George R.R. Martin — [Cantec de gheata si foc] 02 Inclestarea regilor 02

GEORGE R.R. MARTIN 


ÎNCLEŞTAREA REGILOR 
VOLUMUL II 


TRADUCERE DE: LAURA BOCANICIOS 


CUPRINS 


SANSA 
CATELYN 
JON 
BRAN 
TYRION 
THEON 
ARYA 
CATELYN 
DAENERYS 
TYRION 
DAVOS 
JON 
TYRION 
CATELYN 
BRAN 
ARYA 
DAENERYS 
TYRION 
THEON 
JON 
SANSA 
JON 
TYRION 


CATELYN 
3 


THEON 
SANSA 
DAVOS 
TYRION 
SANSA 
TYRION 
SANSA 
DAENERYS 
ARYA 
SANSA 
THEON 
TYRION 
JON 
BRAN 


SANSA 


— Cu cât îl faci mai mult să aştepte, cu atât mai rău va 
fi pentru tine, o avertiză Sandor Clegane. 

Sansa încercă să se grăbească, dar degetele îi bâjbâiau 
după nasturi şi panglici. Câinele fusese întotdeauna rău de 
gură, dar ceva din felul în care o privise o umplu de 
spaimă. Aflase oare Joffrey despre întâlnirile ei cu Ser 
Dontos? Te rog, nu, gândi ea în timp ce se pieptăna. Ser 
Dontos era singura ei speranţă. Trebuie să fiu frumoasă, 
întotdeauna i-am plăcut în rochia asta. Netezi materialul. 
Rochia îi era strâmtă peste piept. 

Când îşi făcu apariţia, Sansa păşea la stânga Câinelui, 
departe de partea arsă a feţei lui. 

— Spune-mi ce am făcut. 

— Nu tu. Măreţul tău frate. 

— Robb e un trădător. Sansa ştia cuvintele pe de rost. 
N-am nici o legătură cu ce a făcut. Zei, aveți milă, să nu fie 
el, Regicidul! Dacă Robb i-a făcut vreun rău lui Jaime 
Lannister, asta o va costa viaţa. Se gândi la Ser Ilyn şi la 
felul în care acei ochi palizi, îngrozitori, au privit fără milă, 
de pe acel chip sfrijit, mâncat de vărsat de vânt. 

Câinele râse zgomotos. 

— Te-au pregătit bine, micuță pasăre. O conduse către 
curtea exterioară, unde, în jurul țintelor în care se trăgea 
cu arcul, se adunase o mulţime de oameni. Bărbaţii de 
dădură la o parte pentru a le face loc să treacă. Grăjdari 
trândavi o priveau cu insolenţă, dar Ser Horas Redwyne îi 
ocoli privirea, iar fratele lui, Hobber, se prefăcu că nu o 
vede. O pisică galbenă murea pe jos, mieunând jalnic, cu o 
săgeată în coaste. Sansa o ocoli, simțind că i se face rău. 

Ser Dontos se apropie călare pe mătură; când fusese 
prea beat ca să poată încăleca pe calul său de luptă, la 
turnir, regele decretase că va trebui să meargă mereu 
călare de atunci înainte. 


— Curaj, îi şopti el strângând-o de braţ. 

Joffrey stătea în mijlocul mulţimii, legănând o arbaletă 
împodobită. Ser Boros şi Ser Meryn erau cu el. Fu 
îndeajuns să-i vadă ca să i se întoarcă stomacul pe dos. 

— Înălţimea Ta. Sansa căzu în genunchi. 

— Nu vei scăpa dacă îngenunchezi, zise regele. Ridică- 
te. Eşti aici ca să răspunzi pentru ultimul act de trădare al 
fratelui tău. 

— Înălţimea Ta, orice ar fi făcut fratele meu trădător, 
nu am nici o legătură. Ştii asta, te rog, te implor... 

— Ridicaţi-o! 

Câinele o trase în picioare, fără să o bruscheze. 

— Ser Lancel, zise Joff, spune-i despre această crimă 
odioasă. 

Sansa îl considerase întotdeauna pe Lancel Lannister 
plăcut şi meşteşugit la vorbă, dar în privirea pe care 
acesta i-o aruncă nu era nici milă, nici gingăşie. 

— Folosind o vrăjitorie josnică, fratele tău l-a atacat pe 
Ser Stafford Lannister cu o armată de oameni-lupi, la nici 
trei zile depărtare de Lannisport. Mii de oameni de treabă 
au fost măcelăriți în somn, fără să aibă vreo şansă de a 
ridica sabia. După măcel, nordicii s-au ospătat cu carnea 
celor ucişi. 

Sansa fu gâtuită de mâinile reci ale ororii. 

— Nu ai nimic de spus? întrebă Joffrey. 

— Înălţimea Ta, biata copilă a rămas fără grai, 
murmură Ser Dontos. 

— Linişte, nebunule. Joffrey ridică arbaleta şi o 
îndreptă spre faţa ei. Voi, clanul Stark, sunteţi inumani, ca 
şi acei lupi ai voştri. Nu am uitat cum m-au brutalizat 
monştrii voştri. 

— Al Aryei era lupul, zise ea. Lady nu ţi-a făcut 
niciodată vreun rău, dar tu ai ucis-o oricum. 

— Nu, tatăl tău a făcut-o, răspunse Joff, însă eu l-am 
ucis pe tatăl tău. Aş dori s-o fi făcut cu mâna mea. Noaptea 
trecută am ucis un om care era mai voinic decât tatăl tău. 
Au venit la poartă, strigându-mi numele şi cerând pâine, 


de parcă eu aş fi fost vreun brutar, dar le-am dat o lecţie. 
L-am străpuns pe cel mai gălăgios direct în gâtlej. 

— Şi a murit? Având în faţă hidosul cap de fier al 
săgeţii, îi era greu să se gândească la altceva de spus. 

— Bineînţeles că a murit, avea în gât săgeata mea. Era 
o femeie care arunca pietre. Am atins-o şi pe ea, dar numai 
în braţ. Incruntându-se, cobori arbaleta. Te-aş tinti şi pe 
tine, dar mama zice că, dacă aş face-o, unchiul meu Jaime 
ar avea parte de aceeaşi soartă. În schimb, vei fi doar 
pedepsită şi vom trimite vorbă fratelui tău despre ce ţi se 
va întâmpla dacă nu se predă. Câine, loveşte-o. 

— Lasă-mă pe mine s-o bat! Ser Dontos se apropie, cu 
armura de tablă zăngănind. Era înarmat cu un buzdugan al 
cărui cap era un pepene. Florian al meu. li venea să-l 
sărute, aşa cum era, cu pielea lui pătată, cu venele sparte 
şi cu toate celelalte. Se învârti călare pe mătură în jurul ei, 
strigând „Trădătoarea, trădătoarea” şi lovind-o peste cap 
cu pepenele. Sansa se acoperi cu mâinile, clătinându-se de 
fiecare dată când fructul o izbea, cu părul lipicios deja de 
la a doua lovitură. Oamenii râdeau. Pepenele zbură în 
bucăţi. Râzi, Joffrey, se ruga ea în timp ce sucul îi curgea 
pe faţă şi pe pieptul rochiei sale din mătase albastră. Râzi 
şi fii satisfăcut. 

Joffrey nu schiţă nici un zâmbet. 

— Boros, Meryn. 

Ser Meryn Trant îl înhăţă pe Dontos de braţ şi îl azvârli 
cu brutalitate la o parte. Bufonul cu faţa roşie se îndepărtă 
cu mătura, cu pepenele şi cu toate celelalte. Ser Boros o 
înşfăcă pe Sansa. 

— Lasă-i faţa, porunci Joffrey. O vreau frumoasă. 

Boros izbi un pumn în stomacul Sansei, tăindu-i 
răsuflarea. Când se încovoie, cavalerul o apucă de păr, 
scoase sabia şi, preţ de-o înfiorătoare clipă, Sansa fu 
sigură că avea de gând să-i taie gâtul. Când bărbatul aşeză 
latul sabiei pe coapsele ei, avu impresia că forţa loviturii îi 
va rupe picioarele. Sansa urlă. Lacrimile îi inundară faţa. 
Se va sfârși curând. Pierdu şirul loviturilor. 

— Ajunge, îl auzi pe Câine scrâşnind. 

7 


— Nu, nu ajunge, replică regele. Boros, dezbrac-o! 

Boros îşi trecu o mână cărnoasă peste corsajul Sansei 
şi îl smulse cu putere. Mătasea se sfâşie, descoperind-o 
până la brâu. Sansa îşi acoperi sânii cu mâinile. Auzea 
râsete înfundate, îndepărtate şi crude. 

— Bate-o până la sânge, spuse Joffrey, vom vedea cum 
îi place fratelui ei... 

— Ce înseamnă asta? 

Glasul Pezevenghiului pocni ca un bici şi dintr-odată 
Sansa fu liberă. Se prăbuşi, clătinându-se în genunchi, cu 
braţele încrucişate peste piept, respirând greu. 

— Aceasta este ideea ta despre cavalerism, Ser Boros? 
întrebă Tyrion Lannister furios. Mercenarul său favorit îi 
era alături, la fel şi unul dintre sălbatici, cel cu ochiul ars. 
Ce fel de cavaler loveşte fecioarele nevinovate? 

— Unul care-şi slujeşte regele, Pezevenghiule. Ser 
Boros ridică sabia, iar Ser Meryn păşi lângă el, cu sabia 
scoasă din teacă. 

— Aveţi grijă cu armele alea, îi avertiză mercenarul 
piticului. Doar nu vreţi să vă pătaţi cu sânge frumoasele 
mantii albe. 

— Cineva să-i dea fetei ceva să se acopere, zise 
Pezevenghiul. Sandor Clegane îşi desfăcu mantia şi i-o 
azvârli. Sansa o strânse la piept, cu pumnii înfipţi în lâna 
albă. Ţesătura aspră îi zgâria pielea, dar nici o catifea nu i 
se păruse vreodată atât de fină. 

— Fata îţi va fi regină, îi spuse Pezevenghiul lui Joffrey. 
N-ai nici un pic de respect pentru onoarea ei? 

— O pedepsesc. 

— Pentru ce crimă? Ea nu a dus lupta fratelui ei. 

— Are sânge de lup. 

— Iar tu ai minte de găină. 

— Nu-mi poţi vorbi aşa. Regele poate să facă ce vrea. 

— Aerys Targaryen a făcut ce a vrut. Ţi-a spus mama ta 
vreodată ce s-a întâmplat cu el? 

Ser Boros Blount îşi drese glasul. 

— Nimeni nu-l ameninţă pe rege în prezenţa Gărzii sale 
Regale. 


Tyrion Lannister ridică o sprânceană. 

— Eu nu-l ameninţ pe rege, ser, eu îmi educ nepotul. 
Bronn, Timett, data viitoare când Boros deschide gura, 
ucideţi-l. Piticul zâmbi. Acum, asta a fost o ameninţare, 
ser. Vezi diferenţa? 

Ser Boros roşi, un roşu închis. 

— Regina va auzi despre asta! 

— Fără îndoială că va auzi. Şi de ce să aşteptăm? 
Joffrey, să trimitem după mama ta? 

Regele se îmbujoră. 

— N-ai nimic de spus, Înălţimea Ta? continuă unchiul 
său. Bine. Învață să-ţi foloseşti urechile mai mult şi gura 
mai puţin, altfel domnia ta va fi mai scurtă decât statura 
mea. Brutalitatea nesăbuită nu e o cale de a câştiga 
iubirea oamenilor tăi... sau a reginei. 

— Teama e mai bună decât iubirea, zice mama. Joffrey 
făcu semn către Sansa. Fa se teme de mine. 

Pezevenghiul oftă. 

— Da, înţeleg. Păcat că Stannis şi Renly nu sunt şi ei 
fetiţe de doisprezece ani. Bronn, Timett, aduceţi-o. 

Sansa se mişca parcă într-un vis. Crezu că oamenii 
Pezevenghiului o vor duce înapoi în camera ei de la 
Citadela lui Maegor, dar o conduseră la Turnul Mâinii. Nu 
mai pusese piciorul în interiorul acelui loc din ziua în care 
tatăl ei căzuse în dizgrație, şi îi venea să leşine urcând 
treptele. 

Câteva servitoare se ocupară de ea, murmurând 
cuvinte de alinare fără noimă pentru a o opri din tremurat. 
Una adună rămăşiţele rochiei şi lenjeriei sale, iar o alta îi 
făcu baie şi îi spălă sucul lipicios de pe faţă şi de pe păr. În 
timp ce o frecau pe tot corpul cu săpun şi îi turnau apă 
caldă deasupra capului, nu vedea în faţa ochilor decât 
chipurile din curtea interioară. Cavalerii au jurat să-i 
apere pe cei slabi, să apere femeile, să lupte pentru 
dreptate, dar nici unul dintre ei nu a făcut nimic. Doar Ser 
Dontos încercase să o ajute, iar el nu mai era cavaler, nu 
mai mult decât era Pezevenghiul, sau Câinele, iar Câinele 


ura cavalerii. Și pe ei îi urăsc, gândi Sansa. Nu sunt 
cavaleri adevărați, nici unul dintre ei. 

Când fu curată, dolofanul Maester Frenken, cu părul 
roşcat, veni să o vadă. O rugă să se aşeze cu faţa în jos şi 
întinse o alifie peste rănile sângerii care îi acopereau 
partea din spate a picioarelor. După aceea, îi amestecă 
nişte praf de vin al viselor cu puţină miere, ca să alunece 
mai uşor pe gât. 

— Dormi puţin, copilă. Când te vei trezi, toate acestea 
vor părea un vis urât. 

Nu, nu vor părea, om fără minte, gândi Sansa, dar bău 
oricum vinul viselor şi adormi. 

Era întuneric când se trezi, fără să ştie exact unde era, 
camera fiindu-i în acelaşi timp străină şi ciudat de 
cunoscută. Când se ridică, un junghi de durere îi străbătu 
picioarele şi aduse totul înapoi. Ochii i se umplură de 
lacrimi. Cineva aşezase lângă pat o rochie pentru ea, 
Sansa o îmbrăcă şi deschise uşa. Afară stătea o femeie cu 
chipul împietrit, cu pielea maronie şi trei colane atârnate 
la gâtu-i sfrijit. Unul era din aur, altul din argint, iar 
celălalt era făcut din urechi de om. 

— Unde are impresia că pleacă? întrebă femeia, 
sprijinindu-se de o suliță înaltă. 

— În pădurea zeilor. Trebuia să-l găsească pe Ser 
Dontos, să-l roage să o ducă acasă acum, înainte de-a fi 
prea târziu. 

— Piticul a spus că nu ai voie să pleci, spuse femeia. 
Roagă-te aici, zeii te vor auzi. N 

Umilă, Şansa plecă ochii şi se retrase înăuntru. Işi 
dădu seama dintr-odată de ce locul i se părea atât de 
cunoscut. M-au pus în vechiul dormitor al Aryei, de când 
tata a fost Mână a Regelui. Toate lucrurile erau dispărute, 
iar mobilele au fost mutate, dar e acelaşi lucru... 

Puțin mai târziu, o slujitoare aduse un platou cu 
brânză, pâine şi măsline, şi o carafă cu apă rece. 

— Ia-le de aici, porunci Sansa, dar fata lăsă mâncarea 
pe masă. Îşi dădu seama că îi e sete. Fiecare pas îi trimitea 
cuțite prin coapse, dar se forţă să traverseze camera. 


10 


Sansa bău două cupe cu apă şi rodea o măslină când se 
auzi bătaia în uşă. 

Neliniştită, se întoarse netezindu-şi cutele rochiei. 

— Da? 

Uşa se deschise şi Tyrion Lannister păşi înăuntru. 

— Doamna mea, sper că nu te deranjez. 

— Sunt prizoniera ta? 

— Oaspetele meu. Purta lanţul de ceremonie, un colan 
din mâini aurii, legate între ele. M-am gândit că am putea 
vorbi. 

— Cum porunceşte stăpânul meu. Sansei îi venea greu 
să nu se holbeze la el; chipul lui era atât de urât, încât 
avea asupra ei o fascinaţie ciudată. 

— Mâncarea şi hainele îţi sunt pe plac? întrebă el. 
Dacă mai ai nevoie de altceva, nu trebuie decât să ceri. 

— Eşti foarte bun. lar azi-dimineaţă... a fost foarte 
frumos din partea ta că m-ai ajutat. 

— Ai dreptul să ştii de ce a fost Joffrey atât de mânios. 
Acum şase nopţi, fratele tău l-a atacat pe unchiul meu. 
Stafford, şi-a aşezat tabăra lângă un sat numit Oxcross, la 
mai puţin de trei zile depărtare de Casterly Rock. Nordicii 
tăi au câştigat o victorie zdrobitoare. Am primit de veste 
doar în dimineaţa aceasta. 

Robb vă va ucide pe toți, gândi ea, exultând. 

— E... îngrozitor, stăpâne. Fratele meu e un trădător 
mârşav. 

Piticul schiţă un zâmbet palid. 

— Ei bine, nu e un pui de cerb, a dovedit asta destul de 
limpede. 

— Ser Lancel zicea că Robb conduce o armată de 
oameni-lupi... 

Piticul izbucni într-un râs răguşit, batjocoritor. 

— Ser Lancel e un burduf cu vin care nu ar deosebi un 
om-lup de o buburuză. Fratele tău are lupul străvechi cu 
el, dar bănuiesc că nu s-a ajuns mai departe. Nordicii s-au 
furişat în tabăra unchiului meu şi i-au tăiat liniile 
cavaleriei, iar Lordul Stark şi-a trimis lupul printre ei. 
Până şi caii antrenați pentru luptă au luat-o razna. 

11 


Cavalerii au fost călcaţi în picioare în pavilioanele lor, iar 
gloata s-a trezit îngrozită şi a fugit, azvârlindu-şi armele ca 
să poată alerga mai repede. Ser Stafford a fost ucis în timp 
ce fugea după calul său. Lordul Rickard Karstark i-a 
străpuns pieptul cu o lance. Ser Robert Brax e mort şi el, 
împreună cu Ser Lymond Vikary, cu Lordul Crakehall şi cu 
Lordul Jast. Mai mult de cincizeci au fost luaţi ostatici, 
inclusiv fiii lui Jast şi nepotul meu, Martyn Lannister. Cei 
care au supravieţuit răspândesc poveşti înfricoşătoare şi 
jură că vechii zei ai nordului merg alături de fratele tău. 

— Atunci... n-a fost nici o vrăjitorie? 

Lannister pufni. 

— Vrăjitoria este ingredientul pe care nebunii îl adaugă 
eşecului, ca să ascundă gustul propriei lor incompetente. 
Se pare că nătărăul de unchiu-meu nici măcar nu s-a 
ostenit să pună santinele. Avea o oaste de ageamii - 
ucenici, mineri, ajutoare la câmp, pescari, gunoaiele 
Lannisportului. Singurul mister este cum a ajuns fratele 
tău la ei. Forţele noastre ocupă şi acum fortăreaţa de la 
Dintele de Aur şi jură că el nu a trecut pe acolo. Piticul 
ridică din umeri agasat. Ei bine, Robb Stark este blestemul 
tatălui meu. Joffrey este blestemul meu. Spune-mi, ce simţi 
pentru nobilul meu nepot? 

— İl iubesc din toată inima, zise Sansa fără şovăire. 

— Adevărat? Nu părea convins. Chiar şi acum? 

— Dragostea mea pentru Înălţimea Sa e mai mare 
decât a fost vreodată. 

Pezevenghiul râse zgomotos. A 

— Ei, cineva te-a învăţat să minţi bine. Într-o bună zi s- 
ar putea să-i fii recunoscătoare pentru asta. Eşti încă o 
copilă, nu-i aşa? Sau ai înflorit? 

Sansa roşi. Era o întrebare necuviincioasă, dar ruşinea 
de a fi dezbrăcată faţă de jumătate dintre curteni o făcea 
să pară nesemnificativă. 

— Nu, stăpâne. 

— Cu atât mai bine. Dacă asta te consolează, n-am de 
gând să te căsătoreşti vreodată cu Joffrey. Mă tem că nici 
o căsătorie nu va reuşi să împace clanurile Stark şi 


12 


Lannister după tot ce s-a întâmplat. Mare păcat. Această 
căsătorie a fost una dintre cele mai bune idei ale Regelui 
Robert, dar Joffrey a dat totul peste cap. 

Sansa ştia că ar trebui să spună ceva, dar cuvintele i se 
opriră în gât. 

— Ai devenit foarte tăcută, remarcă Tyrion Lannister. 
Asta vrei? Să se pună capăt logodnei? 

— Eu... Sansa nu ştia ce să spună. E oare un şiretlic? 
Mă va pedepsi dacă voi spune adevărul? Se uită la fruntea 
puternic bombată a piticului, la ochiul său negru, dur, şi la 
cel verde, viclean, la dinţii lui strâmbi şi la barba 
sârmoasă. Vreau doar să fiu credincioasă. 

— Credincioasă, zise gânditor piticul, şi departe de 
orice Lannister. Nu te pot învinui de asta. Am auzit că 
vizitezi pădurea zeilor în fiecare zi. Pentru ce te rogi, 
Sansa? 

Mă rog pentru victoria lui Robb şi moartea lui Joffrey... 
şi pentru acasă. Pentru Winterfell al meu. 

— Mă rog pentru sfârşitul luptelor. 

— Vom avea parte de asta cât de curând. Va mai fi o 
bătălie, între fratele tău, Robb, şi nobilul meu tată, şi asta 
va rezolva problema. 

Robb îl va înfrânge, gândi Sansa. L-a înfrânt pe unchiul 
tău şi pe fratele tău, Jaime, îl va înfrânge şi pe tatăl tău. 

Piticul îi citea gândurile atât de uşor, de parcă chipul 
Sansei ar fi fost o carte deschisă. 

