă vrei. 

Lommy făcu o mutră scârbită. 

— Dacă n-ar fi piciorul, aş vâna nişte mistreți pentru 
noi toţi. 

— Nişte mistreți, îl batjocori ea. Ai nevoie de o ţepuşă, 
de cai şi de câini, de oameni care să hăituiască mistrețul 
din adăpost. 

Tatăl ei obişnuia să vâneze mistreți în pădurea lupilor, 
cu Robb şi Jon. O singură dată l-a luat şi pe Bran, dar 
niciodată n-a luat-o pe Arya, chiar dacă era mai mare. 
Septa Mordane spunea că vânătoarea de mistreți nu e 
pentru femei, iar mama i-a promis doar că, atunci când va 
fi mai mare, s-ar putea să aibă propriul ei şoim. Acum era 
mai mare, dar dacă ar avea un şoim, l-ar mânca. 

— Ce ştii tu despre vânătoarea de mistreți? o întrebă 
Plăcintă Fierbinte. 

— Mai multe decât tine. 

Gendry nu avea niciun chef să asculte ciorovăielile lor. 
_ — Tăceţi, amândoi. Trebuie să mă gândesc ce să fac. 
Intotdeauna părea chinuit când încerca să gândească, de 
parcă l-ar fi durut îngrozitor. 

— Predă-te, spuse Lommy. 

— Ţi-am spus să termini cu predatul. Nu ştim cine e 
acolo. Poate că vom fura nişte mâncare. 

— Lommy ar fi putut să fure, dacă nu era piciorul, 
spuse Plăcintă Fierbinte. În oraş a fost hoţ. 

— Un hoţ nepriceput, răspunse Arya, altfel nu l-ar fi 
prins. 

Gendry privi soarele, mijindu-şi ochii. 

— Seara e cel mai bun moment să ne furişăm înăuntru. 
Voi merge să dau o raită când se întunecă. 

— Nu, mă duc eu, spuse Arya. Tu faci prea multă 
gălăgie. 

Gendry făcu din nou acea mutră chinuită. 

313 


— Vom merge amândoi. 

— Arry ar trebui să meargă, interveni Lommy. Se 
furişează mai bine decât tine. 

— Vom merge amândoi, am spus. 

— Şi dacă nu vă întoarceţi? Plăcintă Fierbinte nu mă 
poate duce singur, ştiţi că nu poate... 

— Şi sunt lupi, adăugă Plăcintă Fierbinte. l-am auzit 
noaptea trecută, când am stat de veghe. Păreau aproape. 

Arya îi auzise şi ea. Adormise între crengile unui ulm, 
dar urletul lupilor o trezise. A rămas trează o oră bună, 
ascultându-i, cu fiori pe şira spinării. 

— Şi nici măcar nu ne laşi să facem foc ca să-i ţinem la 
distanţă, se plânse Plăcintă Fierbinte. Nu-i corect să ne 
laşi pradă lupilor. 

— Nu vă lasă nimeni, spuse Gendry în silă. Lommy are 
sulița, dacă vin lupii, iar tu vei fi cu el. Mergem doar să 
vedem, atâta tot. Ne întoarcem. 

— Oricine ar fi, ar trebui să vă predaţi, se văicări 
Lommy. Am nevoie de o poţiune pentru picior, mă doare 
Tău. 

— Dacă vedem vreo poţiune pentru picior, o să ţi-o 
aducem, răspunse Gendry. Arry, hai să mergem. Vreau să 
ajungem în apropiere înainte să apună soarele. Plăcintă 
Fierbinte, tu ţine-o pe Nevăstuică aici. Nu vreau să se ia 
după noi. 

— Data trecută m-a lovit. 

— O să te lovesc eu dacă n-o ţii aici. Fără să mai 
aştepte un răspuns, Gendry îşi puse coiful de oţel şi se 
îndepărtă. 

Arya fu nevoită să alerge ca să ţină pasul. Gendry era 
cu cinci ani mai mare şi cu treizeci de centimetri mai înalt 
decât ea, şi mai era şi lung de picioare. O vreme, Gendry 
nu spuse nimic, doar îşi croia drum printre copaci, cu un 
aer furios, făcând prea multă gălăgie. Dar, în cele din 
urmă, se opri şi spuse: 

— Cred că Lommy o să moară. 

Arya nu fu surprinsă. Kurz murise şi el din cauza rănii, 
şi fusese mult mai rezistent decât Lommy. Ori de câte ori 


314 


era rândul Aryei să ajute la cărat, simţea cât de caldă îi 
era pielea şi mirosea duhoarea pe care o răspândea 
piciorul lui. 

— Poate că vom găsi un maester... 

— Maesteri se găsesc numai în castele, şi chiar dacă ai 
găsi vreunul, nu şi-ar murdări mâinile cu unul ca Lommy. 
Gendry îşi feri capul de o ramură joasă. 

— Nu-i adevărat. 

Maester Luwin ar fi ajutat pe oricine ar fi venit la el, 
era sigură. 

— O să moară, şi cu cât moare mai repede, cu atât mai 
bine pentru noi ceilalţi. Ar trebui să-l abandonăm, aşa cum 
spune el. Dacă am fi răniţi tu sau eu, ştii că ne-ar părăsi. 
Coborâră o pantă abruptă şi se căţărară pe partea 
cealaltă, agăţându-se cu mâinile de rădăcini. M-am săturat 
să-l car şi m-am săturat de toată trăncăneala lui despre 
capitulare. Dacă ar putea sta în picioare, i-aş da un pumn 
între dinţi. Lommy nu foloseşte nimănui. Nici fata aia 
plângăcioasă nu e bună de nimic. 

— Las-o pe Nevăstuică în pace, e doar speriată şi 
înfometată, atâta tot. Arya aruncă o privire înapoi, dar de 
data aceasta fetiţa nu îi urmărea. Probabil că Plăcintă 
Fierbinte o ţinea bine, aşa cum îi spusese Gendry. 

— Nu e bună de nimic, repetă Gendry. Ea, Plăcintă 
Fierbinte şi Lommy ne încetinesc şi din cauza lor o să 
murim. Tu eşti singurul din toată trupa care e bun de ceva. 
Chiar dacă eşti fată. 

Arya încremeni. 

— Nu sunt fată! 

— Ba da, eşti. Crezi că sunt la fel de prost ca ei? 

— Nu, eşti şi mai prost. Rondul de Noapte nu primeşte 
fete, toată lumea ştie asta. 

— Este adevărat, nu ştiu de ce te-a adus Yoren, dar 
trebuie să fi avut vreun motiv. Totuşi, eşti fată. 

— Nu sunt! 

— Atunci scoate-ţi puţa şi fă pipi. Haide. 

— Nu simt nevoia să fac pipi. Dacă aş vrea, aş putea. 


315 


— Mincinoaso. Nu poţi să-ţi scoţi puţa pentru că nu ai 
aşa ceva. Înainte, când eram treizeci, n-am observat, dar 
mereu mergi în pădure să te uşurezi. Nu-l vezi pe Plăcintă 
Fierbinte să facă asta, şi nici pe mine. Dacă nu eşti fată, 
poate că eşti vreun eunuc. 

— Eunuc eşti tu. 

— Ştii că nu sunt, zâmbi Gendry. Vrei să-mi scot puţa şi 
să-ţi dovedesc? N-am nimic de ascuns. 

— Ba da, ai, izbucni Arya, înnebunită să schimbe 
subiectul despre penisul pe care nu-l avea. Mantiile aurii 
au fost pe urma ta la han, şi nu vrei să spui de ce. 

— Aş vrea să ştiu şi eu, cred că Yoren ştia, dar nu mi-a 
spus niciodată. De ce crezi totuşi că mă urmăreau? 

Arya îşi muşcă buza. Îşi aminti ce spusese Yoren în ziua 
în care i-a tăiat părul. Aştia, jumătate dintre ei, te-ar da pe 
mâna reginei cât ai zice peşte, pentru o favoare şi poate 
pentru câţiva arginţi. Cealaltă jumătate ar face la fel 
numai că te-ar viola mai întâi. Dar Gendry era altfel, 
regina îl voia şi pe el. 

— Îţi spun dacă îmi spui şi tu, zise ea obosită. 

— Arry, ţi-aş spune dacă aş şti... Chiar aşa te cheamă 
sau ai nume de fată? 

Arya fixă cu privirea rădăcina noduroasă de sub 
picioarele ei. Îşi dădea seama că se sfârşise cu 
prefăcătoria. Gendry ştia, iar ea nu avea nimic în pantaloni 
ca să-l convingă de contrariul. Putea să tragă Acul din 
teacă şi să-l doboare acolo unde stătea, sau să se încreadă 
în el. Nu era sigură că ar fi în stare să-l ucidă, chiar dacă 
ar încerca; avea şi el propria lui sabie, şi era cu mult mai 
puternic. Tot ceea ce îi rămăsese era adevărul. 

— Lommy şi Plăcintă Fierbinte nu trebuie să afle, zise 
Arya. 

— Nu vor afla, jură Gendry. Nu de la mine. 

— Arya. Fata îşi ridică ochii, privindu-l. Numele meu 
este Arya. Din Casa Stark. 

— Din Casa... Îi luă o clipă până ce reuşi să continue. 
Mâna Regelui purta numele de Stark. Cel pe care l-au ucis 
ca fiind trădător. 


316 


— N-a fost niciodată trădător. A fost tatăl meu. 

Gendry făcu ochii mari. 

— Aşadar, de aceea ai crezut... 

Arya încuviinţă. 

— Yoren mă ducea acasă, la Winterfell. 

— Eu... Păi atunci eşti de viţă nobilă... eşti o doamnă... 

Arya îşi opri privirea la hainele ei zdrenţuite şi la 
picioarele goale, crăpate şi bătătorite. Îşi văzu mizeria de 
sub unghii, crusta de pe coate şi zgârieturile de pe mâini. 
Septa Mordane nici măcar nu m-ar recunoaşte, sunt 
sigură. Poate Sansa, dar ea s-ar preface că nu mă 
recunoaşte. 

— Mama mea este o doamnă, la fel şi sora mea, dar eu 
nu am fost niciodată. 

— Ba da, ai fost. Eşti fiica unui lord şi ai locuit într-un 
castel, nu-i aşa? Şi tu... Zei, aveţi milă, eu niciodată... 
Dintr-odată, Gendry părea şovăitor, aproape temător. 
Toată discuţia aceea despre penisuri. N-ar fi trebuit să 
spun aşa ceva. Şi am urinat în faţa ta şi aşa mai departe. 
Eu... te rog să mă ierti, stăpână. 

— Încetează! şuieră Arya. Oare îşi bătea joc de ea? 

— Ştiu să mă port, stăpână, răspunse Gendry, 
încăpățânat ca întotdeauna. Ori de câte ori fetele de neam 
intrau în prăvălie cu taţii lor, stăpânul meu îmi spunea că 
trebuie să plec genunchiul şi să vorbesc numai când mi se 
adresează, şi să le spun stăpână. 

— Dacă începi să-mi spui stăpână, până şi Plăcintă 
Fierbinte îşi va da seama. Şi ar fi mai bine şi să continui să 
faci pipi în acelaşi fel. 

— Cum porunceşti, stăpână. 

Arya îi lovi pieptul cu ambele mâini. Gendry se 
împiedică de o piatră şi căzu cu o bufnitură. 

— Ce fel de fiică de lord mai eşti? întrebă el râzând. 

— Aşa. ÎI lovi în şold cu piciorul, dar nu reuşi decât să-l 
facă să râdă şi mai tare. Râzi cât vrei, eu mă duc să văd 
cine e în sat. Soarele coborâse deja în spatele copacilor, 
înserarea se va lăsa într-o clipită. De data aceasta, Gendry 
fu cel nevoit să ţină pasul cu ea. 


317 


— Simti mirosul? îl întrebă ea. 

El adulmecă. 

— Peşte stricat? 

— Ştii că nu. 

— Am face mai bine să avem grijă. Eu dau un ocol pe la 
vest, să văd dacă e vreun drum. Trebuie să fie, dacă ai 
văzut o căruţă. Tu ia-o pe mal. Dacă ai nevoie de ajutor, 
latră ca un câine. 

— E o prostie. Dacă am nevoie de ajutor, o să strig 
ajutor. 

Arya se îndepărtă, călcând iarba cu picioarele goale, 
fără zgomot. Când privi înapoi, peste umăr, Gendry o 
urmărea cu acea privire chinuită care însemna că gândea. 
Probabil se gândeşte că nu ar trebui să lase o fată nobilă 
să fure mâncare. Arya ştia că Gendry se va purta prosteşte 
acum. 

Mirosul devenea tot mai puternic pe măsură ce se 
apropia de sat. Nu-i mirosea a peşte stricat. Duhoarea era 
mai puternică, mai dezgustătoare. Îşi încreţi nasul. 

Din locul unde copacii începură să se rărească, se 
folosi de vegetaţia mică, alunecând de la o tufă la alta, 
tăcută ca o umbră. La fiecare câţiva paşi se oprea să 
asculte. A treia oară, auzi caii şi glasul unui om. Iar 
mirosul era tot mai puternic. Miros de om mort, asta era. 
Mai simţise acest miros, cu Yoren şi cu ceilalţi. 

Un desiş compact de mur creştea la sud de oraş. Când 
ajunse lângă el, umbrele lungi ale asfinţitului începuseră 
să se estompeze şi se zăreau felinarele. Vedea 
acoperişurile de paie chiar în spatele tufişului. Continuă să 
se furişeze până ce descoperi o spărtură şi se strecură 
înăuntru, pe burtă, rămânând bine ascunsă până când zări 
de unde venea mirosul. 

Lângă apele ce clipoceau domol ale Ochiului Zeilor era 
ridicată o spânzurătoare din lemn verde, neprelucrat, de 
care atârnau, legănându-se, rămăşiţe care cândva fuseseră 
oameni, cu picioarele în lanţuri. Ciorile le ciuguleau 
carnea, zburând de la un cadavru la altul. Pentru fiecare 
cioară erau câte o sută de muşte. Când vântul suflă 


318 


dinspre lac, trupul cel mai apropiat se răsuci în lanţuri, 
mişcându-se foarte încet. Ciorile îi mâncaseră aproape 
toată faţa şi mai fusese şi altceva prin preajmă, ceva mult 
mai mare. Gâtul şi pieptul îi erau sfâşiate, iar din locul 
unde cândva fusese burta, atârnau, sclipind, intestine verzi 
şi panglici de carne zdrenţuită. Un braţ fusese smuls chiar 
din umăr. Arya văzu oasele la câţiva metri depărtare, 
mâncate şi sfărâmate, curățate de carne. 

Se forţă să se uite la omul de alături, la cel de dincolo 
de el şi la cel de mai departe, spunându-şi că e tare ca o 
stâncă. Toate cadavrele erau atât de distruse şi de 
putrezite, încât la început nu şi-a dat seama că oamenii 
fuseseră dezbrăcaţi înainte de a fi spânzurați. Nu arătau 
ca nişte oameni goi, de fapt nu semănau defel cu nişte 
oameni. Ciorile le mâncaseră ochii şi, în unele cazuri, 
feţele. Din cel de-al şaselea din lungul şir de cadavre nu 
mai rămăsese decât un singur picior, încâlcit încă în 
lanţuri, bălăbănindu-se la fiecare suflare de vânt. 

Teama taie mai adânc decât o sabie. Morţii nu-i puteau 
face niciun rău, dar cei care i-au ucis puteau. Mult în 
spatele spânzurătorii, doi bărbaţi în zale stăteau sprijiniți 
în sulițe, în faţa unei clădiri lungi, joase, aflate lângă apă, 
cea cu acoperişul de ţiglă. O pereche de stâlpi înalţi 
fuseseră înfipţi în pământul mlăştinos din faţa casei, cu 
flamuri atârnând din fiecare catarg. Una era roşie şi 
cealaltă mai palidă, galbenă poate, dar amândouă erau 
mototolite şi pline de praf, astfel că Arya nu putea fi sigură 
că flamura roşie era a Lannisterilor. Nu e nevoie să văd 
leul, pot vedea toţi morţii, cine altcineva ar putea fi în 
afară de Lannisteri? 

Pe urmă se auzi un strigăt. 

Cei doi lăncieri se întoarseră la auzul ţipătului şi un al 
treilea bărbat îşi făcu apariţia, îmbrâncind un prizonier în 
faţa lui. Era prea întuneric ca să distingă chipuri, dar 
prizonierul purta un coif strălucitor de oţel, iar când Arya 
văzu coarnele, ştiu că era Gendry. Tu, prostule prost, 
prost, PROST! gândi ea. Dacă ar fi fost în faţa ei, l-ar fi 
lovit din nou. 


319 


Străjerii vorbeau zgomotos, dar Arya era prea departe 
ca să distingă ce spuneau, mai cu seamă cu ciorile 
flecărind şi fâlfâindu-şi aripile atât de aproape. Unul dintre 
lăncieri smulse coiful de pe capul lui Gendry şi îi puse o 
întrebare, dar probabil nu-i plăcu răspunsul, căci îl lovi 
peste faţă cu capătul suliţei şi îl dobori la pământ. Cel care 
îl capturase îl lovi cu piciorul, în timp ce al doilea lăncier 
proba coiful cu coarne. In cele din urmă, îl ridicară în 
picioare şi îl îmbrânciră către hambar. Când deschiseră 
uşile masive de lemn, un băieţel ţâşni afară, dar unul 
dintre străjeri îl înhăţă de braţ şi îl azvârli înapoi înăuntru. 
Arya auzi plânsete venind din clădire şi pe urmă un țipăt, 
atât de puternic şi plin de suferinţă încât îşi muşcă buza. 

Străjerii îl împinseră pe Gendry înăuntru, împreună cu 
băiatul, şi zăvorâră uşile în urma lor. Abia atunci, o pală de 
vânt veni vâjâind dinspre lac, iar flamurile începură să se 
mişte şi să se ridice. Cel de pe catargul înalt avea, aşa cum 
se temuse, însemnul leului auriu. Pe celălalt, trei siluete 
negre, lucioase, alergau pe un câmp galben ca untul. 
Câini, gândi Arya. Mai văzuse acei câini, dar unde? 

Nu avea importanţă. Singurul lucru care conta era că îl 
capturaseră pe Gendry. Chiar dacă băiatul era încăpățânat 
şi prost, Arya trebuia să-l elibereze. Se întrebă dacă ştiau 
că era căutat de regină. 

Unul dintre străjeri îşi scoase coiful şi în locul lui şi-l 
puse pe al lui Gendry. O înfuria să-l vadă purtându-l, dar 
ştia că nu putea face nimic ca să-l împiedice. I se păru că 
aude din nou ţipete, înăbuşite de ziduri, din hambarul fără 
ferestre, dar nu putea fi sigură. 

Rămase pe loc destul ca să vadă paza schimbându-se şi 
încă mult mai multă vreme după aceea. Oamenii veneau şi 
plecau. Îşi duceau caii jos, la pârâu, să-i adape. Un grup de 
vânătoare se întoarse din pădure, ducând un stârv de cerb, 
atârnat de un ţăruş. li privi cum îl spală şi-l curăţă de 
intestine şi cum fac un foc pe partea cealaltă a pârâului, 
iar mirosul de carne friptă se amesteca ciudat cu duhoarea 
descompunerii. Stomacul gol i se întoarse pe dos şi avu 
impresia că o să vomite. Perspectiva mâncării scoase şi alţi 

320 


oameni din case, aproape toţi înveşmântaţi în zale sau 
piele fiartă. Când cerbul fu gata, porţiile cele mai alese 
fură duse într-una dintre case. 

Arya se gândi că, la adăpostul nopţii, ar putea să se 
apropie târâş şi să-l elibereze pe Gendry, dar străjile 
aprinseră torţe de la focul pentru gătit. Un scutier le aduse 
carne şi pâine celor doi străjeri care păzeau hambarul, iar 
mai târziu, alţi doi li se alăturară şi trecură cu toţii din 
mână în mână o ploscă cu vin. Când plosca se goli, ceilalţi 
plecară, dar cei doi străjeri rămaseră pe loc, sprijiniți în 
sulițe. 

Braţele şi picioarele Aryei erau înţepenite când, în 
sfârşit, se strecură din mărăciniş în întunericul pădurii. 
Era o noapte neagră, cu o lună firavă, argintie, ce apărea 
şi dispărea, după cum treceau norii. Tăcută ca o umbră, îşi 
spuse în timp ce înainta printre copaci. Pe un asemenea 
întuneric, nu îndrăznea să alerge, de teamă să nu se 
împiedice de vreo rădăcină sau să nu se rătăcească. La 
stânga ei, Ochiul Zeilor spăla liniştit ţărmul. La dreapta, 
vântul vâjâia printre ramuri, iar frunzele se agitau şi 
foşneau. În depărtare, auzi urletul lupilor. 

Lommy şi Plăcintă Fierbinte fură cât p-aci să facă pe ei 
când Arya se ivi dintre copaci, în spatele lor. 

— Linişte, le spuse, cuprinzând-o cu un braţ pe 
Nevăstuică, atunci când fetiţa se apropie în goană. 

Plăcintă Fierbinte se holbă la ea cu ochii mari. 

— Am crezut că ne-aţi părăsit. Avea spada în mână, cea 
pe care Yoren o luase de la omul cu mantia aurie. M-am 
speriat că eşti un lup. 

— Unde e Taurul? întrebă Lommy. 

— L-au prins, şopti Arya. Trebuie să-l eliberăm. 
Plăcintă Fierbinte, trebuie să mă ajuţi. Ne vom furişa şi 
vom omori străjile, apoi eu voi deschide uşa. 

Plăcintă Fierbinte şi Lommy schimbară o privire. 

— Câţi sunt? 

— N-am putut să număr, recunoscu Arya. Cel puţin 
douăzeci, dar numai doi sunt la uşă. 

Plăcintă Fierbinte arăta de parcă îi venea să plângă. 


321 


— Nu ne putem lupta cu douăzeci. 

— Tu trebuie să te lupţi doar cu unul. Eu mă ocup de 
celălalt, îl vom scoate afară pe Gendry şi vom fugi. 

— Ar trebui să ne predăm, spuse Lommy. Mergeţi 
înăuntru şi predaţi-vă pur şi simplu. 

Arya clătină din cap cu încăpățânare. 

— Atunci lasă-l acolo, Arry, se rugă Lommy. Nu ştiu 
despre noi ceilalţi. Dacă ne ascundem, vor pleca, ştii că 
vor pleca. Nu e vina noastră că Gendry a fost capturat. 

— Eşti prost, Lommy, spuse Arya cu furie. Vei muri 
dacă nu îl eliberăm pe Gendry. Cine o să te care? 

— Tu şi Plăcintă Fierbinte. 

— Tot timpul, fără nimeni care să ne ajute? Nu vom 
reuşi niciodată. Gendry era cel puternic. Oricum, nu-mi 
pasă ce spui. Mă întorc după el. Se uită la Plăcintă 
Fierbinte: Vii? 

Plăcintă Fierbinte se uită la Lommy, la Arya, apoi din 
nou la Lommy. 

— Vin, spuse el nehotărât. 

— Lommy, tu ai grijă ca Nevăstuică să rămână aici. 

Lommy o înhăţă pe fetiţă de mână şi o trase mai 
aproape. 

— Şi dacă vin lupii? 

— Te predai, sugeră Arya. 

Li se păru că le-a luat ore să-şi croiască drum înapoi 
către sat. Plăcintă Fierbinte se tot împiedica în întuneric şi 
se rătăcea, iar Arya era nevoită să îl aştepte şi să se 
întoarcă după el. În cele din urmă, îl luă de mână şi îl 
conduse printre copaci. 

— Tu doar taci şi urmează-mă. Când zăriră pe cer 
primele sclipiri palide ale focurilor din sat, Arya spuse: De 
cealaltă parte a tufişurilor atârnă cadavre, dar n-ai de ce 
să te sperii, doar ţine minte că teama taie mai adânc decât 
o sabie. Trebuie să mergem foarte încet şi în deplină 
linişte. Plăcintă Fierbinte dădu aprobator din cap. 

Arya se furişă prima pe sub mărăciniş şi îl aşteptă pe 
partea cealaltă, ghemuită. Plăcintă Fierbinte se ivi, palid şi 
gâfâind, cu faţa şi braţele brăzdate de zgârieturi lungi, 

322 


însângerate. Dădu să spună ceva, dar Arya îi duse un 
deget la buze. Pe mâini şi pe genunchi, se târâră de-a 
lungul spânzurătorii, pe sub cadavrele legănate de vânt. 
Plăcintă Fierbinte nu privi în sus nici măcar o dată, nici nu 
scoase vreun sunet. 

Până când cioara ateriză pe spatele lui, şi atunci scoase 
un geamăt înfundat. 

— Cine-i acolo? răsună un glas din întuneric. 

Plăcintă Fierbinte sări în picioare. 

— Mă predau! Îşi scoase sabia, în timp ce zeci de ciori 
se ridicară ţipând şi începând să se agite în jurul 
cadavrelor. Arya îl apucă de picior şi încercă să-l tragă în 
jos, dar Plăcintă Fierbinte se eliberă şi alergă înainte, 
fluturându-şi braţele. Mă predau, mă predau! 

Arya săltă în sus şi trase Acul din teacă, dar era deja 
înconjurată. Îl lovi pe cel mai apropiat, dar acesta o 
imobiliză cu braţul înveşmântat în oţel, iar un altul se 
aruncă asupra ei şi o dobori la pământ, în timp ce un al 
treilea îi luă sabia din mână. Când încercă să-l muşte, 
dinţii i se încleştară pe zalele de oţel reci şi murdare. 

— Oho, unul sălbatic, spuse omul râzând. Lovitura 
pumnului său înmănuşat în fier aproape că îi zbură capul. 

Bărbaţii începură să discute, în timp ce ea zăcea, în 
dureri, dar nu putea înţelege cuvintele. Urechile îi ţiuiau. 
Când încercă să se îndepărteze târâş, pământul se mişcă 
sub ea. Au luat Acul. Ruşinea îi provoca mai multă 
suferinţă decât durerea, iar durerea o chinuia cumplit. Jon 
îi dăduse sabia. Syrio o învățase cum s-o folosească. 

În cele din urmă, cineva o înşfăcă de pieptul vestei şi o 
ridică în genunchi. Plăcintă Fierbinte era şi el 
îngenuncheat în faţa celui mai înalt bărbat pe care Arya îl 
văzuse vreodată, un monstru din poveştile Bătrânei Nan. 
Nu reuşise să vadă de unde apăruse uriaşul. Pe cămaşa 
galbenă, decolorată, se zăreau doi câini alergând, iar 
chipul bărbatului era parcă cioplit în piatră. Dintr-odată, 
Arya îşi aminti unde mai văzuse câinii aceia. În seara 
turnirului, la Debarcaderul Regelui, toţi cavalerii îşi 
atârnaseră scuturile în faţa pavilioanelor. „Acela aparţine 


323 


fratelui Câinelui”, i-a destăinuit Sansa când au trecut pe 
lângă câinii negri pe fond galben. „E chiar mai mare decât 
Hodor, vei vedea. I se spune Muntele care Călăreşte”. 

Arya îşi lăsă capul să cadă, doar pe jumătate conştientă 
de ceea ce se petrecea în jurul ei. Plăcintă Fierbinte se tot 
preda. Muntele spuse: e 

— Ne vei duce la ceilalți, şi se îndepărtă. In clipa 
următoare, Arya trecea clătinându-se pe picioare pe lângă 
oamenii morți în spânzurătoarea lor, în vreme ce Plăcintă 
Fierbinte le spunea celor care i-au luat ostatici că le va 
face plăcinte şi tarte dacă nu-i vor face niciun rău. Patru 
bărbaţi mergeau cu ei. Unul ducea o torţă, altul o sabie 
lungă, doi aveau sulițe. 

Îl găsiră pe Lommy acolo unde l-au lăsat, sub stejar. 

— Mă predau! strigă el de îndată ce îi văzu. Îşi azvârli 
sabia şi ridică mâinile, pline de pete verzi de vopsea veche. 
Mă predau. Vă rog. 

Bărbatul cu torţa scotoci pe sub copaci. 

— Eşti ultimul? Băiatul brutar zicea că mai e o fată. 

— A fugit când v-a auzit venind, spuse Lommy. Faceţi 
mult zgomot. lar Arya gândi: Fugi, Nevăstuică, fugi cât 
poti de departe, fugi şi ascunde-te şi să nu te întorci 
niciodată. 

— Spune-ne unde putem să-l găsim pe acel fiu de târfă, 
Dondarrion, şi vei căpăta o masă fierbinte. 

— Cine? întrebă Lommy nedumerit. 

— Ţi-am spus, ăştia nu ştiu mai mult decât târfele alea 
din sat. Am pierdut vremea. 

Unul dintre lăncieri se apropie de Lommy. 

— Ai ceva la picior, băiete? 

— M-am lovit. 

— Poţi să umbli? Părea îngrijorat. 

— Nu, răspunse Lommy. Trebuie să mă căraţi. 

— Aşa crezi? 

Bărbatul ridică neglijent sulița şi înfipse vârful în gâtul 
moale al băiatului. Lommy nici măcar nu mai apucă să se 
predea din nou. Se chirci o dată şi asta a fost tot. Când 
omul scoase sabia, sângele ţâşni într-o cascadă întunecată. 


324 


— Să-l cărăm, zicea, bolborosi el chicotind. 


325 


TYRION 


Îl preveniseră să se îmbrace bine. Tyrion Lannister le 
ascultase. Purta pantaloni groşi, căptuşiţi, pieptar de lână 
şi, peste toate acestea, aruncase o mantie de blană pe care 
o dobândise la Munţii Lunii. Mantia era nefiresc de lungă, 
croită pentru un om de două ori mai înalt decât el. Când 
nu era călare, singura modalitate de-a o purta era să şi-o 
înfăşoare de mai multe ori în jurul trupului, ceea ce îl 
făcea să semene cu o minge de blană dungată. 

Chiar şi aşa, se bucura că le ascultase. Frigul din 
beciul lung şi umed îţi pătrundea până-n oase. Timett 
alesese să se retragă înapoi în beci după ce intraseră în 
contact cu frigul de dedesubt. Se aflau undeva sub dealul 
Rhaenys, sub Castelul Alchimiştilor. Zidurile umede de 
piatră erau împroşcate cu silitră, şi singura lumină venea 
de la lampa de ulei din fier şi sticlă pe care Hallyne 
Piromantul o ducea cu atâta grijă. 

Cu grijă, într-adevăr, iar acestea trebuie să fie vase cu 
ghimbir. Tyrion ridică unul, pentru a-l inspecta. Era rotund 
şi rumen, un grepfrut dolofan, de lut, puţin cam mare 
pentru mâna lui, dar care s-ar potrivi tocmai bine în mâna 
unui om obişnuit, ştia asta. Vasul era subţire, atât de fragil 
încât chiar şi el fusese avertizat să nu-l strângă prea tare, 
ca să nu-l zdrobească în pumn. Lutul era aspru la pipăit, 
grunjos. Hallyne îi spusese că anume era făcut aşa. 

— Un vas neted alunecă mai uşor din mâna unui om. 

Focul sălbatic se prelinse încet către buza vasului când 
Tyrion îl înclină ca să arunce o privire înăuntru. Culoarea 
era un fel de verde întunecat, după cum ştia, dar lumina 
slabă făcea acest lucru imposibil de confirmat. 

— Gros, remarcă el. 

— Asta e din cauza frigului, stăpâne, spuse Hallyne, un 
bărbat palid, cu mâini moi, umede, şi purtări slugarnice. 


326 


Era îmbrăcat în haine cu dungi negre şi roşii, căptuşite cu 
zibelină, dar blana arăta peticită şi mâncată de molii. Pe 
măsură ce se încălzeşte, substanţa curge mai uşor, ca 
uleiul de lampă. 

Substanţa era termenul folosit de alchimişti pentru 
focul sălbatic. De asemenea, îşi spuneau unii altora 
înţelepţi, ceea ce Tyrion găsea că e aproape la fel de 
sâcâitor ca şi obiceiul lor de a face aluzie la vastele 
cunoştinţe pe care voiau să-l facă să creadă că le deţin. 
Cândva, fuseseră o ghildă puternică, dar în secolele din 
urmă, Maesterii Citadelei îi înlocuiseră pe alchimişti 
aproape peste tot. Acum mai rămăseseră doar câţiva din 
vechiul ordin, şi nici măcar nu se mai prefăceau că 
transformă metalele, dar puteau să facă focul sălbatic. 

— Apa nu-l poate stinge, mi s-a spus. 

— Aşa este. Odată aprinsă, substanţa va arde 
năprasnic până ce nu mai rămâne nimic. Mai mult, se 
infiltrează în pânză, lemn, piele, chiar şi oţel, astfel că 
acestea se aprind şi ele. 

Tyrion îşi aminti de preotul roşu, Thoros din Myr, şi de 
sabia lui sclipitoare. Chiar şi un strat subţire de foc 
sălbatic poate arde timp de o oră. Thoros avea nevoie 
mereu de o sabie nouă după o încăierare, dar Robert 
tinuse la el şi fusese mereu gata să-i ofere bucuros una. 

— De ce nu se infiltrează şi în lut? 

— O, ba da, răspunse Hallyne. Există o pivniţă, sub 
aceasta, unde depozităm vasele mai vechi. Cele de pe 
vremea Regelui Aerys. Era capriciul lui să aibă vase făcute 
în formă de fructe. Fructe foarte periculoase, într-adevăr, 
stăpâne, şi, hmm, mai coapte acum ca oricând, dacă 
înţelegi ce vreau să zic. Le-am sigilat cu ceară şi am 
umplut pivniţa de jos cu apă, dar chiar şi aşa... În mod 
normal ar fi trebuit distruse, dar atât de mulţi dintre 
maesterii noştri au fost ucişi în timpul Jafului de la 
Debarcaderul Regelui, încât cele câteva ajutoare care au 
rămas au fost incapabile să îndeplinească această misiune. 
Iar multe dintre proviziile pe care le-am făcut pentru Aerys 
s-au pierdut. Numai anul trecut două sute de vase au fost 


327 


descoperite într-o magazie de sub Marele Sept al lui 
Baelor. Nimeni nu şi-a putut aminti cum au ajuns acolo, 
dar sunt sigur că nu trebuie să-ţi spun că Inaltul Septon şi- 
a ieşit din minţi de spaimă. M-am îngrijit personal să fie 
mutate cu mare atenţie. Am pus să se umple carele cu 
nisip şi i-am trimis cu ele pe cei mai mulţi dintre slujitorii 
noştri capabili. Am lucrat numai noaptea, am... 

— „aţi făcut o treabă nemaipomenită, nu am nicio 
îndoială. Tyrion puse vasul înapoi printre celelalte. 
Acopereau rafturile, aşezate ordonat pe patru rânduri ce 
se pierdeau în întunecimea subterană. Şi mai erau şi alte 
rafturi dincolo de ele, multe alte rafturi. Aceste, ah, fructe 
ale răposatului Rege Aerys, pot fi folosite? 

— O, da, cu siguranţă... Dar cu grijă, stăpâne, cu foarte 
mare grijă. Cu trecerea anilor, substanţa devine tot mai, 
hmm, instabilă, să spunem. O flacără cât de mică o poate 
aprinde. Orice scânteie. Prea multă căldură, şi vasele se 
aprind de la sine. Nu e înţelept să le laşi la soare, nici 
măcar pentru scurt timp. Odată focul aprins, căldura face 
substanţa să se extindă cu violenţă, iar vasele se fac 
ţăndări cât ai clipi. Dacă se întâmplă ca în apropiere să se 
afle alte vase, se vor aprinde şi acelea, şi astfel... 

— Câte vase avem în prezent? 

— În dimineaţa aceasta, Înțeleptul Munciter mi-a spus 
că avem şapte mii opt sute patruzeci. Această socoteală 
include, desigur, şi cele patru mii de vase de pe vremea 
Regelui Aerys. 

— Fructele noastre răscoapte? 

Hallyne clătină din cap. 

— Înțeleptul Malliard crede că vom fi capabili să livrăm 
zece mii de vase în cap, aşa cum i s-a promis reginei. Sunt 
de aceeaşi părere. 

Piromantul părea neruşinat de mulţumit de această 
perspectivă. 

Cu condiția ca duşmanii noştri să ne acorde acest 
răgaz. Alchimiştii păstrau cu sfinţenie secretul reţetei 
pentru focul sălbatic, dar Tyrion ştia că era un proces 
laborios, periculos şi îndelungat.  Presupuse că 


328 


promisiunea celor zece mii de vase era o lăudăroşenie 
fantezistă, ca aceea a stegarului care jură să-i aducă 
lordului său zece mii de oşteni, dar în ziua bătăliei apare 
cu o sută doi. Dacă ne-ar putea da, într-adevăr, zece mii... 

Nu ştia dacă trebuia să fie încântat sau îngrozit. Poate 
câte puţin din amândouă. 

— Sper că fraţii tăi de ghildă nu se avântă în acţiuni 
pripite, Înţeleptule. Nu vrem zece mii de vase de foc 
sălbatic stricat, nici măcar unul... şi, cu siguranţă, nu vrem 
niciun fel de incidente. 

— Nu vor fi niciun fel de incidente, stăpâne. Substanţa 
este preparată de cele mai pricepute ajutoare, în mai 
multe celule cu totul din piatră, iar fiecare vas este luat de 
un ucenic şi adus aici, jos, în clipa în care este gata. 
Deasupra fiecărei celule de lucru se află o încăpere plină 
cu nisip. S-a făcut o vrajă protectoare asupra podelelor, 
hmm, foarte puternică. Orice foc în celula de dedesubt 
face podeaua să se prăbuşească, iar nisipul stinge văpaia 
pe loc. 

— Ca să nu pomenim de ajutoare neglijente. Prin vrajă, 
Tyrion îşi imagina că Hallyne voia să spună truc inteligent. 
Se gândi că i-ar plăcea să viziteze una dintre aceste celule 
acoperite, să vadă cum funcţionează, dar nu era momentul 
potrivit. Poate dacă războiul va fi câştigat. 

— Confraţii mei nu sunt niciodată neglijenţi, insistă 
Hallyne. Dacă aş putea fi, hmm, sincer... 

— O, te rog. 

— Substanţa îmi curge prin vene şi trăieşte în inima 
oricărui alchimist. Noi îi respectăm puterea. Dar soldatul 
de rând, hmm, echipajul unuia dintre aruncătoarele de 
flăcări ale reginei, să zicem, în entuziasmul necugetat al 
luptei... Orice mică greşeală poate provoca o catastrofă. 
Nu e niciodată prea mult să repeţi asta. Tata i-a spus-o 
adesea Regelui Aerys, iar tatăl Jui i-a spus bătrânului Rege 
Jaehaerys. 

— Probabil că au ascultat, zise Tyrion. Dacă ar fi dat 
foc oraşului, mi-ar fi povestit cineva. Aşadar, sfatul tău 
este să fim cât se poate de atenţi. 


329 


— Foarte atenţi, răspunse Hallyne. Fiţi foarte atenţi. 

— Vase dintr-astea de lut... aveţi o cantitate mare? 

— Avem stăpâne, şi mulţumesc de întrebare. 

— Atunci nu te deranjează dacă iau câteva? Câteva mii. 

— Câteva mii? 

— Sau de câte se poate lipsi ghilda ta, fără să încurce 
producţia. Mă refer la vase goale, se înţelege. Trimite-le 
căpitanilor de la fiecare poartă a oraşului. 

— Aşa voi face, stăpâne, dar de ce?... 

Tyrion îi zâmbi. 

— Când îmi spui să mă îmbrac gros, mă îmbrac gros. 
Când îmi spui să fiu atent, ei bine... Ridică din umeri. Am 
văzut destul. Poate că vei fi atât de bun să mă conduci 
înapoi la lectica mea. 

— Va fi marea mea, hmm, plăcere, stăpâne. Hallyne 
ridică lampa şi o luă înainte pe scări. A fost frumos din 
partea ta să ne vizitezi. O mare onoare, hmm. A trecut 
prea mult timp de când Mâna Regelui nu ne-a mai onorat 
cu prezenţa. N-am mai primit o asemenea vizită de la 
Lordul Rossart, iar el era o excepţie. Asta a fost pe vremea 
Regelui Aerys. Regele Aerys era foarte interesat de munca 
noastră. 

Regele Aerys v-a folosit pentru a prăji carnea 
duşmanilor săi. Fratele lui, Jaime, îi istorisise câteva 
poveşti despre Regele Nebun şi favoriţii săi, alchimiştii. 
Joffrey va fi şi el interesat, sunt convins. Motiv pentru care 
am să-l ţin departe de voi. 

— Marea noastră speranţă este să avem parte de vizita 
regelui în persoană, în Castelul Alchimiştilor. Am vorbit 
despre asta cu nobila ta soră. Un mare ospăț... 

Se făcea tot mai cald, pe măsură ce urcau. 

— Înălţimea Sa a interzis toate ospeţele până când 
războiul va fi câştigat. La insistenţele mele. Regele nu 
consideră că e potrivit un ospăț cu bucate alese când 
oamenii lui duc lipsă de pâine. 

— Un gest, hmm, cât se poate de drăgăstos, stăpâne. 
Poate că, în schimb, câţiva dintre noi îi vor face o vizită 
regelui la Fortăreaţa Roşie. O mică demonstraţie a pu- 


330 


terilor noastre, cum ar veni, ca să-l abatem pe Rege pentru 
o seară de la multele sale griji. Focul sălbatic e doar unul 
dintre secretele extraordinare ale ordinului nostru 
străvechi. Multe şi fermecătoare sunt lucrurile pe care vi 
le-am putea arăta. 

— Voi discuta asta cu sora mea. Tyrion nu avea nimic 
împotriva câtorva trucuri de magie, dar faptul că lui Joff îi 
plăcea atât de mult să vadă oamenii luptându-se până la 
moarte era o încercare suficientă, şi nu avea de gând să-i 
permită băiatului să probeze posibilitatea de a-i arde de 
vii. 

Când, în cele din urmă, ajunseră în capul scărilor, 
Tyrion îşi scutură pelerina de blană de pe umeri şi şi-o 
puse peste braţ. Castelul Ghildei Alchimiştilor era o clădire 
impunătoare, din piatră neagră, dar Hallyne îl conduse 
prin tunelurile întortocheate până ce ajunseră la Galeria 
Torţelor de Fier, o sală lungă, răsunătoare, unde coloane 
de foc verde dansau în jurul coloanelor negre de metal, 
înalte de zece picioare. Flăcări fantomatice îşi oglindeau 
sclipirile pe marmura neagră şi lustruită de pe ziduri şi 
podele, şi inundau încăperea într-o strălucire de smarald. 
Tyrion ar fi fost mai impresionat dacă n-ar fi ştiut că 
torţele imense de fier au fost aprinse doar în dimineaţa 
aceea, în cinstea vizitei sale, şi vor fi stinse în clipa în care 
uşile se vor închide în urma lui. Focul sălbatic era prea 
scump ca să fie risipit. 

leşiră la lumină în capul scărilor largi, curbate, care 
dădeau în centrul Străzii Surorilor, lângă poalele Dealului 
Visenya. Işi luă rămas-bun de la Hallyne şi cobori 
împleticindu-se către locul unde Timett, fiul lui Timett, îl 
aştepta cu escorta sa de Oameni Arşi. Având în vedere 
obiectivul de astăzi, păruse singura opţiune potrivită 
pentru a fi păzit. In plus, cicatricile lor inspirau teroare 
prostimii din oraş. Era tot ce trebuia în zilele astea. Doar 
cu trei zile în urmă, o altă gloată se adunase la porţile 
Fortăreţei Roşii, scandând după mâncare. Joff i-a 
întâmpinat cu o furtună de săgeți, omorând patru dintre ei, 


331 


şi pe urmă le-a strigat că aveau permisiunea să-şi mănânce 
morţii. Făcându-ne astfel şi mai mulți prieteni. 

Tyrion fu surprins să-l vadă şi pe Bronn lângă lectică. 

— Ce faci aici? 

— Îţi aduc mesajele, răspunse Bronn. Mâna de Fier te 
vrea de urgenţă la Poarta Zeilor. Nu mi-a spus de ce. Şi ai 
fost chemat şi la Maegor. 

— Chemat? Tyrion cunoştea o singură persoană care ar 
fi putut folosi acel cuvânt. Şi ce vrea Cersei de la mine? 

Bronn ridică din umeri. 

— Regina îţi porunceşte să te întorci la castel îndată şi 
să i te înfăţişezi în camerele ei. Ţâncul acela de văr al tău a 
transmis mesajul. Are patru fire de mustață şi se crede 
bărbat. 

— Patru fire şi titlul de cavaler. Acum e Ser Lancel, nu 
uita. Tyrion ştia că Ser Jacelyn nu ar fi trimis după el decât 
dacă problema era importantă. Mai bine merg să văd ce 
vrea Bywater. Informeaz-o pe sora mea că o voi vizita la 
întoarcere. 

— Surorii tale n-o să-i placă asta, îl preveni Bronn. 

— Bine. Cu cât Cersei aşteaptă mai mult, cu atât va 
deveni mai nervoasă, iar mânia o face proastă. O prefer 
nervoasă şi proastă decât liniştită şi vicleană. Tyrion îşi 
azvârli pelerina împăturită în lectică, iar Timett îl ajută să 
se urce după ea. 

Piaţa din interiorul Porții Zeilor, care în vremuri 
obişnuite ar fi fost înţesată de ţărani care vindeau legume, 
era aproape goală când o traversă Tyrion. Ser Jacelyn îl 
întâmpină la poartă, ridicându-şi mâna de fier, într-un 
salut scurt. 

— Stăpâne, vărul tău, Cleos Frey, se află aici, venit din 
Riverrun sub un steag de pace, cu o scrisoare de la Robb 
Stark. 

— Condiţii de pace? 

— Aşa spune. 

— Dragul meu văr! Condu-mă la el. 


332 


Mantiile aurii îl închiseseră pe Ser Cleos într-o cameră 
de strajă, fără ferestre, în casa porţii. Când Tyrion intră, 
acesta se ridică. 

— Tyrion, e minunat să te văd. 

— Acesta e un lucru pe care nu-l aud prea des, vere. 

— Cersei a venit cu tine? 

— Sora mea are altceva de făcut. Asta e scrisoarea lui 
Stark? O smulse de pe masă. Ser Jacelyn, poţi să ne laşi 
singuri. 

Bywater făcu o plecăciune şi ieşi. 

— Mi s-a cerut să duc oferta în faţa Reginei Regente, 
zise Ser Cleos în timp ce uşa se închise. 

— O vei duce. Tyrion se uită peste harta trimisă de 
Robb Stark împreună cu scrisoarea. Toate la timpul lor, 
vere. Ia loc. Odihneşte-te. Eşti slab şi tras la faţă. De fapt, 
arăta mai rău de atât. 

— Da. Ser Cleos se făcu mic pe bancă. În ţările 
riverane merge prost, Tyrion. În jurul Ochiului Zeilor şi de- 
a lungul drumului regelui, în special. Lorzii riverani in- 
cendiază recoltele, încercând să ne înfometeze, iar soldaţii 
tatălui tău pârjolesc fiecare sat pe care îl cuceresc şi trec 
oamenii prin sabie. 

Aşa se proceda în timp de război. Oamenii de rând erau 
măcelăriți, în timp ce nobilii erau ţinuţi pentru 
răscumpărare. Să-mi aduc aminte să le mulțumesc zeilor 
pentru că m-am născut Lannister. 

Ser Cleos îşi trecu o mână prin părul subţire, castaniu. 

— Chiar şi cu un steag de pace, am fost atacați de două 
ori. Lupi în zale, gata să devoreze pe oricine e mai slab 
decât ei. Doar zeii ştiu de ce parte au fost la început, însă 
acum sunt doar de partea lor. Am pierdut trei oameni şi 
am avut de două ori mai mulţi răniţi. 

— Ce veşti ai despre duşmanii noştri? Tyrion îşi 
îndreptă din nou atenţia către condiţiile transmise de 
Stark. Băiatul nu vrea prea multe. Doar o jumătate din 
regat, eliberarea prizonierilor, ostaticilor, sabia tatălui 
său... O, da, şi pe surorile lui. 


333 


— Băiatul stă fără să facă nimic la Riverrun, zise Ser 
Cleos. Cred că se teme să-l înfrunte pe tatăl tău pe câmpul 
de luptă. Puterea îi slăbeşte cu fiecare zi. Lorzii riverani au 
plecat să-şi apere propriile pământuri. 

Asta are de gând tata? Tyrion rulă harta lui Stark. 

— Aceste condiţii nu vor fi îndeplinite niciodată. 

— Cel puţin consimţi să schimbi fetele Stark pentru 
Tion şi Willem? întrebă Ser Cleos plângător. 

Tion Frey era fratele lui mai mic, îşi aminti Tyrion. 

— Nu, răspunse el cu blândeţe, dar vom propune 
propriul nostru schimb de prizonieri. Lasă-mă să mă 
consult cu Cersei şi cu consiliul. Te vom trimite înapoi la 
Riverrun cu condiţiile noastre. 

Evident, perspectiva nu-l încânta. 

— Stăpâne, nu cred că Lordul Stark va capitula cu 
uşurinţă. Lady Catelyn este cea care doreşte această pace, 
nu băiatul. 

— Lady Catelyn îşi vrea fiicele. Tyrion cobori de pe 
banchetă, cu scrisoarea şi harta în mâini. Ser Jacelyn se va 
îngriji să ai mâncare şi foc. Se vede că ai neapărat nevoie 
de somn, vere. Voi trimite după tine când vom şti mai 
multe. 

Il descoperi pe Ser Jacelyn pe metereze, urmărind mai 
multe sute de noi recruți antrenându-se pe câmpul de 
dedesubt. Cu atât de mulţi refugiaţi la Debarcaderul 
Regelui, nu duceau lipsă de bărbaţi dornici să intre în 
Garda Oraşului pentru a avea stomacul plin şi un pat de 
paie în barăci, dar Tyrion nu-şi făcea iluzii despre modul 
cum aceşti apărători zdrenţuiţi vor lupta dacă se va ajunge 
la război. 

— Ai făcut bine că ai trimis după mine, spuse Tyrion. O 
să-l las pe Ser Cleos în mâinile tale. Vezi să aibă parte de 
toată ospitalitatea. 

— Şi cei din escorta sa? vru să ştie comandantul. 

— Dă-le mâncare şi îmbrăcăminte curată şi găseşte un 
maester să vadă de rănile lor. Nu vor pune piciorul în oraş, 
s-a înţeles? N-ar fi bine ca adevărul despre condiţiile de la 


334 


Debarcaderul Regelui să ajungă la Robb Stark, la 
Riverrun. 

— S-a înţeles foarte bine, stăpâne. 

— O, şi încă un lucru. Alchimiştii vor trimite o cantitate 
mare de vase de lut la fiecare poartă a oraşului. Le vei 
folosi ca să antrenezi oamenii care se vor ocupa de 
aruncătoarele de flăcări. Umple vasele cu vopsea verde şi 
antrenează-i la încărcat şi la ochit. Oricine e împroşcat va 
fi înlocuit. Când s-au învăţat cu vasele cu vopsea, 
înlocuieşte-le cu ulei de lampă şi pune-i să înveţe să 
aprindă vasele şi să le arunce cât sunt încă în flăcări. După 
ce au învăţat să facă asta fără să se ardă, s-ar putea să fie 
gata pentru focul sălbatic. 

Ser Jacelyn se scărpină pe obraz cu mâna de fier. 

— Înţelepte măsuri. Deşi nu-mi place acea urină a 
alchimiştilor. 

— Nici mie, dar folosesc ceea ce mi se dă. 

Odată revenit în lectică, Tyrion Lannister trase 
draperiile şi îşi înghesui o pernă sub cot. Lui Cersei nu-i va 
plăcea să afle că a interceptat scrisoarea lui Stark, dar 
tatăl lui îl trimisese aici să conducă, nu să-i facă lui Cersei 
pe plac. 

I se părea că Robb Stark le dăduse o şansă de aur. 
Băiatul putea să aştepte la Riverrun, visând o pace uşoară. 
Tyrion le va răspunde cu propriile condiţii, dându-i Regelui 
Nordului destul din ceea ce voia ca să-i întreţină 
speranţele. Ser Cleos putea să-şi tocească fundul osos de 
Frey mergând călare încoace şi încolo cu oferte şi con- 
traoferte. În tot acest timp, vărul lor, Ser Stafford, va 
antrena şi va înarma noua oaste pe care o ridicase la 
Casterly Rock. Când va fi gata, el şi Lordul Tywin puteau 
să strivească între ei clanurile Tully şi Stark. 

Acum, de-ar fi fraţii lui Robert atât de îndatoritori! Aşa 
greoi cum înainta, Renly Baratheon continua să se 
strecoare spre nord şi spre est, cu imensa lui oaste a 
sudului şi cu greu trecea o noapte fără ca Tyrion să se 
teamă că va fi trezit de vestea că Lordul Stannis îşi 


335 


conducea flota în susul Apei Negre. Ei bine, s-ar părea că 
am provizii frumuşele de foc sălbatic, şi totuşi... 

Gândurile îi fură întrerupte de zarva ce se auzea de pe 
stradă. Tyrion privi afară cu grijă, printre draperii. 
Treceau prin Piaţa  Cizmarilor, unde o mulţime 
considerabilă se adunase în spatele marchizelor de lemn 
să asculte vorbele sforăitoare ale unui profet. O robă de 
lână nevopsită, încinsă la brâu cu o sfoară de cânepă, îl 
desemnau drept unul dintre fraţii cerşetori. 

— Depravare! striga omul cu glas ascuţit. lată 
avertismentul! Feriţi-vă de pedeapsa Tatălui! 

Arătă către rana roşie, tulbure, de pe cer. Din această 
poziţie, castelul îndepărtat de pe Dealul înalt al lui Aegon 
se afla exact în spatele lui, cu cometa atârnând, 
prevestitoare de rele, deasupra turnurilor. O alegere 
inteligentă a decorului, reflectă Tyrion. 

— Am devenit fuduli, trufaşi, ticăloşi, continua profetul. 
Fraţii se împerechează cu surorile în paturile regilor, iar 
roadele incestului lor ţopăie prin palat, în cântecul de 
fluier al unui diavol împieliţat. Până şi Înaltul Septon a 
uitat de zei! Se îmbăiază în ape înmiresmate, se veseleşte 
şi se îmbuibă cu mrene, în timp ce poporul lui flămânzeşte! 
Trufia e pusă înaintea rugăciunii, viermii domnesc în 
castelele noastre şi aurul e totul... Dar s-a terminat! Vara 
Putredă e pe sfârşite, iar Regele Desfrânat este adus la 
judecată! Când mistrețul l-a sfâşiat, o duhoare grea s-a 
ridicat către cer, iar din pântecele lui au ieşit şerpi, 
sâsâind şi muşcând! Îşi întinse din nou degetul osos în 
direcţia cometei şi a castelului: Iată, vine vestitorul! 
Curăţaţi-vă, strigă zeii, altfel veţi fi curăţaţi! Scăldaţi-vă în 
vinul dreptăţii, sau vă voi scălda în foc! Foc! 

— Foc!  repetară alte glasuri, dar  huiduielile 
batjocoritoare le acoperiră aproape cu totul. 

Asta îl consolă pe Tyrion. Dădu ordin să pornească mai 
departe, iar lectica se legănă ca o corabie pe o mare 
dezlănţuită, în timp ce Oamenii Arşi îşi croiau drum prin 
mulţime. Într-adevăr, diavol împieliţat. Nefericitul avea 
într-adevăr dreptate în privinţa septonului, fără doar şi 

336 


poate. Ce spusese Băiatul Lunii despre el mai deunăzi? Un 
om pios, care îi slăveşte pe Cei Şapte cu atâta ardoare 
încât mănâncă pentru fiecare dintre ei câte un fel, ori de 
câte ori se aşează la masă. Amintindu-şi gluma bufonului, 
Tyrion zâmbi. 

Fu bucuros să ajungă la Fortăreaţa Roşie fără alte 
incidente. În timp ce urca scările către camerele sale, 
Tyrion se simţi ceva mai încrezător decât de dimineaţă. 
Timp, asta e tot ce îmi trebuie cu adevărat, timp să pun 
toate piesele cap la cap. Când lanţul va fi gata... Deschise 
uşa solariului. 

Cersei se întoarse de lângă fereastră, cu fustele 
răsucindu-se în jurul şoldurilor ei înguste. 

— Cum îndrăzneşti să-mi ignori chemarea? 

— Cine ţi-a dat voie în turnul meu? 

— Turnul tău? Acesta este castelul regal al fiului meu. 

— Aşa am auzit. Tyrion nu era amuzat. Pe Crawn l-ar 
amuza şi mai puţin. Însă astăzi erau de strajă Fraţii Lunii. 
Întâmplător, eram pe cale să vin la tine. 

— Chiar aşa? 

Trânti uşa în spatele lui. 

— Îmi pui vorbele la îndoială? 

— Întotdeauna, şi pe bună dreptate. 

— Sunt jignit. Tyrion se îndreptă cu pas legănat către 
bufet, să-şi toarne o cupă de vin. Nu cunoştea o metodă 
mai bună să i se facă sete decât să stea de vorbă cu 
Cersei. Dacă aş fi vrut să te ofensez, aş fi ştiut cum s-o fac. 

— Ce vierme dezgustător eşti! Myrcella este singura 
mea fiică. Chiar ţi-ai imaginat că ţi-aş îngădui s-o vinzi ca 
pe un sac de ovăz? 

Myrcella, gândi el. Fi bine, oul acela a scos pui. Să 
vedem ce culoare are. 

— Nicidecum un sac de ovăz. Myrcella e prinţesă. Unii 
ar spune că pentru asta s-a născut. Sau intenţionai s-o 
măriţi cu Tommen? 

Palma lui Cersei lovi cu putere, doborând cupa cu vin 
din mâna lui Tyrion şi vărsând-o pe podea. 


337 


— Frate sau nu, am să pun să-ţi smulgă limba pentru 
asta. Fu sunt regenta lui Joffrey, nu tu, eu sunt cea care 
spune că Myrcella nu va fi expediată la acest bărbat din 
Dorne, aşa cum am fost eu trimisă la Robert Baratheon. 

