4. Festinul ciorilor — George R.R. Martin

Prolog 


— Dragoni, zise Mollander. Înhaţă un măr zbârcit de pe jos şi îl azvârli dintr-o 
mână în alta. 

— Aruncă mărul, îl îndemnă Alleras Sfinxul. Scoase o săgeată din tolbă şi o 
potrivi în arc. 

— Mi-ar plăcea să văd un dragon. Roone era cel mai tânăr dintre ei, un băiat 
scund şi îndesat, căruia îi mai lipseau doi ani până să devină bărbat. Mi-ar plăcea 
foarte mult. 

lar mie mi-ar plăcea să dorm în braţele lui Rosey, gândi Pate. Se foi neliniştit 
pe bancă. Mâine fata putea să fie a lui. Am s-o duc departe de Oraşul Vechi, peste 
marea îngustă, într-unul dintre Oraşele Libere. Acolo nu erau maesteri, nu era 
nimeni care să-l învinuiască. 

Auzea râsul Emmei prin fereastra oblonită de deasupra, îngemănat cu glasul 
mai grav al bărbatului cu care se întreținea. Era cea mai vârstnică dintre slujnicele 
de la Pana şi Stacana, trecută de patruzeci de ani, dar încă atrăgătoare într-un 
anume fel plinuţ. Rosey era fiica ei, un boboc abia înflorit de cincisprezece ani. 
Emma decretase că fecioria lui Rosey avea să coste un dragon de aur. Pate 
economisise nouă cerbi de argint şi un urcior plin cu stele de aramă şi gologani, 
dar nu-i slujeau la nimic. Ar fi avut mai multe şanse să clocească un dragon 
adevărat decât să strângă toţi banii de care avea nevoie pentru un dragon de aur. 

— Te-ai născut prea târziu pentru dragoni, flăcăule, îi spuse lui Roone Armen 
Acolitul. Armen purta la gât o curea de piele, pe care erau înşirate zale de metal, 
cositor, plumb, aramă şi, ca majoritatea acoliților, părea să creadă că novicilor le 
creşteau napi pe umeri în loc de capete. Ultimul a pierit în timpul domniei Regelui 
Aegon al Treilea. 

— Ultimul dragon din Westeros, spuse Mollander. 

— Aruncă mărul, îl îndemnă Alleras. Era un tânăr chipeş Sfinxul lor. Toate 
slujnicele se dădeau în vânt după el. Până şi Rosey îl atingea uneori pe braţ când îi 
aducea vin, iar Pate nu putea decât să scrâşnească din dinţi, prefăcându-se că nu 
observă. 

— Ultimul dragon din Westeros a fost ultimul dragon, zise Armen cu 
încăpățânare. E un lucru bine ştiut. 

— Mărul, insistă Alleras. Dacă nu cumva ai de gând să-l mănânci. 

— Poftim. Târându-şi piciorul şchiop, Mollander făcu un salt scurt, se răsuci şi 
azvârli mărul, cu brațul întins, direct în ceţurile care atârnau deasupra râului Mied. 
De n-ar fi fost piciorul, ar fi devenit cavaler, întocmai ca tatăl său. Dar avea 
putere în brațele acelea groase şi în umerii laţi. Departe şi iute zbură mărul... 

„„.„ dar nu la fel de iute ca săgeata care şuieră în urma lui, o vergea lungă de un 


Prolog 

— Dragoni, zise Mollander. Înhaţă un măr zbârcit de pe 
jos şi îl azvâărli dintr-o mână în alta. 

— Aruncă mărul, îl îndemnă Alleras Sfinxul. Scoase o 
săgeată din tolbă şi o potrivi în arc. 

— Mi-ar plăcea să văd un dragon. Roone era cel mai tânăr 
dintre ei, un băiat scund şi îndesat, căruia îi mai lipseau doi 
ani până să devină bărbat. Mi-ar plăcea foarte mult. 

lar mie mi-ar plăcea să dorm în brațele lui Rosey, gândi 
Pate. Se foi neliniştit pe bancă. Mâine fata putea să fie alui. 
Am s-o duc departe de Oraşul Vechi, peste marea îngustă, 
într-unul dintre Oraşele Libere. Acolo nu erau maesteri, nu 
era nimeni care să-l învinuiască. 

Auzea râsul Emmei prin fereastra oblonită de deasupra, 
îngemănat cu glasul mai grav al bărbatului cu care se 
întreținea. Era cea mai vârstnică dintre slujnicele de la Pana 
şi Stacana, trecută de patruzeci de ani, dar încă atrăgătoare 
într-un anume fel plinuţ. Rosey era fiica ei, un boboc abia 
înflorit de cincisprezece ani. 

Emma decretase că fecioria lui Rosey avea să coste un 
dragon de aur. Pate economisise nouă cerbi de argint şi un 
urcior plin cu stele de aramă şi gologani, dar nu-i slujeau la 
nimic. Ar fi avut mai multe şanse să clocească un dragon 
adevărat decât să strângă toţi banii de care avea nevoie 
pentru un dragon de aur. 

— Te-ai născut prea târziu pentru dragoni, flăcăule, îi 
spuse lui Roone Armen Acolitul. Armen purta la gât o curea 
de piele, pe care erau înşirate zale de metal, cositor, plumb, 
aramă şi, ca majoritatea acoliţilor, părea să creadă că 
novicilor le creşteau napi pe umeri în loc de capete. Ultimul 
a pierit în timpul domniei Regelui Aegon al Treilea. 

— Ultimul dragon din Westeros, spuse Mollander. 

— Aruncă mărul, îl îndemnă Alleras. Era un tânăr chipeş 
Sfinxul lor. Toate slujnicele se dădeau în vânt după el. Până 
şi Rosey îl atingea uneori pe braţ când îi aducea vin, iar Pate 


nu putea decât să scrâşnească din dinţi, prefăcându-se că 
nu observă. 

— Ultimul dragon din Westeros a fost ultimul dragon, zise 
Armen cu încăpățânare. E un lucru bine ştiut. 

— Mărul, insistă Alleras. Dacă nu cumva ai de gând să-l 
mănânci. 

— Poftim. Târându-şi piciorul şchiop, Mollander făcu un 
salt scurt, se răsuci şi azvârli mărul, cu braţul întins, direct în 
ceţurile care atârnau deasupra râului Mied. 

De n-ar fi fost piciorul, ar fi devenit cavaler, întocmai ca 
tatăl său. Dar avea putere în braţele acelea groase şi în 
umerii laţi. Departe şi iute zbură mărul... 

„.. dar nu la fel de iute ca săgeata care şuieră în urma lui, 
o vergea lungă de un 9 

metru din lemn auriu, cu pene stacojii. Pate nu văzu 
săgeata înhăţând mărul, dar o auzi. O bufnitură înfundată 
răsună peste râu, urmată de un pleoscăit. 

Mollander fluieră. 

— L-ai nimerit. Frumos. 

Nici pe jumătate la fel de frumos ca Rosey, Pate adora 
ochii ei căprui, sânii ei înmugurind şi felul în care zâmbea ori 
de câte ori îl vedea. Adora gropiţele din obrajii ei. Uneori 
umbla desculţă când servea, ca să simtă iarba sub picioare. 
Pate adora şi asta. Adora mirosul ei proaspăt şi curat, felul în 
care i se cârlionţa părul pe după urechi. Îi adora până şi 
degetele picioarelor. Într-o seară, îl lăsase să-i maseze 
picioarele şi să se joace cu ele, iar el născocise câte o 
istorioară amuzantă 

pentru fiecare deget, ca s-o facă să chicotească. 

Poate că ar face mai bine să rămână pe acest țărm al 
mării înguste. Cu banii strânşi, ar putea să cumpere un 
măgar, iar el şi Rosey ar putea să-l călărească pe rând, 
cutreierând prin Westeros. Poate că Ebrose nu-l socotea 
demn să poarte argintul, dar Pate ştia să pună un os la loc 
sau să vindece o febră cu lipitori. 


Oamenii din popor i-ar fi recunoscători pentru ajutorul lui. 
Dacă ar putea învăţa să 

tundă părul şi să bărbierească, ar putea chiar să devină 
frizer. Ar fi de-ajuns, atât timp cât aş avea-o pe Rosey, Rosey 
era tot ce-şi dorea pe lume. 

Nu fusese întotdeauna aşa. Cândva, visase să devină 
maester într-un castel, în slujba unui lord cu dare de mână, 
care să-l preţuiască pentru înţelepciunea lui şi să-i ofere un 
cal alb, de rasă, drept mulţumire pentru serviciile aduse. Cât 
de mândru ar mai fi călărit, cât de măreț, zâmbind oamenilor 
de rând când trecea pe lângă ei pe drum... 

Într-o seară, în sala comună de la Pana şi Stacana, după 
cea de-a doua stacană 

de cidru teribil de tare, Pate se fălise că nu va fi mereu un 
novice. 

— Cât se poate de adevărat, strigase Leneşul Leo. Vei fi 
un fost novice care va creşte porci. 

Goli stacana, până la ultimele drojdii. Terasa hanului, 
scăldată în lumina torţelor, era, în dimineaţa aceasta, o 
insulă de lumină într-un ocean de neguri. În aval, flacăra 
îndepărtată a Turnului Înalt plutea în întunericul umed ca o 
lună 

portocalie, înceţoşată, dar lumina nu reuşea să-i ridice 
moralul. 

Alchimistul ar fi trebuit să sosească deja. Oare fusese 
totul doar o glumă 

nemiloasă, sau omul păţise ceva? N-ar fi fost prima oară 
când norocul îi juca feste lui Pate. Odată, se socotise norocos 
să fie ales să-l ajute pe Arhimaesterul Walgrave la îngrijirea 
corbilor, fără să-i treacă măcar prin minte că va ajunge să-i 
aducă bătrânului mâncarea, să-i măture camerele şi să-l 
îmbrace în fiecare dimineaţă. Toată lumea spunea că 
Walgrave uitase despre corbi mai multe decât ştiuseră 
vreodată cei mai mulţi dintre maesteri, aşa că Pate 
presupusese că putea spera cel puţin la o verigă neagră de 
fier, dar descoperise că Walgrave nu-i putea acorda aşa 


ceva. Bătrânul rămăsese arhimaester doar cu titlu onorific. 
Chiar dacă 

fusese cândva un mare maester, acum veşmintele sale îi 
ascundeau cel mai adesea 10 

lenjeria murdară, şi, cu o jumătate de an în urmă, nişte 
acoliţi îl găsiseră plângând în bibliotecă, incapabil să 
găsească drumul înapoi spre camerele sale. Maester Gormon 
stătea în spatele măştii de fier în locul lui Walgrave, acelaşi 
Gormon care îl acuzase cândva de furt pe Pate. 

În mărul de pe malul apei, o privighetoare începu să 
cânte. Era un sunet dulce, o bine-venită alinare după 
ţipetele stridente şi nesfârşitele cârâieli ale corbilor pe care-i 
îngrijise ziua întreagă. Corbii albi îi ştiau numele şi şi-l 
murmurau unul altuia, ori de câte ori dădeau cu ochii del: 
Pate, Pate, Pate, până când îi venea să 

urle. Păsările mari şi albe erau mândria Arhimaesterului 
Walgrave. Voia să fie mâncat de ele după ce va muri, dar 
Pate avea o bănuială că păsările voiau să-l mănânce şi pe el. 

Poate că de vină era cidrul teribil de tare - nu venise aici 
cu gând să bea, dar Alleras făcea cinste, sărbătorindu-şi 
veriga de aramă, iar sentimentul de vinovăţie îi făcuse sete - 
însă aproape că i se părea că trilurile privighetorii spuneau: 
Aur pentru fier, aur pentru fier, aur pentru fier. Ceea ce era 
de-a dreptul ciudat, căci erau vorbele pe care i le spusese 
străinul în seara când Rosey îi adusese faţă în faţă. 

— Cine eşti? îl întrebase Pate, iar bărbatul răspunsese: 

— Un alchimist. Pot preschimba fierul în aur. Şi pe urmă 
moneda se afla în mâna lui, dansându-i pe deasupra 
degetelor, cu aurul moale, galben, strălucind în lumina 
lumânărilor. Pe o parte era un dragon cu trei capete, pe 
cealaltă, capul unui rege mort. Aur pentru fier, îşi amintea 
Pate, n-ai să mai găseşti o asemenea ocazie. O doreşti? O 
iubeşti? 

— Nu sunt hoţ, îi răspunsese omului care-şi zicea 
alchimist. Sunt un novice al Citadelei. 

Alchimistul îşi înclinase capul şi spusese: 


— Dacă te răzgândeşti, mă voi întoarce aici peste trei 
zile, cu dragonul meu. 

Trecuseră trei zile. Pate revenise la Pana şi Stacana, încă 
neştiind sigur ce anume era, dar în loc de alchimist, dăduse 
peste Mollander şi Armen Sfinxul, cu Roone după ei. Ar fi dat 
de bănuit dacă nu i s-ar fi alăturat. 

Pana şi Stacana nu se închidea niciodată. De şase sute de 
ani, hanul stătea neclintit pe insula sa de pe Mied şi nici 
măcar o dată uşile lui nu fuseseră închise. 

Deşi clădirea înaltă, din lemn, era înclinată spre sud, aşa 
cum se înclinau uneori novicii după ce dădeau pe gât o 
halbă, Pate se aştepta ca hanul să rămână în picioare încă 
şase sute de ani, vânzând vin şi bere şi cidru teribil de tare 
oamenilor râului şi ai mării, fierarilor şi cântăreților, preoţilor 
şi prinților, novicilor şi acoliţilor Citadelei. 

— Oraşul Vechi nu e lumea întreagă, declară Mollander, 
zgomotos. Era fiul unui cavaler şi cât se poate de beat. 

De când primise vestea că tatăl său murise la Apa 
Neagră, se îmbăta aproape în fiecare seară. Chiar şi în 
Oraşul Vechi, departe de lupte şi apărat de ziduri, 11 

Războiul Celor Cinci Regi îi atinsese pe toţi... deşi 
Arhimaesterul Benedict insista că nu avusese loc niciodată 
un război dus de cinci regi, de vreme ce Renly Baratheon 
fusese ucis înainte ca Balon Greyjoy să se încoroneze. 

— Tatăl meu spunea mereu că lumea e mai mare decât 
castelul oricărui lord, continuă Mollander. Dragonii trebuie să 
fie cele mai neînsemnate dintre lucrurile pe care le poţi găsi 
în Qarth, Asshai şi Yi Ti. Poveştile marinarilor... 

— ... sunt poveşti marinăreşti, îl întrerupse Armen. 
Marinari, dragul meu Mollander. Du-te la docuri şi pun 
rămăşag că vei găsi mateloţi care să-ţi povestească despre 
sirenele cu care s-au culcat sau cum şi-au petrecut un an în 
burta unui peşte. 

— Şi de unde ştii tu că nu-i adevărat? Mollander umbla 
prin iarbă, cu pas apăsat, căutând mere. Ar trebui să fi fost şi 
tu în burta peştelui, ca să poţi jura că 


nu s-au aflat acolo. O poveste spusă de un singur 
marinar, da, pe seama asta am putea râde, însă când 
vâslaşii de pe patru corăbii diferite spun aceeaşi poveste în 
patru limbi diferite... 

— Poveştile nu sunt aceleaşi, insistă Armen. Dragoni în 
Asshai, dragoni în Qarth, dragoni în Meereen, dragoni 
Dothraki, dragoni eliberând sclavi... fiecare istorisire e altfel 
decât precedenta. 

— Diferă doar în amănunte. Mollander devenea mai 
încăpățânat la beţie, şi era căpos chiar şi treaz. Cu toţii 
vorbesc despre dragoni şi despre o frumoasă tânără 

regină. 

Singurul dragon de care-i păsa lui Pate era făcut din aur 
galben. Se întreba ce se întâmplase cu alchimistul. Cea de-a 
treia zi. A spus că va fi, aici. 

— Mai e un măr lângă piciorul tău, îi strigă Alleras lui 
Mollander, iar eu mai am două săgeți în tolbă. 

— La naiba cu tolba ta! Mollander ridică fructul căzut. 
Ăsta e plin de viermi, se plânse el, dar îl aruncă. Săgeata 
ajunse mărul din urmă în timp ce începea să 

coboare şi îl despică în două. O jumătate ateriza pe 
acoperişul unui turnuleţ, se rostogoli pe un acoperiş aflat 
mai jos, săltă şi căzu la două palme de Armen. Dacă 

tai un vierme în două, ai doi viermi, îi informă acolitul. 

— Dacă ar merge aşa şi cu merele, nimeni n-ar mai trebui 
să sufere vreodată 

de foame, zise Alleras, afişând unul dintre zâmbetele sale 
blajine. Sfinxul zâmbea mereu, ca şi cum ar fi ştiut vreo 
ghiduşie secretă. Asta îi dădea un aer răutăcios, care se 
potrivea de minune cu bărbia-i ascuţită, cu şuviţa de păr 
coborâtă pe mijlocul frunţii şi cu desişul de bucle negre ca 
tăciunele, tunse scurt. 

Alleras avea să devină maester. Se afla doar de un an la 
Citadelă, dar îşi făurise deja trei zale în colanul de maester. 
Armen avea într-adevăr mai multe, dar pe fiecare şi-o 


dobândise cu câte un an de trudă. Cu toate acestea, avea să 
devină 

şi el maester. Roone şi Mollander rămăseseră novici cu 
gâturile goale, dar Roone era prea tânăr, iar Mollander 
prefera să bea în loc să citească. 

Însă Pate... 

12 

Era de cinci ani la Citadelă, sosit pe când nu avea mai 
mult de treisprezece ani, dar gâtul îi rămânea la fel de golaş 
ca în ziua în care venise din ţinuturile Apusului. De două ori 
se  considerase pregătit. Prima oară, i se înfăţişase 
Arhimaesterului Vaellyn ca să-şi demonstreze cunoştinţele 
de astronomie. În schimb, aflase de unde i se trăgea lui 
Vaellyn Oţet porecla. Doi ani i-au trebuit lui Pate să-şi adune 
curajul să încerce din nou. De data aceasta s-a supus 
examinării bunului, bătrânului Arhimaester Ebrose, renumit 
pentru glasul său blajin şi mâinile delicate, dar suspinele lui 
Ebrose se dovediseră la fel de dureroase ca înţepăturile lui 
Vaellyn. 

— Un ultim măr, promise Alleras, şi am să-ţi spun care e 
bănuiala mea despre aceşti dragoni. 

— Ce-ai putea să ştii tu şi să nu ştiu eu? mormăi 
Mollander. Ochi un măr de pe o creangă, făcu un salt, îl 
culese şi-l aruncă. Alleras trase coarda arcului lângă 

ureche, întorcându-se cu graţie pentru a urmări ţinta în 
zbor. Slobozi săgeata în clipa în care mărul începu să 
coboare. 

— Întotdeauna ratezi ultima oară, zise Roone. 

Mărul căzu în apele râului, neatins. 

— Vezi? adăugă novicele. 

— Ziua în care le nimereşti pe toate e ziua în care 
încetezi să mai progresezi. 

Alleras destinse coarda şi vâri arcul în husa lui de piele. 
Era sculptat din inimă-de-aur, un lemn rar şi legendar din 
Insulele Verii. Pate încercase odată să-l îndoaie, dar nu 
reuşise. Sfinxul pare sfrijit, dar are putere în brațele-i subțiri, 


cugetă el, în timp ce Alleras îşi azvârli un picior peste bancă, 
întinzându-se după 

cupa cu vin. Dragonul are trei capete... anunţă el, cu 
vorba lui tărăgănată, dornisheană. 

— Asta e o şaradă? vru să ştie Roone. În poveşti, sfincşii 
vorbesc întotdeauna în şarade. 

— Nicio şaradă. Alleras sorbi din vin. Ceilalţi dădeau pe 
gât stacane din cidrul teribil de tare pentru care era renumit 
hanul Pana şi Stacana, dar el prefera vinurile exotice, dulci, 
din ţara mamei sale. Nici măcar în Oraşul Vechi asemenea 
vinuri nu se vindeau pe puţin. 

Cel care îl poreclise Sfinxul pe Alleras fusese Leo Leneşul. 
Un sfinx are puţin de ici, puţin de colo: chip de om, trup de 
leu, aripi de şoim. Alleras era la fel: tatăl său era dornishean, 
mama, o băştinaşă cu pielea tuciurie din Insulele Verii. Avea 
şi el pielea neagră ca tăciunele. Şi, asemeni sfincşilor din 
marmură verde care străjuiau poarta principală a Citadelei, 
Alleras avea ochii de onix. 

— Nu s-a pomenit vreodată un dragon cu trei capete, 
doar pe scuturi şi flamuri, zise hotărât Armen Acolitul. A fost 
o figură heraldică, nimic mai mult. În plus, Targaryenii sunt 
toţi morţi. 

— Nu toţi, spuse Alleras. Regele Cerşetor avea o soră. 

— Credeam că i-au zdrobit capul de zid, zise Roone. 

13 

— Nu, preciza Alleras. Capul lui Aegon, fiul cel mic al 
Prințului Rhaegar, a fost zdrobit de zid, de către bravii 
oameni ai Leului de Lannister. Noi vorbim despre sora lui 
Rhaegar, născută la Piatra Dragonului, înainte de căderea 
sa. Cea căreia i se spune Daenerys. 

— Născută din Furtună, acum îmi amintesc. Mollander 
ridică stacana, împroşcând cidrul rămas: În cinstea ei! 
Înghiţi cu nesaţ, izbi stacana de masă, râgâi şi se şterse la 
gură cu dosul palmei. Unde e Rosey? Regina noastră de 
drept merită încă un rând de cidru, ce ziceţi? 

Armen Acolitul îl privi alarmat: 


— Coboară glasul, nebunule. N-ar trebui nici să glumeşti 
cu asemenea lucruri. 

Nu ştii niciodată cine te poate auzi. Păianjenul are urechi 
peste tot. 

— Hai, nu face pe tine, Armen. Propuneam o băută, nu o 
rebeliune. 

Pate auzi un chicot. Un glas molcom, mucalit, strigă din 
spatele lui: 

— Ştiam eu că eşti un trădător, Broscoiule! Leo Leneşul se 
clătina lângă 

piciorul podului vechi de lemn, în haine de satin cu dungi 
verzi şi aurii şi o capă 

scurtă din mătase neagră prinsă pe umăr cu un trandafir 
de jad. Vinul pe care şi-l vărsase pe piept fusese un vin roşu, 
vârtos, judecând după culoarea petelor. O 

şuviţă de păr blond-cenuşiu îi cădea peste un ochi. 

Văzându-l, Mollander se zbârli: 

— La naiba! Pleacă! N-ai ce căuta aici. Alleras îi aşeză o 
mână pe braţ ca să-l liniştească, iar Armen se încruntă: 

— Leo. Lordul meu, înţelesesem că eşti tot închis în 
Citadelă pentru... 

— ... încă trei zile. Leo Leneşul ridică din umeri. Perestan 
zice că lumea e veche de patruzeci de mii de ani. Mollos 
vorbeşte de cinci sute de mii. Ce înseamnă trei zile, te-ntreb 
eu? Deşi erau o duzină de mese libere pe terasă, Leo se 
aşeză lângă ei. Plăteşte-mi o cupă de vin auriu de Arbor, 
Broscoiule, şi poate că 

n-am să-l informez pe tata despre toastul tău. Am avut 
ghinion la Hanul cu Noroc şi mi-am dat ultimul cerb pe masa 
de cină. Purcel de lapte cu sos de prune, umplut cu castane 
şi trufe. Omul mai trebuie să şi mănânce. Voi ce-aţi mâncat? 

— Carne de oaie, mormăi Mollander. Nu părea prea 
încântat. Am împărţit o pulpă de oaie fiartă. 

— Sunt convins c-a fost săţioasă. Leo se întoarse către 
Alleras: Fiul unui lord ar trebui să fie cu dare de mână, 
Sfinxule. Înţeleg că ţi-ai dobândit zaua de aramă. 


Voi bea pentru asta. 

Alleras îi răspunse cu un zâmbet: 

— Nu dau de băut decât prietenilor. Şi nu sunt fiul unui 
lord, ţi-am mai spus. 

Mama mea era negustoreasă. 

Ochii căprui ai lui Leo sclipeau de răutate şi de vin. 

— Mama ta a fost o maimuţă din Insulele Verii. 
Dornishenii se dau la tot ce are o gaură între picioare. Fără 
supărare. Poate că eşti brun ca o nucă, dar cel puţin te speli. 
Spre deosebire de porcarul nostru pătat. Flutură o mână 
către Pate. 

14 

Dacă l-aş lovi în gură cu stacana, i-aş putea sparge 
jumătate din dinți, gândi Pate. 

Pate Pătatul, porcarul, era un erou din mii de snoave 
picante, un mocofan de treabă, nătâng, care reuşea 
întotdeauna să-i înfrângă pe graşii lorzi mărunți, pe cavalerii 
trufaşi şi pe septonii pompoşi care îl hărţuiau. Cumva, 
prostia lui se dovedea, în cele din urmă, un fel de şiretenie 
grosolană, iar poveştile se sfârşeau întotdeauna cu Pate 
Pătatul aşezat în jilţul lordului sau culcându-se cu fiica 
vreunui cavaler. Dar acelea erau poveşti. În lumea reală, 
băieţii porcari nu o duceau niciodată atât de bine. Pate se 
gândea uneori că mama lui trebuie să-l fi urât ca să-i dea aşa 
un nume. Alleras nu mai zâmbea. 

— Ai să-ţi ceri scuze. 

— Oare? făcu Leo. Cum aş putea, cu gâtlejul aşa de 
uscat... 

— Îţi faci Casa de ruşine cu fiecare cuvânt pe care-l 
rosteşti, îi spuse Alleras. 

Faci de ruşine Citadela fiindcă eşti unul de-al nostru. 

— Ştiu. Aşa că dă-mi nişte vin, ca să-mi pot îneca şi eu 
ruşinea. 

Mollander spuse: 

— Am să-ţi smulg limba din rădăcină. 


— Serios? Şi atunci cum am să vă mai spun despre 
dragoni? Leo ridică din umeri. Corcitura are dreptul să ştie. 
Fiica Regelui Nebun trăieşte şi a clocit trei dragoni. 

— Trei? făcu Roone uluit. 

Leo îl bătu uşor pe mână. 

— Mai mulţi de doi şi mai puţini de patru. În locul tău, 
deocamdată n-aş 

încerca să obţin zaua de aur. 

— Lasă-l în pace, îl avertiză Mollander. 

— Ce Broscoi galant! Cum vrei tu. Fiecare om de pe 
fiecare corabie care a călătorit la o sută de leghe de Qarth 
vorbeşte despre dragonii ăştia. Câţiva chiar îţi vor spune că 
i-au văzut. Magul e înclinat să-i creadă. 

Armen îşi strânse buzele, dezaprobator. 

— Marwyn e nebun. Arhimaesterul Perestan e primul care 
poate să-ţi spună 

asta. 

— Şi Arhimaesterul Ryam zice la fel, punctă Roone. 

Leo căscă. 

— Marea e udă, soarele e cald şi animalele din menajerie 
urăsc mastiful. 

Are o poreclă pentru fiecare, gândi Pate, dar nu putea 
nega faptul că Marwyn aducea mai mult a mastif decât a 
maester. Se spunea că se însoțea cu târfele şi vrăjitorii 
rătăcitori, că vorbea cu ibbanezii păroşi şi băştinaşii negri ca 
smoala din Insulele Verii, pe limba lor, şi că aducea jertfe 
unor zei ciudaţi în templele mici ale marinarilor, jos, la 
cheiuri. Oamenii spuneau că l-au văzut în oraşul subteran, în 
gropile şobolanilor şi în bordelurile negre, în tovărăşia 
comedianţilor, a cântăreților, a mercenarilor şi chiar a 
cerşetorilor. Unii chiar şopteau că omorâse 15 

cândva un om cu pumnii. 

Când Marwyn se întorsese în Oraşul Vechi, după ce îşi 
petrecuse opt ani în îndepărtatele ţinuturi răsăritene, 
căutând cărţi pierdute şi studiind cu vrăjitorii şi 
descântătorii, Vaellyn Oţet îl poreclise Marwyn Magul. În 


scurt timp, numele se răspândise în tot Oraşul Vechi, spre 
nemărginita iritare a lui Vaellyn. 

— Lasă farmecele şi rugăciunile pe seama preoţilor şi a 
septonilor şi îndreaptă-ţi mintea spre învăţarea adevărurilor 
în care omul se poate încrede, îl sfătuise cândva 
Arhimaesterul Ryam pe Pate, însă inelul şi sceptrul şi masca 
lui Ryam erau din aur, iar colanul maesterului său nu avea 
nicio za de oţel valyrian. 

Armen se uită în josul nasului la Leo Leneşul. Avea nasul 
perfect pentru aşa ceva, lung, subţire şi ascuţit. 

— Arhimaesterul Marwayn crede în multe lucruri ciudate, 
spuse el, dar nu are mai multe dovezi despre existenţa 
dragonilor decât Mollander. Nu sunt decât alte poveşti 
marinăreşti. 

— Te înşeli, spuse Leo. În apartamentul Magului arde o 
lumânare de sticlă. 

Peste terasa luminată de torţe se aşternu liniştea. Armen 
oftă şi clătină din cap. 

Mollander începu să râdă. Sfinxul îl cercetă pe Leo cu 
ochii săi mari şi negri. 

Roone avea un aer pierdut. 

Pate ştia despre lumânările de sticlă, deşi nu văzuse 
niciodată una arzând. Erau secretul cel mai prost păzit al 
Citadelei. Se spunea că fuseseră aduse în Oraşul Vechi din 
Valyria, cu o mie de ani înaintea Urgiei. Auzise că erau 
patru, una verde şi trei negre, toate înalte şi răsucite. 

— Ce sunt aceste lumânări de sticlă? întrebă Roone. 

Armen Acolitul îşi drese glasul. 

— Cu o noapte înainte ca un acolit să-şi rostească 
jurămintele, trebuie să stea de veghe în criptă. Nu i se 
îngăduie să aprindă niciun opaiţ, nicio torţă, nicio lampă, 
nicio candelă... doar o lumânare de obsidian. Trebuie să-şi 
petreacă 

noaptea în întuneric, dacă nu poate aprinde acea 
lumânare. Unii încearcă. Cei nechibzuiţi şi cei încăpăţânaţi, 
cei care au cercetat aceste aşa-zise mistere înalte. 


Adesea se taie la degete, căci se spune că muchiile 
lumânării sunt ascuţite ca briciul. Apoi, cu mâinile 
însângerate, trebuie să aştepte zorile, cugetând la eşecul lor. 
Cei mai înţelepţi se culcă pur şi simplu sau îşi petrec 
noaptea în rugăciune, dar în fiecare an se găsesc câţiva care 
trebuie să încerce. 

— Da. Pate auzise aceleaşi poveşti. Dar la ce bun o 
lumânare care nu luminează defel? 

— E o lecţie, răspunse Armen, ultima lecţie pe care 
trebuie s-o învăţăm înainte de a primi colanurile de 
maesteri. Lumânarea de sticlă e menită să semnifice 
adevărul şi învăţătura, lucruri rare, frumoase şi fragile. E în 
formă de lumânare ca să ne reamintească faptul că un 
maester trebuie să răspândească lumină oriunde slujeşte, şi 
este ascuţită ca să ne aducă aminte că, uneori, cunoaşterea 
poate fi periculoasă. Oamenii învăţaţi pot deveni aroganţi în 
ştiinţa lor, dar un maester 16 

trebuie să rămână mereu umil. Lumânarea de sticlă ne 
reaminteşte şi asta. Chiar şi după ce a rostit jurămintele, a 
primit colanul de maester şi a purces să-şi îndeplinească 
misiunea, un maester se va gândi la bezna privegherii sale 
şi îşi va aminti cum nimic din ce-a făcut n-a putut aprinde 
lumânarea... căci, fie şi cu învăţătură, unele lucruri nu sunt 
posibile. 

Leo Leneşul izbucni în râs. 

— Nu sunt posibile pentru tine, vrei să zici. Am văzut cu 
ochii mei lumânarea arzând. 

— Ai văzut arzând o lumânare, nu mă îndoiesc, răspunse 
Armen. O lumânare din ceară neagră, probabil. 

— Ştiu ce-am văzut. Lumina era stranie şi strălucitoare, 
mult mai strălucitoare decât cea pe care o răspândeşte 
oricare lumânare din ceară de albine sau din seu. 

Arunca umbre ciudate şi flacăra nu pâlpâia deloc, nici 
măcar când prin uşa deschisă din spatele meu a pătruns un 
curent de aer. 

Armen îşi încrucişa braţele. 


— Obsidianul nu arde. 

— Sticla dragonului, preciza Pate. Oamenii din popor îi 
spun sticla dragonului. Cumva, lucrul acesta i se părea 
important. 

— Aşa e, cugetă Alleras Sfinxul, şi dacă în lume există din 
nou dragoni... 

— Dragoni şi lucruri mai întunecate, zise Leo. Oile cenuşii 
au închis ochii, dar mastiful vede adevărul. Puterile 
străvechi se deşteaptă. Umbrele se mişcă. O eră 

de spaimă şi de uimire se va pogori curând asupra 
noastră, o eră a zeilor şi a eroilor. Se întinse, cu zâmbetul 
său leneş pe buze. Asta merită încă un rând, aş 

zice. 

— Suntem destul de beţi, se împotrivi Armen. Zorile vor 
veni peste noi mai repede decât ne-ar plăcea şi 
Arhimaesterul Ebrose ne va vorbi despre proprietăţile urinei. 
Cei care au de gând să dobândească o za de argint ar face 
bine să nu-i piardă prelegerea. 

— Departe de mine gândul să vă opresc de la degustarea 
de urină, zise Leo. 

Eu, unul, prefer gustul vinului auriu de Arbor. 

— Dacă am de ales între tine şi urină, am să beau urină. 
Mollander se îndepărtă de masă. Haide, Roone. 

Sfinxul întinse mâna după husa arcului. 

— Mă duc şi eu la culcare. Sper să visez dragoni şi 
lumânări de sticlă. 

— Toţi? Leo ridică din umeri. Ei, bine, Rosey va rămâne. 
Poate că am s-o stârnesc pe dulcea noastră bucăţică şi am s- 
o fac femeie. 

Alleras observă căutătura lui Pate. 

— Dacă nu are un gologan pentru o cupă devin, nu poate 
avea niciun dragon de aur pentru fată. 

— Da, întări Mollander. Pe lângă asta, e nevoie de un 
bărbat ca s-o facă 

femeie. Hai cu noi, Pate. Bătrânul Walgrave se va trezi la 
răsăritul soarelui. Va 17 


avea nevoie de tine să-l duci la privată. 

Dacă astăzi işi aminteşte cine sunt. Walgrave deosebea 
un corb de altul fără 

nicio dificultate, dar cu oamenii nu se descurca la fel de 
bine. Uneori părea să 

creadă că Pate era cineva pe nume Cressen. 

— Nu chiar acum, le spuse prietenilor săi. Mai rămân un 
pic. Nu se crăpase încă de ziuă, nu tocmai. Alchimistul mai 
putea să vină şi Pate voia să fie acolo dacă apărea. 

— Cum vrei, zise Armen. Alleras îl privi lung pe Pate, apoi 
îşi aruncă arcul peste un umăr zvelt şi porni către pod, după 
ceilalţi. Mollander era atât de beat, încât era nevoit să se 
sprijine cu o mână de umărul lui Roone, ca să nu cadă. 

Citadela nu era la mare depărtare după cum zboară 
vulturul, însă niciunul dintre ei nu era vultur, iar Oraşul 
Vechi era un adevărat labirint, un oraş împânzit de ulicioare, 
alei întortocheate şi străzi înguste, sinuoase. 

— Cu grijă! îl auzi Pate spunând pe Armen, în timp ce 
negurile râului îi înghiţeau pe toţi patru. E o noapte umedă 
şi pietrele sunt alunecoase. 

Când dispărură, Leo Leneşul îl cercetă ursuz pe Pate, 
peste masă. 

— Ce trist! Sfinxul a şters-o cu tot argintul lui, lăsându- 
mă pe mâna lui Pate Pătatul, porcarul. Se întinse, căscând. 
Ce face drăgălaşa noastră Rosey, mă rog? 

— Doarme, i-o tăie scurt Pate. 

— Goală, fără îndoială. Leo rânji. Chiar crezi că merită un 
dragon? Cred că 

într-o zi trebuie să aflu. 

Pate era destul de chibzuit cât să nu răspundă la asta. 
Leo nu avea nevoie de niciun răspuns. 

— Mă gândesc că după ce-i iau fecioria, o să-i scadă 
preţul într-atât încât şi-o vor putea permite până şi porcarii. 
Ar trebui să-mi mulţumeşti. 

Ar trebui să te omor, gândi Pate, dar nu era nici pe 
departe destul de beat cât să-şi pună viaţa la bătaie. Leo 


învățase  meşteşugul armelor şi era cunoscut pentru 
înverşunarea cu care mânuia sabia şi pumnalul. lar dacă 
Pate ar reuşi cumva să-l omoare, asta ar însemna să-şi piardă 
capul. Pate avea un singur nume, în vreme ce Leo avea 
două, iar cel de-al doilea era Tyre//. Ser Morun Tyrell, 
comandant al Gărzii Oraşului Vechi, era tatăl lui Leo. Mace 
Tyrell, Lord de Highgarden şi Păzitor al Sudului, era vărul lui 
Leo. lar Bătrânul Oraşului Vechi, Lordul Leyton de Hightower, 
care avea printre numeroasele sale titluri pe acela de 
„Protector al Citadelei”, era un stegar jurat al Casei Tyrell. 
Nu-l lua în seamă, Îşi zise Pate. 

Spune lucrurile astea doar ca să te rănească. 

Către răsărit, negurile se luminau. Zorile, îşi dădu seama 
Pate. Au sosit zorile, iar alchimistul, nu. Nu ştia dacă ar 
trebui să râdă sau să plângă. Oare rămân hoț, chiar dacă 
pun totul înapoi şi nu află nimeni? Era o altă întrebare la 
care nu avea răspuns, ca acelea pe care i le puseseră cândva 
Ebrose şi Vaellyn. 

Când se ridică de pe bancă, cidrul teribil de tare i se urcă 
dintr-odată la cap. 

Puse o mână pe masă, ca să se sprijine. 

18 

— Las-o pe Rosey în pace, spuse el, în loc de bun-rămas. 
Fă bine şi las-o în pace, altfel s-ar putea să te omor. 

Leo Tyrell îşi dădu la o parte părul din ochi. 

— Nu mă duelez cu porcari. Pleacă. 

Pate se întoarse şi traversă terasa. Paşii îi răsunau pe 
scândurile îmbătrânite ale vechiului pod. Când ajunse pe 
malul celălalt, cerul răsăritului se înroşea. Lumea e /argă, îşi 
spuse. Dacă aş cumpăra măgarul ăla, aş putea încă să 
cutreier drumurile şi cărările Celor Şapte Regate, punându- 
le oamenilor lipitori şi pigulindu-le ouăle de păduchi din păr. 
Aş putea să mă îmbarc pe o corabie, să 

trag la vâsle şi să călătoresc spre Qarth, pe la Porţile de 
Jad, să văd cu ochii mei dragonii ăia afurisiți. Nu trebuie să 
mă întorc la bătrânul Walgrave şi la corbi. 


Însă picioarele îl purtară înapoi spre Citadelă. 

Când prima rază de lumină străpunse norii la răsărit, 
clopotele dimineţii începură să răsune dinspre Septul 
Marinarilor, de lângă port. Septul Lordului li se alătură o 
clipă mai târziu, apoi Cele Şapte Sanctuare, din grădinile lor 
de dincolo de Mied şi, în cele din urmă, Septul înstelat, care 
fusese reşedinţa Înaltului Septon vreme de o mie de ani, 
înainte ca Aegon să poposească la Debarcaderul Regelui. 

Sunetul clopotelor era o muzică grandioasă. Dar nu atât 
de dulce ca a unei mici privighetori. 

Auzea şi cântec de glasuri, dincolo de dangătul 
clopotelor. În fiecare dimineaţă, la primele raze de lumină, 
preoţii roşii se adunau să dea bineţe soarelui în faţa 
modestului lor templu de lângă chei. Căci noaptea e neagră 
şi plină de spaime. Pate îi auzise strigând aceste vorbe de 
sute de ori, cerându-i zeului lor, R'hllor, să-i apere de 
întuneric. Lui, Cei Şapte îi erau de-ajuns, dar auzise că 

Stannis Baratheon se închina acum la focurile de noapte. 
Mersese până acolo încât aşezase pe stindardele sale inima 
înflăcărată în locul cerbului încoronat. 

Dacă are să cucerească Tronul de Fier, va trebui să 
învăţăm cu toții cuvintele cântecului preoților roşii, gândi 
Pate, dar nu era de aşteptat ca asta să se întâmple. 

Tywin Lannister îl zdrobise pe Stannis, cu tot cu al său 
R'hllor, la Apa Neagră şi, cât de curând, avea să îi vină de 
hac şi să înalțe capul lui Baratheon, pretendentul la tron, 
într-o suliță, deasupra porţilor Debarcaderului Regelui. 

Pe măsură ce negurile nopţii se risipeau, Oraşul Vechi 
prindea contur în jurul său, ivindu-se, ca o nălucă, din 
umbrele primilor zori. Pate nu văzuse niciodată 

Debarcaderul Regelui, dar ştia că era un oraş de chirpici, 
o întindere răsfirată de străzi noroioase, acoperişuri de paie 
şi colibe de lemn. Oraşul Vechi era zidit din piatră şi toate 
străzile sale, până la ultima uliţă, erau pietruite. Când se 
crăpa de ziuă, oraşul era mai frumos ca oricând. La vest de 
Mied, Castelele Ghildelor mărgineau ţărmul, ca un şir de 


palate. În amonte, cupolele şi turnurile Citadelei se înălţau 
pe ambele maluri ale râului, legate între ele prin poduri de 
piatră, înţesate de castele şi case. În aval, sub zidurile de 
marmură neagră şi ferestrele arcuite ale Septului înstelat, 
casele celor evlavioşi se îngrămădeau ca nişte copii adunaţi 
la 19 

picioarele unei bătrâne doamne. 

lar mai departe, acolo unde Miedul se lărgea, pătrunzând 
în Golful Şoaptelor, se ridica semeţ Turnul Înalt, cu făcliile 
sale strălucind în întuneric. Din locul în care se afla, sus, pe 
faleza Insulei Bătăliei, umbrele sale tăiau oraşul ca o sabie. 

Cei născuţi şi crescuţi în Oraşul Vechi cunoşteau fiecare 
ceas al zilei după locul în care cădea umbra aceea. Unii 
susțineau că, din vârf, puteai ajunge cu privirea până la Zid. 
Probabil că de aceea, de mai mult de zece ani, Lordul Leyton 
nu mai coborâse de acolo, preferând să-şi conducă oraşul 
din nori. 

Carul unui măcelar trecu huruind pe lângă Pate, pe 
drumul râului, cu cinci purceluşi guiţând speriaţi în spate. 
Ferindu-se din calea lui, Pate scăpă în ultima clipă să fie 
împroşcat de un orăşean care îşi deşerta oala de noapte pe 
fereastră, chiar deasupra lui. Când voi fi maester într-un 
castel, voi avea un cal pe care să-l călăresc, gândi el. Apoi 
se împiedică de o piatră de pavaj şi se întrebă pe cine 
păcălea. N-avea să aibă nici colan, nici loc la masa unui lord, 
nici armăsar alb, de călărit. Avea să-şi petreacă zilele 
ascultând croncănitul corbilor şi frecând petele de rahat de 
pe izmenele Arhimaesterului Walgrave. 

Stătea pe un genunchi, încercând să-şi şteargă noroiul de 
pe veşminte, când auzi un glas spunând: 

— 'Neaţa, Pate. 

Alchimistul stătea deasupra lui. 

Pate se ridică: 

— Cea de-a treia zi... spuneai că vei putea fi găsit la Pana 
şi Stacana. 


— Erai cu prietenii tăi. N-am vrut să mă amestec în 
anturajul tău. Alchimistul purta o mantie cu glugă, maro şi 
fără semne distinctive. Soarele la răsărit se mijea peste 
acoperişuri, dincolo de umărul lui, astfel că Pate distingea cu 
greu chipul ascuns de glugă. Te-ai hotărât ce eşti? 

Chiar trebuie să mă facă s-o spun? 

— Bănuiesc că sunt un hoţ. 

— Aşa mă gândeam şi eu. 

Partea cea mai grea fusese atunci când se aşezase în 
patru labe, să scoată cutia de valori de sub patul 
Arhimaesterului Walgrave. Deşi cutia era solidă şi legată cu 
fier, lacătul era spart. Maester Gormon îl bănuise pe Pate de 
spargerea acestuia, dar nu era adevărat. Walgrave însuşi îl 
spărsese, după ce pierduse cheia care îl deschidea. 

înăuntru, Pate găsise o pungă cu cerbi de argint, o şuviţă 
de păr blond legată cu o panglică, miniatura pictată a unei 
femei care semăna cu Walgrave (chiar şi la mustață) şi o 
mănuşă de cavaler, din solzi de oţel. Walgrave susţinea că 
mănuşa aparținuse unui prinţ, deşi nu părea să-şi mai poată 
aminti care anume. Când Pate o scuturase, cheia căzuse din 
ea, pe podea. 

Îşi amintea că gândise: Dacă o ridic, sunt un hoţ. Cheia 
era veche şi grea, din fier negru, şi ar fi trebuit să deschidă 
orice uşă a Citadelei. Doar arhimaesterii 20 

aveau asemenea chei. Ceilalţi le purtau asupra lor sau le 
ascundeau la loc sigur, dar dacă Walgrave ar fi ascuns-o pe 
a lui, n-ar mai fi văzut-o nimeni, niciodată. 

Pate înhăţase cheia şi era deja la jumătatea drumului 
spre uşă când se întorsese să 

ia şi argintul. Un hoţ era un hoţ, fie că fura mult, fie că 
puţin. Pate îl strigase unul dintre corbii albi. Pate, Pate, Pate. 

— Mi-ai adus dragonul? îl întrebă pe alchimist. 

— Dacă ai ceea ce-mi trebuie. 

— Dă-mi-l aici, vreau să-l văd. Pate nu avea de gând să se 
lase păcălit. 

— Drumul râului nu e locul potrivit. Vino. 


N-avea timp să se gândească, să-şi cântărească opţiunile. 
Alchimistul se îndepărta. Pate n-avea decât să-l urmeze sau 
să rămână pe vecie şi fără Rosey, şi fără dragon. Îl urmă. În 
timp ce mergeau, îşi strecură palma în mânecă. Simţea 
cheia, ascunsă în buzunarul secret pe care îl cususe acolo. 
Veşmintele maesterilor erau pline de buzunare. Ştia asta 
încă de pe vremea când era copil. 

Trebuia să alerge ca să ţină pasul cu mersul mai întins al 
alchimistului. 

Înaintară pe o ulicioară, cotiră pe după un colţ, străbătură 
Piaţa Hoţilor şi Uliţa Zdrenţăroşilor. În cele din urmă, omul o 
luă pe o altă ulicioară, mai îngustă decât prima. 

— E destul de departe, spuse Pate. Nu e nimeni prin 
preajmă. O facem aici. 

— Cum doreşti. 

— Vreau dragonul meu. 

— Negreşit. Moneda ieşi la iveală. Alchimistul şi-o plimbă 
peste degete, aşa cum făcuse atunci când Rosey îi adusese 
laolaltă. 

În lumina dimineţii, dragonul scânteia, poleind cu aur 
degetele alchimistului. 

Pate înhaţă dragonul din mâna alchimistului. Simţea 
aurul cald în palmă. Duse moneda la gură şi o muşcă, aşa 
cum îi văzuse pe alţii făcând. La drept vorbind, nu prea ştia 
ce gust trebuia să aibă aurul, dar nu voia să pară prost. 

— Cheia? întrebă alchimistul politicos. 

Ceva îl făcu pe Pate să şovăie. 

— Ce cauţi, vreo carte? Se spunea că unele dintre vechile 
suluri valyriene încuiate în beciuri erau singurele exemplare 
care mai rămăseseră pe lume. 

— Nu-i treaba ta ce caut. 

— Nu. Gata, s-a încheiat, îşi spuse Pate. Du-te. Aleargă 
înapoi la Pana şi Stacana, trezeşte-o pe Rosey şi spune-i că e 
a ta. Însă mai zăbovea. Arată-ţi chipul. 

— Cum doreşti. Alchimistul îşi dădu gluga la o parte. Era 
un om ca oricare, iar chipul lui era un chip ca oricare. Un 


chip obişnuit, de bărbat tânăr, cu obrajii cărnoşi şi umbra 
unei bărbi. Pe obrazul drept, se desluşea vag o cicatrice. 
Avea nasul coroiat şi un smoc de păr negru, des, care îi 
cădea în bucle strânse în jurul urechilor. Nu era un chip pe 
care Pate să-l recunoască. 

— Nu te cunosc. 

21 

— Nici eu pe tine. 

— Cine eşti? 

— Un străin. Nimeni. Zău. 

— Oh. Pate rămăsese fără cuvinte. Scoase cheia şi o 
aşeză în mâna străinului, simțindu-se ameţit, aproape 
buimac. Rosey, îşi reaminti. Atunci, s-a făcut. 

Străbătuse jumătate din ulicioară când pietrele de pavaj 
începură să se mişte sub picioarele lui. Pietrele sunt 
alunecoase şi ude, gândi el, dar nu despre asta era vorba. Îşi 
simţea inima bubuind în piept. 

— Ce se întâmplă? întrebă el. | se înmuiaseră picioarele. 
Nu înţeleg. 

— Şi nu vei înţelege niciodată, îi răspunse un glas, cu 
tristeţe. 

Pietrele se ridicară năvalnic să-l sărute. Pate încercă să 
strige după ajutor, dar glasul îl părăsea şi el. Ultimul său 
gând se îndreptă către Rosey. 


PROFETUL 


Profetul îneca oameni la Marele Wyk când veniră să-i 
spună că regele e mort. 

Era o dimineaţă mohorâtă şi rece, iar marea era 
plumburie, asemenea cerului. 

Primii trei oameni îi oferiseră Zeului Înecat vieţile lor fără 
teamă, dar cel de-al patrulea avea credinţa şubredă şi, cu 
plămânii râvnind după aer, începu să se zvârcolească. Stând 
în valuri până la brâu, Aeron îl înhaţă de umeri şi îi cufundă 

capul înapoi în apă, în timp ce băiatul gol încerca să fure 
o gură de aer. 

— Fii curajos, spuse el. Din mare am venit şi în mare 
trebuie să ne întoarcem. 

Deschide gura şi soarbe adânc din binecuvântarea zeului. 
Umple-ţi plămânii cu apă, ca să poţi muri şi renaşte. N-are 
niciun rost să te împotriveşti. 

Fie băiatul nu-l putea auzi cu capul sub apă, fie credinţa 
îl părăsise cu totul. 

Începu să dea din picioare şi să se smucească atât de 
sălbatic, încât Aeron fu nevoit să strige după ajutor. Patru 
dintre oamenii săi înecaţi se avântară în valuri, să-l înşface 
pe nenorocit şi să-l ţină sub apă. 

— Stăpâne care te-ai înecat pentru noi, se rugă preotul, 
cu glasul adânc ca marea, fie ca Emmond, slujitorul tău, să 
renască din mare, asemeni ţie. Dă-i binecuvântarea sării, dă- 
i binecuvântarea pietrei, dă-i binecuvântarea oţelului. 

În cele din urmă, totul se isprăvi. Din gura băiatului nu se 
mai ridicau bule de aer şi membrele îi rămaseră fără vlagă. 
Emmond plutea, cu faţa în jos, la malul mării, palid, rece şi 
liniştit. 

În acel moment, Părumed îşi dădu seama că trei călăreţi 
se alăturaseră 


oamenilor săi înecaţi, pe prundişul malului. Aeron îl 
cunoştea pe Sparr, un bătrân tras la faţă, cu ochii umezi, al 
cărui glas tremurat era lege în această parte a Vechiului 
Wyk. Era însoţit de fiul său Steffarion şi de un alt tânăr a 
cărui mantie roşie, tivită cu blană, era prinsă pe umăr cu o 
broşa somptuoasă înfăţişând cornul de război, negru cu 
auriu, al Casei Goodbrother. Unu/ dintre fiii lui Gorola, hotări 
22 

pe dată preotul. Trei fii înalţi născuse soţia lui 
Goodbrother la bătrâneţe, după o duzină de fiice, şi se 
spunea că nimeni nu-i putea deosebi. Preotul nu avea timp 
să 

cugete dacă acesta era Greydon sau Gormond sau Gran. 

Mormăi un ordin răstit şi oamenii săi înecaţi îl înhăţară de 
mâini şi de picioare pe băiatul mort, pentru a-l duce la mal. 
Preotul îi urmă, despuiat, doar cu o piele de focă acoperindu- 
i părţile ruşinoase. Cu pielea zgribulită, picurând, se apropie 
de țărm, împroşcând în jur, păşind pe nisipul ud şi rece şi pe 
pietrişul spălat de ape. Unul dintre oamenii săi înecaţi îi 
întinse o robă grea din pânză aspră, marmorată, vopsită în 
nuanţe de verde, albastru şi gri, culorile mării şi ale Zeului 
Înecat. Aeron îşi îmbrăcă roba şi îşi scutură părul. Negru şi 
ud, părul său nu mai fusese atins de nicio lamă de când 
Aeron se ridicase din mare. Îi acoperea umerii ca o mantie 
zdrenţuită, scămoşată, revărsându-i-se până mai jos de brâu. 
Aeron îşi ţesuse şuviţe de alge prin păr şi prin barba-i 
încâlcită, netunsă. 

Oamenii lui înecaţi formară un cerc în jurul băiatului 
mort, rugându-se. Norjen îi mişca mâinile, în timp ce Rus 
îngenunchease călare peste el, pompându-i pieptul, dar cu 
toţii se dădură la o parte pentru Aeron. Acesta despărţi cu 
degetele buzele reci ale băiatului şi îi dădu lui Emmond 
sărutul vieţii, iarăşi şi iarăşi, până 

când marea ţâşni din gura sa. Băiatul începu să tuşească 
şi să scuipe, iar ochii i se deschiseră, clipind, plini de 
spaimă. 


Încă unul reîntors. Se spunea că era un semn al 
îngăduinţei Zeului Înecat. Tot al doilea preot pierdea câte un 
om, din când în când, chiar şi Târle Cel-de-Trei-Ori-Înecat, 
care fusese cândva considerat atât de sfânt încât fusese ales 
să 

încoroneze un rege. Dar niciodată Aeron Greyjoy. El era 
Părumed, cel care văzuse castelele scufundate ale zeului şi 
se întorsese să povestească despre ele. 

— Ridică-te, îi spuse băiatului care scuipa apă, lovindu-l 
peste spatele gol. 

Te-ai înecat şi te-ai întors la noi. Ce-i mort nu poate muri 
niciodată. 

— ..„ Ci se ridică. Băiatul tuşi violent, împroşcând apă. 
Renaşte. Fiecare cuvânt rostit era un supliciu. Renaşte. 
Emmond se ridică, clătinându-se, în picioare. Mai tare. Şi mai 
puternic. 

— Acum aparţii zeului, îl înştiinţa Aeron. Ceilalţi oameni 
înecaţi se strânseră 

în jurul lui şi fiecare îi dădu un pumn şi un sărut, 
primindu-l în rândul frăţiei. 

Unul îl ajută să îmbrace o robă din pânză aspră, în nuanţe 
de albastru, verde şi gri. 

Un altul îi înmâna o măciucă din lemn adus la mal de 
valuri. Acum eşti al mării, iar marea te-a înarmat, continuă 
Aeron. Ne rugăm să mânuieşti măciuca fără 

cruţare împotriva tuturor vrăjmaşilor zeului nostru. Abia 
apoi se întoarse preotul către cei trei călăreţi, care priveau 
din şa: Aţi venit să fiţi înecaţi, lorzii mei? 

Sparr tuşi: 

— Eu am fost înecat pe când eram copil, spuse el. lar fiul 
meu, când a fost botezat. 

Aeron pufni: Nu avea nicio îndoială că Steffarion Sparr 
fusese dat Zeului Înecat curând după naştere. Cunoştea şi 
obiceiul, o cufundare iute într-o cadă cu 23 

apă de mare care abia dacă uda capul pruncului. Nu era 
de mirare că oamenii de fier fuseseră învinşi, ei care 


odinioară stăpâneau oriunde se făcea auzit sunetul valurilor. 

— Ăsta nu e un înec adevărat, le spuse călăreţilor. Cel 
care nu moare cu adevărat nu poate spera să se ridice din 
morţi. De ce aţi venit, dacă nu ca să vă 

dovediţi credinţa? 

— Fiul Lordului Gorold a venit la tine cu veşti. Sparr făcu 
semn către tânărul în mantie roşie. 

Băiatul nu părea să aibă mai mult de şaisprezece ani. 

— Da, şi care dintre ei eşti tu? vru să ştie Aeron. 

— Gormond. Gormond Goodbrother, cu voia ta, stăpâne. 

— Voia Zeului Înecat trebuie s-o împlinim noi. Ai fost 
înecat, Gormond Goodbrother? 

— În ziua botezului, Părumed. Tatăl meu m-a trimis să te 
caut şi să te duc la el. Trebuie să te vadă. 

— lată-mă aici. Lordul Gorold poate să vină să-şi desfete 
ochii. Aeron luă din mâna lui Rus o ploscă de piele, abia 
umplută cu apă din mare. Preotul scoase dopul şi luă o 
înghiţitură. 

— Trebuie să te duc la fortăreață, insistă tânărul 
Gormond, de pe cal. 

Se teme să descalece, ca să nu-şi ude cizmele. 

— Trebuie să împlinesc misiunea zeului. Aeron Greyjoy 
era un profet. Nu suporta să primească ordine de la lorzii 
mărunți, ca un rob oarecare. 

— La Gorold a venit o pasăre, interveni Sparr. 

— Corbul unui maester, de la Pyke, confirmă apoi 
Gormond. 

Aripi întunecate, vorbe întunecate. 

— Păsările zboară peste sare şi piatră. Dacă sunt veşti 
care mă privesc, spune-le acum. 

— Veştile pe care le aducem sunt doar pentru urechile 
tale, Părumed, spuse Sparr. Nu sunt lucruri pe care să le pot 
rosti aici, de faţă cu ceilalţi. 

— Aceşti cei/alți sunt oamenii mei înecaţi, slujitorii zeului, 
întocmai ca mine. 


N-am secrete faţă de ei, nici faţă de zeul nostru, a cărui 
mare sfântă se află lângă 

mine. 

Călăreţii schimbară priviri. 

— Spune-i, hotărî Sparr, şi tânărul în mantie roşie îşi luă 
inima-n dinţi. 

— Regele e mort, spuse el, fără ocolişuri. Trei cuvinte 
simple, dar marea însăşi se cutremură când le rosti. 

Patru regi erau în Westeros, dar Aeron nu trebui să 
întrebe despre care dintre ei era vorba. Balon Greyjoy era cel 
care domnea peste Insulele de Fier, nimeni altul. Regele e 
mort. Cum e cu putință? Aeron îşi văzuse fratele mai mare 
cu mai puţin de o lună în urmă, când se întorsese la Insulele 
de Fier, după atacul asupra Ţărmului Stâncos. Părul sur al lui 
Balon încărunţise pe jumătate cât timp preotul 24 

fusese plecat, iar umerii îi erau mai încovoiaţi decât 
atunci când corabia pornise în larg, totuşi, una peste alta, 
regele nu păruse bolnav. 

Aeron Greyjoy îşi clădise viaţa pe doi piloni puternici. 
Acele trei cuvinte simple doborâseră unul dintre ei. Nu-mi 
mai rămâne decât Zeul Înecat. Fie ca el să mă facă puternic 
şi neobosit ca marea. 

— Spune-mi cum a murit fratele meu. 

— Înălţimea Sa traversa un pod la Pyke, când a căzut şi s- 
a izbit de stâncile de dedesubt. 

Cetatea Casei Greyjoy se înâlţa pe un promontoriu 
abrupt, cu fortărețele şi turnurile construite pe mormane 
masive de piatră care ţâşneau din mare. Cetatea Pyke era 
străbătută de poduri arcuite, din piatră cioplită şi de corzi 
unduitoare din funie de cânepă şi scânduri de lemn. 

— Era furtună când a căzut? îi întrebă Aeron. 

— Da, răspunse tânărul, era. 

— Zeul Furtunii l-a doborât, decretă preotul. Mii şi mii de 
ani, marea şi cerul fuseseră în război. 

Din mare se născuseră oamenii de fier şi peştii care le 
erau sprijin chiar şi în toiul iernii, dar furtunile aduceau 


numai chin şi jale. 

— Fratele meu Balon ne-a redat măreţia, continuă Aeron, 
ceea ce a atras mânia Zeului Furtunii. Acum petrece în 
castelele scufundate ale Zeului Înecat, cu sirenele care-i 
împlinesc orice dorinţă. Noi, cei care am rămas în urma lui în 
această vale stearpă şi mohorâtă, suntem cei care trebuie să 
isprăvim măreaţa lui lucrare. Astupă plosca la loc. Voi sta de 
vorbă cu nobilul tău tată. Cât avem de mers până la 
Hammerhorn? 

— Şase leghe. Poţi călări pe acelaşi cal cu mine. 

— Un singur om călăreşte mai repede ca doi. Dă-mi calul 
tău, şi Zeul Înecat te va binecuvânta. 

— la calul meu, Părumed, se oferi Steffarion Sparr. 

— Nu, al lui e mai puternic. Calul tău, băiete. 

Băiatul şovăi preţ de o clipă, apoi descăleca şi îi întinse 
hăţurile lui Părumed. 

Aeron îşi azvârli piciorul gol, ars de soare, în scară şi săltă 
în şa. Nu-i plăceau caii 

- erau fiinţe din ţinuturile verzi şi îi făceau pe oameni mai 
slabi -, dar nevoia îl împingea să călărească. Aripi 
întunecate, vorbe întunecate. Se pregătea o furtună, o 
auzea în valuri, iar furtunile nu aduceau decât nenorocire. 

— Ne întâlnim la Pebbleton, lângă turnul Lordului Merlyn, 
le spuse oamenilor săi înecaţi, în timp ce întorcea capul 
calului. 

Drumul era bolovânos, pe dealuri, prin păduri şi defileuri 
stâncoase, de-a lungul unei cărări înguste care adesea părea 
că dispare sub copitele calului. 

Marele Wyk era cea mai întinsă dintre Insulele de Fier, 
atât de vastă încât unii dintre lorzii săi aveau pământuri 
care nu se mărgineau cu marea sfântă. Gorold Goodbrother 
era unul dintre aceştia. Fortăreaţa lui era pe Măgurile de 
Cremene, 25 

mai departe de tărâmul Zeului Înecat decât oricare alt loc 
de pe insule. Oamenii lui Gorold trudeau în minele lui, în 
bezna de piatră din măruntaiele pământului. 


Unii trăiau şi mureau fără să vadă apa sărată. Wu e de 
mirare că asemenea oameni sunt morocănoşi şi nebuni. 

În timp ce călărea, gândurile i se îndreptau către fraţii săi. 

Nouă fii se zămisliseră din trupul lui Quellon Greyjoy, 
Lordul Insulelor de Fier. Harlon, Quenton şi Donel fuseseră 
născuţi de prima soţie a lui Quellon, o femeie din Casa 
Stonetree. Balon, Euron, Victarion, Urrigon şi Aeron erau fiii 
celei de-a doua, o Sunderly de la Saltcliffe. A treia oară 
Quellon îşi luase ca soţie o fată din ţinuturile verzi, care îi 
dăruise un băiat bolnăvicios, debil, pe nume Robin, fratele 
pe care era cel mai bine să-l uite. Preotul nu ţinea minte 
nimic despre Quenton sau Donel, care muriseră în faşă. Pe 
Harlon şi-l amintea doar vag, stând livid şi neclintit în 
camera fără ferestre din turn şi vorbind cu glas şoptit, tot 
mai slab cu fiecare zi, pe măsură ce vâărsatul-de-vânt îi 
transforma în piatră limba şi buzele, intr-o zi ne vom ospăta 
cu peşte în castelele scufundate ale Zeului Înecat, toți patru, 
împreună cu Urri. 

Nouă fii se zămisliseră din trupul lui Quellon Greyjoy, însă 
doar patru trăiseră 

să devină bărbaţi. Aşa era ursita în această lume rece, 
unde bărbaţii pescuiau în mare, munceau pământul şi 
mureau, în timp ce femeile aduceau pe lume, în paturi de 
sânge şi suferinţă, copii cu zilele numărate. Aeron fusese 
ultimul şi cel mai neînsemnat dintre cei patru krakeni, 
Balon, cel dintâi şi cel mai viteaz, un băiat aprig şi 
neînfricat, care trăise doar ca să redea oamenilor de fier 
străvechea lor glorie. La zece ani, urcase Stâncile de 
Cremene către turnul bântuit al Lordului Orb. La 
treisprezece, ştia să tragă vâslele unei corăbii lungi şi să 
danseze dansul degetelor la fel de bine ca orice bărbat al 
insulelor. La cincisprezece, navigase împreună cu Dagmer 
Cleftjaw către Treptele de Piatră şi participase o vară 

întreagă la jafuri. Acolo omorâse primul om şi îşi luase 
primele două neveste de sare. La şaptesprezece ani, Balon 
era căpitan al propriei corăbii. Era tot ceea ce trebuia să fie 


un frate mai mare, deşi nu-i arătase vreodată lui Aeron 
altceva decât dispreţ. Eram slab şi păcătos, iar disprețul era 
mai mult decât meritam. Mai bine să fii disprețuit de Balon 
Viteazul decât iubit de Euron Ochi-de-Cioară. Şi dacă 

vârsta şi suferinţa îl aspriseră pe Balon mai mult cu 
fiecare an, îl făcuseră, în acelaşi timp, mai dârz ca orice om 
de pe pământ. S-a născut fiu de lord şi a murit rege, ucis de 
un zeu gelos, gândi Aeron, iar acum se apropie furtuna, O 
furtună 

cum nu au mai cunoscut aceste insule. 

Se întunecase de mult când preotul zări zidurile crenelate 
ale Hammerhornului înălțându-se către semiluna de pe cer. 
Fortăreaţa lui Gorold era masivă şi impunătoare, construită 
din bucăţi mari de piatră smulse din stâncile care se 
conturau în spatele ei. La poalele zidurilor, intrările 
peşterilor şi ale vechilor mine se căscau ca nişte guri negre, 
ştirbe. Porţile de fier ale Hammerhornului fuseseră 

închise şi zăvorâte pentru noapte. Aeron le izbi cu o 
piatră până când zdrăngănitul 26 

trezi străjerul. 

Tânărul care îl lăsă să intre era copia fidelă a lui Gormond, 
al cărui cal îl luase. 

— Tu care eşti? îl întrebă Aeron. 

— Gran. Tatăl meu te aşteaptă înăuntru. 

Castelul era umed şi rece, bântuit de umbre. Una dintre 
fiicele lui Gorold îi oferi preotului un corn cu bere. O alta 
scormonea un foc mohorât, care răspândea mai mult fum 
decât căldură. Gorold Goodbrother însuşi vorbea în şoaptă 
cu un bărbat subţire, în veşminte gri, alese, purtând la gât 
un colan din multe metale care îl recomanda drept 
maesterul Citadelei. 

— Unde e Gormond? întrebă Gorold când îl văzu pe 
Aeron. 

— Se întoarce pe jos. Cere-le femeilor tale să iasă, lordul 
meu. Şi maesterului. 


Lui Aeron nu-i plăceau maesterii. Corbii lor erau făpturi 
ale Zeului Furtunii, şi nu avea încredere în leacurile lor, de 
când cu Urri. Niciun bărbat adevărat nu ar alege o viață de 
robie, nici nu şi-ar făuri un colan al sclaviei pe care să-l 
poarte la găt. 

— Gysella, Gwin, lăsaţi-ne singuri, zise scurt Goodbrother. 
Şi tu, Gran. 

Marele Maester Murenmure va rămâne. 

— Va pleca, insistă Aeron. 

— Acesta e castelul meu, Părumed. Nu eşti tu cel care 
decide cine trebuie să 

plece şi cine să rămână. Maesterul rămâne. 

Omul ăsta trăieşte prea departe de mare, îşi spuse Aeron. 

— Atunci voi pleca eu, îi spuse el lui Goodbrother. Paiele 
uscate foşniră sub picioarele lui negre şi goale când se 
întoarse şi se îndepărtă cu paşi mari. Se părea că făcuse tot 
drumul degeaba. 

Aeron era aproape lângă uşă când maesterul îşi drese 
glasul şi spuse: 

— Euron Ochi-de-Cioară şade pe Stânca Mării. 

Părumed se întoarse. Sala deveni dintr-odată mai rece. 
Ochi-de-Cioară e la capătul lumii. Balon I-a alungat acum doi 
ani şi a jurat că, dacă se întoarce, va plăti cu viața. 

— Povesteşte, zise el cu glas răguşit. 

— A sosit la Lordsport a doua zi după moartea regelui şi a 
revendicat castelul şi coroana, în calitate de frate mai mare 
al lui Balon, spuse Gorold Goodbrother. 

Acum trimite corbi, chemând în Pyke căpitanii şi regii din 
toate insulele, să plece genunchiul şi să i se închine, ca rege 
al lor. 

— Nu. Aeron Părumed nu-şi măsura cuvintele. Doar un 
om credincios poate să stea pe Stânca Mării. Ochi-de-Cioară 
nu-şi venerează decât propria mândrie. 

— Ai fost la Pyke nu de mult şi te-ai întâlnit cu regele, 
spuse Goodbrother. 

Ţi-a spus Balon ceva despre succesorul lui? 


Da. Vorbiseră în Turnul Mării, cu vântul şuierând în 
spatele ferestrelor şi marea fremătând dedesubt. Balon 
clătinase din cap cu disperare când auzise ce avea de spus 
Aeron despre ultimul său fiu în viaţă. 

27 

— Lupii au făcut din el un nevolnic, aşa cum mă temeam, 
spusese regele. Mă 

rog zeului să-l fi omorât, ca să nu se poată pune în calea 
Ashei. 

Aceea era slăbiciunea lui Balon: se regăsea în fiica lui 
sălbatică şi îndărătnică 

şi credea că-i poate urma la tron. Se înşela şi Aeron 
încercase să-i deschidă ochii. 

— Nicio femeie nu va reuşi vreodată să stăpânească 
oamenii de fier, nici măcar o femeie ca Asha, îi explicase el, 
dar Balon era surd la lucrurile pe care nu voia să le audă. 

Înainte ca preotul să apuce să-i răspundă lui Gorold 
Goodbrother, gura maesterului se deschise din nou. 

— De drept, Stânca Mării le aparţine lui Theon sau Ashei, 
dacă prinţul e mort. 

Aşa e rânduiala. 

— Rânduiala ținuturilor verzi, zise Aeron cu dispreţ. Ce ne 
pasă nouă? Noi suntem oameni de fier, fiii mării, aleşi de 
Zeul Înecat. Nicio femeie nu poate domni peste noi, niciun 
bărbat necredincios. 

— Dar Victarion? întrebă Gorold Goodbrother. El are Flota 
de Fier. Crezi că 

Victarion va ridica pretenţii, Părumed? 

— Euron este fratele cel mai mare... începu timid 
maesterul. 

Aeron îl reduse la tăcere cu o privire. În micile oraşe de 
pescari şi în marile cetăţi de piatră deopotrivă, o asemenea 
privire din partea lui Părumed făcea fecioarele să leşine şi 
copiii să alerge ţipând la mamele lor şi era mai mult decât 
destul ca să-l potolească pe robul cu colan la gât. 


— Euron e mai în vârstă, spuse preotul, dar Victarion e 
mai credincios. 

— Se va ajunge la război între ei? întrebă maesterul. 

— Oamenii de fier n-au voie să verse sângele oamenilor 
de fier. 

— Un sentiment pios, Părumed, spuse Goodbrother, dar 
fratele tău nu-l împărtăşeşte. A poruncit înecarea lui Sawane 
Botley pentru că a spus că Stânca Mării îi aparţine de drept 
lui Theon. 

— Dacă a fost înecat înseamnă că nu s-a vărsat sânge, 
răspunse Aeron. 

Maesterul şi lordul schimbară o privire. 

— Trebuie să trimit vorbă la Pyke, şi asta curând, spuse 
Gorold Goodbrother. 

Părumed, am nevoie de sfatul tău. Ce să fie, loialitate sau 
sfidare? 

Aeron îşi mângâie barba, gândind: Am văzut furtuna şi 
numele ei este Euron Ochi-de-Cioară. 

— Deocamdată, trimite-i doar tăcere, îi spuse lordului. 
Trebuie să mă rog pentru a afla răspunsul. 

— Roagă-te cât pofteşti, spuse maesterul. Asta nu 
schimbă rânduiala cu nimic. 

Theon e moştenitorul de drept şi Asha după el. 

— Tăcere! răcni Aeron. Prea mult te-au ascultat oamenii 
de fier, maester, trăncânind despre ţinuturile verzi şi legile 
lor. E timpul să dăm din nou ascultare mării. E timpul să 
ascultăm glasul zeului. Glasul lui Aeron răsuna în sala plină 
de fum, atât de încărcat de putere încât nici Gorold 
Goodbrother, nici maesterul său 28 

nu îndrăzniră să-i răspundă. Zeu/ Înecat este cu mine, 
gândi Aeron. Mi-a arătat calea. 

Goodbrother îi propuse să înnopteze în tihnă la castel, 
însă preotul refuză. 

Arareori dormea sub acoperişul unui castel şi niciodată 
atât de departe de mare. 


— Tihna mi-o voi găsi în adâncul mării, în castelele 
scufundate ale Zeului Înecat. Ne-am născut pentru suferinţă, 
pentru ca suferinţa noastră să ne întărească. 

N-am nevoie decât de un cal odihnit care să mă ducă la 
Pebbleton. 

Goodbrother i-l oferi bucuros. Îl trimise cu el pe fiul său 
Greydon ca să-i arate preotului cea mai scurtă cale printre 
munţi, către mare. Mai era o oră până să se crape de ziuă 
când porniră la drum, dar caii lor erau vânjoşi şi sprinteni şi 
înaintau repede, în ciuda întunericului. Aeron închise ochii şi 
rosti în gând o rugăciune, iar după o vreme începu să moţăie 
în şa. 

Sunetul veni domol, un scârţâit de balamale ruginite. 

— Urri, murmură el şi se trezi speriat. Nu e nicio balama 
aici, nicio uşă, niciun Urri. Un topor tăiase în zbor jumătate 
din mâna lui Urri la paisprezece ani, în timp ce juca dansul 
degetelor, pe când tatăl şi fraţii lui mai mari erau plecaţi la 
război. Cea de-a treia soţie a Lordului Quellon fusese din 
Casa Piper de la Castelul Pinkmaiden, o fată cu sâni mari şi 
moi şi ochi de căprioară. În loc să-l tămăduiască pe Urri după 
Vechea Rânduială, cu foc şi apă de mare, l-a dat pe mâna 
maesterului ei din ţinuturile verzi, care a jurat că poate să-i 
coasă la loc degetele lipsă. A făcut-o şi, mai târziu, a folosit 
poţiuni şi alifii şi ierburi, dar mâna a putrezit şi Urri a făcut 
febră. Când maesterul i-a tăiat braţul, era deja prea târziu. 

Lordul Quellon nu s-a mai întors niciodată din ultima sa 
călătorie. Zeul Înecat, în mărinimia sa, i-a oferit o moarte pe 
mare. Cel care s-a întors a fost Lordul Balon, cu fraţii săi 
Euron şi Victarion. Când a auzit de cele întâmplate cu Urri, 
Balon i-a tăiat maesterului trei degete cu un satâr şi a trimis- 
o pe soţia tatălui său să i le coasă la loc. Alifiile şi poţiunile |- 
au lecuit pe maester la fel de bine ca pe Urrigon. A murit 
delirând, iar cea de-a treia nevastă a Lordului Quellon l-a 
urmat curând după aceea, când moaşa i-a scos un prunc 
născut mort din pântece. Aeron se bucurase. Securea lui 


fusese cea care retezase mâna lui Urri, pe când dansau 
împreună dansul degetelor, ca nişte prieteni şi fraţi ce erau. 

Şi acum se simţea ruşinat amintindu-şi anii care urmaseră 
după moartea lui Urri. La şaisprezece ani îşi zicea bărbat, 
dar de fapt era un butoi de vin cu picioare. Cânta, dansa 
(dar nu dansul degetelor, asta niciodată), glumea, 
pălăvrăgea şi îşi bătea joc. Cânta la fluier, făcea jonglerii, 
călărea şi era în stare să 

bea mai mult decât toţi cei din Casele Wynch şi Botley şi 
chiar decât jumătate din Casa Harlaw. Zeul Înecat hărăzea 
pe fiecare cu un dar, chiar şi pe el: nimeni nu urina mai mult 
şi mai departe decât Aeron Greyjoy, după cum o dovedea la 
fiecare ospăț. Odată, făcuse prinsoare pe noua sa corabie 
împotriva unei turme de capre că poate să stingă un foc 
doar cu mădularul său. Aeron se ospătase cu carne 29 

de capră preţ de un an întreg şi dăduse corăbiei sale 
numele de Potopul Auriu, dar Balon l-a ameninţat că-l 
spânzură de catarg când a auzit ce fel de berbec avea de 
gând să aşeze la prora sa. 

În cele din urmă, Potopul Auriu s-a scufundat la Insula 
Frumoasă în timpul primei rebeliuni a lui Balon, spintecată 
în două de falnica galeră de război numită 

Furia, când Stannis Baratheon l-a prins pe Victarion în 
cursă şi a zdrobit Flota de Fier. Însă zeul nu isprăvise cu 
Aeron şi l-a purtat la mal. Nişte pescari l-au luat ostatic şi |- 
au dus în lanţuri la Lannisport, iar restul războiului şi l-a 
petrecut în măruntaiele pământului, la Casterly Rock, 
dovedind că krakenii pot să urineze mai mult şi mai departe 
decât leii, mistreţii sau găinile. 

Omul acela e mort. Aeron se înecase şi renăscuse din 
mare, ca profet al zeului. 

Niciun muritor nu-l înspăimânta, aşa cum nu-l 
înspăimântau nici întunericul... 

nici amintirile, oasele sufletului. Sunetu/ unei uşi 
deschizându-se, țipătul balamalelor ruginite de fier. Euron s- 


a întors. N-avea importanţă. El era preotul Părumed, iubit de 
zeu. 

— Se va ajunge la război? întrebă Greydon Goodbrother, 
pe când soarele lumina dealurile. Un război al fratelui 
împotriva fratelui? 

— Dacă asta e voia Zeului Înecat. Niciun om necredincios 
nu poate sta pe Stânca Mării. 

Ochi-de-Cioară va lupta, asta e sigur. Nicio femeie nu-l 
putea înfrânge, nici măcar Asha. Femeile erau făcute să-şi 
poarte bătăliile pe patul de naştere. lar Theon, dacă era în 
viaţă, era la fel de lipsit de speranţă, un băiat cu ifose şi 
capricii. La Winterfell îşi dovedise valoarea, atâta câtă era, 
dar Ochi-de-Cioară nu era un copil infirm. Punţile corăbiilor 
lui Euron erau pictate în roşu, ca să ascundă 

sângele de care erau îmbibate. Victarion. Rege trebuie să 
fie Victarion, altfel furtuna ne va nimici pe toți. 

Greydon îl părăsi când soarele era sus, ca să ducă vestea 
morţii lui Balon verilor săi, în turnurile lor de la Downdelving, 
Pana Ciorii şi Lacul Leşului. Aeron îşi văzu singur de drum, 
urcând dealuri şi coborând văi de-a lungul unei cărări 
pietroase care devenea tot mai largă şi mai umblată pe 
măsură ce se apropia de mare. Poposea ca să 
propovăduiască în fiecare sat şi în curţile lorzilor mărunți. 

— Din mare suntem născuţi şi în mare ne vom întoarce cu 
toţii, le spunea. 

Glasul său era adânc ca marea şi răsuna ca valurile. Zeul 
Furtunii, în mânia lui, l-a smuls pe Balon din castelul său şi |- 
a doborât, iar acum el se desfată în castelele de apă ale 
Zeului Înecat. Ridica mâniile: Balon a murit! Regele a murit! 
Dar un rege se va ridica din nou! Căci ce e mort nu moare 
niciodată, ci renaşte, mai tare şi mai puternic! Un rege se va 
ridica! 

Unii dintre cei care îl auzeau îşi aruncau sapa şi 
târnăcopul pentru a-l urma, astfel că, atunci când ajunse, în 
cele din urmă, să audă vuietul valurilor, o duzină 


de oameni veneau în urma lui, înrâuriţi de zeu şi dornici 
să fie înecaţi. 

Pebbletonul găzduia mai multe mii de pescari, ale căror 
colibe se îngrămădeau 30 

la poalele unui bastion cu câte un turnuleţ în fiecare colţ. 
Patruzeci dintre oamenii înecaţi ai lui Aeron îl aşteptau 
acolo, aşezaţi de-a lungul unei plaje gri de nisip, în corturi 
din piele de focă şi colibe din lemn. Aveau mâinile aspre de 
sare, zgâriate de năvoade şi parâme, bătătorite de vâsle, 
târnăcoape şi securi, dar acum acele mâini ţineau măciuci 
din lemn plutitor, tari ca fierul, căci zeul le dăduse arme din 
arsenalul său din adâncul mării. 

Construiseră un adăpost pentru preotul lor, dincolo de 
linia valurilor. Aeron se vâri bucuros în el, după ce îşi înecase 
cei mai noi adepţi. Zeu/ meu, se rugă el, vorbeşte-mi cu 
vuietul valurilor şi spune-mi ce să fac. Căpitanii şi regii 
aşteaptă 

cuvântul tău. Cine să fie regele nostru în locul lui Balon? 
Cântă-mi în limba leviatanului, ca să-i pot afla numele. 
Spune-mi, o, Stăpâne de sub ape, cine are puterea să 
înfrunte furtuna ce se abate peste Pyke? 

Deşi drumul la Hammerhorn îl ostenise, Aeron Părumed 
nu-şi găsea odihna în coliba sa de lemn acoperită cu ierburi 
negre din mare. Norii se îngrămădeau, acoperind ca o manta 
luna şi stelele, iar întunericul se aşternea gros peste mare şi 
peste sufletul său. Balon o prefera pe Asha, trup din trupul 
său, dar o femeie nu poate domni peste oamenii de fier. 
Trebuie să fie Victarion. Nouă fii se născuseră 

din trupul lui Quellon Greyjoy şi Victarion era cel mai 
puternic dintre ei, un taur de bărbat, neînfricat şi 
respectuos. /ar aici se ascunde pericolul nostru. Un frate mai 
mic e dator să-i dea ascultare celui mai mare, iar Victarion 
nu era omul care să se împotrivească tradiţiei. Dar nu-l mai 
iubeşte pe Euron, de când a murit femeia. 

Afară, peste sforăiturile oamenilor săi înecaţi şi peste 
bocetul vântului, Aeron auzea bubuitul valurilor, ciocanul 


zeului chemând la luptă. Aeron se furişă din micul său 
adăpost, afară, în răcoarea nopţii. Gol rămase, palid, sfrijit şi 
înalt, şi gol păşi în marea neagră de sare. Apa era rece ca 
gheaţa, dar nu se retrase din faţa mângăierii zeului său. Un 
val îl izbi în piept, făcându-l să se clatine. Următorul se 
sparse deasupra capului său. Simţea gustul sării pe buze şi 
prezenţa zeului în preajmă-i, iar în urechi îi răsuna slava 
cântecului său. Nouă fii s-au născut din trupul lui Quellon 
Greyjoy, iar eu am fost cel mai neinsemnat, slab şi speriat 
ca o fată. Dar s-a isprăvit. Omul acela s-a înecat, iar zeul m- 
a făcut puternic. Marea rece şi sărată îl înconjura, îl 
îmbrăţişa, pătrundea prin carnea-i slabă, de om, şi-i atingea 
oasele. Oase, gândi el. Oasele sufletului. Oasele lui Balon şi 
ale lui Urri. 

Adevărul se află în oasele noastre, căci carnea 
putrezeşte, iar oasele dăinuie. lar pe dealul Naggăi, oasele 
Castelului Regelui Cenuşiu... 

Şi astfel, slab, palid şi tremurând, Aeron Părumed se 
întoarse la țărm, luptându-se cu valurile, mai înţelept decât 
atunci când pusese piciorul în mare. 

Căci găsise răspunsul în oasele sale, iar calea se 
deschidea limpede în faţa lui. 

Noaptea era atât de rece încât trupul său parcă scotea 
aburi în timp ce se întorcea, clătinându-se, la coliba lui, dar 
în cămin ardea focul şi somnul veni uşor de data aceasta, 
netulburat de ţipătul balamalelor de fier. 

31 

Când se trezi, era o zi senină şi vântoasă. Aeron mancă 
supă de scoici şi alge, fiartă deasupra unui foc de lemne 
plutitoare. De îndată ce termină, Merlyn cobori din bastion 
cu câţiva străjeri, ca să-l viziteze. 

— Regele a murit, îi spuse Părumed. 

— Da. A venit o pasăre. Şi acum o alta. Merlyn era un 
bărbat pleşuv, rotofei şi cărnos care îşi zicea „Lord”, după 
obiceiul ținuturilor verzi, şi se îmbrăca în blănuri şi catifele. 
Un corb m-a chemat la Pyke, celălalt la Zece Turnuri. Voi, 


krakenii, aveţi prea multe braţe, sfârtecaţi omul în bucăţi. Ce 
zici, preotule? Unde să-mi trimit corăbiile? 

Aeron se încruntă. 

— Zece Turnuri, zici? Care kraken te cheamă acolo? Zece 
Turnuri era reşedinţa Lordului de Harlaw. 

— Prinţesa Asha. A ridicat pânzele şi se îndreaptă spre 
casă. Cititorul trimite corbi, chemându-i pe toţi prietenii ei la 
Harlaw. Spune că Balon voia ca ea să şadă 

pe Stânca Mării. 

— Zeul Înecat va hotărî cine şade pe Stânca Mării, 


decretă preotul. Îngenun-chează, ca să-ţi dau 
binecuvântarea. Lordul Merlyn îngenunche, iar Aeron 
destupă 


plosca şi turnă un şuvoi de apă de mare pe ţeasta lui 
pleşuvă. Stăpâne, care te-ai înecat pentru noi, fie ca 
Meldred, slujitorul tău, să renască din mare. Dă-i 
binecuvântarea mării, dă-i binecuvântarea pietrei, dă-i 
binecuvântarea oţelului. 

Apa se prelinse pe obrajii dolofani ai lui Merlyn, udându-i 
barba şi mantia din blană de vulpe. Ce e mort nu moare 
niciodată, încheie Aeron, ci renaşte, mai tare şi mai puternic. 
Dar când Merlyn se ridică, îi spuse: Stai şi ascultă, ca să poţi 
răspândi cuvântul zeului. 

La un metru deasupra apei, valurile se spărgeau în jurul 
unui bolovan de granit. Acolo stătea Aeron Părumed, ca toţi 
discipolii săi să-l poată vedea şi să 

poată auzi cuvintele pe care le rosteşte. 

— Din mare ne-am născut şi în mare ne vom întoarce, 
începu el, aşa cum mai făcuse de zeci de ori. Zeul Furtunii, 
în mânia sa, l-a smuls pe Balon din castelul său şi l-a 
doborât, iar acum el se desfată în adâncul mării. Ridică 
mâinile: Regele de fier a murit! Dar un alt rege se va ridica 
din nou. Căci ce e mort nu moare niciodată, ci renaşte, mai 
tare şi mai puternic! 

— Un rege se va ridica! strigară oamenii înecaţi. 


— Aşa va face. Trebuie. Dar cine? Părumed ascultă o 
clipă, însă doar valurile îi răspunseră. Cine va fi regele 
nostru? 

Oamenii înecaţi începură să-şi lovească ciomegele unele 
de altele. 

— Părumed! strigară ei. Părumed Rege! Aeron Rege! Îl 
vrem pe Părumed! 

Aeron clătină din cap. 

— Dacă un tată are doi fii şi unuia îi dă o secure, iar altuia 
un năvod, pe care dintre ei vrea să-l vadă ajuns războinic? 

— Securea e pentru războinic, îi răspunse Rus, năvodul 
pentru pescarul 32 

mărilor. 

— Dă, încuviinţă Aeron. Zeul m-a dus în adâncul mării şi a 
înecat omul nevrednic care eram. Când m-a aruncat la mal, 
mi-a dat ochi să văd, urechi să aud şi glas ca să-i răspândesc 
cuvântul, ca să pot fi profetul său şi să aduc învăţătura lui 
celor care au uitat. N-am fost făcut să stau pe Stânca Mării... 
aşa cum n-a fost făcut nici Euron Ochi-de-Cioară. Căci am 
auzit glasul zeului, care spune: Niciun om necredincios nu 
poate sta pe tronul meu, Stânca Mării. 

Merlyn îşi încrucişa braţele peste piept. 

— Atunci să fie Asha? Sau să fie Victarion? Spune-ne, 
preotule! 

— Zeul Înecat vă va spune, dar nu aici. Aeron întinse 
mâna către faţa rotundă 

şi palidă a lui Merlyn. Nu căuta la mine, nici la legile 
oamenilor, ci la mare. 

Ridică pânzele şi întinde vâslele, lordul meu, şi du-te în 
Vechiul Wyk. Tu, împreună cu toţi căpitanii şi regii. Nu vă 
duceţi la Pyke, să vă închinaţi în faţa celor necredincioşi, nici 
la Harlaw, să vă însoţiţi cu femeile uneltitoare. Îndreptaţi 
prora către Vechiul Wyk, unde s-a înălţat Castelul Regelui 
Cenuşiu. În numele Zeului Înecat, vă chem. Vă chem pe toţi! 
Lăsaţi-vă palatele şi bordeiele, castelele şi cetăţile şi 


întoarceţi-vă pe dealul Naggăi să faceţi un plebiscit! Merlyn 
îl privi cu gura căscată. 

— Un plebiscit? N-a mai avut loc un plebiscit adevărat 
de... 

— .. de prea mult timp! strigă Aeron în agonie. Însă la 
începutul vremurilor, oamenii de fier îşi alegeau propriii regi 
ridicându-i pe cei mai destoinici dintre ei. 

E timpul să ne întoarcem la Vechea Rânduială, căci numai 
astfel ne vom ridica din nou. Printr-un plebiscit a fost ales 
Urras Picior-de-Fier ca Mare Rege şi i s-a aşezat o coroană de 
lemn pe frunte. Sylas Flatnose, Harrag Hoare, Bătrânul 
Kraken... plebiscitul i-a ridicat pe toţi. lar din acest plebiscit 
se va ivi un om care va isprăvi lucrarea începută de Regele 
Balon şi ne va redobândi libertatea. Vă 

repet: nu vă duceți la Pyke, nici la Cele Zece Turnuri din 
Harlaw, ci la Vechiul Wyk. Căutaţi dealul Naggăi şi 
rămăşiţele Castelului Regelui Cenuşiu, căci în acel loc sacru, 
unde luna s-a înecat şi s-a ridicat, ne vom găsi un rege 
demn, un rege credincios. Aeron îşi înălţă din nou mâinile 
osoase spre cer. Ascultaţi! Ascultaţi valurile! Ascultaţi glasul 
zeului! Ne vorbeşte şi spune: Numai printr-un plebiscit ne 
vom afla regele! 

Un vuiet se înălţă la acestea şi oamenii înecaţi îşi loviră 
ciomegele unul de altul. 

— Plebiscit! strigau ei. Plebiscit, plebiscit. Rege doar prin 
plebiscit! Şi tumultul lor răsuna atât de puternic încât, cu 
siguranţă, Ochi-de-Cioară auzea strigătele tocmai din Pyke, 
iar Zeul Furtunii din castelul său dintre nori. lar Aeron 
Părumed ştia că izbutise. 

33 

CĂPITANUL GĂRZILOR 

— Portocalele roşii sunt răscoapte, remarcă prinţul cu 
glas obosit când căpitanul îl scoase pe terasă. 

După aceea, nu mai vorbi ore în şir. 

Era adevărat. Câteva portocale căzuseră, desfăcându-se 
pe marmura rozalie. 


Mirosul lor dulceag, înţepător, umplea nările lui Hotah de 
fiecare dată când trăgea aer în piept. Fără îndoială, prinţul 
simţea şi el mirosul, stând la umbra copacilor, în scaunul 
rulant pe care i-l făcuse Maester Caleotte, cu pernele din puf 
de gâscă 

şi roţile huruitoare din abanos şi fier. 

Vreme îndelungată, nu se auzi decât bălăceala copiilor în 
iazuri şi izvoare, iar o dată, un molcom fleoşc, când o altă 
portocală căzu împrăştiindu-se pe terasă. Pe urmă, din 
celălalt capăt al palatului, căpitanul desluşi bocănitul 
îndepărtat al cizmelor pe marmură. 

Obara. Îi cunoştea pasul: întins, grăbit, furios. În 
grajdurile de lângă porţi, calul ei era, probabil, înspumat şi 
însângerat din pricina pintenilor. Întotdeauna călărea 
armăsari şi fusese auzită fălindu-se că poate stăpâni oricare 
cal din Dorne... şi oricare bărbat. Căpitanul auzea şi alţi paşi, 
cei iuți, târşăiţi, ai Maesterului Caleotte, gonind în urma ei. 

Obara Sand mergea întotdeauna prea repede. A/eargă 
după ceva ce nu poate prinde niciodată, îi spusese cândva 
prinţul fiicei lui, în prezenţa căpitanului. 

Când îşi făcu apariţia sub arcul triplu, toporul lui Areo 
Hotah ţâşni într-o parte, aţinându-i calea. Capul toporului 
era prins pe un mâner din frasin de munte, lung de doi 
metri, astfel că Obara nu putea să-l ocolească. 

— Doamna mea, până aici. Glasul lui era un mărâit gros, 
încărcat de accente din Norvos. Prinţul nu vrea să fie 
deranjat. 

Înainte ca el să vorbească, chipul ei fusese de piatră. Apoi 
se aspri şi mai mult. 

— Îmi stai în cale, Hotah. Obara era cea mai mare dintre 
Şerpoaicele Nisipului, o femeie osoasă, de aproape treizeci 
de ani, cu ochii apropiaţi şi părul castaniu ca blana de 
şobolan al târfei din Oraşul Vechi care o născuse. Pe sub 
mantia marmorată de mătase, în nuanţe de cenuşiu şi auriu, 
hainele ei de călărie erau din piele veche maro, roase şi moi. 
Erau cel mai delicat lucru din înfăţişarea ei. Peste un şold 


purta un bici răsucit, peste spate un scut rotund din oţel şi 
aramă. 

Suliţa şi-o lăsase afară. Pentru asta, Areo Hotah mulţumi 
zeilor. Ştia că, deşi era ageră şi puternică, femeia nu se 
putea măsura cu el... însă ea nu ştia, iar Areo nu voia să-i 
vadă sângele pe marmura rozalie. 

Maester Caleotte se mişcă de pe un picior pe altul. 

— Lady Obara, eu am încercat să-ţi spun... 

— Ştie că tatăl meu e mort? îl întrebă Obara pe căpitan, 
fără să-i acorde maesterului mai multă atenţie decât unei 
muşte, dacă vreo muscă ar fi fost destul de nesăbuită încât 
să-i băzâie în jurul capului. 

34 

— Da, răspunse căpitanul. A venit o pasăre. Moartea 
venise la Dorne pe aripi de corb, scrisă mărunt şi pecetluită 
cu un strop de ceară roşie, tare. Caleotte trebuie că 
presimţise ce cuprindea scrisoarea aceea, căci i-o dăduse lui 
Hotah ca s-o înmâneze. Prinţul i-a mulţumit, dar multă 
vreme n-a rupt sigiliul. Toată 

după-masa şezuse cu pergamentul în poală, privind copiii 
la joacă. l-a privit până 

când soarele a apus şi aerul rece al serii i-a gonit în casă, 
apoi a privit lumina stelelor pe luciul apei. Luna era pe cer 
când l-a trimis pe Hotah să aducă o lumânare, ca să-şi poată 
citi scrisoarea sub portocali, în întunericul nopţii. Obara îşi 
atinse biciul. 

— Mii de oameni traversează nisipurile pe jos, spre 
Drumul Oaselor, ca s-o ajute pe Ellaria să-l aducă pe tatăl 
meu acasă. Templele septime sunt pline până la refuz, iar 
preoţii roşii au aprins focurile. În lupanare, femeile se culcă 
cu fiece bărbat care se apropie de ele şi refuză orice fel de 
plată. La Sunspear, pe Braţul Frânt, de-a lungul Sângelui 
Verde, în munţi, departe, în nisipul adânc, pretutindeni, 
pretutindeni femeile îşi smulg părul din cap şi bărbaţii urlă 
de furie. 


Aceeaşi întrebare se aude pe toate buzele - ce va face 
Doran? Ce va face fratele său ca să-l răzbune pe prințul 
nostru ucis? Obara se apropie de căpitan: lar tu spui că nu 
vrea să fie deranjat? 

— Nu vrea să fie deranjat, repetă Areo Hotah. Căpitanul 
gărzilor îl cunoştea pe prinţul pe care îl păzea. Cândva, 
demult, un tânăr neştiutor venise din Norvos, un băiat cu 
umeri laţi şi o claie de păr negru. Părul acela era alb acum, 
iar trupul său purta urmele multor bătălii... dar puterea nu-l 
părăsise şi îşi păstra toporul ascuţit, aşa cum îl învăţaseră 
preoţii bărboşi. Nu va trece, gândi el şi spuse: 

— Prinţul priveşte copiii la joacă. Nu trebuie să fie 
deranjat niciodată când priveşte copiii la joacă. 

— Hotah, spuse Obara Sand, te vei da la o parte din calea 
mea, altfel am să-ţi iau toporul ăla şi... 

— Căpitane, se auzi din spate comanda, las-o să treacă. 
Voi vorbi cu ea. 

Glasul prinţului suna răguşit. 

Areo Hotah îşi ridică toporul dintr-o mişcare şi păşi într-o 
parte. Obara îi aruncă o ultimă privire lungă şi trecu pe 
lângă el cu paşi mari, cu maesterul zorind în urma ei. 
Caleotte nu era mai înalt de un metru şi jumătate şi avea 
capul pleşuv ca un ou. Avea faţa atât de netedă şi de 
dolofană încât era greu să-i ghiceşti vârsta, dar era aici 
dinaintea căpitanului, o slujise chiar şi pe mama prinţului. În 
ciuda vârstei şi a dimensiunilor sale, era încă destul de 
sprinten şi isteţ, dar blajin. 

Nu se poate pune cu nicio Şerpoaică a Nisipului, gândi 
căpitanul. 

La umbra portocalilor, prinţul şedea în scaunul său, cu 
picioarele bolnave de gută sprijinite în faţă şi pungi grele 
sub ochi... deşi Hotah nu-şi dădea seama dacă 

tristeţea sau guta îi alungau somnul. Jos, în izvoare şi 
iazuri, copiii erau încă la joacă. Cei mai mici nu aveau mai 
mult de cinci ani, cei mai mari aveau nouă sau zece. 


jumătate erau fete, jumătate băieţi. Hotah îi auzea 
bălăcindu-se şi strigându-35 

se cu glasuri subţiri, ascuţite. 

— N-a trecut aşa de mult de când erai şi tu unul dintre 
copiii din iazurile alea, Obara, spuse prinţul când femeia 
îngenunche în faţa scaunului său pe roţi. 

Obara pufhni. 

— Au trecut douăzeci de ani, sau aproape la fel de mulţi 
ca să nu mai conteze. 

Şi nu am fost aici multă vreme. Sunt progenitura târfei, 
sau ai uitat? Când el nu-i răspunse, femeia se ridică şi îşi 
aşeză mâinile în şolduri. Tatăl meu a fost ucis. 

— A fost omorât în luptă, în timpul unui duel judiciar, 
punctă Prinţul Doran. 

După lege, asta nu eo crimă. 

— A fost fratele tău. 

— A fost. 

— Ce-ai de gând să faci în privinţa morţii sale? 

Prinţul îşi întoarse cu grijă scaunul, ca s-o privească în 
faţă. Deşi nu avea decât cincizeci de ani, Doran Martell 
părea mult mai bătrân. Trupul i se desluşea moale şi fără 
contur pe sub veşmintele de pânză, iar picioarele erau greu 
de privit. Guta îi înroşise şi îi umflase încheieturile într-un 
mod grotesc, genunchiul său stâng era un măr, dreptul un 
pepene, iar vârfurile picioarelor i se transformaseră în 
struguri roşii, atât de copţi încât dădeau impresia că ar 
putea exploda la cea mai mică 

atingere. Până şi povara unei cuverturi l-ar fi făcut să 
tremure, deşi purta durerea fără să se plângă. Tăcerea este 
prietena prinților, îl auzise căpitanul spunându-i odată fiicei 
sale. Cuvintele sunt ca săgețile, Arianne. Odată slobozite, nu 
le mai poți aduce înapoi. 

— l-am scris Lordului Tywin... 

— Scris? Dacă ai fi pe jumătate bărbatul care a fost tatăl 
meu... 

— Nu sunt tatăl tău. 


— Asta ştiam. Glasul Obarei era încărcat de dispreţ. 

— Ai vrea să mă duc la război. 

— Nu sunt atât de naivă. Nici măcar nu trebuie să-ţi 
părăseşti scaunul. 

Lasă-mă pe mine să-mi răzbun tatăl. Ai o oaste în 
Trecătoarea Prințului. Lordul Yronwood are o alta pe Drumul 
Oaselor. Dă-mi-o mie pe una, iar lui Nym pe cealaltă. Las-o 
să meargă pe drumul regelui, în timp ce eu scot lorzii 
hotarelor din castelele lor şi mă întorc spre Oraşul Vechi. 

— Şi cum poţi spera să stăpâneşti Oraşul Vechi? 

— Va fi de-ajuns să-l jefuiesc. Marea bogăţie a Casei 
Hightower... 

— Vrei aur? 

— Sânge vreau. 

— Lordul Tywin ne va trimite capul Muntelui. 

— Şi capul Lordului Tywin cine ni-l va trimite? Muntele a 
fost întotdeauna jucăria lui. 

Prinţul arătă către iazuri. 

— Obara, uită-te la copii, dacă doreşti. 

36 

— Nu doresc. Mi-aş dori mai mult să-mi vâr sulița în burta 
Lordului Tywin. 

L-aş pune să cânte P/oile din Castamere în timp ce i-aş 
scoate maţele şi aş căuta aurul. 

— Uită-te, repetă prinţul. Îţi poruncesc. Câţiva dintre 
copiii mai mari stăteau întinşi, cu faţa în jos, pe marmura 
rozalie şi netedă, bronzându-se la soare. Mai încolo, alţii se 
bălăceau în mare. Trei copii construiau un castel de nisip cu 
o ţepuşă înaltă, care semăna cu Turnul Suliţei de la Vechiul 
Palat. Vreo douăzeci şi ceva se adunaseră în iazul mare ca să 
privească luptele, în timp ce copiii mai mici călăreau prin 
apa adâncă până la brâu pe umerii celor mai voinici şi 
încercau să se arunce unul pe altul în apă. De fiecare dată 
când o pereche cădea, pleoscăitul era urmat de hohote de 
râs. Priviră o fată brună ca o nucă trăgând un băiat cu o claie 


de păr blond de pe umerii fratelui său şi azvârlindu-l în iaz 
cu capul în jos. 

— Tatăl tău a jucat cândva acelaşi joc, aşa cum am făcut 
şi eu înaintea lui, spuse prinţul. Erau zece ani între noi, aşa 
că eu am părăsit iazurile când el era destul de mare ca să se 
joace, dar îl priveam când veneam s-o vizitez pe mama. 

Era atât de aprig, încă de mic copil. lute ca un şarpe de 
apă. L-am văzut adesea doborând băieţi mult mai mari decât 
el. Mi-a amintit asta în ziua când a plecat spre Debarcaderul 
Regelui. A jurat că va fi ultima oară, altfel nu l-aş fi lăsat să 

plece. 

— Să-l laşi să plece? râse Obara. De parcă l-ai fi putut 
opri. Vipera Roşie din Dome mergea unde voia. 

— Aşa e. Aş vrea să pot găsi un cuvânt de alinare... 

— N-am venit aici pentru a/inare. Glasul ei era plin de 
ranchiună. În ziua când tata a venit să mă revendice, mama 
n-a vrut să plec. „E fată”, a spus ea, „şi nu credcăeata. Am 
mai avut o mie de bărbaţi.” Tata a aruncat sulița la picioarele 
mele şi i-a dat mamei un dos de palmă, iar ea a început să 
plângă. „Fată sau băiat, ne purtăm bătăliile noastre”, a spus 
el, „dar zeii ne lasă să ne alegem armele.” A arătat către 
suliță, pe urmă către lacrimile mamei mele, iar eu am ridicat 
sulița. 

„Ţi-am spus că ea mea”, a zis tata şi m-a luat. Mama şi-a 
înecat amarul în băutură 

şi a murit într-un an. Se spune că plângea când a murit. 
Obara se apropie de scaunul prinţului. Lasă-mă să folosesc 
sulița, nu-ţi cer mai mult. 

— Îmi ceri foarte mult, Obara. Am să mai stau să mă 
gândesc. 

— Ai stat deja prea mult. 

— Poate că tu ai dreptate. Am să-ţi trimit vorbă la 
Sunspear. 

— Prea bine, dacă vorba e „război”. Obara se întoarse pe 
călcâie şi, cu paşi mari, la fel de furioasă cum venise, se 


îndreptă spre grajduri, unde o aşteptau un cal odihnit şi un 
alt galop. 

Maester Caleotte rămase în urma ei. 

— Prinţul meu? întrebă omuleţul rotofei. Acum te dor 
picioarele? 

Prinţul schiţă un zâmbet. 

— E soarele fierbinte? 

37 

— Să-ţi aduc nişte prafuri pentru durere? 

— Nu, vreau să am mintea limpede. 

Maesterul şovăi. 

— Prinţul meu, oare este... este prudent s-o laşi pe Lady 
Obara să se întoarcă 

la Sunspear? Fără doar şi poate, va aţâţa oamenii de 
rând. L-au iubit şi ei pe fratele tău. 

— Cu toţii l-am iubit. Îşi apăsă degetele pe frunte. Nu. Ai 
dreptate. Trebuie să 

mă întorc şi eu la Sunspear. 

Omuleţul rotofei şovăi: 

— Oare e înţelept? 

— Nu înţelept, dar necesar. Mai bine trimite un călăreț la 
Ricasso cu vorbă 

să-mi deschidă apartamentele din Turnul Soarelui. Anunţ- 
o pe fiica mea Arianne că mâine voi fi acolo. 

Mica mea prinţesă. Căpitanul se topise de dorul ei. 

— Vei fi văzut, îl preveni maesterul. 

Căpitanul înţelese. Cu doi ani în urmă, când părăsiseră 
Sunspearul pentru pacea şi izolarea Grădinilor de Apă, guta 
Prințului Doran nu fusese nici pe jumătate atât de gravă. Pe 
atunci, încă umbla, chiar dacă încet, sprijinit de un toiag, cu 
o grimasă la fiecare pas. Prinţul nu voia ca duşmanii lui să 
ştie cât de nevolnic devenise, iar Palatul Vechi şi oraşul din 
umbra acestuia mişunau de ochi. 

Ochi, gândi căpitanul, şi trepte pe care prințul nu le 
poate urca. Va trebui să 

zboare ca să ajungă în vârful Turnului Soarelui. 


— Trebuie să fiu văzut. Cineva trebuie să liniştească 
apele. Dornul trebuie să-şi aducă aminte că încă are un 
prinţ. Zâmbi obosit. Aşa bătrân şi infirm cum e. 

— Dacă te întorci la Sunspear, va trebui să-i acorzi o 
audienţă Prințesei Myrcella, spuse Caleotte. Cavalerul ei alb 
va fi cu ea... şi ştii că acest cavaler îi trimite scrisori reginei 
sale. 

— Îmi închipui. 

Cavalerul alb. Căpitanul se încruntă. Ser Arys venise la 
Dorne ca să-şi însoţească prinţesa, aşa cum odinioară venise 
Areo Hotah cu a sa. Până şi numele lor sunau ciudat de 
asemănător. Areo şi Arys. Dar asemănarea se sfârşea acolo. 

Căpitanul părăsise Norvosul, cu preoţii lui bărboşi, dar 
Ser Arys Oakheart slujea şi acum Tronul de Fier. Hotah 
simţise o anumită tristeţe ori de câte ori îl văzuse pe omul în 
mantie lungă, albă ca neaua, când prinţul îl trimitea la 
Sunspear. 

Simţea că, într-o zi, se vor lupta şi atunci Oakheart va 
muri, cu toporul căpitanului zdrobindu-i ţeasta. Îşi trecu 
mâna peste mânerul neted de frasin al toporului şi se 
întrebă dacă ziua aceea era aproape. 

— După-amiaza e pe sfârşite, spunea prinţul. Vom aştepta 
până dimineaţă. 

Vezi să-mi fie pregătită lectica la primii zori. 

— Cum porunceşti. Caleotte se înclină scurt. Căpitanul se 
dădu la o parte ca să-i facă loc să treacă şi îi ascultă paşii 
îndepărtându-se. 

38 

— Căpitane? Glasul prinţului era domol. Hotah se apropie 
cu paşi mari, cu o mână strânsă pe mânerul toporului. 
Simţea în palmă lemnul de frasin, neted ca pielea unei 
femei. Când ajunse lângă scaunul rulant, izbi cu capătul în 
pământ, ca să-şi vestească prezenţa, dar prinţul nu avea 
ochi decât pentru copii. 

— Ai avut fraţi, căpitane? îl întrebă el. La Norvos, când 
erai copil? Dar surori? 


— Din fiecare. Doi fraţi, trei surori. Eu eram cel mai mic. 
Cel mai mic şi cel nedorit. O gură în plus de hrănit, un băiat 
voinic care mânca prea mult şi care creştea repede din 
haine. Nu era de mirare că-l vânduseră preotului bărbos. 

— Eu am fost cel mai mare, spuse prinţul, şi totuşi sunt 
ultimul. După ce Mors şi Olyvar au murit în leagăn, am 
renunţat să mai sper la fraţi. Aveam nouă ani când a apărut 
Elia, eram scutier la Ţărmul Sării. Când a sosit corbul cu 
vestea că 

mamei îi venise sorocul cu o lună mai devreme, eram 
destul de mare ca să înţeleg că asta însemna că pruncul nu 
va trăi. Chiar şi când Lordul Gargalen mi-a spus că 

am o soră, l-am asigurat că va muri în scurt timp. Dareaa 
trăit, prin îndurarea Mamei. Şi, un an mai târziu, a sosit 
Oberyn, ţipând şi dând din picioare. Eram bărbat în toată 
firea când ei se jucau în iazurile astea. Şi totuşi iată-mă aici, 
în timp ce ei s-au dus. 

Areo Hotah nu ştia ce să spună. Era doar un căpitan al 
gărzilor şi încă străin de aceste meleaguri şi de zeul lor cu 
şapte feţe, chiar şi după toţi aceşti ani. S/ujeşte. 

Supune-te. Apără. Rostise acest jurământ la şaisprezece 
ani, în ziua când se însoţise cu securea sa. /Jurăminte simple 
pentru oameni simpli, spusese preotul bărbos. Nu fusese 
pregătit să povăţuiască prinți îndureraţi. 

Încă bâjbâia după câteva cuvinte pe care să le spună, 
când o altă portocală 

căzu, cu o bufnitură puternică, la nici două palme de 
locul unde era aşezat prinţul. 

Doran se crispa la auzul sunetului, ca şi cum l-ar fi rănit 
cumva. 

— Ajunge, oftă el, ajunge. Lasă-mă, Areo. Lasă-mă să mai 
privesc copiii câteva ore. 

Când soarele apuse, se făcu răcoare şi copiii intrară să 
cineze, însă prinţul rămase sub portocali, privind în 
depărtări, peste iazurile neclintite şi marea de dincolo. Un 
slujitor îi aduse un castron cu măsline violacee, lipie, brânză 


şi terci de linte. Mancă puţin şi bău o cupă din vinul tare, 
dulce şi greu care îi plăcea. 

După ce o goli, o umplu din nou. La un moment dat, în 
orele negre şi adânci ale dimineţii, somnul îl găsi în scaunul 
său. Abia atunci îl duse căpitanul înapoi, de-a lungul galeriei 
luminate de lună, pe lângă un şir de piloni canelaţi şi printr- 
o arcadă fermecătoare, către un pat mare, cu aşternuturi 
scrobite şi reci, într-o cameră cu vedere la mare. Doran gemu 
în timp ce căpitanul îl mişca, însă zeii erau buni şi nu se 
trezi. 

Odaia căpitanului era alături de cea a prinţului. Se aşeză 
pe patul îngust, îşi luă 

gresia şi pânza uleiată dintr-o nişă de lângă pat şi se puse 
pe treabă. Să-ţi ascuţi mereu toporul, îi spusese preotul 
bărbos în ziua când îl arseseră cu fierul roşu. 

Aşa făcea mereu. 

39 

În timp ce-şi ascuţea securea, Hotah se gândea la Norvos, 
la oraşul de sus, de pe colină, şi de jos, de lângă râu. Îşi 
amintea şi acum sunetele celor trei clopote, dangătul grav al 
Noomului care îi făcea să-i tremure fiecare oscior, glasul 
mândru şi puternic al Narrahului şi râsul cristalin al Nyelului. 
Gustul prăjiturilor de iarnă 

îi umplu iarăşi gura, încărcat de ghimbir, seminţe de pin 
şi bucăţi de cireşe, alunecând pe gât cu nanhsa, lapte 
fermentat de capră servit în cupe de fier şi îndulcit cu miere. 
O văzu pe mama sa, în rochia ei cu guler de veveriţă, cea pe 
care o purta o singură dată pe an, când se duceau să vadă 
urşii dansând pe Treptele Păcătosului. Şi simţea mirosul greu 
de păr ars, ca atunci când preotul îi atinsese coşul pieptului 
cu fierul înroşit. Durerea fusese atât de cumplită încât i se 
păruse că inima i s-ar putea opri, dar Areo Hotah nici nu 
clipise. Părul nu-i crescuse niciodată la loc peste semnul 
securii. 

Abia când ambele muchii erau atât de ascuţite încât s-ar 
fi putut bărbieri cu ele, căpitanul îşi aşeză pe pat nevasta de 


frasin şi fier. Căscând, îşi scoase veşmintele soioase, le 
azvârli pe podea şi se întinse pe salteaua sa de paie. Gândul 
la fierul înroşit îi provocă mâncărime şi, înainte să închidă 
ochii, se scarpină. Ar fi trebuit să adun portocalele căzute, îşi 
zise el, şi adormi visând la gustul lor dulce- 

înţepător şi la senzaţia lipicioasă a sucului roşu pe 
degete. 

Dimineaţa veni prea devreme. În faţa grajdurilor era 
pregătită cea mai mică 

dintre cele trei lectici purtate de cai, cea din lemn de 
cedru cu draperii roşii de mătase. Căpitanul alesese 
douăzeci de suliţaşi care să-l însoţească. Ceilalţi zece rămaşi 
aveau să păzească pământurile şi copiii, dintre care unii 
erau fii şi fiice de mari lorzi şi negustori bogaţi. 

Cu toate că prinţul spusese că vor pleca la primii zori, 
Areo Hotah ştia că avea să întârzie. În vreme ce maesterul îl 
ajută pe Doran Martell să se îmbăieze şi îi bandajă 
încheieturile umflate cu fâşii de pânză înmuiate în loţiuni 
calmante, căpitanul îmbrăcă o cămaşă din solzi de aramă, 
pe potriva rangului rău, şi o mantie amplă din mătase 
cenuşie cu galben, care să ferească arama de soare. Ziua se 
anunţa fierbinte şi căpitanul îşi lepădase de mult capa grea 
din păr de cal şi tunica din piele cu ţinte pe care le purtase 
în Norvos, veşminte în care, la Dorne, te puteai coace de viu. 
Îşi păstrase coiful de fier, cu creasta din ţepuşe ascuţite, dar 
acum îl purta acoperit de mătase portocalie, înfăşurată 
printre şi peste ţepuşe. 

Altfel, din pricina soarelui bătând pe metal, capul i-ar fi 
bubuit înainte de a apuca să vadă palatul. 

Prinţul nu era nici acum gata de drum. Se hotărâse să ia 
micul dejun înainte de a pleca şi mâncă portocale roşii şi o 
farfurie cu ouă de pescăruş cu bucățele de şuncă şi ardei 
iute. Apoi nu se lăsă până nu-şi luă rămas-bun de la copiii 
care deveniseră preferaţii săi: băiatul lui Dalt şi odraselele 
lui Lady Blackmont şi bucălata fetiţă orfană al cărei tată 
vânduse postav şi mirodenii în susul şi-n josul Sângelui 


Verde. Cât timp vorbi cu copiii, Doran îşi acoperi picioarele 
cu 0 superbă pătură myrisheză, ca să-i scutească de 
priveliştea încheieturilor sale 40 

umflate şi bandajate. 

Porniră la drum abia la prânz, prinţul în lectica sa, 
maester Caleotte călare pe un măgar, ceilalţi pe jos. Cinci 
suliţaşi mergeau înainte şi cinci în urmă şi câte cinci flancau 
lectica în fiecare parte. Areo Hotah îşi ocupă locul obişnuit la 
stânga prinţului, odihnindu-şi securea pe un umăr în timp ce 
mergea. Drumul de la Sunspear la Grădinile de Apă trecea 
pe lângă mare, astfel că se bucurau de mângâierea unei 
brize proaspete şi răcoroase în timp ce înaintau prin ţinutul 
golaş, brun-roşiatic de stâncă, nisip şi copaci contorsionaţi şi 
piperniciţi. 

La jumătatea acelui drum, una dintre Şerpoaicele 
Nisipului îi ajunse din urmă. 

Îşi făcu apariţia dintr-odată, pe o dună, cocoţată pe un 
armăsar auriu ca nisipul, cu coama fină ca mătasea albă. 
Chiar şi călare, Lady Nym avea o înfăţişare graţioasă, într-o 
rochie liliachie, sclipitoare, şi o capă de culoarea untului şi a 
aramei, care se ridica la fiecare pală de vânt, dând impresia 
că avea să-şi ia zborul. Nymeria Sand avea douăzeci şi cinci 
de ani şi era mlădioasă ca o trestie. 

Părul ei negru şi drept, purtat într-o cosiţă lungă legată 
cu un şnur auriu-roşcat, forma un ,„v” deasupra ochilor săi 
negri, aşa cum avusese şi tatăl său. Cu pomeţii săi înalţi, 
buzele cărnoase şi pielea albă ca spuma laptelui, era 
înzestrată cu toată 

frumuseţea care îi lipsea surorii sale... însă mama Obarei 
fusese o târfă din Oraşul Vechi, în timp ce Nym se născuse 
din cel mai nobil sânge al vechiului Volantis. O 

duzină de suliţaşi călare o escortau, cu scuturile rotunde 
sclipind în soare. O 

urmară în josul dunei. 

Prinţul dăduse la o parte perdelele lecticii, ca să se 
bucure din plin de briza ce sufla dinspre mare. Lady Nym se 


apropie de el, strunindu-şi frumoasa iapă aurie, ca să 
meargă în ritmul lecticii. 

— Bine te-am găsit, unchiule, strigă ea, ca şi cum ar fi 
venit aici din întâmplare. Pot să te însoțesc până la 
Sunspear? Căpitanul se afla în partea cealaltă a lecticii faţă 
de Lady Nym, dar îi auzea fiecare cuvânt. 

— M-aş bucura, răspunse Prinţul Doran, deşi căpitanul nu 
simţea bucurie în glasul lui. Guta şi jalea nu sunt buni 
tovarăşi de drum. Căpitanul ştia că, prin asta, prinţul voia să 
spună că fiecare pietricică îi înfigea o ţepuşă în încheieturile 
umflate. 

— Cu guta n-avem încotro, spuse ea, dar tatăl meu n- 
avea nevoie de jelanie. 

Răzbunarea era mai pe gustul lui. Este adevărat că 
Gregor Clegane a recunoscut că a omorât-o pe Elia, 
împreună cu copiii ei? 

— Şi-a urlat vinovăția în faţa curţii întregi, recunoscu 
prinţul. Lordul Tywin ne-a promis capul lui. 

— lar un Lannister îşi plăteşte întotdeauna datoriile, 
punctă Lady Nym, deşi am impresia că Lordul Tywin are de 
gând să ne plătească datoria cu propria noastră monedă. A 
venit o pasăre de la dragul nostru Ser Daemon care jură că 

tatăl meu l-a găâdilat pe monstrul ăla de mai multe ori 
când s-au luptat. Dacă e aşa, Ser Gregor e ca şi mort, şi asta 
nu datorită lui Tywin Lannister. 

41 

Prinţul făcu o grimasă. Dacă era din pricina gutei sau a 
vorbelor nepoatei sale, căpitanul nu-şi putea da seama. 

— Poate fi aşa. 

— Poate? Eu zic că este. 

— Obara ar vrea să mă trimită la război. 

Nym râse. 

— Da, vrea să ardă Oraşul Vechi din temelii. Urăşte oraşul 
ăla pe cât de mult îl iubeşte surioara noastră. 

— ŞI tu? 


Nym aruncă o privire peste umăr, către însoțitorii ei care 
veneau călare, la câţiva paşi în urmă. 

— Eram în pat, cu gemenele Fowler, când a ajuns vorba la 
mine, o auzi căpitanul spunând. Ştii care e deviza Casei 
Fowler? Lasă-mă să zbor. E tot ce-ţi cer. Lasă-mă să zbor, 
unchiule. N-am nevoie de o oaste măreaţă, doar de o dulce 
surioară. 

— Obara? 

— Tyene. Obara e prea gălăgioasă. Tyene e atât de dulce 
şi de blândă încât nimeni n-o va bănui. Obara ar vrea să 
transforme Oraşul Vechi în rugul funerar al tatălui nostru. 
Dar eu nu sunt atât de lacomă. Patru vieţi mi-ar fi de-ajuns. 

Gemenii de aur ai Lordului Tywin, ca plată pentru copiii 
Eliei. Bătrânul leu pentru Elia. Şi, în sfârşit, micul rege 
pentru tatăl meu. 

— Băiatul nu ne-a greşit cu nimic. 

— Băiatul e un bastard născut din trădare, incest şi 
adulter, dacă e să-i dăm crezare Lordului Stannis. Tonul 
Zzglobiu dispăruse din glasul ei şi căpitanul se pomeni 
privind-o cu ochii mijiţi. Sora ei, Obara, îşi purta biciul la 
şold şi sulița la vedere. Lady Nym nu era mai puţin 
înverşunată, însă îşi ţinea pumnalele bine ascunse. Numai 
sângele regal poate spăla moartea tatălui meu. 

— Oberyn a murit în duel, luptând pentru o cauză care nu 
era a lui. Eu nu pot numi asta crimă. 

— Numeşte-o cum vrei. Noi le-am trimis cel mai de soi 
bărbat din Dorne, iar ei ne trimit înapoi un sac de oase. 

— A mers dincolo de tot ce i-am cerut. „la aminte la acest 
rege băieţandru şi la consiliul lui şi bagă de seamă care le e 
tăria şi care slăbiciunea.” Aşa i-am spus, pe terasă. Mâncam 
portocale. „Găseşte-ne prieteni, dacă e vreunul de găsit. Află 

ce poţi despre moartea Eliei, dar ai grijă să nu-l provoci 
pe Lordul Tywin fără 

motiv.” Acestea au fost cuvintele mele. Oberyn a râs şi 
mi-a răspuns: „Când am provocat eu pe cineva... fără motiv? 
Mai bine i-ai preveni pe Lannisteri să nu mă 


provoace ei pe mine.” Voia dreptate pentru Elia, dar nu 
era dispus să aştepte... 

— A aşteptat şaptesprezece ani, îl întrerupse Lady Nym. 
Dacă ai fi fost tu cel ucis, tatăl meu şi-ar fi condus oştirile 
spre nord înainte să ţi se răcească trupul. 

Dacă ai fi fost tu, acum suliţele ar cădea ca ploaia asupra 
hotarelor. 

42 

— Nu mă îndoiesc. 

— Aşa cum n-ar trebui să te îndoieşti nici de asta, prinţe: 
surorile mele şi cu mine nu vom aştepta şaptesprezece ani 
pentru răzbunarea noastră. Dădu pinteni iepei şi se 
îndepărtă la galop către Sunspear, cu alaiul gonind în urma 
ei. 

Prinţul se sprijini pe perne şi închise ochii, dar Hotah ştia 
că nu doarme. Are dureri. Pentru o clipă, se gândi să-l strige 
pe Maester Caleotte, dar, dacă l-ar fi vrut, Prinţul Doran l-ar 
fi chemat chiar el. 

Umbrele după-amiezii deveniseră lungi şi întunecate, iar 
soarele roşu şi umflat ca încheieturile prinţului, înainte ca 
drumeţii să zărească la răsărit turnurile Sunspearului. Prima 
dată Turnul Suliţei, înalt de cincizeci de metri şi având în 
vârf o suliță din oţel aurit care adăuga încă zece metri 
Înălţimii Sale, apoi măreţul Turn al Soarelui, cu a sa cupolă 
de aur şi vitralii, iar la sfârşit mohorâta Corabie de Nisip, ca o 
monstruoasă galeră naufragiată şi prefăcută în stâncă. 

Doar trei leghe de coastă despărţeau Sunspearul de 
Grădinile de Apă, dar, cu toate acestea, erau două lumi 
diferite. Acolo, copiii zburdau goi în soare, muzica răsuna în 
curţile pavate cu piatră, iar aerul era încărcat de mirosul de 
lămâi şi de portocale roşii. Aici, aerul mirosea a praf, sudoare 
şi fum, iar nopţile forfoteau de murmurul glasurilor. În loc de 
marmura trandafirie a Grădinilor de Apă, Sunspear era 
construit din lut şi paie, în culori brune şi cenuşii. 
Străvechea fortăreață a Casei Martell se înălța în capătul de 
est al unui mic promontoriu de piatră şi nisip, înconjurat din 


trei părţi de mare. Către vest, la umbra zidurilor groase ale 
Sunspearului, dughene din cărămizi de pământ şi colibe fără 
ferestre se sprijineau de castel ca lipitorile de carena unei 
galere. La vest de acestea, se iviseră grajduri, hanuri, 
crâşme şi lupanare, multe dintre ele înconjurate de ziduri 
proprii, însă şi mai multe coşmelii se ridicaseră la poalele 
acelor ziduri. Aşa şi aşa şi iar aşa, cum ar spune preotul 
bărbos. Comparativ cu Tyrosh, Myr sau Marele Norvos, oraşul 
din umbră nu era decât o aşezare mică, dar era locul care 
aducea cel mai mult a oraş adevărat pe care îl aveau aceşti 
dornisheni. 

Lady Nym sosise cu câteva ore înaintea lor şi, fără 
îndoială, îi anunţase pe străjeri de venirea lor, căci Poarta 
Triplă era deschisă când ajunseră lângă ea. 

Numai aici porţile erau înşirate una în spatele celeilalte, 
ca să permită oaspeţilor să treacă pe sub toate cele trei 
Ziduri Şerpuitoare direct către Vechiul Palat, fără 

să fie nevoiţi să-şi croiască drum prin nesfârşite uliţe 
înguste, curţi tainice şi bazaruri gălăgioase. 

Prinţul Doran trăsese draperiile de îndată ce li se 
înfăţişase Turnul Suliţei, însă 

oamenii de rând îl întâmpinau cu strigăte în timp ce 
lectica trecea printre ei. 

Şerpoaicele  Nisipului i-au aţâțat la culme, gândi 
căpitanul neliniştit. Traversară 

sordida semilună exterioară şi trecură prin cea de-a doua 
poartă. Dincolo, vântul duhnea a smoală, a apă sărată şi a 
alge în putrefacție, iar mulţimea se îngroşa cu fiecare pas. 

— Faceți loc pentru Prinţul Doran! răcnea Areo Hotah, 
izbind cărămizile cu 43 

capătul suliţei. Faceți /oc pentru Prinţul din Dorne! 

— Prinţul e mort! ţipă o femeie, în spatele lui. 

— La arme! urlă un bărbat de la un balcon. 

— Doran! se auzi glasul unui om distins. La arme! 

Hotah renunţă să se mai uite după cei care glăsuiau, 
gloata era prea numeroasă 


şi o treime din oameni strigau. La arme! Răzbunare 
pentru Viperă! 

Când ajunseră la cea de-a treia poartă, străjerii 
împingeau oamenii la o parte ca să facă loc pentru lectica 
prinţului, iar mulţimea arunca înspre ei cu tot ce apuca. 

Un băiat zdrenţăros ţâşni pe lângă un suliţaş cu o rodie 
pe jumătate putredă într-o mână, dar când îl văzu pe Areo 
Hotah în calea lui, cu securea pregătită, lăsă 

fructul să cadă fără să-l arunce şi dădu bir cu fugiţii. Alţii, 
mai în spate, aruncau cu lămâi coapte şi verzi şi cu 
portocale, strigând: Război! Război! La arme! Unul dintre 
străjeri fu lovit în ochi cu o lămâie, iar căpitanul însuşi se 
pomeni cu o portocală strivindu-se de piciorul lui. 

Din lectică nu venea niciun răspuns. Doran Martell 
rămase, înveşmântat în mantie, între pereţii lui de mătase, 
până când zidurile mai groase ale castelului îi înghiţiră pe 
toţi, iar bariera-ghilotină cobori în spatele lor, cu un scârţâit 
sonor. 

Strigătele se pierdură încet în depărtare. Prinţesa Arianne 
îşi aştepta tatăl în curtea exterioară, cu jumătate din curteni 
în jurul ei: bătrânul şi orbul seneşal Ricasso, Ser Manfrey 
Martell, castelanul, tânărul maester Myles, cu veşmintele 
sale cenuşii şi barba mătăsoasă şi parfumată, patruzeci de 
cavaleri dornisheni în veşminte unduitoare, în zeci de culori. 
Mica Myrcella Baratheon stătea cu septa ei, iar Ser Arys din 
Garda Regală asuda în zalele vopsite în alb. 

Prinţesa Arianne se apropie cu paşi mari de lectică, în 
sandale din piele de şarpe legate până deasupra 
genunchilor. Părul ei era o coamă de cărlionţi negri ca 
tăciunele care îi cădeau până la talie, iar pe frunte purta o 
cunună din sori de aramă. E încă o făptură mititică, gândi 
căpitanul. Dacă Şerpoaicele Nisipului erau înalte, Arianne 
semăna cu mama sa, care nu avea mai mult de un metru 
şaizeci. 

Cu toate acestea, sub cingătoarea împodobită cu 
nestemate şi straturile vaporoase de mătase violet şi brocart 


galben se desluşea un trup de femeie, cu forme rotunde şi 
voluptuoase. 

— Tată, rosti ea solemn când draperiile se dădură la o 
parte, întoarcerea ta e o bucurie pentru Sunspear. 

— Da, am auzit veselia. Prinţul schiţă un zâmbet palid şi 
cuprinse obrazul fiicei sale cu o mână roşie şi umflată. Arăţi 
bine. Căpitane, fii bun şi ajută-mă să 

cobor de-aici. 

Hotah îşi vâri securea în banduliera pe care o purta de-a 
curmezişul spatelui şi îl cuprinse pe prinţ în braţe, cu 
blândeţe, ca să nu-i lovească încheieturile umflate. 

Chiar şi aşa, Doran Martell îşi înăbuşi un suspin de durere. 

— Le-am poruncit bucătarilor să pregătească un ospăț 
pentru seara aceasta, spuse Arianne, cu toate mâncărurile 
tale preferate. 

44 

— Mă tem că nu le-aş putea aprecia efortul cum se 
cuvine. Prinţul îşi roti încet privirea prin curte. N-o văd pe 
Tyene. 

— Ar vrea să-ţi vorbească în particular. Am trimis-o în sala 
tronului, să te aştepte acolo. 

Prinţul oftă. 

— Foarte bine. Căpitane? Cu cât isprăvesc mai iute, cu 
atât mai repede mă pot odihni. 

Hotah îl purtă pe braţe pe treptele lungi de piatră ale 
Turnului Soarelui, către camera mare, circulară, de sub 
cupolă, unde ultimele raze de lumină ale după- 

amiezii coborau pieziş prin ferestrele groase din sticlă 
multicoloră, împestriţând marmura cu zeci de diamante 
colorate. Acolo îl aştepta cea de-a treia Şerpoaică a 
Nisipului. 

Şedea cu picioarele încrucişate pe o pernă, lângă daisul 
înalt unde se aflau jilţurile, dar se ridică de îndată ce intrară. 
Era înveşmântată într-o rochie mulată 

din brocart azuriu, cu mâneci din mătase myrisheză, care 
o făcea să arate la fel de nevinovată ca Fecioara însăşi. Într-o 


mână ţinea broderia la care lucrase, în cealaltă, o pereche de 
ace de aur. Tot de aur îi era şi părul, iar ochii, lacuri albastre, 
adânci... şi, totuşi, cumva, îi aminteau căpitanului de cei ai 
tatălui ei, deşi Oberyn avusese ochi negri ca noaptea. Toate 
fiicele Prințului Oberyn au ochii lui de viperă, îşi dădu 
seama, dintr-odată, Hotah. Culoarea nu contează. 

— Unchiule, grăi Tyene Sand. Te aşteptam. 

— Căpitane, ajută-mă să mă aşez în jilţ. 

Pe dais se aflau două jilţuri, aproape identice, numai că 
pe spătarul unuia era gravată sulița familiei Martell, iar pe al 
celuilalt, soarele orbitor al Rhoynului, care fluturase pe 
catargele corăbiilor Nymeriei când poposiseră pentru prima 
oară 

la Dorne. Căpitanul îl aşeză pe prinţ sub suliță şi se dădu 
la o parte. 

— Te doare atât de tare? Glasul Tyenei era blând şi 
înfăţişarea dulce, ca fragii verii. Mama ei fusese preoteasă, 
iar Tyene avea un aer de inocenţă aproape nepământeană. 
Aş putea să-ţi uşurez în vreun fel suferinţa? 

— Spune ce ai de spus şi lasă-mă să mă odihnesc. Sunt 
obosit, Tyene. 

— Am făcut asta pentru tine, unchiule. Tyene desfăcu 
broderia la care lucra. Îl înfăţişa pe tatăl ei, Prinţul Oberyn, 
zâmbind, în veşminte roşii din cap până-n picioare, călare pe 
un armăsar de nisip. Când o termin, îţi aparţine, ca să te 
ajute să ţi-l aminteşti. 

— N-am cum să-l uit pe tatăl tău. 

— Asta e bine de ştiut. Mulţi îşi pun întrebări. 

— Lordul Tywin ne-a promis capul Muntelui. 

— E atât de bun... dar sabia unui călău nu e un sfârşit pe 
măsura bravului Ser Gregor. Ne-am rugat atât de mult 
pentru moartea lui, se cuvine să se roage şi el pentru asta. 
Cunosc otrava pe care a folosit-o tatăl meu şi nu există alta 
mai lentă 

şi mai chinuitoare. În curând, s-ar putea să-l auzim urlând 
până şi aici, la 45 


Sunspear. 

Prinţul Doran oftă. 

— Obara îmi cere război. Nym s-ar mulţumi cu crima. lar 
tu? 

— Război, răspunse Tyene, dar nu războiul surorii mele. 
Dornishenii luptă cel mai bine acasă, aşa că eu zic să ne 
ascuţim suliţele şi să aşteptăm. Când Lannisterii şi Tyrellii ne 
vor ataca, îi vom îneca în sânge în trecători şi îi vom îngropa 
sub vârtejurile de nisip, aşa cum am mai făcut de o sută de 
ori. 

— Dacă ne vor ataca. 

— O, dar trebuie, altfel regatul va fi sfârtecat din nou, aşa 
cum a fost înainte să 

ne însoţim cu dragonii. Aşa mi-a spus tata. Spunea că 
trebuie să-i mulţumim Pezevenghiului pentru că ne-a trimis- 
o pe Prinţesa Myrcella. E atât de frumoasă, nu crezi? Mi-aş 
dori să am bucle ca ale ei. E născută să fie regină, întocmai 
ca mama ei. În obrajii lui Tyene înfloriră gropiţe. Aş fi onorată 
să organizez nunta şi să mă ocup şi de făuritul coroanelor. 
Trystane şi Myrcella sunt atât de nevinovaţi, mă gândeam la 
aur alb, poate... cu smaralde, să se potrivească ochilor 
Myrcellei. 

O, ar fi bune şi diamantele şi perlele, atât timp cât copiii 
sunt căsătoriţi şi încoronați. Apoi nu mai trebuie decât s-o 
salutăm pe Myrcella ca Prima pe Numele Său, Regina a 
Andalilor, a  Rhoynarilor şi a  Primilor Oameni şi 
moştenitoarea de drept a Celor Şapte Regate ale 
Westerosului, şi să aşteptăm venirea leilor. 

— Moştenitoarea de drept? pufni prinţul. 

— E mai mare decât fratele ei, explică Tyene, ca şi când 
prinţul ar fi fost vreun nătărău. După lege, Tronul de Fier 
trebuie să-i revină ei. 

— După legea dornisheană. 

— Când bunul Rege Daeron s-a căsătorit cu Prinţesa 
Myriah şi ne-a adus în regatul său, s-a convenit că legea 


dornisheană va domni de-a pururi în Dorne. lar Myrce!/la se 
află, din întâmplare, în Dorne. 

— Aşa e. Tonul prinţului era plin de ranchiună. Lasă-mă să 
mă gândesc la asta. 

Tyene deveni arţăgoasă. 

— Gândeşti prea mult, unchiule. 

— Oare? 

— Aşa zicea tata. 

— Oberyn gândea prea puţin. 

— Unii oameni gândesc pentru că se tem să facă. 

— E o diferenţă între teamă şi prudenţă. 

— O, trebuie să mă rog să nu te văd niciodată speriat, 
unchiule. S-ar putea să 

uiţi să respiri. Tyene ridică o mână... 

Căpitanul lăsă capătul securii pe pardoseala de marmură, 
cu o bufnitură. 

— Doamna mea. Mergi prea departe. Coboară de pe dais, 
rogu-te. 

— N-am vrut să-i fac niciun rău, căpitane. Îmi iubesc 
unchiul, după cum ştiu 46 

că şi el l-a iubit pe tatăl meu. Tyene plecă genunchiul în 
faţa prinţului. Am spus tot ce-am avut de spus, unchiule. 
lartă-mă dacă te-am jignit, inima mi-e zdrobită. 

Mai am parte de dragostea ta? 

— De-a pururi. 

— Atunci dă-mi binecuvântarea şi voi pleca. Doran ezită o 
fracțiune de secundă înainte de a aşeza mâna pe creştetul 
nepoatei sale. 

— Fii curajoasă, copilă. 

— O, cum nu? Sunt fiica /ui. 

De îndată ce plecă, Maester Caleotte se năpusti pe dais. 

— Prinţul meu, ea n-a... uite, lasă-mă să-ţi văd mâna. 
Prima dată îi cercetă 

palma, apoi o întoarse cu blândeţe, mirosind dosul 
degetelor prinţului. Nu, bine. 

Asta e bine. Nu sunt zgârieturi, aşa că... 


Prinţul îşi retrase mâna. 

— Maester, aş putea să te rog să-mi aduci nişte lapte de 
mac? Un degetar mi-ar fi de-ajuns. 

— Macul. Da, negreşit. 

— Acum, aş zice, îl îndemnă cu blândeţe Doran Martell şi 
Caleotte porni în goană către scări. 

Afară, soarele apusese. Lumina de sub cupolă era 
scăldată în albastrul asfinţitului şi toate diamantele de pe 
podea se stingeau. Prinţul stătea în jilţul său, sub sulița 
Martell, cu chipul palid de durere. După o lungă tăcere, se 
întoarse către Areo Hotah: 

— Căpitane, spuse el, cât de loiali sunt străjerii mei? 

— Loiali. Căpitanul nu ştia ce altceva să spună. 

— Toţi? Sau unii? 

— Sunt oameni buni. Buni dornisheni. Vor face după cum 
le ordon. Îşi izbi securea de podea. Îţi voi aduce capul 
oricărui om te va trăda. 

— Nu vreau niciun cap. Vreau supunere. 

— O ai. Slujeşte, Supune-te. Apără. Jurăminte simple 
pentru un om simplu. 

De câţi oameni e nevoie? 

— Te las pe tine să decizi. S-ar putea ca o mână de 
oameni destoinici să ne slujească mai bine decât douăzeci. 
Vreau ca totul să se termine cât mai repede şi mai discret cu 
putinţă, fără vărsare de sânge. 

— Repede, discret şi fără vărsare de sânge, da. Care ţi-e 
porunca? 

— Le vei găsi pe fiicele fratelui meu, le vei lua ostatice şi 
le vei închide în celulele din vârful Turnului Suliţei. 

— Şerpoaicele Nisipului? Gâtlejul căpitanului era uscat. 
Toate... toate opt, prinţul meu? Şi cele mici? 

Prinţul chibzui. 

— Fiicele Ellariei sunt prea mici ca să reprezinte un 
pericol, dar unii ar putea încerca să le folosească împotriva 
mea. Ar fi cel mai bine să fie în mâinile 47 


noastre. Da, şi pe cele mici... dar mai întâi duceţi-le la 
adăpost pe Tyene, Nymeria şi Obara. 

— Cum porunceşte prinţul meu. Inima căpitanului era 
tulburată. Micii mele prințese nu îi va plăcea asta. Dar 
Sarella? E femeie în toată firea, are aproape douăzeci de ani. 

— Dacă nu se întoarce la Dorne, n-am ce să fac în privinţa 
Sarellei, doar să mă 

rog să se dovedească mai înţeleaptă decât surorile ei. Pe 
ea las-o cu... jocul ei. 

Adună-le pe celelalte. Nu-mi voi găsi odihna până nu voi 
şti că sunt toate în siguranţă şi sub pază. 

— Voia ţi se va împlini. Căpitanul şovăi. Când se va afla, 
oamenii vor urla în gura mare pe străzi. 

— Întregul Dorne va urla, spuse Doran Martell, cu un glas 
obosit. Nu pot decât să mă rog ca Lordul Tywin să-i audă, la 
Debarcaderul Regelui, ca să ştie ce prieten loial are la 
Sunspear. 


CERSEI 


Se visă pe Tronul de Fier, sus, deasupra tuturor. 

Dedesubt, curtenii erau nişte şoricei multicolori. Lorzi 
semeţi şi mândre doamne îngenuncheau în faţa ei. Bravi 
cavaleri tineri îşi aşezau săbiile la picioarele sale, cerându-i 
favoruri, iar regina le zâmbea de la înălţimea ei. Până 

când piticul apăru ca din senin, arătând-o cu degetul şi 
hohotind de râs. Lorzii şi doamnele începură să chicotească, 
ascunzându-şi zâmbetele în spatele mâinilor. 

Abia atunci îşi dădu seama regina că era goală. 

Oripilată, încercă să se acopere cu mâinile. Ţepii şi lamele 
Tronului de Fier muşcară în carnea ei când se ghemui să-şi 
ascundă ruşinea. Sângele îi şiroia roşu pe picioare, în timp 
ce dinţi de oţel îi sfârtecau torsul. Când încercă să se ridice, 
piciorul îi alunecă într-o gaură din metalul răsucit. Cu cât se 
zbătea mai mult, cu atât tronul o înghiţea, sfâşiindu-i halci 
de carne de pe piept şi de pe pântece, spintecându-i braţele 
şi picioarele până când sclipiră lipicioase şi roşii. 

Şi în tot acest timp, fratele ei ţopăia dedesubt, râzând. 

Glasul lui vesel îi răsuna încă în urechi când simţi o 
uşoară atingere pe umăr şi se trezi brusc. În prima clipă, i se 
păru că mâna face parte din coşmar şi Cersei ţipă, însă era 
doar Senelle. Chipul fetei era alb de spaimă. 

Nu suntem singure, îşi dădu seama regina. În jurul 
patului ei se înălţau umbre amenințătoare, siluete înalte, cu 
cămăşi de zale scânteind sub mantii. Oamenii înarmaţi nu 
aveau ce căuta aici. Unde sunt străjerii mei? Camera era 
întunecată, luminată doar de lămpaşul pe care unul dintre 
musafirii nepoftiţi îl ţinea ridicat. 

Nu trebuie să par speriată. Cersei îşi dădu pe spate părul 
răvăşit de somn şi întrebă: 

48 


— Ce vreţi de la mine? În lumina lămpaşului păşi un 
bărbat şi Cersei văzu că 

mantia îi era albă. Jaime? Am visat un frate, dar celălalt a 
venit să mă trezească. 

— Înălţimea Ta. Glasul nu era al fratelui ei. Lordul 
Comandant a spus să 

venim să te luăm. Avea cârlionţi, dar părul lui Jaime era 
blond şi mat, ca al ei, în timp ce al acestui bărbat era negru 
şi lucios. Se holbă la el, nedumerită, în timp ce bărbatul 
îngăimă ceva despre o privată şi o arbaletă şi rosti numele 
tatălui ei. Încă 

visez, gândi Cersei. Nu m-am trezit, iar coşmarul nu s-a 
sfârşit. Tyrion va ieşi în curând de sub pat şi va râde de 
mine. 

Dar asta era o nebunie. Fratele ei pitic era jos, în celulele 
negre, condamnat să 

moară chiar astăzi. Îşi privi mâinile, întorcându-le ca să se 
asigure că avea toate degetele. Când îşi trecu o palmă de-a 
lungul braţului, avea pielea de găină, dar neatinsă. Nu avea 
tăieturi la picioare, nici răni pe tălpi. Un vis, n-a fost decât 
un vis. Am băut prea mult aseară, aceste temeri sunt 
născute din vin. Eu voi fi cea care va râde in seara asta. 
Copiii mei vor fi în afara primejdiei. Tronul lui Tommen va fi 
asigurat, iar frățiorul meu pocit va putrezi, mai scurt cu un 
cap. 

Jocelyn Swyft era lângă ea, zorind-o să bea dintr-o cupă. 
Cersei luă o înghiţitură de apă amestecată cu lămâie, atât 
de acră încât o scuipă. Auzea vântul nopţii zornăind 
obloanele şi vedea ciudat de limpede. Jocelyn tremura ca o 
frunză, la fel de speriată ca Senelle. Ser Osmund Kettleblack 
se înălța deasupra ei. În spatele lui stătea Ser Boros Blount, 
cu un lămpaş. La uşă se aflau străjeri Lannister, cu leii aurii 
sclipindu-le pe crestele coifurilor. Păreau şi ei speriaţi. 

Oare e cu putinţă? se întrebă regina. E cu putinţă să fie 
adevărat? 


Se ridică şi o lăsă pe Senelle să-i aşeze un halat pe umeri, 
ca să-şi ascundă 

goliciunea. Cersei şi-l legă singură, cu degetele ţepene şi 
neîndemânatice. 

— Nobilul meu tată are străjeri în preajma lui zi şi noapte, 
spuse ea. Îşi simţea limba grea. Mai luă o înghiţitură de apă 
cu lămâie şi o învârti în gură, ca să-şi împrospăteze 
respiraţia. Un fluture de noapte intrase în lămpaşul pe care-l 
ţinea Ser Boros. Cersei îi auzea bâăzâitul şi îi vedea umbra 
aripilor care loveau sticla. 

—  Străjerii erau la locurile lor, Înălţimea Ta, spuse 
Osmund Kettleblack. Am găsit o uşă ascunsă în spatele 
şemineului. Un culoar secret. Lordul Comandant a coborât să 
vadă unde duce. 

— Jaime? Teroarea o cuprinse, iute ca o furtună. Jaime ar 
trebui să fie cu regele... 

— Băiatul n-a păţit nimic. Ser Jaime a trimis o duzină de 
oameni să-l vegheze. 

Înălţimea Sa doarme liniştit. 

Sper să aibă parte de un vis mai dulce decât mine şi de o 
trezire mai blândă. 

— Cine este cu regele? 

— Ser Loras are onoarea, dacă îţi e pe plac. Nu-i era pe 
plac. Tyrellii erau singurii dregători pe care regii-dragoni îi 
ridicaseră mult peste rangul lor. 

Vanitatea le era depăşită doar de propria ambiţie. Ser 
Loras putea fi el frumos ca un vis de fecioară, dar sub 
mantia-i albă era un Tyrell până în măduva oaselor. 

49 

Din câte ştia ea, fructul putred al acestei nopţi putea să fi 
fost plantat şi crescut la Highgarden. 

Însă aceasta era o bănuială pe care nu îndrăznea s-o 
spună cu voce tare. 

— Lăsaţi-mă o clipă să mă îmbrac. Ser Osmund, mă vei 
însoţi la Turnul Mâinii. Ser Boros, trezeşte-i pe temniceri şi 
asigură-te că piticul e tot în celula lui. 


Cersei refuza să-i rostească numele. N-ar fi avut niciodată 
curajul să ridice mâna impotriva tatei, îşi spuse ea, dar 
trebuia să se asigure. 

— Cum porunceşte Înălţimea Ta. Blount îi predă lămpaşul 
lui Ser Osmund. 

Lui Cersei nu-i displăcea să-l vadă plecând. Tata n-ar fi 
trebuit să-l reprimească 

în rândul mantiilor albe. Omul se dovedise un laş. 

Pe când ajunseră să părăsească Fortăreaţa lui Maegor, 
cerul se luminase într-un intens albastru-cobalt, dar stelele 
sclipeau încă. Toate, în afară de una, gândi Cersei. Steaua 
strălucitoare a Apusului a căzut, iar nopțile vor fi mai 
întunecoase de-acum. Se opri pe podul basculant care 
traversa şanţul uscat, rămânând cu privirea pierdută la 
țepuşele de dedesubt. W-ar îndrăzni să mă mintă 

despre aşa ceva. 

— Cine l-a găsit? 

— Unul dintre străjeri, răspunse Ser Osmund. Lum. A 
mers să se uşureze şi l-a găsit pe Lordul Tywin în privată. 

Nu, nu e cu putință. Nu aşa moare un leu. 

Regina se simţea ciudat de calmă. Îşi amintea momentul 
când, copilă fiind, îi căzuse primul dinte. N-o duruse, dar 
spaţiul gol din gură îi părea atât de ciudat încât nu se putea 
abţine să-l atingă mereu cu limba. Acum, în lume a rămas 
un gol, acolo unde s-a aflat tata, iar golurile trebuie 
umplute. 

Dacă Tywin Lannister era, într-adevăr, mort, nimeni nu era 
în siguranţă... şi, cel mai puţin dintre toţi, fiul ei urcat pe 
tron. Când leul se prăbuşeşte, îşi fac apariţia fiarele mai 
mici: şacalii, vulturii şi câinii sălbatici. Vor încerca s-o dea la 
o parte, aşa cum au făcut întotdeauna. Va trebui să se mişte 
repede, ca atunci când murise Robert. Ar putea fi isprava lui 
Stannis Baratheon, printr-o unealtă de-a lui. 

Ar putea foarte bine să fie preludiul unui alt atac asupra 
oraşului. Cersei spera că 


aşa stăteau lucrurile. Foarte bine, să vină. Îl voi zdrobi, 
întocmai cum a făcut tata, iar de data aceasta va muri. 
Stannis n-o speria, nu mai mult decăt o speriase Mace Tyrell. 
Nimeni n-o speria. Era o fiică a neclintitului Casterly Rock, o 
leoaică. Nimeni nu mă va mai obliga să mă recăsătoresc. 
Casterly Rock era acum al ei, împreună cu toată puterea 
Casei Lannister. Nimeni nu-i va mai ieşi din cuvânt. Chiar şi 
atunci când Tommen nu va mai avea nevoie de o regentă, 
Doamna de Casterly Rock va rămâne o putere în ţinut. 

Răsăritul soarelui pictase vârfurile turnurilor într-un roşu 
aprins, dar noaptea se cuibărea încă la poalele zidurilor. 
Castelul era atât de liniştit încât Cersei ar fi putut crede că 
toţi oamenii săi erau morţi. Ar trebui să fie. Nu se cuvine ca 
Tywin Lannister să moară singur. Un asemenea om merită o 
suită care să se îngrijească 

50 

de nevoile lui în iad. 

Patru suliţaşi în mantii roşii şi coifuri cu creste în forma 
unor coame de lei erau postați la poarta Turnului Mâinii. 

— Nimeni nu intră şi nu iese fără permisiunea mea, le 
spuse Cersei. Îi venea uşor să poruncească. Și tatăl meu 
avea oțel în glas. 

În turn, fumul torţelor îi irită ochii, dar Cersei nu lacrimă, 
nu mai mult decât ar fi lăcrimat tatăl ei. Sunt singurul fiu 
adevărat pe care l-a avut vreodată. Urcând, paşii îi scârţâiau 
pe treptele de piatră. Continua să audă fluturele de noapte 
bătând sălbatic din aripi în lămpaşul lui Ser Osmund. Mori, îi 
transmise regina în gând, iritată, zboară în flacără şi 
isprăveşte odată. 

Alte două santinele în mantii roşii stăteau în capul 
scărilor. Lester cel Roşu murmură o vorbă de condoleanţe 
când Cersei trecu pe lângă el. Regina răsufla greu şi îşi 
simţea inima tremurându-i în piept. Treptele, îşi spuse, 
turnul ăsta blestemat are prea multe trepte. Îi trecu vag prin 
minte să-l doboare. 


Holul era plin de nătărăi care vorbeau în şoaptă, de parcă 
Lordul Tywin ar fi dormit, iar ei s-ar fi temut să-l trezească. 
Străjeri şi slujitori deopotrivă se dădură 

la o parte din calea ei, mişcându-şi gurile. Le văzu 
gingiile roz şi limbile bălăbănindu-se, dar cuvintele lor nu 
erau mai desluşite decât bâzâitul fluturelui. 

Ce caută aici? De unde au aflat? După lege, pe ea 
trebuiau s-o cheme prima. Ea era Regina Regentă, oare 
uitaseră? 

În faţa dormitorului Mâinii stătea Ser Meryn Trant, în 
armură şi mantie albe. 

Viziera coifului îi era deschisă şi pungile de sub ochi îl 
făceau să pară pe jumătate adormit. 

— Scoate-i pe oamenii ăştia afară. Tatăl meu e în privată? 

— L-au dus înapoi în patul său, doamna mea. Ser Meryn 
dădu uşa în lături, lăsând-o să intre. 

Lumina dimineţii îşi croia drum printre obloane, pictând 
zăbrele aurii peste paiele risipite pe podeaua dormitorului. 
Unchiul ei Kevan era în genunchi lângă 

pat, încercând să se roage, dar abia reuşea să-şi smulgă 
cuvintele. Lângă şemineu se îngrămădeau santinele. Uşa 
secretă despre care îi vorbise Ser Osmund se căsca în 
spatele tăciunilor, nu mai mare decât un cuptor. Un om ar fi 
trebuit să se târască. Dar Tyrion e doar jumătate de om. 
Gândul o înfurie. Nu, piticul e încuiat într-o celulă neagră. Nu 
putea fi isprava lui. Stannis, îşi spuse ea. Stannis a fost în 
spatele acestei fapte. Încă are adepți în oraş. El sau Tyrellii... 

Se vorbise mereu despre un coridor secret în Fortăreaţa 
Roşie. Se presupunea că Maegor cel Crud îi omorâse pe cei 
care construiseră castelul, ca să păstreze secretul. Oare câte 
alte dormitoare au uşi ascunse? Dintr-odată, Cersei îl văzu 
aievea pe pitic ieşind târâş din spatele unei tapiserii în 
camera lui Tommen, cu un pumnal în mână. Tommen e bine 
păzit, îşi spuse. Dar Lordul Tywin fusese şi el bine păzit. 

Pentru o clipă, nu-l recunoscu pe omul mort. Avea părul 
ca tatăl ei, da, dar 51 


acesta era negreşit altcineva, un bărbat mai mic şi mult 
mai bătrân. Cămaşa de noapte îi era adunată la piept, 
lăsându-l gol de la brâu în jos. Săgeata îl nimerise în 
pântece, între ombilic şi mădular, şi era înfiptă atât de adânc 
încât nu i se mai zărea decât penajul de la capăt. Părul 
pubian îi era năclăit de sânge. 

Mirosul o făcu să-şi încreţească nasul. 

— Scoateţi săgeata, porunci ea. Omul acesta e Mâna 
Regelui! Şi tată/ meu. 

Nobilul meu tată. Ar trebui să țip şi să-mi smulg părul din 
cap? Catelyn Stark, se spunea, îşi sfârtecase faţa în fâşii 
însângerate când Freyii îl uciseseră pe nepreţuitul ei Robb. 
Ţi-ar plăcea, tată? îi venea să-l întrebe. Sau ai vrea să fiu 
puternică? Tu ai plâns după tatăl tău? Bunicul ei murise pe 
când ea avea doar un an, dar Cersei ştia povestea. Lordul 
Tytos se îngrăşase foarte mult şi, într-o zi, pe când urca 
scările către ţiitoarea lui, inima i-a crăpat. Tatăl ei era plecat 
la Debarcaderul Regelui, unde slujea ca Mână a Regelui 
Nebun. Lordul Tywin era adesea plecat la Debarcaderul 
Regelui, când ea şi Jaime erau mici. Dacă a plâns când a 
aflat despre moartea tatălui său, a făcut-o unde nimeni nu i- 
a văzut lacrimile. 

Regina îşi simţea unghiile săpând în palme. 

— Cum l-aţi putut lăsa aşa? Tatăl meu a fost Mână pentru 
trei regi, un om de seamă cum n-au mai văzut Cele Şapte 
Regate. Pentru el trebuie să sune clopotele, aşa cum au 
sunat pentru Robert. Trebuie să fie îmbăiat şi îmbrăcat pe 
potriva rangului său, în veşminte de hermină şi brocart şi 
mătase purpurie. Unde e Pycelle? Unde e Pycel/le? Se 
întoarse către străjeri. Puckens, adu-l pe Marele Maester 
Pycelle. Trebuie să-l vadă pe Lordul Tywin. 

— L-a văzut, Înălţimea Ta, spuse Puckens. A venit, a văzut 
şi a plecat să 

cheme surorile tăcute. 

După mine au trimis la urmă. Când îşi dădu seama, se 
înfurie aproape mai presus de cuvinte. /ar Pycelle preferă să 


fugă să trimită un mesaj în loc să-şi murdărească mâinile 
zbârcite. Nu e bun de nimic. 

— Găsiţi-l pe Maester Ballabar, porunci ea. Găsiţi-l pe 
Maester Frenken. Pe oricare dintre ei. Puckens şi Ureche- 
Surdă alergară să-i împlinească porunca. 

Unde e fratele meu? 

— A coborât în tunel. Există un culoar vertical, cu trepte 
de fier prinse în piatră. Ser Jaime s-a dus să vadă cât e de 
adânc. 

Are doar o mână, îi venea să le strige. Ar fi trebuit să 
meargă unul dintre voi. 

Nu e treaba lui să coboare scări. Oamenii care l-au 
omorât pe tata ar putea fi acolo, jos, aşteptânuu-l. 
Geamănul ei fusese întotdeauna pripit şi se părea că nici 
măcar pierderea unei mâini nu-l învățase ce e prudenţa. 
Cersei era gata să 

poruncească străjerilor să coboare după el şi să-l aducă 
înapoi, când Puckens şi Ureche-Surdă se întoarseră cu un 
bărbat cărunt între ei. 

— Înălţimea Ta, spuse Ureche-Surdă, omul ăsta susţine că 
e maester. 

Bărbatul făcu o plecăciune adâncă. 

52 

— Cum pot să mă pun în slujba Înălţimii Tale? 

Chipul îi era vag cunoscut, dar Cersei nu-l putea 
identifica. Bătrân, dar nu atât de bătrân ca Pycelle. Omul 
ăsta mai are niţică vlagă în el. Era înalt, deşi uşor gârbovit, 
cu riduri în jurul ochilor săi albaştri, îndrăzneţi. Are gâtul gol. 

— Nu ai colan de maester. 

— Mi-a fost luat. Numele meu este Qyburn, cu voia 
Înălţimii Tale. Am tratat mâna fratelui tău. 

— Cioata, vrei să spui. Acum şi-l amintea. Venise cu Jaime 
de la Harrenhal. 

— N-am putut salva mâna lui Ser Jaime, e adevărat. Dar 
priceperea mea i-a salvat braţul, poate chiar viaţa. Citadela 
mi-a luat colanul, dar nu mi-a putut lua ştiinţa. 


— S-ar putea să te descurci, hotărî ea. Dacă mă 
dezamăgeşti, vei pierde mai mult decât un colan, te asigur. 
Scoate săgeata din burta tatălui meu şi pregăteşte-l pentru 
surorile tăcute. 

— Cum porunceşte regina mea. Qyburn se duse lângă 
pat, se opri şi întoarse capul. Şi cu fata ce să fac, Înălţimea 
Ta? 

— Fata? Cersei nu observase cel de-al doilea cadavru. Se 
apropie de pat cu paşi mari, azvârli la o parte maldărul de 
cuverturi însângerate şi o văzu acolo, goală, rece şi roz... 
mai puţin faţa, care devenise la fel de neagră ca a lui Joff la 
ospăţul său de nuntă. Un lanţ de mâini aurii era pe jumătate 
îngropat în carnea gâtului ei, răsucit atât de strâns încât îi 
sfâşiase pielea. Cersei şuieră ca o pisică 

furioasă. Ea ce caută aici? 

— Acolo am găsit-o, Înălţimea Ta, răspunse Ureche-Surdă. 
E târfa Pezevenghiului. De parcă asta ar fi explicat de ce se 
afla aici. 

Nobilul meu tata nu avea nevoie de târfe, gândi ea. După 
moartea mamei noastre nu s-a mai atins niciodată de vreo 
femeie. Îi aruncă străjerului o privire de gheaţă. 

— Asta nu e... când tatăl său a murit, Lordul Tywin s-a 
întors la Casterly Rock, unde a găsit o... o femeie de teapa 
ăsteia... acoperită de bijuteriile mamei sale şi purtând una 
dintre rochiile ei. A smuls de pe ea bijuteriile, rochia şi toate 
celelalte. Timp de două săptămâni a fost purtată goală pe 
străzile Lannisportului, să mărturisească fiecărui om pe care- 
| întâlneşte că e o hoaţă şi o stricată. Aşa se ocupa Lordul 
Tywin Lannister de târfe. Niciodată... femeia asta se afla aici 
cu vreun alt scop, nu pentru... 

— Poate că Lordul o interoga pe fată despre stăpâna ei, 
sugeră Qyburn. Sansa Stark a dispărut în noaptea în care a 
fost ucis regele, după câte am auzit. 

— Aşa e. Cersei se agăţă cu aviditate de această idee. O 
interoga, negreşit. Nu încape îndoială. Îl vedea pe Tyrion, cu 
căutătura lui răutăcioasă, cu gura strâmbată 


a batjocură sub nasu-i în ruină. Și cum altfel s-o 
interoghezi mai bine decât goală, cu picioarele larg 
desfăcute? şoptea piticul. Aşa-mi place şi mie s-o 
interoghez. 

Regina îşi întoarse privirea. N-am să mă uit la ea. Dintr- 
odată, era prea mult şi 53 

să fie în aceeaşi cameră cu femeia moartă. Dădu buzna 
pe lângă Qyburn, afară, în hol. 

Lui Ser Osmund i se alăturaseră fraţii săi, Osney şi Osfryd. 

— În dormitorul Mâinii se află o femeie moartă, le spuse 
Cersei celor trei fraţi Kettleblack. Nimeni nu trebuie să afle 
vreodată că a fost aici. 

— Da, stăpână. Ser Osney avea cicatrici pe obraz, acolo 
unde îl zgâriase alta dintre târfele lui Tyrion. Şi ce să facem 
cu ea? 

— Daţi-o hrană la câini. Luaţi-o de ţiitoare. Ce-mi pasă 
mie? N-a fost niciodată aici. Am să-i tai limba oricui va 
îndrăzni să spună că a fost. M-aţi înţeles? 

Osney şi Osfryd schimbară o privire. 

— Da, Înălţimea Ta. 

Cersei îi urmă înapoi în dormitor şi îi privi înfăşurând fata 
în păturile însângerate ale tatălui său. Shae, o chema Shae. 
Ultima oară vorbiseră în seara de dinaintea duelului 
piticului, după ce acel şarpe dornishean zâmbitor se oferise 
să-i fie campion. Shae se arătase interesată de anumite 
giuvaiere pe care i le dăduse Tyrion şi anumite promisiuni pe 
care i le-ar fi făcut Cersei, un conac în oraş şi un cavaler care 
s-o ia de nevastă. Regina spusese răspicat că târfa nu va 
primi nimic de la ea până nu le va spune unde plecase 
Sansa Stark. 

— l-ai fost cameristă. Vrei să cred că nu ştiai nimic despre 
planurile ei? 

spusese ea. Shae plecase cu ochii în lacrimi. 

Ser Osfryd săltă trupul înfăşurat în pături pe umăr. 

— Vreau lanţul ăla, spuse Cersei. Ai grijă să nu zgării 
aurul. Osfryd dădu din cap şi porni spre uşă. Nu, nu prin 


curte. Cersei făcu semn câtre culoarul secret. 

Este un tunel care coboară în temnițe. Pe-acolo. 

Chiar când Ser Osfryd se lăsă pe un genunchi în faţa 
şemineului, tunelul se lumină şi regina auzi zgomote. Jaime 
ieşi cocoşat, ca o bătrână, stârnind nori de funingine din 
ultimul foc al Lordului Tywin. 

— Daţi-vă la o parte din calea mea! le spuse fraţilor 
Kettleblack. 

Cersei se năpusti spre el. 

— l-ai găsit? l-ai găsit pe criminali? Câţi erau? Era 
convinsă că erau mai mulţi. Un singur om nu l-ar fi putut 
ucide pe tatăl ei. 

Chipul fratelui ei geamăn era răvâăşit. 

— Culoarul vertical coboară într-o încăpere unde se 
întâlnesc mai multe tuneluri. Sunt închise cu porţi de fier, 
legate cu lanţuri şi zăvorâte. Trebuie să 

găsesc cheile. Îşi roti privirea prin dormitor. Făptaşul s-ar 
putea să stea ascuns în ziduri. Acolo e un labirint şi e 
întuneric. 

Şi-l imagina pe Tyrion furişându-se printre ziduri, ca un 
şobolan monstruos. 

Nu. Eşti nebună. Piticul e în celula lui. 

—  Loviţi zidurile cu ciocanele. Doborâţi turnul, dacă 
trebuie. Vreau să-i găsiţi. 

Oricine a făcut asta, vreau să moară. 

54 

Jaime o cuprinse în braţe, strângându-i talia cu mâna cea 
bună. Mirosea a cenuşă, dar avea în păr soarele dimineţii, 
scăldându-l într-o strălucire aurie. Îi venea să-i apropie faţa, 
să-l sărute. Mai târziu, îşi spuse, mai târziu va veni la mine, 
căutând alinare. 

— Suntem moştenitorii lui, Jaime, şopti ea. De noi va 
depinde să-i ducem misiunea la bun sfârşit. Trebuie să iei 
locul tatei ca Mână. Cu siguranţă, acum îţi dai seama. 
Tommen va avea nevoie de tine... 


Jaime se smulse de lângă ea şi ridică braţul, vârându-i 
cioata în faţă. 

— O Mână fără mână? Proastă glumă, surioară. Nu-mi 
cere să preiau conducerea. 

Unchiul lor auzi riposta. Qyburn la fel, şi fraţii Kettleblack, 
care se căzneau să-şi treacă povara prin cenuşă. Până şi 
străjerii auziră, Puckens şi Hoke Picior-de-Cal şi Ureche- 
Surdă. Până la apusul soarelui, va afla tot castelul. 

Cersei simţi căldura năvălindu-i în obraji. 

— Să preiei conducerea? N-am spus nimic despre aşa 
ceva. Voi domni eu până când fiul meu ajunge la vârsta 
cuvenită. 

— Nu ştiu pe cine să compătimesc mai mult, răspunse 
fratele ei. Pe Tommen sau Cele Şapte Regate. 

Cersei îi dădu o palmă. Braţul lui Jaime se ridică să pareze 
lovitura, iute ca o pisică... numai că pisica aceasta avea o 
cioată de schilod în loc de mâna dreaptă. 

Degetele lui Cersei lăsară urme roşii pe obrazul lui. 

Sunetul îl ridică pe unchiul lor în picioare. 

— Tatăl vostru zace aici mort. Aveţi decenţa să vă certaţi 
afară! 

Jaime îşi plecă creştetul, spăşit. 

— lartă-ne, unchiule. Sora mea e bolnavă de durere. Se 
pierde cu firea. 

Îi venea să-l pălmuiască din nou pentru asta. Trebuie să fi 
fost nebună să cred că poate fi Mână. Mai bine ar desfiinţa 
această funcţie. Când i-a adus ei vreo Mână altceva decât 
suferinţă? Jon Arryn i-l băgase în pat pe Robert Baratheon şi, 
înainte de a muri, începuse să adulmece în preajma ei şi a 
lui Jaime. Eddard Stark preluase întocmai rolul lui Arryn şi, 
din cauză că se vârâse în treburile ei, fusese nevoită să 
scape de Robert mai devreme decât ar fi vrut, înainte să se 
poată ocupa de fraţii lui infecţi. Tyrion o vânduse pe Myrcella 
dornishenilor, îl făcuse ostatic pe unul dintre fiii ei şi îl 
ucisese pe celălalt. lar când Lordul Tywin se întorsese la 
Debarcaderul Regelui... 


Următoarea Mână işi va şti locul, îşi promise Cersei. Va 
trebui să fie Ser Kevan. Unchiul ei era neobosit, prudent, de 
nădejde, obedient. Se putea bizui pe el, la fel ca tatăl ei. 
Mâna nu se ceartă cu capul. Trebuia să domnească peste un 
regat, dar avea nevoie de oameni noi care s-o ajute să-l 
stăpânească. Pycelle era un boşorog linguşitor, Jaime îşi 
pierduse curajul odată cu mâna sabiei, iar Mace Tyrell şi 
bunii săi amici Redwyne şi Rowan nu erau demni de 
încredere. După 

cum îi cunoştea, era posibil să fi avut un rol în toate cele 
întâmplate. Lordul Tyrell 55 

trebuie că ştia că nu va domni niciodată peste Cele Şapte 
Regate atât timp cât trăia Tywin Lannister. 

Cu el va trebui să fiu prudentă. Oraşul era plin de 
oamenii lui, reuşise chiar să-şi vâre unul dintre fii în Garda 
Regală şi avea de gând să-şi vâăre fiica în patul lui Tommen. 
Încă o înfuria gândul că tatăl ei îşi dăduse consimţământul 
ca Tommen să se însoare cu Margaery Tyrell. Fata are de 
două ori vârsta lui şi e de două ori văduvă. Mace Tyrell 
susţinea că fiica lui era încă virgină, dar Cersei avea îndoieli. 
Joffrey fusese ucis înainte să apuce să se culce cu ea, dar 
prima oară 

fusese măritată cu Renly... un bărbat poate prefera să 
guste dintr-un vin cu mirodenii, dar dacă-i pui o halbă de 
bere în față, o va da pe gât cât ai clipi. 

Trebuia să-i poruncească Lordului Varys să afle ce putea. 

Gândul o făcu să încremenească. Uitase de Varys. Ar 
trebui să fie de faţă. El e mereu de faţă. Ori de câte ori se 
întâmpla ceva important în Fortăreaţa Roşie, eunucul îşi 
făcea apariţia din senin. Jaime e aici, şi unchiul Kevan, 
Pycelle a venit şi a plecat, dar Varys nu. Un deget rece îi 
atinse şira spinării. A fost complice. 

Probabil se temea că tata avea de gând să-i ia capul, aşa 
că a lovit primul. 

Lordului  Tywin nu-i plăcuse niciodată maestrul 
şoptitorilor, cu zâmbetul lui afectat. lar dacă era cineva care 


cunoştea secretele Fortăreţei Roşii, acesta era cu siguranţă 
maestrul şoptitorilor. Probabi/ că a făcut cauză comună cu 
Lordul Stannis. Au fost împreună în consiliul lui Robert, în 
definitiv... 

Cersei se îndreptă cu paşi mari spre uşa dormitorului, 
către Ser Meryn Trant. 

— Trant, adu-mi-l pe Lordul Varys. Scâncind şi 
zvârcolindu-se, dacă e nevoie, dar teafăr. 

— Cum porunceşte Înălţimea Ta. 

Dar de îndată ce un străjer al Gărzii Regale se îndepărtă, 
un altul se întoarse. 

Ser Boros Blount era roşu la faţă şi sufla greu, după ce 
urcase în goană scările. 

— Dispărut, gâfâi el, când o văzu pe regină. Se prăbuşi pe 
un genunchi. 

Piticul... celula e deschisă, Înălţimea Ta... nici urmă de el, 
nicăieri... 

Visul era adevărat. 

— Am dat poruncă, spuse ea. Trebuia să fie ţinut sub 
pază, zi şi noapte... 

Pieptul lui Blount sălta. 

— Unul dintre temniceri a dispărut şi el. Rugen îl chema. 
Pe alţi doi i-am găsit dormind. 

Îi venea să urle, dar se stăpâni. 

— Sper că nu i-ai trezit, Ser Boros. Lasă-i să doarmă. 

— Să doarmă? Îşi ridică privirea, cu gura căscată, 
nedumerit. Da, Înălţimea Ta. Cât să-i las... 

— Pe vecie. Vezi să doarmă pe vecie, ser. N-am să tolerez 
străjeri care dorm în post. £E în ziduri. L-a ucis pe tata, aşa 
cum a ucis-o pe mama, aşa cum l-a ucis pe Joff. Regina ştia 
că piticul va veni s-o omoare şi pe ea, întocmai cum îi 
prezisese bătrâna, în cortul acela întunecat. /-am râs în față, 
dar ea avea puteri. 

56 

Mi-am văzut viitorul într-o picătură de sânge. Soarta. 
Simţea că picioarele i se scurg, ca apa. Ser Boros încercă s-o 


apuce de braţ, dar regina se feri de atingerea lui. Din câte 
ştia, putea fi una dintre uneltele lui Tyrion. 

— Piei din calea mea, spuse ea. Piei! Se clătină, căutând 
să-şi recapete echilibrul. 

— Înălţimea Ta, spuse Blount. Să-ţi aduc o cană cu apă? 

De sânge am nevoie, nu de apă. De sângele lui Tyrion, de 
sângele fratelui meu netrebnic. Torţele se învârteau în jurul 
ei. Cersei închise ochii şi-l văzu pe pitic rânjindu-i. Nu, gândi 
ea, nu. Aproape scăpasem de tine. Dar degetele piticului se 
închiseră în jurul gâtului ei şi Cersei simţea cum încep să se 
strângă. 


BRIENNE 


— Caut o fată de treisprezece ani, îi spuse jupânesei 
cărunte de lângă fântâna satului. O fecioară de viţă nobilă şi 
foarte frumoasă, cu ochi albaştri şi păr arâmiu. 

S-ar putea să călătorească împreună cu un cavaler trupeş 
de patruzeci de ani, sau poate cu un bufon. Ai văzut-o? 

— Nu, din câte-mi amintesc, răspunse femeia, lovindu-se 
cu degetele peste frunte. Dar o să casc ochii, asta am să fac. 

Fierarul n-o văzuse nici el, nici septonul din templul 
satului, nici porcarul cu porcii lui, nici fata care scotea ceapă 
din grădină şi nici vreunul dintre localnicii pe care Fecioara 
din Tarth îi găsi printre bordeiele de chirpici din Rosby. Dar 
nu se dădea bătută. Acesta este cel mai scurt drum către 
Duskendale, îşi zise Brienne. 

Dacă Sansa a venit pe-aici, cineva trebuie s-o fi văzut. La 
porţile castelului, adresă aceeaşi întrebare unor suliţaşi ale 
căror blazoane înfăţişau trei „V-uri roşii pe un fundal de 
hermină, însemnele Casei Rosby. 

— Dacă e pe drumuri în vremurile astea, nu va mai fi 
fecioară pentru multă 

vreme, zise cel mai vârstnic dintre cei doi suliţaşi. Cel mai 
tânăr voia să ştie dacă 

fata avea părul arămiu şi între picioare. 

N-am să găsesc aici niciun ajutor. Încălecând, Brienne 
zări în capul satului un băiat uscăţiv, cocoţat pe un cal 
bălţat. Cu e/ n-am vorbit, gândi ea, însă băiatul dispăru în 
spatele septului înainte să apuce să-l chestioneze. Nu se 
osteni să alerge după el. Probabil că nu ştia mai multe decât 
ceilalţi. Rosby nu era altceva decât un sat lângă drum, întins 
ca-n palmă; Sansa n-ar fi avut niciun motiv să zăbovească 

aici. Întorcându-se la drum, Brienne porni spre nord-est, 
pe lângă livezi de meri şi câmpuri de ovăz şi în curând lăsă 
castelul şi satul departe în urmă. Îşi spuse că 


avea să-şi găsească fugara la Duskendale. Dacă nu 
cumva a luat-o în altă 

direcție. „Am s-o găsesc şi am s-o apăr”, îi promisese 
Brienne lui Jaime, la Debarcaderul Regelui. „De dragul 
mamei sale. Şi al tău.” Nobile cuvinte, dar de vorbit era uşor. 
Mai greu era cu faptele. Zăbovise prea mult în oraş şi aflase 
prea 57 

puţin. Ar fi trebuit să pornesc la drum mai repede... dar 
încotro? Sansa Stark dispăruse în noaptea morţii Regelui 
Joffrey şi, dacă de atunci cineva o văzuse sau dacă avea vreo 
idee încotro s-ar fi putut îndrepta, acel cineva păstra 
tăcerea. Față 

de mine, cel puțin. 

Brienne credea că fata părăsise oraşul. Dacă s-ar fi aflat 
încă la Debarcaderul Regelui, mantiile aurii ar fi dat de ea. 
Trebuie să se fi dus altundeva... dar a/tundeva e un loc mare. 
Dacă aş fi o tânără fecioară, singură şi speriată, în pericol de 
moarte, ce-aş face? se întrebase. Unde m-aş duce? Pentru 
ea, răspunsul veni uşor. S-ar întoarce la Tarth, la tatăl ei. Însă 
tatăl Sansei fusese decapitat sub ochii ei. Nobila ei mamă 
era moartă şi ea, ucisă la Gemeni, iar Winterfellul, marea 
fortăreață a Casei Stark, fusese prădat şi pârjolit şi oamenii 
lui ucişi. Nu are o casă către care să alerge, nici tată, nici 
mamă, nici frați. Ar putea la fel de bine să fie în următorul 
oraş sau pe o corabie câtre Asshai. 

Chiar dacă Sansa Stark ar fi vrut să se ducă acasă, cum ar 
fi putut ajunge acolo? Drumul regelui nu era sigur, până şi 
un copil ar şti asta. Oamenii de Fier ocupaseră Moat Cailin, 
de-a curmezişul Gâtului, iar la Gemeni se aflau Freyii, care îi 
omorâseră pe fratele Sansei şi pe nobila ei mamă. Fata ar fi 
putut pleca pe mare dacă ar fi avut bani, dar portul de la 
Debarcaderul Regelui era şi acum o ruină, iar râul, un hăţiş 
de cheiuri sfărâmate şi galere arse şi scufundate. Brienne 
întrebase de-a lungul docurilor, dar nimeni nu-şi amintea ca 
vreo corabie să fi plecat de la Debarcaderul Regelui în 
noaptea morţii Regelui Joffrey. Un bărbat îi spuse că la mal 


erau ancorate câteva corăbii de negoţ care descărcau 
mărfurile cu barca, dar şi mai multe se întindeau pe coastă, 
până la Duskendale, unde portul era mai animat ca oricând. 

lapa Briennei era arăâtoasă şi păşea ţanţoşă. Erau mai 
mulţi călători decât s-ar fi aşteptat. Fraţi cerşetori treceau 
de-a valma, cu străchinile atârnate la gât pe bucăţi de 
sfoară. Un tânăr septon trecu la galop pe lângă ea, pe un 
buiestraş de soi, ca al unui lord, iar mai târziu întâlni un 
grup de surori tăcute care clătinară din cap când Brienne le 
adresă aceeaşi întrebare. La sud, trecu greoi o caravană de 
care cu boi, pline de grâne şi de saci cu lână, iar mai târziu 
trecu pe lângă un porcar cu porcii lui şi o femeie bătrână 
într-o lectică trasă de cai, cu o escortă de gărzi călare. 

Brienne îi întreba pe toţi dacă văzuseră o fată de viţă 
nobilă, de treisprezece ani, cu ochi albaştri şi părul arămiu. 
Nimeni n-o văzuse. Întrebă şi despre drumul pe care-l avea 
de străbătut. 

— De-aici şi până la Duskendale drumul e destul de sigur, 
îi spuse un bărbat, dar după Duskendale, în păduri e plin de 
proscrişi şi rătăciţi. 

Doar pinii şi segquoia mai aveau frunzişul verde, foioasele 
îşi îmbrăcaseră 

mantiile de aur şi purpură sau se dezbrăcau, întinzându- 
şi crengile brune şi golaşe către cer. Fiecare pală de vânt 
ridica vârtejuri de frunze moarte peste drumul brăzdat de 
făgaşe. Foşneau, alergând pe lângă copitele vânjoasei iepe 
murge pe care i-o dăduse Jaime Lannister. Mai uşor găseşti o 
frunză în vânt decăt o fată 

58 

pierdută în Westeros. Se pomeni întrebându-se dacă 
Jaime îi dăduse misiunea aceasta ca un fel de glumă crudă. 
Poate că Sansa Stark era moartă, decapitată 

pentru rolul jucat în moartea Regelui Joffrey, îngropată în 
vreun mormânt fără 

nume. Cum să ascunzi mai bine uciderea ei decât 
trimițând o fătucă mare şi proastă din Tarth s-o găsească? 


Jaime n-ar face asta. A fost sincer. Mi-a dat sabia şi a 
botezat-o Devotata. 

Oricum, nu conta. Îi promisese Catelynei că îi va aduce 
fiicele înapoi şi nicio promisiune nu era mai solemnă decât 
una făcută în faţa celor morţi. Jaime susţinea că fata mai 
mică era moartă de mult; Arya pe care Lannisterii o 
trimiseseră la nord să se mărite cu bastardul lui Roose 
Bolton era o impostoare. 

Astfel, mai rămânea doar Sansa. Brienne trebuia s-o 
găsească. 

Când se lăsă seara, Brienne văzu un foc arzând în 
preajma unui pârâu. Lângă 

el, doi bărbaţi frigeau peşte, cu armele şi armurile 
aşezate grămadă sub un copac. 

Unul era bătrân şi altul întru câtva mai tânăr, dar departe 
de a fi în floarea vârstei. 

Cel mai tânăr se ridică s-o întâmpine. Avea un burduhan 
pe care se întindeau şnururile vestei sale din piele pătată de 
căprioară. O barbă lăţoasă, neîngrijită, de culoarea aurului 
vechi îi acoperea obrajii şi bărbia. 

— Avem destul păstrăv pentru trei, ser, strigă el. 

Nu era prima oară când Brienne era confundată cu un 
bărbat. Îşi dădu la o parte coiful, lăsându-şi părul să se 
reverse liber. Era galben, de culoarea paielor murdare şi 
aproape la fel de sfărâmicios. Lung şi firav, îi flutura pe 
umeri. 

— Îţi mulţumesc, ser. 

Cavalerul rătăcitor o privi printre gene atât de atent încât 
Brienne îşi dădu seama că era, cu siguranţă, miop. 

— Doamnă, nu-i aşa? Înarmată şi îmbrăcată în armură. 
IlIy, o, zei, uită-te câtă 

e! 

— Şi eu am luat-o drept cavaler, spuse mai vârstnicul 
cavaler, întorcând păstrăvul. 

Dacă ar fi fost bărbat, despre Brienne s-ar fi spus că e 
mare. Pentru o femeie era imensă. Monstruoasă era cuvântul 


pe care îl auzise toată viaţa. Era lată în umeri şi încă şi mai 
lată în şolduri. Avea picioare lungi şi braţe groase. Pieptul îi 
era mai mult muşchi decât sâni. Avea mâini mari, tălpi 
enorme. Şi, în plus, era urâtă, cu o faţă pistruiată, cabalină, 
şi dinţi care păreau aproape la fel de mari ca gura. Nu avea 
nevoie să i se amintească nimic din toate acestea. 

— Domnilor, întrebă ea, aţi văzut pe drum o fecioară de 
treisprezece ani? Are ochi albaştri şi păr arămiu şi s-ar putea 
să fie însoţită de un bărbat corpolent, roşu la faţă, de 
patruzeci de ani. 

Miopul cavaler rătăcitor se scarpină în cap. 

— Nu-mi amintesc o asemenea fată. Ce fel de păr e cel 
arămiu? 

— Brun-roşcat, explică bărbatul mai vârstnic. Nu, n-am 
văzut-o. 

— N-am văzut-o, domniţă, îi zise bărbatul mai tânăr. Hai, 
descăleca, peştele e 59 

aproape gata. Eşti înfometată? 

Era, cum să nu, dar era şi precaută. Cavalerii rătăcitori 
aveau o reputaţie proastă. „Un cavaler rătăcitor şi un cavaler 
hoţ sunt două feţe ale aceleiaşi săbii”, aşa se spunea. Aştia 
doi nu par prea periculoşi. 

— Aş putea şti cum vă numiţi, domnilor? 

— Eu am onoarea să fiu Ser Creighton Longbough, despre 
care cântă 

cântăreții, se prezentă cel pântecos. Poate vei fi auzit de 
faptele mele de la Apa Neagră. Tovarăşul meu e Ser Illifer 
Lefterul. 

Dacă exista vreun cântec despre Creighton Longbough, 
nu era unul de care Brienne să fi auzit. Numele lor nu 
însemnau pentru ea mai mult decât însemnele lor. Scutul 
verde al lui Ser Creighton înfăţişa doar o căpetenie brună şi 
o scobitură 

adâncă făcută de vreun topor de război. Ser Illifer purta o 
giruetă în auriu şi culorile herminei, deşi întreaga lui 
înfăţişare sugera că nu cunoscuse niciodată 


altceva decât aurul şi hermina vopsite. Avea pe puţin 
şaizeci de ani şi o faţă 

ascuţită şi îngustă sub gluga unei pelerine din pânză 
aspră. Purta haine de zale, dar fierul era acoperit de pete de 
rugină, ca nişte pistrui. Brienne era cu un cap mai înaltă 
decât amândoi, avea un cal mai bun şi era mai bine 
înarmată. Dacă mă 

tem de unii de teapa lor, aş putea la fel de bine să-mi 
schimb sabia lungă pe o pereche de ace de tricotat. 

— vă mulţumesc, bunii mei domni, spuse ea. Voi gusta 
bucuroasă din păstrăvul vostru. Brienne săltă jos, îşi deşeuă 
iapa şi o adapă înainte s-o priponească la păscut. Îşi aşeză 
armele, scutul şi desagile de şa la rădăcina unui ulm. Până 
când isprăvi, păstrăvul era gata rumenit. Ser Creighton îi 
aduse un peşte, iar ea se aşeză pe pământ, cu picioarele 
încrucişate, să mănânce. 

— Mergem la Duskendale, domniţă, îi spuse Longbough, 
rupându-şi bucata de păstrăv cu degetele. Ai face bine săvii 
cu noi. Drumurile sunt primejdioase. 

Brienne ar fi putut să le spună mai multe despre 
primejdiile drumurilor decât ar fi vrut să ştie. 

— Mulţumesc, ser, dar n-am deloc nevoie de protecţia 
voastră. 

— Insist. Un adevărat cavaler trebuie să apere sexul slab. 

Brienne mângâie mânerul sabiei. 

— Asta mă va apăra, ser. 

— O sabie nu e mai bună decât cel care o mânuieşte. 

— O mânuiesc destul de bine, ser. 

— Cum pofteşti. N-ar fi politicos să contrazic o femeie. Te 
vom conduce la Duskendale. Trei împreună ar putea avea un 
drum mai lipsit de griji decât unul singur. 

Am fost trei când am pornit de la Riverrun, dar Jaime şi-a 
pierdut mâna, iar Cleos Frey viaţa. 

— Caii voştri n-ar putea ţine pasul cu iapa mea. 

Juganul brun al lui Ser Creighton era un animal bătrân şi 
cocârjat, cu ochi 60 


urduroşi, iar calul lui Ser Illifer era costeliv şi părea lihnit 
de foame. 

— Mărţoaga mea m-a slujit destul de bine la Apa Neagră. 
Am făcut mare măcel acolo şi m-am ales cu o duzină de 
trofee, insistă Ser Creighton. Ai auzit de Ser Herbert Bolling? 
Acum nu vei mai avea ocazia să-l întâlneşti. L-am omorât pe 
loc. Când săbiile se ciocnesc, nu-l vei găsi niciodată pe Ser 
Creighton Longbough la coada armatei. 

Camaradul lui râse înfundat. 

— Creigh, las-o baltă. Una ca ea nu are nevoie de unii ca 
noi. 

— Una ca mine? Brienne nu era sigură ce voia să spună. 

Ser lIllifer îndreptă un deget osos către scutul ei. Deşi 
vopseaua era crăpată şi cojită, blazonul pe care îl purta 
înfăţişa limpede un liliac negru pe un fond împărţit 
transversal, argintiu şi auriu. 

— Porţi scutul unui mincinos, la care nu ai niciun drept. 
Stră-străbunicul meu a contribuit la uciderea ultimului 
Lothston. Nimeni n-a îndrăznit de atunci să 

etaleze liliacul ăla negru ca faptele celor care l-au purtat. 

Scutul era cel pe care Jaime îl luase din armurăria de la 
Harrenhal. Brienne îl găsise în grajduri, împreună cu iapa şi 
multe altele: şa şi căpăstru, cămaşă de zale şi coif mare cu 
vizieră, pungi cu aur şi argint şi un pergament mai valoros 
decât toate celelalte. 

— Mi-am pierdut scutul, explică ea. 

— Un cavaler adevărat e singurul scut de care are nevoie 
o fecioară, declară 

Ser Creighton cu încăpățânare. 

Ser Illifer nu-i acordă nicio atenţie. 

— Un om desculţ îşi caută o cizmă, unul înfrigurat, o 
mantie? Dar cine ar vrea să se acopere de ruşine? Lordul 
Lucas, Codoşul, a purtat liliacul ăla, şi fiul său, Manfryd zis 
Gluga Neagră. De ce să porţi asemenea însemne, mă întreb, 
dacă nu cumva propriul tău păcat e încă şi mai murdar... şi 
mai proaspăt? Scoase pumnalul din teacă, o armă urâtă, din 


fier de duzină. O femeie monstruos de mare şi monstruos de 
vânjoasă, care îşi ascunde propriile însemne. Creigh, 
priveşte-o pe Fecioara din Tarth, cea care a spintecat 
beregata regală a lui Renly. 

— Asta-i o minciună. 

Renly Baratheon fusese pentru ea mai mult decât un 
rege. Îl iubise din prima zi când venise la Tarth, în 
peregrinarea lui tacticoasă menită să-i marcheze trecerea la 
maturitate. Tatăl ei îl întâmpinase cu un ospăț şi îi poruncise 
Briennei să fie de faţă, altfel s-ar fi ascuns în camera ei, ca 
un animal rănit. Avea pe-atunci vârsta Sansei şi se temea 
mai mult de zâmbetele zeflemitoare decât de săbii. 

— Vor şti despre trandafir, i-a spus Lordului Selwyn, vor 
râde de mine. Dar Luceafărul de Seară nu s-a lăsat 
înduplecat. 

lar Renly Baratheon o tratase cu toată curtoazia, ca şi 
cum ar fi fost o fecioară 

în toată legea, şi frumoasă pe deasupra. Chiar dansase cu 
ea şi, în braţele lui, se simţise graţioasă şi picioarele îi 
plutiseră pe ringul de dans. Mai târziu, urmând 61 

exemplul lui Renly, o invitaseră şi alţii. Din ziua aceea, nu 
îşi mai dorise altceva decât să fie aproape de Lordul Renly, 
să-l slujească şi să-l apere. Dar, în cele din urmă, dăduse 
greş. Renly a murit în brațele mele, dar nu eu l-am omorât, 
gândi ea, însă aceşti cavaleri rătăcitori n-aveau cum să 
înţeleagă. 

— Mi-aş fi dat viaţa pentru Regele Renly şi aş fi murit 
fericită, spuse ea. Nu i-am făcut niciun rău. Jur pe sabia mea. 

— Doar un cavaler jură pe sabia lui, remarcă Ser 
Creighton. 

— Jură pe Cei Şapte, o îndemnă Ser Illifer Lefterul. 

— Pe Cei Şapte, atunci. Nu i-am făcut niciun rău Regelui 
Renly. Jur pe Mama. 

Să n-am parte de îndurarea ei dacă mint. Jur pe Tatăl şi 
cer să mă judece drept. Jur pe Fecioară, pe Babă, pe Fierar şi 


pe Războinic. Şi jur pe Străin, fie ca el să mă ia acum, dacă 
mint. 

— Ştie să jure, pentru o fată, recunoscu Ser Creighton. 

— Mda. Ser Illifer Lefterul ridică din umeri. Ei, bine, dacă 
a minţit, zeii se vor ocupa de ea. Îşi strecură înapoi pumnalul 
în teacă. Prima gardă e ata. 

În timp ce cavalerii rătăcitori dormeau, Brienne se plimbă 
fără odihnă 

împrejurul locului de popas, ascultând trosnetul focului. 
Ar trebui să-mi văd de drum, cât mai pot. Nu-i cunoştea pe 
aceşti oameni, dar nu se îndura să-i lase fără 

apărare. Chiar şi în miez de noapte, pe drum treceau 
călăreţi şi în pădure se auzeau zgomote care ar fi putut sau 
nu să fie bufniţe sau vulpi în căutare de pradă. 

Aşadar, Brienne se plimbă de colo-colo, gata în orice clipă 
să tragă sabia din teacă. 

Una peste alta, veghea ei fu uşoară. Abia apoi veni greul, 
când Ser lllifer se trezi şi spuse că o înlocuieşte. Brienne 
întinse o pătură pe pământ şi se cuibări, închizând ochii. Nu 
voi dormi, îşi spuse, cu toate că o dureau toate oasele. Nu-i 
venise niciodată uşor să doarmă în prezenţa bărbaţilor. Chiar 
şi în taberele Lordului Renly, riscul de a fi siluită o pândise 
mereu. Era o lecţie pe care o învățase la umbra zidurilor 
Highgardenului şi, din nou, când ea şi Jaime căzuseră 

în mâinile Bravilor Camarazi. 

Răcoarea pământului se strecură prin păturile Briennei, 
pătrunzându-i, umedă, până în oase. În scurt timp, fiecare 
muşchi îi era încordat şi amorţit, de la maxilar până în vârful 
picioarelor. Se întreba dacă şi Sansei Stark îi era frig, oriunde 
s-ar afla. Lady Catelyn spusese că Sansa era o făptură 
delicată, căreia îi plăceau prăjiturile cu lămâie, rochiile de 
mătase şi cântecele despre cavaleri, însă fata îşi văzuse tatăl 
decapitat şi, după aceea, fusese obligată să se mărite cu 
unul dintre ucigaşii lui. Dacă numai jumătate din poveşti 
erau adevărate, piticul era cel mai crud dintre toţi 
Lannisterii. Dacă într-adevăr ea l-a otrăvit pe Regele Joffrey, 


cu siguranță Pezevenghiul i-a forțat mâna. Era singură, fără 
prieteni la curtea aceea. La Debarcaderul Regelui, Brienne o 
găsise pe o anume Brella, care fusese una dintre slujnicele 
Sansei. Femeia îi spusese că între Sansa şi pitic relaţiile 
fuseseră mai degrabă reci. Poate că fugea şi de el, aşa cum 
fugea de crima 62 

împotriva lui Joffrey. 

Orice vis va fi visat Brienne se risipi când zorile o 
deşteptară. Picioarele îi erau înţepenite, ca lemnul, din 
pricina pământului rece, dar nimeni nu se atinsese de ea şi 
toate lucrurile îi rămăseseră intacte. Cavalerii rătăcitori erau 
sculaţi şi-şi vedeau de treburi. Ser Illifer tăia o veveriţă 
pentru micul dejun, în vreme ce Ser Creighton stătea cu faţa 
la un copac, urinând pe îndelete. Cavaleri rătăcitori, gândi 
ea, bătrâni, rotofei şi de prisos, însă oameni de treabă. Se 
bucura să afle că mai existau oameni cumsecade pe lume. 

Mâncară veveriţă friptă şi terci de ghindă şi murături, în 
timp ce Ser Creghton o desfată cu isprăvile lui de la Apa 
Neagră, unde omorâse o duzină de cavaleri de temut de care 
Brienne nu mai auzise până atunci. 

— O, a fost o bătălie pe cinste, spuse el, o încăierare 
straşnică şi sângeroasă. 

Mărturisi că şi Ser Illifer luptase vitejeşte în bătălie, dar 
Illifer însuşi nu povesti prea multe. 

Când veni vremea să pornească din nou la drum, cavalerii 
o flancară, ca nişte străjeri ce apărau o mare doamnă... deşi 
doamna aceasta era mai vânjoasă decât cei doi protectori ai 
săi şi mai bine înarmată. 

— A trecut cineva pe lângă noi, cât timp aţi stat voi de 
veghe? îi întrebă 

Brienne. 

— Cum ar fi o fată de treisprezece ani, cu părul arâămiu? 
făcu Ser Illifer Lefterul. Nu, domniţă, nu. Nimeni. 

— Eu am avut câţiva, interveni Ser Creighton. Un argat 
pe un cal bălţat şi, o oră mai târziu, câţiva bărbaţi pe jos, cu 
toiege şi coase. Ne-au zărit focul şi s-au oprit să se uite lung 


la caii noştri, dar le-am arătat o scânteie din sabia mea şi le- 
am spus să-şi vadă de drum. Băieți răi, după cum arătau, şi 
disperaţi, dar nu atât de disperaţi încât să se joace cu Ser 
Creighton Longbough. 

Nu, gândi Brienne, nu într-atât de disperaţi. Se întoarse 
ca să-şi ascundă 

zâmbetul. Din fericire, Ser Creighton era prea pătruns de 
povestea epopeicei sale bătălii cu Cavalerul Găâinii Roşii ca 
să remarce veselia fetei. Îi plăcea să aibă 

tovarăşi de drum, chiar şi ca aceştia doi. 

Pe la prânz, Brienne auzi un cântec străbătând printre 
copacii bruni, golaşi. 

— Ce se aude? întrebă Ser Creighton. 

—  Glasuri, ridicate în rugăciune. Brienne cunoştea 
cântarea. Cer Războinicului să-i protejeze, şi Babei să le 
lumineze calea. 

Ser lIllifer Lefterul îşi scoase sabia bătătorită şi îşi struni 
calul, aşteptându.-i. 

— Sunt pe-aproape. 

Cântecul umplu pădurile ca un tunet pios. Şi, dintr-odată, 
izvorul sunetului se ivi pe drum, în faţa lor. Un grup de fraţi 
cerşetori venea în frunte, bărbaţi bărboşi, zburliţi, în haine 
aspre, unii desculți, alţii în sandale. În urma lor mărşăluiau 
vreo şaizeci de bărbaţi, femei şi copii jerpeliţi, o scroafă 
pătată şi câteva oi. Mulţi dintre bărbaţi aveau securi şi încă 
şi mai mulţi bâte butucănoase de lemn şi 63 

ciomege. În mijlocul lor se rostogolea un car cu două roţi 
din lemn gri, crăpat, înţesat de cranii şi bucăţi de oase 
rupte. Când dădură cu ochii de cavalerii rătăcitori, fraţii 
cerşetori se opriră şi cântecul se stinse. 

— Buni cavaleri, grăi unul, Mama vă iubeşte. 

— Şi pe tine, frate, spuse Illifer. Cine sunteţi? 

— Oameni sărmani, zise un bărbat vânjos, cu o secure. În 
ciuda răcorii tomnatice a pădurii, nu purta cămaşă, iar pe 
piept avea incrustată o stea cu şapte colţuri. Războinicii 
andali îşi gravaseră asemenea stele în carne când trecuseră 


pentru prima oară marea îngustă, ca să cotropească 
regatele Primilor Oameni. 

— Mergem către oraş, zise o femeie înaltă din urma 
carului, să ducem aceste oseminte sfinte la Baelor cel 
Binecuvântat şi să căutăm sprijin şi protecţie din partea 
regelui. 

— Veniţi cu noi, prieteni, îi î 
într-o robă 

zdrenţuită de septon, care purta la gât un cristal atârnat 
de o sfoară. Westerosul are nevoie de fiecare sabie. 

— Aveam de gând să mergem la Duskendale, afirmă Ser 
Creighton, dar poate că v-am putea conduce la Debarcaderul 
Regelui. 

— Dacă aveţi bani să ne plătiţi pentru escortă, adăugă 
Ser Illifer, care părea pe cât de lefter pe atât de pragmatic. 

— Vrăbiile n-au nevoie de aur, spuse septonul. 

Ser Creighton era descumpănit. 

— Vrăbii? 

— Vrabia este cea mai umilă şi cea mai obişnuită dintre 
păsări, aşa cum noi suntem cei mai umili şi cei mai obişnuiţi 
dintre oameni. 

Septonul avea o faţă suptă şi ascuţită şi o barbă scurtă, 
sură, castanie cu fire albe. Părul său rar era pieptănat pe 
spate şi legat la ceafă, iar picioarele îi erau desculţe şi 
negre, noduroase şi tari ca nişte rădăcini de copac. 

— Acestea sunt oasele unor oameni sfinţi, ucişi pentru 
credinţa lor. l-au slujit pe Cei Şapte, chiar şi în moarte. Unii 
au murit de foame, alţii au fost torturați. 

Templele au fost jefuite, fecioarele şi mamele siluite de 
păgâni şi închinători la demoni. Până şi surorile tăcute au 
fost necinstite. Mama noastră din Ceruri plânge de durere. E 
timpul ca toţi cavalerii unşi să se lepede de stăpânii lor 
lumeşti şi să 

se pună în slujba Tatăl nostru Sfânt. Veniţi cu noi către 
oraş, dacă-i iubiţi pe Cei Şapte. 


ndemnă un bărbat mic şi slab, 


— Eu îi iubesc, nu zic ba, spuse Illifer, dar trebuie să şi 
mănânc. 

— La fel ca toţi copiii Mamei. 

— Avem drum la Duskendale, insistă Ser Illifer. 

Unul dintre fraţii cerşetori scuipă şi o femeie gemu. 

— Sunteţi falşi cavaleri, spuse bărbatul voinic cu steaua 
gravată pe piept. Alţi câţiva îşi agitară toiegele. 

Septonul desculţ îi potoli cu un cuvânt: 

64 

— Nu judecaţi, căci judecata aparţine Tatălui. Lăsa-ţi-i să 
treacă în pace. Sunt şi ei nişte biete fiinţe omeneşti, 
pierdute pe acest pământ. 

Brienne îşi îndemnă iapa să se apropie. 

— Şi sora mea e pierdută. O fată de treisprezece ani, cu 
părul arămiu, plăcută 

la vedere. 

— Toţi copiii Mamei sunt plăcuţi la vedere. Fie ca Fecioara 
să vegheze asupra acestei biete copile... şi asupra ta, aş 
zice. Septonul ridică pe umăr una dintre oiştile carului şi 
începu să tragă. Fraţii cerşetori îşi reluară cântecul. Brienne 
şi cavalerii rătăcitori rămaseră în şa, până când procesiunea 
trecu agale pe lângă ei, pe drumul brăzdat de făgaşe către 
Rosby. Sunetul incantaţiei lor se pierdu încet, apoi muri. 

Ser Creighton ridică o bucă de pe şa şi se scarpină. 

— Ce fel de om ar ucide un septon sfânt? 

Brienne ştia ce fel de om. Îşi amintea că, lângă lazul 
Fecioarelor, Bravii Camarazi legaseră un septon de călcâie 
de creanga unui copac şi îi folosiseră 

trupul ca ţintă de tras cu arcul. Se întreba dacă oasele lui 
erau stivuite în căruţă, împreună cu toate celelalte. 

— Trebuie să fii nebun ca să siluieşti o soră tăcută, 
spunea Ser Creighton. Şi să pui mâna pe ea... se spune că 
sunt soțiile Străinului şi că părţile lor femeieşti sunt reci şi 
ude ca gheaţa. Aruncă o privire către Brienne: Oh... scuze. 

Brienne îşi zori iapa către Duskendale. După o clipă, Ser 
lllifer se luă după ea, iar Ser Creighton îi urmă. 


Trei ore mai târziu, dădură peste un alt grup care îşi croia 
drum către Duskendale, un negustor şi slujitorii lui, însoţiţi 
de un alt cavaler rătăcitor. 

Negustorul călărea o iapă sură, în timp ce slujitorii lui 
trăgeau pe rând căruţa. 

Patru se munceau în făgaşe, în timp ce alţi doi mergeau 
lângă roţi, dar când auziră 

tropot de cai, se grupară în jurul căruţei, cu ciomege de 
frasin în mâini. 

Negustorul avea o arbaletă, cavalerul o sabie. 

— Mă veţi ierta dacă sunt suspicios, strigă negustorul, dar 
vremurile sunt tulburi şi îl am doar pe bunul Ser Shadrich să 
mă apere. Cine sunteţi? 

— Păi, zise Ser Creighton ofensat, eu sunt renumitul Ser 
Creighton Longbough, proaspăt întors din bătălia de la Apa 
Neagră, iar acesta este tovarăşul meu, Illifer Lefterul. 

— Nu vrem să vă facem niciun rău, spuse Brienne. 

Negustorul o cântări şovăitor din priviri. 

— Domniţă, ar trebui să fii acasă, la adăpost. De ce eşti 
îmbrăcată atât de nefiresc? 

— Îmi caut sora. Nu îndrăznea să pomenească numele 
Sansei, care era acuzată 

de regicid. E o fecioară de viţă nobilă şi foarte frumoasă, 
cu ochi albaştri şi păr arămiu. Poate că aţi văzut-o cu un 
cavaler trupeş de patruzeci de ani sau cu un bufon beţiv. 

65 

— Drumurile sunt pline de beţivi şi fecioare zdruncinate. 
Cât despre cavaleri trupeşi, e greu pentru orice om cinstit 
să-şi păstreze pântecele rotund când atât de mulţi n-au ce 
mânca... deşi Ser Creighton al tău n-a flămânzit, s-ar părea. 

— Am oase mari, zise apăsat Ser Creighton. Vrei să 
călătorim împreună o vreme? Nu mă îndoiesc de vitejia lui 
Ser Shadrich, dar pare mărunţel, iar trei săbii sunt mai multe 
decât una. 

Patru săbii, gândi Brienne, dar îşi muşcă limba. 
Negustorul se uită către escorta lui. 


— Ce spui, ser? 

— O, n-ai de ce să te temi de ăştia trei. Ser Shadrich era 
un bărbat prevăzător, cu căutătură de vulpe, nas ascuţit şi o 
claie de păr portocaliu, călare pe un roib mic şi sprinten. 
Deşi nu putea să aibă mai mult de un metru şaizeci, avea un 
comportament fudul. Ăsta e bătrân, celălalt gras, iar cel 
voinic e femeie. Lasă-i să 

vină. 

— Cum spui. Negustorul cobori arbaleta. 

Când îşi continuară drumul, cavalerul tocmit rămase în 
urmă şi o privi pe Brienne de sus până jos, de parcă ar fi fost 
o pulpă bună de şuncă în saramură. 

— Eşti zdravănă, fătucă, aş zice. Zeflemeaua lui Ser Jaime 
o rănise adânc, vorbele piticului abia o atingeau. 

— Uriaşă, în comparaţie cu unii. 

Bărbatul râse. 

— Sunt destul de mare acolo unde contează, fătucă. 

— Negustorul ţi-a zis Shadrich. 

— Ser Shadrich de Viroaga Umbroasă. Unii îmi zic 
Şoarecele Smintit. Îşi întoarse scutul şi-i arătă blazonul, un 
şoarece mare şi alb, cu ochi roşii, fioroşi, pe un fond cu 
romburi maro şi albastru. Maroul reprezintă pământurile pe 
care le-am cutreierat, albastrul râurile pe care le-am 
traversat. Şoarecele sunt eu. 

— ŞI eşti smintit? 

— O, da. Un şoarece obişnuit fuge de sânge şi război. 
Şoarecele Smintit le caută. 

— S-ar părea că arareori le găseşte. 

— Găsesc destule. E-adevărat, nu sunt un cavaler al 
turnirurilor, îmi păstrez vitejia pentru câmpul de luptă, 
femeie. 

Femeie era un termen oarecum mai bun decât fătucă, 
presupunea. 

— TU şi bunul Ser Creighton aveţi multe în comun, atunci. 

Ser Shadrich râse. 


— 0, mă îndoiesc, dar s-ar putea ca tu şi cu mine să 
căutăm acelaşi lucru. O 

surioară pierdută. Cu ochi albaştri şi păr arămiu? Bărbatul 
râse din nou. Nu eşti singurul vânător din pădure. Şi eu o 
caut pe Sansa Stark. 

Brienne rămase cu chipul împietrit, ca o mască, încercând 
să-şi ascundă 

spaima. 

66 

— Cine e această Sansa Stark şi de ce o cauţi? 

— Din dragoste, de ce altceva? 

Brienne încreţi fruntea. 

— Dragoste? 

— Da, dragostea pentru aur. Spre deosebire de bunul Ser 
Creighton, eu chiar am luptat la Apa Neagră, dar de partea 
învinşilor. Răscumpărarea m-a ruinat. Ştii cine e Varys, sper. 
Eunucul a oferit o pungă dolofană de bani pentru această 
fată 

de care tu n-ai auzit niciodată. Nu sunt un om lacom. 
Dacă vreo matahală de fată 

m-ar ajuta s-o găsesc pe această copilă năzdrăvană, aş 
împărţi banii Păianjenului cu ea. 

— Credeam că eşti în slujba acestui negustor. 

— Numai până la Duskendale. Hibald e pe cât de fricos pe 
atât de cărpănos. Şi e foarte fricos. Ce zici, fătucă? 

— Nu cunosc nicio Sansa Stark, insistă ea. Pe sora mea o 
caut, o fată de viţă 

nobilă... 

— ... cu ochi albaştri şi păr arămiu, da. Şi, mă rog, cine e 
cavalerul acesta care călătoreşte cu sora ta? Sau l-ai numit 
bufon? Ser Shadrich nu aşteptă răspunsul, ceea ce era bine, 
căci Brienne nu avea niciunul. Un oarecare bufon a dispărut 
de la Debarcaderul Regelui în noaptea în care a murit Regele 
Joffrey, un bărbat voinic, cu nasul plin de vene sparte, un 
anume Ser Dontos cel Roşu, fost cavaler de Duskendale. 
Sper că sora ta şi bufonul e; nu vor fi confundați cu fata 


Stark şi Ser Dontos. Ar fi mare ghinion. Bărbatul dădu 
pinteni calului şi o luă la trap. 

Nici măcar Jaime nu o făcuse prea des să se simtă atât de 
neghioabă. Nu eşti singurul vânător din pădure. Brella îi 
povestise cum îl văduvise Joffrey pe Ser Dontos de blazonul 
de cavaler, cum se rugase Lady Sansa pentru viaţa lui. A 
ajutat-o să fugă, hotărâse Brienne, când auzise povestea. 
Găseşte-l pe Ser Dontos şi o vei găsi pe Sansa. Ar fi trebuit 
să ştie că vor mai fi şi alţii care-şi vor da seama. Uni; ar 
putea chiar să fie mai puțin agreabili decât Ser Shadrich. Nu 
putea decât să spere că Ser Dontos o ascunsese bine. Dar 
dacă e aşa, cum s-o găsesc eu vreodată? 

Se gârbovi şi călări mai departe, încruntată. 

Se lăsa noaptea pe când grupul ajunse la un han, o 
clădire înaltă, de lemn, ridicată la bifurcația unui râu, peste 
un pod vechi de piatră. Aşa se şi numea hanul, îi spuse Ser 
Creighton, Podul Vechi de Piatră. Hangiul era un prieten de- 
al lui. 

— Un bucătar bunicel, iar camerele n-au mai mulţi purici 
ca altele, îi asigură 

el. Cine vrea un pat cald în noaptea asta? 

— Noi nu, dacă nu cumva prietenul tău le dă de gratis, 
spuse Ser Illifer Lefterul. N-avem bani de camere. 

— Pot plăti eu pentru toţi trei. 

Brienne nu ducea lipsă de bani. Jaime se îngrijise de asta. 
Găsise în desaga de 67 

şa o pungă plină cu cerbi de argint şi steluțe de aramă şi 
una mai mică, înţesată cu dragoni de aur, alături de un 
pergament care poruncea tuturor supuşilor loiali ai regelui s- 
o sprijine pe cea care îl înfăţişa, Brienne din Casa Tarth, care 
călătorea cu treburi pentru Înălţimea Sa. Era semnat, cu un 
scris copilăresc, de Tommen, Primul pe Numele Său, Rege al 
Andalilor, al Rhoynarului, al Primilor Oameni şi Stăpân al 
Celor Şapte Regate. 

Hibald era şi el de părere să facă un popas şi le ceru 
oamenilor lui să lase carul lângă grajduri. O lumină caldă, 


gălbuie, strălucea prin ochiurile în formă de diamant ale 
ferestrelor hanului, iar Brienne auzi nechezatul unui armăsar 
care adulmecase mirosul iepei sale. Îşi desfăcea şaua când 
pe uşa grajdului ieşi un băiat şi spuse: 

— Lasă-mă să te ajut, ser. 

— Nu sunt niciun ser, îi răspunse ea, dar poţi să-mi iei 
iapa. Vezi să fie hrănită, ţesălată şi adăpată. 

Băiatul roşi: 

— Să-mi fie cu iertare, domniţă, credeam... 

— Se întâmplă mereu. Brienne îi dădu căpăstrul şi îi urmă 
pe ceilalţi în han, cu desăgile de şa peste umăr şi pătura 
vârâtă sub un braţ. 

Podeaua de lemn a sălii comune era acoperită de 
rumeguş, iar aerul mirosea a fân, a hamei şi a carne. 
Deasupra focului sfârâia o friptură, lăsată, pentru moment, 
în voia ei. Şase localnici şedeau la o masă, discutând, dar se 
întrerupseră când străinii îşi făcură intrarea. Brienne le 
simţea privirile. În ciuda zalelor, a mantiei şi a pieptarului, 
se simţea dezbrăcată. Când un bărbat spuse: „la uite-acolo”, 
Brienne ştiu că nu vorbea despre Ser Shadrich. 

Hangiul apăru cu câte trei halbe în fiecare mână, 
împroşcând bere la fiecare pas. 

— Ai camere, jupâne? îl întrebă negustorul. 

— S-ar putea, răspunse hangiul, pentru cine are bani. 

Ser Creighton Longbough se arătă ofensat. 

— Naggle, aşa întâmpini tu un vechi prieten? Sunt eu, 
Longbough. 

— Ba bine că nu. Îmi datorezi şapte cerbi. Arată-mi nişte 
arginţi şi-am să-ţi arăt un pat. Hangiul aşeză halbele, una 
câte una, împroşcând în continuare bere pe masă. 

— Am să plătesc eu o cameră pentru mine şi una pentru 
cei doi tovarăşi ai mei. Brienne făcu semn câtre Ser 
Creighton şi Ser Illifer. 

— lau şi eu o cameră, zise negustorul, pentru mine şi 
bunul Ser Shadrich. 

Slujitorii mei vor dormi jos, în grajduri, dacă nu te superi. 


Hangiul îi măsură din priviri. 

— Ba mă supăr, dar poate c-am să-i las. O să vreţi să 
cinaţi? Acolo, la frigare, e carne bună de capră. 

— Eu, unul, am să judec singur cât e de bună, anunţă 
Hibald. Oamenii mei se 68 

vor mulţumi cu pâine şi unsoare. 

Şi astfel cinară. Brienne gustă şi ea din friptura de capră, 
după ce-l urmă pe hangiu pe scări în sus, îi vâri câteva 
monede în palmă şi îşi lăsă lucrurile în cea de-a doua 
cameră pe care acesta i-o arătă. Comandă carne şi pentru 
Ser Creighton şi Ser Illifer, de vreme ce şi ei îşi împărţiseră 
păstrăvul cu ea. Cavalerii rătăcitori şi septonul dădură pe 
gât şi nişte bere, ca să alunece carnea mai bine, dar Brienne 
bău o cană cu lapte de capră. Asculta discuţiile de la masă, 
sperând că, printr-o minune, va auzi ceva care s-o ajute s-o 
găsească pe Sansa. 

— Veniţi de la Debarcaderul Regelui, i se adresă lui Hibald 
unul dintre localnici. E adevărat că Regicidul a fost schilodit? 

— Adevărat, răspunse Hibald. Şi-a pierdut mâna dreaptă. 

— Da, întări Ser Creighton, mâncată de un lup străvechi, 
după câte am auzit, unul dintre monştrii veniţi din nord. 
Nimic bun nu vine vreodată dinspre nord. 

Până şi zeii lor sunt ciudaţi. 

— N-a fost niciun lup, se auzi Brienne spunând. Ser Jaime 
şi-a pierdut mâna din cauza unui mercenar din Qohor. 

— Nu-i uşor lucru să lupţi cu mâna stângă, remarcă 
Şoarecele Smintit. 

— AŞ! exclamă Ser Creighton. Eu, unul, lupt la fel de bine 
cu ambele mâini. 

— 0, n-am nicio îndoială. Ser Shadrich ridică halba în 
cinstea lui. 

Brienne îşi aminti lupta ei cu Jaime Lannister, în pădure. 
Abia reuşise să-i ţină 

sabia la distanţă. Era slăbit după temniţă şi legat cu 
lanțuri la încheieturi. Niciun cavaler din Cele Şapte Regate 
n-ar fi putut să-i țină piept dacă ar fi fost in putere, 


nestingherit de lanţuri. Jaime făcuse multe lucruri mârşave, 
dar omul ştia să lupte! Schilodirea lui fusese monstruos de 
crudă. Una era să ucizi un leu, alta să-i tai laba şi să-l laşi 
rănit şi derutat. 

Dintr-odată, simţi că nu mai poate suporta nicio clipă 
larma din sala comună. 

Îşi murmură saluturile de noapte bună şi se duse la 
culcare. Tavanul camerei ei era scund. Intrând cu o lumânare 
subţire în mână, Brienne trebuia să se aplece, dacă nu voia 
să-şi spargă capul. Singurele obiecte erau patul mare, în 
care ar fi putut dormi şase oameni, şi ciotul unei lumânări de 
seu pe pervaz. O aprinse cu lumânarea ei, zăvori uşa şi 
atârnă centura sabiei de un stâlp al patului. Avea o teacă 
grosolană, din lemn îmbrăcat în piele maro, crăpată, şi o 
sabie încă şi mai urâtă. O cumpărase la Debarcaderul 
Regelui, ca să înlocuiască sabia pe care i-o furaseră Bravii 
Camarazi. Sabia lui Renly, Suferea şi acum ştiind că o 
pierduse. 

Dar mai avea o sabie lungă, ascunsă în pătură. Se aşeză 
pe pat şi o scoase la iveală. Aurul sclipi galben în lumina 
lumânării şi rubinele mocniră roşii. Când scoase Devotata 
din teaca împodobită, i se tăie răsuflarea. Negre şi roşii erau 
apele, adânci în oţel. Oțe/ va/yrian, făurit cu vrăji. Era o 
sabie demnă de un erou. 

Când era mică, doica ei îi umpluse mintea cu poveşti 
despre vitejie, desfătând-o cu nobilele isprăvi ale lui Ser 
Galladon din Morne, ale lui Florian Nebunul, ale Prințului 
Aemon, ale Cavalerului Dragon şi ale altor campioni. Fiecare 
purta o 69 

sabie renumită şi, cu siguranţă, locul Devotatei era în 
preajma lor, chiar dacă al ei nu. 

— O vei apăra pe fiica lui Ned Stark cu propria lui sabie, o 
asigurase Jaime. 

Îngenunchind între pat şi perete, luă sabia în mâini şi 
rosti o rugăciune mută 


către Babă, a cărei lampă de aur le arăta oamenilor calea 
în viaţă. Că/ăuzeşte-mă, se rugă ea, luminează-mi calea, 
arată-mi drumul care duce la Sansa. Dăduse greş 

cu Renly, dăduse greş cu Lady Catelyn. Nu avea voie să 
înşele şi aşteptările lui Jaime. Mi-a încredinţat sabia lui. Şi 
mi-a încredințat onoarea lui. 

Mai apoi, se întinse pe pat cât de bine putu. Pe cât era de 
lat, pe atât era de scurt, astfel că Brienne se culcă de-a 
curmezişul. De jos, auzea zornăitul halbelor şi glasuri 
răzbătând pe scări în sus. Puricii despre care pomenise 
Longbough îşi făcură apariţia. Scărpinatul o ajută să rămână 
trează. 

Îl auzi pe Hibald urcând scările şi, ceva mai târziu, auzi şi 
cavalerii. 

— ... N-am ştiut niciodată cum îl cheamă, spunea Ser 
Creighton, trecând pe lângă camera ei, dar pe scut purta o 
găină sângerie, iar sabia lui picura sânge... 

Glasul pieri şi, undeva, sus, o uşă se deschise şi se 
închise. 

Lumânarea Briennei se stinse. Întunericul se lăsă peste 
Podul Vechi de Piatră 

şi hanul deveni atât de liniştit încât putea auzi susurul 
râului. Abia atunci se ridică 

să-şi adune lucrurile. Deschise uşurel uşa şi ascultă, apoi 
cobori scările desculţă. 

Afară, îşi încălţă cizmele şi alergă la grajduri ca să-şi 
înşeueze iapa murgă, cerându-şi iertare în gând de la Ser 
Creighton şi Ser Illifer, în timp ce încăleca. 

Unul dintre slujitorii lui Hibald se trezi când trecu călare 
pe lângă el, dar nu făcu nicio mişcare s-o oprească. Copitele 
iepei răsunară pe podul vechi de piatră. Apoi copacii se 
închiseră în jurul ei, negri ca smoala, plini de fantasme şi 
amintiri. Vin după tine, Lady Sansa, gândi ea, călărind prin 
întuneric. Nu-ţi fie teamă, nu-mi voi găsi odihna până când 
nu te voi găsi. 


SAMWELL 


Sam citea despre Ceilalţi când văzu şoarecele. 

Avea ochii roşii şi îl usturau. N-ar trebui să îi frec atât de 
mult, îşi spunea mereu, în timp ce se freca. Din cauza 
prafului, ochii îl înţepau şi îi lăcrimau, iar praf era aici peste 
tot. Praful umplea aerul de fiecare dată când întorcea o 
pagină 

şi se ridica în nori cenuşii ori de câte ori muta un morman 
de cărţi ca să vadă ce s-ar putea ascunde dedesubt. 

Nu ştia cât de mult trecuse de când dormise ultima oară, 
dar nu mai rămăseseră 

nici două degete din lumânarea groasă de seu pe care o 
aprinsese când se apucase de maldărul zdrenţuit de pagini 
libere pe care le găsise legate cu sfoară. Era înfiorător de 
obosit, dar îi era greu să se oprească. Încă o carte, îşi 
spusese, apoi mă opresc. Încă o filă, numai una. Încă o 
pagină, apoi mă duc sus, mă odihnesc 70 

şi iau o îmbucătură. Dar mereu mai era încă o pagină 
după aceea şi apoi încă una, şi încă o carte care aştepta în 
josul maldărului. Doar arunc o privire, să văd despre ce este 
asta, se gândea şi, fără să-şi dea seama, se pomenea la 
jumătatea ei. 

Nu pusese nimic în gură de când mâncase strachina 
aceea de supă de fasole cu costiţă împreună cu Pyp şi 
Grenn. Ei, bine, în afară de nişte pâine cu brânză, dar asta a 
fost doar o gustare, gândi el. Atunci aruncă o privire la 
talgerul gol şi zări şoarecele ospătându-se cu firimituri de 
pâine. 

Şoarecele era cât jumătate din degetul lui mic, avea ochi 
negri şi blana moale, gri. Sam ştia că ar trebui să-l omoare. 
Poate că şoarecii preferau pâinea şi brânza, dar mâncau şi 
hârtie. Găsise o grămadă de murdărie de şoareci printre 


rafturi şi stive, iar unele dintre copertele de piele ale cărţilor 
dădeau semne că fuseseră 

ronţăite. 

Dar o făptură atât de mică. Şi de infometată. Cum ar 
putea să-i poarte pică 

pentru câteva firimituri? Mănâncă totuşi cărți... 

După ore de stat pe scaun, spatele lui Sam era ţeapăn ca 
o scândură, iar picioarele îi erau pe jumătate amorţite. Ştia 
că nu era destul de iute ca să prindă 

şoarecele, dar poate ar reuşi să-l strivească. Lângă cotul 
său se odihnea un exemplar masiv, legat în piele, al Ana/elor 
Centaurului Negru, relatarea extrem de detaliată a 
Septonului Jorqguen despre cei nouă ani în care Orbert 
Caswell slujise ca Lord Comandant al Rondului de Noapte. 
Exista câte o pagină pentru fiecare zi a misiunii sale, fiecare 
părând să înceapă cu „Lordul Orbert s-a sculat în zori şi s-a 
uşurat”, cu excepţia ultimei, care spunea: „Lordul Orbert a 
fost găsit mort dimineaţa.” 

Niciun şoarece nu se poate pune cu Septonul Jorquen. 
Foarte încet, Sam apucă 

tomul cu mâna stângă. Era gros şi greu, iar când încercă 
să-l ridice cu o singură 

mână îi alunecă din degetele dolofane şi căzu la loc, cu o 
bufnitură. Şoarecele dispăru într-o clipită, iute ca săgeata. 
Sam se simţea uşurat. Dacă ar fi strivit biata făptură mititică, 
ar fi avut coşmaruri. 

— Dar n-ar trebui să mănânci cărţile, spuse el cu voce 
tare. 

Poate că ar fi bine să aducă mai multă brânză data 
viitoare când avea să 

coboare aici. 

Era surprins cât de mult din lumânare arsese. Oare când 
mâncase supa de fasole cu costiţă, astăzi sau ieri? /eri, 
trebuie să fi fost ieri. Când îşi dădu seama, începu să caşte. 
Jon s-o fi întrebând ce se întâmplase cu el, deşi Maester 
Aemon înţelegea, fără doar şi poate, înainte de a-şi pierde 


vederea, maesterul iubise cărţile la fel de mult ca Samwell 
Tarly. Înţelegea cum uneori te cufundai în ele, ca şi cum 
fiecare pagină ar fi fost un tunel către o altă lume. 

Ridicându-se cu greu, Sam se strâmbă simțind acele din 
picioare. Scaunul era foarte tare şi îi tăia coapsele când se 
apleca asupra unei cărţi. Trebuie să-mi amintesc să aduc cu 
mine o pernă. Ar fi chiar mai bine să doarmă aici, jos, în 
celula pe care o găsise, pe jumătate ascunsă dincolo de 
patru cufere pline de 71 

pagini care fuseseră rupte din cărţile cărora le 
aparţineau, dar nu voia să-l lase pe Maester Aemon singur 
atât timp. În ultima vreme, fusese slăbit şi avea nevoie de 
ajutor, mai cu seamă cu corbii. Îl avea pe Clydas, desigur, 
dar Sam era mai tânăr şi se pricepea mai bine la păsări. 

Cu un vraf de cărţi şi suluri sub braţul stâng şi lumânarea 
în mâna dreaptă, Sam îşi croi drum prin tunelurile pe care 
fraţii le numeau potecile viermilor. O 

rază palidă lumina treptele abrupte de piatră care duceau 
la suprafaţă, astfel că 

Sam ştiu că sus se făcuse ziuă. Lăsă lumânarea arzând 
într-o nişă a zidului şi începu să urce. La cea de-a cincea 
treaptă gâfâia. La cea de-a zecea se opri să 

mute cărţile sub braţul drept. 

leşi la lumină sub un cer de culoarea plumbului alb. Un 
cer de zăpadă, gândi el, ridicându-şi privirea, cu ochii mijiţi. 
Perspectiva îl neliniştea. Îşi amintea noaptea de la Pumnul 
Primilor Oameni, când arătările şi zăpada veniseră 

împreună. Nu fi atât de laş, gândi el. Eşti înconjurat de 
Frații tăi Juraţi, ca să nu mai vorbim de Stannis Baratheon şi 
cavalerii săi. Donjoanele şi turnurile Castelului Negru se 
înălţau în preajma lui, ca nişte jucării pe lângă imensitatea 
Zidului. Pe la jumătatea distanţei până în vârf, o mică 
armată se târa pe gheaţă, unde o nouă scară se ridica pentru 
a întâlni rămăşiţele celei vechi. Sunetele fierăstraielor şi ale 
ciocanelor se auzeau în jur, reflectate de gheaţă. 
Constructorii lucrau zi şi noapte, din ordinul lui Jon. Sam îi 


auzise pe câţiva dintre ei plângându-se la cină, susţinând că 
Lordul Mormont nu-i muncise nici pe jumătate atât de mult. 
Însă în absenţa scării imense, nu era chip să ajungi pe 
creasta Zidului decât cu ajutorul cuştii cu lanţuri. Şi, oricât 
de mult ura scările, Samwell Tarly ura cuşca şi mai mult. 

Întotdeauna închidea ochii când urca în ea, convins că 
lanţul era gata să se rupă. De fiecare dată când cuşca de fier 
scârţăia frecându-se de gheaţă, inima i se oprea o clipă în 
loc. 

Acum două sute de ani, aici au fost dragoni, se pomeni 
Sam gândind, în timp ce privea cuşca în coborârea ei 
domoală. Probabil că zburau pur şi simplu până 

în vârful Zidului. Regina Alysanne vizitase Castelul Negru 
călare pe dragonul ei, iar Jaehaerys, regele ei, venise după 
ea pe al lui. Era posibil, oare, ca Aripă-de-Argint să fi lăsat în 
urmă-i un ou? Oare Stannis găsise un ou la Piatra 
Dragonului? Chiar dacă are un ou, cum poate spera să-l 
însuflețească? Baelor cel Binecuvântat se rugase lângă 
ouăle lui de dragon, iar alţi Targaryeni încercaseră să le 
clocească prin vrăjitorii. Nu se aleseseră în schimb decât cu 
batjocură şi suferinţă. 

— Samwell, se auzi un glas ursuz. Veneam după tine. Mi 
s-a cerut să te aduc în faţa Lordului Comandant. 

Un fulg de nea se opri pe nasul lui Sam. 

— Jon vrea să mă vadă? 

— N-aş putea spune, răspunse Edd Tollett cel Trist. Eu n- 
am vrut niciodată să 

72 

văd nici jumătate din lucrurile pe care le-am văzut şi 
niciodată n-am văzut nici jumătate din lucrurile pe care am 
vrut să le văd. Nu cred că e pe vrute. Dar ar fi mai bine să te 
duci. Lordul Snow vrea să-ţi vorbească de îndată ce termină 
cu nevasta lui Craster. 

— Gilly? 

— Întocmai. Dacă doica mea ar fi arătat ca ea, aş fi şi- 
acum la sânul ei. A mea avea mustăţi. 


— Majoritatea caprelor au, strigă Pyp când se ivi 
împreună cu Grenn de după 

colţ, ambii cu arcurile în mâini şi tolbele cu săgeți pe 
spate. Unde-ai fost, Ucigaşule? Ne-ai lipsit aseară, la cină. A 
rămas un bou fript întreg. 

— Nu-mi mai spune Ucigaşule. Sam ignoră înţepătura cu 
boul. Aşa era Pyp. 

Citeam. Era un şoarece... 

— Nu-i vorbi lui Grenn despre şoareci. Este îngrozit de 
şoareci. 

— Ba nu, declară Grenn indignat. 

— Ţi-ar fi prea frică şi să mănânci un şoarece. 

— Aş mânca mai mulţi ca tine. 

Edd Tollett cel Trist oftă. 

— Când eram flăcău, mâncam şoareci doar în zilele de 
sărbătoare. Eram cel mai mic, aşa că întotdeauna primeam 
coada. Pe coadă nu e pic de carne. 

— Unde ţi-e arcul, Sam? întrebă Grenn. 

Ser Alliser obişnuia să-i spună Zimbrul şi părea că numele 
i se potriveşte tot mai mult cu fiecare zi. Când venise la Zid, 
era masiv, dar lent, cu ceafa groasă, cu talia aşijderea, roşu 
la faţă şi stângaci. Deşi gâtul i se mai înroşea şi acum când 
Pyp îl antrena în vreo năzbâtie, orele de antrenament cu 
sabia şi scutul îi subţiaseră pântecele, îi întăriseră braţele şi 
îi lărgiseră pieptul. Şi era puternic şi lăţos, ca un zimbru. 

— Ulmer te aştepta la ţinte, adăugă. 

— Ulmer, făcu Sam ruşinat. 

Printre primele lucruri pe care le făcuse Jon Snow ca Lord 
Comandant fusese instituirea antrenamentelor zilnice de 
tras cu arcul pentru întreaga garnizoană, până şi pentru 
administratori şi bucătari. „Rondul dă prea multă importanţă 
sabiei şi prea puţină arcului”, spusese el, „o reminiscență a 
vremurilor când unul din zece fraţi era cavaler, în loc de 
unul din o sută.” Sam înţelegea rostul acelei hotărâri, dar 
ura exerciţiile cu arcul aproape la fel de mult ca urcatul 
scărilor. 


Când purta mănuşi, nu putea ţinti nimic, dar când şi le 
scotea, făcea băşici la degete. Arcurile erau periculoase. 
Satin îşi sfârtecase jumătate din buricul degetului cu arcul. 

— Am uitat. 

— Ai frânt inima prinţesei sălbatice, Ucigaşule, spuse 
Pyp. În ultimul timp, Val îşi făcuse obiceiul să-i privească de 
la fereastra camerei sale din Turnul Umbrei. Te căuta din 
priviri. 

73 

— Ba nu! Să nu spui asta! Sam vorbise cu Val doar de 
două ori, când Maester Aemon o chemase ca să se asigure că 
pruncii erau sănătoşi. Prinţesa era atât de frumoasă încât 
Sam se pomenea adesea bâlbâindu-se şi roşind în prezenţa 
ei. 

— De ce nu? întrebă Pyp. Vrea să aibă copii cu tine. Poate 
că ar trebui să-ţi zicem Sam Seducătorul. 

Sam roşi. Ştia că Regele Stannis avea planuri pentru ea: 
era liantul cu care voia să pecetluiască pacea dintre oamenii 
Nordului şi oamenii liberi. 

— N-am timp de tras cu arcul astăzi. Trebuie să mă duc la 
Jon. 

— Jon? Jon? Grenn, cunoaştem noi pe cineva cu numele 
de Jon? 

— Vrea să zică Lordul Comandant. 

— Ohhh. Marele Lord Snow. Negreşit. De ce vrei să-l vezi? 
Nu poate nici măcar să-şi mişte urechile. Pyp mişcă din 
urechi, ca să arate că el putea. Urechile lui erau mari şi roşii 
din pricina frigului. Acum e Lordul Snow, cu adevărat, prea 
al naibii de nobil pentru unii ca noi. 

— Jon are îndatoriri, îi luă Sam apărarea. Zidul e în grija 
lui, şi tot ce decurge de-aici. 

— Omul mai are îndatoriri şi faţă de prieteni. Dacă n-am fi 
fost noi, poate că 

acum lordul nostru comandant ar fi Janos Slynt. Lordul 
Janos l-ar fi trimis pe Snow în misiune, gol, călare pe un 
catâr. „Dă fuga la Fortăreaţa lui Craster”, ar fi zis, „şi adu-mi 


mantia şi cizmele Bătrânului Urs.” L-am salvat de la o soartă 
ca asta, dar acum are prea multe îndatoriri ca să bea cu noi 
o cupă de vin fiert lângă 

foc? 

Grenn îi ţinu isonul: 

—  Îndatoririle lui nu-l împiedică să meargă în curte. E 
acolo aproape în fiecare zi, luptându-se cu cineva. 

Asta era adevărat, Sam trebuia să recunoască. Odată, 
când Jon venise să se consulte cu Maester Aemon, Sam îl 
întrebase de ce-şi petrece atât timp duelându-se. 

— Bătrânul Urs nu s-a antrenat niciodată prea mult pe 
când era Lord Comandant, subliniase el. 

Drept răspuns, Jon vârâse Gheara Lungă în palma lui 
Sam. Îi ceruse să simtă 

cât era de uşoară, de echilibrată, îl pusese să întoarcă 
lama, astfel că apele sclipiră 

în metalul fumuriu întunecat. 

— Oțel valyrian, spusese el, făurit cu vrăji şi ascuţit ca 
briciul, aproape indestructibil. Un luptător trebuie să fie la 
fel de bun ca sabia lui, Sam. Gheara Lungă e din oţel 
valyrian, dar eu nu. Halfhand m-ar fi putut omori cum ai 
strivi o muscă. 

Sam îi dăduse sabia înapoi. 

— Când încerc eu să strivesc o muscă, mereu zboară. Nu 
fac decât să mă 

plesnesc peste braţ. Doare. 

Asta îl făcuse pe Jon să râdă. 

74 

— Cum vrei tu. Qhorin m-ar fi putut omori aşa cum ai 
mânca o strachină cu terci. 

Lui Sam îi plăcea terciul, mai ales când era îndulcit cu 
miere. 

— N-am timp pentru aşa ceva. Sam îşi lăsă prietenii şi se 
îndreptă către armurărie, strângându-şi cărţile la piept. Sunt 
scutul care păzeşte tărâmurile oamenilor, îşi aminti el. Se 
întreba ce-ar spune acei oameni dacă şi-ar da seama că 


tărâmurile lor sunt păzite de unii ca Grenn, Pyp şi Edd cel 
Trist. 

Turnul Lordului Comandant fusese pustiit de foc, iar 
Stannis Baratheon revendicase Turnul Regelui ca reşedinţă, 
astfel că Jon Snow se stabilise în modesta locuinţă a lui 
Donai Noye, în spatele armurăriei. Când Sam sosi, Gilly 
tocmai pleca, înveşmântată în mantia pe care i-o dăduse pe 
când fugeau de la Fortăreaţa lui Craster. Trecu aproape în 
goană pe lângă el, dar Sam o prinse de braţ, scăpând pe jos 
două cărţi. 

— Gilly. 

— Sam. Avea glasul răguşit. Gilly era brunetă şi suplă, cu 
ochi căprui, mari, ca de căprioară. Se pierdea în faldurile 
vechii mantii a lui Sam, cu faţa pe jumătate ascunsă de 
glugă, dar tremurând cu toate astea. Avea chipul palid şi 
înspăimântat. 

— Ce s-a întâmplat? o întrebă Sam. Ce fac copiii? 

Gilly se smulse din strânsoare. 

— Fac bine, Sam. Bine. 

— Cu amândoi, e de mirare că apuci să dormi, spuse Sam, 
politicos. Pe care l-am auzit plângând astă-noapte? Credeam 
că n-o să se mai oprească niciodată. 

— Băiatul Daliei. Plânge când vrea la sân. Al meu... al 
meu abia dacă plânge. 

Uneori gângureşte, dar... Ochii i se umplură de lacrimi. 
Trebuie să plec. E timpul să-i hrănesc. O să curgă tot laptele 
pe mine dacă nu mă duc. 

Traversă curtea în grabă, lăsându-l pe Sam năucit în urma 
ei. 

Fu nevoit să se lase pe genunchi ca să adune cărţile pe 
care le scăpase. N-ar fi trebuit să aduc atât de multe, îşi 
spuse în timp ce ştergea praful de pe Compendiul jadului al 
lui Collogquo Votar, un volum gros de poveşti şi legende ale 
Apusului, pe care Maester Aemon îi poruncise să-l găsească. 
Cartea părea nevătămată. Cartea Maesterului Thomax, 
Neamul dragonilor, o istorie a Casei Targaryen de la exil la 


apoteoză, cu observații asupra vieții şi morţii dragonilor, nu 
fusese la fel de norocoasă. În cădere, se deschisese şi câteva 
pagini se murdăriseră, inclusiv cea cu o ilustrație frumoasă a 
lui Balerion Teroarea, realizată în cerneluri colorate. În timp 
ce netezea paginile şi le ştergea, Sam îşi zise că e un 
mocofan stângaci. Prezenţa lui Gilly îl tulbura întotdeauna şi 
îi stârnea... ei, bine, ce era de stârnit. Un Frate Jurat al 
Rondului de Noapte n-ar trebui să simtă ceea ce simţea el 
pentru Gilly, mai cu seamă când vorbea despre sâni şi... 

— Lordul Snow te aşteaptă. Doi străjeri în mantii negre şi 
coifuri de fier 75 

stăteau la uşa armurăriei, sprijiniți în sulițe. Cel care 
vorbise era Hal Părosul. 

Mully îl ajută pe Sam să se ridice. Bărbatul mormăi 
mulţumiri şi trecu valvârtej pe lângă ei, agăţându-se cu 
disperare de vraful de cărţi în timp ce-şi croia drum prin 
fierărie, printre nicovalele şi foalele ei. Pe bancul de lucru se 
afla o cămaşă 

de zale, aproape terminată, întins sub nicovală, Nălucă 
rodea un os de vită, ca să 

ajungă la măduvă. Marele lup alb ridică privirea când 
Sam trecu pe lângă el, dar nu scoase niciun sunet. 

Salonul lui Jon era dincolo de rastelele cu sulițe şi scuturi. 
Citea un pergament când intră Sam. Corbul Lordului 
Comandant Mormont se afla pe umărul lui, privind în jos, ca 
şi cum ar fi citit şi el, dar când îl zări pe Sam îşi desfăcu 
aripile şi fâlfâi înspre el, ţipând: Boabe, boabe! 

Mutând cărţile, Sam vâri braţul în sacul de lângă uşă şi 
scoase o mână de grăunţe. Corbul ateriza pe încheietura lui 
şi luă un grăunte din palmă, lovind atât de tare cu ciocul 
încât Sam scânci şi îşi smulse mâna. Corbul se înălţă din nou 
în aer şi grăunţele galbene şi roşii se risipiră peste tot. 

— Închide uşa, Sam. Obrajii lui Jon erau încă brăzdaţi de 
palide cicatrici, acolo unde, cândva, vulturul încercase să-i 
scoată ochiul. Nenorocitul ăla ţi-a ciupit pielea? 

Sam lăsă jos cărţile şi îşi scoase mănuşa. 


— Da. Îi venea să leşine. Sângerez. 

— Cu toţii ne vărsăm sângele pentru Rond. Să porţi 
mănuşi mai groase. Jon îi împinse un scaun cu piciorul. Şezi 
şi uită-te la asta. Îi întinse un pergament. 

— Ce-i asta? întrebă Sam. Corbul începu să scotocească 
după grăunţe printre paiele de pe podea. 

— Un scut de hârtie. 

Sam îşi sugea sângele din palmă în timp ce citea. 
Recunoscu imediat scrisul lui Maester Aemon. Avea un scris 
mărunt şi îngrijit, dar bătrânul n-avea cum să vadă 

unde se scurgea cerneala şi, uneori, lăsa pete urâte. 

— O scrisoare către Regele Tommen. 

— La Winterfell, Tommen s-a luptat cu fratele meu Bran, 
cu săbii de lemn. 

Era atât de încotoşmănat încât arăta ca o gâscă umplută. 
Bran l-a doborât la pământ. Jon se duse lângă fereastră. Dar 
Bran e mort şi Tommen cel durduliu şi rozaliu la faţă stă pe 
Tronul de Fier, cu o coroană cuibărită printre buclele-i aurii. 

Bran nu e mort, îi venea lui Sam să-i spună. A plecat 
dincolo de Zid cu Mâini Reci. Cuvintele i se opriră în gâtlej. 
Am jurat că voi păstra tăcerea. 

— N-ai semnat scrisoarea. 

— Bătrânul Urs a cerut de o sută de ori ajutor Tronului de 
Fier. | l-au trimis pe Janos Slynt. Nicio scrisoare nu-i va face 
pe Lannisteri să ne iubească mai mult. 

Mai ales dacă aud că-l ajutăm pe Stannis. 

— Doar pentru apărarea Zidului. Nu-i sprijinim 
rebeliunea. Sam citi încă o dată scrisoarea, pe îndelete. Asta 
scrie aici. 

76 

— S-ar putea ca diferenţa să-i scape Lordului Tywin. Jon 
luă înapoi scrisoarea. 

De ce ne-ar ajuta acum? Nu ne-a ajutat niciodată. 

— Ei, bine, spuse Sam, n-ar vrea să se spună că Stannis a 
venit în apărarea regatului, în timp ce Regele Tommen se 


juca cu jucăriile lui. Asta ar atrage batjocura asupra Casei 
Lannister. 

— Eu moarte şi distrugere vreau să aduc asupra Casei 
Lannister, nu batjocură. 

Jon ridică scrisoarea. Rondul de Noapte nu ia parte la 
războaiele Celor Şapte Regate, citi el. Ne-am făcut 
jurămintele față de ținut, iar ținutul e acum în mare 
primejdie. Stannis Baratheon ne ajută să luptăm împotriva 
dușmanilor noştri de dincolo de Zid, dar nu suntem oamenii 
lui... 

— Ei, bine, spuse Sam, foindu-se, nu suntem, nu-i aşa? 

— l-am dat lui Stannis mâncare, adăpost şi Fortul Nopţii, 
plus permisiunea de a aşeza câţiva oameni liberi la Dar. 
Atâta tot. 

— Lordul Tywin spune că e prea mult. 

— Stannis zice că nu e destul. Cu cât îi dai mai mult unui 
rege, cu atât vrea mai mult. Umblăm pe un pod de gheaţă, 
cu prăpastie la stânga şi la dreapta. Să 

mulţumim un rege e destul de greu. Să mulţumim doi e 
aproape imposibil. 

— Da, dar... dacă Lannisterii vor învinge şi Lordul Tywin 
hotărăşte că l-am trădat pe rege ajutându-l pe Stannis, asta 
ar putea însemna sfârşitul Rondului de Noapte. Îi are pe 
Tyrelli în spate, cu toată puterea Highgardenului. Şi l-a 
înfrânt pe Lordul Stannis la Apa Neagră. Poate că la vederea 
sângelui îl apuca leşinul, dar Sam ştia cum se câştigă 
războaiele. Tatăl său se îngrijise de asta. 

— Apa Neagră a fost o singură bătălie. Robb şi-a câştigat 
toate bătăliile şi totuşi şi-a pierdut capul. Dacă Stannis poate 
ridica Nordul... 

Încearcă să se convingă, îşi dădu seama Sam, dar nu 
poate. Corbii plecaseră 

de la Castelul Negru, într-o furtună de aripi negre, 
chemând lorzii Nordului să se declare de partea lui Stannis 
Baratheon şi să-şi alăture forţele oştirilor lui. Sam îi trimisese 
personal pe majoritatea. Până în prezent, doar o pasăre se 


întorsese, cea pe care o trimisese la Karhold. În rest, liniştea 
era apăsătoare. 

Chiar dacă ar reuşi, cumva, să câştige oamenii Nordului 
de partea sa, Sam nu vedea cum ar putea spera Stannis să 
ţină piept puterilor reunite ale  Casterly Rock, 
Highgardenului şi Gemenilor. Cu toate acestea, fără Nord, 
soarta cauzei sale era cu siguranţă pecetluită. La fe/ de 
pecetluită ca a Rondului de Noapte, dacă Lordul Tywin ne 
califică drept trădători. 

— Lannisterii au propriii lor oameni ai Nordului: Lordul 
Bolton şi bastardul lui. 

— Stannis are Casa Karstark. Dacă putem cuceri Portul 
Alb... 

— Dacă, punctă Sam. Dacă nu... lordul meu, până şi un 
scut de hârtie e mai bun decât niciunul. 

Jon foşni scrisoarea. 

— Aşa cred. Suspină, apoi luă pana şi se iscăli în josul 
scrisorii. Adu ceara de 77 

sigilat. Sam încălzi un beţişor de ceară neagră deasupra 
unei lumânări şi picură 

câţiva stropi pe pergament, apoi îl privi pe Jon apăsând 
sigiliul Lordului Comandant pe balta de ceară. Du-o la 
Maester Aemon când pleci, îi porunci el, şi spune-i să trimită 
o pasăre la Debarcaderul Regelui. 

— Aşa voi face. Sam şovăi. Lordul meu, dacă aş putea 
întreba... Am văzut-o pe Gilly plecând. Îi venea să plângă. 

— Val a trimis-o să pledeze din nou pentru viaţa lui 
Mance. 

— Oh. Val era sora femeii pe care Regele-de-Dincolo-de- 
Zid o făcuse regina lui. Prințesa sălbatică, aşa îi spuneau 
Stannis şi oamenii lui. Sora ei, Dalia, murise în timpul 
bătăliei, deşi nicio sabie n-o atinsese; murise în timp ce 
dădea viaţă fiului lui Mance Rayder. Rayder însuşi avea s-o 
urmeze în curând în mormânt, dacă şoaptele pe care le 
auzise Sam aveau vreun grăunte de adevăr. Ce i-ai spus? 


— Că voi vorbi cu Stannis, deşi mă îndoiesc că vorbele 
mele îl vor îndupleca. 

Prima îndatorire a unui rege e să apere regatul, iar Mance 
l-a atacat. Înălţimea Sa nu e omul care să uite asta. Tatăl 
meu spunea că Stannis Baratheon e un om drept. 

Nimeni n-a spus că e un om iertător. Jon se opri, 
încruntându-se. Aş prefera să-i tai capul lui Mance cu mâna 
mea. A fost un om al Rondului de Noapte cândva. 

De drept, viaţa lui ne aparţine. 

— Pyp zice că Lady Melisandre are de gând să-l dea 
flăcărilor, să facă o vrăjitorie. 

— Pyp artrebui să înveţe să-şi ţină gura. Am auzit acelaşi 
lucru de la alţii. 

Sângele regesc, să deştepte dragonul. Unde crede 
Melisandre că găseşte un dragon adormit, nimeni nu ştie 
sigur. E o aiureală. Sângele lui Mance nu e mai regal decât al 
meu. N-a purtat niciodată coroană, nici nu a stat pe vreun 
tron. E un tâlhar, nimic mai mult. În sângele tâlharilor nu 
există pic de putere. 

Corbul ridică privirea de la podea. 

— Sânge, ţipă el. 

Jon nu-i acordă nicio atenţie. 

— O trimit pe Gilly departe. 

— Oh, Sam clătină din cap. Păi, asta e... asta e bine, 
lordul meu. Ar fi cel mai bun lucru pentru ea să plece într-un 
loc cald şi ferit, departe de Zid şi de războaie. 

— Şi băiatul, împreună cu ea. Va trebui să găsim o altă 
doică ca să-i hrănim fratele de lapte. 

— Laptele de capră s-ar putea să fie de folos, până atunci. 
E mai bun pentru un nou-născut decât laptele de vacă. Sam 
citise asta undeva. Se foi în scaun. Lordul meu, când căutam 
prin anale, am dat peste un alt tânăr comandant. Cu patru 
sute de ani înainte de Cucerire. Osric Stark avea zece ani 
când a fost ales, dar a slujit timp de şaizeci de ani. Cu el 
sunt patru, lordul meu. Nu eşti nici pe departe cel mai tânăr 
lord comandant ales vreodată. Până acum, eşti al cincilea. 


— lar toţi cei patru mai tineri au fost fii, fraţi sau bastarzi 
ai Regelui Nordului. 

78 

Spune-mi ceva folositor. Spune-mi despre duşmanul 
nostru. 

— Ceilalţi. Sam îşi umezi buzele. Sunt menţionaţi în 
anale, deşi nu atât de des cum aş fi crezut. Analele pe care 
le-am găsit şi cele pe care le-am răsfoit, vreau să 

spun. Ştiu, mai sunt şi altele, pe care nu le-am găsit. 
Unele dintre cărţile mai vechi sunt praf şi pulbere. Paginile 
se sfărâmă când încerc să le întorc. lar cărţile într-adevăr 
vechi... fie s-au distrus cu totul, fie sunt îngropate într-un loc 
unde încă n-am căutat, sau... ei, bine, s-ar putea să nu 
existe asemenea cărţi şi să nici nu fi existat. Cele mai vechi 
relatări pe care le avem au fost scrise după venirea andalilor 
în Westeros. Primii Oameni ne-au lăsat doar rune pe pietre, 
aşa că tot ce credem că ştim despre Epoca Eroilor, Era 
Răsăritului şi Noaptea Lungă vine din povestiri aşternute pe 
hârtie de septoni, o mie de ani mai târziu. Unii arhimaesteri 
de la Citadelă pun totul sub semnul întrebării. Acele vechi 
istorisiri sunt pline de regi care au domnit sute de ani şi de 
cavaleri care au umblat de colo-colo o mie de ani până să 
devină cavaleri. Cunoşti poveştile: Brandon Constructorul, 
Symeon Ochi-de-Stele, Regele Nopţii... noi spunem că eşti al 
nouă sute nouăzeci şi optulea Lord Comandant al Rondului 
de Noapte, dar cea mai veche listă pe care am găsit-o 
prezintă şase sute şaptezeci şi patru de comandanţi, ceea ce 
sugerează 

că a fost scrisă în timpul... 

— ... cu multă vreme în urmă, îl întrerupse Jon. Dar 
Ceilalţi? 

— Am găsit referiri la sticla dragonului. Copiii pădurii 
obişnuiau să dea Rondului de Noapte o sută de pumnale de 
obsidian pe an, în timpul Epocii Eroilor. Ceilalţi îşi fac 
apariţia când este frig. Majoritatea poveştilor susţin acelaşi 
lucru. Sau se face frig când vin ei. Uneori apar în timpul 


furtunilor de zăpadă şi se risipesc când cerul se înseninează. 
Se ascund de lumina soarelui şi se ivesc din noapte... sau se 
lasă noaptea atunci când se ivesc. Unele poveşti îi descriu 
călare pe leşuri de animale. Urşi, lupi străvechi, mamuţi, cai, 
n-are importanţă, atâta vreme cât fiara e moartă. Cel care l-a 
ucis pe Micul Paul călărea un cal mort, aşa că partea asta nu 
poate fi pusă sub semnul îndoielii. Unele relatări vorbesc şi 
despre păianjeni uriaşi de gheaţă. Nu ştiu ce sunt. Oamenii 
răpuşi în lupta împotriva Celorlalţi trebuie să fie arşi, altfel 
morţii se ridică din nou şi devin robii lor. 

— Ştiam toate astea. Întrebarea e: cum îi înfruntăm? 

— Armura Celorlalţi nu poate fi străpunsă de armele 
obişnuite, dacă e să dăm crezare poveştilor, răspunse Sam, 
iar săbiile lor sunt atât de reci încât zdrobesc oţelul. Însă 
focul îi înspăimântă, şi sunt vulnerabili la obsidian. Îşi aminti 
de cel pe care îl întâlnise în pădurea bântuită şi cum se 
topise când îl înjunghiase cu pumnalul din sticla dragonului 
pe care i-l făcuse Jon. Am găsit o relatare despre Noaptea 
Lungă care pomeneşte despre ultimul erou care a ucis 
Ceilalţi cu o sabie din oţelul dragonului. Se presupune că nu- 
i rezistă. 

— Oţelul dragonului? Jon se încruntă. Oțel va/yrian? 

— Asta mi-a trecut şi mie prin minte. 

— Aşadar, dacă aş putea convinge lorzii celor Şapte 
Regate să ne dea săbiile 79 

lor valyriene, totul e salvat? Nu va fi greu. Râsul lui era 
lipsit de voioşie. Ai descoperit cine sunt Ceilalţi, de unde vin, 
ce vor? 

— Nu încă, lordul meu, dar s-ar putea să nu fi citit cărţile 
care trebuie. Sunt sute peste care nu m-am uitat încă. Mai 
dă-mi puţin timp şi voi găsi ce e de găsit. 

— Nu mai e timp. Glasul lui Jon era trist. Trebuie să-ţi 
împachetezi lucrurile, Sam. Pleci cu Gilly. 

— Plec? În prima clipă, Sam nu înţelese. Plec? La 
Eastwatch, lordul meu? 

Sau... unde mă... 


— La Oraşul Vechi. 

— Oraşul Vechi? scânci el. Horn Hill era aproape de 
Oraşul Vechi. Acasă. 

Ideea îl ameţi. Tata. 

— Şi Aemon. 

— Aemon? Maester Aemon? Dar... are o sută doi ani, 
lordul meu, nu poate... 

îl trimiţi pe el cu mine? Cine va avea grijă de corbi? Dacă 
sunt bolnavi sau răniţi, cine... 

— Clydas. E cu Aemon de ani de zile. 

— Clydas e doar un administrator, şi vede din ce în ce 
mai rău. Ai nevoie de un maester. Maester Aemon e atât de 
firav, o călătorie pe mare... Se gândi la Arbor şi la Regina din 
Arbor şi aproape îşi înghiţi limba. S-ar putea... e bătrân şi... 

— Îşi va risca viaţa, sunt conştient de asta, Sam, dar 
riscul e şi mai mare aici. 

Stannis ştie cine este Aemon. Dacă femeia roşie cere 
sânge regesc pentru vrăjile ei... 

— Oh. Sam păli. 

— Dareon vi se va alătura la Eastwatch. Nădăjduiesc că 
va câştiga câţiva oameni de partea noastră în sud, cu 
cântecele lui. Mierl/a vă va duce la Braavos. 

De acolo vă veţi organiza singuri drumul către Oraşul 
Vechi. Dacă încă ai de gând să spui că fiul lui Gilly e 
bastardul tău, trimite-o împreună cu pruncul la Horn Hill. 
Dacă nu, Aemon îi va găsi un loc ca servitoare la Citadelă. 

— B-b-bastardul meu? Spusese asta, da, dar... Toată apa 
aceea. M-aş putea ineca. Din când în când, corăbiile se 
scufundă, iar toamna e un anotimp furtunos. 

Dar Gilly ar fi cu el, iar copilul ar creşte în siguranţă. Da, 
eu... mama mea şi surorile mele o vor ajuta pe Gilly cu 
copilul. Pot să trimit o scrisoare. Nu trebuie să merg 
personal la Horn Hill. Dareon ar putea s-o conducă la Oraşul 
Vechi la fel de bine ca mine. Eu... mă antrenez cu arcul în 
fiecare după-amiază, cu Ulmer, aşa cum ai poruncit... mă 
rog, mai puţin când sunt în beciuri, dar tu mi-ai spus să mă 


informez despre Ceilalţi. Din pricina arcului mă dor umerii 
şi mi se fac băşici pe degete. Îi arătă lui Jon locul unde se 
spărsese una. Dar nu mă dau bătut. Acum lovesc ţinta mai 
des decât o ratez, dar încă sunt cel mai prost arcaş care a 
întins vreodată un arc. Însă îmi plac poveştile lui Ulmer. 
Cineva trebuie să le scrie şi să 

le aşeze într-o carte. 

80 

— Fă-o tu. La Citadelă au pergament şi cerneală. Au şi 
arcuri. Mă aştept să-ţi continui antrenamentele. Sam, Rondul 
de Noapte are sute de fraţi care pot să 

slobozească o săgeată, dar numai o mână de oameni care 
ştiu să scrie şi să 

citească. Vreau să devii noul meu maester. 

Cuvântul îl făcu să tresară. Nu, tată, te rog. Nu voi mai 
pomeni despre asta niciodată, jur pe Cei Şapte. Dă-mi 
drumul, te rog, dă-mi drumul. 

— Lordul meu, eu... munca mea e aici, cărţile... 

— ..„ vor fi aici când te vei întoarce la noi. 

Sam îşi duse o mână la gât. Aproape simţea colanul 
acolo, sufocându-l. 

— Lordul meu, Citadela... acolo te pun să tai cadavre. Te 
obligă să porți un colan la gât. Dacă lanţuri vrei, vino cu 
mine. Timp de trei zile şi trei nopţi Sam adormise plângând, 
legat cu cătuşe de un zid, de mâini şi de picioare. Lanţul de 
la gât fusese atât de strâns încât îi sfârteca pielea şi, ori de 
câte ori se rostogolea prin somn, îi tăia respiraţia. Nu pot 
purta colan. 

— Ba poţi. Şi vei purta. Maester Aemon e bătrân şi orb. 
Puterile îl părăsesc. 

Cine să-i ia locul când moare? Maester Mullin de la Turnul 
Umbrei e mai mult luptător decât cărturar, iar Maester 
Harmune de la Eastwatch e mai mult beat decât treaz. 

— Dacă mai ceri Citadelei alţi maesteri... 

— Asta am de gând. Vom avea nevoie de fiecare. Dar 
Aemon Targaryen nu e atât de uşor de înlocuit. Jon părea 


nedumerit. Eram sigur că îţi va face plăcere. 

Sunt atât de multe cărţi la Citadelă încât nimeni nu poate 
spera să le citească pe toate. Te vei descurca bine acolo, 
Sam, ştiu că te vei descurca. 

— Nu. Aş putea citi cărţile, dar... un m-maester trebuie să 
fie vindecător, iar s-s-sângele mă face să leşin. Întinse o 
mână tremurătoare, arătându-i-o lui Jon. 

Sunt Sam Speriatul, nu Sam Ucigaşul. 

— Speriat? De ce? De mustrările unor bătrâni? Sam, ai 
văzut arătările mişunând în susul Pumnului, un val de morți 
vii cu mâini negre şi ochi albaştri, strălucitori. Ai ucis un 
Celălalt. 

— A fost s-s-s-sticla dragonului, nu eu. 

— Taci. Ai minţit, ai uneltit şi ai complotat să mă faci pe 
mine Lord Comandant. Mă vei asculta. Te vei duce la 
Citadelă şi vei făuri un colan, iar dacă 

va trebui să tai cadavre, aşa să fie. Cel puţin în Oraşul 
Vechi cadavrele nu vor protesta. 

Nu înțelege. 

— Lordul meu, zise Sam. T-t-t-t-tatăl meu, Lordul Randyll, 
el, el, el, el, el... 

viaţa unui maester e o viaţă de servitute. Ştia că se 
bâlbâie. Niciun fiu al Casei Tarly nu va purta vreodată un 
lanţ. Bărbaţii din Horn Hill nu se pleacă şi nu fac reverenţe în 
faţa lorzilor mărunți. Dacă lanțuri vrei, vino cu mine. Jon, nu 
pot să 

nu-i dau ascultare tată/ui meu. 

Spusese /on, dar Jon nu mai era. Cel care se afla acum în 
faţa lui era Lordul 81 

Snow, cu ochii cenuşii, reci ca gheaţa. 

— N-ai niciun tată, spuse Lordul Snow. Doar fraţi. Doar pe 
noi. Viaţa ta aparţine Rondului de Noapte, aşa că du-te şi 
vâră-ţi hainele într-un sac, împreună 

cu tot ce vrei să iei cu tine la Oraşul Vechi. Pleci cu o oră 
înainte de răsăritul soarelui. Şi iată încă un ordin. De azi 
înainte, nu îţi vei mai spune laş. Ai înfruntat mai multe în 


anul ce-a trecut decât înfruntă cei mai mulţi într-o viaţă de 
om. Poţi să dai piept cu Citadela, dar vei da piept cu ea ca 
Frate jurat al Rondului de Noapte. Nu-ţi pot ordona să fii 
curajos, dar pot să-ţi ordon să-ţi ascunzi spaimele. 

Ai jurat, Sam. Ai uitat? 

Sunt sabia din întuneric. Dar se descurca jalnic cu sabia, 
iar întunericul îl speria. 

— Eu... voi încerca. 

— Nu vei încerca. Te vei supune. 

— Supune. Corbul lui Mormont flutură din aripile-i mari şi 
negre. 

— Cum porunceşte stăpânul meu. Maester... Maester 
Aemon ştie? 

— A fost în egală măsură ideea lui. Jon îi deschise uşa. 
Fără despărţiri. Cu cât ştiu mai puţini despre asta, cu atât 
mai bine. O oră înainte de primii zori, lângă 

țintirim. 

Sam nu-şi amintea cum părăsise armurăria. Când îşi veni 
în fire, se împleticea, prin noroi şi petice de zăpadă veche, 
către camerele Maesterului Aemon. M-aş 

putea ascunde, îşi spuse. M-aş putea ascunde în beci, 
printre cărți. Aş putea să 

trăiesc acolo, jos, cu şoarecele, iar noaptea să mă furişez 
să fur mâncare. 

Gânduri nebuneşti, ştia, pe cât de disperate, pe atât de 
zadarnice. Beciul era primul loc în care l-ar căuta. U/timul loc 
în care l-ar căuta ar fi dincolo de Zid, dar asta era şi mai 
nebunesc. Să/baticii m-ar prinde şi m-ar omori încet. Poate 
m-ar arde de viu, aşa cum are de gând femeia roşie să-l 
omoare pe Mance Rayder. 

Când îl găsi pe Maester Aemon în cuibul corbilor, îi 
înmâna scrisoarea lui Jon şi îşi revărsă spaimele într-un 
potop de cuvinte. 

— Nu înțelege. Sam avea senzaţia că o să vomite. Dacă 
port colan, nobilul meu t-t-t-t-tată... el, el, el... 


— Şi tatăl meu a ridicat aceleaşi obiecţii când am ales 
viaţa de slujire, spuse bătrânul. Tatăl /u; a fost cel care m-a 
trimis la Citadelă. Regele Daeron a avut patru fii, iar trei 
dintre aceştia au avut propriii lor fii. Prea mulți dragoni sunt 
la fel de periculoşi ca prea puțini, l-am auzit pe rege 
spunându-i nobilului meu tată, în ziua când m-au trimis de 
acasă. Aemon ridică o mână pătată către colanul din multe 
metale care îi atârna la gât. Lanţul e greu, Sam, dar bunicul 
meu a avut dreptate. La fel şi Lordul Snow. 

Snow, murmură un corb. Snow, îl îngână un altul. Toţi 
ceilalţi li se alăturară. 

Snow, Snow, Snow, Snow, Snow. Sam îi învățase 
cuvântul. Îşi dădea seama că nu găsea niciun ajutor aici. 
Maester Aemon era la fel de prins în capcană. Va muri pe 
mare, gândi Sam cu disperare. E prea bătrân ca să 
supravieţuiască unei 82 

asemenea călătorii. Copilaşul lui Gilly s-ar putea să 
moară şi el, nu e la fel de mare şi de voinic ca fiul Daliei. Are 
Jon de gând să ne omoare pe toţi? 

În dimineaţa următoare, Sam se pomeni încălecând iapa 
care îl adusese de la Horn Hill şi îndreptându-se către 
ţintirimul de lângă drumul estic. Desăgile de şa erau umflate 
de brânză, cârnaţi şi ouă fierte tari şi o jumătate de jambon 
sărat pe care Hobb Trei-Degete i-o dăduse de ziua lui. 

— Eşti un om care apreciază mâncarea, Ucigaşule, îi 
spusese bucătarul. Mai avem nevoie de tine. Jambonul avea 
să-l ajute, fără îndoială. Până la Eastwatch era cale lungă, 
prin frig, iar la umbra Zidului nu se găseau nici oraşe, nici 
hanuri. 

Era întuneric şi linişte la ceasul de dinaintea zorilor. 
Castelul Negru părea ciudat de tăcut. La ţintirim îl aşteptau 
două care cu două roţi, dimpreună cu Jack Bulwer cel Negru 
şi o duzină de cercetaşi experimentați, vânjoşi, asemenea 
cailor de luptă pe care îi călăreau. Kedge Albeaţă înjură tare 
când singurul lui ochi bun îl zări pe Sam. 


— Nu-l lua în seamă, Ucigaşule, zise Jack cel Negru. A 
pierdut un rămăşag, zicea că va trebui să te târâm scâncind 
de sub pat. 

Maester Aemon era prea plăpând ca să călărească, astfel 
încât i se pregătise un car cu un pat încărcat de un maldăr 
de blănuri şi cu o tendă de piele prinsă 

deasupra capului ca să-l ferească de ploaie şi zăpadă. 
Gilly şi copilul ei urmau să 

călătorească împreună cu el. Cel de-al doilea car avea să 
le ducă hainele şi lucrurile, împreună cu un cufăr cu cărţi 
vechi şi rare despre care Aemon credea că 

s-ar putea să lipsească la Citadelă. Sam îşi petrecuse 
jumătate din noapte căutându-le, dar găsise doar una din 
patru. Ceea ce e un lucru bun, altfel am avea nevoie de încă 
un car. 

Când îşi făcu apariţia, maesterul era înfofolit într-o blană 
de urs de trei ori cât el. Când Clydas îl conduse la car, se 
stârni o pală de vânt şi bătrânul se clătină. 

Sam alergă lângă el şi îl cuprinse cu un braţ. încă o pală 
ca asta şi zboară peste Zid. 

— Ţine-te de braţul meu, Maester. Nu e departe. 

Bătrânul orb clătină din cap, în timp ce vântul le dădu 
glugile pe spate. 

— În Oraşul Vechi e mereu cald. Pe o insulă de pe Mied se 
află un han, unde mă duceam pe când eram tânăr novice. Va 
fi o plăcere să stau din nou acolo, sorbind din cidru. 

După ce îl aşezară pe maester în car, îşi făcu apariţia 
Gilly, strângându-şi copilul în braţe. Pe sub glugă, avea ochii 
roşii de plâns. Jon sosi tot atunci, împreună cu Edd cel Trist. 

— Lord Snow, strigă Maester Aemon. Ţi-am lăsat o carte 
în apartamentul meu. Compendiul jadului. A fost scrisă de 
un aventurier din Volantis pe nume Colloquo Votar, care a 
călătorit către est şi a vizitat Marea de Jad. Este un pasaj pe 
care s-ar putea să-l găseşti interesant. l-am spus lui Clydas 
să ţi-l însemneze. 

— Am să-l citesc negreşit, răspunse Jon Snow. 


83 

Un firicel palid se scurse din nasul lui Maester Aemon. Îl 
şterse cu dosul mănuşii. 

— Cunoaşterea e o armă, Jon. Înarmează-te bine înainte 
de a porni la luptă. 

— Aşa voi face. Începu să ningă domol. Fulgi mari şi 
pufoşi coborau agale din văzduh. Jon se întoarse către Jack 
Bulwer cel Negru: Mergi cât poţi de repede, fără să fii 
nesăbuit. Ai cu tine un bătrân şi un prunc. Ai grijă să le fie 
cald şi să fie bine hrăniţi. 

— Şi tu la fel, stăp'ne, spuse Gilly. Să faci la fel cu 
celălalt. Să-i găseşti o doică, aşa cum ai spus. Mi-ai promis. 
Băiatul... fiul Daliei... micul prinţ, vreau să 

spun... să-i găseşti o doică bună, să crească mare şi 
voinic. 

— Ai cuvântul meu, rosti solemn Jon Snow. 

— Să nu-l botezați. Să nu-l botezați până nu împlineşte 
doi ani. Aduce ghinion să li se dea nume cât sunt încă la sân. 
Poate că voi, ciorile, nu ştiţi asta, dar e adevărat. 

— Cum porunceşti, doamna mea. 

Un spasm de furie străbătu chipul lui Gilly. 

— Nu-mi spune aşa. Sunt mamă, nu doamnă. Sunt 
nevasta lui Craster şi fiica lui Craster, şi sunt mamă. 

Edd cel Trist luă copilul, iar Gilly urcă în car şi îşi acoperi 
picioarele cu câteva blănuri mucede. Cerul răsăritului era 
deja mai mult gri decât negru. Lew Stângaciul era 
nerăbdător să plece. Edd îi dădu copilul lui Gilly, iar aceasta 
îl puse la sân. Poate că e ultima oară când văd Castelul 
Negru, gândi Sam, săltând pe spatele iepei sale. Oricât de 
mult urâse cândva Castelul Negru, despărţirea era 
sfâşietoare. 

— La drum, ordonă Bulwer. Un bici plesni şi carele se 
urniră, huruind încet pe drumul brăzdat de făgaşe, cu 
ninsoarea în jurul lor. Sam mai zăbovi lângă Clydas, Edd cel 
Trist şi Jon Snow. 

— Aşadar, spuse el, cu bine. 


— Cu bine, Sam, răspunse Edd cel Trist. Corabia ta nu are 
cum să se scufunde, nu cred. Corăbiile se scufundă numai 
când sunt eu la bord. 

Jon privea carele. 

— Prima oară când am văzut-o pe Gilly, spuse el, era 
lipită de zidul Fortăreţei lui Craster, o fată slabă, cu părul 
negru, cu burta ei mare, ferindu-se de Nălucă. 

Dăduse iama printre iepurii ei şi cred că Gilly se temea că 
s-ar putea s-o sfâşie şi să-i devoreze pruncul... dar nu de lup 
ar fi trebuit să se teamă, nu-i aşa? 

Nu, gândi Sam. Craster era pericolul, propriul ei tată. 

— Are mai mult curaj decât îşi dă seama. 

— Şi tu la fel, Sam. Să aveţi o călătorie rapidă şi sigură şi 
să ai grijă de ea, de Aemon şi de copil. Jon afişă un zâmbet 
straniu, trist. Şi trage-ţi gluga pe cap. Ţi se topesc fulgii în 
păr. 

84 

ARYA 

Palidă şi îndepărtată, lumina ardea jos, pe linia 
orizontului, sclipind prin aburii mării. 

— Parcă ar fi o stea, spuse Arya. 

— Steaua de acasă, zise Denyo. 

Tatăl său striga ordine. Marinarii mişunau în sus şi-n jos 
pe cele trei catarge înalte şi se mişcau de-a lungul 
tachelajului, strângând pânzele grele, purpurii. 

Dedesubt, vâăslaşii se opinteau aplecaţi peste două şiruri 
mari de vâsle. Punţile se înclinară, scârţâind, când galera 
Fiica Titanului se înclină către tribord şi începu să se apropie. 

Steaua de acasă. Arya stătea la prora, cu o mână aşezată 
pe galionul aurit, reprezentând o fecioară cu un vas cu 
fructe. Preţ de o clipă, se lăsă amăgită că în faţă se afla casa 
ei. 

Dar era o prostie. Casa ei pierise, părinţii îi erau morţi şi 
toţi fraţii ucişi, în afară de Jon Snow, care era la Zid. Acolo 
voise ea să meargă. Îi spusese asta căpitanului, dar nici 
măcar moneda de fier nu-l înduplecase. 


Se părea că Arya nu găsea niciodată locurile către care 
pornea. Yoren jurase s-o ducă la Winterfell, însă ea sfârşise la 
Harrenhal, iar Yoren în mormânt. Când fugise de la Harrenhal 
la Riverrun, Lem, Anguy şi Tom de Şapte o luaseră 

ostatică şi o târâseră, în schimb, în grotă. Pe urmă, 
Câinele o răpise şi o târâse la Gemeni. Arya îl lăsase să 
moară lângă râu şi plecase mai departe, la Saltspear, 
sperând să ajungă la Eastwatch-by-the-Sea, numai că... 

Poate că la Braavos nu e atât de rău. Syrio era din 
Braavos, iar Jaquen ar putea fi acolo şi el. jJaguen era cel 
care îi dăduse moneda de fier. Nu-i fusese cu adevărat 
prieten, aşa ca Syrion, dar ce bine îi făcuseră ei prietenii 
vreodată? N-am nevoie de niciun prieten, atât timp cât am 
Acul. Îşi trecu buricul degetului mare peste măciulia netedă 
a sabiei, dorind, dorind... 

La drept vorbind, Arya nu ştia ce să-şi dorească, după 
cum nu ştia nici ce o aştepta dincolo de lumina aceea 
îndepărtată. Căpitanul o adusese până aici, dar nu avea 
timp să stea de vorbă cu ea. Unii dintre membrii echipajului 
o ocoleau, dar alţii îi făceau daruri - o furculiţă de argint, 
mănuşi fără degete, o pălărie pleoştită 

de lână, peticită cu piele. Un bărbat îi arăta cum se fac 
nodurile marinăreşti. Un altul îi umplea degetare cu vin de 
foc. Cei prietenoşi se loveau peste piept, repetându-şi 
numele iar şi iar, până când Arya le spunea şi ea, dar 
niciunul nu se gândise vreodată s-o întrebe pe ea cum o 
cheamă. Îi spuneau Salty, căci se îmbarcase la Saltpans, 
lângă gura Tridentului. Era un nume la fel de bun ca oricare, 
bănuia. 

Ultimele stele ale nopţii dispăruseră... toate, în afară de 
cele două aflate drept în faţă. 

— Acum sunt două stele. 

85 

— Doi ochi, spuse Denyo. Titanul ne vede. 

Titanul din Braavos. Bătrâna Nan îi spusese poveşti 
despre Titan, demult, la Winterfell. Era un uriaş înalt cât un 


munte şi, ori de câte ori braavosii se aflau în pericol, se 
deştepta, cu flăcări în ochi, înaintând prin apă cu membrele 
de piatră 

scrâşnind şi gemând, pentru a zdrobi duşmanul. 

— Braavosii îl hrănesc cu carnea rozalie şi fragedă a 
fetiţelor de viţă nobilă, îşi încheia Nan povestea, iar Sansa 
lăsa să-i scape un scâncet caraghios. Dar Maester Luwin 
spunea că Titanul era doar o statuie, iar poveştile Bătrânei 
Nan doar poveşti. 

Winterfellul e pârjolit şi distrus, îşi reaminti Arya. Bătrâna 
Nan şi Maester Luwin erau, cel mai probabil, morţi amândoi, 
iar Sansa la fel. Nu avea niciun rost să se gândească la ei. 
Orice om trebuie să moară. Asta însemnau cuvintele, 
cuvintele pe care Jagqguen H'ghar i le spusese când îi dăduse 
vechea monedă de fier. Învăţase şi alte cuvinte braavosi de 
când plecaseră de la Saltpans, cuvintele pentru te rog şi 
mulțumesc, pentru mare şi stea şi vin de foc, dar ajunsese la 
ele ştiind că orice om trebuie să moară. Cea mai mare parte 
a echipajului fiicei ştia o brumă de limbă comună din timpul 
nopţilor petrecute pe țărm, în Oraşul Vechi, la Debarcaderul 
Regelui şi lazul Fecioarelor, însă doar căpitanul şi fiii săi o 
vorbeau destul de bine ca să discute cu ea. Denyo era 
mezinul, un băiat dolofan, vesel, de doisprezece ani, care se 
îngrijea de cabina tatălui său şi îşi ajuta fratele mai mare la 
socoteli. 

— Sper că Titanului tău nu-i e foame, îi spuse Arya. 

— Foame? făcu Denyo, nedumerit. 

— N-are importanţă. Chiar dacă Titanul mânca, într- 
adevăr, carne roz şi fragedă de fată, Arya n-avea de ce se 
teme. Era o făptură sfrijită, nu o mâncare potrivită pentru un 
uriaş, şi avea aproape unsprezece ani, practic femeie în 
toată 

firea. lar Salty nu e de viță nobilă. Titanul este zeul 
braavosilor? întrebă ea. Sau îi aveţi pe Cei Şapte? 

— Toţi zeii sunt cinstiţi în Braavos. Fiului căpitanului îi 
plăcea să vorbească 


despre oraşul său aproape la fel de mult cât despre 
corabia tatălui său. Cei Şapte ai tâi au un templu aici, 
Septul-de-Dincolo-de-Mare, dar numai marinarii din 
Westeros se închină acolo. 

Nu sunt Cei Şapte ai mei. Erau zeii mamei mele şi i-au 
lăsat pe Frey s-o omoare la Gemeni. Se întreba dacă va găsi 
în Braavos o pădure a zeilor, cu un copac al inimii în mijloc. 
Poate că Denyo ştia, dar nu-l putea întreba. Salty era din 
Saltpans, şi ce-ar putea să ştie o fată din Saltpans despre 
vechii zei ai Nordului? 

Vechii zei sunt morți, îşi spuse, cu mama, cu tata, cu 
Robb şi Bran şi Rickon, morți cu toții. Şi-l amintea pe tatăl 
său spunând, cu multă vreme în urmă, că 

atunci când bat vânturile reci, lupul singur moare şi haita 
supravieţuieşte. Cu ea, totul era invers. Arya, lupul 
singuratic, trăia încă, dar lupii haitei fuseseră luaţi, ucişi şi 
jupuiţi. 

86 

— Cântăreţii Lunii ne-au condus la acest loc de refugiu, 
unde dragonii Valyriei nu ne pot găsi, spuse Denyo. Cel mai 
mare templu este al lor. Îl cinstim şi pe Tatăl Apelor, dar casa 
lui e reconstruită ori de câte ori îşi ia mireasa. Ceilalţi zei 
sălăşluiesc împreună pe o insulă din centrul oraşului. Acolo 
vei găsi... Zeul cu Multe Chipuri. 

Ochii Titanului păreau acum mai strălucitori şi mai 
depărtaţi. Arya nu cunoştea niciun Zeu cu Multe Chipuri, dar 
dacă răspundea rugăciunilor ei, era posibil să fie zeul pe 
care-l căuta. Ser Gregor, rosti ea în gând, Dunsen, Raff cel 
Dulce, Ser Ilyn, Ser Meryn, Regina Cersei. Au rămas doar 
şase. Joffrey era mort, Câinele îl omorâse pe Polliver, iar pe 
Gâdilător îl înjunghiase chiar ea, ca şi pe acel scutier 
neghiob cu coşurile lui de pe faţă. Nu /-aş fi omorât, dacă nu 
m-ar fi înhățat. Câinele fusese pe moarte când îl părăsise, pe 
malul Tridentului, arzând de febră din pricina rănii. Ar fi 
trebuit să-i dau darul îndurării şi să-i vâr un cuțit în inimă. 


— Salty, priveşte! Denyo o luă de braţ şi o întoarse. Vezi? 
Acolo. Îi arătă cu mâna. 

Ceţurile se risipeau în faţa lor, cortine gri, zdrenţuite, 
date la o parte de prora corăbiei lor. Fiica Titanului despica 
apele gri-verzui, plutind pe aripi violet, tumultuoase. Arya 
auzea ţipetele pescăruşilor deasupra capului. Acolo, în locul 
spre care arăta Denyo, o linie de creste stâncoase se ridica 
brusc din mare, cu versanţii abrupți acoperiţi de pini şi 
molizi negri. Dar, direct în faţa lor, marea îşi croise loc şi 
acolo, deasupra apei, se înălța Titanul, cu ochii strălucind şi 
cu păru-i lung şi verde fluturând în vânt. 

Încăleca prăpastia, cu câte un picior înfipt pe fiecare 
munte, cu umerii profilându-se înalţi deasupra crestelor 
zdrenţuite. Picioarele îi erau cioplite din piatră, acelaşi negru 
granit ca munţii mării pe care stătea, deşi în jurul şoldurilor 
purta o fustanelă din zale de bronz verzui. Platoşa îi era tot 
de bronz, iar pe cap purta un coif cu creastă. Păru-i din funii 
de cânepă vopsită în verde flutura în vânt, iar în peşterile 
care-i erau ochi ardeau focuri imense. O mână i se odihnea 
pe creasta din stânga, cu degetele de bronz curbate în jurul 
unei protuberanţe de piatră, cealaltă ţâşnea în aer, 
strângând mânerul unei săbii frânte. 

E doar puţin mai mare decât statuia Regelui Baelor de la 
Debarcaderul Regelui, îşi spuse Arya, pe când se aflau încă 
departe, în larg. Însă, pe măsură ce galerele se apropiau de 
locul unde talazurile se spărgeau de linia coastei, Titanul 
creştea din ce în ce mai mult. Îl auzea pe tatăl lui Denyo 
răcnind comenzi cu glasul său grav, iar sus mateloţii 
strângeau velele. Vom vâsli la picioarele Titanului. Arya 
vedea ferestrele de tragere în platoşa mare de bronz, urmele 
şi petele de pe braţele şi umerii Titanului acolo unde îşi 
făceau cuibul păsările de mare. Arya îşi lungi gâtul. Bael/or 
cel Binecuvântat nu i-ar ajunge nici până la genunchi. Ar 
putea păşi direct peste zidurile Winterfellului. 

Atunci Titanul scoase un urlet teribil. 

87 


Sunetul era imens ca şi el, un geamăt şi un scrâşnet atât 
de colosal încât înecă 

până şi glasul căpitanului şi zgomotul valurilor ce se 
izbeau de crestele acoperite de pini. O mie de păsări ţâşniră 
deodată în aer, iar Arya se retrase, tresărind, până 

când văzu că Denyo râdea. 

— Vesteşte Arsenalului venirea noastră, nimic altceva! 
strigă el. N-ai de ce să 

te temi. 

— Nu m-am temut nicio clipă! îi strigă Arya înapoi. A fost 
zgomotos, atâta tot. 

Acum vântul şi valul puneau stăpânire pe Fiica Titanului, 
conducând-o iute către canal. Şirurile duble de vâsle loveau 
domol apa mării, transformând-o într-o spumă albă, în timp 
ce umbra Titanului cobora deasupra lor. Pentru o clipă, ai fi 
zis că se vor izbi, fără scăpare, de pietrele de sub picioarele 
lui. Cuibărită lângă 

Denyo, la prora, Arya simţea stropi de sare pe faţă. 
Trebuia să se uite drept în sus ca să vadă capul Titanului. 
Braavosii îl hrănesc cu carnea rozalie şi fragedă a fetițelor 
de viță nobilă, o auzi din nou pe bătrâna Nan spunând, dar 
ea nu era o fetiţă şi n-avea de gând să se lase speriată de o 
statuie stupidă. 

Oricum, o ţinu în mână pe Ac când alunecară printre 
picioarele Titanului. Alte ferestre de tragere erau presărate 
între acele coapse imense de piatră, iar când Arya îşi înălţă 
capul ca să privească cuibul corbului alunecând printre ele, 
la o distanţă de zece metri buni, zări guri de aruncare sub 
fustanela de zale a Titanului şi feţe holbându-se la ei de 
după zăbrelele de fier. 

Şi pe urmă trecură mai departe. 

Umbra se ridică, crestele acoperite de pini rămaseră în 
urma lor, de-o parte şi de alta, vântul se domoli şi se 
pomeniră înaintând printr-o imensă lagună. În faţa lor se 
ridica din mare un alt munte, o movilă de piatră care ţâşnea 
din apă ca un pumn cu ţepuşe, cu parapetele pietroase 


gemând de bice cu ţinte de metal, aruncătoare de flăcări şi 
catapulte. 

— Arsenalul Braavosului, îl numi Denyo, mândru de parcă 
el l-ar fi ridicat. 

Pot să construiască acolo o galeră de război într-o zi. Arya 
vedea zeci de galere legate la cheiuri sau cocoţate pe rampe 
de lansare. Din nenumărate hangare de lemn aşezate de-a 
lungul ţărmurilor ţâşneau prorele colorate ale altora, ca nişte 
câini de vânătoare dintr-un adăpost, suple, haine şi 
înfometate, aşteptând chemarea cornului vreunui vânător. 
Încercă să le numere, dar erau prea multe şi, acolo unde linia 
țărmului se curba, se aflau alte şi alte docuri şi hangare şi 
cheiuri. 

Două galere le ieşiseră în întâmpinare. Alunecau parcă 
deasupra apei, ca nişte libelule, cu vâslele palide scânteind. 
Arya îl auzi pe căpitan strigându-le ceva, apoi pe căpitanii 
galerelor strigând înapoi, dar nu le înţelegea cuvintele. Un 
corn imens sună. Galerele trecură de-o parte şi de alta a lor, 
atât de aproape încât Arya auzea sunetul înăbuşit al tobelor 
din calele lor violete, bum, bum, bum, bum, bum, bum, 
bum, bum, ca bătăile unor inimi pline de viaţă. 

Apoi galerele erau în urma lor şi Arsenalul la fel. În faţă se 
deschidea o largă 

88 

întindere de apă verde ca iarba, vălurită, ca o coală de 
sticlă colorată. Din inima ei udă se înălța oraşul, o imensă 
întindere de cupole, turnuri şi poduri, gri şi aurii şi roşii. Ce/e 
o sută de insule ale Braavosului în mare. 

Maester Luwin îi învățase despre Braavos, dar Arya uitase 
mult din ceea ce le spusese. Era un oraş cu o întindere lină, 
asta vedea chiar şi de departe, nu ca Debarcaderul Regelui, 
cu cele trei coline înalte ale sale. Singurele coline erau cele 
pe care le ridicaseră oamenii din cărămidă şi granit, bronz şi 
marmură. Şi îi mai lipsea ceva, deşi Arya avu nevoie de 
câteva momente să-şi dea seama ce anume. 


Oraşul nu are ziduri. Dar când îi spuse asta lui Denyo, el 
râse. 

— Zidurile noastre sunt făcute din lemn şi pictate în 
violet, îi spuse. Galerele sunt zidurile noastre. De altele n- 
avem nevoie. 

Puntea  pârâi în spatele lor. Arya se întoarse, 
descoperindu-l pe tatăl lui Denyo înălțându-se deasupra lor, 
înveşmântat în mantaua-i lungă de căpitan din lână 

violetă. Căpitanul-negustor Ternesio Terys nu purta barbă, 
iar părul neted, tuns scurt, îi încadra faţa pătrată, dogorită 
de vânt. Pe drum, îl văzuse adesea glumind cu echipajul, dar 
când se încrunta, oamenii fugeau din faţa lui ca din calea 
furtunii. Acum se încrunta. 

— Călătoria noastră a luat sfârşit, îi spuse Aryei. Ne 
îndreptăm spre Cheqguy Port, unde vameşii Lordului Mării vor 
veni la bord ca să ne inspecteze calele. Le va lua o jumătate 
de zi, întotdeauna e aşa, dar nu e nevoie să stai şi tu după 
ei. 

Strânge-ţi lucrurile. Voi cobori o barcă, iar Yorko te va 
duce la țărm. 

La țărm? Arya îşi muşcă buza. Traversase marea îngustă 
ca să ajungă aici, dar dacă ar fi întrebat-o căpitanul, i-ar fi 
spus că voia să rămână la bordul Fiicei Titanului. Salty era 
prea mică şi nu putea mânui o vâslă, acum ştia asta, dar 
putea învăţa să matiseze funiile şi să cârmească corabia 
peste mările verzi de sare. 

Denyo o dusese odată sus, în cuibul ciorii, iar ei nu-i 
fusese frică deloc, deşi puntea păruse un obiect minuscul la 
picioarele ei. Pot şi să socotesc şi să deretic într-o cabină. 

Dar galera nu avea nevoie de încă un copil. În afară de 
asta, trebuia doar să se uite la chipul căpitanului ca să ştie 
cât era de nerăbdător să scape de ea. Aşa că 

Arya nu făcu decât să clatine din cap. 

— La țărm, spuse ea, deşi ţărmul însemna doar străini. 

— Valar dohaeris. Îi atinse fruntea cu două degete. Te rog 
să-ţi aminteşti de Ternesio Terys şi de serviciul pe care ţi l-a 


făcut. 

— Îmi voi aminti, răspunse Arya cu glas pierit. Vântul o 
trăgea de mantie, stăruitor ca o nălucă. Era timpul să plece. 

Strânge-ți lucrurile, spusese căpitanul, dar avea puţine 
lucruri. Doar hainele de pe ea, punguţa cu bani, darurile pe 
care i le dăduse echipajul, pumnalul la şoldul stâng şi Acul la 
dreptul. 

Barca fu gata înaintea ei, iar Yorko era la vâsle. Era şi el 
fiul căpitanului, dar mai mare decât Denyo şi mai puţin 
prietenos. Nu mi-am luat rămas-bun de la 89 

Denyo, gândi ea, coborând să i se alăture. Se întreba 
dacă-l va revedea vreodată 

pe băiat. Ar fi trebuit să-mi iau rămas-bun. 

Fiica Titanului se micşora în spatele ei, în timp ce oraşul 
creştea cu fiecare mişcare a vâslelor lui Yorko. În depărtare, 
la dreapta ei, se zărea un port, o învălmăşeală de 
debarcadere şi cheiuri înţesate de baleniere pântecoase din 
Ilbben, corăbii-lebădă din Insulele Verii şi mai multe galere 
decât putea număra o fată. 