— Nu pune prea mult la suflet înfrângerea de la 
Oxcross, doamna mea, îi spuse el cu gingăşie. O bătălie nu 
e un război şi, fără îndoială, nobilul meu tată nu e unchiul 
Stafford. Data viitoare când vizitezi pădurea zeilor, roagă- 
te ca fratele tău să aibă înţelepciunea să plece genunchiul. 
După ce nordul revine la pacea regelui, intenţionez să te 
trimit acasă. Sări jos de pe scaunul de lângă fereastră şi 
spuse: Poţi dormi aici în noaptea asta. Am să-ţi dau câţiva 
dintre oamenii mei să te păzească, nişte Ciori de Piatră 
poate... 


13 


— Nu! izbucni Sansa. Dacă era încuiată în Turnul 
Mâinii, păzită de oamenii piticului, cum o va ajuta Ser 
Dontos să se elibereze? 

— Preferi Urechile Negre? Ţi-o dau pe Chella, dacă te 
simţi mai în largul tău cu o femeie. 

— Te rog, nu, stăpâne, sălbaticii mă sperie. 

Tyrion rânji. 

— Şi pe mine. Dar mai precis, îl sperie pe Joffrey şi acel 
cuib de vipere viclene şi de câini linguşitori pe care îi 
numeşte Garda Regelui. Cu Chella sau cu Timett alături, 
nimeni nu ar îndrăzni să se atingă de tine. A 

— Aş prefera să mă întorc în patul meu. li veni în 
minte, din senin, o minciună, dar părea atât de bună, încât 
o trânti fără să stea pe gânduri. Turnul acesta e locul unde 
au fost ucişi oamenii tatălui meu. Fantomele lor îmi vor da 
vise îngrozitoare şi aş vedea sângele lor oriunde m-aş uita. 

Tyrion Lannister îi studie chipul. 

— Ştiu ce înseamnă coşmarurile, Sansa. Probabil că 
eşti mai înţeleaptă decât credeam. Dă-mi voie măcar să te 
escortez înapoi în camerele tale. 


14 


CATELYN 


Se întunecase de-a binelea înainte să găsească satul. 
Catelyn se pomeni întrebându-se dacă locul avea un nume. 
Dacă avea, locuitorii lui luaseră acea informaţie cu ei, 
acolo unde fugiseră, împreună cu tot ceea ce aveau, până 
la lumânările din sept. Ser Wendel aprinse o torţă şi o 
conduse prin uşa joasă. 

Inăuntru, cei şapte pereţi erau strâmbi şi crăpaţi. Zeul 
e unul, aşa o învățase, când era mică, Septonul Osmynd, 
cu şapte înfăţişări, aşa cum septul este o singură clădire 
cu şapte pereți. Septele bogate din oraşe aveau statui ale 
Celor Şapte şi câte un altar pentru fiecare. La Winterfell, 
Septonul Chayle atârnase măşti sculptate pe fiecare 
perete. Aici, Catelyn găsi doar desene grosolane în 
cărbune. Ser Wendel aşeză torţa într-un suport, lângă uşă, 
şi ieşi să aştepte afară, împreună cu Robar Royce. 

Catelyn le cercetă chipurile. Tatăl era, ca întotdeauna, 
cu barbă. Mama zâmbea, drăgăstoasă şi ocrotitoare. 
Războinicul avea sabia desenată în faţă, Fierarul avea 
ciocanul. Fecioara era frumoasă, Baba era zbârcită şi 
înţeleaptă. 

lar chipul celui de-al şaptelea... Străinul nu era nici 
bărbat, nici femeie, ci ambele laolaltă, mereu proscris, 
mereu rătăcitor de pe meleaguri îndepărtate, mai mult sau 
mai puţin om, necunoscut şi incognoscibil. Aici, faţa sa era 
un oval negru, o umbră cu stele în loc de ochi. O tulbura. 
Nu putea găsi alinare. 

Îngenunche în faţa Mamei. 

— Stăpână, pleacă-ţi privirea asupra acestei bătălii, dar 
cu ochii unei mame. Sunt fii cu toţii, fiecare dintre ei. 
Cruţă-i dacă poţi, şi cruţă-i pe fiii mei. Veghează asupra lui 
Robb, a lui Bran şi a lui Rickon. Aş vrea să fiu cu ei. 

Sub ochiul stâng al Mamei, cobora o crăpătură. O făcea 
să arate de parcă plângea. Catelyn auzea vocea 


15 


răsunătoare a lui Wendel, când şi când răspunsurile lui 
Robar, cu glas scăzut, în timp ce vorbeau despre bătălia ce 
va urma. Altminteri, noaptea era liniştită. Nu se auzea nici 
un greier, iar zeii rămâneau tăcuţi. Oare vechii tăi zei ţi-au 
răspuns vreodată, Ned? se întrebă ea. Când îngenuncheai 
în fața copacului inimii, te auzeau? 

Flăcările pâlpâitoare ale torţelor dansau pe ziduri, 
făcându-le feţele să pară pe jumătate vii, strâmbându-le, 
modificându-le. Statuile din marile septe ale oraşelor 
aveau chipurile date de meşterii cioplitori, dar aceste 
schiţe în cărbune erau atât de grosolane, încât ar fi putut fi 
oricine. Chipul Tatălui o făcu să se gândească la propriul 
ei părinte, pe patul lui de moarte de la Riverrun. 
Războinicul o ducea cu gândul la Renly şi la Stannis, la 
Robb şi la Robert, la Jaime Lannister şi la Jon Snow. O zări 
chiar şi pe Arya în acele trăsături, doar pentru o clipă. Pe 
urmă, o pală de vânt pătrunsă prin uşă făcu flacăra să 
pâlpâie şi asemănarea dispăru, spălată de strălucirea 
portocalie. 

Ochii îi ardeau din cauza fumului. Se frecă la ochi cu 
podul palmelor pline de cicatrici. Când îşi ridică din nou 
privirea către Mamă, chipul pe care îl văzu era al mamei 
ei. Lady Minisa Tully murise pe patul lăuziei, încercând să- 
i dea Lordului Hoster un al doilea fiu. Copilul se stinse 
odată cu ea şi, după aceea, o parte din viaţă îl părăsise şi 
pe tată. A fost întotdeauna atât de calmă, gândi Catelyn, 
amintindu-şi de mâinile fine ale mamei sale, de zâmbetul ei 
cald. Dacă ar fi trăit, cât de diferite ar fi putut fi viețile 
noastre! Se întrebă ce părere ar avea Lady Minisa despre 
fiica ei mai mare îngenunchind aici, în faţa ei. Am 
străbătut atât de multe mii de leghe, şi pentru ce? Pe cine 
am Slujit? Mi-am pierdut fiicele, Robb nu mă vrea, iar Bran 
şi Rickon mă consideră, cu siguranță, o mamă rece şi 
denaturată. Nici măcar n-am fost alături de Ned când a 
murit... 

Capul îi vâjâia şi i se părea că septul se învârte în jurul 
ei. Umbrele se deplasau şi se legănau, animale abia zărite 
alergau de-a lungul zidurilor albe, crăpate. Catelyn nu 


16 


mâncase nimic în ziua aceea. Poate că nu a fost înţelept. 
Işi spuse că nu avusese timp, dar adevărul era că 
mâncarea îşi pierduse gustul într-o lume fără Ned. Când i- 
au tăiat capul, m-au ucis şi pe mine. 

In spatele ei, torţa pâlpâi şi, dintr-odată, i se păru că pe 
perete era chipul surorii ei, deşi ochii erau mai aspri decât 
şi-i amintea, nu erau ochii Lysei, ci ai lui Cersei. Cersei 
este mamă şi ea. Indiferent cine este tatăl acelor copii, i-a 
simţit mişcându-i-se în pântece, i-a hrănit la pieptul ei. 
Dacă sunt, într-adevăr, ai lui Jaime... 

— Şi Cersei ţi se roagă, doamna mea? o întrebă Catelyn 
pe Mamă. Vedea trăsăturile mândre, reci, fermecătoare 
ale reginei Lannister gravate pe perete. Crăpătura era tot 
acolo, chiar şi Cersei putea să plângă pentru copiii ei. 

— Fiecare dintre cei Şapte îi întrupează pe toţi cei 
Şapte, îi spusese cândva Septonul Osmynd. Baba era la fel 
de frumoasă ca Fecioara, iar Mama putea fi mai feroce 
decât un Războinic, atunci când copiii ei erau în pericol. 
Da... 

Îl văzuse destul pe Robert Baratheon la Winterfell ca să 
ştie că regele nu-l privea pe Joffrey cu prea multă căldură. 
Dacă băiatul era, într-adevăr, sămânţa lui Jaime, Robert l- 
ar fi osândit la moarte, împreună cu mama lui, şi puţini l-ar 
fi condamnat. Bastarzii erau un lucru obişnuit, dar incestul 
era un păcat monstruos atât pentru zeii vechi, cât şi 
pentru cei noi, iar copiii născuţi dintr-o asemenea ticăloşie 
erau numiţi, atât în septe cât şi în pădurile zeilor, 
abominaţii. Regii dragoni obişnuiau să căsătorească frate 
cu soră, dar ei erau din sângele vechii Valyrii, unde astfel 
de practici erau obişnuite şi, asemenea dragonilor lor, 
Targaryenii nu răspundeau nici în faţa zeilor, nici în faţa 
oamenilor. 

Ned ar fi trebuit să ştie, iar Lordul Arryn, înaintea lui. 
Nu era de mirare că regina îi omorâse pe amândoi. Oare 
eu aş face mai puțin pentru ai mei? Catelyn îşi încleştă 
mâinile, simțind încordarea în degetele-i pline de cicatrici, 
acolo unde oţelul asasinului tăiase până la os, când s-a 
luptat să-şi apere fiul. 


17 


— Bran ştie şi el, şopti plecându-şi capul. Zeii fie 
milostivi, probabil a văzut ceva, a auzit ceva, de aceea au 
încercat să-l omoare în patul său. 

Pierdută şi ostenită, Catelyn Stark se predă în mâinile 
zeilor. Îngenunche în faţa Fierarului, care repara lucrurile 
stricate, şi îl rugă să-l protejeze pe dragul ei Bran. Se duse 
la Fecioară şi o rugă fierbinte să le împrumute Aryei şi 
Sansei curajul ei, să le apere, în inocenţa lor. In faţa 
Tatălui, se rugă pentru dreptate, pentru puterea de-a o 
căuta şi pentru înţelepciunea de-a o cunoaşte, iar 
Războinicului îi ceru să-i dea lui Robb putere şi să-l 
protejeze în luptă. În cele din urmă, se adresă Babei, ale 
cărei statui o înfăţişau adesea cu o lampă în mână. 

— Condu-mă, doamnă înţeleaptă, se rugă ea. Arată-mi 
calea pe care trebuie să păşesc şi nu mă lăsa să bâjbâi prin 
locurile întunecate ce se întind în faţa mea. 

În cele din urmă, în spatele ei se auziră paşi şi un 
zgomot la uşă. 

— Doamna mea, spuse Ser Robar cu blândeţe, îmi cer 
iertare, dar timpul e pe sfârşite. Trebuie să ne întoarcem 
înainte să se lase întunericul. 

Catelyn se ridică cu greu. Genunchii o dureau şi ar fi 
dat orice pentru un pat de puf şi o pernă, chiar acolo. 

— Mulţumesc, ser. Sunt gata. 

Străbătură în tăcere pădurea rară, unde copacii se 
înclinau ca nişte oameni beţi, ferindu-se parcă de mare. 
Nechezatul agitat al cailor şi zăngănitul oţelului îi ghidară 
înapoi la tabăra lui Renly. Lungul şir de oameni şi de cai 
era înveşmântat în întuneric, atât de negru de parcă 
Fierarul ar fi făurit noaptea însăşi din oţel negru. La 
dreapta avea flamuri, la stânga flamuri, şi flamuri rânduri, 
rânduri, în faţa ei, dar în lumina palidă a înserării, nici 
culorile şi nici blazoanele nu se puteau distinge. O armată 
gri, gândi Catelyn. Oameni gri, pe cai gri, sub flamuri gri. 
Când priponiră caii, umbrele cavalerilor lui Renly îşi 
îndreptau lăncile în sus, astfel că trecu printr-o pădure de 
copaci goi, înalţi, lipsiţi de frunze şi de viaţă. În locul unde 
se afla Capătul Furtunii era doar un întuneric de 

18 


nepătruns, un zid negru prin care lumina stelelor nu putea 
răzbate, dar Catelyn vedea torţele mişcându-se peste 
câmpuri, acolo unde Lordul Stannis îşi aşezase tabăra. 

Lumânările din pavilionul lui Renly făceau zidurile 
tremurătoare de mătase să strălucească, transformând 
cortul imens într-un castel vrăjit, inundat într-o lumină de 
smarald. Doi oşteni din Garda Curcubeului stăteau de 
strajă la uşa pavilionului regal. Lumina verde strălucea 
ciudat pe penele jiletcii pe care Ser Parmen o purta peste 
armură şi dădea o tentă palidă petalelor de floarea- 
soarelui care acopereau platoşa smălțuită, galbenă, a lui 
Ser Emmon. Pene lungi de mătase li se înălţau deasupra 
coifurilor şi mantii-curcubeu le înveşmântau umerii. 

Înăuntru, Catelyn o găsi pe Brienne îmbrăcându-l pe 
rege cu armura, în timp ce lorzii Tarly şi Rowan discutau 
despre dispozitive şi tactici de luptă. Inăuntru era cald şi 
bine. Căldura se răspândea, licărind dinspre cărbunii aflaţi 
într-o duzină de mangaluri mici. _ 

— Trebuie să-ți vorbesc, lInălţimea Ta, zise ea, 
tratându-l de data aceasta într-o manieră demnă de un 
rege. Ar fi făcut orice ca să-i atragă atenţia. 

— Într-o clipă, Lady Catelyn, răspunse Renly. 

Brienne potrivea platoşa din faţă cu cea din spate, 
peste tunica lui matlasată. Armura regelui era verde- 
închis, verdele frunzelor din pădurile verii, atât de 
întunecat încât absorbea lumina lumânărilor. Încrustaţiile 
şi închizătorile răspândeau străluciri de aur, ca focurile 
îndepărtate din pădure, licărind la fiecare mişcare a 
regelui. 

— Continuă, Lord Mathis, rogu-te. 

— Înălţimea Ta, zise Mathis Rowan privind-o pe 
Catelyn cu coada ochiului. După cum spuneam, luptele 
noastre sunt bine pregătite. De ce să aşteptăm zorile? 
Sună atacul. 

— Şi să se spună că am câştigat prin vicleşug, cu un 
atac necavaleresc? Ceasul zorilor e cel stabilit. 


19 


— Stabilit de Stannis, sublinie Randyll Tarly. Ar vrea să 
atacăm sub soarele muşcător al dimineţii. Vom fi pe 
jumătate orbi. 

— Doar până la prima ciocnire, zise Renly încrezător. 
Ser Loras îi va împrăştia, şi după aceea totul va fi haos. 
Brienne strânse curelele din piele verde şi cataramele 
bombate din aur. Când fratele meu va cădea, ai grijă ca 
trupul lui să nu fie batjocorit în nici un fel. E sângele meu. 
Nu vreau să-i văd capul plimbat în vârful unei sulițe. 

— Şi dacă se predă? întrebă Lordul Tarly. 

— Să se predea? râse Lordul Rowan. Când Mace Tyrell 
a pornit atacul asupra Capătului Furtunii, Stannis a 
preferat să mănânce şobolani decât să deschidă porţile. 

— Îmi amintesc foarte bine. Renly ridică bărbia, ca să-i 
permită lui Brienne să-i fixeze apărătoarea. Spre sfârşit, 
Ser Gawen Wylde şi trei dintre cavalerii săi au încercat să 
se furişeze pe o poartă lăturalnică, pentru a se preda. 
Stannis i-a prins şi a poruncit să fie catapultaţi de pe 
ziduri. Văd şi acum chipul lui Gawen când l-au atârnat. 
Fusese maestrul nostru de arme. 

Lordul Rowan păru nedumerit. 

— Nimeni n-a fost aruncat de pe ziduri. Cu siguranţă, 
mi-aş aminti asta. 

— Maester Cressen i-a spus lui Stannis că s-ar putea să 
fim nevoiţi să ne mâncăm cadavrele şi nu ar fi fost de nici 
un folos să arunce carne bună. Renly îşi dădu părul pe 
spate. Brienne îl legă cu o panglică de catifea şi îi trecu o 
bonetă căptuşită peste urechi, ca să amortizeze greutatea 
coifului. Mulțumită Cavalerului Ceapă, nu am ajuns 
niciodată în situaţia de a ne mânca morţii, dar am fost la 
un pas. Prea aproape pentru Ser Gawen, care a murit în 
celula lui. 

— Înălţimea Ta. Catelyn aşteptase răbdătoare, dar nu 
mai era timp. Mi-ai promis două vorbe. 

Renly încuviinţă. 

— Vedeţi-vă de bătăliile voastre, lorzii mei... Oh, şi 
dacă Barristan Selmy e alături de fratele meu, vreau să fie 
cruțat. 

20 


— Nu s-a mai auzit nimic despre Ser Barristan de când 
l-a alungat Joffrey, obiectă Lordul Rowan. 

— Îl cunosc pe bătrân. Are nevoie de un rege pe care 
să-l păzească, altfel cine e el? Totuşi, la mine nu a venit, 
iar Lady Catelyn zice că nu e cu Robb Stark, la Riverrun. 
Unde altundeva ar putea fi decât cu Stannis? 

— Cum spui, Înălţimea Ta. Nu-i vom face nici un rău. 
Lorzii făcură plecăciuni adânci şi se îndepărtară. 

— Spune ce ai de spus, Lady Stark, zise Renly. Brienne 
îi întinse mantia peste umerii largi. Era o pânză grea, din 
fir de aur pe care era reliefat, în straturi negre, lucioase, 
cerbul încoronat al Casei Baratheon. 

— Lannisterii au încercat să-l ucidă pe fiul meu Bran. 
De o mie de ori m-am întrebat de ce. Fratele tău mi-a dat 
răspunsul. În ziua în care a căzut, a avut loc o vânătoare. 
Robert, Ned şi majoritatea celorlalţi au pornit în căutarea 
unui mistreţ, dar Jaime Lannister a rămas la Winterfell, la 
fel şi regina. 

Lui Renly nu îi fu greu să înţeleagă aluziile. 

— Aşadar crezi că băiatul i-a prins asupra faptului... 

— Te rog, stăpâne, dă-mi permisiunea să mă duc la 
fratele tău Stannis şi să-i spun ce bănuiesc. 

— În ce scop? 

— Robb îşi va lăsa coroana deoparte dacă tu şi fratele 
tău veţi face la fel, răspunse ea sperând că era adevărat. 
Va face să fie adevărat, dacă trebuia, Robb o va asculta, 
chiar dacă lorzii săi, nu. Convocaţi un Mare Consiliu, voi 
trei, un consiliu cum n-a mai văzut regatul de o sută de 
ani! Vom trimite la Winterfell astfel ca Bran să poată să-şi 
spună povestea lui şi pentru ca toată lumea să ştie că Lan- 
nisterii sunt adevărații uzurpatori. lar lorzii reuniți ai 
Celor Şapte Regate să-şi aleagă conducătorul. 

Renly râse. 

— Spune-mi, doamna mea, lupii străvechi supun la vot 
cine să le conducă haita? Brienne aduse mănuşile şi coiful 
mare al regelui, încununat cu coarne aurii care adăugau 
aproape jumătate de metru la înălţimea lui. Vremea 
discuţiilor s-a terminat. Acum vedem cine e mai puternic. 


21 


Renly îşi puse o mănuşă tare, colorată în verde şi auriu pe 
mâna stângă, în timp ce Brienne îngenunche să-i aranjeze 
centura, grea de povara sabiei şi a pumnalului. 

— Te rog, în numele Mamei, începu Catelyn în timp ce 
o pală de vânt deschise uşa cortului. Avu impresia că 
zăreşte mişcare, dar când îşi întoarse capul, nu era decât 
umbra regelui deplasându-se pe pereţii de mătase. Il auzi 
pe Renly cum începe să spună o glumă, zări umbra lui 
mişcându-se, ridicând sabia, neagră pe fond verde, 
lumânările sclipind, tremurând; ceva era ciudat, ceva era 
în neregulă şi pe urmă zări sabia lui Renly încă în teacă, 
nemişcată, dar umbra sabiei... 

— Rece, zise Renly cu glasul stins, uluit, cu o clipă 
înainte ca umbra unei săbii care nu era acolo să străpungă 
oţelul apărătoarei de gât său ca pe o bucată de brânză. 
Apucă să scoată un mic oftat răguşit înainte ca sângele să-i 
ţâşnească din gâtlej. 

— Înălţimea Ta... nu! strigă Brienne cea Albastră când 
văzu acel şuvoi funest, speriată ca o fetiţă. Regele se 
prăbuşi în braţele ei, în timp ce sângele îi şiroia pe 
armură, un torent roşu, înecându-i verdele şi auriul. Mai 
multe lumânări se stinseră. Renly încercă să vorbească, 
dar propriul sânge îl sufoca. Picioarele îi cedară şi numai 
puterea lui Brienne îl mai susţinea. Brienne îşi dădu capul 
pe spate şi urlă, rămasă fără cuvinte în disperarea ei. 

Umbra. Ştia că aici se întâmplase ceva întunecat şi 
malefic, ceva ce nu putea înţelege. Aceea nu a fost 
niciodată umbra lui Renly. Moartea a intrat pe uşă şi i-a 
suflat viaţa la fel de iute cum vântul îi suflase lumânările. 

Doar câteva clipe trecură până când Robar Royce şi 
Emmon Cuy năvăliră înăuntru, deşi trecuse parcă o 
jumătate de noapte. Doi ostaşi intrară, cu torţe în mâini. 
Văzându-l pe Renly în braţele Briennei şi pe ea mânjită de 
sângele lui, Ser Robar scoase un strigăt de oroare. 