Tyrion îşi scutură picăturile de vin de pe degete şi oftă. 

— De ce nu? Ar fi mult mai apărată în Dorne decât este 
aici. 

— Eşti complet naiv sau pur şi simplu pervers? Ştii la 
fel de bine ca mine că familia Martell nu are niciun motiv 
să ne iubească. 

— Familia Martell are toate motivele să ne urască. Cu 
toate acestea, mă aştept să fie de acord. Nemulțumirea 
Prințului Doran faţă de Casa Lannister merge doar cu o 
generaţie în urmă, dar cei din Dorne se războiesc cu 
Capătul Furtunii şi Highgarden de o mie de ani, iar Renly 
a luat de bună supunerea celor din Dorne. Myrcella are 
nouă ani. Trystane Martell, unsprezece. Am propus să se 
căsătorească atunci când ea împlineşte paisprezece ani. 
Până atunci, Myrcella va fi oaspete de seamă la Sunspear, 
sub protecţia Prințului Doran. 

— Ostatică, spuse Cersei, strângând din buze. 

— Un oaspete de seamă, insistă Tyrion, şi bănuiesc că 
Martell o va trata pe Myrcella cu mai multă blândeţe decât 
a tratat-o Joffrey pe Sansa Stark. Mă gândesc să-l trimit pe 
Ser Arys Oakheart cu ea. Având ca scut de nădejde un 
cavaler din Garda Regelui, nimeni nu va putea să uite cine 
sau ce este ea. 

— Slab ajutor. Ser Arys îi va veni de hac dacă Doran 
Martell hotărăşte că moartea fiicei mele ar spăla moartea 
surorii lui. 

— Martell e prea onorabil ca să ucidă o fetiţă de nouă 
ani, mai cu seamă una atât de dulce şi de nevinovată ca 
Myrcella. Atâta timp cât se află la el, poate fi sigur că ne 
vom ţine de cuvânt, iar condiţiile sunt prea generoase ca 
să fie refuzate. Myrcella este cea mai mică parte. l-am 
oferit, de asemenea, un loc în consiliu, nişte castele la 
Hotare, i-am promis că i-l voi da pe ucigaşul surorii sale.... 


338 


— Prea mult. Cersei se îndepărtă de el, agitată ca o 
leoaică, cu fustele învolburate. I-ai oferit prea mult, fără 
autoritatea şi aprobarea mea. 

— Vorbim despre Prinţul din Dorne. Dacă i-aş oferi mai 
puţin, m-ar scuipa în faţă. 

— Prea mult! insistă Cersei, întorcându-se valvârtej. 

— Tu ce i-ai fi oferit, gaura dintre picioare? întrebă 
Tyrion scânteind de mânie. 

De data aceasta văzu palma apropiindu-se. Capul i se 
răsuci, cu un pocnet. N 

— Dulce, dulce surioară, zise el. Iți jur, asta a fost 
ultima oară când m-ai lovit. 

Sora lui izbucni în râs. 

— Nu mă ameninţa, micuţule. Crezi că scrisoarea tatei 
te ţine la adăpost? O bucată de hârtie. Şi Eddard Stark a 
avut o bucată de hârtie, şi tare i-a mai fost de folos. 

Eddard Stark n-a avut Garda Oraşului, gândi Tyrion, 
nici oamenii clanului meu, nici mercenarii angajaţi de 
Bronn. Eu îi am. Sau cel puţin aşa spera. Încrezându-se în 
Varys, în Ser Bywater, în Bronn, Lordul Stark avusese 
probabil şi el iluziile sale. Cu toate acestea, nu spuse 
nimic. Un om înţelept nu turna foc sălbatic într-un mangal 
aprins. În schimb, îşi puse altă cupă cu vin. 

— Cât de protejată crezi că va fi Myrcella dacă 
Debarcaderul Regelui cade? Renly şi Stannis îi vor pune 
capul pe zid lângă al tău. 

Şi Cersei începu să plângă. Tyrion Lannister n-ar fi 
putut fi mai uluit nici dacă Aegon Cuceritorul în persoană 
ar fi năvălit în cameră, călare pe un dragon şi jonglând cu 
tarte cu lămâie. Nu-şi mai văzuse sora plângând de când 
copilăriseră împreună la Casterly Rock. Cu stângăcie, făcu 
un pas către ea. Când sora ta plânge, e firesc să o 
linişteşti, dar aceasta era Cersei! Întinse o mână nesigură 
către umărul ei. 

— Nu mă atinge! strigă ea ferindu-se. N-ar fi trebuit ca 
asta să-l rănească. Şi totuşi l-a rănit, mai mult decât orice 
palmă. Roşie la faţă, la fel de furioasă pe cât era de 


339 


îndurerată, Cersei gâfâia. Nu te uita la mine... Nu aşa... Nu 
tu. 

Politicos, Tyrion se întoarse cu spatele. 

— N-am avut de gând să te sperii. Îţi promit, Myrcella 
nu va păţi nimic. 

— Mincinosule, zise ea, în spatele lui. Nu sunt copil, să 
fiu mângâiată cu vorbe goale. Mi-ai spus şi că-l vei elibera 
pe Jaime. Ei bine, unde este? 

— În Riverrun, îmi închipui. La adăpost şi bine păzit, 
până ce voi găsi o cale să-l eliberez. 

Cersei pufni. 

— Ar fi trebuit să mă nasc bărbat. N-aş avea nevoie de 
niciunul dintre voi. N-aş fi îngăduit ca nimic din toate 
acestea să se întâmple. Cum a putut Jaime să se lase 
capturat de acel băiat? Şi tata, am avut încredere în el, 
proasta de mine, dar unde e el acum, când e nevoie de el? 
Ce face? 

— Război. 

— Din spatele zidurilor de la Harrenhal, spuse ea 
înciudată. Un mod ciudat de a lupta. Pare mai degrabă că 
se ascunde. 

— Fii mai atentă. 

— Cum altfel ai numi tu asta? Tata stă într-un castel, 
iar Robert Stark într-altul, şi nimeni nu face nimic. 

— Există moduri şi moduri de a sta, sugeră Tyrion. 
Fiecare aşteaptă ca celălalt să facă o mişcare, dar leul stă 
liniştit, stăpân pe sine, cu coada zvâcnind, în timp ce 
prada, cu inima cât un purice, îngheaţă de frică. Oricum ar 
sări, leul o va prinde, şi prada ştie asta. 

— Şi tu eşti chiar sigur că tata este un leu? 

Tyrion rânji. 

— Leul e pe toate flamurile noastre. 

Cersei ignoră gluma. 

— Dacă tata ar fi luat ostatic, Jaime nu ar sta deoparte 
nepăsător. Ţi-o jur. 

Jaime şi-ar face oastea ţăndări de zidurile Riverrunului, 
şi n-ar avea nicio şansă. N-a avut niciodată pic de răbdare, 
nu mai multă decât tine, surioară. 


340 


— Nu putem fi cu toţii atât de viteji ca Jaime, dar sunt 
şi alte căi de a câştiga un război. Harrenhalul e puternic şi 
bine amplasat. 

— lar Debarcaderul Regelui nu este, după cum ştim 
foarte bine amândoi. În timp ce tata se joacă de-a leul şi 
căprioara cu băiatul Stark, Renly înaintează pe drumul 
regelui. De acum, ar putea să ajungă la porţi în orice clipă! 

— Oraşul nu va cădea într-o singură zi. De la 
Harrenhal, pe drumul regelui, se ajunge repede şi direct. 
Renly nici nu va apuca să-şi desfăşoare dispozitivele de 
asediu, că tata îl va lovi din spate. Oastea lui va fi ciocanul, 
zidurile oraşului, nicovala. O privelişte încântătoare. 

Ochii verzi ai lui Cersei îl sfredeliră, precauţi, dar 
dornici de asigurările cu care el o hrănea. 

— Şi dacă Robb Stark înaintează? 

— Harrenhalul e destul de aproape de vadurile 
Tridentului ca Roose Bolton să nu-şi poate aduce infanteria 
de la nord pentru a se alătura călăreţilor Tânărului Lup. 
Stark nu se poate apropia de Debarcaderul Regelui fără să 
aibă mai întâi Harrenhalul şi, chiar împreună cu Bolton, nu 
e destul de puternic pentru asta. Tyrion se strădui să 
afişeze cel mai cuceritor zâmbet. Între timp, tata trăieşte 
pe spinarea ţărilor riverane, în timp ce unchiul nostru 
Stafford adună noi recruți la Casterly Rock. 

Cersei îl privi cu suspiciune. 

— De unde ştii tu toate astea? Ţi-a destăinuit tata 
intenţiile lui înainte de a te trimite aici? 

— Nu. M-am uitat la hartă. 

Privirea ei deveni dispreţuitoare. 

— Ai născocit fiecare cuvânt în capul tău ăla grotesc, 
nu-i aşa, Pezevenghiule? 

Tyrion ţâţâi. 

— Dulce surioară, te întreb eu, dacă n-am fi pe cale să 
câştigăm, ar cere clanul Stark pacea? Scoase scrisoarea 
adusă de Ser Cleos Frey. Uite, Tânărul Lup ne-a transmis 
condiţiile lui. Condiţii inacceptabile, desigur, dar e un 
început. Vrei să le vezi? 


341 


— Da. Într-o clipă, era din nou regină. Cum ai ajuns în 
posesia lor? Ar fi trebuit să ajungă la mine. 

— Pentru ce altceva există Mâna, dacă nu să-ți 
înmâneze una-alta? Tyrion îi dădu scrisoarea. Obrazul încă 
îi pulsa în locul unde palma lui Cersei îşi lăsase amprenta. 
Poate să-mi jupoaie jumătate din faţă, va fi un preţ mic de 
plătit pentru consimțământul ei la căsătoria din Dorne. 
Acum ar putea obţine asta, aşa simţea. 

Şi anumite informaţii... Ei bine, asta era cireaşă de pe 
tort. 


342 


BRAN 


Dansatoarea era îmbrăcată în veşminte pentru cai, din 
lână albă, cu blazonul lupului străvechi, cenuşiu, al Casei 
Stark, în timp ce Bran purta pantaloni gri şi o jiletcă albă, 
cu mânecile şi gulerul dichisite cu blană argintie de 
veveriţă. În dreptul inimii avea broşa lui în formă de cap 
de lup, din argint şi jasp lustruit. Ar fi preferat să-l aibă pe 
Vară la piept în locul unui lup de argint, dar Ser Rodrik 
fusese de neclintit. 

Treptele abrupte de piatră făcură iapa să şovăie doar o 
clipă. Când Bran îi dădu pinteni, le urcă uşor. În spatele 
uşilor largi din stejar şi fier, opt rânduri lungi de mese 
aşezate pe capre de lemn umpleau Sala Mare a 
Winterfellului, patru pe fiecare parte a culoarului central. 
Oamenii se îngrămădeau pe bănci, umăr lângă umăr. 

— Stark! strigară oamenii, când Bran trecu la trap 
ridicându-se în picioare. Winterfell! Winterfell! 

Era destul de mare ca să ştie că nu pentru el strigau de 
fapt - aclamau recolta, pe Robb şi victoriile lui, pe nobilul 
său tată şi pe bunicul său, şi toată familia Stark, cu o 
istorie de opt mii de ani. Totuşi, îi creştea inima în piept de 
mândrie. Cât timp a străbătut călare toată lungimea acelei 
săli, a uitat că e infirm. Totuşi, când a ajuns la platformă, 
cu toţi ochii aţintiţi asupra lui, Osha şi Hodor i-au desfăcut 
cataramele şi curelele, l-au ridicat de pe spatele 
Dansatoarei şi l-au dus pe braţe până la tronul înaintaşilor 
săi. 

Ser Rodrik era aşezat la stânga lui Bran, cu fiica sa, 
Beth, alături. Rickon stătea la dreapta, cu chica lui de păr 
zburlit, castaniu-roşcat, atât de lung încât îi mătura capa 
din blană de hermină. Refuzase să se lase tuns de când 
mama lor nu mai era. Ultima fată care încercase fusese 
răsplătită cu o muşcătură. 


343 


— Am vrut şi eu să călăresc, zise el, în timp ce Hodor 
scotea iapa afară. Călăresc mai bine decât tine. 

— Ba nu, aşa că tacă-ţi gura, îi răspunse fratelui său. 
Ser Rodrik strigă să se facă linişte. Bran îşi ridică glasul. 
Le ură bun venit în numele fratelui său, Regele Nordului, 
şi îi rugă să mulţumească zeilor vechi şi noi pentru 
victoriile lui Robb şi pentru darul recoltei. Fie să mai avem 
parte de încă o sută, îşi termină el discursul, ridicând 
pocalul de argint al tatălui său. 

— Încă o sută! 

Căni cositorite, cupe de lut şi cornuri de băut întărite 
cu benzi de fier se ciocniră. Vinul lui Bran era îndulcit cu 
miere şi aromat cu scorţişoară şi cuişoare, dar era mai 
tare decât cel cu care era obişnuit. În timp ce-l înghiţea, îi 
simţea degetele fierbinţi, perfide, şerpuindu-i prin piept. 
Când aşeză jos pocalul, i se învârtea capul. 

— Te-ai descurcat bine, Bran, îi spuse Ser Rodrik. 
Lordul Eddard ar fi fost cât se poate de mândru de tine. În 
josul mesei, Maester Luwin clătină aprobator din cap, în 
timp ce servitorii începeau să aducă mâncarea. 

Bran nu mai văzuse asemenea mâncăruri, fel după fel, 
atât de multe încât nu reuşea să ia mai mult de o 
înghiţitură sau două din fiecare. Erau bucăţi mari de carne 
de zimbru, fripte cu praz, plăcinte de căprioară împănate 
cu morcovi, şuncă şi ciuperci, cotlet de berbec cu sos de 
miere şi cuişoare, rață cu cimbru, mistreţ cu ardei, rață, 
frigărui de porumbel, clapon, tocană de vită cu orz, supă 
rece de fructe. Lordul Wyman adusese douăzeci de butoaie 
cu peşte de la Portul Alb, conservate cu sare şi alge de 
mare, peşti albi şi melci, crabi şi midii, moluşte, hering, 
cod, somon, homar şi mreană. Aveau pâine neagră, 
prăjituri cu miere şi biscuiţi de ovăz, napi, mazăre şi 
sfeclă, fasole şi dovleci şi cepe mari, uriaşe, mere coapte şi 
tarte cu fructe de pădure şi pere fierte în vin tare. Pe 
fiecare masă erau aşezate roţi de brânză albă, iar sarea, 
carafele de vin fiert şi de bere rece de toamnă circulau din 
mână în mână. 


344 


Muzicanţii Lordului Wyman cântau frumos, vitejeşte, 
dar harpa, scripca şi cornul fură curând înecate de valul 
de vorbe şi râsete, de zornăitul cupelor şi al farfuriilor şi 
de câinii de vânătoare care mârâiau, luptându-se pentru 
resturile de la masă. Cântărețul dădu glas unor cântece 
minunate - Lăncierii de Fier, Arderea corăbiilor şi Ursul şi 
Frumoasa Fecioară -, dar numai Hodor părea să-l asculte. 
Stătea lângă flautist, ţopăind de pe un picior pe altul. 

Zgomotul se intensifică, până ce deveni un vuiet 
continuu, o imensă, ameţitoare beţie de sunete. Ser Rodrik 
vorbea cu Maester Luwin peste capul buclat al lui Beth, în 
timp ce Rickon striga voios către Walderi. Bran nu îi dorise 
pe băieţii Frey la masa de onoare, dar Maester i-a amintit 
că în curând vor fi rude. Robb urma să se însoare cu una 
dintre mătuşile lui, iar Arya se va mărita cu unul dintre 
unchi. 

— Nu va face asta niciodată, a spus Bran, nu Arya, dar 
Maester Luwin fusese de neclintit, aşa că acum Walderii 
se aflau la masă, lângă Rickon. 

Slujitorii îi aduceau mai întâi lui Bran fiecare fel, ca să 
poată să-şi ia partea stăpânului, dacă voia. Când ajunseră 
la rață, Bran nu mai putea mânca. După aceea, clătină 
doar din cap, aprobând pe rând fiecare fel şi făcând 
servitorilor semn cu mâna să se îndepărteze. Dacă felul 
respectiv avea un miros deosebit de rafinat, îl trimitea la 
unul dintre lorzii de pe platformă, un gest de prietenie şi 
bunăvoință pe care Maester Luwin îi spusese că trebuia 
să-l facă. Trimise nişte somon sărmanei Lady Hornwood, 
mistrețul gălăgioşilor Umberi, gâscă în sos de mure lui 
Cley Cerwyn şi un homar uriaş lui Joseth, căpitanul 
cavaleriei, care nu era nici lord, nici oaspete, dar se 
ocupase de dresarea Dansatoarei şi i-a oferit lui Bran 
posibilitatea să călărească. Le trimise dulciuri lui Hodor şi 
Bătrânei Nan, fără niciun motiv, dar îi iubea. Ser Rodrik îi 
reaminti să trimită ceva fraţilor săi vitregi, astfel că îi 
trimise Micului Walder nişte sfeclă fiartă şi Marelui 
Walder napi cu unt. 


345 


Pe băncile de jos, bărbaţii din Winterfell se amestecau 
cu oamenii de rând din oraşul iernii, cu prietenii din 
fortărețele apropiate şi escortele oaspeţilor de seamă. 
Bran nu mai văzuse unele feţe, pe altele le ştia ca pe 
propriul său chip, şi totuşi îi păreau cu toţii la fel de 
străini. Îi privea parcă din depărtare, ca şi cum s-ar fi aflat 
la fereastra camerei sale, uitându-se în jos, la curtea de 
dedesubt, văzând totul şi în acelaşi timp aproape nimic. 

Osha înainta printre mese, turnând bere. Unul dintre 
oamenii lui Leobald Tallhart îşi strecură o mână sub 
fustele ei, iar ea sparse carafa în capul lui, în hohotele de 
râs ale celorlalţi. Însă Mikken îşi cobori mâna peste 
corsetul unei femei, iar pe ea nu părea că o deranjează. 
Bran îl privi pe Farlen făcând-o pe căţeaua sa roşcată să 
cerşească oase şi îi zâmbi Bătrânei Nan care apuca o coajă 
de plăcintă fierbinte cu degetele-i zbârcite. Pe platformă, 
Lordul Wyman atacă un platou aburind cu mrene, de parcă 
ar fi fost o oaste duşmană. Era atât de gras, încât Ser 
Rodrik poruncise să i se facă un scaun special, destul de 
larg pentru el, însă râdea zgomotos şi foarte des, aşa că 
Bran îl simpatiza. Biata Lady Hornwood stătea lângă el, 
lividă, cu faţa ca o mască de piatră, ciugulind apatică din 
mâncare. La capătul opus al mesei de onoare, Hother şi 
Mors se jucau un joc, ciocnindu-şi cu putere cornurile cu 
băutură, de parcă ar fi fost nişte cavaleri care se întreceau 
în turnir. 

E prea zăpuşeală aici şi prea mult zgomot şi se îmbată 
cu toții. Bran avea mâncărimi sub hainele de lână gri cu 
alb şi îşi dori dintr-odată să se afle oriunde altundeva 
decât aici. În pădurea zeilor e răcoare acum. Aburii se 
ridică din iazurile fierbinţi şi frunzele roşii ale copacilor 
inimii foşnesc. Mirosurile sunt mai puternice decât aici şi 
în scurt timp luna va răsări şi fratele meu va cânta. 

— Bran? îi vorbi Ser Rodrik. Văd că nu mănânci. 

Visul cu ochii deschişi fusese atât de viu preţ de o 
clipă, încât Bran uitase unde se află. 

— O să mai mănânc mai târziu, răspunse el. Mi-e 
stomacul plin până la refuz. 

346 


Mustaţa albă a bătrânului cavaler se înroşise de la vin. 

— Te-ai descurcat bine, Bran. Şi aici şi la audienţe. 
Cred că, într-o bună zi, vei fi un lord foarte bun. 

Vreau să fiu cavaler. Bran luă încă o sorbitură din vinul 
aromat, îndulcit cu miere, din pocalul tatălui său, 
recunoscător că se poate agăța de ceva. Intr-o parte a 
pocalului se înălța capul lipsit de viaţă al unui lup 
străvechi care-şi arăta colții. Simţea apăsarea botului de 
argint în palmă şi îşi aminti ultimul prilej cu care-şi văzuse 
tatăl bând din acel pocal. 

Fusese în seara ospăţului dat în onoarea Regelui 
Robert, când acesta şi-a adus curtea regală la Winterfell. 
Vara încă domnea acolo. Părinţii lui au împărţit atunci 
platforma cu Robert şi regina lui, cu fraţii ei alături. 
Unchiul Benjen a fost şi el acolo, îmbrăcat în negru din cap 
până-n picioare. Bran, fraţii şi surorile lui stăteau cu copiii 
regelui, Joffrey, Tommen şi prinţesa Myrcella, care şi-au 
petrecut tot timpul uitându-se la Robb cu ochi plini de 
admiraţie. Arya se strâmba peste masă când nu se uita 
nimeni, Sansa asculta fermecată cântecele cu cavaleri ale 
înaltului harpist, iar Rickon întreba întruna de ce Jon nu se 
afla acolo. 

— Fiindcă este bastard, a fost nevoit să-i şoptească 
până la urmă. 

lar acum niciunul nu mai este. Era ca şi cum un zeu 
crud întinsese o mână uriaşă şi îi luase pe toţi, fetele în 
captivitate, Jon la Zid, Robb şi mama lui la război, Regele 
Robert şi tatăl său în mormânt, unde era probabil şi 
unchiul Benjen... 

Până şi pe băncile de jos erau oameni noi la mese. Jory 
murise, la fel şi Tom Grăsanul, Porther, Alyn, Desmond, 
Hullen, care fusese maestru de echitație, Harwin, fiul lui, 
şi toţi cei care plecaseră spre sud, alături de tatăl său, 
până şi Septa Mordane şi Vayon Poole. Ceilalţi plecaseră 
la război, cu Robb, şi s-ar putea să moară şi ei în curând, 
din câte ştia Bran. Îi simpatiza destul de mult pe Poxy Tyn, 
pe Skittrick şi pe ceilalţi nou-veniţi, însă îi era dor de 
vechii săi prieteni. 

347 


Îşi plimbă privirea pe deasupra băncilor, la toate 
chipurile, vesele şi triste, şi se întrebă cine va lipsi la anul 
şi în anul următor. Îi venea să plângă, dar nu avea voie. 
Era un Stark de Winterfell, fiul tatălui şi urmaşul fratelui 
său şi, azi-mâine, bărbat în toată firea. 

În josul sălii, uşile se deschiseră şi o pală de aer rece 
făcu torţele să se aprindă mai strălucitoare preţ de o clipă. 
Burtă de Bere conduse doi dintre noii musafiri în sala de 
ospeţe. 

— Lady Meera din Casa Reed, zbieră străjerul durduliu 
peste hărmălaie. Împreună cu fratele ei, Jojen, de la 
Rondul Greywater. 

Oamenii îşi ridicară privirile de la cupele şi bucatele 
lor, ca să-i privească pe nou-veniţi. Bran îl auzi pe Walder 
cel Mic şoptindu-i lui Walder cel Mare, aflat lângă el: 

— Mâncători de broaşte. 

Ser Rodrik se ridică în picioare. 

— Fiţi bineveniţi, prieteni, şi poftiţi alături de noi la 
acest ospăț. Servitorii se grăbiră să lungească masa de pe 
platformă, aducând noi mese şi scaune. 

— Cine sunt ei? întrebă Rickon. 

— Oamenii nămolului, zise Micul Walder cu dispreţ. 
Sunt tâlhari şi laşi şi au dinţii verzi pentru că mănâncă 
broaşte. 

Maester Luwin se ghemui lângă Bran, să-i şoptească 
un sfat la ureche: 

— Oameni ai nămolului. Pe aceştia trebuie să-i 
întâmpini cu căldură. Nu mă aşteptam să-i văd aici, dar... 
ştii cine sunt? 

Bran încuviinţă: 

— Oameni ai lacurilor, de la Gât. 

— Howland Reed a fost foarte bun prieten cu tatăl tău, 
îi şopti Ser Rodrik. Ăştia doi sunt ai lui, s-ar părea. 

În timp ce nou-veniţii străbăteau sala, Bran observă că 
printre ei se afla, într-adevăr, o fată, deşi după veşminte 
nu şi-ar fi putut da seama. Avea pantaloni din piele de 
miel, înmuiată de atâta purtat, şi o vestă cu solzi de oţel. 
Deşi era de-o seamă cu Robb, era slabă ca un băiat, cu 


348 


părul lung, castaniu, legat la ceafă şi cu sânii abia mijiţi. 
Un năvod împletit îi atârna de unul dintre şoldurile zvelte, 
un cuţit lung de bronz, de celălalt, sub braţ ducea un vechi 
coif de fier, pătat de rugină, iar pe spate avea prins un 
harpon şi un scut de piele. 

Fratele ei era cu mulţi ani mai mic şi nu purta niciun 
fel de arme. Toate veşmintele lui erau verzi, până şi 
cizmele de piele, şi când acesta se apropie, Bran observă 
că avea ochii de culoarea muşchilor, deşi dinţii săi erau la 
fel de albi ca ai oricui. Amândoi fraţii Reed erau zvelți, 
supli ca nişte săbii şi puţin mai înalţi decât Bran. Îşi 
plecară genunchii în faţa platformei. 

— Lorzi ai Casei Stark, spuse fata. Au trecut anii cu 
sutele şi miile de când poporul meu a jurat pentru prima 
dată loialitate faţă de Regele Nordului. Nobilul meu tată 
ne-a trimis aici să ne reînnoim jurământul, în numele 
tuturor supuşilor noştri. 

Se uită la mine, îşi dădu seama Bran. Trebuie să dau 
un răspuns. 

— Fratele meu, Robb, luptă la sud, spuse Bran, dar poţi 
să rosteşti cuvintele în faţa mea, dacă doreşti. 

— Jurăm credinţă faţă de Winterfell. Credinţa ținutului 
Greywater. Vatra, inima şi recoltele ţi le încredinţăm ţie, 
stăpâne. Săbiile, suliţele şi săgețile noastre sunt la 
porunca ta. Ai milă de cei slabi, ajută-i pe cei neajutoraţi, 
fă dreptate tuturor şi nu te vom trăda niciodată. 

— Jur, pe pământ şi pe apă, spuse băiatul în verde. 

— Jur, pe bronz şi pe fier, spuse sora lui. 

— Jurăm pe gheaţă şi pe foc, sfârşiră într-un glas. 

Bran îşi căuta, bâjbâind, cuvintele. Trebuia oare să 
facă şi el un jurământ în faţa lor? Nu îl învățase nimeni 
jurământul lor. 

— Fie ca iernile voastre să fie scurte şi verile roditoare, 
zise el. Acesta era un lucru care de obicei era bine să fie 
spus. Ridicaţi-vă. Eu sunt Brandon Stark. 

Fata, Meera, se ridică în picioare şi îl ajută şi pe fratele 
ei să se ridice. Băiatul se holba încontinuu la Bran. 

— Îţi aducem daruri, peşte, broaşte şi păsări, spuse el. 

349 


— Vă mulţumesc. Bran se întrebă dacă va trebui să 
mănânce din ele ca să fie politicos. i 

— Eu vă ofer carnea şi miedul Winterfellului. Incercă 
să-şi amintească tot ce învățase despre oamenii lacurilor 
care locuiau printre mlaştinile de la Gât şi rareori îşi 
părăseau pământurile lor nămoloase. Un popor sărac de 
pescari şi vânători de broaşte care trăiau în case de stuf şi 
trestii împletite, pe insule plutitoare, ascunse în adâncurile 
smârcurilor. Se spunea că sunt oameni laşi, care luptă cu 
arme otrăvite şi preferă să se ascundă de inamici decât să- 
i înfrunte în luptă deschisă. Şi totuşi, Howland Reed fusese 
unul dintre cei mai de nădejde camarazi ai tatălui său în 
timpul războiului pentru coroana lui Robert, înainte ca 
Bran să se fi născut. 

Băiatul, Jojen, îşi roti ochii prin sală cu curiozitate şi se 
aşeză. 

— Unde sunt lupii străvechi? 

— În pădurea zeilor, răspunse Rickon. Lăţosul a fost 
Tău. 

— Fratele meu ar vrea să-i vadă, zise fata. 

Walder cel Mic glăsui cu voce tare: 

— Ar face mai bine să nu-i vadă, altfel îl vor muşca. 

— N-o să-l muşte dacă sunt eu aici. Bran era încântat 
că voiau să vadă lupii. Lupul Vară nu i-ar muşca oricum, 
iar pe Lăţos îl va ţine la distanţă. Aceşti oameni ai 
nămolului îi stârneau curiozitatea. Nu-şi amintea să mai fi 
văzut unul vreodată. De-a lungul anilor, tatăl lui trimisese 
scrisori către Lordul de Greywater, dar niciunul dintre 
oamenii lacurilor nu venise vreodată la Winterfell. I-ar fi 
plăcut să stea mai mult de vorbă cu ei, dar Sala Mare era 
atât de gălăgioasă, încât era dificil să auzi pe cineva care 
nu era chiar lângă tine. 

Ser Rodrik era lângă Bran. 

— Chiar mănâncă broaşte? îl întrebă pe bătrânul 
cavaler. 

— Da, răspunse Ser Rodrik. Broaşte şi peşte, lei- 
şopârle şi tot felul de păsări. 


350 


Poate că nu au oi şi vite, gândi Bran. Le porunci 
servitorilor să aducă cotletele de berbec şi o felie de carne 
de zimbru şi să le umple străchinile de lemn cu tocană de 
vită cu orz. Aveau aerul că le plăcea foarte mult. Fata 
observă că se uita la ea şi zâmbi. Bran roşi şi îşi feri 
privirea. 

Mult mai târziu, după ce dulciurile fuseseră servite şi 
stropite cu galoane de vin de vară, mâncarea fu luată şi 
mesele fură din nou aşezate la perete, ca să se facă loc 
pentru dans. Muzica se dezlănţui, intrară tobele, iar 
Hother Umber aduse un corn imens de vânătoare, curbat, 
bandat cu argint. Când cântăreţul ajunse la partea din 
Noaptea ce s-a sfârşit în care Rondul de Noapte pleca la 
drum să-i înfrunte pe ceilalţi în Bătălia pentru Răsăritul 
Soarelui, scoase un astfel de strigăt, încât toţi câinii se 
puseră pe lătrat. 

Doi bărbaţi de la Glover începură să cânte la cimpoi, 
un sunet ascuţit, ameţitor, de buhai şi de harpă de lemn. 
Mors Umber sări primul în picioare, înhăţă de braţ o 
slujitoare care trecea pe acolo, doborându-i carafa cu vin 
din mână. Carafa căzu şi se făcu ţăndări de podea. Printre 
paie, oase şi bucăţi de pâine împrăştiate pe duşumea, o 
învârti, o suci şi o aruncă în aer. Fata ţipă şi hohoti, 
roşindu-se când fusta i se răsuci şi i se ridică. 

Curând li se alăturară şi alţii. Hodor începu să danseze 
de unul singur, în timp ce Lordul Wyman o invită pe 
micuța Beth Cassel să-i fie parteneră. În ciuda dimen- 
siunilor sale, lordul se mişca grațios. Când obosi, Cley 
Cerwyn îi luă locul şi dansă cu fata. Ser Rodrik se apropie 
de Lady Hornwood, dar ea se scuză şi ceru permisiunea să 
plece. Bran privi suficient de mult ca să fie politicos şi pe 
urmă îl chemă pe Hodor. Era înfierbântat şi obosit, 
îmbujorat de vin şi dansul îl întrista. Era un alt lucru pe 
care el nu-l va putea face niciodată. 

— Vreau să plec. 

— Hodor, îi strigă Hodor, îngenunchind. 

Maester Luwin şi Cap de Paie îl ridicară în coş. 
Oamenii din Winterfell văzuseră această imagine de zeci 


351 


de ori, dar, fără îndoială, părea ceva ciudat pentru oaspeţi, 
dintre care unii se dovediră mai mult curioşi decât 
politicoşi. Bran simţea privirile aţintite asupra lui. 

Preferară să iasă prin spate decât să traverseze 
întreaga sală, iar când trecură prin uşa lordului, Bran îşi 
feri capul. leşiţi din Sala Mare în galeria prost luminată, 
dădură peste Joseth, căpitanul cavaleriei, ocupat cu un alt 
fel de călărit. Avea cu el o femeie pe care Bran nu o 
cunoştea, lipită de perete, cu fustele în jurul taliei. 
Chicotea, până în clipa când Hodor s-a oprit să privească. 
Atunci începu să tipe. 

— Lasă-i în pace, Hodor, fu nevoit Bran să-i spună. Du- 
mă în dormitor. 

Hodor îl urcă pe treptele întortocheate către turnul său 
şi îngenunche lângă una dintre barele de fier pe care 
Mikken le fixase în zid. Bran le folosi ca să se deplaseze 
singur până la pat, iar Hodor îi scoase cizmele şi 
pantalonii. 

— Acum te poţi întoarce la ospăț, dar nu-i lua în seamă 
pe Joseth şi pe acea femeie, zise Bran. 

— Hodor, răspunse Hodor, legănându-şi capul. 

Când stinse lumânarea de lângă pat, întunericul îl 
acoperi ca o pătură moale, îmbietoare. Sunetul îndepărtat 
al muzicii pătrundea prin ferestrele acoperite de obloane. 

Pe neaşteptate, îi reveni în minte ceva ce-i spusese 
tatăl lui odată, pe când era mic. Îl întrebase pe Lordul 
Eddard dacă în Garda Regelui se aflau într-adevăr cei mai 
de soi cavaleri din Cele Şapte Regate. 

— Nu mai este aşa, i-a răspuns acesta, dar cândva erau 
o minunăţie, o lecţie strălucitoare dată lumii. 

— A existat vreunul care să fie cel mai bun dintre toţi? 

— Cel mai bun cavaler pe care l-am cunoscut a fost Ser 
Arthur Dayne, cel care a luptat cu o sabie pe nume 
Răsărit, făurită din inima unei stele căzătoare. L-au numit 
Sabia Dimineţii şi m-ar fi omorât dacă n-ar fi fost Howland 
Reed. 


352 


Tatăl său s-a întristat apoi şi nu a mai vrut să spună 
nimic. Bran îşi dorea acum să-l fi întrebat ce a vrut să 
spună. 

Adormi cu mintea plină de cavaleri în armuri 
strălucitoare, luptându-se cu săbii cu sclipiri de stele, dar 
când începu să viseze, se afla din nou în pădurea zeilor. 
Mirosurile din bucătărie şi din Sala Mare erau atât de 
puternice încât i se părea că se afla şi acum la ospăț. Dădu 
târcoale pe sub copaci, urmat îndeaproape de fraţii lui. 
Noaptea aceasta era sălbatic de vie, plină de urletele 
haitei oamenilor, în joaca lor. Sunetele îl agitau. Îi venea 
să fugă, să vâneze, îi venea să... 

Un zăngănit de fier îl făcu să-şi ciulească urechile. Îl 
auziră şi fraţii lui. Porniră în goană, prin tufişuri, în 
direcţia sunetului. Săltând peste luciul liniştit al apei, în 
urma bătrânului lup alb, simţi mirosul unui străin, miros 
de om, amestecat cu mirosul de piele, pământ şi fier. 

Intruşii pătrunseseră câţiva metri în pădure când dădu 
peste ei, o femeie cu un bărbat tânăr, fără urmă de teamă, 
chiar şi atunci când el le arătă albul dinţilor. Fratele lui 
mârâia înfundat, şi totuşi cei doi nu fugiră. 

— lată-i! spuse femeia. Meera, şoptea o parte a lui, o 
fărâmă din băiatul adormit pierdut în visul de lup. Ştiai că 
sunt atât de mari? 

— Vor fi şi mai mari când vor creşte, răspunse tânărul 
bărbat, privindu-i cu ochi mari, verzi şi neînfricaţi. Cel 
negru e plin de teamă şi furie, dar cel cenuşiu e puternic, 
mai puternic decât îşi dă seama... Îl simţi, surioară? 

— Nu, spuse ea, întinzând o mână către plăselele 
cuţitului mare pe care îl purta. Fii atent, Jojen. 

— Nu-mi va face niciun rău. Aceasta nu e ziua în care 
voi muri. Flăcăul se apropie de el, fără teamă, şi îi atinse 
botul, o atingere uşoară ca un vânt de vară. Totuşi, la 
atingerea acelor degete, pădurea se destrămă şi pământul 
se transformă în fum sub picioarele lui şi Bran începu să se 
învârtă, râzând, şi pe urmă se răsucea şi cădea, cădea, 
cădea... 


353 


CATELYN 


În timp ce dormea în mijlocul stepelor deluroase, 
Catelyn visă că Bran era din nou întreg, că Arya şi Sansa 
se ţineau de mâini, că Rickon era încă un prunc la sânul 
mamei sale. Robb, fără coroană, se juca cu o sabie de lemn 
şi când adormiră cu toţii, îl găsi pe Ned în patul ei, 
zâmbind. 

Un vis dulce, dulce şi întrerupt prea curând. Zorile se 
iviră crude, un pumnal de lumină. Se trezi bolnavă, 
singură şi obosită, obosită de drum, obosită de durere, 
obosită de îndatoriri. Vreau să plâng, gândi ea. Vreau să 
fiu mângâiată. Am obosit să fiu puternică, vreau să fiu 
măcar o dată nesăbuită şi speriată. Doar pentru puţin 
timp, atâta tot... Ozi, o oră... 

În preajma cortului ei, oamenii se agitau. Auzi 
nechezatul cailor, îl auzi pe Shadd plângându-se că-l doare 
spatele, pe Ser Wendel întrebând despre arcul lui. Catelyn 
şi-ar fi dorit să dispară cu toţii. Erau oameni de treabă, 
credincioşi, dar se săturase de toţi. O chinuia dorul de 
copiii ei. Într-o zi, îşi promise în timp ce zăcea în pat, într-o 
zi îşi va îngădui să fie mai puţin puternică. 

Dar nu astăzi. Nu se putea astăzi. 

Îmbrăcându-se pe bâjbâite, degetele îi erau parcă mai 
neîndemânatice decât de obicei. Bănuia că ar trebui să fie 
recunoscătoare că îşi putea folosi mâinile. Pumnalul fusese 
din oţel Valyrian, iar oţelul Valyrian muşcă adânc şi 
puternic. Nu trebuia decât să se uite la cicatrici ca să-şi 
aducă aminte. 

Afară, Shadd amesteca ovăz într-un cazan, în timp ce 
Ser Wendel Manderly şedea întinzând coarda arcului. 

— Doamna mea, spuse Ser Wendel când apăru Catelyn. 
Prin păşunea asta sunt păsări. i-ar plăcea să frigem o 
prepeliţă, să o mănânci în dimineaţa aceasta? 


354 


— Ovăzul şi pâinea sunt suficiente... pentru noi toţi, 
presupun. Mai avem multe leghe de mers, Ser Wendel. 

— Cum ţi-e voia, doamna mea. Faţa umflată a 
cavalerului părea mâhnită, iar vârfurile mustăţii sale lungi 
şi pleoştite zvâcniră dezaprobator. 

— Ovăz şi pâine, ce ar putea fi mai bun? Era unul 
dintre cei mai graşi oameni pe care îi cunoscuse vreodată 
Catelyn, dar oricât de mult îşi iubea mâncarea, onoarea şi- 
o iubea şi mai mult. 

— Am găsit nişte urzici şi am făcut un ceai, anunţă 
Shadd. Doamna mea doreşte o ceaşcă? 

— Da, mulţumesc. 

Legănă ceaiul în mâinile pline de cicatrici şi suflă ca 
să-l răcească. Shadd era unul dintre oamenii 
Winterfellului. Robb trimisese douăzeci dintre cei mai buni 
oameni ai săi să o escorteze până la Renly. Trimisese şi 
cinci lorzi, ale căror nume şi rang aveau să dea greutate şi 
solemnitate misiunii ei. În timp ce înaintau către sud, 
ţinându-se departe de cetăţi şi oraşe, văzuseră de mai 
multe ori grupuri de oameni în zale şi zăriseră fum la 
orizontul dinspre răsărit, dar nimeni nu îndrăznise să se 
atingă de ei. Erau prea slabi ca să reprezinte o 
ameninţare, prea mulţi ca să fie o pradă uşoară. Odată 
trecuţi de Apa Neagră, lăsaseră în urmă ce era mai rău. În 
ultimele patru zile nu mai văzuseră semne de război. 

Catelyn nu dorise această misiune. Îi spusese lui Robb, 
când se afla încă la Riverrun: 

— Când l-am văzut pe Renly ultima oară, era un băiat 
de vârsta lui Bran. Nu-l cunosc, trimite pe altcineva. Locul 
meu este aici, cu tata, câte zile i-au mai rămas de trăit. 

Fiul ei o privise nemulţumit. 

— Nu există altcineva. Eu nu mă pot duce. Tatăltăue 
prea bolnav. Peştele Negru reprezintă ochii şi urechile 
mele, nu-mi permit să-l pierd. De fratele tău am nevoie ca 
să se ocupe de Riverrun când noi plecăm în marş. 

— Plecaţi în marş? Nimeni nu-i spusese o vorbă despre 
aşa ceva. 


355 


— Nu pot sta la Riverrun aşteptând pacea. Asta dă 
impresia că mă tem să intru din nou pe câmpul de luptă. 
Când nu sunt bătălii, oamenii încep să se gândească la 
casă şi la recoltă. Tata mi-a spus asta. Chiar şi oamenii mei 
din Nord încep să devină neliniştiţi. _ 

Oamenii mei din Nord, gândise ea. Incepe să vorbească 
deja ca un rege. 

— Nimeni n-a murit până acum de nelinişte, dar pripa e 
altă treabă. Am semănat seminţe, lasă-le să crească. 

Robb şi-a scuturat capul cu încăpățânare. 

— Am azvârlit nişte seminţe în vânt. Dacă sora ta, Lysa, 
avea de gând să vină să ne ajute, am fi aflat până acum. 
Câte păsări am trimis la Eyre, patru? Şi eu vreau pace, dar 
de ce ar trebui să-mi dea Lannisterii ceva, dacă tot ceea ce 
fac este să stau aici în timp ce armata se topeşte în jurul 
meu, la fel de repede ca o ninsoare de vară? 

— Aşadar, decât să pari laş, preferi să dansezi cum îţi 
cântă Lordul Tywin? i-o trântise Catelyn. Vrea ca tu să 
intri în Harrenhal, întreabă-l pe unchiul tău Brynden 
dacă... 

— N-am spus nimic despre Harrenhal, i-a răspuns 
Robb. Acum spune-mi, te duci la Renly pentru mine, sau 
trebuie să-l trimit pe Marele Jon? 

Această amintire îi aduse un zâmbet palid pe faţă. Un 
şiretlic atât de evident, dar abil pentru un băiat de 
cincisprezece ani. Robb ştia cât de nepotrivit era un om ca 
Marele Jon Umber pentru a trata cu Renly Baratheon, şi 
era conştient că ştia şi ea. Ce altceva ar fi putut să facă 
decât să consimtă, rugându-se ca tatăl ei să trăiască până 
ce se va întoarce? Dacă Lordul Hoster ar fi fost sănătos, s- 
ar fi dus el însuşi, Catelyn ştia asta. Totuşi, despărţirea a 
fost grea, grea. Nici măcar nu a recunoscut-o când a venit 
să-şi ia rămas bun. 

— Minisa, i-a spus el, unde sunt copiii? Mica mea Cat, 
dulcea mea Lysa... Catelyn l-a sărutat pe frunte şi i-a spus 
că fetiţele lui sunt bine. 


356 


— Să mă aştepţi, stăpânul meu, i-a spus Catelyn, când 
ochii bătrânului s-au închis. Te-am aşteptat, o, de atâtea 
ori. Acum e rândul tău să mă aştepţi. 

Soarta mă conduce spre sud şi iarăşi spre sud, gândi 
Catelyn sorbindu-şi ceaiul amar, când către nord ar trebui 
să mă duc, către nord, spre casă. Le scrisese lui Bran şi lui 
Rickon în ultima seară de la Riverrun. Nu vă uit, iubiții 
mei, trebuie să mă credeţi. Numai că fratele vostru are 
nevoie de mine mai mult. 

— Ar trebui să ajungem mai sus de râul Mander astăzi, 
doamna mea, anunţă Ser Wendel în timp ce Shadd 
învârtea în terci. Lordul Renly nu poate fi departe, dacă e 
adevărat ce se zice. 

Și ce-i voi spune când il voi găsi? Că fiul meu nu-l 
consideră un rege adevărat? Nu-i surâdea această 
întâlnire. Aveau nevoie de prieteni, nu de şi mai mulţi 
duşmani, dar Robb n-ar pleca niciodată genunchiul în faţa 
unui om despre care considera că nu avea dreptul să fie pe 
tron. 

Castronul ei era gol, deşi abia dacă-şi amintea să fi 
gustat terciul. Il aşeză deoparte. 

— E timpul să plecăm. Cu cât vorbea mai repede cu 
Renly, cu atât mai curând se putea întoarce acasă. 
Încălecă prima şi porni în capul coloanei. Hal Mollen 
mergea alături de ea, purtând flamura Casei Stark, lupul 
străvechi, cenuşiu, pe un fond alb ca zăpada. 

Se aflau încă la o jumătate de zi distanţă de tabăra lui 
Renly când au fost luaţi în primire. Robert Flint plecase 
înainte să cerceteze şi se întoarse în goană cu vorbă 
despre ochi îndepărtați care-i urmăreau de pe acoperişul 
unei mori de vânt. Când grupul lui Catelyn ajunse la 
moară, omul era de mult plecat. Înaintară, străbătând 
aproape o milă, când călăreţii lui Renly se năpustiră 
asupra lor, douăzeci de oameni în zale, conduşi de un 
cavaler cu barba albă, cu gaiţe albastre pe cămaşă. 

Când îi observă flamurile, se apropie de ea, singur. 


357 


— Doamna mea, îi spuse. Sunt Ser Colen de 
Greenpools, la dispoziţia ta. Ținuturile pe care le străbaţi 
sunt periculoase. 

— Treburile noastre sunt de primă importanţă, îi 
răspunse Catelyn. Vin ca mesager din partea fiului meu, 
Robb Stark, Regele Nordului, să tratez cu Renly 
Baratheon, Regele Sudului. 

— Regele Renly este stăpânul uns şi încoronat al Celor 
Şapte Regate, doamna mea, îi replică Ser Colen suficient 
de curtenitor. Înălţimea Sa şi-a aşezat tabăra, cu oastea, 
lângă Podul Amar, unde drumul rozelor trece prin Mander. 
Voi fi deosebit de onorat să te conduc la el. Cavalerul 
ridică o mână acoperită de zale şi oamenii săi formară o 
coloană dublă, flancând-o pe Catelyn şi suita sa. Să mă 
conduci sau să mă capturezi? se întrebă ea. Nu avea 
altceva de făcut decât să se încreadă în onoarea lui Ser 
Colen şi a Lordului Renly. 

Văzură fumul focurilor din tabără când se aflau încă la 
o distanţă de o oră de râu. Pe urmă sunetul străbătu până 
la ei, peste fermă, peste câmp şi peste coline, vag ca 
murmurul unei mări îndepărtate, dar învolburându-se pe 
măsură ce se apropiau. Când zăriră apele tulburi ale râului 
Mander  sclipind în soare, puteau distinge glasurile 
oamenilor, zăngănitul oţelului, nechezatul cailor. Cu toate 
acestea, nici sunetul, nici fumul nu i-au pregătit pentru 
ceea ce însemna oastea propriu-zisă. 

Mii de focuri umpleau văzduhul de o negură palidă, 
fumurie. Doar rândurile cavaleriei se întindeau pe mai 
multe leghe. Cu siguranţă tăiaseră o pădure întreagă ca să 
facă parii înalţi care susțineau flamurile. Maşini imense de 
atac erau aliniate pe marginea ierboasă a drumului rozei, 
catapulte şi trebuşete şi berbeci pe roţi, mai înalţi decât 
un om călare. Vârfurile de oţel ale lăncilor erau învăpăiate 
de lumina soarelui, de parcă sângerau deja, în timp ce 
pavilioanele cavalerilor şi lorzilor de rang înalt răsăreau 
din iarbă ca nişte ciuperci mătăsoase. Catelyn văzu oameni 
cu sulițe şi oameni cu săbii, oameni cu coifuri de oţel şi 
cămăşi de zale, slugi, arcaşi împodobindu-şi arcurile, 

358 


căruţaşi conducând căruţe, porcari mânând porci, paji 
ducând mesaje, scutieri ascuţind săbii, cavaleri călare, 
grăjdari ducând de căpăstru cai nărăvaşi de luptă. 

— Sunt înspăimântător de mulţi oameni, remarcă Ser 
Wendel Manderly în timp ce traversau vechiul arc de 
piatră de la care îşi căpătase numele Podul Amar. 

— Aşa e, îl aprobă Catelyn. 

După toate aparențele, aproape toată cavaleria sudului 
se adunase la chemarea lui Renly. Trandafirul auriu al 
cetăţii Highgarden era peste tot, cusut în partea dreaptă 
pe pieptul soldaţilor şi servitorilor, fluturând şi fâlfâind pe 
steagurile din mătase verde care împodobeau lăncile şi 
suliţele, pictat pe scuturile atârnate în faţa pavilioanelor 
ocupate de fiii, fraţii, verii şi unchii Casei Tyrell. Catelyn 
observă şi vulpea şi florile Casei Florent, merele verzi şi 
roşii ale Casei Fossoway, vânătorul călare al Lordului 
Tarly, frunzele de stejar ale familiei Oakheart, cocorii 
Casei Crane, fluturii negri cu portocaliu ai familiei 
Mullendor. 

Dincolo de Mander, lorzii furtunii îşi ridicaseră 
stindardele - stegarii lui Renly, devotați casei Baratheon şi 
Capătului Furtunii. Catelyn recunoscu privighetorile lui 
Bryce Caron, penele de gâscă ale lui Penrose şi ţestoasa 
de mare a Lordului Estermont, verde pe fond verde. Cu 
toate acestea, pe lângă fiecare scut cunoscut mai erau alte 
zece care-i erau străine, purtate de lorzi mărunți, juraţi 
stegarilor, şi de cavaleri rătăcitori şi călăreţi liberi care se 
înghesuiseră să vină să-l facă pe Renly Baratheon rege în 
fapt, nu numai cu numele. 

Stindardul lui Renly flutura sus, deasupra tuturor 
celorlalte. Din vârful celui mai înalt turn de atac, o 
construcţie colosală din stejar, pe roţi, acoperită cu piei 
netăbăcite, flutura cel mai mare drapel de luptă pe care 
Catelyn îl văzuse vreodată - o pânză destul de mare ca să 
acopere mai multe săli, cu cerbul încoronat al Casei 
Baratheon, negru pe fundalul de aur strălucitor, săltând 
mândru şi înalt. 


359 


— Doamna mea, auzi zgomotul? o întrebă Hallis Mollen 
apropiindu-se călare. Ce sunt astea? 

Catelyn ascultă. Strigăte şi cai nechezând, zăngănit de 
arme şi... 

— Urale, spuse ea. Înaintau pe o pantă domoală către 
un şir de pavilioane viu colorate de pe colină. Trecând 
printre ele, îmbulzeala devenea tot mai mare, sunetul tot 
mai puternic. Şi apoi Catelyn văzu. Mai jos, sub parapetele 
de piatră şi lemn ale micului castel, avea loc o busculadă. 

Era un teren viran, în jurul căruia fuseseră ridicate 
garduri, galerii şi bariere mobile. Sute de oameni se 
adunaseră să privească, poate mii. După aspectul 
terenului, distrus, noroios şi presărat cu bucăţi de armuri 
zimţate şi sulițe rupte, se luptau de mai bine de o zi, dar 
acum sfârşitul era aproape. Mai puţin de douăzeci de 
cavaleri rămăseseră călare, atacându-se şi ciopârţindu-se 
între ei, în timp ce privitorii şi luptătorii căzuţi îi aclamau. 
Văzu doi cai de luptă cu armuri ciocnindu-se în plin, 
prăbuşindu-se într-un amestec de oţel şi carne. 

— Un turnir, declară Hal Mollen. Avea o predilecție 
pentru a anunţa ceea ce se vedea cu ochiul liber. 

— O, minunat, spuse Wendel Manderly în timp ce un 
cavaler într-o mantie în culorile curcubeului se răsuci 
pentru a izbi cu dosul palmei, cu o secure cu mânerul lung, 
un bărbat care îl urmărea. Scutul se făcu fărâme, iar 
bărbatul se clătină în şa. 

Imbulzeala din faţa lor le făcea înaintarea dificilă. 

— Doamnă Stark, zise Ser Colen, dacă oamenii tăi ar fi 
atât de buni să aştepte aici, te-aş duce înaintea regelui. 

— Cum spui. 

Catelyn dădu ordinul, deşi fu nevoită să ridice glasul ca 
să fie auzită peste hărmălaia turnirului. Ser Colen îşi 
conduse calul încet prin mulţime, cu Catelyn în urma lui. 
Un murmur se ridică dinspre gloată când un bărbat cu 
barba roşcată, fără coif, cu un grifon pe scut, căzu la 
pământ în faţa unui cavaler voinic, în armură albastră. 
Sabia lui era de culoarea cobaltului, la fel şi buzduganul pe 
care îl mânuia cu un efect atât de puternic, şi calul ce 


360 


purta pe veşminte însemnele heraldice ale Casei Tarth, 
soarele şi luna. 

— Ronnet cel Roşu a căzut, blestemaţi fie zeii, înjură el. 

— Loras ajunge pentru acel albastru.... răspunse un 
tovarăş, înainte ca vuietul să-i înece restul cuvintelor. 

Încă un om era căzut, prins sub calul său rănit, ambii 
urlând de durere. Scutierii alergară să le vină în ajutor. 

Asta e o nebunie, gândi Catelyn. Dușmani adevărați în 
toate părțile şi jumătate din regat în flăcări, iar Renly şade 
aici şi se joacă de-a războiul ca un băiețandru cu prima lui 
sabie de lemn. 

Doamnele din galerie şi lorzii erau captivaţi de 
încăierare la fel de mult ca şi oamenii de pe teren. Catelyn 
îi cercetă cu atenţie. Tatăl ei tratase adesea cu lorzii 
sudului şi nu puţini fuseseră oaspeţi la Riverrun. Il 
recunoştea pe Lordul Mathis Rowan, mai voinic şi mai 
înfloritor ca oricând, cu copacul auriu al Casei sale 
desfăşurat pe jiletca-i albă. Ceva mai jos stătea Lady 
Oakheart, firavă şi delicată, iar la stânga ei era Lordul 
Randyll Tarly de Horn Hill, cu sabia lui mare cu două 
tăişuri, Blestemul Inimii, rezemată de spătarul scaunului. 
Pe alţii îi cunoştea doar după blazoane, iar pe câţiva nu îi 
ştia deloc. 

În mijlocul lor, privind şi râzând, cu tânăra sa regină 
alături, stătea o fantomă cu o coroană de aur. 

Nu e de mirare că lorzii se adună în jurul lui cu atâta 
ardoare, gândi ea, e Robert renăscut. Renly era frumos, 
aşa cum frumos fusese Robert, cu picioare lungi şi umeri 
largi, cu acelaşi păr negru ca tăciunele, moale şi drept, 
aceiaşi ochi de un albastru intens, acelaşi zâmbet degajat. 
Cununa subţire care-i înconjura fruntea părea că i se 
potriveşte de minune. Era din aur moale, un cerc de 
trandafiri, lucraţi cu măiestrie; în faţă se ridica un cap de 
cerb din jad verde închis, cu ochi de aur şi coarne de aur. 

Cerbul încoronat împodobea şi tunica verde de catifea 
a regelui, cusut cu fir de aur pe piept; blazonul Casei 
Baratheon, în culorile Cetăţii Highgarden. Fata cu care 
împărțea jilţul era tot din Highgarden: tânăra lui regină, 

361 


Margaery, fiica Lordului Mace Tyrell. Căsătoria lor era 
liantul care ţinea marea alianţă a sudului, şi Catelyn ştia 
asta. Renly avea douăzeci şi unu de ani, fata nu era mai 
mare decât Robb, foarte drăguță, cu ochi blânzi de 
căprioară şi cu o coamă de păr castaniu, ondulat, care-i 
cădea pe umeri în bucle domoale. Avea zâmbetul sfios şi 
dulce. 

Pe câmpul de luptă, un alt om căzu de pe cal în faţa 
unui cavaler cu mantia în culorile curcubeului, iar regele îl 
aclamă, alături de ceilalţi. 

— Loras! îl auzi Catelyn strigând. Loras Highgarden! 
Regina bătu din palme emoţionată. 

Catelyn se întoarse să vadă sfârşitul scenei. Doar patru 
bărbaţi mai rămăseseră acum în luptă şi nu era greu de 
ghicit cine era preferatul regelui şi al mulţimii. Nu-l 
întâlnise niciodată pe Loras Tyrell, dar chiar şi în 
îndepărtatul nord se auzeau poveşti despre bărbăţia 
tânărului Cavaler al Florilor. Ser Loras călărea un armăsar 
alb, înalt, în zale argintii şi lupta cu o secure cu mâner 
lung. Coiful îi era brăzdat la mijloc de o creastă de 
trandafiri aurii. 

Doi dintre ceilalţi supraviețuitori făcuseră cauză 
comună. Se năpustiră cu caii spre cavalerul în armura de 
culoarea cobaltului. Când se apropiară din ambele părţi, 
cavalerul albastru îşi struni calul, izbindu-l pe unul dintre 
bărbaţi direct în faţă cu scutul său despicat, în timp ce 
calul negru al acestuia îl pocni pe celălalt cu potcoava de 
oţel. Într-o clipită, unul dintre luptători era doborât de pe 
cal, iar celălalt se clătina. Cavalerul albastru îşi lăsă scutul 
zdrobit să cadă la pământ, pentru a-şi elibera braţul stâng, 
şi pe urmă Cavalerul Florilor se năpusti asupra lui. Povara 
armurii nu diminua defel graţia şi rapiditatea cu care se 
mişca Ser Loras, cu mantia învolburată, în culorile 
curcubeului. 