Un alt port, mai îndepărtat, se afla la stânga ei, dincolo 
de un promontoriu scufundat, unde vârfurile clădirilor pe 
jumătate înecate se avântau deasupra apelor. Arya nu mai 
văzuse niciodată atâtea clădiri mari adunate într-un singur 
loc. Debarcaderul Regelui avea Fortăreaţa Roşie şi Marele 
Sept al lui Baelor şi Groapa Dragonilor, dar Braavosul se 
mândrea cu douăzeci de temple, turnuri şi palate, la fel de 
mari sau chiar mai mari. Voi fi din nou un şoricel, gândi ea 
cu amărăciune, aşa cum am fost la Harrenhal, înainte să 
fug. 

Din preajma Titanului, oraşul păruse o singură insulă 
mare, dar, pe măsură ce barca lui Yorko îi aducea mai 
aproape, Arya vedea că era format din multe insulițe 
apropiate, unite prin poduri de piatră arcuite care traversau 
nenumărate canale. Dincolo de port zări străzi cu case gri de 
piatră, construite atât de aproape încât se sprijineau unele 
de altele. Erau ciudate, în ochii Aryei, înalte de patru sau 


cinci etaje şi foarte înguste, cu acoperişuri de ţiglă ascuţite, 
ca nişte pălării. Nu vedea stuf şi remarcase doar câteva case 
de lemn de felul celor pe care le ştia în Westeros. N-au pomi, 
îşi dădu ea seama. Braavosul e numai piatră, un oraş gri într- 
o mare verde. 

Yorko coti barca la nord de docuri, prin defileul unui canal 
imens, o largă cale navigabilă verde care trecea direct prin 
inima oraşului. Trecură pe sub arcadele unui pod din piatră 
sculptată decorat cu zeci de feluri de peşti, crabi şi calmari. 
În faţa lor apăru un al doilea pod, de data aceasta sculptat 
cu o dantelărie de viţă 

frunzoasă, iar dincolo de el un al treilea, privindu-i de sus 
cu o mie de ochi pictaţi. 

Gurile canalelor mai mici se deschideau în ambele părţi, 
iar altele, şi mai mici, se desprindeau din acestea. Unele 
case erau construite deasupra căilor navigabile, 
transformând canalele într-un fel de tuneluri. Pe lângă ei 
alunecau încoace şi încolo bărci suple, în formă de şerpi de 
apă cu capetele pictate şi cozile ridicate. 

Arya observă că acelea nu aveau vâsle, ci erau împinse 
cu prăjini de către oameni care stăteau la pupa, în mantii 
gri, maro şi verzi, de culoarea muşchiului. Văzu şi şlepuri 
imense, plate, înţesate cu lăzi şi butoaie şi împinse de câte 
douăzeci de oameni cu prăjini pe fiecare parte, şi elegante 
case plutitoare, cu felinare de sticlă 

colorată, draperii de catifea şi galioane de bronz. 
Departe, în zare, înălțându-se deasupra canalelor şi a 
caselor, se afla un fel de drum din piatră gri, masivă, sprijinit 
de trei şiruri de arcuri grandioase, care se pierdea spre sud, 
într-un abur întunecat. 

— Ce-i acolo? îl întrebă Arya pe Yorko, arătând cu mâna. 

— Râul cu apă dulce, îi răspunse el. Aduce apă proaspătă 
de pe uscat, 90 

traversând lagunele mocirloase şi zonele cu apă mică, 
sărată. Aduce apă dulce, bună, din fântâni. 


Când privi în urmă, portul şi laguna nu se mai zăreau. În 
faţa ei, pe ambele maluri ale canalului se înşirau statui 
măreţe, oameni solemni de piatră, în veşminte lungi, 
împestriţate de murdăria păsărilor mării. Unii ţineau cărţi în 
mâini, alţii pumnale sau ciocane. Unul dintre ei strângea o 
stea aurie în mâna-i ridicată. Un altul răsturna o carafă de 
vin, revărsând un nesfârşit şuvoi de apă jos, în canal. 

— Sunt zei? întrebă Arya. 

— Lorzi ai Mării, răspunse Yorko. Insula Zeilor e mai 
departe. Vezi? Şase poduri mai jos, pe malul drept. Acela e 
templul Cântăreţilor Lunii. 

Era unul dintre cele pe care le zărise Arya din lagună, o 
clădire imensă din marmură albă ca neaua, acoperită de o 
uriaşă cupolă argintată, ale cărei ferestre din sticlă 
opalescentă înfăţişau toate fazele lunii. Două fecioare de 
marmură îi flancau porţile, înalte ca Lorzii Mării, sprijinind un 
linţoliu boltit. 

Dincolo de acesta se afla un alt templu, un edificiu din 
piatră roşie, sobru ca orice fortăreață. În vârful turnului său 
unghiular strălucea un foc, într-un manga! de fier ce măsura 
şapte metri de-a curmezişul, în timp ce uşile de bronz erau 
flancate de alte focuri, mai mici. 

— Preoţilor roşii le plac focurile, îi explică Yoren. Stăpânul 
Luminii este zeul lor, R'hllor cel roşu. 

Ştiu. Arya şi-l amintea pe Thoros din Myr, în bucăţile sale 
de armură veche purtate peste veşmintele atât de 
decolorate, încât părea mai degrabă un preot roz decât unul 
roşu. Dar sărutul lui îl înviase pe Lordul Beric din morţi. Arya 
privi casa zeului roşu pierzându-se în urma lor şi se întrebă 
dacă aceşti preoţi braavosi ai lui puteau face acelaşi lucru. 

Urmă o construcţie imensă de cărămidă, tivită cu licheni. 
Arya ar fi putut s-o ia drept magazie dacă Yorko n-ar fi spus: 

— Acela e Refugiul Sfânt, unde îi cinstim pe zeii mici pe 
care lumea i-a uitat. 

Vei auzi spunându-i-se şi Vizuina. Între zidurile înalte, 
năpădite de licheni ale Vizuinii trecea un mic canal şi acolo 


Yoren coti spre dreapta. Trecură printr-un tunel, apoi ieşiră la 
lumină. Alte temple se înălţau pe ambele maluri. 

— N-am ştiut niciodată că există atâţia zei, remarcă Arya. 

Yorko mârâi. Cotiră printr-un meandru şi trecură pe sub 
un alt pod. La stânga apăru o movilă stâncoasă, în vârful 
căreia se afla un templu fără ferestre, din rocă 

gri, întunecată. Un şir de trepte de piatră coborau de la 
uşile sale câtre un doc acoperit. 

Yorko ridică vâslele şi barca se lovi uşor de pilonii de 
piatră. Apucă strâns un inel de fier, ca să oprească barca 
pentru o clipă. 

— Aici te las. 

Docul era întunecat, treptele abrupte. Acoperişul negru 
de ţiglă al templului 91 

era ascuţit, ca ale caselor înşirate de-a lungul canalelor. 
Arya îşi frământă buza. 

Syrio a venit din Braavos. Poate că a vizitat acest templu. 
Poate că a urcat aceste scări. Apucă inelul şi se ridică pe 
debarcader. 

— Ştii cum mă cheamă, spuse Yorko din barcă. 

— Yorko Terys. 

— Valar dohaeris. Yorko împinse ambarcaţiunea cu vâsla 
şi pluti încet, cu spatele, în apele mai adânci. Arya îl privi 
vâslind înapoi pe unde veniseră, până 

când dispăru în umbra podului. Când foşnetul ramelor se 
stinse, aproape îşi auzea bătăile inimii. Dintr-o-dată, era 
altundeva... înapoi la Harrenhal, cu Gendry, poate, sau cu 
Câinele în păduri, pe malurile Tridentului. Sa/ty e un copil 
prost, îşi spuse. Eu sunt lupoaică şi n-am să mă tem. 
Mângâie mânerul Acului pentru noroc şi se avântă în umbre, 
urcând treptele două câte două, pentru ca nimeni să nu 
poată spune vreodată că-i fusese frică. 

Sus, în vârf, descoperi două uşi de lemn sculptat, înalte 
de patru metri. Uşa din stânga era făcută din lemn de 
copacul inimii, alb ca osul, cea din dreapta din abanos 
strălucitor. În mijloc se afla chipul sculptat al lunii, din 


abanos pe partea copacului inimii şi din lemn de copac al 
inimii pe partea abanosului. Îi amintea oarecum de copacul 
din pădurea zeilor de la Winterfell. Uşile mă privesc, gândi 
ea. Împinse ambele uşi deodată, cu palmele înmănuşate, dar 
niciuna nu se clinti. 

Închise şi zăvorâte. 

— Lăsaţi-mă să intru, neroadelor, spuse ea. Am traversat 
marea îngustă. 

Strânse pumnul şi izbi. Jagen mi-a spus să vin. Am 
moneda de fier. O scoase din pungă şi o ţinu ridicată. 
Vedeţi? Valar morghulis. 

Uşile nu-i dădură niciun răspuns, dar se deschiseră. 

Se deschiseră spre interior, într-o linişte desăvârşită, fără 
ca vreo mână de om să le urnească. Arya făcu un pas 
înainte, apoi încă unul. Uşile se închiseră în spatele ei şi, 
pentru o clipă, fu orbită. Acul era în mâna ei, deşi nu-şi 
amintea să-l fi scos din teacă. 

Câteva lumânări ardeau de-a lungul zidurilor, dar 
răspândeau atât de puţină 

lumină încât Arya nu-şi putea vedea propriile picioare. 
Cineva şoptea prea încet ca să distingă cuvintele. Altcineva 
plângea. Auzi paşi uşori, piele alunecând pe piatră, o uşă 
deschizându-se şi închizându-se. Apă. Aud şi apă. 

Încet-încet, ochii i se obişnuiră cu întunericul. Templele 
Westerosului aveau şapte laturi, cu şapte altare pentru cei 
şapte zei, dar aici erau mai mult de şapte zei. Statuile lor se 
înălţau de-a lungul zidurilor, masive şi amenințătoare. În 
jurul picioarelor le pâlpâiau lumânări roşii, palide ca nişte 
stele îndepărtate. Cea mai apropiată statuie era o femeie de 
marmură, înaltă de patru metri. Din ochi îi şiroiau lacrimi 
adevărate, care umpleau vasul pe care-l ţinea pe braţe. 
Dincolo de ea se afla un om cu cap de leu, aşezat pe un tron 
sculptat din abanos. În faţa uşilor, un cal imens de bronz şi 
fier se ridica pe două picioare imense. Mai departe, desluşea 
un chip uriaş de piatră, un copil palid cu o sabie, un ţap 
negru, 92 


lăţos, de mărimea unui zimbru, un bărbat cu glugă, 
sprijinit de un toiag. Restul erau pentru ea doar siluete 
amenințătoare, abia zărite prin întuneric. Între zei se aflau 
alcovuri ascunse, încărcate de umbre, unde, ici şi colo, ardea 
câte o lumânare. 

Tăcută ca o umbră, Arya înainta printre şirurile de bănci 
lungi de piatră, cu sabia în mână. Picioarele îi spuneau că 
podeaua era din piatră, nu din marmură 

lustruită ca aceea din Marele Sept al lui Baelor, ci mai 
aspră. Trecu pe lângă 

câteva femei care şuşoteau. Aerul era cald şi greu, atât 
de greu, încât Arya căscă. 

Simţea mirosul lumânărilor. Mireasma îi era necunoscută 
şi o puse pe seama vreunui soi neobişnuit de tămâie, dar, pe 
măsură ce se adâncea în templu, lumânările păreau să 
miroasă a zăpadă, a ace de pin şi a tocană fierbinte. Mirosuri 
bune, îşi zise Arya, şi prinse puţin curaj. Destul curaj ca să 
vâre Acul înapoi în teacă. 

În mijlocul templului, găsi apa pe care o auzise: un bazin 
cu apă, de trei metri de-a curmezişul, negru precum 
cerneala şi luminat de lumânări roşii, palide. 

Lângă el şedea un tânăr în mantie argintie, plângând 
încetişor. Îl privi cufundându-şi o mână în apă, stârnind 
valuri mici, stacojii. Când îşi retrase degetele, le supse, unul 
câte unul. Trebuie că-i e sete. Pe marginea bazinului erau 
cupe de piatră. Arya umplu una şi i-o duse, ca să poată bea. 
Tânărul o privi lung când Arya i-o întinse. 

— Valar morghulis, spuse el. 

— Valar dohaeris, răspunse ea. 

Tânărul bău cu nesaţ şi azvârli cupa în apă, cu un molcom 
bâldâbăc. Apoi se ridică în picioare, legănându-se şi ţinându- 
se de burtă. Pentru o clipă, Arya crezu că va cădea. Abia 
atunci îi zări pata neagră de sub centură, lărgindu-se sub 
ochii ei. 

— Eşti înjunghiat, izbucni ea, dar bărbatul nu-i acordă 
nicio atenţie. Se îndreptă, împleticindu-se, către zid şi se târi 


într-un alcov, pe un pat tare de piatră. 

Când Arya privi împrejur, văzu şi alte alcovuri. În unele 
dintre ele se aflau oameni bătrâni, dormind. 

Nu, îi şopti parcă o voce pe jumătate uitată. Sunt morţi 
sau muribunzi. Priveşte cu ochii tăi. O mână îi atinse braţul. 

Arya se răsuci, însă era doar o fetiţă, o fetiţă palidă într-o 
robă cu glugă care părea s-o înghită, neagră în partea 
dreaptă şi albă în stânga. Sub glugă, se aflau o faţă sfrijită şi 
osoasă, obraji supţi şi ochi negri, care păreau cât nişte 
talgere de mari. 

— Nu mă atinge, o preveni Arya pe fată. Pe băiatul care 
m-a atins ultima oară 

l-am omorât. 

Fata rosti câteva cuvinte pe care Arya nu le cunoştea. 
Clătină din cap. 

— Nu ştii limba comună? 

Un glas din spatele ei spuse: 

93 

— Eu o ştiu. 

Aryei nu-i plăcea felul în care o tot luau prin surprindere. 
Bărbatul cu glugă 

era înalt, înveşmântat într-o versiune mai mare a robei 
negre cu alb pe care o purta fata. Sub glugă, tot ceea ce 
putea vedea era sclipirea roşiatică a luminii lumânărilor 
oglindite în ochii lui. 

— Ce loc e ăsta? îl întrebă ea. 

— Un loc al păcii. Glasul bărbatului era blând. Eşti în 
siguranţă aici. Aceasta este Casa în Negru şi Alb, copila mea. 
Deşi eşti prea tânără ca să cauţi ocrotirea Zeului cu Multe 
Chipuri. 

— E ca zeul Sudului, cel cu şapte chipuri? 

— Şapte? Nu. El are chipuri fără număr, micuța mea, la fel 
de multe ca stelele de pe cer. În Braavos, oamenii venerează 
pe cine vor... dar la capătul fiecărui drum aşteaptă Cel cu 
Multe Chipuri. Te va aştepta şi pe tine, într-o bună zi, nu te 
teme. Nu trebuie să alergi în braţele lui. 


— Eu am venit doar ca să-l găsesc pe Jagen H'ghar. 

— N-am auzit acest nume. 

Simţi cum o cuprinde disperarea. 

— Era din Lorath. Avea părul alb pe-o parte şi roşu pe 
cealaltă. Spunea că-mi va dezvălui taine şi mi-a dat asta. 
Ţinea strâns în pumn moneda de fier. Când desfăcu 
degetele, îi rămase lipită de palma asudată. 

Preotul cercetă moneda, dar nu se clinti s-o atingă. 
Orfelina cu ochi mari o privea şi ea. În cele din urmă, 
bărbatul cu chipul umbrit vorbi: 

— Spune-mi cum te cheamă, copilă. 

— Salty. Vin de la Saltpans, de lângă Trident. Deşi nu-i 
vedea faţa, cumva îi simţi zâmbetul. 

— Nu, zise el. Spune-mi cum te cheamă. 

— Porumbiţa, răspunse ea de data aceasta. 

— Numele tău adevărat, copilă. 

— Mama mi-a dat numele de Nan, dar acum mi se spune 
Nevăstuică... 

— Numele tău. 

Înghiţi în sec. 

— Arry. Sunt Arry 

— Pe-aproape. lar acum adevărul? 

Teama taie mai adânc decât o sabie, îşi spuse. 

— Arya. Prima oară şopti cuvântul. A doua oară i-l strigă 
în faţă. Sunt Arya din Casa Stark. 

— Aşa e, spuse el, dar Arya din Casa Stark nu are ce 
căuta în Casa în Negru şi Alb. 

— Te rog, spuse ea. N-am unde să merg. 

— Te temi de moarte? 

Arya îşi muşcă buza. 

94 

— Nu. 

— Hai să vedem. Preotul îşi cobori gluga. În spatele ei, nu 
avea chip, doar un craniu îngălbenit, cu câteva bucăţi de 
piele atârnate de obraji şi un vierme alb zvârcolindu-se într-o 


orbită goală. Sărută-mă, copilă, croncăni el, cu un glas aspru 
şi dogit ca un horcăit de moarte. 

Crede că mă sperie? Arya îl sărută în locul unde ar fi 
trebuit să-i fie nasul şi culese viermele de hoit din ochiul 
său, cu gând să-l mănânce, dar i se topi ca o umbră în mână. 

Craniul galben se topea şi el, şi cel mai blajin om pe care- 
| văzuse vreodată îşi plecă privirea asupra ei, zâmbind. 

— Nimeni n-a mai încercat vreodată să-mi mănânce 
viermele, spuse el. Ţi-e foame, copilă? 

Da, gândi ea, dar nu de mâncare. 


CERSEI 


Ploaia cădea rece, scăldând zidurile şi meterezele 
Fortăreţei Roşii într-o beznă 

sângerie. Regina îl ţinea strâns de mână pe rege, 
conducându-l prin curtea noroioasă către locul unde îl 
aşteptau lectica şi escorta. 

— Unchiul Jaime a zis că pot să călăresc şi să arunc 
gologani oamenilor din popor, protestă băiatul. 

— Vrei să răceşti? N-avea de gând să rişte. Tommen nu 
fusese niciodată la fel de robust ca Joffrey. Bunicul şi-ar dori 
să vadă un adevărat rege la priveghiul său. 

N-o să apărem la Marele Sept murdari şi uzi leoarcă. £ 
destul de rău că trebuie să 

port iarăşi haine de doliu. Negrul nu-i venise niciodată 
bine. Cu pielea ei albă, îi dădea un aer cadaveric. Cersei se 
sculase cu o oră înaintea răsăritului ca să se îmbăieze şi să- 
şi aranjeze părul şi nu intenţiona să lase ploaia să-i 
zădărnicească 

eforturile. 

În lectică, Tommen se sprijini de perne şi se uită afară, la 
ploaia care cădea. 

— Zeii plâng pentru bunicul. Lady Jocelyn spune că 
picăturile de ploaie sunt lacrimi. 

— Jocelyn Swyft e toantă. Dacă zeii ar putea plânge, ar fi 
plâns după fratele tău. Ploaia e ploaie. Trage draperia până 
nu plouă şi mai mult înăuntru. Mantaua aia e din zibelină, 
vrei să se ude toată? 

Tommen îi dădu ascultare. Supuşenia lui o neliniştea. Un 
rege trebuia să fie puternic. Joffrey ar fi protestat. N-a fost 
niciodată uşor de intimidat. 

— Nu te prăvăli aşa, îi spuse ea lui Tommen. Stai ca un 
rege! Îndreaptă-ţi umerii şi potriveşte-ţi coroana. Vrei să-ţi 
cadă de pe cap în faţa tuturor lorzilor tăi? 


— Nu, mamă. 

95 

Băiatul îşi îndreptă spatele şi ridică mâinile ca să-şi 
aranjeze coroana. Coroana lui Joff era prea mare pentru el. 
Tommen fusese mereu dolofan, dar acum părea mai tras la 
faţă. Oare mănâncă bine? Trebuia să-şi amintească să-l 
întrebe pe intendent. Nu putea risca să se îmbolnăvească, 
mai ales cu Myrcella în mâinile dornishenilor. Cu timpul, 
coroana lui Joff îi va fi pe măsură. Până atunci, poate că 

ar fi nevoie de una mai mică, una care nu ameninţa să-i 
înghită capul. Va discuta problema cu aurarii. 

Lectica îşi croia drum încet în josul Muntelui lui Aegon. În 
faţa lor călăreau doi oşteni ai Gărzii Regale, cavaleri albi pe 
cai albi, cu mantii albe atârnându-le ude de pe umeri. În 
urmă veneau cincizeci de străjeri ai Casei Lannister, în aur şi 
purpură. 

Tommen privea printre draperii la străzile goale. 

— Credeam că vor fi mai mulţi oameni. Când a murit tata, 
toată lumea a ieşit să-l vadă trecând. 

— Ploaia asta i-a alungat înăuntru. 

Debarcaderul Regelui nu-l iubise niciodată pe Lordul 
Tywin. Dar el n-a vrut niciodată iubire. „Nu poți nici să 
mănânci iubire, nici să cumperi un cal cu ea, nici să-ți 
încălzeşti odăile într-o noapte friguroasă”, îl auzise 
spunându-i odată 

lui Jaime, când fratele ei nu era mai mare decât Tommen. 

La Marele Sept al lui Baelor, acea splendoare de marmură 
din vârful Dealului Visenyei, micul grup de îndoliaţi era 
copleşit de numeroasele mantii aurii pe care Ser Addam 
Marbrand le postase în toată piaţa. Vor mai veni şi alții, mai 
târziu, îşi spuse regina, în timp ce Ser Meryn Trant o ajuta să 
coboare din lectică. 

Numai cei de obârşie nobilă şi suita lor aveau să fie 
primiţi la ceremonia de dimineaţă. O alta urma să aibă loc 
după-amiaza pentru oamenii de rând, iar la rugăciunile de 
seară putea participa oricine. Cersei va trebui să se întoarcă 


pentru asta, ca poporul s-o vadă jelind. G/oata trebuie să-şi 
capete spectacolul. Era o bătaie de cap. Avea treburi de 
rezolvat, un război de câştigat, un regat de condus. 

Tatăl ei ar fi înţeles asta. 

Înaltul Septon îi întâmpină în capul scărilor. Bătrân, 
gârbovit, cu o barbă albă, rară, era atât de cocoşat sub 
povara veşmintelor sale brodate încât ochii îi erau la nivelul 
sânilor reginei... deşi coroana sa, o creaţie semeaţă, din 
cristal gravat şi fir de aur, adăuga aproape o jumătate de 
metru Înălţimii Sale. 

Lordul Tywin îi dăduse acea coroană în locul celei 
pierdute când gloata îl omorâse pe fostul înalt Septon. ÎI 
dăduseră jos din lectică pe nătărăul grăsan şi îl sfâşiaseră în 
bucăţi, în ziua când Myrcella plecase pe mare către Dorne. 
Ala a fost un mare mâncău şi un om docil. Asta... Înaltul 
Septon era opera lui Tyrion, îşi aduse Cersei aminte dintr- 
odată. Era un gând neliniştitor. 

Mâna pătată a bătrânului arăta ca o labă de pui ţâşnind 
de sub mâneca brodată 

cu fir de aur şi mici cristale. Cersei îngenunche pe 
marmura udă şi îi sărută 

degetele, îndemnându-l pe Tommen să facă la fel. Oare 
ce ştie despre mine? Cât 96 

i-a spus piticul? Înaltul Septon zâmbea în timp ce o 
conducea în templu. Dar era un zâmbet ameninţător, plin de 
înţelesuri nerostite sau doar grimasa absentă a buzelor 
încreţite ale unui bătrân? Regina nu-şi putea da seama. 

Înaintară prin Sala Lămpilor, pe sub globurile colorate din 
sticlă multicoloră, cu mâna lui Tommen în mâna ei. Trant şi 
Kettleblack îl flancau, cu apa picurând din mantiile lor ude şi 
băltind pe podea. Înaltul Septon păşea încet, sprijinindu-se 
de un toiag din lemn de copac al inimii, cu o măciulie de 
cristal. Şapte dintre Cei Mai Cucernici îl însoțeau, sclipind în 
brocarturi cu fir de argint. Tommen purta brocart cu fir de 
aur pe sub mantaua de zibelină, iar regina o rochie veche 
din catifea neagră, tivită cu hermină. Nu fusese timp să i se 


coasă o rochie nouă, iar Cersei n-o putea îmbrăca pe cea pe 
care o purtase pentru Joffrey, nici pe cea în care îl îngropase 
pe Robert. 

Cel puțin, pentru Tyrion nu se va aştepta nimeni să port 
doliu. Pentru el, mă 

voi îmbrăca in mătase purpurie şi brocart cu fir auriu şi 
voi purta rubine în păr. 

Cersei declarase că acela care îi va aduce capul piticului 
va fi ridicat la rangul de lord, indiferent cât de umilă ar fi 
obârşia sau condiţia lui. Corbii purtau promisiunea ei în 
toate colţurile Celor Şapte Regate, şi, cât de curând, vestea 
avea să traverseze marea îngustă şi să ajungă în cele Nouă 
Oraşe Libere şi în ţinuturile de dincolo de ele. Pezevenghiu/ 
poate să fugă la capătul pământului, tot nu-mi va scăpa. 

Procesiunea regală intră pe uşile interioare, în inima 
cavernoasă a Marelui Sept, înaintând pe un culoar larg, unul 
dintre cele şapte care se întâlneau sub cupolă. La stânga şi 
la dreapta, îndoliaţii de viţă nobilă cădeau în genunchi în 
calea regelui şi a reginei. Erau acolo mulţi dintre purtătorii 
de flamură ai tatălui său, şi cavaleri care luptaseră alături de 
Lordul Tywin în zeci de bătălii. 

Văzându-i, se simţi mai încrezătoare. Nu sunt lipsită de 
prieteni. 

Sub cupola înaltă de sticlă, aur şi cristal a Marelui Sept, 
trupul Lordului Tywin Lannister se odihnea pe un catafalc de 
marmură cu trepte. La căpătâiul său stătea de veghe Jaime, 
cu singura-i mână întreagă strânsă în jurul mânerului unei 
săbii lungi de aur, cu vârful aşezat pe podea. Mantia cu 
glugă pe care o purta era albă 

ca omătul proaspăt, iar zalele cămăşii sale erau din 
mărgăritare gravate cu aur. 

Lordul Tywin l-ar fi vrut în aurul şi purpura Casei 
Lannister, gândi ea. 

Întotdeauna îl înfuria să-l vadă pe Jaime în alb din cap 
până-n picioare. În plus, fratele ei îşi lăsa iarăşi barbă. 
Miriştea îi acoperea maxilarul şi obrajii, dând chipului său o 


înfăţişare aspră şi sălbatică. Ar fi trebuit să aştepte măcar 
până 

când oasele tatei vor fi ingropate sub Casterly Rock. 

Cersei îl conduse pe rege pe cele trei trepte mici, să 
îngenuncheze lângă trupul neînsufleţit. Ochii lui Tommen se 
umplură de lacrimi. 

— Plângi în tăcere, îi spuse, aplecându-se spre el. Eşti 
rege, nu un ţânc plângăcios. Lorzii tăi te privesc. 

Băiatul îşi şterse lacrimile cu dosul mâinii. Avea ochii ei, 
verzi ca smaraldul, 97 

mari şi strălucitori ca ochii lui Jaime când fusese de vârsta 
lui Tommen. Fratele ei fusese un băiat atât de drăgă/aș... dar 
şi aprig, la fel de aprig ca Joffrey, un adevărat pui de leu. 
Regina îşi trecu mâna pe după umerii lui Tommen şi îi sărută 

buclele aurii. Va avea nevoie de mine, să-l învăţ să 
domnească şi să-l apăr de duşmani. Unii erau printre ei 
chiar acum, prefăcându-se că le sunt prieteni. 

Surorile tăcute îl îmbrăcaseră pe Lordul Tywin ca şi cum s- 
ar fi pregătit pentru o bătălie decisivă. Purta cea mai 
frumoasă armură a sa, grea, din fier pictat în purpuriu 
intens, întunecat, cu incrustaţii de aur la mănuşi, la armurile 
de gambe şi la pieptar. Rondelele armurii erau sori de aur, 
pe fiecare umăr stătea ghemuită 

câte o leoaică de aur, iar un leu cu coamă forma creasta 
coifului mare aşezat lângă 

capul său. Pe pieptul Lordului Tywin se afla o sabie lungă, 
într-o teacă aurită 

incrustată cu rubine, iar mâinile i se împreunau pe 
mâner, în mănuşi din zale aurii. 

Chiar şi în moarte chipul său e nobil, gândi Cersei, deşi 
gura... Colţurile buzelor tatălui său erau uşor curbate în sus, 
dându-i un aer uşor amuzat. Zâmbetul n-are ce căuta. Îl 
învinuia pe Pycelle, ar fi trebuit să le spună surorilor tăcute 
că 

Lordul Tywin Lannister nu zâmbea niciodată. Omul ăla e 
nefolositor, ca sfârcurile pe o platoşă. Acel zâmbet uşor îl 


făcea pe Lordul Tywin să pară, cumva, mai puţin înfricoşător. 
Asta, şi faptul că avea ochii închişi. Ochii tatălui său 
fuseseră întotdeauna de un verde-deschis tulburător, 
aproape incandescenţi, cu pepite de aur. Ochii săi vedeau 
prin tine, vedeau cât eşti de slab, de netrebnic, de urât în 
adâncul sufletului. Când te privea, ştiai. 

O amintire îi veni în minte, nechemată, amintirea 
ospăţului oferit de Regele Aerys când venise Cersei la curte 
pentru prima oară, o fată fragedă ca iarba primăverii. 
Bătrânul Merryweather bodogănea despre creşterea dării pe 
vin, când Lordul Rykker spusese: 

— Dacă avem nevoie de aur, Înălţimea Sa ar trebui să-l 
aşeze pe Lordul Tywin pe oala de noapte. 

Aerys şi linguşitorii lui au râs zgomotos, în vreme ce tatăl 
ei s-a uitat lung la Rykker peste cupa cu vin. Mult după ce 
voioşia se stinsese, privirea aceea a mai zăbovit. Rykker s-a 
sucit, s-a răsucit, a întâlnit ochii tatălui ei, apoi i-a ignorat, a 
băut o halbă de bere şi a plecat, clătinându-se, roşu la faţă, 
înfrânt de o pereche de ochi neclintiţi. 

Acum, ochii Lordului Tywin sunt închişi pentru totdeauna, 
gândi Cersei. De privirea mea se vor feri de-acum încolo, de 
căutătura mea încruntată trebuie să 

se teamă. Sunt leu şi eu. 

Cerul era atât de cenuşiu afară, încât în templu era 
întuneric. Dacă ploaia s-ar fi oprit, soarele ar fi coborât prin 
cristalele atârnate, înveşmântând trupul neînsufleţit în 
curcubeie. Lordul de Casterly Rock merita curcubeie. Fusese 
un om mare. Dar eu voi fi şi mai mare. O mie de ani de 
acum înainte, când maesterii vor scrie despre aceste 
vremuri, tu vei fi pomenit doar ca tatăl Reginei Cersei. 

— Mamă. Tommen o trase de mânecă. Ce miroase aşa de 
urât? 

98 

Nobilul meu tată. 

— Moartea. Îi simţea şi ea mirosul, o palidă şoaptă a 
descompunerii care îi muta nasul. Cersei nu se sinchisea. Cei 


şapte septoni în robe argintii stăteau în spatele catafalcului, 
implorând Tatăl Ceresc să-l judece drept pe Lordul Tywin. 

Când isprăviră, şaptezeci şi şapte de preotese se 
strânseră în faţa altarului Mamei şi începură să cânte, 
cerându-i îndurare. Tommen nu mai avea astâmpăr şi până şi 
pe regină începuseră s-o doară genunchii. Aruncă o privire 
către Jaime. Fratele ei geamăn stătea ca o statuie de piatră 
şi se feri să-i întâlnească privirea. 

Pe bănci, unchiul lor Kevan era îngenuncheat, cu umerii 
prăbuşiţi, lângă fiul său. Lance! arată mai rău ca tata. Deşi 
avea doar şaptesprezece ani, ai fi zis că 

avea şaptezeci: faţa pământie, trasă, obrajii sfrijiţi, ochii 
înfundaţi în orbite şi părul alb şi aspru ca creta. Cum e cu 
putință ca Lancel să fie printre cei vii, când Tywin Lannister 
e mort? Oare zeii şi-au pierdut mințile? 

Lordul Gyles tuşea mai mult decât de obicei, acoperindu- 
şi nasul cu un petic de mătase roşie. Simte şi el mirosul. 
Marele Maester Pycelle avea ochii închişi. 

Dacă a adormit, jur că am să pun să fie biciuit. La 
dreapta catafalcului, stăteau în genunchi Tyrellii: Lordul de 
Highgarden, hidoasa lui mamă şi insipida-i nevastă, fiul său 
Garlan şi fiica sa Margaery. Regina Margaery, îşi reaminti 
Cersei, văduva lui Joff şi viitoarea soţie a lui Tommen. 
Margaery semăna foarte mult cu fratele ei, Cavalerul Florilor. 
Regina se întreba dacă au şi alte lucruri în comun. Micu/ 
nostru trandafir are multe doamne de onoare în preajmă, zi 
şi noapte. Erau şi acum cu ea, aproape douăzeci. Cersei le 
cercetă chipurile, întrebându-se: Care este cea mai 
temătoare, cea mai neruşinată, cea mai avidă de privilegii? 
Care e cea mai slobodă la gură? Va trebui să caute să afle. 

Fu o uşurare când, în cele din urmă, cântecul se sfârşi. 
Mirosul pe care-l răspândea cadavrul tatălui său devenise 
parcă mai puternic. Majoritatea celor prezenţi aveau 
decenţa să se poarte de parcă nu i-ar deranja nimic, însă 
Cersei văzu două dintre verişoarele lui Margaery strâîmbând 
din năsucurile lor de Tyrell. 


În timp ce ea şi Tommen făceau cale întoarsă de-a lungul 
culoarului, reginei i se păru că aude pe cineva murmurând 
„privată” şi chicotind, dar, când întoarse capul să vadă cine 
vorbise, o mare de feţe solemne o priviră cu ochii goi. N-ar fi 
îndrăznit să facă glume pe seama lui când era încă în viață. 
Ar fi făcut pe ei la o singură privire. 

Înapoi în Sala Lămpilor, îndoliaţii începură să roiască în 
jurul lor ca muştele, dornici s-o asalteze cu condoleanţe 
deşarte. Gemenii Redwyne îi sărutară, amândoi, mâna, iar 
tatăl lor o sărută pe obraji. Hallyne Piromantul o încredința 
că, în ziua când osemintele tatălui ei vor porni către vest, o 
mână înflăcărată va arde pe cer, deasupra oraşului. Printre 
accese de tuse, Lordul Gyles îi spuse că 

angajase un maestru cioplitor în piatră să facă o statuie a 
Lordului Tywin, care va veghea etern lângă Poarta Leului. Ser 
Lambert Turnberry îşi făcu apariţia cu un petic pe ochiul 
drept, jurând că îl va purta până când va putea să-i aducă 
lui Cersei 99 

capul fratelui ei pitic. 

Nici nu scăpă bine din ghearele acelui smintit, că regina 
se pomeni încolţită de Lady Falyse de Stokeworth şi de soţul 
ei, Ser Balman Byrch. 

— Nobila mea mamă îţi transmite condoleanţe, Înălţimea 
Ta, bolborosi Falyse. Lollys a fost dusă la culcare şi mama a 
simţit nevoia să stea cu ea. Te roagă s-o ierţi şi a zis să te 
rog... Mama mea l-a admirat pe răposatul tău tată, mai mult 
ca pe oricine. Dacă sora mea va avea un băieţel, dorinţa ei e 
să-i putem da numele de Tywin, dacă... dacă nu te 
deranjează. 

Cersei se holbă la ea îngrozită. 

— Sora ta netoată se pomeneşte siluită de jumătate din 
Debarcaderul Regelui şi Tanda se gândeşte să-l onoreze pe 
bastard cu numele nobilului meu tată? Cred câ nu. 

Falyse sări înapoi de parcă ar fi primit o palmă, dar soţul 
ei nu făcu decât să-şi mângâie mustaţa blondă şi deasă cu 
degetul mare. 


— Aşa i-am spus şi eu lui Lady Tanda. Vom găsi un nume 
mai... mai potrivit pentru bastardul lui Lollys, ai cuvântul 
meu. 

— Aşa să faceţi. Cersei le întoarse un umăr şi trecu mai 
departe. Tommen căzuse în ghearele lui Margaery Tyrell şi 
ale bunicii sale. Regina Spinilor era atât de scundă încât, în 
prima clipă, Cersei o luă drept un alt copil. Înainte să-şi 
poată 

scăpa copilul de trandafiri, îmbulzeala o aduse pe Cersei 
faţă în faţă cu unchiul ei. 

Când regina îi reaminti de întâlnirea lor de mai târziu, Ser 
Kevan clătină obosit din cap şi ceru permisiunea să se 
retragă. Dar Lancel mai zăbovi, întruchiparea omului cu un 
picior în groapă. Dar oare coboară sau urcă? 

Cersei se strădui să zâmbească. 

— Lancel, mă bucur să văd că arăţi mult mai în putere. 
Maester Ballabar ne-a adus veşti atât de cumplite, încât ne- 
am temut pentru viaţa ta. Dar aş fi crezut că 

eşti deja în drum spre Darry, să-ţi preiei rolul de lord. Tatăl 
ei îl ridicase pe Lancel la rangul de lord după Bătălia de la 
Apa Neagră, ca răsplată pentru fratele său Kevan. 

— Nu încă. În castelul meu sunt tâlhari. Glasul vărului ei 
era firav ca mustaţa ce-i umbrea buza de sus. Deşi 
încărunţise, puful mustăţii îi rămăsese nisipiu la culoare. 
Cersei o privise adesea în timp ce băiatul era în trupul ei, 
pompând sârguincios. Arată ca o mâzgă pe buza lui. 
Obişnuia să-l amenințe că o va şterge cu niţică salivă. Tatăl 
meu zice că ţinuturile riverane au nevoie de o mână 

puternică. 

Păcat că se aleg cu mâna ta, îi venea să spună. În 
schimb, zâmbi. 

— Te şi căsătoreşti. 

O umbră de tristeţe străbătu chipul răvăşit al tânărului 
cavaler. 

— O fată Frey, şi nu la alegerea mea. Nici măcar nu e 
fecioară. E văduvă, din neamul Darry. Tata zice că-mi va fi de 


folos cu ţăranii, dar ţăranii sunt morţi cu toţii. O apucă de 
mână. E crud, Cersei. Înălţimea Ta ştie că iubesc... 

100 

— Casa Lannister, termină ea în locul lui. Nimeni nu se 
poate îndoi de asta, Lancel. Fie ca soţia ta să-ţi dăruiască fii 
puternici. Dar ar fi mai bine să nu-l laşi pe nobilul ei bunic să 
organizeze nunta. Ştiu că vei face multe fapte nobile în 
Darry. 

Lancel clătină din cap, cu suferinţa întipărită pe chip. 

— Când se părea că voi muri, tatăl meu l-a adus pe Înaltul 
Septon să se roage pentru mine. E un om bun. Ochii vărului 
ei erau umezi şi strălucitori, ochii unui copil pe faţa unui 
bătrân. Spune că Mama m-a cruțat pentru o misiune sfântă, 
ca să-mi pot ispăşi păcatele. 

Cersei se întreba cum intenţiona Lancel să plătească 
pentru păcatele ei. A fost o greşeală să fie ridicat la rang de 
cavaler, iar să-l iau în patul meu a fost una şi mai mare. 
Lancel era o trestie firavă, iar ei nu-i plăcea deloc nou- 
descoperita lui pioşenie. Fusese mult mai amuzant când 
încerca să fie ca Jaime. Ce i-a spus nătărăul ăsta plângăcios 
Înaltului Septon? Şi ce-i va spune micuţei sale Frey când vor 
sta culcaţi alături, în întuneric? Dacă mărturisea că s-a 
culcat cu ea, ei, bine, Cersei ar putea înfrunta una ca asta. 
Bărbaţii minţeau întotdeauna despre femei, va pune totul pe 
seama lăudăroşeniei unui puştan fermecat de frumuseţea ei. 
Dar dacă se apucă să cânte despre Robert şi despre vin... 

— Răscumpărarea păcatelor se dobândeşte cel mai bine 
prin rugăciune, îi spuse Cersei. Rugăciune mută. Îl lăsă să se 
gândească la asta şi se pregăti să 

înfrunte oastea Tyrellilor. 

Margaery o îmbrăţişa ca o soră, ceea ce reginei i se păruo 
impertinenţă, dar nu era momentul să-i reproşeze. Lady 
Alerie şi verişoarele ei se mulţumiră să-i sărute degetele. 
Lady Graceford, care era cu burta la gură, îi ceru reginei 
permisiunea să-i dea copilului numele de Tywin, dacă va fi 
băiat, sau Lanna, dacă va fi fată. 


Încă una? fu cât pe ce să suspine Cersei. Regatul va geme 
de Tywini. Îşi dădu încuviințarea cât de îndatoritor putu, 
prefăcându-se încântată. 

Dar Lady Merryweather fu cea care o mulţumi cu 
adevărat. 

— Înălţimea Ta, spuse ea, cu accentul ei aprig, myrishez, 
am trimis vorbă 

prietenilor mei de dincolo de marea îngustă, cerându-le 
să-l înhaţe pe Pezevenghi de îndată ce-şi arată chipul hidos 
în Oraşele Libere. 

— Ai mulţi prieteni dincolo de mare? 

— În Myr, mulţi. Şi în Lys, în Tyrosh. Oameni cu adevărat 
puternici. 

Cersei putea să-i dea crezare. Femeia din Myr era nespus 
de frumoasă, cu picioare lungi şi piept rotund, cu pielea 
netedă, măslinie, buze pline, ochi întunecaţi, imenşi, şi un 
păr des şi negru care arăta mereu ca şi cum tocmai s-ar fi 
ridicat din pat. Chiar şi miroase a păcat, ca un lotus exotic. 

— Lordul Merryweather şi cu mine dorim doar să te 
slujim, Înălţimea Ta, şi pe micul rege, toarse femeia, cu o 
privire la fel de grăitoare ca pântecele lui Lady Graceford. 

E o femeie ambițioasă, iar lordul ei e mândru, dar sărac. 

101 

— Trebuie să mai stăm de vorbă, doamna mea. Taena, nu- 
i aşa? Eşti foarte amabilă. Ştiu că vom fi bune prietene. 

Apoi o luă în primire Lordul de Highgarden. 

Mace Tyrell nu era cu mai mult de zece ani mai vârstnic 
decât Cersei, dar ea îl privea ca pe unul de-o seamă cu tatăl 
ei, nu cu ea. Nu era chiar atât de înalt cum fusese Lordul 
Tywin, dar altminteri era mai voinic, cu pieptul bombat şi un 
burduhan încă şi mai bombat. Părul îi era castaniu, dar în 
barbă avea şuviţe albe şi gri. Era adesea roşu la faţă. 

— Lordul Tywin a fost un om mare, un om extraordinar, 
declară el ritos, după 

ce-i sărută ambii obraji. Mă tem că nu vom mai vedea 
vreodată altul ca el. 


Te uiţi la alta ca el, nătărăule, gândi Cersei. Aici, în fața 
ta, se află fiica lui. 

Dar avea nevoie de Tyrell şi de puterea Highgardenului ca 
să-l menţină pe Tommen pe tron, aşa că nu spuse decât: 

— Neva lipsi mult. 

Tyrell îi aşeză o mână pe umăr. 

— Nimeni nu e vrednic să îmbrace armura Lordului Tywin, 
asta e limpede. 

Totuşi, regatul merge înainte şi trebuie condus. Dacă pot 
fi de vreun folos în acest ceas negru, Înălţimea Ta nu trebuie 
decât să ceară. 

Dacă vrei să fii Mâna Regelui, lordul meu, ai curajul s-o 
spui deschis. Regina zâmbi. Lasă-/ să priceapă din asta cât îi 
place. 

— Cu siguranţă, lordul meu, este nevoie de tine la Reach. 

— Fiul meu Willas e un flăcău capabil, răspunse bărbatul, 
refuzând să accepte aluzia ei bine ţintită. O fi având el 
piciorul schilodit, dar de înţelepciune nu duce lipsă. lar 
Garlan va lua curând în stăpânire Cetatea Brightwater. Cu ei, 
Reachul va fi pe mâini bune, dacă se întâmplă să fie nevoie 
de mine în altă parte. Cârmuirea regatului trebuie să aibă 
întâietate, spunea adesea Lordul Tywin. Şi îmi face plăcere 
să aduc Înălţimii Tale veşti bune în privinţa aceasta. Unchiul 
meu Garth e de acord să preia funcţia de maestru vistiernic, 
aşa cum voia nobilul tău tată. E în drum spre Oraşul Vechi ca 
să se îmbarce. Fiii săi îl vor însoţi. Lordul Tywin a pomenit 
ceva şi despre ei doi, cum că le-ar găsi şi lor un loc. Poate în 
Garda Oraşului. 

Zâămbetul reginei era atât de îngheţat încât se temea că 
s-ar putea să-i crape dinţii. Garth cel Mare în consiliul mic şi 
cei doi bastarzi ai săi în mantii aurii... 

oare Tyrellii cred le voi servi regatul pe o tavă aurită? 
Această aroganță o lăsă 

mută de uimire. 

— Garth m-a slujit bine ca Lord Seneşal, aşa cum l-a slujit 
pe tatăl meu, înaintea mea, continua Tyrell. Degețel avea 


nas pentru aur, nu tăgăduiesc, dar Garth... 

— Lordul meu, îl întrerupse Cersei. Mă tem că a fost o 
neînțelegere. L-am rugat pe Lordul Gyles Rosby să fie noul 
nostru maestru vistiernic, iar el mi-a făcut onoarea de a 
accepta. 

102 

Mace o privi cu gura căscată. 

— Rosby? Acel... tușitor? Dar... a fost stabilit, Înălţimea 
Ta. Garth e pe drum către Oraşul Vechi. 

— Ar fi cel mai bine să trimiţi un corb la Lordul Hightower, 
să-l rogi să se asigure că unchiul tău nu se îmbarcă. Ar fi 
păcat ca Garth să înfrunte marea toamnei degeaba. Cersei 
afişă un zâmbet prietenos. 

Un val de roşeaţă urcă pe gâtul gros al lui Tyrell. 

— Asta... nobilul tău tată m-a asigurat... îngăimă el. 

Apoi îşi făcu apariţia mama sa şi îşi strecură braţul pe 
după al lui. 

— S-ar părea că Lordul Tywin nu i-a împărtăşit planurile 
sale regentei noastre. 

Nu-mi pot închipui de ce. Oricum, asta e, n-are rost s-o 
chinuim pe Înălţimea Sa. 

Are perfectă dreptate, trebuie să-i scrii Lordului Leyton 
înainte ca Garth să se urce pe puntea unei corăbii. Ştii că 
marea îi va face rău şi-i va provoca vânturi. 

Lady Olenna îi acordă lui Cersei un zâmbet ştirb. 
Camerele consiliului tău vor mirosi mai plăcut cu Lordul 
Gyles, dar îndrăznesc să spun că tusea lui mă va înnebuni. Îl 
adorăm cu toţii pe bătrânul unchi Garth, dar omul dă 
vânturi, asta nu poate fi tăgăduit. Detest mirosurile urâte. 
Faţa ei ridată se încreţi şi mai mult. Am simţit un iz neplăcut 
în sfântul sept, la drept vorbind. Poate că ai simţit şi tu? 

— Nu, răspunse Cersei cu răceală. Un parfum, zici? 

— Mai degrabă o duhoare. 

— Poate că ţi-e dor de trandafirii tăi de toamnă. Te-am 
ţinut aici prea multă 

vreme. 


Cu cât avea să scape mai repede curtea de Lady Olenna, 
cu atât era mai bine. 

Lordul Tyrell va trimite, fără îndoială, un număr apreciabil 
de cavaleri să o conducă pe mama sa în siguranţă acasă, şi 
cu cât mai puţine săbii Tyrell în oraş, cu atât ar dormi regina 
mai bine. 

— Într-adevăr, tânjesc după miresmele Highgardenului, 
mărturisesc, spuse bătrâna doamnă, dar, desigur, nu pot 
pleca până când n-o văd pe dulcea mea Margaery măritată 
cu nepreţuitul tău Tommen. 

— Aştept şi eu cu nerăbdare ziua aceea, interveni Tyrell. 
Lordul Tywin şi cu mine eram pe cale să stabilim data, dacă 
veni vorba. Probabil noi doi ar trebui să 

reluăm discuţia, Înălţimea Ta. 

— Curând. 

— Curând e bine, spuse Lady Olenna, pufnind. Vino 
acum, Mace, s-o lăsăm pe regină să-şi continue... jalea. 

Am să te văd moartă, bătrâno, îşi promise Cersei, în timp 
ce Regina Spinilor se îndepărta clătinându-se, între străjerii 
săi impunători, doi bărbaţi de doi metri pe care se amuza 
numindu-i Stângul şi Dreptul. Vom vedea ce cadavru 
drăgălaş 

vei fi. Bătrâna era de două ori mai deşteaptă decât 
nobilul ei fiu, asta era limpede. 

Regina îşi salvă fiul de Margaery şi de verişoarele ei şi 
porni către uşă. Afară, ploaia se oprise, în sfârşit. Aerul de 
toamnă avea un miros dulce şi proaspăt. 

103 

Tommen Îşi scoase coroana. 

— Pune-ţi-o înapoi, îi porunci Cersei. 

— Mă doare gâtul, spuse băiatul, dar se supuse. Mă voi 
însura curând? 

Margaery spune că, de îndată ce ne căsătorim, putem 
merge la Highgarden. 

— Nu te duci la Highgarden, dar te poţi întoarce la castel 
călare. Cersei îi făcu semn lui Ser Meryn Trant să se apropie. 


Adu-i Înălţimii Sale un cal şi întreabă-l pe Lordul Gyles dacă 
îmi face onoarea să vină în lectica mea. Lucrurile se mişcau 
mai repede decât anticipase, nu era timp de pierdut. 

Tommen era bucuros la perspectiva de a călări şi, desigur, 
Lordul Gyles era onorat de invitaţia ei... deşi, când îi ceru să- 
i fie maestru vistiernic, începu să 

tuşească atât de violent încât Cersei se temu că s-ar 
putea să moară chiar atunci, pe loc. Însă Mama era 
îndurătoare, iar Gyles îşi reveni în curând suficient ca să 

accepte şi chiar să înceapă să tuşească numele celor pe 
care voia să-i înlocuiască, vameşi şi samsari de lână numiţi 
de Degețel, chiar şi unul dintre chelari. 

— Zi-i vacii cum vrei, atât timp cât dă lapte. Şi, dacă vine 
vorba cumva, te-ai alăturat consiliului ieri. 

— leri... Se îndoi, cuprins de un acces de tuse. leri. 
Desigur. Lordul Gyles tuşea într-un petic de mătase roşie, de 
parcă ar fi vrut să-şi ascundă sângele din salivă. Cersei se 
prefăcu că nu observă. 

Când o să moară, găsesc pe altcineva. Poate că îl va 
rechema pe Degețel. 

Regina îşi imagina că Lordul Petyr Baelish nu va fi lăsat să 
rămână Lord Protector al Văii pentru multă vreme, cu Lysa 
Arryn moartă. Lorzii Văii se agitau deja, dacă era adevărat ce 
spunea Pycelle. După ce i-l vor lua pe acel băiat nenorocit, 
Lordul Petyr va veni târâş înapoi. 

— Înălţimea Ta? Lordul Gyles tuşi şi îşi tampona gura. Aş 
putea... (Tuşi din nou)... să te întreb... (O altă serie de tusete 
îl chinui)... cine va fi Mâna Regelui? 

— Unchiul meu, răspunse ea absentă. 

Era o uşurare să vadă porţile Fortăreţei Roşii înălțându-se 
mari în faţa ei. Îl dădu pe Tommen în grija scutierilor săi şi se 
retrase recunoscătoare în camerele ei, să se odihnească. 

De îndată ce-şi scoase pantofii, Jocelyn intră sfioasă, 
spunându-i că Qyburn era afară şi cerea insistent să fie 
primit. 


— Pofteşte-l înăuntru, porunci regina. Cine domneşte nu 
are odihnă. 

Qyburn era bătrân, dar în părul său era încă mai multă 
cenuşă decât zăpadă, iar ridurile de voioşie din jurul gurii îl 
făceau să arate ca bunicul preferat al vreunei fetiţe. Un 
bunic destul de ponosit, totuşi. Gulerul robei sale era 
zdrenţuit, iar una dintre mâneci fusese sfâşiată şi prost 
cusută. 

— Trebuie să cer iertare Înălţimii Tale pentru înfăţişarea 
mea, spuse el. Eram jos, în temnițe, făcând investigaţii 
despre evadarea Pezevenghiului, aşa cum ai poruncit. 

— ŞI ce-ai descoperit? 

104 

— În noaptea în care Lordul Varys şi fratele tău au 
dispărut, un al treilea om s-a făcut nevăzut. 

— Da, temnicerul. Ce-i cu el? 

— Îl chema Rugen. Un temnicer care se ocupa de celulele 
negre. Şeful temnicerilor îl descrie ca trupeş, nebărbierit, 
arţăgos la vorbă. Îşi avea numirea de la bătrânul rege, Aerys, 
şi venea şi pleca după bunul plac. Celulele negre n-au fost 
prea adesea ocupate în ultimii ani. Celorlalţi gardieni le era 
frică de el, se pare, dar niciunul nu ştia prea multe despre el. 
Nu avea nici prieteni, nici rubedenii. 

Nici nu obişnuia să bea sau să frecventeze bordelurile. 
Celula în care dormea era umedă şi mohorâtă, iar salteaua 
pe care se întindea era mucegăită. Oala lui de noapte se 
revărsa. 

— Ştiu toate astea. 

Jaime examinase celula lui Rugen, iar mantiile aurii ale lui 
Ser Addam o examinaseră din nou. 

— Da, Înălţimea Ta, făcu Qyburn, dar ştiai că sub oala aia 
împuţită de noapte se afla o piatră desprinsă care se 
deschidea către o mică despărţitură? Un loc în care cineva 
ar putea ascunde bunuri de preţ care n-ar vrea să fie 
descoperite? 


— Bunuri de preţ? Era o noutate. Bani, vrei să spui? 
Bănuise tot timpul că 

Tyrion îl cumpărase cumva pe acest temnicer. 

— Fără doar şi poate. Desigur, ascunzătoarea era goală 
când am găsit-o. Cu siguranţă, când a fugit, Rugen şi-a luat 
cu el comoara dobândită pe căi mârşave. 

Dar m-am ghemuit deasupra ascunzătorii, cu torţa în 
mână. Am văzut ceva sclipind, aşa că am scormonit în noroi 
până am scos-o. Qyburn deschise palma. O 

monedă de aur. 

Aur, da, însă în clipa când o luă în mână Cersei îşi dădu 
seama că nu era bună. 

Prea mică, gândi ea, prea subțire. Moneda era veche şi 
roasă. Pe o parte se afla profilul unui rege, iar pe cealaltă era 
stanţată o mână. 

— Ăsta nu e un dragon, decretă ea. 

— Nu, fu de acord Qyburn. Datează dinaintea Cuceririi, 
Înălţimea Ta. Regele este Garth al Doisprezecelea, iar mâna 
e blazonul Casei Gardener. 

De la Highgarden. Cersei închise palma în jurul monedei. 
Ce trădare e asta? 

Mace Tyrell fusese unul dintre judecătorii lui Tyrion şi 
ceruse moartea lui în gura mare. Să fi fost vreun complot? E 
oare cu putință să fi complotat cu Pezevenghiul în tot acest 
timp, punând la cale moartea tatei? Cu Tywin Lannister în 
mormânt, era de aşteptat ca Lordul Tyrell să fie ales ca Mână 
a Regelui, dar chiar şi aşa... 

— N-ai să vorbeşti cu nimeni despre asta, porunci ea. 

— Înălţimea Ta, poţi conta pe discreţia mea. Oricine se 
alătură unei companii de mercenari învaţă să-şi înghită 
limba, altfel se alege fără ea. 

— În compania mea e la fel. Regina puse moneda 
deoparte. Avea să se gândească la ea mai târziu. Dar 
cealaltă problemă? 

— Ser Gregor. Qyburn ridică din umeri. L-am examinat, 
aşa cum mi-ai 105 


poruncit. Otrava de pe sulița viperei era venin de 
manticor de la Apus. Aş băga mâna-n foc pentru asta. 

— Pycelle susţine că nu. l-a spus nobilului meu tată că 
veninul de manticor omoară de îndată ce ajunge la inimă. 

— Aşa şi este. Dar veninul ăsta a fost cumva îngroșat, ca 
să întârzie moartea Muntelui. 

— Îngroşat? Cum? Cu vreo altă substanţă? 

— S-ar putea să fie aşa cum sugerezi, Înălţimea Ta, dar, în 
cele mai multe cazuri, amestecul unei otrăvi nu face decât 
să-i slăbească puterea. S-ar putea să 

avem de-a face cu o cauză mai puţin... naturală, să 
zicem. O vrajă, aş crede. 

O fi şi ăsta un mare nătărău, ca Pycelle? 

— Vasăzică, vrei să-mi spui că Muntele e pe moarte din 
pricina vreunei vrăji negre? 

Quiburn ignoră ironia din glasul ei. 

— Moare din pricina veninului, dar lent şi în cumplită 
agonie. Eforturile mele de a-i domoli durerea s-au dovedit la 
fel de zadarnice ca ale lui Pycelle. Mă tem că Ser Gregor e 
prea obişnuit cu macul. Scutierul lui mi-a spus că suferă de 
dureri insuportabile de cap şi că adesea dă pe gât lapte de 
mac, aşa cum beau oamenii de rând berea. Cert e că venelei 
s-au înnegrit din cap până-n picioare, are urina tulbure de 
puroi, iar veninul i-a săpat o gaură în coastă, mare cât 
pumnul meu. E o minune că omul e încă în viaţă, la drept 
vorbind. 

— Mărimea lui, sugeră, încruntându-se, regina. Gregor e 
un om foarte impunător. Şi foarte prost. Prea prost, se pare, 
ca să ştie când ar trebui să moară. 

Întinse cupa şi Senelle i-o umplu din nou. Ţipetele lui îl 
sperie pe Tommen. M-au trezit chiar şi pe mine într-o noapte. 
Aş zice că e timpul să-l chemăm pe Ilyn Payne. 

— Înălţimea Ta, spuse Qyburn, poate că ar trebui să-l mut 
pe Ser Gregor în carceră. Acolo, ţipetele lui nu te vor deranja 
şi aş putea să mă îngrijesc de el nestingherit. 


— Să te îngrijeşti de el? râse Cersei. Lasă-l pe Ser Ilyn să 
se îngrijească de el. 

— Dacă asta e voia Înălţimii Tale, răspunse Qyburn, dar 
otrava... ne-ar fi de folos să ştim mai multe despre ea, nu-i 
aşa? Trimite un cavaler să omoare un cavaler şi un arcaş să 
omoare un arcaş, cum se spune în popor. Ca să luptăm cu 
magia neagră... Nu-şi isprăvi gândul, ci doar îi zâmbi. 

Nu e ca Pycelle, atâta lucru e limpede. Regina îl cântări, 
chibzuind. 

— De ce ţi-a luat Citadela colanul? 

— Arhimaesterii sunt cu toţii laşi în adâncul sufletului. 
Oile gri, aşa le spune Marwyn. Eram un vindecător la fel de 
priceput ca Ebrose, dar aspiram să-l depăşesc. De sute de 
ani, oamenii Citadelei au deschis trupurile celor morţi ca să 

studieze natura vieţii. Eu doream să înţeleg natura morţii, 
aşa că am deschis trupurile celor vii. Pentru această crimă, 
oile gri m-au ocărât şi m-au silit să plec 106 

în exil... dar înţeleg natura vieţii şi a morţii mai bine 
decât oricine din Oraşul Vechi. 

— Aşa să fie? Asta o intriga. Foarte bine. Muntele îţi 
aparţine. Fă cu el ce vrei, dar ascunde-ţi cercetările în 
celulele negre. Când moare, adu-mi capul lui. Tatăl meu a 
făcut Dornului această promisiune. Prinţul Doran ar prefera, 
fără îndoială, să-l omoare pe Gregor cu mâna lui, dar cu toţii 
trebuie să suferim dezamăgiri în această viaţă. 

— Prea bine, Înălţimea Ta. Qyburn îşi drese glasul. Dar nu 
sunt la fel de bine înzestrat ca Pycelle. Trebuie să 
achiziţionez anumite... 

— ÎI voi însărcina pe Lordul Gyles să te înzestreze cu 
suficient aur pentru nevoile tale. Cumpără-ţi şi nişte 
veşminte noi. Arăţi de parcă ai ieşit din Fundătura Puricilor. 
Cersei îi cercetă ochii, întrebându-se până unde să 

îndrăznească să se încreadă în omul acesta. Trebuie să-ţi 
spun că n-o să-ţi meargă 

bine dacă vreo vorbă despre... preocupările tale... se 
întâmplă să treacă dincolo de aceste ziduri? 


— Nu, Înălţimea Ta. Qyburn îi acordă un zâmbet liniştitor. 
Secretele tale sunt în siguranţă. 

După ce Qyburn plecă, Cersei îşi turnă o cupă de vin tare 
şi o bău lângă 

fereastră, privind cum umbrele se lungesc peste curte şi 
gândindu-se la monedă. 

Aur din Reach. De ce să fi avut un temnicer de la 
Debarcaderul Regelui aur de la Reach, dacă nu fiindcă era 
plătit să contribuie la înfăptuirea uciderii tatălui meu? 

Oricât s-ar fi străduit, Cersei părea că nu reuşeşte să-şi 
aducă în minte chipul Lordului Tywin fără să vadă acel mic 
zâmbet prostesc şi să-şi amintească mirosul fetid pe care-l 
răspândea cadavrul său. Se întreba dacă nu cumva era şi 
asta opera lui Tyrion. E un lucru mărunt şi crud, ca şi el. Era 
cu putinţă ca Tyrion să-l fi făcut pe Pycelle unealta lui? L-a 
trimis pe bătrân în celulele negre, iar acest Rugen se ocupa 
de acele celule, îşi aminti ea. Toate iţele se încâlceau într-un 
fel care nu-i plăcea. Acest Înalt Septon e şi el omul lui Tyrion, 
îşi aminti dintr-odată 

Cersei, iar bietul trup al tatei a fost în grija lui, de cu 
seară până-n zori. 

Unchiul său sosi neîntârziat, la apusul soarelui, purtând o 
tunică vătuită din lână de culoarea cărbunelui, mohorâtă ca 
faţa lui. Asemeni tuturor Lannisterilor, Ser Kevan avea pielea 
albă şi era blond, deşi, la cei cincizeci şi cinci de ani ai săi, 
îşi pierduse aproape tot părul. Nimeni nu l-ar fi putut socoti 
vreodată chipeş. Gros în talie, cu umerii rotunzi şi bărbia 
pătrată, proeminentă, pe care barba sa galbenă, tunsă scurt, 
nu reuşea s-o ascundă, îi reamintea de un bătrân mastif... un 
bătrân mastif credincios era tocmai ceea ce îi trebuia. 

Luară o cină frugală, compusă din sfeclă, pâine şi vită în 
sânge, cu o carafă de vin roşu, dornishean, ca să alunece 
mai bine. Ser Kevan nu scoase aproape nicio vorbă şi abia 
dacă se atinse de cupa cu vin. E prea măcinat de gânduri. 
Trebuie pus la treabă, să uite de necaz. 

107 


Îi spuse asta, după ce ultimele resturi de mâncare 
fuseseră luate de pe masă şi servitorii plecaseră. 

— Ştiu cât de mult s-a bizuit tata pe tine, unchiule. Acum 
trebuie să fac şi eu la fel. 

— Tu ai nevoie de o Mână, spuse el, iar Jaime te-a refuzat. 

Vorbeşte fără ocolişuri. Foarte bine. 

— Jaime... Mă simţeam atât de pierdută, cu tata mort, 
încât nu ştiam ce vorbesc. Jaime e galant, dar puţin zănatic, 
ca să fim sinceri. Tommen are nevoie de un om mai 
experimentat. De cineva mai în vârstă... 

— Mace Tyrell e mai în vârstă. Nările îi fremătară. 

— Niciodată. Cersei îşi dădu la o parte o şuviţă de păr de 
pe frunte. Tyrellii întrec măsura. 

— Ai fi nebună să-l faci pe Mace Tyrell Mâna ta, recunoscu 
Ser Kevan, dar una şi mai mare să ţi-l faci duşman. Am auzit 
ce s-a întâmplat în Sala Lămpilor. 

Mace n-ar fi trebuit să abordeze asemenea probleme în 
public, dar, oricum, n-a fost înţelept din partea ta să-l faci de 
ocară cu jumătate din curte de faţă. 

— Mai bine decât să suport un alt Tyrell în consiliu. 
Reproşul o irita. Rosby va fi un maestru vistiernic potrivit. Ai 
văzut lectica aia a lui, cu sculpturile şi draperiile de mătase. 
Caii lui sunt mai bine înveşmântaţi decât mulţi dintre 
cavaleri. Un om atât de bogat ar trebui să găsească aur fără 
nicio dificultate. Cât despre rangul de Mână... cine să ducă 
mai bine la bun sfârşit misiunea tatălui meu decât fratele cu 
care s-a sfătuit în toate? 

— Toţi avem nevoie de cineva în care să ne putem 
încrede. Tywin m-a avut pe mine şi, cândva, pe mama ta. 

— A iubit-o foarte mult. Cersei refuza constant să se 
gândească la târfa moartă 

din patul lui. Ştiu că acum sunt împreună. 

— Mă rog să fie aşa. Ser Kevan îi cercetă faţa multă 
vreme, înainte de a răspunde. Îmi ceri foarte mult, Cersei. 

— Nu mai mult decât ţi-a cerut tata. Unchiul ei întinse 
mâna după cupa sa cu vin şi luă o înghiţitură. Am o soţie pe 


care n-am văzut-o de doi ani, un fiu mort de jelit, un alt fiu 
pe cale să se însoare şi să-şi preia atribuţiile de lord. Castelul 
Darry trebuie să fie iarăşi puternic, cu pământurile apărate, 
câmpurile părjolite arate şi cultivate din nou. Lancel are 
nevoie de ajutorul meu. 

— Şi Tommen la fel. Cersei nu se aşteptase ca Ser Kevan 
să se ceară 

înduplecat. Cu tata nu făcea pe sfiosul. Regatul are 
nevoie de tine. 

— Regatul. Da. Şi Casa Lannister. Luă încă o sorbitură de 
vin. Prea bine, voi rămâne şi mă voi pune în slujba Înălţimii 
Sale... 

— Perfect, începu ea să spună, dar Ser Kevan ridică glasul 
şi îi acoperi vorbele. 

— ... atât timp cât mă numeşti nu doar Mână, ci şi regent, 
iar tu te întorci la Casterly Rock. 

108 

Preţ de o clipă, Cersei nu putu decât să-l privească fără să 
se mişte. 

— Eu sunt regenta, îi reaminti ea. 

— Ai fost. Tywin nu intenţiona să te lase să joci în 
continuare acest rol. Mi-a spus că are de gând să te trimită 
înapoi la Casterly Rock şi să-ţi găsească un nou soţ. 

Cersei simţea cum o cuprinde mânia. 

— A pomenit despre aşa ceva, da. lar eu i-am spus că nu 
doresc să mă 

recăsătoresc. 

Unchiul ei rămase impasibil. 

— Dacă eşti hotărâtă să nu te recăsătoreşti, nu te voi 
obliga. Cât despre cealaltă problemă... acum eşti Lady de 
Casterly Rock. Locul tău este acolo. 

Cum îndrăzneşti? îi venea să ţipe. În schimb, spuse: 

— Dar sunt, în acelaşi timp, Regina Regentă. Locul meu e 
alături de fiul meu. 

— Tatăl tău era de altă părere. 

— Tatăl meu e mort. 


— Spre durerea mea şi necazul întregului regat. Deschide 
ochii şi priveşte în jurul tău, Cersei. Regatul e în ruină. Poate 
că Tywin ar fi fost capabil să îndrepte lucrurile, dar... 

— Eu am să îndrept lucrurile! Cersei îşi îndulci tonul. Cu 
ajutorul tău, unchiule. Dacă vrei să mă slujeşti cu 
devotamentul cu care l-ai slujit pe tata... 

— Nu eşti tatăl tău. lar Tywin l-a privit întotdeauna pe 
Jaime ca pe moştenitorul său de drept. 

— Jaime... Jaime e legat prin jurământ. Jaime nu gândeşte 
niciodată, râde de oricine şi de orice şi spune tot ce-i trece 
prin cap. Jaime e un frumos nebun. 

— Şi totuşi a fost prima ta alegere ca Mână a Regelui. 
Atunci despre tine ce se poate spune, Cersei? 

— Ţi-am spus, eram bolnavă de durere. Nu m-am gândit... 

— Nu, o aprobă Ser Kevan. Şi tocmai de aceea artrebui să 
te întorci la Casterly Rock şi să laşi regatul pe seama celor 
care gândesc. 

— Regele e fiul meu! Cersei se ridică în picioare. 

— Da, spuse unchiul ei, şi, după cum l-am văzut pe 
Joffrey, nu eşti mai potrivită ca mamă decât eşti ca regină. 

Cersei îi aruncă vinul din cupă direct în faţă. Atunci Ser 
Kevan se ridică în picioare, cu o greoaie demnitate. 

— Înălţimea Ta. Vinul încă îi şiroia pe obraji, picurând din 
barba-i tunsă scurt. 

Cu permisiunea ta, aş putea să mă retrag? 

— Cu ce drept crezi că-mi poţi pune mie condiţii? Nu eşti 
mai mult decât unul dintre cavalerii de curte ai tatălui meu. 

— Nu deţin pământuri, e adevărat. Dar am unele venituri, 
şi cufere cu bani puse deoparte. Tatăl meu nu şi-a uitat 
niciunul dintre copii când a murit, iar Tywin ştia cum să 
răsplătească un slujitor devotat. Hrănesc două sute de 
cavaleri 109 

şi, la nevoie, le pot dubla numărul. Există călăreţi liberi 
gata să vină sub stindardul meu şi am bani să tocmesc 
mercenari. Ai fi înţeleaptă dacă nu m-ai nesocoti, Înălţimea 


Ta... şi încă şi mai înţeleaptă dacă nu ţi-ai face din mine un 
duşman. 

— Mă ameninți? 

— Te sfătuiesc. Dacă nu vrei să-mi cedezi regența, 
numeşte-mă castelan la Casterly Rock şi fă-i Mâna Regelui 
fie pe Mathis Rowan, fie pe Randyll Tarly. 

Lorzi purtători de flamură ai Casei Tyrell, amândoi. 
Sugestia o lăsă fără 

cuvinte. Oare e cumpărat? se întrebă ea. A luat aurul 
Tyrellilor, ca să trădeze Casa Lannister? 

— Mathis Rowan e simţitor, prudent, îndrăgit, continuă 
unchiul său, impasibil. 

Randyll Tarly e cel mai iscusit soldat din regat. O Mână 
slabă pe timp de pace, dar, cu Tywin mort, nu e altul mai 
bun să-i ducă războiul la bun sfârşit. Lordul Tyrell nu se 
poate simţi jignit dacă alegi unul dintre lorzii lui purtători de 
flamură 

ca Mână. Tarly şi Rowan sunt ambii oameni capabili... şi 
loiali. Numeşte-l pe oricare dintre ei şi-l vei avea de partea 
ta. Te întăreşti pe tine şi slăbeşti Highgardenul, însă probabil 
că Mace îţi va mulţumi pentru asta. Ser Kevan ridică 

din umeri. Acesta e sfatul meu, primeşte-l sau nu. Din 
partea mea, poţi să-l faci Mână pe Băiatul Lunii. Fratele meu 
e mort, femeie. Am să-l duc acasă. 

Trădătorule, gândi ea. Vânzătorule. Cersei se întreba cât îi 
dăduse Mace Tyrell. 

— Vrei să-ţi abandonezi regele când are mai mare nevoie 
de tine, îi spuse. 

Vrei să-l abandonezi pe Tommen. 

— Tommen o are pe mama lui. Ochii verzi ai lui Ser Kevan 
îi întâlniră pe ai ei, fără să clipească. O ultimă picătură de 
vin îi tremură udă şi roşie sub bărbie şi, în cele din urmă, 
căzu. Da, adăugă el cu glas moale, după o pauză, şi pe tatăl 
său, cred. 


JAIME 


Ser Jaime Lannister, în alb din cap până-n picioare, stătea 
lângă catafalcul tatălui său, cu cinci degete curbate în jurul 
mânerului unei săbii mari de aur. 

Pe înserat, Marele Sept deveni întunecat şi sumbru. 
Ultimele raze de lumină 

coborâră pieziş prin ferestrele înalte, scăldând statuile 
înalte ale Celor Şapte în lumina roşie a amurgului. În jurul 
altarelor pâlpâiau lumânări parfumate, în timp ce umbre 
adânci se adunau în transepturi şi se furişau tăcute pe 
podelele de marmură. Ecourile cântecelor de seară se 
stingeau pe măsură ce _ ultimii oameni îndoliaţi se 
îndepărtau. 

Balon Swann şi Loras Tyrell rămaseră puţin în urma 
celorlalţi. 

— Nimeni nu poate sta de veghe şapte zile şi şapte nopţi, 
spuse Ser Balon. 

110 

Când ai dormit ultima oară, stăpâne? 

— Când nobilul meu tată era încă în viaţă, răspunse 
Jaime. 

— Îngăduie-mi să stau în noaptea asta în locul tău, se 
oferi Ser Loras. 

— N-a fost tatăl tău. Wu tu L-ai ucis, ci eu. Poate că Tyrion 
a slobozit săgeata care l-a omorât, dar eu l-am slobozit pe 
Tyrion. Lăsaţi-mă. 

— Cum porunceşte stăpânul meu, se învoi Swann. 

Ser Loras părea că ar fi vrut să mai insiste, dar Ser Balon 
îl luă de braţ şi îl trase după el. Jaime ascultă ecourile paşilor 
lor stingându-se în depărtare. Şi apoi era singur din nou cu 
nobilul său tată, printre lumânări şi cristaluri şi mirosul 
dulceag, bolnăvicios, al morţii. Spatele îl durea de povara 
armurii, iar picioarele îi erau aproape amorţite. Îşi schimbă 


puţin poziţia şi îşi strânse degetele în jurul sabiei aurii. Nu 
putea să mânuiască sabia, dar putea s-o ţină în mână. Mâna 
lipsă 

îi pulsa. Era aproape nostim. Avea mai multe senzaţii în 
mâna pe care o pierduse decât în restul trupului. 

Mâna mea tânjeşte după o sabie. Trebuie să omor pe 
cineva. Pentru început, pe Varys. Ar trebui să găsesc piatra 
sub care se ascunde. 

— l-am poruncit eunucului să-l ducă pe o corabie, nu în 
dormitorul tău, îi spuse el cadavrului. Mâinile îi sunt pătate 
de sânge la fel de mult ca ale... ale lui Tyrion. Mâinile îi sunt 
pătate de sânge la fel de mult ca ale mele voia să spună, 
dar cuvintele i se opriră în gâtlej. Orice a făcut Varys, eu |- 
am îndemnat. 

Aşteptase în camerele eunucului în noaptea aceea, când, 
în sfârşit, hotărâse să 

nu-şi lase fratele mai mic să moară. În timp ce aştepta, îşi 
ascuţise pumnalul cu o singură mână, găsind o stranie 
alinare în scârţâitul oţelului pe piatră. La sunetul paşilor, se 
aşezase lângă uşă. Varys intrase într-o revărsare de pudră şi 
lavandă. 

Jaime păşise în spatele lui, îl lovise cu piciorul în spatele 
genunchiului, îngenunchease pe pieptul lui şi îi vârâse 
pumnalul sub bărbia moale şi albă, trăgându-i capul pe 
spate. 

— Ei, bine, Lord Varys, spusese el cu glas prietenos, mă 
bucur să te întâlnesc aici. 

— Ser Jaime? gâfâise Varys. M-ai speriat. 

— Asta am şi avut de gând. Când răsucise pumnalul, un 
firişor de sânge se prelinsese pe lamă. Mă gândeam că m-ai 
putea ajuta să-l scot pe fratele meu din celula lui înainte ca 
Ser Ilyn să-i taie capul. E un cap urât, te asigur, dar altul n- 
are. 

— Da... bine... dacă vrei... să iei lama asta... da, uşurel, 
dacă eşti bun, uşurel, oh, m-ai înţepat... Eunucul îşi atinsese 


gâtul şi privise sângele de pe degete cu gura căscată. 
Întotdeauna am urât imaginea propriului meu sânge. 

— Vei avea şi mai mult de urât cât de curând, dacă nu mă 
ajuţi. 

Varys se căznise să se ridice. 

— Fratele tău... dacă Pezevenghiul dispare fără urmă din 
celula sa, vor pune î-întrebări. M-aş t-teme pentru viaţa 
mea... 

111 

— Viaţa ta îmi aparţine, nu-mi pasă ce secrete ştii. Dacă 
Tyrion moare, nu-i vei supravieţui multă vreme, îţi promit. 

— Ah. Eunucul îşi supsese sângele de pe degete, îmi ceri 
un lucru îngrozitor... 

să-l eliberez pe Pezevenghiul care l-a ucis pe măreţul 
nostru rege. Sau îl crezi nevinovat? 

— Vinovat sau nevinovat, răspunsese Jaime, ca un 
nătărău ce era, un Lannister îşi plăteşte datoriile. Cuvintele 
îi veniseră atât de uşor. 

Nu dormise de-atunci. Acum îşi vedea fratele aievea, felul 
în care rânjise piticul, sub cioata nasului său, când lumina 
torţei îi atinsese faţa. 

— Biet schilod nătărăâu şi orb, mârâise piticul, cu glasul 
îngroşat de ranchiună. 

Cersei e o târfă mincinoasă. S-a culcat cu Lancel, cu 
Osmund Kettleblack şi probabil cu Băiatul Lunii, din câte ştiu 
eu. lar eu sunt monstrul care se spune că 

sunt. Da, l-am ucis pe fiul tău ticălos. 

N-a spus nicio clipă că avea de gând să-l omoare pe tatăl 
nostru. Dacă ar fi spus, l-aş fi oprit. Şi apoi eu aş fi regicidul, 
nu el. 

Jaime se întreba unde se ascundea Varys. Înţelept, 
maestrul şoptitorilor nu se întorsese în camerele lui şi nu-şi 
făcuse apariţia nici când Fortăreaţa Roşie fusese scotocită. 
S-ar putea ca eunucul să fi ales să se îmbarce cu Tyrion mai 
degrabă 


decât să rămână să răspundă unor întrebări incomode. 
Dacă era aşa, amândoi erau deja departe în larg, împărțind o 
carafă cu vin auriu de Arbor, în cabina unei galere. 

Dacă nu cumva fratele meu l-a omorât şi pe Varys şi i-a 
lăsat trupul să 

putrezească sub castel. Acolo, jos, puteau trece ani până 
ce oasele să-i fie găsite. 

Jaime coborâse cu o duzină de străjeri, cu torţe, funii şi 
felinare. Ore în şir bâjbâiseră prin coridoarele întortocheate, 
prin spaţiile înguste, de-a buşilea, pe uşile ascunse, scările 
secrete şi culoarele care plonjau în bezna absolută. Arareori 
îşi simţise atât de acut infirmitatea. Când are două mâini, 
omul ia totul de bun. 

Scările, de pildă. Până şi mersul târâş îi era incomod, nu 
degeaba se vorbea despre mersul în patru labe. Nici nu 
putea să ţină o torţă şi să se caţere, ca ceilalţi. 

Şi totul în zadar. Găsiră doar întunecime, praf şi şobolani. 
Şi dragoni pândind acolo, jos. Îşi amintea lumina portocalie, 
mohorâtă, a cărbunilor din gura dragonului de fier. Mangalul 
încălzea încăperea la baza unui culoar vertical, unde se 
întâlneau mai multe tuneluri. Pe podea, descoperise un 
mozaic ros înfăţişând dragonul cu trei capete al Casei 
Targaryen, din plăci negre şi roşii. Te cunosc, Regicidule, 
părea să spună bestia. Am fost aici tot timpul, aşteptându- 
te. lar lui Jaime acea voce i se părea cunoscută, intonaţia de 
fier care cândva îi aparținuse lui Rhaegar, Prinţul Pietrei 
Dragonului. 

Fusese o zi vântoasă când îşi luase rămas-bun de la 
Rhaegar, în curtea Fortăreţei Roşii. Prinţul se înveşmântase 
în armura sa neagră ca noaptea, cu dragonul cu trei capete 
conturat din rubine pe platoşă. 

— Înălţimea Ta, se rugase Jaime, lasă-l pe Darry să-l 
păzească pe rege de data 112 

aceasta, sau pe Ser Barristan. Mantiile lor sunt la fel de 
albe ca a mea. 

Prinţul Rhaegar clătinase din cap. 


— Înălţimea Ta, tatăl meu se teme de tatăl tău mai mult 
decât de vărul nostru Robert. Te vrea prin preajmă pentru ca 
Lordul Tywin să nu-i poată face niciun rău. Nu îndrăznesc să- 
i iau această cârjă tocmai acum, la ceas de cumpănă. 

Furia i se ridicase lui Jaime în gâtlej. 

— Eu nu sunt o cârjă, sunt chiar un cavaler al Gărzii 
Regale. 

— Atunci apără-l pe rege, s-a răstit Jon Darry. Când ai 
îmbrăcat mantia aceea, ai jurat supunere. 

Rhaegar îşi aşezase mâna pe umărul lui Jaime. 

— Când această bătălie va lua sfârşit, am de gând să 
convoc consiliul. Vor avea loc schimbări. Voiam să le fac de 
mult, dar... în orice caz, n-are rost să 

vorbim de căi neumblate. Vom vorbi când mă întorc. 

Acelea fuseseră ultimele cuvinte pe care i le adresase 
Rhaegar Targaryen. 

Dincolo de porţi se adunase o oaste, în timp ce o alta 
cobora pe Trident. Aşadar, Prinţul Pietrei Dragonului 
încălecase şi îşi aşezase pe cap coiful înalt şi negru, pornind 
să-şi înfrunte osânda. 

Avea mai multă dreptate decât ştia. Când bătălia s-a 
terminat, au avut loc schimbări. 

— Aerys credea că nu i se poate întâmpla nimic rău dacă 
mă ţinea aproape, îi spuse Jaime cadavrului tatălui său. Nu-i 
aşa că e amuzant? Lordul Tywin părea să 

fie de aceeaşi părere: zâmbetul lui era mai larg decât 
înainte. Se pare că-i place să fie mort. 

Era ciudat, dar nu simţea niciun fel de durere. Unde-mi 
sunt lacrimile? Unde mi-este furia? Jaime Lannister nu 
dusese niciodată lipsă de furie. 

— Tată, îi spuse cadavrului, tu mi-ai spus că lacrimile sunt 
semnul slăbiciunii, aşa că nu te poţi aştepta să plâng după 
tine. 

O mie de lorzi şi doamne veniseră în dimineaţa aceea şi 
trecuseră pe rând pe lângă catafalc, şi multe mii de oameni 
de rând după-amiază. Aveau veşminte întunecate şi feţe 


solemne, dar Jaime bănuia că foarte mulţi erau, în taină, 
încântați să-l vadă doborât pe marele bărbat. Chiar şi în 
vest, Lordul Tywin fusese mai mult respectat decât iubit, iar 
Debarcaderul Regelui nu uitase Jaful. 

Dintre toate feţele îndoliate, Marele Maester Pycelle 
păruse cel mai înnebunit de durere. 

— Am slujit şase regi, îi spusese el lui Jaime după cel de- 
al doilea serviciu religios, adulmecând neîncrezător în 
preajma cadavrului, dar aici, în faţa noastră, zace omul cel 
mai măreț pe care l-am cunoscut vreodată. Lordul Tywin nu 
purta coroană, dar era rege pe de-a-ntregul. 

Fără barbă, Pycelle părea nu doar bătrân, dar şi firav. Să-/ 
bărbierească a fost cel mai crud lucru pe care l-ar fi putut 
face Tyrion, gândi Jaime, care ştia ce însemna să pierzi o 
parte din tine, o parte care te făcea ceea ce eşti. Pycelle 113 

avusese o barbă superbă, albă ca zăpada şi moale ca lâna 
de miel, o podoabă 

luxuriantă care-i acoperise obrajii şi bărbia, revărsându-i- 
se aproape până la brâu. 

Marele Maester obişnuia să şi-o mângâie când perora. i 
dădea un aer de înţelepciune şi ascundea tot felul de lucruri 
neplăcute: pielea lăsată care-i atârna sub maxilar, gura mică 
şi plângăreaţă, dinţii lipsă, negii, ridurile şi petele de 
bătrâneţe, prea multe ca să le ţii numărul. Deşi Pycelle 
încerca să-şi crească din nou ceea ce pierduse, nu reuşea. 
Din obrajii săi ridaţi şi din bărbia căzută creşteau doar 
smocuri şi şomoioage, atât de firave încât Jaime îi vedea 
pielea rozalie, pătată, de dedesubt. 

— Ser Jaime, am văzut multe lucruri înfiorătoare la viaţa 
mea, Îi spusese bătrânul. Războaie, bătălii, crime dintre cele 
mai murdare... Eram flăcău, în Oraşul Vechi, când molima 
cenuşie a secerat jumătate din oraş şi trei sferturi din 
Citadelă. Lordul Hightower a ars fiecare corabie din port, a 
închis porţile şi a poruncit gărzilor sale să-i omoare pe cei 
care încercau să fugă, bărbaţi, femei sau prunci de ţâţă. L-au 
omorât când molima a trecut. Chiar în ziua când a redeschis 


portul, l-au tras jos de pe cal şi i-au despicat beregata, după 
cum au făcut şi cu fiul său cel mic. Chiar şi astăzi, ignoranţii 
din Oraşul Vechi scuipă la auzul numelui său, dar Qenton 
Hightower a făcut ceea ce trebuia. Şi tatăl tău era un astfel 
de om. 

Un om care făcea ceea ce trebuia făcut. 

— De aceea pare atât de mulţumit? 

Aburii care se ridicau dinspre cadavru făceau ochii lui 
Pycelle să lăcrimeze. 

— Carnea... pe măsură ce carnea se usucă, muşchii se 
întind şi îi trag buzele în sus. Acela nu este un zâmbet, 
doar... uscăciune, atâta tot. Clipi, alungându-şi lacrimile. 
Trebuie să mă scuzi, sunt foarte, foarte obosit. 

Sprijinindu-se cu toată puterea de toiagul său, Pycelle 
părăsise templul încet, cu pasul clătinat. Și omul acesta 
moare, îşi dăduse seama Jaime. Nu era de mirare că sora sa 
zicea că e netrebuincios. 

Pe de altă parte, draga lui surioară părea să creadă că 
jumătate din curteni erau fie netrebuincioşi, fie trădători. 
Pycelle, Garda Regelui, Tyrellii, Jaime însuşi... 

până şi Ser llyn Payne, cavalerul tăcut care slujea drept 
călău. Ca Dreptate a Regelui, temniţele erau răspunderea 
lui. De când îşi pierduse limba, Payne lăsase administrarea 
acelor temnițe în seama subalternilor săi, dar Cersei îl 
considera în egală măsură vinovat pentru evadarea lui 
Tyrion. A fost fapta mea, nu a lui, îi stătuse lui Jaime pe buze 
să spună. În schimb, jurase să afle ce putea de la 
temnicerul-şef, un bătrân cocoşat pe nume Rennifer 
Longwaters. 

— Văd că te întrebi ce fel de nume e ăsta, chicotise omul 
când Jaime mersese să-l interogheze. E un nume vechi, e- 
adevărat. Nu-s eu omul care să se fudulească, dar în venele 
mele curge sânge regesc. Sunt descendentul unei prințese. 
Tatăl meu mi-a spus povestea când eram doar un 
băieţandru. Longwaters nu mai era băieţandru de o grămadă 


de ani, judecând după ţeasta lui pătată şi firele de păr alb 
care-i creşteau din bărbie. Mama mea era cea mai nepreţuită 

114 

comoară din Beciul Fecioarelor. Lordul Oakenfist, marele 
amiral, i-a dăruit inima, deşi era însurat cu o alta. Prinţesa i-a 
dat fiului lor bastard numele de Waters, în onoarea tatălui 
lui. Băiatul a devenit un mare cavaler, la fel şi fiul său, care a 
aşezat cuvântul „Long” înaintea numelui de Waters, ca 
lumea să ştie că el nu era un bastard. Aşa că, vezi, am în 
mine niţeluş sânge de dragon. 

— Da, era să te confund cu Aegon Cuceritorul, îi 
răspunsese Jaime. Waters era un nume frecvent de bastard 
în preajma Golfului Apei Negre; bătrânul Longwaters era, 
mai degrabă, descendentul vreunui lord mărunt decât al 
unei prințese. Dar, până una-alta, am preocupări mai 
presante decât obârşia ta. 

Longwaters îşi înclinase capul. 

— Prizonierul pierdut. 

— Şi temnicerul dispărut. 

— Rugen, îl completase bătrânul. Un subtemnicer. Se 
ocupa de nivelul al treilea, celulele negre. 

— Povesteşte-mi despre el, trebuise să-i ceară Jaime. O 
farsă nenorocită. Ştia cine era Rugen, chiar dacă Longwaters 
nu ştia. 

—  Neîngrijit, nebărbierit, arţăgos. Nu-mi plăcea, e- 
adevărat, mărturisesc. 

L-am găsit aici la început, când am venit, acum 
doisprezece ani. Fusese numit de Regele Aerys. Omul stătea 
arareori aici, trebuie spus. Am pomenit de asta în rapoartele 
mele, stăpâne. Am făcut-o, nu încape îndoială, ai cuvântul 
meu, cuvântul unui om cu sânge regesc. 

Mai pomeneşte o dată de sângele ăla regesc şi s-ar putea 
să vărs niţel din el, gândise Jaime. 

— Cine a văzut rapoartele astea? 

— Unele dintre ele au ajuns la maestrul vistiernic, altele 
la maestrul şoptitorilor. Toate au ajuns la temnicerul-şef şi la 


Dreptatea Regelui. Aşa a fost dintotdeauna în temnițe. 
Longwaters îşi scărpinase nasul. Rugen era aici când era 
nevoie, lordul meu. Asta trebuie spus. Celulele negre sunt 
folosite puţin. Înainte ca frăţiorul Excelenței Voastre să fie 
trimis jos, l-am avut o vreme pe Marele Maester Pycelle, iar 
înaintea lui, pe Lordul Stark, trădătorul. Au mai fost alţi trei, 
oameni de rând, dar pe ei Lordul Stark i-a dat Rondului de 
Noapte. N-am văzut cu ochi buni eliberarea ălora trei, dar 
documentele erau în ordine. Am pomenit despre asta şi într- 
un raport, poţi fi sigur. 

— Povesteşte-mi ce ştii despre cei doi temniceri care au 
adormit. 

— Temniceri? pufnise Longwaters. Aia nu erau niciun fel 
de temniceri. Erau simpli paznici. Coroana plăteşte lefuri 
pentru douăzeci de paznici, stăpâne, nici mai mult, nici mai 
puţin, dar, de când sunt eu aici, n-am avut niciodată mai 
mult de doisprezece. Ar trebui să avem şi şase temniceri, 
câte doi la fiecare nivel, însă 

avem doar trei. 

— Tu şi încă doi? 

Longwaters pufnise din nou. 

115 

— Eu sunt temnicerul-şef stăpâne. Eu sunt peste 
temniceri. Sarcina mea e să 

ţin socotelile. Dacă stăpânul ar vrea să se uite peste 
registrele mele, va vedea că 

toate cifrele sunt exacte. Longwaters consultase registrul 
mare, îmbrăcat în piele, deschis în faţa lui. În prezent, avem 
patru prizonieri la primul nivel şi unul la cel de-al doilea, pe 
lângă fratele Excelenței Voastre. Bătrânul s-a încruntat. Care 
a fugit, fără doar şi poate. E-adevărat. Am să-l tai de pe listă. 
Luase un condei şi începuse să-l ascută. 

Şase prizonieri, gândise Jaime cu amărăciune, în timp ce 
noi plătim lefuri pentru douăzeci de paznici. 

— Vreau neapărat să le pun câteva întrebări acestor doi 
paznici. 


Rennfer Longwaters încetase să-şi mai ascută condeiul şi 
îl privise neîncrezător pe Jaime. 

— Să le pui întrebări, stăpâne? 

— M-ai auzit. 

— Da, stăpâne, am auzit, desigur, dar... stăpânul poate să 
interogheze pe cine vrea, e adevărat, nu sunt eu omul care 
să spună că nu poate. Dar, ser, dacă pot fi atât de îndrăzneţ, 
nu cred c-ar putea să răspundă. Sunt morţi, stăpâne. 

— Morți? Din a cui poruncă? 

— A ta, credeam, sau... a regelui, poate? N-am întrebat. 
N-am dreptul să pun întrebări Gărzii Regale. 

Asta îi pusese sare pe rană. Cersei făcuse din oamenii lui 
uneltele ei sângeroase, oamenii lui împreună cu nepreţuiţii 
ei fraţi Kettleblack. 

— Nătărăilor, mârâise mai târziu Jaime, adresându-li-se lui 
Boros Blount şi lui Osmund Kettleblack, într-o temniţă care 
duhnea a sânge şi a moarte. Ce v-aţi închipuit că faceţi? 

— Nimic altceva decât ceea ce ni s-a spus, stăpâne. Ser 
Boros era mai scund decât Jaime, dar mai voinic, Înălţimea 
Sa ne-a poruncit. Sora ta. 

Ser Osmund îşi agăţase degetul mare de centura sabiei: 

— Zicea că trebuie adormiţi pe vecie. Aşa că fraţii mei şi 
cu mine ne-am ocupat de asta. 

Într-adevăr. Un cadavru zăcea răşchirat, cu faţa în jos, pe 
o masă, ca un om beat la un ospăț, dar avea sub cap o baltă 
de sânge, nu una de vin. Cel de-al doilea paznic reuşise să 
se îndepărteze de bancă şi să-şi scoată pumnalul înainte să 
se aleagă cu o sabie în coaste. Sfârşitul lui fusese cel mai 
lent şi mai murdar. l-am spus lui Varys că nimeni nu trebuie 
să pățească nimic după această evadare, se gândise Jaime, 
dar ar fi trebuit să le spun asta fratelui şi surorii mele. 

— A fost o greşeală, ser. 

Ser Osmund ridicase din umeri. 

— N-o să le simtă nimeni lipsa. Pun rămăşag că erau şi ei 
implicaţi, împreună 

cu cel care e dat dispărut. 


Nu, i-ar fi putut spune Jaime, Varys le-a pus ceva în vin, 
ca să-i adoarmă. 

116 

— Dacă aşa stau lucrurile, poate că am fi putut stoarce 
adevărul de la ei... Se culcă cu Lancel şi cu Osmund 
Kettleblack şi cu Băiatul Lunii, din câte ştiu eu... 

Dacă aş avea o fire bănuitoare, m-aş putea întreba de ce 
atâta grabă să vă asiguraţi că cei doi n-o să fie luaţi 
vreodată la întrebări. Trebuia să-i reduceţi la tăcere ca să 

ascundeţi propriul vostru rol în toate acestea? 

— Noi? Kettleblack se sufocase auzind una ca asta. Noi n- 
am făcut decât ce ne-a poruncit regina. Pe cuvântul meu de 
Frate Jurat. 

Degetele-fantomă ale lui Jaime se crispaseră când 
spusese categoric: 

— Adu-i aici pe Osney şi pe Osfryd şi curăţaţi mizeria 
asta. Şi data viitoare când dulcea mea surioară îţi 
porunceşte să omori un om, vino mai întâi la mine. 

Altfel, fereşte-te din calea mea, ser. 

Vorbele îi răsunau în cap, în întunecimea Septului lui 
Baelor. Deasupra lui, toate ferestrele deveniseră negre, 
lăsând să se zărească lumina palidă a îndepărtatelor stele. 
Soarele apusese deja. Miasma morţii era tot mai puternică, 
în ciuda lumânărilor parfumate. Mirosul îi amintea lui Jaime 
Lannister de trecătoarea de la poalele Dintelui de Aur, unde 
obținuse o glorioasă victorie în primele zile ale războiului. În 
dimineaţa de după bătălie, ciorile se ospătaseră cu 
învingătorii şi învinşii deopotrivă, aşa cum, cândva, se 
ospătaseră din trupul lui Rhaegar Targaryen, după Trident. 
Cât prețuieşte o coroană, dacă o cioară se poate înfrupta cu 
un rege? 

Jaime bănuia că ciorile dădeau ocol celor şapte turnuri şi 
marii cupole a Septului lui Baelor chiar acum, lovind aerul 
nopţii cu aripile lor negre, în încercarea de a pătrunde 
înăuntru. Fiecare cioară din Cele Şapte Regate ar trebui să-ți 
aducă omagiile, tată. De la Castamere până la Apa Neagră, 


le-ai hrănit bine. Ideea îi plăcea Lordului Tywin. Zâmbetul i 
se lărgi şi mai mult. La naiba, rânjeşte ca un mire în timpul 
ritualului conjugal. 

Imaginea era atât de grotescă încât Jaime izbucni într-un 
râs zgomotos. 

Sunetul răsună prin transepturi, prin cripte şi prin capele, 
ca şi cum morţii înhumați în interiorul zidurilor ar fi râs şi ei. 
De ce nu? E mai absurd decăt farsa unui bufon, eu, stând de 
veghe la căpătâiul unui tată pe care l-am ajutat să 

moară, trimițând oameni să-l captureze pe fratele pe 
care l-am ajutat să 

evadeze... Îi poruncise lui Ser Addam Marbrand să 
scotocească Strada Mătăsii. 

— Caută sub fiece pat, ştii cât de mult îi plac fratelui meu 
bordelurile. 

Mantiile aurii aveau să caute mai cu sârg sub fustele 
târfelor decât sub paturile lor. Se întreba câţi copii bastarzi 
se vor naşte de pe urma acestei căutări zadarnice. 

Pe nesimţite, gândurile i se îndreptară către Brienne din 
Tarth. Fătucă urâtă, proastă şi încăpățânată. Se întreba unde 
era. Tată, dă-i putere. Aproape o rugăciune... dar oare pe 
cine invoca el: zeul, Tatăl Ceresc, a cărui statuie înaltă, 
aurită sclipea în lumina lumânărilor, în celălalt capăt al 
templului? Sau se ruga la cadavrul care zăcea în faţa lui? 
Are vreo importanță? Nu m-au ascultat niciodată, niciunul 
dintre ei. Războinicul fusese zeul lui Jaime de când fusese 
destul de mare 117 

ca să poată ţine sabia în mână. Alţi bărbaţi puteau fi taţi, 
fii, soţi, dar niciodată 

Jaime Lannister, cu sabia sa la fel de aurie ca părul. El era 
un războinic, şi asta avea să fie întotdeauna. 

Ar trebui să-i spun lui Cersei adevărul, să recunosc că eu 
I-am eliberat pe frățiorul nostru din celulă. Adevărul 
funcţionase atât de perfect cu Tyrion, în definitiv. Ţi-am ucis 
fiul ticălos, iar acum mă duc să-ți ucid şi tatăl. Jaime auzea 
râsul Pezevenghiului în întuneric, întoarse capul să se uite, 


dar sunetul nu era decât propriul său râs, întorcându-şi 
ecoul înspre el. Închise ochii şi îi deschise brusc, la fel de 
repede. Nu am voie să dorm. Dacă ar dormi, poate ar visa. O, 
cum mai râdea Tyrion pe înfundate... o târfă mincinoasă... 
care se culcă cu Lancel şi Osmund Kettleblack... 

La miezul nopţii, balamalele Porţilor Tatălui gemură când 
sute de septoni intrară, unul câte unul, să-şi aducă 
ofrandele. Unii purtau veşmintele de brocart cu fir de argint 
şi cununi de cristal, însemnele Celor mai Cucernici, în timp 
ce fraţii lor mai umili îşi purtau cristalele la gât, atârnate pe 
sfori, şi îşi legau robele albe cu centuri împletite în şapte 
culori. Pe Porţile Mamei veneau preotese albe, din 
mănăstirea lor, câte şapte, cântând încet, în timp ce surorile 
tăcute coborau, câte una, Treptele Străinului. Slujnicele 
Morţii erau înveşmântate în gri-deschis, cu feţele acoperite 
de glugi şi şaluri, ca doar ochii să li se vadă. Îşi făcu apariţia 
şi un grup de fraţi, în veşminte maro, alunii şi cenuşii şi chiar 
din pânză aspră 

nevopsită, legată cu sfoară de cânepă. Uni purtau la gât 
ciocanul de fier al Fierarului, în timp ce alţii duceau străchini 
în mâini. 

Niciunul dintre cucernici nu-i acordă lui Jaime vreo 
atenţie. Dădură ocol templului, rugându-se la fiecare dintre 
cele şapte statui ale divinității. Fiecărui zeu îi aduseră 
ofrande, fiecăruia îi cântară un imn. Glasurile lor se ridicau 
dulci şi solemne. Jaime închise ochii să asculte, dar îi 
redeschise când începu să se legene. 

Sunt mai obosit decât imi dau seama. 

Trecuseră ani de la ultima lui veghe. Și eram mai tânăr 
pe-atunci, un băiat de cincisprezece ani. Nu purtase armură, 
doar o tunică albă, simplă. Templul în care îşi petrecuse 
noaptea nu era nici cât o treime din oricare dintre cele şapte 
galerii ale Marelui Sept. Jaime îşi aşezase sabia pe genunchii 
Războinicului, îşi pusese armura grămadă la picioare şi 
îngenunchease pe podeaua aspră de piatră, în faţa altarului. 
În zori, genunchii îi erau zgâriaţi şi plini de sânge. 


— Toţi cavalerii trebuie să sângereze, Jaime, îi spusese 
Ser Arthur Dayne când îl văzuse. Sângele este pecetea 
devotamentului nostru. Când se crăpase de ziuă, îl atinsese 
pe umăr. Sabia palidă era atât de ascuţită, încât până şi 
uşoara ei atingere tăiase prin tunica lui Jaime, făcându-l să 
sângereze din nou. Nu simţise, îngenunchease un băiat, se 
ridicase un cavaler. Tânărul Leu, nu Regicidul. 

Dar asta se întâmplase cu multă vreme în urmă, iar 
băiatul murise. 

N-ar fi putut spune când se terminaseră rugăciunile. 
Probabil că dormise în picioare. După ce, unul câte unul, 
cucernicii ieşiră, Marele Sept rămase din nou 118 

neclintit. Lumânările erau un zid de stele arzând în 
întuneric, dar aerul duhnea a moarte. Jaime îşi mişcă 
degetele pe sabia aurie. Poate că, până la urmă, ar fi trebuit 
să-l lase pe Ser Loras să-l înlocuiască. Cersei ar fii urât asta. 
Cavalerul Florilor era încă un băieţandru arogant şi 
îngâmfat, dar avea în sânge dorinţa de a fi măreț, de a 
înfăptui lucruri demne de Cartea Albă. 

După ce veghea lui Jaime se va sfârşi, Cartea Albă îl va 
aştepta, deschisă la pagina lui, într-un mut reproş. Voi tăia 
cartea afurisită in bucăţi înainte s-o umplu de minciuni. Cu 
toate acestea, dacă n-ar minţi, ce altceva ar putea scrie în 
afară de adevăr? 

În faţa lui stătea o femeie. 

Iarăşi plouă, gândi el, când observă cât era de udă. Apa îi 
şiroia pe mantie, băltindu-i în jurul picioarelor. Cum a ajuns 
aici? N-am auzit-o intrând. Era îmbrăcată ca o slujnică de 
tavernă, cu o mantie grea, din țesătură aspră, prost vopsită 
în nuanţe marmorate de maro şi zdrenţuită la tiv. O glugă îi 
ascundea faţa, dar Jaime vedea lumânările dansând în 
iazurile verzi ale ochilor ei, iar când se mişcă, o recunoscu. 

— Cersei. Jaime vorbi încet, ca unul trezit din vis care 
încă se întreba cine e. 

Ce oră este? 


— Ora lupului. Sora lui îşi cobori gluga şi făcu o grimasă. 
A lupului înecat, poate. Îi zâmbi nespus de dulce. Îţi 
aminteşti când am venit la tine aşa pentru prima oară? Era 
într-un han mohorât de pe Uliţa Nevăstulicii, şi m-am 
îmbrăcat ca o servitoare ca să trec de gărzile tatei. 

— Îmi amintesc. Era Uliţa Tiparului. Vrea ceva de la mine. 
Ce cauţi aici, la ora asta? Ce vrei de la mine? Ultimul său 
cuvânt  răsună în susul şi-n josul templului, 
mineminemineminemineminemine, pierzându-se într-o 
şoaptă. Pentru o clipă, îndrăzni să spere că tot ceea ce voia 
era alinarea braţelor lui. 

— Vorbeşte încet. Glasul ei suna ciudat... gâtuit, aproape 
speriat. Jaime, Kevan m-a refuzat. Nu vrea să fie Mână, el... 
ştie despre noi. Mi-a dat de înţeles asta. 

— A refuzat? Asta îl surprindea. De unde să ştie? O fi citit 
ce-a scris Stannis, dar n-are cum... 

— Tyrion ştia, îi reaminti Cersei. Cine poate şti ce poveşti 
o fi spus piticul ăla, şi cui? Şi Unchiul Kevan e răul cel mai 
mic. Înaltul Septon... Tyrion l-a încoronat când a murit 
grăsanul. S-ar putea să ştie şi el. Cersei se apropie. Trebuie 
să fii Mâna lui Tommen. N-am încredere în Mace Tyrell. Dacă 
a avut un rol de jucat în moartea tatălui nostru? Poate că a 
conspirat cu Tyrion. Pezevenghiul ar putea să 

fie în drum spre Highgarden. 

— Nu este. 

— Fii Mâna mea, se rugă ea, şi vom stăpâni împreună 
Cele Şapte Regate, ca un rege cu regina lui. 

— Tu ai fost regina lui Robert. Şi totuşi nu vrei să fii a 
mea. 

119 

— Aş vrea, dacă aş îndrăzni. Dar fiul nostru... 

— Tommen nu e fiul meu, nu mai mult decât a fost Joffrey. 
Glasul său era neînduplecat. I-ai făcut şi pe ei să fie ai lui 
Robert. 

Sora sa se crispa. 


— Ai jurat că mă vei iubi mereu. Nu-mi arăţi dragoste, 
obligându-mă să te implor. 

Jaime îi mirosea frica, chiar şi peste duhoarea cadavrului. 
Îi venea s-o ia în braţe şi s-o sărute, să-şi îngroape faţa în 
buclele ei aurii şi să-i promită că nimeni nu-i va face niciun 
rău... Nu aici, gândi el, nu aici, în fața zeilor şi a tatei. 

— Nu, spuse el. Nu pot. Nu vreau. 

— Am nevoie de tine. Am nevoie de jumătatea mea. 
Simţea ploaia răpăind pe ferestre, sus, deasupra lor. Tu eşti 
eu. Eu sunt tu. Am nevoie să fii cu mine. În mine. Te rog, 
Jaime. Te rog! 

Jaime aruncă o privire spre catafalc, să se asigure că 
Lordul Tywin nu se ridica, plin de mânie, însă tatăl său era 
neclintit şi rece, putrezind. 

— Sunt făcut pentru câmpul de luptă, nu pentru o 
cameră de consiliu. lar acum s-ar putea să nu fiu potrivit nici 
măcar pentru asta. 

Cersei îşi şterse lacrimile cu o mânecă maro, destul de 
zdrenţuită. 

— Foarte bine. Dacă vrei câmpuri de luptă, am să-ţi dau 
câmpuri de luptă. Îşi trase gluga peste cap, cu o mişcare 
furioasă. Am fost nebună să vin. Am fost nebună să te iubesc 
vreodată. Paşii ei răsunară cu putere în liniştea templului, 
lăsând pete ude pe podeaua de marmură. 

Zorile îl luară pe Jaime aproape prin surprindere. Când 
sticla cupolei începu să 

se lumineze dintr-odată, sclipiri de curcubeu se revărsară 
peste ziduri, podele şi coloane, scăldând cadavrul Lordului 
Tywin într-un abur de lumină multicoloră. 

Mâna Regelui putrezea vizibil. Faţa lui căpătase o nuanţă 
verzuie, iar ochii erau mai afundaţi în orbite, două văgăuni 
negre. Obrajii îi erau brăzdaţi de fisuri, iar prin încheieturile 
măreţei sale armuri aurii cu purpuriu se prelingea un fluid 
alb, băltindu-i pe trup. 

Septonii fură primii care observară, când reveniră pentru 


A 


ritualurile de dimineaţă. Îşi cântară cântecele, îşi rostiră 


rugăciunile şi strâmbară din nas, iar unuia dintre Cei Mai 
Cucermici i se făcu atât de rău încât fu scos pe braţe din 
templu. La scurt timp, veni un grup de novici, legănând 
cădelniţe, iar aerul deveni atât de greu de mirosul de tămâie 
încât catafalcul părea înveşmântat în fum. Toate curcubeiele 
dispărură în ceața aceea parfumată, însă duhoarea persistă, 
un miros dulceag, de stricăciune, care-l îngreţoşa pe Jaime. 

Când uşile se deschiseră, Tyrellii intrară printre primii, aşa 
cum se cuvenea rangului lor. Margaery adusese un buchet 
mare de trandafiri galbeni. Îl aşeză cu ostentaţie la 
picioarele catafalcului Lordului Tywin, dar păstră o floare şi o 
ţinu la nas în timp ce se aşeza. Așadar, fata e pe cât de 
frumoasă, pe atât de isteaţă. 

Tommen s-ar fi putut alege cu o regina mult mai rea. Alţii 
s-au ales. Doamnele 120 

lui Margaery îi urmară exemplul. 

Cersei aşteptă până când ceilalţi îşi ocupară locurile ca 
să-şi facă intrarea, cu Tommen alături. Ser Osmund 
Kettleblack păşea lângă ei, în armura-i albă, smălțuită, şi 
mantia de lână albă. 

se culcă cu Lancel şi cu Osmund Kettleblack şi cu 
Băiatul Lunii, din câte ştiu eu... 

Jaime îl văzuse pe Kettleblack gol, la băi, îi văzuse părul 
negru de pe piept şi smocul aspru dintre picioare. 

Îşi imagină pieptul acela lipit de al surorii sale, părul 
acela zgâăriind pielea netedă a sânilor ei. N-ar face una ca 
asta. Pezevenghiul a minţit. Firul de aur şi sârma neagră 
îngemănate, asudate. Obrajii supţi ai lui Kettleblack 
încordându-se la fiecare mişcare. Jaime auzea în gând 
gemetele surorii sale. Nu. O minciună. 

Palidă, cu ochii roşii, Cersei urcă treptele pentru a 
îngenunchea lângă tatăl lor, trăgându-l pe Tommen jos, 
lângă ea. În faţa priveliştii, băiatul se crispa, dar mama lui îl 
înhaţă de mână înainte să apuce să dea înapoi. 

— Roagă-te, îi şopti ea şi Tommen încercă. Însă avea doar 
opt ani, iar Lordul Tywin era o oroare. O singură gură 


disperată de aer, apoi regele începu să plângă. 

Încetează, spuse Cersei. Tommen întoarse capul şi se 
încovoie, vomitând. 

Coroana îi căzu de pe cap şi se rostogoli pe podeaua de 
marmură. Mama sa se dădu în lături, dezgustată, şi, dintr- 
odată, regele fugea către uşi, cât de repede îl puteau duce 
picioarele sale de copil de opt ani. 

— Ser Osmund, înlocuieşte-mă, spuse aspru Jaime, în 
timp ce Kettleblack se întoarse să alerge după coroană. i 
dădu sabia de aur şi porni după regele său. În Sala Lămpilor, 
îl prinse, sub ochii a două duzini de preotese uluite. 

— Îmi pare rău, suspină Tommen. Mâine mă voi descurca 
mai bine. Mama spune că un rege trebuie să fie un exemplu, 
dar mi s-a făcut rău de la miros. 

Nu merge aşa. Prea multe urechi ascuțite şi ochi ageri. 

— Mai bine mergem afară, Înălţimea Ta. Jaime îl conduse 
pe băiat câtre locul unde aerul era cât de proaspăt şi de 
curat putea fi în Debarcaderul Regelui. 

Patruzeci de mantii aurii fuseseră postate de jur 
împrejurul pieţei, ca să păzească 

lecticile şi caii. Îl duse pe rege departe de toată lumea şi 
îl aşeză pe treptele de marmură. 

— Nu m-am speriat, insistă băiatul. Mi s-a făcut rău de la 
miros. Ţie nu ţi s-a făcut? Cum ai putut să-l suporţi, unchiule, 
ser? 

Mi-am mirosit propria mână putrezind, când Vargo Hoat 
m-a obligat s-o port la gât. 

— Un bărbat poate suporta aproape orice, dacă trebuie, îi 
spuse Jaime fiului său. Am mirosit un om rumenindu-se, 
când Regele Aerys l-a prăjit în propria-i armură. Lumea e 
plină de orori, Tommen. Poţi să te lupţi cu ele, sau să râzi de 
ele, sau să priveşti fără să vezi... să evadezi înăuntru. 

Tommen chibzui. 

121 

— Eu... obişnuiam să evadez înăuntru, uneori, mărturisi 
el, când Joffy... 


î 


— Joffrey, Cersei stătea deasupra lor, cu vântul biciuindu-i 
fustele în jurul picioarelor. Pe fratele tău îl chema Joffrey, El 
nu m-ar fi făcut niciodată de ruşine în felul acesta. 

— N-am vrut. Nu mi-a fost frică, mamă. Numai că nobilul 
tău tată mirosea aşa de râu... 

— Crezi că mie mi-a mirosit mai frumos? Am şi eu nas. ÎI 
apucă de-o ureche şi îl trase în picioare. Lordul Tyrell are nas. 
L-ai văzut vomitând în sfântul sept? 

Ai văzut-o pe Lady Margaery urlând ca un bebeluş? 

Jaime se ridică în picioare. 

— Cersei, ajunge. 

Nările ei fremătau. 

— Ser? Ce cauţi aici? Ai jurat să stai de veghe la 
căpătâiul tatălui nostru până 

când se termină priveghiul, din câte-mi amintesc. 

— S-a terminat. Du-te şi uită-te la el. 

— Nu. Şapte zile şi şapte nopţi, aşa ai spus. Cu siguranţă, 
Lordul Comandant mai ştie să numere până la şapte. 
Numără-ţi degetele şi adaugă doi. 

Alţii începură să iasă, valuri-valuri, în piaţă, fugind de 
mirosurile otrăvitoare din templu. 

— Cersei, vorbeşte mai încet, o atenţiona Jaime. Se 
apropie Lordul Tyrell. 

Asta o potoli. Regina îl trase pe Tommen lângă ea. Mace 
Tyrell se înclină în faţa lor. 

— Sper că Înălţimea Sa nu se simte rău. 

— Regele a fost copleşit de durere, răspunse Cersei. 

— Ca noi toţi. Dacă pot să fac ceva... 

În înaltul cerului, o cioară ţipă. Era cocoţată pe statuia 
Regelui Baelor, găinăţând pe sfântu-i creştet. 

— Poţi face o mulţime de lucruri pentru Tommen, lordul 
meu, spuse Jaime. 

Poate îi faci reginei onoarea de a cina cu ea, după 
rugăciunile de seară? 

Cersei îi aruncă o privire nimicitoare, dar, de data 
aceasta, avu înţelepciunea să-şi muşte limba. 


— Să cinez? Tyrell părea surprins. Presupun... desigur, am 
fi onoraţi. Nobila mea soţie şi cu mine. 

Regina se forţă să zâmbească şi gânguri de plăcere. Dar 
când Tyrell îşi luă 

rămas-bun şi Tommen fu trimis cu Addam Marbrand, se 
întoarse furioasă către Jaime. 

— Eşti beat sau visezi, ser? Spune-mi, rogu-te, de ce iau 
eu cina cu nătărăul acela hrăpăreţ şi cu soţia sa puerilă? O 
pală de vânt îi răvăşi părul auriu. Nu îl voi numi Mână, dacă 
asta... 

— Ai nevoie de Tyrell, o întrerupse Jaime, dar nu aici. 
Cere-i să ia Capătul Furtunii pentru Tommen. Măguleşte-l, 
spune-i că ai nevoie de el pe câmpul de 122 

luptă, să-l înlocuiască pe tata. Mace se crede un războinic 
măreț. Fie îţi va pune la picioare Capătul Furtunii, fie va da 
greş şi va arăta ca un nătărău. Indiferent ce s-ar întâmpla, tu 
vei fi în câştig. 

— Capătul Furtunii? Cersei părea preocupată. Da, dar... 
Lordul Tyrell a spus limpede că nu va părăsi Debarcaderul 
Regelui până când nu se mărită Tommen cu Margaery. 

Jaime suspină. 

— Atunci lasă-i să se căsătorească. Vor trece ani până 
când Tommen va fi destul de mare să-şi consume căsnicia. 
Şi, până atunci, uniunea poate fi oricând desfăcută. Dă-i lui 
Tyrell nunta pe care o vrea şi trimite-l să se joace de-a 
războiul. 

Un zâmbet obosit străbătu chipul surorii sale. 

— Până şi asediile au pericolele lor, murmură ea. Păi, 
Lordul nostru de Highgarden ar putea chiar să-şi piardă viaţa 
într-o asemenea aventură. 

— Există un risc, recunoscu Jaime. Mai cu seamă dacă, de 
data asta, îşi pierde răbdarea şi atacă poarta. 

Cersei îl privi lung. 

— Ştii, spuse ea, pentru o clipă ai vorbit exact ca tata. 


BRIENNE 


Porţile de la Duskendale erau închise şi zăvorâte. Prin 
întunericul de dinaintea zorilor, zidurile oraşului revărsau o 
sclipire palidă. Pe metereze, mănunchiuri de ceaţă se mişcau 
ca nişte fantomatice santinele. O duzină de căruţe şi care cu 
boi poposiseră în faţa porţilor, aşteptând răsăritul soarelui. 
Brienne se aşeză în spatele unor napi. O dureau călcâiele şi 
era plăcut să descalece şi să-şi întindă picioarele. 

La scurt timp, din pădure se ivi, huruind, o altă căruţă. 
Când cerul începu să se lumineze, şirul se întindea deja pe 
jumătate de kilometru. 

Fermierii îi aruncau priviri curioase, dar nimeni nu-i 
vorbea. Eu ar trebui să 

intru în vorbă cu ei, îşi spuse Brienne, însă ei îi venise 
întotdeauna greu să se adreseze unor străini. Încă de copilă 
fusese sfioasă. Anii lungi în care îndurase batjocura o 
făcuseră şi mai timidă. Trebuie să intreb de Sansa. Cum 
altfel s-o găsesc? Îşi drese glasul. 

— Mătuşica, îi spuse ea femeii din carul cu napi, oare nu 
mi-ai văzut sora pe drum? O fecioară tânără, de treisprezece 
ani, frumoasă la chip, cu ochi albaştri şi păr arâmiu. S-ar 
putea să fie împreună cu un cavaler beţiv. 

Femeia clătină din cap, dar soţul ei răspunse: 

— Atunci nu e fecioară, pun rămăşag. Biata fată are şi un 
nume? 

Brienne îşi simţea capul gol. Ar fi trebuit să-i inventez un 
nume. Orice nume ar fi fost bun, dar nu-i venea în minte 
niciunul. 

123 

— Niciun nume? Ei, bine, drumurile sunt pline de fete 
fără nume. 

— Ţintirimul e şi mai plin, adăugă soţia sa. 


Când se crăpă de ziuă, pe metereze îşi făcură apariţia 
străjeri. Fermierii se urcară în căruțele lor şi traseră de 
hăţuri. Brienne încalecă şi aruncă o privire în urma ei. Cei 
mai mulţi dintre cei care aşteptau la rând ca să intre în 
Duskendale erau fermieri, cu fructe şi legume de vânzare. 
Doi orăşeni bogaţi stăteau pe buiestraşii lor de rasă, cu 
câteva locuri în urma ei, iar undeva, mai departe, zări un 
băiat uscăţiv, călare pe un cal bălţat. Nu era nici urmă de cei 
doi cavaleri, nici de Ser Shadrich, Şoarecele Smintit. 

Străjerii se agitau printre căruţe, fără să-i arunce nicio 
privire, însă când Brienne ajunse lângă poartă, se 
întrerupseră. 

— TU, stai! strigă căpitanul. Doi bărbaţi în cămâăşi de zale 
îşi încrucişară 

suliţele, tăindu-i calea. Declară-ţi scopul vizitei. 

— Îl caut pe Lordul de Duskendale sau pe maesterul lui. 

Ochii căpitanului se opriră pe scutul ei. 

— Liliacul negru al Casei Lothston. Acest blazon are o 
proastă reputaţie. 

— Nu este al meu. Vreau să găsesc pe cineva care să-mi 
repare scutul. 

— Zău? Căpitanul îşi frecă bărbia nerasă. Întâmplător, 
sora mea se ocupă de aşa ceva. O vei găsi în casa cu uşi 
vopsite, vizavi de Şapte Săbii. Le făcu semn străjerilor: 
Lăsaţi-o să treacă, flăcăi. E doar o fetişcană. 

Casa porţii se deschidea către o piaţă unde cei care 
intraseră înaintea ei îşi descărcau napii, ceapa galbenă şi 
sacii de orz aduşi pentru negoţ. Alţii vindeau armuri, şi asta 
foarte ieftin, judecând după preţurile pe care le strigau în 
timp ce Brienne trecea pe lângă ei. /efuitorii vin odată cu 
ciorile negre, după fiecare bătălie. Brienne îşi conduse calul 
la pas pe lângă cămăşi de zale încă mânjite de sânge uscat, 
printre coifuri ciobite şi săbii crestate. Puteai cumpăra şi 
haine şi încălțări: cizme de piele, mantii de blană, tunici 
pătate, de provenienţă 


îndoielnică. Cunoştea multe dintre blazoane. Pumnul 
înmănuşat în zale, elanul, soarele alb, securea cu două 
tăişuri, toate acelea erau însemne ale Nordului. Însă 

aici pieriseră şi oamenii Casei Tarly şi mulţi din ţinuturile 
furtunii. Văzu mere verzi şi roşii, un scut care înfăţişa 
fulgerele Casei Leygood, valtrapuri cu furnicile Casei 
Ambrose. Hăitaşii călare ai Lordului Tarly apăreau pe 
numeroase insigne, broşe şi jiletci. Prieten sau vrăjmaş, 
ciorile nu se sinchisesc. 

Pentru câţiva gologani, te puteai alege cu scuturi de pin 
sau de tei, dar Brienne trecu pe lângă ele. Avea de gând să 
păstreze scutul greu de stejar pe care i-l dăduse Jaime, cel 
pe care-l purtase el însuşi de la Harrenhal la Debarcaderul 
Regelui. Un scut de pin avea avantajele lui. Era mai uşor şi, 
de aceea, mai lesne de purtat, iar lemnul moale putea 
prinde securea sau sabia duşmanului. Însă 

stejarul oferea mai multă protecţie, dacă erai destul de 
puternic să-i porţi povara. 

Duskendale era construit în jurul portului său. La nord de 
oraş se ridicau falezele de calcar; la sud, un promontoriu 
stâncos adăpostea corăbiile de furtunile 124 

care veneau dinspre marea îngustă. Castelul se ridica 
deasupra portului, cu donjonul său în patru colţuri şi 
turnurile mari, circulare, vizibile din orice parte a oraşului. 
Pe străzile aglomerate, pavate cu pietre, era mai uşor să 
păşeşti decât să 

călăreşti, astfel că Brienne îşi lăsă iapa într-un grajd şi îşi 
continuă drumul pe jos, cu scutul atârnat peste spate şi 
sacul de dormit strâns sub un braţ. 

Sora căpitanului nu era greu de găsit. Şapte Săbii era cel 
mai mare han din oraş, o construcţie cu patru etaje care se 
înălța deasupra vecinilor ei, iar uşile duble ale casei de 
vizavi erau superb pictate. Înfăţişau un castel, într-o pădure, 
toamna, cu copacii în nuanţe de auriu şi roşu-cafeniu. Pe 
trunchiurile strejarilor bătrâni creştea iedera, şi până şi 
ghindele erau realizate cu grijă şi tandreţe. Când Brienne 


privi mai atent, văzu animale în frunziş: o vulpe roşie, 
şireată, două vrăbii pe o creangă, iar în spatele frunzelor 
umbra unui mistreţ. 

— Uşa ta e minunată, îi spuse femeii cu părul negru care 
deschise după ce bătu. Ce castel vrea să fie? 

— Toate castelele, răspunse sora căpitanului. Singurul pe 
care-l ştiu eu este Fortul Mohorât de lângă port. Pe celălalt |- 
am creat în mintea mea, cum ar trebui să arate un castel. N- 
am văzut niciodată un dragon, nici vreun balaur sau 
unicorn. 

Fata era o fire veselă, dar când Brienne îi arătă scutul, se 
înnegri la faţă. Bunica mea îmi spunea că, în nopţile fără 
lună, din Harrenhal ies în zbor lilieci uriaşi, ca să-i ducă pe 
copiii răi la Danelle Nebuna, să-i pună în oală. Uneori, îi 
auzeam zgâriind obloanele. Îşi supse măselele o clipă, 
gânditoare. Ce punem în locul lui? 

Însemnele Casei Tarth înfăţişau un soare galben şi o 
semilună, pe un fond din pătrate trandafirii şi azurii, dar 
câtă vreme oamenii o credeau o criminală, Brienne nu 
îndrăznea să le poarte. 

— Uşa ta mi-a amintit de un vechi scut, pe care l-am 
văzut cândva în armurăria tatălui meu. Îi descrise blazonul 
cât putu mai bine. 

Femeia clătină din cap. 

— Pot să-l pictez de îndată, dar vopseaua va trebui să se 
usuce. la o cameră la Şapte Săbii, dacă pofteşti. Îţi voi aduce 
scutul mâine dimineaţă. 

Brienne nu intenţionase să înnopteze la Duskendale, dar 
poate că era mai bine. 

Nu ştia dacă stăpânul castelului era acasă sau dacă va 
consimţi s-o primească. Îi mulţumi pictoriţei şi traversă piaţa 
pavată, către han. Deasupra uşii acestuia atârnau şapte 
săbii de lemn, sub o ţepuşă de fier. Varul alb care le 
acoperea era crăpat şi scorojit, dar Brienne le cunoştea 
semnificaţia. Îi reprezentau pe cei şapte fii ai lui Darklyn 


care purtaseră mantiile albe ale Gărzii Regale. Nicio altă 
casă 

din regat nu se putea mândri cu atât de mulţi. Au fost 
gloria Casei lor. lar acum sunt un semn deasupra unui han. 
Pătrunse în sala comună şi îi ceru hangiului o cameră şi o 
baie. 

Fu condusă la etajul al doilea şi o femeie cu un semn 
sângeriu din naştere pe faţă aduse o albie de lemn, pe urmă 
apa, găleată cu găleată. 

— A mai rămas vreun Darklyn în Duskendale? o întrebă 
Brienne, păşind în 125 

scăldătoare. 

— Păi, mai sunt o grămadă cu numele de Darke, iar eu 
însămi sunt una. 

Bărbatul meu spune că am fost neagră, cum îmi zicea 
numele, înainte de a ne căsători şi am devenit şi mai neagră 
după aia. Femeia râse. Nu poţi să arunci o piatră în 
Duskendale fără să loveşti vreun Darke sau Darkwood sau 
Dargood, dar Darklynii de viţă nobilă s-au dus cu toţii. Lordul 
Denys a fost ultimul dintre ei, dragul puştan nătărău. Ştiai 
că Darklynii au fost regi în Duskendale, înainte să 

vină Andalii? N-ai ghici într-o mie de ani, uitându-te la 
mine, dar am şi eu sânge regesc. Îţi dai seama? „Înălţimea 
Ta, încă o cană de bere” ar trebui să-i fac să-mi spună. 
„Înălţimea Ta, oala de noapte trebuie golită, şi adu nişte 
vreascuri, Afurisenia Ta Regală, se stinge focul.” Râse din 
nou şi scutură ultimele picături din găleată. Ei, bine, gata. 
Cum ţi se pare apa, e destul de fierbinte? 

— Merge. 

Apa era călăâie. 

— Aş mai aduce, dar s-ar revărsa. O fată ca tine... umpli o 
scăldătoare. 

Numai o scăldătoare mică şi strâmtă ca asta. La 
Harrenhal, căzile fuseseră 

imense şi făcute din piatră. Baia fusese plină de aburi 
care se ridicau din apă, iar Jaime păşise prin ceața aceea, gol 


ca în ziua în care se născuse, arătând pe jumătate cadavru, 
pe jumătate zeu. A intrat în vană cu mine, îşi aminti ea, 
roşind, înhaţă o bucată de săpun tare de leşie şi se frecă sub 
braţ, încercând să-şi aducă 

din nou în minte chipul lui Renly. 

Când apa se răcise, Brienne era pe cât de curată putea să 
fie. Îmbrăcă aceleaşi haine pe care şi le scosese şi îşi încinse 
centura sabiei în jurul şoldurilor, însă 

zalele şi coiful le lăsă acolo, ca să nu pară atât de 
amenințătoare la Fortul Mohorât. Era plăcut să-şi întindă 
picioarele. Străjerii de la porţile castelului purtau pieptare 
de piele, cu un blazon care înfăţişa două securi de război 
încrucişate pe o cruce albă. 

— Vreau să vorbesc cu stăpânul vostru, le spuse hotărât 
Brienne. 

Unul dintre ei râse. 

— Atunci cel mai bine-ar fi să strigi tare. 

— Lordul Rykker a plecat la lazul Fecioarelor cu Randyl 
Tarly, interveni celălalt. L-a lăsat castelan pe Ser Rufus Leek, 
să aibă grijă de Lady Rykker şi de cei mici. 

Aşadar, o conduseră la Leek. Ser Rufus era un om scund, 
robust, cu barba căruntă, al cărui picior stâng se termina cu 
o cioată. 

— Mă vei ierta dacă nu mă ridic, spuse el. Brienne îi 
întinse scrisoarea, însă 

Leek nu ştia să citească, aşa că o trimise la maester, un 
bărbat pleşuv, cu un scalp pătat şi o mustață roşie, ţepoasă. 

Când auzi numele Hollard, maesterul se încruntă, iritat. 

— Cât de des trebuie să cânt acest cântec? Pesemne, faţa 
o trădase. Credeai că 

eşti prima care vine să-l caute pe Dontos? Mai degrabă a 
douăzeci şi una. Mantiile 126 

aurii au fost aici la câteva zile după uciderea regelui, cu 
mandatul Lordului Tywin. lar tu ce ai, mă rog? 

Brienne îi arătă scrisoarea, cu sigiliul şi semnătura 
copilărească a lui Tommen. 


Maesterul făcu Ammmm şi hrrrrr, piguli ceara şi, în cele 
din urmă, i-o dădu înapoi. 

— Pare în ordine. Se caţără într-un scaun şi îi făcu semn 
lui Brienne să se aşeze pe altul. Nu l-am cunoscut pe Ser 
Dontos. Era copil când a plecat de la Duskendale. Hollard a 
fost cândva o Casă nobilă, e adevărat. Le cunoşti însemnele? 
Dungi roşii şi roz, cu trei coroane de aur pe un fond albastru. 

Darklynii au fost regi mărunți în Epoca Eroilor, iar trei 
dintre ei şi-au luat neveste Hollard. Mai târziu, micul lor 
regat a fost înghiţit de regate mai mari, dar Darklynii au 
dăinuit şi Casa Hollard i-a slujit... da, chiar şi în timpul 
Rezistenței. 

Ştii asta? 

— Puțin. Propriul ei maester obişnuia să spună că 
Rezistenţa de la Duskendale fusese cea care îl dusese la 
nebunie pe Regele Aerys. 

— În Duskendale, oamenii încă îl iubesc pe Lordul Denys, 
în ciuda nenorocirii pe care le-a adus-o. Pe Lady Serala o 
învinuiesc ei, soţia lui myrisheză. Şerpoaica de Dantelă i se 
spune. Dacă Lordul Darklyn s-ar fi însurat cu o Staunton sau 
o Stokeworth... mă rog, ştii cum trăncănesc oamenii din 
popor. Se spune că 

Şerpoaica de Dantelă i-a umplut urechea soţului său cu 
otravă myrisheză, până 

când Lordul Denys s-a ridicat împotriva regelui său şi l-a 
luat ostatic. În timpul capturării, maestrul său de arme, Ser 
Symon Hollard, l-a ucis pe Ser Gwayne Gaunt din Garda 
Regală. Vreme de o jumătate de an, Aerys a fost ţinut între 
aceste ziduri, în timp ce Mâna Regelui stătea afară, cu o 
oaste numeroasă. Lordul Tywin avea destulă putere să 
asedieze oraşul în orice clipă ar fi dorit, dar Lordul Denys a 
trimis vorbă că, la primul semn de asalt, îl va omori pe rege. 

Brienne îşi amintea urmarea: 

— Regele a fost salvat, spuse ea. Barristan cel Viteaz l-a 
eliberat. 


— Aşa e, o aprobă maesterul. După ce Lordul Denys şi-a 
pierdut ostaticul, a deschis porţile şi a preferat să pună 
capăt revoltei sale decât să-l lase pe Lordul Tywin să ocupe 
oraşul. A plecat genunchiul şi a cerut îndurare, dar regele nu 
era un om iertător. Lordul Denys şi-a pierdut capul, aşa cum 
s-a întâmplat şi cu fraţii şi sora lui, cu unchii, verii şi nobilii 
Darklyni. Şerpoaica de Dantelă a fost arsă de vie, biata de 
ea, dar mai întâi i-au scos limba şi părţile femeieşti, cu care 
se spune că l-a înrobit pe lord. Jumătate din Duskendale îţi 
va spune şi acum că Aerys a fost prea blând cu ea. 

— lar familia Hollard? 

— Stigmatizată şi distrusă, răspunse maesterul. Îmi 
făuream colanul la Citadelă pe când s-a întâmplat, dar am 
citit dările de seamă despre procesele şi pedepsele de care 
au avut parte. Ser Jon Hollard Administratorul era căsătorit 
cu sora Lordului Denys şi a murit împreună cu soţia sa, după 
cum a murit şi fiul lor 127 

cel mic, care era pe jumătate Darklyn. Robin Hollard era 
scutier, şi când regele a fost capturat, a dansat în jurul lui şi 
l-a tras de barbă. A murit pe scaunul de tortură. Ser Symon 
Hollard a fost ucis de Ser Barristan în timpul evadării regelui. 

Pământurile Casei Hollard au fost luate, castelele pustiite, 
satele pârjolite. Aşa cum s-a întâmplat şi cu Darklynii, Casa 
Hollard a pierit. 

— În afară de Dontos. 

— Adevărat. Tânărul Dontos era fiul lui Ser Steffon 
Hollard, fratele geamăn al lui Ser Symon, care murise de 
friguri cu câţiva ani înainte şi nu a luat parte la Rezistență. 
Oricum, Aerys i-ar fi tăiat flăcăului capul, dar Ser Barristan i- 
a cerut să-i cruţe viaţa. Regele nu-l putea refuza pe omul 
care l-a salvat, astfel că Dontos a fost luat la Debarcaderul 
Regelui ca scutier. Din câte ştiu, nu s-a întors niciodată 

la Duskendale, şi de ce ar fi făcut-o? Nu avea pământuri 
aici, nici rude, nici castel. 

Dacă Dontos şi această fată a Nordului au contribuit la 
uciderea scumpului nostru rege, pare-mi-se că dorinţa lor va 


fi să se îndepărteze cât mai mult de locul de judecată. 
Caută-i în Oraşul Vechi, dacă trebuie, sau dincolo de marea 
îngustă. 

Caută-i în Dorne sau la Zid. Caută-i a/tundeva. Maesterul 
se ridică. Corbii mei mă 

cheamă. Mă vei ierta dacă am să-mi iau rămas-bun. 

Drumul înapoi la han părea mai lung decât drumul către 
Fortul Mohorât, deşi probabil că de vină era doar starea ei de 
spirit. N-avea s-o găsească pe Sansa Stark în Duskendale, 
asta părea limpede. Dacă Ser Dontos o dusese în Oraşul 
Vechi sau dincolo de marea îngustă, aşa cum părea să 
creadă maesterul, căutarea Briennei era lipsită de speranţă. 
Ce să caute Sansa în Oraşul Vechi? se întrebă ea. 

Maesterul n-o cunoscuse, după cum nu-l cunoscuse nici 
pe Hollard. Sansa nu s-ar fi dus la străini. 

La Debarcaderul Regelui, Brienne o găsise pe una dintre 
fostele slujnice ale Sansei, o spălătoreasă într-un bordel. 

— L-am slujit pe Lordul Renly înainte de doamna Sansa şi 
ambii s-au dovedit trădători, se plânsese cu amărăciune 
femeia pe nume Brella. Niciun lord nu se va mai atinge de 
mine acum, aşa că trebuie să spăl pentru târfe. Dar când 
Brienne întrebase despre Sansa, femeia răspunsese: Am să- 
ţi spun ce i-am spus Lordului Tywin. Fata aia se ruga mereu. 
Se ducea la templu şi-şi aprindea lumânările, ca o doamnă 
cuviincioasă, dar în fiecare noapte mergea în pădurea zeilor. 
S-a întors în Nord, asta a făcut. Acolo sunt zei; ei. 

Dar Nordul era imens, iar Brienne n-avea nici cea mai 
vagă idee în care dintre lorzii stegari ai tatălui său ar fi fost 
Sansa înclinată să aibă mai multă încredere. 

Sau, mai degrabă, işi va căuta propriile rude? Deşi toţi 
fraţii Sansei fuseseră 

ucişi, Brienne ştia că mai avea un unchi şi un frate vitreg 
la Zid, în Rondul de Noapte. Un alt unchi, Edmure Tully, era 
prizonier la Gemeni, dar unchiul acestuia, Ser Brynden, era 
încă stăpân peste Riverrun. lar sora mai mică a lui Catelyn 


stăpânea în Vale. Chemarea sângelui. Sansa ar fi putut 
foarte bine să 

alerge la unul dintre ei. Însă la care? 

128 

Cu siguranţă, Zidul era prea departe şi, în plus, era un loc 
sumbru şi aspru. lar ca să ajungă la Riverrun, fata ar trebui 
să traverseze ţinuturile sfâşiate de război şi să treacă prin 
liniile de asediu ale Lannisterilor. Eyrie ar fi mai accesibil, iar 
Lady Lysa ar primi-o cu braţele deschise pe fiica surorii sale, 
fără doar şi poate... 

În faţa ei, uliţa cotea. Cumva Brienne greşise drumul. Se 
pomeni într-o fundătură, o curte mică şi noroioasă, unde trei 
porci scurmau în jurul unei fântâni scunde de piatră. Unul 
guiţă la vederea ei şi o bătrână care scotea apă o cercetă de 
sus până jos, bănuitoare. 

— Ce vrei, oare? 

— Căutam hanul Şapte Săbii. 

— Înapoi pe unde ai venit. La templu, fă stânga. 

— Îţi mulţumesc. Brienne se întoarse ca s-o ia înapoi şi se 
ciocni de cineva care dădea colţul în goană. 

Lovitura îl dobori de pe picioare, şi omul căzu cu fundul în 
noroi. 

— Scuze, murmură Brienne. Era doar un copil, un flăcău 
costeliv cu părul drept, moale şi un urcior sub ochi. Te-ai 
lovit? Brienne îi întinse mâna ca să-l ajute să se ridice, dar 
băiatul se dădu înapoi, pe coate şi călcâie. Nu putea avea 
mai mult de zece, doisprezece ani, deşi purta armură de zale 
şi avea o sabie lungă, atârnată peste spate într-o teacă de 
piele. 

— Te ştiu de undeva? întrebă Brienne. Chipul lui i se 
părea oarecum cunoscut, deşi nu-şi putea da seama de 
unde. 

— Nu. Nu mă cunoşti. Niciodată... Se ridică în picioare. I-i- 
iartă-mă. 

Domniţă. Nu m-am uitat, adică m-am uitat, dar în jos. Mă 
uitam în jos. La picioarele mele. Băiatul îşi luă tălpăşiţa, 


ţâşnind înapoi pe unde venise, cu capul înainte. 

Ceva din purtarea lui îi trezea bănuieli, dar Brienne n- 
avea de gând să-l urmărească pe străzile din Duskendale. în 
fața porților, azi-dimineaţă, acolo l-am văzut, îşi dădu ea 
seama. Călărea un cal sur. Şi i se părea că-l mai văzuse 
undeva, dar unde? 

Când găsi din nou hanul Şapte Săbii, camera comună era 
ticsită. Patru septe stăteau cel mai aproape de foc, în 
veşminte pătate şi pline de praf de pe drum. 

Localnicii umpleau băncile, înmuind bucăţi de pâine în 
străchinile cu tocană 

fierbinte de crab. Când simţi mirosul, începu să-i chiorăie 
stomacul, dar nu vedea niciun loc liber. Apoi un glas în 
spatele ei spuse: 

— Domniţă, aici, stai pe locul meu. Până când nu sări de 
pe bancă, Brienne nu-şi dădu seama că bărbatul care-i 
vorbise era un pitic. Omuleţul nu avea niciun metru şi 
jumătate. Avea nasul borcănat, brăzdat de vinişoare, dinţii 
roşii de la frunzele acrişoare şi purta veşmintele maro, din 
pânză aspră, ale unui frate jurat, cu ciocanul de fier al 
Fierarului atârnându-i de gâtul gros. 

— Păstrează-ţi locul, spuse ea. Pot sta în picioare la fel de 
bine ca tine. 

— Da, dar eu nu pot da cu capul de tavan. Piticul era 
aspru la vorbă, dar 129 

curtenitor. Brienne îi vedea coroana scalpului, acolo unde 
şi-l răsese. Septa Roelle îi spusese cândva că acest lucru era 
menit să arate că nu aveau nimic de ascuns în faţa Tatălui. 

— Dar Tatăl nu poate să vadă prin păr? întrebase Brienne. 
O intrebare stupidă. Fusese un copil încet la minte; Septa 
Roelle îi spunea asta adesea. Se simţea aproape la fel de 
stupidă acum, aşa că luă locul omuleţului, la capătul băncii, 
făcu semn să i se aducă tocană şi se întoarse să-i 
mulţumească piticului. 

— Slujeşti într-o casă sfântă din Duskendale, frate? 


— Era lângă lazul Fecioarelor, domniţă, dar lupii ne-au 
pârjolit, răspunse omul, molfăind un colţ de pâine. Am 
reconstruit cum ne-am priceput mai bine, până când au 
venit mercenarii. N-aş putea spune ai cui oameni erau, dar 
ne-au luat porcii şi ne-au ucis fraţii. Eu m-am strecurat într-o 
scorbură şi m-am ascuns, dar ceilalţi erau prea mari. Mi-a 
luat mult timp să-i îngrop pe toţi, dar Fierarul mi-a dat 
putere. Când am terminat, am scos din pământ câteva 
monede pe care fratele mai mare le ascunsese în apropiere 
şi am pornit la drum de unul singur. 

— Am mai întâlnit şi alţi fraţi care mergeau la 
Debarcaderul Regelui. 

— Da, sunt pe drumuri cu sutele. Nu numai fraţi. ŞI 
septoni şi oameni de rând. 

Toţi sunt vrăbii. Poate că sunt şi eu o vrabie. Fierarul m-a 
făcut destul de mic. 

Chicoti. Şi care e trista ta poveste, domniţă? 

— Îmi caut sora. E de viţă nobilă, are doar treisprezece 
ani, o fecioară 

frumoasă, cu ochi albaştri şi păr arămiu. Poate c-ai văzut- 
o călătorind cu un bărbat. Un cavaler, poate un bufon. Am 
aur pentru cel care mă ajută s-o găsesc. 

— Aur? Fratele îi oferi un zâmbet roşu. O strachină cu 
tocană de crab mi-ar ajunge drept recompensă, dar mă tem 
că nu te pot ajuta. Bufoni am întâlnit, cu duiumul, dar nu 
prea multe fecioare frumoase. Piticul îşi înclină capul şi 
chibzui o clipă. Era un bufon la lazul Fecioarelor, dacă mă 
gândesc bine. Hainele-i erau zdrenţuite şi pline de noroi, 
după câte mi-am dat seama, dar sub noroi erau veşminte 
pestriţe. 

Oare Dontos Hollard purta veşminte pestrițe? Nimeni nu-i 
spusese Briennei că ar fi purtat... dar nici că nu. Dar de ce-ar 
fi în zdrenţe? Oare li se întâmplase, lui şi Sansei, vreo 
nenorocire după ce fugiseră de la Debarcaderul Regelui? Era 
posibil, cu drumurile atât de primejdioase. Sau poate că nici 
n-a fost el. 


— Bufonul ăsta avea nasul roşu, cu foarte multe vinişoare 
sparte? 

— Asta n-aş putea să jur, mărturisesc. Nu i-am prea dat 
atenţie. Plecasem la lazul Fecioarelor după ce mi-am 
îngropat fraţii, gândindu-mă că aş putea găsi o corabie să 
mă ducă la Debarcaderul Regelui. Prima oară l-am zărit pe 
bufon lângă 

docuri. Părea un om ascuns şi avea grijă să se ferească de 
soldaţii Lordului Tarly. 

Mai târziu l-am întâlnit din nou, la Gâsca Împuţită. 

— Gâsca Împuţită? se miră ea. 

— Un loc dezgustător, recunoscu piticul. Oamenii 
Lordului Tarly patrulau prin portul de la lazul Fecioarelor, dar 
Gâsca era mereu plină de marinari, iar 130 

marinarii, se ştie, transportă pasageri clandestini pe 
corăbiile lor, pentru un preţ 

bun. Bufonul ăsta căuta să treacă trei oameni peste 
marea îngustă. L-am văzut acolo adesea, stând de vorbă cu 
vâslaşii galerelor. Uneori le cânta cântece amuzante. 

— Căuta să treacă trei, nu doi? 

— Trei, domniţă. Asta aş jura pe Cei Şapte. 

Trei, gândi ea. Sansa, Ser Dontos... dar cine să fie al 
treilea? Pezevenghiul? 

— Bufonul şi-a găsit corabia? 

— Asta n-aş putea spune, răspunse piticul, dar într-o 
noapte, câţiva dintre soldaţii Lordului Tarly au trecut pe la 
Gâăscă, în căutarea lui, iar câteva zile mai târziu am auzit pe 
cineva fălindu-se că păcălise un bufon şi că avea aurul cu 
care s-o dovedească. Era beat şi dădea de băut pentru toată 
lumea. 

— Păcălise un bufon, repetă ea. Ce-o fi vrut să spună cu 
asta? 

— Habar n-am. Îl chema Dick Dibaciul, asta îmi amintesc. 
Piticul îşi desfăcu braţele. Mă tem că asta e tot ce-ţi pot 
oferi, în afară de rugăciunile unui om mărunt. 


A 


Ţinându-se de cuvânt, Brienne îi plăti o strachină de 
tocană fierbinte de crab... 

şi nişte pâine caldă şi o cupă de vin. În timp ce piticul 
mânca, stând în picioare lângă ea, Brienne cugetă la 
lucrurile pe care i le spusese. E posibil ca Pezevenghiul să fi 
fost cu ei? Dacă Tyrion Lannister era în spatele dispariţiei 
Sansei, şi nu Dontos Hollard, era de la sine înţeles că 
trebuiau să fugă dincolo de marea îngustă. 

Când omuleţul îşi goli strachina de tocană, termină şi ce 
mai rămăsese dintr-a ei. 

— Ar trebui să mănânci mai mult, spuse el. O femeie bine 
făcută, ca tine, ar trebui să-şi păstreze puterile. Nu suntem 
departe de lazul Fecioarelor, dar drumul e primejdios în 
vremurile astea. 

Știu. Pe acel drum murise Ser Cleos Frey, iar ea şi Ser 
Jaime fuseseră luaţi ostatici de Măştile însângerate. /aime a 
încercat să mă omoare, îşi aminti, dar era sfrijit şi sleit de 
puteri şi avea încheieturile legate în lanțuri. Chiar şi aşa, 
fusese pe-aproape, dar asta se întâmplase înainte ca Zollo 
să-i taie mâna. Zollo, Rorge şi Shagwell ar fi siluit-o de zeci 
de ori dacă nu le-ar fi spus Ser Jaime că 

valora greutatea ei în safire. 

— Domnița mea? Pari tristă. Te gândeşti la sora ta? Piticul 
îi mângâie mâna. 

Baba îţi va lumina calea, nu te teme. Fecioara te va avea 
în paza ei. 

— Mă rog să ai dreptate. 

— Am. Piticul făcu o plecăciune. Dar acum e timpul să 
plec. Am drum lung de străbătut până la Debarcaderul 
Regelui. 

— Ai un cal? Un catâr? 

— Doi catăâri. Omuleţul râse. Uite-i acolo, în picioarele 
mele. Mă duc unde vreau eu. Se înclină şi porni către uşă, 
legănându-se la fiecare pas. 

131 


După plecarea lui, Brienne rămase la masă, zăbovind 
lângă o cupă de vin. Nu obişnuia să îl bea prea des, dar, din 
când în când, îi potolea stomacul. Și; încotro vreau să mă 
indrept? se întrebă ea. Către lazul Fecioarelor, în căutarea 
unui bărbat pe nume Dick Dibaciul, într-un loc numit Gâsca 
Împuţită? 

Ultima oară când văzuse lazul Fecioarelor, oraşul era o 
ruină, stăpânul lui închis în castel, oamenii morţi, fugiţi sau 
ascunşi. Îşi amintea case pârjolite şi străzi pustii, porţi 
zdrobite şi doborâte la pământ. Câinii sălbatici li se 
furişaseră în spatele cailor, în timp ce cadavrele umflate 
pluteau ca nişte nuferi albi, imenşi, deasupra iazului care 
dădea numele oraşului. Jaime a cântat Şase fecioare într-un 
iaz și a râs când l-am rugat să tacă. lar Randyll Tarly se afla 
şi el la lazul Fecioarelor, un alt motiv pentru ca Brienne să 
evite oraşul. Poate că cel mai bine ar fi fost să se îmbarce pe 
o corabie cu drum spre Gulltown sau Portul Alb. Totuşi le-aş 
putea face pe amândouă. Să trec pe la Gâsca Împuţită şi să 
vorbesc cu Dick Dibaciul, apoi să găsesc o corabie la Iazul 
Fecioarelor, care să mă ducă mai departe către nord. 

Camera comună începuse să se golească. Brienne rupse o 
bucată de pâine în două, ascultând discuţiile de la celelalte 
mese. Majoritatea erau despre moartea Lordului Tywin 
Lannister. 

— Ucis de propriul său fiu, se spune, zicea un localnic, un 
cizmar, după 

înfăţişare. Piticul ăla ticălos. 

— lar regele e doar un copil, spuse cea mai bătrână dintre 
cele patru preotese. 

Cine ne va cârmui până când ajunge el la vârsta 
maturității? 

— Fratele Lordului Tywin, interveni un străjer. Sau poate 
că acel Lord Tyrell. 

Sau Regicidul. 

— El nu, declară hangiul. Nu un sperjur. Hangiul scuipă în 
foc. Brienne lăsă 


pâinea să-i cadă din mâini şi îşi şterse firimiturile de pe 
pantaloni. Auzise destul. 

În noaptea aceea, se visă iarăşi în cortul lui Renly. Toate 
lumânările pâlpâiau, gata să se stingă, iar frigul era cumplit 
în jurul ei. Ceva se mişca prin întunericul verde, ceva 
dezgustător şi oribil se îndrepta cu repeziciune către regele 
ei. Ea voia să-l apere, dar mâinile şi picioarele îi erau 
înţepenite şi îngheţate, şi îi trebuia mai multă putere decât 
avea doar ca să ridice mâna. lar când sabia fantomatică tăie 
prin grumăjerul verde de oţel şi sângele începu să şiroiască, 
Brienne văzu că 

regele care murea nu era de fapt Renly, ci Jaime 
Lannister, iar ea îi înşelase aşteptările. 

Sora căpitanului o găsi în camera comună, bând o cană 
de lapte îndulcit cu miere şi amestecat cu trei ouă crude. 

— Te-ai descurcat de minune, spuse ea când femeia îi 
arătă scutul proaspăt pictat. Era mai degrabă un tablou 
decât un blazon propriu-zis şi imaginea lui o purtă pe 
Brienne înapoi prin anii lungi, către întunecimea rece din 
armurăria tatălui său. Îşi amintea cum îşi trecuse vârfurile 
degetelor peste vopseaua crăpată 

şi decolorată, peste frunzele verzi ale copacului şi peste 
dâra stelei căzătoare. 

132 

Brienne îi plăti surorii căpitanului cu jumătate mai mult 
decât suma asupra căreia conveniseră şi, după ce cumpără 
nişte pâine tare, brânză şi făină de la bucătar, părăsi hanul, 
aruncându-şi scutul pe umăr. leşi din oraş pe poarta nordică, 
călărind domol prin câmpurile şi gospodăriile unde, când 
lupii năvăliseră peste Duskendale, avuseseră loc luptele cele 
mai grele. 

Lordul Randyll Tarly fusese la comanda armatei lui Joffrey, 
formată din oameni ai Apusului, ai ținuturilor furtunii şi din 
cavaleri de la Reach. Acei oameni ai lui care muriseră aici 
fuseseră duşi înapoi între ziduri, să se odihnească în 
morminte de eroi în adâncurile templelor septone de la 


Duskendale. Morţii Nordului, de departe mai numeroşi, erau 
înmormântați într-o groapă comună, lângă mare. Deasupra 
tumulului care le marca locul de veci, învingătorii aşezaseră 

o butucăâănoasă placă comemorativă din lemn: AICI 
ODIHNESC LUPII era tot ce stătea scris acolo. Brienne se opri 
lângă el şi rosti o rugăciune mută pentru ei, pentru Catelyn 
Stark şi fiul ei Robb şi pentru toţi cei care muriseră împreună 
cu ei. 

Îşi aminti seara în care Lady Catelyn aflase că fiii ei erau 
morţi, cei doi băieţi mai mici pe care-i lăsase la Winterfell ca 
să fie în siguranţă. Brienne ştia că se întâmplase ceva grav. 
O întrebase dacă avea veşti de la fiii ei. 

— N-am niciun fiu în afară de Robb, răspunsese Lady 
Catelyn, cu glas pierit, de parcă un pumnal i-ar fi sfredelit 
pântecele. Brienne întinsese mâna peste masă, să-i ofere 
alinare, dar se oprise înainte ca degetele să le atingă pe cele 
ale mai vârstnicei femei, de teamă că se va retrage. Catelyn 
îşi răsucise mâinile, ca să-i arate Briennei cicatricile de pe 
palme şi degete, acolo unde, cândva, cuțitul îi muşcase 
adânc în carne. Apoi începuse să vorbească despre fiicele 
sale. „Sansa era o domnişoară”, spusese ea, „mereu 
curtenitoare şi dornică să-i mulţumească 

pe cei din jur. Îi plăceau poveştile cu cavaleri viteji. Va 
deveni o femeie mult mai frumoasă decât mine, îţi poţi da 
seama. Adesea îi pieptănam eu părul. Avea părul arămiu, 
des şi mătăsos... nuanțele de roşu străluceau ca arama în 
lumina torţelor.” 

Catelyn îi vorbise şi despre Arya, fiica ei cea mică, dar ea 
era pierdută, probabil moartă acum. Dar Sansa... O voi găsi, 
doamna mea, îi jură Brienne umbrei fără odihnă a lui Lady 
Catelyn. Nu voi înceta niciodată să o caut. Îmi voi da viața, 
dacă va fi nevoie, imi voi da onoarea, voi renunţa la toate 
visurile mele, dar o voi găsi. 

Dincolo de câmpul de luptă, drumul se întindea pe lângă 
țărm, între tumultuoasa mare gri-verzuie şi un şir de coline 
de calcar. Brienne nu era singurul drumeţ. De-a lungul 


coastei, pe mulţi kilometri, erau presărate sate de pescari, 
iar locuitorii lor foloseau acest drum ca să-şi ducă peştele la 
piaţă. Brienne trecu pe lângă o nevastă de pescar şi fiicele 
ei, care se îndreptau spre casă cu coşurile goale pe umeri. 
Înveşmântată în armură, o luară drept un cavaler până când 
îi văzură chipul. Apoi fetele începură să şuşotească şi să-i 
arunce priviri curioase. 

— Aţi văzut o fată de treisprezece ani pe drum? le întrebă 
ea. O fecioară de 133 

viţă nobilă, cu ochi albaştri şi părul arâmiu? După 
întâlnirea cu Ser Shadrich devenise precaută, dar trebuia să 
încerce în continuare. S-ar putea să fie însoţită 

de un bufon. Dar cele trei nu făcură decât să clatine din 
cap şi să chicotească pe după mâini în urma ei. 

În primul sat care-i ieşi în cale, câţiva băieţi desculți 
începură să alerge în urma calului. Îşi pusese coiful, rănită 
de chicotelile pescarilor, astfel că o luară drept bărbat. Unul 
dintre băieţi se oferi să-i vândă moluşte, un altul crabi, iar 
altul i-o oferi pe sora lui. 

Brienne cumpără trei crabi de la cel de-al doilea băiat. 
Până când părăsi satul, începuse să plouă, iar vântul se 
stârnea tot mai puternic. Vine furtuna, gândi Brienne, 
aruncând o privire în largul mării. Picăturile de ploaie îi 
şuierau pe oţelul coifului, ţiuindu-i în urechi, însă era mai 
bine decât pe mare, într-o barcă. 

La o oră de mers către nord, drumul se despărţea în 
dreptul unui maldăr de pietre care marcau ruinele unui mic 
castel. Bifurcaţia din dreapta urma linia coastei, şerpuind în 
sus, de-a lungul țărmului, către Capul Ghearei Despicate, un 
ţinut mohorât, plin de mlaştini şi păduri aride de pini, iar cea 
din stânga ducea printre dealuri, câmpii şi păduri, către 
lazul Fecioarelor. 

Ploaia se înteţise. Brienne descăleca şi părăsi drumul, cu 
iapa de căpăstru, pentru a căuta adăpost printre ruine. 
Conturul zidurilor castelului încă se profila printre mărăcini, 
ierburi şi ulmi sălbatici, dar pietrele din care fuseseră 


construite erau împrăştiate, asemeni unor cuburi de jucărie, 
între cele două drumuri. O parte din fortăreaţa principală era 
încă în picioare, totuşi. Turnurile sale triple erau din granit 
gri, asemeni zidurilor sfărâmate, dar merloanele erau din 
gresie galbenă. 

Trei coroane, îşi dădu ea seama, în timp ce le privea lung, 
prin ploaie. Trei coroane aurii. Acesta fusese un castel al 
Casei Hollard. Ser Dontos se născuse aici, probabil. 

Îşi conduse iapa printre dărâmături, către intrarea 
principală a fortăreței. Din poartă mai rămăseseră doar 
balamalele ruginite de fier, dar acoperişul era încă 

intact, iar înăuntru era uscat. Brienne îşi legă iapa de un 
sfeşnic de perete, îşi scoase coiful şi-şi scutură părul. Căuta 
nişte lemn uscat ca să aprindă un foc când auzi un alt cal 
apropiindu-se. Din instinct, se retrase în umbră, unde nu 
putea fi văzută de pe drum. Era acelaşi drum pe care ea şi 
Jaime fuseseră capturați. Nu avea de gând să mai îndure 
asta încă o dată. 

Călărețul era un om mărunt. Șoarecele Smintit, gândi ea, 
la prima vedere. 

Cumva, m-a urmărit. Mâna i se îndreptă spre mânerul 
sabiei şi Brienne se pomeni întrebându-se dacă Ser Shadrich 
ar considera-o o pradă uşoară doar fiindcă era femeie. 
Castelanul Lordului Grandison făcuse cândva această 
greşeală. Humfrey Wagstaff era numele său, un bătrân 
trufaş, de şaizeci şi cinci de ani, cu nas de şoim şi ţeasta 
pătată. În ziua în care se logodiseră, o prevenise pe Brienne 
că se aştepta de la ea să fie o femeie cum se cuvine după 
căsătorie. 

— N-am să accept ca soţia mea să ţopăie de colo-colo în 
armură de bărbat. În 134 

privinţa asta îmi vei da ascultare, altfel voi fi obligat să te 
pedepsesc. 

Avea pe atunci şaisprezece ani şi sabia nu-i era străină, 
dar, în ciuda dibăciei sale, era încă sfioasă. Cu toate acestea, 
găsise cumva curajul să-i spună lui Ser Humfrey că ar 


accepta pedeapsa numai de la un bărbat care ar putea s-o 
învingă în luptă. Bătrânul se făcuse roşu ca racul, dar 
acceptase să-şi îmbrace armura, ca să-i arate femeii sale 
care-i era locul. Se luptaseră cu arme boante de turnir, aşa 
că 

buzduganul Briennei nu avea ţepi. Rupsese logodna, 
clavicula şi două coaste ale lui Ser Humfrey. Fusese cel de-al 
treilea posibil soţ al ei şi ultimul. Tatăl ei nu mai insistase. 

Dacă într-adevăr Ser Shadrich se furişa pe urmele ei, era 
foarte posibil ca Brienne să trebuiască să lupte. Nu 
intenţiona să se alieze cu el, nici să-l lase s-o urmărească 
până la Sansa. Avea genul de aroganță degajată pe care ţi-o 
dă 

iscusința în mânuitul armelor, gândi ea, dar era mic. Am 
să-l domin şi va trebui să fiu şi mai puternică. 

Brienne nu era mai puţin capabilă decât majoritatea 
cavalerilor, iar bătrânul ei maestru de arme îi spunea adesea 
că e mai ageră decât te-ai fi putut aştepta de la o femeie 
atât de voinică. Zeii o înzestraseră şi cu rezistenţă, ceea ce 
Ser Goodwin socotea că e un dar nobil. Lupta cu sabia şi 
scutul era o treabă istovitoare, iar victoria îi revenea adesea 
celui care se dovedea mai rezistent. Ser Goodwin o învățase 
să lupte cu prudenţă, ca să-şi păstreze puterile în timp ce-i 
lăsa pe duşmanii ei să şi le risipească în atacuri furibunde. 

— Bărbaţii te vor subestima întotdeauna, i-a spus el, iar 
mândria îi va face să 

dorească să te înfrângă repede, ca să nu se spună că le-a 
dat de furcă o femeie. 

Brienne aflase adevărul acestor vorbe după ce plecase în 
lume. Până şi Jaime Lannister se luptase cu ea în felul 
acesta, în pădurile de lângă lazul Fecioarelor. 

Dacă zeii erau buni, Şoarecele Smintit avea să facă 
aceeaşi greşeală. Poate că e un cavaler experimentat, dar 
nu e Jaime Lannister. Îşi scoase sabia din teacă. 

Însă cel care îşi făcu apariţia la bifurcația drumurilor nu 
era hăitaşul castaniu al lui Ser Shadrich, ci un cal bălţat, 


bătrân şi sfrijit, cu un băiat uscăţiv pe spate. 

Când zări calul, Brienne se dădu înapoi, năucită. Doar un 
băiat oarecare, gândi ea, până când văzu faţa din spatele 
glugii. Băiatul din Duskendale, cel care s-a ciocnit de mine. 
EI este. 

Băiatul nu aruncă nici măcar o privire către ruinele 
castelului, ci se uită de-a lungul unuia dintre drumuri, apoi îl 
cercetă pe celălalt. După o clipă de ezitare, îşi întoarse 
hăitaşul către dealuri şi îşi continuă greoi mersul. Brienne îl 
privi pierzându-se în ploaie şi dintr-odată îşi dădu seama că-l 
mai văzuse pe acelaşi băiat la Rosby. Mă urmăreşte, îşi dădu 
ea seama, dar ăsta e un joc care se poate juca în doi. Îşi 
dezlegă iapa, încalecă şi porni după el. 

Băiatul mergea cu ochii în pământ, privind făgaşele 
drumului umplându-se de apă. Ploaia înăbuşea sunetele 
apropierii ei şi, fără îndoială, gluga băiatului avea şi ea un 
rol. Nu întoarse capul nici măcar o dată, până când Brienne 
se apropie la 135 

trap şi-i dădu hăitaşului o lovitură zdravănă cu latul 
sabiei peste crupă. 

Calul se cabra şi băiatul uscăţiv zbură, cu mantia 
fluturând ca două aripi. 

Ateriza în mocirlă şi dădu să se ridice, plin de noroi şi cu 
iarbă uscată între dinţi, pentru a o descoperi pe Brienne 
deasupra lui. Era acelaşi băiat, fără doar şi poate. 

Îi recunoscu urciorul de la ochi. 

— Cine eşti? întrebă ea cu glas poruncitor. 

Gura băiatului fremăta, mută. Ochii îi erau mari cât 
cepele. 

— Mm, reuşi el să rostească. Tremura, cu cămaşa de zale 
zornăind. 

— Te rog? întrebă Brienne. Vrei să spui milă? Îi aşeză 
vârful sabiei pe nodul gâtului. Spune-mi, te rog, cine eşti şi 
de ce mă urmăreşti. 

— Nu-m-m- milă. Îşi vâri un deget în gură şi scoase o 
bucată de noroi, scuipând. M-m- mă cheamă Pod. P- Poarick. 


P-Payne. 

Brienne cobori sabia. Se simţi dintr-odată înduioşată de 
băiat. Îşi aminti o zi de la Evenfall şi un tânăr cavaler cu un 
trandafir în mână. Adusese trandafirul ca să 

mi-l dea mie. Sau aşa îi spusese septa ei. Tot ce trebuia să 
facă era să-i ureze bun venit în castelul tatălui ei. Băiatul 
avea optsprezece ani şi un păr lung, roşcat, care i se revărsa 
pe umeri. Ea avea doisprezece ani şi era încorsetată într-o 
rochie nouă, băţoasă, cu corsajul strălucind de rubine. Erau 
de aceeaşi înălţime, dar ea nu-l putea privi în ochi şi nici nu 
putea rosti cuvintele învăţate de la septa ei: Ser Ronnet, 
bine ai venit în castelul nobilului meu tată. Mă bucur să-ți 
văd, în sfârşit, chipul. 

— De ce mă urmăreşti? îl întrebă pe băiat. [i s-a cerut să 
mă spionezi? Eşti omul lui Varys sau al reginei? 

— Nu. Nicicare. Niciunul. 

Brienne îi dădea zece ani, dar nu se pricepea deloc să 
aprecieze vârsta unui copil. Întotdeauna îi credea mai mici 
decât erau, probabil din cauză că ea fusese mereu mare 
pentru vârsta ei. Înfiorător de mare, obişnuia să spună septa 
Roelle, și de bărbătoasă. 

— Drumul ăsta este mult prea periculos pentru un băiat 
singur. 

— Nu şi pentru un scutier. Sunt scutierul lui. Scutierul 
Mâinii. 

— Al Lordului Tywin? Brienne vâri sabia în teacă. 

— Nu. Altă Mână. Cea de dinainte. Fiul lui. Am luptat 
alături de el în bătălie. 

Am strigat: Piticul! Piticul! 

Scutierul Pezevenghiului. Brienne nici măcar nu ştiuse că 
avea un scutier. 

Tyrion Lannister nu era cavaler. Te-ai fi putut aştepta să 
aibă un servitor, doi, să-l slujească un paj, un paharnic, 
cineva să-l ajute la îmbrăcat. Dar un scutier? 

— De ce te ţii după mine? întrebă ea. Ce vrei? 


— S-o găsesc. Băiatul se ridică în picioare. Pe doamna lui. 
Tu o cauţi. Mi-a spus Brella. E soţia lui. Nu Brella. Lady 
Sansa. Aşa că m-am gândit, dacă ai găsi-o... Faţa i se crispa, 
chinuită. Sunt scutierul lui, repetă el, cu ploaia şiroindu-i pe 
faţă, dar el m-a părăsit. 

136 

SANSA 

Cândva, pe când era doar o fetiţă, un trubadur stătuse cu 
ei la Winterfell o jumătate de an. Era un om bătrân, cu părul 
alb şi obrajii tăbăciţi, dar cânta despre cavaleri, aventuri şi 
doamne frumoase, iar Sansa plânsese cu lacrimi amare când 
îi părăsise şi îl implorase pe tatăl său să nu-l lase să plece. 

— Omul ne-a cântat fiecare cântec pe care-l ştie de câte 
trei ori, îi spusese Lordul Eddard cu blândeţe. Nu-l pot ţine 
aici împotriva voinţei sale. Dar n-ai de ce să plângi. Vor veni 
alţi cântăreţi, îţi promit. 

Dar nu mai venise niciunul mulţi ani după aceea. Sansa 
se rugase la Cei Şapte din templu şi la vechii zei ai 
copacului inimii, cerându-le să-l aducă înapoi pe bătrân, sau, 
şi mai bine, să trimită un alt cântăreţ, tânăr şi chipeş. Dar 
zeii nu îi răspunseseră, iar sălile Winterfellului rămăseseră 
tăcute. 

Însă asta se întâmplase pe când era doar o copilă, şi 
nesăbuită pe deasupra. 

Acum era o fecioară de treisprezece ani, deja înflorită. 
Toate nopţile îi erau pline de cântec, iar ziua se ruga să aibă 
parte de linişte. 

Dacă Eyrie ar fi fost construit ca alte castele, doar 
şobolanii şi temnicerii l-ar fi auzit pe condamnatul la moarte 
cântând. Zidurile temniţtelor subterane erau destul de 
groase încât să înăbuşe cântecele şi ţipetele deopotrivă. Dar 
celulele cerului aveau un zid cu totul din aer, astfel că 
fiecare sunet pe care-l cânta condamnatul zbura liber, 
lovindu-se cu ecou de umerii de piatră ai Lăncii Uriaşului. 
Cât despre cântecele pe care le alegea... Cânta despre 
Dansul Dragonilor, despre frumoasa Jonqguil şi bufonul ei, 


despre Jenny de la Pietrele Vechi şi despre Prinţul Libelulelor. 
Cânta despre trădări, despre crimele cele mai odioase, 
despre oameni spânzurați şi răzbunări sângeroase. Cânta 
despre suferinţă şi tristeţe. 

Oriunde se ducea în castel, Sansa nu putea scăpa de 
acea muzică. Urca plutind treptele şerpuitoare ale turnului, o 
găsea goală în baie, cina cu ea pe înserat şi se furişa în 
dormitorul ei chiar şi atunci când închidea bine obloanele. 
Intra cu aerul rece, rarefiat şi, asemenea aerului, o înfrigura. 
Cu toate că nu ninsese peste Eyrie din ziua în care căzuse 
Lady Lysa, nopţile erau nespus de reci. 

Glasul cântăreţului era puternic şi dulce. Sansa era de 
părere că acum cânta mai frumos ca niciodată, cu glasul 
cumva mai răsunător, mai plin de durere, de spaimă şi de 
dor. Nu înţelegea de ce îi dăduseră zeii un asemenea glas 
unui om atât de nemernic. M-ar fi siluit, la Degete, dacă 
Petyr nu l-ar fi pus pe Ser Lothor să mă păzească, trebui ea 
să-şi amintească. Și a cântat ca să-mi acopere țipetele când 
mătuşa Lysa a încercat să mă omoare. 

Asta nu făcea cântecele mai uşor de ascultat. 

— Te rog, îl imploră ea pe Lordul Petyr, nu-l poţi face să 
înceteze? 

— l-am dat cuvântul meu, draga mea. Petyr Baelish, Lord 
de Harrenhal, Lord Suprem al Tridentului şi Lord Protector al 
Ţinutului Eyrie şi al Văii lui Arryn ridică privirea de la 
scrisoarea pe care o compunea. Scrisese o sută de scrisori de 
137 

când căzuse Lady Lysa. Sansa văzuse corbii venind şi 
plecând dinspre cuib. 

Prefer să-l aud cântând decât să-i ascult hohotele de 
plâns. 

E mai bine să cânte, da, dar... 

— Trebuie să cânte toată noaptea, lordul meu? Lordul 
Robert nu poate dormi. 

Plânge... 


— ... după mama lui. N-avem ce face, femeia e moartă. 
Petyr ridică din umeri. 

Nu va mai dura mult. Lordul Nestor va urca mâine. 

Sansa îl mai întâlnise o dată pe Lordul Nestor Royce, 
după nunta lui Petyr cu mătuşa sa. Royce era Păzitor al 
Castelului Lunii, care se înălța măreț la poalele muntelui, 
străjuind treptele care duceau la Eyrie. Tinerii căsătoriţi şi 
suita lor înnoptaseră la el înainte să-şi înceapă urcuşul. 
Lordul Nestor abia dacă-i aruncase o privire, dar perspectiva 
venirii lui o speria. Era şi Înalt Administrator al Văii, omul de 
încredere al lui Jon Arryn şi al lui Lady Lysa. 

— Nu va... nu-l vei lăsa pe Lordul Nestor să-l vadă pe 
Marillion, nu-i aşa? 

Oroarea i se citise probabil pe chip, căci Petyr lăsă din 
mână condeiul. 

— Dimpotrivă. Am să insist să-l vadă. Îi făcu semn Sansei 
să se aşeze lângă el. 

Am ajuns la o înţelegere, Marillion şi cu mine. Mord ştie să 
fie foarte convingător. Şi dacă muzicantul nostru ne 
dezamăgeşte şi cântă un cântec pe care nu vrem să-l auzim, 
ei, bine, tu şi cu mine nu trebuie decât să spunem că minte. 

Pe cine crezi că va crede Lordul Nestor? 

— Pe noi? Sansa şi-ar fi dorit să poată fi sigură. 

— Bineînţeles. Va avea de câştigat de pe urma 
minciunilor noastre. 

Salonul era destul de cald, focul trosnea vesel, dar Sansa 
tremura. 

— Da, dar... dar dacă... 

— Dacă Lordul Nestor preţuieşte onoarea mai mult decât 
câştigul? Petyr o cuprinse cu un braţ. Dacă vrea adevăr şi 
dreptate pentru stăpâna lui ucisă? Zâmbi. 

Îl cunosc pe Lordul Nestor, scumpa mea. Crezi că l-aş lăsa 
să-i facă vreun rău fiicei mele? 

Nu sunt fiica ta, gândi ea. Sunt Sansa Stark, fiica Lordului 
Eddard şi a lui Lady Catelyn, sângele Winterfellului. Dar nu 
spuse asta. Dacă n-ar fi fost Petyr Baelish, Sansa ar fi fost 


cea care, în locul Lysei Arryn, ar fi zburat, învârtindu-se, în 
văzduhul albastru şi rece, către moartea necruțătoare 
printre stânci, la două sute de metri dedesubt. E atât de 
îndrăzneţ. Sansa îşi dorea să aibă curajul lui. Îi venea să se 
vâre înapoi în pat şi să se ascundă sub pătură, să doarmă şi 
iar să doarmă. 

Nu dormise nicio noapte întreagă de la moartea Lysei 
Arryn. 

— N-ai putea să-i spui Lordului Nestor că nu mă simt bine, 
sau... 

— Va dori să audă versiunea ta despre moartea Lysei. 

— Lordul meu, dacă... dacă Marillion spune acum ceea ce 
într-adevăr... 

— Dacă minte, vrei să spui? 

— Să mintă? Da... dacă minte, dacă e cuvântul meu 
împotriva cuvântului lui şi Lordul Nestor mă priveşte în ochi 
şi vede cât sunt de speriată... 

138 

— Puţină teamă nu va fi nelalocul ei, Alayne. Ai văzut un 
lucru înfricoşător. 

Nestor va fi mişcat. Petyr îi cercetă ochii, ca şi cum i-ar fi 
văzut pentru prima oară. Ai ochii mamei tale. Ochi sinceri şi 
inocenți. Albaştri ca marea scăldată în razele soarelui. Când 
ai să mai creşti puţin, mulţi bărbaţi se vor îneca în ochii 
aceştia. 

Sansa nu ştia ce să spună. 

— Nu va trebui decât să-i repeţi Lordului Nestor povestea 
pe care i-ai spus-o Lordului Robert, continuă Petyr. 

Robert e doar un băieţel bolnav, gândi ea. Lordul Nestor 
e bărbat în toată 

firea, neînduplecat şi bănuitor. Robert nu era puternic şi 
trebuia protejat, până şi de adevăr. 

Petyr o asigurase că unele minciuni sunt dovezi de iubire. 
Sansa îi reaminti asta: 

— Când l-am minţit pe Lordul Robert, am făcut-o doar ca 
să-l cruţăm, spuse ea. 


— lar această minciună ne poate cruța pe noi. Altfel tu şi 
cu mine va trebui să 

părăsim Eyrie pe aceeaşi uşă pe care a ieşit Lysa. Petyr îşi 
luă din nou condeiul. Îi vom servi minciuni şi vin auriu de 
Arbor. Le va bea pe amândouă şi va mai cere, te asigur. 

Îmi serveşte şi mie minciuni, îşi dădu seama Sansa, dar 
erau minciuni liniştitoare şi fata le considera bine 
intenţionate. O minciună nu e aşa de rea dacă 

e bine intenţionată. Numai de le-ar putea crede... 

Lucrurile pe care le spusese mătuşa ei chiar înainte de a 
cădea o tulburau încă 

mult pe Sansa. 

— Aiureli, le numi Petyr. Soţia mea era nebună, ai văzut 
singură. 

Într-adevăr, văzuse. N-am făcut decât să construiesc un 
castel de zăpadă, iar ea a vrut să mă arunce pe Poarta Lunii. 
Petyr m-a salvat. A iubit-o mult pe mama şi... 

Şi pe ea? Cum se putea îndoi de asta? O salvase. 

Pe Alayne a salvat-o, pe fiica lui, îi şopti un glas interior. 
Dar ea era şi Sansa... şi uneori i se părea că şi Lordul Petyr 
era doi oameni. Era Petyr, protectorul ei, cald, vesel şi 
blând... dar era şi Degețel, lordul pe care-l cunoscuse la 
Debarcaderul Regelui, zâmbind şiret şi mângâindu-şi barba 
în timp ce îi şoptea la ureche Reginei Cersei. lar Degețel nu-i 
era prieten Sansei. Când Joff poruncise să fie bătută, 
Pezevenghiul o apărase, nu Degețel. Când gloata încercase 
s-o siluiască, Câinele o salvase, nu Degețel. Când Lannisterii 
o măritaseră cu Tyrion împotriva voinţei ei, Ser Garlan 
Galantul îi oferise alinare, nu Degețel. Degețel nu ridicase 
nici măcar degetul mic pentru ea. 

Doar că m-a scos de-acolo. Asta a făcut pentru mine. 
Credeam că era Ser Dontos, bietul meu Florian bătrân şi 
bețiv, dar în tot acel timp a fost Petyr. 

Degețel era doar o mască pe care trebuia s-o poarte. 
Uneori Sansei îi venea greu 139 


să-şi dea seama unde se sfârşea omul şi unde începea 
masca. Degețel şi Lordul Petyr semănau atât de mult. Ar fi 
fugit de amândoi, probabil, dar nu avea unde să 

se ducă. Winterfellul era pârjolit şi pustiu. Bran şi Rickon, 
morţi şi reci. Robb fusese trădat şi omorât la Gemeni, 
împreună cu nobila ei mamă. Tyrion fusese condamnat la 
moarte pentru uciderea lui Joffrey, iar dacă Sansa se întorcea 
vreodată la Debarcaderul Regelui, regina i-ar fi luat şi ei 
capul. Mătuşa despre care sperase că o va apăra încercase s- 
o omoare. Unchiul ei Edmure era prizonierul Freyilor, în timp 
ce Peştele Negru, celălalt unchi, era sub asediu la Riverrun. 
N-am alt loc decât acesta, gândi Sansa nefericită, şi n-am alt 
prieten adevărat în afară de Petyr. 

În noaptea aceea, condamnatul la moarte cântă Ziua 
când l-au spânzurat pe Robin cel Negru, Lacrimile mamei şi 
Ploile din Castamere. Se opri o vreme, doar cât să aţipească 
Sansa, apoi începu să cânte din nou. Cântă Șase regrete, 
Frunze moarte şi Alysanne. Cântece atât de triste, gândi ea. 
Când închidea ochii, îl vedea în celula cerului, cuibărit într- 
un cotlon, departe de văzduhul negru şi rece, ghemuit sub o 
blană, cu harpa de lemn la piept. Nu trebuie să-l 
compătimesc, îşi spuse. A fost înfumurat şi crud şi în curând 
va fi mort. Nu-l putea salva. Şi de ce-ar vrea s-o facă? 
Marillion încercase s-o siluiască, iar Petyr îi salvase viaţa nu 
o dată, ci de două ori. Unele minciuni trebuie spuse. Numai 
minciunile o ţinuseră 

în viaţă la Debarcaderul Regelui. Dacă nu l-ar fi minţit pe 
Joffrey, Garda lui Regală ar fi bătut-o până la sânge. 

După A/ysanne, cântăreţul se opri din nou, destul ca 
Sansa să fure o oră de somn. Dar, când primele raze de 
lumină se strecurau prin obloane, auzi refrenul domol al 
Dimineţii cețoase ridicându-se către ea şi se trezi dintr- 
odată. Era mai degrabă un cântec de femeie, o lamentaţie 
cântată de o mamă în zori, după o bătălie crâncenă, în timp 
ce caută printre cadavre trupul singurului ei fiu. Mama își 


cântă durerea pentru fiul ei mort, gândi Sansa, dar Marillion 
plânge după 

degetele sale, după ochii săi. Cuvintele cântecului se 
înălţau ca nişte săgeți, străpungând-o prin întuneric. 

O, bunule domn, l-ai văzut pe-al meu fiu? 

Avea părul brun, castaniu, 

Mi-a promis că acasă revine, 

În Oraşul Wendish, la mine. 

Sansa îşi acoperi urechile cu o pernă din pene de gâscă, 
să înăbuşe cântecul, dar era în zadar. Veniseră zorile şi se 
trezise, iar Lordul Nestor se apropia, urcând muntele. 

Înaltul Administrator şi suita lui ajunseră la Eyrie după- 
amiaza, târziu, lăsând în urma lor valea scăldată în nuanţe 
de roşu şi auriu şi înfruntând vântul care se stârnea. Îl 
adusese cu el pe fiul său, Ser Albar, împreună cu o duzină de 
cavaleri şi 140 

douăzeci de oşteni. Atât de mulţi străini. Sansa le privi 
chipurile, neliniştită, întrebându-se dacă erau prieteni sau 
duşmani. 

Petyr îşi întâmpină oaspeţii într-o tunică de catifea 
neagră cu mâneci gri care se asorta cu pantalonii de lână şi 
împrumuta ochilor săi gri-verzui o oarecare întunecime. 
Maester Colemon stătea lângă el, cu colanul din multe 
metale atârnat în jurul gâtului său lung, osos. Deşi maesterul 
era cel mai înalt dintre cei doi, Lordul Protector era cel care 
atrăgea privirea. Se părea că, pentru astăzi, îşi lăsase 


zâmbetele deoparte. îl ascultă solemn pe Royce 
prezentându-i pe cavalerii care-l însoţiseră, apoi spuse: 
—  Lorzii mei, sunteţi bine-veniţi aici. Il cunoaşteţi, 


desigur pe Maester Colemon. Lord Nestor, ţi-o aminteşti pe 
Alayne, fiica mea naturală? 

— Negreşit. Lordul Nestor Royce era un bărbat cu ceafa 
groasă, pieptul bombat, pleşuv, cu barba sură şi o căutătură 
încruntată. Îşi înclină capul nici mai mult, nici mai puţin de- 
un centimetru, salutând. 


Sansa făcu o reverență, prea speriată ca să vorbească, de 
teamă că ar putea spune ceva greşit. Petyr o ridică în 
picioare. 

— Scumpa mea, fii fetiţă cuminte şi adu-l pe Lordul 
Robert în Sala Înaltă ca să-şi primească oaspeţii. 

— Da, tată. Glasul îi sună firav şi gâtuit. Un g/as de 
mincinoasă, gândi ea, urcând în goană scările şi traversând 
veranda, către Turnul Lunii. Un glas vinovat. 

Gretchel şi Maddy îl ajutau pe Robert Arryn să-şi tragă 
pantalonii când Sansa intră în dormitor. Lordul de Eyrie 
plânsese din nou. Avea ochii roşii şi iritaţi, genele scorţoase, 
iar nasul umflat îi curgea. Un strat de muci îi sclipea sub o 
nară, iar buza de sus îi sângera, acolo unde şi-o muşcase. 
Lordul Nestor nu trebuie să-l vadă aşa, gândi Sansa, 
disperată. 

— Gretchel, adu-mi ligheanul. Îl luă pe băiat de mână şi îl 
duse lângă pat. 

Prigorelul meu a dormit bine azi-noapte? 

— Nu. Băiatul îşi trase nasul. N-am dormit niciun pic, 
Alayne. larăşi a cântat, iar uşa mea era încuiată. l-am strigat 
să mă lase să ies, dar n-a venit nimeni. 

Cineva m-a încuiat în cameră. 

— Urât din partea lui. Înmuind o bucată de pânză moale 
în apă, Sansa începu să-i curețe faţa... cu blândeţe, o, cu 
nespusă blândeţe. Dacă-l frecai pe Robert prea tare, putea 
începe să tremure. Băiatul era firav şi îngrozitor de mic 
pentru vârsta lui. Avea opt ani, dar Sansa văzuse băieţi de 
cinci ani mai mari decât el. 

Începu să-i tremure buza. 

— Voiam să vin să dorm cu tine. 

Ştiu că voiai. Prigorelul era obişnuit să se caţere în pat, 
lângă mama lui, până 

când aceasta se căsătorise cu Lordul Petyr. De la moartea 
Lysei, se apucase să 

hoinărească prin Eyrie, în căutarea altor paturi. Cel mai 
mult îi plăcea patul Sansei... fapt pentru care ea îi ceruse lui 


Ser Luthor Brune să-i încuie uşa în 141 

noaptea trecută. Nu ar fi deranjat-o dacă doar ar fi 
dormit, dar mereu încerca să se ghemuiască la pieptul ei, iar 
când îl apucau convulsiile, adesea uda patul. 

— Lordul Nestor Royce a venit de la Castelul Lunii să te 
vadă. Sansa îl şterse sub nas. 

— Eu nu vreau să-l văd pe el, răspunse băiatul. Vreau o 
poveste. O poveste despre Cavalerul înaripat. 

— Mai târziu, spuse Sansa. Acum trebuie să-l primeşti pe 
Lordul Nestor. 

— Lordul Nestor are o aluniţă, spuse el, foindu-se. Robert 
se temea de oamenii cu aluniţe. Mămica spunea că e 
îngrozitor. 

— Bietul meu Prigorel. Sansa îi netezi părul pe spate. Ţi-e 
dor de ea, ştiu. Şi Lordului Petyr îi e dor de ea. A iubit-o 
întocmai ca tine. Era o minciună, dar bine intenţionată. 
Singura femeie pe care o iubise Petyr vreodată era mama 
ucisă a Sansei. Îi mărturisise asta Lysei chiar înainte de a o 
împinge pe Poarta Lunii. Era nebună şi periculoasa. Şi-a ucis 
soțul şi m-ar fi omorât şi pe mine, dacă n-ar fi venit Petyr să 
mă salveze. 

Dar Robert nu trebuia să ştie asta. Era doar un băieţel 
bolnav, care îşi iubise mama. 

— Gata, zise Sansa, arăţi ca un adevărat lord acum. 
Maddy, adu-i mantia. 

Era o mantie din lână de miel, moale şi călduroasă, de un 
bleu frumos care punea în evidenţă culoarea crem a tunicii 
băiatului. l-o legă în jurul umerilor cu o broşa de argint în 
formă de semilună şi îl luă de mână. Robert o urmă supus, o 
dată în viaţă. 

Sala Înaltă fusese închisă de la moartea lui Lady Lysa, iar 
pe Sansa o treceau fiorii să intre din nou acolo. Sala era 
lungă, somptuoasă şi frumoasă, bănuia, dar nu-i plăcea aici. 
Era un loc palid şi rece. Pilaştrii supli arătau ca nişte degete 
osoase, iar vinişoarele subţiri din marmură semănau cu 
venele de pe picioarele unei baborniţe. Deşi pe pereţi erau 


înşirate cincizeci de suporturi de argint, doar douăzeci de 
torţe fuseseră aprinse, astfel că umbrele dansau pe podele şi 
bălteau în fiecare cotlon. Paşii lor răsunau pe marmură, iar 
Sansa auzea vântul şuierând la Poarta Lunii. Nu trebuie să 
mă uit la ea, altfel încep să tremur mai rău decât Robert. 

Cu ajutorul lui Maddy, îl aşeză pe Robert pe tronul său din 
lemn de copac al inimii, pe un maldăr de perne, şi trimise 
vorbă că Excelenţa Sa e gata să-şi primească oaspeţii. Doi 
străjeri în mantii azurii deschiseră uşile, în capătul celălalt al 
sălii, iar Petyr îi pofti înăuntru şi îi conduse de-a lungul 
covorului albastru care se întindea printre şirurile de pilaştri 
albi ca osul. 

Băiatul îl întâmpină pe Lordul Nestor cu o politeţe 
miorlăită şi nu pomeni nimic de aluniţa lui. Când Înaltul 
Administrator îl întrebă despre mama lui, mâinile lui Robert 
începură să tremure uşor. 

— Marillion i-a făcut râu mamei mele. A aruncat-o pe 
Poarta Lunii. 

— Excelenţa Ta a văzut asta? întrebă Ser Marwyn 
Belmore, un cavaler deşirat, 142 

cu părul roşcat, care fusese căpitanul străjerilor Lysei 
până când Petyr îl înlocuise cu Ser Lothor Brune. 

— Alayne a văzut, răspunse biatul. Şi nobilul meu tată 
vitreg. 

Lordul Nestor o privi. Ser Albar, Ser Marwyn, Maester 
Colemon, toţi o priveau. A fost mătuşa mea, dar a vrut să 
mă omoare, gândi Sansa. M-a târât la Poarta Lunii şi a 
incercat să mă impingă. N-am vrut să fiu sărutată. 
Construiam un castel de zăpadă. Îşi încrucişa braţele, ca să- 
şi oprească tremurul. 

— lertaţi-o, lorzii mei, spuse Petyr Baelish cu glas domol. 
Încă are coşmaruri legate de ziua aceea. Nu e de mirare că 
nu suportă să vorbească despre asta. Se apropie de ea şio 
cuprinse cu blândeţe pe după umeri. Ştiu cât ţi-e de greu, 
Alayne, dar prietenii noştri trebuie să audă adevărul. 


— Da. Îşi simţea gâtul atât de uscat şi de încordat încât 
aproape că era dureros să vorbească. Am văzut... Eram cu 
Lady Lysa când... O lacrimă i se rostogoli pe obraz. £ bine, o 
lacrimă e bună... Când Marillion... a împins-o. Şi spuse 
povestea din nou, abia auzind vorbele care-i ţâşneau de pe 
buze. 

Nici nu ajunse la jumătate, că Robert începu să plângă, 
cu pernele clătinânduse periculos sub el. 

— A omorât-o pe mama. Vreau să zboare! Palmele îi 
tremurau tot mai tare, iar braţele i se scuturau şi ele. Capul 
băiatului se smuci şi dinţii începură să-i clănţăne. Să zboare, 
să zboare. Braţele şi picioarele i se zbăteau sălbatic. Lothor 
Brune se apropie cu paşi mari de dais, tocmai la timp să-l 
prindă pe băiat când alunecă de pe tron. Maester Colemon 
se afla doar cu un pas în spate, dar nu era nimic de făcut. 

Neajutorată ca şi ceilalţi, Sansa nu putea decât să stea şi 
să privească cum convulsiile îşi urmau cursul. Unul dintre 
picioarele lui Robert îl lovi pe Ser Lothor în faţă. Brune 
înjură, dar rămase pe loc, în timp ce băiatul se zvârcolea, se 
zbătea şi îşi uda pantalonii. Oaspeţii nu scoaseră o vorbă. 
Lordul Nestor, cel puţin, mai asistase la asemenea crize. Se 
scurseră momente lungi până când spasmele lui Robert 
începură să cedeze. La sfârşit, micul lord era atât de slăbit 
încât nu se putea ţine pe picioare. 

— Mai bine duceţi-l înapoi în pat şi puneţi-i lipitori, spuse 
Lordul Petyr. Brune îl ridică pe băiat în braţe şi îl duse spre 
uşă. Maester Colemon îi urmă, întunecat la faţă. 

Când sunetele paşilor se stinseră, Sala Înaltă a Castelului 
Eyrie se cufundă în linişte. Sansa auzea vântul nopţii 
gemând afară şi zgăriind la Poarta Lunii. Era foarte 
înfrigurată şi foarte obosită. Trebuie să spun povestea din 
nou? se întrebă 

ea. 

Dar pesemne fusese suficient de convingătoare. Lordul 
Nestor îşi drese glasul. 


— Nu mi-a plăcut cântăreţul acela de la bun început, 
mormăi el. Am rugat-o pe Lady Lysa să-l alunge. De multe ori 
am rugat-o. 

— Întotdeauna i-ai dat sfaturi bune, lordul meu, spuse 
Petyr. 

143 

— Nu se sinchisea de ele, se plânse Royce. Mă asculta 
fără tragere de inimă şi nu se sinchisea. 

— Doamna mea era prea încrezătoare pentru lumea 
aceasta. Petyr vorbi atât de tandru încât Sansa ar fi putut 
crede că-şi iubise soţia. Lysa nu putea vedea răul din 
oameni, doar partea lor bună. Marillion cânta melodii 
frumoase, iar ea a confundat asta cu caracterul lui. 

— Ne-a făcut porci, interveni Ser Albar Royce. Un cavaler 
grosolan, lat în umeri, care-şi rădea bărbia, dar îşi creştea 
perciuni negri şi deşi care-i încadrau faţa hâdă ca nişte 
garduri vii, Ser Albar era varianta mai tânără a tatălui său. A 
compus un cântec despre doi porci care grohăiau în jurul 
unui munte, mâncând găinaţ de şoim, continuă el. Ăştia 
eram noi, dar când i-am spus asta, mi-a râs în nas. „Păi, ser, 
ăsta e un cântec despre nişte porci”, a zis. 

— Şi de mine şi-a bătut joc, interveni Ser Marwyn 
Belmore. Ser Ding-Dong, aşa m-a poreclit. Când am jurat c- 
am să-i tai limba, a alergat la Lady Lysa şi s-a ascuns sub 
fustele ei. 

— După cum făcea adesea, punctă Lordul Nestor. Era un 
laş, dar privilegiile de care se bucura din partea Lysei îl 
făceau insolent. Îl îmbrăca în straie de lord, i-a dat inele de 
aur şi o cingătoare din pietre ale lunii. 

— l-a dat până şi şoimul preferat al Lordului Jon. Pieptarul 
cavalerului înfăţişa cele şase lumânări albe ale Casei Waxley. 
Alteța Sa iubea pasărea aceea. l-o dăduse Regele Robert. 

Petyr Baelish suspină. 

— Era scandalos, fu el de acord, iar eu am pus capăt 
acestor lucruri. Lysa a acceptat să-l alunge. De aceea s-a 
întâlnit cu el aici, în ziua aceea. Ar fi trebuit să 


fiu cu ea, dar nu mi-am închipuit nicio clipă... dacă n-aş fi 
insistat... eu am omorât-o. 

Nu, gândi Sansa, n-ai voie să spui asta, n-ai voie să le 
spui, n-ai voie. Dar Albar Royce clătina din cap. 

— Nu, lordul meu, nu trebuie să te învinovăţeşti, spuse el. 

— A fost mâna cântăreţului, fu de acord tatăl său. Adu-l 
aici, Lord Petyr. Să 

punem capăt acestei dezolante afaceri. 

Petyr Baelish îşi veni în fire şi spuse: 

— Cum doreşti, lordul meu. Se întoarse către străjerii săi 
şi rosti un ordin, iar cântărețul fu adus din temnițe. 
Împreună cu el veni şi temnicerul Mord, un bărbat 
monstruos, cu ochi mici şi negri şi o faţă lătăreaţă, plină de 
cicatrici. O ureche şi o parte dintr-un obraz îi fuseseră 
despicate în timpul unei bătălii, dar îi rămăsese o halcă de 
carne albă, cadaverică. Hainele îi veneau prost şi 
răspândeau un miros jilav, stătut. 

Prin contrast, Marillion arăta aproape elegant. Cineva îl 
îmbăiase şi îl îmbrăcase cu o pereche de pantaloni azurii şi o 
tunică albă, largă, cu mâneci bufante, legată la brâu cu o 
eşarfă argintie, un dar de la Lady Lysa. Mâinile îi erau 144 

acoperite de mănuşi albe de mătase, în timp ce un 
bandaj de mătase albă îi scutea pe lorzii prezenţi de 
priveliştea ochilor lui. 

Mord stătea în spatele lui cu un bici. Când temnicerul îl 
împunse în coaste, cântăreţul se lăsă pe un genunchi. 

— Bunii mei lorzi, vă cer iertare. 

Lordul Nestor îl privi mânios. 

— Îţi mărturiseşti crima? 

— Dacă aş avea ochi, aş plânge. Glasul cântăreţului, atât 
de puternic şi de hotărât pe timpul nopţii, era acum o şoaptă 
gâtuită. Am iubit-o atât de mult, nu puteam suporta s-o văd 
în braţele altuia, să ştiu că împărțea patul cu el. N-am vrut 
să-i fac niciun rău iubitei mele, jur. Am zăvorât uşa, ca să nu 
ne tulbure nimeni în timp ce-mi declaram pasiunea, dar 


Lady Lysa a fost atât de rece... când mi-a spus că poartă în 
pântece copilul Lordului Petyr m-a... m-a cuprins o nebunie. 
Sansa nu-şi dezlipea ochii de la mâinile lui. Grasa Maddy 
susţinea că Mord îi tăiase trei degete, ambele degete mici şi 
inelarul. Cele mici păreau într-adevăr oarecum mai ţepene 
decât celelalte, dar, cu mănuşile acelea, era greu să-ţi dai 
seama. Poate că n-a fost decât o poveste. De unde să ştie 


Maddy? 
— Lordul Petyr a fost destul de bun să mă lase să-mi 
păstrez harpa, spuse cântăreţul orb. Harpa mea şi... limba... 


ca să-mi pot cânta cântecele. Lysei îi plăceau nespus 
cântecele mele... 

— Luaţi de aici creatura asta, altfel am s-o omor cu 
mâinile mele, mârâi Lordul Nestor. Mi-e silă şi să-l privesc. 

— Mord, du-l înapoi în celula cerului, spuse Petyr. 

— Da, stăpâne. Mord îl înhaţă pe Marillion de guler cu 
brutalitate. Gura! Când vorbi, Sansa văzu, uluită, că dinţii 
temnicerului erau din aur. Priviră cum îl duce pe cântăreţ 
spre uşă, când târându-l, când îmbrâncindu-l. 

— Trebuie să moară, decretă Ser Marywn Belmore după 
ce plecară. Ar fi trebuit să iasă după Lady Lysa pe Poarta 
Lunii. 

— Fără limbă, adăugă Ser Albar Royce. Fără limba aia 
mincinoasă şi zeflemitoare. 

— Am fost prea blând cu el, ştiu, spuse Petyr Baelish, pe 
ton de scuză. La drept vorbind, îl compătimesc. A ucis din 
dragoste. 

— Din dragoste sau din ură, zise Belmore, trebuie să 
moară. 

— Cât de curând, zise Lordul Nestor ţâfnos. Nimeni nu 
zăboveşte prea mult în celulele cerului. Văzduhul îl va 
chema. 

— S-ar putea, spuse Petyr Baelish, dar numai el ştie când 
va răspunde acestei chemări. Făcu un semn şi străjerii 
deschiseră uşile de la capătul sălii. Domnilor, ştiu că trebuie 
să fiţi obosiţi de pe drum. Aveţi cu toţii camere pregătite 


pentru noapte, iar mâncarea şi vinul vă aşteaptă în Sala de 
Jos. Se întoarse către Nestor Royce: Lordul meu, mă însoţeşti 
în salon, la o cupă de vin? Alayne, draga mea, vino să ne 
serveşti. 

145 

Un foc mocnit ardea în salon, unde îi aştepta o carafă cu 
vin. Vin auriu de Arbor. Sansa umplu cupa Lordului Nestor, în 
timp ce Petyr scormonea buştenii cu un vătrai de fier. 

Lordul Nestor se aşeză lângă foc. 

— Nu se termină aici, îi spuse lui Petyr, de parcă Sansa nu 
ar fi fost de faţă. 

Vărul meu are de gând să-l interogheze el însuşi pe 
cântăreţ. 

— Yohn Bronz nu are încredere în mine. Petyr dădu la o 
parte un buştean. 

— Vrea să vină în forţă. Symond Templeton îl va însoţi, să 
nu te îndoieşti. Şi Lady Waynwood, mă tem. 

— Şi Lordul Belmore, tânărul Lord Hunter, Horton Redfort. 
Îi vor aduce pe Vânjosul Sam Stone, pe cei din Casele Tollett, 
Shett, Coldwater, câţiva Corbray. 

— Eşti bine informat. Care Corbray? Nu Lordul Lyonel? 

— Nu, fratele lui. Ser Lyn nu mă place, din nu ştiu ce 
motiv. 

— Lyn Corbray e un om periculos, zise Lordul Nestor 
evaziv. Ce-ai de gând să faci? 

— Ce pot să fac decât să-i primesc cu braţele deschise, 
dacă vin? Petyr mai aţâţă încă o dată flăcările şi lăsă vătraiul 
jos. 

— Vărul meu vrea să-ţi ia titlul de Lord Protector. 

— Dacă e aşa, nu-l pot opri. Eu am o garnizoană de 
douăzeci de oameni. 

Lordul Royce şi prietenii lui pot aduna douăzeci de mii. 
Petyr se duse la cufărul de stejar aşezat lângă fereastră. 
Yohn Bronz va face ce va voi, spuse el, îngenunchind. 
Deschise cufărul, scoase un sul de pergament şi i-l aduse 
Lordului Nestor. 


Lordul meu. Acesta e un semn al dragostei pe care ţi-o 
purta doamna mea. 

Sansa îl privi pe Royce desfăşurând pergamentul. 

— Este... este neaşteptat, lordul meu. 

Sansa era uluită să vadă lacrimi în ochii lui. 

— Neaşteptat, dar nu nemeritat. Doamna mea te preţuia 
mai presus de toţi lorzii ei stegari. Erai stânca ei, îmi spunea. 

— Stânca ei. Lordul Nestor roşi. A spus ea asta? 

— Adesea. lar asta - Petyr arătă câtre pergament - este 
dovada. 

— Asta... asta e bine de ştiut. Jon Arryn mă preţuia, ştiu, 
dar Lady Lysa... 

Mi-a arătat dispreţ când am venit s-o curtez şi m-am 
temut... Lordul Nestor îşi încreţi fruntea. Poartă pecetea 
Arryn, după câte văd, dar semnătura... 

— Lysa a fost ucisă înainte ca documentul să-i poată fi 
înfăţişat pentru semnare, aşa că am semnat eu, ca Lord 
Protector. Ştiu că asta ar fi fost dorinţa ei. 

— Înţeleg. Lordul Nestor înfăşură pergamentul. Eşti... 
devotat, lordul meu. 

Da, şi nu lipsit de curaj. Unii vor socoti nepotrivită 
această numire şi te vor învinui pentru ea. Postul de Păzitor 
nu s-a moştenit niciodată. Arrynii au ridicat Castelul Lunii, în 
zilele când încă purtau Coroana Şoimului şi domneau în Vale 
ca regi. Eyrie era reşedinţa lor de vară, dar când începeau să 
cadă ninsorile, curtea îşi făcea coborârea. Unii consideră 
Castelul Lunii ca fiind la fel de regal ca Eyrie. 

146 

— De trei sute de ani, Valea n-a mai avut niciun rege, 
sublinie Petyr Baelish. 

— Au venit dragonii, îl aprobă Lordul Nestor. Dar, şi după 
aceea, Castelul Lunii a rămas al Arrynilor. Jon Arryn însuşi a 
fost Păzitor al Castelului cât timp a trăit tatăl său. După cea 
urcat, l-a numit pe fratele său Ronnel în această funcţie, iar 
mai târziu pe vărul său Denys. 

— Lordul Robert nu are fraţi, ci doar veri îndepărtați. 


— Adevărat. Lordul Nestor strânse pergamentul în mână. 
Nu voi spune că 

n-am sperat la asta. Cât timp Lordul Jon a cârmuit regatul, 
ca Mână, mi-a trecut prin minte să fiu stăpân peste Vale, în 
numele lui. Am făcut tot ce mi-a cerut şi nu i-am cerut nimic 
pentru mine. Dar, cu voia zeilor, am dobândit asta! 

— Aşa e, spuse Petyr, iar Lordul Robert doarme mai liniştit 
ştiind că eşti mereu acolo, un prieten de nădejde la poalele 
muntelui său. Petyr ridică cupa: Aşadar, un toast, lordul 
meu. Pentru Casa Royce, Păzitori ai Castelului Lunii... 

acum şi pentru vecie. 

— Acum şi pentru vecie, da! Cupele se ciocniră. 

Mai târziu, mult mai târziu, când carafa de vin auriu de 
Arbor era goală, Lordul Nestor îşi luă rămas-bun, pentru a se 
alătura suitei sale de cavaleri. Sansa dormea deja în 
picioare, aşteptând doar să se vâăre în pat, dar Petyr o prinse 
de încheietura mâinii. 

— Vezi ce minuni se pot făuri cu minciuni şi vin auriu de 
Arbor? 

Oare de ce-i venea să plângă? Era bine că Nestor Royce 
era de partea lor. 

— Au fost toate minciuni? 

— Nu toate. Lysa îl numea adesea pe Nestor stânca ei, 
deşi nu cred că era un compliment. Fiului ei îi spunea 
cocoloş. Ştia că Lordul Nestor visează să 

stăpânească în lege Castelul Lunii cu fapta, nu doar cu 
numele, dar Lysa visa să 

mai aibă fii şi voia castelul pentru fratele mai mic al lui 
Robert. Petyr se ridică în picioare: înţelegi ce s-a petrecut 
aici, Alayne? 

Sansa şovăi o clipă. 

— l-ai dat Lordului Nestor Castelul Lunii, ca să-ţi asiguri 
sprijinul lui. 

— Aşa e, recunoscu Petyr, dar stânca noastră este un 
Royce, ceea ce înseamnă 


că e nespus de trufaş şi ţâfnos. Dacă l-aş fi întrebat care 
este preţul lui, s-ar fi umflat ca o broască furioasă, simţindu- 
şi onoarea atinsă. Dar aşa... omul nu e prost pe de-a-ntregul, 
dar minciunile pe care i le-am servit au fost mai dulci decât 
adevărul. Vrea să creadă că Lysa l-a prețuit mai mult decât 
pe alţi lorzi stegari. 

Unul dintre aceştia este, în definitiv, Yohn Bronz, iar 
Nestor e foarte conştient că 

s-a născut din ramura mai joasă a Casei Royce. Vrea mai 
mult pentru fiul său. 

Oamenii de onoare fac pentru copiii lor lucruri pe care nu 
s-ar gândi niciodată să 

le facă pentru ei înşişi. 

Sansa clătină din cap. 

— Semnătura... ai fi putut să-l pui pe Lordul Robert să 
pună degetul şi s-o sigilezi, dar în schimb... 

147 

— .„.„.„ am semnat eu însumi, ca Lord Protector. De ce? 

— Ca... dacă vei fi înlocuit sau... sau omorât... 

— Pretenţiile Lordului Nestor faţă de Castelul Lunii vor fi 
puse la îndoială. Îţi garantez că e conştient de asta. Ai fost 
isteaţă că ţi-ai dat seama. Dar nici nu mă 

aşteptam la altceva de la propria-mi fiică. 

— Mulţumesc. Se simţea absurd de mândră că desluşise 
lucrurile, dar, în acelaşi timp, nedumerită. Dar nu sunt. Fiica 
ta. Nu chiar. Vreau să spun, mă 

prefac a fi Alayne, dar tu ştii... 

Degețel îi duse degetele la buze. 

— Ştiu ce ştiu, şi tu la fel. E mai bine ca unele lucruri să 
rămână nespuse, scumpa mea. 

— Chiar şi când suntem singuri? 

— Mai cu seamă când suntem singuri. Altfel, va veni o zi 
când un servitor va intra neanunţat în cameră, sau un străjer 
de la uşă va auzi din întâmplare ceva ce n-ar trebui. Vrei să 
mai vezi sânge pe sărmanele noastre mâini, draga mea? 


Chipul lui Marillion plutea parcă în faţa ei, cu bandajul alb 
peste ochi. În spatele lui, îl vedea pe Ser Dontos, cu săgețile 
în trup. 

— Nu, răspunse Sansa. Te rog. 

— Sunt ispitit să spun că acesta nu este un joc, fiica mea, 
dar este, desigur. 

Jocul tronurilor. 

Eu n-am cerut niciodată să-l joc. Jocul era prea periculos. 
O singură scăpare şi sunt moartă. 

— Oswell... lordul meu, Oswell m-a adus cu barca de la 
Debarcaderul Regelui, în noaptea când am evadat. Trebuie 
să ştie cine sunt. 

— Dacă e pe jumătate la fel de deştept ca o căcărează de 
oaie, aşa ai crede. Ser Lothor ştie şi el. Dar Oswell e în slujba 
mea de mult timp, iar Brune e de felul lui un om scump la 
vorbă . Kettleblack îl urmăreşte pe Brune pentru mine, iar 
Brune îl urmăreşte pe Kettleblack. Să n-a; încredere în 
nimeni, i-am spus cândva lui Eddard Stark, dar n-a vrut să- 
mi dea ascultare. Tu eşti Alayne şi trebuie să fii Alayne tot 
timpul. Îi puse două degete pe sânul stâng. Chiar şi aici. În 
inima ta. 

Poţi face asta? Poţi să fii fiica mea în inima ta? 

— Eu... Nu ştiu, lordul meu, îi venea să spună, dar nu era 
ceea ce el voia să 

audă. Minciuni şi vin auriu de Arbor, gândi ea. Sunt 
Alayne, tată. Cine altcineva să fiu? 

Lordul Degețel o sărută pe obraz. 

— Cu mintea mea şi frumuseţea Catelynei, lumea va fi a 
ta, scumpa mea. 

Acum du-te la culcare. 

Gretchel aprinsese un foc în şemineu şi îi aranjase patul 
de puf. Sansa se dezbrăcă şi se furişă sub pături. În noaptea 
asta nu va cânta, se rugă ea, nu cu Lordul Nestor şi ceilalți în 
castel. Nu va îndrăzni. Închise ochii. 

Cândva în timpul nopţii se trezi, când micul Robert se 
cocoţă în patul ei. Am 148 


uitat să-i spun lui Lothor să-l încuie din nou, îşi dădu ea 
seama. Nu era nimic de făcut, aşa că-l cuprinse pe după 
umeri. 

— Prigorel? Poţi să rămâi, dar încearcă să nu te foieşti. 
Închide ochii şi dormi, micuţule. 

— Aşa am să fac. Băiatul se cuibări mai aproape şi îşi 
aşeză capul între sânii ei. Alayne? Acum tu eşti mama mea? 

— Bănuiesc că da, răspunse ea. 

Dacă o minciună era bine intenţionată, nu făcea niciun 
rău. 


FIICA KRAKENULUI 


Sala răsuna de glasurile cherchelite ale bărbaţilor Harlaw, 
toţi veri îndepărtați. 

Fiecare lord îşi atârnase flamura în spatele băncilor pe 
care şedeau oamenii lui. 

Prea puțini, gândi Asha Greyjoy, privind în jos de la 
galerie, mult prea puțini. 

Băncile erau pe trei sferturi goale. 

Qarl Fecioara îi spusese asta, pe când Vântul Negru se 
apropia dinspre mare. 

Numărase corăbiile lungi acostate la poalele castelului 
unchiului său şi gura i se încleştase. 

— N-au venit, remarcase el, sau nu destui. Nu se înşela, 
dar Asha nu putea să-i dea dreptate în prezenţa echipajului 
ei, care i-ar fi putut auzi. Nu le punea la îndoială 
devotamentul, însă până şi oamenii de fier ar şovăi să-şi dea 
viaţa pentru o cauză pierdută. 

Oare am atât de puțini prieteni? Printre flamuri, văzu 
peştele argintiu al Casei Botley, copacul de piatră al Casei 
Stonetree, leviatanul negru al Casei Volmark, ştreangurile 
Casei Myre. Celelalte erau coasele Casei Harlaw. Boremund 
şi-o aşezase pe-a lui pe un fond albastru palid, Hotho şi-o 
înconjurase cu un tiv crenelat, iar Cavalerul o alăturase 
cocoşului bălţat al Casei mamei sale, pe un blazon scartelat. 
Până şi Sigfryd Păr-de-Argint etala două coase, simetric 
contrastante, pe un fond împărţit pe diagonală. Doar Lordul 
Harlaw însuşi etala coasa de argint simplă, pe un fond 
negru, aşa cum fluturase la începutul vremurilor: Rodrik, zis 
Cititorul, Lord al Celor Zece Turnuri, Lord de Harlaw, Harlaw 
de Harlaw... unchiul său preferat. 

Jilţul Lordului Rodrik era gol. Două coase din argint bătut 
se încrucişau deasupra lui, atât de mari încât până şi unui 
uriaş i-ar fi fost greu să le mânuiască, dar sub ele nu erau 


decât perne goale. Asha nu era surprinsă. Ospăţul se 
terminase de mult. Pe mesele de lemn mai rămăseseră doar 
oase şi talere unsuroase. Restul era băutură, iar unchiul ei 
Rodrik nu fusese niciodată atras de tovărăşia beţivilor 
scandalagii. 

Asha se întoarse către Trei-Dinţi, o femeie înfiorător de 
bătrână, care era îngrijitoarea unchiului său încă de când 
era cunoscută ca Doisprezece-Dinţi. 

149 

— Unchiul meu e cu cărţile sale? 

— Da, unde să fie? Femeia era atât de bătrână încât un 
septon spusese cândva că trebuie să fi fost moaşa Babei. 
Asta se întâmpla pe când Credinţa era încă 

tolerată pe insule. Lordul Rodrik păstrase septoni la Zece 
Turnuri, nu pentru binele sufletului său, ci pentru cărţi. E cu 
cărţile şi cu Botley. Era şi el acolo. 

Stindardul lui Botley atârna în sală, un banc de peşti 
argintii pe un fond verzui, deşi Asha nu-i văzuse Aripioara 
Iute printre celelalte corăbii. 

— Am auzit că unchiul meu Ochi-de-Cioară a poruncit ca 
Sawane Botley să 

fie înecat. 

— Ăsta e Lordul 7ristifer Botley. 

Tris. Se întreba ce se întâmplase cu Harren, fiul cel mare 
al lui Sawane. Voi afla cât de curând, fără doar şi poate. 
Trebuie să fie ciudat. Nu-l văzuse pe Tris Botley de când... 
nu, n-ar trebui să stăruie asupra acestui lucru. 

— Şi nobila mea mamă? 

— În pat, răspunse Trei-Dinţi. În Turnul Umbrei. 

Da, unde altundeva? Văduva care dăduse numele 
turnului era mătuşa ei. Lady Gwynesse venise acasă ca să-şi 
jelească soţul care murise departe, pe Insula Frumoasă, în 
timpul primei rebeliuni a lui Balon Greyjoy. 

— Voi rămâne doar până-mi trece durerea, îi spusese 
fratelui ei, deşi, de drept, Zece Turnuri ar trebui să fie al 
meu, căci sunt cu şapte ani mai mare. Ani lungi trecuseră de 


atunci, dar văduva nu plecase încă, jelind şi bodogănind din 
când în când că acel castel ar trebui să fie al ei. /ar acum 
Lordul Rodrik are sub acoperişul său o a doua soră văduvă, 
pe jumătate nebună, cugetă Asha. Nu e de mirare că işi 
găseşte consolarea în cărți. 

Chiar şi acum, nu-i venea a crede că acea firavă, 
bolnăvicioasă Lady Allanys îi supravieţuise soţului ei, Lordul 
Balon, care păruse atât de viguros şi de puternic. 

Când se îmbarcase ca să plece la război, Asha o făcuse cu 
inima grea, temându-se că mama ei ar putea să moară 
înainte să se întoarcă. Nicio clipă nu se gândise că, în 
schimb, s-ar putea stinge tatăl ei. Zeul Înecat ne joacă 
tuturor feste dintre cele mai crude, dar oamenii sunt încă şi 
mai cruzi. O furtună stârnită pe neaşteptate şi o frânghie 
ruptă îl trimiseseră pe Balon Greyjoy la moarte. Savu așa se 
susține. 

Asha îşi văzuse ultima oară mama când se oprise la Zece 
Turnuri în drumul ei spre nord, spre Deepwood Motte. 
Alannys Harlaw nu avusese niciodată acel gen de frumuseţe 
pe care o slăveau cântăreții, dar fiica ei îi iubise chipul dârz 
şi puternic şi ochii râzători. Însă în acea ultimă vizită o 
găsise pe Lady Alannys pe bancheta de lângă fereastră, 
cuibărită sub un maldăr de blănuri, cu privirea pierdută 
peste mare. Să fie aceasta mama mea sau năluca ei? îşi 
amintea că 

gândise în timp ce-o săruta pe obraz. 

Pielea mamei sale era subţire ca pergamentul, părul lung 
îi albise. O urmă de mândrie mai rămăsese în felul în care-şi 
ţinea capul, dar ochii îi erau slabi şi înceţoşaţi, iar gura îi 
tremurase când se interesase de Theon. 

150 

— Mi-ai adus copilaşul? întrebase ea. Theon avusese zece 
ani când fusese dus la Winterfell ca ostatic şi se părea că, în 
ceea ce-o privea pe Lady Allanys, avea să 

fie mereu de zece ani. 


— Theon n-a putut veni, îi spusese Asha. Tata l-a trimis să 
pustiască Ţărmul Stâncos. Lady Allanys nu avusese nimic de 
zis la acestea. Doar clătinase încet din cap, deşi se vedea 
limpede cât de adânc o râniseră cuvintele fiicei sale. 

lar acum trebuie să-i spun că Theon e mort şi să-i vâr 
încă un pumnal în inimă. Erau deja două cuțite îngropate 
acolo. Pe lamele lor erau scrise cuvintele Roarik şi Maron, şi 
adesea se răsuceau noaptea cu cruzime. Am s-o văd mâine, 
îşi jură Asha. Călătoria fusese lungă şi istovitoare, nu putea 
să facă faţă acum unei întâlniri cu mama ei. 

— Trebuie să vorbesc cu Lordul Rodrik, îi spuse ea lui Trei- 
Dinţi. Ocupă-te de echipajul meu, după ce termină de 
descărcat Vântul Negru. Vor aduce ostatici. 

Vreau să aibă paturi calde şi o masă fierbinte. 

— Este carne rece de vită în bucătărie. Şi muştar, din 
Oraşul Vechi, într-un vas mare de piatră. Gândul la acel 
muştar o făcu pe bătrână să zâmbească. Un singur dinte 
lung şi maro îi ţâăşnea din gingii. 

— Asta nu va ajunge. Am avut un drum greu. Vreau să 
aibă ceva fierbinte în burtă. Asha îşi agăţă degetul mare de 
centura ţintată din jurul şoldurilor. Lady Glover şi copiii nu 
trebuie să ducă lipsă nici de lemne, nici de căldură. Puneţi-i 
într-un turn, nu în carcerele subterane. Pruncul e bolnav. 

— Pruncii sunt adesea bolnavi, majoritatea mor şi 
oamenilor le pare rău. Îl voi întreba pe stăpânul meu unde 
să-i duc pe aceşti oameni din neamul lupilor. 

Prinse nasul femeii între degetul mare şi arătător şi îl 
ciupi. 

— Vei face cum spun eu. lar dacă acest prunc moare, 
nimănui n-o să-i pară 

mai rău decât ţie. 

Trei-Dinţi scânci şi promise să se supună până când Asha 
îi eliberă nasul şi se duse să-şi caute unchiul. 

Era plăcut să se plimbe din nou prin aceste încăperi. Asha 
se simţise mereu ca acasă la Zece Turnuri, mai mult decât la 
Pyke. Nu un singur castel, zece castele inghesuite laolaltă, 


gândise ea, prima oară când le văzuse. Îşi amintea goana cu 
sufletul la gură, în susul şi în josul scărilor şi de-a lungul 
meterezelor şi podurilor acoperite, pescuitul pe Cheiul Lung 
de Piatră, zilele şi nopţile pierdute în mijlocul puzderiei de 
cărţi ale unchiului său. Stră-străbunicul ei ridicase castelul, 
cel mai nou de pe insule. Lordul Theomore Harlaw pierduse 
trei fii în leagăn şi dăduse vina pe beciurile inundate, 
pietrele umede şi scurgerile din străvechiul Castel Harlaw. 
Zece Turnuri era mai aerisit, mai confortabil, mai bine 
aşezat... dar Lordul Theomore era un om schimbător, aşa 
cum ar fi putut confirma oricare dintre nevestele sale. 
Avusese şase, la fel de diferite precum cele zece turnuri ale 
castelului. 

Turnul Cărţii era cel mai masiv dintre toate, de formă 
octogonală şi clădit din 151 

blocuri mari de piatră cioplită. Scara era construită în 
interiorul grosimii pereţilor. 

Asha urcă repede către cel de-al cincilea nivel, spre 
camera unde citea unchiul său. Nu că ar exista vreo cameră 
unde nu citeşte. Lordul Rodrik era arareori văzut fără o carte 
în mână, fie în privată, pe puntea Cântecului Mării sau în 
timp ce ţinea audienţe. Asha îl văzuse adesea citind în jilţul 
său, sub coasele de argint. 

Dădea ascultare fiecărui caz pe măsură ce îi era 
prezentat, îşi pronunţa verdictul... 

şi citea niţel când căpitanul gărzilor pleca să-l aducă 
înăuntru pe următorul petiţionar. 

Îl găsi aplecat peste o masă de lângă fereastră, înconjurat 
de suluri de pergament care ar fi putut veni din Valyria, 
dinainte de Urgie, şi de cărţi legate în piele groasă, cu 
încuietori de bronz şi fier. Lumânări din ceară de albine, 
groase şi înalte cât braţul unui om, ardeau de fiecare parte a 
sa, în sfeşnice din fier împodobite. Lordul Rodrik Harlaw nu 
era nici gras, nici slab, nici înalt, nici scund, nici urât, nici 
frumos. Avea părul castaniu, la fel ca ochii, dar barba-i 
scurtă şi îngrijită încărunţise. Una peste alta, era un om 


obişnuit, care se remarca doar prin dragostea sa pentru 
cuvântul scris, pe care atât de mulţi oameni de fier o găseau 
perversă şi lipsită de bărbăţie. 

— Unchiule. Închise uşa în urma ei. Ce aveai atât de 
urgent de citit încât să-ţi lipseşti oaspeţii de gazda lor? 

— Cartea cărților pierdute scrisă de Arhimaesterul 
Marwyn. Îşi ridică privirea de pe pagină, ca s-o cerceteze. 
Hotho mi-a adus o copie din Oraşul Vechi. Are o fiică pe care 
ar vrea s-o iau de nevastă. Lordul Rodrik lovi cartea cu o 
unghie lungă. Vezi aici? Marwyn susţine că ar fi găsit trei 
pagini din Semne şi prevestiri, viziuni notate de fiica 
fecioară a lui Aenar Targaryen, înainte ca Urgia să se abată 

asupra Valyriei. Lanny ştie că eşti aici? 

— Deocamdată nu. Lanny era numele de alint al mamei 
sale. Doar Cititorul îi spunea aşa. Las-o să se odihnească. 
Asha mută un teanc de cărţi de pe un taburet şi se aşeză. 
Trei-Dinţi pare să-şi fi pierdut încă doi dinţi. Acum îi spui Un- 
Dinte? 

— Rar se întâmplă să-i spun eu cumva. Femeia mă sperie. 
Ce oră este? Ser Rodrik aruncă o privire pe fereastră, la 
marea luminată de razele lunii. Întuneric, deja? N-am 
observat. Vii târziu. Te-am aşteptat acum câteva zile. 

— Vânturile ne-au fost potrivnice şi am ostatici la care 
trebuie să mă gândesc. 

Soţia şi copiii lui Robert Glover. Cel mai mic e încă la sân, 
iar laptele lui Lady Glover a secat în timpul călătoriei. N-am 
avut de ales decât să acostez Vântul Negru pe Ţărmul 
Stâncos şi să-mi trimit oamenii să găsească o doică. În 
schimb, au găsit o capră. Copilei nu-i merge bine. Există 
vreo doică în sat? Deepwood e important pentru planurile 
mele. 

— Planurile tale trebuie schimbate. Vii prea târziu. 

— Târziu şi înfometată. Îşi întinse picioarele lungi sub 
masă şi întoarse paginile celei mai apropiate cărţi, tratatul 
unui septon despre războiul lui Maegor cel Crud împotriva 


Oamenilor Sărmani. O, şi mi-e sete, pe deasupra. Un corn cu 
152 

bere ar aluneca bine, unchiule. 

Lordul Rodrik strânse din buze. 

— Ştii că nu îngădui nici mâncare, nici băutură în 
biblioteca mea. Cărţile... 

— ... ar putea fi vătămate. 

Asha râse. Unchiul ei se încruntă. 

— Chiar că-ţi place să mă provoci. 

— 0, nu fi aşa de ofensat. N-am întâlnit niciodată un 
bărbat pe care să nu-l provoc, ar trebui să ştii asta foarte 
bine de-acum. Dar destul despre mine. Tu cum te simţi? 

Lordul Rodrik ridică din umeri. 

— Destul de bine. Ochii îmi slăbesc. Am trimis la Myr 
după lentile, să mă 

ajute să citesc. 

— lar mătuşa mea cum mai e? 

Lordul Rodrik oftă. 

— Tot cu şapte ani mai în vârstă decât mine şi convinsă 
că Zece Turnuri ar trebui să fie al ei. Gwynesse începe să-şi 
piardă memoria, dar asta nu uită. Îşi jeleşte soţul pierdut ca 
în ziua când a murit, deşi nu poate întotdeauna să-şi 
amintească numele lui. 

— Nu sunt sigură că l-a ştiut vreodată. Asha închise 
cartea septonului cu o bufnitură. Tata a fost omorât? 

— Mama ta aşa crede. 

Au fost vremuri când mama l-ar fi omorât bucuroasă cu 
mâna ei, gândi ea. 

— lar unchiul meu ce crede? 

— Balon a căzut şi a murit când podul de sfoară s-a rupt 
sub el. Se stârnea o furtună şi podul se legăna şi se răsucea 
cu fiecare pală de vânt. Rodrik ridică din umeri. Sau aşa ni s- 
a spus. Maester Wendamyr i-a trimis o pasăre mamei tale. 

Asha îşi scoase încet pumnalul din teacă şi începu să-şi 
curețe murdăria de sub unghii. 


— Trei ani plecat, şi Ochi-de-Cioară se întoarce tocmai în 
ziua când moare tatăl meu. 

— A doua zi, după câte am auzit. Liniştea era încă pe 
mare când a murit Balon, sau aşa se spune. Oricum, sunt de 
acord că întoarcerea lui Euron a venit... 

la momentul potrivit, să spunem? 

— Eu nu aş spune aşa. Asha lovi cu vârful pumnalului în 
masă. Unde sunt corăbiile mele? Am numărat patruzeci de 
corăbii lungi legate la poalele castelului, nici pe departe 
destule ca să-l alunge pe Ochi-de-Cioară de pe scaunul 
tatălui meu. 

— Am trimis chemarea. În numele tău, din dragostea pe 
care ţi-o port şi pe care i-o port mamei tale. Casa Harlaw a 
venit. La fel şi Casele Stonetree şi Volmark. Câţiva din Casa 
Myre... 

— Toţi din insula Harlaw... o singură insulă din şapte. Am 
văzut un singur 153 

stindard al Casei Botley în sală. Unde sunt corăbiile de la 
Saltcliffe, de la Orkwood şi de la Wykuri? 

— Baelor Blacktyde a venit de la Blacktyde ca să se 
consulte cu mine şi a ridicat ancora de îndată. Lordul Rodrik 
închise Cartea cărților pierdute. Acum trebuie să fie la 
Vechiul Wyk. 

— Vechiul Wyk? Asha se temuse că avea să spună că sunt 
cu toţii la Pyke, să-şi prezinte omagiile lui Ochi-de-Cioară. De 
ce la Vechiul Wyk? 

— Credeam c-ai auzit. Aemon Părumed a cerut un 
plebiscit. 

Asha îşi dădu capul pe spate şi râse. 

— Zeul Înecat trebuie că i-a vârât unchiului Aeron un 
nisetru în fund. Un p/ebiscit? E vreo glumă sau chiar 
vorbeşte serios? 

— Părumed n-a mai glumit de când a fost înecat. lar 
ceilalţi preoţi au răspuns chemării. Orbul Beron Blackyde, 
Târle Cel-de-Trei-Ori-Înecat... până şi Bătrânul Pescăruş 
Cenuşiu a părăsit stânca aia pe care locuieşte ca să 


vestească acest plebiscit pe tot cuprinsul Harlawului. 
Căpitanii se adună la Vechiul Wyk chiar în clipa asta. 

Asha era uluită. 

— Ochi-de-Cioară a fost de acord să participe la această 
farsă sacră şi să 

accepte verdictul ei? 

— Ochi-de-Cioară nu mi se destăinuie. De când m-a 
chemat la Pyke să-mi prezint omagiile, n-am mai primit nicio 
veste de la Euron. 

Un plebiscit. Asta e ceva nou... sau, mai degrabă, ceva 
foarte vechi. 

— Şi unchiul meu Victarion? Ce părere are despre ideea 
lui Părumed? 

— Victarion a fost înştiinţat de moartea tatălui tău. Şi 
despre acest plebiscit, nu mă îndoiesc. Mai mult de-atât, n- 
am ce să spun. 

Mai bine un plebiscit decât un război. 

— Cred c-am să sărut picioarele mirositoare ale lui 
Părumed şi am să-i culeg algele dintre degete. Asha scoase 
pumnalul din teacă şi îl vâări la loc. Un nenorocit de p/ebiscit. 

— La Vechiul Wyk, confirmă Lordul Rodrik. Deşi mă rog să 
nu fie nenorocit. 

Am consultat /storia oamenilor de fier a lui Haereg. 
Ultima oară când regii de sare şi regii de piatră s-au întâlnit 
la un plebiscit, Urrion din Orkmont a dat drumul oştenilor 
săi, înarmaţi cu securi, printre ei, iar coastele Naggăi s-au 
înroşit de sânge. Casa Greyiron a domnit fără să fie aleasă 
timp de o mie de ani, din ziua aceea neagră şi până la 
venirea andalilor. 

— Trebuie să-mi împrumuţi cartea lui Haereg, unchiule. 
Asha trebuia să afle tot ce putea despre plebiscite înainte să 
ajungă la Vechiul Wyk. 

— Poţi s-o citeşti aici. E veche şi fragilă. Lordul Rodrik o 
cercetă, încruntându-se. Arhimaesterul Rigney a scris 
cândva că istoria e o roată, căci natura omului este 
fundamental neschimbată. Ceea ce s-a întâmplat, vrând- 


nevrând, se va mai întâmpla, spunea el. Mă gândesc la asta 
ori de câte ori meditez 154 

la Ochi-de-Cioară. Vorbele lui Euron Greyjoy sună ciudat 
de asemănător cu ale lui Urron Greyiron în urechile astea 
bătrâne ale mele. Nu voi merge la Vechiul Wyk. Şi n-ar trebui 
să te duci nici tu. 

Asha zâmbi. 

— Şi să pierd primul plebiscit organizat de... cât timp a 
trecut, unchiule? 

— Patru mii de ani, dacă e să-i dăm crezare lui Haereg. 
Jumătate pe-atăt, dacă 

accepţi argumentele Maesterului Denestan din Întrebări. 
N-are niciun rost să 

mergi la Vechiul Wyk. Acest vis de domnie e o nebunie pe 
care o avem în sânge. 

l-am spus asta tatălui tău prima oară când s-a ridicat, iar 
acum e mai adevărat decât atunci. De pământ avem noi 
nevoie, nu de coroane. Cu Stannis Baratheon şi Tywin 
Lannister luptându-se pentru Tronul de Fier, aveam şansa 
rară de a ne spori domeniile. Haide să ţinem partea unuia 
sau a altuia, să-l ajutăm să 

dobândească victoria cu flotele noastre, iar apoi să-i 
cerem regelui recunoscător pământurile de care avem 
nevoie. 

— Ar merita să mă gândesc la asta după ce mă aşez pe 
Stânca Mării, spuse Asha. 

Unchiul ei oftă. 

— Nu vrei să auzi asta, Asha, dar nu vei fi aleasă. Nicio 
femeie n-a domnit vreodată asupra oamenilor de fier. 
Gwynesse este cu şapte ani mai bătrână decât mine, dar 
când tatăl nostru a murit, Zece Turnuri mi-a revenit mie. La 
fel se va întâmpla cu tine. Eşti fiica lui Balon, nu fiul lui. Şi ai 
trei unchi. 

— Patru. 

— Trei unchi krakeni. Eu nu sunt pus la socoteală. 


— Eu te pun. Atât timp cât îl am pe unchiul meu de la 
Zece Turnuri, insula Harlaw este a mea. 

Harlaw nu era cea mai mare dintre Insulele de Fier, dar 
era cea mai bogată şi cea mai populată, iar puterea Lordului 
Rodrik nu avea să fie nesocotită. Pe insula Harlaw, Harlaw nu 
avea rival. Casele Volmark şi Stonetree aveau cele mai mari 
proprietăţi pe insulă şi se mândreau cu renumiţii lor căpitani 
şi cu fioroşii lor războinici, dar până şi cei mai feroce plecau 
genunchiul în faţa coasei. Casele Kenning şi Myre, cândva 
duşmani înverşunaţi, fuseseră demult înfrânte şi subjugate. 

— Verii mei îmi sunt loiali şi într-un război aş dispune cu 
siguranţă de săbiile şi de corăbiile lor. Dar într-un plebiscit... 

Lordul Rodrik clătină din cap. 

— Sub oasele Naggăi, orice căpitan este egal. S-ar putea 
ca unii să-ţi strige numele, nu mă îndoiesc. Dar nu destui. lar 
când strigătele vor răsuna pentru Victarion sau Ochi-de- 
Cioară, unii dintre cei care stau acum şi beau la masa meali 
se vor alătura celorlalţi. Am spus-o şi o repet, nu-ţi îndrepta 
corabia înspre această furtună. Lupta ta este zadarnică. 

— Nicio luptă nu este zadarnică înainte de a fi purtată. Eu 
am întâietate. Eu 155 

sunt moştenitoarea trupului lui Balon. 

— Încă eşti un copil îndărătnic. Gândeşte-te la biata ta 
mamă. Eşti tot ce i-a mai rămas lui Lanny. Voi da foc Vântului 
Negru, dacă va fi nevoie, ca să te păstrez aici. 

— Ce, şi-ai să mă faci să înot până la Vechiul Wyk? 

— Un drum lung şi rece pentru o coroană pe care n-o poţi 
păstra. Tatăl tău a avut mai mult curaj decât judecată. 
Vechiul Wyk a slujit bine insulele când eram un singur regat 
mic printre multe altele, dar Cucerirea lui Aegon a pus capăt 
acestui lucru. Balon a refuzat să vadă ceea ce era limpede în 
faţa lui. Vechiul Wyk a murit odată cu Harren cel Negru şi fiii 
lui. 

— Ştiu asta. Asha îşi iubise tatăl, dar nu se amăgea. 
Balon fusese orb în anumite privinţe. Un om curajos, dar un 
stăpân nepriceput. Asta înseamnă că 


trebuie să trăim şi să murim ca robi ai Tronului de Fier? 
Dacă sunt stânci la tribord şi o furtună la babord, un căpitan 
înţelept virează în cea de-a treia direcţie. 

— Arată-mi a treia direcţie. 

— Am să-ţi arăt... la plebiscitul meu. Unchiule, cum te 
poţi gândi să nu iei parte? Va fi istoria vie... 

— Eu prefer istoria mea moartă. Istoria moartă e scrisă cu 
cerneală, cea vie, cu sânge. 

— Vrei să mori bătrân şi laş în patul tău? 

— Cum altfel? Dar nu înainte de a termina de citit. Lordul 
Rodrik se îndreptă 

către fereastră. N-ai întrebat de nobila ta mamă. 

Mi-e frică. 

— Cum se simte? 

— Mai viguroasă. S-ar putea să ne îngroape pe toţi. Cu 
siguranţă te va îngropa pe tine, dacă insişti în această 
nebunie. Mănâncă mai mult decât la început când a venit 
aici şi adesea doarme neîntoarsă toată noaptea. 

— Bine. În ultimii ei ani de la Pyke, Lady Alannys avea 
insomnii. Hoinărea noaptea prin încăperi, cu o lumânare în 
mână, căutându-şi fiii. „Maron” striga ea cu glas ascuţit. 
„Rodrik, unde eşti? Theon, copilaşul meu, vino la mama!” De 
multe ori Asha îl privise pe maester scoțând aşchii din 
călcâiele mamei sale, dimineaţa, după ce traversase 
desculţă podul unduitor de scânduri către Turnul Mării. Am s- 
o văd dimineaţă. 

— Va întreba de Theon. 

Prințul Winterfellului. 

— Ce i-ai spus? 

— Mai nimic. N-am avut ce să-i spun. Şovăi. Eşti sigură că 
e mort? 

— Nu sunt sigură de nimic. 

— Ai găsit un cadavru? 

— Am găsit bucăţi din multe cadavre. Au fost acolo doi 
lupi înaintea noastră... din cei cu patru picioare, dar n-au 
arătat pic de respect pentru rudele lor 156 


cu două. Oasele celor ucişi erau împrăştiate, crăpate 
până la măduvă. Mărturisesc că a fost greu să-mi dau seama 
ce s-a petrecut acolo. Arăta de parcă nordicii s-ar fi luptat 
între ei. 

— Ciorile se bat pentru carnea unui mort şi se omoară 
între ele pentru ochii lui. Lordul Rodrik privi în largul mării, 
urmărind jocul razelor de lună deasupra valurilor. Am avut 
un singur rege, apoi cinci. Acum nu văd decât ciori, 
încăierându-se deasupra cadavrelor Westerosului. Închise 
obloanele. Nu te duce la Vechiul Wyk, Asha. Rămâi cu mama 
ta. Mă tem că n-o vom mai avea multă 

vreme printre noi. 

Asha se foi în scaun. 

— Mama mea m-a învăţat să fiu curajoasă. Dacă nu merg, 
îmi voi petrece tot restul vieţii întrebându-mă ce s-ar fi 
întâmplat dacă aş fi mers. 

— Dacă te duci, s-ar putea să-ţi mai rămână din viaţă 
prea puţin ca să-ţi mai pui întrebări. 

— Mai bine decât să mă lamentez o viaţă întreagă că 
Stânca Mării îmi aparţinea mie de drept. Eu nu sunt 
Gwynesse. 

Asta îl făcu să tresară. 

— Asha, cei doi fii voinici ai mei au ajuns hrană pentru 
crabii din Insula Frumoasă. Nu cred c-am să mă recăsătoresc. 
Rămâi, şi am să te numesc moştenitoare la Zece Turnuri. 
Mulţumeşte-te cu asta. 

— Zece Turnuri? Aş vrea să pot. Verilor tăi nu le va plăcea 
deloc asta. 

Cavalerul, bătrânul Sigfryd, Hotho Cocoşatul... 

— Ei au pământurile şi reşedinţele lor. 

Adevărat. Umed, în ruină, Castelul Harlaw aparţinea 
bătrânului Sigfryd Harlaw Păr-de-Argint; cocoşatul Hotho 
Harlaw îşi avea reşedinţa la Turnul Sclipirii pe un pisc 
deasupra coastei de vest. Cavalerul, Ser Harras Harlaw, îşi 
avea reşedinţa la Grădina Cenugşie; Boremund cel Albastru 


domnea în vârful Colinei Baborniţei. Dar fiecare era supusul 
Lordului Rodrik. 

— Boremund are trei fii, Sigfryd, Păr-de-Argint are nepoți, 
iar Hotho are ambiţii, spuse Asha. Cu toţii vor să-ţi fie 
urmaşi, până şi Sigfryd. Omul ăla are de gând să trăiască 
veşnic. 

— Cavalerul va fi Lord de Harlaw după mine, spuse 
unchiul ei, dar poate domni din Grădina Cenuşie la fel de 
bine ca de aici. Pentru castel, pleacă 

genunchiul în faţa lui şi Ser Harras te va apăra. 

— Mă pot apăra şi singură, unchiule, sunt un kraken. 
Asha, de Casa Greyjoy, 

Se ridică în picioare. Tronul tatălui meu îl vreau, nu al tău. 
Coasele alea ale tale par periculoase. Una ar putea să cadă 
şi să-mi taie capul. Nu, am să stau pe Stânca Mării. 

— Atunci eşti doar o altă cioară care ţipă după hoituri. 
Rodrik se aşeză din nou în spatele mesei. Du-te, vreau să mă 
întorc la Arhimaesterul Marwyn şi la căutarea lui. 

157 

— Anunţă-mă dacă mai găseşte încă o pagină. Unchiul ei 
era unchiul ei. Nu avea să se schimbe niciodată. Dar va veni 
la Vechiul Wyk, indiferent ce spune. 

Probabil că echipajul îşi lua deja cina în castel. Asha ştia 
că ar trebui să li se alăture, să le vorbească despre adunarea 
de la Vechiul Wyk şi ce însemna ea pentru ei. Oamenii ei o 
vor sprijini, neclintiţi, dar va avea nevoie şi de ceilalţi: de 
verii ei Harlaw, de Casele Volmark şi Stometree. Pe e; trebuie 
să-i câştig. 

Victoria ei la Deepwood Motte avea să-i fie de mare 
ajutor, odată ce oamenii săi începeau să se fâălească, aşa 
cum ştia că vor face. Echipajul Vântului ei Negru simţea o 
mândrie perversă faţă de faptele femeii-căpitan. Jumătate 
dintre ei o iubeau ca pe o fiică, iar cealaltă jumătate voiau 
să-i desfacă picioarele, dar şi unii, şi alţii şi-ar fi dat viaţa 
pentru ea. Și eu pentru ei, gândea ea, în timp ce intră pe uşa 
de la baza scărilor, în curtea scăldată în lumina lunii. 


— Asha? O umbră păşi de după fântână. 

Mâna i se îndreptă numaidecât spre pumnal... până când 
lumina lunii transformă silueta întunecată într-un bărbat cu 
mantie din piele de focă. O a/tă 

nălucă. 

— Tris, mă aşteptam să te găsesc în castel. 

— Voiam să te văd. 

— Ce parte din mine, mă întreb? Asha zâmbi larg. Ei, 
bine, iată-mă, în toată 

firea. Uită-te cât pofteşti. 

— Văd o femeie. Se apropie. Şi încă una frumoasă. 

Tristifer Botley se mai îngrăşase de când îl văzuse ultima 
oară, dar avea aceleaşi plete rebele pe care şi le amintea şi 
ochii mari şi încrezători ca de focă. 

Ochi suavi, într-adevăr, Asta era problema cu bietul 
Tristifer, era prea suav pentru Insulele de Fier. A devenit 
chipeş, gândi ea. Copil fiind, Tris fusese chinuit de coşuri. 
Asha îndurase aceeaşi năpastă, poate tocmai asta îi 
apropiase. 

— Mi-a părut rău când am auzit de tatăl tău, îi spuse ea. 

— lar eu îl plâng pe al tău. 

De ce? aproape întrebă Asha. Bolton fusese cel care-l 
trimisese pe băiat de la Pyke, să fie pupilul lui Baelor 
Blacktyde. 

— E adevărat că acum eşti Lord Botley? 

— Cu numele, cel puţin. Harren a murit la Moat Cailin. 
Unul dintre diavolii mlaştinilor l-a lovit cu o săgeată otrăvită. 
Dar sunt lord peste nimic. Când tata a renunţat la pretenţiile 
sale faţă de Stânca Mării, Ochi-de-Cioară l-a înecat şi i-a 
obligat pe unchii mei să-i jure credinţă. Chiar şi după aceea, 
a dat Crângului de Fier pământurile tatălui meu. Lordul 
Wynch a fost primul care a plecat genunchiul şi care i-a spus 
rege. 

Casa Wynch avea autoritate în Pyke, dar Asha avu grijă 
să nu-şi arate spaima. 

— Wynch n-a avut niciodată curajul tatălui tău. 


— Unchiul tău l-a cumpărat, zise Tris. Tăcerea s-a întors 
cu calele încărcate de comori. Argintărie şi perle, smaralde şi 
rubine, safire mari cât ouăle, saci de bani, 158 

grei de nu-i putea ridica un singur om... Ochi-de-Cioară 
cumpăra prieteni în stânga şi-n dreapta. Unchiul meu 
Germund îşi zice acum Lord Botley şi stăpâneşte 
Lordsportul, ca om al unchiului tău. 

— Tu eşti adevăratul Lord Botley, îl asigură ea. După ce 
Stânca Mării va fi a mea, pământurile tatălui tău vor fi 
recuperate. 

— Dacă vrei. Pentru mine nu înseamnă nimic. Eşti atât de 
frumoasă în lumina lunii, Asha. Femeie în toată firea acum, 
dar îmi amintesc când erai doar o fetiţă 

slabă, cu faţa plină de coşuri. 

De ce toată lumea trebuie să pomenească de coşuri? 

— Îmi amintesc şi eu asta. Dar nu cu atâta duioşie ca 
tine. Dintre cei cinci băieţi pe care mama ei îi adusese la 
Pyke ca să-i crească, după ce Ned Stark îi luase ostatic 
ultimul fiu în viaţă, Tris fusese cel mai apropiat de vârsta 
Ashei. Nu era primul băiat pe care-l sărutase, dar fusese 
primul care-i dezlegase panglicile pieptarului şi îşi vârâse 
dedesubt o mână asudată, pentru a-i atinge mugurii sânilor. 

L-aş fi lăsat să atingă mai mult de-atât, dacă ar fi fost 
destul de îndrăzneț. 

Primele semne ale feminităţii îi înfloriseră în timpul 
războiului, deşteptându-i dorinţa, dar chiar şi înainte de asta 
Asha fusese curioasă. Era acolo, era al meu, era de vârsta 
mea şi era dornic, asta a fost tot... asta şi sângele lunar. 
Chiar şi aşa, o numise iubire, până când Tris începuse să 
turuie despre copiii pe care ea i-i va naşte, o duzină de fii, pe 
puţin şi, oh, câteva fiice. 

— Nu vreau să am o duzină de fii, îi spusese ea, îngrozită. 
Vreau să am aventuri. Nu mult după aceea, Maester Qalen îi 
găsise zbenguindu-se şi tânărul Tristifer Botley fusese trimis 
la Blacktyde. 


— Ţi-am scris scrisori, spuse el, dar Maester Joseram n-a 
vrut să le trimită. O 

dată, i-am dat un cerb de aur unui vâslaş de pe o galeră 
de negoţ care mergea la Lannisport, iar acesta mi-a promis 
că-ţi va înmâna scrisoarea. 

— Vâslaşul tău te-a păcălit şi ţi-a aruncat misiva în mare. 

— M-am temut şi eu de asta. Nu mi-au dat nici scrisorile 
tale. 

N-am scris niciuna. La drept vorbind, fusese uşurată când 
Tris fusese alungat. 

Pipăielile lui începuseră deja s-o plictisească. Dar asta nu 
era ceva ce i-ar fi plăcut să audă. 

— Aeron Părumed a convocat un plebiscit. Vii să vorbeşti 
pentru mine? 

— Voi merge oriunde cu tine, dar... Lordul Blacktyde 
spune că acest plebiscit e o nebunie periculoasă. Crede că 
unchiul tău va tăbări asupra lor şi-i va omori pe toţi, aşa cum 
a făcut Urron. 

E destul de nebun. 

— Îi lipseşte puterea. 

— Nu ştii cât e de puternic. Adună oameni la Pyke. Casa 
Orkwood de la Orkmont i-a adus douăzeci de corăbii lungi, 
iar Jon Myre Mutră-Acră, o duzină. 

Lucas Codd Stângaciul e cu ei. Şi Harren Half-Hoare, 
Văâslaşul Roşu, Kemmett 159 

Pyke Bastardul, Rodrik Născut-Liber, Torwold Dinte-Maro. 

— Oameni neînsemnaţi. Asha îi cunoştea pe toţi. Fiii 
soțiilor de sare, nepoţii sclavilor. Casa Codd... le ştii deviza? 

— Deşi toată lumea ne disprețuieşte, spuse Tris, dar dacă 
te prind în năvoadele alea ale lor, îţi vei găsi moartea, ca şi 
cum ar fi fost lorzi dragoni. Şi asta nu e totul. Ochi-de-Cioară 
a adus monştri de la apus... da, şi vrăjitori. 

— Unchiul a avut întotdeauna o pasiune pentru 
ciudăţenii şi nătărăi, spuse Asha. Tata se certa cu el pe tema 
asta. Lasă vrăjitorii să-şi invoce zeii. Părumed îi va invoca 


pe-ai noştri şi îi va îneca. Voi avea glasul tău la plebiscit, 
Tris? 

— Mă vei avea tot, sunt al tău, pe vecie, Asha. Vreau să 
mă însor cu tine. 

Nobila ta mamă şi-a dat deja consimţământul. 

Asha îşi înăbuşi un suspin. Ai; fi putut să mă întrebi mai 
întâi pe mine... deşi s-ar putea să nu-ți fi plăcut răspunsul 
atât de mult. 

— Acum nu mai sunt al doilea fiu, continuă el. Sunt de 
drept Lordul Botley, aşa cum ai spus chiar tu. lar tu eşti... 

— Ceea ce sunt va fi stabilit la Vechiul Wyk. Tris, nu mai 
suntem copii, mângâindu-ne pe bâjbâite şi încercând să 
vedem ce unde se potriveşte. Crezi că 

vrei să te însori cu mine, dar nu vrei. 

— Ba da. Nu visez decât la tine, Asha. Jur pe oasele 
Naggăi. N-am mai atins nicio altă femeie. 

— Du-te şi atinge una... sau două, sau zece. Eu am atins 
mai mulţi bărbaţi decât pot număra. Pe unii cu buzele, pe 
alţii cu securea. 

Îşi pierduse castitatea la şaisprezece ani, cu un chipeş 
marinar cu părul blond de pe o galeră de negoţ venită din 
Lys. Nu ştia decât şase cuvinte în limba comună, dar „sex” 
era unul dintre ele - tocmai cuvântul pe care sperase ea să-l 
audă. După aceea, Asha avusese înţelepciunea să caute o 
vrăjitoare a pădurilor, care îi arătase cum să prepare ceai de 
lună, ca să nu se pomenească cu burta la gură. 

Botley clipi, ca şi cum n-ar fi înţeles tocmai bine ceea ce 
spusese Asha. 

— TU... Credeam c-ai să aştepţi. De ce... Se frecă la gură. 
Asha, ai fost forțată? 

— Atât de forţată că i-am sfâşiat tunica. Nu vrei să te 
căsătoreşti cu mine, crede-mă pe cuvânt! Ai fost şi rămâi un 
băiat drăgălaş, dar eu nu sunt o fată 

drăgălaşă. Dacă ne căsătorim, vei ajunge cât de curând 
să mă urăşti. 

— Niciodată, Asha. Am jindui;t după tine. 


Asha auzise destul. O mamă bolnavă, un tată ucis şi 
pacostea unchilor erau de-ajuns pentru orice femeie, nu 
avea nevoie şi de un căţeluş cu inima rănită. 

— Găseşte un bordel, Tris. Te vor vindeca de acel jind. 

— N-aş putea... Tristifer îşi scutură capul. Suntem făcuţi 
unul pentru altul, Asha. Am ştiut dintotdeauna că vei fi soţia 
mea şi mama fiilor mei. O apucă de braţ. 

160 

Într-o clipă, pumnalul Ashei era la gâtul lui. 

— la mâna sau nu vei trăi destul ca să zămisleşti un fiu. 
Acum. Când el se supuse, cobori pumnalul. Vrei o femeie? 
Foarte bine. Am să-ţi vâr una la noapte în pat. Închipuie-ţi că 
sunt eu, dacă asta te satisface, dar să nu te gândeşti să mai 
pui mâna pe mine. Îţi sunt regină, nu soţie. Nu uita asta. 
Asha îşi vâri pumnalul în teacă şi îl lăsă acolo, cu o picătură 
mare de sânge coborându-i încet pe gât, neagră 

în lumina palidă a lunii. 


CERSEI 


— 0, mă rog Celor Şapte să nu îngăduie ploaie la nunta 
regelui, spuse Jocelyn Swyft, în timp ce lega rochia reginei. 

— Nimeni nu vrea ploaie, răspunse Cersei. În ceea ce-o 
privea, ea voia burniţă 

şi gheaţă, vânturi dezlănţuite, tunete care să zguduie 
pietrele Fortăreţei Roşii. 

Voia o furtună pe potriva furiei sale. Lui Jocelyn îi spuse: 
Mai strâns. Leagă mai strâns, netoată hlizită. 

Nunta era cea care o mâniase, dar nătânga fată Swyft era 
o ţintă mai uşoară. 

Poziţia lui Tommen pe Tronul de Fier nu era destul de 
sigură ca ea să rişte să 

insulte Highgardenul. Nu atât timp cât Stannis Baratheon 
avea în mână Piatra Dragonului şi Capătul Furtunii, cât 
Riverrunul persista în sfidare, atât timp cât oamenii de fier 
colindau mările lor, în căutare de pradă, ca nişte lupi. 
Aşadar, Jocelyn era nevoită să înghită mâncarea pe care 
Cersei ar fi preferat să i-o servească lui Margaery Tyrell şi 
hidoasei ei bunici zbârcite. 

Pentru micul dejun, regina trimisese la bucătării după 
două ouă fierte, o bucată 

de pâine şi o ulcea cu miere. Dar când sparse primul ou şi 
găsi înăuntru un pui însângerat, pe jumătate format, i se 
întoarse stomacul pe dos. 

— la asta de-aici şi adu-mi vin fierbinte cu mirodenii, îi 
spuse ea Senellei. 

Frigul din aer îi pătrundea în oase şi o aştepta o zi lungă 
şi neplăcută. 

Nici Jaime nu-i schimbă dispoziţia când îşi făcu apariţia 
înveşmântat în alb din cap până-n picioare şi încă 
nebărbierit, ca să-i spună cum avea de gând să-şi ferească 
fiul de otrăvire. 


— Voi avea oameni la bucătării, care vor urmări cum se 
prepară fiecare fel de mâncare, spuse el. Mantiile aurii ale lui 
Ser Addam vor escorta servitorii când vor aduce mâncarea la 
masă, ca să fim siguri că n-are loc niciun incident pe drum. 
Ser Boros va gusta fiecare fel de mâncare înainte ca Tommen 
să pună orice fărâmă în gură. lar dacă toate acestea dau 
greş, Maester Ballabar se va afla în spatele sălii, cu 
purgative şi  antidoturi pentru douăzeci de otrăvuri 
cunoscute. Tommen va fi în siguranţă, îţi promit. 

— În siguranţă? 

Cuvântul îi lăsa un gust amar. Jaime nu înţelegea. Nimeni 
nu înţelegea. Doar 161 

Melara fusese în cort ca să audă amenințările răguşite ale 
bătrânei vrăjitoare, iar Melara era moartă de mult. 

— Yyrion nu va ucide de două ori în acelaşi fel. E prea 
şiret pentru asta. Ar putea să fie sub podea chiar acum, 
ascultându-ne fiecare cuvinţel şi plănuind să-i taie lui 
Tommen beregata. 

— Să zicem c-ar fi, zise Jaime. Orice planuri ar face, 
rămâne tot mic şi pricăjit. 

Tommen va fi înconjurat de cei mai buni cavaleri din 
Westeros. Garda Regală îl va apăra. 

Cersei privi locul unde mâneca tunicii albe de mătase a 
fratelui ei fusese prinsă 

în ace peste ciot. 

— Îmi amintesc cât de bine l-au păzit pe Joffrey aceşti 
magnifici cavaleri ai tăi. Vreau să rămâi cu Tommen toată 
noaptea, m-ai înţeles? 

— Voi posta un străjer în faţa uşii. 

Cersei îl înhaţă de braţ. 

— Nu un străjer. Tu. Şi în dormitorul lui. 

— În caz că Tyrion va ieşi târâş din şemineu? N-o va face. 

— Aşa spui tu. Ai să-mi zici că aţi găsit toate tunelurile 
secrete din ziduri? 

Amândoi ştiau că nu e aşa. Nu-l vreau pe Tommen singur 
cu Margaery mai mult de jumătate de secundă. 


— Nu vor fi singuri. Verişoarele lui Margaery vor fi cu ei. 

— Aşa vei fi şi tu. Îţi poruncesc, în numele regelui. Cersei 
nu voise ca Tommen şi soţia lui să împartă patul deloc, dar 
Tyrellii insistaseră. 

— Soţul şi soţia trebuie să doarmă împreună, spusese 
Regina Spinilor, chiar dacă nu fac altceva decât să doarmă. 
Patul Înălţimii Sale e, cu siguranţă, destul de mare pentru 
doi. 

Lady Alerie se făcuse ecoul bunicii sale. 

— Să lăsăm copiii să se încălzească unul pe altul în 
timpul nopţii. Asta îi va apropia. Margaery îşi împarte adesea 
păturile cu verişoarele ei. Cântă şi se joacă 

şi îşi şoptesc secrete când lumânările se sting. 

— Ce încântător! exclamase Cersei. Să le lăsăm să 
continue, negreşit. În Beciul Fecioarelor. 

— Sunt convinsă că Înălţimea Sa ştie cel mai bine, îi 
spusese Lady Olenna lui Alerie. E mama băiatului, în 
definitiv, de asta suntem cu toţii siguri. Şi nu mă 

îndoiesc că putem cădea de acord în privinţa nopţii 
nunţii. Un bărbat nu trebuie să 

doarmă departe de soţia sa în noaptea nunţii. E de rău 
augur pentru căsnicia lor, dacă se întâmplă asta. 

Într-o bună zi am să te învăţ ce înseamnă „rău augur”, 
jurase regina. 

— Margaery poate dormi în camera lui Tommen doar în 
noaptea aceea, fusese obligată să spună. Nu mai mult. 

— Înălţimea Sa e atât de binevoitoare, răspunsese Regina 
Spinilor şi cu toţii schimbaseră zâmbete. 

162 

Degetele lui Cersei săpau în braţul lui Jaime destul de 
tare ca să-i lase urme. 

— Am nevoie de ochii tăi în camera aceea, spuse ea. 

— Să vadă ce? întrebă el. Nu există niciun pericol ca 
mariajul să se consume. 

Tommen e mult prea tânăr. 


— lar Ossifer Plumm a fost mult prea mort, dar asta nu l-a 
împiedicat să 

zămislească un copil, nu-i aşa? 

Fratele ei avea un aer nedumerit. 

— Cine a fost Ossifer Plumm? A fost tatăl Lordului Philip, 
sau... cine? 

E aproape la fel de ignorant ca Robert. Toată isteţimea i-a 
stat in mâna dreaptă. 

— Uită-l pe Plumm, adu-ţi doar aminte ce ţi-am spus. 
Jură-mi că vei sta lângă 

Tommen până la răsăritul soarelui. 

— Cum porunceşti, spuse el, ca şi cum temerile ei ar fi 
fost neîntemeiate. Încă 

ai de gând să dai foc Turnului Mâinii? 

— După ospăț. Era singurul moment din festivitățile zilei 
pe care Cersei se gândea că ar putea să-l savureze. Nobilul 
nostru tată a fost ucis în turnul acela. Nu pot suporta să mă 
uit la el. Dacă zeii sunt buni, s-ar putea ca fumul să scoată 

câţiva şobolani dintre dărâmături. 

Jaime îşi dădu ochii peste cap. 

— Pe Tyrion, vrei să spui. 

— Pe el, pe Lordul Varys şi pe temnicerul ăla. 

— Dacă vreunul dintre ei ar fi fost ascuns în turn, l-am fi 
găsit. Am avut o mică armată care s-a ocupat de asta, cu 
ciocane şi târnăcoape. Am scormonit zidurile, am smuls 
podelele şi am deschis zeci de coridoare secrete. 

— Şi, din câte ştii, ar fi posibil să mai fie încă o dată pe- 
atâtea. 

Unele dintre joasele culoare secrete se dovediseră a fi 
atât de mici, încât Jaime avusese nevoie de paji şi băieţi de 
la grajduri ca să le exploreze. Fuseseră găsite un coridor 
către celulele negre şi o fântână de piatră care părea să n- 
aibă fund. 

Descoperiseră o încăpere plină de cranii şi oase 
îngălbenite şi patru saci cu monede de argint, coclite de 
vreme, din timpul domniei primului Rege Viserys. 


Mai găsiseră şi o mie de şobolani... dar nici Tyrion, nici 
Varys nu se aflaseră 

printre ei, iar, în cele din urmă, Jaime insistase să pună 
capăt căutării. Un băiat se blocase într-un coridor îngust şi 
fuseseră nevoiţi să-l tragă afară de un picior, în urletele 
nefericitului. Un altul căzuse într-un culoar vertical şi îşi 
rupsese picioarele, iar doi străjeri dispăruseră în timp ce 
explorau un tunel lăturalnic. Unii dintre ceilalţi străjeri se 
jurau că le aud strigătele înăbuşite prin piatră, dar când 
oamenii lui Jaime doborâseră zidul, găsiseră doar pământ şi 
moloz pe partea cealaltă. 

— Pezevenghiul e mic şi şiret. S-ar putea să fie şi acum 
între ziduri. Dacă e aşa, fumul îl va scoate de acolo. 

— Chiar dacă Tyrion s-ar mai ascunde în castel, nu poate 
fi în Turnul Mâinii. 

163 

N-am mai lăsat din el decât carapacea. 

— AŞ vrea să putem face la fel cu tot restul acestui 
mizerabil castel, zise Cersei. După război, am de gând să 
construiesc un nou palat, dincolo de râu. Îl visase cu două 
nopţi în urmă, un castel alb, magnific, înconjurat de păduri 
şi grădini, departe de miasmele şi zgomotele Debarcaderului 
Regelui. Oraşul acesta e o hazna. Pe-o jumătate de gologan 
aş muta curtea regală la Lannisport şi aş 

domni asupra regatului de la Casterly Rock. 

— Asta ar fi o nebunie şi mai mare decât să arzi Turnul 
Mâinii. Câtă vreme Tommen şade pe Tronul de Fier, regatul îl 
vede ca pe adevăratul rege. Ascunde-l sub zidurile de la 
Casterly Rock şi va deveni un simplu pretendent la tron, 
întocmai ca Stannis. 

— Sunt conştientă de asta, răspunse tăios regina. 
Spuneam că aş vrea să mut curtea la Lannisport, nu că o voi 
face. Întotdeauna ai fost atât de încet la minte sau te-ai 
prostit de când ţi-ai pierdut mâna? 

Jaime ignoră remarca. 


— Dacă aceste flăcări se întind până dincolo de turn, s-ar 
putea să sfârşeşti prin a arde castelul din temelii, fie că vrei, 
fie că nu. Focul sălbatic e înşelător. 

— Lordul Hallyne m-a asigurat că piromanţii lui ştiu să 
controleze focul. 

Ghilda Alchimiştilor prepară foc sălbatic proaspăt de 
două săptămâni. Să vadă tot Debarcaderul Regelui flăcările! 
Va fi o lecţie pentru duşmanii noştri. 

— Acum vorbeşti ca Aerys. 

Nările lui Cersei fremătară. 

— Păzeşte-ţi limba, ser. 

— Şi eu te iubesc, dragă surioară. 

Cum am putut iubi vreodată ființa asta nenorocită? se 
întrebă, după plecarea lui. A fost geamănul tău, umbra ta, 
jumătatea ta, îi şopti un alt glas. Poate, cânava, gândi ea. 
Dar s-a sfârşit. A devenit un străin pentru mine. 

Comparativ cu măreţia festivităților nupţiale ale lui 
Joffrey, nunta Regelui Tommen era un eveniment modest şi 
neînsemnat. Nimeni nu mai dorea încă o ceremonie 
extravagantă, cu atât mai puţin regina, şi nimeni nu voia să 
plătească 

pentru aşa ceva, cu atât mai puţin Tyrellii. Aşadar, tânărul 
rege o luă pe Margaery Tyrell de soţie în septul regal al 
Fortăreţei Roşii, cu mai puţin de o sută de oaspeţi de faţă în 
loc de cei o mie care asistaseră la uniunea fratelui său cu 
aceeaşi femeie. 

Mireasa era senină, veselă şi frumoasă, mirele dolofan, cu 
chipul ingenuu. Îşi recită jurămintele cu glas subţire, 
copilăresc, promițând dragoste şi devotament fiicei rămase 
de două ori văduvă a lui Mace Tyrell. Margaery era îmbrăcată 
la fel ca atunci când se măritase cu Joffrey, într-o rochie 
vaporoasă de mătase albă ca fildeşul, cu dantelă myrisheză 
şi perle mărunte. Cersei era tot în negru, în semn de doliu 
pentru întâiul ei născut. Văduva lui putea să râdă, să bea şi 
să danseze, lăsând la o parte amintirea lui Joff, dar mama lui 
n-avea să-l uite atât de uşor. 


E o greşeală, îşi spuse ea. E prea devreme. Un an, doi ar 
fi fost destul timp. 

164 

Highgardenul ar fi trebuit să se mulțumească doar cu o 
logodnă. Cersei aruncă o privire către locul unde stătea 
Mace Tyrell, între soţia şi mama lui. Mi-ai forțat mâna cu 
această parodie de nuntă, lordul meu, şi n-am să uit asta 
curând. 

Când sosi momentul schimbului de mantii, mireasa se 
lăsă cu graţie în genunchi şi Tommen îi acoperi umerii cu 
monstruozitatea grea din brocart în care o înveşmântase 
Robert pe Cersei în ziua nunţii lor, ornată pe spate cu cerbul 
Baratheonilor din pietricele de onix. Cersei dorise mantia 
roşie, elegantă, de mătase pe care o folosise Joffrey. 

— E mantia pe care nobilul meu tată a utilizat-o când a 
luat-o de soţie pe nobila mea mamă, le explicase Tyrellilor, 
dar Regina Spinilor i se împotrivise şi în privinţa aceasta. 

— Vechitura aia? spusese cotoroanţa. Mi se pare cam 
roasă... şi, dacă mi-e îngăduit să spun, de rău augur. Şi n-ar 
fi un cerb mai potrivit pentru fiul legitim al Regelui 
Baratheon? Pe vremea mea, o mireasă se înveşmânta în 
culorile soțului ei, nu ale nobilei sale mame. 

Din pricina lui Stannis şi a mârşavei sale scrisori, erau şi 
aşa prea multe zvonuri cu privire la paternitatea lui Tommen. 
Cersei nu îndrăznea să pună paie pe foc insistând ca el să-şi 
înveşmânteze mireasa în purpuriul Lannisterilor. 

Când toate jurămintele fură rostite, regele şi proaspăta lui 
soţie ieşiră din templu ca să fie felicitaţi. 

— Westerosul are acum două regine, şi cea tânără nue 
mai puţin frumoasă 

decât cea bătrână! bubui Lordul Crakehall, un cavaler 
bădăran care îi reamintea lui Cersei de defunctul şi 
neregretatul ei soţ. Ar fi putut să-l pălmuiască. Gyles Rosby 
dădu să-i sărute mâna şi nu reuşi decât să tuşească pe 
degetele ei. Lordul Redwyne o sărută pe un obraz, iar Mace 


Tyrell pe amândoi. Marele Maester Pycelle îi spuse lui Cersei 
că nu pierduse un fiu, ci mai degrabă câştigase o fiică. 

Fu scutită, cel puţin, de îmbrăţişările înlăcrimate ale lui 
Lady Tanda. Niciuna dintre femeile Stokeworth nu-şi făcuse 
apariţia, şi măcar pentru asta Cersei era recunoscătoare. 

Printre ultimii se numără Kevan Lannister. 

— Înţeleg că ai de gând să ne părăseşti pentru o altă 
nuntă, îi spuse regina. 

— Stânca a curăţat castelul Darry de rătăciţi, răspunse el. 
Mireasa lui Lancel ne aşteaptă acolo. 

— Nobila ta soţie te va însoţi la nuntă? 

— Ținuturile riverane sunt încă prea periculoase. 
Lepădăturile lui Vargo Hoat sunt încă pe-afară, iar Beric 
Dondarion spânzură Freyi. E adevărat că Sandor Clegane i s- 
a alăturat? 

De unde ştie asta? 

— Unii aşa spun. Informaţiile sunt confuze. Corbul sosise 
noaptea trecută, de la o septistire de pe o insulă 
îndepărtată, de la gura Tridentului. Saltpans, oraşul din 
apropiere, fusese prădat cu sălbăticie de o bandă de rebeli, 
iar unii dintre 165 

supraviețuitori spuneau că printre ei se afla o brută 
violentă, cu un coif ce înfăţişa un cap de câine. Se 
presupunea că omorâse o duzină de oameni şi că siluise o 
fată 

de doisprezece ani. Fără doar şi poate, continuă Cersei, 
Lancel abia aşteaptă să-i prindă pe Clegane şi pe Lordul 
Beric, ca să restaureze pacea regelui în ţinuturile riverane. 

Ser Kevan o privi cu ochi mari preţ de o clipă. 

— Fiul meu nu este omul potrivit să se ocupe de Sandor 
Clegane. 

Cel puțin în privința asta suntem de acord. 

— Dar s-ar putea ca tatăl său să fie. 

Gura unchiul ei se încleşta. 

— Doar dacă nu este nevoie de serviciile mele la Casterly 
Rock. 


A fost nevoie de serviciile tale aici. Cersei îl numise pe 
vărul ei, Damion Lannister, castelan la Casterly Rock, iar pe 
un alt văr, Ser Daven Lannister, Păzitor al Apusului. 
Insolența are prețul ei, unchiule. 

— Adu-ne capul lui Sandor, şi ştiu că Înălţimea Sa va fi 
cât se poate de recunoscător. Poate că Joff l-a plăcut, dar lui 
Tommen i-a fost întotdeauna frică de el... din motive 
întemeiate, s-ar părea. 

— Când un câine o ia razna, vina aparţine stăpânului, 
remarcă Ser Kevan. 

Apoi se întoarse şi plecă. 

Jaime o escortă în Sala Mică, unde se făceau pregătirile 
pentru ospăț. 

— Tu eşti de vină pentru toate astea, îi şopti Cersei, în 
timp ce mergeau. 

„Lasă-i să se căsătorească” mi-ai spus. Margaery ar trebui 
să-l jelească pe Joffrey, nu să se mărite cu fratele lui. Ar 
trebui să fie răpusă de durere, ca şi mine. Nu cred câe 
fecioară. Renly era bărbat, nu-i aşa? Era fratele lui Robert, cu 
siguranță era bărbat. Dacă baborniţa aia dezgustătoare 
crede că voi îngădui ca fiul meu... 

— Vei scăpa de Lady Olenna cât de curând, o întrerupse 
Jaime, cu glas scăzut. 

Se întoarce chiar mâine la Highgarden. 

— Aşa spune ea. Cersei nu avea încredere în niciuna 
dintre promisiunile Tyrellilor. 

— Pleacă, insistă el. Mace duce jumătate din oştirea 
Tyrellilor la Capătul Furtunii, iar cealaltă jumătate se va 
întoarce la Reach, cu Ser Garlan, ca să-i susţină 
revendicarea asupra Cetăţii Brightwater. În câteva zile, 
singurii trandafiri rămaşi la Debarcaderul Regelui vor fi 
Margaery şi doamnele ei, împreună cu câţiva străjeri. 

— Şi ser Loras. Sau ai uitat de Fratele tău Jurat? 

— Ser Loras e cavaler al Gărzii Regale. 

— Ser Loras e atât de Tyrell încât urinează apă de 
trandafiri. N-ar fi trebuit să 


primească niciodată mantia albă. 

— Eu, unul, nu l-aş fi ales, te asigur. Nimeni nu s-a ostenit 
să mă consulte. 

Loras se va purta destul de bine, presupun. Mantia albă 
schimbă oamenii, odată 

ce-o îmbracă. 

166 

— Pe tine te-a schimbat, cu siguranţă. Şi nu în bine. 

— Şi eu te iubesc, dragă surioară. 

Îi ţinu uşa şi o conduse către masa de pe dais şi locul ei 
de lângă rege. 

Margaery era în dreapta lui Tommen, pe locul de onoare. 
Când intră, braţ la braţ 

cu micul ei rege, se opri cu emfază s-o sărute pe Cersei 
pe obraz şi s-o cuprindă în braţe. 

— Înălţimea Ta, spuse fata, radiind de îndrăzneală, ca 
alama lustruită, mă simt ca şi cum aş avea oa doua mamă. 
Mă rog să fim foarte apropiate, unite de dragostea noastră 
pentru nepreţuitul tău fiu. 

— Mi-am iubit ambii fii. 

— Joffrey e şi el în rugăciunile mele, zise Margaery. Mi-a 
fost drag, deşi n-am avut şansa să-l cunosc. 

Mincinoaso, gândi regina. Daca l-ai fi iubit măcar o clipă, 
nu te-ai fi grăbit aşa să te măriţi cu fratele lui. Tot ce ţi-ai 
dorit vreodată a fost coroana lui. Îi veni s-o pălmuiască pe 
sfioasa mireasă chiar acolo, pe dais, în văzul tuturor. 

Ca şi ceremonia religioasă, ospăţul de nuntă era modest. 
Lady Alerie se ocupase de toate pregătirile. 

Cersei nu fusese dispusă să facă faţă din nou acelei 
sarcini copleşitoare, după 

felul în care se sfârşise nunta lui Joffrey. Se serveau doar 
şapte feluri de mâncare. 

Butterbumps şi Băiatul Lunii întreţineau oaspeţii între 
feluri, iar muzicanţii cântau în timp ce aceştia mâncau. 
Ascultară fluiere şi scripci, o lăută şi-un flaut, o harpă 


înaltă. Singurul cântăreţ era un favorit al lui Margaery, un 
tânăr spilcuit, jovial, înveşmântat din cap până-n picioare în 
nuanţe de azuriu, care-şi zicea Bardul Albastru. Cântă 
câteva cântece de dragoste şi se retrase. 

— Ce dezamăgire! se plânse Lady Olenna cu glas tare. 
Speram să aud Ploile din Castamere. 

Ori de câte ori se uita Cersei la bătrâna cotoroanţă, chipul 
lui Maggy Broasca plutea în faţa ochilor ei, zbârcit, 
înspăimântător şi înţelept. Toate femeile bătrâne seamănă 
între ele, încercă să-şi spună, atâta tot. De fapt, vrăjitoarea 
gârbovită nu semănase deloc cu Regina Spinilor, însă, 
cumva, imaginea zâmbetului maliţios al lui Lady Olenna îi 
era de-ajuns ca s-o arunce înapoi în cortul lui Maggy. Îşi 
amintea şi acum de mirosul lui, cu iz de mirodenii ciudate, 
de la Răsărit, şi de gingiile moi ale lui Maggy, cum supsese 
sângele de pe degetul lui Cersei. Vei; fi regină, îi prevăzuse 
bătrâna vrăjitoare, cu buzele încă roşii, ude şi sclipitoare, 
până când va veni o alta, mai tânără şi mai frumoasă, ca să 
te dea jos şi să-ți ia tot ce ai mai de preț. 

Cersei privi peste umărul lui Tommen, către locul unde 
Margaery stătea şi râdea cu tatăl ei. E foarte frumoasă, fu ea 
nevoită să recunoască, dar aproape toată frumusețea stă în 
tinerețea ei. Chiar şi tărăncile sunt frumoase până la o 
anumită vârstă, când sunt incă fragede, inocente şi 
necorupte, iar majoritatea au acelaşi păr castaniu şi aceiaşi 
ochi căprui ca ea. Numai un nebun ar susține 167 

vreodată că e mai frumoasă ca mine. Dar lumea era plină 
de nebuni. La fel şi curtea regală a fiului ei. 

Starea ei de spirit nu se îmbunătăţi când Mace Tyrell se 
ridică şi ţinu un toast. 

Înălţă un pocal de aur, zâmbindu-i drăgălaşei sale fiice şi, 
cu glas răsunător, spuse: 

— Pentru rege şi regină! 

Celelalte oi behăiră toate cu el. 

— Regele şi regina! strigau ei, ciocnindu-şi cu putere 
cupele. Regele şi regina! 


Cersei nu avu altceva de făcut decât să bea în rând cu ei, 
dorindu-şi în tot acest timp ca oaspeţii să aibă o singură 
faţă, ca să le poată arunca vinul în ochi, să le aducă aminte 
că ea era adevărata regină. Singurul dintre lingăii lui Tyrell 
care părea să-şi amintească de ea câtuşi de puţin era Paxter 
Redwyne, care se ridică 

să-şi facă toastul, clătinându-se uşor. 

— Pentru ambele noastre regine! ciripi el. Pentru tânăra 
regină şi pentru cea bătrână! 

Cersei bău mai multe cupe de vin, jucându-se cu 
mâncarea prin talgerul de aur. 

Jaime mancă şi mai puţin şi arareori binevoia să-şi ocupe 
locul pe dais. E /a fel de încoradat ca şi mine, îşi dădu seama 
regina, privindu-l cum dă târcoale prin sală, trăgând de 
tapiserii cu mâna-i bună, ca să se asigure că nu se ascundea 
nimeni după ele. 

În jurul clădirii erau postați străjeri ai Lannisterilor, ştia 
asta. Ser Osmund Kettleblack păzea una dintre uşi, Ser 
Meryn Trant pe cealaltă. Balon Swann stătea în spatele 
jilţului regelui, Loras Tyrell în spatele celui al reginei. În sala 
de ospăț 

nu fusese permisă nicio sabie în afară de cele pe care le 
purtau cavalerii în alb. 

Fiul meu e în siguranţă, îşi spuse Cersei. Nu i se poate 
întâmpla nimic rău, nu aici, nu acum. Cu toate acestea, de 
fiecare dată când se uita la Tommen, îl vedea pe Joffrey 
ţinându-se de gât. lar când băiatul începu să tuşească, inima 
reginei se opri o clipă în loc. Dobori o slujnică în graba ei de 
a ajunge lael. 

— Doar niţel vin care i-a alunecat cum nu trebuie, o linişti 
Margaery Tyrell, zâmbind. Luă mâna lui Tommen într-a ei şi îi 
sărută degetele. Inimioara mea trebuie să bea cu înghiţituri 
mai mici. Vezi, ai speriat-o de moarte pe nobila ta mamă. 

— Îmi pare rău, mamă, zise Tommen, ruşinat. Era mai 
mult decât putea suporta Cersei. Nu-/ pot lăsa să mă vadă 
plângând, gândi ea când simţi lacrimile izvorându-i din ochi. 


Trecu pe lângă Ser Meryn Trant şi ieşi pe culoar. Singură, sub 
o lumânare de seu, lăsă să-i scape un suspin din toţi 
rărunchii, pe urmă un altul. O femeie poate plânge, dar o 
regină nu. 

— Înălţimea Ta, se auzi o voce de undeva, din spatele ei. 
Te deranjez? 

Era un glas de femeie, condimentat cu accente de la 
Răsărit. Preţ de o clipă, se temu că Maggy Broasca îi vorbea 
din mormânt. Însă era doar soţia lui 168 

Merryweather, frumuseţea cu ochi negri ca tăciunele cu 
care Lordul Orton se căsătorise în timpul exilului şi pe care o 
adusese acasă cu el, la Longtable. 

— Sala Mică e prea sufocantă, se auzi Cersei spunând, îmi 
lăcrimau ochii din pricina fumului. 

— Şi mie, Înălţimea Ta. Lady Merryweather era de aceeaşi 
înălţime cu regina, însă brunetă, nu blondă, cu părul ca 
pana corbului şi pielea măslinie şi mai tânără 

cu zece ani. Îi oferi reginei o batistă azurie din mătase şi 
dantelă. Am şi eu un fiu. 

Ştiu că voi vărsa râuri de lacrimi în ziua nunţii sale. 

Cersei îşi şterse obrajii, furioasă că lacrimile îi fuseseră 
văzute. 

— Mulţumesc mult, spuse ea băţoasă. 

— Înălţimea Ta, eu... Femeia myrisheză cobori glasul. 
Trebuie să ştii ceva. 

Camerista ta e cumpărată. Îi spune lui Lady Margaery tot 
ce faci. 

— Senelle? Furia o cuprinse dintr-odată, întorcându-i 
stomacul pe dos. Oare nu exista nimeni în care să poată 
avea încredere? Eşti sigură de asta? 

— Pune să fie urmărită. Margaery nu se întâlneşte 
niciodată direct cu ea. Corbi îi sunt verişoarele, ele îi aduc 
mesajele. Uneori Elinor, uneori Alia, alteori Megga. 

Toate sunt apropiate de Margaery, ca nişte surori. Se 
întâlnesc în sept şi se prefac că se roagă. Mâine, postează un 


om de-al tău în balcon şi o va vedea pe Senelle şuşotind cu 
Megga lângă altarul Fecioarei. 

— Dacă este adevărat, de ce-mi spui mie? Eşti una dintre 
doamnele de companie ale lui Margaery. De ce-ai trăda-o? 
Cersei învățase să fie bănuitoare de la tatăl său, de când era 
de-o şchioapă. Putea foarte bine să fie o capcană, o 
minciună menită să semene discordie între leu şi trandafir. 

— Poate că Longtable e o casă jurată Highgardenului, 
răspunse femeia, scuturându-şi părul negru, dar eu sunt din 
Myr şi le sunt devotată soţului şi fiului meu. Vreau tot ce-i 
mai bun pentru ei. 

— Înţeleg. În coridorul îngust, regina simţea parfumul 
celeilalte femei, un miros care amintea de muşchi, de 
pământ şi de flori sălbatice. Dincolo de el, mirosi ambiția. A 
depus mărturie la procesul lui Tyrion, îşi aminti Cersei dintr- 
odată. L-a văzut pe Pezevenghi punând otrava în cupa lui 
Joff şi nu i-a fost frică 

s-o spună. Voi chibzui la asta, promise ea. Dacă este 
adevărat ceea ce-mi spui, vei fi răsplătită. lar dacă m-ai; 
minţit, limba ta imi va aparține, la fel şi pământurile şi aurul 
sotului tău. 

— Eşti bună, Înălţimea Ta. Şi frumoasă. Lady 
Merryweather zâmbi. Avea dinţii albi, buzele pline şi 
rumene. 

Când se întoarse în Sala Mică, regina îşi găsi fratele 
umblând de colo-colo agitat. 

— A fost doar o înghiţitură de vin cu care s-a înecat, 
totuşi m-am speriat şi eu. 

— Am un nod în stomac, nu pot mânca nimic, i se plânse 
Cersei. Vinul tău are gust de fiere. Nunta asta a fost o 
greşeală. 

— Nunta asta a fost necesară. Băiatul e în siguranţă. 

169 

— Prostule. Niciun om care poartă coroană nu e în 
siguranţă vreodată. Cersei îşi roti privirea prin sală. Mace 
Tyrell râdea în mijlocul cavalerilor săi. Lorzii Redwyne şi 


Rowan vorbeau pe furiş, Ser Kevan stătea dus pe gânduri 
deasupra vinului său, în spatele sălii, în timp ce Lancel îi 
şoptea ceva septonului. Senelle înainta de-a lungul mesei, 
umplând cupele verişoarelor reginei cu vin roşu ca sângele. 
Marele Maester Pycelle adormise. Wu mă pot bizui pe nimeni, 
nici măcar pe Jaime, îşi dădu ea seama cu amărăciune. Va 
trebui să-i vântur pe toți şi să-l înconjor pe rege de oamenii 
mei. 

Mai târziu, după ce zaharicalele, nucile şi brânza fuseseră 
servite şi resturile adunate de pe mese, Margaery şi Tommen 
deschiseră dansul, arătând mai mult decăt ridicoli în vârtejul 
lor. Fata Tyrell era cu un cap mai înaltă decât micul ei soţ, iar 
Tommen era un dansator stângaci, fără nimic din graţia lui 
Joffrey. Cu toate acestea, îşi dădea toată silinţa şi părea 
inconştient de spectacolul pe care îl dădea. Şi, de îndată ce 
Fecioara Margaery isprăvi cu el, verişoarele ei se năpustiră, 
una după alta, insistând ca Înălţimea Sa să danseze şi cu 
ele. Până la urmă o să-l facă să se împiedice şi să-şi târşăie 
picioarele ca un caraghios, gândi Cersei iritată, fără să-i 
scape din ochi. Toată curtea va râde de el pe la spate. 

În timp ce Alia, Elinor şi Megga dansară pe rând cu 
Tommen, Margaery se roti pe ring cu tatăl ei, apoi cu fratele 
ei Loras. Cavalerul Florilor purta mătase albă. 

Parcă ar fi gemeni, gândi Cersei, privindu-i. Ser Loras era 
cu un an mai mare decât sora lui, dar aveau aceiaşi ochi 
mari, căprui, acelaşi păr des, castaniu, care cădea în zulufi 
leneşi pe umeri, aceeaşi piele netedă, nepătată. O puzderie 
de coșuri le-ar da o lecție de modestie. Loras era mai înalt şi 
avea câteva smocuri de puf castaniu şi moale pe faţă, iar 
Margaery avea o conformaţie de femeie, dar, altminteri, 
semănau mai mult decât Cersei şi Jaime. Şi asta o irita. 

Fratele ei geamăn îi întrerupse şirul gândurilor. 

— Înălţimea Ta, îi acorzi cavalerului tău onoarea unui 
dans? 


Cersei îi aruncă o privire ucigătoare. 


— Şi să te las să bâjbâi cu ciotul ăla? Nu. În schimb, am 
să te las să-mi umpli cupa cu vin. Dacă crezi că te descurci 
fără să-l verşi. 

— Un schilod ca mine? N-aş crede. 

Jaime se îndepărtă şi mai dădu o dată ocol sălii. Cersei n- 
avea decât să-şi umple singură cupa. 

Regina îl refuză şi pe Mace Tyrell, iar mai târziu pe Lancel. 
Ceilalţi pricepură 

aluzia şi nimeni nu se mai apropie de ea. Bunii noştri 
prieteni şi lorzi devotați. Nu putea avea încredere nici măcar 
în oamenii Apusului, în oştenii juraţi şi în lorzii stegari ai 
tatălui său. De vreme ce propriul ei unchi conspira cu 
duşmanii ei... 

Margaery dansa cu verişoara ei Alia, Megga cu Ser Tallad 
Înaltul. Cealaltă 

verişoara, Elinor, împărțea o cupă de vin cu tânărul şi 
chipeşul Bastard de la Driftmark, Aurane Waters. Nu era 
prima oară când regina îl remarca pe Waters, un tânăr 
uscăţiv, cu ochi gri-verzui şi păr lung, blond-argintiu. Prima 
oară când îl 170 

văzuse, aproape crezuse, pentru o clipă, că Rhaegar 
Targaryen renăscuse din cenuşă. E din pricina părului, îşi 
spuse ea. Nu e nici pe jumătate la fel de frumos cum a fost 
Rhaegar. Are faţa prea îngustă şi despicătura aia în bărbie. 
Dar Velaryonii se trăgeau din neamul valyrienilor, iar unii 
aveau părul argintiu al dragonilor din vechime. 

Tommen se întoarse la locul său şi începu să ciugulească 
dintr-o prăjitură cu mere. Locul unchiului său era gol. În cele 
din urmă, regina îl găsi într-un colţ, discutând aprins cu fiul 
lui Mace Tyrell, Garlan. Ce-au de vorbit? Poate că 

Reachul îl numea galant pe Ser Garlan, dar Cersei nu 
avea încredere în el mai mult decât în Margaery sau în Loras. 
Nu uitase de moneda de aur pe care o descoperise Qyburn 
sub oala de noapte a temnicerului. O mână de aur de la 
Highgarden. Și Margaery mă spionează. Când Senelle îşi 
făcu apariţia ca să-i umple cupa cu vin, regina fu nevoită să- 


şi stăpânească impulsul de a o strânge de gât. Nu-mi zâmbi 
mie aşa, mică târfă trădătoare. În curând îmi vei cerşi 
îndurarea. 

— Cred că Înălţimea Sa a băut destul vin pentru o singură 
seară, îl auzi pe fratele ei Jaime spunând. 

Nu, gândi regina. Tot vinul din lume nu ar fi de-ajuns ca 
să mă ajute să indur nunta asta. Se ridică atât de repede 
încât fu cât pe ce să cadă. Jaime o prinse de braţ şi o sprijini. 
Cersei se eliberă şi bătu din palme. Muzica se opri, glasurile 
se domoliră. 

— Lorzi şi doamne! strigă Cersei în gura mare. Dacă 
sunteţi atât de buni încât să veniţi cu mine afară, vom 
aprinde o lumânare pentru a celebra uniunea dintre 
Highgarden şi Casterly Rock şi noua eră de pace şi belşug 
pentru Cele Şapte Regate ale noastre. 

Turnul Mâinii se înălța întunecat şi pustiu, cu goluri 
căscate acolo unde cândva se aflaseră porţi de stejar şi 
ferestre oblonite. Chiar şi aşa, distrus şi părăsit, se profila 
ameninţător deasupra curţii exterioare. leşind pe rând din 
Sala Mică, nuntaşii treceau în umbra lui. Când ridică 
privirea, Cersei văzu parapetele crenelate ale turnului 
muşcând din luna plină şi, preţ de o clipă, se întrebă câte 
Mâini ale câtor regi locuiseră acolo în ultimele trei secole. 

La o sută de metri de turn, trase aer în piept, ca să nui se 
mai învârtă capul. 

— Lord Hallyne! Poţi începe. 

Hallyne piromantul făcu: Hmmmmmmm şi flutură torţa 
pe care o avea în mână, iar arcaşii de pe ziduri îşi înclinară 
arcurile şi trimiseră o duzină de săgeți aprinse prin ferestrele 


goale. 
Turnul se aprinse cu un şuierat. Intr-o clipă, interiorul era 
scăldat în lumini roşii, galbene, portocalii... şi verzi, un 


verde-închis, ameninţător, culoarea fierii, a jadului şi a urinei 
piromanţilor. Alchimiştii o numeau „substanţa”, dar oamenii 
din popor îi spuneau foc sălbatic. Cincizeci de vase fuseseră 


amplasate în interiorul Turnului Mâinii, alături de bârne şi 
butoaie cu smoală şi cea mai mare 171 

parte a bunurilor lumeşti ale unui pitic pe nume Tyrion 
Lannister. 

Regina simţea căldura acelor flăcări. Piromanţii spuneau 
că doar trei lucruri sunt mai fierbinţi decât substanţa: flacăra 
dragonului, focurile de sub pământ şi soarele verii. Câtorva 
dintre doamne li se tăie respiraţia când primele flăcări îşi 
făcură apariţia la ferestre, lingând zidurile exterioare ca 
nişte limbi lungi, verzi. 

Alţii aclamau şi rosteau toasturi. 

E frumos, gândi ea, /a fel de frumos ca Joffrey, când mi I- 
au pus în brațe. 

Niciun bărbat n-o făcuse atât de fericită ca pruncul ei 
când îi luase sfârcul în gură 

şi începuse să sugă. 

Tommen privi flăcările cu ochi mari, pe cât de fascinat pe 
atât de speriat, până 

când Margaery îi şopti la ureche ceva care-l făcu să râdă. 
Unii dintre cavaleri începură să pună rămăşag cât va dura 
până când turnul se va prăbuşi. Lordul Hallyne mormăia 
pentru sine şi se legăna pe călcâie. 