— Femeie blestemată, ţipă Ser Emmon, cel cu armura 
împodobită cu petale de floarea-soarelui. Pleacă de lângă 
el, fiinţă mârşavă. 

— Ferească zeii, Brienne, de ce? întrebă Ser Robar. 

22 


Brienne îşi ridică privirea de la trupul regelui. Mantia- 
curcubeu care-i atârna pe umeri devenise roşie, acolo 
unde sângele regelui îmbibase pânza... 

— Eu... eu... 

— Vei muri pentru asta. Dintre armele stivuite lângă 
uşă, Ser Emmon înhăţă securea de luptă cu mâner lung. 
Vei plăti cu moartea ta pentru moartea regelui! 

— NU! urlă Catelyn Stark, regăsindu-şi în sfârşit 
glasul, dar era prea târziu, erau cuprinşi de nebunia 
sângelui şi se năpustiră asupra Briennei cu răcnete care 
acopereau cuvintele ei domoale. 

Brienne se mişcă mai repede decât ar fi crezut Catelyn. 
Nu avea sabia la-ndemână, aşa că o înhăţă pe a lui Renly 
din teacă şi o ridică, pentru a prinde, în balans, securea lui 
Emmon. O scânteie licări, alb-albastră, când oţelul întâlni 
oţelul, cu o izbitură puternică, iar Brienne sări în picioare, 
azvârlind deoparte trupul regelui. Încercând să se apropie, 
Ser Emmon se împiedică de el, sabia Briennei spintecă 
mânerul de lemn, iar capul securii se desprinse, 
învârtindu-se. Un alt bărbat aruncă o torţă aprinsă către 
spatele ei, dar mantia-curcubeu era prea udă de sânge ca 
să ardă. Brienne se întoarse şi spintecă, iar torţa şi mâna 
zburară. Flăcările cuprinseră covorul. Bărbatul mutilat 
începu să ţipe. Ser Emmon aruncă securea şi bâjbâi după 
sabie. Cel de-al doilea ostaş făcu o fandare, Brienne pară, 
şi săbiile lor dansară şi zăngăniră, lovindu-se una de alta. 
Când Emmon Cuy reveni împleticindu-se, Brienne fu 
nevoită să se retragă, deşi îi ţinea pe amândoi la distanţă. 
Pe podea, capul lui Renly se rostogoli dezgustător într-o 
parte, şi o a doua gură se deschise larg, cu sângele ţâşnind 
în mici şuvoaie. 

Ser Robar stătuse deoparte, şovăielnic, dar acum 
întindea mâna după mânerul sabiei. 

— Robar, nu, ascultă! Catelyn îl apucă de braţ. O 
nedreptăţeşti, nu a fost ea. Ajut-o! Ascultă-mă, a fost 
Stannis. Numele fu pe buzele ei înainte de-a se gândi cum 
a ajuns acolo, dar în timp ce-l rostea, ştia că e adevărat. [Îţi 
jur, mă cunoşti, cel care l-a ucis a fost Stannis. 


23 


Tânărul cavaler al curcubeului se holbă la această 
femeie nebună cu ochi palizi şi înspăimântați. 

— Stannis? Cum? 

— Nu ştiu. Vrăjitorie, vreo magie neagră, a fost o 
umbră, o umbra. Propriul glas îi suna sălbatic şi o 
înnebunea, dar cuvintele i se revărsau în grabă, în timp ce 
săbiile continuau să se ciocnească în spatele ei. O umbră 
cu sabie, jur. Eşti orb? Fata îl iubea! Ajut-o! Aruncă o 
privire în spate, văzu un al doilea străjer prăbuşindu-se, cu 
sabia căzându-i printre degetele inerte. De-afară se auzeau 
strigăte. Ştia că şi mai mulţi oameni furioşi vor năvăli 
peste ei în orice clipă. E nevinovată, Robar. Ai cuvântul 
meu, pe mormântul soţului meu şi pe onoarea mea de 
Stark! 

Asta îl convinse. 

— li voi ţine în loc, spuse Ser Robar. Scoate-o de aici. 
Se întoarse şi ieşi. 

Focul ajunsese la perete şi se furişa în sus pe marginea 
cortului. Ser Emmon o încolţea pe Brienne, el în armura 
din oţel galben smălţuit, ea în veşminte de lână. Uitase de 
Catelyn până în clipa când mangalul de fier îl lovi în 
moalele capului. Lovitura nu îl răni, căci purta coif, dar îl 
făcu să cadă în genunchi. 

— Brienne, cu mine, porunci Catelyn. Fata înţelese 
repede situaţia. O tăietură, şi mătasea verde fu spintecată. 
leşiră în întunericul şi-n răcoarea primilor zori. Dinspre 
partea cealaltă a pavilionului se auzeau glasuri 
zgomotoase. N 

— Pe-aici, o îmboldi Catelyn. Incet. Nu trebuie să 
fugim, ca să nu se întrebe de ce. Mergi încet, ca şi cum nu 
s-ar fi întâmplat nimic. 

Brienne îşi vâri sabia prin centură şi o urmă. Aerul 
nopţii avea miros de ploaie. In spatele lor, pavilionul 
regelui ardea, cu flăcările ridicându-se în întuneric. 
Nimeni nu făcu nici o tentativă să le oprească. Oamenii 
goneau pe lângă ele, strigând despre foc, despre crimă şi 
despre vrăjitorie. Câţiva se rugau, iar un tânăr scutier era 
în genunchi, plângând fără sfială. 

24 


Dispozitivele de luptă ale lui Renly se risipeau deja, pe 
măsură ce zvonurile se răspândeau din gură în gură. 
Focurile de noapte se domoliseră şi, în timp ce dinspre 
răsărit începea să se lumineze. Imensul trup al Capătului 
Furtunii se ivi ca un vis de piatră, în timp ce dâre palide de 
ceaţă alergau peste câmp, zburând dinspre soare, pe aripi 
de vânt. Fantomele dimineții, o auzise pe Bătrâna Nan nu- 
mindu-le cândva, spirite întoarse din mormânt. lar Renly 
era acum unul dintre ele, asemenea fratelui său, Robert, 
asemenea dragului ei Ned. 

— Nu l-am atins decât când a murit, spuse încet 
Brienne în timp ce treceau prin haosul generalizat. Glasul 
ei suna de parcă s-ar fi putut sparge în orice clipă. Râdea 
şi, în secunda următoare, era sânge peste tot... Doamna 
mea, nu înţeleg. Ai văzut, ai văzut...? 

— Am văzut o umbră. Am crezut la început că e umbra 
lui Renly, dar era a fratelui său. 

— Lordul Stannis? 

— L-am simţit. Nu are nici o logică, ştiu... 

Pentru Brienne era destul de logic. 

— Îl voi ucide, declară fata înaltă. Chiar cu sabia 
lordului meu îl voi ucide. Jur! Jur! Jur! 

Hal Mollen şi ceilalţi din escorta lui aşteptau lângă cai. 
Ser Wendel Manderly ardea de nerăbdare să afle ce se 
întâmplase. 

— Doamna mea, tabăra a înnebunit, izbucni el când le 
văzu. Lordul Renly este... Se opri dintr-odată, uitându-se la 
Brienne şi la sângele care o uda până la piele. 

— Mort, dar nu de mâinile noastre. 

— Nu va fi nici o bătălie. Catelyn încălecă, iar escorta 
se formă în jurul ei, cu Ser Wendel la stânga şi cu Ser 
Perwyn Frey la dreapta. Brienne, am adus cai cât pentru 
de două ori mai mulţi ca noi. Alege unul şi vino cu noi. 

— Am propriul meu cal, doamna mea. Şi armura... 

— Lasă-i. Trebuie să fim departe înainte ca ei să ne 
caute. Am fost amândouă cu regele când a fost ucis. Acest 
lucru nu va fi uitat. Fără grai, Brienne se întoarse şi făcu 
aşa cum i s-a cerut. Mergeţi, îi porunci Catelyn escortei 


25 


sale, când erau cu toţii pe cai. Dacă cineva încearcă să ne 
oprească, doborâţi-l. 

În timp ce degetele lungi ale răsăritului se deschideau, 
ca un evantai, peste câmpie, culoarea revenea în lume. În 
locul unde se aflaseră oameni gri pe cai gri, înarmaţi cu 
umbre de sulițe, vârfurile a zece mii de lănci răspândeau 
acum o sclipire argintie, rece, şi pe miriadele de flamuri 
fluturând Catelyn zări nuanțele îmbujorate de roşu, roz şi 
portocaliu, bogăţia de nuanţe de albastru şi maro, 
strălucirea de auriu şi galben. Toată puterea de la Capătul 
Furtunii şi de la Highgarden, puterea care, cu o oră în 
urmă, fusese a lui Renly. Acum îi aparțin lui Stannis, îşi 
dădu seama, chiar dacă ei încă nu ştiu. Spre cine altcineva 
să se întoarcă, dacă nu spre ultimul Baratheon? Stannis 
câştigase totul dintr-o singură şi mârşavă lovitură. 

Eu sunt regele de drept, afirmase el, cu maxilarul 
încleştat, ca de oţel, iar fiul tău nu e mai puțin trădător 
decât fratele meu, aici de faţă. Va veni şi ziua lui. 

Un fior îi străbătu întreg trupul. 


26 


JON 


Dealul se înălța deasupra desişului pădurii, ridicându- 
se singuratic şi neaşteptat, cu culmi bătute de vânt ce se 
zăreau de la leghe depărtare. Sălbaticii îl numeau Pumnul 
Primilor Oameni, zic cercetaşii. Într-adevăr, arăta ca un 
pumn, gândi Jon Snow urcând pieptiş dealul, cu pădurile şi 
versanţii săi golaşi, maronii, cu stâncile asemenea unor 
degete îndoite. 

Urcă împreună cu Lordul Mormont şi cu comandanții, 
lăsându-l pe Nălucă în urmă, sub copaci. Lupul străvechi 
fugise de trei ori în timpul urcuşului, întorcându-se de 
două ori, şovăitor, la fluierul lui Jon Snow. A treia oară, 
Lordul Comandant îşi pierdu răbdarea şi izbucni: 

— Lasă-l să plece, băiete. Vreau să ajung pe creastă 
înainte să se întunece. Vei găsi lupul mai târziu. 

Urcuşul era abrupt şi stâncos, vârful era încununat de 
pietre, îngrămădite în neorânduială, aproape de statura 
unui om. Fură nevoiţi să ocolească o bucată de drum către 
vest înainte să găsească o deschizătură destul de largă ca 
să încapă caii. 

— E un loc bun, Thoren, declară Bătrânul Urs când 
ajunseră, în sfârşit, în vârf. Nici nu puteam spera la mai 
mult. Ne vom aşeza tabăra aici, să-l aşteptăm pe Halfhand. 
Lordul Comandant sări din şa, îndepărtându-şi corbul de 
pe umăr. Văicărindu-se zgomotos, pasărea îşi luă zborul. 

Din vârful dealului, priveliştea era reconfortantă. Ceea 
ce îi atrase atenţia lui Jon fu zidul circular, cu pietrele 
cenușii, roase de vreme, acoperite de pete albe de licheni 
şi cu bărbi din muşchi verde. Se spunea că Pumnul fusese 
un fort circular al Primilor Oameni, în Epoca Primilor Zori. 

— Un loc străvechi şi puternic, observă Thoren 
Smallwood. 

Bătrân, ţipă corbul lui Mormont, desfăcându-şi aripile 
în cercuri zgomotoase, în jurul lor. Bătrân, bătrân, bătrân. 

27 


— Linişte, mârâi Mormont ridicându-şi privirea către 
pasăre. Bătrânul Urs era prea mândru ca să-şi recunoască 
slăbiciunea, dar Jon nu se lăsă păcălit. Efortul încordat de 
a ţine pasul cu bărbaţii mai tineri îşi cerea tributul. 

— Aceste înălţimi vor fi uşor de apărat la nevoie, 
sublinie Thoren în timp ce-şi ducea calul de căpăstru de-a 
lungul cercului de pietre, cu mantia lui de zibelină flu- 
turând în vânt. 

— Da, locul e bun. Bătrânul Urs ridică o mână în vânt 
şi corbul i se aşeză pe braţ, cu ghearele agăţându-se de 
cămaşa lui neagră de zale. 

— Dar cum e cu apa, stăpâne? întrebă Jon. 

— Am trecut un pârâu la poalele dealului. 

— Un drum cam lung pentru o înghiţitură de apă, 
sublinie Jon, şi în afara cercului pietre. 

Thoren spuse: 

— Eşti prea leneş să urci un deal, băiete? 

Când Lordul Mormont spuse „Nu avem şanse să găsim 
alt loc la fel de bine întărit. Vom aduce apă şi vom avea 
grijă să avem destule provizii”, Jon ştiu că nu era cazul să-l 
contrazică. Aşadar, ordinul era dat, iar fraţii Rondului de 
Noapte îşi aşezară tabăra în spatele cercului de pietre pe 
care îl făcuseră Primii Oameni. Corturi negre răsăriră ca 
ciupercile după ploaie, iar păturile şi sacii de dormit 
acoperiră pământul gol. Slujitorii priponiră caii în şiruri 
lungi şi se îngrijiră să-i hrănească şi să-i adape. Pădurarii 
porniră către pădure cu topoarele în mâini, în lumina 
palidă a după-amiezii, ca să aducă lemn cât să treacă 
noaptea. Un grup de constructori se puse să taie tufişuri, 
să sape latrine şi să dezlege snopii de ţăruşi căliţi în foc. 

— Vreau ca fiecare deschizătură din zid să fie 
împrejmuită cu şanţuri şi stâlpi înainte de lăsarea 
întunericului, ordonă Bătrânul Urs. 

După ce termină de instalat cortul Lordului Comandant 
şi se îngriji de caii lui, Jon Snow cobori dealul în căutarea 
lui Nălucă. Lupul străvechi veni îndată, fără să scoată nici 
un sunet. Când Jon Snow se apropie de tufişuri cu pas 
apăsat, fluierând şi strigând, singur în pădure, cu conurile 

28 


şi frunzele căzute sub picioare, marele lup alb fu lângă el, 
palid ca aburul dimineţii. Dar când ajunseră la fort, Nălucă 
plecă din nou. Înaintă tiptil, adulmecând locul gol dintre 
pietre şi pe urmă se retrase, de parcă mirosul nu i-ar fi 
plăcut. Jon încercă să-l înhaţe de ceafă şi să-l târască în 
interiorul cercului, dar nu era o sarcină uşoară. Lupul 
cântărea cât el şi era cu mult mai puternic. 

— Nălucă, ce-i cu tine? Nu îi stătea în obicei să fie atât 
de agitat. În cele din urmă, Jon renunţă. Cum vrei tu, îi 
spuse lupului. Du-te, vânează. Ochii roşii se uitară după el, 
în timp ce se îndepărta printre pietrele acoperite cu 
muşchi. 

Aici ar trebui să fie în siguranţă. Dealul le oferea o 
privire de ansamblu, iar versanţii erau abrupți către nord 
şi către vest, şi doar puţin mai domoli către est. Cu toate 
acestea, amurgul se adâncea şi întunericul se strecura 
printre copaci. Presimţirile lui Jon erau tot mai puternice. 
Aceasta este pădurea bântuită, îşi spuse. Poate că aici sunt 
fantome, spiritele Primilor Oameni. Odinioară, acesta a 
fost tărâmul lor. 

— Nu te mai purta ca un băieţandru, îşi spuse. 
Căţărându-se în vârful maldărului de pietre, Jon privi în 
zare, către soarele la apus. Vedea lumina strălucind, ca 
aurul bătut, pe suprafaţa Apei Laptelui, care cotea către 
sud. În susul râului, terenul era mai aspru, pădurea deasă 
făcând loc unui şir de dealuri golaşe, stâncoase, care se 
ridicau către nord şi către vest, înalte şi sălbatice. La 
orizont se înălţau munţii, ca o umbră uriaşă, rânduri- 
rânduri ce se pierdeau în depărtarea gri-albăstruie, cu vâr- 
furile crestate acoperite veşnic de zăpadă. Chiar şi de 
departe păreau uriaşi, reci şi neprimitori. 

Mai aproape domneau copacii. La sud şi la est, pădurea 
se întindea cât vedeai cu ochii, o imensă încâlceală de 
rădăcini şi crengi, pictate într-o multitudine de nuanţe de 
verde, cu câte o pată de roşu ici şi colo, unde copacii inimii 
îşi făceau loc printre pini, sau câte o tuşă de galben acolo 
unde câţiva migdali începuseră să-şi schimbe culoarea 
frunzelor. Când vântul bătea, auzea crengile trosnind şi 


29 


gemând, mai bătrâne decât el. O mie de frunze foşneau şi, 
pentru o clipă, pădurea i se păru o mare adâncă, verde, 
agitată de furtună, înălțându-se eternă şi de nepătruns. 

Nu era bine să-l lase pe Nălucă singur aici, gândi Jon. 
Pe fundul acelei mări, orice se putea mişca şi se putea 
furişa către fort prin întunericul pădurii, ascuns în spatele 
copacilor. Orice. Cum îşi vor putea da seama vreodată? 
Rămase acolo multă vreme, până ce soarele dispăru 
dincolo de munţii zimţaţi şi întunericul începu să se lase 
peste pădure. 

— Jon? strigă Samwell Tarly. Mi s-a părut mie că eşti 
tu. Eşti bine? 

— Destul de bine. Cum ţi-a mers azi? 

— Bine. M-am descurcat. Serios. 

Jon nu avea de gând să-i împărtăşească prietenului sau 
neliniştea, nu acum, când Samwell Tarly începea în sfârşit 
să prindă curaj. 

— Bătrânul Urs vrea să-i aşteptăm aici pe Qhorin 
Halfhand şi pe oamenii de la Turnul Umbrei. 

— Pare un loc bine apărat, zise Sam. Un fort circular al 
Primilor Oameni. Crezi că aici s-au purtat bătălii? 

— Fără doar şi poate. Ai face bine să pregăteşti o 
pasăre. Mormont va dori să trimită vorbă acasă. 

— Aş vrea să le trimit pe toate. Nu le place să fie ţinute 
în colivie. 

— Dacă ai putea zbura, ai pleca şi tu. 

— Dacă aş putea zbura, aş fi acum la Castelul Negru și 
aş mânca plăcintă cu carne de porc, răspunse Sam. 

Jon îl bătu pe umăr cu mâna lui arsă. Se întoarseră 
împreună, traversând tabăra. Pretutindeni în jurul lor erau 
aprinse focuri pentru gătit. Deasupra, stelele răsăreau. 
Lunga coadă roşie a Torţei lui Mormont ardea la fel de 
strălucitoare precum luna. Jon auzi corbii înainte de a-i 
vedea. Unii îi strigau numele. Păsările nu se sfiau când era 
vorba să facă gălăgie. 

Simt şi ele. 

— Mai bine mă ocup de Bătrânul Urs, zise el. Devine 
gălăgios şi el când nu primeşte de mâncare. 

30 


Îl găsi pe Mormont discutând cu Thoren Smallwood şi 
cu alţi câţiva ofiţeri. 

— Iată-te, în sfârşit, zise morocănos bătrânul. Fii bun şi 
adu-ne nişte vin fierbinte. Noaptea e răcoroasă. 

— Da, stăpâne. Jon făcu un foc, ceru de la magazie un 
butoiaş cu vinul roşu, tare, pe care îl prefera Mormont, şi 
îl turnă într-un ceaun. Agăţă ceaunul deasupra flăcărilor şi 
începu să adune restul ingredientelor. Bătrânul Urs era 
foarte scrupulos când venea vorba de vinul său cu 
mirodenii. Atâta scorţişoară, atâta nucşoară şi atâta miere, 
nici un strop mai mult. Stafide şi nuci, boabe uscate, dar 
nici un pic de lămâie, asta era cea mai crasă prostie - ceea 
ce era ciudat, căci în berea de dimineaţă punea 
întotdeauna lămâie. Băutura trebuia să fie fierbinte, ca 
omul să se poată încălzi cum se cuvine, insista Lordul 
Comandant, dar vinul nu trebuia lăsat niciodată să fiarbă. 
Jon era cu ochii pe ceaun. 

In timp ce lucra, auzea glasurile celor din cort. Jarman 
Buckwell spuse: 

— Cel mai uşor se ajunge la Colţii de Gheaţă dacă o iei 
în josul Apei Laptelui, înapoi spre izvor. Totuşi, dacă 
mergem pe drumul acela, Rayder va şti că ne apropiem, 
sigur ca lumina zilei. 

— Scara Uriaşului ar putea fi de folos, interveni Ser 
Mallador Locke, sau Trecătoarea 'Ţipătului, dacă e liberă. 

Vinul scotea aburi. Jon ridică ceaunul de pe foc, umplu 
opt căni şi le duse în cort. Bătrânul Urs cerceta harta pe 
care o schiţase Sam în noaptea aceea, la Fortăreaţa lui 
Craster. Luă o cană de pe tava lui Jon, dădu să ia o 
înghiţitură de vin şi clătină brusc din cap, în semn de 
aprobare. Corbul îi săltă pe braţ. Porumb, zise el. Porumb. 
Porumb. 

Ser Ottyn Wythers făcu semn că nu doreşte vin. 

— Eu nu voi merge defel în munţi, zise el cu glas slab, 
obosit. Colţii de Gheaţă muşcă nemilos chiar şi vara, iar 
acum... dacă ne va prinde o furtună... 

— Nu vreau să mă aventurez la Colţii de Gheaţă decât 
dacă e neapărat nevoie, zise Mormont. Sălbaticii nu pot 


31 


trăi cu zăpadă şi cu piatră mai mult decât noi. Se vor ivi de 
pe culmi în curând şi pentru o oaste, mică sau mare, 
singurul drum este de-a lungul Apei Laptelui. Dacă e aşa, 
aici avem o poziţie avantajoasă. Nu pot spera să se 
furişeze pe lângă noi. 