Calul alb şi calul negru se rotiră ca doi îndrăgostiţi la 
dansul recoltei, călăreţii oferindu-şi arme în loc de 
sărutări. Securea lungă străluci şi buzduganul se răsuci. 
Ambele arme erau boante, dar cu toate acestea zăngăneau 


362 


îngrozitor. Fără scut, cavalerul albastru lua loviturile în 
plin. Ser Loras îşi revărsa loviturile asupra capului şi-a 
umerilor săi, în timp ce mulţimea striga Highgarden! 
Celălalt îi răspundea cu buzduganul, dar de fiecare dată 
când măciuca se apropia, lovind cu putere, Ser Loras 
aşeza în faţa ei scutul său verde, zdrobit, cu blazonul celor 
trei trandafiri aurii. Când securea izbi din spate mâna 
cavalerului albastru, zburându-i buzduganul, mulţimea 
începu să urle ca un animal. Cavalerul Florilor ridică 
securea pentru lovitura finală. 

Cavalerul albastru atacă. Armăsarii se ciocniră, 
securea tocită lovi în platoşa albastră, zgâriată, dar, 
cumva, cavalerul albastru reuşi să prindă mânerul între 
degetele acoperite de mănuşa de oţel. O smulse din mâna 
lui Ser Loras şi, dintr-odată, cei doi se luptau călare, corp 
la corp, şi o clipă mai târziu se prăbuşeau. În timp ce caii 
se depărtară unul de altul, cei doi căzură la pământ, cu o 
putere zdrobitoare. Loras Tyrell, dedesubt, preluă forţa 
impactului. Cavalerul albastru scoase un pumnal şi 
deschise viziera lui Tyrell. Vuietul mulţimii era atât de 
puternic încât Catelyn nu putu să audă ce a spus Ser 
Loras, dar văzu cuvântul conturându-se pe buzele sale 
însângerate: Capitulez. 

Cavalerul albastru se ridică în picioare, clătinându-se, 
şi îşi ridică pumnalul în direcţia lui Renly Baratheon, 
salutul unui campion către regele său. Scutierii năvăliră în 
arenă pentru a-l ajuta pe cavalerul înfrânt să se ridice în 
picioare. Când îi scoaseră coiful de pe cap, Catelyn fu 
uluită să vadă cât de tânăr era. Nu putea fi mai mare decât 
Robb cu mai mult de doi ani. Băiatul ar fi putut fi la fel de 
drăgălaş ca şi sora lui, dar buza spartă, ochii chiorâşi şi 
sângele şiroind prin părul său încâlcit făceau îndoielnică 
această asemănare. 

— Apropie-te, îi strigă Regele Renly campionului. 

Se îndreptă şchiopătând către galerie. Văzută de 
aproape, strălucitoarea armură albastră nu mai părea 
magnifică; avea pretutindeni zgârieturi, urme de 
buzdugane şi de ciocane de război, scobituri lăsate de 


363 


săbii, fisuri în platoşa şi-n coiful emailate. Mantia îi atârna 
în zdrenţe. După felul în care se mişca, omul din spatele 
armurii nu era mai puţin dărâmat. Câteva glasuri îl 
aclamară strigând Tarth! şi, lucru curios, O Frumuseţe! O 
Frumuseţțe!, dar cei mai mulţi rămaseră tăcuţi. Cavalerul 
albastru îngenunche înaintea regelui. 

— Înălţimea Ta, spuse el cu glasul înăbuşit de coif. 

— Eşti tot ceea ce nobilul tău tată a spus că eşti, 
răsună glasul lui Renly peste câmpul de luptă. L-am văzut 
pe Ser Loras doborât de pe cal o dată sau de două ori, dar 
niciodată chiar în maniera asta. 

— Asta n-a fost o doborâre de pe cal cum se cuvine, se 
plânse un arcaş beat din apropiere, cu trandafirul Casei 
Tyrell cusut pe pieptar. Un truc mârşav, să-l tragă pe 
flăcău jos de pe cal. 

Gloata începu să-şi dea drumul la gură. 

— Ser Colen, îşi întrebă Catelyn escorta, cine e omul şi 
de ce au atâta aversiune faţă de el? 

Ser Colen se încruntă. 

— Pentru că nu e bărbat, doamna mea. Aceea este 
Brienne din Tarth, fiica Lordului Selwyn, Luceafărul de 
Seară. 

— Fiica? Era oripilată. 

— Brienne cea Frumoasă, îi spun oamenii, deşi nu 
pentru chipul ei, dacă nu vor să fie chemaţi să apere acele 
cuvinte cu trupurile lor. 

Îl auzi pe Regele Renly declarând-o pe Lady Brienne de 
Tarth învingătoarea marii bătălii de la Podul Amar, ultima 
rămasă pe cal dintr-o sută şaisprezece cavaleri. 

— În calitate de campion, poţi să-mi ceri orice favoare 
vrei. Dacă stă în puterile mele, îţi aparţine. 

— Înălţimea Ta, răspunse Brienne. Cer onoarea de a 
avea un loc în rândul Gărzii Curcubeului. Aş vrea să fiu 
unul dintre cei şapte străjeri ai tăi, să-ţi închin viaţa mea şi 
să merg oriunde mergi tu, să călăresc alături de tine şi să 
te păzesc de toate relele. 

— Bine, zise el. Ridică-te şi scoate-ţi coiful. 


364 


Fata făcu aşa cum i-a cerut. Şi, când îşi scoase coiful, 
Catelyn înţelese vorbele lui Ser Colen. 

Frumoasa îi spuneau... în batjocură. Părul de sub 
vizieră era un cuib de veveriţe din paie murdare, iar 
chipul... Ochii erau mari şi foarte albaştri, ochi de 
fetişcană, încrezători şi nevinovaţi, dar restul... Avea 
trăsături largi şi grosolane, dinţi proeminenţi şi strâmbi, 
gura prea mare, buzele atât de groase încât păreau 
umflate. O mie de pistrui îi pătau obrajii şi fruntea, iar 
nasul îi fusese spart de nenumărate ori. Inima lui Catelyn 
se umplu de milă. Există vreo ființă mai nefericită decât o 
femeie urâtă? 

Şi totuşi, când Renly dădu la o parte mantia sfâşiată şi 
îi legă în loc o mantie-curcubeu, Brienne din Tarth nu 
părea nefericită. Zâmbetul îi lumină faţa şi glasul îi răsună 
puternic şi mândru când spuse: 

— Viaţa mea pentru a ta, Înălţimea Ta. De azi înainte 
sunt scutul tău, jur pe zeii vechi şi noi. Era dureros să vezi 
felul în care se uita la rege - îl privea de sus în jos, fiind cu 
mai mult de o palmă mai înaltă, deşi Renly era aproape al 
fel de înalt cum fusese fratele său. 

— Înălţimea Ta! Ser Colen de Greenpools cobori de pe 
cal, apropiindu-se de galerie. Îţi cer permisiunea. Aşeză jos 
un genunchi. Am onoarea să ţi-o aduc pe Lady Catelyn 
Stark, trimisă ca mesager al fiului său, Robb, Lord de 
Wintertfell. 

— Lord de Winterfell şi Rege al Nordului, ser, îl corectă 
Catelyn. Descălecă şi înaintă lângă Ser Colen. 

Regele Renly părea surprins. 

— Lady Catelyn? Ne face o deosebită plăcere. Se 
întoarse către tânăra sa regină: Margaery, draga mea, 
aceasta este Lady Catelyn Stark de Wintertfell. 

— Eşti cât se poate de binevenită aici, Lady Stark, zise 
fata, plină de dulce curtoazie. Regret pierderea pe care ai 
suferit-o. 

— Eşti amabilă, răspunse Catelyn. 

— Doamna mea, îţi jur, voi avea grijă ca Lannister să 
răspundă pentru uciderea soţului tău, declară regele. 


365 


Când voi ocupa Debarcaderul Regelui, îţi voi trimite capul 
lui Cersei. 

Și asta mi-l va aduce pe Ned înapoi? se întrebă ea. 

— Va fi îndeajuns ca să ştiu că s-a făcut dreptate, 
stăpâne. 

— Înălţimea Ta, o corectă aspru Brienne cea Albastră. 
Şi ar trebui să îngenunchezi când te înfăţişezi înaintea 
regelui. 

— Diferenţa dintre stăpân şi înălțime este mică, 
doamna mea, răspunse Catelyn. Lordul Renly poartă 
coroană, ca şi fiul meu. Dacă doreşti, putem să stăm aici, 
în noroi, şi să dezbatem ce onoruri şi ce titluri se cuvin 
fiecăruia, dar mi se pare că avem probleme mai urgente de 
discutat. 

Câţiva dintre lorzii lui Renly începură să zbiere la auzul 
acestor vorbe, dar regele râse doar. 

— Bine zis, doamna mea. Va fi timp destul pentru 
politeţuri când războiul se va sfârşi. Spune-mi, când are de 
gând fiul tău să se îndrepte împotriva Harrenhalului? 

Până ce va afla dacă regele îi era prieten sau duşman, 
Catelyn nu voia să-i dezvăluie nici cea mai mică parte din 
intenţiile lui Robb. 

— Nu sunt membră a consiliilor de război ale fiului 
meu, stăpâne. 

— Atâta timp cât îmi lasă şi mie câţiva Lannisteri, n-am 
să mă plâng. Ce-a făcut cu Regicidul? 

— Jaime Lannister e ţinut ostatic la Riverrun. 

— E încă în viaţă? Lordul Mathis Rowan părea 
dezamăgit. 

Năucit, Renly spuse: 

— Se pare că lupul străvechi este mai blând decât leul. 

— Mai blând decât Lannisterii, murmură Lady 
Oakheart cu un zâmbet amar, înseamnă mai uscat ca 
marea. 

— Eu numesc asta slăbiciune. Lordul Randyll Tarly 
avea o barbă scurtă, ţepoasă, şi renumele că vorbea pe 
şleau. Fără să te jignesc, Lady Stark, dar ar fi fost mult 
mai nimerit ca Lordul Robb să vină personal să aducă 


366 


regelui omagiile sale decât să se ascundă după fustele 
mamei. 

— Regele Robb duce un război, răspunse Catelyn cu 
glacială politeţe, nu se joacă la turniruri. 

Renly rânji. 

— Las-o mai moale, Lord Randyll, mă tem că exagerezi. 
Făcu semn unui slujitor îmbrăcat în livreaua Capătului 
Furtunii. Găseşte un loc pentru însoțitorii doamnei şi vezi 
să aibă tot ce le trebuie. Lady Catelyn va sta în propriul 
meu pavilion. De vreme ce Lordul Caswell a fost atât de 
bun să mă lase să-i folosesc castelul, nu am nevoie de el. 
Doamna mea, după ce te odihneşti, voi fi onorat să te avem 
alături la ospăţul pe care îl dă Lordul Caswell în această 
seară. Un ospăț de adio. Mă tem că domnia sa e 
nerăbdător să vadă plecată hoarda mea înfometată. 

— Nu-i adevărat, lnălţimea Ta, protestă un tânăr 
subţire care trebuia să fie Caswell. Ce este al meu îţi 
aparţine. 

— Ori de câte ori cineva îi spunea asta fratelui meu 
Robert, el o lua de bună, răspunse Renly. Fiice ai? 

— Da, Înălţimea Ta, două. 

— Atunci mulţumeşte zeilor că nu sunt Robert. Dulcea 
mea regină este singura femeie pe care o doresc. Renly 
întinse mâna să o ajute pe Margaery să se ridice în pi- 
cioare. Vom mai discuta după ce te-ai odihnit, Lady 
Catelyn. 

Renly îşi conduse soţia înapoi către castel, în timp ce 
slujitorul lui o îndrumă pe Catelyn spre pavilionul de 
mătase al regelui. 

— Dacă ai nevoie de ceva, nu trebuie decât să ceri, 
doamna mea. 

Catelyn nici nu-şi putea imagina de ce anume ar mai 
putea avea nevoie în afară de lucrurile care-i fuseseră deja 
puse la dispoziţie. Pavilionul era mai mare decât sălile 
principale ale multor hanuri şi aveau tot confortul: somiere 
cu pene şi blănuri de învelit, o cadă din lemn şi aramă, 
suficient de mare pentru două persoane, mangaluri ca să 
îndepărteze frigul nopţii, scaune din piele, o masă de scris 


367 


cu pene de gâscă şi călimări, castroane cu piersici, prune 
şi pere, o carafă cu vin lângă un set de cupe de argint, 
cufere de cedru, înţesate cu hainele, cărţile, hărţile şi 
jocurile lui Renly, o harpă înaltă şi o tolbă cu săgeți, o 
pereche de şoimi de vânătoare cu cozile roşii, un veritabil 
depozit de arme mici. Nu se zgârceşte la nimic acest 
Renly, gândi Catelyn, privind de jur-împrejur. Nu e de 
mirare că oastea lui înaintează atât de încet. 

Chiar la intrare, armura lui stătea de strajă, o platoşă 
verde-pădure, cu accesoriile gravate cu aur, cu coiful 
încoronat cu o pereche imensă de coarne aurii. Oţelul era 
atât de bine şlefuit încât Catelyn se vedea oglindită pe 
suprafaţa lucioasă a platoşei, privindu-se ca din adâncurile 
unui iaz verde, adânc. Chipul unei femei înecate, gândi 
Catelyn. Te poți îneca în durere? Se întoarse brusc, 
furioasă pe propria ei slăbiciune. Nu avea timp să-şi 
permită luxul de a se autocompătimi. Trebuia să-şi spele 
praful de pe păr şi să se schimbe într-o rochie potrivită 
pentru ospăţul unui rege. 

Ser Wendel Manderly, Lucas Blackwood, Ser Perwyn 
Frey şi ceilalţi companioni de obârşie nobilă o însoţiră la 
castel. Sala mare a fortăreței Lordului Caswell putea fi 
numită mare cu indulgență, dar se găsea loc pe băncile 
înţesate pentru oamenii lui Catelyn, printre cavalerii lui 
Renly. Lui Catelyn îi fu rezervat un loc între Lordul Mathis 
Rowan, cel cu faţa roşie, şi jovialul Ser Jon Fossoway. Ser 
Jon făcea glume, în timp ce Lordul Mathis se interesă 
politicos de starea de sănătate a tatălui ei, a fratelui şi a 
copiilor. 

Brienne de Tarth fusese aşezată în celălalt capăt al 
mesei de onoare. Nu se îmbrăcase ca o femeie, ci alesese 
straiele de cavaler: o jiletcă de catifea, cu blazonul în 
pătrate trandafirii şi azurii, pantaloni şi cizme şi o centură 
de sabie din piele fină, iar noua sa mantie-curcubeu i se 
revărsa pe spate. Totuşi, niciun fel de veşminte nu puteau 
să-i mascheze urâţenia: mâinile imense, acoperite de 
pistrui, faţa mare şi lătăreaţă, dinţii ieşiţi în afară. Fără 
armură, trupul ei părea dizgraţios, cu şolduri largi şi 

368 


picioare groase, adus de spate şi cu umeri musculoşi, dar 
nici urmă de sân. Şi era limpede din fiecare mişcare a ei că 
Brienne ştia asta şi suferea. Vorbea numai când era 
întrebată şi rareori îşi ridica privirea din farfurie. 

Mâncare era din belşug. Războiul nu afectase bogăţia 
legendară a cetăţii Highgarden. În timp ce barzii cântau şi 
acrobaţii se dădeau de-a dura, începură să aducă pere 
înmuiate în vin şi trecură la peşte cu cimbru, rulat prin 
sare şi prăjit, şi clapon umplut cu ceapă şi cu ciuperci. Mai 
erau felii mari de pâine neagră, mormane de napi şi 
porumb dulce şi mazăre, jamboane imense şi carne de 
gâscă friptă şi străchini de lemn pline de tocană de vânat 
cu bere şi orz. Ca desert, servitorii Lordului Caswell 
aduseră tăvi cu pateuri din bucătăriile castelului, lebede 
de frişca şi unicorni din zahăr, prăjituri cu lămâie în formă 
de trandafiri, biscuiţi cu miere şi tarte cu mure, crochete 
cu mere şi roţi de brânză untoasă. 

Mâncărurile bogate îi făcură greață lui Catelyn, dar nu 
se cuvenea să dea dovadă de slăbiciune când atât de multe 
depindeau de tăria ei. Mâncă cumpătat, uitându-se la 
bărbatul acesta care-şi spunea rege. Renly şedea la masă 
cu tânăra lui soţie şi cu fratele ei în dreapta. În afară de 
bandajul din pânză albă pe care îl avea în jurul frunţii, Ser 
Loras nu părea să fie grav afectat de accidentele zilei. Era, 
într-adevăr, frumos, aşa cum bănuise Catelyn. Când nu 
erau sticloşi, ochii săi erau vii şi inteligenţi, părul îi era o 
revărsare de bucle rebele, castanii, pe care orice fecioară 
le-ar fi invidiat. Îşi înlocuise mantia zdrenţuită de la turnir 
cu una nouă, din aceeaşi mătase strălucitoare ca a Gărzii 
Curcubeului aflate în slujba lui Renly, prinsă cu trandafirul 
auriu al casei Highgarden. 

Din când în când, Regele Renly îi vâra în gură lui 
Margaery cu vârful pumnalului, bucățele de mâncăruri 
alese, sau se apleca să-i aşeze un sărut uşor pe obraz, dar 
Ser Loras era cel cu care împărțea cele mai multe glume şi 
confidenţe. Regele mânca şi bea cu plăcere, era evident, 
deşi nu părea nici gurmand, nici beţiv. Râdea des şi cu 


369 


poftă şi vorbea cordial cu lorzii de obârşie nobilă şi cu 
slujitorii de rând deopotrivă. 

Unii dintre oaspeţii săi erau mai puţin moderați. Beau 
prea mult şi se grozăveau prea zgomotos, după gustul ei. 
Fiii Lordului Willum, Josia şi Elyas, discutau aprins despre 
cine va trece primul de zidurile de la Debarcaderul 
Regelui. Lordul Varner legăna în poală o servitoare, 
sărutând-o pe gât în timp ce o mână îi aluneca pe corsetul 
fetei. Guyard cel Verde, care se visa cântăreţ, ciupea 
corzile unei harpe, oferindu-le o strofă despre legatul 
cozilor de lei cu noduri, din care o parte rima. Ser Mark 
Mullendore aduse o maimuţă neagră cu alb şi o hrăni cu 
bucățele de mâncare din propria lui farfurie, în timp ce Ser 
Tanton al Mărului Roşu Fossoway se urcă pe masă şi jură 
că-l va omori pe Sandor Clegane într-o luptă corp la corp. 
Jurământul ar fi putut fi privit cu mai multă solemnitate 
dacă Ser Tanton nu ar fi stat cu un picior într-un castron 
cu supă pe când îl făcea. 

Culmea nebuniei fu atinsă când un bufon dolofan ieşi 
săltând dintr-o cutie de tinichea, cu un cap de leu din 
pânză, şi îl fugări pe pitic în jurul meselor, cotonogindu-l 
peste cap cu o băşică. In cele din urmă, Regele Renly ceru 
să-i spună de ce îl bătea pe fratele său. 

— De ce, Înălţimea Ta? Sunt Regicidul, răspunse 
bufonul. 

— E Regicidul, nebunul nebunilor, spuse Renly, şi sala 
răsună de hohote de râs. 

Lordul Rowan, aşezat lângă ea, nu se alătură 
distracţiei. 

— Sunt cu toţii atât de tineri, spuse el. 

Era adevărat. Cavalerul Florilor nu ajunsese la cea de-a 
doua aniversare a sa când Robert l-a ucis pe Prinţul 
Rhaegar, la Trident. Doar puţini dintre ceilalţi fuseseră cu 
mult mai mari. Fuseseră prunci pe vremea Jafului de la 
Debarcaderul Regelui, şi doar nişte băieţandri când Balon 
Greyjoy a ridicat Insulele de Fier la răzmeriţă. Sunt încă 
neînsângerați, gândi Catelyn în timp ce-l privea pe Lordul 
Bryce îndemnându-l pe Ser Robar să jongleze cu o pereche 

370 


de pumnale. Pentru ei totul e încă un joc, un turnir, şi tot 
ceea ce văd este şansa de a ajunge la glorie, onoare şi 
trofee. Sunt băieţandri imbătaţi de cântece şi poveşti şi, 
asemenea băieţandrilor, se cred nemuritori. 

— Războiul îi va îmbătrâni, spuse Catelyn, aşa cum ne- 
a îmbătrânit pe noi. Fusese doar o fetişcană când Robert, 
Ned şi Jon Arryn şi-au ridicat flamurile împotriva lui Aerys 
Targaryen, iar când războiul s-a sfârşit, era femeie. li 
compătimesc. 

— De ce? o întrebă Lordul Rowan. Uită-te la ei. Sunt 
tineri, puternici, plini de viaţă şi de voioşie. Şi poftă 
trupească, da, atât de multă încât nu ştiu cum s-o 
folosească. Mulţi bastarzi vor fi zămisliţi în noaptea asta, 
ţi-o jur. De ce să-i compătimeşti? 

— Pentru că nu va dura, răspunse Catelyn cu tristeţe. 
Pentru că sunt cavalerii verii şi iarna se apropie. 

— Lady Catelyn, te înşeli. Brienne o privi cu ochii săi la 
fel de albaştri ca armura pe care o purta. larna nu va veni 
niciodată pentru unii ca noi. De vom muri în luptă, cu 
siguranţă vor cânta despre noi, iar în cântece este 
întotdeauna vară. În cântece, toţi cavalerii sunt galanti, 
toate fecioarele sunt frumoase şi soarele străluceşte 
întotdeauna. 

Iarna vine pentru noi toţi, gândi Catelyn. Pentru mine a 
venit când a murit Ned. Va veni şi pentru tine, copilă, şi 
mai curând decât ai vrea. Nu avu inima să spună asta. 

Regele o scoase din încurcătură: 

— Catelyn, o strigă Renly, simt nevoia să iau puţin aer. 
Vii cu mine la o plimbare? 

Catelyn se ridică îndată. 

— Aş fi onorată. 

Brienne era şi ea în picioare. 

— Înălţimea Ta, dă-mi doar o clipă să-mi îmbrac zalele. 
N-ar trebui să ieşi fără protecţie. 

Regele Renly zâmbi. 

— Dacă nu sunt în siguranţă în inima castelului 
Lordului Caswell, înconjurat de oastea mea, o sabie în plus 


371 


nu va conta... Nici măcar sabia ta, Brienne. Aşază-te şi 
mănâncă. Dacă voi avea nevoie, am să trimit după tine. 

Cuvintele regelui o loviră parcă mai puternic decât 
toate loviturile pe care le primise în după-amiaza aceea. 

— Cum ţi-e voia, Înălţimea Ta. 

Brienne se aşeză, cu ochii plecaţi. Renly o luă pe 
Catelyn de braţ şi o conduse afară din sală, trecând pe 
lângă un străjer care stătea pleoştit şi care se îndreptă 
atât de repede încât aproape că-şi scăpă sulița. Renly îl 
bătu pe umăr şi luă totul în glumă. 

— Pe aici, doamna mea. Regele o duse, printr-o uşă 
joasă, într-un turn cu scări. În timp ce începură să urce, 
spuse: Întâmplător, Ser Barristan Selmy se află la Ri- 
verrun, cu fiul tău? 

— Nu, răspunse ea nedumerită. Nu mai e cu Joffrey? 
Era Lordul Comandant al Gărzii Regale. 

Renly clătină din cap. 

— Lannisterii i-au spus că e prea bătrân şi i-au dat 
Câinelui mantia sa. Am auzit că a părăsit Debarcaderul 
Regelui jurând să se pună în slujba adevăratului rege. 
Mantia aceea pe care a cerut-o astăzi Brienne era cea pe 
care o păstram pentru Selmy, în speranţa că-şi va pune 
sabia în slujba mea. Când nu a apărut la Highgarden, m- 
am gândit că poate a plecat la Riverrun. 

— Noi nu l-am văzut. 

— Era bătrân, într-adevăr, dar încă de nădejde. Sper că 
nu i s-a întâmplat nimic rău. Lannisterii sunt nişte mari 
nătărăi. Mai urcară câteva trepte. În noaptea morţii lui 
Robert, i-am oferit soţului tău o sută de oşteni şi l-am 
îndemnat să-l ia pe Joffrey sub oblăduirea lui. De m-ar fi 
ascultat, astăzi ar fi fost regent şi nu mai era nevoie ca eu 
să revendic tronul. 

— Ned te-a refuzat. Catelyn ştia. 

— A jurat să-i apere pe copiii lui Robert, spuse Renly. 
N-am avut puterea să acţionez de unul singur; aşadar, 
când Lordul Eddard m-a refuzat, n-am avut de ales decât 
să fug. Dacă aş fi rămas, ştiam că regina ar fi avut grijă să 
nu-i supraviețuiesc prea mult timp fratelui meu. 

372 


Dacă ai fi rămas şi i-ai fi acordat lui Ned sprijinul, 
poate că ar fi fost încă în viaţă, gândi Catelyn cu 
amărăciune. _ 

— Mi-a plăcut destul de mult soţul tău, doamna mea. li 
era prieten devotat lui Robert, ştiu asta, dar nu voia să 
asculte şi nu voia să se plece. Uite, vreau să-ţi arăt ceva. 

Ajunseseră în capul scărilor. Renly deschise o uşă de 
lemn şi păşiră afară, pe acoperiş. Fortăreaţa Lordului 
Caswell nu era nici pe departe destul de înaltă ca să poată 
fi numită turn, dar ţinutul era întins şi neted, iar Catelyn 
putu vedea la leghe depărtare, în toate direcţiile. 
Oriîncotro privea, vedea focuri. Acopereau pământul ca 
nişte stele căzătoare şi, asemenea stelelor, erau nesfârşite. 

— Numără-le, dacă vrei, doamna mea, şopti Renly. Vei 
număra până când se luminează de ziuă dinspre răsărit. 
Mă întreb câte focuri ard în preajma Riverrunului în seara 
aceasta. 

Catelyn auzea sunetul îndepărtat al unei muzici, purtat 
de vânt dinspre Sala Mare, furişându-se prin noapte. Nu 
îndrăznea să numere stelele. 

— Am auzit că fiul tău a traversat Gâtul cu douăzeci de 
mii de oşteni după el, continuă Renly. Acum, că lorzii 
Tridentului sunt cu el, s-ar putea să conducă patruzeci de 
mii. 

Nu, gândi ea, nici pe departe atât de mulţi, am pierdut 
oameni în luptă, iar pe alții la seceriş. 

— Am de două ori mai mulți aici, spuse Renly, iar 
aceasta e doar o parte din puterea mea. Mace Tyrell a 
rămas la Highgarden cu alți zece mii, am o garnizoană 
puternică la Capătul Furtunii şi foarte curând cei din 
Dorne mi se vor alătura cu toată puterea lor. Şi nu-l uita 
pe fratele meu Stannis, care stăpâneşte Piatra Dragonului 
şi îi are sub comanda sa pe lorzii Mării Inguste. 

— S-ar părea că tu eşti cel care l-a uitat pe Stannis, 
spuse Catelyn, mai tăios decât intenţionase. 

— Pretenţiile sale, vrei să spui? Renly începu să râdă. 
Să vorbim deschis, doamna mea. Stannis ar fi un rege 
îngrozitor. Şi nici nu are şanse să devină rege. Oamenii îl 


373 


respectă, chiar se tem de el, dar foarte puţini l-au iubit 
vreodată. 

— Totuşi, e fratele tău mai mare. Dacă ar fi ca vreunul 
dintre voi să aibă dreptul să stea pe Tronul de Fier, acela 
trebuie să fie Lordul Stannis. 

Renly ridică din umeri. 

— Spune-mi ce drept a avut vreodată fratele meu 
Robert asupra Tronului de Fier? Nu aşteptă răspunsul. O, 
se vorbea despre legăturile de sânge dintre Baratheon şi 
Targaryen, despre căsătorii de-acum o sută de ani, de fii 
mezini şi fiice mai mari. În afară de maesteri, pe nimeni nu 
interesează nimic din toate acestea. Robert şi-a câştigat 
tronul cu ciocanul de război. Îşi roti braţul pe deasupra 
focurilor de tabără care ardeau din zare-n zare. Ei bine, 
iată drepturile mele, la fel de întemeiate precum au fost 
vreodată ale lui Robert. Dacă fiul tău mă sprijină, aşa cum 
l-a sprijinit pe Robert tatăl său, nu mă va găsi lipsit de 
mărinimie. li voi confirma bucuros toate pământurile, 
titlurile şi onorurile. Poate domni la Winterfell, dacă vrea. 
Poate chiar să continue să-şi spună Regele Nordului, dacă 
pofteşte, atâta timp cât îşi pleacă genunchiul şi mă 
recunoaşte drept suveran. Rege e doar un cuvânt, dar 
credinţă, loialitate, supunere, acestea trebuie să-mi revină 
mie. 

— Şi dacă nu ţi le va da, stăpâne? 

— Am de gând să fiu rege, doamna mea, şi nu al unui 
regat fărâmiţat. Nu pot s-o spun mai răspicat. Acum trei 
sute de ani, un rege Stark a îngenuncheat în faţa lui Aegon 
Dragonul când a văzut că nu poate spera să triumfe. Asta a 
fost înţelepciune. Şi fiul tău trebuie să fie înţelept. Când mi 
se va alătura, acest război va fi ca şi terminat. Noi... Renly 
se întrerupse dintr-odată. Asta ce mai e? 

Zornăitul lanțurilor vesti ridicarea barierei-ghilotină. 
Jos, în curtea de dedesubt, un călăreț cu un coif înaripat îşi 
zori calul înspumat pe sub ţepuşe. 

— Chemaţi regele, strigă el. 

Renly sări pe un crenel. 

— Sunt aici, ser. 


374 


— Înălţimea Ta. Călărețul dădu pinteni calului şi se 
apropie. Am venit cât de iute am putut. De la Capătul 
Furtunii. Suntem asediați, Înălţimea Ta. Ser Cortnay îi 
apără, dar... 

— Dar... e imposibil. Aş fi aflat dacă Lordul Tywin ar fi 
plecat de la Harrenhal. 

— Nu sunt Lannisterii, stăpânul meu. La porţi este 
Lordul Stannis. Regele Stannis îşi zice acum. 


375 


JON 


Rafalele de ploaie biciuiau faţa lui Jon, în timp ce 
traversa, dând pinteni calului, pârâul umflat. Alături de el, 
Lordul Comandant Mormont îşi scutură gluga pelerinei, 
mormăind înjurături la adresa vremii. Corbul îi stătea pe 
umăr, cu penele zburlite, la fel de ud şi de morocănos ca şi 
Bătrânul Urs. O pală de vânt împrăştie în jurul lor frunze 
ude, legănându-se ca un cârd de păsări moarte. Pădurea 
bântuită, gândi Jon cu tristeţe. Pădurea înecată, mai 
degrabă. 

Spera că Sam rezista, în spatele coloanei. Nu era un 
bun călăreț nici pe vreme bună, iar după şase zile de 
ploaie pământul era nesigur, numai noroi moale şi pietre 
ascunse. Când vântul bătea, le arunca apa drept în ochi. 
Zidul se scurgea, probabil, către sud, gheaţa se topea, 
amestecându-se cu ploaia caldă, pentru a se revărsa în 
râuri şi perdele de apă. Probabil că Pyp şi Toad stăteau la 
masă, lângă foc, în sufragerie, bând vin fiert cu mirodenii. 
Jon îi invidia. Haina udă de lână atârna pe el, îmbibată, 
provocându-i  mâncărimi, gâtul şi umerii îl dureau 
îngrozitor din cauza greutăţii zalelor şi a sabiei şi se 
săturase de cod în saramură, vită în saramură şi brânză 
uscată. 

Undeva, în faţă, un corn scoase un sunet tremurat, pe 
jumătate înecat de răpăitul constant al ploii. 

— Cornul lui Buckwell, anunţă Bătrânul Urs. Zeii sunt 
buni, Craster e încă acolo. Corbul bătu o singură dată din 
aripile-i imense, croncănind: Porumb, şi îşi zburli din nou 
penele. 

Jon îi auzise adesea pe fraţii în negru spunând poveşti 
despre Craster şi fortăreaţa lui. Acum o va vedea cu ochii 
lui. După şapte sate goale, se temuseră cu toţii că o vor 
găsi pustie şi lipsită de viaţă ca şi celelalte, dar se părea că 


376 


vor fi scutiţi de asta. Poate că Bătrânul Urs va primi, în 
sfârşit, unele răspunsuri, gândi el. Oricum, vom scăpa de 
ploaie. 

Thoren Smallwood jurase că Craster era un prieten al 
Rondului, în ciuda reputației sale dubioase. 

— Omul e pe jumătate nebun, n-am să neg asta, îi 
spusese Bătrânului Urs, dar şi tu ai fi la fel dacă ţi-ai 
petrece toată viaţa în pădurea asta blestemată. Chiar şi 
aşa, n-a alungat niciodată un drumeţ de lângă focul lui, şi 
nici nu-l iubeşte pe Mance Rayder. Ne va da un sfat bun. 

Atâta timp cât ne oferă o mâncare caldă şi şansa de a 
ne usca hainele, voi fi mulțumit. Dywen spunea că Craster 
era un ucigaş, un mincinos, un violator şi un laş şi bănuia 
că făcea negoţ cu sclavi şi demoni. 

— Şi mai rău, adăugase bătrânul pădurar scrâşnindu-şi 
dinţii. Omul ăla are un miros rece, e adevărat. 

— Jon, porunci Lordul Mormont, du-te înapoi de-a 
lungul coloanei şi dă de ştire. Şi reaminteşte-le ofiţerilor 
că nu vreau să avem necazuri cu nevestele lui Craster. Să 
facă bine să-şi ţină mâinile acasă şi să le vorbească acestor 
femei doar atât cât e necesar. 

— Am înţeles, stăpâne. 

Jon îşi întoarse calul pe drumul pe care veniseră. Era 
plăcut să nu-l mai bată ploaia în faţă, chiar dacă doar 
pentru scurt timp. Toţi cei pe lângă care trecea parcă 
plângeau. Coloana se întindea pe o jumătate de milă de 
pădure. 

În mijlocul convoiului de bagaje Jon trecu pe lângă 
Samwell Tarly prăbuşit în şa, sub o pălărie largă, pleoştită. 
Călărea un cal de tracţiune şi îi conducea pe ceilalţi. 
Ropotul ploii pe acoperitoarele coliviilor făcea corbii să 
cârâie şi să bată din aripi. 

— Pune o vulpe cu ei înăuntru, strigă Jon. 

Apa se scurse de pe borul pălăriei lui Sam când îşi 
înălţă capul. 

— O, Jon. Nu, corbii doar urăsc ploaia, ca şi noi. 

— Cum eşti, Sam? 


377 


— Ud. Grăsanul reuşi să schiţeze un zâmbet. Totuşi, 
încă n-am murit. 

— Bine. Fortăreaţa lui Craster e chiar în faţa noastră. 
Dacă zeii sunt buni, ne va lăsa să înnoptăm la căldură. 

Sam privi neîncrezător. 

— Edd cel Trist spune că Craster e un sălbatic 
înspăimântător. Se căsătoreşte cu fiicele sale şi nu 
respectă niciun fel de legi, în afară de cele pe care le face 
el. lar Dywen i-a spus lui Grenn că în vene îi curge sânge 
negru. Mama lui, o sălbatică, s-a culcat cu un cercetaş, aşa 
că el e un bas... Dintr-odată, îşi dădu seama ce era să 
spună. 

— Un bastard, zise Jon râzând. Poţi s-o spui, Sam. Am 
mai auzit cuvântul ăsta. Dădu pinteni căluţului său cu 
mersul apăsat. Trebuie să-l ajung pe Ser Ottyn. Ai grijă cu 
femeile lui Craster. De parcă Samwell Tarly ar fi avut 
nevoie de un asemenea avertisment. Vorbim mai târziu, 
după ce poposim. 

Jon îi duse vestea lui Ser Ottyn Wythers, care mergea 
împreună cu ariergarda. Mic, cu faţa stafidită, de o vârstă 
cu Mormont, ser Ottyn avea mereu un aer obosit, chiar şi 
la Castelul Negru, iar ploaia îl bătuse fără milă. 

— Veşti binevenite, spuse el. Umezeala asta mi-a 
pătruns până-n oase şi fiecare rană a mea se plânge de 
durere. 

La întoarcere, Jon se îndepărtă de coloană şi-o luă pe-o 
scurtătură, prin desişul pădurii. Sunetele făcute de oameni 
şi de cai se diminuară, înghiţite de umeda sălbăticie verde, 
şi curând nu mai auzea decât ropotul liniştit al ploii pe 
frunze, pe copaci şi pe pietre. Era pe la prânz, dar pădurea 
părea întunecată, ca în amurg. Jon îşi croi drum printre 
pietre şi băltoace, printre stejarii mari, santinele gri-verzui 
şi copaci de fier cu scoarţa neagră. Pe alocuri, crengile 
formau o boltă şi Jon avu parte de un scurt răgaz, ferit de 
ploaia care răpăia. Când trecu pe lângă un castan lovit de 
trăsnet, năpădit de trandafiri albi, auzi un foşnet în 
tufişuri. 

— Nălucă! strigă el. Nălucă, la mine. 

378 


Însă cel care ieşi din tufişuri fu Dywen, ducând în 
zigzag un cal zburlit, gri, cu Grenn călare lângă el. 
Bătrânul Urs îşi desfăşurase cercetaşii de o parte şi de alta 
a coloanei principale, să le protejeze marşul şi să-i 
avertizeze dacă se apropia vreun inamic, şi nici măcar în 
privinţa lor nu-şi asumase niciun risc, trimiţându-i doi câte 
doi. 

— A, tu erai, Lord Snow. Dywen afişă un zâmbet de 
stejar, cu dinţii săi strâmbi, ciopliţi din lemn. Credeam că 
eu şi băiatul am dat peste vreunul dintre Ceilalţi. Ţi-ai 
pierdut lupul? 

— A plecat să vâneze. 

Nălucă nu suporta să meargă cu coloana, dar nu putea 
fi departe. Când poposeau ca să înnopteze, îşi găsea 
drumul până la cortul Lordului Comandant. 

— Să pescuiască, mai degrabă, pe umezeala asta, zise 
Dywen. 

— Mama mea spunea mereu că ploaia e bună pentru 
recolte, interveni Grenn, încurajator. 

— Da, o recoltă bună de mucegai, răspunse Dywen. Cel 
mai bun lucru legat de ploaie e că scuteşte omul să mai 
facă baie. Cloncăni din dinţii săi de lemn. 

— Buckwell l-a găsit pe Craster, le spuse Jon. 

— Îl pierduse? chicoti Dywen. Vezi să nu dai târcoale 
pe lângă soțiile lui Craster, mă auzi? 

Jon zâmbi. 

— Le vrei numai pentru tine, Dywen? 

Dywen îşi clănţăni din nou dinţii: 

— Poate că da. Craster are zece degete şi un singur 
penis, aşa că nu numără decât până la unsprezece. N-ar 
rata ocazia să-şi găsească o pereche. 

— Câte soţii are, de fapt? întrebă Grenn. 

— Mai multe decât vei avea tu vreodată, frăţioare. Ei, 
nu e aşa de greu când ţi le creşti singur. Uite-ţi animalul, 
Snow. 

Nălucă tropăia pe lângă calul lui Jon, cu coada în sus, 
cu blana albă zburlită în bătaia ploii. Se mişca atât de 
silențios, încât Jon n-ar fi putut să spună exact când a 


379 


apărut. Calul lui Grenn se sperie când îi simţi mirosul. 
Chiar şi acum, după mai mult de un an, caii erau agitaţi în 
prezenţa lupului. 

— Cu mine, Nălucă! Jon dădu pinteni calului, spre 
Fortăreaţa lui Craster. 

Nu-şi închipuise niciodată că va vedea chiar un castel 
de piatră în capătul îndepărtat al Zidului, dar îşi imaginase 
un fel de castel de pământ cu curte interioară, cu palisadă 
şi cu donjon din lemn. În schimb, găsiră un morman de 
gunoi, o cocină, un ţarc de oi gol şi un castel din chirpici, 
fără ferestre, care nu-şi merita nici pe departe numele. Era 
lung şi scund, sprijinit cu buşteni şi acoperit cu iarbă. 
Construcţia era aşezată în vârful unei ridicături prea mici 
ca să fie numită deal, înconjurată de o întăritură de 
pământ. Râuleţe maronii curgeau în josul pantei - acolo 
unde ploaia săpase şanţuri în zidul de apărare -, vărsându- 
se în pârâul repede care cotea către nord, cu apele sale 
tulburi transformate de ploaie într-un şuvoi întunecos. 

În partea de sud-vest, găsi o poartă deschisă, flancată 
de două cranii de animale, ridicate pe ţăruşi înalţi, un urs, 
într-o parte, un berbec în cealaltă. Alăturându-se coloanei 
şi trecând poarta călare, Jon observă că din craniul ursului 
atârnau încă bucăţi de carne. În interior, cercetaşii lui 
Jarman Buckwell şi oamenii din avangarda lui Thoren 
Smallwood priponeau caii şi se chinuiau să ridice corturile. 
O ceată de purcei râmau în cocină, în jurul unor scroafe 
imense, trei la număr. In apropiere, o fetiţă scotea morcovi 
dintr-o grădină, goală, în ploaie, în timp ce două femei 
legau un porc pentru tăiere. [ipetele animalului erau 
ascuţite şi îngrozitoare, aproape umane în disperarea lor. 
Câinii de vânătoare ai lui Chett lătrară sălbatic, în replică, 
mârâind şi arătându-şi colții, în ciuda înjurăturilor lui, în 
timp ce o pereche de câini ai lui Craster lătrau la ei. Când 
îl văzură pe Nălucă, unii dintre câini se opriră şi o luară la 
fugă, în timp ce alţii începură să mârâie. Lupul străvechi îi 
ignoră, la fel şi Jon. 

Ei bine, treizeci dintre noi vor sta la căldură şi se vor 
usca, gândi Jon după ce studie cu atenţie castelul. Poate 


380 


Chiar cincizeci. Locul era mult prea mic pentru a adăposti 
două sute de oameni, aşa că majoritatea vor fi nevoiţi să 
rămână afară. Şi unde să-i aşeze? Ploaia transformase 
jumătate din curtea zidită în băltoace adânci până la 
glezne, iar cealaltă jumătate era plină de noroi. Aveau în 
faţă încă o noapte mohorâtă. 

Lordul Comandant îi încredinţă calul lui Edd cel Trist. 
Când Jon descălecă, Edd curăța noroiul de pe copitele 
calului său. 

— Lordul Mormont e în castel, îl anunţă el. A spus săi 
te alături. Mai bine lasă-l pe lup afară, pare destul de 
înfometat ca să-l mănânce pe unul dintre copiii lui Craster. 
Adevărul e că şi mie îmi e destul de foame ca să-l mănânc 
pe unul dintre copiii lui Craster, numai să-mi fie servit 
fierbinte. Hai, du-te, mă ocup eu de calul tău. Dacă 
înăuntru e cald şi uscat, să nu-mi spui. Eu n-am fost 
invitat. Îndepărtă o plăcintă de noroi ud de pe o potcoavă. 
Noroiul ăsta nu ţi se pare că seamănă cu rahatul? S-ar 
putea ca tot dealul să fie făcut din rahatul lui Craster? 

Jon zâmbi. 

— Păi am auzit că e aici de multă vreme. 

— Nu mă înveseleşti. Du-te să te întâlneşti cu Bătrânul 
Urs. 

— Nălucă, stai, ordonă el. 

Uşa de la intrarea în Fortăreaţa lui Craster era făcută 
din două clape din blană de căprioară. Jon se strecură 
printre ele, aplecându-se ca să treacă pe sub pragul scund 
de sus. Castelul duhnea a funingine, a balegă şi a câine ud. 
Aerul era greu de fum, dar, cumva, tot umed. Ploaia se 
prelingea prin gaura pentru fum din acoperiş. Era o 
singură încăpere, cu un pod de dormit deasupra, la care se 
ajungea pe două scări şubrede. 

Jon îşi aminti cum se simţise în ziua când au părăsit 
Zidul, emoţionat ca o fecioară, dar nerăbdător să 
întrezărească minunile şi misterele din spatele fiecărui nou 
orizont. Ei bine, iată una dintre minuni, îşi spuse, stând şi 
privind încăperea  sordidă, urât mirositoare. Fumul 


381 


înţepător îl făcea să lăcrimeze. Păcat că Pyp şi Tad nu pot 
vedea ce pierd. 

Craster stătea lângă foc, singurul om care se bucura de 
propriul scaun. Până şi Lordul Comandant Mormont fusese 
nevoit să se aşeze pe o banchetă comună, cu corbul 
bodogănind pe umăr. Jarman Buckwell stătea în spate, 
picurând din zalele bălţate şi veşmintele ude din piele 
lucioasă, alături de Thoren Smallwood, îmbrăcat cu 
platoşa şi pelerina cu zibelină a răposatului Ser Jaremy. 

Vesta din blană de oaie şi mantia din piei cusute ale lui 
Craster contrastau prin aspectul lor ponosit, dar, în jurul 
încheieturii groase, avea o brățară ce strălucea ca aurul. 
Părea un om puternic, deşi era acum în amurgul vieţii, cu 
coama de păr cenuşiu încărunţind. Un nas plat şi o gură 
căzută îi confereau o înfăţişare crudă, iar una dintre 
urechi îi lipsea. Așadar, este un sălbatic, îşi aminti Jon. Ca 
în poveştile Bătrânei Nan despre oamenii sălbatici care 
beau sânge din craniile oamenilor. Craster bea, se pare, o 
bere gălbuie, apoasă, dintr-o cupă cioplită în piatră. Poate 
că el nu auzise poveştile. 

— Nu l-am mai văzut pe Benjen Stark de trei ani, îi 
spuse lui Mormont. Şi, la drept vorbind, nu mi-a lipsit 
defel. 

O jumătate de duzină de căţei negri şi vreo doi porci 
ciudaţi se strecurau printre bănci, în timp ce câteva femei 
înveşmântate în piei zdrenţuite de căprioară împărțeau 
cornuri de băut pline cu bere, aţâţau focul şi tăiau morcovi 
şi ceapă într-un ceaun. 

— Ar fi trebuit să treacă pe aici anul trecut, zise 
Thoren Smallwood. Un câine veni adulmecând în jurul său. 
Îl alungă, lovindu-l cu piciorul, iar câinele schelălăi. 

Lordul Mormont spuse: 

— Ben îl căuta pe Ser Waymar Royce, care a dispărut 
cu Gared şi cu tânărul Will. 

— Da, mi-i amintesc pe ăia trei. Lordul nu era mai în 
vârstă decât căţeluşii ăştia. Prea mândru ca să doarmă sub 
acoperişul meu, cu mantia lui de zibelină şi cu armura din 
oţel negru. Soţiile mele îl priveau şi ele cu ochi bovini. 


382 


Privi cu coada ochiului către cea mai apropiată dintre 
femei. Gared zicea că urmăreau tâlhari. l-am spus că ar fi 
mai bine să nu-i prindă, cu un comandant atât de ageamiu. 
Gared nu era chiar atât de rău pentru o cioară. Omul ăla 
avea mai puţine urechi decât mine. I le-a luat gerul, la fel 
ca pe a mea. Craster începu să râdă. Acum aud că nu mai 
are nici cap. I l-o fi luat gerul şi pe el? 

Jon îşi aminti un şuvoi de sânge roşu pe zăpada 
imaculată şi felul în care Theon Greyjoy a lovit cu piciorul 
capul omului mort. Era un dezertor. Pe drumul de întoar- 
cere spre Winterfell, Jon şi Robb s-au luat la întrecere şi au 
găsit şase pui de lupi străvechi în zăpadă. Cu o mie de ani 
în urmă. 

— Când Ser Wyman a plecat de la tine, încotro se 
îndrepta? 

Craster dădu din umeri. 

— Se face că am lucruri mai bune de făcut decât să le 
tin ciorilor socoteala de unde vin şi unde se duc. Bău o 
duşcă de bere şi puse cupa deoparte. N-am mai avut strop 
de vin bun, de la sud, de un car de vreme. Mi-ar prinde 
bine nişte vin şi o secure nouă. A mea nu mai taie, nu se 
poate aşa ceva, trebuie să-mi apăr femeile. Privi de jur- 
împrejur, la soțiile sale care roboteau. 

— Sunteţi puţini aici, şi izolaţi, spuse Mormont. Dacă 
vrei, îţi dau nişte oameni să te escorteze către sud, la Zid. 

Corbului, se pare, îi plăcea cuvântul; Zid, ţipă el, 
desfăcându-şi aripile negre ca un guler înalt, la ceafa lui 
Mormont. 

Gazda zâmbi maliţios, dezvelindu-şi gura plină de dinţi 
stricaţi. 

— Şi ce-ai vrea să facem acolo, să te servim la cină? 
Suntem oameni liberi. Craster nu slujeşte pe nimeni. 

— Vremurile sunt potrivnice, nu e bine să locuieşti 
singur în sălbăticie. Se ridică vânturile reci. 

— Poa’ să se ridice. Rădăcinile mele sunt înfipte adânc. 
Craster apucă de mână o femeie care trecea pe lângă el. 
Spune-i, nevastă. Spune-i Lordului Cioară cât de mulţumiţi 
suntem. 


383 


Femeia îşi umezi buzele subţiri. 

— Asta e casa noastră. Craster ne apără. Mai bine să 
murim în libertate decât să trăim în sclavie. 

Sclavie, repetă corbul. Mormont se aplecă în faţă. 

— Fiecare sat prin care am trecut era părăsit. Voi 
sunteţi primele fiinţe vii pe care le-am văzut de când am 
plecat de la Zid. Oamenii au dispărut... Nu ştiu dacă au 
murit, dacă au plecat sau au fost luaţi ostatici. La fel şi 
animalele. N-a mai rămas nimic. Şi, mai devreme, am găsit 
trupurile a doi dintre cercetaşii lui Ben Stark la doar 
câteva leghe de Zid. Erau palizi şi reci, aveau mâinile şi 
picioarele negre şi răni care nu sângerau. Totuşi, când i- 
am dus înapoi la Castelul Negru, s-au ridicat într-o noapte 
şi au ucis. Unul l-a omorât pe Ser Jaremy Rykker, iar 
celălalt a venit să mă omoare pe mine, ceea ce-mi arată că 
şi-au amintit câte ceva din ceea ce ştiau atunci când erau 
în viaţă, dar nu le mai rămăsese pic de îndurare 
omenească. 

Gura femeii rămase deschisă, o grotă rozalie, umedă, 
dar Craster scoase doar un mârâit: 

— Aici nu avem asemenea probleme... şi ţi-aş fi 
recunoscător dacă n-ai spune astfel de poveşti sub 
acoperişul meu. Sunt un om credincios şi zeii mă apără. 
Dacă acele creaturi ar veni la mine, aş şti cum să le trimit 
înapoi în mormânt. Deşi mi-ar fi de folos o secure nouă, 
ascuţită. Îşi trimise femeia la treabă, cu o palmă peste 
picior, strigând: Mai adu bere, şi mişcă-te repede. 

— Poate că n-ai probleme cu morţii, spuse Jarman 
Buckwell, dar ce te faci cu viii, stăpâne? Ce te faci cu 
regele? 

Rege, strigă corbul lui Mormont, Rege, rege, rege. 

— Acel Mance Rayder? Craster scuipă în foc. Regele de 
dincolo de Zid? Ce să vrea oamenii liberi cu regii? Işi 
îndreptă privirea către Mormont. Aş putea să-ţi spun multe 
despre Rayder şi faptele sale, dacă aş vrea. Satele astea 
goale sunt toate mâna lui. Ai fi găsit părăsit şi acest castel 
dacă aş fi fost omul să mă ploconesc la unul ca el. Trimite 
un călăreț, îmi spune că trebuie să-mi părăsesc propria 

384 


fortăreață şi să vin târâş la picioarele sale. l-am trimis 
omul înapoi, dar i-am păstrat limba. E prinsă de peretele 
de colo. Făcu un semn cu mâna. Poate că ţi-aş spune unde 
să-l cauţi pe Mance Rayder. Dacă aş avea chef. Din nou, 
zâmbetul sumbru. Dar vom avea timp cu toţii pentru asta. 
Pesemne că vreţi să dormiţi sub acoperişul meu şi să-mi 
mâncaţi toţi porcii. 

— Un acoperiş ar fi cât se poate de binevenit, stăpâne, 
răspunse Mormont. Am avut parte de un drum greu şi de 
prea multă umezeală. 

— Atunci veţi poposi aici pentru o noapte. Nu mai mult. 
Nu-mi plac ciorile într-atât. Podul e pentru mine şi ai mei, 
dar veţi avea tot spaţiul de pe podea pe care-l doriţi. Am 
carne şi bere pentru douăzeci, nu mai mult. Celelalte ciori 
negre ale tale să-şi ciugulească grăunţele lor. 

— Avem propriile noastre provizii, domnul meu, 
răspunse Bătrânul Urs. Ne-ar face plăcere să împărţim cu 
tine mâncarea şi vinul nostru. 

Craster îşi şterse gura căzută cu dosul mâinii sale 
păroase. 

— Voi gusta din vinul tău, Lordule Cioară, asta da. Şi 
încă un lucru. Dacă pune cineva mâna pe soțiile mele, şi-o 
va pierde. 

— Casa ta, regulile tale, zise Thoren Smallwood, iar 
Lordul Mormont încuviinţă băţos, deşi nu părea prea 
încântat. 

— Atunci, ne-am înţeles, mârâi Craster. N-aveţi cumva 
un om care ştie să deseneze o hartă? 

— Sam Tarly ştie. Jon înaintă şi adăugă: Sam iubeşte 
hărţile. 

Mormont îi făcu semn să se apropie. 

— Trimite-l aici după ce a mâncat. Spune-i să-şi aducă 
o pană şi pergament. Şi găseşte-l şi pe Tollett. Spune-i să- 
mi aducă securea. Un dar pentru gazda noastră. 

— Cine mai e şi ăsta? întrebă Craster înainte ca Jon să 
apuce să plece. Arată ca un Stark. 

— E slujitorul şi scutierul meu, Jon Snow. 


385 


— Bastard, nu-i aşa? Craster îl privi pe Jon de sus până 
jos. Dacă omul vrea să se culce cu o femeie, mi se pare că 
ar trebui să-şi ia nevastă. Asta fac eu. Li făcu semn lui Jon 
că e liber să plece. Ei bine, fugi şi fă-ţi treaba, bastardule, 
şi vezi, securea aia să fie nouă şi ascuţită, n-am nevoie de 
oţel tocit. 

Jon Snow făcu o plecăciune ceremonioasă şi se 
îndepărtă. Ser Ottyn Wythers tocmai intra şi aproape că se 
ciocniră în dreptul uşii acoperite cu blană de căprioară. 
Afară, ploaia parcă se mai domolise. Pretutindeni în 
interiorul cetăţii fuseseră ridicate corturi. Sub copaci, Jon 
putea zări vârfurile altora. 

Edd cel Trist hrănea caii. 

— Dă-i sălbaticului o secure, de ce nu? Făcu semn 
către arma lui Mormont, o secure de luptă cu coada 
scurtă, cu ornamente încrustate pe lama din oţel negru. Ţi- 
o va da înapoi, îţi jur. Implântată în craniul Bătrânului Urs, 
probabil. De ce să nu le dăm toate securile şi toate 
topoarele noastre? Nu-mi place cum zăngăne şi zornăie 
când mergem. Am călători mai repede fără ele, direct prin 
poarta iadului. Mă întreb, oare plouă în iad? Poate lui 
Craster i-ar plăcea în schimb o pălărie drăguță. 

Jon zâmbi. 

— Vrea o secure. Şi vin. 

— Vezi, Bătrânul Urs e deştept. Dacă reuşim să-l 
îmbătăm bine pe ticălos, poate că ne va tăia doar o ureche 
când va încerca să ne omoare cu securea aia. Am două 
urechi, dar un singur cap. 

— Smallwood zice că Craster e prietenul Rondului. 

— Ştii care e diferenţa dintre un sălbatic care e 
prietenul Rondului şi unul care nu este? întrebă scutierul 
încăpățânat. Duşmanii noştri ne lasă trupurile pradă 
ciorilor şi lupilor. Prietenii noştri ne îngroapă în gropi 
ascunse. Mă întreb de cât timp e țintuit ursul acela la 
poartă şi ce avea Craster acolo înainte să venim noi 
hăulind. Edd privi securea plin de îndoieli, cu ploaia 
şiroindu-i pe faţa prelungă. E uscat acolo, înăuntru? 

— Mai uscat decât aici, afară. 


386 


— Dacă mă pitesc pe urmă, nu prea aproape de foc, 
probabil că nu mă va observa până dimineaţă. Cei 
dinăuntru vor fi primii pe care îi va omori, dar cel puţin 
vom muri uscați. 

Jon nu-şi putu stăpâni râsul. 

— Craster e unul singur, noi suntem două sute. Mă 
îndoiesc că va omori pe cineva. 

— Mă faci să râd, zise Edd pe un ton morocănos. Şi, în 
plus, sunt multe de spus despre o secure bună, ascuţită. N- 
aş suporta să fiu ucis cu o ghioagă, am văzut odată un om 
lovit în frunte cu ghioaga. Pielea nici nu i-a crăpat, dar 
capul devenise o masă vâscoasă şi se umflase cât un 
dovleac, numai că era roşu aprins. Un om arătos, dara 
murit urât. E bine că nu le dăm ghioage. Edd se îndepărtă, 
clătinând din cap, cu pelerina neagră şi udă şiroind în 
urma lui. 

Jon termină de hrănit caii fără a înceta să se gândească 
la cina proprie. Se întreba unde îl poate găsi pe Sam, când 
auzi un strigăt înspăimântat: 

— Lup! 

Ocoli în goană castelul, în direcţia de unde venea 
ţipătul, afundându-şi cizmele în pământ. Una dintre 
femeile Craster era lipită cu spatele de zidul împroşcat cu 
noroi al fortăreței. 

— La o parte! îi striga lui Nălucă. Stai la o parte! 