Cersei se gândea la toate Mâinile Regelui pe care le 
cunoscuse de-a lungul anilor. Owen Merryweather, Jon 
Connington, Qarlton Chelsted, Jon Arryn, Eddard Stark, 
fratele ei Tyrion. Şi tatăl ei, Lordul Tywin Lannister, mai cu 
seamă 

tatăl ei. Sunt morți şi ard toți, cu toate urzelile, 
comploturile şi trădările lor. 

Acum e vremea mea. Acesta e castelul meu, regatul 
meu. 

Turnul Mâinii gemu dintr-odată, atât de puternic încât 
toate discuţiile se curmară brusc. Piatra se sfărâmă şi se 
despică şi o parte din creasta zidului se desprinse şi căzu cu 
un bubuit care cutremură dealul, stârnind un nor de praf şi 
fum. Când aerul proaspăt pătrunse prin zidăria spartă, focul 


țâşni în sus. Flăcări verzi săltară în văzduh, răsucindu-se. 
Tommen se retrase, speriat, până când Margaery îi luă mâna 
Şi spuse: 

— Uite, flăcările dansează. Întocmai cum am dansat noi, 
dragostea mea. 

— Chiar aşa. Glasul îi era plin de uimire. Mamă, priveşte, 
dansează. 

— Le văd. Lord Hallyne, cât timp vor arde focurile? 

— Toată noaptea, Înălţimea Ta. 

— E o lumânare frumoasă, te asigur, remarcă Lady 
Olenna Tyrell, sprijinindu-se de toiagul ei, între Dreptul şi 
Stângul. Destul de luminoasă ca să ne conducă la culcare, 
mă gândesc. Oasele bătrâne obosesc repede. E timpul ca 
regele şi regina să fie duşi în pat. 

— Da. Cersei îi făcu semn lui Jaime: Lord Comandant, fii 
bun şi escortează-i pe rege şi pe mica sa regină în culcuşul 
lor. 

— Cum porunceşti. Şi pe tine? 

— Nu e nevoie. Cersei era prea plină de viaţă ca să 
doarmă. Focul sălbatic o purifica, arzându-i toată furia şi 
teama, îndârjind-o. Flăcările sunt atât de frumoase, vreau să 
le mai privesc o vreme. 

Jaime şovăi. 

— N-ar trebui să rămâi singură. 

— Nu voi fi singură. Ser Osmund poate să stea cu mine şi 
să mă păzească. E 

172 

Fratele tău Jurat. 

— Dacă doreşti, Înălţimea Ta, spuse Kettleblack. 

— Doresc. Cersei îl luă de braţ şi, unul lângă altul, priviră 
dezlănţuirea focului. 

CAVALERUL ÎNTINAT 

Noaptea era nefiresc de rece, chiar şi pentru toamnă. Un 
vânt umed şi răcoros trecea în vârtejuri de-a lungul străzilor 
înguste, stârnind colbul zilei. Un vânt înfrigurat, un vânt al 
nordului. Ser Arys Oakheart îşi trase gluga peste faţă. Era de 


preferat să nu fie recunoscut. Cu două săptămâni în urmă, în 
oraşul din umbră 

fusese măcelărit un negustor, un om nevinovat, care 
venise la Dorne după fructe, dar, în loc de curmale, îşi găsise 
moartea. Singurul lui păcat fusese că era de la Debarcaderul 
Regelui. 

Gloata va găsi în mine un duşman mai aspru. Aproape că 
s-ar fi bucurat să fie atacat. Mâna îi cobori, atingând uşor 
mânerul sabiei care îi atârna, pe jumătate ascunsă, printre 
faldurile veşmintelor de pânză, între stratul de deasupra, cu 
dungile sale turcoaz şi rândurile de sori aurii, şi cel mai 
subţire, portocaliu, de dedesubt. Veşmintele dornishene erau 
comode, dar tatăl său ar fi fost îngrozit dacă ar fi trăit să-şi 
vadă fiul astfel îmbrăcat. Era un om al Reachului şi 
dornishenii erau vrăjmaşii lui străvechi, după cum stăteau 
mărturie tapiseriile de la Old Oak. Nu trebuia decât să 
închidă ochii pentru a le vedea aievea. Lordul Edgerran 
Mână-Largă aşezat pe tron, în toată măreţia, cu capetele a o 
sută de dornisheni la picioare. Cele Trei Frunze din 
Trecătoarea Prințului, străpunse de sulițe dornishene, Alester 
sunându-şi cornul de război, cu ultima suflare. Ser Olyvar 
Stejarul Verde înveşmântat în alb, murind lângă Tânărul 
Dragon. Dornul nu e un loc potrivit pentru niciun Oakheart. 

Chiar şi înainte de moartea Prințului Oberyn, cavalerul 
era tulburat ori de câte ori părăsea pământurile 
Sunspearului pentru a străbate ulițele oraşului din umbră. 

Simţea ochii aţintiţi asupra lui oriunde mergea, ochi 
dornisheni, mici şi negri, privindu-l cu nedisimulată 
ostilitate. Negustorii se străduiau să-l înşele la orice pas şi 
uneori se întreba dacă nu cumva cârciumarii îi scuipau în 
băutură. Odată, un grup de băieţi jerpeliţi aruncaseră în el 
cu pietre, până când îşi scosese sabia şi îi gonise. Moartea 
Viperei Roşii îi întărâtase şi mai mult pe dornisheni, deşi 
străzile se mai potoliseră de când Prinţul Doran le închisese 
în turn pe Şerpoaicele Nisipului. Chiar şi aşa, să-şi poarte 
mantia albă fără sfială în oraşul din umbră ar fi fost o 


provocare la atac. Adusese trei cu el: două de lână, una 
uşoară şi una groasă, iar cea de-a treia din mătase albă, 
subţire. Se simţea dezbrăcat fără una pe umeri. 

Mai bine dezbrăcat decât mort, îşi spuse. Tot oştean al 
Gărzii Regale sunt şi 173 

fără mantie. Trebuie să respecte asta. Trebuie s-o fac să 
înțeleagă. N-ar fi trebuit să se lase atras în jocul acesta, dar 
cântăreţul zicea că orice bărbat îşi poate pierde minţile când 
vine vorba de dragoste. 

Oraşul din umbra Sunspearului părea adesea părăsit în 
miezul fierbinte al zilei, când numai muştele băzâitoare se 
mai mişcau pe străzile prăfuite, însă, odată cu lăsarea serii, 
aceleaşi străzi prindeau viaţă. Ser Arys auzea zvon de 
muzică 

străbătând prin ferestrele oblonite pe sub care trecea şi, 
undeva, nişte tobe băteau ritmul alert al unui dans al suliţei, 
făcând noaptea să vibreze. În locul unde, la poalele celui de- 
al doilea Zid Şerpuitor, se întâlneau trei străduţe, o cocotă îl 
strigă de la balcon. Trupul îi era acoperit de giuvaiere şi ulei. 
Ser Arys îi aruncă o privire, îşi vâri capul între umeri şi trecu 
mai departe, înfruntând muşcătura vântului. Wo;, bărbații, 
suntem atât de slabi. Trupul îi trădează până şi pe cei mai 
nobili dintre noi. Se gândi la Regele Baelor cel Binecuvântat, 
care postea până la leşin ca să îmblânzească poftele care-l 
prihăneau. Oare trebuia să facă şi el la fel? 

În pragul unei uşi boltite stătea un bărbat scund, prăjind 
bucăţi de carne de şarpe deasupra unui mangal, întorcându- 
le cu cleşti de lemn pe măsură ce se rumeneau. Mirosul 
înţepător al mirodeniilor aduse lacrimi în ochii cavalerului. 

Cel mai bun sos de şarpe avea în el o picătură de venin, 
aşa auzise, împreună cu seminţe de muştar şi ardei iute. 
Myrcella făcuse o pasiune pentru mâncarea dornisheană, la 
fel de repede ca pentru prinţul ei dornishean şi, din când în 
când, Ser Arys gusta un fel, două de mâncare, doar ca să-i 
facă pe plac. Mâncarea îi pârjolea gura, făcându-l să ceară 


vin cu răsuflarea tăiată, şi îl ardea încă şi mai tare când 
ieşea afară. Dar micuţei lui prințese îi plăcea la nebunie. 

O lăsase în apartamentul ei, aplecată asupra unei table 
de joc, faţă în faţă cu Prinţul Trystane, mutând piese frumos 
ornamentate pe pătratele de jad, calcedonie şi lazurit. 
Buzele cărnoase ale Myrcellei erau uşor depărtate, ochii ei 
verzi, îngustaţi de concentrare. Cyvasse se numea jocul. 
Fusese adus în Oraşul Colibelor cu o galeră de negoţ din 
Volantis, iar orfanii îl răspândiseră de-a lungul Sângelui 
Verde. Dornishenii de la curte se dădeau în vânt după el. 

Pe Ser Arys îl scotea din minţi. Erau zece piese diferite, 
fiecare cu propriile atribute şi puteri, iar tabla se schimba de 
la un joc la altul, în funcţie de felul în care îşi aşezau 
jucătorii casele. Prinţul Trystane îndrăgise jocul din prima 
clipă, iar Myrcella îl învățase ca să se poată juca cu el. Nu 
avea nici unsprezece ani, iar logodnicul ei avea treisprezece, 
dar, în ultimul timp, Myrcella câştiga mai mereu. 

Trystane nu părea să se supere. Nici că se putea ca doi 
copii să fie mai diferiţi: el, cu pielea măslinie şi părul negru, 
drept, ea, albă ca spuma laptelui, cu un smoc de zulufi aurii. 
Lumina şi întunericul, ca Regina Cersei şi Regele Robert. Se 
ruga ca Myrcella să găsească mai multă bucurie alături de 
logodnicul ei din Dorne decât găsise mama ei alături de 
lordul furtunii. 

| se strângea inima s-o părăsească, deşi Myrcella avea să 
fie destul de ocrotită 

între zidurile castelului. Doar două uşi duceau spre 
camerele Myrcellei din Turnul 174 

Soarelui, iar Ser Arys avea câte doi oameni în faţa 
fiecăreia, străjeri de casă ai Lannisterilor, oameni care 
veniseră cu el de la Debarcaderul Regelui, căliţi în lupte, 
neînduplecaţi şi devotați până-n măduva oaselor. Myrcella le 
avea alături şi pe slujnicele sale, împreună cu Septa 
Eglantine, iar Prinţul Trystane era însoţit de scutul său jurat, 
Ser Gascoyne de la Sângele Verde. Nimeni n-o va tulbura, îşi 


spuse, şi, în două săptămâni, vom fi amândoi departe, în 
siguranță. 

Aşa îi promisese Prinţul Doran. Deşi fusese şocat să 
constate cât de îmbătrânit şi neputincios era prinţul 
dornishean, Arys nu se îndoia de cuvântul lui. 

— Regret că n-am putut să te primesc până acum sau s-o 
întâlnesc pe Prinţesa Myrcella, spusese Martell când Arys 
fusese poftit în salonul său, dar nădăjduiesc, ser, că fiica 
mea Arianne te-a făcut să te simţi bine-venit aici, în Dorne. 

— Aşa e, prinţul meu, răspunsese el, rugându-se ca nicio 
undă de roşeaţă să 

nu-l trădeze. 

— Ţinutul nostru e aspru şi sărac, dar nu lipsit de 
frumuseţe. Sunt mâhnit că 

n-ai văzut din Dorne decât Sunspearul, dar mă tem că 
nici tu, nici prinţesa nu aţi fi în siguranţă dincolo de aceste 
ziduri. Noi, dornishenii, suntem oameni cu sânge clocotitor, 
iute la mânie şi greu iertători. Mi-ar sălta inima de bucurie 
dacă aş 

putea să te asigur că Şerpoaicele Nisipului sunt singurele 
care doresc război, dar nu-ţi voi spune minciuni, ser. l-ai 
auzit pe supuşii mei pe străzi, strigând să-mi adun suliţele. 
Mă tem că jumătate din lorzii mei le dau dreptate. 

— Şi tu, prinţe? îndrăznise să întrebe cavalerul. 

— Mama mea m-a învăţat, cu multă vreme în urmă, că 
doar nebunii duc războaie pe care nu le pot câştiga. Dacă 
francheţea întrebării îl jignise, Prinţul Doran îşi ascunsese 
foarte bine sentimentele. Şi totuşi această pace e fragilă... la 
fel de fragilă ca prinţesa ta. 

— Doar o fiară s-ar atinge de o copilă. 

— Sora mea Elia avea şi ea o fetiţă. O chema Rhaenys. ŞI 
ea era prinţesă. 

Prinţul a oftat. Cei care ar vrea să înfigă cuțitul în Prinţesa 
Myrcella nu-i poartă 

pic de ranchiună, nu mai multă decât Ser Amory Lorch lui 
Rhaenys când a omorât-o, dacă într-adevăr a făcut-o. Ei 


caută doar să-mi forţeze mâna. Căci, dacă 

Myrcella ar fi ucisă la Dorne în timp ce se află sub 
protecţia mea, cine ar da crezare tăgăduielilor mele? 

— Nimeni nu-i va face vreun rău Myrcellei cât timp trăiesc 
eu. 

— Un jurământ nobil, spusese Doran Martell, cu un 
zâmbet palid, dar tu eşti doar un singur om, ser. Sperasem 
că, întemniţându-mi îndărătnicele nepoate, apele se vor 
linişti, dar n-am făcut decât să ascundem gândacii sub paie. 
În fiecare noapte îi aud şuşotind şi ascuţindu-şi cuţitele. 

Îi e frică, îşi dăduse atunci seama Ser Arys. Uite, mâna îi 
tremură. Prințul Dornului e îngrozit. Rămăsese fără cuvinte. 

— Scuzele mele, ser, continuase Prinţul Doran. Sunt slab 
şi lipsit de vlagă, şi uneori... Sunspearul mă oboseşte, cu 
gălăgia, mizeria şi mirosurile lui. De îndată 

175 

ce datoria îmi va permite, am de gând să mă întorc la 
Grădinile de Apă. Atunci o voi lua pe Prinţesa Myrcella cu 
mine. Înainte ca Ser Arys să protesteze, prinţul ridicase o 
mână cu articulațiile umflate şi roşii. Vei merge şi tu. ŞI 
septa ei, slujnicele ei, străjerii ei. Zidurile Sunspearului sunt 
puternice, dar la poalele lor se află oraşul din umbră. Chiar şi 
în castel, sute de oameni vin şi pleacă în fiecare zi. 

Grădinile sunt raiul meu. Le-a ridicat Prinţul Maron, ca dar 
pentru mireasa lui Targaryenă, ca să marcheze căsătoria 
Dornului cu Tronul de Fier. Acolo toamna e un anotimp 
minunat... zile fierbinţi, nopţi răcoroase, briza sărată a mării, 
fântânile şi heleşteiele. Tot acolo sunt şi alţi copii, de obârşie 
înaltă şi de soi. 

Myrcella va avea prieteni de vârsta ei cu care să se joace. 
Nu se va simţi singură. 

— Cum spui. 

Cuvintele prinţului îi răsunau în cap. Va fi în siguranță 
acolo. Însă de ce îl îndemnase Doran Martell să nu scrie la 
Debarcaderul Regelui despre această 


mutare? Cel mai bine pentru Myrcella e ca nimeni să nu 
ştie unde se află. Ser Arys fusese de acord, dar avusese de 
ales? Era cavaler al Gărzii Regale, însă era de unul singur, 
întocmai cum spusese prinţul. 

Strada se deschise dintr-odată către o curte scăldată în 
lumina lunii. Dincolo de prăvălia lumânărarului, scrisese ea, 
o poartă şi câteva trepte exterioare. Ser Arys pătrunse pe 
poartă şi urcă scările roase către o uşă fără nicio placă. Oare 
să 

bat? În schimb, împinse uşa şi se pomeni într-o încăpere 
mare, întunecoasă, cu un tavan scund, luminat de două 
lumânări care pâlpâiau în nişele săpate în zidurile groase de 
pământ. Văzu sub sandalele sale covoare myrisheze cu 
modele, o tapiserie pe un perete, un pat. 

— Doamna mea? strigă el. Unde eşti? 

— Aici. Fata păâşi din umbra din spatele uşii. Un şarpe 
colorat i se încolăcea pe braţul drept, cu solzii de aramă şi 
aur sclipind la fiecare mişcare. Era tot ce purta. 

Nu, avea de gând să-i spună, am venit doar să te anunț 
că trebuie să plec, dar când o văzu strălucind în lumina 
lumânărilor, rămase parcă fără grai. Îşi simţea gâtlejul uscat 
ca nisipurile dornishene. Rămase tăcut, sorbindu-i din ochi 
splendorile trupului, scobitura gâtului, sânii rotunzi şi 
desăvârşiţi, cu sfârcurile lor imense, întunecate, arcuirile 
voluptuoase ale taliei şi ale coapselor. Şi apoi, fără 

să-şi dea seama, o ţinea în braţe, iar ea îi scotea 
veşmintele. Când ajunse la cămaşa de corp, femeia o apucă 
de umeri şi sfâşie mătasea până la brâu, dar lui Arys nu-i 
mai păsa. Îi simţea pielea netedă sub degete, caldă la 
atingere ca nisipul ars de soarele Dornului. Îi ridică fruntea 
şi-i căută buzele. Gura ei se deschise sub buzele lui, iar sânii 
îi umplură mâinile. Îi simţi sfârcurile întărindu-se când îşi 
trecu degetele peste ele. Avea părul negru şi des, mirosind a 
orhidee, un miros întunecat şi pământesc care îl stârnea 
până la durere. 


— Atinge-mă, ser, îi şopti femeia la ureche. Mâna lui 
alunecă în josul pântecelui rotund, găsind locul dulce şi 
umed de sub desişul de păr negru. Da, acolo, murmură ea, în 
timp ce el strecură un deget în trupul ei. Femeia scânci, îl 
176 

trase înspre pat şi îl împinse jos. Mai vreau, da, aşa, 
dragul meu, cavalerul meu, dragul meu cavaler alb, da, te 
vreau. Mâinile ei îl conduseră în ea, apoi alunecară 

pe după spatele lui, trăgându-l mai aproape. Mai adânc, 
şopti ea. O, da. Când îşi încolăci picioarele în jurul lui, 
păreau tari ca oţelul. Unghiile îi zgăriau spatele în timp ceo 
pătrundea, iar şi iar şi iar, până când femeia ţipă şi îşi arcui 
spatele sub el. Atunci, degetele ei găsiră sfârcurile lui, 
ciupindu-le până când îşi revărsă 

sămânţa în trupul ei. Acum aş putea muri fericit, gândi 
cavalerul şi, preţ de câteva bătăi ale inimii, fu împăcat. Nu 
muri. 

Dorinţa lui era profundă şi nemărginită ca marea, dar 
când valul se retrăgea, stâncile ruşinii şi ale vinovăţiei 
ţâşneau la fel de tăioase ca întotdeauna. Uneori valurile le 
acopereau, dar ele rămâneau sub ape, tari, negre şi 
alunecoase. Ce fac? 

se întrebă Ser Arys. Sunt cavaler al Gărzii Regale. Se 
rostogoli pe spate şi rămase cu privirea în tavan. O 
crăpătură mare îl străbătea de la un perete la altul. N-o 
observase până atunci, aşa cum nu observase nici imaginea 
tapiseriei: un tablou al Nymeriei cu cele zece mii de corăbii 
ale sale. N-o văd decât pe ea. Şi dacă s-ar fi uitat un dragon 
pe fereastră, eu tot n-aş fi văzut decât sânii ei, chipul ei, 
zâmbetul ei. 

— Avem vin, şopti ea, cu buzele lipite de gâtul lui. Îşi 
trecu o mână peste pieptul lui. Ţi-e sete? 

— Nu. Se rostogoli şi se aşeză pe marginea patului. 
Camera era fierbinte, însă 

el tremura. 


— Sângerezi, spuse ea. Te-am zgâriat tare. Când îi atinse 
spatele, tresări, ca şi cum degetele ei ar fi fost de foc. 

— Nu. Gol, se ridică. Gata. 

— Am balsam. Pentru zgârieturi. 

Dar nu şi pentru ruşinea mea. 

— Zgărieturile nu înseamnă nimic. lartă-mă, doamna 
mea, trebuie să plec... 

— Atât de curând? Avea un glas răguşit, o gură largă, 
făcută pentru şoapte, buze pline, numai bune de sărutat. 
Părul îi cădea, negru şi des, peste umerii goi, până pe sânii 
rotunzi. Se ondula în bucle mari, moi, leneşe. Până şi părul 
de pe colină îi era moale şi cârlionţat. Rămâi cu mine în 
noaptea asta, ser. Mai am multe să te învăţ. 

— Am învăţat deja prea multe de la tine. 

— La momentul respectiv, păreai destul de încântat de 
lecţie, ser. Eşti sigur că 

nu pleci spre alt pat, spre altă femeie? Spune-mi cine e. 
Mă voi lupta cu ea pentru tine, cu sânii goi, cuţit contra 
cuţit. Zâmbi. Dacă nu cumva e o Şerpoaică a Nisipului. În 
această situaţie, te putem împărţi. Ţin la verişoarele mele. 

— Ştii că n-am altă femeie. Doar... datoria. 

Se răsuci, sprijinindu-se într-un cot, şi îşi ridică privirea 
spre el, cu ochii mari şi negri strălucind în lumina 
lumânărilor. 

— Târfa aia? O cunosc. Uscată ca iasca între picioare, iar 
sărutările ei te 177 

umplu de sânge. Lasă datoria să doarmă singură de data 
asta şi rămâi cu mine la noapte. 

— Locul meu e la palat. 

Femeia suspină. 

— Cu cealaltă prinţesă a ta. Mă vei face geloasă. Cred că 
o iubeşti mai mult decât pe mine. Fecioara e mult prea 
tânără pentru tine. Tu ai nevoie de o femeie, nu de o fetiţă, 
dar pot face pe inocenta dacă asta te stârneşte. 

— N-ar trebui să vorbeşti aşa. 


Nu uita, e dornisheană. În Reach, se spunea că mâncarea 
îi face pe dornisheni aşa de iuți la mânie şi pe femeile lor 
atât de sălbatice şi desfrânate. Ardeiul iute şi mirodeniile 
ciudate înfierbântă sângele, nu se poate stăpâni. 

— Pe Myrcella o iubesc ca pe o fiică. Cavalerul nu putea 
avea niciodată 

propria lui fiică, după cum nu putea să aibă o nevastă. 
Avea o mantie albă şi frumoasă în schimb. Plecăm la 
Grădinile de Apă. 

— La un moment dat, fu ea de acord, deşi, cu tata, totul 
durează de patru ori mai mult decât ar trebui. Dacă spune că 
are de gând să plece mâine, cu siguranţă 

veţi porni peste două săptămâni. Te vei simţi singur în 
grădini, te asigur. Şi unde e tânărul amorez viteaz care 
spunea că vrea să-şi petreacă tot restul vieţii în braţele 
mele? 

— Eram beat când am spus asta. 

— Băuseşi trei cupe de vin cu apă. 

— Eram beat de tine. Trecuseră zece ani de când... N-am 
mai atins nicio femeie până la tine, de când am îmbrăcat 
mantia albă. N-am ştiut cum poate fi dragostea, dar acum... 
mă tem. 

— Şi ce-l sperie pe cavalerul meu alb? 

— Mă tem pentru onoarea mea, răspunse el, şi pentru a 
ta. 

— De onoarea mea am eu grijă. Îşi atinse sânul cu un 
deget, plimbându-l încet în jurul sfârcului. Şi de plăcerea 
mea, dacă e nevoie. Sunt femeie în toată firea. 

Da, era, fără doar şi poate. Văzând-o pe patul de puf, cu 
zâmbetul acela păcătos, jucându-se cu sânul ei... a mai 
existat vreodată o femeie cu sfârcuri atât de mari sau atât 
de simţitoare? Nu se putea uita la ele fără să-i vină să le 
atingă, să 

le sărute, până să devină tari, ude şi sclipitoare... 

Îşi feri privirea. Veşmintele îi erau împrăştiate pe podea. 
Cavalerul se aplecă 


să le ridice. 

— Îţi tremură mâinile, remarcă ea. Ar prefera să mă 
mângâie, presupun. Chiar trebuie să te grăbeşti într-atât să 
te îmbraci, ser? Te prefer aşa cum eşti. În pat, dezbrăcaţi, 
suntem noi înşine, un bărbat şi o femeie, amanți, un singur 
trup, cum nu se poate mai apropiaţi. Veşmintele ne schimbă. 
Aş prefera să fiu carne şi sânge decât mătăsuri şi giuvaiere, 
iar tu... tu nu eşti mantia ta albă, ser. 

— Ba da, răspunse Ser Arys. Sunt mantia mea. lar acesta 
trebuie să fie sfârşitul, pentru binele tău, ca şi pentru al 
meu. Dacă vom fi descoperiţi... 

178 

— Lumea te va socoti norocos. 

— Lumea mă va considera un trădător. Ce-ar fi dacă ar 
merge cineva la tatăl tău şi i-ar spune cum te-am dezonorat? 

— Despre tatăl meu se pot spune multe, dar nimeni n-a 
spus vreodată că e un prost. Bastardul de la Graţia Zeilor mi- 
a luat fecioria pe când aveam amândoi paisprezece ani. Ştii 
ce-a făcut tata când a aflat? Femeia strânse aşternuturile în 
pumn şi le ridică sub bărbie ca să-şi ascundă goliciunea. 
Nimic. Tata e foarte bun la făcut nimic. El numeşte asta 
gândire. Spune-mi adevărul, ser, dezonoarea mea te 
preocupă sau ata? 

— A amândurora. Acuzaţia ei îl ustura. De aceea, acum 
trebuie să fie pentru ultima dată. 

— Ai mai spus asta. 

Da, şi am vorbit serios. Dar sunt slab, altfel nu m-aş afla 
acum aici. Nu-i putea spune asta; simţea că era genul de 
femeie care dispreţuia slăbiciunea. 

Seamănă mai mult cu unchiul decât cu tatăl ei. Se 
întoarse şi îşi găsi pe un scaun cămaşa de corp sfâşiată. 
Femeia sfârtecase mătasea până la brâu când i-o dăduse jos, 
peste braţe. Asta e distrusă, se plânse el. Cum s-o mai port 
acum? 

— Cu faţa-n spate, sugeră ea. După ce te îmbraci, nimeni 
nu va observa. Poate că ţi-o va coase mica ta prinţesă. Sau 


să-ţi trimit una nouă la Grădinile de Apă? 

— Nu-mi trimite daruri. Asta n-ar fi făcut decât să atragă 
atenţia. Îşi scutură 

cămaşa şi şi-o trase peste cap, cu faţa la spate. Mătasea 
era rece pe piele, dar i se lipea pe spate, acolo unde femeia 
îl zgăriase. Va fi bună până la palat, cel puţin. 

Nu vreau decât să pun capăt acestei... acestei... 

— E politicos, ser? Mă răneşti. Încep să cred că toate 
vorbele tale de iubire au fost minciuni. 

Nu te-aş putea minţi niciodată. Ser Arys se simţi de parcă 
l-ar fi pălmuit. 

— De ce altceva mi-aş fi lăsat la o parte toată onoarea, 
dacă nu din iubire? 

Când sunt cu tine, eu... nici nu pot să gândesc, eşti tot 
ce-am visat vreodată, dar... 

— Vorbe în vânt. Dacă mă iubeşti, nu mă părăsi. 

— Am făcut un jurământ... 

— ...„ să nu te căsătoreşti şi să nu zămisleşti copii. Ei, 
bine, eu mi-am băut ceaiul lunii şi ştii că nu mă pot mărita 
cu tine. Zâmbi. Deşi aş putea fi înduplecată 

să te păstrez drept amant. 

— Acum îţi râzi de mine. 

— Puțin poate. Crezi că eşti singurul oştean al Gărzii 
Regale care a iubit vreodată o femeie? 

— Au existat întotdeauna oameni cărora le e mai uşor să 
rostească jurăminte decât să le respecte, recunoscu el. Ştia 
că lui Ser Boros Blount nu-i era străină 

Strada Mătăsii şi că Preston Greenfield obişnuia să treacă 
pe la casa unui anume postăvar când postăvarul cu pricina 
era plecat, dar Arys nu avea de gând să-şi facă 

179 

de ruşine Fraţii Juraţi vorbind despre slăbiciunile lor. Ser 
Terrence Toyne a fost găsit în pat cu ţiitoarea regelui, spuse 
el, în schimb. A jurat că era iubire, dar l-a costat viaţa lui şi a 
ei şi a adus cu sine căderea Casei sale şi moartea celui mai 
nobil cavaler care a trăit vreodată. 


— Da, şi ce-i cu Lucamore Desfrânatul, cu cele trei soţii şi 
cei şaisprezece copii ai săi? Cântecul mă face întotdeauna să 
râd. 

— Adevărul nu e atât de hazliu. Nu i-a spus nimeni 
Lucamore Desfrânatul cât timp a trăit. Numele lui era Ser 
Lucamore cel Puternic, şi întreaga lui viaţă era o minciună. 
Când minciuna i-a fost dată în vileag, propriii lui Fraţi Juraţi 
l-au castrat, iar Bătrânul Rege l-a trimis la Zid. Cei 
şaisprezece copii au fost lăsaţi plângând. N-a fost un 
adevărat cavaler, nu mai mult decăt Terrence Toyne... 

— Şi Cavalerul Dragon? Azvârli păturile deoparte şi îşi 
legănă picioarele pe marginea patului. Cel mai nobil cavaler 
care a trăit vreodată, spuneai, iar el a luat-o pe regină în 
patul lui şi a lăsat-o însărcinată. 

— N-am să cred una ca asta, protestă el ofensat. Povestea 
trădării Prințului Aemon cu Regina Naerys n-a fost decât 
atât, o poveste, o minciună pe care a spus-o fratele lui când 
a vrut să-şi înlăture fiul legitim în favoarea bastardului său. 

Aegon n-a fost numit Cel Netrebnic fără pricină. Ser Arys 
îşi găsi centura şi şi-o prinse la brâu. Deşi arăta ciudat peste 
cămaşa dornisheană de mătase, cunoscuta greutate a sabiei 
lungi şi a pumnalului îi reamintea cine şi ce era. Nu voi 
rămâne în amintire drept Ser Arys Netrebnicul, declară el. 
Nu-mi voi pângări mantia. 

— Da, spuse ea, mantia aceea frumoasă, albă. Ai uitat, 
unchiul meu a purtat aceeaşi mantie. A murit când eram 
mică, dar încă mi-l amintesc. Era înalt ca un turn şi obişnuia 
să mă gâdile până când mă sufocam de râs. 

— N-am avut onoarea să-l cunosc pe Prinţul Lewyn, spuse 
Ser Arys, dar toată 

lumea e de acord că a fost un mare cavaler. 

— Un mare cavaler cu ţiitoare. Acum femeia e bătrână, 
dar bărbaţii spun că a fost de o rară frumuseţe în tinereţea 
ei. 

Prinţul Lewyn? Era o poveste pe care Ser Arys n-o auzise. 
ÎI uluia. Trădarea lui Terrence Toyne şi minciunile lui 


Lucamore Desfrânatul erau menţionate în Cartea Albă, dar 
nu se făcea referire la nicio femeie în pagina dedicată 
Prințului Lewyn. 

— Unchiul meu spunea mereu că vrednicia unui bărbat e 
dată de sabia din mână, nu de cea dintre picioare, continuă 
ea, aşa că scuteşte-mă de toată pioasa ta vorbărie despre 
mantii pângărite. Nu dragostea noastră te-a dezonorat, ci 
monştrii pe care i-ai slujit şi brutele pe care le numeşti fraţii 
tăi. 

Asta tăie prea aproape de os. 

— Robert n-a fost un monstru. 

— S-a căţărat pe tron peste cadavrele copiilor, spuse ea, 
deşi sunt de acord cu tine că n-a fost ca Joffrey. 

Joffrey, Fusese un flăcău chipeş, înalt şi vânjos pentru 
vârsta lui, dar altceva 180 

bun nu se putea spune despre el. Ser Arys se simţea şi 
acum ruşinat când îşi amintea nenumăratele dăţi când o 
lovise pe acea biată fată Stark la porunca băiatului. Când 
Tyrion îl alesese să meargă cu Myrcella la Dorne, aprinsese o 
lumânare pentru Războinic, în semn de mulţumire. 

— Joffrey e mort, otrăvit de Pezevenghi. Ser Arys nu l-ar fi 
crezut niciodată 

capabil pe pitic de o asemenea enormitate. Tommen e 
rege acum, iar el nu e ca fratele lui. 

— Nici ca sora lui. 

Era adevărat. Tommen era un omuleţ inimos, care-şi 
dădea toată silinţa, dar ultima oară când îl văzuse Ser Arys 
plângea pe chei. Myrcella nu vărsase nicio lacrimă, deşi ea 
era cea care-şi părăsea familia şi căminul pentru a pecetlui, 
cu propria-i feciorie, o alianţă. Adevărul era că prinţesa era 
mai curajoasă decât fratele ei, mai ageră şi mai încrezătoare. 
Avea mintea mai iute şi purtările mai şlefuite. Nimic n-o 
intimidase vreodată, nici măcar Joffrey. Femeile sunt, într- 
adevăr, cele puternice. Se gândea nu numai la Myrcella, dar 
şi la mama ei, la mama lui, la Regina Spinilor, la frumoasele, 


aprigele Şerpoaice ale Nisipului ale Viperei Roşii. Şi, mai cu 
seamă, la Prinţesa Arianne Martell. Nu vreau să spun că 

te înşeli. Glasul îi suna răguşit. 

— Nu vrei? Nu poți! Myrcella e mai potrivită pentru 
domnie... 

— Un fiu are întâietate în faţa unei fiice. 

— De ce? Ce zeu ne-a făcut aşa? Eu sunt moştenitoarea 
tatălui meu. Ar trebui să renunţ la drepturile pe care le am în 
favoarea fraţilor mei? 

— Îmi răstălmăceşti cuvintele, n-am spus niciodată... La 
Dorne e altfel. Cele Şapte Regate n-au avut niciodată o 
regină pe tron. 

— Viserys întâiul a vrut ca fiica lui, Rhaenyra, să-i urmeze 
la tron, tăgăduieşti asta? Dar, pe când regele zăcea pe patul 
de moarte, Lordul Comandant al Gărzii Regale a hotărât că 
trebuie să fie altfel. 

Ser Criston Cole. Criston Făcătorul de Regi stârnise frate 
împotriva surorii şi scindase Garda Regală, pricinuind 
teribilul război pe care cântăreții îl numeau Dansul 
Dragonilor. Unii susțineau că fusese mânat de ambiţie, căci 
Prinţul Aegon era mai uşor de mânuit decât îndărătnica lui 
soră mai mare. Alţii îi atribuiau motive mai nobile şi căutau 
să arate că Făcătorul de Regi apăra vechea tradiţie a 
andalilor. Câţiva şuşoteau că Ser Criston fusese iubitul 
Prințesei Rhaenyra înainte să îmbrace mantia albă şi că voia 
să se răzbune pe femeia care îl respinsese. 

— Făcătorul de Regi a adus mult rău, spuse Ser Arys, şi a 
plătit scump pentru asta, dar... 

— ... dar probabil Cei Şapte te-au trimis aici pentru ca un 
cavaler în alb să 

poată face bine acolo unde altul călcat strâmb. Ştii, nu-i 
aşa, că tatăl meu intenţionează s-o ia pe Myrcella cu el, când 
se va întoarce la Grădinile de Apă? 

— Ca s-o apere de cei ce vor să-i facă rău. 

— Nu. Ca s-o ţină departe de cei care ar încerca s-o 
încoroneze. Prinţul 181 


Oberyn Vipera i-ar fi aşezat coroana pe cap cu mâna lui, 
dacă ar fi trăit, dar tatălui meu îi lipseşte curajul. Se ridică în 
picioare: Spui c-o iubeşti ca pe propria ta fiică. 

Ţi-ai lăsa fiica deposedată de drepturi şi închisă într-o 
temniţă? 

— Grădinile de Apă nu sunt o temniţă, protestă el fără 
vlagă. 

— O temniţă nu are fântâni şi smochini, aşa crezi tu? Cu 
toate acestea, odată 

ajunsă acolo, nu i se va îngădui să plece. Nu mai mult 
decât ţie. Hotah se va ocupa de asta. Nu-l cunoşti aşa cum îl 
cunosc eu. E aprig la mânie. 

Ser Arys se încruntă. Vânjosul căpitan din Norvos, cu faţa 
lui brăzdată de cicatrici, îi provocase întotdeauna o profundă 
nelinişte. Se spune că doarme cu securea aia mare lângă el. 

— Ce-ai vrea să fac? 

— Nu mai mult decât ai jurat. Apăr-o pe Myrcella cu viaţa 
ta. Apăr-o pe ea... 

şi drepturile ei. Aşază-i o coroană pe cap. 

— Am făcut un jurământ. 

— În faţa lui Joffrey, nu a lui Tommen. 

— Da, dar Tommen e un băiat inimos. Va fi un rege mai 
bun decât Joffrey. 

— Dar nu mai bun decât Myrcella. Şi ea îl iubeşte pe 
băiat. Ştiu că nu va îngădui să i se întâmple vreun rău. 
Capătul Furtunii îi aparţine lui de drept, de vreme ce Lordul 
Renly nu a lăsat niciun moştenitor şi Lordul Stannis e în 
dizgrație. Cu timpul, Casterly Rock îi va reveni tot băiatului, 
prin nobila sa mamă. 

Va fi un lord mai puternic decât oricare altul din regat... 
însă pe Tronul de Fier e dreptul Myrcellei să şadă. 

— Legea... nu ştiu... 

— Eu ştiu. Când se ridică, desişul părului lung şi negru îi 
căzu până la brâu. 

Aegon Dragonul a statornicit Garda Regală şi jurămintele 
ei, dar ceea ce face un rege un altul poate să desfacă sau să 


schimbe. Odinioară, în Garda Regală slujeai pe viaţă, dar 
Joffrey I-a înlăturat pe Ser Barristan, ca să-i poată da câinelui 
său o mantie. Myrcella ar vrea să fii fericit şi ţine şi la mine. 
Ne-ar da permisiunea să ne căsătorim, dacă i-ai cere-o. 
Arianne îl cuprinse cu braţele şi îşi culcă faţa pe pieptul lui. 
Îl atingea cu creştetul capului sub bărbie. Poţi să ne ai pe 
amândouă, pe mine şi mantia albă, dacă asta e ceea ce vrei. 

Mă sfâşie. 

— Ştii că vreau, dar... 

— Sunt o prinţesă a Dornului, spuse ea, cu glasu-i răguşit, 
şi nu se cuvine să 

mă faci să cerşesc. 

Când se lipi de el, Ser Arys îi simţi mirosul de parfum din 
păr şi bătăile inimii. 

Trupul lui răspundea apropierii ei şi nu se îndoia că şi ea 
simţea asta. Când îşi aşeză braţele pe umerii ei, îşi dădu 
seama că tremura. 

— Arianne? Prinţesa mea? Ce este, iubirea mea? 

— Trebuie s-o spun, ser? Mi-e frică. Îmi spui iubirea mea, 
dar mă respingi când am nevoie disperată de tine. Greşesc 
atât de mult să vreau un cavaler care să 

182 

mă ocroteascăâ? 

N-o mai văzuse niciodată atât de vulnerabilă. 

— Nu, spuse el, dar ai străjerii tatălui tău să te 
ocrotească, de ce... 

— De străjerii tatălui meu mă tem. În clipa aceea, era 
parcă mai copilă decât Myrcella. Străjerii tatălui meu sunt 
cei care le-au târât în lanţuri pe iubitele mele verişoare. 

— Nu în lanţuri. Eu am auzit că beneficiază de tot 
confortul. 

Arianne râse amar. 

— Le-ai văzut? Mie nu-mi îngăduie să le văd, ştiai? 

— Îndemnau la trădare, instigau la război... 

— Loreza are şase ani, Dorea opt. La ce războaie puteau 
ele să instige? Dar tata le-a întemnițat împreună cu surorile 


lor. L-ai văzut. Teama îndeamnă până şi oamenii puternici la 
lucruri pe care, altfel, poate că nu le-ar fi făcut niciodată, iar 
tatăl meu n-a fost niciodată un om puternic. Arys, dragostea 
mea, ascultă-mă, de dragul iubirii pe care spui că mi-o porţi. 
N-am fost niciodată neînfricată, ca verişoarele mele, căci m- 
am născut dintr-o sămânță mai slabă, dar Tyene şi cu mine 
suntem de-o vârstă şi am fost mereu ca nişte surori, încă de 
mici. N-avem secrete. Dacă ea poate fi întemniţată, pot fi şi 
eu, şi din aceeaşi pricină... anume, Myrcella. 

— Tatăl tău n-ar face asta niciodată. 

— Nu-l cunoşti pe tatăl meu. Îl dezamăgesc întruna, de 
când am venit pe lume fără mădular. A încercat de mai 
multe ori să mă mărite cu tot felul de boşorogi ştirbi, unul 
mai vrednic de dispreţ decât altul. Nu mi-a poruncit să mă 
mărit cu vreunul, te asigur, dar propunerile singure 
dovedesc cât de puţin mă preţuieşte. 

— Chiar şi aşa, eşti moştenitoarea lui. 

— Oare? 

— Te-a lăsat să domneşti în Sunspear când a plecat la 
Grădinile lui de Apă, nu-i aşa? 

— Să domnesc? l-a lăsat pe vărul lui, Ser Manfrey, 
castelan, pe bătrânul orb Ricasso seneşal, pe zapcii să-i 
adune dările şi taxele, ca să aibă ce socoti vistierni-cul lui, 
Alyse Ladybright, vătafii să păzească ordinea în oraşul din 
umbră, juzii să 

facă judecată şi pe Maester Myles să se ocupe de toate 
scrisorile care nu necesită 

atenţia personală a prinţului. Deasupra tuturor a aşezat 
Vipera Roşie. Eu am primit misiunea de a mă ocupa de 
ospeţe, de giumbuşlucuri şi de buna dispoziţie a distinşilor 
oaspeţi. Oberyn vizita Grădinile de Apă în fiecare 
săptămână. Pe mine mă chema de două ori pe an. Nu sunt 
moştenitoarea pe care o vrea tatăl meu, a lăsat să se 
înţeleagă limpede. Legile noastre îl constrâng, dar ar prefera 
să-i urmeze fratele meu, ştiu asta. 


— Fratele tău? Ser Arys îi aşeză mâna sub bărbie, 
ridicându-i capul, ca s-o privească în ochi. Nu poţi vorbi 
despre Trystane, e doar un copil. 

— Nu Trys, Quentyn. Ochii ei erau cutezători şi negri ca 
păcatul, neşovăitori. 

183 

Ştiu adevărul de la paisprezece ani, din ziua când am 
intrat în salonul tatălui meu ca să-l sărut de noapte bună şi 
el nu era acolo. Trimisese mama după el, după cum am aflat 
mai târziu. Tata lăsase lumânarea arzând. Când m-am dus s- 
o sting, am găsit lângă ea o scrisoare rămasă neterminată, o 
scrisoare către fratele meu Quentyn, care era la Yronwood. 
Tatăl meu îi spunea lui Quentyn că trebuie să 

facă tot ce îi cer maestrul lui de arme şi maesterul, căci 
într-o zi vei sta acolo unde stau eu şi vei stăpâni peste întreg 
Dornul, iar un domnitor trebuie să fie puternic la minte şi la 
trup. O lacrimă se prelinse pe obrazul catifelat al Ariannei. 

Cuvintele tatălui meu, scrise cu mâna lui. Mi s-au întipărit 
în memorie. Am adormit plângând în noaptea aceea şi în 
multe nopţi care au urmat. 

Ser Arys nu-l întâlnise încă pe Quentyn Martell. Prinţul 
fusese crescut de Lordul Yronwood de la o vârstă fragedă, îl 
slujise ca paj, apoi ca scutier şi chiar alesese să primească 
titlul de cavaler din mâinile lui, nu din ale Viperei Roşii. 

Dacă aş fi tată, şi eu aş vrea ca fiul meu să-mi fie urmaş, 
gândi el, dar auzea durerea din glasul ei şi ştia că, dacă ar 
spune ceea ce gândeşte, ar pierde-o. 

— Poate că ai înţeles greşit, spuse el. Erai doar o copilă. 
Poate că prinţul nu spunea asta decât ca să-l încurajeze pe 
fratele tău să fie mai sârguincios. 

— Crezi? Spune-mi, atunci, unde e Quentyn acum? 

— Prinţul e cu oastea Lordului Yronwood pe Drumul 
Oaselor, răspunse prevăzător Ser Arys. Asta îi spusese 
bătrânul castelan când sosise la Dorne. 

Maesterul cu barba mătăsoasă spunea la fel. 

Arianne protestă: 


— Aşa vrea tatăl meu să ne facă să credem, dar am 
prieteni care-mi spun că 

altfel stau lucrurile. Fratele meu a traversat în taină 
marea îngustă, dându-se drept un negustor de rând. De ce? 

— De unde să ştiu eu. Ar putea fi o sută de motive. 

— Sau unul singur. Compania de Aur a rupt înţelegerea 
cu Myrul, ştiai? 

— Mercenarii rup înțelegerile tot timpul. 

— Nu şi Compania de Aur. Cuvântul nostru e valoros ca 
aurul, aşa se fălesc încă de pe vremea Oţelului înverşunat. 
Myrul e pe picior de război cu Lysul şi Tyroshul, de ce să rupă 
un acord care le oferea perspectiva unor câştiguri bune şi a 
unor prăzi frumoase? 

— Poate că Lysul le-a oferit câştiguri mai bune. Sau 
Tyroshul. 

— Nu, zise ea. Aş crede-o despre oricare dintre 
companiile libere, da. 

Majoritatea ar trece de partea cealaltă pentru o jumătate 
de gologan. Dar Compania de Aur e altfel. O frăţie de exilați 
şi fii de exilați, uniţi de visul Oţelului înverşunat. Un cămin 
îşi doresc ei, tot atât de mult cât îşi doresc aur. Lordul 
Yronwood ştie asta la fel de bine ca mine. Strămoşii lui au 
fost alături de Oţelul înverşunat în trei dintre Rebeliunile 
Blackfyre. Arianne îl luă pe Ser Arys de mână şi îşi împleti 
degetele printre ale lui. Ai văzut vreodată blazonul Casei 
Toland de la Măgura Nălucii? 

184 

Ser Arys trebui să se gândească o clipă. 

— Un dragon mâncându-şi propria coadă? 

— Dragonul reprezintă timpul. Nu are nici început, nici 
sfârşit, astfel că toate lucrurile o iau din nou de la capăt. 
Anders Yronwood e Criston Cole renăscut. Îi şopteşte la 
ureche fratelui meu că e/ trebuie să domnească după tata, 
că nu e drept ca bărbaţii să îngenuncheze în faţa femeilor... 
că Arianne, mai cu seamă, o desfrânată îndărătnică, e 
nepotrivită pentru domnie, îşi scutură părul, sfidătoare. 


Aşadar, prinţesele tale împărtăşesc aceeaşi cauză... şi 
mai au în comun un cavaler care susţine că le iubeşte pe 
amândouă, dar nu vrea să lupte pentru ele. 

— Voi lupta. Ser Arys se lăsă pe un genunchi. Myrcella 
este mai mare decât Tommen şi mai potrivită pentru 
coroană. Cine îi va apăra drepturile, dacă nu Garda ei 
Regală? Sabia mea, viaţa mea, onoarea mea, toate îi aparţin 
ei... şi ţie, desfătarea inimii mele. Îţi jur, nimeni nu-ţi va răpi 
dreptul din naştere atât timp cât am puterea să ridic o sabie. 
Sunt al tău. Ce vrei de la mine? 

— Tot. Arianne îngenunche şi îi sărută buzele. 7ot, 
dragostea mea, adevărata mea dragoste, dulcea şi eterna 
mea dragoste. Dar mai întâi... 

— Cere-mi şi mă voi supune. 

— ... Myrcella. 


BRIENNE 


Zidul de piatră era vechi şi dărăpănat, dar, văzându-l 
peste câmp, Briennei i se ridică părul pe ceafă. 

Acolo s-au ascuns arcaşii şi l-au omorât pe bietul Cleos 
Frey, gândi ea... dar, după încă un kilometru, trecu pe lângă 
un alt zid care semăna mult cu primul şi fu cuprinsă de 
îndoieli. Drumul brăzdat de făgaşe cotea şi şerpuia, iar 
copacii bruni, desfrunziţi, arătau altfel decât cei verzi pe 
care şi-i amintea. Oare trecuse de locul unde Ser Jaime îi 
smulsese vărului său sabia din teacă? Unde erau pădurile în 
care luptase? Pârâul unde plonjaseră şi îşi încrucişaseră 
săbiile până când îi atrăseseră 

pe Bravii Companioni? 

— Doamna mea? Ser? Podrick nu părea niciodată sigur 
cum trebuie să-i spună. Ce cauţi? 

Năluci. 

— Un zid pe lângă care am trecut cândva. Nu contează. 
S-a întâmplat pe când Ser Jaime avea incă ambele mâini. 
Cum l-am mai urât, cu toate şicanele şi zâmbetele lui. Stai 
liniştit, Podrick. S-ar putea să mai existe tâlhari în pădurile 
astea. 

Băiatul se uita la copacii golaşi, maro, la frunzele ude, la 
drumul mocirlos. 

— Am o sabie lungă cu care pot lupta. 

Nu destul de bine. Brienne nu se îndoia de curajul 
băiatului, ci doar de 185 

experienţa lui. Putea fi el scutier, cel puţin cu numele, dar 
oamenii pe care îi slujise îi făcuseră numai deservicii. 

Smulsese cu cleştele povestea de la el, pe drumul de la 
Duskendale. Se trăgea dintr-o ramură mai modestă a Casei 
Payne, un vlăstar scăpătat, înmugurit din trupul unui fiu mai 
mic. Tatăl său îşi petrecuse întreaga viaţă slujindu-şi verii 
mai bogaţi şi îl zămislise pe Podrick cu fiica unui lumânărar 


cu care se însurase înainte de a pleca să moară în 
Rebeliunea lui Greyjoy. Mama sa îl abandonase în grija unuia 
dintre acei veri pe când avea patru ani, ca să poată fugi 
după un menestrel care-i plantase un alt copil în pântece. 
Podrick nu-şi amintea cum arăta mama lui. Ser Cedric Payne 
fusese singurul părinte pe care îl cunoscuse, dar, din 
poveştile lui bâlbâite, Briennei i se părea că vărul Cedric îl 
tratase pe băiat mai degrabă ca pe un servitor decât ca pe 
un fiu. Când Casterly Rock îşi adunase flamurile, cavalerul îl 
luase cu el ca să aibă grijă de calul lui şi să-i curețe armura. 

Apoi Ser Cedric fusese ucis în ţinuturile riverane, luptând 
în oastea Lordului Tywin. 

Departe de casă, singur şi fără o lăscaie, băiatul se lipise 
de grăsanul cavaler rătăcitor zis Ser Lorimer Burtosul, care 
făcea parte din contingentul Lordului Lefford, însărcinat cu 
paza convoiului de bagaje. 

— Băieţii care păzesc proviziile de hrană mănâncă 
întotdeauna cel mai bine, îi plăcea lui Ser Lorimer să spună, 
până când fusese prins cu o şuncă sărată pe care o 
şterpelise din rezervele personale ale Lordului Tywin. Tywin 
Lannister alesese să-l spânzure, ca lecţie pentru alţi hoţi. 
Podrick împărţise cu el din şuncă şi ar fi putut să împartă şi 
ştreangul, dar îl salvase numele său. Ser Kevan Lannister îl 
luase în grija lui şi, cândva mai târziu, îl trimisese să-i fie 
scutier nepotului său Tyrion. 

Ser Cedric îi arătase lui Podrick cum să ţesale un cal şi 
cum să-i controleze potcoavele de pietre, iar Ser Lannister îl 
învățase cum să fure, însă niciunul dintre ei nu-l instruise 
prea mult cu sabia. Pezevenghiul, cel puţin, îl trimisese la 
maestrul de arme al Fortăreţei Roşii când ajunseseră la 
curte. Însă, în timpul răscoalelor pâinii, Ser Aron Santagar 
fusese printre cei ucişi şi asta pusese capăt instrucției lui 
Podrick. 

Brienne cioplise două săbii de lemn din crengi căzute, ca 
să-şi dea seama de priceperea lui Podrick. Constatase cu 
plăcere că băiatul era încet la vorbă, dar iute de mână. Deşi 


curajos şi vigilent, era de asemenea slăbânog şi prost hrănit 
şi nici pe departe suficient de puternic. Dacă supravieţuise 
Bătăliei de la Apa Neagră, aşa cum susţinea, asta se putuse 
întâmpla numai fiindcă nimeni nu socotise că 

merită osteneala să-l omoare. 

— Poţi să te numeşti tu scutier, îi spusese Brienne, dar 
am văzut paji de două 

ori mai tineri decât tine care te-ar fi putut face arşice. 
Dacă rămâi cu mine, vei merge la culcare cu băşici la mâini 
şi vânătăi pe braţe aproape în fiecare seară şi n-ai să poţi 
dormi, aşa de tare te vor durea oasele şi muşchii. Nu vrei 
asta. 

186 

— Ba da, insistase băiatul. Vreau asta. Vânătăile şi 
băşicile. Vreau să spun, nu le vreau, dar vreau. Ser. Doamna 
mea. 

Până acum băiatul se ţinuse de cuvânt, la fel şi Brienne. 
Podrick nu se plânsese. De fiecare dacă când se alegea cu o 
nouă băşică pe mâna dreaptă, simţea nevoia să i-o arate cu 
mândrie. În plus, se îngrijea de cai cum se cuvine. Încă nu e 
scutier, îşi reaminti ea, dar nici eu nu sunt cavaler, oricât de 
des mi-ar spune 

„ser”. L-ar fi trimis să-şi vadă de drum, dar n-avea unde 
să se ducă. În plus, deşi spunea că nu ştia unde plecase 
Sansa Stark, era posibil ca Podrick să ştie mai multe decât îşi 
dădea seama. Vreo remarcă întâmplătoare, pe jumătate 
amintită, ar putea fi cheia pentru căutarea Briennei. 

— Ser. Doamna mea? Podrick îi arătă: E un car în faţa 
noastră. 

Brienne îl văzu: un car cu boi, cu două roţi şi marginile 
înalte. Un bărbat şi o femeie se opinteau la hamuri, trăgând 
carul de lemn de-a lungul făgaşelor, către lazul Fecioarelor. 
Țărani, după înfăţişare. 

— Încet acum, îi spuse băiatului. S-ar putea să ne ia drept 
tâlhari. Nu vorbi mai mult decât trebuie şi fii politicos. 


— Voi fi, ser. Politicos. Doamna mea. Băiatul părea 
aproape încântat de perspectiva de a fi luat drept tâlhar. 

Ţăranii îi priviră îngrijoraţi în timp ce se apropiau la trap, 
dar după ce Brienne le dădu de înţeles că nu le vrea răul, o 
lăsară să meargă lângă ei. 

— Aveam un bou, îi spuse Briennei bărbatul în timp ce-şi 
croiau drum prin câmpurile acoperite de buruieni, prin lacuri 
de noroi moale şi printre copaci arşi şi înnegriţi, dar lupii ni |- 
au furat. Avea faţa roşie de efort. Ne-au luat şi fiica şi şi-au 
făcut de cap cu ea. Dar s-a întors după bătălia de la 
Duskendale. Boul nu s-a mai întors. L-au mâncat lupii, cred 
eu. 

Femeia nu avu ce adăuga. Era mai tânără decât bărbatul 
cu douăzeci de ani, dar nu scoase o vorbă, doar se uită la 
Brienne ca la un vițel cu două capete. 

Fecioara din Tarth mai văzuse asemenea priviri. Lady 
Stark fusese bună cu ea, dar majoritatea femeilor erau la fel 
de crude ca bărbaţii. N-ar fi putut spune cine o rănea mai 
tare, fetele frumoase, cu limbile lor ascuţite şi râsul lor spart, 
sau doamnele cu ochii reci care îşi ascundeau disprețul în 
spatele unei măşti de curtoazie. lar femeile de rând erau mai 
rele decât oricare. 

— lazul Fecioarelor era o ruină când l-am văzut ultima 
oară, spuse Brienne. 

Porţile erau sfărâmate şi jumătate din oraş părjolit. 

— Au reconstruit o parte. Tarly ăsta e un om aspru, darun 
lord mai viteaz decât Mooton. Mai există tâlhari prin păduri, 
dar nu atât de mulţi ca înainte. Tarly i-a vânat pe cei mai răi 
şi i-a scurtat cu sabia aia mare a lui. Bărbatul îşi întoarse 
capul şi scuipă. N-aţi văzut tâlhari pe drum? 

— Niciunul. Nu de data asta. Cu cât se îndepărtaseră mai 
mult de Duskendale, cu atât mai pustiu fusese drumul. 
Singurii drumeţi pe care îi zăriseră se topiseră în păduri 
înainte să ajungă la ei, cu excepţia voinicului septon bărbos 
pe care-l 187 


întâlniseră în drumul său spre sud, însoţit de patruzeci de 
adepţi cu picioarele chinuite de durere. 

Hanurile pe lângă care trecuseră fuseseră fie prădate şi 
abandonate, fie transformate în tabere armate. Cu o zi în 
urmă, le ieşise în cale una dintre patrulele Lordului Randvll, 
gemând de arcuri şi lănci. Călăreţii îi înconjuraseră în timp 
ce căpitanul o interoga pe Brienne, însă, în cele din urmă, îi 
lăsaseră să-şi vadă de drum. 

— Ai grijă, femeie. Următorii bărbaţi pe care-i vei întâlni 
s-ar putea să nu fie la fel de cinstiţi ca flăcăii mei. Câinele a 
trecut Tridentul cu o sută de tâlhari şi se spune că siluiesc 
toate fetele care le ies în cale şi le taie sânii, drept trofee. 

Brienne se simţi obligată să-i transmită acel avertisment 
fermierului şi soţiei sale. Bărbatul clătină din cap ascultând- 
O, însă, când isprăvi, scuipă din nou şi spuse: 

— Câini, lupi şi lei, lua-i-ar Ceilalţi pe toţi. Tâlharii ăştia nu 
vor îndrăzni să se apropie prea mult de lazul Fecioarelor câtă 
vreme Lordul Tarly e stăpân acolo. 

Brienne îl cunoştea pe Lordul Randyll Tarly de pe vremea 
când slujise în oastea Regelui Renly. Deşi nu-i era nicicum pe 
plac, nu putea uita nici datoria pe care o avea faţă deal. 
Dacă zeii sunt buni, vom trece de lazul Fecioarelor inainte să 
afle că sunt acolo. 

— Oraşul va reveni în mâinile Lordului Mooton de îndată 
ce se termină 

bătălia, îi spuse ea fermierului. Excelenţa Sa a primit 
iertarea regelui. 

— lertare? Bătrânul râse. Pentru ce? Pentru că şi-a aşezat 
fundul în castelul lui afurisit? A trimis oameni la Riverrun să 
lupte, dar el însuşi nu s-a dus niciodată. 

Leii i-au jefuit oraşul, apoi au venit lupii, pe urmă 
mercenarii, iar Excelenţa Sa a stat la adăpost, în spatele 
zidurilor. Fratele lui nu s-ar fi ascuns niciodată aşa. Ser Myles 
era neînfricat până când l-a omorât Robert ăla. 

Alte năluci, gândi Brienne. 


— Îmi caut sora, o fecioară frumoasă, de treisprezece ani. 
N-aţi văzut-o cumva? 

— N-am văzut niciun fel de fecioară, nici frumoasă, nici 
urâtă. 

Nimeni n-a văzut. Dar ea trebuia să mai întrebe. 

— Fiica lui Mooton, ea e fecioară, continuă omul. Până în 
noaptea nunţii, în orice caz. Ouăle astea pentru nunta ei 
sunt. A ei şi a fiului lui Tarly. Bucătarii o să 

aibă nevoie de ouă pentru prăjituri. 

— Aşa e. Fiul Lordului Tarly, Tânărul Dickon se însoară. 
Încercă să-şi aducă 

aminte câţi ani avea. Opt sau zece, gândi ea. Brienne se 
logodise la şapte, cu un băiat cu trei ani mai mare, mezinul 
Lordului Caron, un băiat sfios, cu o aluniţă 

deasupra buzei. Se întâlniseră doar atunci, cu ocazia 
logodnei lor. Doi ani mai târziu era mort, răpus de aceleaşi 
friguri care îi luaseră pe Lordul şi pe Lady Caron şi pe fiica 
lor. Dacă ar fi trăit, ar fi fost căsătoriţi într-un an de la prima 
ei înflorire şi întreaga ei viaţă ar fi luat un alt curs. Nu s-ar fi 
aflat acum aici, 188 

îmbrăcată în zale bărbăteşti şi purtând o sabie, în 
căutarea copilei unei femei moarte. Probabil s-ar afla la 
Cântecul Nopţii, înfăşând un copil al ei şi alăptând un altul. 
Nu era un gând nou pentru Brienne. Întotdeauna o făcuse să 
se simtă puţin tristă, dar uşurată în acelaşi timp. 

Soarele era pe jumătate ascuns în spatele unui pâlc de 
nori când, ieşind dintre copacii înnegriţi, dădură peste Iazul 
Fecioarelor, cu apele adânci ale golfului dincolo de el. 
Brienne văzu de îndată că porţile oraşului fuseseră 
reconstruite şi întărite, iar arbaletiştii patrulau din nou pe 
zidurile sale de piatră roz. Deasupra casei porţii flutura 
flamura Regelui Tommen, un cerb negru şi un leu auriu 
luptându-se pe un fond împărţit, auriu şi purpuriu. Alte 
flamuri înfăţişau vânătorul Casei Tarly, însă somonul roşu al 
Casei Mooton flutura doar de pe castelul lor de pe deal. 


La bariera-ghilotină dădură peste o duzină de străjeri 
înarmaţi cu halebarde. 

Blazoanele pe care le purtau îi desemnau drept soldaţi în 
oastea Lordului Tarly, deşi niciunul nu era blazonul lui Tarly 
însuşi. Brienne văzu doi centauri, un fulger, un cărăbuş 
albastru şi o săgeată verde, dar nu vânătorul în mers de la 
Horn Hill. Comandantul lor avea un păun pe piept, cu coada 
strălucitoare decolorată de soare. Când fermierii traseră 
carul mai aproape, fluieră. 

— Asta ce mai e? Ouă. Azvârli unul în sus, îl prinse şi 
rânji. Le luăm. 

Bătrânul protestă: 

— Ouăle noastre-s pentru Lordul Mooton. Pentru 
prăjiturile de nuntă şi altele asemenea. 

— Pune-ţi găinile să facă mai multe. N-am mai mâncat un 
ou de o jumătate de an. Ţine, să nu spui că n-ai fost plătit. 
Aruncă o mână de gologani la picioarele bătrânului. 

Nevasta fermierului interveni: 

— Nu-i de-ajuns, spuse ea. Nici pe departe. 

— Eu zic că e, răspunse comandantul. Pentru ouă şi 
pentru tine. Aduceţi-o aici, băieţi. E prea tânără pentru 
boşorogul ăla. Doi dintre străjeri îşi sprijiniră 

halebardele de zid şi traseră femeia de lângă car în timp 
ce se zbătea. Fermierul îi privea alb la faţă, dar nu îndrăznea 
să se mişte. 

Brienne dădu pinteni iepei, apropiindu-se. 

— Eliberaţi-o. 

Glasul ei îi făcu pe străjeri să şovăie suficient de mult ca 
nevasta fermierului să 

se smulgă din strânsoare. 

— Asta nu-i treaba ta, spuse unul. Taci din gură, fătucă. 

În schimb, Brienne scoase sabia. 

— la uite, spuse comandantul, oţel gol. Mi se pare că simt 
miros de trădător. 

Ştii ce face Lordul Tarly cu trădătorii? Omul încă ţinea în 
mână oul pe care-l luase din car. Mâna i se închise şi albuşul 


i se scurse printre degete. 

— Ştiu ce face Lordul Randyll cu trădătorii, răspunse 
Brienne. Ştiu ce face şi 189 

cu siluitorii. 

Sperase că numele îi va intimida, însă căpitanul doar îşi 
scutură oul de pe degete şi făcu semn oamenilor lui să se 
apropie. Brienne se pomeni înconjurată de vârfuri de oţel. 

— Ce spuneai, fătucă? Ce le face Lordul Tarly... 

— ... siluitorilor, completă un glas mai gros. Îi castrează 
sau îi trimite la Zid. 

Uneori, amândouă. lar hoţilor le taie degetele. Un tânăr 
fără vlagă ieşi din casa porţii, cu centura sabiei legată la 
brâu. Cămaşa pe care o purta peste armură 

fusese albă cândva şi încă mai era, pe ici, pe colo, pe sub 
petele de iarbă şi de sânge uscat. Blazonul îi era etalat pe 
piept: o căprioară brună moartă, legată şi azvârnlită lângă un 
stâlp. 

EI. Glasul lui era un pumn în stomac, chipul lui o sabie în 
pântece. 

— Ser Hyle, spuse ea pe un ton glacial. 

— Mai bine lăsaţi-o să treacă, flăcăi, îi preveni Ser Hyle 
Hunt. Aceasta e Frumoasa Brienne, Fecioara din Tarth, cea 
care a omorât jumătate din Garda Curcubeului şi pe Regele 
Renly. E pe cât de urâtă, pe atât de mârşavă, şi nu e nimeni 
mai urât pe lume ca ea... poate cu excepţia ta, [ucalule, dar 
tatăl tău a fost un fund de zimbru, aşa că tu ai o scuză. Tatăl 
ei este Luceafărul din Tarth. 

Străjerii râseră, dar halebardele se depărtară. 

— N-ar trebui să punem mâna pe ea, ser? întrebă 
căpitanul. Pentru că l-a omorât pe Renly? 

— De ce? Renly a fost un rebel. Aşa am fost cu toţii, rebeli 
până la unul, dar acum suntem flăcăii loiali ai lui Tommen. 
Cavalerul făcu semn fermierilor să 

treacă prin poartă. Administratorul Excelenței Sale va fi 
încântat să vadă ouăle astea. Îl veţi găsi în piaţă. Bătrânul se 
lovi cu degetul peste frunte. 


— Mulţumirile mele, stăpâne. Eşti un adevărat cavaler, e 
limpede. Haide, muiere. Se înhămară din nou la car şi 
trecură prin poartă, huruind. 

Brienne porni la trap după ei, urmată îndeaproape de 
Podrick. Un adevărat cavaler, gândi ea, încruntându-se. În 
interiorul oraşului, struni calul. Undeva mai departe, la 
stânga, puteau fi zărite ruinele unui grajd ce dădea spre o 
uliţă 

noroioasă. Vizavi de el, trei târfe pe jumătate dezbrăcate 
stăteau pe balconul unui bordel, şuşotind. Una semăna puţin 
cu o vivandieră care venise odată la Brienne s-o întrebe ce 
avea în pantaloni. 

— Cred că mârţoaga aia e cel mai urât cal pe care mi-a 
fost dat să-l văd, spuse Ser Hyle, referindu-se la calul lui 
Podrick. Sunt surprins că nu-l călăreşti tu, doamna mea. Ai 
de gând să-mi mulţumeşti pentru ajutor? 

Brienne săltă de pe iapa sa. Era cu un cap mai înaltă 
decât Ser Hyle. 

— Într-o zi am să-ţi mulţumesc într-un duel, ser. 

— Aşa cum i-ai mulţumit lui Ronnet cel Roşu? Hunt râse. 
Avea un râs răsunător, amplu, deşi avea o faţă antipatică. O 
faţă cinstită, i se păruse cândva, înainte să-l cunoască mai 
bine; păr castaniu, zburlit, ochi căprui, o mică cicatrice 190 

lângă urechea stângă. Avea bărbia despicată şi nasul 
coroiat, însă, într-adevăr, râdea des şi cu poftă. 

— N-ar trebui să-ţi păzeşti poarta? 

Cavalerul se strâmbă la ea. 

— Vărul meu Alyn e plecat la vânătoare de tâlhari. Fără 
doar şi poate va veni înapoi cu capul Câinelui, radiind şi 
încununat de glorie. Între timp, eu sunt condamnat să 
păzesc poarta asta, mulţumită ţie. Sper că eşti încântată, 
frumoasa mea. Ce anume cauţi? 

— Un grajd. 

— Lângă poarta dinspre est. Ăsta a ars. 

Asta văd şi eu. 


— Despre ce le-ai spus oamenilor ălora... Am fost cu 
Regele Renly când a murit, dar l-a omorât un fel de vrajă, 
ser. Jur pe sabia mea. Îşi aşeză mâna pe mânerul sabiei, gata 
de luptă dacă Hunt avea s-o facă mincinoasă în faţă. 

— Da, şi Cavalerul Florilor a fost cel care a destrămat 
Garda Curcubeului. 

Într-o zi bună ai fi putut să-l înfrângi pe Ser Emmon. Era 
un luptător nechibzuit şi obosea repede. Dar pe Royce? Nu. 
Ser Robar era un săbier de două ori mai bun ca tine... deşi tu 
nu eşti săbier, nu-i aşa? Există vreun cuvânt precum 
săbieră? Ce vânt o aduce pe Fecioară la lazul Fecioarelor, 
mă-ntreb? 

Îmi caut sora, o fecioară de treisprezece ani, îi stătea pe 
buze să spună, dar Ser Hyle ştia că n-avea nicio soră. 

— Caut un bărbat, într-un loc ce ştiu că se numeşte Gâsca 
Împuţită. 

— Credeam că pe Frumoasa Brienne n-o interesează 
bărbaţii. Zâmbetul lui avea o nuanţă de cruzime. Gâsca 
Împuţită. Un nume potrivit... cel puţin partea cu 
împuţiciunea. E lângă port. Mai întâi vii cu mine să vorbeşti 
cu nobilul lord. 

Brienne nu se temea de Ser Hyle, dar era unul dintre 
căpitanii lui Randyll Tarly. Un simplu fluierat şi o sută de 
oameni ar sări în apărarea lui. 

— Voi fi arestată? 

— Ce, pentru Renly? Cine-a fost el? Am schimbat regele 
de-atunci, unii dintre noi de două ori. Nimănui nu-i pasă, 
nimeni nu-şi aminteşte. Puse uşor o mână pe braţul ei. Pe- 
aici, te rog. 

Brienne se feri. 

— Ţi-aş mulţumi dacă nu m-ai atinge. 

— În sfârşit nişte mulţumiri, spuse el cu un zâmbet 
strâmb. 

Ultima oară când văzuse lazul Fecioarelor, oraşul era o 
ruină, un loc sumbru, cu străzi pustii şi case pârjolite. Acum 
străzile erau pline de porci şi de copii, iar majoritatea 


clădirilor arse fuseseră demolate. Pe locurile unde cândva se 
aflaseră 

unele dintre acestea fuseseră plantate legume, iar altora 
le luau locul corturile negustorilor şi pavilioanele cavalerilor. 
Brienne văzu case noi înălțându-se, un han de piatră acolo 
unde arsese unul de lemn, un nou acoperiş de ardezie 
deasupra templului oraşului. Aerul răcoros al toamnei răsuna 
de zgomotul fierăstraielor şi 191 

al ciocanelor. Pe străzi erau oameni care cărau scânduri şi 
pietrari care îşi conduceau carele pe drumurile noroioase. 
Mulţi purtau blazonul vânătorului pe piept. 

— Soldaţii reconstruiesc oraşul, constată ea, surprinsă. 

— Ar prefera să joace zaruri, să bea şi să se destrăbăleze, 
nu mă îndoiesc, dar Lordul Randyll crede că trântorii trebuie 
puşi la treabă. 

Brienne se aşteptase să fie duşi la castel. În schimb, Hunt 
îi conduse către agitatul port. Observă cu încântare că 
negustorii reveniseră la lazul Fecioarelor. În port se aflau o 
galeră, o galeasă şi o corabie mare, cu trei catarge, alături 
de vreo douăzeci de vase mici de pescuit. Alţi pescari 
puteau fi zăriţi în largul golfului. 

Dacă Gâsca Împuţțită nu-mi oferă nimic, mă voi îmbarca 
pe o corabie, hotări ea. 

Gulltownul nu era departe. De acolo, ar putea să-şi 
croiască drum spre Eyrie destul de uşor. 

Îl găsiră pe Lordul Tarly în piaţa de peşte, împărțind 
dreptate. 

Lângă apă fusese ridicată o platformă de unde lordul îşi 
putea apleca privirea asupra celor acuzaţi de nelegiuiri. La 
stânga sa se afla o spânzurătoare lungă, cu funii cât să 
ajungă pentru douăzeci de oameni. Patru cadavre se 
legănau sub ea. 

Unul părea spânzurat de curând, însă, în mod evident, 
ceilalţi trei erau acolo de ceva vreme. O cioară sfârteca fâşii 
de carne de pe rămăşiţele răscoapte ale unuia dintre leşuri. 
Celelalte ciori se împrăştiaseră, obosite de mulţimea de 


orăşeni care se adunaseră în speranţa că vor vedea pe 
cineva spânzurat. 

Lordul Randyll împărțea estrada cu Lordul Mooton, un 
bărbat palid, molatic şi cărnos, îmbrăcat într-o tunică albă şi 
pantaloni roşii, cu mantia de hermină prinsă 

pe umăr cu o broşa mare, roşcată-aurie, în formă de 
somon. Tarly purta zale şi piele fiartă şi o platoşă din oţel gri. 
Mânerul sabiei i se iţea deasupra umărului drept. Năpasta 
Inimii era numită, mândria Casei sale. 

Când se apropiară, era audiat un ţânc îmbrăcat într-o 
mantie din pânză aspră şi o vestă soioasă. 

— N-am făcut rău nimănui, stăp'ne, îl auzi Brienne 
spunând. Doar am luat ce-au lăsat septonii când au fugit. 
Dacă trebuie să-mi tăiaţi degetul pentru asta, n-aveţi decât. 

— Se obişnuieşte ca unui hoţ să-i fie tăiat un deget, 
răspunse Lordul Tarly pe un ton aspru, dar cel ce fură de la 
septoni fură de la zei. Se întoarse către căpitanul gărzilor: 
Şapte. Lăsaţi-i degetele mari. 

— Şapte? Hoţul păli. Când străjerii îl înhăţară, încercă să 
se opună, dar fără 

vlagă, de parcă ar fi fost deja mutilat. Privindu-l, Brienne 
nu putu să nu se gândească la Jaime şi la felul în care ţipase 
când arrakh-ul lui Zollo coborâse, sclipind. 

Următorul era un brutar, acuzat că ar fi amestecat 
rumeguş în făină. Lordul Randyll îl amendă cu cincizeci de 
cerbi de argint. Când brutarul jură că nu are atâta argint, 
Excelenţa Sa declară că poate să se aleagă cu o lovitură de 
bici pentru 192 

fiecare cerb care-i lipsea. Brutarul fu urmat de o târfă 
răvăşită, cu faţa pământie, acuzată că ar fi umplut de sifilis 
patru soldaţi ai Casei Tarly. 

— Spălaţi-i părţile ruşinoase cu leşie şi aruncaţi-o în 
temniţă, porunci Tarly. În timp ce târfa care bocea era târâtă 
de acolo, lordul o zări pe Brienne la marginea mulţimii, 
stânci între Podrick şi Ser Hyle. Se încruntă la ea, însă ochii 
lui nu trădară cu niciun licăr recunoaşterea. 


Apoi veni rândul unui matelot al galesei. Acuzatorul lui 
era un arcaş din garnizoana Lordului Mooton, cu o mână 
bandajată şi un somon pe piept. 

— Dacă nu ţi-e cu supărare, stăp'ne, bastardul ăsta şi-a 
înfipt pumnalul în mâna mea. A zis că trişam la zaruri. 

Lordul Tarly îşi luă privirea de la Brienne pentru a-l 
cerceta pe omul din faţa lui: 

— ŞI trişai? 

— Nu, stăpâne, niciodată. 

— Pentru hoţie iau un deget. Minte-mă şi am să te 
spânzur. Pot să văd zarurile alea? 

— Zarurile? Arcaşul se uită la Mooton, dar lordul privea 
bărcile de pescuit. 

Arcaşul înghiţi în sec. Poate că eu... zarurile alea îmi aduc 
noroc, e-adevărat, dar eu... 

Tarly auzise destul. 

— Tăiaţi-i degetul mic. E liber să-şi aleagă mâna. Un cui 
prin palmă pentru celălalt. Se ridică în picioare. Am 
terminat. Duceţi-i pe ceilalţi înapoi în temniţă, mă ocup 
mâine de ei. Se întoarse, făcându-i semn lui Ser Hyle să se 
apropie. 

Brienne îl urmă. 

— Lordul meu, spuse femeia când ajunse în faţa lui. Se 
simţea din nou ca la opt ani. 

— Domniţă! Cărui fapt datorăm această... onoare? 

— Am fost trimisă să caut... să caut... Şovăi. 

— Cum poţi să-l găseşti dacă nu-i ştii numele? L-ai omorât 
pe Lordul Renly? 

— Nu. 

Tarly cântări cuvântul. Mă judecă, aşa cum i-a judecat pe 
ceilalți. 

— Nu, spuse el în cele din urmă. Doar l-ai lăsat să moară. 

Îi murise în braţe, vărsându-şi sângele vieţii peste trupul 
ei. Brienne tresări. 

— A fost o vrăjitorie. Eu niciodată... 


— Tu niciodată? Glasul său deveni un bici. Da. N-ar fi 
trebuit să îmbraci niciodată zalele, nici să-ţi prinzi o sabie la 
cingătoare. N-ar fi trebuit să părăseşti castelul tatălui tău. 
Asta e un război, nu balul recoltei. Pe toţi zeii, ar trebui să te 
trimit înapoi la Tarth. 

— Fă asta şi răspunzi în faţa tronului. Glasul îi sună 
piţigăiat şi copilăresc, nu neînfricat cum voise. Podrick, în 
desaga mea vei găsi un pergament. Adu-i-l Excelenței Sale. 

193 

Tarly luă scrisoarea şi o desfăcu, încruntându-se. Buzele i 
se mişcau în timp ce citea. 

— Treburile regelui. Ce fel de treburi? 

Minte-mă şi am să te spânzur. 

— S-sansa Stark. 

— Dacă fata Stark ar fi aici, aş şti. Aş pune rămăşag că a 
fugit înapoi la Nord, sperând să-şi găsească refugiul la 
vreunul dintre lorzii stegari ai tatălui său. Ar face bine să 
spere că alege pe cine trebuie. 

— S-ar fi putut duce în schimb în Vale, se auzi Brienne 
spunând, la sora mamei sale. 

Lordul Tarly îi aruncă o privire plină de dispreţ. 

— Lady Lysa e moartă. Un oarecare cântăreţ a împins-o 
de pe munte. Degețel e stăpân acum peste Eyrie... dar nu 
pentru multă vreme. Lorzii Văii nu sunt oamenii care să 
plece genunchiul în faţa unui filfizon parvenit care nu se 
pricepe decât la număratul banilor. Lordul Tarly îi înapoie 
scrisoarea. Du-te unde vrei şi fă ce pofteşti... dar, de vei fi 
siluită, să nu vii la mine să-ţi cauţi dreptatea. Numai tu, cu 
nesăbuinţa ta, vei fi de vină. Îi aruncă o privire lui Ser Hyle: 
lar tu, ser, ar trebui să fii la poarta ta. Ţi-am dat comanda 
acolo, nu-i aşa? 

— Aşa e, lordul meu, răspunse Hyle Hunt, dar m-am 
gândit... 

— Gândeşti prea mult. Lordul Tarly se îndepărtă cu paşi 
mari. 


Lysa Tully e moartă. Brienne stătea sub spânzurătoare, cu 
preţiosul pergament în mână. Mulțimea se împrăştiase, iar 
ciorile se întorseseră ca să-şi continue ospăţul. Un oarecare 
cântăreț a împins-o de pe munte. Oare ciorile se 
înfruptaseră şi din sora lui Lady Catelyn? 

— Ai pomenit de Gâsca Împuţită, domniţă, vorbi Ser Hyle. 
Dacă vrei să-ţi arăt... 

— Întoarce-te la poarta ta. 

O undă de iritare îi străbătu chipul. Un chip antipatic, nu 
unul cinstit. 

— Dacă asta ţi-e dorinţa. 

— Asta. 

— A fost doar un joc, ca să ne treacă timpul. N-am vrut să 
facem niciun rău. 

Bărbatul şovăi. Ben a murit, ştii. Spintecat la Apa Neagră. 
Farrow la fel, şi Will Cocostârcul. lar Mark Mullendore s-a ales 
cu o rană care l-a costat o jumătate de braţ. 

Bine, îi venea Briennei să spună. Bine, o merita. Dar şi-l 
aminti pe Mullendore stând în faţa pavilionului, ţinând pe 
umăr maimuța lui îmbrăcată într-un mic costum de zale, 
strâmbându-se unul la altul. Cum le spusese Catelyn Stark 
în noaptea aceea, la Podul Amar? Cavalerii verii. lar acum 
era toamnă, şi ei cădeau ca frunzele... 

Îi întoarse spatele lui Hyle Hunt. 

— Podrick, vino. 

194 

Băiatul alergă după ea, cu caii de căpăstru. 

— Căutăm locul ăla? Gâsca Împuţită? 

— Eu îl caut. Tu te duci la grajduri, lângă poarta de est. 
Întreabă-l pe grăjdar dacă există vreun han unde putem 
înnopta. 

— Aşa am să fac, domniţă. Podrick mergea cu privirea în 
pământ, lovind din când în când câte o piatră cu piciorul. 
Ştii unde este? Gâsca? Gâsca Împuţită, adică. 

— Nu. 

— Zicea că ne poate arăta. Cavalerul ăla. Ser Kyle. 


— Hyle. 

— Hyle. Ce ţi-a făcut, ser? Adică, domniţă. 

O fi el bâlbăit, dar nu e prost băiatul. 

— La Highgarden, când Regele Renly şi-a adunat 
flamurile, câţiva bărbaţi s-au jucat cu mine. Ser Hyle era 
printre ei. A fost un joc crud, dureros şi lipsit de cavalerism. 
Brienne se opri. Poarta de est e în direcţia asta. Aşteaptă-mă 
acolo. 

— Cum spui, domniţă. Ser. 

Niciun semn nu indica Gâsca Împuţită. Îi luă aproape o 
oră s-o găsească, în josul unui şir de trepte de lemn, sub un 
hambar. Beciul era întunecos, tavanul scund şi, când intră, 
Brienne dădu cu capul de o grindă. Nu se zărea nicio gâscă. 

Ici şi acolo erau împrăştiate câteva scaune, iar de un zid 
de pământ fusese proptită 

o bancă. Mesele erau vechi butoaie de vin, înnegrite şi 
găurite. Totul era îmbibat de anunţata duhoare. Erau mai cu 
seamă vin, umezeală şi mucegai, după cum îi spunea nasul, 
dar şi niţel miros de privată şi de ţintirim. 

Singurii clienţi erau trei marinari tyroshi într-un colţ, care 
mormăiau unul la altul prin bărbi verzi şi purpurii. O 
examinară scurt şi unul dintre ei spuse ceva care-i făcu pe 
ceilalţi să râdă. Jupâneasa stătea în spatele unei tejghele 
aşezate între două butoaie. Era o femeie rotofeie, palidă şi 
cu părul rar, cu sâni imenşi şi moi care se legănau sub un 
şorţ soios. Arăta de parcă zeii o făcuseră din cocă 

necoaptă. 

Brienne nu îndrăznea să ceară apă într-un asemenea loc. 
Comandă o cupă devin şi spuse: 

— Caut un bărbat căruia i se spune Dick Dibaciul. 

— Dick Crabb. Vine aproape în fiecare seară. Femeia se 
holbă la zalele şi sabia Briennei. Dacă ai de gând să-l tai, fă- 
o altundeva. Nu vrem necazuri cu Lordul Tarly. 

— Vreau să vorbesc cu el. De ce i-aş face vreun râu? 
Femeia ridică din umeri. 


Dacă mi-ai face semn cu capul când intră, ţi-aş fi 
recunoscătoare. 

— Cât de recunoscătoare? 

Brienne aşeză o stea de aramă între ele, pe tejghea, şi-şi 
căută un loc în umbră, cu vedere bună spre scări. 

Gustă vinul. Era uleios pe limbă şi în el plutea un fir de 
păr. Un fir la fel de 195 

subțire ca speranțele mele de a o găsi pe Sansa, gândi 
ea, culegându-l. Goana după Ser Dontos se dovedise 
zadarnică, iar cu Lady Lysa moartă, Valea nu mai părea un 
refugiu adecvat. Unde eşti, Lady Sansa? Ai fugit acasă, la 
Winterfell, sau eşti cu soțul tău, aşa cum pare să creadă 
Podrick? Brienne nu voia să meargă 

în căutarea fetei dincolo de marea îngustă, unde până şi 
limba i-ar fi străină. 

Acolo aş fi şi mai ciudată, mormăind şi gesticulâna ca să 
mă fac înțeleasă. Vor râde de mine, aşa cum au râs la 
Highgarden. Un val de roşeaţă i se ridică pe obraji când îşi 
aminti. 

La încoronarea lui Renly, Fecioara din Tarth străbătuse tot 
drumul până la Reach ca să i se alăture. Regele însuşi o 
întâmpinase cu politeţe şi o primise bucuros în slujba lui. 
Dar nu şi lorzii şi cavalerii lui. Brienne nu se aşteptase la o 
primire călduroasă. Era pregătită pentru răceală, pentru 
batjocură, pentru ostilitate. Ştia cu ce se mănâncă astea. Nu 
disprețul celor mulţi o lăsase nedumerită şi vulnerabilă, ci 
bunătatea câtorva. Fecioara din Tarly fusese logodită 

de trei ori, dar niciodată curtată până să vină la 
Highgarden. 

Voinicul Ben Părosul fusese primul, unul dintre puţinii 
bărbaţi din tabăra lui Renly care era mai înalt decât ea. ÎI 
trimisese pe scutierul lui să-i curețe zalele şi îi dăruise un 
corn de băut din argint. Ser Edmund Ambrose îl întrecuse, 
aducându-i flori şi invitând-o să călărească împreună cu el. 
Ser Hyle Hunt îi depăşise pe amândoi. Îi dăduse o carte, 
frumos anluminată şi plină de sute de poveşti cavalereşti. i 


adusese mere şi morcovi pentru caii ei şi o pană din mătase 
albastră 

pentru coif. Îi povestea bârfele taberei şi spunea lucruri 
spirituale, tăioase, care o făceau să zâmbească. Într-o zi, 
chiar se antrenase alături de ea, ceea ce însemna mai mult 
decât toate celelalte. 

Credea că datorită lui începuseră ceilalţi să fie curtenitori. 
Mai mult decât curtenitori. La masă, bărbaţii se băteau 
pentru un loc lângă ea, oferindu-se să-i umple cupa cu vin 
sau să-i aducă momiţe. Ser Richard Farrow cânta cântece de 
dragoste din lăută în faţa pavilionului ei. Ser Hugh Beesbury 
îi adusese o ulcea cu miere „dulce ca fecioarele din Tarth”. 
Ser Mark Mullendore o făcea să râdă cu poznele maimuţei 
sale, o creatură ciudată, neagră cu alb, din Insulele Verii. Un 
cavaler rătăcitor pe nume Will Cocostârcul se oferise să-i 
maseze umerii. 

Brienne îl refuzase. Îi refuzase pe toţi. Când Ser Owen 
Inchfield o înhăţase într-o noapte şi o sărutase cu forţa, îl 
aruncase cu fundul într-un foc de tabără. 

După aceea, Brienne se privise într-un ciob de sticlă. Faţa 
îi era la fel de lătăreaţă 

şi de pistruiată, dinţii la fel de strâmbi ca întotdeauna, 
buzele mari, maxilarul proeminent, urâtă foc. Nu voia decât 
să fie cavaler şi să-l slujească pe Regele Renly, dar acum... 

Nu că ar fi fost singura femeie de acolo. Până şi 
vivandierele erau mai frumoase decât ea, iar sus, în castel, 
Lordul Tyrell îl ospăta pe Regele Renly în fiecare seară, în 
timp ce fecioare frumoase, de viţă nobilă, şi doamne 
graţioase dansau pe muzică de fluier, corn şi harpă. De ce 
eşti bun cu mine? îi venea să 

196 

strige de fiecare dată când vreun cavaler necunoscut îi 
făcea un compliment. Ce vrei? 

Randyll Tarly elucidase misterul în ziua în care îşi 
trimisese doi oşteni s-o cheme în pavilionul lui. Fiul său mai 


mic, Dickon, auzise patru cavaleri râzând în timp ce îşi 
înşeuau caii, şi îi relatase nobilului său tată ce spuseseră. 

Făcuseră prinsoare. 

Lordul Tarly îi spusese că trei dintre cavalerii mai tineri 
începuseră totul: Ambrose, Părosul şi Hyle Hunt, din propria 
lui casă. Însă, pe măsură ce vestea se răspândea în tabără, li 
se alăturaseră şi alţii. Fiecăruia i se cerea să intre în joc cu 
un dragon de aur, urmând ca întreaga sumă să-i revină celui 
care-i va lua fecioria. 

— Am pus capăt distracţiei lor, îi spusese Tarly. Unii dintre 
aceşti... 

concurenţi... sunt mai puţin onorabili decât alţii, iar miza 
creştea de la o zi la alta. 

Nu mai era mult şi unul dintre ei s-ar fi hotărât să-şi 
revendice premiul cu forţa. 

— Dar sunt cavaleri, spusese ea, uluită, cavaleri unşi. 

— Şi oameni de onoare. Vina îţi aparţine. 

Acuzaţia o făcuse să tresară. 

— Niciodată, eu n-aş... stăpâne, n-am făcut nimic ca să-i 
încurajez. 

— Prezenţa ta aici i-a încurajat. Dacă o femeie se 
comportă ca o vivandieră, nu se poate plânge că este tratată 
ca atare. O fecioară n-are ce căuta într-o oaste de război. 
Dacă preţuieşti câtuşi de puţin virtutea ta şi onoarea Casei 
tale, îţi vei scoate zalele, te vei întoarce acasă şi-l vei ruga 
pe tatăl tău să-ţi găsească un soţ. 

— Am venit să lupt, insistase ea. Să fiu cavaler. 

— Zeii au făcut bărbaţii pentru luptă şi femeile să poarte 
copii, spusese Randyll Tarly. Războiul unei femei se duce pe 
patul de naştere. 

Cineva cobora treptele cramei. Brienne dădu cupa lao 
parte în timp ce un bărbat uscăţiv, cu faţa ascuţită şi păr 
şaten, murdar, intra în Gâscă. Le aruncă 

marinarilor tyroshi o privire fugară şi Briennei una mai 
îndelungată, apoi se îndreptă către tejghea. 


— Vin, spuse el, şi fără pisatul tău de cal în el, dacă eşti 
bună. 

Femeia se uită spre Brienne şi clătină din cap. 

— Fac eu cinste, strigă ea, pentru o vorbă cu tine. 

Bărbatul o cercetă, cu ochi neîncrezători. 

— O vorbă? Ştiu o mulţime de vorbe. Se aşeză pe un 
taburet, faţă în faţă cu ea. 

Spune-mi ce vrea domniţa să audă şi Dick Dibaciul îi va 
spune. 

— Am auzit că ai păcălit un bufon. 

Bărbatul jerpelit îşi sorbi vinul, chibzuind. 

— Poate că da. Sau nu. Purta o jiletcă spălăcită, 
zdrenţuită, de pe care fusese smuls blazonul vreunui lord. 
Cine vrea să ştie? 

— Regele Robert. Brienne aşeză un cerb de argint pe 
butoiul dintre ei. Pe o faţă era capul lui Robert, pe cealaltă 
cerbul. 

— EI ştie? Bărbatul luă moneda şi o răsuci, zâmbind, îmi 
place să văd un rege 197 

dansând, tra-la-la, tra-la-la. Poate că l-am văzut pe 
bufonul ăsta al tău. 

— Era şi o fată cu el? 

— Erau două fete, răspunse el fără să şovăie. 

— Două fete. 

Oare cealaltă putea fi Arya? 

— Mă rog, spuse bărbatul. Nu le-am văzut niciodată pe 
mititele, bagă de seamă, dar bufonul căuta să le îmbarce. 

— Să le îmbarce? Încotro? 

— Către malul celălalt al mării. 

— Îţi aminteşti cum arăta? 

— Un bufon. Înhaţă moneda de pe masă când începu să 
se învârtă mai încet şi o făcu nevăzută. Un bufon speriat. 

— Speriat de ce? Bărbatul ridică din umeri. 

— Nu mi-a spus, dar bătrânul Dick Dibaciul cunoaşte 
mirosul fricii. Venea aici aproape în fiecare seară, dând 
marinarilor de băut, făcând glume, cântând cântecele. 


Numai că, o dată, au intrat nişte oameni cu vânătorul ăla pe 
piept şi bufonul tău s-a făcut alb ca laptele şi a rămas tăcut 
până când au plecat. Omul îşi apropie scaunul de al ei: Tarly 
ăla are oameni care mişună prin docuri, urmărind fiecare 
corabie care vine şi pleacă. Cine vrea o căprioară se duce în 
pădure. Cine vrea o corabie se duce la docuri. Bufonul tău n- 
a îndrăznit. Aşa că i-am dat o mână de ajutor. 

— Ce fel de ajutor? 

— Un fel de ajutor care costă mai mult decât un cerb de 
argint. 

— Spune-mi şi mai primeşti unul. 

— Să-l vedem, ceru el. Brienne aşeză încă o monedă pe 
butoi. Omul o răsuci, zâmbi, o ridică în căuşul palmei. „Dacă 
nu vine omul la corabie, vine corabia la om”, i-am zis. Ştiam 
un loc unde asta se putea aranja. Un loc ascuns, cum ar 
veni. 

Braţele Briennei fură străbătute de furnicături. 

— Un golf de contrabandişti. L-ai trimis pe bufon la 
contrabandişti. 

— Pe el şi pe cele două fete. Bărbatul chicoti. Numai că, 
mă rog, unde i-am trimis nu erau corăbii de ceva vreme. De 
treizeci de ani, să zicem. Se scarpină la nas. Ce înseamnă 
bufonul ăsta pentru tine? 

— Cele două fete sunt surorile mele. 

— Aşa deci? Bietele de ele! Am avut şi eu o soră cândva. 
O fată costelivă, cu genunchi noduroşi, dar pe urmă i-a 
crescut o pereche de ţâţe şi fiul unui cavaler i s-a vârât între 
picioare. Ultima oară când am văzut-o plecase către 
Debarcaderul Regelui, ca să facă nişte bani întinsă pe spate. 

— Unde i-ai trimis? 

Alţi umeri ridicaţi. 

— Asta nu-mi aduc aminte. 

— Unde? Brienne trânti încă un cerb de argint în faţa lui. 

198 

Omul i-l azvâărli înapoi, cu degetul arătător. 


— Într-un loc pe care niciun cerb nu l-ar găsi... dar poate 
că un dragon... 

Brienne îşi dădea seama că argintul nu-i va smulge 
adevărul. Poate că aurul ar reuşi, sau poate că nu. Otelul ar 
fii mai Sigur. Brienne îşi atinse pumnalul, apoi se răzgândi şi 
vâri mâna în pungă. Găsi un dragon de aur şi îl aşeză pe 
butoi. 

— Unde? 

Bărbatul jerpelit înhaţă moneda şi o muşcă. 

— Dulce. Îmi aduce aminte de Capul Ghearei Despicate. 
La nord de-aici, e un ţinut sălbatic de dealuri şi mlaştini, dar 
întâmplarea face să fiu născut şi crescut acolo. Dick Crabb e 
numele meu, dar cei mai mulţi îmi spun Dick Dibaciul. 

Brienne nu-i dezvălui propriul nume. 

— Unde la Capul Ghearei Despicate? 

— La Şoapte. Ai auzit de Clarence Crabb, desigur. 

— Nu. 

Asta păru să-l surprindă. 

— Ser Clarence Crabb, am zis. Îmi curge sângele lui prin 
vene. Era înalt de doi metri jumate şi puternic de putea să 
scoată pinii din rădăcini cu o singură 

mână şi să-i arunce la un kilometru. Niciun cal nu-i putea 
duce povara. Călărea un zimbru. 

— Şi ce-are el cu golful contrabandiştilor? 

— Nevastă-sa era o vrăjitoare din păduri. Ori de câte ori 
Ser Clarence omora pe cineva, îi aducea capul acasă şi 
nevasta lui îl săruta pe buze şi îl învia. Erau lorzi şi vrăjitori, 
cavaleri renumiţi şi pirați. Şi cum erau doar capete, nu 
puteau vorbi prea tare, dar nici nu-şi ţineau gura. Când eşti 
cap, n-ai altceva de făcut ca să-ţi treci timpul decât să 
vorbeşti. Aşa că fortăreaţa lui Crabb a căpătat numele de 
Şoaptele. Aşa i se zice şi acum, deşi e în paragină de mii de 
ani. Un loc stingher, Şoaptele astea. Bărbatul îşi plimbă cu 
agilitate moneda peste încheieturile degetelor. Un dragon 
singur se plictiseşte. Zece, în schimb... 


— Zece dragoni înseamnă o avere. Crezi că eu sunt 
smintită? 

— Nu, dar te pot duce la un smintit. Moneda dansă într-o 
direcţie, apoi în cealaltă. Te pot duce la Şoapte, domniţă. 

Briennei nu-i plăcea cum i se jucau degetele cu banul de 
aur. Cu toate acestea... 

— Şase dragoni dacă o găsim pe sora mea. Doi, dacă-l 
găsim pe bufon. Nimic, dacă asta găsim. 

Crabb ridică din umeri. 

— Şase e bine. Batem palma. 

Prea repede. Îl prinse de încheietura mâinii înainte ca 
bărbatul să apuce să 

pitească moneda. 

— Să nu mă tragi pe sfoară. Nu sunt uşor de păcălit. Când 
îi dădu drumul, Crabb îşi frecă încheietura. 

199 

— La naiba, mormăi el. Mă doare. 

— Îmi pare rău. Sora mea e o fată de treisprezece ani. 
Trebuie s-o găsesc înainte... 

— ... înainte ca vreun cavaler să i se vâre între picioare. 
Da, te-am înţeles. E 

ca şi salvată. Dick Dibaciul e acum cu tine. Vino la poarta 
de est la primii zori. 

Trebuie să vorbesc cu cineva pentru un cal. 


SAMWELL 


Marea îi făcea rău lui Samwell Tarly. 

Nu era din pricina spaimei sale de înec, deşi, negreşit, era 
şi asta. Era mişcarea corăbiei, felul în care puntea i se 
rostogolea sub picioare. 

— Mi-e greață, îi mărturisi lui Dareon în ziua când plecară 
de la Eastwatch-by 


-the-Sea. Cântărețul îi dădu o palmă peste spate, 
spunând: 

— Cu un burduhan ca al tău, Ucigaşule, ai greață cât 
cuprinde. 


Sam încerca să înfrunte situaţia cu curaj, de dragul lui 
Gilly, dacă nu de altceva. Ea nu mai văzuse marea. Pe când 
se luptau cu nămeţii, după fuga de la Fortăreaţa lui Craster, 
le ieşiseră în cale mai multe lacuri, iar ea se minunase până 

şi de ele. Când Mieria se îndepărtase de mal, fata 
începuse să tremure şi pe obraji i se rostogoliseră lacrimi 
mari, sărate. 

— Zei, aveţi îndurare, o auzise Sam şoptind. 

Eastwatch dispăru primul, iar Zidul deveni din ce în ce 
mai mic, în depărtare, până când, în cele din urmă, se făcu 
nevăzut. Vântul se stârnea deja atunci. Velele erau de un gri 
palid, ca al unei mantii negre spălate prea des, iar faţa lui 
Gilly era albă de spaimă. 

— E o corabie bună, încercă Sam s-o liniştească. N-ai de 
ce te teme. Dar ea îl privi, îşi strânse pruncul în braţe şi fugi 
în cală. 

În curând, Sam se pomeni apucându-se şi mai strâns de 
copastie şi urmărind baleierea vâăslelor. Felul în care se 
mişcau toate deodată era cumva frumos de privit şi era mai 
bine decât să se uite la apă. Apa nu făcea decât să-l ducă cu 
gândul la înec. În copilărie, nobilul său tată încercase să-l 
înveţe să înoate aruncându-l într-un heleşteu, lângă Horn 


Hill. Apa îi intrase în nas, în gură şi în plămâni şi tuşise şi 
horcăise ore în şir după ce Ser Hyle îl scosese afară. După 

aceea, nu mai îndrăznise niciodată să intre în apă mai 
adânc decât până la brâu. 

Golful Focilor era cu mult mai adânc decât până la brâul 
lui, şi nu atât de prietenos ca micul heleşteu de la poalele 
castelului tatălui său. Apele sale erau gri şi verzi şi agitate, 
iar ţărmul împădurit pe care îl urmau era o încâlceală de 
pietre şi vârtejuri. Chiar dacă ar putea, cumva, să dea din 
picioare şi să se târască, valurile l-ar izbi probabil de o piatră 
şi i-ar zdrobi capul. 

— Cauţi sirene, Ucigaşule? îl întrebă Dareon când îl văzu 
cu privirea pierdută 

200 

peste golf. Blond, cu ochi căprui, tânărul şi chipeşul 
cântăreţ din Eastwatch aducea mai degrabă a prinţ 
întunecat decât a frate în negru. 

— Nu. Sam nu ştia ce căuta sau ce făcea pe corabia asta. 
Mă duc la Citadelă, să-mi făuresc un colan şi să devin 
maester, ca să pot sluji mai bine Rondul, îşi spuse, dar 
gândul nu făcu decât să-l obosească. Nu voia să fie maester, 
cu un colan greu înfăşurat în jurul gâtului, rece pe piele. Nu 
voia să-şi părăsească fraţii, singurii prieteni pe care-i 
avusese vreodată. Şi cu siguranţă nu voia să-l înfrunte pe 
tatăl care-l trimisese la Zid ca să moară. 

Pentru ceilalţi era altfel. Pentru ei, călătoria avea să se 
termine cu bine. Gilly va fi la adăpost, la Horn Hill, cu 
întreaga întindere a Westerosului între ea şi ororile pe care le 
cunoscuse în pădurea bântuită. Ca slujitoare în castelul 
tatălui său, va avea parte de căldură şi de mâncare bună, o 
părticică din lumea mare la care nu ar fi îndrăznit să viseze 
ca nevastă a lui Craster. Îşi va vedea fiul crescând mare şi 
puternic, devenind vânător, grăjdar sau fierar. Dacă băiatul 
avea să 

dovedească vreo înclinaţie pentru arme, poate că un 
cavaler îl va lua scutier. 


Maester Aemon mergea şi el spre un loc mai bun. Lui Sam 
îi plăcea să se gândească la el petrecându-şi timpul care îi 
mai rămăsese de trăit mângâiat de adierile calde ale 
Oraşului Vechi, discutând cu tovarăşii lui, maesterii, 
împărtăşind din înţelepciunea sa acoliţilor şi novicilor. Îşi 
merita însutit odihna. 

Până şi Dareon avea să fie mai fericit. Susţinuse 
întotdeauna că nu era vinovat de violul pentru care fusese 
trimis la Zid, insistând că locul lui era la curtea unui lord, 
unde să-şi câştige pâinea cântând. Acum avea această 
şansă. Jon îl numise recrutor în locul unui anume Yoren, care 
dispăruse şi era considerat mort. Sarcina sa era să 
călătorească în Cele Şapte Regate, cântând despre vitejia 
Rondului de Noapte şi întorcându-se din când în când la Zid 
cu noi recruți. 

Călătoria avea să fie lungă şi anevoioasă, nimeni nu 
putea nega asta, dar pentru ceilalţi, cel puţin, avea să aibă 
un final fericit. Aceasta era consolarea lui Sam. Eu merg 
pentru ei, îşi spuse, pentru Rondul de Noapte şi pentru 
finaluri fericite. Însă 

cu cât privea marea mai mult, cu atât mai rece şi mai 
adâncă îi părea. 

Dar să nu privească apa era şi mai rău, îşi dădu el seama 
în cabina strâmtă de sub castelul de la pupa pe care o 
împărțeau pasagerii. Încercă să-şi mute gândul de la greaţa 
din stomac vorbind cu Gilly, care-şi alăpta fiul. 

— Corabia asta ne va duce până la Braavos, spuse el. 
Acolo vom găsi alta care să ne ducă la Oraşul Vechi. Am citit 
o carte despre Braavos când eram mic. Tot oraşul e construit 
într-o lagună cu o sută de insulițe şi au acolo un titan, un om 
de piatră înalt de treizeci de metri. Au bărci în loc de cai, iar 
comedianţii lor joacă 

după poveşti scrise, în loc să facă doar obişnuitele farse 
stupide. Şi mâncarea lor e foarte bună, mai cu seamă 
peştele. Au tot felul de moluşte şi de ţipari şi de stridii, 
proaspete, din lagună. Ar trebui să avem câteva zile între 


corăbii. Dacă va fi aşa, putem să mergem să vedem un 
spectacol şi să mâncăm nişte stridii. 

Crezuse că asta o va încânta. Nici că se putea înşela mai 
mult. Gilly se uită la 201 

el cu ochi goi, obosiţi, printre şuviţele de păr nespălat. 

— Dacă aşa vrei, stâăp'ne. 

— TU ce vrei? o întrebă Sam. 

— Nimic. Îi întoarse spatele şi îşi mută pruncul de la un 
sân la celălalt. 

Mişcarea corăbiei agita pâinea friptă şi ouăle cu şuncă pe 
care Sam le mâncase înainte de plecare. Dintr-odată, nu mai 
putea suporta cabina nicio clipă. Se ridică 

cu greu în picioare şi urcă scara, clătinându-se, pentru a 
da mării micul său dejun. 

Îi era atât de rău încât nu se putu opri să vadă din ce 
direcţie bate vântul, astfel că 

vomită peste alt parapet decât ar fi trebuit şi sfârşi prin a 
se stropi. Chiar şi aşa, se simţi mult mai bine după aceea... 
deşi nu pentru mult timp. 

Corabia lor era Mier/a, cea mai mare dintre galerele 
Rondului. Cioara Furtunii şi Gheara erau mai iuți, îi spusese 
Cotter Pyke Maesterului Aemon, la Eastwatch- by-the-Sea, 
dar erau nave de război, păsări de pradă suple, agile, ai 
căror vâslaşi stăteau sus, pe punți. Mieri/a era o alegere mai 
bună pentru apele învolburate ale mării înguste de dincolo 
de Skagos. 

— Sunt furtuni, îi prevenise Pyke. Furtunile iernii sunt mai 
rele, dar ale toamnei sunt mai frecvente. 

Primele zece zile fură destul de calme, în timp ce Mieria 
îşi croi drum prin Golful Focilor, fără să piardă ţărmul din 
ochi. Era frig când bătea vântul, dar mirosul sărat din aer 
avea ceva înviorător. 

Sam abia putea să mănânce şi, când se forţa să înghită 
ceva, nu îi rămânea prea mult timp în stomac, dar, în afară 
de asta, nu se descurca prea rău. Încerca să-i ridice moralul 
lui Gilly şi s-o înveselească pe cât putea, dar asta se 


dovedise dificil. Ea nu voia să urce pe punte, orice-ar fi spus 
el, şi părea să prefere să se cuibărească în întuneric, cu fiul 
ei. După toate aparențele, nici copilului nu-i plăcea marea 
mai mult decât mamei sale. Când nu ţipa, vomita laptele 
supt. Făcea mereu pe el, mânjind blănurile în care-l 
înfăşurase Gilly ca să-i fie cald, umplând aerul de o duhoare 
maronie. Oricâte lumânări de seu aprindea Sam, mirosul 
fetid persista. 

Era mult mai plăcut în aer liber, în special când Dareon 
cânta. Vâslaşii Mierlei îl cunoşteau pe cântăreţ şi acesta le 
cânta în timp ce trăgeau la vâsle. Ştia toate cântecele lor 
preferate: pe cele triste, precum Ziua când l-au spânzurat pe 
Robin cel Negru, Tânguirea sirenei şi Toamna vieții mele, pe 
cele mobilizatoare, precum Lănci de fier şi Şapte săbii 
pentru şapte fii, pe cele deşucheate, ca Cina Doamnei şi 
Floricica ei şi Megget era o fată veselă, o fată veselă era. 
Când cânta Ursu/ şi frumoasa fecioară toţi vâslaşii i se 
alăturau, iar Mierla părea să zboare pe apă. 

Sam ştia de pe vremea antrenamentelor cu Alliser Thorne 
că Dareon nu era un mare luptător, dar avea un glas frumos. 
„Miere turnată peste tunet” îl numise cândva Maester 
Aemon. Cânta la harpa de lemn şi la scripcă, şi chiar îşi scria 
propriile cântece... deşi Sam nu le considera foarte bune. 
Totuşi era plăcut să stai şi să asculţi, deşi cufărul era atât de 
tare şi de plin de aşchii, încât Sam era aproape 202 

recunoscător pentru şezutul lui cârnos. Oamenii graşi iau 
o pernă cu ei oriunde se duc, gândea el. 

Maester Aemon prefera şi el să-şi petreacă zilele pe 
punte, cuibărit sub un maldăr de blănuri şi privind în gol 
peste apă. 

— La ce se uită? întrebă într-o zi Dareon. Pentru el e la fel 
de întuneric aici, sus, ca jos, în cabină. 

Bătrânul îl auzi. Deşi ochii îi slăbiseră şi se întunecaseră, 
Aeron avea urechi bune. 

— Nu m-am născut orb, le reaminti el. Ultima oară când 
am trecut pe-aici, am văzut fiecare piatră, fiecare copac şi 


fiecare val înspumat şi am privit pescăruşi gri zburând în 
calea noastră. Aveam treizeci şi cinci de ani şi de 
şaisprezece eram maester cu colan. Egg voia să-l ajut să 
domnească, dar ştiam că locul meu e aici. 

M-a trimis la Nord la bordul Dragonului Auriu şi a insistat 
ca prietenul lui, Ser Duncan, să mă conducă la Eastwatch. 
Niciun recrut nu a sosit vreodată la Zid cu atâta pompă de 
când Nymeria a trimis la Rond şase regi în lanţuri de aur. 
Egg golise şi temniţele, aşa că nu aveam să fiu nevoit să-mi 
rostesc singur jurămintele. 

Garda mea de onoare, aşa le spunea. Unul era nimeni 
altul decât Brynden Rivers. 

Mai târziu, a fost ales Lord Comandant. 

— Corbul Sângelui, spuse Dareon. Ştiu un cântec despre 
el. O mie de ochi, şi unul. Dar credeam că a trăit acum o sută 
de ani. 

— Cu toţii am trăit atunci. Cândva, am fost tânăr ca tine. 
Asta părea să-l întristeze. Tuşi, închise ochii şi adormi, 
legănându-se sub blănurile sale cu fiecare val ce clătina 
corabia. 

Navigară sub cerul cenuşiu, către sud-est, apoi iarăşi 
către sud, cu Golful Focilor lărgindu-se în jurul lor. Căpitanul, 
un frate încărunţit, cu o burtă ca o bute de bere, purta 
veşminte negre atât de pătate şi de decolorate, încât 
echipajul îi spunea Bătrânul Petic-de-Sare. Arareori scotea o 
vorbă. Secundul lui vorbea şi în locul lui, împroşcând aerul 
sărat cu înjurături ori de câte ori vântul se oprea sau vâslaşii 
păreau să încetinească. Mâncau terci de ovăz dimineaţa, 
terci de mazăre la prânz şi vită sărată, cod sărat sau oaie 
sărată seara, şi le făceau să alunece pe gât cu bere. Dareon 
cânta, Sam vomita, Gilly plângea şi-şi alăpta copilul. Maester 
Aemon dormea şi tremura, iar vânturile erau mai reci şi mai 
furtunoase cu fiecare zi care trecea. 

Chiar şi aşa, era o călătorie mai bună decăt ultima pe 
care o făcuse Sam. Nu avusese mai mult de zece ani când se 
îmbarcase pe galeasa Lordului Redwyne, Regina din Arbor. 


De cinci ori mai mare decât Mieri/a, splendidă la înfăţişare, 
avea trei vele mari, sângerii, şi şiruri de vâsle care aruncau 
sclipiri albe şi aurii în lumina soarelui. Lui Sam i se tăiase 
răsuflarea văzându-le cum se ridică şi coboară când nava se 
îndepărta de Oraşul Vechi... însă aceasta era ultima amintire 
plăcută pe care o avea despre Strâmtorile Redwyne. Atunci, 
ca şi acum, avusese rău de mare, spre dezgustul tatălui său. 

203 

lar odată ajunşi la Arbor, lucrurile se înrăutăţiseră şi mai 
mult. Fiii gemeni ai Lordului Redwyne îl dispreţuiseră pe 
Sam din prima clipă. În fiecare dimineaţă 

găseau o nouă metodă de a-l umili pe terenul de 
instrucţie. În cea de-a treia zi, Horas Redwyne îl făcuse să 
guiţe ca un purcel când ceruse îndurare. În cea de-a cincea 
Zi, fratele lui, Hobber, îmbrăcase o fată de la bucătărie în 
armura sa şi o lăsase să-l bată pe Sam cu o sabie de lemn, 
până când băiatul începuse să ţipe. 

Când fata îşi dezvăluise identitatea, toţi scutierii, pajii şi 
grăjdarii râseră în hohote. 

— Băiatul trebuie pregătit puţin, atâta tot, îi spusese tatăl 
său Lordului Redwyne în seara aceea, dar bufonul lui 
Redwyne îşi zornăise zornăitoarea şi spusese: 

— Da, cu niţel piper, câteva cuişoare şi un măr în gură. 

De atunci înainte, Lordul Randyll îi interzisese lui Sam să 
mănânce mere cât timp mai rămăseseră sub acoperişul lui 
Paxter Redwyne. Îi fusese rău şi pe drumul spre casă, dar era 
atât de uşurat să plece, încât aproape că îi plăcea gustul de 
vomă din fundul gâtului. Abia când ajunseseră înapoi la 
Horn Hill mama sa îi spusese că tatăl lui nu avusese de gând 
să-l aducă înapoi. 

— Urma să vină Horas la noi în locul tău, în timp ce tu 
trebuia să rămâi la Arbor, ca paj şi paharnic al Lordului 
Paxter. Dacă i-ai fi fost pe plac, te-ai fi logodit cu fiica lui. 
Sam îşi amintea şi acum atingerea moale a mâinii mamei 
sale ştergându-i lacrimile de pe faţă cu o bucată de panglică 


umezită cu salivă. Bietul meu Sam, a murmurat ea. Bietul, 
bietul meu Sam. 

Va fi plăcut s-o revăd, gândi el, stând cu mâinile agăţate 
de parapetul Mierlei şi privind valurile care se spărgeau de 
ţărmul stâncos. Dacă m-ar vedea în veşminte negre, poate 
ar fi mândră. „Acum sunt bărbat, mamă”, i-aş putea spune, 
„sunt administrator, omul Rondului de Noapte. Uneori, fraţii 
mei îmi spun Sam Ucigaşul.” Şi-ar vedea şi fratele, Dickon, şi 
surorile. „ Vedeți”, le-aş putea spune, „până la urmă am fost 
bun de ceva.” 

Însă dacă s-ar duce la Horn Hill, tatăl său ar putea fi 
acolo. 

Gândul îi întoarse din nou stomacul pe dos. Sam se 
aplecă peste copastie şi vomită, însă nu în direcţia vântului. 
Se dusese la parapetul din dreapta de data aceasta. Începea 
să se priceapă la vomitat. 

Sau cel puţin aşa crezu, până când Mierla lăsă ţărmul în 
urmă şi o luă spre est, peste golf, îndreptându-se către 
malurile Skogosului. 

Insula era situată la gura Golfului Focilor, masivă şi 
muntoasă, un ţinut sterp şi respingător, populat de sălbatici. 
Sam citise că locuiau în peşteri şi în asprele fortărețe ale 
munţilor, iar la război călăreau pe unicorni lăţoşi. Skagos 
însemna 

„stâncă” în limba veche. Skagosii îşi ziceau „născuţi din 
stâncă”, însă semenii lor de la nord îi numeau Skagi şi nu-i 
vedeau cu ochi prea buni. Skagosul se ridicase în răzmeriţă 
doar cu o sută de ani în urmă. Durase ani buni până când 
revolta lor fusese înăbuşită şi revendicase viaţa Lordului de 
Winterfell şi a sute dintre săbiile lui jurate. Unele cântece 
spuneau că Skagii erau canibali, că luptătorii lor mâncau 
204 

inimile şi ficaţii celor pe care îi omorau. În vremurile de 
demult,  Skagosii  călătoriseră spre insula Skane din 
apropiere, răpiseră femeile şi omorâseră 


bărbaţii, pe care îi mâncaseră pe o plajă pietroasă într-un 
ospăț care durase două 

săptămâni. Skane rămăsese nepopulată până în ziua de 
azi. 

Dareon ştia şi el cântecele. Când sumbrele culmi cenuşii 
ale Skagosului se ridicară din mare, veni lângă Sam la prora 
Mierlei şi spuse: 

— Dacă zeii sunt buni cu noi, s-ar putea să zărim un 
unicorn. 

— Dacă e bun căpitanul, nu ne vom apropia atât de mult. 
Curenţii sunt înşelă- 

tori în preajma Skagosului şi există pietre care pot crăpa 
cala unei corăbii ca pe-o coajă de ou. Dar să nu-i spui asta 
lui Gilly. E şi aşa destul de speriată. 

— Ea cu ţâncul ei urlător. Nu ştiu care dintre ei e mai 
gălăgios. Se opreşte din plâns doar când îi vâră un sfârc în 
gură, iar pe urmă începe ea să bocească. 

Sam observase şi el asta. 

— Poate că o doare, spuse el, fără convingere. Dacă îi 
intră dinţii în... 

Dareon îşi ciupi lăuta cu un deget, înălţând o notă 
ironică. 

— Auzisem că sălbaticii sunt mai curajoşi. 

— Este curajoasă, zise apăsat Sam, deşi trebuia să 
recunoască şi el că nu o mai văzuse pe Gilly într-o stare atât 
de jalnică. Deşi mai tot timpul îşi ascundea faţa şi îşi ţinea 
cabina în întuneric, Sam îşi dădea seama că avea mereu 
ochii roşii şi obrajii uzi de lacrimi. 

Dar când o întrebase ce era cu ea, Gilly nu făcuse decât 
să-şi scuture capul, lăsându-l să-şi găsească singur 
răspunsul. Marea o sperie, atâta tot, îi spuse el lui Dareon. 
Înainte să vină la Zid, n-a cunoscut altceva decât Fortăreaţa 
lui Craster şi pădurile din împrejurimi. Nu ştiu să se fi 
îndepărtat mai mult de un kilometru de locul în care s-a 
născut. A întâlnit râuri şi munţi, dar n-a mai văzut niciodată 


un lac până când am dat de unul, iar marea... marea e ceva 
înfricoşător. 

— N-am fost nicio clipă departe de țărm. 

— Vom fi. Sam nu era nici el încântat de asta. 

— Sunt sigur că niţică apă nu-l sperie pe Ucigaş. 

— Nu, minţi el, pe mine nu. Dar Gilly... poate dacă le-ai 
cânta nişte cântece de leagăn, pruncul ar dormi mai bine. 

Gura lui Dareon se strâmbă a dezgust. 

— Doar dacă îi vâră un dop în fund. Nu suport mirosul ăla. 

În ziua următoare, începură ploile şi marea deveni mai 
agitată. 

— Am face bine să mergem jos, unde e uscat, îi spuse 
Sam lui Aemon, însă 

bătrânul maester doar zâmbi şi spuse: 

— Îmi place să simt ploaia pe faţă, Sam. E ca lacrimile. 
Lasă-mă să mai stau puţin, te rog. N-am mai plâns de mult. 

Dacă Maester Aemon avea de gând să stea pe punte, aşa 
bătrân şi firav cum era, Sam nu avea de ales decât să facă la 
fel. Rămase lângă bătrân aproape o oră, cuibărit în mantia 
sa, cu ploaia domoală, mocnită, udându-l până la piele. 
Aemon 205 

parcă nici n-o simţea. Suspină şi închise ochii, iar Sam se 
apropie de el ca să-l apere de rafalele vântului. În curând îmi 
va cere să-l duc în cabină, îşi spuse. 

Trebuie. Dar asta nu se întâmplă şi, în cele din urmă, 
tunetele începură să bubuie în depărtare, spre est. 

— Trebuie să coborâm, spuse Sam, tremurând. Maester 
Aemon nu răspunse. 

Abia atunci îşi dădu seama că bătrânul adormise. 
Maester, zise el, scuturându-l încet de umăr. Maester Aemon, 
trezeşte-te. 

Ochii albi, orbi ai lui Aemon se deschiseră. 

— Egg? făcu el, cu ploaia şiroindu-i pe obraji. Egg, am 
visat că eram bătrân. 

Sam nu ştia ce să facă. Îngenunche, îl luă pe bătrân în 
braţe şi îl duse jos. 


Nimeni nu zisese vreodată despre el că era puternic, iar 
ploaia îmbibase veşmintele negre ale Maesterului Aemon, 
făcându-l de două ori mai greu, dar, chiar şi aşa, nu cântărea 
mai mult decât un copil. 

Când intră în cabină, cu Aemon în braţe, descoperi că 
Gilly lăsase toate lumânările să se stingă. Pruncul dormea, 
iar ea era ghemuită într-un colţ, plângând încetişor în 
faldurile mantiei mari, negre, pe care i-o dăduse Sam. 

— Ajută-mă, îi ceru el precipitat. Ajută-mă să-l usuc şi să-l 
încălzesc. 

Gilly se ridică pe dată şi, împreună, îl dezbrăcară pe 
bătrânul maester de veşmintele ude şi îl îngropară sub un 
morman de blănuri. Dar avea pielea umedă 

şi rece şi cleioasă la atingere. 

— Intră lângă el, îi ceru Sam lui Gilly. Ţine-l în braţe, 
încălzeşte-l cu trupul tău. Trebuie să-l încălzim. Fata se 
supuse şi de data aceasta, fără să scoată o vorbă, 
smiorcăindu-se în tot acest timp. Unde e Dareon? întrebă 
Sam. Ne-am încălzi cu toţii mai bine dacă am fi împreună. 
Trebuie să fie şi el aici. Urca înapoi, să-l caute pe cântăreţ, 
când puntea se ridică sub el, apoi căzu la picioarele sale. 

Gilly urlă, Sam se prăbuşi şi îşi pierdu echilibrul, iar 
pruncul se trezi ţipând. 

Următoarea răsucire a corăbiei veni în timp ce se căznea 
să se ridice în picioare. l-o aruncă pe Gilly în braţe, iar fata 
sălbatică se agăţă cu atâta disperare de el încât Sam abia 
mai putea respira. 

— Nu te speria, o linişti el. E doar o aventură. Într-o zi, îi 
vei spune fiului tău povestea asta. Asta n-o făcu decât să-şi 
înfigă unghiile în braţul lui. Gilly începu să tremure, cu tot 
trupul scuturat de hohote violente. Orice aş spune îi face şi 
mai rău. O strânse cu putere, stânjenit de apăsarea sânilor 
ei. Oricât de speriat era, această atingere îl stârni. Va simți, 
gândi el, ruşinat, dar dacă era aşa, Gilly nu dădu niciun 
semn, doar se agăţă de el şi mai tare. 


După aceea zilele se scurseră toate la fel. Nu mai văzură 
soarele. Zilele erau cenuşii şi nopţile negre, cu excepţia 
momentelor când fulgerele luminau cerul deasupra 
piscurilor Skagosului. Cu toţi erau leşinaţi de foame, dar 
nimeni nu putea mânca. Căpitanul desfundă un butoi cu vin 
de foc, ca să-şi întărească 

vâslaşii. Sam gustă o cupă şi oftă, în timp ce şerpi de foci 
se zvârcoleau pe gât în jos şi prin piept. Dareon prinse şi el 
gust de băutură şi arareori mai fu treaz după 

206 

aceea. 

Pânzele se ridicară şi coborâră, iar una se rupse, 
desprinzându-se de catarg, şi zbură ca o pasăre mare, gri. 
Când Mier/a dădu ocol coastei sudice a Skagosului, zăriră pe 
stânci rămăşiţele unei galere. Câţiva dintre membrii 
echipajului său fuseseră duşi la mal de valuri, iar corbii şi 
crabii se adunaseră să-şi aducă 

omagiile. 

— Prea al naibii de aproape, mârâi Bătrânul Petic-de-Sare 
când văzu priveliştea. O rafală zdravănă şi ne zdrobim lângă 
ei. Aşa istoviţi cum erau, vâslaşii se aplecară din nou peste 
vâslele lor şi vasul îşi luă vânt spre sud, către marea îngustă, 
până când din Skagos nu se mai zăreau decât câteva siluete 
întunecate pe cer, care ar fi putut fi nori de ploaie sau 
vârfurile munţilor înalţi şi negri sau amândouă. După aceea, 
avură parte de opt zile şi şapte nopţi de drum senin şi 
liniştit. 

Apoi veniră alte furtuni, mult mai rele decât cele de 
dinainte. 

Fuseseră trei furtuni sau doar una, întreruptă de perioade 
de acalmie? Sam nu află, deşi încercă disperat să se 
concentreze la asta. 

— Ce contează? strigă o dată la el Dareon, când erau cu 
toţi îngrămădiţi în cabină. 

Nu contează, îi veni lui Sam să-i spună, dar atât timp cât 
mă gândesc la asta, nu mă gândesc la înec sau la greață 


sau la tremuratul Maesterului Aemon. 

— Nu contează, reuşi el să scâncească, însă tunetul îi 
înecă toate celelalte vorbe şi puntea se clătină şi îi aruncă 
într-o parte. Gilly plângea. Pruncul ţipa. 

Sus, îl auzea pe Bătrânul Petic-de-Sare, căpitanul jerpelit 
care nu scotea niciodată o vorbă, răcnind la echipajul său. 

Urăsc marea, gândi Sam. Vrăsc marea, urăsc marea, 
urăsc marea. Următorul fulger fu atât de strălucitor încât 
lumină cabina prin crăpăturile din scândurile de deasupra 
capului. E o corabie bună, solidă, o corabie bună, solidă, o 
corabie bună, îşi spuse. Nu se va scufunda. Nu mi-e frică. 

În timpul uneia dintre perioadele de acalmie dintre 
furtuni, în timp ce Sam se agăța, cu degete albite, de 
parapet, încercând cu disperare să vomite, auzi câţiva 
membri ai echipajului mormăind că aşa se întâmpla dacă 
aduceai o femeie la bord şi, pe deasupra, o femeie sălbatică. 

— S-a culcat cu propriul ei tată, îl auzi Sam zicând pe 
unul dintre ei, în timp ce vântul se stârnea din nou. Asta e 
mai rău decât să curveşti. Mai rău decât orice. O 

să ne înecăm cu toţii dacă nu scăpăm de ea şi de 
monstrul ăla pe care l-a fătat. 

Sam nu îndrăznea să-i înfrunte. Erau oameni mai în 
vârstă, voinici şi vânjoşi, cu braţele şi umerii îngroşaţi de 
anii petrecuţi la vâsle. Se îngriji totuşi să aibă 

cuțitul ascuţit şi, ori de câte ori Gilly ieşea din cabină să 
se uşureze, o însoțea. 

Nici măcar Dareon nu avea nimic bun de spus despre fata 
sălbatică. O dată, la insistenţele lui Sam, cântăreţul cântă un 
cântec de leagăn ca să-l liniştească pe copil, însă, la mijlocul 
primei strofe, Gilly începu să plângă nestăpânit. 

207 

— Şapte iaduri afurisite! pufni Dareon. Nu te poţi opri din 
plâns nici cât să 

asculţi un cântec? 

— Cântă numai, îl rugă Sam. Tu doar cântă-i. 


— N-are nevoie de niciun cântec, spuse Dareon. Are 
nevoie de o scatoalcă 

zdravănă sau poate de un futai sănătos. Dă-te la o parte 
din calea mea, Ucigaşule. 

Îl îmbrânci pe Sam şi ieşi din cabină, ca să-şi caute 
alinarea într-o cupă cu vin de foc şi în aspra tovărăşie a 
vâslaşilor. 

Sam era deja la capătul puterilor. Aproape că se obişnuise 
cu mirosurile, dar, între furtuni şi planşetele lui Gilly, nu 
dormise de zile în şir. 

— Nu-i poţi da ceva? îl întrebă pe Maester Aemon foarte 
încet, când văzu că 

omul era treaz. Vreo iarbă sau poţiune, ca să nu-i mai fie 
aşa de frică? 

— Ceea ce auzi nu e frică, îi răspunse bătrânul. E sunetul 
suferinţei şi pentru asta nu există nicio poţiune. Lasă-i 
lacrimile să-şi urmeze cursul, Sam. Nu poţi zăgăzui şuvoiul. 

Sam nu înţelese. 

— Se duce într-un loc sigur. Un loc ca/d. De ce ar suferi? 

— Sam, şopti bătrânul, ai doi ochi buni şi cu toate astea 
nu vezi. E o mamă 

care-şi jeleşte pruncul. 

— Are rău de mare, atâta tot. Toţi avem rău de mare. 
Odată ce ajungem în portul din Braavos... 

— ... pruncul va fi tot fiul Daliei şi nu trup din trupul ei. 

Lui Sam îi luă un moment să priceapă ceea ce sugera 
Aemon. 

— Nu se poate... ea n-ar... bineînţeles că e al ei. Gilly nu 
ar fi părăsit niciodată Zidul fără fiul ei. Îl iubeşte. 

— l-a alăptat pe amândoi şi i-a iubit pe amândoi, spuse 
Aemon, însă nu la fel. 

Nicio mamă nu-şi iubeşte toţi copiii la fel, nici măcar 
Mama din Ceruri. Gilly n-a lăsat copilul de bunăvoie, sunt 
sigur. Ce ameninţări a rostit Lordul Comandant, ce 
promisiuni, nu pot decât să ghicesc... dar, cu siguranţă, au 
fost ameninţări şi promisiuni. 


— Nu. E un lucru râu. Jon n-ar face aşa ceva... 

— Jon n-ar face aşa ceva. Lordul Snow a făcut-o. Uneori 
nu există o alegere fericită, Sam, doar una mai puţin 
dureroasă decât alta. 

Nu există o alegere fericită. Sam se gândi la toate 
încercările prin care trecuse Gilly, Fortăreaţa lui Craster şi 
moartea Bătrânului Urs, zăpada şi gheaţa şi vânturile reci, 
zile şi zile şi zile de mers, arătările de la Ochiul Alb, Mâini 
Reci şi copacul corbilor, Zidul, Zidul, Zidul, Poarta Neagră de 
sub pământ. La ce bune toate acestea? Nu există alegeri 
fericite, nu există finaluri fericite. 

Îi venea să urle. Îi venea să zbiere şi să plângă, să se 
scuture şi să se strângă 

într-un ghem mic şi să scâncească. A schimbat copiii, îşi 
spuse. A schimbat copiii ca să-l apere pe micul prinț, să-l 
țină departe de focurile Melisandrei, departe de zeul ei roşu. 
Dacă-l arde pe fiul lui Gilly, cui îi va păsa? Nimănui, în afară 
de 208 

Gilly, Nu era decât progenitura lui Craster, un monstru 
născut din incest, nu fiul Regelui-de-Dincolo-de-Zid. Nu e 
bun de ostatic, nu e bun de sacrificiu, nu e bun de nimic, 
nici măcar nu are un nume. 

Rămas fără cuvinte, Sam urcă pe punte clătinându-se, ca 
să vomite, însă nu avea nimic în stomac de dat afară. 
Noaptea se lăsase peste ei, o noapte ciudat de liniştită, cum 
nu mai văzuseră de multe zile. Marea era neagră ca oglinda. 
La vâsle, vâslaşii se odihneau. Unul sau doi dormeau la 
locurile lor. Vântul sufla în vele, iar spre nord Sam putea 
chiar să vadă stele risipite şi pribeagul roşu pe care oamenii 
liberi îl numeau Furul. Asta ar trebui să fie steaua mea, 
gândi Sam, nefericit. L-am făcut pe Jon Lord Comandant şi i 
i-am adus pe Gilly şi pe copil. 

Nu există finaluri fericite. 

— Ucigaşule. Dareon îşi făcu apariţia lângă Sam, orb la 
durerea lui. O noapte frumoasă, în sfârşit. Priveşte, răsar 


stelele. S-ar putea să avem parte şi de o bucăţică de lună. 
Poate că s-a sfârşit ce-a fost mai rău. 

— Nu. Sam se şterse la nas şi arătă către sud cu un deget 
durduliu, către întunecimea care se aduna. Acolo, spuse el. 
Nici nu isprăvi bine de vorbit, că un fulger străluci, iute, 
tăcut şi orbitor. Norii din depărtare scânteiară o clipă, 
mormane de munţi peste munţi, purpurii, roşii şi galbeni, 
mai înalţi ca lumea. Ce-i mai rău n-a trecut. Ce-i mai rău abia 
începe şi nu există finaluri fericite. 

— O, zei! exclamă Dareon, râzând. Ucigaşule, eşti aşa de 
laş! 


JAIME 


Lordul Tywin Lannister intrase în oraş călare pe un 
armăsar, cu armura-i purpurie lustruită şi sclipitoare, 
strălucind de nestemate şi incrustaţii de aur. Îl părăsea într- 
un car înalt, acoperit de flamuri purpurii, cu şase surori 
tăcute călare însoţindu-i oasele. 

Procesiunea funerară ieşi din Debarcaderul Regelui prin 
Poarta Zeilor, mai largă şi mai măreaţă decât Poarta Leului. 
Alegerea i se părea greşită lui Jaime. 

Tatăl său fusese leu, asta nu putea tăgădui nimeni, în 
schimb nici măcar Lordul Tywin nu susţinuse vreodată că 
este zeu. 

O gardă de onoare formată din cincizeci de cavaleri 
înconjura carul funerar al Lordului Tywin, cu fanioane 
purpurii fluturându-le pe lănci. Lorzii Apusului îi urmau 
îndeaproape. Vântul le agita  flamurile, făcându-le 
blazoanele să fluture şi să danseze. Înaintând la trap de-a 
lungul coloanei, Jaime trecu pe lângă mistreți, viezuri şi 
cărăbuşi, o săgeată verde şi un bou roşu, halebarde 
încrucişate, sulițe încrucişate, o pisică sălbatică, o căpşună, 
o mânecă, patru răsărituri de soare contrapuse. 

Lordul Brax purta o jiletcă gri-deschis, cu fâşii din brocart 
cu fir argintiu şi un unicorn de ametist prins în dreptul 
inimii. Lordul Jast avea armură din oţel negru, 209 

cu trei capete de lei aurii incrustate pe platoşă. Zvonurile 
privind moartea sa nu fuseseră prea departe de adevăr, 
judecând după felul în care arăta: rănile şi temniţa îl 
transformaseră în umbra omului care fusese. Lordul Banefoot 
îndurase mai bine războiul şi părea gata să se întoarcă din 
nou la luptă. Plumm purta straie violete, Prester de culoarea 
herminei, Moreland arămii cu verde, dar fiecare îmbrăcase o 
mantie de mătase purpurie în onoarea celui pe care-l 
însoțeau acasă. 


În spatele lorzilor veneau o sută de arbaletişti şi trei sute 
de oşteni, cu purpuriul fluturând şi de pe umerii lor. În 
mantia-i albă şi armura-i albă de solzi, Jaime se simţea 
nelalocul lui în mijlocul râului de roşu. 

Nici unchiul său nu-l făcea să se simtă mai în largul său. 

— Lord Comandant, spuse Kevan când Jaime trecu pe 
lângă el, în fruntea coloanei. Oare Înălţimea Sa are vreo 
ultimă poruncă pentru mine? 

— Nu mă aflu aici în numele lui Cersei. O tobă începu să 
bată în spatele lor, încet, măsurat, funebru. Mort, părea să 
spună, mort, mort. Am venit să-mi iau adio. A fost tatăl meu. 

— Şialei. 

— Eu nu sunt Cersei. Am barbă, iar ea are sâni. Şi, dacă 
încă eşti nedumerit, unchiule, numără-ne mâinile. Cersei are 
două. 

— Amândurora vă place zeflemeaua, răspunse unchiul 
său. Scuteşte-mă de glumele tale, nu mă amuză. 

— Cum pofteşti. Nu merge atât de bine cum aş fi putut 
spera. Cersei ar fi vrut să vă conducă, dar are multe 
îndatoriri urgente. 

Ser Kevan pufni. 

— Ca noi toţi. Ce face regele tău? Tonul său făcu din 
întrebare un reproş. 

— Destul de bine, zise Jaime, bătând în retragere. Balon 
Swann este cu el dimineaţa. Un cavaler bun şi viteaz. 

— Cândva, asta era de la sine înţeles când venea vorba 
despre cei ce purtau mantia albă. 

Nimeni nu-şi poate alege frații, gândi Jaime. Dă-mi mână 
liberă să-mi aleg oamenii şi Garda Regelui va fi iarăşi 
măreață. Dar, spuse fără ocolişuri, aceste vorbe nu puteau 
să aibă ecou; erau fanfaronada goală a unui om căruia întreg 
regatul îi spunea Regicidul. Un om cu rahat în loc de onoare. 
Jaime alungă acest gând. Nu venise aici ca să se certe cu 
unchiul său. 

— Ser, spuse el, trebuie să faci pace cu Cersei. 

— Suntem în război? Nu mi-a spus nimeni. 


Jaime ignoră remarca. 

— Vrajba dintre Lannister şi Lannister nu poate decât să-i 
ajute pe duşmanii Casei noastre. 

— Dacă există vrajbă, nu e vina mea. Cersei vrea să 
domnească. Foarte bine. 

Regatul îi aparţine. Nu cer decât să fiu lăsat în pace. 
Locul meu e la Darry, cu fiul meu. Castelul trebuie reparat, 
pământurile cultivate şi apărate. Izbucni într-un râs 210 

amar, răguşit. lar sora ta nu mi-a lăsat aproape nimic 
altceva cu care să-mi umplu timpul. În plus, trebuie să-l văd 
pe Lance! însurat. Mireasa lui a devenit nerăbdă- 

toare aşteptându-ne să ajungem la Darry. 

Văduva lui de la Gemeni. Vărul său, Lancel, călărea la 
zece metri în urma lor. 

Cu ochii înfundaţi în orbite şi păru-i alb şi aspru, arăta 
mai bătrân decât Lordul Jast. Văzându-l, Jaime simţi 
furnicături prin degetele-fantomă. ... se culcă cu Lancel şi cu 
Osmund Kettleblack şi cu Băiatul Lunii, din câte ştiu eu... 
încercase să intre în vorbă cu Lancel de mai multe ori decât 
putea număra, însă nu-l găsise niciodată singur. Dacă nu era 
cu el tatăl său, era vreun septon. Poate să fie fiul lui Kevan, 
dar are lapte prin vene. Tyrion m-a minţit. A vrut să mă 
rănească. 

Jaime şi-l scoase pe Lancel din minte şi se întoarse la 
unchiul său. 

— Vei rămâne la Darry după nuntă? 

— O vreme, poate. S-ar părea că Sandor Clegane atacă 
de-a lungul Tridentului. Sora ta îi vrea capul. E posibil să i se 
fi alăturat lui Dondarrion. 

Jaime auzise de Saltpans. Jumătate din regat auzise deja. 
Atacul fusese neobişnuit de sălbatic. Femei siluite şi 
mutilate, copii măcelăriți în braţele mamelor lor, jumătate 
din oraş trecut prin foc. 

— Randyll Tarly se află la lazul Fecioarelor. N-are decât să 
se ocupe el de rebeli. Aş prefera să te duci la Riverrun. 


— Acolo e la comandă Ser Daven. Păzitorul Apusului. Nu 
are nevoie de mine. 

Lancel are. 

— Cum spui tu, unchiule. Lui Jaime îi bubuia capul în 
ritmul tobei. Mort, mort, mort. Ai face bine să-ţi păstrezi 
cavalerii prin preajmă. 

Unchiul său îi aruncă o privire rece. 

— E o ameninţare, ser? 

O amenințare? |nsinuarea îl luă pe nepregătite. 

— Un avertisment. Voiam doar să spun... Sandor e 
periculos. 

— Spânzuram haiduci şi cavaleri tâlhari pe când tu încă 
îţi udai scutecele. 

N-am de gând să mă duc în persoană să-i înfrunt pe 
Clegane şi pe Dondarrion, dacă de asta te temi, ser. Nu orice 
Lannister e nebun după glorie. 

Ah, unchiule, pare-mi-se că vorbeşti despre mine. 

— Addam Marbrand s-ar putea ocupa de tâlharii ăştia la 
fel de bine ca tine. La fel şi Brax, Banefort, Plumm, oricare 
dintre ei. Dar niciunul n-ar putea fi o bună 

Mână a Regelui. 

— Sora ta îmi cunoaşte condiţiile. Nu s-au schimbat. 
Spune-i asta data viitoare când eşti în dormitorul ei. Ser 
Kevan dădu pinteni calului său şi se îndepărtă la galop, 
punând brusc capăt discuţiei. 

Jaime îl lăsă să plece, cu un spasm în mâna dreaptă pe 
care n-o avea. Sperase zadarnic că, nu se ştie cum, Cersei 
înţelesese greşit, însă era evident că se înşelase. 

Ştie despre noi doi. Despre Tommen şi Myrcella. lar 
Cersei ştie că el ştie. Ser 211 

Kevan era un Lannister de Casterly Rock. N-ar putea 
crede că ea i-ar face vreun rău, dar... M-am înşelat în 
privința lui Tyrion, de ce nu şi a lui Cersei? Când fiii îşi 
omoară taţii, ce-ar putea opri o nepoată să poruncească 
uciderea unui unchi? 


Un unchi incomod, care ştie prea multe. Deşi, probabil, 
Cersei spera că Clegane ar putea face treaba în locul ei. 
Dacă Sandor Clegane l-ar spinteca pe Ser Kevan, ea n-ar fi 
nevoită să-şi mânjească mâinile cu sânge. Şi o va face, dacă 
se vor întâlni. Kevan Lannister fusese cândva neînfricat cu 
sabia, dar nu mai era tânăr, iar Câinele... 

Coloana îl ajunsese din urmă. Când vărul lui trecu pe 
lângă el, flancat de doi septoni, Jaime îi strigă: 

— Lancel. Vere. Voiam să te felicit cu ocazia căsătoriei. 
Regret doar că 

îndatoririle nu-mi îngăduie să fiu de faţă. 

— Regele trebuie protejat. 

— Şi va fi. Totuşi, nu-mi place să lipsesc de la nunta ta. E 
prima ta căsătorie şi a doua a ei, după câte înţeleg. Sunt 
sigur că doamna va fi încântată să-ţi arate cum vine treaba. 

Remarca deocheată smulse hohote de râs mai multor lorzi 
aflaţi prin preajmă 

şi o privire dezaprobatoare din partea septonilor lui 
Lancel. Vărul lui se foi stânjenit în şa. 

— Mă descurc să-mi fac datoria de soţ, ser. 

— Asta e tocmai ce aşteaptă o mireasă în noaptea nunţii, 
spuse Jaime. Un soţ 

care ştie cum să-şi facă datoria. 

Un val de roşeaţă cuprinse obrajii lui Lancel. 

— Mă rog pentru tine, vere. Şi pentru Înălţimea Sa, 
regina. Fie ca Baba s-o călăuzească spre înţelepciune şi 
Războinicul să o apere. 

— De ce-ar avea nevoie Cersei de Războinic? Mă are pe 
mine. Jaime îşi întoarse calul, cu mantia albă plesnind în 
vânt. Pezevenghiul mințea. Cersei ar prefera să aibă 
cadavrul lui Robert între picioare decât un bufon cuvios ca 
Lancel. Tyrion, bastard ticălos ce eşti, ar fi trebuit să spui o 
minciună mai plauzibilă. Trecu în galop pe lângă carul 
funerar al nobilului său tată, către oraşul din zare. 

Străzile Debarcaderului Regelui păreau aproape pustii pe 
când Jaime Lannister îşi croia drum către Fortăreaţa Roşie 


din vârful Muntelui lui Aegon. Soldaţii care împânziseră 
casele de jocuri de noroc şi cârciumile oraşului erau plecaţi 
acum, aproape toţi. Garlan Galantul dusese jumătate din 
oastea Tyrellilor înapoi la Highgarden, iar nobila sa mamă şi 
bunica lui plecaseră cu el. Cealaltă jumătate pornise spre 
sud, cu Mace Tyrell şi Mathis Rowan, să asedieze Capătul 
Furtunii. 

Cât despre oastea Lannister, două mii de veterani 
experimentați rămăseseră 

dincolo de zidurile oraşului, aşteptând sosirea flotei lui 
Paxter Redwyne care să-i ducă la Piatra Dragonului, peste 
Golful Apei Negre. Se părea că Lordul Stannis lăsase doar o 
mică garnizoană în urma lui când plecase spre nord, astfel 
că două 

212 

mii de oameni aveau să fie mai mult decât destui, 
judecase Cersei. 

Ceilalţi oameni ai Apusului se întorseseră la soțiile şi 
copiii lor, să-şi reconstruiască propriile case, să-şi cultive 
câmpurile şi să scoată o ultimă recoltă. 

Cersei îl dusese pe Tommen prin taberele lor înainte să 
pornească în marş, ca să-l poată aclama pe micul rege. Nu 
fusese niciodată mai frumoasă ca în ziua aceea, cu zâmbetul 
pe buze şi soarele toamnei strălucind în păru-i auriu. Se 
putea spune orice despre sora lui, dar ştia cum să facă 
bărbaţii s-o iubească, dacă se sinchisea să încerce. 

Întrând la trap pe porţile castelului, Jaime întâlni două 
duzini de cavaleri care se întreceau la ţintă în curtea 
exterioară. Încă un lucru pe care nu-l mai pot face, gândi el. 
O suliță era mai grea şi mai incomodă ca o sabie, iar săbiile 
se dovedeau şi ele o provocare destul de mare. Bănuia că ar 
putea încerca să ţină o suliță cu mâna stângă, dar asta ar 
însemna să-şi mute scutul în dreapta. Într-un atac, inamicul 
era întotdeauna la dreapta. Un scut pe braţul său drept s-ar 
dovedi la fel de folositor ca nişte sfârcuri pe o platoşă. Wu, 
vremea  turnirurilor s-a sfârşit pentru mine, gândi el, 


descălecând... dar, cu toate acestea, se opri să privească o 
vreme. 

Ser Tallad Înaltul căzu de pe cal când sacul de nisip se 
apropie şi-l izbi în cap. 

Strongboar lovi scutul atât de tare încât îl crăpă. Kennos 
de Kayce termină treaba. 

Un nou scut fu atârnat pentru Ser Dermot de Rainwood. 
Lambert Turnberry dădu doar o lovitură oblică, dar Jon 
Beetley Spânul, Humfrey Swyft şi Alyn Stackspear dădură cu 
toţii lovituri zdravene, iar Ronnet Connington cel Roşu îşi 
rupse sulița în două. Apoi Cavalerul Florilor încalecă şi îi 
ruşina pe toţi ceilalţi. 

Jaime fusese întotdeauna de părere că turnirul era trei 
sferturi călărie. Ser Loras călărea minunat şi mânuia sulița ca 
şi cum s-ar fi născut cu ea în mână... 

ceea ce, fără îndoială, explica expresia înţepată a mamei 
sale. Înfige vârful exact acolo unde vrea şi pare să aibă un 
echilibru de pisică. Poate că nu a fost chiar o întâmplare că 
m-a doborât de pe cal. Era păcat că nu va mai avea prilejul 
să-şi întreacă din nou puterile cu el. îi lăsă pe toţi cu 
distracţia lor. 

Cersei se afla în salonul ei din Fortăreaţa lui Maegor, cu 
Tommen şi soţia brunetă din Myr a Lordului Merryweather. 
Râdeau de Marele Maester Pycelle. 

— Am pierdut vreo glumă isteaţă? întrebă Jaime, năvălind 
pe uşă. 

— O, priveşte, toarse Lady Merryweather, viteazul tău 
frate s-a întors, Înălţimea Ta. 

— Cea mai mare parte a lui. Regina băuse, îşi dădu seama 
Jaime. Mai nou, Cersei părea să aibă mereu o carafă cu vin în 
mână, ea care îl urase pe Robert Baratheon pentru că 
obişnuia să bea. Lui Jaime nu-i plăcea asta, dar în ultimul 
timp părea să-i displacă aproape orice făcea sora lui. Mare 
Maester, spuse ea, fii bun şi împărtăşeşte-i veştile Lordului 
Comandant. 

Pycelle părea stânjenit până la disperare. 


— A venit o pasăre, spuse el. De la Stokeworth. Lady 
Tanda trimite vorbă că 

213 

fiica ei Lollys a născut un fiu zdravân şi sănătos. 

— Şi nu vei ghici niciodată cum l-au botezat pe micul 
bastard, frăţioare. 

— Îmi amintesc că au vrut să-i spună Tywin. 

— Da, dar le-am interzis. l-am spus lui Falyse că nu vreau 
ca nobilul nume al tatălui meu să fie atribuit progeniturii 
unui porcar şi a unei scroafe slabe la minte. 

— Lady Stokeworth susţine că nu e responsabilă de 
numele copilului, interveni Marele Maester Pycelle. 
Broboane de sudoare îi acopereau fruntea ridată. Soţul lui 
Lollys a făcut alegerea, scrie ea. Acest Bronn, el... s-ar părea 
că 

el... 

— Tyrion, ghici Jaime. L-au numit pe copil Tyrion. 

Bătrânul clătină din cap, tremurând, ştergându-şi fruntea 
cu mâneca robei. 

Jaime nu-şi putu stăpâni râsul. 

— lată, surioară. L-ai căutat pretutindeni pe Tyrion, şi în 
tot acest timp el se ascundea în burta lui Lollys. 

— Nostim. Tu şi Bronn sunteţi amândoi foarte nostimi. 
Fără îndoială că 

bastardul suge de la una dintre ţâţele lui Lollys Nătânga 
chiar în clipa asta, în timp ce mercenarul ăla priveşte, 
rânjind cu gândul la mica sa obrăznicie. 

— Poate că pruncul seamănă în vreun fel cu fratele 
vostru, sugeră Lady Merryweather. Poate că s-o fi născut 
pocit sau fără nas. Râse, un râs gutural. 

— Va trebui să-i trimitem drăgălaşului băiat un dar, 
declară regina. Nu-i aşa, Tommen? 

— Am putea să-i trimitem un pisoi. 

— Un pui de leu, zise Lady Merryweather. Să-i; sfâşie 
micuța beregată, sugera zâmbetul ei. 

— Eu mă gândeam la un altfel de dar, spuse Cersei. 


Un nou tată vitreg, mai degrabă. Jaime cunoştea privirea 
aceea din ochii surorii sale. O mai văzuse, ultima dată la 
nunta lui Tommen, când dăduse foc Turnului Mâinii. Lumina 
verde a focului sălbatic scăâldase chipurile privitorilor, astfel 
că semănaseră leit cu nişte cadavre în putrefacție, o haită de 
hiene voioase, dar unele dintre cadavre erau mai frumoase 
decât altele. Chiar şi în lumina aceea malefică, Cersei fusese 
frumoasă. Stătuse cu o mână pe piept, cu buzele depărtate, 
cu ochii verzi strălucind. Plânge, observase Jaime, dar dacă 
de tristeţe sau extaz, asta nu ar fi putut spune. 

Imaginea îl umpluse de nelinişte, amintindu-i de Aerys 
Targaryen şi de felul în care focul îl stârnea. Un rege nu are 
secrete faţă de Garda sa Regală. Relaţiile dintre Aerys şi 
regina lui fuseseră încordate în timpul ultimilor săi ani de 
domnie. 

Dormeau separat şi se străduiau din răsputeri să se evite 
în timpul zilei. Dar, ori de câte ori Aerys dădea un om 
flăcărilor, Regina Rhaella avea, în noaptea aceea, un 
musafir. În ziua în care a ars Mâna ce-l slujea, Jaime şi Jon 
Darry au stat de strajă în faţa dormitorului în timp ce regele 
se desfăta. 

— Mă doare, o auzise pe Rhaella ţipând, prin uşa de 
stejar. Mă doare. 

214 

Într-un fel ciudat, asta fusese mai rău decât răcnetele 
Lordului Chelsted. 

— Am jurat s-o apărăm şi pe ea, se văzuse Jaime, în cele 
din urmă, silit să 

spună. 

— Aşa e, fusese de acord Darry, dar nu deel. 

Jaime nu o mai văzuse pe Rhaella decât o singură dată 
după aceea, în dimineaţa zilei când părăsise Piatra 
Dragonului. Regina fusese acoperită cu o mantie şi o glugă 
când urcase în caleaşca regală care avea să o coboare de pe 
Muntele lui Aegon către corabia care o aştepta, însă le 
auzise pe slujnicele ei şuşotind după ce plecase. Spuneau că 


regina arăta ca şi cum ar fi devorat-o o fiară, sfârtecându-i 
coapsele şi muşcându-i sânii. O fiară încoronată, ştia Jaime. 

Spre sfârşit, Regele Nebun devenise atât de temător încât 
nu îngăduia nicio armă în prezenţa lui, în afara celor pe care 
le purtau oamenii din Garda sa Regală. 

Avea barba încâlcită şi nespălată, părul îi era un hâăţiş 
argintiu-auriu care îi ajungea până la brâu, unghiile, gheare 
crăpate şi îngălbenite, lungi de un sfert de metru. Cu toate 
acestea, tăişurile continuau să-l tulbure, cele de care nu 
putea scăpa niciodată, ale Tronului de Fier. Braţele şi 
picioarele îi erau mereu acoperite de coji şi tăieturi pe 
jumătate vindecate. 

N-are decât să fie rege peste oase innegrite şi carne 
friptă, îşi aminti Jaime, cercetând zâmbetul surorii sale. Nare 
decât să fie rege al cenuşii. 

— Înălţimea Ta, spuse el, am putea avea o vorbă între 
patru ochi? 

— Cum doreşti. Tommen, e timpul pentru lecţia ta pe ziua 
de azi. Du-te cu Marele Maester. 

— Da, mamă. O să învăţăm astăzi despre Baelor cel 
Binecuvântat. 

Lady Merryweather se retrase şi ea, sărutând-o pe regină 
pe ambii obraji. 

— Să mă întorc la cină, Înălţimea Ta? 

— Am să mă supăr rău pe tine dacă n-o faci. 

Jaime nu putu să nu observe felul în care femeia din Myr 
îşi mişca şoldurile când mergea. Fiecare pas e o seducţie. 
Când uşa se închise în spatele ei, Jaime îşi drese glasul şi 
spuse: 

— Mai întâi acei fraţi Kettleblack, apoi Qyburn, acum ea. 
Te-ai apucat să ţii o menajerie ciudată, surioară. 

— Încep să ţin foarte mult la Lady Taena. Mă amuză. 

— E una dintre companioanele lui Margaery Tyrell, îi 
reaminti Jaime. Îi dă 

micuţei regine informaţii despre tine. 


— Bineînţeles. Cersei se duse la bufet şi îşi umplu cupa 
din nou. Margaery a fost încântată când i-am cerut 
îngăduinţa s-o iau pe Taena ca doamnă de companie. S-o fi 
auzit! iţi va fi ca o soră, aşa cum mi-a fost şi mie. Desigur, 
trebuie s-o ai. Eu le am pe verişoarele mele şi pe celelalte 
doamne. Mica noastră 

regină nu vrea să fiu singură. 

— Dacă ştii că e spioană, de ce o accepţi? 

— Margaery nu e nici pe jumătate atât de deşteaptă pe 
cât crede. N-are habar 215 

ce şarpe drăgălaş a găsit în târfa aia myrisheză. O 
folosesc pe Taena ca să-i pun pe tavă micuţei regine ceea ce 
vreau eu să ştie. Unele lucruri chiar sunt adevărate. 

Ochii lui Cersei străluceau răutăcioşi. lar Taena îmi spune 
tot ce face Fecioara Margaery. 

— Oare? Cât de multe ştii despre femeia asta? 

— Ştiu că e mamă, cu un fiu pe care vrea să-l înalțe cât 
mai sus în această 

lume. Va face tot ce e nevoie ca să se asigure de asta. 
Mamele sunt toate la fel. 

Poate că Lady Merryweather e un şarpe, dar nu e nici pe 
departe proastă. Ştie că 

pot face mai mult pentru ea decât Margaery, aşa că 
încearcă să-mi fie de folos. 

Vei fi surprins să afli toate lucrurile interesante pe care mi 
le-a spus. 

— Ce fel de lucruri? 

Cersei se aşeză sub fereastră. 

— Ştiai că Regina Spinilor are un cufăr cu bani în 
caleaşca? Aur vechi, de dinainte de Cucerire. Dacă vreun 
negustor e atât de nesăbuit încât să-şi ceară 

preţul în monede de aur, ea îl plăteşte cu mâini de la 
Highgarden, fiecare având pe jumătate greutatea unui 
dragon de-al nostru. Care neguţător ar îndrăzni să se plângă 
că a fost înşelat de nobila mamă a lui Mace Tyrell? Sorbi din 
vin şi spuse: Ţi-a priit mica ta călătorie? 


— Unchiul nostru a comentat absenţa ta. 

— Comentariile unchiului nostru nu mă preocupă. 

— Ar trebui. Ai putea să te foloseşti de el. Dacă nu la 
Riverrun sau la Rock, atunci în Nord, împotriva Lordului 
Stannis. Tata se baza întotdeauna pe Kevan când... 

— Roose Bolton e Păzitorul nostru la Nord. Se va ocupa el 
de Stannis. 

— Lordul Bolton e blocat mai jos de Gât, despărţit de 
Nord de câtre oamenii de fier, la Moat Cailin. 

— Nu pentru multă vreme. Fiul bastard al lui Bolton va 
înlătura în curând acel mic obstacol. Lordul Bolton va avea 
două mii de Frey în sprijinul său, sub comanda fiilor Lordului 
Walder, Hosteen şi Aenys. Asta ar trebui să-i fie mai mult 
decât destul ca să se ocupe de Stannis şi de câteva mii de 
rătăciţi. 

— Ser Kevan... 

— „..„ va fi ocupat până peste cap la Darry, învăţându-l pe 
Lancel cum să se şteargă la fund. Moartea tatei l-a 
demoralizat. E un om bătrân şi sfârşit. Daven şi Damion ne 
vor sluji mai bine. 

— Vor face faţă. Jaime nu avea ce să le reproşeze verilor 
săi. Cu toate acestea, ai nevoie de o Mână. Dacă nu unchiul 
nostru, cine? 

Sora sa izbucni în râs. 

— Nu tu. Nu te teme în privinţa asta. Poate soţul Taenei. 
Bunicul lui a fost Mână pe vremea lui Aerys. 

Mâna cornului abundenței. Jaime şi-l amintea prea bine 
pe Owen Merryweather, un om binevoitor, dar ineficient. 

216 

— Din câte-mi amintesc, s-a descurcat atât de bine, încât 
Aerys l-a exilat şi i-a confiscat pământurile. 

— Robert i le-a dat înapoi. Câteva, cel puţin. Taena ar fi 
mulţumită dacă Orton le-ar putea recupera pe celelalte. 

— E vorba să mulţumim o târfă myrisheză? Eu credeam 
că discutăm despre guvernarea regatului. 

— Eu guvernez regatul. 


Ferească-ne Cei Şapte, aşa e. Surorii sale îi plăcea să se 
considere Lordul Tywin cu sâni, dar se înşela. Tatăl lor fusese 
neînduplecat şi implacabil ca un ghețar, pe când Cersei era 
numai foc sălbatic, mai cu seamă când era contrazisă. 

Se zăpăcise ca o fecioară când aflase că Stannis 
abandonase Piatra Dragonului, convinsă că, în sfârşit, 
renunţase la luptă şi pleca în exil. Când venise vorbă de la 
Nord că Stannis îşi făcuse din nou apariţia la Zid, furia lui 
Cersei fusese înfricoşătoare. Nu-i lipseşte mintea, dar nu are 
judecată şi niciun pic de răbdare. 

— Ai nevoie de o Mână să te ajute. 

— Un conducător s/ab are nevoie de o Mână puternică, 
aşa cum a avut nevoie Aerys de tata. Un conducător 
puternic are nevoie doar de servitori sârguincioşi, care să-i 
ducă ordinele la îndeplinire. Îşi învârti vinul. Lordul Hallyne 
ar putea fi potrivit. N-ar fi primul piromant care slujeşte ca 
Mână a Regelui. 

Nu. Pe ultimul l-am omorât eu. 

— Se aude că ai de gând să-l faci pe Aurane Waters 
căpitan al flotei. 

— Îţi dă cineva informaţii despre mine? Când Jaime nu 
răspunse, Cersei îşi dădu părul pe spate şi spuse: Waters e 
foarte potrivit pentru această funcţie. A petrecut jumătate 
din viaţă pe corăbii. 

— Jumătate din viaţă? Nu poate avea mai mult de 
douăzeci de ani. 

— Douăzeci şi doi, şi ce-i cu asta? Tata n-avea nici măcar 
douăzeci şi unu când Aerys Targaryen l-a numit Mână. E 
timpul ca Tommen să aibă tineri în preajma lui, în loc de 
toate aceste bărbi albe. Aurane e puternic şi viguros. 

Puternic, viguros şi chipeş, gândi Jaime... se culcă cu 
Lancel şi cu Osmund Kettleblack şi cu Băiatul Lunii, din câte 
ştiu eu... 

— Paxter Redwyne ar fi o alegere mai bună. E la comanda 
celei mai mari flote din Westeros. Aurane Waters ar putea 
comanda o barcă, dar numai dacă i-aş 


cumpăra-o eu. 

— Eşti un copil, Jaime. Redwyne e lordul stegar al lui 
Tyrell şi nepotul hidoasei sale bunici. Nu vreau niciunul 
dintre oamenii Lordului Tyrell în consiliul meu. 

— Consiliul lui Tommen, vrei să spui. 

— Ştii ce vreau să spun. 

Prea bine. 

— Ştiu că Aurane Waters e o idee proastă, iar Hallyne e 
una şi mai proastă. 

Cât despre Qyburn... zeii să ne apere, Cersei, a umblat cu 
Vargo Hoat. Citadela 217 

i-a luat colanul! 

— Oile cenuşii. Qyburn mi s-a făcut foarte folositor. Şi e 
loial, ceea ce e mai mult decât pot spune despre propriile 
mele rude. 

Ciorile se vor ospăta cu noi toți dacă mergi pe acest 
drum, surioară. 

— Cersei, bagă de seamă ce spui. Vezi pitici în fiecare 
umbră şi îţi faci duşmani din prieteni. Unchiul Kevan nu e 
duşmanul tău. Eu nu sunt duşmanul tău. 

Faţa ei zvâcni de furie. 

— Te-am rugat să mă ajuţi. Am venit în genunchi la tine, 
iar tu m-ai refuzat. 

— Jurămintele mele... 

— ... nu te-au împiedicat să-l omori pe Aerys. Cuvintele 
sunt vânt. Ai fi putut să mă ai, dar ai ales în locul meu o 
mantie. leşi. 

— Surioară... 

— leşi afară am spus. M-am săturat să mă uit la cioata aia 
urâtă a ta. /eşi afară! Ca să-l zorească, îi azvârli cupa de vin 
spre cap. Rată, dar Jaime înţelese aluzia. 

Amurgul îl găsi stând singur în camera comună a Turnului 
Sabiei Albe, cu o cupă de vin roşu dornishean şi ţinând 
Cartea Albă în braţe. Întorcea paginile cu cioata mâinii sale 
drepte când Cavalerul Florilor intră, îşi scoase mantia şi 
centura şi le atârnă de un cârlig, lângă ale lui Jaime. 


— Te-am văzut astăzi în curte, spuse Jaime. Ai călărit 
bine. 

— Mai mult decât bine, cu siguranţă. 

Ser Loras îşi turnă o cupă de vin şi se aşeză în faţa lui 
Jaime, la masa în formă 

de semilună. 

— Un om mai modest ar fi răspuns: „Stăpânul e nespus 
de amabil” sau „Am avut un cal bun.” 

— Calul era potrivit, iar stăpânul meu e pe atât de 
amabil, pe cât sunt eu de modest. Loras făcu semn către 
carte: Cărţile sunt pentru maesteri, spunea mereu Lordul 
Renly. 

— Asta e pentru noi. Aici e scrisă istoria fiecărui om care a 
purtat vreodată 

mantia albă. 

— Am aruncat o privire peste ea. Copertele sunt 
frumoase. Prefer cărţile cu mai multe anluminuri. Lordul 
Renly avea câteva cu desene care ar fi orbit un septon. 

Jaime nu-şi putu stăpâni un zâmbet. 

— Aici nu e niciuna din acelea, ser, dar istoriile îţi vor 
deschide ochii. Ai face bine să ştii despre vieţile celor care 
au fost înainte. 

— Ştiu. Prinţul Aemon, Cavalerul Dragon, Ser Ryam 
Redwyne Mărinimosul, Barristan cel Viteaz... 

— ... Gwayne Corbray, Alyn Cunnington, Demonul din 
Darry, da. Vei fi auzit probabil şi de Lucamore cel Puternic. 

218 

— Ser Lucamore Desfrânatul? Ser Loras părea amuzat. 
Trei neveste şi treizeci de copii, nu-i aşa? l-au tăiat 
mădularul. Să-ţi fredonez cântecul, stăpâne? 

— Şi Ser Terrence Toyne? 

— S-a culcat cu ibovnica regelui şi a murit urlând. Lecţia 
e: cei care poartă 

pantaloni albi trebuie să-i ţină strâns legaţi. 

— Gyles Mantie-Cenuşie? Orivel Mână-Largă? 


— Gyles a fost un trădător, Orivel un laş. Oameni care au 
pângărit mantia albă. Ce sugerează stăpânul meu? 

— Mai nimic. Nu trebuie să te simţi ofensat atunci când 
nu e cazul, ser. Dar Tom Castayne Lungul? 

Ser Loras clătină din cap. 

— A fost în garda Regelui timp de şaizeci de ani. 

— Când a fost asta? N-am auzit... 

— Ser Donnel de Duskendale, atunci? 

— S-ar putea să fi auzit numele, dar... 

— Addison Hill? Bufnița Albă, Michael Mertyns? Jeffory 
Norcross? | se spunea Neînduplecatul. Robert Flowers cel 
Roşu? Ce poţi să-mi spui despre ei? 

— Flowers e un nume de bastard. Hill la fel. 

— Cu toate acestea, amândoi s-au ridicat la comanda 
Gărzii Regale. Poveştile lor sunt scrise în carte. Rolland 
Darklyn e şi el aici. Cel mai tânăr bărbat care a slujit 
vreodată în Garda Regală, până la mine. A primit mantia 
albă pe câmpul de luptă şi a murit la o oră după cea 
îmbrăcat-o. 

— Înseamnă că n-a fost foarte bun. 

— Destul de bun. A murit, dar regele lui a rămas în viaţă. 
O mulţime de oameni viteji au purtat mantia albă. Cei mai 
mulţi au fost uitaţi. 

— Cei mai mulţi merită să fie uitaţi. Eroii vor rămâne 
mereu în amintire. Cei mai buni. 

— Cei mai buni şi cei mai răi. Ca unul dintre noi să aibă 
şansa de a trăi în cântec. Şi câţiva care au fost câte puţin 
din amândouă. Ca el. Lovi cu palma pagina pe care o citea. 

— Cine? 

Ser Loras îşi înălţă capul ca să vadă. 

— Zece boabe negre pe un fond stacojiu. Nu cunosc 
însemnele. 

— l-au aparţinut lui Criston Cole, cel care l-a slujit pe 
primul Viserys şi pe cel de-al doilea Aegon. Jaime închise 
Cartea Albă. | s-a spus Făcătorul de Regi. 


CERSEI 


Trei neghiobi nenorociți cu un sac de piele, gândi regina 
când îngenuncheară 

în faţa ei. Înfăţişarea lor n-o încuraja. Bănuiesc că există 
întotdeauna o şansă. 

219 

— Înălţimea Ta, spuse Qyburn cu glas scăzut, micul 
consiliu... 

— ... va aştepta. E posibil să le putem aduce vorbă despre 
moartea unui trădător. Departe, în celălalt capăt al oraşului, 
clopotele Septului lui Baelor îşi sunau cântecul de jale. 
Niciun clopot nu va suna pentru tine, Tyrion, gândi Cersei. 

Am să-ți înmoi capul în smoală şi am să dau câinilor 
trupul tău schimonosit. 

Ridicaţi-vă, le spuse pretendenţilor la titlul de lord. 
Arătaţi-mi ce mi-aţi adus. 

Se ridicară; trei bărbaţi urâţi, şi pe deasupra jerpeliţi. 
Unul avea un furuncul pe gât şi niciunul nu se spălase deo 
jumătate de an. Perspectiva de a-i ridica pe unii ca ei la rang 
de lord o amuza, /-aş putea așeza lângă Margaery la ospețe. 
Când mai-marele neghiobilor desfăcu sacul şi îşi vâri mâinile 
înăuntru, mirosul descompunerii umplu sala de audienţe, ca 
un trandafir ofilit. Capul pe care îl scoase era gri-verzui şi 
mişuna de viermi. Miroase ca tata. Dorcas horcăi, iar Jocelyn 
îşi acoperi gura şi vomită. 

Regina îşi cercetă trofeul, fără să clipească. 

— Aţi omorât alt pitic, spuse ea în cele din urmă, rostind 
cu ranchiună fiecare cuvânt. 

— Nici pomeneală, îndrăzni să spună unul dintre 
neghiobi. Trebuie să fie el, ser. Un pitic, uite. A putrezit niţel, 
atâta tot. 

— Da, şi i-a crescut alt nas, constată Cersei. Unul destul 
de borcânat, aş zice. 


Tyrion şi-a pierdut nasul într-o bătălie. 

Cei trei neghiobi schimbară priviri. 

— Nu ne-a spus nimeni, zise cel cu capul în mână. Ăsta 
ne-a ieşit ţanţoş în cale, un pitic urât, aşa că ne-am gândit... 

— A spus că e o vrabie, adăugă cel cu buboiul, iar tu ai 
spus că minte. 

Remarca îi era adresată celui de-al treilea bărbat. 

Regina era furioasă gândindu-se că şi-a făcut micul 
consiliu să aştepte pentru farsa asta. 

— Mi-aţi irosit timpul şi aţi omorât un om nevinovat. Ar 
trebui să vă tai şi vouă capetele. 

Dar, dacă ar face-o, poate că următorul ar şovăi şi l-ar 
lăsa pe Pezevenghi să-i scape. Prefera să ridice un morman 
de pitici morţi înalt de trei metri, decât să se întâmple una 
ca asta. 

— Dispăreţi din faţa mea. 

— Da, Înălţimea Ta, zise buboiul. Îţi cerem iertare. 

— Vrei capul? întrebă omul care-l ţinea. 

— Dă-i-l lui Ser Meryn. Nu, în sac, nătărăule. Da. Ser 
Osmund, condu-i afară. 

Trant îndepărtă capul, iar Kettleblack călăii, lăsând doar 
mic dejunul lui Lady Jocelyn ca mărturie a vizitei lor. 

— Curăţă imediat, îi porunci regina. 

Cel puțin ăsta a fost un pitic. Ultimul fusese doar un copil 
urât. 

— Cineva îl va găsi pe pitic, nu te teme, o asigură Ser 
Osmund. lar atunci o 220 

să-l omoram cu adevărat. 

Oare? Noaptea trecută, Cersei o visase pe bătrână, cu 
guşa ei grăunţoasă şi glasu-i răguşit. Maggy Broasca i se 
spunea la Lannisport. Dacă tata ar fi ştiut ce mi-a spus, i-ar 
fi tăiat limba. Dar Cersei nu povestise nimănui, nici măcar lui 
Jaime. 

Melara spunea că dacă nu pomenim niciodată despre 
profețiile bătrânei, le vom uita. Spunea că o profeție uitată 
nu se poate implini. 


— Înălţimea Ta, am informatori care adulmecă peste tot 
după Pezevenghi, spuse Qyburn. Se îmbrăcase în ceva 
foarte asemănător veşmintelor de maester, dar albe în loc de 
gri, imaculate ca mantia Gărzii Regale. Spirale de aur îi 
împodobeau tivul, mânecile şi gulerul înalt şi tare, iar la brâu 
era legată o eşarfă 

aurie. 

— În Oraşul Vechi, în Gulltown, Dorne, chiar şi în Oraşele 
Libere. Oriunde ar putea fugi, şoptitorii mei îl vor găsi. 

— Tu presupui că a părăsit Debarcaderul Regelui. S-ar 
putea ascunde în Septul lui Baelor, până una-alta, 
legănându-se de sforile clopotelor ca să facă larma aia 
îngrozitoare. Cersei făcu o mutră acră şi o lăsă pe Dorcas s-o 
ajute să se ridice în picioare. Haide, lordul meu. Consiliul 
aşteaptă. Îl luă pe Qyburn de braţ în timp ce coborau scările. 
Ai îndeplinit acea mică sarcină pe care ţi-am dat-o? 

— Da, Înălţimea Ta. Îmi pare rău că a durat atât de mult. 
Un cap aşa de mare! 

Le-a luat gândacilor mai multe ore să curețe carnea. În 
compensație, am căptuşit o cutie de abanos şi argint cu 
postav, ca să fac craniului o prezentare corespunzătoare. 

— Un sac de pânză ar fi fost la fel de bun. Prinţul Doran îi 
vrea capul. Nu-i va păsa câtuşi de puţin în ce fel de cutie e 
prezentat. 

Dangătul clopotelor era mai puternic în curte. N-a fost 
decât un Înalt Septon. 

Cât trebuie să îndurăm asta? Sunetul era mai melodios 
decât fuseseră urletele Muntelui, însă... 

Qyburn părea să simtă ce gândea regina. 

— Clopotele se vor opri la apusul soarelui, Înălţimea Ta. 

— Va fi o mare uşurare. De unde ştii? 

— Ştiutul face parte din munca mea. 

Varys ne-a făcut pe toți să credem că e de neînlocuit. Ce 
proşti am fost! De îndată ce regina făcuse cunoscut că 
Qyburn luase locul eunucului, lepădăturile obişnuite i se 
prezentaseră fără să piardă vremea, ca să-şi vândă şoaptele 


pentru câteva monede. A fost argintul în tot acest timp, nu 
Păianjenul. Qyburn ne va sluji la fel de bine. Abia aştepta să 
vadă figura lui Pycelle când Qyburn îşi ocupa locul. 

În faţa uşilor camerelor de consiliu era postat întotdeauna 
un cavaler al Gărzii Regale, atunci când se întrunea consiliul 
mic. Astăzi era Ser Boros Blount. 

— Ser Boros, zise regina amabilă, eşti cam posomorât în 
dimineaţa asta. Să fie 221 

de la vreo mâncare? 

Jaime îl numise degustător al regelui. O misiune 
gustoasă, însă ruşinoasă 

pentru un cavaler. Blout o ura. Guşa lăsată îi tremura 
când le ţinu uşa. 

Când intră regina, consilierii tăcură. Lordul Gyles tuşi în 
loc de salut, destul de tare ca să-l trezească pe Pycelle. 
Ceilalţi se ridicară, declamând amabilităţi. Cersei le acordă 
cel mai palid zâmbet al ei. 

— Lorzii mei, ştiu că îmi veţi ierta întârzierea. 

— Suntem aici să te slujim, Înălţimea Ta, spuse Ser Harys 
Swyft. E plăcerea noastră să-ţi aşteptăm venirea. 

— Îl cunoaşteţi cu toţii pe Lordul Qyburn, sunt sigură. 
Marele Maester Pycelle nu o dezamăgi. 

— Lord Qyburn? reuşi el să articuleze, roşind. Înălţimea 
Ta, acest... un maester face jurăminte solemne să nu aibă 
pământuri ori titluri de nobleţe... 

— Citadela ta i-a luat colanul, îi reaminti Cersei. Dacă nu 
e maester, nu poate fi legat de jurămintele de maester. ŞI 
eunucului i-am spus /ord, după cum îţi poţi aminti. 

Pycelle bolborosi: 

— Omul ăsta e... e nepotrivit. 

— Să nu îndrăzneşti să-mi vorbeşti despre ce e potrivit, 
după batjocura puturoasă pe care ai adus-o trupului 
nobilului meu tată. 

— Înălţimea ta, nu poţi crede că... Pycelle ridică o mână 
pătată, ca şi cum ar fi vrut să pareze o lovitură. Surorile 
tăcute au scos intestinele şi viscerele Lordului Tywin, i-au 


vărsat sângele... au fost luate toate măsurile... trupul i-a fost 
umplut cu săruri şi ierburi parfumate... 

— O, scuteşte-mă de detaliile dezgustătoare. Am mirosit 
rezultatul măsuvri/ortale. Calitățile de vindecător ale Lordului 
Qyburn au salvat viaţa fratelui meu şi nu mă îndoiesc că îl 
va sluji pe rege cu mai multă pricepere decât un eunuc 
sclifosit. Lordul meu, îi cunoşti pe tovarăşii tăi de consiliu? 

— Aş fi un prost informator dacă nu i-aş cunoaşte, 
Înălţimea Ta. Qyburn se aşeză între Orton Merryweather şi 
Gyles Rosby. 

Sfetnicii mei. Cersei stârpise fiecare trandafir şi pe toţi cei 
îndatoraţi unchiului şi fraţilor ei. În locul lor erau oameni 
care aveau să-i fie loiali ei. Le dăduse chiar şi noi titluri, 
împrumutate din Oraşele Libere. Regina nu voia niciun 
„stăpân” la curte, în afară de ea. Orton Merryweather era 
judecătorul ei, Gyles Rosby lordul ei vistiernic şi Aurane 
Waters, tânărul şi spilcuitul Bastard din Driftmark, mare 
amiral. 

lar ca Mână, Ser Harys Swyft. 

Moale, pleşuv şi servil, Swyft avea o mică umbră ridicolă 
de barbă albă acolo unde majoritatea bărbaţilor aveau 
bărbia. Cocoşul pitic albastru al Casei sale era brodat pe 
pieptul jiletcii sale de velur galben cu mărgele de lapis. Pe 
deasupra pună o mantie din catifea albastră împodobită cu 
sute de mâini de aur. Ser Harys 222 

fusese încântat de numirea sa, prea năucit ca să-şi dea 
seama că era mai mult ostatic decât Mână. Fiica lui era soţia 
unchiului reginei, iar Kevan îşi iubea nevasta cea fără 
bărbie, aşa, cu pieptul plat şi cu picioare de găină cum era. 
Atât timp cât Cersei îl avea pe Ser Harys în mână, Kevan 
Lannister trebuia să se gândească de două ori înainte s-o 
contrazică. Cu siguranță, un socru nu e ostaticul ideal, dar 
mai bine un scut fragil decăt niciunul. 

— Regele ni se va alătura? dori să afle Orton 
Merryweather. 


— Fiul meu se joacă cu micuța lui regină. Deocamdată 
imaginea lui despre domnie se reduce la sigilarea hărtiilor cu 
pecetea regală. Înălţimea Sa este încă 

prea mic pentru a înţelege afacerile de stat. 

— Şi bravul nostru Lord Comandant? 

— Ser Jaime este la armurierul său, i se ia măsura pentru 
mână. Ştiu că am fost cu toţii chinuiţi de cioata aia urâtă. ŞI 
îndrăznesc să spun că ar găsi aceste dezbateri la fel de 
obositoare ca şi Tommen. La aceasta, Aurane Waters chicoti. 

Bine, gândi Cersei, cu cât râd mai mult, cu atât Jaime e o 
amenințare mai mică. 

N-au decât să râdă. Avem vin? 

— Avem, Înălţimea Ta. Orton Merryweather nu era un 
bărbat chipeş, cu nasu-i mare şi borcănat şi claia de păr 
încâălcit, roşcat-portocaliu, dar nu era niciodată 

altfel decât curtenitor. Avem vin roşu de Dorne şi auriu de 
Arbor şi un vin tonic, dulce, de la Highgarden. 

— Cel auriu, aş zice. Vinurile din Dorne mi se par acre ca 
dornishenii. În timp ce Merryweather îi umplea cupa, Cersei 
spuse: Bănuiesc că am putea foarte bine să începem cu ei. 

Buzele Marelui Maester Pycelle încă tremurau, însă, 
cumva, îşi găsi graiul. 

— Cum porunceşti. Prinţul Doran le-a arestat pe 
bastardele răzvrătite ale fratelui său, dar Sunspearul e încă 
în fierbere. Prinţul scrie că nu poate spera să 

liniştească apele până când nu i se face dreptatea 
promisă. 

— Negreşit. O ființă exasperantă, prințul ăsta. Lunga lui 
aşteptare e pe sfârşite. Îl trimit pe Balon Swann la Sunspear, 
să-i dea capul lui Gregor Clegane. 

Ser Balon urma să aibă şi altă misiune, dar era mai bine 
ca partea aceasta să 

rămână nespusă. 

— Ah. Ser Harys Swyft îşi mângâie bărbuţa caraghioasă 
cu degetul mare şi cel arătător. E mort, aşadar? Ser Gregor? 


— Aşa aş crede, lordul meu, remarcă sec Aurane Waters. 
Din câte am auzit, îndepărtarea unui cap de trup e adesea 
mortală. 

Cersei îi acordă un zâmbet. Îi plăcea puţină ironie, atât 
timp cât ţinta nu era ea. 

— Ser Gregor s-a stins din pricina rănilor sale, întocmai 
cum a prevăzut Marele Maester Pycelle. 

Pycelle hârâi şi apoi îi aruncă lui Qyburn o privire ursuză. 

— Săgeata era otrăvită. Nimeni nu l-ar fi putut salva. 

— Aşa ai spus, îmi amintesc foarte bine. Regina se 
întoarse către Mâna ei. De-223 

spre ce vorbeaţi când am intrat, Ser Harys? 

— Despre vrăbii, Înălţimea Ta. Septonul Raynard spune că 
ar putea fi vreo două mii în oraş, şi cu fiecare zi sosesc mai 
multe. Conducătorii lor predică despre osânda zeilor şi 
venerarea demonilor... 

Cersei luă o sorbitură de vin. Foarte drăguţ. 

— Şi asta de prea multă vreme, nu sunteţi de acord? Cum 
poate fi numit acest zeu roşu pe care îl venerează Stannis 
dacă nu demon? Credinţa ar trebui să se opună unui 
asemenea păcat. Qyburn îi amintise de asta, isteţul. Mă tem 
că ultimul nostru Înalt Septon a trecut prea multe cu 
vederea. Bătrâneţea i-a slăbit ochii şi l-a stors de vlagă. 

— Era un om bătrân, sfârşit, Înălţimea Ta. Qyburn îi zâmbi 
lui Pycelle. 

Moartea sa n-ar fi trebuit să ne surprindă. Nimeni nu 
poate cere mai mult decât să 

moară liniştit în somn, după o viaţă îndelungată. 

— Nu, fu de acord Cersei, dar trebuie să sperăm că 
succesorul lui e mai viguros. Prietenii mei de pe cealaltă 
colină îmi spun că va fi, probabil, Torbert sau Raynard. 

Marele Maester Pycelle îşi drese glasul. 

— Am şi eu prieteni printre Cei Mai Cucernici şi ei vorbesc 
despre Septonul Ollidor. 

— Nu-l nesocotiţi nici pe Luceon, spuse Qyburn. Aseară a 
ospătat treizeci dintre Cei Mai Cucernici cu purcel de lapte şi 


vin auriu de Arbor, iar ziua împarte pâine uscată la săraci, ca 
să-şi dovedească pioşenia. 

Aurane Waters părea la fel de plictisit ca regina de toată 
această flecăreală despre septoni. La o privire mai atentă, 
părul lui era mai mult argintiu decât auriu, iar ochii îi erau 
gri-verzui, în timp ce ai Prințului Rhaegar fuseseră violeţi. 
Chiar şi aşa, asemănarea... Se întreba dacă Waters şi-ar rade 
barba pentru ea. Deşi era cu zece ani mai tânăr, o dorea. 
Cersei îşi dădea seama după cum o privea. Bărbaţii se uitau 
la ea în felul acela încă de când îi înmuguriseră sânii. Fiinacă 
eram atât de frumoasă, spuneau ei, dar Jaime era şi el 
frumos şi la el nu se uitau aşa. Când era mică, se îmbrăca 
uneori, ca să se amuze, în hainele fratelui său. Era mereu 
surprinsă cât de diferit o tratau bărbaţii când o luau drept 
Jaime. Până şi Lordul Tywin însuşi... 

Pycelle şi Merryweather continuau să despice firul în 
patru în privinţa viitorului Înalt Septon. 

— Oricare va fi la fel de bun, anunţă brusc regina, dar cel 
care va purta coroana de cristal trebuie să pronunţe o 
anatemă asupra Pezevenghiului. Ultimul Înalt Septon fusese 
surprinzător de tăcut în privinţa lui Tyrion. Cât despre aceste 
vrăbii roz, atât timp cât nu predică trădarea, sunt problema 
Credinței, nu a noastră. 

Lordul Orton şi Ser Harys murmurară aprobator, 
încercarea lui Gyles Rosby de a face la fel se risipi într-un 
acces de tuse. Cersei întoarse capul cu dezgust în timp ce el 
horcăia, scuipând o flegmă cu sânge. 

224 

— Maester, ai adus scrisoarea din Vale? 

— Da, Înălţimea Ta. Pycelle o scoase la iveală dintr-un 
maldăr de hârtii şi o netezi. E mai degrabă o declaraţie 
decât o scrisoare. Semnată la Runestone de către Yohn Bronz 
Royce, Lady Waynwood, Lorzii Hunter, Redfort şi Belmore, şi 
de Symond Templeton, Cavalerul de Nouă Stele. Toţi şi-au 
aplicat peceţile. 

Scriu... 


O grămadă de tâmpenii. 

— Lorzii mei pot citi scrisoarea dacă doresc. Royce şi 
ceilalţi masează oameni la poalele Castelului Eyrie. Au de 
gând să-l înlăture pe Degețel ca Lord Protector al Văii, cu 
forţa, dacă e nevoie. Întrebarea e: ar trebui să îngăduim una 
ca asta? 

— Lordul Baelish cere ajutor? întrebă Harys Swyft. 

— Nu, deocamdată. La drept vorbind, pare destul de 
liniştit. Ultima lui scrisoare pomeneşte doar în treacăt despre 
rebeli, înainte să-mi ceară să-i trimit nişte vechi tapiserii de- 
ale lui Robert. 

Ser Harys îşi mângâie bărbuţa. 

— lar aceşti lorzi care semnează declaraţia, e; cer regelui 
să intervină? 

— Nu. 

— Atunci... poate că nu trebuie să facem nimic. 

— Un război în Vale ar fi cât se poate de tragic, punctă 
Pycelle. 

— Război? Orton Merryweather râse. Lordul Baelish e un 
om foarte nostim, dar războaiele nu se poartă cu glume. Mă 
îndoiesc că va fi vărsare de sânge. Şi oare contează cine e 
regentul Lordului Robert, atât timp cât Valea îşi plăteşte 
dările? 

Nu, hotărî Cersei. La drept vorbind, Degețel fusese mai 
folositor la curte. Avea darul să găsească aur şi nu tuşea 
niciodată. 

— Lordul Orton m-a convins. Maester Pycelle, anunţă-i pe 
aceşti Lorzi Declaranţi că nimeni nu trebuie să se atingă de 
Petyr. Altminteri, coroana e mulţumită cu orice hotărâre vor 
lua în privinţa guvernării Văii câtă vreme Lordul Robert 
Arryn e minor. 

— Prea bine, Înălţimea Ta. 

— Am putea discuta despre flotă? întrebă Aurane Waters. 
Mai puţin de o duzină dintre corăbiile noastre au 
supravieţuit infernului de la Apa Neagră. 

Trebuie să ne refacem puterea maritimă. 


Merryweather clătină aprobator din cap. 

— Puterea maritimă este esenţială. Putem să ne folosim 
de oamenii de fier? 

întrebă Orton  Merryweather. Duşmanul duşmanului 
nostru? Ce ne-ar cere Stânca Mării în schimbul unei alianţe? 

— Vor Nordul, spuse Marele Maester Pycelle, pe care 
nobilul tată al reginei noastre l-a promis Casei Bolton. 

— Ce neplăcut, spuse Merryweather. Totuşi Nordul e mare. 
Pământurile pot fi împărţite. Nu trebuie să fie un aranjament 
definitiv. Poate că Bolton ar consimţi, 225 

dacă l-am asigura că oastea noastră va fi a lui, odată 
Stannis distrus. 

— Am auzit că Balon Greyjoy e mort, interveni Ser Harys 
Swyft. Ştim cine domneşte acum peste insule? Lordul Balon 
avea vreun fiu? 

— Leo? tuşi Lordul Gyles. Theo? 

— Theon Greyjoy a fost crescut la Winterfell, ca pupil al 
lui Eddard Stark, spuse Qyburn. Nu e de aşteptat să ne 
devină prieten. 

— Eu am auzit că de fapt a fost omorât, spuse 
Merryweather. 

— A existat un singur fiu? Ser Harys Swyft se trase de 
bărbuţă. Fraţi. A avut fraţi, nu-i aşa? 

Varys ar fi ştiut, gândi Cersei iritată. 

— Nu am de gând să mă însoțesc cu adunătura aia jalnică 
de calmari. Va veni şi rândul lor, după ce ne ocupăm de 
Stannis. Noi avem nevoie de flotă. 

— Propun să construim galere noi, spuse Aurane Waters. 
Zece, pentru început. 

— Şi de unde să vină banii? întrebă Pycelle. Lordul Gyles 
luă întrebarea ca pe o invitaţie de a începe să tuşească din 
nou. Mai scoase la iveală nişte salivă 

rozalie şi o şterse cu un petic de mătase roşie. 

— Nu e nici... reuşi el să spună, înainte ca tusea să-i 
înăbuşe vorbele... nu... 

noi nu... 


Ser Harys se dovedi destul de isteţ barem să ghicească 
sensul printre accesele de tuse. 

— Veniturile coroanei sunt mai mari ca niciodată, obiectă 
el. Însuşi Ser Kevan mi-a spus asta. 

Lordul Gyles tuşi: 

— ... cheltuieli... mantii aurii... 

Cersei îi mai auzise obiecțiile. 

— Lordul nostru vistiernic încearcă să spună că avem 
prea multe mantii aurii şi prea puţin aur. Tusea lui Rosby 
începuse s-o irite. Poate că Garth cel Mare n-ar fi fost atât de 
rău. Deşi consistente, veniturile coroanei nu sunt destul de 
mari încât să ţină pasul cu datoriile lui Robert. În consecinţă, 
am hotărât să amân rambursarea datoriilor noastre către 
Sfânta Credinţă şi către Banca de Fier a Braavosului până la 
sfârşitul războiului. Noul Înalt Septon avea să-şi frângă, fără 

îndoială, mâinile-i sfinte, iar braavosii aveau să cârâie şi 
să mârâie la ea, dar ce conta? Banii economisiţi vor fi folosiţi 
pentru construirea noii noastre flote. 

— Înălţimea Sa e chibzuită, remarcă Lordul Merryweather. 
E o măsură 

înţeleaptă. Şi necesară, până se isprăveşte războiul. 
Subscriu. 

— Şi eu, spuse Ser Harys. 

— Înălţimea Ta, interveni Pycelle cu glas tremurat, mă 
tem că asta va aduce mai multe neplăceri decât îţi dai 
seama. Banca de Fier... 

— ... rămâne la Braavos, dincolo de mare. Îşi vor primi 
aurul, Maester. Un Lannister îşi plăteşte mereu datoriile. 

— Braavosii au şi ei o vorbă. Colanul împodobit al lui 
Pycelle scoase un 226 

clinchet uşor. Banca de Fier îşi va primi datoria, spun ei. 

— Banca de Fier îşi va primi datoria când spun eu. Până 
atunci, Banca de Fier va aştepta cuviincioasă. Lord Waters, 
îţi poruncesc să începi construcţia galerelor noastre. 

— Prea bine, Înălţimea Ta. 

Ser Harrys scormoni printre nişte hârtii. 


— Următoarea chestiune... avem o scrisoare de la Lordul 
Frey, care formulează nişte revendicări... 

— Câte pământuri şi onoruri vrea omul ăsta? pufni regina. 
Mama lui trebuie să 

fi avut trei ţâţe. 

— Poate că lorzii mei nu ştiu, spuse Qyburn, dar prin 
cramele şi cârciumile oraşului sunt unii care sugerează o 
anumită complicitate a coroanei în crima Lordului Walder. 

Ceilalţi consilieri se holbară la el, nedumeriţi. 

— Te referi la Nunta Roşie? întrebă Aurane Waters. 

— Crima? făcu Ser Harys. 

Pycelle îşi drese glasul zgomotos. Lordul Gyles tuşi. 

— Vrăbiile astea sunt deosebit de slobode la gură, îi 
preveni Qyburn. Nunta Roşie a fost un afront la adresa 
legilor zeilor şi ale oamenilor, spun vrăbiile, iar cei care au 
avut vreo legătură cu ea sunt blestemaţi. 

Cersei pricepu repede aluzia. 

— Lordul Walder va înfrunta în curând judecata Tatălui. E 
foarte bătrân. 

Lăsaţi vrăbiile să scuipe cât vor pe reputaţia lui. Asta n- 
are nicio legătură cu noi. 

— Nu, întări Ser Harys. 

— Nu, spuse Lordul Merryweather. 

— Nimeni n-ar putea crede aşa ceva, spuse Pycelle. 

Lordul Gyles tuşi. 

— Niţel scuipat pe mormântul Lordului Walder nu va 
deranja viermii, fu de acord Qyburn, dar ar fi de asemenea 
folositor să fie cineva pedepsit pentru Nunta Roşie. Câteva 
capete de Frey ar face mult pentru a domoli mânia Nordului. 

— Lordul Walder nu-i va sacrifica niciodată pe ai lui, 
spuse Pycelle. 

— Nu, cugetă Cersei, dar poate că moştenitorii lui sunt 
mai puţin năzuroşi. 

Putem spera că, în curând, Lordul Walder ne va face 
favoarea să moară. Cum ar putea mai bine noul Lord de 
Crossing să scape de fraţii vitregi incomozi, de verii 


dezagreabili şi de surorile intrigante decât declarându-i 
vinovaţi? 

— Până aşteptăm moartea Lordului Walder, ar mai fi ceva, 
spuse Aurane Waters. Compania de Aur a rupt înţelegerea 
cu Myrul. Pe la docuri am auzit spunându-se că i-a tocmit 
Lordul Stannis şi îi aduce peste mare. 

— Cu ce vrea să-i plătească? se miră Merryweather. Cu 
zăpadă? Li se spune Compania de Aur. Cât aur are Stannis? 

— Destul de puţin, îl asigură Cersei. Lordul Qyburn a 
vorbit cu echipajul unei 227 

galere myrisheze, în golf. Oamenii susţin că Compania de 
Aur se îndreaptă spre Volantis. Dacă au de gând să 
traverseze marea spre Westeros, merg în direcţia greşită. 

— Poate că s-au săturat să lupte de partea învinşilor, 
sugeră Lordul Merryweather. 

— E şi asta, fu de acord regina. Doar un orb ar putea să 
nu vadă că războiul nostru e ca şi câştigat. Lordul Tyrell a 
împresurat Capătul Furtunii. Riverrunul e asediat de Freyi şi 
de vărul meu Daven, noul nostru Păzitor al Apusului. 
Corăbiile Lordului Redwyne au trecut prin Strâmtorile 
Tarthului şi se îndreaptă cu iuţeală 

către coastă. La Piatra Dragonului au mai rămas doar 
câteva nave de pescuit care să se opună debarcării lui 
Redwyne. Poate că o vreme castelul va rezista, dar după 

ce avem portul, putem să blocăm ieşirea garnizoanei la 
mare. Atunci doar Stannis însuşi va mai rămâne să ne 
incomodeze. 

— Dacă e să dăm crezare Lordului Janos, Stannis încearcă 
să se alieze cu sălbaticii, îi preveni Maester Pycelle. 

— Sălbatici în blănuri, declară Lordul Merryweather. 
Lordul Stannis trebuie să 

fie într-adevăr disperat dacă are nevoie de asemenea 
aliaţi. 

— Disperat şi nesăbuit, fu de acord regina. Oamenii 
Nordului urăsc sălbaticii. 


Pentru Roose Bolton n-ar trebui să fie o problemă să-i 
câştige pentru cauza noastră. Câţiva i s-au alăturat deja 
fiului său bastard ca să curețe Moat Cailin de ticăloşii 
oameni de fier şi să deschidă calea pentru ca Lordul Bolton 
să se întoarcă. Umber, Ryswell... am uitat celelalte nume. 
Până şi Portul Alb e pe punctul de a ni se alătura. Lordul lui a 
fost de acord să le mărite pe ambele sale nepoate cu 
prietenii noştri, Freyii, şi să deschidă portul pentru corăbiile 
noastre. 

— Credeam că nu avem nicio corabie, zise Ser Harys, 
nedumerit. 

— Wyman Manderly i-a fost un devotat lord stegar lui 
Eddard Stark, preciza Marele Maester Pycelle. Ne putem 
încrede într-un asemenea om? 

Nu ne putem încrede în nimeni. 

— E un bătrân gras şi speriat. Cu toate acestea, se 
dovedeşte îndărătnic într-o anume privinţă: insistă că nu va 
pleca genunchiul până când nu-i este înapoiat moştenitorul. 

— Îl avem pe moştenitorul lui? întrebă Ser Harys. 

— Trebuie să fie la Harrenhal, dacă e încă în viaţă. Gregor 
Clegane l-a luat ostatic. Muntele nu era întotdeauna blând 
cu prizonierii săi, chiar dacă 

răscumpărarea lor era mare. Dacă e mort, bănuiesc că va 
trebui să-i trimitem Lordului Manderly capetele celor care |- 
au omorât, cu cele mai sincere scuze ale noastre. 

Dacă un singur cap era destul să-l potolească pe Prinţul 
Dornului, un sac de capete trebuia să fie mai mult decât 
suficient pentru grăsanul nordic înfăşurat în piei de focă. 

— Oare Lordul Stannis nu va încerca să se alieze şi cu 
Portul Alb? întrebă 

228 

Marele Maester Pycelle. 

— O, a încercat. Lordul Maderly ne-a trimis nouă scrisorile 
lui şi i-a dat răspunsuri evazive. Stannis cere săbiile şi 
argintul Portului Alb, pentru care oferă... ei bine, nimic. Într- 
o zi, Cersei trebuia să-i aprindă Străinului o lumânare pentru 


că îl luase pe Renly şi îl lăsase pe Stannis. Dacă ar fi fost 
invers, viaţa ei ar fi fost mai grea. Chiar în dimineaţa asta a 
mai venit o pasăre. Stannis şi-a trimis cavalerul-ceapă ca să 
trateze cu Portul Alb în numele lui. Manderly l-a închis pe 
nenorocit într-o celulă. Ne întreabă ce să facă cu el. 

— Să-l trimită aici, ca să-l putem interoga, sugeră Lordul 
Merryweather. S-ar putea să ştie destul de multe lucruri 
preţioase. 

— Să moară, spuse Qyburn. Moartea lui va fi o lecţie 
pentru Nord, să le arate ce se alege de trădători. 

— Sunt întru totul de acord, spuse regina. L-am însărcinat 
pe Lordul Manderly să-i taie capul de îndată. Asta va 
spulbera orice şansă ca Portul Alb să-l sprijine pe Stannis. 

— Stannis va avea nevoie de o altă Mână, remarcă 
Aurane Waters, chicotind. 

Cavalerul-nap, poate. 

— Un cavaler-nap? se miră Ser Harys Swyft. Cine mai e şi 
asta? N-am auzit de el. 

Waters nu răspunse, doar îşi dădu ochii peste cap. 

— Şi dacă Lordul Manderly refuză? întrebă apoi 
Merryweather. 

— Nu va îndrăzni. Cavalerul-ceapă e moneda de care va 
avea nevoie ca să 

cumpere viaţa fiului său. 

Cersei zâmbi. 

— Poate că bătrânul nătărău grăsan a fost loial Casei 
Stark în felul lui, dar cu lupii de la Winterfell nimiciţi... 

— Înălţimea Ta a pierdut-o din vedere pe Lady Sansa, 
spuse Pycelle. 

Regina se zburili. 

— Cu siguranţă nu am uitat de mica lupoaică. Refuza să 
rostească numele fetei. Ar fi trebuit s-o închid în celulele 
negre, ca fiică a unui trădător, dar, în schimb, am primit-o în 
casa mea. S-a încălzit lângă focul meu, a mâncat la masa 
mea, s-a jucat cu copiii mei. Am hrănit-o, am îmbrăcat-o, am 
încercat să-i deschid puţin ochii asupra acestei lumi, şi cum 


m-a răsplătit ea pentru bunătatea mea? A contribuit la 
uciderea fiului meu. Când îl vom găsi pe Pezevenghi, o vom 
găsi şi pe Lady Sansa. Nu e moartă... dar înainte de a isprăvi 
cu ea, vă asigur că-i va cânta Străinului, cerându-i în 
genunchi sărutul. 

Urmă o tăcere apăsătoare. Și-au înghițit cu toții limbile? 
se întrebă Cersei, cu iritare. Era destul ca s-o facă să se 
întrebe de ce se ostenea cu acest consiliu. 

— În orice caz, continuă regina, fiica mai mică a Lordului 
Eddard e cu Lordul Bolton şi se va căsători cu fiul lui, 
Ramsay, imediat după ce Moat Cailin va cădea. Atât timp cât 
fata îşi juca rolul destul de bine ca să le întărească 
pretenţiile 229 

asupra  Winterfellului, nici  Boltonii n-aveau să se 
sinchisească prea mult că era, de fapt, progenitura unui 
oarecare slujitor, ferchezuită de Degețel. Dacă Nordul 
trebuie să aibă un Stark, îi vom da unul. Îl lăsă pe Lordul 
Merryweather să-i umple din nou cupa. Însă la Zid a apărut o 
altă problemă. Fraţii Rondului de Noapte şi-au pierdut 
minţile şi l-au ales drept Lord Comandant pe fiul bastard al 
lui Ned Stark. 

— Snow e numele băiatului, spuse în van Pycelle. 

— L-am zărit o dată la Winterfell, zise regina, deşi familia 
Stark s-a străduit din răsputeri să-l ascundă. Seamănă mult 
cu tatăl său. Odraslele nelegitime ale soţului ei semănau şi 
ele cu tatăl lor, dar Robert avusese cel puţin buna cuviinţă 
să 

le ţină ascunse. Odată, după acea regretabilă întâmplare 
cu pisica, făcuse tărăboi cum că ar aduce o fiică bastardă de- 
a sa la curte. 

— Fă cum vrei, îi spusese Cersei, dar s-ar putea să 
descoperi că oraşul nu e un loc sănătos să creşti o fată. 

Cu greu îşi putuse ascunde de Jaime vânătăile cu care se 
alesese de pe urma acelor cuvinte, dar de fiica bastardă nu 
s-a mai auzit nimic. Catelyn Tully era un şoarece, altfel l-ar fi 


înăbuşit pe acest Jon Snow din faşă. În schimb, mi-a lăsat 
mie această sarcină murdară. 

— Snow împărtăşeşte şi gustul Lordului Eddard pentru 
trădare, spuse ea. Tatăl i-ar fi dat lui Stannis regatul. Fiul i-a 
dat pământuri şi castele. 

— Rondul de Noapte a jurat să nu se implice în războaiele 
Celor Şapte Regate, le reaminti Pycelle. De mii de ani, fraţii 
în negru au păstrat această tradiţie. 

— Până acum, constată Cersei. Bastardul ne-a scris 
declarând că Rondul de Noapte nu e de partea nimănui, însă 
acţiunile sale îi dovedesc minciuna. l-a dat lui Stannis 
mâncare şi adăpost, dar are insolenţa să ne ceară nouă arme 
şi oameni. 

— O jignire, declară Lordul Merryweather. Nu putem 
îngădui ca Rondul de Noapte să se alăture oştirii Lordului 
Stannis. 

— Trebuie să-l declarăm pe Snow trădător şi rebel, fu de 
acord Ser Harys Swyft. Fraţii în negru trebuie să-l înlăture. 

Marele Maester Pycelle clătină greoi din cap. 

— Propun să informăm Castelul Negru că nu le vom mai 
trimite niciun om până când nu pleacă Snow. 

— Noile noastre dromoane vor avea nevoie de vâăslaşi, 
spuse Aurane Waters. 

Haideţi să le cerem lorzilor noştri să-mi trimită mie hoţii şi 
tâlharii lor de acum înainte, în loc să-i trimită la Zid. 

Qyburn se aplecă, zâmbind. 

— Rondul de Noapte ne apără pe toţi de snarci şi 
grumpkini. Lorzii mei, eu zic că trebuie să-i ajutăm pe bravii 
fraţi în negru. 

Cersei îi aruncă o privire aspră. 

— Ce vrei să spui? 

— Asta, răspunse Qyburn. De ani de zile Rondul de 
Noapte cere cu insistenţă 

230 

oameni. Lordul Stannis a răspuns rugăminţii lor. Regele 
Tommen poate face mai puţin? Înălţimea Sa ar trebui să 


trimită la Zid sute de oameni. Să îmbrace veşmintele negre, 
chipurile, dar de fapt... 

— ... să-l înlăture pe Jon Snow de la comandă, îl completă 
Cersei, încântată. 

Ştiam că am dreptate să-l vreau în consiliul meu. Tocmai 
asta vom face. Râse. 

Dacă acest bastard e într-adevăr fiul tatălui său, nu va 
bănui nimic. Poate chiar îmi va mulțumi înainte ca sabia să-i 
intre între coaste. Va trebui să acţionăm cu prudenţă, 
negreşit. Lăsaţi restul pe seama mea, lorzii mei. Aşa trebuia 
să te ocupi de un duşman, cu pumnalul, nu cu declaraţii. Am 
făcut treabă bună astăzi, lorzii mei. Vă mulţumesc. Mai e 
ceva? 

— Încă un lucru, Înălţimea Ta, zise Aurane Waters, pe ton 
de scuză. Mă feresc să irosesc timpul consiliului cu fleacuri, 
dar în ultimul timp am auzit unele vorbe ciudate pe la 
docuri. Marinari de la Răsărit. Vorbesc despre dragoni... 

— ... Şi manticori, fără doar şi poate, şi snarci cu barbă? 
Cersei chicoti. Vino la mine când auzi ceva despre pitici, 
lordul meu. Se ridică în picioare, în semn că 

întrunirea a luat sfârşit. 

Când Cersei părăsi camerele consiliului, bătea un vânt 
vijelios de toamnă şi clopotele lui Baelor cel Binecuvântat 
încă îşi cântau cântecul de jale din capătul celălalt al 
oraşului. În curte, patruzeci de cavaleri se loveau cu sabia şi 
scutul, sporind hărmălaia. Ser Boros Blount o escortă pe 
regină înapoi la apartamentele sale, unde o găsi pe Lady 
Merryweather chicotind cu Jocelyn şi Dorcas. 

— Ce găsiţi voi atât de amuzant? 

— Gemenii Redwyne, răspunse Taena. Amândoi s-au 
îndrăgostit de Lady Margaery. Înainte se certau care dintre ei 
va fi următorul Lord de Arbor. Acum amândoi vor să intre în 
Garda Regală, doar ca să fie aproape de mica regină. 

— Fraţii Redwyne au avut întotdeauna mai mulţi pistrui 
decât minte. Totuşi, era bine de ştiut. Dacă Oroarea şi 
Bălosul ar fi fost găsiți în pat cu Margaery... 


Cersei se întreba dacă micuţei regine îi plăceau pistruii. 
Dorcas, adu-mi-l pe Ser Osney Kettleblack. 

Dorcas roşi. 

— Cum porunceşti. 

Când fata plecă, Taena Merryweather îi aruncă reginei o 
privire întrebătoare. 

— De ce a roşit aşa? 

— Din dragoste. Acum era rândul lui Cersei să râdă. 
Visează la Ser Osney al nostru. Era cel mai tânăr dintre fraţii 
Kettleblack, cel frumos bărbierit. Deşi avea acelaşi păr 
negru, acelaşi nas coroiat şi acelaşi zâmbet degajat ca 
fratele său Osmund, pe unul dintre obraji purta trei cicatrici 
lungi, prin bunăvoința uneia dintre târfele lui Tyrion. Îi plac 
cicatricile lui, cred. 

Ochii lui Lady Merryweather străluciră maliţioşi. 

—  Întocmai. Cicatricile dau unui bărbat o înfăţişare 
periculoasă, iar pericolul e provocator. 

231 

— Mă şochezi, doamna mea, spuse regina, tachinând-o. 
Dacă pericolul te provoacă într-atât, de ce te-ai măritat cu 
Lordul Orton? Cu toţii îl iubim, e adevărat, totuşi... Petyr 
remarcase cândva că acel corn al abundentei care 
împodobea blazonul Casei Merryweather i se potrivea de 
minune Lordului Orton, de vreme ce avea părul de culoarea 
morcovului, nasul borcănat ca o sfeclă roşie şi terci de 
mazăre în loc de creier. 

Taena râse. 

— Soţul meu e mai mult prosper decât periculos, aşa 
este. Însă... sper că 

Înălţimea Ta nu mă va desconsidera, dar nu am venit 
fecioară neprihănită în patul lui Orton. 

Sunteţi târfe cu toatele în Oraşele Libere, nu-i aşa? Era 
bine de ştiut. Într-o bună zi, s-ar putea folosi de asta. 

— Şi, mă rog, cine a fost iubitul ăsta considerat atât de... 
periculos? 

Pielea măslinie a Taenei se întunecă şi mai mult când roşi. 


— O, mai bine aş fi tăcut. Înălţimea Ta, îmi vei păstra 
secretul, nu-i aşa? 

— Bărbaţii au cicatrici, femeile mistere. Cersei o sărută pe 
obraz. Voi stoarce de la tine numele lui cât de curând. 

Când Dorcas se întoarse cu Ser Osney Kettleblack, regina 
le ceru doamnelor sale să se retragă. 

— Haide, stai cu mine lângă fereastră, Ser Osney. Doreşti 
o cupă de vin? 

Cersei turnă vin pentru sine. Mantia ţi-e jerpelită. Am de 
gând să te îmbrac cu una nouă. 

— Ce, una albă? Cine a murit? 

— Nimeni, deocamdată, răspunse regina. Asta îţi este 
dorinţa, să te alături fratelui tău Osmund în Garda Regelui? 

— Aş prefera să fiu în garda reginei, dacă nu ţi-e cu 
supărare, Înălţimea Ta. 

Când Osney afişă un zâmbet larg, cicatricile căpătară o 
nuanţă de roşu intens. 

Degetele lui Cersei le trasară încet urma de-a lungul 
obrazului. 

— Ai limba îndrăzneață, ser. Mă vei face din nou să-mi 
pierd minţile. 

— Bine. Ser Osney o prinse de mână şi îi sărută 
nestăpânit degetele. Dulcea mea regină. 

— Eşti un bărbat păcătos, şopti regina, şi nu eşti un 
adevărat cavaler, pare-mi-se. Îl lăsă să-i atingă sânii prin 
mătasea rochiei. Ajunge! 

— Ba nu. Te doresc. 

— M-ai avut. 

— O singură dată. Osney îi cuprinse din nou în palmă 
sânul stâng şi îl strânse neîndemânatic, ceea ce îi aminti 
reginei de Robert. 

— O noapte pe cinste pentru un cavaler pe cinste. M-ai 
slujit cu vitejie şi ţi-ai primit răsplata. Cersei îşi trecu 
degetele de-a lungul cingătorii lui. Îl simţi întărindu-se prin 
pantaloni. Era un cal nou cel pe care-l călăreai în curte ieri 
după-masă? 


232 

— Armăsarul negru? Da. Un dar de la fratele meu Osfryd. 
Îi spun Miez de Noapte. 

Nemaipomenit de original! 

— Un cal bun pentru luptă. Pentru plăcere însă nimic nu 
se compară cu galopul pe un mânz sprinten. Îi zâmbi şi îi 
strânse mâna. Spune-mi adevărul. 

Micuța noastră regină ţi se pare frumoasă? 

Ser Osney se retrase, prudent. 

— Bănuiesc. Pentru o fată. Eu aş prefera o femeie. 

— De ce nu pe amândouă? şopti ea. Culege-mi micul 
trandafir şi nu mă vei găsi nerecunoscătoare. 

— Micul... Margaery, vrei să spui? Ardoarea lui Ser Osney 
se topea în pantaloni. E soţia regelui. Nu a fost un străjer al 
Gărzii Regale care şi-a pierdut capul pentru că s-a culcat cu 
soţia regelui? 

— Acum 0 veşnicie. Era ibovnica regelui, nu soția, iar 
capul a fost singurul lucru pe care nu şi l-a pierdut. Aegon |I- 
a dezmembrat bucată cu bucată şi a pus-o pe femeie să 
privească. Dar Cersei nu voia ca Osney să stăruie asupra 
acelei întâmplări nefericite din vechime. Tommen nu e 
Aegon cel Netrebnic. Nu te teme, va face după cum îi spun 
eu. Vreau ca Margaery să-şi piardă capul, nu tu. 

Asta îl lăsă pe gânduri. 

— Fecioria, vrei să spui? 

— Şi asta. Presupunând că încă e fecioară. Îi trasă din nou 
liniile cicatricelor. 

În cazul în care nu crezi că Margaery ar rămâne rece în 
faţa... farmecelor tale. 

Osney îi aruncă o privire rănită. 

— Îi plac destul de mult. Verişoarele ei îşi râd mereu de 
nasul meu. Cât e de mare, lucruri de felul ăsta. Ultima oară 
când Magga a făcut asta, Margaery le-a cerut să înceteze şi a 
spus că am un chip fermecător. 

— Atunci, te descurci. 


— Mă descurc, fu de acord bărbatul, pe un ton 
neîncrezător, dar cum am să mă 

descurc dacă ea... dacă ei... după ce noi...? 

— ... faceţi treaba? Cersei îi acordă un zâmbet usturător. 
Să te culci cu regina e un act de trădare. Tommen n-ar avea 
de ales decât să te trimită la Zid. 

— La Zid? făcu el îngrozit. 

Cersei abia îşi stăpânea râsul. Nu, mai bine nu. Bărbaţii 
nu suportă să fie luați în râs. 

— O mantie neagră s-ar potrivi bine cu ochii tăi şi cu 
părul ăla negru. 

— Nimeni nu se întoarce de la Zid. 

— Tu te vei întoarce. Nu ai altceva de făcut decât să 
omori un băiat. 

— Ce băiat? 

— Un bastard aliat cu Stannis. E tânăr şi necopt, iar tu vei 
avea o sută de oameni. 

Kettleblack era speriat, îi simţea mirosul fricii, dar era 
prea mândru ca s-o 233 

recunoască. Bărbații sunt toți la fel. 

— Am ucis mai mulţi băieţi decât pot număra, spuse el 
apăsat. După ce acest băiat e mort, primesc iertarea regelui? 

— Asta şi titlul de lord. Dacă nu cumva frații lui Snow te 
spânzură mai întâi. 

O regină trebuie să aibă un consort. Unul care nu 
cunoaşte teama. 

— Lord Kettleblack? Un zâmbet se răspândi încet pe 
chipul lui, iar cicatricile i se aprinseră, roşii. Da, îmi place 
cum sună. Un lord semeţ... 

— ... ŞI potrivit pentru patul unei regine. 

Osney se încruntă. 

— Zidul e rece. 

— lar eu sunt caldă. Cersei îl cuprinse cu braţele pe după 
gât. Culcă-te cu o fată, omoară un băiat şi sunt a ta. Ai 
curajul? 


Osney rămase o clipă pe gânduri înainte de a clătina din 
cap. 

— Sunt omul tău. 

— Eşti, ser. Regina îl sărută şi îl lăsă să-i simtă gustul 
limbii înainte de a se desprinde din îmbrăţişare. Destul, 
deocamdată. Restul trebuie să aştepte. Mă vei visa la 
noapte? 

— Da. Avea glasul răguşit. 

— Bine. 

După plecarea lui, Cersei o chemă pe Jocelyn să-i perie 
părul, în timp ce ea se descălţă şi se întinse ca o pisică. Am 
fost făcută pentru asta, îşi spuse. Ceea ce o încânta cel mai 
mult era desăvârşitul rafinament al planului. Nici măcar 
Mace Tyrell n-ar îndrăzni să-şi apere preaiubita fiică dacă ar 
fi prinsă în flagrant cu unul ca Osney Kettleblack, şi nici 
Stannis Baratheon, nici Jon Snow n-ar avea motiv să 

se întrebe de ce a fost trimis Osney la Zid. Ea va avea 
grijă ca Ser Osmund să fie cel care-şi va descoperi fratele cu 
micuța regină; în felul acesta, nu va trebui pusă 

la îndoială şi loialitatea celorlalţi doi fraţi Kettleblack. De 
m-ar putea vedea tata acum, nu s-ar mai grăbi aşa să mă 
mărite din nou. Păcat că e mort de-a binelea. 

EI şi Robert, Jon Arryn, Ned Stark, Renly Baratheon, toți 
morți. Numai Tyrion e în viaţă, şi nu pentru mult timp. 

În seara aceea regina o chemă pe Lady Merryweather în 
dormitorul ei. 

— Vrei o cupă de vin? o întrebă ea. Una mică. 

Femeia din Myr râse. 

— Una mare. 

— Mâine vreau să-i faci o vizită nurorii mele, spuse Cersei 
în timp ce Dorcas o îmbrăca pentru culcare. 

— Lady Margaery se bucură întotdeauna să mă vadă. 

— Ştiu. Regina nu putu să nu remarce eleganța cu care se 
referea Taena la soţioara lui Tommen. Spune-i că am trimis 
şapte lumânări din ceară de albine la Septul lui Baelor, în 
memoria dragului nostru Înalt Septon. 


Taena râse. 

234 

— Dacă e pe-aşa, ea va trimite şaptezeci şi şapte de 
lumânări, ca să nu fie depăşită. 

— Voi fi foarte supărată dacă n-o face, spuse regina, 
zâmbind. Spune-i, de asemenea, că are un admirator secret, 
un cavaler atât de fascinat de frumuseţea ei încât nu poate 
dormi noaptea. 

— Aş putea să te întreb, Înălţimea Ta, cine este acest 
cavaler? Ochii negri ai Taenei sclipiră maliţios. Ar putea să 
fie Ser Osney? 

— Ar putea, răspunse regina, dar nu-i oferi numele pe 
tavă. Fă-o să-l stoarcă 

de la tine. Faci asta? 

— Dacă-ţi face plăcere. Asta e tot ce doresc, Înălţimea Ta. 

Afară se stârnea un vânt rece. Rămaseră treze târziu, 
până spre dimineaţă, bând vin auriu de Arbor şi spunându-şi 
una alteia poveşti. Taena se chercheli destul de bine, iar 
Cersei scoase de la ea numele iubitului ei de taină. Era un 
căpitan de vas din Myr, pe jumătate pirat, cu părul negru 
până la umeri şi o cicatrice pe faţă, de la bărbie până la 
ureche. 

— De o sută de ori i-am spus nu, iar el a spus aa,îi 
povesti cealaltă femeie, până când am spus da şi eu. Nu era 
genul de bărbat pe care să-l refuzi. 

— Cunosc genul, spuse regina, cu un zâmbet strâmb. 

— Înălţimea Ta a cunoscut vreodată un asemenea bărbat, 
mă întreb? 

— Robert, minţi ea, gândindu-se la Jaime. 

Cu toate acestea, când închise ochii, celălalt frate îi apăru 
în vis, împreună cu cei trei neghiobi nenorociţi cu care îşi 
începuse ziua. În vis, capul lui Tyrion era cel pe care i-l 
aduseseră în sac. Se făcea că poruncise să fie turnat în bronz 
şi îl păstra în oala ei de noapte. 

CĂPITANUL DE FIER 


Vântul bătea dinspre nord când Victoria Fierului ocoli 
promontoriul şi intră în golful sfânt numit Leagănul Naggăi. 

Victarion i se alătură lui Nute Bărbierul, la pupa. În faţa 
lor se înălța ţărmul sacru al Vechiului Wyk şi dealul 
împădurit de deasupra lui, unde coastele Naggăi se ridicau 
din pământ ca trunchiurile unor imenşi copaci albi, groase 
cât catargul unei galere şi de două ori mai înalte. 

Oasele Castelului Regelui Cenuşiu. Victarion simţea vraja 
locului. 

— Balon a stat sub oasele acelea când s-a proclamat 
rege, îşi aminti el. A jurat să ne recâştige libertatea, iar Tarle 
Cel-de-Trei-Ori-inecat i-a aşezat o coroană de lemn plutitor 
pe cap. BALON! au strigat. BALON! BALON REGE! 

— Vor striga numele tău la fel de tare, spuse Nute. 

Victarion încuviinţă din cap, deşi nu împărtăşea siguranţa 
Bărbierului. Balon a avut trei fii şi o fiică pe care a iubit-o 
nespus. 

235 

Asta le spusese căpitanilor săi, la Moat Cailin, când îl 
îndemnaseră pentru prima oară să revendice Stânca Mării. 

— Fiii lui Balon sunt morţi, susţinuse Ralf Stonehouse cel 
Roşu, iar Asha e femeie. Tu ai fost braţul drept, puternic, al 
tatălui tău, trebuie să ridici sabia pe care el a lăsat-o să 
cadă. 

Când Victarion le amintise că Balon îi poruncise să apere 
Moat Cailin împotriva oamenilor Nordului, Ralf Kenning 
spusese: 

— Lupii sunt înfrânți, stăpâne. La ce bun să câştigi 
această mlaştină şi să 

pierzi insulele? 

lar Ralf Şchiopul adăugase: 

— Ochi-de-Cioară e plecat de prea multă vreme. Nu ne 
cunoaşte. 

Euron Greyjoy, Rege al Insulelor şi al Nordului. Gândul îi 
deşteptase în inimă 

o veche furie, şi totuşi... 


— Cuvintele sunt vânt, le spusese Victarion, şi singurul 
vânt bun e cel care ne umflă pânzele. Vreţi să mă lupt cu 
Ochi-de-Cioară? Frate împotriva fratelui, un om de fier 
împotriva altui om de fier? Euron era totuşi fratele lui mai 
mare, oricâtă vrajbă ar fi fost între ei. Nu e om mai 
blestemat decât fratricidul. 

Dar, când venise chemarea lui Părumed, chemarea la 
plebiscit, atunci totul se schimbase. Aeron vorbeşte prin 
glasul Zeului Înecat, îşi reamintise Victarion, şi dacă Zeul 
Înecat vrea ca eu să stau pe Stânca Mării... 

În ziua următoare îi dăduse lui Ralf Kenning comanda la 
Moat Cailin şi plecase pe uscat spre Râul Febra, unde, printre 
stuf şi sălcii, se afla Flota de Fier. 

Mările agitate şi vânturile capricioase îl întârziaseră, dar 
pierduse o singură 

corabie şi era acasă. 

Tristețea şi Răzbunarea Fierului erau în spatele Victoriei 
de Fier când trecu de promontoriu. În urma lor veneau Mâna 
Dură, Vântul de Fier, Fantoma Cenuşie, Lordul Quellon, 
Lordul Vickon, Lordul Dagon şi celelalte nouă zecimi din 
Flota de Fier, plutind pe valurile fluxului de seară, într-o 
coloană dezlânată care se întindea pe multe leghe în urmă. 
Privindu-le pânzele, Victarion Greyjoy era cuprins de 
mulţumire. Nimeni nu-şi iubise vreodată soţia nici pe 
jumătate cât îşi iubea Lordul Căpitan corăbiile. 

De-a lungul țărmului sacru al Vechiului Wyk, corăbii 
lungi, cu catargele ridicate ca nişte sulițe, mărgineau ţărmul 
cât vedeai cu ochii. În apele mai adânci pluteau trofeele: 
bărci de pescuit, caravele şi galere dobândite în jafuri sau 
războaie, prea mari ca să se apropie de mal. La pupa, la 
prora şi pe catarge fluturau stindarde cunoscute. 

Nute Bărbierul miji ochii către țărm. 

— Aceea e Cântecul Mării, corabia Lordului Harlaw? 
Bărbierul era un om îndesat, cu picioare crăcănate şi braţe 
lungi, dar ochii lui nu erau la fel de ageri ca în tinereţe. Pe 


vremea aceea, arunca un topor atât de bine încât se spunea 
că te putea bărbieri cu el. 

236 

— Cântecul Mării, da. Se părea că Rodrik Cititorul îşi 
lăsase cărţile. lar acolo e Tunetul/ bătrânului Drumm, cu 
Zburătorul Nopții a lui Blacktyde după ea. Ochii lui Victarion 
erau la fel de pătrunzători ca întotdeauna. Chiar şi cu velele 
strânse şi flamurile atârnând, le ştia, aşa cum îi şedea bine 
Lordului Căpitan al Flotei de Fier. Şi Aripioară de Argint. Vreo 
rudă a lui Sawane Botley. 

Ochi-de-Cioară îl înecase pe Lordul Botley, din câte 
auzise Victarion, iar moştenitorul lui murise la Moat Cailin, 
însă mai avusese fraţi şi alţii fii. Câţi? 

Patru? Nu, cinci şi niciunul n-are vreun motiv să-l 
iubească pe Ochi-de-Cioară. 

lar apoi o zări pe ea, o galeră cu un singur catarg, suplă şi 
joasă, cu o carenă 

roşu-închis. Pânzele ei, acum strânse, erau negre precum 
cerul fără stele. Chiar şi ancorată Tăcerea arăta nemiloasă şi 
iute în acelaşi timp. La prora ei se afla o fecioară de fier, cu 
un braţ întins. Avea talia mlădioasă, sânii ridicaţi şi semeţi, 
picioarele lungi şi bine legate. O coamă de păr negru de fier, 
răvăşită de vânt, i se revărsa pe umeri, iar ochii îi erau din 
perle, însă nu avea gură. 

Palmele lui Victarion se strânseră în pumni. Omorâse în 
bătaie patru oameni cu mâinile acelea, şi o nevastă, pe 
deasupra. Deşi avea chiciură în păr, era la fel de puternic ca 
întotdeauna, cu un piept de taur şi un pântece plat, de 
flăcău. 

Ucigaşul unei rude e blestemat în ochii zeilor şi ai 
oamenilor, îi reamintise Balon în ziua când îl trimisese pe 
Euron pe mare. 

— E aici, îi spuse Victarion Bărbierului. Coboară velele. 
Continuăm doar cu vâslele. Ordonă Tristeții şi Răzbunării 
Fierului să stea între Tăcerea şi mare. 


Restul flotei să izoleze golful. Nimeni nu pleacă decăt la 
comanda mea, nici om, nici cioară. 

Oamenii de la țărm le zăriseră pânzele. Strigătele de bun 
venit ale rudelor şi prietenilor răsunară peste golf. Dar nu 
dinspre Tăcerea. Pe puntea ei, un echipaj pestriţ de muţi şi 
corcituri nu scoase nicio vorbă în timp ce Victoria Fierului se 
apropia. Bărbaţi negri ca smoala şi alţii, îndesaţi şi păroşi ca 
maimuţele din Sothoros, se holbau la Victarion. Monştri, 
gândi el. 

Aruncară ancora la douăzeci de metri de Tăcerea. 

— Coborâţi o barcă, vreau să merg pe țărm. 

Îşi prinse centura în timp ce vâslaşii îşi ocupau locurile. 
Sabia lungă i se odihnea pe un şold, un pumnal pe celălalt. 
Nute Bărbierul îi prinse Lordului Căpitan mantia pe umeri. 
Era făcută din nouă straturi de brocart auriu, cusut în forma 
krakenului Casei Greyjoy, cu braţele atârnându-i până la 
călcâie. Pe dedesubt, purta o cămaşă grea de zale gri peste 
piele fiartă, neagră. La Moat Cailin se obişnuise să poarte 
Zale zi şi noapte. Durerea de umeri şi de spate era mai uşor 
de suportat decât maţele însângerate. Era de-ajuns să fii 
zgâriat de săgețile otrăvite ale diavolilor smârcurilor şi, 
câteva ore mai târziu, făceai pe tine şi urlai, cu viaţa 
scurgându-ţi-se printre picioare, în şuvoaie roşii şi maronii. 

Oricine va câştiga Stânca Mării, am să mă ocup de 
diavolii smârcurilor. 

Victarion îşi aşeză pe cap un coif înalt şi negru de război, 
făurit în forma unui 237 

kraken de fier, cu braţele ce i se încolăceau în jurul 
obrajilor pentru a i se întâlni sub bărbie. Până isprăvi, barca 
era pregătită. 

— Las cuferele în seama ta, îi spuse lui Nute, trecând 
peste parapet. Ai grijă să 

fie bine păzite. Multe atârnă de aceste cufere. 

— Cum porunceşti, Înălţimea Ta. 

Victarion îi întoarse o privire încruntată. 

— Încă nu sunt rege. 


Cobori în barcă. 

Aeron Părumed îl aştepta în valuri, cu plosca de apă 
atârnată sub un braţ. 

Preotul era înalt şi sfrijit, dar mai scund decât Victarion. 
Nasul îi răsărea ca o aripioară de rechin de pe faţa osoasă, 
iar ochii îi erau de fier. Barba îi ajungea până la brâu şi funii 
de păr încâlcit îi plesneau picioarele când bătea vântul. 

— Frate, spuse el, în timp ce valurile se spărgeau albe şi 
reci în jurul gleznelor lor, ce e mort nu poate muri niciodată. 

— Ci învie, mai tare şi mai puternic. Victarion îşi scoase 
coiful şi îngenunche. 

Apele golfului îi umplură cizmele şi îi udară pantalonii, în 
timp ce Aeron îi turna un şuvoi de apă sărată pe frunte. ŞI 
astfel se rugară. 

— Unde e fratele tău Ochi-de-Cioară? îl întrebă Lordul 
Căpitan pe Aeron Părumed când rugăciunile se încheiară. 

— AI lui e cortul imens de brocart, acolo unde e cea mai 
mare hărmălaie. Se înconjoară de necredincioşi şi de 
monştri, mai rău decât înainte. În el, sângele tatălui nostru 
s-a stricat. 

— Şi al mamei noastre. Victarion nu voia să vorbească 
despre fratricid aici, în acest loc al zeilor, sub oasele Naggăi 
şi sub Castelul Regelui Cenuşiu, dar în multe nopţi se visa 
vârând un pumn înmănuşat în zale în faţa zâmbitoare a lui 
Euron, până când carnea se despica şi sângele lui rău 
curgea roşu şi nestăpânit. 

N-am voie. l-am jurat lui Balon. Au venit toţi? îl întrebă pe 
cuviosul său frate. 

— Toţi cei care contează. Căpitanii şi regii. Pe insulele de 
fier erau unul şi acelaşi lucru, căci fiecare căpitan era rege 
pe puntea lui şi fiecare rege trebuia să 

fie căpitan. Ai de gând să revendici coroana tatălui 
nostru? 

Victarion se imagină aşezat pe Stânca Mării. 

— Dacă asta vrea Zeul Înecat. 


— Valurile vor vorbi, spuse Aeron Părumed, îndepărtându- 
se. Ascultă 

valurile, frate. 

— Da. Se întreba cum ar suna numele lui şoptit de valuri 
şi strigat de căpitani şi de regi. De cupa va ajunge în mâna 
mea, n-am s-o las deoparte. O mulţime se adunase în jurul 
lui, să-i ureze succes şi să-i intre în graţii. Victarion văzu 
oameni de pe toate insulele: membri ai Caselor Blacktyde, 
Tawney, Orkwood, Stonetree, Wynch şi multe altele. Casa 
Goodbrother de la Vechiul Wyk, Casa Goodbrother de la 
Marele Wyk şi Casa Goodbrother de la Orkmont, toate 
veniseră. Cei din Casa Codd erau acolo, deşi orice om la 
locul lui îi dispreţuia. Modeşti oameni ai 238 

Caselor Shepherd, Weaver şi Netley stăteau umăr lângă 
umăr cu oameni din Case străvechi şi mândre. Veniseră până 
şi modeştii Humble, sângele sclavilor şi al soțiilor de sare. Un 
Volmark îl bătu pe Victarion peste spate, doi Sparri îi 
îndesară 

o ploscă de vin în mâini. Bău cu nesaţ, se şterse la gură şi 
se lăsă dus la focurile lor, ca să le asculte discuţiile despre 
război, despre coroane şi jafuri, despre gloria şi libertatea 
domniei sale. 

În noaptea aceea, oamenii Flotei de Fier ridicară un cort 
imens din pânză de vele deasupra liniei fluxului, pentru ca 
Victarion să poată să ospăteze zeci de căpitani renumiţi cu 
ied proaspăt, cod sărat şi homar. Aeron veni şi el. Mâncă 

peşte şi bău apă, pe când ceilalţi căpitani dădeau pe gât 
bere cât să înece toată 

Flota de Fier. Mulţi îi promiseră glasurile lor: Fralegg 
Voinicul, isteţul Allyn Sharp, cocoşatul Hotho Harlaw. Hotho 
îi oferi o fiică, să-i fie regină. 

— N-am noroc cu soțiile, îi spuse Victarion. Prima lui soţie 
murise pe patul de naştere, dăruindu-i o fiică născută 
moartă. Cea de-a doua fusese râpusă de vărsat. 

lar cea de-a treia... 


— Un rege trebuie să aibă un moştenitor, insistă Hotho. 
Ochi-de-Cioară aduce cu el trei fii la plebiscitul regal. 

— Bastarzi şi corcituri. Câţi ani are această fiică? 

— Doisprezece, răspunse Hotho. Frumoasă şi roditoare, 
abia îmbobocită, cu părul de culoarea mierii. Are sânii încă 
mici, dar are şolduri bune. Seamănă cu mama ei mai mult 
decât cu mine. 

Victarion ştia că asta însemna că fata nu avea cocoaşă. 
Cu toate acestea, când încercă să şi-o imagineze, n-o văzu în 
faţa ochilor decât pe soţia pe care o omorâse. Plânsese la 
fiecare lovitură pe care i-o dăduse, şi apoi o dusese lângă 

stânci, s-o dea crabilor. 

— Mă voi uita bucuros la fată după ce mă văd încoronat, 
spuse el. Era tocmai cât îndrăznea să spere Hotho, care se 
îndepărtă mulţumit, târşâindu-şi picioarele. 

Baelor Blacktyde era mai greu de mulţumit. Stătea lângă 
cortul lui Victarion, în tunica lui din lână de miel pestriță, în 
negru şi verde, frumos şi cu faţa netedă 

ca întotdeauna. Purta o mantie de zibelină, prinsă cu o 
stea de argint în şapte colţuri. Fusese vreme de opt ani 
ostatic în Oraşul Vechi şi se întorsese de acolo ca adept al 
celor şapte zei verzi ai pământului. 

— Balon a fost nebun, Aeron e şi mai nebun, iar Euron e 
cel mai nebun dintre toţi, decretă Lordul Baelor. Dar tu, Lord 
Căpitan? Dacă strig numele tău, vei pune capăt acestui 
război nebun? 

Victarion se încruntă. 

— Ai vrea să plec genunchiul? 

— Dacă e nevoie. Nu putem să înfruntăm singuri întreg 
Westerosul. Regele Robert a dovedit asta, spre durerea 
noastră. Balon va plăti preţul de fier pentru libertate, spunea 
el, însă femeile noastre au cumpărat coroanele lui Balon cu 
paturi goale. Mama mea a fost una ca ele. Vechea Rânduială 
a pierit. 

239 


— Ce e mort nu poate muri niciodată, ci se ridică, mai 
tare şi mai puternic. 

Peste o sută de ani, oamenii vor cânta despre Balon cel 
Viteaz. 

— Spune-i Balon Văduvitorul. Aş da bucuros libertatea lui 
pentru un tată. Ai un tată să-mi dai? Când Victarion nu 
răspunse, Blacktyde mârâi şi se îndepărtă. 

Cortul deveni dogoritor şi plin de fum. Doi dintre fiii lui 
Gorold Goodbrother răsturnară o masă, bătându-se. WIII 
Humble pierdu o prinsoare şi fu nevoit să-şi mănânce 
gheata. Micul Lenwood Tawney îl acompanie la vioară pe 
Ronny Weaver care cântă Cupa însângerată, Ploaie de oțel şi 
alte cântece vechi. Qarl Fecioara şi Eldred Codd se distrau 
cu dansul degetelor. Un hohot de râs izbucni când unul 
dintre degetele lui Eldred căzu în cupa de vin a lui Ralf 
Şchiopul. 

Printre cei care râdeau se afla o femeie. Victarion se ridică 
şi o văzu lângă 

intrarea cortului, şoptindu-i ceva la ureche lui Qarl 
Fecioara, făcându-l să râdă. 

Sperase că nu va fi atât de nesăbuită încât să vină aici, 
dar, văzând-o, nu-şi putu stăpâni un zâmbet. 

— Asha! strigă el pe un ton poruncitor. Nepoată! 

Asha îşi croi drum spre el, suplă şi mlădioasă în cizme de 
piele pătate de sare, pantaloni verzi de lână, o tunică maro, 
vătuită, şi un pieptar din piele pe jumătate desfăcut. 

— Unchiule. Asha Greyjoy era înaltă pentru o femeie, dar 
trebui să se ridice pe vârfuri ca să-l sărute pe obraz. Mă 
bucur să te văd la plebiscitul pentru alegerea reginei. 

— A reginei? Victarion râse. Ai băut, nepoată? Şezi. Nu ţi- 
am văzut Vântul Negru la țărm. 

— Am acostat-o la baza castelului lui Norne Goodbrother 
şi am străbătut insula călare. Se aşeză pe un taburet şi se 
servi fără să fie invitată din vinul lui Nute Bărbierul. Acesta 
nu protestă: beat, căzuse sub masă cu ceva vreme în urmă. 

Cine e la Moat Cailin? 


— Ralf Kenning. Cu Tânărul Lup mort, doar diavolii 
smârcurilor mai rămân să ne năpăstuiască. 

— Casa Stark nu a dat singurii oameni ai Nordului. Tronul 
de Fier l-a numit pe Lordul Dreadfortului Păzitor al Nordului. 

— Vrei să-mi dai lecţii despre război? Luptam în bătălii pe 
când tu sugeai laptele mamei. 

— Şi ai şi pierdut bătălii. Asha sorbi din vin. Lui Victarion 
nu-i plăcea să i se reamintească de Insula Frumoasă. 

— Oricine trebuie să piardă o bătălie în tinereţe, ca să nu 
piardă un război la bătrâneţe. Sper că n-ai venit să revendici 
coroana? 

Ea îl tachina cu un zâmbet. 

— Şi dacă am venit? 

— Unii îşi amintesc de tine de pe vremea când erai mică, 
înotând goală în mare şi jucându-te cu păpuşa. 

240 

— M-am jucat şi cu topoare. 

— Aşa e, fu el nevoit s-o aprobe, dar o femeie are nevoie 
de un soţ, nu de o coroană. Când voi fi rege, am să-ţi dau 
unul. 

— Unchiul e bun cu mine. Să-ţi găsesc o nevastă drăguță 
când voi fi regină? 

— N-am noroc la neveste. De când eşti aici? 

— De suficient de mult timp ca să văd că unchiul 
Părumed a deşteptat mai mulţi decât intenţiona. Casa 
Drumm are de gând să ridice pretenţii, iar Tarle Cel-de-Trei- 
Ori-inecat a fost auzit spunând că Maron Volmark e 
adevăratul moştenitor pe linia lui Harren cel Negru. 

— Regele trebuie să fie un kraken. 

—  Ochi-de-Cioară e kraken. Fratele mai mare are 
întâietate faţă de cel mai mic. Asha se aplecă spre el. Dar eu 
sunt născută din trupul Regelui Balon, aşa că 

eu am întâietate faţă de amândoi. Ascultă-mă, unchiule... 

Dar apoi se lăsă dintr-odată tăcerea. Cântecul se opri, 
Micul Lenwood Tawney cobori scripca, oamenii întoarseră 
capetele. Până şi zornăitul farfuriilor şi al cuţitelor încetă. 


O duzină de nou-veniţi pătrunseră în cortul de ospăț. 
Victarion îi văzu pe Jon Myre Mutră-Acră, Torwold Dinte- 
Negru, Lucas Codd Stângaciul. Germund Botley îşi încrucişa 
braţele peste platoşa aurită pe care o luase de la un căpitan 
Lannister în timpul primei rebeliuni a lui Balon. Orkwood de 
Orkmont stătea lângă ei. În spatele lor erau Stonehand, 
Quellon Humble şi Vâslaşul Roşu, cu părul lui învăpăiat 
împletit în cosiţe. Erau acolo şi Ralf Shepherd şi Ralf de 
Lordsport şi Qarl Sclavul. 

Şi Ochi-de-Cioară, Euron Greyjoy. 

E neschimbat, gândi Victarion. Arată la fel ca în ziua când 
şi-a râs de mine şi a plecat. Euron era cel mai chipeş dintre 
fiii Lordului Quellon şi trei ani de exil nu schimbaseră asta. 
Avea încă părul negru ca marea nopţii, fără niciun fir alb, iar 
faţa îi era la fel de netedă şi de palidă pe sub îngrijită barbă 
întunecată. Un petic de piele neagră îi acoperea ochiul 
stâng, dar ochiul drept al lui Euron era albastru ca un cer de 
vară. 

Ochiul lui zâmbitor, gândi Victarion. 

— Ochi-de-Cioară, zise el. 

— Rege Ochi-de-Cioară, frăţioare. Euron zâmbi. În lumina 
lămpii, buzele îi păreau foarte întunecate, vinete şi albastre. 

— Nu vom avea niciun rege decât cel ales prin plebiscit. 
Părumed se ridică. 

Niciun om necredincios... 

— ... nu poate sta pe Stânca Mării, da. Euron îşi roti 
privirea prin cort. 

Întâmplarea face să stau destul de des pe Stânca Mării în 
ultima vreme. Nu ridică 

niciun fel de obiecţii. Ochiul său zâmbitor sclipea. Cine 
ştie mai multe despre zei decât mine? Zei-cai şi zei-foc, zei 
făcuţi din aur cu ochi de nestemate, sculptați din lemn de 
cedru, zei dăltuiţi în munte, zei de aer... Pe toţi îi cunosc. Le- 
am 241 

văzut popoarele împodobindu-i cu ghirlande de flori şi 
vărsând sângele caprelor şi taurilor şi copiilor în numele lor. 


Şi le-am auzit rugăciunile, rostite în zeci de limbi. Vindecă- 
mi piciorul veştejit, fă-o pe fecioară să mă iubească, dă-mi 
un fiu sănătos. Salvează-mă, ajută-mă, fă-mă bogat... apără- 
mă! Apără-mă de vrăjmaşii mei, apără-mă de întuneric, 
apără-mă de viermii din burtă, de lorzii călăreţi, de stăpânii 
de sclavi, de mercenarii de la uşa mea. Apără-mă de Tăcere. 
Râse. 

Necredincios? Păi, Aeron, eu sunt cel mai credincios om 
care a ridicat vreodată 

ancora! Tu slujeşti un singur zeu, Părumed, dar eu am 
slujit zece mii. De la lb la Asshai, unde oamenii văd pânzele 
mele, se roagă. 

Preotul ridică un deget osos. 

— Se roagă la copaci şi zei auriţi şi la monştri cu capete 
de ţapi. Zei falşi... 

— Întocmai, spuse Euron, şi pentru acest păcat îi omor pe 
toţi. Le vărs sângele în mare şi îmi sădesc sămânţa în 
femeile lor care urlă. Micii lor zei nu mă pot opri, aşadar e 
limpede că sunt idoli falşi. Sunt mai cucernic chiar decât 
tine, Aeron. Poate că tu ar trebui să îngenunchezi în faţa 
mea, pentru binecuvântare. 

Vâslaşul Roşu râse zgomotos la auzul acestor vorbe, iar 
ceilalţi îi ţinură isonul. 

— Proşti, spuse preotul, proşti şi sclavi şi orbi, asta 
sunteţi. Nu vedeţi ce aveţi în faţa voastră? 

— Un rege, spuse Quellon Humble. 

Părumed scuipă şi se pierdu în noapte, cu paşi mari. După 
ce plecă, Ochi-de-Cioară îşi întoarse ochiul zâmbitor spre 
Victarion. 

— Lord Căpitan, n-ai niciun cuvânt de bun venit pentru 
fratele tău de multă 

vreme plecat? Nici tu, Asha? Ce face nobila ta mamă? 

— Rău, răspunse Asha. Cineva a făcut-o văduvă. 

Euron ridică din umeri. 

— Eu am auzit că Zeul Furtunii a fost cel care i-a adus lui 
Balon pieirea. Cine e acest om care l-a omorât? Spune-mi 


cum îl cheamă, nepoată, ca să mă pot răzbuna. 

Asha se ridică în picioare. 

— Ştii cum îl cheamă, la fel de bine ca mine. Trei ani ai 
fost plecat şi totuşi Tăcerea se întoarce la o zi după moartea 
nobilului meu tată. 

— Mă acuzi pe mine? întrebă Euron blajin. 

— Ar trebui? Asprimea din glasul Ashei îl făcu pe 
Victarion să se încrunte. 

Era periculos să-i vorbeşti aşa lui Ochi-de-Cioară, chiar 
dacă ochiul său zâmbitor sclipea amuzat. 

— Poruncesc eu vânturilor? îşi întrebă Euron supuşii. 

— Nu, Înălţimea Ta, răspunse prompt Orkwood de 
Orkmont. 

— Niciun om nu porunceşte vânturilor, întări Germund 
Botley. 

— Aş vrea să poţi, adăugă Vâăslaşul Roşu. Ai naviga 
oriunde ai vrea şi n-ai fi niciodată oprit. 

— Ai auzit, din gurile a trei bărbaţi viteji, spuse Euron. 
Tăcerea era pe mare 242 

când a murit Balon. Dacă te îndoieşti de cuvântul unui 
unchi, eşti liberă să-mi întrebi echipajul. 

— Un echipaj de muţi. Da, asta mi-ar fi de folos. 

— i-ar fi de folos un soţ. Euron se întoarse din nou către 
însoțitorii lui. 

Torwold, nu-mi aduc aminte, tu ai nevastă? 

— Una şi bună. Torwold Dinte-Negru zâmbi, arătând de 
unde i se trăgea numele. 

— Eu sunt neînsurat, anunţă Lucas Codd Stângaciul. 

— Şi nu e de mirare, spuse Asha. Toate femeile îi 
dispreţuiesc pe cei din Casa Codd. Nu te uita aşa trist la 
mine, Lucas. Încă mai ai mâna aia celebră. Asha făcu o 
mişcare obscenă cu pumnul. 

Codd înjură, până când Ochi-de-Cioară îl prinse de piept. 

— A fost politicos, Asha? L-ai rănit pe Lucas în adâncul 
sufletului. 


— E mai uşor decât să-i rănesc mădularul. Arunc securea 
la fel de bine ca oricare bărbat, dar când ţinta e aşa de 
mică... 

— Fata şi-a pierdut minţile, pufni Jon Myre Mutră-Acră. 
Balon a lăsat-o să se creadă bărbat. 

— Tatăl tău a făcut aceeaşi greşeală cu tine, replică 
imediat Asha. 

— Dă-mi-o mie, Euron, sugeră Vâslaşul Roşu. Am s-o bat 
până i se face fundul roşu ca părul meu. 

— Încearcă numai, spuse Asha, şi o să ţi se spună 
Eunucul Roşu. În mână avea un topor. Îl azvârli în aer şi îl 
prinse cu dibăcie. lată soţul meu, unchiule. Orice bărbat mă 
vrea, trebuie să-l ia cu el. 

Victarion lovi cu pumnul în masă. 

— Nu vreau vărsare de sânge aici. Euron, ia-ţi... 
căţeluşii... şi pleacă. 

— Mă aşteptam la o primire mai călduroasă din partea ta, 
frăţioare. Sunt fratele tău mai mare... şi în curând voi fi 
regele tău de drept. 

Victarion se întunecă la faţă. 

— Când se va anunţa rezultatul plebiscitului, vom vedea 
cine va purta coroana de lemn. 

— În privinţa asta suntem de acord. Euron ridică două 
degete către peticul care îi acoperea ochiul stâng şi plecă. 
Ceilalţi îl urmară îndeaproape, ca nişte câini de pripas. În 
urma lor se lăsă tăcerea, până când Micul Lenwood Tawney 
îşi luă 

scripca. Vinul şi berea începură să curgă din nou, însă 
mai multor oaspeţi le trecuse setea. Eldred Codd se strecură 
afară, legănându-şi mâna însângerată. Îl urmară WIII 
Humble, Hotho Harlaw şi o mare parte din membrii Casei 
Goodbrother. 

— Unchiule. Asha îi puse o mână pe umăr. Haide cu mine 
la o plimbare, te rog. 

Afară din cort, se stârnise vântul. Norii goneau peste faţa 
palidă a lunii. 


Aduceau cu nişte galere, vâăslind din greu. Stelele erau 
puţine şi palide. De-a 243 

lungul țărmului se odihneau corăbii lungi, cu catargele 
înalte ridicându-se din valuri, ca o pădure. Victarion le auzea 
carenele scârţâind când se aşezau pe nisip. 

Remarcă geamătul funiilor, sunetul flamurilor fâlfâind. 
Mai departe, în apele mai adânci ale golfului, corăbii mari se 
legănau ancorate, umbre mohorâte încununate de ceţuri. 

Păşiră alături de-a lungul țărmului, chiar deasupra 
valurilor, departe de tabere şi de focuri. 

— Spune-mi adevărul, unchiule, îi ceru Asha, de ce a 
plecat Euron aşa, dintr-odată? 

— Ochi-de-Cioară e plecat adesea să jefuiască. 

— Nu pentru atât de mult timp. 

— A pornit cu Tăcerea spre est. O călătorie lungă. 

— Am întrebat de ce a plecat, nu unde. Neprimind niciun 
răspuns, Asha spuse: Nu eram aici când Tăcerea a ridicat 
ancora. Pornisem cu Vântul Negru în jurul Arborului, către 
Treptele de Piatră, să şterpelesc câteva fleacuri de la piraţii 
din Lys. Când m-am întors, Euron era plecat şi ultima ta 
soţie, moartă. 

— Era doar o soţie de sare. 

Nu mai atinsese altă femeie de când o dăduse crabilor. Va 
trebui să-mi găsesc o nevastă când voi fi rege. O nevastă 
adevărată, care să-mi fie regină şi să-mi nască fii. Un rege 
trebuie să aibă un moştenitor. 

— Tata refuză să vorbească despre ea, zise Asha. 

— Nu foloseşte la nimic să vorbeşti despre lucruri pe care 
nu le poţi schimba. 

Subiectul îl obosea. Am văzut corabia lungă a Cititorului. 

— Mi-am folosit toate farmecele ca să-l smulg din Turnul 
Cărţii. 

Aşadar, Casa Harlaw e de partea ei. Căutătura încruntată 
a lui Victarion se adânci. 

— Nu poţi spera să domneşti. Eşti femeie. 


— Oare de-aia pierd întotdeauna concursurile de pişat? 
Asha râse. Unchiule, mă întristează s-o spun, dar s-ar putea 
să ai dreptate. De patru zile şi patru nopţi beau cu căpitanii 
şi cu regii, ascultând ce spun... şi ce nu vor să spună. 
Oamenii mei sunt cu mine, şi mulţi din Casa Harlaw. Tris 
Botley e şi el de partea mea, şi alţi câţiva. Nu destui. Lovi o 
piatră cu piciorul, trimiţând-o în apă, între două 

corăbii. M-am hotărât să strig numele unchiului meu. 

— Care dintre ei? vru el să ştie. Ai trei. 

— Patru. Unchiule, ascultă-mă. Îţi voi aşeza coroana de 
lemn pe frunte cu mâna mea... dacă vei fi de acord să 
împărţi domnia. 

— Să împart domnia? Cum vine asta? Nu pricepea ce 
vrea să spună. Vrea să-mi fie regină? Victarion se pomeni 
privind-o pe Asha într-un fel în care n-o mai privise până 
atunci. Îşi simţea bărbăţia începând să se întărească. £ fiica 
lui Balon, gândi. Şi-o amintea copilă, aruncând cu toporul în 
uşă. Îşi încrucişa braţele peste piept. Pe Stânca Mării nu 
poate sta decât un singur om. 

244 

— Atunci să stea unchiul meu, spuse Asha. Voi fi în 
spatele tău, să te păzesc şi să-ţi şoptesc la ureche. Niciun 
rege nu poate domni singur. Chiar şi dragonii, când au stat 
pe Tronul de Fier, au avut oameni care să-i ajute. Mâinile 
Regelui. 

Lasă-mă să-ţi fiu Mână, unchiule. 

Niciun Rege al Insulelor nu avusese vreodată nevoie de o 
Mână, cu atât mai puţin de una care să fie femeie. Căpitanii 
şi regii vor râde de mine la băutură. 

— De ce-ai vrea să fii Mâna mea? 

— Ca să termin acest război înainte să ne termine el pe 
noi. Am câştigat tot ce era de câştigat... şi avem şanse să 
pierdem totul la fel de uşor, dacă nu facem pace. M-am 
purtat cu Lady Glover cu toată amabilitatea, iar ea jură că 
soţul ei va trata cu mine. Dacă îi dăm înapoi Deepwood 
Motte, Castelul lui Torrhen şi Moat Cailin, zice ea, oamenii 


Nordului ne vor ceda Capul Dragonului Mării şi tot Ţărmul 
Stâncos. Acele ţinuturi sunt slab populate, însă de zece ori 
mai mari decât toate insulele la un loc. Un schimb de 
ostatici ar pecetlui pactul şi fiecare parte va fi de acord să o 
sprijine pe cealaltă dacă Tronul de Fier... 

Victarion râse înfundat. 

— Această Lady Glover te ia de proastă, nepoată. Capul 
Dragonului Mării şi Ţărmul Stâncos sunt ale noastre. De ce 
să le înapoiem ceva? Winterfellul e pârjolit şi distrus, iar 
Tânărul Lup putrezeşte decapitat în pământ. Noi vom avea 
tot Nordul, aşa cum a visat nobilul tău tată. 

— Când corăbiile vor învăţa să vâslească printre copaci, 
poate. Un pescar poate să prindă un leviatan cenuşiu, dar 
acesta îl va trage în jos, spre moarte, dacă 

nu-l eliberează. Nordul e prea mare pentru noi şi prea plin 
de nordici. 

— Întoarce-te la păpuşile tale, nepoată. Lasă războaiele 
pe seama războinicilor. Victarion îi arătă pumnii. Am două 
mâini. Niciun bărbat nu are nevoie de trei. 

— Dar eu cunosc un bărbat care are nevoie de Casa 
Harlaw. 

— Hotho Cocoşatul mi-a oferit-o pe fiica lui drept regină. 
Dacă o iau, Casa Harlaw va fi a mea. 

Asta o luă pe Asha prin surprindere. 

— Lordul Rodrik e stăpânul Casei Harlaw. 

— Rodrik n-are nicio fiică, doar cărţi. Hotho va fi 
moştenitorul lui, iar eu voi fi rege. Odată rostite, cuvintele 
păreau adevărate. Ochi-de-Cioară a fost prea multă vreme 
plecat. 

— Unii oameni par mai mari de la distanţă, îl preveni 
Asha. Plimbă-te printre focuri, dacă îndrăzneşti, şi ascultă. 
Nu spune nimeni poveşti despre puterea ta, nici despre 
celebra mea frumuseţe. Vorbesc numai despre Ochi-de- 
Cioară, despre locurile îndepărtate pe care le-a văzut, despre 
femeile pe care le-a siluit şi despre bărbaţii pe care i-a ucis, 


despre oraşele pe care le-a pustiit şi despre cum a pârjolit 
flota Lordului Tywin. 

— Eu am ars flota leului, zise apăsat Victarion. Cu mâinile 
mele am aruncat 245 

prima torţă în nava lui comandant. 

— Ochi-de-Cioară a urzit planul. Asha îşi puse mâna pe 
braţul lui. Şi tot el ţi-a omorât nevasta... nu-i aşa? 

Balon le poruncise să nu vorbească despre asta, dar 
Balon era mort. 

— l-a plantat un prunc în pântece şi m-a obligat pe mine 
s-o omor. L-aş fi omorât şi pe el, dar Balon nu voia fratricid în 
castelul lui. L-a trimis pe Euron în exil, să nu se mai 
întoarcă... 

— ... atât timp cât trăia Balon? 

Victarion îşi privi pumnii. 

— Mi-a pus coarne. N-am avut de ales. Dacă s-ar fi aflat, 
oamenii ar fi râs de mine, aşa cum a râs Ochi-de-Cioară 
când i-am cerut socoteală. „A venit la mine dornică”, se 
fălise. „Se pare că Victarion e mare peste tot, numai acolo 
unde contează, nu.” Dar asta nu-i putea spune Ashei. 

— Îmi pare rău pentru tine, zise Asha, şi încă şi mai rău 
pentru ea... dar nu-mi dai de ales decât să revendic Stânca 
Mării pentru mine. 

Nu poți. 

— Eşti liberă să-ţi răceşti gura de pomană, femeie. 

— Sunt, spuse ea şi plecă. 

OMUL ÎNECAT 

Abia când braţele şi picioarele îi fură amorţite de frig o 
luă Aeron Greyjoy pieptiş înapoi spre țărm şi-şi îmbrăcă 
veşmintele. 

Fugise din faţa lui Ochi-de-Cioară de parcă încă ar fi fost 
făptura slabă care fusese, însă când valurile i se spărseseră 
deasupra capului, îi reamintiseră că 

făptura aceea era moartă. Am renăscut din mare, un om 
mai tare şi mai puternic. 


Niciun muritor nu-l putea înspăimânta, nu mai mult decât 
întunericul, sau decât oasele sufletului său, oasele cenuşii şi 
aspre ale sufletului său. Sunetul unei uşi deschizându-se, 
scârțâitul unor balamale ruginite de fier. 

Veşmintele preotului pârâiră când şi le trase peste cap, 
încă înţepenite de sare de la ultima spălare, de cu două 
săptămâni în urmă. Lâna i se lipi de pieptul ud, absorbind 
apa sărată care îi şiroia din păr. Îşi umplu plosca şi şi-o 
atârnă pe umăr. 

Străbătând plaja cu paşi mari, un om înecat care se 
uşurase în mijlocul naturii se împiedică de el prin întuneric. 

— Părumed, mormăi el. Aeron îi puse o mână pe creştet, îl 
binecuvânta şi trecu mai departe. Pământul se ridică sub 
picioarele lui, domol la început, apoi mai abrupt. Când simţi 
iarba aspră sub tălpi, ştiu că lăsase plaja în urmă. Urcă 

încet, ascultând valurile. Marea nu osteneşte niciodată. 
Trebuie să fiu la fel de neobosit. 

Pe coama dealului, patruzeci şi patru de coaste 
monstruoase se înălţau din 246 

pământ ca _ trunchiurile unor imenşi copaci palizi. 
Văzându-le, inima lui Aeron începu să bată mai repede. 
Nagga fusese primul dragon de mare, cel mai puternic care 
se ridicase vreodată din valuri. Se hrănea cu krakeni şi 
leviatani şi îneca insule întregi la mânie, însă Regele 
Cenuşiu o omorâse şi Zeul Înecat îi prefăcuse oasele în 
piatră, pentru ca oamenii să nu înceteze niciodată să se 
minuneze de curajul primilor regi. Coastele Naggăi 
deveniseră stâlpii şi pilonii castelului regelui, întocmai cum 
fălcile îi erau tron. Timp de o mie şapte ani a domnit aici 
Regele Cenuşiu, îşi aminti Aeron. Aici şi-a luat soția-sirenă, 
aici şi-a pus la cale războaiele împotriva Zeului Furtunii. De 
aici a domnit peste piatră şi peste sare deopotrivă, purtând 
veşminte țesute din alge şi o coroană înaltă, alburie, făcută 

din dinții Naggăi. 

Dar asta se întâmplase demult, când pe pământ şi pe 
mare vieţuiau încă 


oameni măreţi. Castelul fusese încălzit de focul viu al 
Naggăi, pe care Regele Cenuşiu îl înrobise. Pe pereţi atârnau 
tapiserii ţesute din alge argintii, care-ţi încântau privirile. 
Războinicii Regelui Cenuşiu se ospătaseră din roadele mării 
la o masă în forma unei imense stele-de-mare, aşezaţi pe 
jilţuri sculptate din perle. 

S-a dus, toată gloria s-a dus. Oamenii erau mai mici 
acum. Vieţile lor se scurtaseră. Zeul Furtunii înecase focul 
Naggăi după moartea Regelui Cenuşiu, scaunele şi 
tapiseriile fuseseră furate, acoperişul şi zidurile putreziseră. 
Până şi marele tron din colţi al Regelui Cenuşiu fusese 
înghiţit de mare. Numai oasele Naggăi mai dăinuiau, ca să le 
amintească oamenilor de fier de toată măreţia de odinioară. 

E de-ajuns, gândi Aeron Greyjoy. 

Nouă trepte late fuseseră cioplite în culmea pietroasă a 
dealului. Dincolo de ele, se înălţau înfricoşătoarele dealuri 
ale Vechiului Wyk, profilate pe munţii negri şi nemiloşi din 
zare. 

Aeron se opri pe locul unde cândva se aflaseră porţile, îşi 
destupă plosca, luă o înghiţitură de apă sărată şi îşi întoarse 
faţa către mare. Din mare ne-am născut şi în mare trebuie 
să ne întoarcem. Chiar şi aici auzea vuietul neîncetat al 
valurilor şi simţea puterea zeului care pândea sub ape. 
Aemon îngenunche. Mi-ai trimis oamenii tăi, se rugă el. Şi-au 
lăsat casele şi bordeiele, castelele şi fortărețele şi au venit 
aici, la oasele Naggăi, din fiecare sat de pescari şi din 
fiecare vale ascunsă. Acum dă-le înțelepciune să-l 
recunoască pe adevăratul rege când va sta în fața lor şi 
putere să se ferească de cei falşi. Toată noaptea se rugă, 
căci atunci când zeul era în el, Aeron Greyjoy n-avea nevoie 
de somn, întocmai ca valurile şi ca peştii mării. 

Nori negri alergau înaintea vântului când primele raze de 
lumină se furişară în lume. Cerul negru deveni gri ca 
ardezia, marea neagră se făcu gri-verzuie, munţii negri al 
Marelui Wyk, de dincolo de golf, îmbrăcară nuanțele 
albastre-verzui ale pinilor. În timp ce culoarea se strecura 


înapoi în lume, o sută de flamuri se ridicară şi începură să 
fluture în vânt. Aeron desluşi peştele argintiu al Casei 247 

Botley, luna însângerată a Casei Wynch, copacii verzi ai 
Casei Orkwood. Văzu corni de război şi leviatani şi coase şi 
pretutindeni krakenii, mari şi aurii. Sub ele, începură să se 
mişte de colo-colo sclavi şi neveste de sare, scormonind 
cărbunii pentru a-i face să prindă viaţă din nou şi curăţând 
peşti pentru masa de dimineaţă 

a căpitanilor şi a regilor. Lumina zorilor mângâia plaja 
pietroasă şi Aeron privi oamenii deşteptându-se din somn, 
dând la o parte păturile din piele de focă şi cerându-şi cornul 
de bere. Beţi cu nesaț, gândi el, căci astăzi trebuie să 
îimplinim misiunea zeului. 

Marea se deştepta şi ea. Valurile crescură din ce în ce mai 
mari, pe măsură ce vântul se stârnea, spărgându-şi apele 
înspumate de corăbii. Zeul Înecat se trezeşte, gândi Aeron. 
Simţea cum glasul său ţâşneşte din adâncurile mării. Astăzi 
voi fi aici, cu tine, slujitorul meu puternic şi credincios, 
spunea glasul. Niciun om necredincios nu se va aşeza pe 
Stânca Mării. 

Acolo, sub arcul coastelor Naggăi, îl găsiră oamenii lui 
înecaţi, înalt şi încruntat, cu păru-i lung şi negru fluturând în 
vânt. 

— E timpul? întrebă Rus. 

Aeron clătină din cap şi răspunse: 

— Da. Duceţi-vă şi vestiți adunarea. Oamenii înecaţi îşi 
luară ciomegele de lemn şi începură să le lovească unul de 
altul în timp ce coborau dealul. Alţii li se alăturară şi 
zgomotul se răspândi de-a lungul țărmului. Bocănitul era 
atât de înfricoşător, de parcă o sută de copaci s-ar fi 
cotonogit cu crengile. Timpanele începură şi ele să bată, 
bum-bum-bum-bum-bum, bum-bum-bum-bum-bum. Un corn 
de război zbieră, pe urmă un altul: AAAAAA 00000000 
0000000000000000. 

Oamenii îşi părăsiră focurile, croindu-şi drum către oasele 
Castelului Regelui Cenuşiu: vâslaşi, timonieri, constructori 


de corăbii, marangozi, luptători cu securile lor şi pescari cu 
năvoadele. Unii aveau sclavi să-i slujească, unii neveste de 
sare. Alţii, care navigaseră mai des spre ţinuturile verzi, erau 
însoţiţi de maesteri, cântăreţi şi cavaleri. Oamenii de rând se 
îngrămădiră în semicerc, la poalele colinei, cu sclavii, copiii 
şi femeile mai în spate. Căpitanii şi cavalerii îşi croiră drum 
pe versanţi. Aeron Părumed îi văzu pe Sigfry Stonetree, 
Andrik cel Posomorât, Ser Harras Harlaw, cavalerul. Lordul 
Baelor Blacktyde, în mantia lui de zibelină, stătea lângă 
Clanul Stonehouse, cei în haine jerpelite din piele de focă. 
Victarion îi domina cu statura sa pe toţi, în afară de Andrik. 

Fratele său nu purta coif, însă altminteri era în armură, cu 
mantia ce purta însemnul krakenului atârnându-i aurie de 
pe umeri. E/ va fi regele nostru. Cine, privindu-l, ar putea să 
se indoiască? 

Când Părumed îşi ridică mâinile osoase, timpanele şi 
cornii de război tăcură, oamenii înecaţi îşi coborâră 
ciomegele şi toate glasurile amuţiră. Rămase doar sunetul 
valurilor, un muget pe care niciun om nu-l putea domoli. 

— Din mare ne-am născut şi în mare ne vom întoarce, 
glăsui Aeron, încet la început, pentru ca oamenii să se 
străduiască să-l asculte. Zeul Furtunii, în mânia 248 

lui, l-a smuls pe Balon din castelul său şi l-a azvârlit în 
prăpastie, însă acum el se ospătează sub valuri, în castelele 
de apă ale Zeului Înecat. Îşi ridică ochii către cer. Balon e 
mort! Regele de fier e mort! 

— Regele e mort! strigară oamenii lui înecaţi. 

— Dar ce e mort nu moare niciodată, ci renaşte, mai tare 
şi mai puternic! le reaminti el. Balon a căzut. Balon, fratele 
meu, care a cinstit Vechea Rânduială şi a plătit preţul de fier. 
Balon cel Viteaz, Balon cel Binecuvântat, Balon-Cel-de-Două- 
Ori-incoronat, care ne-a readus libertatea şi zeul. Balon e 
mort... dar un rege de fier se va ridica în locul lui, să se 
aşeze pe Stânca Mării şi să domnească 

peste insulele noastre. 

— Un rege se va ridica! veni răspunsul. Se va ridica! 


— Se va ridica. Trebuie! Glasul lui Aeron bubui, ca 
valurile. Dar cine? Cine va sta pe locul lui Balon? Cine va 
domni peste aceste insule sfinte? Se află printre noi acum? 
Preotul îşi desfăcu larg braţele: Cine va fi rege peste noi? 

Un pescăruş îi răspunse, ţipând. Mulțimea începu să se 
agite, ca deşteptată 

dintr-un vis. Fiecare se uita la vecinul lui, să vadă care 
dintre ei ar putea îndrăzni să revendice o coroană. Ochi-de- 
Cioară n-a fost niciodată răbdător, îşi spuse Părumed. Poate 
că va vorbi el primul. Una ca asta i-ar aduce pieirea. 
Căpitanii şi regii veniseră cale lungă la acest ospăț şi nu 
aveau să aleagă primul fel care li se aşeza în faţă. vor fi 
dornici să guste şi să aleagă, o muşcătură din ăsta, o 
fărâmă 

din celălalt, până când îl vor găsi pe cel care le e pe plac. 

Trebuie că Euron ştiuse şi el asta. Stătea cu braţele 
încrucişate în mijlocul muţilor şi al monştrilor săi. Doar 
vântul şi valurile răspunseră chemării lui Aeron. 

— Oamenii de fier trebuie să aibă un rege, insistă preotul, 
după o lungă tăcere. 

Vă întreb din nou. Cine va fi rege peste noi? 

— Eu, veni răspunsul de jos. 

De îndată, se ridicară strigăte răzlețe: 

— Gylbert! Gylbert rege! 

Căpitanii se dădură în lături, lăsându-i pe pretendent şi 
pe susţinătorii lui să 

urce dealul pentru a se aşeza lângă Aeron, sub coastele 
Naggăi. 

Aspirantul acesta era un lord înalt şi uscăţiv, cu un aer 
melancolic şi obrajii scofâlciţi proaspăt bărbieriţi. Cei trei 
susţinători îşi ocupară poziţiile cu doi paşi mai jos, purtându- 
i sabia, scutul şi stindardul. Semănau oarecum cu lordul 
înalt şi Aeron îi luă drept fiii lui. Unul dintre ei desfăşură 
flamura, o corabie mare, neagră, pe fundalul unui apus de 
soare. 


— Sunt Gylbert Farwynd, Lord de Lumina Solitară, se 
adresă el adunării. 

Aeron cunoştea câţiva membri ai Casei Farwynd, un neam 
ciudat, care deţinea pământuri pe malurile din capătul de 
vest al Marelui Wyk şi în insulele risipite de dincolo, stânci 
atât de mici încât majoritatea nu puteau susţine decât o 
singură 

gospodărie. Dintre acestea, Lumina Solitară era cea mai 
îndepărtată, la opt zile de drum către nord-vest, printre 
colonii de foci şi lei-de-mare, în mijlocul 249 

nemărginitului ocean gri. Oamenii Casei Farwynd erau 
chiar mai ciudaţi decât ceilalţi. Unii spuneau că erau 
oameni-fiare, fiinţe necredincioase care puteau lua forma 
leilor-de-mare sau a morselor, chiar şi a balenelor pătate, 
lupii mării sălbatice. 

Lordul Gylbert începu să vorbească. Le povesti despre un 
tărâm minunat de dincolo de Marea Apusului, un tărâm fără 
iarnă sau nevoi, peste care moartea nu avea stăpânire. 

— Faceţi-mă rege şi vă voi duce acolo, strigă el. Vom 
construi zece mii de corăbii, aşa cum a făcut odinioară 
Nymeria, şi vom porni cu toţii către ţara de dincolo de apus. 
Acolo, fiecare bărbat va fi rege şi fiecare femeie va fi regină. 

Aeron observă că ochii lui nu erau nici gri, nici albaştri, ci 
schimbători ca marea. Ochi demenţți, gândi el, ochi de 
nebun. Himera despre care vorbea era, fără 

îndoială, o nadă întinsă de Zeul Furtunii, ca să-i atragă pe 
oamenii de fier spre pieire. Printre ofrandele pe care oamenii 
lui le revărsară în faţa adunării se numărau blănuri de focă şi 
colţi de morsă, brățări din os de balenă, corni de război 
înveliţi în bronz. Căpitanii priviră şi întoarseră capetele, 
lăsându-i pe cei mai neînsemnaţi să se servească din daruri. 
Când nebunul isprăvi de vorbit şi susţinătorii lui începură să- 
i strige numele, doar cei din Casa Farwynd li se alăturară, şi 
nici măcar dintre ei toţi. În curând, strigătele de „Gylbert! 
Gylbert rege!” se stinseră. Pescăruşul ţipă deasupra lor şi 


poposi pe una dintre coastele Naggăi în timp ce Lordul 
Luminii Solitare îşi croia drum înapoi în josul dealului. 

Aeron Părumed păşi din nou în faţa mulţimii. 

— Vă întreb din nou. Cine va fi rege peste noi? 

— Eu! bubui un glas grav şi din nou mulţimea se dădu în 
lături. 

Cel care vorbise fu adus în vârful dealului într-un scaun 
din lemn sculptat, pe umerii nepoților lui. O imensă paragină 
de om, greu de o sută treizeci de kilograme şi bătrân de 
nouăzeci de ani, bărbatul purta o mantie din blană de urs 
alb. Şi părul lui era alb, iar barba imensă îl acoperea ca o 
pătură, de la obraji până 

la coapse, astfel încât era greu să-ţi dai seama unde se 
termina barba şi unde începea blana. Deşi nepoţii lui erau 
bărbaţi cât se poate de voinici, se căzneau cu greutatea lui 
pe treptele abrupte de piatră. În faţa Castelului Regelui 
Cenugşiu îl lăsară jos şi trei dintre ei rămaseră la picioarele 
lui, în calitate de susţinători. 

Cu şaizeci de ani în urmă, poate că omul ăsta ar fi 
câştigat bunăvoința mulțimii, gândi Aeron, dar vremea lui a 
trecut de mult. 

— Da, eu! răcni bărbatul de unde se afla, cu un glas pe 
măsura lui. De ce nu? 

Cine e mai bun? Eu sunt Erik Fierarul, pentru cei care 
sunt orbi. Erik cel Drept, Erik Rupe-Nicovală. Arată-le 
ciocanul meu, Thormor. Unul dintre nepoți îl ridică, pentru ca 
întreaga adunare să-l poată vedea. Era un obiect monstruos, 
cu coada îmbrăcată în piele veche şi cu capul, o bucată de 
oţel, mare cât o pâine. Nu pot număra câte mâini am făcut 
terci cu ciocanul ăla, zise Erik, dar poate că vreun hoţ 

v-ar putea spune. Nu ştiu nici câte capete am zdrobit de 
nicovala mea, dar sunt 250 

câteva văduve care ar şti. V-aş putea înşira toate faptele 
mele de arme, dar am optzeci şi opt de ani şi nu voi trăi 
destul ca să isprăvesc. Dacă bătrâneţea înseamnă 


înţelepciune, nimeni nu e mai înţelept decât mine. Dacă 
mare înseamnă 

puternic, nimeni nu mă întrece. Vreţi un rege cu 
moştenitori? Am mai mulţi decât pot număra. Regele Erik, 
da, îmi place cum sună. Haideţi, repetaţi după mine: ER/K! 
ERIK RUPE-NICOLAVĂ! ERIK REGE! 

În timp ce nepoţii preluară strigătul, propriii lor fii se 
apropiară, cu cufere pe umeri. Când le deşertară la poalele 
scării de piatră, se revărsă un torent de argint, bronz şi oţel: 
brățări, colane, pumnale, stilete şi topoare de luptă. Câţiva 
dintre căpitani înhăţară cele mai alese obiecte şi îşi uniră 
glasul în scandarea ce creştea. 

Dar de îndată ce strigătul începu să sporească, un glas de 
femeie îl curmă. 

— Erik! Oamenii se dădură la o parte, făcându-i loc să 
treacă. Cu un picior pe ultima treaptă, femeia spuse: Erik, 
ridică-te. 

Se lăsă tăcerea. Vântul bătea, valurile se spărgeau de 
mal, oamenii îşi şopteau unul altuia la ureche. Erik Fierarul 
se holbă în jos, la Asha Greyjoy. 

— Fată. Fată de trei ori blestemată. Ce-ai spus? 

— Ridică-te, Erik! strigă ea. Ridică-te şi am să-ţi strig 
numele alături de ceilalţi. Ridică-te şi am să fiu prima care te 
urmează. Vrei o coroană, da. Ridică-te şi ia-o. 

Altundeva, în mulţime, Ochi-de-Cioară râse. Erik îi aruncă 
o privire furioasă. 

Mâinile voinicului se strânseră în jurul braţelor tronului de 
lemn. Faţa i se înroşi, apoi deveni stacojie. Mâinile îi 
tremurau de efort. Aeron îi vedea vena groasă, albastră, 
pulsându-i în gât, în timp ce încerca să se ridice. Pentru o 
clipă, dădu impresia că ar putea s-o facă, dar îşi pierdu 
suflarea dintr-odată şi răcni, prăbuşindu-se înapoi în perna 
sa. Euron râse cel mai tare. Bărbatul voinic îşi lăsă 

capul să cadă şi îmbătrâni, totul cât ai clipi. Nepoţii lui îl 
coborâră dealul. 


— Cine va domni peste oamenii de fier? întrebă din nou 
Aeron Părumed. Cine va fi rege peste noi? 

Oamenii se uitară de la unul la altul. Unii îl priviră pe 
Euron, alţii pe Victarion, câţiva pe Asha. Valurile se spărgeau 
verzi şi albe de corăbiile lungi. Pescăruşul ţipă încă o dată, 
un țipăt răguşit, deznădăjduit. 

— Prezintă-ţi pretenţiile, Victarion, strigă Merlyn. Să 
isprăvim cu farsa asta! 

— Când voi fi pregătit! îi răspunse Victarion. Aeron era 
mulţumit. E mai bine dacă aşteaptă. Urmă Drumm, un alt 
om bătrân, deşi nu atât de bătrân ca Erik. 

Urcă dealul pe propriile-i picioare, iar la şold îi atârna 
Ploaia Roşie, renumita lui sabie, făurită din oţel valyrian în 
vremurile de dinaintea Urgiei. Susţinătorii săi erau oameni 
de seamă: fiii săi Denys şi Donnel, amândoi luptători 
neînfricaţi, iar între ei, Andrik cel Posomorât, o namilă cu 
braţe groase cât copacii. Sprijinul unui asemenea om făcea 
cinste Casei Drumm. 

— Unde stă scris că regele nostru trebuie să fie un 
kraken? începu Drumm. Ce drept are Insula Pyke să ne 
conducă? Marele Wyk este insula cea mai întinsă, 251 

Harlaw cea mai bogată, Vechiul Wyk cea mai sfântă. Când 
neamul negru a fost mistuit de focul dragonilor, oamenii de 
fier i-au dat întâietate lui Vickon Greyjoy, da... însă ca /org, 
nu ca rege. 

Era un început bun. Aeron auzi strigăte de aprobare, dar 
acestea se domoliră 

când bătrânul se porni să povestească despre gloria Casei 
Drumm. Vorbi despre Dale cel Cumplit, despre Roryn 
Tâlharul, despre sutele de fii ai lui Gormond Drumm, 
Bătrânul Părinte. Scoase din teacă Ploaia Roşie şi le povesti 
cum Hilmar Drumm cel Viclean îi luase sabia unui cavaler în 
armură, cu isteţime şi o măciucă 

de lemn. Vorbi despre corăbii demult pierdute şi despre 
bătălii uitate de opt sute de ani, iar mulţimea începu să se 
plictisească. Vorbi, vorbi şi iarăşi vorbi. 


lar când cuferele Casei Drumm fură deschise, căpitanii 
văzură darurile meschine pe care le adusese. Niciun tron n-a 
fost vreodată cumpărat cu bronz, gândi Părumed. Acest 
adevăr era uşor de desluşit, în strigătele de Drumm! 

Drumm! Dunstan Rege! cave se stinseră imediat. 

Aeron simţea un nod în stomac şi i se părea că valurile 
bubuiau mai tare ca înainte. E timpul, gândi el. E timpul ca 
Victarion să-şi facă revendicarea. 

— Cine va fi rege peste noi? strigă din nou preotul, însă 
de data aceasta ochii săi negri şi aprigi îl găsiră pe fratele 
său în mulţime. Nouă fii s-au născut din trupul lui Quellon 
Greyjoy. Unul era mai măreț decât ceilalţi şi nu cunoştea 
teama. 

Victarion îi întâlni privirea şi clătină din cap. Căpitanii se 
dădură la o parte din calea lui în timp ce urca treptele. 

— Frate, dă-mi binecuvântarea, spuse el când ajunse în 
vârf. Îngenunche şi plecă creştetul. Aeron îşi destupă plosca 
şi îi turnă un şuvoi de apă de mare pe frunte. 

— Ce e mort nu poate muri niciodată, spuse preotul, iar 
Victarion răspunse: 

— ... ci renaşte, mai tare şi mai puternic. 

Când Victarion se ridică, susţinătorii săi se aliniară la 
picioarele lui. Ralf Şchiopul, Ralf Stonehouse cel Roşu şi 
Nute Bărbierul, războinici vestiți cu toţii. 

Stonehouse purta stindardul Casei Greyjoy, krakenul 
galben pe un fond negru ca marea nopţii. De îndată ce-l 
desfăcu, regii şi căpitanii începură să strige numele Lordului 
Căpitan. Victarion aşteptă până când tăcură, apoi spuse: 

— Mă cunoaşteţi cu toţii. Dacă vreţi cuvinte dulci, căutaţi 
în altă parte. N-am gură de cântăreţ. Am o secure şi am 
astea. Îşi ridică braţele imense, îmbrăcate în zale, în văzul 
mulţimii, iar Nute Bărbierul le arătă securea sa, o fioroasă 
bucată de oţel. Am fost un frate credincios, continuă 
Victarion. Când Balon s-a căsătorit, eu am fost cel pe care l-a 
trimis la Harlaw ca să-i aducă mireasa. l-am condus corăbiile 
în multe bătălii şi n-am pierdut nici măcar una. Prima oară 


când Balon a fost încoronat, eu am plecat pe mare la 
Lannisport, să pârlesc coada leului. A doua oară, pe mine m- 
a trimis să-l jupoi pe Tânărul Lup, dacă vine urlând acasă. 

De la mine veţi primi ceea ce aţi primit şi de la Balon, 
numai că mai mult. Asta e 252 

tot ce am de spus. 

Cu acestea, susţinătorii lui începură să scandeze: 
VICTARION! VICTARION! 

VICTARION REGE! Mai jos, oamenii lui revărsau cuferele, o 
cascadă de argint, aur şi nestemate, o pradă îmbelşugată. 
Căpitanii se îngrămădeau să înhaţe piesele cele mai 
valoroase, strigând, în tot acest timp:  VICTARION! 
VICTARION! 

VICTARIONREGE! Aeron se uită la Ochi-de-Cioară. Oare va 
vorbi acum sau va lăsa plebiscitul să-şi urmeze cursul? 
Orkwood de Orkmont şuşotea la urechea lui Euron. 

Dar nu Euron fu cel care puse capăt strigătelor, ci femeia. 
Duse două degete la gură şi fluieră, un şuierat ascuţit, care 
trecu prin vacarm ca un cuţit prin brânză. 

— Unchiule! Unchiule! Aplecându-se, înşfacă un colan 
răsucit de aur şi urcă 

treptele în salturi. Nute o înhaţă de braţ şi, preţ de o 
clipă, Aeron speră că oamenii fratelui său o vor reduce la 
tăcere, însă Asha se eliberă din mâna Bărbierului şi îi spuse 
lui Ralf cel Roşu ceva care îl făcu să se dea la o parte. În timp 
ce-şi croia drum printre ei, ovaţiile se potoliră. Era fiica lui 
Balon Greyjoy şi lumea era curioasă s-o audă vorbind. 

— A fost frumos din partea ta să aduci asemenea daruri la 
plebiscitul meu, unchiule, îi spuse ea lui Victarion, dar nu 
era nevoie să-ţi acoperi tot trupul cu armură. Promit să nu te 
rănesc. Asha îşi întoarse chipul către căpitani. Nu e altul mai 
viteaz ca unchiul meu, altul mai puternic, altul mai 
neînfricat în luptă. Şi numără până la zece mai iute ca 
oricine! L-am văzut... însă când trebuie să 

meargă până la douăzeci, îşi scoate cizmele. Remarca 
stârni hohote de râs. Dar n-are niciun fiu. Soţiile sale mor 


întruna. Ochi-de-Cioară e fratele lui mai mare şi e mai 
îndreptăţit... 

— Aşa e! strigă de jos Vâslaşul Roşu. 

— A, dar eu sunt încă şi mai îndreptăţită. Asha îşi aşeză 
colanul pe cap, într-o poziţie neglijentă, şi aurul străluci pe 
păru-i negru. Fratele lui Balon nu poate veni înaintea fiului 
lui Balon! 

— Fiii lui Balon sunt morţi, strigă Ralf Şchiopul. N-o văd 
decât pe fetiţa lui! 

— Fetiţa? Asha îşi strecură o mână sub pieptar. Oho! Ce-i 
asta? Să vă arăt? 

Unii dintre voi n-au văzut aşa ceva de când au fost 
înţărcaţi. Mulțimea râse din nou. „Un rege cu sâni dăruit e 
un lucru cumplit”, aşa sună cântecul? Ralf, m-ai prins. Sunt 
femeie... dar nu o femeie bătrână, ca tine. Ralf Şchiopul... n- 
ar trebui să ţi se spună Ralf Mototolul? Asha scoase un 
pumnal dintre sâni. Sunt şi mamă, pe deasupra, şi iată-mi 
pruncul. Îl ridică. lar aici, susţinătorii mei. Trecură pe lângă 
cei trei ai lui Victarion, aşezându-se la picioarele ei: Qarl 
Fecioara, Tristifer Botley şi Ser Harras Harlaw, cavalerul, a 
cărui sabie, Apusul, era la fel de legendară ca Ploaia Roşie a 
lui Dunstan Drumm. Unchiul meu a spus că-l cunoaşteţi. Mă 
cunoaşteţi şi pe mine... 

— Eu vreau să te cunosc mai bine, strigă cineva. 

— Du-te acasă şi cunoaşte-ţi nevasta, îi răspunse Asha. 
Unchiul spune că vă va 253 

da mai mult decât v-a dat tatăl meu. Ei bine, el ce v-a 
dat? Aur şi glorie, vor spune unii. Libertate, veşnic dulce. Da, 
aşa este, ne-a dat asta... dar şi văduve, după cum vă va 
spune Lordul Blacktyde. Câţi dintre voi v-aţi ales cu casele 
pârjolite când a venit Robert? Câţi aţi avut fiice siluite şi 
răpite? Oraşe arse şi castele dărâmate, asta v-a dat tatăl 
meu. Înfrângere e ceea ce v-a dat. Unchiul meu, aici de faţă, 
vă 

va da acelaşi lucru, înzecit. Nu eu. 


— Dar tu ce ne vei da? întrebă imediat Lucas Codd. 
Împletituri? 

— Da, Lucas, am să împletesc pentru noi toţi un regat. Îşi 
azvârli pumnalul dintr-o mână în alta. Trebuie să luăm 
aminte la lecţia Tânărului Lup, care a câştigat fiecare 
bătălie... şi a pierdut totul. 

— Un lup nu e un kraken, protestă Victarion. Krakenul nu 
pierde ceea ce înhaţă, fie că e o corabie sau un leviatan. 

— Şi ce am înhăţat noi, unchiule? Nordul? Ce înseamnă 
Nordul, în afară de leghe şi leghe peste leghe, departe de 
sunetul mării? Am cucerit Moat Cailin, Deepwood Motte, 
Castelul lui Torrhen, până şi Winterfellul. Şi cu ce ne putem 
mândri? La un semn, oamenii ei de pe Vântul Negru aduseră 
pe umeri cufere de stejar şi fier. Priviţi bogăţia Ţărmului 
Stâncos, spuse Asha când primul cufăr fu răsturnat. În faţa 
lor zornăi o avalanşă de pietricele, revărsându-se de pe 
trepte; pietricele gri şi negre şi albe, netezite de mare. Priviţi 
bogăţiile Deepwoodului, spuse ea, când fu deschis cel de-al 
doilea cufăr. Conuri de pin se răspândiră, rostogolindu-se şi 
săltând jos, în mulţime. Şi, în cele din urmă, aurul 
Winterfellului. Din cel de-al treilea cufăr ieşiră napi aurii, tari 
şi rotunzi, mari cât o căpăţână 

de om. Poposiră în mijlocul pietricelelor şi conurilor de 
pin. Asha străpunse unul cu pumnalul. Harmund Sharp, 
strigă ea, fiul tău Harrag a murit la Winterfell pentru asta. 
Scoase napul de pe lama sabiei şi i-l aruncă. Mai ai şi alţi fii, 
bănuiesc. Dacă ai da vieţile lor pe napi, strigă numele 
unchiului meu! 

— Şi dacă strig numele tău? vru să ştie Harmund. Atunci, 
ce ne aşteaptă? 

— Pace, răspunse Asha. Pământ. Biruinţă. Vă voi da Capul 
Dragonului Mării şi Ţărmul Pietros, pământ negru şi copaci 
înalţi şi pietre îndeajuns de multe ca fiecare fiu mai tânăr să- 
şi construiască un castel. Vom avea şi oamenii Nordului... 

ca prieteni care să se împotrivească, alături de noi, 
Tronului de Fier. Alegerea voastră e simplă: Încoronaţi-mă pe 


mine pentru pace şi biruinţă. Sau încoronaţi-l pe unchiul 
meu pentru alte războaie şi înfrângeri. Îşi vâri pumnalul 
înapoi în teacă. Ce alegeţi, oameni de fier? 

— BIRUINŢĂ! strigă Rodrik Cititorul, cu mâinile căuş la 
gură. Biruinţă şi pe Asha! 

— ASHA! îl urmă Lordul Baelor Blacktyde. ASHA REGINĂ! 

Echipajul Ashei prelua strigătul: ASHA! ASHA! ASHA 
REGINĂ! Băteau din picioare şi îşi agitau pumnii, strigând, în 
timp ce Părumed asculta uimit. Va /ăsa /ucrarea tatălui său 
neisprăvită! Cu toate acestea, Tristifer Botley striga numele 
ei, împreună cu numeroşi membri ai Casei Harlaw, cu câţiva 
dintre cei ai Casei 254 

Goodbrother, cu îmbujoratul Lord Merlyn şi cu mai mulţi 
decât ar fi crezut vreodată preotul... pentru o femeie! 

Dar alţii tăceau sau mormăiau în surdină către vecinii lor. 

— Nu vrem nicio pace laşă! strigă Ralf Şchiopul. Ralf 
Stonehouse cel Roşu flutură flamura Greyjoy şi răcni: 

— Victarion! VICTARION! VICTARION! 

Oamenii începură să se îmbrâncească. Cineva aruncă un 
con de pin înspre capul Ashei. Când se feri, coroana 
improvizată îi căzu. Pentru o clipă, preotului i se păru că stă 
în vârful unui muşuroi uriaş, cu mii de furnici mişunându-i la 
picioare. Strigăte de Asha! şi Victarion! se revărsau din toate 
părţile, ca şi cum o furtună sălbatică era pe cale să-i înghită 
pe toţi. Zeul Furtunii e printre noi, gândi preotul, semănând 
furie şi discordie. 

Ascuţit ca o lovitură de sabie, sunetul cornului despică 
aerul. 

Limpede şi ucigător era glasul lui, un țipăt fierbinte, 
cutremurător, care parcă 

făcea oasele să-ţi zornăie în trup. Strigătul zăbovi în aerul 
umed al mării: aaaaRREEEEeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee. 

Toţi ochii se întoarseră în direcţia sunetului. Cel care sufla 
chemarea era unul dintre corciturile lui Euron, un bărbat 
monstruos cu ţeasta rasă. Pe braţele lui sclipeau brățări de 


aur, jad şi jais, iar pe pieptu-i lat era tatuată o pasăre de 
pradă, cu ghearele picurând de sânge. 
aaaaRREEEEeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee. 

Cornul din care sufla era negru, lucios, răsucit şi mai înalt 
decât un stat de om, când îl ţinea cu ambele mâini. Era legat 
de jur împrejur cu fâşii de aur roşu şi oţel negru, gravate cu 
hieroglife valyriene străvechi care păreau să strălucească 
roşii când sunetul cornului crescu. 

aaaaaaaRRREEEEEEEEEEEEeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee 
eeeeeeeee. 

Era un sunet îngrozitor, un bocet de durere şi furie care 
parcă îţi ardea urechile. Aeron Părumed şi le acoperi, 
rugându-se la Zeul Înecat să ridice un val puternic şi să 
zdrobească cornul, amuţindu-l, dar, cu toate acestea, ţipătul 
nu mai contenea. E cornul iadului! îi venea să strige, deşi 
nimeni nu l-ar fi auzit. Obrajii bărbatului tatuat erau atât de 
umflaţi încât păreau gata să plesnească, iar muşchii 
pieptului i se zbăteau, ca şi cum o pasăre ar fi fost gata să se 
smulgă din carnea lui şi să-şi ia zborul. lar acum hieroglifele 
ardeau mai strălucitor, cu fiecare linie şi literă licărind de 
lumina unui foc alb. Sunetul suna necontenit, revărsându-şi 
ecoul printre dealurile din spatele lor şi peste apele 
Leagănului Naggăi şi răsunând printre munţii Marelui Wyk, 
iar şi iar şi iar, până când umplu întreaga lume udă. 

lar când se părea că sunetul nu va conteni niciodată, se 
opri. 