— S-ar putea să nici nu vrea. Ei sunt mii, iar noi vom fi 
trei sute când ne va ajunge din urmă Halfhand. Ser 
Mallador acceptă o cană cu vin de la Jon. 

— Dacă se ajunge la luptă, nici nu putem spera la un 
loc mai bun ca acesta, afirmă Mormont. Vom întări 
apărarea. Capcane şi ţepuşe, bucăţi de fier ascuţite risipite 
pe versanţi, fiecare breşă reparată. Vreau ca de pândă să 
stea ochii voştri cei mai ageri. Un cerc de oşteni, de jur- 
împrejurul nostru şi de-a lungul râului, să ne avertizeze la 
orice mişcare. Ascundeţi-i sus, în copaci. Şi ar fi bine să 
începem să aducem apă, mai multă decât e nevoie. Vom 
săpa rezervoare. O să-mi pun oamenii la treabă şi s-ar 
putea ca asta să se dovedească de folos mai târziu. 

— Cercetaşii mei..., începu Thoren Smallwood. 

— Cercetaşii tăi se vor limita la acest mal al râului 
până ce Halfhand ne ajunge din urmă. Pe urmă vom vedea. 
N-am de gând să mai pierd oameni. 

— Mace Rayder ar putea să-şi maseze trupele la o zi 
depărtare de-aici, şi nu vom afla niciodată, se plânse 
Smallwood. 

— Ştim unde se adună sălbaticii, reveni Mormont. Am 
aflat de la Craster. Nu-mi place omul, dar nu cred că ne-a 
minţit în privinţa asta. 

— Cum spui tu. Smallwood plecă ursuz. Ceilalţi îşi 
terminară vinul şi îl urmară, mai politicoşi. 

— Să-ţi aduc cina, stăpâne? întrebă Jon. 

Boabe, strigă corbul. Mormont nu răspunse imediat. 
Într-un târziu, zise doar: 

— Lupul tău a vânat astăzi ceva? 

— Încă nu s-a întors. 

— Ne-ar prinde bine nişte carne proaspătă. Mormont 
vâri mâna într-un sac şi îi oferi corbului o mână de 
grăunţe. Crezi că greşesc dacă ţin cercetaşii aproape? 

32 


— Nu sunt eu cel care să spună asta, stăpâne. 

— Ba da, dacă eşti întrebat. 

— Dacă cercetaşii trebuie să stea în zona Pumnului, nu 
văd cum pot spera să-mi găsească unchiul, recunoscu Jon. 

— Nu. Corbul ciugulea grăunţele din mâna Bătrânului 
Urs. Două sute de oameni sau zece mii, ţinutul e prea 
întins. Când grăunţele se terminară, Mormont îşi întoarse 
palma. 

— Nu vrei să renunti la căutare? 

— Maester Aemon te consideră deştept. Mormont mută 
corbul pe umăr. Pasărea înclină capul într-o parte, cu ochii 
scânteind. 

— Este... Mi se pare că s-ar putea să fie mai uşor ca un 
om să găsească două sute decât ca două sute să găsească 
unul singur. 

Corbul scoase un țipăt răguşit, dar Bătrânul Urs zâmbi 
prin barba sa cenuşie. 

— Atât de mulţi oameni lasă o urmă pe care până și 
Aemon ar putea s-o urmărească. Pe dealul acesta, focurile 
noastre trebuie să fie vizibile de hăt, departe, de la poalele 
Colţilor de Gheaţă. Dacă Ben Stark trăieşte şi este liber, va 
veni la noi, n-am nici un dubiu. 

— Da, spuse Jon, dar... dacă... 

— ...e mort? întrebă Mormont, nu lipsit blândeţe. 

Jon dădu din cap şovăielnic. 

Mort, zise corbul. Mort. Mort. 

— S-ar putea să vină la noi oricum, zise Bătrânul Urs. 
Aşa cum au făcut Othos şi Jafer Flowers. Sunt la fel de 
îngrozit ca şi tine, Jon, dar trebuie să acceptăm această 
posibilitate. 

Mort, croncăni corbul zburlindu-şi aripile. Glasul îi 
deveni mai puternic şi mai ascuţit. Mort. 

Mormont mângâie penele negre ale păsării şi îşi 
acoperi un căscat cu dosul palmei. 

— Cred că voi renunţa la cină. Odihna îmi va fi mai de 
folos. Trezeşte-mă la primele raze ale dimineţii. 

— Somn uşor, stăpâne. Jon adună cănile goale şi ieşi. 
Auzi râsete îndepărtate şi cântecul de jale al fluierelor. În 

33 


centrul taberei, trosnea un foc imens şi se simţea miros de 
mâncare. Poate că Bătrânului Urs nu îi era foame, dar lui îi 
era. Paşii îl purtară către foc. 

Dywen perora, cu lingura în mână: 

— Cunosc pădurea asta mai bine ca oricine şi vă spun, 
nu m-ar deranja să o străbat singur la noapte. Nu-i simţiţi 
mirosul? 

Grenn se holba la el cu ochi mari, dar Edd cel Trist 
spuse: 

— Tot ce simt e miros de balegă de la două sute de cai. 
Şi fiertura asta, care are o aromă similară, acum că am 
mirosit-o mai bine. 

— Am aroma ta similară chiar aici. Hake îşi mângâie 
pumnalul. Mormăind, umplu castronul lui Jon cu mâncare 
din ceaun. 

Tocana era groasă, plină de orz, morcovi şi ceapă, ici şi 
colo cu câte o bucăţică sfărâmată de carne de vită sărată, 
muiată în fiertură. 

— Ce miroşi, Dywen? întrebă Grenn. 

Pădurarul sorbi o clipă din lingură. Îşi scosese dinţii. 
Faţa îi era tăbăcită şi ridată, mâinile noduroase, ca nişte 
rădăcini bătrâne. 

— Mi se pare că miroase..., ei bine..., a frig. 

— Ai capul de lemn, ca şi dinţii, îi spuse Hake. Frigul 
nu miroase nicicum. 

Ba da, gândi Jon, amintindu-şi noaptea petrecută în 
camerele Lordului Comandant. Miroase a moarte. Dintr- 
odată nu-i mai era foame. li dădu tocana sa lui Grenn, care 
părea să aibă nevoie de o porţie în plus ca să-l ferească de 
frigul nopţii. 

Când plecă, vântul bătea aspru. Până în zori, gheaţa va 
acoperi pământul şi frânghiile corturilor vor fi ţepene. Pe 
fundul ceaunului se mai bălăceau câteva degete de vin 
aromat. Jon puse lemne proaspete pe foc şi aşeză ceaunul 
deasupra flăcărilor, ca să-l reîncălzească. În aşteptare, îşi 
pocnea degetele, strângându-le şi întinzându-le, până ce 
simţi furnicături în palmă. Primii străjeri îşi ocupaseră 
posturile în jurul taberei. De-a lungul zidului circular 

34 


pâlpâiau torţe. Pe cerul nopţii, luna nu se zărea, dar o mie 
de stele străluceau. 

Din întuneric se ridică un sunet, slab şi îndepărtat, dar 
inconfundabil: urletul lupilor. Glasurile lor se ridicau şi se 
prăbuşeau, un cântec jalnic şi singuratic. I se ridică părul 
pe ceafă. Dincolo de foc, o pereche de ochi roşii îl priveau 
din umbră. Lumina flăcărilor îi făcea să strălucească. 

— Nălucă, şopti Jon surprins. Aşadar, până la urmă ai 
venit înăuntru, hm? Lupul vâna adesea noaptea; nu se 
aşteptase să-l mai vadă până la ziuă. A fost atât de rău la 
vânătoare? îl întrebă. Aici! La mine, Nălucă! 

Lupul străvechi înconjură focul, adulmecându-l pe Jon, 
adulmecând vântul, fără odihnă. Nu părea să fi mâncat de 
curând. Când morții s-au ridicat, Nălucă a ştiut. M-a trezit, 
m-a prevenit. Alarmat, se ridică în picioare. 

— E ceva aici? Nălucă, ai mirosit ceva? Dywen spunea 
că a simţit miros de frig. 

Lupul făcu un salt, se opri, privi înapoi. Vrea să-l 
urmez. Trăgându-şi gluga pe cap, Jon se îndepărtă de 
corturi, de căldura focului, şi trecu de rândurile de ponei 
lăţoşi. Unul dintre cai necheză nervos când Nălucă trecu 
tiptil pe lângă el. Jon îl linişti cu o vorbă şi se opri să-l 
mângâie pe bot. Auzea vântul şuierând printre crăpături în 
timp ce se apropiau de zidul circular. Un glas îl somă. Jon 
păşi în lumina torţei. 

— Trebuie să aduc apă pentru Lordul Comandant. 

— Atunci du-te, zise străjerul. Dar grăbeşte-te. Cuibărit 
în mantia sa neagră, cu gluga pe cap, ca să-l ferească de 
vânt, omul nici măcar nu se uită dacă avea cu el o găleată. 

Jon se furişă într-o parte, printre doi ţăruşi ascuţiţi, 
odată cu Nălucă. Într-o crăpătură fusese înfiptă o torţă, iar 
în bătaia vântului, flăcările sale fluturau ca nişte steaguri 
palide, portocalii. O înhăţă în timp ce se strecură prin 
deschizătura dintre pietre. Nălucă începu să alerge în josul 
dealului. Jon îl urmă, mai încet, ţinând torţa în faţă. 
Sunetele taberei se stingeau în urma lui. Noaptea era 
neagră, panta era abruptă, stâncoasă şi accidentată. O 
clipă de neatenţie ar fi o cale sigură să-şi rupă o gleznă... 


35 


sau să-şi frângă gâtul. Ce fac? se întrebă, în timp ce îşi 
alegea cu grijă drumul. 

Copacii se înălţau în spatele lui, războinici în armuri de 
scoarță şi frunze, desfăşuraţi în rânduri tăcute, aşteptând 
ordinul să se dezlănţuie. Păreau negri... Doar când lumina 
torţei îi atingea uşor, Jon zărea câte un licăr verde. Abia 
simţit, auzea susurul apei peste pietre. Nălucă se făcu 
nevăzut în tufişuri. Jon se strădui să-l ajungă din urmă, 
ascultând glasul pârâului şi frunzele oftând în bătaia 
vântului. De mantie i se agăţau crengi, în timp ce deasupra 
se împreunau, acoperind stelele, ramuri groase. 

Il găsi pe Nălucă ieşind din pârâu cu un pleoscăit. 

— Nălucă, îl strigă, la mine! Acum. Când lupul îşi înălţă 
capul, ochii îi străluciră roşii şi răutăcioşi, iar apa i se 
prelingea din gură, ca saliva. Avea un aer sălbatic şi 
înspăimântător în clipa aceea. Şi pe urmă dispăru, săltând 
pe lângă Jon, alergând printre copaci. Nălucă, nu, stai! 
strigă el, dar lupul nu se sinchisi. Silueta subţire, albă, fu 
înghițită de întuneric, iar Jon avea doar două posibilităţi - 
să urce dealul înapoi, singur, sau să-l urmeze. 

Il urmă furios, ţinând torţa aproape de pământ, ca să 
poată vedea pietrele care îl făceau să se împiedice la 
fiecare pas, rădăcinile groase care păreau că-l înhaţă de 
picioare, gropile în care putea să-şi rupă glezna. La fiecare 
câţiva paşi îl striga din nou pe Nălucă, dar vântul nopţii se 
rotea ca un vârtej printre copaci, înecându-i vorbele. E o 
nebunie, gândi el în timp ce se afunda tot mai adânc în 
pădure. Era cât pe-aci să se întoarcă, dar zări o licărire de 
alb undeva mai în faţă şi la dreapta, spre deal. Se repezi 
într-acolo înjurând printre dinţi. 

Alergă după lup un sfert de drum în jurul Pumnului 
până ce îl pierdu din nou. În cele din urmă, se opri să-şi 
tragă sufletul în mijlocul tufişurilor, între mărăcinii şi 
pietrele învălmăşite de la poalele dealului. Dincolo de 
lumina torţei, întunericul se închidea în jurul lui. 

Un râcâit uşor îl făcu să se întoarcă. Jon înaintă în 
direcţia sunetului, păşind cu grijă printre bolovani şi tufe 


36 


de spini. În spatele unui copac căzut dădu din nou de 
Nălucă. Lupul săpa cu furie, dând noroiul la o parte. 

— Ce-ai găsit? Jon cobori torţa, dând la iveală o movilă 
de pământ reavăn. Un mormânt, gândi el. Dar al cui? 

Ingenunche şi înfipse torţa în pământ, lângă el. 
Pământul era afânat, nisipos. Jon îl scotea cu pumnul. Nu 
erau nici pietre, nici rădăcini. Orice ar fi fost aici, era pus 
de curând. La două picioare adâncime, degetele lui 
atinseră pânza. Se aştepta la un cadavru, se temea că era 
un cadavru, dar acolo era altceva. Apăsă materialul şi 
simţi forme mici, dure, rigide. Nu mirosea şi nu era nici 
urmă de viermi. Nălucă se dădu înapoi şi se aşeză pe 
labele din spate, atent. 

Jon dădu uşor la o parte pământul reavăn şi văzu un 
pachet rotunjit, cam de şase palme de-a latul. Işi îndesă 
degetele în jurul marginilor şi îl scoase. Când începu să-l 
desfacă, înăuntru ceva se mişcă şi zornăi. O comoară, 
gândi el, dar obiectele nu păreau de dimensiunea 
monedelor, iar sunetul nu era de metal. 

Pachetul era legat cu o bucată de sfoară roasă. Jon 
scoase pumnalul din teacă şi o tăie, orbecăi după 
marginile materialului şi trase. Pachetul se răsturnă şi 
conţinutul se împrăştie pe pământ, cu scânteieri negre şi 
învăpăiate. Văzu o duzină de cuțite, vârfuri de sulițe în 
formă de frunze, numeroase vârfuri de săgeți. Jon luă o 
lamă de pumnal, uşoară ca pana, de un negru lucios, fără 
mâner. Lumina torţei trecu peste tăişul pumnalului, o linie 
subţire, portocalie, care trăda un tăiş ascuţit. Sticlă de 
dragon. Ceea ce maesterii numesc obsidian. Oare Nălucă 
descoperise o ascunzătoare străveche a copiilor pădurii, 
îngropată aici de mii de ani? Pumnul Primilor Oameni era 
un loc străvechi, numai că... 

Mai jos de sticla dragonilor se afla un corn de război, 
făcut dintr-un corn de zimbru şi legat în bronz. Jon scutură 
noroiul dinăuntru şi o grămadă de capete de săgeți căzură 
afară. Le lăsă să cadă şi ridică un colţ al pânzei în care 
fuseseră  înfăşurate armele, frecând materialul între 
degete. Lână de calitate, groasă, în două fire, umedă, dar 


37 


nu putrezită. Nu putea fi de mult timp în pământ. Şi era 
închisă la culoare. Apucă o bucată şi o trase aproape de 
torţă. Nu inchisă. Neagră. 

Chiar înainte de-a se ridica în picioare şi de-a o trage 
afară, Jon ştia ce descoperise: mantia neagră a unui Frate 
Jurat al Rondului de Noapte. 


38 


BRAN 


Burtă de Bere îl găsi în fierărie, lucrând la foale, 
pentru Mikken. 

— Maester te vrea în turn, prinţul meu. A venit o 
pasăre din partea regelui. 

— De la Robb! 

Nerăbdător, Bran nu mai aşteptă după Hodor, ci îl lăsă 
pe Burtă de Bere să-l ducă în braţe pe scări. Era un om 
voinic, deşi nu la fel ca Hodor şi nici pe departe atât de 
puternic. Când ajunseră în turnul maesterului, era roşu la 
faţă şi gâfâia. Rickon era deja acolo, la fel şi cei doi Walder 
Frey. 

Maester Luwin îi spuse lui Burtă de Bere să plece şi 
închise uşa. 

— Lorzii mei, zise el pe un ton grav, avem un mesaj de 
la Înălţimea Sa, cu veşti şi bune şi rele. A câştigat o mare 
victorie în vest, zdrobind oastea Lannisterilor într-un loc 
numit Oxcross şi a ocupat mai multe castele. Ne scrie din 
Ashemark, fosta cetate a Casei Marbrand. 

Rickon trase de roba maesterului. 

— Vine acasă? 

— Mă tem că nu. Robb mai are încă de dus bătălii. 

— Lordul Tywin a fost cel pe care l-a învins? întrebă 
Bran. 

— Nu, spuse maesterul. Ser Stafford Lannister a 
condus oastea duşmană. A fost ucis în luptă. 

Bran nici măcar nu auzise vreodată de Ser Stafford 
Lannister. Se pomeni că e de aceeaşi părere cu Walder cel 
Mare când spuse: 

— Lordul Tywin e singurul care contează. 

— Spune-i lui Robb că vreau să vină acasă, zise Rickon. 
Poate să-şi aducă şi lupul cu el, şi pe mama și pe tata. Deşi 
ştia că Lordul Eddard era mort, uneori Rickon uita... 


39 


intenţionat, bănuia Bran. Frăţiorul lui era încăpățânat cum 
poate fi numai un băiat de patru ani. 

Bran se bucura pentru victoria lui Robb, dar în aceeaşi 
măsură era neliniştit. Işi amintea ce-i spusese Osha în ziua 
în care fratele lui şi-a condus armata la Winterfell. Merge 
în direcția greşită, insistase femeia sălbatică. 

— Din nefericire, nu există nici o bătălie fără pierderi. 
Maester Luwin se adresă Walderilor. Lorzii mei, unchiul 
vostru, Ser Stevron Frey, a fost printre cei care şi-au 
pierdut viaţa la Oxcross. A fost rănit în bătălie, aşa scrie 
Robb. N-au crezut că e ceva grav, dar trei zile mai târziu a 
murit în somn, în cortul său. 

Walder cel Mare ridică din umeri. 

— Era foarte bătrân. Şaizeci şi cinci de ani, mi se pare. 
Prea bătrân pentru lupte. Spunea mereu că e obosit. 

Walder cel Mic scoase un sunet dezaprobator. 

— Obosit să aştepte ca bunicul nostru să moară, vrei să 
spui. Asta înseamnă că Ser Emmon este acum 
moştenitorul? 

— Nu fi prost, zise vărul său. Fiii primului fiu vin 
înaintea celui de-al doilea. Următorul e Ser Ryman şi apoi 
Edwyn şi Walder cel Negru şi Petyr Pimple. Şi abia pe 
urmă Aegon şi toţi fiii săi. 

— Ryman e bătrân şi el, zise Walder cel Mic. Are peste 
patruzeci de ani, pun pariu. Şi stă prost cu stomacul. Crezi 
că va fi lord? 

— Eu voi fi lord. Nu-mi pasă dacă el va fi. 

Maester Luwin îi întrerupse cu asprime. 

— Ar trebui să vă fie ruşine să vorbiţi aşa, lorzii mei. 
Unde vă e mâhnirea? Unchiul vostru a murit. 

— Da, răspunse Walder cel Mic. Suntem foarte trişti. 

Totuşi, nu erau. Bran simţea o durere în stomac. Le 
place gustul acestui fel de mâncare mai mult decât mie. 
Ceru permisiunea maesterului să plece. 

— Prea bine. 

Maester chemă ajutoare. Hodor era probabil ocupat la 
grajduri. Cea care veni fu Osha. Totuşi, era mai puternică 


40 


decât Burtă de Bere şi îl ridică pe Bran în braţe fără 
probleme, ducându-l pe scări în jos. 

— Osha, o întrebă Bran în timp ce traversau curtea. 
Ştii drumul către nord? Spre Zid... şi chiar mai departe? 

— Este un drum uşor. Uită-te după Dragonul de Gheaţă 
şi urmăreşte steaua albastră din ochiul călăreţului. Trecu, 
aplecându-se, de o uşă, şi începu să urce scările 
întortocheate. 

— Şi acolo mai există uriaşi, şi... celelalte...? Copiii 
pădurii şi Ceilalţi? 

— Pe uriaşi i-am văzut, despre copiii pădurii am auzit 
vorbindu-se, cât despre drumeţii albi... De ce vrei să ştii? 

— Ai văzut vreodată o cioară cu trei ochi? 

— Nu. Osha râse. Şi nu pot zice că aş vrea să văd. Osha 
deschise uşa camerei lui Bran cu piciorul şi îl aşeză pe 
scaunul de lângă fereastră, de unde putea privi curtea. 

Trecură parcă doar câteva clipe după ce Osha plecă, 
când uşa se deschise din nou şi Jojen Reed intră nepoftit, 
urmat de sora lui, Meera. 

— Ai auzit despre pasăre? întrebă Bran. 

Celălalt băiat încuviinţă. 

— Nu era cina, cum ai spus tu. Era o scrisoare de la 
Robb, şi nu am mâncat-o, dar... 

— Visele verzi iau uneori forme ciudate, recunoscu 
Jojen. Adevărul lor nu e întotdeauna uşor de înţeles. 

— Spune-mi despre lucrul acela rău pe care l-ai visat, îi 
ceru Bran. Lucrul rău care se va abate asupra 
Winterfellului. 

— Prinţul meu mă crede acum? Se va încrede în 
cuvintele mele, indiferent cât de ciudate vor fi pentru 
urechile sale? 

Bran clătină din cap. 

— Vine marea. 

— Marea? 

— Am visat că marea lovea ţărmul de jur-împrejurul 
Winterfellului. Am văzut valuri negre lovindu-se de porţi şi 
de turnuri, şi pe urmă apa sărată a inundat zidurile şi a 
acoperit castelul. In curte pluteau oameni înecaţi. Prima 


41 


oară când am visat acest vis, la Greywater, nu le 
cunoşteam chipurile, dar acum le cunosc. Unul e acel 
Burtă de Bere, străjerul care ne-a strigat numele la ospăț. 
Altul e septonul tău. Fierarul, la fel. 