Nălucă avea un iepure în gură şi un altul, mort şi plin 
de sânge, pe pământ, în faţa lui. 

— Ia-l de-aici, stăpâne, se rugă ea când îl văzu pe Jon. 

— N-o să-ţi facă niciun rău. Îşi dădu seama îndată ce se 
întâmplase. O cuşcă de lemn, cu stinghiile sfărâmate, 
zăcea răsturnată în iarba udă. Probabil că i-a fost foame. 
N-am prea văzut vânat. 

Jon fluieră. Lupul înhăţase un iepure, zdrobindu-i 
oasele mici între dinţi, şi se aşezase peste el. Femeia le 
arunca priviri neliniştite. Era mai tânără decât i se păruse 
la început. O fată de cincisprezece ani, după părerea lui, 
cu părul negru, pe care ploaia i-l lipise de faţa suptă, cu 
picioarele goale, pline de noroi până la glezne. Trupul 

387 


fetei, ascuns sub pieile cusute, dădea semne că e în 
primele luni de sarcină. 

— Eşti una dintre fiicele lui Craster? o întrebă el. 

Îşi aşeză o mână peste pântece. 

— Nevastă, acum. Îndepărtându-se de lup, îngenunche 
tristă lângă cuşca sfărâmată. 

— Aveam de gând să-i cresc. Nu mai avem nicio oaie. 

— Rondul te va despăgubi pentru ei. Jon nu avea niciun 
ban al său, altfel i-ar fi oferit, deşi nu era sigur la ce ar 
folosi câteva monede de aramă sau chiar de argint dincolo 
de Zid. Voi vorbi cu Lordul Mormont mâine dimineaţă. 

Fata îşi şterse mâinile de fustă. 

— Stăpâne... 

— Nu sunt niciun stăpân. 

Dar alţii începură să mişune prin preajmă, atraşi de 
ţipătul femeii şi de pârâitul cuştii pentru iepuri. 

— Să nu-l crezi, fetiţo, strigă Lark Sisterman, nu e o 
javră de cercetaş. Acela este Lordul Snow însuşi. 

— Bastard al Winterfellului şi frate al regilor, glumi 
Chett, care-şi lăsase câinii de vânătoare ca să vadă ce era 
cu zarva aceea. 

— Lupul te priveşte înfometat, fetiţo, zise Lark. S-ar 
putea să poftească la bucăţica aceea fragedă din pântecele 
tău. 

Pe Jon nu îl amuza. 

— O sperii. 

— Mai degrabă o avertizez. Rânjetul lui Chett era la fel 
de urât ca şi abcesul care-i acoperea toată faţa. 

— N-avem voie să vorbim cu voi, îşi aminti fata dintr- 
odată. 

— Aşteaptă, zise Jon, dar prea târziu. Fata ţâşni, luând- 
o la fugă. 

Lark întinse mâna după cel de-al doilea iepure, dar 
Nălucă fu mai rapid. Când lupul îşi dezveli colții, 
Sisterman alunecă pe noroi şi căzu în fundul său osos. 
Ceilalţi izbucniră în râs. Lupul luă în gură iepurele şi i-l 
aduse lui Jon. 

— Nu era nevoie s-o speriaţi pe fată, le spuse. 


388 


— N-o să ne lăsăm certaţi de tine, bastardule. Chett îl 
considera vinovat pe Jon de pierderea poziţiei sale comode 
alături de Maester Aemon, şi pe bună dreptate. Dacă nu i- 
ar fi vorbit lui Aemon despre Sam Tarly, Chett ar îngriji şi 
acum un bătrân orb în loc de o haită de câini răi de 
vânătoare. Oi fi tu favoritul Lordului Comandant, dar nu 
eşti Lordul Comandant în persoană... Şi, dacă nu ţi-ar fi 
mereu în preajmă monstrul ăla al tău, n-ai vorbi aşa de-al 
naibii de obraznic. 

— N-am să mă pun cu un frate cât timp suntem dincolo 
de Zid, răspunse Jon, cu vocea mai calmă decât se simţea. 

Lark plecă un genunchi. 

— Se teme de tine, Chett. La Surori avem un nume 
pentru cei ca el. 

— Ştiu toate numele. Nu te obosi. Se îndepărtă, cu 
Nălucă alături. Ploaia se domolise, iar când ajunse la 
poartă, ploua mocnit. În curând asupra lor se va lăsa 
asfinţitul, urmat de încă o noapte întunecată, umedă şi 
mohorâtă. Norii ascundeau luna şi stelele şi Torța lui 
Mormont, iar pădurile deveniră negre ca smoala. Fiecare 
urinat era o aventură, chiar dacă nu de felul celei pe care 
şi-o imaginase Jon cândva. 

Afară, sub copaci, nişte cercetaşi găsiră destul lemn 
vechi şi uscat ca să poată face un foc la poalele unui 
povârniş. Alţii ridicaseră corturi sau îşi încropiseră adă- 
posturi întinzându-şi mantiile peste crengile mai joase. 
Uriaşul se înghesuise în scorbura unui stejar uscat. 

— Cum îţi place castelul meu, Lord Snow? 

— Pare confortabil. Ştii cumva unde e Sam? 

— 'Ţine-o în direcţia în care mergeai. Dacă ajungi la 
pavilionul lui Ser Ottyn, ai mers prea departe. Uriaşul 
zâmbi. Dacă nu cumva Sam şi-a găsit şi el un copac. Ce 
mai copac ar fi acela! 

În cele din urmă, cel care îl găsi pe Sam fu Nălucă. 
Lupul ţâşni în faţă ca un arc din arbaletă. Sub o ridicătură 
de pietre care îl adăpostea oarecum de ploaie, Sam hrănea 
corbii. Când se mişcă, cizmele îi pleoscăiră. 


389 


— Picioarele îmi sunt destul de ude, recunoscu el 
nefericit. Când m-am dat jos de pe cal, am călcat într-o 
groapă şi am intrat în ea până la genunchi. 

— Scoate-ţi cizmele şi usucă-ţi ciorapii. Am să caut 
nişte lemn uscat. Dacă sub piatră pământul nu e ud, s-ar 
putea să reuşim să aprindem un foc. Jon îi arătă lui Sam 
iepurele. Şi ne vom ospăta. 

— Nu te duci în castelul lui Craster? 

— Nu, dar te vei duce tu. Bătrânul Urs vrea să-i faci o 
hartă. Craster spune că ni-l va găsi pe Mance Rayder. 

— Oh. Sam nu părea nerăbdător să-l întâlnească pe 
Craster, chiar dacă asta însemna un foc primitor. 

— Totuşi, a spus să mănânci mai întâi. Usucăcţi 
picioarele. Jon se apucă să adune lemne, săpând sub 
frunzele moarte după lemnul mai uscat de dedesubt şi 
dând la o parte straturile de crengi îmbibate de apă, până 
ce găsi lemne bune de foc. Chiar şi după aceea, dură parcă 
o veşnicie până ce se o scânteie se aprinse. Işi atârnă 
coiful pe o piatră, făcând un mic alcov ferit, ca să ferească 
de ploaie foculeţul care fumega. 

Când se aşeză în genunchi ca să jupoaie iepurele, Sam 
îşi scoase cizmele. 

— Cred că-mi cresc muşchi printre degete, zise el cu 
tristeţe, mişcându-şi degetele în cauză. Iepurele va fi bun 
la gust, nici măcar nu mă deranjează sângele şi toate 
celelalte. Privi într-o parte. Ei bine, doar puţin... 

Jon despică iepurele, împrejmui focul cu câteva pietre 
şi legănă mâncarea deasupra lor. Iepurele fusese un 
animal costeliv, dar pe măsură ce se frigea, răspândea 
mirosul unui ospăț regal. Alţi cercetaşi le aruncau priviri 
invidioase. Până şi Nălucă îşi ridică privirea înfometat, 
adulmecând, cu flăcările licărind în ochii săi întunecaţi. 

— Tu pe al tău l-ai mâncat, îi aminti Jon. 

— Craster este atât de sălbatic precum spun 
cercetaşii? întrebă Sam. Iepurele era o idee nefăcut, dar 
avea un gust minunat. Cum arată castelul lui? 


390 


— Un morman de gunoi cu acoperiş şi groapă pentru 
foc. Jon îi spuse lui Sam ce văzuse şi ce auzise în 
Fortăreaţa lui Craster. 

Când termină de povestit, afară era întuneric şi Sam se 
lingea pe degete. 

— A fost bun, dar acum aş dori o ciozvârtă de miel. Un 
picior întreg, doar pentru mine, cu sos de mentă, miere şi 
cuişoare. Ai văzut vreun miel? 

— Am văzut un ţarc, dar nicio oaie. 

— Cum îşi hrăneşte toţi oamenii? 

— Nu văd niciun om. E doar Craster cu femeile lui, şi 
câteva fetiţe. Mă mir că e în stare să-şi întreţină domeniul. 
Apărarea lui nu era nimic demn de pomenit, doar un şanţ 
cu noroi. Mai bine te-ai duce sus, pe deal, şi i-ai desena 
harta. Ştii pe unde s-o apuci? 

— Dacă nu cad în noroi. Sam se căzni să-şi vâre din 
nou picioarele în cizme, adună pene de gâscă şi pergament 
şi porni vitejeşte în noapte, cu ploaia răpăindu-i pe 
pelerină şi pe pălăria pleoştită. 

Nălucă îşi aşeză capul pe labe şi se culcă lângă foc. Jon 
se întinse lângă el, recunoscător pentru căldura pe care i-o 
oferea. Era rece şi ud, dar nu atât de rece şi de ud precum 
fusese cu scurt timp în urmă. Poate că diseară Bătrânul 
Urs va afla ceva ce ne va conduce la unchiul Benjen. 

Se trezi cu imaginea propriei răsuflări răspândind 
aburi în aerul rece al dimineţii. La fiecare mişcare, oasele 
îl dureau. Nălucă dispăruse, focul era stins. Jon întinse 
mâna să dea jos pelerina pe care o atârnase peste piatră şi 
o găsi ţeapănă şi îngheţată. Se strecură pe sub ea şi se 
ridică în picioare, descoperind o pădure transformată în 
cristal. 

Lumina palidă şi trandafirie a dimineţii arunca sclipiri 
pe frunze, pe ramuri şi pe pietre. Fiecare fir de iarbă era 
cioplit din smarald, fiecare picătură de apă era 
preschimbată într-un diamant. Flori şi ciuperci deopotrivă 
erau înveşmântate în straie de gheaţă. Până şi băltoacele 
de noroi erau acoperite de un luciu maroniu, strălucitor. 


391 


Prin frunzişul sclipitor, corturile negre ale fraţilor săi 
aveau un lustru delicat de gheaţă. 

Aşadar, dincolo de Zid există, până la urmă, magie. Se 
pomeni gândindu-se la surorile sale, poate fiindcă le visase 
noaptea trecută. Sansa ar spune că este o vrajă şi ochii ei 
plini de uimire s-ar umple de lacrimi, dar Arya ar alerga 
râzând şi ţipând, dornică să atingă totul. 

— Lord Snow? se auzi strigat. Dulce şi blajin. Se 
întoarse. 

Ghemuită în vârful pietrei care-l adăpostise pe el în 
timpul nopţii era îngrijitoarea de iepuri, înveşmântată într- 
o pelerină neagră, atât de largă încât se pierdea în ea. 
Pelerina lui Sam, îşi dădu seama Jon. De ce poartă pelerina 
lui Sam? 

— Grăsanul mi-a spus că te găsesc aici, stăpâne, zise 
ea. 

— Am mâncat iepurele, de asta ai venit? Recunoaşterea 
acestui fapt îl făcu să se simtă, prosteşte, vinovat. 

— Bătrânul Lord Corb, el cu pasărea lui vorbitoare, i-a 
dat lui Craster o arbaletă care valorează cât o sută de 
iepuri. Braţele i se închiseră peste pântecele umflat. E 
adevărat, stăpâne? Eşti frate cu regele? 

— Frate vitreg, recunoscu el. Sunt bastardul lui Ned 
Stark. Fratele meu Robb este Regele Nordului. De ce te 
afli aici? 

— Grăsanul, Sam, mi-a zis să vin la tine. Mi-a dat 
pelerina sa, ca nimeni să nu poată spune că n-am ce căuta 
aici. 

— N-o să se supere Craster pe tine? 

— Aseară tata a băut foarte mult din vinul de la Lordul 
Cioară. Va dormi aproape toată ziua. Răsuflarea fetei 
îngheţă aerul în cristale mici, fără astâmpăr. Se spune că 
regele face dreptate şi îi apără pe cei slabi. IÎncepu să 
coboare, cu greutate, de pe bolovan, dar gheaţa îl făcuse 
alunecos sub piciorul ei. Jon o prinse înainte de-a cădea şi 
o ajută să coboare. Femeia îngenunche pe pământul 
îngheţat: Stăpâne, te rog... 


392 


— Nu mă ruga nimic. Întoarce-te la castelul tău, n-ar 
trebui să te afli aici. Ni s-a poruncit să nu vorbim cu 
femeile lui Craster. 

— Nu trebuie să vorbeşti cu mine, stăpâne. la-mă doar 
cu tine când vei pleca, e tot ce-ţi cer. 

Tot ce-mi cere, gândi el. Ca şi cum ar fi o nimica toată. 

— Voi... voi fi soţia ta, dacă vrei. Tata are acum 
nouăsprezece, una mai puţin n-o să-l deranjeze niciun pic. 

— Fraţii în negru au legământ să nu-şi ia niciodată 
soţii, nu ştii asta? Şi, în plus, suntem oaspeţi în casa tatălui 
tău. 

— Nu tu, răspunse fata. Am fost atentă. Tu n-ai mâncat 
la masa lui, nici nu ai dormit lângă foc. Nu te-a tratat ca pe 
un oaspete, aşa că nu ai nicio obligaţie faţă de el. Pentru 
copil trebuie să plec. 

— Nici măcar nu ştiu cum te cheamă. 

— Micsandra, aşa îmi spune, de la numele florii. 

— E frumos. Îşi aminti cum Sansa îi spusese odată că 
asta ar trebui să spună ori de câte ori o femeie îşi rostea 
numele. N-o putea ajuta, dar poate că politeţea i-ar face 
plăcere. Craster te sperie, Micsandra? 

— Pentru copil, nu pentru mine. Dacă e fată, nu e atât 
de rău. Va creşte câţiva ani şi apoi o va lua de nevastă. Dar 
Nella zice că va fi băiat, iar ea a avut şase copii şi se 
pricepe. Craster dă băieţii zeilor. Cum vine gerul alb, cum 
îi dă, şi în ultimul timp vine tot mai des. De-asta a început 
să le dea zeilor oi, deşi îi place să mănânce carne de oaie. 
Numai că acum nu mai avem nici oi. Vor urma câinii, până 
ce... îşi plecă ochii şi îşi mângâie pântecele. 

— Care zei? Jon îşi amintea că nu văzuseră niciun băiat 
în fortăreaţa lui Craster, şi nici bărbaţi, în afară de 
Craster. 

— Zeii îngheţaţi, răspunse ea. Cei din noapte. Umbrele 
albe. 

Şi dintr-odată, Jon se văzu din nou în Turnul Lordului 
Comandant. O mână retezată se căţăra pe gamba sa şi, 
când a îndepărtat-o cu vârful sabiei, a căzut, cu degetele 
deschizându-se şi închizându-se. Mortul s-a ridicat în 


393 


picioare, cu ochii albaştri strălucind pe chipul spintecat şi 
umflat. Fâşii de carne sfârtecată îi atârnau din imensul 
pântece rănit, dar nu era strop de sânge. 

— Ce culoare au ochii lor? o întrebă. 

— Albaştri. Strălucitori ca stelele şi la fel de reci. 

I-a văzut, îşi spuse. Craster a minţit. 

— Mă iei cu tine? Numai până la Zid... 

— Noi nu mergem spre Zid. Mergem spre nord, după 
Mance Rayder şi după Ceilalţi, aceste umbre albe şi 
creaturile lor. li căutăm, Micsandra. Copilul tău nu va fi în 
siguranţă cu noi. 

Teama i se citea pe chip. 

— Dar te vei întoarce. Când lupta se va termina, veţi 
trece din nou pe aici. 

— S-ar putea. Dacă va mai fi vreunul dintre noi în viaţă. 
Asta decide Bătrânul Urs, cel pe care îl numeşti Lordul 
Cioară. Nu sunt decât cavalerul lui. Eu nu aleg drumul, eu 
merg. 

— Nu. Auzea înfrângerea din glasul ei. lartă-mă că te- 
am deranjat, stăpâne. Eu doar... Se spune că regele 
ocroteşte oamenii şi am crezut... 

Fugi, disperată, cu pelerina lui Sam fluturând în urma 
ei, ca nişte aripi negre, uriaşe. Jon o privi îndepărtându-se, 
iar bucuria stârnită de frumuseţea fragilă a dimineţii 
dispăruse. La naiba cu ea, gândi el înciudat, şi la naiba cu 
Sam, care mi-a trimis-o. Ce-şi închipuia că pot face pentru 
ea? Suntem aici să ne luptăm cu sălbaticii, nu să-i salvăm. 

Alţi oameni ieşeau târâş din adăposturile lor, căscând 
şi întinzându-se. Vraja pălise deja, strălucirea de gheaţă 
redevenind picături obişnuite de rouă în lumina soarelui ce 
răsărea. Cineva aprinsese un foc. Jon simţea miros de lemn 
ars, purtat de vânt printre copaci, şi mireasmă afumată de 
slănină. Îşi scoase pelerina şi o lovi de piatră, scuturând-o 
de crusta subţire de gheaţă care se formase peste noapte, 
pe urmă îşi luă Gheara Lungă şi îşi trecu braţul printr-o 
curea. La câţiva metri mai departe, se uşură într-un tufiş 
îngheţat. Urina făcu aburi în aerul rece, topind gheaţa în 


394 


locul unde cădea. Pe urmă îşi legă pantalonii negri de lână 
şi o luă pe urma mirosurilor. 

Grenn şi Dywen erau printre fraţii care se adunaseră în 
jurul focului. Hake îi dădu lui Jon o coajă de pâine umplută 
cu slănină prăjită şi bucăţi mari de peşte sărat, încălzit în 
grăsime. O înfulecă în timp ce-l asculta pe Dywen fălindu- 
se că în noaptea aceea a avut trei dintre femeile lui 
Craster. 

— Nu-i adevărat, zise Grenn privindu-l încruntat. Aş fi 
văzut. 

Dywen îl plesni peste ureche cu dosul palmei. 

— Tu? Să vezi? Eşti orb ca Maester Aemon. Nici măcar 
n-ai văzut ursul ăla. 

— Care urs? A fost un urs? 

— Intotdeauna e un urs, afirmă Edd cel Trist, cu tonul 
său obişnuit de posomorâtă resemnare. Unul mi-a omorât 
fratele când eram mic. După aceea i-am purtat dinţii în 
jurul gâtului, înşiraţi pe o curea de piele. Şi erau dinţi 
buni, mai buni ca ai mei. N-am avut decât necazuri cu 
dinţii mei. 

— Sam a dormit în castel noaptea trecută? îl întrebă 
Jon. 

— Nu l-aş numi dormit. Pământul a fost tare, paiele 
urât mirositoare, iar fraţii mei sforăie îngrozitor. Poţi vorbi 
de urşi, dacă vrei, nimeni nu mârâie atât de fioros ca 
Brown Bernarr. Totuşi, mi-a fost cald. Nişte câini s-au 
căţărat pe mine în timpul nopţii. Pelerina îmi era aproape 
uscată când unul dintre ei a făcut pe ea. Sau poate că a 
fost Brown Bernarr. Ai observat că ploaia s-a oprit în clipa 
când am avut un acoperiş deasupra capului? Acum, că sunt 
iar afară, va porni din nou. Zeilor şi câinilor deopotrivă le 
face plăcere să mă ude. 

— Mai bine mă duc să văd de Lordul Mormont, zise 
Jon. 

Poate că ploaia se oprise, dar împrejmuirea era şi acum 
o mocirlă de noroi alunecos. Fraţii în negru îşi strângeau 
corturile, îşi hrăneau caii şi mestecau felii de carne sărată 


395 


de vită. Cercetaşii lui Jarman Buckwell îşi strângeau 
curelele la şei înainte de-a porni la drum. 

— Jon, îl salută Buckwell de pe cal. Ascute bine sabia 
aia a ta. Vom avea nevoie de ea cât de curând. 

Castelul lui Craster era întunecos după lumina de 
afară, torţele nopţii se stinseseră şi era greu să-ţi dai 
seama că soarele răsărise. Corbul Lordului Mormont fu 
primul care-l ochi când intră. Dădu de trei ori leneş din 
imensele-i aripi negre şi se cocoţă pe teaca sabiei Gheară 
Lungă. Porumb? Începu să ciugulească o şuviţă din părul 
lui Jon. 

— Ignoră nenorocita aia de pasăre cerşetoare, Jon, 
tocmai a mâncat jumătate din slănina mea. Bătrânul Urs 
era aşezat la masa lui Craster, mâncând, împreună cu 
ceilalţi soldaţi, pâine prăjită, slănină şi cârnaţi din 
măruntaie de oaie. Noua secure a lui Craster era pe masă, 
cu încrustaţiile din aur strălucind palid în lumina torţelor. 
Stăpânul ei era tolănit, fără vlagă, în podul de dormit de 
deasupra, dar femeile erau toate în picioare, umblând de 
colo-colo şi servind. Cum va fi ziua de azi? 

— Rece, dar ploaia s-a oprit. 

— Foarte bine. Vezi să mi se pregătească şi să mi se 
înşeueze caii. Am de gând să plecăm într-o oră. Ai mâncat? 
Craster serveşte mâncare simplă, dar din belşug. 

Nu voi mânca din mâncarea lui Craster, decise Jon într- 
o clipă. 

— Am luat micul dejun cu oamenii mei, stăpâne. Jon 
alungă corbul de pe Gheara Lungă. Pasărea sări înapoi pe 
umărul lui Mormont, unde se găinăţă instantaneu. 

— Ar fi trebuit să faci asta pe Snow, în loc să te 
păstrezi pentru mine, bombăni Bătrânul Urs. Corbul 
croncăni. 

Il găsi pe Sam în spatele castelului, lângă cuşca 
sfărâmată a iepurilor, cu Micsandra. Îl ajuta să-şi îmbrace 
pelerina, dar când îl văzu pe Jon, se dădu la o parte. Sam îi 
aruncă o privire plină de reproş. 

— Credeam că o s-o ajuţi. 


396 


— Şi cum era să fac asta? întrebă Jon tăios. S-o iau cu 
noi, îmbrăcată în pelerina ta? Ni s-a poruncit să nu... 

— Ştiu, răspunse Sam cu un aer vinovat, dar fata se 
teme. Ştiu cum e să-ţi fie frică. I-am spus... Înghiţi. 

— Ce? Că o s-o luăm cu noi? 

Faţa dolofană a lui Sam roşi, un roşu aprins. 

— La întoarcere. Nu putea să-l privească pe Jon în ochi. 
Aşteaptă un copil. 

— Sam, ţi-ai pierdut minţile cu totul? S-ar putea să nu 
ne întoarcem pe drumul ăsta. Şi, dacă o vom face, crezi că 
Bătrânul Urs o să te lase să iei una dintre soțiile lui 
Craster? 

— M-am gândit... că poate până atunci aş găsi o 
soluţie... 

— N-am timp de aşa ceva. Am de pregătit şi de înşeuat 
caii. Jon se îndepărtă, la fel de tulburat pe cât era de 
furios. Inima lui Sam era mare, ca şi trupul lui, dar oricât 
de citit era, uneori era la fel de nătărău ca Grenn. Era 
imposibil şi, în plus, dezonorant. Atunci, de ce mă simt 
ruşinat? 

Jon îşi ocupă poziţia obişnuită lângă Mormont, în timp 
ce Rondul de Noapte se desfăşură pe lângă craniile de la 
poarta lui Craster. Porniră spre nord-vest, de-a lungul unei 
cărări întortocheate. Gheaţa topită picura în jurul lor, un 
fel de ploaie mai domoală, cu propria-i muzică dulce. La 
nord de castel, pârâul se revărsase, acoperit de frunze şi 
bucăţi de lemn, dar cercetaşii găsiseră vadul şi coloana 
putu să-l traverseze. Apa era adâncă până la burta calului. 
Nălucă trecu râul înot, oprindu-se pe mal, cu stropi 
maronii picurându-i din blana albă. Când se scutură, 
împrăştie noroi şi apă în toate direcţiile. Mormont nu 
spuse nimic, dar, de pe umărul său, corbul cârâi. 

— Stăpâne, îi şopti Jon, când pădurea se închise din 
nou în jurul lor. Craster nu are oi. Nici fii. 

Mormont nu răspunse. 

— La Winterfell, una dintre slujitoare ne-a spus poveşti, 
continuă Jon. Zicea că există sălbatici care se culcă cu 
Ceilalţi, ca să dea naştere unor copii pe jumătate oameni. 


397 


— Poveşti de spus în faţa focului. Craster îţi pare pe 
jumătate om? 

Intr-o sută de feluri. 

— [i dă pădurii pe fiii săi. 

O lungă tăcere. Pe urmă: 

— Da. 

Şi Da îngână şi corbul, umflându-se în pene. Da, aa, da. 

— Ştiai? 

— Mi-a spus Smallwood. Cu multă vreme în urmă. Toţi 
cercetaşii ştiu, deşi puţini vorbesc despre asta. 

— Unchiul meu ştia? 

— Toţi cercetaşii, repetă Mormont. Tu crezi c-ar trebui 
să-l opresc. Să-l omor, dacă e nevoie. Bătrânul Urs oftă. 
De-ar vrea numai să se scape de câteva guri de hrănit, i-aş 
trimite bucuros pe Yoren şi Conwy să-i adune pe băieţi. I- 
am creşte ca fraţi în negru şi Rondul ar fi cu atât mai 
puternic. Dar sălbaticii slujesc zei mai cruzi decât slujim tu 
sau eu. Aceşti băieţi sunt ofrandele lui  Craster. 
Rugăciunile lui, dacă vrei. 

Iar soțiile lui trebuie să-i ofere altfel de rugăciuni, 
gândi Jon. 

— Cum ai ajuns să afli asta? îl întrebă Bătrânul Urs. De 
la una dintre soțiile lui Craster? 

— Da, stăpâne, mărturisi Jon. Aş prefera să nu-ţi spun 
care. Era înspăimântată şi avea nevoie de ajutor. 

— Lumea largă e plină de oameni care au nevoie de 
ajutor, Jon. Ar fi bine ca unii să găsească curajul să se 
ajute pe ei înşişi. Craster zace tolănit în pod chiar şi acum, 
duhnind a vin şi fără simţire. Dedesubt, pe masa lui, se află 
o secure nouă, ascuţită. Dac-aş fi eu acolo, aş numi-o 
„Răspunsul la Rugăciune” şi i-aş pune capăt. 

Da. Jon se gândea la Micsandra. La ea şi la surorile ei. 
Erau nouăsprezece la număr şi Craster era unul singur, 
dar... 

— Dar ar fi o zi nefastă pentru noi dacă Craster ar 
muri. Unchiul tău ţi-ar putea povesti despre vremurile 
când Fortăreaţa lui Craster făcea diferenţa dintre viaţă şi 
moarte pentru cercetaşii noştri. 


398 


— Tata... Şovăi. 

— Continuă, Jon. Spune ce ai vrut să spui. 

— Tata mi-a spus odată că unii oameni nu merită să 
existe, sfârşi Jon. Un stegar care e brutal sau nedrept îşi 
dezonorează lordul la fel cum se dezonorează pe sine. 

— Craster e propriul său stăpân. Nu ne-a făcut niciun 
jurământ. Nici nu se supune legilor noastre. Ai inimă 
nobilă, dar ascultă la mine. Nu putem îndrepta lumea. Nu 
acesta este rolul nostru. Rondul de Noapte are de purtat 
alte bătălii. 

Alte bătălii. Da, trebuie să ţin minte. 

— Jarman Buckwell mi-a spus că s-ar putea să am 
nevoie de sabia mea cât de curând. 

— Chiar aşa? Mormont nu părea încântat. Craster a 
spus multe şi încă altele aseară, şi mi-a confirmat destule 
dintre temeri, ca să mă condamne la o noapte fără somn 
pe podeaua sa. Mance Rayder îşi adună oamenii la Colţii 
de Gheaţă. De aceea satele sunt goale. E aceeaşi poveste 
pe care Ser Denys Mallister a auzit-o de la sălbaticii 
capturați la Gorge, dar Craster a adăugat şi unde, iar asta 
are mare însemnătate. 

— Ridică un oraş sau o armată? 

— Tocmai asta e întrebarea. Câţi sălbatici sunt? Câţi 
bărbaţi apți de luptă? Nimeni nu ştie cu exactitate. Colţii 
de Gheaţă, uite un loc aspru, neprimitor, o sălbăticie de 
piatră şi gheaţă. Nu vor mai susţine mult timp un număr 
mare de oameni. Nu văd decât un singur scop al acestei 
adunări: Mance Rayder are de gând să lovească la sud 
Cele Şapte Regate. 

— Sălbaticii au mai invadat regatul. Jon auzise 
poveştile de la Bătrâna Nan şi de la Maester Luwin, la 
Winterfell. Raymun Barbă-Roşie i-a condus la sud pe 
vremea stră-străbunicului meu şi, înainte de el, a mai fost 
un rege pe nume Bael Bardul. 

— Da, şi mult înaintea lor a venit Lordul cu Coarne şi 
regii fraţi Gendel şi Gorne, iar în vremurile străvechi, 
Joramun, care a suflat în Cornul Iernii şi a trezit uriaşii din 
pământ. Fiecare dintre ei şi-a zdrobit puterea de Zid sau a 


399 


fost zdrobit de puterea îndepărtatului Winterfell. Dar 
Rondul de Noapte este doar o umbră a ceea ce a fost, şi 
cine rămâne să înfrunte sălbaticii în afară de noi? Lordul 
de Winterfell a murit şi moştenitorul lui şi-a desfăşurat 
oastea la sud, să se lupte cu Lannisterii. Sălbaticii s-ar 
putea să nu mai aibă o asemenea ocazie. L-am cunoscut pe 
Mance Rayder, Jon. E un sperjur, da, dar are ochi de văzut 
şi nimeni n-a îndrăznit vreodată să-l numească slab de 
înger. 

— Ce vom face? întrebă Jon. 

— Îl vom găsi, zise Mormont. Ne vom lupta cu el. Îl 
vom opri. 

Trei sute, gândi Jon, împotriva furiei sălbaticilor. 
Degetele i se închiseră şi i se deschiseră. 


400 


THEON 


Era, fără îndoială, o frumuseţe. Dar primul născut e 
întotdeauna frumos, gândi Theon Greyjoy. 

— Ei, iată o fetiţă drăgălaşă, zise un glas de femeie în 
spatele lui. Lordului îi place să o privească, nu-i aşa? 

Theon se întoarse pentru a-i arunca femeii o privire 
cercetătoare. Îi plăcea ceea ce vedea. O femeie a Insulei 
de Fier, zveltă, cu picioare lungi, cu părul negru tuns scurt 
şi pielea hbătătorită de vânt, mâini puternice şi sigure şi un 
pumnal la cingătoare. Avea nasul prea mare şi prea ascuţit 
pentru faţa-i subţire, dar zâmbetul compensa acest 
neajuns. Era, după părerea lui, cu câţiva ani mai mare 
decât el, dar nu avea mai mult de douăzeci şi cinci de ani. 
Se mişca de parcă ar fi fost obişnuită să aibă o punte sub 
picioare. 

— Da, e o imagine dulce, îi răspunse, deşi nici pe 
jumătate atât de dulce ca tine. 

— Oho! Fata zâmbi larg. Ar trebui să am grijă. Lordul 
acesta are limba de miere. 

— Gust-o şi vezi. 

— Aşa se face, aşadar? răspunse ea privindu-l cu 
îndrăzneală. În Insulele de Fier existau femei - nu multe, 
dar erau câteva - care se îmbarcau pe corăbiile lungi, cu 
bărbaţii lor, şi se spunea că sarea şi marea le schimba, le 
dădea pofte bărbăteşti. Ai fost atât de mult timp plecat pe 
mare, domnul meu? Sau acolo de unde vii nu au fost 
femei? 

— Au fost destule, dar niciuna ca tine. 

— Şi de unde ştii tu cum sunt eu? 

— Ochii mei îţi pot vedea chipul. Urechile mele îţi pot 
auzi râsul, şi mădularul mi s-a întărit ca un catarg de 
dragul tău. 


401 


Femeia se apropie şi îşi apăsă o mână pe pantalonii lui, 
în faţă. 

— Ei bine, nu eşti mincinos, zise ea, strângându-l prin 
pânza pantalonilor. Cât de tare te doare? 

— Cumplit. 

— Bietul de tine. Îi dădu drumul şi făcu un pas înapoi. 
Din întâmplare, sunt femeie căsătorită şi sunt însărcinată. 

— Zeii sunt buni. Aşa, nu e nicio şansă să-ţi fac un 
bastard. 

— Oricum, soţul meu nu ti-ar mulţumi. 

— Nu, dar poate mi-ai mulţumi tu. 

— Şi de ce aş face-o? Am mai avut şi alţi lorzi. Sunt la 
fel ca orice alt bărbat. 

— Ai avut vreodată un prinţ? o întrebă el. Când vei fi 
bătrână şi căruntă, şi sânii îţi vor atârna mai jos de burtă, 
le vei putea spune nepoților că ai iubit, cândva, un rege. 

— O, acum vorbim despre dragoste? Şi eu care 
credeam că era vorba doar de mădulare. 

— După dragoste tânjeşti? Decise că-i place tânăra, 
oricine ar fi. Spiritul ei ascuţit era o binevenită pauză de la 
umeda mohoreală din Pyke. Să-mi numesc corabia după 
tine, să-ţi cânt din harpă şi să te ţin în turnul castelului 
meu, acoperită de bijuterii, ca o prinţesă dintr-un cântec? 

— Ar trebui să-ţi numeşti corabia după mine, zise ea 
ignorând toate celelalte. Eu am construit-o. 

— Sigrin a construit-o, constructorul de corăbii al 
tatălui meu. 

— Eu sunt Esgred, fiica lui Ambrode şi soţia lui Sigrin. 

Nu ştiuse că Ambrode avea o fiică, sau Sigrin o 
nevastă, dar îl întâlnise pe mai tânărul constructor de 
corăbii o singură dată, iar pe cel bătrân abia dacă şi-l 
amintea. 

— Te iroseşti pentru Sigrin. 

— Oho, Sigrin mi-a spus că nava lui e irosită pe tine. 

Theon se zbârli. 

— Ştii cine sunt eu? 


402 


— Prinţul Theon din Casa Greyjoy. Cine altul? Spune- 
mi adevărul, stăpâne, cât de mult îţi place noua ta 
fecioară? Sigrin ar vrea să ştie. 

Corabia lungă era atât de nouă încât mirosea încă a 
smoală şi-a răşină. Unchiul său, Aeron, urma să o 
binecuvânteze a doua zi, dar Theon venise de la Pyke să 
arunce o privire înainte de a fi lansată la apă. Nu era la fel 
de mare ca Marele Kraken, corabia Lordului Balon, sau 
Victoria de Fier a unchiului său, dar părea ageră şi 
încântătoare, chiar aşa, stând în leagănul său de lemn, pe 
malul apei, lungă de o sută de picioare, cu un singur 
catarg înalt, cu cincizeci de vâsle şi puntea destul de mare 
pentru o sută de oameni... şi, la prora, berbecele mare de 
fier, în forma unui cap de săgeată. 

— Sigrin a făcut o treabă bună, recunoscu el. E atât de 
rapidă pe cât pare? 

— Mai rapidă - pentru un stăpân care ştie cum să o 
mânuiască. 

— Au trecut câţiva ani de când am navigat pe o 
corabie. Și, la drept vorbind, n-am fost niciodată căpitan. 
Totuşi, sunt un Greyjoy şi un om de fier. Am marea în 
sânge. 

— Şi sângele tău va fi în mare, dacă navighezi la fel 
cum vorbeşti, îi zise ea. 

— Nu m-aş purta niciodată urât cu o fecioară atât de 
frumoasă. _ 

— Fecioară frumoasă. IÎncepu să râdă. Asta e o târfă a 
mării. 

— Iată, acum ai botezat-o. Târfa Mării. 

Asta o amuza. Îi vedea sclipirea din ochii întunecaţi. 

— Şi ziceai că-i vei da numele meu, zise ea pe ton de 
reproş. N 

— Da. O apucă de mână. Ajută-mă, doamna mea. In 
tinuturile verzi există credința că o femeie însărcinată 
aduce noroc pentru cel care se culcă cu ea. 

— Şi ce ştiu ei despre corăbii, în tinuturile verzi? Sau 
despre femei, dacă veni vorba. În plus, cred că ai inventat 
asta. 


403 


— Dacă mărturisesc, o să mă mai iubeşti? 

— Să te mai iubesc? Dar când te-am iubit? 

— Niciodată, recunoscu el, dar încerc să repar acest 
neajuns, draga mea Esgred. Vântul suflă rece. Vino pe 
corabia mea şi lasă-mă să te încălzesc. Mâine dimineaţă, 
unchiul meu Aeron va turna apă de mare pe prora corăbiei 
şi va murmura o rugăciune către Zeul lInecat, dar aş 
prefera s-o binecuvântez cu laptele meu şi-al tău. 

— Zeului Înecat s-ar putea să nu-i fie pe plac. 

— La naiba cu Zeul Înecat. Dacă ne deranjează, îl voi 
îneca din nou. În două săptămâni plecăm la război. Vrei să 
mă trimiţi la luptă plin de dor şi de nesomn? 

— Bucuroasă. 

— O fată crudă. Corabia mea are numele potrivit. Dacă 
o voi conduce către stânci, în neatenţia mea, va trebui să 
ai mustrări de conştiinţă. 

— Ai de gând să o cârmuieşti cu asta? Esgred îi frecă 
din nou pantalonii şi zâmbi, trecându-şi un deget peste 
conturul de fier al bărbăţiei sale. 

— Întoarce-te cu mine la Pyke, zise el pe neaşteptate, 
gândind: Ce-ar zice Lordul Balon? Şi de ce i-ar păsa? Sunt 
om în toată firea, dacă vreau să-mi aduc o fătucă să mă 
culc cu ea, e numai treaba mea. 

— Şi ce aş putea să fac eu la Pyke? Mâna îi rămase 
acolo unde era. 

— În seara asta, tata îşi va ospăta căpitanii. 

Îi ospăta în fiecare seară, cât timp aşteptau să sosească 
ultimii soldaţi rătăciţi, dar Theon considera necesar să-i 
spună toate astea. 

— Mă faci căpitanul tău în noaptea asta, prinţul meu? 
Avea zâmbetul cel mai păcătos pe care-l văzuse vreodată 
la o femeie. 

— S-ar putea, dacă aş şti că mă aduci în siguranţă la 
mal. 

— Ei bine, vom vedea care capăt al vâslei intră în mare, 
şi nu se pricepe nimeni mai bine ca mine la funii şi la 
noduri. Cu o singură mână, îi desfăcu pantalonii, pe urmă 


404 


zâmbi şi se îndepărtă uşor de el. Păcat că sunt femeie 
măritată şi însărcinată. 

Imbujorat, Theon se legă înapoi la pantaloni. 

— Trebuie să mă întorc la castel. Dacă nu vii cu mine, 
s-ar putea să mă rătăcesc de durere şi toate insulele vor 
rămâne mai sărace. 

— Nu putem lăsa să se întâmple aşa ceva, dar nu am 
cal, stăpâne. 

— Ai putea lua calul scutierului meu. 

— Şi să-l las pe bietul tău scutier să bată drumul până 
la Pyke pe jos? 

— Atunci urcă şi tu pe calul meu. 

— Ţi-ar plăcea ţie asta. Acelaşi zâmbet. Dar aş sta în 
spatele tău sau în faţă? 

— Unde ti-ar plăcea ţie. 

— Mie îmi place deasupra. 

Unde a fost fata asta până acum? 

— Castelul tatălui meu e întunecos şi rece. Are nevoie 
de Esgred să-i aprindă focurile. 

— Lordul are limbă de miere. 

— Nu de aici am început? 

Esgred ridică mâinile. 

— Şi acolo unde vom încheia, Esgred e a ta, dulce 
prinţ. Du-mă la castelul tău. Vreau să văd turnurile tale 
semeţe înălțându-se din mare. 

— Mi-am lăsat calul la han. Vino. 

Merseră de-a lungul plajei împreună, iar când Theon o 
apucă de braţ, ea nu se retrase. li plăcea mersul ei, avea 
un soi de îndrăzneală, puţin ştrengăresc, puţin legănat, 
ceea ce sugera că era la fel de îndrăzneață şi în aşternut. 

Lordsport era mai înţesat ca niciodată de corăbii lungi 
care mărgineau ţărmul pietros şi pluteau ancorate departe 
de dig. Oamenii de fier nu plecau genunchiul prea des, nici 
cu prea mare uşurinţă, dar Theon observă că vâslaşii şi 
orăşenii deopotrivă rămâneau tăcuţi când treceau pe lângă 
ei, şi îl salutau, înclinând capul cu respect. Au învățat în 
sfârşit cine sunt, gândi el. Era şi timpul. 


405 


Lordul Goodbrother de la Great Wyk sosise cu o seară 
înainte, cu grosul flotei sale, aproape patruzeci de corăbii 
lungi. Oamenii lui erau peste tot, făcându-se remarcaţi 
prin eşarfele lor dungate din păr de capră. Când venea 
vorba despre han, se spunea că băieţii imberbi cu eşarfe 
se culcau cu târfele lui Otter Gimpknee până când le 
crăcănau. Din partea lui Theon, n-aveau decât. Insă el 
spera să nu vadă vreodată un bârlog de târfe atât de 
infect. Tovarăşa lui de drum era mai pe gustul lui. Faptul 
că era căsătorită cu constructorul de corăbii al tatălui său 
şi era însărcinată o făcea şi mai interesantă. 

— A început nobilul meu prinţ să-şi aleagă echipajul? 
întrebă Esgred în timp ce se îndreptau către grajd. Ho, 
Dinte-Albastru, îi strigă unui navigator, un bărbat înalt, cu 
un pieptar din blană de urs şi coif cu aripi de corb. Ce-ţi 
face soaţa? 

— E cu burta la gură, şi cică aşteaptă gemeni. 

— Atât de curând? Esgred zâmbi, acel zâmbet 
neruşinat. Ţi-ai vârât repede vâsla în apă. 

— Da, şi am vâslit, am vâslit şi iar am vâslit, hohoti 
bărbatul. 

— Un om voinic, remarcă Theon. Era Dinte-Albastru, 
nu-i aşa? Ar trebui să-l aleg pentru Târfa Mării? 

— Doar dacă vrei să-l jigneşti. Dinte-Albastru are 
propria lui corabie. 

— Am fost plecat prea mult timp ca să pot deosebi un 
om de altul, recunoscu Theon. Căutase câţiva dintre 
prietenii cu care se jucase în copilărie, dar erau cu toţii 
plecaţi, morţi, sau îi deveniseră străini. Unchiul meu, 
Victarion, mi-a împrumutat cârmaciul lui. 

— Rymolf Stormdrunk? Un bărbat de treabă, când e 
treaz. Văzu şi alţi cunoscuţi şi îi strigă în trecere: Uller, 
Quarl! Unde e frate-tău, Skyte? 

— Mă tem că Zeul Înecat a avut nevoie de un vâslaş 
puternic, răspunse bărbatul îndesat, cu şuviţe albe în 
barbă. 

— Vrea să spună că Eldiss a băut prea mult vin şi i-a 
plesnit burtoiul, zise tânărul cu obrajii rozalii de lângă el. 

406 


— Ce-i mort nu va muri niciodată, zise Esgred. 

— Ce-i mort nu va muri niciodată. 

Theon murmură cuvintele împreună cu ei. 

— Se pare că te cunoaşte multă lume, îi zise el, după ce 
bărbaţii trecură. 

— Orice bărbat o iubeşte pe nevasta constructorului de 
corăbii. Ar face bine s-o iubească, dacă nu vrea să i se 
înece corabia. Dacă ai nevoie de oameni să tragă la vâsle, 
poţi găsi mai răi decât ăştia trei. 

— Lordsport nu duce lipsă de braţe puternice. 

Theon se gândise destul de mult la asta. Luptători voia 
el, şi oameni care să-i fie credincioşi Jui şi nu nobilului său 
tată sau unchilor săi. Deocamdată juca rolul unui prinţ 
ascultător, aşteptând ca Lordul Balon să-şi dezvăluie 
planurile în întregime. Dacă se dovedea că nu-i plac acele 
planuri sau rolul pe care-l avea de jucat, ei bine, atunci... 

— Puterea nu e totul. Vâslaşii unei corăbii lungi trebuie 
să se mişte ca unul dacă vrei să ai cea mai bună viteză. 
Dacă eşti chibzuit, alege oameni care au mai vâslit 
împreună. 

— Înţelept sfat. Poate că mă ajuţi să-i aleg. Să creadă 
că am nevoie de înțelepciunea ei, femeilor le place asta. 

— S-ar putea, dacă te porţi frumos. 

— Cum altfel? 

Theon grăbi pasul când se apropiară de Myraham, 
legănându-se, înaltă şi goală, lângă chei. Căpitanul ei 
încercase să plece acum două săptămâni, dar Lordul Balon 
nu l-a lăsat. Nici uneia dintre corăbiile de negoţ care 
ancoraseră la Lordsport nu îi fusese îngăduit să mai plece; 
tatăl lui voia să nu ajungă nicio vorbă pe continent despre 
faptul că-şi adună oastea, până ce nu era gata de atac. 

— Stăpâne! strigă un glas tânguitor de pe teuga 
corabiei. Fata căpitanului era aplecată peste parapet, 
uitându-se lung după el. Tatăl ei îi interzisese să vină pe 
țărm, dar ori de câte ori Theon venea la Lordsport, o zărea 
umblând pe punte, de colo-colo. Stăpâne, o clipă! strigă 
după el. Dacă eşti bun, stăpâne... 


407 


— A fost? întrebă Esgred, în timp ce Theon o zorea pe 
lângă corabie. A fost bună, stăpâne? 

Nu avea niciun rost să facă pe sfiosul. 

— O vreme. Acum vrea să fie nevasta mea de sare. 

— Oho! Păi ar avea parte de ceva sare, nu încape 
îndoială. Prea moale şi fără haz fata asta. Sau mă înşel? 

— Nu te înşeli. Moale şi fără haz. Exact. Cum își 
dăduse seama? 

Îi spusese lui Wex să-l aştepte la han. Sala de mese era 
atât de aglomerată încât Theon fu nevoit să se înghesuie 
pe uşă. Nu era chip să găseşti vreun loc la masă sau pe 
bancă. Şi scutierul nu era de găsit. 

— Wex, strigă el peste hărmălaie. Dacă e sus cu vreuna 
dintre târfele alea netrebnice, îl jupoi de viu, gândea 
Theon când, în sfârşit, îl zări pe băiat jucând zaruri lângă 
cămin... şi câştigând, după cum arăta grămada de monede 
din faţa lui. 

— E timpul de plecare, anunţă Theon. 

Când văzu că băiatul nu-i acordă nicio atenţie, îl apucă 
de ureche şi îl trase de la joc. Wex înşfăcă un pumn de 
monede şi îl urmă fără să scoată o vorbă. Acesta era unul 
dintre lucrurile care îi plăceau cel mai mult la el. 
Majoritatea scutierilor aveau gura mare, dar Wex se 
născuse mut, ceea ce nu-l împiedica să fie isteţ, ca orice 
băiat de doisprezece ani. Era fiul unui om de rând, unul 
dintre fraţii vitregi ai lui Botley. Theon plătise o parte din 
preţul calului său luându-l ca scutier. 

Când Wex o văzu pe Esgred, făcu ochii mari. Ai zice că 
n-a mai văzut niciodată o femeie, gândi Theon. 

— Esgred vine cu mine la Pyke. Pune şaua pe cai, şi 
mişcă-te repede. 

Băiatul venise pe un căluţ costeliv din grajdul Lordului 
Balon, dar calul lui Theon era cu totul altfel. 

— De unde ai găsit armăsarul ăsta? întrebă Esgred 
când îl văzu, dar după râsul ei, Theon îşi dădea seama că 
era impresionată. 


408 


— L-a adus Lordul Botley la Lannisport, anul trecut, 
dar s-a dovedit a fi un cal prea bun pentru el, aşa că s-a 
hotărât să-l vândă. 

Insulele de Fier erau prea răzlețe şi prea stâncoase ca 
să poţi creşte acolo cai buni. Majoritatea insularilor erau 
în cel mai bun caz călăreţi mediocri, care se simțeau mai 
în largul lor pe puntea unei corăbii decât în şa. Până şi 
lorzii călăreau cai mici sau ponei lăţoşi din Harlaw, iar 
carele cu boi erau mai frecvente decât căruțele. Oamenii 
de rând, prea săraci ca să aibă fie una, fie alta, îşi trăgeau 
singuri plugurile peste pământul pietros, neroditor. 

Dar Theon petrecuse zece ani la Winterfell şi nu avea 
de gând să plece la război fără un cal bun. Judecata 
greşită a Lordului Botley fusese norocul lui: un armăsar la 
fel de ager pe cât era de negru, mai mare decât un cal de 
povară, chiar dacă nu la fel de mare ca majoritatea cailor 
de luptă. Întrucât Theon nu era nici el la fel de voinic ca 
marea parte a cavalerilor, calul i se potrivea de minune. 
Ochii animalului aruncau văpăi. Când şi-a întâlnit noul 
stăpân, şi-a strâns buzele şi a încercat să-l muşte de faţă. 

— Are un nume? îl întrebă Esgred, în timp ce Theon 
încăleca. 

— Zâmbitorul. Îi întinse o mână şi o ridică în faţa lui, 
unde putea s-o cuprindă în braţe, în timp ce călăreau. Am 
cunoscut cândva un om care mi-a spus că zâmbesc când 
nu trebuie. 

— E adevărat? 

— Doar din perspectiva celor care nu zâmbesc deloc. 
Se gândea la tatăl său şi la unchiul Aeron. 

— Acum zâmbeşti, nobilul meu prinţ? 

— O, da. Theon întinse braţele în jurul ei, pentru a 
apuca hăţurile. Era aproape de înălţimea lui. Ar fi putut să- 
şi spele părul, iar pe frumosu-i gât avea o cicatrice palidă, 
roz, dar îi plăcea mirosul ei: era sărată, dulce şi femeie. 
Drumul de întoarcere către Pyke promitea să fie cu mult 
mai interesant decât drumul până aici. 

Când se îndepărtară bine de Lordsport, Theon îi puse o 
mână pe sân. Esgred i-o îndepărtă. 

409 


— În locul tău aş ţine ambele mâini pe hamuri, altfel 
bestia asta neagră a ta ne va azvârli pe amândoi şi ne va 
omori cu o lovitură de picior. 

— L-am dezvăţat de asta. Amuzat, Theon stătu cuminte 
o vreme, trăncănind afabil despre vreme (cenuşie şi 
mohorâtă, cum era de când sosise, cu ploi frecvente) şi 
povestindu-i despre oamenii pe care i-a omorât în Pădurea 
Şoaptelor. Când ajunse la cât de aproape se aflase de 
Regicidul însuşi, îşi furişă din nou o mână acolo unde 
fusese mai înainte. Sânii ei erau mici, dar îi plăcea cât 
erau de tari. 

— Nu vrei să faci asta, nobilul meu prinţ. 

— O, ba da. Theon o strânse. 

— Scutierul tău te priveşte. 

— Să mă privească. Nu va vorbi niciodată despre asta, 
ţi-o jur. 

Esgred îi desfăcu degetele de pe sânul ei. De data 
aceasta îl imobiliză cu fermitate. Avea mâini puternice. 

— Îmi plac femeile care strâng tare. 

Esgred pufni. 

— Nu mi-aş fi închipuit, judecând după fătuca aia din 
port. 

— Nu trebuie să mă judeci după ea. Era singura femeie 
de pe vas. 

— Povesteşte-mi despre tatăl tău. Mă va primi bine în 
castelul lui? 

— De ce ar face-o? Nu m-a primit bine nici pe mine, 
sânge din sângele lui, moştenitorul cetăţii Pyke şi al 
Insulelor de Fier. 

— Eşti, într-adevăr? întrebă ea cu blândeţe. Se spune 
că ai unchi, fraţi, o soră. 

— Fraţii mei au murit de mult, iar sora mea... Ei bine, 
se spune că rochia preferată a lui Asha este o haină de 
zale care îi atârnă peste genunchi, cu lenjerie din piele 
fiartă pe dedesubt. Cu toate acestea, straiele de bărbat n-o 
vor face bărbat. Voi face cu ea o alianţă bună prin 
căsătorie, după ce câştigăm războiul, dacă voi putea găsi 
un bărbat care s-o ia. După câte îmi amintesc, are un nas 

410 


ca un cioc de vultur, o recoltă bogată de pistrui şi nu are 
pieptul mai dezvoltat decât un băiat. 

— Poţi să-ţi căsătoreşti sora, dar unchii nu, remarcă 
Esgred. 

— Unchii... Drepturile lui Theon aveau întâietate faţă 
de ale celor trei fraţi ai tatălui său, dar femeia atinsese un 
punct sensibil. În Insulele de Fier era un lucru obişnuit ca 
un unchi puternic şi ambițios să-şi deposedeze de drepturi 
nepotul slab şi, de obicei, să-l ucidă cu ocazia asta. Dar eu 
nu Sunt slab, îşi zise Theon, și am de gând să fiu şi mai 
puternic când tatăl meu va muri. Unchii nu reprezintă 
niciun pericol pentru mine, afirmă el. Aeron e îmbătat de 
apă de mare şi de sanctuarul lui. Trăieşte doar pentru zeul 
lui... 

— Zeul lui? Al tău nu? 

— Şi al meu. Ce e mort nu poate muri. Zâmbi subţire. 
Dacă fac paradă de evlavie, aşa cum mi se cere, Păr Negru 
nu-mi va da bătăi de cap. lar unchiul meu Victarion... 

— Lordul Căpitan al Flotei de Fier şi un luptător 
feroce. Am auzit cântece despre el prin cârciumi. 

— În timpul rebeliunii nobilului meu tată, a plecat la 
Lannisport împreună cu unchiul meu Euron şi a incendiat 
flota Lannisterilor, acolo unde era ancorată, îşi aminti 
Theon. Totuşi, planul a fost al lui Euron. Victarion e ca un 
taur jugănit, puternic, neobosit şi ascultător, dar fără 
şanse de a câştiga vreo competiţie. Fără îndoială, mă va 
sluji cu acelaşi devotament ca şi pe tatăl meu. Nu are nici 
inteligenţa, nici ambiția să pună la cale vreo trădare. 

— Dar Euron Ochi-de-Cioară nu duce lipsă de viclenie. 
Am auzit oamenii povestind lucruri înfricoşătoare despre 
asta. 

Theon se foi în şa. 

— Unchiul meu Euron n-a fost văzut în insule de 
aproape doi ani. Poate că a murit. Dacă e aşa, s-ar putea 
să fie mai bine. Fratele cel mare al Lordului Balon nu a 
renunţat niciodată la Rânduiala Veche, nici măcar o zi. 
Tăcerea lui, cu pânzele sale negre şi carena sângerie, era 


411 


rău famată în toate porturile, de la Ibben la Asshai, aşa se 
spunea. 

— S-ar putea să fie mort, fu de acord Esgred, iar dacă 
trăieşte, ei bine, a petrecut atât de mult timp pe mare 
încât aici e aproape un străin. Oamenii de fier nu vor aşeza 
niciodată un străin pe Scaunul de Stâncă. 

— Presupun că nu, răspunse Theon, înainte de a-şi da 
seama că pentru unii şi el e un străin. Gândul acesta îl făcu 
să se încrunte. Zece ani sunt vreme lungă, dar acum m-am 
întors, iar tatăl meu e departe de a fi pe moarte. Am destul 
timp să arăt cine sunt. 

Se gândi din nou la sânii ispititori ai lui Esgred, dar 
probabil că ea nu ar face decât să-i îndepărteze mâna din 
nou, iar toată discuţia asta despre unchii lui îi stinseseră 
oarecum pasiunea. Era timp destul pentru astfel de jocuri 
la castel, în intimitatea camerelor sale. 

— Voi vorbi cu Helya când ajungem la Pyke şi voi avea 
grijă să ai un loc de cinste la ospăț, zise el. Eu trebuie să 
stau pe platformă, în dreapta tatălui meu, dar voi cobori să 
stau cu tine când el va pleca din sală. Arareori zăboveşte 
mult. Nu mai are stomac pentru băutură în ultimul timp. 

— Lucru trist când un om mare îmbătrâneşte. 

— Lordul Balon este doar tatăl unui om mare. 

— Un lord modest. 

— Numai prostul se înjoseşte, când lumea e plină de 
oameni gata să facă asta pentru el. O sărută uşor pe ceafă. 

— Ce voi purta la acest mare ospăț? Întinse mâna şi îi 
împinse faţa. 

— Îi voi cere Helyei să te îmbrace. O rochie de-a mamei 
va fi numai bună. E plecată la Harlaw şi nu e aşteptată să 
se întoarcă. 

— Am auzit că vânturile reci au distrus-o. Vei merge s-o 
vezi? Harlaw e doar la o zi depărtare şi cu siguranţă Lady 
Greyjoy îţi duce dorul. 

— Aş vrea să pot. Sunt prea ocupat aici. Tatăl meu se 
bazează pe mine, acum, că m-am întors. Dacă va fi pace, 
poate... 

— Venirea ta ar putea să fie pacea ei. 


412 


— Acum vorbeşti ca o femeie, se plânse Theon. 

— Mărturisesc, sunt femeie... Şi însărcinată. 

Cumva, gândul acesta îl excită. 

— Aşa spui tu, dar trupul tău nu arată niciun semn. 
Cum poţi dovedi? Înainte să te cred, va trebui să-ţi văd 
sânii crescând şi să-ţi gust laptele de mamă. 

— Şi ce va spune soţul meu despre asta? Omul devotat 
şi slujitorul tatălui tău! 