Cornistul îşi pierdu, în cele din urmă, răsuflarea. Se 
clătină, cât pe ce să cadă. 

Preotul îl văzu pe Orkwood de Orkmont prinzându-l de un 
braţ, ca să-l sprijine, în timp ce Lucas Codd Stângaciul îi luă 
cornul negru, răsucit, din mâini. O dâră 

palidă de fum se ridica din corn şi preotul văzu sânge şi 
vezicule pe buzele celui 255 

care-l sunase. Pasărea de pe pieptul său sângera şi ea. 

Euron Greyjoy urcă dealul încet, cu toţi ochii aţintiţi 
asupra lui. În văzduh, pescăruşul ţipă şi iarăşi ţipă. Niciun 


om necredincios nu poate şedea pe Stânca Mării, gândi 
Aeron, dar ştia că trebuie să-şi lase fratele să vorbească. 
Buzele i se mişcară într-o rugăciune mută. 

Susţinătorii Ashei se dădură în lături, la fel şi cei ai lui 
Victarion. Preotul făcu un pas înapoi şi aşeză o mână pe 
piatra aspră a coastelor Naggăi. Ochi-de-Cioară 

se opri în capul scărilor, la porţile Castelului Regelui 
Cenugşiu, şi îşi întoarse ochiul zâmbitor asupra căpitanilor şi 
regilor, însă Aeron îi simţea şi celălalt ochi, cel pe care-l 
ţinea ascuns. 

— OAMENI DE FIER, spuse Euron Greyjoy, mi-aţi auzit 
cornul. Acum ascultaţi-mi cuvintele. Sunt fratele lui Balon, 
cel mai mare fiu în viaţă al lui Quellon. În venele mele curge 
sângele Lordului Vickon şi al Bătrânului Kraken. 

Cu toate acestea, am călătorit mai departe decât oricare 
dintre ei. Un singur kraken dintre cei în viaţă n-a cunoscut 
niciodată înfrângerea. Un singur kraken n-a plecat niciodată 
genunchiul. Un singur kraken a călătorit până la Asshai din 
Umbră şi a văzut minunăţii şi orori de neînchipuit... 

— Dacă ţi-a plăcut Umbra atât de mult, întoarce-te acolo, 
strigă Qarl Fecioara, cel cu obraji rozalii, unul dintre 
susținătorii Ashei. 

Ochi-de-Cioară îl ignoră. 

— Frăţiorul meu vrea să termine războiul lui Balon şi să 
revendice Nordul. 

Dulcea mea nepoată vrea să ne dăruiască pace şi conuri 
de pin. Buzele sale albastre se strâmbară într-un zâmbet. 
Asha preferă biruinţa în locul înfrângerii. 

Victarion vrea un regat, nu câteva palme de pământ. De 
la mine, le veţi avea pe amândouă. Ochi-de-Cioară îmi 
spuneţi. Ei, bine, cine are un ochi mai ager decât cioara? 
După fiece bătălie, ciorile vin cu sutele şi miile să se 
ospăteze din trupurile celor căzuţi. O cioară poate zări 
moartea de departe. lar eu spun că 

întregul Westeros e pe moarte. Cei care mă vor urma se 
vor ospăta până la capătul zilelor. 


Suntem oameni de fier şi cândva am fost cuceritori. Noi 
făceam legea pretutindeni unde se făcea auzit sunetul 
valurilor. Fratele meu vrea să vă 

mulţumiţi cu Nordul cel rece şi aspru, nepoata mea cu şi 
mai puţin... dareu am să 

vă dau Lannisportul, Highgardenul, Arborul, Oraşul Vechi, 
ţinuturile riverane şi Reachul, pădurea zeilor şi pădurea 
ploilor, Dornul şi mlaştinile, Munţii Lunii şi Valea lui Arryn, 
Tarthul şi Treptele de Piatră. Eu zic să le luăm pe toate! Eu 
Zic să luăm Westerosul. Aruncă o privire către preot: Toate 
acestea, cu siguranţă, pentru gloria şi mai mare a Zeului 
nostru Înecat. 

Preţ de o clipă, până şi Aeron Părumed fu uluit de 
îndrăzneala cuvintelor fratelui său. Preotul visase acelaşi vis, 
atunci când văzuse prima oară cometa roşie pe cer. Vom 
trece pământurile verzi prin foc şi sabie, vom stârpi cei 
şapte zei ai septonilor şi copacii albi ai oamenilor Nordului... 

256 

—  Ochi-de-Cioară! strigă Asha. Ţi-ai lăsat minţile la 
Asshai? Dacă nu putem stăpâni Nordul - şi nu putem -, cum 
să cucerim toate Cele Şapte Regate? 

— Păi, asta s-a mai întâmplat. Oare Balon şi-a învăţat fiica 
atât de puţine lucruri despre căile războiului? Victarion, s-ar 
părea că fiica fratelui nostru n-a auzit niciodată de Aegon 
Cuceritorul. 

— Aegon? Victarion îşi încrucişa braţele peste pieptul ce 
îi era acoperit de armură. Ce legătură are cu noi Cuceritorul? 

— Ştiu despre război la fel de multe ca tine, Ochi-de- 
Cioară, zise Asha. Aegon Targaryen a cucerit Westerosul cu 
dragoni. 

— Şi aşa vom face şi noi, promise Euron Greyjoy. Cornul 
ăla pe care l-aţi auzit l-am găsit între ruinele fumegânde ale 
Valyriei, unde nimeni, în afară de mine, n-a îndrăznit 
vreodată să pună piciorul. E un corn de dragon, legat cu fâşii 
de aur roşu şi oţel valyrian făurit cu farmece. Lorzii Dragoni 
din vechime suflau asemenea corni înainte să-i devoreze 


Urgia. Cu acest corn, oamenii mei de fier, eu pot stăpâni 
dragonii. 

Asha râse zgomotos. 

— Un corn care să adune caprele ar fi mai folositor, Ochi- 
de-Cioară. Dragoni nu mai există. 

— Te înşeli din nou, fetiţo. Mai sunt trei, iar eu ştiu unde 
să-i găsesc. Cu siguranţă, asta merită o coroană de lemn. 

— EURON! strigă Lucas Codd Stângaciul. 

— EURON! EURON OCHI-DE-CIOARĂ! strigă Vâslaşul Roşu. 

Muţii şi corciturile de pe Tăcerea desfăcură cuferele lui 
Euron şi îi revărsară 

darurile în faţa căpitanilor şi a regilor. Pe urmă preotul 
auzi glasul lui Hotho Harlaw, care-şi umplea mâinile de aur. 
Gorold Goodbrother striga şi el, la fel şi Erik Sparge- 
Nicovală. 

— EURON! EURON! EURON! 

Strigătul se înteţi, devenind un urlet. 

— EURON! EURON! OCHI-DE CIOARĂ! EURON REGE! 

Sunetul se rostogolea pe dealul Naggăi, ca şi cum Zeul 
Furtunii ar fi zornăit norii. EURON! EURON! EURON! EURON! 
EURON! EURON! 

Chiar şi un preot poate avea îndoieli. Chiar şi un profet 
poate cunoaşte spaima. 

Aeron Părumed îşi cercetă sufletul, căutându-şi zeul, dar 
găsi numai tăcere. În timp ce o mie de glasuri strigau 
numele fratelui său, nu putea auzi decât scârţâitul unei 
balamale ruginite de oţel. 


BRIENNE 


La est de lazul Fecioarelor munţii se înălţau sălbatici, iar 
pinii se închideau în jurul lor ca o oştire tăcută de soldaţi gri- 
verzui. 

257 

Dick Dibaciul spunea că drumul de coastă era calea cea 
mai scurtă şi mai uşoară, aşa că arareori se îndepărtau de 
golf. Pe măsură ce înaintau, oraşele şi satele aflate de-a 
lungul țărmului erau din ce în ce mai mici şi mai răzlețe. 
Când se însera, căutau un han. Crabb împărțea sala comună 
cu ceilalţi drumeţi, în timp ce Brienne lua o cameră pentru 
ea şi pentru Podrick. 

— E mai ieftin dacă dormim toţi în acelaşi pat, domniţă, 
zicea Dick Dibaciul. 

Ai putea să-ţi aşezi sabia între noi. Bătrânul Dick e un om 
inofensiv. Curtenitor ca un cavaler şi cinstit cât e ziulica de 
lungă. 

— Zilele se scurtează, remarcă Brienne. 

— Mă rog, se prea poate. Dacă nu ai încredere să împărţi 
patul cu mine, m-aş 

putea cuibări pe podea, domniţă. 

— Nu pe podeaua mea. 

— S-ar putea zice că nu te încrezi în nimeni. 

— Încrederea se câştigă. Ca aurul. 

— Cum spui, domniţă, zise Crabb, dar înspre Nord, unde 
drumul se sfârşeşte, va trebui să ai încredere în Dick. Dacă 
aş vrea să-ţi iau aurul cu vârful sabiei, cine să mă oprească? 

— Tu n-ai sabie. Eu am. 

Brienne închise uşa între ei şi rămase acolo, ascultând, 
până se convinse că 

bărbatul plecase. Oricât de dibaci ar fi fost, Dick Crabb nu 
era Jaime Lannister, nici Şoarecele Nebun, nici măcar 
Humfrey Wagstaff. Era sfrijit şi prost hrănit, iar singura sa 


bucată de armură era o cască ciobită, pătată de rugină. În 
loc de sabie purta un pumnal vechi şi ştirb. Cât timp era 
trează, nu reprezenta niciun pericol pentru ea. 

— Podrick, spuse ea, va veni o vreme când nu vor mai fi 
hanuri care să ne adăpostească. N-am încredere în călăuza 
noastră. Când ne oprim, poţi să-mi veghezi somnul? 

— Să rămân treaz, domniţă? Ser? Podrick chibzui. Am o 
sabie. Dacă Crabb încearcă să se atingă de tine, am să-l 
omor. 

— Nu, zise ea cu asprime. Nici să nu-ţi treacă prin minte 
să te lupţi cu el. Nu-ţi cer decât să-mi veghezi somnul şi să 
mă trezeşti dacă face vreun gest care ar putea da de bănuit. 
Vei descoperi că mă trezesc uşor. 

Crabb îşi dădu arama pe faţă în ziua următoare, când se 
opriră să adape caii. 

Brienne trebui să facă doi paşi în spatele unor tufişuri, să 
se uşureze. În timp ce stătea pe vine, îl auzi pe Podrick 
spunând: 

— Ce faci? Du-te de-aici! 

Brienne îşi isprăvi treaba, îşi trase nădragii şi se întoarse 
la drum, unde-l găsi pe Dick Dibaciul ştergându-şi degetele 
de făină. 

— Nu vei găsi niciun dragon în desagile mele de şa, îi 
spuse ea. Îmi ţin aurul asupra mea. 

O parte se afla în punga de la brâu, restul era ascuns într- 
o pereche de 258 

buzunare cusute în interiorul veşmintelor. Punga grasă 
din desaga de şa era plină 

de monede de aramă, mari şi mici, gologani şi creiţari, 
cruceri şi stele... şi făină 

bună şi albă, s-o îngroaşe şi mai mult. Cumpărase făina 
de la bucătarul de la Şapte Săbii în dimineaţa în care 
plecaseră de la Duskendale. 

— Dick n-a vrut să-ţi facă niciun rău, domniţă. Îşi răsuci 
degetele pătate de făină, ca să-i arate că nu avea nicio 
armă. Doar mă uitam, să văd dacă ai dragonii ăia pe care mi 


i-ai promis. Lumea e plină de mincinoşi gata să înşele un om 
cinstit. Nu că tu ai fi printre ei. 

Brienne spera că era o călăuză mai bună decât era ca 
tâlhar. 

— Am face bine să plecăm. Brienne încalecă. Dick cânta 
adesea în timp ce călăreau unul lângă altul. Nu era niciodată 
un cântec întreg, doar niţel de aici, un vers de acolo. Bănuia 
că voia s-o farmece, ca s-o dezarmeze. Uneori încerca să-i 
facă pe ea şi pe Podrick să cânte cu el, dar în zadar. Băiatul 
era prea sfios şi legat la limbă, iar Brienne nu cânta. fi cânta! 
tatălui tău? o întrebase odată Lady Stark, la Riverrun. Lui 
Renly i-ai cântat? Nu le cântase, nici măcar o dată, deşi ar fi 
vrut... ar fi vrut... 

Când nu cânta, Dick Dibaciul vorbea, desfătându-i cu 
poveştile Capului Ghearei Despicate. Fiecare vale mohorâtă 
avea lordul ei, spunea el, cei mai mulţi uniţi de neîncrederea 
lor comună faţă de străini. În venele lor curgea, întunecat şi 
puternic, sângele Primilor Oameni. 

— Andalii au încercat să pună stăpânire pe Capul Ghearei 
Despicate, dar i-am însângerat în văi şi i-am înecat în 
mlaştini. Numai că ceea ce nu puteau să 

cucerească fiii lor cu săbii, cucereau frumoasele lor fiice 
cu sărutări. Se măritau în casele pe care nu le puteau cuceri, 
da. 

Regii Darklyn din Duskendale încercaseră să-şi impună 
domnia asupra Capului Ghearei Despicate, Mootonii de la 
lazul Fecioarelor încercaseră şi ei, iar, mai târziu, trufaşii 
Celtigari din Insula Crabilor. Dar oamenii Ghearei Despicate 
îşi cunoşteau smârcurile şi pădurile aşa cum nu le putea 
cunoaşte niciun străin şi, dacă erau prinşi la strâmtoare, 
dispăreau în peşterile care le împânzeau munţii, ca un 
fagure de miere. Când nu se războiau cu aşa-zişii cuceritori, 
se luptau între ei. 

Duşmăniile lor ancestrale era adânci şi întunecate, ca 
mlaştinile dintre dealurile lor. Din când în când, vreun 
luptător aducea pacea la Capul Ghearei Despicate, însă 


aceasta nu dura niciodată mai mult decât viaţa lui. Lordul 
Lucifer Hardy fusese un cavaler măreț, iar fraţii Brune la fel. 
Legendarul Sfarmă-Oase îi întrecea, dar Crabbii erau cei mai 
măreţi dintre toţi. Dick încă refuza să creadă că 

Brienne nu auzise niciodată de Ser Clarence Crabb şi de 
isprăvile lui. 

— De ce-aş minţi? îl întrebă ea. Fiecare ţinut îşi are 
propriii eroi. De unde vin eu, menestrelii cântă despre 
Galladon de Morne, Cavalerul Desăvârşit. 

— Ser Galla-cine-de-Ce? Pufni. N-am auzit niciodată de el. 
De ce era aşa de al naibii de desăvârşit? 

— Ser Galladon a fost un campion atât de viteaz, încât 
însăşi Fecioara şi-a 259 

pierdut inima în faţa lui. l-a dăruit o sabie fermecată, 
numită Dreapta Fecioară, ca semn al iubirii sale. Nicio sabie 
obişnuită n-o putea respinge, niciun scut nu putea rezista 
sărutului ei. Ser Galladon era mândru de Dreapta Fecioară, 
însă a scos-o din teacă doar de trei ori. Nu voia să folosească 
Fecioara împotriva muritorilor, căci era atât de puternică 
încât ar fi făcut ca orice luptă să fie nedreaptă. 

Lui Crabb asta i se păru lar. 

— Cavalerul Desăvârşit? Nătărăul Desăvârşit. La ce bun 
să ai o sabie vrăjită 

dacă nu poţi naibii s-o foloseşti? 

— La onoare, spuse ea. Îţi slujeşte la onoare. Asta nu reuşi 
decât să-l facă să 

râdă şi mai tare. 

— Ser Clarence Crabb şi-ar fi şters fundul păros cu 
Cavalerul tău Desăvârşit, domniţă. Dacă s-ar fi întâlnit, ar 
mai exista un cap nenorocit aşezat pe raftul de la Şoapte, 
ascultă la mine. „Ar fi trebuit să folosesc sabia fermecată”, 
le-ar spune tuturor celorlalte capete. „Ar fi trebuit să 
folosesc afurisita aia de sabie.” 

Brienne nu-şi putu stăpâni un zâmbet. 

— Poate, recunoscu ea, dar Ser Galladon n-a fost nătărău. 
Împotriva unui duşman înalt de doi metri şi jumătate, călare 


pe un zimbru, poate că ar fi scos Dreapta Fecioară din teacă. 
Se spune că, odată, a folosit-o să omoare un dragon. 

Dick Dibaciul nu era impresionat. 

— Şi Sfarmă-Oase a luptat cu un dragon, dar n-a avut 
nevoie de nicio sabie fermecată. Pur şi simplu i-a legat gâtul 
într-un nod, aşa că de fiecare dată când scuipa foc, îşi prăjea 
singur fundul. 

— Şi ce-a făcut Sfarmă-Oase când au venit Aegon şi 
surorile sale? îl întrebă 

Brienne. 

— Era mort. Domnița trebuie să ştie asta. Crabb îi aruncă 
o privire piezişă. 

Aegon şi-a trimis sora la Gheara Despicată, pe acea 
Visenya. Lorzii auziseră de sfârşitul lui Harren. Nu erau 
nătărăi, aşa că şi-au aşezat săbiile la picioarele ei. 

Regina i-a făcut oamenii ei şi le-a spus că nu vor mai fi 
datori faţă de lazul Fecioarelor, Insula Crabului sau 
Duskendale. Asta nu-i opreşte pe afurisiţii de Celtigari să 
trimită oameni pe malul estic, să-i adune dările. Dacă trimite 
destui, câţiva mai apucă să se întoarcă la el... altminteri, noi 
ne înclinăm doar în faţa lorzilor noştri şi a regelui. 
Adevăratul rege, nu Robert şi cei de teapa lui. Crabb scuipă. 
Au fost oameni din Casele Crabb, Brune şi Boggs cu Prinţul 
Rhaegar la Trident, şi în Garda Regelui. Un Hardy, un Cave, 
un Pyne şi trei Crabbi, Clement, Rupert şi Clarence Scundul. 
Măsura un metru nouăzeci, dar era scund pe lângă 

adevăratul Ser Clarence. Suntem cu toţii oameni 
destoinici ai dragonului, la Gheara Despicată. 

Pe măsură ce înaintau spre nord-est, drumul era din ce în 
ce mai pustiu, până 

când, în cele din urmă, nu mai era de găsit niciun han. 
Drumul de coastă era deja mai mult bălării decât făgaşe. În 
noaptea aceea se adăpostiră într-un sat de pescari. Brienne 
le plăti sătenilor câţiva gologani, ca să-i lase să înnopteze 
într-un 260 


hambar de fân. Revendică podul pentru ea şi Podrick 
trase scara sus, după ei. 

— Mă lăsaţi singur aici. Aş putea foarte bine să vă fur caii, 
strigă Crabb de jos. 

Mai bine i-ai urca şi pe ei pe scară, domniţă. Când văzu că 
Brienne îl ignoră, Crabb continuă, spunând: La noapte o să 
plouă. O ploaie rece şi aspră. Tu şi Pods veţi dormi la 
căldurică, iar bietul Dick va tremura aici, jos, de unul singur. 
Clătină 

din cap, mormăind în timp ce-şi făcea culcuş într-un 
morman de fân. Nu mi-a fost dat să mai cunosc o fată aşa de 
bănuitoare ca tine. 

Brienne se cuibări sub mantie, cu Podrick căscând alături. 
N-am fost mereu prudentă, ar fi putut să-i strige lui Crabb. 
Când eram mică, credeam că toţi bărbaţii sunt la fel de 
nobili ca tata. Chiar şi bărbaţii care îi spuneau cât e de 
drăgălaşă, cât e de înaltă, de strălucitoare şi de isteaţă, cât 
de graţioasă e când dansează. Septa Roelle fusese cea care 
îi ridicase vălul de pe ochi. 

— Spun lucrurile astea doar ca să câştige bunăvoința 
tatălui tău, îi spusese femeia. Vei găsi adevărul în oglindă, 
nu pe buzele oamenilor. 

Fusese o lecţie aspră, care o lăsase plângând, dar îi 
fusese de folos la Harrenhal când Ser Hyle şi prietenii lui îşi 
jucaseră jocul. O fecioară trebuie să 

fie neincrezătoare în această lume, altfel nu va mai fi 
pentru mult timp fecioară, gândi ea, când ploaia începu să 
cadă. 

În turnirul de la Podul Amar, îşi căutase peţitorii şi-i 
bătuse unul câte unul. 

Farrow şi Ambrose şi Părosul, Mark Mullendore, Raymond 
Nayland şi Will Cocostârcul. Îl învinsese pe Harry Sawyer şi 
zdrobise coiful lui Robin Potter, lăsându-i o cicatrice urâtă, 
iar când ultimul dintre ei căzuse, Mama i-l trimisese pe 
Cunnington. De data aceasta, Ser Ronnet avea în mână o 
sabie, nu un trandafir. 


Fiecare lovitură pe care i-o servea Brienne era mai dulce 
decât un sărut. 

Loras Tyrell rămăsese ultimul să dea piept cu mânia ei în 
ziua aceea. El n-o curtase niciodată, abia dacă îi aruncase 
vreo privire, însă purta trei trandafiri galbeni pe scut în acea 
zi, iar Brienne ura trandafirii. Văzându-i, căpătase o putere 
încărcată de furie. 

Adormi visând lupta pe care o purtaseră şi pe Ser Jaime 
legându-i o mantie-curcubeu pe umeri. 

Încă ploua a doua zi dimineaţă. În timp ce- ŞI luau micul 
dejun, Dick Dibaciul propuse să aştepte până când se 
opreşte. 

— Când va fi asta? Mâine? În două săptămâni? Când vine 
iarăşi vara? Nu. 

Avem mantii şi cale lungă de străbătut. 

Plouă toată ziua. Cărarea îngustă pe care o urmăreau se 
transformă în curând în mocirlă sub picioarele lor. Toţi 
copacii pe care îi văzură erau despuiaţi, iar ploaia domoală 
transformase frunzele căzute într-un covor ud, maroniu. În 
ciuda căptuşelii din piele de veveriţă, mantia lui Dick se 
îmbibă de apă şi Brienne îl vedea tremurând. Preţ de o clipă, 
i se făcu milă de el. N-a mâncat bine, se vede limpede. Se 
întrebă dacă exista într-adevăr un golf al piraţilor sau un 
castel părăginit numit Şoaptele. Oamenii înfometați fac 
lucruri disperate. Totul putea să 

261 

fie doar un plan ca s-o ademenească. Suspiciunea îi 
strânse stomacul. 

O vreme, ropotul egal al ploii era parcă singurul sunet din 
lume. Dick Dibaciul îi dădea înainte, nepăsător. Îl privi mai 
îndeaproape, remarcând felul cum se apleca, de parcă ar fi 
putut rămâne uscat dacă se cuibărea în şa. De data aceasta, 
când întunericul cobori asupra lor nu mai era niciun sat prin 
apropiere. Nici copaci care să-i adăpostească nu erau. Fură 
nevoiţi să se oprească între nişte stânci, la cincizeci de metri 


deasupra liniei țărmului. Pietrele, cel puţin, aveau să-i 
ferească de vânt. 

— Ar fi bine să stăm de veghe la noapte, domniţă, îi 
spuse Crabb, în timp ce se căznea să aprindă un foc din 
lemne plutitoare. Într-un loc ca acesta, ar putea fi foşnitori. 

— Foşnitori? Brienne îi aruncă o privire bănuitoare. 

— Monştri, îi explică Dick Dibaciul, satisfăcut. Arată ca 
nişte oameni, până 

când te apropii mai mult, dar capetele lor sunt prea mari 
şi au solzi acolo unde un om obişnuit are păr. Sunt albi ca 
burta peştelui, cu pieliţe între degete. Sunt mereu uzi şi 
miros a peşte, dar în spatele buzelor vineţii au şiruri de dinţi 
verzi, ascuţiţi ca nişte ace. Unii zic că Primii Oameni i-au 
omorât pe toţi, dar să nu crezi aşa ceva. Vin noaptea şi îi 
fură pe copiii răi, furişându-se pe picioarele lor cu pieliţe, cu 
un mic foşnet. Pe fete le ţin ca să le nască copii, dar pe 
băieţi îi mănâncă, sfâşiindu-i cu dinţii ăia verzi şi ascuţiţi. |i 
rânji lui Podrick. Pe tine te-ar mânca, băiete. Te-ar mânca de 
VIU, 

— Dacă încearcă, îi omor. Podrick îşi mângâie sabia. 

— Încearcă. Încearcă numai. Foşnitorii nu mor cu una, cu 
două. Îi făcu lui Brienne cu ochiul. Tu eşti fetiţă rea, 
domniţă? 

— Nu. Doar proastă. Lemnul era prea ud ca să poată fi 
aprins, oricâte scântei scotea Brienne cu cremenea şi oţelul 
ei. Vreascurile ridicară puţin fum, dar atâta tot. Dezgustată, 
se propti cu spatele de o stâncă, îşi trase mantia peste ea şi 
se resemna cu gândul la o noapte rece şi udă. Visând la o 
mâncare fierbinte, molfăi o fâşie tare de carne sărată de vită, 
în timp ce Dick Dibaciul vorbea despre vremurile când Ser 
Clarence Crabb luptase cu regele foşnitorilor. Povestea e 
plină de viață, fu ea nevoită să recunoască, dar şi Mark 
Mullendore era amuzant, cu maimuţțica lui. 

Cerul era prea ud ca să vadă soarele coborând, prea 
cenuşiu ca să vadă luna răsărind. Noaptea era neagră şi fără 
stele. Crabb îşi epuiza toate poveştile şi adormi. Podrick 


sforăia şi el în curând. Brienne rămase cu spatele la stâncă, 
ascultând valurile. Eşti în apropierea mării, Sansa? se 
întrebă. Aştepţi la Şoapte o corabie care nu va veni 
niciodată? Cine e cu tine? O călătorie pentru trei, a spus. 

Oare Pezevenghiul e cu tine şi cu Ser Dontos sau ţi-ai 
găsit sora? 

Fusese o zi lungă şi Brienne era obosită. Chiar şi cu 
spatele lipit de stâncă şi cu ploaia răpăâind domol în jurul ei, 
pleoapele i se îngreunau. Aţipi de două ori. A doua oară se 
trezi brusc, cu inima bubuind, convinsă că deasupra ei se 
afla cineva. 

262 

Avea picioarele înţepenite, iar mantia i se lipise de 
glezne. Se eliberă dând din picioare şi se ridică. Dick 
Dibaciul era ghemuit lângă un bolovan, dormind pe 
jumătate îngropat în nisipul greu şi ud. Un vis. A fost un vis. 

Poate că fusese o greşeală să-i părăsească pe Ser 
Creighton şi pe Ser Illifer. 

Păruseră oameni cinstiţi. Aş vrea ca Jaime să fi venit cu 
mine, gândi ea... dar el era cavaler al Gărzii Regale, locul lui 
era alături de regele său. În plus, Renly era cel pe care îl 
voia... Am jurat să-l apăr, dar am dat greş. Apoi am jurat să-l 
răzbun, şi am dat greş din nou. Am fugit, în schimb, cu Lady 
Catelyn şi i-am înşelat şi ei aşteptările. Vântul îşi schimbase 
direcţia şi ploaia îi şiroia pe faţă. 

A doua zi, drumul se subţie într-o potecă acoperită cu 
pietriş şi, în cele din urmă, într-o dâră vagă. Spre prânz, se 
sfârşi brusc, la poalele unei creste cioplite de vânt. 
Deasupra, un mic castel privea încruntat peste valuri, 
profilându-şi cele trei turnuri cocârjate pe fundalul unui cer 
de plumb. 

— Am ajuns la Şoapte? întrebă Podrick. 

— i se pare o afurisită de ruină? Crabb scuipă. Asta e 
Grota Cumplită, unde sălăşluieşte bătrânul Lord Brune. Dar 
drumul se termină aici. De aici încolo ne aşteaptă pinii. 

Brienne cercetă creasta. 


— Cum ajungem acolo, sus? 

— Uşor. Dick Dibaciul îşi întoarse calul. Ţineţi-vă aproape 
de Dick. Foşnitorii sunt gata să-i înhaţe pe leneşi. 

Suişul se dovedi o cărare abruptă şi pietroasă, ascunsă în 
crăpătura unei stânci. 

Cea mai mare parte era sălbatic, dar ici şi colo fuseseră 
cioplite trepte care uşurau urcuşul. Pereţi râpoşi de stâncă, 
mâncaţi de secolele de vânturi şi valuri, îi strângeau din 
ambele părţi. Prin unele locuri luaseră forme fantastice. Dick 
Dibaciul îi arătă Briennei câteva, în timp ce urcau. 

— Uite un cap de căpcăun, vezi? făcu el, iar ea zâmbi, 
zărindu-l. lar cel de acolo e un dragon de piatră. Cealaltă 
aripă s-a prăbuşit când tatăl meu era copil. 

Deasupra sunt ugerele căzute, ca nişte ţâţe de vrăjitoare. 
Aruncă o privire către pieptul ei. 

— Ser? Domniţă? zise Podrick. Uite un călăreț. 

— Unde? Niciuna dintre stânci nu-i sugera un călăreț. 

— Pe drum. Nu un călăreț de piatră. Unul adevărat. Ne 
urmăreşte. Acolo, jos. 

Podrick îi arătă. 

Brienne se răsuci în şa. Urcaseră destul de sus ca să vadă 
hăt, departe, de-a lungul țărmului. Calul venea pe acelaşi 
drum pe care o apucaseră ei, la trei-patru kilometri în urma 
lor. larăşi? Îi aruncă lui Dick Dibaciul o privire bănuitoare. 

— Nu te chiori la mine, zise Crabb. N-are de-a face nimic 
cu bătrânul Dick Dibaciul, oricine-ar fi el. E vreun om de-al 
lui Brune, probabil, întorcându-se din războaie. Sau vreun 
cântăreţ, hoinărind din loc în loc. Îşi întoarse capul şi scuipă. 

Nu e vreun foşnitor, asta-i sigur. Ei nu călăresc pe cai. 

263 

— Nu, întări Brienne. Cel puţin în privinţa asta erau de 
acord. 

Ultimii treizeci de metri de urcuş se dovediră cei mai 
abrupți şi cei mai periculoşi. Sub copitele cailor se 
rostogoleau pietricele, zornăind în josul cărării pietroase din 
spatele lor. Când ieşiră din crăpătura stâncii, se pomeniră la 


poalele zidurilor castelului. Deasupra, pe un parapet, un 
chip se uită pe furiş la ei, pe urmă 

dispăru. Brienne fu de părere că ar putea fi o femeie şi îi 
spuse asta lui Dick Dibaciul. Acesta o aprobă: 

— Brune e prea bătrân ca să se caţere pe metereze, iar fiii 
şi nepoţii lui au plecat la războaie. N-au mai rămas aici decât 
fetişcane şi un ţânc mucos de trei ani. 

Îi stătea pe buze să-şi întrebe călăuza de partea cărui 
rege se postase Lordul Brune, dar nu mai conta. Fiii lui Brune 
erau plecaţi, era posibil ca unii să nu se mai întoarcă. Nu 
vom găsi adăpost aici la noapte. Nu era de aşteptat ca un 
castel plin de bătrâni, femei şi copii să-şi deschidă porţile în 
faţa unor străini înarmaţi. 

— Vorbeşti despre Lordul Brune de parcă l-ai cunoaşte, îi 
spuse ea lui Dick Dibaciul. 

— Poate că l-am cunoscut, cândva. 

Brienne aruncă o privire la pieptul jiletcii lui. Fire deşirate 
şi un petic jerpelit de material mai închis la culoare arătau 
locul de unde fusese sfârtecat un blazon. 

Fără doar şi poate, călăuza ei era un dezertor. Călărețul 
din spatele lor putea fi, oare, unul dintre tovarăşii lui de 
arme? 

— Ar trebui să ne continuăm drumul, îi îndemnă Dick, 
înainte ca Brune să 

înceapă să se întrebe ce căutăm aici, sub zidurile sale. 
Până şi o fetişcană ştie să 

tragă cu o afurisită de arbaletă. Dick făcu semn către 
dealurile de calcar care se ridicau în spatele castelului, cu 
pantele lor împădurite. De-aici nu mai sunt drumuri, doar 
pâraie şi poteci, dar domniţa n-are de ce se teme. Dick 
Dibaciul cunoaşte locurile astea. 

Tocmai de asta se temea Brienne. Vântul sufla cu putere 
de-a lungul crestei, dar ea nu simţea în aer decât miros de 
capcană. 

— Dar călăreţul ăla? 


Dacă nu cumva calul lui ştia să umble pe valuri, avea să 
urce în curând costişa. 

— Ce-i cu el? Dacă e vreun nebun din lazul Fecioarelor, s- 
ar putea să nici nu găsească afurisita de potecă. lar dacă o 
găseşte, o să-l pierdem în păduri. Acolo nu va avea niciun 
drum pe care să-l urmeze. 

Doar urmele noastre. Brienne se întreba dacă n-ar fi mai 
bine să-l aştepte pe călăreț acolo, cu sabia în mână. Vi 
părea nebună de legat dacă e vreun cântăreț 

sau unul dintre fiii Lordului Brune. Crabb avea dreptate, 
bănuia. Dacă e tot pe urmele noastre şi mâine, pot să mă 
ocup atunci de el. 

— Cum doreşti, spuse ea, întorcându-şi iapa în direcţia 
copacilor. 

Castelul Lordului Brune se micşoră în spatele lor şi în 
curând se pierdu în depărtare. Sequoia şi pini se înălţau în 
jurul lor, sulițe înalte, înveşmântate în 264 

verde, ţâşnind spre cer. Covorul pădurii era un pat de ace 
căzute, gros ca zidul unui castel, aşternut cu conuri de pin. 
Copitele cailor nu scoteau parcă niciun sunet. Plouă puţin, 
se opri o vreme, pe urmă se stârni din nou, dar printre pini 
abia dacă simțeau câte o picătură. 

Înaintau mult mai încet prin păduri. Brienne îşi îndemnă 
iapa prin întunericul verde, croindu-şi drum printre copaci. 
Îşi dădu seama că ar fi foarte uşor să se rătăcească aici. 
Oriîncotro privea, totul părea la fel. Însuşi aerul părea 
cenuşiu, verde şi neclintit. Conuri de pini îi zgăriară braţele, 
frecându-se zgomotos de scutu-i proaspăt pictat. Liniştea 
stranie o agasa din ce în ce mai mult cu fiecare oră care 
trecea. 

ÎI deranja şi pe Dick Dibaciul. Târziu în ziua aceea, pe 
când se lăsa asfinţitul, încercă să cânte. 

— A fost odat-un urs, un urs, un urs, negru şi maro şi 
acoperit de păr, cântă 

el, cu glasu-i aspru ca o pereche de pantaloni de lână. 
Pinii îi înghiţiră cântecul, aşa cum înghiţeau vântul şi ploaia. 


După o vreme se opri. 

— E râu aici, zise Podrick. E un loc rău. 

Brienne simţea la fel, însă n-ar fi slujit la nimic s-o 
recunoască. 

— O pădure de pini e un loc posomorât, dar, până la 
urmă, nu e decât o pădure. Nu e nimic aici de care trebuie să 
ne temem. 

— Cum rămâne cu foşnitorii? Şi cu capetele? 

— Ce băiat isteţ, zise Dick, râzând. 

Brienne îi aruncă o privire iritată. 

— Nu există niciun foşnitor, îi spuse ea lui Podrick, şi 
niciun cap. 

Dealurile urcau, dealurile coborau. Brienne se pomeni 
rugându-se ca Dick Dibaciul să fie cinstit şi să ştie undeîi 
duce. Nici măcar nu era convinsă că ar găsi din nou marea 
de una singură. Zi sau noapte, cerul era cenuşiu şi înnorat, 
fără 

soare sau stele care s-o ajute să-şi găsească drumul. 

Poposiră devreme în seara aceea, după ce coborâră un 
deal şi se pomeniră pe marginea unui smârc verde, sclipitor. 
În lumina gri-verzuie, pământul din faţa lor părea destul de 
solid, însă când se pomiră să-l străbată, le înghiţi caii până 
la brâu. 

Fură nevoiţi să se întoarcă şi să-şi croiască drum înapoi, 
pe pământ mai ferm. 

— Nu contează, îi asigură Crabb. Vom urca dealul şi vom 
cobori pe altundeva. 

A doua zi decurse la fel. Călăriră printre pini şi mlaştini, 
sub ceruri întunecate şi ploi intermitente, pe lângă doline şi 
peşteri şi ruinele străvechilor fortărețe cu pietrele înnegrite 
de muşchi. Fiecare morman de pietre avea o poveste, iar 
Dick Dibaciul le spuse pe toate. Dacă stăteai să-i dai crezare, 
oamenii de la Capul Ghearei Despicate îşi udaseră pinii cu 
sânge. Brienne începu să-şi piardă 

răbdarea. 


— Cât mai avem? ceru ea, în cele din urmă, să ştie. 
Trebuie să fi văzut până 

acum fiecare copac de la Capul Ghearei Despicate. 

— Nu tocmai, răspunse Crabb. Suntem aproape. Vezi, 
pădurea se răreşte. 

265 

Suntem lângă marea îngustă. 

S-ar părea că nebunul pe care mi l-a promis e propria 
mea imagine oglindită 

într-un iaz, gândi Brienne, dar n-avea niciun sens să se 
întoarcă, după ce ajunsese până aici. Însă era frântă, nu 
putea tăgădui asta. Coapsele îi erau tari ca fierul din pricina 
şeii, iar în ultima vreme dormea doar patru ore pe noapte, în 
timp ce Podrick o veghea. Dacă Dick Dibaciul ar încerca să-i 
omoare, era convinsă că aici ar face-o, într-un loc pe care-l 
cunoştea bine. Poate că-i ducea într-un bârlog de hoţi, unde 
să aibă rubedenii la fel de primejdioase ca el, sau poate doar 
îi plimba în cercuri, aşteptând să fie ajunşi din urmă de 
călăreț. Nu mai văzuseră nici urmă 

de el de când plecaseră de la castelul Lordului Brune, dar 
asta nu însemna că 

omul renunţase să-i vâneze. 

S-ar putea să fiu nevoită să-l omor, îşi spuse Brienne într- 
o noapte, pe când se plimba în jurul locului de popas. Ideea 
o scârbi. Bătrânul ei maestru de arme se întrebase 
întotdeauna dacă Brienne era destul de aspră pentru 
bătălie. 

— Ai în braţe puterea unui bărbat, îi spusese Ser Goodwin 
de mai multe ori, însă inima ta e blândă ca a oricărei 
fecioare. Una e să te antrenezi în curte, cu o sabie boantă în 
mână, şi alta să vâri două palme de oţel ascuţit în burta unui 
om şi să vezi lumina stingându-se în ochii lui. 

Ca s-o întărească, Ser Goodwin obişnuia s-o trimită la 
măcelarul tatălui său, să 

taie miei şi purcei de lapte. Purceluşii guiţau şi mieii ţipau 
ca nişte copii speriaţi. 


Până când se sfârşea măcelul, ochii Briennei erau orbi de 
lacrimi, iar hainele atât de pline de sânge încât le dădea 
slujitoarelor sale să le ardă. Dar Ser Goodwin continua să 
aibă îndoieli. 

— Un purcel e un purcel. Cu un om e altă treabă. Pe când 
eram scutier, la fel de tânăr ca tine, aveam un prieten 
puternic, iute şi agil, neîntrecut în curtea de instrucţie. 
Ştiam cu toţii că, într-o bună zi, va deveni un cavaler 
desăvârşit. Apoi la Treptele de Piatră a venit războiul. Mi-am 
văzut prietenul îngenunchindu-şi duşmanul şi doborându-i 
securea din mână, dar când ar fi putut să-şi isprăvească 

treaba, a ezitat o clipă. În bătălie, o clipă e o viaţă. Omul 
şi-a scos pumnalul şi a găsit o crăpătură în armura 
prietenului meu. Puterea, iuţeala, curajul, toată 

îndemânarea dobândită cu sudoare... n-au făcut nici doi 
bani, fiinacă a şovăit să 

ucidă. Ţine minte asta, fetiţo. 

Voi ține, făgădui ea umbrei lui, acolo, în pădurea de pini. 
Se aşeză pe o piatră, îşi luă sabia şi începu să-i ascută tăişul. 
Voi ține minte şi mă rog să nu şovăi. 

Ziua următoare se ivi mohorâtă, rece şi înnorată. Nu 
văzuseră soarele răsărind, însă când întunericul negru se 
lumină în gri, Brienne ştiu că era timpul să încalece din nou. 
În frunte cu Dick Dibaciul, se întoarseră între pini. Brienne îl 
urmă 

îndeaproape, cu Podrick venind în spate, pe calul lui de 
povară. 

Castelul le ieşi în faţă pe neaşteptate. Acum erau în 
adâncul pădurii, înconjurați de pini cât vedeau cu ochii, în 
clipa următoare ocoliră un bolovan şi în faţa lor se ivi o 
deschidere. După niciun kilometru, pădurea se termina 
brusc. 

266 

Dincolo era cer şi mare... şi străvechiul, părăginitul castel, 
părăsit şi năpădit de buruieni, la marginea unei stânci. 


— Şoaptele, anunţă Dick Dibaciul. la ascultați. Puteţi auzi 
capetele. 

Podrick rămase cu gura deschisă. 

— Le aud. 

Brienne le auzea şi ea. Un murmur domol, abia auzit, care 
părea să vină din pământ şi din castel deopotrivă. Când se 
apropiară de faleză, sunetul crescu în intensitate. Era marea, 
îşi dădu ea seama dintr-odată. Valurile săpaseră găuri în 
stâncile de dedesubt şi huruiau prin beciurile şi tunelurile 
castelului, sub pământ. 

— Nu e niciun cap, spuse ea. Sunt valurile care se aud 
şoptind. 

— Valurile nu şoptesc. Sunt capete. 

Castelul era construit din pietre vechi, netencuite, şi nu 
erau două la fel. În crăpăturile dintre pietre muşchiul creştea 
gros, iar din fundaţii se înălţau copaci. 

Majoritatea castelelor vechi aveau o pădure a zeilor. După 
cum se înfăţişa, Şoaptele nu avea mai nimic altceva. Brienne 
îşi conduse iapa la marginea stâncii, unde zidul de apărare 
se prăbuşise. Mormane de iederă roşie, otrăvitoare, creşteau 
sub o grămadă de pietre sfărâmate, îşi priponi iapa de un 
copac şi se apropie de prăpastie, cât de mult îndrăzni. 
Douăzeci de metri mai jos, valurile se învolburau peste 
rămăşiţele unui turn prăbuşit. În spatele lui, Brienne zări 
gura unei peşteri uriaşe. 

— Acesta este vechiul turn de veghe, spuse Dick Dibaciul 
când ajunse lângă 

ea. A căzut când aveam eu jumătate din vârsta lui Pods. 
Cândva aici erau trepte care coborau către golf, dar când 
stânca s-a prăbuşit, s-au dus şi ele. După asta, 
contrabandiştii nu s-au mai oprit aici. A fost o vreme când îşi 
puteau duce bărcile în golf, dar s-a isprăvit. Vezi? Îi puse o 
mână pe spate, iar cu cealaltă arătă. 

Pe Brienne o trecură fiori. Un brânci şi sunt acolo, jos, cu 
turnul. Se dădu un pas înapoi. 

— la mâinile de pe mine. 


Crabb se strâmbă. 

— Eu doar... 

— Nu-mi pasă ce făceai tu doar. Unde e poarta? 

— În partea cealaltă. Omul şovăi. Bufonul acesta al tău 
nu e omul care să 

poarte pică, nu? zise el agitat. Vreau să zic, aseară mi-a 
trecut prin minte că s-ar putea să fie supărat pe bătrânul 
Dick Dibaciul pentru harta aia pe care i-am vândut-o şi 
fiindcă am omis să-i spun de contrabandişti, că nu mai 
acostează aici. 

— Cu aurul care te aşteaptă, poţi să-i înapoiezi tot ce ţi-o 
fi plătit pentru ajutorul tău. Brienne nu şi-l putea imagina pe 
Dontos Hollard ca pe o ameninţare. 

Asta, dacă e aici. 

Dădură ocol zidurilor. Castelul fusese construit în trei 
laturi, cu turnuri drepte la fiecare colţ. Porţile erau mâncate 
de putregai. Când Brienne trase de una, lemnul trosni şi se 
desprinse în aşchii lungi, ude, şi o jumătate de poartă căzu 
267 

înspre ea. Înăuntru, altă întunecime verde. Pădurea 
străpunsese zidurile şi năpădise donjonul şi zidul exterior. 
Dar în spatele porţii era o barieră-ghilotină, cu dinţii adânc 
înfipţi în pământul moale, noroios. Fierul era roşu de rugină, 
însă nu cedă când Brienne trase de el, zornăindu-l. 

— Nimeni n-a folosit poarta asta de multă vreme. 

— Aş putea să mă caţăr, se oferi Podrick. Pe lângă stâncă. 
Unde a căzut zidul. 

— E prea periculos. Pietrele alea mi s-au părut şubrede, 
iar iedera aia roşie e otrăvitoare. Trebuie să existe o poartă 
lăturalnică. 

O găsiră în partea de nord a castelului, pe jumătate 
ascunsă în spatele unui mur. Toate murele fuseseră culese şi 
jumătate din tufiş fusese tăiat pentru a deschide calea câtre 
uşă. Văzând crengile rupte, Brienne fu cuprinsă de nelinişte. 

— Cineva a trecut pe-aici, şi asta de curând. 

— Bufonul tău şi fetele alea, spuse Crabb. Ţi-am zis eu. 


Sansa? Briennei nu-i venea să creadă. Până şi un beţivan 
îmbibat de vin ca Dontos Hollard ar avea mai multă minte 
decât s-o aducă în acest loc sumbru. 

Ceva o neliniştea la aceste ruine. N-avea s-o găsească 
aici pe fata Stark... dar trebuia să arunce o privire. Cineva a 
fost aici, gândi ea. Cineva care trebuia să 

stea ascuns. 

— Eu intru, zise ea. Crabb, tu vii cu mine. Podrick, vreau 
să ai grijă de cai. 

— Vreau să vin şi eu. Sunt scutier. Ştiu să lupt. 

— De-aceea vreau să rămâi tu aici. S-ar putea să fie 
tâlhari prin pădurile astea. 

Nu putem să lăsăm caii nesupravegheaţi. 

Podrick râcâi o piatră cu piciorul. 

— Cum spui tu. 

Brienne îşi croi drum printre crengile murului şi trase de 
un inel ruginit de fier. 

Poarta rezistă o clipă, apoi se dădu în lături, cu 
balamalele protestând cu un scârţâit. Sunetul îi ridică părul 
de pe ceafă. Scoase sabia din teacă. Chiar şi în zale şi piele 
fiartă, se simţea dezbrăcată. 

— Hai, domniţă, o îndemnă Dick Dibaciul din spate. Ce 
mai aştepţi? Bătrânul Crabb e mort de o mie de ani. 

Într-adevăr, ce aştepta? Brienne îşi spuse că era 
caraghioasă. Sunetul era doar marea, răsunând la nesfârşit 
prin beciurile castelului, înălțându-se şi prăbuşindu-se cu 
fiecare val. Dar chiar suna ca un şoptit şi, preţ de o clipă, 
aproape că văzu aievea capetele stând pe rafturile lor şi 
şuşotindu-şi. Ar fi trebuit să folosesc sabia, zicea unul dintre 
ele. Ar fi trebuit să folosesc sabia fermecată. 

— Podrick, spuse Brienne. În sacul meu de dormit se află 
înfăşurate o sabie şi o teacă. Adu-mi-le aici. 

— Da, ser. Domniţă. Aşa voi face. Băiatul o luă imediat la 
goană. 

— O sabie? Dick Dibaciul se scarpină după ureche. Ai o 
sabie în mână. La ce-ţi mai trebuie una? 


— Asta e pentru tine. Brienne îi întinse mânerul. 

268 

— Adevărat? Crabb întinse mâna şovăitor, de parcă sabia 
l-ar fi putut muşca. 

Fecioara neîncrezătoare îi dă bătrânului Dick o sabie? 

— Ştii s-o foloseşti, nu-i aşa? 

— Sunt un Crabb. Înhaţă sabia lungă din mâna ei. Am 
acelaşi sânge cu Ser Clarence. Spintecă aerul şi îi rânji. 
Sabia îl face pe lord, zic unii. 

Când Podrick Payne se întoarse, ducea Devotata cu atâta 
grijă de parcă ar fi fost un copil. Dick Dibaciul fluieră la 
vederea tecii împodobite cu un şir de capete de lei, însă 
rămase tăcut când Brienne scoase sabia şi schiţă o lovitură. 
Până şi sunetul e mai ascuţit decăt al unei săbii obişnuite. 

— După mine, îi spuse ea lui Crabb. Se strecură pieziş, 
aplecându-şi capul când trecu pe sub arcul porţii. 

Curtea interioară se deschise în faţa ei, năpădită de 
buruieni. La stânga se aflau poarta principală şi scheletul 
prăbuşit a ceea ce fusese, poate, un grajd. Prin jumă- 

tate dintre staule ţâşneau lăstari, crescuţi prin stuful 
uscat, maro, al acoperişului. 

La dreapta, Brienne văzu un şir de trepte de lemn 
putrezite coborând spre bezna unei temnițe sau a unei 
pivnițe. Pe locul unde se aflase donjonul era acum un 
morman de pietre căzute, năpădite de muşchi verde şi 
purpuriu. Curtea era numai buruieni şi ace de pin. Erau pini 
pretutindeni, aliniaţi în şiruri solemne. În mijlocul lor se afla 
un străin palid, un tânăr şi mlădios copac al inimii, cu 
trunchiul alb ca o fecioară în sihăstrie. De pe crengile-i 
întinse încolţeau frunze de un roşu întunecat. Dincolo se 
zărea întinderea pustie a cerului şi a mării, acolo unde se 
prăbuşise zidul... 

... ŞI rămăşiţele unui foc. 

Şoaptele îi ciuguleau urechile, insistente. Brienne 
îngenunche lângă foc. 


Ridică un băț înnegrit, îl mirosi, scormoni cenuşa. Cineva 
a încercat să se încălzească noaptea trecută. Sau a incercat 
să trimită un semnal unei corăbii care trecea. 

— Heeeeeei, strigă Dick Dibaciul. E cineva aici? 

— Taci din gură, îi spuse Brienne. 

— Poate că se ascunde cineva. Poate că aşteaptă să ne 
cerceteze, înainte să se arate. Dick Dibaciul păşi către locul 
unde treptele coborau sub pământ şi privi în întuneric. 
Heeeeeeeeei, strigă el din nou. E cineva aici? 

Brienne văzu un lăstar legănându-se. Dintre tufişuri se 
strecură un bărbat, atât de năclăit de noroi încât arăta de 
parcă ar fi ieşit din pământ. În mână avea o sabie ruptă, dar 
chipul lui, ochii mici şi nările largi o puseră pe gânduri. 

Cunoştea nasul acela. Cunoştea acei ochi. Pyg îi ziseseră 
amicii lui. 

Totul păru să se petreacă într-o clipă. Un al doilea bărbat 
se strecură deasupra buzei puţului, fără să facă mai multă 
gălăgie decât ar face un şarpe alunecând peste un morman 
de frunze ude. Purta un coif de fier, înfăşurat în mătase 
roşie, pătată, şi avea în mână o suliță scurtă, pentru aruncat. 
Brienne îl cunoştea şi peel. 

Din spatele ei se auzi un foşnet şi un cap ţâşni în jos, prin 
frunzele roşii. Crabb 269 

stătea sub copacul inimii. Ridică privirea şi văzu chipul. 

— Aici, o strigă el pe Brienne. E bufonul tău. 

— Dick, strigă ea pe un ton imperativ, la mine! 

Shagwell sări din copacul inimii, râzând răguşit. 

Era înveşmântat în haine pestriţe, dar atât de decolorate 
şi de pătate încât erau mai mult maro decât gri sau roz. În 
locul biciului de bufon avea un buzdugan, trei gheme cu 
ţepi legate cu lanţuri de un mâner de lemn. Îl legănă în jos 
cu putere şi unul dintre genunchii lui Crabb explodă într-un 
şuvoi de sânge şi os. 

— Asta e nostim, jubilă Shagwell când Dick căzu. Sabia 
pe care i-o dăduse Brienne îi zbură din mână şi dispăru 
printre buruieni. Crabb se zvârcoli, răcnind şi ţinându-se de 


rămăşiţele genunchiului. O, ia te uită, zise Shagwell, e Dick 
Contrabandistul, cel care ne-a făcut harta. Ai bătut tot 
drumul ăsta să ne dai aurul înapoi? 

— Te rog, scânci Dick, nu, te rog, piciorul... 

— Te doare? Pot face să nu te mai doară. 

— Lăsaţi-l în pace, zise Brienne. 

— NU! ţipă Dick, ridicându-şi mâinile însângerate ca să-şi 
apere capul. 

Shagwell răsuci ghemul ţepos o dată în jurul capului şi îl 
cobori, lovind în plin faţa lui Crabb. Se auzi un pâărâit 
dezgustător. În liniştea care urmă, Brienne îşi auzi bătăile 
inimii. 

— Shags cel rău, zise omul care ieşise furişându-se din 
puț. Când văzu chipul Briennei, izbucni în râs. larăşi tu, 
femeie? Ce, ai venit să ne urmăreşti? Sau ţi-a fost dor de 
feţele noastre prietenoase? 

Shagwell săltă de pe un picior pe altul, răsucindu-şi 
mândru buzduganul. 

— Pentru mine a venit. Mă visează în fiecare noapte, când 
îşi trece degetele prin crăpătură. Mă doreşte, flăcăi, iapa 
mare îi duce dorul voiosului Shags! Am să 

i-o trag în dos şi am s-o umplu de sămânță pestriță până 
când fată un mititel leit cu mine. 

— Pentru asta trebuie să foloseşti altă gaură, Shags, 
spuse Timeon, cu accentul tărăgănat al dornishenilor. 

— Mai bine i-aş folosi toate găurile. Doar ca să fiu sigur. 
Veni în dreapta ei, în timp ce Pyg îi dădea ocol către stânga, 
împingând-o cu spatele către marginea zdrenţuită a stâncii. 
O corabie pentru trei, îşi aminti Brienne. 

— Sunteţi numai trei? 

Timeon ridică din umeri. 

— Ne-am văzut fiecare de drum, după ce am părăsit 
Harrenhalul. Urswyck şi şleahta lui au plecat spre sud, către 
Oraşul Vechi. Rorge s-a gândit că poate s-o şteargă la 
Saltpans. Eu şi flăcăii mei am pornit spre lazul Fecioarelor, 
dar n-am putut să ne apropiem de vreo corabie. 


Dornisheanul îşi înălţă sulița. l-ai făcut-o lui Vargo cu 
urechea aia, ştii. | s-a înnegrit şi a început să puroieze. Rorge 
şi Urswyck susțineau că trebuie să plecăm, dar [apul zicea 
că trebuie să-i apărăm 270 

castelul, îşi zice Lord de Harrenhal. Nimeni nu i l-ar fi luat. 
A zis-o îngălat, aşa cum vorbea întotdeauna. Am auzit că 
Muntele l-a omorât bucată cu bucată. O 

mână azi, mâine un picior, l-a tuns încetişor. l-au 
bandajat cioatele, ca să nu moară. Voia să-i lase mădularul 
pentru la urmă, însă l-a chemat o pasăre la Debarcaderul 
Regelui, aşa că l-a terminat şi a plecat. 

— Nu pentru voi sunt aici. Îmi caut... fu cât pe ce să 
spună sora... un bufon. 

— Eu suntun bufon, anunţă vesel Shagwell. 

— Dar nu cel care trebuie, i-o trânti Brienne. Cel pe care-l 
vreau eu e cu o fată 

de viţă nobilă, fiica Lordului Stark de Winterfell. 

— Atunci tu pe Câine îl cauţi, zise Timeon. Nici el nu-i 
aici, din întâmplare. 

Doar noi. 

— Sandor Clegane? se miră Brienne. Ce vrei să spui? 

— El o are pe fata Stark. După câte am auzit, se îndrepta 
spre Riverrun şi el a furat-o. Câine blestemat. 

Riverrun, gândi Sansa. Se ducea la Riverrun. La unchiul 
ei. 

— De unde ştii? 

— Am auzit de la un om de-al lui Beric. Lordul fulgerului o 
caută şi el. Şi-a trimis oamenii în susul şi-n josul Tridentului, 
adulmecând după ea. Am dat de trei dintre ei după 
Harrenhal şi am smuls povestea de la unul, înainte de a-l 
omori. 

— S-ar putea să fi minţit. 

— S-ar putea, dar n-a făcut-o. Mai târziu, am auzit cum 
Câinele a omorât trei dintre oamenii fratelui său la un han 
de răscruce. Fata era cu el acolo. Hangiul a jurat, înainte ca 


Rorge să-l omoare, iar târfele au zis acelaşi lucru. O şleahtă 
de urâte. Nu aşa de urâte ca tine, ia aminte, totuşi... 

Încearcă să-mi distragă atenţia, îşi dădu seama Brienne, 
să mă adoarmă cu glasul lui. Pyg se apropia. Shagwell făcu 
un salt în faţa ei. Brienne se dădu în spate. Mă vor face să 
cad de pe stâncă, dacă-i las. 

— Nu vă apropiaţi, îi avertiză ea. 

— Cred că am să ţi-o trag în nas, fătucă, anunţă Shagwell. 
N-ar fi nostim? 

— Are un mădular foarte mic, îi explică Timeon. Aruncă 
sabia aia frumoasă şi poate o să fim blânzi cu tine, femeie. 
Avem nevoie de aur ca să plătim contrabandiştii, atâta tot. 

— Şi dacă vă dau aur, ne lăsaţi să plecăm? 

— Da. Timeon zâmbi. După ce ţi-o tragem toţi. Te vom 
plăti ca pe o târfă 

adevărată. Un argint pentru fiecare tură. Sau luăm aurul 
şi ţi-o tragem oricum şi facem cu tine cum a făcut Muntele 
cu Lordul Vargo. Ce alegi? 

— Asta. Brienne se aruncă înspre Pyg. 

Cu o smucitură, acesta îşi ridică sabia ruptă ca să-şi apere 
faţa, însă ea lovi jos. 

Devotata muşcă prin piele, lână şi muşchi, până în 
coapsa mercenarului. Pyg lovi sălbatic în timp ce piciorul îi 
plecă de sub el. Sabia frântă zgărie cămaşa de zale a 
Briennei înainte ca Pyg să cadă pe spate. Brienne îi înfipse 
sabia în gât, o învârti 271 

cu putere şi o scoase, răsucindu-se, tocmai în clipa când 
sulița lui Timeon trecu fulgerător pe lângă faţa ei. N-am 
şovăit, gândi ea, cu sângele şiroindu-i pe obraz. 

Ai văzut, Ser Goodwin? Nici nu simţea zgârietura. 

— E rândul tău, îi spuse lui Timeon când dornisheanul 
scoase o a doua suliță, mai scurtă şi mai groasă decât prima. 
Arunc-o. 

— Ca să poţi tu să ţopăi în lături şi să mă ataci? Aş sfârşi 
ca Pyg.Nu. 

Prinde-o, Shags. 


— Prinde-o tu, răspunse Shagwell. Ai văzut ce i-a făcut lui 
Pyg? E în călduri. 

Bufonul era în spatele ei, Timeon în faţă. Oricum se 
întorcea, unul dintre ei îi era în spate. 

— Pune mâna pe ea, îl îndemnă Timeon, şi poţi să-i 
violezi cadavrul. 

— O, chiar mă iubeşti. Buzduganul se învârtea. Alege 
unul, îşi spuse Brienne. 

Alege unul şi omoară-l repede. Pe urmă o piatră se ivi din 
senin şi îl lovi pe Shagwell în cap. Brienne nu şovăi. Se 
năpusti asupra lui Timeon. 

Era mai bun decât Pyg, dar avea doar o suliță scurtă, 
pentru aruncat, iar ea avea o sabie din oţel valyrian. 
Devotata prinse viaţă în mâinile ei. Brienne nu fusese 
niciodată mai ageră. Lama deveni un abur cenuşiu. Pygo 
răni în umăr când se apropie de el, dar ea îi tăie o ureche şi 
jumătate din obraz, îi reteză jumătate din suliță şi vâri două 
palme de oţel vălurit în pântecele lui, prin zalele cămâăşii 
lungi pe care o purta. 

Timeon continua să încerce să lupte când ea scoase lama 
din trupul lui, cu striaţiile şiroind roşii de sânge. Bărbatul îşi 
duse degetele la centură şi scoase un pumnal, aşa că 
Brienne îi tăie mâna. Asta a fost pentru Jaime. 

— Mamă, ai milă, gâfâi dornisheanul, cu sângele 
clocotindu-i pe buze şi  ţăâşnindu-i din  încheietură. 
Isprăveşte-ţi treaba. Trimite-mă înapoi la Dorne, târfă 

nenorocită. 

Aşa şi făcu. 

Când Brienne se întoarse, Shagwell era în genunchi, 
bâjbâind după buzdugan, cu un aer năuc. Când se ridică în 
picioare, clătinându-se, o altă piatră îl lovi în ureche. Podrick 
escaladase zidul prăbuşit şi stătea în mijlocul iederei, cu o 
căutătură feroce şi o altă piatră în mână. 

— Ţi-am spus că ştiu să lupt! strigă el. 

Shagwell încercă să se îndepărteze târâş. 


— Mă predau, strigă bufonul. Mă predau. Nu trebuie să-i 
faci rău bunului Shagwell. Sunt prea nostim ca să mor. 

— Nu eşti mai bun decât ceilalţi. Ai jefuit, ai siluit şi ai 
UCIS. 

— O, da, da, n-am să tăgăduiesc... dar sunt nostim, cu 
toate glumele şi farsele mele. Fac oamenii să râdă. 

— Şi femeile să plângă. 

— E vina mea? Femeile n-au simţul umorului. 

Brienne cobori Devotata. 

272 

— Sapă o groapă. Acolo, sub copacul inimii. Îi arătă cu 
sabia. 

— N-am lopată. 

— Ai două mâini. Cu una mai mult decăt i-ai lăsat lui 
Jaime. 

— De ce atâta osteneală? Lasă-i ciorilor. 

— Timeon Şi Pyg pot hrăni ciorile. Dick Dibaciul va avea 
un mormânt. A fost un Crabb. Aici e locul lui. 

Pământul era moale din cauza ploilor, dar, chiar şi aşa, îi 
luă bufonului tot restul zilei să sape destul de adânc. Se lăsa 
înserarea când isprăvi, iar mâinile îi erau pline de sânge şi 
de băşici. Brienne vâri Devotata în teacă, îl adună pe Dick 
Crabb şi îl duse la groapă. Era greu să-i priveşti faţa. 

— Îmi pare rău că n-am avut încredere în tine. Nu mai ştiu 
cum vine asta. 

Îngenunchind ca să-i aşeze trupul pe pământ, Brienne 
gândi: Bufonul îşi va încerca acum norocul, când sunt 
întoarsă cu spatele. 

Îi auzi respiraţia gâfâită cu o clipă înainte ca Podrick să 
strige ca s-o avertize-ze. Shagwell avea o piatră colţuroasă 
într-o mână. Brienne avea pumnalul în mânecă. 

Un pumnal învingea o piatră aproape de fiecare dată. 

Brienne îi dobori braţul şi îi înfipse brusc oţelul în 
măruntaie. 

— Râzi, mârâi ea. În schimb, el gemu. Râzi, repetă ea, 
înhăţându-l de gât cu o mână şi înţepându-i pântecele cu 


cealaltă. Râzi! continuă să repete, iar şi iar, până 

când mâna îi era roşie până la încheietură şi duhoarea 
bufonului murind era gata s-o sufoce. Dar Shagwell nu râse. 
Hohotele pe care le auzea Brienne erau ale ei. 

Când îşi dădu seama de asta, aruncă pumnalul şi se 
cutremură. 

Podrick o ajută să-l coboare pe Dick Dibaciul în groapă. 
Când erau gata, luna se ridica. Brienne îşi şterse murdăria 
de pe mâini şi aruncă doi dragoni de aur în mormânt. 

— De ce-ai făcut asta, domniţă? Ser? întrebă Pod. 

— E recompensa pe care i-am promis-o dacă-mi găseşte 
bufonul. 

Din spatele lor, răsună un hohot de râs. Brienne smulse 
Devotata din teacă şi se răsuci, aşteptând să vadă alte Măşti 
însângerate... dar nu era decât Hyle Hunt în vârful zidului 
sfărâmat, cu picioarele încrucişate. 

— Dacă sunt bordeluri în iad, prăpăditul o să-ţi 
mulţumească, strigă cavalerul. 

Altminteri, e aur bun irosit. 

— Eu îmi ţin promisiunile. Tu ce faci aici? 

— Lordul Randyll mi-a cerut să vă urmăresc. Dacă, prin 
cine ştie ce întâmplare ciudată, ai fi dat de Sansa Stark, 
trebuia să o duc la lazul Fecioarelor. 

Nu te teme, mi s-a poruncit să nu-ţi fac niciun rău. 

Brienne pufni. 

— De parcă ai putea. 

— Ce-ai să faci acum, domniţă? 

— Am să-l acopăr. 

273 

— Cu fata, vreau să spun. Cu Lady Sansa. 

Brienne chibzui o clipă. 

— Se îndrepta câtre Riverrun, dacă Timeon spunea 
adevărul. Undeva, pe drum, a luat-o Câinele. Dacă îl 
găsesc... 

— ... o să te omoare. 


— Sau am să-l omor eu, spuse ea cu îndârjire. Mă ajuţi să- 
| acopăr pe bietul Crabb, ser? 

— Niciun cavaler adevărat nu poate refuza o asemenea 
frumuseţe. Ser Hyle coborî de pe zid. Împreună, aruncară 
pământ peste trupul lui Dick Dibaciul, în timp ce luna 
creştea pe cer, iar jos, sub pământ, capetele regilor uitaţi 
şopteau secrete. 

FĂURITORUL DE REGINE 

Sub soarele arzător al Dornului, bogăţia era măsurată nu 
doar în aur, ci şi în apă, astfel că fiecare fântână era păzită 
cu străşnicie. Dar fântâna de la Shandystone secase cu o 
sută de ani în urmă, iar străjerii ei plecaseră către un loc mai 
umed, abandonându-şi modesta fortăreață, cu coloanele 
sale canelate şi arcurile triple. După aceea, nisipurile se 
strecuraseră înapoi, revendicându-şi teritoriul. 

Arianne Martell sosi cu Drey şi Sylva tocmai când soarele 
cobora, transformând apusul într-o tapiserie de aur şi 
purpură şi făcând norii să strălucească în nuanţe de roşu 
aprins. Ruinele păreau şi ele îmbujorate, coloanele căzute 
sclipeau trandafirii, umbre roşii se furişau de-a lungul 
podelelor crăpate de piatră, iar nisipurile însele treceau de la 
auriu la portocaliu şi purpuriu, pe măsură ce lumina pălea. 
Garin sosise cu câteva ore mai devreme, iar cavalerul zis 
Steaua Întunecată, cu o zi înainte. 

— E minunat aici, remarcă Drey, în timp ce-l ajuta pe 
Garin să adape caii. Îşi aduseseră apa cu ei. Armăsarii de 
nisip ai Dornului erau iuți şi neobosiţi şi continuau să 
meargă kilometri în şir după ce alţi cai obosiseră, dar nici 
măcar unii ca ei nu puteau alerga pe uscat. De unde-ai ştiut 
de locul acesta? 

— Unchiul meu m-a adus aici, cu Tyene şi Sarella. 
Amintirea o făcu pe Arianne să zâmbească. A prins nişte 
vipere şi i-a arătat Tyenei cel mai sigur mod de a le mulge de 
venin. Sarella a răsturnat pietre, a şters nisipul de pe 
mozaicuri şi a vrut să ştie tot ce era de ştiut despre oamenii 
care locuiseră aici. 


— lar tu, prinţesă, ce-ai făcut? întrebă Sylva Pătata. 

Eu am stat lângă fântână şi mi-am închipuit că am fost 
adusă aici de un cavaler tâlhar care voia să-şi facă de cap 
cu mine, gândi ea, un bărbat înalt, voinic, cu ochi negri şi o 
şuviţă pe frunte. Amintirea o stânjeni. 

— Am visat, spuse ea, iar când a coborât soarele, m-am 
aşezat la picioarele 274 

unchiului meu şi l-am rugat să-mi spună o poveste. 

— Prinţul Oberyn era un izvor nesecat de poveşti! Garin 
fusese şi el cu ei în ziua aceea. Era fratele de lapte al 
Ariannei şi erau de nedespărţit de când făcuseră 

primii paşi. Mi-a povestit despre Prinţul Garin, îmi 
amintesc. Cel după care am fost botezat. 

— Garin cel Mare, sugeră Drey, minunea Roynului. 

— Chiar el. Făcea Valyria să tremure. 

— A tremurat, zise Ser Gerold, apoi l-au ucis. Dacă aş 
conduce un sfert de milion de oameni la moarte, mi s-ar 
spune  Gerold cel Mare? Pufni. Voi rămâne Steaua 
întunecată, bănuiesc. Cel puţin mi se potriveşte, îşi scoase 
sabia lungă din teacă, se aşeză pe marginea fântânii secate 
şi începu să ascută lama cu o piatră de şlefuit. 

Arianne îl cercetă cu băgare de seamă. Are sânge destul 
de nobil ca să fie un demn consort, gândi ea. Tata mi-ar 
pune la îndoială judecata, dar copiii noştri ar fi la fel de 
frumoşi ca lorzii dragoni. Dacă exista vreun bărbat mai 
chipeş în Dorn, ea, una, nu-l cunoştea. Ser Gerold Dayne 
avea nasul acvilin, pomeţii înalţi, maxilarul puternic. Era 
mereu proaspăt bărbierit, dar părul des îi cădea până la 
umeri, ca un ghețar de argint străbătut de o şuviţă de păr 
negru ca noaptea. Dar gura lui exprimă cruzime, iar limba şi 
mai şi. Ochii lui păreau negri, cum stătea acum, profilat pe 
soarele la asfinţit, ascuţindu-şi oţelul, dar Arianne îi privise 
mai de aproape şi ştia că erau violeţi. Vio/et-închis. 
Întunecați şi plini de mânie. 

Trebuie că-i simţise privirea, căci ridică ochii, îi î 
ai ei şi zâmbi. 


ntâlni pe 


Arianne simţi căldura năvălindu-i în obraji. N-ar fi trebuit 
să-l aduc. Dacă mă 

priveşte aşa când e Arys de faţă, vom avea sânge pe 
nisip. Al cui, nu putea spune. 

Prin tradiţie, oamenii Gărzii Regale erau cei mai iscusiţi 
cavaleri din Cele Şapte Regate... dar Steaua Întunecată era 
Steaua Întunecată. 

Nopțile dornishene erau reci afară, în mijlocul nisipurilor. 
Garin adună lemne, crengi albite din copacii care se 
uscaseră şi muriseră cu o sută de ani în urmă. 

Drey făcu focul, fluierând în timp ce scotea scântei din 
cremenea sa. 

Odată vreascurile aprinse, se aşezară în jurul flăcărilor şi 
îşi trecură din mână-n mână o ploscă de vin... toţi în afară de 
Steaua Întunecată, care prefera să 

bea apă cu lămâie, neîndulcită. Garin era bine dispus şi îi 
întreținea pe toţi cu ultimele poveşti de la Oraşul Colibelor 
de la gura Sângelui Verde, unde orfanii râului veneau să 
facă negoţ cu caravelele, corăbiile şi galerele de dincolo de 
marea îngustă. Dacă marinarii puteau fi crezuţi, Apusul 
fremăta de minunăţii şi orori: o revoltă a sclavilor în Astapor, 
dragoni în Qarth, molimă cenuşie în Yi Ti. 

Un nou rege corsar se ridicase în Insulele Baziliscului şi 
cotropise Oraşul Copacilor înalţi, iar în Qohor adepţii 
preoţilor roşii se răzvrătiseră şi încercaseră 

să ardă Ţapul Negru din temelii. 

— lar Compania de Aur a rupt înţelegerea cu Myrul, 
tocmai când myrishenii erau pe cale să pornească război 
împotriva Lysului. 

275 

— l-au cumpărat lysenii, sugeră Sylva. 

— Isteţi, lysenii, remarcă Drey. Isteţi şi laşi, lysenii. 

Arianne ştia adevărul. Dacă Quentyn are în spate 
Compania de Aur... „În spatele aurului, oţelul aspru”, era 
strigătul lor. Vei avea nevoie de oțel aspru şi nu doar de- 
atât, frățioare, dacă te gândeşti să mă înlături. Arianne era 


iubită în Dorn, Quentyn era puţin cunoscut. Nicio companie 
de mercenari nu putea schimba asta. 

Ser Gerold se ridică. 

— Cred că am să mă uşurez. 

— Ai grijă pe unde calci, îl preveni Drey. A trecut ceva 
vreme de când Prinţul Oberyn a muls viperele de prin partea 
locului. 

— Am fost înţărcat cu venin, Dalt. Orice viperă care ia o 
muşcătură din mine se va căi. Ser Gerold se făcu nevăzut 
printr-un arc sfărâmat. 

Când dispăru, ceilalţi schimbară priviri. 

— lartă-mă, prinţesă, zise blajin Garin, dar nu-mi place 
omul ăla. 

— Păcat, zise Drey. Cred că e pe jumătate îndrăgostit de 
tine. 

— Avem nevoie de el, le reaminti Arianne. S-ar putea să 
avem nevoie de sabia lui şi cu siguranţă vom avea nevoie de 
castelul lui. 

— Înaltul Ermitaj nu e singurul castel din Dorn, sublinie 
Sylva Pătata, iar tu ai şi alţi cavaleri care te iubesc. Drey e 
cavaler. 

— Sunt, confirmă el. Am un cal minunat şi o sabie foarte 
bună, iar vitejia mea e întrecută doar de... ei, bine, mai 
mulţi, de fapt. 

— Mai degrabă mai multe sute, ser, punctă Garin. 

Arianne îi lăsă să se hârjonească. Drey şi Sylva Pătata 
erau cei mai buni prieteni ai ei, în afară de verişoara sa 
Tyene, iar Garin o tachina de când sugeau amândoi de la 
sânul mamei lui, dar în clipa asta Arianne nu avea chef de 
glume. 

Soarele dispăruse şi cerul era plin de stele. Atât de multe. 
Se sprijini cu spatele de un stâlp canelat şi se întrebă dacă 
fratele ei se uita în noaptea asta la aceleaşi stele, oriunde s- 
ar afla. O vezi pe cea albă, Quentyn? Aceea e steaua 
Nymeriei, arzând strălucitoare, iar linia lăptoasă de dincolo 
de ea, acelea sunt zece mii de corăbii. 


Nymeria a fost la fel de strălucită ca orice bărbat, iar eu 
voi fi la fel. Nu-mi vei fura dreptul din născare! 

Quentyn fusese foarte tânăr când fusese trimis la 
Yronwood; prea tânăr, după 

spusele mamei lor. Norvoshii nu-şi dădeau copiii în grija 
altora, iar Lady Mellario nu-l iertase niciodată pe Prinţul 
Doran pentru că îi smulsese fiul de lângă ea. 

— Nu-mi place mai mult decât ţie, îl auzise Arianne pe 
tatăl ei spunând, dar e o datorie de sânge, iar Quentyn e 
singura monedă pe care Lordul Ormond o va accepta. 

— Monedă! ţipase mama ei. E fiu/ nostru. Ce tată îşi 
foloseşte propriul fiu, trup din trupul lui, ca să-şi plătească 
datoriile? 

— Un prinţ, îi răspunsese Doran Martell. 

276 

Prinţul Doran continua să susţină că fratele ei era la 
Lordul Yronwood, dar mama lui Garin îl văzuse în Oraşul 
Colibelor, dându-se drept negustor. Unul dintre tovarăşii lui 
se uita cruciş, întocmai ca Cletus Yronwood, fiul mitocan al 
Lordului Anders. Cu ei călătorea şi un maester, un 
cunoscător al limbilor. Fratele meu nu e aşa de isteț cum se 
crede. Un om isteţ ar fi plecat în Oraşul Vechi, chiar dacă 
asta ar fi însemnat o călătorie mai lungă. În Oraşul Vechi ar 
fi putut trece neobservat. Arianne avea prieteni printre 
orfanii din Oraşul Colibelor, iar unii deveniseră curioşi de ce 
ar călători un prinţ şi fiul unui lord sub nume false, căutând 
să treacă marea îngustă. Într-o noapte, unul dintre ei se 
strecurase pe o fereastră, gâdilase o încuietoare de la cufărul 
lui Quentyn şi găsise sulurile dinăuntru. 

Arianne ar fi dat orice să ştie că această călătorie secretă 
pe marea îngustă era isprava lui Quentyn şi numai a lui... 
dar pergamentele pe care le ducea cu el fuseseră pecetluite 
cu soarele şi sulița Dornului. Vărul lui Garin nu îndrăznise să 

rupă sigiliul ca să le citească, dar... 

— Prinţesă. Ser Gerold Dayne stătea în spatele «ei, 
jumătate luminat de stele, jumătate în umbră. 


— Cum te-ai uşurat? îl întrebă Arianne şireată. 

— Nisipurile mi-au fost profund recunoscătoare. Dayne 
puse un picior pe capul unei statui care putea să fi fost 
Fecioara, înainte ca nisipurile să-i macine faţa. În timp ce mă 
uşuram, mi-a trecut prin minte că s-ar putea ca planul ăsta 
al tău să nu-ţi aducă ceea cevrei. 

— Şi ce anume vreau, ser? 

— Eliberarea Şerpoaicelor Nisipului. Răzbunare pentru 
Oberyn şi Elia. Ştiu cântecul? Vrei un strop de sânge de leu. 

Asta şi dreptul meu din naştere. Vreau Sunspearul şi 
scaunul tatălui meu. 

Vreau Dornul. 

— Vreau dreptate. 

— Spune-i cum vrei. Încoronarea fetei Lannister e un gest 
zadarnic. Ea nu va sta niciodată pe Tronul de Fier. Şi nici tu 
nu vei avea războiul pe care-l doreşti. 

Leul nu e atât de uşor de provocat. 

— Leul e mort. Cine ştie ce pui preferă leoaica? 

— Pe cel din bârlogul ei. Ser Gerold scoase sabia din 
teacă. Sclipea în lumina stelelor, ascuţită ca minciunile. Aşa 
se începe un război. Nu cu o coroană de aur, ci cu o sabie de 
oţel. 

Nu sunt ucigaşă de copii. 

— Las-o deoparte. Myrcella e sub protecţia mea, iar Ser 
Arys nu va îngădui să 

i se întâmple niciun rău nepreţuitei sale prințese, ştii 
asta. 

— Nu, doamna mea. Ceea ce ştiu eu e că oamenii Casei 
Dayne îi omoară pe cei ai Casei Oakheart de mii de ani. 

Aroganţa lui îi lăsă cu gura căscată. 

277 

— Mie mi se pare că oamenii Casei Oakheart îi omoară pe 
cei din Casa Dayne de tot atât timp. 

— Avem cu toţii tradiţiile noastre de familie. Steaua 
Întunecată îşi vâri sabia în teacă. Răsare luna şi-l văd pe 
adoratul tău apropiindu-se. 


Avea ochi ageri. Călărețul de pe buiestraşul sur şi înalt se 
dovedi a fi, într-adevăr, Ser Arys, cu mantia albă fluturând 
vitejeşte în timp ce gonea peste nisipuri. Prinţesa Myrcella 
era în spatele lui pe şa, înfăşurată într-o pelerină care-i 
ascundea buclele aurii. 

În timp ce Arys o ajuta să coboare din şa, Drey plecă un 
genunchi în faţa ei. 

— Înălţimea Ta. 

— Doamna mea. Sylva Pătata îngenunche lângă el. 

— Regina mea, sunt omul tău. Garin se lăsă pe ambii 
genunchi. 

Năucită, Myrcella îl apucă pe Arys de braţ. 

— De ce îmi spun Înălţimea Ta, întrebă ea cu glas 
plângător. Ser Arys, ce e locul acesta şi ei cine sunt? 

Nu i-a spus nimic? Arianne se apropie zâmbind, într-un 
vârtej de mătase, şi o linişti pe copilă. 

— Sunt prietenii mei adevăraţi şi loiali, Înălţimea Ta... şi 
vor să fie şi prietenii tăi. 

— Prinţesă Arianne? Fata îşi aruncă braţele în jurul ei. De 
ce mă numesc pe mine regină? S-a întâmplat ceva cu 
Tommen? 

— S-a întovărăşit cu oameni răi, Înălţimea Ta, spuse 
Arianne, şi mă tem că au uneltit să-ţi fure tronul. 

— Tronul meu? Vrei să spui, Tronul de Fier? Fata era mai 
năucită ca oricând. 

Nu I-a furat, Tommen e... 

— ..„ mai mic decăt tine, nu-i aşa? 

— Sunt mai mare cu un an. 

— Asta înseamnă că, de drept, Tronul de Fier îţi aparţine, 
îi explică Arianne. 

Fratele tău e doar un copil, nu trebuie să-l învinuieşti. Are 
proşti sfătuitori... dar tu ai prieteni. Pot avea onoarea să ţi-i 
prezint? Arianne o luă pe copilă de mână: Înălţimea Ta, 
acesta este Ser Andrey Dalt, moştenitorul Lemonwoodului. 

— Prietenii îmi spun Drey, zise el, şi aş fi profund onorat 
dacă Înălţimea Ta ar face la fel. 


Deşi Drey avea o figură deschisă şi un zâmbet plăcut, 
Myrcella îl privi cu suspiciune. 

— Până când te cunosc, trebuie să-ţi spun ser. 

— Orice nume preferă Înălţimea Sa. Sunt omul ei. 

Sylva îşi drese glasul, la care Arianne spuse: 

— Îngăduie-mi, regina mea, să ţi-o prezint pe Lady Sylva 
Santagar. Draga mea Sylva Pătata. 

— De ce ţi se spune aşa? întrebă Myrcella. 

278 

— Din cauza pistruilor, Înălţimea Ta, răspunse Sylva, deşi 
cu toţii susţin că e din cauză că sunt moştenitoarea Pădurii 
Petelor. 

Următorul era Garin, un flăcău deşirat, oacheş, cu nasul 
lung şi un cercel de jad într-o ureche. 

— lar acesta este zglobiul Garin, unul dintre orfani, care 
mă face să râd, zise Arianne. Mama lui a fost doica mea. 

— Îmi pare rău că a murit, spuse Myrcella. 

— Nu e moartă, dulce regină. Lui Garin îi străluci dintele 
de aur pe care i-l cumpărase Arianne ca să-l înlocuiască pe 
cel pe care i-l rupsese. Sunt unul dintre orfanii Sângelui 
Verde, asta vrea să spună doamna mea. 

Myrcella urma să aibă destul timp să afle povestea 
orfanilor, în călătoria ei în susul râului. Arianne o conduse pe 
viitoarea regină către ultimul membru al micului său grup. 

— Ultimul, dar primul în vitejie, ţi-l prezint pe Ser Gerold 
Dayne, un cavaler de la Starfall. 

Ser Gerold se lăsă pe un genunchi. Lumina lunii strălucea 
în ochii lui întunecaţi, în timp ce o cerceta pe copilă cu 
răceală. 

— A existat un Arthur Dayne, spuse Myrcella. A fost 
cavaler al Gărzii Regale, pe vremea Regelui Nebun Aerys. 

— A fost Sabia Dimineţii. E mort. 

— Acum tu eşti Sabia Dimineţii? 

— Nu. Oamenii îmi spun Steaua Întunecată şi sunt al 
nopţii. 

Arianne o luă pe copilă deoparte. 


— Trebuie să-ţi fie foame. Avem curmale şi brânză şi 
limonada de băut. Dar n-ar trebui să mănânci sau să bei 
prea mult. După niţică odihnă, trebuie să plecăm. 

Acolo, între nisipuri, e întotdeauna mai bine să călătoreşti 
noaptea, înainte să se ridice soarele pe cer. E mai uşor 
pentru cai. 

— Şi pentru călăreţi, adăugă Sylva Pătata. Haide, 
Înălţimea Ta, încălzeşte-te. 

Aş fi onorată dacă m-ai lăsa să te servesc. 

Conducând-o pe prinţesă lângă foc, Arianne se pomeni cu 
Ser Gerold în spatele ei. 

— Casa mea e veche de o mie de ani, vine de la începutul 
veacurilor, se plânse el. De ce vărul meu e singurul Dayne 
pe care şi-l aminteşte cineva? 

— Pentru că a fost un mare cavaler, interveni Ser Arys 
Oakheart. 

— Avea o sabie măreaţă, zise Steaua Întunecată. 

— Şi o inimă măreaţă. Ser Arys o luă pe Arianne de braţ. 
Prinţesă, aş vrea să-ţi vorbesc o clipă. 

— Haide. Îl conduse pe Ser Arys mai departe, printre 
ruine. 

Pe sub mantie, cavalerul purta un pieptar din brocart pe 
care erau brodate cele trei frunze verzi de stejar ale Casei 
sale. Pe cap purta un coif din oţel uşor, cu o ţepuşă zimţată 
în vârf, înfăşurată cu o eşarfă galbenă, după obiceiul 
dornishean. 

279 

Ar fi putut trece drept un cavaler oarecare, dacă nu ar fi 
fost mantia. Era dintr-o mătase albă, sclipitoare, palidă ca 
lumina lunii şi vaporoasă ca o boare. În mod clar o mantie a 
Gărzii Regale. Nătărăul galant. 

— Cât ştie copila? 

— Destul de puţin. Înainte de a părăsi Debarcaderul 
Regelui, unchiul ei i-a reamintit că eu sunt protectorul ei şi 
că orice porunci i-aş putea da sunt menite s-o apere. l-a 
auzit şi pe străzi, strigând după răzbunare. Ştia că nu e un 


joc. Fata e curajoasă şi înţeleaptă pentru vârsta ei. A făcut 
tot ce i-am cerut, fără să pună vreo întrebare. Cavalerul o luă 
de braţ, aruncă o privire împrejur şi cobori glasul. Mai sunt 
alte veşti pe care ar trebui să le auzi: Tywin Lannister e mort. 

Vestea veni ca un şoc. 

— Mort? 

— Ucis de Pezevenghi. Regina a preluat regența. 

— Chiar aşa? O femeie pe Tronul de Fier? Arianne cugetă 
o clipă la asta şi hotărî că era totul spre bine. Dacă lorzii 
Celor Şapte Regate se obişnuiau cu domnia Reginei Cersei, 
avea să le fie cu atât mai uşor să plece genunchiul în faţa 
Reginei Myrcella. lar Lordul Tywin fusese un duşman 
periculos; fără el vrăjmaşii Dornului vor fi mult mai slabi. 
Lannisterii omoară Lannisteri, ce drăguţ! Ce s-a ales de 
pitic? 

— A fugit, răspunse Ser Arys. Cersei oferă titlul de lord 
oricui îi aduce capul lui. 

Într-o curte interioară pardosită, pe jumătate îngropată de 
nisipurile mişcătoare, Arys o împinse cu spatele la o coloană 
şi o sărută, ducându-şi mâna la sânul ei. 

O sărută lung şi pătimaş şi i-ar fi ridicat fustele, dar 
Arianne se eliberă, râzând. 

— Văd că făuritul reginelor te stârneşte, ser, dar n-avem 
timp pentru asta. Mai târziu, îţi promit. Îi atinse obrazul. Ai 
întâmpinat vreo problemă? 

— Doar Trystane. Voia să stea lângă patul Myrcellei şi să 
se joace cyvasse cu ea. 

— i-am spus că a avut pojar la patru ani. Nu poţi face 
decât o singură dată. 

Ar fi trebuit să dai de ştire că Myrcella suferă de vărsat- 
de-vânt, asta l-ar fi ţinut departe. 

— Pe băiat, probabil, dar nu şi pe maesterul tatălui tău. 

— Caleotte, zise ea. A încercat s-o vadă? 

— Nu după ce i-am descris petele roşii de pe faţă. Zicea 
că nu poate fi făcut nimic înainte ca boala să îşi urmeze 
cursul şi mi-a dat nişte alifie, ca să-i potolească mâncărimile. 


Nimeni sub vârsta de zece ani nu murise vreodată de 
pojar, dar pentru adulţi boala putea fi fatală, iar Maester 
Caleotte n-o avusese în copilărie. Arianne aflase asta când 
suferise ea însăşi de pojar, la opt ani. 

— Bun, zise ea. lar slujnica? E convingătoare? 

— De departe. Pezevenghiul a ales-o în acest scop, dintre 
multe fete de obârşie 280 

nobilă. Myrcella a ajutat-o să-şi onduleze părul şi i-a 
pictat cu mâna ei picăţele pe faţă. Sunt rude îndepărtate. 
Lannisportul mişună de Lanny, Lannett, Lantell şi Lannisteri 
mai mărunți, şi jumătate dintre ei au părul acela blond. 
Îmbrăcată în cămaşa de noapte a Myrcellei, cu faţa mânjită 
de alifia maesterului... m-ar fi putut păcăli chiar şi pe mine, 
într-o lumină slabă. Mult mai greu a fost să găsim un bărbat 
care să-mi ia mie locul. Dake e cel mai apropiat de înălţimea 
mea, dar e prea gras, aşa că l-am îmbrăcat pe Rolder în 
armura mea şi i-am spus să-şi ţină 

viziera coborâtă. Omul e mai scund cu o palmă decât 
mine, dar poate că nimeni nu va observa, dacă nu sunt eu 
de faţă, lângă el. Nu se va îndepărta de camerele Myrcellei, 
în orice caz. 

— N-avem nevoie decât de câteva zile. Până atunci, 
prinţesa va fi departe de tatăl meu. 

— Unde? O trase mai aproape şi o sărută pe gât. E timpul 
să-mi spui restul planului, nu crezi? 

Ea râse, alungându-l. 

— Nu, e timpul să plecăm. 

Luna încununase Fecioara Lunii când plecară dintre 
ruinele prăfuite ale Castelului Shandystone, câtre sud-vest. 
Arianne şi Ser Arys preluară conducerea, cu Myrcella între ei, 
călare pe o iapă zburdalnică. Garin îi urma îndeaproape, cu 
Sylva Pătata, iar cei doi cavaleri dornisheni ai ei preluară 
ariergarda. Suntem şapte, îşi dădu seama Arianne, pe drum. 
Nu se mai gândise la asta, dar i se părea un semn bun 
pentru cauza lor. Şapte călăreți în drumul lor spre glorie. 
Într-o bună zi, cântăreții ne vor face pe toți nemuritori. Drey 


ar fi vrut un grup mai mare, dar asta ar fi putut atrage în 
mod nedorit atenţia, şi fiecare om în plus dubla riscul 
trădării. Măcar atâta m-a învățat tata. Chiar şi când era mai 
tânăr şi mai puternic, Doran Martell fusese un om 
prevăzător, foarte tăcut şi secretos. E timpul să-şi lepede 
poverile de pe umeri, dar nu voi îngădui nicio ofensă la 
adresa onoarei sau a persoanei lui. Arianne voia să-l ducă 
înapoi la Grădinile lui de Apă, să-şi trăiască ultimii ani ai 
vieţii înconjurat de râsetele copiilor şi de mirosul de lămâi şi 
portocale. Da, iar Quentyn poate să-i țină de urât. După ce o 
încoronez pe Myrcella şi le eliberez pe Şerpoaicele Nisipului, 
tot Dornul se va aduna sub flamurile mele. Casa Yronwood 
avea să se declare, poate, de partea lui Queyton, dar singuri 
nu reprezentau o ameninţare. Dacă s-ar duce la Tommen şi 
la Lannisteri, i-ar porunci lui Ser Gorold să-i nimicească din 
temelii. 

— Sunt obosită, se plânse Myrcella, după câteva ore în şa. 
Mai e mult? Unde mergem? 

— Prinţesa Arianne te duce, Înălţimea Ta, într-un loc unde 
vei fi în siguranţă, o asigură Ser Arvys. 

— E o călătorie lungă, spuse Arianne, dar va fi mai uşoară 
după ce ajungem la Sângele Verde. Acolo ne aşteaptă câţiva 
dintre oamenii lui Garin, orfanii râului. 

Trăiesc în bărci şi le împing în susul şi-n josul Sângelui 
Verde şi afluenților lui, 281 

pescuind, culegând fructe şi făcând ce mai trebuie făcut. 

— Da, strigă vesel Garin, iar noi cântăm şi dansăm pe 
apă, şi ştim câte şi mai câte leacuri. Mama e cea mai bună 
moaşă din Westeros, iar tata vindecă negi. 

— Cum puteţi fi orfani, dacă aveţi mame şi taţi? întrebă 
fata. 

— Ei sunt Rhoynarii, explică Arianne, iar Mama lor a fost 
râul Rhoyne. 

Myrcella nu înţelegea. 

— Credeam că voi sunteţi Rhoynarii. Voi, dornishenii, 
vreau să spun. 


— Suntem, în parte, Înălţimea Ta. Prin vene îmi curge 
sângele Nymeriei şi al acelui Mors Martell, lordul dornishean 
cu care s-a măritat. În ziua nunţii lor, Nymeria şi-a ars 
corăbiile, pentru ca oamenii ei să înţeleagă că nu mai era 
cale de întors. Cei mai mulţi s-au bucurat să vadă flăcările 
acelea, căci avuseseră parte de călătorii lungi şi teribile 
înainte să ajungă la Dorn şi o mulţime pieriseră răpuşi de 
furtuni, molime şi sclavie. Dar au fost câţiva care s-au 
întristat. Nu iubeau acest ţinut roşu şi uscat, nici zeul lui cu 
şapte chipuri, aşa că şi-au păstrat vechile obiceiuri, au făurit 
împreună bărci din carenele corăbiilor pârjolite şi au devenit 
orfanii Sângelui Verde. Mama din cântecele lor nu e Mama 
noastră, ci Mama Rhoyne, ale cărei ape i-au hrănit de când 
lumea. 

— Am auzit că Rhoynarii au un zeu-ţestoasă, spuse Ser 
Arys. 

— Bătrânul Râului e un zeu mai puţin important, explică 
Garin. S-a născut şi el din Mama-Râu şi a luptat cu Regele- 
Crab ca să stăpânească peste tot ce mişcă 

în apele curgătoare. 

— Oh! exclamă Myrcella. 

— Am înţeles că ai purtat şi tu câteva bătălii măreţe, 
Înălţimea Ta, zise Drey, cu glas cât se poate de voios. Se 
spune că eşti nemiloasă la masa de cyvasse cu bravul nostru 
Prinţ Trystane. 

— El îşi aranjează mereu piesele la fel, cu toţi munţii în 
faţă şi elefanții în trecători, răspunse Myrcella. Aşa că eu îmi 
trimit dragonul să-i mănânce elefanții. 

— Şi slujnica ta joacă? întrebă Drey. 

— Rosemund? întrebă Myrcella. Nu, am încercat s-o învăţ, 
dar a spuscă 

regulile sunt prea grele. 

— E şi ea o Lannister? întrebă Lady Sylva. 

— O Lannister de Lannisport, nu o Lannister de Casterly 
Rock. Părul ei are aceeaşi culoare cu al meu, dar e drept în 
loc să fie ondulat. Rosemund nu prea seamănă cu mine, dar 


când se îmbracă în hainele mele, oamenii care nu ne cunosc 
ne confundă. 

— Aşadar, aţi mai făcut asta? 

— O, da. Am schimbat rolurile pe Săgeata Mării, în drum 
spre Braavos. Septa Eglantine mi-a vopsit părul în castaniu. 
Zicea că ne jucăm, dar era ca să fiu în siguranţă, dacă 
unchiul meu Stannis ar fi capturat corabia. 

Era limpede că fata era obosită, aşa că Arianne ceru un 
popas. Adăpară din nou caii, se odihniră puţin şi mâncară 
nişte brânză şi fructe. Myrcella împărţi o 282 

portocală cu Sylva Pâătata, iar Garin mancă măsline, 
scuipând sâmburii înspre Drey. 

Arianne sperase să ajungă la râu înainte de răsăritul 
soarelui, dar plecaseră 

mult mai târziu decât planificase, aşa că erau încă în şa 
când cerul se înroşi la răsărit. Steaua Întunecată veni lângă 
ea într-un galop mic. 

— Prinţesă, zise el. Eu aş grăbi pasul, dacă nu vrei să 
omori copila, până la urmă. Nu avem corturi, iar ziua 
nisipurile sunt nemiloase. 

— Cunosc nisipurile la fel de bine ca tine, ser, îi spuse ea, 
dar făcu aşa cum îi sugerase. Era greu pentru cai, dar mai 
bine să piardă şase cai decât o prinţesă. 

Curând vântul veni în rafale dinspre vest, fierbinte, uscat 
şi plin de nisip. 

Arianne îşi trase vălul peste faţă. Era făcut din mătase 
subţire, verzuie deasupra şi galbenă dedesubt, 
îngemănându-şi culorile. Mici perle verzi îi dădeau greutate 
şi zuruiau încet, lovindu-se una de alta în mişcarea calului. 

— Ştiu de ce prinţesa mea poartă văl, zise Ser Arys în 
timp ce Arianne şi-l prindea la tâmplele coifului de aramă. 
Altfel, frumuseţea ei ar întrece soarele de pe cer. 

Arianne nu-şi putu stăpâni un hohot de râs. 

— Nu, prinţesa ta poartă văl ca să nu-i intre lumina în 
ochi şi nisipul în gură. 


Ar trebui să faci la fel, ser. Se întrebă de când îşi şlefuia 
cavalerul ei alb plicticoasa curtoazie. Ser Arys era o 
companie plăcută în pat, dar îi lipseau sarea şi piperul. 

Dornishenii ei îşi acoperiră feţele întocmai ca ea, iar Sylva 
Pătata o ajută pe mica prinţesă să-şi aşeze vălul, ca să se 
ferească de soare, dar Ser Arys rămase neclintit. Nu după 
mult timp, sudoarea îi şiroia pe faţă şi obrajii i se îmbujorară. 

Nu mai e mult şi se va coace în hainele alea grele, cugetă 
ea. N-ar fi fost primul. 

În secolele trecute, multe oştiri coborâseră din 
Trecătoarea Prințului, cu flamurile fluturând, doar ca să se 
usuce şi să se coacă pe fierbinţile nisipuri dornishene. 

„Blazonul Casei Martell înfăţişează soarele şi sulița, cele 
două arme preferate ale dornishenilor”, scrisese cândva 
Tânărul Dragon în elogioasa sa Cucerire a Dornului, „dar 
dintre cele două, soarele e cel mai primejdios.” 

Din fericire, nu era nevoie să traverseze nisipurile adânci, 
ci doar o fâşie din ţinuturile secetoase. Când Arianne zări un 
şoim rotindu-se deasupra lor pe cerul fără nori, ştiu că 
lăsaseră în urmă ce era mai rău. Curând întâlniră un copac. 
Era strâmb şi cioturos, cu tot atâţia spini câte frunze, de felul 
celor cărora li se spunea cerşetorii nisipului, dar prezenţa lui 
însemna că nu erau departe de apă. 

— Aproape am ajuns, Înălţimea Ta, îi spuse vesel Garin 
Myrcellei când zăriră 

şi alţi cerşetori ai nisipului în faţa lor, o adevărată pădure 
care creştea pe tot cuprinsul albiei secate a unui pârâu. 
Soarele bătea ca un ciocan incandescent, dar nu mai conta, 
acum, că drumul lor era pe sfârşite. Se opriră din nou să 
adape caii, băură cu nesaţ din ploşti şi îşi udară voalurile, pe 
urmă încălecară, pentru un ultim efort. După vreo doi 
kilometri, treceau călare peste rogoz şi pe lângă crânguri de 
283 

măslini. În spatele unui şir de dealuri pietroase, iarba 
creştea mai verde şi mai abundentă, şi aici se găseau livezi 
de lămâi udate de o reţea de vechi canale. Garin fu cel 


dintâi care zări râul, cu sclipirile lui verzi. Scoase un strigăt 
şi o luă la goană înainte. 

Arianne Martell traversase odată Manderul, când se 
dusese cu trei dintre Şerpoaicele Nisipului s-o viziteze pe 
mama lui Tyene. Pe lângă acea curgere măreaţă de apă, 
Sângele Verde abia dacă îşi merita numele de râu, însă el 
rămânea viaţa Dornului. Numele i se trăgea de la verdele 
întunecat al apelor sale vâscoase, dar, pe măsură ce se 
apropiau, acele ape deveneau parcă aurii în lumina soarelui. 
Arareori mai văzuse o privelişte atât de încântătoare. 
Următoarea parte trebuie să fie simplă şi lentă, gândi ea, în 
susul Sângelui verde şi pe Vaith, până 

unde poate ajunge o luntre. Astfel, va avea destul timp s- 
o pregătească pe Myrcella pentru tot ce avea să vină. 
Dincolo de Vaith aşteptau nisipurile nesfârşite. Vor avea 
nevoie de ajutor de la Sandstone şi Hellholt ca să le 
traverseze, dar nu se îndoia că acest ajutor le va veni în 
întâmpinare. Vipera Roşie fusese crescut la Sandstone, iar 
ibovnica prinţului Oberyn, Elaria Sand, era fiica naturală a 
Lordului Uller; patru dintre Şerpoaicele Nisipului erau 
nepoatele lui. O 

voi incorona pe Myrcella la Helholt şi îmi voi ridica 
flamurile acolo. 

Găsiră nava la doi kilometri în aval, ascunsă între crengile 
aplecate ale unei uriaşe sălcii verzi. Cu ruful scund, late la 
travers, luntrile abia dacă aveau pescaj. 

Tânărul Dragon le desconsiderase, numindu-le „cocioabe 
construite pe plute”, dar nu era drept. Toate, până la cele 
mai sărace bărci ale orfanilor, erau minunat sculptate şi 
pictate. Aceasta era în nuanţe de verde, cu o cârmă de lemn 
curbat în formă de sirenă şi cu chipuri de peşti privind 
printre copastii. Pe punte se învălmăşeau stâlpi şi frânghii şi 
vase cu ulei de măsline, iar la pupa şi la prora se legănau 
felinare de fier. Arianne nu văzu niciun orfan. Unde e 
echipajul? se întrebă ea. 

Garin struni calul sub salcie. 


— Treziţi-vă, puturoşi cu ochi de peşte! strigă el, săltând 
din şa. Regina voastră e aici şi îşi aşteaptă primirea regală. 
Sculaţi-vă, ieşiţi de acolo, vrem nişte cântece şi nişte vin 
dulce. Mi-e gura... 

Uşa de pe luntre se dădu în lături. În lumina soarelui păşi 
Areo Hotah, cu securea în mână. 

Garin se opri, ca trăsnit. Arianne se simţea de parcă 
securea ar fi nimerit-o în burtă. Nu trebuia să se termine 
aşa. Asta nu trebuia să se întâmple. Când îl auzi pe Drey 
spunând: „lată ultimul chip pe care speram să-l văd”, ştiu că 
trebuia să 

acţioneze. 

— La o parte! strigă ea, sărind înapoi în şa. Arys, apăr-o 
pe prinţesă... 

Hotah lovi puntea cu coada securii. În spatele copastiilor 
împodobite ale luntrii, o duzină de străjeri se ridicară, 
înarmaţi cu sulițe şi arbalete. Alţii apărură 

deasupra cabinei. 

284 

— Predă-te, prinţesa mea, strigă căpitanul, altfel trebuie 
să-i omoram pe toţi în afară de copilă şi de tine, din porunca 
tatălui tău. 

Prinţesa Myrcella stătea nemişcată pe iapa ei. Garin se 
îndepărtă încet de luntre, cu mâinile ridicate. Drey îşi 
desfăcu centura sabiei. 

— Se pare că e cel mai înţelept să ne predăm, îi strigă el 
Ariannei, în timp ce sabia îi căzu cu o bufnitură la pământ. 

— Nu! Ser Arys Oakheart îşi aşeză calul între Arianne şi 
arbaletişti, cu sabia aruncând sclipiri argintii în mâna sa. Îşi 
dezlegase scutul şi îşi strecurase braţul stâng printre chingi. 
N-o vei lua cât timp mai respir eu. 

Nebun nesăbuit, fu tot ce mai avu timp Arianne să 
gândească, ce crezi că faci? 

Râsul Stelei Întunericului răsună. 

— Eşti orb sau prost, Oakheart? Sunt prea mulţi. Lasă 
sabia. 


— Fă cum îţi spune, Ser Arys, îl îndemnă Drey. 

Suntem ostatici, ser, ar fi putut striga Arianne. Moartea 
ta nu ne va elibera. 

Dacă iți iubeşti prințesa, predă-te. Dar când încercă să 
vorbească, cuvintele i se opriră în gâtlej. 

Ser Arys Oakheart îi aruncă o ultimă privire plină de dor, 
apoi îşi vâri pintenii aurii în coapsele calului şi atacă. 

Năvăli cu capul înainte către luntre, cu mantia albă 
fluturând în urma lui. 

Arianne Martell nu mai văzuse niciodată ceva pe 
jumătate atât de cutezător sau de nesăbuit. 

— Nuuuu! ţipă ea, dar îşi găsise glasul prea târziu. O 
săgeată zbârnâi, pe urmă 

o alta. Hotah răcni un ordin. De la o distanţă atât de mică, 
armura unui cavaler alb ar fi putut la fel de bine să fie din 
pergament. Prima săgeată pătrunse direct prin scutu-i greu 
de stejar, ţintuindu-i-l de umăr. Cea de-a doua îi zgârie 
tâmpla. O 

suliță aruncată nimeri calul lui Ser Arys în coaste, însă 
calul înainta, clătinându-se când se lovi de pasarelă. 

— Nu! striga o fată, o oarecare fetiţă prostuţă. Nu, vă rog, 
nu trebuia să se întâmple asta! 

O auzea şi pe Myrcella ţipând, cu glasul subţiat de teamă. 

Sabia lui Ser Arys lovi în stânga şi-n dreapta şi doi suliţaşi 
fură doborâţi. Calul lui se cabra şi lovi cu picioarele în faţă 
un arbaletist care încerca să reîncarce, dar ceilalţi trăgeau, 
acoperind calul cu penele săgeţilor. Loviră în plin, doborând 
calul într-o parte. Picioarele se lăsară sub el şi calul se 
prăbuşi pe punte. Cumva, Arys Oakheart se eliberă dintr-un 
salt. Reuşi chiar să-şi păstreze sabia. Se ridică în genunchi, 
lângă calul muribund. 

„.. Şi se pomeni cu Areo Hotah stând în picioare deasupra 
lui. 

Cavalerul alb ridică sabia prea încet. Securea lui Hotah îi 
luă braţul drept din umăr, se răsuci împroşcând sânge şi se 
întoarse ca un fulger, într-o teribilă 


lovitură cu două mâini care tăie capul lui Arys Oakheart şi 
îl trimise învârtindu-se în aer. Capul căzu printre ierburi şi 
Sângele Verde înghiţi roşeaţa cu un pleoscăit 285 

domol. 

Arianne nu-şi amintea când descălecase. Probabil căzuse. 
Nu-şi amintea nici asta. Dar se pomeni în nisip, în patru labe, 
tremurând, suspinând şi vomitându-şi cina. Nu, era tot ce-i 
trecea prin minte, nu, nimeni nu trebuia să pățească nimic, 
totul era plănuit. Am fost atât de atentă. Îl auzi pe Areo 
Hotah răcnind: 

— După el. Nu trebuie să ne scape. După e/! 

Myrcella era la pământ, plângând, tremurând, cu faţa-i 
palidă în mâini, cu sângele şiroindu-i printre degete. Arianne 
nu înţelegea. Unii se căţărau pe cai, în timp ce alţii se 
căţărau peste ea şi tovarăşii ei, dar nimic din toate acestea 
nu avea vreun înţeles. Căzuse într-un vis, un vis roşu, 
înfricoşător. Nu poate fi adevărat. 

În curând mă voi trezi şi voi râde de spaimele nopții 
mele. 

Când încercară să-i lege mâinile la spate, nu opuse 
rezistenţă. Unul dintre străjeri o ridică în picioare, cu o 
smucitură. Purta culorile tatălui său. Un altul făcu o 
plecăciune şi înhaţă cuțitul pe care Arianne îl purta în cizmă, 
un dar de la verişoara ei, Lady Nym. 

Areo Hotah îl luă de la omul acela şi se încruntă. 

— Prinţul a spus că trebuie să te duc înapoi la Sunspear, 
anunţă el. Fruntea şi obrajii îi erau pătaţi de sângele lui Arys 
Oakheart. Îmi pare rău, mică prinţesă. 

Arianne îşi ridică faţa brăzdată de lacrimi. 

— De unde a ştiut? îl întrebă ea pe căpitan. Am fost atât 
de prudentă. De unde a ştiut? 

— l-a spus cineva. Hotah ridică din umeri. Întotdeauna e 
cineva care spune. 


ARYA 


În fiecare seară, înainte de a adormi, îşi murmura 
rugăciunea în pernă. 

— Ser Gregor, zicea, Dunsen, Raff cel Dulce, Ser Ilyn, Ser 
Meryn, Regina Cersei. Ar fi şoptit şi numele Freyilor de la 
Crossing, dacă le-ar fi ştiut. Într-o bună zi le voi şti, îşi spuse, 
şi atunci îi voi omori. 

Nicio şoaptă nu era prea slabă ca să fie auzită în Casa în 
Negru şi Alb. 

— Copilă, spuse omul blajin într-o zi, ce sunt numele 
acelea pe care le şopteşti seară de seară? 

— Nu şoptesc niciun nume, răspunse ea. 

— Minţi, spuse el. Oricine minte când se teme. Unii spun 
multe minciuni, alţii puţine. Unii au doar o mare minciună pe 
care o spun atât de des încât aproape ajung s-o creadă... 
deşi o părticică din ei va şti mereu că e o minciună, şi asta 
se vede pe chipurile lor. Spune-mi despre numele astea. 

Îşi muşcă buza. 

— Numele nu contează. 

— Ba da, insistă omul blajin. Spune-mi, copilă. 

286 

Spune-mi, altfel te izgonim, înţelese ea. 

— Sunt oameni pe care îi urăsc. Vreau să moară. 

— Auzim multe asemenea rugăciuni în Casă. 

— Ştiu, zise Arya. Jagen H'ghar îi împlinise cândva trei 
dintre rugăciuni. Nu a trebuit decât să şoptesc... 

— De-asta ai venit la noi? continuă omul blajin. Ca să ne 
înveţi meşteşugul, ca să-i poţi omori pe aceşti oameni pe 
care-i urăşti? 

Arya nu ştia ce să răspundă. 

— Poate. 

— Atunci n-ai venit la locul potrivit. Nu eşti tu în măsură 
să spui cine trebuie să trăiască şi cine trebuie să moară. 


Darul acela îi aparţine Celui Cu Multe Chipuri. Noi nu suntem 
decât slujitori, legaţi prin jurământ să-i îndeplinim voinţa. 

— Oh! Arya aruncă o privire către statuile înşirate de-a 
lungul zidurilor, cu lumânările pâlpâind la picioarele lor. 
Care zeu este el? 

— Păi, toţi, zise preotul în negru şi alb. 

E| nu-i spusese ce nume purta. Nici orfelina, micuța fată 
cu ochi mari şi obrajii supţi care îi amintea de o altă fetiţă, 
zisă Nevăstuica. Asemeni Aryei, fetiţa locuia sub templu, 
alături de trei acoliţi, doi slujitori şi o bucătăreasă pe nume 
Umma. 

Ummei îi plăcea să vorbească în timp ce lucra, dar Arya 
nu înţelegea nicio vorbă 

din ce spunea. Ceilalţi nu aveau nume sau nu aleseseră 
să le facă cunoscute. Unul dintre servitori era foarte bătrân, 
cu spatele încovoiat ca un arc. Un altul era roşu la faţă, cu 
păr în urechi. Îi luă pe amândoi drept muţi până când îi auzi 
rugânduse. Acoliţii erau mai tineri. Cel mai vârstnic era de- 
un leat cu tatăl ei, ceilalţi doi nu puteau fi mai mari decât 
Sansa, care fusese sora ei. Acolitele purtau veşminte în alb şi 
negru, dar robele nu aveau glugă şi erau negre în partea 
stângă şi albe în dreapta. La omul blajin şi la orfelină era 
invers. Arya primise haine de slujitoare, o tunică de lână 
nevopsită, nădragi lăbărţaţi, lenjerie de pânză, papuci de 
postav în picioare. Doar omul blajin ştia limba comună. 

— Cine eşti? o întreba în fiecare zi. 

— Nimeni, răspundea ea, ea care fusese Arya de Casa 
Stark, Arya Desculţa, Arya Chip-de-Cal. Fusese Arry şi 
Nevăstuica şi Porumbiţa şi Salty, Nan paharnica, un şoarece 
cenuşiu, o oaie, năluca de la Harrenhal... dar nu cu adevărat, 
nu în adâncul inimii. Acolo era Arya de Winterfell, fiica 
Lordului Eddard Stark şi a lui Lady Catelyn, care cândva 
avusese fraţi pe nume Robb, Brann şi Rickon, o soră pe 
nume Sansa, o lupoaică zisă Nymeria, un frate vitreg pe 
nume Snow. În inima ei, era cineva... dar acesta nu era 
răspunsul pe care îl voia el. 


Fără să aibă o limbă în comun, Arya nu avea cum să 
vorbească cu ceilalţi, dar îi asculta şi repeta cuvintele pe 
care le auzea, în timp ce-şi vedea de treburi. Deşi cel mai 
tânăr dintre acoliţi era orb, el răspundea de lumânări. Se 
plimba prin templu în papuci moi, înconjurat de murmurele 
femeilor bătrâne care veneau în 287 

fiecare zi să se roage. Chiar şi fără ochi, ştia întotdeauna 
care lumânare se stinsese. 

— Îl călăuzeşte mirosul, îi explicase omul blajin, şi aerul e 
mai cald acolo unde arde o lumânare. Îi spusese Aryei să 
închidă ochii şi să încerce şi ea. 

Se rugau în zori, înainte să-şi ia micul dejun, 
îngenunchind în jurul bazinului negru, neclintit. Arya ştia 
doar câteva cuvinte în limba braavosi, cele care erau la fel în 
valyriana cultă, aşa că îşi rostea propria rugăciune în faţa 
Zeului cu Multe Chipuri, cea care zicea „Ser Gregor, Dunsen, 
Raff cel Dulce, Ser Ilyn, Ser Meryn, Regina Cersei”. Se ruga 
în tăcere. Dacă Zeul cu Multe Chipuri era un zeu adevărat, 
avea s-o audă. 

Credincioşii veneau la Casa în Negru şi Alb în fiecare zi. 
Majoritatea veneau singuri şi stăteau singuri; aprindeau 
lumânări la un altar sau altul, se rugau lângă 

apă şi uneori plângeau. Câţiva sorbeau din cupa neagră 
şi adormeau, dar cei mai mulţi nu beau. Nu erau predici, nici 
cântece şi nici imnuri de slavă pentru mulţumirea zeului. 
Templul nu era niciodată plin. Din când în când, câte un 
credincios cerea să vadă un preot, iar omul blajin sau 
orfelina îl ducea jos, în sanctuar, dar asta nu se întâmpla 
des. 

Treizeci de zei diferiţi erau înşiraţi de-a lungul zidurilor, 
înconjurați de luminiţele lor. Arya observă că Femeia 
Înlăcrimată era preferata bătrânelor; bogaţii alegeau Leul 
Nopţii, săracii, Drumeţul cu Glugă. Soldaţii îi aprindeau 
lumânări lui Bakkalon, Copilul Palid, marinarii, Fecioarei 
Palide-ca-Luna şi Regelui Merlan. Străinul îşi avea şi el 
altarul său, deşi mai nimeni nu venea la el. 


În cea mai mare parte a timpului, la picioarele lui pâlpâia 
o singură lumânare. 

Omul blajin spunea că nu contează. 

— Are multe chipuri şi multe urechi de auzit. 

Colina pe care se înălța templul era ciuruită de culoare 
săpate în stâncă. Preoţii şi acoliţii îşi aveau chiliile la primul 
nivel, Arya şi servitorii la al doilea. Nivelul cel mai de jos era 
interzis pentru toată lumea, cu excepţia preoţilor. Acolo se 
afla sfântul sanctuar. 

Când nu lucra, Arya era liberă să hoinărească după placul 
inimii prin cripte şi cămări, atât timp cât nu părăsea templul 
şi nu cobora la cel de-al treilea nivel. 

Descoperi o încăpere plină de arme şi armuri: coifuri 
împodobite şi ciudate platoşe vechi, săbii lungi, pumnale şi 
stilete, arbalete şi sulițe înalte, cu capete în formă de frunze. 
O altă criptă era înţesată de haine: blănuri groase şi 
mătăsuri splendide, în zeci de culori, lângă maldăre de 
zdrenţe urât mirositoare şi haine de pânză jerpelite. 7rebuie 
să existe şi vistierii, hotărî Arya. Îşi imagină mormane de 
taleri de aur, saci de bani de argint, safire albastre ca marea, 
şiraguri de perle verzi, dolofane. 

Într-o zi, omul blajin veni la ea pe neaşteptate şi o întrebă 
ce face. Îi spuse că 

se rătăcise. 

— Minţi. Mai rău, minţi prost. Cine eşti? 

288 

— Nimeni. 

— Altă minciună. Omul suspină. 

Weese ar fi bătut-o cu cruzime dacă ar fi prins-o cu 
minciuna, dar altfel stăteau lucrurile în Casa în Negru şi Alb. 
Când ajuta la bucătărie, Umma o plesnea uneori cu lingura, 
dacă-i stătea în cale, dar nimeni altcineva nu ridica vreodată 
mâna la ea. Ridică mâinile doar ca să ucidă, gândi ea. 

Se înţelegea destul de bine cu bucătăreasa. Umma îi vâra 
un cuţit în mână şi îi arăta către o ceapă, iar Arya o tăia. 
Umma o îmbrâncea către un munte de aluat şi Arya îl 


frământa până când bucătăreasa spunea „gata” (gata era 
primul cuvânt pe care-l învățase în limba braavosi). Umma îi 
dădea un peşte, iar Arya îl curăța, îl felia şi îl tăvălea prin 
nucile pe care le spărgea bucătăreasa. Apele sălcii care 
înconjurau Braavosul mişunau de peşti şi scoici de toate 
felurile, îi explicase omul blajin. Un râu domol, maroniu, 
intra în lagună dinspre sud, cutreierând printr-o vastă 
întindere de stuf, smârcuri şi limbi noroioase de pământ, 
împrejurimile colcăiau de scoici şi moluşte; midii şi peşti- 
bizami, brotaci şi țestoase, crabi de mlaştină şi crabi-leopard 
şi crabi-căţărători şi ţipari roşii, ţipari negri, ţipari vărgaţi, 
mrene şi stridii, toate erau apariţii obişnuite pe masa 
sculptată de lemn când mâncau slujitorii Zeului cu Multe 
Chipuri. În unele seri, Umma condimenta peştele cu sare de 
mare şi boabe de piper pisate sau gătea tipării cu usturoi 
tăiat. 

Din când în când, foarte rar, bucătăreasa folosea chiar şi 
nişte şofran. Lui Plăcintă 

Fierbinte i-ar fi plăcut aici, gândi Arya. 

Cina era momentul ei preferat. Trecuse multă vreme de 
când Arya se dusese la culcare în fiecare seară cu burta 
plină. Uneori, omul blajin chiar îi îngăduia să-i pună 
întrebări. Odată, îl întrebă de ce oamenii care veneau la 
templu păreau mereu atât de liniştiţi. Acasă, oamenii erau 
speriaţi de moarte. Îşi amintea cum plânsese acel scutier cu 
coşuri pe faţă când îl înţepase în pântece şi cum cerşise 
îndurare Ser Amory Lorch când îl aruncase Ţapul în groapa 
urşilor. Îşi amintea satul de lângă Ochiul Zeilor şi felul în 
care ţipau, urlau şi scânceau ţăranii ori de câte ori începea 
Gâdilătorul să întrebe de aur. 

— Moartea nu e cel mai rău lucru, îi răspunse omul blajin. 
E darul Lui pentru noi, un sfârşit al nevoilor şi al durerii. În 
ziua în care ne naştem, Zeul cu Multe Chipuri ne trimite 
fiecăruia un înger negru care să ne însoţească prin viaţă. 
Când păcatele şi suferinţele noastre devin prea mari ca să 
poată fi suportate, îngerul ne ia de mână şi ne conduce în 


ţinuturile nopţii, acolo unde stelele ard mereu strălucitoare. 
Cei care vin să bea din cupa neagră îşi caută îngerii. Dacă se 
tem, lumânările îi liniştesc. Când miroşi lumânările noastre 
aprinse, la ce te duce gândul, copila mea? 

La Winterfell, ar fi putut răspunde. Simt miros de zăpadă, 
de fum şi de ace de pin. Simt miros de grajduri. Simt mirosul 
lui Hodor râzând, al lui Jon şi Robb luptându-se în curte, şi al 
Sansei cântând despre nu ştiu ce frumoasă domniță. 

Simt mirosul pădurii zeilor, simt mirosul lupoaicei mele, îi 
miros blana, aproape 289 

ca şi cum ar fi încă lângă mine. 

— Nu simt niciun miros, zise ea, ca să vadă ce va spune 
el. 

— Minţi, spuse el, dar poţi să-ţi păstrezi secretele, dacă 
vrei, Arya din Casa Stark. Îi spunea aşa doar când îl supăra. 
Ştii că poţi părăsi locul acesta. Nu eşti una dintre noi, nu 
încă. Poţi pleca acasă oricând doreşti. 

— Mi-ai spus că, dacă aş pleca, nu m-aş mai putea 
întoarce niciodată. 

— Întocmai. 

Asta o întrista. Syrio obişnuia să spună la fel, îşi amintea 
Arya. Spunea asta tot timpul. Syrio Forel o învățase să 
lucreze cu acul şi murise pentru ea. 

— Nu vreau să plec. 

— Atunci rămâi... dar, nu uita, Casa în Negru şi Alb nu e 
un cămin pentru orfani. Sub acest acoperiş, toată lumea 
trebuie să slujească. Va/ar dohaeris, aşa zicem noi aici. 
Rămăi, dacă vrei, dar să ştii că-ţi vom cere supunere. Mereu 
şi în toate. Dacă nu te poţi supune, trebuie să pleci. 

— Mă pot supune. 

— Vom vedea. 

Avea şi alte sarcini, în afară de cea de ao ajuta pe Umma. 
Mătura podelele templului, servea şi turna în pahare la 
masă, sorta mormane de haine de la oamenii morţi, le golea 
buzunarele şi număra grămezi de monede ciudate. În fiecare 
dimineaţă se plimba alături de omul blajin, în timp ce acesta 


făcea turul templului ca să-i găsească pe cei morţi. Tăcută 
ca o umbră, îşi spunea, amintindu- 

şi de Syrio. Ducea un felinar cu obloane groase de fier. În 
dreptul fiecărui alcov, deschidea puţin oblonul şi se uita 
după cadavre. 

Morţii nu erau niciodată greu de găsit. Veneau la Casa în 
Negru şi Alb, se rugau preţ de o oră, ozi sau un an, beau apă 
dulce şi întunecată din bazin şi se întindeau pe un pat de 
piatră, în spatele unui zeu sau al altuia. Închideau ochii, 
adormeau şi nu se mai trezeau niciodată. 

— Darul Zeului cu Multe Chipuri ia miriade de forme, îi 
spuse omul blajin, dar el e întotdeauna blând. 

Când găseau un cadavru, omul blajin rostea o rugăciune 
şi se asigura că viaţa îl părăsise, iar Arya îi aducea pe 
slujitori, a căror sarcină era să ducă trupul jos, în cripte. 
Acolo, acoliţii dezbrăcau şi spălau cadavrele. Veşmintele, 
banii şi obiectele de preţ ale celor morţi ajungeau într-o 
ladă, pentru a fi sortate. Trupurile reci erau duse în 
sanctuarul de jos, unde numai preoţii puteau pătrunde; ce 
se întâmpla acolo, Aryei nu-i era îngăduit să ştie. Odată, pe 
când lua cina, o cuprinse o teribilă 

bănuială. Lăsă cuțitul jos şi privi bănuitoare la felia de 
carne albicioasă. Omul blajin văzu oroarea de pe chipul ei. 

— E carne de porc, copilă, doar carne de porc. 

Patul ei era de piatră şi îi reamintea de Harrenhal şi de 
patul în care dormise pe când freca treptele lui Weese. 
Salteaua era umplută cu cârpe, nu cu paie, ceea ce o făcea 
mai plină de cocoloaşe decât cea de la Harrenhal, însă mai 
puţin ţepoasă. 

290 

Putea folosi câte pături dorea; pături groase, de lână, 
roşii, verzi şi cadrilate. lar chilia era numai a ei. Acolo îşi 
ţinea comorile, furculiţa de argint, pălăria pleoştită 

şi mănuşile fără degete pe care le primise de la marinarii 
de pe Fiica Titanului; pumnalul, cizmele şi centura, mica ei 
rezervă de monede, hainele pe care le purta. 


Şi Acul. 

Deşi îndatoririle îi lăsau puţin timp pentru lucrul cu Acul, 
exersa ori de câte ori putea, duelându-se cu umbra ei la 
lumina unei lumânări albastre. Într-o seară, se întâmplă ca 
orfelina să treacă pe-acolo şi s-o vadă pe Arya jucându-se cu 
sabia. 

Fata nu scoase o vorbă, dar, a doua zi, omul blajin o 
conduse pe Arya în chilia ei. 

— Trebuie să te descotoroseşti de toate astea, spuse el, 
referindu-se la comorile ei. 

Arya se simţi rănită. 

— Sunt ale mele. 

— Şi cine eşti tu? 

— Nimeni. 

Omul blajin luă furculiţa de argint. 

— Asta îi aparţine Aryei din Casa Stark. Toate aceste 
lucruri sunt ale ei. Nu-şi au locul aici. Ea nu-şi are locul aici. 
Numele ei e prea trufaş, iar noi nu avem loc pentru trufie. 
Aici suntem slujitori. 

— Slujesc, spuse ea, jignită. Îi plăcea furculiţa de argint. 

— Te joci de-a slujitoarea, dar în inima ta eşti fiica unui 
lord. Ţi-ai luat alte nume, dar le-ai purtat cu uşurinţă, aşa 
cum ai purta o rochie. Pe dedesubt a fost mereu Arya. 

— Eu nu port rochii. Nu poţi lupta cum trebuie într-o 
rochie stupidă. 

— De ce ai vrea să lupţi? Eşti vreun asasin care păşeşte 
ţanţoş pe străzi, pus pe harţă? Suspină. Înainte să bei din 
cupa rece, trebuie să-i dăruieşti tot ce eşti Celui cu Multe 
Feţe. Trupul tău. Sufletul tău. F/ința ta. Dacă nu poţi să faci 
asta, trebuie să părăseşti acest loc. 

— Moneda de fier... 

— ... ţi-a cumpărat drumul până aici. Din acest moment, 
trebuie să-ţi plăteşti singură drumul, iar preţul e mare. 

— N-am aur. 

— Ceea ce oferim noi nu poate fi cumpărat cu aur. Preţul 
eşti tu, întreagă. 


Oamenii aleg multe cărări prin această vale de lacrimi şi 
durere. A noastră e cea mai aspră. Puţini sunt făcuţi s-o 
străbată. E nevoie de o tărie neobişnuită a trupului şi a 
spiritului, de o inimă dârză şi puternică deopotrivă. 

Eu am un gol în locul unde ar trebui să-mi fie inima, 
gândi ea, și n-am unde să merg altundeva. 

— Sunt puternică. La fel ca tine. Sunt dârză. 

— Crezi că e singurul loc pentru tine. Parcă i-ar fi auzit 
gândurile. Te înşeli în privinţa asta. Ai găsi o slujbă mai 
uşoară în casa unui negustor. Sau, mai degrabă, 291 

ai putea fi o curtezană şi frumuseţea ta ar fi cântată în 
cântece. Nu trebuie să spui decât o vorbă şi te vom trimite la 
Perla Neagră sau la Fiica Amurgului. Vei dormi pe petale de 
trandafir şi vei purta rochii de mătase care foşnesc când 
păşeşti, şi lorzi mari se vor întrece pentru fecioria ta. Sau 
dacă doreşti să te căsătoreşti şi să 

ai copii, spune-mi şi-ţi vom găsi un soţ. Un ucenic cinstit, 
un bătrân bogat, un navigator, orice doreşti. 

Nu voia nimic din toate acestea. Fără să scoată o vorbă, 
îşi scutură capul. 

— La Westeros visezi, copilă? Doamna Strălucitoare a lui 
Luco Prestayn pleacă mâine la Gulltown, Duskendale, 
Debarcaderul Regelui şi Tyrosh. Să-ţi găsim un loc acolo? 

— Numai ce-am venit din Westeros. Uneori i se părea că 
trecuseră o mie de ani de când fugise de la Debarcaderul 
Regelui, iar alteori i se părea că se întâmplase ieri, dar ştia 
că nu se putea întoarce. Plec dacă nu mă vrei, dar nu mă 

duc acolo. 

— Ce vreau eu nu contează, spuse omul blajin. S-ar putea 
ca Zeul cu Multe Chipuri să te fi condus aici ca să fii unealta 
Lui, dar când mă uit la tine, văd un copil... sau, mai rău, o 
copilă. Mulţi l-au slujit pe Zeul cu Multe Chipuri de-a lungul 
secolelor, însă doar câţiva dintre slujitorii lui au fost femei. 
Femeile aduc viaţă în această lume. Noi aducem darul 
morţii. Nimeni nu le poate face pe amândouă. 


Încearcă să mă sperie, gândi Arya, aşa cum a făcut cu 
viermele. 

— Nu-mi pasă de asta. 

— Ar trebui să-ţi pese. Rămâi şi Zeul cu Multe Chipuri îţi 
va lua urechile, nasul, limba. Îţi va lua ochii trişti şi cenuşii, 
care au văzut atât de multe. Îţi va lua palmele şi tălpile, 
braţele şi picioarele, părţile ascunse. Îţi va lua speranţele şi 
visurile, iubirea şi ura. Cei care se pun în slujba Lui trebuie 
să renunţe la tot ceea ce sunt. Poţi face asta? Îi luă bărbia în 
palmă şi o privi adânc în ochi, atât de adânc, încât o făcu să 
tremure. Nu, spuse el. Nu cred că poţi. 

Arya îi dădu mâna la o parte. 

— Aş putea, dacă aş vrea. 

— Aşa spune Arya din Casa Stark, mâncătoarea de viermi. 

— Pot renunţa la tot ce vreau! 

Omul făcu un semn către comorile ei. 

— Atunci începe cu astea. 

În seara aceea, după cină, Arya se întoarse în chilia ei, îşi 
scoase veşmântul şi îşi şopti numele, dar somnul refuza să 
vină. Se zvârcolea pe salteaua ei umplută 

cu zdrenţe, muşcându-şi buza. Simţea golul din trupul ei, 
acolo unde avusese inima. 

În toiul nopţii se ridică din nou, îşi puse hainele pe care le 
purtase pe drumul de la Westeros şi îşi legă centura sabiei. 
Acul îi atârna pe un şold, pumnalul pe celălalt. Cu pălăria-i 
pleoştită pe cap, mănuşile fără degete vârâte în centură şi 
292 

furculiţa de argint într-o mână, se furişă pe scări în sus. 
Locul Aryei era la Winterfell, numai că Winterfellul pierise. 
Când cad zăpezile şi bat vânturile albe, lupul singuratic 
moare, dar haita supravieţuieşte. Dar nu avea nicio haită. Îi 
omorâseră haita, Ser llyn, Ser Meryn şi regina, iar când 
încercase să adune alta, fugiseră cu toţii, Plăcintă Fierbinte, 
Gendry, Yoren şi Lommy Mâini-Verzi, până 

şi Harwin, care fusese omul tatălui ei. leşi valvârtej pe 
poartă, afară, în noapte. 


Era prima oară când era afară, de când intrase în templu. 
Cerul era înnorat, ceața acoperea pământul ca o pătură gri, 
zdrenţuită. Undeva la dreapta auzi sunet de vâsle dinspre 
canal. Braavos, Oraşul Secret, gândi ea. Numele i se părea 
foarte potrivit. Se strecură în josul treptelor abrupte către 
docul acoperit, cu ceţurile rotindu-se în vârtejuri în jurul 
picioarelor ei. Păcla era atât de deasă încât nu putea vedea 
apa, dar o auzea clipocind încet pe stâlpii de piatră. În 
depărtare, prin întuneric, strălucea o lumină: focul de 
noapte de la templul preoţilor roşii, gândi ea. 

La malul apei se opri, cu furculiţa de argint în mână. Era 
din argint adevărat, argint masiv în întregime. Nu e furculița 
mea. Lui Salty i-a dat-o. O aruncă pe sub mână şi auzi 
pleoscăitul domol când furculiţa se scufundă sub apă. 

Urmă pălăria pleoştită, apoi mănuşile. Erau tot ale lui 
Salty. Îşi deşertă punga în palmă: cinci cerbi de argint, nouă 
stele de aramă, câteva parale, jumătăţi de parale şi 
gologani. Îi împrăştie deasupra apei. Urmară cizmele. 
Acestea pleoscăiră 

cel mai tare. Apoi pumnalul, cel pe care îl luase de la 
arcaşul care îi ceruse Câinelui îndurare. Centura sabiei se 
duse în canal. Apoi mantia, tunica, pantalonii, lenjeria, 
toate. Toate în afară de Ac. 

Rămase la capătul docului, palidă, cu pielea zbărlită, 
tremurând în ceaţă. În mână, Acul părea să-i şoptească: 
Înțeapă-i cu vârful ascuţit, spunea, şi: Nu-i spune Sansei! 
Semnul lui Mikken era pe lamă. E doar o sabie. Dacă avea 
nevoie de o sabie, găsea o sută sub templu. Acul era prea 
mic ca să fie o sabie adevărată, abia dacă era mai mult 
decât o jucărie. Fusese o fetiţă prostuţă când i-o făcuse Jon. 

— E doar o sabie, spuse ea tare, de data aceasta... 

..„.„ dar nu era. 

Acul era Robb şi Bran şi Rickon, era mama şi tatăl ei, 
chiar şi Sansa. Acul era zidurile cenuşii ale Winterfellului şi 
râsul oamenilor săi. Acul era zăpezile verii, poveştile 
bătrânei Nan, copacul inimii, cu frunzele sale roşii şi chipul 


înfricoşător, mirosul cald şi argilos al grădinilor de sticlă, 
sunetul vântului Nordului zdrăngă- 

nind obloanele camerei ei. Acul era zâmbetul lui Jon 
Snow. Îmi ciufulea părul şi-mi spunea „surioară”, îşi aminti 
ea şi, dintr-odată, ochii i se umplură de lacrimi. 

Polliver îi furase sabia când o luaseră ostatică oamenii 
Muntelui, dar când intrase, împreună cu Câinele, în hanul de 
la răscruce, era acolo. Zeii au vrut s-o am. Nu Cei Şapte, nici 
Cel cu Multe Chipuri, ci zeii tatălui ei, vechii zei ai Nordului. 
Zeul cu Multe Chipuri poate să le aibă pe celelalte, gândi ea, 
dar pe 293 

asta n-o poate avea. 

Urcă tiptil scările, goală ca un nou-născut, strângând Acul 
în mână. La jumătatea drumului, una dintre pietre i se 
clătină sub picioare. Arya îngenunche şi săpă 

cu degetele în jurul marginilor ei. La început nu se clinti, 
dar Arya insistă, scoțând cu unghiile mortarul crăpat. În cele 
din urmă, piatra se mişcă. Gemând, o prinse cu ambele 
mâini şi trase. În faţa ei se deschise o crăpătură. 

— Vei fi în siguranţă aici, îi spuse Acului. Nu va şti nimeni 
unde te afli, în afară de mine. Împinse sabia şi teaca sub 
treaptă, pe urmă îndesă piatra la loc, până când arătă ca 
toate celelalte. Urcând către templu, numără treptele, ca să 
ştie cum s-o regăsească. Poate că într-o zi va avea nevoie de 
ea. 

— Într-o zi, îşi şopti Arya. 

Nu-i spuse omului blajin ce făcuse, însă el ştia. În seara 
următoare, după cină, veni în chilia ei. 

— Copilă, spuse el, haide, stai lângă mine. Am o poveste 
să-ţi spun. 

— Ce fel de poveste? întrebă ea, neliniştită. 

— Povestea începuturilor noastre. Dacă vrei să fii una de- 
a noastră, ai face bine să ştii cine suntem şi cum am ajuns 
aici. Lumea poate şuşoti despre Oamenii Fără Chip din 
Braavos, dar suntem mai bătrâni decât Oraşul Secret. 
Înainte de înălţarea Titanului, înainte de Demascarea lui 


Uthero, înainte de întemeiere, noi am existat. Am înflorit în 
Braavos, printre aceste neguri ale Nordului, dar prima dată 
am prins rădăcini în Valyria, printre sclavii obidiţi care 
trudeau în minele adânci de sub Cele Paisprezece Flăcări 
care luminau în vechime nopţile Ţinutului Liber. Majoritatea 
minelor sunt locuri umede şi friguroase, săpate în piatră 
rece, moartă, dar Cele Paisprezece Flăcări erau munţi vii, cu 
filoane de rocă topită şi miezuri de foc. Aşa că minele vechii 
Valyrii erau mereu fierbinţi şi deveneau din ce în ce mai 
fierbinţi pe măsură ce tunelurile erau săpate mai adânc, tot 
mai adânc. Sclavii trudeau fără încetare. Pietrele din jurul lor 
erau prea fierbinţi şi nu le puteau atinge. Aerul duhnea a 
pucioasă şi le pârjolea plămânii când respirau. 

Tălpile îi ardeau şi se umpleau de băşici, chiar şi prin cele 
mai groase sandale. 

Uneori, când spărgeau un perete în căutarea aurului, 
găseau, în schimb, abur sau apă fiartă sau rocă topită. Unele 
tuneluri erau atât de scunde încât sclavii nu puteau să stea 
în picioare, ci erau nevoiţi să meargă pe brânci sau aplecaţi. 
lar în acea întunecime roşie erau balauri. 

— Balauri de pământ? întrebă ea, încruntându-se. 

— Balauri de foc. Unii spun că se înrudesc cu dragonii, 
căci balaurii scuipă şi ei flăcări. În loc să se avânte în 
văzduh, sfredelesc în pământ şi piatră. Dacă 

putem da crezare vechilor poveşti, au existat balauri prin 
Cele Paisprezece Flăcări chiar înainte de apariţia dragonilor. 
Cei tineri nu sunt mai mari decât braţul ăla sfrijit al tău, dar 
pot ajunge la dimensiuni monstruoase şi nu le plac oamenii. 

— Au omorât sclavii? 

— Cadavre arse şi carbonizate erau adesea găsite în 
tuneluri, unde pietrele 294 

erau crăpate sau pline de găuri. Cu toate acestea, minele 
erau săpate tot mai adânc. Sclavii piereau cu zecile, dar 
stăpânilor lor nu le păsa. Aurul roşu, aurul galben şi argintul 
erau considerate mult mai preţioase decât vieţile sclavilor, 
căci sclavii erau ieftini în Ţinutul Liber. În timpul războiului, 


valyrienii îi luau cu miile. În vreme de pace, îi înmulţeau, dar 
numai cei mai lipsiţi de valoare erau trimişi să moară jos, în 
întunecimea roşie. 

— Sclavii nu s-au ridicat la luptă? 

— Unii da, răspunse el. Revoltele erau un lucru obişnuit 
în mine, dar puţine duceau la vreun rezultat. Lorzii dragoni 
ai vechiului Ţinut Liber erau pricepuţi la vrăjitorii, iar 
oamenii mai neînsemnaţi îi sfidau pe riscul lor. Primul Om 
Fără 

Chip a fost unul care a făcut-o. 

— Cine-a fost? se repezi Arya, fără să se gândească. 

— Nimeni, răspunse el. Unii zic că era el însuşi un sclav. 
Alţii susţin că era fiul unui om din Ţinutul Liber, născut dintr- 
o plămadă nobilă. Unii chiar îţi vor spune că era un 
supraveghetor căruia i s-a făcut milă de cei pe care-i avea în 
grijă. 

Adevărul e că nimeni nu ştie. Oricine a fost, umbla printre 
sclavi şi le asculta rugăciunile. Oameni de o mie de naţii 
diferite trudeau în mine şi fiecare se ruga propriului zeu, în 
limba lui, dar cu toţii se rugau pentru acelaşi lucru. Izbăvire 
cereau ei, sfârşitul suferinţei. Un lucru mărunt şi simplu. Cu 
toate acestea, zeii lor nu dădeau niciun răspuns, iar chinul 
lor continua. Oare toţi zeii sunt surzi? se întreba el... până 
când, într-o noapte, în întunecimea roşie, îşi dădu seama. 

Toţi zeii au unelte, bărbaţi şi femei care îi slujesc şi ajută 
la înfăptuirea voinţei lor pe pământ. Sclavii nu invocau o 
sută de zei diferiţi, aşa cum se părea, ci unul singur, cu o 
sută de chipuri diferite... iar e/ era acea unealtă a zeului. 
Chiar în noaptea aceea, a ales cel mai nenorocit dintre 
sclavi, cel care se rugase cel mai zelos pentru izbăvire, şi l-a 
eliberat din robie. Primul dar fusese făcut. 

Arya se dădu înapoi. 

— L-a omorât pe sclav? Asta nu i se părea drept. Ar fi 
trebuit să-i omoare pe stăpâni. 

— Avea să le aducă şi lor darul... dar asta e o poveste 
pentru o altă zi, una pe care e cel mai bine să n-o spui 


nimănui. Îşi înclină capul: lar tu cine eşti, copilă? 

— Nimeni. 

— O minciună. 

— De unde ştii? Printr-o vrajă? 

— Nu trebuie să fii vrăjitor ca să deosebeşti adevărul de 
minciună, dacă ai ochi. Trebuie doar să înveţi să citeşti un 
chip. Priveşte ochii. Gura. Mugşchii de aici, de la colţurile 
maxilarului, şi de aici, de unde gâtul se uneşte cu umerii. O 

atinse uşor, cu două degete. Unii mincinoşi clipesc. Alţii 
se uită fix. Unii îşi feresc privirea. Alţii îşi ling buzele. Mulţi 
îşi acoperă gura, chiar înainte de a spune o minciună, ca şi 
cum ar vrea să ascundă înşelăciunea. Alte semne pot fi mai 
subtile, dar ele există întotdeauna. Un zâmbet fals şi unul 
sincer pot semăna, dar 295 

ele sunt la fel de diferite ca amurgul de răsărit. Poţi 
deosebi amurgul de răsărit? 

Arya încuviinţă din cap, deşi nu era sigură că putea. 

— Atunci poţi învăţa să vezi o minciună... şi când ai s-o 
faci, niciun secret nu va mai fi în siguranţă în faţa ta. 

— Învaţă-mă. Avea să fie nimeni, dacă asta trebuia. Un 
nimeni nu avea goluri în trup. 

— Ea te va învăţa, spuse omul blajin, când orfelina îşi 
făcu apariţia în faţa uşii. 

Începând cu limba Braavosului. La ce eşti de folos, dacă 
nu ştii să vorbeşti sau să 

înţelegi? lar tu o vei învăţa limba ta. Veţi învăţa 
împreună, una de la cealaltă. Vrei să faci asta? 

— Da, răspunse ea şi, din clipa aceea, deveni o novice în 
Casa în Negru şi Alb. 

Veşmintele de servitoare îi fură luate şi primi o robă în 
negru şi alb, la fel de moale ca vechea pătură roşie pe care o 
avusese cândva la Winterfell. Pe dedesubt purta lenjerie 
albă din pânză fină şi o cămaşă neagră care îi atârna până 
sub genunchi. 

Pe urmă ea şi orfelina îşi petrecură timpul împreună, 
atingând obiecte şi arătând, fiecare încercând s-o înveţe pe 


cealaltă câteva cuvinte în limba ei. 

Cuvinte simple, la început, cupă, lumânare sau pantof, 
apoi mai grele, pe urmă 

propoziţii. Odinioară, Syrio Forell obişnuia s-o pună pe 
Arya să stea într-un picior până când începea să tremure. 
Mai târziu, o trimitea să alerge după pisici. 

Interpretase dansul apei pe crengi de copaci, cu o sabie 
de lemn în mână. Toate acele lucruri fuseseră grele, dar ceea 
ce făcea acum era şi mai greu. 

Până şi cusutul era mai distractiv decât limbile, îşi spuse, 
după o seară când uitase jumătate din cuvintele pe care 
credea că le ştie şi pronunţase cealaltă 

jumătate atât de prost, încât orfelina râsese de ea. 
Propozițiile mele sunt la fel de strâmbe cum imi erau 
cusăturile. Dacă fata nu ar fi fost atât de mică şi de 
nehrănită, Arya i-ar fi zdrobit faţa netoată. În schimb, îşi 
muşcă buza. Prea proastă ca să învăţ şi prea proastă ca să 
renunţ. 

Orfelina învăţa mai repede limba comună. Într-o zi, la 
cină, se întoarse spre Arya şi o întrebă: 

— Cine eşti? 

— Nimeni, răspunse Arya, în limba braavosi. 

— Minţi, zise orfelina. Trebuie să minţi mai bună. 

Arya râse: 

— Mai bună? Vrei să spui mai bine, toanto. 

— Mai bine toanto. Am să-ţi arăt. 

În ziua următoare, începură un joc al minciunilor, 
punându-şi, pe rând, întrebări una alteia. Uneori răspundeau 
sincer, alteori minţeau. Cea care punea întrebarea trebuia să 
încerce să deosebească adevărul de minciună. Orfelina 
părea să ştie de fiecare dată. Arya trebuia să ghicească. De 
cele mai multe ori greşea. 

— Câţi ani ai? o întrebă la un moment dat orfelina, în 
limba comună. 

296 


— Zece, răspunse Arya, ridicând zece degete. Credea că 
avea tot zece, deşi îi era greu să ştie sigur. Braavosii 
numărau zilele altfel decât cei din Westeros. Din câte ştia, 
ziua ei putea să fi venit şi trecut deja. 

Orfelina clătină din cap. Arya făcu la fel şi, în cea mai 
bună limbă braavosi de care era în stare, spuse: 

— TU câţi ani ai? 

Orfelina arătă zece degete. Apoi încă zece şi iarăşi zece. 
Apoi şase. Chipul ei rămase neclintit ca o apă lină. Nu poate 
avea treizeci şi şase, gândi Arya. E o fetiță. 

— Minţi, spuse ea. 

Orfelina îşi scutură capul şi îi arătă încă o dată: zece, 
zece, zece şi şase. Spuse cuvintele pentru treizeci şi pentru 
şase şi o puse pe Arya să le repete. 

A doua zi, Arya îi spuse omului blajin ce susţinuse 
orfelina. 

— N-a minţit, zise preotul, râzând pe înfundate. Cea 
căreia îi spui orfelină e o femeie în toată firea, care şi-a 
petrecut viaţa slujindu-l pe Cel cu Multe Chipuri. 

l-a dăruit lui tot ce era, tot ce ar fi putut fi, toate vieţile 
care erau în ea. 

Arya îşi muşcă buza. 

— Voi fi şi eu ca ea? 

— Nu, răspunse el, dacă nu vrei. Otrăvurile au făcut-o aşa 
cum 0 vezi. 

Otrăvuri. Atunci înţelese. În fiecare seară, după 
rugăciune, orfelina golea o carafă de piatră în apele 
bazinului negru. 

Orfelina şi omul blajin nu erau singurii slujitori ai Zeului 
cu Multe Chipuri. 

Din când în când, şi alţii vizitau Casa în Negru şi Alb. 
Grăsanul avea ochi negri, fioroşi, un nas coroiat şi o gură 
largă, plină de dinţi galbeni. Chipul încruntat nu zâmbea 
niciodată, avea ochii palizi, buzele groase şi întunecate. 
Bărbatul chipeş 


avea barba de altă culoare şi un nas diferit de fiecare 
dată când îl vedea, dar nu era niciodată lipsit de graţie. 
Aceştia trei veneau cel mai des, dar mai erau şi alţii: saşiul, 
lordul mărunt, înfometatul. O dată, grăsanul şi saşiul 
veniseră împreună. 

Umma o trimisese pe Arya să le toarne în cupe. 

— Când nu torni, trebuie să stai neclintită ca o statuie, îi 
spusese omul blajin. 

Poţi face asta? 

— Da. Înainte de a învăţa să te mişti, trebuie să înveți să 
stai  neclintită, o  instruise Syrio Forell, demult, la 
Debarcaderul Regelui, iar ea învățase. Îl slujise ca paharnică 
pe Roose Bolton, la Harrenhal, iar el te biciuia dacă îi vărsai 
vinul. 

— Bine, zisese omul blajin. Ar fi cel mai bine dacă ai fi 
surdă şi oarbă. S-ar putea să auzi anumite lucruri, dar 
trebuie să le laşi să-ţi intre pe-o ureche şi să-ţi iasă pe 
cealaltă. Nu asculta. 

Arya auzi o grămadă de lucruri în seara aceea, dar 
aproape toate erau în limba Braavosului, iar ea abia dacă 
înţelese un cuvânt din zece. Neclintită ca o statuie, îşi 
spuse. Partea cea mai grea era să se străduiască să nu caşte. 
Înainte ca seara să 

ia sfârşit, mintea îi hoinărea. Stând acolo, cu carafa în 
mâini, se visa lup, alergând 297 

liberă prin pădurea scăldată în lumina lunii, cu o haită 
mare urlând în urma ei. 

— Ceilalţi sunt preoţi? îl întrebă pe omul blajin a doua zi 
dimineaţă. Acelea erau feţele lor adevărate? 

— Tu ce crezi, copilă? 

Ea credea că nu. 

— Jagen H'ghar e preot şi el? Ştii dacă Jagen H'ghar se va 
întoarce la Braavos? 

— Cine? întrebă el, numai inocenţă. 

— Jagen H'ghar. Cel care mi-a dat moneda de fier. 

— Nu cunosc pe nimeni cu acest nume, copilă. 


— L-am întrebat cum şi-a schimbat faţa, iar el a spus că 
nu era mai greu decât să-ţi iei un nume nou, dacă ştii cum s- 
o faci. 

— Zău? 

— Îmi arăţi cum să-mi schimb faţa? 

— Dacă vrei. Îi ridică bărbia în palmă şi îi întoarse capul. 
Umflă-ţi obrajii şi scoate limba. 

Arya îşi umflă obrajii şi scoase limba. 

— lată. Faţa ţi s-a schimbat. 

— Nu asta am vrut să spun. Jagen folosea magia. 

— Orice vrăjitorie are preţul ei, copilă. Ani de rugăciuni, 
de sacrificii şi de studiu sunt necesari ca să-ţi reuşească un 
descântec. 

— Ani? se miră ea, demoralizată. 

— Dacă ar fi uşor, ar face-o toată lumea. Trebuie să ştii să 
mergi înainte de a alerga. De ce să foloseşti o vrajă, când e 
de-ajuns un şiretlic? 

— Nu cunosc nici şiretlicuri. 

— Atunci exersează strâmbăturile. Sub piele ai muşchi, 
învaţă să-i foloseşti. E 

faţa ta. Sunt obrajii tăi, buzele tale, urechile tale. 
Zâmbetele şi încruntăturile nu trebuie să năvălească peste 
tine ca o furtună din senin. Un zâmbet trebuie să fie un 
slujitor şi să vină doar atunci când îl chemi. Învață să-ţi 


domini faţa. 
— Arată-mi cum. 
— Umflă-ţi obrajii. Arya făcu întocmai. Ridică 


sprâncenele. Nu, mai sus. Făcu şi asta. Bun. Vezi cât poţi să 
stai aşa. Nu va fi mult. Mâine încearcă din nou. Vei găsi o 
oglindă myrisheză în pivnițe. Exersează în faţa ei timp de o 
oră în fiecare zi. Ochii, nările, obrajii, urechile, buzele, învaţă 
să le stăpâneşti. Îi ridică bărbia în palmă. Cine eşti? 

— Nimeni. 

— O minciună. O jalnică minciună, copilă. 

Găsi oglinda myrisheză în ziua următoare şi în fiecare 
dimineaţă şi în fiecare seară se aşeza în faţa ei, cu câte o 


lumânare în stânga şi-n dreapta, strâimbându-se. 

Stăpâneşte-ţi fața, îşi spunea, şi vei putea minți. 

Curând după aceea, omul blajin îi porunci să le ajute pe 
celelalte acolite să 

298 

pregătească trupurile celor morţi. Munca nu era nici pe 
departe la fel de grea ca frecatul scărilor pentru Weese. 
Uneori, dacă trupul era mare sau gras, se lupta cu greutatea 
lui, dar majoritatea cadavrelor erau bătrâne oase uscate, în 
piei zbărcite. 

Arya se uita la trupurile celor morţi în timp ce le spăla, 
întrebându-se ce-i adusese la bazinul negru, îşi amintea o 
poveste pe care o auzise de la bătrâna Nan, despre cum 
uneori, în timpul unei ierni lungi, oamenii care trăiseră prea 
mult anunțau că 

pleacă la vânătoare. Şi fiicele lor plângeau şi fiii lor îşi 
întorceau faţa către foc, parcă o auzea pe bătrâna Nan 
spunând, dar nimeni nu-i oprea şi nu-i întreba ce fel de 
vânat au de gând să prindă, pe o zăpadă atât de mare şi cu 
vântul rece vuind. Se întreba ce le spuneau bătrânii braavosi 
fiilor şi fiicelor lor înainte de a porni către Casa în Negru şi 
Alb. 

Luna se schimba şi se schimba iarăşi, dar Arya n-o vedea 
niciodată. Ea slujea, spăla morţii, se strâmba în oglindă, 
învăţa limba braavosi şi încerca să-şi aducă 

aminte că nu era nimeni. 

Într-o zi, omul blajin trimise după ea. 

— Accentul tău e o oroare, spuse el, dar ştii destule 
cuvinte ca să-ţi faci înţelese nevoile într-un fel. E timpul să 
ne părăseşti o vreme. Singura cale ca să 

stăpâneşti limba e s-o vorbeşti în fiecare zi, de dimineaţa 
până seara. Trebuie să 

pleci. 

— Când? întrebă ea. Unde? 

— Acum, răspunse el. Dincolo de zidurile acestea, vei găsi 
cele o sută de insule ale Braavosului în mare. Ai învăţat 


cuvintele pentru midii, moluşte sau scoici, nu-i aşa? 

— Da. Le repetă, în cea mai bună limbă braavosi de care 
era în stare. 

Cea mai bună limbă braavosi de care era ea în stare îl 
făcu să zâmbească. 

— O să te descurci. De-a lungul cheiului, mai jos de 
Oraşul Înecat, vei găsi un negustor de peşte pe nume 
Brusco, un om bun, dar rău de spate. Are nevoie de o fată 
care să-i împingă căruciorul şi să le vândă marinarilor de pe 
corăbii moluştele, scoicile şi midiile lui. Tu vei fi fata aceea. 
Înţelegi? 

— Da. 

— Şi, când te întreabă Brusco, cine eşti? 

— Nimeni. 

— Nu. Asta nu e de folos în afara acestor ziduri. 

Arya şovăi. 

— Aş putea fi Salty, de la Saltpans. 

— Pe Salty o cunosc Ternesio Terys şi oamenii de pe Fiica 
Titanului. Te trădează felul în care vorbeşti, aşa că trebuie să 
fii o fată oarecare din Westeros, dar o altă fată, cred. 

Îşi muşcă buza. 

— Aş putea fi Cat? 

— Cat. Omul blajin chibzui. Da. Braavosul e plin de pisici. 
Una în plus nu va 299 

fi observată. Eşti Cat, o orfană de la... 

— Debarcaderul Regelui. Vizitase Portul Alb cu tatăl ei de 
două ori, dar cunoştea mai bine Debarcaderul Regelui. 

—  Întocmai. Tatăl tău a fost căpitanul vâslaşilor pe o 
galeră. Când mama ta a murit, te-a luat cu el pe mare. Apoi 
a murit şi el, iar căpitanul lui n-a avut nevoie de tine, aşa că 
te-a îmbarcat pe o corabie spre Braavos. Şi care era numele 
corăbiei? 

— Nymeria, răspunse ea pe dată. 

În seara aceea părăsi Casa în Negru şi Alb. Avea un cuţit 
lung de fier la şold, ascuns sub mantie, o haină peticită şi 
decolorată, aşa cum ar putea să poarte o orfană. Pantofii o 


strângeau, tunica era atât de jerpelită, încât vântul tăia 
direct prin ea. Dar Braavosul se afla în faţa ei. Aerul nopţii 
mirosea a fum, a sare şi a peşte. Canalele erau 
întortocheate, ulițele şi mai întortocheate. Oamenii îi 
aruncau priviri curioase când trecea pe lângă ei, iar copiii 
cerşetori strigau cuvinte pe care nu le înţelegea. În scurt 
timp, era pierdută cu totul. 

— Ser Gregor, murmură ea, traversând un pod de piatră 
sprijinit de patru arce. 

Din mijlocul lui, vedea catargele corăbiilor din Portul 
Peticarului. Dunsen, Raff cel Dulce, Ser llyn, Ser Meryn, 
Regina Cersei. Ploaia începu să cadă. Arya îşi întoarse faţa, 
lăsând picăturile să-i spele obrajii, atât de fericită încât îi 
venea să 

danseze. Valar morghulis, spuse ea, valar morghulis, 
valar morghulis. 


ALAYNE 


Când lumina răsăritului de soare se revărsă prin ferestre, 
Alayne se ridică în pat şi se întinse. Gretchel o auzi şi se 
sculă de îndată ca să-i aducă halatul. 

Camerele deveniseră friguroase în timpul nopţii. Va fi şi 
mai rău când iarna ne va prinde în gheara ei, gândi ea. 
Iarna, locul acesta va fi rece ca un mormânt. 

Alayne îşi trase halatul pe ea şi îl legă în jurul taliei. 

— Focul stă să se stingă, remarcă ea. Mai pune un 
buştean, fii bună. 

— Cum doreşte doamna mea, răspunse femeia. 
Apartamentele Alaynei din Turnul Fecioarei erau mai mari şi 
mai confortabile decât micul dormitor în care fusese ţinută 
când trăia Lady Lysa. Avea o garderobă şi o privată numai 
ale ei şi un balcon din piatră albă, sculptată, cu vedere 
deasupra Văii. În timp ce Gretchel se îngrijea de foc, Alayne 
străbătu camera tiptil şi se furişă desculţă afară. Piatra era 
rece sub picioarele ei, iar vântul bătea cu furie, aşa cum 
bătea întotdeauna aici, sus, însă priveliştea o făcu să uite de 
toate pentru o clipă. Dintre cele şapte turnuri suple de la 
Eyrie, cel al Fecioarei era ultimul dinspre est, astfel că Valea 
i se deschidea în faţă, cu pădurile, râurile şi câmpurile 
înceţoşate în lumina zorilor. 

Felul în care soarele atingea munţii îi făcea să pară din 
aur masiv. 

Ce incântător. Vârful înveşmântat în nea al Lăncii 
Uriaşului se înălța deasupra 300 

ei, o imensitate de piatră şi gheaţă care copleşea castelul 
cocoţat pe umărul lui. 

Ţurţuri lungi de şapte metri împodobeau buza prăpastiei, 
de unde vara cădeau Lacrimile Alyssei. Un şoim plana 
deasupra cascadei îngheţate, profilându-şi aripile albastre, 
larg desfăcute, pe cerul dimineţii. Aş vrea să am aripi şi eu. 


Îşi sprijini mâinile de balustrada din piatră sculptată şi se 
strădui să privească 

peste margine. Vedea Cerul, la două sute de metri 
dedesubt, şi treptele de piatră 

săpate în munte, drumul şerpuitor care ducea pe lângă 
Zăpada şi Piatra, până în albia văii. Vedea turnurile şi 
donjoanele Castelului Lunii, mici ca nişte jucării de copil. În 
jurul zidurilor, oştenii Lorzilor Declaranţi se puneau în 
mişcare, ieşind din corturi ca nişte furnici dintr-un muşuroi. 
De-ar fi într-adevăr furnici, gândi ea, am putea să-i călcăm 
în picioare şi să-i zdrobim. 

Tânărul Lord Hunter şi recruţii lui se alăturaseră celorlalţi 
cu două zile în urmă. Nestor Royce închisese porţile 
Castelului în faţa lor, dar avea mai puţin de trei sute de 
oameni în garnizoana sa. Fiecare dintre Lorzii Declaranţi 
adusese o mie, şi erau şase cu toţii. Alayne le ştia numele ca 
pe-al ei: Benedar Belmore, Lord de Strongsong. Symond 
Templeton, Cavalerul de Ninestars. Horton Redfort, Lord de 
Redfort. Anya Waynwood, Lady de lronoaks. Gilwood Hunter, 
căruia toată lumea îi zicea Tânărul Lord Hunter, Lord al 
Castelului Longbow. Şi Yohn Royce, cel mai puternic dintre 
toţi, redutabilul Yohn Bronz, Lord de Runestone, vărul lui 
Nestor şi capul ramurii vârstnice a Casei Royce. Cei şase se 
adunaseră la Runestone după moartea Lysei Arryn şi acolo 
făcuseră un pact, jurând să-l apere pe Lordul Robert, să 
apere Valea şi să se apere unul pe altul. Declaraţia lor nu 
pomenea nimic despre Lordul Protector, dar vorbea despre 
„proasta guvernare” 

care trebuia să ia sfârşit şi despre „falşi prieteni şi răi 
sfătuitori”. 

O pală rece de vânt îi trecu peste picioare. Se duse 
înăuntru ca să-şi aleagă o rochie pe care s-o poarte la micul 
dejun. Petyr îi dăduse garderoba răposatei sale soţii, o 
bogăţie de mătăsuri, satin, catifele şi blănuri care depăşea 
orice vis al ei, deşi majoritatea veşmintelor îi erau mult prea 
mari. Lady Lysa devenise foarte trupeşă în timpul lungului 


şir de sarcini, naşteri eşuate şi avorturi spontane, dar câteva 
dintre rochiile cele mai vechi fuseseră făcute pentru tânăra 
Lysa Tully de Riverrun, iar pe altele Gretchel reuşise să le 
ajusteze pe măsura Alaynei, care, la cei treisprezece ani ai 
ei, avea picioarele aproape la fel de lungi ca ale mătuşii sale 
la douăzeci. 

În dimineaţa aceasta, îi atrase atenţia o rochie colorată, 
în nuanțele de roşu şi albastru ale Casei Tully, tivită cu 
sângeap. Gretchel o ajută să-şi strecoare braţele în 
mânecile-clopot şi o legă la spate, apoi îi pieptănă şi-i prinse 
părul. Alayne îl înnegrise din nou în seara precedentă, 
înainte de a se duce la culcare. Loţiunea pe care i-o dăduse 
mătuşa ei îi schimba culoarea arămie în castaniul-închis al 
Alaynei, dar arareori trecea mult timp până când roşcatul 
începea să se strecoare înapoi la rădăcini. Şi ce mă fac 
atunci când nu voi mai avea vopsea? Loţiunea fusese adusă 
de la Tyrosh, peste marea îngustă. 

301 

Coborând să ia micul dejun, Alayne fu din nou uimită de 
tăcerea de la Eyrie. 

Nu era castel mai liniştit în toate Cele Şapte Regate. 
Servitorii erau puţini şi bătrâni şi vorbeau cu glas scăzut, ca 
să nu-l agite pe micul lord. Nu erau cai pe munte, nici câini 
care să latre sau să mărăie, nici cavaleri antrenându-se în 
curte. 

Până şi paşii străjerilor păreau ciudat de înăbuşiţi când se 
plimbau prin sălile de piatră palidă. Auzea vântul gemând şi 
suspinând în jurul turnurilor, dar asta era tot. La început, 
când venise la Eyrie, se auzise şi murmurul Lacrimilor 
Alyssei, dar cascada era acum îngheţată. Gretchel spunea că 
avea să rămână tăcută până în primăvară. 

Îl găsi pe Lordul Robert singur, în Sala Zorilor, deasupra 
bucătăriilor, împingând apatic o lingură de lemn printr-un 
castron mare de terci cu miere. 

— Am vrut ouă, se plânse el când o văzu. Am vrut trei; 
ouă fierte moi şi nişte şuncă slabă. 


Nu aveau ouă, după cum nu aveau nici şuncă. Grânarele 
de la Eyrie aveau destul ovăz, porumb şi orz ca să-i 
hrănească timp de un an, dar depindeau de o fată bastardă, 
pe nume Mya Stone, pentru mâncărurile proaspete din vale. 
Cu tabăra Lorzilor Declaranţi la poalele muntelui, nu era chip 
ca Mya să răzbată. 

Lordul Belmore, primul dintre cei şase care ajunsese la 
Castelul Lunii, trimisese un corb să-i spună lui Degețel că la 
Eyrie nu va mai urca pic de hrană până când nu-l va trimite 
jos pe Lordul Robert. Nu era tocmai un asediu, cel puţin 
deocamdată, dar era pe-aproape. 

— Vei putea mânca oricâte ouă pofteşti când vine Mya, îi 
promise Alayne micului lord. Va aduce ouă, unt şi pepeni, tot 
felul de lucruri gustoase. 

Băiatul era neîmpăcat. 

— Eu amvrut ouă astăzi. 

— Prigorel, nu avem ouă, ştii asta. Te rog, mănâncă-ţi 
terciul, e foarte bun. 

Luă şi ea o lingură. 

Robert îşi împinse lingura peste strachină şi înapoi, dar 
nu o duse la gură. 

— Nu mi-e foame, hotări el. Vreau să mă culc înapoi. N- 
am dormit astă- 

noapte. Am auzit cântece. Maester Colemon mi-a dat vin 
de vise, dar tot le-am auzit. 

Alayne îşi lăsă lingura jos. 

— Dacă ar fi fost cântece, ar fi trebuit să le aud şi eu. Ai 
avut un coşmar, atâta tot. 

— Nu, n-a fost un vis. Ochii i se umplură de lacrimi. 
Marillion cânta iarăşi. 

Tatăl tău zice că e mort, dar nu e. 

— Ba da. O speria să-l audă vorbind astfel. £ destul de 
rău că e mic şi bolnăvicios, dacă e şi nebun? Prigorel, este 
mort. Marillion a iubit-o pe nobila ta mamă prea mult şi n-ar 
fi putut trăi cu ceea ce i-a făcut, aşa că a păşit în văzduh. 


Alayne nu văzuse trupul, aşa cum nu-l văzuse nici Robert, 
dar nu se îndoia de faptul că era mort. S-a dus, zău. 

302 

— Dar îl aud în fiecare noapte. Chiar şi când închid 
obloanele şi-mi pun o pernă pe cap. Tatăl tău ar fi trebuit să-i 
taie limba. /-am spus, dar n-a vrut. 

Avea nevoie de limbă, ca să mărturisească. 

— Fii băiat cuminte şi mănâncă-ţi terciul, îl rugă Alayne. 
Te rog? De dragul meu? 

— Nu vreau! Robert îşi azvărli lingura prin încăpere. Se 
lovi de o tapiserie atârnată pe perete şi lăsă o dâră de terci 
pe o lună albă de mătase. Lordul vrea ouă! 

— Lordul va mânca terci şi va fi recunoscător pentru asta, 
se auzi glasul lui Petyr în spatele lor. 

Alayne se întoarse şi îl văzu în cadrul arcuit al uşii, cu 
Maester Colemon alături. 

— Ar trebui să-l asculţi pe Lordul Protector, stăpâne, zise 
maesterul. Lorzii tăi stegari urcă muntele ca să-ţi aducă 
omagiile lor, aşa că va trebui să fii în toate puterile. 

Robert îşi frecă ochiul stâng cu un deget. 

— Alungă-i. Nu-i vreau. Dacă totuşi vin, am să-i fac să 
zboare. 

— Mă ispiteşti amarnic, lordul meu, dar mă tem că le-am 
dat garanţii, zise Petyr. În orice caz, e prea târziu să-i 
întoarcem. Probabil că au urcat deja până la Stâncă. 

— De ce nu ne lasă în pace? se plânse Alayne. Nu le-am 
făcut niciun rău. Ce vorde la noi? 

— Doar pe Lordul Robert. Pe el şi Valea. Petyr zâmbi. Vor 
veni opt. Lordul Nestor îi conduce, şi îl vor avea pe Lyn 
Corbray cu ei. Ser Lyn nu e genul de om care să stea 
deoparte când se vede sânge la orizont. 

Cuvintele lui nu-i potoliră temerile. Lyn Corbray omorâse 
în dueluri aproape la fel de mulţi oameni ca în bătălii. 
Alayne ştia că îşi câştigase renumele în timpul Rebeliunii lui 
Robert, luptând mai întâi împotriva Lordului Jon Arryn, la 
porţile Gulltownului, iar mai târziu sub flamurile lui, la 


Trident, unde îl doborâse pe Prinţul Lewyn din Dorne, un 
cavaler alb al Gărzii Regale. Petyr spunea că prinţul Lewyn 
fusese deja grav rănit când cursul bătăliei îl purtase spre 
ultimul său dans cu Doamna Deznădejdii, însă adăugă: 

— Dar acesta nu este un subiect pe care ai vrea să-l 
abordezi cu Corbray. Cei care o fac au curând ocazia să-l 
întrebe pe Martell însuşi care e adevărul, jos în castelele 
iadului. Dacă măcar jumătate din ce auzise de la gărzile 
Lordului Robert era adevărat, Lyn Corbray era mai periculos 
decât toţi cei şase Lorzi Declaranţi laolaltă. 

— De ce vine? întrebă ea. Credeam că cei din Casa 
Corbray sunt alături de tine. 

— Lordul Lyonel Corbray e binevoitor faţă de mine, zise 
Petyr, dar fratele lui merge pe alt drum. La Trident, când 
tatăl lor a căzut rănit, Lyn a fost cel care a 303 

înhăţat Doamna Deznădejdii şi l-a omorât pe cel care îl 
doborâse. În timp ce Lyonel îl căra pe bătrân la maesteri, în 
spatele frontului, Lyn a condus atacul împotriva 
dornishenilor care amenințau flancul stâng al lui Robert, le-a 
zdrobit rândurile şi l-a omorât pe Lewyn Martell. Aşadar, 
când bătrânul Lord Corbray a murit, i-a încredinţat Doamna 
Deznădejdii fiului său mai mic. Lyonel s-a ales cu 
pământurile lui, cu titlul, cu castelul şi toţi banii, dar încă se 
crede văduvit de dreptul său din naştere, în timp ce Ser 
Lyn... ei, bine, el îl iubeşte pe Lyonel la fel de mult cât mă 
iubeşte pe mine. Voia mâna Lysei pentru sine. 

— Nu-mi place Ser Lyn, zise apăsat Robert. Nu-l vreau 
aici. Trimite-l înapoi de unde a venit, n-am spus că poate 
veni. Nu aici. Eyrie e invincibil, aşa a spus mama. 

— Mama ta e moartă, lordul meu. Până împlineşti 
şaisprezece ani, eu sunt stăpân la Eyrie. Petyr se întoarse 
către slujitoarea cocârjată care stătea nehotărâtă 

lângă treptele bucătăriei. Mela, adu-i lordului altă lingură. 
Vrea să-şi mănânce terciul. 

— Ba nu. N-are decât să zboare! De data aceasta Robert 
azvârli strachina, cu tot cu terci şi cu miere. Petyr Baelish îşi 


feri sprinten capul, dar Maester Colemon nu era la fel de 
iute. Strachina de lemn îl nimeri direct în piept şi conţinutul 
ei ţâşni, împroşcându-i faţa şi umerii. Scânci într-o manieră 
cât se poate de nefirească pentru un maester, în timp ce 
Alayne se întoarse să-l liniştească pe micul lord, dar prea 
târziu. Criza începuse. Un urcior cu lapte îşi luă zborul când 
mâna băiatului îl înşfacă, tremurând. Când încercă să se 
ridice, îşi răsturnă 

scaunul şi căzu peste el. Un picior o nimeri pe Alayne în 
burtă, lovind-o atât de tare încât îi tăie răsuflarea. 

— 0, zei, aveţi milă, îl auzi pe Petyr exclamând, 
dezgustat. 

Cocoloaşe de terci împestriţară faţa şi părul Maesterului 
Colemon când îngenunche deasupra pacientului său, 
şoptind cuvinte liniştitoare. Un cocoloş i se prelinse încet pe 
obrazul drept, ca o lacrimă gloduroasă, gri-maronie. Nu eo 
criză 

atât de rea ca ultima, gândi Alayne, încercând să fie 
optimistă. Când tremurul încetă, doi străjeri în mantii azurii 
şi cămăşi argintii de mătase erau acolo, la chemarea lui 
Petyr. 

— Duceţi-l înapoi în pat şi puneţi-i lipitori, spuse Lordul 
Protector, iar străjerul mai înalt îl ridică pe băiat în braţe. Aș 
putea să-l duc şi eu, gândi Alayne. 

Nu e mai greu decât o păpuşă. 

Colemon şovăi o clipă, înainte de a continua: 

— Lordul meu, aceste tratative ar fi mai bine să fie lăsate 
pe altă dată. Crizele Excelenței Sale s-au agravat de când a 
murit Lady Lysa. Sunt mai dese şi mai violente. Îi pun lipitori 
cât de des îndrăznesc, şi îi amestec vinul viselor şi laptele 
macului ca să-l ajut să doarmă, dar... 

— Doarme douăsprezece ore pe zi, remarcă Petyr. Am 
nevoie de el treaz din când în când. 

304 

Maesterul îşi trecu degetele prin păr, picurând cocoloaşe 
de terci pe podea. 


— Lady Lysa îl lua la sân ori de câte ori era surescitat. 
Arhimaesterul Ebrose susţine că laptele de mamă are multe 
proprietăţi terapeutice. 

— Acesta e sfatul tău, maester? Să găsim o doică pentru 
Lordul de Eyrie şi Apărătorul Văii? Când o să-l înţărcăm, în 
ziua nunţii? În felul acesta, poate să 

treacă direct de la sfârcurile doicii la cele ale soţiei. Râsul 
Lordului Petyr exprima limpede ce părere avea despre una 
ca asta. Nu, cred că nu. Îţi sugerez să găseşti altceva. 
Băiatului îi plac dulciurile, nu? 

— Dulciuri? se miră Colemon. 

— Dulciuri. Prăjituri şi plăcinte, gemuri şi peltea, faguri de 
miere. Poate un strop de somn-dulce în lapte, asta ai 
încercat? Doar un strop, ca să-l liniştească şi să-i potolească 
tremuratul ăsta nenorocit. 

— Un strop? Mărul din gâtlejul maesterului se mişcă în 
sus şi-n jos, în timp ce înghiţea. Un strop mic... poate, poate. 
Nu prea mult şi nu prea des, da, aş putea încerca... 

— Un strop, zise Lordul Petyr, înainte să-l aduci la 
întâlnirea cu lorzii. 

— Cum porunceşti, stăpâne. Maesterul ieşi în grabă, cu 
colanul zornăind domol la fiecare pas. 

— Tată, întrebă Alayne după ce maesterul ieşi, vrei o 
strachină cu terci la micul dejun? 

— Urăsc terciul. O privi cu ochii lui Degețel. Aş prefera să- 
mi iau dejunul cu un sărut. 

O fiică adevărată nu i-ar refuza tatălui ei un sărut, astfel 
că Alayne se duse lângă el şi-l sărută, o grăbită atingere 
uscată pe obraz, şi la fel de repede se dădu în lături. 

— Cât de... respectuos. Degețel zâmbi cu gura, dar nu şi 
cu ochii. În orice caz, întâmplarea face să am alte sarcini 
pentru tine. Spune-i bucătarului să încălzească 

nişte vin roşu cu miere şi stafide. Oaspeţii noştri vor fi 
înfriguraţi şi însetaţi după 

lungul lor urcuş. Ai să-i întâmpini când vor veni şi ai să le 
oferi o gustare. Vin, pâine şi brânză. Ce fel de brânză mai 


avem? 

— Din cea albă şi iute şi din cea albastră, puturoasă. 

— Albă. Şi ai face bine să te schimbi. 

Alayne privi în jos, la rochia ei, la albastrul-închis şi roşul- 
întunecat al Riverrunului. 

— E prea... 

— E prea Tully, Lorzii Declaranţi nu vor fi încântați să-mi 
vadă fiica bastardă 

fandosindu-se în hainele defunctei mele soţii. Alege 
altceva. Trebuie să-ţi amintesc să eviţi azuriul şi cremul? 

— Nu. Azuriul şi cremul erau culorile Casei Arryn. Opt, 
Zici... unul dintre ei e Yohn Bronz? 

— Singurul care contează. 

305 

— Yohn Bronz mă cunoaşte, îi reaminti ea. A fost oaspete 
la Winterfell când fiul lui a plecat spre nord ca să îmbrace 
veşmintele negre. Îşi amintea vag că se îndrăgostise 
nebuneşte de Ser Waymar, dar asta se întâmplase acum o 
viaţă, când era doar o fetiţă prostuţă. Şi nu a fost singura 
oară. Lordul Royce a văzut... a văzut-o pe Sansa Stark din 
nou, la Debarcaderul Regelui, în timpul turnirului Mâinii. 

Petyr îi aşeză un deget sub bărbie. 

— Nu mă îndoiesc că Royce a zărit chipul acesta 
drăgălaş, dar a fost un chip dintr-o mie. Un bărbat care luptă 
într-un turnir are mai multe lucruri care să-l preocupe decât 
un copil oarecare în mulţime. lar la Winterfell, Sansa a fost o 
fetiţă cu părul arămiu. Fiica mea e o fecioară înaltă şi 
frumoasă, cu părul castaniu. 

Oamenii văd ce se aşteaptă să vadă, Alayne. O sărută pe 
nas. Pune-o pe Maddy să 

aprindă un foc în salon. Am să-i primesc pe Lorzii noştri 
Declaranţi acolo. 

— Nu în Sala Înaltă? 

— Nu. Ferească zeii să mă vadă lângă jilţul Arrynilor, s-ar 
putea să creadă că 


am de gând să mă aşez pe el. Un fund cu o obârşie atât 
de joasă cum e al meu nu trebuie să aspire niciodată la 
asemenea perne înalte. 

— Salonul. Ar fi trebuit să se oprească aici, dar cuvintele 
îi ţâşniră de pe buze. 

Dacă li l-ai da pe Robert... 

— ... Şi Valea? 

— Valea o au. 

— O, e adevărat, o mare parte din ea. Dar nu toată. Sunt 
îndrăgit în Gulltown şi am şi eu câţiva prieteni de viţă 
nobilă. Grafton, Lynderly, Lyonel Corbray... 

deşi, recunosc, nu se pot pune cu Lorzii Declaranţi. Cu 
toate acestea, unde ai vrea să mergem, Alayne? înapoi la 
măreaţa mea cetate de la Degete? 

Se gândise la asta. 

— Joffrey ţi-a dat Harrenhalul. Acolo eşti lord cu drepturi 
depline. 

— Cu titlul. Aveam nevoie de un scaun mare ca să mă 
însor cu Lysa, şi doar nu era ca Lannisterii să-mi dea Casterly 
Rock. 

— Da, dar castelul e al tău. 

— Ah, şi ce castel e acesta? Săli cavernoase şi turnuri 
părăginite, fantome şi curenţi de aer, catastrofal de încălzit 
şi imposibil de fortificat... şi mai e mica problemă a unui 
blestem. 

— Blestemele sunt numai în cântece şi poveşti. 

Asta păru să-l amuze. 

— A făcut cineva vreun cântec despre Gregor Clegane 
murind de vârful otrăvit al unei sulițe? Sau despre 
mercenarul dinaintea lui, căruia Ser Gregor i-a tăiat 
membrele bucată cu bucată? Acela a luat castelul de la Ser 
Amory Lorch, care l-a primit de la Lordul Tywin. Un urs l-a 
ucis pe unul, piticul tău pe celălalt. 

Lady Whent a murit şi ea, din câte am auzit. Casele 
Lothston, Strong, Harroway, Strong... Harrenhalul a ofilit 
fiecare mână care l-a atins. 


306 

— Atunci dă-i-l Lordului Frey. 

Petyr râse. 

— Poate că am s-o fac. Sau, şi mai bine, iubitei noastre 
Cersei. Deşi n-ar trebui să vorbesc aspru despre ea, îmi 
trimite nişte tapiserii minunate. Nu-i aşa că 

e amabilă? 

La auzul numelui reginei, Alaya se îmbăţoşă: 

— Nu e amabilă. Mă sperie. Dacă află unde sunt... 

— ... s-ar putea să fiu nevoit s-o scot din joc mai repede 
decât am plănuit. Cu condiţia să nu se scoată singură. Petyr 
o şicană cu un mic zâmbet. În jocul tronurilor, până şi cele 
mai umile piese pot avea voinţă proprie. Uneori, refuză să 

facă mişcările pe care le-ai planificat pentru ele. Ţine bine 
minte, Alayne. E o lecţie pe care Cersei Lannister o mai are 
încă de învăţat. Acum, n-ai cumva nişte treburi de făcut? 

Într-adevăr, avea. Mai întâi se îngriji de încălzitul vinului, 
găsi o roată 

potrivită de brânză albă şi îi porunci bucătarului să coacă 
pâine destulă pentru douăzeci de persoane, în cazul în care 
Lorzii Declaranţi ar aduce mai mulţi oameni decât se 
aşteptau. Odată ce ne mănâncă pâinea şi sarea, sunt 
oaspeții noştri şi nu ne pot face rău. Freyii încălcaseră toate 
legile ospitalităţii când îi omorâseră nobila mamă şi fratele, 
la Gemeni, dar nu-i venea să creadă că unui lord atât de 
nobil precum Yohn Royce i-ar trece măcar prin minte să facă 
la fel. 

Urmă salonul. Podelele erau acoperite de un covor 
myrishez, aşa că nu era nevoie să fie aşternute paie. Alayne 
puse doi servitori să monteze masa din scânduri şi să aducă 
opt scaune grele din stejar şi piele. Pentru un ospăț, ar fi 
aşezat unul în capul mesei, unul în capăt şi câte trei pe 
fiecare parte, dar nu era vorba de un ospăț. Ceru oamenilor 
să aranjeze şase scaune pe-o parte a mesei, două pe 
cealaltă. Trebuia ca Lorzii Declaranţi să fi ajuns deja la 
Zăpadă. Urcuşul dura aproape o zi întreagă, chiar şi pe 


spatele catârilor. Pe jos, majoritatea aveau nevoie de mai 
multe zile. 

Era posibil ca lorzii să stea de vorbă până tărziu în 
noapte. Vor avea nevoie de lumânări noi. După ce Maddy 
făcu focul, o trimise jos, ca să caute lumânările parfumate 
din ceară de albine pe care i le dăduse Lysei Lordul Waxley, 
când încercase să-i câştige mâna. Apoi trecu încă o dată pe 
la bucătării, ca să se asigure de vin şi de pâine. Totul părea 
sub control şi mai avea încă timp destul să facă 

baie, să-şi spele părul şi să se schimbe. 

Şovăia între o rochie de mătase purpurie şi o alta din 
catifea albastru-închis, cu cute argintii, care i-ar fi deşteptat 
toate culorile din ochi, dar în cele din urmă îşi aminti că 
Alayne era, în definitiv, o bastardă şi nu trebuia să se 
îmbrace mai presus de statutul ei. Rochia pe care o alese era 
din lână maro-închis de miel, cu o croială simplă, cu frunze şi 
lujeri de viţă brodate cu fir auriu pe corsaj, pe mâneci şi pe 
tiv. Era simplă şi îi şedea bine, deşi nu mai bogată decât ce 
ar fi putut purta o servitoare. Petyr îi dăduse şi toate 
bijuteriile Lysei şi probă mai multe coliere, dar 307 

toate păreau ostentative. În cele din urmă, alese o 
panglică simplă de catifea, în nuanţa aurie a toamnei. Când 
Gretchel îi aduse oglinda argintată a Lysei, culoarea i se 
păru potrivită cu claia de păr castaniu al Alaynei. Lorau/ 
Royce nu mă va recunoaşte, gândi ea. Păi, abia mă recunosc 
eu. 

Simţindu-se aproape la fel de curajoasă ca Petyr Baelish, 
Alayne Stone îşi afişă zâmbetul şi cobori ca să-şi întâmpine 
oaspeţii. 

Eyrie era singurul castel din Cele Şapte Regate unde 
intrarea principală era mai jos de temnițe. Trepte abrupte de 
piatră se strecurau în sus, pe coasta muntelui, pe lângă 
castelele Piatra şi Zăpada, dar la Cer se sfârşeau. Ultimele 
două sute de metri de urcuş erau verticali, obligând 
vizitatorii să descalece de pe catâri şi să 


aleagă. Puteau să urce în coşul din lemn care era folosit 
pentru ridicatul proviziilor sau să se caţere printr-o crăpătură 
în stâncă, folosind locaşurile săpate în piatră pentru mâini. 

Lordul Redfort şi Lady Waynwood, cei mai vârstnici dintre 
Lorzii Declaranţi, aleseră să fie ridicaţi cu troliul, după care 
coşul fu folosit încă o dată pentru Lordul Belmore. Ceilalţi 
lorzi făcură escalada. Alayne îi întâmpină în Camera 
Semilunii, lângă un foc călduros, unde le ură bun venit în 
numele Lordului Robert şi îi servi cu pâine, brânză şi vin 
fierbinte cu mirodenii, în cupe de argint. Petyr îi dăduse să 
studieze un catastif cu blazoane, astfel că heraldica le-o 
cunoştea, chiar dacă nu şi chipurile. Castelul roşu era, 
evident, Redfort, un bărbat scund, cu o barbă sură, îngrijită, 
şi ochi blajini. Lady Anya era singura femeie printre Lorzii 
Declaranţi şi purta o mantie verde-închis, cu roata frântă a 
Casei Waynwood reliefată din mărgele de jais. Şase clopote 
de argint pe fond purpuriu, acesta era Belmore, cu burta 
țuguiată şi umerii rotunjiţi. Barba sa era o oroare gri-roşcată, 
țâşnind dintr-o sumedenie de bărbii. Prin contrast, cea a lui 
Symond Templeton era neagră şi ascuţită. Nasul ca un cioc şi 
ochii albaştri, glaciali, îl făceau pe Cavalerul de Ninestars să 
semene cu o elegantă pasăre de pradă. Jiletca sa înfăţişa 
nouă stele negre, într-o cruce aurie. Mantia de hermină a 
tânărului Lord Hunter o încurcă, până când zări broşa cu 
care era prinsă, cinci săgeți de argint în formă de evantai. 
Alayne ar fi zis că era mai aproape de cincizeci decât de 
patruzeci de ani. 

Tatăl lui domnise la Castelul Longbow aproape şaizeci de 
ani, doar pentru a muri atât de neaşteptat încât unii 
şuşoteau că actualul lord îşi grăbise succesiunea. 

Obrajii şi nasul lui Hunter erau roşii ca merele, ceea ce 
sugera o anumită 

predilecție spre struguri. Alayne avea grijă să-i umple 
cupa de îndată ce o golea. 

Cel mai tânăr bărbat din grup avea trei corbi pe piept, 
fiecare strângând în gheare o inimă roşie ca sângele. Părul 


castaniu îi cădea pe umeri, cu o buclă 

rebelă peste frunte. Ser Lyn Corbray, gândi Alayne, 
aruncând o privire precaută 

către gura lui aspră şi ochii fără astâmpăr. 

Ultimii sosiră verii Royce, Lordul Nestor şi Yohn Bronz. 
Lordul de Runestone era înalt cât Câinele. Deşi avea părul 
alb şi chipul ridat, Lordul Yohn arăta şi acum ca unul capabil 
să frângă ca pe o nuia aproape orice bărbat mai tânăr, cu 
308 

braţele sale imense, cioturoase. Faţa lui zbârcită şi 
solemnă îi redeşteptă Sansei toate amintirile legate de vizita 
sa la Winterfell. Îl vedea la masă, vorbind în şoaptă cu mama 
ei. Îi auzea glasul bubuind de răsunau zidurile când se 
întorcea de la o vânătoare, cu un căprior pe şa. Îl vedea 
aievea în curte, cu o sabie de instrucţie în mână, doborându- 
| pe tatăl ei la pământ şi întorcându-se să-l înfrângă 

şi pe Ser Rodrik. Mă va recunoaşte. Cum ar putea să nu 
mă recunoască? Se gândi să se arunce la picioarele lui, 
cerându-i protecţie. N-a /uptat niciodată 

pentru Robb, de ce ar lupta pentru mine? Războiul s-a 
sfârşit şi Winterfellul a căzut. 

— Lord Royce? întrebă ea sfioasă. Doreşti o cupă cu vin, 
să te încălzeşti? 

Yohn Bronz avea ochi cenuşii, ca ardezia, pe jumătate 
ascunşi sub cele mai stufoase sprâncene pe care le văzuse 
vreodată. Se încreţiră când îşi cobori privirea asupra ei. 

— Te cunosc de undeva, copilă? 

Alayne se simţi de parcă şi-ar fi înghiţit limba, dar o salvă 
Lordul Nestor. 

— Alayne este fiica naturală a Lordului Protector, îi 
explică el morocănos vărului său. 

— Degeţelul lui Degețel a fost harnic, remarcă Lyn 
Corbray, cu un zâmbet pervers. 

Belmore râse, iar Alayne simţi roşeaţa năvălindu-i în 
obraji. 

— Câţi ani ai, copilă? întrebă Lady Waynwood. 


— Pai... paisprezece, doamna mea. Pentru o clipă, uită 
câţi ani trebuia să aibă 

Alayne. Şi nu sunt copilă, ci fecioară înflorită. 

— Dar nu deflorată, putem spera. Mustaţa stufoasă a 
tânărului Lord Hunter îi ascundea gura îi întregime. 

— Nu încă, zise Lyn Corbray, de parcă ea n-ar fi fost de 
faţă. Dar gata să fie culeasă în curând, aş zice. 

— Asta trece drept curtoazie la Casa Inimii? Părul Anyei 
Waynwood încărunţea, în jurul ochilor avea laba-gâştei, iar 
sub bărbie pielea căzută, însă 

aerul de nobleţe pe care îl emana era de netăgăduit. Fata 
e tânără şi gingaşă, şi a îndurat destule orori. Bagă de 
seamă cum vorbeşti, ser. 

— Cum vorbesc e treaba mea, răspunse Corbray. Domnia 
Ta ar face bine să-şi vadă de treburile ei. Nu mi-au plăcut 
niciodată muştruluielile, după cum ar putea să-ţi spună o 
sumedenie de oameni morţi. 

Lady Waynwood îi întoarse spatele. 

— Ar fi mai bine să ne duci la tatăl tău, Alayne. Cu cât 
isprăvim mai repede, cu atât mai bine. 

— Lordul Protector vă aşteaptă în salon. Dacă vreţi să mă 
urmaţi, lorzii mei. 

Din Camera Semilunii urcară un şir de trepte abrupte de 
marmură care ocoleau atât beciurile, cât şi temniţele, şi 
treceau pe sub trei găuri de tragere, pe care Lorzii Declaranţi 
se prefăcură că nu le observă. Belmore gâfâia în curând, ca o 
309 

pereche de foale, iar faţa lui Redfort deveni albă, ca părul 
său. Străjerii din capul scărilor ridicară bariera-ghilotină în 
calea lor. 

— Pe aici, vă rog, lorzii mei. 

Alayne îi conduse în josul galeriei boltite, pe lângă o 
duzină de splendide tapiserii. Ser Lothor Brune se afla în 
faţa salonului. Le deschise uşa şi îi urmă 

înăuntru. 


Petyr era aşezat la o masă de lemn, cu o cupă de vin în 
mână, cercetând un pergament alb, sfărâmicios. Ridică 
privirea când Lorzii Declaranţi pătrunseră pe rând în 
încăpere. 

— Lorzii mei, fiţi bine-veniţi. Şi tu, doamna mea. Urcuşul 
e obositor, ştiu. Vă 

rog, luaţi loc. Alayne, draga mea, mai adu nişte vin 
pentru nobilii noştri oaspeţi. 

— Cum spui, tată. 

Era mulţumită să vadă că lumânările fuseseră aprinse; 
salonul mirosea a nucşoară şi a alte mirodenii alese. Se duse 
să aducă carafa, în timp ce musafirii se rânduiră unul lângă 
altul... toţi, în afară de Nestor Royce, care şovăi înainte de a 
ocoli masa, ca să se aşeze pe scaunul gol de lângă Lordul 
Petyr, şi de Lyn Corbray, care preferă să se ducă să stea în 
picioare lângă şemineu. Rubinul în formă de inimă de pe 
măciulia sabiei sale arunca sclipiri roşietice în timp ce 
bărbatul îşi încălzea mâinile. Alayne îl văzu zâmbindu-i lui 
Ser Lothor Brune. Ser Lyn e foarte chipeş pentru un om mai 
în vârstă, gândi ea, dar nu-mi place zâmbetul lui. 

— Citeam această remarcabilă declaraţie a voastră, 
începu Petyr. Minunat. 

Maesterul care a scris-o e meşteşugit la vorbe. Nu-mi 
doresc decât să mă fi invitat s-o iscălesc şi eu. 

Asta îi luă pe nepregătite. 

— Tu? se miră Belmore. Să iscăleşti? 

— Mânuiesc condeiul la fel de bine ca oricine, şi nimeni 
nu-l iubeşte pe Lordul Robert mai mult decât mine. Cât 
despre aceşti falşi prieteni şi răi sfătuitori, haideţi să-i 
stârpim, cu orice chip. Lorzii mei, sunt alături de voi, trup şi 
suflet. Arătaţi-mi unde să iscălesc, vă rog. 

Turnând în cupe, Alayne îl auzi pe Lyn Corbray chicotind. 
Ceilalţi păreau pierduţi, până când Yohn Bronz Royce îşi 
pocni degetele şi spuse: 

— N-am venit după iscălitura ta. Nici nu avem de gând să 
facem schimb de vorbe cu tine, Degețel. 


— Ce păcat. Îmi place atât de mult o vorbă bine plasată. 
Petyr lăsă pergamentul deoparte. Cum doriţi. Haideţi să 
vorbim deschis. Ce vreţi de la mine, lorzii mei şi doamna 
mea? 

— Nu vrem nimic de la tine. Syttiond Templeton îl fixă pe 
Lordul Protector cu privirea lui rece şi albastră. Vrem să 
pleci. 

— Să plec? Petyr se prefăcu surprins. Unde să plec? 

— Coroana te-a făcut Lord de Harrenhal, sublinie Tânărul 
Lord Hunter. Asta 310 

ar fi de-ajuns pentru oricine. 

— Ținuturile riverane au nevoie de un stăpân, spuse 
Horton Redfort. 

Riverrunul e sub asediu, Casele Bracken şi Blackwood 
sunt în război deschis, iar tâlharii hoinăresc liberi pe ambele 
maluri ale Tridentului, jefuind şi omorând după 

bunul plac. Cadavre neîngropate zac împrăştiate prin 
întreg ţinutul. 

— Sună foarte ispititor, Lord Redfort, răspunse Petyr, dar 
întâmplarea face să 

am îndatoriri presante aici. Şi mai e şi Lordul Robert de 
luat în calcul. Vreţi să 

târăsc un copil bolnăvicios în mijlocul unui asemenea 
carnagiu? 

— Excelenţa Sa va rămâne în Vale, declară Yohn Royce. 
Am de gând să iau băiatul cu mine la Runestone şi să fac din 
el un cavaler de care Jon Arryn ar fi mândru. 

— De ce la Runestone? Petyr rămase pe gânduri. De ce nu 
la lronoaks sau la Redfort? De ce nu la Castelul Longbow? 

— Oricare dintre acestea ar fi potrivite, declară Lordul 
Belmore, iar Excelenţa Sa le va vizita pe fiecare pe rând, la 
timpul potrivit. 

— Oare? Tonul lui Petyr sugera îndoiala. 

Lady Waynwood oftă. 

— Lord Petyr, dacă te gândeşti să ne învrăjbeşti, nu te 
osteni. Aici vorbim cu un singur glas. Cu toţii suntem de 


acord cu Runestone. Lordul Yohn a crescut trei fii destoinici, 
nu e altul mai potrivit să aibă grijă de tânărul lord. Maester 
Helliweg e mult mai vârstnic, are mult mai multă experienţă 
decât Maester Colemon al tău, şi e mult mai indicat să se 
ocupe de slăbiciunile Lordului Robert. 

La Runestone, băiatul va învăţa meşteşugul războiului de 
la Vânjosul Sam Stone. 

Nimeni n-ar putea spera la un maestru de arme mai 
priceput. Septonul Lucos îl va iniţia în cele spirituale. La 
Runestone va găsi, de asemenea, alţi băieţi de vârsta lui, 
tovarăşi mai nimeriţi decât femeile bătrâne şi mercenarii 
care îl înconjoară în momentul de faţă. 

Petyr Baelish îşi mângâie barba. 

— Excelenţa Sa are nevoie de tovarăşi, n-am să te 
contrazic. Dar Alayne nu e nici pe departe o femeie bătrână. 
Lordul Robert ţine mult la fiica mea, va fi bucuros să vă 
spună asta chiar el. Şi, din întâmplare, le-am cerut Lordului 
Grafton şi Lordului Lynderly să-mi trimită fiecare câte un 
băiat, drept pupil. Fiecare are câte un fiu de vârsta lui 
Robert. 

Lyn Corbray izbucni în râs. 

— Doi căţeluşi de la o pereche de câini linguşitori. 

— Robert ar trebui să aibă în preajma sa şi un băiat mai 
mare. Un tânăr scutier promiţător, să zicem. Cineva pe care 
să-l admire şi pe care să încerce să-l imite. 

Petyr se întoarse către Lady Waynwood: Ai un asemenea 
băiat la lronoaks, doamna mea. Poate ai fi de acord să mi-l 
trimiţi pe Harrold Hardyng. 

Anya Waynwood părea amuzată. 

— Lord Petyr, ce tâlhar îndrăzneţ eşti! 

311 

— Nu vreau să-l fur pe băiat, zise Petyr, dar el şi Lordul 
Robert ar trebui să fie prieteni. 

Yohn Royce Bronzul se aplecă: 

— E cât se poate de nimerit ca Lordul Robert să-l aibă 
prieten pe tânărul Harry, şi aşa va i... la Runestone, în grija 


mea, sub protecţia mea, ca pupil şi scutier al meu. 

— Dă-ni-l pe băiat, zise Lordul Belmore, şi poţi pleca din 
Vale nevătămat ca să-ţi ocupi scaunul cuvenit la Harrenhal. 

Petyr îi aruncă o privire dojenitoare. 

— Sugerezi că, altfel, s-ar putea să păţesc ceva, lordul 
meu? Nu-mi pot închipui de ce. Răposata mea soţie părea să 
considere că acesta e scaunul meu cuvenit. 

— Lord Baelish, spuse Lady Waynwood, Lysa Tully a fost 
văduva lui Jon Arryn şi mama copilului său, şi a domnit ca 
regentă. Tu... hai să fim sinceri, nu eşti un Arryn, iar Lordul 
Robert nu e de-un sânge cu tine. Cu ce drept crezi că poţi 
domni aici? 

— Lysa m-a numit Lord Protector, parcă aşa îmi amintesc. 

Tânărul Lord Hunter spuse: 

— Lysa Tully n-a aparţinut niciodată Văii cu adevărat, nici 
nu avea dreptul să 

dispună de noi. 

— Şi Lordul Robert? întrebă Petyr. Excelenţa Ta susţine, 
de asemenea, că 

Lady Lysa nu ar avea niciun drept să dispună de propriul 
ei fiu? 

Nestor Royce tăcuse în tot acest timp, dar acum vorbi 
răspicat. 

— Cândva am sperat şi eu să mă căsătoresc cu Lady Lysa. 
Aşa cum au sperat tatăl Lordului Hunter şi fiul lui Lady Anya. 
Corbray s-a ţinut de capul ei o jumătate de an. Dacă l-ar fi 
ales pe unul dintre noi, nimeni dintre cei prezenţi nu i-ar fi 
contestat dreptul de a fi Lord Protector. Întâmplarea face să-l 
fi ales pe Degețel şi să-i fi dat în grijă propriul ei fiu. 

— Era şi fiul lui Jon Arryn, vere, zise Yohn Bronz, 
încruntându-se la Păzitor. 

Aparține Văii. 

Petyr se prefăcu nedumerit. 

— Eyrie aparţine Văii la fel de mult ca Runestone, dacă 
nu cumva l-a mutat cineva. 


— Poţi glumi cât vrei, Degețel, spuse Lordul Belmore. 
Băiatul va veni cu noi. 

— Regret să te dezamăgesc, Lord Belmore, dar fiul meu 
vitreg va rămâne aici, cu mine. Nu e un copil robust, după 
cum ştiţi cu toţii. Călătoria l-ar costa scump. 

Ca tată vitreg şi Lord Protector, nu pot îngădui una ca 
asta. 

Symond Templeton îşi drese glasul şi spuse: 

— Fiecare dintre noi are o mie de oameni la poalele 
muntelui, Degețel. 

— Ce loc minunat pentru ei. 

— La nevoie, putem chema mult mai mulţi. 

312 

— Mă ameninţi cu războiul, ser? 

Petyr nu părea câtuşi de puţin speriat. 

Yohn Bronz spuse: 

— Îl vom avea pe Lordul Robert. 

Preţ de o clipă, i se păru că ajunseseră într-un impas, 
până când Lyn Corbray îşi întoarse faţa de la foc. 

— Toată discuţia asta mă îmbolnăveşte. Degețel vă va 
învârti cum vrea, dacă-l mai ascultați mult. Asemenea lucruri 
se rezolvă doar cu sabia. Îşi scoase sabia lungă. 

Petyr îşi desfăcu braţele. 

— Nu port sabie, ser. 

— Uşor de rezolvat. Lumina lumânărilor se răspândi pe 
oţelul fumuriu al sabiei lui Corbray, atât de întunecat, încât 
îi aminti Sansei de Gheaţă, sabia mare a tatălui său. 

— Mâncătorul tău de mere are o sabie. Spune-i să ţi-o 
dea, sau scoate pumnalul ăla. 

Îl văzu pe Lothor Brune întinzând mâna după sabie, dar 
înainte ca săbiile să se întâlnească, Yohn Bronz se ridică, plin 
de mânie: 

— Lasă arma, ser! Eşti un Corbray sau un Frey? Suntem 
oaspeţi aici. 

Lady Waynwood îşi strânse buzele şi spuse: 

— Nu se cuvine. 


— Vâră sabia în teacă, Corbray, se auzi ca un ecou 
tânărul Lord Hunter. Ne faci pe toţi de ruşine. 

— Haide, Lyn, îl dojeni Redfort, cu un glas mai potolit. 
Asta nu va sluji la nimic. Du-o pe Doamna Deznădejdii la 
culcare. 

— Doamna mea e însetată, răspunse apăsat Ser Lyn. Ori 
de câte ori iese la dans, vrea un strop de sânge. 

— Doamna ta trebuie să rămână însetată. Bronz se aşeză 
de-a curmezişul în calea lui Corbray. 

— Lorzii Declaranţi, pufni Lyn Corbray. Ar fi trebuit să vă 
ziceţi Cele Şase Babe. Vâri sabia întunecată înapoi în teacă 
şi îi părăsi, trecând pe lângă Yohn Bronz, de parcă n-ar fi fost 
acolo. Alayne îi ascultă paşii ce se îndepărtau. 

Anya Waynwood şi Horton Redfort schimbară priviri. 
Hunter dădu pe gât cupa de vin şi o întinse ca să-i fie 
reumplută. 

— Lord Baelish, vorbi Ser Symond, trebuie să ne ierţi 
pentru această scenă. 

— Trebuie? Glasul lui Degețel se răcise. Voi l-aţi adus aici, 
lorzii mei. 

Yohn Bronz spuse: 

— N-a fost intenţia noastră... 

— Voi l-aţi adus aici. Aş avea tot dreptul să-mi chem 
străjerii şi să vă arestez pe toţi. 

Hunter se clătina pe picioare atât de straşnic, încât 
aproape dobori carafa din 313 

mâna Alaynei. 

— Ne-ai dat garanţii! 

— Da. Fiţi recunoscători că am mai multă onoare decât 
alţii. Glasul lui Petyr răsuna mai furios decât îl auzise Alayne 
vreodată. V-am citit dec/arația şi v-am ascultat revendicările. 
Acum ascultaţi-le voi pe ale mele. Retrageţi-vă armatele de 
pe acest munte. Mergeţi acasă şi lăsaţi-mi fiul în pace. 
Proastă guvernare a fost, n-am să tăgăduiesc, dar asta a fost 
mâna Lysei, nu a mea. Daţi-mi un singur an şi, cu ajutorul 


Lordului Nestor, vă promit că niciunul dintre voi nu va avea 
vreun motiv să se plângă. 

— Aşa spui tu, zise Belmure. Dar cum să avem încredere 
în tine? 

— Îndrăzneşti să mă numeşti pe mine nedemn de 
încredere? Nu eu am fost cel care a scos sabia în timpul 
tratativelor. Scrieţi despre ocrotirea Lordului Robert chiar în 
timp ce-l lipsiţi de hrană. Asta trebuie să înceteze. Nu sunt 
un războinic, dar voi lupta cu voi dacă nu ridicaţi acest 
asediu. Mai sunt la Vale şi alţi lorzi în afară de voi, iar 
Debarcaderul Regelui îmi va trimite şi el oameni. Dacă vreţi 
război, spuneţi acum, şi Valea va sângera. 

Alayne vedea îndoiala încolţind în ochii Lorzilor 
Declaranţi. 

— Un an nu e aşa de mult, zise Lordul Redfort, şovăitor. 
Poate că... dacă ne-ai da asigurări... 

— Niciunul dintre noi nu vrea război, întări Lady 
Waynwood. Toamna e pe sfârşite şi trebuie să ne pregătim 
pentru iarnă. 

Belmore îşi drese glasul. 

— La sfârşitul acestui an... 

— ... dacă n-am făcut ordine în Vale, voi renunţa de bună 
voie la titlul de Lord Protector, le promise Petyr. 

— Eu zic că e mai mult decât cinstit, interveni Lordul 
Nestor Royce. 

— Nu trebuie să fie represalii, insistă Templeton. Nicio 
vorbă despre trădare sau rebeliune. Trebuie să juri şi asta. 

— Bucuros, răspunse Petyr. Prieteni îmi doresc, nu 
duşmani. Vă voi ierta pe toţi, în scris dacă doriţi. Până şi pe 
Lyn Corbray. Fratele lui e un om bun, nu e cazul să facem de 
ocară o casă nobilă. 

Lady Waynwood se adresă Lorzilor Declaranţi: 

— Lorzii mei, poate că ar trebui să ne sfătuim. 

— Nu e nevoie. E limpede că a câştigat. Ochii cenuşii ai 
lui Yohn Bronz îl cercetară pe Petyr Baelish. Nu-mi placi, dar 
s-ar părea că ai obţinut un an. Ar fi bine să-l foloseşti cum 


trebuie, lordul meu. Nu ne-ai prostit pe toţi. Deschise uşa cu 
atâta putere încât fu cât pe ce s-o smulgă din ţâţâni. 

Mai târziu, avu loc un fel de ospăț, deşi Petyr fu nevoit să- 
şi ceară scuze pentru mâncarea modestă. Robert fu înfăţişat 
într-o jiletcă crem cu albastru şi jucă chiar grațios rolul de 
mic lord. Yohn Bronz nu era acolo ca să-l vadă, plecase deja 
de la Eyrie, începându-şi lungul coborâş, la fel cum făcuse 
Ser Lyn Corbray înaintea 314 

lui. Ceilalţi lorzi rămaseră până dimineaţă. 

I-a vrăjit, gândi Alayne, în noaptea aceea, în timp ce 
zăcea în pat, ascultând vuietul vântului dincolo de ferestre. 
N-ar fi putut spune de unde provenea această 

bănuială, dar după ce îi veni în minte, nu-i mai dădu 
pace. Se foi şi se răsuci, rumegând ideea, ca un câine un os 
vechi. În cele din urmă, se ridică şi se îmbrăcă, lăsând-o pe 
Gretchel cu visele ei. 

Petyr era încă treaz, scriind o scrisoare. 

— Alayne, zise el. Draga mea. Ce te aduce aici atât de 
târziu? 

— Trebuia să ştiu. Ce se va întâmpla într-un an? 

Petyr lăsă pana jos. 

— Redfort şi Waynwood sunt bătrâni. Unul sau amândoi 
ar putea muri. 

Gilwood Hunter va fi omorât de fraţii lui. Cel mai probabil 
de tânărul Harlan, care a pus la cale moartea Lordului Eon. 
Cine fură azi un ou mâine va fura un bou, cum zic eu mereu. 
Belmore e corupt şi poate fi cumpărat. Pe Templeton am să 

mi-l fac prieten. Yohn Bronz va continua să fie ostil, mă 
tem, dar atât timp cât e singur, nu reprezintă un mare 
pericol. 

— Şi Ser Lyn Corbray? 

Lumina lumânărilor îi dansa în ochi. 

— Ser Lyn va rămâne duşmanul meu implacabil. Va vorbi 
despre mine cu ciudă şi dispreţ oricui îi va ieşi în cale şi îşi 
va pune sabia în slujba oricărui complot ca să mă doboare. 

În acel moment bănuiala deveni certitudine. 


— Şi cum îl vei răsplăti pentru acest serviciu? 

Degețel râse zgomotos. 

— Cu aur, băieţi şi promisiuni, desigur. Ser Lyn e un om 
cu gusturi simple, draga mea. Nu-i plac decât aurul, băieţii şi 
măcelul. 


CERSEI 


Regele îşi ţuguia buzele. 

— Vreau să stau pe Tronul de Fier, îi spuse mamei sale. Pe 
Joff I-ai lăsat întotdeauna să stea acolo, sus. 

— Joffrey avea doisprezece ani. 

— Dar eu sunt regele. Tronul îmi aparține. 

— Cine ţi-a spus asta? Cersei trase adânc aer în piept, ca 
Dorcas s-o poată lega mai strâns. Era o fată voinică, mult 
mai puternică decât Senelle, însă şi mai neîndemânatică. 

Tommen se făcu roşu la faţă. 

— Nu mi-a spus nimeni. 

— Nimeni? Aşa îi spui tu nobilei tale soţii? Regina simţea 
că toată această 

315 

revoltă mirosea a Margaery Tyrell. Dacă mă minţi, nu voi 
avea de ales şi voi trimite după Pate, să fie bătut până se 
umple de sânge. Pate era ţapul ispăşitor al lui Tommen, aşa 
cum fusese şi al lui Joffrey. Asta vrei? 

— Nu, murmură regele posomorât. 

— Cine ţi-a spus? 

Tommen se mută de pe un picior pe altul. 

— Lady Margaery. Ştia că nu era cazul să-i spună regina 
în prezenţa mamei sale. 

— Aşa e mai bine. Tommen, am probleme serioase de 
rezolvat, probleme pe care eşti prea mic ca să le înţelegi. N- 
am nevoie de un băieţel nătâng care să se foiască pe tron în 
spatele meu şi să-mi distragă atenţia cu întrebări copilăreşti. 

Bănuiesc că Margaery crede că ar trebui să iei parte şi la 
întrunirile mele de consiliu, nu-i aşa? 

— Da, recunoscu el. Spune că trebuie să învăţ să fiu rege. 

— Când vei fi mai mare, poţi să iei parte la câte întruniri 
de consiliu pofteşti, îi spuse Cersei. Te vei sătura în curând 
de ele, te asigur. Robert obişnuia să 


aţipească între sesiuni. Când se ostenea să fie de faţă. 
Prefera să vâneze cu câinii sau cu şoimii şi să lase plictiseala 
pe seama bătrânului Lord Arryn. Ţi-l aminteşti? 

— A murit de colici. 

— Într-adevăr, bietul de el. Întrucât eşti aşa de dornic să 
înveţi, poate că ar trebui să înveţi numele tuturor regilor din 
Westeros şi ale Mâinilor care i-au slujit. 

Ai putea să mi le spui mâine. 

— Da, mamă, răspunse el supus. 

— Aşa te vreau, băieţelul meu cuminte. Puterea era aei; 
Cersei nu avea de gând să renunţe la ea până când Tommen 
nu ajungea la majorat. Eu am aşteptat, poate şi el. Am 
aşteptat jumătate din viață. Jucase rolul de fiică 
ascultătoare, de mireasă sfioasă, de soţie înţelegătoare. 
Îndurase pipăielile lui Robert la beţie, gelozia lui Jaime, 
batjocura lui Renly, chicotelile lui Varys, nesfârşitul scrâşnet 
din dinţi al lui Stannis. Se luptase cu Jon Arryn, cu Ned Stark 
şi cu ticălosul, perfidul, criminalul ei frate pitic, promiţându- 
şi în tot acest timp că, într-o zi, va veni rândul ei. Dacă 
Margaery Tyrell se gândeşte să-mi răpească ceasul de 
glorie, ar trebui să se gândească de două ori. 

Totuşi începuse prost şi ziua lui Cersei nu avea să se 
schimbe prea curând în bine. Petrecu restul dimineţii cu 
Lordul Gyles şi catastifele lui, ascultându-l tuşind despre 
stele şi cerbi şi dragoni. După el sosi Lordul Waters ca să-i 
raporteze că 

primele dromoane erau aproape gata şi ca să ceară mai 
mult aur pentru a le termina în splendoarea pe care o 
meritau. Regina fu încântată să dea curs solicitării lui. 
Băiatul Lunii ţopăi în timp ce regina îşi luă masa de prânz cu 
breslele negustorilor şi îi ascultă plângându-se de vrăbiile 
care cutreierau pe străzi şi dormeau în pieţe. Poate că va 
trebui să folosesc mantiile aurii să alunge aceste vrăbii din 
oraş, gândea ea, când intră pe neaşteptate Pycelle. 

316 


Marele Maester fusese deosebit de cârcotaş în consiliu în 
ultima vreme. La întrunirea precedentă, se plânsese amarnic 
de oamenii pe care îi alesese Aurane Waters drept căpitani 
ai noilor ei dromoane. Waters voia să dea corăbiile unora mai 
tineri, în timp ce Pycelle pleda pentru experienţă, insistând 
că trebuia să le revină comanda acelor căpitani care 
supravieţuiseră flăcărilor de la Apa Neagră. 

„Oameni cu experienţă, care şi-au dovedit loialitatea” îi 
numise el. 

Cersei îi numise bătrâni şi se situase de partea Lordului 
Waters. 

— Singurul lucru pe care aceşti căpitani l-au dovedit este 
că ştiu să înoate, spusese ea. Nicio mamă n-ar trebui să 
supravieţuiască mai mult decât fiii ei şi niciun căpitan n-ar 
trebui să supravieţuiască mai mult decât corabia sa. 

Pycelle înghiţise cu greu dojana. Astăzi părea mai puţin 
irascibil şi chiar reuşi să schiţeze un fel de zâmbet 
tremurător. 

— Înălţimea Ta, veşti bune, anunţă el. Wyman Manderly a 
făcut aşa cum i-ai poruncit şi l-a decapitat pe cavalerul- 
ceapă al Lordului Stannis. 

— Ştim sigur? 

— Capul şi mâinile omului au fost urcate pe zidurile 
Portului Alb. Lordul Wyman jură asta, iar Freyii confirmă. Au 
văzut capul acolo, cu o ceapă în gură. Şi mâinile, dintre care 
una uşor de recunoscut după degetele scurtate. 

— Foarte bine, spuse Cersei. Trimite-i lui Manderly o 
pasăre şi informează-l că fiul îi va fi înapoiat de îndată, acum 
că şi-a demonstrat loialitatea. 

Portul Alb avea să se întoarcă în curând la pacea regelui, 
iar Roose Bolton şi fiul său bastard se apropiau de Moat 
Cailin, unul dinspre sud, altul dinspre nord. 

Odată ce Moat Cailin era al lor, aveau să-şi unească 
forţele şi să scoată oamenii de fier din Castelul lui Torrhen şi 
Deepwood Motte. Asta ar trebui să le aducă 


sprijinul ultimilor lorzi stegari ai lui Ned Stark, când va 
veni vremea să pornească 

împotriva Lordului Stannis. 

Între timp, la sud, Mace Tyrell ridicase un oraş de corturi 
lângă Capătul Furtunii şi avea două duzini de catapulte care 
aruncau pietre spre zidurile masive ale castelului, dar fără să 
fi reuşit să provoace distrugeri majore. Lordul Tyrell 
războinicul, cugetă regina. Blazonul lui ar trebui să fie un om 
gras stând în fund. 

În după-amiaza aceea, încăpăţânatul sol braavosi se 
prezentă pentru audienţă. 

Cersei îl amânase două săptămâni şi l-ar fi amânat 
bucuroasă încă un an, dar Lordul Gyles susţinea că nu se 
mai înţelegea cu el... deşi regina începea să se întrebe dacă 
Gyles era în stare să mai facă orice altceva în afară de tuşit. 

Noho Dimittis, aşa îşi zicea omul din Braavos. Un nume 
agasant pentru un om agasant. Şi glasul lui era agasant. 
Cersei se foi în scaun în timp ce el turuia, întrebându-se cât 
mai trebuie să-l suporte. În spatele ei se înălța Tronul de Fier, 
cu ţepii şi lamele aruncând umbre contorsionate peste 
podea. Numai regele şi Mâna lui puteau să şadă pe tron. 
Cersei stătea la picioarele lui, într-un jilţ din lemn aurit, pe 
un maldăr de perne stacojii. 

Când omul din Braavos se opri să-şi tragă suflul, profită 
de ocazie: 317 

— Aceasta este mai degrabă o chestiune pentru lordul 
nostru vistiernic. 

Răspunsul nu-l mulţumi pe nobilul Noho, se părea. 

— Am vorbit cu Lordul Gyles de şase ori. Tuşeşte şi 
găseşte scuze, Înălţimea Ta, dar aurul nu se întrevede. 

— Vorbeşte cu el a şaptea oară, îi sugeră Cersei cu 
amabilitate. Numărul şapte e sacru pentru zeii noştri. 

— Înălţimea Ta vrea să facă o glumă, înţeleg. 

— Când fac o glumă, zâmbesc. Mă vezi zâmbind? Mă auzi 
râzând? Te asigur, când glumesc, oamenii râd. 

— Regele Robert... 


— ..„. e mort, îl întrerupse ea cu asprime. Banca de Fier îşi 
va primi aurul după 

ce această rebeliune va fi înăbugşită. 

Bărbatul avu insolenţa să se încrunte la ea. 

— Înălţimea Ta... 

— Această audienţă a luat sfârşit. Cersei suportase destul 
pentru o singură zi. 

Ser Meryn, condu-l pe nobilul Noho Dimittis la uşă. Ser 
Osmund, tu mă poţi însoţi înapoi la apartamentele mele. 

Oaspeţii ei aveau să sosească în curând, şi Cersei trebuia 
să se îmbăieze şi să 

se schimbe. Cina se anunţa la fel de dificilă. Nu era lucru 
uşor să stăpâneşti un regat, cu atât mai puţin pe toate 
şapte. 

Ser Osmund Kettleblack păşea pe trepte alături de ea, 
înalt şi suplu în veşmintele albe ale Gărzii Regale. Când 
Cersei fu convinsă că erau singuri, îşi trecu braţul pe sub al 
lui. 

— Ce face frăţiorul tău, mă rog? 

Ser Osmund avea un aer stânjenit. 

— Ah... destul de bine, numai că... 

— Numai că? Regina lăsă o undă de mânie să se 
strecoare în glasul ei. Trebuie să mărturisesc, încep să-mi 
pierd răbdarea cu dragul nostru Osney. Era timpul să 

dreseze mânza aia. L-am numit scutul jurat al lui Tommen 
ca să-şi poată petrece fiecare zi în preajma lui Margaery. Ar fi 
trebuit să culeagă trandafirul până acum. 

Micuța regină e oarbă la farmecele lui? 

— Cu farmecele stă bine. Doar e un Kettleblack, nu? Să- 
mi fie cu iertare. Ser Osmund îşi trecu degetele prin păru-i 
negru, uleios. Problema e ea. 

— Şi de ce, mă rog? Regina începuse să nutrească 
îndoieli în privinţa lui Ser Osney. Poate că altul ar fi fost mai 
pe placul lui Margaery. Aurane Waters, cu părul lui argintiu, 
sau un bărbat vânjos, ca Ser Tallad. Fecioara ar prefera pe 
altcineva? Chipul fratelui tău nu-i e pe plac? 


— Îi place chipul lui. Mi-a spus că, acum două zile, i-a 
atins cicatricile. „Ce femeie ţi-a făcut asta?” l-a întrebat. 
Osney nu i-a spus niciodată că a fost o femeie, dar ea a ştiut. 
Poate că i-a spus altcineva. Întotdeauna îl atinge când stau 
de vorbă, aşa mi-a zis. Îi îndreaptă catarama mantiei, îi 
mângâie părul negru, lucruri de felul 318 

acesta. O dată, la ţinte, l-a pus să-i arate cum se ţine un 
arc, aşa că el a trebuit s-o cuprindă cu braţele. Osney îi 
spune glume deocheate, iar ea râde şi, în replică, îi spune 
una şi mai şi. Nu, îl vrea, asta e limpede, dar... 

— Dar? îl îndemnă Cersei. 

— Nu sunt niciodată singuri. Regele e cu ei aproape tot 
timpul, iar când nu e el, e altcineva. Doarme în pat cu două 
dintre doamnele ei, altele în fiecare noapte. 

Alte două îi aduc micul dejun şi o ajută să se îmbrace. Se 
roagă cu septa ei, citeşte cu verişoara Elinor, cântă cu 
verişoara Alia, coase cu verişoara Megga. Când nu merge cu 
şoimii, împreună cu Janna Fossoway şi Merry Crane, se joacă 

vino-în-castelul-meu cu fetiţa Bulwer. Nu merge niciodată 
la călărit fără să-şi ia un alai, patru sau cinci însoţitoare şi pe 
puţin o duzină de străjeri. Şi întotdeauna sunt bărbaţi în 
preajma ei, chiar şi în Beciul Fecioarelor. 

— Bărbaţi? Asta era ceva. Asta deschidea posibilităţi. Ce 
fel de bărbaţi? 

Spune-mi, rogu-te. 

Ser Osmund ridică din umeri. 

— Cântăreţi. E nebună după cântăreţi, jongleri şi alţii ca 
ei. Cavaleri, veniţi să 

le dea târcoale verişoarelor ei. Ser Tallad e cel mai 
nesuferit, zice Osney. 

Mocofanul ăla pare să nu ştie dacă fata pe care o vrea 
este Elinor sau Alia, dar ştie că o doreşte amarnic. Gemenii 
Redwyne o vizitează şi ei. Bălosul aduce flori şi fructe, iar 
Oroarea cântă la lăută. După cum zice Osney, ai obţine un 
sunet mai plăcut strangulând o pisică. Insularul Verii e şi el 
mereu în cale. 


— Jalabhar Xho? Cersei pufni batjocoritor. Îi cerşeşte aur 
şi săbii ca să-şi recâştige ţinutul natal, probabil. 

În spatele giuvaierelor şi al penelor sale, Xho nu era 
altceva decât un cerşetor de obârşie nobilă. Robert ar fi 
putut pune capăt pisălogelii lui pentru totdeauna cu un 
„Nu” categoric, dar ideea de a cuceri Insulele Verii îi 
surâsese bădăranului beţiv care îi fusese soţ. Fără îndoială, 
visase la fetişcane cu pielea arsă de soare, goale pe sub 
mantii, cu sfârcurile negre ca tăciunele. Aşa că, în loc de 
„Nu”, Robert îi spunea mereu lui Xho: „Anul viitor”, deşi, nu 
se ştie cum, anul viitor nu venea niciodată. 

— N-aş putea spune dacă cerşeşte, Înălţimea Ta, răspunse 
Ser Osmund. Osney zice că le învaţă limba Verii. Nu pe 
Osney, pe reg... pe mânză şi pe verişoarele ei. 

— Un cal care vorbeşte limba Verii ar face mare senzaţie, 
remarcă sec regina. 

Spune-i fratelui tău să-şi ţină pintenii ascuţiţi. Voi găsi o 
cale să încalece în curând pe mânză, poţi fi sigur de asta. 

— Am să-i spun, Înălţimea Ta. E dornic, să nu crezi că nu. 
E o făptură 

drăgălaşă, mânza noastră. 

Pe mine mă doreşte, nătărăule, gândi regina. Tot ce vrea 
de la Margaery e titlul de lord dintre picioarele ei. Oricât de 
mult ar fi ţinut la Osmund, uneori i se părea la fel de mocăit 
ca Robert. Sper că sabia îi e mai iute decât mintea. S-ar 
putea să vină ziua când Tommen să aibă nevoie de ea. 

319 

Treceau în umbra ruinelor Turnului Umbrei când se 
revărsă peste ei sunet de ovaţii. În partea cealaltă a curţii, 
un scutier trecu razant pe lângă ţintă, făcându-i braţul 
transversal să se învârtă. Tonul ovaţiilor era dat de Margaery 
şi de găinile ei. Mult zgomot pentru nimic. Ai crede că 
băiatul a câştigat un turnir. Pe urmă 

constată cu uimire că pe cal se afla Tommen, în armură 
aurită din cap până-n picioare. 


Regina nu avu altceva de făcut decât să afişeze un 
zâmbet şi să se ducă să-şi vadă fiul. Ajunse lângă el când 
Cavalerul Florilor îl ajuta să descalece. Băiatul găâfâia de 
emoție. 

— Aţi văzut? întreba pe toată lumea. Am făcut întocmai 
ca Ser Loras. Ai văzut, Ser Osney? 

— Am văzut, răspunse Osney Kettleblack. O privelişte 
încântătoare. 

— Te ţii mai bine în şa decât mine, sire, interveni Ser 
Dermot. 

— Şi am rupt şi lancea. Ser Loras, ai auzit? 

— Tare ca un pârâit de tunet. Un trandafir de jad şi aur 
prindea mantia albă a lui Ser Loras pe umăr, iar vântul îi 
răvăşea  meşteşugit buclele castanii. A fost o cursă 
splendidă, dar o dată nu e suficient. Trebuie s-o mai faci şi 
mâine. Trebuie să călăreşti în fiecare zi, până când fiecare 
lovitură cade drept şi precis, iar lancea devine parte din 
braţul tău. 

— Vreau. 

— Ai fost minunat. Margaery se lăsă pe un genunchi, îl 
sărută pe rege pe obraz şi îl cuprinse cu un braţ. Frate, bagă 
de seamă. Cred că bravul meu soţ te va dobori de pe cal în 
câţiva ani. Cele trei verişoare ale sale o aprobară, iar biata 
fată 

Bulwer începu să ţopăie, cântând: 

— Tommen va fi campionul, campionul, campionul. 

— Când va fi mare, zise Cersei. 

Zâmbetele se ofiliră ca trandafirii sărutaţi de îngheţ. 
Bătrâna septă cu faţa ciupită de vărsat fu prima care plecă 
genunchiul. Ceilalţi o urmară, cu excepţia micii regine şi a 
fratelui ei. 

Tommen nu păru să observe răceala bruscă din aer. 

— Mamă, m-ai văzut? ganguri el vesel. Mi-am rupt lancea 
de scut şi sacul nu m-a lovit! 

— M-am uitat din capătul celălalt al curţii. Te-ai descurcat 
foarte bine, Tommen. Nu m-aş aştepta la mai puţin de la 


tine. Ai turnirul în sânge. Într-o zi, vei stăpâni arenele, aşa 
cum a făcut tatăl tău. 

— Nimeni nu-i va ţine piept. Margaery Tyrell îi aruncă 
reginei un zâmbet sfios. Dar n-am ştiut că Regele Robert a 
fost atât de destoinic în turnir. Rogu-te, Înălţimea Ta, spune- 
ne, ce turniruri a câştigat? Ce mari cavaleri a doborât din şa? 

Ştiu că regelui i-ar plăcea să audă despre victoriile tatălui 
său. 
Un val de roşeaţă se ridică pe gâtul lui Cersei. Fata o 
prinsese pe picior greşit. 

În realitate, Robert Baratheon fusese un cavaler 
mediocru. În timpul turnirurilor, 320 

prefera busculadele, unde putea să lovească fără milă cu 
securea boantă sau toporul. La Jaime se gândise ea când 
vorbise. Nu-mi stă în obicei să mă pierd cu firea. 

— Robert a câştigat turnirul Tridentului, fu ea nevoită să 
spună. L-a înfrânt pe Prinţul Rhaegar şi m-a numit pe mine 
regina dragostei şi a frumuseţii. Mă mir că 

nu cunoşti această poveste, nora mea. Nu-i dădu timp lui 
Margaery să formuleze un răspuns. Ser Osmund, ajută-l pe 
fiul meu să-şi scoată armura, fii bun. Ser Loras, fă cu mine 
câţiva paşi. Am o vorbă cu tine. 

Cavalerul Florilor nu avu de ales decât s-o urmeze 
îndeaproape, ca un căţeluş 

ce era. Cersei aşteptă până când ajunseră la scările 
şerpuitoare, apoi spuse: 

— A cui a fost ideea asta, mă rog? 

— A surorii mele, recunoscu el. Ser Tallad, Ser Dermot şi 
Ser Portifer călăreau la ţintă, iar regina a sugerat că s-ar 
putea ca Înălţimii Sale să-i placă să 

încerce. 

Îi spune aşa fetei ca să mă sâcâie. 

— ŞI rolul tău? 

— L-am ajutat pe rege să-şi îmbrace armura şi i-am arătat 
cum să-şi ţină 

lancea, răspunse el. 


— Calul ăla era mult prea mare pentru el. Dacă ar fi 
căzut? Dacă sacul de nisip i-ar fi zdrobit capul? 

— Vânătăile şi buzele însângerate fac parte din viaţa unui 
cavaler. 

— Încep să înţeleg de ce fratele tău e infirm. Cersei fu 
încântată să observe că 

remarca ei şterse zâmbetul de pe chipul lui frumos. Poate 
că fratele meu a uitat să-ţi explice îndatoririle pe care le ai, 
ser. Eşti aici să-mi aperi fiul de duşmani. 

Instrucţia lui e de competenţa maestrului de arme. 

— Fortăreaţa Roşie n-are niciun maestru de arme de când 
Aron Santagar a fost ucis, remarcă Ser Loras, cu o undă de 
reproş în glas. Înălţimea Sa are aproape nouă ani şi e dornic 
să învețe. La vârsta lui, ar trebui să fie scutier. Cineva 
trebuie să-l înveţe. 

Cineva o va face, dar acela nu vei fi tu. 

— Spune-mi, rogu-te, tu al cui scutier ai fost, ser? îl 
întrebă ea suav. Al Lordului Renly, nu-i aşa? 

— Am avut onoarea. 

— Da, aşa mă gândeam şi eu. 

Cersei văzuse cât de strâns se legau relaţiile dintre 
scutieri şi cavalerii pe care îi slujeau. Nu voia ca Tommen să 
se apropie de Loras Tyrell. Cavalerul Florilor nu era genul de 
bărbat care să-i fie model unui copil. 

— Am dat dovadă de neglijenţă. Cu un regat de condus, 
un război de purtat şi un tată de jelit, am pierdut din vedere 
problema numirii unui nou maestru de arme. Voi corecta 
această eroare de îndată. 

Ser Loras îşi dădu la o parte o buclă castanie care-i 
căzuse pe frunte. 

321 

— Înălţimea Ta nu va găsi un altul mai priceput cu sabia 
şi lancea decât mine. 

Suntem modeşti, nu-i aşa? 

— Tommen ţi-e rege, nu scutier. Trebuie să lupţi şi să mori 
pentru el, dacă e nevoie. Nimic mai mult. 


Îl lăsă lângă podul basculant care trecea peste şanţul 
uscat, acoperit de ţepuşe de fier, care ducea doar spre 
Fortăreaţa lui Maegor. Unde să găsesc eu un maestru de 
arme? se întrebă Cersei, urcând către apartamentele ei. 
Refuzându-l pe Ser Loras, nu îndrăznea să se îndrepte spre 
niciunul dintre cavalerii Gărzii Regale, asta ar fi sarea pe 
rană care cu siguranţă ar înfuria Highgardenul. Ser 7a/laa? 
Ser Dermot? Trebuie să existe cineva. Tommen începea să se 
ataşeze de noul său protector, dar Osney se dovedea mai 
puţin capabil decât sperase în problema Fecioarei Margaery, 
iar pentru fratele său, Osfryd, Cersei avea în vedere o altă 

funcţie. Era chiar păcat că pe Câine îl lovise turbarea. Lui 
Tommen îi fusese întotdeauna frică de glasul aspru şi de faţa 
arsă a lui Sandor Clegane, iar zeflemeaua lui ar fi fost 
antidotul perfect pentru cavalerismul afectat al lui Loras 
Tyrell. 

Aron Santagar era dornishean, îşi aminti Cersei. Aş putea 
să trimit vorbă la Dorn. Secole de sânge şi război se 
întindeau între Sunspear şi Highgarden. Da, un dornishean 
ar putea să-mi servească admirabil nevoile. Trebuie să 
existe câteva săbii pricepute în Dorn. 

Când intră în salonul ei, Cersei îl găsi pe Lordul Qyburn 
citind într-un scaun de lângă fereastră. 

— Înălţimea Ta, dacă nu te superi, am rapoarte. 

— Alte intrigi şi trădări? întrebă Cersei. Am avut o zi 
lungă şi obositoare. 

Spune-mi repede. 

Lordul Qyburn îi zâmbi înţelegător. 

— Cum doreşti. Se vorbeşte că Arhontele Tyroshului a 
propus Lysului termeni pentru a pune capăt actualului 
război comercial. Se zvonea că Myrul e pe cale să 

intre în război de partea Tyroshului, dar fără Compania de 
Aur, myrishezii nu cred că... 

— ...„ ce cred myrishezii nu mă interesează. Oraşele Libere 
se luptau mereu între ele. Nesfârşitele lor trădări şi alianţe 


nu însemnau nimic pentru Westeros. Ai vreo veste de mai 
mare însemnătate? 

— Revolta sclavilor din Astapor s-a răspândit la Meereen, 
s-ar părea. 

Marinarii de pe o duzină de corăbii vorbesc despre 
dragoni... 

— Harpii. La Meereen sunt harpii. Îşi amintea asta de 
undeva. Meereenul era în celălalt capăt al lumii, la răsărit, 
dincolo de Valyria. Sclavii n-au decât să se revolte. Ce-mi 
pasă mie? Noi n-avem sclavi în Westeros. Asta e tot ce ai să- 
mi spui? 

— Sunt nişte veşti din Dorn pe care Înălţimea Ta ar putea 
să le găsească mai importante. Prinţul Doran l-a întemnițat 
pe Ser Daemon Sand, un bastard care a 322 

fost cândva scutierul Viperei Roşii. 

— MI-l amintesc. Ser Daemon fusese printre cavalerii 
dornisheni care îl însoţiseră pe Prinţul Oberyn la 
Debarcaderul Regelui. Ce-a făcut? 

— A cerut eliberarea fiicelor Prințului Oberyn. 

— Nătărăul. 

— De asemenea, continuă Lordul  Qyburn, fata 
Cavalerului de Pădurea Pătată 

s-a logodit pe neaşteptate cu Lordul Estermont, după 
cum ne informează prietenii noştri din Dorn. A fost trimisă la 
Piatra Verde în aceeaşi noapte şi se spune că ea şi Estermont 
s-au căsătorit deja. 

— Un bastard în pântece ar explica asta. Cersei începu să 
se joace cu o şuviţă 

de păr. Câţi ani are sfioasa mireasă? 

— Douăzeci şi trei, Înălţimea Ta. În timp ce Lordul 
Estermont... 

— ... trebuie să aibă şaptezeci, ştiu asta. Erau rudele ei 
prin alianţă, după 

Robert, al cărui tată îşi luase nevastă din Casa Estermont, 
în ceea ce trebuie să fi fost un acces de patimă sau nebunie. 
Când Cersei se măritase cu regele, nobila mamă a lui Robert 


era moartă demult, dar ambii ei fraţi veniseră la nuntă şi 
rămăseseră o jumătate de an. Mai târziu, Robert insistase să 
întoarcă curtoazia printr-o vizită la Estermont, o insuliţă 
muntoasă lângă Capul Mâniei. Cele două 

săptămâni umede şi mohorâte pe care le petrecuse Cersei 
la Piatra Verde, reşedinţa Casei Estermont, fuseseră cele mai 
lungi din tinereţea ei. Din prima clipă, Jaime poreclise 
castelul Rahatul Verde şi curând Cersei făcuse la fel. 

Altminteri, îşi petrecuse zilele privindu-şi nobilul soţ 
vânând şi bând cu unchii lui şi ciomăgind diverşi veri până 
la leşin în curtea Rahatului Verde. 

Existase şi o verişoară, o văduvioară îndesată, cu sâni cât 
pepenii, căreia îi muriseră şi soţul, şi tatăl în timpul atacului 
de la Capătul Furtunii. 

— Tatăl ei a fost bun cu mine, spusese Robert, iar cu ea 
mă jucam când eram mici. 

Nu îi luase mult până să înceapă să se joace din nou cu 
ea. De îndată ce soţia lui închidea ochii, regele se furişa s-o 
consoleze pe biata făptură singură. Într-o noapte, îl pusese 
pe Jaime să-l urmărească, pentru a-i confirma bănuielile. 
Când se întorsese, fratele ei o întrebase dacă-l voia pe 
Robert mort. 

— Nu, răspunsese ea. Îl vreau încornorat. Îi plăcea să 
creadă că aceea era noaptea în care fusese conceput Joffrey. 

— Eldon Estermont şi-a luat o soţie cu cincizeci de ani 
mai tânără, îi spuse ea lui Qyburn. De ce m-ar privi asta pe 
mine? 

Bărbatul ridică din umeri. 

— Nu zic că ar trebui... însă Daemon Sand şi această fată 
Santagar erau amândoi apropiaţi ai fiicei Prințului Doran, 
Arianne, sau cel puţin aşa vor să ne facă să credem 
dornishenii. Poate că nu înseamnă nimic, dar m-am gândit 
că 

Înălţimea Ta ar trebui să ştie. 

— Acum ştiu. Cersei îşi pierdea răbdarea. Mai ai? 

323 


— Încă ceva. O problemă măruntă. Îi oferi un zâmbet 
spăşit şi îi povesti despre un spectacol de marionete care în 
ultimul timp devenise popular printre oamenii de rând ai 
oraşului, un spectacol unde regatul fiarelor era condus de o 
haită de lei trufaşi. Leişorii devin lacomi şi aroganţi pe 
măsură ce se derulează 

această poveste trădătoare, până când încep să-şi 
devoreze propriii supuşi. Când nobilul cerb protestează, leii 
îl devorează şi pe el şi rag că e dreptul lor, fiind cele mai 
puternice dintre animale. 

— Şi aşa se termină? întrebă Cersei, amuzată. Privită în 
lumina potrivită, ar putea fi văzută ca o lecţie salutară. 

— Nu, Înălţimea Ta. La sfârşit, un dragon iese dintr-un ou 
şi devorează toţi leii. 

Finalul ducea spectacolul de la simplă insolenţă la 
trădare. 

— Nebuni fără minte. Doar nişte imbecili şi-ar primejdui 
capetele pentru un dragon de lemn. Chibzui o clipă. Trimite 
câţiva şoptitori la aceste spectacole ca să 

bage de seamă cine le frecventează. Dacă printre ei sunt 
oameni de seamă, vreau să le ştiu numele. 

— Ce se va întâmpla cu ei, dacă pot îndrăzni să întreb? 

— Orice om cu dare de mână va fi amendat. Jumătate din 
averea lor ar trebui să fie îndeajuns ca să le dea o lecţie 
aspră şi să umple la loc cuferele noastre, fără 

să-i ruineze complet. Cei prea săraci ca să plătească pot 
pierde un ochi, fiindcă au privit trădarea. Pentru păpuşari, 
securea. 

— Sunt patru. Poate Înălţimea Ta mi-ar putea îngădui să 
păstrez doi pentru scopurile mele. O femeie ar fi deosebit 
de... 

— Ţi-am dat-o pe Senelle, zise aspru regina. 

— Din păcate, biata fată e cam... istovită. 

Lui Cersei nu-i plăcea să se gândească la asta. Fata 
venise cu ea încrezătoare, gândind că avea să servească şi 
să toarne în cupe. Nici măcar când Qyburn îi prinsese lanţul 


în jurul încheieturii nu păruse că înţelege. Amintirea o 
dezgusta şi acum pe regină. Ce/ulele erau îngrozitor de reci. 
Până şi torțele tremurau. Şi creatura aia scârboasă urlând în 
beznă... 

— Da, poţi să iei o femeie. Două, dacă pofteşti. Dar mai 
întâi vreau numele. 

— Cum porunceşti. Qyburn se retrase. 

Afară, soarele apunea. Dorcas îi pregătise baia. Regina se 
înmuia liniştită în apa caldă, cugetând la ceea ce avea să le 
spună oaspeţilor ei de la cină, când Jaime năvăli pe uşă şi le 
porunci lui Jocelyn şi lui Dorcas să părăsească încăperea. 

Fratele ei arăta mai puţin imaculat şi mirosea a cal. Era şi 
Tommen cu el. 

— Dulce surioară, spuse el, regele vrea să-ţi vorbească. 

Cosiţele aurii ale lui Cersei pluteau în apa din cadă. 
Camera era plină de aburi. 

O picătură de sudoare îi şiroia pe obraz. 

— Tommen, zise ea, cu un glas periculos de blând. Ce mai 
e acum? 

Băiatul cunoştea tonul acela. Se dădu înapoi. 

324 

— Înălţimea Sa îşi vrea gonaciul alb mâine, spuse Jaime. 
Pentru exerciţii. 

Cersei se ridică în cadă. 

— Nu va fi niciun exerciţiu. 

— Ba da, va fi. Tommen îşi umflă buza de jos. Trebuie să 
călăresc în fiecare zi. 

— Şi aşa vei face, declară regina, după ce vom avea un 
maestru de arme potrivit, care să-ţi poată supraveghea 
antrenamentul. 

— Nu vreau un maestru de arme potrivit. Îl vreau pe Ser 
Loras. 

— Faci prea mult caz, băiete. Soţioara ta ţi-a umplut 
capul cu idei absurde despre vitejia lui, ştiu, dar Osmund 
Kettleblack e de trei ori mai cavaler decât Loras. 

Jaime râse. 


— Nu Osmund Kettleblack pe care-l ştiu eu. 

Îi venea să-l strângă de gât. Poate că trebuie să-i 
poruncesc lui Ser Loras să-l lase pe Ser Osmund să-l 
doboare de pe cal. Asta ar putea să-i mai potolească lui 
Tommen elanul. Sărează un melc şi umileşte un cavaler, şi 
se vor zbârci pe dată. 

— Am să trimit după un dornishean să te instruiască, 
spuse ea. Dornishenii sunt cei mai pricepuţi cavaleri din 
regat. 

— Ba nu, protestă Tommen. Oricum, eu nu vreau niciun 
dornishean idiot, îl vreau doar pe Ser Loras. Poruncesc! 

Jaime izbucni în râs. Nu mă ajută deloc. | se pare 
amuzant? Regina lovi apa cu furie. 

— Trebuie să trimit după Pate? Nu-mi porunceşti tu mie, 
sunt mama ta. 

— Da, dar eu sunt regele. Margaery zice că toată lumea 
trebuie să facă după 

cum spune regele. Îmi vreau gonaciul alb înşeuat mâine 
dimineaţă, pentru ca Ser Loras să mă poată învăţa să lupt. ŞI 
mai vreau un pisoi şi nu vreau să mănânc sfeclă. Îşi încrucişă 
braţele. 

Jaime continua să râdă. Regina îl ignoră. 

— Tommen, vino aici. Când băiatul şovăi, ea oftă. 

— Ţi-e frică? Un rege nu trebuie să-şi arate teama. Băiatul 
se apropie de cadă, cu ochii plecaţi. Cersei întinse mâna şi îi 
mângâie buclele aurii. Rege sau nu, eşti un băieţel. Până 
când creşti, eu sunt stăpână. Vei învăţa să lupţi, îţi promit. 
Dar nu de la Loras. Cavalerii Gărzii Regale au sarcini mai 
importante decât să se joace cu un copil. Întreabă-l pe 
Lordul Comandant. Nu-i aşa, ser? 

— Sarcini foarte importante. Jaime schiţă un zâmbet firav. 
Să călărească în jurul zidurilor oraşului, de pildă. 

Tommen arăta de parcă era gata să izbucnească în plâns. 

— Mai pot avea un pisoi? 

— Poate, lăsă de la ea regina. Atât timp cât nu mai aud 
aiureli despre turniruri. 


Îmi poţi promite? 

Tommen se foi. 

— Da. 

325 

— Bine. Acum ia-o din loc. Oaspeţii mei vor fi în scurt 
timp aici. 

Tommen plecă, dar înainte de a ieşi se întoarse şi spuse: 

— Când voi fi rege în toată puterea, voi interzice definitiv 
sfecla. 

Fratele ei trânti uşa cu cioata. 

— Înălţimea Ta, spuse el când rămaseră singuri, mă 
întrebam: eşti beată sau doar proastă? 

Cersei lovi din nou apa, trimițând încă un val pe 
picioarele lui Jaime. 

— Vezi cum vorbeşti, ser, sau... 

— ... sau ce? Mă trimiţi să mai inspectez o dată zidurile 
oraşului? Jaime se aşeză picior peste picior. Zidurile tale 
afurisite sunt în regulă. M-am târât pe fiecare centimetru şi 
m-am uitat la toate cele şapte porţi. Balamalele Porții de Fier 
sunt ruginite, iar Poarta Regelui şi Poarta Noroiului trebuie 
înlocuite, după 

izbiturile la care le-a supus Stannis cu berbecii lui. 
Zidurile sunt la fel de solide cum au fost întotdeauna... dar 
oare Înălţimea Ta a uitat că prietenii noştri de la Highgarden 
se află în interiorul lor? 

— Eu nu uit nimic, îi răspunse ea, gândindu-se la o 
anume monedă de aur, cu o mână pe o faţă şi capul unui 
rege uitat pe cealaltă. Cum a ajuns un temnicer nenorocit să 
aibă o asemenea monedă ascunsă sub oala lui de noapte? 
Cum poate un om ca Rugen să ajungă să aibă aur vechi de 
la Highgarden? 

— E prima oară când aud de un nou maestru de arme. Va 
trebui să cauţi mult şi bine ca să găseşti un luptător mai bun 
ca Loras Tyrell. Ser Loras este... 

— Ştiu ce este. Nu-l vreau în preajma fiului meu. Ai face 
bine să-i reaminteşti care-i sunt îndatoririle. Apa din cadă se 


răcise. 

— Îşi cunoaşte îndatoririle, şi nu e lance mai bună... 

— Tu ai fost mai bun, înainte de a-ţi pierde mâna. Ser 
Barristan, în tinereţe. 

Arthur Dayne a fost mai bun şi Prinţul Rhaegar se putea 
pune chiar şi cu el. 

Nu-mi îndruga mie despre cât e de fioros Cavalerul 
Florilor. E doar un băiat. 

Se săturase de piedicile lui Jaime. Nimeni nu se pusese 
vreodată de-a curmezişul în faţa nobilului ei tată. Când 
vorbea Tywin Lannister, oamenii se supuneau. Când vorbea 
Cersei, se simțeau liberi s-o sfătuiască, s-o contrazică, chiar 
şi s-o refuze. Toate astea fiindcă sunt femeie. Fiindcă nu pot 
să-i înving cu sabia, i-au acordat lui Robert mai mult respect 
decât mie, dar Robert a fost un beţivan neghiob. Nu suporta 
una ca asta, mai cu seamă din partea lui Jaime. 

Trebuie să scap de el, şi asta curând. Cândva, visase că 
vor stăpâni împreună 

peste Cele Şapte Regate, unul lângă altul, dar Jaime 
devenise mai mult un obstacol decât un ajutor. 

Cersei se ridică din vană. Apa îi şiroia pe picioare şi îi 
picura din păr. 

— Când voi avea nevoie de sfatul tău, am să ţi-l cer. Lasă- 
mă, ser. Trebuie să 

mă îmbrac. 

— Oaspeţii de la cină, ştiu. Ce intrigă mai e şi asta? Sunt 
atât de multe că le pierd şirul. Privirea îi căzu pe picăturile 
de apă care-i atârnau din părul blond 326 

dintre picioare. 

Încă mă doreşte. 

— Tânjeşti după ce ai pierdut, frăţioare? 

Jaime ridică ochii. 

— Şi eu te iubesc, dulce surioară. Dar eşti o proastă. O 
proastă frumoasă de aur. 

Vorbele o usturau. Mi-ai spus cuvinte mai tandre la Piatra 
Verde, în noaptea când l-ai plantat pe Joff în trupul meu, 


gândi Cersei. 

— leşi afară. Îi întoarse spatele şi ascultă cum pleacă, 
dibuind la uşă cu cioata. 

În timp ce Jocelyn se asigura că totul era pregătit pentru 
cină, Dorcas o ajută 

pe regină să-şi îmbrace rochia. Avea dungi de satin verde, 
lucios, alternând cu dungi de catifea neagră, pluşată, şi o 
complicată dantelă neagră myrisheză 

deasupra corsajului. Dantela myrisheză era scumpă, dar o 
regină trebuia să se pună în orice moment în valoare, iar 
nenorocitele ei de spălătorese făcuseră multe dintre rochiile 
ei vechi să intre la apă, astfel că nu o mai încăpeau. Le-ar fi 
biciuit pentru neglijenţa lor, dar Taena o îndemnase să fie 
îngăduitoare. 

— Oamenii din popor te vor iubi mai mult dacă vei fi 
bună, spusese ea, aşa că 

Cersei porunci ca valoarea rochiilor să fie reţinută din 
lefurile femeilor, o soluţie mult mai elegantă. 

Dorcas îi aşeză o oglindă de argint în mână. Foarte bine, 
gândi regina, zâmbindu-şi. Era plăcut să iasă din veşmintele 
de doliu. Negrul o făcea să pară 

palidă. Păcat că nu cinez cu Lady Merryweather, cugetă 
regina. Fusese o zi lungă, iar umorul Taenei o înveselea 
întotdeauna. Cersei nu avusese o prietenă în compania 
căreia să se simtă bine de la Melara Hetherspoon încoace, iar 
Melara se dovedise a fi o mică intrigantă lacomă care nu-şi 
vedea lungul nasului. N-ar trebui să gândesc rău despre ea. 
E moartă şi înecată, şi m-a învățat să n-am încredere în 
nimeni în afară de Jaime. 

Când li se alătură în salon, oaspeţii ei deja începuseră 
vinul tonic. Lady Falyse nu numai că seamănă cu un peşte, 
ci şi bea ca un peşte, reflectă Cersei, când observă carafa pe 
jumătate goală. 

— Scumpa mea Falyse, exclamă ea, sărutând-o pe obraz, 
şi bravul Ser Balman. Am fost atât de tulburată când am 


auzit despre nepreţuita ta mamă. Ce face Lady Tanda a 
noastră? 

Lady Falyse arăta de parcă îi venea să plângă. 

— Înălţimea Ta e bună că întreabă. Maester Frenke spune 
că şoldul mamei a fost zdrobit în cădere. A făcut ce-a putut. 
Acum ne rugăm, dar... 

Rugaţi-vă cât vreți, oricum va fi moartă până la sfârşitul 
lunii. Femeile de vârsta Tandei Stokeworth nu supravieţuiau 
unui şold rupt. 

— Am să-mi alătur şi eu rugăciunile, spuse Cersei. Lordul 
Qyburn mi-a spus că Tanda a fost aruncată de pe cal. 

— Chinga şeii a plesnit în timp ce călărea, explică Ser 
Balman Byrch. Băiatul 327 

de la grajduri ar fi trebuit să vadă că era uzată. A fost 
pedepsit. 

— Aspru, sper. Regina se aşeză şi făcu semn că oaspeţii ei 
ar trebui să facă la fel. Mai doreşti o cupă de vin tonic, 
Falyse? Parcă-mi amintesc că întotdeauna ţi-a plăcut. 

— Eşti amabilă că-ţi aminteşti, Înălţimea Ta. 

Cum aş fi putut să uit? gândi Cersei. Jaime zicea că e de 
mirare că nu-ți iese vin din băşica udului. 

— Cum aţi călătorit? 

— Incomod, se plânse Falyse. A plouat aproape tot 
timpul. Ne-am gândit să 

înnoptăm la Rosby, dar acel tânăr pupil al Lordului Gyles 
a refuzat să ne primească. Pufni. la aminte la ce spun, când 
Gyles va muri, nemernicul ăla de neam prost o va şterge cu 
aurul lui. S-ar putea chiar să încerce să revendice 
pământurile şi titlul de lord, deşi, de drept, Rosby ar trebui 
să ne revină nouă după 

ce Gyles nu va mai fi. Nobila mea mamă a fost mătuşa 
celei de-a doua soţii a lui şi verişoară de gradul trei cu Gyles 
însuşi. 

Blazonul tău e un miel, doamna mea, sau vreo maimuţă 
avară? întrebă Cersei în gând. 


— Lordul Gyles dă semne că moare de când îl ştiu, dar e 
încă printre noi şi, sper din suflet, va mai fi încă mulţi ani. 
Zăâmbi cu amabilitate. Fără îndoială că ne va vâri pe mulţi 
dintre noi în mormânt. 

— Se prea poate, fu de acord Ser Balman. Pupilul lui 
Rosby n-a fost singurul care ne-a ofensat, Înălţimea Ta. Pe 
drum am întâlnit şi bandiți. Făpturi mârşave, jegoase, cu 
scuturi de piele şi topoare. Unii aveau stele cusute pe 
pieptare, stele sacre, în şapte colţuri, dar, cu toate acestea, 
aveau priviri haine. 

— Erau plini de purici, sunt convinsă, adăugă Falyse. 

— Îşi zic vrăbii, preciza Cersei. O pacoste peste ţinut. 
Noul nostru Înalt Septon va trebui să se ocupe de ei, după ce 
va fi încoronat. Dacă nu, am să mă 

ocup eu personal. 

— Preacucernicia Sa a fost deja ales? întrebă Falyse. 

— Nu, trebui să mărturisească regina. Septonul Ollidor 
era cât pe ce să fie ales, până când nişte vrăbii din astea |- 
au urmărit într-un bordel şi l-au târât gol afară, în stradă. 
Luceon pare acum cea mai probabilă alegere, deşi prietenii 
noştri de pe dealul celălalt spun că îi mai lipsesc câteva 
voturi din numărul necesar. 

— Fie ca Baba să călăuzească deliberările cu lampa de 
aur a înţelepciunii sale, spuse Lady Falyse, cât se poate de 
pioasă. 

Ser Balman se foi în scaun. 

— Înălţimea Ta, o chestiune stânjenitoare, dar... ca între 
noi să nu existe resentimente, trebuie să ştii că nici buna 
mea soţie, nici mama ei n-au avut de-a face cu numele 
acestui copil bastard. Lollys e o fiinţă naivă, iar soţul ei are 
predilecție spre umorul negru. l-am spus să aleagă pentru 
băiat un nume mai potrivit. A râs. 

328 

Regina îşi sorbi vinul, cercetându-l. Ser Balman fusese 
cândva un campion de seamă şi unul dintre cei mai chipeşi 


cavaleri din Cele Şapte Regate. Se putea mândri şi acum cu 
o mustață arătoasă, dar altminteri nu îmbătrânise frumos. 

Păru-i blond, cârlionţat, se retrăsese dinspre frunte, în 
timp ce burta îi avansase inexorabil în jiletcă. Ca unealtă, 
lasă mult de dorit, cugetă ea. Totuşi va fi de folos. 

— Vyrion a fost numele unui rege, înainte de venirea 
dragonilor. Pezevenghiul l-a întinat, dar poate că acest copil 
îi va reda onoarea. Dacă bastardul trăieşte atâta. Ştiu că nu 
sunteţi de vină. Lady Tanda e sora pe care n-am avut-o 
niciodată, iar tu... Glasul i se frânse. lertaţi-mă, trăiesc cu 
spaima. 

Falyse deschise şi închise gura, ceea ce o făcu să arate ca 
un peşte ridicol. 

— Cu... spaima, Înălţimea Ta? 

— N-am dormit o noapte întreagă de când a murit Joffrey. 
Cersei umplu pocalele cu vin tonic. Prieteni... voi sunteți; 
prietenii mei, nădăjduiesc. Şi ai Regelui Tommen. 

— Flăcăul acela drăgălaş, afirmă solemn Ser Balman. 
Înălţimea Ta, însăşi deviza Casei Stokeworth este Mânaria de 
a fi credincios. 

— Mi-aş dori să fie mai mulţi ca tine, bunule ser. Vă spun 
sincer, am grave îndoieli în privinţa lui Ser Bronn de la Apa 
Neagră. 

Soţul şi soţia schimbară o privire. 

— Omul e insolent, Înălţimea Ta, spuse Falyse. Bădăran şi 
spurcat la gură. 

— Nu e un adevărat cavaler, adăugă Ser Balman. 

— Nu. Cersei zâmbi, numai pentru el. lar tu eşti un om 
care ştie să recunoască 

un adevărat cavaler, îmi amintesc când te-am văzut în 
turnir... care turnir a fost acela când ai luptat atât de 
strălucit, ser? 

Ser Balman zâmbi cu modestie. 

— Întâmplarea aceea de la Duskendale, de-acum şase 
ani? Nu, n-ai fost acolo, altfel ai fi fost cu siguranţă 
încoronată regina dragostei şi a frumuseţii. Să fie turnirul de 


la Lannisport, după Rebeliunea lui Greyjoy? Atunci am 
doborât de pe cal o grămadă de cavaleri destoinici... 

— Despre acela e vorba. Chipul Lui Cersei se întunecă. 
Pezevenghiul a dispărut în noaptea în care tatăl meu a 
murit, lăsând în urma lui doi temniceri cinstiţi, în bălți de 
sânge. Unii susţin că ar fi fugit dincolo de marea îngustă, dar 
eu mă îndoiesc. Piticul e viclean. Poate că stă la pândă pe- 
aproape, plănuind alte crime. Poate că vreun prieten îl 
ascunde. 

— Bronn? Ser Balman îşi mângâie mustaţa stufoasă. 

— A fost mereu omul Pezevenghiului. Numai Străinul ştie 
câţi oameni a trimis în iad la porunca lui Tyrion. 

— Înălţimea Ta, cred c-aş fi observat un pitic pitindu-se 
prin ţinuturile noastre, zise Ser Balman. 

— Fratele meu e mic. E făcut să se pitească. Cersei îşi lăsă 
mâna să tremure. 

329 

Numele unui copil e un lucru neînsemnat... dar insolenţa 
nepedepsită naşte rebeliune. lar acest Bronn adună 
mercenari în jurul lui, după câte mi-a spus Qyburn. 

— A luat patru cavaleri în casa lui, explică Falyse. 

Ser Balman pufni. 

— Buna mea soţie îi flatează numindu-i cavaleri. Sunt 
mercenari parveniţi, fără urmă de cavalerism la vreunul 
dintre ei. 

— După cum mă temeam. Bronn adună săbii pentru pitic. 
Cei Şapte să-mi apere fiul! Pezevenghiul îl va ucide, aşa cum 
l-a ucis pe fratele lui. Cersei suspină. 

Prieteni, îmi pun onoarea în mâinile voastre... dar ce 
înseamnă onoarea unei regine faţă de spaimele unei mame? 

— Continuă, Înălţimea Ta, o asigură Ser Balman. Vorbele 
tale nu vor părăsi această încăpere. 

Cersei se întinse peste masă şi-i strânse mâna. 

— Eu... eu aş dormi noaptea mai liniştită dacă aş auzi că 
Ser Bronn a suferit... un accident... la vânătoare, poate. 

Ser Balman cumpăni o clipă. 


— Un accident mortal? 

Nu, vreau să-i rupi degetul mic! Cersei îşi muşcă buza. 
Sunt înconjurată de duşmani, iar prietenii mei sunt nişte 
nătărăi. 

— Te implor, ser, şopti ea, nu mă obliga s-o spun... 

— Înţeleg. Ser Balman ridică un deget. 

Un nap ar fi priceput mai repede. 

— Eşti un adevărat cavaler, ser. Răspunsul la rugăciunile 
unei mame speriate. 

Cersei îl sărută. Fă-o repede, dacă eşti bun. Acum Bronn 
are doar câţiva oameni în preajma lui, dar, dacă nu 
acţionăm, va aduna, cu siguranţă, mai mulţi. O sărută 

pe Falyse. Nu voi uita asta niciodată, prieteni. Adevărați; 
mei prieteni din Casa Stokeworth. Mânari să fim credincioşi. 
Aveţi cuvântul meu, îi vom găsi lui Lollys un soţ mai bun 
când totul se isprăveşte. Un Kett/eblack, poate. Noi, 
Lannisterii, ne plătim datoriile. 

Ce-a urmat a fost vin tonic şi sfeclă cu unt, pâine 
fierbinte, ştiucă coaptă cu ierburi şi coaste de mistreţ. Lui 
Cersei începuse să-i placă foarte mult mistrețul, de la 
moartea lui Robert. Nici măcar n-o deranja compania, deşi 
Falyse se fandosi întruna şi Balman se umflă în pene de la 
supă până la desert. Era trecut de miezul nopţii când reuşi 
să scape de ei. Ser Balman se întrecu pe sine, propunând 
încă o carafă, iar regina se gândi că nu era prudent să-l 
refuze. Aş fi putut tocmi un Om Fără Chip să-l omoare pe 
Bronn pentru jumătate din cât am cheltuit pe vinul tonic, 
cugetă ea când, în cele din urmă, îi văzu plecaţi. 

La ora aceea, fiul ei dormea dus, dar Cersei trecu pe la el 
înainte de a merge la culcare. Fu surprinsă să găsească trei 
pisoi negri cuibăriţi lângă el. 

— De unde au apărut ăştia? îl întrebă ea pe Ser Meryn 
Trant, în faţa dormito-330 

rului regal. 

— Mica regină i i-a dat. A vrut să-i dea numai unul, dar el 
nu s-a putut hotări care-i place mai mult. 


Mai bine decât să-i scoată cu pumnalul din pântecele 
mamei, bănuiesc. 

Încercările stângace de seducţie ale lui Margaery erau 
atât de evidente, încât erau caraghioase. Tommen e prea 
mic pentru sărutări, aşa că îi dă pisoi. Dar Cersei ar fi 
preferat să nu fie negri. Pisicile negre aduceau ghinion, după 
cum descoperise fetiţa lui Rhaegar chiar în acest castel. Ar fi 
fost fiica mea, dacă Regele Nebun nu i-ar fi făcut tatei farsa 
aceea crudă. Trebuie că nebunia fusese cea care îl făcuse pe 
Aerys s-o refuze pe fiica Lordului Tywin, şi în schimb să-i ia 
fiul, însurându-şi în acelaşi timp propriul fiu cu o plăpândă 
prinţesă dornisheană cu ochii negri şi pieptul plat. 

Amintirea acelui refuz o chinuia şi acum, după atâţia ani. 
În multe nopţi îl privise pe Prinţul Rhaegar plimbându-şi 
degetele lungi şi elegante peste strunele de argint ale 
harpei sale. Mai existase vreodată un bărbat atât de frumos? 
Dar era mai mult decât un bărbat. Sângele lui era sângele 
Valyriei, sângele dragonilor şi al zeilor. Când era doar o 
fetiţă, tatăl ei îi promisese că se va mărita cu Rhaegar. 

Nu putea să fi avut mai mult de şase, şapte ani pe-atunci. 

— Să nu vorbeşti despre asta, copilă, îi spusese tatăl ei, 
afişându-şi zâmbetul secret pe care doar Cersei îl văzuse 
vreodată. Până când Înălţimea Sa nu e de acord cu logodna. 
Trebuie să rămână deocamdată secretul nostru. Şi aşa 
rămăsese, deşi, odată, Cersei făcuse un desen cu ea zburând 
pe un dragon, în spatele lui Rhaegar, cu braţele strânse în 
jurul pieptului său. Când îl descoperise Jaime, ea îi spusese 
că erau Regina Alysanne şi Regele Jaehaerys. 

Avea zece ani când, în sfârşit, îşi văzuse prinţul în carne 
şi oase, la turnirul organizat de tatăl ei în cinstea venirii 
Regelui Aerys în vest. Sub zidurile Lannisportului fuseseră 
înălțate tribune, iar ovaţiile spectatorilor răsunaseră la 
Casterly Rock ca o avalanşă de tunete. L-au ac/amat pe tata 
de două ori mai tare decât pe rege, îşi amintea regina, însă 
doar pe jumătate cât pe Prințul Rhaegar. 


În vârstă de şaptesprezece ani, proaspăt cavaler, Rhaegar 
Targaryen purtase o platoşă neagră peste o cămaşă aurie de 
zale când intrase la galop în arenă. Fâşii lungi de mătase 
roşie şi aurie fluturau, ca nişte flăcări, în urma coifului său. 
Doi dintre unchii lui Cersei căzuseră în faţa lăncii sale, 
alături de o duzină dintre cei mai buni campioni ai tatălui ei, 
floarea Apusului. Seara, prinţul cântase la harpa lui de 
argint, făcând-o să lăcrimeze. Când îi fusese prezentată, 
Cersei aproape că 

se înecase în adâncimile ochilor săi trişti, violeţi. A fost 
rănit, îşi amintea că se gândise, dar am să-i vindec inima 
când vom fi căsătoriți. Pe lângă Rhaegar, până 

şi frumosul ei Jaime păruse doar un ţânc. Prințul va fi 
soțul meu, gândise ea, beată 

de emoție, iar când bătrânul rege va muri, voi fi regină. 
Mătuşa ei îi dezvăluise acest adevăr înainte de turnir. 

— Trebuie să fii deosebit de frumoasă, îi spusese Lady 
Genna, aranjându-i 331 

rochia, căci, la sfârşitul ospăţului, se va anunţa logodna 
ta cu Prinţul Rhaegar. 

Cersei fusese atât de fericită în ziua aceea! Altfel n-ar fi 
îndrăznit niciodată să 

viziteze cortul lui Maggy Broasca. O făcuse doar ca să le 
arate lui Jeyne şi Melarei că leoaica nu se teme de nimic. 
Urma să fiu regină. De ce s-ar fi temut o regină de o bătrână 
hidoasă? Amintindu-şi acea previziune, o treceau fiori şi 
acum, după o viaţă. /eyne a fugit din cort țipând 
înspăimântată, îşi aminti regina, dar Melara a rămas, şi la fel 
am făcut şi eu. Am lăsat-o să ne guste sângele şi am râs de 
profețiile ei prosteşti. Niciuna dintre ele nu avea pic de sens. 
Avea să fie soţia Prințului Rhaegar, orice-ar fi spus femeia. 
Tatăl ei îi promisese asta, iar cuvântul lui Tywin Lannister era 
de aur. 

Râsul îi pierise la sfârşitul turnirului. În încheiere, nu se 
ţinuse niciun ospăț, niciun toast în cinstea logodnei sale cu 
Prinţul Rhaegar. Doar tăceri reci şi priviri de gheaţă între 


rege şi tatăl ei. Mai târziu, când Aervys, fiul său şi toţi bravii 
cavaleri plecaseră spre Debarcaderul Regelui, fata se dusese 
la mătuşa ei, cu ochii în lacrimi, neînţelegând. 

— Tatăl tău a propus uniunea, îi spusese Lady Genna, dar 
Aerys a refuzat să 

audă de aşa ceva. „Eşti cel mai capabil slujitor al meu, 
Tywin”, a spus regele, „dar nimeni nu-şi însoară mogştenitorul 
cu fiica unui servitor.” Usucă lacrimile alea, micuţo. Ai văzut 
vreodată un leu plângând? Tatăl tău va găsi alt bărbat 
pentru tine, unul mai bun decât Rhaegar. 

Dar mătuşa ei o minţise şi tatăl ei îi înşelase aşteptările, 
întocmai cum i le înşela Jaime acum. Tata n-a găsit un bărbat 
mai bun. În schimb, mi l-a dat pe Robert, iar blestemul lui 
Maggy a înflorit ca o plantă otrăvitoare. Dacă s-ar fi măritat 
cu Rhaegar, aşa cum voiseră zeii, el nici nu s-ar fi uitat la 
lupoaică. 

Rhaegar ar fi astăzi regele nostru, iar eu i-aş fi regină, 
mama fiilor lui. 

Nu-l putuse ierta niciodată pe Robert pentru că îI 
omorâse. 

Dar, la drept vorbind, leii nu ştiau să ierte. După cum 
avea să afle în curând Ser Bronn de la Apa Neagră. 


BRIENNE 


Hyle Hunt era cel care insistase să ia capetele. 

— Tarly le va dori pentru ziduri, spusese el. 

— Nu avem smoală, subliniase Brienne. Carnea va 
putrezi. Lasă-le. Nu voia să 

călătorească prin întunecimea verde a pădurilor de pin cu 
capetele celor pe care-i omorâse. 

El nu voise să asculte. Tăiase gâturile celor morţi cu 
mâna lui, legase cele trei capete laolaltă de păr şi le 
atârnase de şaua lui. 

Brienne nu avea de ales decât să-şi spună că nu erau 
acolo, dar uneori, mai cu seamă noaptea, le simţea ochii 
morţi în ceafă, iar o dată visase că le aude 332 

şuşotind. 

Era frig şi umezeală la Capul Ghearei Despicate, în timp 
ce făceau cale întoarsă. Uneori ploua, alteori stătea să plouă. 
Nu le era cald niciodată. Chiar şi când poposeau, era greu să 
găsească lemne uscate pentru foc. 

Când ajunseră la porţile lazului Fecioarelor, erau însoţiţi 
de o armată de muşte, o cioară mâncase ochii lui Shagwell, 
iar Pyg şi Timeon mişunau de viermi. 

Brienne şi Podrick se obişnuiseră de mult să meargă la o 
sută de metri în faţă, ca să ţină la distanţă mirosul de 
putreziciune. Ser Hyle susţinea că-şi pierduse deja orice simţ 
al mirosului. 

— Îngroapă-i, îi cerea Brienne de fiecare dată când se 
opreau ca să înnopteze, dar Hunt era mai mult decât 
încăpățânat. Probabil îi va spune Lordului Ranayll că i-a 
omorât el pe toți trei. 

Dar, spre cinstea lui, cavalerul nu făcu nimic de felul 
acesta. 

— Scutierul bâlbâit a aruncat o piatră, spuse el, când el şi 
Brienne fură aduşi în faţa lui Tarly, în curtea castelului 


Mooton. Capetele îi fuseseră prezentate unui căpitan al 
gărzilor, căruia i se spusese să se ocupe de spălarea, 
smolirea şi urcarea lor deasupra porţii. Săbiera a făcut restul, 
preciza Hunt. 

— Toţi trei? Lordul Randyll era neîncrezător. 

— După cum luptă, ar fi putut să omoare încă trei. 

— Şi ai găsit-o pe fata Stark? o întrebă apoi Tarly pe 
Brienne. 

— Nu, lordul meu. 

— În schimb, ai omorât câţiva şobolani. Ţi-a plăcut? 

— Nu, lordul meu. 

— Păcat. În orice caz, ţi-ai luat porţia de sânge. Ai dovedit 
ce-ai vrut să 

dovedeşti. E timpul să scoţi zalele şi să îmbraci din nou 
veşminte potrivite. Sunt corăbii în port. Una se va opri la 
Tarth. Te voi îmbarca pe ea. 

— Mulţumesc, lordul meu, dar nu... 

Faţa Lordului Tarly sugera că nu i-ar fi plăcut nimic mai 
mult decât să-i înfigă 

ei capul în ţeapă şi să-l ridice deasupra porţilor lazului 
Fecioarelor, alături de Timeon, Pyg şi Shagwaell. 

— Ai de gând să continui cu nebunia asta? 

— Am de gând s-o găsesc pe Sansa. 

— Dacă nu te superi, interveni Ser Hyle, am văzut-o 
luptând cu Măştile. E mai puternică decât mulţi bărbaţi, şi 
iute... 

— Sabia e iute, izbucni Tarly. Aşa e oţelul valyrian. Mai 
puternică decât mulţi bărbaţi? Da. E o ciudăţenie a naturii, 
departe de mine să neg una ca asta. 

Cei ca el nu mă vor iubi niciodată, gândi Brienne, orice-aş 
face. 

— Lordul meu, s-ar putea ca Sandor Clegane să ştie câte 
ceva despre fată. 

Dacă l-aş putea găsi... 

— Clegane s-a făcut haiduc. Acum umblă cu Beric 
Dondarrion, s-ar părea. Sau nu. Circulă poveşti diferite. 


Arată-mi unde se ascund şi am să le spintec burţile 333 

bucuros, am să le scot maţele şi am să le dau foc. Am 
spânzurat zeci de haiduci, dar căpeteniile lor încă ne scapă. 
Clegane, Dondarrion, preotul roşu, iar acum femeia asta, 
Inimă de Piatră... cum propui tu să-i găseşti, când eu nu 
reuşesc? 

— Lordul meu, eu... Nu putea să-i dea un răspuns bun. Nu 
pot decât să încerc. 

— Încearcă, atunci. Ai scrisoarea, nuci trebuie 
permisiunea mea, dar am să 

ţi-o dau oricum. Dacă eşti norocoasă, nu te vei alege de 
pe urma ostenelii tale decât cu bătături de şa. Dacă nu, 
poate că Clegane te va lăsa să trăieşti după ce el şi şleahta 
lui te violează. Te poţi târî înapoi la Tarth cu bastardul 
vreunui câine în burtă. 

Brienne îl ignoră. 

— Dacă nu ţi-e cu supărare, lordul meu, câţi oameni sunt 
cu Câinele? 

— Şase sau şaizeci sau şase sute. S-ar părea că depinde 
pe cine întrebăm. Era limpede că Randyll Tarly se săturase 
de discuţie. Dădu să se întoarcă. 

— Dacă scutierul meu şi cu mine ţi-am cere găzduire 
până când... 

— Cere ce vrei. N-am să vă tolerez sub acoperişul meu. 

Ser Hyle Hunt făcu un pas înainte. 

— Dacă nu ţi-e cu supărare, lordul meu, înţelesesem că 
încă este acoperişul Lordului Mooton. 

Tarly îi aruncă o privire înveninată. 

— Mooton are curajul unui vierme. Nu-mi vorbi mie de 
Mooton. Cât despre tine, domniţa mea, se spune că tatăl tău 
e un om bun. Dacă e aşa, îl compătimesc. 

Unii oameni sunt binecuvântaţi cu fii, alţii cu fiice. 
Nimeni nu merită să fie blestemat cu fiinţe ca tine. Trăieşte 
sau mori, Lady Brienne, dar nu te întoarce la lazul 
Fecioarelor cât timp sunt eu stăpân aici. 


Vorbele sunt vânt, îşi spuse Brienne. Nu te pot răni. Lasă- 
le să treacă pe lângă tine. 

— Cum porunceşti, lordul meu, încercă ea să-i răspundă, 
însă Tarly plecase înainte să apuce ea să vorbească. Părăsi 
curtea ca o somnambulă, fără să ştie încotro se îndrepta. 

Ser Hyle o ajunse din urmă. 

— Există hanuri. 

Brienne scutură din cap. Nu voia să stea de vorbă cu Hyle 
Hunt. 

— Îţi aduci aminte de Gâsca Împuţită? 

Mantia ei îi păstra şi acum mirosul. 

— De ce? 

— Vino acolo mâine la prânz. Vărul meu Alyn a fost unul 
dintre cei trimişi să-l caute pe Câine. Voi vorbi cu el. 

— De ce-ai face asta? 

— De ce nu? Dacă reuşeşti acolo unde Alyn a dat greş, voi 
putea să-l tachinez pe seama asta ani de zile. 

Mai erau hanuri la lazul Fecioarelor, Ser Hyle nu se 
înşelase. Dar unele 334 

arseseră în timpul unui atac sau al altuia şi trebuiau 
reconstruite, iar cele care rămăseseră în picioare erau pline 
până la refuz de oameni din oastea Lordului Tarly. Brienne şi 
Podrick le vizitară pe toate în după-amiaza aceea, dar nu 
erau paturi libere nicăieri. 

— Ser? Domniţă? făcu Podrick când soarele era la apus. 
Există corăbii. 

Corăbiile au paturi. Hamacuri. Sau priciuri. 

Oamenii Lordului Randyll mişunau încă prin docuri, ca 
muştele pe capetele celor trei Măşti Însângerate, dar 
căpitanul lor o recunoscu pe Brienne şi o lăsă să 

treacă. Pescarii localnici îşi legau bărcile la mal pentru 
noapte şi strigau captura zilei, dar pe ea o interesau vasele 
mai mari care făceau curse în apele stâncoase ale mării 
înguste. Câteva erau în port, dar una, o galeasă numită fiica 
Titanului, îşi dezlega parâmele ca să plece cu fluxul de 
seară. Ea şi Podrick Payne făcură 


turul corăbiilor care rămăseseră. Căpitanul Fete; din 
Gulltown o luă pe Brienne drept târfă şi le spuse că nava lui 
nu era bordel, iar un harponier de pe o balenieră 

ibbaneză se oferi să-i cumpere băiatul, dar avură mai 
mult noroc în altă parte. 

Brienne îi cumpără lui Podrick o portocală de pe Goana 
Mării, un pescador care tocmai venise dinspre Oraşul Vechi 
pe la Tyrosh, Pentos şi Duskendale. 

— Urmează Gulltown, îi spuse căpitanul, apoi pe după 
Degete, la Sisterton şi Portul Alb, dacă ne îngăduie furtunile. 
E o corabie curată Goana, fără atâţia şobolani ca majoritatea 
şi avem la bord ouă proaspete şi unt abia ales. Domnița 
caută să meargă la Nord? 

— Nu. Nu încă. Era ispitită, dar... 

În timp ce-şi croiau drum către următoarea dană, Podrick 
se foi şi spuse: 

— Ser? Domniţă? Da' dacă domniţa mea a mers, într- 
adevăr, acasă? Cealaltă 

domniţă a mea, vreau să spun, ser. Lady Sansa. 

— l-au ars casa. 

— Totuşi, acolo îi sunt zeii. lar zeii nu pot muri. 

Zeii nu pot muri, dar fetele pot. 

— Timeon a fost un om crud şi un criminal, dar nu cred că 
a minţit în privinţa Câinelui. Nu putem merge la Nord până 
când nu ştim cu certitudine. Vor mai fi şi alte corăbii. 

În capătul estic al portului găsiră, în cele din urmă, 
adăpost pentru noapte, la bordul unei galere de negoţ 
distruse de furtună, numite Doamna din Myr. Se canarisea 
rău, căci îşi pierduse cârma şi jumătate din echipaj într-o 
furtună, dar căpitanul ei nu avea banii necesari s-o repare, 
aşa că fu bucuros să ia câţiva gologani de la Brienne, ca să 
le îngăduie ei şi lui Pod să împartă o cabină goală. 

Avură parte de o noapte agitată. Brienne se trezi de trei 
ori. Prima dată fu când începu ploaia, iar apoi la un scârţâit 
care o făcu să se gândească la Dick Dibaciul furişându-se s-o 
omoare. Se trezi cu un cuţit în mână, dar nu era nimic. În 


întunericul cabinei înghesuite, îi luă o clipă să-şi aducă 
aminte că Dick Dibaciul era mort. Când, în cele din urmă, 
alunecă din nou în somn, visă oamenii pe care îi 335 

omorâse. Dansau în jurul ei, batjocorind-o, ciupind-o în 
timp ce ea dădea să-i lovească cu sabia. Îi sfârtecă pe toţi, 
făcându-i fâşii însângerate, dar continuau să 

roiască în jurul ei... Shagwell, Timeon şi Pyg, da, dar şi 
Randyll Tarly şi Vargo Hoat şi Ronnet Connington cel Roşu. 
Ronnet avea un trandafir între degete. Când i-l întinse, ea îi 
tăie mâna. 

Se trezi lac de sudoare şi îşi petrecu tot restul nopţii 
cuibărită sub mantie, ascultând ropotul ploii pe punte, 
deasupra capului ei. Era o noapte dezlănţuită. 

Din când în când, auzea sunetul unui tunet îndepărtat şi 
se gândea la corabia braavosi care plecase cu fluxul de 
seară. 

A doua zi dimineaţă, găsi din nou Gâsca Împuţită, o trezi 
pe hangiţa şleampătă 

şi îi plăti pentru nişte cârnaţi graşi, pâine prăjită, o 
jumătate de cupă de vin, o carafă de apă fiartă şi două cupe 
curate. Femeia o privi chiorâş pe Brienne în timp ce punea 
apa la fiert. 

— Tu eşti aia vânjoasă care a plecat cu Dick Dibaciul, îmi 
amintesc. Te-a înşelat? 

— Nu. 

— Te-a siluit? 

— Nu. 

— Ţi-a furat calul? 

— Nu. A fost omorât de tâlhari. 

—  Tâlhari? Femeia părea mai mult curioasă decât 
tulburată. Întotdeauna mi-am închipuit că Dick va fi 
spânzurat sau trimis la Zidul ăla. 

Mâncară pâinea friptă şi jumătate din cârnaţi. Podrick 
Payne îi stropi cu apă 

dreasă cu vin, în timp ce Brienne sorbi o cupă de vin 
îndoit cu apă, întrebându-se de ce venise aici. Hyle Hunt nu 


era un cavaler adevărat. Chipul său cinstit era doar o mască. 
N-am nevoie de ajutorul lui. N-am nevoie de protecție şi n- 
am nevoie de el, îşi spuse. Probabil că nici nu va veni. Să-mi 
dea întâlnire aici a fost doar o altă farsă. 

Tocmai se ridica să plece când îşi făcu apariţia Ser Hyle. 

— Domniţă. Podrick. Aruncă o privire către cupe, către 
farfurii şi către carnaţii pe jumătate mâncaţi, care se răceau 
într-o baltă de unsoare, şi spuse: O, zei, sper că n-aţi mâncat 
aici. 

— Ce-am mâncat nu-i treaba ta, i-o întoarse Brienne. Ţi-ai 
găsit vărul? Ce ţi-a spus? 

— Sandor Clegane a fost văzut ultima oară în Saltpans, în 
ziua atacului. După 

aceea, a plecat spre vest, de-a lungul Tridentului. 

Brienne se încruntă. 

— Tridentul e un râu lung. 

— Da, dar nu cred să se fi îndepărtat prea mult de gura 
lui. S-ar părea că 

Westerosul şi-a pierdut farmecul pentru el. La Saltpans 
căuta o corabie. Ser Hyle scoase din cizmă un sul de piele 
de oaie, dădu carnaţii la o parte şi îl desfăşură. Se 336 

dovedi a fi o hartă. 

— Câinele a măcelărit trei dintre oamenii fratelui său la 
vechiul han de la răscruce, aici. A condus atacul la Saltpans, 
aici. Lovi cu vârful degetului peste Saltpans. S-ar putea să 
fie prins în capcană. Freyii sunt aici, sus, la Gemeni, Darry şi 
Harrenhalul se află la sud, pe malul celălalt al Tridentului, la 
vest are Casele Blackwood şi Bracken luptându-se şi pe 
Lordul Randyll aici, la lazul Fecioarelor. 

Drumul prin munţi spre Vale e înzăpezit. Chiar dacă ar 
putea trece de clanurile munţilor, unde să se ducă un Câine? 

— Dacă e cu Dondarrion...? 

— Nu e. Alyn e sigur de asta. Oamenii lui Dondarrion îl 
caută şi ei. Au dat de veste că au de gând să-l spânzure 
pentru ceea ce a făcut la Saltpans. Ei n-au avut niciun rol 
acolo. Lordul Randyll răspândeşte vorba că au avut, în 


speranţa de a întoarce oamenii de rând împotriva lui Beric şi 
a frăţiei lui. Nu-l va captura niciodată pe lordul fulgerului 
atât timp cât oamenii îl protejează. Şi mai e şi cealaltă ceată, 
condusă de femeia asta, Inimă de Piatră... iubita Lordului 
Beric, după cum spun unii. Cică ar fi fost spânzurată de 
Freyi, dar Dondarrion ar fi sărutat-o şi ar fi readus-o la viaţă, 
iar acum nu are moarte, la fel ca el. Brienne cercetă harta. 

— Dacă Clegane a fost văzut ultima oară la Saltpans, 
acolo trebuie să-i dăm de urmă. 

— Alyn zicea că n-a mai rămas nimeni la Saltpans, în 
afară de un cavaler bătrân care se ascunde în castel. 

— Totuşi ar fi un început. 

— Ar fi cineva, spuse Ser Hyle. Un septon. Mi-a trecut 
pragul cu o zi înainte de sosirea ta. Meribald e numele lui. E 
născut şi crescut pe râu şi a slujit aici toată 

viaţa. Pleacă mâine să-şi facă itinerarul şi trece mereu pe 
la Saltpans. Ar trebui să 

mergem cu el. 

Brienne ridică o privire tăioasă. 

— Să mergem? 

— Vin cu voi. 

— Banu. 

— Bine, mă duc cu Septonul Meribald la Saltpans. Tu şi 
Podrick puteţi să 

mergeţi unde naiba vreţi. 

— Ţi-a poruncit Lordul Randyll să mă urmăreşti din nou? 

— Mi-a poruncit să mă ţin departe de tine. Lordul Randy! 
crede că s-ar putea să ai parte de un viol pe cinste. 

— Atunci de ce vrei să vii cu mine? 

— Ori asta, ori mă întorc la paza porţii. 

— Dacă stăpânul tău ţi-a poruncit... 

— Nu mai e stăpânul meu. 

Asta o luă prin surprindere. 

337 

— Nu mai eşti în slujba lui? 


— Nobilul lord m-a informat că nu mai are nevoie de 
sabia sau de insolenţa mea. E acelaşi lucru. De acum 
înainte, mă voi bucura de viaţa aventuroasă a unui cavaler 
rătăcitor... deşi, dacă vom reuşi să o găsim pe Sansa Stark, 
îmi închipui că vom fi răsplătiți cum se cuvine. 

Aur şi pământ, asta aşteaptă. 

— Am de gând s-o salvez, nu s-o vând. Am făcut un 
jurământ. 

— Eu nu-mi amintesc să fi făcut. 

— Tocmai de aceea n-ai să vii cu mine. 

Porniră la drum a doua zi dimineaţă, la răsăritul soarelui. 

Era o procesiune ciudată: Ser Hyle pe un hăitaş roib, 
Brienne pe iapa ei mare şi sură, Podrick Payne călare pe 
mârţoaga lui spetită, iar Septonul Meribald păşind alături de 
ei, cu toiagul lui, conducând un măgăruş şi un dulău. 
Măgarul purta o povară atât de mare, încât Brienne se temea 
că o să-şi rupă spatele. 

— Hrană pentru cei săraci şi flămânzi din ţinuturile 
riverane, le spuse Septonul Meribald la porţile lazului 
Fecioarelor. Seminţe, nuci şi fructe uscate, păsat de ovăz, 
făină, pâine de orz, trei roţi de caşcaval de la hanul de lângă 
Poarta Nebunului, cod sărat pentru mine, oaie sărată pentru 
Dulău... o, şi sare. Ceapă, morcovi, napi, doi saci de fasole, 
patru de orz şi nouă de portocale. Am o slăbiciune pentru 
portocale, mărturisesc. Pe astea le am de la un marinar şi mă 

tem că vor fi ultimele pe care le voi gusta până la 
primăvară. 

Meribald era un septon fără templu, doar cu o treaptă mai 
sus în ierarhia Credinței decât un frate cerşetor. Erau sute ca 
el, o ceată zdrenţuită a cărei umilă 

misiune era să bată drumul de la un cătun la altul, ţinând 
sfinte slujbe, încheind căsătorii şi iertând păcate. Cele pe 
care le vizita era de aşteptat să-l hrânească şi să-l 
găzduiască, dar majoritatea erau la fel de sărmane ca şi el, 
aşa că Meribald nu putea zăbovi prea mult într-un loc fără să 
fie o povară pentru gazdele sale. Hangiii binevoitori îi 


îngăduiau uneori să doarmă în bucătăriile sau în grajdurile 
lor, şi existau septistiri şi cetăţi şi chiar câteva castele unde 
ştia că va găsi ospitalitate. 

Când asemenea locuri nu erau prin apropiere, dormea la 
rădăcina copacilor sau sub tufişuri. 

— Sunt multe desişuri plăcute în ţinuturile riverane, le 
spusese Meribald. Cele bătrâne sunt cele mai bune. Nimic 
nu se compară cu un tufăriş de o sută de ani. 

Poţi dormi înăuntru comod ca într-un han, şi fără teamă 
de purici. 

Septonul nu ştia nici să scrie, nici să citească, după cum 
mărturisise nonşalant pe drum, dar ştia o sută de rugăciuni 
diferite şi putea să reproducă din memorie pasaje lungi din 
Steaua în Şapte Colturi, ceea ce era tot ce-i trebuia în sate. 
Avea o faţă zbârcită şi tăbăcită, o claie de păr des, 
încărunţit, şi riduri în colţurile ochilor. Deşi era un bărbat 
impunător, înalt de doi metri, avea un fel de-a se cocoşa 
când mergea care îl făcea să pară mult mai scund. Avea 
mâinile mari şi bătucite, cu încheieturi roşii şi murdărie sub 
unghii, şi cele mai mari picioare pe 338 

care le văzuse Brienne vreodată, desculţe, negre, tari şi 
cornoase. 

— N-am mai purtat încălțări de douăzeci de ani, îi spuse 
Briennei. În primul an, am avut mai multe băşici decât 
degete, iar rănile îmi sângerau ca purceii ori de câte ori mă 
loveam de o piatră tare, dar m-am rugat şi Pietrarul din 
Ceruri mi-a întărit tălpile. 

— Nu există niciun pietrar în ceruri, protestă imediat 
Podrick. 

— Ba există, băiete... deşi s-ar putea să i te adresezi cu 
alt nume. Spune-mi, care dintre cei şapte zei îţi e cel mai 
drag? 

— Războinicul, răspunse Podrick fără să clipească. 

Brienne îşi drese glasul. 

— La Evenfall, septonul tatălui meu spunea mereu că nu 
există decât un singur zeu. 


— Un zeu cu şapte înfăţişări. Aşa este, domniţă, şi ai 
dreptate să subliniezi asta, dar misterul Celor Şapte Care 
Sunt Unul nu e uşor de înţeles pentru oamenii simpli, iar eu 
sunt un om cât se poate de simplu, aşa că vorbesc despre 
şapte zei. 

Meribald reveni la Podrick: N-am cunoscut niciun băiat 
care să nu-l iubească pe Războinic. Eu sunt bătrân însă, şi 
fiind bătrân îl iubesc pe Fierar. Fără munca lui ce-ar apăra 
Războinicul? Fiecare oraş are un fierar. Şi fiecare castel. Ei 
fac plugurile de care avem nevoie ca să ne cultivâăm 
recoltele, cuiele pe care le folosim ca să ne construim 
navele, potcoavele de fier care apără copitele credincioşilor 
cai, săbiile strălucitoare ale lorzilor noştri. Nimeni nu s-ar 
putea îndoi de valoarea unui fierar, aşa că am numit unul 
dintre Cei Şapte în cinstea lui, dar am fi putut la fel de bine 
să-i spunem Ţăranul sau Pescarul, Tâmplarul sau Pietrarul. 
Nu contează care e munca lui. Ceea ce contează este că 
munceşte. Tatăl conduce, Războinicul luptă, Fierarul 
trudeşte şi împreună ei fac tot ceea ce e cuvenit pentru om. 
Întocmai cum Fierarul e o înfăţişare a divinității, Pietrarul e o 
înfăţişare a Fierarului. El a fost cel care mi-a auzit 
rugăciunile şi mi-a tămăduit picioarele. 