— Mikken? Bran era pe cât de năucit, pe-atât de 
îngrozit. Dar marea e la sute şi sute de leghe depărtare, 
iar zidurile Winterfellului sunt atât de înalte încât, chiar 
dacă ar ajunge până la ele, apa nu ar putea pătrunde. 

— În întunericul nopţii, marea sărată va trece peste 
aceste ziduri, zise Jojen. Am văzut morţii, umflaţi şi înecaţi. 

— Trebuie să le spunem, zise Bran. Lui Burtă de Bere, 
lui Mikken şi Septonului Chayle. Să le spunem să nu se 
înece. 

— Asta nu-i va salva, răspunse băiatul în verde. 

Meera veni lângă el şi îi aşeză o mână pe umăr. 

— Nu vor crede, Bran. Nu mai mult decât ai crezut tu. 

Jojen se aşeză pe patul lui Bran. 

— Spune-mi ce visezi tu. 

Era speriat, chiar şi după toate acestea, dar jurase să 
aibă încredere în ei, iar un Stark de Winterfell îşi respecta 
cuvântul dat. 

— Sunt mai multe feluri de vise, zise el încet. Există 
vise cu lupi. Nu sunt la fel de rele ca toate celelalte. Alerg 
şi vânez şi omor veveriţe. Şi mai sunt vise în care vine 
cioara şi îmi spune să zbor. Uneori, în acele vise e şi 
copacul, strigându-mă pe nume. Asta mă sperie. Dar cele 
mai rele vise sunt cele în care cad. Privi jos, în curte. 
Înainte, nu cădeam niciodată. Când mă căţăram, mergeam 
peste tot, sus pe acoperişuri și de-a lungul zidurilor. 
Obişnuiam să hrănesc ciorile de la Turnul Ars. Mama se 
temea că o să cad, dar eu ştiam că nu voi cădea niciodată. 
Numai că am căzut, iar acum, când dorm, cad tot timpul. 

Meera îi atinse umărul. 

— Asta e tot? 

— Aşa cred. 

— Om-lup, zise Jojen Reed. 

Bran îl privi cu ochi mari. 

— Ce? 

42 


— Om-lup. Om cu Două Chipuri, Bestie. Aşa te vor 
numi dacă află vreodată despre visele tale cu lupi. 

Numele îl făcură să se teamă din nou. 

— Cine îmi va spune aşa? 

— Ai tăi. De teamă. Unii te vor uri dacă vor afla cine 
eşti. Alţii vor încerca să te omoare. 

Bătrâna Nan îi spunea uneori poveşti despre 
sălbăticiuni şi despre oameni care îşi schimbă înfăţişarea. 
În poveşti, erau mereu răi. 

— Eu nu sunt aşa, zise Bran. Nu. Sunt doar vise. 

— Visele cu lupi nu sunt vise adevărate. Ori de câte ori 
te trezeşti, ai ochiul închis, dar în timp ce hoinăreşti, 
ochiul se deschide şi sufletul tău îşi caută cealaltă 
jumătate. Înlăuntrul tău, puterea e mare. 

— Nu o vreau. Vreau să fiu cavaler. 

— Vrei să fii cavaler. Dar eşti om-lup. Nu poţi schimba 
asta, Bran, nu poţi să negi sau să alungi acest lucru. Eşti 
lupul înaripat, dar nu vei zbura niciodată. Jojen se ridică şi 
se îndreptă către fereastră. Doar dacă îţi deschizi ochiul. 
Apropie două degete şi îl lovi pe Bran peste frunte, cu 
putere. 

Când îşi duse mâna în acel punct, Bran simţi doar 
pielea fină. Nici urmă de ochi, nici măcar unul închis. 

— Cum pot să-l deschid, dacă nu e acolo? 

— Nu vei găsi niciodată ochiul cu degetele, Bran. 
Trebuie să-l cauţi cu inima. Jojen studie chipul lui Bran cu 
acei ochi ai lui verzi, stranii. Sau ţi-e frică? 

— Maester Luwin zice că nu există nimic în vise de 
care omul trebuie să se teamă. 

— Ba există, spuse Jojen. 

— Ce? 

— Trecutul. Viitorul. Adevărul. 

Îl lăsară mai încurcat ca oricând. Când rămase singur, 
Bran încercă să-şi deschidă al treilea ochi, dar nu ştia cum. 
Indiferent cât îşi încreţea fruntea şi cât o lovea cu 
degetele, nu putea să vadă nimic altfel decât înainte. In 
zilele care urmară, încercă să-i prevină pe ceilalţi despre 


43 


cele văzute de Jojen, dar se părea că nu mergea cum ar fi 
dorit. Lui Mikken i se păru amuzant. 

— Marea, nu-i aşa? Se face că mi-am dorit mereu să 
văd marea. Dar n-am apucat niciodată să ajung la ea. Aşa 
că acum vine ea la mine, nu? Zeii sunt buni să se 
ostenească atâta pentru un biet fierar. 

— Zeii mă vor lua când vor crede de cuviinţă, zise 
Septonul Chayle cu glasul stins, deşi nu prea cred că e 
posibil să mă înec, Bran. Am crescut pe malurile Cuţitului 
Alb, ştii asta. Sunt un înotător bun. 

Burtă de Bere fu singurul care acordă atenţie 
avertismentului. Se duse să vorbească personal cu Jojen şi 
după aceea încetă să mai facă baie şi refuză să se apropie 
de fântână. Până la urmă ajunse să duhnească atât de rău, 
încât ceilalţi străjeri îl azvârliră într-o albie cu apă şi îl 
frecară bine, în timp ce el ţipa că o să-l înece, aşa cum 
spusese broscarul. De atunci înainte, ori de câte ori îi 
vedea pe Bran sau pe Jojen în preajma castelului, se 
încrunta şi mormăia în barbă. 

La câteva zile după baia lui Burtă de Bere, Ser Rodrik 
se întoarse la Winterfell cu prizonierul lui, un tânăr gras 
cu buze cărnoase, umede, şi cu părul lung, care mirosea ca 
o latrină, mai rău chiar decât mirosise Burtă de Bere. 

— 1 se zice Duhoare, spuse Cap de Paie când Bran îl 
întrebă cine este. Nu i-am auzit niciodată numele 
adevărat. L-a slujit pe Bastardul lui Bolton şi se spune că l- 
a ajutat să o omoare pe Lady Hornwood. 

Bastardul era mort şi el, află Bran în seara aceea, la 
cină. Oamenii lui Ser Rodrik îl prinseseră pe proprietatea 
Hornwood făcând ceva îngrozitor (Bran nu era chiar sigur 
ce anume, dar părea a fi ceva ce se făcea fără haine) şi l-au 
doborât cu săgeți în timp ce încerca să fugă călare. Dar au 
ajuns prea târziu pentru biata Lady Hornwood. După 
căsătorie, Bastardul a încuiat-o într-un turn şi nu i-a dat de 
mâncare. Bran îi auzise pe oameni spunând că, atunci 
când Rodrik a doborât uşa, a găsit-o cu gura plină de 
sânge şi degetele toate mâncate. 


44 


— Monstrul ne-a adus într-o situaţie spinoasă, îi zise 
bătrânul cavaler lui Maester Luwin. Ne place sau nu, Lady 
Hornwood a fost soţia lui. A făcut-o să-şi spună jurămintele 
în faţa septonului şi a copacului inimii şi s-a culcat cu ea 
chiar în noaptea aceea, în faţa martorilor. Ea a semnat un 
testament, numindu-l moştenitor şi şi-a pus sigiliul pe el. 

— Jurămintele făcute sub ameninţarea sabiei nu sunt 
valabile, argumentă maesterul. 

— Roose Bolton s-ar putea să nu fie de acord. Nu când 
se pune problema pământului. Ser Rodrik avea un aer 
nefericit. Aş vrea să pot să-i iau şi acestui servitor capul, e 
la fel de rău ca stăpânul lui. Dar mă tem că trebuie să-l las 
în viaţă până ce se întoarce Robb de la război. El este 
singurul martor al celor mai rele crime ale Bastardului. 
Poate că dacă Lordul Bolton aude povestea, va renunţa la 
pretenţii, dar până atunci, cavalerii de la Manderly şi 
oamenii de la Dreadfort se ucid între ei în pădurile 
Hornwood, iar eu nu am puterea să-i opresc. Bătrânul 
cavaler se răsuci în scaun şi îl privi sever pe Bran. Şi tu cu 
ce te-ai ocupat cât timp am fost eu plecat, prinţul meu? Le- 
ai poruncit străjerilor noştri să nu se spele? Vrei să 
miroasă ca acest Duhoare, despre asta e vorba? 

— Vine marea aici, spuse Bran. Jojen a văzut-o într-un 
vis verde. Burtă de Bere se va îneca. 

Maester Luwin trăgea de colanul de la gât. 

— Băiatul Reed crede că vede viitorul în vise, Ser 
Rodrik. Am vorbit cu Bran despre faptul că astfel de 
profeţii sunt îndoielnice, dar la Ţărmul Stâncos sunt 
probleme. Tâlhari în corăbii lungi jefuiesc pescarii. 
Violează şi incendiază. Leobald Tallhart şi-a trimis nepotul, 
pe Benfred, să se ocupe de ei, dar bănuiesc că se vor urca 
în corăbii şi vor fugi de cum vor zări oameni înarmaţi. 

— Da, şi vor ataca altundeva. Lua-i-ar Ceilalţi pe toţi 
laşii ca ei. N-ar îndrăzni să facă aşa ceva, nu mai mult 
decât acel Bastard al lui Bolton, dacă oastea noastră cea 
mai puternică nu s-ar afla la o mie de leghe la sud. Ser 
Rodrik îşi îndreptă privirea către Bran. Ce altceva ţi-a mai 
spus? 

45 


— A spus că apa va zbura peste zidurile noastre. L-a 
văzut pe Burtă de Bere înecat, şi la fel pe Mikken şi pe 
Septonul Chayle. 

Ser Rodrik se încruntă. 

— Ei bine, dacă se va întâmpla să fiu nevoit să merg 
personal împotriva tâlharilor, nu-l voi lua cu mine pe Burtă 
de Bere. Pe mine nu m-a văzut înecat, nu-i aşa? Nu? Bine. 

Pe Bran îl încurajă să audă aceasta. Atunci, poate nu se 
vor îneca, gândi el. Dacă nu se apropie de mare. 

Meera fu de aceeaşi părere mai târziu, în seara aceea, 
când ea şi cu Jojen se întâlniră cu Bran în camera lui, să se 
joace un joc cu pietre în trei, dar fratele ei scutură din cap. 

— Lucrurile pe care le văd în visele verzi nu pot fi 
schimbate. 

Asta o înfurie pe sora lui. 

— De ce ar trimite zeii un avertisment, dacă nu putem 
să-l luăm în seamă şi să schimbăm ce e dat să urmeze? 

— Nu ştiu, spuse Jojen cu tristeţe. 

— Dacă ai fi în locul lui Burtă de Bere, ai sări probabil 
în fântână ca să se sfârşească odată! Trebuie să lupte, şi 
Bran trebuie să facă la fel. 

— Eu? Bran se simţi dintr-odată înfricoşat. De ce să 
lupt eu? Mă voi îneca şi eu? 

Meera îl privi cu un aer vinovat. 

— N-ar fi trebuit să spun... 

Îşi dădea seama că fata ascundea ceva. 

— M-ai văzut în visul verde? îl întrebă nervos pe Jojen. 
Eram înecat? 

— Nu înecat. Jojen vorbea de parcă fiecare cuvânt îl 
descria pe el. Am visat ceva cu bărbatul care a venit 
astăzi, cel căruia i se spune Duhoare. Tu şi fratele tău 
zăceaţi morţi la picioarele sale, iar el vă jupuia pielea de 
pe faţă cu o sabie lungă şi roşie. 

Meera se ridică în picioare. 

— Dacă aş merge în temniţă, i-aş trece o suliță drept 
prin inimă. Cum ar mai putea să-l omoare pe Bran dacă ar 
fi mort? 


46 


— Temnicerii te-ar opri, spuse Jojen. Străjerii. Şi dacă 
le-ai spune de ce vrei să-l omori, nu te-ar crede. 

— Am şi eu străjeri, le reaminti Bran. Burtă de Bere şi 
Poxy Tyn şi Cap de Paie şi ceilalţi. 

Ochii lui Jojen, de culoarea ierbii, erau plini de milă. 

— Nu-l vor putea opri, Bran. N-am putut vedea de ce, 
dar am văzut sfârşitul. V-am văzut pe tine şi pe Rickon în 
cripte, jos, în întuneric, cu toţi regii morţi şi cu lupii lor de 
piatră. 

Nu, gândi Bran. Nu. 

— Dacă aş pleca, la Greywater sau la cioară, undeva 
departe, unde nu m-ar putea găsi... 

— Nu va avea importanţă. Visul a fost verde, Bran, iar 
visele verzi nu mint. 


47 


TYRION 


Varys stătea deasupra  mangalului,  încălzindu-şi 
mâinile moi. 

— S-ar părea că Renly a avut parte de o moarte cât se 
poate de înfiorătoare, chiar în mijlocul armatei sale. Gâtul 
i-a fost tăiat de la o ureche la cealaltă cu o lamă care poate 
trece prin oţel şi prin os ca prin brânză. 

— Ucis de mâna cui? întrebă Cersei. 

— Te-ai gândit vreodată că prea multe răspunsuri sunt 
totuna cu nici un răspuns? Informatorii mei nu sunt mereu 
atât de sus plasați pe cât aş dori. Când un rege moare, 
născocirile se răspândesc ca ciupercile după ploaie. Un 
grăjdar spune că Renly a fost ucis de un cavaler din 
propria Gardă a Curcubeului. O spălătoreasă pretinde că 
Stannis s-a furişat până în inima oştirii fratelui său cu o 
sabie magică. Numeroşi oşteni cred că o femeie a făcut 
fapta cumplită, dar nu se pot pune de acord care femeie. O 
fecioară pe care Renly a refuzat-o, zice unul. O femeie de 
trupă adusă ca să îi facă poftele în ajunul bătăliei, zice 
altul. Un al treilea susţine că s-ar putea să fi fost Lady 
Catelyn Stark. 

Regina nu era mulţumită. 

— Trebuie să ne iroseşti timpul cu toate zvonurile pe 
care le răspândesc nebunii? 

— Mă plătiţi bine pentru aceste zvonuri, prea buna 
mea regină. 

— Te plătim ca să ne spui adevărul, Lord Varys. 
Aminteşte-ţi asta, sau acest mic consiliu va deveni şi mai 
mic. 

Varys chicoti nervos. 

— Tu şi nobilul tău frate îl veţi lăsa pe Rege fără nici 
un consiliu dacă mai continuaţi aşa. 

— Îndrăznesc să spun că regatul poate supravieţui cu 
câţiva consilieri mai puţin, zise Degețel cu un zâmbet. 

48 


— Dragul meu Petyr, spuse Varys, nu te îngrijorează 
faptul că ai putea fi următorul nume pe mica listă a Mâinii 
Regelui? 

— Înaintea ta, Varys? N-aş îndrăzni să visez la asta. 

— Poate că vom fi amândoi fraţi la Zid, tu şi cu mine? 
Varys chicoti din nou. 

— Mai devreme decât ţi-ai dori, dacă următoarele 
vorbe care-ţi ies din gură nu sunt ceva folositor. După cum 
se uita, Cersei părea pregătită să-l mai castreze o dată pe 
Varys. 

— O fi vreun vicleşug? întrebă Degețel. 

— Dacă e aşa, este un vicleşug surprinzător de isteţ, 
răspunse Varys. Pe mine, unul, m-a indus în eroare. 

Tyrion auzise destul. 

— Joff va fi foarte dezamăgit, spuse el. Păstra o ţepuşă 
atât de frumoasă pentru capul lui Renly. Dar oricine ar fi 
cel care a făcut fapta, trebuie să presupunem că în spate a 
fost Stannis. Evident, câştigul este al lui. Nu-i plăcea 
această veste, mizase pe faptul că fraţii Baratheon se vor 
decima între ei într-o bătălie sângeroasă. Simţea cum îi 
pulsează cotul, în locul în care îl tăiase buzduganul. I se 
întâmpla asta uneori, când era umezeală. Il strânse fără 
folos cu mâna şi întrebă: Dar ce se aude despre oastea lui 
Renly? 

— Cea mai mare parte a pedestraşilor rămâne la Podul 
Amar. Varys părăsi mangalul pentru a se aşeza la masă. 
Majoritatea lorzilor care au călătorit cu Renly la Capătul 
Furtunii au trecut cu arme şi bagaje de partea lui Stannis, 
cu tot cavalerismul lor. 

— Conduşi de Casa Florent, pot să pun rămăşag, zise 
Degețel. 

Varys îi aruncă un zâmbet afectat. 

— Ai câştigat, domnul meu. Lordul Alester a fost într- 
adevăr primul care a plecat genunchiul. Mulţi alţii i-au 
urmat exemplul. 

— Mulţi, sublinie Tyrion, dar nu toţi. 

— Nu toţi, spuse eunucul. Lordul Tyrell nu, nici Randyll 
Tarly, nici Mathis Rowan. lar Capătul Furtunii nu s-a 


49 


predat. Ser Cortnay Penrose apără castelul în numele lui 
Renly şi nu vrea să creadă că suveranul său e mort. Cere 
să i se arate rămăşiţele pământeşti înainte de a deschide 
porţile, dar cadavrul lui Renly a dispărut, se pare, în mod 
inexplicabil. Probabil a fost luat. O cincime din cavalerii lui 
Renly au preferat să meargă cu Loras decât să plece 
genunchiul în faţa lui Stannis. Cavalerul Florilor, se zice, a 
înnebunit când a văzut trupul regelui şi, de furie, a ucis 
trei dintre străjerii lui Renly, printre care Emmon Cuy şi 
Robar Royce. 

Păcat că s-a oprit la trei, gândi Tyrion. 

— Este foarte probabil ca Ser Loras să se îndrepte 
către Podul Amar, continuă Varys. Sora lui se află acolo, 
regina lui Renly, ca şi mulţi alţi soldaţi care s-au pomenit 
dintr-odată fără rege. De partea cui se vor plasa acum? O 
întrebare delicată. Mulţi îi slujesc pe lorzii care au rămas 
la Capătul Furtunii, iar acei lorzi sunt acum de partea lui 
Stannis. 

Tyrion se aplecă înainte. 

— Nu avem nici o şansă aici, mi se pare. Câştigă-l pe 
Loras Tyrell pentru cauza noastră şi Lordul Mace Tyrell, 
împreună cu stegarii săi, s-ar putea să ni se alăture. Poate 
că au jurat să-l slujească pe Stannis deocamdată, dar nu 
pot să-l iubească, altfel ar fi fost ai lui de la bun început. 

— Dragostea lor pentru noi e mai mare? întrebă Cersei. 

— Nici vorbă, zise Tyrion. L-au iubit pe Renly, e 
limpede, dar Renly a fost ucis. Poate că le putem da motive 
bune şi suficiente ca să-l prefere pe Joffrey lui Stannis... 
dacă ne mişcăm repede. 

— La ce fel de motive te-ai gândit? 

— Aur, sugeră Degețel fără şovăire. 

Varys ţâţăi. 

— Dragul meu Petyr, cu siguranţă nu vrei să zici că 
aceşti lorzi puternici şi aceşti nobili cavaleri ar putea fi 
cumpăraţi ca orice pui de la piaţă! 

— Ai fost în pieţele noastre în ultimul timp, Lord Varys? 
întrebă Degețel. Vei găsi că e mai uşor să cumperi un 
cavaler decât un pui, îndrăznesc să afirm. Desigur, lorzii 

50 


cloncăne mai trufaş decât puii, şi ţi-o iau în nume de rău 
dacă le oferi monede, ca un negustor, dar rareori refuză să 
primească daruri... onoruri, pământuri, castele... 

— Unii dintre lorzii mai mărunți ar putea fi mituiţi, zise 
Tyrion, dar niciodată cei din Highgarden. 

— Adevărat, recunoscu Degețel. Cavalerul Florilor este 
cheia aici. Mace Tyrell are doi fii mai în vârstă, dar Loras a 
fost mereu preferatul său. Câştigă-l şi Highgarden va fi al 
tău. 

Da, gândi Tyrion. 

— Mi se pare că ar trebui să învăţăm o lecţie de la 
răposatul Lord Renly. Putem reuşi să ne aliem cu Casa 
Tyrell, aşa cum a făcut el. Printr-o căsătorie. 

Varys pricepu cel mai repede. 

— Te gândeşti să-l căsătoreşti pe Regele Joffrey cu 
Margaery Tyrell. 

— Da. 

Parcă îşi amintea că tânăra regină a lui Renly nu avea 
mai mult de cincisprezece sau şaisprezece ani... Era mai 
mare decât Joffrey, dar câţiva ani nu însemnau nimic... 
Gândul acesta era atât de dulce, încât aproape că-i simţea 
gustul. 

— Joffrey e logodit cu Sansa Stark, obiectă Cersei. 

— Contractele de căsătorie pot fi rupte. Ce avantaj 
există în căsătoria regelui cu fiica unui trădător mort? 

Degețel interveni: 

— Poţi să-i explici Înălţimii Sale că familia Tyrell e mult 
mai bogată decât familia Stark şi că despre Margaery se 
spune că e încântătoare... Şi, în plus, se poate culca cu ea. 

— Da, spuse Tyrion. Lui Joff ar trebui să-i placă asta 
destul de mult. 

— Fiul meu e prea tânăr ca să-l intereseze astfel de 
lucruri. 

— Aşa crezi? întrebă Tyrion. Are treisprezece ani. 
Vârsta la care m-am căsătorit eu. 

— Ne-ai făcut pe toţi de ruşine cu episodul acela 
regretabil. Joffrey e plămădit dintr-un aluat mai fin. 


51 


— Atât de fin încât l-a pus pe Ser Boros să-i rupă 
Sansei rochia. 