— Îi vom da atât de multe corăbii de construit, încât 
nici nu va observa că l-ai părăsit. 

Esgred începu să râdă. 

— Lordul care a pus mâna pe mine e crud. Dacă îţi 
promit că într-o zi o să poţi să priveşti cum îmi alăptez 
copilul, îmi spui mai multe despre războiul tău, Theon din 
Casa Greyjoy? Mai avem multe leghe şi mulţi munţi de 
străbătut, şi aş vrea să aud despre acest rege lup pe care l- 
ai slujit, şi despre leii de aur cu care se luptă. 

Mereu nerăbdător să-i facă pe plac, Theon se supuse. 
Restul lungului drum trecu iute, în timp ce el îi umplea 
drăgălaşul cap cu poveşti despre Winterfell şi despre 
război. Unele lucruri pe care le spunea îl uimeau. E plăcut 
să-i vorbeşti, fie lăudată, reflectă el. Am impresia că o 
cunosc de ani de zile. Dacă se pricepe la jocurile de 
aşternut pe jumătate cât e de ageră la minte, va trebui s-o 
păstrez... Se gândi la Sigrin Constructorul de Corăbii, un 
om cu trupul greoi, cu mintea greoaie, cu părul ca de in 
retrăgându-se deja de pe fruntea plină de coşuri, şi clătină 
din cap. O pierdere. O pierdere cât se poate de tragică. 

Timpul trecu parcă în zbor şi marele zid de apărare al 
cetăţii Pyke li se înălța în faţa ochilor. Porţile erau 
deschise. Theon dădu pinteni calului şi trecu poarta într- 
un trap sprinten. Câinii de vânătoare lătrau sălbatic în 
timp ce o ajuta pe Esgred să descalece. Mai mulţi veniră 
săltând, dând din coadă. Ţâşniră drept pe lângă Theon şi o 
doborâră pe femeie, sărind în jurul ei, lătrând şi lingând-o. 

— Jos, strigă Theon, lovind zadarnic cu piciorul căţeaua 
mare şi maro, dar Esgred râdea şi se lupta cu ei. 

Un grăjdar veni gonind în urma câinilor. 


413 


— Ia calul! îi porunci Theon, şi ia de aici blestemaţii 
ăştia de câini... 

Mocofanul nu-i acordă nicio atenţie. Faţa i se deschise, 
zâmbind larg cu toţi dinţii săi rari şi spuse: 

— Lady Asha. Te-ai întors. 

— Aseară, răspunse ea. Am venit cu corabia de la Great 
Wyk, cu Lordul Goodbrother, şi am înnoptat la han. 
Frăţiorul meu a fost atât de bun să mă lase să vin cu el de 
la Lordsport. Sărută pe nas unul dintre câini şi îi zâmbi lui 
Theon. 

Nu putea decât să stea şi să se uite la ea cu gura 
căscată. Asha... Nu. Nu putea fi Asha. işi dădu seama 
dintr-odată că în mintea lui erau două Asha. Una era fetiţa 
pe care o cunoscuse. Cealaltă, mai vag imaginată, aducea 
oarecum cu mama lui. Niciuna nu semăna niciun pic cu 
această... această... această... 

— Coşurile mi-au trecut când mi-au crescut sânii, îi 
explică în timp ce se hârjonea cu câinele, dar ciocul de 
vultur l-am păstrat. 

Theon îşi regăsi glasul: 

— De ce nu mi-ai spus? 

Asha dădu drumul câinelui şi se îndreptă. 

— Mai întâi am vrut să văd cine eşti. Şi am văzut. Se 
maimuţări, făcând o jumătate de plecăciune. lar acum, 
frăţioare, te rog să mă scuzi, dar trebuie să mă spăl şi să 
mă îmbrac pentru ospăț. Mă întreb dacă mai am rochia 
aceea de zale pe care îmi place s-o port peste lenjeria din 
piele fiartă. Îi aruncă acel zâmbet maliţios şi traversă 
podul cu mersul care-i plăcuse lui Theon atât de mult, 
puţin ştrengăresc, puţin legănat. _ 

Când Theon întoarse capul, Wex îi zâmbea. Il trase 
băiatului o palmă peste ureche. R 

— Asta e pentru că ţi-a plăcut atât de mult. li mai trase 
încă o palmă, mai tare: Şi asta pentru că nu m-ai prevenit. 
Data viitoare, să-ţi crească limba. 

Camerele sale din Fortăreaţa Oaspeţilor nu i se 
păruseră niciodată atât de reci, deşi sclavii lăsaseră un 
mangal arzând. Theon îşi azvârli cizmele din picioare, îşi 

414 


lăsă mantia să cadă pe podea şi-şi turnă o cupă de vin, 
amintindu-şi de fata bleagă, cu genunchi noduroşi şi coşuri 
pe faţă. Mi-a desfăcut pantalonii, gândi el contrariat, şi a 
spus... O, zei, şi eu am spus... Oftă. N-ar fi putut să se facă 
de râs mai îngrozitor. 

Nu, gândi el apoi. Ea a fost cea care m-a făcut de râs. 
Căţeaua afurisită a savurat probabil fiecare moment. Și 
felul cum mă tot atingea pe... 

Îşi luă cupa şi se duse lângă fereastră, unde se aşeză şi 
bău, privind marea, în timp ce soarele se întuneca 
deasupra cetăţii. N-am loc aici, gândi el, şi motivul e Asha, 
lua-o-ar Ceilalţi! Apa de dedesubt îşi preschimbă culoarea 
din verde în gri şi apoi în negru. Auzi o muzică îndepărtată 
şi ştiu că era timpul să se schimbe pentru ospăț. 

Theon alese o pereche de cizme simple şi haine şi mai 
simple, în nuanţe mohorâte de negru şi gri, potrivite cu 
starea lui de spirit. Fără podoabe; nu avea nimic cumpărat 
cu fier. Aş fi putut să iau ceva de la sălbaticul acela pe 
care l-am ucis ca să-l salvez pe Bran Stark, dar nu avea 
niciun lucru de valoare. Asta mi-e soarta blestemată, să-i 
ucid pe cei săraci. 

Când Theon intră, sala lungă, plină de fum, era 
înţesată de lorzii şi căpitanii tatălui său, aproape patru 
sute la număr. Dagmer Cleftjaw nu se întorsese încă de la 
Vechiul Wyk cu cei din casele Stonehouse şi Drumms, dar 
toţi ceilalţi erau de faţă - clanul Harlaw din Harlaw, 
Blacktyde din Blacktyde, clanul Sparr, Merlyn şi Good- 
brother din Marele Wyk, clanul Saltcliffe şi Sunderly din 
Saltcliffe, casele Botley şi Wynch din cealaltă parte a 
Cetăţii Pyke. Sclavii turnau bere, muzica răsuna, scripci şi 
tobe. Voinicii dansau dansul degetelor, învârtind securi cu 
cozile scurte unul în faţa celuilalt. $Şmecheria era să prinzi 
securea sau să sari peste ea, fără să greşeşti pasul. Era 
numit dansul degetelor pentru că de obicei se sfârşea prin 
aceea că unul dintre dansatori îşi pierdea un deget... sau 
două, sau cinci. 

Nici dansatorii, nici băutorii nu-i acordară prea multă 
atenţie lui Theon Greyjoy când înainta cu paşi mari către 


415 


platformă. Lordul Balon ocupa Jilţul de Piatră, sculptat în 
forma unui kraken dintr-un imens bloc de piatră neagră, 
lucioasă. Legenda spunea că primii oameni l-au găsit pe 
ţărmul Vechiului Wyk, când au venit pe Insulele de Fier. 
La stânga jilţului se aflau unchii lui Theon. Asha era 
instalată la dreapta, pe locul de onoare. 

— Ai întârziat, Theon, remarcă Lordul Balon. 

— Îţi cer iertare. Theon se aşeză pe scaunul gol de 
lângă Asha. Înclinându-se, îi şuieră la ureche: 

— Stai pe locul meu. 

Asha se întoarse spre el cu o privire nevinovată: 

— Frăţioare, cu siguranţă te înşeli. Locul tău este la 
Winterfell. Zâmbetul ei îl răni. Şi unde sunt toate hainele 
tale frumoase? Am auzit că-ţi place să simţi pe piele 
mătăsurile şi catifeaua. Era îmbrăcată într-o rochie de lână 
moale, verde, croită simplu, ce atârna în linii suple, pe 
lângă trup. 

— Cămaşa ta de zale trebuie că a ruginit, surioară, i-o 
întoarse Theon. Mare păcat, mi-ar plăcea să te văd 
îmbrăcată cu totul în fier. 

Asha se mulţumi să râdă. 

— Poate că ţi-ar plăcea, frăţioare, dacă crezi că Târfa 
Mărilor poate să ţină pasul cu Vântul Negru. Unul dintre 
sclavii tatălui său se apropie, aducând o carafă cu vin. 

— Bei bere sau vin în seara asta, Theon? Asha se 
apropie de el. Sau încă eşti însetat după laptele meu de 
mamă? 

Theon roşi. 

— Vin, îi spuse sclavului. Asha se întoarse şi bătu în 
masă, cerând bere. 

Theon rupse o bucată de pâine în două, goli o strachină 
de lemn şi chemă un bucătar să o umple cu tocană de 
peşte. Mirosul de smântână grasă îi provoca o uşoară 
greață, dar se forţă să mănânce. Băuse destul vin ca să-l 
ţină pe linia de plutire preţ de două feluri de mâncare. 
Dacă vomez, O să vomez pe ea. 

— Tata ştie că te-ai căsătorit cu constructorul lui de 
corăbii? o întrebă pe sora lui. 


416 


— Nu mai mult decât ştie Sigrin. Ridică din umeri. 
Esgred a fost prima corabie pe care a construit-o. l-a dat 
numele după mama sa. Mi-ar fi greu să spun pe cine 
iubeşte mai mult. 

— Fiecare cuvânt pe care mi l-ai spus a fost o 
minciună. 

— Nu fiecare. Ţii minte când ţi-am spus că-mi place să 
fiu deasupra? rânji Asha. 

Asta nu făcu decât să-l înfurie. 

— Toată povestea că eşti căsătorită şi însărcinată... 

— O, partea asta a fost adevărată. Asha sări în 
picioare. Rolfe, aici, îi strigă unuia dintre dansatorii 
degetelor, ridicând o mână. Bărbatul o văzu, se răsuci şi, 
dintr-odată, o secure porni în zbor din mâna lui, cu lama 
strălucind când trecu, învârtindu-se ameţitor, prin lumina 
torţelor. Theon mai apucă să scoată un oftat înăbuşit 
înainte ca Asha să prindă securea din aer şi s-o împlânte în 
masă,  despicându-i planşeta de lemn în două şi 
împroşcându-i mantia cu stropi de grăsime. lată-l pe 
nobilul meu soţ. Asha îşi vâri mâna sub rochie şi scoase un 
pumnal dintre sâni. lar aici e copilaşul meu dulce, care 
suge. 

Nu-şi putea imagina cum arăta în acel moment, dar 
brusc Theon Greyjoy îşi dădu seama că Sala Mare răsuna 
de râsete, toate pe seama lui. Până şi tatăl său zâmbea, pe 
toţi zeii, iar unchiul său, Victarion, chicotea zgomotos. 
Singura replică pe care izbuti să o dea fu un zâmbet 
îngreţoşat. Vom vedea cine râde la urmă, târtă! 

Asha smulse securea din masă şi le-o azvârli înapoi 
dansatorilor, în fluierături şi ovaţii puternice. 

— Ai face bine să iei aminte la ce ţi-am spus despre 
alegerea echipajului. Un sclav le oferi un platou, iar ea 
străpunse un peşte sărat şi îl mâncă direct din vârful 
pumnalului. Dacă te-ai fi ostenit să afli primul lucru despre 
Sigrin, nu te-aş fi putut păcăli. Ai fost lup zece ani, ai venit 
aici şi te şi vezi stăpân peste insule, dar nu ştii nimic şi nu 
cunoşti pe nimeni. De ce-ar lupta şi ar muri oamenii pentru 
tine? 

417 


— Sunt prinţul lor de drept, spuse Theon înţepat. 

— După legile ţărilor verzi, poate că eşti. Dar aici ne 
facem propriile legi, sau ai uitat? 

Încruntându-se, Theon se întoarse să se uite la 
strachina spartă din faţa lui. Mai era puţin şi va avea 
tocană în poală. Chemă un sclav să curețe. Jumătate din 
viață am aşteptat să mă întorc acasă, şi pentru ce? 
Batjocură şi lipsă de consideraţie? Acesta nu era acel Pyke 
pe care şi-l amintea. Sau şi-l amintea oare? Fusese atât de 
tânăr când l-au luat ca să-l ţină ostatic! 

Ospăţul era destul de sărăcăcios, o succesiune de 
mâncăruri de peşte, pâine neagră şi carne de capră fără 
gust. Lucrul cel mai gustos pe care Theon îl găsi de 
mâncat fu o plăcintă cu ceapă. Berea şi vinul continuară să 
curgă mult timp după ce resturile ultimului fel de mâncare 
fuseseră luate de pe masă. 

Lordul Balon Greyjoy se ridică din Jilţul de Piatră. 

— Terminaţi-vă băutura şi veniţi în solariul meu, le 
porunci tovarăşilor săi de pe platformă. Avem planuri de 
pus la punct. 

Îi părăsi, fără alte cuvinte, flancat de doi dintre 
străjerii lui. Fraţii săi îl urmară la scurt timp, unul câte 
unul. Theon se ridică pentru a merge după ei. 

— Frăţiorul meu se grăbeşte să plece. Asha ridică 
cornul de băut şi mai ceru bere. 

— Nobilul nostru tată ne aşteaptă. 

— Şi ne-a aşteptat, timp de mai mulţi ani. Nu-i va face 
niciun rău să ne mai aştepte puţin... Dar dacă te temi de 
mânia lui, fugi după el, nu sta pe gânduri. N-ar trebui să-ţi 
fie greu să-i ajungi din urmă pe unchii noştri. Zâmbi. Unul 
s-a îmbătat cu apă de mare, iar celălalt este un bou 
jugănit, mare şi cenuşiu, atât de slab la minte încât 
probabil se va rătăci. 

Theon se lăsă pe spătarul scaunului, plictisit. 

— Nu fug după niciun bărbat. 

— După niciun bărbat, dar după fiece femeie. 

— Nu eu am fost cel care ţi-a pus mâna pe bărbăţie. 


418 


— Eu nu am aşa ceva, ştii? Tu ai pus mâna pe toate 
celelalte părţi ale trupului meu destul de repede. 

Putea simţi cum sângele îi năvăleşte în obraji. 

— Sunt bărbat, cu pofte de bărbat. Ce fel de fiinţă 
neomenească eşti tu? 

— Doar o fecioară sfioasă. Mâna Ashei ţâşni sub masă 
pentru a-l strânge de pantaloni. Theon aproape sări din 
scaun. 

— Ce, nu vrei să te duc de cârmă în port, frăţioare? 

— Căsătoria nu e pentru tine, hotărî Theon. Când voi 
domni eu, te voi expedia la surorile tăcute. Se ridică în 
picioare, clătinându-se, şi se îndepărtă. 

Ploaia cădea când ajunse la podul mişcător care ducea 
către Turnul Mării. Stomacul i se zvârcolea şi i se agita, ca 
marea de dedesubt, iar vinul îl făcuse nesigur pe picioare. 
Theon scrâşni din dinţi şi, croindu-şi drum peste pod, 
strânse frânghia cu putere, imaginându-şi că strângea 
gâtul Ashei. 

Solariul era la fel de umed şi plin de praf ca 
întotdeauna. Îngropat sub blănurile de focă, tatăl său 
stătea lângă mangal, cu fraţii săi de o parte şi de alta. 
Când intră Theon, Victarion vorbea despre maree şi 
despre vânturi, dar Lordul Balon îi făcu semn să tacă. 

— Mi-am făcut planurile. E timpul să le auzi. 

— Am unele sugestii... 

— Când voi avea nevoie de sfatul tău, am să ţi-l cer, îi 
spuse tatăl său. Am primit un mesaj de la Vechiul Wyk. 
Dagmer aduce casele Drumm şi Stonehouse. Dacă zeii ne 
ajută să avem vânt prielnic, vom fi pe mare când sosesc ei, 
sau tu vei fi. Vreau ca tu să dai prima lovitură, Theon. Vei 
duce opt corăbii lungi la nord... 

— Opt. Faţa i se înroşi. Ce pot spera să realizez doar cu 
opt corăbii? 

— Vei distruge ărmul Stâncos, jefuind satele de 
pescari şi scufundând orice corăbii pe care ai ocazia să le 
întâlneşti. S-ar putea să-i scoţi pe unii dintre lorzii de la 
nord din spatele zidurilor lor de piatră. Aeron te va însoţi. 
La fel şi Dagmer Cleftjaw. 


419 


— Fie ca Zeul Înecat să vă binecuvânteze săbiile, zise 
preotul. 

Theon se simţea de parcă ar fi primit o palmă. Era 
trimis să facă o treabă de tâlhar, să dea foc colibelor de 
pescari şi să le siluiască fiicele urâte. Şi totuşi, după toate 
aparențele, Lordul Balon nu avea suficientă încredere în el 
nici măcar să facă atâta lucru. Era suficient de rău că 
trebuia să suporte privirile încruntate şi muştruluielile lui 
Păr Umed. Cu Dagmer Cleftjaw lângă el, comanda lui va fi 
pur formală. 

— Asha, fiica mea, continuă Lordul Balon - iar Theon 
se întoarse şi văzu că sora lui se furişase înăuntru în 
tăcere -, tu vei duce treizeci de corăbii lungi cu oameni pe 
alese în preajma Dragonului Mării. Vei acosta la nord de 
Deepwood Motte. Înaintează repede şi castelul s-ar putea 
să cadă înainte ca ei să-şi dea măcar seama că i-ai atacat. 

Asha zâmbi ca o pisică în faţa oalei cu smântână. 

— Întotdeauna mi-am dorit un castel, spuse ea dulce. 

— Atunci ia-ţi unul. 

Theon fu nevoit să-şi muşte limba. Deepwood Motte 
era fortăreaţa Gloverilor. Cu Robert şi Galbart aflaţi 
amândoi în război la sud, era lipsită de apărare şi, după ce 
castelul va cădea, oamenii de fier vor avea un punct de 
sprijin în inima norodului. Fu ar trebui să fiu cel trimis să 
preiau Deepwood Motte. Cunoştea cetatea, îi vizitase pe 
Gloveri de mai multe ori, cu Eddard Stark. 

— Victarion, i se adresă Lordul Balon fratelui său, 
principalul atac îţi revine ţie. După ce fiii mei îşi vor fi dat 
loviturile, Winterfell va trebui să răspundă. Vei întâmpina 
puţină rezistenţă când vei naviga către Saltspear şi către 
Fever River. La izvoare, vă veţi afla la mai puţin de 
douăzeci de mile de Moat Cailin. Gâtul este cheia către 
regat. Stăpânim deja mările vestului. Cândva am fost 
stăpâni peste Moat Cailin, puştiul nu va fi în stare să 
recâştige nordul, şi dacă e destul de nătărău să încerce, 
duşmanii lui vor închide capătul dinspre sud al digului în 
spatele lui, iar Robb, băieţandrul, se va pomeni prins ca un 
şobolan în capcană. 


420 


Theon nu mai putu să tacă. 

— Un plan îndrăzneţ, tată, dar lorzii din castelele lor... 

Lordul Balon îl întrerupse: 

— Lorzii au plecat la sud cu flăcăiaşul. Cei care au 
rămas în urmă sunt laşi, bătrâni sau băieţanări 
nepricepuţi. Se vor preda sau vor cădea, unul câte unul. 
Winterfell ne poate înfrunta timp de un an, dar la ce bun? 
Restul va fi al nostru, pădurea şi câmpul şi castelul, iar pe 
oamenii din popor îi vom transforma în sclavii noştri şi în 
femeile noastre de sare. 

Aeron Păr Umed ridică braţele. 

— Iar apele mâniei se vor ridica şi Zeul Înecat îşi va 
întinde stăpânirea peste ţinuturile verzi! 

— Ceea ce e mort nu poate învia, intonă Victarion. 
Lordul Balon şi Asha îl îngânară, iar Theon nu avu de ales 
decât să murmure alături de ei. Şi pe urmă se sfârşi. 

Afară, ploaia cădea mai puternic ca niciodată. Podul de 
frânghii se legăna şi se răsucea sub picioarele sale. Theon 
Greyjoy se opri la mijlocul distanţei şi contemplă stâncile 
de dedesubt. Sunetul valurilor era un vuiet copleşitor, iar 
pe buze simţea stropi de sare. O pală neaşteptată de vânt 
îl făcu să-şi piardă echilibrul şi căzu, clătinându-se, în 
genunchi. 

Asha îl ajută să se ridice. 

— Nu rezişti nici la vin, frăţioare. 

Theon se sprijini de umărul ei şi o lăsă să-l conducă 
peste scândurile alunecoase. 

— Îmi plăceai mai mult când erai Esgred, îi spuse el, pe 
un ton de reproş. 

Ea râse. 

— Mi se pare corect. Şi tu îmi plăceai mai mult când 
aveai nouă ani. 


421 


TYRION 


Prin uşă răzbătea sunetul dulce al harpei, îngemănat 
cu trilurile fluierelor. Glasul cântăreţului era înăbuşit de 
pereţii groşi, dar Tyrion ştia versurile. Am iubit o fecioară, 
frumoasă ca o vară, îşi aminti el, cu soare în păr... 

Ser Meryn Trant păzea uşa reginei în noaptea aceasta. 
Felul în care mormăi „Stăpâne” îi sună lui Tyrion a reproş, 
dar bărbatul îi deschise uşa. Cântecul se întrerupse brusc 
când Tyrion năvăli în dormitorul surorii sale. 

Cersei se odihnea sprijinită de un morman de perne. 
Avea picioarele goale, părul auriu răvăşit cu dibăcie, iar 
rochia, o mătase grea, verde cu auriu, reflecta lumina 
lumânărilor şi sclipi când femeia îşi ridică privirea. 

— Dulce surioară, spuse Tyrion, ce frumoasă eşti în 
seara asta. Se întoarse către cântăreţ. Şi tu la fel, vere. N- 
am avut habar că ai o voce atât de încântătoare. 

La auzul complimentului, Ser Lancel deveni ursuz, 
probabil avea impresia că e luat peste picior. Lui Tyrion i 
se părea că flăcăul crescuse zece centimetri de când 
fusese făcut cavaler. Lancel avea părul des, de culoarea 
nisipului, ochii verzi ai Lannisterilor şi o dâră de puf 
moale, blond, deasupra buzei superioare. La cei 
şaisprezece ani ai săi, avea ghinionul să aibă toată 
încrederea nestrămutată a tinereţii, era lipsit de orice 
urmă de umor sau modestie şi era frate cu aroganta care 
le venea atât de firesc celor născuţi blonzi, puternici şi 
chipeşi. Recenta lui ridicare în rang îl făcuse şi mai 
nesuferit. 

— Înălţimea Sa a trimis după tine? ceru explicaţii 
băiatul. 

— Nu, după câte-mi amintesc, recunoscu Tyrion. 
Regret să-ţi întrerup spectacolul, Lancel, dar se întâmplă 
că am de discutat probleme importante cu sora mea. 


422 


Cersei îl privi cu suspiciune. 

— Dacă eşti aici în legătură cu fraţii aceia cerşetori, 
Tyrion, scuteşte-mă de reproşuri. Nu accept să umple 
străzile cu vorbele lor murdare de trădători. Işi pot predica 
unul altuia în temniţă. 

— Şi se pot socoti norocoşi că au o regină atât de 
milostivă, adăugă Lancel. Eu le-aş fi smuls limbile. 

— Unul a îndrăznit chiar să spună că zeii ne pedepsesc 
pentru că Jaime l-a ucis pe adevăratul rege, afirmă Cersei. 
Nu mă mai sâcâi, Tyrion. Ţi-am dat ocazia să te ocupi de 
păduchii ăia, dar tu şi Ser Jacelyn al tău n-aţi făcut nimic, 
aşa că i-am poruncit lui Vylarr să se ocupe de problemă. 

— Şi aşa a şi făcut. Tyrion fusese deranjat când 
mantiile roşii au târât o jumătate de duzină de profeţi 
neruşinaţi jos, în temnițe, fără să-l consulte, dar nu erau 
destul de importanţi ca să se războiască pentru ei. Nu 
încape îndoială că ne va prinde bine tuturor puţină linişte 
pe străzi. Nu de asta am venit. Am noutăţi pe care sunt 
sigur că eşti curioasă să le auzi, dragă surioară, dar ar fi 
mai bine să ţi le spun între patru ochi. 

— Prea bine. Harpistul şi flautistul se înclinară şi se 
precipitară afară din încăpere, în timp ce Cersei îi dădu 
vărului său un sărut cast pe obraz. Lasă-ne singuri, Lancel. 
Fratele meu este inofensiv când e singur. Dacă şi-ar fi adus 
cu el favoriţii, le-am fi simţit mirosul. 

Tânărul cavaler îi aruncă verişoarei sale o privire 
mâhnită şi trânti uşa cu putere în urma lui. 

— Te informez că îl pun pe Shagga să facă baie o dată 
la două săptămâni, zise Tyrion după ce Lancel plecă. 

— Eşti foarte mulţumit de tine, nu-i aşa? De ce? 

— De ce nu? răspunse Tyrion. Zi şi noapte ciocanele 
răsună de-a lungul Străzii Oţelului, iar marele lanţ e tot 
mai lung. Se trânti pe patul mare, cu baldachin. Acesta e 
patul în care a murit Robert? Mă miră că-l păstrezi. 

— Mă face să visez frumos, zise ea. Acum scuipă ce ai 
de spus şi pleacă, Pezevenghiule. 

Tyrion zâmbi. 

— Lordul Stannis a plecat de la Piatra Dragonului. 

423 


Cersei sări în picioare. 

— Şi tu mai stai aici, rânjind ca un dovleac de Ziua 
Recoltei? Bywater a chemat Garda Oraşului? Trebuie să 
trimitem o pasăre la Harrenhal îndată. Tyrion râdea. 
Cersei îl înhăţă de umeri şi îl scutură. Încetează! Eşti 
nebun sau beat? Incetează! 

Tyrion abia reuşi să scoată câteva vorbe: 

— Nu pot, gâfâi el. E prea... O, zei, prea amuzant... 
Stannis... 

— Ce? 

— Nu vine împotriva noastră, reuşi să articuleze 
Tyrion. A atacat Capătul Furtunii. Renly a pornit spre el. 

Unghiile surorii sale îi săpară dureros în carne. Preţ de 
o clipă, ea îl privi neîncrezătoare, de parcă Tyrion ar fi 
început să bolborosească într-o limbă necunoscută. 

— Stannis şi Renly se luptă între ei? Când el clătină din 
cap, Cersei începu să chicotească. O, zei, aveţi milă, zise 
ea cu răsuflarea tăiată. Incep să cred că Robert a fost cel 
deştept. 

Tyrion îşi lăsă capul pe spate şi hohoti. Râseră 
amândoi. Cersei îl împinse jos din pat şi îl învârti, îl 
îmbrăţişă chiar, bucuroasă, preţ de o clipă, ca o fetiţă. 
Când îl lăsă jos, Tyrion era ametit şi fără suflare. Se 
împletici până la servantă şi întinse o mână, ca să se 
sprijine. 

— Crezi că se va ajunge într-adevăr la luptă între cei 
doi? Dacă ar putea ajunge la o anumită înţelegere... 

— Nu vor ajunge, zise Tyrion. Sunt prea diferiţi şi 
totuşi, prea asemănători, şi nu s-au înghiţit niciodată. 

— lar Stannis a avut întotdeauna impresia că a fost 
văduvit de Capătul Furtunii, răspunse Cersei gânditoare. 
Străvechiul scaun al Casei Baratheon, al lui, de drept... 
Dacă ai şti de câte ori a venit la Robert cântând acelaşi 
cântec monoton, pe tonul acela posomorât şi îndurerat al 
său. Când Robert i-a dat lui Renly Capătul Furtunii, 
Stannis a strâns din dinţi atât de tare încât am crezut că o 
să i se sfărâme. 

— A luat gestul ca pe un semn de dispreţ. 

424 


— A fost făcut în semn de dispreţ, zise Cersei. 

— Da, răspunse el, cu respiraţia întretăiată. O, zei, da. 

Stătea cu spatele la ea când umplu două cupe cu vin 
roşu, dulce, de Arbor. Era cel mai simplu lucru din lume să 
presare un pic de praf fin în cupa ei. 

— Pentru Stannis, zise el, dându-i vinul. Inofensiv când 
sunt singur, da? 

— Pentru Renly, răspunse ea râzând. Fie să se lupte 
mult şi bine, şi Ceilalţi să-i ia pe amândoi. 

Aceasta e Cersei, cea pe care o vede Jaime? Când 
zâmbea, puteai vedea cât e de frumoasă, cu adevărat. Am 
iubit o fecioară, dulce ca o vară, cu soare în păr. Aproape 
că regreta că o otrăvea. 

Mesagerul ei sosi în dimineaţa următoare, pe când 
Tyrion îşi lua micul dejun. Regina avea o indispoziţie şi nu 
putea să iasă din camerele ei. Nu poate să iasă din privată, 
mai degrabă. Tyrion scoase cuvenitele sunete de 
compasiune şi îi trimise vorbă lui Cersei să se odihnească 
liniştită, el va trata cu Ser Cleos aşa cum s-au înţeles. 

Tronul de Fier al lui Aegon Cuceritorul era o încâlceală 
de ţepi periculoşi şi de dinţi ascuţiţi de metal, în 
aşteptarea oricărui nătărău care ar încerca să stea prea 
comod, iar când se căţără pe trepte, picioarele sfrijite i se 
încordară, prea conştient de spectacolul absurd pe care îl 
oferea. Totuşi, un singur lucru era de spus despre acel 
scaun: era prea înalt. 

Străjerii Lannister stăteau tăcuţi în mantiile lor 
purpurii şi purtând coifurile cu creste în formă de lei. 
Manitiile aurii ale lui Ser Jacelyn îi priveau din partea 
opusă a sălii. Treptele care duceau la tron erau flancate de 
Bronn şi Ser Preston, din Garda Regală. Curtenii umpleau 
galeria, în timp ce petiţionarii se îngrămădeau lângă uşile 
înalte de stejar şi bronz. Sansa Stark arăta deosebit de 
frumoasă în dimineaţa aceasta, deşi avea faţa albă ca 
laptele. Lordul Gyles tuşea, iar bietul văr Tyrek îşi purta 
mantia de mire din blană albă de hermină şi catifea. De la 
căsătoria sa cu micuța Lady Ermesande, cu trei zile în 
urmă, ceilalţi cavaleri începuseră să-i spună „Doica” şi îl 

425 


întrebau ce fel de scutece a purtat mireasa lui în noaptea 
nunţii. 

Tyrion îi privi pe toţi, de sus, şi descoperi că îi plăcea. 

— Să se apropie Ser Cleos Frey. Glasul său se lovi de 
pereţii de piatră şi răsună în întreaga încăpere. Şi asta îi 
plăcea. Păcat că Shae nu poate fi aici să vadă toate 
acestea, cugetă el. Ea ceruse să vină, dar era imposibil. 

Ser Cleos străbătu tot drumul printre mantiile aurii şi 
cele purpurii, fără să se uite nici în stânga, nici în dreapta. 
Când îngenunche, Tyrion observă că vărul său începea să 
chelească. 

— Ser Cleos, zise Degețel de la masa de consiliu, ai 
mulţumirile noastre pentru că ne-ai adus această ofertă de 
pace de la Lordul Stark. 

Marele Maester Pycelle îşi drese glasul. 

— Regina Regentă, Mâna Regelui şi micul consiliu au 
analizat condiţiile oferite de autoproclamatul Rege al 
Nordului. Păcat, dar nu pot fi acceptate, iar tu, ser, trebuie 
să le spui asta acestor nordici. 

— lată condiţiile noastre, zise Tyrion: Robb Stark 
trebuie să lase sabia deoparte, să jure loialitate şi să se 
întoarcă la Winterfell. Trebuie să-mi elibereze fratele, 
nevătămat, şi să-şi aşeze oastea sub comanda lui Jaime, să 
pornească împotriva rebelilor Renly şi Stannis Baratheon. 
Fiecare dintre stegarii lui Stark trebuie să ne trimită un fiu 
drept ostatic. O fată va fi îndeajuns, dacă nu există niciun 
fiu. Vor fi trataţi cu blândeţe şi li se va acorda un loc de 
cinste aici, la curte, atâta timp cât taţii lor nu înfăptuiesc 
nicio nouă trădare. 

Cleos Frey avea un aer nefericit. 

— Nobilă Mână a Regelui, Lordul Stark nu va accepta 
niciodată aceste condiţii. 

Nu ne-am aşteptat nicio clipă să le accepte, Cleos. 

— Spune-i că am ridicat încă o oaste numeroasă la 
Casterly Rock, că în curând aceasta va înainta către el 
dinspre vest, în timp ce nobilul meu tată avansează 
dinspre est. Spune-i că e singur, fără nicio şansă să-şi facă 
aliaţi. Stannis şi Renly Baratheon se luptă între ei, iar 

426 


Prinţul din Dorne a consimţit la căsătoria fiului său Trys- 
tane cu Prinţesa Myrcella. 

Un murmur de încântare şi consternare deopotrivă se 
ridică dinspre galerie şi din fundul sălii. 

— Cât despre verii mei, continuă Tyrion, îi oferim pe 
Harrion Karstark şi Ser Wylis Manderly în schimbul lui 
Willem Lannister, iar pe Lordul Cerwyn şi pe Ser Donnel 
Locke pentru fratele tău, Tion. Spune-i lui Stark că doi 
Lannisteri fac cât patru oameni ai nordului la orice oră. 
Aşteptă ca râsetele să se potolească. Oasele tatălui său le 
va avea, ca o dovadă de bună-credinţă din partea lui 
Joffrey. 

— Lordul Stark a mai cerut să-i fie înapoiate surorile şi 
sabia tatălui său, îi reaminti Ser Cleos. 

Ser Ilyn Payne amuţi, cu teaca spadei lui Eddard Stark 
ridicată deasupra unui umăr. 

— Gheaţă, zise Tyrion. O va primi când va face pace cu 
noi, nu mai devreme. 

— Cum spui. Şi surorile sale? 

Tyrion aruncă o privire către Sansa şi se simţi săgetat 
de milă când spuse: 

— Până când fratele meu, Jaime, va fi eliberat 
nevătămat, vor rămâne aici, ca ostatice. De el depinde cât 
de bine sunt tratate. Și, dacă zeii sunt buni, Bywater o va 
găsi pe Arya în viaţă, înainte ca Robb să afle că ea lipseşte. 

— Îi voi duce mesajul tău, stăpâne. 

Tyrion trase de una dintre săbiile răsucite care atârnau 
de braţul tronului. Iar acum, lovitura. 

— Vylarr, strigă el. 

— Stăpâne. 

— Oamenii pe care i-a trimis Stark sunt destui pentru a 
apăra oasele Lordului Eddard, dar un Lannister trebuie să 
aibă o escortă Lannister, afirmă Tyrion. Ser Cleos e vărul 
reginei şi al meu. Vom dormi mai liniştiţi dacă ai grijă să 
fie adus teafăr înapoi la Riverrun. 

— Cum porunceşti. Câţi oameni ar trebui să iau? 

— Păi pe toţi. 


427 


Vylarr rămase încremenit ca o statuie. Marele Maester 
Pycelle se ridică, oftând: 

— Mână nobilă a Regelui, nu se poate... Tatăl tău, 
Lordul Tywin însuşi a trimis aceşti oameni de nădejde în 
oraş, ca s-o apere pe Regina Cersei şi pe copiii ei... 

— Garda Regală şi Garda Oraşului îi apără destul. Zeii 
să-ţi călăuzească paşii pe drum, Vylarr. 

La masa de consiliu, Varys zâmbi, Degețel se prefăcu 
plictisit, iar Pycelle rămase cu gura căscată ca un peşte 
spălăcit, perplex. Un vestitor făcu un pas înainte. 

— Dacă cineva mai are alte probleme de adus în faţa 
Mâinii Regelui, să vorbească acum sau să plece şi să 
păstreze tăcerea. 

— Eu cer să fiu ascultat. Un bărbat subţire, îmbrăcat în 
negru, îşi croi drum printre gemenii Redwyne. 

— Ser Alliser! exclamă Tyrion. Ei bine, n-am avut nici 
cea mai vagă idee că ai venit la curte. Ar fi trebuit să-mi 
trimiţi vorbă! 

— Ţi-am trimis, după cum bine ştii. Thorne era 
înţepător, ca numele de ghimpe pe care îl purta, un bărbat 
uscăţiv, cu trăsături ascuţite, de cincizeci de ani, cu 
privirea aspră, cu mâinile mari şi cu părul negru brăzdat 
de şuviţe cărunte. Am fost uitat, ignorat şi lăsat să aştept 
ca un slujitor de rând. 

— Adevărat? Bronn, nu e bine ce s-a întâmplat. Ser 
Alliser şi cu mine suntem prieteni vechi. Am străbătut 
Zidul împreună. 

— Dragă Ser Alliser, murmură Varys, nu trebuie să ne 
judeci prea aspru. Atât de mulţi caută bunăvoința lui 
Joffrey în aceste vremuri tulburi şi tumultuoase. 

— Mai tulburi decât îţi dai seama, eunucule. 

— Când ne adresăm lui, îi spunem Lord Eunuc, îl 
zeflemisi Degețel. 

— Cum putem să te ajutăm, bunule frate? îl întrebă 
Marele Maester Pycelle cu glas mângâietor. | 

— Lordul Comandant m-a trimis la lnălţimea Sa 
Regele, răspunse Thorne. Problema e prea gravă ca să fie 
lăsată pe seama slujitorilor. 


428 


— Regele se joacă cu noua sa arbaletă, zise Tyrion. Ca 
să scape de Joffrey nu a fost nevoie decât să-i aducă o 
arbaletă greoaie din Myr, care trăgea trei săgeți deodată, 
iar regele nu s-a lăsat până când nu a încercat-o îndată. 
Poţi să vorbeşti cu slujitorii sau să păstrezi tăcerea. 

— Cum doreşti, zise Alliser, rostind fiecare cuvânt pe 
un ton ofensat. Am fost trimis să-ţi spun că am găsit doi 
cercetaşi, de mult dispăruţi. Erau morţi, dar când le-am 
adus trupurile înapoi la Zid, s-au ridicat în noapte. Unul l-a 
ucis pe Ser Jaremy Rykker, iar celălalt a încercat să-l 
omoare pe Lordul Comandant. 

În depărtare, Tyrion auzi pe cineva râzând pe 
înfundate. Vrea să-și bată joc de mine cu aiureala asta? Se 
foi stânjenit şi privi în jos, către Varys, Degețel şi Pycelle, 
întrebându-se dacă vreunul dintre ei avea vreo contribuţie. 
Unui pitic îi plăcea cel mai mult să-şi păstreze demnitatea. 
Odată ce curtea şi regatul începeau să râdă de el, era 
pierdut. Şi totuşi... totuşi... 

Tyrion îşi aminti o noapte rece, sub stele, când a stat 
lângă Jon Snow, băiat pe atunci, şi văzuseră un lup mare, 
alb, în vârful Zidului, la capătul lumii, privind la 
întunericul nemărginit de dedesubt. Simţise - ce? - cu 
siguranţă ceva, o spaimă tăioasă ca vântul îngheţat al 
nordului. Un lup urlase în noapte şi sunetul îi străbătuse 
trupul ca un fior. 

Nu fi prost, îşi spuse. Lupul, vântul, pădurea 
întunecată nu însemnau nimic. Şi totuşi... începuse să aibă 
o simpatie pentru bătrânul Jeor Mormont în perioada 
petrecută la Castelul Negru. 

— Sper că Bătrânul Urs a supravieţuit acestui atac. 

— A supravieţuit. 

— Şi că fraţii tăi i-au ucis pe acei, ăăă, morţi? 

— l-au ucis. 

— Eşti sigur că de data asta sunt morţi? întrebă blajin 
Tyrion. Când Bronn îşi înăbuşi un hohot de râs, ştiu cum 
trebuia să continue. Morți de-a binelea? 


429 


— Au fost morţi de prima dată, se repezi Ser Alliser. 
Palizi şi reci, cu mâinile şi cu picioarele negre. Am adus 
mâna lui Jared, smulsă din trupul său de lupul bastardului. 

Degețel se aprinse: 

— Şi unde este această dovadă fermecătoare? 

Ser Alliser se încruntă stânjenit. 

— A... a putrezit cât timp am aşteptat fără să fiu 
ascultat. Nu a mai rămas nimic de văzut în afară de oase. 

Sala răsună de râsete înfundate. 

— Lord Baelish, îi strigă Tyrion lui Degețel, fă-i rost 
bravului nostru Ser Alliser de o sută de lopeţi să le ia cu el 
când se întoarce la Zid. 

— Lopeţi? Ser Alliser miji ochii, bănuitor. 

— Dacă vă veţi îngropa morţii, nu se vor mai ridica, îi 
spuse Tyrion, şi întreaga adunare râse cu gura până la 
urechi. Lopeţile vor pune capăt necazurilor voastre, cu 
câteva spinări puternice care să le mânuiască. Ser Jacelyn, 
vezi ca bunul nostru frate să-şi aleagă oameni din 
temniţele oraşului. 

Ser Jacelyn Bywater spuse: 

— Cum ţi-e voia, stăpâne, dar celulele sunt aproape 
goale. Yoren a luat toţi oamenii potriviţi pentru aşa ceva. 

— Atunci mai arestează câţiva, îi spuse Tyrion. Sau 
împrăştie vorba că pe Zid se află pâine şi napi, şi se vor 
duce de bună voie. Oraşul are prea multe guri de hrănit, 
iar Rondul de Noapte duce mereu lipsă de oameni. La 
semnalul lui Tyrion, vestitorul strigă sfârşitul şi sala 
începu să se golească. 

Ser Alliser Thorne nu se lăsă atât de uşor expediat. 
Aştepta la piciorul Tronului de Fier când cobori Tyrion. 

— Crezi că am bătut tot drumul de la Rondul de la Est 
de Mare ca să fiu batjocorit de unul ca tine? izbucni, 
aţinându-i calea. Nu e nicio glumă. Am văzut cu ochii mei. 
Îţi spun că morţii umblă. 

— Ar trebui să încercaţi să-i omorâţi până la capăt. 
Tyrion îl dădu la o parte şi trecu. 

Ser Alliser îl înhăţă de mânecă, dar Preston Greenfield 
îl împinse. 

430 


— Nu te apropia, ser. 

Thorne ştia că nu era cazul să se pună cu un cavaler al 
Gărzii Regale. 

— Eşti un nătărău, Pezevenghiule, strigă Ser Alliser în 
spatele lui Tyrion. 

Piticul se întoarse pentru a-l privi în faţă. 

— Eu? Serios? Atunci mă întreb de ce râdeau de tine? 
Schiţă un zâmbet. Ai venit după oameni, nu-i aşa? 

— Vânturile reci se ridică. Zidul trebuie apărat. 

— Şi ca să-l aperi ai nevoie de oameni, ceea ce ţi-aş fi 
dat... după cum ai fi putut observa, dacă urechile tale ar fi 
auzit şi altceva în afară de insulte. Ia-i, mulţumeşte-mi şi 
dispari înainte să fiu nevoit să agit iarăşi furca la tine. 
Transmite-i salutările mele prieteneşti Lordului Mormont... 
Şi lui Jon Snow, de asemenea. 

Bronn îl apucă pe Ser Alliser de cot şi îl târî cu forţa 
afară din încăpere. Marele Maester Pycelle plecase deja, 
dar Varys şi Degețel fuseseră martorii întregii scene, de la 
început până la sfârşit. g 

— Te admir tot mai mult, stăpâne, mărturisi eunucul. Il 
potoleşti pe băiatul Stark cu oasele tatălui său, îţi laşi sora 
fără protectorii ei dintr-o singură mişcare ageră. li dai 
acelui frate în negru oamenii pe care îi caută, scapi oraşul 
de câteva guri înfometate şi faci, totuşi, ca toate acestea 
să pară o glumă, ca nimeni să nu poată spune că piticul se 
teme de lighioane. O, bine lucrat. 

Degețel îşi mângâie barba. 

— Chiar ai de gând să-ţi trimiţi departe toate gărzile, 
Lannister? 

— Nu, am de gând să trimit departe toate gărzile 
surorii mele. 

— Regina nu va îngădui asta niciodată. 

— O, eu cred că da. Eu sunt fratele ei şi când mă vei 
cunoaşte mai bine, vei afla că vorbesc cât se poate de 
serios. 

— Şi atunci când minţi? 

— Mai ales când mint. Lord Petyr, am impresia că eşti 
nemulţumit de mine. 


431 


— Te iubesc la fel de mult ca întotdeauna, stăpâne. Cu 
toate astea, nu-mi surâde să fiu luat de prost. Dacă 
Myrcella se căsătoreşte cu Trystane Martell, n-are cum să 
se mărite cu Robert Arryn, nu-i aşa? 

— Nu fără să provoace un mare scandal, recunoscu 
Tyrion. Regret micul meu şiretlic, Lord Petyr, dar când am 
vorbit noi, n-aveam de unde să ştiu că oferta mea va fi 
acceptată de cei din Dorne. 

Degețel nu era împăcat. 

— Nu-mi place să fiu minţit, stăpâne. La următoarea 
înşelătorie, lasă-mă deoparte. 

Numai dacă vei face şi tu acelaşi lucru pentru mine, 
gândi Tyrion, aruncând o privire spre pumnalul de la 
şoldul lui Degețel. 

— Dacă te-am jignit, îmi pare nespus de rău. Toată 
lumea ştie cât de mult te iubim. Şi câtă nevoie avem de 
tine. 

— Încearcă să nu uiţi asta. 

Cu aceasta, Degețel plecă. 

— Fă cu mine câţiva paşi, Varys, zise Tyrion. leşiră 
împreună pe uşa regelui, cea din spatele tronului, iar 
papucii eunucului alergau uşor pe pietre. 

— Lordul Baelish are dreptate, ştii. Regina nu-ţi va 
îngădui niciodată să-i alungi paza. 

— Va îngădui. Te vei ocupa tu de asta. 

Pe buzele cărnoase ale lui Varys sclipi un zâmbet. 

— Serios? 

— O, cu siguranţă. Îi vei spune că face parte din 
strategia mea pentru eliberarea lui Jaime. 

Varys îşi mângâie obrazul pudrat. 

— Asta va presupune, fără îndoială, implicarea celor 
patru oameni pe care Bronn al tău i-a căutat cu atâta 
sârguinţă în toate locurile rău famate de la Debarcaderul 
Regelui: un hoţ, un otrăvitor, un comediant şi un ucigaş. 

— Îmbracă-i cu mantii purpurii şi coifuri cu lei şi nu se 
vor deosebi nicidecum de orice alţi străjeri. Am căutat o 
vreme un tertip prin care să-i aduc la Riverrun, până când 
m-am gândit să-i ascund la lumina zilei. Vor pătrunde pe 


432 


poarta principală arborând flamurile Casei Lannister şi 
escortând oasele Lordului Eddard. Zâmbi cu viclenie. 
Patru oameni singuri vor fi priviţi cu circumspecţie. Patru 
printre o sută se pot pierde. Aşa că trebuie să-i trimit pe 
adevărații străjeri, ca şi pe cei falşi, după cum îi vei spune 
surorii mele. 

— Şi, de dragul iubitului ei frate, va consimţi, în ciuda 
îndoielilor sale. Înaintară printr-o colonadă pustie. Totuşi, 
pierderea mantiilor sale roşii o va face să se simtă 
neliniştită. 

— Îmi place când e neliniştită, zise Tyrion. 

Ser Cleos Frey plecă chiar în după-amiaza aceea, 
escortat de Vylarr şi de o sută de străjeri Lannister, 
înveşmântaţi în mantii roşii. Oamenii trimişi de Robb Stark 
li se alăturară la Poarta Regelui, pentru drumul lung către 
vest. 

Tyrion îl găsi pe Timett în cazarmă, jucând zaruri cu 
Oamenii Arşi. 

— Vino la solariul meu la miezul nopţii. 

Timett îi aruncă o privire şi dădu scurt din cap. Nu era 
omul care să vorbească mult. 

În seara aceea, chefui cu Ciorile de Piatră şi cu Fraţii 
Lunii, în Sala Mică, deşi de data aceasta se feri să bea vin. 
Voia să fie cât se poate de lucid. 

— Shagga, ce lună este asta? 

Încruntătura lui Shagga era feroce. 

— Neagră, cred. A 

— În vest, o numesc luna trădătorului. Încearcă să nu 
te îmbeţi prea tare în seara asta şi vezi să ai securea 
ascuţită. 

— Securea unei Ciori de Piatră e mereu ascuţită, iar 
securile lui Shagga sunt mereu cele mai ascuţite. Odată 
am tăiat barba unui om, dar el nu şi-a dat seama până 
când nu a vrut să şi-o pieptene. Atunci i-a căzut. 

— De asta nu te piepteni tu niciodată? 

Ciorile de Piatră începură să râdă în hohote şi să bată 
din picioare. Shagga hohotea cel mai tare dintre toţi. 


433 


La miezul nopţii, castelul era întunecat şi tăcut. Cu 
siguranţă, câteva mantii aurii de pe ziduri i-au observat 
când au părăsit Turnul Mâinii, dar nimeni nu ridică glasul. 
Era Mâna Regelui şi era treaba lui unde se afla. 

Uşa subţire din lemn crăpă cu un pârâit zgomotos sub 
călcâiul cizmei lui Shagga. Bucăţi de lemn se împrăştiară, 
iar Tyrion auzi gâfâitul de spaimă al unei femei. Shagga 
spintecă uşa cu trei lovituri puternice de topor şi îşi croi 
drum printre dărâmături. Timett îl urmă, apoi Tyrion, 
păşind cu băgare de seamă peste aşchii. Din foc mai 
rămăseseră doar câţiva tăciuni strălucitori, iar umbrele se 
întindeau groase deasupra dormitorului. Când Timett 
sfâşie draperiile grele ce acopereau patul, slujitoarea 
goală îl privi cu ochi mari, nevinovaţi. 

— Te rog, stăpâne, nu mă lovi. Se dădu înapoi, speriată 
şi îmbujorată, încercând să-şi acopere farmecele fără a 
reuşi prea mult. 

— Pleacă, îi spuse Tyrion. Nu pe tine te vrem. 

— Shagga o vrea pe această femeie. 

— Shagga vrea toate târfele din acest oraş de târfe, se 
plânse Timett, fiul lui Timett. 

— Da, zise Shagga cu trufie. Shagga i-ar da un copil 
voinic. 

— Dacă vrea un copil voinic, va şti pe cine să caute, 
zise Tyrion. Timett, condu-o afară... cu blândeţe, te rog. 

Omul Ars o trase pe fată de pe pat şi traversă cu ea 
camera, ba îmbrâncind-o, ba târând-o. Fata se împletici în 
dreptul uşii sfărâmate şi ajunse afară, pe culoar, ajutată de 
o lovitură fermă din partea lui Timett. Deasupra capetelor 
lor, corbii ţipau. 

Tyrion trase de pe pat pătura moale, descoperindu-l pe 
Marele Maester Pycelle, aflat dedesubt. 

— Spune-mi, Citadela e de acord să te culci cu 
slujnicele depravate, Maester? 

Bătrânul era la fel de gol ca şi fata, deşi priveliştea era 
mult mai puţin atrăgătoare. De data aceasta, ochii săi 
acoperiţi de pleoape grele erau larg deschişi. 


434 


— Ce... ce înseamnă asta? Sunt om bătrân, slujitorul 
tău devotat... 

Tyrion se aşeză pe pat. 

— Atât de devotat încât i-ai trimis lui Doran Martell 
doar una dintre scrisorile mele. Pe cealaltă i-ai dat-o 
surorii mele. 

— N... nu, scânci Pycelle. Nu, e un neadevăr, îţi jur, n- 
am fost eu acela. Varys, a fost Varys, Păianjenul, te-am 
prevenit... 

— Toţi maesterii mint atât de prost? l-am spus lui 
Varys că i-l dau Prințului Doran, spre creştere, pe nepotul 
meu, Tommen. l-am spus lui Degețel că intenţionez s-o 
căsătoresc pe Myrcella cu Lordul Robert de Eyrie. N-am 
spus nimănui că o ofer celor din Dorne... Acel adevăr se 
afla doar în scrisoarea pe care ţi-am încredinţat-o ție. 

Pycelle apucă de un colţ al păturii. 

— Păsările s-au pierdut, mesajele au fost furate sau 
vândute... Varys a fost, sunt lucruri despre acel eunuc pe 
care dacă ţi le-aş spune ţi-ar îngheţa sângele în vene... 

— Doamna mea preferă să am sângele fierbinte. 

— Să nu ai nicio îndoială, pentru fiecare secret pe care 
eunucul ţi-l şopteşte la ureche, mai păstrează încă şapte. 
Iar Degețel, acela... 

— Ştiu totul despre Lordul Petyr. E aproape la fel de 
nedemn de încredere ca şi tine. Shagga, taie-i bărbăţia şi 
dă-o la capre. 

Shagga ridică securea imensă, cu două tăişuri. 

— Nu e nicio capră, Jumătate-de-Om! 

— Dă-i drumul. 

Răcnind, Shagga făcu un salt înainte. Pycelle ţipă şi 
udă patul. Urina ţâşni în toate direcţiile, în timp ce încerca 
să se ferească de lovitură. Sălbaticul îl prinse de capătul 
bărbii albe, tremurătoare, şi îi tăie trei sferturi din ea cu o 
singură lovitură de secure. 

— Timett, crezi că prietenul nostru ar fi mai săritor 
fără barba aia după care să se ascundă? Tyrion îşi şterse 
urina de pe cizme cu o bucată de pânză. 


435 


— În curând va spune adevărul. Prăpastia goală a 
ochilor aprinşi ai lui Timett fu inundată de întuneric. 

— Simt mirosul fricii. 

Shagga azvârli o mână de păr pe salteaua de paie şi 
înhăţă ceea ce mai rămăsese din barbă. 

— Nu te mişca, Maester, porunci Tyrion. Când Shagga 
se enervează, îi tremură mâinile. 

— Mâinile lui Shagga nu tremură niciodată, zise uriaşul 
indignat, apăsând lama imensă, în formă de semilună, sub 
bărbia tremurătoare a lui Pycelle şi răzând un alt smoc de 
barbă. 

— De când spionezi pentru sora mea? întrebă Tyrion. 

Respirația lui Pycelle era precipitată şi întretăiată. 

— Tot ce am făcut am făcut pentru Casa Lannister. 
Bolta largă a frunţii bătrânului strălucea de sudoare, iar pe 
pielea lui ridată atârnau smocuri de păr alb. Mereu.... timp 
de ani de zile.... nobilul tău tată, întreabă-l numai.... am 
fost slujitorul său devotat... Eu am fost cel care i-a cerut 
lui Aerys să deschidă porţile... 

Asta îl luă pe Tyrion prin surprindere. Fusese doar un 
băieţandru la Casterly Rock când oraşul căzuse. 

— Aşadar, Jaful de la Debarcaderul Regelui a fost tot 
lucrătura ta? 

— Pentru regat! După ce Rhaegar a murit, războiul s-a 
sfârşit. Aerys era nebun, Viserys prea tânăr, Prinţul Aegon, 
un copil de ţâţă, dar regatul avea nevoie de un rege... M- 
am rugat să fie nobilul tău tată, dar Robert era prea 
puternic şi Lordul Stark s-a mişcat prea iute... 

— Pe câţi i-ai trădat, mă întreb. Aerys, Eddard Stark, 
eu... şi Regele Robert, de asemenea? Lordul Arryn, Prinţul 
Rhaegar? Unde începe, Pycelle? Unde se termina, ştia. 

Securea zgârie mărul din gâtul lui Pycelle şi atinse 
pielea moale, flască de sub maxilar, bărbierind ultimele 
fire de păr. 

— Tu... nu ai fost aici, gâfâi Pycelle când lama îi urcă 
spre obraji. Robert... rănile lui... dacă le-ai fi văzut, le-ai fi 
mirosit, n-ai fi avut nicio îndoială... 


436 


— O, ştiu că mistrețul a făcut treaba în locul tău.... dar, 
dacă ar fi lăsat treaba pe jumătate neterminată, cu 
siguranţă că ai fi isprăvit-o. 

— Era un rege destrăbălat, înfumurat, beţiv, afemeiat. 
... ti-ar fi dat sora la o parte, propria lui regină... Te rog... 
Renly punea la cale să o aducă la curte pe fecioara de la 
Highgarden, pentru a-l ispiti pe fratele său... Martori stau 
zeii... 

— Şi ce punea la cale Lordul Arryn? 

— El ştia, zise Pycelle. Despre... despre... 

— Ştiu despre ce ştia, i-o reteză Tyrion, care nu era 
dornic să afle şi Shagga şi Timett. 

— Avea de gând să-şi trimită soţia înapoi la Eyrie, şi 
fiul să fie crescut la Piatra Dragonului... Voia să 
acţioneze... 

— Aşa că tu l-ai otrăvit mai repede. 

— Nu, se împotrivi fără vlagă Pycelle. Shagga mârâi şi 
îl apucă de barbă. Mâna bărbatului era atât de vânjoasă 
încât ar fi putut să zdrobească craniul Maesterului ca pe o 
coajă de ou dacă l-ar fi strâns. 

Tyrion ţâţâi. 

— Am văzut lacrimile din Lys printre poţiunile tale. L-ai 
trimis pe propriul maester al Lordului Arryn şi ai făcut 
singur preparatul ca să poţi fi sigur că va muri. 

— O minciună! 

— Bărbiereşte-l mai apăsat, sugeră Tyrion. Pe gât, din 
nou. 

Securea zbură înapoi în jos, zgâriind pielea. O peliculă 
subţire de salivă se agită pe buzele lui Pycelle, în timp ce 
gura îi tremura. 

— Am încercat să-l salvez pe Lordul Arryn, îţi jur... 

— Ai grijă, Shagga, l-ai tăiat. 