— Zeii sunt buni, zise Ser Hyle cu glas răguşit, dar de ce 
să-i deranjezi când ai fi putut la fel de bine să-ţi păstrezi 
încălţările? 

— Mersul desculţ a fost penitenţa mea. Până şi înalții 
septoni pot fi păcătoşi, iar carnea mea a fost cât se poate de 
slabă. Eram tânăr şi plin de vigoare, iar fetele... un septon 
poate părea nobil ca un prinţ, dacă e singurul bărbat pe 
care-l cunoşti care s-a îndepărtat vreodată mai mult de un 
kilometru de satul tău. Le recitam din Steaua în Şapte 
Colţuri. Cartea Fecioarelor mergea cel mai bine. O, am fost 
un om păcătos înainte de a-mi arunca încălţările. Mi-e ruşine 
să mă 

gândesc la toate fecioarele pe care le-am deflorat. 


Brienne se foi stânjenită în şa, amintindu-şi de tabăra de 
sub zidurile Highgardenului şi de rămăşagul pe care îl 
făcuseră Ser Hyle şi ceilalţi, ca să vadă 

cine se poate culca primul cu ea. 

— Căutăm o fecioară, îi mărturisi Podrick Payne. O fată de 
obârşie nobilă, de 339 

treisprezece ani, cu părul arămiu. 

— Înţelesesem că sunteţi în căutare de tâlhari. 

— Şi asta, recunoscu Podrick. 

— Cei mai mulţi călători fac tot ce pot ca să ocolească 
asemenea oameni, remarcă Septonul Meribald, însă voi îi 
căutaţi. 

— Căutăm unul singur, îi explică Brienne. Câinele. 

— Aşa mi-a spus Ser Hyle. Cei Şapte să te apere, copilă. 
Se spune că lasă un alai de prunci măcelăriți şi fecioare 
siluite în urma lui. Câinele Nebun de la Saltpans, aşa am 
auzit că i se spune. Ce-ar putea să vrea nişte oameni 
cumsecade de la o asemenea fiinţă? 

— Fecioara despre care vorbea Podrick ar putea fi cu el. 

— Adevărat? Atunci trebuie să ne rugăm pentru biata 
fată. 

Şi pentru mine, gândi Brienne, o rugăciune şi pentru 
mine. Să-i ceri Babei să-şi ridice felinarul şi să mă conducă 
la Lady Sansa, iar Războinicului să-mi dea tărie în braț, ca 
să pot s-o apăr. Dar nu rosti aceste cuvinte, nu cu Hyle Hunt 
prin preajmă, care putea s-o audă şi să râdă de slăbiciunile 
ei femeieşti. 

Cu Septonul Meribald pe jos şi măgarul lui ducând o 
asemenea povară, înaintară încet toată ziua. Nu apucaseră 
pe drumul principal către vest, drumul pe care îl străbătuse 
cândva Brienne împreună cu Ser Jaime, când se întorseseră 
prin cealaltă parte şi găsiseră lazul Fecioarelor pustiit şi plin 
de leşuri. Ei pormniră câtre nord-vest, urmărind ţărmul 
Golfului Crabilor pe o cărare şerpuită atât de îngustă 

încât nu apărea pe niciuna dintre preţioasele hărţi din 
piele de oaie ale lui Ser Hyle. Dealurile abrupte, mlaştinile 


negre şi pădurile de pin ale Capului Ghearei Despicate nu 
erau nicăieri de găsit în această parte a lazului Fecioarelor. 

Ținuturile prin care treceau erau joase şi umede, o 
întindere pustie de dune de nisip şi de mlaştini sărate, sub 
imensa boltă albastră-cenuşie a cerului. Drumul tindea să 
dispară printre trestii şi smârcuri, doar pentru a reapărea un 
kilometru mai departe. Brienne ştia că, fără Meribald, s-ar fi 
rătăcit. Pământul era adesea moale astfel că, pe alocuri, 
septonul o lua înainte, tatonând cu ciomagul, ca să fie sigur 
unde calcă. Nu se zărea niciun copac preţ de kilometri jur- 
împrejur, doar mare, cer şi nisip. 

Niciun tărâm n-ar fi putut fi mai diferit de Tarth, cu munţii 
şi cascadele sale, cu poienile înalte şi văile umbroase, deşi 
locul acesta îşi avea frumuseţea lui. 

Traversară o duzină de pâraie domoale, mişunând de 
broaşte şi greieri, priviră 

rândunelele-de-mare plutind în văzduh, deasupra 
golfului, auziră becaţele strigând dintre dune. 

Şi erau şi oameni acolo. Unii locuiau printre trestii, în 
case construite din pământ şi paie, în timp ce alţii pescuiau 
în golf în luntrii de piele şi îşi ridicau casele pe catalige 
şubrede de lemn, deasupra dunelor. Majoritatea păreau să 

locuiască singuri, departe de orice aşezare omenească în 
afară de a lor. Păreau oameni sfioşi în cea mai mare parte, 
dar, aproape de prânz, câinele începu să latre 340 

din nou şi trei femei ieşiră dintre trestii şi-i dădură lui 
Meribald un coş plin de moluşte. El le dădu fiecăreia câte o 
portocală în schimb, deşi moluştele erau la fel de des 
întâlnite ca noroiul în lumea aceasta, iar portocalele erau 
rare şi preţioase. 

Una dintre femei era foarte bătrână, una era însărcinată, 
iar alta era o fată fragedă 

şi drăgălaşă ca o floare de primăvară. Când Meribald le 
luă deoparte ca să le asculte păcatele, Ser Hyle chicoti şi 
râse: 


— S-ar părea că zeii sunt lângă noi... cel puţin Fecioara, 
Mama şi Baba. 

Podrick păru atât de uimit, încât Brienne fu nevoită să-l 
asigure că erau doar trei femei ale mlaştinilor. 

După aceea, când îşi reluară călătoria, se îndreptă către 
septon şi spuse: 

— Oamenii aceştia locuiesc la mai puţin de o zi călare de 
la lazul Fecioarelor şi totuşi războiul nu i-a atins. 

— Au puţine lucruri de atins, domniţă. Comorile lor sunt 
scoicile, pietrele şi bărcile de piele, cele mai bune pumnale 
sunt din fier ruginit. Se nasc, trăiesc, iubesc şi mor. Ştiu că 
Lordul Mooton e stăpân peste pământurile lor, dar puţini 
sunt cei care l-au văzut, iar Riverrunul şi Debarcaderul 
Regelui sunt pentru ei doar nume. 

— Şi totuşi cunosc zeii, remarcă Brienne. Asta e isprava 
ta, bănuiesc. De când cutreieri ţinuturile riverane? 

— În curând se împlinesc patruzeci de ani, răspunse 
septonul, iar câinele lui scoase un lătrat sonor. De la lazul 
Fecioarelor înapoi la lazul Fecioarelor, circuitul meu îmi ia o 
jumătate de an şi adesea mai mult, dar nu voi spune că 
Tridentul mi-e cunoscut. Zăresc castelele marilor lorzi doar 
de la distanţă, dar ştiu târgurile şi fortărețele, satele prea 
mici ca să aibă un nume, desişurile şi dealurile, râurile care- 
ţi pot ostoi setea şi peşterile care te pot adăposti. ŞI 
drumurile pe care le folosesc oamenii de rând, cărările 
întortocheate, mocirloase, care nu apar pe hărţi, le ştiu şi pe 
ele. Râse înfundat. Aşa ar şi trebui. Picioarele mele au bătut 
fiecare kilometru de câte zece ori. 

Drumurile negre sunt cele pe care le folosesc tâlharii, iar 
peşterile sunt ascunzători bune pentru oamenii urmăriți. 
Fiorul unei îndoieli o făcu pe Brienne să se întrebe cât de 
bine îl cunoştea Ser Hyle pe acest om. 

— Trebuie că duci o viaţă singuratică, septonule. 

— Cei Şapte sunt mereu cu mine, răspunse Meribald, şi îl 
am pe slujitorul meu credincios. Şi Dulăul. 

— Dulăul tău are un nume? întrebă Podrick Payne. 


— Trebuie, zise Meribald, dar nu e câinele meu. Nu el. 

Dulăul latră şi dădu din coadă. Era o făptură imensă, 
lăţoasă, cântărea şaizeci de kilograme pe puţin, dar era 
prietenos. 

— Cui îi aparţine? întrebă Podrick. 

— Păi, lui şi Celor Şapte. Cât despre nume, nu mi l-a 
dezvăluit. Eu îi spun Dulăul. 

341 

— Oh! Era limpede că Podrick nu ştia ce să priceapă 
despre un dulău pe nume Dulăul. Băiatul rumegă ideea o 
clipă, apoi spuse: Aveam şi eu un câine când eram mic. Îi 
spuneam Eroul. 

— Era? 

— Ce să fie? 

— Un erou? 

— Nu, dar a fost un câine bun. A murit. 

— Dulăul mă păzeşte pe drumuri, chiar şi în vremuri atât 
de încercate ca acestea. Nici lup, nici tâlhar nu îndrăznesc 
să mă atace când e Dulăul lângă mine. 

Septonul se încruntă. Lupii au devenit fioroşi în ultimul 
timp. Sunt locuri unde un om singur ar face bine să-şi 
găsească un copac în care să doarmă. În toţi anii mei, cea 
mai mare haită pe care am văzut-o vreodată avea mai puţin 
de o duzină de lupi, dar haita cea mare care bântuie de-a 
lungul Tridentului numără acum cu sutele. 

— Ţi-au ieşit şi ţie în cale? întrebă Ser Hyle. 

— Am fost cruțat de asta, cu ajutorul Celor Şapte, dar i- 
am auzit noaptea, nu o dată. Atăâtea glasuri... un sunet care- 
ţi îngheaţă sângele. L-a făcut şi pe Dulău să 

tremure, şi Dulăul a omorât lupi cu duzina. Ciufuli capul 
câinelui. Unii vă vor spune că sunt demoni. Ei zic că haita e 
condusă de o lupoaică monstruoasă, o umbră care stă la 
pândă, feroce, gri şi imensă. Vă vor spune că a doborât 
zimbri de una singură, că nici capcană, nici laţ n-o poate 
ţine, că nu se teme nici de oţel şi nici de foc, că omoară orice 
lup care încearcă s-o încalece şi că nu devorează altă 


carne decât cea de om. 

Ser Hyle izbucni în râs. 

— Acum ai făcut-o, septonule. Ochii bietului Podrick sunt 
mari ca nişte ouă 


fierte. 
— Ba nu, făcu Podrick indignat. 
Dulăul latră. 


În noaptea aceea, îndurară frig printre dune. Brienne îl 
trimise pe Podrick să 

cutreiere ţărmul, în căutarea unor lemne plutitoare 
pentru foc, dar el se întoarse cu mâna goală, plin de noroi 
până la genunchi. 

— Fluxul s-a terminat, ser. Domniţă. Nu e pic de apă. Doar 
limbi de noroi. 

— Fereşte-te de noroi, copile, îl sfătui Septonul Meribald. 
Noroiul nu e prietenos cu străinii. Dacă păşeşti unde nu 
trebuie, se va deschide şi te va înghiţi. 

— E doar noroi, zise apăsat Podrick. 

— Până când îţi umple gura şi începe să ţi se strecoare în 
nas. Apoi e moarte. 

Zâmbi, ca să-şi îndulcească vorbele. Şterge-te şi ia o felie 
de portocală, băiete. 

Ziua următoare se scurse aproape la fel. Dimineaţa, 
mâncară cod sărat şi alte felii de portocală şi porniră la drum 
înainte ca soarele să răsară de-a binelea, cu un cer roşu în 
spate şi unul purpuriu în faţă. Dulăul o luă înainte, 
adulmecând fiecare pâlc de trestii şi oprindu-se din când în 
când să urineze pe una; părea să cunoască 

342 

drumul la fel de bine ca Meribald. Ţipetele rândunelelor- 
de-mare tremurau în aerul zorilor când valurile fluxului 
năvăliră spre țărm. 

Spre prânz se opriră într-un sătuc, primul care le ieşi în 
cale, unde opt case pe piloni se înălţau deasupra unui 
pârâiaş. Bărbaţii erau plecaţi la pescuit cu luntrile, dar 
femeile şi copiii coborâră, bălăbănind scări de sfoară, şi se 


adunară în jurul septonului Meribald ca să se roage. După 
slujbă, septonul îi iertă de păcate şi plecă, lăsându-le câţiva 
napi, un sac de fasole şi două dintre nepreţuitele sale 
portocale. 

Când porniră din nou la drum, septonul spuse: 

— Am face bine, prieteni, să stăm de veghe în noaptea 
asta. Sătenii spun că au văzut trei rătăciţi dând târcoale prin 
preajma dunelor, la vest de vechiul turn de veghe. 

— Doar trei? Ser Hyle zâmbi. Trei sunt un mizilic pentru 
fătuca noastră. Nu e de aşteptat să se lege de nişte oameni 
înarmaţi. 

— Dacă nu cumva sunt morţi de foame, zise septonul. Se 
găseşte mâncare în mlaştinile astea, dar numai pentru cei 
care au ochi s-o găsească, iar aceşti oameni sunt străini aici, 
supraviețuitori din vreo bătălie. Dacă ne vor acosta, ser, te 
rog, lasă-i pe seama mea. 

— Şi ce-ai să faci cu ei? 

— Am să-i hrănesc. Am să le cer să-şi mărturisească 
păcatele, ca să pot, la rândul meu, să-i iert. Am să-i invit să 
vină cu noi pe Insula Tăcerii. 

— E ca şi cum i-ai pofti să ne taie beregata în somn, zise 
Hyle Hunt. Lordul Randyll are metode mai bune de a se 
ocupa de oamenii rătăciţi: oţel şi funie de cânepă. 

— Ser? Domnița mea? spuse Podrick. Un om rătăcit e un 
haiduc? 

— Mai mult sau mai puţin, răspunse Brienne. 

Septonul Meribald era de altă părere: 

— Mai degrabă mai puţin decât mai mult. Sunt multe 
feluri de proscrişi, aşa cum există mai multe feluri de păsări. 
O becaţă şi un vultur-de-mare au aripi, dar nu sunt acelaşi 
lucru. Cântăreţilor le place să cânte despre oameni buni, 
siliţi să 

iasă în afara legii ca să lupte cu vreun lord netrebnic, dar 
majoritatea proscrişilor seamănă mai degrabă cu acest Câine 
rapace decât cu lordul fulgerului. Sunt oameni răi, mânaţi de 
lăcomie, înveninaţi de ranchiună, care îi dispreţuiesc pe zei 


şi se iubesc doar pe ei înşişi. Oamenii rătăciţi merită mai 
mult compasiunea noastră, deşi s-ar putea să fie la fel de 
periculoşi. Aproape toţi sunt de obârşie modestă, oameni 
simpli care nu s-au îndepărtat vreodată mai mult de un 
kilometru de casa în care s-au născut, până când n-a venit 
un lord sau altul să-i ia la război. 

Prost încălţaţi şi prost îmbrăcaţi, mărşăluiesc sub 
flamurile sale, adesea fără alte arme decât o seceră, o 
săpăligă ascuţită sau un mai pe care şi-l fac singuri, legând 
cu fâşii de piele o piatră de un băț. Fraţii mărşăluiesc cu 
fraţii, fiii cu taţii, prietenii cu prietenii. Au auzit cântecele şi 
poveştile, aşa că merg cu inimile 343 

înflăcărate, visând la minunile pe care le vor vedea, la 
bogăţia şi gloria pe care le vor dobândi. Războiul li se pare o 
aventură frumoasă, singura pe care cei mai mulţi dintre ei o 
vor cunoaşte. 

Apoi se întâlnesc cu războiul. 

Pentru unii, acea singură întâlnire e de-ajuns ca să-i facă 
să cedeze. Alţii continuă ani de-a rândul, până când pierd 
şirul bătăliilor în care au luptat, dar chiar şi un om care a 
supravieţuit după o sută de bătălii poate ceda în cea de-a o 
sută una. Fraţii îşi privesc fraţii murind, taţii îşi pierd fiii, 
prietenii îşi văd prietenii încercând să-şi ţină măruntaiele 
după ce le-au fost scoase cu securea. 

Îl văd pe lordul care i-a condus acolo sfârtecat, şi un alt 
lord strigând că acum sunt ai lui. Se aleg cu o rană şi, când 
aceasta e pe jumătate vindecată, se aleg cu o alta. Nu au 
niciodată mâncare destulă, încălţările li se rup în bucăţi de 
atâta mers, au hainele sfâşiate şi putrede, şi jumătate se 
scapă în pantaloni din pricina apei rele pe care o beau. 

Dacă vor cizme noi sau o mantie mai caldă, sau poate un 
coif ruginit, trebuie să le ia de la vreun cadavru şi nu trece 
mult până când încep să fure şi de la cei vii, de la oamenii 
pe ale căror pământuri se luptă, oameni foarte asemănători 
cu cei care au fost ei cândva. Le măcelăresc oile şi le fură 
găinile şi de acolo nu e decât un pas mic până la a le răpi şi 


fiicele. Şi, într-o bună zi, privesc împrejur şi-şi dau seama că 
prietenii şi rudele lor nu mai sunt, că luptă alături de străini, 
sub flamuri pe care nici nu le recunosc. Nu ştiu unde se află 
sau cum să se întoarcă acasă, iar lordul pentru care luptă nu 
ştie cum îi cheamă, dar vine strigându-le să se adune, să 
formeze un şir cu suliţele în mâini, cu coasele şi maiurile 
ascuţite, să stea pe poziţii. Şi cavalerii năvălesc asupra lor, 
oameni fără 

chipuri, în oţel din cap până-n picioare, şi tunetul de fier 
al atacului lor pare să 

umple lumea... 

Şi omul cedează. 

Se întoarce şi fuge sau se târăşte după aceea în patru 
labe peste leşurile celor ucişi sau se furişează în toiul nopţii 
şi găseşte un loc unde să se ascundă. Acasă 

ajunge să nu mai reprezinte nimic pentru el, iar regii, 
lorzii şi zeii înseamnă mai puţin decât o bucată de carne 
stricată care-l va ajuta să mai trăiască încă o zi sau o ploscă 
de vin acru care i-ar putea îneca teama pentru câteva ore. 
Omul rătăcit trăieşte de pe o zi pe alta, de la o masă la alta, 
mai mult animal decât om. Lady Brienne nu se înşală. În 
vremuri ca acestea, călătorul trebuie să se ferească de 
oamenii rătăciţi şi să se teamă de ei... dar trebuie şi să-i 
compătimească. 

După ce Meribald isprăvi, o tăcere adâncă se lăsă peste 
micul lor grup. Brienne auzea vântul foşnind printr-un pâlc 
de sălcii şi, undeva, ţipătul îndepărtat al unui cufundar. 
Auzea gâfâitul molcom al Dulăului care înainta în salturi 
lângă septon şi măgarul lui, cu limba atârnându-i. Tăcerea 
se prelungi, se prelungi, până când, în cele din urmă, 
Brienne spuse: 

— Câţi ani ai avut când te-au dus la război? 

344 

— Păi, nu mai mulţi decât băiatul ăsta al tău, răspunse 
Meribald. Prea tânăr pentru aşa ceva, la drept vorbind, dar 
fraţii mei mergeau cu toţii şi nu voiam să fiu lăsat în urmă. 


William spunea că aş putea fi scutierul lui, deşi Will nu era 
cavaler, doar un argat înarmat cu un cuţit de bucătărie pe 
care-l furase de la han. A murit la Treptele de Piatră şi n-a 
apucat să dea nicio lovitură. Febra a fost cea care i-a venit 
de hac, lui şi fratelui meu Robin. Owen a murit lovit de o 
ghioagă care i-a despicat ţeasta, iar prietenul lui, Jon Pox, a 
fost spânzurat pentru viol. 

— Războiul Regilor de Nouă Parale? întrebă Hyle Hunt. 

— Aşa i s-a spus, deşi n-am văzut niciun rege, nici n-am 
câştigat vreo para. 

Totuşi a fost război. Asta a fost. 


SAMWELL 


Sam stătea în faţa ferestrei, legănându-se nervos în timp 
ce privea ultimele raze de soare pierind în spatele unui şir 
de acoperişuri ascuţite. Probabil că iar s-a îmbătat, gândi el 
posomorât. Sau iar a întâlnit o fată. Nu ştia dacă să înjure 
sau să plângă. Dareon trebuia să fie fratele lui. Cere-i să 
cânte şi e mai bun ca oricare altul. Cere-i să facă orice 
altceva... 

Negurile serii începuseră să se ridice, înălţând degete 
cenuşii pe zidurile clădirilor care străjuiau bătrânul canal. 

— A promis că se va întoarce, spuse Sam. L-ai auzit şi tu. 

Gilly îl privi cu ochi umflaţi, tiviţi cu roşu. Părul îi atârna 
în jurul feţei, încâlcit şi nespălat. Arăta ca un animal speriat 
iscodind dintr-un tufiş. Trecuseră zile de când nu mai 
avuseseră foc, dar, cu toate astea, fetei sălbatice îi plăcea să 
se cuibărească lângă şemineu, ca şi cum cenuşa rece ar mai 
fi păstrat puţină căldură. 

— Nu-i place aici, cu noi, spuse ea în şoaptă, ca să nu 
trezească pruncul. E trist aici. Îi place acolo unde găseşte vin 
şi zâmbete. 

Da, gândi Sam, şi vinul e peste tot, mai puțin aici. 
Braavosul era plin de hanuri, crâşme şi bordeluri, iar Dareon 
prefera un foc şi o cupă de vin cald cu mirodenii în loc de 
pâinea râncedă şi compania unei femei plângăcioase, a unui 
grăsan laş şi a unui bătrân bolnav. Cine-l putea învinui? Eu 
aş putea să-l învinuiesc. A spus că se intoarce înainte de 
asfințit. A spus că ne aduce vin şi mâncare. 

Privi din nou pe fereastră, sperând zadarnic să-l vadă pe 
cântăreţ grăbindu-se spre casă. Întunericul cădea peste 
oraşul secret, furişându-se pe uliţe şi de-a lungul canalelor. 
Bunii oameni ai Braavosului aveau să tragă în curând 
obloanele şi să-şi zăvorască uşile. Noaptea era a bandiţilor şi 
a curtezanelor. Noii amici ai lui Dareon, gândi Sam cu 


amărăciune. Numai despre ei mai vorbea cântăreţul în 
ultima vreme. Încerca să scrie un cântec despre o curtezană, 
o femeie căreia i se zicea Umbra Lunii, care îl auzise cântând 
lângă lazul Lunii şi îl răsplătise cu un sărut. 

345 

— Ar fi trebuit să-i ceri argint, îi spusese Sam. De bani 
avem nevoie, nu de sărutări. 

Însă cântăreţul doar zâmbise. 

— Unele sărutări sunt mai de preţ decât aurul galben, 
Ucigaşule. 

Şi asta îl înfuria. Dareon nu trebuia să compună cântece 
despre curtezane. 

Trebuia să cânte despre Zid şi despre vitejia Rondului de 
Noapte. Jon sperase că, poate, cântecele lui vor reuşi să 
convingă câţiva tineri să îmbrace veşmintele negre. Însă el 
cânta despre săruturi de aur, păr argintiu şi buze roşii, roşii. 
Nimeni n-a îmbrăcat vreodată veşmintele negre de dragul 
unor buze roşii, roşii. 

Pe deasupra, uneori cântecele lui trezeau pruncul. Atunci 
începea să plângă, Daeron striga la el să tacă, Gilly plângea 
şi cântăreţul pleca furios şi nu se mai întorcea zile în şir. 

— Toată smiorcăiala aia mă face să-mi vină să-i trag o 
palmă, se plângea el, şi abia pot dormi din cauza suspinelor 
ei. 

Ai plânge şi tu dacă ai fi avut un fiu şi l-ai fi pierdut, îi 
stătea lui Sam pe buze să-i spună. Nu putea s-o învinuiască 
pe Gilly pentru durerea ei. În schimb, îl învinuia pe Jon Snow 
şi se întreba când îi împietrise inima. Îi adresase şi lui 
Maester Aemon aceeaşi întrebare, odată, când Gilly era jos, 
la canal, să le aducă 

apă. 

— Când l-ai ridicat tu la rangul de Lord Comandant, 
răspunsese bătrânul. 

Chiar şi acum, putrezind în încăperea rece de sub 
acoperiş, o parte din Sam refuza să creadă că Jon făcuse 
ceea ce credea Maester Aemon. Dar trebuie să fie adevărat. 


De ce altceva ar plânge Gilly atât de mult? Nu trebuia decât 
s-o întrebe al cui era copilul pe care-l hrănea la sân, dar nu 
avea curajul. Se temea de răspunsul pe care l-ar putea primi. 
Sunt tot un laş, Jon. Oriunde se ducea în lumea largă, 
spaimele îl însoțeau. 

Un bubuit sec răsună pe acoperişurile Braavosului, ca 
sunetul unui tunet îndepărtat: Titanul vestind venirea nopţii, 
de dincolo de lagună. Zgomotul fu destul de puternic ca să 
trezească pruncul, iar plânsul său nestăpânit îl trezi pe 
Maester Aemon. Când Gilly se duse să-i dea copilului să 
sugă, bătrânul deschise ochii şi se mişcă uşor în patul lui 
îngust. 

— Egg? E aşa de întuneric! De ce e aşa de întuneric? 

Pentru că eşti orb. Aemon o lua razna din ce în ce mai 
mult de când sosiseră la Braavos. În unele zile, părea că nu 
ştie unde se află. În altele, se zăpăcea când încerca să spună 
ceva şi începea să bată câmpii despre tatăl sau despre 
fratele lui. 

Are o sută doi ani, îşi reamintea Sam, dar fusese la fel de 
bătrân şi la Castelul Negru, şi acolo nu era niciodată cu 
minţile rătăcite. 

— Sunt eu, fu el nevoit să spună. Samwell Tarly. 
Administratorul tău. 

— Sam. Maester Aemon îşi linse buzele şi clipi. Da. Şi ne 
aflăm la Braavos. 

lartă-mă, Sam. Se luminează de ziuă? 

— Nu. Sam atinse fruntea bătrânului. Avea pielea umedă 
de sudoare, rece şi 346 

lipicioasă la atingere, iar fiecare răsuflare a sa era un 
horcăit uşor. E noapte, maester. Ai dormit. 

— Prea mult. E frig aici. 

— N-avem lemne, îi explică Sam, iar hangiul nu ne mai dă 
dacă nu avem bani. 

Era a patra sau a cincea oară când purtau aceeaşi 
conversaţie. Ar fi trebuit să 


folosesc banii pentru lemne, se mustra Sam de fiecare 
dată. Ar fi trebuit să mă 

gândesc să-l țin la căldură. 

Însă el risipise ultimii arginţi pe un tămăduitor de la Casa 
Mâinilor Roşii, un bărbat înalt şi palid, în veşminte brodate 
cu arabescuri roşii şi albe. Argintul nu-i cumpărase decât o 
jumătate de butelcă de vin al viselor. 

— Asta poate să-i facă trecerea mai uşoară, îi spusese 
omul din Braavos, nu fără blândeţe. Când Sam întrebase 
dacă nu mai putea face nimic, tămăduitorul clătinase din 
cap: Alifii am, poţiuni şi infuzii, tincturi şi otrăvuri şi 
cataplasme. Aş 

putea să-i iau sânge, să-i curăţ stomacul, să-i pun 
lipitori... dar la ce bun? Nicio lipitoare nu-l poate face din 
nou tânăr. E un om bătrân şi are moartea în plămâni. 

Dă-i asta şi lasă-l să doarmă. 

Şi aşa făcuse, zi şi noapte, dar acum bătrânul se căznea 
să se ridice. 

— Trebuie să mergem la corăbii. 

Iarăşi corăbiile. 

— Eşti prea slăbit ca să ieşi, trebui să-i spună. 

O răceală pătrunsese în trupul Maesterului Aemon în 
timpul călătoriei şi se localizase în piept. Până când 
ajunseseră la Braavos, era atât de slăbit încât trebuiseră să-l 
ducă pe braţe la mal. Atunci încă aveau o pungă grasă cu 
arginţi, aşa că Dareon ceruse patul cel mai mare al hanului. 
Cel pe care-l primiseră era atât de mare încât în el puteau 
dormi opt oameni, aşa că hangiul insistase să-i taxeze 
pentru atâţia. 

— Mâine putem să mergem la docuri, îi promise Sam. Poţi 
să te interesezi şi să afli care e următoarea corabie care 
pleacă la Oraşul Vechi. 

Chiar şi toamna, Braavosul era un port aglomerat. După 
ce Aemon se întrema îndeajuns încât să poată călători, 
aveau să găsească fără probleme o navă potrivită 


care să-i ducă unde aveau de mers. Mai dificilă avea să se 
dovedească plata călătoriei. O corabie din Cele Şapte 
Regate ar fi singura lor speranţă. O corabie de negoț din 
Oraşul Vechi, poate, cu rubedenii în Rondul de Noapte. 
Trebuie să 

mai existe unii care îi cinstesc pe cei care străjuiesc 
Zidul. 

— Oraşul Vechi? horcăi Maester Aemon. Da, am visat cu 
Oraşul Vechi, Sam. 

Eram iarăşi tânăr şi fratele meu Egg era de faţă, cu 
cavalerul ăla mare pe care îl slujea. Beam în vechiul han, 
acolo unde se face acel cidru înfiorător de tare. 

încercă din nou să se ridice, dar efortul se dovedi prea 
mare pentru el. După o clipă, se aşeză la loc. Corăbiile, 
repetă el. Vom găsi răspunsul acolo. Despre dragoni. Trebuie 
să ştiu. 

Nu, gândi Sam, mâncare şi căldură iţi trebuie ție, o burtă 
plină şi un foc 347 

pârâind în şemineu. 

— Ţi-e foame, maester? Mai avem nişte pâine şi niţică 
brânză. 

— Nu chiar acum, Sam. Mai târziu, când o să mă simt mai 
puternic. 

— Cum să te faci mai puternic, dacă nu mănânci? 
Niciunul dintre ei nu mâncase prea mult pe mare, mai ales 
după Skagos. Furtunile de toamnă îi urmăriseră pe tot 
cuprinsul mării înguste. Uneori veneau dinspre sud, 
clocotind de tunete, fulgere şi ploi negre care cădeau zile în 
şir. Alteori veneau dinspre nord, reci şi neimblânzite, cu 
vânturi sălbatice care-ţi pătrundeau până-n oase. O dată, se 
făcuse atât de frig, încât Sam găsise la trezire o corabie 
întreagă învelită în gheaţă, strălucind ca o perlă albă. 
Căpitanul îi coborâse catargul şi-l legase de punte, ca să 
termine drumul doar cu vâslele. Până când ajunseseră să 
vadă 

Titanul, nimeni nu mai mânca. 


Dar odată ajunşi în siguranţă la mal, Sam se pomenise 
hămesit. La fel se întâmplă cu Dareon şi cu Gilly. Până şi 
pruncul începuse să sugă mai grăbit. 

Aemon însă... 

— Pâinea s-a întărit, dar pot să cer nişte zeamă de carne 
de la bucătărie, s-o înmoi în ea, îi spuse Sam bătrânului. 

Hangiul era un bărbat aspru, cu ochii reci, suspicios la 
prezenţa acestor străini în haine negre sub acoperişul său, 
însă bucătarul lui era mai blând. 

— Nu. Dar poate o înghiţitură de vin? 

Vin nu aveau. Dareon îi promisese să cumpere nişte vin 
cu banii din cântat. 

— Vom avea vin mai târziu, fu nevoit Sam să-i spună. 
Avem apă, darnu e apă 

bună. 

Apa bună venea prin arcurile unui apeduct mare de 
cărămidă pe care braavosii îl numeau râul apei dulci. Bogaţii 
îşi duceau apa în casele lor prin conducte, săracii îşi 
umpleau găleţile şi sacalele de la fântânile publice. Sam o 
trimisese pe Gilly să aducă nişte apă, uitând că fata 
sălbatică trăise toată viaţa în preajma Fortăreţei lui Craster 
şi nu văzuse niciodată nici măcar un târg. Labirintul pietros 
de insule şi canale care era Braavosul, lipsit de iarbă şi 
copaci şi mişunând de străini care îi vorbeau cu cuvinte pe 
care nu le înţelegea, o speriase atât de tare, încât îşi 
pierduse harta şi în curând se pierduse pe sine. Sam o găsise 
plângând la picioarele de piatră ale unui lord al mărilor, mort 
demult. 

— Nu avem decât apă din canal, îi spuse Maesterului 
Aemon, dar bucătarul a dat-o în clocot. Avem şi vin de vise, 
dacă mai ai nevoie. 

— Am visat destul deocamdată. Apa de canal e de-ajuns. 
Ajută-mă, rogu-te. 

Sam îl ajută pe bătrân să se ridice şi îi ţinu cupa în 
dreptul buzelor uscate şi crâăpate. Chiar şi aşa, jumătate din 
apă se prelinse pe pieptul maesterului. 


— Ajunge, tuşi Aemon, după câteva sorbituri. Ai să mă 
îneci. Tremura în braţele lui Sam. De ce e aşa frig în 
încăpere? 

— Nu mai avem lemne. 

Dareon plătise hangiului dublu pentru o cameră cu 
şemineu, dar niciunul 348 

dintre ei nu-şi dăduse seama cât de scump era lemnul 
aici. În Braavos nu erau copaci decât în curţile şi în grădinile 
celor puternici, iar braavosii nu tăiau pinii care acopereau 
insulele dimprejurul marii lagune, pentru că funcționau ca 
nişte paravânturi, apărându-i de furtuni. Lemnul de foc era 
adus cu şlepurile în susul râurilor şi de dincolo de lagună. 
Chiar şi bălegarul era scump aici; braavosii foloseau bărci în 
loc de cai. Nimic din toate acestea nu ar fi contat dacă ar fi 
plecat în Oraşul Vechi, aşa cum plănuiseră, dar acest lucru 
se dovedise imposibil cu Maester Aemon atât de slab. Încă o 
călătorie în largul mării l-ar fi ucis. 

Mâna lui Aemon se furişă peste pături, bâjbâind după 
mâna lui Sam. 

— Trebuie să mergem la docuri, Sam. 

— Când te întremezi. Bătrânul nu era în stare să înfrunte 
valurile sărate şi vânturile ude de pe linia coastei, iar 
Braavosul era tot numai un țărm. Către nord se afla Portul 
Violet, unde negustorii braavosi acostau mai jos de cupolele 
şi turnurile Palatului Lordului Mării. La vest se afla Portul 
Peticarului, înţesat de corăbii din celelalte Oraşe Libere, de 
la Westeros la lbben şi până la legendarele insule 
îndepărtate ale Estului. lar oriunde altundeva erau mici 
dane, cheiuri şi debarcadere vechi şi cenuşii, unde 
negustorii de creveţi, cei de crabi şi pescarii acostau după ce 
scormoneau mlaştinile şi gurile râurilor. Ar fi un efort prea 
mare pentru tine. 

— Atunci du-te în locul meu, îl îndemnă Aemon, şi adu-mi 
pe cineva care a văzut aceşti dragoni. 

— Eu? Ideea îl îngrozea pe Sam. Maester, era doar o 
poveste. O poveste marinărească. Tot Dareon era de vină şi 


pentru asta. Cântărețul venea cu tot soiul de poveşti ciudate 
de la crâşme şi bordeluri. Din nefericire, fusese băut când o 
auzise pe cea despre dragoni şi nu-şi putea aminti detaliile. 
Poate că Dareon a inventat toată povestea. Cântăreţii 
obişnuiesc să facă asta. Inventează una-alta. 

— E-adevărat, răspunse Maester Aemon, dar până şi cel 
mai fantezist cântec are un sâmbure de adevăr. Găseşte-mi 
acel adevăr, Sam. 

— N-aş şti pe cine să întreb, sau cum să întreb. Ştiu doar 
puţină valyriană cultă 

şi, când vorbesc cu mine în limba braavosi, nu înţeleg 
nici jumătate din ceea ce spun. Tu vorbeşti mai multe limbi 
decât mine; după ce te întremezi poţi să... 

— Când am să mă întremez eu, Sam? Spune-mi şi mie. 

— În curând. Dacă te odihneşti şi mănânci. Când ajungem 
în Oraşul Vechi... 

— N-am să mai revăd Oraşul Vechi, acum ştiu asta. 
Bătrânul strânse braţul lui Sam cu mai multă putere. În 
curând voi fi cu fraţii mei. Unii au fost legaţi de mine prin 
jurăminte, alţii prin sânge, dar au fost cu toţii fraţii mei. lar 
tata... el n-a crezut niciodată că tronul îi va reveni lui şi 
totuşi aşa s-a întâmplat. Obişnuia să 

spună că asta îi era pedeapsa pentru lovitura care i-a ucis 
fratele. Mă rog să-şi fi găsit în moarte pacea pe care n-a 
cunoscut-o niciodată în viaţă. Septonii cântă despre dulcea 
poposire, despre lăsarea poverilor şi călătoria câtre un 
minunat tărâm, unde putem râde, iubi şi petrece până la 
sfârşitul zilelor... dar dacă nu există 

349 

niciun tărâm al luminii şi al mierii, ci numai frig, 
întunecime şi durere, dincolo de zidul numit moarte? 

Se teme, îşi dădu seama Sam. 

— Nu eşti pe moarte. Eşti bolnav, atâta tot. O să-ţi treacă. 

— Nu, Sam, nu de data asta. Am visat... În toiul nopţii, 
omul îşi pune toate întrebările pe care nu îndrăzneşte să le 
formuleze la lumina zilei. Pentru mine, în aceşti ultimi ani, a 


rămas o singură întrebare: De ce au vrut zeii să-mi ia ochii şi 
puterea, dar m-au condamnat să zăbovesc aici atât de mult, 
îngheţat şi uitat? La ce le foloseşte un om bătrân şi sfârşit ca 
mine? Degetele lui Aemon tremurau, nuiele acoperite de 
piele pătată. Îmi amintesc, Sam. Încă îmi amintesc. Vorbea 
fără 

noimă. 

— Ce-ţi aminteşti? 

— Dragonii, şopti Aemon. Au fost durerea şi gloria Casei 
mele. 

— Ultimul dragon a murit înainte să te naşti, spuse Sam. 
Cum ai putea să ţi-i aminteşti? 

— Îi văd în vise, Sam. Văd o stea roşie sângerând pe cer. 
Încă îmi amintesc roşul. Le văd umbra pe zăpadă, aud 
pârâitul aripilor de piele, le simt răsuflarea fierbinte. Fraţii 
mei au visat şi ei dragoni, iar visele i-au ucis, pe fiecare. 
Sam, noi pâlpâim la hotarul profeţiilor pe jumătate uitate, al 
minunilor şi al spaimelor pe care niciun om de pe pământ nu 
poate spera să le cuprindă... sau... 

— Sau? îl îndemnă Sam. 

— .. sau nu. Aemon râse înfundat. Sau sunt un om 
bătrân, febril şi muribund. 

Îşi închise obosit ochii albi, apoi îi forţă să se deschidă 
încă o dată. N-ar fi trebuit să părăsesc Zidul. Lordul Snow n- 
ar fi avut cum să ştie, dar eu ar fi trebuit să văd. 

Focul mistuie, dar frigul conservă. Zidul... dar e prea 
târziu să dau fuga înapoi. 

Străinul aşteaptă la uşa mea şi nu se vrea refuzat. Sam, 
m-ai slujit cu credinţă. Fă 

un ultim lucru curajos pentru mine: du-te la corăbii, Sam. 
Află tot ce poţi despre aceşti dragoni. 

Sam îşi eliberă braţul din strânsoarea bătrânului. 

— Am s-o fac, dacă aşa vrei. Eu doar... Nu ştia ce altceva 
să spună. Nu-l pot refuza. În acelaşi timp, ar putea să-l caute 
şi pe Dareon, prin docurile şi cheiurile Portului Peticarului. 
Am să-l găsesc mai întâi pe Dareon şi vom merge la corăbii 


împreună. lar când ne vom întoarce, vom aduce mâncare, 
vin şi lemne. Vom avea un foc şi o mâncare bună, fierbinte. 
Se ridică: Bine, atunci ar trebui să plec. Dacă 

mă duc, Gilly va fi aici. Gilly, zăvorăşte uşa după ce plec. 
Străinul mă aşteaptă în faţa uşii. 

Gilly clătină aprobator din cap, legănând pruncul la sân, 
cu ochii plini de lacrimi. O să plângă din nou, îşi dădu seama 
Sam. Era mai mult decât putea suporta. Centura sabiei îi 
atârna de un cârlig în perete, lângă vechiul corn crăpat pe 
care i-l dăduse Jon. O smulse, şi-o legă la brâu, apoi îşi 
aruncă mantia neagră 

de lână peste umerii săi rotunjiţi, năvăli pe uşă afară şi 
tropăi în josul unei scări de 350 

piatră, cu treptele scârţâind sub povara lui. Hanul avea 
două uşi principale, una care dădea către o stradă, iar alta 
cu ieşire către un canal. Sam o luă pe prima, ca să evite sala 
comună unde cu siguranţă hangiul i-ar fi aruncat privirea 
acră pe care o rezerva oaspeţilor care zăboveau mai mult 
decât erau bine-veniţi. 

Aerul era răcoros, dar noaptea nu era nici pe jumătate 
atât de ceţoasă ca altă 

dată. Pentru asta, Sam era recunoscător. Uneori, ceţurile 
acopereau pământul într-un strat atât de gros încât nu-ţi 
puteai vedea propriile picioare. O dată, fusese cât pe ce să 
calce într-un canal. 

Copil fiind, Sam citise o poveste despre Braavos şi visase 
că într-o zi va veni aici. Voia să privească Titanul ridicându- 
se aspru şi fioros din mare, să alunece pe canale într-o barcă- 
şarpe, pe lângă toate palatele şi templele, şi să privească 

braavosii dansându-şi dansul apei, cu săbiile scânteind în 
lumina stelelor. Dar acum, că era aici, nu voia decât să plece 
şi să ajungă în Oraşul Vechi. 

Cu gluga ridicată şi mantia fluturând, îşi croia drum pe 
lângă bolovani, către Portul Peticarului. Centura sabiei 
ameninţa şi acum să-i cadă în vine, aşa că era nevoit să şi-o 
tragă întruna la loc în timpul mersului. Se ţinu pe străzile 


mai mici şi mai întunecoase, unde avea mai puţine şanse să 
întâlnească pe cineva, dar fiecare pisică pe care o zărea 
trecând îi făcea inima să tresară... iar Braavosul mişuna de 
pisici. Trebuie să-l găsesc pe Dareon, gândi el. E un om al 
Rondului de Noapte, Fratele meu Jurat, împreună vom 
desluşi ce avem de făcut. Puterea lui Aemon pierise, iar Gilly 
ar fi fost pierdută aici, chiar şi dacă n-ar fi fost copleşită 

de durere, însă Dareon... N-ar trebui să-l gândesc de rău. 
Ar putea fi rănit, poate de aceea nu s-a întors. Ar putea fi 
mort, zăcând pe cine ştie ce uliţă, într-o baltă 

de sânge, sau ar putea pluti cu fața în jos pe unul dintre 
canale. Noaptea braavosii se plimbau ţanţoşi prin oraş, în 
gătelile lor multicolore, omorând doar ca să-şi arate dibăcia 
cu acele săbii zvelte pe care le purtau. 

Unii se luptau din orice motiv, alţii fără pricină, iar Dareon 
era slobod la gură 

şi iute la mânie, mai cu seamă când era băut. Doar 
fiindcă un om ştie să cânte despre bătălii nu înseamnă că se 
pricepe la luptă. 

Cele mai bune crâşme, hanuri şi bordeluri erau lângă 
Hanul Violet sau lângă 

lazul Lunii, însă Dareon prefera Portul Peticarului, unde 
aveai mai multe şanse să 

găseşti muşterii care să vorbească limba comună. Sam îşi 
începu căutarea la Hanul Tiparului Verde, la Barcagiul Negru 
şi la La Moroggpo, locuri unde Dareon mai cântase. Nu era de 
găsit în niciunul dintre ele. În faţa Casei Ceţii mai multe 
bărci erau legate la mal, aşteptând muşterii, iar Sam încercă 
să-i întrebe pe vâslaşi dacă văzuseră un cântăreţ îmbrăcat în 
negru, dar niciunul nu îi înţelese valyriana cultă. Asta, sau 
preferă să nu înțeleagă. Sam scrută crama soioasă de sub 
cel de-al doilea arc al Podului lui Nabbo, care abia dacă 
putea găzdui zece oameni. Dareon nu era printre ei. Încercă 
la Hanul Proscrişilor, la Casa celor Şapte Felinare şi la 
bordelul numit Crescătoria de Pisici, unde se alese cu priviri 
ciudate, dar fără 


niciun ajutor. 

351 

Plecând, aproape că se ciocni de doi tineri care stăteau 
sub felinarul roşu al Crescătoriei de Pisici. Unul era brunet, 
unul blond. Cel brunet spuse ceva în limba braavosi. 

— Îmi pare rău, fu Sam nevoit să spună. Nu înţeleg. 

Se îndepărtă de ei, speriat. În Cele Şapte Regate, nobilii 
se îmbrăcau în catifele, mătăsuri şi brocarturi în zeci de 
culori, în timp ce ţăranii şi oamenii de rând purtau lână 
aspră şi pânză maro, mohorâtă. 

În Braavos era altfel. Bandiţii se plimbau ţanţoşi ca nişte 
cocoşi, mângâindu-şi săbiile, în timp ce oamenii înstăriți se 
îmbrăcau în cenuşiu, violet, albastru-închis, aproape negru 
şi nuanţe de negru, întunecate ca o noapte fără lună. 

— Amicul meu Terro zice că eşti aşa de gras că-i faci 
greață, spuse banditul cel blond, care purta o jachetă croită 
din catifea verde pe o parte şi brocart cu fir de argint pe 
alta. Terro zice că zornăitul sabiei tale îi provoacă dureri de 
cap. 

Vorbea în limba comună. Celălalt, un bandit brunet în 
brocart rubiniu, cu o mantie galbenă, al cărui nume părea să 
fie Terro, făcu un comentariu în limba braavosi, la care 
prietenul său blond râse şi spuse: Amicul meu Terro zice că 
eşti prea bine îmbrăcat. Eşti vreun mare lord de porţi negru? 

Lui Sam îi venea să fugă, dar, dacă fugea, avea toate 
şansele să se împiedice în propria-i centură. Nu atinge sabia, 
îşi spuse. Chiar şi un deget pe mâner ar fi destul pentru ca 
unul sau altul dintre bandiți să considere că e o provocare. 

Încercă să găsească nişte cuvinte care să-i liniştească. 

— Nu sunt... fu tot ce reuşi să spună. 

— Nu e lord, interveni un glas de copil. E în Rondul de 
Noapte, nătărăâule. Din Westeros. O fată se ivi în lumină, 
împingând o roabă plină cu iarbă-de-mare, o făptură 
zdrenţăroasă, sfrijită, în cizme mari, cu părul ciufulit şi 
nespălat. Mai e unul la Portul Vesel, care cântă la Nevasta 
Marinarului, îi informă ea pe cei doi bandiți. Lui Sam îi 


spuse: Dacă întreabă cine e cea mai frumoasă femeie din 
lume, să spui că Privighetoarea, altfel te provoacă la luptă. 
Vrei să cumperi nişte moluşte? Mi-am vândut toate stridiile. 

— N-am niciun ban, zise Sam. 

— N-are niciun ban, îl luă în râs banditul cel blond. 
Amicul său brunet rânji şi spuse ceva în limba braavosi. 
Amicului meu Terro îi e frig. Fii bunul nostru prieten grăsan şi 
dă-i mantia ta. 

— Nici asta să nu faci, zise fata cu roaba, altfel o să-ţi 
ceară pe urmă cizmele şi, cât ai clipi, te trezeşti gol. 

— Pisicuţele care miaună prea tare se îneacă în canale, o 
avertiză banditul cel brunet. 

— Nu şi dacă au gheare. Şi, dintr-odată, în mâna stângă a 
fetei era un cuţit, cu lama la fel de subţire ca ea. Cel pe 
nume Terro îi spuse ceva amicului său blond şi cei doi se 
îndepărtară, chicotind. 

— Mulţumesc, îi spuse Sam fetei, imediat după ce 
plecaseră cei doi. 

352 

Cuţitul fetei dispăru. 

— Dacă porţi sabie noaptea, înseamnă că poţi fi provocat. 
Ai vrut să te lupţi cu ei? 

— Nu. Cuvântul îi ieşi de pe buze ca un țipăt care îl 
înfiora. 

— Sigur eşti în Rondul de Noapte? N-am mai văzut până 
acum un frate în negru ca tine. Fata făcu semn către roabă. 
Poţi lua ultimele moluşte, dacă vrei. E 

întuneric, nimeni nu le va mai cumpăra acum. Mergi la 
Zid? 

— La Oraşul Vechi. Sam luă una dintre moluştele prăjite şi 
o înghiţi. Suntem între corăbii. Moluştele erau bune. Mai luă 
una. 

— Bandiţii nu săâcâie niciodată pe nimeni fără sabie. Nici 
măcar nişte bădărani idioţi ca Terro şi Orbelo. 

— Tu cine eşti? 


— Nimeni. Fata duhnea a peşte. Cândva, am fost cineva, 
dar acum nu mai sunt. Poţi să-mi spui Cat, dacă vrei. Tu cine 
eşti? 

— Samwell din Casa Tarly. Vorbeşti limba comună. 

— Tatăl meu a fost comandant al văslaşilor pe Nymeria. 
Un bandit l-a omorât fiindcă a spus că mama mea e mai 
frumoasă decât Privighetoarea. Nu unul ca aceşti bădărani 
idioţi pe care i-ai întâlnit, ci un bandit adevărat. Într-o zi am 
să-i tai gâtul. Căpitanul a spus că Nymeria nu are nevoie de 
fetiţe, aşa că m-a abandonat. Brusco m-a luat la el şi mi-a 
dat o roabă. Fata ridică privirea spre el: Pe ce corabie vei 
călători? 

— Am plătit să mergem pe Lady Ushanora. 

Fata îl privi cu coada ochiului, bănuitoare. 

— A plecat. Nu ştii? A plecat cu zile şi zile în urmă. 

Știu, ar fi putut să spună Sam. El şi Dareon stătuseră pe 
chei privindu-i ridicarea şi coborârea vâslelor, în timp ce se 
îndrepta către Titan şi către largul mării. 

— Da, spusese cântăreţul, cu asta s-a isprăvit. Dacă Sam 
ar fi fost mai curajos, l-ar fi îmbrâncit în apă. Când venea 
vorba să dezbrace fetele, Dareon avea limba unsă cu miere, 
însă în cabina căpitanului vorbise doar Sam, încercând să-l 
convingă pe braavosi să-i aştepte. 

— Trei zile am aşteptat după bătrânul acesta, spusese 
căpitanul. Am calele pline şi marinarii mei s-au culcat de 
adio cu nevestele. Cu sau fără voi, Doamna mea pleacă la 
reflux. 

— Te rog, îl implorase Sam. Doar câteva zile, atât îţi cer. 
Ca Maester Aemon să-şi recapete puterile. 

— N-are nicio putere. Căpitanul vizitase hanul cu o seară 
în urmă, ca să-l vadă 

pe Maester Aemon cu ochii lui. E un om bătrân şi nu 
vreau să-mi moară pe Doamna. Rămâneţi cu el sau părăsiţi-l, 
pe mine nu mă interesează. Eu plec. Şi mai rău, refuzase să 
le înapoieze banii de drum pe care i-i plătiseră, argintul care 


trebuia să-i ducă teferi spre Oraşul Vechi. Aţi plătit cea mai 
bună cabină. E acolo, 353 

vă aşteaptă. Dacă nu alegeţi s-o ocupați, nu-i vina mea. 
De ce să suport eu pierderea? 

Ar putea fi deja la Duskendale, gândi Sam cu jale. Poate 
că am fi, ajuns chiar la Pentos, dacă vânturile ar fi fost 
prielnice. 

Dar nimic din toate acestea n-ar avea vreo importanţă 
pentru o fată cu o roabă. 

— Ziceai că ai văzut un cântăreţ... 

— Da. La Portul Vesel. Se însoară cu Nevasta Marinarului. 

— Se însoară? 

— Ea nu se culcă decât cu cine o ia de nevastă. 

— Unde e Portul Vesel? 

— Vizavi de Corabia Măscăriciului. Pot să te conduc acolo. 

— Ştiu drumul. Sam văzuse Corabia Măscăriciului. Dareon 
nu se poate insura. A făcut jurământ. Trebuie să plec. 

O luă la fugă. Fu un drum lung peste pietrele alunecoase 
de pavaj. În scurt timp, gâfâia, cu mantia mare şi neagră 
fluturând zgomotos în urma lui. Trebuia să-şi ţină o mână pe 
centura sabiei în timp ce fugea. Puţinii oameni care-i ieşiră 
în cale îi aruncară priviri curioase, iar o dată o pisică se 
ridică pe labele din spate şi îl sâsâi. Când ajunse la Corabie, 
se clătina. Portul Vesel era vizavi. 

De îndată ce intră, îmbujorat şi cu răsuflarea tăiată, o 
femeie cu un singur ochi îşi aruncă braţele de gâtul său. 

— Opreşte-te, îi spuse Sam. N-am venit aici pentru asta. 
Femeia îi răspunse în limba braavosi. Nu vorbesc limba 
aceea, îi explică Sam în valyriana cultă. 

Lumânările se stingeau şi un foc trosnea în cămin. Cineva 
cânta la vioară şi Sam văzu două fete dansând în jurul unui 
preot roşu, ţinându-se de mâini. Femeia chioară îşi lipi sânii 
de pieptul lui. 

— Opreşte-te! Nu sunt aici pentru asta! 

— Sam? răsună glasul cunoscut al lui Dareon. Tu, lasă-l în 
pace, ăla e Sam Ucigaşul. Fratele meu Jurat! 


Femeia cu un singur ochi se dezlipi de el, dar continuă 
să-i ţină o mână pe braţ. 

Una dintre dansatoare strigă: 

— Poate să mă omoare pe mine dacă pofteşte! 

lar cealaltă spuse: 

— Crezi că m-ar lăsa să-i ating sabia? 

În spatele lor, pe perete, fusese pictată o galeră violetă, 
cu un echipaj de femei care purtau cizme înalte până la 
coapse şi nimic altceva. Un marinar tyroshi era leşinat într- 
un colţ, sforăind în barba-i imensă, stacojie. În altă parte, o 
femeie mai în vârstă, cu sâni imenşi, juca pietre cu un masiv 
băştinaş al Insulelor Verii, în pene negre şi stacojii. În mijloc 
şedea Dareon, giugiulind gâtul femeii din poala lui. Femeia îi 
purta mantia neagră. 

— Ucigaşule! strigă cântăreţul, cu glas cherchelit, haide 
să-mi cunoşti nevasta. 

Părul lui era nisip şi miere, zâmbetul cald. Îi cânt cântece 
de dragoste. Femeile se 354 

topesc ca untul când cânt eu. Cum aş putea rezista unui 
asemenea chip? Îi sărută 

nasul. Nevastă, dă-i Ucigaşului un sărut, e fratele meu. 
Când fata se ridică în picioare, Sam văzu că era goală pe sub 
mantie. Să nu te-apuci acum să-mi mângâi nevasta, 
Ucigaşule, adăugă Dareon, râzând. Dar dacă vrei una dintre 
surorile ei, eşti liber. Am încă destui bani, cred. 

Bani cu care ar fi putut cumpăra mâncare, gândi Sam, 
bani cu care am fi putut cumpăra lemne, ca Maester Aemon 
să stea la căldură. 

— Ce-ai făcut? Nu te poţi însura. Ai rostit jurământul, la 
fel ca mine. Ar putea să-ţi ia capul pentru asta. 

— Suntem căsătoriţi doar pentru noaptea asta, Ucigaşule. 
Nici măcar în Westeros nu-ţi ia nimeni capul pentru aşa 
ceva. N-ai mers niciodată în Oraşul Cârtiţei, să sapi după 
comori ascunse? 

— Nu. Sam roşi. Niciodată eu n-aş... 


— Şi cum rămâne cu fetişcana sălbatică? Trebuie să te fi 
culcat cu ea o dată, de două ori. În toate acele nopţi în 
pădure, cuibăriţi împreună sub mantia ta, să 

nu-mi spui că nu i-ai vârăt-o niciodată? Dareon îşi flutură 
mâna către un scaun. 

Stai jos, Ucigaşule. la o cupă de vin. la o târfă. la de- 
amândouă. 

Sam nu voia o cupă devin. 

— Ai promis că te întorci înainte de asfinţit. Să ne aduci 
vin şi mâncare. 

— Aşa l-ai omorât pe Celălalt? L-ai ocărât până a murit? 
Dareon râse. Ea e nevasta mea, nu tu. Dacă nu bei în cinstea 
căsătoriei mele, pleacă. 

— Vino cu mine, spuse Sam. Maester Aemon s-a trezit şi 
vrea să audă despre dragonii ăia. Vorbeşte despre stele 
însângerate, despre umbre albe şi vise şi... 

Dacă am reuşi să aflăm mai multe despre aceşti dragoni, 
i-am putea aduce alinare. 

Ajută-mă. 

— Mâine. Nu în noaptea nunţii. Dareon se ridică în 
picioare, îşi luă mireasa de mână şi porni către scări, 
trăgând-o după el. 

Sam îi ţinu calea. 

— Ai promis, Dareon. Ai rostit cuvintele. Eşti fratele meu. 

— În Westeros. Aici ţi se pare că eşti în Westeros? 

— Maester Aemon... 

— ... e pe moarte. Vraciul ăla vărgat pe care ţi-ai irosit tot 
argintul a spus limpede. Gura lui Dareon se încleştase. la o 
fată sau pleacă, Sam. Îmi strici nunta. 

— Am să plec, răspunse Sam, darvii cu mine. 

— Nu. Am terminat cu tine. Am terminat cu negrul. 
Dareon sfâşie mantia sa neagră de pe mireasa-i goală şi i-o 
azvârli lui Sam în faţă: Ţine. Aruncă zdreanţă 

pe bătrân, poate că-l mai încălzeşte puţin. N-o să mai am 
nevoie de ea. În curând, voi fi înveşmântat în catifea. La 
anul, voi purta blănuri şi voi mânca... 


Sam îl pocni. 

Nu se gândi la ce face. Mâna i se ridică, se strânse în 
pumn şi izbi în gura cântăreţului. Dareon înjură, mireasa lui 
despuiată scoase un țipăt, iar Sam se 355 

năpusti asupra cântăreţului, doborându-l pe spate, peste 
o măsuţă joasă. Erau aproape de aceeaşi înălţime, dar Sam 
cântărea de două ori mai mult şi, pentru prima oară în viaţă, 
era prea furios ca să-i fie frică. Îl lovi pe cântăreţ în faţă şi în 
burtă, apoi începu să-i care pumni în umeri, cu ambele 
mâini. Când Dareon îi înhaţă încheieturile, Sam izbi cu capul 
şi-i sparse buza. Cântărețul îi dădu drumul şi Sam îl pocni în 
nas. Undeva, un bărbat râdea, o femeie înjura. Lupta celor 
doi părea să încetinească, ca şi cum ar fi fost două muşte 
negre zbătându-se în chihlimbar. Apoi cineva îl târi pe Sam 
de pe pieptul cântăreţului. Îl lovi şi pe acela şi ceva tare îi 
trosni în cap. 

Apoi se pomeni afară, gonind cu capul înainte, prin ceaţă. 
Preţ de o clipă, văzu o apă neagră sub picioarele lui. Pe urmă 
canalul se ridică şi-l izbi în faţă. 

Sam se scufundă ca o piatră, ca un bolovan, ca un munte. 
Apa îi intră în ochi şi pe nas în sus, neagră, rece şi sărată. 
Când încercă să strige după ajutor, înghiţi şi mai multă. 
Lovind cu picioarele şi căutând aer, se rostogoli, cu bule 
ţâşnindu-i din nări. înoată, îşi spuse, înoată. Când deschise 
ochii, apa sărată îl înţepă, orbindu-l. 

leşi la suprafaţă, doar o clipă, trase aer în piept şi lovi 
disperat cu o mână, în timp ce se apuca de peretele 
canalului cu cealaltă. Dar pietrele erau alunecoase şi 
cleioase, şi nu reuşi să se agate. Se scufundă din nou. 

Simţea răcoarea pe piele, în timp ce apa îi trecea prin 
haine. Centura sabiei îi alunecă pe picioare şi i se încâlci în 
jurul gleznelor. Am să mă înec, gândi el, cuprins de o panică 
neagră, oarbă. Se răsuci, încercând să-şi croiască drum 
înapoi spre suprafaţă, dar, în schimb, se izbi cu faţa de 
fundul canalului. Sunt cu capul în jos, îşi dădu el seama. Mă 
înec. Ceva se mişcă sub o mână care se zbătea, un tipar sau 


un peşte, alunecându-i printre degete. Wu pot să mă înec. 
Maester Aemon va muri fără mine, iar Gilly nu va avea pe 
nimeni. Trebuie să înot, trebuie... 

Urmă un pleoscăit imens şi ceva se răsuci în jurul lui, pe 
sub braţe şi în jurul pieptului. Tiparu/, fu primul lui gând, m- 
a înhățat tiparul, mă va trage în jos. 

Deschise gura să ţipe şi înghiţi iarăşi apă. Sunt înecat, fu 
ultimul lui gând. O, zei, aveți milă, sunt înecat. 

Când deschise ochii, era pe spate şi un băştinaş voinic şi 
negru al Insulelor Verii îl lovea în burtă cu pumni cât 
jamboanele. Încetează, mă doare, încercă Sam să strige. În 
loc de cuvinte, scoase pe gură apă şi gâfâi. Era ud până la 
piele şi tremura, zăcând pe pietre, într-o baltă de apă de 
canal. Insularul îl izbi din nou în burtă şi mai multă apă îi 
ţâşni pe nas. 

— Încetează, bolborosi Sam. Nu m-am înecat. Nu m-am 
înecat. 

— Nu. Salvatorul se aplecă deasupra lui, uriaş, negru şi 
picurând. Îi datorezi lui Xhondo multe pene. Apa a distrus 
mantia frumoasă a lui Xhondo. 

Era adevărat, văzu Sam. Mantia cu pene atârna pe umerii 
imenşi ai bărbatului negru, îmbibată de apă şi plină de 
noroi. 

— Eu n-amvvrut... 

— ... să înoţi? Xhondo a văzut. Zbătut prea mult. Oamenii 
graşi trebuie să 

356 

plutească. Omul înhaţă jiletca neagră a lui Sam cu un 
uriaş pumn negru şi îl ridică 

în picioare. Xhondo marinar pe Vântul Cafeniu. Multe 
limbi vorbeşte, puţin. 

înăuntru Xhondo râde, să vadă cum loveşti pe cântăreţ. 
Şi Xhondo aude. Un zâmbet larg, alb, se lăbărţa pe chipul 
lui. Xhondo cunoaşte aceşti dragoni. 


JAIME 


— Sperasem că până acum te-ai săturat de barba aia 
nenorocită. Tot părul ăla te face să semeni cu Robert. 

Sora lui lăsase deoparte doliul în favoarea unei rochii 
verde-jad, cu mâneci din dantelă myrisheză argintie. Un 
smarald de dimensiunea unui ou de porumbel îi atârna la 
gât, pe un lanţ de aur. 

— Barba lui Robert era neagră. A mea e aurie. 

— Aurie? Sau argintie? Cersei îi smulse un fir de păr de 
sub bărbie şi îl ridică. 

Era cărunt. Toată culoarea ţi se scurge, încetul cu încetul, 
frăţioare. Ai devenit o nălucă a ceea ce ai fost, o apariţie 
palidă, schiloadă. Şi atât de anemic, mereu în alb. Aruncă 
firul de păr. Te prefer îmbrăcat în purpură şi în aur. 

Eu te prefer împestrițată de lumina soarelui, cu mărgele 
de apă pe pielea goală. Îi venea s-o sărute, s-o ducă pe braţe 
în dormitor, s-o arunce pe pat... se culcă cu Lancel şi cu 
Osmund Kettleblack şi cu Băiatul Lunii... 

— Voi face un târg cu tine. Eliberează-mă de această 
îndatorire şi sunt la dispoziţia ta. 

Gura lui Cersei se încleşta. Băuse vin fierbinte cu 
mirodenii şi mirosea a nucşoară. 

— Crezi că te târguieşti cu mine? E nevoie să-ţi amintesc: 
eşti dator prin jurământ să te supui. 

— Am jurat să-l apăr pe rege. Locul meu e lângă el. 

— Locul tău e oriunde te trimite. 

— Tommen îşi pune pecetea pe orice hârtie îi aşezi în 
faţă. Asta e isprava ta şi e o nebunie. De ce să-l numeşti pe 
Daven Păzitorul Apusului, dacă n-ai pic de încredere în el? 

Cersei se aşeză lângă fereastră. În spatele ei, Jaime vedea 
ruinele înnegrite ale Turnului Mâinii. 

— De ce te împotriveşti aşa, ser? Ţi-ai pierdut curajul 
odată cu mâna? 


— l-am jurat lui Lady Stark să nu mai pornesc vreodată 
război împotriva Caselor Stark sau Tully. 

— O promisiune făcută la beţie, cu sabia la beregată. 

— Cum pot să-l apăr pe Tommen dacă nu sunt cu el? 

—  Învingându-i duşmanii. Tata spunea mereu că o 
lovitură iute de sabie e o apărare mai bună decât orice scut. 
Ce-i drept, pentru cele mai multe lovituri de 357 

sabie e nevoie de o mână. Totuşi şi un leu schilodit poate 
inspira teamă. Vreau Riverrunul. Îl vreau pe Brynden Tully 
înlănţuit sau mort. Şi cineva trebuie să facă 

ordine la Harrenhal. Avem urgent nevoie de Wylis 
Manderly, presupunând că e încă în viaţă şi prizonier, dar 
garnizoana nu a răspuns la niciunul dintre corbii noştri. 

— Cei de la Harrenhal sunt oamenii lui Gregor, îi reaminti 
Jaime. Muntelui îi plac oamenii cruzi şi proşti. Probabil că ţi- 
au mâncat corbii, cu mesaje cu tot. 

— Tocmai de aceea te trimit pe tine. S-ar putea să te 
mănânce şi pe tine, bravul meu frăţior, dar nădăjduiesc că 
nu le vei provoca indigestie. Cersei îşi netezi rochia. Îl vreau 
pe Ser Osmund la comanda Gărzii Regale, în absenţa ta. 

se culcă cu Lancel şi cu Osmund Kettleblack şi cu 
Băiatul Lunii, din câte ştiu eu... 

— Asta nu e la alegerea ta. Dacă trebuie să plec, Ser 
Loras va avea comanda aici, în locul meu. 

— E o glumă? Ştii ce părere am despre Ser Loras. 

— Dacă nu l-ai fi trimis pe Balon Swann la Dorn... 

— Am nevoie de el acolo. Aceşti dornisheni nu sunt de 
încredere. Şarpele roşu a fost campionul lui Tyrion, ai uitat? 
Nu-mi voi lăsa fiica la cheremul lor. Şi nu îl vreau pe Loras 
Tyrell la comanda Gărzii Regale. 

— Ser Loras este de trei ori mai bărbat decât Ser Osmund. 

— Ideile tale despre bărbăţie s-au schimbat oarecum, 
frăţioare. 

Jaime se simţi cuprins de furie. 

— Adevărat, Loras nu se uită lacom la sânii tăi, aşa cum 
face Ser Osmund, dar mi-e greu să mă gândesc... 


— Gândeşte-te la asta. Cersei îl pălmui. 

Jaime nu schiţă niciun gest ca să oprească lovitura. 

— Văd că am nevoie de o barbă mai deasă, să mă 
ferească de mângâierile reginei mele. Îi venea să-i sfâşie 
rochia şi să-i transforme loviturile în sărutări. 

Mai făcuse asta, demult, pe când avea două mâini bune. 
Ochii reginei erau o gheaţă verde. 

— Ai face bine să pleci, ser. 

„„. Lancel, Osmund Kettleblack şi Băiatul Lunii... 

— Eşti şi surd, pe deasupra? Vei găsi uşa în spatele tău, 
ser. 

— Cum porunceşti. 

Jaime se întoarse pe călcâie şi o părăsi. 

Undeva, zeii râdeau. Lui Cersei nu-i plăcuse niciodată să 
fie înfruntată, Jaime ştia asta. Poate că nişte vorbe mai 
blânde ar fi înmuiat-o, dar, în ultimul timp, se înfuria numai 
când o vedea. 

O parte din el se bucura să lase în urmă Debarcaderul 
Regelui. Nu-i plăcea compania linguşitorilor şi a nătărăilor 
care o înconjurau pe Cersei. „Consiliul cel mai mic” li se 
spunea în Fundătura Puricilor, după cum povestea Addam 
358 

Marbrand. Şi Qyburn... îi salvase lui Jaime viaţa, dar era 
tot o Mască Însângerată. 

— Qyburn plesneşte de secrete, o prevenise pe Cersei. Nu 
reuşise decât s-o facă să râdă. 

— Cu toţii avem secrete, frăţioare, îi răspunsese ea. 

„„„ Se culcă cu Lancel şi Osmund Kettleblack şi cu Băiatul 
Lunii, din câte ştiu eu... 

Patruzeci de cavaleri şi tot atâţia scutieri îl aşteptau în 
faţa grajdurilor Fortăreţei Roşii. Jumătate din ei erau oameni 
ai Apusului, juraţi Casei Lannister, ceilalţi duşmani până de 
curând, transformați în prieteni îndoielnici. Ser Dermot de la 
Rainwood avea să ducă stindardul lui Tommen, Ronnet 
Connington cel Roşu, flamura albă a Gărzii Regale. Un 
Paege, un Piper şi un Peckedon aveau să 


împartă onoarea de a fi scutierii Lordului Comandant. 

— Ţine-ţi prietenii la spate şi duşmanii acolo unde-i poţi 
vedea, îl sfătuise cândva Sumner Crakehall. Sau fusese tatăl 
său? 

Buiestraşul lui era roib, calul de luptă un superb armăsar 
sur. Trecuseră ani lungi de când Jaime nu-şi mai botezase 
vreun cal; văzuse prea mulţi murind în bătălie şi asta era 
mai greu de suportat când le dădeai nume. Dar când băiatul 
Piper începuse să le zică Onoare şi Glorie, râsese şi le lăsase 
numele aşa. Glorie purta harnaşamente vopsite în purpuriul 
Lannisterilor. Onoare era echipat în albul Gărzii Regale. 
Josmyn Peckledon ţinu buiestraşul de hăţuri când Ser Jaime 
încalecă. Scutierul era subţire ca o suliță, cu braţe şi picioare 
lungi, păr unsuros, pământiu, şi obraji moi, cu puf de 
piersică. Mantia era de culoarea purpurie a Lannisterilor, dar 
cămaşa purtată peste zale înfăţişa cele zece stele violete ale 
casei sale, înşirate pe un fond galben. 

— Stăpâne, întrebă flăcăul, îţi vrei mâna cea nouă? 

— Poart-o, Jaime, îl îndemnă Ser Kennos de Kayce. Flutur- 
o în faţa oamenilor din popor şi oferă-le o poveste de spus 
copiilor. 

— Cred că nu. Jaime nu voia să arate mulțimilor o 
minciună de aur. N-au decât să vadă cioata. N-au decât să 
vadă schilodul. Dar eşti liber să-mi compensezi neajunsul, 
Ser Kennos. Flutură amândouă mâinile şi dă din picioare, 
dacă pofteşti. Jaime strânse hăţurile în mâna stângă şi îşi 
întoarse calul. Payne! 

strigă el, în timp ce ceilalţi se grupau. Vei călări lângă 
mine. 

Ser llyn Payne îşi croi drum lângă Jaime, arătând ca un 
cerşetor la bal. Cămaşa lui de zale era veche şi ruginită, 
purtată peste un pieptar uzat de piele fiartă. Nici bărbatul, 
nici calul său nu purtau vreun blazon. Scutul era atât de 
rupt şi de tocit, încât era greu să-ţi dai seama ce culoare 
putea să fi avut vopseaua care îl acoperise cândva. Cu 
chipul său îndârjit şi ochii adânciţi în orbite, Ser Ilyn ar fi 


putut trece drept moartea în persoană... aşa cum se şi 
întâmplase, ani şi ani la rând. 

Dar s-a isprăvit. Ser llyn fusese jumătate din preţul pe 
care îl ceruse Jaime ca să înghită porunca micului său rege 
ca un Lord Comandant cuminte. Cealaltă 

359 

jumătate fusese Ser Addam Marbrand. 

— Am nevoie de ei, îi spusese surorii sale, iar Cersei nu se 
împotrivise. 

Probabil e încântată să scape de ei. Ser Addam era un 
prieten din copilărie de-al lui Jaime, iar tăcutul călău fusese 
omul tatălui său, dacă fusese vreodată 

omul cuiva. Payne era căpitanul gărzii Mâinii când fusese 
auzit fălindu-se că 

Lordul Tywin conducea în fapt Cele Şapte Regate, 
spunându-i Regelui Aerys ce să facă. Aerys Targaryen îi 
tăiase limba pentru asta. 

— Deschideţi porţile, spuse Jaime, iar Mistreţul, cu glasul 
său răsunător, strigă: 

— DESCHIDEŢI PORŢILE! 

Când Mace Tyrell ieşise pe Poarta Noroiului, în sunet de 
tobe şi scripci, mii de oameni se înşiraseră de-a lungul 
străzilor ca să-l ovaţioneze la plecare. Băieţii se alăturaseră 
marşului, mergând cu paşi mari alături de soldaţii Tyrellilor, 
cu capetele ridicate şi călcând apăsat, în timp ce surorile lor 
trimiteau sărutări de la ferestre. 

Astăzi nu era la fel. Câteva târfe le făceau invitaţii pe 
când treceau, iar un negustor de plăcinte cu carne îşi striga 
marfa. În Piaţa Cârpaciului, două vrăbii jerpelite predicau în 
faţa mai multor sute de oameni, vestind osânda asupra 
capetelor celor necredincioşi şi a închinătorilor la demoni. 

— Le place mirosul trandafirilor, dar nu iubesc leii, 
remarcă Jaime. Sora mea ar fi înţeleaptă să ia aminte la asta. 

Ser |llyn nu răspunse. Însoțitorul perfect pentru un drum 
lung. Îmi va plăcea conversaţia lui. 


Cea mai mare parte a escortei sale îl aştepta dincolo de 
zidurile oraşului: Ser Addam Marbrand cu avangarda sa, Ser 
Steffon Swyft şi convoiul de bagaje, Cei o Sută de Cucernici 
ai bătrânului Ser Bonifer cel Bun, arcaşii călare ai lui 
Sarsfield, Maester Gulian cu patru colivii pline de corbi, două 
sute de soldaţi din cavaleria grea sub comanda lui Ser 
Florent Brax. Una peste alta, nu era o oştire mare; avea mai 
puţin de o mie de oameni în total. O oaste numeroasă era 
ultimul lucru de care era nevoie la Riverrun. O armată 
Lannister împresurase deja castelul, şi o oştire încă şi mai 
mare de Freyi. Ultimul corb pe care-l primiseră sugera că 

atacatorii întâmpinau dificultăţi cu hrana. 

Brynden Tully pustiise ţinutul înainte de a se retrage în 
spatele zidurilor sale. 

Nu că a avut prea mult de pustiit. Din câte văzuse Jaime 
din ţinuturile riverane, nu rămăsese câmp nepărjolit, oraş 
nejefuit, fecioară nesiluită. /ar acum, draga mea surioară mă 
trimite să isprăvesc treaba începută de Amory Lorch şi 
Gregor Clegane. Asta îi lăsa un gust amar. 

Atât de aproape de Debarcaderul Regelui, drumul regelui 
era cât putea fi de sigur un drum în vremuri ca acestea, însă 
Jaime îl trimise pe Marbrand cu avangarda lui în cercetare. 

— Robb Stark m-a luat prin surprindere la Pădurea 
Şoaptelor, spuse el. Asta 360 

nu se va mai repeta. 

— Ai cuvântul meu. Marbrand părea vizibil uşurat să fie 
din nou călare, îmbrăcat în mantia fumurie a Casei sale în 
locul celei din lână aurie a Gărzii Oraşului. Dacă vreun 
duşman se va apropia, pe o rază de zeci de kilometri, vei 
afla dinainte. 

Jaime dăduse ordine precise ca nimeni să nu se 
îndepărteze de coloană fără 

permisiunea sa. Altfel, ştia că i-ar fi sâcâit pe tinerii lorzi 
mărunți, traversându-le câmpurile, împrăştiind animalele şi 
călcând în picioare recoltele. Încă se mai zăreau vaci şi oi în 
apropierea oraşului, mere în pomi şi fructe de pădure în 


tufişuri, recolte de orz şi grâu de iarnă, căruţe şi care cu boi 
pe drum. Însă, mai departe, lucrurile nu stăteau atât de roz. 

Călărind în fruntea oştirii, cu Ser llyn tăcut lângă el, Jaime 
se simţea aproape mulţumit. Soarele îi încălzea spatele şi 
vântul îi răvăşea părul, ca degetele unei femei. Când Micul 
Lew Piper veni în goană cu un coif plin de mure, Jaime 
mancă 

o mână din ele şi îi spuse băiatului să împartă restul cu 
ceilalţi scutieri şi cu Ser Ilyn Payne. 

Payne părea că se simte la fel de bine în tăcerea lui ca în 
cămaşa ruginită de zale şi piele fiartă. Tropotul copitelor şi 
zăngănitul sabiei în teacă, ori de câte ori se mişca în şa, erau 
singurele sunete pe care le scotea. Deşi faţa-i mâncată de 
vărsat era înverşunată şi ochii reci ca gheaţa pe un lac în 
toiul iernii, Jaime simţea că îi părea bine că venise. L-am 
lăsat să aleagă, îşi reaminti el. Ar fi putut să mă 

refuze şi să rămână Dreptatea Regelui. 

Numirea lui Ser Ilyn fusese un dar de nuntă de la Robert 
Baratheon pentru tatăl miresei sale, o sinecură care să-l 
despăgubească pe Payne pentru limba pe care o pierduse în 
slujba Casei Lannister. Era un călău desăvârşit. Nu dăduse 
greş 

la nicio execuţie şi rar se întâmpla să aibă nevoie deoa 
doua lovitură. Şi era ceva în liniştea lui care inspira groază. 
Arareori păruse un Călău al Regelui atât de potrivit pentru 
munca sa. 

Când hotărâse să-l ia cu el, Jaime vizitase camerele lui 
Ser llyn de la capătul Aleii Trădătorului. Etajul superior al 
turnului turtit, semicircular, era împărţit în celule pentru 
prizonierii care impuneau un anumit confort, cavaleri sau 
lorzi mărunți ostatici ce aşteptau răscumpărarea sau 
schimbul. Intrarea în temniţa propriu-zisă era la nivelul de 
jos, printr-o uşă de fier forjat şi o a doua din lemn ori, 
aşchios. La etajele intermediare se aflau camere rezervate 
Temnicerului-Şef, Lordului Confesor şi Dreptăţii Regelui. 
Dreptatea era un câălău, dar, conform tradiţiei, avea ca 


sarcină şi supravegherea temniţelor şi a oamenilor care le 
îngrijeau. 

lar pentru această sarcină Ser llyn Payne era de-a dreptul 
nepotrivit. Întrucât nu putea nici să scrie, nici să citească şi 
nici să vorbească, Ser Ilyn lăsase conducerea temniţelor pe 
seama subordonaţilor săi, atâţia câţi erau. Însă regatul nu 
avusese un Lord Confesor de la cel de-al doilea Daeron 
încoace, iar ultimul 361 

Temnicer-Şef fusese un postăvar care cumpărase funcţia 
de la Degețel în timpul domniei lui Robert. Fără îndoială, 
profitase din plin de pe urma asta timp de câţiva ani, până 
când făcuse greşeala de a conspira cu alţi nătărăi bogaţi să-i 
dea lui Stannis Tronul de Fier. Îşi ziceau „Oamenii cu 
Coarne”, aşa că Joff le prinsese coarne în cap, înainte de a-i 
arunca de pe zidurile oraşului. Astfel, îi rămăsese lui 
Rennifer Longwaters, cocârjatul comandant al temnicerilor, 
care susţinea cu o insistenţă plictisitoare că avea „un strop 
de sânge de dragon”, sarcina de a-i descuia uşile lui Jaime şi 
de a-l conduce, urcând treptele înguste, înăuntrul zidurilor, 
către locul unde locuise, vreme de cincisprezece ani, llyn 
Payne. 

Încăperile duhneau a mâncare stricată, iar paiele 
mişunau de insecte. Intrând, Jaime fusese cât pe ce să se 
împiedice de un şobolan. Sabia mare a lui Payne se odihnea 
pe o masă de lemn, lângă o bucată de gresie şi o pânză 
unsuroasă. Oţelul era imaculat, cu marginile aruncând 
sclipiri albastre în lumina palidă, dar, în rest, mormane de 
haine soioase zăceau risipite pe podele, iar bucăţile de zale 
şi de armuri împrăştiate ici şi colo erau roşii de rugină. Jaime 
nu putea număra urcioarele de vin sparte. Nu-i place nimic 
altceva decât să ucidă, gândise el când Ser Ilyn îşi făcuse 
apariţia dintr-un dormitor care duhnea a oale de noapte 
pline până la refuz. 

— Înălţimea Sa îmi porunceşte să-i câştig înapoi ţinuturile 
riverane, îi explicase Jaime. Aş vrea să te iau cu mine... dacă 
nu ţi-e greu să renunţi la toate astea. 


Tăcerea îi fusese răspunsul, şi o lungă, neclintită privire. 
Dar tocmai când Jaime era pe cale să se întoarcă şi să plece, 
Payne clătinase aprobator din cap. Ş; iată-l aici. Jaime aruncă 
o privire către tovarăşul său. Poate că mai există încă 

speranță pentru amândoi. 

În noaptea aceea, îşi aşezară tabăra mai jos de castelul 
din vârf de deal al Casei Hayford. Când soarele apuse, o sută 
de corturi răsăriră la poalele dealului, de-a lungul malurilor 
râului care curgea în apropiere de el. Jaime stabili el însuşi 
străjile. Nu se aştepta la necazuri atât de aproape de oraş, 
dar, cândva, unchiul său Stafford se crezuse şi el în 
siguranţă la Oxcross. Era cel mai bine să nu rişte nimic. 

Când de la castel veni invitaţia să cineze alături de 
castelanul lui Lady Hayford, Jaime îl luă cu el pe Ser Ilyn, 
împreună cu Ser Addam Marbrand, Ser Bonifer Hasty, 
Ronnet Connington cel Roşu, Mistreţul şi o duzină de alţi 
cavaleri şi lorzi mărunți. 

— Presupun că ar trebui să port mâna, îi spuse el lui Peck, 
înainte să-şi înceapă 

urcuşul. 

Flăcăul i-o aduse îndată. Mâna era făurită din aur, foarte 
veridică, incrustată cu unghii din perle şi degetele pe 
jumătate închise, ca să se poată mula în jurul piciorului unui 
pocal. Nu pot să lupt, dar pot să beau, cugetă Jaime, în timp 
ce flăcăul îi strângea cureluşele care-i legau mâna de cioată. 

— De-acum înainte, lumea îţi va spune Mână-de-Aur, 
stăpâne, îl asigurase 362 

armurierul prima oară când o potrivise la încheietura lui 
Jaime. S-a înşelat. Voi fi Regicidul până la moarte. 

Mâna de aur fu prilejul multor comentarii admirative de-a 
lungul cinei, cel puţin până când Jaime răsturnă un pocal cu 
vin. Atunci, îşi pierdu răbdarea: 

— Dacă admiri afurisenia asta aşa de mult, taie-ţi mâna 
cu care mânuieşti sabia şi o poţi avea, îi spuse lui Flement 
Brax. 


După aceea, nu se mai discută nimic despre mâna lui şi 
Jaime reuşi să bea liniştit nişte vin. 

Doamna castelului era o Lannister prin căsătorie, o copilă 
dolofană care fusese măritată cu Tyrek, vărul lui Jaime, 
înainte să împlinească un an. Lady Ermesande le fu 
înfăţişată cum se cuvine, înfăşurată într-o rochiţă de brocart, 
cu împletitura verde şi ondulaţiile verzui ale Casei Hayford 
redate din mărgele minuscule de jad. 

Dar în curând copila începu să ţipe, aşa că doica ei o duse 
îndată la culcare. 

— Nu s-a auzit nimic despre Lord Tyrek al nostru? întrebă 
castelanul ei, când se servi păstrăvul. 

— Nimic. 

Tyrek Lannister dispăruse în timpul revoltelor de la 
Debarcaderul Regelui, pe când Jaime era încă prizonier la 
Riverrun. Băiatul trebuia să fi împlinit până acum 
paisprezece ani, presupunând că era încă în viaţă. 

— Am condus eu însumi o misiune de căutare, la porunca 
Lordului Tywin, remarcă Addam Marbrand, curăţându-şi 
peştele de oase, dar n-am găsit mai mult decât reuşise 
Bywater, înaintea mea. Băiatul a fost văzut ultima oară 
călare, când presiunea mulţimii a rupt rândul de mantii aurii. 
După aceea... a fost găsit calul, dar nu şi călăreţul. Cel mai 
probabil, l-au tras jos şi l-au omorât. Dar dacă e aşa, unde îi 
e trupul? Gloata a lăsat celelalte cadavre să zacă acolo, de 
ce nu şi pe-al lui? 

— Ar fi mai valoros viu, sugeră Mistreţul. Orice Lannister 
ar aduce o răscumpărare grasă. 

— Fără doar şi poate, fu de acord Marbrand, dar n-a fost 
făcută nicio cerere de răscumpărare. Băiatul a dispărut pur 
şi simplu. 

— Băiatul e mort. Jaime băuse trei cupe de vin şi mâna lui 
de aur părea să 

devină, cu fiece clipă, mai grea şi mai neîndemânatică. 
Un cârlig m-ar sluji la fel de bine. Dacă şi-au dat seama pe 
cine au omorât, fără îndoială că l-au aruncat în râu, de frica 


urgiei tatălui meu. Îi cunosc gustul în Debarcaderul Regelui. 
Lordul Tywin şi-a plătit întotdeauna datoriile. 

— Întotdeauna, îl aprobă Mistreţul, şi cu asta discuţia se 
încheie. 

Cu toate acestea, mai târziu, singur în camera din turn 
care-i fusese oferită 

pentru noapte, Jaime se pomeni punându-şi întrebări. 
Tyrek îl slujise pe Regele Robert ca scutier, alături de Lancel. 
Cunoaşterea putea fi mai prețioasă decât aurul, mai 
periculoasă decât un pumnal. Atunci îi veni în minte Varys, 
zâmbitor şi mirosind a lavandă. Eunucul avea spioni şi 
informatori în tot oraşul. Ar fi fost 363 

simplu pentru el să aranjeze răpirea lui Tyrek în timpul 
confuziei... cu condiţia să 

fi ştiut dinainte că era de aşteptat ca gloata să se revolte. 
lar Varys ştia tot, sau cel puțin aşa voia să ne facă să 
credem. Totuşi nu a prevenit-o în niciun fel pe Cersei despre 
revolta aceea. Nici n-a mers la corăbii, s-o conducă pe 
Myrcella. 

Deschise obloanele. Se făcea frig şi o semilună plutea pe 
cer. Mâna îi străluci vag în lumina ei. Wu foloseşte /a 
strangulat eunuci, dar e destul de grea ca să-i transforme 
zâmbetul ăla slinos într-o distrugere roşie. Îi venea să bată 
pe cineva. 

Îl găsi pe Ser Ilyn ascuţindu-şi sabia. 

— E timpul, îi spuse Jaime. 

Călăul se ridică şi îl urmă, hârşâindu-şi cizmele de piele 
crăpate pe treptele de piatră în timp ce coborau. O curte 
mică se deschidea în faţa armurăriei. Jaime găsi acolo două 
scuturi, două coifuri şi o pereche de săbii boante pentru 
turnir. Îi oferi una lui Payne, iar pe cealaltă o luă în mâna 
stângă, strecurându-şi dreapta prin chingile scutului. 
Degetele sale de aur erau destul de curbate încât să agaţe, 
dar nu puteau apuca, aşa că nu ţinea scutul strâns. 

— Ser, cândva ai fost cavaler, spuse Jaime. Şi eu la fel. 
Hai să vedem ce suntem acum. 


Ser llyn ridică sabia drept răspuns, iar Jaime porni îndată 
la atac. Payne era la fel de ruginit ca zalele sale şi nu la fel 
de puternic ca Brienne, însă para fiecare lovitură cu sabia 
sau ridica scutul. Dansară sub semilună, în timp ce săbiile 
boante îşi cântau cântecul de oţel. Cavalerul tăcut fu 
mulţumit să-l lase pe Jaime să 

conducă dansul o vreme, dar, în cele din urmă, începu să 
contraatace fiecare lovitură. O dată, trecu el la atac, îl lovi 
pe Jaime în coapsă, în umăr, în antebraţ. Îi făcu să răsune 
capul de trei ori, cu lovituri în coif. Una dintre lovituri îi 
smulse scutul de pe mâna dreaptă şi fu cât pe ce să-i rupă 
curelele care îi legau mâna de aur de cioată. Când îşi 
coborâră săbiile, Jaime era dărâmat şi plin de vânătăi, dar 
vinul se mistuise şi avea capul limpede. 

— Vom mai dansa, îi promise lui Ser llyn. Mâine şi 
poimâine. În fiecare zi vom dansa, până când voi fi la fel de 
bun cu mâna stângă pe cât am fost întotdeauna cu dreapta. 

Ser llyn deschise gura şi scoase un sunet gutural. Un 
hohot de râs, îşi dădu seama Jaime. Ceva îi întoarse maţele 
pe dos. 

A doua zi dimineaţă, niciunul dintre ceilalţi nu avu 
îndrăzneala să pomenească 

de vânătăile lui. Se părea că niciunul dintre ei nu auzise 
sunetul duelului în noapte. Cu toate acestea, când coborâră 
înapoi la tabără, Micul Lew Piper dădu glas întrebării pe care 
cavalerii şi lorzii mărunți nu îndrăzneau s-o rostească. 

Jaime îi zâmbi larg. 

— Au fătuci dezmăţate în Casa Hayford. Sunt muşcături 
de dragoste, flăcăule. 

O altă zi senină şi vântoasă fu urmată de una înnorată, 
apoi de trei zile de ploaie. Vântul şi apa nu contau. Coloana 
continua să înainteze în acelaşi ritm, spre nord, de-a lungul 
drumului regelui şi, în fiecare noapte, Jaime găsea un loc 
retras 364 

unde să mai capete câteva muşcături de dragoste. 
Luptară într-un grajd, sub privirea unui catâr chior, şi în 


beciul unui han, printre butoaie de vin şi bere. 

Luptară între ruinele înnegrite ale unui hambar de piatră, 
pe o insulă împădurită 

de pe un râu cu apă mică şi într-un câmp deschis, cu 
ploaia răpăind domol pe coifurile şi scuturile lor. 

Jaime găsea scuze pentru escapadele lui nocturne, dar nu 
era atât de naiv încât să-şi închipuie că erau crezute. Addam 
Marbrand ştia, cu siguranţă, cu ce se ocupa, iar câţiva dintre 
ceilalţi căpitani băânuiau, probabil. Dar nimeni nu vorbea 
despre asta în prezenţa lui... şi, de vreme ce singurului 
martor îi lipsea limba, Jaime nu trebuia să se teamă că va 
auzi cineva ce spadasin inept devenise Regicidul. 

Curând, semnele războiului puteau fi văzute la tot pasul. 
Buruieni, mărăcini şi arbuşti stufoşi creşteau până la capul 
calului pe câmpuri unde grâul toamnei ar fi trebuit să fie 
copt, drumul regelui era lipsit de călători, iar lupii domneau 
în lumea istovită de la apus până la răsărit. Majoritatea 
animalelor erau destul de precaute ca să se ţină la distanţă, 
dar calul unuia dintre oamenii din avangarda lui Martin 
fusese fugărit şi omorât când el descălecase ca să se 
uşureze. 

— Nicio fiară sălbatică n-ar fi atât de curajoasă, declarase 
Ser Bonifer cel Bun, cu chipul trist şi încruntat. Sunt demoni 
în piei de lupi, trimişi să ne pedepsească 

pentru păcatele noastre. 

— Trebuie să fi fost un cal deosebit de păcătos, remarcase 
Jaime, stând deasupra rămăşiţelor bietului animal. Dădu 
ordin ca restul carcasei să fie tăiată în bucăţi şi sărată; se 
putea să aibă nevoie de carne. 

Într-un loc numit Cornul Scroafei găsiră un aspru cavaler 
bătrân zis Ser Roger Vierul, care se încăpăţâna să se 
cuibărească în turnul său, cu şase oşteni şi patru arbaletişti 
şi vreo douăzeci de ţărani. Ser Roger era mare şi zbârlit, ca 
numele pe care-l purta, iar Ser Kennos sugeră că putea să fie 
vreun Crakehall rătăcit, de vreme ce blazonul lor era 
mistrețul vărgat. Mistreţul părea să-i dea crezare şi îşi 


petrecu o oră întreagă întrebându-l pe Ser Roger despre 
strămoşii lui. 

Jaime era mai interesat de ce avea de spus Vierul despre 
lupi. 

— Am avut nişte necazuri cu o haită de lupi cu stea albă, 
îi spuse bătrânul. Vin după tine, adulmecând, stăpâne, dar 
noi le-am ţinut piept şi am îngropat trei lângă 

napi. Înaintea lor, a fost o haită de lei sângeroşi, să-mi fie 
cu iertare. Cel care era în fruntea lor avea un manticor pe 
scut. 

— Ser Amory Lorch, sugeră Jaime. Nobilul meu tată i-a 
poruncit să distrugă 

ţinuturile riverane. 

— Din care noi nu facem parte, spuse dârz Ser Roger 
Vierul. Eu sunt devotat Casei Hayford, iar Lady Ermesande 
îşi pleacă micul genunchi la Debarcaderul Regelui, sau aşa 
va face când va fi destul de mare ca să umble. l-am spus-o, 
dar Lorch ăsta nu stătea să asculte. Mi-a măcelărit jumătate 
din oi şi trei capre bune de lapte şi a încercat să mă ardă în 
turnul meu. Dar zidurile mele sunt din piatră 

365 

tare, groase de doi metri şi jumătate, aşa că, după cei s-a 
stins focul, a plecat plictisit. Lupii au venit mai târziu, cei cu 
patru picioare. Au mâncat oile pe care mi le-a lăsat 
manticorul. M-am ales în schimb cu câteva blănuri bune, dar 
astea nu ne umplu burţile. Ce-ar trebui să facem, stăpâne? 

— Să cultivați, răspunse Jaime, şi să vă rugaţi să aveţi o 
ultimă recoltă. Nu era un răspuns încurajator, dar era 
singurul pe care-l avea. 

În ziua următoare, coloana traversă un pârâu care forma 
un hotar între ţinuturile loiale Debarcaderului Regelui şi cele 
care plăteau tribut Riverrunului. 

Maester Gulian cercetă o hartă şi anunţă că aceste 
dealuri erau ale fraţilor Wode, doi cavaleri cu moşii, juraţi 
Harrenhalului... dar castelele lor fuseseră din pământ şi din 
lemn, şi din ele nu mai rămăseseră decât bârnele înnegrite. 


Niciun Wode nu-şi făcu apariţia, şi nici vreunul dintre 
oamenii lor, deşi câţiva tâlhari se adăpostiseră într-un beci 
aflat sub donjonul fratelui cel mic. Unul dintre ei purta 
rămăşiţele unei mantii purpurii, dar Jaime îl spânzură 
împreună cu ceilalţi. Îi făcu plăcere. Făcuse dreptate. Fă-ţi un 
obicei din asta, Lannister, şi, într-o zi, lumea iți va spune, 
până la urmă, Mână-de-Aur. Mână-de-Aur cel Drept. 

Lumea devenea şi mai cenuşie pe măsură ce se apropiau 
de Harrenhal. Treceau pe sub ceruri de ardezie, pe lângă ape 
ce sclipeau bătrâne şi reci, ca o coală de oţel bătut. Jaime se 
pomeni întrebându-se dacă Brienne ar fi putut trece pe aici 
înaintea lui. Dacă s-a gândit că Sansa Stank a plecat spre 
Riverrun... Dacă ar fi întâlnit alţi drumeţii, poate că i-ar fi 
oprit să-i întrebe dacă vreunul dintre ei a văzut din 
întâmplare o fecioară frumoasă, cu părul arămiu, sau una 
mare şi urâtă, cu o faţă care ar putea acri laptele. Dar nu era 
nimeni pe drumuri, doar lupi, iar urletele lor nu aveau niciun 
răspuns. 

Dincolo de apele de plumb ale lacului, se iviră, în sfârşit, 
turnurile bazaconiei lui Harren cel Negru, cinci degete 
strâmbe din piatră neagră, hidoasă, agăţându-se de cer. Deşi 
Degețel fusese numit Lord de Harrenhal, nu părea prea 
grăbit să-şi ocupe noua reşedinţă, aşa că îi revenise lui Jaime 
Lannister misiunea de a „face ordine” la Harrenhal, în 
drumul său spre Riverrun. 

Că era nevoie de ordine nu se îndoia. Gregor Clegane 
smulsese imensul, mohorâtul, castel din mâinile Măştilor 
Însângerate înainte să fie rechemat de Cersei la 
Debarcaderul Regelui. Fără îndoială, oamenii Muntelui 
zornăiau şi acum înăuntru, de colo-colo, ca tot atâtea boabe 
de mazăre uscată într-o păstaie, dar nu erau tocmai potriviţi 
să restaureze pacea regelui pe Trident. Singura pace pe care 
şleahta lui Ser Gregor o dăduse vreodată cuiva era pacea 
mormântului. 

Călăreţii din avangarda lui Ser Addam raportaseră că 
porţile Harrenhalului erau închise şi zăvorâte. Jaime îşi 


A 


adună oamenii în faţa lor şi îi porunci lui Ser Kennos de 
Kayce să sune Cornul Pietrei, un obiect negru, răsucit şi 
bandat cu aur vechi. 

Când cornul sunase de trei ori, lovindu-se cu ecou de 
ziduri, auziră geamătul 366 

balamalelor de fier ale porţilor deschizându-se încet. Atât 
de groase erau zidurile bazaconiei lui Harren cel Negru, 
încât Jaime trecu pe sub o duzină de găuri de tragere înainte 
de a ieşi în lumina orbitoare a soarelui din curtea unde îşi 
luase rămas-bun de la Măştile Însângerate, nu cu multă 
vreme în urmă. Buruienile răsăreau din pământul bătătorit şi 
muştele băzâiau în jurul unui hoit de cal. 

O mână de oameni ai lui Ser Gregor ieşiră din turnuri ca 
să-l privească 

descălecând, o şleahtă de oameni încruntaţi, înverşunaţi. 
N-au cum să fie altfel, alături de Munte. Cel mai bun lucru 
care se putea spune despre oamenii lui Gregor era că nu se 
dovedeau chiar aşa de ticăloşi şi de violenţi ca Bravii 
Camarazi. 

— Să fiu al naibii, Jaime Lannister, izbucni un oştean 
palid şi cărunt. Băieți, e nenorocitul de Regicid. Băga-mi-ai 
sulița! 

— Tu cine să fii? întrebă Jaime. 

— Ser obişnuia să-mi spună Gură-Spurcată, stâp'ne. Omul 
scuipă în palme şi îşi şterse obrajii cu ele, ca şi cum asta l-ar 
fi făcut cumva mai prezentabil. 

— Încântător. Tu eşti şeful aici? 

— Eu? Rahat! Nu, stăp'ne. Băga-mi-ai sulița! Gură- 
Spurcată avea în barbă 

destule firimituri încât să hrănească toată garnizoana. 
Jaime nu-şi putu stăpâni râsul. Omul luă asta drept 
încurajare. Băga-mi-ai sulița! repetă şi începu să râdă şi el. 

— L-ai auzit, îi spuse Jaime lui Ilyn Payne. Găseşte o suliță 
lungă şi vâră-i-o în fund. 

Ser llyn nu avea suliță, dar Jon Bettley Spânul fu bucuros 
să-i arunce una. 


Râsul cherchelit al lui Gură-Spurcată se opri brusc. 

— Nu mă atinge cu afurisenia aia. 

— Hotărăşte-te, zise Jaime. Cine e şeful aici? A numit Ser 
Gregor un castelan? 

— Polliver, zise un altul, însă Câinele l-a omorât, stăp'ne. 
Pe el şi pe Gădilător, pe amândoi. Şi pe băiatul ăla Sarsfield. 

larăşi Câinele. 

— Ştiţi că a fost Sandor? L-aţi văzut? 

— Nu noi, stăp'ne. Ne-a spus hangiul ăla. 

— S-a întâmplat la hanul de la răscruce, stăpâne. Cel care 
vorbise era un bărbat mai tânăr, cu o chică de păr nisipiu. 
Purta lanţul de monede care cândva îi aparținuse lui Vargo 
Hoat, monede din zeci de oraşe îndepărtate, de aur, argint, 
aramă şi bronz, monede pătrate, monede rotunde, 
triunghiuri şi cercuri şi bucăţi de os. Hangiul a jurat că omul 
avea o jumătate din faţă arsă. Târfele lui au spus aceeaşi 
poveste. Sandor avea un băiat cu el, un ţăran jerpelit. l-au 
tăiat pe Polly şi pe Gădilător în bucăţi şi au plecat în josul 
Tridentului, din câte ni s-au spus. 

— Aţi trimis oameni după el? 

Gură-Spurcată se încruntă, de parcă gândul ar fi fost 
dureros. 

— Nu, stăp'ne. Să fim ai naibii toţi, n-am trimis. 

367 

— Când un câine turbează, îi tai beregata. 

— Păi, zise bărbatul, ştergându-se la gură. Polly nu mi-a 
plăcut niciodată prea mult, rahatul ăla, iar Câinele era 
fratele lui ser, aşa că... 

— Suntem răi, stăp'ne, interveni omul care purta 
monedele, dar ar trebui să fii nebun ca să-l înfrunţi pe Câine. 

Jaime îl cercetă. Mai inarăzneț decât ceilalți şi nu atât de 
beat ca Gură- 

Spurcată. 

— V-a fost frică de el. 

— N-aş zice frică, stăp'ne. Aş zice că îl lăsam pentru alţii 
mai buni. Cineva ca ser. Sau ca tine. 


Eu, când aveam două mâini. Jaime nu se amăgea, Sandor 
ar termina repede cu el. 

— Ai un nume? 

— Rafford, dacă nu ţi-e cu supărare. Cei mai mulţi îmi zic 
Raff. 

— Raff, adună garnizoana în Castelul Celor O Sută de 
Inimi. Cu tot cu prizonieri. Vreau să-i văd. Şi pe târfele alea 
de la răscruce. O, şi Hoat. Am fost tulburat să aud că a murit. 
Aş vrea să-i văd capul. 

Când i-l aduseră, descoperi că buza Țapului fusese tăiată, 
împreună cu urechile şi cea mai mare parte a nasului. Ciorile 
îi mâncaseră ochii, dar Hoat era încă de recunoscut. Jaime i- 
ar fi cunoscut barba oriunde, o sfoară ridicolă de păr, lungă 
de o jumătate de metru, atârnând dintr-o bărbie ascuţită. 
Altminteri, doar câteva fâşii uscate de carne mai atârnau de 
craniul bărbatului din Qohor. 

— Unde e restul? întrebă el. 

Nimeni nu voia să-i spună. În cele din urmă, Gură- 
Spurcată îşi plecă ochii şi murmură: 

— Putrezit, ser. Şi mâncat. 

— Unul dintre prizonieri cerşea mereu de mâncare, 
recunoscu Rafford, aşa că 

ser a zis să-i dăm ţap prăâjit. Dar Ţapul nu avea prea multă 
carne pe el. La început, ser i-a luat mâinile şi labele 
picioarelor, pe urmă braţele şi pulpele. 

— Grăsanul nenorocit a primit aproape tot, stăp'ne, îi 
explică Gură-Spurcată, dar ser zicea să avem grijă ca toţi 
prizonierii să primească o bucăţică. Şi Hoat în persoană. 
Nenorocitul ăla bălea când îl hrăneam, şi unsoarea îi şiroia 
pe barba aia sfrijită. 

Tată, gândi Jaime, câinii tăi au înnebunit amândoi, îşi 
aminti poveştile pe care le auzise în copilărie la Casterly 
Rock, despre Lady Lothston nebuna, care se îmbăia în sânge 
şi patrona ospeţe cu carne de om chiar între aceste ziduri. 

Cumva, răzbunarea îşi pierdu savoarea. 


— Luaţi-l de-aici şi aruncaţi-l în lac. Jaime îi azvârli lui 
Peck capul lui Hoat şi se întoarse pentru a se adresa 
garnizoanei. Până când Lordul Petyr va veni să-şi revendice 
scaunul, Ser Bonifer Hasty va stăpâni la Harrenhal în numele 
coroanei. 

Cei care vor i se pot alătura, dacă îi primeşte. Ceilalţi vor 
veni cu mine la 368 

Riverrun. 

Oamenii Muntelui schimbară priviri. 

— Ne datorează, spuse unul. Ser ne-a promis. 
Recompense grase, spunea. 

—  Întocmai vorbele lui, întări  Gură-Spurcată. 
Recompense grase pentru cei care vin cu mine. Alţi câţiva 
începură să-şi scâncească aprobarea. 

Ser Bonifer ridică o mână înmănuşată. 

— Oricine va rămâne cu mine va primi o bucată de 
pământ s-o lucreze, o a doua când îşi ia nevastă şi oa treia 
la naşterea primului copil. 

— Pământ, ser? Gură-Spurcată scuipă. Mă piş pe el. Dacă 
voiam să punem mâna pe afurisitul de noroi, am fi putut 
foarte bine să stăm acasă, să ne fie cu iertare, ser. 
Recompense grase, a spus ser. Adică aur. 

— Dacă aveţi vreo nemulţumire, duceţi-vă la 
Debarcaderul Regelui şi vorbiţi cu sora mea. Jaime se 
întoarse către Rafford. Vreau să văd prizonierii ăia acum. 

Începând cu Ser Wylis Manderly. 

— Grăsanul? întrebă Rafford. 

— Sper din suflet. Şi nu-mi spune nicio poveste tristă 
despre cum a murit, sau o să i-o luaţi pe urme. 

Orice speranţe ar fi putut nutri să-i găsească pe Shagwell, 
Pyg sau Zollo chinuindu-se în temnițe îi fură amarnic 
spulberate. Se părea că Bravii Camarazi îl abandonaseră pe 
Vargo Hoat până la ultimul. Dintre oamenii lui Lady Whent, 
doar trei rămăseseră - bucătarul, care deschisese porţile din 
spate pentru Ser Gregor, un armurier cocârjat zis Ben Deget- 


Negru şi o fată pe nume Pia, care nu era nici pe departe aşa 
de drăguță ca atunci când o văzuse Jaime ultima oară. 

Cineva îi rupsese nasul şi îi spărsese jumătate din dinţi. 
Când îl văzu pe Jaime, fata căzu în genunchi, plângând cu 
suspine şi agăţându-se de piciorul lui, cu o putere isterică, 
până când Mistreţul o îndepărtă. 

— Nimeni nu-ţi va mai face niciun rău, îi spuse el, dar 
asta nu reuşi decât s-o facă să plângă mai tare. 

Ceilalţi prizonieri fuseseră mai bine trataţi. Ser Wylis 
Manderly era printre ei, alături de numeroşi alţi nordici de 
obârşie nobilă, pe care Muntele Care Călăreşte îi luase 
ostatici în lupta de la vadurile Tridentului. Ostatici folositori, 
toţi demni de o răscumpărare frumuşică. Erau zdrenţăroşi, 
murdari şi lăţoşi până la unul, iar câţiva aveau vânătăi 
proaspete, dinţi crăpaţi sau degete lipsă, dar rănile le 
fuseseră 

spălate şi bandajate şi niciunul nu îndurase foame. Jaime 
se întrebă dacă aveau habar ce mâncaseră şi hotări că era 
mai bine să nu întrebe. 

Nici urmă de sfidare nu se mai citea pe chipurile lor, cu 
atât mai puţin pe cel al lui Ser Wylis, un ciubăr de seu guşat, 
cu faţa ţepoasă şi ochi palizi şi goi. Când Jaime îi spuse că va 
fi escortat la lazul Fecioarelor, unde urma să fie îmbarcat pe 
o corabie spre Portul Alb, Ser Wylis se prăbuşi ca o băltoacă 
pe podea şi hohoti mai îndelung şi mai zgomotos decât Pia. 
Fu nevoie de patru oameni ca să-l ridice în picioare. Prea 
mult țap fript, cugetă Jaime. Zei, dar urăsc castelul acesta 
369 

blestemat! Harrenhalul fusese martor la mai multe orori 
în cei trei sute de ani ai săi decât Casterly Rock în trei mii. 

Jaime porunci să fie aprinse focurile în Sala Celor O Mie 
de Inimi şi trimise bucătarul şchiopătând înapoi în bucătărie, 
să prepare o masă caldă pentru oamenii din escorta sa. 

— Orice în afară de ţap. 

El luă cina în Sala Vânătorului cu Ser Bonifer Hasty, un 
cocostârc de om, solemn, înclinat să-şi presare discursul cu 


apeluri la Cei Şapte. 

— Nu vreau niciunul dintre adepţii lui Ser Gregor, declară 
el, tăind o pară la fel de ofilită ca el, ca să se asigure că 
sucul inexistent nu-i păta impecabila jiletcă 

violetă, brodată pe margini cu o bentiţa albă a Casei sale. 
Nu-mi trebuie asemenea păcătoşi în subordinea mea. 

— Septonul meu spunea că toţi oamenii sunt păcătoşi. 

— Nu se înşela, fu de acord Ser Bonifer, dar unele păcate 
sunt mai negre decât altele şi mai scârboase pentru nasul 
Celor Şapte. 

lar tu nu ai nas nici cât frățiorul meu, altfel păcatele mele 
te-ar face să te îneci cu para. 

— Prea bine. Voi lua şleahta lui Gregor din mâinile tale. 

Putea găsi întotdeauna o întrebuințare pentru luptători. 
Dacă nu altceva, Jaime putea să-i trimită primii pe scări în 
sus, dacă va trebui să asedieze zidurile Riverrunului. 

— la şi târfele, îl îndemnă Bonifer. O ştii pe aia. Fata din 
temniţă. 

— Pia. Ultima oară când fusese aici, Qyburn îi trimisese o 
fată în pat, gândindu-se că-i va face plăcere. Dar Pia pe care 
o scoseseră din temniţă era o alta decăt fiinţa dulce, simplă, 
veselă care i se strecurase sub pături. Făcuse greşeala să 
vorbească în clipa când Ser Gregor voia tăcere, aşa că 
Muntele îi spărsese dinţii cu pumnul înmănuşat în zale şi îi 
rupsese şi năsucul drăgălaş. Ar fi făcut şi mai rău, fără 
îndoială, dacă nu l-ar fi chemat Cersei la Debarcaderul 
Regelui, să înfrunte sulița Viperei Roşii. Jaime n-avea să-l 
jelească. Pia s-a născut în acest castel, îi spuse el lui Ser 
Bonifer. E singurul cămin pe care l-a cunoscut. 

— E un izvor de destrăbălare, răspunse Ser Bonifer. N-o 
vreau prin preajma oamenilor mei, etalându-şi... trupul. 

— Presupun că vremurile acelea au trecut pentru ea, 
spuse Jaime, dar dacă o găseşti atât de inacceptabilă, am s-o 
iau eu. Bănuia că ar fi putut s-o facă 

spălătoreasă. Scutierii lui nu se supărau să-i ridice cortul, 
să-i ţesale calul sau să-i curețe armura, dar sarcina de a se 


ocupa de haine li se părea lipsită de bărbăţie. 

Poţi să ţii în mână Harrenhalul doar cu Cei O Sută de 
Cucernici? întrebă Jaime. 

De fapt, ar fi trebuit să se numească Cei Optzeci şi Şase 
de Cucernici, după ce pierduseră paisprezece oameni la Apa 
Neagră, dar, fără doar şi poate, Ser Bonifer avea să 
completeze numărul lor de îndată ce va găsi nişte recruți 
îndeajuns de pioşi. 

370 

— Nu prevăd nicio dificultate. Baba ne va lumina calea, 
iar Războinicul va da putere braţelor noastre. 

Sau poate va veni Străinul după toată sfânta voastră 
adunare. Jaime nu putea fi sigur cine o convinsese pe sora 
lui că Ser Bonifer ar trebui numit castelan de Harrenhal, dar 
întâlnirea mirosea a Orton Merryweather. 

Parcă-şi amintea vag că Hasty îl slujise cândva pe bunicul 
lui Merryweather, iar justiţiarul cu părul de culoarea 
morcovului era tocmai genul de nătărău care putea să 
presupună că cineva zis „cel Bun” era nici mai mult, nici mai 
puţin decât leacul de care ţinuturile riverane aveau nevoie 
ca să vindece rănile lăsate de Roose Bolton, Vargo Hoat şi 
Gregor Clegane. 

Dar s-ar putea să nu se inşele. Hasty se trăgea din 
ţinuturile furtunii, astfel că 

nu avea de-a lungul Tridentului nici prieteni, nici 
duşmani, nicio ceartă ancestrală, nicio datorie de plătit, 
niciun prieten de recompensat. Era sobru, drept şi 
respectuos, iar Cei Optzeci şi Şase de Cucernici ai săi erau la 
fel de disciplinaţi ca oricare soldat din Cele Şapte Regate, şi 
erau o privelişte încântătoare când îşi întorceau şi îşi cabrau 
juganii suri. Degețel glumise cândva că Ser Bonifer trebuie 
să fi jugănit şi călăreţii, atât de nepătată le era reputaţia. 

În acelaşi timp, Jaime îşi punea întrebări despre orice 
soldaţi care erau mai bine cunoscuţi pentru caii lor 
încântători decât pentru duşmanii pe care-i omorâseră. Se 
roagă bine, bănuiesc, dar să lupte ştiu? Nu se făcuseră de 


ruşine la Apa Neagră, după câte auzise, dar nici nu fuseseră 
remarcaţi. Ser Bonifer însuşi fusese un cavaler promiţător în 
tinereţe, dar i se întâmplase ceva, suferise o înfrângere sau o 
ruşine sau o atingere uşoară a morţii, iar după aceea 
hotărâse că 

turnirul era o vanitate goală şi îşi lepădase sulița pentru 
totdeauna. 

Dar  Harrenhalul trebuie stăpânit, iar acest Baelor 
Căcănarul e omul pe care l-a ales Cersei ca să-l 
stăpânească. 

— Castelul acesta are o faimă proastă, îl preveni el. Şi-o 
merită pe deplin. Se spune că Harren şi fiii lui bântuie şi 
acum noaptea, arzând. Cei care-i privesc izbucnesc în 
flăcări. 

— Nu mă tem de nicio umbră, ser. Stă scris în Steaua în 
Şapte Colţuri că 

spiritele, arătările şi fantomele nu pot face vreun rău unui 
om pios, atât timp cât poartă armura credinţei sale. 

— Atunci îmbracă armura credinţei, negreşit, dar poartă, 
în acelaşi timp, un costum de zale şi o platoşă. Fiecare om 
care stăpâneşte acest castel pare să-şi găsească un sfârşit 
prost. Muntele, Ţapul, până şi tatăl meu... 

— lartă-mă că ţi-o spun, ei nu au fost oameni credincioşi, 
aşa cum suntem noi. 

Războinicul ne apără şi ajutorul e mereu aproape, iar 
dacă e să ne amenințe vreun duşman, Maester Gulian 
rămâne cu corbii, Lordul Lancel e aproape la Darry cu 
garnizoana lui, iar Lordul Randyl e stăpân peste lazul 
Fecioarelor, împreună, noi trei vom vâna şi vom distruge 
orice tâlhar care umblă după pradă prin părţile astea. Odată 
făcut acest lucru, Cei Şapte vor conduce oamenii buni înapoi 
în 371 

satele lor, să are, să semene şi să construiască din nou. 

Cei pe care nu i-a ucis Țapul, cel puțin. Jaime apucă 
piciorul cupei de vin cu degetele-i de aur. 


— Dacă vreunul dintre Bravii Camarazi ai [apului cade în 
mâinile noastre, trimite-mi vorbă de îndată. 

Poate că Străinul fugise cu Ţapul înainte ca Jaime să 
poată ajunge în preajma lui, dar Zollo grăsanul era încă pe 
acolo, cu Shagwell, Rorge, Credinciosul Urswyck şi ceilalţi. 

— Ca să-i poţi tortura şi omorî? 

— Bânuiesc că tu, în locul meu, i-ai ierta? 

— Dacă s-ar căi sincer pentru păcatele lor... da, i-aş 
îmbrăţişa pe toţi ca pe nişte fraţi şi m-aş ruga cu ei înainte 
de a-i trimite la buştean. Greşelile pot fi iertate. Crimele 
trebuie pedepsite. Hasty îşi împreună mâinile în faţa lui, ca o 
clopotniţă, într-un fel care îi amintea stânjenitor de tatăl său. 
Dacă ne iese în cale Sandor Clegane, ce-ai vrea să fac? 

Roagă-te aprins şi fugi. 

— Trimite-l să i se alăture iubitului său frate şi bucură-te 
că zeii au făcut şapte iaduri. Unul n-ar fi de-ajuns să-i ţină pe 
amândoi fraţii Clegane. Se ridică greoi în picioare. Cu Beric 
Dondarrion e altă poveste. Dacă îl capturezi, ţine-l până mă 

întorc. Voi dori să-l trimit înapoi la Debarcaderul Regelui 
cu o funie de gât şi să-l pun pe Ser Ilyn să-i ia capul într-un 
loc unde îl poate vedea jumătate din regat. 

— lar acest preot din Myr care fuge cu el? Se spune că îşi 
răspândeşte falsa credinţă peste tot. 

— Omoară-l, sărută-l sau roagă-te cu el. Cum pofteşti. 

— N-am nicio poftă să-l sărut, stăpâne. 

— Fără îndoială că ar spune şi el acelaşi lucru despre tine. 
Zâămbetul lui Jaime se transformă într-un căscat. Scuzele 
mele, am să mă retrag, dacă nu ai nicio obiecţie. 

— Niciuna, lordul meu, spuse Hasty. 

Fără doar şi poate, voia să se roage. 

Jaime voia să lupte. Sări treptele din două în două până 
afară, acolo unde aerul nopţii era mai rece şi mai înviorător. 
În curtea luminată de torţe, Mistreţul şi Ser Flement se 
luptau, înconjurați de un cerc de oşteni care îi aclamau. Ser 
Lyle il va învinge pe celălalt, ştiu Jaime. Trebuie să-l găsesc 
pe Ser Ilyn. Îl mâncau iarăşi degetele. Paşii îl purtară 


departe de zgomot şi de lumină. Trecu pe sub un pod 
acoperit şi prin Curtea de Calcar, înainte de a-şi da seama 
încotro se îndrepta. 

Când se apropie de groapa ursului, văzu strălucirea unei 
felinar revărsându-şi lumina-i palidă şi rece peste rândurile 
abrupte de scaune de piatră. Cineva a venit înaintea mea, s- 
ar părea. Groapa putea fi un loc bun pentru dans; poate că 
Ser Ilyn îl anticipase. 

Dar cavalerul care stătea deasupra gropii era mai voinic; 
o matahală de om 372 

bărbos, într-o cămaşă roşie cu alb, împodobită cu grifoni. 
Connington. Ce face aici? Jos, hoitul unui urs se lăbărţa pe 
nisip, deşi numai oasele şi blana zdrenţuită 

mai rămăseseră, pe jumătate îngropate. Jaime fu 
străbătut de un fior de milă 

pentru animal. Ce/ puţin a murit în luptă. 

— Ser Ronnet, strigă el, te-ai rătăcit? E un castel mare, 
ştiu. 

Ronnet cel Roşu îşi ridică felinarul. 

— Am vrut să văd unde a dansat ursul cu fecioara nu- 
atât-de-frumoasă. Barba îi strălucea în lumină de parcă ar fi 
fost în flăcări. Jaime simţea miros de vin în răsuflarea lui. E 
adevărat că fâtuca a luptat goală? 

— Goală? Nu. Se întrebă cum fusese adăugată acea 
înfloritură poveştii. 

Măştile au îmbrăcat-o într-o rochie roz de mătase şi i-au 
vârât o sabie de turnir în mână. Ţapul voia ca moartea ei să 
fie amuzantă. Altfel... 

— ... poate că imaginea Briennei goală l-ar fi făcut pe urs 
să fugă îngrozit. 

Connington râse. Jaime nu. 

— Vorbeşti de parcă ai cunoaşte-o. 

— Am fost logodit cu ea. 

Asta îl luă prin surprindere. Brienne nu pomenise 
niciodată de vreo logodnă. 

— Tatăl ei i-a găsit perechea... 


— De trei ori, spuse Connington. Eu am fost al doilea. 
Ideea tatei. Auzisem că 

fătuca e urâtă şi i-am spus-o, dar el a zis că toate femeile 
sunt la fel când stingi lumânarea. 

— Tatăl tău? Jaime se uită la cămaşa lui Ronnet cel Roşu, 
unde doi grifoni stăteau faţă în faţă pe un fond roşu cu alb. 
Grifoni dansând. Fratele... regretatei noastre Mâini, nu-i aşa? 

— Vărul. Lordul Jon nu avea fraţi. 

— Nu. Jaime îşi aminti totul. Jon Connington fusese 
prietenul Prințului Rhaegar. Când Merryweather eşuase atât 
de lamentabil în înfrângerea Rebeliunii lui Robert şi Prinţul 
Rhaegar nu putuse fi găsit, Aerys se îndreptase spre 
următorul şi îl ridicase pe Connington la rangul de Mână. Dar 
Regele Nebun îşi reteza întotdeauna Mâinile. Îl retezase şi pe 
Lordul Jon, după Bătălia Clopotelor, deposedându-l de 
onoruri, pământuri şi bogății şi trimiţându-l dincolo de mare, 
să 

moară în exil, unde îşi băuse minţile şi murise curând. 
Însă vărul său - tatăl lui Ronnet cel Roşu - se alăturase 
rebeliunii şi fusese răsplătit cu Cuibarul Grifonului, după 
Trident. Dar nu se alesese decât cu castelul; Robert păstrase 
aurul şi  împărţise o mare parte din pământurile 
Conningtonilor unor susţinători mai fervenţi. 

Ser Ronnet era doar un cavaler împroprietărit, nimic mai 
mult. Pentru unul ca el, Fecioara din Tarth ar fi fost, într- 
adevăr, un fruct dulce. 

— Cum de voi nu v-aţi căsătorit? îl întrebă Jaime pe 
Ronnet. 

— Păi, m-am dus la Tarth s-o văd. Aveam cu şase ani mai 
mult decât ea, dar, cu toate astea, fătuca nu mă putea privi 
în ochi. Era o purcea în mătase, deşi 373 

majoritatea purcelelor au ţâţe mai mari. Când a încercat 
să vorbească, aproape şi-a înghiţit limba. l-am dat un 
trandafir şi i-am spus că asta era tot ce avea să 

primească vreodată de la mine. Connington aruncă o 
privire către groapă. Ursul era mai puţin păros decât ciudata 


aia, aş... 

Mâna de aur a lui Jaime îl pocni peste gură atât de tare 
încât celălalt cavaler veni de-a rostogolul pe scări. Felinarul 
îi veni şi se sparse, apoi uleiul se revărsă 

arzând. 

— Vorbeşti despre o domniţă de obârşie nobilă, ser. 
Spune-i pe nume. Spune-i Brienne. 

Connington se dădu în lături din calea flăcărilor care i se 
împrăştiau pe mâini şi pe genunchi. 

— Brienne, dacă aşa pofteşti, stăpâne. Scuipă o flegmă 
de sânge lângă piciorul lui Jaime. Frumoasa Brienne. 


CERSEI 


Urcau încet spre vârful Dealului Visenyei. În timp ce caii 
se opinteau cu urcuşul, regina se sprijinea pe o dolofană 
pernă roşie. De afară se auzea glasul lui Ser Osmund 
Kettleblack: 

— Faceţi loc. Eliberați strada. Faceţi loc pentru Înălțimea 
Sa Regina. 

— Margaery chiar întreţine veselia la curte, spunea Lady 
Merryweather. Avem jongleri, comedianţi, poeţi, păpuşari... 

— Cântăreţi? întrebă Cersei. 

— Câţi şi mai câţi, Înălţimea Ta. Hamish Harpistul cântă 
pentru ea la fiecare două săptămâni şi uneori Alaric din 
Eysen face atmosferă în câte-o seară. Dar Bardul Albastru e 
preferatul ei. 

Cersei şi-l amintea de la nunta lui Tommen. Tânăr şi 
chipeş. Ar putea fi ceva aici? 

— Mai sunt şi alţii, am auzit. Cavaleri şi curteni. 
Admiratori. Spune-mi adevărul, doamna mea. Crezi că 
Margaery mai e fecioară? 

— Ea aşa zice, Înălţimea Ta. 

— Bineînţeles. Dar tu ce spui? 

Ochii negri ai Taenei sclipiră maliţios. 

— Când s-a măritat cu Lordul Renly la Highgarden, am 
participat la dezbrăcarea lui, în ritualul nupţial. Lordul era 
un bărbat bine făcut, şi era dornic. 

Am văzut dovada când l-am răsturnat în patul conjugal, 
unde îl aştepta mireasa lui, goală ca un nou-născut, roşind 
drăgălaş sub cuverturi. Ser Loras însuşi o purtase în braţe pe 
scări. Margaery poate să spună că mariajul lor nu s-a 
consumat, că Lordul Renly băuse prea mult vin la ospăţul de 
nuntă, dar, te asigur, bucăţica dintre picioare nu-i era câtuşi 
de puţin obosită când l-am văzut eu ultima 374 

oară. 


— Ai avut cumva ocazia să vezi patul nupţial a doua zi 
dimineaţă? întrebă 

Cersei. Margaery a sângerat? 

— N-am văzut niciun cearceaf, Înălţimea Ta. 

Păcat. Cu toate acestea, absenţa unui aşternut 
însângerat însemna, în sine, prea puţin. Ţărăncuţele 
sângerau ca nişte porci la tăiere în noaptea nunţii, după câte 
auzise, dar asta era mai puţin valabil când venea vorba de 
fecioare de obârşie nobilă, ca Margaery Tyrell. Fiica unui lord 
îşi pierdea mai degrabă fecioria pe cal decât în patul 
conjugal, iar Margaery călărea de când învățase să meargă. 

— Înţeleg că micuța regină are mulţi admiratori printre 
cavalerii casei. 

Gemenii Redwyne, Ser Tallad... Cine altcineva? Spune-mi, 
rogu-te. 

Lady Merryweather ridică din umeri. 

— Ser Lambert, nătărăul care-şi ascunde un ochi bun sub 
un petic. Bayard Norcross. Courtenay Greenhill. Fraţii 
Woodwright, uneori Portifer şi adesea Lucantine. O, şi Marele 
Maester Pycelle e un vizitator frecvent. 

— Pycelle? Zău? Să fi părăsit bătrânul vierme tremurător 
leul pentru trandafir? 

Dacă e aşa, o va regreta. Cine altcineva? 

— Insularul, cu mantia lui cu pene. Cum am putut să-l uit, 
cu pielea-i neagră 

precum cerneala. Alţii vin să le curteze pe verişoarele ei. 
Elinor e promisă 

băiatului Ambrose, dar îi place să flirteze, iar Megga are 
câte un nou peţitor la fiecare două săptămâni. Odată, a 
sărutat un ajutor de bucătar. Am auzit vorbindu-se despre 
căsătoria ei cu fratele lui Lady Bulwer, dar, dacă ar fi să 
aleagă singură, Megga l-ar prefera pe Mark Mullendore, sunt 
convinsă. 

Cersei izbucni în râs. 

—  Cavalerul-fluture care şi-a pierdut braţul la Apa 
Neagră? La ce bun o jumătate de om? 


— Megga îl găseşte încântător. A rugat-o pe Lady 
Margaery s-o ajute să 

găsească o maimuţă pentru el. 

— O maimuţă? Regina nu ştia ce să spună. Vrăbii şi 
maimuțe. Într-adevăr, regatul o ia razna. Dar bravul nostru 
Ser Loras? Cât de des îşi vizitează sora? 

— Mai mult decât oricare dintre ceilalţi. Când Taena se 
încruntă, o cută 

minusculă îi apăru între ochii negri. O vizitează în fiecare 
dimineaţă şi în fiecare seară, dacă datoria nu-l împiedică. 
Fratele ei îi e devotat, împart totul cu... o... 

Pentru o clipă, femeia din Myr păru aproape şocată. Apoi 
un zâmbet i se întinse pe faţă. Am avut cel mai pervers 
gând, Înălţimea Ta. 

— Mai bine păstrează-l pentru tine. Dealul e plin de vrăbii 
şi ştim cu toţii că 

vrăbiile detestă perversiunea. 

— Am auzit că mai detestă apa şi săpunul, Înălţimea Ta. 

— Poate că prea multă rugăciune îi răpeşte omului simţul 
mirosului. Am să-l întreb negreşit pe Prea-cucernicia Sa. 

Draperiile se unduiră într-o parte şi în alta, într-o 
revărsare de mătase purpurie. 

375 

— Orton mi-a spus că Înaltul Septon nu are nume, zise 
Lady Taena. Să fie adevărat? În Myr, avem cu toţii nume. 

— A avut un nume cândva. Toţi au. Regina flutură o mână 
a nepăsare. Fiecare septon născut din sânge nobil rămâne 
numai cu numele mic după ce şi-a rostit jurămintele. Când 
unul dintre ei e ridicat la rangul de Înalt Septon, îşi leapădă 
şi acest nume. Credinţa îţi va spune că un septon nu mai are 
nevoie de un nume omenesc, căci a devenit avatarul zeilor. 

— Şi cum deosebiți un Înalt Septon de altul? 

— Cu greu. Trebuie să spunem „cel gras” sau „cel de 
dinaintea celui gras” sau 

„cel bătrân care a murit în somn”. Poţi întotdeauna să le 
smulgi numele de botez, dacă vrei, dar se ofensează dacă le 


foloseşti. Le aminteşte că s-au născut oameni obişnuiţi, şi 
asta nu le place. 

— Nobilul meu soţ mi-a spus că noul septon s-a născut cu 
murdărie sub unghii. 

— Aşa bănuiesc şi eu. Ca regulă, Cei Mai Cucernici îl 
ridică pe unul de-al lor, dar au existat şi excepţii. Marele 
Maester Pycelle îi prezentase pe larg istoria, până în cele 
mai plictisitoare amănunte. În timpul domniei regelui Baelor 
cel Binecuvântat, continuă Cersei, un simplu pietrar a fost 
ales Înalt Septon. Lucra piatra cu atâta măiestrie încât 
Baelor a hotărât că era Fierarul renăscut, în trup de muritor. 
Omul nu ştia nici să scrie, nici să citească şi nu putea ţine 
minte nici cuvintele celor mai simple rugăciuni. Unii 
susțineau şi acum că Mâna lui Baelor poruncise să fie 
otrăvit, ca să scutească regatul de ruşine. După moartea 
acestuia, a fost ridicat un băiat de opt ani, şi de data aceasta 
la insistenţele Regelui Baelor. 

Înălţimea Sa a declarat că băiatul făcea miracole, dar nici 
măcar micile sale mâini tămăduitoare nu l-au putut salva pe 
Baelor în timpul ultimului său ospăț. 

Lady Merryweather râse. 

— Opt ani? Poate că fiul meu ar putea deveni Înalt 
Septon. Are aproape şapte. 

— Se roagă mult? întrebă regina. 

— Preferă să se joace cu săbiile. 

— E un băiat adevărat, atunci. Ştie numele celor şapte 
zei? 

— Cred că da. 

— Va trebui să mă gândesc la el. Cersei nu se îndoia că 
existau o sumedenie de băieţi care ar fi făcut mai multă 
cinste coroanei de cristal decât nenorocitul căruia Cei Mai 
Cucernici aleseseră să i-o confere. Aici se ajunge când laşi 
nebunii şi fricoşii să-şi facă legea. Data viitoare, le voi alege 
eu stăpânul. lar data viitoare putea fi aproape, dacă noul 
Înalt Septon continua s-o sâcâie. Cersei nu avea multe de 


învăţat de la Mâna lui Baelor când era vorba de asemenea 
lucruri. 

— Faceţi loc! striga Ser Osmund Kettelblack. Faceți /oc 
pentru Înălțimea Sa Regina! 

Lectica începu să încetinească, ceea ce nu putea să 
însemne decât că se 376 

apropiau de vârful dealului. 

— Ar trebui să-l aduci pe acest fiu al tău la curte, îi spuse 
Cersei lui Lady Merryweather. Nu e prea mic la şase ani. 
Tommen are nevoie de alţi băieţi în preajma lui. De ce nu fiul 
tău? 

Joffrey nu avusese niciodată un prieten apropiat de vârsta 
lui, asta îşi amintea. 

Bietul băiat era mereu singur, Eu l-am avut pe Jaime când 
eram copil... şi am avut-o pe Melara, până când a căzut în 
fântână. Joff se ataşase de Câine, fără 

doar şi poate, dar aceea nu era prietenie. Căuta în el tatăl 
pe care nu-l găsise niciodată în Robert. Un frățior vitreg ar 
putea fi tocmai ce-i trebuie lui Tommen ca să-l lecuiască de 
Margaery şi de cârdul ei de găini. Cu timpul, ar fi putut 
deveni la fel de apropiaţi ca Robert şi prietenul lui din 
copilărie, Ned Stark. Un nebun, dar un nebun loial. Tommen 
va avea nevoie de prieteni loiali, care să-i poarte de grijă. 

— Eşti bună, Înălţimea Ta, dar Russell n-a cunoscut altă 
casă decât Longtable. 

Mă tem că ar fi pierdut în acest oraş mare. 

— La început, îi dădu dreptate regina, dar curând va trece 
peste asta. Când tatăl meu a trimis după mine la curte, am 
plâns, iar Jaime a clocotit de furie, până 

când mătuşa mea s-a aşezat cu mine în Grădina de Piatră 
şi mi-a spus că nu era nimeni de care să mă tem la 
Debarcaderul Regelui. „Eşti o leoaică”, mi-a spus, „şi toate 
animalele mai mici trebuie să se teamă de tine.” Fiul tău îşi 
va găsi şi el curajul. Ai prefera, nu-i aşa, să-l ai aproape, să-l 
poţi vedea în fiecare zi? E 

singurul tău copil, nu? 


— Deocamdată. Nobilul meu soţ a cerut zeilor să ne 
binecuvânteze cu încă un fiu, în caz că... 

— Ştiu. 

Cersei se gândi la Joffrey ţinându-se cu mâinile de gât. În 
ultimele sale clipe, o privise cu o chemare disperată. O 
amintire neaşteptată îi opri inima în loc, o picătură de sânge 
roşu sfârâind în flacăra unei lumânări, un glas răguşit care 
vorbea despre coroane şi giulgiu, despre moarte de mâna 
unui valongar. 

Afară din lectică, Ser Osmund striga ceva şi cineva îi 
răspundea. Lectica se opri brusc. 

— Sunteţi morţi cu toţii? răcni Kettleblack. Daţi/-vă naibi; 
în lături! 

Regina dădu la o parte un colţ al draperiei şi îi făcu semn 
lui Ser Meryn Trant. 

— Care pare să fie problema? 

— Vrăbiile, Înălţimea Ta. Ser Meryn purta o armură albă 
de solzi pe sub mantie. Coiful şi scutul îi erau atârnate de şa. 
Îşi aşază tabăra în drum! O să-i facem să se mişte. 

— Aşa să faci, dar cu blândeţe. Nu-mi doresc să fiu iarăşi 
prinsă într-o răzmeriţă. Cersei lăsă draperia să cadă: E 
absurd. 

— Este, Înălţimea Ta, o aprobă Lady Merryweather. Înaltul 
Septon ar fi trebuit să vină la tine. lar aceste vrăbii 
nenorocite... 

377 

— Le hrăneşte, le răsfaţă, le binecuvântează. Dar pe rege 
nu vrea să-l binecuvânteze. Ştia că binecuvântarea era un 
ritual gol, dar ritualurile şi ceremoniile aveau putere în ochii 
celor neştiutori. Aegon Cuceritorul însuşi a datat începutul 
regatului său din ziua când Înaltul Septon l-a uns în Oraşul 
Vechi. 

Acest preot nenorocit se va supune, sau va afla cât de 
slab şi omenesc e încă. 

— Orton spune că aurul îl vrea, de fapt. Că are de gând să 
refuze binecuvântarea până când coroana îşi va relua 


plăţile. 

— Credinţa îşi va primi aurul de îndată ce vom avea pace. 

Septonul Torbert şi Septonul Raynard fuseseră cât se 
poate de înţelegători în privinţa obligaţiilor ei... spre 
deosebire de ticălosul braavosi, care îl hărţuise pe Lordul 
Gyles fără milă, încât căzuse la pat, tuşind şi scuipând 
sânge. Trebuia să 

avem acele corăbii. Nu se putea bizui pe Arbor pentru 
flota ei, Casa Redwyne era prea apropiată de Tyrelli. Avea 
nevoie de propria forţă maritimă. 

Dromoanele care se construiau pe râu aveau să-i ofere 
acest lucru. Nava ei comandant avea să cufunde în apă de 
două ori mai multe vâsle decât Ciocanul Regelui Robert. 
Aurane îi ceruse permisiunea s-o numească Lordul Tywin, iar 
Cersei acceptase cu plăcere. Abia aştepta să audă oameni 
vorbind despre tatăl ei ca despre o „ea”. O altă corabie avea 
să fie numită Dulcea Cersei şi urma să 

poarte un galion auriu, sculptat după înfăţişarea «ei, 
înveşmântată în zale, cu coiful leului pe cap şi sulița în 
mână. Bravul Joffrey, Lady Joanna şi Leoaica aveau s-o 
urmeze pe mare, alături de Regina Margaery, Trandafirul de 
Aur, Lordul Renly, Lady Olenna şi Prințesa Myrcella. Regina 
făcuse greşeala să-i spună lui Tommen că poate să dea nume 
ultimelor cinci. De fapt, el alesese Băiatul Lunii pentru una 
dintre ele. Abia când Lordul Aurane sugerase că poate 
nimeni nu va dori să 

slujească pe o corabie ce poartă numele unui bufon, 
băiatul acceptase, fără tragere de inimă, să onoreze numele 
surorii sale. 

— Dacă acest septon jerpelit crede că mă face să cumpăr 
binecuvântarea lui Tommen, va vedea el cât de curând! îi 
spuse Taenei. Regina nu avea de gând să 

se ploconească în faţa unei clici de preoţi. 

Lectica se opri din nou, atât de brusc, încât Cersei tresări. 

— O, asta mă scoate din minţi. Îşi iţi capul afară şi văzu 
că ajunseseră în vârful Dealului Visenyei. În faţa lor se înălța 


Marele Sept al lui Baelor, cu magnifica sa cupolă şi cele 
şapte turnuri sclipitoare, dar între ea şi treptele de marmură 
se întindea o mare ursuză de umanitate, pământie, 
zdrenţăroasă şi nespălată. Vrăbii, gândi ea, pufnind, deşi 
nicio vrabie nu mirosise vreodată atât de urât. 

Cersei era oripilată. Qyburn o înştiinţase despre numărul 
lor, dar să audă despre ei era una, iar să-i vadă, cu totul alta. 
Sute de oameni îşi aşezaseră tabăra în piaţă, alte sute în 
grădini. Focurile lor umpleau aerul de fum şi de mirosuri 
grele. 

Corturi de pânză aspră şi colibe mizere făcute din noroi şi 
surcele mânjeau marmura albă, imaculată. Erau îngrămădite 
pe trepte, lângă uşile înalte ale Marelui Sept. 

378 

Ser Osmund se întoarse la trap lângă ea. Lângă el venea 
Ser Osfryd, călare pe un armăsar la fel de auriu ca mantia pe 
care o purta. Osfryd era cel de-al doilea frate Kettleblack, 
mai liniştit decât ceilalţi şi dispus mai mult să zâmbească 
decât să se încrunte. Și, în acelaşi timp, mai crud, dacă 
poveştile sunt adevărate. Poate că ar fi trebuit să-l trimit la 
Zid. 

Marele Maester Pycelle dorise la comanda mantiilor aurii 
un om mai în vârstă, 

„mai experimentat în treburile războiului”, şi mulţi dintre 
ceilalţi sfetnici ai săi fuseseră de acord cu el. 

— Ser Osfryd e destul de experimentat, le spusese ea, dar 
nici măcar asta nu îi redusese la tăcere. Latră la mine ca o 
haită de cățeluşi sâcâitori. Îşi pierduse răbdarea cu Pycelle. 
Avusese chiar îndrăzneala să obiecteze la hotărârea ei de a 
căuta un maestru de arme la Dorn, pe motiv că asta i-ar 
putea jigni pe Tyrelli. 

— De ce crezi c-o fac? îl întrebase Cersei cu dispreţ. 

— Să-mi fie cu iertare, Înălţimea Ta, spuse Ser Osmund. 
Fratele meu cheamă 

mai multe mantii aurii. Vom elibera calea, nu te teme. 

— N-am timp. Voi continua drumul pe jos. 


— Te rog, Înălţimea Ta. Taena o prinse de braţ. Mă sperie. 
Sunt cu sutele, şi atât de murdari. 

Cersei o sărută pe obraz: 

— Leul nu se teme de vrabie... dar e frumos din partea ta 
că-ţi pasă. Ştiu că ţii la mine, doamna mea. Ser Osmund, fii 
bun şi ajută-mă să cobor. 

Dacă aş fi ştiut că voi face o plimbare, m-aş fi îmbrăcat 
pentru asta. Cersei purta o roche albă, cu fâşii de brocart, 
dantelată, dar sobră. Trecuseră mulţi ani de când o 
îmbrăcase, şi regina o găsea incomod de strâmtă în talie. 

— Ser Osmund, Ser Meryn, mă veţi însoţi. Ser Osfryd, ai 
grijă ca lectica mea să rămână neatinsă. 

Unele dintre vrăbii erau destul de sfrijite şi înfometate 
încât să-i mănânce caii. 

În timp ce-şi croia drum prin gloata jerpelită, pe lângă 
focurile, căruțele şi adăposturile lor improvizate, regina se 
pomeni amintindu-şi de o altă mulţime care se adunase 
cândva în aceeaşi piaţă. În ziua în care se căsătorise cu 
Robert Baratheon, mii de oameni ieşiseră să-i ovaţioneze. 
Toate femeile erau îmbrăcate în hainele lor cele mai bune şi 
jumătate din bărbaţi aveau copii pe umeri. Când ieşise din 
templu, mână în mână cu tânărul rege, mulţimea izbucnise 
într-un strigăt atât de puternic, încât putuse fi auzit de la 
Lannisport. 

— Te plac, doamna mea, îi şoptise Robert la ureche. Vezi, 
fiecare chip zâmbeşte. Preţ de acea scurtă clipă fusese 
fericită în căsnicie... până când apucase să dea cu ochii de 
Jaime. Nu, îşi amintea ea că gândise, nu fiecare chip, 
stăpâne. 

Nimeni nu zâmbea acum. Privirile pe care i le aruncau 
vrăbiile erau posomorâte, ursuze, ostile. Se dădeau la o 
parte, dar fără tragere de inimă. Dacă 

ar fi vrăbii adevărate, un singur strigăt le-ar alunga. O 
sută de mantii aurii cu ciomege, săbii şi buzdugane ar putea 
îimprăştia gloata asta destul de repede. 

379 


Lordul Tywin asta ar fi făcut. /-ar fi călcat în picioare în loc 
să treacă printre ei. 

Când văzu ce făcuseră cu Baelor cel lubit, regina începu 
să-şi regrete milostenia. Statuia mare de marmură care, 
vreme de o sută de ani, îşi revărsase zâmbetul senin în piaţa 
aceea, era cufundată până la brâu într-un morman de oase şi 
cranii. 

Pe unele încă atârnau fâşii de carne. O cioară stătea în 
vârful unui asemenea craniu, ospătându-se cu carnea 
uscată, tăbăcită. Muştele erau pretutindeni. 

— Ce înseamnă asta? întrebă Cersei mulţimea. Vreţi să-l 
îngropaţi pe Baelor cel Binecuvântat într-un morman de 
hoituri? 

Un bărbat olog ieşi în faţă, sprijinindu-se de o cârjă de 
lemn. 

— Înălţimea Ta, acestea sunt oasele femeilor şi bărbaţilor 
sfinţi ucişi pentru credinţa lor. Septoni, septoane, fraţii în 
veşminte maro, cenuşii sau verzi, surori în alb, albastru sau 
gri. Unii au fost spânzurați, alţii înjunghiaţi. Templele au fost 
jefuite, fecioarele şi mamele siluite de oameni fără de 
credinţă şi de închinători la demoni. Până şi surorile tăcute 
au fost molestate. Mama din Ceruri îşi strigă 

durerea. Le-am adus oasele aici de pe tot cuprinsul 
regatului, să stea mărturie pentru agonia Sfintei Credinţe. 

Cersei simţea povara ochilor aţintiţi asupra ei. 

— Regele va lua cunoştinţă despre aceste atrocități, 
răspunse ea solemn. 

Tommen vă va împărtăşi mânia. Aceasta e lucrarea lui 
Stannis şi a vrăjitoarei roşii şi a sălbaticilor oameni ai 
Nordului care se închină la copaci şi la lupi. Cersei ridică 
glasul: Oameni buni, morții voştri vor fii răzbunați! 

Câţiva ovaţionară, dar numai câţiva. 

— Nu cerem răzbunare pentru morţii noştri, spuse ologul, 
doar protecţie pentru cei vii. Pentru temple şi locurile sfinte. 

— Tronul de Fier are datoria să apere credinţa, răcni o 
matahală de om, cu steaua în şapte colţuri pictată pe frunte. 


Un rege care nu-şi apără poporul nu se poate numi rege. 
Murmure de aprobare se înălţară dinspre cei din jurul lui. 
Unul dintre ei avu îndrăzneala să-l înhaţe pe Ser Meryn de 
încheietură şi să spună: 

— E timpul ca toţi cavalerii unşi să se lepede de stăpânii 
lor pământeşti şi să 

apere Sfânta Credinţă. Vino alături de noi, ser, dacă-i 
iubeşti pe Cei Şapte. 

— Dă-mi drumul, spuse Ser Meryn, eliberându-se. 

— Te-am auzit, spuse Cersei. Fiul meu e tânăr, dar îi 
iubeşte pe Cei Şapte. 

Veţi avea parte de protecţia lui. Şi de a mea. 

Omul cu steaua în frunte nu se potoli. 

— Războinicul ne va apăra, spuse el, nu micul rege 
dolofan. 

Meryn Trant întinse mâna după sabie, dar Cersei îl opri 
înainte s-o scoată din teacă. Avea doar doi cavaleri în 
mijlocul unei mări de vrăbii. Văzu bâte şi coase, măciuci şi 
ciomege, mai multe securi. 

— Nu vreau vărsare de sânge în acest loc sfânt, ser. De ce 
sunt bărbaţii atât de copii? Omoară-l, şi ceilalți ne vor sfâşia 
bucată cu bucată. Suntem cu toţii copiii Mamei. Vino, 
Preacucernicia Sa ne aşteaptă. 

380 

Dar, când îşi croia drum către scările templului, un grup 
de oameni înarmaţi ieşi din mulţime, aşezându-se în faţa 
uşilor. Purtau zale şi piele fiartă, iar ici şi colo se vedea câte 
unul cu o platoşă zdrenţuită. Unii aveau sulițe şi unii aveau 
săbii lungi. Mai mulţi preferau securile şi aveau cusute stele 
roşii pe cămâăşile albite. Doi dintre ei avură insolenţa să-şi 
încrucişeze suliţele, tăindu-i calea. 

— Aşa vă primiţi regina? îi întrebă Cersei. Unde sunt 
Raynard şi Torbert, mă 

rog? 

Era de mirare să piardă ei doi ocazia de a se gudura pe 
lângă ea. Torbert se dădea întotdeauna în spectacol, 


aruncându-se în genunchi ca să-i spele picioarele. 

— Nu-i cunosc pe cei despre care vorbeşti, spuse unul 
dintre cei cu steaua roşie pe cămaşă, dar, dacă sunt oameni 
ai Credinței, fără îndoială că Cei Şapte au avut nevoie de 
serviciile lor. 

— Septonul Raynard şi Septonul Torbert sunt dintre Ce; 
Mai Cucernici, spuse Cersei, şi se vor înfuria să afle că mi-aţi 
ţinut calea. Aveţi de gând să-mi interziceţi intrarea în 
Sfântul Sept? 

— Înălţimea Ta, interveni un om cu barba sură şi un umăr 
înclinat. Eşti bine-venită aici, dar oamenii tăi trebuie să-şi 
lase săbiile. Nicio armă nu e îngăduită 

înăuntru, după porunca Înaltului Septon. 

— Cavalerii Gărzii Regale nu-şi leapădă săbiile, nici 
măcar în prezenţa regelui. 

— În casa regelui, cuvântul lui e lege, răspunse bătrânul 
cavaler, dar aceasta e casa zeilor. 

Culoarea i se ridică în obraji. Un singur cuvânt adresat lui 
Meryn Trant şi cocoşatul cărunt şi-ar întâlni zeii mai repede 
decât i-ar fi plăcut. Nu aici, totuşi. 

Nu acum. 

— Aşteptaţi-mă, le porunci ea scurt cavalerilor din Garda 
Regală. 

Singură, urcă treptele. Suliţaşii îşi despărţiră armele. Alţi 
doi oameni se împinseră în uşi şi, cu un geamăt puternic, 
acestea se dădură în lături. 

În Sala Felinarelor, Cersei găsi douăzeci de septoni 
îngenuncheaţi, dar nu în rugăciune. Aveau găleți de săpun 
şi apă şi frecau podeaua. Veşmintele din pânză 

aspră şi sandalele lor o făcură pe Cersei să-i ia drept 
vrăbii, până când unul îşi înălţă creştetul. Avea faţa roşie ca 
racul şi pe mâini avea băşici sparte, sângerând. 

— Înălţimea Ta. 

— Septon Raynard? Reginei nu-i venea să-şi creadă 
ochilor. Ce faci în genunchi? 


— Spală duşumeaua. Cel care vorbise era mai scund 
decât regina cu câţiva centimetri şi slab ca o coadă de 
mătură. Munca e o formă de rugăciune, deosebit de plăcută 
Fierarului. Omul se ridică, ţinând peria în mână. Înălţimea Ta. 
Te aşteptam. 

Barba-i gri cu castaniu era tunsă scurt, părul legat într-un 
nod strâns la ceafă. 

Deşi curate, veşmintele îi erau zdrenţuite şi peticite. Îşi 
suflecase mânecile până la 381 

cot în timp ce freca, dar mai jos de genunchi pânza era 
îmbibată de apă. Avea o faţă ascuţită, cu ochii adânciţi în 
orbite, maro ca noroiul. Are picioarele goale, văzu ea, 
îngrozită. Şi erau hidoase, aspre şi cornoase, pline de 
bătături. 

— Tu eşti Cucernicia Sa? 

— Noi suntem. 

Tată, dă-mi putere. Regina ştia că ar _ trebui să 
îngenuncheze, dar podeaua era udă şi plină de săpun şi apă 
murdară, iar ea nu voia să-şi strice rochia. Aruncă o privire la 
bătrânii îngenuncheaţi. 

— Nu-l văd pe prietenul meu, Septonul Torbert. 

— Septonul Torbert a fost închis într-o celulă a penitenţei, 
cu pâine şi apă.E 

un păcat ca un om să fie atât de rotofei când jumătate 
din regat moare de foame. 

Cersei îndurase destul pentru o singură zi. Îl lăsă să-i 
vadă mânia. 

— Aşa mă întâmpini? Cu o perie în mână, şiroind de apă? 
Ştii cine sunt? 

— Înălţimea Ta e Regina Regentă a Celor Şapte Regate, 
răspunse omul, dar în Steava în Şapte Colţuri stă scris că, 
aşa cum oamenii se închină în faţa lorzilor lor şi lorzii în faţa 
regilor, tot aşa regii şi reginele trebuie să se închine în faţa 
Celor Şapte Care Sunt Unul. 

Îmi spune să îngenunchez? Dacă era aşa, nu o cunoştea 
prea bine. 


— După lege, ar fi trebuit să mă întâmpini pe scări, în 
cele mai bune veşminte ale tale, cu coroana de cristal pe 
cap. 

— Noi nu avem coroană, Înălţimea Ta. 

Cersei se încruntă şi mai mult. 

— Nobilul meu tată a dat predecesorului tău o coroană de 
o rară frumuseţe, făurită din cristal şi fir de aur. 

— Şi pentru acel dar îl cinstim în rugăciunile noastre, 
spuse Înaltul Septon, dar săracii au nevoie de mâncare în 
burţile lor mai mult decât avem noi nevoie de aur şi cristal 
pe cap. Coroana aceea a fost vândută. La fel şi celelalte din 
vistieriile noastre, şi toate inelele şi veşmintele de brocart cu 
fir de aur şi argint. Lâna ţine la fel de bine de cald. De aceea 
ne-au dat oi Cei Şapte. 

E complet nebun. Cei Mai Cucernici trebuie că erau 
nebuni şi ei, dacă ridicaseră în rang o asemenea fiinţă... 
nebuni, sau îngroziţi de cerşetorii de la porţile lor. 

Şoptitorii lui Qyburn susțineau că Septonul Luceon fusese 
la nouă voturi distanţă 

când acele uşi cedaseră şi vrăbiile năvăliseră în Marele 
Sept, cu conducătorul lor pe umeri şi securile în mâini. 

Îl fixă pe omuleţ cu o privire glacială. 

— Putem vorbi undeva între patru ochi, Cucernicia Ta? 

Înaltul Septon îi încredința peria sa unuia dintre Cei Mai 
Cucernici. 

— Dacă Înălţimea Ta vrea să ne urmeze. 

O conduse dincolo de uşile interioare, în templul propriu- 
zis. Paşii lor răsunau pe podeaua de marmură. Fire de praf 
pluteau în lumina razelor colorate care se povârneau prin 
vitraliile imensei cupole. Aerul avea mireasmă de tămâie, iar 
382 

lângă cele şapte altare lumânările străluceau ca stelele. O 
mie pâlpâiau pentru Mamă şi aproape tot atâtea pentru 
Fecioară, dar ca să numeri lumânările Străinului nu-ţi 
trebuiau toate degetele de la două mâini. 


Chiar şi aici năvăliseră vrăbiile. O duzină de cavaleri 
rătăcitori  nepieptănaţi erau  îngenuncheaţi în faţa 
Războinicului, rugându-l stăruitor să binecuvânteze săbiile 
pe care le aşezaseră grămadă la picioarele lui. La altarul 
Mamei, un septon călăuzea o sută de vrăbii în rugăciune, cu 
glasurile risipindu-se ca valurile pe un țărm. Înaltul Septon o 
conduse pe Cersei către locul unde Baba îşi înălța lămpaşul. 

Când septonul îngenunche în faţa altarului, ea nu avu de 
ales şi îl urmă. Din fericire, acest Înalt Septon nu era vorbă- 
lungă, aşa cum fusese cel gras. Presupun că ar trebui să fiu 
recunoscătoare măcar pentru atâta. 

Când rugăciunea se isprăvi, Preacucernicia Sa nu schiţă 
niciun gest să se ridice. Se părea că discuţia lor trebuia să 
fie purtată în genunchi. Şiretlicul unui om mărunt, gândi ea 
amuzată. 

—  Preacucernicia Ta, spuse Cersei, aceste vrăbii 
înspăimântă oraşul. Vreau să 

plece. 

— Unde să plece, Înălţimea Ta? 

Există şapte iaduri, oricare dintre ele ar fit bun. 

— Înapoi de unde au venit, mi-aş închipui. 

— Au venit de pretutindeni. Aşa cum vrăbiile sunt cele 
mai umile şi mai obişnuite păsări, aşa şi ei sunt cei mai umili 
şi cei mai obişnuiţi dintre oameni. 

Sunt obişnuiţi, în privința asta suntem de acord. 

— Ai văzut ce-au făcut cu statuia lui Baelor cel 
Binecuvântat? Mânjesc piaţa cu porcii, cu caprele şi cu 
scârnăvia lor. 

— Scârnăvia poate fi spălată mult mai uşor decât 
sângele, Înălţimea Ta. Dacă 

piaţa a fost mânjită, a fost mânjită de execuţia care a 
avut loc aici. 

Îndrăzneşte să mi-l arunce în față pe Ned Stark? 

— Cu toţii regretăm cele întâmplate. Joffrey era tânăr şi 
nu atât de înţelept cum ar fi putut să fie. Lordul Stark ar fi 


trebuit decapitat în altă parte, din respect pentru Baelor cel 
Binecuvântat... dar, să nu uităm, omul a fostun trădător. 

— Regele Baelor i-a iertat pe cei care au complotat 
împotriva lui. 

Regele Baelor şi-a întemnițat propriile surori, a căror 
singură crimă a fost aceea de a fi frumoase. Prima oară când 
auzise povestea, Cersei se dusese în camera lui Tyrion şi îl 
ciupise pe micul monstru până când începuse să plângă. Ar 
fi trebuit să-l strâng de nas şi să-i îndes ciorapul meu în 
gură. Se strădui să 

zâmbească. 

— Regele Tommen va ierta şi el vrăbiile, după ce se vor 
întoarce la casele lor. 

— Majoritatea şi-au pierdut casele. Suferinţa e peste tot... 
durerea şi moartea. 

Înainte de a veni la Debarcaderul Regelui, am slujit în 
zeci de cătune, prea mici ca să aibă un septon al lor. Am 
umblat de la unul la altul, oficiind căsătorii, absolvind 
păcătoşii de păcatele lor, botezând copiii nou-născuţi. Acele 
sate nu mai 383 

există, Înălţimea Ta. Buruienile şi mărăcinii cresc acolo 
unde cândva grădinile erau în floare, iar oasele zac risipite 
pe marginea drumului. 

— Războiul e un lucru îngrozitor. Aceste atrocități sunt 
isprava nordicilor şi a Lordului Stannis, cu închinătorii lui la 
demoni. 

— Unele dintre vrăbiile mele vorbesc despre haite de lei 
care i-au jefuit... şi despre Câine, care a fost omul tău 
credincios. La Saltpans a ucis un septon bătrân şi a necinstit 
o fată de doisprezece ani, o copilă inocentă promisă 
Credinței. Purta armură când a siluit-o şi carnea ei fragedă a 
fost sfâşiată şi zdrobită de zalele de fier. Când a isprăvit, a 
dat-o pe mâna oamenilor săi, care i-au tăiat nasul şi 
sfârcurile. 

— Regele nu poate fi făcut răspunzător pentru crimele 
oricărui om care a slujit vreodată Casa Lannister. Sandor 


Clegane e un trădător şi o brută. De ce crezi că 

l-am izgonit? Acum luptă pentru tâlharul  Beric 
Dondarrion, nu pentru Regele Tommen. 

— Cum spui tu. Cu toate acestea, trebuie să ne întrebăm: 
unde au fost cavalerii regelui când se întâmplau aceste 
lucruri? Oare n-a jurat cândva Jaehaerys Conciliatorul, pe 
însuşi Tronul de Fier, că Credinţa va fi de-a pururi ocrotită şi 
apărată de coroană? 

Cersei n-avea habar ce ar fi putut să jure Jaehaerys 
Conciliatorul. 

— Ba da, fu ea de acord, iar Înaltul Septon l-a 
binecuvântat şi l-a uns rege. 

Tradiţia cere ca fiecare nou Înalt Septon să-i dea regelui 
binecuvântarea... şi, cu toate acestea, tu ai refuzat să-l 
binecuvântezi pe Regele Tommen. 

— Înălţimea Ta se înşală. Nu am refuzat. 

— Nu ai venit. 

— Vremea nu e încă pârguită. 

Eşti preot sau legumicultor? 

— Şi ce-aş putea să fac ca să fie... pârguită? Dacă 
îndrăzneşte să pomenească 

de aur, mă voi ocupa şi de el cum m-am ocupat de cel 
dinainte şi voi găsi un băiat pios de opt ani care să poarte 
coroana de cristal. 

— Ţara e plină de regi. Ca să înalțe unul deasupra 
celorlalţi, Credinţa trebuie să fie sigură. Cu trei sute de ani în 
urmă, când Aegon Dragonul a poposit chiar la poalele 
acestui deal, Înaltul Septon s-a încuiat în Septul Stelat al 
Oraşului Vechi şi s-a rugat şapte zile şi şapte nopţi, 
hrănindu-se doar cu pâine şi apă. Când a ieşit, a anunţat că 
Credinţa nu li se va opune lui Aegon şi surorilor sale, căci 
Baba îşi ridicase lămpaşul ca să-i arate ce se aşternea 
înainte. Dacă Oraşul Vechi ar fi pornit război împotriva 
Dragonului, ar fi fost pârjolit, iar Casa Hightower, Citadela şi 
Septul Stelat ar fi fost înfrânte şi distruse. Lordul Hightower 
era un om credincios. Când a auzit profeția şi-a ţinut oastea 


în frâu şi a deschis porţile oraşului în faţa lui Aegon. lar 
Preacucernicia Sa l-a uns pe Cuceritor cu şapte miruri. 
Trebuie să fac şi eu aşa cum a făcut el, acum trei sute de ani. 
Trebuie să 

mă rog şi să postesc. 

384 

— Timp de şapte zile şi şapte nopţi? 

— Atât timp cât e nevoie. 

Cersei ardea de dorinţa de a-i pălmui faţa solemnă şi 
pioasă. Aș putea să te ajut să posteşti, gândi ea. Aş putea să 
te închid într-un turn şi să am grijă să nu-ţi aducă nimeni de 
mâncare până când nu vorbesc zeii. 

— Aceşti falşi regi adoptă falşi zei, îi reaminti ea. Doar 
Regele Tommen apără 

Sfânta Credinţă. 

— Cu toate acestea, peste tot templele sunt arse şi 
jefuite. Până şi surorile tăcute sunt siluite şi-şi plâng 
suferinţa la cer. Înălţimea Ta, ai văzut oasele şi craniile 
sfinţilor noştri morţi? 

— Le-am văzut, fu ea nevoită să spună. Dă-i lui Tommen 
binecuvântarea şi va pune capăt acestor orori. 

— Şi cum va face el asta, Înălţimea Ta? Va trimite un 
cavaler care să umble pe drumuri cu fiecare frate cerşetor? 
Ne va da oameni care să ne păzească templele împotriva 
lupilor şi a leilor? 

Mă voi preface că n-ai pomenit de lei. 

— Regatul e în război. Înălţimea Sa are nevoie de fiecare 
om. Cersei nu avea de gând să irosească oştenii lui Tommen 
făcând pe dădacele vrăbiilor, sau păzind fundurile zbârcite 
ale sutelor de preotese acre. jumătate din ele se roagă, 
probabil, să aibă parte de un viol pe cinste. 

— Vrăbiile tale au bâte şi securi. N-au decât să se apere 
singure. 

— Legile Regelui Maegor interzic asta, după cum 
Înălţimea Ta trebuie să ştie. 

Prin decretul lui Credinţa şi-a lepădat săbiile. 


— Acum Tommen e rege, nu Maegor. Ce-i păsa ce 
decretase Maegor cel Crud acum trei sute de ani? În loc să ia 
săbiile din mâinile credincioşilor, ar fi trebuit să le folosească 
pentru propriile sale interese. Cersei arătă câtre locul unde 
stătea Războinicul, deasupra altarului său din marmură 
roşie. Ce are în mână? 

— O sabie. 

— Oare a uitat cum s-o folosească? 

— Legile lui Maegor... 

— ... pot fi desfăcute. 

Lăsă vorba să plutească în aer, aşteptând ca Înalta Vrabie 
să muşte momeala. 

N-o dezamăgi. 

— Credinţa Militantă renăscută... acesta ar fi răspunsul la 
trei sute de ani de rugăciuni, Înălţimea Ta. Războinicul şi-ar 
ridica din nou sabia strălucitoare şi ar curăța acest regat 
păcătos de tot ce-i rău. Dacă Înălţimea Sa mi-ar îngădui să 

restaurez străvechile ordine binecuvântate, Sabia şi 
Steaua, fiecare om credincios din Cele Şapte Regate l-ar 
recunoaşte drept adevăratul şi legitimul nostru stăpân. 

Era plăcut să audă asta, dar Cersei avu grijă să nu pară 
prea entuziasmată. 

— Preacucernicia Ta vorbea mai devreme despre iertare. 
În aceste vremuri tulburi, Regele Tommen ar fi cât se poate 
de recunoscător dacă ai putea să ierţi 385 

coroana de datoria sa. Se pare că datorăm Credinței vreo 
nouă sute de mii de dragoni. 

— Nouă sute de mii şase sute şaptezeci şi patru de 
dragoni. Aur care i-ar putea hrăni pe cei înfometați şi ar 
putea reconstrui o mie de temple. 

— Aur vrei? întrebă regina. Sau vrei ca aceste legi 
prăfuite ale lui Maegor să 

fie înlăturate? 

Înaltul Septon cumpăni o clipă. 

— Cum doreşti. Aceste datorii vor fi uitate şi Regele 
Tommen îşi va primi binecuvântarea. Fiii Războinicului mă 


vor însoţi la el, strălucind de gloria Credinței lor, în timp ce 
vrăbiile mele vor porni în apărarea celor blânzi şi umili, 
renăscuţi ca Fraţii Sărmani din vechime. 

Regina se ridică şi-şi netezi rochia. 

— Voi porunci să fie întocmite hârtiile, iar Înălţimea Sa le 
va semna şi le va sigila cu pecetea regală. 

Dacă era ceva din viaţa lui de rege care să-i placă lui 
Tommen, acest lucru era să se joace cu sigiliul. 

— Cei Şapte să-l apere pe Rege. Fie să aibă o domnie 
lungă. Înaltul Septon îşi împreună mâinile şi ridică ochii spre 
ceruri. Fie ca păcătoşii să tremure! 

Ai auzit, Lord Stannis? Cersei nu-şi putu stăpâni un 
zâmbet. Nici chiar nobilul ei tată nu s-ar fi putut descurca 
mai bine. Dintr-o lovitură, scăpase Debarcaderul Regelui de 
năpasta vrăbiilor, asigurase binecuvântarea lui Tommen şi 
diminuase datoriile coroanei cu aproape un milion de 
dragoni. Inima îi sălta în timp ce se lăsa condusă de Înaltul 
Septon înapoi în Sala Lămpilor. 

Lady Merryweather împărtăşi încântarea reginei, deşi nu 
auzise niciodată de Fiii Războinicului sau de Fraţii Sărmani. 

— Datează dinaintea lui Aegon Cuceritorul, îi explică 
Cersei. Fiii Războinicului a fost numele unui ordin de 
cavaleri care renunţau la pământurile şi la aurul lor şi îşi 
puneau săbiile în slujba Preacucerniciei Sale. Fraţii 
Sărmani... ei erau mai umili, dar cu mult mai numeroşi. Un 
fel de fraţi cerşetori, numai că purtau securi în loc de 
străchini. Cutreierau drumurile, însoţind călătorii de la un 
templu la altul, de la un oraş la altul. Blazonul lor era steaua 
în şapte colţuri, roşie pe fond alb, astfel că oamenii i-au 
numit Stelele. Fiii Războinicului erau îmbrăcaţi în mantii- 
curcubeu şi armuri placate cu argint peste cămăşile aspre 
din păr de cal, iar în mânerele săbiilor aveau cristale în 
formă de stea. Ei erau Săbiile. Oameni sfinţi, asceţi, fanatici, 
vrăjitori, ucigaşi de dragoni şi vânători de demoni... au 
existat multe poveşti despre ei. Dar toate sunt de acord că 


ura lor pentru toţi duşmanii Sfintei Credinţe era de 
nezdruncinat. 

Lady Merryweather înţelese imediat. 

— Duşmani precum Lordul Stannis şi preoteasa sa roşie, 
poate? 

— Păi, da, din întâmplare, spuse Cersei, chicotind ca o 
fetişcană. Să 

deschidem o carafă de vin cu mirodenii şi să bem în drum 
spre casă pentru râvna 386 

Fiilor Războinicului? 

— Pentru râvna Fiilor Războinicului şi pentru dibăcia 
Regine Regente. Pentru Cersei, Prima pe Numele Său! 

Vinul era dulce şi savuros ca triumful lui Cersei şi lectica 
reginei parcă plutea, străbătând oraşul, în drumul de 
întoarcere. Însă la poalele Muntelui lui Aegon se întâlniră cu 
Margaery Tyrell şi cu verişoarele ei, care veneau de la o 
plimbare călare. Mă urmăreşte peste tot, gândi Cersei iritată 
când dădu cu ochii de mica regină. 

În urma lui Margaery venea un lung alai de curteni, 
străjeri şi slujitori, mulţi dintre ei încărcaţi de coşuri cu flori 
proaspete. Fiecare dintre verişoarele ei avea câte un 
admirator în preajmă: deşiratul scutier Alyn Ambrose călărea 
alături de Elinor, cu care era logodit, Ser Tallad era cu sfioasa 
Alia, ciuntul Mark Mullendore cu Magga, dolofană şi hlizită. 
Gemenii Redwyne escortau două dintre celelalte doamne ale 
lui Margaery, Meredyth Crane şi Janna Fossoway. Toate 
femeile purtau flori în păr. Jalabhar Xho se lipise şi el de 
grup, alături de Ser Lambert Turnberry, cu peticul său pe 
ochi, şi de chipeşul cântăreţ cunoscut sub numele de Bardul 
Albastru. 

Și, desigur, un cavaler al Gărzii Regale trebuie s-o 
însoțească pe micuța regină, şi, desigur, acesta este 
Cavalerul Florilor. În armura albă de solzi gravată 

cu aur, Ser Loras sclipea. Deşi nu-şi mai îngăduia să-l 
iniţieze pe Tommen în meşteşugul armelor, regele continua 
să-şi petreacă prea mult timp în tovărăşia lui. 


De fiecare dată când băiatul se întorcea, la sfârşitul unei 
după-amiezi petrecute cu soţioara lui, avea o nouă poveste 
de istorisit despre ceva ce spusese sau făcuse Cavalerul 
Florilor. 

Margaery le dădu bineţe când cele două coloane se 
întâlniră şi veni lângă 

lectica reginei. Avea obrajii îmbujoraţi, iar buclele 
castanii îi cădeau despletite pe umeri, fluturând la fiecare 
pală de vânt. 

— Am cules flori de toamnă pe drumul regelui, spuse ea. 

Ştiu unde ați fost, gândi regina. Şoptitorii ei nu uitau s-o 
înştiinţeze despre mişcările lui Margaery. O fată atât de 
neobosită, micuța noastră regină. Arareori lăsa să treacă mai 
mult de trei zile fără să iasă la plimbare călare. În unele zile 
călăreau pe drumul către Rosby, să culeagă scoici şi să 
mănânce la malul mării. 

Alteori, îşi ducea suita dincolo de râu, pentru o după- 
amiază de vânat cu şoimii. 

Micuţei regine îi plăceau şi plimbările cu barca, în susul 
şi-n josul Apei Negre, fără nicio ţintă. Când se simţea pioasă, 
părăsea castelul pentru a se ruga în Septul lui Baelor. Dădea 
comenzi la o grămadă de cusătorese diferite, era 
binecunoscută 

în rândul aurarilor din oraş şi chiar fusese văzută vizitând 
piaţa de peşte, lângă 

Poarta Noroiului, ca să arunce o privire la captura zilei. 
Oriunde se ducea, oamenii se gudurau pe lângă ea, iar Lady 
Margaery făcea tot ce-i stătea în putere ca să le întreţină 
ardoarea. Dădea mereu de pomană cerşetorilor, cumpăra 
plăcinte fierbinţi de la carele brutarilor şi se oprea să stea de 
vorbă cu negustorii de rând. 


387 
Dacă ar fi fost după ea, l-ar fi pus şi pe Tommen să facă 
toate aceste lucruri. Il invita întruna să le însoţească, pe ea 


şi pe găinile ei, în aventurile lor, iar băiatul o ruga mereu pe 
mama lui să-l lase. Regina îşi dăduse consimţământul de 


câteva ori, măcar pentru a-i îngădui lui Ser Osney să 
petreacă în compania lui Margaery câteva ore în plus. La cât 
o fi folosit asta. Osney s-a dovedit o mare dezamăgire. 

— Îţi aminteşti ziua în care sora ta a plecat la Dorn? îşi 
întrebase Cersei fiul. 

Îţi aminteşti gloata urlând, când ne-am întors la castel? 
Pietrele, înjurăturile? 

Dar regele era surd la argumente, graţie micuţei sale 
regine. 

— Dacă ne amestecăm cu oamenii de rând, ne vor iubi 
mai mult. 

— Gloata l-a iubit pe Înaltul Septon cel gras atât de mult 
încât l-a sfâşiat în bucăţi, şi el era un om sfânt, îi reamintise 
Cersei. 

Nu reuşise decât să şi-l îndepărteze. întocmai cum 
doreşte Margaery, pun rămăşag. în fiecare zi, în orice chip, 
încearcă să mi-l fure. Joffrey ar fi văzut dincolo de zâmbetul 
ei de intrigantă şi ar fi pus-o la punct, dar Tommen era mai 
naiv. Știa că Joff era prea puternic pentru ea, gândi Cersei, 
amintindu-şi de moneda de aur găsită de Qyburn. Pentru ca 
Tyrellii să poată spera la domnie, a trebuit înlăturat. Îşi 
aduse aminte că Margaery şi hidoasa ei bunică puseseră 

cândva la cale s-o mărite pe Sansa Stark cu Willas, fratele 
schilod al micuţei regine. Lordul Tywin le dejucase planurile, 
luându-le-o înainte şi măritând-o pe Sansa cu Tyrion, dar 
legătura existase. Sunt cu toții implicați, îşi dădu ea seama, 
tresărind. Tyrellii au mituit temnicerii să-l elibereze pe Tyrion 
şi l-au furişat repede pe drumul rozelor, să i se alăture 
ticăloasei sale soții. Acum, amândoi sunt la Highgarden, 
ascunşi în spatele unui zid de trandafiri. 

— Ar fi trebuit să vii cu noi, Înălţimea Ta, continua să 
gângurească micuța intrigantă, în timp ce urcau Muntele lui 
Aegon. Am fi putut petrece împreună 

clipe atât de minunate. Copacii sunt înveşmântaţi în 
auriu, roşu şi portocaliu şi sunt flori peste tot. Şi castane. Am 
prăjit câteva, în drum spre casă. 


— Eu n-am timp să mă plimb prin păduri şi să culeg flori, 
spuse Cersei. Am un regat de condus. 

— Numai unul, Înălţimea Ta? Cine le conduce pe celelalte 
şase? Margaery izbucni într-un râs zglobiu, îmi vei ierta 
gluma, nădăjduiesc. Ştiu ce povară porţi. 

Ar trebui să-mi îngădui s-o împart cu tine. Trebuie să fie 
unele lucruri la care să te pot ajuta. Asta ar pune capăt 
tuturor acestor discuţii cum că noi două am rivaliza pentru 
rege. 

— Aşa se spune? Cersei zâmbi. Ce ridicol. Nu te-am privit 
niciodată ca pe o rivală, nici măcar o clipă. 

— Sunt atât de încântată să aud asta. Fata nu părea să-şi 
dea seama că fusese înţepată. Tu şi cu Tommen trebuie să 
veniţi cu noi data viitoare. Ştiu că Înălţimii Sale i-ar plăcea. 
Bardul Albastru ne-a cântat, iar Ser Tallad ne-a arătat cum să 

luptăm cu bâtele, ca oamenii din popor. Pădurea e atât de 
frumoasă toamna. 

— Răposatul meu soţ iubea şi el pădurea. 

388 

În primii ani ai căsniciei lor, Robert o implora mereu să 
vâneze cu el, dar Cersei ceruse întotdeauna să fie scutită de 
asta. Partidele lui de vânătoare îi lăsau timp pentru Jaime. 
Zile de aur şi nopți de argint. Era periculos dansul pe care-l 
dansaseră, cu siguranţă. Fortăreaţa Roşie era împânzită de 
ochi şi urechi, şi nu puteau şti niciodată când se va întoarce 
Robert. Cumva, pericolul făcuse ca timpul petrecut împreună 
să fie cu atât mai plin de pasiune. 

— Cu toate acestea, o preveni Cersei pe mica regină, 
frumuseţea poate ascunde pericole de moarte. Robert şi-a 
pierdut viaţa în pădure. 

Margaery îi zâmbi lui Ser Loras, un zâmbet dulce, de soră, 
plin de căldură. 

— Înălţimea Ta, eşti atât de bună că te temi pentru mine, 
dar fratele meu are grijă de mine. 

Du-te şi vânează, îl îndemnase Cersei pe Robert, de zeci 
de ori. Fratele meu are grijă de mine. Îşi aminti ce-i spusese 


Taena mai devreme şi un hohot de râs îi ţâşni de pe buze. 

— Înălţimea Ta râde atât de frumos. Lady Margaery îi 
aruncă o privire întrebătoare. Am putea să aflăm şi noi ce te 
amuză? 

— Vei afla, răspunse regina. Îţi promit, vei afla. 

389 

TÂLH ARUL 

Tobele băteau un ritm de război, în timp ce Victoria 
Fierului înainta domol, cu pintenul spintecând apele verzi, 
agitate. Corabia mai mică din faţă se întorcea, plesnind 
marea cu vâslele. Pe flamurile ei fluturau trandafiri: la pupa 
şi la prora câte un trandafir alb pe un scut roşu, iar în vârful 
catargului unul auriu pe un fond verde ca iarba. Victoria 
Fierului se înclină atât de tare, încât jumătate din echipaj se 
clătină pe picioare. Vâslele loveau şi despicau, o muzică 
dulce pentru urechile căpitanului. 

Sări peste parapet, aterizând pe puntea inferioară, cu 
mantia-i aurie unduindu-se în urma lui. Trandafirii albi se 
dădură în lături, aşa cum făceau oamenii întotdeauna la 
vederea lui Victarion Greyjoy, înarmat şi înveşmântat în 
armură, cu faţa ascunsă sub coiful-kraken. Aveau în mâini 
sulițe, săbii şi topoare, dar nouă 

din zece nu purtau niciun fel de armură, iar al zecelea 
avea doar o cămaşă din zale cusute. 

Aceştia nu sunt oameni de fier, gândi Victarion. Încă se 
tem de inec. 

— Prindeţi-l! strigă cineva. E singur! 

— HAIDE! răcni Victarion ca răspuns. Hai şi omoară-mă, 
dacă poți. 

Din toate părţile, cavalerii trandafirii se apropiară, cu oţel 
cenuşiu în mâini şi teroare în adâncul ochilor. Teama lor era 
atât de pârguită încât Victarion îi simţea gustul. Lovi în 
stânga şi-n dreapta, retezând de la cot braţul primului om 
care-i ieşi în cale, spintecând umărul celui de-al doilea. Cel 
de-al treilea îşi îngropa capul securii în lemnul moale de pin 
al scutului lui Victarion. Acesta îl izbi de faţa nesăbuitului, î] 


dobori şi îl omori când încercă să se ridice. În timp ce se 
căznea să-şi scoată securea dintre coastele celui mort, o 
suliță i se înfipse între omoplaţi. O simţi ca şi cum cineva l-ar 
fi plesnit peste spate. Victarion se întoarse şi-şi cobori 
securea în capul suliţaşului, simțind impactul în braţ când 
oţelul trecu, scrâşnind, prin coif şi păr şi craniu. Bărbatul se 
clătină o fracțiune de secundă, până când căpitanul de fier 
smulse oţelul şi azvârli cadavrul pe punte, unde se bălăbăni 
fără vlagă, arătând mai degrabă beat decât mort. 

Oamenii de fier veniseră după el, jos, pe puntea corăbiei 
sfărâmate. Îl auzi pe Wulfe O-Ureche scoțând un urlet când 
se puse pe treabă, îl zări pe Ragnor Pyke în armura-i 
ruginită, zări securea lui Nute Bărbierul învârtindu-se în aer 
şi poposind în pieptul unui bărbat. Victarion ucise încă unul 
şi încă unul. 

L-ar fi omorât şi pe-al treilea, dar Ragnor îl dobori înaintea 
lui. 

— Bine lovit! îi strigă Victarion. 

Când se întoarse să caute următoarea victimă pentru 
securea sa, îl văzu peste punte pe celălalt căpitan. Cămaşa-i 
albă era pătată de sânge şi de cheaguri, dar Victarion putea 
distinge însemnul de pe pieptul lui, trandafirul alb în 
mijlocul 5 

scutului roşu. Omul purta aceleaşi însemne pe scut, pe un 
fond alb, cu o margine roşie, crenelată. 

— Tu! strigă căpitanul de fier, peste măcel. Tu cu 
trandafirul! Să fii tu lordul de la Scutul Sudului? 

Celălalt îşi ridică viziera, arătându-şi faţa spână. 

— Sunt fiul şi moştenitorul lui. Ser Talbert Serry. lar tu 
cine eşti, krakene? 

— Moartea ta. Victarion se năpusti înspre el. 

Serry făcu un salt, ieşindu-i în întâmpinare. Sabia sa 
lungă era din oţel bun, făurit la castel, şi tânărul cavaler o 
făcea să răsune. Prima lui lovitură fu joasă şi Victarion o pară 
cu securea. Cea de-a doua îl nimeri pe căpitanul de fier în 
coif, înainte să-şi ridice scutul. Victarion răspunse cu o 


lovitură laterală. Scutul lui Serry îi ieşi în cale. Aşchii de 
lemn zburară şi trandafirul alb se despică de-a latul, cu un 
dulce, ascuţit pârâit. Sabia lungă a tânărului cavaler îl izbi în 
coapsă, o dată, de două ori, de trei ori, scârţâind pe oţel. 
Băiatul ăsta e ager, îşi dădu seama căpitanul de fier. Îl izbi 
cu scutul în faţă şi îl trimise, clătinându-se, spre copastie. 

Victarion ridică securea şi lovi cu toată puterea, ca să-l 
despice pe băiat de la beregată până la pântece, dar Serry 
se feri, răsucindu-se. Capul securii trecu prin parapet, 
aruncând aşchii în aer, şi rămase împlântat acolo când 
încercă să-l scoată. 

Puntea se mişcă sub picioarele lui şi Victarion căzu într- 
un genunchi. 

Ser Talbert îşi azvărli scutul crăpat şi lovi cu sabia-i lungă. 
Şi scutul lui Victarion se strâmbase când se împiedicase. 
Prinse sabia lui Serry într-un pumn de fier. Mănuşa de oţel 
scrâşni şi Victarion gemu, străbătut de un junghi de durere, 
însă nu cedă. 

— Sunt ager şi eu, băiete, spuse el, smulgând sabia din 
mâna cavalerului şi aruncând-o în mare. 

Ochii lui Ser Talbert se lărgiră. 

— Sabia mea... 

Victarion îl prinse pe flăcău de gât cu un pumn plin de 
sânge. 

— Du-te după ea, spuse el, împingându-l cu spatele peste 
parapet, în apele amestecate cu sânge. 

Astfel, Victarion găsi răgazul să-şi elibereze securea. 
Trandafirii albi se retrăgeau în faţa şuvoiului de fier. Unii 
încercau să fugă sub punte, în timp ce alţii strigau, cerând 
îndurare. Victarion simţea sângele cald şiroindu-i pe degete, 
sub zale, sub pielea fiartă şi sub platoşa stâlcită, dar era o 
nimica toată. În jurul catargului, un grup compact de 
vrăjmaşi continuau să opună rezistenţă, stând umăr lângă 
umăr, într-un cerc. Aştia sunt bărbaţi, cel puţin. Preferă să 
moară 


decât să se predea. Victarion avea să le împlinească 
dorinţa câtorva, îşi lovi securea de scut şi îi atacă. 

Zeul Înecat nu-l făcuse pe Victarion Greyjoy să se lupte 
cu vorbe la plebiscite, nici să se bată cu duşmani ascunşi, 
mişei, în mlaştini nesfârşite. De aceea fusese aşezat pe 
pământ, ca să stea în picioare, înveşmântat în oţel şi cu o 
secure 6 

picurând de sânge în mână, împărțind moarte cu fiecare 
lovitură. 

Se năpustiră asupra lui din faţă şi din spate, dar săbiile 
lor ar fi putut la fel de bine să fie nuiele de salcie, după căt îl 
răneau. Nicio lamă nu putea să taie prin armura grea a lui 
Victarion Greyjoy, iar el nu le dădea duşmanilor răgazul să-i 
găsească punctele slabe de la încheieturi, unde îl apărau 
doar zalele şi pielea. 

Puteau să-l atace trei oameni, patru sau cinci, nu conta. i 
omora unul câte unul, apărat de ceilalţi de armura sa. Când 
cădea un duşman, mânia i se întorcea către următorul. 

Ultimul care-l înfruntă trebuie să fi fost un fierar; avea 
umeri ca de taur, iar unul era mult mai musculos decât 
celălalt. Armura lui era compusă doar dintr-o brigandină 
ţintată şi un coif din piele fiartă. Singura lovitură a acestuia 
făcu praf scutul lui Victarion, însă, în replică, lovitura 
căpitanului îi despică ţeasta în două. 

De-ar fi la fel de uşor cu Ochi-de-Cioară! Când îşi eliberă 
din nou capul securii, craniul fierarului parcă explodă. Oase, 
sânge şi creier se împrăştiară peste tot, iar cadavrul se 
prăbuşi cu faţa în jos la picioarele lui. Acum e prea târziu să 
mai ceri îndurare, gândi Victarion, eliberându-se de trupul 
celui mort. 

Puntea era acum lipicioasă sub picioare, iar morţii şi 
muribunzii zăceau în mormane peste tot. Îşi azvârli scutul 
deoparte şi trase aer în piept. 

— Căpitane, îl auzi pe Bărbier spunând lângă el, ziua este 
a noastră. 


De jur împrejur, marea era plină de corăbii. Unele ardeau, 
unele se scufundau, altele se sfărâmaseră în bucăţi. Între 
carene, apa era păcloasă ca o tocană, plină de leşuri, vâsle 
rupte şi oameni agăţându-se de epavă. În depărtare, câteva 
corăbii ale Sudului goneau înapoi către Mander. Lasă-i să 
plece, gândi Victarion. Lasă-i să 

spună povestea. Odată ce a întors coada şi a fugit de pe 
câmpul de luptă, un bărbat încetează să mai fie bărbat. 

Ochii îl înţepau din pricina sudorii care-i şiroise peste ei 
în timpul luptei. Doi dintre vâslaşii lui îi desfăcură coiful- 
kraken, ca să şi-l poată scoate. Victarion îşi şterse fruntea. 

— Cavalerul ăla! mărâi el. Cavalerul trandafirului alb. L-a 
scos cineva din apă? 

Un fiu de lord putea aduce o răscumpărare frumuşică. De 
la tatăl său, dacă 

Lordul Serry supravieţuise zilei de azi. De la stăpânul lui 
de la Highgarden, dacă 

nu. 

Dar nimeni nu văzuse ce se alesese de cavaler după ce se 
prăbuşise peste parapet. Probabil se înecase. 

— Fie să se ospăteze după cum a luptat, în castelele de 
apă ale Zeului Înecat! 

Deşi oamenii din Insulele Scutului îşi ziceau marinari, 
traversau mările cu spaimă şi se duceau la luptă îmbrăcaţi în 
veşminte uşoare, de teamă să nu se înece. Tânărul Serry 
fusese altfel. Un bărbat curajos, gândi Victarion. Aproape un 
om de fier. 

Victarion îi încredința lui Ragnor Pyke corabia capturată, 
îi dădu o duzină de 7 

oameni drept echipaj şi se urcă înapoi pe propria-i 
Victorie a Fierului. 

— Dezbrăcaţi ostaticii de armuri şi legaţi-le rănile, îi 
spuse el lui Nute Bărbierul. Aruncaţi muribunzii în mare. 
Dacă vreunii cerşesc îndurare, tăiaţi-le mai întâi beregata. 
Nu avea decât dispreţ pentru asemenea oameni; era mai 
demn să te îneci în apă de mare decât în sânge. Vreau să-mi 


socotiți corăbiile pe care le-am câştigat şi toţi cavalerii şi 
lorzii mărunți pe care i-am luat prizonieri. Şi le vreau 
flamurile. Într-o bună zi, avea să le agate în castelul său, ca 
atunci când va fi bătrân şi neputincios să-şi poată aminti de 
toţi duşmanii pe care îi omorâse când era tânăr şi puternic. 

— Aşa vom face. Nute rânji. E o mare victorie. 

Da, gândi el, o mare victorie pentru Ochi-de-Cioară şi 
vrăjitorii lui. Ceilalţi căpitani aveau să strige din nou numele 
fratelui său când veştile vor ajunge la Scutul de Stejar. 
Euron îi cucerise cu vorba lui meşteşugită şi cu ochiul 
zâmbitor şi îi subjugase cauzei lui cu prada din zeci de 
ţinuturi îndepărtate; aur şi argint, armuri împodobite, săbii 
curbate, cu mânere aurite, pumnale din oţel valyrian, 
blănuri vărgate de tigri şi piei de pisici pătate, manticori de 
jad şi străvechi sfincşi valyrieni, cufere pline cu nucşoară, 
cuişoare şi şofran, colţi de fildeş şi coarne de unicorn, pene 
verzi, portocalii şi galbene din Marea Verii, mătase fină şi 
brocart sclipitor... dar toate acestea erau o nimica toată pe 
lângă asta. Acum le-a dat victoria şi sunt ai lui pe vecie, 
gândi căpitanul. Gustul era amar. A fost victoria mea, nu a 
lui. El unde a fost? La Scutul de Stejar, huzurind într-un 
castel. Mi-a furat soția şi mi-a furat tronul, iar acum îmi fură 
gloria. 

Obedienţa era un lucru firesc pentru Victarion Greyjoy; 
fusese născut cu asta. 

Crescând în umbra fraţilor săi, îl urmase pe Balon cu 
supunere în tot ce făcea. Mai târziu, când fiii lui Balon 
veniseră pe lume, ajunsese să accepte că avea să plece şi în 
faţa lor genunchiul, într-o bună zi, când unul dintre ei va lua 
locul tatălui său pe Stânca Mării. Dar Zeul Înecat îi chemase 
pe Balon şi pe fiii lui în adânc, în castelele sale de apă, iar 
Victarion nu putea să-l numească pe Euron „rege” fără să 

simtă un gust amar în gâtlej. 

Vântul se înteţea şi setea îl chinuia. După o bătălie, voia 
întotdeauna vin. Îi încredința puntea lui Nute şi cobori. În 
cabina lui strâmtă de la pupa, o găsi pe femeia oacheşă 


dornică şi pregătită; pesemne bătălia îi înfierbântase şi ei 
sângele. 

O luă de două ori, aproape fără pauză. Când isprăviră, 
sânii, coapsele şi pântecele femeii erau mânjite de sânge, 
dar era sângele lui, de la tăietura din palmă. Femeia oacheşă 
i-o spălă cu oţet fiert. 

— Planul lui a fost bun, trebuie să recunosc, spuse 
Victarion când femeia îngenunche lângă el. Manderul ne e 
deschis acum, aşa cum a fost în vechime. 

Manderul era un râu leneş, larg şi domol şi înşelător, plin 
de cioturi şi bancuri de nisip. Majoritatea navelor maritime 
nu îndrăzneau să navigheze dincolo de Highgarden, însă 
corăbiile lungi, cu pescajul lor mic, puteau naviga în amonte 
până la Podul Amar. În vremurile de demult, oamenii de fier 
străbătuseră fără 

8 

frică râul şi prădaseră de-a lungul Manderului şi al 
afluenților lui... până când regii mâinii verzi înarmaseră 
popoarele de pescari de pe patru insulițe de la gura 
Manderului şi îi numiseră scuturile lor. 

Două mii de ani trecuseră, dar, în turnurile de apărare 
înşirate pe malurile lor râpoase, bărbile cărunte continuau 
să ţină străvechea veghe. De îndată ce zăreau o corabie, 
bătrânii îşi aprindeau focurile de avertisment şi chemarea 
sălta de pe o colină pe alta, de la o insulă la alta. Duşmani! 
Duşmani! Atacatori! Atacatori! 

Când pescarii vedeau focurile arzând pe culmi, îşi lăsau 
năvoadele şi plugurile şi puneau mâna pe săbii şi securi. 
Lorzii lor ieşeau în goană din castele, însoţiţi de cavaleri şi 
oşteni în armuri. Cornii de război răsunau peste ape, de la 
Scutul Verde şi de la Scutul Cenugşiu, de la Scutul de Stejar şi 
de la Scutul Sudului, iar corăbiile lor lungi ieşeau din 
îngrăditurile lor de piatră acoperite cu muşchi înşirate de-a 
lungul țărmului, cu vâslele ţâşnind în timp ce se 
îngrămădeau în strâmtori în apărarea  Manderului, 


A 


hărţuindu-i pe atacatori către amonte, unde îi aştepta 
osânda. 

Euron îi trimisese pe Torwold Dinte-Maro şi pe Vâslaşul 
Roşu în susul Manderului, cu o duzină de corăbii iuți, pentru 
ca lorzii Insulelor Scutului să se împrăştie, urmărindu-i. Pe 
când sosise grosul flotei sale, doar o mână de luptători mai 
rămăseseră să apere insulele. Oamenii de fier veniseră cu 
fluxul de seară, pentru ca lumina orbitoare a soarelui la 
asfinţit să-i ascundă de privirile bărbilor cărunte din 
turnurile de veghe până când era prea târziu. Vântul le sufla 
din spate, aşa cum suflase pe tot drumul de la Vechiul Wyk. 
Marinarii şuşoteau că era mâna vrăjitorilor lui Euron, că 
Ochi-de-Cioară îl înduplecase pe Zeul Furtunii cu sacrificii de 
sânge. Cum altfel ar fi îndrăznit să înainteze atât de mult 
spre vest, în loc să urmeze linia țărmului, cum era obiceiul? 

Oamenii de fier îşi conduseseră corăbiile lungi prin albiile 
pietroase şi se risipiseră în amurgul violet, cu oţelul 
sclipindu-le în mâini. Focurile ardeau deja pe culmi, dar prea 
puţini erau cei rămaşi să pună mâna pe arme. Scutul 
Cenuşiu, Scutul Verde şi Scutul Sudului căzuseră înainte de 
răsăritul soarelui. Scutul de Stejar mai rezistase o jumătate 
de zi. lar când oamenii celor Patru Scuturi încetaseră să-i 
urmărească pe Torwold şi pe Vâăslaşul Roşu şi se întorseseră 
în aval, găsiseră Flota de Fier aşteptându-i la gura 
Manderului. 

— Totul s-a petrecut întocmai cum a spus Euron, îi explică 
Victarion femeii oacheşe, în timp ce ea îi bandaja rănile cu 
pânză. Trebuie că vrăjitorii lui prevăzuseră. Avea trei la 
bordul Tăcerii, după cum îi mărturisise Quellon Humble unui 
şoptitor. Erau oameni ciudaţi şi înfricoşători, dar Ochi-de- 
Cioară şi-i făcuse sclavi. Dar încă are nevoie de mine să-i 
port bătăliile, zise apăsat Victarion. 

Vrăjitorii or fi ei buni, dar războaiele se câştigă cu oţel şi 
sânge. Rana îl durea mai rău ca niciodată din pricina 
oţetului. O îmbrânci pe femeie şi închise pumnul, cu o 
căutătură aspră: Adu-mi vin. 


Bău în întuneric, gândindu-se la fratele lui. Dacă nu 
lovesc cu mâna mea, tot 9 

regicid se cheamă că sunt? Victarion nu se temea de 
oameni, dar blestemul Regelui Înecat îl punea pe gânduri. 
Dacă un altul îl doboară, la porunca mea, oare mâinile îmi 
vor fi mânjite de sângele lui? Aeron Părumed ar fi ştiut 
răspunsul, dar preotul era undeva pe Insulele de Fier, 
sperând încă să ridice oamenii de fier împotriva proaspăt 
încoronatului rege. Nute Bărbierul poate să 

radă un om cu securea lui de la douăzeci de metri 
depărtare. Şi niciuna dintre corciturile lui Euron nu ar putea 
să stea în calea lui Wulfe O-Ureche sau a lui Andrik cel 
Posomorât. Oricare dintre ei s-ar descurca. Dar ce poate un 
om să 

facă şi ce vrea să facă sunt două lucruri diferite şi 
Victarion ştia asta. 

— Blasfemiile lui Euron vor abate mânia Zeului Înecat 
asupra noastră, a tuturor, profeţise Aeron la Vechiul Wyk. 
Trebuie să-l oprim, frăţioare. Suntem. 

sânge din sângele lui Balon, nu-i aşa? 

— Şi el la fel, spusese Victarion. Nu-mi place mai mult 
decât ţie, dar Euron e regele. Plebiscitul tău l-a ridicat şi tu i- 
ai aşezat coroana de lemn pe cap, cu mânata! 

— l-am aşezat coroana pe cap, răspunsese preotul, cu 
alge  picurându-i în păr, şi bucuros i-aş smulge-o, 
încoronându-te pe tine în locul lui. Numai tu eşti destul de 
puternic încât să i te opui. 

— Zeul Înecat l-a ridicat, se plânsese Victarion. Să-l lăsăm 
pe Zeul Înecat să-l coboare. 

Aeron îi aruncase o privire încruntată, acea privire despre 
care se spunea că 

seacă fântânile şi lasă femeile sterpe. 

— Nu zeul a vorbit. Se ştie că Euron are vraci şi vrăjitori 
ticăloşi pe corabia lui roşie. Au trimis asupra noastră o vrajă, 
ca să nu putem auzi marea. Toate acele vorbe despre 
dragoni i-au îmbătat pe căpitani şi regi. 


— Şi s-au temut de cornul acela. l-ai auzit sunetul. Nu mai 
contează. Euron e regele nostru. 

— Al meu nu, declarase preotul. Zeul Înecat îi ajută pe 
oamenii curajoşi, nu pe cei care se ghemuiesc sub punte 
când se stârneşte furtuna. Dacă nu te vei ridica să-l înlături 
pe Ochi-de-Cioară de pe Scaunul Mării, trebuie să iau 
misiunea asupra mea. 

— Cum? N-ai corăbii, nici săbii. 

— Am glasul meu, răspunsese preotul, şi zeul e cu mine. 
Puterea mării îmi aparţine, o putere căreia Ochi-de-Cioară nu 
poate spera să-i ţină piept. Valurile se pot sparge de munte, 
dar continuă să vină, val după val şi, în cele din urmă, rămân 
doar pietricele acolo unde, cândva, s-a înălţat muntele. lar 
curând pietricelele sunt luate de ape şi ajung pentru 
eternitate pe fundul mării. 

— Pietricele? mormăise Victarion. Eşti nebun dacă te 
gândeşti să-l dobori pe Euron vorbind despre valuri şi 
pietricele. 

— Oamenii de fier vor fi valuri, spusese Părumed. Nu cei 
mari şi nobili, ci oamenii simpli, truditorii pământului şi 
pescarii mării. Căpitanii şi regii l-au 10 

ridicat pe Euron, dar oamenii obişnuiţi îl vor trage jos. Voi 
merge la Marele Wyk, la Harlaw, la Orkmont, chiar la Pyke. 
Cuvintele mele vor fi auzite în fiecare oraş 

şi în fiecare sat. Niciun om necredincios nu poate sta pe 
Stânca Mării! 

Îşi scuturase capul pletos şi se pierduse în noapte. A doua 
zi, când soarele răsărise, Aeron Greyjoy dispăruse din 
Vechiul Wyk. Nici măcar oamenii lui înecaţi nu ştiau unde. 
Spuneau că Ochi-de-Cioară doar râsese când aflase. 

Însă, cu toate că preotul plecase, cumplitele lui 
avertismente pluteau în aer. 

Victarion se pomeni aducându-şi aminte şi cuvintele lui 
Baelor Blacktyde. Ba/on a fost nebun, Aeron e şi mai nebun, 
iar Euron e cel mai nebun dintre toți. Tânărul lord încercase 
să se întoarcă acasă după plebiscit, refuzând să-l accepte pe 


Euron ca suveran. Dar Flota de Fier închisese golful, obiceiul 
obedienţei era adânc înrădăcinat în Victarion Greyjoy, iar 
Euron purta coroana de lemn. Zburătorul Nopţii fusese 
capturat, iar Lordul Blacktyde predat regelui în lanţuri. Muţii 
şi corciturile lui Euron îl tăiaseră în şapte bucăţi, să-i 
hrănească pe cei şapte zei verzi pe care îi venera. 

Ca răsplată pentru loialitatea sa, proaspăt încoronatul 
rege i-o dăduse lui Victarion pe femeia oacheşă, luată de la 
un negustor de sclavi care se îndrepta spre Lys. 

— Nu vreau rămăşiţele tale, îi spusese Victarion fratelui 
său, plin de dispreţ, dar se înmuiase când Ochi-de-Cioară îi 
spusese că femeia va fi omorâtă dacă el n-o voia. Îi 
smulseseră limba, însă în rest era neatinsă şi, pe deasupra, 
frumoasă, cu pielea maronie ca lemnul de tec uleiat. Cu 
toate acestea, când se uita la ea, se pomenea amintindu-şi 
de prima femeie pe care i-o dăduse fratele lui, ca să-l facă 

bărbat. 

Victarion voia să se folosească din nou de femeia 
oacheşă, dar descoperi că nu era în stare. 

— Mai adu-mi vin, îi spuse el, apoi pleacă. Căpitanul luă 
plosca de vin roşu după ce i-o aduse femeia şi se duse pe 
punte, unde putea respira aerul curat al mării. Bău jumătate 
de ploscă şi turnă restul în mare, pentru toţi oamenii care 
muriseră. 

Victoria Fierului zăbovi ore în şir la gura Manderului. În 
timp ce grosul Flotei de Fier porni spre Scutul de Stejar, 
Victarion ţinea Jalea, Lordul Dagon, Vântul de Fier şi Năpasta 
Fecioarei în preajma lui, ca  ariergardă.  Scoteau 
supraviețuitorii din mare şi priveau Mâna  Aspră 
scufundându-se încet, trasă la fund de epava pe care o 
zdrobise. Până când dispăru sub ape, Victarion avea 
numărătoarea pe care o ceruse. Pierduse şase corăbii şi 
capturase treizeci şi opt. 

— Ne descurcăm, îi spuse lui Nute. La vâsle. Ne întoarcem 
în Oraşul Lordului Hewett. 


Vâslaşii se aplecară în direcţia Scutului de Stejar, iar 
căpitanul de fier cobori din nou sub punte. 

— Aş putea să-l omor, îi spuse femeii oacheşe. Deşi e un 
mare păcat să-ţi 11 

omori regele şi unul încă şi mai mare să-ţi omori fratele. 
Se încruntă. Asha ar fi trebuit să mi se alăture. 

Cum putuse spera vreodată să-i câştige pe regi şi pe 
căpitani, ea, cu napii şi conurile ei de pin? Sângele lui Balon 
îi curge în vene, dar tot femeie este. Asha fugise după 
plebiscit. În noaptea în care coroana de lemn fusese aşezată 
pe capul lui Euron, ea şi echipajul ei se făcuseră nevăzuţi. O 
mică parte din sufletul lui Victarion se bucura că plecase. 
Dacă fata e zdravănă la minte, se va căsători cu un lord al 
Nordului şi va trăi în castelul lui, departe de mare şi de 
Euron Ochi-de-Cioară. 

— Oraşul Lordului Hewett, căpitane! ţipă tare un matelot. 

Victarion se ridică. Vinul îi potolise pulsaţia dureroasă din 
mână. Poate că 

avea să-i ceară maesterului lui Hewett să se uite la ea, 
dacă nu cumva fusese omorât. 

Se întoarse pe punte, în timp ce corabia ocolea un 
promontoriu. Felul în care castelul Lordului Hewett se înălța 
deasupra portului îi amintea de Lordsport, deşi oraşul acesta 
era de două ori mai mare. Douăzeci de corăbii lungi patrulau 
în apele portuare, cu krakenul auriu zvârcolindu-se pe velele 
lor. Alte câteva sute erau acostate de-a lungul malului sau 
ancorate în danele ce mărgineau portul. Trei corăbii 
burduhănoase erau ancorate la un chei de piatră, alături de 
o duzină mai mici, încărcând prăzi şi provizii. Victarion dădu 
ordine ca Victoria Fierului să 

arunce ancora. 

— Pregătiţi o barcă. 

În timp ce se apropiau, oraşul părea încremenit. Cele mai 
multe prăvălii şi case fuseseră jefuite, după cum o dovedeau 
uşile lor sfărâmate şi obloanele distruse, dar numai marele 
sept fusese incendiat. Pe străzi erau risipite cadavre, fiecare 


însoţit de un mic stol de ciori. O ceată de supraviețuitori 
posomorâţi se mişcau printre ele, alungând păsările negre şi 
azvârlind trupurile celor morţi într-o căruţă 

pentru a fi duse la groapă. Ideea îl umplu pe Victarion de 
dezgust. Niciun adevărat fiu al mării n-ar dori să putrezească 
sub pământ. Cum să găsească 

vreodată castelele de apă ale Zeului Înecat, să bea şi să 
se ospăteze pentru eternitate? 

Tăcerea se număra printre corăbiile pe lângă care 
treceau. Lui Victarion îi atrase privirea galionul de fier de la 
pupa, fecioara fără gură, cu părul fluturând în vânt şi braţele 
desfăcute. Ochii ei de perle îl urmăreau parcă. A avut gură, 
ca orice altă femeie, până când Ochi-de-Cioară i-a inchis-o. 

Pe măsură ce se apropiau de țărm, Victarion observă un 
şir de femei şi copii îngrămădiţi pe puntea uneia dintre 
corăbiile burduhănoase. Unii dintre ei aveau mâinile legate 
la spate şi laţuri de sfoară de cânepă în jurul gâtului. 

— Cine sunt? îi întrebă el pe oamenii care-l ajutau să-şi 
lege barca la mal. 

— Văduve şi orfani. Vor fi vânduți ca sclavi. 

— Vânduţi? Pe Insulele de Fier nu existau sclavi, doar 
robi. Un rob era aservit, 12 

dar nu era în sclavie. Copiii săi erau născuţi liberi, câtă 
vreme erau daţi Zeului Înecat. lar robii nu erau niciodată 
cumpăraţi sau vânduți pentru aur. Pentru robi plăteai preţul 
fierului, altminteri nu aveai niciunul. Ar trebui să fie robi sau 
neveste de sare, se plânse Victarion. 

— E din porunca regelui, răspunse omul. 

— Cei puternici au luat întotdeauna de la cei slabi, 
interveni Nute Bărbierul. 

Robi sau sclavi, n-are nicio importanţă. Oamenii lor nu i- 
au putut apăra, aşa că 

acum ne aparţin, să facem cu ei ce poftim. 

Nu e după Vechea Rânduială, ar fi putut spune Victarion, 
dar nu era timp pentru asta. Se aflase despre victoria lui şi 
oamenii îl înconjurau ca să-l felicite. Îi lăsă să se gudure, 


până când unul începu să proslăvească îndrăzneala lui 
Euron. 

— A fost curajos să ne avântăm departe de țărm, pentru 
ca nimic să nu vestească acestor insule venirea noastră, dar 
să străbaţi jumătate de lume în căutare de dragoni, asta e cu 
totul altceva. 

Nu aşteptă răspunsul, ci îşi croi drum prin mulţime, 
înaintând către donjon. 

Castelul Lordului Hewett era mic, dar bine întărit, cu 
ziduri groase şi porţi de stejar ţintate care evocau 
străvechile însemne ale Casei, un scut de stejar prins cu 
ţinte de fier pe un fond albastru cu alb. Însă în vârful 
turnului său cu acoperiş 

verde flutura acum krakenul Casei Greyjoy, iar pe 
metereze patrulau oameni de fier, cu sulițe şi securi, şi 
câteva dintre corciturile lui Euron. 

În curte, Victarion se apropie de Goodbrother şi de 
bătrânul Drumm, care vorbeau în şoaptă cu Rodrik Harlaw. 
Nute Bărbierul îi întâmpină cu strigăte. 

— Cititorule, urlă el, de ce eşti aşa de lung la faţă? Ai 
cobit în zadar. E ceasul nostru de glorie şi a noastră e 
răsplata! 

Gura Lordului Rodrik se strânse. 

— Stâncile astea, vrei să spui? Toate patru laolaltă nu fac 
cât Insula Harlaw. 

Am câştigat nişte pietre, copaci şi mizilicuri şi duşmănia 
Casei Tyrell. 

— Trandafirii? Nute râse. Ce trandafir poate răni krakenii 
adâncurilor? Le-am luat scuturile şi i-am zdrobit pe toţi. 
Cine-i va apăra acum? 

— Highgardenul, răspunse Cititorul. Cât de curând, toată 
oastea Reachului va fi trimisă împotriva noastră, Bărbierule, 
iar atunci s-ar putea să afli că unii trandafiri au ghimpi de 
oţel. 

Drumm clătină din cap aprobator, cu o mână pe mânerul 
Ploii sale Roşii: 


— Lordul Tarly poartă Năpasta Inimii, făurită din oţel 
valyrian, şi el e mereu în avangarda Lordului Tyrell. 

Dorinţa lui Victarion se aprinse. 

— N-are decât să vină, îi voi lua eu sabia, aşa cum 
strămoşul tău a luat Ploaia Roşie. Să vină toţi şi să-i aducă şi 
pe Lannisteri cu ei. O fi leul fioros pe uscat, dar pe mare 
krakenul e stăpânul absolut. Şi-ar fi dat jumătate din dinţi 
pentru şansa de a-şi încerca securea împotriva Regicidului 
sau a Cavalerului Florilor. Acela era genul de bătălie pe care 
îl înţelegea. Regicidul era blestemat în ochii zeilor şi ai 13 

oamenilor, însă războinicul era respectat şi venerat. 

— Nu te teme, Căpitane, zise Cititorul. Vor veni. Înălţimea 
Sa şi-o doreşte. De ce altceva ne-ar fi poruncit să lăsăm 
vulturii lui Hewett să zboare? 

— Citeşti prea mult şi lupţi prea puţin, remarcă Nute. 
Sângele tău e lapte. 

Dar Cititorul făcu pe surdul. 

Un ospăț zgomotos era în toi când Victarion intră în 
castel. Mesele erau ticsite de oameni de fier, care beau, 
ţipau şi se înghionteau, fudulindu-se cu oamenii pe care-i 
omorâseră, cu faptele lor de vitejie şi cu trofeele pe care le 
dobândiseră. 

Mulţi se gătiseră cu prada lor. Lucas Codd Stângaciul şi 
Quellon Humble sfâşiaseră tapiserii de pe pereţi, folosindu-le 
drept mantii. Germund Botley purta un şirag de perle şi de 
granate peste platoşa aurită a Lannisterilor. Andrik cel 
Posomorât se clătina, ţinând câte o femeie pe după umeri, 
cu fiecare braţ. Deşi tot posomorât rămăsese, avea inele pe 
fiecare deget. În loc de străchini cioplite din pâine uscată, 
căpitanii mâncau din talgere de argint masiv. 

Chipul lui Nute Bărbierul se întunecă de furie când privi 
împrejur. 

— Ochi-de-Cioară ne trimite să înfruntăm corăbiile lungi, 
în timp ce oamenii lui ocupă castelele şi satele, înhăţând 
toată prada şi toate femeile. Nouă ce ne-a lăsat? 

— Noi avem gloria. 


— Gloria e bună, răspunse Nute, dar aurul e şi mai bun. 

Victarion ridică din umeri. 

— Ochi-de-Cioară spune că vom avea tot Westerosul. 
Arborul, Oraşul Vechi şi Highgardenul... acolo îţi vei găsi 
aurul. Dar gata cu vorba. Mi-e foame. 

Prin dreptul sângelui, Victarion ar fi putut revendica un 
loc pe dais, dar nu dorea să mănânce cu Euron şi cu oamenii 
lui. În schimb, alese un loc lângă Ralf Şchiopul, căpitanul 
Lordului Quellon. 

— O mare victorie, Căpitane, zise Şchiopul. O victorie 
demnă de un titlu de lord. Ar trebui să primeşti o insulă. 

Lord Victarion. Da, şi de ce nu? Toate că nu e Stânca 
Mării, dar ar fi ceva. 

Hotho Harlaw era în faţa lui, molfăind carnea de pe un os. 
Îl azvârli cât colo şi se aplecă peste masă. 

— Cavalerul va avea Scutul Cenuşiu. Vărul meu. Ai auzit? 

— Nu. Victarion aruncă o privire către locul unde Ser 
Harras Harlaw stătea şi bea vin dintr-o cupă de aur; un 
bărbat înalt, cu faţa prelungă şi austeră. De ce i-ar da Euron 
ăluia o insulă? 

Hotho întinse cupa goală şi o tânără palidă, într-o rochie 
de catifea albastră cu dantelă aurie, i-o umplu din nou cu 
vin. 

— Cavalerul a cucerit Grimstonul de unul singur. Şi-a 
înfipt stindardul la poalele castelului şi i-a provocat pe cei 
din Casa Grimm să-l înfrunte. S-a înfăţişat unul, pe urmă au 
venit altul şi altul. l-a omorât pe toţi... mă rog, aproape. Doi 
s-au predat. Când a coborât cel de-al şaptelea, septonul 
Lordului Grimm a hotărât 14 

că zeii vorbiseră şi a cedat castelul. Hotho râse. Va fi Lord 
de Scutul Cenuşiu şi bine face. Fără el, moştenitorul 
Cititorului sunt eu. Se lovi cu cupa în piept. Hotho Cocoşatul, 
Lord de Harlaw. 

— Şapte, spui. Victarion se întreba cum s-ar descurca 
Apusul împotriva securii sale. Nu se luptase niciodată cu un 


bărbat înarmat cu o sabie din oţel valyrian, deşi îl învinsese 
de multe ori pe Harras Harlaw când erau tineri amândoi. 

În copilărie, Harlaw fusese prieten la cataramă cu fiul cel 
mare al lui Balon, Rodrik, care murise sub zidurile 
Seagardului. 

Era un ospâţ pe cinste. Vinul era de soi şi aveau friptură 
de bou, crudă, în sânge, şi rață umplută şi hârdaie de crabi 
proaspeţi. Fetişcanele care îi serveau purtau lâneturi fine şi 
catifele moi, după cum nu-i scăpă Lordului Căpitan. Le luă 

drept slujnice îmbrăcate în veşmintele lui Lady Hewett şi 
ale doamnelor ei, până 

când Hotho îi spuse că erau Lady Hewett şi doamnele ei. 
Pe Euron îl amuza să le pună să servească la masă şi să 
toarne în cupe. Erau opt la număr: doamna însăşi, încă 
frumoasă, deşi oarecum corpolentă, şi şapte femei mai 
tinere, de la zece la douăzeci şi cinci de ani, fiicele şi 
nurorile ei. 

Lordul Hewett însuşi şedea la locul său obişnuit, pe dais, 
înveşmântat din cap până-n picioare în toate gătelile lui 
heraldice. Braţele şi picioarele îi fuseseră 

legate de scaun, iar între dinţi îi fusese vârâtă o imensă 
ridiche albă, ca să nu poată vorbi... deşi putea să vadă şi să 
audă. Ochi-de-Cioară revendicase locul de onoare la dreapta 
nobilului lord. În poală îi şedea o fată drăgălaşă, durdulie, de 
şaptesprezece sau optsprezece ani, desculţă şi despletită, cu 
braţele pe după gâtul lui. 

— Cine e fata aceea? îi întrebă Victarion pe oamenii din 
jurul lui. 

— Fiica bastardă a lordului, râse Hotho. Înainte ca Euron 
să ocupe castelul, era obligată să servească la masă şi să 
mănânce cu servitorii. 

Euron îşi lipi buzele-i albastre de gâtul ei, iar fata chicoti, 
şoptindu-i ceva la ureche. Zâmbind, o sărută din nou pe găt. 
Pielea ei albă era acoperită de urme roşii, pe unde trecuse 
gura lui; formau un colier trandafiriu, care-i înconjura gâtul 
şi umerii. O altă şoaptă la ureche şi, de data aceasta, Ochi- 


de-Cioară râse zgomotos, apoi îşi izbi cupa de masă, cerând 
linişte. 

— Bunele mele doamne, le strigă el femeilor care 
serveau. Falia îşi face griji pentru rochiile voastre scumpe. N- 
ar vrea să le pătaţi cu grăsime şi cu vin, căci i-am promis că, 
după ospăț, îşi poate alege hainele din garderoba voastră. 
Aşa că 

aţi face bine să vă dezbrăcaţi. 

Un hohot de râs străbătu sala mare, iar faţa Lordului 
Hewett se roşi atât de tare încât Victarion avu impresia că 
ţeasta i-ar putea plesni. Neavând încotro, femeile se 
supuseră. Cea mai tânără plânse puţin, dar mama ei o linişti 
şi o ajută să-şi dezlege panglicile de la spate. După aceea, 
continuară să servească la fel ca înainte, plimbându-se de-a 
lungul meselor cu carafe pline de vin ca să umple fiecare 
cupă goală, numai că acum erau despuiate. 

15 

Îl umileşte pe Hewett aşa cum m-a umilit cândva pe 
mine, gândi căpitanul, amintindu-şi de plânsul soţiei lui 
când o bătea. Ştia că oamenii celor Patru Scuturi se 
căsătoreau adesea între ei, întocmai ca oamenii de fier. Una 
dintre aceste slujnice putea foarte bine să fie soţia lui Ser 
Talbert Serry. Una era să ucizi un duşman, alta să-l 
dezonorezi.  Victarion strânse pumnul. Mâna îi era 
însângerată 

acolo unde rana udase bandajul de pânză. 

Pe dais, Euron îşi dădu târfa la o parte şi se urcă pe masă. 
Căpitanii începură 

să-şi zornăie cupele şi să bată din picioare. 

—  EURON! strigau. EURON! EURON! EURON! Era 
plebiscitul reînviat. 

— Am jurat să vă dau Westerosul, spuse Ochi-de-Cioară, 
când tumultul se domoli, şi iată prima bucăţică. O 
îmbucătură, nimic mai mult... dar ne vom ospăta înainte de 
căderea nopţii! Torţele străluceau de-a lungul zidurilor, la fel 


şi el, cu buzele-i albastre, cu ochiul său albastru, cu totul. Ce 
înhaţă krakenul nu lasă 

să-i scape. Aceste insule au fost cândva ale noastre, iar 
acum sunt din nou... dar avem nevoie de oameni puternici 
ca să le păstreze. Aşadar, ridică-te, Ser Harras Harlaw, Lord 
al Scutului Cenuşiu. Cavalerul se ridică, cu o mână pe 
monstruosul mâner al Apusului. Ridică-te, Andrik cel 
Posomorât, Lord al Scutului de Sud. 

Andrik îşi îmbrânci femeile şi se ridică în picioare, 
clătinându-se, ca un munte care se înalţă dintr-odată din 
mare. Ridică-te, Maron Volmark, Lord al Scutului Verde. Un 
flăcău imberb de şaisprezece ani, Volmark se ridică şovăitor, 
arătând ca lordul iepurilor. Şi ridică-te, Nute Bărbierul, Lord 
al Scutului de Stejar. 

Ochii lui Nute deveniră bănuitori, ca şi cum s-ar fi temut 
că era ţinta unei farse crude. 

— Lord? murmură el cu glas răguşit. Victarion se 
aşteptase ca Ochi-de-Cioară 

să-i facă lorzi pe oamenii lui, Stonehand, Vâslaşul Roşu şi 
Lucas Codd Stângaciul. Un rege trebuie să fie cu dare de 
mână, încercă el să-şi spună, dar un alt glas îi şoptea: 
Darurile lui Euron sunt otrăvite. Când răsuci ideea în minte, 
văzu  desluşit: Cavalerul a fost moştenitorul ales al 
Cititorului, iar Anarik cel Posomorât, vânjosul braț drept al 
lui Dunstan Drumm. Volmark e un novice, dar are sângele 
lui Harren cel Negru în vene, prin mama lui. lar Bărbierul... 

Victarion îl înhaţă de mână. 

— Refuză-l! 

Nute se uită la el ca la un nebun. 

— Să-l refuz? Pământuri şi onoruri? Mă vei face tu lord? 
Îşi smulse braţul şi se ridică, savurând ovaţiile. 

lar acum Îmi fură oamenii, gândi Victarion. Regele Euron 
o chemă pe Lady Hewett să-i toarne vin şi ridică cupa 
deasupra capului. 

— Căpitani şi regi, ridicaţi cupele în cinstea lorzilor celor 
Patru Scuturi! 


Victarion bău împreună cu ceilalţi. Nu există vin mai 
dulce decât cel luat de la un duşman. Cineva îi spusese asta 
odată. Tatăl lui sau Balon. Într-o zi, am să beau vinul tău, 
Ochi-de-Cioară, şi am să-ţi iau tot ce ţi-e drag. Dar oare 
exista ceva 16 

care să-i fie drag lui Euron? 

— Mâine ne pregătim iarăşi de drum, spunea regele. 
Umpleţi butoaiele cu apă 

de izvor, luaţi fiecare sac de grâne, fiecare poloboc cu 
carne de vită şi cât de multe oi şi capre putem duce. Răniţii 
care sunt încă destul de zdraveni vor văsli. 

Ceilalţi vor rămâne aici, să apere aceste insule pentru noii 
lor stăpâni. Torwold şi Văâslaşul Roşu se vor întoarce în 
curând cu noi provizii. În drumul către est, punţile noastre 
vor duhni de porci şi de găini, însă ne vom întoarce cu 
dragoni. 

— Când? Glasul era al Lordului Rodrik. Când ne vom 
întoarce, Înălţimea Ta? 

Peste un an? Peste trei? Peste cinci? Dragonii tăi sunt la 
capătul lumii, iar toamna bate la uşă. Cititorul păşi în faţă, 
vestind toate pericolele: Strâmtorile Redwyne sunt străjuite 
de galere. Coasta Dornului e aspră şi sumbră, patru sute de 
leghe de vâltori, stânci şi bancuri de nisip înşelătoare, fără 
un loc unde să poţi acosta. 

Dincolo, aşteaptă Treptele de Piatră, cu furtunile şi 
cuiburile lor de pirați din Lys şi Myr. Dacă pornesc o mie de 
corăbii, poate trei sute vor ajunge până la marea îngustă... şi 
apoi, ce? La Lys nu vom fi aşteptaţi cu braţele deschise, nici 
la Volantis. Unde vei găsi apă de băut, mâncare? Prima 
furtună ne va risipi prin toată lumea. 

Un zâmbet flutură pe buzele lui Euron. 

— Eu sunt furtuna, lordul meu. Prima furtună şi ultima. 
Am dus Tăcerea în călătorii mai lungi şi de departe mai 
primejdioase. Ai uitat? Am navigat pe Marea Fumegândă şi 
am văzut Valyria. 


Fiecare om aflat acolo ştia că Urgia stăpânea şi acum 
peste Valyria. Însăşi marea fierbea şi fumega acolo, iar 
ţinutul mişuna de demoni. Se spunea că orice marinar care 
zărea măcar o clipă învăpăiaţii munţi ai Valyriei înălțându-se 
deasupra valurilor avea să moară în curând de o moarte 
cumplită, şi totuşi Ochi-de-Cioară fusese acolo şi se 
întorsese. 

— Oare? întrebă Cititorul, abia şoptit. 

Zâmbetul albastru al lui Euron se stinse. 

— Cititorule, spuse el, în tăcerea care se lăsase, ai face 
bine să-ţi ţii nasul în cărţile tale. 

Victarion simţea apăsarea din sală. Se ridică imediat în 
picioare. 

— Frate! N-ai răspuns la întrebările lui Harlaw. 

Euron ridică din umeri. 

— Preţul sclavilor creşte. Ne vom vinde sclavii în Lys şi în 
Volantis. Ei şi ceea ce am prădat aici ne vor aduce suficient 
aur ca să ne cumpărăm provizii. 

— Acum suntem negustori de sclavi? întrebă Cititorul. Şi 
pentru ce? Pentru dragonii pe care nu i-a văzut niciunul 
dintre noi? Să urmărim până la capătul lumii plăsmuirea 
vreunui marinar beat? 

Vorbele lui stârniră murmure de aprobare. 

— Golful Sclavilor este mult prea departe! strigă Ralf 
Şchiopul. 

— Şi prea aproape de Valyria! îşi ridică glasul Quellon 
Humble. 

17 

Fralegg Voinicul spuse: 

— Highgardenul e aproape. Zic să căutăm dragonii acolo. 
Din cei de aur! 

Alvyn Sharp interveni: 

— De ce să străbatem lumea, când Manderul se întinde în 
faţa noastră? 

Ralf Stonehouse cel Roşu sări în picioare: 


— Oraşul Vechi e mai bogat, iar Arborul şi mai şi. Flota lui 
Redwyne e departe, pe mare. Nu trebuie decât să întindem 
mâna şi să culegem cel mai copt fruct din Westeros. 

— Fruct? Ochii regelui păreau mai mult negri decât 
albaştri. Numai un laş ar fura un fruct când ar putea să ia 
livada. 

— Noi Arborul îl vrem, zise Ralf cel Roşu şi alţii i se 
alăturară. 

Ochi-de-Cioară lăsă strigătele să treacă peste el. Apoi 
săltă de pe masă, îşi înhaţă târfa de braţ şi o târî afară din 
sală. 

Fugi, ca un câine. Dintr-odată, poziţia lui Euron pe Stânca 
Mării nu mai părea la fel de sigură ca înainte. Nu-/ vor urma 
la Golful Sclavilor. Poate că nu sunt atât de câini şi de proşti 
cum m-am temut. Era un gând atât de vesel încât Victarion 
trebui să-l stropească. Goli o cupă împreună cu Bărbierul ca 
să-i arate că nu-i purta pică pentru titlul de lord, chiar dacă 
acesta venea din mâna lui Euron. 

Afară, soarele  asfinţea. Dincolo de ziduri se lăsă 
întunericul, dar înăuntru torţele ardeau cu o strălucire 
arămie, iar fumul lor se aduna sub grinzi ca un nor cenuşiu. 
Câţiva oameni beţi începură să danseze dansul degetelor. La 
un moment dat, Lucas Codd Stângaciul hotări că o voia pe 
una dintre fetele Lordului Hewett, aşa că o luă pe masă, în 
timp ce surorile ei ţipau şi plângeau cu sughiţuri. 

Victarion simţi o bătaie uşoară pe umăr. Unul dintre fiii 
corciţi ai lui Euron stătea în spatele lui, un băiat de zece ani, 
cu părul lânos şi pielea de culoarea nămolului. 

— Tata doreşte o vorbă cu tine. 

Victarion se ridică, clătinându-se. Era un om voinic, care 
ţinea la alcool, dar băuse prea mult. Am omorât-o în bătaie 
cu mâinile mele, dar Ochi-de-Cioară a ucis-o când s-a vârât 
în ea. N-am avut de ales. Îl urmă pe băiatul bastard afară 

din sală şi în susul scării şerpuitoare de piatră. Sunetele 
orgiei se stingeau în timp ce urcau, până când nu se mai 
auzi decât scârţâitul uşor al cizmelor pe piatră. 


Ochi-de-Cioară ocupase dormitorul Lordului  Hewett, 
împreună cu fiica lui bastardă. Când Victarion intră, fata era 
tolănită goală pe pat, sforăind încet. Euron stătea lângă 
fereastră, sorbind dintr-o cupă de argint. Purta mantia de 
zibelină pe care o luase de la Blacktyde, peticul roşu pe ochi 
şi nimic altceva. 

— În copilărie, am visat că pot să zbor, anunţă el. Când 
m-am trezit, nu puteam... sau cel puţin aşa mi-a spus 
maesterul. Dar dacă m-a minţit? 

Victarion simţea mirosul mării prin fereastra deschisă, 
deşi încăperea duhnea a vin, a sânge şi a desfrâu. Aerul 
rece, sărat, îi limpezi capul. 

18 

— Ce vrei să spui? 

Euron îşi întoarse faţa către el, iar buzele-i albastre, 
umflate, se curbară într-o jumătate de zâmbet. 

— Poate că putem zbura. Cu toţii. Cum vom afla vreodată, 
dacă nu sărim din vârful unui turn înalt? Vântul năvăli prin 
fereastră şi îi flutură mantia de zibelină. 

Goliciunea lui avea ceva obscen şi stânjenitor. Nimeni nu 
poate şti cu adevărat ce poate face, dacă nu îndrăzneşte să 
sară. 

— Fereastra e acolo. Sari. Victarion nu avea răbdare 
pentru aşa ceva. Mâna rănită îl sâcâia. Ce vrei? 

— Lumea. Lumina focului pâlpâi în ochiul lui Euron. 
Ochiul lui zâmbitor. Bei o cupă din vinul Lordului Hewett? Nu 
e pe lume vin mai dulce decât cel luat de la un duşman 
învins. 

— Nu. Victarion îşi feri privirea. Acoperă-te. 

Euron se aşeză şi trase de mantie, ascunzându-şi părţile 
ruşinoase. 

— Oamenii mei de fier. Uitasem cât de mărunți şi de 
gălăgioşi sunt. Eu vreau să le dau dragoni, iar ei strigă după 
struguri. 

— Strugurii sunt adevăraţi. Omul se poate ghiftui cu 
struguri. Sucul lor e dulce şi ne aduce vin. Dragonii ce ne 


aduc? 

— Suferinţă. Ochi-de-Cioară sorbi din cupa-i de argint. 
Cândva, frăţioare, am ţinut un ou de dragon în mâna asta. 
Vrăjitorul din Myr a jurat că poate scoate pui din el şi i-am 
dat un an şi tot aurul pe care mi l-a cerut. Când m-am 
săturat de scuzele lui, l-am omorât. În timp ce-şi privea 
maţele alunecându-i printre degete, omul a spus: Dar n-a 
trecut un an. Euron râse. Ştii, Cragorn a murit. 

— Cine? 

— Omul care a suflat cornul meu de dragon. Când 
maesterul l-a deschis, plămânii îi erau carbonizaţi, negri ca 
funinginea. 

Victarion se cutremură. 

— Arată-mi acest ou de dragon. 

— L-am aruncat în mare când eram prost-dispus. Euron 
ridică din umeri. Mă 

gândesc că Cititorul nu se înşela. O flotă prea mare n-ar 
putea să stea unită pe o asemenea distanţă. Călătoria e prea 
lungă, prea primejdioasă. Numai cele mai bune corăbii şi 
echipaje pot spera să ajungă până la Golful Sclavilor şi 
înapoi. 

Flota de Fier. 

Flota de Fier e a mea, gândi Victarion, dar nu spuse 
nimic. 

Ochi-de-Cioară umplu două cupe cu un ciudat vin negru 
care era gros ca mierea. 

— Bea cu mine, frate. Gustă. Îi întinse lui Victarion una 
dintre cupe. 

Căpitanul o luă în schimb pe cealaltă şi îi mirosi bănuitor 
conţinutul. Văzut de aproape, lichidul părea mai mult 
albastru decât negru. Era gros şi uleios şi mirosea a carne 
putregăită. Luă o mică sorbitură şi scuipă de îndată. 

— Scârbos. Vrei să mă otrăveşti? 

19 

— Vreau să-ţi deschid ochii. Euron bău cu nesaţ din cupa 
lui şi zâmbi. 


Umbra- înserării, vinul vrăjitorilor. Am dat peste un butoi 
când am capturat o anumită galeasă lângă Warth, care mai 
ducea nişte cuişoare, nucşoară, patruzeci de coţi de mătase 
verde şi patru vrăjitori care mi-au spus o poveste bizară. 
Unul a cutezat să mă amenințe, aşa că l-am omorât şi le-am 
dat celorlalţi trupul lui. La început au refuzat să mănânce 
din carnea amicului lor, dar, când li s-a făcut suficient de 
foame, s-au răzgândit. Oamenii sunt carne. 

Balon a fost nebun, Aeron e şi mai nebun, iar Euron e cel 
mai nebun dintre toți. Victarion se întorcea să plece, când 
Ochi-de-Cioară spuse: 

— Un rege trebuie să aibă o soţie. Frate, am nevoie de 
tine. Te duci la Golful Sclavilor să-mi aduci iubita? 

Am avut şi eu cândva o iubită. Mâinile lui Victarion se 
strânseră în pumni şi un strop de sânge căzu, picurând pe 
podea. Ar trebui să te bat măr şi să-ți dau trupul crabilor, 
întocmai cum am făcut cu ea. 

— Ai fii, îi spuse fratelui său. 

— Corcituri, bastarzi născuţi din târfe şi bocitoare. 

— Sunt din trupul tău. 

— La fel şi scârnăvia din oala mea de noapte. Niciunul nu 
e demn să şadă pe Stânca Mării, cu atât mai puţin pe Tronul 
de Fier. Nu, ca să am un moştenitor demn de tron, am nevoie 
de o altă femeie. Când krakenul se însoţeşte cu dragonul, 
frate, întreaga lume să se păzească! 

— Care dragon? întrebă Victarion, încruntându-se. 

— Ultima din neamul ei. Se spune că e cea mai frumoasă 
femeie din lume. 

Părul ei e argintiu-auriu, ochii îi sunt ametiste... dar nu 
trebuie să mă crezi pe cuvânt, frăţioare. Du-te la Golful 
Sclavilor, priveşte-i frumuseţea şi adu-o la mine. 

— De ce-aş face-o? ceru să ştie Victarion. 

— Din dragoste. Din datorie. Pentru că regele tău îţi 
porunceşte. Euron râse înfundat. Şi pentru Stânca Mării. Îţi 
aparţine, odată ce voi revendica Tronul de Fier. Vei fi urmaşul 


meu, aşa cum eu am fost urmaşul lui Balon... iar fiii tăi 
legitimi vor fi urmaşii tăi, într-o zi. 

Fiii mei. Dar ca să aibă un fiu legitim, un bărbat trebuia, 
mai întâi, să aibă o soţie. Victarion n-avea noroc la soţii. 
Darul lui Euron e otrăvit, îşi reaminti el, totuşi... 

— Alegerea îţi aparţine, frate. Trăieşte rob sau mori rege. 
Ai curajul să zbori? 

Dacă nu sari, nu vei afla niciodată. Ochiul zâmbitor al lui 
Euron strălucea de batjocură. Sau îţi cer prea mult? E atât 
de înfricoşător să călătoreşti dincolo de Valyria? 

— Aş putea duce Flota de Fier în iad, dacă ar fi nevoie. 
Când Victarion deschise pumnul, palma îi era roşie de sânge. 
Voi merge la Golful Sclavilor, da. O 

voi găsi pe această femeie-dragon şi o voi aduce. Dar nu 
pentru tine. Mi-ai furat soția şi ai distrus-o, aşa că, acum, am 
să ţi-o iau şi eu. Cea mai frumoasă femeie 20 

din lume, pentru mine. 


JAIME 


Câmpurile de dincolo de zidurile Castelului Darry erau din 
nou lucrate. 

Recoltele părjolite fuseseră arate, iar cercetaşii lui Ser 
Addam spuneau că 

văzuseră femei pe brazdă, smulgând buruieni, în vreme 
ce perechi de boi arau pământul la marginea unei păduri din 
apropiere. O duzină de bărbaţi bărboşi cu topoare îi păzeau 
în timp ce munceau. 

Până când Jaime şi coloana sa ajunseră la castel, se 
adăpostiseră cu toţii în spatele zidurilor. Jaime găsi Castelul 
Darry închis, aşa cum fusese şi Harrenhalul. 

O primire rece din partea unor rude. 

— Sună cornul! ordonă el. Ser Kennos de Kayce dezlegă 
Cornul Pietrei şi suflă. Aşteptând un răspuns dinspre castel, 
Jaime zări stindardul care flutura, maro şi purpuriu, în vârful 
turnului de pază al vărului său. Se părea că Lancel se 
apucase să aşeze leul Lannisterilor pe acelaşi blazon cu 
plugarul Casei Darry. 

Jaime văzu aici mâna unchiului său, aşa cum se 
întâmplase şi cu alegerea soţiei lui Lancel. Casa Darry 
stăpânise aceste ţinuturi de când andalii îi cotropiseră pe 
Primii Oameni. Fără îndoială, Ser Kevan îşi dădea seama că 
fiul său ar avea mai puţină bătaie de cap dacă ţăranii l-ar 
vedea ca pe o continuare a vechii linii, stăpânind aceste 
ţinuturi prin dreptul conferit de o căsătorie şi nu printr-un 
decret regal. Kevan ar trebui să fie Mâna lui Tommen. Harys 
Swyft e un prost, iar sora mea e o netoată dacă crede altfel. 

Porţile castelului se dădură încet în lături. 

— Vărul meu nu va avea loc să găzduiască o mie de 
oameni, îi spuse Jaime Mistreţului. Ne vom aşeza tabăra la 
poalele zidului vestic. Vreau ca zona să fie împrejmuită cu 


şanţuri şi ţepuşe. Încă există cete de tâlhari prin părţile 
astea. 

— Ar trebui să fie chiar nebuni să atace o oaste atât de 
puternică. 

— Nebuni sau morţi de foame. Până când nu-şi făcea o 
idee mai clară despre tâlhari şi puterea lor, Jaime nu avea de 
gând să-şi asume niciun risc. Şanţuri şi ţepuşe, repetă el, 
înainte să-i dea pinteni lui Onoare către porţi. 

Ser Dermot câălărea alături de el cu stindardul regal al 
cerbului şi al leului, iar Ser Hugo Vance ţinea flamura albă a 
Gărzii Regale. Jaime îi încredinţase lui Ronnet cel Roşu 
sarcina de a-l duce pe Wylis Manderly la lazul Fecioarelor, 
aşa că nu mai trebuia să aibă grija lui de-acum încolo. 

Pia călătorea alături de scutierii lui Jaime, pe buiestraşul 
pe care i-l găsise Peck. 

— E ca un castel de jucărie, o auzi Jaime spunând. W-a 
cunoscut alt cămin decât Harrenhalul, cugetă el. Fiecare 
castel din regat i se va părea mic, în afară 

de Casterly Rock. 

21 

Josmyn Peckleton spunea acelaşi lucru. 

— Nu trebuie să judeci după Harrenhal. Harren cel Negru 
a făcut o construcţie prea mare. 

Pia asculta solemn, ca o fetiţă de cinci ani căreia septa ei 
îi ţinea o lecţie. Asta şi e, o fetiță în trup de femeie, rănită şi 
speriată. 

Dar Peck era înamorat de ea. Jaime bănuia că băiatul nu 
cunoscuse nicio femeie, iar Pia era încă destul de frumoasă, 
atât timp cât îşi ţinea gura închisă. Nu e nimic rău să se 
culce cu ea, bănuiesc, dacă e dornică. 

Unul dintre oamenii Muntelui încercase s-o siluiască la 
Harrenhal şi se mirase sincer când Jaime îi poruncise lui llyn 
Payne să-i taie capul. 

— M-am mai culcat cu ea de-o stă de ori, zicea el întruna, 
în timp ce-l forţau să se aşeze în genunchi. De-o stă de ori, 
stăpâne. Cu toţii ne-am culcat cu ea. 


Când Ser lIlyn îi înfăţişase capul, Pia zâmbise cu dinţii ei 
sparţi. 

Darry îşi schimbase stăpânii de mai multe ori în timpul 
luptelor, iar castelul fusese ars o dată şi prădat de cel puţin 
două ori, dar se părea că Lancel nu pierduse timpul să 
îndrepte lucrurile. Porţile castelului fuseseră montate de 
curând, cu scândurile aspre de stejar întărite cu cuie de fier. 
Treptele donjonului fuseseră înlocuite, la fel şi obloanele mai 
multor ferestre. 

Pietrele înnegrite marcau locurile unde se prelinseseră 
flăcările, dar timpul şi ploaia aveau să le spele. 

Între ziduri, arbaletiştii patrulau pe metereze, unii în 
mantii purpurii şi coifuri cu lei, alţii în albastrul şi griul Casei 
Frey. Când Jaime traversă curtea, găinile alergau de sub 
copitele lui Onoare, oile behăiau şi ţăranii îi aruncau priviri 
încruntate. Țărani înarmați, remarcă. Unii aveau coase, alţi 
ciomege, unii săpăligi ascuţite nemilos. Erau şi topoare prin 
preajmă, iar Jaime zări mai mulţi oameni bărboşi cu stele 
roşii în şapte colţuri cusute pe tunicile soioase, zdrenţuite. 
Alte vrăbii afurisite. De unde vin toate? 

Nici urmă însă de unchiul său Kevan. Nici de Lancel. Doar 
un maester ieşi să-l întâmpine, cu o robă cenuşie fluturându- 
i în jurul picioarelor sfrijite. 

— Lord Comandant, Darry e onorat de această... 
neaşteptată vizită. Trebuie să 

ne ierţi că nu ne-am pregătit aşa cum se cuvine. Ni se 
dăduse de înţeles că te îndrepţi spre Riverrun. 

— Darry îmi era în drum, minţi Jaime. Riverrunul va 
rezista. Şi dacă se întâmpla ca asediul să se sfârşească 
înainte ca el să ajungă la castel, nu avea să fie nevoit să 
lupte împotriva Casei Tully. 

Descălecând, dădu calul unui grăjdar. 

— Am să-l găsesc aici pe unchiul meu? 

Nu rosti un nume. Ser Kevan era acum singurul unchi 
care-i mai rămăsese, ultimul fiu în viaţă al lui Tytos Lannister. 


— Nu, stăpâne. Ser Kevan ne-a părăsit după nuntă. 
Maesterul trase de colanul său de zale, de parcă dintr-odată 
i-ar fi fost prea strâmt. Ştiu că Lordul Lancel va 22 

fi încântat să vă vadă... pe tine şi pe toţi vitejii tăi 
cavaleri. Deşi cu durere îţi mărturisesc că Darry nu poate 
hrăni atât de mulţi. 

— Avem propriile noastre provizii. Tu eşti...? 

— Maester Ottomore, dacă-mi îngădui. Lady Amerei şi-a 
dorit să te întâmpine în persoană, dar se ocupă de 
pregătirea unui ospăț în cinstea ta. Nădăjduieşte că 

ne vei onora la masă în seara aceasta, împreună cu 
cavalerii şi căpitanii tăi. 

— O masă caldă ar fi cât se poate de bine-venită. Am 
avut parte de zile umede şi friguroase. Jaime îşi roti privirea 
prin curte, la feţele bărboase ale vrăbiilor. 

Prea multe. lar acum şi prea mulți Freyi. Unde e de găsit 
Stânca? 

— Am primit veşti despre tâlhari dincolo de Trident. Ser 
Harwyn a luat cinci cavaleri şi douăzeci de arcaşi şi s-a dus 
să se ocupe de ei. 

— lar Lordul Lancel? 

— El e cu rugăciunile lui. Excelenţa Sa ne-a poruncit să 
nu-l deranjăm niciodată când se roagă. 

S-ar înțelege de minune cu Ser Bonifer. 

— Prea bine. Avea să fie timp destul să stea de vorbă cu 
vărul său mai târziu. 

Condu-mă la camerele mele şi porunceşte să mi se aducă 
o cadă. 

— Dacă nu ţi-e cu supărare, stăpâne, vei locui în Donjonul 
Plugarului. Am să 

te conduc acolo. 

— Ştiu drumul. Jaime nu era străin de acest castel. El şi 
Cersei fuseseră 

oaspeţi aici de două ori, o dată în drum spre Winterfell, cu 
Robert, şi încă o dată 


întorcându-se de la Debarcaderul Regelui. Deşi mic în 
comparaţie cu alte castele, era mai mare decât un han, cu 
locuri bune de vânătoare de-a lungul râului. Robert 
Baratheon nu se dăduse niciodată în lături când venea 
vorba să profite de ospitali-tatea supuşilor săi. 

Donjonul era în mare parte aşa cum şi-l amintea. 

— Pereţii sunt tot goi, remarcă Jaime, în timp ce 
maesterul îl conducea de-a lungul culoarului. 

— Lordul Lancel speră să-i acopere într-o zi cu tapiserii, 
zise Ottomore. Scene de cucernicie şi devotament. 

Cucernicie şi devotament. Abia îşi stăpânea râsul. Pereţii 
fuseseră goi şi la prima sa vizită. Tyrion îi arătase careurile 
de piatră mai întunecată, acolo unde cândva fuseseră 
agăţate tapiseriile. Ser Raymun le îndepărtase, dar nu 
putuse îndepărta şi urmele pe care le lăsaseră. Mai tărziu, 
Pezevenghiul îi strecurase o mână de cerbi de argint unuia 
dintre slujitorii Casei Darry în schimbul cheii de la beciul 
unde erau ascunse tapiseriile care lipseau. | le arătase lui 
Jaime la lumina unei lumânări, rânjind: portrete ţesute ale 
regilor Targaryeni, de la cel dintâi Aegon până la cel de-al 
doilea Aenys. 

— Dacă-i spun lui Robert, poate că mă va face pe mine 
Lord de Darry, zisese piticul, chicotind. 

Maester Ottomore îl conduse pe Jaime până în vârful 
donjonului. 

23 

— Sper că te vei simţi bine aici, stăpâne. Ai o privată, la 
nevoie. Fereastra ta dă câtre pădurea zeilor. Dormitorul se 
învecinează cu al doamnei, cu o odaie a servitorilor între ele. 

— Acestea au fost apartamentele Lordului Darry. 

— Da, stăpâne. 

— Vărul meu e prea amabil. N-am avut de gând să-l scot 
pe Lancel din propriul lui dormitor. 

— Lordul Lancel doarme în templu. 

Doarme cu Mama şi cu Fecioara, când are o soţie caldă 
dincolo de uşă? 


Jaime nu ştia dacă să râdă sau să plângă. Poate că se 
roagă să i se întărească 

mădularul. La Debarcaderul Regelui, se zvonea că rănile 
îl lăsaseră pe Lancel neputincios. Totuşi, ar trebui să aibă 
înțelepciunea să încerce. Autoritatea vărului său asupra 
noilor sale teritorii nu avea să fie statornicită până când nu 
zămislea un fiu cu soţia sa pe jumătate Darry. Jaime 
începuse să regrete pornirea care-l adusese aici. Îi mulţumi 
lui Ottomore, îi reaminti despre baie şi îi ceru lui Peck să-l 
conducă afară pe maester. 

Dormitorul lordului se schimbase de la ultima sa vizită, şi 
nu în bine. Paie vechi şi râncede acopereau podelele, în locul 
frumosului covor myrishez care se aflase acolo înainte, iar 
mobilierul era nou şi grosolan. Patul lui Ser Raymun Darry 
fusese destul de mare ca să găzduiască şase oameni, cu 
draperii maro de catifea şi stâlpi de stejar, sculptați cu lujere 
şi frunze de viţă. Al lui Lancel era un pat zgrunţuros de paie, 
aşezat sub fereastră, unde primele raze de lumină aveau, cu 
siguranţă, să-l trezească. Celălalt pat fusese fără îndoială 
ars, distrus sau furat, dar chiar şi aşa... 

Când sosi cada, Micul Lew îi scoase lui Jaime cizmele şi îl 
ajută să-şi desfacă 

mâna de aur. Peck şi Garrett aduseră apă, iar Pia îi găsi 
haine curate pentru cină. 

Fata îi aruncă o privire sfioasă în timp ce-i scutura 
pieptarul. Jaime era conştient într-un mod stânjenitor de 
curbura coapselor şi a sânilor de sub rochia ei maro din 
pânză aspră. Se pomeni amintindu-şi vorbele pe care i le 
şoptise Pia la Harrenhal, în noaptea când Qyburn i-o 
trimisese în pat. Uneori, când sunt cu alt bărbat, închid ochii 
şi îmi imaginez că eşti tu deasupra mea. 

Fu recunoscător când cada se umplu destul de mult ca 
să-i ascundă dorinţa. 

Cufundându-se în apa fierbinte, îşi aminti o altă baie, cea 
alături de Brienne. 


Avusese febră şi era slăbit din pricina sângelui pe care-l 
pierduse, iar căldura îl ameţise într-atât încât se pomenise 
spunând lucruri care ar fi fost bine să rămână 

nerostite. De data aceasta nu avea o asemenea scuză. 
Nu-ţi uita jurămintele. Pia e mai potrivită pentru patul lui 
Tyrion decât pentru al tău. 

— Adu-mi săpun şi o perie aspră, îi spuse lui Peck. Pia, tu 
poţi pleca. 

— Da, stăpâne. Mulţumesc, stăpâne. Îşi acoperi gura când 
vorbi, ca să-şi ascundă dinţii sparţi. 

— O vrei? îl întrebă Jaime pe Peck, după ce fata ieşi. 
Scutierul se făcu roşu ca 24 

racul. Dacă te vrea, ia-o. Te va învăţa câteva lucruri pe 
care nu mă îndoiesc că le vei găsi folositoare în noaptea 
nunţii, şi nu ai cum să te alegi cu un bastard din partea ei. 
Pia îşi desfăcuse picioarele pentru jumătate din armata 
tatălui său şi nu rămăsese niciodată grea. Probabil fata era 
stearpă. Dar dacă te culci cu ea, fii blând. 

— Blând, stăpâne? Cum... cum să...? 

— Vorbe dulci. Mângăieri. Nu vrei să te însori cu ea, dar 
atât timp cât o ai în pat, poartă-te cu ea ca şi cu mireasa ta. 

Flăcăul clătină din cap. 

— Stăpâne, eu... unde să mă culc cu ea? Nu e nicăieri un 
loc unde să... să... 

— ... să fiţi singuri? Jaime rânji. Vom fi la cină mai multe 
ore. Salteaua pare plină de cocoloaşe, dar ar trebui să fie 
bună. 

Peck făcu ochii mari. 

— Patul lordului? 

— Ai să te simţi lord şi tu după ce isprăveşti, dacă Pia ştie 
ce are de făcut. Ș/; cineva trebuie să se folosească de 
salteaua aia mizerabilă de paie. 

În seara aceea, când cobori pentru ospăț, Jaime Lannister 
purta un frumos pieptar de catifea cu fâşii de brocart şi un 
lanţ de aur bătut cu diamante negre, îşi pusese şi mâna de 
aur, lustruită bine, ca să strălucească. Nu era locul potrivit 


să-şi poarte veşmintele albe. Datoria îl aştepta la Riverrun, 
aici îl adusese o nevoie mai întunecată. 

Sala Mare a Castelului Darry era mare doar cu numele. 
Mese de lemn erau îngrămădite din zid în zid, iar grinzile 
tavanului erau negre de fum. Lui Jaime i se rezervase un loc 
pe dais, la dreapta scaunului gol al lui Lancel. 

— Vărul meu nu ni se va alătura la cină? întrebă el, 
aşezându-se. 

— Nobilul meu soţ preferă să postească, răspunse Lady 
Amerei, soţia lui Lancel. E bolnav de durere pentru bietul 
Înalt Septon. Era o fată bine făcută de vreo optsprezece ani, 
cu picioare lungi şi sâni împliniţi, o fetişcană sănătoasă, 
după cum arăta, deşi faţa ei suptă, cu bărbia mică, îi 
amintea lui Jaime de răposatul şi neregretatul său văr Cleos, 
care arătase întotdeauna oarecum ca o nevăstuică. 

Posteşte? E mai nătărău decât am bănuit. Vărul său ar fi 
trebuit să se îngrijească să-i facă văduvei sale un mic 
moştenitor cu faţă de nevăstuică în loc să 

se înfometeze. Se întreba ce-ar fi putut spune Ser Kevan 
despre noua pasiune a fiului său. Să fi fost aceasta motivul 
plecării neaşteptate a unchiului său? 

Peste castroanele cu supă de fasole cu costiţă, Lady 
Amerei îi povesti lui Jaime cum îi omorâse Gregor Clegane 
fostul soţ, pe când Freyii încă luptau pentru Robb Stark. 

— L-am implorat să nu se ducă, dar Pate al meu era, oh, 
atât de curajos, şi a jurat că era omul care va ucide 
monstrul. Voia să-şi făurească un nume glorios. 

Cu toții vrem. 

25 

— Când eram scutier, îmi spuneam că eu voi fi cel care-l 
va omori pe Cavalerul Zâmbitor. 

— Cavalerul Zâmbitor? Părea nedumerită. Cine a fost? 

Muntele copilăriei mele. Pe jumătate cât el de mare, dar 
de două ori mai nestăpânit. 

— Un proscris, mort demult. Nimeni care să te preocupe 
vreun moment. 


Buza lui Amerei începu să tremure. Din ochii ei căprui se 
rostogoliră lacrimi. 

— Trebuie s-o ierţi pe fiica mea, interveni o femeie mai în 
vârstă. Lady Amerei adusese vreo douăzeci de Freyi cu ea la 
Darry: o soră, un unchi, alt unchi mai îndepărtat, diferiţi 
veri... şi pe mama ei, care fusese născută Darry. Încă îşi 
jeleşte tatăl. 

— Haiducii l-au uc;s, suspină Lady Amerei. Tata nu s-a dus 
decât să-l răscumpere pe Petyr Bubuliţă. Le-a dus aurul pe 
care l-au cerut, dar l-au atârnat oricum. 

— Spânzurat, Ami. Tatăl tău n-a fost o tapiserie. Lady 
Mariya se întoarse din nou spre Jaime: Cred că l-ai cunoscut, 
ser. 

— Am fost scutieri împreună, demult, la Crakehall. Nu 
voia să meargă până 

într-acolo încât să susţină că fuseseră prieteni. La venirea 
lui Jaime, Merrett Frey era bătăuşul castelului, tiranizându-i 
pe toţi băieţii mai mici. Apoi a încercat să 

mă  intimideze pe mine. Era... foarte puternic. Era 
singurul cuvânt de laudă care-i venea în minte. Merrett 
fusese încet, stângaci şi prost, dar, într-adevăr, puternic. 

— Aţi luptat împreună împotriva Frăției Pădurii Regelui, 
se smiorcăi Lady Amerei. Tata obişnuia să-mi povestească. 

Tatăl tău obişnuia să se fălească şi să mintă, vrei să spui. 

— Adevărat? 

Contribuţia principală a lui Frey la luptă fusese aceea că 
luase vărsat-de-vânt de la o vivandieră şi fusese capturat de 
Căprioara Albă. Regina proscrişilor îşi întipărise blazonul pe 
fundul lui, înainte să fie răscumpărat de Sumner Crakehall. 

Merrett nu se putuse aşeza timp de două săptămâni, dar 
Jaime se îndoia că acel fier înroşit fusese la fel de neplăcut 
ca butoaiele de rahat pe care scutierii lui îl obligaseră să le 
mănânce la întoarcere. Băieții sunt cele mai crude ființe de 
pe pământ. Îşi strecură mâna de aur pe după cupa de vin şi 
o ridică: 


— În amintirea lui Merrett, spuse el. Era mai uşor să bea 
în cinstea omului decât să vorbească despre el. 

După toast, Lady Amerei se opri din plâns şi discuţiile de 
la masă trecură la lupi, dintre cei cu patru picioare. Ser 
Danwell Frey susţinea că erau mai mulţi prin preajmă chiar 
decât îşi putea aminti bunicul lui. 

— Nu se mai tem defel de oameni. Haite întregi ne-au 
atacat caravanele când am venit de la Gemeni. Arcaşii noştri 
au fost nevoiţi să ciuruiască o duzină înainte să fugă ceilalţi. 

Ser Addam mărturisi că şi coloana lor întâmpinase 
dificultăţi similare pe 26 

drumul de la Debarcaderul Regelui. 

Jaime se concentra la mâncarea din faţa lui, rupând 
bucăţi de pâine cu mâna stângă şi bâjbâind după cupa de 
vin cu dreapta. Îl urmări pe Addam Marbrand făcând ochi 
dulci fetei de lângă el, îl privi pe Steffon Swyft refăcând 
bătălia de la Debarcaderul Regelui cu pâine, nuci şi morcovi. 
Ser Kennos trase o slujnică în poala sa, îndemnând-o să-i 
mângâie cornul, în timp ce Ser Dermot desfăta nişte scutieri 
cu poveştile sale de vitejie de la Rainwood. Undeva mai 
departe, Hugo Vance închisese ochii. Cugetă /a misterele 
vieții, gândi Jaime. Sau poate moțăie intre feluri. | se adresă 
din nou Doamnei Mariya: 

— Haiducii care ţi-au omorât soţul... au fost din ceata 
Lordului Beric? 

— Aşa am crezut, la început. Deşi părul Mariyei era 
presărat cu şuviţe albe, era încă o femeie frumoasă. Ucigaşii 
s-au împrăştiat când au părăsit Pietrele Vechi. Lordul Vypren 
a urmărit o ceată până la Fairmarket, dar a pierdut-o acolo. 

Walder cel Negru i-a urmărit pe ceilalţi cu câini şi cu 
hăitaşi până la Mlaştinile Cotoroanţei. Ţăranii au negat că i- 
ar fi văzut, dar când i-a luat mai tare au cântat alt cântec. Au 
vorbit despre un bărbat cu un singur ochi, care purta o 
mantie galbenă... şi despre o femeie, cu mantie şi glugă. 

— O femeie? Jaime ar fi crezut că Wenda, Căprioara Albă, 
îl învățase pe Merrett să se ferească de femeile proscrise. A 


fost o femeie şi în Frăția Pădurii Regelui. 

— O cunosc. Cum să nu, sugera tonul ei, când şi-a lăsat 
semnul pe trupul soțului meu? Căprioara Albă era tânără şi 
frumoasă, se spune. Această femeie cu glugă nu e nici una, 
nici alta. Ţăranii vor să ne facă să credem că avea faţa 
sfâşiată 

şi plină de cicatrici şi ochii înspăimântători de privit. 
Susţin că ea îi conducea pe haiduci. 

— Îi conducea? Lui Jaime îi venea greu să creadă. Beric 
Dondarrion şi preotul roşu... 

— ... n-au fost văzuţi. Lady Mariya părea sigură. 

— Dondarrion e mort, zise Mistreţul. Muntele i-a înfipt un 
cuţit în ochi, avem cu noi oameni care au văzut. 

— Asta e una dintre poveşti, interveni Addam Marbrand. 
Alţii vă vor spune că 

Lordul Beric nu poate fi ucis. 

— Ser Harwyn spune că acele poveşti sunt minciuni. Lady 
Amerei îşi răsuci o şuviţă de păr în jurul degetului. Mi-a 
promis capul Lordului Beric. E foarte galant. 

Lady Amerei roşea în spatele lacrimilor. 

Jaime se gândi la capul pe care i-l dăruise Piei. Aproape îşi 
putea auzi frăţiorul chicotind. Ce s-a a/es de obiceiul de a da 
flori femeilor? ar fi putut întreba Tyrion. Ar fi avut câteva 
vorbe alese şi pentru Harwyn Plumm, dar galant n-ar fi fost 
unul dintre ele. Fraţii lui Plumm erau voinici, corpolenţi, cu 
cefe late şi feţe roşii, gălăgioşi şi desfrânaţi, puşi pe glume, 
puşi pe harţă şi iute iertători. Dar Harwyn era un alt fel de 
Plumm, cu ochi neînduplecaţi, taciturn, neiertător şi... 

27 

periculos cu ciocanul în mână. Un om potrivit pentru 
comanda unei garnizoane, dar nu unul pe care să-l iubeşti. 
Cu toate acestea... Jaime aruncă o privire către Lady Amerei. 

Servitorii aduceau peştele, o ştiucă de râu coaptă într-o 
crustă de ierburi şi nuci zdrobite. Doamna lui Lancel gustă, 
aprobă şi porunci ca prima porţie să-i fie servită lui Jaime. 


Când aşezară peştele în faţa lui, ea se aplecă peste locul 
soţului ei, atingându-i mâna de aur. 

— Tu ai putea să-l omori pe Lordul Beric, Ser Jaime. L-ai 
omorât pe Cavalerul Zâmbitor. Te rog, te implor, spune că ne 
ajuţi cu Lordul Beric şi Câinele. 

Degetele ei palide mângâiară degetele lui de aur. 

Crede că pot simţi? 

— Sabia Dimineţii l-a omorât pe Cavalerul Zâmbitor, 
doamna mea. Ser Arthur Dayne e un cavaler mai bun decât 
mine. Jaime îşi retrase degetele de aur şi i se adresă din nou 
Doamnei Mariya. Până unde i-a urmărit Walder cel Negru pe 
această femeie şi pe oamenii ei? 

— Copoii lui i-au luat iarăşi urma la Mlaştinile 
Cotoroanţei, îi spuse cealaltă 

femeie. Jură că nu era la mai mult de o jumătate de zi în 
urma lui când au dispărut în Gâăt. 

— N-au decât să putrezească acolo, declară vesel Ser 
Kennos. Dacă zeii sunt buni, vor fi înghiţiţi de nisipurile 
mişcătoare sau înfulecaţi de vasilişti. 

— Sau protejaţi de mâncătorii de broaşte, interveni Ser 
Danwell Frey. Nu m-aş 

mira ca oamenii mlaştinilor să găzduiască haiduci. 

— De-ar fi numai ei, zise Lady Mariya. Unii dintre lorzii 
riverani sunt şi ei mână în mână cu oamenii Lordului Beric. 

— Şi oamenii din popor, se smiorcăi fiica ei. Ser Harwyn 
spune că îi ascund şi îi hrănesc, iar când întreabă unde s-au 
dus, îi mint. Îşi mint propriii lorzi! 

— Tăiaţi-le limbile, sugeră Mistreţul. 

— Atunci noroc la primit răspunsuri! zise Jaime. Dacă vrei 
ajutorul lor, trebuie să-i faci să te iubească. Aşa a făcut 
Arthur Dayne, când am pornit împotriva Frăției Pădurii 
Regelui. Le-a plătit oamenilor pentru mâncarea pe care am 
mâncat-o, le-a dus doleanţele în faţa Regelui Aerys, le-a 
extins păşunile în jurul satelor, chiar a dobândit pentru ei 
dreptul de a tăia un anumit număr de copaci în fiecare an şi 
de a vâna toamna câţiva din cerbii regelui. Oamenii 


pădurilor aşteptau ca Toyne să-i apere, dar Ser Arthur a făcut 
mai multe pentru ei decât putea spera Frăția să facă 
vreodată şi astfel i-a câştigat de partea lui. Restul a venit de 
la sine. 

— Lordul Comandant vorbeşte cu înţelepciune, zise Lady 
Mariya. Nu vom scăpa niciodată de aceşti haiduci până când 
ţăranii nu vor ajunge să-l iubească pe Lancel la fel de mult 
cum i-au iubit cândva pe tatăl şi pe bunicul meu. 

Jaime aruncă o privire câtre locul gol al vărului său. Dar 
Lancel nu le va câştiga niciodată dragostea rugându-se. 

28 

Lady Amerei îşi ţuguie buzele. 

— Ser Jaime, rogu-te, nu ne părăsi. Nobilul meu soţ are 
nevoie de tine, şi eu la fel. Sunt vremuri atât de grele. În 
unele nopţi abia dacă pot dormi de frică. 

— Locul meu e lângă rege, doamna mea. 

— Voi veni eu, se oferi Mistreţul. După ce isprăvim la 
Riverrun, o să tânjesc după o nouă luptă. Nu că m-aş aştepta 
ca Beric Dondarrion să fie o provocare. 

Mi-l amintesc din turnirurile de odinioară. Un flăcău 
chipeş într-o mantie frumoasă. Plăpând şi novice. 

— Asta era înainte de a muri, interveni tânărul Ser 
Arwood Frey. Moartea l-a schimbat, zic oamenii din popor. 
Poţi să-l omori, dar nu va rămâne mort. Cum să 

înfrângi un astfel de om? Şi mai e şi Câinele. El a omorât 
douăzeci de oameni la Saltpans. 

Mistreţul râse zgomotos. 

— Douăzeci de hangii graşi, poate. Douăzeci de slujitori 
făcând în pantaloni. 

Douăzeci de fraţi cerşetori înarmaţi cu străchini. Nu 
douăzeci de cavaleri. Nu pe mine. 

— Există un cavaler la Saltpans, insistă Ser Arwood. S-a 
ascuns în spatele zidurilor lui în timp ce Clegane şi câinii lui 
nebuni au devastat oraşul. N-ai văzut ce-au făcut, ser. Eu da. 
Când a ajuns vestea la Gemeni, am plecat cu Harys Haigh, 
cu fratele lui, Donnel, şi cu cincizeci de oameni, arcaşi şi 


oşteni călare. Credeam că era mâna Lordului Beric şi speram 
să-i dăm de urmă. Din Saltpans nu mai rămăseseră decât 
castelul şi bătrânul Ser Quincy, atât de speriat încât nu voia 
să 

deschidă porţile, dar ne-a strigat de pe metereze. Restul, 
oase şi cenuşă. Un oraş 

întreg. Câinele a trecut clădirile prin foc şi oamenii prin 
sabie şi a plecat mai departe râzând. Femeile... n-ai crede ce 
le-a făcut unora. Nu voi vorbi despre asta la masă. Mi s-a 
făcut rău când am văzut. 

— Eu am plâns când am auzit, zise Lady Amerei. 

Jaime sorbi din vin. 

— Ce te face să fii atât de sigur că a fost Câinele? Ceea ce 
descriau părea mai degrabă mâna lui Ser Gregor decât a lui 
Sandor. Sandor era dur şi brutal, da, însă 

fratele lui mai mare era adevăratul monstru al Casei 
Clegane. 

— A fost văzut, răspunse Ser Arwood. Coiful acela nu e 
uşor de confundat, nici de uitat, şi au fost câţiva care au 
supravieţuit ca să spună povestea. Fata pe care a siluit-o el, 
câţiva băieţi care s-au ascuns, o femeie pe care am găsit-o 
prinsă 

sub o bârnă înnegrită, pescarii care au privit măcelul din 
bărcile lor... 

— Să nu-i spui măcel, zise blând Lady Mariya. Asta aduce 
jignire măcelarilor cinstiţi de pretutindeni. Saltpans a fost 
isprava unei fiare cumplite în piele de om. 

E vremea fiarelor, cugetă Jaime, e vremea leilor, a lupilor 
şi a câinilor fioroşi, a corbilor şi a ciorilor de hoit. 

— Urâtă treabă. Mistreţul îşi umplu cupa din nou. Lady 
Mariya, Lady Amerei, durerea voastră m-a mişcat. Aveţi 
cuvântul meu: după căderea Riverrunului, mă 

29 

voi întoarce să-l vânez pe Câine şi să-l omor de dragul 
vostru. Câinii nu mă 

sperie. 


Acesta ar trebui să te sperie. Amândoi erau voinici şi 
puternici, dar Sandor Clegane era mult mai iute şi lupta cu o 
sălbăticie pe care Lyle Crakehall nu putea spera s-o egaleze. 

Dar Lady Amerei era încântată. 

— Eşti un adevărat cavaler, Ser Lyle, să ajuţi o doamnă în 
suferinţă. 

Cel puțin nu şi-a zis „fecioară”. Jaime întinse mâna după 
cupă şi o răsturnă. 

Faţa de masă din pânză absorbi vinul. În timp ce pata 
roşie se întindea, toţi comesenii se prefăcură că nu observă. 
Politețea unei mese nobile, îşi spuse el, dar tot gust de milă 
avea. Se ridică dintr-odată. 

— Doamna mea, te rog să mă scuzi. 

Lady Amerei părea îndurerată. 

— Vrei să ne părăseşti? Urmează carnea de căprioară şi 
claponii umpluţi cu praz şi ciuperci. 

— Foarte gustos, fără îndoială, dar n-aş mai putea înghiţi 
nicio bucăţică. 

Trebuie să-l văd pe vărul meu. Înclinându-se, Jaime îi lăsă 
cu mâncarea lor. 

Şi în curte erau oameni care mâncau. Vrăbiile se 
adunaseră în jurul câtorva focuri ca să-şi încălzească mâinile 
de frigul înserării şi să se uite la cârnaţii ce se învârteau şi 
sfârâiau deasupra flăcărilor. Trebuie că erau vreo sută. Guri 
netrebuincioase. Jaime se întrebă câţi cârnaţi pusese la 
bătaie vărul lui şi cum intenţiona să hrănească vrăbiile după 
plecarea lor. Până /a iarnă, vor ajunge să 

mănânce şobolani, dacă nu mai pot scoate o recoltă. Atât 
de târziu în toamnă, şansele unei noi recolte nu erau mari. 

Găsi templul în curtea interioară a castelului, o clădire 
fără ferestre, în şapte colţuri, cu structură din grinzi, cu uşi 
de lemn şi acoperiş de ţiglă. Trei vrăbii şedeau pe treptele 
lui. Când Jaime se apropie, se ridicară. 

— Unde mergi, stăpâne? întrebă unul. Era cel mai scund 
dintre cei trei, dar avea barba cea mai mare. 

— Înăuntru. 


— Lordul e înăuntru şi se roagă. 

— Lordul e vărul meu. 

— Atunci, stăpâne, zise o altă vrabie, o namilă de om 
pleşuv, cu steaua în şapte colţuri pictată deasupra unui 
ochi, n-ai vrea să-l deranjezi pe vărul tău de la rugăciune. 

— Lordul Lancel îi cere Tatălui Ceresc să-l călăuzească, 
zise o a treia vrabie, cea fără barbă. Un băiat, crezuse Jaime, 
dar glasul trăda faptul că era o femeie, îmbrăcată în zdrenţe 
lăbărţate şi cu o cămaşă ruginită de zale. Se roagă pentru 
sufletul Înaltului Septon şi al tuturor celorlalţi care au murit. 

— Tot morţi vor fi şi mâine, îi spuse Jaime. Tatăl Ceresc are 
mai mult timp decât mine. Ştiţi cine sunt? 

30 

— Vreun lord, răspunse voinicul cu ochiul înstelat. 

— Vreun schilod, zise scundul cu barba mare. 

— Regicidul, zise femeia, dar noi nu suntem regi, doar 
Fraţi Sărmani, şi poţi intra numai dacă lordul spune că poţi. 
Femeia ridică o ghioagă ţintuită, iar bărbatul scund o secure. 

Porţile din spatele lor se deschiseră. 

— Lăsaţi-l pe vărul meu să treacă în pace, prieteni, zise 
Lancel cu blândeţe. Îl aşteptam. 

Vrăbiile se dădură la o parte. 

Lancel părea şi mai slab decât la Debarcaderul Regelui. 
Era desculţ şi îmbrăcat într-o tunică simplă, aspră, din lână 
nevopsită, care îl făcea să arate mai degrabă a cerşetor 
decât a lord. Vârful capului îi fusese ras, dar barba îi 
crescuse puţin. S-o numeşti puf de piersică ar fi fost o jignire 
adusă piersicii. Se potrivea ciudat cu părul alb din jurul 
urechilor. 

— Vere, zise Jaime când se aflară singuri în templu, ţi-ai 
pierdut minţile afurisite? 

— Prefer să spun că mi-am găsit credinţa. 

— Unde e tatăl tău? 

— A plecat. Ne-am certat. Lancel îngenunche în faţa 
altarului celuilalt Tată al său. Vrei să te rogi cu mine, Jaime? 


— Dacă mă rog frumos, Tatăl îmi va da şi mie o mână 
nouă? 

— Nu. Dar Războinicul îţi va da curaj, Fierarul îţi va 
acorda putere, iar Baba, înţelepciune. 

— Eu de o mână am nevoie. Cei şapte zei se înălţau 
deasupra altarelor sculptate, cu lemnul întunecat sclipind în 
lumina lumânărilor. În aer plutea un miros uşor de tămâie. 
Aici dormi? 

— În fiecare noapte îmi fac patul sub alt altar, iar Cei 
Şapte îmi trimit viziuni. 

Baelor cel Binecuvântat avusese şi el viziuni cândva. Mai 
cu seamă când postea. 

— De când n-ai mai mâncat? 

— Credinţa mea e toată hrana de care am nevoie. 

— Credinţa e ca un terci şi este mai bună cu lapte şi 
miere. 

— Am visat că vei veni. În vis, ştiai ce-am făcut. Cum am 
păcătuit. M-ai omorât pentru asta. 

— Mai degrabă te omori singur, cu tot postul ăsta. Oare 
Baelor cel Binecuvântat n-a postit până a ajuns pe catafalc? 

— Vieţile noastre sunt flăcări de lumânare, aşa zice 
Steaua în Şapte Colţuri. 

Orice pală rătăcită de vânt poate să ne stingă. Moartea 
nu e niciodată departe în lumea aceasta şi şapte iaduri îi 
aşteaptă pe păcătoşii care nu se căiesc pentru păcatele lor. 
Roagă-te cu mine, Jaime. 

— Dacă mă rog, mănânci o strachină de terci? Când vărul 
său nu-i răspunse, 31 

Jaime suspină. Ar trebui să te culci cu soţia ta, nu cu 
Fecioara. Ai nevoie de un fiu cu sânge Darry dacă vrei să 
păstrezi castelul. 

— Un morman de pietre reci. Nu l-am cerut niciodată. Nu 
l-am vrut niciodată. 

Voiam doar... Lancel se cutremură. Cei Şapte să mă 
apere, dar voiam să fiu tu. 

Jaime izbucni în râs. 


— Mai bine eu decât Baelor cel Binecuvântat. Darry are 
nevoie de un leu, vere. La fel şi micuța ta Frey. Se umezeşte 
între picioare de fiecare dată când cineva pomeneşte de 
Stâncă. Dacă nu s-a culcat cu el până acum, o va face în 
curând. 

— Dacă-l iubeşte, le doresc să se bucure unul de altul. 

— Un leu n-ar trebui să aibă coarne. Ai luat-o pe fată de 
soţie. 

— Am rostit nişte cuvinte şi i-am dat o mantie roşie, dar 
numai ca să-i fac tatei pe plac. Căsnicia trebuie consumată. 
Regele Baelor a fost obligat să se însoare cu sora lui, Daena, 
dar n-au trăit niciodată ca soţ şi soţie şi a îndepărtat-o de 
îndată ce a fost încoronat. 

— Regatul ar fi fost mai bine slujit dacă ar fi închis ochii şi 
s-ar fi culcat cu ea. 

Cunosc destulă istorie ca să ştiu asta. În orice caz, nu ai 
şanse să fii luat drept Baelor cel Binecuvântat. 

— Nu, îi dădu dreptate Lancel. El era un spirit ales, pur, 
curajos şi neprihănit, neatins de toate relele din lume. Eu 
sunt un păcătos, cu mult mai multe de ispăşit. 

Jaime îşi aşeză mâna pe umărul vărului său. 

— Ce cunoşti tu despre păcat, vere? Eu mi-am ucis 
regele. 

— Omul curajos ucide cu o sabie, cel laş cu o ploscă de 
vin. Suntem amândoi regicizi, ser. 

— Robert n-a fost un adevărat rege. Unii ar putea chiar 
spune că cerbul e prada naturală a leului. Jaime simţea 
oasele de sub pielea vărului său... şi încă 

ceva. Lancel purta o cămaşă de păr pe sub tunică. Ce 
altceva ai mai făcut, ca să ai nevoie de atâta căinţă? Spune- 
mi. 

Vărul său îşi plecă fruntea, cu lacrimile rostogolindu-i-se 
pe obraji. 

Acestea reprezentau singurul răspuns de care avea 
nevoie Jaime. 

— Ai omorât regele, apoi te-ai culcat cu regina. 


— Eu niciodată... 

— ... nu te-ai culcat cu dulcea mea surioară? Spune-o. 
Spune-o. 

— Nu mi-am revărsat niciodată sămânţa în... în... 

— ... între picioarele ei? sugeră Jaime. 

— ... în pântecele ei, isprăvi Lancel. Nu e trădare decăt 
dacă termini înăuntru. 

l-am oferit alinare după moartea regelui. Tu erai prizonier, 
tatăl tău era pe câmpul de luptă, iar fratele tău... se temea 
de el şi pe bună dreptate. El m-a făcut s-o trădez. 

— Adevărat? Lancel şi Ser Osmund şi câţi alţii? Oare 
partea cu Băiatul Lunii era doar o glumă? Ai forţat-o? 

32 

— Nu! Am iubit-o. Am vrut s-o apăr. 

Ai vrut să fii eu. Degetele-fantomă îl mâncau. În ziua 
când sora lui venise în Turnul Sabiei Albe ca să-l roage să 
renunţe la jurăminte, izbucnise în râs după ce el o refuzase 
şi se fălise că l-a minţit de o mie de ori. Jaime luase asta 
drept o încercare stângace de a-l râni aşa cum o rănise el. 
Poate că a fost singurul lucru adevărat pe care mi l-a spus 
vreodată. 

— Să n-o judeci greşit pe regină, se rugă Lancel. Carnea 
omului e slabă, Jaime. Nimic rău n-a rezultat de pe urma 
păcatului nostru. Nici... niciun bastard. 

— Nu. Bastarzii sunt arareori făcuţi pe pântece. Se 
întreba ce-ar spune vărul lui dacă s-ar apuca să-i 
mărturisească propriile sale păcate, cele trei trădări pe care 
Cersei le numise Joffrey, Tommen şi Myrcella. 

— Am fost furios pe Înălţimea Sa după bătălie, dar Înaltul 
Septon a spus că 

trebuie s-o iert. 

— l-ai mărturisit Preacucerniciei Sale păcatele tale, nu-i 
aşa? 

— S-a rugat pentru mine când am fost rănit. A fost un om 
bun. 


E un om mort. l-au sunat clopotele. Jaime se întreba dacă 
vărul lui îşi dădea seama ce fruct rodiseră vorbele sale. 

— Lancel, eşti un nebun afurisit. 

— Nu greşeşti, ser, răspunse Lancel, dar nebunia mea 
aparţine trecutului. l-am cerut Tatălui Ceresc să-mi arate 
calea şi el mi-a arătat-o. Renunţ la titlul de lord şi la această 
soţie. Stânca n-are decât să le ia pe amândouă, dacă 
pofteşte. Mâine plec înapoi la Debarcaderul Regelui şi îmi 
pun sabia în slujba Înaltului Septon şi a Celor Şapte. Vreau 
să depun jurământ şi să mă alătur Fiilor Războinicului. 
Băiatul vorbea fără noimă. 

— Fiii Războinicului au fost proscrişi acum trei sute de 
ani. 

— Noul Înalt Septon i-a readus la viaţă. A trimis chemare 
către toţi cavalerii vrednici, să-şi pună vieţile şi săbiile în 
slujba Celor Şapte. Fraţii Sărmani vor fi şi ei reînviaţi. 

— De ce-ar îngădui Tronul de Fier una ca asta? Unul 
dintre primii regi Targaryen luptase ani de zile să suprime 
cele două ordine militare, după câte ştia Jaime, deşi nu-şi 
amintea care anume. Maegor, poate, sau primul Jaehaerys. 

Tyrion ar fi ştiut. 

— Preacucernicia Sa scrie că Regele Tommen şi-a dat 
consimţământul. Am să-ţi arăt scrisoarea, dacă vrei. 

— Chiar dacă e adevărat... tu eşti un leu de Casterly 
Rock, un /ord. Ai o soţie, un castel, pământuri de apărat, 
oameni de ocrotit. Dacă zeii sunt buni, vei avea fii din 
sângele tău, să-ţi fie urmaşi. De ce ai da cu piciorul la toate 
astea pentru... 

pentru un jurământ? 

— Tu de ce ai făcut-o? îl întrebă Lancel cu glas domol. 

Pentru onoare, ar fi putut spune Jaime. Pentru glorie. Dar 
asta ar fi fost o minciună. Onoarea şi gloria îşi avuseseră 
rolul lor, dar motivul principal fusese 33 

Cersei. Un hohot de râs îi scăpă de pe buze. 

— La Înaltul Septon alergi tu sau la dulcea mea surioară? 
Roagă-te pentru asta, vere. Roagă-te fierbinte. 


— Te rogi cu mine, Jaime? 

Îşi roti privirea prin templu, la zei. Mama milostivă. Tatăl 
aspru la judecată. 

Războinicul, cu o mână pe sabie. Străinul în umbre, cu 
chipu-i pe jumătate uman ascuns sub o mantie cu glugă. 
Credeam că eu sunt Războinicul şi Cersei Fecioara, dar în tot 
acest timp ea a fost Străinul, ascunzându-şi adevărata față 

de privirea mea. 

— Roagă-te pentru mine, dacă vrei, îi spuse vărului său. 
Eu am uitat toate cuvintele. 

Vrăbiile încă fâlfâiau pe trepte când Jaime ieşi înapoi în 
noapte. 

— vă mulţumesc, le spuse el. Mă simt cu mult mai sfânt 
acum. 

Se duse şi-l găsi pe Ser Ilyn şi o pereche de săbii. 

Curtea castelului era plină de ochi şi de urechi. Ca să 
scape de ele, câăutară 

pădurea zeilor. Acolo nu erau vrăbii, doar copaci trişti şi 
goi, cu crengile negre zgâriind cerul. Un covor de frunze 
moarte le scârţâia sub picioare. 

— Vezi fereastra aceea, ser? Jaime se folosi de sabie ca 
să-i arate. Acela a fost dormitorul lui Raymun Darry. Unde a 
dormit regele, pe drumul de întoarcere de la Winterfell. Fiica 
lui Ned Stark fugise după ce lupul ei l-a atacat pe Joff, îţi 
aminteşti. Sora mea voia ca fata să-şi piardă o mână. Vechea 
pedeapsă pentru cel care a lovit pe cineva cu sânge regesc. 
Robert i-a spus că e crudă şi nebună. S-au certat o jumătate 
de noapte... mă rog, Cersei s-a certat şi Robert a băut. După 

miezul nopţii, regina m-a chemat înăuntru. Regele 
dormea sforăind pe covorul myrishez. Am întrebat-o pe sora 
mea dacă voia să-l duc în pat. Ea mi-a spus că pe ea ar 
trebui s-o duc în pat şi şi-a lepădat veşmintele. Am luat-o pe 
patul lui Raymun Darry, după ce am trecut peste Robert. 
Dacă regele s-ar fi trezit, l-aş fi omorât atunci şi acolo. N-ar fi 
fost primul rege mort de sabia mea... dar povestea aceea o 
ştii, nu-i aşa? Lovi cu sabia o creangă de copac, tăind-o în 


două. În timp ce mă culcam cu ea, Cersei ţipa: Vreau! 
Credeam că se referea la mine, dar pe fata Stark o voia, 
schilodită sau moartă. Lucrurile pe care le fac din dragoste. 

Întâmplarea a făcut ca oamenii Casei Stark s-o găsească 
înaintea mea. Dacă aş fi dat primul de ea... 

Ciupiturile de vărsat de pe faţa lui Ser llyn erau găuri 
negre în lumina torţei, la fel de întunecate ca sufletul lui 
Jaime. Ser llyn scoase acel sunet cloncănit. 

Râde de mine, îşi dădu seama Jaime Lannister. 

— Din câte ştiu, poate şi tu te-ai culcat cu sora mea, 
ticălos cu faţa ciupită, scuipă el. Ei bine, tacă-ţi gura 
spurcată şi omoară-mă dacă poţi. 

34 

BRIENNE 

Septistirea se afla pe o insulă înaltă, la aproape un 
kilometru de țărm, unde gura largă a Tridentului se lărgea şi 
mai mult, sărutând Golful Crabilor. 

Prosperitatea ei se vedea chiar de la mal. Versanții săi 
erau acoperiţi de câmpuri terasate, cu heleşteie la poale şi o 
moară de vânt în vârf, cu aripile din lemn şi pânză de vele 
învârtindu-se încet sub adierea brizei dinspre golf. Brienne 
zărea oi păscând pe coama dealului şi berze bălăcindu-se în 
apele joase din jurul debarcaderului. 

— Saltpans e tocmai dincolo de apă, zise Septonul 
Meribald, arătând către nord, peste golf. Fraţii ne vor duce 
cu podul plutitor la fluxul de dimineaţă, dar mă tem de ceea 
ce vom găsi acolo. Haide să ne bucurăm de o masă caldă pe 
cinste înainte să înfruntăm ce ne aşteaptă. Fraţii au 
întotdeauna un os în plus pentru Dulău. 

Dulău latră şi dădu din coadă. 

Acum fluxul scădea, şi asta repede. Apa care despărţise 
insula de țărm se retrăgea, lăsând în urmă o vastă întindere 
de limbi maronii, sclipitoare, de pământ mocirlos, presărate 
de bălți de reflux care scânteiau ca nişte monede de aur în 
soarele după-amiezii. Brienne se scarpină la ceafă, acolo 


A 


unde o muşcase o insectă, îşi legase părul şi soarele îi 
încălzise pielea. 

— De ce i se spune Insula Tăcerii? întrebă Podrick. 

— Cei care locuiesc aici sunt penitenţi, care încearcă să-şi 
ispăşească păcatele prin meditaţie, rugăciune şi tăcere. Doar 
Fratelui Mai Mare şi supraveghetorilor lui le este îngăduit să 
vorbească, iar supraveghetorilor doar câte o zi din şapte. 

— Surorile tăcute nu vorbesc, niciodată, remarcă Podrick. 
Am auzit că n-au limbi. 

Septonul Meribald zâmbi. 

— Mamele îşi sperie fiicele cu povestea asta de când 
eram eu de vârsta ta. Nu era nimic adevărat atunci, aşa cum 
nu e nici acum. Un jurământ al tăcerii este un act de căinţă, 
un sacrificiu prin care ne dovedim devoţiunea faţă de Cei 
Şapte din Ceruri. Ca un mut să facă un jurământ al tăcerii ar 
fi ca şi cum un olog ar renunţa la dans. Septonul îşi conduse 
catârul în josul povârnişului, făcându-le semn să-l urmeze. 
Dacă vreţi să dormiţi la noapte sub un acoperiş, trebuie să 
coborâţi de pe cal şi să traversaţi cu mine mocirla. Cărarea 
credinţei îi spunem. Doar cei credincioşi o pot traversa în 
siguranţă. Cei păcătoşi sunt înghiţiţi de nisipurile mişcătoare 
sau se îneacă atunci când fluxul năvăleşte. Niciunul dintre 
voi nu este păcătos, nădăjduiesc. Oricum, eu aş fi atent 
unde pun piciorul. Păşiţi doar unde păşesc eu şi veţi ajunge 
în siguranţă în partea cealaltă. 

Cărarea credinţei era întortocheată, după cum Brienne nu 
putu să nu observe. 

Deşi insula părea să se înalțe la nord-est de locul unde 
părăsiseră ţărmul, Septonul Meribald nu se îndreptă direct 
într-acolo. În schimb, porni către est, spre apele 35 

mai adânci ale golfului, care sclipeau albastre şi argintii 
în depărtare. Noroiul moale şi brun îi ţâşnea printre degetele 
picioarelor. Se oprea din când în când să 

cerceteze cu toiagul terenul din faţa lui. Dulăul îl urma 
îndeaproape, adulmecând fiecare piatră, fiecare scoică, 


fiecare smoc de iarbă-de-mare. De data aceasta, nu sălta 
înainte şi nu se depărta de la drum. 

Brienne îl urma, având grijă să nu se abată de la şirul de 
urme lăsate de câine, de măgar şi de omul sfânt. Apoi venea 
Podrick şi, la urmă, Ser Hyle. După o sută 

de metri, Meribald se întoarse pe neaşteptate către sud, 
astfel că era aproape cu spatele la septistire. Continuă să 
meargă în direcţia aceea încă o sută de metri, conducându-i 
printre două lacuri de reflux, cu ape mici. Dulăul îşi vâri 
botul într-unui dintre ele şi scheună când un crab îl înhaţă 
cu cleştele. Urmă o încăierare scurtă, dar furioasă, înainte ca 
animalul să se întoarcă, ud şi plin de noroi, cu crabul între 
fălci. 

— Nu acolo vrem să ajungem? strigă Ser Hyle din urma 
lor, arătând către septistire. Parcă mergem în toate direcţiile, 
numai într-acolo nu. 

— Credinţă, îl îndemnă Septonul Meribald. Crede, stăruie 
şi urmează, şi vom găsi locul pe care-l căutăm. 

Întinderile mlăştinoase luceau umede de jur împrejurul 
lor, împestriţate în zeci de culori. Nămolul era de un brun 
atât de închis, încât părea aproape negru, însă 

erau şi petice de nisip auriu, blocuri de piatră gri şi roşii şi 
încâlceli de alge negre şi verzi. Berzele călcau cu paşi mari 
prin smărcurile de reflux, lăsându-şi urmele peste tot, iar 
crabii mişunau pe suprafaţa apelor mici. Aerul mirosea a 
sare şi a putreziciune, iar pământul le înghiţea paşii, 
îngăduindu-le să păşească doar şovăitor, cu un pocnet şi un 
suspin lipăit. Septonul Meribald se întoarse, iar se întoarse şi 
se întoarse din nou. Urmele paşilor lui se umpleau de apă de 
îndată ce trecea mai departe. Când pământul deveni mai 
ferm şi începu să se ridice sub picioarele lor, străbătuseră cel 
puţin doi kilometri şi jumătate. 

Trei bărbaţi îi aşteptau când se căţărară pe pietrele 
sfărâmate care înconjurau ţărmul insulei. Erau înveşmântaţi 
în robele obişnuite ale fraţilor, maro şi cenuşii, cu mâneci 
largi în formă de clopot şi cu glugi ascuţite. Doi dintre ei îşi 


înfăşuraseră bucăţi de lână şi peste jumătatea de jos a feţei, 
astfel că nu le puteai zări decât ochii. Cel de-al treilea frate 
fu cel care vorbi: 

— Septonule Meribald! strigă el. A trecut aproape un an. 
Fii bine-venit. Şi tovarăşii tăi. 

Câinele dădu din coadă, iar Meribald îşi scutură noroiul 
de pe picioare. 

— Am putea să vă cerem găzduire pentru o noapte? 

— Da, desigur. Avem tocană de peşte în seara asta. Veţi 
avea nevoie de podul plutitor mâine dimineaţă? 

— Dacă nu vă cerem prea mult. Meribald se întoarse către 
tovarăşii săi de drum: Fratele Narbert este un supraveghetor 
al ordinului, aşa că i se îngăduie să 

vorbească o zi la fiecare şapte. Frate, aceşti oameni buni 
m-au ajutat pe drum. Ser 36 

Hyle Hunt e un cavaler din Reach. Flăcăul e Podrick 
Payne, din ţinutul Apusului. 

lar aceasta este Lady Brienne, cunoscută ca Fecioara din 
Tarth. 

Fratele Narbert încremeni. 

— O femeie. 

— Da, frate. Brienne îşi desfăcu părul şi îl scutură. Nu 
aveţi femei aici? 

— Acum nu, răspunse Narbert. Acele femei care totuşi ne 
vizitează vin la noi bolnave sau rănite, sau cu burta la gură. 
Cei Şapte l-au binecuvântat pe Fratele nostru Mai Mare cu 
mâini tămăduitoare. A redat sănătatea multor bărbaţi pe 
care nici măcar maesterii nu i-au putut vindeca. Şi multor 
femei. 

— Nu sunt nici bolnavă, nici rănită, nici însărcinată. 

— Lady Brienne e o fecioară-luptător, care îl urmăreşte pe 
Câine, îi mărturisi Septonul Meribald. 

— Zău? Narbert părea surprins. Şi ce sfârşit gândeşti să 
aibă această urmărire? 

Brienne atinse mânerul Devotatei. 

— Al lui, răspunse ea. 


Supraveghetorul o cercetă. 

— Eşti... vânjoasă pentru o femeie, e-adevărat, dar... 
poate că artrebui săvă 

duc la Fratele Mai Mare. V-o fi văzut traversând mlaştina. 
Haideţi. 

Narbert îi conduse de-a lungul unei cărări pietruite şi 
printr-un crâng cu meri, către un grajd văruit în alb, cu un 
acoperiş ascuţit de stuf. 

— Puteţi să vă lăsaţi animalele aici. Fratele Gillam va 
avea grijă să fie hrănite şi adăpate. 

Grajdul era gol pe trei sferturi şi mai bine. La un capăt se 
aflau câţiva catări, îngrijiţi de un frăţior crăcănat pe care 
Brienne îl luă drept Gillam. Mai încolo, la capătul celălalt, 
departe de restul animalelor, un imens armăsar negru 
necheză la auzul glasurilor lor şi lovi cu picioarele în uşa 
boxei sale. 

Ser Hyle îi aruncă animalului vânjos o privire admirativă, 
în timp ce-i dădea frâul fratelui Gillam. 