— Era nervos pe fată. 

— Era nervos şi pe acel fiu de bucătar care a vărsat 
aseară supa, dar nu l-a dezbrăcat până la piele. 

— N-a fost vorba doar de o supă vărsată... 

Nu, a fost vorba despre nişte sfârcuri drăgălaşe. După 
acea întâmplare din curte, Tyrion vorbise cu Varys despre 
cum ar putea aranja ca Joffrey să facă o vizită la Chataya. 
Spera că un strop de miere l-ar putea îndulci pe băiat. 
Poate, cu voia zeilor, va fi chiar recunoscător, iar Tyrion ar 
putea să obţină, dintr-o singură mişcare, mai multă 
recunoştinţă din partea suveranului său. Va trebui să se 
întâmple în secret, desigur. Mişcarea vicleană trebuia 
făcută fără ştirea Câinelui. 

— Câinele nu e niciodată departe de călcâiul 
stăpânului, îi spusese lui Varys, dar orice om doarme. lar 
unii joacă jocuri de noroc, curvesc şi vizitează cârciumile. 

— Câinele face toate aceste lucruri, dacă asta vrei să 
întrebi. 

— Nu, zisese Tyrion, întrebarea mea este când. 

Varys îşi aşezase un deget pe obraz, zâmbind 
enigmatic. 

— Lordul meu, un om bănuitor ar putea crede că vrei 
să afli momentul când Sandor Clegane nu îl apără pe 
Regele Joffrey, ca să-i faci băiatului vreun rău. 

— Cu siguranţă mă cunoşti destul de bine, Lord Varys, 
răspunsese Tyrion. Păi, tot ceea ce-mi doresc este ca Joff 
să mă iubească. 

Eunucul promisese că se va ocupa de această 
chestiune. Totuşi, războiul avea priorităţile lui, aşa că 
iniţierea lui Joffrey în ale bărbăţiei trebuia să mai aştepte. 

— Fără îndoială îţi cunoşti fiul mai bine decât mine, 
zise el către Cersei, dar indiferent de asta, mai sunt multe 
de spus în favoarea unei căsătorii în familia Tyrell. S-ar 
putea să fie singura cale ca Joffrey să trăiască destul de 
mult ca să ajungă la noaptea nunţii. 

Degețel fu de acord. 

52 


— Fata Stark nu-i aduce lui Joffrey nimic altceva decât 
trupul ei, oricât de dulce ar fi. Margaery Tyrell îi aduce 
cincizeci de mii de săbii şi toată puterea de la Highgarden. 

— Într-adevăr. Varys aşeză o mână moale pe mâneca 
reginei. Ai inimă de mamă şi ştiu că Înălţimea Sa ţine la 
micuța lui iubită. Cu toate acestea, regii trebuie să înveţe 
să aşeze nevoile regatului înaintea propriilor dorinţe. Eu 
zic că această ofertă trebuie făcută. 

Regina se eliberă de atingerea eunucului. 

— Dacă ai fi femeie, n-ai vorbi aşa. Spuneţi voi ce vreţi, 
lorzii mei, dar Joffrey e prea mândru ca să ia ce a rămas de 
la Renly. Nu va fi niciodată de acord. 

Tyrion ridică din umeri. 

— În zilele noastre, când regele ajunge la vârsta 
cuvenită, poate să-şi dea acceptul sau să refuze cât 
pofteşte. Până atunci, tu eşti regenta, iar eu sunt Mâna 
Regelui, şi se va căsători cu cine îi vom spune noi să se 
căsătorească. Rămăşiţe sau nu. 

Tolba cu săgeți a lui Cersei era goală. 

— Fă-ţi oferta, atunci, dar zeii să vă ferească pe toţi 
dacă lui Joffrey nu-i place fata. 

— Sunt atât de mulţumit că putem fi de acord, zise 
Tyrion. Acum, care dintre noi va merge la Podul Amar? Va 
trebui să-i trimitem oferta noastră lui Ser Loras înainte să i 
se răcească sângele. 

— Vrei să spui să trimitem pe cineva din consiliu? 

— Nu mă pot aştepta de la Cavalerul Florilor să trateze 
cu Bronn sau cu Shagga, nu-i aşa? Cei din familia Tyrell 
sunt mândri. 

Sora lui nu irosi nici o clipă şi încercă să întoarcă 
situaţia în avantajul ei. 

— Ser Jacelyn Bywater e de viţă nobilă. Trimite-l pe el. 

Tyrion clătină din cap. 

— Avem nevoie de cineva care poate face mai mult 
decât să ne repete vorbele şi să ne aducă înapoi un 
răspuns. Trimisul nostru trebuie să vorbească în numele 
regelui şi al consiliului şi să rezolve treaba repede. 


53 


— Mâna vorbeşte cu glasul regelui. În ochii lui Cersei, 
lumina lumânărilor străluci verde ca focul sălbatic. Dacă te 
trimitem pe tine, Tyrion, ar fi ca şi cum ar merge Joffrey în 
persoană. Şi cine ar fi mai potrivit? Tu mânuieşti vorbele la 
fel de meşteşugit cum mânuieşte Jaime sabia. 

Eşti atât de dornică să mă scoţi din oraş, Cersei? 

— Eşti foarte amabilă, surioară, dar mi se pare că 
mama băiatului e mai potrivită să facă aranjamentele de 
căsătorie decât unchiul său. lar tu ai darul de a-ţi face 
prieteni mai mult decât aş putea spera să am eu vreodată. 

Ochii lui Cersei se îngustară. 

— Joff are nevoie de mine lângă el. 

— Înălţimea Ta, nobilă Mână a Regelui, zise Degețel, 
regele are nevoie de amândoi aici. Lăsaţi-mă pe mine să 
mă duc în locul vostru. 

— Tu? 

Ce câştig vede în asta? se întrebă Tyrion. 

— Sunt consilier al regelui, dar nu sunt din acelaşi 
sânge cu el, aşa că aş fi un ostatic fără valoare. L-am 
cunoscut destul de bine pe Lordul Loras când a fost aici, la 
curte, şi nu i-am dat nici un motiv să nu mă poată suferi. 
Mace Tyrell nu-mi poartă duşmănie, după câte ştiu, şi îmi 
place să cred că nu sunt nepriceput la negocieri. 

Ne-a prins. Tyrion nu avea încredere în Petyr Baelish, 
nici nu voia să-l scape din ochi, dar ce altă variantă îi mai 
rămăsese? Trebuia să fie Degețel sau Tyrion însuşi, şi ştia 
foarte bine că, dacă părăsea Debarcaderul Regelui, tot 
ceea ce reuşise să realizeze avea să se destrame. 

— De aici şi până la Podul Amar sunt lupte, spuse cu 
prudenţă. Şi poţi fi mai mult decât sigur că Lordul Stannis 
îşi va trimite propriii păstori ca să adune mieii îndărătnici 
ai fratelui său. 

— Nu m-am temut niciodată de păstori. Oile sunt cele 
care mă îngrijorează. Totuşi, presupun că o escortă ar fi 
necesară. 

— Mă pot lipsi de o sută de mantii aurii, răspunse 
Tyrion. 

— Cinci sute. 

54 


— Trei sute. 

— Şi încă patruzeci - douăzeci de cavaleri cu tot atâţia 
scutieri. Dacă sosesc fără un alai de cavaleri, clanul Tyrell 
mă va considera neînsemnat. 

Era destul de adevărat. 

— De acord. 

— li voi include pe Horror şi pe Slobber în 
detaşamentul meu şi îi voi trimite după aceea nobilului 
meu tată. Un gest de bunăvoință. Avem nevoie de Paxter 
Redwyne, e cel mai vechi prieten al lui Mace Tyrell şi are o 
mare putere asupra lui. 

— Şi e un trădător, spuse regina, împotrivindu-se. 
Familia Arbor s-ar fi declarat de partea lui Renly, cu toţi 
ceilalţi, numai că Redwyne ştia prea bine că progeniturile 
lui vor avea de suferit pentru asta. 

— Renly a murit, Înălţimea Ta, sublinie Degețel, şi nici 
Stannis, nici Lordul Paxter nu au uitat cum a înghiţit 
marea galerele lui Redwyne în momentul atacului de la 
Capătul Furtunii. Restituie-i gemenii şi poate că vom 
câştiga iubirea lui Redwyne. 

Cersei nu era convinsă. 

— Păstra-i-ar Ceilalţi iubirea, eu îi vreau săbiile şi 
corăbiile. Cea mai bună cale să ne asigurăm că îi vom avea 
este să ţinem bine de gemeni. 

Tyrion avea răspunsul: 

— Atunci lasă-mă să-l trimit pe Ser Hobber înapoi la 
Arbor şi să-l păstrez aici pe Ser Horas. Mă gândesc că 
Lordul Paxter ar trebui să fie destul de deştept să dezlege 
înţelesul acestui fapt. 

Propunerea fu primită fără protest, dar Degețel nu 
terminase. 

— Vom avea nevoie de cai de rezervă. Ageri şi 
puternici. Războiul va face caii greu de găsit. O rezervă 
frumuşică de aur va fi de asemenea necesară, pentru acele 
daruri de care am vorbit mai devreme. 

— Ia cât îţi trebuie. Dacă oraşul cade, Stannis îl va fura 
oricum pe tot. 


55 


— Vreau să fiu împuternicit în scris. Un document care 
nu îi va lăsa lui Mace Tyrell loc de îndoială cu privire la 
autoritatea mea, un act care să-mi acorde puteri depline să 
tratez cu el cu privire la această căsătorie şi la orice alte 
aranjamente care ar putea fi necesare şi care să ofere 
garanţii în numele regelui. Trebuie să fie semnat de Joffrey 
şi de fiecare membru al acestui consiliu şi să poarte toate 
sigiliile noastre. 

Tyrion se foi stânjenit. 

— S-a făcut. Asta e tot? Iți reamintesc că de-aici până 
la Podul Amar e cale lungă. 

— Voi porni la drum înainte de a se crăpa de ziuă. 
Degețel se ridică. Sper că la întoarcere regele va avea 
grijă să-mi răsplătească aşa cum se cuvine preţioasele 
eforturi pentru cauza lui. 

Varys chicoti. 

— Joffrey e un suveran atât de recunoscător! Sunt 
sigur că nu vei avea motiv să te plângi, bunul, bravul meu 
lord. 

Regina fu mai directă: 

— Ce vrei, Petyr? 

Degețel se uită la Tyrion cu un zâmbet viclean. 

— Va trebui să mai chibzuiesc la asta. Nu încape vorbă, 
mă voi gândi la ceva. Schiţă o plecăciune graţioasă, atât 
de dezinvoltă de parcă s-ar fi aflat într-unul dintre 
bordelurile sale. 

Tyrion se uită pe fereastră. Ceaţa era atât de deasă, 
încât nu putea nici măcar să vadă zidul de apărare din 
partea cealaltă a curţii. Câteva lumini difuze străluceau 
palid prin aerul cenuşiu. O zi mizerabilă pentru călătorit, 
gândi el. Nu-l invidia pe Ser Baelish Petyr. 

— Ar fi bine să ne ocupăm de întocmirea acelor 
documente. Lord Varys, trimite după pergament şi pană. 
Şi cineva va trebui să-l trezească pe Joffrey. 

Afară era încă întuneric şi cenuşiu când în sfârşit 
întâlnirea se termină. Varys plecă singur în goană, 
târşâindu-şi papucii moi de-a lungul podelei. Lannisterii 
mai zăboviră o clipă la uşă. 

56 


— Cum mai e cu lanţul tău, frăţioare? întrebă regina în 
timp ce Ser Preston îi prindea pe umeri mantia din fir de 
argint. 

— Creşte, za după za. Ar trebui să le mulţumim zeilor 
că Ser Cortnay Penrose este la fel de încăpățânat. Stannis 
nu va merge niciodată către nord lăsând în urmă Capătul 
Furtunii necucerit. 

— Tyrion, ştiu că nu eşti întotdeauna de acord cu 
politica mea, dar mi se pare că m-am înşelat în privinţa ta. 
Nu eşti un nătărău atât de mare cum mi-am imaginat. De 
fapt, îmi dau seama că mi-ai fost de mare ajutor. Pentru 
asta îţi mulţumesc. Trebuie să mă ierţi dacă în trecut ţi-am 
vorbit cu asprime. 

— Trebuie? Ridică din umeri şi zâmbi. Dulce surioară, 
nu ai spus nici un lucru pe care să fie nevoie să-l iert. 

— Astăzi, vrei să zici? Râseră amândoi, iar Cersei se 
aplecă şi aşeză un sărut iute, moale, pe fruntea lui. 

Prea surprins ca să poată scoate un cuvânt, Tyrion nu 
putu decât să o privească îndepărtându-se cu paşi mari, cu 
Ser Preston alături. 

— Mi-am pierdut, oare, minţile, sau sora mea tocmai 
m-a sărutat? îl întrebă pe Bronn când regina era departe. 

— A fost atât de dulce? 

— A fost... neaşteptat. In ultimul timp, Cersei se purta 
ciudat. Lui Tyrion i se părea tulburător. Încerc să-mi 
reamintesc când m-a sărutat ultima oară. Nu cred că 
aveam mai mult de şase sau şapte ani. Jaime a provocat-o 
s-o facă. 

— Femeia ţi-a remarcat în sfârşit farmecele. 

— Nu, zise Tyrion. Nu, femeia cloceşte ceva. Mai bine 
ai afla ce, Bronn. Ştii că urăsc surprizele. 


57 


THEON 


Theon îşi şterse scuipatul de pe obraz cu dosul palmei. 

— Robb îţi va veni de hac, Greyjoy, strigă Benfred 
Tallhart. O să le dea lupilor să-ţi mănânce inima de 
trădător, rahat ce eşti! 

Aeron Păr Umed suduia cum îi venea la gură. 

— Acum trebuie să-l omori. 

— Mai întâi am câteva întrebări pentru el, zise Theon. 

— La naiba cu întrebările tale. Benfred stătea atârnat, 
plin de sânge şi lipsit de apărare, între Stygg şi Werlag. Ţi 
se vor opri în gât înainte de-a primi vreun răspuns de la 
mine, trădător laş! 

Unchiul Aeron era neînduplecat. 

— Când te scuipă pe tine, ne scuipă pe noi toţi. Scuipă 
Zeul Înecat. Trebuie să moară. 

— Tata mi-a dat mie comanda aici, unchiule. 

— Şi m-a trimis pe mine să te povăţuiesc. 

Și să mă urmăreşti. Theon nu îndrăznea să împingă 
lucrurile prea departe cu unchiul său. Comanda era a lui, 
da, însă oamenii lui credeau în Zeul Înecat mai mult decât 
credeau în el, şi erau îngroziţi de Aeron Păr Umed. Nu îi 
pot învinui pentru asta. 

— Îţi vei pierde capul pentru asta, Greyjoy. Ciorile îţi 
vor mânca aspicul din ochi. Benfred încercă să scuipe din 
nou, dar nu reuşi să dea afară decât puţin sânge. 
Blestema-ţi-ar Ceilalţi zeul ud! 

Tallhart ţi-ai scuipat propria viaţă, gândi Theon. 

— Stygg, potoleşte-l, zise el. 

Îl aşezară cu forţa în genunchi. Werlag îi smulse blana 
de iepure de la centură şi i-o vâri între dinţi, ca să-i 
înăbuşe tipetele. Stygg îşi scoase securea. 

— Nu, decretă Aeron Păr Umed. Trebuie dat zeului. 
După rânduiala străveche. 

Ce importanţă are? Ce e mort, e mort. 


58 


— Ia-l, atunci. 

— Vei veni şi tu. Tu porunceşti aici. Ofranda trebuie să 
vină de la tine. 

Asta era mai mult decât putea înghiţi Theon. 

— Tu eşti preotul, unchiule. Las zeul în seama ta. Fă-mi 
aceeaşi favoare şi lasă bătăliile în seama mea. Flutură 
mâna, iar Werlag şi Stygg începură să-şi târâie prizonierul 
către țărm. Aeron Păr Umed îi aruncă nepotului său o 
privire plină de reproş, apoi îi urmă. Jos, pe malul prundos 
se vor duce să-l înece pe Benfred Tallhart în apa sărată. 
După rânduiala străveche. 

Poate că e un gest de milostenie, îşi spuse Theon în 
timp ce se îndrepta cu pas maiestuos în direcţia opusă. 
Stygg nu era nici pe departe cel mai priceput călău, iar 
Benfred avea un gât gros ca de taur, îndesat de muşchi şi 
grăsime. Obişnuiam să-l iau în răspăr pentru asta, doar ca 
să văd cât de tare îl puteam enerva, îşi aminti Theon. Asta 
s-a întâmplat... când? Acum trei ani? Când Ned Stark 
venise la Cetatea lui Torrhen să-l vadă pe Ser Helman, 
Theon îl însoţise şi petrecuse două săptămâni în compania 
lui Benfred. 

Auzea strigătele răguşite ale victoriei dinspre cotitura 
drumului unde se dusese bătălia... dacă s-ar putea merge 
până într-acolo încât să fie numită bătălie. Mai degrabă 
sacrificarea oilor, dacă e s-o spunem pe-a dreaptă. Oi cu 
blana de oțel, dar, oricum, oi. 

Căţărându-se pe un maldăr de pietre, Theon privi în 
jos, la cadavrele oamenilor şi la caii muribunzi. Animalele 
ar fi meritat o soartă mai bună. Tymor şi fraţii lui 
adunaseră caii rămaşi teferi de pe urma bătăliei, în timp ce 
Urzen şi Loren cel Negru îi reduseseră la tăcere pe cei 
prea grav răniţi ca să fie salvaţi. Ceilalţi oameni ai săi 
jefuiau morţii. Gevin Harlaw îngenunchease pe pieptul 
unui cadavru, tăindu-i un deget ca să-i ia inelul. Plătind 
prețul fierului. Nobilul meu tată ar fi de acord. Theon se 
gândi să caute trupurile celor doi oameni ucişi de el, să 
vadă dacă aveau vreun giuvaier vrednic de luat, dar ideea 
îi lăsă un gust amar. Îşi putea imagina ce ar fi spus Eddard 


59 


Stark. Dar şi acest gând îl înfurie. Stark e mort şi putred, 
şi pentru mine nu e nimic, îşi reaminti. 

Bătrânul Botley, numit Mustăţi de Peşte, îşi privea 
încruntat mormanul de obiecte de pradă, pe când cei trei 
fii ai săi îl sporeau. Unul dintre el se înghiontea cu un 
grăsan pe nume 'Todric, care se clătina printre cei ucişi cu 
un corn de bere într-o mână și o secure în cealaltă, 
înveşmântat într-o mantie de blană albă de vulpe, pătată 
doar uşor de sângele fostului proprietar. Beat, hotări 
Theon privindu-l cum urlă. Se spunea că oamenii de fier 
din vechime erau adesea beţi de sânge în timpul luptelor, 
atât de cuprinşi de nebunie încât nu simțeau nici o durere 
si nu se temeau de duşman, dar aceasta era o beţie 
obişnuită, cu bere. 

— Wex, arcul şi tolba mea. 

Băiatul alergă şi i le aduse. Theon îndoi arcul şi vâri 
coarda în şanţuri, în timp ce Todric se prăbuşi peste Botley 
cel mic, împroşcându-l cu bere în ochi. Mustăţi de Peşte 
sări în sus, înjurând, dar Theon fu mai iute. Înhăţă mâna 
care ţinea cornul de băut, gândindu-se să le dea o lovitură 
despre care să aibă ce povesti, dar Todric îi încurcă 
planurile, clătinându-se într-o parte tocmai când săgeata 
porni din arc şi îi pătrunse în stomac. 

Jefuitorii se opriră să caşte gura. Theon cobori arcul. 

_ — Fără beţivani, am spus, şi fără certuri pentru pradă. 
In genunchi, Todric murea zgomotos. Botley, linişteşte-l. 

Mustăţi de Peşte şi fiii lui se supuseră repede. Îi tăiară 
gâtul, în timp ce dădea din picioare abia perceptibil, şi îi 
luară mantia, inelele şi armele înainte măcar de a fi mort. 

Acum ştiu că vorbesc serios. Poate că Lordul Balon îi 
încredinţase comanda, dar Theon ştia că, atunci când îl 
priveau, unii dintre oamenii lui vedeau în el doar un băiat 
moale de pe meleagurile verzi. 

— li mai e sete cuiva? Nu răspunse nimeni. Bun. Lovi 
cu piciorul steagul căzut al lui Benfred, strâns în mâna 
moartă a cavalerului care îl purtase. La baza steagului 
fusese legată o blană de iepure. De ce blănuri de iepure? 
vru să întrebe, dar faptul că fusese scuipat îl făcu să-şi uite 


60 


întrebările. Îi dădu arcul înapoi lui Wex şi se îndepărtă, 
amintindu-şi cât de îmbătat de fericire se simţise după 
Pădurea Şoaptelor şi întrebându-se de ce nu era la fel de 
dulce şi această victorie. Tallhart, nebun trufaş, nici măcar 
nu ai trimis o iscoadă. 

Făceau glume şi chiar cântau când au năvălit peste ei, 
cu cei trei copaci ai lui Tallhart arboraţi deasupra lor şi cu 
blănurile de iepure fluturând prosteşte din vârful lăncilor. 
Arcaşii ascunşi în spatele salcâmului galben le-au frânt 
cântecul cu o ploaie de săgeți, iar Theon însuşi şi-a condus 
oştenii să-i măcelărească cu pumnalele, cu securile şi cu 
ciocanele de război. Le poruncise să le cruţe conducătorul, 
ca să fie interogat. 

Numai că nu se aşteptase să fie Benfred Tallhart. 