Shagga mârâi: 

— Dolf a adus pe lume luptători, nu bărbieri. 

Când simţi sângele prelingându-i-se pe gât şi pe piept, 
bătrânul începu să tremure, în timp ce ultimele puteri îl 
părăseau. Se împuţinase parcă, era mai mic şi mai firav 
decât fusese când dăduseră buzna peste el. 

437 


— Da, scânci el, da, Colemon începea să se 
dezvinovăţească, aşa că l-am alungat. Regina avea nevoie 
ca Lordul Arryn să fie mort, nu a spus ea asta, n-ar fi 
putut, Varys asculta, asculta mereu, dar când o priveam, 
ştiam. Totuşi, nu eu am fost cel care i-a dat otrava, jur. 
Bătrânul începu să plângă. Varys îţi va spune, a fost 
servitorul lui. Hugh îl chema, cu siguranţă el a făcut-o, 
întreab-o pe sora ta, întreab-o. 

Tyrion era dezgustat. 

— Legaţi-l şi luaţi-l de aici, porunci. Azvârliţi-l într-una 
dintre celulele negre. 

Il împinseră afară, pe uşa sfărâmată. 

— Lannister, suspină el, tot ce am făcut a fost pentru 
Lannister... 

Când dispăru, Tyrion cercetă locuinţa pe îndelete şi 
mai adună câteva vase mici de pe rafturi. Corbii 
bolboroseau deasupra capului său în timp ce lucra, un 
sunet ciudat de liniştit. Va trebui să găsească pe cineva să 
se ocupe de păsări până ce de la Citadelă avea să fie trimis 
un om care să-l înlocuiască pe Pycelle. 

El a fost cel în care am sperat să mă încred. Varys şi 
Degețel nu erau nici ei mai loiali, bănuia Tyrion, doar mai 
subtili şi, de aceea, mai periculoşi. Poate că modul de a 
acţiona al tatălui său ar fi fost mai bun: l-ar fi chemat pe 
Ilyn Payne, ar fi înălţat trei capete deasupra porţilor. Şi ce 
mai privelişte încântătoare ar fi, gândi el. 


438 


ARYA 


Teama taie mai adânc decât o sabie, obişnuia să-şi 
spună Arya, dar teama nu dispărea. Făcea parte din viaţa 
ei de zi cu zi, ca pâinea uscată şi ca băşicile de pe degete, 
după o zi lungă de mers pe drumul aspru, croit de urmele 
roţilor de căruţă. 

Crezuse că ştia ce înseamnă teama, dar în acel hambar 
de lângă Ochiul Zeilor, învățase cu adevărat. Opt zile a 
zăcut acolo până ce Muntele i-a poruncit să pornească şi 
până când, în fiecare zi, a văzut pe cineva murind. 

Muntele venea în hambar dimineaţa, după ce mânca, şi 
îl lua pe unul dintre prizonieri la interogatoriu. Sătenii nu 
se uitau niciodată la el. Poate aveau impresia că dacă nu-l 
luau în seamă, nu-i va observa nici el.... dar el îi vedea şi 
alegea pe cine dorea. Nu aveau unde să se ascundă, ce 
şiretlicuri să facă şi cum să se ferească. 

O fată împărţi patul cu un soldat trei nopţi la rând; 
Muntele a luat-o în cea de-a patra zi şi soldatul nu a spus 
nimic. Un bătrân zâmbăreţ le cârpea hainele şi trăncănea 
despre fiul său, înrolat în slujba mantiilor aurii, la 
Debarcaderul Regelui. 

— E omul regelui, zicea, un bărbat de nădejde, ca şi 
mine, trup şi suflet alături de Joffrey. Zicea asta atât de 
des încât începură să-i spună „Trup şi Suflet pentru 
Joffrey” ori de câte ori paznicii nu auzeau. „Trup şi Suflet” 
a fost luat în cea de-a cincea zi. 

O tânără mamă, cu faţa mâncată de vărsat-de-vânt, se 
oferi să le spună de bunăvoie tot ce ştia, dacă îi promiteau 
să nu se atingă de fata ei. Muntele o ascultă până la capăt, 
iar în dimineaţa următoare o luă pe fată, ca să fie sigur că 
nu-i va ascunde nimic. 

Cei aleşi erau interogaţi în faţa tuturor celorlalţi 
prizonieri, ca să vadă cu toţii ce soartă îi aşteaptă pe rebeli 


439 


şi pe trădători. Un bărbat pe care ceilalţi îl numeau 
Gâdilătorul punea întrebările. Avea o faţă atât de obişnuită 
şi straie atât de simple, încât Arya l-ar fi putut lua drept 
sătean înainte de a-l vedea la treabă. 

— Gâdilătorul îi face să urle atât de tare încât fac pe ei, 
le spuse gârbovul bătrân Chiswyck. Era bărbatul pe care 
încercase să-l muşte, cel care o numise mică sălbăticiune 
şi îi lovise capul cu pumnul înmănuşat în zale. Uneori îl 
ajuta pe Gâdilător. Alteori îl ajutau ceilalţi. Ser Gregor 
Clegane însuşi stătea nemişcat, privind şi ascultând, până 
ce victima murea. 

Întrebările erau mereu aceleaşi: Exista aur ascuns în 
sat? Argint, pietre preţioase? Mai era mâncare? Unde era 
Lordul Beric Dondarrion? Care dintre săteni l-au ajutat? 
Când a plecat, încotro s-a îndreptat? Câţi oameni erau cu 
el? Câţi cavaleri, câţi arcaşi, câţi soldaţi? Ce arme aveau? 
Câţi erau călare? Câţi erau răniţi? Ce alt duşman mai 
văzuseră? Cât de numeroşi? Când? Ce flamuri arborau? 
Unde se duceau? Exista aur ascuns în sat? Argint, pietre 
preţioase? Unde era Lordul Beric Dondarrion? Câţi oameni 
erau cu el? In cea de-a treia zi, Arya ar fi putut pune ea 
însăşi întrebările. 

Găsiră puţin aur, puţin argint, un sac mare cu monede 
de aramă, un pocal încrustat cu granat pentru care doi 
soldaţi aproape că ajunseră să se bată. Aflară că Lordul 
Beric avea cu el zece muritori de foame, sau o sută de 
cavaleri călări, că plecaseră spre vest, spre nord sau spre 
sud, că trecuse lacul cu barca şi că era puternic ca un 
zimbru sau slăbit de hemoragie. Nimeni nu supravieţuise 
interogatoriului, nici bărbat, nici femeie, nici copil. Cel mai 
puternic a rămas în viaţă până la lăsarea serii. Trupurile le 
erau atârnate dincolo de focuri, pentru lupi. 

Până când ajunseră să plece, Arya ştia că nu era 
dansatoare pe apă. Syrio Forel nu i-ar fi lăsat niciodată să-l 
doboare şi să-i ia sabia, nici nu ar fi stat deoparte când l-au 
ucis pe Lommy Mâini Verzi. Syrio nu ar fi rămas tăcut în 
acea casă de piatră, nici nu s-ar fi amestecat supus printre 
ceilalţi prizonieri. Lupul străvechi era blazonul Casei 


440 


Stark, dar Arya se simţea mai degrabă ca un miel 
înconjurat de o turmă de oi. Îi ura pe săteni pentru lipsa 
lor de voinţă, aproape la fel de mult cum se ura pe ea 
însăşi. 

Lannisterii îi luaseră totul: tată, prieteni, casă, 
speranţă, curaj. Unul îi luase Acul, în timp ce altul îi 
rupsese sabia de lemn pe genunchi. Îi luaseră până şi 
secretul stupid. Hambarul era destul de mare ca să se 
poată furişa într-un colţ să se uşureze când nu se uita 
nimeni, dar pe drum era altfel. Se abţinu cât putu mai 
mult, dar în cele din urmă se aşeză pe vine lângă un tufiş 
şi îşi dădu jos pantalonii în faţa tuturor. Avea de ales: asta 
sau făcea pe ea. Plăcintă Fierbinte se uită la ea cu ochi 
mari, rotunzi, dar nimeni altcineva nu se sinchisi să 
privească. Fete-oi sau băieţi-oi. Lui Ser Gregor şi 
oamenilor lui nu părea să le pese. 

Cei care îi ţineau ostatici nu le permiteau să 
flecărească. O buză spartă o învăţă pe Arya să-şi ţină gura. 
Alţii nu învăţară deloc. Un băiat de trei ani nu mai înceta 
să-şi strige tatăl, aşa că i-au zdrobit faţa cu un buzdugan. 
Pe urmă mama băiatului începu să plângă, aşa încât Raff 
cel Dulce a ucis-o şi pe ea. 

Arya îi privea murind şi nu făcea nimic. La ce bun să fii 
curajos? Una dintre femeile alese pentru interogatoriu 
încercase să fie curajoasă, dar murise ţipând, ca toţi 
ceilalţi. Nu erau oameni curajoşi în acel grup, doar oameni 
speriaţi şi înfometați. Majoritatea erau femei şi copii. Cei 
câţiva bărbaţi erau foarte bătrâni sau foarte tineri, ceilalţi 
fuseseră legaţi în lanţuri de spânzurătoarea aceea şi lăsaţi 
pradă lupilor şi ciorilor. Gendry fusese cruțat doar pentru 
că recunoscuse că şi-a făcut singur coiful cu coarne; 
fierarii sau ucenicii de fierari erau prea valoroşi ca să fie 
omorâţi. 

Erau duşi să-l slujească pe Lordul Tywin Lannister la 
Harrenhal, le-a spus Muntele. 

— Sunteţi trădători şi rebeli, aşa că mulţumiţi-le zeilor 
voştri că Lordul Tywin vă dă această şansă. E mai mult 
decât aţi primi de la tâlhari. Supuneţi-vă, slujiţi şi trăiţi. 

441 


— Nu e corect, nu, o auzi pe-o bătrână uscăţivă 
plângându-i-se alteia, la culcare. N-am trădat nimic, 
ceilalţi au năvălit şi au luat ce au vrut, la fel ca şi ăştia. 

— Dar Lordul Beric nu ne-a făcut niciun rău, şopti 
prietena sa. Şi preotul acela roşu care îl însoțea a plătit 
pentru tot ce au luat. 

— A plătit? Mi-a luat două găini şi mi-a dat o bucată de 
hârtie cu un semn pe ea. Pot să mănânc o bucăţică de 
hârtie veche şi zdrenţuită, te întreb eu? Imi poate da ouă? 
Privi împrejur să vadă dacă era prin preajmă vreun străjer 
şi scuipă de trei ori. Asta e pentru clanul Tully, asta pentru 
Lannisteri şi asta pentru clanul Stark. 

— E păcat şi e ruşine, şuieră un bătrân. Când bătrânul 
rege era încă în viaţă, n-ar fi îngăduit aşa ceva. 

— Regele Robert? întrebă Arya, uitând de sine. 

— Regele Aerys, fie binecuvântat de zei, răspunse cu 
voce tare bătrânul. Un străjer se apropie, ca să-i reducă la 
tăcere. Bătrânul îşi pierdu ambii dinţi, iar în noaptea aceea 
nu mai vorbi nimeni. 

În afară de prizonieri, Ser Gregor mai ducea cu el o 
duzină de porci, o cuşcă cu găini, o vacă sfrijită cu lapte şi 
nouă căruţe de peşte sărat. Muntele şi oamenii lui aveau 
cai, dar prizonierii mergeau cu toţii pe jos, iar cei prea 
slabi ca să ţină pasul erau omorâţi pe loc, la fel ca toţi cei 
destul de nechibzuiţi care încercau să fugă. Noaptea, 
străjerii duceau femei în tufişuri şi majoritatea parcă 
aşteptau asta şi se supuneau destul de uşor. O fată, mai 
drăguță decât celelalte, era obligată să meargă cu patru 
sau cinci bărbaţi în fiecare noapte, până ce-l lovi pe unul 
cu o piatră. Ser Gregor îi puse pe toţi să se uite cum îi taie 
capul cu o singură lovitură a sabiei sale mari, pentru două 
mâini. 

— Lăsaţi trupul fetei la lupi, porunci el când termină 
treaba, dându-i sabia scutierului său pentru a o curăța. 

Arya se uita pieziş la Ac, atârnat la şoldul unui soldat 
chel, cu barba neagră, pe nume Polliver. E bine că mi-au 
luat-o, gândi ea. Altfel ar fi încercat să-l ucidă pe Ser 


442 


Gregor, iar el ar fi tăiat-o în două şi ar fi lăsat-o şi pe ea 
pradă lupilor. 

Polliver nu era atât de rău ca unii dintre ceilalţi, deşi îi 
furase Acul. În noaptea când a fost prinsă, oamenii lui 
Lannister fuseseră pentru ea străini fără nume, cu chipuri 
asemănătoare, cum le erau şi coifurile, dar ajunsese să-i 
cunoască pe toţi. Trebuia să ştii cine era leneş, cine crud, 
cine era deştept şi cine prost. Trebuia să afli că, deşi cel 
căruia îi spuneau Gură de Rahat avea cea mai spurcată 
limbă pe care o auzise vreodată, bărbatul îţi dădea o 
bucată de pâine în plus dacă cereai, în timp ce veselul 
bătrân Chiswyck şi Raff cel cu vorba dulce ţi-ar da doar un 
dos de palmă. 

Arya privea, asculta şi îşi şlefuia ura, aşa cum Gendry 
îşi şlefuise cândva coiful cu coarne. Dunsen purta acum 
acele coarne de taur, iar ea îl ura pentru asta. Îl ura pe 
Polliver pentru Ac şi îl ura pe bătrânul Chiswyck care 
credea că e amuzant. lar pe Raff cel Dulce, care-şi trecuse 
sulița prin gâtul lui Lommy, îl ura şi mai mult. Îl ura pe Ser 
Amory Lorch pentru Yoren şi îl ura pe Ser Meryn Trant 
pentru Syrio, îl ura pe Câine pentru că l-a ucis pe Mycah, 
fiul măcelarului, îi ura pe Ser Ilyn şi pe Prinţul Joffrey şi pe 
regină de dragul tatălui ei, al lui Tom Grăsanul, al lui 
Desmond şi al celorlalţi, chiar şi pentru Lady, lupoaica 
Sansei. Gâdilătorul era aproape prea înfricoşător ca să-l 
urăşti. Uneori, putea aproape să uite că era cu ei. Când nu 
punea întrebări, era doar un soldat printre ceilalţi, mai 
tăcut decât majoritatea, cu un chip ca al altor o mie de 
bărbaţi. 

În fiecare seară, Arya le rostea numele: Ser Gregor, îi 
şoptea ea pernei de piatră, Dunsen, Polliver, Chiswyck, 
Raff cel Dulce, Gâdilătorul şi Câinele, Ser Amory, Ser Ilyn, 
Ser Meryn, Regele Joffrey, Regina Cersei. La Winterfell, 
Arya se ruga cu mama sa în templul septim şi cu tatăl său 
în pădurea zeilor, dar nu erau zei aici, pe drumul către 
Harrenhal, iar înşiruirea ei de nume era singura rugăciune 
pe care se sinchisea s-o ţină minte. 


443 


În fiecare zi mărşăluiau şi în fiecare seară Arya rostea 
şirul ei de nume, până ce, în sfârşit, copacii începură să se 
rărească, cedând locul unui peisaj pestrit de coline 
domoale, râuri şerpuite şi câmpuri scăldate în soare, unde 
ruinele oraşelor arse se înălţau negre, ca nişte dinţi 
stricaţi. Mai trecu o zi lungă de marş până ce zăriră în 
depărtare turnurile Harrenhalului, profilându-se dincolo 
de apele albastre ale lacului. 

Va fi mai bine după ce vor ajunge la Harrenhal, se 
îmbărbătau între ei prizonierii, dar Arya nu era atât de 
sigură. Îşi aminti poveştile Bătrânei Nan despre castelul 
construit pe frică. Harren cel Negru amestecase sânge de 
om în mortar, obişnuia să spună Nan, coborând glasul, 
astfel încât copiii erau nevoiţi să se aplece mai aproape ca 
să audă, dar dragonii lui Aegon i-au pârjolit pe Harren şi 
pe toţi fiii săi între zidurile mari de piatră. Arya îşi muşcă 
buza, în timp ce înainta călcând cu picioarele bătătorite. 
Nu va mai dura mult, îşi spuse, acele turnuri nu pot fi la 
mai mult de câteva mile depărtare. 

Totuşi, merseră ziua întreagă şi aproape toată ziua 
următoare înainte de a ajunge, în sfârşit, la marginea 
oştirii Lordului Tywin, care-şi aşezase tabăra la vest de 
castel, în mijlocul ruinelor arse ale oraşului. Din depărtare, 
Harrenhal era amăgitor, pentru că era atât de imens. 
Zidurile sale colosale de apărare se ridicau în spatele 
lacului, abrupte şi neaşteptate ca piscurile unor munţi, în 
timp ce, deasupra parapetelor, şirurile de catapulte din 
lemn şi fier păreau mici ca nişte gândaci. 

Duhoarea răspândită de oastea Lannisterilor ajunse la 
Arya cu mult înainte de a putea să desluşească însemnele 
de pe flamurile care răsăreau de-a lungul țărmului, în 
vârful pavilioanelor oamenilor vestului. După miros, Arya 
îşi dădea seama că Lordul Tywin era aici de ceva vreme. 
Latrinele care înconjurau tabăra erau arhipline şi colcăiau 
de muşte, iar pe ţăruşii ascuţiţi care protejau perimetrul 
văzu un puf palid, verzui. 

Casa porţii de la Harrenhal, în sine la fel de 
impunătoare ca Marea Fortăreaţă de la Winterfell, era pe 


444 


cât de masivă, pe atât de distrusă, cu pietrele fisurate şi 
decolorate. De afară, doar vârfurile a cinci turnuri imense 
puteau fi zărite în spatele zidurilor. Cel mai scund dintre 
ele era de două ori mai înalt decât cel mai mare turn din 
Winterfell, dar nu se avânta în văzduh ca un turn adevărat. 
Arya se gândi că arătau ca degetele chircite, noduroase, 
ale unui bătrân, orbecăind după un nor trecător. Îşi aminti 
că Nan îi spusese cum se topise piatra şi cum se scursese, 
precum ceara de lumânări, în jos, pe trepte şi pe ferestre, 
răspândind o strălucire sângerie, dogoritoare, căutându-l 
pe Harren în ascunzătoare. I se părea verosimil; fiecare 
turn era mai grotesc şi mai diform decât celălalt, 
zgrunţuros, crăpat şi distrus. 

— Nu vreau să merg acolo, protestă Plăcintă Fierbinte 
în timp ce Harrenhalul îşi deschidea porţile în faţa lor. 
Acolo sunt fantome. 

Chiswyck îl auzi, dar de data aceasta, se mulţumi să 
zâmbească. 

— Brutarule, ai de ales. Vino să te alături fantomelor, 
sau rămâi de unul singur. N 

Plăcintă Fierbinte intră, alături de ceilalți. In 
răsunătoarea sală de baie din piatră şi lemn, ostaticii fură 
dezbrăcaţi şi puşi să se spele şi să se frece bine în căzi 
pline cu apă fierbinte. Două bătrâne  fioroase 
supravegheau procesul, discutând despre ei fără 
menajamente, de parcă ar fi fost nişte măgari proaspăt 
achiziţionaţi. Când veni rândul Aryei, Jupâneasa Amabel 
cloncăni dezaprobator la vederea picioarelor sale, în timp 
ce Jupâneasa Harra îi pipăi bătăturile de pe degete, 
dobândite în lungile ore de exerciţii cu Acul. 

— Le-a făcut frecând untul, pun pariu, zise ea. Eşti 
vreo progenitură de fermier, nu-i aşa? Ei, nu contează, fata 
mea, ai şansa să ajungi mai sus în lumea aceasta dacă 
munceşti din greu. Dacă nu-ţi vei da silinţa, vei fi bătută. 
Şi cum îţi zice? 

Arya nu îndrăznea să-şi spună adevăratul nume, dar 
nici Arry nu era bun, căci era un nume de băiat şi puteau 
vedea că nu era băiat. 


445 


— Nevăstuică, zise ea, rostind primul nume de fată 
care îi veni în minte. Lommy îmi zicea Nevăstuică. 

— Îmi dau seama de ce, pufni Jupâneasa Amabel. Părul 
ăla ca de sperietoare, care mai e şi cuib pentru păduchi, 
pe deasupra. Îl vom tăia şi pe urmă treci la bucătărie. 

— Aş prefera să îngrijesc caii. Aryei îi plăceau caii şi 
poate, fiind în grajduri, ar fi putut să fure unul şi să 
evadeze. 

Stăpâna Harra o pocni atât de tare încât buza umflată i 
se sparse din nou. 

— Şi ţine-ţi gura, altfel o s-o capeţi şi mai rău. Nu ţi-a 
cerut nimeni părerea. 

Sângele din gură avea un gust sărat, de metal. Arya 
plecă privirea fără să spună nimic. Dacă aş avea încă Acul, 
n-ar îndrăzni să mă lovească, gândi ea posomorâtă. 

— Lordul Tywin şi cavalerii lui au grăjdari şi slujitori 
care să se îngrijească de caii lor, n-au nevoie de una ca 
tine, zise Jupâneasa Amabel. Bucătăriile sunt curate şi 
îngrijite, iar acolo e mereu un foc cald, lângă care poţi 
dormi, şi mâncare din belşug. Poate te-ai fi descurcat 
acolo, dar văd că nu eşti fată isteaţă. Harra, cred că 
trebuie să i-o dăm lui Weese. 

— Dacă crezi tu, Amabel. 

Îi dădură o haină de lână aspră, cenuşie, şi o pereche 
de pantofi care nu-i erau buni şi o trimiseră de acolo. 

Weese era un slujbaş de rând al Turnului Plângător, un 
om îndesat, cu un buboi de nas cărnos şi un cuib de 
furuncule roşii, inflamate, într-un colţ al buzelor sale 
cărnoase. Arya era printre cei şase prizonieri trimişi la el. 
Îi privi de sus până jos cu ochi sfredelitori. 

— Lannisterii sunt generoşi cu cei care îi slujesc bine, 
o onoare pe care nimeni de teapa voastră nu o merită, dar 
în vreme de război omul se descurcă doar cu ce are la 
îndemână. Munciţi cu râvnă şi vedeţi-vă de treabă, şi s-ar 
putea ca într-o zi să vă ridicaţi la fel de sus ca mine. Dar, 
dacă vă gândiţi să vă bazaţi pe bunătatea stăpânului, la 
mine veţi ajunge după ce pleacă el. Păşea ţanţoş dintr-o 
parte în alta, în faţa lor, spunându-le cum nu trebuie să se 

446 


uite niciodată în ochii celor de obârşie nobilă, să nu 
vorbească neîntrebaţi, nici să nu stea în calea stăpânului. 
Nasul meu nu mă înşală niciodată, se făli el. Simt mirosul 
sfidării, simt mirosul mândriei, simt mirosul nesupunerii. 
Dacă simt izul unei asemenea duhori, veţi da socoteală. 
Când vă adulmec, nu vreau să simt altceva decât mirosul 
fricii. 


447 


DAENERYS 


Pe zidurile Qarthului, oamenii băteau gongul vestind 
sosirea ei, în timp ce alţii suflau în cornuri ciudate, care le 
înconjurau trupurile ca nişte şerpi mari de bronz. O 
coloană de oameni călare pe cămile ieşi din oraş pentru a-i 
fi gardă de onoare. Călăreţii purtau armuri cu solzi de 
aramă, coifuri cu cioc împodobite cu colţi de aramă şi cu 
pene lungi, negre, mătăsoase, stând înălţaţi în şeile 
încrustate cu granate şi rubine. Cămilele erau acoperite cu 
pături, în sute de culori diferite. 

— Qarth e cel mai mare oraş care a existat sau va 
exista vreodată, îi spusese Pyat Pree mai demult, pe când 
se aflau printre oasele din Vaes Tolorro. Este centrul lumii, 
poarta dintre nord şi sud, puntea dintre est şi vest, vechi 
de când lumea şi atât de măreț, încât Saathos cel Înţelept 
şi-a scos ochii după ce l-a privit pentru prima oară, ştiind 
că tot ceea ce urma să vadă de atunci înainte i se va părea, 
prin comparaţie, sordid. 

Dany considera cuvintele vrăjitorului cam exagerate, 
dar splendoarea marelui oraş era de netăgăduit. Trei 
ziduri groase, sculptate cu măiestrie, înconjurau Qarthul. 
Zidul exterior era din gresie roşie, înalt de treizeci de 
picioare şi decorat cu animale: şerpi târându-se, ulii 
zburând, peşti înotând, intercalaţi cu lupi din pustiul roşu, 
cu cai suri şi elefanţi monstruoşi. Peretele din mijloc, înalt 
de douăzeci de picioare, era din granit gri, acoperit de 
scene de război: săbii încăierate, scuturi şi sulițe, săgeți în 
zbor, eroi în luptă, copii măcelăriți şi ruguri aprinse. Zidul 
interior era de cincisprezece picioare înălţime, din 
marmură neagră, cu sculpturi care o făcură pe Dany să 
roşească până ce şi-a spus că e o proastă. Nu era fecioară; 
dacă se putea uita la scenele de măcel de pe zidul cenușiu, 


448 


de ce ar trebui să-şi îndepărteze privirile de la imaginile 
unor bărbaţi şi femei care-şi ofereau unul altuia plăcere? 

Porţile exterioare erau bandate cu aramă, cele din 
mijloc cu fier, iar cele din interior erau ţintuite cu ochi de 
aur. Toate se deschiseră la apropierea lui Dany. In vreme 
ce intra călare în oraş, pe calul ei argintiu, copii mici se 
repeziră să presare flori în calea ei. Purtau sandale aurii şi 
erau pictaţi în culori vii, fără nimic altceva pe ei. 

Toate culorile care lipseau de la Vaes Tolorro îşi 
găsiseră drumul către Qarth; clădirile se îngrămădeau în 
jurul ei, fantastice ca un vis febril, în nuanţe de 
trandafiriu, violet şi ocru. Trecu pe sub un arc de bronz, 
construit în forma unor şerpi care se împerecheau, cu 
solzi, fulgi delicaţi de jad, obsidian şi lapis lazuli. Turnuri 
înguste se ridicau mai înalte decât văzuse Dany vreodată, 
iar fântâni îngrijite construite în forme de grifoni, de 
dragoni şi de manticore umpleau fiecare piaţă. 

Qartheenii stăteau pe marginea străzilor şi priveau din 
balcoanele lor delicate care păreau prea fragile ca să le 
suporte greutatea. Erau oameni înalţi, palizi, îmbrăcaţi în 
pânză, satin şi blănuri de tigru, fiecare fiind un lord sau o 
doamnă în ochii lui Dany. Femeile purtau rochii care lăsau 
un sân dezgolit, în timp ce bărbaţii preferau cămăşi de 
mătase cu şiraguri de mărgăritare. Trecând pe lângă ei, cu 
haina-i din piele de leu şi cu Drogon, dragonul negru, pe 
un umăr, Dany se simţea jerpelită şi barbară. Oamenii ei îi 
numeau pe Qartheeni „Oameni de Lapte”, pentru că erau 
palizi, iar Khal Drogo visase la ziua când va putea pustii 
marile oraşe din est. Privi la călăreţii ei de sânge, cu ochii 
negri, migdalaţi, care nu lăsau să li se ghicească 
gândurile. Oare ei nu văd altceva decât prada? se întrebă 
ea. Cât de sălbatici trebuie să le părem acestor Qartheeni! 

Pyat Pree conducea micul ei khalasar spre centrul unei 
arcade imense, unde se înălţau, pe coloane de marmură 
verde şi albă, eroii străvechi ai oraşului, de trei ori mai 
înalţi decât statura unui om. Trecură printr-un bazar aflat 
într-o clădire cavernoasă, al cărei tavan din şipci găzduia o 
mie de păsări viu colorate. Pe zidurile terasate, deasupra 


449 


prăvăliilor, înfloreau arbori şi flori, în timp ce dedesubt, 
parcă tot ceea ce zeii aşezaseră în această lume era de 
vânzare. 

Armăsarul ei se retrase sperios când prinţul negustor 
Xaro Xhoan Daxos se îndreptă către ea; caii nu suportau 
apropierea cămilelor, descoperise Dany. 

— Dacă vezi aici ceva ce ţi-ai dori, o, prea frumoasă 
femeie între femei, trebuie doar să spui şi va fi al tău, îi 
strigă Xaro de pe şaua sa împodobită cu coarne. 

— Qarth însuşi este al ei, nu are nevoie de fleacuri, 
vorbi cu glas cântat Pyat Pree, omul cu buze albastre, din 
cealaltă parte. Va fi aşa cum am promis, Khaleesi. Vino cu 
mine la Casa Celor Nemuritori şi vei bea din adevăr şi din 
înţelepciune. 

— De ce ar avea nevoie de Palatul tău de Pulbere, când 
eu îi pot da lumina soarelui, apă dulce şi mătăsuri în care 
să doarmă? îi zise Xaro vrăjitorului. Cei Treisprezece vor 
aşeza o coroană de jad negru şi opale de foc pe frumosul ei 
cap. 

— Singurul palat pe care îl doresc este castelul roşu de 
la Debarcaderul Regelui, nobile Pyat. Dany era 
circumspectă în privinţa vrăjitorului, maegi Mirri Maz 
Duur o prevenise asupra celor care se jucau de-a 
vrăjitoria. Şi dacă mai marele Qarthului vrea să-mi facă 
daruri, să-mi dea corăbii şi săbii, ca să-mi redobândesc 
ceea ce-mi aparţine de drept. 

Colţurile buzelor albastre ale lui Pyat se ridicară, într- 
un zâmbet grațios. 

— Va fi aşa cum porunceşti, Khaleesi. Se îndepărtă, 
legănându-se odată cu mişcarea cămilei, cu veşmintele 
lungi, împodobite cu mărgăritare, fluturând în urma lui. 

— Tânăra regină e înţeleaptă, în ciuda anilor săi, îi 
şopti Xaro Xhoan Daxos de pe şaua înaltă. În Qarth există 
o zicală: Casa unui vrăjitor e construită pe oase şi pe 
minciuni. 

— Atunci de ce coboară oamenii glasul când vorbesc 
despre vrăjitorii din Qarth? Puterea şi înţelepciunea lor e 
venerată în tot estul. 


450 


— Cândva au fost puternici, fu de acord Xaro, dar acum 
sunt ridicoli, ca acei bătrâni soldaţi lipsiţi de vlagă, care se 
fălesc cu vitejia lor multă vreme după ce puterea şi 
priceperea i-au părăsit. Işi citesc sulurile sfărâmate, beau 
umbra-înserării până ce li se albăstresc buzele şi fac aluzii 
la puteri de temut, dar, în comparaţie cu cei de dinaintea 
lor, sunt nişte păstăi goale. Darurile lui Pyat Pree se vor 
transforma în praf în mâinile tale, te previn. 

Dădu bice cămilei şi se îndepărtă. 

— Cioara cheamă corbul înapoi, murmură Ser Jorah în 
Limba Comună din Westeros. Cavalerul exilului mergea 
călare în dreapta ei, ca întotdeauna. Pentru intrarea lor în 
Qarth, lăsase deoparte veşmintele Dothraki şi îşi puse din 
nou platoşa, zalele şi straiele de lână ale Celor Şapte 
Regate îndepărtate. Ai face bine să-i eviţi pe amândoi, 
Înălţimea Ta. 

— Acei bărbaţi mă vor ajuta să-mi capăt coroana, 
răspunse ea. Xaro are o avere uriaşă, iar Pyat Pree... 

— ...Se preface că are putere, o completă fulgerător 
cavalerul. Pe tunica sa verde-închis, ursul Casei Mormont 
stătea pe labele din spate, negru şi fioros. Jorah nu arăta 
mai puţin feroce în timp ce scruta încruntat mulţimea care 
umplea bazarul. N-aş zăbovi mult aici, regina mea. Imi 
displace chiar şi mirosul acestui loc. 

Dany zâmbi. 

— Poate că simţi miros de cămile. Qartheeni au un 
miros destul de dulce pentru nasul meu. 

— Mirosurile dulci sunt uneori folosite pentru a le 
acoperi pe cele infecte. 

Marele meu urs, gândi Dany. Sunt regina lui, dar voi fi 
mereu şi puiul lui, şi mă va păzi întotdeauna. O făcea să se 
simtă în siguranţă, dar în acelaşi timp o întrista. Şi-ar fi 
dorit să-l iubească mai mult decât îl iubea. 

Xaro Xhoan Daxos îi oferise lui Dany ospitalitatea casei 
sale pe timpul cât se va afla în oraş. Se aşteptase la ceva 
măreț, dar nu se aşteptase la un palat mai mare decât 
multe târguri la un loc. Palatul lui Magister Illyrio pare 
cabana unui porcar pe lângă acesta, gândi ea. Xaro jurase 

451 


că locuinţa lui îi putea găzdui confortabil pe toţi oamenii 
ei, cu tot cu cai; într-adevăr, îi înghiţea. Îi fusese 
repartizată o aripă întreagă. Urma să aibă propriile 
grădini, un bazin din marmură, un turn de observaţie şi 
labirintul vrăjitorului. Sclavii se vor ocupa de toate nevoile 
ei. În camerele ei, podelele erau din marmură verde, 
pereţii erau acoperiţi cu draperii colorate din mătase care 
sclipeau la fiecare pală de vânt. 

— Eşti prea generos, îi spuse lui Xaro Xhoan Daxos. 

— Pentru Mama Dragonilor niciun dar nu este prea 
mare. Xaro era un om elegant, cu capul pleşuv şi un nas 
mare ca un cioc, acoperit cu opal, rubine şi cu solzi de jad. 
Mâine, te vei ospăta cu păun şi limbă de ciocârlie şi vei 
asculta o muzică demnă de cea mai frumoasă dintre femei. 
Cei Treisprezece vor veni să-ţi aducă omagii, şi toţi mai 
marii Qarthului. 

Toţi mai marii Qarthului vor veni să-mi vadă dragonii, 
gândi Dany, dar îi mulţumi lui Xaro pentru amabilitate 
înainte de a se despărţi de el. Pyat Pree plecă şi el, pro- 
miţând să le ceară Celor Nemuritori o audienţă. 

— O onoare rară, ca ninsorile de vară. 

Înainte de a pleca, îi sărută picioarele goale cu buzele 
sale albăstrii şi o obligă să accepte un dar, un vas cu o 
pomadă care, jura el, îi va permite să vadă spiritele aeru- 
lui. Ultimul dintre vizitatori care plecă fu Quaithe, 
prezicătoarea. De la ea, Dany primi doar un avertisment: 

— Păzeşte-te, spuse femeia cu masca roşie, lăcuită. 

— De cine? 

— De toţi. Vor veni zi şi noapte să vadă minunea care s- 
a născut din nou în lume, şi când vor vedea, vor râvni. Căci 
dragonii sunt foc întrupat, iar focul este putere. 

Când plecă şi Quaithe, Ser Jorah zise: 

— Adevăr grăieşte, regina mea.... deşi nici ea nu-mi 
place mai mult decât ceilalţi. 

— Nu o înţeleg. 

Pyat şi Xaro o copleşiseră cu promisiuni din clipa în 
care i-au zărit dragonii, declarându-se slujitorii ei devotați 
în toate, dar de la Quaithe se alesese doar cu un cuvânt 


452 


criptic. Şi o tulbura faptul că nu văzuse niciodată chipul 
femeii. Aminteşte-ţi de Mirri Maz Duur, îşi spuse. 
Aminteşte-ţi trădarea. Apoi se adresă călăreţilor ei de 
sânge: 

— Vom continua să avem propria noastră pază cât timp 
vom sta aici. Vedeţi ca nimeni să nu intre în aripa aceasta 
a castelului fără permisiunea mea şi aveţi grijă ca dragonii 
să fie bine păziţi. 

— Aşa vom face, Khaleesi, răspunse Aggo. 

— Am văzut doar acele părţi ale Qarthului pe care Pyat 
Pree a vrut să le vedem, continuă ea. Rakharo, du-te şi vezi 
restul şi spune-mi ce ai descoperit. Ia cu tine bărbaţi de 
nădejde - şi femei, ca să meargă în locurile unde bărbaţii 
nu au acces. 

— Cum spui, aşa voi face, sânge din sângele meu, zise 
Rakharo. 

— Ser Jorah, caută docurile şi vezi ce fel de corăbii 
sunt ancorate. A trecut o jumătate de an de când am auzit 
ultima dată veşti de la Cele Şapte Regate. Poate că zeii au 
trimis aici vreun căpitan vrednic din Westeros, cu o 
corabie care să ne ducă acasă. 

Cavalerul se încruntă. 

— Asta nu ar fi politicos. Uzurpatorul te-ar ucide, e 
limpede ca lumina zilei. Mormont îşi agăţă degetele de 
cingătoare. Locul meu e aici, lângă tine. 

— Mă poate păzi şi Jhogo. Tu cunoşti mai multe limbi 
decât oricare dintre călăreţii de sânge, iar clanul Dothraki 
nu are încredere în mare şi în cei care navighează. Doar tu 
poţi să îndeplineşti această misiune. Du-te printre corăbii 
şi vorbeşte cu echipajele, află de unde sunt şi încotro se 
îndreaptă, şi ce fel de oameni le conduc. 

Fără tragere de inimă, exilatul încuviinţă. 

— Cum spui, regina mea. 

După ce plecară toţi, slujitoarele o dezbrăcară de 
veşmintele murdare pe care le purta, iar Dany merse în 
vârful degetelor spre locul unde se afla bazinul de 
marmură, plin cu peşti aurii care începură, curioşi, să-i 
ciugulească pielea, gâdilând-o. Îi făcea bine să închidă 

453 


ochii şi să plutească, ştiind că putea să se odihnească după 
pofta inimii. Se întreba dacă Fortăreaţa lui Aegon avea un 
asemenea bazin şi grădini înmiresmate, pline de lavandă şi 
de mentă. Trebuie să aibă, cu siguranță. Viserys a spus 
întotdeauna că Cele Şapte Regate sunt mai frumoase decât 
orice alt loc de pe pământ. 

Gândul la casa ei o nelinişti. Dacă iubitul ei soţ ar fi 
fost în viaţă, şi-ar fi condus khalassarul peste apele 
otrăvite şi ar fi măturat din cale duşmanii, dar puterea lui 
părăsise această lume. Călăreţii ei de sânge rămăseseră 
devotați pe viaţă şi pricepuţi în luptă, dar în felul lor. 
Dothrakii jefuiau oraşe şi prădau regate, nu le conduceau. 
Dany nu dorea să transforme Debarcaderul Regelui în 
ruine înnegrite, bântuite de fantome. Se scăldase destul în 
lacrimi. Vreau să am un regat frumos, să-l umplu de 
bărbaţi voinici, fecioare drăgălaşe şi copii veseli. Vreau ca 
oamenii mei să zâmbească atunci când mă văd trecând, 
aşa cum spunea Viserys că zâmbeau când il vedeau pe 
tatăl meu. 

Dar înainte de a putea face asta, trebuia să cucerească. 

Uzurpatorul te va ucide, e limpede ca lumina zilei, 
spusese Mormont. Robert îl omorâse pe bravul ei frate 
Rhaegar, şi unul dintre sclavii săi trecuse marea Dothraki 
să o otrăvească pe ea şi pe fiul ei nenăscut. Se spunea că 
Robert Baratheon era puternic ca un taur şi neînfricat în 
luptă, un om care nu iubea nimic mai presus decât 
războiul. Şi alături de el erau marii lorzi pe care fratele ei 
îi numise câinii Uzurpatorului: Eddard Stark, cu ochii săi 
reci şi cu inima îngheţată, şi Lannisterii aurii, tată şi fiu, 
atât de bogaţi, de puternici şi de perfizi. 

Cum putea spera să răstoarne asemenea oameni? Când 
Khal Drogo era în viaţă, oamenii tremurau şi îi făceau 
daruri ca să-i potolească mânia. Dacă nu, le lua oraşele, 
bogăţiile, nevestele şi tot. Dar khalassarul lui fusese 
imens, în timp ce al ei era slab. Oamenii ei o urmaseră 
peste deşertul roşu, când îşi urmărise cometa, şi o vor 
urma şi peste apa otrăvită, dar nu era îndeajuns. S-ar 
putea ca nici dragonii să nu fie suficienţi. Viserys crezuse 


454 


că regatul se va ridica pentru regele său de drept.... dar 
Viserys fusese un nebun, iar nebunii cred în lucruri 
nebuneşti. 

Indoielile o făceau să tremure. Dintr-odată, apa i se 
păru rece, iar micii peşti care îi ciuguleau pielea 
deveniseră sâcâitori. Dany se ridică şi ieşi din bazin. 

— Irri, strigă ea. Jhiqui! 

În timp ce slujnicele o ştergeau şi o înveşmântau într-o 
rochie de mătase nisipie, gândurile ei se îndreptară către 
cei trei care o căutaseră în Oraşul Oaselor. Steaua 
Insângerată m-a condus la Qarth cu un scop. Aici voi găsi 
ceea ce Îmi trebuie, dacă am puterea să iau ceea ce mi se 
oferă şi înţelepciunea să mă feresc de curse şi capcane. 
Dacă zeii doresc ca eu să înving, se vor îngriji de asta, îmi 
vor trimite un semn, iar dacă nu... dacă nu... 

Era aproape seară şi Dany îşi hrănea dragonii când Irri 
păşi înăuntru, printre draperiile de mătase, ca să-i spună 
că Ser Jorah s-a întors de la docuri... şi nu era singur. 

— Trimite-l înăuntru cu cine o fi cel pe care l-a adus, 
zise ea curioasă. 

Când intrară, Dany era aşezată pe un maldăr de perne, 
cu dragonii de jur-împrejur. Omul pe care-l adusese purta 
o mantie din pene verzi şi galbene şi avea pielea neagră ca 
antracitul lustruit. 

— Înălţimea Ta, spuse cavalerul, ţi-l aduc pe Quhuru 
Mo, căpitan al Vântului Cafeniu, din Oraşul Copacilor 
Înalţi. 

Negrul îngenunche. 

— Sunt profund onorat, regina mea, zise el, dar nu în 
limba Insulelor Verii, pe care Dany nu o cunoştea, ci în 
Valyriana dulce a Celor Nouă Oraşe Libere. 

— Onoarea e de partea mea, Quhuru Mo, răspunse 
Dany în aceeaşi limbă. Ai venit din Insulele Verii? 

— Aşa este, Înălţimea Ta, dar, cu mai puţin de jumătate 
de an în urmă, am poposit în Oraşul Vechi. De acolo îţi 
aduc un dar minunat. 

— Un dar? 


455 


— O veste, Mamă neînfricată a Dragonilor. Îţi spun că 
Robert Baratheon e mort. 

Dincolo de ziduri, peste Qarth, se lăsa înserarea, dar în 
inima lui Dany răsărise un soare. 

— Mort? repetă ea. În poala lui Dany, Drogon sâsâi şi 
în faţa ei se ridică un fum palid, ca un văl. Eşti sigur? 
Uzurpatorul e mort? 

— Aşa se spune în Oraşul Vechi, în Dorne şi în Lys şi în 
toate celelalte porturi prin care am trecut. 

Mi-a trimis vin otrăvit, dar eu sunt în viaţă, iar el este 
mort. 

— Cum a murit? Pe umăr, palidul Viserion îşi fâlfâi 
aripile de culoarea untului, agitând aerul. 

— Sfâşiat de un mistreţ fioros, în timp ce vâna în 
pădurea sa regală, sau cel puţin aşa am auzit în Oraşul 
Vechi. Alţii spun că regina lui l-a trădat, sau fratele său, 
sau Lordul Stark, care era Mâna Regelui. Totuşi, poveştile 
se potrivesc într-o privinţă: Regele Robert e mort şi 
îngropat. 

Dany nu văzuse niciodată chipul Uzurpatorului, dar 
rareori trecea o zi fără să se gândească la el. Umbra lui 
uriaşă se aşezase asupra ei din ceasul în care s-a născut, 
de când a ieşit la lumină, în mijlocul sângelui şi al furtunii, 
într-o lume în care nu mai avea loc. lar acum acest străin 
de abanos alungase umbra aceea. 

— Băiatul stă acum pe Tronul de Fier, spuse Ser Jorah. 

— Regele Joffrey domneşte, îl aprobă Quhuru Mo, dar 
Lannisterii conduc. Fraţii lui Robert au părăsit 
Debarcaderul Regelui. Umblă vorba că au de gând să 
revendice coroana. lar Mâna Regelui a căzut, Lordul 
Stark, care a fost prietenul Regelui Robert. A fost arestat 
pentru trădare. 

— Ned Stark trădător? mârâi Ser Jorah. Nu prea se 
nimereşte. Vara Lungă va reveni înainte ca cineva să-i 
mânjească preţioasa onoare. 

— Ce onoare putea să aibă? zise Dany. Şi-a trădat 
adevăratul rege, la fel ca şi aceşti Lannisteri. li făcea 
plăcere să audă cum câinii Uzurpatorului se luptau între 


456 


ei, deşi nu era surprinsă. Se întâmplase acelaşi lucru când 
a murit Drogo al ei şi marele său khalasar s-a sfâşiat în 
bucăţi. E mort şi fratele meu, Viserys, care a fost 
adevăratul rege, îi spuse celui venit din Insula Verii. Khal 
Drogo, nobilul meu soţ, l-a ucis cu o coroană de aur topit. 

Fratele ei ar fi fost oare mai înţelept dacă ar fi ştiut că 
răzbunarea pentru care se rugase îi era atât de la- 
ndemână? 

— Atunci îţi împărtăşesc durerea, Mamă a Dragonilor, 
şi plâng pentru însângeratul Westeros, văduvit de regele 
său de drept. 

Sub degetele blânde ale lui Dany, Rhaegal cel verde îl 
privi pe străin cu ochi de aur topit. Când deschise gura, 
dinţii îi străluciră ca nişte ace negre. 

— Când se întoarce corabia ta la Westeros, căpitane? 

— Mă tem că nu mai devreme de un an sau chiar mai 
mult. De aici, Vântul Cafeniu se îndreaptă către est, să 
facă negoţ în jurul Mării de Jad. 

— Înţeleg, zise Dany dezamăgită. Atunci îţi doresc vânt 
bun şi bun negoţ. Mi-ai adus un dar de preţ. 

— Am fost răsplătit din belşug, mare regină. 

Ea rămase nedumerită: 

— Cum aşa? 

Ochii omului străluciră. 

— Am văzut dragonii. 

Dany râse. 

— Şi îi vei vedea şi mai mult într-o bună zi, sper. Vino 
la mine, la Debarcaderul Regelui, când voi fi pe tronul 
tatălui meu, şi vei primi o mare răsplată. 

Bărbatul promise că aşa va face şi îi sărută uşor 
degetele, luându-şi rămas-bun. Jhiqui îl conduse afară, în 
timp ce Ser Jorah Mormont rămase pe loc. 

— Khaleesi, zise cavalerul când rămaseră singuri. Eu 
nu aş vorbi atât de deschis despre planurile mele dacă aş fi 
în locul tău. Acum omul ăsta va răspândi povestea peste 
tot unde se va duce. 

— Foarte bine, răspunse ea. Lasă să ştie întreaga lume 
care îmi e scopul. Uzurpatorul e mort, ce contează? 

457 


— Nu toate poveştile marinarilor sunt adevărate, o 
avertiză Ser Jorah şi, chiar dacă Robert ar fi într-adevăr 
mort, în locul lui domneşte fiul său. Asta nu schimbă nimic, 
sincer. 

— Asta schimbă totul. Dany se ridică brusc. Ţipând, 
dragonii se descolăciră şi îşi întinseră aripile. Drogon fâlfăi 
şi se agăţă cu ghearele de arcadă. Ceilalţi traversară cu 
repeziciune podeaua, cu vârfurile aripilor frecându-se de 
marmură. Mai demult, Cele Şapte Regate erau asemenea 
khalasarului pe care l-a avut Drogo al meu, o sută de mii 
erau ca unul sub comanda lui. Acum zboară în bucăţi, la fel 
cum s-a întâmplat cu khalasarul meu după ce khal al meu 
a murit. 

— Înalţii lorzi s-au luptat dintotdeauna. Spune-mi cine 
a câştigat şi am să-ţi spun ce înseamnă. Khaleesi, Cele 
Şapte Regate nu vor cădea în mâinile tale ca tot atâtea 
piersici coapte. Vei avea nevoie de o flotă, de aur, de 
armate, de alianţe... i 

— Ştiu toate astea. li luă mâna într-a ei şi îl privi în 
ochii negri, bănuitori. Uneori mă priveşte ca pe un copil pe 
care trebuie să-l apere, iar uneori ca pe o femeie cu care 
ar vrea să se culce, dar oare mă vede vreodată cu adevărat 
ca pe regina lui? Nu mai sunt fetiţa speriată pe care ai 
întâlnit-o în Pentos. Număr doar cincisprezece zile 
aniversare, e adevărat, dar sunt la fel de bătrână ca babele 
din dosh khaleen şi la fel de tânără ca dragonii mei. Jorah, 
am născut un copil, am ars un khal şi am traversat pustiul 
roşu şi Marea Dothraki. Sângele meu este sângele 
dragonilor. 

— La fel a fost şi sângele fratelui tău, răspunse el cu 
încăpățânare. 

— Eu nu sunt Viserys. 

— Nu, recunoscu el. Ai mai mult din Rhaegar, cred, dar 
chiar şi Rhaegar a fost ucis. Robert a dovedit asta la 
Trident, cu un simplu ciocan de război. Chiar şi dragonii 
pot muri. 

— Dragonii mor. Se ridică pe vârfuri pentru a-l săruta 
uşor pe obrazul nebărbierit. Dar mor şi ucigaşii dragonilor. 


458 


BRAN 


Meera se mişca prudentă în cerc, cu năvodul 
bălăbănindu-i-se în mâna stângă şi cu tridentul în dreapta. 
Vară o urmărea cu ochii lui aurii, răsucindu-se, cu coada 
încordată şi ridicată. Pândind, pândind... 

— Păzea! strigă fata, iar tridentul ţâşni. 

Lupul trecu pe nesimţite în stânga şi sări, înainte ca ea 
să apuce să scoată tridentul. Meera aruncă năvodul, iar 
ochiurile lui încâlcite se desfăcură în faţa ei. Săritura 
lupului îl aruncă pe Bran în plasă. O trase după el, în timp 
ce o lovea pe Meera în piept şi o izbea peste spate. Suliţa 
fetei zbură, răsucindu-se. larba umedă îi amortiza căderea, 
dar se prăbuşi cu un oftat. Lupul se ghemui deasupra ei. 

Bran strigă: 

— Ai pierdut. 

— A câştigat, spuse fratele ei, Jojen. Vară e prins în 
capcană. 

Avea dreptate, vedea şi Bran. Mârâind şi trăgând de 
năvod, încercând să se elibereze, Vară nu făcea decât să 
se încâlcească mai tare. Nici nu putea să treacă prin 
năvod, muşcându-l. 

— Lasă-l să iasă. 

Râzând, fata Reed cuprinse lupul în braţe şi se 
rostogoli cu el. Vară scoase un scâncet jalnic, lovind cu 
picioarele corzile care i le ţineau legate. Meera 
îngenunche, desfăcu o legătură, trase de un colţ, smuci cu 
îndemânare ici şi colo, şi dintr-odată lupul fu liber. 

— Vară, la mine! Bran îşi desfăcu braţele. Pază! spuse 
el, cu o clipă înainte ca lupul să se arunce asupra lui. Se 
agăţă cu toată puterea, în timp ce lupul îl târa prin iarbă. 
Se luptară, se rostogoliră şi se agăţară unul de altul, unul 
mârâind şi chelălăind, celălalt râzând. In cele din urmă, 
Bran se tolăni deasupra lupului plin de noroi. 


459 


— Lup cuminte, gâfâi el. Vară îl linse pe ureche. 

Meera clătină din cap. 

— Nu se înfurie niciodată? 

— Cu mine, nu. Bran îl înhăţă de urechi şi Vară îl apucă 
fioros cu dinţii, dar totul era doar o joacă. Uneori mă trage 
de haine, dar nu a ajuns niciodată până la sânge. 

— Sângele tău, vrei să spui. Dacă ar fi trecut prin 
năvodul meu... 

— Nu ţi-ar fi făcut niciun rău. Ştie că îmi placi. 

Toţi ceilalţi lorzi şi cavaleri plecaseră cu o zi sau două 
în urmă la sărbătoarea recoltei, dar fraţii Reed 
rămăseseră, devenind tovarăşii constanţi ai lui Bran. Jojen 
era atât de grav, încât Bătrâna Nan îl numea „Bunicuţul”, 
dar Meera îi amintea lui Bran de sora lui, Arya. Nu se 
ferea să se murdărească, alerga, se lupta şi trăgea cu 
sulița ca un băiat. Totuşi, era mai mare decât Arya. Avea 
aproape şaisprezece ani, era femeie în toată puterea. 
Amândoi fraţii Reed erau mai mari decât Bran, şi chiar 
dacă cea de-a noua zi de naştere a lui venise şi trecuse în 
sfârşit, nu-l tratau niciodată ca pe un copil. 

— Mi-aş dori să fiţi voi străjerii noştri, în locul 
Walderilor. Începu să se târască spre cel mai apropiat 
copac. Mersul lui târâş, zvârcolit, era o privelişte 
dizgraţioasă, dar când Meera se apropie să-l ridice, Bran 
spuse: Nu, nu mă ajuta. Se rostogoli greoi, se împinse şi se 
răsuci înapoi, folosindu-şi forţa braţelor, până ce ajunse să 
stea sprijinit de trunchiul unui frasin uriaş. Vezi, ţi-am 
spus eu. Vară se întinse, cu capul în poala lui Bran. N-am 
mai cunoscut până acum pe nimeni care să se lupte cu 
năvodul, îi spuse Meerei, scărpinând lupul după urechi. 
Maestrul tău de arme te-a învăţat să lupţi cu năvodul? 

— Tata m-a învăţat. La Greywater nu avem cavaleri. 
Nici maeştri de arme şi niciun maester. 

— Cine se ocupă de corbi? 

Fata zâmbi. 

— Corbii nu pot găsi Rondul Greywater, după cum nici 
duşmanii noştri nu pot. 

— De ce nu? 

460 


— Pentru că se mişcă, îi răspunse. 

Bran nu mai auzise niciodată despre un castel 
mişcător. O privi cu îndoială, dar nu-şi putea da seama 
dacă îl tachina sau nu. 

— Aş vrea să îl pot vedea. Crezi că nobilul tău tată m-ar 
lăsa să vin în vizită când războiul se va sfârşi? 

— Vei fi primit cu mare bucurie, prinţul meu. Atunci 
sau acum. 

— Acum? Bran îşi petrecuse toată viaţa la Winterfell. 
Ardea de dorinţa de a vedea locuri îndepărtate. Aş putea 
să-l întreb pe Ser Rodrik când se întoarce. 

Bătrânul cavaler era plecat la est, încercând să facă 
ordine acolo. Bastardul lui Roose Bolton provocase toate 
necazurile, punând mâna pe Lady Hormwood la 
întoarcerea ei de la sărbătoarea recoltei, căsătorindu-se cu 
ea chiar în noaptea aceea, deşi era destul de tânăr ca să-i 
fie fiu. Pe urmă, Lordul Manderly i-a luat castelul. Ca să 
apere proprietăţile familiei Hornwood de clanul Bolton, 
scrisese el, dar Ser Rodrik se înfuriase pe el aproape la fel 
de tare ca şi pe bastardul lui Bolton. 

— Ser Rodrik s-ar putea să mă lase să mă duc. Maester 
Luwin nu m-ar lăsa niciodată. 

Aşezat cu picioarele încrucişate sub copacul inimii, 
Jojen Reed îl privi grav: 

— Ar fi bine dacă ai pleca de la Winterfell, Bran. 

— Serios? 

— Da. Şi cu cât mai repede, cu atât mai bine. 

— Fratele meu are viziunea verde, zise Meera. Visează 
lucruri care nu s-au întâmplat, dar uneori se adeveresc. 

— Nu există uneori, Meera. Privirile li se întâlniră, el 
trist, ea sfidătoare. 

— Spune-mi ce se va întâmpla, zise Bran. 

— O să-ţi spun, răspunse Jojen, dacă-mi spui şi tu 
despre visele tale. 

Pădurea zeilor se cufundă în tăcere. Bran auzea 
frunzele foşnind şi, de departe, bălăceala lui Hodor în 
iazurile fierbinţi. Se gândi la omul de aur şi la cioara cu 


461 


trei ochi, îşi aminti oasele trosnindu-i între fălci şi gustul 
de aramă al sângelui. 

— Eu nu visez. Maester Luwin îmi dă prafuri de dormit. 

— Îţi sunt de folos? 

— Uneori. 

Meera spuse: 

— Întreg Winterfellul ştie că te trezeşti noaptea urlând 
şi năduşind, Bran. Şi femeile vorbesc despre asta. Şi 
paznicii, în camera lor. 

— Spune-ne ce te sperie atât de tare, zise Jojen. 

— Nu vreau. Oricum, sunt doar vise. Maester Luwin 
spune că visele pot să însemne ceva sau nimic. 

— Fratele meu visează ca toţi băieţii, şi visele acelea 
pot să nu însemne nimic, zise Meera, dar visele verzi sunt 
altfel. 

Ochii lui Jojen aveau culoarea ierbii şi uneori, când se 
uita la tine, vedea parcă altceva. Ca acum. 

— Am visat un lup înaripat, legat de pământ cu lanţuri 
gri de piatră, zise el. A fost un vis verde, aşa că am ştiut că 
e adevărat. O cioară încerca să ciugulească lanţurile, dar 
piatra era prea dură pentru ciocul ei şi nu putea decât să 
le ciobească. 

— Cioara avea trei ochi? 

Jojen încuviinţă. 

Lupul înălţă capul din poala lui Bran şi privi cu ochii 
săi aurii la băiatul mlaştinilor. 

— Când am fost mic, era să mor de febra apei cenuşii. 
Atunci a venit cioara la mine. 

— La mine a venit după ce am căzut, izbucni Bran. 
Dormeam de mult timp. Mi-a spus că trebuie să zbor sau 
să mor, iar eu m-am trezit, numai că eram rănit şi nu 
puteam să zbor. 