— Un cal frumos. 

Fratele Narbert oftă. 

— Cei Şapte ne-au trimis binecuvântări şi Cei Şapte ne-au 
trimis încercări. O 

fi frumos, dar Lemn Plutitor a fost cu siguranţă zămislit în 
iad. Când am încercat să-l înhămăm la plug, l-a lovit pe 
fratele Rawney şi i-a rupt fluierul piciorului în două locuri. 
Sperasem că, dacă-l castrăm, animalul se va potoli, dar... 
Frate Gillam, vrei să le arăţi? 

Fratele Gillam îşi cobori gluga. Dedesubt avea o chică de 
păr blond, un scalp tonsurat şi un bandaj pătat de sânge în 
locul unde ar fi trebuit să aibă o ureche. 

Podrick icni. 

— Calul ţi-a muşcat urechea? 

Gillam încuviinţă şi îşi acoperi capul la loc. 

— lartă-mă, frate, zise Ser Hyle, dar ţi-aş tăia şi cealaltă 
ureche, dacă te-ai 37 

apropia cu o pereche de foarfeci de mine. 


Gluma nu fu pe placul fratelui Narbert. 

— Eşti cavaler, ser. Lemn Plutitor e un animal de povară. 
Fierarul le-a dat oamenilor cai ca să-i ajute la muncile lor. Se 
întoarse. Dacă vreţi să mă urmaţi, Fratele Mai Mare vă 
aşteaptă, fără doar şi poate. 

Panta era mai abruptă decât păruse de dincolo de 
mlaştini. Ca să uşureze urcuşul, fraţii ridicaseră un şir de 
trepte de lemn care şerpuiau pe coasta muntelui şi printre 
clădiri. După o zi lungă în şa, Brienne primi bucuroasă 
ocazia de a-şi întinde picioarele. 

Urcând, trecură pe lângă o duzină de fraţi ai ordinului, 
bărbaţi cu capetele acoperite de glugi maro şi cenuşii, care 
le aruncau priviri curioase, dar nu scoteau nicio vorbă de 
salut. Unul conducea o pereche de vaci de lapte câtre o şură 
joasă 

cu acoperişul de stuf, un altul freca un putinei de unt. Pe 
versanţii de sus, văzură 

băieţi mânând oi, iar şi mai sus trecură pe lângă un 
cimitir unde un frate mai vânjos decât Brienne se căznea să 
sape un mormânt. După felul în care se mişca, era limpede 
că era olog. Când aruncă o lopată de pământ pietros peste 
umăr, o parte căzu, din întâmplare, la picioarele lor. 

— Fii mai atent acolo, îl dojeni fratele Narbert. Septonul 
Meribald s-ar fi putut alege cu o gură de ţărână. 

Săpaşul plecă fruntea. Când Dulău se duse să-l adulmece, 
aruncă lopata şi se scarpină la ureche. 

— Un novice, explică Narbert. 

— Pentru cine e mormântul? întrebă Ser Hyle când îşi 
reluară urcuşul pe treptele de lemn. 

— Pentru fratele Clement, fie ca Tatăl să-l judece cu 
dreptate. 

— A fost bătrân? întrebă Podrick Payne. 

— Dacă socoteşti că la optzeci şi patru de ani eşti bătrân, 
da, dar nu anii l-au ucis. A murit din pricina rănilor cu care s- 
a ales la Saltpans. Ducea nişte mied la piaţa de acolo în ziua 
când tâlharii au descins în oraş. 


— Câinele? întrebă Brienne. 

— Un altul, la fel de brutal. l-a tăiat limba bietului 
Clement când a vrut să 

vorbească. Fratele Mai Mare ştie mai multe. Păstrează 
cele mai rele veşti din afară 

pentru sine, ca să nu tulbure pacea septistirii. Mulţi dintre 
fraţii noştri au venit aici ca să scape de ororile din lume, nu 
ca să stăruie asupra lor. Fratele Clement n-a fost singurul 
rănit dintre noi. Unele răni nu se văd. Fratele Narbert arătă 
spre dreapta: Acolo se află umbrarul verilor noastre. 
Strugurii sunt mici şi acri, dar fac un vin bun de băut. Ne 
facem singuri şi berea, iar miedul şi cidrul sunt vestite până 
departe. 

— Războiul n-a ajuns niciodată aici? vru să ştie apoi 
Brienne. 

— Nu acest război, Cei Şapte fie lăudaţi. Rugăciunile 
noastre ne apără. 

— ŞI valurile, sugeră imediat Meribald. Dulău lătră parcă 
aprobator. 

38 

Sprânceana muntelui era încununată de un zid scund de 
pietre nemăltărite, care împrejmuia un grup de clădiri mai 
mari: moara de vânt, cu aripile pârâind în timp ce se 
întorceau, sihăstriile unde dormeau fraţii şi sala comună 
unde îşi luau masa, un templu de lemn pentru rugăciune şi 
meditaţie. Templul avea ferestre cu vitralii, uşi largi 
sculptate înfăţişându-i pe Mamă, Tată şi o clopotniţă în şapte 
laturi, cu un parapet în vârf. În spatele lui era o grădină de 
legume, unde unii dintre fraţii mai vârstnici smulgeau 
buruieni. Fratele Narbert îi conduse pe oaspeţi în jurul unui 
castan, către o uşă de lemn vârâtă în coasta muntelui. 

— O peşteră cu uşă? se miră Ser Hyle. 

Septonul Meribald zâmbi. 

— | se spune Vizuina Pustnicului. Primul om sfânt care şi- 
a croit drum până 


aici a locuit acolo şi a făcut asemenea minuni încât 
ceilalţi au venit să i se alăture. 

Asta s-a întâmplat cu două mii de ani în urmă, se spune. 
Uşa a apărut cândva mai târziu. 

Poate că, acum două mii de ani, Vizuina Pustnicului 
fusese un loc umed, întunecat, acoperit de noroi şi răsunând 
de sunetele apei picurând, dar nu mai era aşa. Peştera în 
care intrară Brienne şi tovarăşii ei fusese preschimbată într- 
un adăpost cald şi plăcut. Pe jos erau întinse covoare de 
lână. Lumânările înalte de ceară răspândeau o lumină 
puternică. Mobilierul era ciudat, dar simplu: o masă 

lungă, o laviţă, un cufăr, mai multe etajere pline de cărţi, 
scaune. Toate erau făcute din lemn uşor, bucăţi în forme 
ciudate, îmbinate în mod iscusit şi lustruite până când 
străluceau ca aurul în lumina lumânărilor. 

Fratele Mai Mare nu era ceea ce se aşteptase Brienne. 
Nici că putea fi numit mai mare, în primul rând. În vreme ce 
fraţii care smulgeau buruieni în grădină 

aveau umerii lăsaţi şi spinările aplecate ale unor oameni 
bătrâni, el era drept şi înalt şi se mişca cu vigoarea unui 
bărbat în floarea vieţii. Şi nu avea chipul blând, binevoitor, 
pe care îl aştepta de la un vindecător. Avea capul mare şi 
lătăreţ, ochii pătrunzători, nasul roşu şi străbătut de 
vinişoare. Deşi era ras în creştetul capului, scalpul îi era la 
fel de ţepos ca maxilarul puternic. 

Arată mai degrabă ca un om făcut să frângă oase decât 
să le vindece, gândi Fecioara din Tarth când Fratele Mai Mare 
străbătu sala cu paşi grăbiţi ca să-l îmbrăţişeze pe Septonul 
Meribald şi să-l mângâie pe Dulău. 

— E întotdeauna o zi de bucurie când prietenii noştri 
Meribald şi Dulău ne onorează cu vizita lor, vesti el, înainte 
de a-şi îndrepta atenţia către ceilalţi oaspeţi. lar feţele noi 
sunt întotdeauna bine-venite. Vedem atât de puţine. 

Meribald îşi prezentă obişnuitele politeţuri înainte de a se 
aşeza pe laviţă. Spre deosebire de Septonul Narbert, Fratele 


Mai Mare nu părea îngrozit de sexul Briennei, dar zâmbetul 
lui pâlpâi şi se stinse când septonul îi spuse de ce veniseră 
aici ea şi Ser Hyle. 

— Înţeleg, fu tot ce spuse el, înainte de a se întoarce, 
zicând: Trebuie să vă fie sete. Vă rog, gustaţi din cidrul 
nostru dulce, să vă spălaţi praful drumului din 39 

gâtlej. Le turnă chiar el. Cupele erau cioplite tot din lemn 
plutitor şi nu erau două 

la fel. Când Brienne le lăudă, fratele spuse: Doamna mea 
e prea amabilă. Nu facem decât să tăiem şi să şlefuim 
lemnul. Suntem binecuvântaţi aici. În locul în care râul se 
revarsă în golf, curenţii şi valurile se iau la trântă şi multe 
lucruri ciudate şi minunate sunt împinse către noi, poposind 
pe aceste maluri. Lemnul plutitor e cel mai neînsemnat 
dintre ele. Am găsit cupe de argint şi vase de fier, saci de 
lână şi baloţi de mătase, coifuri ruginite şi săbii 
strălucitoare... da, şi rubine. 

Asta îi trezi interesul lui Ser Hyle. 

— Rubinele lui Rhaegar? 

— Se prea poate. Cine să ştie? Bătălia a fost la multe 
leghe de aici, dar râul e neobosit şi răbdător. Şase am găsit. 
Îl aşteptăm cu toţii pe al şaptelea. 

— Mai bine rubine decât oase. Septonul Meribald îşi freca 
piciorul, şi noroiul se desfăcea sub degetul lui. Nu toate 
darurile râului sunt plăcute. Bunii fraţi adună 

şi stârvuri. Vaci şi căprioare înecate, porci morţi, umflaţi 
cât o jumătate de cal. 

Da, şi cadavre. 

— Prea multe cadavre, în ultimul timp. Fratele Mai Mare 
oftă: Groparul nostru n-are odihnă. Riverani, oameni ai 
Vestului, ai Nordului, toţi sunt aduşi de ape aici. Cavaleri şi 
pungaşi deopotrivă. Îi îngropăm unii lângă alţii. Oameni ai 
Caselor Stark, Lannister, Blackwood şi Bracken, Frey şi Darry. 
Aceasta este datoria pe care râul ne-o cere în schimbul 
darurilor sale, iar noi o îndeplinim cum putem mai bine. Dar 
uneori găsim câte o femeie... sau, mai rău, un copilaş. 


Acelea sunt cele mai crude daruri. Se întoarse către 
Septonul Meribald: Sper că 

vei avea timp să ne ierţi de păcate. De când năvălitorul |- 
a ucis pe bătrânul septon Bennet, n-am avut pe nimeni să 
ne spovedească. 

— Îmi voi face timp, răspunse Meribald, deşi nădăjduiesc 
că aveţi păcate mai serioase decât ultima oară când am 
trecut pe aici. Dulău latră. Vezi? Până şi câinele s-a plictisit. 

Podrick Payne era nedumerit. 

— Credeam că nimeni nu are voie să vorbească. Adică, nu 
nimeni. Fraţii. 

Ceilalţi fraţi, nu tu. 

— Tuturor ne este îngăduit să rupem tăcerea când ne 
spovedim, îi explică 

Fratele Mai Mare. E greu să vorbeşti despre păcate prin 
semne. 

— Au pârjolit templul de la Saltpans? întrebă Hyle Hunt. 

Zâmbetul dispăru. 

— Au ars totul la Saltpans, în afară de castel. Numai acela 
era din piatră... 

deşi putea la fel de bine să fie făcut din seu, după cât 
bine a făcut oraşului. Mi-a revenit misiunea de a trata câţiva 
dintre supraviețuitori. Pescarii i-au adus la mine peste golf, 
după ce flăcările s-au stins şi au socotit că pot acosta în 
siguranţă. O 

biată femeie fusese siluită de zeci de ori, iar sânii ei... 
doamna mea, porţi armură 

bărbătească, aşa că n-am să te scutesc de aceste orori... 
sânii îi fuseseră sfâşiaţi, 40 

muşcaţi şi mâncati, ca de o... fiară nemiloasă. Am făcut 
ce-am putut pentru ea, dar n-a fost de ajuns. În timp ce 
agoniza, cele mai grele blesteme ale ei nu s-au îndreptat 
către cei care o siluiseră, nici către monstrul care îi devorase 
carnea de vie, ci către Ser Quincy Cox, care şi-a zăvorât uşile 
când tâlharii au năvălit în oraş 


şi a stat la adăpost, în spatele zidurilor de piatră, în timp 
ce oamenii lui urlau şi mureau. 

— Ser Quincy e un om bătrân, remarcă Septonul Meribald 
îngăduitor. Fiii şi ginerii lui sunt departe sau morţi, nepoţii 
săi sunt copii, şi are două fiice. Ce-ar fi putut face un singur 
om împotriva unui puhoi? 

— Adevărate vorbe şi înțelepte, îi spuse Fratele Mai Mare 
Septonului Meribald. Când veţi trece apa la Saltpans, cu 
siguranţă Ser Quincy îţi va cere iertăciunea. Mă bucur că eşti 
aici să i-o dai. Eu n-am putut. Lăsă deoparte cupa din lemn 
plutitor şi se ridică. Clopotul va suna cina în curând. Prieteni, 
vreţi să mă 

urmaţi în templu, să ne rugăm pentru sufletele bunilor 
oameni de la Saltpans, înainte de a ne aşeza să rupem 
pâinea şi să împărţim nişte carne şi mied? 

— Bucuroşi, răspunse Meribald. Dulău latră. 

Cina lor în septistire fu cea mai ciudată masă pe care o 
luase vreodată Brienne, deşi deloc neplăcută. Mâncarea era 
simplă, dar foarte gustoasă: pe masă erau pâini crocante, 
calde încă, din cuptor, ulcele cu unt proaspăt ales, miere din 
stupii septistirii şi o tocană groasă de crabi, midii şi cel puţin 
trei feluri de peşte. 

Septonul Meribald şi Ser Hyle băură din miedul făcut de 
fraţi şi îl declarară 

excelent, în timp ce Brienne şi Podrick se mulţumiră cu 
cidrul, mai dulce. Nici posomorâtă nu fu cina. Meribald rosti 
o rugăciune înainte ca mâncarea să fie servită, iar în timp ce 
fraţii mâncau la patru mese lungi de lemn, unul dintre ei le 
cântă la o harpă uşoară, umplând aerul de sunete dulci, 
domoale. Când Fratele Mai Mare îi îngădui muzicantului să 
mănânce şi el, fratele Narbert şi un alt supraveghetor citiră 
pe rând din Steaua în Șapte Colturi. 

Când isprăviră de citit, ultimul fel de mâncare fu luat de 
pe masă de către novicii însărcinaţi cu servitul. Majoritatea 
erau băieţi de vârsta lui Podrick sau mai tineri, dar erau şi 
bărbaţi în toată firea, printre care vânjosul gropar pe care-l 


întâlniseră pe deal, care avea ciudatul mers clătinat al unuia 
pe jumătate infirm. 

Când sala se goli, Fratele Mai Mare îi ceru lui Narbert să-i 
conducă pe Podrick şi pe Ser Hyle la paturile lor de paie din 
sihăstrie. 

— Sper că nu vă deranjează să împărţiţi o chilie. Nu e 
mare, dar o veţi găsi confortabilă. 

— Eu vreau să stau cu ser, zise Podrick. Vreau să spun, cu 
domniţa. 

— Ce faceţi tu şi Lady Brienne în altă parte rămâne între 
voi şi Cei Şapte, spuse fratele Narbert, dar pe Insula Tăcerii 
bărbaţii şi femeile nu dorm sub acelaşi acoperiş decât dacă 
sunt căsătoriţi. 

— Avem nişte colibe modeste rezervate femeilor care ne 
vizitează, fie că sunt doamne nobile sau fete obişnuite de la 
ţară, explică Fratele Mai Mare. Nu sunt 41 

folosite prea des, dar le păstrăm curate şi uscate. Lady 
Brienne, îmi îngădui să te conduc? 

— Da, mulţumesc. Podrick, du-te cu Ser Hyle. Aici suntem 
oaspeţii sfinţilor fraţi. Sub acoperişul lor, respectăm legile 
lor. 

Colibele femeilor erau în partea de est a insulei, cu 
vedere peste o largă 

întindere de mlaştini şi către apele îndepărtate ale 
Golfului Crabilor. Era mai frig aici decât în zona adăpostită şi 
regiunea era mai sălbatică. Creasta era mai abruptă 

şi cărarea şerpuia printre bălării şi mărăcinişuri, stânci 
cioplite de vânt şi copaci răsuciţi, ţepoşi, care se agăţau cu 
tenacitate de coasta pietroasă. Fratele Mai Mare ducea un 
felinar, ca să le lumineze coborârea. La o cotitură, se opri. 

— În nopţile senine, de aici se pot vedea focurile de la 
Saltpans. Dincolo de golf, chiar acolo. Îi arătă. 

— Nu e nimic, zise Brienne. 

— Doar castelul a rămas în picioare. Până şi pescarii au 
plecat, puţinii norocoşi care erau în larg când au venit 
năvălitorii. Şi-au privit casele arzând şi au ascultat strigătele 


şi ţipetele plutind peste port, prea speriaţi ca să-şi ducă 
bărcile la mal. Când, în cele din urmă, au coborât pe uscat, 
n-au mai avut altceva de făcut decât să-şi îngroape prietenii 
şi rudele. Ce-i mai aşteaptă acum la Saltpans în afară 

de oase şi amintiri amare? S-au mutat la lazul Fecioarelor 
sau în alte oraşe. Făcu un semn cu felinarul şi îşi reluară 
coborârea. Saltpans n-a fost niciodată un port important, 
dar, din când în când, treceau corăbii pe acolo. Asta voiau 
năvălitorii: o galeră sau o corabie care să-i ducă peste marea 
îngustă. Când n-au găsit niciuna, şi-au revărsat furia şi 
disperarea pe oamenii oraşului. Mă întreb, domniţă... ce 
speri să găseşti acolo? 

— O fată, îi răspunse ea. O fecioară de obârşie nobilă, de 
treisprezece ani, cu chipul frumos şi părul arămiu. 

— Sansa Stark. Abia şopti numele. Crezi că biata copilă e 
cu Câinele? 

— Dornisheanul a spus că se îndrepta spre Riverrun. 
Timeon. Era un mercenar, unul dintre Bravii Camarazi, un 
ucigaş, un violator şi un mincinos, dar nu cred că în privinţa 
asta m-a minţit. A spus că Clegane a răpit-o şi a dus-o cuel. 

— Înţeleg. Cărarea coti, iar acolo, în faţa lor, se aflau 
colibele. Fratele Mai Mare le numise modeste. Aşa şi erau. 
Joase şi rotunjite, fără ferestre, arătau ca nişte faguri făcuţi 
din piatră. Aceasta, zise el, arătându-i-o pe cea mai 
apropiată, singura din care fumul se ridica prin gaura din 
mijlocul acoperişului. 

Brienne trebui să se aplece când intră, ca să nu dea cu 
capul de pragul de sus. 

înăuntru, găsi o podea de pământ, o saltea de paie, 
blănuri şi pături care să-i ţină 

de cald, un lighean cu apă, o carafă de cidru, nişte pâine 
şi brânză, un foc plăpând şi două scaune joase. Fratele Mai 
Mare se aşeză pe unul şi lăsă jos felinarul. 

— Pot rămâne puţin? Simt că trebuie să vorbim. 

— Dacă doreşti. 


Brienne îşi desfăcu centura sabiei şi o atârnă de cel de-al 
doilea scaun, apoi se 42 

aşeză cu picioarele încrucişate pe saltea. 

— Dornisheanul tău n-a minţit, începu Fratele Mai Mare, 
dar mă tem că nu l-ai înţeles. Vânezi alt lup decât cel care 
trebuie, domniţă. Eddard Stark avea două 

fiice. Cu cealaltă a fugit Sandor Clegane, cu cea mai 
mică. 

— Arya Stark? Brienne se holbă la el cu gura căscată, 
uluită. Ştii asta? Sora Sansei e în viaţă? 

— Era, răspunse Fratele Mai Mare. Acum... nu mai ştiu. 
Poate că a fost printre copiii ucişi la Saltpans. 

Vorbele erau ca un cuţit în pântecele ei. Au, gândi 
Brienne. Nu, asta ar fi prea crud. 

— Ar fi putut... adică nu eşti sigur...? 

— Sunt sigur că acea copilă a fost cu Sandor Clegane la 
hanul de la răscruce, cel pe care-l avea bătrâna Masha 
Heddle înainte s-o spânzure leii. Sunt sigur că se îndreptau 
către Saltpans. Mai mult de-atât... nu. Nu ştiu unde e sau 
măcar dacă 

trăieşte. Dar un lucru ştiu sigur: Omul pe care îl urmăreşti 
e mort. 

Acesta fu încă un şoc. 

— Cum a murit? 

— De sabie, aşa cum a trăit. 

— Ştii sigur? 

— L-am îngropat chiar eu. Îţi pot spune unde se află 
mormântul lui, dacă vrei. 

L-am acoperit cu pietre, pentru ca mâncătoarele de 
stârvuri să nu-i dezgroape carnea şi i-am aşezat coiful 
deasupra tumulului, ca să-i marchez ultimul loc de odihnă. A 
fost o greşeală cumplită. Un alt drumeţ mi-a găsit semnul şi 
l-a revendicat pentru sine. Omul care a siluit şi a omorăt la 
Saltpans nu era Sandor Clegane, deşi poate fi la fel de 
periculos. Ținuturile riverane sunt pline de asemenea 


animale de pradă. Nu le voi spune lupi. Lupii sunt mai nobili 
de-atât... 

şi câinii la fel, cred. 

Ştiu puţine despre omul ăsta, Sandor Clegane. A fost 
mulţi ani scutul jurat al Prințului Joffrey şi chiar şi aici 
auzeam poveşti despre faptele lui, atât bune, cât şi rele. 
Dacă doar jumătate din ceea ce am auzit este adevărat, era 
un suflet amar, chinuit, un păcătos care batjocorea şi zeii, şi 
oamenii. Slujea, dar nu era mândru de slujirea lui. Lupta, dar 
nu se bucura de victorie. Bea ca să-şi înece durerea într-o 
mare de vin. Nu iubea şi nici nu era iubit. Era mânat de ură. 
Deşi a săvârşit multe păcate, n-a căutat niciodată iertarea. 
Dacă alţi oameni visează la iubire, bogăţie şi glorie, acest 
Sandor Clegane visa să-şi omoare propriul frate, un păcat 
atât de cumplit încât mă cutremur numai vorbind despre el. 
Cu toate acestea, era pâinea care-l hrănea, cărbunele care 
ţinea focurile aprinse. Aşa mârşavă cum era, speranţa de a-şi 
vedea sabia mânjită de sângele fratelui său era singurul 
lucru pentru care trăia această fiinţă tristă şi furioasă... şi 
până şi asta i s-a luat când Prinţul Oberyn din Dorn l-a 
înjunghiat pe Ser Gregor cu o suliță otrăvită. 

— Vorbeşti de parcă l-ai compătimi, zise Brienne. 

43 

— L-am compătimit. Ţi-ar fi fost şi ţie milă de el, dacă l-ai 
fi văzut la sfârşit. 

Am dat peste el lângă Trident, atras de urletele lui de 
durere. Mi-a cerşit darul îndurării, dar eu am jurat să nu mai 
ucid. În schimb, i-am şters fruntea febrilă cu apă de râu şi i- 
am dat să bea vin şi i-am pus o compresă pe rană, dar 
strădaniile mele au fost neînsemnate şi prea târzii. Câinele a 
murit acolo, în braţele mele. 

Poate că ai văzut un armăsar mare şi negru în grajdurile 
noastre. Acela a fost calul lui de război, Străinul. Un nume 
blasfemiator. Preferăm să-i spunem Lemnul Plutitor, căci a 
fost găsit lângă râu. Mă tem că are temperamentul fostului 
său stăpân. 


Calul. Văzuse armăsarul, îl auzise lovind cu picioarele, 
dar nu înţelesese. Caii de luptă erau învăţaţi să lovească şi 
să muşte. La război, erau o armă, ca oamenii care îi călăreau. 
Asemeni Câinelui. 

— Aşadar, e adevărat, spuse ea posomorâtă. Sandor 
Clegane e mort. 

— Şi-a găsit odihna. Fratele Mai Mare rămase tăcut câteva 
clipe. Eşti tânără, copilă. Eu număr patruzeci şi patru de 
ani... ceea ce înseamnă de două ori vârsta ta, bănuiesc. Te-ar 
surprinde să afli că am fost cândva cavaler? 

— Nu. Arăţi mai mult ca un cavaler decât ca un om sfânt. 
Se citea pe pieptul şi pe umerii lui şi pe tot maxilarul său 
pătrat şi puternic. De ce-ai renunţat la viaţa de cavaler? 

— N-am ales-o eu. Tatăl meu a fost cavaler, ca şi tatăl său 
înaintea lui. La fel şi fraţii mei, fiecare. Am fost pregătit 
pentru luptă din ziua în care m-au socotit destul de mare ca 
să ţin în mână o sabie de lemn. Mi-am văzut de treabă şi nu 
m-am făcut de ruşine. Am avut şi femei, şi aici m-am făcut 
de ruşine, căci pe unele le-am luat cu forţa. Era o fată cu 
care voiam să mă însor, mezina unui lord mărunt, dar eram 
cel de-al treilea născut al tatălui meu şi nu aveam nici 
pământuri, nici bogății să-i ofer... doar o sabie, un cal şi un 
scut. Una peste alta, eram un om jalnic. Când nu luptam, mă 
îmbătăm. Viaţa mea era scrisă în roşu, în sânge şi vin. 

— Când s-a schimbat asta? întrebă Brienne. 

— Când am murit, în Bătălia de la Trident. Am luptat 
pentru Prinţul Rhaegar, deşi el n-a ştiut nici măcar cum mă 
cheamă. N-aş putea să-ţi spun de ce, doar că 

lordul pe care îl slujeam slujea un lord care slujea un lord 
care hotărâse că preferă 

să sprijine dragonul şi nu cerbul. Dacă ar fi decis altfel, 
poate că aş fi fost de cealaltă parte a râului. Bătălia a fostun 
lucru cumplit. Cântăreţii vor să ne facă să 

credem că totul n-a fost decât lupta lui Rhaegar cu Robert 
în apele râului, pentru o femeie pe care amândoi susțineau 
c-o iubesc, dar, te asigur, au luptat şi alţii, iar eu am fost 


unul dintre ei. M-am ales cu o săgeată în coapsă şi cu alta în 
picior, iar calul meu a fost omorât sub mine, dar eu am 
continuat să lupt. Îmi amintesc şi acum cât de disperat eram 
să găsesc alt cal, căci nu aveam bani să-mi cumpăr unul, iar 
fără cal n-aş mai fi fost cavaler. Nu mă gândeam decât la 
asta, la drept vorbind. Nici n-am văzut lovitura care m-a 
doborât. Am auzit sunet de copite în 44 

spatele meu şi m-am gândit: un ca!! Dar, înainte să apuc 
să mă întorc, ceva m-a izbit în cap şi m-a azvărlit în râu, 
unde ar fi trebuit să mă înec. În schimb, m-am trezit aici, pe 
Insula Tăcerii. Fratele Mai Mare mi-a spus că fluxul m-a adus 
la țărm, gol ca un nou-născut. Nu pot decât să mă gândesc 
că m-a găsit cineva în apa mică de la mal, m-a dezbrăcat de 
armură, cizme şi nădragi şi m-a împins înapoi în apa mai 
adâncă. Râul a făcut restul. Cu toţii ne naştem goi, aşa că 
presupun că a fost nimerit să vin la fel în cea de-a doua viaţă 
a mea. Următorii zece ani mi i-am petrecut în tăcere. 

— Înţeleg. Brienne nu ştia de ce îi povestea toate astea 
sau ce altceva trebuia să spună. 

— Oare? Bărbatul se aplecă spre ea, cu mâinile-i mari pe 
genunchi. Dacă e aşa, renunţă la această căutare a ta. 
Câinele e mort şi, în orice caz, n-a avut-o niciodată pe Sansa 
Stark. Cât despre bestia care-i poartă coiful, va fi găsit şi 
spânzurat. Războaiele sunt pe sfârşite, iar aceşti tâlhari nu 
pot supravieţui în vremuri de pace. Randyl Tarly îi hăituieşte 
dinspre lazul Fecioarelor, iar Walder Frey de la Gemeni. lar în 
Darry e un nou lord tânăr, un om evlavios, care, cu 
siguranţă, va face ordine pe pământurile lui. Du-te acasă, 
copilă. Ai o casă, ceea ce e mai mult decât pot spune mulţi 
în zilele astea întunecate. Ai un tată nobil, care, cu 
siguranţă, te iubeşte. Gândeşte-te cât îl va durea dacă nu te 
mai întorci niciodată. Probabil îi vor duce sabia şi scutul tău, 
după ce vei fi răpusă. Poate că 

le va atârna în sala lui şi le va privi cu mândrie... dar dacă 
l-ai întreba, ştiu că ţi-ar spune că ar prefera să aibă o fiică în 
viaţă decât un scut sfărâmat. 


— O fiică. Ochii Briennei se umplură de lacrimi. Merită 
asta. O fată care să-i cânte şi să-i înfrumuseţeze castelul şi 
care să-i nască nepoți. Merită şi un fiu, un fiu viteaz şi 
puternic, care să aducă onoare numelui său. Dar Galladon s- 
a înecat când eu aveam patru ani, iar el opt, iar Alysanne şi 
Arianne au murit în leagăn. Eu sunt singurul copil pe care 
zeii i l-au lăsat. Cel ciudat, care nu e demn să-i fie nici fiu, 
nici fiică. 

Toate se revărsară atunci din Brienne, ca sângele negru 
dintr-o rană: trădările şi logodnele, Ronnet cel Roşu şi 
trandafirul său, Lordul Renly dansând cu ea, rămăşagul 
pentru fecioria ei, lacrimile amare pe care le vărsase în 
noaptea când regele ei se căsătorise cu Margaery Tyrell, 
turnirul de la Podul Amar, mantia-curcubeu de care fusese 
atât de mândră, umbra din pavilionul regelui, Renly 
murindu-i în braţe, Riverrunul şi Lady Catelyn, călătoria pe 
Trident, duelul cu Jaime prin păduri, Măştile Însângerate, 
Jaime strigând Safire, Jaime în cada de la Harrenhal, cu 
aburii ridicându-se din trupul lui, gustul sângelui lui Vargo 
Hoat când i-a muşcat urechea, groapa ursului, Jaime sărind 
jos, pe nisip, lungul drum la Debarcaderul Regelui, Sansa 
Stark, jurământul pe care i-l făcuse lui Jaime, jurământul pe 
care i-l făcuse lui Lady Catelyn, Devotata, Duskendale, lazul 
Fecioarelor, Dick Dibaciul şi Gheara Crăpată şi Şoaptele, 
oamenii pe care-i omorâse... 

45 

— Trebuie s-o găsesc, conchise ea. O caută şi alţii, şi toţi 
vor s-o captureze şi s-o vândă reginei. Trebuie s-o găsesc eu 
prima. l-am promis lui Jaime. Devotata e numele pe care l-a 
dat sabiei. Trebuie s-o salvez... sau să mor încercând. 


CERSEI 


— O mie de corăbii! Părul castaniu al micii regine era 
ciufulit şi nepieptănat, iar lumina torţelor îi făcea obrajii să 
pară îmbujoraţi, de parcă tocmai s-ar fi desprins din 
îmbrăţişarea unui bărbat. Înălţimea Ta, trebuie să dăm o 
ripostă 

aprigă! Ultimul ei cuvânt se lovi de grinzile tavanului şi 
răsună prin cavernoasa sală a tronului. 

Aşezată pe jilţul de aur şi purpură de lângă Tronul de Fier, 
Cersei simţea cum gâtul i se strânge din ce în ce mai tare. 
Trebuie, gândi ea. Îndrăzneşte să-mi spună mie „trebuie”. 
Ardea de dorinţa de a o pălmui pe fata Tyrell peste faţă. Ar 
trebui să fie în genunchi, implorându-mă s-o ajut. În schimb, 
îndrăzneşte să-i spună reginei sale de drept ce trebuie să 
facă. 

— O mie de corăbii? şuiera Ser Harys Swyift. Cu siguranţă 
nu. Niciun lord nu comandă o mie de corăbii. 

— Vreun nătărău speriat a numărat dublu, fu de acord 
Orton Merryweather. 

Ori aşa, ori stegarii Lordului Tyrell ne mint, umflând 
numărul duşmanului, ca să 

nu-i credem uşor de învins. 

Torţele de pe peretele din spate proiectau umbra lungă şi 
ascuţită a Tronului de Fier către uşi. Capătul sălii era pierdut 
în întuneric, iar Cersei nu putea decât să 

simtă că umbrele se închideau şi în jurul ei. Duşmanii mei 
sunt pretutindeni, iar prietenii mei sunt netrebuincioşi. 
Lordul Qyburn şi Aurane Waters păreau treji. 

Ceilalţi fuseseră sculaţi din pat de bubuiturile în uşi ale 
mesagerilor lui Margaery şi stăteau acolo ciufuliţi şi 
nedumeriţi. 

Afară, noaptea era neagră şi neclintită. Castelul şi oraşul 
dormeau. Boros Blount şi Meiyn Trant păreau să doarmă şi ei, 


deşi erau în picioare. Până şi Osmund Kettleblack căsca. Dar 
nu şi Loras. Nu Cavalerul Florilor. Stătea lângă 

surioara lui, o umbră palidă cu o sabie lungă în poală. 

— Pe jumătate atâtea corăbii tot ar fi cinci sute, lordul 
meu, îi explică Waters lui Orton Merryweather. Doar Arborul 
are o putere maritimă suficientă ca să se opună unei flote de 
o asemenea dimensiune. 

— Cum rămâne cu dromoanele noastre? întrebă Ser 
Harys. Corăbiile lungi ale oamenilor de fier nu pot înfrunta 
dromoanele noastre, nu-i aşa? Ciocanul Regelui Robert este 
cea mai puternică navă de război din întreg Westerosul. 

— A fost, zise Waters. Dulcea Cersei va fi pe măsura ei, 
când va fi gata, iar Lordul Tywin va fi de două ori cât fiecare 
dintre ele. Dar numai jumătate din dromoane sunt gata şi 
niciunul nu are un echipaj complet. Chiar şi atunci când vor 
46 

avea, numărul duşmanilor ne va copleşi. O corabie lungă 
obişnuită e mică în comparaţie cu galerele noastre, e 
adevărat, dar oamenii de fier au şi nave mai mari. Marele 
Kraken al Lordului Balon şi corăbiile de război ale Flotei de 
Fier au fost făcute pentru bătălii, nu pentru incursiuni. 
Egalează cele mai mici galere de război ale noastre când 
vine vorba de viteză şi de putere şi majoritatea au echipaje 
mai bune şi căpitani mai pricepuţi. Oamenii de fier îşi duc 
întreaga viaţă pe mare. 

Robert ar fi trebuit să curețe insulele după ce Balon 
Greyjoy s-a ridicat împotriva lui, gândi Cersei. Le-a zdrobit 
flota, le-a pârjolit oraşele şi le-a dărâmat castelele, dar, 
după ce i-a îngenuncheat, i-a lăsat să se ridice din nou. 

Ar fi trebuit să facă o altă insulă din ţestele lor. Tatăl ei 
asta ar fi făcut, dar Robert nu avusese niciodată curajul de 
care are nevoie un rege care speră să 

păstreze pacea în regat. 

— Oamenii de Fier n-au îndrăznit să atace Reachul de 
când pe Stânca Mării a stat Dagon Greyjoy, spuse ea. De ce 
ar face-o acum? Ce i-a încurajat? 


— Noul lor rege. Qyburn stătea cu mâinile ascunse în 
mâneci. Fratele Lordului Balon. Ochi-de-Cioară i se spune. 

—  Ciorile se ospătează cu trupurile morţilor şi ale 
muribunzilor, interveni Marele Maester Pycelle. Nu coboară 
asupra animalelor zdravene şi sănătoase. 

Lordul Euron se va îmbuiba de aur şi pradă, dar, de 
îndată ce îl vom ataca, se va retrage la Pyke, aşa cum 
obişnuia să facă Lordul Dagon, pe vremea lui. 

— Te înşeli, zise Margaery Tyrell. Tâlharii nu vin în număr 
atât de mare. O 

mie de corăbii! Lordul Hewett şi Lordul Chester au fost 
ucişi, la fel şi fiul şi moştenitorul Lordului Serry. Serry a fugit 
la Highgarden cu puţinele corăbii care i-au rămas, iar Lordul 
Grimm e prizonier în propriu-i castel. Willas spune că 

regele de fier a ridicat patru lorzi de-ai lui în locul lor. 

Willas, gândi Cersei, schilodul. El e de vină pentru asta. 
Mocofanul de Mace Tyrell a lăsat apărarea Reachului pe 
mâinile unui infirm nenorocit. 

— E cale lungă de la Insulele de Fier până la Scuturi, 
sublinie ea. Cum ar putea o mie de corăbii să străbată atâta 
drum fără să fie văzute? 

— Willas e de părere că n-au venit de-a lungul coastei, 
explică Margaery. 

Şi-au făcut călătoria departe de țărm, navigând în largul 
Mării Apusului şi întorcându-se dinspre vest. 

Mai degrabă schilodul nu şi-a aşezat oameni în turnurile 
de pază şi acum se teme să ne-o spună. Micuța regină îi 
găseşte scuze fratelui ei. Gura lui Cersei era uscată. Am 
nevoie de o cupă de vin auriu de Arbor. Dacă oamenii de fier 
hotărau să ocupe Arborul, întreg regatul putea să moară în 
curând de sete. 

— S-ar putea ca Stannis să fi jucat un rol aici. Balon 
Greyjoy i-a propus tatălui meu o alianţă. Poate că fiul lui i-a 
propus-o lui Stannis. 

Pycelle se încruntă. 

— Ce-ar avea de câştigat Lordul Stannis prin... 


— Câştigă încă un avanpost. Şi pradă, de ce nu? Stannis 
are nevoie de aur ca 47 

să-şi plătească mercenarii. Atacând în vest, speră că 
poate să ne abată atenţia de la Piatra Dragonului şi Capătul 
Furtunii. 

Lordul Merryweather clătină din cap aprobator. 

— O diversiune. Stannis e mai viclean decât ştiam, 
Înălţimea Ta, eşti deşteaptă 

că i-ai ghicit mişcarea. 

— Lordul Stannis face tot posibilul să-i câştige pe oamenii 
Nordului de partea lui, spuse Pycelle. Dacă se face prieten 
cu oamenii de fier, nu poate spera... 

— Oamenii Nordului nu-l vor, spuse Cersei, întrebându-se 
cum era cu putinţă 

ca un om atât de învăţat să fie atât de prost. Lordul 
Manderly i-a tăiat capul şi mâinile cavalerului-ceapă, ştim 
asta de la Freyi, şi alţi câţiva lorzi ai Nordului i s-au raliat 
Lordului Bolton. Dușmanul duşmanului meu e prietenul 
meu. Spre cine ar putea să se întoarcă Stannis, dacă nu 
către oamenii de fier şi către sălbatici, vrăjmaşii Nordului? 
Dar dacă el crede că am de gând să-i cad în capcană, e mai 
nătărău decât tine. Cersei reveni la mica regină: Insulele 
Scutului aparţin Reachului. Grimm, Serry şi ceilalţi sunt 
juraţi Highgardenului. Numai Highgardenul poate răspunde 
la asta. 

— Highgardenul va răspunde, zise Margaery. Willas i-a 
trimis vorbă lui Leyton Hightower, în Oraşul Vechi, aşa că el 
se poate îngriji de propria-i apărare. 

Garlan adună oameni ca să recucerească insulele. Dar 
cea mai mare parte a oştirii noastre rămâne cu nobilul meu 
tată. Trebuie să-i trimitem vorbă la Capătul Furtunii. De 
îndată. 

— Şi să ridicăm asediul? Lui Cersei nu-i plăcea 
îngâmfarea lui Margaery. Îmi spune mie „de îndată”. Mă ia 
drept camerista ei? N-am nicio îndoială că Lordul Stannis ar 
fi încântat de asta. Ai ascultat ce-am vorbit, doamna mea? 


Dacă ne poate îndepărta privirile de la Piatra Dragonului şi 
de la Capătul Furtunii către aceste stânci... 

— Stânci? icni Margaery. Înălţimea Ta a spus stânci? 

Cavalerul Florilor puse o mână pe umărul surorii sale. 

— Dacă-mi îngădui, Înălţimea Ta, de pe acele stânci; 
oamenii de fier ameninţă 

Oraşul Vechi şi Arborul. De la fortărețele Scutului, 
năvălitorii pot înainta în susul Manderului până în inima 
Reachului, aşa cum au făcut în vechime. Cu destui oameni, 
s-ar putea chiar să atace Highgardenul. 

— Adevărat? făcu regina, numai inocenţă. Păi, atunci, 
bravii tăi fraţi ar face bine să-i pună pe fugă de pe acele 
stânci, şi asta repede. 

— Cum ar sugera regina să facă ei asta, fără corăbii 
destule? întrebă Ser Loras. 

Willas şi Garlan pot aduna zece mii de oameni în două 
săptămâni şi de două ori pe-atâţia într-o lună întreagă, dar 
nu pot umbla pe apă, Înălţimea Ta. 

— Highgardenul e aşezat în susul Manderului, îi reaminti 
Cersei. Voi şi vasalii voştri stăpâniţi o mie de leghe de 
coastă. Nu există pescari de-a lungul acestor maluri? N-aveţi 
niciun fel de bărci de agrement, poduri plutitoare, galere de 
râu, luntri? 

48 

— O sumedenie, recunoscu Ser Loras. 

— Ar trebui să fie mai mult decât suficiente să treacă o 
armată peste o mică 

întindere de apă, aş crede. 

— lar când corăbiile lungi ale oamenilor de fier vor năvăli 
asupra flotei noastre jerpelite, în timp ce-şi croieşte drum 
peste „o mică întindere de apă”, ce-ar vrea Înălţimea Ta să 
facem atunci? 

Să vă înecați, gândi Cersei. 

— Highgardenul are şi aur. Aveţi permisiunea mea să 
tocmiţi mercenari de dincolo de marea îngustă. 


— Piraţi din Myr şi Lys, vrei să spui? întrebă Loras cu 
dispreţ. Pleava Oraşelor Libere? 

E la fel de insolent ca sora lui. 

— Din păcate, cu toţii trebuie să avem de-a face, din când 
în când, cu pleava, răspunse ea, cu otrăvitoare dulceaţă. 
Poate că ai tu o idee mai bună? 

— Doar Arborul are suficiente galere ca să recucerească 
gura Manderului din mâinile oamenilor de fier şi să-mi apere 
fraţii de corăbiile lor lungi în timpul traversării. Te implor, 
Înălţimea Ta, trimite vorbă la Piatra Dragonului şi porunceşte 
Lordului Redwyne să-şi ridice pânzele de îndată. 

Cel puțin el are bunul-simţ să mă roage. Paxter Redwyne 
avea două sute de corăbii de război şi de cinci ori mai multe 
caravele, corăbii, galere de negoţ şi baleniere. Însă Redwyne 
îşi aşezase tabăra sub zidurile Pietrei Dragonului şi cea mai 
mare parte din flota sa era angajată în transportul oamenilor 
peste Golful Apei Negre, pentru asaltul asupra fortăreței 
acelei insule. Restul umblau după 

pradă în Golful Naufragiului, spre sud, unde numai 
prezenţa lor împiedica reaprovizionarea Capătului Furtunii 
pe mare. 

Aurane Waters se zbârli la propunerea lui Ser Loras. 

— Dacă Lordul Redwyne îşi retrage corăbiile, cum să ne 
trimitem oamenii la Piatra Dragonului? Fără galerele 
Arborului, cum vom menţine atacul asupra Capătului 
Furtunii? 

— Atacul poate fi reluat mai târziu, după ce... 

Cersei i-o reteză: 

— Capătul Furtunii e de o sută de ori mai valoros decât 
Scuturile, iar Piatra Dragonului... atât timp cât Piatra 
Dragonului rămâne în mâinile lui Stannis Baratheon, e un 
cuţit la gâtul fiului meu. Misiunea Lordului Redwyne şi a 
flotei sale se va încheia după căderea castelului. Regina se 
ridică în picioare. Această 

audienţă a luat sfârşit. Mare Maester Pycelle, am o vorbă 
cu tine. 


Bătrânul tresări, ca şi cum glasul ei l-ar fi trezit dintr-un 
vis de tinereţe, dar, înainte să apuce să răspundă, Loras 
Tyrell înainta cu paşi mari, atât de iute, încât regina se dădu 
în spate, speriată. Era cât pe ce să strige după ajutorul lui 
Ser Osmund, când Cavalerul Florilor se lăsă pe un genunchi. 

— Înălţimea Ta, lasă-mă să iau Piatra Dragonului. 

49 

Sora sa duse mâna la gură. 

— Loras, nu. 

Ser Loras îi ignoră rugămintea. 

— Va dura un an sau mai mult ca Piatra Dragonului să fie 
înfrântă prin înfometare, aşa cum are de gând să facă Lordul 
Paxter. Dă-mi mie comanda, Înălţimea Ta. Castelul va fi al 
tău în două săptămâni, chiar dacă va trebui să-l dărâm cu 
mâinile goale. 

Nimeni nu-i mai făcuse lui Cersei un dar atât de 
încântător de când Sansa Stark alergase la ea şi îi 
dezvăluise planurile Lordului Eddard. Îi făcea plăcere să 

vadă că Margaery pălise. 

— Curajul tău îmi taie răsuflarea, Ser Loras, răspunse 
Cersei. Lord Waters, noile mele dromoane pot fi lansate la 
apă? 

— Dulcea Cersei, da, Înălţimea Ta. O corabie iute şi 
puternică, asemeni reginei al cărei nume îl poartă. 

— Minunat. Fie ca Dulcea Cersei să-l ducă de îndată la 
Piatra Dragonului pe-al nostru Cavaler al Florilor. Ser Loras, 
ai comanda. Jură-mi că nu te vei întoarce până când Piatra 
Dragonului nu va fi a lui Tommen. 

— Jur, Înălţimea Ta. Ser Loras se ridică. 

Cersei îl sărută pe ambii obraji. O sărută şi pe sora lui, 
şoptind: 

— Ai un frate viteaz. 

Margaery fie nu avea buna-cuviinţă să răspundă, fie 
amuţise de teamă. 

Zorile erau încă departe când Cersei se strecură afară pe 
uşa regelui din spatele Tronului de Fier. Ser Osmund mergea 


înaintea ei, cu o torţă, iar Qyburn păşea tacticos lângă ea. 
Pycelle trebuia să se căznească să ţină pasul. 

— Dacă nu ţi-e cu supărare, Înălţimea Ta, gâfâi el, tinerii 
sunt prea îndrăzneţi şi se gândesc numai la gloria bătăliei şi 
niciodată la pericolele ei. Ser Loras... 

planul lui e plin de primejdii. Să atace tocmai zidurile 
Pietrei Dragonului... 

— ... e foarte curajos. 

— ... curajos, da, dar... 

— Nu mă îndoiesc că bravul nostru Cavaler al Florilor va fi 
primul care va cuceri meterezele. și probabil primul care va 
cădea. Bastardul cu faţa pătată de vărsat pe care Stannis îl 
lăsase să-i apere castelul nu era un campion novice de 
turnir, ci un ucigaş experimentat. Dacă zeii erau buni, avea 
să-i ofere lui Ser Loras sfârşitul glorios pe care părea că şi-l 
doreşte. Presupunând că băiatul nu se îneacă pe drum. 
Noaptea trecută se stârnise o altă furtună, una sălbatică. 
Ploaia căzuse în valuri negre, ore în şir. Și nu-i aşa că ar fi 
trist? cugetă regina. Să te ineci e un lucru obişnuit. Ser 
Loras tânjeşte după glorie, aşa cum bărbații adevăraţi 
tânjesc după femei. Cel mai mărunt lucru pe care pot să-l 
facă zeii pentru el e să-i ofere o moarte demnă de un 
cântec. 

Dar, indiferent ce avea să i se întâmple băiatului la Piatra 
Dragonului, câştigătoare avea să fie regina. Dacă Loras 
cucerea castelul, Stannis suferea o 50 

lovitură crâncenă, iar flota lui Redwyne putea pleca să 
înfrunte oamenii de fier. 

Dacă dădea greş, Cersei se va îngriji ca el să-şi ia din vină 
partea leului. Nimic nu defăima un cavaler mai mult decât o 
înfrângere. lar dacă se va întoarce acasă pe scut, acoperit 
de sânge şi de glorie, Ser Osney va fi de față ca s-o 
consoleze pe îndoliata lui soră. 

Râsul nu se mai lăsa stăpânit. Ţâşni de pe buzele lui 
Cersei şi răsună peste castel. 


— Înălţimea Ta? Marele Maester Pycelle clipi, cu gura 
căscată. De ce... de ce râzi? 

— Păi, trebui ea să spună, ca să nu plâng. Inima îmi 
plesneşte de dragoste pentru Ser Loras al nostru şi vitejia 
lui. 

Îl lăsă pe Marele Maester Pycelle pe scările şerpuitoare. 
Omul ăsta nu mai e de niciun folos, hotări regina. Tot ceea 
ce părea să mai facă Pycelle în ultimul timp era s-o chinuie 
cu suspiciunile şi obiecțiile lui. Obiectase până şi faţă de 
înţelegerea la care ajunsese Cersei cu Înaltul Septon, 
holbându-se la ea cu ochi ceţoşi şi urduroşi când îi poruncise 
să întocmească documentele necesare şi bolborosind despre 
istoria demult apusă până când Cersei îl oprise. 

— Vremea Regelui Maegor s-a dus, la fel şi poruncile lui, 
spusese ea cu fermitate. Acum e vremea Regelui Tommen. ŞI 
a mea. 

Mai bine l-aş fi lăsat să piară în celulele negre. 

— Dacă Ser Loras va cădea, Înălţimea Ta va trebui să 
găsească un altul vrednic de Garda Regelui, spuse Lordul 
Qyburn pe când traversau canalul acoperit de ţepuşe care 
înconjura Fortăreaţa lui Maegor. 

— Cineva strălucit, fu ea de acord. Cineva atât de tânăr, 
de ager şi de puternic încât să-l facă pe Tommen să uite de 
Ser Loras. Puţină galanterie nu i-ar strica, dar n-ar trebui să 
aibă capul plin de idei nesăbuite. Cunoşti un asemenea om? 

— Din păcate, nu, răspunse Qyburn. Aveam un alt fel de 
campion în minte. 

Acolo unde-i lipseşte purtarea curtenitoare, îţi va da 
înzecit prin devotament. Îţi va apăra fiul de duşmani şi îţi va 
păstra tainele, şi niciun om în viaţă nu-i va putea ţine piept. 

— Aşa spui tu. Vorbele sunt vânt. Când va veni ceasul, 
poţi să mi-l înfăţişezi pe acest erou al tău şi vom vedea dacă 
e întocmai cum mi-ai promis. 

— Va fi slăvit în cântece, îţi jur. Ochii Lordului Qyburn 
sclipiră, părând amuzaţi. Aş putea să întreb despre armură? 


— Am făcut comanda. Armurierul mă crede nebună. Mă 
asigură că nimeni nu e destul de puternic să se mişte şi să 
lupte sub o asemenea povară. Cersei îi aruncă 

maesterului fără colan o privire amenințătoare: Joacă-te 
cu mine şi vei muri urlând. Eşti conştient de asta, sper? 

— Întotdeauna, Înălţimea Ta. 

— Bine. Nu mai vorbi despre asta. 

— Regina e înţeleaptă. Aceste ziduri au urechi. 

51 

— Într-adevăr. 

Noaptea, Cersei auzea uneori foşnete, chiar şi în 
apartamentele ei. Şoareci în ziduri, îşi spunea, nimic mai 
mulE. 

Lângă patul ei ardea o lumânare, dar focul din şemineu 
se stinsese şi altă 

lumină nu era. Camera era rece. Cersei se dezbrăcă şi se 
strecură sub pături, lăsându-şi rochia să cadă pe podea. În 
cealaltă parte a patului, Taena se trezi. 

— Înălţimea Ta, şopti ea. Ce oră este? 

— Ora bufniței, răspunse regina. 

Deşi Cersei dormea adesea singură, nu-i plăcuse asta 
niciodată. Cele mai vechi amintiri ale ei erau de când 
împărțea patul cu Jaime, pe când erau atât de mici încât 
nimeni nu-i putea deosebi. Mai târziu, după ce fuseseră 
despărțiți, avusese o serie de slujnice şi însoţitoare, 
majoritatea fete de vârsta ei, fiicele cavalerilor din casa 
tatălui său şi ale lorzilor lui stegari. Niciuna nu o mulţumise 
şi puţine rămâneau foarte mult. Mici linguşitoare, cu toatele. 
Fiinţe insipide, plângăcioase, care spuneau mereu poveşti şi 
încercau să se vâre între mine şi Jaime. Cu toate acestea, 
existaseră nopţi, în măruntaiele negre ale Casterly Rock, 
când se bucurase de căldura lor lângă ea. Un pat gol era un 
pat rece. 

Aici, mai cu seamă. În camera aceasta o treceau fiori, iar 
nemernicul ei soţ cu sânge regesc murise sub acest 
baldachin. Robert Baratheon, Primul pe Numele Său, fie să 


nu mai existe un al doilea. O brută neghioabă, bețivă. Nare 
decât să 

se vaite in iad. Taena încălzea patul mai bine decăt îl 
încălzise vreodată Robert şi nu încerca niciodată să-i desfacă 
picioarele cu forţa. În ultimul timp, împărțea mai mult patul 
cu regina decât cu Lordul Merryweather. Orton nu părea să 
se supere... sau dacă se supăra, avea destulă minte încât să 
n-o spună. 

— Mi-am făcut griji când m-am trezit şi am văzut că 
lipseşti, murmură Lady Merryweather, sprijinindu-se de 
perne, cu cuverturile încâlcite în jurul taliei. S-a întâmplat 
ceva? 

— Nu, răspunse Cersei. Toate bune. Mâine, Ser Loras va 
pleca la Piatra Dragonului ca să ia în stăpânire castelul, să 
lase liberă flota lui Redwyne şi să-şi dovedească bărbăţia în 
faţa noastră, a tuturor. Îi povesti femeii din Myr tot ce se 
întâmplase în umbra mişcătoare a Tronului de Fier. Fără 
bravul ei frate, mica noastră regină e ca dezbrăcată. Are 
străjeri, negreşit, dar pe căpitanul lor îl trimit ici-colo prin 
castel. Un bătrân gureş, cu o veveriţă pe pieptar. Veveriţele 
fug de lei. Nu e omul care să sfideze Tronul de Fier. 

— Margaery are şi alte săbii în preajma ei, o preveni Lady 
Merryweather. Şi-a făcut mulţi prieteni la curte, iar ea şi 
tinerele ei verişoare au toate admiratori. 

— Câţiva peţitori nu mă îngrijorează, zise Cersei. Oastea 
de la Capătul Furtunii însă... 

— Ce ai de gând să faci, Înălţimea Ta? 

— De ce întrebi? Întrebarea era puţin prea ţintită pentru 
gustul lui Cersei. 

Nădăjduiesc că nu îţi trece prin minte să-i împărtăşeşti 
gândurile mele rătăcite 52 

bietei noastre regine. 

— Niciodată. Nu sunt ca Senelle. 

Lui Cersei nu-i plăcea să se gândească la Senelle. Mi-a 
răsplătit bunătatea cu trădare. Sansa Stark făcuse acelaşi 
lucru. La fel şi Melara Hetherspoon şi grasa Jeyne Farman, 


când erau copile toate trei. Nu m-aş fi dus niciodată în cortul 
ăla dacă n-ar fi fost ele. N-aş fi lăsat-o pe Maggy Broasca să- 
mi ghicească viitorul într-o picătură de sânge. 

— Aş fi foarte tristă dacă mi-ai înşela încrederea, Taena. 
N-aş avea de ales decât să te dau pe mâna Lordului Qyburn, 
dar ştiu că aş plânge. 

— Nu-ţi voi da niciodată motive să plângi, Înălţimea Ta. 
Dacă voi face asta, nu trebuie decât să rosteşti un cuvânt şi 
mă voi da lui Qyburn de bună voie. Vreau doar să fiu 
aproape de tine. Să te slujesc, orice mi-ai cere. 

— Şi pentru acest serviciu, ce răsplată aştepţi? 

— Nimic. Îmi face plăcere să-ţi fac plăcere. Taena se 
rostogoli pe o parte, cu pielea-i măslinie lucind în lumina 
lumânărilor. Avea sânii mai mari decât ai reginei, cu sfârcuri 
imense, negre şi tari. E mai tânără decât mine. Sânii ei n-au 
început să se lase. Cersei se întreba cum ar fi să sărute altă 
femeie. Nu doar uşor, pe obraz, cum obişnuiau femeile de 
viţă nobilă, ci apăsat, pe buze. Buzele Taenei erau foarte 
pline. Se întreba cum ar fi să sărute acei sâni, s-o întindă pe 
femeia din Myr pe spate, să-i desfacă picioarele şi s-o 
dezmierde aşa cum ar fi făcut un bărbat, aşa cum făcea 
Robert cu ea când avea capul plin de băutură şi nu era în 
stare să-l satisfacă nici cu mâna, nici cu gura. 

Acelea fuseseră cele mai cumplite nopţi, când zăcea sub 
trupul lui în timp ce el se desfăta, duhnind a vin şi gemând 
ca un mistreţ. De obicei se rostogolea pe-o parte şi adormea 
de îndată ce isprăvea şi începea să sforăie înainte ca 
sămânţa lui să se usuce între coapsele ei. După aceea, 
Cersei avea mereu dureri, era julită între picioare şi sânii o 
dureau din pricina chinurilor la care fuseseră supuşi. Singura 
dată când găsise plăcere alături de Robert fusese în noaptea 
nunţii. 

Robert fusese destul de chipeş când se căsătoriseră, înalt 
şi vânjos şi puternic, dar avea părul negru şi bogat, des pe 
piept şi aspru între picioare. A/t om s-a întors de la Trident, 
se gândea uneori regina, în timp ce o muncea. În primii ani, 


când o călărea mai des, Cersei închidea ochii şi îşi imagina 
că era Rhaegar. Nu-şi putea închipui că era Jaime, era prea 
altfel, prea neobişnuit. Până şi mirosul lui Robert se 
schimbase. 

Pentru Robert, acele nopţi nu existau. Dimineaţa, nu-şi 
amintea nimic, sau cel puţin aşa voia s-o facă să creadă. 
Odată, în timpul primului lor an de căsnicie, Cersei dăduse 
glas a doua zi nemulțumirii sale. 

— M-ai rănit, se plânsese ea. 

E| avusese buna-cuviinţă să se arate ruşinat. 

— N-am fost eu, doamna mea, spusese pe un ton ursuz, 
îmbufnat, ca un copil prins furând prăjituri din bucătărie. A 
fost vinul. Beau prea mult vin. Ca să-şi 53 

spele mărturisirea, întinsese mâna după cornul cu bere. 
În timp ce-l ducea la gură, Cersei îşi izbise soţul în faţă cu 
propriul ei corn, atât de tare încât îi ciobise un dinte. Ani mai 
târziu, la un ospăț, îl auzise spunându-i unei slujnicuţe cum 
îşi crăpase dintele într-un turnir. În definitiv, căsnicia noastră 
a fost un turnir, cugetă 

ea, aşa că nu a minţit. 

Dar celelalte erau minciuni. Cersei era convinsă că, de 
fapt, îşi amintea ce-i făcea noaptea. O citea în ochii lui. Se 
prefăcea doar că uită, era mai uşor decât să-şi înfrunte 
ruşinea. În adâncul lui, Robert era un laş. Cu timpul, 
atacurile deveniseră mai rare. În primul an, o lua cel puţin o 
dată la două săptămâni, dar spre sfârşit nu se mai întâmpla 
nici măcar o dată pe an. Dar nu renunţase niciodată 

cu totul. Mai devreme sau mai târziu, venea întotdeauna 
o noapte când se îmbăta şi voia să-şi revendice drepturile. 
Ceea ce-l ruşina în lumina zilei îi dădea plăcere în întuneric. 

— Regina mea? făcu Taena Merryweather. Ai o privire 
stranie în ochi. Nu te simţi bine? 

— Doar... îmi aminteam. Avea gătlejul uscat. Eşti o 
prietenă bună, Taena. 

N-am avut o prietenă adevărată de... 

Cineva bătu la uşă. 


Iarăşi? Stringenţa acelui sunet o făcu să tremure. Au 
năvălit asupra noastră 

alte o mie de corăbii? Se strecură în cămaşa de noapte şi 
se duse să vadă cine era. 

— Să-mi fie cu iertare că te deranjez, Înălţimea Ta, spuse 
străjerul, dar Lady Stokeworth e jos, cerând să fie ascultată. 

— La ora asta? pufni Cersei. Oare Falyse şi-a pierdut 
minţile? Spune-i că 

m-am culcat. Spune-i că oamenii de la Scuturi sunt 
măcelăriți. Spune-i că am fost trează până la miezul nopţii. 
Am s-o primesc mâine. 

Străjerul şovăi. 

— Dacă nu ţi-e cu supărare, Înălţimea Ta, nu e... nu e într- 
o stare bună, dacă 

mă-nţelegi. 

Cersei se încruntă. Presupusese că Falyse era aici ca să-i 
spună că Bronn era mort. 

— Prea bine. Va trebui să mă îmbrac. Du-o în salonul meu 
şi spune-i să 

aştepte. Când Lady Merryweather dădu să se ridice şi s-o 
urmeze, regina protestă: Nu, rămâi. Măcar una dintre noi să 
se odihnească. Nu voi lipsi mult. 

Faţa lui Lady Falyse era umflată şi acoperită de vânătăi, 
ochii îi erau roşii de lacrimi. Avea buza de jos crăpată, 
hainele murdare şi sfâşiate. 

— O, Zei! exclamă Cersei, poftind-o în salon şi închizând 
uşa. Ce s-a întâmplat cu faţa ta? 

Falyse nu păru să audă întrebarea. 

— L-a omorât, spuse ea, cu glas tremurător. Mamă, ai 
milă, el... e... Izbucni în lacrimi, tremurând din tot trupul. 

Cersei turnă o cupă de vin şi i-o întinse femeii care 
plângea. 

54 

— Bea asta. Vinul te va linişti. Aşa. Acum puţin mai mult. 
Încetează cu plânsul şi spune-mi de ce-ai venit. 


Fu nevoie de tot restul carafei pentru ca regina să 
reuşească, până la urmă, să 

smulgă de la Lady Falyse întreaga tristă poveste. După ce 
o află, nu ştia dacă să 

râdă sau să urle de furie. 

— Duel, repetă ea. Nu există nimeni în Cele Şapte Regate 
pe care să mă pot bizui? Sunt singura din întreg Westerosul 
cu o fărâmă de judecată? Vrei să-mi spui că Ser Balman l-a 
provocat pe Bronn la que!/? 

— A spus că va fi s-s-simplu. Lancea e arma unui c- 
cavaler, spunea el, iar B-Bronn nu e un adevărat cavaler. 
Balman zicea că-l va dobori de pe cal şi-l va ucide, în timp 
ce zace n-n-năucit. 

Bronn nu era cavaler, asta era adevărat. Bronn era un 
ucigaş oţelit în luptă. 

Nătărăul ăla de soț al tău şi-a scris propria condamnare 
la moarte. 

— Un plan minunat. Să îndrăznesc să întreb cum de a 
mers strâmb? 

— B-Bronn şi-a înfipt sulița în pieptul bietului c-c-c-cal al 
lui Balman. 

Balman, el... picioarele îi erau zdrobite când animalul a 
căzut. Urla atât de tare încât te apuca mila... 

Mercenarii n-au milă, ar fi putut spune Cersei. 

— V-am cerut să aranjaţi un accident de vânătoare. O 
săgeată rătăcită, o căzătură de pe cal, un mistreţ furios... 
sunt atâtea moduri în care un om poate muri în pădure. Fără 
să se recurgă la sulițe. 

Falyse nu părea s-o audă. 

— Când am încercat să fug la Balman al meu, el, el, el m- 
a izbit în faţă. L-a făcut pe soţul meu să m-m-măr-turisească. 
Balman striga după Maester Frenken, să-l îngrijească, dar 
mercenarul, el, el, el... 

— Să mărturisească? Lui Cersei nu-i plăcea acel cuvânt. 
Nădâăjduiesc că 

bravul nostru Ser Balman a păstrat tăcerea. 


— Bronn i-a înfipt un pumnal în ochi şi mi-a spus că aş 
face bine să plec din Stokeworth înainte de apusul soarelui, 
altfel mă aleg cu aceeaşi soartă. Mi-a zis că 

mă dă pe mâna g-g-garmnizoanei sale, dacă mă vrea 
careva. Când le-am poruncit să 

pună mâna pe el, unul dintre cavalerii lui Bronn a avut 
insolenţa să spună că ar trebui să fac cum spune Lordul 
Stokeworth. l-a spus Lordul Stokeworth! Lady Falyse apucă 
mâna reginei. Înălţimea Ta, trebuie să-mi dai cavaleri. O sută 
de cavaleri! Şi arbaletişti, ca să-mi iau castelul înapoi. 
Stokeworth e al meu! Nici măcar nu m-au lăsat să-mi adun 
hainele! Bronn a spus că acum sunt hainele soţiei sale, toate 
m-mătăsurile şi catifelele mele. 

Zdrenţele tale sunt cea mai mică problemă pe care o ai. 
Regina îşi eliberă 

degetele din strânsoarea lipicioasă a celeilalte femei. 

— V-am cerut să tăiaţi feştila unei lumânări, ca să-l 
apărăm pe rege. În schimb, aţi răsturnat un vas cu foc 
sălbatic peste ea. Nesăbuitul tău Balman a pomenit numele 
meu? Spune-mi că nu a făcut-o. 

55 

Falyse îşi umezi buzele. 

— EI... era în chinuri, avea picioarele zdrobite. Bronn a 
spus că-i va arăta îndurare, dar... Ce se va întâmpla cu biata 
mea m-m-mamă? 

Îmi închipui că va muri. 

— Tu ce crezi? Lady Tanda putea foarte bine să fie moartă 
deja. Bronn nu părea omul care să-şi irosească eforturile 
dădăcind o bătrână cu un şold rupt. 

— Trebuie s-o ajut. Unde să merg? Ce să fac? Poate că ar 
trebui să te măriți cu Băiatul Lunii, îi stătu lui Cersei pe buze 
să spună. Nu e nici pe departe atât de nătărău ca răposatul 
tău soț. Nu putea risca un război tocmai la poarta 
Debarcaderului Regelui, nu acum. 

— Surorile tăcute se bucură întotdeauna să primească 
văduvele, spuse ea. 


Viaţa lor e senină, o viaţă de rugăciune, meditaţie şi fapte 
bune. Aduc celor vii alinare şi celor morţi pace. Şi; e/e nu 
vorbesc. Nu putea s-o lase pe această femeie alergând prin 
Cele Şapte Regate şi răspândind poveşti periculoase. Falyse 
era surdă la argumente înțelepte. 

— Tot ce-am făcut am făcut în slujba Înălţimii Tale. Mânari 
să fim credincioşi. Ai spus... 

— Îmi amintesc. Cersei se strădui să zâmbească. Vei 
rămâne aici, cu noi, doamna mea, până când vom găsi o cale 
să-ţi recâştigăm castelul. Lasă-mă să-ţi mai torn o cupă de 
vin. Te va ajuta să dormi. Eşti ostenită şi ai inima frântă, e 
limpede. Biata mea Falyse, draga mea. Aşa, bea până la 
fund. 

În timp ce musafira ei se ocupa de carafă, Cersei se duse 
la uşă şi îşi chemă 

slujnicele. Îi spuse lui Dorcas să-l găsească pe Lordul 
Qyburn şi să-l aducă acolo numaidecât. Pe Jocelyn Swyft o 
trimise la bucătării. 

— Adu-mi pâine şi brânză, plăcintă cu carne şi nişte 
mere. Şi vin. Suntem însetate. 

Qyburn sosi înaintea mâncării. Lady Falyse dăduse gata 
încă trei cupe de vin şi începea să picotească, dar din când 
în când se trezea şi mai scotea un suspin. 

Regina îl luă pe Qyburn deoparte şi îi povesti despre 
isprava nesăbuită a lui Balman. 

— N-o pot lăsa pe Falyse să răspândească poveşti prin 
oraş. Şi-a pierdut minţile de durere. Mai ai nevoie de femei 
pentru... treaba ta? 

— Da, Înălţimea Ta. Păpuşarele sunt destul de stoarse. 

— Atunci, ia-o şi fă ce vrei cu ea. Dar, după ce coboară în 
celulele negre... 

trebuie să spun mai mult? 

— Nu, Înălţimea Ta. Înţeleg. 

— Bine. Regina îşi aşeză din nou zâmbetul pe chip: Dragă 
Falyse, Maester Qyburn e aici. Te va ajuta să te odihneşti. 

— O, zise Falyse într-o doară. O, bine. 


Când uşa se închise în urma lor, Cersei îşi mai turnă o 
cupă de vin. 

— Sunt înconjurată de duşmani şi de imbecili, spuse ea. 
Nu putea să aibă 

56 

încredere nici măcar în propriile rude, nici în Jaime, care 
fusese cândva jumătatea ei. Trebuia să-mi fie scut şi sabie, 
vânjosul meu braț drept. De ce insistă să mă 

mâhnească? 

Bronn era un simplu ghimpe în coaste. Nu crezuse 
niciodată cu adevărat că îl ţinea ascuns pe Pezevenghi. 
Frăţiorul ei schilod era prea isteţ ca să-i îngăduie lui Lollys 
să-i dea numele lui bastardului ei nenorocit, ştiind că asta ar 
atrage negreşit mânia reginei asupra ei. Lady Merryweather 
subliniase asta, şi era adevărat. 

Batjocura era aproape sigur isprava mercenarului. ŞI-I 
imagina cu o cupă de vin în mână şi un zâmbet insolent pe 
faţă, privindu-şi fiul vitreg, zbârcit şi roşu, sugând la una 
dintre ţâţele umflate ale lui Lollys. Rânjeşte cât vrei, Ser 
Bronn, vei urla cât de curând. Bucură-te de doamna ta fără 
minte şi de castelul tău furat cât mai poți. Când va veni 
vremea, te voi strivi ca pe o muscă. Probabil că îl va trimite 
pe Loras Tyrell să-l strivească, dacă, printr-o întâmplare, 
Cavalerul Florilor avea să 

se întoarcă viu de la Piatra Dragonului. Ar fi încântător. 
Prin grija zeilor, s-ar omori între ei, ca Ser Arryk şi Ser Erryk. 
Cât despre Stokeworth... nu, îi făcea rău să se gândească la 
Stokeworth. 

Taena adormise la loc când regina se întoarse în dormitor, 
cu capul învârtindu-se. Prea mult vin şi prea puțin somn, îşi 
spuse. Nu se întâmpla în fiecare noapte să 

se trezească de două ori, cu veşti atât de teribile. Ce/ 
puțin m-am putut trezi. 

Robert ar fi fost prea beat să se ridice din pat, darămite 
să mai şi ia decizii. l-ar fi revenit lui Jon Arryn sarcina de a se 
ocupa de toate acestea. Îi plăcea gândul că 


era un rege mai bun decât Robert. 

Dincolo de fereastră, cerul începea deja să se lumineze. 
Cersei se aşeză pe pat, lângă Lady Merryweather, 
ascultându-i răsuflarea uşoară, privindu-i sânii ridicându-se 
şi coborând. Oare visează Myrul? se întrebă Cersei. Sau îşi 
visează 

iubitul cu cicatrice? Era sigură că Taena nu-l visa pe 
Lordul Orton. 

Cersei cuprinse în căuşul palmei sânul celeilalte femei. 
Uşor, la început, abia atingându-l, simţindu-i căldura în 
palmă, pielea netedă ca satinul. Îl strânse blând, apoi îşi 
trecu uşor degetul mare peste sfârcul imens şi negru, înainte 
şi înapoi, înainte şi înapoi, până când îl simţi întărindu-se. 
Când ridică privirea, ochii Taenei erau deschişi. 

— Îţi place? întrebă ea. 

— Da, răspunse Lady Merryweather. 

— Şi acum? Cersei îi ciupi sfârcul, trăgând cu putere de 
el, răsucindu-l între degete. 

Femeia din Myr icni de durere. 

— Mă doare. 

— E doar vinul. Am băut o carafă la cină şi alta cu văduva 
Stokeworth. A trebuit să beau, ca s-o liniştesc. Răsuci şi 
celălalt sfârc al Taenei, trăgând de el până când femeia 
gâfâi. Sunt regina, am de gând să-mi cer drepturile. 

— Fă ce vrei. Părul Taenei era negru ca al lui Robert, chiar 
şi jos, între 57 

picioare, iar când Cersei o atinse acolo descoperi că era 
ud leoarcă, în timp ce al lui Robert fusese aspru şi uscat. Te 
rog, spuse femeia din Myr, continuă, regina mea. Fă ce vrei 
cu mine. Suntata. 

Dar nu slujea la nimic. Nu putea simţi ceea ce simţise 
Robert în nopţile când se culca cu ea. Nu era nicio plăcere, 
nu pentru ea. Pentru Taena, da. Sfârcurile ei erau două 
diamante negre, între coapse era alunecoasă şi fierbinte. 
Robert te-ar fi iubit, preț de o oră. Regina îşi strecură un 
deget în acea mlaştină myrisheză, pe urmă altul, înainte şi 


înapoi. Dar, după ce şi-ar fi risipit sămânţa în tine, i-ar fi fost 
greu să-şi amintească numele tău. 

Voia să vadă dacă era la fel de uşor cu o femeie cum 
fusese întotdeauna cu Robert. Zece mii de copii ai tăi au 
pierit în palma mea, Înălțimea Ta, gândi ea, strecurând un al 
treilea deget în Myr. În timp ce sforăiai, îţi lingeam fiii de pe 
fața şi de pe degetele mele, unul câte unul, toți acei prinți 
palizi şi lipicioşi. Îți cereai drepturile, stăpâne, dar în 
întuneric eu iţi mâncam moştenitorii. Taena se cutremură. 
Gâfâind, murmură câteva vorbe într-o limbă străină, pe urmă 
tresări din nou, îşi arcui spatele şi ţipă. Parcă ar fi 
înjunghiată, gândi regina. Pentru o clipă, îşi închipui că 
degetele ei erau nişte colţi, sfâşiind femeia din Myr de la 
pântece până la beregată. 

Tot în zadar. 

Nu fusese niciodată bine cu nimeni decăt cu Jaime. Când 
încercă să-şi retragă 

mâna, laena o înhaţă şi-i sărută degetele. 

— Dulce regină, cum să-ţi aduc plăcere? Îşi strecură 
degetele între coapsele lui Cersei. Spune-mi, dragostea mea, 
ce vrei de la mine? 

— Lasă-mă. Cersei se rostogoli pe-o parte şi, tremurând, 
îşi trase cămaşa de noapte ca să se acopere. Se crăpa de 
ziuă. În curând avea să fie dimineaţă şi totul va fi uitat. 

Nu se întâmplase niciodată. 


JAIME 


Goarnele revărsau un zgomot metalic, spintecând aerul 
albastru, neclintit, al zorilor. Josmyn Peckledon sări îndată în 
picioare, bâjbâind după centura stăpânului său. 

Băiatul are reflexe bune. 

— Tâlharii nu suflă goarnele ca să-şi vestească sosirea, îi 
spuse Jaime. Nu voi avea nevoie de sabie. Trebuie să fie 
vărul meu, Păzitorul Apusului. 

Drumeţii descălecau când Jaime ieşi din cort, şase 
cavaleri şi patruzeci de arcaşi călare şi oşteni în armuri. 

— Jaime! răcni un bărbat lăţos, înveşmântat într-o 
cămaşă aurită de zale şi o mantie din blană de vulpe. Aşa de 
sfrijit, şi în alb din cap până-n picioare! Şi 58 

bărbos, pe deasupra! 

— Asta? O biată mirişte pe lângă coama ta, vere. Barba 
zburlită a lui Ser Daven şi mustaţa-i stufoasă se uneau în 
perciuni groşi, ca un gard viu care, la rândul lui, se împreuna 
cu desişul galben şi încâlcit din creştetul capului, turtit de 
coiful pe care tocmai şi-l scotea. Undeva, în mijlocul acelui 
hăţiş de păr, pândeau un nas cârn şi o pereche de ochi 
căprui. Ţi-a furat vreun tâlhar briciul? 

— Am jurat că n-am să-mi tai părul până când tatăl meu 
nu va fi răzbunat. 

Pentru un om cu o înfăţişare atât de leonină, Daven 
Lannister vorbea ciudat de sfielnic. Dar Tânărul Lup a ajuns 
primul la Karstark. M-a lipsit de răzbunarea mea. Îi înmână 
coiful unui scutier şi-şi trecu degetele prin păr, acolo unde 
povara oţelului îl strivise. Îmi place niţel păr. Nopțile sunt tot 
mai reci şi puţin frunziş îmi ţine de cald la faţă. Da, şi 
mătuşa Genna spunea mereu că am o bărbie ca o cărămidă. 
Strânse braţele lui Jaime: Ne-am temut pentru tine, după 
Pădurea Şoaptelor. Am auzit că lupul străvechi al lui Stark ţi- 
a sfârtecat beregata. 


— Ai vărsat lacrimi amare pentru mine, vere? 

— Jumătate din Lannisport a fost în doliu. Jumătatea 
feminină. Privirea lui Ser Daven cobori pe cioata lui Jaime. 
Aşadar, e adevărat. Ticăloşii ţi-au tăiat mâna sabiei. 

— Am una nouă, făcută din aur. Sunt multe de spus 
despre cum e să fii olog. 

Beau mai puţin vin, de teamă să nu-l vărs, şi arareori mi 
se întâmplă să-mi julesc fundul într-un turnir. 

— Da, ia te uită. Poate c-ar trebui să mi-o tai şi eu. Vărul 
lui râse. Cine ţi-a luat-o, Catelyn Stark? 

— Vargo Hoat. De unde vin poveştile astea? 

— Qohorikul? Ser Devan scuipă. Asta e pentru el şi pentru 
toţi Bravii lui Camarazi. l-am spus tatălui tău că am să vânez 
eu pentru el, dar m-a refuzat. Mi-a spus că unele sarcini sunt 
potrivite pentru lei, dar e mai bine să lăsăm vânătoarea pe 
seama ţapilor şi a câinilor. 

Întocmai cuvintele Lordului Tywin, ştiu Jaime. Aproape că 
auzea glasul tatălui său. 

— Hai înăuntru, vere. Trebuie să vorbim. Garrett aprinsese 
mangalurile şi cărbunii lor strălucitori răspândeau în cortul 
lui Jaime o căldură arămie. Ser Daven îşi scutură mantia de 
pe umeri şi i-o azvârli Micului Lew. 

— Eşti un Piper? mârâi el. Te văd cam pipernicit. 

— Sunt Lewys Piper, dacă nu ţi-e cu supărare. 

— L-am bătut crâncen pe fratele tău într-un turnir, 
demult. Nătărăul pipernicit s-a ofensat când l-am întrebat 
dacă aia care dansa goală pe scutul lui era sora lui. 

— E blazonul Casei noastre. Nu avem nicio soră. 

— Păcat. Blazonul vostru are sâni frumoşi. Dar ce fel de 
om se ascunde în spatele unei femei goale? De fiecare dată 
când izbeam scutul fratelui tău, mă 

simţeam mojic. 

59 

— Ajunge, zise Jaime, râzând. Lasă-l în pace. Pia le 
încălzea vin cu mirodenii, învârtind cu o lingură în ceaun. 
Trebuie să ştiu ce mă pot aştepta să găsesc la Riverrun. 


Vărul său ridică din umeri. 

— Asaltul trenează, Peştele Negru stă în castel, noi stăm 
afară, în taberele noastre. Al naibii de plictisitor, drept să-ţi 
spun. Ser Daven se aşeză pe un taburet. 

Tully ar trebui să organizeze o ieşire, ca să ne 
reamintească tuturor că suntem în război. Ar fi drăguţ dacă 
ar omori şi nişte Freyi. Pe Ryman, pentru început. Omul e 
mai mult beat decât treaz. Oh, şi pe Edwyn. Nu e aşa de 
grosolan ca taică-său, dar e plin de ură, ca un buboi plin de 
puroi. Şi Ser Emmon al tău... ba nu, Lordu/ Emmon, ferească- 
ne Cei Şapte, să nu cumva să-i uităm noul titlu... Lordul 
nostru de Riverrun nu face altceva decât să încerce să-mi 
spună cum să conduc atacul. 

Vrea să cuceresc castelul fără stricăciuni, de vreme ce 
acum e reşedinţa lui. 

— Încă nu e fierbinte vinul ăla? o întrebă Jaime pe Pia. 

— Ba da, stăpâne. Fata îşi acoperi gura când vorbi. Peck 
le aduse vinul pe otavă aurie. Ser Daven îşi scoase mănuşile 
şi luă cupa. 

— Mulţumesc, băiete. Tu cine să fii? 

— Josmyn Peckleton, cu voia ta, stăpâne. 

— Peck a fost erou la Apa Neagră, preciza Jaime. A ucis 
doi cavaleri şi a capturat alţi doi. 

— Trebuie să fii mai periculos decât pari, flăcăule. Aia eo 
barbă sau ai uitat să 

te speli pe faţă? Nevasta lui Stannis Baratheon avea o 
mustață mai deasă. Câţi ani ai? 

— Cincisprezece, ser. 

Ser Daven pufni. 

— Ştii care e cel mai bun lucru la eroi, Jaime? Mor tineri 
cu toţii şi ne lasă 

nouă, celorlalţi, mai multe femei. Azvârli cupa înapoi 
scutierului. Umple-o la loc şi am să-ţi zic şi eu erou. Mi-e 
sete. 

Jaime duse cupa la buze cu mâna stângă şi luă o 
înghiţitură. Căldura i se răspândi în piept. 


A 


— Vorbeai despre Freyii pe care îi vrei morţi. Ryman, 
Edwyn, Emmon... 

— Şi Walder Rivers, adăugă Daven, bastardul ăla. Urăşte 
faptul că e bastard şi urăşte pe toată lumea care nu e. Dar 
Ser Perwyn pare un ins de treabă, pe el aş 

putea să-l cruţ. Şi femeile. Urmează să mă însor cu una, 
din câte am auzit. 

Apropo, tatăl tău ar fi putut găsi de cuviinţă să se 
consulte cu mine în privinţa acestei căsătorii. Tatăl meu trata 
cu Paxter Redwyne, înainte de Oxcross, ştiai? 

Redwyne avea o fată destul de înzestrată. 

— Desmera? Jaime izbucni în hohote. Cum îţi plac 
pistruii? 

— Dacă am de ales între Freyi şi pistrui, ei, bine... 
jumătate din progeniturile Lordului Walder arată ca nişte 
hermeline. 

— Doar jumătate? Fii recunoscător. Am văzut-o pe 
mireasa lui Lancel la 60 

Darry. 

— Ami Casa-Porţii, ferească zeii! Nu mi-a venit să cred că 
Lancel a ales-o. Ce se întâmplă cu băiatul ăla? 

— A devenit evlavios, răspunse Jaime, dar alegerea n-a 
făcut-o el. Mama lui Amerei e o Darry. Unchiul nostru s-a 
gândit că soţia lui îl poate ajuta pe Lancel să 

câştige oamenii simpli din Darry. 

— Cum, culcându-se cu ei? Ştii de ce i se spune Ami 
Casa-Porţii? Îşi ridică 

bariera-ghilotină pentru fiecare cavaler care se nimereşte 
prin preajmă. Lancel ar face bine să găsească un armurier 
care să-i facă un coif cu coarne. 

— Nu va fi cazul. Vărul nostru s-a dus la Debarcaderul 
Regelui, să intre în rândul săbiilor Înaltului Septon. 

Ser Daven nu s-ar fi putut arăta mai surprins nici dacă 
Jaime i-ar fi spus că 

Lancel hotărâse să se facă maimuța unui saltimbanc. 


— Nu, zău? Îţi râzi de mine. Ami Casa-Porţii trebuie să 
aibă o căutătură de nevăstuică mai ceva decât am auzit, 
dacă l-a putut împinge pe băiat să facă una ca asta. 

Când Jaime îşi luase rămas-bun de la Lady Amerei, femeia 
plângea  încetişor pentru destrămarea căsniciei sale, 
lăsându-l pe Lyle Crakehall s-o consoleze. 

Lacrimile ei nu-l tulburaseră nici pe jumătate cât feţele 
încrâncenate ale rudelor ei risipite prin curte. 

— Sper că n-ai de gând să te legi şi tu cu jurământ, vere, 
îi spuse lui Daven. 

Freyii sunt sensibili când vine vorba de contractele de 
căsătorie. Mi-ar displăcea să-i dezamăgesc din nou. 

Ser Daven pufni. 

— Am să mă însor şi am să mă culc cu nevăstuică mea, 
nu te teme. Ştiu ce-a păţit Robb Stark. Dar, din câte mi-a 
povestit Edwyn, mai bine aş alege una care încă n-a înflorit, 
altfel aş putea afla că Walder cel Negru a trecut pe la ea 
înaintea mea. Pun rămăşag că s-a culcat cu Ami Casa-Porţii, 
şi nu de două-trei ori. Poate că asta explică pioşenia lui 
Lancel şi supărarea tatălui său. 

— L-ai văzut pe Ser Kevan? 

— Da. A trecut pe-aici în drum spre vest. L-am rugat să ne 
ajute să cucerim castelul, dar Kevan nici n-a vrut să audă. A 
stat dus pe gânduri tot timpul cât a fost aici. Destul de 
politicos, dar rece. l-am jurat că n-am cerut niciodată să fiu 
numit Păzitor al Apusului, că onoarea i s-ar fi cuvenit lui, iar 
el a declarat că 

nu-mi poartă pică, dar, judecând după tonul lui, nu ţi-ai fi 
dat seama. A stat trei zile şi abia dacă mi-a adresat două 
vorbe. Aş fi vrut să mai rămână, sfatul lui mi-ar fi fost de 
folos. Amicii noştri Frey n-ar fi îndrăznit să-l ofenseze pe Ser 
Kevan aşa cum mă ofensează pe mine. 

— Povesteşte-mi, zise Jaime. 

— Ţi-aş povesti, dar de unde să încep? În timp ce eu 
construiam berbeci şi turnuri de asediu, Ryman Frey a ridicat 
o spânzurătoare. În fiecare zi, în zori, îl 61 


aduce pe Edmure Tully, îi leagă un ştreang de gât şi 
ameninţă să-l spânzure, dacă 

Riverrunul nu se predă. Peştele Negru nu se sinchiseşte 
de spectacolul lui, aşa că, pe înserat, Lordul Edmure e 
coborât din nou. Soţia lui e însărcinată, ştiai? 

Jaime nu ştia. 

— Edmure s-a culcat cu ea, după Nunta Roşie? 

— Se culca cu ea în timpul Nunții Roşii. Roslin e o făptură 
drăgălaşă, fără 

acea căutătură de nevăstuică. Şi, ciudat, ţine la Edmure. 
Perwyn zice că se roagă 

să aibă o fată. 

Jaime chibzui o clipă. 

— Odată născut fiul lui Edmure, Lordul Walder nu va mai 
avea nevoie de Edmure. 

— Aşa văd şi eu lucrurile. Bunul nostru unchi Emm... ah, 
Lordul Emmon, adică... vrea să-l vadă grabnic spânzurat pe 
Edmure. Prezenţa unui Tully ca Lord de Riverrun îl frământă 
aproape la fel de mult ca aşteptata naştere a altuia. În 
fiecare zi mă imploră să-l fac pe Ser Ryman să-l spânzure pe 
Tully, indiferent cum. Între timp, Lordul Gawen Westerling 
mă trage de cealaltă mânecă. Peştele Negru o are pe nobila 
sa soţie înăuntrul castelului, împreună cu trei dintre 
progeniturile lui cu rât de porc. Lordul se teme că Tully le va 
ucide dacă Freyii îl spânzură pe Edmure. Una dintre ele este 
micuța regină a Tânărului Lup. 

Jaime avea impresia că o întâlnise pe Jeyne Westerling, 
deşi nu-şi putea aminti cum arăta. Trebuie să fie într-adevăr 
frumoasă, ca să fi meritat un regat. 

— Ser Brynden nu va ucide copii, îl asigură el pe vărul 
său. Nu e un peşte într-atât de negru. Începea să priceapă 
de ce nu căzuse încă Riverrunul. Spune-mi despre poziţiile 
voastre, vere. 

— Castelul e bine înconjurat. Ser Ryman şi Freyii sunt la 
nord de Piatra Răsucită. La sud de Furca Roşie se află Lordul 


Emmon, cu Ser Forley Prester şi ce a mai rămas din vechea 
ta oaste, plus lorzii riverani care ni s-au alăturat după 

Nunta Roşie. O adunătură de oameni ursuzi, nu mă 
deranjează s-o spun. Buni să 

stea îmbufnaţi în corturile lor, dar nimic mai mult. Tabăra 
mea este între râuri, cu faţa spre şanţul de apărare şi porţile 
principale ale Riverrunului. Am construit o estacadă peste 
Furca Roşie, în aval de castel. Manfryd Yew şi Raynard 
Ruttiger au sarcina s-o apere, ca nimeni să nu poată fugi cu 
barca. Le-am dat şi năvoade, ca să pescuiască. Asta ne 
asigură hrana. 

— Putem să înfrângem castelul prin înfometare? 

Ser Daven clătină din cap. 

— Peştele Negru a alungat toate gurile netrebuincioase 
din Riverrun şi şi-a cules toate recoltele. Are destule provizii 
ca să ţină oamenii şi caii în viaţă timp de doi ani buni. 

— lar noi cum stăm cu proviziile? 

— Atât timp cât râul are peşte, nu vom muri de foame, 
dar nu ştiu cum vom hrăni caii. Freyii aduc hrană şi nutreţ 
tocmai de la Gemeni, dar Ser Ryman susţine 62 

că nu are destulă s-o împartă cu noi, aşa că trebuie să ne 
căutăm singuri. Jumătate din oamenii pe care i-am trimis să 
caute mâncare nu s-au mai întors. Unii au dezertat. Pe alţii îi 
găsim putrezind sub copaci, cu ştreanguri de gât. 

— Am dat şi noi peste câţiva, alaltăieri, zise Jaime. 
Iscoadele lui Addam Marbrand i-au găsit spânzurați, cu 
feţele înnegrite, sub un măr pădureţ. Cadavrele fuseseră 
despuiate şi fiecare om avea un măr vârât între dinţi. 
Niciunul nu avea vreo rană. E limpede că se predaseră. 
Mistreţul se înfuriase când văzuse una ca asta, jurând 
răzbunare sângeroasă oricărui om care va spânzura 
războinici, să 

moară ca nişte purcei de lapte. 

— Poate că au fost haiducii, sugeră Ser Daven, când 
Jaime isprăvi povestea, sau poate că nu. Mai mişună şi acum 


cete de nordici. lar aceşti Lorzi ai Tridentului, or fi plecat ei 
genunchiul, dar eu cred că, în inima lor, sunt tot... lupi. 

Jaime aruncă o privire către cei doi scutieri mai tineri ai 
săi, care se învârteau pe lângă mangaluri, prefăcându-se că 
nu aud. Lewys Piper şi Garrett Paege erau amândoi fiii unor 
lorzi riverani. Se ataşase de ei şi i-ar fi părut râu să fie nevoit 
să-i dea pe mâna lui Ser llyn. 

— Pe mine ştreangurile mă duc cu gândul imediat la 
Dondarrion. 

— Lordul fulgerului nu e singurul om care ştie cum să 
lege un laţ. Nu mă 

stârni cu Lordul Beric. E aici, e acolo, e peste tot, dar când 
trimiţi oameni după el, dispare ca un abur. Lorzii riverani îl 
ajută, să nu te îndoieşti de asta. Un afurisit de lord al 
hotarelor, dacă-ţi vine să crezi. Azi afli că omul e mort, 
mâine auzi că nu poate fi ucis. Ser Daven îşi lăsă jos cupa de 
vin. Iscoadele mele raportează 

noaptea focuri pe creste. Focuri de semnalizare, cred ei... 
ca şi cum ar fi un cerc de păzitori de jur împrejurul nostru. 
Sunt focuri şi în sate. Un zeu nou... 

Nu, unul vechi. 

— Thoros e cu Dondarrion, preotul grăsan din Myr care 
obişnuia să bea cu Robert. Mâna de aur a lui Jaime era pe 
masă. O atinse şi privi aurul licărind în lumina mohorâtă a 
mangalurilor. Ne vom ocupa de Dondarrion, dacă va fi 
nevoie, dar trebuie să-i dăm întâietate Peştelui Negru. 
Trebuie să ştie că apără o cauză 

pierdută. Ai încercat să tratezi cu el? 

— A încercat Ser Ryman. A mers până la porţile 
castelului, pe jumătate beat, făcând tărăboi, amenințând. 
Peştele Negru şi-a făcut apariţia pe metereze doar cât să 
spună că n-are de gând să irosească vorbe frumoase pe 
oameni scârboşi. Pe urmă a trimis o săgeată în crupa calului 
lui Ryman. Calul s-a ridicat pe picioarele din spate, Frey a 
căzut în noroi, iar eu am râs atât de tare încât aproape c-am 


făcut pe mine. Dacă aş fi fost eu în castel, aş fi trimis 
săgeata în gâtlejul mincinos al lui Ryman. 

— Am să port grumăjer când tratez cu ei, zise Jaime, cu 
umbra unui zâmbet. 

Am de gând să-i ofer termeni generoşi. 

Dacă ar putea pune capăt acestui asediu fără vărsare de 
sânge, atunci nu s-ar putea spune că a ridicat armele 
împotriva Casei Tully. 

63 

— N-ai decât să încerci, dar mă îndoiesc că vorbele ne vor 
aduce vreun câştig. 

Trebuie să asediem castelul. 

Fusese o vreme, nu foarte demult, când, fără îndoială, 
Jaime ar fi forţat aceeaşi cale. Ştia că nu putea sta aici încă 
doi ani, aşteptând ca Peştele Negru să moară de foame. 

— Orice-am face, trebuie să acţionăm repede, îi spuse el 
lui Ser Daven. Locul meu e înapoi la Debarcaderul Regelui, 
alături de Tommen. 

— Da, fu de acord vărul său. Nu mă îndoiesc că sora ta 
are nevoie de tine. De ce l-a trimis pe Ser Kevan? Credeam 
că-l va face Mână. 

— N-a vrut să accepte. W-a fost la fel de orb ca mine. 

— Kevan ar trebui să fie Păzitorul Apusului. Sau tu. Nu că 
n-aş fi recunoscător pentru această onoare, bagă de seamă, 
dar unchiul nostru are de două ori vârsta mea şi mai multă 
experienţă în ale stăpânirii. Sper că ştie că n-am cerut 
niciodată 

asta. 

— Ştie. 

— Cersei ce mai face? Este la fel de frumoasă? 

— Radioasă. Capricioasa. Strălucitoare ca aurul. Fa/să ca 
aurul unui bufon. 

Astă-noapte, visase că o găsise în pat cu Băiatul Lunii. ÎI 
omorâse pe bufon şi sfărâmase dinţii surorii sale cu mâna lui 
de aur, întocmai cum făcuse Gregor Clegane cu biata Pia. În 
vise, Jaime avea mereu două mâini; una era din aur, dar 


funcţiona la fel de bine ca mâna cealaltă. Cu cât isprăvim 
mai repede cu Riverrunul, cu atât voi fi mai repede alături 
de Cersei. Ce-avea să facă atunci, Jaime nu ştia. 

Stătu de vorbă cu vărul său încă o oră, înainte ca 
Păzitorul Apusului să plece, în cele din urmă. Când rămase 
singur, Jaime îşi puse mâna de aur şi mantia maro şi porni la 
plimbare printre corturi. 

La drept vorbind, îi plăcea viaţa aceasta. Se simţea mai în 
largul lui pe câmp, între soldaţi, decât se simţise vreodată la 
curte. Şi oamenii lui păreau să se simtă 

în largul lor cu el. Lângă unul dintre focuri, trei arbaletişti 
îi oferiră o bucată din iepurele pe care-l prinseseră. Lângă un 
altul, un tânăr cavaler îi ceru sfaturi despre cum să se apere 
cel mai bine de un ciocan de război. Jos, pe malul râului, 
privi două spălătorese luptându-se în valuri, căţărate pe 
umerii unor oşteni. Fetele erau pe jumătate bete şi pe 
jumătate goale, râzând şi plesnindu-se una pe alta cu 
mantiile suflecate, în timp ce o duzină de bărbaţi le 
încurajau. Jaime parie o stea de aramă pe fata blondă care 
călărea pe umerii lui Raff cel Dulce şi o pierdu când 
amândouă se prăbuşiră, împroşcând apa, în stufăriş. 

Pe malul celălalt, lupii urlau şi vântul răbufnea printre 
trestii, răsucindu-le ramurile şi făcându-le să şuiere. Jaime îl 
găsi pe Ser Ilyn Payne singur în faţa cortului său, ascuţindu- 
şi sabia cu o piatră de şlefuit. 

— Vino, spuse el, şi cavalerul tăcut se ridică, zâmbind 
firav. Îi place, îşi dădu seama Jaime. Îi face plăcere să mă 
umilească noapte de noapte. Poate că i-ar 64 

plăcea şi mai mult să mă omoare. Lui Jaime îi plăcea să 
creadă că devenea mai bun cu fiecare zi, dar progresa încet 
şi nu fără să aibă de plătit. Pe sub oţel, lână şi piele fiartă, 
Jaime Lannister era o tapiserie de cicatrici, cruste şi vânătăi. 

O santinelă îi opri în timp ce-şi conduceau caii dincolo de 
tabără. Jaime bătu omul pe umăr cu mâna-i de aur. 

— Rămâi vigilent. Sunt lupi prin preajmă. Călăriră înapoi, 
de-a lungul Furcii Roşii, către ruinele unui sat pârjolit pe 


lângă care trecuseră în după-amiaza aceea. 

Acolo îşi dansară dansul nocturn, printre pietre înnegrite 
şi prin cenuşa veche şi rece. Pentru scurt timp, Jaime domină 
lupta. Îşi îngădui să creadă că îşi recăpăta, în cele din urmă, 
vechea îndemânare. Poate că în noaptea aceasta Payne avea 
să 

fie cel care se ducea la culcare plin de sânge şi de 
vânătăi. 

Ser llyn parcă îi auzi gândurile. Pară leneş ultima lovitură 
a lui Jaime şi lansă 

un contraatac care îl trimise pe Jaime cu spatele în râu, 
unde cizma îi alunecă în noroi. Sfârşi în genunchi, cu sabia 
cavalerului tăcut la beregată şi cu propria sabie pierdută în 
stuf. În lumina lunii, urmele de vărsat de pe faţa lui Payne 
erau mari cât craterele. Scoase acel sunet cloncănit care ar fi 
putut fi un hohot de râs şi trase sabia în susul gâtului lui 
Jaime, până când vârful ajunse să i se odihnească între buze. 
Doar atunci făcu un pas înapoi şi îşi vâri sabia în teacă. 

M-aş fi descurcat mai bine luptându-mă cu Raff cel Dulce 
cu o târfă în spate, gândi Jaime, scuturându-şi noroiul de pe 
mâna de aur. O parte din el voia s-o smulgă şi s-o azvârle în 
râu. Era inutilă, iar mâna stângă nu era mult mai bună. 

Ser Ilyn se întorsese la cai, lăsându-l să se ridice singur în 
picioare. Măcar din astea încă am două. 

Ultima zi a călătoriei lor fu rece şi furtunoasă. Vântul 
vâjâia printre crengi, în pădurile brune şi golaşe, făcând 
stuful râului să se încline adânc de-a lungul Furcii Roşii. 
Chiar şi învelit în mantaua de iarnă a Gărzii Regale, Jaime 
simţea dinţii de fier ai vântului, în timp ce călărea alături de 
vărul său Daven. După-masa, târziu, zăriră Riverrunul 
ridicându-se din locul îngust unde Piatra Răsucită se unea 
cu Furca Roşie. Castelul Casei Tully arăta ca o mare corabie 
de piatră, cu prora îndreptată spre aval. Zidurile sale de 
gresie erau scăldate într-o lumină roşie-aurie şi păreau mai 
înalte şi mai groase decât şi le amintea Jaime. Nuca aceasta 
nu va crăpa uşor, gândi el posomorât. Dacă Peştele Negru 


nu voia să asculte, nu va avea de ales decât să încalce 
jurământul pe care i-l făcuse lui Catelyn Stark. 

Jurământul pe care îl rostise în faţa regelui său avea 
întâietate. 

Estacada care traversa râul şi cele trei tabere mari ale 
oştirii invadatoare erau întocmai cum le descrisese vărul lui. 
Tabăra lui Ser Ryman Frey, la nord de Piatra Răsucită, era 
cea mai mare şi cea mai dezordonată. O imensă 
spânzurătoare gri se înălța deasupra corturilor, înaltă cât o 
catapultă. Sub ea stătea o siluetă solitară, cu o funie la gât. 
Edmure Tuly, Jaime simţi un fior de milă. Să-/ țină acolo, zi 
după 

Zi, cu lațul acela în jurul gâtului... mai bine i-ar tăia capul 
Şi ar isprăvi. 

În spatele spânzurătorii, erau risipite în neorânduială 
corturi şi focuri. Lorzii 65 

Casei Frey şi cavalerii lor îşi ridicaseră pavilioanele într-un 
loc bun, în amonte de şanţurile de dejecţie. În aval se aflau 
colibe de pământ, căruţe şi care cu boi. 

— Ser Ryman nu vrea ca băieţii lui să se plictisească, aşa 
că le oferă târfe, lupte de cocoşi şi vânătoare de mistreți, îi 
explică Ser Devan. Şi-a adus chiar şi un afurisit de cântăreț. 
Mătuşa noastră l-a adus pe Wat Zâmbet Alb de la Lannisport, 
dacă-ţi vine să crezi, aşa că Ryman trebuia să aibă şi el un 
cântăreţ. N-am putea să 

stăvilim pur şi simplu râul şi să-i înecăm pe toţi, vere? 

Jaime vedea arcaşi mişcându-se în spatele merloanelor de 
pe parapetul castelului. Deasupra lor fluturau flamurile 
Casei Tully, păstrăvul argintiu sfidător pe fondul lui roşu şi 
albastru. Dar cel mai înalt turn arbora un alt fel de stindard, 
un steag lung şi alb, cu blazonul lupului străvechi al Casei 
Stark. 

— Prima dată când am văzut Riverrunul eram un scutier 
novice, crud ca iarba primăverii, îi spuse Jaime vărului său. 
Bătrânul Sumner Crakehall m-a trimis să 


duc un mesaj, unul pe care jura că nu-l putea încredința 
unui corb. Lordul Hoster m-a ţinut două săptămâni, 
cugetând la răspunsul lui, şi aşezându-mă la fiecare masă 
lângă fiica lui Lysa. 

— Nu e de mirare că ai îmbrăcat veşmintele albe. Şi eu aş 
fi făcut la fel. 

— O, Lysa n-a fost atât de fioroasă. 

Fusese o fată drăguță, la drept vorbind, delicată şi cu 
gropiţe, cu părul lung, arămiu. Dar sfioasă. Înclinată spre 
tăceri prelungite şi reprize de chicotit, fără 

nimic din focul lui Cersei. Sora ei mai mare păruse mai 
interesantă, dar Catelyn era promisă unui băiat din Nord, 
moştenitorul Winterfellului... dar, la vârsta aceea, nicio fată 
nu-l interesa pe Jaime la fel de mult ca renumitul frate al lui 
Hoster, care-şi câştigase faima luptând împotriva Regilor de 
Nouă Parale la Treptele de Piatră. La masă o ignoră pe biata 
Lysa, îndemnându-l pe Brynden Tully să spună poveşti 
despre Maelys cel Monstruos şi Prinţul de Abanos. Ser 
Brynden era mai tânăr decât sunt eu acum, cugetă Jaime, 
jar eu eram mai tânăr decât Peck. 

Cel mai apropiat vad de pe ţărmul opus al Furcii Roşii era 
în amonte de castel. 

Ca să ajungă la tabăra lui Ser Devan, fură nevoiţi să 
treacă prin cea a lui Emmon Frey, pe lângă pavilioanele 
lorzilor riverani care plecaseră genunchiul şi fuseseră 

reprimiţi în pacea regelui. Jaime observă flamurile Caselor 
lychester şi Vance, Roote şi Goodbrook, ghindele Casei 
Smallford şi fecioara dansând a Lordului Piper, dar flamurile 
pe care nu le vedea erau cele care îi dădeau de gândit. 

Vulturul de argint al Mallisterilor nu era nicăieri, nici calul 
roşu al Brackenilor, nici salcia Casei Ryger sau şerpii 
îngemănaţi ai lui Paege. Deşi cu toţii îşi reînnoiseră 
jurămintele de credinţă faţă de Tronul de Fier, niciunul nu 
venise să se alăture asaltului. Brackenii se războiau cu Casa 
Blackwood, ştia, ceea ce explica absenţa lor, însă ceilalţi... 


Noii noştri prieteni nu ne sunt prieteni defel. Loialitatea 
lor nu e decât de suprafaţă. Riverrunul trebuia cucerit, şi 
asta curând. Cu cât asaltul se târâia mai 66 

mult, cu atât încuraja şi alţi recalcitranţi, precum Tytos 
Blackwood. 

La vad, Ser Kennos de Kayce suflă Cornul Pietrei. Asta ar 
trebui să-l aducă 

pe Peştele Negru pe metereze. Ser Hugo şi Ser Dermot îl 
conduseră pe Jaime peste râu, împroşcând apele mocirloase, 
roşii-maronii, cu stindardul Gărzii Regale şi cu cerbul şi leul 
lui Tommen fluturând în vânt. Restul coloanei venea 
compact în urma lor. 

Tabăra Lannisterilor răsuna de zgomotul ciocanelor de 
lemn, în locul unde se ridica un nou turn de asediu. Două 
alte turnuri erau terminate, acoperite pe jumătate cu piei de 
cal netăbăcite. Între ele se afla un berbec, un trunchi de 
copac cu vârful întărit în foc, suspendat de lanţuri sub un 
acoperiş de lemn. Văru/ meu n-a pierdut vremea, se pare. 

— Stăpâne, întrebă Peck, unde îţi vrei cortul? 

— Acolo, pe ridicătura aia. Îi arătă cu mâna de aur, deşi 
nu era foarte potrivită 

pentru o asemenea misiune. Bagajele acolo, liniile cailor 
acolo. Vom folosi latrinele pe care vărul meu a avut 
amabilitatea să le sape pentru noi. Ser Addam, inspectează 
perimetrul, cu un ochi la orice slăbiciuni. Jaime nu anticipa 
un atac, dar nu anticipase nici Pădurea Şoaptelor. 

— Să chem nevăstuicile pentru un consiliu de război? 
întrebă Daven. 

— Nu, până nu vorbesc cu Peştele Negru. Jaime îi făcu 
semn lui Jon Bettley Spânul: Flutură un steag de pace şi du 
un mesaj la castel. Informează-l pe Ser Brynden Tully că 
vreau să-i vorbesc mâine la primii zori. Voi veni la marginea 
şanţului de apărare şi-l voi aştepta pe podul lui basculant. 

Peck părea alarmat: 

— Stăpâne, arcaşii lui ar putea... 


— N-o vor face. Jaime descăleca. Înălţaţi-mi cortul şi 
înfigeţi stindardele. şi vom vedea cine vine alergând şi cât 
de repede. 

Nu fu nevoie de mult timp. Pia se agita lângă un mangal, 
încercând să aprindă 

cărbunii. Peck se duse s-o ajute. În ultimul timp, Jaime 
adormea adesea auzindu-i cum îşi potoleau poftele într-un 
colţ. În timp ce Garrett desfăcea catarama armurii pentru 
picioare, clapa cortului se dădu în lături. 

— Eşti aici, în sfârşit, nu-i aşa? tună mătuşa lui. Umplea 
uşa, cu soţul ei Frey privind din spatele ei. Era şi timpul. N-o 
îmbrăţişezi pe bătrâna şi grasa ta mătuşă? Desfăcu braţele 
şi nu-i lăsă de ales decât s-o îmbrăţişeze. 

Genna Lannister fusese în tinereţe o femeie bine legată, 
mereu în pericol să-şi umple până la refuz corsajul. Acum nu 
mai era decât o formă îndesată. Faţa ei era lătăreaţă şi 
netedă, gâtul, un stâlp gros şi roz, pieptul enorm. Căra după 
ea carne cât pentru doi ca soţul ei. Jaime o îmbrăţişa 
îndatoritor şi aşteptă să-l ciupească de ureche. Îl ciupea de 
urechi de când se ştia, dar astăzi se stăpâni. În schimb, 
mătuşa îi plantă săruturi moi şi ude pe ambii obraji. 

— Îmi pare rău pentru pierderea pe care ai suferit-o. 

— Mi s-a făcut o mână de aur. l-o arătă. 

67 

— Foarte frumos. Îţi vor face şi un tată de aur? Glasul lui 
Lady Genna era aspru: Tywin era pierderea la care mă 
refeream. 

— Un om ca Tywin Lannister se naşte o dată la o mie de 
ani, declară soţul ei. 

Emmon Frey era un om agitat, cu mâini nervoase. Ar fi 
putut cântări şaizeci de kilograme... dar numai ud şi 
îmbrăcat în zale. Era un bâţ în lână, fără pic de bărbie, un 
defect pe care proeminenţa mărului din gât îl făcea şi mai 
absurd. 

Jumătate din păr îi căzuse înainte să împlinească treizeci 
de ani. Acum avea şaizeci şi îi mai rămăseseră doar câteva 


smocuri albe. 

— În ultima vreme, au ajuns la noi unele poveşti ciudate, 
zise Lady Genna, după ce Jaime se debarasa de Pia şi de 
scutierii lui. O femeie nu mai ştie ce să 

creadă. Poate fi adevărat că Tyrion l-a omorât pe Tywin? 
Sau e vreo calomnie răspândită de sora ta? 

— E adevărat. Povara mâinii de aur începea să-l sâcâie. 
Bâjbăi la chingile cu care era prinsă de încheietură. 

— Un fiu să ridice mâna împotriva tatălui! exclamă Ser 
Emmon. Monstruos. 

Sunt zile negre pentru Westeros. Mă tem pentru noi toţi, 
acum că Lordul Tywin nu mai e. 

— Te-ai temut pentru noi toţi când a fost aici. Genna îşi 
aşeză dosul amplu pe un taburet, care pârâi alarmant sub 
greutatea ei. Nepoate, vorbeşte-ne despre fiul nostru Cleos 
şi felul în care a murit. 

Jaime desfăcu apoi ultima chingă şi îşi aşeză mâna 
deoparte. 

— Am fost atacați de tâlhari. Ser Cleos i-a alungat, dar 
asta l-a costat viaţa. 

Minciuna îi veni uşor pe buze; îşi dădu seama că le 
plăcea. 

— Băiatul a avut curaj, întotdeauna am spus asta. Îi era în 
sânge. O spumă 

rozalie sclipi pe buzele lui Ser Emmon când vorbi, 
mărturie a frunzelor acrişoare pe care îi plăcea să le 
mestece. 

— Osemintele lui ar trebui îngropate la Casterly Rock, în 
Sala Eroilor, afirmă 

Lady Genna. Unde odihneşte acum? 

Nicăieri. Măştile însângerate i-au mutilat cadavrul şi l-au 
lăsat hrană pentru ciori. 

— Lângă un pârâu, minţi el. Când războiul se va sfârşi, 
am să găsesc locul şi am să-l trimit acasă. 

Oasele erau oase; în zilele astea, nimic nu era mai uşor 
de procurat. 


— Războiul ăsta... Lordul Emmon îşi drese glasul, 
mişcându-şi în sus şi-n jos mărul din gât. Vei fi văzut 
maşinile de asediu. Berbeci, catapulte, turnuri. Nu vor sluji 
la nimic, Jaime. Daven vrea să spargă zidurile, să zdrobească 
porţile. 

Vorbeşte despre smoală, despre pârjolirea castelului. 
Castelul meu. Strecură mâna de-a lungul unei mâneci, 
scoase la iveală un pergament şi i-l vâări lui Jaime sub nas: 
Am decretul. Semnat de rege, de Tommen. Vezi, sigiliul 
regal: cerbul şi leul. 

Eu sunt lordul de drept al Riverrunului şi nu voi îngădui 
să fie redus la o ruină 

fumegândă. 

68 

— O, lasă aiureala aia deoparte, pufni soţia lui. Atât timp 
cât Peştele Negru şade între zidurile Riverrunului, poţi să te 
ştergi la fund cu hârtia aia, după cât ne foloseşte. Deşi era 
de cincizeci de ani o Frey, Lady Genna rămânea tot o 
Lannister. Chiar foarte mult o Lannister, Jaime îţi va da 
castelul. 

— Negreşit, spuse Lordul Emmon. Ser Jaime, încrederea 
pe care nobilul tău tată a avut-o în mine n-a fost în zadar, 
vei vedea. Vreau să fiu ferm, dar cinstit faţă de noii mei 
vasali. Blackwood şi Bracken, Jason Mallister, Vance Piper, 
vor afla cu toţii că au în Emmon Frey un suzeran drept. Şi 
tatăl meu, da. El e Lord de Crossing, dar eu sunt Lordul de 
Riverrun. Un fiu e dator să dea ascultare tatălui său, e 
adevărat, dar un stegar trebuie să se supună suzeranului 
său. 

O, zei, aveți îndurare. 

— Tu nu eşti suzeranul lui, ser. Citeşte-ţi pergamentul. ŢI 
s-a încredinţat Riverrunul, cu pământurile şi câştigurile lui, 
nimic mai mult. Petyr Baelish este Lordul Suprem al 
Tridentului. Riverrunul va fi sub stăpânirea Harrenhalului. 

Asta nu era pe placul Lordului Emmon. 


— Harrenhalul e o ruină, bântuită şi blestemată, obiectă 
el, iar Baelish... omul e un vistiernic, nu un adevărat lord, 
originea lui... 

— Dacă aranjamentele te nemulţumesc, du-te la 
Debarcaderul Regelui şi vorbeşte cu dulcea mea surioară. 

Cersei l-ar devora pe Emmon Frey şi s-ar scobi între dinţi 
cu oasele lui, Jaime era absolut sigur de asta. Dacă nu 
cumva e prea ocupată să se culce cu Osmund Kettleblack. 

Lady Genna pufni. 

— Nu e nevoie s-o deranjăm pe Înălţimea Sa cu 
asemenea prostii. Emm, de ce nu te duci să iei o gură de 
aer? 

— O gură de aer? 

— Sau poţi să te uşurezi pe îndelete, dacă preferi. 
Nepotul meu şi cu mine avem probleme de familie de 
discutat. 

Lordul Emmon roşi. 

— Da, e cald aici. Voi aştepta afară, doamna mea, ser. 
Lordul rulă pergamentul, schiţă o plecăciune în faţa lui Jaime 
şi ieşi clătinându-se din cort. 

Era greu să nu-l dispreţuieşti pe Emmon Frey. Sosise la 
Casterly Rock pe când avea paisprezece ani ca să se însoare 
cu o leoaică de două ori mai tânără decât el. 

Tyrion obişnuia să spună că Lordul Tywin îi dăduse ca dar 
de nuntă crampe la stomac. Genna a avut şi ea rolul ei. 
Jaime îşi amintea multe ospeţe la care Emmon stătea 
posomorât, cu nasul în mâncare, în timp ce soţia lui făcea 
glume deocheate cu fiece cavaler al casei aşezat în stânga 
ei, presărându-şi conversațiile cu zgomotoase hohote de râs. 
l-a dat lui Frey patru fii, negreşit. Cel puțin, ea susține că 
sunt ai lui. Nimeni din Casterly Rock nu avea curajul să 
sugereze altceva, cu atât mai puţin Ser Emmon. 

De îndată ce Ser Emmon ieşi, nobila lui soţie îşi dădu 
ochii peste cap. 

69 


— Lordul şi stăpânul meu. La ce s-a gândit tatăl tău când 
l-a numit Lord de Riverrun? 

— Bănuiesc că s-a gândit la fiii tăi. 

— Şi eu mă gândesc la ei. Emm va fi un lord ca vai de el. 
Ty s-ar putea să se descurce mai bine, dacă are minte să 
înveţe de la mine şi nu de la tată-său. Îşi roti privirea prin 
cort. Ai vin? 

Jaime găsi o carafă şi îi turnă, cu o mână. 

— De ce-ai venit aici, doamna mea? Ar fi trebuit să rămâi 
la Casterly Rock până la sfârşitul bătăliei. 

— De îndată ce a auzit că este lord, Emm a trebuit să vină 
iute ca să-şi ia scaunul în primire. Lady Genna luă o 
înghiţitură şi îşi şterse gura cu mâneca. 

Tatăl tău ar fi trebuit să ne dea Castelul Darry. Cleos s-a 
însurat cu una dintre fiicele plugarului, îţi aminteşti, 
îndoliata lui văduvă e furioasă că fiii ei n-au primit 
pământurile nobilului ei tată. Ami Casa-Porţii e Darry doar 
din partea mamei. 

Nora mea Jeyne îi e mătuşă, soră bună cu Lady Mariya. 

— O soră mai mică, îi reaminti Jaime, iar Ty va avea 
Riverrunul, un trofeu mai mare decât Darry. 

— Un trofeu otrăvit. Casa Darry a pierit pe linie 
masculină. Casa Tully nu. 

Nătărăul de Ser Ryman îi pune ştreangul de gât lui 
Edmure, dar n-o să-l spânzure. 

lar Roslin Frey poartă un păstrăv în pântece. Nepoţii mei 
nu vor fi niciodată în siguranţă la Riverrun, atât timp cât mai 
rămâne în viaţă vreun moştenitor Tully. 

Jaime ştia că mătuşa lui nu se înşela. 

— Dacă Roslin are o fiică... 

— ... se poate mărita cu Ty, cu condiţia ca bătrânul Lord 
Walder să-şi dea consimţământul. Da, m-am gândit la asta. 
Dar e la fel de posibil să fie băiat, şi cocoşelul lui ar complica 
situaţia. lar dacă Ser Brynden va supravieţui atacului, s-ar 
putea să vrea să revendice Riverrunul pentru sine... sau în 
numele tânărului Robert Arryn. 


Jaime şi-l amintea pe micul Robert de la Debarcaderul 
regelui, încă sugând la pieptul mamei, la patru ani. 

— Arryn nu va trăi atât cât să zămislească fii. Şi de ce-ar 
avea Lordul de Eyrie nevoie de Riverrun? 

— De ce un om care are o ulcea cu aur mai are nevoie de 
încă una? Oamenii sunt lacomi. Tywin ar fi trebuit să-i dea 
Riverrunul lui Kevan şi Castelul Darry lui Emm. l-aş fi spus-o, 
dacă s-ar fi ostenit să mă întrebe, dar când se consulta 
nobilul tău tată cu altcineva în afară de Kevan? Femeia 
suspină adânc. Nu-l învinuiesc pe Kevan că vrea scaunul mai 
sigur pentru fiul lui, ia aminte. Îl cunosc prea bine. 

— Ceea ce vrea Kevan şi ceea ce vrea Lancel par să fie 
două lucruri diferite. 

Jaime îi povesti despre decizia lui Lancel de a renunţa la 
soţie, la pământuri şi la titlul de lord ca să lupte pentru 
Sfânta Credinţă. Dacă totuşi vrei Castelul Darry, 70 

scrie-i lui Cersei şi explică-i punctul tău de vedere. 

Lady Genna îşi flutură cupa în semn de respingere. 

— Nu, a trecut baba cu colacii. Emm şi-a vârăt în capul lui 
pătrat că vrea să 

domnească peste ţinuturile riverane. lar Lancel... 
presupun că ar fi trebuit să ne aşteptăm de mult la asta. În 
definitiv, o viaţă în slujba Înaltului Septon nu e atât de 
diferită de viaţa în slujba regelui. Kevan se va mânia, mă 
tem. Aşa cum s-a mâniat Tywin când ţi-ai pus tu în minte să 
îmbraci veşmintele albe. Cel puţin Kevan îl are încă pe 
Martyn drept moştenitor. Poate să-l însoare pe el cu Ami 
Casa-Porţii, în locul lui Lancel. Cei Şapte să ne apere! Mătuşa 
lui oftă. Şi, că veni vorba de Cei Şapte, de ce îngăduie Cersei 
Credinței să se înarmeze din nou? 

Jaime ridică din umeri. 

— Sunt sigur că are motivele ei. 

— Motive? Lady Grenna pufni zgomotos. Ar fi bine să fie 
motive intemeiate. 

Săbiile şi Stelele le-au dat bătăi de cap până şi 
Targaryenilor. Cuceritorul însuşi s-a purtat cu mănuşi cu 


Credinţa, pentru ca oamenii ei să nu i se opună. lar când 
Aegon a murit şi lorzii s-au ridicat împotriva fiilor lui, ambele 
ordine s-au aflat în mijlocul acelei rebeliuni. Lorzii mai pioşi 
i-au sprijinit, la fel şi mulţi dintre oamenii din popor. Regele 
Maegor a pus, în cele din urmă, o recompensă pe capul lor. A 
plătit un dragon de aur pentru capul oricărui Fiu impenitent 
al Războinicului şi un cerb de argint pentru scalpul unui 
Frate Sărman, dacă-mi amintesc bine istoria. Mii au fost 
ucişi, dar aproape tot pe-atâţia rătăceau încă prin regat, 
răzvrătiți, până când Tronul de Fier l-a omorât pe Maegor şi 
Regele Jaehaerys a căzut de acord să-i ierte pe toţi cei care 
vor lăsa deoparte săbiile. 

— Uitasem cea mai mare parte, mărturisi Jaime. 

— Tu şi sora ta, amândoi. Luă încă o înghiţitură de vin. E 
adevărat că Tywin zâmbea pe catafalc? 

— Putrezea pe catafalc. Asta i-a strâmbat gura. 

— Atâta tot? Părea că asta o întristează. Lumea spune că 
Tywin nu zâmbea niciodată, dar că a zâmbit când s-a 
căsătorit cu mama ta şi când Aerys l-a făcut Mână. Când 
Castelul Tarbeck s-a prăbuşit peste Lady Ellyn, căţeaua 
intrigantă, Tyg susţinea că Tywin a zâmbit şi atunci. Şi a 
zâmbit la naşterea voastră, Jaime. 

Am văzut asta cu ochii mei. Tu şi Cersei, rozalii şi perfecţi, 
identici ca două 

boabe de mazăre într-o păstaie... mă rog, mai puţin între 
picioare. Ce mai plămâni aveaţi! 

— Să ne auzi răgind! Jaime rânji. Mai urmează să-mi spui 
cât de mult îi plăcea să râdă. 

— Nu. Tywin privea râsul cu suspiciune. A auzit prea mulţi 
oameni râzând de bunicul tău. Se încruntă: Te asigur, 
această mascaradă de asediu nu l-ar fi amuzat. 

Cum ai de gând să-i pui capăt, acum, că eşti aici? 

— Voi trata cu Peştele Negru. 

— N-o să meargă. 

7l 

— Intenţionez să-i ofer termeni avantajoşi. 


— Pentru termeni e nevoie de încredere. Freyii au omorât 
oaspeţi sub acoperi- 

şul lor, iar tu, în fine... nu vreau să te jignesc, dragul meu, 
dar tu ai ucis un anume rege pe care ai jurat să-l aperi. 

— Şi am să-l ucid pe Peştele Negru, dacă nu se predă. 
Tonul lui Jaime era mai aspru decât intenţionase, dar nu 
avea niciun chef să i se arunce în faţă numele lui Aerys 
Targaryen. 

— Cum, cu limba? Glasul ei era batjocoritor. Poate că sunt 
eu o femeie bătrână şi grasă, dar n-am brânză între urechi, 
Jaime. Nici Peştele Negru. 

Ameninţările goale nu-l vor intimida. 

— Ce m-ai sfătui? 

Mătuşa lui ridică greoi din umeri. 

— Emm vrea capul lui Edmure. De data asta, s-ar putea 
să aibă dreptate. Ser Ryman ne-a făcut de râs cu 
spânzurătoarea aia a lui. Trebuie să-i dovedeşti lui Ser 
Brynden că amenințările tale au dinţi. 

— Moartea lui Edmure ar putea să întărească dârzenia lui 
Ser Brynden. 

— Dăârzenia e un lucru de care Brynden Peştele Negru n-a 
dus lipsă niciodată. 

Hoster Tully ar fi putut să-ţi spună asta. Lady Genna îşi 
termină vinul. Ei, bine, nu mi-aş îngădui niciodată să-ţi spun 
cum să porţi un război. Îmi ştiu locul... spre deosebire de 
sora ta. E adevărat că Cersei a ars Fortăreaţa Roşie? 

— Doar Turnul Mâinii. 

Mătuşa lui îşi dădu ochii peste cap. 

— Mai bine ar fi lăsat turnul şi ar fi ars Mâna. Harys Swyft? 
Dacă şi-a meritat vreodată cineva blazonul, acela e Ser 
Harys. lar Gyles Rosby, Cei Şapte să ne apere, credeam c-a 
murit cu ani în urmă. Merryweather... Tatăl tău obişnuia să-i 
spună bunicului acestuia „Chicotitorul”, cred că ştii. Tywin 
susţinea că singurul lucru la care era bun Merryweather era 
să chicotească la glumele regelui. Lordul a chicotit până a 
ajuns în exil, din câte-mi amintesc. Cersei a adus şi un 


bastard în consiliu, şi un Kettleblack în Garda Regală. A lăsat 
Credinţa să se înarmeze şi pe braavosi să-şi revendice 
datoriile în tot Westerosul. Nimic din toate astea nu s-ar fi 
întâmplat dacă ar fi avut atâta minte să-l facă pe unchiul 
vostru Mâna Regelui. 

— Ser Kevan a refuzat-o. 

— Într-adevăr. Nu a spus de ce. Sunt multe lucruri pe care 
nu le-a spus. N-a vrut să le spună. Lady Genna se strâmbă. 
Kevan făcea întotdeauna ce i se cerea. 

Nu-i stă în fire să se dea în lături de la nicio însărcinare. 
Ceva e în neregulă aici, o simt. 

— A spus că e obosit. Știe, îi spusese Cersei la căpătâiul 
tatălui lor. Ştie despre noi. 

— Obosit? Mătuşa lui strânse din buze. Presupun că are 
dreptul să fie. l-a fost greu să trăiască toată viaţa în umbra 
lui Tywin. Le-a fost greu tuturor fraţilor mei. 

Umbra aceea pe care o arunca Tywin era lungă şi neagră, 
şi fiecare dintre ei a 72 

trebuit să lupte să găsească puţin soare. Tygett a încercat 
să fie pe picioarele lui, dar n-a putut să se ridice niciodată la 
nivelul tatălui tău, şi asta l-a făcut tot mai furios cu trecerea 
anilor. Gerion făcea glume. Mai bine să iei jocul în râs decât 
să 

joci şi să pierzi. Dar Kevan a văzut încă de la început cum 
stau lucrurile, aşa că 

şi-a făcut un loc pe lângă tatăl tău. 

— lar tu? o întrebă Jaime. 

— Nu era un joc pentru fete. Eu am fost nepreţuita 
prinţesă a tatei... şi a lui Tywin, până când l-am dezamăgit. 
Fratelui meu nu i-a plăcut niciodată gustul dezamăgirii. Lady 
Genna se ridică în picioare: Am spus ce-am avut de spus. N- 
am să-ţi mai răpesc timpul. Fă ce-ar fi făcut Tywin. 

— L-ai iubit? se auzi Jaime întrebând. 

Mătuşa lui îl privi într-un mod ciudat. 

— Aveam şapte ani când Walder Frey l-a convins pe 
nobilul meu tată să-i dea lui Emm mâna mea. Cel de-al 


doilea fiu al său, nici măcar moştenitorul. Tata era şi el al 
treilea născut, iar copiii mai mici jinduiesc după aprobarea 
celor mai mari. 

Frey i-a ghicit acea slăbiciune şi tata şi-a dat 
consimţământul fără alt motiv decât ca să-i facă pe plac. 
Logodna mea a fost anunţată la un ospăț la care era prezent 
jumătate din Vest. Ellyn Tarbeck a râs, iar Leul Roşu a ieşit 
furios din sală. 

Ceilalţi şi-au muşcat limbile. Numai Tywin a îndrăznit să 
ridice glasul împotriva acestei uniuni. Un băiat de zece ani. 
Tata s-a făcut alb ca laptele iepei, iar Walder Frey tremura. 
Lady Genna zâmbi. Cum aş fi putut să nu-l iubesc, după 
asta? Ceea ce nu înseamnă că am fost de acord cu tot ce-a 
făcut, sau că m-am simţit bine în preajma bărbatului care a 
devenit. Dar orice fetiţă are nevoie de un frate mai mare 
care s-o ocrotească. Tywin a fost mare chiar şi când a fost 
mic. Suspină. Cine să 

ne mai apere acum? 

Jaime o sărută pe obraz. 

— A lăsat un fiu. 

— Da, aşa este. De asta mă tem cel mai mult, la drept 
vorbind. 

Era o remarcă stranie. 

— De ce te-ai teme? 

— Jaime, spuse ea, trăgându-l de ureche, dragul meu, te 
cunosc de când erai un prunc la sânul Joannei. Zâmbeşti ca 
Gerion şi lupţi ca Tyg şi ai ceva din Kevan, altfel n-ai purta 
mantia aia... dar fiul lui Tywin e Tyrion, nu tu. Cândva i-am 
spus asta în faţă tatălui tău, iar el n-a mai vorbit cu mine o 
jumătate de an. 

Bărbaţii sunt nişte nătărăi straşnic de mari. Până şi cei 
care se nasc o dată la o mie de ani. 


CAT A CANALELOR 


Se deşteptă chiar înainte de răsăritul soarelui, în 
cămăruţa de sub streşini pe 73 

care o împărțea cu fiicele lui Brusco. 

Cat se trezea întotdeauna prima. Era cald şi plăcut sub 
pături, cu Talea şi Brea. 

Auzea sunetele şoptite ale răsuflării lor. Când se mişcă, 
ridicându-se şi bâjbâind după papuci, Brea mormăi un 
protest adormit şi se întoarse pe partea cealaltă. 

Răcoarea zidurilor gri de piatră înfiora pielea lui Cat. Se 
îmbrăcă în grabă, pe întuneric. În timp ce-şi trăgea tunica 
peste cap, Talea deschise ochii şi strigă: 

— Cat, fii bună şi adu-mi hainele. 

Era o fată stângace, numai piele şi os şi coate, care se 
plângea mereu de frig. 

Cat îi aduse veşmintele, iar Talea se strecură în ele, 
vânzolindu-se sub pături. 

Împreună o traseră pe sora cea mare din pat, în timp ce 
Brea mormăia ameninţări somnoroase. Când toate trei 
coborâră din odaia de sub streşini, Brusco şi fiii lui erau deja 
afară, în barcă, pe micul canal din spatele casei. Brusco 
răcni la fete să 

se grăbească, aşa cum făcea în fiecare dimineaţă. Fiii lui 
le ajutară pe Talea şi Brea să urce în barcă. Sarcina lui Cat 
era să dezlege funia de stâlp, să i-o arunce Breei şi să 
împingă barca de lângă chei, cu cizma. Fiii lui Brusco se 
aplecau peste vâsle. Cat alergă şi sări peste gaura care se 
căsca între chei şi punte. 

După aceea, nu mai avea nimic de făcut multă vreme 
decât să stea şi să caşte, în vreme ce Brusco şi fiii lui văsleau 
prin semiîntunericul de dinaintea zorilor, plutind printr-o 
încrengătură de mici canale. Se anunţa o zi fără pereche, 
răcoroasă, senină şi însorită. În Braavos vremea era doar de 


trei feluri: ceața era urâtă, ploaia şi mai şi, iar lapoviţa era 
cea mai urâtă dintre toate. Dar, din când în când, venea o 
dimineaţă când zorile se iveau trandafirii şi albastre şi aerul 
era tăios şi sărat. Acelea erau zilele care îi plăceau cel mai 
mult lui Cat. 

Când ajunseră la canalul lat şi drept numit Canalul Lung, 
cotiră spre sud, către piaţa de peşte. Cat stătea cu picioarele 
încrucişate, alungându-şi un căscat şi încercând să-şi 
amintească detaliile visului ei. Am visat că eram iarăşi lup. 
Cel mai bine îşi amintea mirosurile: copaci şi pământ, fraţii 
din haită, izul de cal, cerb şi om, fiecare diferit de celelalte, 
şi gustul înţepător al fricii, mereu acelaşi. În unele nopţi, 
visele de lup erau atât de vii încât îşi auzea fraţii urlând 
chiar şi când se trezea, iar o dată Brea susţinuse că a mărâit 
în somn şi s-a zvârcolit sub pături. 

Crezuse că era o minciună prostească până când Talea 
spusese acelaşi lucru. 

N-ar trebui să visez vise de lup, îşi spuse fata. Acum sunt 
pisică, nu lup. Sunt Cat a Canalelor. Visele de lup îi 
aparţineau Aryei din Casa Stark. Dar, oricât se străduia, nu 
putea să scape de Arya. Fie că dormea sub templu sau în 
odăiţa de sub streşini, cu fiicele lui Brusco, visele de lup 
continuau să o hărţuiască 

noaptea... şi uneori şi alte vise. 

Visele de lup erau cele bune. În visele de lup era ageră şi 
puternică, alergându-şi prada, cu haita pe urmele ei. 
Celelalte vise erau cele pe care le ura, visele în care avea 
două picioare în loc de patru. În acelea, îşi căuta mereu 
mama, împleticindu-se printr-un ţinut pustiu al mocirlei, al 
sângelui şi al focului. Ploua întotdeauna în acel vis şi îşi 
auzea mama ţipând, dar un monstru cu cap de câine 74 

n-o lăsa s-o salveze. În visul acela plângea mereu, ca o 
fetiţă speriată. Pisicile nu plâng niciodată, îşi spuse ea, așa 
cum nu plâng nici lupii. E doar un vis prostesc. 

Canalul Lung purtă barca lui Brusco pe lângă cupolele de 
aramă verde ale Palatului Adevărului şi pe lângă turnurile 


înalte şi drepte ale Prestaynilor şi ale Antaryonilor, înainte 
de a trece pe sub imensele cupole gri ale apeductului, către 
districtul cunoscut sub numele de Oraşul Nămolului, unde 
clădirile erau mai mici şi mai puţin impunătoare. Mai târziu, 
când se lumina de ziuă, canalele urmau să 

fie sufocate de bărci-şerpi şi de poduri plutitoare, dar în 
semiîntunericul de dinaintea zorilor aveau canalul aproape 
doar pentru ei. Lui Brusco îi plăcea să 

ajungă la piaţa de peşte tocmai când Titanul răcnea, 
vestind răsăritul soarelui. 

Sunetul bubuia peste lagună, estompat din pricina 
distanţei, dar destul de puternic încât să trezească oraşul 
adormit. 

Când Brusco şi fiii săi acostară, piaţa de peşte mişuna 
deja de neguţători de scrumbii şi de precupeţe care vindeau 
cod, de culegători de stridii şi moluşte, de servitori, de 
bucătari, de gospodine şi de marinari de pe galere, toţi 
târguindu-se zgomotos în timp ce inspectau captura de 
dimineaţă. Brusco obişnuia să se plimbe de la o barcă la 
alta, cercetând toate moluştele şi, din când în când, lovind 
cu bastonul câte un butoi sau coş: 

— Ăsta, spunea el. Da. Boc-boc. Ăsta. Boc-boc. Nu, nu 
asta. Aici. Boc. 

Nu era un om prea vorbăreţ. Talea zicea că tatăl ei era la 
fel de zgârcit la vorbă 

cum era şi la pungă. Stridii, moluşte, crabi, midii, scoici, 
uneori creveţi... Brusco cumpăra de toate, în funcţie de ce 
anume arăta mai bine în ziua aceea. Copiilor le revenea 
sarcina să care la barcă butoaiele şi coşurile pe care le 
bocănise. Brusco avea dureri de spate şi nu putea să ridice 
nimic mai greu decât o stacană de bere brună. 

Cat duhnea întotdeauna a sare şi a peşte când se 
depărtau de țărm, întorcânduse acasă. Se obişnuise într- 
atât, încât abia dacă mai simţea mirosul. Nu-i displăcea 
munca. Când o dureau muşchii de atâta ridicat sau spatele 


A 


de la povara butoaielor, îşi spunea că aşa devine mai 
puternică. 

După ce toate butoaiele erau încărcate, Brusco îndepărta 
barca de chei şi fiii lui văsleau înapoi în susul Canalului 
Lung. Brea şi Talea stăteau în faţă, şuşotind. 

Cat ştia că vorbeau despre iubitul Breei, cel cu care se 
întâlnea pe acoperiş, după 

ce tatăl ei adormea. 

— Învață trei lucruri noi înainte să te întorci, îi poruncise 
omul blajin, în ziua în care o trimisese pe Cat în oraş. 

învăţa mereu. Uneori nu erau mai mult de trei cuvinte noi 
în limba braavosi. 

Alteori aducea poveşti ale marinarilor despre întâmplări 
ciudate şi nemaipomenite din lumea largă şi udă de dincolo 
de insulele Braavosului, despre războaie şi ploi cu broaşte 
râioase şi ouă de dragon. Uneori învăţa trei glume noi sau 
trei noi ghicitori, sau şiretlicuri ale unei bresle sau ale alteia. 
Şi, din când în când, afla câte un secret. 

75 

Braavosul era un oraş făcut pentru secrete, un oraş al 
negurilor, al măştilor şi al şoaptelor. Însăşi existenţa lui 
fusese un secret timp de un secol, după cum aflase, iar locul 
în care se afla fusese tăinuit încă de trei ori pe atât. 

— Cele Nouă Oraşe Libere sunt fiicele Valyriei de 
odinioară, îi explicase omul blajin, dar Braavosul e copilul 
bastard care a fugit de acasă. Suntem un popor de bastarzi, 
fiii sclavilor, ai târfelor şi ai tâlharilor. Strămoşii noştri au 
venit dintr-o mie de ţinuturi în acest loc de refugiu, ca să 
scape de lorzii dragoni care îi înrobiseră. Zeci de zei au venit 
odată cu ei, dar există un sigur zeu al tuturor. 

— Cel cu Multe Chipuri. 

— Şi cu multe nume, adăugase omul blajin. În Qohor, el e 
Ţapul Negru, în Yi Ti, Leul Nopţii, în Westeros, Străinul. Toţi 
oamenii trebuie să se plece în faţa lui până la urmă, fie că se 
închină la Cei Şapte, la Lordul Luminii, la Mama Lunii, la Zeul 
Înecat sau la Marele Păstor. Toată omenirea îi aparţine... 


altfel, undeva în lume ar exista un popor care ar trăi veşnic. 
Ai auzit de vreun popor care trăieşte veşnic? 

— Nu, a răspuns ea. Toţi oamenii trebuie să moară. 

Cat îl găsea întotdeauna pe omul blajin aşteptând-o când 
se furişa înapoi în templul de pe colină, în nopţile cu lună 
neagră. 

— Ce ştii şi n-ai ştiut când ai plecat de la noi? o întreba 
de fiecare dată. 

— Ştiu ce pune Orbul Beqqgo în sosul iute pe care îl 
foloseşte la stridii, spunea ea. Ştiu că actorii de la Felinarul 
Albastru vor juca Loraul tristei figuri, iar actorii de la Corabie 
au de gând să le dea replica prin Şapte vâs/aşi chercheliți. 
Ştiu că 

librarul Lotho Lornel doarme în casa căpitanului Moredo 
Prestayn ori de câte ori onorabilul căpitan e dus în călătorie 
şi că pleacă atunci când Vu/poaica se întoarce acasă. 

— E bine că ştii aceste lucruri. lar tu cine eşti? 

— Nimeni. 

— Minţi. Eşti Cat a Canalelor. Te cunosc bine. Du-te şi 
culcă-te, copilă. 

Dimineaţă trebuie să slujeşti. 

— Toţi oamenii trebuie să slujească. 

Şi aşa făcea, trei zile la fiecare treizeci. Când luna era 
neagră, era nimeni, o slujitoare a Zeului cu Multe Chipuri, în 
roba în alb şi negru. Păşea lângă omul blajin prin întunericul 
parfumat, ducând în mână un lămpaş de fier. Spăla morţii, le 
cotrobăia prin haine şi le număra banii. Uneori o mai ajuta 
pe Umma la bucătărie, tăind ciuperci mari, albe şi dezosând 
peşte. Dar numai când era lună 

neagră. În celelalte zile, era o fată orfană, cu o pereche 
de cizme prea mari pentru picioarele ei şi o mantie maro, cu 
tivul zdrenţuit, strigând Miai;, scoici şi moluşte, în timp ce îşi 
împingea roaba prin Portul Peticarului. 

Avea să fie lună neagră în noaptea asta, ştia; noaptea 
trecută nu fusese decât o semilună de argint. 


— Ce ştii şi n-ai ştiut ultima oară când ai plecat de la noi? 
avea s-o întrebe 76 

omul blajin, de îndată ce va da cu ochii de ea. 

Ştiu că Brea, fiica lui Brusco, se întâlneşte cu un băiat pe 
acoperiş, când tatăl ei doarme, gândi ea. Brea îl lasă s-o 
atingă, zice Talea, chiar dacă e doar un şobolan de acoperiş 
şi toți şobolanii de acoperiş sunt hoţi. Însă acesta era doar 
un singur lucru. Cat mai avea nevoie de încă două. Nu-şi 
făcea griji. Erau mereu lucruri noi de aflat la mal, lângă 
corăbii. 

Când se întoarseră acasă, Cat îi ajută pe fiii lui Brusco să 
descarce barca. 

Brusco şi fiicele lui împărţiră moluştele în cele trei roabe, 
aranjându-le pe straturi de iarbă-de-mare. 

—  Întoarceţi-vă după ce le vindeţi, le spuse Brusco 
fetelor, întocmai cum făcea în fiecare dimineaţă, iar ele 
porniră să-şi strige marfa. Brea îşi ducea roaba către Portul 
Violet, să vândă marinarilor braavosi ale căror corăbii erau 
ancorate acolo. 

Talea îşi încerca norocul pe ulițele din jurul lazului Lunii, 
sau vindea printre templele de pe Insula Zeilor. Cat se 
îndrepta spre Portul Peticarului, aşa cum făcea nouă zile din 
zece. 

Doar braavosilor le era îngăduit să folosească Portul 
Violet, celor din Oraşul Înecat şi din Palatul Lordului Mării. 
Corăbiile din oraşele sale surori şi din lumea largă trebuiau 
să acosteze în Portul Peticarului, un port mai sărăcăcios, mai 
grosolan şi mai murdar decât cel Violet. Şi mai gălăgios, căci 
marinarii şi negustorii din zeci de ţinuturi împânzeau 
cheiurile şi ulițele, amestecându-se cu cei care îi serveau şi îi 
tâlhăreau. Lui Cat îi plăcea locul acesta mai mult decât 


oricare din Braavos. Îi plăceau vacarmul şi mirosurile 
ciudate, îi plăcea să vadă ce corăbii sosiseră cu fluxul de 
seară şi ce corăbii plecaseră. li plăceau şi marinarii, 


lăudăroşii tyroshi cu glasurile lor bubuitoare şi bărbile 
vopsite, blonzii lyseni, mereu încercând să se tocmească la 


preţ, mateloţii îndesaţi şi păroşi din Portul Ilbben, mormăind 
înjurături cu voci groase, răguşite. Purtau mantii cu pene 
roşii, verzi şi galbene, iar catargele înalte şi velele albe ale 
corăbiilor-lebede erau minunate. 

lar uneori întâlnea şi oameni din Westeros, vâslaşi şi 
marinari de pe caravele din Oraşul Vechi, de pe galere de 
negoţ din Duskendale, din Debarcaderul Regelui şi din 
Gulltown şi de pe corăbii burduhănoase care aduceau vin 
din Arbor. Cat cunoştea cuvintele pentru midii, scoici şi 
moluşte în limba braavosi, dar în Portul Peticarului îşi striga 
marfa în limba negoţului, limba din porturi, din docuri şi din 
tavernele marinarilor, o amestecătură grosolană de cuvinte 
şi expresii din zeci de limbi, însoţită de semne şi gesturi, 
majoritatea vulgare. Acelea îi plăceau cel mai mult. Oricine 
îndrăznea s-o sâcâie risca să-i vadă degetul sau să 

se audă numit puţă de măgar sau cur de cămilă. 

— Poate că n-am văzut niciodată o cămilă, spunea ea, dar 
recunosc un cur de cămilă când îl miros. 

Uneori, extrem de rar, asta înfuria pe cineva, dar când se 
întâmpla aşa ceva, Arya avea stiletul. Îl păstra ascuţit şi ştia 
să-l folosească. Roggo cel Roşu o dusese 77 

într-o după-masă în Portul Vesel, în timp ce aştepta ca 
Lanna să fie disponibilă. O 

învăţă cum să-şi ascundă stiletul în mânecă şi cum să-l 
scoată când avea nevoie de el, şi cum să taie o pungă atât 
de uşor şi de iute încât monedele să fie deja toate cheltuite 
înainte ca proprietarul lor să apuce să le simtă lipsa. Era 
bine de ştiut, chiar şi omul blajin era de acord, mai cu seamă 
noaptea, când criminalii şi şobolanii acoperişurilor mişunau 
peste tot. 

Cat îşi făcuse prieteni de-a lungul cheiurilor: hamali şi 
comedianţi, fabricanți de funii şi reparatori de vele, 
cârciumari, berari şi brutari, cerşetori şi târfe. 

Cumpărau moluşte şi scoici de la ea, îi spuneau poveşti 
adevărate despre Braavos şi minciuni despre vieţile lor şi 
râdeau de felul în care vorbea când încerca să se exprime în 


limba braavosi. Nu se lăsa niciodată deranjată de asta. În 
schimb, le arăta degetul şi îi numea cururi de cămilă, ceea 
ce îi făcea să moară de râs. Gyloro Dothare o învăţa cântece 
porcoase, iar fratele lui, Gyleno, îi spunea care sunt cele mai 
bune locuri de prins ţipari. Comedianţii de la Corabie îi 
arătau cum şade un erou şi o învățau discursuri din Cântecul 
Rhoynului, Cele două neveste ale Cuce-ritorului şi 
Desfrânata negustorului. Quill, omuleţul cu ochi trişti care 
inventa toate farsele deocheate pentru Corabie, se oferise s- 
o înveţe cum sărută o femeie, dar Tagganaro îl pocnise cu un 
cod, punând capăt tentativei. Cossomo Scamatorul o iniţia 
în prestidigitaţie. Putea să înghită şoareci şi să şi-i scoată pe 
urechi. 

— E o vrajă, spunea el. 

— Ba nu, zicea Cat. Şoarecele ţi-a fost tot timpul în 
mânecă. L-am văzut mişcându-se. 

Stridii, moluşte şi scoici erau vorbele magice ale lui Cat 
şi, ca toate vorbele magice, o duceau aproape oriunde. Se 
urcase la bordul unor corăbii din Lys, din Oraşul Vechi şi din 
Portul Ibben şi îşi vânduse stridiile chiar pe punte. Uneori, îşi 
ducea roaba pe lângă turnurile celor bogaţi şi le oferea 
străjerilor de la porţi moluşte fripte. O dată, îşi strigase 
marfa pe treptele Palatului Adevărului şi, când un alt 
vânzător încercase s-o alunge, îi răsturnase căruciorul şi îi 
împrăştiase stridiile pe pavaj. 

De la ea cumpărau vameşii de la Cheqguy Port şi vâăslaşii 
din Oraşul Înecat, ale cărui cupole şi turnuri scufundate 
ţâşneau din apele verzi ale lagunei. O dată, când Brea 
rămăsese la pat din pricina sângelui lunar, Cat îşi împinsese 
roaba în Portul Violet, să vândă crabi şi creveţi vâslaşilor de 
pe barca de agrement a Lordului Mării, plină-ochi de feţe 
surâzătoare. În alte zile, mergea de-a lungul apeductului, 
către lazul Lunii. Vindea aroganţilor asasini în satin vărgat, 
chelarilor şi juzilor în haine mohorâte, maro şi gri. Dar 
întotdeauna revenea în Portul Peticarului. 


— Stridii, moluşte şi scoici, striga fata, împingându-şi 
roaba de-a lungul cheiurilor. Midi;, creveţi şi scoici. 

O pisică roşcovană şi murdară o urmărea, atrasă de 
strigătele ei. Mai încolo, îşi făcu apariţia o a doua pisică, o 
jalnică fiinţă plouată, gri, cu coada tăiată. Pisicilor le plăcea 
mirosul lui Cat. Uneori, până la apusul soarelui avea o 
duzină ţinându-se 78 

după ea. Din când în când, le arunca o stridie şi se uita să 
vadă care o prinde. 

Observă că pisicile mari câştigau arareori; cel mai adesea 
trofeul revenea unui animal mai mic, mai ager, sfrijit, 
nenorocit şi înfometat. Ca mine, îşi spuse. 

Preferatul ei era un motan bătrân cu o ureche muşcată, 
care îi amintea de pisica pe care o urmărise cândva prin 
toată Fortăreaţa Roşie. Nu, aceea a fost altă fată, nu eu. 

Cat observă că două dintre corăbiile care fuseseră aici cu 
o zi înainte plecaseră, dar acostaseră cinci altele noi: o 
caravelă mică, numită Maimuța de Alamă, o imensă 
balenieră ibbaneză care duhnea a smoală, a sânge şi a ulei 
de balenă, două 

corăbii hodorogite din Pentos şi o galeră suplă şi verde 
din vechiul Volantis. Cat se oprea la piciorul fiecărei pasarele 
ca să-şi strige moluştele şi stridiile, o dată în limbajul 
negustorilor şi încă o dată în limba comună a Westerosului. 
Un marinar de pe o balenieră o înjură atât de zgomotos încât 
îi sperie pisicile, iar unul dintre vâslaşii din Pentos o întrebă 
cât voia pentru molusca dintre picioarele ei, dar la celelalte 
corăbii îi merse mai bine. 

Un ofiţer de punte de pe galera verde înfulecă jumătate 
de duzină de stridii şi îi spuse cum căpitanul lui fusese 
omorât de piraţii din Lys care încercaseră să-i captureze 
lângă Treptele de Piatră. 

— Era nenorocitul de Saan, cu Fiu/ Bătrânei Mame şi 
Valyriana lui mare. Am scăpat, dar era cât pe ce. 

Mica Maimuță de Alamă se dovedi a fi din Gulltown, cu 
un echipaj din Westeros care se bucură să stea de vorbă cu 


cineva în limba comună. Unul o întrebă cum ajunsese o fată 
de la Debarcaderul Regelui să vândă midii pe docurile din 
Braavos, aşa că ea trebui să-şi spună povestea. 

— Stăm aici patru zile şi patru nopţi lungi, îi zise unul. 
Unde trebuie să 

meargă omul ca să găsească niţică distracţie? 

—  Comedianţii de la Corabie joacă Şapte vâs/aşi 
chercheliţi, le spuse Cat, iar în Beciul Pestriţ, lângă porţile 
Oraşului Înecat, sunt lupte de ţipari. Sau, dacă 

vreţi, puteţi merge la lazul Lunii, unde bandiții se 
duelează noaptea. 

— Da, sună bine, remarcă un alt marinar, dar ceea ce vrea 
Wat de fapt e o femeie. 

— Cele mai bune târfe sunt la Portul Vesel, lângă locul 
unde e acostată 

Corabia comedianţilor. Cat le arătă. 

Unele dintre târfele din port erau perverse şi marinarii 
tocmai sosiți de pe mare nu ştiau niciodată care. S'vrone era 
cea mai rea. Toată lumea spunea că jefuise şi omorâse o 
duzină de bărbaţi, rostogolindu-le cadavrele în canale, să 
devină hrană 

pentru ţipari. Fiica Beţivă putea fi dulce când era trează, 
dar nu cu vinul în ea. lar Jeyne Cangrenă era, de fapt, 
bărbat. 

— Întrebaţi de Merry. Meralyn e numele ei adevărat, dar 
toată lumea îi zice Merry Vesela, şi aşa şi este. 

Merry cumpăra o duzină de stridii de fiecare dată când 
Cat trecea pe la bordel 79 

şi le împărțea cu fetele. Avea o inimă bună, toată lumea 
era de acord. 

— O inimă bună şi cei mai mari sâni din tot Braavosul, se 
fălea cu mândrie Merry. 

Şi fetele ei erau drăguţe: îmbujorata Bethany şi Nevasta 
Marinarului, Yna, cea cu un singur ochi, care putea să-ţi 
ghicească viitorul într-o picătură de sânge, drăgălaşa Lanna, 


până şi Assadora, femeia mustăcioasă din lbben. Poate că nu 
erau frumoase, dar erau bune cu ea. 

— Toţi hamalii merg la Portul Vesel, îi asigură Cat pe 
marinarii de pe Maimuţa de Alamă. „Băieţii descarcă 
navele”, zice Merry, „iar fetele mele îi descarcă pe băieţii de 
pe ele.” 

— Dar târfele grozave despre care vorbesc cântăreții? 
întrebă cea mai tânără 

maimuţă, un băiat roşcovan, cu pistrui, care nu putea 
avea mai mult de şaisprezece ani. Sunt chiar aşa de 
frumoase cum se spune? Unde pot găsi una din astea? 

Tovarăşii lui îl priviră şi izbucniră în râs. 

— Şapte iaduri, băiete! făcu unul dintre ei. Poate 
căpitanul şi-ar putea lua o curtezană, dar numai dacă ar 
vinde afurisita de corabie. Târfe de-astea sunt pentru lorzi, 
nu pentru unii de teapa noastră. 

Curtezanele din Braavos erau vestite în lumea întreagă. 
Cântăreţii cântau despre ele, aurarii şi giuvaiergiii le 
copleşeau cu daruri, meşteşugarii le cerşeau onoarea de a le 
avea în rândul clientelei, prinții negoţului plăteau comori ca 
să le aibă în braţele lor la baluri, ospeţe şi spectacole, iar 
bandiții se omorau între ei în numele lor. Uneori, 
împingându-şi roaba de-a lungul canalelor, Cat zărea câte o 
curtezană plutind pe lângă ea, în drum către o seară cu 
vreun amant. Fiecare curtezană avea propria luntre şi 
slujitori care să o ducă la întâlnire. Poeta avea întotdeauna o 
carte în mână, Umbra Lunii purta numai veşminte albe şi 
argintii, iar Regina Merlan nu era văzută niciodată fără 
Sirenele ei, patru boboci de fecioare care îi ţineau trena şi-i 
aranjau părul. Fiecare curtezană era mai frumoasă 

decât cealaltă. Până şi Doamna cu Vă! era frumoasă, dar 
numai cei care-i erau amanți reuşeau să-i vadă chipul. 

— Am vândut trei scoici unei curtezane, le spuse Cat 
marinarilor. M-a strigat când cobora din luntre. 

Brusco îi spusese răspicat că nu avea voie să-i vorbească 
unei curtezane decât dacă aceasta i se adresa prima, dar 


femeia îi zâmbise şi o plătise în argint, de trei ori preţul 
scoicii. 

— Da, şi care dintre ele a fost? Regina Scoicilor, nu? 

— Perla Neagră, le spuse ea. 

Merry susţinea că Perla Neagră era cea mai renumită 
curtezană dintre toate. 

— Se trage din dragoni, îi spusese ea lui Cat. Prima Perlă 
Neagră a fost o regină-pirat. Un prinţ din Westeros a luat-o 
de ibovnică şi i-a făcut o fată, care a devenit curtezană. Fiica 
acesteia a urmat-o, şi fiica ei mai apoi, până ajungem la 80 

aceasta. Ce ţi-a spus, Cat? 

Fata îi răspunsese: 

— A spus: Am să cumpăr trei scoici şi Ai nişte sos iute, 
micuţo? 

— lar tu ce ai răspuns? 

— Am zis: Nu, doamna mea şi Nu-mi spune micuțo. Mă 
cheamă Cat. Ar trebui să am sos iute. Begqgo are şi vinde de 
trei ori mai multe stridii decât Brusco. 

Cat îi povestise omului blajin şi despre Perla Neagră. 

— Numele ei adevărat este Bellegere Otherys, îl 
informase ea. Era unul dintre cele trei lucruri pe care le 
aflase. 

— Aşa e, spusese preotul încetişor. Mama ei a fost 
Bellonara, dar prima Perlă 

Neagră a fost tot o Bellegere. 

Dar Cat ştia că pe oamenii de pe Maimuţa de Alamă nu i- 
ar interesa numele mamei unei curtezane. Le ceru să-i 
povestească ce se mai întâmplă în Cele Şapte Regate şi 
despre război. 

— Război? râse unul dintre ei. Ce război? Nu e niciun 
război. 

— Nu în Gulltown, preciza un altul. Nici în Vale, micul lord 
ne-a ferit de asta, la fel cum a făcut şi mama lui. 

Aşa cum a făcut şi mama lui. Stăpâna Văii era sora 
mamei sale. 

— Lady Lysa, spuse ea, este...? 


— ...„ moartă? o completă pistruiatul cu mintea la 
curtezane. Da. Ucisă de propriul ei cântăreţ. 

— O! Nu-mi pasă. Cat a Canalelor n-a avut nicio mătuşă. 
N-a avut. Cat ridică roaba şi se îndepărtă de Maimuţa de 
Alamă, săltând peste pietrele de pavaj. 

— Stridii, moluşte şi scoici! striga ea. Stridii, moluşte şi 
scoici! Cea mai mare parte a moluştelor o vându hamalilor 
care descărcau corabia mare cu vin din Arbor, iar restul, 
oamenilor care reparau galera de război din Myr, cea care 
fusese distrusă de furtuni. 

Mai departe, la docuri, se întâlni cu Tagganaro, care 
stătea sprijinit cu spatele de un stâlp, lângă Casso, Regele 
Focilor. Cumpără de la ea nişte midii, iar Casso latră şi o lăsă 
să-i scuture înotătoarea. 

— Vino şi lucrează cu mine, Cat, o îndemnă Tagganaro, în 
timp ce sugea midiile din cochilii. Căuta un nou partener de 
când Fiica Beţivă îşi înfipsese cuțitul în mâna Micuţului 
Narbo. Îţi dau mai mult decât Brusco şi n-ai să miroşi a 
peşte. 

— Lui Casso îi place cum miros, zise ea. Regele Focilor 
latră, aprobând-o parcă. Mâna lui Narbo nu s-a vindecat? 

— Nu poate îndoi trei degete, se plânse Tagganaro printre 
midii. La ce foloseşte un hoţ de buzunare dacă nu-şi poate 
folosi degetele? Narbo se pricepea la buzunare, dar nu se 
pricepea la târfe. 

— Merry zice la fel. Cat era tristă. Îi plăcea Micul Narbo, 
chiar dacă era un hoţ. Ce-o să facă? 

81 

— O să tragă la vâsle, zice el. Crede că două degete sunt 
destule pentru asta, iar Lordul Mării caută mereu vâslaşi. |- 
am zis: Narbo, nu. Marea e mai rece decât o fecioară şi mai 
crudă decât o târfă. Mai bine ţi-ai tăia mâna şi ai cerşi. Casso 
ştie că am dreptate. Nu-i aşa, Casso? 

Foca latră, iar Cat zâmbi. Îi azvârli încă o scoică înainte 
de a-şi vedea de drum. 


Ziua era aproape de sfârşit când Cat ajunse la Portul 
Vesel, vizavi de locul unde era ancorată Corabia. Unii dintre 
comedianţi stăteau în vârful matahalei canarisite, trecând o 
ploscă de vin din mână-n mână, dar când zăriră roaba lui Cat 
coborâră după stridii. Îi întrebă cum mergea cu Șapte vâslaşi 
chercheliți. Joss Ursuzul clătină din cap. 

— Quence a dat în sfârşit peste Allaguo în pat cu Sloey. S- 
au luptat cu săbiile de lemn şi amândoi ne-au părăsit. 
Diseară vom fi doar cinci văslaşi chercheliţi, s-ar părea. 

— Ne vom strădui să compensăm prin chercheleală ce am 
pierdut din vâslaşi, declară Myrmello. Eu, unul, mă ridic la 
înălţimea misiunii. 

— Micul Narbo vrea să fie vâslaş, le spuse Cat. Dacă-l 
luaţi pe el, veţi avea şase. 

— Mai bine ai trece pe la Merry, îi spuse Joss. Ştii cum se 
supără când rămâne fără stridii. 

Dar când Cat se strecură în bordel, o găsi pe Merry stând 
în camera comună cu ochii închişi, ascultându-l pe Dareon 
cântând la harpa-i de lemn. Yna era şi ea de faţă, împletind 
părul lung, auriu şi mătăsos al Lannei. A/t cântec idiot de 
dragoste. Lanna îi cerea întotdeauna cântăreţului să-i cânte 
cântece idioate de dragoste. Era cea mai tânără dintre târfe, 
avea doar paisprezece ani. Cat ştia că 

Merry cerea pentru ea de trei ori mai mult decât pentru 
oricare dintre celelalte fete ale ei. 

O înfuria să-l vadă pe Dareon stând acolo aşa de 
neruşinat, făcându-i ochi dulci Lannei, în timp ce degetele îi 
dansau pe strunele harpei. Târfele îi spuneau cântăreţul 
negru, dar acum nu mai purta nimic negru. Cu banii pe care- 
i câştigase din cântat, cioara se transformase în cocoş. 
Astăzi purta o mantie catifelată, purpurie, tivită cu sângeap, 
o tunică vărgată, cu dungi albe şi liliachii, şi pantalonii 
multicolori ai unui bandit, dar îşi cumpărase şi o mantie de 
mătase şi una din catifea vişinie care era tivită cu brocart. 
Singurul lucru negru la el erau cizmele. Cat îl auzise 
spunându-i Lannei că pe toate celelalte le aruncase în canal. 


— Gata cu întunecimea, anunţase el. 

E un om al Rondului de Noapte, gândi ea, în timp ce 
Dareon cânta despre o doamnă idioată care se arunca de pe 
un turn idiot fiindcă prinţul ei idiot murise. 

Doamna ar trebui să se ducă să-i omoare pe cei care i-au 
ucis prințul. lar cântăreţul ar trebui să fie la Zid. 

Când Dareon îşi făcuse apariţia prima oară la Portul Vesel, 
Arya fusese cât pe ce să-l întrebe dacă nu vrea s-o ia cu el la 
Eastwatch, până când îl auzise 82 

spunându-i lui Bethany că nu se mai întoarce niciodată. 

— Paturi tari, cod sărat şi nesfârşite gărzi, ăsta e Zidul, 
spusese el. În plus, la Eastwatch nu e nimeni nici pe 
jumătate atât de frumos ca tine. Cum aş putea să te 
părăsesc? Cat îl auzise spunându-i acelaşi lucru Lannei şi 
uneia dintre târfele de la Crescătoria de Pisici şi până şi 
Privighetorii, în noaptea când cântase în Casa Celor Şapte 
Felinare. 

Mi-aş dori să fi fost aici in noaptea în care l-a lovit 
grăsanul. Târfele lui Merry râdeau şi acum pe seama asta. 
Yna spunea că grăsanul se înroşea ca racul de fiecare dată 
când îl atingea, însă când începuse tărăboiul, Merry pusese 
să fie târât afară şi aruncat în canal. 

Cat se gândea la grăsan, amintindu-şi cum îl salvase de 
Terro şi Orbelo, când Nevasta Marinarului apăru lângă ea. 

— Cântă frumos, murmură ea încetişor, în limba comună 
a Westerosului. Zeii trebuie că l-au iubit, dacă i-au dat un 
asemenea glas şi chipul acela frumos, pe deasupra. 

Are chipul frumos şi inima murdară, gândi Arya, dar n-o 
spuse. Dareon se însurase cândva cu Nevasta Marinarului, 
care nu se culca decât cu bărbaţi care o luau de soţie. Portul 
Vesel avea uneori trei sau patru nunţi într-o noapte. Adesea, 
preotul roşu Ezzelyno, cel vesel şi îmbibat de vin, săvârşea 
ritualurile. Dacă nu era el, era Eustace, care fusese cândva 
septon la Septul de Dincolo de Mare. Dacă 

nici preotul, nici septonul nu erau prin preajmă, una 
dintre târfe alerga la Corabie şi aducea un actor. Merry 


susţinea mereu că actorii erau preoţi mai buni decât preoţii, 
mai cu seamă Myrmello. 

Nunţile erau zgomotoase şi vesele, cu băutură din 
belşug. Ori de câte ori Cat se nimerea pe acolo cu roaba ei, 
Nevasta Marinarului insista ca noul ei soţ să 

cumpere nişte stridii, ca să-l întărească pentru ceea ce 
avea să urmeze. Era bună în privinţa asta şi era o fire veselă, 
dar lui Cat i se părea că era şi ceva trist la ea. 

Celelalte târfe spuneau că Nevasta Marinarului vizita 
Insula Zeilor în zilele când era în floare şi cunoştea toţi zeii 
care locuiau acolo, până şi pe cei pe care Braavosul îi uitase. 
Spuneau că se ducea să se roage pentru primul ei soţ, 
adevăratul ei soţ, pe care-l pierduse pe mare când era doar o 
fetiţă de vârsta Lannei. 

— Crede că, dacă găseşte zeul potrivit, poate că acesta 
va trimite vânturile şi îi va aduce dragostea înapoi, spunea 
Yna cea cu un ochi, care o cunoştea de cel mai mult timp, 
dar mă rog să nu se întâmple. lubitul ei e mort. Am simţit 
asta în sângele ei. Dacă s-ar întoarce vreodată, ar fi un 
cadavru. 

Cântecul lui Dareon se termina, în sfârşit. Ultimele note 
se stinseră în aer. 

Lanna suspină şi cântăreţul îşi puse harpa deoparte şi o 
ridică pe ea în poală. 

Tocmai începuse s-o gâdile, când Cat spuse cu voce tare: 

— Am stridii, dacă vrea cineva. 

Ochii lui Merry se deschiseră dintr-odată. 

83 

— Bine, spuse femeia. Adu-le, copilă. Yna, adu nişte pâine 
şi oţet. 

Soarele roşu şi umflat atârna pe cer, în spatele unui şir de 
catarge, când Cat plecă de la Portul Vesel, cu o pungă 
dolofană de monede şi o roabă în care nu mai erau decât 
sare şi iarbă-de-mare. Dareon pleca şi el. Promisese că va 
cânta în seara aceasta la Hanul Ţiparului Verde, după cum îi 
spuse în timp ce străbăteau drumul împreună. 


— De fiecare dată când cânt la Ţipar, mă aleg cu argint, 
se făli el, iar în unele nopţi sunt acolo căpitani şi armatori. 
Traversară un mic pod şi înaintară în josul unei străduţe 
lăturalnice în timp ce umbrele zilei se alungeau. Curând voi 
cânta în Portul Violet şi, după aceea, în Palatul Lordului 
Mării, continuă Dareon. Roaba goală a lui Cat huruia pe 
pietrele drumului, cântându-şi propria muzică zăngănitoare. 
leri am mâncat hering cu târfele, dar, într-un an, voi gusta 
crab imperial cu curtezanele. 

— Ce s-a întâmplat cu fratele tău? îl întrebă Cat. 
Grăsanul. A mai găsit o corabie către Oraşul Vechi? Spunea 
că ar fi trebuit să plece cu Lady Ushanora. 

— Cu toţii ar fi trebuit. Din ordinul Lordului Snow. l-am 
spus lui Sam: lasă-l pe bătrân, dar grăsanul nebun n-a vrut 
să asculte. Ultimele raze de lumină ale soarelui la asfinţit 
străluceau în părul lui. Dar acum e prea tărziu. 

— Întocmai, zise Cat, când păşiră în umbra unei ulicioare 
strâmbe. 

Când ajunse înapoi la casa lui Brusco, ceața serii se 
aduna deasupra micului canal. Îşi lăsă roaba, îl găsi pe 
Brusco în odaia unde-şi număra banii şi trânti punga pe 
masă, în faţa lui. Trânti şi cizmele pe podea. 

Brusco mângâie punga: 

— Bine. Dar ce-s astea? 

— Cizme. 

— Cizmele bune sunt greu de găsit, remarcă Brusco, dar 
astea îmi sunt mici. 

Ridică una şi o cercetă cu ochii mijiţi. 

— La noapte va fi lună neagră, îi reaminti ea. 

— Atunci, mai bine roagă-te. Brusco azvârli cizmele 
deoparte şi turnă 

monedele pe masă ca să le numere. Va/ar dohaeris. 

Valar morghulis, gândi ea. 

Ceaţa se ridica în timp ce străbătea străzile Braavosului. 
Tremura puţin când intră pe uşa din lemn de copac al inimii 
în Casa în Negru şi Alb. Doar câteva lumânări ardeau în 


seara aceasta, pâlpâind ca nişte stele căzute. În întuneric, 
toţi zeii erau străini. 

Jos, în galeriile subterane, dezlegă mantia lui Cat, trase 
peste cap tunica maro, mirosind a peşte a lui Cat, aruncă din 
picioare cizmele pătate de sare ale lui Cat, ieşi din lenjeria 
lui Cat şi se îmbăie în apă cu lămâie, ca să spele orice urmă 
de miros al lui Cat a Canalelor. Când ieşi, săpunită şi frecată, 
cu părul ei castaniu lipit de obraji, Cat dispăruse. Îmbrăcă 
veşminte curate şi o pereche de papuci moi de postav şi se 
duse, cu paşi uşori, la bucătărie, să-i ceară Ummei ceva de 
84 

mâncare. Preoţii şi  acoliţii mâncaseră deja, dar 
bucătăreasa îi păstrase o bucată 

bună de cod prăjit şi nişte piure de napi galbeni. Înfulecă, 
spălă strachina şi apoi se duse s-o ajute pe orfelină să-şi 
pregătească poţiunile. 

Rolul ei era în principal să-i aducă una-alta, cocoţându-se 
pe scări ca să 

găsească ierburile şi frunzele de care avea nevoie 
orfelina. 

— Somn-dulce e cea mai blândă dintre otrăvuri, îi spuse 
femeia, fărâmiţând niţel cu un mojar şi un pistil. Câteva fire 
pot încetini o inimă care bubuie, pot opri o mână care 
tremură şi pot face un om să se simtă liniştit şi puternic. Un 
vârf de cuţit va asigura o noapte de somn adânc şi fără vise. 
Trei vârfuri de cuţit vor aduce un somn fără sfârşit. Gustul e 
foarte dulce, aşa că e cel mai bine să fie folosită în prăjituri 
şi vinuri. Uite, poţi mirosi dulceaţa. O lăsă să inhaleze puţin, 
iar pe urmă o trimise sus, pe scară, să caute un vas din sticlă 
roşie. Aceasta este o otravă mai crudă, dar insipidă şi 
inodoră, fiind astfel mai uşor de ascuns. 

Lacrimile Lysului i se spune. Dizolvată în vin sau în apă, 
macină măruntaiele şi intestinele omului şi îl ucide ca o 
boală a acelor organe. Miroase. Arya adulmecă 

şi nu simţi nimic. Orfelina puse deoparte lacrimile şi 
deschise un vas burduhănos de piatră. Pasta asta e 


condimentată cu sânge de vasilisc. Va da cărnii prăjite un 
miros de cimbru, dar mâncată produce o nebunie violentă, 
atât la animale, cât şi la oameni. Un şoarece va ataca un leu 
după ce gustă din sângele de vasilisc. 

Arya îşi roase buza. 

— Ar merge la câini? 

— La orice animal cu sânge cald. Orfelina o pălmui. 

Îşi duse mâna la obraz, fiind mai mult surprinsă decât 
rănită. 

— De ce-ai făcut asta? 

— Arya din Casa Stark e cea care îşi roade buza ori de 
câte ori se gândeşte. 

Eşti Arya din Casa Stark? 

— Nu sunt nimeni. Era furioasă. Tu cine eşti? Nu se 
aştepta la un răspuns din partea orfelinei, dar acesta veni: 

— M-am născut drept singurul copil dintr-o Casă 
străveche, moştenitoarea nobilului meu tată, răspunse 
orfelina. Mama mea a murit când eram mică. N-am nicio 
amintire cu ea. Când aveam şase ani, tatăl meu s-a 
recăsătorit. Noua lui soţie a fost blândă cu mine până când a 
născut-o pe fiica ei. Apoi şi-a dorit să mor, pentru ca propriul 
ei copil să poată moşteni averea tatălui meu. Ar fi putut să 

apeleze la bunăvoința Zeului cu Multe Chipuri, dar nu 
putea suporta sacrificiul pe care acesta i l-ar fi cerut. În 
schimb, s-a gândit să mă otrăvească cu mâna ei. M-a lăsat 
cum mă vezi acum, dar n-am murit. Când tămăduitorii din 
Casa Mâinilor Roşii i-au spus tatălui meu ce făcuse, a venit 
aici şi a adus ofrande, oferindu-i toată averea şi pe mine. 
Zeul cu Multe Chipuri i-a auzit rugăciunea. Am fost crescută 
în templu ca să slujesc, iar soţia tatălui meu a primit darul. 

Arya o cercetă neîncrezătoare. 

— E adevărat? 

85 

— Există adevăr în ceea ce ţi-am povestit. 

— Dar şi minciuni? 

— Există un neadevăr şi o exagerare. 


A 


Urmărise chipul orfelinei tot timpul cât îşi spusese 
povestea, dar cealaltă fată 

nu-i dăduse niciun indiciu. 

— Zeul cu Multe Chipuri a luat trei sferturi din averea 
tatălui tău, nu pe toată. 

— Întocmai. Asta a fost exagerarea mea. 

Arya zâmbi larg, îşi dădu seama că zâmbeşte şi se ciupi 
de obraz. 

Controlează- ți fața, îşi spuse. Zâmbetul meu e slujitorul 
meu, trebuie să vină la porunca mea. 

— Care parte a fost o minciună? 

— Nicio parte. Am minţit în privinţa minciunii. 

— Oare? Sau minţi acum? 

Dar înainte ca orfelina să apuce să răspundă, omul blajin 
păşi în încăpere, zâmbind. 

— Te-ai întors la noi. 

— Luna e neagră. 

— Aşa e. Care sunt cele trei lucruri noi pe care le ştii şi pe 
care nu le-ai ştiut când ai plecat de la noi ultima oară? 

Ştiu treizeci de lucruri noi, îi venea să spună. 

— Trei dintre degetele Micului Narbo nu se îndoaie. Vrea 
să se facă vâslaş. 

— E bine de ştiut. Şi ce altceva? 

Îşi rememoră ziua. 

— Quence şi Alagquo s-au certat şi au părăsit Corabia, dar 
cred că se vor întoarce. 

— Doar crezi sau ştii? 

— Doar cred, fu ea nevoită să mărturisească, deşi era 
sigură de asta. 

Comedianţii trebuiau să mănânce, la fel ca alţi oameni, 
iar Quence şi Alaquo nu erau destul de buni pentru Felinarul 
Albastru. 

— Întocmai, zise omul blajin. Şi al treilea lucru? 

De data aceasta nu şovăi. 

— Dareon e mort. Cântărețul negru care dormea la Portul 
Vesel. A fost un dezertor din Rondul de Noapte. Cineva i-a 


tăiat beregata şi l-a împins în canal, dar i-a păstrat cizmele. 

— Cizmele bune sunt greu de găsit. 

— Întocmai. Încercă să-şi păstreze chipul neclintit. 

— Cine ar fi putut face una ca asta, mă întreb? 

— Arya din Casa Stark. Îi urmări ochii, gura, muşchii 
bărbiei. 

— Fata aceea? Credeam că a plecat din Braavos. Cine 
eşti? 

— Nimeni. 

— Minţi. Se întoarse către orfelină. Gâtlejul mi-e uscat. Fii 
bună şi adu ocupă 

86 

cu vin pentru mine şi una cu lapte cald pentru prietena 
noastră Arya, care s-a întors la noi pe neaşteptate. 

Străbătând oraşul, Arya se întrebase ce avea să spună 
omul blajin când îi va povesti despre Dareon. Poate că se va 
înfuria pe ea sau poate că va fi încântat că 

i-a dat cântăreţului darul Zeului cu Multe Chipuri, îşi 
repetase această discuţie în cap de zeci de ori, ca pe un 
spectacol al comedianţilor. Dar nu se gândise niciodată la 
lapte cald. 

Când laptele sosi, Arya îl bău până la fund. Mirosea puţin 
a ars şi îi lăsa în gură un gust amar. 

— Acum du-te la culcare, copilă, îi spuse omul blajin. 
Mâine dimineaţă 

trebuie să slujeşti. 

Noaptea se visă iarăşi lup, dar era altfel decât alte vise. În 
visul acesta nu avea haită. Umbla singură după pradă, 
sărind peste acoperişuri şi păşind uşor pe lângă 

malurile canalului, pândind umbre prin ceaţă. 

Când se trezi a doua zi dimineaţă, era oarbă. 


SAMWELL 


Vântul Cafeniu era o corabie-lebădă din Oraşul Copacilor 
înalţi de pe Insulele Verii, unde oamenii erau negri, femeile 
desfrânate şi până şi zeii erau ciudaţi. Nu avea un septon la 
bord care să-i conducă în rugăciunile de înmormântare, aşa 
că 

misiunea îi reveni lui Samwell Tarly, undeva departe de 
coasta sudică, pârjolită 

de soare, a Dornului. 

Sam îşi îmbrăcă veşmintele negre ca să rostească 
vorbele, deşi era zăpuşeală în după-amiaza aceea, fără nicio 
boare de vânt. 

— A fost un om bun, începu el... dar de îndată ce spuse 
cuvintele, ştiu că nu erau cele potrivite. Nu. A fost un om 
mare. Un maester al Citadelei, care şi-a făurit un colan şi a 
făcut legământ, un Frate Jurat al Rondului de Noapte, mereu 
credincios. La naştere, i-au dat numele unui erou care 
murise prea tânăr, dar, deşi a trăit multă, multă vreme, 
propria viaţă a fost mai puţin eroică. N-a fost altul mai 
înţelept, mai blând sau mai bun ca el. La Zid, o duzină de 
lorzi comandanţi au venit şi au plecat în timpul anilor lui de 
slujire, dar el a fost mereu acolo ca să-i sfătuiască. A sfătuit 
şi regi. Ar fi putut fi rege el însuşi, dar când i s-a oferit 
coroana, a spus că aceasta ar trebui să-i revină fratelui său 
mai mic. Câţi oameni ar face asta? Sam îşi simţi ochii 
umplându-se de lacrimi şi ştiu că nu mai putea continua 
mult timp. A fost sângele dragonului, dar acum focul lui s-a 
stins. A fost Aemon Targaryen, iar acum veghea lui s-a 
sfârşit. 

— lar acum veghea lui s-a sfârşit, murmură Gilly după el, 
legănând pruncul în braţe. Kojja Mo rosti vorbele după ea în 
limba comună a Westerosului, pe urmă le repetă în limba 


verii, pentru Xhondo şi pentru tatăl ei şi pentru restul 
adunării. 

87 

Sam îşi plecă creştetul şi începu să plângă, cu suspine 
atât de zgomotoase şi de convulsive încât tremura din tot 
trupul. Gilly veni lângă el şi îl lăsă să-i plângă pe umăr. Avea 
şi ea lacrimi în ochi. 

Aerul era cald, umed şi neclintit, iar Vântu/ Cafeniu plutea 
în derivă pe adânca mare albastră, în larg. 

— Sam Negru a rostit vorbe frumoase, spuse Xhondo. 
Acum bem viaţa. Strigă 

ceva în limba verii şi un butoi cu rom cu mirodenii fu 
rostogolit pe puntea pupa şi deschis, pentru ca toţi cei de 
faţă să poată bea o cupă în amintirea bătrânului dragon orb. 
Echipajul îl cunoscuse doar foarte scurt timp, dar insularii 
verii respectau bătrânii şi îşi cinsteau morții. 

Sam nu mai băuse rom niciodată. Era o licoare stranie şi 
ameţitoare, dulce la început, dar lăsându-ţi un gust 
învăpăiat care îţi ardea limba. Era obosit, atât de obosit. 
Fiecare muşchi îl durea şi mai simţea şi alte dureri, în locuri 
unde Sam nu ştiuse că avea muşchi. Genunchii îi erau 
înţepeniţi, mâinile acoperite de băşici noi şi aspre şi de pete 
lipicioase acolo unde vechile băşici se spărseseră. Cu toate 
acestea, romul şi tristeţea păreau să-i şteargă rănile. 

— De-am fi reuşit să-l aducem în Oraşul Vechi, 
arhimaesterii poate l-ar fi salvat, îi spuse lui Gilly, când îşi 
sorbeau romul pe castelul înalt al Vântului Cafeniu. 
Tămădulitorii Citadelei sunt cei mai buni din Cele Şapte 
Regate. O vreme am crezut... am sperat... 

În Braavos, păruse posibil ca Aemon să-şi revină. 
Poveştile lui Xhondo despre dragoni păruseră gata să-l 
readucă pe bătrân la viaţă. În seara aceea, mâncase fiecare 
bucăţică pe care Sam i-o pusese în faţă. 

— Nimeni n-a căutat vreodată o fată, spusese el. Un prinţ 
fusese promis, nu o prinţesă. Rhaegar, am crezut... Fumul 
reprezenta focul ce mistuia Castelul Verii în ziua naşterii 


sale, sarea însemna lacrimile vărsate pentru cei care au 
murit. În tinereţe, mi-a împărtăşit părerea, dar mai târziu a 
fost convins că propriul său fiu era cel care împlinise 
profeția, căci, în noaptea când a fost zămislit Aegon, 
deasupra Debarcaderului Regelui fusese văzută o cometă, 
iar Rhaegar era sigurcă 

steaua sângerândă reprezenta o cometă. Ce proşti am 
fost, noi care ne credeam atât de înţelepţi! Eroarea s-a 
strecurat în traducere. Barth şi-a dat seama: dragonii nu 
sunt nici bărbaţi, nici femei, ci când una, când alta, 
schimbători ca flacăra. 

Limba ne-a indus pe toţi în eroare, timp de o mie de ani. 
Daenerys este aceea, născută în mijlocul sării şi al fumului. 
Dragonii au dovedit-o. Doar vorbind despre ea, Maester 
Aemon prindea parcă putere. Trebuie să mă duc la ea. 
Trebuie. De-aş 

fi măcar cu zece ani mai tânăr. 

Bătrânul fusese atât de hotărât încât chiar urcase pe 
propriile picioare pasarela spre Vântu/ Cafeniu, după ce Sam 
făcuse aranjamentele pentru drum. Îi dăduse deja sabia şi 
teaca lui Xhondo, ca să-l despăgubească pe voinicul ofiţer 
secund pentru mantia pe care şi-o stricase salvându-l de la 
înec. Singurele lucruri de preţ 

care le mai rămâneau erau cărţile pe care le aduseseră 
din beciurile Castelului 88 

Negru. Sam se despărţise cu tristeţe de ele. 

— Erau destinate Citadelei, spusese el când Xhondo îl 
întrebase ce-l supără. 

Când secundul tradusese acele cuvinte, căpitanul râsese. 

— Quhuru Mo spune că oamenii cărunţi vor avea oricum 
aceste cărţi, explicase Xhondo, numai că le vor cumpăra de 
la Quhuru Mo. Maesterii plătesc argint bun pentru cărţi pe 
care nu le au şi uneori aur roşu şi galben. 

Căpitanul voia şi colanul lui Aemon, dar în această 
privinţă Sam îl refuzase. 


Era o mare ruşine pentru orice maester să renunţe la 
colanul său, îi explicase el. 

Xhondo fusese nevoit să repete partea aceea de trei ori 
până când Quhuru Mo o acceptase. Când târgul fusese 
încheiat, Sam rămăsese doar cu cizmele, veşmintele negre şi 
lenjeria de pe el şi cu cornul crăpat pe care Jon Snow îl 
găsise la Pumnul Primilor Oameni. N-am avut de ales, îşi 
spuse. Nu puteam să rămânem in Braavos şi, fără furt şi 
cerşetorie, altă cale să plătim drumul nu era. Ar fi socotit că 
târgul a fost bun şi cu un preţ de trei ori mai mare, dacă ar fi 
reuşit să-l ducă pe Maester Aemon teafăr în Oraşul Vechi. 

Dar călătoria spre sud fusese presărată de furtuni şi 
fiecare vijelie îşi luase obolul din puterea şi vigoarea 
bătrânului. La Pentos, ceruse să fie dus pe punte, pentru ca 
Sam să-i poată picta în cuvinte un tablou al oraşului, dar 
fusese ultima oară când părăsise patul căpitanului. Curând 
după aceea, mintea începuse din nou să-i rătăcească. Până 
când Vântul Cafeniu alunecase, pe lângă Turnul însângerat, 
în portul Tyrosh, Aemon nu mai pomenea despre încercarea 
de a găsi o corabie care să-l ducă spre est. În schimb, vorbea 
din nou despre Oraşul Vechi şi arhimaesterii Citadelei. 

— Trebuie să le spui, Sam, zisese el. Arhimaesterilor. 
Trebuie să-i faci să 

înţeleagă. Oamenii care erau la Citadelă când am fost eu 
sunt morţi de cincizeci de ani. Cei de acum nu m-au 
cunoscut. Scrisorile mele... în Oraşul Vechi trebuie să le fi 
citit ca pe aiurelile unui bătrân cu minţile rătăcite. Trebuie 
să-i convingi, acolo unde eu n-am reuşit. Spune-le, Sam... 
spune-le cum e la Zid... arătările şi umblătorii albi, frigul 
care se strecoară... 

— Le voi spune, promisese Sam. Îmi voi alătura glasul 
glasului tău, maester. 

Le vom spune amândoi, noi împreună. 

— Nu, spusese maesterul. Trebuie să le spui tu. Spune-le. 
Profeţia... visul fratelui meu... Lady Melisandre a citit 
semnele greşit. Stannis... Stannis are în el ceva din sângele 


dragonilor, da. Şi fratele lui a avut. Rhaelle, fetiţa lui Egg, 
prin ea s-au ales cu el... mama tatălui lor... ea îmi spunea 
unchiul maester când era mică. Îmi amintesc, aşa că mi-am 
îngăduit să sper... poate că am vrut... cu toţii ne amăgim, 
când vrem să credem. Mai cu seamă Melisandre, bănuiesc. 
Sabia nu e bună, trebuie să ştie asta... lumină fără căldură... 
o strălucire goală... sabia nu e bună şi lumina falsă nu poate 
decât să ne conducă mai adânc în beznă, Sam. 

Daenerys e speranţa noastră. Spune-le asta, la Citadelă. 
Fă-i să asculte. Trebuie să-i trimită un maester. Daenerys 
trebuie să fie sfătuită, învățată, apărată. În toţi 89 

aceşti ani am zăbovit, aşteptând, urmărind, iar acum, 
când ziua e la asfinţit, sunt prea bătrân. Sunt pe moarte, 
Sam. Lacrimile şiroiseră din ochii albi şi orbi ai bătrânului, în 
faţa acelei acceptări. Moartea n-ar trebui să sperie un om 
bătrân ca mine, dar mă sperie. Nu-i aşa că e absurd? Cu 
toate acestea, nu pot sănu mă 

întreb ce va urma după ce ultimul strop de căldură îmi va 
părăsi trupul. Oare mă 

voi ospăta veşnic în castelul de aur al Tatălui, aşa cum 
spun septonii? Oare voi vorbi din nou cu Egg, îl voi găsi pe 
Daeron teafăr şi fericit, îmi voi auzi sora cântându-le copiilor 
lor? Dar dacă lorzii călăreţi au dreptate? Voi călări veşnic 
prin cerul nopţii, pe un armăsar de foc? Sau trebuie să mă 
întorc în această vale a plângerii? Cine poate spune, zău? 
Cine a fost dincolo de zidul morţii ca să vadă? 

Doar arătările, şi ştim cum sunt ele. Ştim. 

Nu era nimic de spus la toate acestea, dar Sam îi oferise 
bătrânului alinare aşa cum se pricepuse, iar Gilly venise 
după aceea şi îi cântase un cântec, o aiureală pe care o 
învățase de la celelalte neveste ale lui Craster. Îl făcuse pe 
bătrân să 

zâmbească şi îl ajutase să adoarmă. 

Aceea fusese una dintre ultimele sale zile bune. Pe urmă, 
bătrânul îşi petrecuse mai mult timp dormind decât treaz, 
cuibărit sub un maldăr de blănuri, în cabina căpitanului. 


Uneori murmura în somn. Când se trezea, îl striga pe Sam, 
insistând că trebuie să-i spună ceva, dar cel mai adesea uita 
ce voise până când ajungea bărbatul. Chiar şi când îşi 
amintea, vorbea confuz. Vorbea despre vise şi nu pomenea 
niciodată de cel care le visase, despre lumânări de sticlă 
care nu puteau fi aprinse şi despre ouă care nu scoteau pui. 
Spunea că sfinxul era enigma, nu enigmistul, dar nu era 
limpede la ce se referea. Îl ruga pe Sam să-i citească dintr-o 
carte scrisă de Septonul Barth, ale cărui scrieri fuseseră arse 
în timpul domniei lui Baelor cel Binecuvântat. O dată se 
trezise plângând. 

— Dragonul trebuie să aibă trei capete, bocise el, dar eu 
sunt prea bătrân şi prea firav ca să fiu unul dintre ele. Ar 
trebui să fiu cu ea, să-i arăt calea, dar trupul m-a trădat. În 
timp ce Vântul Cafeniu îşi croia drum prin Treptele de Piatră, 
Maester Aemon uita cel mai adesea numele lui Sam. Uneori 
îl lua drept unul dintre fraţii lui morţi. 

— Era prea plăpând pentru o călătorie atât de lungă, îi 
spuse Sam lui Gilly pe castelul de la pupa, după încă o 
înghiţitură de rom. Jon ar fi trebuit să-şi dea seama. Aemon 
avea o sută doi ani, n-ar fi trebuit să fie trimis pe mare. Dacă 
ar fi rămas la Castelul Negru, poate că ar mai fi trăit încă 
zece ani. 

— Sau poate că l-ar fi ars. Femeia roşie. Chiar şi aici, la o 
mie de leghe de Zid, Gilly se ferea să rostească numele lui 
Melisandre cu voce tare. Voia sânge regesc pentru focurile 
ei. Val ştia asta. Şi Lordul Snow. De aceea m-au obligat să iau 
pruncul Daliei şi să-l las pe al meu în locul lui. Maester 
Aemon a adormit şi nu s-a mai trezit, dar dacă ar fi rămas, ea 
l-ar fi ars. 

Va arde oricum, gândi Sam deprimat, numai că acum 
trebuie s-o fac eu. 

Targaryenii îşi dădeau întotdeauna morţii flăcărilor. 
Quhuru Mo nu voise să 

90 


îngăduie un rug funerar la bordul vântului Cafeniu, aşa că 
trupul lui Aemon fusese vârât într-un butoi cu rom de mure 
ca să se conserve până când corabia ajungea în Oraşul 
Vechi. 

— În noaptea dinaintea morţii sale, m-a întrebat dacă 
poate ţine pruncul în braţe, continuă Gilly. M-am temut că ar 
fi putut să-l scape, dar n-a făcut-o. L-a legănat şi i-a fredonat 
un cântec, iar băiatul Daliei a întins mâinile şi i-a atins faţa. 

După felul cum l-a tras de buză, m-am gândit că s-ar 
putea să-l rănească, dar n-a reuşit decât să-l facă pe bătrân 
să râdă. Gilly mângâie mâna lui Sam. Am putea să-i spunem 
Maester micuţului, dacă vrei. Când va fi destul de mare, nu 
acum. 

Am putea. 

— Maester nu e un nume. Dar ai putea foarte bine să-i 
spui Aemon. 

Gilly chibzui la asta. 

— Dalia l-a adus pe lume în timpul bătăliei, cu săbiile 
cântând în jurul ei. Aşa ar trebui să-l cheme, Aemon Născut 
în Luptă, Aemon Cântecul Oţelului. 

Un nume care ar putea să-i placă până şi nobilului meu 
tată. Un nume de războinic. Băiatul era fiul lui Mance Rayder 
şi nepotul lui Craster, în definitiv. 

N-avea nimic din sângele de laş al lui Sam. 

— Da. Aşa să-i spui. 

— Când împlineşte doi ani, îi promise ea. Nu ar fi bine mai 
devreme. 

— Unde e băiatul? se gândi Sam să întrebe. Cu romul şi 
tristeţea, îi luase tot acest timp ca să-şi dea seama că Gilly 
nu avea pruncul cu ea. 

— E la Kojja. Am rugat-o să-l ia puţin. 

— Ah. 

Kojja Mo era fata căpitanului, mai înaltă decât Sam şi 
suplă ca o suliță, cu pielea neagră şi netedă ca jaisul 
lustruit. Îi conducea şi pe arcaşii roşii ai corăbiei şi trăgea cu 
un arc dublu din lemn auriu, care putea trimite o săgeată la 


patru sute de metri. Când piraţii îi atacaseră la Treptele de 
Piatră, săgețile Kojjei omorâseră 

o duzină, în timp ce ale lui Sam cădeau în apă. Singurul 
lucru care îi plăcea mai mult decât arcul ei era să salte 
pruncul Daliei pe genunchi şi să-i cânte în limba verii. Prinţul 
sălbatic devenise răsfăţatul tuturor femeilor din echipaj, iar 
Gilly părea să aibă încredere în ele, aşa cum nu avusese în 
niciun bărbat. 

— Frumos din partea ei, remarcă Sam. 

— La început mi-a fost frică de ea, spuse Gilly. Era atât de 
neagră şi dinţii ei erau aşa de mari şi de albi! Mă temeam că 
era o fiară sau un monstru, darnue.E 

bună. Îmi place de ea. 

— Ştiu că-ţi place. 

Aproape toată viaţa, singurul bărbat pe care-l cunoscuse 
Gilly fusese înfiorătorul Craster. În rest, în viaţa ei existaseră 
doar femei. Bărbații o sperie, dar femeile nu, îşi dădu seama 
Sam. Nu putea înţelege asta. La Horn Hill, lui îi plăcuse şi 
compania fetelor. Surorile lui fuseseră blânde cu el şi, deşi 
celelalte fete îl tachinau uneori, cuvintele crude erau mai 
uşor de ignorat decât loviturile şi 91 

ghionturile pe care le primea de la ceilalţi băieţi din 
castel. Chiar şi acum, pe Vântul Cafeniu, Sam se simţea mai 
bine cu Kojja Mo decât cu tatăl ei, deşi asta poate era fiindcă 
ea vorbea limba comună, iar el nu. 

— Şi tu îmi placi, Sam, şopti Gilly. Şi îmi place băutura 
asta. Are gust de foc. 

Da, gândi Sam, o băutură pentru dragoni. Cupele li se 
goliră, aşa că Sam se duse la butoi, să le umple. Văzu că 
soarele cobora către apus, de trei ori mai mare decât era de 
obicei. Lumina lui arămie făcea chipul lui Gilly să pară aprins 
Şi roşu. 

Băură o cupă pentru Kojja Mo şi una pentru fiul Daliei şi 
încă una pentru pruncul lui Gilly, aflat la Zid. lar după aceea 
nu mai avură de ales decât să bea două cupe pentru Aemon 
din Casa Targaryen. 


— Fie ca Tatăl să-l judece drept, zise Sam, suspinând. 

Soarele aproape dispăruse când isprăviră cu Maester 
Aemon. Doar o dâră 

lungă şi subţire de roşu mai strălucea la orizontul 
apusului, ca o tăietură pe cer. 

Gilly spuse că băutura făcea corabia să se învârtă, aşa că 
Sam o ajută să coboare scara către cabinele femeilor, la 
prora corăbiei. 

Chiar la intrarea în cabină atârna un felinar şi Sam reuşi 
să dea cu capul de el, păşind înăuntru. 

— Au, făcu el, iar Gilly întrebă: 

— Eşti rănit? Lasă-mă să văd. 

Gilly se aplecă... şi îl sărută pe gură. 

Sam se pomeni răspunzându-i. Am rostit cuvintele, gândi 
el, dar mâinile ei trăgeau de veşmintele lui negre, 
desfăcându-i şnurul pantalonilor. Sam întrerupse sărutul, 
doar cât să spună: 

— Nu putem. 

Dar Gilly răspunse: 

— Putem, şi îi acoperi din nou gura cu gura ei. Vântul 
Cafeniu se învârtea de jur împrejurul lor şi Sam simţea gust 
de rom pe limba lui Gilly, iar apoi sânii ei erau dezgoliţi şi el 
îi mângâia. Am rostit cuvintele, gândi iarăşi Sam, dar unul 
dintre sfârcuri îşi găsi drumul spre buzele lui. Era roz şi tare, 
şi când îl supse, laptele ei îi umplu gura, amestecându-se cu 
gustul de rom. Nu mai gustase nimic atât de plăcut, de dulce 
şi de bun. Dacă fac asta, nu sunt mai bun cu nimic decât 
Dareon, gândi Sam, dar era prea plăcut ca să se oprească. 
Şi, dintr-odată, mădularul îi era afară, ţâşnind în sus din 
pantaloni, ca un catarg gros şi roz. Arăta aşa de caraghios 
încât îi venea să râdă, dar Gilly îl împinse pe patul de 
scânduri, îşi ridică fustele în jurul coapselor şi se cobori 
deasupra lui, cu un scâncet uşor. 

Era chiar mai plăcut decât sfârcurile. E atât de udă, gândi 
el, gâfâind. N-am ştiut niciodată că o femeie poate să fie aşa 
de udă acolo, jos. 


— Acum sunt soţia ta, şopti ea, lunecând în sus şi-n jos, 
deasupra lui. 

Sam gemu, gândind: Wu, nu, nu se poate, am rostit 
cuvintele, am rostit cuvintele, dar singurul cuvânt pe care îl 
spuse fu: 

— Da. 

92 

După aceea, ea adormi îmbrăţişându-l, cu faţa pe pieptul 
lui. Sam avea şi el nevoie de somn, dar era beat de rom, de 
lapte de mamă şi de Gilly. Ştia că artrebui să se ducă înapoi 
în hamacul lui din cabina bărbaţilor, dar era atât de plăcut s- 
o simtă cuibărită în el încât, cumva, nu se putea mişca. 

Alţii intrară, bărbaţi şi femei, şi îi auzi sărutându-se şi 
râzând şi împerechindu-se. /nsulari. Aşa jelesc ei. Răspund 
morții cu viaţă. Sam citise asta undeva, cu multă vreme în 
urmă. Se întreba dacă Gilly ştia, dacă Kojja Mo îi spusese ce 
să 

facă. 

Respira parfumul părului ei şi se holba la felinarul ce se 
legăna deasupra. Nici măcar Baba însăşi nu m-ar putea 
scoate teafăr din asta. Cel mai bun lucru pe care-l putea 
face era să se strecoare afară şi să sară în mare. Dacă mă 
înec, nimeni nu va trebui să afle că m-am făcut de ruşine, că 
mi-am încălcat jurămintele, iar Gilly îşi poate găsi un bărbat 
mai bun, unul care nu e un mare laş grăsan. 

Se trezi a doua zi dimineaţă, în hamacul lui din cabina 
bărbaţilor, cu Xhondo răcnind despre vânt. 

— Bate vânt! ţipa întruna secundul. Sus şi la treabă, Sam 
Negru. Bate vânt! 

Xhondo compensa prin volum ceea ce-i lipsea în 
vocabular. 

Sam se rostogoli din hamac în picioare şi regretă de 
îndată. Capul îi bubuia să 

se spargă, una dintre băşicile din palmă se spărsese 
peste noapte şi îi venea să 

vomite. 


Dar Xhondo nu avea milă, aşa că Sam nu avu de ales şi se 
căzni să-şi îmbrace veşmintele negre. Le găsi pe punte, sub 
hamac, toate îngrămădite într-un maldăr umed. Le mirosi ca 
să vadă cât erau de murdare şi inhala mirosul de sare, de 
mare şi de smoală, de pânză udă şi de mucegai, de fructe şi 
de peşte şi de rom de mure, de mirodenii ciudate şi de lemn 
exotic, şi buchetul ameţitor al propriei transpiraţii uscate. 
Dar în ele stăruia şi mirosul lui Gilly, mirosul curat al părului 
ei şi dulcele miros al laptelui şi asta îl făcu bucuros să le 
poarte. Însă ar fi dat orice pentru nişte şosete uscate. Între 
degetele de la picioare începuse să-i crească un fel de 
ciupercă. 

Cufărul cu cărţi nu fusese de ajuns ca să plătească 
drumul pentru patru persoane de la Braavos la Oraşul Vechi. 
Vântul Cafeniu era însă la strâmtoare, aşa că Quhuru Mo 
fusese de acord să-i ia pe vas, cu condiţia să muncească 
pentru asta. Când Sam protestase, zicând că Maester Aemon 
e prea slăbit, băiatul doar un prunc în braţe şi că lui Gilly îi 
era frică de mare, Xhondo doar răsese: 

— Sam Negru e om mare şi gras. Sam Negru va munci 
pentru patru. 

La drept vorbind, Sam era atât de neîndemânatic încât se 
îndoia că făcea măcar treaba unui singur om destoinic, dar 
se străduia. Freca punţile şi le netezea cu pietre, trăgea 
lanţurile ancorei, aduna funii şi vâna şobolani, cosea pânzele 
rupte, peticea spărturile cu smoală fierbinte, dezosa peşte şi 
îi tăia fructe bucătarului. 

Gilly se străduia şi ea. Era mai bună la manevrarea 
velelor decât Sam, deşi, din când în când, priveliştea 
întinderii nesfârşite de apă o mai făcea să închidă ochii. 

93 

Gilly, gândi Sam, ce am să fac cu Gilly? 

Fu o zi lungă, fierbinte şi umedă, care părea şi mai lungă 
din pricina capului care îi bubuia. Sam îşi făcu de lucru cu 
funiile şi cu velele şi cu celelalte sarcini pe care i le dădea 
Xhondo şi încercă să nu-şi lase privirea să rătăcească înspre 


butoiul cu rom în care se afla trupul Maesterului Aemon... 
sau înspre Gilly. Nu putea să dea ochii cu ea chiar acum, nu 
după cele întâmplate noaptea trecută. 

Când fata sălbatică urcă pe punte, el cobori. Când ea se 
duse la prora, el plecă la pupa. Când ea îi zâmbi, el întoarse 
capul, simțindu-se ticălos. Ar fi trebuit să sar in mare când 
încă dormea, gândi el. Am fost întotdeauna un laş, dar nu 
mi-am încălcat jurămintele până acum. 

Dacă Maester Aemon n-ar fi murit, Sam l-ar fi putut 
întreba ce să facă. Dacă 

Jon Snow ar fi fost la bord, sau măcar Pyp sau Grenn, ar fi 
putut să le ceară sfatul. 

În schimb, îl avea pe Xhondo. Xhonado n-ar înțelege ce 
spun. Sau, dacă ar înțelege, mi-ar spune pur şi simplu s-o 
iau din nou la o partidă de futai. „Futai” 

fusese primul cuvânt pe care Xhondo îl învățase în limba 
comună şi era foarte mândru de el. 

Sam avea noroc că Vântul Cafeniu era aşa de mare. La 
bordul Mier/ei, Gilly ar fi putut să-l încolţească într-o clipită. 
„Corăbii-lebede” li se spunea în Cele Şapte Regate 
ambarcaţiunilor mari din Insulele Verii, din pricina pânzelor 
albe şi umflate şi a galioanelor care, majoritatea, înfăţişau 
păsări. Aşa mari cum erau, pluteau pe valuri cu o graţie fără 
egal. Deşi neajutorat în perioadele de acalmie, cu un vânt 
bun şi vioi din spate Vântul Cafeniu putea întrece o galeră. 
Şi oferea o mulţime de locuri în care un laş se putea 
ascunde. 

Spre sfârşitul schimbului său, Sam fu, în cele din urmă, 
încolţit. Cobora o scară când Xhondo îl înhaţă de guler. 

— Sam Negru vine cu Xhondo, zise el, târându-l peste 
punte şi aruncându-l la picioarele lui Kojja Mo. 

Departe, spre nord, un abur se zărea jos, la orizont. Kojja 
arătă într-acolo. 

— Acolo e coasta Dornului. Nisip, stânci şi scorpioni şi 
niciun loc bun de acostare, preţ de sute de leghe. Poţi să 
înoţi până acolo, dacă vrei, sau să mergi pe jos către Oraşul 


Vechi. Va trebui să traversezi deşertul adânc, să urci nişte 
munţi şi să treci Torentine înot. Sau poţi să mergi cu Gilly. 

— Nu înţelegeţi. Astă-noapte noi... 

— ... v-aţi onorat mortul şi zeii care v-au făcut pe 
amândoi. Xhondo a făcut la fel. Eu am avut copilul, altfel aş 
fi fost cu el. Voi, toţi cei din Westeros, faceţi din dragoste o 
ruşine. Nu e nimic ruşinos în dragoste. Dacă septonii voştri 
spun că 

este, cei şapte zei ai voştri trebuie să fie demoni. În 
insule, ştim mai bine. Zeii noştri ne-au dat picioare ca să 
fugim, nasuri ca să mirosim, mâini ca să atingem şi să 
simţim. Care zeu nebun şi crud ar da unui om ochi şi i-ar 
spune că trebuie să-i ţină închişi mereu şi să nu privească 
toată frumuseţea din lume? Doar un monstru, un demon al 
întunericului. Kojja îşi duse mâinile între picioarele lui Sam. 
Zeii 94 

ţi-au dat şi asta cu un scop, pentru... care e cuvântul 
vostru în limba westerosi? 

— Futai, îi sări Xhondo în ajutor. 

— Da, pentru futai, pentru a da plăcere şi pentru a face 
copii. Nu e nicio ruşine în asta. 

Sam se dădu înapoi. 

— Am făcut un jurământ. Nu îmi voi lua soţie şi nu voi 
Zămisli copii. Am rostit cuvintele. 

— Ştie ce cuvinte ai rostit. E un copil în anumite privinţe, 
dar nu e oarbă. Ştie de ce porţi veşminte negre, de ce te 
duci în Oraşul Vechi. Ştie că nu te poate păstra. Te vrea 
pentru o vreme, atâta tot. Şi-a pierdut tatăl şi soţul, mama şi 
surorile, casa, lumea ei. Nu te are decât pe tine, în afară de 
prunc. Aşa că du-te la ea sau înoată. 

Sam privi deznădăjduit la aburul care marca linia 
îndepărtată a țărmului. Ştia că n-ar putea rezista să înoate 
până acolo. 

Se duse la Gilly. 

— Ce-am făcut noi... dacă aş putea să-mi iau soţie, te-aş 
prefera pe tine în locul oricărei prințese sau fecioare de 


obârşie nobilă, dar nu pot. Am rămas cioară. Am rostit 
cuvintele. Gilly, am mers cu Jon în pădure şi am rostit 
cuvintele în faţa copacului inimii. 

— Copacii veghează asupra noastră, şopti Gilly, 
ştergându-i lacrimile de pe obraji. În pădure, ei văd tot... dar 
aici nu sunt copaci. Numai apă, Sam. Numai apă. 


CERSEI 


Fusese o zi cenuşie, rece şi umedă. Turnase cu găleata 
toată dimineaţa şi, chiar şi atunci când, după prânz, ploaia 
se opri, norii refuzau să se împrăştie. Nu văzură 

soarele. O vreme atât de mizerabilă era de-ajuns ca s-o 
descurajeze până şi pe micuța regină. În loc să călărească 
alături de găinile ei şi de alaiul lor de străjeri şi admiratori, 
îşi petrecu ziua întreagă în Beciul Fecioarelor cu verişoarele, 
ascultând cântecele Bardului Albastru. 

Ziua lui Cersei fu la fel, până spre seară. Când cerul gri 
începu să se întunece, îi spuseră că Dulcea Cersei sosise cu 
fluxul de dimineaţă şi că Aurane Waters era afară, cerând să 
fie primit. 

Regina trimise imediat după el. De îndată ce păşi în 
salonul ei, Cersei ştiu că 

veştile erau bune. 

— Înălţimea Ta, spuse el cu un zâmbet larg. Piatra 
Dragonului îţi aparţine. 

— Minunat! Îi luă mâinile şi îl sărută pe obraji. Ştiu că 
Tommen va fi încântat şi el. Asta înseamnă că putem să 
eliberăm flota lui Redwyne şi să alungăm oamenii de fier de 
la Scuturi. Veştile de la Reach păreau să fie tot mai cumplite 
cu 95 

fiecare corb. Oamenii de fier nu se mulţumiseră cu noile 
lor stânci, după toate aparențele. Atacau în număr mare de- 
a lungul Manderului şi merseseră până 

într-acolo încât atacaseră Arborul şi insulele mai mici din 
împrejurimi. Oamenii lui Redwyne nu păstraseră mai mult de 
o duzină de nave de război în apele lor şi toate fuseseră 
nimicite, capturate sau scufundate. lar acum veneau veşti 
cum că un nebun care îşi zicea Euron Ochi-de-Cioară 
trimitea corăbii lungi în susul Sunetului Şoptit, către Oraşul 
Vechi. 


— Lordul Paxter încărca provizii pentru drumul spre casă 
când Dulcea Cersei a ridicat pânzele, raportă Lordul Waters. 
Îmi închipui că până acum flota lui principală a pornit pe 
mare. 

— Să sperăm că vor avea parte de o călătorie iute şi deo 
vreme mai bună 

decât cea de astăzi. Regina îl trase pe Waters lângă ea, 
pe bancheta de lângă 

fereastră. Trebuie să-i mulţumim lui Ser Loras pentru 
acest triumf? 

Zâmbetul lui pieri. 

— Unii aşa spun, Înălţimea Ta. 

— Unii? Îi aruncă o privire întrebătoare. Tu nu? 

— Nu mi-a fost dat să văd un cavaler mai viteaz, mărturisi 
Waters, dar a transformat într-un măcel ceea ce putea să fie 
o victorie fără vărsare de sânge. O 

mie de oameni sunt morţi sau pe-aproape. Majoritatea 
dintre ai noştri. Şi nu doar oameni de rând, Înălţimea Ta, ci şi 
cavaleri şi tineri lorzi, cei mai buni şi mai viteji. 

— Şi Ser Loras? 

— El va fi al o mie unulea. L-au dus în castel după bătălie, 
dar rănile lui sunt grave. A pierdut atât de mult sânge încât 
maesterii nu vor să-i pună lipitori. 

— O, ce trist! Tommen va fi distrus. Îl admira atât de mult 
pe bravul nostru Cavaler al Florilor! 

— Şi oamenii din popor, spuse amiralul ei. Fecioarele îşi 
vor vărsa lacrimile în cupele de vin pe tot cuprinsul 
regatului, când Loras va muri. 

Regina ştia că Waters nu se înşela. Trei mii de oameni se 
îmbulziseră pe Poarta Noroiului ca să-l conducă pe Ser Loras 
în ziua plecării şi trei din patru fuseseră femei. Priveliştea nu 
făcuse decât s-o umple de dezgust. Îi venise să le strige că 
erau nişte oi, să le spună că tot ce puteau spera de la Loras 
Tyrell erau un zâmbet şi o floare. În schimb, îl proclamase cel 
mai viteaz cavaler din Cele Şapte Regate şi zâmbise când 
Tommen îi înmânase o sabie cu nestemate, pe care s-o 


poarte în luptă. Regele îl şi îmbrăţişase, ceea ce nu făcuse 
parte din planurile lui Cersei, dar acum nu mai conta. Îşi 
putea permite să fie generoasă: Loras Tyrell era pe moarte. 

— Povesteşte-mi, porunci regina. Vreau să ştiu totul, de la 
început până la sfârşit. 

Încăperea se întunecase când Waters isprăvi. Regina 
aprinse câteva lumânări şi o trimise pe Dorcas la bucătării 
după nişte pâine şi brânză şi puţină vită fiartă cu 96 

hrean. În timp ce mâncau, îl rugă pe Aurane să-i spună 
povestea din nou, ca să-şi amintească întocmai toate 
detaliile. 

— Nu vreau ca scumpa noastră Margaery să audă aceste 
veşti de la un străin, spuse ea. Am să-i spun chiar eu. 

— Înălţimea Ta e bună, zise Waters, cu un zâmbet. 

Un zâmbet periculos, gândi regina. Aurane nu semăna cu 
Prinţul Rhaegar atât de mult cât crezuse. Are părul lui, dar îl 
au şi jumătate din târfele din Lys, dacă e să dăm crezare 
poveştilor. Rhaegar a fost bărbat. Acesta e un băiat şiret, 
nimic mai mult. Dar folositor în felul lui. 

Margaery era în Beciul Fecioarelor, sorbind din vin şi 
încercând să descifreze un nou joc din Volantis, cu cele trei 
verişoare ale ei. Deşi era târziu, gărzile o lăsară pe Cersei să 
intre de îndată. 

— Înălţimea Ta, începu ea, e bine să auzi veştile de la 
mine. Aurane s-a întors de la Piatra Dragonului. Fratele tău e 
un erou. 

— Am ştiut asta întotdeauna. Margaery nu părea 
surprinsă. De ce ar fi? Se aştepta la asta, din clipa când 
Loras mi-a cerut comanda. Cu toate acestea, când Cersei îşi 
termină povestea, lacrimile sclipeau pe obrajii mai tinerei 
regine. 

— Redwyne a pus mineri să sape un tunel sub zidurile 
castelului, dar au înaintat prea încet pentru Cavalerul 
Florilor. Fără îndoială, el se gândea la oamenii nobilului 
vostru tată, care sufereau la Scuturi. Lordul Waters zice că a 
ordonat asaltul la nici o jumătate de zi după ce a preluat 


comanda, după ce castelanul Lordului Stannis i-a refuzat 
oferta de a rezolva problema asediului între ei, printr-un 
duel. Loras a fost primul care a trecut prin spărtură, când 
berbecul a străpuns porţile castelului. A trecut direct prin 
gura dragonului, se spune, înveşmântat în alb şi legănându- 
şi buzduganul deasupra capului, lovind în dreapta şi-n 
stânga. 

Megga Tyrell plângea deja nestăpânit. 

— Cum a murit? întrebă ea. Cine l-a ucis? 

— Nimeni nu a avut această onoare, răspunse Cersei. Ser 
Loras s-a ales cu o săgeată în coapsă şi cu o alta în umăr, dar 
a continuat să lupte cu vitejie, deşi sângele îi curgea în 
şuvoaie. Mai târziu, a primit o lovitură de buzdugan care i-a 
rupt câteva coaste. După aceea... dar nu. Am să te scutesc 
de partea cea mai cruntă. 

— Spune-mi, o îndemnă Margaery. Poruncesc. 

Porunceşti? Cersei şovăi o clipă, apoi hotări să treacă asta 
cu vederea. 

— Asediaţii s-au retras într-un donjon interior, după ce 
zidul de apărare a fost ocupat. Loras a condus şi atacul de 
acolo. A fost stropit cu ulei încins. 

Lady Alia se făcu albă ca varul şi fugi imediat afară din 
încăpere. 

— Lordul Waters m-a asigurat că maesterii fac tot ce pot, 
dar mă tem că 

fratele tău e ars prea rău. Cersei o cuprinse pe Margaery 
în braţe ca s-o liniştească. 

A salvat regatul. Când o sărută pe mica regină pe obraz, 
simţi gustul sărat al 97 

lacrimilor ei. Jaime va scrie toate faptele sale în Cartea 
Albă, iar cântăreții vor cânta despre el o mie de ani. 

Margaery se smulse din îmbrăţişare, atât de violent încât 
Cersei fu cât pe ce să 

cadă. 

— Pe moarte nu înseamnă mort, spuse ea. 

— Nu, dar maesterii spun... 


— Pe moarte nu înseamnă mort. 

— Eu nu vreau decât să te cruţ... 

— Ştiu ce vrei. leşi afară. 

Acum ştii ce-am simțit în noaptea când a murit Joffrey al 
meu. Se înclină, cu faţa o mască de politeţe rece. 

— Dulce fiică. Sunt atât de tristă pentru tine. Te voi lăsa 
cu durerea ta. 

Lady Merryweather nu-şi făcu apariţia în seara aceea şi 
Cersei se pomeni prea agitată ca să doarmă. De m-ar putea 
vedea Lordul Tywin acum, ar şti că şi-a găsit moştenitorul, 
un moştenitor demn de Casterly Rock, gândi ea zăcând în 
pat cu Jocelyn Swyft, care sforăia încetişor pe cealaltă pernă. 
În curând Margaery avea să verse lacrimile amare pe care ar 
fi trebuit să le verse pentru Joffrey. Mace Tyrell ar putea 
plânge şi el, dar Cersei nu-i dăduse niciun motiv să rupă 
alianţa cu ea. Ce altceva făcuse, în definitiv, decât să-l 
onoreze pe Loras cu încrederea ei? El ceruse comanda, cu 
genunchiul plecat, sub privirile întregii curţi. 

După ce moare, trebuie să-i ridic undeva o statuie şi să-i 
fac o înmormântare cum n-a mai văzut Debarcaderul 
Regelui. Oamenilor avea să le placă asta. Şi lui Tommen. S-ar 
putea ca Mace chiar să-mi mulțumească, bietul de el. Cât 
despre nobila sa mamă, dacă zeii sunt buni, vestea aceasta 
o va răpune. 

Răsăritul soarelui fu cel mai frumos pe care îl văzuse 
Cersei de ani de zile. 

Taena îşi făcu apariţia curând şi mărturisi că-şi petrecuse 
noaptea consolându-le pe Margaery şi pe însoţitoarele ei, 
bând vin, plângând şi povestind despre Loras. 

— Margaery e convinsă şi acum că nu va muri, o informă 
ea, în timp ce regina se îmbrăca pentru a se înfăţişa la curte. 
Intenţionează să-şi trimită propriul maester să-l îngrijească. 
Verişoarele se roagă pentru îndurarea Mamei. 

— Mă voi ruga şi eu. Vino mâine cu mine în Septul lui 
Baelor şi vom aprinde o sută de lumânări pentru bravul 


nostru Cavaler al Florilor. | se adresă cameristei sale: Dorcas, 
adu-mi coroana. Cea nouă, fii bună. 

Era mai uşoară decât cea veche, din aur palid împletit, 
incrustat cu smaralde care sclipeau când întorcea capul. 

— Au venit patru în legătură cu Pezevenghiul în 
dimineaţa asta, o anunţă Ser Osmund, după ce Jocelyn îl 
pofti înăuntru. 

— Patru? Regina era plăcut surprinsă. Un şuvoi constant 
de informatori îşi croiau drum către Fortăreaţa Roşie, 
susţinând că au ştiinţă despre Tyrion, dar patru într-o zi era 
ceva neobişnuit. 

— Da, răspunse Osmund. Unul ţi-a adus un cap. 

98 

— Am să-l primesc pe el primul. Adu-l în salonul meu. Mă 
rog ca de data asta să nu fie o greşeală. Mă rog să fiu în 
sfârşit răzbunată, ca Joff să se poată 

odihni în pace. Septonii spuneau că şapte e o cifră sacră 
pentru zei. Dacă era aşa, poate că acest al şaptelea cap avea 
să-i aducă balsamul după care tânjea sufletul ei. 

Omul se dovedi a fi un tyroshi, scund, îndesat şi asudat, 
cu un zâmbet onctuos care îi amintea de Varys şi o barbă în 
furculiţă vopsită în verde şi roz. Lui Cersei îi displăcu din 
prima clipă, dar era dispusă să-i treacă neajunsurile cu 
vederea, dacă avea, într-adevăr, capul lui Tyrion în cufărul 
pe care îl aducea cu el. Lada era din lemn de cedru, cu lujeri 
de viţă şi flori incrustate în fildeş şi cu balamale şi 
închizători din aur alb. Un obiect încântător, dar pe regină 
nu o interesa decât ce se putea afla înăuntru. E destul de 
mare, cel puțin. Tyrion avea un cap grotesc de mare, pentru 
un om atât de mic şi pipernicit. 

— Înălţimea Ta, murmură omul din Yyrosh, cu o 
plecăciune adâncă. Văd că 

eşti la fel de încântătoare cum se spune. Chiar şi dincolo 
de marea îngustă am auzit despre frumuseţea ta neasemuită 
şi despre durerea care-ţi sfâşie inima blândă. Nimeni nu 
poate să-ţi aducă tânărul fiu înapoi, dar nădăjduiesc că pot, 


î 


cel puţin, să-ţi ofer un pic de balsam pentru durerea ta. Îşi 
aşeză mâna pe piept. Îţi aduc dreptate. iţi aduc capul 
valongar-ului tău. 

Vechiul cuvânt valyrian o înfiora, dar îi dădu, în acelaşi 
timp, un crâmpei de speranţă. 

— Pezevenghiul nu mai este fratele meu, dacă a fost 
vreodată, declară ea. Nici nu-i voi rosti numele. A fost 
cândva un nume mândru, înainte ca el să-l dezonoreze. 

— În Yyrosh îi spunem Mâini-Roşii, de la sângele care-i 
şiroieşte printre degete. Sângele unui rege şi al unui tată. 
Unii spun că şi-a omorât şi mama, sfârtecându-şi drumul din 
pântecele ei cu gheare sălbatice. 

Ce aiureală, gândi Cersei. 

— Este adevărat, spuse ea. Dacă în acel cufăr se află 
capul Pezevenghiului, te voi ridica la rangul de lord şi îţi voi 
încredința pământuri şi cetăţi bogate. Titlurile erau mai 
ieftine ca ţărâna, iar ţinuturile riverane erau pline de castele 
distruse, care stăteau părăsite printre câmpuri neîngrijite şi 
sate părăsite. Curtea mea aşteaptă. Deschide cufărul şi lasă- 
ne să vedem. 

Omul din Tyrosh deschise cufărul cu un gest teatral şi 
făcu un pas înapoi, zâmbind. Înăuntru, capul unui pitic se 
odihnea pe un pat de catifea albastră şi moale, holbându-se 
la ea. 

Cersei îl privi îndelung. 

— Acela nu este fratele meu. Avea un gust amar în gură. 
Presupun că am sperat prea mult, mai ales după Loras. Zeii 
nu sunt niciodată chiar atât de buni. 

Bărbatul acesta are ochi căprui. Tyrion avea un ochi 
negru şi unul verde. 

— Ochii, chiar aşa... Înălţimea Ta, ochii fratelui tău... s-au 
stricat oarecum. 

99 

Mi-am luat libertatea de a-i înlocui cu sticlă... dar nu de 
culoarea potrivită, după 

cum spui. 


Asta nu făcu decât să o irite şi mai mult. 

— Poate că scăfârlia ta are ochi de sticlă, dar eu nu. 
Există garguie pe Piatra Dragonului care seamănă mai mult 
cu Pezevenghiul decât această creatură. E che! şi are de 
două ori vârsta fratelui meu. Ce s-a întâmplat cu dinţii lui? 

Omul bătu în retragere în faţa furiei din glasul ei. 

— Avea un şir frumos de dinţi din aur, Înălţimea Ta, dar 
noi... regret... 

— O, nu încă. Dar vei regreta. Ar trebui să-l spânzur, Să 
caute după aer până 

când i se înnegreşte fața, aşa cum a făcut scumpul meu 
fiu. Cuvintele îi stăteau pe buze. 

— O greşeală nevinovată. Piticii seamănă atât de mult 
între ei şi... Înălţimea Ta poate observa, nu are nas... 

— Nu are nas fiindcă i /-ai tăiat. 

— Nu! Sudoarea de pe frunte îi trăda minciuna. 

— Ba da. O dulceaţă otrăvită se strecură în tonul lui 
Cersei. Cel puţin ai avut atâta minte. Ultimul nebun a 
încercat să-mi spună că un vrăjitor rătăcitor i l-a crescut la 
loc. Totuşi, mi se pare că îi datorezi acestui pitic un nas. Casa 
Lannister îşi plăteşte întotdeauna datoriile şi la fel vei face şi 
tu. Ser Meryn, du-l pe acest pungaş la Qyburn. Ser Meryn 
Trant îl luă pe tyroshi de braţ şi îl tări afară, în timp ce 
protesta. După ce plecară, Cersei i se adresă lui Osmund 
Kettleblack: Ser Osmund, ia asta din faţa mea şi adu-i 
înăuntru pe ceilalţi trei care susţin că au informaţii despre 
Pezevenghi. 

— Da, Înălţimea Ta. 

Din păcate, cei trei aşa-zişi informatori nu se dovediră 
mai folositori decât omul din Tyrosh. Unul spuse că 
Pezevenghiul se ascundea într-un bordel din Oraşul Vechi, 
desfătând bărbaţii cu gura. Era o imagine nostimă, dar 
Cersei nu-i dădu crezare nicio clipă. Cel de-al doilea susţinu 
că l-ar fi văzut pe pitic într-un spectacol în Braavos. Al treilea 
insistă că Tyrion devenise pustnic în ţinuturile riverane şi că 


trăia pe un deal bântuit. Regina avu acelaşi răspuns pentru 
toţi: 

— Dacă eşti aşa de bun încât să conduci câţiva dintre 
bravii noştri cavaleri la acest pitic, vei fi răsplătit cu 
generozitate, promise ea. Cu condiţia ca acela să fie 
Pezevenghiul. Dacă nu... ei, bine, cavalerii mei nu sunt prea 
răbdători cu minciuna, nici cu nătărăii care îi trimit să alerge 
după umbre. Cineva şi-ar putea pierde limba. 

Cât ai clipi, toţi cei trei informatori nu mai fură atât de 
siguri şi recunoscură că 

poate văzuseră alt pitic. 

Cersei nu-şi dăduse seama până atunci că existau atât de 
mulţi pitici. 

— Oare toată lumea e năpădită de aceşti monştri 
piperniciţi? se plânse ea, în timp ce ultimul dintre 
informatori era condus afară. Câţi pot să fie? 

— Mai puţini decât au fost, remarcă Lady Merryweather. 
Îmi acorzi onoarea 100 

de a te însoţi la curte, Înălţimea Ta? 

— Dacă poţi suporta plictiseala, răspunse Cersei. Robert 
era un prost în multe privinţe, dar într-una avea dreptate. E 
plictisitor să conduci un regat. 

— Mă întristează să te văd atât de împovărată, Înălţimea 
Ta. Fugi şi joacă-te, zic eu, şi lasă Mâna Regelui să asculte 
aceste petiţii obositoare. Am putea să ne îmbrăcăm ca nişte 
slujnice şi să petrecem ziua printre oamenii de rând, să 
auzim ce spun despre căderea Pietrei Dragonului. Ştiu un 
han unde poate fi auzit Bardul Albastru, când nu îi cântă 
micii regine, şi o anume cramă unde un scamator transformă 
plumbul în aur, apa în vin şi fetele în băieţi. Poate că-şi va 
face vrăjile asupra noastră. Nu te-ar amuza, Înălţimea Ta, să 
fii bărbat pentru o noapte? 

Dacă aş fi bărbat, aş fi Jaime, gândi regina. Dacă aş fi 
bărbat, aş putea conduce acest regat în numele meu, nu în 
locul lui Tommen. 


— Numai dacă tu ai rămâne femeie, răspunse ea, ştiind 
că asta era ceea ce voia să audă Taena. Eşti o păcătoasă 
mică să mă ispiteşti aşa, dar ce fel de regină aş fi dacă mi-aş 
pune regatul în mâinile tremurătoare ale lui Harys Swyft? 

Taena se îmbufna. 

— Înălţimea Ta e prea sârguincioasă. 

— Da, sunt, fu de acord Cersei, şi, până la sfârşitul zilei, 
am s-o regret. O luă 

pe Lady Merryweather de braţ: Haide. 

Jalabhar Xho fu primul care i se înfăţişă în ziua aceea, 
după cum se cuvenea rangului său de prinţ în exil. Oricât de 
măreț arăta în minunata-i mantie cu pene, nu venise decât 
să cerşească. Cersei îl lăsă să-şi facă obişnuita pledoarie, 
cerând oameni şi arme care să-l ajute să recucerească Valea 
Florii Roşii, pe urmă spuse: 

— Înălţimea Sa îşi duce propriul război, Prinţe Jalabhar. 
Nu are oameni de irosit pentru al tău, tocmai acum. Anul 
viitor, poate. Asta îi spunea Robert mereu. 

Anul viitor, Cersei avea să-i spună niciodată, dar nu 
astăzi. Piatra Dragonului era a ei. 

Lordul Hallyne din Ghilda Alchimiştilor se prezentă 
pentru a cere să le fie îngăduit piromanţilor lui să 
cuibărească orice ouă de dragon ar putea apărea la Piatra 
Dragonului, acum, că insula se afla iarăşi în siguranţă, pe 
mâini regale. 

— Dacă ar mai fi rămas asemenea ouă, Stannis le-ar fi 
vândut ca să-şi plătească rebeliunea, îi spuse regina. Se feri 
să spună că planul era o nebunie. De când murise ultimul 
dragon Targaryen, toate încercările de acest fel sfârşiseră în 
moarte, dezastru sau dezonoare. 

Un grup de negustori i se înfăţişă implorând tronul să 
intervină pentru ei pe lângă Banca de Fier din Braavos. Se 
părea că braavosii cereau imperativ rambursarea datoriilor 
restante şi refuzau toate noile împrumuturi. Avem nevoie de 
propria noastră bancă, hotărî Cersei, Banca de Aur din 
Lannisport. Poate că 


atunci când tronul lui Tommen va fi sigur, Cersei ar putea 
s-o înfăptuiască. 

Deocamdată, tot ceea ce putea face era să le spună 
negustorilor să le restituie cămătarilor braavosi datoria. 

101 

Delegaţia Credinței era condusă de vechiul ei prieten, 
Septonul Raynard. Şase dintre Fiii Războinicului îl escortau 
prin oraş; împreună erau şapte, un număr sfânt şi de bun 
augur. Noul Înalt Septon - sau Înaltă Vrabie, cum îl poreclise 
Băiatul Lunii - făcea totul în grupuri de câte şapte. Cavalerii 
purtau centuri vărgate în cele şapte culori ale Credinței. 
Mânerele săbiilor, precum şi crestele coifurilor lor erau 
împodobite cu cristale. Purtau scuturi alungite, într-un stil 
rar întâlnit de la Cucerire încoace, înfăţişând un blazon care 
nu mai fusese văzut în Cele Şapte Regate de secole: o sabie- 
curcubeu strălucind pe un fond întunecat. 

Aproape o sută de cavaleri veniseră deja să-şi pună 
vieţile şi săbiile în slujba Fiilor Războinicului, după cum 
susţinea Qyburn, şi, cu fiecare zi, veneau mai mulţi. Îmbătaţi 
de zei, cu toții. Cine s-ar fi gândit că regatul are atât de 
mulți de felul lor? 

Majoritatea fuseseră cavaleri de casă şi cavaleri rătăcitori, 
dar câţiva erau de obârşie nobilă; fii mai mici, lorzi mărunți, 
bătrâni care voiau să-şi ispăşească 

vechi păcate. Şi mai era Lancel. Cersei crezuse că Qyburn 
glumeşte când îi spusese că vărul ei nătărău îşi abandonase 
castelul, pământurile şi soţia şi se întorsese în oraş, să se 
alăture Nobilului şi Puternicului Ordin al Fiilor Războinicului, 
dar iată-l acolo, cu ceilalţi nebuni pioşi. 

Lui Cersei nu-i plăcea asta defel, după cum nu era 
încântată nici de intermina-bila truculenţă şi ingratitudine a 
Înaltei Vrăbii. 

— Unde e Înaltul Septon? îl întrebă ea pe Raynard. Pe el |- 
am chemat. 

Septonul Raynard adoptă un ton plin de regret. 


— Preacucernicia Sa m-a trimis pe mine în locul său şi m- 
a rugat să-i spun Înălţimii Tale că Cei Şapte l-au trimis să 
lupte împotriva ticăloşiei. 

— Cum? Propovăduind castitatea pe Strada Mătăsii? 
Crede că dacă se roagă 

pentru târfe le poate face înapoi fecioare? 

— Trupurile noastre au fost plămădite de Tatăl şi de Mama 
noastră astfel încât să ne putem uni, bărbat şi femeie, şi să 
zămislim copii în sfânta căsnicie, răspunse Raynard. E un 
lucru josnic şi un păcat ca femeile să-şi vândă sfintele 
trupuri pentru bani. 

Sentimentul pios ar fi fost mai convingător dacă regina n- 
ar fi ştiut că Septonul Raynard avea prietene speciale în 
fiecare bordel de pe Strada Mătăsii. Fără doar şi poate, 
hotărâse că era de preferat să repete trăncănelile Înaltei 
Vrăbii decât să 

frece podele. 

— Să nu te apuci să-mi predici mie, îi spuse Cersei. 
Administratorii bordelurilor se plâng, şi pe bună dreptate. 

— Dacă vorbesc păcătoşii, de ce ar asculta virtuoşii? 

— Aceste păcătoase umplu cuferele regale, răspunse 
regina pe şleau, iar banii lor ne ajută să plătim simbriile 
mantiilor noastre aurii şi să construim galere care să ne 
apere țărmurile. Mai e de luat în seamă şi negoţul. Dacă 
Debarcaderul Regelui n-ar avea niciun bordel, corăbiile s-ar 
duce la Duskendale şi la Gulltown. 

102 

Preacucernicia Sa mi-a promis pace pe străzi. Bordelurile 
ne ajută să păstrăm această pace. Oamenii de rând, lipsiţi 
de târfe, sunt în stare să recurgă la viol. De acum înainte, 
Preacucernicia Sa n-are decât să-şi ţină predicile în templu, 
acolo unde le e locul. 

Regina se aşteptase să-l vadă şi pe Lordul Gyles, dar, în 
schimb, îşi făcu apariţia Marele Maester Pycelle, întunecat la 
faţă şi cu un aer smerit, spunându-i că Rosby era prea slăbit 
ca să se ridice din pat. 


— Îmi pare rău s-o spun, dar mă tem că Lordul Gyles 
trebuie să se alăture curând nobililor săi strămoşi. Fie ca 
Tatăl să-l judece drept. 

Dacă Rosby moare, Mace Tyrell şi micuța regină vor 
încerca din nou să mi-l vâre pe gât pe Garth cel Mare. 

— Lordul Gyles are tusea aia de ani de zile şi până acum 
nu l-a omorât, se plânse ea. A tuşit jumătate din domnia lui 
Robert şi toată domnia lui Joffrey. Dacă 

moare acum, nu poate fi decât fiindcă îl vrea mort cineva. 

Marele Maester Pycelle clipi uimit. 

— Înălţimea Ta? Ci-cine să-l vrea mort pe Lordul Gyles? 

— Moştenitorul lui, poate. Sau mica regină. Vreo femeie 
pe care a batjocorit-o cândva. Margaery şi Mace şi Regina 
Spinilor, de ce nu? Gyles le stă în cale. Un vechi duşman. 
Unul nou. Tu. 

Bătrânul păli. 

— Î-Înălţimea Ta glumeşte. Eu... eu l-am curăţat, i-am pus 
lipitori, l-am tratat cu comprese şi infuzii... aburii îl liniştesc 
puţin, iar somnul-dulce îi potoleşte convulsiile, dar mă tem 
că acum scuipă bucăţi de plămân. 

— Fie cum zici. Te vei întoarce la Lordul Gyles şi îl vei 
informa că nu are permisiunea mea să moară. 

— Cum porunceşti, Înălţimea Ta. Pycelle se înclină. 

Urmară alţii şi alţii şi alţii, fiecare petiţionar mai plicticos 
decât celălalt. lar în seara aceea, după ce, în sfârşit, ultimul 
plecase şi Cersei lua o cină frugală cu fiul ei, regina spuse: 

— Tommen, când îţi spui rugăciunile înainte de culcare, 
spune-i Mamei şi Tatălui că eşti recunoscător că eşti încă un 
copil. Un rege munceşte din greu, te asigur, şi nu-ţi va 
plăcea. Te ciugulesc cu toţii, ca un stol de ciori. Fiecare vrea 
o bucăţică din carnea ta. 

— Da, mamă, răspunse Tommen, cu glasul trist. Mica 
regină îi spusese despre Ser Loras. Ser Osmund zicea că 
băiatul plânsese. E mic. Când va fi de vârsta lui Joff, nu-şi va 
mai aminti cum arăta Loras. Dar nu m-ar deranja ciugulitul 


lor, continuă fiul ei. Ar trebui să merg cu tine la curte în 
fiecare zi, să ascult. 

Margaery zice... 

— ... puţin cam multe, izbucni Cersei. l-aş smulge 
bucuroasă limba, ca nimica. 

— Să nu spui asta! strigă Tommen dintr-odată, cu 
fețişoara-i rotundă 

103 

înroşindu-se. Lasă-i limba în pace. Să nu te atingi de ea. 
Eu sunt regele, nu tu. 

Cersei se holbă la el, nevenindu-i să creadă. 

— Ce-ai spus? 

— Eu sunt regele. Eu spun cui să i se smulgă limba, nu tu. 
Nu te voi lăsa să-i faci rău lui Margaery. Nu! Îţi interzic. 

Cersei îl apucă de-o ureche şi îl târî, scâncind, la uşă, 
unde îl găsi pe Ser Boros Blount stând de strajă. 

— Ser Boros, Înălţimea Sa şi-a ieşit din fire. Fii bun şi 
condu-l în dormitorul lui şi adu-l pe Pate. De data aceasta, 
vreau ca Tommen să-l biciuiască pe băiat cu mâna lui. Va 
continua până când băiatul va sângera din ambele buci. 
Dacă 

Înălţimea Sa refuză sau rosteşte vreun cuvânt de protest, 
cheamă-l pe Qyburn şi spune-i să îi taie limba lui Pate, ca 
Înălţimea Sa să înveţe care e preţul obrăzniciei. 

— Cum porunceşti, oftă Ser Boros, uitându-se stânjenit la 
rege. Înălţimea Ta, vino cu mine, te rog. 

Când noaptea se lăsă peste Fortăreaţa Roşie, Jocelyn 
aprinse un foc în şemineul reginei, iar Dorcas, lumânările de 
lângă pat. Cersei deschise fereastra ca să ia o gură de aer şi 
descoperi că norii se adunaseră iar, ascunzând stelele. 

— O noapte atât de întunecată, Înălţimea Ta, murmură 
Dorcas. 

Da, gândi regina, dar nu atât de întunecată ca Beciul 
Fecioarelor sau ca Piatra Dragonului, unde Loras Tyrell zace 
ars şi sângerând, sau precum celulele negre de sub castel. 
Regina nu ştia de ce-i venise asta în minte. Hotărâse să nu 


se mai gândească nicio clipă la Falyse. Due/. Falyse ar fi 
trebuit să aibă atâta minte să nu se mărite cu un asemenea 
nătărău. Veştile de la Stokeworth erau că Lady Tanda murise 
de o pneumonie pricinuită de şoldul ei rupt. Lollys Nătânga 
fusese proclamată Lady Stokeworth, cu Ser Bronn drept 
lordul ei. Tânda moartă şi Gyles în agonie. E bine că-l mai 
avem pe Băiatul Lunii, altfel curtea ar fi cu totul lipsită de 
măscărici. Regina zâmbi, culcându-şi capul pe pernă. Când 
am sărutat-o pe obraz, i-am simţit gustul sărat al lacrimilor. 

Visă un vis vechi, cu trei fete în mantii maro, o babă 
zbârcită şi un cort ce mirosea a moarte. 

Cortul babei era întunecos, înalt şi ţuguiat. Nu voia să 
intre, după cum nu voise nici la zece ani, dar celelalte fete o 
priveau, aşa că nu putea da înapoi. Erau trei în vis, întocmai 
cum fuseseră în viaţa reală. Grăsana Jeyne Farman şovăia, ca 
întotdeauna. Era de mirare că venise până acolo. Melara 
Hetherspoon era mai îndrăzneață, mai mare şi mai frumoasă, 
aşa pistruiată cum era. Înfăşurate în mantii de pânză aspră, 
cu glugile trase pe cap, toate trei se furişaseră din paturi şi 
traversaseră terenurile pentru turnir, ca s-o caute pe 
vrăjitoare. Melara le auzise pe slujitoare şuşotind cum putea 
ea blestema un om sau cum îl putea face să se 
îndrăgostească, cum putea să cheme demonii şi să prezică 
viitorul. 

În viaţa reală, fetele alergaseră cu sufletul la gură, năuce, 
şuşotind între ele pe drum, pe cât de emoţionate, pe atât de 
speriate. Visul era altfel. În vis, 104 

pavilioanele erau umbrite, iar cavalerii şi slujitorii pe 
lângă care treceau erau făcuţi din abur. Se făcea că fetele 
rătăceau multă vreme până când găseau cortul vrăjitoarei. 
Când ajungeau la el, toate torţele începeau să se stingă. 
Cersei le privea pe fete cuibărindu-se una într-alta, şuşotind. 
Mergeţi înapoi, încerca să le spună. Întoarceţi-vă. Nu e nimic 
pentru voi aici. Dar, deşi îşi mişca gura, niciun cuvânt nu se 
făcea auzit. 


Fiica Lordului Tywin păşi prima în cort, cu Melara pe 
urmele ei. jJeyne Farman intră ultima şi încercă să se ascundă 
în spatele celorlalte două, aşa cum făcea întotdeauna. 

Cortul era încărcat de mirosuri. Scorţişoară şi nucşoară. 
Piper, roşu, alb şi negru. Lapte de migdale şi ceapă. 
Cuişoare, lămâiţă şi şofran preţios şi arome mai ciudate, încă 
şi mai rare. Singura lumină venea dinspre un manga! de fier 
în forma unui cap de vasilisc, o lumină difuză, verzuie, care 
făcea pereţii cortului să pară 

reci, morţi şi mucegăiţi. Oare la fel fusese în realitate? 
Cersei nu părea să-şi amintească. 

Vrăjitoarea dormea în vis, aşa cum cândva dormise în 
viaţa reală. Lăsaţi-o în pace, îi venea reginei să strige. Voi, 
netoatelor, n-o treziți pe vrăjitoarea adormită. Fără limbă, nu 
putea decât să privească fata dându-i mantia la o parte, 
lovind patul vrăjitoarei cu picioarele şi spunând: 

— Trezeşte-te, vrem să ne spui viitorul. 

Când Maggy Broasca deschise ochii, Jeyne Farman scânci 
speriată şi fugi afară din cort, năpustindu-se în noapte. 
Micuța, dolofana, netoata, sfioasa Jeyne, cu faţa palidă şi 
grasă, speriată de fiece umbră. Dar ea a fost cea înțeleaptă. 
Jeyne trăia şi acum pe Insula Frumoasă. Se măritase cu unul 
dintre lorzii stegari ai fratelui ei şi fătase o duzină de plozi. 

Ochii bătrânei erau galbeni şi acoperiţi de coji 
respingătoare. În Lannisport se spunea că fusese tânără şi 
frumoasă când soţul ei o adusese din est cu un transport de 
mirodenii, dar vârsta şi răul îşi lăsaseră amprenta asupra ei. 
Era scundă, îndesată şi plină de negi, cu o guşă verzuie, 
grăunţoasă. Dinţii şi-i pierduse şi sânii îi atârnau până la 
genunchi. Dacă stăteai prea aproape, simţeai miros de 
stricăciune, iar când vorbea, răsuflarea ei era stranie, 
puternică şi dezgustătoare. 

— Plecaţi, le spuse fetelor, într-o şoaptă răguşită. 

— Am venit pentru o prezicere, zise Cersei. 

— Plecaţi, croncăni bătrâna a doua oară. 


— Am auzit că poţi vedea viitorul, preciza Melara. Vrem 
doar să ştim cu ce bărbaţi ne vom căsători. 

— Plecaţi, croncăâni Maggy a treia oară. 

Ascultaţi-o, ar fi strigat regina, dacă ar fi avut limbă. Mai; 
aveți timp să fugiți. 

Fugiți, netoatelor! 

Fata cu bucle aurii îşi puse mâinile în şolduri. 

— Vrem prezicerea noastră, altfel mă duc la nobilul meu 
tată şi îl pun să te 105 

biciuiască pentru insolenţă. 

— Te rugăm, insistă Melara. Doar spune-ne viitorul, apoi 
plecăm. 

— Unii dintre noi n-au viitor, murmură Maggy, cu un glas 
grav, înfricoşător. 

Îşi strânse veşmântul în jurul umerilor şi le făcu semn 
fetelor să se apropie. 

Haideţi, dacă nu vreţi să plecaţi. Nesăbuitelor. Haideţi, 
da, trebuie să vă gust sângele. 

Melara păli, dar nu şi Cersei. O leoaică nu se teme deo 
broască, oricât de bătrână şi de urâtă ar fi. Ar fi trebuit să 
plece, ar fi trebuit să asculte, ar fi trebuit să fugă. În schimb, 
luă pumnalul pe care i-l întinse Maggy şi îşi trecu lama 
strâmbă de fier peste buricul degetului mare. Pe urmă îi făcu 
acelaşi lucru Melarei. 

În întunecatul cort verde, sângele părea mai mult negru 
decât roşu. Gura ştirbă 

a lui Maggy tremura la vederea lui. 

— Aici, şopti ea. Daţi-l aici. 

Când Cersei întinse mâna, bătrâna supse sângele cu 
gingii moi, ca ale unui nou-născut. Regina îşi amintea şi 
acum cât de stranie şi rece fusese gura ei. 

— Trei întrebări poţi pune, grăi baba, după ce bău. Nu-ţi 
vor plăcea răspunsurile. Întreabă sau du-te. 

Du-te, striga regina care visa, taci şi fugi. Dar fata nu 
avea destulă minte ca să 

se teamă. 


— Când mă voi căsători cu prinţul? întrebă ea. 

— Niciodată. Te vei căsători cu regele. 

Sub buclele aurii, faţa fetei se încreţi, plină de uimire. Ani 
buni după aceea, socotise că acele vorbe însemnau că nu se 
va căsători cu Rhaegar până când tatăl lui, Aerys, nu va 
muri. 

— Dar voi fi regină? întrebă ea cea tânără. 

Ochii galbeni ai lui Maggy sclipiră de răutate. 

— Regină vei fi... până când va veni o alta, mai tânără şi 
mai frumoasă, să te alunge şi să-ţi ia tot ce ţi-e drag. 

Chipul copilei se îmbujora de furie. 

— Dacă încearcă, îl voi pune pe fratele meu s-o omoare. 
Nici atunci nu se opri, copilă îndărătnică ce era. Mai avea de 
pus o întrebare, încă o privire fugară 

asupra vieţii ei următoare. Regele şi cu mine vom avea 
copii? întrebă ea. 

— O, da. Şaisprezece el şi trei tu. 

Cersei nu înţelegea. Degetul îi pulsa acolo unde îl tăiase 
şi sângele picura pe covor. Cum e cu putinţă? îi venea să 
întrebe, dar îşi terminase întrebările. 

Dar bătrâna nu terminase cu ea. 

— Aur le vor fi coroanele şi aur mormintele, spuse ea. lar 
când lacrimile ţi se vor usca, va/longarul îşi va strânge 
mâinile în jurul gâtului tău palid şi va stoarce viaţa din tine. 

— Ce e un valongar? Un monstru? Fetei de aur nu-i 
plăcea acea prezicere. 

106 

Eşti o mincinoasă şi o broască buboasă şi o babă 
sălbatică şi puturoasă şi nu cred nicio vorbă din ce spui. 
Haide, Melara. Nu merită s-o asculţi. 

— Am şi eu trei întrebări, insistă prietena ei. lar când 
Cersei o trase de braţ, ea se eliberă şi se întoarse la babă. 

— Mă voi mărita cu Jaime? zise ea fără să stea deloc pe 
gânduri. 

Proasto, gândi regina, furioasă şi acum. Jaime nici măcar 
nu ştie că exişti. Pe atunci, fratele ei trăia doar pentru săbii, 


câini şi cai... şi pentru ea, geamăna lui. 

— Nu cu Jaime, nici cu alt bărbat, răspunse Maggy. 
Viermii îţi vor mânca fecioria. Moartea ta e aici în noaptea 
asta, micuţo. Îi simţi răsuflarea? E foarte aproape. 

— Nu simţim decât răsuflarea ta, spuse Cersei. Lângă 
cotul ei aşezat pe masă 

era un vas cu o poţiune vâscoasă. Îl înhaţă şi i-l aruncă 
bătrânei în ochi. În viaţa reală, baba ţipase la ele într-o limbă 
ciudată, necunoscută, şi le înjurase în timp ce fugeau afară 
din cort. Dar în vis faţa i se dizolva, topindu-se în fâşii de 
abur gri, până când nu mai rămâneau decât doi ochi 
galbeni, privind chiorâş, ochii morții. 

Valongar- u/ îşi va strânge mâinile în jurul gâtului tău 
palid, auzi regina, dar glasul nu era al bătrânei. Mâinile se 
iviră din negurile visului ei şi i se înfăşurară 

în jurul gâtului, mâini groase şi puternice. Deasupra lor 
plutea chipul lui, uitându-se chiorâş la ea cu ochii lui 
desperecheaţi. Wu, încercă regina să strige, dar degetele 
piticului săpau adânc în gâtul ei, înăbuşindu-i protestele. 
Lovi cu picioarele şi ţipă, dar în zadar. În scurt timp, scotea 
acelaşi sunet pe care îl scosese fiul ei, micul sunet sufocat 
care marcase ultima suflare a lui Joff pe pământ. 

Se trezi gâfâind în beznă, cu pătura răsucită în jurul 
gâtului. Cersei o smulse atât de violent încât o rupse şi se 
ridică în pat, cu pieptul săltând. Un vis, îşi spuse, un vis 
vechi şi o cuvertură încurcată, atâta tot. 

Taena îşi petrecea noaptea din nou cu mica regină, aşa că 
lângă ea dormea Dorcas. Regina o scutură puternic de umăr. 

— Trezeşte-te şi caută-l pe Pycelle. E cu Lordul Gyles, 
bănuiesc. Adu-l aici de îndată. 

Încă adormită, Dorcas cobori împleticindu-se din pat şi 
traversă iute camera după haine, cu picioarele goale foşnind 
pe paie. 

După o veşnicie, Marele Maester Pycelle intră târşâindu-şi 
papucii şi se aşeză 


lângă ea, cu capul plecat, clipind din pleoapele grele şi 
străduindu-se să nu caşte. 

Arăta de parcă povara imensului colan de maester de la 
gâtu-i zbârcit îl trăgea înspre podea. Pycelle era bătrân de 
când şi-l amintea Cersei, dar cândva fusese magnific: 
somptuos îmbrăcat, demn, extrem de curtenitor. Imensa lui 
barbă albă îi dăduse un aer de înţelepciune. Dar Tyrion i-o 
bărbierise şi ceea ce crescuse la loc era jalnic, câteva 
smocuri răzlețe de păr subţire, uscat, care nu reuşeau să-i 
ascundă carnea roz care-i atârna sub bărbia căzută. Acesta 
nu e un om, gândi ea, ci doar ruina unuia. Celulele negre i- 
au răpit toată puterea pe care a avut-o. Ele şi briciul 
Pezevenghiului. 

107 

— Câţi ani ai? întrebă Cersei pe neaşteptate. 

— Optzeci şi patru, dacă-ţi e pe plac, Înălţimea Ta. 

— Un bărbat mai tânăr mi-ar plăcea mai mult. Îşi trecu 
limba peste buze. 

— Aveam doar patruzeci şi doi când m-a chemat 
Conclavul. Kaeth avea optzeci când l-au ales, iar Ellendor 
aproape nouăzeci. Grijile funcţiei i-au zdrobit şi amândoi au 
murit la un an după ce au fost numiţi. Următorul a fost 
Merion, doar de şaizeci şi şase, dar el a murit de friguri în 
drum spre Debarcaderul Regelui. După aceea, Regele Aegon 
a cerut Citadelei să trimită un om mai tânăr. 

EI a fost primul rege pe care l-am slujit. 

lar Tommen va fi ultimul. 

— Îmi trebuie de la tine o poţiune. Ceva care să mă ajute 
să dorm. 

— O cupă de vin înainte de culcare, adesea... 

— Eu beau vin, imbecilule. Am nevoie de ceva mai 
puternic. Ceva care să nu mă lase să visez. 

— TU... Înălţimea Ta nu vrea să viseze? 

— Ce-am spus tocmai acum? Oare urechile ţi-au devenit 
la fel de neputincioase ca mădularul? Poţi să-mi prepari o 


asemenea poţiune sau trebuie să-i poruncesc Lordului 
Qyburn să corecteze un alt defect de-al tău? 

— Nu e nevoie să implicăm asta... să-l implicăm pe 
Qyburn. Somn fără vise. 

Îţi vei avea poţiunea. 

— Bine. Poţi pleca. Dar, când Pycelle se întoarse către 
uşă, Cersei îl strigă: încă un lucru. Ce vă învaţă Citadela în 
legătură cu profeţiile? Poate viitorul să fie prezis? Bătrânul 
şovăi. O mână zbârcită bâjbâi orbeşte la piept, ca şi cum ar fi 
vrut să mângâie barba care nu era acolo. Poate viitorul 
nostru să fie prezis? repetă 

Cersei. 

— Posibil. Există anumite vrăji în cărţile vechi... dar 
Înălţimea Ta ar putea să 

întrebe, în schimb: £ bine ca viitorul nostru să fie prezis? 
lar la asta eu aş 

răspunde: Nu. E mai bine să lăsăm unele uşi închise. 

— Vezi s-o închizi pe-a mea când pleci. 

Ar fi trebuit să ştie că nu avea să-i dea niciun răspuns, 
aşa netrebuincios cum era. 

A doua zi dimineaţă, luă micul dejun cu Tommen. Băiatul 
părea mult mai supus; se părea că pedeapsa pe care i-o 
aplicase lui Pate îşi slujise scopul. 

Mâncară ouă prăjite, pâine prăjită, şuncă şi nişte 
portocale roşii proaspăt sosite cu o corabie din Dorn. Fiul ei 
era însoţit de pisoii lui. Privind pisicile făcând giumbuşlucuri 
printre picioarele ei, Cersei se simţi puţin mai bine. Cât sunt 
eu în viaţă, lui Tommen nu i se va întâmpla nimic. Ar fi fost 
în stare să omoare jumătate din lorzii Westerosului şi toţi 
oamenii de rând, dacă de asta era nevoie ca să-l apere. 

— Du-te cu Jocelyn, îi spuse băiatului, după ce terminară 
de mâncat. 

Apoi trimise după Qyburn. 

— Lady Falyse mai trăieşte? 

108 

— Trăieşte, da. Poate nu întru totul... confortabil. 


— Înţeleg. Cersei cumpăni o clipă. Omul ăsta, Bronn... nu 
pot spune că îmi place ideea unui duşman atât de aproape. 
Toată puterea i se trage de la Lollys. 

Dacă i-am scoate la iveală sora mai mare... 

— Din păcate, spuse Qyburn, mă tem că Lady Falyse nu 
mai e în stare să 

stăpânească peste Stokeworth. Sau, mai exact, nici să se 
hrănească. Am aflat multe de la ea, sunt mulţumit s-o spun, 
dar lecţiile n-au fost cu totul lipsite de urmări. Sper că n-am 
depăşit indicaţiile Înălţimii Tale. 

— Nu. Orice intenţionase Cersei, era prea târziu. Nu avea 
rost să se mai gândească la asemenea lucruri. £E mai bine 
dacă moare, îşi spuse. N-ar dori să-şi continue viața fără 
soțul ei. Aşa mocofan cum era, toanta se pare că ținea la el. 

Ar mai fi ceva. Astă-noapte am avut un vis îngrozitor. 

— Toţi oamenii suferă de asta, din când în când. 

— Visul e legat de o vrăjitoare pe care am vizitat-o în 
copilărie. 

— O vrăjitoare a pădurilor? Cele mai nevinovate fiinţe. Se 
pricep niţel la ierburi şi la mogşit, dar încolo... 

— Era mai mult de-atât. Jumătate din Lannisport se ducea 
la ea pentru farmece şi poţiuni. Era mama unui lord mărunt, 
un negustor bogat, ridicat în rang de către bunicul meu. 
Tatăl acestui lord a găsit-o în timp ce făcea negoţ în Est. Unii 
spun că i-a făcut o vrajă, deşi mai degrabă aş crede că 
singurele farmece de care avea nevoie erau cele dintre 
picioare. N-a fost întotdeauna hidoasă, sau cel puţin aşa se 
spune. Nu-mi amintesc numele ei. Ceva lung şi estic şi bizar. 
Oamenii îi ziceau Maggy. 

— Maegi? 

— Aşa îi spui tu? Femeia îţi sugea o picătură de sânge din 
deget şi îţi spunea ce îţi rezervă viitorul. 

— Magia sângelui e cel mai întunecat fel de vrăjitorie. 
Unii spun că e şi cel mai puternic. 

Cersei nu voia să audă asta. 


— Această maegi a făcut anumite profeţii. Am râs de ele 
la început, dar... a prezis moartea uneia dintre cameristele 
mele. Când a făcut profeția, fata avea unsprezece ani, era 
sănătoasă ca o mânză şi ocrotită la Casterly Rock. Cu toate 
acestea, în curând a căzut într-o fântână şi s-a înecat. 

Melara o rugase să nu vorbească niciodată despre 
lucrurile pe care le auziseră 

în noaptea aceea în cortul lui maegi. Dacă nu vorbim 
despre asta, vom uita în curând, iar atunci va fi doar ca un 
coşmar pe care l-am avut, îi spusese Melara. 

Visele rele nu se împlinesc niciodată. Amândouă fuseseră 
atât de tinere încât asta sunase aproape înţelept. 

— Încă o jeleşti pe această prietenă din copilărie? întrebă 
Qyburn. Asta te tulbură, Înălţimea Ta? 

— Melara? Nu. Abia dacă-mi amintesc cum arăta. Numai 
că... maegi a ştiut 109 

câţi copii voi avea şi a ştiut de bastarzii lui Robert. Cu ani 
înainte ca el măcar să-l fi zămislit pe primul dintre ei, ea a 
ştiut. M-a asigurat că voi fi regină, dar mi-a spus că o altă 
regină va veni... Mai tânără şi mai frumoasă, a spus. ... O 
altă 

regină, care îmi va lua tot ce iubesc. 

— Şi vrei să împiedici această profeție? 

Mai mult ca orice, gândi ea. 

— Poate fi împiedicată? 

— O, da. Să nu te îndoieşti. 

— Cum? 

— Cred că Înălţimea Ta ştie cum. 

Ştia. Am ştiut tot timpul, gândi ea. Chiar şi în cort. „Dacă 
încearcă, am să-l pun pe fratele meu s-o omoare.” 

Dar a şti ce trebuie făcut era una, şi a şti cum s-o faci era 
alta. În Jaime nu se mai putea încrede. O boală subită ar fi 
fost ideală, dar zeii erau arareori atât de amabili. Cum, 
atunci? Un cuțit, o pernă, o cupă de năpasta-inimii? Toate 
acestea puneau probleme. Când un bătrân murea în somn, 


nimeni nu stătea să se gândească la asta, dar o fată de 
şaisprezece ani găsită moartă în pat ar ridica, fără 

îndoială, întrebări incomode. În afară de asta, Margaery 
nu dormea niciodată 

singură. Chiar şi cu Ser Loras pe moarte, erau săbii în 
preajma ei zi şi noapte. 

Dar săbiile au două tăişuri. Înşişi oamenii care o păzesc 
ar putea fi folosiți ca să-i vină de hac. Dovada va trebui să 
fie atât de zdrobitoare încât nici măcar propriul tată al lui 
Margaery să nu aibă altceva de făcut decât să consimtă la 
executarea ei. Asta ar fi uşor. Nu e de aşteptat ca iubiții ei să 
mărturisească, ştiind că asta ar însemna capetele lor, alături 
de al ei. Numai dacă... 

A doua zi, regina îl întâlni în curte pe Osmund 
Kettleblack, antrenându-se cu unul dintre gemenii Redwyne. 
Care anume, nu putea spune. Cersei nu reuşise niciodată să- 
i deosebească pe cei doi. Îi privi o vreme duelându-se, apoi îl 
chemă 

pe Ser Osmund deoparte. 

— Fă cu mine câţiva paşi, zise ea, şi spune-mi adevărul. 
Nu vreau acum nici o fanfaronadă goală, nici să-mi 
povesteşti cum un Kettleblack e de trei ori mai bun ca 
oricare cavaler. Multe pot să atârne de răspunsul tău. Fratele 
tău Osney. Cât de bine mânuieşte sabia? 

— Bine. L-ai văzut. Nu e la fel de puternic ca mine, nici ca 
Osfryd, dar e ager în luptă. 

— Dacă ar fi cazul, crezi că l-ar putea învinge pe Ser 
Boros Blount? 

— Boros Pântecosul? Ser Osmund râse pe înfundate. Câţi 
ani are, patruzeci? 

Cincizeci? Pe jumătate beat tot timpul, gras, chiar treaz 
fiind. Dacă a avut vreodată aplecare pentru luptă, şi-a 
pierdut-o. Da, Înălţimea Ta, dacă Ser Boros se cere omorât, 
Osney ar putea s-o facă destul de uşor. De ce? A săvârşit 
Boros vreo trădare? 

— Nu, răspunse ea. Dar Osney, da. 


110 

BRIENNE 

Dădură peste primul cadavru la un kilometru şi jumătate 
de la răscruce. 

Se legăna sub creanga unui copac uscat al cărui trunchi 
înnegrit încă purta cicatricile fulgerului care îl omorâse. 
Ciorile negre avuseseră grijă de faţa cadavrului, iar lupii se 
ospătaseră cu partea de jos a picioarelor, acolo unde atârnau 
lângă pământ. Doar oase şi zdrenţe rămăseseră mai jos de 
genunchi... 

împreună cu un pantof bine rumegat, pe jumătate 
acoperit de noroi şi de mucegai. 

— Ce are în gură? întrebă Podrick. 

Brienne trebui să-şi adune curajul ca să privească. Faţa 
omului era pământie, verde şi macabră, gura deschisă şi 
ştirbă. Cineva îi vârâse o piatră albă, zgrunţuroasă, între 
dinţi. O piatră sau... 

— Sare, spuse Septonul Meribald. 

Cincizeci de metri mai departe, zăriră un al doilea 
cadavru. Animalele îl sfârtecaseră, aşa că tot ce mai 
rămăsese din el era împrăştiat pe pământ, sub o funie roasă 
legată de creanga unui ulm. Brienne ar fi putut trece pe 
lângă el fără 

să-l observe, dacă Dulău nu l-ar fi adulmecat şi nu ar fi 
sărit în bălării ca să-l miroasă mai bine. 

— Ce ai acolo, Dulăule? Ser Hyle descăleca, se repezi 
după câine şi se întoarse cu un coif. Craniul celui mort era 
încă înăuntru, împreună cu câţiva viermi şi gândaci. Oțel 
bun, decretă el, şi nu foarte distrus, deşi leul şi-a pierdut 
capul. Pod, vrei un coif? 

— Nu pe ăla. Are viermi înăuntru. 

— Viermii se spală, băiete. Eşti gingaş ca o fată. 

Brienne se încruntă la el: 

— E prea mare pentru el. 

— O să crească. 


— Nu vreau, făcu Pod. Ser Hyle ridică din umeri şi azvârli 
coiful spart înapoi între bălării, cu tot cu blazonul leului. 
Dulău latră şi se duse să-şi ridice piciorul lângă copac. 

După aceea, nu treceau o sută de metri fără un cadavru. 
Trupurile atârnau sub frasini şi anini, fagi şi mesteceni, zade 
şi ulmi, sălcii bătrâne şi falnici castani. 

Fiecare om avea un laţ în jurul gâtului şi atârna de o funie 
de cânepă, iar în gura fiecăruia era îndesată sare. Unii 
purtau mantii gri, albastre sau purpurii, dar ploaia şi soarele 
le decoloraseră atât de tare încât era greu să deosebeşti o 
culoare de alta. 

Alţii aveau însemne cusute pe piept. Brienne zări securi, 
săgeți, mai mulţi somoni, un pin, o frunză de stejar, 
cărăbuşi, cocoşi pitici, un cap de mistreţ, câteva tridente. 
Rătăciți, îşi dădu ea seama, scursuri dintr-o duzină de oştiri, 
rămăşiţe lăsate de lorzi. 

Unii dintre oamenii morţi fuseseră pleşuvi, alţii bărboşi, 
unii tineri, alţii bătrâni, unii scunzi, alţii înalţi, unii graşi, alţii 
slabi. Umflaţi în moarte, cu feţele 111 

mâncate şi putrezite, arătau cu toţii la fel. Spânzuraţi de 
copaci, toți oamenii sunt fraţi. Brienne citise asta într-o 
carte, dar nu-şi mai amintea în care. 

Hyle Hunt fu cel care rosti în cuvinte ceea ce cu toţii 
înţeleseseră. 

— Aceştia sunt oamenii care au năvălit în Saltpans. 

— Fie ca Tatăl să-i judece aspru, zise Meribald, care 
fusese prieten cu bătrânul septon al oraşului. 

Cine erau n-o preocupa pe Brienne nici pe jumătate cât 
cine îi spânzurase. Se spunea că ştreangul era metoda 
preferată de execuţie a lui Beric Dondarrion şi a cetei sale de 
haiduci. Dacă era adevărat, aşa-zisul lord al fulgerului putea 
fi pe-aproape. 

Câinele latră şi Septonul Meribald privi împrejur şi se 
încruntă. 

— Nu vreţi să ţinem pasul mai vioi? Soarele va apune în 
curând şi cadavrele nu sunt o companie plăcută pe timp de 


noapte. Au fost oameni răi şi periculoşi cât au trăit. Nu cred 
ca moartea să-i fi făcut mai buni. 

— Aici nu suntem de aceeaşi părere, spuse Ser Hyle. Ăştia 
sunt tocmai genul de oameni care sunt cei mai buni morţi. 

Cu toate acestea, Ser Hyle dădu pinteni calului şi 
înaintară ceva mai repede. 

Mai încolo, copacii începeau să se rărească, dar nu şi 
leşurile. Pădurile făceau loc unor câmpuri mocirloase, iar 
copacii, spânzurătorilor. Stoluri de ciori se ridicau ţipând de 
pe stârvuri când drumeţii se apropiau şi se aşezau din nou 
de îndată ce treceau mai departe. Aceştia au fost oameni 
răi, îşi reaminti Brienne, deşi priveliştea o întrista totuşi. Se 
forţă să se uite la fiecare om în parte, căutând feţe 
cunoscute. | se păru că pe câţiva îi recunoştea de la 
Harrenhal, dar, în starea în care se aflau, nu putea fi sigură. 
Niciunul nu avea un coif în forma unui de cap de câine, dar 
puţini aveau vreun coif, de orice fel. Majoritatea fuseseră 
deposedaţi de arme, armură şi cizme înainte să fie 
spânzurați. 

Când Podrick vru să ştie numele hanului la care sperau să 
înnopteze, Septonul Meribald se agăţă cu înfocare de 
întrebarea lui, probabil ca să le mute gândurile de la 
santinelele sinistre care străjuiau drumul. 

— Hanul Vechi îi spun unii. Acolo a fost un han multe sute 
de ani, dar hanul acesta a fost ridicat abia în timpul domniei 
primului Jaehaerys, cel care a făcut drumul regelui. Se spune 
că Jaehaerys şi regina lui dormeau acolo în timpul 
călătoriilor lor. O vreme, hanul a fost cunoscut sub numele 
de Două Coroane, în cinstea lor, până când un hangiu a 
construit un turn cu clopot şi i-a schimbat numele în Hanul 
Clopotarului. Mai târziu, hanul i-a revenit unui cavaler infirm 
pe nume Jon Heddle Lungul, care s-a apucat de fierărie când 
a ajuns prea bătrân ca să mai lupte. A făurit un nou semn 
pentru locul de popas, un dragon cu trei capete din fier 
negru pe care l-a agăţat de un stâlp de lemn. Fiara era atât 
de mare încât a trebuit să fie făcută din mai multe bucăţi, 


unite între ele cu sfoară şi sârmă. Când vântul bătea, fiarele 
zăngăneau şi huruiau, aşa că hanul a devenit cunoscut 
peste mări şi ţări ca Dragonul Zăngănitor. 

112 

— Dragonul mai e şi acum acolo? întrebă Podrick. 

— Nu, răspunse Septonul Meribald. Când fiul fierarului 
era bătrân, un bastard al celui de-al patrulea Aegon a pornit 
o rebeliune împotriva fratelui său, fiu legitim al regelui, şi şi- 
a luat dragonul negru drept blazon. Aceste pământuri 
aparţineau pe atunci Lordului Darry şi el era nespus de loial 
regelui. La vederea dragonului negru, s-a mâniat, aşa că a 
doborât stâlpul şi a tăiat semnul în bucăţi pe care le-a 
aruncat în râu. Unul dintre capetele dragonului a fost adus 
de valuri pe Insula Tăcerii, mulţi ani mai târziu, dar era roşu 
de rugină. Hangiul n-a mai atârnat niciodată un alt semn, 
aşa că oamenii au uitat de dragon şi au început să 

numească locul acela Hanul Râului. În vremurile acelea, 
Tridentul curgea pe sub uşa sa din spate şi jumătate din 
camere erau construite deasupra apei. Se spune că 

oaspeţii puteau să arunce un fir de la fereastră şi să 
prindă păstrăvi. Aici se afla şi un debarcader, aşa că 
drumeţii puteau traversa râul către Oraşul Lordului Harroway 
sau către Zidurile Albe. 

— Am părăsit Tridentul la sud de locul unde ne aflăm şi 
am călătorit spre nord-vest... nu către râu, ci îndepărtându- 
ne del. 

— Da, domniţă, spuse septonul. Râul s-a mutat. Asta a 
fost acum şaptezeci de ani. Sau optzeci? A fost pe vremea 
când bunicul bătrânei Masha Heddle era stăpânul hanului. 
Ea mi-a spus toată această istorie. O femeie cumsecade, 
Masha asta, căreia îi plăceau frunzele acrişoare şi prăjiturile 
cu miere. Când nu avea o cameră pentru mine, îmi îngăduia 
să dorm lângă şemineu şi nu m-a lăsat niciodată 

să plec fără nişte pâine cu brânză şi câteva prăjituri 
uscate. 

— Ea e hangiţa acum? întrebă Podrick. 


— Nu. Au spânzurat-o leii. După ce au plecat, am auzit că 
unul dintre nepoţii ei a încercat să redeschidă hanul, dar 
războaiele făcuseră drumurile prea periculoase ca oamenii 
de rând să călătorească, aşa că nu prea avea muşterii. A 
adus târfe, dar nici măcar asta nu l-a putut salva. Am auzit 
că l-a omorât un oarecare lord. 

Ser Hyle se strâmbă. 

— Nu mi-am închipuit că poate fi atât de periculos să ţii 
un han. 

— E lucru cunoscut că e periculos, când marii lorzi îşi 
joacă jocul tronurilor, spuse Septonul Meribald. Nu-i aşa, 
Dulăule? 

Câinele latră aprobator. 

— Aşadar, zise Podrick, hanul are un nume acum? 

— Oamenii îi spun hanul de la răscruce. Fratele Mai Mare 
mi-a spus că două 

dintre nepoatele Mashei Heddle l-au redeschis. Meribald 
îşi ridică toiagul: Dacă 

zeii sunt buni, fumul acela care se înalţă dincolo de 
oamenii spânzurați e din hornurile lui. 

— Ar putea să-i zică Hanul Spânzurătorii, remarcă Ser 
Hyle. 

Oricum s-ar fi numit, hanul era mare, înălţând trei etaje 
deasupra drumurilor noroioase, cu zidurile, turnuleţele şi 
hornurile făcute din piatră albă ce sclipea 113 

palidă şi fantomatică pe cerul întunecat. Aripa sudică 
fusese construită pe piloni solizi de lemn, deasupra unui 
teren crăpat şi scobit, plin de buruieni şi de iarbă 

uscată, îngălbenită. De aripa nordică erau ataşate un 
grajd cu acoperişul de paie şi un turn cu clopot. Întreaga 
construcţie era înconjurată de un zid scund din pietre albe, 
crăpate, năpădite de muşchi. 

Cel puțin nu l-a ars nimeni. La Saltpans găsiseră numai 
moarte şi pustiu. Până 

când Brienne şi tovarăşii ei traversaseră râul cu podul 
plutitor de pe Insula Tăcerii, supraviețuitorii plecaseră, iar 


morţii fuseseră îngropaţi, însă trupul mort al oraşului însuşi 
rămăsese acolo, transformat în cenuşă şi neîngropat. În aer 
stăruia miros de fum, iar ţipetele pescăruşilor care zburau 
deasupra lor sunau aproape uman, ca planşetele copiilor 
rătăciţi. Chiar şi castelul păruse oropsit şi abandonat. 

Gri, precum cenuşa oraşului din jurul lui, castelul era 
format dintr-un donjon drept, înconjurat de un zid de 
apărare, construit în aşa fel încât să domine portul. 

Era ferecat când Brienne şi ceilalţi îşi coborâseră caii de 
pe podul plutitor, doar cu flamurile fluturând pe metereze. 
Abia după ce Dulău lătrase şi Septonul Meribald bătuse cu 
toiagul în poarta din faţă preţ de o jumătate de oră, 
deasupra lor îşi făcuse apariţia o femeie, întrebându-i ce vor. 

Podul plutitor plecase şi începea să plouă. 

— Sunt un sfânt septon, bună doamnă, îi strigase 
Meribald, iar aceştia sunt drumeţi cinstiţi. Căutăm să ne 
adăpostim de ploaie şi am vrea un loc lângă focul tău, 
pentru noaptea asta. 

Femeia nu fusese impresionată de rugăminţile lui. 

— Cel mai apropiat han este la răscruce, către vest, a 
răspuns ea. Nu vrem străini aici. Plecaţi. 

După ce dispăruse, nici rugăciunile lui Meribald, nici 
lătrăturile câinelui şi nici înjurăturile lui Ser Hyle nu 
putuseră s-o aducă înapoi. În cele din urmă, îşi petrecuseră 
noaptea în păduri, sub un adăpost făcut din crengi împletite. 

Dar la hanul de la răscruce era viaţă. Chiar şi înainte de a 
ajunge la poartă, Brienne auzi sunetul: lovituri de ciocan, 
abia perceptibile, dar regulate. Aveau o rezonanţă de oţel. 

— O forjă, zise Ser Hyle. Fie că au un fierar al lor, fie că 
fantoma bătrânului hangiu face un alt dragon de fier. Dădu 
pinteni calului. Sper că au şi un bucătar fantomatic. O găină 
friptă ar îndrepta lucrurile. 

Curtea hanului era o mare de noroi maro în care se 
afundau copitele cailor. 

Zăngănitul de oţel se auzea mai tare aici, iar Brienne zări 
strălucirea roşie a forjei, jos, în celălalt capăt al grajdurilor, 


în spatele unui car cu boi cu o roată ruptă. 

Vedea şi cai în grajduri, şi un băieţel care se legăna de 
lanţurile ruginite ale unei spânzurători mâncate de vreme 
care se înălța deasupra curţii. Pe veranda hanului stăteau 
patru fete, privindu-l. Cea mai mică nu avea mai mult de doi 
ani şi era goală. Cea mai mare, de nouă sau zece, stătea cu 
braţele strânse ocrotitor în jurul micuţei. 

114 

— Fetelor, le strigă Ser Hyle, fugiţi şi chemaţi-o pe mama 
voastră. 

Băiatul sări de pe lanţ şi o zbughi câtre grajduri. Cele 
patru fete se foiau. După 

o clipă, una dintre ele spuse: 

— Nu avem mame. 

O alta adăugă: 

— Eu am avut, dar au omorât-o. 

Cea mai mare dintre cele patru păşi în faţă, împingând-o 
pe cea mică în spatele fustelor ei. 

— Cine sunteţi? vru ea să ştie. 

— Drumeţi cinstiţi care caută adăpost. Numele meu este 
Brienne, iar acesta este Septonul Meribald, renumit pe tot 
cuprinsul ținuturilor riverane. Băiatul e scutierul meu, 
Podrick Payne, iar cavalerul e Ser Hyle Hunt. 

Zăngănitul încetă dintr-odată. Fata de pe verandă îi 
cercetă, prudentă cum numai un copil de zece ani putea să 
fie. 

— Eu sunt Salcia. Doriţi paturi? 

— Paturi şi bere şi mâncare fierbinte cu care să ne 
umplem burţile, răspunse Ser Hyle Hunt, descălecând. Eşti 
hangiţa? 

Fata clătină din cap. 

— Hangiţa e sora mea Jeyne. Nu e aici. Tot ce-avem de 
mâncare e carne de cal. Dacă aţi venit pentru târfe, nu e 
niciuna. Sora mea le-a alungat. Dar paturi avem. Câteva de 
puf, dar cele mai multe sunt de paie. 

— Şi toate au purici, nu mă îndoiesc, zise Ser Hyle. 


— Aveţi bani să plătiţi? Argint? 

Ser Hyle izbucni în râs. 

— Argint? Pentru o noapte şi o pulpă de cal? Ai de gând 
să ne jefuieşti, copila? 

— Argint ne veţi da. Altfel, puteţi dormi în pădure cu 
morţii. Salcia aruncă o privire către măgar, cercetând 
butoaiele şi desagii de pe spinarea lui. Acolo e mâncare? De 
unde o aveţi? 

— De la lazul Fecioarelor, răspunse Meribald. Dulău latră. 

— Aşa interogaţi toţi oaspeţii? întrebă Ser Hyle. 

— Nu avem atât de mulţi oaspeţi. Nu ca înainte de război. 
În vremurile astea, majoritatea drumeţilor sunt vrăbii sau 
mai rău. 

— Mai rău? întrebă Brienne. 

— Hoţi, răspunse un glas de băiat dinspre grajduri. 
jefuitori. 

Brienne se întoarse şi văzu o nălucă. Ren!/y Nici o lovitură 
de ciocan în inimă 

n-ar fi putut s-o izbească pe jumătate atât de tare. 

— Stăpâne, gâfâi ea. 

— Stăpân? Băiatul îşi dădu la o parte o şuviţă de păr 
negru care îi căzuse peste ochi. Sunt doar un fierar. 

Nu e Renly, îşi dădu seama Brienne. Renly e mort. Renly 
a murit în brațele 115 

mele, la douăzeci şi unu de ani. Acesta e doar un băiat. 
Un băiat care semăna cu Renly când venise prima oară în 
Tarth. Nu, mai tânăr. Are maxilarul mai pătrat, sprâncenele 
mai stufoase. Renly fusese suplu şi mlădios, în timp ce acest 
băiat avea umeri puternici şi un braţ drept musculos, aşa 
cum puteai întâlni adesea la fierari. Purta un şorţ lung de 
piele, dar pe dedesubt avea pieptul gol. O mirişte întunecată 
îi acoperea obrajii şi bărbia, iar părul îi era o claie neagră şi 
deasă care îi cobora până peste urechi. Şi Regele Renly 
avusese părul negru ca tăciunele, însă îl purtase 
întotdeauna spălat, periat şi pieptănat. Uneori şi-l tundea 
scurt, iar alteori îl lăsa să-i cadă liber pe umeri sau şi-l lega 


la ceafă cu o panglică aurie, dar nu era niciodată încâlcit sau 
năclăit de sudoare. Şi, cu toate că ochii lui avuseseră 

aceeaşi nuanţă de albastru-închis, aceştia fuseseră mereu 
calzi şi surăzători, în timp ce ochii băiatului erau bănuitori şi 
plini de mânie. 

Septonul Meribald observă asta şi el. 

— Nu vrem să-ţi facem niciun rău, băiete. Când Masha 
Heddle era stăpâna acestui han, avea întotdeauna prăjitură 
cu miere pentru mine. Uneori îmi dădea chiar un pat, dacă 
hanul nu era plin. 

— E moartă, zise băiatul. Au spânzurat-o leii. 

— Se pare că spânzuratul e distracţia preferată prin 
locurile astea, remarcă Ser Hyle Hunt. Mi-ar plăcea să am şi 
eu nişte pământuri prin preajmă. Aş planta cânepă, aş vinde 
sfoară şi m-aş îmbogăţi. 

— Toţi copiii aceia, o întrebă Brienne pe fată, sunt... 
surorile tale? Fraţii? 

Rude şi veri? 

— Nu. Salcia se holba la ea într-un fel pe care Brienne îl 
cunoştea bine. Sunt doar... nu ştiu... vrăbiile îi aduc aici, 
uneori. Alţii îşi găsesc singuri drumul. Dacă 

eşti femeie, de ce eşti îmbrăcată ca un bărbat? 

Răspunsul veni din partea Septonului Meribald: 

— Lady Brienne este o fecioară-luptător, aflată într-o 
misiune. Însă în momentul de faţă are nevoie de un pat 
uscat şi de un foc fierbinte. Ca noi toţi. 

Bătrânele mele oase îmi spun că iarăşi va ploua, şi asta 
curând. Aveţi camere pentru noi? 

— Nu, răspunse băiatul fierar. 

— Da, răspunse Salcia. 

Schimbară priviri furioase şi Salcia băâtu nervoasă din 
picior. 

— Au mâncare, Gendry. Micuţilor le e foame. Fata fluieră 
şi alţi copii îşi făcură apariţia, ca prin minune, la ferestrele 
dinspre curte. Unii ţineau în mână 

arbalete gata de tragere. 


— Ar putea să-i spună Hanul Arbaletei, sugeră Ser Hyle. 

Hanul Orfanilor ar fi mai nimerit, gândi Brienne. 

— Wat, ajută-i cu caii, spuse Salcia. Will, lasă jos piatra 
aia, n-au venit să ne facă râu. Tansy, Pate, fugiţi şi aduceţi 
nişte lemne de pus pe foc. Jon Penny, tu ajută-l pe septon cu 
desagii ăia. Eu am să-i conduc în camerele lor. 

116 

În cele din urmă, luară trei camere alăturate, fiecare 
mândrindu-se cu un pat de puf, o oală de noapte şi o 
fereastră. Camera Briennei avea şi şemineu. Plăti câţiva 
gologani în plus pentru lemne. 

— Eu unde dorm, în camera ta sau în cea a lui Ser Hyle? 
întrebă Podrick, în timp ce Brienne deschidea obloanele. 

— Aici nu suntem pe Insula Tăcerii, îi spuse ea. Poţi să 
rămâi cu mine. 

Avea de gând ca a doua zi s-o şteargă doar ei doi. 
Septonul Meribald se ducea la Nutten, la Riverbend şi în 
Oraşul Lordului Harroway, dar Brienne nu vedea niciun rost 
să continue drumul cu el. El îl avea pe Dulău să-i ţină 
tovărăşie, iar Fratele Mai Mare o lămurise că n-o va găsi pe 
Sansa Stark de-a lungul Tridentului. 

— Vreau să ne trezim înainte de răsăritul soarelui, cât 
timp Ser Hyle încă 

doarme. Brienne nu îl iertase pentru Highgarden... şi, aşa 
cum spusese el însuşi, Hunt nu făcuse niciun jurământ în 
privinţa Sansei. 

— Unde mergem, ser? Adică, domniţă? 

Brienne nu avea un răspuns pregătit pentru el. 

Ajunseseră la o răscruce, literalmente, în locul unde 
drumul regelui, drumul râului şi drumul înalt se uneau. 
Drumul înalt i-ar duce către est, prin munţi, către Valea lui 
Arryn, unde mătuşa Sansei domnise până când îşi aflase 
moartea. Spre vest ducea drumul râului, care urma cursul 
Furcii Roşii către Riverrun şi către unchiul dinspre bunic al 
Sansei, care era sub asediu, dar încă în viaţă. Sau ar putea 
merge pe drumul regelui, spre nord, pe lângă Gemeni şi prin 


Gât, cu smârcurile şi mlaştinile lui. Dacă ar putea cumva să 
treacă de Moat Cailin şi de cine îl ocupa acum, drumul 
regelui i-ar duce tocmai până la Winterfell. 

Sau aş putea s-o iau pe drumul regelui spre sud, gândi 
Brienne. Aş putea să 

mă  strecor înapoi la Debarcaderul Regelui, să-i 
mărturisesc lui Ser Jaime eşecul meu, să-i inapoiez sabia şi 
să găsesc o corabie care să mă ducă acasă, la Tarth, aşa 
cum m-a indemnat Fratele Mai Mare. Era un gând amar, deşi 
o parte din ea tânjea după Evenfall şi după tatăl ei, iar o altă 
parte se întreba dacă Jaime ar alina-o dacă i-ar plânge pe 
umăr. Asta voiau bărbaţii, nu-i aşa? Femei plăpânde, 
neajutorate, care aveau nevoie de ocrotirea lor? 

— Ser? Domniţă? Am întrebat: unde mergem? 

— Jos în camera comună, la cină. 

Camera comună mişuna de copii. Brienne încercă să-i 
numere, dar nu stăteau locului nici măcar o clipă, aşa că pe 
unii îi numără de două sau de trei ori şi pe alţii deloc, până 
când, în cele din urmă, renunţă. Uniseră mesele în trei şiruri 
lungi şi băieţii mai mari cărau bănci din spate. Mai mari 
însemna că aveau zece sau doisprezece ani. Gendry era cel 
mai aproape de un bărbat matur, dar Salcia era cea care 
striga toate ordinele, de parcă ar fi fost o regină în castelul 
ei, iar ceilalţi copii, nimic mai mult decăt slujitorii ei. 

Dacă ar fi fost de obârşie nobilă, poruncitul i-ar fi venit 
fetei ca o mănuşă, iar 117 

deferența, celorlalţi. Brienne se întreba dacă Salcia ar 
putea fi mai mult decât părea. Fata era prea tânără şi prea 
urâtă ca să fie Sansa Stark, dar avea vârsta potrivită ca să 
fie sora ei mai mică, şi până şi Lady Catelyn spusese că Aryei 
îi lipsea frumuseţea surorii sale. Păr castaniu, ochi căprui, 
slabă... e oare cu putință? Părul Aryei Stark era castaniu, din 
câte-şi amintea, dar Brienne nu era sigură de culoarea 
ochilor. Păr şaten, ochi căprui, aşa era? Oare e cu putinţă să 

nu fi murit la Saltpans, până la urmă? 


Afară, ultimele raze de lumină ale zilei păleau. Înăuntru, 
Salcia ceru să fie aprinse patru lumânări unsuroase de seu şi 
le spuse fetelor să aibă grijă ca focul din şemineu să ardă 
înalt şi fierbinte. Băieţii îl ajutară pe Podrick Payne să 

descarce măgarul şi aduseră cod sărat, oaie, legume, nuci 
şi roţi de brânză, în timp ce Septonul Meribald se întoarse la 
bucătărie, să se ocupe de terci. 

— Din păcate, portocalele mele s-au terminat şi mă 
îndoiesc că voi mai vedea vreuna până la primăvară, îi spuse 
el unui băieţel. Ai mâncat vreodată o portocală, băiete? Ai 
stors vreuna şi i-ai supt zeama aia bună? Când băiatul 
clătină din cap în semn că nu, septonul îi ciufuli părul: 
Atunci, am să-ţi aduc una la primăvară, dacă 

eşti băiat cuminte şi mă ajuţi să învârt în terci. 

Ser Hyle îşi scoase cizmele ca să-şi încălzească picioarele 
lângă foc. Când Brienne se aşeză lângă el, îi făcu semn cu 
capul către capătul celălalt al încăperii. 

— Sunt urme de sânge pe podea, acolo unde adulmecă 
Dulău. Au fost şterse, dar sângele se îmbibă adânc în lemn, 
şi n-ai cum să-l scoţi. 

— Acesta e hanul unde Sandor Clegane a ucis trei dintre 
oamenii fratelui său, îi reaminti Brienne. 

— Aşa-i, se învoi Hunt, dar cine poate spune că ei au fost 
primii care au murit aici... sau că vor fi ultimii. 

— Ţi-e frică de câţiva copii? 

— Patru ar fi câţiva. Zece ar fi prea mulţi. Aici e un 
tărăboi. Copiii ar trebui legaţi în scutece şi atârnaţi de zid 
până când fetelor le cresc sâni şi băieţilor mustăţi. 

— Mi-e milă de ei. Toţi şi-au pierdut mamele şi taţii. Unii i- 
au văzut ucişi. 

Hunt îşi dădu ochii peste cap. 

— Am uitat că vorbesc cu o femeie. Inima ta e la fel de 
moale ca terciul septonului. Să fie adevărat? Undeva, în 
adâncul războinicei noastre, se ascunde o mamă care tocmai 
se vânzoleşte de dorinţa de-a naşte. Ceea ce vrei cu 
adevărat e un prunc drăgălaş şi rozaliu care să-ţi sugă la 


sân. Ser Hyle rânji. Ai nevoie de un bărbat pentru asta, din 
câte ştiu. Un soţ, de preferinţă. De ce nu eu? 

— Dacă tragi încă nădejde să-ţi câştigi rămăşagul... 

— Pe tine vreau eu să te câştig. Singurul copil în viaţă al 
Lordului Selwyn. 

Am cunoscut bărbaţi care s-au însurat cu femei nătânge 
sau cu fetiţe de ţâţă 

pentru trofee de zece ori mai neînsemnate decât Tarthul. 
Nu sunt Renly Baratheon, îţi mărturisesc, dar am calitatea 
de a mă număra încă printre cei vii. 

118 

Unii ar spune că este singura mea calitate. Căsătoria ne- 
ar sluji amândurora. 

Pământuri pentru mine şi un castel plin de din ăştia 
pentru tine. Îşi flutură mâna către copii. Sunt capabil, te 
asigur. Am zămislit cel puţin un bastard despre care ştiu. Nu 
te teme, n-am să-ţi vâr copila pe gât. Ultima oară când m-am 
dus s-o văd, mama ei mi-a aruncat o oală de supă în cap. 

Un val de roşeaţă urcă pe gâtul Briennei. 

— Tatăl meu are doar cincizeci şi patru de ani. Nu e prea 
bătrân ca să se recăsătorească şi să se aleagă cu un fiu de la 
noua lui soţie. 

— Ăsta e un risc... dacă tatăl tău se recăsătoreşte şi dacă 
mireasa lui se dovedeşte fertilă şi dacă acel copil e băiat. Am 
făcut prinsori şi mai proaste. 

— ŞI le-ai pierdut. Joacă-ţi jocul cu altcineva, ser. 

— Aşa vorbeşte o fecioară care nu a jucat niciodată jocul 
cu nimeni. Odată 

ce-l joci, vei căpăta o altă perspectivă. Pe întuneric, vei fi 
la fel de frumoasă ca oricare altă femeie. Buzele tale au fost 
făcute pentru a fi sărutate. 

— Sunt buze, spuse Brienne. Toate buzele sunt la fel. 

— Şi toate buzele sunt făcute pentru sărutat, o aprobă 
Hunt amabil. La noapte, lasă uşa camerei descuiată şi mă voi 
strecura în patul tău ca să-ţi dovedesc adevărul vorbelor 
mele. 


— Dacă faci asta, la plecare vei fi eunuc. 

Brienne se ridică în picioare şi plecă de lângă el. 

Septonul Meribald întrebă dacă ar putea conduce copiii 
într-o rugăciune, ignorând-o pe fetiţa care se târa despuiată 
pe masă. 

— Da, zise Salcia, înhăţând-o pe micuța târâtoare înainte 
de a ajunge la terci. 

Şi astfel, îşi plecară capetele împreună şi mulţumiră 
Tatălui şi Mamei pentru darurile lor... toţi în afară de băiatul 
cu păr negru de la forjă, care îşi încrucişa braţele peste piept 
şi rămase încruntat cât timp ceilalţi se rugară. Brienne nu fu 
singura care observă. Când rugăciunea luă sfârşit, Septonul 
Meribald îl privi peste masă şi spuse: 

— N-ai pic de dragoste pentru zei, fiule? 

— Nu pentru zeii tăi. Gendry se ridică pe neaşteptate. Am 
treabă. leşi din încăpere cu paşi mari, fără să fi luat nicio 
îmbucătură. 

— lubeşte vreun alt zeu? întrebă Hyle Hunt. 

— Lordul Luminii, ciripi un băiat de nici şase ani. 

Salcia îl lovi cu lingura. 

— Ben Gură-Spartă. Avem mâncare. Ar trebui s-o 
mănânci, nu să-i plictiseşti pe nobilii oaspeţi cu vorbăria. 