Trupul său lipsit de vlagă era scos din valuri când 
Theon se întoarse la Târfa Mării. Catargele corăbiei sale 
lungi se profilau pe cer de-a lungul plajei pietroase. Din 
satul de pescari nu mai rămăsese decât cenuşa rece care 
răspândea un miros puternic atunci când ploua. Sătenii 
fuseseră trecuţi cu toţii prin sabie, în afară de-o mână de 
oameni pe care Theon îi lăsase să fugă ca să ducă vestea la 
Cetatea lui Torrhen. Soţiile şi fiicele lor fuseseră 
revendicate ca soţii de sare, cele care erau destul de 
tinere şi de frumoase. Baborniţele şi cele urâte fuseseră 
pur şi simplu violate şi ucise sau luate ca sclave, dacă erau 
iscusite şi nu păreau genul care să creeze probleme. 

Tot Theon plănuise şi acel atac, aducându-şi corăbiile 
la mal în întunericul rece, înainte de primii zori şi săltând 
de la prora cu o secure lungă în mână, ca să-şi conducă 
oamenii în satul adormit. Nu-i plăceau toate acestea, dar 
ce putea face? 

Sora lui, de trei ori blestemată, îşi ducea Vântul Negru 
către nord chiar acum, convinsă că va câştiga un castel al 
ei. Lordul Balon nu suflase nici o vorbă despre plecarea 
oştirilor de la Insulele de Fier şi treaba sângeroasă făcută 
de Theon la Malul Stâncos va fi pusă pe seama piraţilor. 
Nordicii nu-şi vor da seama despre pericolul în care se 
aflau până ce ciocanele nu vor cădea peste Deepwood 


61 


Motte şi Moat Cailin. Și după ce totul se va isprăvi şi vom 
învinge, vor face cântece despre acea târfă, Asha, şi vor 
uita că am fost pe aici. Asta dacă îngăduia să se întâmple 
aşa. 
Dagmer Cleftjaw stătea lângă prora înaltă, sculptată, a 
corăbiei sale lungi, Înghițitoarea de Valuri. Theon. îi 
încredinţase misiunea de a păzi corăbiile, altfel oamenii ar 
fi spus că e victoria lui Dagmer, nu a lui. Un om mai ţepos 
s-ar fi simţit ofensat, dar Cleftjaw râsese doar. 

— Ai câştigat, îi strigă Dagmer, şi totuşi nu zâmbeşti, 
băiete. Cei vii trebuie să zâmbească, fiindcă morţii nu pot. 

Zâmbi, ca să-i arate cum se face. Era o imagine 
hidoasă. Sub o coamă de păr alb ca zăpada, Dagmer 
Cleftjaw avea cea mai scârboasă cicatrice pe care Theon o 
văzuse vreodată, moştenirea lăsată de securea lungă care 
aproape îl omorâse pe când era copil. Lovitura îi despicase 
maxilarul, îl zburase dinţii din faţă şi îl lăsase cu patru 
buze, când oamenii aveau în general doar două. O barbă 
zburlită îi acoperea obrajii şi gâtul, dar părul nu creştea 
deasupra cicatricii, astfel că o cută lucioasă de carne 
zbârcită, contorsionată, îi împărțea faţa, ca o crevasă 
printr-un câmp de zăpadă. 

— Îi auzeam cântând, zise bătrânul luptător. Era un 
cântec bun şi îl cântau admirabil. 

— Cântau mai bine decât luptau. Harpele le-ar fi fost 
de folos tot atât cât lăncile. 

— Câţi oameni au murit? 

— Dintre ai noştri? Theon ridică din umeri. Todric. L- 
am ucis eu pentru că s-a îmbătat şi se luase la harţă 
pentru pradă. 

— Unii oameni sunt născuţi pentru a fi ucişi. Un om 
mai mărunt s-ar fi temut să arate un zâmbet atât de 
înfricoşător ca al lui, şi totuşi Dagmer rânjea mai des şi 
mai larg decât zâmbise vreodată Lordul Balon. 

Aşa urât cum era, acel zâmbet îi aduse lui Theon în 
minte o sută de amintiri. Il văzuse adesea pe când era 
copil, când sărise cu un cal peste zidul acoperit de muşchi 
sau când aruncase o secure şi spintecase ţinta. Il văzuse 


62 


când parase o lovitură a sabiei lui Dagmer, când ţintise cu 
săgeata aripa unui pescăruş, când a luat cârma şi a condus 
corabia lungă, fără greş, printre colții unor stânci 
înspumate. Mi-a dăruit mai multe zâmbete decât tatăl meu 
şi Eddard Stark la un loc. Chiar şi Robb... Ar fi trebuit să-i 
câştige un zâmbet în ziua când l-a salvat pe Bran de acel 
sălbatic, dar în schimb s-a ales cu o muştruluială, de parcă 
ar fi fost vreun bucătar care a ars tocana. 

— Tu şi cu mine trebuie să vorbim, unchiule, zise 
Theon. Dagmer nu îi era unchi adevărat, doar un jurat care 
avusese probabil o picătură din sângele lui Greyjoy, cu 
patru sau cinci vieţi în urmă, şi aceea de pe partea greşită 
a cuverturii. Cu toate acestea, Theon îi spusese mereu 
unchi. 

— Vino atunci pe puntea mea. Dagmer nu îi spunea 
niciodată „stăpâne”, cu atât mai puţin când stătea pe 
puntea lui. Pe Insulele de Fier fiecare căpitan era rege la 
bordul corăbiei sale. _ 

Urcă platforma către puntea Inghiţitoarei de Valuri din 
patru paşi mari şi Dagmer îl conduse în cabina strâmtă de 
la pupa, unde bătrânul îşi turnă un corn de bere amară şi îi 
oferi altul lui Theon. Acesta refuză. 

— Nu am capturat destui cai. Câţiva, dar... mă voi 
descurca, presupun, cu ce am. Mai puţini oameni 
înseamnă mai multă glorie. 

— Ce nevoie avem noi de cai? Ca majoritatea 
Oamenilor de Fier, Dagmer prefera să se lupte pe jos sau 
de pe puntea corăbiei sale. Caii nu ar face decât să se uşu- 
reze pe puntea noastră şi să ne încurce. 

— Dacă am naviga, da, recunoscu Theon. Am, însă, un 
alt plan. Îl privi pe celălalt cu atenţie, să vadă dacă ar 
accepta ideea. Fără Cleftjaw nu putea spera să reuşească. 
Ordin sau nu, oamenii nu-l vor urma dacă Aeron şi Dagmer 
i se împotriveau amândoi, şi nu avea nici o speranţă să 
câştige în faţa preotului cu chipul ursuz. 

— Nobilul tău tată ne-a poruncit să jefuim coasta, nimic 
mai mult. Din spatele acelor sprâncene ţepoase, ochi palizi 
ca spuma mării îl priveau pe Theon. Era dezaprobare ceea 


63 


ce vedea acolo, sau o sclipire de interes? Cea de-a doua, 
gândea el..., spera... 

— Eşti omul tatălui meu. 

— Omul său cel mai bun şi aşa am fost mereu. 

Trufie, gândi Theon. E trufaş, trebuie să mă folosesc de 
asta, trufia lui va fi cheia. 

— Nu e nimeni în Insulele de Fier măcar pe jumătate 
atât de priceput la suliță sau sabie. 

— Ai fost prea mult timp departe, băiete. Când ai 
plecat, a fost aşa cum spui, dar acum am îmbătrânit în 
slujba Lordului Greyjoy. Cântăreţii îl numesc acum pe 
Andrik cel mai bun. Andrik Cel Posomorât i se spune. O 
matahală de om. E în slujba Lordului Drumm de la Vechiul 
Wyk. lar Loren cel Negru şi Quarl Fecioara sunt ca şi 
morţi. 

— Poate că acest Andrik e un mare luptător, dar 
oamenii nu se tem de el aşa cum se tem de tine. 

— Da, asta aşa e, răspunse Dagmer. Degetele curbate 
în jurul cornului de băut erau grele de inele de aur, argint 
şi bronz, cu bucăţi de safir şi granat şi sticlă a dragonului. 
Theon ştia că plătise preţul fierului pentru fiecare dintre 
ele. 

— Dacă aş avea un om ca tine în slujba mea, nu l-aş 
irosi la asemenea treburi copilăreşti - jaf şi distrugere. 
Asta nu e treabă pentru cel mai bun om al Lordului 
Balon... 

Rânjetul lui Dagmer îi strâmbă buzele, depărtându-le şi 
dezvelind aşchiile maronii ale dinţilor săi. 

— Nici pentru adevăratul său fiu? Scoase un chiuit. Te 
cunosc prea bine, Theon. Te-am văzut făcând primul pas, 
te-am ajutat să întinzi primul arc. Nu eu sunt cel care se 
simte irosit. 

— De drept, ar trebui să fiu în locul surorii mele, 
recunoscu el, conştient în mod neplăcut de cât de arţăgos 
suna asta. 

— Pui treaba asta prea mult la suflet, băiete. Nobilul 
tău tată nu te cunoaşte, atâta tot. După ce fraţii tăi au 
murit, iar tu ai fost luat de lupi, sora ta a fost singura lui 

64 


alinare. S-a obişnuit să se bizuiască pe ea, iar ea nu l-a 
dezamăgit niciodată. 

— Nici eu. Clanul Stark ştia cât valorez. Am fost una 
dintre iscoadele lui Brynden, Peştele Negru, şi am fost în 
prima linie de atac în Pădurea Şoaptelor. Era cât pe-aci să 
îmi încrucişez sabia cu însuşi Regicidul. Atât eram de 
aproape. Theon îşi depărtă mâinile, indicând o distanţă de 
trei palme. Daryn Hornwood s-a vârât între noi şi a murit 
din cauza asta. 

— De ce îmi spui toate astea? întrebă Dagmer. Eu am 
fost cel care ţi-a pus în mână prima sabie. Ştiu că nu eşti 
laş. 

— Tata ştie? 

Venerabilul luptător arăta de parcă muşcase din ceva 
şi nu-i plăcea gustul. 

— Doar că... Theon, Băiatul Lup e prietenul tău, iar 
această familie Stark te-a avut timp de zece ani. 

— Nu sunt un Stark. Lordul Eddard a avut grijă de 
asta. Sunt un Greyjoy şi am de gând să fiu urmaşul tatălui 
meu. Cum pot face asta fără să mă remarc printr-o faptă 
măreaţă? 

— Eşti tânăr. Vor veni şi alte războaie şi îţi vei face 
faptele măreţe. Deocamdată avem ordin să distrugem 
Ţărmul de Piatră. A 

— Să se ocupe unchiul meu Aeron de asta. li voi da 
şase corăbii, toate în afară de Înghiţțitoarea de Valuri şi de 
Târfa Mării, şi poate să dea foc şi să înece până ce zeul său 
ajunge la saturație. 

— Porunca ţi-a fost dată ţie, nu lui Aeron Păr Umed. 

— Atâta timp cât distrugerea are loc, ce mai contează? 
Nici un preot nu ar putea face lucrul pe care vreau eu să-l 
fac, nici ceea ce îţi cer ţie. Am o misiune pe care numai 
Dagmer Cleftjaw o poate îndeplini. 

Dagmer sorbi cu nesaţ din corn. 

— Spune-mi. 

E tentat, gândi Theon. Nu-i place munca asta de tâlhar 
mai mult decât mie. 

— Dacă sora mea poate captura un castel, pot şi eu. 

65 


— Asha are de patru sau cinci ori mai mulţi oameni 
decât noi. 

Theon îşi îngădui un surâs viclean. 

— Dar noi avem de patru ori mai multă înţelepciune şi 
de cinci ori mai mult curaj. 

— Tatăl tău... 

— ...îmi va mulţumi când îi voi preda regatul. Am de 
gând să fac o faptă despre care harpiştii vor cânta vreme 
de o mie de ani. 

Ştia că asta îl va pune pe Dagmer pe gânduri. Un 
cântăreţ făcuse un cântec despre securea care i-a crăpat 
maxilarul în două, iar bătrânului îi plăcea nespus să-l 
asculte. Ori de câte ori era cherchelit, cerea un cântec de 
luptă, ceva sonor şi furtunos, despre eroii căzuţi şi despre 
faptele lor remarcabile. Are părul alb şi dinţii stricati, dar 
are încă poftă de glorie. 

— Şi care ar fi rolul meu în acest plan al tău, băiete? 
întrebă Dagmer Cleftjaw după o lungă tăcere, iar Theon 
ştiu că a câştigat. 

— Să vâri teroarea în inimile duşmanilor, aşa cum 
numai unul cu renumele tău poate face. Vei lua cea mai 
mare parte a oştirii noastre şi vei intra în Cetatea lui 
Torrhen. Helman Tallhart şi-a dus cei mai buni oameni la 
sud, iar Benfred a murit aici, cu fiii lor. Unchiul său 
Leobald va rămâne, cu o garnizoană mică. Dacă aş fi putut 
să-l întreb pe Benfred, aş fi ştiut exact cât de mică. Nu 
încerca să te ascunzi. Cântă toate cântecele de vitejie pe 
care le vrei. Vreau să-şi închidă porţile. 

— Această Cetate al lui Torrhen e o fortăreață 
puternică? 

— Destul de puternică. Zidurile sunt de piatră, înalte 
de douăzeci de picioare, cu turnuri drepte în fiecare colţ şi 
cu o fortăreață pătrată înăuntru. 

— Zidurile de piatră nu pot fi incendiate. Cum să le 
ocupăm? Nu avem destui oameni nici să atacăm un castel 
mic. 

— Vă veţi aşeza tabăra în afara zidurilor şi vă veţi 
apuca să construiți catapulte şi maşini de asediu. 

66 


— Asta nu e după Vechea Rânduială. Ai uitat? Oamenii 
de Fier luptă cu săbii şi cu topoare, nu cu pietre 
zburătoare. Nu e nici o mândrie să înfometezi un inamic. 

— Leobald nu va şti asta. Când vă va vedea ridicând 
turnuri de atac, îi va îngheţa sângele de băbătie şi se va 
tângui după ajutor. Ţine-ţi arcaşii pe loc şi fă-ţi corbii să 
zboare. Castelanul de la Winterfell e un om curajos, dar 
vârsta i-a înţepenit mintea, ca şi mădularele. Când va afla 
că unul dintre stegarii regelui este atacat de fiorosul 
Dagmer Cleftjaw, îşi va aduna oştirile şi va pleca în 
ajutorul lui Tallhart. E de datoria lui. Despre Ser Rodrik se 
poate spune orice, dar nu că nu e săritor. 

— Orice oaste va aduna, va fi mai mare decât a mea, 
zise Dagmer, iar aceşti vechi cavaleri sunt mai iscusiţi 
decât crezi, altfel nu ar fi trăit să-şi vadă primele fire de 
păr cărunt. Ai pus la cale o bătălie pe care nu putem spera 
să o câştigăm, Theon. Această Cetate a lui Torrhen nu va 
cădea niciodată. 

Theon zâmbi. 

— Nu cetatea lui Torrhen am de gând s-o cuceresc. 


67 


ARYA 


În castel domneau confuzia şi zăngănitul armelor. 
Oamenii stăteau pe osiile căruţelor, încărcând poloboace 
cu vin, saci cu făină şi snopi de săgeți. Fierarii îndreptau 
săbiile, netezeau platoşele, potcoveau caii de luptă şi 
catârii de povară deopotrivă. Cămăşile de zale erau 
azvârlite în butoaie cu nisip şi tăvălite prin pământul 
bulgăros al Curţii Flowstone, ca să fie curățate. Femeile lui 
Weese aveau de peticit douăzeci de mantii, şi încă o sută 
de spălat. Nobili şi oameni de rând se îngrămădeau 
laolaltă în sept, ca să se roage. Dincolo de ziduri, corturile 
şi pavilioanele erau demontate. Scutierii aruncau ciubăre 
cu apă peste focuri, în timp ce soldaţii îşi scoteau pietrele 
de şlefuit, ca să dea armelor un ultim luciu. Zgomotul era 
tot mai puternic: caii tropăiau şi nechezau, lorzii strigau 
ordine, oştenii se întreceau în înjurături, iar slujitorii se 
ciorovăiau. 

Lordul Tywin Lannister pornea în sfârşit la atac. 

Ser Addam Marbrand fu primul dintre căpitani care 
plecă, mai devreme cu o zi decât ceilalţi. Işi făcu plecarea 
cu mare pompă, călare pe un armăsar roşu a cărui coamă 
avea aceeaşi culoare arămie ca părul lung care se revărsa 
pe umerii lui Ser Addam. Calul era acoperit cu un valtrap 
ornamentat, de culoarea bronzului, asortat la mantia 
călăreţului, şi purta blazonul copacului în flăcări. Câteva 
dintre castelane suspinară după el. Weese spunea că era 
un mare călăreț şi un iscusit mânuitor al sabiei. Cel mai 
viteaz comandant al Lordului Tywin. 

Sper să moară, gândi Arya, urmărindu-l cu privirea în 
timp ce ieşea pe poartă cu soldaţii mărşăluind în urma lui, 
în două coloane. Sper să moară cu toții. Ştia că se duceau 
să-l înfrunte pe Robb. Trăgând cu urechea în timp ce-şi 
vedea de treburi, Arya aflase că Robb câştigase o victorie 
importantă în vest. Pârjolise Lannisportul, ziceau unii, sau 


68 


cel puţin intenţionase să o facă. Cucerise Casterly Rock şi 
îi trecuse pe toţi prin sabie, sau tocmai asedia Dintele de 
Aur... Ceva se întâmplase, cel puţin asta era sigur. 

Weese o punea să ducă mesaje de dimineaţa până 
seara. Unele dintre ele o purtară chiar dincolo de zidurile 
castelului, afară, în mocirla şi nebunia taberei. Aș putea 
fugi, gândi ea în timp ce o căruţă hurui pe lângă ea. Aș 
putea să sar în spatele unei căruţe şi să mă ascund, sau să 
mă aşez în rând cu slujitorii, nimeni nu m-ar opri. Poate că 
ar fi făcut-o dacă nu ar fi fost Weese. Le spusese, nu o 
dată, ce ar face oricui ar încerca să fugă. 

— N-am să bat pe nimeni, o, nu. N-am să vă ating nici 
măcar cu un deget. Nu voi face decât să vă păstrez pentru 
Qohorik, da, asta voi face. Vă voi păstra pentru Mutilator. 
Vargo Hoat e numele lui, şi când se va întoarce, vă va tăia 
picioarele. Poate dacă Weese ar fi mort, gândea Arya..., 
dar nu când era în preajma lui. Putea să miroasă ce 
gândeai, aşa spunea mereu. 

Însă Weese nu-şi imagina că Arya ştia să citească, aşa 
că nu se ostenea niciodată să sigileze mesajele pe care i le 
dădea. Arya trăgea cu ochiul la toate, dar niciodată nu era 
nimic important, doar baliverne - o căruţă era trimisă la 
hambar, cealaltă la depozitul de arme. Un mesaj fusese o 
solicitare de plată pentru o datorie la jocuri, dar cavalerul 
căruia i l-a dat nu ştia să citească. Când i-a spus despre ce 
era vorba, a încercat s-o lovească, dar Arya s-a ferit, a 
înhăţat un corn de băut încrustat cu argint atârnat la şaua 
bărbatului şi a luat-o la fugă. Cavalerul a început să 
răcnească şi a fugit după ea, dar Arya s-a furişat între 
două căruţe, s-a strecurat printr-o mulţime de arcaşi şi a 
sărit peste o latrină. Îmbrăcat în zale, bărbatul nu putu 
ţine pasul cu ea. Când îi dădu lui Weese cornul, acesta îi 
spuse că o Nevăstuică isteaţă cum era ea merita o 
recompensă. 

— Am pus ochii pe un clapon fraged şi dolofan pentru 
cină. Îl vom împărţi, tu şi cu mine. O să-ţi placă. 

Peste tot pe unde mergea, Arya îl căuta pe Jaqen 
H'ghar, dorind să-i şoptească încă un nume, înainte ca toţi 


69 


cei pe care îi ura să se îndepărteze, dar în mijlocul ha- 
osului şi al debandadei, mercenarul Lorathi nu era de 
găsit. Încă îi mai datora două vieţi, şi Arya era îngrijorată 
că nu le va obţine niciodată, dacă Jaqen pleca la luptă cu 
ceilalţi. În cele din urmă, îşi făcu curaj să întrebe un 
străjer de la poartă dacă mercenarul plecase. 

— Unul dintre oamenii lui Lorch, nu-i aşa? întrebă 
străjerul. Nu va pleca. Înălţimea Sa l-a numit pe Ser Amory 
castelan de Harrenhal. Toată trupa rămâne aici, să apere 
castelul. Măştile Însângerate vor rămâne şi ele, să se 
ocupe de jafuri. Ţapul de Vargo Hoat s-ar putea să facă 
urât, el şi Lorch s-au urât întotdeauna. 

Însă Muntele avea să plece împreună cu Lordul Tywin. 
Va fi la comanda avangardei, ceea ce însemna că Dunsen, 
Polliver şi Raff îi vor aluneca printre degete cu toţii dacă 
nu-l putea găsi pe Jagen, ca să-l pună să-l omoare pe unul 
dintre ei înainte de a pleca. 

— Nevăstuică, zise Weese în după-amiaza aceea. Du-te 
la magazia de arme şi spune-i lui Lucan că Ser Lyonel şi-a 
rupt sabia la antrenament şi are nevoie de una nouă. lată 
dovada lui. Îi dădu un pătrat de hârtie. Acum mişcă-te 
repede, urmează să plece cu Ser Kevan Lannister. 

Arya luă hârtia şi fugi. Magazia de arme se învecina cu 
fierăria castelului, o clădire ca un tunel, cu acoperişul 
lung, cu douăzeci de forje construite între zidurile lui şi cu 
jgheaburi lungi de piatră pentru călirea oţelului. Jumătate 
dintre forje lucrau când Arya intră. Zidurile răsunau de 
zgomotul ciocanelor, iar oameni voinici cu şorţuri de piele 
asudau în căldura nemiloasă, aplecaţi deasupra foalelor şi 
a nicovalelor. Când îl zări pe Gendry, pieptul lui gol lucea 
de transpiraţie, dar ochii albaştri, umbriţi de părul negru, 
greu, aveau privirea îndârjită pe care şi-o amintea. Arya nu 
ştia dacă era măcar dornică să-i vorbească. Fusese vina lui 
că au fost prinşi cu toţii. 