— Dacă vrei, poţi. Ridicându-şi năvodul, Meera scutură 
ultimele ochiuri încâlcite şi începu să îl aranjeze. 

— Tu eşti lupul înaripat, Bran, zise Jojen. La început n- 
am fost sigur, dar acum sunt. Cioara ne-a trimis aici ca să- 
ti sfărâmăm lanţurile. 

— Cioara e la Greywater? 

462 


— Nu, cioara este la nord. 

— La Zid? Bran îşi dorise dintotdeauna să vadă Zidul. 
Jon, fratele lui bastard, era acum acolo, omul Rondului de 
Noapte. 

— Dincolo de Zid. Meera Reed îşi atârnă năvodul la 
centură. Când Jojen i-a spus nobilului nostru tată ce a 
visat, ne-a trimis la Winterfell. 

— Cum pot sfărâma lanţurile, Jojen? întrebă Bran. 

— Deschide ochii. 

— Sunt deschişi. Nu vezi? 

— Doi sunt deschişi. Jojen arătă cu degetul: Unul, doi. 

— Dar am numai doi. 

— Ai trei. Cioara ne-a dat al treilea ochi, dar tu nu vrei 
să-l deschizi. Avea un fel de a vorbi încet, domol. Cu doi 
ochi îmi vezi chipul. Cu trei, îmi poţi vedea inima. Cu doi, 
poţi vedea stejarul de colo. Cu trei, ai putea vedea ghinda 
din care a crescut stejarul şi buturuga care va deveni într- 
o zi. Cu doi ochi, nu vezi mai departe de zidurile tale. Cu 
trei, ai putea privi la sud, până la Marea Verii, şi la nord, 
dincolo de Zid. 

Lupul se ridică în picioare. 

— Nu am nevoie să văd atât de departe. Bran zâmbi 
nervos. M-am săturat să vorbesc despre ciori. Haide să 
vorbim despre lupi. Sau despre leii-şopârle. Ai vânat 
vreodată unul, Meera? Aici nu avem. 

Meera îşi scoase tridentul din tufişuri. 

— Trăiesc în apă. În râuri domoale şi-n mlaştini 
adânci... 

Fratele ei o întrerupse: 

— Ai visat un leu-şopârlă? 

— Nu, răspunse Bran. Ţi-am spus că nu vreau... 

— Ai visat un lup? 

Îl înfuria. 

— Nu sunt obligat să-ţi spun despre visele mele. Sunt 
prinţul şi sunt un Stark de Winterfell. 

— Era Vară? 

— Tacă-ţi gura! 


463 


— În noaptea sărbătorii recoltei ai visat că erai Vară, în 
pădurea zeilor nu-i aşa? 

— Încetează! ţipă Bran. Vară alunecă lângă copacul 
inimii, dezvelindu-şi dinţii albi. 

Jojen Reed nu se sinchisi. 

— Când am atins lupul, te-am simţit pe tine în el. Aşa 
cum tu eşti în el acum. 

— Nu se poate. Eram în pat. Dormeam. 

— Erai în pădurea zeilor, acoperit de blană cenuşie. 

— A fost doar un vis urât... 

Jojen se ridică în picioare. 

— Te-am simţit. Te-am simţit căzând. Asta te sperie, 
prăbuşirea? 

Prăbuşirea, gândi Bran, şi omul de aur, fratele reginei, 
mă sperie şi el, dar mai cu seamă prăbuşirea. Totuşi, nu 
spuse asta. Cum ar fi putut? Nu fusese în stare să-i spună 
lui Ser Rodrik sau lui Maester Luwin, şi nu le putea spune 
nici fraţilor Reed. Dacă nu va vorbi despre asta, poate că 
va uita. Nu voia să-şi amintească. S-ar putea să nici nu fie 
o amintire adevărată. 

— Te prăbuşeşti în fiecare noapte, Bran? îl întrebă 
Jojen cu glas scăzut. 

Din gâtlejul lupului se ridică un mârâit hodorogit, şi nu 
era în joacă. Se apropie tiptil, numai coli şi ochi 
dogoritori. Meera păşi între lup şi fratele ei, cu tridentul în 
mână. 

— 'Ţine-l pe loc, Bran. 

— Jojen îl înfurie. 

Meera scutură năvodul. 

— E furia ta, Bran, zise fratele ei. Teama ta. 

— Nu-i adevărat. Eu nu sunt lup. Cu toate acestea, 
noaptea urlase împreună cu lupii şi gustase sânge, în 
visele sale cu lupi. 

— O parte din tine e Vară, şi o parte din Vară eşti tu. 
Ştii asta, Bran. 

Vară se  năpusti înainte, dar Meera îl blocă, 
împungându-l cu tridentul. Lupul se răsuci într-o parte, 


464 


umblând în cercuri, pândind. Meera se întoarse cu faţa 
spre el. 

— Cheamă-l la tine, Bran. 

— Vară! strigă Bran. La mine, Vară! Se lovi cu palma 
deschisă peste şold. Simţi furnicături în mână, dar piciorul 
său mort nu simţi nimic. 

Lupul făcu din nou un salt înainte, şi din nou tridentul 
Meerei ţâşni. Lupul se feri, se răsuci. Tufele foşniră şi o 
făptură sfrijită, neagră, ieşi pe furiş din spatele copacului 
inimii, arătându-şi colții. Mirosul era puternic, fratele lui îi 
simţise furia. Bran simţi cum i se ridică părul pe ceafă. 
Meera se aşeză în spatele fratelui său, cu lupii de o parte 
şi de alta. 

— Bran, potoleşte.-i. 

— Nu pot. 

— Jojen, în copac. 

— Nu e nevoie. Azi nu e ziua în care voi muri. 

— Fă cum ti-am spus, ţipă ea, iar fratele ei escaladă 
trunchiul, sprijinindu-se de chipul din copacul inimii. Lupii 
se apropiară. Meera îşi abandonă tridentul şi năvodul, sări 
în sus şi se agăţă de creanga pe care o avea deasupra 
capului. Fălcile Lăţosului se închiseră trosnind sub călcâiul 
ei, în timp ce ea săltă pe creangă. Vară se aşeză pe labele 
din spate şi urlă, în vreme ce Lăţosul sfâşia năvodul, 
trăgând de el cu dinţii. 

Doar atunci îşi aminti Bran că nu erau singuri, îşi duse 
mâinile pâlnie la gură: 

— Hodor! strigă el. Hodor! Hodor! Era îngrozitor de 
speriat şi cumva ruşinat. Lui Hodor nu-i vor face nimic, îşi 
asigură prietenii cocoţaţi în copac. 

Trecură doar câteva momente până ce auziră un 
murmur strident. Hodor sosi, îmbrăcat pe jumătate şi plin 
de noroi de pe urma vizitei sale la iazurile fierbinţi, dar 
Bran nu fusese niciodată atât de fericit că-l vede. 

— Hodor, ajută-mă. Alungă lupii. Alungă.-i. 

Hodor se puse pe treabă bucuros, fluturându-şi 
mâinile, strivind pământul cu picioarele-i imense şi 
strigând „Hodor! Hodor!”, alergând mai întâi la un lup, pe 

465 


urmă la celălalt. Câinele Lăţos fugi primul, strecurându-se 
înapoi în frunziş cu un ultim mârâit. Când Vară se sătură, 
se întoarse la Bran şi se aşeză lângă el. 

Meera nici nu atinse bine pământul că îşi şi înşfăcă 
tridentul şi năvodul. Jojen nu-şi lua ochii de la Vară. 

— Vom mai discuta, îi promise lui Bran. 

Au fost lupii, n-am fost eu. Nu înţelegea de ce 
deveniseră atât de sălbatici. Poate că Maester Luwin avea 
dreptate să-i închidă în pădurea zeilor. 

— Hodor, zise el, du-mă la Maester Luwin. 

Turnul de sub stâncărie era unul dintre locurile 
preferate ale lui Bran. Luwin era un dezordonat incurabil, 
dar cărţile, sulurile şi sticlele lui aruncate în neorânduială 
îi erau lui Bran atât de familiare şi de liniştitoare, ca şi 
chelia maesterului şi mânecile largi ale veşmintelor sale 
largi, cenușii. Şi corbii îi plăceau. 

Il găsi pe Luwin cocoţat pe taburetul lui înalt, scriind. 
Cu Ser Rodrik plecat, toată administrarea castelului 
căzuse pe umerii lui. 

— Prinţul meu, spuse el când intră Hodor, ai venit mai 
repede la lecţii astăzi. Maester petrecea în fiecare după- 
amiază mai multe ore dându-le lecţii lui Bran, Rickon şi 
băieţilor Walder Frey. 

— Hodor, stai locului. Bran se apucă de un felinar de 
perete cu ambele mâini şi se folosi de el pentru a se ridica 
şi a ieşi din coş. Rămase o clipă agăţat în mâini, până ce 
Hodor îl duse la un scaun. 

— Meera spune că fratele ei are viziunea verde. 

Maester Luwin se scărpină lângă nas cu pana de scris. 

— Ştie? 

Bran clătină din cap. 

— Mi-ai spus despre copiii pădurii că au viziunea, îmi 
amintesc. 

— Unii susțineau că au această putere. Înţelepţii lor 
erau numiţi clarvăzători verzi. 

— Era o magie? 

— Poţi să-i spui şi aşa, în lipsa unui cuvânt mai potrivit, 
dacă vrei. În esenţă, era doar un alt fel de cunoaştere. 

466 


— Ce era? 

Luwin puse jos pana. 

— Nimeni nu ştie cu adevărat, Bran. Copiii sunt plecaţi 
din această lume, şi cu ei, înţelepciunea lor. Era ceva legat 
de chipurile din copaci, aşa credem. Primii Oameni 
credeau că aceşti clarvăzători verzi pot vedea prin ochii 
copacilor inimii. De aceea tăiau copacii ori de câte ori se 
luptau cu copiii pădurii. Se presupune despre clarvăzătorii 
verzi că aveau putere şi asupra fiarelor pădurii şi a 
păsărilor din copaci. Chiar şi asupra peştilor. Băiatul Reed 
pretinde că are asemenea puteri? 

— Nu, nu cred. Dar are vise care uneori se adeveresc, 
aşa zice Meera. 

— Cu toţii avem uneori vise care se adeveresc. Tu te-ai 
visat cu nobilul tău tată în cripte înainte de a şti că a 
murit, îţi aminteşti? 

— Şi Rickon la fel. Am avut acelaşi vis. 

— Poţi s-o numeşti viziune verde, dacă doreşti... Dar nu 
uita nici de toate acele zeci de mii de vise pe care le-aţi 
visat tu şi Rickon şi care nu s-au adeverit. Îţi aminteşti 
cumva ce te-am învăţat despre lanţul pe care îl poartă 
fiecare maester? 

Bran rămase un moment pe gânduri, încercând să-şi 
aducă aminte. 

— Un maester îşi făureşte lanţul în Citadela Oraşului 
Vechi. Este un lanţ fiindcă te legi să slujeşti şi e făcut din 
metale diferite pentru că slujeşti regatul, iar regatul are 
tot felul de oameni. De fiecare dată când înveţi ceva, 
primeşti încă o za. Fierul negru este pentru cunoaşterea 
corbilor, argintul pentru arta vindecării, aurul pentru 
numere şi socoteli. Nu mi le amintesc pe toate. 

Luwin vâri un deget sub lanţ şi începu să-l răsucească, 
centimetru cu centimetru. Avea un gât gros pentru un om 
mărunt, iar lanţul îi era strâmt, dar îl răsuci doar din 
câteva mişcări. 

— E oţel Valyrian, spuse el când zaua din metal 
cenuşiu închis îi ajunse în faţă. Doar un maester dintr-o 
mie poartă o asemenea za. Asta înseamnă că am studiat 


467 


ceea ce Citadela numeşte cele mai inalte mistere - magia, 
în lipsa unui cuvânt mai bun. Un demers fascinant, dar 
fără prea mare folos, fapt pentru care atât de puţini 
maesteri se ostenesc cu el. Toţi cei care studiază misterele 
înalte îşi încearcă puterile, mai devreme sau mai târziu, cu 
vrăji. Am cedat şi eu tentaţiei, trebuie să mărturisesc. Ei 
bine, eram doar un băieţandru, iar ce băieţandru nu-şi 
doreşte oare în secret să găsească în sine puteri ascunse? 
Efortul meu nu mi-a adus mai mult decât le-a adus altor o 
mie de băieţi înaintea mea şi altor o mie de atunci încoace. 
E trist, dar magia nu funcţionează. 

— Uneori funcţionează, protestă Bran. Am avut acel 
vis. Şi Rickon la fel. Iar la răsărit există magi şi vrăjitori... 

— Există oameni care își zic magi şi vrăjitori, preciza 
Maester Luwin. Am avut un prieten la Citadelă care putea 
să scoată un trandafir din ureche, dar nu era mai vrăjitor 
decât mine. O, fără doar şi poate, sunt multe lucruri pe 
care nu le înţelegem. Anii trec cu sutele şi cu miile, şi ce 
vede omul din viaţă în afară de câteva veri şi câteva ierni? 
Privim munţii şi spunem că sunt eterni, şi aşa par.... dar în 
curgerea timpului, munţii se ridică şi se prăbuşesc, râurile 
îşi schimbă cursul, stelele cad din cer şi marile oraşe se 
scufundă în mare. Până şi zeii mor, aşa credem. Totul se 
schimbă. 

— Poate că magia a fost cândva o mare forţă în lume, 
dar nu mai este. Puţinul care a mai rămas nu e altceva 
decât un fum care zăboveşte în aer după ce focul imens s-a 
stins, şi până şi acesta piere. Valyria a fost ultimul tăciune 
aprins, şi Valyria nu mai este. Dragonii nu mai există, 
uriaşii au murit, copiii pădurii sunt uitaţi, cu toată ştiinţa 
lor. 

— Nu, prinţul meu. Poate că Jojen Reed a avut un vis 
sau două, despre care crede că s-au adeverit, dar nu are 
viziunea verde. Niciun om de pe pământ nu are acea 
putere. 

Aşa i-a spus şi Bran Meerei Reed când a venit la el pe 
înserate şi s-a aşezat lângă fereastră, privind cum luminile 
prind viaţă. 

468 


— Îmi pare rău de cele întâmplate cu lupii. Vară n-ar fi 
trebuit să încerce să-i facă rău lui Jojen, dar nici Jojen n-ar 
fi trebuit să spună toate lucrurile acelea despre visele 
mele. Cioara a minţit când a spus că pot zbura, iar fratele 
tău a minţit şi el. 

— Sau poate că maester al tău se înşală. 

— Nu se înşală. Până şi tata s-a bizuit pe sfatul lui. 

— Tatăl tău l-a ascultat, nu mă îndoiesc. Dar în final a 
decis de unul singur. Bran, mă laşi să-ţi povestesc despre 
visul pe care l-a avut Jojen cu tine şi cu fraţii tăi vitregi? 

— Walderii nu sunt fraţii mei. 

Meera nu-l luă în seamă. 

— Stăteai la masă, mâncarea ţi-a fost adusă de Maester 
Luwin în loc de slujitor. Ţi-a servit bucata de friptură a 
regelui, carne crudă, în sânge, dar cu o aromă de tuturor 
le lăsa gura apă. Carnea pe care le-a servit-o băieţilor Frey 
era veche şi cenuşie, moartă. Totuşi, lor le-a plăcut 
mâncarea mai mult decât ţie. 

— Nu înţeleg. 

— Fratele meu zice că vei înţelege. Când va fi aşa, mai 
discutăm. 

Bran aproape că se temu să se aşeze la cină în seara 
aceea, dar când o făcu, în faţa lui era plăcintă de 
porumbel. Toţi ceilalţi fură serviţi cu acelaşi fel de 
mâncare şi nu văzu nimic în neregulă cu mâncarea servită 
Walderilor. Maester Luwin ştia ce spune, îşi zise. Nimic 
rău nu avea să se întâmple la Winterfell, indiferent ce 
spunea Jojen. Bran se simţea uşurat, dar şi dezamăgit. 
Atâta timp cât exista magie, se putea întâmpla orice: 
fantomele puteau să umble, copacii să vorbească şi băieţii 
infirmi puteau să devină cavaleri. 

— Dar nu există, spuse cu voce tare în întunericul 
patului său. Nu există magie şi poveştile sunt simple 
poveşti. 

Şi nu va umbla niciodată, nici nu va zbura şi nici nu va 
fi cavaler. 


469 


TYRION 


Paiele erau aspre sub tălpile sale goale. 

— Vărul meu a ales o oră ciudată pentru vizite, îi spuse 
Tyrion lui Podrick Payne, care era ameţit de somn, şi se 
aşteptase, fără îndoială, să fie bine săpunit fiindcă l-a 
trezit. Condu-l în solariul meu, şi spune-i că voi cobori într- 
o clipă. 

Era bine trecut de miezul nopţii, judecă Tyrion după 
priveliştea neagră de dincolo de fereastră. Oare Lancel se 
gândeşte că mă va găsi somnoros şi cu mintea înceată la 
ora aceasta? se întrebă el. Nu, Lancel nici măcar nu 
gândeşte, asta e mâna lui Cersei. Sora lui va fi dezamăgită. 
Chiar şi în pat, lucra bine dimineaţa - citea la lumina 
pâlpâitoare a lumânării, cercetând rapoartele şoptitorilor 
lui Varys şi cufundându-se în registrele contabile ale lui 
Degețel, până ce coloanele se estompau şi ochii îl dureau. 

Îşi stropi faţa cu nişte apă călduţă din ligheanul de 
lângă pat şi se aşeză pe vine, fără grabă, la closet, cu 
vântul rece al nopţii pe pielea goală. Ser Lancel avea 
şaisprezece ani şi nu era cunoscut pentru răbdarea sa. N- 
avea decât să aştepte şi să devină tot mai nerăbdător pe 
măsură ce aşteaptă. După ce îşi goli maţele, Tyrion se vâri 
într-o cămaşă de noapte şi îşi ciufuli cu degetele părul 
subţire, blond deschis, ca să arate ca şi cum ar fi fost trezit 
din somn. 

Lancel se plimba prin faţa şemineului plin de cenuşă, 
înveşmântat în catifea roşie, cu mâneci din mătase neagră, 
iar la centură îi atârnau un pumnal împodobit şi o teacă 
aurită. 

— Vere, îl salută Tyrion. Vizitele tale sunt prea rare. 
Cărui fapt îi datorez această onoare nemeritată? 

— Înălţimea Sa, Regina Regentă, m-a trimis să-ţi 
poruncesc să-l eliberezi pe Marele Maester Pycelle. Ser 


470 


Lancel îi arătă lui Tyrion o panglică purpurie, purtând 
sigiliul în formă de leu al lui Cersei imprimat în ceară 
aurie. lată mandatul. 

— Deci aşa. Tyrion îl îndepărtă. Sper că sora mea nu-şi 
suprasolicită puterile atât de curând după boală. Ar fi 
mare păcat să sufere o recădere. 

— Înălţimea Sa şi-a revenit complet, spuse scurt Ser 
Lancel. 

— Sunt încântat să aud asta. Deşi nu într-un moment 
care îmi convine. Ar fi trebuit să-i dau o doză mai mare. 
Tyrion sperase la câteva zile în plus fără amestecul lui 
Cersei, dar nu era prea surprins de refacerea ei. Era 
geamăna lui Jaime, în definitiv. Se strădui să afişeze un 
zâmbet plăcut. Pod, fă focul, aerul e prea rece pentru 
gustul meu. Bei cu mine o cupă, Lancel? Am descoperit că 
vinul acela cald, cu mirodenii, mă ajută să dorm. 

— Eu n-am nevoie de ajutor ca să dorm, răspunse Ser 
Lancel. Am venit la porunca Înălţimii Sale, nu ca să beau 
cu tine, Pezevenghiule. 

Faptul că devenise cavaler îl făcuse pe băiat să devină 
mai îndrăzneţ, reflectă Tyrion - şi asta, şi rolul jalnic pe 
care-l jucase în uciderea Regelui Robert. 

— Vinul are într-adevăr pericolele sale. Zâmbi şi turnă. 
Cât despre Marele Maester Pycelle.... dacă scumpa mea 
surioară îşi face griji pentru el, aş crede că ar fi trebuit să 
vină singură. În schimb, te trimite pe tine. Ce să înţeleg 
din asta? 

— Înţelege ce vrei, atâta timp cât îţi eliberezi 
prizonierul. Marele Maester e un prieten de nădejde al 
Reginei Regente şi se află sub protecţia ei personală. 
Umbra unui surâs sarcastic jucă pe buzele flăcăului; îi 
plăcea asta. Învață de la Cersei. Înălţimea Sa nu ar fi 
niciodată de acord cu această ofensă. Îţi reaminteşte că e 
regenta lui Joffrey. 

— După cum eu sunt mâna lui Joffrey. 

— Mâna slujeşte, îl informă grațios tânărul cavaler. 
Regina domneşte până ce regele ajunge la vârsta 
maturității. 

471 


— Poate că ar trebui să scrii asta, ca să ţin minte mai 
bine. Focul trosnea vesel. Poţi să ne laşi, Pod, îi spuse 
Tyrion slujitorului său. Doar când biatul plecă se întoarse 
spre Lancel: Mai e şi altceva? 

— Da. Înălţimea Sa mă roagă să te informez că Ser 
Jacelyn Bywater a sfidat o poruncă transmisă în numele 
regelui. 

Ceea ce înseamnă că Cersei i-a poruncit deja lui 
Bywater să-l elibereze pe Pycelle şi a fost refuzată. 

— Înţeleg. 

— Cersei insistă să fie scos din încăperile lui şi plasat 
sub arest pentru trădare. Te avertizez că... 

Îşi lăsă deoparte cupa cu vin. 

— N-am să ascult niciun fel de avertisment de la tine, 
băiete. 

— Ser, zise Lancel băţos. Îşi mângâie sabia, probabil ca 
să-i reamintească lui Tyrion că o avea. Ai grijă cum 
vorbeşti cu mine, Pezevenghiule. 

Fără îndoială, intenţia lui fusese să sune a ameninţare, 
dar acel tremur ridicol al mustăţii strică efectul. 

— O, lasă sabia. O singură chemare şi Shagga va năvăli 
şi te va ucide. Cu securea, nu cu plosca de vin. 

Lancel roşi; era oare atât de prost încât să creadă că 
rolul pe care l-a jucat în moartea lui Robert a trecut 
neobservat? 

— Sunt cavaler... 

— Am băgat de seamă. Spune-mi, Cersei te-a făcut 
cavaler înainte sau după ce te-a luat în patul ei? 

Sclipirea din ochii verzi ai lui Lancel era toată 
mărturisirea de care Tyrion avea nevoie. Aşadar, Varys 
spusese adevărul. Fi bine, nimeni nu va putea să susțină 
vreodată că sora mea nu-şi iubeşte familia. 

— Ce-i? Nu mai ai nimic de zis? Nicio ameninţare, ser? 

— Îţi vei retrage aceste acuzaţii murdare, de nu... 

— Te rog. Te-ai gândit vreodată ce va face Joffrey când 
îi voi spune că i-ai ucis tatăl ca să te culci cu mama lui? 

— N-a fost aşa, protestă Lancel oripilat. 

— Nu? Dar cum a fost, rogu-te? 


472 


— Regina mi-a dat vin tare. Propriul tău tată, Lordul 
Tywin, când am fost numit cavaler, mi-a spus să o ascult în 
toate. 

— Ţi-a spus şi să te culci cu ea? Uită-te la el. Nu e chiar 
atât de înalt, cu trăsăturile nu atât de fine, iar părul lui e 
nisipos în loc să fie din fir de aur, şi totuşi... chiar şi o 
biată copie a lui Jaime e mai dulce decât un pat gol 
bănuiesc. Nu, aşa mă gândeam şi eu. 

— N-am avut de gând... Am făcut doar ce mi-a 
poruncit; eu... 

— ...tu ai urât fiecare clipă, asta vrei să mă faci să 
cred? Un loc de seamă la curte, rangul de cavaler, 
picioarele surorii mele deschise noaptea în faţa ta, o, da, 
trebuie că ţi-a fost îngrozitor de greu. Tyrion se ridică în 
picioare. Aşteaptă aici. Înălţimea Sa va dori să audă asta. 

Atitudinea sfidătoare îl părăsi pe Lancel dintr-odată. 
Tânărul cavaler căzu în genunchi ca un băieţandru speriat. 

— Îndurare, stăpâne, te implor! _ 

— Păstrează-ţi rugăminţile pentru Joffrey. li place să fie 
implorat. 

— Stăpâne, a fost porunca surorii tale, regina, aşa cum 
ai spus, dar Înălţimea Sa... El n-ar înţelege niciodată... 

— Vrei să mă faci să-i ascund regelui adevărul? 

— De dragul tatălui meu. Voi părăsi oraşul, va fi ca şi 
cum nu s-a întâmplat niciodată! [ţi jur, voi pune capăt 
acestei... 

Era greu să nu te pufnească râsul. 

— Cred că nu. 

Acum flăcăul avea un aer pierdut. 

— Stăpâne! 

— M-ai auzit. Tata ţi-a spus să fii supus surorii mele? 
Foarte bine, fii supus. Ţine-te aproape de ea, păstrează-i 
încrederea, dăruieşte-i plăcere cât de des îţi cere. Nu e 
nevoie să afle nimeni, niciodată.... atâta timp cât îmi eşti 
credincios. Vreau să ştiu ce face Cersei. Unde merge, cu 
cine se întâlneşte, despre ce vorbeşte, ce planuri pune la 
cale. Totul. Iar tu vei fi cel care-mi va spune, nu-i aşa? 


473 


— Da, stăpâne. Lancel răspunse fără nicio clipă de 
ezitare. Lui Tyrion îi plăcu asta. Aşa voi face, jur. După 
cum îmi porunceşti. 

— Ridică-te. Tyrion umplu a doua cupă cu vin şi îl forţă 
s-o ia. Bea pentru înţelegerea noastră. În castel nu este 
niciun mistreţ, după ştiinţa mea. Lancel ridică cupa şi bău, 
chiar dacă înghiţi greu. Zâmbeşte, vere. Sora mea eo 
femeie frumoasă şi totul e spre binele regatului. Poţi 
profita de situaţie. Să fii cavaler nu înseamnă nimic. Dacă 
eşti isteţ, te voi face lord în scurt timp. Tyrion răsuci vinul 
în cupă. Cersei trebuie să aibă toată încrederea în tine. 
Du-te înapoi şi spune-i că o rog să mă ierte. Spune-i că m- 
ai speriat, că nu vreau să avem niciun conflict, că de acum 
înainte nu voi face nimic fără consimţământul ei. 

— Dar... solicitările ei... 

— O, am să i-l dau pe Pycelle. 

— O să i-l dai? Lancel părea uluit. 

Tyrion zâmbi. 

— İl voi elibera mâine. Aş putea să jur că nu i-am atins 
niciun fir de păr din cap, dar n-ar fi strict adevărat. În 
orice caz, se simte destul de bine, deşi pentru vigoarea lui 
n-aş băga mâna-n foc. Celulele negre nu sunt locuri 
sănătoase pentru un om de vârsta lui. Cersei îl poate ţine 
ca pe favoritul ei sau îl poate trimite la Zid, mie mi-e 
totuna, dar nu vreau să-l văd în consiliu. 

— Şi Ser Jacelyn? 

— Spune-i surorii mele că crezi că poţi să-l îndepărtezi 
de mine, cu timpul. Asta ar trebui s-o mulţumească o 
vreme. 

— Cum spui tu. Lancel îşi termină vinul. 

— Un ultim lucru. Cu Regele Robert mort, ar fi cât se 
poate de jenant dacă văduva lui îndurerată ar rămâne 
dintr-odată însărcinată. 

— Stăpâne, eu.... noi.... regina mi-a poruncit să nu... 
Urechile i se înroşiră, roşul aprins al Casei Lannister. Îmi 
revărs sămânţa pe burta ei, stăpâne. 


474 


— O burtă încântătoare, n-am nicio îndoială. Înmoaie-o 
cât de repede poţi, dar vezi să nu-ţi cadă picăturile de rouă 
în altă parte. Nu mai vreau nepoti, e limpede? 

Ser Lancel făcu o reverență încordată şi plecă. 

Tyrion îşi acordă un moment de milă pentru băiat. Alt 
prost şi, în aceeaşi măsură, un om Slab, dar nu merită ceea 
ce-i facem Cersei şi cu mine. Era o binecuvântare faptul că 
unchiul său, Kevan, mai avea doi fii: acesta nu va 
supravieţui, probabil, până la sfârşitul anului. Cersei l-ar 
ucide pe loc dacă ar afla că o trădează şi, dacă prin 
aceeaşi graţie a zeilor, ea nu va afla, Lancel nu va 
supravieţui zilei în care Jaime Lannister se va întoarce la 
Debarcaderul Regelui. Singura problemă va fi dacă Jaime 
îl va spinteca într-un acces de gelozie, sau dacă Cersei îl 
va omori în somn, ca Jaime să nu afle. Tyrion paria pe 
Cersei. 

Era cuprins de nelinişte şi ştia prea bine că nu se mai 
putea duce la culcare în noaptea aceasta. Nu aici, în orice 
caz. Îl găsi pe Podrick Payne dormind într-un scaun, în faţa 
uşii solariului său, şi îl scutură de umăr. 

— Cheamă-l pe Bronn şi pe urmă fugi jos la grajduri şi 
pune şaua pe doi cai. 

Ochii scutierului erau înceţoşaţi de somn. 

— Cai. 

— Animalele acelea mari, cărora le plac merele. Sunt 
sigur că ai mai văzut. Patru picioare şi o coadă. Dar mai 
întâi Bronn. 

Nu trecu mult şi mercenarul apăru. 

— Cine te-a călcat pe bătătură? îl întrebă. 

— Cersei, ca întotdeauna. Crezi că ar fi trebuit să mă 
obişnuiesc cu senzaţia până acum, dar nu contează. 
Blânda mea surioară m-a confundat, se pare, cu Ned 
Stark. 

— Am auzit că era mai înalt. 

— Nu după ce l-a decapitat Joff. Ar fi trebuit să te 
îmbraci mai gros, e o noapte friguroasă. 

— Mergem undeva? 

— Toţi mercenarii sunt la fel de isteţi ca tine? 


475 


Străzile oraşului erau periculoase, dar cu Bronn 
alături, Tyrion se simţea protejat. Străjerul îl lăsă să iasă 
pe o poartă dosnică din zidul dinspre nord, şi coborâră pe 
Aleea Umbrelor Negre, până la poalele Muntelui lui 
Aegon, şi de acolo pe Aleea Pelerinilor, pe lângă şirurile de 
ferestre cu obloane şi clădirile înalte, din lemn şi piatră, 
ale căror etaje superioare ieşeau atât de mult deasupra 
străzii încât aproape ca se atingeau. Luna parcă îi 
urmărea, jucându-se de-a v-aţi ascunselea printre coşurile 
de fum. Nu întâlniră pe nimeni, în afară de o baborniţă 
singură, care ducea de coadă o pisică moartă. Le aruncă o 
privire speriată, de parcă s-ar fi temut că i-ar putea fura 
mâncarea, şi se furişă în umbră fără niciun cuvânt. 

Tyrion medita la cei care fuseseră Mâini ale Regelui 
înaintea lui, care se  dovediseră nepotriviţi pentru 
şiretlicurile surorii sale. Oameni de felul acesta.... prea 
cinstiți ca să trăiască, prea nobili să arunce cu noroi. 
Cersei îi devorează la micul dejun în fiecare dimineaţă. 
Singurul mod de a-mi înfrânge sora este să joc după 
regulile ei, iar asta e ceva ce Lordul Stark şi Arryn nu ar fi 
făcut niciodată. Nu era de mirare că amândoi erau morţi, 
în timp ce Tyrion Lannister nu se simţise niciodată mai viu. 
Poate că picioarele lui pipernicite îl făceau să semene cu 
un bufon la balul recoltei, dar dansul acesta îl cunoştea. 

În ciuda orei înaintate, bordelul era înţesat de lume. 
Chataya îi întâmpină cu amabilitate şi îi conduse în sala 
mare. Bronn se duse sus, cu o fată din Dorne cu ochii 
negri, dar Alayaya era ocupată. 

— Va fi foarte încântată să ştie că ai venit, zise 
Chataya. O să mă îngrijesc să ţi se pregătească încăperea 
din turn. Vrea stăpânul meu să bea o cupă de vin cât 
aşteaptă? 

— Da, răspunse el. 

Vinul era de proastă calitate în comparaţie cu vinurile 
vechi din Arbor pe care casa le servea de obicei. 

— Trebuie să mă ierti, stăpâne, zise Chataya. Nu e chip 
să găsesc vin de calitate în ultima vreme. 

— Mă tem că nu eşti singura. 

476 


Chataya îl mai căină puţin, apoi se scuză şi plecă pe 
nesimţite. O femeie frumoasă, reflectă Tyrion în timp ce o 
privea îndepărtându-se. Rareori văzuse eleganţă şi 
demnitate la o târfă. Dar, cu siguranţă, ea se vedea mai 
degrabă ca un fel de preoteasă decât ca o prostituată. 
Probabil că acesta e secretul. Nu contează atât de mult 
ceea ce facem, ci cum facem. Cumva, gândul acesta îl 
linişti. 

Câţiva dintre clienţi îi aruncau priviri piezişe. Ultima 
oară când îndrăznise să iasă, un bărbat îl scuipase... Ei 
bine, încercase să-l scuipe. În schimb, îl nimerise pe Bronn 
şi pe viitor va scuipa fără dinţi. 

— Stăpânul se simte neiubit? Dancy se furişă în poala 
lui şi îl muşcă de ureche. Am un leac pentru asta. 

Zâmbind, Tyrion scutură din cap: 

— Dulceaţă, eşti prea frumoasă ca să poţi fi descrisă în 
cuvinte, dar m-am ataşat de leacurile Alayayei. 

— Nu le-ai încercat niciodată pe ale mele. Stăpânul nu 
alege niciodată pe altcineva, doar pe ‘Yaya. E bună, dar eu 
sunt şi mai bună, nu vrei să vezi? 

— Poate data viitoare. Tyrion nu se îndoia de faptul că 
Dancy ar fi o bucăţică bună. Cu nasul cârn, îl avea pe vino- 
ncoa, era pistruiată şi avea o coamă de păr roşu care îi 
cădea până mai jos de talie. Dar la conac îl aştepta Shae. 

Chicotind, fata îşi vâri mâna între coapsele lui Tyrion şi 
îl strânse prin pantaloni. 

— Cred că el nu vrea să aştepte până data viitoare, 
anunţă ea. Cred că vrea să iasă şi să-mi numere toţi 
pistruii. 

— Dancy! Alayaya se ivi în pragul uşii, întunecată şi 
rece, în mătase transparentă. Înălţimea Sa a venit să mă 
viziteze pe mine. 

Tyrion se eliberă cu blândeţe şi se ridică în picioare. 
Dancy nu părea deranjată. 

— Data viitoare, îi reaminti. Îşi vâri un deget în gură şi 
începu să-l sugă. 

În timp ce îl conducea în sus pe scări, Alayaya spuse: 


477 


— Biata Dancy! Are două săptămâni ca să-l facă pe 
stăpânul meu să o aleagă pe ea. Altfel îşi pierde perlele 
negre în favoarea lui Marei. 

Marei era o fată rece, palidă şi delicată, pe care Tyrion 
o observase o dată sau de două ori. Ochi verzi şi piele de 
porțelan, păr lung, drept, argintiu, foarte frumos, dar mult 
prea serioasă. 

— Urăsc ideea de-a o face pe biata fată să-şi piardă 
perlele din cauza mea. 

— Atunci, data viitoare du-o sus. 

— Poate că aşa voi face. 

Alayaya zâmbi. 

— Nu prea cred, stăpâne. 

Are dreptate, gândi Tyrion, nu o voi face. Poate că 
Shae e doar o prostituată, dar îi sunt credincios în felul 
meu. 

În încăperea din turn, pe când deschidea uşa dulapului, 
o privi pe Alayaya curios. 

— Ce faci cât timp sunt plecat? 

Ridică braţele şi le întinse, ca o pisică neagră, 
mieroasă. 

— Dorm. Sunt mult mai odihnită de când ai început să 
ne vizitezi, stăpâne. lar Marei ne învaţă să citim, probabil 
că în curând voi fi în stare să-mi petrec timpul cu o carte. 

— Somnul e bun, spuse el. lar cărţile sunt şi mai bune. 
O sărută în fugă pe obraz. Pe urmă îşi văzu de drum prin 
gang şi prin tunel. 

În timp ce părăsi grajdul călare pe un armăsar bălţat, 
Tyrion auzi sunetul muzicii rătăcind pe deasupra 
acoperişurilor. Era plăcut să te gândeşti că oamenii mai 
cântau, în mijlocul măcelului şi al foametei. Melodii 
păstrate în amintire îi răsunau în minte şi, pentru o clipă, 
aproape că o auzi pe Tysha cântându-i, acum o veşnicie. 
Zori calul, ca să asculte. Tonalitatea era greşită, cuvintele 
prea slabe ca să poată fi auzite. De fapt, era un alt cântec, 
şi de ce nu? Inocenta, dulcea lui Tysha fusese o minciună 
de la început până la sfârşit, doar o târfă pe care fratele 
lui, Jaime, o angajase ca să-l facă bărbat. 


478 


Acum m-am eliberat de Tysha, gândi el. M-a bântuit 
jumătate din viaţă, dar nu mai am nevoie de ea, nu mai 
mult decât am nevoie de Alayaya, de Dancy sau de Marei, 
sau de sutele ca ele cu care m-am culcat dea lungul anilor. 
O am pe Shae acum. Shae. 

Porţile conacului erau închise şi zăvorâte. Tyrion bătu 
până ce ochiul de bronz cu ornamente se deschise cu o 
pocnitură. 

— Sunt eu. 

Omul care îl primi înăuntru era una dintre cele mai 
straşnice descoperiri ale lui Varys, un cuţitar din clanul 
Braavos, cu o buză de iepure şi un ochi inert. Tyrion dorise 
ca niciun fel de tineri străjeri să nu tândălească zi de zi în 
preajma lui Shae. „Găseşte-mi bărbaţi bătrâni, urâţi, plini 
de cicatrici, de preferinţă impotenţi”, îi spusese eunucului. 
„Bărbaţi care preferă băieţi. Sau bărbaţi care preferă oi, 
dacă e vorba pe-aşa.” Varys nu reuşise să vină cu vreun 
iubitor de oi, dar găsise un strangulator eunuc şi doi inşi 
din Ibben, urât mirositori, care ţineau la securile lor la fel 
de mult cât ţineau unul la altul. Ceilalţi erau pe cât de 
rafinaţi puteau fi nişte mercenari care au onorat o temniţă 
cu prezenţa lor, unul mai urât ca altul. Când Varys i-a 
trecut în revistă în faţa lui, Tyrion s-a temut că a mers prea 
departe, dar Shae nu s-a plâns niciodată, nici măcar cu o 
vorbă. Și de ce să se plângă? Nu s-a plâns niciodată de 
mine, iar eu sunt mai hidos decăt toţi străjerii ei la un loc. 
Poate că nici măcar nu vede urâţenia. 

Chiar şi aşa, Tyrion ar fi preferat să-i folosească pe 
câţiva dintre muntenii clanului său ca să-i stea de pază la 
conac. Urechile Negre ale lui Chella, poate, sau Fraţii 
Lunii. Avea mai multă încredere în simţul onoarei şi în 
devotamentul lor de fier decât în lăcomia unor mercenari. 
Totuşi, riscul era prea mare. Întreg Debarcaderul Regelui 
ştia că sălbaticii erau ai lui. Dacă ar trimite aici Urechile 
Negre, ar fi doar o chestiune de timp până ce întreg oraşul 
ar afla unde îşi ţinea Mâna Regelui concubina. 

Unul dintre oamenii din Ibben îi luă calul. 

— Ai trezit-o? îl întrebă Tyrion. 

479 


— Nu, stăpâne. 

— Bine. 

Din focul din dormitor mai rămăseseră doar tăciuni, 
dar camera era caldă încă. Shae îşi aruncase păturile şi 
cearceafurile de pe ea, în somn. Zăcea goală în patul de 
puf, iar palida strălucire a căminului îi contura curbele 
domoale ale trupului fraged. Tyrion rămase în pragul uşii, 
sorbind priveliştea. Mai tânără decât Marei mai dulce 
decât Dancy, mai frumoasă decât Alayaya, e tot ce îmi 
trebuie şi mai mult de atât. Cum putea o târfă să arate atât 
de pură, de suavă şi de inocentă? 

Nu avusese de gând s-o deranjeze, dar şi numai s-o 
privească era de ajuns ca să se excite. Işi lăsă veşmintele 
să cadă pe podea, pe urmă se urcă în pat şi îi desfăcu 
picioarele, sărutând-o între coapse. Shae mormăi în somn. 
O sărută din nou şi îi linse dulceaţa secretă, până ce barba 
lui şi pubisul ei erau la fel de umede. Când Shae scoase un 
geamăt dulce şi se cutremură, se urcă deasupra ei, o 
pătrunse şi explodă aproape instantaneu. 

Ochii ei erau deschişi. Zâmbi şi îl mângâie pe cap, 
şoptind: 

— Tocmai am avut cel mai dulce vis, stăpâne. 

Tyrion o ciupi de sfârcul micuţ şi tare şi îşi cuibări 
capul pe umărul ei. Nu ieşi din ea, şi-ar fi dorit să nu iasă 
niciodată din ea. 

— Nu e un vis, îi promise. E real totul... Eu, piticul, 
monstrul, cel pe care l-au disprețuit şi l-au batjocorit, dar 
acum am totul, puterea, oraşul, fata. Pentru asta am fost 
făcut şi, zeii să mă ierte, îmi place la nebunie... 

Și ea. Şi ea. 


480 


ARYA 


Oricare ar fi fost numele pe care Harren cel Negru 
dorise să le dea turnurilor sale înalte, acestea erau de mult 
uitate. Erau numite acum Turnul Groazei, Turnul Văduvei, 
Turnul Plângerii, Turnul Fantomelor şi Turnul Rugului 
Regilor. Arya dormea într-o nişă îngustă din pivnițele 
cavernoase de sub Turnul Plângerii, pe un pat de paie. 
Avea apă cu care să se spele ori de câte ori voia şi o 
bucată de săpun. Munca era grea, dar nu mai grea decât 
mersul pe jos, kilometri în şir, în fiecare zi. Nevăstuica nu 
era nevoită să găsească viermi şi gândaci ca să-i mănânce, 
aşa cum fusese nevoit Arry să facă. In fiecare zi avea 
pâine, fiertură de orz cu bucățele de morcovi şi napi, şi, o 
dată la două săptămâni, chiar şi o bucăţică de carne. 

Plăcintă Fierbinte mânca şi mai bine; era acolo unde-i 
era locul, la bucătării, o clădire circulară, de piatră, cu 
acoperişul boltit, care era o lume în sine. Arya mânca la o 
masă de scânduri, în beci, împreună cu Weese şi cu ceilalţi 
slujitori ai lui, dar uneori îi venea rândul să ajute la 
servirea mesei, iar ea şi Plăcintă Fierbinte puteau să 
profite de câteva momente în care să stea de vorbă. El nu- 
şi putea aminti niciodată că ea era acum Nevăstuica şi îi 
spunea întruna Arry, deşi ştia că era fată. Odată a încercat 
să-i strecoare o tartă fierbinte cu mere, dar a fost atât de 
stângaci, încât doi dintre bucătari l-au văzut. l-au luat 
tarta şi l-au bătut cu o lingură mare de lemn. 

Gendry fusese trimis la fierărie. Arya îl vedea rareori. 
Cât despre cei cu care lucra, nici măcar nu voia să le ştie 
numele. Asta nu ar fi făcut decât să îi aducă mai multă 
suferinţă când mureau. Majoritatea erau mai în vârstă 
decât ea şi se mulţumeau să o lase în pace. 

Harrenhalul era imens, o mare parte din el fiind 
distrus. Lady Whent fusese proprietara castelului, în 


481 


calitate de stegar al Casei Tully, dar folosise doar o treime 
- partea de jos - şi lăsase restul în paragină. Acum fugise, 
şi puţinii slujitori pe care îi lăsase în urmă nu puteau să se 
ocupe nici pe departe de nevoile tuturor cavalerilor, 
lorzilor şi prizonierilor de rang înalt pe care îi adusese 
Lordul Tywin, aşa că Lannisterii erau nevoiţi să caute 
servitori, aşa cum căutau de-ale gurii. Umbla vorba că 
Lordul Tywin plănuia să readucă Harrenhalului gloria şi 
să-l facă noul său scaun, după ce războiul se va sfârşi. 

Weese o folosea pe Arya pentru transmiterea 
mesajelor, la scosul apei şi la adusul mâncării şi, uneori, la 
servitul mesei din Sala Cazărmii, de deasupra depozitului 
de armament, unde mâncau soldaţii. Dar cea mai mare 
parte a muncii ei o reprezenta curăţenia. Primul nivel al 
Turnului Plângerii fusese transformat în camere de 
depozitare şi grânare, şi două etaje de deasupra găzduiau 
o parte a garnizoanei, dar etajele superioare nu fuseseră 
ocupate de optzeci de ani. Lordul Tywin poruncise acum să 
fie pregătite din nou pentru locuit. Erau de frecat podele, 
de spălat negreala de pe ferestre, de scos scaune rupte şi 
paturi putrezite. Ultimul etaj era năpădit de liliecii mari, 
negri, pe care Casa Whent îi pusese pe blazon, şi în pivniţă 
erau şobolani... şi fantome, ziceau unii, spiritele lui Harren 
cel Negru şi ale fiilor lui. 

Aryei i se părea o prostie. Harren şi fiii lui muriseră în 
Turnul Rugului Regelui, de acolo i se trăgea numele, aşa 
că de ce ar traversa ei curtea ca s-o bântuie pe ea? Turnul 
Plângerii se tânguia numai când vântul bătea dinspre nord 
şi acesta era exact sunetul pe care îl făcea aerul care sufla 
prin crăpăturile pietrelor, acolo unde se fisuraseră din 
cauza căldurii. Dacă existau fantome la Harrenhal, pe ea 
nu o deranjaseră niciodată. De oamenii aflaţi în viaţă se 
temea, Weese şi Ser Gregor Clegane şi Lordul Tywin 
Lannister însuşi, care avea apartamentele în Turnul 
Rugului Regelui, cel mai înalt şi mai mare dintre toate, 
deşi se turtise într-o parte sub greutatea pietrei acoperite 
de zgură, ceea ce îl făcea să arate ca o lumânare neagră, 
uriaşă, pe jumătate topită. 

482 


Se întreba ce ar fi făcut Lordul Tywin dacă ea ar fi 
urcat la el şi i-ar fi mărturisit că este Arya Stark, dar ştia 
că nu va ajunge niciodată destul de aproape ca să-i vor- 
bească şi, oricum, dacă ar face-o, el nu i-ar da crezare şi 
pe urmă Weese ar bate-o până la sânge. 

Scund, cu umbletul ţanţoş, Weese era aproape la fel de 
înfricoşător ca şi Ser Gregor. Muntele plesnea oamenii ca 
pe nişte muşte, dar în cea mai mare parte a timpului nici 
măcar nu părea să observe că musca era acolo. Weese ştia 
întotdeauna că erai de faţă, ce făceai şi, uneori, ce 
gândeai. Lovea la cea mai mica provocare şi avea un 
animal care era aproape la fel de rău ca şi el, o căţea 
pătată, urâtă, care mirosea mai urât decât oricare câine pe 
care îl întâlnise ea vreodată. Odată l-a văzut asmuţind 
căţeaua asupra unui băiat de la latrine care îl deranjase. 
Sfâşiase o bucată mare din pulpa băiatului, în timp ce 
Weese râdea. 

I-au trebuit doar trei zile ca să câştige un loc de onoare 
în rugăciunile ei din fiecare seară. Weese, şoptea Arya, 
Dunsen, Chiswyck, Polliver, Raff cel Dulce, Gâdilătorul şi 
Câinele, Ser Gregor, Ser Amory, Ser Ilyn, Ser Meryn, 
Regele Joffrey, Regina Cersei. Dacă îşi îngăduia să uite fie 
şi pe unul dintre ei, cum să-l găsească vreodată şi să-l 
ucidă? 

Pe drum, Arya se simţise ca o oaie, dar Harrenhalul o 
transformase în şoarece. Era cenuşie ca un şoarece în 
cămaşa ei din lână aspră şi ca un şoarece umbla prin 
crăpăturile, spărturile şi găurile întunecate ale castelului, 
alergând din calea celor puternici. 

Uneori se gândea că sunt cu toții şoareci, între zidurile 
acelea groase, chiar şi cavalerii şi înalții  lorzi. 
Dimensiunea castelului îl făcea până şi pe Gregor Clegane 
să pară mic. Harrenhal acoperea de trei ori mai mult teren 
decât Winterfellul, iar construcţiile sale erau atât de mari 
încât nici nu puteau fi comparate. Grajdurile adăposteau o 
mie de cai, pădurea zeilor acoperea douăzeci de acri, 
bucătăriile erau cât Sala Mare din Winterfell, iar sala mare 
de aici, grandios numită Sala Celor o Mie de Inimi, deşi 


483 


avea doar treizeci şi ceva (Arya încercase să le numere de 
două ori, dar o dată ajunsese la treizeci şi trei, iar altă 
dată la treizeci şi cinci), era atât de cavernoasă încât 
Lordul Tywin ar fi putut să adăpostească acolo întreaga sa 
oştire, deşi nu a făcut asta niciodată. Zidurile, uşile, sălile, 
treptele, totul era construit la o scară neomenească, 
amintindu-i Aryei de poveştile spuse de Bătrâna Nan 
despre uriaşii care trăiau dincolo de Zid. 

lar lorzii şi doamnele nu observau niciodată micii 
şoareci gri de sub picioarele lor. Arya auzea tot felul de 
secrete doar ţinând urechile deschise, în timp ce-şi vedea 
de treburi. Frumuşica Pia de la cămară era o otreapă care 
căuta să se apropie de fiecare cavaler din castel. Soţia 
temnicerului era însărcinată, dar adevăratul tată era fie 
Ser Alyn Stackspear, fie un cântăreţ pe nume Whitesmile 
Wat. Lordul Lefford făcea la masă glume pe seama 
fantomelor, dar ţinea mereu aprinsă o lumânare lângă pat. 
Jodge, scutierul lui Ser Dunaver, făcea pe el în somn. 
Bucătarii îl dispreţuiau pe Ser Harys Swyft şi scuipau în 
toată mâncarea lui. Odată, chiar a auzit-o pe servitoarea 
lui Maester 'Tothmure mărturisindu-i fratelui ei despre un 
mesaj care spunea că Joffrey era bastard şi că nu era 
nicidecum regele de drept. „Lordul Tywin i-a cerut să ardă 
scrisoarea şi să nu mai spună asemenea ticăloşii”, şoptise 
fata. 

Fraţii Regelui Robert, Stannis şi Renly, se alăturaseră 
luptei, auzise Arya. „Şi amândoi sunt regi acum”, spusese 
Weese. „Regatul are mai mulţi regi decât are castelul 
şobolani.” Până şi oamenii Lannisterilor se întrebau cât 
timp va rămâne Joffrey pe Tronul de Fier. „Flăcăul nu are 
armată, are doar mantiile aurii, şi e condus de un eunuc, 
de un pitic şi de o femeie”, îl auzise pe un lord mărunt 
murmurând printre cupe. „La ce sunt buni unii ca ei, dacă 
se ajunge la luptă?”. Mereu se vorbea despre Beric 
Dondarrion. Un arcaş gras a spus odată că Măştile 
Însângerate l-au ucis, dar ceilalţi doar au râs. „Lorch l-a 
ucis, la Cascadele Repezi, iar Muntele l-a ucis a doua oară. 
Să fiu al naibii dacă nu rămâne mort nici de data asta.” 


484 


Arya nu a aflat cine erau Măştile Însângerate până în 
noaptea următoare, când la Harrenhal sosi cea mai 
ciudată adunare de bărbaţi pe care o văzuse vreodată. Sub 
stindardul unei capre negre cu coarne însângerate, 
călăreau oameni de aramă cu clopoței în plete, lăncieri pe 
cai vărgaţi, în alb şi negru, arcaşi cu obrajii pudrati, 
bărbaţi îndesaţi, păroşi, cu scuturi grosolane, oameni cu 
pielea maronie în mantii cu pene, un bufon mărunţel în 
haine pestriţe, verzi şi roz, săbieri cu bărbi extravagante, 
bifurcate, vopsite în verde, violet şi argintiu, suliţaşi cu 
cicatrici colorate care le acopereau obrajii, un bărbat 
uscăţiv în straie de septon, unul mai dolofan în hainele 
cenuşii de maester şi unul bolnăvicios, a cărui mantie de 
piele era mărginită de păr lung, blond. 

În fruntea lor se afla un om slab ca un băț şi foarte 
înalt, cu o faţă trasă, vlăguită, alungită şi mai mult de 
barba neagră şi sârmoasă care îi creştea din bărbie 
aproape până la brâu. Coiful care atârna de cornul de şa 
era din oţel negru, în forma unui cap de capră. La gât, 
purta un lanţ făcut din monede de diferite dimensiuni, 
forme şi metale, iar calul său era unul dintre aceia ciudati, 
negru cu alb. 

— N-ai vrea să-i cunoşti pe indivizii ăştia, Nevăstuică, îi 
spuse Weese când a văzut-o privindu-l bărbatul cu coiful în 
formă de cap de capră. Cu Weese erau doi dintre tovarăşii 
săi de băutură, oşteni în slujba Lordului Lefford. 

— Cine sunt? întrebă ea. 

Unul dintre soldaţi izbucni în râs. N 

— Lacheii, fetiţo. Degetele Caprei, Măştile Insângerate 
ale Lordului Tywin. 

— Fă numai pe deşteptul! Lasă-i s-o jupoaie şi poţi să 
freci tu nenorocitele de scări, zise Weese. Sunt mercenari, 
dragă Nevăstuică. Îşi zic Bravi Camarazi. Nu le spune 
altfel când te pot auzi, altfel o să-ţi facă rău de tot. Cel cu 
coiful cu cap de capră e căpitanul lor, Lordul Vargo Hoat. 

— Nu e niciun nenorocit de lord, zise cel de-al doilea 
soldat. L-am auzit pe Ser Amory spunând asta. E doar un 
mercenar bălos, plin de sine. 


485 


— Aşa e, răspunse Weese, dar fata ar face mai bine să-i 
spună lord, dacă vrea să rămână întreagă. 

Arya se uită din nou la Vargo Hoat. Oare câți monştri 
are Lordul Tywin? 

Bravii Camarazi fură cazaţi în Turnul Văduvei, aşa că 
Arya nu trebuia să le fie slujitoare. Se bucura de asta; încă 
din prima seară izbucni o bătaie între mercenari şi câţiva 
dintre oamenii lui Lannister. Scutierul lui Ser Harys Swyft 
fusese înjunghiat şi murise, iar doi dintre oamenii Măştilor 
Însângerate fuseseră răniţi. În dimineaţa următoare, 
Lordul Tywin îi spânzură pe amândoi de casa porţii, 
împreună cu unul dintre arcaşii Lordului Lydden. Weese 
zicea ca arcaşul stârnise toată încăierarea luându-i în 
batjocură pe mercenari pe seama Lordului Beric 
Dondarrion. După ce spânzuraţii încetară să mai dea din 
picioare, Vargo Hoat şi Ser Harys se îmbrăţişară şi se 
sărutară, jurând să se iubească de-a pururi, în timp ce 
Lordul Tywin îi privea de la fereastră. Aryei i se păru 
amuzant felul în care Vargo Hoat se bâlbâia şi se 
smiorcăia, dar ştia că nu era cazul să râdă. 

Măştile Însângerate nu zăboviră mult la Harrenhal, dar 
înainte de a porni din nou la drum, Arya îl auzi pe unul 
dintre ei povestind cum o armată a nordului, sub comanda 
lui Roose Bolton, ocupase vadul rubiniu al Tridentului. 

— Dacă trece apa, Lordul Tywin îl va zdrobi din nou, 
aşa cum a făcut la Furca Verde, zise un arcaş al lui 
Lannister, dar tovarăşii lui îl luară în derâdere. 

— Bolton nu va trece niciodată, atâta timp cât Tânărul 
Lup mărşăluieşte dinspre Riverrun, cu sălbaticii nordici şi 
cu toţi lupii lui. 

Arya nu ştiuse că fratele ei era atât de aproape. 
Riverrun era mult mai aproape decât Winterfell, deşi nu 
era sigură unde se afla faţă de Harrenhal. Aş putea să aflu 
cumva, ştiu că aş putea, dac-aş reuşi să scap de aici. Când 
se gândi că-l va revedea pe Robb, Arya fu nevoită să-şi 
muşte buza. Și vreau să-i văd şi pe Jon, pe Bran şi pe 
Rickon şi pe mama. Chiar şi pe Sansa... Am s-o sărut şi am 


486 


s-o rog să mă ierte, ca o adevărată doamnă; asta îi va 
plăcea. 

Din discuţiile din curte află că în camerele superioare 
ale Turnului Groazei locuiau peste treizeci de prizonieri, 
luaţi ostatici în timpul bătăliei de la Furca Verde a 
Tridentului. Majoritatea aveau parte de libertate de 
mişcare în castel, cu condiţia să jure că nu vor încerca să 
fugă. Au jurat să nu evadeze, îşi zise Arya, dar n-au jurat 
că nu mă vor ajuta pe mine să evadez. 

Ostaticii mâncau la propria lor masă în Sala Celor o 
Sută de Inimi şi puteau fi adesea văzuţi prin împrejurimi. 
Patru fraţi îşi făceau împreună antrenamentul în fiecare zi, 
luptându-se cu stinghii şi cu scuturi din lemn, în Curtea 
Flowstone. Trei dintre ei erau din familia Frey de la 
Răscruce, cel de-al patrulea era fratele lor bastard. Totuşi, 
erau acolo de puţină vreme; într-o dimineaţă, alţi doi fraţi 
sosiră sub un stindard de pace, cu un cufăr cu aur, şi îi 
răscumpărară de la cavalerii care îi capturaseră. Cei şase 
Frey plecară împreună. 