Copiii se năpustiră asupra mâncării ca nişte lupi asupra 
unei căprioare rănite, ciondânindu-se pe carnea de cod, 
rupând pâinea de orz în bucăţi şi mânjind tot terciul. Nici 
măcar roata imensă de brânză nu supravieţui. Brienne se 
mulţumi cu pâine şi morcovi, iar Septonul Meribald îi dădu 
câte două bucățele de pâine dulăului la fiecare pe care o 
mânca el. Afară începuse să plouă. Înăuntru, focul 119 

trosnea şi în camera comună se auzeau mesenii 
mestecând şi Salcia plesnind câte un copil cu lingura. 

— Într-o zi, micuța asta va fi soţia înfiorătoare a cuiva, 
remarcă Ser Hyle. A ucenicului ăluia, probabil. 

— Cineva ar trebui să-i ducă nişte mâncare, înainte să 
dispară toată. 

— Tu eşti cineva. 


Brienne înfăşură o bucată de brânză, o coajă de pâine, un 
măr uscat şi două 

porţii de cod prăjit într-un petic de pânză. Când Podrick 
se ridică s-o urmeze afară, ea îi spuse să se aşeze la loc şi să 
mănânce. 

— Nu stau mult. 

În curte, ploua cu găleata. Brienne acoperi mâncarea cu 
un fald al mantiei. 

Câţiva cai nechezară la ea în timp ce-şi croia drum pe 
lângă grajduri. Le e foame şi lor. 

Gendry era la forja lui, cu pieptul dezgolit sub şorţu-i de 
piele. Stătea în picioare cu părul îmbibat de sudoare 
căzându-i pe frunte, bătând o sabie ca şi cum şi-ar fi dorit să 
fie un duşman. Brienne îl privi o clipă. Are ochii lui Renly şi 
părul lui, dar nu şi conformația. Lordul Renly era mai 
sprinten şi mai vânjos... nu ca fratele său Robert, a cărui 
putere era legendară. 

Până când nu se opri să-şi şteargă fruntea, Gendry nu o 
văzu acolo. 

— Ce vrei? 

— Ţi-am adus cina. Deschise pânza ca să-i arate. 

— Dacă aş fi vrut mâncare, aş fi mâncat ceva. 

— Un fierar trebuie să mănânce ca să fie puternic. 

— Eşti mama mea? 

— Nu. Brienne lăsă jos mâncarea. Cine a fost mama ta? 

— Ce te interesează? 

— Te-ai născut la Debarcaderul Regelui. Felul în care 
vorbea băiatul o făcea să fie sigură de asta. 

— Eu şi mulţi alţii. Cufundă sabia într-o albie cu apă de 
ploaie, ca s-o călească. Oţelul fierbinte şuieră furios. 

— Câţi ani ai? îl întrebă Brienne. Mama ta mai trăieşte? ŞI 
tatăl tău cine a fost? 

— Pui prea multe întrebări. Lăsă jos sabia. Mama e 
moartă, iar pe tatăl meu nu l-am cunoscut niciodată. 

— Eşti bastard. 

Gendry luă asta drept o insultă. 


— Sunt cavaler. Sabia aia va fi a mea, după ce va fi gata. 

Ce să caute un cavaler muncind ca fierar? 

— Ai părul negru şi ochii albaştri, te-ai născut în umbra 
Fortăreţei Roşii. N-a spus nimeni nimic despre faţa ta? 

— Ce e cu faţa mea? Nu e aşa de urâtă ca ata. 

120 

— La Debarcaderul Regelui, trebuie să-l fi văzut pe 
Regele Robert. 

Băiatul ridică din umeri. 

— Uneori. La turniruri, de departe. Şi o dată în Septul lui 
Baelor. Mantiile aurii ne-au îmbrâncit la o parte ca să poată 
trece el. Altă dată, mă jucam lângă 

Poarta Noroiului când s-a întors de la vânătoare. Era aşa 
de beat încât a fost gata să mă doboare. Un beţivan mare şi 
gras, asta a fost, dar un rege mai bun decăt fiii ăştia ai lui. 

Nu sunt fiii lui. Stannis a spus adevărul în ziua aceea, 
când s-a întâlnit cu Renly, Joffrey şi Tommen n-au fost 
niciodată fiii lui Robert. Dar băiatul ăsta... 

—  Ascultă-mă, începu Brienne. Apoi auzi lătratul 
Dulăului, tare şi frenetic. 

Vine cineva. 

— Prieteni, zise Gendry, fără să-şi facă griji. 

— Ce fel de prieteni? Brienne se duse la uşa fierăriei să se 
uite afară, prin ploaie. 

Băiatul ridică din umeri. 

— Ai să-i întâlneşti destul de curând. 

Poate că nu vreau să-i întâlnesc, gândi Brienne, când 
primii călăreţi se apropiară împroşcând băltoacele din curte. 
Dincolo de răpăitul ploii şi de lătratul Dulăului, Brienne 
auzea zornăitul înăbuşit al săbiilor şi al zalelor de sub 
mantile lor jerpelite. Îi numără pe măsură ce se apropiau. 
Doi, patru, şase, şapte. Unii dintre ei erau răniţi, judecând 
după felul cum călăreau. Ultimul era masiv şi mătăhălos, cât 
doi dintre ceilalţi. Calul lui era rănit şi sângera, clătinându-se 
sub povara lui. Toţi călăreţii aveau glugile trase pe cap ca să- 
i ferească de biciul ploii, în afară de el. Avea faţa lătăreaţă şi 


spână, albă ca un vierme, cu obrajii cărnoşi acoperiţi de răni 
deschise. 

Brienne îşi ţinu răsuflarea şi scoase Devotata din teacă. 
Prea mulţi, gândi ea, cu o tresărire de teamă, sunt prea 
mulți. 

— Gendry, spuse ea cu glas scăzut, ai nevoie de sabie şi 
de armură. Aceştia nu sunt prietenii tăi. Nu sunt prietenii 
nimănui. 

— Ce spui acolo? Băiatul veni şi se aşeză lângă ea, cu 
barosul în mână. 

Un fulger pârâi înspre sud când călăreţii săltară de pe cai. 
Pentru o clipă, noaptea se transformă în zi. O secure 
scânteie albastră-argintie, lumina pâlpâi pe zale şi platoşe 
şi, sub gluga întunecată a căpeteniei călăreţilor, Brienne zări 
un bot de fier şi şiruri de dinţi de oţel. 

Gendry văzu şi el. 

— EI. 

— Nu el. Coiful lui. Brienne încercă să-şi ascundă teama 
din glas, dar gura îi era uscată ca ţărâna. Îşi putea da seama 
destul de bine cine purta coiful Câinelui. 

Copiii! îi trecu prin minte. 

Uşa hanului se dădu în lături. Salcia păşi afară în ploaie, 
cu o arbaletă în mâini. 

Fata le striga ceva călăreţilor, dar un bubuit de tunet se 
rostogoli peste curte, 121 

înăbuşindu-i cuvintele. Când sunetul pieri, Brienne îl auzi 
pe bărbatul cu coiful Câinelui spunând: 

— Trage o săgeată spre mine şi am să-ţi vâr arbaleta aia 
între picioare şi-am să 

te dezvirginez cu ea. Apoi am să-ţi scot ochii ăia afurisiţi 
şi am să te pun să-i mănânci. Furia din glasul bărbatului o 
făcu pe fată să se dea un pas înapoi, tremurând. 

Şapte, gândi Brienne din nou, disperată. Nu avea nicio 
şansă împotriva lor, ştia. N-am nicio şansă şi n-am de ales. 

Păşi afară, în ploaie, cu Devotata în mână. 


— Las-o în pace. Dacă vrei să siluieşti pe cineva, 
încearcă-mă pe mine. 

Tâlharii se întoarseră ca unul. Unul dintre ei râse, un altul 
spuse ceva într-o limbă pe care Brienne nu o cunoştea. Cel 
uriaş cu faţa albă şi lătăreaţă scoase un şuierat răuvoitor. 
Omul cu coiful Câinelui începu să râdă. 

— Eşti chiar mai urâtă decât îmi amintesc. Aş prefera să 
violez un cal. 

— Cai, asta vrem, zise unul dintre cei răniţi. Cai odihniţi şi 
ceva de mâncare. 

Suntem urmăriţi de tâlhari. Daţi-ne caii şi-am plecat. Nu 
vă facem niciun rău. 

— Pe naiba. Tâlharul cu coiful Câinelui smulse un topor de 
război din şaua sa. 

Vreau să-i tai picioarele nenorocite. Am s-o aşez pe 
cioate, ca să poată să mă vadă 

violând-o pe fata cu arbaleta. 

— Cu ce? îl luă în derâdere Brienne. Shagwell zicea că ţi- 
au tăiat bărbăţia când ţi-au luat nasul. 

Intenţionase să-l provoace şi reuşise. Răcnind înjurături, 
bărbatul se năpusti asupra ei, stârnind cu picioarele 
vârtejuri de apă neagră în timp ce ataca. Ceilalţi rămaseră 
pe loc ca să urmărească spectacolul, după cum se rugase 
Brienne să se întâmple. Rămase şi ea neclintită ca o stâncă, 
aşteptând. Curtea era întunecată, noroiul alunecos sub 
picioare. Mai bine să-l las să vină la mine. Dacă zeii sunt 
buni, va aluneca şi va cădea. 

Zeii nu fură atât de buni, dar sabia ei, da. Cinci paşi, 
patru paşi, acum, numără 

Brienne şi Devotata ţâşni să-l întâmpine, în năvala lui. 
Oţelul bubui pe oţel când sabia ei muşcă din hainele lui 
jerpelite, despicând cămaşa de zale, chiar în clipa în care 
toporul lui se prăbuşi asupra ei. Brienne se răsuci într-o 
parte, sfârtecându-i pieptul în retragere. 

Bărbatul o urmă, clătinându-se însângerat şi răcnind de 
furie. 


— Târfă! tună el. Monstrule! Căţea! Am să te dau câinelui 
meu, cățea nenorocită! 'Toporul se răsuci în arcuri 
periculoase, o umbră sălbatică şi neagră 

care devenea argintie cu fiecare fulger care izbucnea. 
Brienne nu avea scut cu care să-i prindă loviturile. Nu putea 
decât să se ferească de el, ţâşnind într-o parte şi-n alta când 
capul toporului zbura spre ea. O dată, noroiul îi alunecă sub 
călcâi şi fu cât pe ce să cadă, dar reuşi cumva să-şi recapete 
echilibrul, însă toporul îi zdreli umărul stâng, lăsând în urmă 
o explozie de durere. 

— Ai nimerit căţeaua, strigă unul dintre ceilalţi, iar altul 
spuse: 122 

— Să vedem cum dansează de data asta. 

Brienne dansă, uşurată că ei doar priveau. Era mai bine 
decât să se amestece. 

Nu putea să se lupte cu şapte, nu singură, chiar dacă 
unul sau doi erau răniţi. 

Bătrânul Ser Goodwin era de mult în mormânt, dar îl 
auzea şi acum şoptindu-i la ureche. Bărbații te vor 
subestima întotdeauna, spunea el, iar mânaria îi va face să 
dorească să te înfrângă repede, ca să nu se spună că le-a 
dat de furcă o femeie. Lasă-i să-şi irosească puterile în 
atacuri furioase, în timp ce tu ţi le păstrezi. Aşteaptă şi 
urmăreşte, fetițo, aşteaptă şi urmăreşte. Aştepta, urmărind, 
mişcându- se într-o parte, pe urmă în spate, pe urmă iarăşi 
într-o parte, lovind când spre faţa lui, când spre picioare, 
când spre braţe. Mişcările lui erau tot mai lente, pe măsură 
ce toporul devenea tot mai greu. Brienne îl întoarse în aşa 
fel încât să-i bată ploaia în ochi şi făcu doi paşi iuți în spate. 
Bărbatul ridică toporul încă o dată, înjurând, şi se împletici 
după ea, cu un picior alunecând în noroi... 

„iar ea săltă să-l întâmpine în cădere, cu ambele mâini 
pe mânerul sabiei. 

Atacul lui cu capul înainte îl aduse direct în vârful sabiei, 
iar Devotata trecu prin pânză şi zale şi piele şi iarăşi pânză, 
adânc, în măruntaiele sale şi prin spate, scrâşnind când îi 


zgârie  şira spinării. Toporul îi căzu din degetele 
neputincioase şi cei doi se ciocniră, cu faţa Briennei strivită 
de coiful cu cap de câine. Simţi metalul rece şi ud pe obraz. 
Ploaia şiroia pe oţel în râuri şi, când fulgerul străluci din nou, 
văzu durerea, teama şi nemăsurata uimire prin despicăturile 
ochilor. 

— Safire, îi şopti ea şi răsuci sabia cu atâta putere încât îl 
făcu să se cutremure. 

Greutatea lui apăsa pe trupul ei şi, dintr-odată, Brienne 
îmbrăţişa un cadavru, acolo, în ploaia neagră. Se dădu lao 
parte, lăsându-l să cadă... 

„.. Şi Muşcătorul o izbi, urlând. 

Căzu peste ea, ca o avalanşă de lână udă şi carne albă ca 
laptele, ridicând-o şi izbind-o de pământ. Căzu într-o baltă, 
cu un pleoscăit care îi trimise apă în nas şi în ochi. Tot aerul 
îi ieşi din piept şi capul i se lovi de o piatră pe jumătate 
îngropată, cu un pârâit. 

— Nu, mai apucă Brienne să spună, înainte ca el să se 
prăbuşească peste ea, adâncind-o şi mai mult în noroi cu 
povara lui. Bărbatul bâjbâi, căutându-i gâtul. 

Devotata dispăruse, departe de ea. Nu avea decât 
mâinile goale împotriva lui, dar când îl izbi cu pumnul în 
faţă, parcă ar fi lovit o cocă albă şi udă. Bărbatul şuieră 

la ea. 

Îl lovi iarăşi, iarăşi, iarăşi, izbindu-i ochii cu podul palmei, 
dar el nu părea să 

simtă loviturile. Îl apucă de încheieturi, dar el o strânse şi 
mai tare, deşi sângele îi şiroia din urmele pe care i le lăsase, 
zgâriindu-l. O strivea, o sufoca. Îl împinse de umeri ca să-l 
ridice, dar era greu ca un cal, de neclintit. Când Brienne 
încercă să-i vâre un genunchi între picioare, nu reuşi decât 
să şi-l înfigă în burta lui. Gemând, Mugşcătorul îi smulse o 
mână de păr. 

Pumnalul meu. Brienne se agăţă cu disperare de acest 
gând. Îşi strecură mâna între ei, mişcându-şi degetele sub 
carnea lui scârboasă, sufocantă, căutând până 


123 

când, în sfârşit, găsi mânerul. Muşcătorul îşi încleşta 
ambele mâini pe gâtul ei şi începu s-o dea cu capul de 
pământ. Un fulger străluci din nou, de data aceasta în ţeasta 
ei, însă, cumva, degetele i se strânseră şi scoaseră pumnalul 
din teacă. Cu bărbatul deasupra ei, nu putea ridica 
pumnalul ca să-l înjunghie, aşa că îl trecu peste pântecele 
lui, cu toată puterea. Muşcătorul şuieră din nou, mai tare ca 
înainte, şi îi dădu drumul doar cât s-o izbească în faţă. 
Brienne auzi pârâit de oase şi durerea o orbi pentru o clipă. 
Când încercă să-l spintece din nou, el îi smulse pumnalul 
dintre degete şi o lovi cu genunchiul în antebraţ, rupându-i- 
|. Apoi o apucă din nou de cap şi îşi reluă încercarea de ali-l 
smulge de pe umeri. 

Brienne auzea lătratul câinelui şi strigătele oamenilor, de 
jur împrejur şi, printre tunete, auzi zăngănitul oţelului pe 
oţel. Ser Hyle, gândi ea. Ser Hyle a intrat în luptă, dar toate 
astea păreau îndepărtate şi neînsemnate. Lumea ei nu era 
mai mare decât mâinile care i se strângeau pe gât şi faţa 
amenințătoare de deasupra. Ploaia şiroia de pe gluga 
bărbatului, când se apropie şi mai mult. 

Răsuflarea lui mirosea a brânză stătută. 

Pieptul Briennei ardea şi în spatele ochilor avea o furtună, 
orbind-o. Oasele scrâşniră în trupul ei, frecându-se unul de 
altul. Gura Mugşcătorului se căscă, nemăsurat de largă. i 
văzu dinţii, galbeni şi stricaţi, ascuţiţi. Când se apropiară de 
carnea moale a obrazului ei, Brienne nu simţi aproape nimic. 
Se prăbuşea, într-o spirală, în beznă. Nu pot muri încă, îşi 
spuse, mai am de făcut ceva. 

Gura Muşcătorului se smulse, plină de sânge şi de carne. 
Scuipă, rânji şi îşi afundă din nou dinţii ascuţiţi în carnea ei. 
De data aceasta mestecă şi înghiţi. Mă 

mănâncă, îşi dădu ea seama, dar nu avea puterea să se 
mai împotrivească. | se părea că pluteşte deasupra 
propriului trup, privind oroarea de parcă i s-ar fi întâmplat 
altei femei, unei fete netoate care se crezuse cavaler. În 


curând voi fi gata, îşi spuse. Apoi nu mai contează dacă mă 
mănâncă. Muşcătorul îşi dădu capul pe spate, deschise gura 
din nou, urlând, şi scoase limba la ea. Era ascuţită, picurând 
de sânge, mai lungă decât putea fi orice limbă. Alunecându-i 
afară din gură, mai mult, mai mult, roşie şi udă şi sclipind, 
era o imagine hidoasă, obscenă. 

Limba lui e lungă de două palme, gândi Brienne, chiar 
înainte ca întunericul să 

pună stăpânire pe ea. E;, arată aproape ca o sabie. 


JAIME 


Broşa care prindea mantia lui Ser Brynden Tully era de 
forma unui peşte negru, meşterit din jais şi aur. Câămaşa sa 
de zale era sumbră şi cenuşie. Pe deasupra ei purta 
apărători pentru picioare, mănuşi de armură, platoşe de 
umăr şi genunchiere din oţel înnegrit, nici-una atât de 
întunecată pe cât era expresia de pe faţa lui în timp ce-l 
aştepta pe Jaime Lannister la capătul podului mobil, singur, 
călare pe un trăpaş roib, învelit cu un cioltar roşu cu 
albastru. 

124 

Nu mă iubeşte. Tully avea un chip aspru, brăzdat de 
riduri adânci, tăbăcit de vânt, sub o claie de păr cărunt şi 
drept, însă Jaime putea încă să vadă în el măreţul cavaler 
care, odată, fascinase un scutier cu poveştile lui despre Regii 
de Nouă 

Parale. Potcoavele lui Onoare clănţăniră pe scândurile 
podului mobil. Jaime se gândise îndelung şi din greu dacă să 
îmbrace armura sa de aur sau pe cea albă 

pentru această întâlnire; în cele din urmă, alesese un 
veşmânt din piele şi o mantie purpurie. 

Se apropie până la câţiva paşi de Ser Brynden şi-şi înclină 
capul spre bărbatul mai vârstnic. 

— Regicidule, făcu Tully. 

Faptul că primul cuvânt ieşit din gura lui fusese acel 
nume spunea multe, însă 

Jaime reuşi să nu-şi iasă din fire. 

— Peşte Negru, răspunse el. Mulţumesc că ai venit. 

— Presupun că te-ai întors pentru a îndeplini jurămintele 
depuse înaintea nepoatei mele, rosti Ser Brynden. Din câte- 
mi amintesc, i-ai promis lui Catelyn fiicele ei în schimbul 
libertăţii tale. Îşi strânse buzele. Totuşi nu le văd pe fete. 

Unde sunt? 


Chiar trebuie să mă facă s-o spun? 

— Nu sunt la mine. 

— Ce păcat. Doreşti să-ţi reiei captivitatea? Vechea ta 
celulă este disponibilă. 

Am pus şi rogojini noi pe podea. 

Şi o găleată nouă şi frumoasă în care să mă răhăţțesc, n- 
am nicio îndoială. 

— Foarte amabil din partea ta, ser, însă mă tem că 
trebuie să refuz. Prefer confortul pavilionului meu. 

— În timp ce Catelyn se bucură de confortul mormântului 
ei. 

N-am avut niciun amestec în moartea lui Lady Catelyn, ar 
fi putut spune, iar fiicele ei nu mai erau acolo când am ajuns 
eu la Debarcaderul Regelui. 

Îi stătea pe limbă să vorbească de Brienne şi de spada pe 
care i-o dăduse, însă 

Peştele Negru îl privea la fel cum îl privise Eddard Stark 
când îl găsise urcat pe Tronul de Fier, cu sângele Regelui 
Nebun pe sabia sa. 

— Am venit să discut despre cei vii, nu despre cei morţi. 
Despre cei care nu trebuie să moară, dar o vor face... 

— ... dacă nu-ţi predau Riverrun. Acum o să ameninţi că-l 
spânzuri pe Edmure? Pe sub sprâncenele stufoase, ochii lui 
Tully erau ca de piatră. Nepotul meu e hărăzit morţii, 
indiferent ce-aş face. Aşa că spânzură-l şi să terminăm cu 
asta. Mă aştept ca Edmure să fie tot atât de sătul să stea pe 
eşafod, pe cât sunt eu să-l tot văd acolo. 

Ryman Frey e un prost afurisit. Spectacolul său de 
pantomimă cu Edmure şi eşafodul reuşise doar să-l 
împietrească şi mai mult pe Peştele Negru, asta era clar 
acum. 

— Îi ai pe Lady Sybelle Westerling şi pe trei dintre copiii 
ei. Îţi dau nepotul 125 

înapoi în schimbul lor. 

— Aşa cum ai făcut şi cu fiicele lui Lady Catelyn? 

Jaime nu-şi permise să fie provocat. 


— O femeie bătrână şi trei copii pentru lordul tău vasal. 
Este un târg mai bun decât orice-ai fi putut spera. 

Ser Brynden afişă un zâmbet dur. 

— Nu-ţi lipseşte tupeul, Regicidule. Târguiala cu sperjurii 
este ca şi cum ai construi pe nisipuri mişcătoare. Cat ar fi 
trebuit să ştie să nu se încreadă în oameni ca tine. 

În Tyrion s-a  încrezut, aproape că rosti Jaime. 
Pezevenghiul a înşelat-o şi pe ea. 

— Promisiunile făcute lui Lady Catelyn mi-au fost smulse 
cu vârful spadei. 

— Şi jurământul făcut lui Aerys? 

Simţi cum i se zbat degetele-fantomă. 

— Aerys nu are ce căuta aici. Îi schimbi pe Westerlingi 
pentru Edmure? 

— Nu. Regele meu mi-a încredinţat mie regina sa, şi am 
jurat că o voi ţine în siguranţă. N-am s-o predau laţului unui 
Frey. 

— Fata a fost graţiată. Nu i se va face niciun rău. Ai 
cuvântul meu pentru asta. 

— Cuvântul tău de onoare? Ser Brynden înălţă o 
sprânceană. Chiar ştii ce înseamnă onoarea? 

Un cal. 

— Am să depun ce jurământ doreşti. 

— Scuteşte-mă, Regicidule. 

— Vreau. Coboară-ţi flamurile şi deschide-ţi porţile şi le 
voi garanta oamenilor tăi viaţa. Cei care doresc să rămână la 
Riverrun, în serviciul Lordului Emmon, pot s-o facă. Ceilalţi 
vor fi liberi să plece unde vor, deşi le voi cere să-mi predea 
armele şi armurile. 

— Sunt curios cât de departe vor ajunge, neînarmaţi, 
până când pun „haiducii” 

mâna pe ei. Nu îndrăzneşti să le permiţi să i se alăture 
Lordului Beric, amândoi ştim asta. lar cu mine cum rămâne? 
Voi fi purtat peste tot prin Debarcaderul Regelui pentru a 
muri ca Eddard Stark? 


— Îţi voi da voie să îmbraci hainele negre. Bastardul lui 
Ned Stark este Lordul Comandant la Zid. 

Peştele Negru îşi miji ochii. 

— Tatăl tău a aranjat şi asta? Catelyn n-a avut niciodată 
încredere în băiat, din câte-mi amintesc, nu mai multă decât 
a avut vreodată în Theon Greyjoy. Se pare că a avut dreptate 
cu amândoi. Nu, ser, nu cred. Am să mor în picioare, dacă nu 
te superi, cu sabia în mână, roşie de sângele leului. 

— Sângele de Tully este la fel de roşu, îi reaminti Jaime. 
Dacă nu predai castelul, va trebui să-l atac. Vor muri sute de 
oameni. 

— Sute de-ai mei, câteva mii de-ai tăi. 

126 

— Garnizoana ta va pieri până la ultimul om. 

— Ştiu cântecul ăsta. Îl cânţi pe muzica de la Ploile din 
Castamere? Oamenii mei ar prefera să moară în picioare, 
luptând, decât în genunchi, sub securea călăului. 

Nu merge cum trebuie. 

— Sfidarea asta nu are niciun rost, ser. Războiul s-a 
terminat, iar tânărul tău lup e mort. 

— Ucis de fapt, prin încălcarea tuturor legilor sacre ale 
ospitalităţii. 

— Lucrătura lui Frey, nu a mea. 

— Spune-i cum vrei, dar mie-mi pute a Tywin. 

Jaime nu putea nega asta. 

— ŞI tatăl meu e mort. 

— Fie ca Tatăl să-l judece cu dreptate. 

lată o perspectivă neplăcută. 

— L-aş fi omorât pe Robb Stark în Pădurea Şoaptelor dacă 
aş fi pus mâna pe el, dar mi s-au pus în cale nişte smintiţi. 
Mai contează cum a pierit băiatul? Nu-i mai puţin mort aşa, 
iar regatul său a pierit odată cu el. 

— Trebuie să fii şi orb pe lângă ologit, ser. Ridică-ţi 
privirile şi vei vedea că 

lupul străvechi este încă pe steagurile de pe zidurile 
noastre. 


— L-am văzut. Mi se pare însingurat. Harrenhal a căzut. 
Seagard şi lazul Fecioarelor. Casa Bracken a îngenuncheat, 
iar Tytos Blackwood e țintuit la Raventree. Piper, Vance, 
Mooton, toţi stegarii tăi s-au predat. A rămas doar Riverrun. 
Avem de douăzeci de ori mai mulţi oameni decât tine. 

— De douăzeci de ori mai mulţi oameni necesită tot atâta 
mâncare. Cât de bine sunteţi aprovizionaţi, lordul meu? 

— Suficient de bine încât să rămânem aici până la 
sfârşitul zilelor, dacă va fi nevoie, în vreme ce voi flămânziţi 
între zidurile voastre. 

Spusese minciuna pe cât de arţăgos putuse, sperând să 
nu-l trădeze chipul. 

Însă Peştele Negru nu se lăsă dus de nas. 

— Poate că până la sfârşitul zilelor tale. Rezervele noastre 
sunt îndestulătoare, deşi mă tem că n-am lăsat prea mult pe 
câmp pentru oaspeţii noştri. 

— Putem aduce hrană de la Gemeni, zise Jaime, sau de 
peste dealurile de la apus, dacă e cazul s-o facem. 

— Cum spui tu. Departe de mine gândul să pun la 
îndoială cuvântul unui cavaler atât de onorabil. 

Dispreţul ce răzbătea din glasul său îl făcu pe Jaime să se 
zbârlească. 

— Există o cale mai rapidă să punem chestiunea la punct. 
Un duel. Campionul meu contra celui al tău. 

— Chiar mă întrebam când ai să ajungi aici. Ser Brynden 
izbucni în râs. Şi cine va fi acela? Mistreţul? Addam 
Marbrand? Walder Frey cel Negru? Se aplecă 

înainte. De ce nu tu şi cu mine, ser? 

127 

Asta ar fi fost o plăcere, cândva, se gândi Jaime, material 
numai bun pentru menestreli. 

— Când Lady Catelyn m-a pus în libertate, m-a făcut să 
jur că nu voi mai ridica niciodată arma împotriva unui Stark 
sau Tully. 

— Un jurământ foarte convenabil, ser. 

Chipul i se întunecă. 


— Vrei să spui că sunt laş? 

— Nu. Vreau să spun că eşti olog. Peştele Negru făcu un 
semn spre mâna aurită a lui Jaime. Amândoi ştim că nu poţi 
lupta cu ea. 

— Am avut două mâini. 

Ţi-ai da viața din cauza mândriei? şopti un glas în mintea 
sa. 

— Unii ar putea spune că un olog şi-un bătrân se 
potrivesc de minune. 

Eliberează-mă de sub jurământul făcut lui Lady Catelyn şi 
te voi înfrunta cu sabia în mână. Dacă înving, Riverrun este 
al nostru. Dacă mă ucizi, vom ridica asediul. 

Ser Brynden râse din nou. 

— Cu toate că mi-ar plăcea să am ocazia să-ţi smulg sabia 
aceea aurită şi să-ţi tai inima neagră, promisiunile tale n-au 
nicio valoare. N-aş câştiga nimic din moartea ta, în afară de 
plăcerea de a te ucide, şi n-am de gând să-mi risc viaţa 
pentru asta... indiferent cât de mic ar fi riscul. 

Era cât se poate de bine că Jaime n-avea spadă; altfel, şi- 
ar fi tras-o afară, iar dacă nu l-ar fi dat gata Ser Brynden, 
arcaşii de pe metereze sigur ar fi făcut-o. 

— Există vreo condiţie pe care s-o accepţi? îl întrebă el pe 
Peştele Negru. 

— Din partea ta? Ser Brynden dădu din umeri. Nu. 

— Atunci de ce-ai mai venit să discuţi cu mine? 

— Un asediu este cumplit de plictisitor. Am vrut să-ţi văd 
ciotul şi să ascult ce fel de scuze aveai de oferit pentru 
ultimele tale enormităţi. Au fost mai slabe decât m-am 
aşteptat. Întotdeauna provoci dezamăgire, Regicidule. 

Peştele Negru îşi întoarse iapa şi galopă îndărăt spre 
Riverrun. Grilajul de la intrare cobori în grabă, ţepuşele sale 
de fier înfigându-se adânc în pământul noroios. 

Jaime întoarse capul lui Onoare spre drumul cel lung 
înapoi, spre liniile de asediu ale Lannisterilor. Putea simţi 
privirile aţintite asupra sa; oamenii lui Tully de pe metereze, 
Freyii de peste râu. Dacă nu sunt orbi, ştiu cu toţii că mi-a 


aruncat oferta înapoi. Va trebui să ia castelul cu asalt. Ce-ar 
mai conta încă o promisiune încălcată de Regicid? Doar mai 
mult rahat în găleată. Jaime hotărî să 

fie primul om ajuns pe metereze. /ar cu mâna mea de 
aur, voi şi primul căzut. 

Înapoi în tabără, Micul Lew îi ţinu scara, în timp ce Peck îi 
întinse mâna ca să-l ajute să coboare din şa. Își închipuie că 
sunt aşa de ologit încât nu pot descăleca singur? 

— Cum te-ai descurcat, lordul meu? îl întrebă verişorul 
său, Ser Daven. 

— Nu mi-a lăsat nimeni vreo săgeată în crupa calului. 
Altfel, nu m-am 128 

deosebit prea mult de Ser Ryman. Se strâmbă. Aşa că 
acum va fi nevoie să facem Furca Roşie şi mai roşie. 

Învinovățeşte-te singur pentru asta, Peşte Negru. Nu prea 
mi-ai lăsat de ales. 

— Convocaţi un consiliu de război. Ser Addam, Mistreţul, 
Forley Prester, toţi lorzii riverani ai noştri... şi prietenii noştri 
Frey. Ser Ryman, Lord Emmon, pe oricine altcineva au chef 
să aducă cu ei. 

Se adunară repede. Lordul Piper şi ambii Lorzi Vance 
veniră să vorbească 

pentru lorzii plini de pocăință ai Tridentului, a căror 
loialitate urma să fie pusă 

foarte curând la încercare. Vestul era reprezentat de Ser 
Daven, Mistreţul, Addam Marbrand şi Forley Prester. Lordul 
Emmon Frey li se alătură împreună cu soţia sa. Lady Genna 
îşi ceru locul printr-o privire care înfruntă pe orice bărbat 
pregătit să-i conteste prezenţa. Niciunul nu îndrăzni. Freyii îl 
trimiseră pe Ser Walder Rivers, poreclit şi ,„Walder 
Bastardul”, şi pe întâiul născut al lui Ser Ryman, Edwin, un 
bărbat palid şi slab, cu un nas subţire şi păr negru, lins. Sub 
o mantie albastră din lână de miel, Edwyn purta o vestă din 
piele gri de vițel, lucrată fin, ornamentată cu spirale 
scrijelite direct în piele. 


— Vorbesc în numele Casei Frey, anunţă el. Tatăl meu are 
o indispoziţie în această dimineaţă. 

Ser Daven pufni. 

— E beat, sau doar mahmur după vinul de azi-noapte? 

Edwin avea expresia înţepată a unui om nenorocit. 

— Lord Jaime, spuse el, chiar trebuie să suport o 
asemenea bădărănie? 

— Este adevărat? îl întrebă el. Că tatăl tău e beat? 

Frey îşi strânse buzele şi se uită spre Ser llyn Payne, care 
stătea deoparte, lângă clapa de la intrarea cortului, în 
cămaşa lui de zale ruginite, cu sabia iţindu-se peste umărul 
osos. 

— El... tatăl meu are probleme cu burta, stăpâne. Vinul 
roşu îl ajută la digestie. 

— Înseamnă că mistuie un afurisit de mamut, rosti Ser 
Daven. Mistreţul râse, iar Lady Genna chicoti. 

— Ajunge, zise Jaime. Avem un castel de cucerit. 

Când tatăl său conducea consiliul, îşi lăsa comandanții să 
vorbească primii. Se decise să facă la fel. 

— Cum vom proceda? 

— Pentru început, spânzurați-l pe Edmure Tully, îl 
îndemnă Lordul Emmon Frey. Asta-i va arăta lui Ser Brynden 
că suntem foarte serioşi în ceea ce spunem. 

Dacă-i trimitem capul lui Ser Edmure unchiului său, s-ar 
putea să-l convingă să 

capituleze. 

— Brynden Peştele Negru nu este chiar aşa uşor de 
impresionat. Karyl Vance, Lord de Popasul Drumeţului, avea 
o expresie melancolică. O dâră sângerie din naştere îi 
acoperea jumătate de gât şi o parte a feţei. Propriul său frate 
nu l-a putut 129 

împinge în patul nupţial. 

Ser Daven clătină din capul său zburlit. 

— Va trebui să luăm cu asalt zidurile, aşa cum am tot 
spus până acum. Turnuri de asediu, scări de asalt, un berbec 
pentru spartul porţii şi tot ce-o mai fi nevoie. 


— Voi conduce eu asaltul, zise Mistreţul. Daţi-i peştelui să 
guste din oţel şi foc, eu asta spun. 

— Sunt zidurile mel/e, protestă Lordul Emmon, iar aceea 
este poarta mea pe care vreţi s-o spargeţi. Îşi trase din nou 
pergamentul din mânecă. Regele Tommen însuşi mi-a 
garantat... 

— Am văzut cu toţii documentele tale, unchiule, îl repezi 
Edwin Frey. De ce nu te duci să le vânturi şi prin faţa Peştelui 
Negru, ca să mai variezi? 

— Atacarea zidurilor va fi o acţiune sângeroasă, făcu 
Addam Marbrand. 

Propun să aşteptăm o noapte fără lună şi să trimitem 
peste râu o duzină de oameni aleşi, cu o barcă cu vâslele 
înfăşurate în cârpe ca să nu facă zgomot. Pot urca zidurile cu 
frânghii şi ancore cu gheare, apoi pot deschide porţile 
dinăuntru. Eu am să-i conduc, dacă asta doreşte şi consiliul. 

— O nebunie, declară Walder Rivers, bastardul. Ser 
Brynden nu-i omul care să 

poată fi păcălit cu asemenea trucuri. 

— Peştele Negru este un obstacol, fu de acord Edwyn 
Frey. Coiful său poartă 

pe creastă un păstrăv negru, ceea ce-l face uşor de 
deosebit de departe. Eu propun să ne apropiem turnurile de 
asediu, să le umplem cu arcaşi şi să mimăm un atac asupra 
porţilor. Asta-l va aduce pe Ser Brynden pe metereze, cu coif 
cu tot. 

Fiecare arcaş să-şi înmoaie săgețile în rahat şi să ia ca 
ţintă păstrăvul lui. Odată ce Ser Brynden moare, Riverrun 
este al nostru. 

— Al meu! intona Lordul Emmon. Riverrun este al meu. 

Semnul din naştere al Lordului Karyl se întunecă. 

— Rahatul va fi singura ta contribuţie, Edwyn? O otravă 
mortală, nu mă 

îndoiesc. 

— Peştele Negru merită un sfârşit mai nobil, iar eu sunt 
cel gata să i-l asigur. 


Mistreţul bătu cu pumnul în masă. Îl voi provoca la o 
luptă dreaptă. Ghioagă, secure sau sabia lungă, nu are 
importanţă cu ce. Bătrânul va fi tocătura mea. 

— Şi de ce-ar catadicsi să-ţi accepte provocarea, ser? 
întrebă Ser Forley Prester. Ce-ar avea el de câştigat dintr-un 
asemenea duel? Ridicăm asediul dacă 

învinge? Nu cred asta. Nici el n-o să creadă. O luptă om la 
om nu va rezolva nimic. 

— Îl cunosc pe Brynden Tully încă de pe vremea când 
eram amândoi scutieri în serviciul Lordului Darry, spuse 
Norbert Vance, lordul orb din Atranta. Dacă nu vă 
deranjează pe domniile voastre, lăsaţi-mă să merg să 
vorbesc cu el şi să încerc să-l fac să înţeleagă cât de deşartă 
e poziţia sa. 

— Înţelege asta destul de bine, zise Lordul Piper. Era un 
bărbat scund, rotofei, crăcănat, cu o coamă de păr roşu, tatăl 
unuia dintre scutierii lui Jaime; asemănarea 130 

băiatului cu tatăl era evidentă. Omul nu-i vreun afurisit 
de prostălău, Norbert. Are ochi... şi mult prea multă minte 
încât să cedeze în faţa unora ca ăştia. 

Făcu un gest în direcţia lui Edwyn Frey şi a lui Walder 
Rivers. 

Edwyn se îmbăţoşă. 

— Dacă Lordul de Piper voieşte să insinueze... 

— Eu nu insinuez, Frey. Eu spun ce am de spus fără 
ocolişuri, ca orice om cinstit. Însă ce ştii tu despre cum e să 
fii onest? Eşti şiret ca un vulpoi mincinos, cum sunt toţi ai 
tăi. Mai degrabă aş bea o litră de pişat decât să mă încred în 
cuvântul dat de vreun Frey. Se aplecă peste masă. Şi unde-i 
Marg, răspunde-mi? 

Ce-ai făcut cu fiul meu? Era invitat la blestemata ta de 
nuntă. 

— Şi aşa va rămâne, oaspetele nostru de onoare, zise 
Edwyn, până când vă 

veţi dovedi loiali faţă de Înălţimea Sa, Regele Tommen. 


— Cinci cavaleri şi douăzeci de ostaşi s-au dus cu Marqg la 
Gemeni, zise Piper. 

Şi ei sunt ospeţii tăi, Frey? 

— Poate că unii dintre cavaleri. Celorlalţi nu li s-a servit 
nimic din ce nu meritau. Ai face bine să-ţi păzeşti limba aia 
de trădător, Piper, dacă nu vrei să-ţi fie înapoiat 
moştenitorul făcut bucăţi. 

Consiliile conduse de tata nu s-au desfăşurat niciodată 
aşa, se gândi Jaime, când Piper se ridică în picioare 
clătinându-se. 

— Spune asta cu sabia în mână, Frey, şuieră omuleţul. 
Sau lupţi numai cu rahat? 

Faţa întunecată a lui Frey păli. Lângă el, Walder Rivers se 
ridică în picioare. 

— Edwyn nu se pricepe la săbii... însă eu da, Piper. Dacă 
mai ai remarci de făcut, vino afară şi rosteşte-le. 

— Acesta-i un consiliu de război, nu un război, le reaminti 
Jaime. Aşezaţi-vă, amândoi. 

Niciunul dintre ei nu se clinti. 

— Acum! 

Walder Rivers se aşeză. Lordul Piper nu era chiar aşa de 
uşor de îmbunat. 

Mormăi un blestem şi ieşi din cort. 

— Să trimit oameni să-l târască înapoi aici, stăpâne? îl 
întrebă Ser Daven pe Jaime. 

— Trimiteţi-l pe Ser Ilyn, îndemnă Edwyn Frey. N-avem 
nevoie decât de capul său. 

Karyl Vance se întoarse spre Jaime. 

— Lordul Piper a vorbit din durere. Marg este primul lui 
născut. Cavalerii care l-au însoţit la Gemeni îi erau, cu toţii, 
nepoți şi verişori. 

— Trădători şi răzvrătiți, vrei să spui, preciza imediat 
Edwyn Frey. 

Jaime îi aruncă o privire îngheţată. 

— Gemenii au îmbrăţişat şi ei cauza Tânărului Lup, le 
reaminti el Freyilor. 


Apoi voi l-aţi vândut. Asta vă face de două ori mai 
trădători decât Piper. 

131 

Îi făcu plăcere să vadă zâmbetul lui Edwyn strâmbându- 
se şi apoi ştergânduse. Am îndurat destulă consiliere pentru 
Ziua de azi, decise el. 

— Am terminat. Începeţi pregătirile, lorzii mei. Vom ataca 
la prima geană de lumină. 

Vântul bătea dinspre nord şi, în timp ce lorzii părăseau 
cortul în şir, Jaime putu simţi duhoarea dinspre bivuacurile 
lui Frey, de dincolo de Piatra Răsucită. Pe malul celălalt, 
Edmure Tully zăcea părăsit pe vârful unui eşafod cenuşiu, cu 
o frânghie în jurul gâtului. 

Mătuşa lui plecă ultima, cu soţul ei după ea. 

— Lord nepot, protestă Emmon, acest atac asupra 
scaunului meu... nu trebuie să faci aşa ceva. 

Când înghiţea, mărul din gât i se mişca în sus şi-n jos. 

— Nu trebuie. Îţi interzic. Mestecase din nou frunze 
acrişoare; pe buze-i licărea o spumă trandafirie. Castelul e al 
meu, am pergamentul. Semnat de rege, de micul Tommen. 
Eu sunt stăpânul de drept la Riverrun şi... 

— Nu şi cât timp Edmure Tully este în viaţă, zise Lady 
Genna. E milos şi slab la minte, o ştiu, însă atât timp cât 
trăieşte, acest om este un pericol. Ce ai de gând să faci în 
această privinţă, Jaime? 

Peştele Negru este cel periculos, nu Edmure. 

— Lăsaţi-l pe Edmure în seama mea. Ser Lyle, Ser llyn, mă 
însoţiţi, dacă nu vă e cu supărare. A venit vremea să fac o 
vizită până la spânzurătoarea aceea. 

Râul Piatra Răsucită era mai adânc şi curgea mai repede 
decât Furca Roşie, iar vadul cel mai apropiat se afla la câţiva 
kilometri distanţă, în aval. Bacul de-abia îşi începuse 
traversarea cu Walder Rivers şi Edwyn Frey când Jaime şi 
oamenii săi sosiră pe malul râului. În timp ce-i aşteptau 
întoarcerea, Jaime le spuse ce voia. Ser Ilyn scuipă în râu. 


Când cei trei coborâră de pe bac pe malul de nord, o 
vivandieră beată se oferi să-i facă Mistreţului o plăcere cu 
gura. 

— Uite, bucură-l pe prietenul meu, zise Ser lyle 
împingând-o spre Ser Ilyn. 

Râzând, femeia se duse să-l sărute pe Payne pe buze, 
apoi îi văzu ochii şi se trase înapoi. 

Cărăruile dintre focurile de tabără erau năclăite de 
mocirlă amestecată cu balegă de cal şi frământată de copite 
şi cizme deopotrivă. Peste tot, Jaime vedea numai blazonul 
turnurilor gemene ale Casei Frey, plasat pe scuturi şi flamuri, 
albastru pe cenuşiu, împreună cu blazonul unor Case mai 
mici, jurate Crossingului: bâtlanul de Erenford, furca de 
Haigh, cele trei ramuri de vâsc ale Lordului Charlton. Sosirea 
Regicidului nu trecu neobservată. O bătrână care vindea 
purcei de lapte dintr-un coş se opri ca să se holbeze la el, un 
cavaler cu o figură oarecum familiară se lăsă într-un 
genunchi, iar doi oameni care urinau într-un şanţ se 
întoarseră şi se stropiră unul pe altul. 

— Ser Jaime, strigă cineva în urma lui, însă el merse fără 
să se întoarcă. 

132 

În jurul lui zări feţele unora pentru a căror ucidere în 
Pădurea Şoaptelor îşi dăduse întreaga străduinţă, acolo 
unde Casa Frey luptase sub flamurile cu lupul străvechi ale 
lui Robb Stark. Mâna de aur îi atârna grea într-o parte. 

Pavilionul lui Ryman Frey era cel mai mare din întreaga 
tabără; pereţii săi din pânză cenuşie, groasă, erau 
confecţionaţi din careuri cusute în aşa fel încât să dea 
impresia de zidărie din piatră, iar cele două vârfuri ale sale îi 
evocau pe Gemeni. 

Departe de a fi indispus, Ser Ryman se delecta cu 
anumite distracţii. Sunetul răâsului unei femei bete plutea 
afară din cort, amestecat cu notele unei harpe de lemn şi cu 
vocea menestrelului. De tine mă voi ocupa mai târziu, ser, 
îşi zise Jaime. Walder Rivers stătea înaintea cortului său 


modest, discutând cu doi călăreţi. Scutul său avea blazonul 
Casei Frey, cu culorile inversate, şi o banderolă 

roşie, funestă, întinsă peste turnuri. Când bastardul dădu 
cu ochii de Jaime, se încruntă. Recunosc imediat o privire 
rece şi bănuitoare. Acesta-i mai periculos decât oricare 
dintre frații săi legitimi. 

Eşafodul fusese ridicat la trei metri înălţime deasupra 
solului. Doi suliţaşi erau postați la piciorul treptelor. 

— Nu poţi urca fără permisiunea lui Ser Ryman, îi spuse 
lui Jaime unul dintre ei. 

— Asta spune că pot. Jaime bătu cu degetul în mânerul 
sabiei sale. Întrebarea este dacă va trebui sau nu să păşesc 
peste hoitul tău. 

Suliţaşii se dădură la o parte. 

În vârful eşafodului, Lordul de Riverrun stătea şi se holba 
la trapa de sub el. 

Picioarele-i erau negre şi năclăite cu noroi, avea tălpile 
goale. Edmure purta o tunică murdară din mătase, în dungi, 
în culorile Tully, roşu şi albastru, şi un laţ de frânghie de 
cânepă. La auzul paşilor lui Jaime îşi ridică privirile şi-şi linse 
buzele uscate şi crăpate. 

— Regicidule? 

La vederea lui Ser llyn căscă ochii. 

— Mai bine o spadă decât funia. Fă-o, Payne. 

— Ser llyn, rosti Jaime. Ai auzit ce a spus Lordul Tully. Fă- 
O. 

Cavalerul tăcut îşi apucă sabia mare cu ambele mâini. 
Lungă şi grea, era ascuţită pe cât putea fi oţelul obişnuit. 
Buzele crăpate ale lui Edmure se mişcară 

fără un sunet. Când Ser llyn aduse sabia peste spate, îşi 
închise ochii. Lovitura avea în ea întreaga forţă a lui Payne. 

— Nu! Stop! NU! 

Edwyn Frey li se arătă gâfâind din greu. 

— Vine tata. Cât de repede poate. Jaime, trebuie să... 

— Lordul meu mi s-ar potrivi mai bine, Frey, zise Jaime. ŞI 
ai face bine să 


omiţi cuvântul trebuie din orice adresare către mine. 

Ser Ryman păşi greoi pe treptele eşafodului însoţit de o 
femeie şleampătă, cu părul ca paiul, la fel de beată ca şi el. 
Rochia ei se încheia în faţă cu şireturi, însă 

133 

cineva i le descheiase până la buric, aşa că sânii i se 
revărsau afară. Erau mari şi grei, cu sfârcuri maro, pe 
măsură. O coroană din bronz bătut îi stătea strâmbă pe cap, 
gravată cu rune şi înconjurată de săbii mici şi negre. Când 
dădu cu ochii de Jaime izbucni în râs. 

— Pe cele şapte iaduri, cine mai e şi ăsta? 

— Lordul Comandant al Gărzii Regale, i-o întoarse Jaime 
cu o politeţe rece. 

Aş putea să vă întreb acelaşi lucru, doamna mea. 

— Doamnă? Eu nu sunt doamnă, sunt regină. 

— Sora mea ar fi cât se poate de surprinsă să audă asta. 

— Lordul Ryman însuşi m-a încoronat. Îşi legănă şoldurile 
ample. Mi-s regina târfelor. 

Nu, se gândi Jaime, draga mea surioară deține şi acest 
titlu. 

Ser Ryman îşi regăsi graiul. 

— Tacă-ţi gura, târfă, Lordul Jaime nu vrea să audă 
prostiile tale de târâtură. 

Acest Frey era un bărbat solid, cu o faţă lată, ochi mici şi 
un set de bărbii duble moi şi cărnoase. Răsuflarea-i duhnea 
a vin şi a ceapă. 

— Faci regine, Ser Ryman? întrebă Jaime cu blândeţe. Ce 
prostie, la fel ca şi această tărăşenie cu Lordul Edmure. 

— l-am dat un avertisment Peştelui Negru. l-am spus că 
Edmure va muri dacă 

nu predă castelul. Am pus să fie ridicat acest eşafod 
pentru a le dovedi că Ser Ryman Frey nu face ameninţări de 
pomană. La Seagard, fiul meu, Walder, a făcut la fel cu 
Patrek Mallister, iar Lordul Jason s-a plecat, dar... Peştele 
Negru este un om nesimţitor. Ne-a refuzat, aşa că... 

— ... l-aţi spânzurat pe Lordul Edmure? 


Bărbatul se înroşi. 

— Lordul meu bunic... dacă-l spânzurăm pe om, nu mai 
avem ostatic, ser. 

Te-ai gândit la asta? 

— Numai un prost face ameninţări pe care nu le poate 
îndeplini. Dacă eu te-aş 

ameninţa că te pocnesc dacă nu-ţi ţii gura, dar te-ai 
încumeta să vorbeşti, ce crezi că aş face? 

— Ser, nu înţe... 

Jaime îl lovi. Fu o lovitură cu dosul palmei dată cu mâna 
sa aurită, însă forţa ei îl trimise pe Ser Ryman, împleticindu- 
se, până în braţele târfei lui. 

— Ai o căpăţână grăsană, Ser Ryman, şi un gât la fel de 
gros. Ser llyn, câte lovituri ar trebui să dai ca să tai acel gât? 

Ser Ilyn îşi lăsă pe nas un singur deget. 

Jaime râse. 

— Lăudăroşenie goală. Eu zic că trei. 

Ryman Frey se lăsă în genunchi. 

— N-am făcut nimic... 

— ... decât beţii şi curvăsării. Ştiu. 

134 

— Sunt moştenitorul de la Crossing. Nu poţi... 

— Te-am avertizat în privinţa vorbăriei. 

Jaime îl privi cum se face alb. Un bețivan, un prost şi un 
fricos. Lordul Walder ar face bine să-i supravieţuiască, altfel 
Freyii sunt terminați. 

— Eşti liber, ser. 

— Liber? 

— M-ai auzit. Pleacă. 

— Dar... unde să mă duc? 

— În iad sau acasă, unde preferi. Ai grijă să nu mai fii în 
tabără când apare soarele. Poţi să-ţi iei şi regina târfelor cu 
tine, dar nu şi coroana ei. 

Jaime se răsuci dinspre Ser Ryman spre fiul lui. 

— Edwyn, îţi încredinţez comanda efectivelor tatălui tău. 
Încearcă să nu fii la fel de prost ca bătrânul tău. 


— Asta nu este foarte greu, stăpâne. 

— Trimite-i vorbă lui Lord Walder. Coroana are nevoie de 
toţi prizonierii săi. 

Jaime dădu din mâna sa aurită. 

— Ser Lyle, adu-l încoace. 

Edmure Tully căzu cu faţa în jos pe eşafod când sabia lui 
Ser llyn tăie funia în două. Un braţ de frânghie de cânepă 
încă mai atârna de laţul din jurul gâtului său. 

Mistreţul apucă de capăt şi-l ridică în picioare. 

— Un peşte în lesă, zise el chicotind încântat. E o 
privelişte pe care n-am mai văzut-o până acum. 

Freyii se dădură la o parte ca să-i lase să treacă. Sub 
eşafod se adunase o mulţime, inclusiv o duzină de 
vivandiere şi de însoțitori ai trupelor, aflaţi în diferite stadii 
de dezmâăţ. Jaime observă un bărbat cu o harpă. 

— Tu, menestrelule. Vino cu mine. 

Bărbatul îşi scoase pălăria. 

— După cum porunceşte stăpânul meu. Nimeni nu spuse 
nicio vorbă în timp ce mergeau înapoi spre bac, cu 
menestrelul lui Ser Ryman în urma lor. Dar, după 

ce se desprinseră de mal şi se îndreptară spre partea de 
sud a Pietrei Răsucite, Edmure Tully îl apucă pe Jaime de 
braţ. 

— De ce? 

Un Lannister îşi plăteşte datoriile, se gândi el, iar tu eşti 
singura monedă care mi s-a lăsat. 

— Consideră asta un dar de nuntă. 

Edmure se holbă la el cu ochii obosiţi. 

— Un... dar de nuntă? 

— Mi s-a spus că soaţa ta e drăguță. Cred că este, dacă te 
culcai cu ea în vreme ce sora ta şi regele tău erau ucişi. 

— N-am ştiut nicio clipă de asta. Edmure îşi linse buzele 
crăpate. Erau nişte scripcari în faţa uşii dormitorului vostru. 

135 

— lar Lady Roslin îţi distrăgea atenţia. 


— Ea... au obligat-o s-o facă, Lordul Walder şi ceilalţi. 
Roslin n-a vrut asta... 

plângea, dar eu am crezut că era... 

— Priveliştea bărbăţiei tale copleşitoare? Mada, asta ar 
face orice femeie să 

plângă, sunt convins. 

— Poartă în pântece copilul meu. 

Nu, se gândi Jaime, în pântecul ei creste doar moartea ta. 
Odată ajuns înapoi la pavilion, le dădu liber Mistreţului şi lui 
Ser |lyn, însă nu şi cântăreţului. 

— S-ar putea să-mi trebuiască o cântare destul de 
curând, îi spuse el omului. 

Lew, încălzeşte nişte apă de spălat pentru oaspetele meu. 
Pia, găseşte-i nişte haine curate. Nimic cu lei pe ele, dacă nu 
te superi. Peck, vin pentru Lordul Tully. Ţi-e foame, nobile 
domn? 

Edmure dădu din cap, însă privirile-i erau în continuare 
bănuitoare. 

Jaime se aşeză pe un scaun în vreme ce Tully făcea baie. 
Mizeria se desprindea de el în straturi cenuşii. 

— Odată ce-ai terminat de mâncat, oamenii mei te vor 
escorta la Riverrun. Ce se întâmplă după aceea e numai 
treaba ta. 

— Ce vrei să spui? 

— Unchiul tău este un om bătrân. Viteaz, da, însă cea mai 
mare parte a vieţii sale s-a dus. Nu are nici o nevastă care să 
plângă după el, nici copii de apărat. O 

moarte demnă este tot ceea ce mai poate spera Peştele 
Negru... dar tu mai ai ani de zile înaintea ta, Edmure. lar tu 
eşti stăpânul de drept al Casei Tully, nu el. 

Unchiul tău face după cum pofteşti tu. Soarta castelului 
Riverrun este în mâinile tale. 

Edmure căscă ochii. 

— Soarta Riverrunului... 

— Predă castelul şi nu moare nimeni. Oamenii de rând 
pot să plece în pace sau să rămână să-l slujească pe Lordul 


Emmon. Lui Ser Brynden i se va îngădui să 

îmbrace hainele negre, împreună cu câţi oameni din 
garnizoană aleg să i se alăture. Şi tu de asemenea, dacă 
Zidul te atrage. Sau ai putea merge la Casterly Rock, ca 
prizonier al meu, bucurându-te de întregul confort şi respect 
de care are parte un ostatic de rangul tău. O voi trimite şi pe 
soţia ta să ţi se alăture, dacă vrei. 

Dacă pruncul ei este băiat, va sluji în Casa Lannister ca 
paj şi apoi ca scutier, iar când va deveni cavaler, îi vom 
acorda şi nişte pământuri. Dacă Roslin îţi va dărui o fiică, voi 
avea grijă să aibă o zestre bună când va ajunge la vârsta 
măritişului. 

Tu însuţi ai putea beneficia de o grațiere, odată ce 
războiul se termină. Tot ce trebuie să faci e să predai 
castelul. 

Edmure îşi ridică mâinile din cadă şi privi cum apa i se 
scurgea printre degete. 

— Şi dacă nu-l predau? 

Chiar trebuie să mă faci să rostesc cuvintele? 

Pia stătea lângă intrarea în cort cu braţele încărcate de 
haine. Şi scutierii săi 136 

ascultau, precum şi menestrelul. Atunci n-au decât să 
audă. Nu contează. Se forţă 

să zâmbească. 

— Ai văzut câţi suntem, Edmure. Ai văzut scările, 
turnurile, catapultele, berbecii. Dacă dau comanda, vărul 
meu trece peste şanţul de apărare şi-ţi sparge porţile. Vor 
muri sute de oameni, marea lor parte de-ai tăi. Foştii tăi 
stegari vor fi în primul val de atac, aşa că-ţi vei începe ziua 
ucigându-i pe taţii şi pe fraţii celor care-au murit pentru tine 
la Gemeni. Al doilea val de atac vor fi Freyii, care nu-mi 
lipsesc. Oamenii mei de la apus vor urma imediat ce arcaşii 
tăi rămân fără săgeți, iar cavaleri tăi vor fi atât de obosiţi 
încât de-abia dacă-şi vor mai putea ridica săbiile. Când va 
cădea castelul, toţi cei dinăuntru vor fi trecuţi prin sabie. 
Cirezile tale vor fi măcelărite, iar pădurea ta a zeilor va fi 


tăiată, fortărețele şi turnurile tale vor arde. Îţi voi dărâma 
zidurile şi voi devia Piatra Răsucită să curgă peste ruine. 

După ce voi fi terminat tot, nimeni nu va mai şti că aici a 
fost cândva un castel. 

Jaime se ridică în picioare. 

— Soţia ta s-ar putea să fete înainte de asta. Cred că ţi-ai 
vrea copilul. Ţi-l voi trimite după naştere. Cu o catapultă. 

După discursul său se lăsă tăcerea. Edmure zăcea în 
cadă. Pia strânse hainele la sân. Menestrelul îşi făcu de lucru 
cu o coardă a harpei sale. Micul Lew scobi o franzelă veche 
pentru a face o farfurie, prefăcându-se că nu auzise. Cu o 
catapultă, îşi zise Jaime. Oare dacă mătuşa sa ar fi fost aici, 
ar mai fi spus că 

Tyrion era fiul lui Tywin? 

În cele din urmă, Edmure Tully îşi regăsi glasul. 

— AŞ putea să ies din cada asta şi să te ucid acolo unde 
eşti, Regicidule. 

— Ai putea încerca. Jaime aşteptă. Când Edmure nu făcu 
nicio tentativă de a se ridica, spuse: Te las acum, să te 
ospătezi în tihnă. Menestrel, cântă-i ceva oaspetelui nostru 
în timp ce mănâncă. Cred că ştii cântecul. 

— Cel despre ploaie? Da, stăpâne, îl ştiu. 

Edmure părea că-l vede pe om pentru prima oară. 

— Nu. Nu el. Luaţi-l de aici. 

— De ce, este doar un cântec, făcu Jaime. Nu poate avea 
o voce atât de proastă. 


CERSEI 


Marele Maester Pycelle fusese bătrân de când îl cunoştea 
ea, însă părea să fi îmbătrânit cu încă o sută de ani în 
ultimele trei nopţi. 

Îi luă o veşnicie până reuşi să-şi îndoaie genunchiul 
anchilozat înaintea ei, iar odată ce îngenunchease, nu se 
mai putu ridica decât după ce Ser Osmund îl smuci în sus. 

Cersei îl studie nemulțumită. 

137 

— Lordul Qyburn ne informează că Lordul Gyles a tuşit, în 
sfârşit, pentru ultima oară. 

— Da, Înălţimea Ta. Mi-am dat toată osteneala să-i uşurez 
plecarea. 

— Chiar aşa? Regina se întoarse spre Lady Merryweather. 
Am spus că-l vreau pe Rosby viu şi nevătămat sau n-am spus 
aşa? 

— Ai spus, Înălţimea Ta. 

— Ser Osmund, ce-ţi aminteşti tu din conversaţie? 

— l-ai poruncit Marelui Maester Pycelle să-l salveze, 
Înălţimea Ta. Am auzit cu toţii. 

Gura lui Pycelle se deschise şi se închise. 

— Înălţimea Ta trebuie să ştie, am făcut tot ce putea fi 
făcut pentru bietul om. 

— La fel cum ai făcut şi pentru Joffrey? Şi pentru tatăl 
său, iubitul meu soţ? 

Robert era la fel de puternic ca orice bărbat din Cele 
Şapte Regate şi totuşi l-ai lăsat să piară din cauza unui vier. 
Oh, şi să nu uităm de Jon Arryn. Nu există nicio îndoială că |- 
ai fi ucis şi pe Ned Stark dacă te-aş fi lăsat să-l mai ţii. 
Spune-mi, maester, la Citadelă ai învăţat să-ţi frângi mâinile 
şi să oferi tot felul de scuze? 

Glasul ei îl făcu pe bătrân să tresară. 


— Nimeni altcineva n-ar fi putut face mai mult, Înălţimea 
Ta... am... am oferit întotdeauna servicii loiale. 

— Când l-ai sfătuit pe Regele Aerys să-şi deschidă porţile 
când s-a apropiat oştirea tatălui meu, asta a însemnat, după 
tine, un serviciu loial? 

— Asta... am apreciat greşit... 

— A fost un sfat bun? 

— Înălţimea Ta trebuie să ştie în mod sigur... 

— Ceea ce ştiu este că atunci când fiul meu a fost otrăvit, 
te-ai dovedit mai nefolositor decât Băiatul Lunii. Ceea ce știu 
este că acum Coroana are o nevoie disperată de aur, iar 
lordul nostru trezorier este mort. 

Bătrânul smintit se repezi să fructifice ocazia. 

— Am să... am să redactez o listă cu oamenii cei mai 
potriviţi să ia locul Lordului Gyles în consiliu. 

— O listă. Cersei era amuzată de această ofertă. Îmi pot 
imagina foarte bine genul de listă pe care mi-ai putea-o 
întocmi. Babalâci şi smintiţi şi Garth cel Mare. Buzele i se 
strânseră. Ai zăbovit multă vreme în compania lui Lady 
Margaery în ultima vreme. 

— Da. Da, eu... Regina Margaery a fost înnebunită de 
durere din cauza lui Ser Loras. l-am oferit Înălţimii Sale 
leacuri pentru dormit şi... alte câteva feluri de poţiuni. 

— N-am nicio îndoială. Spune-mi, mica noastră regină a 
fost cea care ţi-a ordonat să-l ucizi pe Lordul Gyles? 

— U...cid? Ochii Marelui Maester Pycelles se bulbucară, 
mărindu-se cât nişte ouă fierte. Înălţimea Ta, doar nu crezi... 
a fost tusea lui, pe toţi zeii, am... 

138 

Înălţimea Sa n-ar... ea n-avea nimic împotriva Lordului 
Gyles, de ce să-l fi vrut Regina Margaery... 

— ... mort? Păi, pentru a planta un alt trandafir în 
consiliul lui Tommen. Eşti orb sau corupt? Rosby îi stătea în 
cale, aşa că l-a băgat în mormânt. Cu complicitatea ta. 

— Înălţimea Ta, îţi jur, Lordul Gyles a pierit din cauza 
tusei sale. Buzele îi tremurau. Am fost întotdeauna loial 


Coroanei, regatului, C... Casei Lannister. 

În ordinea asta? Frica lui Pycelle era palpabilă. E destul 
de copt. A venit vremea să stoarcem fructul şi să gustăm din 
suc. 

— Dacă eşti atât de loial pe cât pretinzi, de ce mă minţi 
acum? Nu te deranja să negi. Ai început să-i porţi trena 
Fecioarei Margaery încă dinainte ca Ser Loras să se fi dus la 
Piatra Dragonului, aşa că scuteşte-mă şi de alte poveşti 
despre cum n-ai vrut altceva decât s-o consolezi pe buna 
noastră fiică aflată la necaz. Ce te aduce atât de des la 
Beciul Fecioarelor? În mod sigur, nu conversațiile plicticoase 
cu Margaery, nu? O curtezi pe septa aia cu faţa buboasă a 
ei? O joci cu micuța Lady Bulwer? O faci pe spionul pentru 
ea, dându-i informaţii despre mine, pentru intrigile ei? 

— Eu... eu mă supun. Un maester face un jurământ... 

— Un mare maester jură să servească regatul. 

— Înălţimea Ta... ea e regina... 

— Eu sunt regina. 

— Vreau să spun... e soţia regelui şi... 

— Ştiu cine-i. Ceea ce vreau să ştiu este de ce-ar avea ea 
nevoie de tine?E 

bolnavă buna mea fată? 

— Bolnavă? Bătrânul începu să se tragă de ceea ce s-ar fi 
putut numi barbă, acele rămăşiţe argintii de păr subţire, iţite 
pe pieile de curcan trandafirii care-i atârnau moi pe sub 
bărbie. N... nu-i bolnavă, Înălţimea Ta, nu asta. Jurămintele 
mele îmi interzic să divulg... 

— Jurămintele tale nu-ţi vor ţine de urât în celula 
întunecată, îl avertiză ea. Ori îmi spui adevărul, ori te arunc 
în lanţuri. 

Pycelle căzu în genunchi. 

— Te implor... am fost omul de taină al tatălui tău şi un 
prieten în problema Lordului Arryn. Nu pot supravieţui 
temniţei, nu încă o dată... 

— De ce-a trimis Margaery după tine? 

— Doreşte... ea... ea... 


— Spune-o odată! Maesterul se ploconi. 

— Ceai de lună, şopti. Ceai de lună pentru... 

— Ştiu foarte bine pentru ce-i bun ceaiul de lună. Asta e. 
Foarte bine. Ridică-te de pe genunchii ăia moi şi încearcă să- 
ţi aminteşti cum este să fii bărbat. 

Pycelle se chinui să se ridice în picioare, dar dură atât de 
mult, încât Cersei trebui să-i spună lui Osmund Kettleblack 
să-l mai smucească o dată. 

139 

— Cât despre Lordul Gyles, fără îndoială că Tatăl nostru 
de Sus îl va judeca după merit. Nu avea copii? 

— Nu copii din sângele lui, însă există un pupil... 

— ... nu din sângele lui. Cersei se debarasa de această 
observaţie iritantă cu un simplu gest al mâinii. Gyles ştia ce 
nevoie avem noi de aur. Fără îndoială că ţi-a povestit că 
dorinţa sa era să-i lase lui Tommen toate pământurile sale şi 
averea. 

Aurul lui Rosby va ajuta la reumplerea cuferelor regale, 
iar pământurile şi castelul lui puteau fi dăruite cuiva de-al 
ei, ca răsplată pentru servicii loiale. 

Lordul Waters, poate. Aurane dăduse de înţeles că voia o 
reşedinţă; „Înălţimea Sa” era doar un titlu gol. Pusese ochii 
pe Piatra Dragonului, Cersei ştia asta, însă 

ţintea prea sus. Rosby era mult mai potrivit pentru 
statutul şi originile sale. 

— Lordul Gyles îl iubea pe Înălţimea Sa din toată inima, 
spunea Pycelle, însă... pupilul său... 

— .. fără îndoială, va înţelege, odată ce te aude 
vorbindu-i de dorinţa lăsată 

cu limbă de moarte de Lordul Gyles. Du-te şi fă-o. 

— Dacă asta doreşte Înălţimea Ta. 

Marele Maester Pycelle aproape că se împiedică în 
propriile sale robe în graba de a pleca. 

Lady Merryweather închise uşa în urma lui. 

— Ceai de lună, zise ea şi se întoarse spre regină. Cât e 
de proastă. De ce-ar vrea să facă aşa ceva, să rişte atât? 


— Micuța regină are pofte pe care Tommen este mult prea 
tânăr pentru a i le putea satisface. 

Acesta era întotdeauna pericolul care apărea când o 
femeie matură se mărita cu un copil. Chiar mai mult când 
era văduvă. Poate pretinde că Renly nici n-a atins-o 
vreodată, însă n-am s-o cred. Femeile beau ceai de lună 
dintr-un singur motiv; fecioarele nu aveau nevoie deloc de 
el. 

— Fiul meu a fost trădat. Margaery are un iubit. Aceasta-i 
înaltă trădare, pedepsită cu moartea. 

Nu putea decât spera că baborniţa aia de mamă alui 
Mace Tyrell, cu faţa-i stafidită, va trăi suficient de mult ca să 
apuce judecata. Prin insistența ca Tommen şi Margaery să se 
căsătorească de îndată, Lady Olenna îşi condamnase 
preţiosul ei trandafir să ajungă sub sabia gâdelui. 

— Jaime a plecat cu Ser llyn Payne. Presupun că voi fi 
nevoită să găsesc o altă 

Dreptate a Regelui care s-o scurteze de cap. 

— Am s-o fac eu, se oferi Osmund Kettleblack cu un 
rânjet alunecos. 

Margaery are un gât destul de firav. O sabie bine ascuţită 
va trece direct prin el. 

— Aşa ar face, spuse Taena, dar la Capătul Furtunii se află 
o armată a lui Tyrell şi o alta este la Beciul Fecioarelor. Şi ei 
au săbii ascuţite. 

Sunt năpădită de trandafiri. Era jignitor. Tot mai avea 
nevoie de Mace Tyrell, chiar dacă nu şi de fiica sa. Ce/ puțin 
până când Stannis va fi înfrânt. Apoi nu-mi 140 

va mai trebui niciunul dintre ei. Însă cum ar putea scăpa 
de fiică fără a-l pierde pe tată? 

— Trădarea rămâne tot trădare, glăsui ea, însă avem 
nevoie de o dovadă, de ceva mai substanţial decât ceaiul de 
lună. Dacă se dovedeşte că e infidelă, chiar şi nobilul ei tată 
este obligat s-o condamne, altfel ocara ei devine şi a sa. 

Kettleblack îşi mesteca un vârf de mustață. 

— Trebuie să-i prindem asupra faptului. 


— Cum? Qyburn e cu ochii pe ea, zi şi noapte. Servitorii ei 
sunt în slujba mea, dar nu ne aduc decât nimicuri. Încă nu |- 
a văzut nimeni pe acest iubit. Urechile de lângă uşa ei aud 
cântece, râsete, bârfe, nimic de folos. 

— Margaery este prea vicleană ca să fie prinsă atât de 
uşor, spuse Lady Merryweather. Femeile ei sunt pereţii 
castelului ei. Dorm cu ea, o îmbracă, se roagă împreună cu 
ea, citesc cu ea, cos împreună cu ea. Când nu vânează cu 
şoimii şi nu călăreşte, se joacă de-a „vino-n-castelul-meu” cu 
micuța Alysanne Bulwer. Ori de câte ori sunt bărbaţi prin 
preajmă, sunt cu ea septa sau verişoarele ei. 

— Trebuie să scape de curcile alea /a un moment dat, 
insistă regina. Îi veni o idee. Dacă nu cumva şi doamnele ei 
fac parte din conspirație... nu toate, poate, dar unele da. 

— Verişoarele? 

Chiar şi Taena părea că se îndoieşte de asta. 

— Toate trei sunt mai tinere decât mica regină şi mult mai 
nevinovate. 

— Târfuliţe îmbrăcate în albul fecioarelor. Asta nu face 
decât ca păcatele lor să fie şi mai răsunătoare. Numele lor va 
fi făcut de râs. Dintr-odată, regina aproape că o putu vedea. 
Taena, soţul tău este judele meu. Voi doi trebuie să 

cinaţi cu mine, chiar în această seară. 

Voia să termine foarte repede cu toate acestea, înainte 
să-i treacă lui Margaery prin căpşorul ei mic ideea de a se 
întoarce la Highgarden, ori de a pleca pe mare, spre Piatra 
Dragonului, ca să fie cu fratele ei rănit, aflat în pragul morţii. 

— Le voi porunci bucătarilor să ne frigă un mistreţ. ŞI 
desigur, trebuie să ne bucurăm de puţină muzică, să ne 
ajute la digestie. 

Taena răspunse foarte rapid. 

— Muzică, da, chiar aşa. 

— Du-te şi spune-i nobilului tău soţ, şi fă toate 
demersurile pentru un menestrel, ceru Cersei. Ser Osmund, 
dumneata poţi rămâne. Noi avem mult mai multe de 
discutat. Voi avea nevoie şi de Qyburn. 


Trist, dar adevărat: se dovedi că la bucătărie nu aveau 
mistreţ la îndemână şi nici nu mai era timp să fie trimişi 
vânătorii. În loc de asta, bucătarii tăiară una dintre scroafele 
castelului şi le serviră jambon împănat cu usturoi şi uns cu 
miere şi vişine uscate. Nu era ceea ce voia Cersei, însă se 
mulţumi şi cu atât. Ca desert, li se serviră mere coapte cu 
brânză albă, picantă. Lady Taena savura fiecare 141 

dumicat. Nu şi Orton Merryweather, a cărui faţă rotundă 
rămase congestionată şi palidă de la supă până la brânză. 
Bău din greu şi-i aruncă ocheade pe furiş 

cântăreţului. 

— Mare păcat de Lord Gyles, zise Cersei în cele din urmă. 
Însă îndrăznesc să 

spun că niciunul dintre noi nu va duce dorul tusei lui. 

— Nu. Nici eu nu cred. 

— Vom avea nevoie de un nou lord trezorier. Dacă cei din 
Vale n-ar fi atât de tulburaţi, l-aş aduce înapoi pe Petyr 
Baelish, dar... nu mă deranjează să-l încerc pe Ser Harys în 
această funcţie. Nu poate fi mai rău decât Gyles şi, cel puţin, 
nu tuşeşte. 

— Ser Harys este Mâna Regelui, făcu Taena. 

Ser Harys este un ostatic, şi vulnerabil chiar şi aşa. 

— A sosit vremea ca Tommen să dispună de o Mână ceva 
mai energică. 

Lordul Orton îşi ridică privirea din cupa cu vin. 

— Energică. Mai mult ca sigur. Ezită. Cine? 

— Dumneata, lordul meu. Ai asta în sânge. Bunicul tău i-a 
luat locul tatălui meu ca Mână a lui Aerys. 

Înlocuirea lui Tywin Lannister cu Owen Merryweather se 
dovedise la fel de chibzuită ca înlocuirea unui trăpaş cu un 
catâr, însă Owen era un bătrân deja terminat când îl înălţase 
Aerys în rang, afabil, dar ineficient. Nepotul lui era mai tânăr 
Şi... Ei bine, are şi o nevastă puternică. Era păcat că Taena 
nu putea sluji ca Mână. Era de trei ori mai bărbătoasă decât 
soţul ei şi mult mai amuzantă. Dar era myrisheză şi, pe 
deasupra, femeie, aşa că Orton trebuia să fie suficient. 


— Nu am nici absolut nicio îndoială că eşti mult mai 
capabil decât Ser Harys. 

Şi conținutul oalei mele de noapte este mai capabil decât 
Ser Harys. Vei accepta să slujeşti? 

— Eu... da, desigur. Înălţimea Ta îmi face o foarte mare 
onoare. 

Una mai mare decât ai merita. 

— Mi-ai slujit cu pricepere în calitate de judecător, nobile 
domn. Şi vei continua s-o faci în aceste... vremuri grele care 
ne aşteaptă. 

Când văzu că Merryweather prinsese înţelesul spuselor 
sale, regina se întoarse zâmbind spre cântăreţ. 

— lar tu trebuie să fii de asemenea răsplătit pentru toate 
aceste cântece dulci pe care le-ai interpretat pentru noi cât 
timp am mâncat. Zeii ţi-au lăsat un dar. 

Cântărețul se înclină. 

— Înălţimea Ta este prea bună spunând asta. 

— Nu bună, făcu Cersei, ci mai degrabă realistă. Taena 
mi-a povestit că ţi se spune Bardul Albastru. 

— Adevărat este, Înălţimea Ta. 

Cizmele menestrelului erau suple, albastre, din piele de 
vițel, iar pantalonii din lână albastră. Tunica pe care o purta 
era de mătase, de un azuriu palid, întreruptă 

142 

de fâşii din satin. Mersese atât de departe încât îşi 
vopsise părul în albastru, după 

moda tyroshilor. Părul lung şi buclat îi cădea peste umeri 
şi mirosea de parcă 

fusese spălat în apă de trandafiri. Din trandafiri albaştri, 
fără nicio îndoială. Cel puțin, are dinţi albi. Erau dinţi buni, 
deloc cariaţi. 

— Nu ai şi alt nume? 

O uşoară roşeaţă îi atinse obrajii. 

— Când eram un băietan, mi se spunea Wat. Un nume 
potrivit pentru un plugar, însă mai puţin potrivit pentru un 
menestrel. 


Ochii Bardului Albastru erau la fel ca ai lui Robert. Îl ura 
fie şi numai pentru asta. 

— Este uşor de înţeles de ce eşti considerat favoritul lui 
Lady Margaery. 

— Înălţimea Sa este mult prea bună. Ea spune că-i face 
plăcere. 

— Oh, sunt sigură de asta. Pot să văd lăuta ta? 

— Dacă asta pofteşte Înălţimea Ta. 

Dincolo de curtoazie se strecurase o nuanţă uşoară de 
încordare, însă îi dădu lăuta fără nicio ezitare. Nimeni nu 
refuza vreo cerere de-a reginei. 

Cersei ciupi o coardă şi zâmbi uşor la auzul notei 
muzicale. 

— Dulce şi tristă precum dragostea. Spune-mi, Wat... 
prima oară când ai condus-o pe Margaery la pat, a fost 
înainte de a se mărita cu fiul meu, sau după? 

Pentru un moment, el nu păru să fi înţeles. Când îşi dădu 
seama, făcu ochii mari. 

— Înălţimea Ta a fost greşit informată. Vă jur că eu 
niciodată... 

— Mincinosule! 

Cersei îl lovi cu lăuta peste faţă atât de tare încât lemnul 
pictat explodă în fărâme şi aşchii. 

— Lord Orton, dă ordin să vină gărzile mele şi să ducă 
această creatură în temniţă. 

Orton Merryweather avea faţa năduşită de spaimă. 

— Această... ăăăă, infamie... cum a îndrăznit s-o seducă 
pe regină? 

— Mă tem a fost taman pe dos, însă rămâne un trădător. 
Pune-l să cânte pentru Lord Qyburn. 

Bardul Albastru păli. 

— Nu. Sângele-i picura de pe buză, acolo unde i-o 
sfâşiase lovitura de lăută. 

Eu niciodată... Când Merryweather îl înşfacă de braţ urlă: 
Mamă, ai milă, nu! 

— Nu sunt mama ta, îi răspunse Cersei. 


Chiar şi în tainiţele negre tot ce scoaseră de la el fură 
numai negaţii, rugăciuni şi rugăminţi de iertare. Nu după 
multă vreme, sângele începu să-i şiroiască pe bărbie din toţi 
dinţii sparţi şi-şi udă de cel puţin trei ori pantalonii albaştri- 
închişi, şi cu toate astea omul persista în minciunile sale. 

— Să fie oare posibil să fi confundat noi menestrelul? 
întrebă Cersei. 

— Totul este posibil, Înălţimea Ta. Însă nu te teme, va 
mărturisi tot înainte de 143 

venirea nopţii. 

Jos, în beciuri, Qyburn purta haine din lână aspră şi un 
şorţ de fierar, din piele. 

Îi spuse Bardului Albastru: 

— Îmi pare rău dacă gărzile au fost mai dure cu tine. 
Manierele lor cam lasă de dorit. Glasul său era blând şi 
respectuos. Tot ce vrem de la tine este doar adevărul. 

— Dar v-am spus adevărul, scânci menestrelul. Lanţurile 
de fier îl ţineau lipit de peretele din piatră rece. 

— Ştim noi mai bine. 

Qyburn avea o lamă în mână, iar tăişul ei licărea vag în 
lumina torţelor. Tăie veşmintele Bardului Albastru până când 
omul rămase gol, numai cu încălţările albastre. Părul dintre 
picioarele sale era castaniu, constată Cersei, amuzată. 

— Spune-ne cum i-ai dăruit plăceri micuţei regine, 
porunci ea. 

— Eu niciodată... i-am cântat, atâta tot, din voce şi cu 
lăuta. Doamnele ei vă 

pot spune. Erau întotdeauna cu ea. Verişoarele ei. 

— Pe câte dintre ele le-ai cunoscut şi trupeşte? 

— Pe niciuna. Eu nu sunt decât un menestrel. Vă rog. 

— Înălţimea Ta, poate că bietul om doar i-a cântat lui 
Margaery în vreme ce ea se întreținea cu alţi iubiţi, spuse 
Qyburn. 

— Nu. Vă rog. Niciodată ea... am cântat. Am cântat 
doar... 


Lordul Qyburn îşi plimbă o mână în sus, pe pieptul 
Bardului Albastru. 

— Îţi lua sfârcurile în gura ei în timpul jocurilor voastre 
amoroase? Apucă 

unul între degetul mare şi arătător şi-l răsuci. Unor 
bărbaţi le place asta. Sfârcurile lor sunt la fel de sensibile ca 
ale femeilor. 

Lama fulgeră şi menestrelul ţipă. Pe pieptul său, un ochi 
roşu, umed, plângea cu sânge. Lui Cersei îi veni rău. O parte 
din ea ar fi vrut să-şi închidă ochii, să se întoarcă cu spatele, 
să oprească tot. Însă era regina, iar aici era vorba de înaltă 

trădare. Lordul Tywin nu s-ar fi întors cu spatele. 

Până la urmă, Bardul Albastru le povesti întreaga sa viaţă, 
de la ziua botezului. 

Tatăl său fusese lumânărar, iar Wat fusese educat în acest 
meşteşug, însă în copilărie descoperise că se pricepea mai 
bine la confecţionarea de lăute decât la butoaie pentru 
ceară. Când împlinise doisprezece ani, fugise de-acasă 
pentru a se alătura unei trupe de muzicanți pe care-i 
ascultase cântând la un târg. Hoinărise jumătate din Reach 
înainte de a ajunge până la Debarcaderul Regelui în 
speranţa că va primi favoruri pe la curte. 

— Favoruri? Qyburn chicoti. Aşa-i spun acum femeile? Mă 
tem că ai găsit prea multe, prietene... şi nu din partea 
reginei care trebuia. Cea adevărată se află 

acum înaintea ta. 

Da. Cersei dădea vina pe Margaery Tyrell pentru toate 
astea. Dacă n-ar fi fost ea, Wat ar fi putut trăi o viaţă mai 
lungă şi mai fructuoasă, interpretându-şi micile sale cântece 
şi culcându-se cu porcăriţe şi fiice de mici arendaşi. 
Uneltirile ei mă 

forțează la asta. M-a mânjit şi pe mine cu trădările ei. 

144 

Până la venirea zorilor, cizmele înalte şi albastre ale 
bardului erau pline de sânge, iar el le mărturisise cum 
Margaery se dezmierda singură în vreme ce privea cum 


verişoarele ei îi făceau lui plăceri cu gura. Alteori, el îi cânta 
în vreme ce ea îşi satisfăcea poftele cu alţi iubiţi. 

— Cine erau aceştia? pretinse să i se spună regina, iar 
jalnicul Wat îi pomeni pe Ser Tallad cel înalt, pe Lambert 
Turnberry, pe Jalabhar Xho, pe gemenii Redwyne, pe Osney 
Kettleblack, pe Hugh Clifton şi pe Cavalerul Florilor. 

Asta o deranja. Nu îndrăznea să-l defăimeze pe eroul de 
la Piatra Dragonului. 

În afară de asta, nimeni dintre cei care-l cunoşteau pe Ser 
Loras n-ar fi crezut povestea nici în ruptul capului. Redwynii 
nu puteau face nici ei parte din tărăşenia asta. Fără Arbor şi 
fără flota de acolo, regatul n-ar fi putut spera niciodată să 

scape de acest Euron Ochi-de-Cioară şi de blestemaţii lui 
de luptători feroce. 

— Tot ce faci acum este să scuipi numele celor pe care i-ai 
văzut pe lângă 

apartamentele ei. Vrem adevărul! 

— Adevărul. Wat o privi cu singurul ochi albastru pe care 
i-l lăsase Qyburn. 

Sângele făcea bule în găurile din locul dinţilor săi din 
faţă. S-ar putea... să nu-mi fi amintit bine. 

— Horas şi Hobber n-au făcut parte din istoria asta, nu-i 
aşa? 

— Nu, admise el. Ei nu. 

— Cât despre Ser Loras, sunt convinsă că Margaery s-a 
străduit din răsputeri să ascundă de fratele său ce făcea. 

— Chiar aşa. Acum îmi amintesc. Odată a trebuit să mă 
ascund sub pat când a trecut s-o viziteze Ser Loras. Nu 
trebuie să afle niciodată, aşa a spus ea. 

— Prefer acest cântec celuilalt. 

Era cel mai bine să-i excludă din tărăşenia asta pe toţi 
marii lorzi. Însă 

ceilalţi... Ser Tallad fusese un cavaler rătăcitor, Jalabhar 
Xho era un exilat şi un milog, Clifton era singurul din garda 
micii regine. lar Osney este pruna care face budinca. 


— Ştiu că te simţi mai bine după ce-ai spus adevărul. Te 
vei învoi să-ţi aminteşti asta atunci când Margaery se va 
înfăţişa la judecată. Dacă te apuci din nou să minţi... 

— N-am să mint. Voi spune adevărul adevărat. lar după... 

— ... ţi se va îngădui să îmbraci hainele negre. Ai 
cuvântul meu pentru asta. 

Cersei se întoarse spre Qyburn. Vezi să-i fie curățate şi 
oblojite rănile şi dă-i lapte de mac pentru dureri. 

— Înălţimea Ta, eşti bună la suflet. Qyburn lăsă lama 
însângerată să cadă 

într-o găleată cu oţet. Margaery s-ar putea să se întrebe 
pe unde-i bardul ei. 

— Menestrelii vin şi pleacă, sunt notorii pentru asta. 

Urcuşul pe treptele din piatră întunecată de la celulele 
negre aproape că o lăsă 

pe Cersei fără suflu. Trebuie să mă odihnesc. Ajungerea la 
adevăr era o muncă 

istovitoare şi-i era silă de ceea ce trebuia să urmeze. 
Trebuie să fiu puternică. 

145 

Ceea ce fac e pentru Tommen şi pentru regat. Ce păcat 
că Maggy Broasca era moartă. Rahat pe profețiile tale, 
babornițo. O fi mica regină mai tânără decât mine, dar n-a 
fost niciodată mai frumoasă şi, în curând, va muri. 

Lady Merryweather aştepta în dormitorul ei. Era în toiul 
nopţii, mai aproape de zori decât de apus. Jocelyn şi Dorcas 
dormeau amândouă, dar nu şi Taena. 

— A fost îngrozitor? o întrebă ea. 

— Nici nu-ţi poţi închipui. Trebuie să dorm, însă mi-e frică 
să visez. 

Taena o mângâie pe păr. 

— Totul a fost pentru Tommen. 

— Da. Ştiu că a fost. Cersei se zgribuli. Mi s-a uscat gâtul. 
Fii bună, toarnă-mi puţin vin. 

— Dacă-ţi face plăcere, asta-i tot ceea ce doresc. 


Mincinoaso. Ştia ce dorea Taena. Atunci aşa să fie. Dacă 
femeia era înamorată 

de ea, asta putea s-o asigure că ea şi soţul ei îi rămâneau 
loiali. Într-o lume atât de plină de trădare, asta merita câteva 
săruturi. Nu-i mai rea decât majoritatea bărbaților. Cel puțin 
nu există pericolul să mă lase grea vreodată. Vinul o ajută, 
însă nu foarte mult. 

— Mă simt murdară, se plânse regina în timp ce stătea 
lângă fereastră, cu cupa în mâini. 

— O baie va îţi va face numai bine, dulceaţa mea. 

Lady Merryweather le trezi pe Dorcas şi pe Jocelyn şi le 
puse să aducă apă 

fierbinte. În timp ce cada era umplută, o ajută pe regină 
să se dezbrace, desfăcându-i şireturile cu degetele ei 
pricepute şi luându-i roba pe umeri. Apoi îşi dădu jos propria 
sa rochie, lăsând-o să cadă pe podea. 

Cele două femei împărţiră cada, Cersei stând cu spatele 
în braţele Taenei. 

— Tommen trebuie scutit de tot ce-i mai rău, îi spuse ea 
femeii myrisheze. 

Margaery încă-l duce la sept în fiecare zi, ca să-i poată 
ruga pe zei să-i vindece fratele. Ser Loras încă se crampona 
enervant de mult de viaţă. Este ataşat şi de verişoarele ei. Îi 
va fi foarte greu să-i piardă acum pe toţi. 

— S-ar putea să nu fie vinovate toate trei, sugeră Lady 
Merryweather. Ba chiar s-ar putea ca una dintre ele să nu fi 
luat parte la toate astea. Şi dacă s-a ruşinat şi au dezgustat- 
o cele văzute... 

— ... ar putea fi convinsă să fie martoră împotriva 
celorlalte. Da, ar fi foarte bine, însă care dintre ele este 
nevinovată? 

— Alia. 

— Cea timidă? 

— Aşa pare, însă este mai degrabă şireată decât timidă. 
Las-o în seama mea, dulceaţă. 


— Bucuroasă. Numai mărturisirea Bardului Albastru n-ar 
fi fost niciodată de ajuns. La urma urmei, menestrelii 
minţeau ca să-şi câştige pâinea. Alia Tyrell va fi de mare 
ajutor, dacă Taena o putea manevra. Ser Osney va mărturisi 
şi el. 

146 

Ceilalţi trebuiau să fie făcuţi să priceapă că numai prin 
mărturisire puteau obţine iertarea din partea regelui şi Zidul. 
jJalabhar Xho va descoperi că adevărul este atrăgător. De 
restul, era mai puţin sigură, însă Qyburn era convingător. 

Zorii se iţeau pe deasupra Debarcaderului Regelui când 
ele ieşiră din cadă. 

Pielea reginei era albă şi încreţită din pricina lungii 
îmbăieri. 

— Rămăi cu mine, îi spuse ea Taenei. Nu vreau să dorm 
singură. 

Spuse chiar şi o rugăciune înainte de a se strecura sub 
plapumă, rugând-o pe Mamă să-i dea vise frumoase. 

Se dovedi a fi o pierdere de vreme; ca întotdeauna, zeii 
erau surzi. Cersei visă 

că era din nou jos, în celulele negre, numai că, de astă 
dată, ea era cea ţintuită de perete. Era goală, iar sângele.-i 
şiroia din vârfurile sânilor, acolo unde Pezevenghiul îi 
retezase sfârcurile cu dinţii. 

— Te rog, se milogea ea, te rog, nu şi copiii mei, nu-mi 
vătăma copiii. 

Tyrion doar se uită chiorâş la ea. Şi el era gol, acoperit de 
păr aspru, ceea ce-l făcea să semene mai mult cu o maimuţă 
decât cu un om. 

— Îi vei vedea încoronați, îi spuse, dar îi vei vedea şi 
murind. 

Apoi îi apucă cu gura sânul însângerat şi începu să sugă, 
iar durerea o străbătea ca un cuţit înroşit în foc. Se trezi 
tremurând, în braţele Taenei. 

— Am avut un vis urât, zise ea cu glas stins. Am ţipat? Îmi 
pare rău. 


— Visele se prefac în ţărână la lumina zilei. Din nou 
piticul? De ce te înspăimântă atât de tare acest omuleţ 
smintit? 

— Are de gând să mă ucidă. Această prevestire s-a făcut 
pe când aveam zece ani. Am vrut să ştiu cu cine mă voi 
mărita, însă ea mi-a zis... 

— Care ea? 

— Maegi. 

Cuvintele ieşeau revărsându-se din ea. Încă o mai auzea 
pe Melara Hetherspoon insistând că dacă nu vor vorbi 
niciodată despre profeţii, ele nu se vor mai adeveri. Cu toate 
astea, în puț n-a mai fost atât de tăcută. A țipat şi-a urlat. 

— Tyrion este un valongar, spuse ea. Folosiţi acest cuvânt 
în Myr? Este în valyriana cultă, înseamnă frățior. 

O întrebase pe Septa Saranella despre semnificaţia 
cuvântului, după ce Melara se înecase. Taena o luă de mână 
şi-o mângăie. 

— A fost o femeie plină de ură, bătrână, bolnavă şi urâtă. 
Tu erai tânără şi frumoasă, plină de viaţă şi de mânarie. Ea 
trăia în Lannisport, după cum ai spus, aşa că era normal să-l 
cunoască pe pitic şi să ştie cum a ucis-o pe nobila ta mamă. 

Această creatură nu îndrăznea să te atace pentru că erai 
cine erai, aşa că s-a gândit să te rănească folosindu-se de 
limba ei de năpâărcă. 

Aşa să fie oare? Cersei ar fi vrut s-o creadă. 

— Totuşi Melara a murit, aşa cum a prevestit ea. Nu m-am 
măritat niciodată 

cu prinţul Rhaegar. lar Joffrey... piticul mi-a ucis fiul sub 
ochii mei. 

— Un fiu, zise Lady Merryweather, dar mai ai unul, 
drăgălaş şi puternic şi 147 

care nu va pâţi nimic. 

— Niciodată, nu atât cât trăiesc eu. Să o spună cu voce 
tare o ajuta să creadă 

că era chiar aşa. V/se/e se prefac în ţărână la lumina zilei, 
da. Afară, soarele dimineţii strălucea prin ceața unui nor. 


Cersei se strecură afară dintre pături. Voi dejuna cu regele în 
această dimineaţă. Vreau să-mi văd fiul. 

Tot ce fac este pentru el. 

Tommen o ajută să-şi vină în fire. Nu-i mai fusese 
niciodată atât de drag ca în acea dimineaţă, flecărind despre 
pisoii lui în timp ce ungea cu miere o bucată de pâine 
neagră şi fierbinte, proaspăt scoasă din cuptor. 

— Ser Gheară a prins un şoarece, îi povesti el, însă Lady 
Mustăţi i l-a furat. 

Eu n-am fost niciodată atât de dulce şi de inocentă, îşi 
spuse Cersei. Cum ar putea el spera să domnească vreodată 
asupra acestui târâm barbar? Mama din ea ar fi vrut numai 
să-l protejeze; regina din ea ştia că trebuia să se facă mai 
dur, altfel Tronul de Fier îl va devora, cu siguranţă. 

— Ser Gheară trebuie să înveţe să-şi apere ce-i al lui, îi 
zise ea. În această 

lume, cei slabi sunt întotdeauna victimele celor puternici. 

Regele se gândi la asta în timp ce-şi lingea mierea de pe 
degete. 

— Când se va întoarce Ser Loras acasă, am de gând să 
învăţ să lupt cu lancea şi cu spada şi cu buzduganul, la fel 
ca el. 

— Vei învăţa să lupţi, îi promise regina, dar nu de la Ser 
Loras. El nu se va mai întoarce, Tommen. 

— Margaery spune că da. Ne rugăm pentru el. Ne rugăm 
pentru mila Mamei, şi de Războinic să-i dăruiască forţă. 
Elinor spune că asta-i cea mai grea bătălie pentru Ser Loras. 

Îi dădu părul pe spate, buclele moi şi aurite care-i 
aminteau atât de mult de Joff. 

— Ai să-ţi petreci după-amiaza cu soţia ta şi cu 
verişoarele ei? 

— Nu şi astăzi. Trebuie să postească şi să se purifice, zice 
ea. 

Post şi purificare... oh, pentru Ziua Fecioarei. Trecuseră 
ani de zile de când lui Cersei i se ceruse să respecte această 


zi deosebit de sfântă. De trei ori măritată, şi totuşi ea încă 
vrea să ne facă să credem că a rămas fecioară. 

Înveşmântată în alb, cu o falsă modestie, micuța regină le 
va conduce pe celelalte găini la Septul lui Baelor pentru a 
aprinde lumânări albe, lungi, la picioarele Fecioarei, şi 
pentru a agăța ghirlande din pergament la gâtul ei sfânt. Ce/ 
puțin câteva dintre găinile ei. De Ziua Fecioarei, văduvelor, 
mamelor şi târfelor deopotrivă le era interzis să calce în 
septuri, la fel şi bărbaţilor, pentru a nu profana cântecul 
sacru al inocenţei. Numai fetele virgine puteau... 

— Mamă? Am spus ceva rău? 

Cersei sărută fruntea fiului ei. 

— Ai spus ceva foarte înţelept, scumpule. Acum du-te şi 
joacă-te cu pisoii tăi. 

După aceea, îl chemă în salonul ei pe Ser Osney 
Kettleblack. | se înfăţişă 

148 

năduşit tot, venind din curte, păşind ţanţoş, iar în timp ce 
se lăsă într-un genunchi o dezbrăcă din priviri, la fel cum 
făcea întotdeauna. 

— Ridică-te, ser, şi aşază-te aici, lângă mine. Mi-ai făcut 
un serviciu foarte curajos, cândva, însă acum va urma ceva 
mult mai tare. 

— Da, şi eu am ceva tare pentru tine. 

— Asta mai poate aştepta. 

Îi urmări cicatricile, atingându-le foarte uşor cu vârful 
unghiilor. 

— Ţi-o aminteşti pe târfa care ţi-a făcut asta? [i-o las ţie 
după ce te întorci de la Zid. Ţi-ar plăcea asta? 

— Facă-se voia ta. 

Acesta era răspunsul aşteptat. 

— Prima dată trebuie să-ţi mărturiseşti trădarea. Păcatele 
unui bărbat îi pot otrăvi sufletul dacă sunt lăsate să 
dospească. Ştiu că trebuie să-ţi fie greu să 

trăieşti cu ceea ce-ai făcut. A venit vremea să te speli de 
ruşine. 


— Ruşine? Osney părea uluit. l-am spus lui Osmund, 
Margaery doar mă 

stârneşte. Nu mă lasă niciodată să fac mai mult de... 

— Este foarte cavaleresc din partea ta să o protejezi, îl 
întrerupse Cersei, însă 

eşti un cavaler prea bun ca să continui să trăieşti cu 
păcatele tale. Nu, trebuie să te duci la Marele Sept al lui 
Baelor chiar în această seară şi să vorbeşti cu Marele Septon. 
Când păcatele unui bărbat sunt atât de negre, numai 
Preacucernicia Sa însuşi îl poate salva de chinurile iadului. 
Spune-i cum te-ai culcat cu Margaery şi cu verişoarele ei. 

Osney clipi nedumerit. 

— Poftim, şi verişoarele? 

— Cu Megga şi Elinor, decise ea. Niciodată cu Alia. Acest 
mic detaliu urma să 

facă povestea şi mai plauzibilă. Alia stătea şi plângea şi 
le implora pe celelalte să 

nu mai păcătuiască. 

— Numai Megga şi Elinor? Sau şi Margaery? 

— Evident, şi Margaery. Ea a fost în spatele întregii 
tărăşenii. 

Îi spuse şi lui tot ce pusese la cale. În vreme ce Osney 
asculta, neliniştea i se răspândi, încet, pe faţă. Când ea 
termină, îi spuse: 

— După ce-i tai capul, vreau să fur acel sărut pe care nu 
mi l-a dat niciodată. 

— N-ai decât să furi câte săruturi vrei. 

— Şi apoi Zidul? 

— Numai pentru puţin timp. Tommen este un rege 
iertător. 

Osney îşi scarpină obrazul brăzdat. 

— De obicei, când mint despre vreo femeie, atunci zic că 
n-am călărit-o niciodată, iar ea povesteşte că ba da, am 
făcut-o. Acum... n-am mai minţit niciodată un Înalt Septon. 
Cred că ajungi într-un iad pentru asta. Într-unul dintre cele 
rele... 


Regina fu complet luată prin surprindere. Ultimul lucru la 
care s-ar fi aşteptat 149 

era pietatea din partea lui Kettleblack. 

— Refuzi să mi te supui? 

— Nu. Osney îi atinse din nou părul auriu. Problema este 
că minciunile cele mai bune au şi un sâmbure de adevăr în 
ele... pentru a le da greutate, ca şi cum ar fi adevărate. lar tu 
vrei să le spun cum m-am împreunat cu o regină... 

Fu cât pe ce să-l cârpească peste faţă. Cât pe ce, însă 
mersese prea departe şi erau prea multe în joc. Tot ce fac 
este pentru Tommen. Îşi întoarse capul şi-i luă 

mâna lui Ser Osney într-a ei, sărutându-i degetele. Erau 
aspre şi tari, bătătorite din cauza spadei. Robert avea mâini 
ca astea, îşi zise în sinea ei. 

Cersei îşi împreună mâinile în jurul gâtului lui. 

— N-aş vrea să se spună că te-am transformat într-un 
mincinos, îi şopti cu o voce îngroşată. Lasă-mi o oră şi vino în 
dormitorul meu. 

— Am aşteptat destul. Îşi strecură degetele în corsajul 
rochiei şi trase, iar mătasea se desfăcu pârâind atât de tare, 
încât Cersei se temu că jumătate din Fortăreaţa Roşie 
trebuie să fi auzit. Dă-ţi jos şi restul, înainte să rup eu tot, 
zise el. 

Poţi să-ţi ţii coroana pe cap. Îmi place cum îţi stă cu 
coroană. 

PRINȚESA DIN TURN 

Închisoarea ei era una blândă. 

Arianne se consola cu asta. De ce s-ar fi preocupat tatăl ei 
atât de mult să-i ofere confort în captivitate dacă ar fi sortit- 
o unei morţi de trădătoare? Nu se poate să mă ucidă, îşi tot 
spusese de o sută de ori. Nu poate fi atât de crud. Sunt 
sânge din sângele lui, singura lui fiică. Dacă va trebui, se va 
arunca la roţile scaunului lui, îşi va recunoaşte greşeala şi va 
implora iertarea. Şi va plânge. lar când îi vedea lacrimile 
rostogolindu-se pe obraji, o va ierta. 

Era însă mai puţin sigură dacă ea seva ierta. 


— Areo, se rugase ea de temnicerul ei, în timpul drumului 
de la Sângele Verde înapoi către Sunspear, n-am vrut 
niciodată ca fata să păţească ceva. Trebuie să mă 

crezi. 

Hotah nu răspunsese nimic, mormăise doar. Arianne îi 
putuse simţi furia. 

Steaua Întunecată îi scăpase, cel mai periculos din micul 
ei grup de complotişti. 

Îşi depăşise toţi urmăritorii şi se făcuse nevăzut în inima 
deşertului, cu sânge pe sabie. 

— Mă cunoşti, căpitane, îi spusese Arianne, în timp ce 
lăsau în urmă kilometri după kilometri. Mă cunoşti de când 
eram mică. Întotdeauna m-ai păzit, aşa cum ai păzit-o şi pe 
nobila mea mamă când ai venit cu ea de la Marele Norvos, 
ca să-i fii pavăză într-un tărâm străin. Acum am nevoie de 
tine. Am nevoie de ajutorul tău. 

N-am vrut niciodată... 

— Ceea ce-ai vrut tu nu contează, mică prinţesă, spuse 
Areo Hotah, ci numai 150 

ceea ce-ai făcut. Expresia lui era împietrită. Îmi pare rău. 
Prinţul meu porunceşte, iar Hotah se supune. 

Arianne se aştepta să fie adusă înaintea jilţului înalt al 
tatălui ei de sub cupola cu vitralii din Turnul Soarelui. În loc 
de asta, Hotah o dusese la Turnul Suliţei, în custodia 
seneşalului tatălui ei, Ricasso, şi a lui Ser Manfrey Martell, 
castelanul. 

— Prinţesă, rostise Ricasso, vei ierta un bătrân orb dacă 
nu urcă împreună cu tine. Picioarele acestea nu-s făcute 
pentru atâtea trepte. Ţi s-a pregătit o odaie. Ser Manfrey te 
va însoţi până acolo, să aştepţi spre plăcerea prinţului. 

— Poate neplăcerea lui, vrei să spui. Şi prietenii mei vor fi 
încuiaţi aici? 

Arianne fusese separată de Garin, de Drey şi de ceilalţi 
după capturarea lor, iar Hotah refuzase să dezvăluie ce se va 
întâmpla cu ei. 


— Asta numai prinţul o va decide, fusese tot ceea ce 
spusese căpitanul despre acest subiect. 

Ser Manfrey se dovedise a fi mai săritor: 

— Au fost duşi în Oraşul Colibelor şi vor fi trimişi pe o 
corabie la Ghaston Grey, până când Prinţul Doran le va 
hotărî soarta. 

Ghaston Grey era un vechi castel părăginit, cocoţat pe o 
stâncă din Marea Dornului, o închisoare sinistră şi mohorâtă, 
unde erau trimişi cei mai cumpliţi criminali, să putrezească 
acolo şi să-şi sfârşească zilele. 

— Tata vrea să-i ucidă? 

Ariannei nu-i venea să creadă. 

— Tot ce-au făcut ei a fost din dragoste pentru mine. Dacă 
tata vrea sânge, atunci ar trebui ca acesta să fie al meu. 

— După cum spui tu, prinţesă. 

— Vreau să vorbesc cu el. 

— S-a gândit şi el că ai vrea. 

Ser Manfrey o luase de braţ şi urcase treptele împreună 
cu ea, tot mai sus, până 

când respiraţia ei devenise tot mai întretăiată. Turnul 
Suliţei avea cincizeci de metri înălţime, iar celula ei era 
aproape de acoperiş. Arianne privise fiecare uşă pe lângă 
care trecuseră, întrebându-se dacă nu cumva vreuna dintre 
Şerpoaicele Nisipului era încuiată acolo. 

După ce propria ei uşă fusese închisă şi zăvorâtă, Arianne 
se apucă să-şi exploreze noua casă. Celula ei era spațioasă şi 
aerisită şi nu-i lipsea confortul. Pe podea se aflau covoare 
myrisheze, vin roşu de băut, cărţi de citit. Într-un colţ era o 
masă ornamentată de cyvasse, cu piesele sculptate în fildeş 
şi onix, cu toate că 

n-ar fi avut cu cine să joace, chiar dacă ar fi fost înclinată 
s-o facă. Avea un pat cu saltea din puf şi o privată cu un 
scaun din marmură, înmiresmată de un coş cu ierburi. De la 
această înălţime, priveliştile erau minunate. Una dintre 
ferestre dădea spre est, astfel că putea urmări soarele 
răsărind deasupra mării. Celelalte-i permiteau să privească 


la Turnul Soarelui şi la Zidurile Şerpuitoare şi la Poarta Triplă 
de dincolo. 

157. 

Explorarea îi luă mai puţin timp decât i-ar fi luat să-şi 
lege o pereche de sandale, dar, cel puţin, o ajută să-şi 
stăpânească lacrimile o vreme. Arianne găsi un vas şi o 
carafă de apă rece şi-şi spălă mâinile şi faţa, însă, indiferent 
cât de mult s-ar fi frecat, nu-şi putu îndepărta suferinţa. 
Arys, se gândea ea, cavalerul meu alb. Lacrimile i se 
adunară în ochi şi, dintr-odată, începu să plângă, întregul 
trup fiindu-i scuturat de scâncete, îşi amintise cum securea 
ridicată a lui Hotah îi trecuse prin carne şi os, cum i se 
învârtise capul în aer. De ce-ai făcut-o? De ce te-ai lepădat 
de viață? Nu ţi-am cerut-o niciodată, n-am vrut-o niciodată, 
eu n-am vrut decât... Am vrut... am vrut... 

În acea noapte plânse până când adormi... pentru prima 
oară, dacă nu şi pentru ultima. Nici chiar în vis nu-şi găsi 
liniştea. Îl visă pe Arys Oakheart mângâind-o, zâmbindu-i, 
spunându-i că o iubise... însă toate astea în timp ce săgețile 
de arbaletă erau încă înfipte în el, iar rănile-i plângeau, 
colorându-i în roşu veşmintele albe. O parte din ea ştia că 
era un coşmar, chiar şi în timp ce visa. De dimineaţă toate 
astea vor dispărea, îşi spuse prinţesa, dar când veni 
dimineaţa, era tot în celula ei. Ser Arys era tot mort, iar 
Myrcella... 

N-am vrut niciodată aşa ceva. Nu am vrut să-i fac niciun 
rău fetei. Tot ce-am vrut a fost ca ea să devină regină. Dacă 
n-am fi fost trădați... 

„Cineva a vorbit”, spusese Hotah. Amintirea acestui lucru 
îi provoca încă 

furia. Arianne se agăța de asta, hrănindu-şi flacăra din 
inimă. Furia era mai bună 

decât lacrimile, mai bună decât vinovăția. Cineva a 
vorbit, cineva în care ea avusese încredere. Arys Oakheart 
murise din această cauză, ucis de şoaptele trădătorului la fel 
de mult ca şi de securea căpitanului. Sângele scurs pe faţa 


Myrcellei, şi asta fusese lucrătura trădătorului. Cineva 
vorbise, cineva iubit de ea. 

Asta era cea mai grea lovitură dintre toate. 

La capătul patului găsi un cufăr din cedru plin cu hainele 
ei, aşa că se dezbrăcă 

de veşmintele murdare de pe drum în care dormise, 
îmbrăcându-se cu cele mai sumare articole pe care le putu 
găsi, fire de mătase care acopereau totul şi nu ascundeau 
nimic. Se putea ca Prinţul Doran s-o trateze ca pe un copil, 
însă ea refuza să se îmbrace ca unul. Ştia că un asemenea 
veşmânt l-ar putea pune în încurcătură pe tatăl ei, când va 
veni s-o pedepsească pentru că fugise cu Myrcella. 

Conta pe asta. Dacă trebuie să mă târăsc şi să plâng, 
lasă-l şi pe el să se simtă 

prost. 

ÎI aştepta chiar în ziua aceea, însă când se deschise uşa, 
se dovedi că nu erau decât servitorii, cu masa de prânz. 

— Când aş putea să-l văd pe tata? întrebă ea, însă 
niciunul nu-i răspunse. ledul fusese fript cu lămâi şi miere. 
Garnitura era alcătuită din frunze de viţă umplute cu un 
amestec de stafide, ceapă, ciuperci şi ardei foarte iute. 

— Nu mi-e foame, spuse Arianne. Prietenii ei mâncau 
pesmeţi marinăreşti şi carne sărată de vită în timp ce se 
îndreptau spre Ghaston Grey. Luaţi astea de-aici şi aduceţi- 
mi-l pe Prinţul Doran. 

152 

Însă ei lăsară mâncarea, iar tatăl ei tot nu veni. După o 
vreme, foamea-i slăbi încăpăţânarea, aşa că se aşeză să 
mănânce. 

Odată ce termină mâncarea, Arianne nu mai găsi nimic 
de făcut. Se învârti prin cameră, o dată, de două ori, de trei 
ori. Se aşeză lângă masa de cyvasse şi mută 

absentă un elefant. Se cuibări pe scaunul de lângă geam 
şi încercă să citească o carte, făcând asta până când 
cuvintele i se înceţoşară pe dinainte şi-şi dădu seama că 
plângea din nou. Arys, dragul meu, cavalerul meu alb, de 


ce-ai făcut-o? Ar fi trebuit să cedezi. Am încercat să-ți spun, 
însă cuvintele mi s-au oprit în gât. 

Smintit galant, n-am vrut nicio clipă să mori, ori 
Myrcella... oh, Zei, fiți milostivi cu biata fetiță... 

În cele din urmă, se târî din nou în patul cu saltele din 
puf. Lumea se întunecase şi nu avea altceva de făcut decât 
să doarmă. Cineva a vorbit, se gândi. 

Cineva a vorbit. Garin, Drey şi Sylva Pătata îi erau 
prieteni din copilărie, la fel de dragi ei ca şi verişoara ei 
Tyene. Nu putea crede că ar fi putut s-o trădeze... mai 
rămăsese doar Stea Întunecată, iar dacă el era trădătorul, de 
ce-şi aţintise spada spre biata Myrcella? Voia s-o ucidă în loc 
s-o încoroneze, a spus asta la Shandystone. A spus că aşa 
va declanşa războiul pe care mi-l doream. Însă nu avea nicio 
noimă ca Dayne să fie trădătorul. Dacă Ser Gerold fusese 
viermele din măr, de ce-şi întorsese sabia asupra Myrcellei? 

Cineva a vorbit. Să fi fost oare Ser Arys? Să fi copleşit 
vinovăția poftele cavalerului alb? O iubise pe Myrcella mai 
mult decât pe ea şi o trădase pe noua prinţesă ca o ispăşire 
pentru trădarea celeilalte? Să fi fost atât de ruşinat de ceea 
ce făcuse încât să-şi fi dat viaţa la Sângele Verde, în loc să 
trăiască în dezonoare? 

Cineva a vorbit. Când tatăl ei va veni s-o vadă, va afla 
cine-a fost. Totuşi Prinţul Doran nu veni nici a doua zi. Nici în 
ziua următoare. Prinţesa fu lăsată să 

măsoare încăperea în lung şi-n lat şi să plângă şi să-şi 
lingă rănile. În timpul orelor de lumină încerca să citească, 
dar cărţile pe care i le dăduseră erau ucigător de 
plictisitoare: vechi istorii interminabile, cărţi de geografie şi 
hărţi adnotate, un studiu sec al legilor din Dorn, Steava în 
Şapte Colţuri şi Vieţile înalților Septoni, un tom uriaş despre 
dragoni, care era redactat în aşa fel încât îi făcea la fel de 
interesanţi precum şopârlele. Arianne ar fi dat orice pentru 
un exemplar din Zece mii de corăbii sau din lubirile Reginei 
Nymeria, orice-ar fi putut să-i ocupe gândurile şi s-o ajute să 


evadeze din turnul ei pentru o oră, două, însă asemenea 
distracţii nu-i erau permise. 

De pe scaunul ei de la geam, era îndeajuns să privească 
afară ca să vadă cupola imensă, din aur şi cristal colorat, de 
jos, acolo unde tatăl ei îşi exercita funcţia. 

Mă va chema cât de curând, îşi spuse ea. 

Nu erau admişi niciun fel de vizitatori, în afară de 
servitorii ei; Bors, cu bărbia lui ţepoasă, Timoth cel Înalt, 
mustind de demnitate, surorile Morra şi Mellei, micuța şi 
drăguţa Cedra, bătrâna Belandra, care-i fusese cameristă 
mamei sale. Îi aduceau mâncarea, îi schimbau aşternuturile 
şi-i goleau oala de noapte de sub 153 

privată, însă niciunul nu vorbea cu ea. Când cerea mai 
mult vin, Timoth îi aducea. 

Dacă dorea vreo mâncare favorită, smochine, măsline sau 
ardei umpluţi cu brânză, nu trebuia decât să-i spună 
Belandrei şi i se aduceau. Morra şi Mellei îi luau hainele 
murdare şi i le înapoiau curate şi parfumate. Din două în 
două zile era pregătită o baie pentru ea, iar sfioasa Cedra o 
săpunea şi o ajuta să-şi perieze părul. 

Cu toate acestea, niciunul dintre ei nu rostea niciun 
cuvânt, nici nu binevoia să-i spună ce se întâmpla în lumea 
din afara cuştii ei din gresie. 

— L-au capturat pe Steaua Întunecată? îl întrebă ea pe 
Bors, într-una dintre zile. Sau încă îl mai caută? 

Bărbatul îi întoarse însă spatele şi plecă. 

— Ai surzit? îl repezi Arianne. Vino înapoi şi răspunde-mi 
la întrebare. Îţi poruncesc. 

Singurul răspuns pe care-l primi fu zgomotul uşii închise. 

— Timoth! încercă ea în altă zi. Ce s-a întâmplat cu 
Prinţesa Myrcella? N-am vrut să-i fac niciun rău. 

Ultima oară când o văzuse pe cealaltă prinţesă fusese în 
timpul călătoriei lor înapoi spre Sunspear. Prea slăbită ca să 
stea călare, Myrcella fusese dusă cu o lectică, cu bandaje de 
mătase în jurul capului, acolo unde-o rănise Stea Întunecată, 
cu ochii ei verzi strălucind de febră. 


— Spune-mi că n-a murit, te implor. Ce rău poate fi dacă 
ştiu asta? Spune-mi cum se simte. 

Dar Timoth nu răspunse. 

— Belandra, zise Arianne, câteva zile mai târziu, dacă ai 
iubit-o vreodată pe nobila mea mamă, fie-ţi milă de biata ei 
fată şi spune-mi când va veni tata să mă 

vadă. Te rog. Te rog. 

Însă Belandra îşi înghiţise şi ea limba, la fel ca toţi 
ceilalţi. 

Asta-i ideea de tortură a tatălui meu? Nu fier încins, nu 
roata, ci pur şi simplu tăcerea? Asta era atât de tipic pentru 
Doran Martell încât Arianne izbucni în râs. 

Crede că-i subtil când nu-i decât slab. Se decise să se 
bucure de tăcere şi să 

folosească răgazul pentru a se tămădui şi a se întări 
pentru ceea ce avea să 

urmeze. 

N-avea niciun rost să mai stăruie la nesfârşit asupra lui 
Ser Arys, ştia. În loc de asta, se forţă să se gândească la 
Şerpoaicele Nisipului, în special la Tyene. 

Arianne le iubea pe toate verişoarele ei bastarde, de la 
irascibila şi aprinsa Obara până la micuța Lorenza, cea mai 
tânără, care avea numai şase ani. Însă Tyene fusese 
întotdeauna cea pe care o iubise cel mai mult; sora cea 
drăgălaşă pe care n-o avusese niciodată. Prinţesa nu fusese 
niciodată prea apropiată de fraţii ei; Quentyn era plecat la 
Yronwood, iar Trystane era prea mic. Nu, întotdeauna 
fuseseră ea şi Tyene, împreună cu Garin şi Drey şi Sylva 
Pătata. Uneori, Nym li se alătura în jocurile lor, iar Sarella se 
băga întotdeauna acolo unde nu-i fierbea 154 

oala, însă, în majoritatea timpului, ei cinci erau de 
nedespărţit. Se bălăceau în bazinele şi în fântânile din 
Grădinile de Apă şi se avântau în luptă călare pe spinările 
goale ale celorlalţi. Ea şi Tyene învăţaseră împreună să 
citească, să 


călărească, să danseze. Pe când aveau zece ani, Arianne 
furase o carafă cu vin şi se îmbătaseră împreună. Împărţeau 
mesele şi paturile şi bijuteriile. L-ar fi împărţit la fel şi pe 
primul lor bărbat, însă Drey se excitase prea tare şi 
împroşcase tot pe degetele lui Tyene în momentul când îi 
dăduse pantalonii jos. Are mâini periculoase. Această 
amintire o făcu să zâmbească. 

Cu cât se gândea mai mult la verişoarele ei, cu atât îi era 
mai dor de ele. Din câte ştiu, s-ar putea să fie chiar sub 
mine. În acea noapte, Arianne încercă să bată 

în podea cu călcâiul sandalei. Când nu-i răspunse nimeni, 
se aplecă pe fereastră şi se uită în jos. Putea vedea celelalte 
ferestre, mai mici decât a ei, unele nu mai mari decât 
lăcaşurile pentru arcaşi. 

— Tyene! strigă ea. Tyene, eşti acolo? Obara, Nym? Mă 
puteți auzi? Ellaria? 

Oricine! TYENE! 

Prinţesa îşi petrecu jumătate din noapte aplecată peste 
fereastră, strigând până i se uscă gâtul, dar niciun răspuns 
nu ajunse la ea. Asta o înspăimânta mai mult decât ar fi 
putut spune. Dacă Şerpoaicele Nisipului erau închise în 
Turnul Suliţei, în mod sigur o auziseră strigând. De ce nu 
răspunseseră? Dacă tata le-a făcut rău, n-am să-l iert 
niciodată, niciodată, îşi spuse ea. 

După două săptămâni, răbdarea îi era pe sfârşite. 

— Am să vorbesc cu tata acum, îi spuse lui Bors, pe tonul 
ei cel mai poruncitor. Du-mă la el. 

Nu o duse. 

— Sunt gata să-l văd pe prinţ, îi spuse lui Timoth, însă el 
îi întoarse spatele ca şi cum n-ar fi auzit-o. 

În dimineaţa următoare, Arianne aştepta lângă uşă când 
fu deschisă. Ţâşni pe lângă Belandra, dând de perete cu 
tava cu ouă condimentate, însă gărzile o prinseră înainte de 
a face trei paşi. Şi pe ei îi cunoştea, însă oamenii se arătară 

surzi la rugăminţile ei fierbinţi. O târâră înapoi în celulă, 
în timp ce-i lovea şi se zbătea. 


Arianne decise apoi că trebuia să fie mult mai subtilă. 
Cedra era speranţa ei cea mai mare; fata era tânără, naivă şi 
credulă. Garin se lăudase că se culcase odată cu ea, îşi 
aminti prinţesa. La următoarea îmbăiere, în timp ce Cedra-i 
săpunea umerii, începu să povestească despre totul şi 
despre nimic. 

— Ştiu că ţi s-a poruncit să nu vorbeşti cu mine, zise ea, 
însă mie nu mi-a spus nimeni că nu pot vorbi cu tine. 

Vorbi despre căldura zilei şi despre ce mâncase la cină în 
seara precedentă şi despre cât de înceată şi băţoasă 
devenea biata Belandra. 

Prinţul Oberyn le înarmase pe fiecare dintre fiicele sa/e 
astfel ca ele să nu fie niciodată lipsite de apărare, însă 
Arianne Martell nu avea nicio armă în afară de 155 

propria ei şiretenie. Aşa că zâmbi şi-şi folosi farmecul, 
fără a cere nimic în schimb de la Cedra, niciun cuvânt sau 
vreun semn. 

În ziua următoare, la cină, flecari din nou cu fata, în timp 
ce aceasta o servea. 

De data asta, izbuti să-l pomenească pe Garin. Cedra îşi 
ridică sfioasă privirile la auzul numelui şi aproape că vărsă 
vinul pe care i-l turna. Deci aşa este, nu? se gândi Arianne. 

În timpul băii următoare, îi vorbi despre prietenii ei 
încarceraţi, în special despre Garin. 

— El este cel pentru care mi-e cel mai frică, i se confesa 
ea slujnicei. Orfanii sunt spirite libere. Dacă-l închid undeva, 
în vreo celulă umedă, din piatră, cum va mai supravieţui 
oare? Nu va rezista nici măcar un an la Ghaston Grey. 

Cedra nu-i răspunse, însă faţa îi era palidă când Arianne 
se ridică din apă şi strângea buretele atât de tare încât 
săpunul se scurgea pe covorul myrishez. 

Cu toate astea, mai trecură încă patru zile şi alte două 
îmbăieri până când fetişcana fu a sa. 

— Te rog, şopti Cedra în cele din urmă, după ce Arianne 
tocmai terminase de zugrăvit o imagine foarte vie a lui Garin 
aruncându-se de la fereastra celulei sale, pentru a gusta 


libertatea pentru ultima dată înainte de a muri. Trebuie să-l 
ajuţi. 

Te rog, nu-l lăsa să moară. 

— Pot face foarte puţin atăt timp cât sunt zăvorâtă aici, îi 
răspunse ea în şoaptă. Tata nu vrea să mă vadă. Tu eşti 
singura care-l poate salva pe Garin. Îl iubeşti? 

— Da, şopti Cedra, înroşindu-se. Dar cum aş putea să 
ajut? 

— Poţi scoate afară de aici o scrisoare pentru mine, zise 
prinţesa. Faci asta? Îţi vei asuma riscurile pentru... Garin? 

Cedra căscă ochii. Dădu din cap. 

Am un corb, se gândi Arianne triumfătoare, insă unde s-o 
trimit? 

Singurul dintre complotişti care-i scăpase tatălui ei era 
Steaua Întunecată. Se putea ca de-acum Ser Gerold să fi fost 
deja capturat; dacă nu, în mod sigur că 

fugise din Dorn. Următorul ei gând se opri asupra mamei 
lui Garin şi a orfanilor de la Sângele Verde. Wu, ei nu. Trebuie 
să fie cineva cu putere reală, cineva care n-a făcut parte din 
complotul nostru şi totuşi are motive să ne simpatizeze. Luă 
în considerare chiar şi posibilitatea de a apela la propria ei 
mamă, însă Lady Mellario era departe, la Norvos. În afară de 
asta, Prinţul Doran n-o mai asculta pe nobila sa soţie de ani 
de zile. Nici ea. Îmi trebuie un lord, unul destul de important 
încât să-l intimideze pe tata atât cât să mă elibereze. 

Cel mai puternic dintre lorzii dornishieni era Anders 
Yronwood, Sângele Regal, Lord de Yronwood şi Păzitor al Căii 
de Piatră, însă Arianne ştia că era mai bine să nu caute 
ajutor din partea celui care-l crescuse pe fratele ei Quentyn. 
Nu. 

Fratele lui Drey, Ser Deziel Dalt, aspirase cândva la mâna 
ei, dar era prea devotat ca să acţioneze împotriva prinţului. 
Pe deasupra, deşi Cavalerul de Lemonwood 156 

l-ar fi putut intimida pe un lord mărunt, nu avea puterea 
de a-l domina pe Prinţul de Dorn. Nu. Acelaşi lucru era 
valabil şi pentru tatăl Sylvei Pătata. Nu. În cele din urmă, 


Arianne decise că nu avea decât două speranţe reale: 
Harmen Uller, Lord de Hellholt, şi Franklyn Fowler, Lord de 
Skyreach şi Păzitor al Trecătorii Prințului. 

Jumătate din Ulleri sunt aproape nebuni, umbla vorba, iar 
cealaltă jumătate sunt şi mai răi. Ellaria Sand era fiica 
naturală a Lordului Harmen. Ea şi cele mici fuseseră închise 
împreună cu celelalte Şerpoaice ale Nisipului. Asta l-ar fi 
făcut pe Lordul Harmen să se înfurie, iar Ullerii erau 
periculoşi când se mâniau. Poate cam prea periculoşi. 
Prinţesa nu voia să mai primejduiască şi alte vieţi. 

Lordul Fowler ar fi putut fi o alegere mai sigură. Bătrânul 
Şoim, cum i se mai spunea, nu se înţelesese niciodată cu 
Anders Yronwood; între cele două Case existau neînţelegeri 
care datau de o mie de ani, de când Casa Fowler alesese 
Casa Martell în locul Casei Yronwood, în timpul războiului 
Nymeriei. Gemenii Fowler erau notorii şi pentru prietenia lor 
cu Lady Nym, dar câtă greutate putea avea Bătrânul Şoim? 

Timp de câteva zile, Arianne oscilă, în timp ce compunea 
scrisoarea ei secretă. 

„Oferă celui care-ţi aduce acest mesaj o sută de cerbi de 
argint”, începu ea. Asta ar fi trebuit s-o asigure că mesajul 
era livrat. Scrise unde se afla şi se rugă să fie salvată. 
„Oricine mă va scoate din această celulă nu va fi uitat când 
mă voi căsători.” Asta ar trebui să-i aducă pe eroi alergând 
încoace. Dacă Prinţul Doran n-o repudiase, rămăsese 
moştenitoarea de drept la Sunspear; cel cu care se căsătorea 
ar domni într-o zi peste Dorn, împreună cu ea. Arianne nu 
putea decât să se roage ca salvatorul ei să se dovedească 
mai tânăr decât bătrâneii pe care-i propusese tatăl ei în 
decursul anilor. „Vreau un consort cu dinţii în gură”, îi 
spusese după ce-l refuzase pe ultimul. 

Nu avu curajul să ceară pergament de teamă ca nu 
cumva să stârnească 

suspiciunea temnicerilor săi, aşa că aşternu scrisoarea în 
partea de jos a unei pagini rupte din Steaua în Şapte Colturi, 
şi o împinse în palma Cedrei în timpul îmbăierii de a doua zi. 


— Există un loc lângă Poarta Triplă, acolo unde 
caravanele îşi fac aprovizionarea înainte de a traversa 
nisipurile adânci, îi spuse Arianne. Găseşte un călător care 
merge la Trecătoarea Prințului şi promite-i o sută de cerbi din 
argint dacă 

asta ajunge în mâna Lordului Fowler. 

— Aşa am să fac. 

Cedra ascunse mesajul în corsaj. 

— Am să găsesc pe cineva înainte de apusul soarelui, 
prinţesă. 

— Bine, zise ea. Îmi spui mâine cum a mers. 

Însă fata nu mai veni a doua zi. Nici în ziua următoare. 
Când sosi vremea ca Arianne să se îmbăieze, Morra şi Mellei 
îi umplură cada şi rămaseră s-o spele pe spate şi să-i perieze 
părul. 

157 

— S-a îmbolnăvit Cedra? le întrebă prinţesa, însă niciuna 
dintre ele nu-i răspunse. 

A fost prinsă era singurul lucru care-i trecea prin minte. 
Ce altceva putea să 

fie? În acea noapte, de-abia dacă reuşi să adoarmă, 
temându-se de ceea ce avea să 

se întâmple. 

Când Timoth îi aduse micul dejun în dimineaţa 
următoare, Arianne ceru să-l vadă pe Ricasso în locul tatălui 
ei. Era clar că nu-l putea face pe Prinţul Doran s-o vadă, dar 
un castelan n-ar ignora cererile moştenitoarei de drept a 
Sunspearului. 

Dar o făcu. 

— l-ai spus lui Ricasso ce ţi-am cerut? întrebă ea data 
următoare când dădu cu ochii de Timoth. l-ai spus că am 
nevoie de el? 

Când bărbatul refuză să-i răspundă, Arianne înşfacă o 
carafă de vin roşu şi i-o răsturnă în cap. Servitorul se retrase 
şiroind de vin, cu faţa o mască a demnităţii rănite. Tata are 
de gând să mă lase să putrezesc aici, constată prinţesa. Ori 


poate că face planuri să mă mărite cu vreun smintit bătrân 
şi dezgustător şi intenţionează să mă țină închisă până în 
noaptea nunții. 

Arianne Martell crescuse ştiind că, într-o bună zi, se va 
mărita cu un mare lord ales de tatăl ei. Doar pentru asta 
existau prinţesele, fusese ea învățată... cu toate că unchiul 
ei Oberyn avea păreri diferite asupra chestiunii. 

— Dacă trebuie să vă măritaţi, măritaţi-vă, le spusese 
Vipera Roşie propriilor lui fiice. Dacă nu, căutaţi-vă plăcerea 
unde vreţi. Şi aşa nu e destulă pe lumea asta. Totuşi, alegeţi 
cu socoteală. Dacă vă încalecă vreun prost sau vreo brută, să 

nu veniţi la mine ca să vă scap de el. V-am dat uneltele 
să o faceţi şi singure. 

Libertatea îngăduită fiicelor sale bastarde de Prinţul 
Oberyn nu fusese niciodată gustată de moştenitoarea de 
drept a Prințului Doran. Arianne trebuia să 

se mărite; acceptase deja asta. Drey o dorise, ştia, tot aşa 
şi fratele lui, Deziel, Cavalerul de Lemonwood. Daemon Sand 
mersese atât de departe încât îi ceruse şi mâna. Cu toate 
astea, Daemon era bastard, iar Prinţul Doran nu intenţiona s- 
o mărite cu un dornishean. Arianne acceptase şi asta. Într-un 
an, fratele Regelui Robert venise în vizită şi ea făcuse tot ce- 
i stătuse în putere ca să-l seducă, însă ea era o fetiţă şi 
Lordul Renly păruse mai degrabă amuzat decât deranjat de 
avansurile ei. Mai târziu, când Hoster Tully îi ceruse să vină 
la Riverrun şi să-l cunoască pe moştenitorul său, ea 
aprinsese lumânări Fecioarei, ca mulţumire, dar Prinţul 
Doran refuzase invitaţia. Prinţesa ar fi putut să-l ia în 
considerare chiar şi pe Willas Tyrell, cu piciorul lui beteag cu 
tot, însă tatăl ei refuzase s-o trimită la Highgarden pentru a-l 
cunoaşte. Încercase să plece chiar şi aşa, cu ajutorul 
Tyenei... însă Prinţul Oberyn le prinsese la Vaith şi le 
adusese înapoi. În acelaşi an, Prinţul Doran încercase s-o 
logodească cu Ben Beesbury, un lord mărunt, de optzeci de 
ani bătuţi pe muchie, orb şi fără niciun dinte-n gură. 


Beesbury murise câţiva ani mai târziu. Asta-i oferea o 
mică uşurare în prezent; dacă era mort, nu mai putea fi 
forţată să se mărite cu el. lar Lordul de Crossing se 158 

căsătorise din nou, aşa că era în siguranţă şi faţă de el. 
Totuşi, Elden Estermont mai trăieşte şi-i necăsătorit. Lordul 
Rosby şi Lordul Grandison la fel. Grandison era poreclit 
Barbă Colilie, însă atunci când îl văzuse ea barba-i era albă 
ca zăpada. 

La ospăţul de bun venit, adormise între felurile din peşte 
şi de carne. Drey spusese că se potrivea, din moment ce 
blazonul său era un leu adormit. Garin o stârnise să-i facă un 
nod în barbă fără să-l trezească, însă Arianne se abţinuse. 
Grandison i se păruse un individ plăcut, mai puţin cârcotaş 
decât Estermont şi mai robust decât Rosby. Totuşi nu s-ar fi 
măritat niciodată cu el. Nici dacă Hotah stă cu securea în 
spatele meu. 

A doua zi nu veni nimeni să se căsătorească cu ea, nici în 
ziua următoare. Nici Cedra nu se mai întoarse. Arianne 
încercă să le câştige pe Morra şi Mellei în acelaşi fel, însă nu- 
i fu de niciun folos. Dacă ar fi reuşit să o tragă deoparte pe 
vreuna dintre ele, poate că ar fi existat vreo speranţă, însă 
împreună cele două 

surori erau ca un zid. În momentele acelea, prinţesa ar fi 
preferat atingerea unui fier înroşit sau o seară pe roată. 
Singurătatea era pe cale s-o înnebunească. Merit securea 
călăului pentru ceea ce-am făcut, însă nu mi-a hărăzit nici 
măcar asta. 

Mai degrabă m-ar ține sub lacăt şi-ar uita că am existat 
vreodată. Se întreba dacă nu cumva Maesterul Caleotte nu 
scria o proclamaţie prin care fratele ei Quentyn era numit 
moştenitorul Dornului. 

Zilele treceau una după alta şi erau atât de multe încât 
Arianne pierdu socoteala timpului de când era închisă. Se 
pomeni petrecând din ce în ce mai multă vreme culcată, 
până când ajunse la punctul când nu se mai ridica decât ca 
să folosească privata. Bucatele aduse de servitori se răceau, 


neatinse. Arianne dormea şi se trezea şi se culca la loc, dar 
tot se simţea prea slăbită ca să se ridice. 

Se ruga Mamei pentru milă, iar Războinicului pentru 
curaj, apoi dormea şi mai mult. Mâncarea proaspătă o 
înlocuia pe cea veche, însă nu mânca defel. O dată, când se 
simţi deosebit de puternică, luă toată mâncarea şi o duse la 
fereastră, aruncând-o în curte, ca să n-o tenteze. Efortul o 
istovi, astfel că după aceea se târî înapoi în pat şi dormi 
jumătate de zi. 

Apoi veni şi ziua când o trezi o mână aspră care trăgea de 
umărul ei. 

— Mică prinţesă, răsună un glas pe care-l cunoştea din 
copilărie. Scularea şi îmbrăcarea. Prinţul a trimis după tine. 

Areo Hotah era aplecat asupra ei, vechiul ei prieten şi 
protector. Îi vorbea. 

Arianne zâmbi adormită. Era bine să vadă faţa aceea 
tâbăcită şi brăzdată de cicatrici şi să audă vocea aceea 
răguşită, profundă, cu accentul de Norvos. 

— Ce-aţi făcut cu Cedra? 

— Prinţul a trimis-o la Grădinile de Apă, zise Hotah. O să- 
ţi povestească. Dar întâi trebuie să te speli şi să mănânci. 

Trebuie că arăta ca o creatură jalnică. Arianne se târî din 
pat, slabă ca o mâţă. 

— Spune-le Morrei şi Mellei să-mi pregătească o baie, îi 
zise, iar lui Timoth să-mi aducă ceva de mâncare. Nimic 
greu. O supă rece şi ceva pâine şi fructe. 

159 

— Am înţeles, făcu Hotah. 

Arianne nu mai auzise niciodată un sunet mai dulce. 

Căpitanul aşteptă până când prinţesa se îmbăie, îşi perie 
părul şi gustă frugal din brânză şi din fructe. Bău puţin vin, 
ca să-şi potolească stomacul. Sunt speriată, îşi dădu ea 
seama. Pentru prima oară în viața mea mi-e frică de tatăl 
meu. Asta o făcu să râdă până când îi ieşi vinul pe nas. Când 
veni vremea să se îmbrace, alese o rochie simplă din in 
ivoriu, cu viță-de-vie şi struguri violeţi brodate în jurul 


mânecilor şi pe corsaj. Nu purta bijuterii. 7rebuie să fiu castă 
şi umilă şi spăşită. Trebuie să mă arunc la picioarele lui şi să- 
i cer iertare, altfel s-ar putea să nu mai aud niciodată vreun 
glas omenesc. 

Când, în sfârşit, era gata, se lăsase amurgul. Arianne se 
gândise că Hotah o va însoţi până la Turnul Soarelui pentru a 
auzi verdictul dat de tatăl ei. În loc să facă 

asta, o duse în salonul prinţului, unde-l găsiră pe Doran 
Martell aşezat în spatele unei mese de cyvasse, cu picioarele 
lui mâncate de gută sprijinite pe un taburet cu pernă. Se 
juca cu un elefant din onix, întorcându-l în mâinile sale 
înroşite şi umflate. Prinţul arăta mai rău decât îl văzuse ea 
vreodată. Faţa-i era palidă şi buhăită, avea încheieturile atât 
de inflamate încât o durea numai să se uite la ele. 

Văzându-l în asemenea hal, Arianne simţi cum i se înmuia 
inima... însă, cumva, ceva o împiedica să îngenuncheze şi să 
cerşească milă, aşa cum plănuise. 

— Tată, spuse ea în loc de asta. 

Când el îşi ridică fruntea pentru a o privi, ochii săi 
întunecaţi erau împăienje-niţi de durere. Să fie din pricina 
gutei? se întrebă Arianne. Sau e din cauza mea? 

— Ce oameni ciudaţi şi subtili, volantenii, murmură el, 
punând elefantul deoparte. Am văzut o dată Volantisul, în 
timp ce mergeam spre Norvos, unde am întâlnit-o prima oară 
pe Mellario. Băteau clopotele şi urşii dansau pe trepte în jos. 

Areo îşi va aminti ziua asta. 

— Îmi amintesc, spuse Areo Hotah cu vocea lui joasă. 
Dansau urşii, iar clopotele răsunau, şi prinţul purta roşu şi 
auriu şi portocaliu. Doamna mea m-a întrebat ce strălucea 
atât de puternic. 

Prinţul Doran zâmbi stins. 

— Lasă-ne singuri, căpitane. 

Hotah lovi în podea cu capătul cozii securii sale lungi, se 
răsuci pe călcâie şi plecă. 

— Le-am spus să pună o masă de cyvasse în încăperile 
tale, spuse tatăl ei după 


ce rămaseră singuri. 

— ŞI cu cine-ar fi trebuit să joc? 

De ce-mi vorbeşte de joc? l-a luat guta mințile? 

— Cu tine însăţi. Uneori cel mai bine este să studiezi un 
joc înainte de a încerca să-l joci. Cât de bine-l cunoşti, 
Arianne? 

— Destul de bine cât să-l pot juca. 

— Dar nu destul cât să câştigi. Fratelui meu îi plăcea 
lupta numai de amorul 160 

artei, însă eu joc astfel de jocuri numai dacă pot câştiga. 
Cyvasse nu-i pentru mine. Îi studie îndelung faţa înainte de 
a rosti: De ce? Spune-mi asta, Arianne. 

Spune-mi de ce? 

— Pentru onoarea Casei. 

Glasul tatălui ei o enerva. Răsuna atât de trist şi de 
istovit, atât de s/ab. Eşti un prinţ! ar fi vrut ea să strige. Ar 
trebui să urli de furie! 

— Supuşenia ta este o ruşine pentru Dorn, tată. Fratele 
tău s-a dus la Debarcaderul Regelui în locul tău şi /-au ucis? 

— Şi crezi că nu ştiu asta? Oberyn este lângă mine de 
fiecare dată când închid ochii. 

— Spunânducţi, fără nicio îndoială, să-i deschizi. 

Se aşeză de partea cealaltă a mesei de cyvasse, vizavi de 
tatăl ei. 

— Nu ţi-am dat permisiunea de a te aşeza. 

— Atunci cheamă-l pe Hotah să mă biciuiască pentru 
insolenţă. Eşti Prinţul din Dorn. Poţi face asta. Atinse una 
dintre piesele de cyvasse, calul cel masiv. 

L-ai prins pe Ser Gerold? 

E| clătină din cap. 

— Am fi vrut noi. Ai fost o proastă să-l implici în asta. 
Steaua Întunecată este cel mai periculos om din Dorn. Voi 
doi ne-aţi făcut mult rău. 

Ariannei aproape că-i era frică să întrebe: 

— Myrcella. E cumva... 


— ... moartă? Nu, cu toate că Steaua Întunecată s-a 
străduit din greu. Toate privirile erau aţintite asupra 
cavalerului tău alb, aşa că nimeni nu ştie sigur ce s-a 
întâmplat, dar se pare că bidiviul ei s-a ferit de al lui în 
ultima clipă, altfel i-ar fi retezat fetei partea de sus a 
capului. Aşa, lovitura i-a sfâşiat obrazul până la os şi i-a tăiat 
urechea dreaptă. Maester Caleotte a putut să-i salveze viaţa, 
însă nicio cataplasmă, nicio poţiune nu mai pot să-i refacă 
faţa. Era pupila mea, Arianne. 

Logodită cu propriul tău frate şi aflată sub protecţia mea. 
Ne-ai dezonorat pe toţi. 

— N-am vrut nicio clipă să fie rănită, insistă Arianne. 
Dacă nu s-ar fi amestecat Hotah... 

— ...„ ai fi încoronat-o pe Myrcella drept regină, pentru a 
stârni o rebeliune împotriva propriului ei frate. În loc de o 
ureche, şi-ar fi pierdut viaţa. 

— Numai dacă am fi fost înfrânți. 

— Dacă? Cuvântul potrivit este când. Dorn este cel mai 
puţin populat dintre cele Şapte Regate. Tânărului Dragon i-a 
plăcut să ne facă toate armatele mai mari atunci când a scris 
cartea aceea a lui, astfel încât cucerirea sa să pară mult mai 
glorioasă, şi nouă ne-a plăcut să udâm seminţele plantate de 
el şi să-i lăsăm pe duşmanii noştri să ne creadă mult mai 
puternici decât suntem, însă o prinţesă ar trebui să 
cunoască adevărul. Curajul este un înlocuitor nepotrivit 
pentru cantitate. 

Dornul nu poate încerca să învingă într-un război 
împotriva Tronului de Fier, nu singur. Şi totuşi tocmai cu asta 
s-ar putea să ne fi blagoslovit tu. Eşti mândră de 161 

asta? Prinţul nu-i lăsă răgazul de a răspunde. Ce să mă 
fac cu tine, Arianne? 

lartă-mă ar fi vrut să spună o parte din ea, însă vorbele 
lui o răniseră prea adânc. 

— Cum adică? Fă ceea ce faci tu întotdeauna. Nimic. 

— Îl faci pe om să-şi înghită cu greu furia. 


— Cel mai bine ar fi să încetezi să mai înghiţi, pentru că 
s-ar putea să te îneci cu ea. Prinţul nu-i răspunse. Spune-mi, 
cum ai aflat de planurile mele? 

— Sunt Prinţul de Dorn. Oamenii caută să-mi intre în voie. 

Cineva a vorbit. 

— Ştiai şi, cu toate astea, ne-ai permis să fugim cu 
Myrcella. De ce? 

— Aceasta a fost greşeala mea, şi s-a dovedit a fi una 
dureroasă. Tu eşti fiica mea, Arianne. Fetiţa care obişnuia să 
alerge la mine când îşi julea genunchiul. 

Mi-a fost greu să cred că ai putut conspira împotriva mea. 
A trebuit să aflu adevărul. 

— Acum îl ai. Vreau să ştiu cine-a dat informaţii despre 
mine. 

— Şi eu aş vrea asta, dacă aş fi în locul tău. 

— Ai de gând să-mi spui? 

— Nu mă pot gândi la niciun motiv pentru care aş face 
aşa ceva. 

— Crezi că nu pot descoperi adevărul şi singură? 

— N-ai decât să încerci. Dar, până atunci, nu mai poţi să 
ai încredere în nimeni... puţină neîncredere este un lucru 
bun pentru o prinţesă. Prinţul Doran oftă. Mă dezamăgeşti, 
Arianne. 

— Zise cioara către corb. Tu mă dezamăgeşti de ani de 
zile, tată. 

Nu voise să fie atât de dură cu el, însă cuvintele-i ieşiseră 
din gură. Poftim, am spus-o. 

— Ştiu. Sunt mult prea blajin şi prudent, prea indulgent 
cu duşmanii noştri. Mi se pare doar că acum chiar ai avea 
nevoie de puţină indulgență. Ar trebui să mă 

rogi să te iert, în loc să încerci să mă provoci şi mai tare. 

— Cer iertare numai pentru prietenii mei. 

— Ce nobil din partea ta. 

— Ceea ce-au făcut a fost numai din dragoste pentru 
mine. Nu merită să moară 

la Ghaston Grey. 


— Din întâmplare, sunt de acord. În afară de Steaua 
Întunecată, toţi ceilalţi complotişti ai tăi nu sunt decât nişte 
copii proşti. Totuşi aceasta n-a fost o partidă 

nevinovată de cyvasse. Tu şi prietenii tăi v-aţi jucat de-a 
trădarea. Aş fi putut să 

pun să li se taie capul. 

— Ai fi putut, dar n-ai făcut-o. Dayne, Dalt, Santagar... nu, 
n-ai îndrăzni niciodată să-ţi faci duşmani din aceste Case. 

—  Îndrăznesc mai mult decât crezi tu... însă, 
deocamdată, o las baltă. Ser Andrey a fost trimis la Norvos s- 
o slujească pe nobila ta mamă timp de trei ani. 

Garin va petrece următorii doi ani la Tyrosh. De la ai lui, 
dintre orfani, am cerut 162 

răscumpărare şi ostatici. Lady Sylva nu a fost pedepsită, 
însă a ajuns la vârsta măritişului. Tatăl ei a trimis-o la Piatra 
Verde, să se mărite cu Lordul Estermont. 

Cât despre Arys Oakheart, el şi-a ales singur soarta şi-a 
înfruntat-o cu curaj. Un cavaler din Garda Regală... ce i-ai 
făcut? 

— M-am culcat cu el, tată. Mi-ai poruncit să-i distrez pe 
oaspeţii noştri, din câte-mi amintesc. 

El se înroşi la faţă. 

— Doar de asta a fost nevoie? 

— l-am spus că odată ce Myrcella devine regină, ne va da 
permisiunea de a ne căsători. Voia să mă ia de nevastă. 

— Sunt convins că ai făcut tot ce ţi-a stat în putinţă 
pentru a-l opri să-şi încalce jurământul, zise tatăl său. 

Îi veni şi ei rândul să roşească. Seducerea lui Ser Arys îi 
luase jumătate de an. 

Cu toate că susţinea că mai cunoscuse şi alte femei 
înainte de a se îmbrăca în alb, ea n-ar fi zis asta, după modul 
în care se comportase. Mângăierile lui fuseseră 

stângace, săruturile sale încordate şi, prima oară când se 
culcase cu el, îşi risipise sămânţa pe coapsa ei, în timp ce-l 
conducea în ea cu mâna. Dar, şi mai rău, fusese potopit de 


ruşine. Dacă ar fi avut un dragon pentru fiecare dată când el 
îi şoptise 

„N-ar trebui să facem asta”, ar fi fost mai bogată decât 
Lannisterii. L-a atacat pe Areo Hotah în speranța de a mă 
salva pe mine? se întrebă Arianne. Ori a făcut-o ca să scape 
de mine, ca să-şi spele dezonoarea cu sângele vieţii sale? 

— Mă iubea, se trezi spunând. A murit pentru mine. 

— Dacă-i aşa, s-ar putea să fie primul dintre mulţi alţii. Tu 
şi verişorii tăi aţi vrut războiul. S-ar putea să vi se 
îndeplinească dorinţa. Un alt cavaler din Garda Regală se 
îndreaptă spre Sunspear chiar în acest moment. Ser Balon 
Swann îmi aduce capul Muntelui. Stegarii mei l-au întârziat, 
pentru a-mi lăsa puţin timp la dispoziţie. Casa Wyl l-a ţinut 
ocupat cu vânătoarea şi cu şoimii timp de opt zile, pe 
Drumul Oaselor, iar Lordul Yronwood l-a ospătat vreo două 
săptămâni după 

ce-a coborât din munţi. În prezent, se află la Tor, unde 
Lady Jordayne a aranjat tot felul de jocuri în onoarea lui. 
Când va ajunge la Dealul Fantomei o va găsi pe Lady Toland 
încercând să o depăşească pe cealaltă doamnă. Oricum, mai 
devreme sau mai târziu, Ser Balon trebuie să-şi facă apariţia 
la Sunspear şi atunci când se va întâmpla asta, se va aştepta 
s-o vadă pe Prinţesa Myrcella... şi pe Ser Arys, Fratele său 
jurat. Ce-o să-i spunem noi, Arianne? Să zic că Oakheart a 
pierit într-un accident la vânătoare, sau că a căzut pe 
treptele alunecoase? Poate că Arys s-a dus să înoate în 
Grădinile de Apă, a alunecat pe marmură, s-a lovit la cap şi 
s-a înecat? 

— Nu, zise Arianne. Spune-le că a murit apărând-o pe 
mica lui prinţesă. 

Spune-i lui Ser Balon că Stea Întunecată a încercat s-o 
ucidă şi că Ser Arys s-a pus între ei şi i-a salvat viaţa. Acesta 
era felul în care se presupunea că trebuie să 

moară cavalerii albi din Garda Regală, dându-şi viaţa 
pentru cei pe care au jurat 163 


să-i apere. S-ar putea ca Ser Balon să fie suspicios, cum ai 
fost şi tu atunci când Lannisterii ţi-au ucis sora şi pe copiii ei, 
însă nu va avea nicio dovadă... 

— ... până când va vorbi cu Myrcella. Sau trebuie ca şi 
copila aceasta să 

sufere un accident tragic? Dacă-i aşa, va însemna război. 
Nicio minciună nu va salva Dornul de mânia reginei dacă 
fiica ei va pieri în vreme ce era în grija mea. 

Are nevoie de mine, îşi dădu seama Arianne. De asta a 
trimis după mine. 

— Aş putea să-i spun Myrcellei ce trebuie să zică, dar de 
ce-aş face-o? 

Un spasm de furie se undui pe chipul tatălui ei. 

— Te avertizez, Arianne. Îmi pierd răbdarea. 

— Cu mine? Este atât de tipic pentru el. Pentru Lordul 
Tywin şi pentru Lannisteri ai avut întotdeauna răbdarea lui 
Baelor cel Binecuvântat, însă pentru ai tăi, deloc. 

— Tu confunzi răbdarea cu stăpânirea de sine. Am uneltit 
la căderea lui Tywin Lannister încă din ziua în care mi-au 
spus de Elia şi de copiii ei. Am nutrit speranţa că-l voi putea 
lipsi de tot ce-i era mai drag înainte de a-l ucide, dar se pare 
că piticul său de fiu mi-a furat această plăcere. Am încercat 
o mică 

mângâiere ştiind că a avut parte de o moarte cruntă, de 
mâna acelui monstru zămislit chiar de el. Aşa să fie. Lordul 
Tywin rage prin iad... unde i se vor alătura, în curând, alte 
câteva mii, dacă smintelile tale se vor transforma într-un 
război. Tatăl ei făcu o grimasă, de parcă fiecare cuvânt l-ar fi 
durut. Asta vrei? 

Prinţesa refuză să se lase intimidată. 

— Vreau ca verişorii mei să fie eliberaţi. Vreau ca unchiul 
meu să fie răzbunat. Îmi vreau drepturile. 

— Drepturile tale? 

— Dornul. 

— Vei primi Dornul după moartea mea. Eşti chiar atât de 
nerăbdătoare să 


scapi de mine? 

— Ar trebui să-ţi pun aceeaşi întrebare, tată. Ai tot 
încercat, ani la rând, să 

scapi de mine. 

— Nu-i adevărat. 

— Nu? Să-l întrebăm pe fratele meu? 

— Trystane? 

— Quentyn. 

— Ce-i cu el? 

— Unde-i? 

— Este cu armata Lordului Yronwood, pe Drumul Oaselor. 

— Minţi bine, tată, recunosc asta. Nici măcar n-ai clipit. 
Quentyn s-a dus la Lys. 

— De unde-ai mai scos-o şi pe asta? 

— Mi-a spus un prieten. Şi ea putea avea secrete. 

— Prietenul tău a minţit. Ai cuvântul meu, fratele tău nu a 
plecat la Lys. Jur pe 164 

soare şi pe suliță şi pe cei Şapte. 

Arianne nu putea fi prostită atât de uşor. 

— Atunci la Myr? Tyrosh? Ştiu că se află pe undeva 
dincolo de marea îngustă, angajând mercenari pentru a-mi 
fura dreptul meu din naştere. 

Faţa tatălui ei se întunecă. 

— Această neîncredere nu te onorează, Arianne. Quentyn 
ar trebui să fie cel care unelteşte împotriva mea. L-am trimis 
de aici pe când era doar un copil, mult prea tânăr ca să 
priceapă nevoile din Dorn. Anders Yronwood i-a fost mai tată 

decât mine, şi totuşi fratele tău rămâne credincios şi 
supus. 

— De ce n-ar fi? Îl favorizezi, cum ai făcut-o întotdeauna. 
Arată ca tine, gândeşte ca tine şi intenţionezi să-i laşi lui 
Dornul, nu te mai obosi să negi. Ţi-am citit scrisoarea. 
Cuvintele încă ardeau strălucitoare ca focul în amintirile ei. 
Într-o zi vei sta acolo unde stau eu şi vei stăpâni peste întreg 
Dornul, aşa i-ai scris. 


Spune-mi, tată, când te-ai hotărât să mă dezmoşteneşti? 
A fost în ziua în care s-a născut Quentyn sau în cea în care 
m-am născut eu? Ce ţi-am făcut eu vreodată ca să mă urăşti 
atât de mult? 

Spre furia ei, în ochi avea lacrimi. 

— Nu te-am urât niciodată. 

Glasul Prințului Doran era firav ca un pergament şi plin 
de amărăciune. 

— Arianne, nu înţelegi. 

— Negji că ai scris aceste cuvinte? 

— Nu. Asta a fost pe vremea când Quentyn s-a dus prima 
dată la Yronwood. 

Da, am intenţionat să-l las să-mi urmeze la tron. Pentru 
tine aveam alte planuri. 

— Oh, da, spuse ea dispreţuitoare. Ce mai planuri. Gyles 
Rosby. Ben Beesbury Orbul. Grandison Barbă Colilie. Ei erau 
planurile tale. Nu-i dădu nicio şansă la replică. Ştiu că-i 
datoria mea să ofer un moştenitor pentru Dorn, n-am să 

uit niciodată asta. M-aş fi căsătorit şi încă bucuroasă, însă 
pretendenţii aduşi de tine au fost nişte insulte. M-ai scuipat 
în cap cu fiecare dintre ei. Dacă ai simţit vreo urmă de iubire 
pentru mine, de ce m-ai oferit lui Wa/der Frey? 

— Pentru că ştiam că-l vei respinge. Trebuia să fiu văzut 
încercând să-ţi găsesc un consort odată ce-ai ajuns la o 
anumită vârstă, altfel ar fi apărut suspiciuni, însă n-am 
îndrăznit să-ţi aduc vreun pretendent pe care l-ai fi putut 
accepta. Ai fost promisă, Arianne. 

Promisă? Arianne se holbă la el, parcă nevenindu-i să 
creadă. 

— Ce tot spui? Altă minciună? N-ai zis niciodată... 

— Pactul a fost pecetluit în secret. Am vrut să-ţi spun 
când vei fi ajuns la o anumită vârstă... m-am gândit, dar... 

— Am douăzeci şi trei de ani, de şapte ani sunt femeie 
matură. 

— Ştiu. Dacă te-am ţinut în ignoranță atâta vreme, a fost 
numai ca să te protejez. Arianne, natura ta... pentru tine, un 


secret ar fi fost doar o poveste de pomină de şoptit noaptea 
în pat lui Garin şi lui Tyene. Garin bârfeşte aşa cum 165 

numai orfanii se pricep, iar Tyene nu ascunde nimic faţă 
de Obara şi Lady Nym. 

lar dacă ei ar fi ştiut... Obara este prea atrasă de vin, iar 
Nym este prea apropiată 

de gemenii Fowler. Şi cine s-ar putea încrede în gemenii 
Fowler? Nu mi-am putut asuma riscul. 

Se simţea pierdută, în plină confuzie. Promisă. Am fost 
promisă. 

— Şi cine este? Cu cine-am fost logodită în toţi aceşti ani? 

— Nu mai contează. E mort. 

Asta o lăsă mai uimită ca niciodată. 

— Bătrânii sunt aşa de firavi. A fost vreun şold frânt, o 
răceală, guta? 

— A fost un cazan cu aur topit. Noi, prinții, ne facem cu 
mare grijă planurile, dar zeii le spulberă între cele patru zări. 

Prinţul Doran făcu un gest de lehamite cu mâna sa roşie, 
iritată. 

— Dornul va fi al tău. Ai cuvântul meu pentru asta, dacă 
mai are vreo însemnătate pentru tine. Fratele tău Quentyn 
are un drum mai greu de străbătut. 

— Ce drum? Arianne îl privea bănuitoare. Ce mai ţii 
ascuns? Să mă ierte cei Şapte, dar m-am săturat de secrete. 
Spune-mi şi restul poveştii, tată... sau numeşte-l pe Quentyn 
drept moştenitorul tău şi trimite după Hotah cu securea lui şi 
lasă-mă să mor lângă verişoarele mele. 

— Tu chiar crezi că aş putea să le vatăm pe fiicele fratelui 
meu? Tatăl ei făcu o strâmbătură. Lui Obara, Nym şi Tyene 
nu le lipseşte nimic, în afară de libertate, iar Ellaria şi fiicele 
sale sunt instalate foarte confortabil la Grădinile de Apă. 

Dorea se distrează doborând portocalele de prin copaci 
cu buzduganul ei, iar Elia şi Obella au devenit spaima 
iazurilor. Oftă. N-a trecut multă vreme de când te jucai şi tu 
pe-acolo. Obişnuiai să te caţeri pe umerii altei fete... o fată 
înaltă, cu părul fin şi bălai... 


— Jeyne Fowler, ori sora ei, jJennelyn. Trecuseră ani de zile 
de când Arianne nu se mai gândise la asta. Oh, şi Frynne, 
tatăl ei era fierar. Avea părul castaniu. 

Cu toate astea, Garin era favoritul meu. Când eram călare 
pe umerii lui nimeni nu ne putea învinge, nici măcar Nym şi 
fata aceea cu părul verde, din Tyrosh. 

— Fata cu părul verde era fiica Arhontelui. Era cât pe ce 
să te trimit la Tyrosh în locul ei. L-ai fi servit pe Arhonte ca 
paharmică şi te-ai fi putut întâlni în secret cu logodnicul tău, 
dar mama ta a ameninţat că se va văâtăma singură dacă-i 
mai iau vreunul dintre copii, iar eu... eu n-am putut să-i fac 
aşa ceva. 

Povestea lui devine din ce în ce mai ciudată. 

— Acolo a plecat Quentyn? La Tyrosh, să o curteze pe 
fiica cu părul verde a Arhontelui? 

Tatăl ei ridică una dintre piesele de cyvasse. 

— Trebuie să ştiu cum ai aflat de plecarea lui Quentyn 
peste graniţă. Fratele tău a plecat împreună cu Cletus 
Yronwood, Maesterul Kedry şi trei dintre cei mai buni tineri 
cavaleri ai Lordului Yronwood într-o călătorie lungă şi 
periculoasă, cu un final nesigur. A plecat să ne aducă înapoi 
văpaia dorinţei inimii noastre. 

166 

Ea-şi miji ochii. 

— Şi care-i dorinţa inimii noastre? 

— Răzbunarea. Glasul îi era stins, de parcă s-ar fi temut 
ca nu cumva să tragă 

cineva cu urechea. Dreptatea. Prinţul Doran îi împinse în 
palmă, cu degetele lui îngroşate de gută, un dragon de onix, 
şi-i şopti: Foc şi sânge. 


ALAYNE 


Răsuci inelul de fier şi crăpă uşa. 

— Prigorel? strigă ea. Pot să intru? 

— Ai grijă, nobilă doamnă, o preveni bătrâna Gretchel, 
frângându-şi mâinile. 

Stăpânul a aruncat cu oala de noapte după maester. 

— Atunci înseamnă că nu mai are cu ce să arunce după 
mine. N-ai nimic de făcut? lar tu, Maddy... sunt toate 
ferestrele închise şi cu obloanele trase? Au fost acoperite 
toate mobilele? 

— Toate, nobilă doamnă, zise Maddy. 

— Mai bine asigură-te că-i aşa. 

Alayne se strecură în dormitorul întunecat. 

— Sunt eu, Prigorel. 

Cineva pufni în întuneric. 

— Eşti singură? 

— Sunt, stăpâne. 

— Apropie-te, atunci. Dar numai tu. 

Alayne închise cu fermitate uşa în urma ei. Era din stejar 
masiv, de zece centimetri grosime; Maddy şi Gretchel 
puteau să asculte cât pofteau, dar nu vor auzi nimic. Era 
foarte bine. Gretchel îşi putea ţine gura, însă Maddy bârfea 
fără 

nicio ruşine. 

— Te-a trimis Maester Colemon? întrebă băiatul. 

— Nu, minţi ea. Am auzit că Prigorelul meu drag e bolnav. 

După întâlnirea sa cu oala de noapte, maesterul alergase 
la Ser Lothor, iar Brune venise la ea. 

— Dacă nobila doamnă ar putea să-l convingă frumos să 
iasă din pat, spusese cavalerul, nu voi mai fi nevoit să-l trag 
eu jos. 

Nu putem lăsa să se întâmple asta, îşi zise ea. Când 
Robert era tratat dur, putea să intre în criza lui de 


tremurături. 

— Eşti flămând, stăpâne? îl întrebă ea pe micul lord. S-o 
trimit pe Maddy jos după frişca şi mure, sau ceva pâine 
caldă şi unt? 

Îşi aminti prea târziu că nu era niciun fel de pâine caldă; 
bucătăriile erau închise şi cuptoarele reci. Dacă asta-/ scoate 
pe Robert din pat, merită să ne complicăm cu aprinderea 
unui foc, îşi spuse ea. 

167 

— Nu vreau de mâncare, zise micul lord cu o voce 
ascuţită şi tremurătoare. 

Am de gând să stau în pat astăzi. Dacă vrei, poţi să-mi 
citeşti. 

— Aici e prea întuneric pentru citit. 

Draperiile grele trase în faţa ferestrelor lăsau dormitorul 
într-o beznă ca noaptea. 

— A uitat Prigorelul meu ce zi este astăzi? 

— Nu, spuse el, dar nu merg. Vreau să rămân în pat. Poţi 
să-mi citeşti despre Cavalerul Înaripat. 

Cavalerul Înaripat era Ser Artys Arryn. Legenda susţinea 
că îi condusese pe Primii Oameni afară din Vale şi că zburase 
până pe vârful Lăncii Uriaşului pe un şoim imens pentru a-l 
ucide pe Regele Grifon. Existau sute de poveşti despre 
aventurile sale. Micul Robert le cunoştea pe toate atât de 
bine încât le putea recita din memorie, însă îi plăcea să i se 
citească. 

— Puiule, trebuie să plecăm, îi spuse ea băiatului, însă 
promit că-ţi voi citi dovă poveşti despre Cavalerul înaripat 
atunci când ajungem la Porţile Lunii. 

— Trei, spuse el imediat. 

Indiferent ce-i ofereai, Robert voia întotdeauna mai mult. 

— Trei, se învoi ea. Pot să las să pătrundă câteva raze de 
soare? 

— Nu. Mă dor ochii de la lumina putemică. Vino în pat, 
Alayne. 


Ea se duse însă la ferestre, dând ocol oalei de noapte 
sparte. Mai degrabă îi putea simţi mirosul decât s-o vadă. 

— N-am să le deschid foarte tare. Doar atât cât să văd 
faţa Prigorelului meu. 

EI pufni. 

— Dacă chiar trebuie... 

Draperiile erau din catifea albastră, moale. Trase puţin de 
una, cât o lungime de deget, şi o legă. Particule de praf 
dansau în raza de lumină palidă a dimineţii. 

Geamurile mici, în formă de diamant, erau acoperite de 
gheaţă. Alayne frecă unul dintre geamuri cu podul palmei, 
curăţând destul cât să poată zări cerul albastru, strălucitor, 
şi o văpaie albă dinspre munţi. Eyrie era învăluit într-o 
mantie îngheţată, Lancea Uriaşului de deasupra era 
îngropată în zăpezi până la şold. 

Când se răsuci din nou, Robert Arryn era sprijinit de 
perne şi se uita la ea. 

Lordul de Eyrie şi Apărătorul Văii. O pătură din lână îl 
acoperea de la şolduri în jos. Mai sus, era dezgolit, un băiat 
palid, cu păr lung ca al unei fete. Robert avea braţe şi 
picioare fusiforme, un piept moale şi scobit spre interior şi o 
burtă mică, iar ochii-i erau mereu injectaţi şi-i curgeau. Nu 
are ce face. S-a născut mic şi bolnăvicios. 

— Eşti foarte puternic în această dimineaţă, stăpâne. ii 
plăcea să i se spună cât e de puternic. Să le pun pe Maddy şi 
Gretchel să-ţi aducă apă fierbinte pentru baie? Maddy o să 
te frece pe spate şi o să te spele pe cap, ca să fii curat şi să 
arăţi ca un domn pentru călătoria ta. N-ar fi grozav aşa? 

— Nu. O urăsc pe Maddy. Are un neg pe pleoapă şi mă 
freacă atât de tare 168 

încât mă doare. Mămica mea nu făcea niciodată aşa când 
mă freca. 

— Am să-i spun lui Maddy să nu-l mai frece aşa de tare pe 
Prigorelul meu. Te vei simţi mai bine când vei fi spălat şi 
curat. 

— Fără baie, ţi-am spus deja, mă doare îngrozitor capul. 


— Să-ţi aduc o compresă caldă pentru frunte? Sau un 
pocal cu vin al viselor? 

Doar puţin. Mya Stone aşteaptă la Cer şi se va simţi 
jignită dacă te apuci să moţăi în faţa ei. Ştii cât de mult te 
iubeşte. 

— Numai că eu n-o iubesc pe ea. E doaro îngrijitoare de 
catări, pufni Robert. 

Maesterul Colemon mi-a pus ceva infect în lapte, azi- 
noapte. l-am simţit gustul. 

l-am spus că vreau lapte dulce, dar nu mi-a adus. Nici 
măcar atunci când i-am poruncit asta. Eu sunt stăpânul, ar 
trebui să facă ce-i spun eu. Dar nimeni nu face ce spun eu. 

— Am să discut cu el, promise Alayne, dar numai dacă te 
scoli din pat. 

Prigorel, afară-i minunat. Soarele străluceşte, este o zi 
perfectă să coborâm de pe munte. Catâării ne aşteaptă la Cer, 
cu Mya... 

Gura lui începu să-i tremure. 

— Îi urăsc pe catârii ăia puturoşi. Odată, unul a încercat 
să mă muşte! Să-i spui Myei ăleia că rămân aici. Părea gata- 
gata să izbucnească în plâns. Nimeni nu mă poate râni atât 
timp cât stau aici. Eyrie este impenetrabilă. 

— Cine să dorească să-l rănească pe Prigorelul meu? 
Lorzii şi cavalerii tăi te adoră, iar oamenii de rând te 
ovaţionează. 

Se teme, îşi zise ea, şi pe bună dreptate. De când căzuse 
nobila sa mamă, băiatul nici măcar nu ieşea pe balcon, iar 
drumul de la Eyrie până la Porţile Lunii era destul de 
periculos încât să intimideze pe oricine. Şi Alayne îşi simţise 
inima-n gât când urcase cu Lady Lysa şi Lordul Petyr, şi toată 
lumea căzuse de acord că să cobori era chiar şi mai 
înspăimântător, din moment ce erai obligat să 

priveşti în jos tot timpul. Mya putea povesti despre lorzi 
măreţi şi cavaleri neînfricaţi care păliseră şi îşi udaseră ce 
aveau pe dedesubt când ajunseseră pe munte. 

Și niciunul nu avea boala tremuratului. 


Dar asta nu servea la nimic. Toamna încă mai zăbovea pe 
fundul văii, caldă şi aurie, însă iarna încercuise vârfurile 
munţilor. Suportaseră trei furtuni de zăpadă şi una cu 
gheaţă care transformase castelul într-un cristal timp de 
două săptămâni. 

Poate că Eyrie era impenetrabilă, dar în curând urma să 
fie şi inaccesibilă, iar drumul în jos devenea tot mai 
periculos pe zi ce trecea. Majoritatea servitorilor şi soldaţilor 
de la castel coborâseră deja. Numai vreo duzină mai 
rămăseseră sus, pentru a-l servi pe Lordul Robert. 

— Prigorel, spuse ea cu blândeţe, coborârea va fi chiar o 
distracţie, ai să vezi. 

Ser Lothor va veni cu noi, şi Mya. Catării ei au urcat şi au 
coborât pe acest munte străvechi de mii de ori. 

— Urăsc catării, insistă el. Catârii sunt răi. Ţi-am mai 
spus, unul a încercat să 

169 

mă muşte când eram mic. 

Robert nu învățase niciodată să călărească aşa cum 
trebuia. Catâri, cai, măgari, nu era nicio diferenţă; pentru el, 
cu toţii erau doar nişte jivine înspăimântătoare, la fel de 
îngrozitoare ca dragonii sau grifonii. Fusese adus în Vale la 
şase ani, călărind cu capul lăsat între sânii plini de lapte ai 
mamei sale, şi de atunci nu mai plecase din Eyrie. 

Totuşi acum trebuiau să plece, înainte ca gheaţa să se 
închidă cu totul în jurul castelului. Nu se putea şti cât va 
ţine vremea asta. 

— Mya îi va împiedica pe catâri să muşte, zise Alayne, iar 
eu am să călăresc în urma ta. Sunt doar o fată şi nu sunt atât 
de puternică şi de curajoasă ca tine. Dacă 

şi eu pot s-o fac, ştiu că şi tu poţi, dragule. 

— Aş putea s-o fac, spuse Lordul Robert, dar nu vreau. Îşi 
şterse cu dosul mânecii nasul care-i curgea. Spune-i Myei că 
am de gând să rămân în pat. Poate c-am să cobor mâine, 
dacă mă simt mai bine. Astăzi e prea frig afară şi mă doare 
capul. Poţi să bei şi tu lapte dulce şi-am să-i spun lui 


Gretchel să ne aducă şi nişte faguri să mâncăm. O să 
dormim şi o să ne pupăm şi o să ne jucăm, iar tu o să-mi 
citeşti despre Cavalerul Înaripat. 

— Am să-ţi citesc. Trei poveşti, după cum am promis... 
când ajungem la Porţile Lunii. 

Alayne începea să-şi piardă răbdarea. Trebuie să plecăm, 
îşi reaminti ea, altfel vom fi tot deasupra zăpezii când va 
apune soarele. 

— Lordul Nestor a pregătit un ospăț de bun venit, cu supă 
de ciuperci, carne de căprioară şi prăjituri. Nu vrei să-l 
dezamăgeşti, nu-i aşa? 

— Vor fi prăjituri cu lămâie? 

Lordului Robert îi plăceau la nebunie prăjiturile cu 
lămâie, poate şi pentru că-i plăceau şi Alaynei. 

— Lămâioase, prăjituri lămâioase cu lămâie, îl asigură ea, 
şi poţi să iei câte vrei tu. 

— Şi o sută? voi el să ştie. Aş putea să iau o sută? 

— Dacă aşa vrei tu. 

Fata se aşeză pe pat şi-i netezi părul lung şi fin. 

Are un păr frumos. Lady Lysa îl periase chiar ea noapte 
de noapte şi-l tundea când trebuia tuns. După ce căzuse, 
Robert suferise câte un atac îngrozitor de tremurături ori de 
câte ori venea cineva cu vreun tăiş, aşa că Petyr poruncise 
ca părul să-i fie lăsat să crească. Alayne răsuci o şuviţă în 
jurul degetului şi spuse: 

— Cobori acum din pat ca să te putem îmbrăca? 

— Vreau o sută de prăjituri cu lămâie şi cinci poveşti! 

Mi-ar plăcea să-ți dau o sută de bătăi la fund şi cinci 
palme. Nu ai mai îndrăzni să te porți aşa dacă ar fi Petyr 
aici. Micul lord avea o frică foarte sănătoasă de tatăl său 
vitreg. Alayne se forţă să zâmbească. 

— După cum doreşte stăpânul meu. Însă nu vei primi 
nimic înainte să te speli 170 

şi te îmbraci şi să te pui în mişcare. Haide, înainte să se 
termine dimineaţa. 

Îl apucă strâns de mână şi-l trase din pat. 


Însă, înainte să apuce să cheme servitorii, Prigorel o 
cuprinse cu mâinile lui slăbănoage şi o sărută. Era un sărut 
de băieţel, stângaci. Tot ceea ce făcea Robert Arryn era 
stângaci. Dacă-mi închid ochi, aş putea pretinde că este 
Cavalerul Florilor, Ser Loras îi dăduse, odată, un trandafir 
roşu Sansei Stark, însă n-o sărutase niciodată... şi niciun 
Tyrell n-o va săruta vreodată pe Alayne Stone. 

Drăguţă cum era, se născuse de partea greşită a păturii. 

Când buzele băiatului le atinseră pe ale sale, se trezi 
gândindu-se la un alt sărut. Încă-şi mai putea aminti cum îl 
simţise, când gura lui crudă se lipise de aei. 

Venise la Sansa pe întuneric, precum focul verde care 
umple cerul. A /uat un cântec şi un sărut şi nu mi-a lăsat 
nimic, doar o mantie însângerată. 

Nu conta. Ziua aceea nu mai era, şi nici Sansa. 

Alayne îl dădu la o parte pe micul stăpân. 

— Ajunge. Mă poţi săruta din nou când ajungem la Porţi, 
dacă te ţii de cuvânt. 

Maddy şi Gretchel aşteptau afară, împreună cu Maesterul 
Colemon. Maesterul îşi spălase zoaiele nopţii din păr şi-şi 
schimbase roba. Veniseră şi scutierii lui Robert. Terrance şi 
Gyles puteau întotdeauna să adulmece necazurile. 

— Lordul Robert se simte mai în puteri, le spuse Alayne 
slujnicelor. Aduceţi apă fierbinte pentru baia sa, dar aveţi 
grijă să nu-l opăriţi. Şi nu-l trageţi de păr când îi descâlciţi 
şuviţele. Detestă asta. 

Unul dintre scutieri chicoti până când ea anunţă: 

— Terrance, pregăteşte-i Înălţimii Sale hainele de călărie 
şi cea mai călduroasă 

dintre mantii. Gyles, tu poţi să mături resturile oalei de 
noapte sparte. 

Gyles Grafton se bosumflă. 

— Nu-s femeie de serviciu. 

— Fă cum porunceşte Lady Alayne, altfel Lothor Brune va 
afla de asta, zise Maesterul Colemon. 

O urmă pe coridor şi în jos, pe scările şerpuitoare. 


— Îţi sunt recunoscător pentru intervenţie, nobila mea 
doamnă. Te pricepi să 

vorbeşti cu el. Ezită. Ai observat vreun tremur în timp ce 
ai fost cu el? 

— Degetele i-au tremurat puţin când i-am ţinut mâna, 
asta-i tot. Spune că i-ai pus ceva infect în lapte. 

— Infect? Colemon clipi nedumerit, iar mărul din gât i se 
mişca în sus şi-n jos. 

Eu de-abia dacă... i-a curs sânge din nas? 

— Nu. 

— Bine. Asta-i bine. 

Lanţul său zdrăngăni uşor în timp ce dădu din capul 
cocoţat în vârful unui gât ridicol de lung şi de subţire. 

— Această coborâre... nobila mea doamnă, ar putea fi mai 
sigură dacă am amesteca în laptele Înălţimii Sale puţin mac. 
Mya Stone ar putea să-l lege de 171 

spatele catârului ei cu pasul cel mai sigur în timp ce 
doarme. 

— Lordul din Eyrie nu poate cobori de pe munte legat ca 
un sac de orz. 

Alayne era absolut sigură de asta. Să nu îndrăznească să 
lase ca întreaga grozăvie a fragilităţii şi laşităţii lui Robert să 
fie cunoscută de prea mulţi, o avertizase tatăl ei. Aș vrea să 
fie aici. El ar şti ce-i de făcut. 

Petyr Baelish se afla dincolo de Vale totuşi, însoţindu-l pe 
Lordul Lyonel Corbray la nunta sa. Văduv, de patruzeci şi 
ceva de ani, Lordul Lyonel urma să se însoare cu fata bine 
legată, de şaisprezece ani, a unui negustor din Gulltown. 

Petyr aranjase chiar el potriveala. Umbla vorba că zestrea 
fetei era ceva copleşitor; trebuia să fie aşa, din moment ce 
ea era femeie de rând, prin naştere. 

Urmau să fie acolo şi vasalii lui Corbray, împreună cu 
lorzii Waxley, Grafton, Lynderly, câţiva mici lorzi şi cavaleri 
cu pământuri... precum şi Lordul Belmore, cel care se 
împăcase recent cu tatăl ei. Se aşteptau ca ceilalţi Lorzi 
Declaranţi să 


evite nunta, aşa că prezenţa lui Petyr era necesară. 

Alayne înţelegea toate astea foarte bine, însă însemna că 
povara aducerii lui Prigorel de pe munte îi revenea ei. 

— Daţi-i Înălţimii Sale o ceaşcă de lapte dulce, îi spuse ea 
maesterului. Asta-l va scuti de tremurături pe parcursul 
coborâşului. 

— A primit una acum nici trei zile, obiectă Colemon. 

— Şi-a mai vrut una noaptea trecută, dar i-ai refuzat-o. 

— Ar fi fost prea curând. Nobilă doamnă, nu înţelegi. Aşa 
cum i-am explicat şi Lordului Protector, o doză de somn- 
dulce va împiedica criza, însă nu va părăsi carnea şi cu 
timpul... 

— Timpul nu va mai conta dacă Înălţimea Sa va avea un 
atac şi va cădea de pe munte. Dacă ar fi tata aici, ştiu că ţi- 
ar spune să-l linişteşti pe Lordul Robert cu orice preţ. 

— Încerc, nobilă doamnă, însă atacurile devin tot mai 
violente şi sângele-i atât de subţire, nu îndrăznesc să-i mai 
aplic lipitori. Somn-dulce... Eşti sigură că nu-i curge sânge 
din nas? 

— Îşi trăgea nasul, admise Alayne, însă n-am văzut 
sânge. 

— Trebuie să vorbesc cu Lordul Protector. Acest ospăț... 
este, oare, înţelept, după greutatea coborârii? 

— Nu va fi un ospăț mare, îl asigură ea. Nu vor fi mai mult 
de patruzeci de invitaţi. Lordul Nestor şi curtea sa, Cavalerul 
Porții, câţiva lorzi mai puţin importanţi şi însoțitorii lor... 

— Lordului Robert îi displac persoanele necunoscute, ştii 
asta, şi acolo se va bea, va fi gălăgie... muzică. Muzica îl 
înspăimântă. 

— Muzica îl linişteşte, îl corectă ea, mai ales harpa mare. 
Căutatul este cel pe care nu-l suportă, de când Marillion i-a 
ucis mama. 

Alayne spusese minciuna de atâtea ori încât îşi amintea 
întâmplarea mai degrabă aşa; cealaltă variantă i se părea 
mai mult un vis urât, care, uneori, îi 172 

tulbura somnul. 


— Lordul Nestor nu va avea cântăreţi la ospăţul său, 
numai flautişti şi scripcari, pentru dansuri. 

Ce va face ea când va începe muzica? Era o întrebare 
încuietoare, căreia mintea şi inima ei îi răspundeau diferit. 
Sansei îi plăcea să danseze, însă Alayne... 

— Dă-i o ceaşcă de lapte dulce înainte să plecăm şi o alta 
la ospăț, şi atunci nu vor fi probleme. 

— Prea bine. Se opriră la capătul treptelor. Însă asta 
trebuie să fie ultima. 

Pentru cel puţin jumătate de an, dacă nu şi mai mult. 

— Cel mai bine-ar fi să discuţi asta direct cu Lordul 
Protector. 

Ea trecu de uşă şi traversă curtea. Colemon nu voia decât 
ce era mai bun pentru cel aflat în îngrijirea sa, Alayne ştia 
asta, însă ce era mai bine pentru copilul Robert nu era 
întotdeauna valabil şi pentru Lordul Arryn. Petyr pomenise şi 
de asta, şi era cât se putea de adevărat. Maesterului 
Colemon îi pasă numai de băiat, însă tata şi cu mine avem 
griji mult mai mari. 

Zăpada veche acoperea curtea, iar ţurţurii atârnau de 
terase şi de turnuri precum suliţele de gheaţă. Castelul Eyrie 
era construit din piatră albă, bună, iar mantia iernii îl făcea 
să fie chiar şi mai alb. Atât de frumos, îşi zise Alayne, atât de 
impenetrabil. Nu putea iubi acest loc, indiferent cât de mult 
încercase. Înainte chiar ca străjerii şi servitorii să fi coborât, 
castelul părea pustiu ca un mormânt, impresie şi mai 
accentuată când Petyr Baelish lipsea. Nu cânta nimeni acolo, 
nu de la Marillion încoace. Nimeni nu râdea prea tare. Chiar 
şi zeii erau tăcuţi. Eyrie se fălea cu un sept, însă nu avea un 
septon; cu o pădure a zeilor, dar nu avea un copac al inimii. 
Nicio rugăciune nu primeşte răspuns aici, se gândea ea 
adesea, cu toate că în unele zile se simţea atât de singură 
încât trebuia să încerce. Numai vântul îi răspundea, oftând 
fără încetare în jurul celor şapte turnuri subţiri şi zgâlţâind 
Poarta Lunii de fiecare dată când bătea în rafale. Va fi şi mai 


rău iarna, ştia ea. larna, aici va fi o închisoare albă şi 
înghețată. 

Cu toate astea, gândul de a pleca o înspăimânta aproape 
la fel de mult pe cât îl îngrozea şi pe Robert, doar că ea 
ascundea asta mai bine. Tatăl ei spunea că nu era nicio 
ruşine să te temi, doar dezvăluirea fricii era ruşinoasă. „Ioţi 
oamenii trăiesc cu frica în sân”, afirma el. Alayne nu era 
sigură că îl crede. Pe Petyr Baelish nu-l înspăimânta nimic. A 
spus asta doar ca să-mi dea mie curaj. Va avea nevoie de 
curaj, acolo, jos, unde şansele de a fi demascată erau mult 
mai mari. Prietenii lui Petyr de la curte îi trimiseseră vorbă 
că regina avea oameni care-i căutau pe Pezevenghi şi pe 
Sansa Stark. Asta ar însemna să-mi pierd capul dacă voi fi 
găsită, îşi reaminti ea în timp ce cobora o scară din trepte de 
piatră îngheţată. 

Trebuie să fiu Alayne tot timpul, şi pe dinăuntru, şi pe 
dinafară. 

Lothor Brune se afla în camera vinciurilor, ajutându-l pe 
Mord, temnicerul, şi pe cei doi slujitori să înghesuie cufere 
cu haine şi baloturi de stofă în şase ciubăre din lemn de 
stejar, suficient de mari încât să încapă în ele câte trei 
oameni. 

173 

Vinciurile mari, cu lanţuri, erau calea cea mai uşoară de 
ajuns la castelul de etapă 

Cer, aflat la aproape două sute de metri sub ei; altfel, 
trebuia să cobori pe un coş 

din piatră săpat în munte, dintr-o pivniţă. Sau să mergi 
pe unde a luat-o Marillion, şi Lady Lysa înaintea lui. 

— S-a dat băiatul jos din pat? întrebă Ser Lothor. 

— Acum îl îmbăiază. Va fi gata într-o oră. 

— Să sperăm că va fi. Mya nu va aştepta mai mult de 
amiază. 

Camera vinciurilor era neîncălzită, aşa că respiraţia li se 
aburea cu fiecare cuvânt rostit. 

— Va aştepta, zise Alayne. Trebuie să aştepte. 


— Nu fii atât de convinsă, domniţă. E pe jumătate catâr 
chiar ea. Cred că ne-ar lăsa pe toţi să flămânzim mai 
degrabă decât să-şi primejduiască animalele. 

Zămbi spunând asta. Zâmbeşte de fiecare dată când 
vorbeşte despre Mya Stone. 

Mya era mult mai tânără decât Ser Lothor, însă când 
Petyr aranja căsătoria dintre Lordul Corbray şi fiica 
negustorului său, îi spusese că fetele tinere erau 
întotdeauna mai fericite cu bărbaţii mai vârstnici. „Inocenţa 
şi experienţa formează întotdeauna un mariaj perfect”, 
proclama el. 

Alayne se întreba ce părere avea Mya despre Ser Lothor. 
Cu nasul lui borcănat, fălcile pătrate şi smocul de păr lânos, 
încărunţit, Brune nu putea fi socotit un bărbat arătos, însă 
nu era nici pocit. 

Are o față comună, insă e una cinstită. Cu toate că 
ajunsese la rangul de cavaler, originea lui Ser Lothor era 
foarte modestă. Într-o noapte îi spusese că se înrudea cu 
familia Brune de Brownhollow, o veche familie de cavaleri 
din Crackclaw Point. „M-am dus la ei când a murit tata”, 
mărturisi el, „însă s-au răhăţit pe mine şi-au zis că nu-s din 
sângele lor.” 

Refuza să spună ce s-a întâmplat mai departe, doar că 
aflase tot ceea ce ştia despre arme pe calea cea grea. Sobru, 
era un bărbat tăcut şi puternic. /ar Petyr spune că este loial. 
Se încrede în el la fel de mult ca în toți ceilalți. Brune ar fi 
potrivit pentru o fată bastardă, precum Mya Stone, se gândi 
ea. Ar fi fost altceva dacă tatăl ei ar fi recunoscut-o, dar n-a 
făcut-o niciodată. lar Maddy spune că 

nici fecioară nu-i. 

Mord îşi ridică biciul şi-l pocni, iar prima pereche de boi 
începu să se învârtească în cerc, răsucind vinciul. Lanţul se 
desfăşură, zdrăngănind pe când se târa pe piatră, iar 
ciubărul de stejar se legăna în timp ce-şi începea lunga 
coborâre spre Cer. Bieţii boi, se gândi Alayne. Mord avea să 
le taie gâtul şi să-i măcelărească înainte de plecare, lăsându- 


i pradă vulturilor. Ceea ce rămânea până la redeschiderea 
castelului Eyrie urma să fie pus la frigare la festivalul 
primăverii, dacă nu se va fi stricat între timp. O bună rezervă 
de carne îngheţată bocnă 

prevestea o vară îmbelşugată, spunea bătrâna Gretchel. 

— Nobilă domniţă, zise Ser Lothor, ar fi bine să ştii asta. 
Mya n-a urcat 174 

singură. Lady Myranda este cu ea. 

— Oh. 

De ce-ar călări până sus, pe munte, doar pentru a cobori 
din nou? Myranda Royce era fiica Lordului Nestor. Singura 
oară când Sansa vizitase Porţile Lunii, în drum spre Eyrie, 
împreună cu mătuşa sa Lysa şi cu Lordul Petyr, ea lipsise, 
însă 

Alayne auzise multe despre ea de atunci, de la soldaţii şi 
de slujnicele din Eyrie. 

Mama ei murise demult, aşa că Lady Myranda se ocupa 
de întreţinerea castelului tatălui ei; acolo, curtea era mai 
plină de viaţă când era ea acasă decât atunci când lipsea, 
după cum spunea un zvon. „Mai devreme sau mai târziu, vei 
da de Myranda Royce”, o avertizase Petyr. „Când se va 
întâmpla, fii prudentă. Îi place să joace rolul proastei vesele, 
dar înlăuntrul ei este mai vicleană decât tatăl ei. Ai grijă ce 
vorbeşti prin preajma ei.” 

Voi avea, îşi spuse, însă n-am avut cum să ştiu că voi 
începe atât de repede. 

— Robert va fi încântat. Lui îi plăcea de Myranda Royce. 
Acum trebuie să mă 

ierţi, ser, dar trebuie să termin de făcut bagajele. 

Când rămase singură, urcă treptele înapoi spre camera ei, 
pentru ultima oară. 

Ferestrele fuseseră izolate şi oblonite, mobilele acoperite. 
Câteva dintre lucrurile ei fuseseră deja luate, celelalte erau 
împachetate deja. Toate mătăsurile şi fineţurile lui Lady Lysa 
urmau să fie lăsate în urmă. Cele mai fine pânzeturi şi cele 
mai moi catifele, dantelele myrisheze bogat brodate; toate 


rămâneau. Acolo, jos, Alayne trebuia să se îmbrace cu 
modestie, ca orice fată de origine umilă. Nu contează, îşi 
spuse ea. Nici aici n-am îndrăznit să pun pe mine cele mai 
bune haine. 

Gretchel desfăşase patul şi întinsese restul veşmintelor 
ei. Alayne purta deja ciorapi lungi din lână pe sub rochie, 
peste stratul dublu de lenjerie. Acum îşi puse o tunică din 
lână de oaie şi o mantie cu glugă, din blană, prinzând-o cu o 
broşa lăcuită, sub forma unui mierloi, un dar din partea lui 
Petyr. Mai avea şi o eşarfă şi o pereche de mânuşi de piele, 
tivite cu blană, pentru a se potrivi cu cizmele ei de călărie. 
Când şi le puse pe toate, se simţi la fel de grasă şi de 
îmblănită ca un pui de urs. Voi fi bucuroasă să le am pe 
munte, trebui să-şi reamintească. Mai aruncă 

o ultimă privire prin încăpere înainte să plece. Am fost în 
siguranţă aici, se gândi, însă acolo jos... 

Când Alayne reveni în camera vinciurilor, o găsi pe Mya 
Stone aşteptând nerăbdătoare împreună cu Lothor Brune şi 
cu Mord. 7rebuie să fi urcat într-un ciubăr, să vadă de ce 
durează atât. Subţire şi musculoasă, Mya arăta la fel de dură 
ca pielea vechilor costume de călărie pe care le purta pe sub 
cămaşa de zale argintii. Părul îi era negru ca pana corbului, 
atât de scurt şi de ţepos încât Alayne bănuia că şi-l tăia cu 
un pumnal. Ochii Myei erau cea mai spectaculoasă trăsătură 

a sa, mari şi albaştri. Ar putea fi drăguță dacă s-ar 
înveşmânta ca o fată. Alayne se trezi întrebându-se dacă Ser 
Lothor o plăcea cel mai mult în fier şi piele, sau o visa 
îmbrăcată în dantele şi mătăsuri. Myei îi plăcea să spună că 
tatăl ei fusese un 175 

ţap, iar mama ei o bufniţă, dar Alayne aflase adevărata 
poveste de la Maddy. Da, îşi spuse ea, privind-o acum, are şi 
ochii, şi părul lui, părul des şi negru pe care el îl avea la fel 
ca Renly 

— Unde-i? întrebă fata bastardă. 

— Înălţimea Sa este îmbăiat şi îmbrăcat. 


— Trebuie să se cam grăbească. Se face tot mai rece, nu 
simţiţi? Trebuie să 

ajungem dincolo de Zăpadă înainte să coboare soarele. 

— Cât e de aprig vântul? o întrebă Alayne. 

— Ar putea fi şi mai râu... şi aşa va fi, dar după lăsarea 
întunericului. 

Mya îşi dădu de pe ochi o şuviţă de păr. 

— Dacă se mai îmbăiază mult, vom rămâne aici ca într-o 
capcană, întreaga iarnă, fără nimic de mâncat în afară de noi 
înşine. 

Alayne nu mai ştia ce să spună la aşa ceva. Din fericire, fu 
salvată de sosirea lui Robert Arryn. Micul lord purta catifea 
albastră precum cerul, un lanţ de aur şi safire şi o mantie 
albă, din blană de urs. Scutierii săi ţineau fiecare de câte-un 
capăt, ca să nu o târască pe podea. Maesterul Colemon îi 
acompania într-o mantie cenuşie jerpelită, tivită cu blană de 
veveriţă. Gretchel şi Maddy nu erau prea departe în urmă-i. 

Când simţi vântul rece atingându-i faţa, Robert scânci, 
dar Terrance şi Gyles erau în spatele lui, ca să nu poată fugi. 

— Stăpâne, zise Mya, vrei să călăreşti cu mine? 

Prea brusc, se gândi Alayne. Ar fi trebuit să-l întâmpine 
cu un zâmbet, să-i spună cât de puternic şi de curajos arată. 

— Vreau cu Alayne, zise Lordul Robert. Merg numai cu ea. 

— Ciubărul ne poate duce pe toţi trei. 

— Eu o vreau numai pe Alayne. Tu puţi toată, ca un catâr. 

— După cum doreşti. 

Chipul Myei nu trăda nicio reacţie. 

Unele dintre lanţurile vinciurilor erau fixate pe coşuri de 
răchită, altele pe ciubăre solide de stejar. Cel mai mare 
dintre ele era mai înalt decât Alayne, cu doage de fier care îi 
încingeau şipcile de un maro-închis. Chiar şi aşa, simţea 
noduri în gât când îl luă pe Robert de mână şi-l ajută să 
intre. Odată ce trapa se închise în urma lor, lemnul îi 
înconjura din toate părţile. Numai sus era deschis. E 

mai bine aşa, îşi zise ea, nu ne putem uita în jos. 
Dedesubt erau numai Cerul şi cerul. Două sute de metri de 


cer. Pentru un moment, se trezi întrebându-se cât de mult îi 
luase mătuşii sale să cadă de la o asemenea înălţime şi care- 
i fusese ultimul gând când muntele se apropia în viteză de 
ea. Nu, nu trebuie să gândesc în aceşti termeni. N-am voie! 

— LIBER! se auzi strigătul lui Ser Lothor. Cineva împinse 
ciubărul cu putere. 

Se legănă şi pocni, se frecă de podea, apoi se balansa 
eliberat. Auzi pocnetul biciului lui Mord şi zăngănitul 
lanţului. Începură să coboare, smucit şi sacadat la 176 

început, apoi mult mai lin. Faţa lui Robert era palidă şi 
avea ochii bulbucaţi, însă 

mâinile-i erau nemişcate. Eyrie se micşora deasupra lor. 
Celulele deschise de la nivelurile inferioare făceau castelul 
să semene cu un fagure văzut de jos. Un fagure făcut din 
gheață, cugetă Alayne, un castel făcut din zăpadă. Putea 
auzi vântul fluierând în jurul ciubărului. 

La treizeci de metri mai jos, îi înşfacă o pală bruscă de 
vânt. Ciubărul se legănă într-o parte şi-n alta, răsucindu-se 
în aer, apoi se izbi puternic de peretele de stâncă din 
spatele lor. Schije de gheaţă căzură în valuri asupra lor, iar 
stejarul părâi şi se întinse. Robert scăpă un icnet şi se agăţă 
de ea, îngropându-şi faţa între sânii ei. 

— Stăpânul meu are curaj, zise Alayne când îl simţi 
tremurând. Eu sunt atât de speriată încât de-abia dacă mai 
pot să scot o vorbă, dartu nu. 

Îl simţi dând din cap. 

— Cavalerul Înaripat a fost curajos, tot aşa sunt şi eu, se 
împăuna el în corsajul ei. Sunt un Arryn. 

— Vrea Prigorelul meu să mă ţină strâns? întrebă ea, cu 
toate că deja o îmbrăţişase atât de aprig încât de-abia dacă 
mai putea respira. 

— Dacă vrei tu, şopti el. 

Şi, ţinându-se strâns unul de celălalt, îşi continuară 
călătoria direct spre Cer. 

Să numeşti aşa ceva „castel“ e ca şi cum i-ai spune „lac” 
băltoacei de pe podeaua privatei, se gândi Alayne când 


ciubărul fu deschis pentru ca ei să poată 

ieşi. Cer nu era mai mult decât un zid de forma unei 
semiluni, din piatră fără 

mortar, închizând o margine de piatră şi gura căscată a 
unei caverne. În interior erau magazii şi grajduri, o sală 
lungă, naturală, şi mânerele dăltuite care duceau până sus, 
spre Eyrie. Afară, terenul era presărat cu roci sparte şi stânci. 
Rampe de pământ facilitau accesul spre zid. Două sute de 
metri mai sus, Eyrie era atât de mic încât îl putea ascunde 
cu mâna ei, însă departe, jos, Valea se întindea verde şi 
aurie. 

În castel îi aşteptau douăzeci de catâri, împreună cu doi 
dintre îngrijitori şi Lady Myranda Royce. Fiica Lordului Nestor 
se dovedi a fi o femeie scundă şi corpolentă, cam de-o 
seamă cu Mya Stone, însă în timp ce Mya era subţire şi 
musculoasă, Myranda avea un trup moale care împrăştia un 
miros dulceag şi coapse zdravene, era lată în şolduri şi 
extrem de pieptoasă. Cârlionţii ei castanii, groşi, încadrau 
obrajii rotunzi şi rumeni, o gură mică şi o pereche de ochi 
căprui, neastâmpăraţi. Când Robert se caţără cu grijă afară 
din ciubăr, ea îngenunche pe un petic de zăpadă pentru a-i 
săruta mâna şi obrajii. 

— Stăpâne, zise ea, ai crescut atât de mare! 

— Chiar aşa? spuse Robert încântat. 

— În curând vei fi mai înalt ca mine, minţi femeia. Se 
ridică în picioare şi-şi scutură uşor zăpada de pe rochie. 

— lar tu trebuie să fii fiica Lordului Protector, adăugă ea 
când ciubărul se duse 177 

zăngănind înapoi spre Eyrie. Am auzit eu că eşti 
frumoasă. Văd că este adevărat. 

Alayne făcu o reverență. 

— Domnița este mult prea bună să spună asta. 

— Bună? Fata mai în vârstă pufni în râs. Ce plictisitor ar fi 
aşa. Eu aspir să 

devin o maşteră. Trebuie să-mi spui toate secretele tale 
pe drum în jos. Pot să-ţi spun Alayne? 


— Dacă vrei tu, domniţă. Însă nu vei afla niciun secret de 
la mine. 

— Eu sunt „domniţă” la Porţi, însă aici, pe munte, poţi să- 
mi spui Randa. Câţi ani ai, Alayne? 

— Paisprezece, domniţă. 

Decisese că Alayne Stone ar trebui să fie mai în vârstă 
decât Sansa Stark. 

— Randa. Mi se pare că au trecut o sută de ani de când 
am avut şi eu paisprezece. Cât de inocentă eram. Tu mai eşti 
inocentă, Alayne? 

Se înroşi. 

— Poate n-ar trebui... Da, desigur. 

— Te păstrezi pentru Lordul Robert? o iscodi Lady 
Myranda. Sau e vreun scutier nerăbdător care visează la 
favorurile tale? 

— Nu, zise Alayne, chiar atunci când Robert spuse: 

— Este prietena mea. Terrance şi Gyles n-o pot avea. Un 
al doilea ciubăr sosise deja, bufnind moale într-un morman 
de zăpadă îngheţată. Maesterul Colemon ieşi din el, 
împreună cu scutierii. La tura următoare, ajunseră Maddy şi 
Gretchel, care călătoriseră împreună cu Mya Stone. Fata 
bastardă nu mai pierdu vremea şi prelua comanda. 

— Nu vrem să rămânem înzăpeziţi aici, pe munte, le 
spuse ea celorlalţi mânători de catări. Eu am să-i preiau pe 
Lordul Robert şi pe companionii săi. 

Ossy, tu îi aduci jos pe Ser Lothor şi pe ceilalţi, dar dă-mi 
o oră avans. Morcov, tu vei avea în grijă cuferele şi cutiile lor. 

Se întoarse spre Robert Arryn, iar părul ei negru se 
învolbură. 

— Pe care catâr vei călări astăzi, stăpâne? 

— Put cu toţii. Îl vreau pe cel cenuşiu, cu urechea roasă. 
Vreau ca Alayne să 

călărească împreună cu mine. Şi Myranda. 

— Acolo unde drumul este destul de lat. Haide, stăpâne, 
să te punem pe catârul tău. Se simte miros de zăpadă în aer. 


De-abia peste jumătate de oră fură gata de plecare. Când 
toţi patru erau în şa, Mya Stone dădu un ordin scurt şi doi 
dintre oştenii de la Cer deschiseră porţile. 

Mya îi conduse afară, cu Lordul Robert imediat în spatele 
ei, înfofolit în mantia lui de blană de urs. Alayne şi Myranda 
Royce veneau după ei, urmate de Gretchel şi Maddy, apoi de 
Terrance Lynderly şi Gyles Grafton. Maesterul Colemon 
încheia coloana, ducând un al doilea catâr încărcat cu cufere 
cu ierburi şi poţiuni. 

Vântul se înteţi imediat ce ieşiră în afara zidurilor. Aici se 
aflau deasupra limitei pădurii, expuşi vremii. Alayne era 
bucuroasă că se îmbrăcase atât de 178 

călduros. Mantia îi flutura zgomotos, iar o rafală bruscă îi 
dădu gluga pe spate. 

Râse, însă la câţiva paşi înaintea ei, Lordul Robert se 
vânzoli şi rosti: 

— E prea frig. Ar trebui să ne întoarcem şi să aşteptăm 
până se face mai cald. 

— Va fi mai cald în vale, stăpâne, zise Mya. Vei vedea 
când ajungem acolo. 

— Nu vreau să văd, făcu Robert, însă Mya nici nu-l mai 
luă în seamă. 

Drumul lor consta într-o serie de trepte strâmbe, din 
piatră, cioplite în munte, dar catării cunoşteau fiecare 
centimetru al lor. Alayne era bucuroasă de asta. ci, colo, 
piatra fusese sfărâmată de urgiile nenumăratelor succesiuni 
ale anotimpu-rilor, cu toate dezgheţurile şi îngheţurile lor. 
Urme de zăpadă, de un alb orbitor, se mențineau pe stâncile 
de pe fiecare parte a cărăruii. Soarele strălucea, cerul era 
albastru, iar pe sus şoimii zburau în cercuri, plutind în vânt. 

Aici, unde panta era mai abruptă, treptele erau răsucite 
înapoi şi înainte, în loc să coboare drept. Sansa Stark a urcat 
muntele, însă Alayna Stone este cea care coboară. Era un 
gând straniu. Îşi aminti că la urcare Mya o avertizase să-şi 
ţină 


privirile pe cărarea din faţa ei. „Uită-te în sus, nu în jos”, 
spunea ea... însă asta nu mai era posibil la coborâre. Aş 
putea să-mi închid ochii. Catârul ştie drumul, n-are el nevoie 
de mine. Însă asta părea ceva ce-ar fi făcut mai mult Sansa, 
fata aceea speriată. Alayne era o femeie mai în vârstă decât 
ea, o bastardă curajoasă. 

La început, se deplasară într-un singur şir, dar mai jos 
cărarea se lăţi suficient cât să se poată călări doi câte doi, iar 
Myranda Royce veni lângă ea. 

— Am primit o scrisoare de la tatăl tău, zise ea pe un ton 
senin, ca şi cum ar fi stat împreună cu septa lor, croşetând. 
Este în drum spre casă, spune el, şi speră 

să-şi vadă scumpa fiică cât de curând. Mai scrie că Lyonel 
Corbray pare foarte mulţumit de mireasa lui şi chiar mai 
mult de zestrea ei. Eu spercă Lordul Lyonel îşi aminteşte de 
care dintre ele are nevoie în pat. Lady Waynwood a apărut la 
ospăţul de nuntă cu Cavalerul celor Nouă Stele, spune 
Lordul Petyr, spre uimirea tuturor. 

— Anya Waynwood? Adevărat? 

Lorzii Declaranţi se reduseseră de la şase, la trei, din câte 
se părea. În ziua în care plecase de pe munte, Petyr Baelish 
fusese pe deplin încrezător că-l va câştiga pe Symond 
Templeton de partea sa, însă nu şi pe Lady Waynwood. Mai e 
şi altceva? întrebă ea. 

Eyrie era un loc atât de singuratic, încât era lacomă să 
afle orice fărâmă de ştire din lumea de afară, indiferent cât 
era de frivolă şi de insignifiantă. 

— Nu de la tatăl tău, nu, însă au sosit alte două păsări. 
Războiul continuă, peste tot în afară de aici. Riverrun s-a 
predat, însă Piatra Dragonului şi Capătul Furtunii încă rezistă 
pentru Lordul Stannis. 

— Lady Lysa a fost atât de înţeleaptă să ne ţină departe 
de toate astea. 

Myranda îi zâmbi scurt şi cu viclenie. 

— Da, a fost sufletul înţelepciunii însăşi, buna doamnă. 
Se foi pe locul ei. 


Oare de ce trebuie să fie catării atât de osoşi şi cu 
năbădăi? Mya nu-i hrăneşte 179 

destul. Un catâr drăguţ şi grăsuliu ar fi mult mai 
confortabil la drum. Ştiai că 

există un nou Înalt Septon? Oh, iar Rondul de Noapte are 
drept comandant un băietan, un fiu bastard al lui Eddard 
Stark. 

— Jon Snow? izbucni ea, surprinsă. 

— Snow? Da, presupun că Snow îl cheamă. 

Nu se mai gândise la Jon de o grămadă de vreme. Îi era 
doar frate vitreg, dar, cu toate astea... acum că Robb şi Bran 
şi Rickon erau morţi, Jon Snow era singurul frate care-i mai 
rămăsese. Acum şi eu sunt o bastardă, ca el. Oh, ar fi o 
binecuvântare să-l văd din nou. Dar, desigur, asta nu se va 
întâmpla. Alayne nu avea fraţi, fie ei ilegitimi sau altfel. 

— Verişorul nostru, Yohn Bronz, a avut şi el parte de un 
turnir la Runestone, continuă Myranda Royce indiferentă, 
unul mic, doar pentru scutieri. Se aranjase ca Harry 
Moştenitorul să câştige onorurile şi aşa a şi fost. 

— Harry Moştenitorul? 

— Pupilul lui Lady Waynwood. Harrold Hardyng. Presupun 
că trebuie să-i spunem Ser Harry acum. Yohn Bronz l-a 
înnobilat. 

— Oh. Alayne era nedumerită. De ce trebuia ca pupilul lui 
Lady Waynwood să-i devină moştenitor? Avea fiii ei de 
sânge. Unul era Cavalerul Porții, Ser Donnel. N-ar fi vrut să 
pară proastă, aşa că nu spuse decât: Mă rog să fie un cavaler 
vrednic. 

Lady Myranda pufni. 

— lar eu mă rog să facă vărsat-de-vânt. Ştii, are o fiică din 
flori, făcută cu o fată din popor. Nobilul meu tată sperase să 
mă mărite cu Harry, însă Lady Waynwood nici n-a vrut să 
audă de asta. Nu ştiu dacă pe mine m-a considerat 
nepotrivită pentru el sau dacă a fost dota mea. Scoase un 
oftat. Am nevoie de un alt soţ. Am avut unul, cândva, numai 
că l-am omorât. 


— Tu? făcu Alayne şocată. 

— Oh, da. A murit deasupra mea. În mine, ca s-o spun pe- 
a dreaptă. Sper că 

ştii ce se întâmplă într-un pat conjugal, nu? 

Ea se gândi la Tyrion şi la Câine şi la cum o sărutase şi 
dădu din cap. 

— Cred că a fost îngrozitor, domniţă. Să moară. Acolo, 
vreau să spun în timp... în timp ce... 

— .„.. mi-o trăgea? Dădu din umeri. Da, a fost tulburător, 
desigur. Şi bădăran pe deasupra. N-a avut nici măcar bunul- 
simţ de a-mi lăsa un copil. Bătrânii au sămânţa slabă. Aşa că 
iată-mă văduvă, însă doar puţin uzată. Harry ar fi putut să 

se descurce mult mai rău. Aş îndrăzni să spun că aşa va 
fi. Lady Waynwood îl va căsători, fără doar şi poate, cu 
vreuna dintre nepoatele ei ori cu vreuna dintre ale lui Yohn 
Bronz. 

— După cum spui tu, domniţă. 

Alayne îşi amintise de avertismentul lui Petyr. 

— Randa. Hai că poţi s-o spui. Ran. Da. 

180 

— Randa. 

— Aşa-i mult mai bine. Mă tem că trebuie să-mi cer 
iertare faţă de tine. Ai să 

crezi că sunt vreo târfă îngrozitoare, ştiu, dar m-am culcat 
şi cu băiatul acela frumuşel, Marillion. Nu ştiam că era un 
monstru. Cânta minunat şi putea face lucruri atât de 
drăguţe cu degetele lui. Nu l-aş fi acceptat în pat dacă aş fi 
ştiut că 

avea de gând s-o împingă pe Lady Lysa prin Poarta Lunii. 
Ca regulă de bază, nu mă culc cu monştri. Examina faţa şi 
pieptul Alaynei. Eşti mai frumoasă ca mine, dar sânii mei 
sunt mai mari. Maesterul spune că sânii mari nu produc mai 
mult lapte decât cei mici, dar nu-l cred. Ai văzut vreodată o 
doică cu ţâţe mici? Ai tăi sunt mari pentru o fată de vârsta 
ta, însă cum sunt sâni de bastardă, n-am să-mi fac probleme 


din cauza lor. Myranda îşi îmboldi catârul mai aproape. Ştii 
că Mya a noastră nu-i fecioară, nu? 

Ştia. Grasa de Maddy i-o şoptise odată la ureche, după ce 
Mya urcase la ei cu provizii. 

— Mi-a spus Maddy. 

— Nici nu se putea altfel. Are o gură la fel de mare ca 
şoldurile ei, şi are şolduri enorme. Mychel Redfort a fost 
vinovatul. Era scutierul lui Lyn Corbray. 

Un adevărat scutier, nu ca băiatul acela necioplit cu care 
l-a înlocuit Ser Lyn. 

Umblă vorba că l-ar fi luat pe ăsta numai pentru parale. 
Mychel era cel mai bun tânăr spadasin din Vale, şi galant... 
sau cel puţin aşa credea biata Mya, până când s-a însurat cu 
una dintre fetele lui Yohn Bronz. Lordul Horton nu i-a dat de 
ales în această chestiune, sunt convinsă, dar a fost o 
cruzime să-i facă asta Myei. 

— Ser Lothor este ataşat de ea. Alayne privi în jos, spre 
fata cu catării, aflată 

cu douăzeci de trepte mai jos. Mai mult decât ataşat. 

— Lothor Brune? Myranda ridică o sprânceană. lar ea 
ştie? Nu mai aşteptă 

răspunsul. El n-are nicio speranţă, bietul de el. Tatăl meu 
a încercat să găsească pe unul potrivit pentru Mya, dar n-a 
vrut niciunul. Fata asta este pe jumătate catăr. 

Fără să vrea, lui Alayne începuse să îi placă de fata mai în 
vârstă. Nu mai avusese parte de o flecăreală amicală de 
când cu biata Jeyne Poole. 

— Crezi că lui Ser Lothor îi place de ea aşa cum este, în 
zale şi piele? o întrebă 

ea pe fata care părea atât de înţeleaptă în ale lumii. Ori o 
visează drapată numai în mătăsuri şi catifele? 

— E bărbat. O visează goală. 

Încearcă să mă facă din nou să roşesc. 

Lady Myranda trebuie că-i auzise gândurile. 

— Ai o nuanţă atât de frumoasă de roz. Când roşesc eu, 
arăt aproape ca un măr. Mă rog, n-am mai roşit de ani de 


zile. Se apropie de ea. Tatăl tău are de gând să se 
recăsătoreascâ? 

— Tatăl meu? 

Alayne nici nu se gândise la aşa ceva. Cumva, ideea o 
făcu să devină agitată. 

Se pomeni amintindu-şi de expresia de pe faţa Lysei 
Arryn, când cădea prin Uşa 181 

Lunii. 

— Ştim cu toţii cât de devotat i-a fost el lui Lady Lysa, 
zise Myranda, dar n-o poate jeli pe vecie. Are nevoie de o 
soţie tânără şi drăguță care să-l scape de durere. Bănuiesc 
că ar putea avea la dispoziţie jumătate din fecioarele de viţă 

nobilă din Vale. Cine-ar fi un soţ mai bun decât Lordul 
nostru Protector? Cu toate astea, aş fi preferat să aibă un alt 
nume decât Degețe!. Ştii cât e de mic? 

— Degetul lui? Se înroşi din nou. Eu nu... Niciodată n- 
am... 
Lady Myranda râse atât de tare încât Mya Stone se uită 
înapoi, spre ele. 

— Nu contează, Alayne, sunt convinsă că-i destul de 
mare. 

Trecură pe sub o boltă modelată de vânt, unde ţurţuri 
lungi erau agăţaţi de piatra albă, picurând pe ele. Pe partea 
cealaltă, cărarea se îngusta şi cobora abrupt pe o distanţă 
de cel puţin treizeci de metri. Myranda fu nevoită să treacă 
în spate. 

Alayne îşi îmboldi catârul. Panta abruptă din această 
parte a coborâşului o făcea să se ţină strâns în şa. Treptele 
de aici fuseseră netezite de potcoavele de fier ale tuturor 
catărilor care  străbătuseră acest drum, până când 
ajunseseră să semene cu şiruri de castroane puţin adânci, 
din piatră. Apa se acumulase pe fundul lor, strălucind auriu 
în soarele amiezii. Acum este apă, se gândi Alayne, însă /a 
lăsarea întunericului se va transforma în gheaţă. Îşi dădu 
seama că-şi ţinea respiraţia, şi expiră. Mya Stone şi Lordul 
Robert aproape că ajunseseră la spirala din piatră unde 


panta se repezea din nou în jos. Încercă să se uite la ei, şi 
numai la ei. N-am să cad, îşi zise ea. Catârul Myei mă trece 
de asta. 

Vântul şuiera în jurul ei în timp ce se ciocnea şi-şi croia 
drum, treaptă cu treaptă. | se părea că durează o veşnicie. 

Apoi, deodată, se pomeni jos, împreună cu Mya şi micul ei 
lord, adunaţi sub o stâncă întortocheată, în spirală. Înaintea 
lor se întindea o şa înaltă din piatră, îngustă şi îngheţată. 
Alayne auzea vântul urlând şi îl simţea smucindu-i mantia. 

Îşi aminti acest loc din timpul urcării. O înspăimântase şi 
atunci şi o înspăimânta şi acum. 

— E mai lată decât pare, îi spunea Mya pe un ton vesel 
Lordului Robert. Are un metru lăţime şi nu mai mult de opt 
lungime, e o nimica toată. 

— Nimica, zise Robert. Mâna îi tremura. 

Oh, nu, se gândi Alayne. Te rog, nu aici, nu acum. 

— Cel mai bine ar fi să conduc catâării dincolo, spuse Mya. 
Dacă nu-l deranjează pe stăpânul meu, am să-l iau pe al 
meu primul, apoi mă întorc pentru ai voştri. 

Lordul Robert nu răspunse. Se holba la şaua îngustă cu 
ochii înroşiţi. 

— Nu va dura mult, stăpâne, promise Mya, însă Alayne se 
îndoia că băiatul o auzise. 

Când fata bastardă conduse catârul afară din adăpostul 
oferit de spirală, vântul o apucă în dinţi. Mantia i se ridică, 
răsucindu-se şi zbătându-se în aer. Mya se clătină şi, preţ de 
o clipă, păru că va fi azvârlită peste margine, însă îşi 
recâştigă 

echilibrul cumva şi continuă să meargă. 

182 

Alayne luă mâna înmănuşată a lui Robert într-a ei pentru 
a-i opri tremuratul. 

— Prigorel, spuse ea, sunt speriată. Ţine-mă de mână şi 
ajută-mă să traversez dincolo. Ştiu că ție nu-ţi este frică. 

El o privi, cu pupilele micşorate ca nişte vârfuri de ac 
întunecate în ochii mari şi albi ca nişte albuşuri. 


— Nu mi-e? 

— Nu. Tu eşti cavalerul meu înaripat, Ser Prigorel. 

— Cavalerul Înaripat putea zbura, şopti Robert. 

— Mai sus de munţi. Îl strânse de mână. 

Lady Myranda li se alăturase lângă spirală. 

— Putea, repetă ea când văzu ce se petrecea. 

— Ser Prigorel, zise Lordul Robert, iar Alayne îşi dădu 
seama că nu îndrăznea s-o aştepte pe Mya. Îl ajută pe băiat 
să descalece şi, ţinându-se de mână, păşiră pe şaua din 
piatră netedă, cu mantiile fluturând în urma lor. Peste tot în 
jur nu era decât aer curat şi cer, cu pământul zărindu-se pe 
ambele părţi, în prăpastie. Pe jos era gheaţă şi pietrele 
sparte aşteptau, parcă, să le scrântească o gleznă, iar vântul 
urla înspăimântător. Parcă ar fi un lup, îşi zise Sansa. Un lup- 
fantomă, mare cât un munte. 

Şi apoi ajunseră pe partea cealaltă, iar Mya Stone râse şi-l 
ridică pe Robert în braţe. 

— Ai grijă, îi spuse Alayne. Te-ar putea lovi tare când 
tremură. N-ai crede una ca asta, dar poate. 

Găsiră un loc pentru el, un intrând în stâncă, pentru a-l 
feri de vântul rece. 

Alayne se ocupă de el până când tremuratul încetă, în 
timp ce Mya se duse înapoi pentru a-i ajuta pe ceilalţi să 
treacă. 

La Zăpadă îi aşteptau catări odihniţi şi o tocană caldă de 
capră cu ceapă. 

Alayne mancă împreună cu Mya şi Myranda. 

— Aşadar, pe cât eşti de frumoasă, pe atât eşti de 
curajoasă, îi spuse Myranda. 

— Nu. Complimentul o făcu să roşească. Nu sunt. Am fost 
atât de speriată. Nu cred că aş fi putut traversa fără Robert. 
Se întoarse spre Mya Stone. Tu aproape că 

ai căzut. 

— Greşeşti. Eu nu cad niciodată. 

Părul Myei îi căzuse peste obraz, ascunzându-i un ochi. 


— Am spus că aproape ai căzut. Te-am văzut. Nu ţi-a fost 
frică? 

Mya clătină din cap. 

— Îmi amintesc un bărbat care mă arunca în sus, pe când 
eram foarte mică. 

Este înalt până la cer şi mă aruncă atât de sus încât simt 
că parcă zbor. Râdem amândoi, râdem atât de mult încât eu 
de-abia mai pot respira şi, în cele din urmă, râd atât de tare 
încât fac pe mine, însă asta-l face pe el să râdă şi mai 
zgomotos. 

Nu mi-a fost niciodată frică atunci când mă arunca el. 
Ştiam că era întotdeauna acolo ca să mă prindă. Îşi dădu 
părul pe spate. Apoi, într-o bună zi, n-a mai fost. 

183 

Bărbaţii vin şi pleacă. Mint, sau mor, sau te părăsesc. Un 
munte nu-i ca bărbatul, iar o piatră este fiica muntelui. Eu 
am încredere în tatăl meu şi în catăârii mei. 

N-am să cad. Îşi puse mâna pe un pinten de stâncă 
zimţată şi se ridică în picioare. 

Ar fi bine să terminaţi. Mai avem încă mult de mers şi 
mie-mi miroase a furtună. 

Zăpada începu să cadă chiar atunci când plecau din 
Piatră, cel mai mare şi cel mai de jos dintre cele trei castele 
de etapă care apărau drumurile spre Eyrie. Se lăsa amurgul. 
Lady Myranda sugeră că poate ar fi mai bine să se întoarcă, 
să 

petreacă noaptea la Piatră şi să-şi reia coborâşul când 
ieşea soarele, însă Mya nici nu voi să audă de asta. 

— S-ar putea ca până atunci zăpada să aibă un metru şi 
jumătate grosime, iar treptele să devină înşelătoare chiar şi 
pentru catări, zise ea. Am face mai bine să 

continuăm. O vom lua mai încet. 

Aşa şi făcură. Mai jos de Piatră, treptele erau mai late şi 
mai puţin abrupte, şerpuind printre pinii înalţi şi brazii verzi- 
cenuşii care acopereau pantele mai joase de pe Lancea 
Uriaşului. Catârii Myei păreau să cunoască fiecare rădăcină 


şi fiecare piatră de pe drumul spre vale, iar dacă uitau ei 
ceva, îşi amintea fata bastardă. Jumătate din noapte trecuse 
deja când zăriră luminile Porţilor Lunii prin ninsoarea care 
cădea. Ultima parte a călătoriei lor fu şi cea mai liniştită. 
Zăpada cădea neabătută, învăluind în alb întreaga lume. 
Prigorel adormi în şa, legănânduse înainte şi înapoi în ritmul 
mişcărilor catârului său. Chiar şi Lady Myranda începu să 
caşte şi să se plângă de oboseală. 

— Avem apartamente pregătite pentru toată lumea, îi 
spuse ea Alaynei, dar, dacă vrei, poţi să dormi în patul meu 
la noapte. Este suficient de mare ca să 

încapă în el şi patru persoane. 

— Aş fi onorată, domniţă. 

— Randa. Consideră-te norocoasă că sunt atât de obosită. 
Tot ce vreau să fac este să mă cuibăresc undeva şi să dorm. 
De obicei, când femeile împart patul cu mine, trebuie să 
plătească taxa de pernă, adică să-mi povestească despre 
toate lucrurile rele pe care le-au făcut. 

— Şi dacă n-au făcut nimic rău? 

— Ei, atunci trebuie să mărturisească toate lucrurile rele 
pe care ar vrea să le facă. Nu-i cazul tău, desigur. Îmi dau 
seama cât de virtuoasă eşti doar văzându-ţi obrajii ăştia 
trandafirii şi ochii ăştia mari, albaştri. Căscă din nou. 
Nădâăjduiesc că 

ai picioarele calde. Urăsc să dorm cu fete cu picioarele 
reci. 

Până când ajunseră, în cele din urmă, la castel, Lady 
Myranda aţipise şi ea, iar Alayne visa la patul ei. Va fi un pat 
cu saltea din puf, îşi spuse ea, moale şi cald şi adânc, 
umplut cu blănuri groase. Voi avea un vis frumos, iar când 
mă voi trezi, voi auzi câini lătrânad, femei flecărind pe lângă 
fântână, săbii răsunând prin curte. lar mai târziu va fi un 
ospăț, cu muzică şi dans. După liniştea de moarte din Eyrie, 
tânjea după strigăte şi râsete. 

În timp ce drumeţii descălecau de pe catâri, unul dintre 
străjerii lui Petyr ieşi 184 


din fortăreață. 

— Lady Alayne, zise el, Lordul Protector te aşteaptă. 

— S-a întors? făcu ea uluită. 

— Pe la apusul soarelui. Îl vei găsi în turnul de vest. Ora 
era mai aproape de zorii zilei decât de apus, şi majoritatea 
celor din castel erau adormiţi, dar nu şi Petyr Baelish. Alayne 
îl găsi aşezat lângă un foc zdravăn, bând vin fiert cu 
mirodenii în compania a trei bărbaţi pe care ea nu-i 
cunoştea. Se ridicară toţi când intră ea, iar Petyr zâmbi cald. 

— Alayne. Vino, dă-i un pupic tatălui tău. 

Ea-l îmbrăţişa cu ardoare şi-l sărută pe obraz. 

— Îmi pare rău că te deranjez, tată. Nimeni nu mi-a spus 
că ai companie. 

— Tu nu deranjezi niciodată, scumpo. Tocmai le spuneam 
acestor bravi cavaleri ce fiică devotată am. 

— Devotată şi frumoasă, spuse un cavaler tânăr şi 
ferchezuit, a cărui coamă 

deasă şi blondă îi trecea bine de umeri. 

— Da, făcu al doilea cavaler, un bărbat robust, cu o barbă 
căruntă, stufoasă, un nas roşu, borcăâănat din cauza 
vinişoarelor sparte, şi mâini noduroase, mari cât nişte şunci. 
Ai omis partea asta din prezentare, nobile domn. 

— Şi eu aş fi făcut la fel, dacă ar fi fiica mea, spuse 
ultimul cavaler, un bărbat scund şi vânos, cu un zâmbet 
ironic, un nas ascuţit şi un păr roşcat, aspru. Mai ales în 
preajma unor mitocani ca noi. 

Alayne râse. 

— Chiar sunteţi mitocani? zise ea provocându-i. Dar cum 
aşa? Eu vă luasem drept trei cavaleri galanţi. 

— Cavaleri sunt, într-adevăr, făcu Petyr. Încă nu şi-au 
dovedit politeţea, dar putem spera. Dă-mi voie să ţi-i prezint 
pe Ser Byron, Ser Morgarth şi Ser Shadrich. Domnilor, ea 
este Lady Alayne, fiica mea naturală şi foarte isteaţă... cu 
care trebuie să mă sfătuiesc, dacă sunteţi atât de amabili 
încât să ne scuzaţi. 


Cei trei cavaleri se înclinară şi plecară, însă cel înalt, cu 
părul blond, îi sărută 

mâna înainte de asta. 

— Cavaleri rătăcitori? zise Alayne după ce se închise uşa. 

— Cavaleri flămânzi. Am considerat că este bine să mai 
avem câteva spade de partea noastră. Vremurile devin din 
ce în ce mai interesante, draga mea, iar când se întâmplă 
asta, niciodată nu ai prea multe spade. Regele Merlan s-a 
reîntors la Gulltown şi bătrânul Oswell are istorisiri de spus. 

Ştia bine că nu trebuia să întrebe ce fel de istorisiri. Dacă 
Petyr ar fi vrut ca ea să ştie, i-ar fi spus. 

— Nu mă aşteptam să te întorci atât de curând, spuse 
Alayne. Mă bucur că ai venit. 

— Nu mi-aş fi dat niciodată seama judecând după sărutul 
pe care mi l-ai dat. O 

trase mai aproape, îi luă capul în mâini şi o sărută pe 
buze, îndelung. Cam acesta-i 185 

genul de sărut care spune Bun venit acasă. Ai grijă ca 
data viitoare să fie mai bine. 

— Da, tată. Simţi cum roşeşte. 

EI nu îi reproşa sărutul. 

— N-ai crede nici jumătate din câte se întâmplă la 
Debarcaderul Regelui, scumpa mea. Cersei sare dintr-o 
idioţenie într-alta, ajutată din greu de consiliul ei de surzi, 
proşti şi orbi. Am anticipat întotdeauna că va sărăci 
domeniul şi se va autodistruge, însă nu m-am aşteptat 
niciodată să se întâmple atât de repede. Este destul de 
supărător. Sperasem să am parte de vreo patru sau cinci ani 
de tihnă, ca să plantez nişte seminţe şi să las fructele să se 
pârguiască, dar acum... noroc că eu prosper în haos. Tare mă 
tem că bruma de pace şi ordine lăsate nouă de cei cinci regi 
nu va rezista în urma celor trei regine. 

— Trei regine? 

Nu înţelegea, iar Petyr nu se obosi să-i explice. În loc de 
asta, zâmbi şi spuse: 

— l-am adus dragei mele fete un cadou. 


Alayne era pe cât de încântată, pe atât de surprinsă. 

— O rochie? 

Auzise că în Gulltown erau croitorese fără seamăn şi se 
săturase să se îmbrace jalnic. 

— Ceva şi mai bun. la ghiceşte din nou. 

— Bijuterii? 

— Niciun giuvaier n-ar putea spera măcar să se ridice la 
nivelul frumuseţii ochilor fiicei mele. 

— Lămâi? Ai găsit ceva lămâi? 

Îi promisese lui Prigorel prăjituri cu lămâie, iar pentru 
asta îi trebuiau lămăi. 

Petyr Baelish o luă de mână şi i-o trase în poala lui. 

— Am aranjat un contract de căsătorie pentru tine. 

— O căsătorie... | se puseră noduri în gât. Nu mai voia 
încă un măritiş, nu acum, poate că niciodată. Nu pot să... nu 
pot să mă căsătoresc, tată, eu... Privi spre uşă, pentru a fi 
sigură că era închisă. Sunt măritată, şopti ea. Ştii asta. 

Petyr îi puse un deget pe buze pentru a o face să tacă. 

— Piticul s-a căsătorit cu fiica lui Ned Stark, nu cu a mea. 
Aşa să fie. Asta nu este decât o logodnă. Căsătoria trebuie să 
mai aştepte până când Cersei termină şi Sansa devine o 
văduvă în toată regula. Şi trebuie să-l cunoşti pe băiat şi să 
obţii aprobarea lui. Lady Waynwood nu-l va face să se 
căsătorească împotriva voinţei sale, a fost cât se poate de 
fermă în această privinţă. 

— Lady Waynwood? 

Lui Alayne de-abia dacă îi venea să creadă. 

— De ce să-şi căsătorească unul dintre fiii ei cu... cu o... 

— ... bastardă? În primul rând, tu eşti bastarda Lordului 
Protector, să nu uiţi niciodată asta. Cei din Casa Waynwood 
sunt o familie foarte veche şi foarte 186 

mândră, dar nu chiar atât de bogaţi pe cât s-ar putea 
crede, după cum am descoperit eu atunci când m-am apucat 
să le răscumpăr datoriile. Nu că Lady Anya şi-ar vinde fiul 
pentru aur. Un pupil însă... tânărul Harry e doar un verişor, 
iar dota pe care i-am oferit-o doamnei este chiar mai mare 


decât cea pe care tocmai a încasat-o Lyonel Corbray. Trebuia 
să fie aşa, pentru ca ea să rişte să-l mânie pe Yohn Bronz. 
Acest lucru îi dă peste cap toate planurile. Tu eşti promisă 

lui Harrold Hardyng, dragoste, cu condiţia să câştigi 
inima băiatului... ceea ce n-ar trebui să fie o problemă 
pentru tine. 

— Harry Mogştenitorul? Alayne încercă să-şi amintească 
ce-i spusese Myranda despre el, pe munte. Tocmai a fost 
înnobilat. Şi are o fetiţă din flori, făcută cu o fată din popor. 

— Şi încă una pe drum, cu o altă femeie. Harry poate fi 
fermecător, fără nicio îndoială. Păr bălai, moale, ochi 
albaştri, adânci, şi gropiţe în obraji atunci când zâmbeşte. 
Şi, după cum mi s-a povestit, este foarte galant. O tachina 
aruncându-i un zâmbet. Bastardă sau nu, dulceaţă, când 
această logodnă va fi anunţată, vei fi invidiată de toate 
fecioarele de viţă nobilă din Vale şi de câteva din domeniile 
riverane şi din Reach. 

— De ce? Alayne era nedumerită. Ser Harrold... adică, 
cum ar putea fi el moştenitorul lui Lady Waynwood? N-are ea 
fiii săi proprii? 

— Trei, admise Petyr. Îi putea simţi vinul în respiraţie, 
cuişoarele şi nucşoara. 

Are şi fiice, şi nepoți. 

— Nu trec toţi înaintea lui Harry? Nu înţeleg. 

— Vei înţelege. Ascultă. Petyr îi luă mâna într-a lui şi-şi 
frecă uşor degetul de interiorul palmei ei. Lordul Jasper 
Arryn, Încep cu el. Tatăl lui Jon Arryn. A zămislit trei copii, doi 
fii şi o fiică. Jon era cel mai mare, aşa că Eyrie şi titlul de lord 
i-au revenit lui. Sora lui, Alys, s-a măritat cu Ser Elys 
Waynwood, unchiul actualei Lady Waynwood. Zâmbi 
prefăcut. Elys şi Alys, nu-i adorabil? Fiul mai mic al Lordului 
Jasper, Ser Ronnel Arryn, s-a căsătorit cu o fată Belmore, dar 
n-a chemat-o decât o dată sau de două ori înainte să moară 
de o boală la pântece. Fiul lor, Elbert, s-a născut într-un pat 
tocmai când bietul Ronnel îşi dădea duhul într-altul, în josul 
coridorului. Mă urmăreşti cu atenţie, dulceaţă? 


— Da. Au fost Jon şi Alys şi Ronnel, dar Ronnel a murit. 

— Bine. Acum, Jon Arryn s-a căsătorit de trei ori, însă 
primele două neveste nu i-au dăruit copii, aşa că, ani la 
rând, nepotul său Elbert i-a fost moştenitor. 

Între timp, Elys o însămânţa pe Alys cu destul 
devotament, iar ea făta cam o dată 

pe an. l-a dăruit nouă copii, opt fete şi un singur băieţel 
nepreţuit, un alt Jasper, după care şi-a dat duhul, istovită. 
Băiatul Jasper, nepăsător la eforturile eroice depuse întru 
zămislirea lui, s-a lăsat lovit în cap de un cal, pe când avea 
doar trei ani. Vărsatul i-a luat două dintre surori curând după 
aceea, lăsând şase. Cea mai mare s-a măritat cu Ser Denys 
Arryn, un verişor îndepărtat al lorzilor de Eyrie. 

Există mai multe ramuri ale Casei Arryn împrăştiate prin 
Vale, toate pe cât de 187 

mândre, pe atât de sărace, cu excepţia familiei Arryn din 
Gulltown, ai cărei membri au avut nesperatul bun-simţ de a 
se căsători în familii de negustori. Acum sunt bogaţi, însă 
mai puţin manieraţi, aşa că nu discută nimeni de ei. Ser 
Denys s-a ridicat dintr-una dintre ramurile sărace, dar 
mândre... însă era şi un renumit luptător de turnir, arătos şi 
galant şi debordând de amabilitate. Şi mai avea şi acel 
magic nume Arryn, care-l făcea ideal pentru cea mai mare 
dintre fetele Waynwood. Copiii lor urmau să fie Arryn, şi 
următorii la rând ca moştenitori în Vale, dacă i se întâmpla 
ceva râu lui Elbert. Ei bine, după cum s-au potrivit lucrurile, 
lui Elbert i s-a întâmplat chiar Aerys, Regele Nebun. Cunoşti 
povestea? 

O ştia. 

— Regele Nebun l-a ucis. 

— Într-adevăr, aşa a fost. Şi, curând după asta, Ser Denys 
şi-a părăsit nevasta Waynwood, însărcinată, pentru a se 
duce la război. A murit în timpul bătăliei de la Bells, din 
cauza excesului de galanterie şi a unei securi. Când i-au 
spus nevestei sale de moartea lui, ea s-a prăpădit de durere, 
iar nou-născutul a urmat-o imediat. 


Nu contează. Jon Arryn îşi făcuse rost, în timpul 
războiului, de o soaţă tânără, una despre care avea motive 
să creadă că era fertilă. Avea speranţe foarte mari, sunt 
sigur, însă noi doi ştim că tot ce-a primit el vreodată de la 
Lysa au fost copii născuţi morţi, avorturi spontane şi bietul 
Prigorel. Ceea ce ne aduce înapoi la cele cinci fiice rămase 
ale lui Elys şi Alys. Cea mai mare a fost lăsată extrem de 
greu însemnată de vărsatul care i-a ucis surorile, aşa că a 
devenit septă. Alta a fost sedusă de un mercenar. Ser Elys a 
izgonit-o, iar ea s-a alăturat surorilor tăcute după ce 
bastardul ei a murit în scutece. Cea de-a treia s-a măritat cu 
Lordul din Paps, dar s-a dovedit a fi stearpă. A patra era pe 
drum spre domeniile riverane pentru a se mărita cu un 
Bracken, când Oamenii Arşi au luat-o cu ei. Cu asta, a mai 
rămas doar cea mai mică, iar ea s-a măritat cu un cavaler 
loial Casei Waynwood, i-a dăruit un fiu căruia i-a dat numele 
de Harrold, şi a pierit. Îi întoarse mâna şi-o sărută uşor pe 
încheietură. Aşadar, scumpa mea, spune-mi de ce este Harry 
Moştenitorul? Ochii ei se măriră. 

— Nu-i moştenitorul lui Lady Waynwood. Este al lui 
Robert. Dacă Robert ar muri... 

Petyr îşi arcui o sprânceană. 

— Când Robert va muri. Bietul şi dragul nostru Prigorel 
este un băiat atât de bolnăvicios încât este numai o 
chestiune de timp. Când moare Robert, Harry Moştenitorul 
devine Lordul Harrold, Apărătorul Văii şi Lord de Eyrie. 
Stegarii lui Jon Arryn nu mă vor iubi niciodată, nici pe 
smintitul şi tremuriciul nostru de Robert, însă le va plăcea de 
Tânărul lor Şoim... şi când se vor aduna pentru nunta lui, iar 
tu îţi vei face apariţia cu părul tău lung şi castaniu, drapată 
în mantia fecioarelor, albă cu gri, cu lupul străvechi pe 
spate... ei bine, fiecare cavaler din Vale îşi va oferi spada 
pentru a-ţi recâştiga drepturile din naştere. Aşa că acestea 
sunt darurile din partea mea, scumpa mea Sansa... Harry, 
Eyrie şi Winterfell. 

188 


Astea merită încă un sărut, nu crezi? 


BRIENNE 


E doar un vis ticălos, îşi spuse ea. Dar dacă visa, de ce 
durea atât de tare? 

Ploaia încetase, însă întreaga lume era udă. Îşi simţea 
mantia la fel de grea precum cămaşa de zale. Frânghiile 
care-i legau încheieturile mâinilor musteau de apă, însă asta 
le făcea să pară şi mai strânse. Indiferent cum îşi răsucea 
Brienne mâinile, nu se putea elibera. Nu înţelegea cine o 
legase sau de ce. Încercase să 

întrebe umbrele, însă acestea nu-i răspunseră. Poate că 
nici n-o auzeau. Poate că 

nu erau adevărate. Sub straturile de lână umedă şi zale 
ruginite, pielea îi era înroşită şi febrilă. Se întrebă dacă nu 
cumva toate acestea erau un vis dat de febră. 

Avea un cal sub ea, cu toate că nu-şi putea aminti să-l fi 
încălecat. Stătea cu faţa în jos, întinsă pe crupă, ca un sac 
cu ovăz. Încheieturile mâinilor şi gleznele îi fuseseră legate 
împreună. Aerul era umed, pământul învăluit în ceţuri. Capul 
îi sălta la fiecare pas. Auzea voci, însă tot ce putea vedea era 
pământul de sub copitele calului. Îşi simţea oasele rupte în 
trup. Faţa-i era umflată, obrazul îi era năclăit de sânge, iar 
fiecare zvâcnet şi hop îi trimiteau o durere sfâşietoare prin 
braţ. Îl putea auzi pe Podrick strigând-o, parcă de la mare 
depărtare. 

— Ser? continua el să spună. Ser? Domniţă? Ser? 
Domniţă? 

Glasul era slab, greu de desluşit. În cele din urmă, se făcu 
linişte. 

Visa că se afla la Harrenhal, din nou în groapa ursului. De 
data asta o încolţea Muşcătorul, uriaş şi pleşuv şi alb ca un 
vierme, cu băşici purulente pe obraji. | se înfăţişase gol, 
mângâindu-şi  mădularul,  încleştându-şi dinţii  şlefuiţi. 
Brienne fugi din apropierea lui. 


— Sabia mea, striga ea. Devotata. Vă rog. Temnicerii nu-i 
răspunseră. Era şi Renly acolo, împreună cu Dick Dibaciul şi 
Catelyn Stark. Shagwell, Pyg şi Timeon veniseră şi ei, la fel şi 
hoiturile de prin copaci, cu obrajii lor scofâlciţi, limbile 
umflate şi găvanele goale ale ochilor. Brienne urlă de groază 
la vederea lor, iar Muşcătorul o înşfacă de braţ şi o trase spre 
el, sfâşiindu-i o bucată din faţă. 

— Jaime! se auzi strigând. Jaime! 

Chiar şi în străfundurile visului, durerea era prezentă. 
Faţa-i palpita. Umărul îi sângera. Respiratul o durea. Durerea 
îi trosnea prin braţ, ca un fulger. Strigă să i se aducă un 
maester. 

— Nu avem niciun maester, rosti o voce de fetişcană. 
Sunt numai eu. 

Caut o fată, îşi aminti Brienne. O fată de viță nobilă, de 
treisprezece ani, cu ochi albaştri şi păr arămiu. 

— Domniţă? zise ea. Lady Sansa? 

Un bărbat hohoti. 

— Crede că eşti Sansa Stark. 

189 

— Nu poate rezista mai mult. Va muri. 

— Un leu mai puţin. N-am să plâng după ea. 

Brienne auzi pe cineva rugându-se. Se gândi la Septonul 
Meribald, însă toate cuvintele erau anapoda. Noaptea e 
neagră şi plină de spaime, şi la fel sunt visele. 

Treceau printr-o pădure sumbră, un loc umed, întunecos, 
tăcut, unde pinii se înghesuiau. Pământul se simţea jilav pe 
sub copitele calului ei, iar urmele pe care le lăsa se umpleau 
cu sânge. Lângă ea călăreau Lordul Renly, Dick Crabb şi 
Vargo Hoat. Sângele curgea din rana de la gât a lui Renly. 
Din urechea sfâşiată a Ţapului picura puroiul. 

— Unde mergem? întrebă Brienne. Unde mă duceţi? 

Niciunul nu-i răspunse. Cum ar putea răspunde? Toţi sunt 
morți. Să însemne asta că era şi ea moartă? 

Lordul Renly era în faţa ei, dragul ei rege zâmbitor. Îi 
conducea calul printre copaci. Brienne strigă să-i spună cât 


de mult îl iubea, însă când el se întoarse şi se încruntă spre 
ea, văzu că nu era Renly. Renly nu se încrunta niciodată. 
Mereu avea un zâmbet pentru mine, se gândi ea... doar 
dacă... 

— Frig, zise regele ei, uimit, şi o umbră se puse în mişcare 
fără ca vreun om să 

o arunce, iar sângele stăpânului ei drag gâlgăia, 
scurgându-se prin oţelul verde al apărătorii lui de gât, 
scăldându-i mâinile. Fusese un bărbat cald, însă sângele-i 
era rece ca gheaţa. Nu-i ceva aievea, se gândi ea. Este încă 
un vis urât, şi-am să mă 

trezesc imediat. 

Bidiviul ei se opri dintr-odată. Fu înşfăcată de mâini 
lacome. Vedea fâşii de lumină roşiatică, de amiază, 
strecurându-se printre crengile unui castan. Un cal căuta 
castane printre frunzele moarte, iar în apropiere se deplasau 
bărbaţi, vorbind cu glas scăzut. Zece, doisprezece, poate 
mai mulţi. Brienne nu le recunoscu feţele. 

Era întinsă la pământ, cu capul sprijinit de trunchiul unui 
copac. 

— Bea asta, domniţă, răsună glasul fetei. Ridică o cupă la 
buzele Briennei. 

Simţi un gust puternic, acru. Brienne scuipă tot. 

— Apă, gemu ea. Te rog, apă. 

— Apa nu-ţi va uşura durerea. Asta da. Puțin. Fata duse 
din nou pocalul la gura Briennei. 

O durea chiar şi să bea. Vinul i se scurse pe obraz şi apoi 
îi picură pe piept. 

Când cupa i se goli, fata i-o umplu din nou, turnând dintr- 
un burduf. Brienne bău până când începu să bolborosească. 

— Nu mai... 

— Ba, mai. Ai un braţ rupt şi câteva coaste fisurate. Două, 
poate trei. 

— Muşcătorul, zise Brienne, amintindu-şi de greutatea lui, 
felul în care o izbise cu genunchiul în piept. 

— Da. Ăla-i un adevărat monstru. 


Totul îi reveni în minte; fulgerele de deasupra şi mocirla 
de dedesubt, ploaia clipocind uşor pe oţelul întunecat al 
coifului Câinelui, forţa îngrozitoare a 190 

mâinilor Muşcătorului. Deodată, nu mai putea suporta să 
fie legată. Încercă să se elibereze de frânghii, însă tot ce 
reuşi să facă fu să se julească şi mai tare. 

Încheieturile-i erau strânse prea tare. Pe cânepă erau 
pete de sânge. 

— E mort? începu să tremure. Muşcătorul. E mort? Îşi 
aminti colții înfigânduse în carnea feţei sale. 

Gândul că ar mai putea fi acolo, pe undeva, respirând, o 
făcu pe Brienne să-şi dorească să urle. 

— E mort. Gendry i-a înfipt un vârf de lance în gât. Bea, 
domniţă, altfel ţi-l torn eu pe gât. 

Bău. 

— Caut o fată, şopti ea printre sorbituri. Aproape că 
spusese pe sora mea. O 

fecioară de viţă aleasă, de treisprezece ani. Are ochi 
albaştri şi părul arâmiu. 

— Nu sunt eu. 

— Nu. Brienne putea vedea asta. Fetişcana era într-atât 
de slabă încât nu-i lipsea mult să pară moartă de foame. Îşi 
purta părul închis la culoare împletit, iar ochii îi erau mai 
bătrâni decât anii. Păr castaniu-inchis, ochi căprui, simplă. 

Salcia, cu şase ani mai mare. 

— Tu eşti sora. Hangiţa. 

— S-ar putea să fiu, se foi fata. Şi dacă aş fi? 

— Ai vreun nume? întrebă Brienne. 

Îi chiorăi stomacul şi se temu că s-ar putea să vomite. 

— Heddle. La fel ca Salcia. Jeyne Heddle. 

— Jeyne. Dezleagă-mi mâinile. Te rog. Ai milă. Frânghiile- 
mi rod încheieturile. Sângerez. 

— Nu-i permis. Trebuie să rămâi legată până când... 

— ... până când ai să ajungi înaintea Înălţimii Sale. 

Renly era în spatele fetei, dându-şi la o parte de pe ochi 
părul negru. 


Nu-i Renly, Gendry 

— Înălţimea Sa vrea ca tu să dai socoteală pentru crimele 
tale. 

— Înălţimea Sa. Vinul făcea să i se învârtă totul în jurul 
capului. Îi era greu să 

judece. Inimă de Piatră. La ea te referi? Lordul Randyil 
vorbise despre ea la lazul Fecioarelor. Lady Inimă de Piatră. 

— Unii-i spun aşa. Alţii în alte feluri. Sora Tăcută. Mama 
Neîndurătoare. 

Femeia-Călău. 

Femeia-Călău. Când Brienne îşi închise ochii, văzu 
hoiturile răsucindu-se cu feţele negre şi umflate dedesubtul 
crengilor dezgolite, maronii. Deodată, i se făcu o frică 
teribilă. 

— Podrick. Scutierul meu. Unde-i Podrick? Şi ceilalţi... Ser 
Hyle, septonul Meribald. Dulău. Ce-aţi făcut cu Dulău? 

Gendry şi fata schimbară o privire. Brienne se chinui să 
se ridice şi izbuti să-şi îndoaie un genunchi sub ea înainte ca 
lumea să înceapă să se rotească. 

191 

— Chiar tu ai ucis câinele, domniţă, îl auzi pe Gendry 
vorbind chiar înainte ca bezna s-o înghită din nou. 

Se făcea că era din nou la Şoapte, stând printre ruine, 
înfruntându-l pe Clarence Crabb. Acesta era uriaş şi 
înspăimântător, călare pe un zimbru mai flocos decăt el. 
Animalul bătea furios cu copitele în pământ, săpând brazde 
adânci. Dinţii lui Crabb fuseseră piliţi până ajunseseră doar 
nişte vârfuri. Când Brienne vru să-şi tragă sabia, găsi teaca 
goală. 

— Nu! ţipă ea când Ser Clarence şarjă. Nu era cinstit. Nu 
putea lupta fără 

sabia ei vrăjită. l-o dăduse Ser Jaime. Gândul că-l va 
dezamăgi ca şi pe Lordul Renly o făcu să vrea să plângă. 
Sabia mea, vă rog. Trebuie să-mi găsesc sabia. 

— Târfa-şi vrea sabia înapoi, răsună o voce. 


— lar eu vreau ca Cersei Lannister să-mi sugă mătărânga. 
Poftim. 

— Jaime o numea Devotata. Vă rog. 

Însă n-o ascultară, iar Clarence Crabb se abătu asupra ei 
şi-i zbură capul. 

Brienne se prăbuşi într-o beznă şi mai adâncă. 

Visă că se afla întinsă într-o barcă, cu capul în poala 
cuiva. În jurul lor erau numai umbre, bărbaţi cu glugi, în zale 
şi piele, văâslind prin apa unui râu ceţos cu vâsle învelite în 
cârpe. Era udă de transpiraţie, arzând, dar cumva tremurând 
în acelaşi timp. Ceaţa era plină de chipuri. 

— Frumoasă, şopteau sălciile de pe mal, însă păpurişul 
răspunse: 

— Pocită, pocită. 

Brienne tresări. 

—  Încetaţi, zise ea. Cineva să le facă să înceteze. 
Următoarea dată când se trezi, Jeyne îi ţinea la buze o 
ceaşcă de supă fierbinte. Fiertură de ceapă, îşi spuse ea. 
Bău cât putu de mult, până când o bucăţică de morcov îi 
rămase în gât şi-o făcu să se înece. Tusea i se păru un chin. 

— Încet, făcu fata. 

— Gendry, icni ea. Trebuie să vorbesc cu Gendry. 

— S-a întors la râu, domnită. S-a întors la foalele lui, la 
Salcie şi la cei mici, ca să-i apere. 

Nimeni nu-i poate apăra. Începu din nou să tuşească. 

— Ah, las-o să se înece. Economisim frânghie. Unul dintre 
bărbaţii din umbră 

o dădu pe fată la o parte. Era îmbrăcat într-o cămaşă din 
zale ruginite şi purta o centură ţintuită. La şold îi atârnau o 
sabie lungă şi un pumnal. De umerii lui era lipită o mantie 
galbenă, mare, îmbibată cu apă şi murdară. De pe umerii i se 
înălța capul din oţel al unui câine, cu dinţii dezveliţi într-un 
rânjet. 

— Nu, gemu Brienne. Nu, eşti mort, eu te-am ucis. 

Câinele râse. 


— Ai înţeles taman pe dos. Eu am să te omor. Aş face-o 
chiar acum, dar stăpâna mea vrea să te vadă spânzurată. 

Spânzurată. Cuvântul o străbătu ca un fior prin tot 
corpul. Privi spre fată, 192 

Jeyne. E prea tânără să fie atât de dură. 

— Pâine şi sare, icni Brienne. Hanul... Septonul Meribald a 
hrănit copiii... am frânt pâinea împreună cu sora ta... 

— Dreptul oaspeţilor nu mai e ce era odată, spuse fata. 
Nu după ce stăpâna mea s-a întors de la nuntă. Unii dintre 
cei care se bălăngănesc pe lângă râu îşi închipuiau şi ei că 
erau oaspeţi. 

— Noi ne-am închipuit altceva, vorbi Câinele. Ei voiau 
paturi, noi le-am dat copaci. 

— Ne-au rămas o mulţime de copaci, interveni o altă 
umbră, un chior aflat sub un coif ruginit, cu vârful teşit. 
Întotdeauna ne rămân mai mulţi copaci. 

Când veni vremea să încalece din nou, îi traseră peste 
faţă o glugă de piele. Nu avea gâuri pentru ochi. Pielea 
înăbuşea zgomotele din jurul ei. Gustul de ceapă îi stăruia 
pe limbă, la fel de clar ca şi înţelegerea eşecului ei. Vor să 
mă spânzure. 

Se gândi la Jaime, la Sansa, la tatăl ei, aflat în Tarth, şi fu 
recunoscătoare pentru glugă. O ajuta să-şi ascundă lacrimile 
care i se adunau în ochi. Din când în când, îi auzea pe 
haiduci vorbind, însă nu le putea distinge cuvintele. După o 
vreme, se lăsă copleşită de oboseală şi de mişcările lente şi 
constante ale calului ei. 

De data asta, visă că era din nou acasă, la Evenfall. Prin 
ferestrele cu arcade înalte ale sălii castelului nobilului ei tată 
putea vedea soarele apunând. Am fost la adăpost aici. Am 
fost la adăpost. 

Era îmbrăcată în brocart, într-o rochie lungă împărţită în 
patru, cu albastru şi roşu, decorată cu sori aurii şi semiluni 
argintii. Pe o altă fată, rochia ar fi stat bine, dar nu pe ea. 
Avea doisprezece ani, era mătăhăloasă şi dizgraţioasă, şi 
aştepta să-l cunoască pe tânărul cavaler pe care tatăl său i-l 


pregătise pentru căsătorie, un băiat cu şase ani mai mare 
decât ea, convins că va deveni un mare campion de turniruri 
într-o bună zi. Se temea de venirea lui. Pieptul îi era prea 
mic, mâinile şi picioarele prea mari. Părul îi rămânea ridicat 
în sus, iar în cuta de lângă nas avea un coş. 

— Îţi va aduce un trandafir, îi promise tatăl ei, însă un 
trandafir nu era bun, o roză nu-i putea asigura protecţia. Ea 
voia o sabie. Devotata. Trebuie s-o găsesc pe fată. Trebuie 
să găsesc onoarea lui. 

În cele din urmă, uşile se deschiseră şi logodnicul ei păşi 
în sala tatălui. 

Încercă să-l salute, aşa cum fusese sfătuită, dar din gură 
începu să îi curgă sânge, îşi muşcase limba în timp ce 
aştepta. O scuipă la picioarele tânărului cavaler şi îi văzu 
dezgustul întipărit pe faţă. 

— Frumoasa Brienne, zise el pe un ton batțjocoritor. Am 
văzut scroafe mai drăguţe decât tine. 

Bărbatul îi aruncă trandafirul în faţă. În timp ce se 
îndepărta, grifonii de pe mantia sa se unduiră, se 
amestecară şi se transformară în lei. 

— Jaime! ar fi vrut ea să strige. Jaime, întoarce-te la mine! 
Însă limba ei zăcea la podea, lângă trandafir, înecată în 
sânge. 

193 

Brienne se trezi dintr-odată, icnind. 

Nu ştia unde se afla. Aerul era rece şi greu şi mirosea a 
pământ şi a viermi şi a mucegai. Stătea întinsă pe o poliţă, 
sub un morman de blănuri de oaie, cu stâncă 

deasupra capului şi rădăcini pătrunzând prin pereţi. 
Singura lumină venea de la o lumânare din seu, arzând într- 
o băltoacă de ceară topită. 

Împinse deoparte blănurile. Văzu că cineva îi dăduse jos 
armura şi hainele. Era îmbrăcată în veşminte de lână maro, 
subţiri, însă proaspăt spălate. Antebraţul îi fusese fixat pe 
aţele şi legat cu feşe. Îşi simţea o parte a feţei umedă şi 
rigidă. 


Când se atinse, descoperi un soi de prişniţă umedă care-i 
acoperea obrazul, falca şi urechea. Muşcătorul... 

Brienne se ridică în picioare. Şi le simţea moi ca apa, iar 
capul îi era uşor ca aerul. 

— E cineva aici? 

Ceva se mişcă într-una dintre nişele scufundate în umbră 
din spatele lumânării; un bătrân cenuşiu, îmbrăcat în 
zdrenţe. Păturile care-l acoperiseră alunecară pe pământ. Se 
ridică şi se frecă la ochi. 

— Lady Brienne? M-ai speriat. Tocmai visam. 

Nu, îşi spuse ea, eu tocmai visam. 

— Ce loc este acesta? O temniţă? 

— E o peşteră. Precum şobolanii, şi noi trebuie să alergăm 
înapoi în găurile noastre când vin câinii să ne adulmece, şi 
sunt tot mai mulţi câini cu fiecare zi ce trece. 

Era îmbrăcat în resturile zdrenţuite ale unei robe vechi, 
roz cu alb. Avea părul lung şi cărunt, încâlcit, iar pielea 
căzută a obrajilor şi a bărbiei era acoperită cu ţepi aspri. 

— Ţi-e foame? Ai putea să dai pe gât o ceaşcă de lapte? 
Poate puţină pâine şi miere? 

— Vreau hainele mele. Sabia. 

Se simţea goală fără cămaşa ei de zale şi voia Devotata 
lângă ea. 

— leşirea. Arată-mi ieşirea. 

Solul peşterii era mocirlos şi pietros, se simţea dur sub 
tălpile ei. Chiar şi acum era ameţită, parcă ar fi plutit. 
Lumina pâlpâitoare arunca umbre ciudate. Spiritele celor 
ucişi, se gândi ea, dansând toate în jurul meu, ascunzându- 
se când mă 

întorc spre ele. Văzu peste tot găuri şi crăpături şi fisuri, 
însă nu exista nicio cale de a afla care pasaje duceau afară, 
care o afundau mai mult în peşteră şi care nu duceau 
niciunde. Toate erau într-o beznă adâncă. 

— Pot să-ţi pun mâna pe frunte, domniţă? 

Palma temnicerului era plină de cicatrici şi aspră din 
cauza bătăturilor, însă 


ciudat de blândă. 

— Nu mai ai febră, anunţă el cu o voce străbătută de 
accentele din Oraşele Libere. E bine aşa. Numai ieri carnea-ţi 
ardea ca focul, Jeyne se temea că s-ar 194 

putea să te pierdem. 

— Jeyne. Fata înaltă? 

— Chiar ea. Cu toate că nu-i atât de înaltă ca tine, 
domniţă. Jeyne Lungana, aşa-i spun oamenii. Ea ţi-a oblojit 
braţul cu aţele, la fel de bine ca orice maester. 

A făcut tot ce-a putut pentru faţa ta, a spălat rănile cu 
bere fiartă pentru a opri putrezirea. Dar cu toate astea... o 
muşcătură de om este tare spurcată. De acolo a venit febra, 
sunt sigur. Omul cenuşiu îi atinse faţa bandajată. A trebuit 
să tâiem o parte din carne. Mă tem că faţa ta nu va fi prea 
arătoasă. 

N-a fost niciodată arătoasă. 

— Vorbeşti de cicatrici? 

— Domnița mea, creatura aceea ţi-a înfulecat jumătate 
din obraz. 

Brienne nu se putu împiedica să tresară. Orice cavaler 
are urme de bătălie, o avertizase Ser Goodwin, când îl 
rugase s-o înveţe să se lupte cu sabia. Asta vrei şi tu, copilă? 
Bătrânul ei maestru de arme vorbise de tăieturi de sabie, 
însă n-ar fi putut prevedea niciodată existenţa dinţilor 
ascuţiţi ai Muşcătorului. 

— De ce mi se aşază oasele şi mi se spală rănile dacă nu 
vreţi decât să mă 

spânzurați? 

— Chiar, de ce? Bărbatul întoarse privirile spre lumânare, 
de parcă n-ar mai fi suportat s-o privească pe Brienne. Ai 
luptat cu curaj la han, mi s-a spus. Lem n-ar fi trebuit să 
plece niciodată de la răscruce. | s-a spus să stea pe-aproape, 
ascuns, să 

vină imediat ce vede fum ieşind pe coş... însă când a 
auzit de Câinele Turbat din Saltpans care îşi croia drum spre 


nord de-a lungul Furcii Verzi, a înghiţit momeala. Îi vânam 
de multă, multă vreme... totuşi, ar fi trebuit să ştie mai bine. 

Aşa, a trecut o jumătate de zi până când şi-a dat seama 
că circarii se folosiseră de un pârâu ca să-şi ascundă urmele 
şi să cadă în spatele lui, iar apoi a pierdut şi mai mult timp 
ocolind o coloană de cavaleri ai Freyilor. Dacă n-ai fi fost 
acolo, se putea să nu mai fi rămas decât cadavre la han 
până când se întorceau Lem şi oamenii săi. De asta Jayne ţi- 
a îngrijit rănile, poate. Orice altceva vei fi făcut, aceste răni 
ţi le-ai dobândit cu onoare, pentru cea mai bună cauză. 

Orice altceva vei fi făcut. 

— Şi ce crezi că am făcut? întrebă ea. Cine eşti? 

— Când am început, eram oamenii regelui, îi zise 
bărbatul, însă oamenii regelui trebuie să aibă un rege, iar 
noi nu avem. Eram şi fraţi de arme, însă acum frăţia noastră- 
i spulberată. Nu ştiu cine suntem, ca s-o spun pe-a dreaptă, 
şi nici unde mergem. Ştiu doar că drumul este întunecat. 
Focurile nu mi-au dezvăluit ce ne aşteaptă la capăt. 

Eu ştiu unde se termină totul. Am văzut hoiturile prin 
copaci. 

— Focuri, repetă Brienne. Înţelese dintr-odată tot. Tu eşti 
preotul myrishez. 

Vrăjitorul roşu. 

Bărbatul aruncă o privire în jos, spre robele sale 
zdrenţuite, şi zâmbi cu tristeţe. 

195 

— Sunt, mai degrabă, prefăcutul roz. Eu sunt Thoros din 
Myr, da... un preot prost şi un vrăjitor şi mai prost. 

— Călătoreşti cu Dondarrion, lordul fulgerului. 

— Fulgerul vine şi pleacă şi apoi nu mai e văzut. Tot aşa şi 
oamenii. Mă tem că focul Lordului Beric a plecat din această 
lume. O umbră şi mai întunecată ne-a condus în acest loc. 

— Câinele? 

Preotul îşi strânse buzele. 

— Câinele-i mort şi îngropat. 

— L-am văzut prin pădure. 


— Un vis de febră, domniţă. 

— Zicea că mă va spânzura. 

— Chiar şi visele pot minţi. Domniţă, de când n-ai mai 
mâncat? În mod sigur, eşti flămânadă. 

Chiar era, îşi dădu seama. Îşi simţea burta goală. 

— Mâncare... mâncarea ar fi bine-venită, mulţumesc. 

— Atunci să punem masa. Şezi. Vom vorbi şi de altele, dar 
întâi mâncare. 

Aşteaptă aici. 

Thoros aprinse un fitil de la lumânarea care se stingea şi 
dispăru într-o gaură 

neagră de sub un pervaz de stâncă. Brienne se trezi 
singură în mica peşteră. 

Totuşi pentru cât timp? 

Cercetă caverna, căutând o armă. Orice fel de armă ar fi 
fost bună: un toiag, o bâtă, un pumnal. Nu găsi decât pietre. 
Una i se potrivea destul de bine în pumn... 

însă îşi aminti de Şoapte şi de ce se întâmplase când 
Shagwell încercase să pună o piatră împotriva unui cuţit. 
Când auzi sunetul paşilor preotului întorcându-se, lăsă 

piatra să cadă pe pământul peşterii şi-şi reluă locul. 

Thoros avea pâine şi brânză şi un bol cu tocană. 

— Îmi pare rău, zise el. Ce-a mai rămas din lapte s-a 
stricat, iar mierea s-a dus toată. Nu prea mai avem mâncare. 
Oricum, astea te vor sătura. 

Tocana era rece şi grasă, pâinea tare, iar brânza chiar şi 
mai tare. Brienne nu mâncase niciodată ceva atât de bun. 

— Tovarăşii mei sunt şi ei aici? îl întrebă pe preot în 
vreme ce-şi umplea lingura cu ultimele rămăşiţe de tocană. 

— Septonul a fost eliberat, lăsat să-şi vadă de drum. Nui 
s-a făcut niciun rău. 

Ceilalţi sunt aici, aşteptându-şi judecata. 

— Judecata? Se încruntă. Podrick Payne e doar un 
băietan. 

— Spune că-i scutier. 

— Ştii cum se fălesc băieţii. 


— Este scutierul Pezevenghiului. A luptat în bătălii, 
singur o recunoaşte. lar dacă e să-l asculţi pe el, a şi răpus 
oameni. 

— Un băietan, zise ea din nou. Aveţi milă. 

196 

— Domniţă, făcu Thoros, nu am nicio îndoială că 
bunătatea şi milostenia şi iertarea încă mai pot fi găsite pe 
undeva prin aceste Şapte Regate, însă nu le căuta pe aici. 
Aceasta este o peşteră, nu un templu. Când oamenii trebuie 
să trăiască 

precum şobolanii, în întuneric, sub pământ, rămân foarte 
repede fără niciun pic de milă, aşa cum rămân fără lapte sau 
miere. 

— Şi dreptatea? Poate ea fi găsită prin peşteri? 

— Dreptatea. Thoros zâmbi stins. Îmi amintesc dreptatea. 
Are un gust plăcut. 

Despre dreptate era vorba când ne-a condus Beric, sau, 
cel puţin, aşa ne-am spus noi. Eram oamenii regelui, cavaleri 
şi eroi... însă unii cavaleri sunt întunecaţi şi plini de groază, 
domniţa mea. Războiul ne transformă pe toţi în monştri. 

— Vrei să spui că sunteţi monştri? 

— Eu spun că suntem oameni. Nu eşti singura cu răni, 
Lady Brienne. Unii dintre fraţii mei erau oameni buni atunci 
când au început toate. Alţii erau... mai puţin buni, să zicem? 
Deşi unii spun că nu contează cum e bărbatul la început, ci 
cum sfârşeşte. Bănuiesc că acelaşi lucru e valabil şi pentru 
femei. 

Preotul se ridică în picioare. 

— Mă tem că timpul petrecut de noi doi împreună s-a 
sfârşit. Îi aud pe fraţii mei apropiindu-se. Doamna noastră a 
trimis după tine. 

Brienne le auzi paşii şi zări lumina torţelor pâlpâind în 
pasaj. 

— Mi-ai spus că s-a dus la Fairmarket. 

— Şi-aşa a făcut. S-a întors în timp ce tu dormeai. Ea nu 
doarme niciodată. 


Nu-mi va fi teamă, îşi spuse ea, însă era prea târziu 
pentru asta. N-am să-i las să-mi vadă frica, îşi promise ea în 
loc. Erau patru, bărbaţi duri, cu feţele trase, îmbrăcaţi în 
zale şi armuri şi piele. Îl recunoscu pe unul dintre ei; 
bărbatul cu un singur ochi din visele ei. 

Cel mai înalt dintre cei patru purta o mantie galbenă, 
pătată şi zdrenţuită. 

— Ţi-a plăcut mâncarea? întrebă el. Sper că da. Este 
ultima masă pe care ai s-o mai primeşti în viaţa ta. 

Avea părul arămiu, era bărbos, zdrenţăros, cu nasul frânt, 
prost vindecat. 

Îl ştiu pe acest bărbat, îşi zise Brienne. 

— Eşti Câinele. 

Rânji. Avea dinţi îngrozitori, strâmbi şi de culoare maro, 
din cauza cariilor. 

— Cred că da, având în vedere că doamna mea l-a omorât 
pe ultimul. Întoarse capul şi scuipă. 

Ea-şi aminti străfulgerările, noroiul de sub tălpile ei. 

— Eu pe Rorge l-am ucis. A luat coiful de pe mormântul 
lui Clegane, iar tu l-ai furat de pe cadavrul lui. 

— Nu l-am auzit bodogănind. 

Thoros fornăi de uimire. 

— Este adevărat? Coiful unui mort? Chiar atât de jos am 
decăzut? 

Uriaşul se încruntă la el. 

197 

— E oţel bun. 

— Nu-i nimic bun la coiful acela, nici la bărbaţii care l-au 
purtat, zise preotul roşu. Sandor Clegane a fost un om 
chinuit, iar Rorge un animal în piele de om. 

— Eu nu sunt ei. 

— Atunci de ce să arătăm lumii faţa lor? Sălbatică, 
rânjită, strâmbă... asta vrei să fii şi tu, Lem? 

— Vederea ei îi va face pe duşmanii mei să se teamă. 

— Vederea ei mă face şi pe mine să mă tem. 

— Atunci închide-ţi ochii. 


Bărbatul cu mantia galbenă făcu un gest scurt. 

— Aduceţi târfa. 

Brienne nu se împotrivi. Ei erau patru, iar ea era slăbită şi 
rănită, goală pe sub hainele de lână. Trebui să se aplece 
pentru a nu se lovi la cap în timp ce o împingeau prin 
pasajul întortocheat. Calea urca abrupt, cotind de două ori 
înainte de a ieşi într-o cavernă mult mai mare, plină de 
haiduci. 

În centrul ei fusese săpată o vatră pentru foc, iar aerul 
era albastru din cauza fumului. Bărbaţii se adunaseră lângă 
flăcări, încălzindu-se ca să înfrunte frigul din peşteră. Alţii 
stăteau cu picioarele încrucişate pe saltele de paie. Erau şi 
femei şi chiar şi câţiva copii care se holbau de după fustele 
mamelor lor. Singura faţă pe care o ştia Brienne era cea alui 
Jeyne Heddle Lungana. 

O masă pe capre fusese ridicată în partea cealaltă a 
peşterii, într-o despicătură 

din stâncă. În dosul mesei stătea o femeie înveşmântată 
în cenuşiu, cu mantie şi cu glugă. În mâini ţinea o coroană, 
un cerc de bronz ornat cu săbii de fier. O 

studia, iar degetele sale mângâiau lamele de parcă ar fi 
vrut să le încerce ascuţimea. Ochii îi licăreau pe sub glugă. 

Cenuşiul era culoarea surorilor tăcute, servitoarele 
Străinului. Brienne simţi cum pe spinare îi urcau fiori. Inimă 
de Piatră. 

— Domniţă, zise bărbatul uriaş. lat-o. 

— Da, adăugă bărbatul care avea un singur ochi. Târfa 
Regicidului. 

Tresări. 

— De ce-mi spuneţi aşa? 

— Dacă aş primi un cerb de argint pentru fiecare dată 
când i-ai pronunţat numele, aş fi la fel de bogat ca prietenii 
tăi, Lannisterii. 

— Asta a fost doar... nu înţelegeţi. 

— Chiar aşa, să nu pricepem noi? Uriaşul râse. Ba cred că 
s-ar putea să 


înţelegem. Dinspre tine se simte o putoare de /ev, 
doamnă. 

— Nu-i aşa. 

Un alt haiduc făcu pas înainte, un bărbat mai tânăr, cu o 
jiletcă soioasă, din blană de oaie. În mâna sa se afla 
Devotata. 

— Asta spune că e. 

Glasul său era îngheţat de accentele din Nord. Trase sabia 
din teaca ei şi o 198 

puse dinaintea lui Lady Inimă de Piatră. În lumina focului 
din vatră vinişoarele roşii şi negre de pe lamă aproape 
păreau că se mişcă, însă femeia în cenuşiu avea ochi numai 
pentru măciulia de pe mâner: un cap de leu din aur, cu ochii 
din rubine, care luceau ca două stele roşii. 

— Mai este şi asta. 

Thoros din Myr scoase un pergament din mânecă şi-l puse 
jos, lângă sabie. 

— Are sigiliul regelui-băietan şi spune că purtătorul lui îi 
reprezintă interesele. 

Lady Inimă de Piatră dădu sabia la o parte pentru a citi 
scrisoarea. 

— Sabia mi-a fost dată pentru un bun motiv, zise Brienne. 
Ser Jaime i-a făcut un jurământ lui Catelyn Stark... 

— ... înainte ca prietenii lui să-i taie beregata, probabil, 
rosti uriaşul cu mantie galbenă. Ştim cu toţii cine e Regicidul 
şi cum sunt jurămintele sale. 

Nu-i bine, îşi dădu seama Brienne. Nicio vorbă de-a mea 
nu-i va indupleca. 

Cu toate astea, se avântă înainte. 

— l-a promis lui Lady Catelyn fiicele sale, însă când a 
ajuns la Debarcaderul Regelui, dispăruseră. Jaime m-a trimis 
s-o caut pe Lady Sansa... 

— ... lar dacă ai fi găsit fata, ce urmai să faci cu ea? o 
iscodi tânărul din Nord. 

— O protejam. O duceam undeva în siguranţă. 

Uriaşul râse. 


— Şi unde-ar fi asta? În temniţa lui Cersei? 

— Nu. 

— N-ai decât să negi cât vrei tu. Sabia asta spune că eşti 
o mincinoasă. Chiar trebuie să credem că Lannisterii dau 
săbii cu aur şi rubine duşmanilor? Că 

Regicidul voia ca tu s-o ascunzi pe fată de propria sa soră 
geamănă? Presupun că 

hârtia cu sigiliului regelui-băietan ţi-a fost dată doar 
pentru cazul în care trebuia să te ştergi la cur? Şi apoi mai 
sunt şi cei cu care te însoţeşti... 

Uriaşul se întoarse şi făcu un semn, şirurile de haiduci se 
despărţiră, şi alţi doi captivi fură aduşi înainte. 

— Băiatul era scutierul Pezevenghiului, domniţă, îi spuse 
el lui Lady Inimă de Piatră. Celălalt este unul dintre cavalerii 
Sângerosului Randyll Tarly. 

Hyle Hunt fusese bătut atât de tare încât faţa îi era 
umflată, aproape de nerecunoscut. Se împiedică atunci când 
îl împinseră şi aproape căzu. Podrick îl prinse de braţ. 

— Ser, spuse băiatul pe un ton jalnic, când dădu cu ochii 
de Brienne. Domniţă, vreau să spun. Îmi pare rău. 

— Nu are de ce să-ţi pară rău. 

Brienne se întoarse spre Lady Inimă de Piatră. 

— Indiferent ce trădare crezi că aş fi săvârşit, doamnă, 
Podrick şi Ser Hyle nu au făcut parte din asta. 

— Sunt lei, zise bărbatul cu un singur ochi. Asta-i destul. 
Eu zic să-i atârnăm. 

Tarly a spânzurat zeci dintre-ai noştri, e vremea să 
spânzurăm şi noi de-ai lui. 

199 

Ser Hyle îi zâmbi uşor Briennei. 

— Domnița mea, spuse el, ar fi trebuit să te căsătoreşti cu 
mine când ţi-am făcut oferta. Acum, mă tem că eşti hărăzită 
să mori fecioară, iar eu om sărac. 

— Lăsați-i să plece, se rugă Brienne. 

Femeia în cenuşiu nu răspunse. Studia sabia, 
pergamentul, coroana de bronz şi fier. În cele din urmă, îşi 


duse mâna sub bărbie şi se apucă de gât, de parcă ar fi vrut 
să se stranguleze singură. În loc de asta, vorbi... Avea o voce 
întretăiată, spartă, chinuită. Sunetul părea să vină din gât, 
parte croncănit, parte hârâit şi parte horcăit de moarte. 
Limba blestemaților, îşi spuse Brienne. 

— Nu înţeleg. Ce-a spus? 

— A întrebat de numele sabiei tale, zise tânărul din Nord 
cu jiletcă din blană 

de oaie. 

— Devotata, răspunse Brienne. 

Femeia în cenuşiu şuieră printre degete. Ochii-i erau 
două găvane roşii, arzând între umbre. Vorbi din nou. 

— Nu, spune ea, să-i zici Trădătoarea. A fost făcută pentru 
trădare şi omoruri. 

Ea-i spune Prietenă Prefăcută. Ca tine. 

— Faţă de cine am fost eu prefăcută? 

— Faţă de ea, făcu nordicul. Se poate ca domnia ta să fi 
uitat că i-ai jurat credinţă mai întâi ei? 

Era numai o singură femeie căreia Fecioara din Tarth îi 
jurase vreodată 

credinţă. 

— Asta nu poate fi adevărat, spuse ea. E moartă. 

— Moartea şi drepturile oaspeţilor, murmură Jeyne Heddle 
Lungana. Niciuna nu mai e ce-a fost odată. 

Lady Inimă de Piatră îşi dădu gluga jos şi-şi desfăşură de 
pe faţă voalul cenuşiu, din lână. Avea părul uscat şi firav, alb 
ca osul. Fruntea ei era un amestec de verde şi cenuşiu, 
străbătută de pustule maronii, putrede. Carnea feţei îi atârna 
zdrenţuită de sub ochi şi până la fălci. Unele dintre tăieturi 
erau acoperite de sânge închegat, însă altele erau deschise 
şi dedesubt se vedea craniul. 

Faţa ei, se gândi Brienne. Faţa ei era atât de puternică şi 
de chipeşă, cu pielea atât de netedă şi de moale. 

— Lady Catelyn. Lacrimile i se adunară în ochi. Au spus... 
au spus că aţi murit. 


— Ea este, zise Thoros din Myr. Freyii i-au tăiat gâtul de la 
o ureche la alta. 

Când am găsit-o lângă râu, era moartă de trei zile. Harwin 
m-a implorat să-i dau sărutul vieţii, dar trecuse prea mult 
timp. N-am vrut s-o fac, aşa că Lordul Beric şi-a lipit buzele 
de ale ei şi flacăra vieţii a trecut de la el la ea. Şi... s-a 
ridicat. Fie ca Stăpânul Luminii să ne apere pe noi toţi. S-a 
ridicat. 

Oare încă visez? se întrebă Brienne. Este vreun alt 
coşmar zămislit din febra Muşcătorului? 

200 

— N-am trădat-o niciodată. Spune-i asta. Jur pe cele 
Şapte. O jur pe sabia mea. 

Arătarea care fusese Catelyn Stark se apucă din nou de 
gât, cu degetele apăsând pe cicatricea oribilă a tăieturii, şi 
hârâi şi alte sunete. 

— Cuvintele sunt ca vântul, spune ea, îi zise nordicul 
Briennei. Spune că 

trebuie să-ţi dovedeşti loialitatea. 

— Cum? întrebă Brienne. 

— Cu sabia ta. Devotata îi spui tu? Atunci respectă-ţi 
jurământul faţă de ea, spune stăpâna mea. 

— Ce vrea de la mine? 

— Vrea ca fiul ei să trăiască sau să moară cei care l-au 
ucis, spuse uriaşul. 

Vrea să ospăteze ciorile, aşa cum au făcut la Nunta Roşie. 
Freyi şi Boltoni, da. Îi vom oferi din aceştia, cât de mulţi vrea. 
Tot ce-ţi cere ţie este Jaime Lannister. 

Jaime. Simţea numele ca un cuţit răsucindu-i-se în burtă. 

— Lady Catelyn, eu... nu înţelegi, Jaime... m-a salvat de la 
siluire când ne-au capturat Măştile Însângerate, iar mai 
târziu a venit după mine, a sărit în groapa ursului cu mâinile 
goale... îţi jur, nu mai este cel care era. M-a trimis după 
Sansa, să o apăr, nu se poate să fi fost amestecat în Nunta 
Roşie. 


Lady Catelyn îşi înfipse degetele adânc în gât, iar 
cuvintele ieşiră hârâind, înăbuşite, un şuvoi rece ca gheaţa. 
Băiatul din Nord spuse: 

— Zice că trebuie să alegi. la sabia şi ucide-l pe Regicid, 
ori ai să fii spânzurată pentru trădare. Sabia sau laţul, spune 
ea. Alege, mai spune. A/ege. 

Brienne îşi aminti visul, cum îl aşteptase în sala tatălui ei 
pe băiatul cu care urma să se căsătorească, îşi muşcase 
limba în vis. Gura-mi era plină de sânge. Îşi trase sufletul 
hârâind şi spuse: 

— N-am să fac această alegere. 

Se lăsă o tăcere lungă. Apoi Lady Inimă de Piatră glăsui 
din nou. De data asta, Brienne pricepu ce spunea. Era un 
singur cuvânt: Spânzurați-i, croncăni ea. 

— După cum porunceşti, stăpână, zise uriaşul. 

O legară din nou pe Brienne cu frânghiile de încheieturi 
şi o scoaseră din cavernă pe o cărare întortocheată. Afară 
era dimineaţă, fu surprinsă să vadă. Fâşii din lumina palidă a 
zorilor se strecurau printre copaci. Atât de mulţi copaci, îşi 
spuse ea. Nici nu va trebui să mergem departe. 

Nici nu merseră. Haiducii îi puseră laţul sub o salcie 
strâmbă, i-l înnodară 

strâns şi aruncară capătul celălalt al funiei peste o 
creangă. Lui Hyle Hunt şi lui Podrick Payne li se dădură ulmi. 
Ser Hyle striga că îl va ucide el pe Jaime Lannister, însă 
Câinele îl pălmui şi-l făcu să tacă. Îşi pusese din nou coiful. 

— Dacă aveţi crime de mărturisit zeilor voştri, acum e 
timpul să le spuneţi. 

— Podrick nu v-a făcut niciodată nimic. Tatăl meu îl va 
răscumpăra. Tarth e numită şi insula de safir. Trimiteţi-l pe 
Podrick cu oasele mele la Evenfall şi veţi primi safire, argint, 
tot ce vreţi. 

201 

— Eu le vreau înapoi pe soţia şi pe fiica mea, zise Câinele. 
Poate să mi le dea tatăl tău? Dacă nu, n-are decât să se ducă 
dracului. Băiatul va putrezi lângă tine. 


Lupii vă vor roade oasele. 

— O spânzuri, Lem? întrebă bărbatul cu un singur ochi. 
Ori ai de gând s-o ţii de vorbă pe căţeaua asta până moare? 

Câinele smulse capătul frânghiei din mâinile celui care-o 
ţinea. 

— la să vedem dacă poate dansa, zise el şi trase. Brienne 
simţi cum funia se strângea, îngropându-se în pielea ei, 
smucindu-i bărbia în sus. Ser Hyle îi blestema cu mare 
dibăcie, dar nu şi băiatul. Podrick nu-şi ridică deloc privirile, 
nici măcar atunci când picioarele îi fură săltate de la 
pământ. 

Dacă acesta-i un alt vis, este vremea să mă trezesc. 
Dacă este adevărat, este vremea să mor. Tot ce putea să 
vadă era Podrick, cu laţul strâns în jurul gâtului subţire, 
dând din picioare. Ea-şi deschise gura. Pod se zbătea, se 
sufoca, murea. 

Brienne inspiră aerul cu disperare, chiar dacă funia o 
strangula. Nimic nu mai duruse atât de tare. Ţipă un cuvânt. 


CERSEI 


Septa Moelle era o baborniţă cu părul alb, cu o faţă 
ascuţită ca o secure şi cu buzele ţuguiate într-o expresie de 
dezaprobare perpetuă. Asta are încă fecioria la locul ei, pun 
rămăşag, îşi spuse Cersei, deşi acum trebuie să fie tare şi 
țeapănă 

ca pielea fiartă. Şase dintre cavalerii Înaltei Vrăbii o 
escortau, cu sabia curcubeu a ordinului lor renăscut pictată 
pe scuturile lor alungite. 

— Septă. 

Cersei stătea la picioarele Tronului de Fier, înveşmântată 
în mătase verde şi dantele aurii. 

— Spune-i Preacucerniciei Sale că suntem supăraţi pe el. 
Îşi permite prea multe. Pe degetele ei şi în părul auriu 
licăreau smaralde. Ochii întregii curţi şi ai oraşului erau 
aţintiţi asupra ei şi voia ca ei s-o vadă pe fiica Lordului 
Tywin. Când se va termina farsa comedianţilor, vor înţelege 
că au o singură regină adevărată. 

Dar, mai întâi, trebuie să dansăm hora şi să nu pierdem 
niciun pas. Lady Margaery este soaţa credincioasă şi blândă 
a fiului meu, ajutorul şi consoarta lui. 

Preacucernicia Sa nu avea niciun motiv să pună mâna pe 
ea ori să le închidă pe ea şi pe tinerele ei verişoare, care ne 
sunt dragi tuturor. Îi cer să le elibereze. 

Expresia severă a septei Moelle nu se modifică deloc. 

— Am să transmit cuvintele Înălţimii Tale Preacucerniciei 
Sale, însă mă 

întristează să spun că tânăra regină şi domnişoarele sale 
pot fi eliberate numai când nevinovăția lor va fi dovedită. 

— Nevinovăţia? De ce? Nu trebuie decât să le priviţi 
chipurile dulci şi tinere pentru a vedea cât sunt de 
nevinovate. 

202 


— Un chip plăcut ascunde adesea un suflet de păcătos. 

Lordul Merrywheater luă cuvântul de la masa de consiliu: 

— De ce ofense sunt acuzate aceste tinere fete şi de către 
cine? 

Septa răspunse: 

— Megga Tyrell şi Elinor Tyrell sunt acuzate de desfrânare, 
păcate trupeşti şi asociere pentru comiterea de înaltă 
trădare. Alia Tyrell a fost acuzată pentru că a asistat la 
destrăbălări şi le-a ajutat să le ascundă. De acestea toate a 
fost acuzată şi regina Margaery, precum şi de adulter şi de 
înaltă trădare. 

Cersei îşi puse o mână pe piept. 

— Spune-mi cine răspândeşte asemenea calomnii despre 
fiica mea bună! Nu cred o iotă din toate astea. Dragul meu 
fiu o iubeşte pe Lady Margaery din toată 

inima, ea n-ar fi putut niciodată să fie atât de crudă încât 
să îl înşele. 

— Acuzatorul este un cavaler din propria ta curte. Ser 
Osney Kettleblack a mărturisit Înaltului Septon însuşi, la 
altarul Tatălui, că o cunoaşte trupeşte pe regină. 

Harys Swift icni la masa de consiliu, iar Marele Maester 
Pycelle se întoarse cu spatele. Aerul se umplu de un zumzet, 
ca şi cum mii de viespi fuseseră eliberate prin sala tronului. 
Unele dintre doamnele de la galerie începură să plece, 
urmate de un şuvoi de mici lorzi şi cavaleri din spatele sălii. 
Mantiile aurite îi lăsară să 

plece, însă regina îl instruise pe Ser Osfryd să-i noteze pe 
toţi cei care fugeau. 

Dintr-odată, trandafirul Tyrellilor nu mai miroase atât de 
dulce. 

— Ser Osney este tânăr şi desfrânat, admit asta, zise 
regina, însă un cavaler credincios. Dacă spune că a luat 
parte la toate astea... nu, nu poate fi adevărat. 

Margaery este fecioară! 

— Nu-i aşa. Am examinat-o chiar eu, la porunca 
Preacucerniciei Sale. Fecioria ei nu mai e intactă. Septa 


Aglantine şi Septa Melicent vor spune acelaşi lucru, la fel ca 
propria septă a Reginei Margaery, Nysterica, ce a fost închisă 
într-o celulă 

de penitenţă pentru participarea ei la ruşinea reginei. 
Lady Megga şi Lady Elinor au fost şi ele cercetate. Nici ele nu 
mai sunt fecioare. 

Viespile bâzâiau atât de tare încât regina de-abia dacă-şi 
mai auzea gândurile. 

Sper ca mica regină şi verişoarele ei să se fi bucurat de 
aventurile lor. 

Lordul Merryweather bătu cu pumnul în masă. 

— Lady Margaery a depus jurăminte solemne privind 
fecioria ei, în faţa Înălţimii Sale, regina, şi a răposatului ei 
tată. Mulţi de aici au fost martori. Lordul Tyrell, de 
asemenea, a pus chezăşie pentru nevinovăția ei, la fel şi 
Lady Olenna, despre care ştim cu toţii că este dincolo de 
orice învinovăţire. Vrei să ne faci să 

credem că toţi aceşti oameni nobili ne-au mințit? 

— Poate că şi ei au fost înşelaţi, stăpâne, zise Septa 
Moelle. Nu pot să discut despre asta. Nu pot decât să jur 
pentru adevărul celor descoperite de mine, atunci când am 
examinat-o pe regină. 

Imaginea acestei băbătii acrite băgându-şi degetele-i 
zbârcite în mica vulvă 

203 

trandafirie a lui Margaery fu atât de nostimă, încât Cersei 
aproape că pufni în râs. 

— Insistăm ca Preacucernicia Sa să permită ca propriii 
noştri maesteri să o examineze pe fiica mea bună, pentru a 
vedea dacă există vreo urmă de adevăr în aceste calomnii. 
Mare Maester Pycelle, o vei însoţi pe Septa Moelle înapoi la 
Septul lui Baelor şi te vei întoarce la noi cu adevărul despre 
fecioria lui Margaery a noastră. 

Pycelle se făcuse alb ca laptele. Mizerabi/u/ ăsta bătrân şi 
prost nu poate tăcea vreodată, însă acum, că am nevoie de 


câteva cuvinte de-ale lui, şi-a pierdut darul vorbirii, chibzui 
regina înainte ca bătrânul să zică, în sfârşit: 

— Nu este nevoie ca să-i cercetez... să-i cercetez părţile 
intime. Glasul îi tremura. Mi-e neplăcut să spun... Regina 
Margaery nu este fecioară. Mi-a cerut să-i prepar ceaiul de 
lună, nu o dată, ci de mai multe ori. 

Zarva care urmă depăşea până şi aşteptările lui Cersei 
Lannister. 

Nici chiar bătăile în podea cu toiagul ale crainicului regal 
nu reuşiră să facă 

mare lucru ca să potolească gălăgia. Regina lăsă ca totul 
să se consume preţ de câteva clipe, savurând sunetele 
dezonoarei micii regine. După ce rumoarea durase suficient 
de mult, se ridică, având chipul împietrit, şi porunci ca 
mantiile aurii să 

evacueze sala. Margaery Tyrell e terminată, se gândi ea 
încântată. Cavalerii ei albi se adunară în jurul ei când ieşi 
prin uşa regelui din spatele Tronului de Fier; Boros Blount, 
Meryn Trant şi Osmund Kettleblack, ultimii din Garda Regală 

rămaşi în oraş. 

Băiatul Lunii stătea lângă uşă, ţinându-şi zornăitoarea în 
mână şi căscând ochii mari la întregul talmeş-balmeş. Poate 
că-i un bufon, însă o recunoaşte. Maggy Broasca ar fi trebuit 
să se imbrace şi ea în haine pestrițe, judecând după cât de 
bine a văzut viitorul. Cersei spera că bătrâna impostoare urla 
acum în infern. 

Regina mai tânără, despre a cărei apariţie vestise, era 
terminată, iar dacă acea profeție se dovedea a fi falsă, la fel 
se putea întâmpla şi cu restul. Niciun giulgiu auriu, niciun 
valonquar, sunt, în sfârşit, scăpată de croncănelile tale 
răutăcioase. 

Rămăşiţele micului ei consiliu o urmară afară. Harys 
Swyft părea buimăcit. Se împiedică la uşă şi ar fi căzut dacă 
Aurane Waters nu l-ar fi prins de braţ. Chiar şi Orton 
Merryweather părea neliniştit. 


— Oamenii de rând sunt încântați de mica regină, zise el. 
Nu vor primi prea bine asta. Mă tem de ceea ce s-ar mai 
putea întâmpla, Înălţimea Ta. 

— Lordul Merryweather are dreptate, făcu Lordul Waters. 
Dacă n-o deranjează pe Înălţimea Ta, voi lansa şi restul 
noilor noastre galere. Apariţia lor pe Apa Neagră, cu flamura 
Regelui Tommen fluturând pe catarge, va reaminti oraşului 
cine domneşte aici şi le va pune în siguranţă dacă mulţimea 
se hotărăşte să se răscoale din nou. 

Lăsă restul nerostit; odată ajunse pe Apa Neagră, galerele 
sale îl vor împiedica pe Mace Tyrell să-şi aducă armata 
înapoi, peste râu, tot aşa cum Tyrion îl oprise cândva pe 
Stannis. Highgarden nu avea nicio forţă navală proprie în 
această parte 204 

din Westeros. Se bazau pe flota lui Redwyne, în prezent 
pe drum înapoi, spre Arbor. 

— O măsură prudentă, anunţă regina. Până când va trece 
această furtună, vreau ca navele tale să fie echipate şi pe 
apă. 

Ser Harys Swyft era atât de palid şi de transpirat încât 
părea că era gata să 

leşine. 

— Când vestea va ajunge la Lordul Tyrell, furia sa nu va 
mai avea margini. Va curge sânge pe străzi... 