Dar pe nordici nu-i răscumpără nimeni. Un lord gras 
bântuia prin bucătării, îi spusese Plăcinta Fierbinte, 
căutând mereu o îmbucătură. Mustaţa îi era atât de stu- 
foasă încât îi acoperea gura, iar agrafa cu care era prinsă 
mantia lui era un trident din argint şi safir. Aparţinea 
Lordului Tywin, dar tânărul feroce, bărbos, căruia îi plăcea 
să se plimbe pe crestele zidurilor singur, într-o mantie 
neagră, ornamentată cu sori albi, fusese luat ostatic de 
către un cavaler rătăcitor care avusese intenţia să se 
îmbogăţească de pe urma lui. Sansa ar fi ştiut cine este, 
atât el cât şi grăsanul, dar Arya nu fusese niciodată prea 
preocupată de titluri şi blazoane. Ori de câte ori Septa 
Mordane îi vorbea despre istoria unei Case sau alta, îi 
venea să hoinărească, să viseze şi să se întrebe când se va 
termina lecţia. 

Totuşi, pe Lordul Cerwyn şi-l amintea. Pământurile sale 
fuseseră aproape de Winterfell, aşa că el şi fiul lui, Cley, 
veneau adesea în vizită. Cu toate acestea, după voia 
soartei, era singurul ostatic care nu fusese văzut niciodată, 


487 


dormea într-o celulă din turn, revenindu-şi de pe urma 
unei răni. Zile în şir, Arya încercă să-şi imagineze cum ar 
putea să se furişeze pe lângă paznicii uşii, ca să-l vadă. 
Dacă ar recunoaşte-o, onoarea l-ar obliga să o ajute. Cu 
siguranţă, un lord voia să primească aur, toţi voiau asta, 
poate că va plăti câţiva mercenari de-ai lui Tywin ca să o 
ducă la Riverrun. Tatăl ei spunea mereu că majoritatea 
mercenarilor ar trăda pe oricine pentru aur. 

Pe urmă, într-o dimineaţă, zări trei femei îmbrăcate cu 
robele cu glugă ale surorilor tăcute încărcând un cadavru 
în căruţa lor. Cadavrul era împachetat într-o mantie din 
cea mai fină mătase, împodobită cu blazonul halebardei. 
Când Arya întrebă cine e, unul dintre străjeri îi spuse că a 
murit Lordul Cerwyn. Primi aceste cuvinte ca pe o lovitură 
în stomac. Oricum, nu te-ar fi ajutat niciodată, gândi ea, în 
timp ce surorile ieşeau pe poartă cu căruţa. Nu se putea 
ajuta nici măcar pe sine, şoarece prost ce eşti. 

După aceasta, se întoarse la frecat şi alergătură şi la 
trasul cu urechea pe la uşi. Lordul Tywin urma să plece în 
curând spre Riverrun, auzise Arya, sau va merge către 
sud, la Highgarden. Nimeni nu s-ar fi aşteptat la asta. Nu, 
trebuia să apere Debarcaderul Regelui. Stannis era cea 
mai mare ameninţare. li trimisese pe Gregor Clegane şi pe 
Vargo Hoat să-l distrugă pe Roose Bolton şi să-i scoată 
pumnalul din spate. Trimisese corbi la Eyrie, avea de gând 
să se însoare cu Lady Lysa Arryn şi să cucerească Valea. 
Cumpărase o grămadă de argint ca să făurească săbii 
magice care îi vor ucide pe lupii Stark. li scrisese Doamnei 
Stark să facă pace, Regicidul va fi în curând eliberat. 

Deşi în fiecare zi soseau şi plecau corbi, Lordul Tywin 
însuşi îşi petrecea majoritatea zilelor în spatele uşilor 
închise, cu consiliul său de război. Arya îl zărise de câteva 
ori, dar mereu din depărtare - o dată plimbându-se pe 
ziduri, însoţit de trei maesteri şi de prizonierul grăsan cu 
mustaţa stufoasă, o dată plimbându-se călare cu lorzii lui 
stegari, să viziteze taberele, dar cel mai des stând într-o 
galerie boltită, privind oamenii care se antrenau jos, în 
curte. Stătea cu mâinile încleştate pe mânerul de aur al 


488 


sabiei sale. Se spunea că Lordul Tywin iubea aurul mai 
mult decât orice, chiar se căca aur, îl auzise glumind pe un 
slujitor. Lordul Lannister avea o înfăţişare puternică 
pentru un bărbat vârstnic, cu mustăţi aspre, aurii, şi 
chelie. Ceva din chipul lui îi amintea Aryei de tatăl său, 
chiar dacă nu semănau defel. Are chipul unui lord, atâta 
tot, îşi spuse. Îşi aminti că odată a auzit-o pe nobila sa 
mamă spunându-i tatălui ei să-şi afişeze chipul de lord şi 
să meargă să se ocupe de cutare treabă. Tata a râs. Nu şi-l 
putea imagina pe Lordul Tywin râzând de ceva. 

Intr-o după-amiază, în timp ce îşi aştepta rândul să 
scoată o găleată de apă de la fântână, auzi balamalele de 
la poarta de est gemând. Un grup de oameni intră la pas 
pe sub bariera-ghilotină. Când observă manticora care se 
târa pe scutul căpeteniei lor, fu străfulgerată de un 
sentiment de ură. 

În lumina zilei, Ser Amory Lorch părea mai puţin 
înfricoşător decât la lumina torţelor, dar avea şi acum 
ochii aceia de porc pe care şi-i amintea Arya. Una dintre 
femei spuse că oamenii săi înconjuraseră lacul urmărindu-l 
pe Beric Dondarrion şi omorând rebeli. Nu eram rebeli, 
gândi Arya. Eram Rondul de Noapte; Rondul de Noapte nu 
ține partea nimănui. Totuşi, Ser Amory avea mai puţini 
oameni decât îşi amintea Arya, şi mulţi dintre ei erau 
răniţi. Sper că rănile lor vor putrezi, sper să moară cu 
toții. 

Apoi îi văzu pe cei trei de la capătul coloanei. Rorge îşi 
pusese coiful negru, cu nazalul larg de fier, care făcea 
greu de observat faptul că nu avea nas. Mugşcătorul 
călărea greoi lângă el, pe un cal de luptă care părea gata 
să se prăbuşească sub greutatea lui. Arsuri pe jumătate 
vindecate îi acopereau trupul, făcându-l şi mai hidos decât 
înainte. 

Dar Jaquen H'ghar continua să zâmbească. Hainele îi 
erau tot soioase şi zdrenţuite, dar îşi găsise timp să-şi 
spele şi să-şi pieptene părul. I se revărsa pe umeri, roşu şi 
alb şi strălucitor, iar Arya le auzi pe fete chicotind de 
admiraţie. 

489 


Ar fi trebuit să-i las pradă focului. Aşa a spus Gendry, 
ar fi trebuit să-l ascult. Dacă nu le-ar fi aruncat acel topor, 
acum ar fi fost cu toţii morţi. Pentru o clipă, se sperie, dar 
trecură pe lângă ea fără vreo sclipire de interes. Numai 
Jaquen H'ghar aruncă o privire în direcţia ei, dar ochii săi 
trecură direct prin ea. Nu mă recunoaşte, gândi Arya. Arry 
era un băieţel aprig cu o sabie, iar eu sunt doar un şoarece 
gri cu o găleată. 

Îşi petrecu tot restul zilei frecând treptele din Turnul 
Plângerii. Seara, mâinile îi erau aspre şi sângerau, iar 
braţele o dureau atât de tare încât, când azvârli găleata 
înapoi în beci, îi tremurau. Prea obosită ca să mănânce, îşi 
ceru scuze de la Weese şi se vâri în patul său de paie ca să 
doarmă. 

— Weese, căscă ea, Dunsen, Chiswyck, Polliver, Raff 
cel Dulce, Gâdilătorul şi Câinele. Ser Gregor, Ser Amory, 
Ser Ilyn, Ser Meryn, Regele Joffrey, Regina Cersei. Se 
gândi că ar putea să mai adauge trei nume, dar era prea 
obosită ca să hotărască în seara asta. 

Arya visa lupi care alergau sălbatic prin pădure, când o 
mână puternică îi acoperi gura, ca o piatră caldă, netedă şi 
fermă. Se trezi brusc, agitându-se şi luptându-se. 

— Fata nu spune nimic, îi şopti un glas aproape, în 
spatele urechii. Fata îşi ţine buzele închise, nimeni nu 
aude, iar prietenii pot vorbi pe ascuns. Da? 

Cu inima izbindu-i pieptul, Arya reuşi să dea aprobator 
din cap. 

Jagen H'ghar îşi retrase mâna. Beciul era negru ca 
smoala şi nu-i putea vedea chipul nici măcar de la câteva 
degete depărtare. Dar îl putea mirosi. Pielea lui avea un 
miros proaspăt, de săpun, şi îşi parfumase părul. 

— Băiatul a devenit fată, şopti el. 

— Am fost întotdeauna fată. Credeam că nu m-ai văzut. 

— Omul vede. Omul ştie. 

Îşi aminti că-l ura. 

— M-ai speriat. Acum eşti unul de-al lor. Ar fi trebuit să 
te las să arzi. Ce faci aici? Pleacă sau strig după Weese. 


490 


— Un bărbat îşi plăteşte datoria. Bărbatul îţi e dator cu 
trei. 

— Trei? 

— Zeul Roşu îşi ia cele cuvenite, dulce copilă, şi numai 
moartea poate plăti pentru viaţă. Fata a luat trei care au 
fost ai lui. Fata trebuie să dea trei în locul lor. Rosteşte 
numele şi omul va face restul. 

Vrea să mă ajute, îşi dădu seama Arya, cu un licăr de 
speranţă care îi dădu ameteli. 

— Du-mă la Riverrun, nu e departe. Dacă furăm nişte 
cai, am putea... 

Bărbatul îi duse degetul la buze. 

— Trei vieţi vei avea de la mine. Nu mai mult, nu mai 
puţin. Trei şi am terminat. Aşa că fata trebuie să 
chibzuiască. Îi sărută uşor părul. Dar nu prea mult. 

Până când Arya apucă să aprindă un ciot de lumânare, 
în urma lui nu mai rămăsese decât un miros vag, o adiere 
de ghimbir şi de cuişoare care stăruia în aer. Femeia din 
nişa alăturată se întoarse pe partea cealaltă, pe paie, şi se 
plânse de lumină, aşa că Arya stinse lumânarea. Când 
închise ochii, văzu chipuri plutind în faţa ei. Joffrey şi 
mama sa, Ilyn Payne şi Meryn Trant şi Sandor Clegane.... 
dar ei se aflau la Debarcaderul Regelui, la sute de leghe 
depărtare, iar Ser Gregor poposise doar câteva nopţi 
înainte de a pleca din nou să continue jafurile, luându-i pe 
Raff, pe Chiswyck şi pe Gâdilător cu el. Dar Ser Amory 
Lorch era aici, iar ea îl ura aproape la fel de mult. Oare? 
Nu era sigură. Şi mai rămânea întotdeauna Weese. 

Se gândi la el din nou în dimineaţa următoare când, din 
cauza somnului puţin, începu să caşte. 

— Nevăstuică, bubui Weese, data viitoare când mai văd 
gura aia deschisă, am să-ţi smulg limba şi am să i-o dau de 
mâncare căţelei. Îi răsuci urechea între degete, ca să se 
asigure că a auzit, şi îi spuse să se întoarcă la scările 
acelea - până seara să fie curate până la al treilea palier. 

În timp ce muncea, Arya se gândea la oamenii pe care 
îi voia morţi. Îşi imagina că le vede chipurile pe trepte şi 
freca mai tare, ca să le îndepărteze. Familia Stark era în 

491 


război cu Lannisterii, iar ea era o Stark, astfel că ar omori 
cât de mulţi Lannisteri ar putea, aşa se făcea în vreme de 
război. Dar nu credea că putea să aibă încredere în Jagen. 
Ar trebui să-i omor cu mâna mea. Ori de câte ori tatăl ei 
condamnase un om la moarte, înfăptuise asta de unul 
singur, cu Gheaţă, spada lui. 

— Dacă vrei să iei viaţa unui om, îi eşti dator să-l 
priveşti în faţă şi să-i asculţi ultimele cuvinte, îl auzise 
spunându-le cândva lui Robb şi lui Jon. 

A doua zi îl evită pe Jagen H'ghar, la fel şi în ziua 
următoare. Nu era greu. Ea era foarte mică, iar 
Harrenhalul foarte mare şi plin de locuri în care se putea 
ascunde un şoarece. 

Şi pe urmă Ser Gregor se întoarse, mai devreme decât 
se aşteptau, conducând de data aceasta o turmă de capre 
în locul unei turme de prizonieri. Arya auzi că Ser Gregor 
a pierdut trei oameni într-unul dintre atacurile de noapte 
ale Lordului Beric, dar cei pe care ea îi ura se întorseseră 
nevătămaţi şi se cazaseră la al doilea etaj al Turnului 
Plângerii. Weese observă că erau bine aprovizionaţi cu 
băutură. 

— Aştia sunt mereu însetaţi, mormăi el. Nevăstuică, 
ridică-te şi întreabă-i dacă au haine care trebuie peticite. 
Voi pune femeile să se ocupe de asta. 

Arya alergă sus pe scările bine frecate. Nimeni nu îi 
acordă nicio atenţie când intră. Chiswyck stătea lângă foc, 
cu un corn de bere în mână, spunând una dintre poveştile 
sale amuzante. Nu îndrăzni să-l întrerupă, nefiind dornică 
să se aleagă cu o buză spartă. 

— După turnirul Mâinii Regelui s-a întâmplat, înainte 
de-a veni războiul, spunea el. Ne îndreptam către vest, 
şapte eram, împreună cu Ser Gregor. Raff era cu mine, şi 
tânărul Joss Stilwood, care fusese scutierul lui la turnir. Ei 
bine, ajungem noi la acest râu nenorocit care se umflase 
de la atâtea ploi. Nu era chip să treci apa, dar în apropiere 
era o cârciumă, aşa că ne ducem acolo. Ser îl înhaţă pe 
berar şi-i zice să ne ţină cornurile pline cu bere până când 
scad apele. Să fi văzut ochii de porc ai omului strălucind la 

492 


vederea arginţilor. Aşa că ne aduce bere, el cu fiică-sa, şi 
berea e proastă şi slabă, o scursoare maronie care nu mă 
face mai fericit, şi nici pe Ser. Şi în tot acest timp 
cârciumarul ne spune ce bucuros e el că i-am călcat 
pragul, fiindcă nu prea avea muşterii din cauza ploilor. 
Nătărăului nu-i mai tace meliţa, deşi Ser nu-i spune niciun 
cuvânt, ci doar cugetă la Cavalerul Laşilor şi la festa 
nemernică pe care o juca. Se vedea cât îi era gura de 
încleştată, aşa că eu şi ceilalţi flăcăi ştiam că nu era cazul 
să-i spunem nicio vorbă, dar cârciumarul trebuia să 
vorbească. Întreabă până şi cum s-a descurcat stăpânul la 
turnir. Ser doar se uita la el. Între timp, fiica lui aducea şi 
servea bere, o fetişcană grasă, de vreo optsprezece ani... 

— Mai degrabă treisprezece, rosti tărăgănat Raff cel 
Dulce. 

— Ei, fie cum o fi, nu prea aveai ce vedea de ea. Dar 
Eggon, beat, începe s-o atingă şi poate că am atins-o şi eu 
niţel, iar Raff îi spune tânărului Stilwood că trebuie s-o 
târască pe fată sus, să se facă bărbat, dându-i băiatului 
curaj, cum ar veni. În cele din urmă, Joss îşi vâră mâna sub 
fusta ei iar ea ţipă şi scapă carafa şi fuge la bucătărie. Ei, 
s-ar fi terminat acolo, dar ce face bătrânul nebun? Se duce 
la Ser şi îl roagă să ne facă pe noi să-i lăsăm fata în pace, 
el fiind un cavaler adevărat şi chestii dintr-astea. 

Ser Gregor nu acorda nicio atenţie distracţiei noastre, 
dar acum se uită, ştiţi cum, şi porunceşte ca fata să fie 
adusă înaintea lui. Acum bătrânul trebuie s-o târască din 
bucătărie, doar din vina lui. Ser se uită la ea de sus până 
jos şi întreabă: 

— Aşadar, aceasta este târfa pentru care eşti atât de 
îngrijorat? 

Iar nebunul de bătrân tâmpit îi spune lui Gregor direct 
în faţă: 

— Layna mea nu e târfă, ser. 

Ser nu clipeşte, ci zice doar: 

— Acum este. 

Îi azvârle bătrânului încă o monedă de argint, sfâşie 
rochia de pe fată şi o ia chiar acolo, pe masă, în faţa tatălui 


493 


ei, în timp ce ea se zbate şi se zvârcoleşte ca un iepure şi 
scoate sunetele alea. Văzând expresia de pe chipul 
bătrânului, am râs atât de tare încât îmi ieşea berea pe 
nas. Apoi băiatul ăsta aude zgomotul, fiul lui îmi închipui, 
şi vine alergând din pivniţă, aşa că Raff e nevoit să-i înfigă 
un pumnal în burtă. Ser termină până atunci şi se întoarce 
la băutură şi ne vine tuturor rândul. Tobbot, ştiţi cum e el, 
o întoarce pe partea cealaltă şi o ia pe la spate. Fata 
încetase să se mai opună până când mi-a venit mie rândul, 
poate că hotărâse că, până la urmă, îi plăcea, deşi, la drept 
vorbind, nu mi-ar fi displăcut puţină mişcare. lar acum 
vine cireaşă de pe tort... Când totul se termină, Ser îi 
spune bătrânului că vrea rest. Fata nu merită un argint, 
zice el, şi al naibii să fiu dacă bătrânul nu-i aduce un pumn 
de monede de aramă, îşi cere scuze de la stăpân şi îi 
mulţumeşte pentru plată! 

Râdeau cu toţii în hohote, niciunul mai tare decât 
Chiswyck însuşi, care râdea atât de zgomotos de propria 
povestire încât îi săreau mucii din nas în barba căruntă, 
nepieptănată. Arya stătea în umbră, pe casa scărilor, şi îl 
privea. Se furişă înapoi în pivniţă, fără să scoată o vorbă. 
Când Weese află că nu l-a întrebat despre haine, îi trase 
jos pantalonii şi o bătu cu nuiaua până ce din coapse 
începu să-i curgă sânge, dar Arya închise ochii şi se gândi 
la toate învăţăturile pe care i le dăduse Syrio şi nu simţi 
aproape nimic. 

Două nopţi mai târziu, o trimise în Sala Cazărmii, să 
servească la masă. Ducea o carafă cu vin şi turna în cupe 
când îl zări pe Jagen H'ghar la masa lui, în partea cealaltă 
a culoarului. Muşcându-şi buza, privi cu grijă de jur- 
împrejur, ca să se asigure că Weese nu o vedea. Teama 
taie mai adânc decât o sabie, îşi spuse. 

Făcu un pas, şi încă unul, şi cu fiecare se simţi mai 
puţin şoarece. Înaintă de-a lungul băncii, umplând cupele 
cu vin. Rorge stătea în dreapta lui Jagen, beat turtă, dar 
nu o observă. Arya se aplecă şi şopti direct în urechea lui 
Jagen. 

— Chiswyck. 

494 


Lorathianul nu dădu semne că ar fi auzit. 

Când carafa se goli, Arya alergă în pivniţă să o umple 
din nou din butoi şi se întoarse repede la servit. Nimeni nu 
murise de sete cât timp fusese ea plecată şi scurta ei 
absenţă trecu neobservată. 

Nu se întâmplă nimic a doua zi, nici în ziua următoare, 
dar în cea de-a treia, Arya se duse la bucătărie cu Weese 
să le aducă cina. 

— Unul dintre oamenii Muntelui a căzut de pe 
metereze azi-noapte şi şi-a rupt gâtul lui de prost, îl auzi 
pe Weese spunându-i unei bucătărese. 

— Beat? 

— Nu mai mult decât în mod obişnuit. Unii spun că l-a 
împins fantoma lui Harren. Pufni, ca să arate ce părere 
avea despre asemenea idei. 

N-a fost Harren, îi veni Aryei să spună, am fost eu. Îl 
ucisese pe Chiswyck cu o şoaptă şi va mai ucide încă doi 
până la sfârşit. Sunt fantoma Harrenhalului, gândi ea. Şi în 
noaptea aceea avu de urât cu un nume mai puţin. 


495 


CATELYN 


Locul de întâlnire era o pajişte plină de verdeață, 
presărată cu ciuperci gri, palide, şi cu buştenii aspri ai 
copacilor doborâţi la pământ. 

— Suntem primii, doamna mea, zise Hallis Mollen în 
timp ce se opriră printre buşteni, singuri între armate. 
Flamura Casei Stark, cu însemnul lupului străvechi, flutura 
în vârful lăncii pe care o purta. Catelyn nu putea vedea 
marea de aici, dar simţea cât era de aproape. Vântul ce 
bătea dinspre vest era încărcat de mirosul de sare. 

Cercetaşii lui Stannis Baratheon tăiaseră copacii 
pentru catapulte şi pentru turnurile sale de atac. Catelyn 
se întreba cât timp rezistase crângul şi dacă Ned poposise 
aici când şi-a condus oastea către sud, ca să ridice ultimul 
asediu asupra Capătului Furtunii. A câştigat atunci o mare 
victorie, cu atât mai mare cu cât a avut loc fără vărsare de 
sânge. 

Fie ca Zeii să mă ajute să fac şi eu la fel, se rugă 
Catelyn. Propriii ei supuşi consideraseră că era nebună să 
vină până aici. 

— Nu e lupta ta, doamna mea, spuse Ser Wendel 
Manderly. Ştiu că regele nu ar vrea ca mama lui să se 
expună la un asemenea pericol. 

— Suntem cu toţii în pericol, îi răspunse, poate prea 
tăios. Crezi că eu vreau să fiu aici, ser? Locul meu e la 
Riverrun, lângă patul de moarte al tatălui meu, la Win- 
terfell, cu fiii mei. Robb m-a trimis la sud să vorbesc în 
numele lui, şi asta voi face. Nu era lucru uşor să aduci 
pacea între aceşti fraţi, Catelyn era conştientă, dar pentru 
binele regatului, trebuia să încerce. 

Peste câmpiile îmbibate de ploaie şi peste culmile 
stâncoase putea vedea marele castel al Capătului Furtunii, 
înălțându-se spre cer, cu spatele către marea nevăzută. La 


496 


poalele muntelui de stâncă cenuşie, armata Lordului 
Stannis Baratheon părea mică şi neînsemnată, ca o 
adunătură de şoareci cu flamuri. 

În cântece se spunea că, în vremuri străvechi, Capătul 
Furtunii fusese ridicat de Durran, primul Rege al Furtunii, 
cel care a câştigat dragostea frumoasei Elenei, fiică a 
zeului mării şi a zeiţei vântului. În noaptea nunţii lor, 
Elenei şi-a dăruit virginitatea unui muritor, osândindu-se 
astfel la moartea de care aveau parte oamenii, iar părinţii 
ei îndureraţi şi-au revărsat mânia şi au trimis vânturi şi 
ape pentru a dobori fortăreaţa lui Durran. Prietenii săi, 
fraţii şi nuntaşii au fost zdrobiţi sub zidurile prăbuşite sau 
duşi de vânt pe mare, dar Elenei l-a adăpostit pe Durran în 
braţele sale, astfel că iubitul ei nu a păţit nimic, iar când, 
în cele din urmă, zorile s-au ivit, el a declarat război 
împotriva zeilor şi a jurat să reconstruiască fortăreaţa. 

Cinci castele a mai construit, fiecare mai mare şi mai 
puternic decât celălalt, doar pentru a le vedea făcute 
ţăndări când vijeliile s-a abătut, urlând, asupra Golfului 
Corăbiilor Sfărâmate, aducând cu ele ziduri imense de 
apă. Lorzii săi l-au implorat să construiască mai spre 
interior, preoţii i-au spus că trebuie să înduplece zeii 
redând-o mării pe Elenei, până şi oamenii de rând l-au 
rugat să se potolească. Durran nu voia să asculte. Un al 
şaptelea castel a ridicat, cel mai mare dinte toate. Unii 
spuneau că l-au ajutat copiii pădurii, fasonând piatra cu 
puterea magiei; alţii susțineau că un băieţel i-a spus ce 
trebuia să facă, un băiat care mai târziu avea să fie Bran 
Constructorul. Indiferent cum era spusă povestea, sfârşitul 
era acelaşi. Deşi zeii mânioşi au stârnit furtună după 
furtună împotriva sa, cel de-al şaptelea castel a rămas în 
picioare, sfidător, iar Durran, Mâhnirea Zeilor, şi frumoasa 
Elenei au locuit acolo împreună până la sfârşitul vieţii. 

Zeii nu uită, şi furtunile mai vin şi acum, dezlănţuindu- 
se asupra Mării Înguste. Cu toate acestea, la Capătul 
Furtunii a rezistat de-a lungul secolelor un castel cum altul 
nu mai era. Imensul său zid de apărare era înalt de trei 
sute de picioare, fără ambrazuri sau intrări secrete, 


497 


rotunjit peste tot, curbându-se lin, cu pietrele atât de 
dibaci îmbinate încât nicăieri nu vedeai o crăpătură, un 
unghi sau o gaură prin care vântul să poată intra. Se 
spunea că zidul acela era gros de douăzeci de picioare în 
locul său cel mai îngust, şi de aproape douăzeci şi şase în 
partea dinspre mare, două rânduri de pietre, între ele cu 
nisip şi pietriş. [In interiorul puternicului bastion, 
bucătăriile, grajdurile şi curţile erau ferite de vânturi şi de 
valuri. Cât despre turnuri, era numai unul, un turn-celulă, 
fără ferestre în partea ce dădea spre mare, atât de marc 
încât era grânar, cazarmă, sală de ospeţe şi locuinţa 
lordului în acelaşi timp, încununat de parapete masive 
care îl făceau să pară, văzut de departe, un pumn cu ţinte 
deasupra unui braţ ridicat. 

— Doamna mea, o strigă Hal Mollen. Doi călăreţi ieşiră 
din mica tabără de la poalele castelului şi se îndreptarea 
către ei la pas. Acela trebuie să fie Regele Stannis. 

— Fără îndoială. 

Catelyn îi privi apropiindu-se. Stannis trebuie să fie, 
dar acela nu e steagul Baratheonilor. Era galben 
strălucitor, nu galbenul intens al steagurilor lui Renly, iar 
emblema pe care o purta era roşie, deşi Catelyn nu-i putea 
distinge forma. Renly trebuia să sosească ultimul. li 
spusese asta la plecare. Nu trebuia să urce pe cal până ce 
nu-l vedea pe fratele său plecat de mult. Primul sosit 
trebuia să-l aştepte pe celălalt, iar Renly nu avea să 
aştepte. E un fel de joc pe care-l joacă regii, îşi spuse. Ei 
bine, ea nu era rege, aşa că nu era nevoie să-l joace. 
Catelyn era obişnuită să aştepte. 

Când se apropie, văzu că Stannis purta o coroană din 
aur roşu, cu vârfurile în formă de flăcări. Centura îi era 
bătută cu granate şi cu topaze, iar pe teaca sabiei pe care 
o purta era aşezat un rubin mare, pătrat. In rest, 
veşmintele sale erau simple: vestă de piele cu ţinte peste 
jiletca matlasată, cizme uzate, pantaloni din pânză aspră, 
maro. Stema de pe steagul lui galben-auriu înfăţişa o inimă 
roşie, înconjurată de o vâlvătaie de foc portocaliu. Cerbul 
încoronat era acolo, da... mic şi închis în interiorul inimii. 


498 


Şi mai ciudat era purtătorul lui de flamură - o femeie 
îmbrăcată în roşu din cap până-n picioare, cu faţa umbrită 
de gluga adâncă a mantiei sale stacojii. O preoteasă roşie, 
gândi Catelyn nedumerită. Secta era puternică şi avea 
numeroşi adepţi în Oraşele Libere şi în îndepărtatul est, 
dar în Cele Şapte Regate erau doar câteva. 

— Lady Stark, zise Stannis Baratheon cu o politeţe rece 
când se opri în faţa ei. Înclină capul, mai pleşuv decât şi-l 
amintea Catelyn. 

— Lord Stannis, îi răspunse ea. 

Sub barba tunsă scurt, maxilarul său puternic se 
încleştă, dar nu se apucă s-o terorizeze cu titlurile de 
nobleţe. Pentru asta, Catelyn îi era deplin recunoscătoare. 

— Nu mă gândeam că te voi găsi la Capătul Furtunii. 

— Nici eu nu mă gândeam că te voi găsi pe tine aici. 

Ochii lui adânciţi în orbite o priviră stânjenitor. Nu era 
omul amabilităţilor gratuite. 

— Îmi pare rău pentru moartea lordului tău, zise el, 
deşi Eddard Stark nu mi-a fost prieten. 

— Nu ţi-a fost niciodată duşman, domnul meu. Când 
Lordul Tyrell şi Lordul Redwyne v-au ţinut ostatici în 
castelul acela, murind de foame, Eddard Stark a fost cel 
care a înfrânt asediul. 

— La porunca fratelui meu, nu de dragul meu, 
răspunse Stannis. Lordul Eddard şi-a făcut datoria, n-am 
să neg asta. Am făcut eu vreodată mai puţin? Fu ar fi 
trebuit să fiu Mâna lui Robert. 

— Aceea a fost voinţa fratelui tău. Ned nu a vrut 
niciodată. 

— Dar a acceptat, ceea ce trebuia să fie al meu. Cu 
toate acestea, îţi dau cuvântul meu, ţi se va face dreptate 
pentru moartea lui. 

Cum le mai plăcea să promită capete acestor oameni 
care voiau să devină regi. 

— Fratele tău mi-a promis acelaşi lucru. Dar, sincer 
vorbind, aş prefera să-mi recapăt fiicele şi să las dreptatea 
pe seama zeilor. Cersei o are şi acum pe Sansa mea, iar 


499 


despre Arya n-am mai auzit nimic din ziua morţii lui 
Robert. 

— Dacă îţi vom găsi copiii când vom ocupa oraşul, vor 
fi trimişi la tine. Vii sau morți, sugera tonul său. 

— Şi când va fi asta, Lord Stannis? Debarcaderul 
Regelui e aproape de Piatra Dragonului şi, în schimb, te 
găsesc aici. s 

— Eşti directă, Lady Stark. Prea bine. Îţi voi răspunde 
direct. Ca să ocup oraşul, am nevoie de puterea acestor 
lorzi ai sudului pe care îi văd dincolo de câmp. Sunt de 
partea fratelui meu. Trebuie cu orice preţ să-i atrag de 
partea mea. 

— Oamenii se supun cui vor, domnul meu. Aceşti lorzi 
i-au jurat credinţă lui Robert şi Casei Baratheon. Dacă tu şi 
fratele tău aţi lăsa vrajba deoparte... 

— Nu am nimic cu Renly, dacă îmi arată respectul 
cuvenit, ca frate şi ca rege al său. Nu vreau decât ceea ce 
mi se cuvine de drept. Renly îmi datorează supunere şi 
loialitate. Am de gând să le obţin. De la el şi de la aceşti 
lorzi. Stannis îi cercetă chipul. Şi ce vânt te aduce pe acest 
câmp, doamna mea? Casa Stark s-a alăturat fratelui meu, 
aşa stau lucrurile? 

Acesta nu se va pleca niciodată, gândi ea, dar trebuia 
oricum să încerce. Miza era prea mare. 

— Fiul meu domneşte ca Rege al Nordului, prin voinţa 
lorzilor noştri şi a poporului. Nu pleacă genunchiul în faţa 
nimănui, dar întinde o mână prietenească tuturor. 

— Regii nu au prieteni, zise Stannis fără ocolişuri, doar 
supuşi şi duşmani. 

— Şi fraţi, strigă o voce veselă din spatele ei. Catelyn 
se uită peste umăr, în timp ce iapa Lordului Renly îşi croia 
drum printre buşteni. Mai tânărul Baratheon era 
strălucitor în jiletca lui din catifea verde şi cu mantia de 
satin tivită cu blană. Coroana de trandafiri galbeni îi 
împresura tâmplele, iar capul de cerb din jad se ridica 
deasupra frunţii, cu părul lung şi negru ţâşnind de 
dedesubt. Teaca sabiei îi era presărată cu bucăţi mari de 


500 


diamante negre, zimţate, iar în jurul gâtului avea legat un 
lanţ de aur şi smaralde. 

Renly alesese şi el o femeie să-i poarte stindardul, deşi 
Brienne îşi ascundea chipul şi trupul în spatele armurii 
plate care nu oferea niciun indiciu asupra sexului ei. În 
vârful lăncii sale de zece picioare, cerbul încoronat se 
ridica pe picioarele din spate, negru pe fond auriu, în timp 
ce briza mării unduia pânza. 

Salutul fratelui său fu scurt. 

— Lord Renly. 

— Rege Renly. Eşti tu cu adevărat, Stannis? 

Stannis se încruntă. 

— Cine ar trebui să fie? 

Renly dădu nepăsător din umeri. 

— La vederea acestui stindard, nu puteam fi sigur. 
Steagul cui îl porţi? 

— Al meu. 

Preoteasa înveşmântată în roşu grăi: 

— Drept blazon, regele a ales inima dogoritoare a 
Lordului Luminii. 

Renly păru amuzat. 

— Cu atât mai bine. Dacă folosim amândoi acelaşi 
steag, lupta va fi îngrozitor de confuză. 

Catelyn spuse: 

— Să sperăm că nu va fi nicio luptă. Noi trei avem un 
duşman comun care vrea să ne distrugă pe toţi. 

Stannis o cercetă cu un aer sever. 

— Tronul de Fier este al meu de drept. Toţi cei care 
neagă acest lucru sunt duşmanii mei. 

— Întreg regatul neagă asta, frăţioare, zise Renly. 
Bătrânii o neagă cu ultima suflare, iar copiii nenăscuţi o 
neagă în pântecele mamelor lor. O neagă cei din Dorne şi 
o neagă cei de la Zid. Nimeni nu te vrea rege. Îmi pare 
Tău. 

Stannis îşi încleştă fălcile, cu chipul încordat. 

— Jur că nu voi trata niciodată cu tine atâta timp cât 
vei purta coroana ta de trădător. Aş vrea să mă fi ţinut de 
acel legământ. 


501 


— E o nebunie, zise Catelyn tăios. Lordul Tywin şade la 
Harrenhal cu douăzeci de mii de săbii. Ce a mai rămas din 
oastea Regicidului s-a regrupat la Dintele de Aur, o altă 
oştire Lannister se adună sub umbra cetăţii de la Casterly 
Rock, iar Cersei şi fiul ei stăpânesc Debarcaderul Regelui 
şi preţiosul vostru Tron de Fier. Vă numiţi, fiecare dintre 
voi, rege, deşi regatul sângerează şi nimeni nu ridică sabia 
să-l apere, în afară de fiul meu. 

Renly ridică din umeri. 

— Fiul tău a câştigat câteva bătălii. Eu voi câştiga 
războiul. Lannisterii pot să stea la picioarele mele. 

— Dacă ai propuneri de făcut, fă-le, zise Stannis răstit, 
sau eu am plecat. 

— Foarte bine, răspunse Renly. Propun să descaleci, să 
pleci genunchiul şi să-mi juri credinţă. 

Stannis îşi înghiţi furia. 

— De asta nu vei avea parte niciodată. 

— L-ai slujit pe Robert, pe mine de ce nu? 

— Robert a fost fratele meu mai mare. Tu eşti cel mic. 

— Mai mic, mai viteaz şi de departe mai atrăgător... 

— ...Şi, pe deasupra, un hoţ şi un uzurpator. 

Renly ridică din umeri. 

— Targaryenii l-au numit pe Robert uzurpator. Se pare 
că a reuşit să suporte ruşinea. Aşa voi face şi eu. 

Aşa nu se poate. 

— Uitaţi-vă la voi! Dacă aţi fi fiii mei, v-aş bate cap în 
cap şi v-aş încuia într-o cameră până ce v-aţi aduce aminte 
că sunteţi fraţi. 

Stannis îi aruncă o privire încruntată. 

— Mergi prea departe, Lady Stark. Sunt regele de 
drept, iar fiul tău nu e mai puţin trădător decât fratele meu 
aici de faţă. Va veni şi rândul lui. 

Amenințarea directă îi stârni furia. 

— Foarte uşor îi numeşti pe alţii trădători şi uzurpatori, 
domnul meu, dar cu ce eşti tu mai bun? Spui că eşti regele 
de drept, dar mi se pare că Robert are doi fii. După toate 
legile Celor Şapte Regate, Prinţul Joffrey este moştenitorul 


502 


lui de drept şi, după el, Tommen... iar noi suntem cu toții 
trădători, oricâtă dreptate am avea. 

Renly izbucni în râs. 

— Stannis, trebuie s-o ierţi pe Lady Catelyn. A bătut tot 
drumul de la Riverrun, un drum lung călare. Mă tem că n-a 
apucat să vadă mica ta scrisoare. 

— Joffrey nu e sămânţa fratelui meu, zise Stannis fără 
menajamente. Nici Tommen. Sunt bastarzi. Şi fata la fel. 
Toţi trei, monstruozităţi născute din incest. 

Cersei ar putea fi atât de nebună? Catelyn rămase fără 
grai. 

— Nu e o poveste drăgălaşă, doamna mea? întrebă 
Renly. Eram cu tabăra la Horn Hill când Lordul Tarly a 
primit această scrisoare şi, trebuie să spun, m-a lăsat cu 
gura căscată. li zâmbi fratelui său. N-am bănuit niciodată 
că eşti atât de isteţ, Stannis. Dacă ar fi adevărat, tu chiar 
ai fi moştenitorul lui Robert. 

— Dacă ar fi adevărat? Mă faci mincinos? 

— Poţi dovedi vreo vorbă din această născocire? 

Stannis scrâşni din dinţi. 

Robert n-ar fi avut cum să ştie, gândi Catelyn, altfel 
Cersei şi-ar fi pierdut capul într-o clipă. 

— Lord Stannis, întrebă ea, dacă ştiai că regina e 
vinovată de asemenea delicte monstruoase, de ce ai 
păstrat tăcerea? 

— N-am păstrat tăcerea, declară Stannis. l-am vorbit 
despre bănuielile mele lui Jon Arryn. 

— In loc să-i fi vorbit fratelui tău? 

— Fratele meu nu mi-a dat niciodată prea multă 
ascultare. De la mine, asemenea acuzaţii ar fi părut 
arţăgoase şi interesate, un mijloc de a mă plasa primul pe 
linia succesiunii. Am crezut că Robert va fi mai dispus să 
asculte dacă acuzaţiile veneau din partea Lordului Arryn, 
pe care îl iubea. 

— Aha, zise Renly, deci avem cuvântul unui om mort. 

— Crezi că a murit din pură întâmplare, orb nebun? 
Cersei l-a otrăvit, de teamă că o va da în vileag. Lordul Jon 
aduna anumite dovezi... 

503 


— „care, fără îndoială, au murit odată cu el. Ce 
neplăcut! 

Catelyn îşi amintea, punea lucrurile cap la cap. 

— Într-o scrisoare pe care mi-a trimis-o la Winterfell, 
sora mea, Lysa, a acuzat-o pe regină că i-a ucis soţul, 
recunoscu ea. Mai târziu, la Eyrie, a pus crima pe seama 
fratelui reginei, Tyrion. 

Stannis pufni. 

— Dacă intri într-un cuib de şerpi, contează care şarpe 
te muşcă primul? 

— Toată discuţia asta despre şerpi şi incest este 
amuzantă, dar nu schimbă nimic. S-ar putea prea bine să 
ai pretenţii mai justificate, Stannis, dar tot eu am oastea 
cea mai mare. Mâna lui Renly se strecură sub mantie. 
Stannis observă şi înhăţă îndată mânerul sabiei sale, dar 
înainte de-a apuca s-o scoată din teacă, fratele său 
scoase... o piersică. 

— Vrei, frăţioare? îl întrebă Renly zâmbind. E de la 
Highgarden. N-ai gustat în viaţa ta ceva atât de dulce, îţi 
jur. Luă o muşcătură. Sucul i se prelinse din colţurile gurii. 

— N-am venit aici să mănânc fructe. Stannis spumega 
de furie. 

— Lorzii mei! interveni Catelyn. Ar trebui să formulăm 
termenii unei alianţe, nu să ne luăm unul pe altul în 
derâdere. 

— Nimeni nu ar trebui să refuze să guste o piersică, 
replică Renly, azvârlind sâmburele. S-ar putea să nu mai 
aibă niciodată ocazia. Viaţa e scurtă, Stannis. Aducţi 
aminte ce spun cei din clanul Stark. Vine iarna. Se şterse 
la gură cu dosul palmei. 

— N-am venit aici nici ca să fiu ameninţat. 

— Şi nici nu ai fost, i-o trânti Renly. Când voi ameninţa, 
îţi vei da seama. Sincer, nu mi-ai plăcut niciodată, Stannis, 
dar eşti de acelaşi sânge cu mine şi nu am de gând să te 
ucid. Aşa că, dacă vrei Capătul Furtunii, ia-l... ca pe un dar 
din partea unui frate. Aşa cum mi l-a dat Robert cândva, ți- 
l dăruiesc ţie. _ 

— Nu e cazul să mi-l dăruieşti. Imi aparţine de drept. 

504 


Oftând, Renly se întoarse în şa. 

— Ce treabă am eu cu acest frate al meu, Brienne? Îmi 
refuză piersica, îmi refuză castelul, mi-a ocolit până şi 
nunta... 

— Ştim amândoi că nunta ta a fost o mascaradă. Cu un 
an în urmă unelteai să o faci pe fată una dintre târfele lui 
Robert. 

— Cu un an în urmă plănuiam să o fac regina lui 
Robert, răspunse Renly, dar ce contează? Pe Robert l-a 
luat un mistreţ, iar eu am luat-o pe Margaery. Ai fi 
încântat să afli că a venit la mine ca fecioară. 

— În patul tău, are şanse să şi moară aşa. 

— O, mă aştept să am un fiu de la ea în cel mult un an. 
Scuză-mă, câţi fii ai tu, Stannis? O, da.... niciunul. Renly 
afişă un zâmbet nevinovat. Cât despre fiica ta, înţeleg. 
Dacă nevasta mea ar arăta ca a ta, mi-aş trimite şi eu 
bufonul să se pună la dispoziţia ei. 

— Ajunge! răcni Stannis. N-am să accept să fiu 
batjocorit în faţă, mă auzi? N-am să accept! 

Îşi scoase sabia din teacă. Oţelul sclipi ciudat de 
puternic în lumina palidă a soarelui, când roşu, când 
galben, când alb-strălucitor. Aerul tremura parcă în jurul 
ei, ca de la căldură. Calul lui Catelyn necheză şi se dădu 
un pas înapoi, dar Brienne se aşeză între cei doi fraţi, cu 
sabia în mână. 

— Vâră sabia în teacă! strigă la Stannis. 

Cersei Lannister se sufocă de râs, gândi Catelyn 
obosită. 

Stannis îndreptă vârful sabiei către fratele său. 

— Nu sunt nemilos, tună cel care era un nemilos 
notoriu. Nici nu doresc să pătez Aducătoarea de Lumină 
cu sângele fratelui meu. De dragul mamei care ne-a născut 
pe amândoi, îţi acord această noapte să îţi reconsideri 
atitudinea prostească, Renly. Coboară-ţi flamurile şi vino 
la mine înainte de răsăritul soarelui, şi îţi voi oferi Capătul 
Furtunii şi vechiul tău scaun în consiliu şi chiar te voi numi 
moştenitorul meu până ce se va naşte fiul meu. Altfel, am 
să te distrug. 

505 


Renly râse. 

— Stannis, e o sabie foarte frumoasă, îţi jur, dar cred 
că strălucirea ei ţi-a stricat vederea. Priveşte peste 
câmpuri, frăţioare. Vezi toate acele flamuri? 

— Crezi că te vor face rege câteva bucăţi de pânză? 

— Săbiile clanului Tyrell mă vor face rege. Rowan, 
Tarly şi Caron mă vor face rege, cu securea şi cu ciocanul 
de război. Săgeţile clanului Tarth şi lăncile clanurilor 
Penrose Fossoway, Cuy, Mullendore, Estermont, Selmy, 
Hightower, Oakheart, Crane, Caswell, Blackbar, Morrigen, 
Beesbury, Shermer, Dunn, Footly... Până şi Casa Florent, 
fraţii şi unchii propriei tale soţii, ei mă vor face rege. Toată 
cavaleria sudului este cu mine, şi asta este cea mai mică 
parte a puterii mele. Pedestraşii mei vin din urmă, o sută 
de mii de săbii, de lănci şi sulițe. Şi tu mă vei distruge pe 
mine? Cu ce, mă rog? Cu şleahta aia neînsemnată pe care 
o văd îngrămădită sub zidurile castelului? Dacă aş zice că 
sunt cinci mii aş fi generos, lorzi ai peştilor, cavaleri ai 
cepei şi mercenari. Jumătate dintre ei ar veni la mine 
înainte de-a începe bătălia. Ai mai puţin de patru sute de 
cai, aşa îmi spun iscoadele - călăreţi liberi în haine de 
piele fiartă, care nu ar rezista nicio clipă în faţa lăncierilor 
cu armuri. Nu-mi pasă ce fel de luptător priceput te crezi, 
Stannis, oastea aia a ta nu va supravieţui primului atac al 
avangardei mele. 

— Vom vedea, frate. O parte din lumina lumii parcă se 
stinse când Stannis îşi strecură sabia înapoi în teacă. În 
zori, vom vedea. 

— Sper că noul tău zeu e milostiv, frăţioare. 

Stannis râse zgomotos şi se îndepărtă dispreţuitor. 
Preoteasa roşie mai zăbovi un moment. 

— Vezi de păcatele tale, Renly, zise ea întorcându-şi 
calul. 

Catelyn şi Lordul Renly se întoarseră împreună la 
tabăra unde cei peste o mie de oşteni îi aşteptau. 

— A fost distractiv, chiar dacă nu foarte eficient, 
comentă el. Mă întreb de unde pot face rost de o sabie ca 


506 


aceea. Ei bine, fără îndoială că Loras mi-o va dărui după 
bătălie. Sunt mâhnit că a trebuit să se ajungă la asta. 

— Ai un mod vesel de a fi mâhnit, zise Catelyn, a cărei 
suferinţă nu era prefăcută. 

— Chiar aşa? Renly ridică din umeri. Aşa să fie. 
Mărturisesc, Stannis nu a fost niciodată fratele meu 
preferat. Crezi că povestea aceea a lui e adevărată? Dacă 
Joffrey este fiul Regicidului... 

— „atunci fratele tău este moştenitorul de drept. 

— Cât timp este în viaţă, recunoscu Renly. Deşi e o 
lege prostească, nu eşti de acord? De ce fiul cel mare şi nu 
fiul cel mai potrivit? Coroana mi s-ar potrivi mie, aşa cum 
nu i s-a potrivit niciodată lui Robert şi cum nu i se va 
potrivi lui Stannis. Am în sânge menirea de a fi un rege 
mare, puternic şi generos, inteligent, drept, înţelegător, 
credincios prietenilor şi necruţător cu duşmanii, dar în 
acelaşi timp, capabil de iertare, răbdător... 

— ...modest, adăugă Catelyn. 

Renly râse. 

— Trebuie să-i îngădui unui rege să aibă unele defecte, 
doamna mea. 

Catelyn se simţea foarte obosită. Tot efortul fusese în 
zadar. Fraţii Baratheon se vor îneca unul pe altul în sânge, 
în timp ce fiul său îi va înfrunta singur pe Lannisteri şi 
nimic din ceea ce ar putea spune sau face ea nu va 
împiedica asta. E timpul să mă întorc la Riverrun, să închid 
ochii tatălui meu, gândi ea. Cel puțin atâta pot să fac. 
Poate că sunt un mesager nepriceput, dar ştiu să jelesc 
cum se cuvine, zeii să mă apere. 

Tabăra lor era bine amplasată pe o creastă stâncoasă 
care se întindea de la nord la sud. Era mult mai ordonată 
decât tabăra răsfirată de la Mander, deşi doar pe jumătate 
atât de mare. Când a aflat despre asediul fratelui său 
asupra Capătului Furtunii, Renly şi-a împărţit forţele, aşa 
cum făcuse Robb la Gemeni. Marea masă de pedestraşi o 
lăsase în urmă, la Podul Amar, cu tânăra lui regină, cu 
căruțele şi carele, cu animalele de povară şi cu toate 


507 


maşinile de atac care-l încurcau, în timp ce Renly însuşi 
conducea cavalerii şi mercenarii într-o năvală către sud. 

Cât de mult semăna cu fratele său Robert, chiar şi la 
asta... Numai că Robert îl avea mereu alături pe Eddard 
Stark, să-i tempereze îndrăzneala cu prudenţa sa. Cu 
siguranţă, Ned l-ar fi convins pe Robert să-şi aducă toate 
forţele, să-l înconjoare pe Stannis şi să-şi asedieze 
asediatorii. Renly a refuzat această opţiune, în pripa sa nă- 
valnică de a ajunge la o confruntare cu fratele său. Îşi 
îndepărtase liniile de aprovizionare, lăsase mâncarea şi 
nutreţurile în urmă, cu toate căruțele, catârii şi boii. Tre- 
buia să ajungă la luptă curând sau vor muri de foame. 

Catelyn îl trimise pe Hal Mollen să aibă grijă de cai, în 
timp ce ea îl însoţi pe Renly înapoi la pavilionul regal din 
inima taberei. În spatele pereţilor de mătase verde, 
căpitanii şi stegarii săi aşteptau să audă veşti despre 
tratative. 

— Fratele meu nu s-a schimbat, le spuse tânărul lor 
rege, în timp ce Brienne îi desfăcu mantia şi îi ridică de pe 
frunte coroana de aur şi jad. Castelele şi amabilităţile nu 
sunt pe placul lui, el vrea sânge. Ei bine, m-am hotărât să-i 
satisfac dorinţa. 

— Înălţimea Ta, nu văd să fie nevoie de nicio bătălie, 
interveni Lordul Mathis Rowan. Castelul e bine păzit şi 
bine aprovizionat. Ser Cortnay Penrose este un comandant 
iscusit, iar până acum nu s-a construit o maşină de război 
care să poată sparge zidurile de la Capătul Furtunii. Lasă-l 
pe Lordul Stannis să atace. Nu va avea nicio satisfacţie şi, 
în timp ce va sta zadarnic în frig şi va muri de foame, noi 
vom ocupa Debarcaderul Regelui. 

— Iar oamenii vor spune că m-am temut de Stannis? 

— Doar nebunii vor spune asta, îl contrazise Lordul 
Mathis. 

Renly se uită la ceilalţi. 

— Voi ce ziceți? 

— Eu spun că Stannis e un pericol pentru tine, afirmă 
Lordul Randyll Tarly. Lasă-l neînsângerat şi nu va face 
decât să devină mai puternic, în timp ce luptele îţi vor 

508 


slăbi puterile. Lannisterii nu vor fi înfrânți într-o singură 
zi. Când vei termina cu ei, Lordul Stannis ar putea să fie la 
fel de puternic ca tine... sau mai puternic. 

Alţii i se alăturară în cor. Regele părea mulţumit. 

— Îi vom înfrunta. 

Am dat greş cu Robb, după cum am dat greş cu Ned, 
gândi Catelyn. 

— Stăpâne, anunţă ea. Dacă eşti hotărât să lupti, 
misiunea mea în acest loc s-a sfârşit. Îţi cer permisiunea să 
mă întorc la Riverrun. 

— Nu o ai. Renly se aşeză pe un scaun. 

Catelyn deveni băţoasă. 

— Am sperat să te ajut să faci pace, stăpâne. Nu te voi 
ajuta să faci război. 

Renly ridică din umeri. 

— Îndrăznesc să spun că vom învinge şi fără cei 
douăzeci şi cinci ai tăi, doamna mea. Nu am de gând să te 
pun să iei parte la bătălie, ci doar s-o priveşti! 

— Am fost la Pădurea $Şoaptelor, stăpâne. Am văzut 
destul măcel. Am venit aici ca mesager... 

— Şi ca mesager vei pleca, zise Renly, dar mai 
înţeleaptă decât ai venit. Vei vedea cu ochii tăi ce păţesc 
răzvrătiţii, pentru ca fiul tău să poată auzi din gura ta. Nu 
te teme, te vom proteja. Se întoarse pentru a da ordine. 
Lord Mathis, tu vei conduce centrul dispozitivului principal 
de luptă. Bryce, tu vei avea flancul stâng. Flancul drept e 
al meu. Lord Estermont, tu vei conduce rezerva. 

— Nu te voi dezamăgi, Înălţimea Ta, răspunse Lordul 
Estermont. 

Lordul Mathis Rowan luă cuvântul: 

— Cine va avea avangarda? 

— Înălţimea Ta, zise Jon Fossoway, îţi cer această 
onoare. 

— Cere tot ce vrei, zise Ser Guyard cel verde, de drept 
trebuie să fie unul dintre cei şapte cel care dă prima 
lovitură. 

— E nevoie de mai mult decât de o mantie frumoasă ca 
să ataci un zid de apărare, îi anunţă Randyll Tarly. 


509 


Conduceam avangarda lui Mace Tyrell pe vremea când tu, 
Guyard, erai încă la ţâţa mamei. 

Un strigăt de protest umplu pavilionul, în timp ce alţi 
bărbaţi îşi prezentau zgomotos pretenţiile. Cavalerii verii, 
gândi Catelyn. Renly ridică o mână. 

— Destul, lorzii mei. Dacă aş avea o duzină de 
avangarde ar avea fiecare dintre voi câte una, dar cea mai 
mare glorie aparţine de drept celui mai mare cavaler. Aşa 
că Ser Loras va da prima lovitură. 

— Bucuros, Înălțimea Ta. Cavalerul Florilor 
îngenunche înaintea regelui. Dă-mi binecuvântarea ta şi un 
cavaler să meargă alături de mine, cu stindardul tău. Lasă 
cerbul şi trandafirul să meargă la luptă umăr lângă umăr. 

Renly privi împrejur. 

— Brienne. 

— Înălţimea Ta? Era îmbrăcată încă în armura ei de 
oţel albastru, dar îşi scosese coiful. Era foarte cald în 
cortul aglomerat şi părul ei moale, galben, îi era lipit de 
transpiraţie de faţa lătăreaţă. Locul meu e alături de tine, 
am jurat să fiu scutul tău... 

— Una din şapte, îi reaminti regele. Nu te teme, patru 
dintre camarazii noştri vor fi cu mine în luptă. 

Brienne căzu în genunchi. N 

— Dacă trebuie să mă despart de Înălţimea Ta, fă-mi 
onoarea să te pregătesc pentru bătălie. 

Catelyn auzi pe cineva râzând pe înfundate în spatele 
ei. II iubeşte, biata de ea, se gândi ea cu tristeţe. S-ar juca 
de-a scutierul numai ca să-l atingă şi nu-i pasă ce părere 
vor avea despre ea. 

— Se acceptă, zise Renly. Acum lăsaţi-mă, toţi. Chiar şi 
regii trebuie să se odihnească înainte de luptă. 

— Stăpâne, zise Catelyn, în ultimul sat prin care am 
trecut era un mic sept. Dacă nu-mi permiţi să plec de la 
Riverrun, dă-mi voie să merg acolo şi să mă rog. 

— Cum doreşti. Ser Robar, dă-i Doamnei Stark o 
escortă de nădejde până la acest sept... dar vezi să se 
întoarcă la noi până în zori. 

— Ai face bine să te rogi şi tu, zise Catelyn. 


510 


— Pentru victorie? 

— Pentru înţelepciune. 

Renly râse. 

— Loras, stai şi ajută-mă să mă rog. A trecut atâta 
timp, încât aproape am uitat cum s-o fac. Cât despre 
ceilalţi, vreau ca fiecare om să fie la locul lui la primii zori, 
călare, cu armuri şi înarmaţi. Îi vom oferi lui Stannis o 
dimineaţă pe care n-o va uita prea curând. 

Se lăsa asfinţitul când Catelyn părăsi pavilionul. Ser 
Robar Royce o urmă. Il cunoştea vag - unul dintre fiii lui 
Bronze Yohn, un bărbat atrăgător, într-un fel necizelat, un 
luptător de turnir cu un anumit renume. Renly îi dăruise o 
nouă mantie-curcubeu şi o armură de un roşu sângeriu şi îl 
primise în rândul celor şapte. 

— Eşti departe de Vale, ser? îl întrebă. 

— Tu eşti departe de Winterfell, doamna mea? 

— Pe mine ştiu ce m-a adus aici, dar tu de ce ai venit? 
Aceasta nu este lupta ta, nu mai mult decât este a mea. 

— Mi-am însuşit-o atunci când l-am făcut pe Renly 
regele meu. 

— Cei din clanul Royce sunt stegari ai Casei Arryn. 

— Nobilul meu tată îi datorează supunere Doamnei 
Lysa, la fel şi urmaşului ei. Un al doilea fiu trebuie să 
găsească glorie acolo unde poate. Ser Robar ridică din 
umeri. Omul se satură de turniruri. 

Nu putea să aibă mai mult de douăzeci şi unu de ani, 
gândi Catelyn, era de-o seamă cu regele lui... Dar regele 
ei, Robb al ei, avea mai multă înţelepciune la cincisprezece 
ani decât dobândise vreodată acest tânăr. Sau cel puţin 
aşa spera. 

În colţişorul de tabără al lui Catelyn, Shadd tăia 
morcovi într-un ceaun, Hal Mollen juca zaruri cu trei 
dintre oamenii lui de la Winterfell, iar Lucas Blackwood îşi 
ascuţea pumnalul. 

— Lady Stark, zise Lucas când o văzu. Mollen spune că 
dimineaţă va fi bătălie. 

— Hal are dreptate, răspunse ea. Și o gură slobodă, se 
pare. 


511 


— Luptăm sau fugim? 
— Ne rugăm, Lucas, îi răspunse ea. Ne rugăm. 


512