Cavalerul puiului galben, cugetă Cersei. Ar trebui să-ți 
alegi ca blazon un vierme, ser. Un pui este ceva prea aprig 
pentru tine. Dacă Mace Tyrell nu va lua cu asalt nici măcar 
Capătul Furtunii, cum iți imaginezi tu că ar îindrăzni să-i 
atace pe zei? 

Când termină el de îndrugat verzi şi uscate, Cersei 
interveni: 

— Nu trebuie să se ajungă la vărsare de sânge, şi 
intenţionez să mă îngrijesc de asta. Am să merg la Septul lui 
Baelor chiar eu şi-am să vorbesc cu Regina Margaery şi cu 
Înaltul Septon. Tommen îi iubeşte pe amândoi, ştiu asta, şi 
va dori să merg şi să fac pace între ei. 


— Pace? Ser Harys îşi tampona fruntea cu o mânecă din 
catifea. Dacă pacea este posibilă... este foarte curajos din 
partea ta. 

— Un proces s-ar putea să fie foarte necesar, zise regina, 
pentru a spulbera aceste calomnii josnice şi aceste minciuni, 
pentru a dovedi lumii că scumpa noastră Margaery este 
nevinovată, după cum o ştim cu toţii. 

— Da, făcu Merryweather, însă Înaltul Septon s-ar putea 
să vrea s-o judece chiar el pe regină, aşa cum îi judeca pe 
vremuri Credinţa pe oameni. 

Sper şi eu, îşi spuse Cersei. Nu era de crezut că o astfel 
de instanţă va privi cu îngăduinţă reginele trădătoare, care- 
şi desfăceau picioarele pentru menestreli şi profanau riturile 
sacre ale Fecioarei pentru a-şi ascunde ruşinea. 

— Lucrul cel mai important este găsirea adevărului, cred 
că suntem cu toţii de acord, spuse ea. lar acum, lorzii mei, 
trebuie să mă scuzaţi. Sunt nevoită să merg la rege. Nu 
trebuie lăsat singur în aceste momente. 

Tommen momea pisici când mama lui se întoarse la el. 
Dorcas îi făcuse un şoarece din fâşii de blană legate cu un fir 
lung de o veche undiţă. Pisoilor le plăcea să-l fugărească, iar 
pe băiat nu-l distra nimic mai mult decât să-l tot smucească 
pe jos când se repezeau după el. Păru surprins când Cersei îl 
luă în braţe şi-l sărută pe frunte. 

— Asta pentru ce-i, mamă? De ce plângi? 

Pentru că eşti în siguranță, ar fi vrut să-i spună. Pentru că 
niciun rău nu te va ajunge vreodată. 

— Greşeşti, un leu nu plânge niciodată. Va fi destul timp, 
mai târziu, să-i spună de Margaery şi de verişoarele ei. Sunt 
nişte mandate pe care am nevoie să 

le semnezi. 

205 

De dragul regelui, regina nu trecuse şi numele pe 
mandatele de arestare. 

Tommen le semnă în alb şi îşi înmuie fericit sigiliul în 


A 


ceara caldă, aşa cum făcea întotdeauna. Apoi Cersei îl 


trimise afară împreună cu Jocelyn Swyft. 

Ser Osfryd Kettleblack sosi tocmai când cerneala se usca. 
Cersei scrisese acum şi numele cu mâna ei: Ser Tallad cel 
Înalt, Jalabhar Xho, Hamish Harpistul, Hugh Clifton, Mark 
Mullendore, Bayard Norcross, Lambert Turnberry, Horas 
Redwyne, Hobber Redwyne, şi un anumit mocofan pe nume 
Wat, care-şi zicea Bardul Albastru. 

— Atât de mulţi. 

Ser Osfryd răsfoi mandatele, înspăimântat de cuvinte de 
parcă ar fi fost gândaci care se răspândeau pe pergament. 
Niciunul dintre fraţii Kettleblack nu ştia să citească. 

— Zece. Ai şase mii de mantii aurii. Aş crede că sunt 
suficiente pentru zece oameni. Unii dintre cei mai deştepţi s- 
ar putea să fi fugit, dacă zvonurile au ajuns la timp la 
urechile lor. Dacă-i aşa, nu contează, absenţa lor nu-i face 
decât să pară 

şi mai vinovaţi. Ser Tallad este cam nerod şi s-ar putea să 
încerce să ţi se opună. 

Ai grijă să nu moară înainte de a mărturisi tot şi nu te 
atinge de ceilalţi. Câţiva s-ar putea să fie nevinovaţi. 

Era important să se dovedească că gemenii Redwyne 
fuseseră acuzaţi pe nedrept. Acest lucru va demonstra 
corectitudinea judecății celorlalţi. 

— Îi înhăţăm pe toţi înainte de răsăritul soarelui, 
Înălţimea Ta. Apoi Ser Osfryd ezită. În faţa uşii Septului lui 
Baelor s-a adunat o mulţime. 

— Ce fel de mulţime? 

Orice lucru neaşteptat o făcea să fie circumspectă, îşi 
aminti ce spusese Lordul Waters despre răzmeriţe. Nu am 
luat în considerare cum ar putea reacționa la asta oamenii 
de rând. Margaery a fost animăluțul lor preferat. 

— Câţi sunt? 

— O sută şi ceva. Strigă la Înaltul Septon s-o elibereze pe 
mica regină. Dacă 

vrei, îi putem pune pe fugă. 


— Nu. Lasă-i să strige până răguşesc, asta nu-l va mişca 
pe Vrabie. El nu ascultă decât de zei. 

Era o anumită ironie în faptul că Preacucernicia Sa avea o 
mulţime furioasă 

adunată în pragul uşii, din moment ce tocmai o 
asemenea gloată îl adusese la coroana de cristal. Pe care a 
şi vândut-o repede. 

— Credinţa are propriii săi cavaleri acum. Lasă-i să apere 
septul. Oh, şi închide şi porţile oraşului. Nimeni nu intră şi 
nu pleacă din Debarcaderul Regelui fără permisiunea mea, 
până când se liniştesc lucrurile. 

— După cum porunceşti, Înălţimea Ta. 

Ser Osfryd făcu o plecăciune şi se duse să găsească pe 
cineva care să-i citească 

mandatele. 

Până când soarele se duse la culcare în acea zi, toţi 
trădătorii acuzaţi erau 206 

arestaţi. Hamish Harpistul se prăbuşise când veniseră 
după el, iar Ser Tallad cel Înalt rănise trei mantii aurite 
înainte de a fi copleşit de ceilalţi. Cersei porunci ca 
gemenilor Redwyne să li se dea camere confortabile într- 
unul dintre turnuri. 

Ceilalţi fură băgaţi în beciuri. 

— Hamish respiră cu multă greutate, o informă Qyburn 
când veni la adunarea din acea noapte. Cere un maester. 

— Spune-i că primeşte unul imediat ce mărturiseşte. Se 
gândi o clipă. E prea bătrân ca să fi fost unul dintre amanți, 
dar, fără îndoială, a cântat cu harpa şi din voce pentru 
Margaery, în vreme ce ea se distra cu alţi bărbaţi. Vom avea 
nevoie de amănunte. 

— Îl voi ajuta să şi le amintească, Înălţimea Ta. 

În ziua următoare, Lady Merryweather o ajută pe Cersei 
să se îmbrace pentru vizita lor la mica regină. 

— Nimic prea bogat sau vesel, îi zise ea. Ceva potrivit de 
pios şi de stins pentru un Înalt Septon. Mă va face să mă rog 
împreună cu el. În cele din urmă, alese o rochie moale din 


lână, care o acoperea de la gât şi până la glezne, cu un 
corset brodat doar cu câteva nervuri şi cu mâneci ţesute în 
fir de aur, pentru a-i îmblânzi severitatea liniilor. Şi mai bine, 
maroul urma să ajute la ascunderea murdăriei, dacă trebuia 
să îngenuncheze. În timp ce-o consolez pe fiica mea bună, 
tu vei vorbi cu cele trei verişoare, îi spuse ea Taenei. Câştig-o 
pe Alia dacă poţi, dar ai grijă ce-i spui. S-ar putea ca zeii să 
nu fie singurii care ascultă. 

Jaime spunea întotdeauna că partea cea mai grea din 
orice bătălie era cea de dinainte, aşteptarea începerii 
carnagiului. Când ieşi, Cersei văzu că cerul era cenuşiu şi 
mohorât. Nu putea risca să fie surprinsă de ploaie şi să 
ajungă la Septul lui Baelor udă leoarcă. Asta însemna 
lectica. Ca escortă, luă zece dintre gărzile Casei Lannister şi 
pe Boros Blount. 

— S-ar putea ca gloata lui Margaery să nu aibă mintea de 
a-l deosebi pe un Kettleblack de celălalt, îi spuse ea lui Ser 
Osmund, şi nu te pot lăsa să-ţi faci singur drum printre ei. 
Cel mai bine e să te ţinem o vreme departe de privirile lor. 

În vreme ce-şi croiau drum prin Debarcaderul Regelui, 
Taena avu, dintr-odată, o îndoială. 

— Această judecată, zise ea cu glas şoptit. Ce se va 
întâmpla dacă Margaery cere ca vinovăția sau nevinovăția 
să fie hotărâtă prin duel? 

Un zâmbet atinse buzele lui Cersei. 

— Ca regină, onoarea ei trebuie să fie apărată de un 
cavaler din Garda Regală. 

De fapt, orice copil din Westeros ştie cum Prinţul Aemon 
Cavalerul Dragon a luptat pentru sora sa, Regina Naerys, 
împotriva acuzațiilor lui Ser Morghil. Dar cu Ser Loras atât de 
grav rănit, mă tem că rolul Prințului Aemon trebuie să fie 
preluat de unul dintre Fraţii săi Juraţi. Dădu din umeri. Dar 
care? Ser Arys şi Ser Balon sunt departe, în Dorn, Jaime este 
la Riverrun, iar Ser Osmund este fratele celui care o acuză, 
ceea ce lasă doar posibilitatea... oh... 

207 


— Boros Blount şi Meryn Trant, râse Lady Taena. 

— Da, iar Ser Meryn se simte cam rău în ultima vreme. 
Aminteşte-mi să-i spun asta când ne întoarcem la castel. 

— Nicio grijă, scumpa mea. Taena îi luă mâna şi-o sărută. 
Mă rog să nu ajung să te ofensez niciodată. Eşti îngrozitoare 
când eşti stârnită. 

— Orice mamă ar face la fel ca să-şi protejeze copiii, zise 
Cersei. Când vrei să-l aduci la curte pe băiatul acela al tău? 
Russel parcă-l cheamă, nu? S-ar putea antrena cu Tommen. 

— Asta l-ar ferici pe băiat, ştiu... însă lucrurile sunt atât 
de nesigure acum, încât m-am gândit că ar fi mai bine să 
aştept să treacă primejdia. 

— Va trece destul de curând, promise Cersei. Trimite 
vorbă la Longtable şi pune-l pe Russel să-şi ia cel mai bun 
pieptar şi sabia de lemn. Un nou prieten va fi numai potrivit 
să-l facă pe Tommen să uite de pierderea suferită după ce 
căpşorul lui Margaery se va rostogoli. 

Coborâră din lectică la picioarele statuii lui Baelor cel 
Binecuvântat. Regina fu încântată să vadă că oasele şi 
murdăria fuseseră curățate. Ser Osfryd spusese adevărul; 
mulţimea nu era nici atât de numeroasă, nici atât de 
nesupusă precum fuseseră vrăbiile. Stăteau adunaţi în 
pâlcuri mici, privind ameninţători spre porţile Marelui Sept, 
unde un şir de septoni novici se aliniaseră, cu toiege în 
mâini. Fără 

oțel, observă Cersei. Era ori ceva foarte înţelept, ori ceva 
prostesc, încă nu era sigură care dintre variante. 

Nimeni nu făcu nicio încercare de a le împiedica să intre. 
Oamenii de rând, la fel şi novicii, se dădură la o parte 
înaintea lor. Odată ajunse înăuntru, fură 

întâmpinate în Sala Lămpilor de către trei cavaleri, 
îmbrăcaţi în robele Fiilor Războinicului, dungate în culorile 
curcubeului. 

— Am venit aici doar s-o văd pe fata mea bună, le spuse 
Cersei. 


— Preacucernicia Sa vă aşteaptă. Eu sunt Ser Theodan 
cel Onest, fost Ser Theodan Wells. Înălţimea Sa să 
binevoiască a veni cu mine. 

Înalta Vrabie era în genunchi, ca întotdeauna. De data 
asta, se ruga înaintea altarului Tatălui. Nu-şi întrerupse 
rugăciunea când se apropie regina, ci o făcu să 

aştepte, nerăbdătoare, până când termină. Numai atunci 
îşi ridică fruntea spre ea. 

— Înălţimea Ta. Ce zi tristă. 

— Foarte tristă. Am putea primi permisiunea ta de a vorbi 
cu Margaery şi cu verişoarele ei? 

Alese o manieră blândă şi umilă; cu acest bărbat asta era 
calea care dădea cele mai bune rezultate. 

— Dacă asta vă este dorinţa. Vino la mine după aceea, 
copila mea. Noi doi trebuie să ne rugăm împreună. 

Mica regină fusese închisă în vârful unuia dintre turnurile 
înguste ale Marelui Sept. Celula ei avea doi metri şi jumătate 
lungime şi aproape doi lăţime, fără 

niciun fel de mobilier în afară de o saltea umplută cu paie 
şi o bancă pentru 208 

rugăciuni, un urcior cu gura largă plin cu apă, un 
exemplar din Steaua în Șapte Colţuri şi o lumânare pentru 
citit. Singura fereastră de-abia dacă era mai lată 

decât o deschizătură pentru arcaşi. 

Cersei o găsi pe Margaery desculţă şi tremurând, 
îmbrăcată în roba din lână 

aspră de soră novice. Pletele îi erau încâlcite, iar 
picioarele murdare. 

— Mi-au luat hainele, îi spuse mica regină îndată ce 
rămaseră singure. Am purtat o rochie din dantelă albă ca 
fildeşul, cu perle de apă dulce pe corsaj, însă 

septele şi-au pus mâinile pe mine şi m-au dezbrăcat până 
la piele. La fel şi pe verişoarele mele. Megga a azvârlit-o pe 
una dintre septe între lumânări şi i-a dat foc robei. Mi-e frică 
pentru Alia, totuşi. S-a făcut albă la faţă, era prea speriată ca 
să plângă. 


— Biata copilă. Cum nu erau scaune, Cersei se aşeză 
lângă mica regină, pe salteaua ei. Lady Taena s-a dus să 
discute cu ea, să-i spună că n-a fost uitată. 

— Nici măcar nu m-a lăsat să le văd, se înfurie Margaery. 
Ne ţine pe toate separat una de alta. Până când ai venit tu, 
nu mi s-a permis să primesc vizitatori, numai septe. Vine 
câte una o dată pe oră ca să mă întrebe dacă doresc să-mi 
mărturisesc păcatele trupeşti. Nu mă lasă nici măcar să 
dorm. Mă trezesc pentru a-mi cere mărturisiri. Noaptea 
trecută i-am mărturisit Septei Unella că mi-am dorit să-i scot 
ochii. 

Ce păcat că n-ai făcut-o, se gândi Cersei. Orbirea vreunei 
amărâte de septe bătrâne ar convins, cu siguranță, Înalta 
Vrabie de vinovăția ta. 

— Pe verişoarele tale le chestionează în acelaşi fel. 

— Atunci fie blestemaţi, zise Margaery. Blestemaţi să fie 
cu toţii până în cele şapte iaduri. Alia este blândă şi sfioasă, 
cum pot să-i facă aşa ceva? lar Megga... 

râde la fel de tare ca o târfă din docuri, ştiu, însă 
înlăuntrul ei a rămas tot o copilă. 

Le iubesc pe toate şi ele mă iubesc pe mine. Dacă această 
vrabie crede că le-ar putea face să mintă despre mine... 

— Mă tem că şi ele sunt puse sub acuzare. Toate trei. 

— Verişoarele mele? Margaery păli. Alia şi Megga de-abia 
dacă au ieşit din copilărie. Înălţimea Ta, asta... asta-i ceva 
pur şi simplu monstruos. Vrei să ne scoţi de aici? 

— Aş face-o, dacă aş putea. Glasul îi era încărcat de 
tristeţe. Preacucernicia Sa a pus noii săi cavaleri să vă 
păzească. Ca să vă eliberez ar trebui să trimit mantiile aurii 
şi să profanez prin omoruri acest locaş sfânt. Cersei luă 
mâna lui Margaey într-a sa. Cu toate astea, n-am stat cu 
braţele încrucişate. l-am adunat pe toţi cei numiţi de Ser 
Osney drept iubiții tăi. Ei îi vor vorbi Preacucerniciei Sale 
despre nevinovăția ta, sunt convinsă, şi vor jura asta la 
judecată. 


— Judecată? În vocea fetei se strecurase o nuanţă clară 
de teamă. Trebuie să se ţină o judecată? 

— Cum altcumva îţi vei dovedi nevinovăția? Cersei o 
strânse de mână, în semn de îmbărbătare. Însă fii sigură că 
tu decizi felul în care se va desfăşura 209 

judecata. Eşti regină. Cavalerii din Garda Regală au jurat 
să te apere. 

Margaery înţelese imediat. 

— Judecată prin luptă? Loras e rănit, altfel el... 

— Are şase fraţi. 

Margaery căscă ochii la ea, apoi îşi trase mâna. 

— Asta-i cumva o glumă? Boros este un fricos, Meryn este 
bătrân şi încet, fratele tău este ologit, iar ceilalţi doi sunt 
plecaţi la Dorn şi Osmund este un blestemat de Kett/eb/ack. 
Loras are doi fraţi, nu şase. Dacă e să fie vreo judecată 

prin luptă, îl vreau pe Garlan drept campion al meu. 

— Ser Garlan nu este membru al Gărzii Regale, zise 
regina. Atunci când este la mijloc onoarea reginei, legile şi 
tradiţia cer ca luptătorul ei să fie numai unul dintre oamenii 
juraţi ai regelui. Mă tem că Înaltul Septon va insista asupra 
acestui lucru. Mă voi asigura că aşa va fi. 

Margaery nu-i răspunse imediat, însă ochii ei căprui se 
mijiră bănuitori. 

— Blount sau Trant, rosti ea în cele din urmă. Va trebui să 
fie unul dintre ei. 

Ţi-ar plăcea asta, nu-i aşa? Osney Kettleblack l-ar tăia în 
bucăţi pe oricare dintre ei. 

Pe cele şapte iaduri. Cersei îşi compuse o expresie rănită. 

— Mă nedreptăţeşti, dragă fiică. Tot ceea ce vreau eu... 

— ... este să îl ai pe fiul tău numai pentru tine. Nu va 
avea niciodată o nevastă 

pe care tu să n-o urăşti. Şi nu sunt fiica ta, slavă zeilor. 
Lasă-mă. 

— Te porţi prosteşte. Am venit aici numai ca să te ajut. 

— Să mă ajuţi în drumul spre mormânt. Te-am rugat să 
pleci. Vrei să mă faci să-mi chem temnicerii ca să te târască 


afară de aici, căţea nemernică, uneltitoare şi rea? 

Cersei îşi adună fustele şi demnitatea. 

— Cred că situaţia asta trebuie să fie foarte 
înspăimântătoare pentru tine. Am să-ţi iert cuvintele. Aici, la 
fel ca şi la curte, nu ştiai niciodată cine putea să tragă 

cu urechea. Dacă aş fi în locul tău, şi mie mi-ar fi frică. 
Marele Maester Pycelle a admis că ţi-a furnizat ceaiul lunii şi 
Bardul tău Albastru... dacă aş fi în locul tău, domniţă, m-aş 
ruga Babei pentru înţelepciune şi Mamei pentru milă. Mă 
tem că, în curând, vei avea o nevoie disperată de 
amândouă. 

Patru septe zbârcite o escortară pe regină până jos, pe 
treptele turnului. Fiecare dintre băbătii părea mai plăpândă 
decât cealaltă. Când ajunseră la nivelul solului, îşi 
continuară coborârea, ajungând în inima Dealului Visenyei. 
Treptele se terminau mult sub pământ, într-un loc unde un 
şir de torţe luminau un coridor lung. 

Îl găsi pe Înaltul Septon aşteptând-o într-o mică încăpere 
în şapte colţuri, folosită pentru audienţe, încăperea era 
sărăcăcioasă şi simplă, cu pereţi dezgoliţi, din piatră, o masă 
grosolan cioplită, trei scaune şi o bancă pentru rugăciuni. 

Chipurile celor Şapte fuseseră sculptate pe pereţi. Lui 
Cersei, sculpturile i se 210 

părură grosolane şi urâte, însă aveau o anumită forţă, mai 
ales în ochi, globuri de onix, malahit şi piatra lunii care 
făceau cumva ca feţele lor să parăvii. 

— Ai vorbit cu regina, zise Înaltul Septon. 

Ea rezistă tentaţiei de a spune: Eu sunt regina. 

— Da. 

— Toţi oamenii păcătuiesc, chiar şi regii şi reginele. Şi eu 
am păcătuit şi-am fost iertat. Însă fără mărturisire nu poate fi 
iertăciune. Regina nu va mărturisi. 

— Poate că-i nevinovată. 

— Nu este aşa. Septele sfinte au cercetat-o şi pot depune 
mărturie că fecioria ei este compromisă. A băut ceaiul lunii 
pentru a ucide în pântece fructul păcatelor ei trupeşti. Un 


cavaler uns a jurat pe spada sa că le-a cunoscut trupeşte, pe 
ea şi pe cele trei verişoare ale ei. Şi alţii s-au împreunat cu 
ea, spune el, şi pomeneşte multe nume de bărbaţi, atât de 
vază, cât şi de origine umilă. 

— Mantiile mele aurii i-au adunat pe toţi în temnițe, îl 
asigură Cersei. Doar unul a fost interogat până acum, un 
menestrel numit Bardul Albastru. Ceea ce-a spus deja este 
tulburător. Chiar şi aşa, mă rog ca atunci când fiica mea va fi 
adusă 

la judecată, nevinovăția să-i poată fi dovedită. Ezită. 
Tommen îşi iubeşte atât de mult mica lui regină, Sfinţia Ta, 
încât mă tem că va fi greu pentru el sau pentru lorzii săi s-o 
judece drept. Poate Credinţa ar trebui să conducă judecata? 

Înalta Vrabie îşi împreună mâinile sale subţiri. 

— Am avut acelaşi gând, Înălţimea Ta. Tot aşa cum 
Maegor cel Crud a luat cândva săbiile de la Credinţă, şi 
Jaehaerys Conciliatorul ne-a lipsit de balanţa judecății. 
Totuşi, cine este îndreptăţit să judece o regină, în afara celor 
Şapte de Sus şi a celor juraţi de jos? O instanţă sacră 
alcătuită din şapte judecători se va apleca asupra acestui 
caz. Trei vor fi de sex feminin. O fecioară, o mamă şi o babă. 
Cine-ar putea fi mai nimerit să judece ticăloşia femeii? 

— Asta ar fi cel mai bine. Dar, să nu uităm, Margaery are 
dreptul de a cere ca vinovăția sau nevinovăția ei să fie 
dovedită prin confruntare în luptă. Dacă va fi aşa, 
reprezentantul ei trebuie să fie unul dintre cei Şapte ai lui 
Tommen. 

— Cavalerii din Garda Regală au servit ca luptători de 
nădejde pentru rege şi regină încă de pe vremea lui Aegon 
Cuceritorul. Coroana şi Credinţa vorbesc cu acelaşi glas 
despre asta. 

Cersei îşi acoperi faţa cu mâinile, de parcă ar fi suferit. 
Când îşi ridică din nou capul, o lacrimă-i sclipea într-un ochi. 

— Într-adevăr, sunt zile triste, spuse ea, dar îmi face 
plăcere să constat că 


suntem de acord în atât de multe. Dacă Tommen ar fi aici, 
ştiu că ne-ar mulţumi. 

Împreună, noi doi trebuie să aflăm adevărul. 

— Îl vom afla. 

— Trebuie să mă întorc la castel. Cu permisiunea ta, am 
să-l iau pe Ser Osney Kettleblack cu mine. Consiliul mic va 
dori să-l chestioneze şi să audă şi ei acuzaţiile. 

211 

— Nu, răspunse Înaltul Septon. 

Era doar un cuvânt, un cuvinţel doar, însă pentru Cersei 
era ca o găleată cu apă 

rece ca gheaţa aruncată direct în faţă. Clipi şi siguranţa 
sa de sine tremură, dar numai puţin. 

— Ser Osney va fi ţinut în siguranţă, îţi promit. 

— Este ţinut în siguranţă şi aici. Vino. Am să-ţi arăt. 

Cersei putea simţi privirile celor Şapte aţintite asupra ei, 
ochii de jad şi de malahit şi de onix, şi, dintr-odată, o 
străbătu un val de frică, rece ca gheaţa. Eu sunt regina, îşi 
zise ea. Fiica Lordului Tywin. Îl urmă fără prea multă tragere 
de inimă. 

Ser Osney nu era departe. Încăperea era întunecată şi 
închisă cu o uşă grea de fier. Înaltul Septon scoase o cheie 
pentru a o deschide şi desprinse o torţă de pe perete pentru 
a lumina încăperea. 

— După tine, Înălţimea Ta. 

înăuntru, Ser Osney atârna de tavan, gol, legănându-se 
agăţat de o pereche de lanţuri grele din fier. Fusese biciuit. 
Spatele şi umerii săi ajunseseră aproape carne vie, iar 
picioarele-i erau străbătute de tăieturi şi crestături de bici, la 
fel şi dosul. 

Regina de-abia dacă suporta să-l privească. Se întoarse 
spre Înaltul Septon. 

— Ce-ai făcut? 

— Ca să fiu sincer, am căutat să aflăm adevărul. 

— Ţi-a spus adevărul. A venit la tine de bună voie şi şi-a 
mărturisit păcatele. 


— Da. A făcut-o. Am ascultat mulţi oameni mărturisind, 
Înălţimea Ta, însă 

rareori am auzit un bărbat atât de încântat să fie vinovat. 

— L-ai biciuit! 

— Nu poate exista penitenţă fără durere. Niciun bărbat 
nu trebuie să se ferească de bici, după cum i-am spus lui Ser 
Osney. Rareori mă simt atât de aproape de Dumnezeu ca 
atunci când sunt biciuit pentru propriile mele ticăloşii, deşi 
cele mai întunecate păcate ale mele nu sunt nici pe departe 
atât de negre ca alelui. 

— D... dar, se bâlbâi ea, tu predici mila Mamei... 

— Ser Osney va gusta dulceaţa acestui lapte în viaţa de 
după. În Steaua în Şapte Colţuri stă scris că toate păcatele 
pot fi iertate, însă crimele tot trebuie pedepsite. Osney 
Kettleblack este vinovat de trădare şi de ucidere, iar plata 
trădării este moartea. 

Este doar un preot, nu poate face aşa ceva. 

— Nu Credinţa va condamna un om la moarte, indiferent 
de vina lui. 

— Indiferent de vina lui. Înaltul Septon repetă cuvintele 
încet, cântărindu-le. E 

destul de ciudat, Înălţimea Ta, cu cât îl biciuiam mai tare, 
cu atât crimele lui Ser Osney păreau să se schimbe. Acum ar 
vrea să ne facă să credem că nu s-a atins niciodată de 
Margaery Tyrell. Nu-i aşa, Ser Osney? 

Osney Kettleblack îşi deschise ochii. Când o văzu pe 
regină stând acolo, îşi 212 

trecu limba peste buzele umflate şi zise: 

— Zidul. Mi-ai promis Zidul... 

— E nebun, spuse Cersei. L-aţi adus la sminteală. 

— Ser Osney, rosti Înaltul Septon cu un glas ferm şi 
limpede, ai cunoscut-o trupeşte pe regină? 

— Da. Lanţurile zornăiră încet când Osney se răsuci în 
fiarele lui. Pe aia de-acolo. Ea-i regina cu care m-am 
împreunat, cea care m-a trimis să-l ucid pe bătrânul Înalt 


Septon. El n-avea niciodată gărzi. N-a trebuit decât să intru 
atunci când dormea şi să-i pun o pernă pe faţă. 

Cersei se întoarse şi-o luă la fugă. 

Înaltul Septon încercă s-o înşface, însă era un vrăbioi 
bătrân, în timp ce ea era leoaica de la Casterly Rock. ÎI 
îmbrânci la o parte şi năvăli pe uşă trântind-o în urma sa cu 
un pocnet. 

Frații Kettleblack, am nevoie de frații Kettleblack. Am să-l 
trimit pe Osfryd cu mantiile aurite şi pe Osmund cu Gărzile 
Regale, Osney va nega totul imediat ce-l eliberează, iar eu 
am să scap de acest Înalt Septon, tot aşa cum am făcut şi 
cu celălalt. Cele patru septe bătrâne i se aşezară în cale şi o 
apucară cu mâinile lor zbârcite. Ea o trânti la podea pe una 
dintre ele şi-o zgârie pe faţă pe alta şi urcă 

treptele. Pe la jumătatea drumului îşi aminti de Taena 
Merryweather. Asta aproape că o făcu să se împiedice, 
gâfâind. Cei Șapte, salvați-mă, imploră ea. 

Taena ştie tot. Dacă pun mâna şi pe ea şi o biciuiesc... 

Alergă până la sept, însă nu mai departe. Acolo erau alte 
femei care o aşteptau, mai multe septe şi câteva surori 
tăcute, mai tinere decât cele patru cotoroanţe de jos. 

— Sunt regina! strigă ea, ferindu-se de ele. Am să vă iau 
capetele pentru asta, am să vi le retez tuturor. Lăsaţi-mă să 
trec. 

În loc de asta, încercară s-o înşface. Cersei alergă la 
altarul Mamei, însă o prinseră acolo, erau o mulţime, şi o 
traseră în sus, pe treptele turnului, în timp ce dădea din 
picioare. În interiorul celulei trei surori tăcute o ţintuiră jos în 
vreme ce o septă numită Scolera o dezbrăcă până la piele. îi 
dădu jos chiar şi schimburile intime. O altă septă îi aruncă o 
robă aspră. 

— Nu puteţi face aşa ceva, continuă regina să ţipe la ele. 
Sunt o Lannister, daţi-mi drumul, fratele meu vă va ucide, 
Jaime vă va despica de la gât până jos, dați-mi drumul! Eu 
sunt regina! 


— Regina ar trebui să se roage, zise septa Scolera, înainte 
de a o lăsa goală în celula rece şi întunecoasă. 

Ea nu era blânda Margaery Tyrell, să-şi tragă pe ea roba şi 
să se lase în voia unei astfel de captivităţi. Am să îi învăţ eu 
ce înseamnă să pui un leu în cuşcă, îşi zise Cersei. Sfâşie 
roba în sute de bucățele, găsi un urcior cu apă şi-l sparse de 
perete, apoi făcu acelaşi lucru cu oala de noapte. Când nu 
veni nimeni, începu să 

bată cu pumnii în uşă. Escorta ei era jos, pe esplanadă: 
zece soldaţi din garda 213 

Lannisterilor şi Ser Boros Blount. /mediat ce mă aud, vor 
veni să mă elibereze, şi-atunci îl vom târî pe afurisitul de 
Înalt Vrăbioi în lanţuri înapoi la Fortăreaţa Roşie. 

Ţipă şi bătu şi urlă până când răguşi, la uşă şi la fereastră. 
Nimeni nu urlă la ea, nimeni nu veni s-o salveze. Celula 
începu să se întunece. Şi se răcea. Cersei începu să tremure. 
Cum de mă pot lăsa aşa, fără un foc măcar? Sunt regina lor. 

Începu să-i pară rău că sfâşiase roba pe care i-o dăduseră. 
Pe salteaua din colţ era o pătură, o încropeală subţire din 
lână maro. Era aspră şi ţepoasă, însă era tot ce mai avea. 
Cersei se strecură sub ea ca să scape de tremurat şi, înainte 
să-şi dea bine seama, alunecă într-un somn obosit. 

Următorul lucru de care fu conştientă era o mână grea, 
care o scutura pentru deşteptare. În celulă era întuneric 
beznă şi o femeie uriaşă şi pocită îngenunchease asupra ei, 
cu o lumânare în mână. 

— Cine eşti? întrebă regina. Ai venit să mă eliberezi? 

— Sunt Septa Unella. Am venit să te ascult cum 
mărturiseşti toate crimele şi păcatele trupeşti. 

Cersei îi azvârli mâna la o parte. 

— Am să-ţi iau capul. Să nu îndrăzneşti să mă atingi. 
Pleacă. 

Femeia se ridică. 

— Înălţimea Ta, am să mă întorc într-o oră. Poate că, până 
atunci, vei fi gata să mărturiseşti. 


Trecu o oră, şi încă o oră şi încă o oră. Şi-aşa se duse cea 
mai lungă noapte pe care o trăise Cersei Lannister, în afară 
de noaptea nunţii lui Joffrey. Gâtul îi era atât de inflamat de 
la strigat încât de-abia dacă mai putea înghiţi. Celula se 
transformase într-o gheţărie. Spărsese oala de noapte, aşa 
că trebuise să se ghemuiască într-un colţ pentru a se uşura 
şi să privească urina scurgându-se pe podea. De fiecare dată 
când închidea ochii, Unella apărea din nou deasupra ei, 
scuturând-o şi întrebând-o dacă voia să-şi mărturisească 
păcatele. 

Zorii zilei nu-i aduseră nicio uşurare. Când se înălţă 
soarele, Septa Moelle îi aduse un castron cu un terci cenuşiu 
şi apos. Cersei i-l azvârli în cap. Când îi aduseră un alt urcior 
cu apă, era atât de însetată încât nu putu face altceva decât 
să 

bea. Când aduseră o altă robă, cenuşie şi subţire, 
mirosind a mucegai, îşi acoperi goliciunea cu ea. Şi în acea 
seară, când îşi făcu din nou apariţia Moelle, mancă 

pâine şi peşte şi ceru vin ca să le facă să-i alunece pe gât. 
Nu-i aduseră vin, dar se înfăţişă septa Unella, făcându-şi 
vizita din oră în oră pentru a întreba dacă regina era gata să 
mărturisească. 

Ce se poate întâmpla? se întrebă Cersei, pe când felia 
subţire de cer de la fereastra ei începuse să se întunece din 
nou. De ce n-a venit nimeni să mă ia de aici? Nu putea crede 
că fraţii Kettleblack puteau să-l abandoneze pe Osney. Ce 
făcea consiliul ei? Laşi şi trădători. Când am să ies de aici, 
am să pun să fie descăpățânaţi cu toții şi-am să găsesc 
oameni mai buni care să le ia locul. 

214 

De trei ori în acea zi auzi strigăte îndepărtate, ridicându- 
se spre turn de pe esplanadă, însă numele lui Margaery era 
cel pe care-l scanda mulţimea, nicidecum al ei. 

Era aproape de zorii celei de-a doua zile şi Cersei lingea 
ultimele urme de terci de pe fundul castronului, când uşa 
celulei se deschise pe neaşteptate, lăsându-l să 


intre pe Lordul Qyburn. De-abia reuşi să se abţină să nu 
se arunce peel. 

— Qyburn, şopti ea, oh, zeilor, sunt atât de bucuroasă să- 
ţi văd faţa. Du-mă 

acasă. 

— Acest lucru nu este permis. Vei fi judecată de o sfântă 
instanţă de şapte, pentru crimă, trădare şi păcate trupeşti. 

Cersei era atât de istovită încât cuvintele i se părură la 
început lipsite de sens. 

— Tommen. Vorbeşte-mi de fiul meu. Mai este rege? 

— Este, Înălţimea Ta. Este bine, în siguranţă, între zidurile 
Fortăreţei lui Maegor, protejat de Garda Regală. Totuşi se 
simte singur. E frământat. Întreabă 

de tine şi de mica lui regină. Încă nu i-a spus nimeni de... 
de ale tale... 

— ... dificultăţi? sugeră ea. Ce-i cu Margaery? 

— Şi ea va fi judecată, de către aceeaşi curte care 
conduce procesul tău. L-am predat pe Bardul Albastru 
Înaltului Septon, aşa cum a poruncit Înălţimea Ta. Este acum 
aici, undeva sub noi. Iscoadele mele mi-au şoptit că-l 
biciuiesc, însă, până 

acum, cântă doar aceeaşi dulce melodie învățată de la 
noi. 

Aceeaşi dulce melodie învățată de la noi. Simţurile ei 
erau copleşite de dorinţa de a dormi. Wat, numele său 
adevărat este Wat. Dacă zeii erau îngăduitori, Wat şi-ar 
putea da duhul sub bici, lăsând-o astfel pe Margaery fără 
nicio cale de a-i infirma mărturia. 

— Unde-mi sunt cavalerii? Ser Osfryd... Înaltul Septon 
vrea să-i omoare fratele, pe Osney, mantiile lui aurii trebuie 
să... 

— Osfryd Kettleblack nu mai este la comanda Gărzii 
Oraşului. Regele l-a destituit din funcţie şi l-a pus pe 
căpitanul Porții Dragonului în locul său, un anume Humfrey 
Waters. 


Cersei era atât de obosită încât nimic din toate acestea 
nu mai avea sens. 

— De ce-ar face Tommen aşa ceva? 

— Băiatul nu-i de vină. Când consiliul îi aduce un decret, 
el îl semnează cu numele lui şi aplică sigiliul. 

— Consiliul meu... cine? Cine face asta? Nu tu? 

— Vai mie, am fost demis din consiliu, cu toate că, pentru 
moment, mi se permite să-mi continui activitatea cu spionii 
eunucului. Regatul este condus de Ser Harys Swift şi de 
Marele Maester Pycelle. Ei au trimis un corb la Casterly Rock, 
invitându-l pe unchiul tău să revină la curte şi să preia 
regența. Dacă 

intenţionează să accepte, ar face bine să se grăbească. 
Mace Tyrell a abandonat asediul de la Capătul Furtunii şi 
mărşăluieşte cu armata sa înapoi în oraş, şi se pare că şi 
Randyll Tarly ar fi pe drum, venind de la lazul Fecioarelor. 

215 

— Şi Lordul Merryweather a fost de acord cu toate 
acestea? 

— Merryweather a demisionat din consiliu şi a fugit înapoi 
la Longtable, împreună cu soţia sa, prima care ne-a adus 
vestea... acuzațiilor împotriva Înălţimii Tale. 

— Au lăsat-o pe Taena să plece. 

Acesta era lucrul cel mai bun pe care-l auzise de când 
Înalta Vrabie îi spusese nu. Taena ar fi putut s-o 
nenorocească. 

— Şi ce-i cu Lordul Waters? Navele sale... dacă-şi aduce 
echipajele pe țărm ar avea suficienţi oameni ca să... 

— Imediat ce vestea necazurilor actuale ale Înălţimii Tale 
au ajuns la râu, Lordul Waters a ridicat pânzele, a desfăcut 
vâslele şi a pornit cu flota pe mare. Ser Harys se teme că i se 
va alătura Lordului Stannis. Pycelle crede că se îndreaptă 

spre Treptele de Piatră, pentru a deveni pirat. 

— Toate dragele mele galere. Cersei aproape că izbucni în 
râs. Nobilul meu tată obişnuia să spună că bastarzii sunt 


trădători de la natură. Dacă l-aş fi ascultat... Se înfiora. Sunt 
pierdută, Qyburn. 

— Nu. 

EI îi luă palma în mână. 

— Speranţa rămâne. Înălţimea Ta are dreptul de a-şi 
dovedi nevinovăția prin luptă. Regina mea, campionul tău 
este pregătit. Nu există niciun bărbat în cele Şapte Regate 
care să spere să-l poată înfrunta. Nu trebuie decât să dai 
porunca... 

De data asta chiar râse. Era caraghios, teribil de 
caraghios, hidos de caraghios. 

— Zeii fac glume pe seama tuturor speranţelor şi 
planurilor noastre. Am un luptător pe care niciun bărbat nu-l 
poate înfrânge, însă mi-e interzis să mă 

folosesc de el. Eu sunt regina, Qyburn. Onoarea mea 
poate fi apărată numai de un Frate Jurat din Garda Regală. 

— Înţeleg. Zâmbetul pieri de pe faţa lui Qyburn. Înălţimea 
Ta, sunt în impas. 

Nu ştiu ce sfat aş putea să-ţi dau... 

Chiar şi în acea stare de epuizare şi spaimă, regina ştia că 
nu îndrăznea să-şi încredinţeze soarta unei curţi de vrăbii. 
Nu putea conta nici pe intervenţia lui Ser Kevan, după 
schimbul de vorbe dintre ei, de la ultima lor întâlnire. Va 
trebui să 

fie o judecată prin luptă. Nu există nicio altă posibilitate. 

— Qyburn, pentru dragostea ce mi-o porţi, te implor, 
trimite un mesaj din partea mea. Dacă se poate, printr-un 
corb. Dacă nu, printr-un curier. Trebuie să-l trimiţi la 
Riverrun, la fratele meu. Spune-i ce s-a întâmplat şi scrie... 
Scrie... 

— Da, Înălţimea Ta? 

Cersei îşi linse buzele, tremurând. 

— Vino imediat. Ajută-mă. Salvează-mă. Am nevoie de 
tine acum, aşa cum n-am avut nevoie niciodată. Te iubesc. 
Te iubesc. Te iubesc. Vino de îndată. 

— După cum porunceşti. Te iubesc de trei ori? 


— De trei ori. Trebuia să-l impresioneze. Va veni. Ştiu că 
va veni. Trebuie să 

216 

vină. Jaime este singura mea speranţă. 

— Regina mea, zise Qyburn, ai... uitat? Ser Jaime nu mai 
are mâna cu care mânuia sabia. Dacă el trebuie să te 
reprezinte şi pierde... 

Vom părăsi această lume impreună, aşa cum, odinioară, 
am sosit în ea. 

— Nu va pierde. Nu Jaime. Nu când viaţa mea este în joc. 


JAIME 


Noul Lord de Riverrun era atât de furios încât îl apucase 
tremuratul. 

— Am fost înşelaţi, zise el. Acest om ne-a jucat un renghi! 
Picături de salivă 

roz îşi luară zborul de pe buzele sale în timp ce-l 
împungea cu degetul pe Edmure Tully. Vreau să fie 
descăpăţânat! Domnesc la Riverrun prin decretul regelui, 
eu... 

— Emmon, făcu soţia lui, Lordul Comandant ştie de 
decretul regelui. Ser Edmure ştie şi el. Băieţii de la grajd ştiu 
şi ei. 

— Eu sunt stăpânul şi-am să-i iau capul! 

— Pentru ce vină? 

Cu toate că era slab, Edmure arăta mult mai nobil decât 
Emmon Frey. Purta o vestă roşie, matlasată, din lână, cu un 
păstrăv brodat pe piept. Avea cizme negre, iar pantalonii îi 
erau albaştri. Părul său arămiu fusese spălat şi tuns, barba 
roşcată 

tunsă cu grijă. 

— Am făcut tot ceea ce mi s-a cerut. 

— Oh. Jaime Lannister nu mai dormise de când Riverrunul 
îşi deschisese porţile şi capul îi plesnea de durere. Nu-mi 
amintesc să-ţi fi cerut să-l laşi pe Ser Brynden să evadeze. 

— Mi-ai cerut să predau castelul, nu pe unchiul meu. De 
ce sunt eu devină 

dacă oamenii tăi l-au lăsat să se strecoare printre liniile 
de asediu? 

Pe Jaime nu-l distra deloc situaţia. 

— Undee? spuse el, lăsând ca iritarea să-i fie vizibilă. 
Oamenii săi scotociseră 

de trei ori prin Riverrun, iar Brynden Tully nu fusese de 
găsit. 


— Nu-mi spunea niciodată unde avea de gând să se ducă. 

— lar tu nici nu l-ai întrebat. Cum a scăpat? 

— Peştii înoată. Chiar şi cei negri. Edmure zâmbi. 

Jaime era foarte tentat să-l pocnească peste gură cu 
mâna lui de aur. Vreo câţiva dinţi lipsă ar pune capăt 
zâmbetelor lui. Pentru un om care avea să-şi petreacă restul 
vieţii închis, Edmure era mult prea încântat de el. 

— Pe sub Casterly Rock avem celule pe care un bărbat le- 
ar considera strâmte ca o armură. Nu poţi să te întorci în ele 
sau să şezi sau să te apleci spre picioare când şobolanii 
încep să-ţi roadă degetele. N-ai vrea să te gândeşti mai bine 
la ce răspunzi? 

Zămbetul Lordului Edmure dispăru imediat. 

217 

— Mi-ai dat cuvântul că voi fi tratat onorabil, conform 
rangului meu. 

— Deci vei răspunde, zise Jaime. Cavaleri mult mai nobili 
decât tine au murit scâncind în temniţele acelea, şi mulţi 
înalţi lorzi. Chiar şi un rege sau doi, dacă-mi amintesc bine 
istoria noastră. Soţia ta o poate primi pe cea de lângă tine, 
dacă 

vrei. N-aş vrea să vă despart. 

— A trecut înot, zise Edmure sumbru. Avea aceiaşi ochi 
albaştri ca şi sora lui, Catelyn, iar Jaime văzu în ei aceeaşi 
ură care se cuibărise cândva într-ai ei. Am ridicat grilajul de 
protecţie la Poarta Apei, doar vreun metru şi ceva. Destul cât 
să 

lase un spaţiu sub apă, deşi la suprafaţă poarta părea 
coborâtă. Unchiul meu este un înotător excelent. După 
lăsarea întunericului, s-a strecurat pe sub gratii. 

ȘI, fără nicio îndoială, tot aşa a trecut şi pe sub estacada 
noastră. O noapte fără lună, străjeri plictisiţi, un peşte negru 
într-un râu negru, plutind fără zgomot în aval. Dacă Ruttiger 
sau Yew sau oricare altul dintre oamenii lor ar fi auzit un 
clipocit, ar fi crezut că era o ţestoasă sau vreun păstrăv. 
Edmure aşteptase aproape o zi înainte de a cobori lupul 


străvechi al Casei Stark, în semn de capitulare. În confuzia 
care urmase când castelul trecuse de la un stăpân la 
celălalt, de-abia în dimineaţa următoare fusese Jaime 
informat că Peştele Negru nu se număra printre prizonieri. 

Se duse la fereastră şi privi în zare, peste râu. Era o zi 
senină de toamnă, iar soarele strălucea pe ape. La ora asta, 
Peştele Negru ar putea fi la zece leghe în josul râului. 

— Trebuie să-l găsiţi, insistă Emmon Frey. 

— Va fi găsit. 

Jaime vorbea cu o siguranţă pe care nu o simţea. 

— Am dulăii mei şi vânători care-i adulmecă urma chiar 
acum. 

Ser Addam Marbrand conducea căutările pe partea 
dinspre sud a râului, iar Ser Dermot de Rainwood, pe cea din 
nord. Luase în considerare posibilitatea de a-i implica şi pe 
lorzii riverani, însă Vance şi Piper şi cei ca ei erau mai 
predispuşi să-l ajute pe Peştele Negru să scape decât să-l 
prindă în cătuşe. În concluzie, nu era deloc optimist. 

— S-ar putea să ne scape o bucată de vreme, zise el, dar, 
în cele din urmă, tot trebuie să iasă la suprafaţă. 

— Şi dacă încearcă să-mi ia din nou castelul? 

— Ai o garnizoană de două sute de oameni. 

O garnizoană prea mare, de fapt, însă Lordul Emmon era 
neliniştit. Cel puţin nu avea niciun fel de probleme cu 
hrănirea lor; Peştele Negru lăsase Riverrunul foarte bine 
aprovizionat, aşa cum se lăudase. 

— După necazul în care ne-a lăsat Ser Brynden, mă 
îndoiesc că se va furişa aici, înapoi. Doar dacă nu este în 
fruntea unei bande de haiduci. 

Nu se îndoia că Peştele Negru intenţiona să continue 
lupta. 

— Este cetatea ta, îi spuse Lady Genna soţului ei. Treaba 
ta este s-o păstrezi. 

218 

Dacă nu poţi face asta, dă-i foc şi fugi înapoi la Stâncă. 


Lordul Emmon se frecă la gură. Îşi retrase mâna înroşită şi 
năclăită din cauza frunzelor acrişoare. 

— Să stabilim. Riverunul este al meu şi că niciun om nu 
mi-l va lua vreodată. 

Îi oferi lui Edmure Tully o ultimă căutătură bănuitoare, în 
timp ce Lady Genna îl trăgea afară din salon. 

— Mai este ceva ce crezi că ar trebui să-mi spui? îl întrebă 
Jaime pe Edmure când rămaseră singuri. 

— E salonul tatălui meu, spuse Tully. A condus domeniile 
riverane de aici, bine şi cu înţelepciune. Îi plăcea să şadă 
lângă fereastra aceea. Lumina era bună 

aici, şi oricând îşi lua privirile de pe ceea ce lucra, putea 
vedea râul. Când ochii îi oboseau, o punea pe Cat să-i 
citească. Degețel şi cu mine am construit, cândva, un castel 
din cuburi de lemn, acolo, lângă uşă. Nu vei şti niciodată cât 
de rău mi se face să te văd în această încăpere, Regicidule. 
Nu vei şti niciodată cât de mult te dispreţuiesc. 

Aici greşea. 

— Am fost disprețuit de oameni mai valoroşi decât tine, 
Edmure. 

Jaime chemă un străjer. 

— Du-l pe Înălţimea Sa înapoi în turnul său şi dă-i de 
mâncare. 

Lordul de Riverrun plecă în tăcere. A doua zi urma să 
plece spre apus. Ser Forley Prester comanda escorta sa; o 
sută de oameni, între care douăzeci de cavaleri. Mai bine 
dublez numărul. Lordul Beric ar putea incerca să-l elibereze 
pe Edmure inainte să ajungă la Dintele de Aur. Jaime nu voia 
să fie nevoit să-l captureze pe Tully pentru a treia oară. 

Se întoarse la jilţul lui Hoster Tully, întinse o hartă a 
Tridentului şi o netezi cu mâna sa de aur. Unde m-aş duce, 
dacă aş fi Peştele Negru? 

— Lord Comandant? Un străjer stătea în pragul uşii 
deschise. Lady Westerling şi fiica ei aşteaptă afară, aşa cum 
aţi poruncit. 

Jaime dădu harta la o parte. 


— Pofteşte-le înăuntru. 

Cel puțin, fata n-a dispărut şi ea. Jeyne Westerling fusese 
regina lui Robb Stark, fata care îl costase totul. Cu un lup în 
pântecul ei, s-ar fi putut dovedi mai periculoasă decât 
Peştele Negru. 

Nu arăta primejdioasă. Jeyne era o fată mlădioasă, nu mai 
mare de cincisprezece, şaisprezece ani, mai mult stângace 
decât graţioasă. Avea şolduri înguste, sâni de mărimea unor 
mere, un smoc de plete castanii, cârlionţate, şi ochii blânzi şi 
căprui ai unei porumbiţe. Destu/ de drăguță pentru o copilă, 
hotări Jaime, însă 

nu-i o fată pentru care să merite să pierzi un regat. Avea 
faţa umflată, iar pe frunte i se vedea o julitură, pe jumătate 
ascunsă de o şuviţă de păr castaniu. 

— Ce s-a întâmplat? o întrebă el. 

Fata îşi întoarse capul. 

219 

— Nu s-a întâmplat nimic, insistă mama ei, o femeie cu o 
expresie severă, înveşmântată într-o rochie din catifea 
verde. Un colier din scoici aurite se închidea în jurul gâtului 
ei lung şi subţire. Nu renunţa la coroniţa pe care rebelul i-a 
dat-o şi când am încercat să i-o iau de pe cap, copila asta 
încăpăţânată s-a luptat cu mine. 

— A fost a mea, scânci Jayne. Nu aveai dreptul. Robb a 
făcut-o pentru mine. 

L-am iubit. 

Mama ei se pregăti s-o pocnească, dar Jaime se puse între 
ele. 

— Fără din astea, o avertiză el pe Lady Sybell. Luaţi loc, 
amândouă. 

Fata se cuibări în scaunul ei ca un animal înspăimântat, 
dar mama ei se aşeză 

înţepată, ţinându-şi capul sus. 

— Doriţi vin? le întrebă el. 

Fata nu răspunse. 

— Nu, mulţumesc, zise mama. 


— Cum vreţi. 

Jaime se întoarse spre fiică. 

— Îmi pare rău de pierderea ta. Băiatul a avut curaj, 
recunosc asta. Am ceva să 

te întreb. Ai în pântec copilul lui, domniţă? 

Jeyne ţâşni de pe scaunul ei şi ar fi fugit din încăpere 
dacă străjerul de la uşă 

n-ar fi prins-o de mână. 

— Nu-l are, spuse Lady Sybell, în timp ce fiica ei se 
zbătea să scape. M-am asigurat eu de asta, aşa cum m-a 
rugat nobilul tău tată. 

Jaime dădu din cap. Tywin Lannister nu era omul care să 
neglijeze astfel de detalii. 

— Dă drumul fetei, zise el. Deocamdată, am terminat cu 
ea. În timp ce Jeyne fugea pe trepte în jos, se întoarse spre 
mamă. Casa Westerling a primit iertarea, iar fratele tău 
Rolph a fost înnobilat Lord de Castamere. Ce altceva mai vrei 
de la noi? 

— Nobilul tău tată mi-a promis căsătorii vrednice pentru 
Jeyne şi pentru sora ei mai mică. Lorzi sau moştenitori, nu fii 
mai tineri şi cavaleri de la curte. 

Lorzi sau moştenitori. Desigur. Westerling era o Casă 
veche şi mândră, însă 

Lady Sybell însăşi se născuse o Spicer, dintr-o familie de 
negustori ajunşi. Bunica ei fusese un fel de vrăjitoare pe 
jumătate ţicnită de la est, îşi aminti el. lar cei din Casa 
Westerling erau sărăciţi. În circumstanţe normale, fiii mai 
tineri ar fi fost cea mai bună partidă la care ar fi putut spera 
fetele lui Sybell Spicer, însă o oală 

drăgălaşă şi pântecoasă cu aurul Lannisterilor făcea ca 
până şi văduva unui rebel mort să pară atrăgătoare pentru 
vreun lord. 

— Vei avea căsătoriile, rosti Jaime, însă Jeyne trebuie să 
aştepte doi ani bătuţi pe muchie până să se poată mărita din 
nou. 


Dacă fata îşi lua prea curând un alt soţ şi făcea un copil 
cu el, şuşotelile cum că 

Tânărul Lup era tatăl ar fi fost inevitabile. 

220 

— Am şi doi fii, îi reaminti Lady Westerling. Rollam este 
cu mine, însă 

Raynald era cavaler şi s-a dus cu rebelii la Gemeni. Dacă 
aş fi ştiut ce urma să se întâmple acolo, n-aş fi permis 
niciodată una ca asta. În vocea ei se strecurase o urmă de 
reproş. Raynald nu ştia nimic de nicio... înţelegere cu nobilul 
tău tată. 

S-ar putea să fie captiv la Gemeni. 

Sau s-ar putea să fie mort. Walder Frey nu ştia nici el de 
înțelegere. 

— Voi face cercetări. Dacă Ser Raynald mai este captiv, 
vom plăti noi recompensa în locul tău. 

— S-a pomenit şi de o soaţă pentru el. O mireasă de la 
Casterly Rock. Nobilul tău tată a spus că Raynald ar trebui să 
primească bucuria din partea lui, dacă totul decurgea 
precum am sperat. 

Chiar şi din mormânt, mâna moartă a Lordului Tywin ne 
învârte pe toți. 

— Joyl este fiica naturală a răposatului meu unchi 
Gerion. Se poate aranja o logodnă, dacă asta ţi-e voia, însă 
orice mariaj va trebui să aştepte. Joy avea vreo nouă-zece 
ani când am văzut-o ultima dată. 

— Fiica sa naturală? Lady Sybell arăta de parcă tocmai ar 
fi înghiţit o lămâie. 

Vrei ca un Westerling să ia o bastardă? 

— Nu mai mult decât aş vrea ca Joy să se mărite cu fiul 
unei căţele uneltitoare şi trădătoare. Merită mai mult. Jaime 
ar fi sugrumat-o bucuros cu colierul ei de scoici. Joy era o 
copilă dulce, însă însingurată; tatăl ei fusese unchiul favorit 
al lui Jaime. Fiica ta face cât zece ca tine, doamna mea. Vei 
pleca mâine, împreună cu Edmure şi Ser Forley. Până atunci, 
ai face bine să te ţii departe de mine. 


Strigă după un străjer şi Lady Sybell plecă ţinându-şi 
buzele strânse, afectată. 

Jaime rămase să se întrebe cât de mult ştia Lord Gawen 
despre uneltirile soţiei sale. Cât de mult ştim vreodată noi, 
bărbații? 

Când Edmure şi Westerlingii plecară, îi însoțeau patru 
sute de soldaţi. Jaime dublase escorta din nou, în ultimul 
moment. Călări câţiva kilometri împreună cu ei, ca să 
discute cu Ser Forley Prester. Cu toate că avea un cap de 
taur pe tunica sa şi coarne pe coif, Ser Forley n-ar fi putut fi 
mai puţin bovin. Era un bărbat scund, simplu, călit. Cu nasul 
său subţire, creştetul pleşuv şi barba castanie încărunţită, 
aducea mai mult a hangiu decât a cavaler. 

— Nu ştim unde-i Peştele Negru, îi aminti Jaime, dar dacă- 
| poate elibera pe Edmure, o va face. 

— Asta nu se va întâmpla, stăpâne. La fel ca majoritatea 
hangiilor, Ser Forley nu era prost. Iscoade şi cercetaşi vor 
scotoci mlaştina şi ne vom fortifica taberele noaptea. Am 
ales zece oameni care să stea cu Tully zi şi noapte, cei mai 
buni arcaşi ai mei. Dacă se abate fie şi cu un metru de 
marginea drumului, îl vor împăna cu atâtea săgeți cu pene, 
încât propria sa mamă l-ar lua drept gâscan. 

— Bine. Jaime ar fi fost bucuros ca Tully să ajungă la 
Casterly Rock în siguranţă, dar mai bine mort decât fugit şi 
el. Mai bine ţine nişte arcaşi şi prin 1 Joy - nume propriu, dar 
şi „bucurie”, în limba engleză (n. red.). 

221 

preajma fiicei Lordului Westerling. 

Ser Forley păru surprins. 

— Fata lui Gawen? Este... 

— ... văduva Tânărului Lup, termină Jaime pentru el, şi de 
două ori mai periculoasă decât Edmure dacă ne scapă 
vreodată. 

— Cum spui tu, stăpâne. Va fi supravegheată. 

Jaime trecu în galop mic pe lângă un grup de Westerlingi, 
în timp ce depăşea coloana în drumul său înapoi spre 


Riverrun. Lordul Gawen dădu grav din cap când ajunse în 
apropierea lui, dar Lady Sybell privi prin el cu ochii precum 
ţurţurii de gheaţă. Jeyne nici nu-l văzu măcar. Văduva 
călărea cu privirile în jos, ghemuită sub o mantie cu glugă. 
Sub faldurile ei grele, avea veşminte fine, însă 

sfâşiate. Şi le-a rupt singură, în semn de doliu, îşi dădu 
seama Jaime. Asta sigur n-a prea incântat-o pe mama sa. Se 
pomeni întrebându-se dacă Cersei şi-ar sfâşia rochia dacă el 
ar muri. 

Nu se duse direct la castel, ci traversă Piatra Răsucită 
încă o dată, ca să-l cheme pe Edwyn Frey şi să discute 
transferul prizonierilor străbunicului său. 

Oastea lui Frey începuse să se împrăştie la câteva ore 
după ce Riverrunul se predase, când stegarii Lordului Walder 
şi mercenarii ridicaseră corturile ca să 

meargă acasă. Freyii care mai rămăseseră erau încă în 
bivuacuri, dar pe Edwyn îl găsi cu unchiul său bastard în 
pavilionul ultimului. 

Cei doi erau aplecaţi deasupra unei hărţi, contrazicându- 
se aprins, însă încetară 

imediat ce intră Jaime. 

— Lord Comandant, zise Rivers cu o politeţe rece, însă 
Edwyn izbucni: 

— Sângele tatălui meu este pe mâinile tale, ser. 

Asta-l ului pe Jaime. 

— Cum aşa? 

— Tu ai fost cel care l-a trimis acasă, da sau nu? 

Cineva trebuia s-o facă. 

— L-a lovit vreo nenorocire pe Ser Ryman? 

— A fost spânzurat împreună cu toţi însoțitorii lui, zise 
Walder Rivers. 

Haiducii i-au capturat la nouă kilometri sud de Târg. 

— Dondarrion? 

— EI sau Thoros sau femeia Inimă de Piatră. 

Jaime se încruntă. Ryman Frey fusese un prost, un laş şi 
un beţivan şi nimeni nu avea să-i ducă dorul prea mult, nici 


măcar Freyii săi. Dacă ochii neumeziţi ai lui Edwyn erau un 
indiciu, nici măcar propriii lui fii nu-l vor plânge prea multă 

vreme. Totuşi... aceşti haiduci sunt tot mai neobrăzați, 
dacă îndrăznesc să-l spânzure şi pe moştenitorul Lordului 
Walder la nici o zi de mers călare de Gemeni. 

— Câţi oameni avea cu el Ser Ryman? întrebă el. 

— Trei cavaleri şi o duzină de călăreţi înarmaţi, zise 
Rivers. Au atacat ca şi 222 

cum ar fi ştiut că se întoarce la Gemeni cu o escortă 
redusă. 

Edwyn făcu o strâmbătură. 

— Pun rămăşag că fratele meu are un amestec în asta. Le- 
a permis nelegiuiţilor să scape după ce i-au ucis pe Merrett 
şi pe Petyr, iar acum asta. Cum tatăl nostru-i mort, n-am mai 
rămas decât eu între Walder cel Negru şi Gemeni. 

— N-ai nicio dovadă că-i aşa, spuse Walder Rivers. 

— Nu am nevoie de dovadă, îmi cunosc fratele. 

— Fratele tău se află la Seagard, insistă Rivers. Cum să fi 
putut şti el că Ser Ryman se întorcea la Gemeni? 

— l-a spus cineva, spuse Edwyn pe un ton amar. Are 
propriii săi spioni aici, în tabără, poţi fi sigur. 

lar tu îi ai pe ai tăi la Seagard. Jaime ştia că neînțelegerile 
dintre Edwyn şi Walder cel Negru erau vechi, dar nu îi păsa 
care dintre ei va reuşi să-i succeadă 

străbunicului lor ca Lord de Crossing. 

— Dacă mă iertaţi pentru că intervin în durerea voastră, 
spuse el pe un ton sec, avem şi alte chestiuni de discutat. 
Când vă întoarceţi la Gemeni, vă rog să-l informaţi pe Lordul 
Walder că Regele Tommen cere toţi captivii luaţi de voi la 
Nunta Roşie. 

Ser Walder se încruntă. 

— Aceşti prizonieri sunt valoroşi, ser. 

— Înălţimea Sa nu i-ar cere dacă ar fi fără valoare. 

Frey şi Rivers schimbară o privire. Edwyn glăsui: 

— Nobilul meu bunic se aştepta la o recompensă pentru 
aceşti prizonieri. 


Și o va primi, imediat ce îmi creşte mie o mână nouă, se 
gândi Jaime. 

— Cu toţii avem aşteptări, zise el pe un ton blând. Spune- 
mi, Ser Raynald Westerling se numără printre aceşti captivi? 

— Cavalerul scoicilor de mare? se strâmbă Edwyn. Pe 
acesta-l vei găsi hrănind peştii pe fundul Furcii Verzi. 

— Se afla în curte când oamenii noştri au venit să omoare 
lupul străvechi, zise Walder Rivers. Whalen i-a cerut să 
predea sabia şi i-a dat-o destul de docil, dar când oamenii au 
început să-l împăneze pe lup cu săgeți, a înşfăcat securea lui 
Whalen şi-a eliberat monstrul din plasa pe care o aruncaseră 
asupra lui. Whalen spune că a luat o săgeată în umăr şi o 
alta în stomac, dar tot a reuşit să ajungă pe culoarul de pe 
metereze şi să se arunce în râu. 

— A lăsat o dâră de sânge pe trepte, spuse Edwyn. 

— l-aţi găsit corpul după aceea? întrebă Jaime. 

— Am găsit o mie de stârvuri după aceea. Odată ce-au 
rămas vreo câteva zile în râu, toate arată cam la fel. 

— Am auzit că ar fi la fel şi cu spânzuraţii, zise Jaime 
înainte să plece. 

Până dimineaţa, din tabăra Frey nu mai rămăsese mare 
lucru în afară de muşte, balegă de cal şi spânzurătoarea lui 
Ser Ryman, înălțându-se oropsită pe marginea 223 

râului. Vărul său voia să ştie ce-ar trebui făcut cu ea şi cu 
echipamentul de asediu pe care-l construise, berbecii, 
jgheaburile pentru metal topit şi turnurile de asalt, 
catapultele. Daven propuse să le ducă pe toate la Raventree 
şi să le folosească 

acolo. Jaime îi spuse să incendieze tot, începând cu 
spânzurătoarea. 

— Vreau să rezolv eu însumi problema cu Lordul Tytos. 
Asta nu va necesita un turn de asediu. 

Daven rânji prin barba sa stufoasă. 

— Un duel, vere? Nu prea pare corect. Tytos este un 
bătrân coliliu. 

Un bătrân coliliu cu două mâini. 


În noaptea aceea, el şi Ser llyn luptară timp de trei ore. 
Era una dintre nopţile sale mai bune. Dacă ar fi încrucişat 
săbiile cu adevărat, Payne l-ar fi omorât numai de două ori. 
De regulă, o păţea de cel puţin şase ori, iar în unele nopţi 
era chiar şi mai rău. 

— Dacă reuşesc s-o ţin tot aşa pentru încă o jumătate de 
an, am să fiu la fel de bun ca Peck, declară Jaime, iar Ser Ilyn 
scoase acel clămpănit care însemna că-l amuzase. Hai, vino 
să mai bem din vinul acela roşu şi bun al lui Hoster Tully. 

Vinul devenise o parte a ritualului lor nocturn. Ser llyn 
constituia partenerul perfect la băutură. Nu te întrerupea 
niciodată, nu te contrazicea, nu se plângea, nu cerea 
favoruri şi nici nu spunea poveşti lungi şi fără niciun sens. 
Tot ce făcea era să bea şi să asculte. 

— Ar trebui să pun să li se taie limba tuturor prietenilor 
mei, zise Jaime în timp ce umplea pocalele, şi familiei mele 
la fel. O Cersei tăcută ar fi o dulceaţă, deşi mi-ar fi dor de 
limba ei când ne sărutăm. Bău. Vinul era rubiniu-închis, 
dulce şi greu. Îi încălzea măruntaiele. Nu-mi mai pot aminti 
când am început să ne sărutăm. Prima dată a fost ceva 
nevinovat. Până când n-a mai fost. Îşi termină 

vinul din cupă şi-o puse deoparte. Tyrion mi-a spus odată 
că majoritatea târfelor nu vor să te sărute. Ţi-o trag până nu 
mai poţi mişca, zicea, însă nu-şi vor lipi niciodată buzele de 
ale tale. Crezi că sora mea îl sărută pe Kettleblack? 

Ser llyn nu răspunse. 

— Nu cred că ar fi prea corect din partea mea să-l 
măcelăresc pe propriul meu Frate Jurat. Ceea ce trebuie să 
fac este să-l jugănesc şi să-l trimit la Zid. Asta au făcut cu 
Lucamore Desfrânatul. Sigur este că Ser Osmund nu va primi 
prea uşor vestea jugănirii. Şi mai sunt şi fraţii lui de luat la 
socoteală. Fraţii pot fi periculoşi. 

După ce Aegon cel Netrebnic l-a dat morţii pe Ser 
Terrence Toyne pentru că s-a culcat cu ibovnica lui, fraţii lui 
Toyne şi-au dat toată silinţa să-l ucidă. Toată 


silinţa lor n-a fost însă suficientă, mulţumită Cavalerului 
Dragon, dar asta nu înseamnă că n-au încercat. E scris în 
Cartea Albă. Totul, în afară de ce să fac cu Cersei. 

Ser Ilyn îşi trecu un deget de-a latul gâtului. 

— Nu, spuse Jaime. Tommen a pierdut un frate şi pe cel 
pe care-l credea tatăl său. Dacă i-aş ucide mama, m-aruri 
pentru asta... iar drăguţa lui de soţioară ar 224 

găsi o cale să întoarcă această ură în folosul 
Highgardenului. 

Ser llyn zâămbi într-un fel care nu-i plăcu lui Jaime. Un 
zâmbet pocit. Un suflet pocit. 

— vorbeşti prea mult, îi spuse el. 

În ziua următoare, Ser Dermot de Rainwood se întoarse la 
castel cu mâna goală. Când fu întrebat ce-a găsit, răspunse: 

— Lupi. Sute de cerşetori afurisiţi. Pierduse şi două 
santinele. Lupii ieşiseră 

din beznă ca să-i atace. Erau bărbaţi înarmaţi, îmbrăcaţi 
în zale şi piele fiartă şi, cu toate astea, jivinelor nu le-a fost 
frică de ei. Înainte să moară, Jate a spus că 

haita era condusă de o lupoaică de o mărime 
monstruoasă. Un lup străvechi, l-am auzit spunând. Lupii au 
dat iama şi printre caii noştri. Ticăloşii âia afurisiţi mi-au 
omorât murgul favorit. 

— Un cerc de foc în jurul taberei s-ar putea să-i ţină la 
respect, spuse Jaime, cu toate că se îndoia de asta. Era oare 
posibil ca lupul străvechi al lui Ser Dermot să 

fie acelaşi cu cel care-l sfâşiase pe Joffrey la răscrucea de 
drumuri? 

Lupi sau nu, Ser Dermot luă cai odihniţi şi mai mulţi 
oameni şi porni din nou la drum în dimineaţa următoare, 
pentru a-şi relua căutarea lui Brynden Tully. În aceeaşi după- 
amiază, lorzii de la Trident veniră la Jaime pentru a-i cere 
permisiunea de a se întoarce la propriile lor moşii. Le-o dădu. 
Lord Piper voia, de asemenea, să ştie ce era cu fiul său, 
Marqg. 

— Toţi captivii vor fi răscumpăraţi, promise Jaime. 


În timp ce lorzii riverani plecau, Lordul Karyl Vance mai 
zăbovi ca să spună: 

— Stăpâne Jaime, trebuie să mergi la Raventree. Atâta 
vreme cât Jonos se află 

la porţile sale, Tytos nu va capitula niciodată, dar ştiu că 
va îngenunchea înaintea ta. 

Jaime îi mulţumi pentru sfat. 

Mistreţul fu următorul care plecă. Voia să revină la Darry, 
aşa cum promisese, ca să poată lupta împotriva haiducilor. 

— Am străbătut jumătate din afurisitul de regat şi pentru 
ce? Ca să-l poţi face tu pe Edmure Tully să-şi ude pantalonii? 
Nu-i nicio bravură aici. Am nevoie de o /uptă. Îl vreau pe 
Câine, Jaime. Pe el, sau pe lordul de hotar. 

— Capul Câinelui este al tău, dacă-l poţi lua, comentă 
Jaime, însă Beric Dondarrion trebuie prins viu, pentru a 
putea fi adus înapoi la Debarcaderul Regelui. O mie de 
oameni vor să-l vadă cum moare, altfel n-ar crede că şi-a dat 
duhul. 

Mistreţul îşi mârâi nemulţumirea, dar, în cele din urmă, 
căzu de acord. În ziua următoare plecă la drum cu scutierul 
şi călăreţii săi, plus Jon Bettley Spânul, care se hotărâse că 
vânarea de nelegiuiţi era de preferat întoarcerii la soţia lui 
de o urâţenie celebră. Se părea că ea avea barba care-i 
lipsea lui Bettley. 

Jaime încă mai avea de rezolvat problema cu garnizoana. 
Juraseră până la ultimul om că nu ştiau nimic despre 
planurile lui Ser Brynden şi nici despre locul 225 

unde s-ar fi putut duce. 

— Mint cu toţii, insistă Emmon Frey, însă Jaime nu credea 
asta. 

— Dacă nu-ţi împărtăşeşti planurile cu nimeni, nu te 
poate trăda nimeni, observă el. 

Lady Genna sugeră ca o parte din oameni să fie supuşi la 
cazne. El refuză. 

— l-am dat lui Edmure cuvântul meu că dacă se predă, 
garnizoana poate pleca nevătămată. 


— Cât de cavaleresc din partea ta, zise mătuşa lui, dar 
aici avem nevoie de forţă, nu de cavalerism. 

Întreabă-l pe Edmure cât sunt eu de cavaler, îşi zise 
Jaime. Întreabă-l despre catapultă. Cumva, nu credea că 
maesterii îl vor confunda cu prinţul Aemon Cavalerul Dragon 
când îşi vor scrie cronicile. Totuşi, curios era că se simţea 
mulțumit. Războiul era aproape câştigat. Piatra Dragonului 
căzuse, Capătul Furtunii urma destul de curând, nu avea 
nicio îndoială, iar Stannis era bine-venit să ia Zidul. Nordicii 
nu-l vor iubi mai mult decât lorzii. Dacă Roose Bolton nu-l 
distrugea, urma s-o facă iarna. 

lar el îşi făcuse partea aici, la Riverrun, fără să fi ridicat 
sabia asupra Caselor Stark sau Tully. Odată ce-l găsea pe 
Peştele Negru, va fi liber să se întoarcă la Debarcaderul 
Regelui, unde-i era locul. Locu/ meu este cu regele meu. Cu 
fiul meu. Oare ar vrea Tommen să ştie asta? Adevărul îl 
putea costa pe băiat tronul. A; vrea mai degrabă să ai un 
tată sau un jilț, băiete? Jaime şi-ar fi dorit să ştie răspunsul. 
Totuşi îi place să ştampileze hârtii cu sigiliul său. Băiatul s-ar 
putea să 

nici nu-l creadă, de fapt. Cersei ar putea spune că era o 
minciună. Draga mea surioară, pungaşa. Trebuia să 
găsească o cale de a-l scoate pe Tommen din ghearele ei, 
altfel băiatul risca să devină un nou Joffrey. Şi dacă tot 
începea asta, trebuia să-i găsească băiatului un nou mic 
consiliu. Dacă Cersei ar putea fi dată 

la o parte, Ser Kevan ar fi de acord să slujească drept 
Mâna lui Tommen. lar dacă nu, cele Şapte Regate nu erau 
deloc lipsite de bărbaţi capabili. Forley Prester ar putea fi o 
alegere bună, sau Roland Crakehall. Dacă oricine altcineva 
în afara unui vestic era necesar pentru a-i împăca pe Tyrelli, 
Mathis Rowan era întotdeauna disponibil... sau chiar Petyr 
Baelish. Degețel era pe cât de amiabil, pe atât de deştept, 
însă de origine prea joasă pentru a-i ameninţa pe marii lorzi, 
fără o armată 

proprie. Mâna ideală. 


Garnizoana Tully plecă în dimineaţa următoare, fără 
niciun fel de arme şi armuri. Fiecărui om îi era îngăduit să ia 
mâncare pe trei zile şi haine în boccea, după ce jurau, 
fiecare în parte, să nu ridice niciodată mâinile împotriva 
Lordului Emmon sau a Casei Lannister. 

— Dacă ai noroc, unul din zece oameni s-ar putea să-şi 
ţină jurământul, comentă Lady Genna. 

— Foarte bine. Mai degrabă m-aş confrunta cu nouă 
oameni decât cu zece. Cel de-al zecelea ar putea fi cel care 
m-ar ucide. 

226 

— Şi ceilalţi nouă te pot ucide la fel de repede. 

— Mai bine decât să mor în pat. Ori într-o privată. 

Doi dintre oameni nu aleseră să plece împreună cu 
ceilalţi. Ser Desmond Greii, vechiul maestru de arme al 
Lordului Hoster, preferă să îmbrace straiele negre. La fel făcu 
şi Ser Robin Ryger, comandantul gărzilor de la Riverrun. 

— Acest castel a fost casa mea timp de patruzeci de ani, 
spuse Greii. Spui că 

sunt liber să plec, dar unde? Sunt prea bătrân şi prea 
corpolent ca să devin cavaler rătăcitor. Însă la Zid oamenii 
sunt mereu bine-veniţi. 

— După cum doreşti, îi spuse Jaime, deşi era o afurisită de 
bătaie de cap. Le permise să-şi păstreze armele şi armurile, 
şi puse o duzină dintre oamenii lui Gregor Clegane să-i 
escorteze până la lazul Fecioarelor. Comanda grupului i-o 
încredința lui Rafford, cel căruia îi spuneau Cel Dulce. Să ai 
grijă ca prizonierii să 

ajungă la lazul Fecioarelor nevătămaţi, îi spuse el omului, 
altfel ceea ce i-a făcut Ser Gregor Țapului va părea o 
distracţie pe lângă ce-ţi voi face eu ţie. 

Trecură zilele. Lordul Emmon îi adună pe toţi cei de la 
Riverrun în curte, oamenii Lordului Edmure şi ai săi, şi le 
vorbi aproape trei ore despre ce aştepta de la ei, acum că le 
era lord şi stăpân. Din când în când, îşi agita pergamentul, în 


timp ce băieţii de la grajduri şi slujnicele şi fierarii ascultau 
într-o tăcere mohorâtă 

şi o ploaie uşoară cădea asupra lor. 

Şi menestrelul asculta, cel pe care Jaime îl luase de la Ser 
Ryman Frey. Jaime dăduse de el în timp ce stătea în pragul 
unei uşi, unde era la adăpost de ploaie. 

— Înălţimea Sa ar fi trebuit să fie menestrel, spuse omul. 
Acest discurs este mai lung decât o baladă de marş şi nu 
cred că s-a oprit o clipă ca să-şi tragă 

respiraţia. 

Jaime trebui să râdă. 

— Lordul Emmon nici nu trebuie să respire, atâta vreme 
cât poate mesteca. Ai să compui un cântec despre asta? 

— Unul vesel. Am să-l intitulez „Vorbind cu Peştii”. 

— Vezi să nu-l cânţi acolo unde-l poate auzi şi mătuşa 
mea. 

Jaime nu-i acordase omului prea multă atenţie înainte. 
Era un bărbat scund, înveşmântat în pantaloni verzi, uzaţi, 
şi o tunică zdrenţuită, de un verde ceva mai deschis, cu 
petice din piele maro care acopereau găurile. Avea un nas 
lung şi ascuţit şi un zâmbet larg şi lejer. Pe umeri îi cădea o 
chică de păr subţire şi castaniu, încâlcit şi nespălat. Cam 
cincizeci de ani pe muchie, se gândi Jaime, o harpă 
rătăcitoare, muncită din greu de viaţă. 

— Nu erai tu omul lui Ser Ryman atunci când te-am găsit? 
întrebă el. 

— Doar de două săptămâni. 

— M-aş fi aşteptat să pleci cu Freyii. 

— Cel de acolo este un Frey, spuse menestrelul, făcând 
un semn spre Lordul Emmon, iar acest castel pare să fie un 
loc destul de drăguţ şi de confortabil, numai bun să-ţi 
petreci iarna. Wat Zâmbet Alb a plecat acasă cu Ser Forley, 
aşa că m-am 227 

gândit că pot să-i iau eu locul. Wat are o voce înaltă şi 
melodioasă pe care cei ca mine nu pot spera s-o întreacă, 


însă eu ştiu de două ori mai multe cântece deocheate decât 
el. Să mă ierte stăpânul meu. 

— Ar trebui să te înţelegi cu mătuşa mea, spuse Jaime. 
Dacă speri să iernezi aici, vezi ca interpretările tale să-i 
placă lui Lady Genna. Ea este cea care contează. 

— Nu tu? 

— Locul meu este cu regele. N-am să rămân mult timp 
aici. 

— Îmi pare rău să aud asta, stăpâne. Ştiu cântece mai 
bune decât P/oile din Castamere. Ţi-aş fi putut cânta... oh, 
tot felul de lucruri. 

— Poate altă dată, zise Jaime. Cum te cheamă? 

— Tom de Şapte Păâraie, dacă nu-i e cu supărare 
stăpânului meu. 

Cântărețul îşi scoase pălăria. 

— Majoritatea îmi spun Tom de Şapte, e destul. 

— Să cânţi frumos, Tom de Şapte. 

În acea noapte visă că se afla din nou în Marele Sept al lui 
Baelor, încă 

veghind asupra trupului tatălui său. Septul era liniştit şi 
întunecos, până când o femeie se desprinse dintre umbre şi 
păşi încet spre catafalc. 

— Surioară? făcu el. 

Însă nu era Cersei. Era înveşmântată în cenuşiu, o soră 
tăcută. O glugă şi un voal îi ascundeau trăsăturile, dar tot 
putea vedea lumânările arzând în umezeala verde ale 
ochilor ei. 

— Soră, spuse el, ce vrei de la mine? 

Ultimul cuvânt reverberă în sus şi-n jos prin templu, 
minemineminemineminemine. 

— Nu sunt sora ta, Jaime. 

Ea-şi ridică o mână palidă şi-şi dădu gluga la o parte. 

— M-ai uitat? 

Cum aş putea să uit pe cineva pe care nu l-am cunoscut 
niciodată? Cuvintele i se opriră în gât. O cunoştea, însă 
trecuse atât timp... 


— L-ai uita şi pe nobilul tău tată? Mă întreb dacă l-ai 
cunoscut cu adevărat. 

Ochii ei erau verzi, părul, auriu. N-ar fi putut spune ce 
vârstă avea. Cincisprezece, se gândi el, sau cincizeci. 
Femeia urcă pe trepte şi se opri lângă catafalc. 

— N-a putut suporta niciodată să se râdă de el. Acesta era 
lucrul pe care-l ura cel mai mult. 

— Cine eşti? 

Trebuia s-o audă spunând-o. 

— Întrebarea este, cine eşti tu? 

— Acesta-i un vis. 

— Chiar aşa? Ea zâmbi cu tristeţe. Numără-ţi mâinile, 
copile. 

Una. O singură mână, strânsă bine pe mânerul sabiei. 
Numai una. 

228 

— În visele mele am întotdeauna două mâini. Ridică 
mâna dreaptă şi se holbă, fără să înţeleagă, la hidoşenia 
cioatei sale. 

— Cu toţii visăm ceea nu putem avea. Tywin a visat că 
fiul său va fi un mare rege, că fiica lui va fi regină. A visat că 
vor fi atât de puternici şi de curajoşi şi de frumoşi încât 
nimeni de pe lume nu va râde dei. 

— Eu sunt cavaler, îi spuse el, iar Cersei e regină. O 
lacrimă se rostogoli pe obrazul femeii. Îşi ridică gluga din 
nou şi-i întoarse spatele. Jaime o strigă, dar ea se pusese 
deja în mişcare, iar rochia ei şoptea cântece de leagăn în 
timp ce aluneca pe podea. 

Nu mă părăsi, ar fi vrut el să strige, dar, desigur, îl 
părăsise cu multă vreme în urmă. 

Se trezi în întuneric, tremurând. În încăpere se lăsase un 
frig de gheaţă. Jaime azvârli cuverturile deoparte cu cioata. 
Focul din vatră murise, văzu el, iar fereastra fusese dată la 
perete. Traversă încăperea scufundată în beznă ca să se 
ocupe de obloane, însă când ajunse la fereastră tălpile sale 
dezgolite păşiră peste ceva ud. 


Jaime se trase înapoi, uluit pentru un moment. Prima dată 
se gândi că era sânge, însă sângele n-ar fi putut fi atât de 
rece. 

Era zăpadă, pătrunzând prin fereastră. 

În loc să închidă obloanele, le deschise larg. Jos, curtea 
era acoperită cu un strat subţire şi alb, devenind tot mai 
gros chiar sub ochii lui. Merloanele de pe metereze aveau 
glugi albe. Jaime îşi putea vedea respiraţia. 

Zăpadă pe domeniile riverane. Dacă ningea aici, se putea 
întâmpla la fel şi la Lannisport sau la Debarcaderul Regelui. 
larna se îndreaptă spre sud, iar jumătate din grânarele 
noastre sunt goale. Toate recoltele rămase încă pe câmp 
erau compromise. Nu va mai fi niciun semănat, nici vreo 
speranţă de o ultimă recoltă. 

Se pomeni întrebându-se ce va face tatăl lui ca să-şi 
hrănească regatul, apoi îşi aminti că Tywin Lannister era 
mort. 

Când se crăpă de ziuă, zăpada era până la glezne, şi 
chiar mai adâncă în pădurea zeilor, unde viscolul o adunase 
sub copaci. Scutierii, băieţii de la grajduri şi pajii de viţă 
nobilă redeveniră copii sub valul rece şi alb şi se bătură cu 
bulgării de zăpadă prin curţi şi de-a lungul meterezelor. 
Jaime îi auzi râzând. Nu cu mult timp în urmă ar fi fost şi el 
afară, făcând bulgări de zăpadă împreună cu cei mai buni 
dintre ei ca să-i arunce spre Tyrion când şontăcăia pe lângă 
ei sau ca să îi bage în roba lui Cersei. Totuşi, ai nevoie de 
două mâini pentru a face un bulgăre acătării. Se auzi o 
bătaie în uşă. 

— Vezi cine e, Peck. 

Era bătrânul maester de la Riverrun, cu un mesaj strâns 
în mâna sa ridată şi zbârcită. Faţa lui Vyman era albă, 
precum zăpada proaspăt căzută. 

— Ştiu, spuse Jaime, a venit un corb alb de la Citadelă. A 
venit iarna. 

— Nu, stăpâne. Pasărea a venit de la Debarcaderul 
Regelui. Mi-am luat libertatea... n-am ştiut... Îi întinse 


scrisoarea. 

229 

Jaime o citi aşezat în jilţul de lângă fereastră, scăldat în 
acea lumină a dimineţii albe şi reci. Cuvintele lui Qyburn 
erau succinte şi la subiect, ale lui Cersei înfierbântate şi 
agitate. Vino imediat, spunea ea. Ajută-mă. Salvează-mă. 

Am nevoie de tine acum, aşa cum n-am avut nevoie 
niciodată. Te iubesc. Te iubesc. Te iubesc. Vino de îndată. 

Vyman se foia pe lângă uşă, aşteptând, iar Jaime simţi că 
Peck privea şi el. 

—  Binevoieşte stăpânul meu să răspundă? întrebă 
maesterul, după o tăcere îndelungată. 

Un fulg de zăpadă ajunse pe scrisoare. Topindu-se, 
cerneala începu să se scurgă. Jaime răsuci pergamentul din 
nou, făcându-l sul, pe cât de tare putea cu o singură mână, 
şi i-l dădu lui Peck. 

— Nu, spuse el. Pune-l pe foc. 


SAMWELL 


Cea mai periculoasă parte a călătoriei era ultima. 
Strâmtorile Redwyne gemeau de corăbii lungi, aşa cum 
fuseseră preveniţi la Tyrosh. Cu principala forţă a flotei din 
Arbor aflată la capătul celălalt al Westerosului, oamenii de 
fier distruseseră 

Ryamsport şi puseseră stăpânire pe Vinetown şi pe Portul 
Stelei-de-Mare, folosindu-le ca bază pentru lansarea 
atacurilor piratereşti asupra transporturilor spre Oraşul 
Vechi. 

Trei corăbii lungi fură zărite de către pândarii din 
cuiburile de cioară. Două 

erau la pupa, iar Vântul Cafeniu se îndepărtă foarte 
repede de ele. A treia apăru dinspre apus, pentru a-i izola de 
Golful Şoaptelor. Când îi văzură vâslele ridicându-se şi 
coborând, trasând urme albe în apa arămie, Kojja Mo îşi 
trimise arcaşii la castele cu arcurile lor lungi din lemn de 
inimă-de-aur, care puteau trimite o săgeată mai departe şi 
cu mai mare precizie chiar şi decât arcurile dornishiene din 
tisă. Aşteptă până când corabia lungă ajunse la o distanţă 
de două 

sute de metri înainte de a da comanda de tragere. Sam 
trase împreună cu ei şi, de data asta, crezu că săgeata lui 
atinsese nava. O salvă fu însă de ajuns. Corabia cârmi spre 
sud, căutându-şi o pradă mai lesnicioasă. 

Se lăsa un amurg albastru-închis când intrară în Golful 
Şoaptelor. Gilly stătea la proră cu bebeluşul, privind spre 
castelul de pe stânci. 

— Trei Turnuri, îi spuse Sam, este reşedinţa Casei 
Costayne. 

Conturat pe fundalul stelelor de pe cerul de seară, cu 
luminile torţelor pâlpâind la ferestre, castelul oferea o 


privelişte minunată, însă pe el îl întrista. Călătoria lor era 
aproape de sfârşit. 

— Este foarte înalt, zise Gilly. 

— Aşteaptă până vezi Hightower. 

Bebeluşul Daliei începu să plângă. Gilly îşi deschise 
tunica şi-i dădu 230 

băieţelului să sugă. Zâmbi în timp ce-l hrănea şi-i 
mângâie părul moale, castaniu. 

A ajuns să-l iubească la fel de mult ca şi pe cel lăsat în 
urmă, îşi dădu seama Sam. Spera ca zeii să fie îngăduitori cu 
amândoi copiii. 

Oamenii de fier pătrunseseră chiar şi în apele apărate ale 
Golfului Şoaptelor. 

La venirea dimineţii, Vântul Cafeniu îşi continuă drumul 
spre Oraşul Vechi, iar nava începu să se lovească de 
cadavrele care pluteau spre mare. Unele dintre trupuri erau 
acoperite de grupuri de ciori, care se ridicau în aer 
protestând zgomotos când corabia-lebădă deranja plutele 
lor umflate grotesc. Pe mal apărură 

lanuri arse şi sate incendiate, iar apa mică de la mal şi 
bancurile de nisip erau pline de nave distruse. Cele 
comerciale şi cele pescăreşti se întâlneau cel mai des, însă 
văzură şi galere lungi abandonate şi epavele a două 
dromoane. Una arsese până la linia de plutire, în vreme cea 
doua avea o spărtură în bordaj, acolo unde fusese izbită cu 
berbecul. 

— Lupte aici, zise Xhondo. Nu demult. 

— Cine-ar putea fi atât de smintit încât să atace atât de 
aproape de Oraşul Vechi? 

Xhondo arătă spre o corabie lungă, pe jumătate 
scufundată în apa puţin adâncă. Resturile unei flamuri 
atârnau la pupa, înnegrită de fum şi sfâşiată. 

Emblema era una pe care Sam n-o mai văzuse niciodată 
până atunci: un ochi roşu cu o pupilă neagră, cu o coroană 
din fier negru dedesubt, susţinută de două ciori. 

— Al cui e steagul ăsta? întrebă Sam. 


Xhondo doar dădu din umeri. 

Ziua următoare se dovedi a fi rece şi ceţoasă. Pe când 
Vântul Cafeniu trecea de un alt sat pescăresc ars, o galeră de 
război ieşi alunecând din ceaţă, manevrând încet spre ei. 
Purta numele de Vânătoarea, scris în spatele galionului de la 
prora, o fecioară zveltă, îmbrăcată în frunze, înarmată cu o 
suliță. O clipă mai tărziu, alte două galere mai mici îşi făcură 
apariţia, încadrând-o ca o pereche de ogari gemeni alergând 
pe urmele stăpânului lor. Spre uşurarea lui Sam, toate 
arborau flamura Regelui Tommen, cerbul şi leul deasupra 
turnului alb al Oraşului Vechi cu coroana în flăcări. 

Căpitanul Vânătorii era un bărbat înalt, înveşmântat într- 
o mantie cenuşie-fumurie, cu un tiv din flăcări făcute din 
satin roşu. Îşi aduse galera de-a lungul bordajului Vântului; 
Cafeniu, ridică vâslele şi strigă că urcă la bord. În timp ce 
arbaletrierii săi şi arcaşii Kojjei Mo se supravegheau reciproc 
peste fâşia îngustă 

de apă, căpitanul trecu puntea împreună cu o duzină de 
cavaleri, dădu din cap spre Quhuru Mo şi ceru să cerceteze 
calele. Tatăl şi fiica se consultară repede şi apoi îşi dădură 
acordul. 

— Îmi cer scuze, zise căpitanul după ce inspecția se 
termină. Mă mâhneşte că 

oamenii cinstiţi trebuie să sufere un asemenea afront, dar 
mai bine asta decât să 

pătrundă oamenii de fier în Oraşul Vechi. Numai acum 
două săptămâni, unii dintre aceşti ticăloşi au capturat o 
navă comercială tyroshiană în strâmtori. Au 231 

ucis echipajul, şi-au pus hainele lor şi au folosit culorile 
găsite în cală pentru a-şi vopsi perciunii în cincizeci de 
culori. Odată aflaţi între ziduri, voiau să incendieze portul şi 
să deschidă porţile în timp ce oamenii luptau cu focul. Ar fi 
putut reuşi, însă au dat nas în nas cu Doamna din Turn, iar 
şeful vâăslaşilor are o soţie din Tyrosh. Când a văzut toate 
bărbile acelea verzi şi purpurii, i-a salutat în limba 
tyroshiană, dar niciunul dintre ei nu i-a putut răspunde. 


Sam era uluit. 

— Nu-şi pot permite să atace Orașul Vechi. 

Căpitanul Vânătorii îi adresă o privire curioasă. 

— Ăştia nu sunt doar tâlhari. Oamenii de fier au jefuit tot 
ce-au putut. Lovesc brusc dinspre mare, pun mâna pe ceva 
aur şi pe nişte fete şi dispar, însă rareori erau mai mult de 
una sau două galere lungi, niciodată mai mult de şase. Acum 
ne atacă sute dintre navele lor, venind dinspre Insulele 
Scutului şi unele stânci de pe lângă Arbor. Au luat Reciful 
Crabul de Piatră, Insula Porcilor şi Palatul Sirenei, şi mai sunt 
şi alte cuiburi pe Stânca Potcoavei şi pe Leagănul 
Bastardului. Fără flota Lordului Redwyne, nu avem suficiente 
nave ca să-i încolţim. 

— Şi ce face Lordul Hightower? izbucni Sam. Tata zicea 
întotdeauna că-i la fel de bogat ca Lannisterii şi că poate 
aduce de trei ori mai mulţi oşteni decât oricare stegar al 
Highgardenului. 

— Mai mulţi, dacă mătură pietrele de pavaj, zise 
căpitanul, însă săbiile nu sunt bune împotriva oamenilor de 
fier decât dacă bărbaţii care le mânuiesc învaţă să 

păşească pe apă. 

— Hightower trebuie să facă ceva. 

— Mai mult ca sigur. Lordul Leyton s-a închis în turnul său 
cu Fecioara Nebună, consultând cărţile cu farmece. Poate că 
reuşeşte să ridice o armată din adâncuri. Ori poate că nu. 
Baelor construieşte galere, Gunthor răspunde de port, Garth 
antrenează noi recruți, iar Humfrey s-a dus la Lys, să mai 
închirieze nave. 

Dacă poate strânge o flotă corespunzătoare de la târfa de 
soră-sa, am putea începe să le plătim oamenilor de fier cu 
propria lor monedă. Până atunci însă, tot ce putem face este 
să păzim golful şi să aşteptăm ca târfa de regină de la 
Debarcaderul Regelui să-i dea drumul din lesă Lordului 
Paxter. 

Amărăciunea din ultimele cuvinte ale căpitanului îl şocă 
pe Sam la fel de mult ca lucrurile pe care le spusese. Dacă 


Debarcaderul Regelui pierde Oraşul Vechi şi Arborul, întregul 
domeniu se va face bucăţi, se gândi el privind cum 
vânătoarea şi surorile sale se îndepărtau. 

Asta-l făcu să se întrebe dacă Horn Hill mai era cu 
adevărat în siguranţă. 

Moşiile Casei Tarly se întindeau în interior, printre dealuri 
cu păduri dese, la peste patru sute de kilometri nord-est de 
Oraşul Vechi, departe de coastă. Ar fi trebuit să se afle mult 
dincolo de raza de acţiune a oamenilor de fier şi a corăbiilor 
lungi, chiar dacă nobilul său tată era departe şi lupta în 
domeniile riverane, iar castelul era slab apărat. Tânărul Lup 
crezuse, fără nicio îndoială, acelaşi lucru despre 232 

Winterfell, până în noaptea când Theon Trădătorul îi 
escaladase zidurile. Sam nu putea suporta gândul că era 
posibil să-i fi adus pe Gilly şi pe copilul ei atâta cale pentru 
a-i feri de primejdie, numai pentru a-i abandona în plin 
război. 

Se luptă cu îndoielile tot restul călătoriei, întrebându-se 
ce avea de făcut. 

Presupunea că o putea ţine pe Gilly cu el, în Oraşul Vechi. 
Zidurile cetăţii erau mult mai impresionante decât cele ale 
castelului tatălui lui şi erau mii de oameni care să-i apere, 
spre deosebire de cei câţiva lăsaţi de Lordul Randyll la Horn 
Hill când plecase în marş spre Highgarden, pentru a 
răspunde la chemarea lordului său suzeran. Totuşi, dacă 
mergea acolo, trebuia s-o ascundă undeva; Citadela nu 
permitea novicilor ei să aibă neveste sau amante, cel puţin 
nu în văzul lumii. În afară de asta, dacă mai stau mult cu 
Gilly, cum voi găsi forța de a o părăsi? 

Trebuia s-o părăsească, ori să dezerteze. Am rostit 
cuvintele, îşi reaminti Sam. 

Dacă dezertez, voi plăti cu capul, şi cum ar ajutat-o asta 
pe Gilly? 

Se gândi să-i roage pe Kojja Mo şi pe tatăl ei să oia pe 
fată cu ei în Insulele Verii. Însă şi această cale avea 
primejdiile ei. Când Vântu/ Cafeniu părăsea Oraşul Vechi, 


trebuia să traverseze din nou Strâmtorile Redwyne, iar de 
data asta se putea să nu mai de atât de norocoasă. Dacă 
vântul se oprea, iar insularii se trezeau blocaţi în mijlocul 
mării? Dacă relatările auzite de el erau adevărate, Gilly ar 
putea fi luată în sclavie sau ar servi ca nevastă de sare, iar 
copilul ar fi, mai mult ca sigur, azvărlit în mare, pentru că ar 
reprezenta doar o bătaie de cap. 

Trebuie să fie Horn Hill, decise Sam în cele din urmă. 
Odată ce ajungem la Oraşul Vechi, am să închiriez o căruțaşi 
nişte cai şi am s-o duc acolo chiar eu. În acest fel, se putea 
asigura de starea castelului şi a garnizoanei şi, dacă vedea 
ceva ce i-ar fi dat de gândit, se putea întoarce cu Gilly în 
Oraşul Vechi. 

Ajunseră într-o dimineaţă rece şi umedă, când ceața era 
atât de deasă încât farul din Turnul Înalt era singura parte 
din oraş care putea fi văzută. Un lanţ se întindea de-a 
curmezişul portului, legat de douăzeci de nave putrezite. 
Chiar în spatele lui se aflau un şir de nave de război, 
ancorate de trei dromoane, şi nava-amiral a Lordului 
Hightower, Onoarea Oraşului Vechi, cu cele patru punți ale 
sale. Din nou, Vântul Cafeniu trebui să se supună unei 
inspecții. De data asta, fiul Lordului Leyton, Gunthor, urcă la 
bord într-o mantie din fir de argint şi o armură 

din solzi cenuşii, smălţuiţi. Ser Gunthor studiase în 
citadelă timp de mai mulţi ani şi vorbea limba verii, aşa că el 
şi Quhuru Mo se duseră în cabina căpitanului pentru o 
discuţie între patru ochi. 

Sam folosi acest răgaz pentru a-i explica planurile sale lui 
Gilly. 

— Prima dată mergem la Citadelă, ca să prezentăm 
scrisorile lui Jon şi să le povestim de moartea Maesterului 
Aemon. Mă aştept ca arhimaesterii să trimită o căruţă pentru 
a-i aduce trupul. Apoi voi face rost de cai şi de o căruţă care 
să te ducă la mama mea, la Horn Hill. Mă întorc cât de 
repede pot, este posibil să nu fie mai devreme de ziua de 
mâine. 


— Mâine, repetă ea, şi-i dădu un sărut care să-i poarte 
noroc. 

233 

În cele din urmă, Ser Gunthor reveni pe punte şi dădu 
semnalul pentru deschiderea lanţului, astfel încât Vântu/ 
Cafeniu să poată pătrunde dincolo de el, la docuri. Sam li se 
alătură Kojjei Mo şi celor trei arcaşi în timp ce nava era 
ancorată la țărm, insularii strălucind în mantiile lor cu pene 
pe care le purtau numai pe țărm. Pe lângă ei, se simţea ca 
un zdrenţăros cu pantalonii lui negri lăsaţi, mantia 
decolorată şi cizmele murdare de sare. 

— Cât timp mai rămâneţi în port? 

— Două zile, zece zile, cine-ar putea şti? Cât de mult ne 
ia să ne golim calele şi să le umplem din nou, rânji Kojja. 
Tata trebuie să-i viziteze şi pe maesterii cenuşii. Are cărţi de 
vânzare. 

— Poate Gilly să rămână la bord până mă întorc? 

— Gilly poate sta aici cât vrea ea. Îl împunse pe Sam cu 
degetul în burtă. Nu mănâncă atât de mult ca alţii. 

— Nu mai sunt atât de gras ca înainte, se apără Sam. 
Călătoria spre sud avusese partea ei de vină. Toate carturile 
acelea, nimic altceva de mâncare decât fructe şi peşte. 
Insularii adorau fructele şi peştele. 

Sam îi urmă pe arcaşi peste pasarelă, însă odată ajunşi pe 
țărm se despărţiră şi fiecare-şi văzu de drum. Spera să-şi mai 
amintească drumul spre Citadelă. Oraşul Vechi era un 
labirint şi nu avea vreme să se mai şi rătăcească. 

Ziua era umedă, aşa că pietrele de pavaj erau ude şi 
alunecoase sub picioare, iar aleile erau învăluite în ceaţă şi 
mistere. Sam le evita cât putea de mult şi rămase pe drumul 
care şerpuia pe lângă Mied, prin inima oraşului vechi. Era 
bine să simtă pământ solid sub el în locul punţii instabile, 
însă mersul pe jos îi dădea, în acelaşi timp, o senzaţie 
neplăcută. Putea simţi ochii aţintiţi asupra sa, scrutându-l 
din balcoane şi de la ferestre, privindu-l din coridoarele 
întunecate. Pe Vântu/ Cafeniu cunoştea toate feţele. Aici, 


oriunde s-ar fi întors, nu vedea decât străini. Era chiar mai 
rău când se gândea că poate era privit de cineva cunoscut. 

Lordul Randyll Tarly era cunoscut în Oraşul Vechi, însă 
puţin îndrăgit. Sam nu ştia ce putea fi mai rău: să fie 
recunoscut de unul dintre duşmanii nobilului său tată sau de 
unul dintre prietenii lui. Îşi puse gluga pe cap şi mări pasul. 

Porţile Citadelei erau flancate de o pereche de sfincşi 
verzi, imenşi, cu trup de leu, aripi de vultur şi cozi de şarpe. 
Unul avea chip de bărbat, iar celălalt de femeie. Chiar în 
spatele lor se afla Căminul Scribului, unde localnicii veneau 
să 

caute acoliţi care să le scrie testamentele şi să le citească 
scrisorile. Şase scribi plictisiţi stăteau la tarabe, aşteptând 
să le vină vreun muşteriu. La alte tarabe se cumpărau şi se 
vindeau cărţi. Sam se opri unde se ofereau hărţi şi privi una 
desenată de mână a Citadelei, pentru a descoperi calea cea 
mai scurtă spre Tribunalul Seneşalului. 

Cărarea se bifurca la statuia ecvestră a regelui Daeron 
întâiul, călare pe calul său înalt, din piatră, cu spada înălţată 
către Dorn. Un pescăruş se căţărase pe capul Tânărului 
Dragon, alţi doi pe sabie. Sam o luă spre stânga, pe cărarea 
care ducea 234 

pe lângă râu. La Docul Plângerii privi cum doi acoliţi îl 
ajutau pe un bătrân să 

urce într-o barcă pentru o călătorie scurtă spre Insula 
Sângeroasă. O tânără mamă 

urcă după el, ţinând în braţe un bebeluş nu mai mare 
decât al lui Gilly. Sub doc, băieţii vreunui bucătar înaintau 
prin apa puţin adâncă adunând broaşte. Un val de novici cu 
obrajii trandafirii trecu în grabă pe lângă el, spre septistire. 
Ar fi trebuit să vin aici când eram de vârsta lor, îşi zise Sam. 
Dacă aş fi fugit şi mi-aş fi luat un nume fals, aş fi putut să 
mă pierd printre ceilalți novici. Tata ar fi putut pretinde că 
Dickon îi era singurul său fiu. Mă îndoiesc că s-ar fi obosit să 
mă 


caute, dacă n-aş fi luat un catâr pentru drum. Atunci m- 
ar fi urmărit, dar numai pentru catâr. 

Lângă Tribunalul Seneşalului, rectorii îl legau pe un 
novice mai în vârstă la stâlpul infamiei. 

— A furat mâncare de la bucătărie, le explică cineva 
acoliţilor care aşteptau să 

arunce în captiv cu legume putrede. Îl priviră curioşi pe 
Sam când trecu pe lângă 

ei, cu mantia neagră fâlfâind în urma lui ca o pânză de 
corabie. 

Dincolo de uşi descoperi o sală cu podea din marmură şi 
ferestre înalte şi boltite. La capătul celălalt, un bărbat cu 
faţa ciupită stătea pe un podium, scrijelind cu pana într-un 
catastif imens. Cu toate că omul era înveşmântat într-o robă 
de maester, nu avea niciun lanţ la gât. Sam îşi drese glasul. 

— Ziua bună. 

Bărbatul ridică privirile, însă nu păru să fie încântat de 
ceea ce văzu. 

— Miroşi a novice. 

— Sper să fiu unul cât de curând. 

Sam scoase la iveală scrisorile pe care i le dăduse Jon 
Snow. 

— Am venit de pe Zid împreună cu Maester Aemon, însă 
el a murit în timpul călătoriei. Dacă aş putea vorbi cu 
seneşalul... 

— Cum te numeşti? 

— Samwell. Samwell Tarly. 

Bărbatul scrise numele în catastiful său şi arătă cu pana 
spre o bancă lipită de perete. 

— la loc. Vei fi chemat când va fi necesar. 

Sam se aşeză pe bancă. Unii predară mesaje şi plecară. 
Alţii vorbiră cu bărbatul de pe podium şi fură trimişi pe uşa 
din spatele lui şi în sus, pe treptele cu mica lor barieră 
rotitoare. Alţii i se alăturară lui Sam pe bancă, aşteptând să- 
şi audă numele strigat. Câţiva dintre cei convocați veniseră 


după el, era aproape sigur. După a patra sau a cincea oară 
când se întâmplă asta, se ridică şi traversă 

din nou sala. 

— Cât mai durează? 

— Seneşalul este un om important. 

— Am bătut atâta cale de la Zid. 

— Atunci nu vei avea probleme dacă mai mergi puţin. Îşi 
agită din nou pana. 

235 

Până la banca aceea de sub fereastră. 

Sam reveni pe bancă. Mai trecu o oră. Alţii intrară, 
discutară cu bărbatul de pe podium, aşteptară câteva 
momente, apoi fură dirijaţi înainte. În tot acest timp, 
paznicul nu-l învrednici pe Sam nici măcar cu o privire. 
Ceaţa de afară se mai subţie pe măsură ce trecea ziua, iar 
lumina palidă a soarelui se strecura oblic prin ferestre. Se 
trezi privind dansul firişoarelor de praf în fâşiile de lumină. Îi 
scăpă 

un căscat, apoi altul. Îşi piguli o băşică spartă din palmă, 
apoi se lăsă pe spate şi-şi închise ochii. 

Probabil că aţipise. Următorul lucru de care fu conştient 
era că bărbatul de pe podium striga un nume. Sam se ridică 
brusc în picioare, apoi se aşeză când îşi dădu seama că nu 
era al său. 

— Trebuie să-i strecori lui Lorcas o para, altfel ai să aştepţi 
aici şi trei zile, se auzi o voce lângă el. Ce treburi aduc 
Rondul de Noapte la Citadelă? 

Cel care vorbea era un tânăr slab, mic de statură şi 
arătos, îmbrăcat în pantaloni din piele de căprioară şi o 
brigandină verde, comodă, cu ţinte din fier. 

Avea pielea maro-deschisă şi un smoc de păr buclat, des, 
formând un „V” 

deasupra ochilor săi mari şi negri. 

— Lordul Comandant restaurează castelele abandonate, îi 
explică Sam. Avem nevoie de mai mulţi maesteri, pentru 
corbi... ai spus o para? 


— O para va fi de ajuns. Pentru un cerb de argint, Lorcas 
te va duce în cârcă 

până la seneşal. A fost acolit timp de cincizeci de ani. i 
urăşte pe novici, mai ales pe cei de viţă nobilă. 

— De unde-ai ştiut că sunt de viţă nobilă? 

— În acelaşi fel în care-ţi poţi da seama că sunt pe 
jumătate dornishean. 

Explicaţia îi fu oferită cu zâmbetul pe buze, cu vorba 
moale şi tărăgăânată 

dornisheană. 

Sam se scotoci prin buzunare după o para. 

— Eşti novice? 

— Acolit. Alleras, poreclit de unii Sfinxul. 

Numele îl făcu pe Sam să tresară. 

— Sfinxul este enigma, nu enigmistul, spuse. Ştii ce 
înseamnă? 

— Nu. Este o ghicitoare? 

— Aş vrea să ştiu. Eu sunt Samwell Tarly. Sam. 

— Îmi pare bine. Şi ce treburi are Samwell Tarly cu 
Arhimaesterul Theobald? 

— El este Seneşalul? zise Sam nedumerit. Maesterul 
Aemon spunea că-l cheamă Norren. 

— Nu în ultimele două mandate. În fiecare an este altul. 
Sunt aleşi în funcţie din rândurile arhimaesterilor, dar 
majoritatea consideră asta o corvoadă fără 

satisfacţie, care-i abate de la adevărata lor muncă. În 
acest an, piatra neagră a fost trasă de Arhimaesterul 
Walgrave, însă vioiciunea minţii sale nu mai e ce-a fost, aşa 
că Theobald i-a luat locul şi-a spus că-i va prelua el 
mandatul. Este un om 236 

aspru, dar cumsecade. Ai spus Maesterul Aemon? 

— Da. 

— Aemon Targaryen? 

— Cândva. Majoritatea îi spuneau doar Maester Aemon. A 
murit în timpul călătoriei noastre spre sud. Cum se face că 
ştii de el? 


— Cum să nu ştiu? Era mai mult decât cel mai bătrân 
maester în viaţă. Era cel mai bătrân om din Westeros şi-a 
trăit mai multă istorie decât a învăţat vreodată 

Arhimaesterul Perestan. Ne-ar fi putut spune multe 
despre domnia tatălui şi a unchiului său. Ce vârstă avea, ştii 
cumva? 

— O sută doi ani. 

— Ce făcea pe mare, la vârsta lui? 

Sam rumegă răspunsul câteva clipe, întrebându-se cât de 
mult ar trebui să 

spună. Sfinxul este enigma, nu enigmistul. Se referise 
Maesterul Aemon la acest Sfinx? Părea puţin probabil. 

— Lordul Comandant Snow l-a trimis departe pentru a-i 
salva viaţa, începu el ezitant. Vorbi cu greutate despre 
Regele Stannis şi despre Melisandre din Asshai, intenţionând 
să se oprească acolo, însă ideile duseră una la alta şi astfel 
se pomeni vorbind despre Mance Rayder şi barbarii lui, 
despre sângele regal şi dragoni, şi, înainte de a-şi da seama 
ce se întâmpla, scoase tot din el; vrăjitorii de la Pumnul 
Primilor Oameni, Celălalt pe calul său mort, uciderea 
Bătrânului Urs la Fortăreaţa lui Craster, Gilly şi fuga lor, 
Copacul Alb şi Micul Paul, Mâini Reci şi corbii, cum devenise 
Jon Lord Comandant, Mierla, Dareon, dragonii pe care-i 
văzuse Xhondo în Qarth, Vântul Cafeniu şi toate cele şoptite 
de Maesterul Aemon spre sfârşit. 

Păstră doar secretele pe care jurase că le va ţine, despre 
Bran Stark şi tovarăşii lui şi bebeluşii înlocuiţi de Jon Snow. 

— Daenerys este singura speranţă, încheie el. Aemon a 
spus că Citadela, trebuie să trimită imediat un maester, s-o 
aducă înapoi la Westeros înainte de a fi prea tărziu. 

Alleras ascultase cu atenţie. Clipise din când în când, însă 
nu râsese deloc şi nici nu îl întrerupsese. Când Sam termină, 
îl atinse uşor pe antebraţ, cu mâna lui maronie şi subţire, 
zicând: 

— Ţine-ţi paraua, Sam. Theobald nu va crede nici 
jumătate din asta, dar sunt alţii care s-ar putea să creadă. 


Vrei să vii cu mine? 

— Unde? 

— Să vorbeşti cu un arhimaester. 

Trebuie să le spui, Sam, îl povăţuise Maesterul Aemon. 
Trebuie să le spui arhimaesterilor. 

— Prea bine. 

Se putea întoarce la seneşal a doua zi, cu o para în mână. 

— Cât de departe trebuie să mergem? 

— Nu departe. Insula Corbilor. 

237 

Nu avură nevoie de o ambarcaţiune ca să ajungă la Insula 
Corbilor; un pod mobil uzat din lemn lega insula de malul 
estic. 

— Casa Corbilor este cea mai veche clădire din Citadelă, 
îi spuse Alleras, în timp ce traversau peste apa molcomă a 
râului Mied. Se crede că în Epoca Eroilor a fost avanpostul 
unui şef al piraţilor care stătea acolo şi jefuia navele venite 
în jos, pe râu. 

Sam văzu că zidurile erau acoperite de muşchi şi de 
iederă, iar corbii păşeau pe metereze în locul arcaşilor. Podul 
mobil nu mai fusese ridicat din vremuri imemoriale. 

Între zidurile castelului era răcoare şi umezeală. Un 
străvechi copac al inimii umplea curtea, la fel ca pe vremea 
când aceste ziduri de-abia fuseseră ridicate. 

Peste faţa sculptată în trunchiul său crescuse acelaşi 
muşchi violet care atârna pe crengile albicioase ale 
copacului. Jumătate din ele păreau moarte, dar din loc în loc 
încă mai foşneau frunze roşii, iar acolo le plăcea corbilor să 
se caţere. Copacul era plin de ei, şi erau şi mai mulţi în 
ferestrele boltite de deasupra lor, în jurul curţii. Pământul 
era presărat cu găinaţul lor. În timp ce traversau curtea, unul 
fâlfâi pe deasupra lor şi-i auzi pe ceilalţi croncănind unii la 
alţii. 

— Arhimaesterul Walgrave are apartamentele în turnul de 
vest, sub cuibul păsărilor albe, îl lămuri Alleras. Corbii albi şi 


cei negri se iau la bătaie ca dornishienii cu cei din zonele de 
graniţă, aşa că-i ţin separat. 

— va înţelege Arhimaesterul Walgrave ceea ce-i spun? 
întrebă Sam. Ziceai că 

vioiciunea minţii lui nu mai e ce-a fost odată. 

— Are zile bune şi zile rele, zise Alleras, dar nu cu 
Walgrave vei discuta. 

Deschise uşa din turnul de nord şi începu să urce. Sam 
păşi pe trepte în urma lui. De deasupra se auzeau fâlfâituri şi 
mormăieli şi, din când în când, câte-un țipăt iritat, când 
corbii protestau pentru că erau treziţi din somn. 

La capătul treptelor, un tânăr blond şi palid, cam de 
vârsta lui Sam, stătea lângă o uşă din lemn de stejar şi fier, 
uitându-se concentrat, cu ochiul drept, în flacăra unei 
lumânări. Cel stâng era ascuns de o şuviţă de păr blond- 
cenuşiu. 

— Ce vezi acolo? îl întrebă Alleras. Destinul? Moartea ta? 

Tânărul blond îşi desprinse privirile de la lumânare, 
clipind. 

— Femei goale, zise el. Ăsta cine mai e? 

— Samwell. Un nou novice, a venit să-l vadă pe Mag. 

— Citadela nu mai e ce-a fost, se plânse blondul. Acceptă 
orice acum. Câini trişti şi dornishieni, porcari, ologi, cretini, 
iar acum o balenă în negru. Eu credeam că leviatanii sunt 
gri. O pelerină scurtă în dungi verzi şi aurii îi acoperea un 
umăr. 

Era foarte elegant, deşi ochii-i erau vicleni şi gura vădea 
cruzime. 

Sam îl cunoştea. 

— Leo Tyrell. Rostindu-i numele, se simţi de parcă încă ar 
fi fost un băiat de şapte ani, pe cale să-şi ude lenjeria. Eu 
sunt Sam, din Horn Hill. Fiul Lordului Ramdvll Tarly. 

238 

— Chiar aşa? Leo îl învrednici cu încă o privire. Cred că 
aşa-i. Tatăl tău ne-a spus că muriseşi. Sau poate că doar şi-a 
dorit asta? Rânji. Tot un laş ai rămas? 


— Nu, minţi Sam. Jon îi poruncise asta. Am mers dincolo 
de Zid şi-am luptat în bătălii. M-au poreclit Sam Ucigaşul. 

Habar n-avea de ce o spusese. Cuvintele i se rostogoliseră 
din gură. 

Leo râse, însă înainte de a putea răspunde, uşa din 
spatele lui se deschise. 

— Intră, Ucigaşule, mormăi bărbatul din prag. Şi tu, 
Sfinxule. Acum. 

— Sam, spuse Alleras, el este Arhimaesterul Marwyn. 

Marwyn purta la gâtul lui de taur un lanţ format din multe 
metale. În afară de asta, arăta mai mult ca un bătăuş de la 
docuri decât ca un maester. Avea un cap prea mare pentru 
trupul său, iar felul în care i se avânta înainte de pe umeri, 
împreună cu falca proeminentă, îl făcea să pară că se 
pregătea să smulgă capul cuiva. Cu toate că era scund şi 
îndesat, era lat în piept şi în umeri, cu o burtă de bere 
rotundă şi tare ca piatra împungând curelele vestei de piele 
pe care o purta în locul robelor. Fire de păr aspru şi alb îi 
ieşeau din urechi şi nări. Fruntea-i era teşită, nasul îi fusese 
spart nu o dată, iar frunzele acrişoare îi pătaseră dinţii cu 
roşu. Avea mâinile cele mai mari din câte văzuse Sam 
vreodată. 

Când Sam ezită, una dintre acele mâini îl înşfacă de braţ 
şi-l trase pe uşă. 

Încăperea de dincolo de ea era mare şi rotundă. Peste tot 
erau împrăştiate cărţi şi pergamente, întinse pe mese şi 
adunate pe podea în mormane de peste un metru înălţime. 
Tapiserii decolorate şi hărţi zdrenţuite acopereau pereţii din 
piatră. În vatră ardea focul, încălzind o oală din cupru. Orice- 
o fi fost înăuntru, mirosea a ars. În afară de asta, singura 
lumină provenea de la o lumânare înaltă, neagră, aflată în 
centrul încăperii. 

Lumânarea era de o strălucire care deranja. Era ceva 
ciudat cu ea. Flacăra ei nu tremura, nici chiar când 
Arhimaesterul Marwyn închise uşa atât de tare încât hârtiile 
îşi luară zborul de pe masa alăturată. Lumina făcea lucruri 


ciudate şi cu nuanțele. Albul era strălucitor precum zăpada 
proaspăt căzută, galbenul strălucea ca aurul, roşul se 
transforma în flacără, iar umbrele erau atât de întunecate 
încât arătau ca nişte găuri săpate în lume. Sam se pomeni 
holbându-se. Lumânarea însăşi avea aproape un metru 
înălţime şi era subţire ca o sabie, crestată şi răsucită, de un 
negru lucitor. 

— Ăsta-i...? 

— ... obsidian, spuse un alt bărbat aflat în încăpere, un 
tânăr palid, gras şi cu o faţă păstoasă, umeri rotunzi, mâini 
moi, ochi apropiaţi şi veşminte pătate cu mâncare. 

— Spune-i piatra dragonului. Arhimaesterul Marwyn privi 
un moment lumânarea. Arde, însă nu se consumă. 

— Ce alimentează flacăra? întrebă Sam. 

— Ce hrăneşte focul dragonului? 

Marwyn se aşeză pe un scaun. 

239 

— Întreaga societate valyriană a fost întemeiată pe sânge 
sau foc. Vrăjitorii din [Ţinutul Liber puteau să vadă până 
peste munţi, mări şi deserturi cu una dintre aceste lumânări 
din sticlă. Puteau să pătrundă în visul oricărui bărbat şi să-i 
dea vedenii şi să vorbească cu altul la jumătate de lume 
distanţă, aşezat înaintea lumânării lui. Crezi că ar putea fi de 
folos, Ucigaşule? 

— N-am mai avea nevoie de corbi. 

— Numai după bătălii. Arhimaesterul extrase o frunză 
dintr-un snop, şi-o băgă 

în gură şi începu s-o mestece. Repetă-mi şi mie tot ce i-ai 
povestit sfinxului nostru dornishean. Ştiu mare parte din 
asta şi încă ceva pe deasupra, dar s-ar putea să-mi fi scăpat 
detaliile. 

Nu era un om pe care să-l fi putut refuza. Sam ezită un 
moment, apoi îşi depănă din nou povestea, în timp ce 
Marwyn, Alleras şi celălalt novice ascultau. 

— Maesterul Aemon credea că Daenerys Targaryen era 
împlinirea profeţiei... 


ea, nu Stannis, nu Prinţul Rhaegar, nu prinţişorul al cărui 
cap a fost zdrobit de un perete. 

— Născut în sare şi fum, sub o stea sângerândă. Cunosc şi 
eu profeția. 

Marwyn îşi întoarse capul şi scuipă pe podea un 
ghemotoc de flegmă roşie. Dar asta nu înseamnă că m-aş 
încrede în ea. Gorghan din Vechiul Ghis a scris cândva că o 
profeție este ca o femeie înşelătoare. Îţi ia mădularul în gură, 
iar tu gemi de plăcere, gândindu-te cât de dulce şi de 
plăcută e senzaţia... dar mai apoi dinţii i se închid şi 
gemetele tale se transformă în urlete. Asta-i natura profeţiei, 
spunea Gorghan. Profeţia te va muşca de mădular de fiecare 
dată. Mestecă puţin. 

Totuşi... 

Alleras se aşeză lângă Sam. 

— Aemon s-ar fi dus la ea dacă ar fi avut vigoarea. El voia 
să-i trimitem un maester, să o sfătuiască, să o protejeze şi s- 
o aducă acasă în siguranţă. 

— Aşa voia? Arhimaesterul Marwyn ridică din umeri. 
Poate că-i mai bine că a murit înainte de a ajunge în Oraşul 
Vechi. Altfel, poate că oile cenuşii ar fi trebuit să-l omoare, 
iar asta i-ar fi făcut pe bieţii şi dragii bătrâni să-şi frângă 
mâinile lor zbărcite. 

— Să-l omoare? zise Sam şocat. De ce? 

— Dacă-ţi spun, s-ar putea să fie nevoiţi să te ucidă şi pe 
tine. 

Marwyn îi oferi un zâmbet lugubru, cu zeama de frunze 
scurgându-i-se roşiatică printre dinţi. 

— Cine crezi tu că a ucis toţi dragonii ultima dată? 
Ucigaşii de dragoni ferchezuiţi, înarmaţi cu săbii? Scuipă. În 
lumea pe care o construieşte Citadela, nu mai este loc 
pentru vrăjitorii, profeţii sau lumânări din sticlă, şi chiar mai 
puţin pentru dragoni. Întreabă-te singur de ce lui Aemon 
Targaryen i s-a îngăduit să-şi risipească viaţa pe Zid, când ar 
fi fost drept să fie ridicat la rangul de arhimaester. 


Din cauza sângelui său. Nu se putea avea încredere în el. 
Nu mai mult decât în mine. 

240 

— Şi ce-ai să faci? întrebă Alleras Sfinxul. 

— Am să merg la Golful Sclavilor în locul lui Aemon. Nava 
care l-a adus pe Ucigaş ar trebui să-mi satisfacă destul de 
bine trebuinţele. Oile cenuşii îşi vor trimite omul pe o galeră, 
nu am nicio îndoială. Cu un vânt bun, ar trebui să ajung eu 
primul la ea. Marwyn îl privi din nou pe Sam şi se încruntă. 
Tu... tu ar trebui să rămâi şi să-ţi pregăteşti colanul. Dacă aş 
fi în locul tău, aş face-o repede. Va veni o vreme când vei fi 
necesar pe Zid. Se întoarse spre novicele cu faţa păstoasă. 
Găseşte-i Ucigaşului o chilie uscată. Va dormi aici şi te va 
ajuta să te îngrijeşti de corbi. 

— D... d... dar, se bâlbâi Sam, ceilalţi arhimaesteri... 
Seneşalul... ce să le spun? 

— Spune-le cât de înţelepţi şi buni sunt. Spune-le că 
Aemon ţi-a poruncit să te încredinţezi lor. Mai spune-le că ai 
visat întotdeauna că într-o zi ţi se va permite să porţi colanul 
şi să serveşti unui scop mai nobil, că slujirea este cea mai 
înaltă 

onoare, iar supuşenia, cea mai înaltă virtute. Însă nu 
povesti nimic despre profeţii sau dragoni, decât dacă îţi 
doreşti nişte otravă prin terci. 

Marwyn înşfacă de pe un cuier de lângă uşă o mantie 
pătată, din piele, şi o legă strâns. 

— Sfinxule, ai grijă de el. 

— Voi avea, răspunse Alleras, dar arhimaesterul plecase 
deja. Îi auziră 

cizmele bocănind pe trepte. 

— Unde s-a dus? întrebă Sam nedumerit. 

— La docuri. Magul au este un om care să se încreadă în 
pierderea de vreme. 

Alleras zâmbi. Am o mărturisire de făcut. Această 
întâlnire nu a fost una întâmplătoare, Sam. Magul m-a trimis 


să te aduc înainte să apuci să vorbeşti cu Theobald. Ştia că 
vei veni. 

— Dar cum? 

Alleras făcu un semn cu capul spre lumânarea de sticlă. 

Sam se holbă un moment la ciudata flacără, apoi clipi şi 
privi în altă parte. 

Afară, pe fereastră, se întuneca. 

— Există o cămăruţă liberă pentru dormit sub a mea, în 
turnul de vest, cu trepte care duc direct spre încăperile lui 
Walgrave, zise tânărul cu faţa păstoasă. 

lar dacă nu te deranjează croncănitul corbilor, ai o 
privelişte frumoasă spre Mied. 

E bine? 

— Cred că da. 

Trebuia să doarmă undeva. 

— Am să-ţi aduc nişte pături de lână. Pereţii din piatră se 
fac foarte reci noaptea, chiar şi aici. 

— Mulţumirile mele. 

Era ceva ce nu-i plăcea la tânărul palid şi molatic, însă nu 
voia să pară 

nepoliticos. 

241 

— De fapt, numele meu nu-i Ucigaşul. Eu sunt Sam. 
Samwell Tarly. 

— lar eu sunt Pate, zise celălalt, la fel ca porcarul. 

ÎNTRE TIMP, ÎNAPOI LA ZID 

„Hei, stai puţin!” s-ar putea să spuneţi unii dintre voi. 
„Stai puţin, stai puţin, stai puţin! Unde-s Dany şi dragonii? 
Unde-i Tyrion? De-abia dacă l-am văzut pe Jon Snow. Nu se 
poate termina aşa...” 

Ei bine, nu. Se vor mai întâmpla multe. Încă o carte, la fel 
de groasă ca asta. 

N-am uitat să scriu şi despre celelalte personaje. Departe 
de asta. Am scris o grămadă despre ele. Pagini şi pagini şi 
pagini. Capitole după capitole. Încă mai scriam, când mi-a 
trecut prin minte că această carte a devenit mult prea 


voluminoasă pentru a fi publicată într-un singur volum... şi 
nici măcar nu eram aproape de final. Ca să spun toată 
povestea pe care voiam s-o împărtăşesc, urma să fiu nevoit 
să împart cartea în două. 

Calea cea mai simplă de a face asta ar fi fost să iau ce 
aveam deja, s-o tai la mijloc şi să închei cu menţiunea „Va 
urma”. Dar, cu cât mă gândeam mai mult la asta, cu atât mai 
mult simţeam că ar fi mai bine pentru cititori să le fie oferită 
o carte care dezvăluia întreaga poveste pentru o jumătate 
dintre personaje, decât o jumătate de poveste pentru toate 
personajele. Aşa că aceasta-i calea pe care-am ales-o. 

Tyrion, Jon, Dany, Stannis şi Melisandre, Davos Seaworth 
şi toate celelalte personaje pe care le îndrăgiţi sau pe care 
vă place să le detestaţi vor fi laolaltă 

anul viitor (sper cu toată ardoarea) în Dans cu dragonii, 
care se va concentra asupra evenimentelor de lângă Zid şi 
de peste mare, tot aşa cum această carte s-a axat pe 
Debarcaderul Regelui. 

GEORGE R.R. MARTIN 

iunie 2005 

242 





Anexă 


REGII ŞI CURŢILE LOR 
REGINA REGENTA 


CERSEI LANNISTER, Prima pe Numele Său, văduva 
(Regelui Robert | Baratheon), Regină-Mamă, Protectoare a 
Regatului, Lady de Casterly Rock şi Regină Regentă, 

* copiii Reginei Cersei: 

* (REGELE JOFFREY | BARATHEON!, otrăvit la propriul 
ospăț de nuntă, un băiat de treisprezece ani, 

* PRINȚESA MYRCELLA BARATHEON, o fată de nouă ani, 
pupila Prințului Doran Martell la Sunspear, 

* REGELE TOMMEN | BARATHEON, un rege-copil, în vârstă 
de opt ani, 

+ pisoii lui, SER GHEARA, LADY MUSTAŢĂ, GHETUŢE, 

* fraţii Reginei Cersei: 

+ SER JAIME LANNISTER, fratele ei geamăn, zis 
REGICIDUL, Lord Comandant al Gărzii Regale, 

* TYRION LANNISTER, zis PEZEVENGHIUL, un pitic, 
acuzat şi condamnat pentru regicid şi uciderea nepotului 
său, 

* PODRICK PAYNE, scutierul lui Tyrion, un băiat de zece 
ani, 

* unchii, mătuşile şi verii Reginei Cersei: 

* SER KEVAN LANNISTER, unchiul ei, 

* SER LANCEL, fiul lui Ser Kevan, vărul ei, fost scutier al 
Regelui Robert şi ibovnic al lui Cersei, proaspăt ridicat la 
rangul de Lord de Darry, 

* (WILLEM), fiul lui Ser Kevan, ucis la Riverrun, 

* MARTYN, fratele geamăn al lui Willem, un scutier, 

* JANEI, fiica lui Ser Kevan, o fată de trei ani, 

* LADY GENNA LANNISTER, mătuşa lui Cersei, măritată cu 
Ser Emmon 243 

Frey, 

* (SER CLEOS FREY), fiul Gennei, ucis de tâlhari, 

* SER TYWLN FREY, zis TY, fiul lui Cleos, 

* WILLEM FREY, fiul lui Cleos, un scutier, 

* SER LYONEL FREY, cel de-al doilea fiu al Gennei, 

* (TION FREY!, fiul Gennei, ucis la Riverrun, 


* WALDER FREY, zis WALDER CEL ROŞU, mezinul 
Doamnei Genna, un paj la Casterly Rock, 

* TYREK LANNISTER, vărul lui Cersei, fiul lui Tygett, 
răposatul frate al tatălui său, 

* LADY ERMESANDE HAYFORD, soţia-copilă a lui Tyrek, 

* JOY HILL, o fată de unsprezece ani, fiica bastardă a lui 
Gerion, unchiul Reginei Cersei, dat dispărut, 

* CERENNA LANNISTER, verişoara lui Cersei, fiica 
răposatului ei unchi Stafford, fratele mamei sale 

* MYRIELLE LANNISTER, verişoara lui Cersei şi sora 
Cerennei, fiica unchiului său Stafford, 

* SER DAVEN LANNISTER, vărul ei, fiul lui Stafford, 

* SER DAMION LANNISTER, un văr mai îndepărtat, însurat 
cu Shiera Crakehall, 

* SER LUCION LANNISTER, fiul lor, 

* LANNA, fiica lor, măritată cu Lordul Antario Jast, 

* LADY MARGOT, o verişoară şi mai îndepărtată, măritată 
cu Lordul Titus Peake, 

* micul consiliu al Regelui Tommen: 

* (LORDUL TYWIN LANNISTER), Mâna Regelui, 

* SER JAIME LANNISTER, Lord Comandant al Gărzii 
Regale, 

* SER KEVAN LANNISTER, maestru al legilor, 

* VARYS, un eunuc, maestru al şoptitorilor, 

* MARELE MAESTER PYCELLE, sfetnic şi vindecător, 

* LORDUL MACE TYRELL, LORDUL MATHIS ROWAN, 
LORDUL 

PAXTER REDWYNE, sfetnici, 

«+ Garda Regală a lui Tommen: 

* SER JAIME LANNISTER, Lord Comandant, 

* SER MERYN TRANT, 

* SER BOROS BLOUNT, înlăturat şi apoi repus în drepturi, 

* SER BALON SWANN, 

* SER OSMUND KETTLEBLACK, 

* SER LORAS TYRELL, Cavalerul Florilor, 

244 


+ SER ARYS OAKHEART, aflat cu Prinţesa Myrcella în Dom, 

* oamenii de casă ai lui Cersei la Debarcaderul Regelui: 

* LADY JOCELYN SWYFT, doamna ei de companie, 

* SENELLE şi DORCAS, cameristele şi slujitoarele ei, 

* LUM, LESTER CEL ROŞU, HOKE zis PICIOR-DE-CAL, 
URECHE-SURDĂ şi PUCKENS, străjeri, 

* REGINA MARGAERY din Casa Tyrell, o fecioară de 
şaisprezece ani, mireasa văduvă a Regelui Joffrey | 
Baratheon şi, înaintea acestuia, a Lordului Renly Baratheon, 

* curtea lui Margaery la Debarcaderul Regelui: 

* MACE TYRELL, Lord de Highgarden, tatăl ei 

* LADY ALERIE din Casa Hightower, mama ei, 

* LADY OLENNA TYRELL, bunica ei, o văduvă bătrână zisă 
REGINA SPINILOR, 

* ARRYK şi ERRYK, străjerii Doamnei Olenna, gemeni 
înalţi de doi metri, zişi STÂNGUL şi DREPTUL, 

* SER GARLAN TYRELL, fratele lui Margaery, GALANTUL, 

* soţia lui, LADY LEONETTE din Casa Fossowavy, 

* SER LORAS TYRELL, fratele ei mai mic, Cavalerul 
Florilor, un Frate Jurat al Gărzii Regale, 

* însoţitoarele lui Margaery: 

* verişoarele ei, MEGGA, ALLA şi ELINOR TYRELL, 

* logodnicul lui Elinor, ALYN AMBROSE, scutier, 

* LADY ALYSANNE BULWER, o fată de opt ani, 

* MEREDYTH CRANE, zisă MERRY VESELA, 

* LADY TAENA MERRYWEATHER, 

* LADY ALYCE GRACEFORD, 

* SEPTA NYSTERICA, o soră a Credinței, 

* PAXTER REDWYNE, Lord de Arbor, 

* fiii săi gemeni, SER HORAS şi SER HOBBER, 

* MAESTER BALLABAR, vindecătorul şi sfetnicul său, 

* MATHIS ROWAN, Lord de Goldengrove, 

* SER WILLAM WYTHERS, căpitanul gărzilor lui Margaery, 

* HUGH CLIFTON, un chipeş tânăr străjer, 

*« SER PORTIFERWOODWRIGHT şi fratele său, SER 
LUCANTINE, 


* Curtea lui Cersei, la Debarcaderul Regelui: 

+ SER  OSFRYD KETTLEBLACK şi SER  OSNEY 
KETTLEBLACK, fraţii mai mici ai lui Ser Osmund Kettleblack, 

245 

+ SER GREGOR CLEGANE, zis MUNTELE CARE 
CĂLĂREŞTE, pe moarte în chinuri din pricina unei răni 
otrăvite, 

*« SER ADDAM MARBRAND, Comandant al Gărzii Oraşului 
de la Debarcaderul Regelui („mantiile aurii”), 

* JALABHAR XHO, Prinţ al Văii Florii Roşii, un exilat din 
Insulele Verii, 

* GYLES ROSBY, Lord de Rosby, chinuit de tuse, 

* ORTON MERRYWEATHER, Lord de Longtable, 

* TAENA, soţia lui, o femeie din Myr, 

* LADY TANDA STOKEWORTH, 

* LADY FALYSE, fiica ei cea mare şi moştenitoarea ei, 

* SER BALMAN BYRCH, soţul lui Lady Falyse, 

* LADY LOLLYS, fiica ei cea mai mică, însărcinată, slabă la 
minte, 

+ SER BRONN DE LA APA NEAGRĂ, soţul lui Lollys, un fost 
mercenar, 

* (SHAE]J, o vivandieră devenită camerista lui Lollys, 
strangulată în patul Lordului Tywin, 

* MAESTER FRENKEN, aflat în slujba Doamnei Tanda, 

* SER ILYN PAYNE, Dreptatea Regelui, un călău, 

* RENNIFER LONGWATERS, temnicer-şef al carcerelor 
Fortăreţei Roşii, 

* RUGEN, temnicer al celulelor negre, 

* LORDUL HALLYNE PIROMANTUL, un înţelept al Ghildei 
Alchimiştilor, 

* NOHO DIMITTIS, un emisar al Băncii de Fier a 
Braavosului, 

* QYBURN, un necromant, fost maester al Citadelei, mai 
recent unul dintre Bravii Camarazi, 

* BĂIATUL LUNII, bufonul regal, un măscărici, 


* PATE, un băiat de opt ani, ţapul ispăşitor al Regelui 
Tommen, 

* ORMOND DIN ORAŞUL VECHI, harpist regal şi bard, 

«+ SER MARK MULLENDORE, care a pierdut o maimuţă şi o 
jumătate de braţ în Bătălia de la Apa Neagră, 

* AURANE WATERS, Bastardul de la Driftmark, 

* LORDUL ALESANDER STAEDMON, zis IUBITORUL DE 

GOLOGANI, 

* SER RONNET CONNINGTON, zis RONNET CEL ROŞU, 
Cavalerul de la Cuibarul Grifonului, 

+ SER LAMBERT TURNBERRY, SER DERMOT DE LA 
RAINWOOD, 

SER TALLAD, zis CEL ÎNALT, SER BA YARD NORCROSS, 
SER 

BONIFER HASTY, zis BONIFER CEL BUN, SER HUGO 
VANCE, cavaleri juraţi Tronului de Fier, 

* SER LYLE CRAKEHALL, zis MISTREȚUL, SER ALYN 

STACKSPEAR, SER JON BETTLEY, zis JON SPÂNUL, SER 
STEFFON 


246 





SWYFT, SER HUMFREY SWYFT, cavaleri juraţi de la 
Casterly Rock, 

* JOSMYN PECKLEDON, un scutier, erou la Apa Neagră, 

* GARRETT PAEGE şi LEW PIPER, scutieri şi ostatici, 


* oamenii de la Debarcaderul Regelui: 

* ÎNALTUL SEPTON, Tată al Credincioşilor, Glas al Celor 
Şapte pe Pământ, bătrân şi firav, 

* SEPTONUL TORBERIT, SEPTONUL RAYNARD, SEPTONUL 

LUCEON, SEPTONUL OLLIDOR, din rândul Celor Mai 
Cucernici, aflaţi în slujba Celor Şapte la Marele Sept al lui 
Baelor, 

«e SEPTA MOELLE, SEPTA AGLANTINE, SEPTA HELICENT, 
SEPTA 

UNELLA, din rândul Celor Mai Cucernici, aflate în slujba 
Celor Şapte la Marele Sept al lui Baelor, 

* „vrăbiile”, cei mai umili dintre oameni, înverşunaţi în 
evlavia lor, 

* CHATAYA, matroana unui bordel de lux, 

* ALAYAYA, fiica ei, 

* DANCY, MAREI, două dintre fetele Chatayei, 

* BRELLA, o slujitoare aflată de curând în slujba Sansei 
Stark, 

* TOBHO MOTT, un maestru armurier, 

* HAMISH HARPISTUL, un cântăreţ bătrân, 

* ALARIC DIN EYSEN, un cântăreţ umblat prin lume, 

* WAT, un cântăreţ care îşi spune BARDUL ALBASTRU, 

* SER THEODAN WELLS, un cavaler pios, zis mai tărziu 
SER 

THEODAN CEL ONEST. 

Stindardul regelui Tommen înfăţişează cerbul încoronat al 
Baratheonilor, negru pe auriu, şi leul Lannisterilor, auriu pe 
fond purpuriu, gata de luptă. 


REGELE DE LA ZID 


STANNIS BARATHEON, Primul pe Numele Său, cel de-al 
doilea fiu al Lordului Steffon Baratheon şi al lui Lady 
Cassana din Casa Estermont, Lord de Piatra Dragonului, 
autoproclamat Rege al Westerosului, 

247 

* REGINA SELYSE din Casa Florent, soţia lui, în prezent 
aflată la Eastwatch-by-the-Sea, 

* PRINȚESA SHIREEN, fiica lor, o fată de unsprezece ani, 

* CHIP PETICIT, bufonul slab la minte al lui Shireen, 

* EDRIC STORM, nepotul său bastard, fiul Regelui Robert 
cu Lady Delena Florent, un băiat de doisprezece ani, care 
călătoreşte pe Marea îngustă pe corabia Prendos Nebunul, 

«+ SER ANDREW ESTERMONT, vărul Regelui Stannis, om al 
regelui, la comanda escortei lui Edric, 

* SER GERALD GOWER, LEWYS zis PRECUPEAŢA, SER 
TRISTON 

DE TALLY HILL, OMER zis MURĂ, oamenii regelui, străjerii 
şi protectorii lui Edric, 

* curtea lui Stannis la Castelul Negru: 

* LADY MELISANDRE DIN ASSHAI, zisă FEMEIA ROŞIE, o 
preoteasă a lui R'hllor, Stăpânul Luminii, 

* MANCE RAYDER, Regele-de-Dincolo-de-Zid, un ostatic 
condamnat la moarte, 

* fiul lui Rayder cu soţia sa (DALLA], un nou-născut încă 
nebotezat, 

„prinţul sălbaticilor”, 

* GILLY, doica pruncului, o fată sălbatică, 

* fiul ei, un alt nou-născut încă nebotezat, pruncul lui 
Gilly cu propriul ei tată, (CRASTER), 

«e SER RICHARD HORPE, SER JUSTIN MASSE Y, SER 
CLAYTON 


SUGGS, SER GODRY FARRING, zis UCIGAŞUL URIAŞILOR, 
LORD 

HARWOOD FELL, SER CORLISS PENNY, oamenii şi 
cavalerii Reginei, 

* DEVAN SEAWORTH şi BRYEN FARRING, scutieri regali, 

* curtea lui Stannis la Eastwatch-by-the-Sea: 

+ SER DAVOS SEAWORTH, zis CAVALERUL CEAPĂ, Lord de 
Rainwood, Amiral al Mării înguste şi Mână a Regelui, 

* SER AXELL FLORENT, unchiul Reginei Selyse, întâiul 
dintre oamenii reginei, 

* SALLADHAR SAAN din Lys, pirat şi mercenar, căpitan al 
Valyrianei şi al flotei de galere, 

* garnizoana lui Stannis la Piatra Dragonului: 

«+ SER ROLLAND STORM, zis BASTARDUL DE LA 
CÂNTECUL 

NOPŢII, un om al regelui, castelan al Pietrei Dragonului, 

* MAESTER PYLOS, vindecător, preceptor şi sfetnic, 

* „TERCI” şi „MREANĂ”, doi temniceri, 

248 

* lorzi juraţi ai Pietrei Dragonului: 

* MONTERYS VELARYON, Lord al Valurilor şi Stăpân al 
Driftmarkului, un băiat de şase ani, 

* DURAN BAR EMMON, Lord de Sharp Point, un băiat de 
cincisprezece ani, 

* garnizoana lui Stannis la Capătul Furtunii: 

* SER GILBERT FARRING, castelan de Capătul Furtunii, 

* LORDUL ELWOOD MEADOWS, secundul lui Ser Gilbert, 

* MAESTER JURNE, sfetnicul şi vindecătorul lui Ser 
Gilbert, 

* lorzi juraţi ai Capătului Furtunii: 

* ELDON ESTERMONT, Lord de Piatra Verde, unchi al 
Regelui Stannis şi al Regelui Tommen, un prieten prevăzător 
al amândurora, 

* SER AEMON, fiul şi moştenitorul Lordului Eldon, aflat cu 
Regele Tommen la Debarcaderul Regelui, 


* SER ALYN, fiul lui Ser Aemon, aflat, de asemenea, 
împreună cu Regele Tommen la Debarcaderul Regelui, 

* SER LOMAS, frate al Lordului Eldon, unchi şi susţinător 
al Regelui Stannis, la Capătul Furtunii, 

«+ SER ANDREW, fiul lui Ser Lomas, protector al lui Edric 
Storm pe marea îngustă, 

* LESTER MORRIGEN, Lord de Cuibul Ciorii, 

* LORD LUCOS CHYTTERING, zis MICUL LUCOS, un tânăr 
de şaisprezece ani, 

* DAVOS SEAWORTH, Lord de Rainwood, 

* MARYA, soţia lui, fiica unui tâmplar, 

* (DALE, ALLARD, MATTHOS, MARIC), cei patru fii mai 
mari ai lor, pieriţi în Bătălia de la Apa Neagră 

* DEVAN, un scutier aflat cu regele Stannis la Castelul 
Negru, 

+ STANNIS, un băiat de zece ani, aflat cu Lady Marya la 
Capul Mâniei, 

« STEFFON, un băiat de şase ani, aflat cu Lady Marya la 
Capul Mâniei. 

Stannis a adoptat drept stindard inima înflăcărată a 
Stăpânului Luminii, o inimă roşie înconjurată de flăcări 
portocalii pe un fond galben. În interiorul inimii se află 
cerbul încoronat al Casei Baratheon, de culoare neagră. 

249 





CS 


REGELE INSULELOR ŞI AL NORDULUI 

Casa Greyjoy din Pyke susţine că descinde din Regele 
Cenuşiu din Epoca Eroilor. Legenda spune că Regele Cenuşiu 
a stăpânit marea însăşi şi a luat o sirenă de soţie. Aegon 
Dragonul a încheiat şirul, fiind ultimul Rege al Insulelor de 
Fier, dar a îngăduit oamenilor de fier să reînvie vechiul lor 
obicei şi să aleagă cine dintre ei trebuie să aibă întâietate. 
Aceştia l-au ales pe Lordul Vickon de Pyke. 

Blazonul Greyjoy este un kraken auriu pe fond negru. 
Deviza lor este Noi nu secerăm. 

Prima rebeliune a lui Balon Greyjoy împotriva Tronului de 
Fier a fost reprimată de Regele Robert | Baratheon şi de 
Lordul Eddard Stark de Winterfell, dar în haosul care a urmat 
morţii lui Robert, Lordul Balon s-a autoproclamat din nou 
rege şi şi-a trimis corăbiile să atace Nordul. 

4BALON GREYJOY), Cel de-al Nouălea pe Numele Său de 
la Regele Cenuşiu, Rege al Insulelor de Fier şi al Nordului, 
Rege al Sării şi al Pietrei, Fiu al Vântului Mării şi Lord 
Secerător de Pyke, a murit căzând de pe un pod, 

* văduva Regelui Balon, REGINA ALANNYS, din Casa 
Harlaw, 

* copiii lor: 

* 4RODRIKY, ucis în timpul primei rebeliuni a lui Balon, 

* (MARON], ucis în timpul primei rebeliuni a lui Balon, 

* ASHA, fiica lor, căpitan al corăbiei Vântul Negru şi 
cuceritoare a Deepwood Motte, 

* THEON, autointitulat Prinţ de Winterfell, poreclit de 
oamenii Nordului THEON TRĂDĂTORUL, 

* fraţii buni şi fraţii vitregi ai Regelui Balon: 

* (HARLON!, mort de vărsat-de-vânt în tinereţe, 

* (QUENTON), mort în fragedă pruncie, 

* (DONEL), mort în fragedă pruncie, 

* EURON, zis Ochi-de-Cioară, căpitan al Tâceri;, 

* VICTARION, Lord Căpitan al Flotei de Fier, căpitan al 
Victoriei Fierului, 

* (URRIGON), mort în urma unei răni agravate, 


* AERON, zis PĂRUMED, un preot al Zeului Înecat, 

* RUS şi NORJEN, doi dintre discipolii săi, „oamenii 
înecaţi”, 

* (ROBINI, mort în fragedă pruncie, 

250 

* curtea Regelui Balon la Pyke: 

* MAESTER WENDAMYR, vindecător şi sfetnic, 

* HELYA, administratoarea castelului, 

* oştenii şi fraţii juraţi ai Regelui Balon: 

* DAGMER zis CLEFTJAW, căpitan al corăbiei înghiţitoarea 
Valurilor, aflat la comanda oamenilor de fier la Castelul lui 
Torrhen, 

* DINTE-ALBASTRU, căpitanul unei corăbii lungi, 

* ULLER, SKYTE, vâslaşi şi luptători, 

+  PRETENDENŢI LA TRONUL STÂNCA MĂRII LA 
PLEBISCITUL DE 

LA VECHIUL WYK 

GYLBERT FARWYND, Lord al Luminii Singuratice, 

* susţinătorii lui Gylbert: fiii săi GYLES, YGON, YOHN, 

ERIK FIERARUL, zis ERIK RUPE-NICOVALĂ ŞI ERIK CEL 
DREPT, 

un bătrân, fost căpitan şi năvălitor renumit. 

* susţinătorii lui Erik: nepoţii sâi UREK, THORMOR, 
DAGON, DUNSTAN DRUMM, Toba, Mâna Osoasă, Lord de 
Vechiul Wyk, 

* susţinătorii lui Dunstan: fiii săi DENYS şi DONNEL, şi 
ANDRIK CEL 

POSOMORÂT, o namilă de om, 

ASHA GREYJOY, unica fiică a lui Balon Greyjoy, căpitan al 
vântului Negru, 

* susţinătorii Ashei: QARL FECIOARA, TRISTIFER BOTLEY 
şi SER 

HARRAS HARLAW, 

* căpitanii şi partizanii Ashei: LORDUL RODRJK HARLAW, 
LORDUL 

BAELOR BLACKTYDE, LORDUL MELDRED MERLYN, 


HARMUND SHARP, 

VICTARION GREYJOY, frate, al lui Balon Greyjoy, căpitan 
al Victoriei Fierului şi Lord Căpitan al Flotei de Fier, 

*« susţinătorii lui Victarion: RALF STONEHOUSE CEL 
ROŞU, RALF 

ŞCHIOPUL şi NUTE BĂRBIERUL, 

e căpitanii şi partizanii lui Victarion: HOTHO HARLAW, 
ALVYN 

SHARP, FRALEGG VOINICUL, ROMNY WEAVER, WILL 

HUMBLE, MICUL LENWOOD TAWNEY, RALF KENNING, 

MARON VOLMARK, GOROLD GOODBROTHER, 

251 

*« echipajul lui Victarion: WULF O-URECHE, RAGNOR 
PYKE, 

* ţiitoarea lui Victarion, o femeie oacheşă, mută, fără 
limbă, primită în dar de la fratele său Euron, 

EURON GREYJOY, zis OCHI-DE-CIOARĂ, frate al lui Balon 
Greyjoy şi căpitan al Tăceri;, 

« susţinătorii lui Euron: GERMUND BOTLEY, LORDUL 
ORKWOOD 

DE ORKMONT, DONNOR SALTCLIFFE 

e căpitanii şi partizanii lui Euron: TORWOLD DINTE- 
NEGRU, JON 

MYRE MUTRĂ-ACRĂ, RODRJK NĂSCUT-LIBER, VÂSLAŞUL 

ROŞU, LUCAS CODD STÂNGACIUL, QUELLON HUMBLE, 

HARREN HALF-HOARE, KEMMETT PYKE BASTARDUL, QARL 

ROBUL, MÂNĂ DE PIATRĂ, RALF PĂSTORUL, RALF DE 

LORDSPORT 

* echipajul lui Euron: CRAGORN 

* lorzii stegari ai lui Balon, Lorzii Insulelor de Fier: 

LA PYKE 

* (SAWANE BOTLEY), Lord de Lordsport, înecat de Euron 
Ochi-de-Cioară, 

* IHARREN), fiul său cel mare, ucis la Moat Cailin, 

* TRISTIFER, cel de-al doilea fiu şi moştenitor de drept, 
deposedat de unchiul său, 


* SYMOND, HARLON, VICKON şi BENNARION, fiii săi mai 
mici, de asemenea deposedaţi, 

* GERMUND, fratele său, făcut Lord de Lordsport 

* fiii lui Germund, BALON şi QUELLON, 

* SARGON şi LUCIMORE, fraţii vitregi ai lui Sawane, 

* WEX, un băiat mut, în vârstă de doisprezece ani, fiu 
bastard al lui Sargon, scutier al lui Theon Greyjoy, 

* WALDON WYNCH, Lord de Crângul de Fier, 

LA HARLAW 

* RODRIK HARLAW, zis CITITORUL, Lord de Harlaw, Lord 
de Zece Turnuri, Harlaw de Harlaw, 

* LADY GWYNESSE, sora sa mai mare, 

* LADY ALANNYS, sora sa mai mică, văduva Regelui Balon 
Greyjoy 

* SIGFRYD HARLAW, zis SIGFRYD PĂR ARGINTIU, unchiul 
său, stăpân peste Castelul Harlaw, 

* HOTHO HARLAW, zis HOTHO COCOŞATUL, de la Turnul 
Sclipirii, un văr, 

252 

* SER HARRAS HARLAW, zis CAVALERUL, Cavalerul 
Grădinii Cenugşii, un văr, 

* BOREMUND HARLAW, zis BOREMUND CEL ALBASTRU, 
stăpân al 

Colinei Baborniţei, un văr, 

* lorzii stegari şi supuşii Lordului Rodrik: 

* MARON VOLMARK, Lord de Volmark, 

* MYRE, STONETREE, şi KENNING, 

* curtea Lordului Rodrik: 

* TREI-DINŢI, administratoarea lui, o baborniţă, 

LA BLACKTYDE 

* BAELOR BLACKTYDE, Lord de Blacktyde, căpitan al 
Zburătorului Nopții, 

* BEN BLACKTYDE ORBUL, un preot al Zeului Înecat, 

ÎN VECHIUL WYK 

* DUNSTAN DRUMM, Toba, căpitan al Tunetu/u;, 

* NORNE GOODBROTHER, de Shatterstone, 


«e STONEHOUSE, 

* TARLE, zis TARLE CEL-DE-TREI-ORI-ÎNECAT, un preot al 
Zeului Înecat, 

LA MARELE WYK 

* GOROLD GOODBROTHER, Lord de Hammerhorn, 

* fiii săi, GREYDON, GRAN şi GORMOND, tripleţi, 

* fiicele sale, GYSELLA şi GWIN, 

* MAESTER MURENMURE, preceptor, tămăduitor şi 
sfetnic, 

* TRISTON FARWYND, Lord de Sealskin Point, 

«+ SPARR, 

* fiul şi moştenitorul său, STEFFARION, 

* MELDRED MERLYN, Lord de Pebbleton, 

LA ORKMONT 

« ORKWOOD DE ORKMONT, 

* LORD TAWNEY, 

LA SALTCLIFFE 

* LORD DONNOR SALICLIFFE, 

* LORD SUNDERLY, 

PE INSULELE ŞI STÂNCILE MAI MICI 

253 





. GYLBERT FARWYND, Lord de Lumina Solitară, 
se BATRANUL PESCARUŞ CENUȘIU, un preot al Zeului 
Inecat. 


ALTE CASE MARI ŞI MICI 


CASA ARRYN 


Arrynii sunt descendenţi ai Regilor din Munte şi Vale. 
Blazonul lor este luna-şi-şoimul, alb pe un fond azuriu. Casa 
Arryn a luat parte la Războiul Celor Cinci Regi. Deviza Casei 
Arryn: La înălțimea onoarei. 

ROBERT ARRYN, Lord de Eyrie, Apărător al Văii, numit de 
mama sa Adevărat Păzitor al Estului, un băiat bolnăvicios de 
opt ani, zis uneori PRIGOREL. 

* mama lui, (LADY LYSA, din Casa Tullyy, văduva Lordului 
Jon Arryn, care şi-a găsit moartea împinsă pe Poarta Lunii, 

* tatăl său vitreg, PETYR BAELISH, zis DEGEŢEL, Lord de 
Harrenhal, Lord Suprem al Tridentului şi Lord Protector al 
Văii, 

* ALAYNE STONE, fiica naturală a Lordului Petyr, o 
fecioară de treisprezece ani, în realitate Sansa Stark, 

* SER LOTHOR BRUNE, un mercenar în slujba Lordului 
Petyr, căpitan al gărzilor, 

* OSWELL, un oştean în slujba Lordului Petyr, numit 
uneori KETTLEBLACK, 

* curtea Lordului Robert la Eyrie: 

* MARILLION, un tânăr şi chipeş cântăreţ, aflat în grațiile 
lui Lady Lysa, acuzat de uciderea ei, 

* MAESTER COLEMON, sfetnic, vindecător şi preceptor, 

* MORD, un temnicer brutal cu dinţi de aur, 

* GRETCHEL, MADDY şi MELA, slujitoare, 

254 

* lorzii stegari ai Lordului Robert, Lorzi ai Văii: 

* LORD NESTOR ROYCE, înalt Administrator al Văii şi 
castelan al Porţilor Lunii, 

* SER ALBAR, fiul şi moştenitorul Lordului Nestor, 

* MYRANDA, zisă RANDA, fiica Lordului Nestor, o văduvă, 
încă tânără, 

* curtea Lordului Nestor 


* SER MARWYN BELMORE, căpitan al gărzilor, 

* MYA STONE, îngrijitoare de catâri şi călăuză, fiica 
nelegitimă a Regelui Robert | Baratheon, 

* OSSY şi MORCOV, îngrijitori de catări, 

* LYONEL CORBRAY, Lord de Casa Inimii, 

* SER LYN CORBRAY, fratele şi moştenitorul său, care 
mânuieşte renumita sabie Doamna Deznădejdii, 

* SER LUCAS CORBRAY, fratele său mai mic, 

* JON LYNDERLY, Lord de Snakewood, 

* TERRANCE, fiul şi moştenitorul său, un tânăr scutier, 

* EDMUND WAXLEY, Cavalerul de Wickenden, 

* GEROLD GRAFTON, Lord de Gulltown, 

* GYLES, mezinul său, un scutier, 

* TRISTON SUNDERLAND, Lord de Trei Surori, 

* GODRIC BORRELL, Lord de Sora Dulce, 

* ROLLAND LONGTHORPE, Lord de Sora Lungă, 

* ALESANDOR TORRENT, Lord de Sora Mică, 

* Lorzii Declaranţi, stegari ai Casei Arryn, care şi-au unit 
forţele în apărarea tânărului Lord Robert: 

* YOHN ROYCE, zis YOHN BRONZ, Lord de Runestone, din 
ramura veche a Casei Royce, 

* SER ANDAR, unicul fiu supravieţuitor al lui Yohn Bronz 
şi moştenitor al Runestone, 

* curtea lui Yohn Bronz: 

* MAESTER HELLIWEG, preceptor, vindecător şi sfetnic, 

* SEPTONUL LUCOS, 

+ SER SAMWELL STONE, numit SAM STONE VÂNJOSUL, 
maestru 

de arme, 

* lorzii stegari şi supuşii lui Yohn Bronz: 

* ROYCE COLDWATER, Lord de Coldwater Burn, 

* SER DAMON SHETT, Cavaler de Gull Tower, 

* UTHOR TOLLETT, Lord de Grey Glen, 

* ANYA WAYNWOOD, Lady de lronoaks, 

* SER MORTON, fiul ei cel mai mare şi moştenitorul ei, 

255 





* SER DONNEL, cel de-al doilea fiu al ei, Cavalerul Porții, 

* WALLACE, fiul ei cel mai mic, 

* HARROLD HARDYNG, pupilul ei, un scutier zis HARRY 

MOŞTENITORUL, 

* BENEDAR BELMORE, Lord de Strongsong, 

* SER SYMOND TEMPLETON, Cavaler de Ninestars 

* 1EON HUNTER), Lord de Castelul Longbow, decedat de 
curând, 

* SER GILWOOD, fiul cel mai mare al Lordului Eon, 
supranumit acum TÂNĂRUL LORD HUNTER, 

* SER EUSTACE, cel de-al doilea fiu al Lordului Eon, 

* SER HARLAN, fiul cel mai mic al Lordului Eon, 

* curtea Tânărului Lord Hunter: 

* MAESTER WILLAMEN, sfetnic, vindecător şi preceptor, 

* HORTON REDFORT, Lord de Redfort, de trei ori căsătorit, 

* SER JASPER, SER CREIGHTON, SER JON, fiii săi, 

* SER MYCHEL, fiul său cel mai mic, proaspăt numit 
cavaler, însurat cu Ysilla Royce de Runestone, 

« căpetenii de clanuri din Munţii Lunii, 

+ SHAGGA FIUL LUI DOLF, DINTRE CIORILE DE PIATRĂ, în 
prezent căpetenia unei cete în pădurea regelui, 

* TIMETI FIUL LUI TIMETT, DINTRE OAMENII ARŞI, 

* CHELLA FIICA LUI CHEYK, DINTRE URECHILE NEGRE, 

* CRAWN FIUL LUI CALOR, DINTRE FRAŢII LUNII. 


CASA FLORENT 


Cei din Casa Florent de la Cetatea Brightwater sunt lorzi 
stegari ai Highgardenului. La izbucnirea Războiului Celor 
Cinci Regi, Lordul Alester Florent i-a urmat pe Tyrelli, 
declarându-se de partea Regelui Renly, în timp ce fratele 
său, Ser Axell, l-a preferat pe Regele Stannis, soţul nepoatei 
sale Selyse. 

După moartea lui Renly, Lordul Alester i s-a alăturat şi el 
lui Stannis, cu toate oştirile de la Brightwater. Stannis l-a 
făcut pe Lordul Alester Mâna lui, iar lui Ser Imry Florent, 
fratele soţiei sale, i-a încredinţat comanda flotei sale. Atât 
flota, cât 256 

şi Ser Imry au pierit în Bătălia de la Apa Neagră, iar 
eforturile Lordului Alester de a negocia o pace după 
înfrângere au fost privite drept trădare de către Stannis. A 
fost dat pe mâna preotesei roşii Melisandre, care l-a ars ca 
jertfă adusă lui R'hllor. 

În acelaşi timp, Tronul de Fier i-a numit pe cei din Casa 
Florent trădători pentru sprijinul acordat lui Stannis în 
timpul rebeliunii. Au căzut în dizgrație, iar Cetatea 
Brightwater şi pământurile sale i-au fost încredințate lui Ser 
Garlan Tyrell. 

Blazonul Casei Florent înfăţişează un cap de vulpe într-un 
cerc de flori. 

(ALESTER FLORENT), Lord de Brightwater, ars ca 
trădător, 

+ soţia sa, LADY MELARA, de Casa Crane, 

* copiii lor: 

* ALEKYNE, dizgraţiat Lord de Brightwater, fugit în Oraşul 
Vechi, să caute refugiu la Turnul Înalt, 

* LADY MELESSA, măritată cu Lordul Randyll Tarly, 

* LADY RHEA, măritată cu Lordul Leyton Hightower, 

* fraţii şi surorile lui: 


«e SER AXELL, un om al reginei, în slujba nepoatei sale, 
Regina Selyse, la Eastwatch-by-the-Sea, 

* (SER RYAM), mort în urma unei căzături de pe cal, 

* SELYSE, fiica lui, soţia şi regina Regelui Stannis | 
Baratheon, 

* SHIREEN BARATHEON, unicul lor copil, 

* (SER IMRY), fiul lui cel mai mare, ucis în Bătălia de la 
Apa Neagră, 

«e SER ERREN, cel de-al doilea fiu al său, prizonier la 
Highgarden, 

* SER COLIN, castelan la Cetatea Brightwater, 

* DELENA, fiica lui, măritată cu SER HOSMAN NORCROSS, 

* fiul ei natural, EDRIC STORM, al cărui tată este Regele 
Robert | Baratheon, 

* ALESTER NORCROSS, cel mai în vârstă fiu legitim al ei, 
un băiat de nouă ani, 

* RENLY NORCROSS, cel de-al doilea fiu legitim al ei, un 
băiat de trei ani, 

* MAESTER OMER, fiul cel mai mare al lui Ser Colin, în 
serviciu la Old Oak, 

* MERRELL, mezinul lui Ser Colin, un scutier la Arbor, 

* RYLENE, sora Lordului Alester, măritată cu Ser Rycherd 
Crane. 


257 





CASA FREY 


Freyii sunt stegari ai Casei Tully, dar nu au fost 
întotdeauna zeloşi în a-şi face datoria. La începutul 
Războiului Celor Cinci Regi, Robb Stark a câştigat sprijinul 
Lordului Walder promițând să se însoare cu una dintre fiicele 
sau nepoatele sale. 

Când, în schimb, s-a căsătorit cu Lady Jeyne Westerling, 
Freyii au uneltit cu Roose Bolton şi l-au omorât pe Tânărul 
Lup împreună cu suita sa la ospăţul care mai apoi a devenit 
cunoscut ca Nunta Roşie. 

WALDER FREY, Lord de Crossing, 

* după prima lui soţie, (LADY PERRA, din Casa Royce): 

* (SER STEVRON], mort după Bătălia de la Oxcross, 

+ căsătorit cu (Corenna Swann)y, moartă de pe urma unei 
epidemii, 

* fiul cel mare al lui Stevron, SER RYMAN, moştenitor la 
Gemeni, 

* fiul lui Ryman, EDWYN, căsătorit cu Janyce Hunter, 

* fiica lui Edwyn, WALDA, o fată de nouă ani, 

* fiul lui Ryman, WALDER, zis WALDER CEL NEGRU, 

* fiul lui Ryman, numit PETYR BUBULIŢĂ, căsătorit cu 
Mylenda Caron, spânzurat la Pietrele vechi, 

* fiica lui Petyr, PERRA, o fată de cinci ani, 

e căsătorit cu (Jeyne Lydden?, moartă căzând de pe cal, 

* fiul lui Stevron, (AEGON!Y, numit CLOPOŢEL, ucis la 
Nunta Roşie de câtre Catelyn Stark, 

* fiica lui Stevron, (MAEGELLE), moartă pe patul lăuziei, 
căsătorită cu Ser Dafyn Vance, 

* fiica lui Maegelle, MARIANNE VANCE, o fecioară, 

* fiul lui Maegelle, WALDER VANCE, un scutier, 

* fiul lui Maegelle, PATREK VANCE, 

e căsătorit cu (Marsella Waynwood), moartă pe patul 
lăuziei, 


* fiul lui Stevron, WALTON, căsătorit cu Deana Hardyng, 

* fiul lui Walton, STEFFON, numit CEL DULCE, 

* fiica lui Walton, WALDA, numită FRUMOASA WALDA, 

* fiul lui Walton, BRYAN, un scutier, 

* SER EMMON, cel de-al doilea fiu al Lordului Walder, 
căsătorit cu Genna Lannister, 

258 

* fiul lui Emmon, (SER CLEOS), ucis lângă lazul 
Fecioarelor, căsătorit cu Jeyne Darry, 

* fiul lui Cleos, TYWIN, un scutier de doisprezece ani, 

* fiul lui Cleos, WILLEM, un paj la Ashemark, în vârstă de 
zece ani, 

* fiul lui Emmon, SER LYONEL, căsătorit cu Melesa 
Crakehall, 

* fiul lui Emmon, (TION), un scutier, ucis de Rickard 
Karstark în timp ce era prizonier la Riverrun, 

* fiul lui Emmon, WALDER, numit WALDER CEL ROŞU, un 
paj la Casterly Rock, în vârstă de paisprezece ani, 

«e SER AENYS, căsătorit cu (Tyana Wylde), moartă pe 
patul lăuziei, 

* fiul lui Aenys, AEGON BLOODBORN, un proscris, 

* fiul lui Aenys, RHAEGAR, căsătorit cu (Jeyne 
Beesbury), moartă în timpul unei epidemii, 

* fiul lui Rhaegar, ROBERT, un băiat de treisprezece ani, 

* fiica lui Rhaegar, WALDA, o fată de unsprezece ani, 
numită 

WALDA CEA ALBA, 

* fiul lui Rhaegar, JONOS, un băiat de opt ani, 

* PERRIANE, fiica Lordului Walder, căsătorită cu Ser 
Leslyn Haigh, 

* fiul Perrianei, SER HARYS HAIGH, 

* fiul lui Harys, WALDER HAIGH, un băiat de cinci ani, 

* fiul Perrianei, SER DONNEL HAIGH, 

* fiul Perrianei, ALYN HAIGH, un scutier, 

* după cea de-a doua soţie, (LADY CYRENNA, din Casa 
Swann!: 


* SER JARED, fiul cel mare, căsătorit cu (Alys Frey), 

* fiul lui Jared, (SER TYTOS), ucis de Sandor Clegane în 
timpul Nunții Roşii, căsătorit cu Zhoe Blanetree, 

* fiica lui Tytos, ZIA, o fecioară de paisprezece ani, 

* fiul lui Tytos, ZACHERY, un băiat de doisprezece ani, 
jurat Credinței, educat în Septul din Oraşul Vechi, 

«+ fiica lui Jared, KYRA, măritată cu (Ser Garse 
Goodbrook!, ucis în timpul Nunții Roşii, 

* fiul Kyrei, WALDER GOODBROOK, un băiat de nouă ani, 

* fiica Kyrei, JEYNE GOODBROOK, şase ani, 

* SEPTONUL LUCEON, în slujba Marelui Sept al lui Baelor. 

* după cea de-a treia soţie, (LADY AMAREI din Casa 
Crakehall): 

* SER HOSTEEN, căsătorit cu Bellena Hawick, 

* fiul lui Hosteen, SER ARWOOD, căsătorit cu Ryella 
Royce, 

* fiica lui Arwood, RYELLA, o fată de cinci ani, 

* fiii gemeni ai lui Arwood, ANDROW şi ALYN, de patru 
ani, 259 

* fiica lui Arwood, HOSTELLA, nou-născută, 

* LYENTHE, fiica Lordului Walder, căsătorită cu Lordul 
Lucias Vypren, 

* fiica lui Lythene, ELYANA, căsătorită cu Ser Jon Wylde, 

* fiul Elyanei, RICKARD WYLDE, patru ani, 

* fiul Lythenei, SER DAMON VYPREN, SYMOND, căsătorit 
cu Betharios din Braavos, 

* fiul lui Symond, ALESANDER, un cântăreţ, 

* fiica lui Symond, ALYX, o fată de şaptesprezece ani, 

* fiul lui Symond, BRAD AMAR, un băiat de zece ani, pupil 
al lui Oro Tendyris, un negustor din Braavos, 

e SER DANWELL, fiul de opt ani al Lordului Walder, 
căsătorit cu Wynafrei Whent, 

* (mulţi copii născuţi morţi şi multe sarcini pierdute), 

* (MERRETT), spânzurat la Pietrele Vechi, căsătorit cu 
Mariya Darry, 


* fiica lui Merrett, AMEREI, numită AMI, căsătorită cu (Ser 
Pate de Furca Albastră, ucis de Sandor Clegane), 

«+ fiica lui Merrett, WALDA, numită GRASA WALDA, 
măritată cu Roose Bolton, Lord de Dreadfort, 

* fiica lui Merrett, MARISSA, o fecioară de treisprezece 
ani, 

* fiul lui Merrett, WALDER, numit WALDER CEL MIC, un 
băiat de opt ani, scutier în serviciul lui Ramsay Bolton, 

* (SER GEREMY], înecat, căsătorit cu Carolei Waynwood, 

* fiul lui Geremy, SANDOR, un băiat de doisprezece ani, 
scutier, 

* fiica lui Geremy, CYNTHEA, o fată de nouă ani, pupila 
lui Lady Anya Waynwood, 

* SER RAYMUND, căsătorit cu Beony Beesbury, 

* fiul lui Raymund, ROBERT, un acolit al Citadelei, 

* fiul lui Raymund, MALWYN, ucenic al unui alchimist din 
Lys, 

* fiicele gemene ale lui Raymund, SERRA şi SARRA, 

* fiica lui Raymund, CERSEI, zisă ALBINUŢA, 

* gemenii lui Raymund, JAIME şi TYWIN, nou-născuţi, 

* după cea de-a patra soţie, (LADY ALYSSA din Casa 
Blackwood): 

* LOTHAR, cel de-al doisprezecelea fiu al Lordului Walder, 
numit LOTHAR ȘCHIOPUL, căsătorit cu Leonella Lefford, 

* fiica lui Lothar, TYSANE, o fată de şapte ani, 

* fiica lui Lothar, WALDA, o fată de cinci ani, 

* fiica lui Lothar, EMBERLEI, o fată de cinci ani, 

* fiica lui Lothar, LEANA, nou-născută, 

* SER JAMMOS, cel de-al treisprezecelea fiu al Lordului 
Walder, căsătorit cu Sallei Paege, 

260 

* fiul lui jammos, WALDER, numit WALDER CEL MARE, de 
opt ani, un scutier în serviciul lui Roose Bolton, 

* fiii gemeni ai lui Jammos, DICKON şi MATHIS, cinci ani, 

* SER WHALEN, cel de-al paisprezecelea fiu al lui Ser 
Walder, căsătorit cu Sylwa Paege, 


* fiul lui Whalen, HOSTER, un scutier de doisprezece ani, 
în serviciul lui Ser Damon Paege, 

* fiica lui Whalen, MERIANNE, numită MERRY, o fată de 
unsprezece ani, 

* MORYA, fiica Lordului Walder, căsătorită cu Ser Flement 
Brax, 

* fiul Moryei, ROBERT BRAX, de nouă ani, crescut la 
Casterly Rock ca paj, 

* fiul Moryei, WALDER BRAX, un băiat de şase ani, 

* fiul Moryei, JON BRAX, un băieţel de trei ani, 

* TYTA, fiica Lordului Walder, numită TYTA FECIOARA, 

* după cea de-a cincea soţie, (LADY SARYA din Casa 
Whent): 

* fără urmaşi, 

* după cea de-a şasea soţie, (LADY BETHANY din Casa 
Rosby): 

«+ SER PERWYN, cel de-al cincisprezecelea fiu al Lordului 
Walder, 

* (SER BENFREY), cel de-al şaisprezecelea fiu al Lordului 
Walder, mort după ce a fost rănit la Nunta Roşie, căsătorit cu 
jyanna Frey, o verişoară, 

* fiica lui Benfrey, DELLA, numită DELLA SURDA, o fată 
de trei ani, 

* fiul lui Benfrey, OSMUND, un băiat de doi ani, 

* MAESTER WILLAMEN, cel de-al şaptesprezecelea fiu al 
Lordului Walder, în serviciu la Castelul Longbow, 

* OLYVAR, cel de-al optsprezecelea fiu al Lordului Walder, 
fost scutier în serviciul lui Robb Stark, 

* ROSLIN, şaisprezece ani, măritată cu Lordul Edmure 
Tully la Nunta Roşie, 

* după cea de-a şaptea soţie, (LADY ANNARA din Casa 
Farring): 

* ARWYN, o fată de paisprezece ani, 

* WENDEL, cel de-al nouăsprezecelea fiu al Lordului 
Walder, un băiat de treisprezece ani, paj la Seagard 


* COLMAR, cel de-al douăzecilea fiu al Lordului Walder, 
promis Credinței, unsprezece ani, 

* WALTYR, zis TYR, cel de-al douăzeci şi unulea fiu al 
Lordului Walder, zece ani, 

* ELMAR, ultimul fiu al Lordului Walder, un băiat de nouă 
ani, cândva 261 


/ 





=> 


logodit pentru scurt timp cu Arya Stark, 

* SHIREI, mezina Lordului Walder, o fată de şapte ani, 

+ cea de-a opta soţie, LADY JOYEUSE din Casa Erenford, 
* în prezent însărcinată, 

* copiii nelegitimi ai Lordului Walder, cu diverse mame, 
* WALDER RIVERS, zis WALDER BASTARDUL, 

* fiul lui Walder Bastardul, SER AEMON RIVERS, 

* fiica lui Walder Bastardul, WALDA RIVERS, 

* MAESTER MELWYS, în serviciu la Rosby, 

* JEYNE RIVERS, MARTYN RIVERS, RYGER RIVERS, RONEL 
RIVERS, MELLARA RIVERS, alţii. 


CASA HIGH TOWER 


Casa Hightower din Oraşul Vechi se numără printre cele 
mai vechi şi mai respectabile dintre Casele Mari ale 
Westerosului, descendentă a Primilor Oameni. 

Cândva regi, Hightowerii au domnit peste Oraşul Vechi şi 
împrejurimile acestuia încă de la începutul Vremurilor, 
preferând să-i întâmpine cu braţele deschise pe andali decât 
să li se opună şi, mai târziu, plecând genunchiul în faţa 
Regilor Reachului şi renunțând la coroane însă păstrându-şi 
toate vechile privilegii. Deşi puternici şi nespus de bogaţi, 
Lorzii Turnului Înalt au preferat bătăliei învoiala şi arareori au 
jucat un rol major în războaiele din Westeros. Hightowerii au 
avut o contribuţie esenţială la întemeierea Citadelei şi 
continuă să o apere până în prezent. Subtili şi sofisticaţi, au 
fost întotdeauna mari protectori ai învăţăturii şi ai Credinței 
şi se spune că unii dintre ei s-au ocupat, printre altele, şi de 
alchimie, necromanţie şi alte arte vrăjitoreşti. 

Blazonul Casei Hightower înfăţişează un turn alb în 
trepte, încoronat cu foc, pe un fond gri-fumuriu. Deviza 
Casei este Noi Luminăm Calea. 

LEYTON HIGHTOWER, Glas al Oraşului Vechi, Lord al 
Portului, Lord al Turnului Înalt, Apărător al Citadelei, Făclie a 
Sudului, zis BĂTRÂNUL DIN 

262 

ORAŞUL VECHI, 

* LADY RHEA de Casa Hightower, cea de-a patra soţie a 
sa, 

* cel mai mare fiu al Lordului Leyton şi moştenitorul 
acestuia, SER BAELOR, zis BAELOR BRIGHTSMILE, însurat cu 
Rhonda Rowan, 

«+ fiica Lordului Leyton, MALORA, numită FECIOARA 
NEBUNĂ, 


* fiica Lordului Leyton, ALERIE, măritată cu Lordul Mace 
Tyrell, 

* fiul Lordului Leyton, SER GARTH, zis OŢELUL GRI, 

* fiica Lordului Leyton, DENYSE, căsătorită cu Ser 
Desmond Redwyne, 

* fiul ei, DENYS, un scutier, 

+ fiica Lordului Leyton, LEYLA, căsătorită cu Ser Jon 
Cupps, 

* fiica Lordului Leyton, ALYSANNE, căsătorită cu Lordul 
Arthur Ambrose, 

* fiica Lordului Leyton, LYNESSE, căsătorită cu Lordul 
Jorah Mormont, în prezent concubina principală a lui Tregar 
Ormollen din Lys, 

* fiul Lordului Leyton, SER GUNTHOR, căsătorit cu Jeyne 
Fossowavy, dintre merele verzi Fossoway, 

* mezinul Lordului Leyton, SER HUMFREY, 

* lorzii stegari ai Lordului Leyton: 

* TOMMEN COSTAYNE, Lord de Trei Turnuri, 

* ALYSANNE BULWER, Lady de Blackcrown, o fată de opt 
ani, 

* MARTYN MULLENDORE, Lord de Uplanas, 

* WARRYN BEESBURY, Lord de Honeyholt, 

* BRANSTON CUY, Lord de Sunflower Hali, 

* oamenii din Oraşul Vechi: 

* EMMA, o slujitoare de la Pana şi Stacana, unde femeile 
sunt dornice şi cidrul teribil de tare, 

* ROSEY, fiica ei, o fată de cincisprezece ani, a cărei 
feciorie costă un dragon de aur, 

* Arhimaesterii Citadelei: 

* ARHIMAESTER NORREN, Seneşal pentru anul în curs, 
care poartă un inel, un sceptru şi o mască din electrum, 

*  ARHIMAESTER THEOBALD, Seneşal pentru anul 
următor, care poartă 

un inel, un sceptru şi o mască din plumb, 

* ARHIMAESTER EBROSE, vindecătorul, care poartă un 
inel, un sceptru şi o mască din argint, 


* ARHIMAESTER MARWYN, zis MARWYN MAGUL, care 
poartă un inel, un sceptru şi o mască din oţel valyrian, 

* ARHIMAESTER PERESTAN, istoricul, care poartă un inel, 
un sceptru şi o mască din cupru, 

263 





<&, 


e ARHIMAESTER VAELLYN, poreclit VAELLYN ACRITURA, 
cititorul în stele, care poartă un inel, un sceptru şi o mască 
din bronz, 

* ARHIMAESTER RYAM, care poartă un inel, un sceptru şi 
o mască din aur galben, 

e ARHIMAESTER WALGRAVE, un bătrân cu minţile 
rătăcite, care poartă 

un inel, un sceptru şi o mască din fier negru, 

* GALLARD, CASTOS, ZARABELO, BENEDICT, GARIZON, 
NYMOS, 

CETHERES, WILLIFER, MOLLOS, HARODON, GUVYNE, 
AGRIVANE, 

OCLEY, toţi arhimaesteri, 

* maesteri, acoliţi şi novice ai Citadelei 

* MAESTER GORMON, care slujeşte adesea în locul lui 
Walgrave, 

* ARMEN, un acolit cu patru zale, zis ACOLITUL, 

* ALLERAS, zis SFINXUL, un acolit de trei zale, un arcaş 
devotat, 


* ROBERT FREY, şaisprezece ani, un acolit de două zale, 

* LORCAS, un discipol de nouă zale, în serviciul 
Seneşalului, 

* LEO TYRELL, poreclit LEO LENEŞUL, un novice de 
obârşie nobilă, 

* MOLLANDER, un novice, născut cu un picior strâmb, 

* PATE, care îngrijeşte corbii Arhimaesterului Walgrave, 
un novice nu prea promiţător, 

* ROONE, un tânăr novice. 


CASA LANNISTER 


Lannisterii de la Casterly Rock rămân principalii 
susţinători ai pretenţiei Regelui Tommen la Tronul de Fier. Se 
laudă că sunt urmaşii lui Lann cel Iscusit, legendarul 
şarlatan din Epoca Eroilor. Aurul de la Casterly Rock şi 
Dintele de Aur a făcut Casa Lannister cea mai bogată dintre 
Marile Case. Blazonul lor este un leu pe fond purpuriu. 
Deviza lor este Ascul/tă-mi Răgetul! 

4TYWIN LANNISTER)Y, Lord de Casterly Rock, Scut al 
Lannisportului, Păzitor al Apusului şi Mână a Regelui, ucis de 
fiul său pitic în privata sa, 

* copiii Lordului Tywin: 

* CERSEI, sora geamănă a lui Jaime, acum Lady de 
Casterly Rock, 264 

* SER JAIME, fratele geamăn al lui Cersei, zis REGICIDUL, 

* TYRION, zis PEZEVENGHIUL, pitic şi regicid, 

* fraţii şi surorile Lordului Tywin şi copiii lor: 

* SER KEVAN LANNISTER, însurat cu Dorna de Casa 
Swyft, 

* LADY GENNA, măritată cu Ser Emmon Frey, acum Lord 
de Riverrun, 

* fiul cel mare al Gennei, (SER CLEOS FREYȚ, căsătorit cu 
Jeyne din Casa Darry, ucis de haiduci, 

* fiul cel mai mare al lui Cleos, SER TYWIN FREY, zis TY, 
acum moştenitor la Riverrun, 

* cel de-al doilea fiu al lui Cleos, WILLEM FREY, un 
scutier, 

* cel de-al doilea fiu al Gennei, SER LYONEL FREY, 

* cel de-al treilea fiu al Gennei, (TION FREY), un scutier, 
ucis în timp ce era ostatic la Riverrun, 

* mezinul Gennei, WALDER FREY, zis WALDER CEL ROŞU, 
un paj la Casterly Rock, 


* WAT ZÂMBET ALB, un cântăreţ în slujba Doamnei 
Genna, 

* (SER TYGETT LANNISTERI, mort de vărsat-de-vânt, 

* TYREK, fiul lui Tygett, dat dispărut şi considerat mort, 

* LADY ERMESANDE HAYFORD, soţia-copilă a lui Tyrek, 

* (GERION LANNISTER]), pierdut pe mare 

* JOY HILL, fiica bastardă a lui Gerion, unsprezece ani, 

+ alte rude apropiate ale Lordului Tywin: 

* (SER STAFFORD LANNISTER), un văr şi frate al soţiei 
Lordului Tywin, ucis în bătălia de la Oxcross, 

* CERENNA şi MYRIELLE, fiicele lui Stafford, 

* SER DAVEN LANNISTER, fiul lui Stafford, 

«e SER DAMION LANNISTER, un văr, căsătorit cu Lady 
Shiera Crakehall, 

* fiul lor, SER LUCION, 

* fiica lor, LANNA, măritată cu Lordul Antario Jast, 

* LADY MARGOT, o verişoară, măritată cu Lordul Titus 
Peake, 

* curtea de la Casterly Rock: 

* MAESTER CREYLEN, vindecător, preceptor şi sfetnic, 

* VYLARR, căpitan al gărzilor, 

* SER BENEDICT BROOM, maestru de arme, 

* WAT ZÂMBET ALB, un cântăreţ, 

* lorzi stegari şi supuşi, Lorzi ai Apusului: 

* DAMON MARBRAND, Lord de AshemarkK, 

265 

«e SER ADDAM MARBRAND, fiul şi moştenitorul lui, 
Comandant al Gărzii Oraşului de la Debarcaderul Regelui, 

* ROLAND CRAKEHALL, Lord de Crakehall, 

* fratele lui Roland, (SER BURTON), ucis de haiduci, 

* fiul şi moştenitorul lui Roland, SER TYBOLT, 

* fiul lui Roland, SER LYLE, zis MISTREȚUL, 

* fiul cel mai tânăr al lui Roland, SER MERLON, 

* SEBASTON FARMAN, Lord de Insula Frumoasă, 

* JEYNE, sora lui, măritată cu SER GARETH CLIFTON, 

* TYTOS BRAX, Lord de Hornvale, 


* SER FLEMENT BRAX, fratele şi moştenitorul lui, 
* QUENTEN BANEFORT, Lord de Banefort, 
* SER HARYS SWYFT, socrul lui Ser Kevan Lannister, 
* fiul lui Ser Harys, SER STEFFON SWYFT, 
* fiica lui Ser Steffon, JOANNA, 
* fiica lui Ser Harys, SHIERLE, căsătorită cu Ser Melwyn 
Sarsfield, 
* REGENARD ESTREN, Lord de Wyndhall, 
* GAWEN WESTERLING, Lord de Crag, 
+ soţia sa, LADY SYBELL, din Casa Spicer, 
* fratele său, SER ROLPH SPICER, proaspăt ridicat la 
rangul de Lord de Castamere, 
* vărul ei, SER SAMWELL SPICER, 
* copiii lor: 
* SER RAYNALD WESTERLING, 
* JEYNE, soţia văduvă a lui Robb Stark, 
* ELEYNA, o fată de doisprezece ani, 
* ROLLAM, un băiat de nouă ani, 
* LORD SELMOND STACKSPEAR, 
* fiul lui, SER STEFFON STACKSPEAR, 
* fiul lui cel mai mic, SER ALYN STACKSPEAR, 
* TERRENCE KENNING, Lord de Kayce, 
* SER KENNOS DE KAYCE, un cavaler în serviciul lui, 
* LORDUL ANTARIO JAST, 
LORDUL ROBIN MORELAND, 
LADY ALYSANNE LEFFORD, 
LEWYS LYDDEN, Lord de Grota Adâncă, 
* LORDUL PHILIP PLUMM, 
* fiii săi, SER DENNIS PLUMM, SER PETER PLUMM şi SER 
HARWYN PLUMM, zis STÂNCA, 
* LORDUL GARRISON PRESTER, 
* SER FORLEY PRESTER, vărul său, 
266 





«e SER GREGOR  CLEGANE, zis MUNTELE CARE 
CĂLĂREŞTE, 

* SANDOR CLEGANE, fratele său, 

* SER LORENT LORCH, un cavaler împroprietărit, 

* SER GARTH GREENFIELD, un cavaler împroprietărit, 

* SER LYMOND VTKARY, un cavaler împroprietărit, 

* SER RAYNARD RUTTIGER, un cavaler împroprietărit, 

* SER MANFRYD YEW, un cavaler împroprietărit, 

* SER TYBOLT HETHERSPOON, un cavaler împroprietărit, 

* (MELARA HETHERSPOON]Ț, fiica lui, înecată într-o 
fântână pe când se afla ca pupilă la Casterly Rock. 


CASA MARTELL 


Dornul a fost ultimul dintre Cele Şapte Regate care a jurat 
credinţă Tronului de Fier. Sângele, obiceiurile, geografia şi 
istoria au contribuit toate pentru a-i deosebi pe dormisheni 
de celelalte regate. La izbucnirea Războiului Celor Cinci 
Regi, Dornul a stat deoparte, dar prin logodna Myrcellei 
Baratheon cu Prinţul Trystane, Sunspearul şi-a declarat 
sprijinul pentru regele Joffrey Baratheon. 

Blazonul Casei Martell este un soare roşu străpuns de o 
suliță de aur. Deviza lor este Weplecat, WNeinfrânt, 
Nesfărâmat. 

DORAN NYMEROS MARITELL, Lord de Sunspear, Prinţ de 
Dorn, 

+ soţia sa, MELLARIO, din Oraşul Liber Norvos, 

* copiii lor: 

* PRINȚESA ARIANNE, moştenitoare la Sunspear, 

* GARIN, fratele de lapte al Ariannei şi tovarăşul ei, dintre 
orfanii Sângelui Verde 

* PRINŢUL QUENTYN, un proaspăt cavaler, crescut vreme 
îndelungată de Lordul Yronwood de Yronwood, 

* PRINCE TRYSTANE, logodit cu Myrcella Baratheon, 

* fraţii şi surorile Prințului Doran: 

* (PRINȚESA ELIAJȚ, siluită şi ucisă în timpul Jafului de la 
Debarcaderul Regelui, 

* (RHAENYS TARGARYEN), fiica lor cea mică, ucisă în 
timpul Jafului de la Debarcaderul Regelui, 

267 

* (AEGON TARGARYEN], un prunc în faşă, ucis în timpul 
jafului de la Debarcaderul Regelui, 

* (PRINŢUL OBERYN), zis VIPERA ROŞIE, ucis de Ser 
Gregor Clegane în timpul unui duel judiciar, 

* ELLARIA SAND, ţiitoarea Prințului Oberyn, fiica naturală 
a Lordului Harmen Uller, 


* ŞERPOAICELE NISIPULUI, fiicele bastarde ale lui Oberyn: 

* OBARA, în vârstă de douăzeci şi opt de ani, fiica lui 
Oberyn cu o târfă 

din Oraşul Vechi, 

* NYMERIA, zisă LADY NYM, în vârstă de douăzeci şi cinci 
de ani, fiica lui cu o femeie nobilă din Volantis, 

* TYENE, douăzeci şi trei de ani, fiica lui Oberyn cu o 
septă, 

«e SARELLA, nouăsprezece ani, fiica lui cu o neguţătoare, 
căpitan al Sărutului înaripat, 

* ELIA, paisprezece ani, fiica lui cu Ellaria Sand, 

* OBELLA, doisprezece ani, fiica lui cu Ellaria Sand, 

* DOREA, opt, fiica lui cu Ellaria Sand, 

* LOREZA, şase, fiica lui cu Ellaria Sand, 

* curtea Prințului Doran, la Grădinile de Apă: 

* AREO HOTAH, de la Norvos, căpitan al gărzilor, 

* MAESTER CALEOTTE, sfetnic, vindecător şi preceptor, 

* şaizeci de copii, unii de obârşie înaltă, alţii de obârşie şi 
origine comună, fii şi fiice de lorzi, cavaleri, orfani, 
negustori, meşteşugari şi ţărani, pupilii lui, 

* curtea Prințului Doran la Sunspear: 

* PRINȚESA MYRCELLA BARATHEON, pupila sa, logodită 
cu Prinţul Trystane, 

* SER ARYS OAKHEART, scutul jurat al Myrcellei, 

«e ROSAMUND LANNISTER, camerista şi însoţitoarea 
Myrcellei, o verişoara îndepărtată, 

* SEPTA EGLANTINE, duhovnica Myrcellei, 

* MAESTER MYLES, sfetnic, vindecător şi preceptor, 

* RICASSO, Seneşal la Sunspear, bătrân şi orb, 

* SER MANFREY MARTELL, castelan la Sunspear 

* LADY ALYSE LADYBRIGHT, o femeie vistiernic, 

«e SER GASCOYNE de la Sângele Verde, scutul jurat al 
Prințului Trystane, 

* BORS şi TIMOTH, slujitori la Sunspear, 

* BELANDRA, CEDRA, surorile MORRA şi MELLEI, slujitoare 
la Sunspear, 


268 

* lorzii stegari ai Prințului Doran, Lorzii Dornului: 

* ANDERS YRONWOOD, Lord de Yronwood, Păzitor al Căii 
de Piatră, Sângele Regal, 

« SER CLETUS, fiul său, cunoscut ca fiind saşiu, 

* MAESTER KEDRY, vindecător, preceptor şi sfetnic, 

* HARMEN ULLER, Lord de Hellholt, 

* ELLARIA SAND, fiica sa naturală, 

* SER ULWYCK ULLER, fratele său, 

* DELONNE ALLYRION, Lady de Graţia Zeilor, 

* SER RYON, fiul şi moştenitorul ei, 

«e SER DAEMON SAND, fiul natural al lui Ryon, Bastardul 
de Graţia Zeilor, 

* DAGOS MANWOODY, Lord de Kingsgrave, 

* MORS şi DICKON, fiii săi, 

* SER MYLES, fratele său, 

* LARRA BLACKMONT, Lady de Blackmont, 

* JYNESSA, fiica şi moştenitoarea lor, 

* PERROS, fiul său, un scutier, 

* NYMELLA TOLAND, Lady de Dealul Fantomei, 

* QUENTYN QORGYLE, Lord de Sandstone, 

* SER GULIAN, fiul cel mare şi moştenitorul său 

* SER ARRON, cel de-al doilea fiu al său, 

* SER DEZIEL DALT, Cavalerul de Lemonwood, 

* SER ANDREY, fratele şi moştenitorul său, zis DREY, 

+ FRANKLYN FOWLER, Lord de Skyreach, zis BĂTRÂNUL 
ŞOIM, Păzitor al Trecătorii Prințului, 

* JEYNE şi JENNELYN, gemenele sale, 

* SER SYMON SANTAGAR, Cavalerul de Pădurea Pătată, 

* SYLVA, fiica şi moştenitoarea lui, zisă SYLVA PĂTATA din 
cauza pistruilor, 

* EDRIC DAYNE, Lord de Starfall, un scutier, 

+ SER GEROLD DAYNE, zis STEAUA ÎNTUNECATĂ, 
Cavalerul Înaltului Ermitaj, vărul şi lordul lui stegar, 

* TREBOR JORDAYNE, Lord al Torului, 

* MYRIA, fiica şi moştenitoarea lui, 


* TREMOND GARGALEN, Lord de Ţărmul de Sare, 
* DAERON VAITH, Lord de Dunele Roşii. 
269 





CASA STARK 


Casa Stark se trage din Brandon Constructorul şi din 
vechii Regi ai lernii. 

Vreme de mii de ani, ei au domnit la Winterfell ca Regi ai 
Nordului, până când Torrhen Stark, Regele care a 
îngenuncheat, a preferat să-i jure credinţă lui Aegon 
Dragonul decât să lupte. Când Lordul Eddard Stark a fost 
executat de către Regele Joffrey, oamenii Nordului şi-au 
lepădat jurământul faţă de Tronul de Fier şi l-au proclamat 
pe Robb, fiul Lordului Eddard, Rege al Nordului. În timpul 
Războiului Celor Cinci Regi, acesta a câştigat fiecare bătălie, 
dar a fost trădat şi ucis de către Freyi şi Boltoni, la Gemeni, 
în timpul nunţii unchiului său. 

1ROBB STARK), Rege al Nordului, Rege al Tridentului, 
Lord de Winterfell, fiul cel mare al Lordului Eddard Stark şi al 
Doamnei Catelyn din Casa Tully, un tânăr de şaisprezece ani 
numit TÂNĂRUL LUP, ucis la Nunta Roşie, 

* (VÂNT CENUŞIU), lupul său străvechi, omorât la Nunta 
Roşie, 

* fraţii şi surorile sale: 

* SANSA, sora lui, măritată cu Tyrion din Casa Lannister, 

* (LADY), lupoaica sa străveche, omorâtă la Castelul 
Darry, 

* ARYA, o fată de unsprezece ani, dispărută şi socotită 
moartă, 

* NYMERIA, lupoaica sa străveche, care hoinăreşte prin 
ţinuturile riverane, 

* BRANDON, zis BRAN, un băiat infirm de nouă ani, 
moştenitor la Winterfell, considerat mort, 

* VARĂ, lupul său străvechi 

* tovarăşii şi protectorii lui Bran: 

* MEERA REED, o fecioară de şaisprezece ani, fiica 
Lordului Howland Reed de la Garda Apei Cenuşşii, 


* JOJEN REED, fratele ei, treisprezece ani, 

* HODOR, un băiat sărac cu duhul, înalt de doi metri, 

* RICKON, un băiat de patru ani crezut mort, 

+ CÂINELE-LĂŢOS, lupul său străvechi, negru şi sălbatic, 

* tovarăşa lui Rickon, OSHA, o fată sălbatică, fostă 
ostatică la Winterfell, 

* fratele său vitreg, bastardul JON SNOW, din Rondul de 
Noapte, 

* NĂLUCĂ, lupul străvechi al lui Jon, alb şi liniştit, 

* supuşii lui Robb: 

270 

* (DONNEL LOCKE, OWEN NORREY, DACEY MORMONT, 
SER 

WENDEL MANDERLY, ROBIN FLINTY, ucişi la Nunta Roşie, 

* HALLIS MOLLEN, căpitan al gărzilor, care escortează 
osemintele lui Eddard Stark înapoi la Winterfell, 

* JACKS, QUENT, SHADD, străjeri, 

* unchii şi verii lui Robb: 

* BENJEN STARK, fratele mai mic al tatălui său, dispărut 
dincolo de Zid, considerat mort, 

* ILYSA ARRYN|, sora mamei sale, Lady de Eyrie, 
căsătorită cu Lordul Jon Arryn, ucisă cu un brânci, 

* fiul lor, ROBERT ARRYN, Lord de Eyrie şi Apărător al 
Văii, un băiat bolnăvicios, 

* EDMURE TULLY, Lord de Riverrun, fratele mamei sale, 
luat ostatic la Nunta Roşie, 

* LADY ROSLIN, din Casa Frey, mireasa lui Edmure, 

* SER BRYNDEN TULLY, zis PEŞTELE NEGRU, unchiul 
mamei sale, castelan de Riverrun, 

* lorzii stegari ai Tânărului Lup, lorzii Nordului: 

* ROOSE BOLTON, Lord de Dreadfort, trădătorul, 

* 1DOMERIC), fiul său legitim şi moştenitorul său, mort 
de o boală a pântecelui, 

* RAMSAY BOLTON (mai înainte RAMSAY SNOW), fiul 
natural al lui Roose, zis BASTARDUL LUI BOLTON, castelan al 
Dreadfortului, 


* WALDER FREY şi WALDER FREY, zişi WALDER CEL MARE 
şi 

MICUL WALDER, scutierii lui Ramsay, 

* IDUHOARE), un oştean cu prost renume pentru 
duhoarea sa, ucis în timp ce se dădea drept Ramsay, 

* „ARYA STARK”, prizoniera Lordului Roose, o fată care se 
dă drept Arya, logodită cu Ramsay, 

* WALTON zis PICIOARE-DE-OŢEL, căpitanul lui Roose, 

* BETH CASSELL, KYRA, NAP, PALLA, BANDY, SHYRA, 
PALLA 

şi BĂTRÂNA NAN, femei de la Winterfell ţinute prizoniere 
la Dreadfort, 

* JON UMBER, zis MARELEJON, Lord de Ultima Vatră, un 
prizonier la Gemeni, 

* (JON], zis MICULJON, fiul cel mai mare şi moştenitorul 
MARELUIJON, ucis la Nunta Roşie, 

* MORS zis CROWFOOD, unchiul Mareluijon, castelan la 
Ultima Vatră, 271 

e HOTHER zis WHORESBANE, unchiul  Mareluijon, 
castelan la Ultima Vatră, 

* RICKARD KARSTARK), Lord de Karhold, decapitat 
pentru trădare şi uciderea unor prizonieri, 

* (EDDARD), fiul său, ucis la Pădurea Şoaptelor, 

* (TORRHEN], fiul său, ucis la Pădurea Şoaptelor, 

* HARRION, fiul său, prizonier la lazul Fecioarelor, 

* ALYS, fiica Lordului Rickard, o fecioară de cincisprezece 
ani, 

* unchiul lui Rickard, ARNOLF, castelan la Karhold, 

* GALBART GLOVER, Stăpân al Deepwood Motte, 
necăsătorit, 

* ROBETT GLOVER, fratele şi moştenitorul său, 

* soţia lui Robert, SYBELLE de Casa Locke, 

* copiii lor: 

* GAWEN, un băiat de trei ani, 

* ERENA, o fată în leagăn, 


* pupilul lui Galbart, LARENCE SNOW, fiul natural al 
1 Lordului Halys Hornwood!?, un băiat de treisprezece ani, 

* HOWLAND REED, Lord de Garda Apei Cenuşii, un om al 
mlaştinilor, 

+ soţia sa, JYANA, dintre oamenii mlaştinilor, 

* copiii lor: 

* MEERA, o tânără vânătoreasă, 

* JONJEN, un băiat dăruit cu viziunea verde, 

* WYMAN MANDERLY, Lord de Portul Alb, enorm de gras, 

«e SER WYLIS MANDERILY, fiul său cel mai mare şi 
moştenitorul său, foarte gras, prizonier la Harrenhal, 

* soţia lui Wylis, LEONA de Casa Woolfield, 

* WYNAFRYD, fiica lor, o fecioară de nouăsprezece ani, 

* WYLLA, fiica lor, o fecioară de cincisprezece ani, 

* (SER WENDEL MANDERLY), cel de-al doilea fiu al său, 
ucis la Nunta Roşie, 

«e SER MARLON MANDERLY, vărul său, comandant al 
garnizoanei Portului Alb, 

* MAESTER THEOMORE, sfetnic, preceptor şi vindecător, 

* MAEGE MORMONT, Lady de Insula Ursului, 

* (DACEVY), fiica ei cea mai mare şi moştenitoarea ei, 
ucisă la Nunta Roşie, 

272 

* ALYSANE, LYRA, JORELLE, LYANNA, fiicele lor, 

* (JEOR MORMONT!), fratele ei, Lord Comandant al 
Rondului de Noapte, ucis de propriii lui oameni, 

*« SER JORAH MORMONT, fiul Lordului Jeor, cândva Lord 
cu drepturi depline la Insula Ursului, un cavaler condamnat 
şi exilat, 

* (SER HELMAN TALLHART), Stăpân al Castelului lui 
Torrhen, ucis la Duskendale, 

* (BENFREDI], fiul şi moştenitorul lui, ucis de oamenii de 
fier la Ţărmul de Piatră, 

* EDDARA, fiica sa, prizonieră la Castelul lui Torrhen, 

* ILEOBALD), fratele său, ucis la Winterfell, 


«+ soţia lui Leobald, BERENA de Casa Hornwood, 
prizonieră la Castelul lui Torrhen, 

* fiii lor, BRANDON şi BEREN, de asemenea prizonieri la 
Castelul lui Torrhen, 

* RODRIK RYSWELL, Lord de Rills, 

* BARBREY DUSTIN, fiica lui, Lady de Barrowton, văduvă 
a (Lordului Willam Dustinț, 

* HARWOOD STOUT, vasalul ei, un lord mărunt la 
Barrowton, 

* (BETHANY BOLTON), fiica lui, cea de-a doua soţie a 
Lordului Roose Bolton, moartă de friguri, 

* ROGER RYSWELL, RICKARD RYSWELL, ROOSE RYSWELL, 
verii şi lorzii săi stegari puşi pe harţă, 

* (CLEY CERWYN!, Lord de Cerwyn, ucis la Winterfell, 

* JONELLE, sora lui, o fecioară de treizeci şi doi, 

* LYESSA FLINT, Lady de Garda Văduvei, 

* ONDREW LOCKE, Lord de Castelul Vechi, un bătrân, 

* HUGO WULL, zis CĂLDARE, căpetenia clanului său, 

* BRANDON NORREY, zis NORREY, căpetenia clanului 
său, 
* TORREN LIDDLE, zis LIDDLE, căpetenia clanului său. 

Blazonul Casei Stark înfăţişează un lup străvechi cenuşiu 
alergând pe un câmp alb ca gheaţa. Deviza lor este Vine 
Iarna. 

273 





CASA TULLY 


Lordul Edwyn Tully de Riverrun a fost unul dintre primii 
lorzi riverani care i-au jurat credinţă lui Aegon Cuceritorul. 
Victoriosul Aegon l-a răsplătit ridicând Casa Tully la rang de 
stăpână peste toate ţinuturile Tridentului. Blazonul Tully este 
un păstrăv sărind, argintiu, pe un fond unduit albastru cu 
roşu. Deviza Tully este Familie, Datorie, Onoare. 

EDMURE TULLY, Lord de Riverrun, luat prizonier la nunta 
sa şi ţinut ostatic de către Frevi. 

* LADY ROSLIN din Casa Frey, tânăra mireasă a lui 
Edmure, 

* LADY CATELYN STARK!, sora lui, văduva Lordului 
Eddard Stark de Winterfell, ucisă la Nunta Roşie, 

* (LADY LYSA ARRYN], sora lui, văduva Lordului Jon Arryn 
din Vale, a murit împinsă de pe Eyrie, 

* SER BRYNDEN TULLY, zis PEŞTELE NEGRU, unchiul lui 
Edmure, castelan de Riverrun, 

+ casa Lordului Edmure la Riverrun: 

* MAESTER VYMAN, sfetnic, vindecător şi preceptor, 

* SER DESMOND GRELL, maestru de arme, 

* SER ROBIN RYGER, căpitan al gărzii, 

* LONG LEW, ELWOOD, DELP, străjeri, 

* UTHERYDES WAYN, administrator la Riverrun, 

* lorzii stegari ai lui Edmure, Lorzii Tridentului: 

* TYTOS BLACKWOOD, Lord de Castelul Raventree, 

* LUCAS], fiul său, ucis la Nunta Roşie 

* JONOS BRACKEN, Lord de Stone Hedoge, 

* JASON MALLISTER, Lord de Seagard, un prizonier în 
propriul său castel, 

* PATREK, fiul său, întemnițat împreună cu tatăl său, 

« SER DENYS MALLISTER, unchiul Lordului Jason, un om 
al Rondului de Noapte, 

* CLEMENT PIPER, Lord de Castelul Pinkmaiden, 


* fiul şi moştenitorul său, SER MARQ PIPER, luat prizonier 
la Nunta Roşie, 

* KARYL VANCE, Lord de Popasul Călătorului, 

274 





* fiica mai mare şi moştenitoarea lui, LIANE, 

* fiicele sale mai mici, RHIALTA şi EMPHYRIA, 

* NORBERT VANCE, Lordul orb de Atranta, 

* fiul lui cel mai mare şi moştenitorul lui, SER RONALD 
VANCE, zis CEL RĂU, 

* fiii lui mai mici, SER HUGO, SER ELLERY, SER KIRTH, şi 
MAESTER JON, 

* THEOMAR SMALLWOOD, Lord de Castelul Ghindei, 

+ soţia sa, LADY RAVELLA, de Casa Swann, 

* fiica lor, CARELLEN, 

* WILLIAM MOOTON, Lord de lazul Fecioarelor, 

* SHELLA WHENT, deposedata Lady de Harrenhal, 

* SER WILLIS WODE, un cavaler în serviciul ei, 

* SER HALMON PAEGE, 

* LORDUL LYMOND GOODBROOK. 


CASA TYRELL 


Tyrellii s-au ridicat la putere ca administratori ai Regilor 
de Reach, deşi susţin că descind din Garth Greenhand, 
regele grădinar al Primilor Oameni. Când ultimul rege din 
Casa Gardner a fost ucis pe Câmpia de Foc, administratorul 
său, Harlen Tyrell, i-a cedat Highgardenul lui Aegon 
Cuceritorul. Mace Tyrell şi-a declarat sprijinul pentru Renly 
Baratheon încă de la începutul Războiului Celor Cinci Regi, 
dându-i mâna fiicei sale Margaery. După moartea lui Renly, 
Highgardenul s-a aliat cu Lannisterii, iar Margaery a fost 
logodită cu Regele Joffrey. 

MACE TYRELL, Lord de Highgarden, Păzitor al Sudului, 
Apărător al Hotarelor, înalt Mareşal de Reach şi Mână a 
Regelui, 

+ soţia lui, LADY ALERIE, din Casa Hightower din Oraşul 
Vechi, 

* copiii lor: 

* WILLAS, fiul lor cel mare, moştenitor al Highgardenului, 

* SER GARLAN, numit GALANTUL, cel de-al doilea fiu al 
lor, ridicat de curând la rangul de Lord de Brightwater, 

* soţia lui Garlan, LADY LEONETTE din Casa Fossoway, 

275 

* SER LORAS, Cavalerul Florilor, fiul lor cel mai mic, un 
Frate Jurat al Gărzii Regale, 

* MARGAERY, fiica lor, de două ori măritată şi de două ori 
văduvă, 

* însoţitoarele şi doamnele de onoare ale lui Margaery: 

* verişoarele ei, MEGGA, ALLA şi ELINOR TYRELL, 

* logodnicul lui Elinor, ALYN AMBROSE, un scutier, 

* LADY ALYSANNE BULWER, LADY ALYCE GRACEFORD, 
LADY 

TAENA MERRYWEATHER, MEREDYTH CRANE zisă MERRY, 

SEPTA NYSTERICA, însoţitoarele ei, 


* mama văduvă a lui Mace, LADY OLENNA din Casa 
Redwyne, numită 

REGINA SPINILOR, 

* ARRYK şi ERRYK, străjerii ei, gemeni înalţi de doi metri, 
zişi STÂNGUL şi DREPTUL, 

* surorile lui Mace: 

* LADY MINA, măritată cu Paxter Redwyne, Lord de Arbor, 

* copiii lor: 

* SER HORAS REDWYNE, fratele geamăn al lui Hobber, 
poreclit OROAREA 

* SER HOBBER REDWYNE, fratele geamăn al lui Horas, 
poreclit BĂLOSUL, 

* DESMERA REDWYNE, o fecioară de şaisprezece ani, 

* LADY JANNA, măritată cu Ser Jon Fossoway, 

* unchii şi verii lui Mace: 

* unchiul lui Mace, GARTH, zis CEL MARE, Lord Senegal 
de Highgarden, 

* fiii bastarzi ai lui Garth, GARSE şi GARRETT FLOWERS, 

* unchiul lui Mace, SER MORYN, Lord Comandant al Gărzii 
Oraşului din Oraşul Vechi, 

* fiul lui Moryn, (SER LUTHOR), însurat cu Lady Elyn 
Norridge, 

* fiul lui Luthor, SER THEODORE, însurat cu Lady Lia 
Serry, 

* fiica lui Theodore, ELINOR, 

* fiul lui Theodore, LUTHOR, un scutier, 

* fiul lui Luthor, MAESTER MEDWICK, 

* fiica lui Luthor, OLENE, măritată cu Ser Leo Blackbar, 

* fiul lui Moryn, LEO, zis LEO LENEŞUL, un novice al 
Citadelei din Oraşul Vechi, 

* unchiul lui Mace, MAESTER GORMON, care slujeşte la 
Citadelă, 

* vărul lui Mace, (SER QUENTIN, mort la Ashford, 

* fiul lui Quentin, SER OLYMER, căsătorit cu Lady Lysa 
Meadows, 

* fiii lui Olymer, RAYMUND şi RICKARD, 


* fiica lui Olymer, MEGGA, 

* vărul lui Mace, MAESTER NORMUND, care slujeşte la 
Coroana Neagră, 276 

* vărul lui Mace, SER VICTORI, ucis de Cavalerul 
Zâmbitor al Frăției Pădurii Regelui, 

+ fiica lui Victor, VICTARIA, căsătorită cu (Lord Jon 
Bulwer), ucisă de febra verii, 

* fiica lor, LADY ALYSANNE BULWER, opt ani, 

* fiul lui Victor, SER LEO, căsătorit cu Lady Alys Beesbury, 

* fiicele lui Leo, ALLA şi LEONA, 

* fiii lui Leo, LYONEL, LUCAS, şi LORENT, 

+ casa lui Mace Highgarden: 

* MAESTER LOMYS, sfetnic, vindecător şi preceptor, 
IGON VYRWEL, căpitan al gărzii, 
SER VORTIMER CRANE, maestru de arme, 
BUTTERBUMPS, bufon şi farsor, enorm de gras, 
stegarii săi, Lorzii de Reach: 
RANDYLL TARLY, Lord de Horn Hill, 
PAXTER REDWYNE, Lord de Arbor, 

* SER HORAS şi SER HOBBER, fiii săi gemeni, 

* vindecătorul Lordului Paxter, MAESTER BALLABAR, 

* ARWYN OAKHEART, Lady de Old Oak, 

* fiul cel mai mic al Doamnei Arwyn, SER ARYS, un Frate 
Jurat al Gărzii Regale, 

* MATHIS ROWAN, Lord de Goldengrove, căsătorit cu 
Bethany din Casa Redwyne, 

* LAYTON HIGHTOWER, Glas al Oraşului Vechi, Lord al 
Portului, 

* HUMFREY HEWETT, Lord de Scutul de Stejar, 

* FALIA FLOWERS, fiica sa nelegitimă, 

* OSBERT SERRY, Lord de Scutul Sudului, 

* SER TALBERT, fiul şi moştenitorul său, 

* GUTHOR GRIMM, Lord de Scutul Cenuşiu, 

* MORIBALD CHESTER, Lord de Scutul Verde, 

* ORTON MERRYWEATHER, Lord de Longtable, 

* LADY TAENA, soţia sa, o femeie din Myr, 


* RUSSELL, fiul ei, un băiat de opt ani, 

* LORDUL ARTHUR AMBROSE, căsătorit cu Lady Alysanne 
Hightower, 

* cavalerii şi supuşii săi: 

* SER JON FOSSOWAY, dintre merele verzi Fossoway, 

* SER TANTON FOSSOWAY, dintre merele roşii Fossoway. 

277 

Blazonul Tyrellilor este un trandafir de aur pe un fond de 
iarbă verde. Deviza lor este Devenind Puternici. 

REBELI, TÂLHARI OAMENI DIN POPOR ŞI FRAŢI 
JURAŢI 

LORZI MĂRUNŢI ŞI OAMENI OBIŞNUIŢI 

«e SER  CREIGHTON LONGBOUGH şi SER  ILLIFER 
LEFTERUL, cavaleri rătăcitori şi camarazi, 

* HIBALD, un negustor fricos şi avar, 

+ SER SHADRICH DE VIROAGA UMBROASĂ, zis 
ŞOARECELE 

SMINTIT, un cavaler rătăcitor în serviciul lui Hibald, 

* BRIENNE, FECIOARA DIN TARTH, zisă şi FRUMOASA 
BRIENNE, o fată aflată într-o misiune de căutare, 

* LORDUL SELWYN, LUCEAFĂRUL DE SEARĂ, Lord de 
Tarth, tatăl ei, 

* (VOINICUL BEN PĂROSULȚ, SER HYLE HUNT, SER MARK 

MULLENDORE, SER EDMUND AMBROSE, (SER RICHARD 

FARROW), (WILL  COCOSTÂRCUL), SER HUGH 
BEESBURY, SER 

RAYMOND  NAYLAND, HARRY SAWYER, SER OWEN 
INCHFIELD, 

ROBIN POTTER, peţitorii ei de odinioară, 

* RENFRED RYKKER, Lord de Duskendale, 

* SER RUFUS LEEK, un cavaler olog în serviciul lui, 
castelan de Fortul Mohorât la Duskendale, 

* WILLIAM MOOTON, Lord de lazul Fecioarelor, 

* ELEANOR, fiica sa cea mai în vârstă şi moştenitoarea sa, 
de treisprezece ani, 


* RANDYLL TARLY, Lord de Horn Hill, la comanda forţelor 
Regelui Tommen de-a lungul Tridentului, 

* DICKON, fiul şi moştenitorul său, un tânăr scutier, 

* SER HYLE HUNT, supus jurat al Casei Tarly, 

* SER ALYN HUNT, vărul lui Ser Hyle, de asemenea în 
serviciul Lordului Randyll, 

* DICK CRABB, zis DICK DIBACIUL, un Crabb de la Capul 
Cleştilor, 

* EUSTACE BRUNE, Lord de Dyre Den, 

* BENNARD BRUNE, Cavalerul de Brownhollow, vărul său, 

* SER ROGER HOGG, Cavalerul de Sow's Horn, 

* SEPTON MERIBALD, un septon desculţ, 

+ câinele său, DULĂU, 

* FRATELE MAI MARE, de pe Insula Tăcerii, 

*« FRATELE NARBERI, FRATELE  GILLAM, FRATELE 
RAWNEY, fraţi 

278 

penitenţi ai Insulei Tăcerii, 

* SER QUINCY COX, Cavalerul de Saltpans, un bătrân 
decrepit, 

* la vechiul han de la răscruce: 

* JEYNE HEDDLE, zisă JEYNE LUNGANA, hangiţă, o 
fetişcană înaltă de optsprezece ani, 

* WILLOW, sora sa, o fată severă, înarmată cu o lingură, 

* TANSY, PATE, JON PENNY, BEN, orfani de la han, 

* GENDRY, un ucenic fierar, fiu bastard al Regelui Robert | 
Baratheon, care nu-şi cunoaşte originea, 

* la Harrenhal, 

+ RAFFORD zis RAFF CEL DULCE, GURĂ-SPURCATĂ, 
DUNSEN, oameni ai garnizoanei, 

* BEN DEGET-NEGRU, fierar şi armurier, 

* PIA, o servitoare, cândva frumoasă, 

* MAESTER GULIAN, vindecător, preceptor şi sfetnic, 

* la Darry, 

* LADY AMEREI FREY, zisă AMI CASA-PORŢII, o tânără 
văduvă 


drăgăstoasă logodită cu Lordul Lancel Lannister, 

* mama lui Amerei, LADY MARIYA din Casa Darry, văduva 
lui Merrett Frey, 

+ sora lui Amerei, MARISSA, o fecioară de treisprezece 
ani, 

* SER HARWYN PLUMM, zis STÂNCA, comandant al 
garnizoanei, 

* MAESTER OTTOMORE, vindecător, preceptor şi sfetnic, 

+ la hanul Omului Îngenuncheat: 

* SHARNA, hangiţa, bucătăreasă şi moaşă, 

* soţul ei, zis HUSBAND, 

* BĂIAT, un orfan de război, 

* PLĂCINTĂ-FIERBINTE, băiat de brutărie, acum orfan. 

H AIDUCI ŞI RĂTĂCIŢI 

1BERIC DONDARRIONY, cândva Lord de Blackhaven, 
omorât de şase ori, 

* EDRIC DAYNE, Lord de Starfall, un băiat de doisprezece 
ani, scutierul Lordului Beric, 

* HĂITAŞUL FURIOS, de la Septul de Piatră, fostul său 
aliat, 

+ BARBĂ-VERDE, un mercenar tyroshi, prietenul său 
îndoielnic, 

* ANGUY ARCAŞUL, un arcaş de la hotarele dornishene, 

279 

* MERRIT DE ORAŞUL LUNII, WATTIY MORARUL, MEG 
MLAŞTINĂ, JON O'NUTTEN, haiduci, 

DOAMNA INIMĂ DE PIATRĂ, o femeie cu capul acoperit de 
glugă, numită 

uneori MAMA NEMILOASĂ, SORA TĂCUTĂ şi FEMEIA- 
CĂLĂU, 

* LEM, zis MANTIE-DE-LĂMÂIE, fost soldat, 

* THOROS DIN MYR, un preot roşu, 

* HARWIN, fiul lui Hullen, un om al Nordului, cândva în 
serviciul Lordului Eddard Stark de Winterfell, 

* JACK NOROCOSUL, un om urmărit, fără un ochi, 


* TOM DE ŞAPTE PÂRAIE, un cântăreţ cu o reputaţie 
îndoielnică, zis TOM 

ŞAPTE-COARDE şi TOM DE ŞAPTE, 

* LUKE PASĂMITE, NOTCH, MUDGE, DICK SPÂNUL, 
haiduci, 

SANDOR CLEGANE, zis CÂINELE, cândva scutul jurat al 
Regelui Joffrey, mai târziu Frate Jurat al Gărzii Regale, văzut 
ultima oară febril, pe moarte, lângă 

Trident, (VARGO HOAT) din oraşul Liber al Qohorului, zis 
TAPUL, un căpitan mercenar, cu vorbirea îngălată, ucis la 
Harrenhal de Gregor Clegane, 

* bravii lui Camarazi, numiţi şi Măştile însângerate: 

* URSWYCK zis CREDINCIOSUL, secundul lui, 

e  (SEPTONUL UTI), spânzurat de Lordul Beric 
Dondarrion, 

«e TIMEON DIN DORN, GRASUL ZOLLO, RORGE, 
MUŞCĂTORUL, PYG, SHAGWELL BUFONUL, TOGG JOTH de la 
Ilbben, TREI-DEGETE, risipiţi, pe fugă, 

* la Piersică, un bordel din Septul de Piatră: 

* TANSY, matroana roşcovană, 

* ALYCE, CASS, LANNA, JYZENE, HELLY, BELLA, câteva 
dintre piersicile ei, 

* la Castelul Ghindei, reşedinţa Casei Smallwood: 

* LADY RAVELLA, cândva din Casa Swann, soţia Lordului 
Theomar Smallwood, 

* ici, colo şi prin alte părţi: 

* LORDUL LYMOND LYCHESTER, un bătrân cu minţile 
rătăcite, care l-a ţinut cândva pe Ser Maynard la pod, 

* tânărul său îngrijitor, MAESTER ROONE, 

* năluca de la Inima Avântată, 

* Doamna Frunzelor, 

* septonul de la Sallydance. 

280 

FRAŢII JURAŢI Al RONDULUI DE NOAPTE 

JON SNOW, Bastardul de la Winterfell, cel de-al nouă sute 
nouăzeci şi optulea Lord Comandant al Rondului de Noapte, 


* NĂLUCĂ, lupul său străvechi, 

« administratorul său, EDDISON TOLLETT, zis EDD CEL 
TRIST, OAMENII DE LA CASTELUL NEGRU 

* BENJEN STARK, Prim Cercetaş, de mult dispărut, socotit 
mort, 

e SER WYNTON STOUT, un cercetaş bătrân, slab de 
minte, 

+ KEDGE ALBEAŢĂ, BEDWYCK, zis URIAŞUL, MATTHAR, 
DYWEN, 

GARTH PANĂ-CENUŞIE, ULMER DIN PĂDUREA REGELUI, 

ELRON, PYPAR, zis PYP, GRENN, zis ZIMBRUL, BERNARR, 
zis BERNARR CEL NEGRU, GOADY, TIM STONE, JACK BULWER 
CEL 

NEGRU, GEOFF, zis VEVERIŢA, BEN BĂRBOSUL, cercetaşi, 

* BOWEN MARSH, Lord Administrator, 

* HOBB TREI-DEGETE, administrator şi bucătar-şef, 

* (DON AL NOYE), un armurier şi fierar ciung, ucis la 
poartă de Mag cel Puternic, 

* OWEN, zis TOLOMACUL, TIM BÂLBÂITUL, MULLY, 
CUGEN, DONNEL HILL, zis CEL DULCE, LEW STÂNGACIUL, 
JEREN, WICK 

BĂŢ-CIOPLIT, administratori, 

* OTHELL YARWYCK, Prim Constructor, 

+ GHEATĂ-DESPERECHEATĂ, HALDER, ALBETT, KEGS, 

constructori, 

* CONWY, GUEREN, recrutori peregrini, 

* SEPTONUL CELLADOR, un beţiv evlavios, 

«+ SER ALLISER THORNE, fost maestru de arme, 

* LORDUL JANOS SLYNT, fost Comandant al Gărzii 
Oraşului de la Debarcaderul Regelui, pentru scurtă vreme 
Lord de Harrenhal, 

* MAESTER AEMON (TARGARYEN), vindecător şi sfetnic, 
un orb în vârstă 

de o sută doi ani, 

« administratorul lui Aemon, CLYDAS, 


«+ administratorul lui Aemon, SAMWELL TARLY, gras şi 
studios, 

* IRON EMMETT, fost cercetaş la Eastwatch, maestru de 
arme, 

* HARETH, zis CALUL, gemenii ARRON şi EMRICK, SATIN, 
ROBIN-HOP, recruți în perioada de instrucţie. 

OAMENII TURNULUI UMBREI 

SER DENYS MALLISTER, Comandant al Turnului Umbrei, 

«+ administratorul şi scutierul său, WALLACE MASSEY, 

281 

* MAESTER MULLIN, vindecător şi sfetnic, 

e 4QHORIN HALFHANDI, comandant al cercetaşilor, ucis 
de Jon Snow dincolo de Zid, 

* fraţi ai Turnului Umbrei: 

* ISCUTIERII DALBRIDGE, EGGEN), cercetaşi, ucişi în 
Trecătoarea Ţipătului, 

+ ŞARPELE STÂNCILOR, un cercetaş, pierdut în timp ce 
străbătea pe jos Trecătoarea Ţipătului. 

OAMENII DE LA EASTWATCH-BY-THE-SEA 

COTTER PYKE, Comandant, 

* MAESTER HARMUNE, vindecător şi sfetnic, 

+ BĂTRÂNUL TATTERSALT, căpitan al Mierlei, 

* SER GLENDON HEWETT, maestru de arme, 

* fraţi ai Eastwatch: 

* DAREON, administrator şi cântăreţ. 

LA FORTĂREAȚA LUI CRASTER (TRĂDĂTORII) 

* JUNGHER, care l-a ucis pe Craster, gazda sa, 

* OLLO CIUNGUL, care l-a ucis pe lordul său comandant, 
Jeor Mormont, 

* GARTH DE GREENAWAY, MAWNEY, GRUBBS, ALAN DE 
ROSBY, 

foşti cercetaşi, 

* KARL PICIOR-STRÂMB, OSS ORFANUL, BILL MORMĂITUL, 
foşti administratori. 

SĂLB ATICII SAU OAMENII LIBERI 


MANCE RAYDER, Regele-de-Dincolo-de-Zid, un prizonier 
la Castelul Negru, 

* soţia sa, (DALLA), moartă pe patul naşterii, 

* pruncul lor, născut în bătălie, încă nebotezat, 

* VAL, sora mai tânără a Daliei, „prinţesa sălbatică”, o 
prizonieră la Castelul Negru, 

* căpeteniile şi conducătorii sălbaticilor: 

* (HARMAJ, zis CAP-DE-CÂINE, ucis la poalele Zidului, 

* HALLECK, fratele ei 

* LORDUL OASELOR, poreclit în batjocură RATTLE-SHIRT, 
un năvălitor, căpetenie a unei cete de războinici, prizonier la 
Castelul Negru, 

* (YGRITTE), o tânără suliţaşă, iubita lui Jon Snow, ucisă 
în timpul atacului asupra Castelului Negru, 

282 

* RYK, zis LANCE-LUNGĂ, un membru al cetei sale, 

* RAGWYLE, LENYL, membri ai cetei sale, 

* (STYR), Magnarul Thennilor, ucis în timpul atacului 
asupra Castelului Negru, 

* SIGORN, fiul lui Styr, Magnarul Thennilor, 

* TORMUND, Regele-Mied de la Castelul Arămiu, zis 
NĂPASTA  URIAŞILOR, MARE  ORATOR,  SUFLĂTORUL 
CORNULUI şi 

SPĂRGĂTORUL DE GHEAŢĂ, precum şi PUMN DE FIER, 
CONSORTUL URSOAICELOR, VORBITORUL CU ZEII şi TATĂL 

OŞTIRILOR, 

+ fiii săi, TOREGG CEL ÎNALT, TORWYRD BLEGUL, 
DORMUND şi 

DRYN, fiica sa MUNDA, 

* PLÂNGĂTORUL, un năvălitor, căpetenie a unei cete de 
război, 

* (ALFYN CROWKILLER), un năvălitor, ucis de Qhorin 
Halfhand de la Rondul de Noapte, 

* 4ORELLJ, zis ORELL VULTURUL, un om-fiară ucis de Jon 
Snow la Trecătoarea Ţipătului, 


* (MAG MAR TUN DOH WEG|), zis MAG CEL PUTERNIC, un 
uriaş, 

ucis de Donai Noye la poarta Castelului Negru, 

* VARMYR zis ŞASEPIEI, un om-fiară, care are în stăpânire 
trei lupi, o pisică-nălucă şi un urs alb, 

* (JARL), un tânăr năvălitor, iubitul lui Val, a murit 
căzând de pe Zid, 

* GRIGG ŢAPUL, ERROK, BODGER, DEL, BUBOI, DAN 
CÂNEPĂ, 

HENK COIFUL, LENN, DEGETE-DE-PIATRĂ, sălbatici şi 
năvălitori, CRASTER, stăpân al Fortăreţei lui Craster, ucis de 
Jungher de la Rondul de Noapte, un oaspete sub acoperişul 
său, 

* GILLY, fiica şi soţia lui, 

* fiul nou-născut al lui Gilly, încă nebotezat, 

* DYAH, FERNY, NELLA, trei dintre cele nouăsprezece soţii 
ale sale. 

283 


W, 


Pj 





DINCOLO DE MAREA ÎNGUSTĂ 

REGINA DE DINCOLO DE APĂ 

DAENERYS TARGARYEN, Prima pe Numele Ei, Regină a 
Meereenului, Regină a Andalilor şi a Rhoynarilor şi a Primilor 


Oameni, Stăpâna Celor Şapte Regate, Protectoare a 
Ţinutului, Khaleesi a lmensei Mări de larbă, zisă 

DAENERYS NĂSCUTĂ DIN FURTUNĂ, Cea NEARSĂ, MAMA 
DRAGONILOR, 

* dragonii ei, DROGON, VISERION, RHAEGAL, 

* fratele ei, (RHAEGAR]), Prinţ de Piatra Dragonului, ucis 
pe Trident de Robert Baratheon, 

* fiica lui Rhaegar, (RHAENYSȚ, ucisă în timpul Jafului de 
la Debarcaderul Regelui, 

* fiul lui Rhaegar, (AEGON), un prunc în faşă, ucis în 
timpul Jafului de la Debarcaderul Regelui, 

+ fratele ei (VISERYS]), Cel de-al Treilea pe Numele Său, 
zis REGELE 

CERŞETOR, încoronat cu aur topit, 

* soţul ei, (DROGO!), un Kha/ al Dothrakilor, mort din 
cauza unei răni agravate, 

* fiul ei cu Drogo, născut mort, (RHAEGO), ucis în 
pântece de către maegi Mirri Maz Duur, 

* Garda ei Regală: 

* SER BARRISTAN SELMY, zis BARRISTAN CEL VITEAZ, 
cândva Lord Comandant al Gărzii regale a Lordului Robert, 

* JHOGO, ko şi călăreț de sânge, biciul, 

* AGGO, ko şi călăreț de sânge, arcul, 

* RAKHARO, ko şi călăreț de sânge, arakhul, 

* VÂNJOSUL BELWAS, eunuc şi fost sclav luptător, 

« căpitanii şi comandanții ei: 

* DAARIO NAHARIS, un tyroshi extravagant, mercenar, 
căpitan al Ciorilor 284 

Furtunii, 

* BEN PLUMM, zis OACHEŞUL BEN, un mercenar metis, la 
comanda companiei Fiilor Secunzi, 

* VIERMELE CENUŞIU, un eunuc, la comanda Celor 
Nepătaţi, o companie de eunuci infanterişti, 

* GROLEO de Pentos, fost căpitan al marii Sadul/eon, 
acum amiral fără flotă, 

* slujnicele ei: 


* IRRI şi JHIQUI, două fete Dothraki, în vârstă de 
şaisprezece ani, 

* MISSANDEI, o scribă şi traducătoare din Naath, 

* duşmanii ei cunoscuţi şi bănuiţi: 

* GRAZDAN MO ERAZ, un nobil din Yunkai, 

* KHAL PONO, odinioară Ko al lui Khal Drogo, 

* KHAL JHAQO, odinioară Ko lui Khal Drogo, 

* MAGGO, călăreţul lui de sânge, 

* CEI NEMURITORI DIN QARTH, un grup de vrăjitori, 

* PYAT PREE, un vrăjitor din Qarth, 

* OAMENII MÂHNIŢI, o ghildă de asasini din Qarth, 

* SER JORAH MORMONT, fost Lord de Insula Ursului, 

* 4MIRRI MAZ DUUR], vrăjitoare şi maegi, o slujitoare a 
Marelui Păstor din Lhazar 

* aliaţii ei incerţi, din trecut şi din prezent: 

* XARO XHOAN DAXOS, un prinţ al negoţului din Qarth, 

* QUAITHE, o prezicătoare mascată din Asshai, 

* ILLYRIO MOPATIS, un magister din Oraşul Liber Pentos, 
care a aranjat căsătoria lui Daenerys cu Khal Drogo, 

* CLEON CEL MARE, regele măcelar al Astaporului 

* KHAL MORO, aliatul de odinioară al lui Khal Drogo, 

* RHOGORO, fiul său şi Khalakka, 

* KHAL JOMMO, cândva aliat al lui Khal Drogo. 

Targaryenii sunt sângele dragonilor, descendenţi din 
înalții lorzi ai Regatului Liber al Valyriei, fapt dovedit de 
ochii lor liliachii, indigo sau violeţi şi de părul argintiu-auriu. 
Pentru a-şi păstra sângele regal şi pentru a-i conserva 
puritatea, Casa Targayen a căsătorit adesea frate cu soră, 
văr cu verişoară, unchi cu nepoată. 

Întemeietorul dinastiei, Aegon Cuceritorul, şi-a luat de 
soţii ambele surori şi a zămislit copii cu fiecare. Blazonul 
Targaryen este un dragon cu trei capete, roşu pe fond negru, 
iar cele trei capete îi reprezintă pe Aegon şi pe surorile sale. 

Deviza Targaryen este Foc si Sânge. 

285 

ÎN BRAAVOS 


FERREGO ANTARYON, Lord al Mării din Braavos, 

* QARRO VOLENTIN, Prima Sabie din Braavos, apărătorul 
lui, 

* BELLEGERE OTHERYS numită PERLA NEAGRĂ, o 
curtezană 

descendentă din regina-pirat cu acelaşi nume, 

* DOAMNA cu VĂL, REGINA MERLAN, UMBRA LUNU, FIICA 
AMURGULUI, PRIVIGHETOAREA, POETA, curtezane renumite, 
* TERNESIO TERYS, căpitan-negustor al fiicei Titanului, 

* YORKO şi DENYO, doi dintre fiii săi, 

* MOREDO PRESTAYN, căpitan-negustor al Vu/poaicei;, 

* LOTHO LORNEL, un negustor de cărţi şi pergamente 
vechi, 

* EZZELYNO, un preot roşu, adesea beat, 

* SEPTONUL EUSTACE, dizgraţiat şi caterisit, 

* TERRO şi ORBELO, doi braavosi, 

* BEQQO ORBUL, un negustor de peşte 

* BRUSCO, un negustor de peşte, 

* fiicele sale, TALEA şi BREA, 

* MERALYN, zisă MERRY VESELA, matroana Portului Vesel, 
un bordel de lângă Portul Peticarului, 

* NEVASTA MARINARULUI, o târfă de la Portul Vesel, 

* LANNA, fiica sa, o târfă tânără, 

* BETHANY ÎMBUJORATA, YNA CHIOARA, ASSADORA DIN 

IBBEN, târfe de la Portul Vesel, 

« ROGGO CEL ROŞU, GYLORO DOTHARE, GYLENO 
DOTHARE, un 

scrib zis PANA, COSSOMO SCAMATORUL, clienţi ai 
Portului Vesel, 

* TAGGANARO, hoţ de buzunare şi tâlhar în port, 

* CASSO, REGELE FOCILOR, foca lui dresată, 

* MICUL NARBO, partenerul lui de odinioară, 

* MYRMELLO, JOSS CEL MÂHNIT, QUENCE, AL-LAQUO, 
SLOEY, comedianţi care îşi joacă spectacolele pe Corabie, 

* S'VRONE, o târfă din port cu porniri criminale, 

* FIICA BEŢIVĂ, o târfă capricioasă din fire, 


* JEYNE CANGRENĂ, o târfă de sex ambiguu, 

* OMUL BLAJIN şi ORFELINA, slujitori ai Zeului cu Multe 
Chipuri de la Casa în Alb şi Negru, 

* UMMA, bucătăreasa templului, 

+ CHIPEŞUL, GRĂSANUL, LORDUL, CHIPUL ÎNCRUNTAT, 
SAŞIUL 

şi ÎNFOMETATUL, slujitori în secret ai Zeului cu Multe 
Chipuri, 

e ARYA din Casa Stark, o fată cu o monedă de fier, 
cunoscută şi ca ARRY, NAN, NEVĂSTUICĂ, PORUMBIŢA, 
SALTY şi CAT 

286 

* QUHURU MO, din oraşul Copacilor înalţi din Insulele 
Verii, comandant al corăbiei de negoţ Vântul Cafeniu, 

* KOJJA MO, fiica lui, arcaşa roşie, 

* XHONDO DHORU, un ofiţer pe Vântul Cafeniu. 

287 

MULŢUMIRI 

Mulţumirile şi recunoştinţa mea se îndreaptă din nou 
către acele fiinţe tenace, editorii mei, Nita Taublib, Joy 
Chamberlain, Jane Johnson şi mai cu seamă câtre Anne 
Lesley Groell, pentru sfaturile, optimismul şi îngăduinţa ei. 

Le mulţumesc, de asemenea, cititorilor mei, pentru toate 
e-mailurile lor amabile şi încurajatoare şi pentru răbdarea de 
care au dat dovadă. Îmi ridic coiful în mod special în faţa lui 
Lodey de Trei-Pumni, Pod lepuraşul-Diavol, Trebla şi Daj, 
Regii Triviali, dulcea Mângâiere a Zidului, Lannister Ucigaşul 
de Veveriţe şi în faţa celorlalţi membri ai Frăției Fără 
Stindarde, beţiva frăţie nebunatică de bravi cavaleri şi 
încântătoare domniţe care organizează cele mai reuşite 
petreceri la Wor/dcon, an după an. Şi îngăduiţi-mi să sun 
goarna pentru Elio şi Linda, care par să cunoască mai bine 
decât mine Cele Şapte Regate şi care mă ajută să nu-mi 
pierd şirul. Pagina lor web şi enciclopedia lor despre 
Westeros sunt o încântare şi o minune. 


Şi îi mulţumesc lui Walter Jon Williams pentru că m-a 
călăuzit peste noi mări sărate, lui Sage Walker pentru lipitori 
şi friguri şi oase rupte, lui Pati Nagle pentru HTML şi scuturi 
care se rotesc şi pentru că-mi urcă repede toate veştile, 
Melindei Snodgrass şi lui Daniel Abraham pentru munca lor 
care a fost cu adevărat mult peste îndatoririle lor. Reuşesc să 
merg înainte cu puţin ajutor din partea prietenilor mei. 

Toate cuvintele n-ar fi de-ajuns pentru Parris, care a fost 
alături de mine la bine şi la rău, pentru fiecare afurisită de 
pagină. Nu pot spune decât că, fără ea, n-aş fi putut cânta 
acest Cântec. 

288 

George R.R. Martin 


Dans cu dragonii 


A CINCEA PARTE DIN 


SERIA CÂNTEC DE GHEAŢĂ ŞI FOC 

289 

DAENERYS 

Auzea omul mort apropiindu-se pe scări în sus. Sunetul 
domol, măsurat, al paşilor venea înaintea lui, răsunând 
printre stâlpii purpurii ai castelului. Daenerys Targaryen îl 
aştepta pe bancheta de abanos pe care şi-o făcuse tron. 
Ochii i se închideau de somn, păru-i auriu-argintiu era 
răvăşit. 

— Înălţimea Ta, grăi Ser Barristan Selmy, Lordul 
Comandant al Gărzii Reginei. Nu e nevoie să vezi asta. 

— A murit pentru mine. Dany îşi strânse blana de leu la 
piept. Pe dedesubt, o tunică albă, imaculată, o acoperea 
până la mijlocul coapsei. Visa o casă cu o uşă 

roşie când o trezise Missandei. Nu avusese timp să se 
îmbrace. 

— Khaleesi, şopti lIrri, nu ai voie să atingi trupul celui 
mort. Aduce ghinion să 

atingi morţii. 

— În afară de cazul în care i-ai omorât cu mâna ta. Jhiqui 
era mai osoasă decât Irri, cu şolduri late şi sâni grei. Asta se 
ştie. 

— Se ştie, o aprobă lIrri. 

Dany nu le luă în seamă. Dothraki erau ştiutori când 
venea vorba de cai, dar puteau fi complet ignoranţi în multe 
alte privinţe. În plus, sunt doar nişte copile. 

Slujnicele erau de-o vârstă cu ea; după înfăţişare, femei 
în toată firea, cu părul lor negru, pielea arămie şi ochii 
migdalaţi, dar, cu toate astea, copile. Le primise de la Khal 


Drogo, care fusese lumina ochilor ei. Tot de la Drogo avea şi 
pielea - capul şi blana unui hrakkar, leul alb al mării 
Dothraki. Era prea mare pentru ea şi avea un miros stătut, 
dar o făcea să se simtă de parcă Drogo s-ar fi aflat acolo. 

Viermele Cenuşiu se ivi primul în capul scărilor, cu o torţă 
în mână. Coiful lui avea o creastă cu trei ţepuşe. În urmă 
veneau patru dintre Nepătaţii lui, purtând trupul bărbatului 
mort pe umeri. Coifurile lor aveau o singură ţepuşă, iar 
chipurile li se vedeau atât de puţin încât ar fi putut să fie şi 
ele turnate din bronz. Aşezară 

trupul la picioarele ei. Ser Barristan dădu la o parte un 
giulgiu pătat de sânge. 

Viermele Cenuşiu cobori torţa, ca Daenerys să poată 
vedea. 

Faţa mortului era netedă şi spână, dar obrajii îi fuseseră 
despicaţi aproape de la o ureche la alta. Fusese un bărbat 
înalt, cu ochi albaştri şi faţa albă. Vreun copi! din Lys sau din 
vechiul Volantis, înhăţat de corsari de pe vreo corabie şi 
apoi vândut ca sclav în roşul Astapor. Deşi avea ochii 
deschişi, rănile erau cele care lăcrimau. Erau mai multe răni 
decât putea ea număra. 

— Înălţimea Ta, spuse Ser Barristan, pe cărămizile de pe 
uliţa unde a fost găsit era o harpie... 

— ... desenată cu propriul lui sânge. Daenerys ştia de- 
acum felul în care decurgeau lucrurile. Fiii Harpiei îşi 
săvârşeau măcelurile noaptea şi îşi lăsau de fiecare dată 
urma. Vierme Cenuşiu, de ce era singur omul acesta? Nu 
avea niciun 290 

partener? 

Când patrulau noaptea pe străzile Meereenului, Nepătaţii 
erau întotdeauna câte doi. 

— Regina mea, răspunse căpitanul, slujitorul tău, Scut 
Neclintit, nu era în misiune noaptea trecută. Plecase într- 
un... anumit loc... să bea şi să aibă 

tovărăşie. 

— Un anumit loc? Ce vrei să spui? 


— O casă a plăcerilor, Înălţimea Ta. Sub coiful de bronz cu 
țepuşe, chipul Viermelui Cenuşiu era ca de piatră. 

Un bordel. jumătate din oamenii ei eliberaţi erau din 
Yunkai, unde înţelepţii Stăpâni erau cunoscuţi pentru 
instruirea sclavilor pentru plăceri. Calea celor şapte suspine. 
Bordelurile se înmulţiseră precum ciupercile pe tot cuprinsul 
Meereenului. £E tot ce ştiu. Trebuie să supraviețuiască. 
Mâncarea era, pe zi ce trecea, tot mai scumpă, în vreme ce 
plăcerile cărnii se ieftineau. În cartierele mai sărace dintre 
piramidele în trepte ale aristocrației stăpânilor de sclavi din 
Meereen se găseau bordeluri care satisfăceau cele mai 
neînchipuite gusturi erotice. Chiar şi aşa... 

— Ce poate spera un eunuc să găsească într-un bordel? 
întrebă ea. 

— Chiar şi cei cărora le lipsesc părţile bărbăteşti mai au 
încă o inimă de bărbat, Înălţimea Ta, răspunse Viermele 
Cenuşiu. Omul ăsta a aflat că servitorul tău Scut Neclintit 
dădea uneori bani femeilor din bordeluri ca să se culce lângă 
el şi să-l ţină în braţe. 

Sângele dragonilor nu plânge. 

— Scut Neclintit, spuse ea, cu ochii uscați. Aşa îl chema? 

— Dacă nu ţi-e cu supărare, Înălţimea Ta. 

— E un nume frumos. Bunii Stăpâni ai Astaporului nu le 
îngăduiseră 

soldaţilor sclavi nici măcar să poarte nume. Unii dintre 
Nepătaţii ei îşi revendicaseră numele din naştere după ceîii 
eliberase, alţii îşi aleseseră singuri nume. Se ştie câţi 
atacatori s-au năpustit asupra lui Scut Neclintit? 

— Omul ăsta nu ştie. Mulţi. 

— Şase sau mai mulţi, zise Ser Barristan. După cum îi 
arată rănile, l-au înconjurat din toate părţile. A fost găsit cu 
teaca goală. S-ar putea să fi rănit câţiva dintre atacatorii lui. 

Dany se rugă în gând ca, pe undeva, unul dintre ei să 
moară tocmai acum, strângându-se de pântece şi 
zvârcolindu-se de durere. 

— De ce i-au despicat obrajii aşa? 


— Milostivă regină, zise Viermele Cenuşiu, ucigaşii au 
vârât pe gâtul slujitorului tău Scut Neclintit organele 
genitale ale unui ţap. Omul ăsta le-a scos înainte de a-l 
aduce aici. 

N-au putut să-i dea să mănânce propriile organe. 
Astaporii nu i-au lăsat nici rădăcina, nici tulpina. 

291 

— Fiii au prins curaj, remarcă Dany. Până atunci, îşi 
limitaseră atacurile la foştii sclavi neînarmaţi, spintecându-i 
pe străzi şi  pătrunzându-le în case, la adăpostul 
întunericului, ca să-i omoare în paturile lor. Acesta e primul 
dintre soldaţii mei pe care l-au omorât. 

— Primul, o preveni Ser Barristan, dar nu şi ultimul. Sunt 
încă în război, îşi dădu seama Dany, numai că acum mă lupt 
cu umbre. Sperase să aibă parte de un răstimp fără omoruri, 
o perioadă în care să clădească şi să vindece. Scuturându-şi 
de pe umeri blana de leu, îngenunche lângă trupul 
neînsufleţit şi închise ochii celui mort, ignorând icnetul lui 
jhiqui. 

— Scut Neclintit nu va fi uitat. Să fie spălat şi îmbrăcat ca 
pentru bătălie şi îngropat cu coiful, scutul şi suliţele lui. 

— Va fi aşa cum porunceşte Înălţimea Ta, zise Viermele 
Cenuşiu. 

Daenerys se ridică în picioare. 

— Trimite o duzină de oameni la Templul Graţiilor şi 
întreabă Graţia Albastră 

dacă a venit cineva la ele căutând tămăduire pentru o 
rană de sabie. Şi răspândeşte vorba că vom plăti aur bun 
pentru sabia scurtă a lui Scut Neclintit. Întreabă 

măcelarii, păstorii şi află cine a castrat ţapi în ultimul 
timp. Se gândea că poate vor avea noroc şi vreun căprar 
speriat avea să mărturisească. De acum înainte, vezi ca 
niciun om de-al meu să nu mai umble singur după lăsarea 
întunericului, fie că sunt trimişi cu treabă, fie că nu. 

— Omul ăsta va face întocmai. 

Daenerys îşi dădu părul pe spate. 


— Găseşte-mi-i pe aceşti laşi, spuse ea cu înverşunare. 
Găseşte-i, ca să-i pot învăţa pe Fiii Harpiei ce înseamnă să 
stârneşti dragonul. 

Viermele Cenuşiu o salută. Nepătaţii lui coborâră giulgiul, 
ridicară cadavrul pe umeri şi îl scoaseră afară din sală. Ser 
Barristan Selmy rămase în urmă. Avea părul alb, iar în 
colţurile ochilor albaştri, palizi i se încreţea laba-găştii. Însă 
avea şi acum spatele drept şi anii nu-i răpiseră dibăcia în 
mânuitul armelor. 

— Înălţimea Ta, spuse el, mă tem că eunucii tăi nu sunt 
potriviţi pentru misiunile încredințate. 

Dany se aşeză pe bancă şi îşi înfăşură blana de leu pe 
după umeri. 

— Cei Nepătaţi sunt cei mai buni luptători ai mei. 

—  Oşteni, nu luptători, dacă nu ţi-e cu supărare, 
Înălţimea Ta. Au fost făcuţi pentru câmpul de luptă, să stea 
umăr lângă umăr în spatele scuturilor lor, cu suliţele ţâşnind 
în faţă. Instrucţia lor îi învaţă să se supună, fără teamă, fără 
cusur, fără şovăire... să nu dezvăluie secrete şi să nu pună 
întrebări. 

— Oare cavalerii m-ar sluji mai bine? 

Selmy instruia cavaleri pentru ea, învățând fiii sclavilor 
să lupte cu lancea şi sabia lungă, după maniera din 
Westeros... dar la ce puteau sluji lăncile împotriva unor laşi 
care omorau din umbră? 

— Nu în cazul de faţă, recunoscu bătrânul. Înălţimea Ta 
nu are niciun cavaler, 292 

în afară de mine. Vor trece ani până când băieţii vor fi 
pregătiţi. 

— Atunci cine, dacă nu Cei Nepătaţi? Dothrakii ar fi fost şi 
mai nepotriviţi. 

Khalasarul ei era mic şi format în cea mai mare parte din 
novici şi bătrâni. lar Dothrakii luptau de pe cal. Călăreţii erau 
mai folositori pe câmpuri şi dealuri decât pe străzile şi 
ulicioarele înguste ale oraşului. Dincolo de zidurile din 
cărămizi multicolore ale Meereenului, influenţa ei era 


restrânsă, în cel mai bun caz. Mii de sclavi continuau să 
trudească pe vastele proprietăţi de pe dealuri, cultivând 
grâu şi măsline, crescând oi şi capre şi săpând în minele de 
sare şi aramă. Hambarele Meereenului aveau încă provizii 
îndestulătoare de grâne, ulei, măsline, fructe uscate şi carne 
sărată, dar rezervele se împuţinau. Aşadar, Dany îşi 
trimisese khalasarul să cucerească ţinuturile învecinate, sub 
comanda călăreţilor ei de sânge, în timp ce Oacheşul Ben 
Plumm îşi ducea Fiii Secunzi la sud, să stea de strajă 
împotriva incursiunilor yunkailor. 

Sarcina cea mai importantă dintre toate i-o încredinţase 
lui Daario Naharis, volubilul Daario, cu dintele lui de aur şi 
barba în furculiţă, afişându-şi zâmbetul păcătos prin 
mustăţile purpurii. Dincolo de dealurile estice se afla un şir 
de munţi de gresie, cu crestele rotunjite, Trecătoarea Khyzai 
şi Lhazarul. Dacă Daario ar reuşi să-i convingă pe lhazareni 
să redeschidă rutele de negoţ pe uscat, grânele ar putea fi 
aduse pe râu sau peste dealuri, la nevoie... dar Oamenii Miei 
nu aveau niciun motiv să iubească Meereenul. 

— Când Ciorile Furtunii se vor întoarce din Lhazar, le-aş 
putea folosi pe străzi, îi spuse lui Ser Barristan, dar, până 
atunci, îmi rămân doar Nepătaţii. Dany se întreba dacă 
Daario ajunsese în Lhazar. Daario nu mă va dezamăgi... dar, 
dacă o face, voi găsi altă cale. Aşa fac reginele. Găsesc o 
cale, o cale care nu înseamnă să traverseze râul. Până şi 
foametea ar fi de preferat, decât să treacă 

Skahazadhanul. Era un lucru cunoscut. Trebuie să mă 
scuzi, ser, spuse ea. 

Petiţionarii vor fi în curând la porţile mele. Trebuie să-mi 
pun urechile pleoştite şi să redevin regina lor. Cheamă-i pe 
Reznak şi pe Ţeastă-Rasă. Am să-i primesc după ce mă 
îmbrac. 

— Cum porunceşte Înălţimea Ta. Selmy se înclină. 

Marea Piramidă se înălța două sute cincizeci de metri 
spre cer, de la imensa-i bază pătrată până la vârful semeţ 
unde regina îşi avea camerele private, înconjurate de 


verdeață şi de iazuri înmiresmate. În timp ce zorile se iveau 
albastre şi răcoroase peste oraş, Dany ieşi pe terasă. Către 
apus, lumina soarelui sclipea pe cupolele aurii ale Templului 
Graţiilor şi grava umbre adânci în spatele piramidelor în 
trepte ale celor puternici. În unele dintre acele piramide, Fiii 
Harpiei pun la cale noi crime, chiar acum, gândi ea, iar eu n- 
am puterea să-i opresc. Viserion îi simţi neliniştea. Dragonul 
alb zăcea încolăcit în jurul unui păr, odihnindu-şi capul pe 
coadă. Când Dany trecu, ochii dragonului se deschiseră, 
două iazuri de aur topit. Coarnele îi erau tot aurii, la fel ca 
solzii înşiraţi pe spate, de la cap la coadă. 

293 

— Eşti leneş, îi spuse ea, scărpinându-l sub bărbie. Solzii 
erau fierbinţi la atingere, ca o armură lăsată prea mult la 
soare. Dragonii sunt foc preschimbat în carne. Citise asta 
într-una dintre cărţile pe care Ser Jorah i le dăduse ca dar de 
nuntă. Ar trebui să vânezi cu fraţii tăi. lar te-ai bătut cu 
Drogon? 

Dragonii se sălbăticiseră în ultimul timp. Rhaegal se 
năpustise la lrri, iar Viserion părjolise tokarul lui Reznak, 
ultima oară când Seneşalul o vizitase. l-am lăsat prea mult 
de capul lor, dar când să-mi găsesc timp pentru ei? 

Coada lui Viserion plesni într-o parte, izbind trunchiul 
pomului atât de tare încât o pară căzu rostogolindu-se la 
picioarele lui Dany. Dragonul îşi deschise aripile şi, pe 
jumătate zburând, pe jumătate săltând, ajunse pe 
balustradă. Creşte, gândi ea, în timp ce dragonul se avânta 
în înaltul cerului. Cresc toţi trei. În curând vor fi destul de 
mari încât să-mi poarte povara. Atunci avea să zboare, aşa 
cum făcuse şi Aegon Cuceritorul, sus, tot mai sus, până când 
Meereenul va fi atât de mic, încât îl va putea acoperi cu 
vârful degetului. 

ÎI urmări pe Viserion înălțându-se în cercuri tot mai largi, 
până când dispăru din raza privirii ei în spatele apelor 
mocirloase ale Skahazadhanului. Abia apoi Dany se întoarse 


în piramidă, unde _lrri şi Jjhiqgui o aşteptau, ca să-i 
descâlcească 

părul şi s-o îmbrace, aşa cum se cuvenea Reginei 
Meereenului, într-un tokar ghiscari. 

Veşmântul era incomod, o fâşie lungă şi informă, care 
trebuia înfăşurată în jurul şoldurilor, pe sub un braţ şi peste 
umăr, cu franjurii aranjaţi şi etalaţi cu grijă. Înfăşurat prea 
larg, putea să cadă, înfăşurat prea strâns, se răsucea, o 
împiedica şi o strângea. Chiar şi aranjat cum trebuie, tokarul 
îl obliga pe cel care-l purta să-l ţină cu mâna stângă. Ca să 
umbli înveşmântat într-un tokar, era nevoie de paşi mărunți 
şi de un echilibru perfect, ca să nu calci pe acei franjuri care 
atârnau greu. Nu era un veşmânt făcut pentru un om care 
trebuia să muncească. 

Tokarul era veşmântul stăpânilor, un semn al bogăției şi 
al puterii. 

Când ocupase Meereenul, Dany intenţionase să interzică 
tokarul, dar consiliul ei o lămurise să n-o facă. 

— Mama Dragonilor trebuie să îmbrace tokarul, altfel va fi 
mereu privită cu ură, o prevenise Graţia Verde, Galazza 
Galare. În straiele de lână ale Westerosului sau într-o rochie 
de dantelă myrisheză, Luminăţia Ta va rămâne pe veci o 
străină 

printre noi, o necunoscută grotescă, o cuceritoare 
barbară. Regina Meereenului trebuie să fie o doamnă a 
Vechiului Ghis. 

Oacheşul Ben Plumm, căpitanul Fiilor Secunzi, fusese 
nevoit să-i explice mai succint: 

— Cine vrea să fie regele iepurilor ar face bine să-şi pună 
o pereche de urechi pleoştite. 

Urechile pleoştite pe care le alese astăzi erau din pânză 
albă, diafană, cu un şir de ciucuri aurii. Cu ajutorul lui Jhiqui, 
îşi înfăşură tokarul corect peste trup, la a treia încercare. Irri 
îi aduse coroana, făurită în forma dragonului cu trei capete 
al 294 


Casei sale. Trupul era din aur, aripile din argint, cele trei 
capete din fildeş, onix şi jais. Din pricina poverii sale, gâtul 
şi umerii aveau să-i amorţească şi s-o doară, înainte de 
sfârşitul zilei. O coroană nu trebuie să fie purtată cu 
uşurinţă. Unul dintre strămoşii ei regali spusese asta cândva. 
Un Aegon, dar care? 

Cinci Aegoni domniseră peste Cele Şapte Regate ale 
Westerosului şi ar fi putut exista un al şaselea, dacă fiul 
fratelui ei n-ar fi fost ucis de câinii Uzurpatorului, când era 
doar un prunc la sân. Dacă ar fi trăit, poate că m-aş fi, 
măritat cu el. Aegon ar fi, fost mai apropiat de vârsta mea 
decât Viserys. Dany nici nu venise pe lume când Aegon şi 
sora lui fuseseră ucişi. Tatăl lor pierise şi mai devreme, 
omorât de Uzurpator la Trident. Celălalt frate al ei, Viserys, 
murise urlând în Vaes Dothrak, cu o coroană de aur topit pe 
cap. Mă vor omori şi pe mine, dacă le îngădui. Cuţitele care 
mi l-au răpus pe Scut Neclintit imi erau destinate mie. 

Nu uitase copiii sclavi pe care Marii Stăpâni îi ţintuiseră 
de-a lungul drumului de la Yunkai. Număraseră o sută 
şaizeci şi trei, câte un copil la fiecare kilometru, bătuţi în 
cuie de stâlpi, cu un braţ întins, arătând calea. După căderea 
Meereenului, Dany ţintuise acelaşi număr din rândul Marilor 
Stăpâni. Roiuri de muşte le însoţiseră moartea lentă, iar 
duhoarea stăruise în piaţă multă vreme. Cu toate acestea, se 
temea uneori că nu mersese destul de departe. Meereenii 
erau oameni vicleni şi îndărătnici, care i se împotriveau la 
fiecare mişcare. Îşi eliberaseră 

sclavii, da... însă numai pentru a-i angaja înapoi ca 
servitori, pentru o plată atât de meschină încât cei mai mulţi 
abia dacă-şi permiteau să mănânce. Sclavii eliberaţi care 
erau prea bătrâni ca să fie de folos fuseseră aruncaţi în 
stradă, împreună cu infirmii şi schilozii. Şi Marii Stăpâni tot 
se adunau în vârful piramidelor înalte, ca să se plângă cum 
regina dragon le umpluse nobilul oraş de cete de cerşetori 
nespălaţi, hoţi şi târfe. 


Ca să stăpânesc Meereenul, trebuie să-i câştig pe 
meereeni, oricât de mult i-aş disprețul. 

— Sunt gata, îi spuse lui Irri. 

Reznak şi Skahaz o aşteptau în capul impunătoarei scări 
de marmură. 

— Măreaţă regină, declară Reznak mo Reznak, eşti atât 
de strălucitoare astăzi, încât mi-e frică să te privesc. 
Seneşalul purta un tokar din mătase castanie, cu franjuri de 
aur. Scund, cu pielea umedă, mirosea de parcă s-ar fi 
îmbăiat în parfum şi vorbea o formă stricată a valyrienei 
culte, stâlcită şi condimentată cu mârâitul gros al ghiscarilor. 

— Eşti amabil că spui asta, răspunse Dany, într-o formă 
mai curată a aceleiaşi limbi. 

— Regina mea, mormăi Skahaz mo Kandag, cel cu capul 
ras. Ghiscarii aveau părul des şi sârmos; multă vreme 
dăinuise obiceiul ca bărbaţii din Oraşele Stăpânilor de Sclavi 
să-l aranjeze în coarne, ţepuşe sau aripi. Răzându-l, Skahaz 
lăsase în urmă vechiul Meereen pentru a-l accepta pe cel 
nou. Rudele lui Kandaqg 295 

făcuseră la fel, după exemplul lui. Urmaseră şi alţii, dar 
Dany nu ştia dacă de teamă, de dragul modei sau din 
ambiţie. Li se spunea ţeste-rase. Skahaz era Țeasta-Rasă... 
şi cel mai netrebnic trădător pentru Fiii Harpiei şi tagma lor. 

— Am aflat despre eunuc. 

— Îl chema Scut Neclintit. 

— Vor muri şi alţii, dacă criminalii nu sunt pedepsiţi. 
Chiar şi cu ţeasta rasă, Skahaz avea o faţă respingătoare: o 
frunte încruntată, ochi mici, cu pungi grele dedesubt, un nas 
mare, întunecat de puncte negre, o piele unsuroasă care 
părea mai galbenă decât obişnuita nuanţă de chihlimbar a 
ghiscarilor. Era o faţă grosolană, agresivă, furioasă. Dany nu 
putea decât să se roage să fie şi una cinstită. 

— Cum pot să-i pedepsesc când nu ştiu cine sunt? îÎ 
întrebă Dany. Spune-mi, viteazule Skahaz. 

— Nu duci lipsă de duşmani, Înălţimea Ta. Poţi să le vezi 
piramidele de pe terasa ta. Zhak, Hazkar, Ghazeen, Merreqg, 


Loraqg, toate familiile vechilor stăpâni de sclavi. Pahl. Mai cu 
seamă Pahl. O casă de femei, acum. Femei bătrâne şi 
înverşunate, însetate de sânge. Femeile nu uită. Femeile nu 
iartă. 

Nu, gândi Dany, iar câinii Uzurpatorului vor afla asta, 
când se vor întoarce în Westeros. Era adevărat că între ea şi 
casa Pahl se afla sânge. Oznak zo Pahl fusese eroul 
Meereenului până când îl omorâse Vânjosul Belwas. Tatăl lui, 
comandantul gărzii oraşului, murise apărând porţile când 
Mădularul lui Joso le făcuse fărâme. 

Unchiul lui fusese unul dintre cei o sută şaizeci şi trei din 
piaţă. 

— Cât aur am oferit pentru informaţii privind Fiii Harpiei? 
îl întrebă Dany pe Reznak. 

— O sută de galbeni, dacă ţi-e pe plac, Luminăţia Ta. 

— O mie de galbeni mi-ar fi mai pe plac. Fă să fie aşa. 

— Înălţimea Ta nu mi-a cerut sfatul, spuse Skahaz Ţeastă- 
Rasă, dar eu zic că 

sângele trebuie plătit cu sânge. la câte un om din fiecare 
dintre familiile pe care le-am enumerat şi omoară-l. Data 
viitoare când unul de-al tău va fi ucis, ia câte doi din fiecare 
casă mare şi omoară-i. Nu va mai fi o a treia crimă. 

Reznak scânci nefericit. 

— Nuuuu... bună regină, o asemenea cruzime ar atrage 
mânia zeilor. Îi vom găsi pe ucigaşi, îţi promit, şi atunci se va 
dovedi că sunt nişte ticăloşi de rând, vei vedea. 

Seneşalul era la fel de pleşuv ca Skahaz, însă, în cazul lui, 
răspunzători erau zeii. 

— Dacă vreun fir de păr va fi atât de obraznic încât să 
răsară, frizerul meu aşteaptă cu briciul pregătit, spusese el 
când Dany îl ridicase în rang. 

Erau momente când Dany se întreba dacă briciul acela nu 
şi-ar găsi o întrebuințare mai bună la beregata lui Reznak. 
Era un om folositor, dar Dany nu-l agrea mai deloc şi se 
încredea în el şi mai puţin. Nu uitase de maeg; Mirri Maz 


Duur, care îi răsplătise bunătatea omorându-i lumina ochilor 
şi pruncul nenăscut. 

296 

Cei Nemuritori îi spuseseră că va fi trădată de trei ori. 
Maegi fusese prima. Ser Jorah al doilea. Oare Reznak va fi al 
treilea sau Țeasta-Rasă sau Daario? Sau va fi cineva pe care 
nu l-aş bănui niciodată. Ser Barristan, Viermele Cenuşiu sau 
Missandei? 

— Skahaz, îi spuse ea lui Ţeastă-Rasă, îţi mulţumesc 
pentru sfat. Reznak, vezi ce pot aduce o mie de galbeni. 

Strângându-şi tokarul la piept, Dany trecu pe lângă ei, 
coborând scara largă de marmură. Făcea câte un pas mic, ca 
să nu se împiedice de franjuri şi să se prăbuşească în faţa 
întregii curţi. 

Missandei o anunţă. Micuța scribă avea un glas dulce şi 
răsunător. 

— îngenuncheați cu toţii în fața lui Daenerys Născută din 
Furtună, Cea Nearsă, Regina Meereenului, Regina Andalilor, 
a Rhoynarilor şi a Primilor Oameni, Khaleesi a întinsei Mări 
de larbă, Cea Care a Zdrobit Lanţurile şi Mamă a Dragonilor, 
strigă ea, în timp ce Dany cobora încet. 

Sala se umpluse. Nepătaţii stăteau cu spatele la stâlpi, cu 
scuturile şi suliţele în mâini, cu ţepuşele coifurilor înălţându- 
se ca un şir de cuțite. Meereenii se adunaseră sub ferestrele 
dinspre răsărit, într-o îmbulzeală de ţeste rase, coarne, mâini 
şi spirale păroase. Sclavii ei eliberaţi stăteau la distanţă de 
foştii lor stăpâni. 

Până când nu stau alături, Meereenul nu va cunoaşte 
pacea. 

— Ridicaţi-vă. 

Dany se aşeză pe banchetă. Sala se ridică. Asta, ce/ 
puțin, fac ca unul. 

Reznak mo Reznak avea o listă. Obiceiul cerea ca regina 
să înceapă cu solul astaporilor, un fost sclav care-şi zicea 
Lordul Ghael, deşi nimeni nu părea să ştie al cui lord era. 


Lordul Ghael avea o gură plină de dinţi maro şi stricaţi şi 
faţa alungită a unei nevăstuici. Avea şi un dar: 

— Cleon cel Mare îţi trimite aceşti papuci ca semn al 
dragostei pentru Daenerys Născută din Furtună, Mama 
Dragonilor, vesti el. 

Irri îi aduse papucii şi îi încălţă picioarele. Erau din piele 
aurită, împodobiţi cu perle verzi de apă dulce. 

Crede oare regele-măcelar că-mi câştigă mâna cu o 
pereche de papuci frumoşi? 

— Regele Cleon e nespus de generos, zise ea. Poţi să-i 
mulţumeşti pentru darul încântător. Încântător, dar făcut 
pentru un copil. Dany avea picioare mici, însă papucii îi 
striveau degetele. 

— Marele Cleon va fi încântat să afle că ţi-au plăcut, zise 
Lordul Ghael. 

Luminăţia sa mă roagă să-ţi spun că e pregătit s-o apere 
pe Mama Dragonilor de toţi vrăjmaşii ei. 

Dacă îmi propune iarăşi să mă mărit cu el, am să-i arunc 
un papuc în cap, gândi Dany, dar, de data aceasta, solul din 
Astapor nu pomeni nimic despre căsătorie. În schimb, spuse: 

297 

— A venit vremea ca Astaporul şi Meereenul să pună 
capăt crudei domnii a înţelepţilor Stăpâni din Yunkai, 
duşmani de moarte ai tuturor celor care trăiesc în libertate. 
Marele Cleon mă roagă să-ţi spun că el şi noii săi Nepătaţi 
vor mărşălui curând. 

Noii săi Nepătaţi sunt o glumă grosolană. 

— Regele Cleos ar fi înţelept să se îngrijească de treburile 
lui şi să-i lase pe yunkai să-şi vadă de-ale lor. 

Nu că Daenerys ar fi nutrit vreun sentiment de dragoste 
pentru yunkai. Începea să regrete din ce în ce mai mult că 
nu ocupase Oraşul Galben după ce-i învinsese armata pe 
câmp. Înţelepţii Stăpâni reinstauraseră sclavia de îndată ce 
o văzuseră 

plecată şi se ocupau de mobilizarea recruţilor, tocmitul 
mercenarilor şi legarea alianțelor împotriva ei. Cleon, cel 


care îşi spunea cel Mare, era ceva mai bun însă. 

Regele Măcelar reinstaurase sclavia în Astapor, singura 
schimbare fiind aceea că 

foştii sclavi erau acum stăpânii şi foştii stăpâni, sclavii. 
Tot măcelar a rămas, iar mâinile îi sunt pătate de sânge. 

— Eu sunt doar o fetişcană şi ştiu puţine despre căile 
războiului, continuă ea, dar se spune că Astaporul suferă de 
foamete. Regele Cleos să-şi hrănească 

oamenii înainte să-i conducă în bătălie. La un gest al 
reginei, Ghael se retrase. 

— Luminâţia Ta, interveni Reznak mo Reznak, binevoieşti 
să-l asculţi pe nobilul Hizdahr zo Lorag? 

larăşi? Dany încuviinţă, iar Hizdahr se apropie cu paşi 
mari, un bărbat înalt, foarte zvelt, cu pielea nepătată, de 
culoarea chihlimbarului. Făcu o plecăciune, în acelaşi loc 
unde Scut Neclintit zăcuse mort, nu cu multă vreme în urmă. 
Am nevoie de omul acesta, îşi reaminti Dany. Hizdahr era un 
neguţător bogat, cu mulţi prieteni în Meereen şi încă şi mai 
mulţi peste mări. Vizitase Volantisul, Lysul şi Qarthul, avea 
rubedenii în Tolos şi Elyria şi chiar se spunea că avea o 
anumită influenţă în Noul Ghis, unde yunkaii încercau să 
stârnească duşmănie împotriva lui Dany şi a stăpânirii ei. 

Şi era bogat. Straşnic şi fabulos de bogat... 

Şi pe cale să devină şi mai bogat, dacă îi aprob cererea. 
Când Dany închisese arenele de luptă ale oraşului, valoarea 
cotelor acestora scăzuse dramatic. Hizdahr zo Loraqg le 
înhăţase cu ambele mâini, iar acum deţinea cele mai multe 
arene din Meereen. 

Din tâmplele nobilului se înălţau aripi de păr, de parcă 
ţeasta lui ar fi fost gata să-şi ia zborul. Faţa prelungă îi era 
alungită şi mai mult de o barbă din fire sârmoase, negre cu 
nuanţe roşcate, legate cu inele de aur. Tokaru-ul purpuriu 
era tivit cu ametiste şi perle. 

— Luminăţia Ta ştie, cu siguranţă, pentru ce motiv mă 
aflu aici. 


— Păi, spuse ea, pesemne fiindcă nu ai altceva de făcut 
decât să mă baţi la cap. 

De câte ori te-am refuzat? 

— De cinci ori, Luminăţia Ta. 

298 

— Şase, cu asta. N-am să îngădui redeschiderea arenelor 
de luptă. 

— Dacă Majestatea Ta mi-ar asculta argumentele... 

— Le-am ascultat. De cinci ori. Ai venit cu argumente noi? 

— Argumente vechi, recunoscu Hizdahr, vorbe noi. Vorbe 
încântătoare şi curtenitoare, mai nimerite să impresioneze o 
regină. 

— Cauza pe care o susţii găsesc că lasă de dorit, nu 
amabilităţile tale. Ţi-am ascultat argumentele atât de des 
încât aş putea să-ţi susţin pledoaria chiar eu. S-o fac? Se 
aplecă: Arenele de luptă au făcut parte din Meereen încă de 
la întemeierea oraşului. Luptele au o natură profund 
religioasă, sunt sacrificii de sânge aduse zeilor Ghisului. Arta 
mortală a Ghisului nu e un simplu măcel, ci un spectacol al 
curajului, al măiestriei şi al puterii, foarte plăcut zeilor. 
Învingătorii sunt ospătaţi, răsfăţaţi şi aclamaţi, iar cei ce mor 
eroic sunt onoraţi şi pomeniţi. Prin deschiderea arenelor le 
voi arăta oamenilor Meereenului că le respect legile şi 
obiceiurile. 

Arenele sunt vestite în lumea întreagă. Atrag negoţul 
către Meereen şi umplu cuferele oraşului cu monede din 
toate colţurile lumii. Toţi oamenii se simt atraşi de sânge, o 
tendinţă pe care arenele o pot domoli. În felul acesta, 
Meereen va fi un oraş mai liniştit. Pentru criminalii 
condamnaţi să moară pe nisipuri, arenele reprezintă un duel 
judiciar, o ultimă şansă a unui bărbat de a-şi dovedi 
nevinovăția. Dany îşi scutură părul. Ce zici? Cum m-am 
descurcat? 

— Luminăţia Ta a prezentat cazul mult mai bine decât aş 
fi putut spera s-o fac eu însumi. Văd că eşti pe cât de 
frumoasă, pe atât de elocventă. Eu mă declar convins. 


Dany nu-şi putu stăpâni râsul. 

— Foarte bine... eu nu. 

— Luminăţia Ta, îi şopti Reznak mo Reznak la ureche, 
dacă-mi îngădui să-ţi amintesc, se obişnuieşte ca oraşul să 
revendice o zecime din toate profiturile arenelor de luptă, ca 
taxă, după ce se scad cheltuielile. Acei bani ar putea fi puşi 
în slujba multor cauze nobile. 

— Ar putea, îl aprobă ea, dar, dacă ar fi să redeschidem 
arenele, ar trebui să 

ne luăm zeciuiala înainte de scăderea cheltuielilor. Eu 
sunt doar o fetişcană şi ştiu puţine despre negoţ, dar am stat 
lângă Illyrio Mopatis şi Xaro Xhoan Daxos destul ca să învăţ 
măcar atâta lucru. Nu contează. Hizdahr, dacă ai putea să 
stăpâneşti oştiri aşa cum ştii să stăpâneşti argumente, ai 
putea cuceri lumea... dar răspunsul meu este tot nu. A şasea 
oară. 

Omul se înclină din nou, la fel de adânc ca mai înainte. 
Perlele şi ametistele zornăiră încetişor pe podeaua de 
marmură. Un om foarte flexibil era Hizdahr zo Loraqg. 

— Regina a vorbit. 

Ar putea fi chipeş, dacă n-ar fi părul ăla ridicol. Reznak şi 
Graţia Verde o îndemnau pe Dany să ia de soţ un nobil din 
Meereen, ca oraşul să se resemneze cu domnia ei. Dacă s-ar 
ajunge la asta, Hizdahr zo Loraq ar merita să fie luat în 299 

seamă. Mai degrabă decât Skahaz. Ţeasta-Rasă se oferise 
să-şi lase nevasta pentru ea, dar ideea o făcea să se înfioare. 
Hizdahr ştia măcar să zâmbească, deşi, când Dany încercă 
să-şi închipuie cum ar fi să împartă patul cu el, aproape că 
izbucni în râs. 

— Luminăţia Ta, zise Reznak, consultându-şi lista, nobilul 
Grazdan zo Galare doreşte să ţi se adreseze. Îi dai ascultare? 

— Plăcerea va fi de partea mea, răspunse Dany, admirând 
strălucirea aurului şi lucirea perlelor verzi de pe papucii 
primiţi de la Cleon, în timp ce se străduia să 

ignore strânsoarea care-i chinuia degetele. Grazdan, 
fusese prevenită, era un văr de-al Graţiei Verzi, al cărei 


sprijin îl socotea de nepreţuit. Preoteasa era un glas al păcii, 
al acceptării şi al supunerii la autoritatea legitimă. Pot să-/ 
ascult cu respect pe vărul ei, indiferent ce doreşte. 

Dorea aur. Dany refuzase să despăgubească pe oricare 
dintre Marii Stăpâni pentru sclavii pe care îi eliberase, dar 
meereenii continuau să născocească alte căi de a stoarce 
bani de la ea. Nobilul Grazdan era un asemenea om. Îi spuse 
că 

avusese cândva o sclavă care era o foarte pricepută 
țesătoare, a cărei măiestrie era preţuită dincolo de hotarele 
Meereenului, în Noul Ghis, în Astapor şi în Qarth. 

Când această femeie îmbătrânise, Grazdan cumpărase o 
duzină de fete tinere şi poruncise bătrânei să le iniţieze în 
tainele meşteşugului ei. Acum, ţesătoarea era moartă. Cele 
tinere, eliberate, deschiseseră o prăvălie lângă zidul portului 
ca să-şi vândă ţesăturile. Grazdan zo Galare voia să ştie 
dacă poate să primească o parte din câştigurile lor. 

— Mie îmi datorează măiestria lor, pretinse el. Le-am 
smuls dintre sclavii scoşi la mezat şi le-am dat războiului de 
țesut. 

Dany îl ascultă în tăcere, cu chipul neclintit. Când omul 
isprăvi, întrebă: 

— Care era numele bătrânei ţesătoare? 

— Sclava? Grazdan se mută de pe un picior pe altul, 
încruntându-se. Era... 

poate că Elza. Sau Ella. A murit acum şase ani. Am avut 
atâţia sclavi, Înălţimea Ta. 

— Să-i zicem Elza. Dany ridică o mână. lată hotărârea 
mea: De la fete, nu vei primi nimic. Cea care le-a învăţat 
meşteşugul a fost Elza, nu tu. De la tine, fetele vor primi un 
nou război de ţesut, cel mai bun pe care banii îl pot 
cumpăra. Asta pentru că ai uitat numele bătrânei. Poţi pleca. 

Reznak ar mai fi poftit încă un tokar, însă Dany stărui să 
cheme, în locul lui, pe unul dintre sclavii eliberaţi. Din acel 
moment, alternă foştii stăpâni şi foştii sclavi. O sumedenie 
dintre chestiunile aduse în faţa ei cereau corectarea 


nedreptăţilor. Meereenul fusese prădat cu sălbăticie după ce 
fusese cucerit. 

Piramidele în trepte ale celor puternici fuseseră cruţate 
de ce era mai râu, dar zonele mai modeste ale oraşului 
căzuseră pradă unui adevărat dezmăâţ al jafului şi al 
măcelului, când sclavii se ridicaseră şi hoardele înfometate 
care o urmaseră de la Yunkai şi Astapor năvăliseră pe porţile 
sfărâmate. Nepătaţii ei restauraseră, în 300 

cele din urmă, ordinea, însă atacul lăsase în urma lui o 
grămadă de necazuri, şi nimeni nu era chiar sigur ce legi 
erau încă în vigoare. Şi astfel, oamenii veneau la regină. 

Se înfăţişă o femeie bogată, căreia îi muriseră soţul şi fiii 
apărând zidurile oraşului. În timpul atacului, ea fugise la 
fratele ei, înspăimântată. La întoarcere, îşi găsise casa 
transformată în bordel. Târfele erau gătite cu giuvaierele şi 
veşmintele ei. Îşi voia casa înapoi, la fel şi bijuteriile. 

— Pot să păstreze hainele, zise ea cu îngăduinţă. 

Dany îi acordă dreptul de a-şi recupera bijuteriile, dar 
hotărî că locuinţa a fost pierdută în clipa când o părăsise. 

Veni apoi un fost sclav, ca să acuze un anume nobil din 
Casa Zhak. Omul luase de curând de nevastă o sclavă 
eliberată, care fusese ţiitoarea stăpânului înainte de căderea 
oraşului. Nobilul îi luase fecioria, se folosise de ea pentru 
propria-i plăcere şi îi făcuse un prunc. Noul ei soţ voia ca 
nobilul să fie castrat pentru delictul de viol şi mai voia şi o 
pungă de galbeni, să-l plătească pentru că-l creştea pe 
bastardul lui ca pe propriul copil. Dany hotărî că poate primi 
aurul, dar nu acceptă castrarea. 

— Când s-a culcat cu ea, soţia ta a fost proprietatea lui, 
cu care putea să facă 

după cum poftea. După lege, n-a fost viol. 

Dany îşi dădu seama că hotărârea ei nu-l mulțumea, dar, 
dacă ar fi castrat fiecare bărbat care siluise vreodată o 
sclavă, ar fi domnit în curând peste un oraş 

de eunuci. 


Se înfăţişă un băiat, mai tânăr decât Dany, plăpând şi cu 
o cicatrice pe faţă, înveşmântat într-un tokar gri, ponosit, cu 
franjuri argintii. Glasul i se frânse când povesti cum doi 
dintre sclavii de casă ai tatălui său se răzvrătiseră în 
noaptea când poarta fusese spartă. Unul îi omorâse tatăl, 
celălalt fratele mai mare. Amândoi îi siluiseră mama înainte 
de a o omori şi pe ea. Băiatul scăpase doar cu cicatricea de 
pe faţă, dar unul dintre criminali locuia şi acum în casa 
tatălui său, iar celălalt intrase în rândul soldaţilor reginei, ca 
unul dintre Oamenii Mamei. Îi voia spânzurați pe amândoi. 

Sunt regină peste un oraş clădit pe pulbere şi moarte. 
Dany nu avu încotro şi îl refuză. Declarase o amnistie 
generală pentru toate nelegiuirile înfăptuite în timpul 
atacului. Nici nu avea de gând să pedepsească sclavii 
pentru că se ridicaseră 

împotriva stăpânilor lor. 

Când îi spuse, băiatul se repezi la ea, dar piciorul i se 
încurcă în tokar şi căzu răşchirându-se pe marmura 
purpurie. Vânjosul Belwas se năpusti asupra lui, cât ai clipi. 
Voinicul eunuc oacheş îl ridică într-o singură mână şi îl 
scutură aşa cum ar fi făcut un mastif cu un şobolan. 

— Ajunge, Belwas, strigă Dany. Lasă-l. lar băiatului îi 
spuse: Preţuieşte acel tokar, căci ţi-a salvat viaţa. Dacă ai fi 
pus mâna pe mine la furie, ţi-ai fi pierdut-o. 

Eşti doar un băieţandru, aşa că vom uita ce s-a petrecut 
aici. Ar trebui să faci şi tu 301 

la fel. Dar, plecând, băiatul aruncă o privire peste umăr, 
iar Dany, văzându-i ochii, gândi: Harpia mai are un fiu. 

Şi astfel ziua se scurse, când anostă, când înfricoşătoare. 
Spre prânz, Daenerys simţea povara coroanei pe cap şi 
rigiditatea băncii sub ea. Cu atât de mulţi aşteptând să-i 
asculte, nu se opri să mănânce, dar o trimise pe Jhiqui la 
bucătării după un talger cu lipie, măsline, smochine şi 
brânză. Ciugulea în timp ce asculta şi sorbea dintr-o cupă de 
vin îndoit cu apă. Smochinele erau bune, măslinele şi mai 


A 


bune, dar vinul îi lăsa un gust aspru, metalic în gură. 


Strugurii mici, gălbui care creşteau în aceste regiuni 
produceau un vin de o calitate foarte proastă. Wu vom face 
negoț cu vin, îşi dădu seama Dany, sorbind. În plus, Marii 
Stăpâni pârjoliseră cele mai bune vii, împreună cu măslinii. 

După-amiază veni un sculptor, propunând să schimbe 
capul imensei harpii de bronz din Piaţa Purificării cu unul 
făcut după înfăţişarea lui Dany. Ea îl refuză cu toată 
amabilitatea de care era în stare, străduindu-se să nu se 
cutremure. O ştiucă 

de o mărime fără precedent fusese prinsă în 
Skahazadhan şi pescarul voia să i-o dea reginei. Ea primi 
peştele cu profundă recunoştinţă, răsplăti pescarul cu o 
pungă dolofană cu arginţi şi trimise ştiuca la bucătării. Un 
arămar îi făurise un costum din inele lustruite, pe care să-l 
poarte la război. Ea îl primi, copleşindu-l cu mulţumiri. Era 
încântător de privit şi toată acea aramă lustruită ar fi sclipit 
frumos în soare, dar, dacă s-ar fi anunţat o bătălie 
adevărată, Dany ar fi preferat să 

fie îmbrăcată în oţel. Până şi o fetişcană care nu ştia 
nimic despre căile războiului ştia asta. 

Papucii pe care i-i trimisese Regele Măcelar o strângeau 
prea tare. Dany şi-i scoase cu picioarele şi se aşeză cu un 
picior sub ea şi celălalt legănându-se înainte şi înapoi. Nu 
era o poziţie foarte protocolară, dar obosise să fie regală. 
Coroana îi provocase dureri de cap, iar şezutul îi amorţise. 

— Ser Barristan, strigă ea. Ştiu de ce calitate are nevoie 
cel mai mult un rege. 

— Curaj, Înălţimea Ta. 

— Nu, îl tachina. Un fund de fier. Nu fac decât să şed. 

— Înălţimea Ta îşi ia prea multe responsabilităţi. Ar trebui 
să le îngădui sfetnicilor tăi să-ţi ia mai multe poveri de pe 
umeri. 

— Am prea mulţi sfetnici. Eu de perne am nevoie. Danyi 
se adresă lui Reznak: Câţi mai sunt? 

— Douăzeci şi trei, dacă nu ţi-e cu supărare, Luminăţia Ta. 
Cu tot atâtea reclamaţii. Seneşalul cercetă câteva hârtii. Un 


vițel şi trei capre. Restul vor fi oi sau miei, fără îndoială. 

— Douăzeci şi trei, suspină Dany. Dragonii mei se dau în 
vânt după carnea de oaie de când am început să-i plătim pe 
oieri pentru pierderile lor. Pretenţiile lor au fost dovedite? 

— Unii au adus oase carbonizate. 

— Oamenii fac focuri. Oamenii frig carne de oaie. Oasele 
arse nu dovedesc 302 

nimic. Oacheşul Ben zice că pe dealurile de dincolo de 
oraş sunt lupi roşii, câini sălbatici şi şacali. Trebuie să plătim 
argint bun pentru fiecare oaie care se rătăceşte între Yunkai 
şi Skahazadhan? 

— Nu, Luminăţia Ta. Reznak se înclină. Să-i alung pe 
aceşti pungaşi sau îi vrei pedepsiţi? 

Daenerys se foi pe bancă. Abanosul era tare sub ea. 

— Nimeni nu trebuie să se teamă să vină în faţa mea. 
Plăteşte-i. Unele pretenţii erau false, nu se îndoia de asta, 
dar cele mai multe erau adevărate. 

Dragonii ei crescuseră prea mari ca să se mulţumească 
doar cu şobolani, pisici şi câini, ca mai înainte. Cu cât 
mănâncă mai mult, cu atât vor creşte mai mari, o avertizase 
Ser Barristan, şi cu cât cresc mai mari, cu atât vor mânca 
mai mult. 

Drogon, mai cu seamă, hoinărea departe, pe câmp, şi 
putea devora cu uşurinţă o oaie pe zi. Plăteşte-le valoarea 
animalelor, îi spuse lui Reznak, dar, de acum înainte, 
reclamanţii trebuie să se prezinte la Templul Graţiilor şi să 
facă un sfânt jurământ în faţa zeilor Ghisului. 

— Va fi precum spui. Reznal se întoarse către reclamanţi: 
Luminăţia Sa Regina a consimţit să vă despăgubească pe 
fiecare pentru animalele pe care le-aţi pierdut, le spuse el, în 
limba ghiscari. Prezentaţi-vă mâine la misiţii mei şi veţi fi 
plătiţi în bani sau în natură, după cum preferaţi. 

Hotărârea fu primită cu o tăcere posomorâtă. A; fi crezut 
că ar putea fi mai bucuroşi, gândi Dany, supărată. Au primit 
ce-au vrut. Oare cum pot fii mulțumiți aceşti oameni? 


Un bărbat rămase în urmă, în timp ce toţi ceilalţi ieşeau 
pe rând; un bărbat îndesat, cu faţa arsă de vânt, în straie 
ponosite. Părul lui era o calotă aspră de păr sârmos, negru- 
roşcat, tuns în jurul urechilor, iar într-o mână ţinea un sac 
jerpelit de pânză. Stătea cu capul plecat, privind ţintă 
podeaua de marmură, de parcă ar fi uitat unde se afla. şi; 
ăsta ce mai vrea? se întrebă Dany, încruntându-se. 

— îngenuncheați cu toţii, în fața lui Daenerys Născută din 
Furtună, cea Nearsă, Regină a Meereenului, Regină a 
Anaalilor, a Rhoynarilor şi a Primilor Oameni, Khaleesi a 
Imensei Mări de larbă, Cea Care a Sfărâmat Lanţurile şi 
Mamă a Dragonilor! strigă Missandei, cu glasul ei subţire şi 
dulce. 

Când Dany se ridică, tokarul începu să-i alunece. Îl prinse 
şi-l trase la loc. 

— Tu, cel cu sacul, strigă ea, ai vrut să mi te adresezi? 
Poţi să te apropii. 

Când ridică fruntea, ochii bărbatului erau roşii şi aspri, ca 
nişte răni deschise. 

Dany îl zări pe Ser Barristan strecurându-se mai aproape, 
o umbră albă lângă ea. 

Omul se apropie, împleticindu-se, un pas, pe urmă altul, 
strângând în mână sacul. 

E beat sau bolnav? Avea noroi sub unghiile-i galbene şi 
crăpate. 

— Ce-i? întrebă Daenerys. Ai vreo plângere să ne 
înfăţişezi, vreo jalbă? Ce doreşti de la noi? 

Limba bărbatului trecu iute peste buzele-i crăpate. 

— Eu... eu am adus... 

303 

— Oase? zise ea nerăbdătoare. Oase arse? 

Bărbatul ridică sacul şi apoi îl deşertă pe podeaua de 
marmură. 

Erau, într-adevăr, oase. Oase rupte, înnegrite. Cele mai 
lungi fuseseră despicate, pentru măduvă. 


— A fost cel negru, spuse omul, în mormăita limbă 
ghiscari, umbra înaripată. 

A coborât din cer şi... şi... 

Nu. Dany tremura. Nu, nu, o, nu! 

— Eşti surd, nătărăule? îl întrebă Reznak mo Reznak. Nu 
mi-ai auzit anunţul? 

Du-te mâine la misiţi şi vei fi despăgubit pentru oaie. 

— Reznak, grăi Ser Barristan cu glas scăzut, închide gura 
şi deschide ochii. 

Acelea nu sunt oase de oaie. 

Nu, gândi Dany, acelea sunt oasele unui copil. 

304