— Care dintre ei e Lucan? Scoase hârtia. Trebuie să 
aduc o sabie nouă pentru Ser Lyonel. 

— Lasă-l pe Ser Lyonel. O trase la o parte, prizând-o de 
braţ. Aseară Plăcintă Fierbinte m-a întrebat dacă te-am 


70 


auzit strigând Winterfell atunci, la fortăreață, când ne 
luptam cu toţii pe zid. 

— Eu n-am strigat niciodată! 

— Ba da, ai strigat. Te-am auzit şi eu. 

— Toată lumea striga câte ceva, zise Arya apărându-se. 
Plăcintă Fierbinte striga „plăcintă fierbinte”, probabil că a 
strigat asta de o sută de ori. 

— Important e ce ai strigat tu. l-am spus lui Plăcintă 
Fierbinte că ar trebui să-şi scoată ceara din urechi, că tot 
ce ai strigat a fost Du-te naibii! Dacă te întreabă, ai face 
mai bine să spui acelaşi lucru. 

— Aşa voi face, răspunse ea, chiar dacă i se părea că 
du-te naibii era un lucru prostesc de strigat. 

Nu îndrăznea să-i spună lui Plăcintă Fierbinte cine era 
cu adevărat. Poate că ar trebui să-i spun lui Jagen numele 
lui Plăcintă Fierbinte. 

— Mă duc să-l aduc pe Lucan, zise Gendry. 

Lucan mormăi la vederea mesajului (deşi Arya nu-l 
credea în stare să-l citească) şi dădu jos o sabie lungă, 
grea. 

— E prea bună pentru nerodul acela, şi tu să-i spui că 
am zis aşa, mormăi el în timp ce-i dădea sabia. 

— Aşa voi face, minţi Arya. Dacă ar fi făcut aşa ceva, 
Weese ar fi bătut-o până la sânge. Lucan nu avea decât să- 
şi transmită personal insultele. 

Sabia lungă era cu mult mai grea decât fusese Acul, 
dar Aryei îi plăcea s-o ţină în mână. Greutatea oţelului o 
făcea să se simtă mai puternică. Poate că nu sunt o 
dansatoare pe apă, dar nici şoarece nu sunt. Un şoarece n- 
ar putea să mânuiască o sabie, dar eu pot. Porţile erau 
deschise, soldaţii veneau şi plecau, căruțele intrau goale şi 
ieşeau trosnind şi legănându-se sub greutatea încărcăturii. 
Se gândi să se ducă la grajduri şi să le spună că Ser Lyonel 
voia un alt cal. Avea hârtia, grăjdarii nu ar fi în stare să 
citească mai bine decât Lucan. Aș putea să iau calul și 
sabia și să plec pur și simplu. Dacă străjerii ar încerca să 
mă oprească, le-as arăta hârtia și as spune că toate 
acestea i le duceam lui Ser Lyonel. Totuși, nu avea idee 

71 


cum arăta Ser Lyonel sau unde îl putea găsi. Dacă ar lua-o 
la întrebări, și-ar da seama, și pe urmă Weese... Weese... 

În timp ce-şi muşca buza, încercând să nu se 
gândească la cum ar fi să i se taie picioarele, un grup de 
arcaşi cu veste din piele şi coifuri de fier trecu pe lângă ea, 
cu arcurile atârnate peste umeri. Arya auzi frânturi din 
discuţiile lor. 

— „„„uriaşi, îţi spun, are uriaşi înalţi de zece picioare, 
coborâţi de dincolo de Zid, şi îl urmează ca nişte căţei. 

— ...nu e omenesc, să se năpustească asupra lor în 
toiul nopţii şi toate celelalte... E mai mult lup decât om, 
aşa sunt toţi cei din familia Stark... 

— „la naiba cu toţi lupii şi cu uriaşii tăi, băiatul ar face 
pe el dacă ar şti că venim. N-a fost destul de bărbat să se 
apropie de Harrenhal, nu-i aşa? A fugit în cealaltă 
direcţie!? Ar fugi şi acum dacă ar şti ce e mai bine pentru 
el. 

— Aşa spui tu, dar s-ar putea ca băiatul să ştie ceva ce 
noi nu ştim, poate noi suntem cei care ar trebui să fugă... 

Da, gândi Arya. Da, voi sunteţi cei care ar trebui să 
fugă, voi şi Lordul Tywin şi Muntele, Ser Addam, Ser 
Amory şi Ser Lyonel, oricine ar fi el, cu toţii aţi face mai 
bine să fugiţi, altfel fratele meu vă va ucide, e un Stark, e 
mai mult lup decât om şi la fel sunt şi eu. 

— Nevăstuică! Vocea lui Weese o plesni ca un bici. Nu 
observase de unde venise, dar, pe neaşteptate, Weese se 
afla exact în faţa ei. Dă-mi asta. i-a luat cam mult. li 
smulse sabia din mână şi îi trase un dos usturător de 
palmă. Data viitoare să te mişti mai repede. 

Preţ de o clipă, Arya devenise din nou lup, dar palma 
lui Weese spulberă totul şi o lăsă fără nimic, doar cu 
gustul propriului sânge în gură. Îşi muşcase limba când a 
lovit-o. Îl ura pentru asta. 

— Mai vrei? se răsti Weese. O să capeţi. N-am să 
accept privirile tale insolente. Du-te la berărie şi spune-i 
lui Tuffleberry că am două duzini de butoaie pentru el, dar 
ar fi mai bine să-şi trimită feciorii să i le aducă, altfel voi 
găsi pe altcineva care să le vrea mai mult. Arya porni, dar 

72 


nu destul de repede pentru Weese. Fugi, dacă vrei să 
mănânci diseară, ţipă el, cu promisiunea claponului fraged 
şi dolofan deja uitată. Şi să nu te rătăceşti iarăşi, altfel jur 
că am să te bat până la sânge. 

Ba nu, gândi Arya. N-ai s-o mai faci niciodată. Dar 
alergă. Probabil că vechii zei ai nordului îi conduceau 
paşii. La jumătatea drumului către berărie, în timp ce 
trecea pe sub un pod de piatră care se arcuia între Turnul 
Văduvei şi Rugul Regelui, auzi un râs aspru, hârâit. Rorge 
apăru de după colţ, însoţit de alţi trei bărbaţi, cu blazonul 
lui Ser Amory cusut în dreptul inimii. Când o văzu, se opri 
şi rânji, arătându-şi gura plină de dinţi maronii, sub clapa 
de piele pe care o purta uneori ca să-şi acopere gaura de 
pe faţă. 

— Târfuliţa lui Yoren, o strigă el. Cred că ştim de ce 
acel bastard negru te-a dorit pe tine la Zid, nu-i aşa? Râse 
din nou, iar ceilalţi râseră împreună cu el. Unde ţi-e băţul 
acum? o întrebă Rorge dintr-o dată, iar zâmbetul i se 
şterse de pe chip la fel de repede cum apăruse. Pare-mi-se 
ţi-am promis că ţi-o trag cu el. Făcu un pas spre ea. Arya 
se dădu înapoi. Nu mai eşti aşa de vitează acum, că nu 
sunt în lanţuri, nu-i aşa? 

— Te-am salvat. Păstra o distanţă de aproape două 
picioare între ei, gata s-o ia la fugă, iute ca un şarpe, dacă 
ar încerca s-o înhaţe. 

— Îţi mai datorez o partidă pentru asta, se pare. Yoren 
ţi-a pompat păsărica sau i-a plăcut mai mult funduleţul ăla 
mic? 

— ÎI caut pe Jaqen, zise ea. Am un mesaj. 

Rorge se opri. Era ceva în privirea lui... Oare se temea 
de Jaqen H'ghar? 

— La baie. Piei din ochii mei! 

Arya se răsuci pe călcâie şi fugi, iute ca o căprioară, cu 
picioarele zburând peste bolovani, şi nu se mai opri până 
la baie. Il găsi pe Jagen înmuindu-se într-o cadă, într-un 
nor de aburi, în timp ce o slujitoare îi turna apă fierbinte 
pe cap. Părul său lung, roşu într-o parte şi alb în cealaltă, 
îi cădea pe umeri, ud şi greu. 

73 


Se strecură ca o umbră, dar el deschise ochii. 

— Se furişează înăuntru, cu picioare mici de şoarece, 
dar omul aude, zise el. 

Cum a putut să mă audă? se întrebă ea, şi se pare că el 
auzise şi asta. 

— Pentru un om cu urechile deschise, târşâitul tălpilor 
de piele pe piatră răsună mai puternic decât cornurile de 
război. Fetele deştepte merg desculţe. 

— Am un mesaj. Arya privi, şovăind, către slujitoare. 
Când văzu că nu aveau de gând să-i lase singuri, se aplecă 
la urechea lui până ce aproape i-o atinse cu gura. 

— Weese, şopti ea. 

Jagen H'ghar închise din nou ochii, plutind fără vlagă, 
pe jumătate adormit. 

— Spune-i excelenţei sale că sunt la dispoziţia lui. 
Mâna i se mişcă dintr-odată, stropind-o cu apă fierbinte, 
iar Arya fu nevoită să facă un salt înapoi ca să nu fie udată. 

Când îi relată lui Tuffleberry vorbele lui Weese, berarul 
înjură în gura mare: 

— Spune-i că băieţii mei au treabă, şi mai spune-i că e 
un bastard bubos şi şapte spelunci vor fi acoperite de 
gheaţă, până să mai primească de la mine măcar un corn 
de bere. Vreau butoaiele într-o oră, sau Lordul Tywin va 
auzi despre asta, ai să vezi numai. 

Weese înjură şi el când Arya îi aduse răspunsul, deşi 
omise partea cu bastardul bubos. Spumegă de mânie şi 
ameninţă, dar în cele din urmă adună şase oameni şi îi 
trimise, bodogănind, să ducă butoaiele jos, la berărie. 

Cina în seara aceea fu o fiertură subţire de ovăz, ceapă 
şi morcovi, cu o bucată de pâine neagră, veche. Una dintre 
femei îşi făcuse obiceiul să doarmă în patul lui Weese şi 
căpătă şi ea o bucată de brânză veche, albăstrită, şi o 
bucată din claponul despre care Weese vorbise în 
dimineaţa aceea. Restul îl mâncă el, lăsând o dâră lucioasă 
de grăsime să i se prelingă pe furunculele care îi supurau 
în colţul gurii. Aproape terminase când îşi ridică privirea 
de la mâncare şi o văzu pe Arya uitându-se lung la el. 

— Nevăstuică, vino aici! 

74 


Câteva bucăţi de carne neagră mai atârnau de un os. A 
uitat, dar acum şi-a amintit, gândi Arya. Îi părea rău că i-a 
spus lui Jagen să-l omoare. Se ridică de pe bancă şi se 
îndreptă către capul mesei. 

— Am văzut că te uitai la mine. Weese îşi şterse 
degetele pe hainele ei. Apoi o înhăţă de gât cu o mână şi o 
pălmui cu cealaltă. Ce ţi-am spus? O lovi din nou, cu dosul 
palmei. Ţine-ţi ochii acasă, sau data viitoare o să-ţi scot 
unul şi am să-l dau căţelei mele să-l mănânce. O îmbrânci, 
trântind-o la pământ. Tivul i se agăţă de un cui din banca 
de lemn plină de aşchii şi se sfâşie în timpul căderii. O vei 
coase înainte de a dormi, anunţă Weese în timp ce smulse 
ultima bucată de carne de pe os. Când termină de mâncat, 
îşi linse degetele zgomotos şi aruncă oasele câinelui său 
urât şi pătat. 

— Weese, şopti Arya în seara aceea, când se aplecă 
deasupra rochiei sfâşiate, Dunsen, Polliver, Raff cel Dulce, 
zise ea, rostind un nume de fiecare dată când împingea 
acul de os prin lâna nevopsită. Gâdilătorul şi Copoiul, Ser 
Gregor, Ser Amory, Ser Ilyn, Ser Meryn, Regele Joffrey, 
Regina Cersei. Se întrebă cât timp va mai trebui să-l 
includă pe Weese în rugăciunea ei şi începu să viseze că 
dimineaţă, când se va trezi, va fi mort. 

Dar vârful ascuţit al cizmei lui Weese fu cel care o 
trezi, ca întotdeauna. Trupele de bază ale oştirii Lordului 
Tywin urmau să plece în ziua aceea, le spuse el în timp ce- 
şi mâncau plăcintele de ovăz. 

— Să nu vă gândiţi la cât de uşor o să fie aici după ce 
stăpânul Lannister va pleca, îi avertiză el. Castelul nu se 
va micşora, vă jur, numai că de acum vor fi mai puţine 
mâini să-l îngrijească. Voi, şleahtă de puturoşi, veţi învăţa 
acum ce înseamnă munca, vă asigur. 

Nu de la tine. Arya luă o bucată de plăcintă cu ovăz. 
Weese se încruntă la ea, de parcă i-ar fi mirosit secretul. 
Îşi cobori iute privirea la mâncare şi nu îndrăzni să mai 
ridice ochii. 

O lumină palidă scălda curtea când Lordul Tywin 
Lannister părăsi Harrenhalul. Arya privi de la o fereastră 


75 


boltită, de la jumătatea Turnului Plângerii. Calul lui de 
luptă purta un valtrap din solzi purpurii, smălţuiţi, şi 
apărătoare aurită, în timp ce Lordul Tywin era 
înveşmântat într-o mantie groasă de hermină. Fratele lui, 
Ser Kevan, arăta aproape la fel de grozav. Nu mai puţin de 
patru purtători de flamuri mergeau în faţa lor, ducând 
drapele imense, purpurii, cu blazonul ce înfăţişa leul auriu. 
În spatele Lannisterilor veneau nobilii lor căpitani şi lorzi. 
Steagurile lor străluceau şi fluturau, un alai de culori: boul 
roşu şi muntele auriu, unicornul purpuriu şi cocoşul, 
mistrețul vărgat şi viezurele, un dihor argintiu şi un 
jongler pestriţ, stelele şi soarele strălucitor, păunul şi 
pantera, capra şi pumnalul, gluga neagră, cărăbuşul 
albastru şi săgeata verde. 

Ultimul venea Ser Gregor Clegane, în platoşa lui de 
oţel, călare pe un armăsar la fel de nărăvaş ca şi stăpânul 
lui. Poliver mergea alături de el, cu steagul ce înfăţişa 
câinele negru şi cu coiful cu coarne al lui Gendry pe cap. 
Era un bărbat înalt, dar arăta ca un băiat pirpiriu când 
venea în urma stăpânului său. 

Un fior o trecu pe şira spinării în timp ce-i privea 
trecând pe sub bariera-ghilotină de fier a Harrenhalului. 
Dintr-odată, îşi dădu seama că făcuse o mare greşeală. 
Sunt atât de proastă, gândi ea. Weese nu conta, nu mai 
mult decât contase Chiswyck. Aceştia erau oamenii care 
contau, cei pe care ar fi trebuit să-i omoare. Aseară ar fi 
putut să-i şoptească lui Jaqen să-l omoare pe oricare dintre 
ei dacă n-ar fi fost atât de furioasă pe Weese fiindcă a 
lovit-o şi a minţit-o cu claponul. Lordul Tywin, de ce nu am 
spus Lordul Tywin? 

Poate că nu era prea târziu să se răzgândească. Weese 
nu era încă mort. De-ar putea să-l găsească pe Jagen, să-i 
spună... 

În mare grabă, Arya cobori alergând treptele şerpuite, 
lăsându-şi baltă treburile. Auzi zăngănitul lanțurilor în 
timp ce bariera-ghilotină cobora încet, înfigându-şi ţăruşii 
în pământ... şi apoi un alt sunet, un țipăt de durere şi de 
spaimă. 

76 


O duzină de oameni ajunseră la faţa locului înaintea ei, 
dar nici unul nu se apropia prea mult. Arya se strecură 
printre ei. Weese era prăvălit peste pietrele de pavaj, cu 
gâtul o masă de carne roşie, cu ochii privind orbeşte către 
pâlcul de nori cenuşii. Căţeaua lui urâtă îi stătea pe piept, 
leorpăindu-i sângele care îi ţâşnea din gât şi sfâşiind când 
şi când câte o bucată de carne din faţa bărbatului mort. 

În cele din urmă, cineva aduse o arbaletă şi omori 
căţeaua pătată, în timp ce aceasta sfâşia una dintre 
urechile lui Weese. 

— Blestemat lucru, spuse un om. Avea căţeaua aia de 
când era mică. 

— Locul ăsta e blestemat, zise omul cu arbaleta. 

— E stafia lui Harren, asta e, zise Jupâneasa Amabel. 
N-am să mai dorm aici încă o noapte, jur. 

Arya ridică privirea de la bărbatul ucis şi de la câinele 
lui mort. Jagen H'ghar se sprijinea de un perete al 
Turnului Plângerii. Când o văzu, ridică o mână în dreptul 
feţei şi îşi aşeză nepăsător două degete pe obraz. 


77 


CATELYN 


La două zile distanţă de Riverrun, o iscoadă îi văzu 
adăpându-şi caii la marginea unui râu mocirlos. Catelyn nu 
fusese niciodată mai bucuroasă să vadă însemnul 
turnurilor gemene ale Casei Frey. 

Când îi ceru să-i conducă la unchiul ei, bărbatul spuse: 

— Peştele Negru a plecat la vest, cu regele, doamna 
mea. Martyn Rivers e la comanda călăreţilor în locul lui... 

— Înţeleg. Îl întâlnise pe Rivers la Gemeni; un fiu 
nelegitim al Lordului Walder, frate vitreg al lui Ser 
Perwyn. Nu era surprinsă să afle că Robb lovise în inima 
puterii Lannisterilor. Era limpede că asta urmărea încă de 
când a trimis-o să trateze cu Renly. Unde e Rivers acum? 

— Tabăra lui e la două ore de mers, doamna mea. 

— Du-ne la el, porunci ea. Brienne o ajută să se urce 
din nou în şa, şi porniră de îndată la drum. 

— Vii de la Podul Amar, doamna mea? întrebă iscoada. 

— Nu. Nu îndrăznise. Cu Renly mort, Catelyn nu fusese 
sigură ce primire i-ar putea face tânăra văduvă şi 
protectorii ei. În schimb, călătorise prin inima războiului, 
prin fertilele ţinuturi riverane, transformate în pustiuri 
negre de furia Lannisterilor, şi în fiecare noapte iscoadele 
ei aduceau veşti care o îmbolnăveau. Lordul Renly a fost 
ucis, adăugă ea. 

— Speram că povestea aceea e vreo născocire a 
Lannisterilor, sau... 

— Aş vrea să fie aşa. Fratele meu este stăpân la 
Riverrun? _ 

— Da, doamna mea. Înălţimea Sa l-a lăsat pe Ser 
Edmure să apere Riverrunul şi să-i ţină spatele. 

Zeii să-i dea putere să facă astfel, gândi Catelyn. Si 
deopotrivă, înţelepciune. 

— S-a auzit ceva despre Robb la vest? 


78 


— Nu ştiai? Omul părea surprins. Înălţimea Sa a 
câştigat o mare victorie la Oxcross. Ser Stafford Lannister 
e mort şi oastea lui e risipită. 

Ser Wendel Manderly scoase un țipăt de plăcere, însă 
Catelyn doar clătină din cap. Necazurile zilei de mâine o 
preocupau mai mult decât triumfurile zilei de ieri. 

Martyn Rivers îşi aşezase tabăra la adăpostul unei 
fortărețe distruse, lângă un grajd fără acoperiş şi lângă o 
sută de morminte proaspăt săpate. Puse un genunchi la 
pământ când Catelyn descălecă. 

— Bine te-am găsit, regina mea. Fratele tău ne-a 
însărcinat să te căutăm şi să te conducem degrabă la 
Riverrun, de îndată ce te găsim. 

Catelyn nu era prea încântată. 

— E vorba de tatăl meu? 

— Nu, doamna mea. Lordul Hoster e neschimbat. 
Rivers era un bărbat roşcovan, care nu semăna nici pe 
departe cu fraţii săi vitregi. Doar că ne-am temut să nu dai 
peste iscoadele lui Lannister. Lordul Tywin a părăsit 
Harrenhalul şi se îndreaptă către vest cu toată oastea. 

— Ridică-te, îi zise lui Rivers încruntându-se. Stannis 
Baratheon va mărşălui şi el în curând, zeii să-i ajute pe 
toţi. Cât timp mai e până când ajunge Lordul Tywin la noi? 

— Trei zile, poate patru, e greu de ştiut. Am trimis 
iscoade pe toate drumurile, dar ar fi mai bine să nu 
pierdem vremea. 

Aşa şi făcură. Rivers îşi strânse în grabă tabăra, 
încălecă alături de ea şi porniră din nou la drum, aproape 
cincizeci acum, gonind sub stindardul lupului străvechi, al 
păstrăvului săltând în valuri şi al turnurilor gemene. 

Oamenii ei voiau să afle mai multe despre victoria lui 
Robb la Oxcross, iar Rivers le făcu pe plac. 

— A venit la Riverrun un cântăreţ de-şi zice Rymund 
Poetul, care a făcut un cântec despre bătălie. Fără îndoială 
vei auzi cântecul diseară, doamna mea. „Lupul din 
Noapte”, aşa îşi spune acest Rymund. 

Continuă prin a povesti cum tot ce mai rămăsese din 
oastea lui Ser Stafford se întorsese la Lannisport. Tânărul 


79 


Lup îi plătea acum lui Lannister cu aceeaşi monedă pentru 
pustiirea ținuturilor riverane. Lorzii Karstark şi Glover 
jefuiau de-a lungul coastei. Lady Mormont luase ca pradă 
mii de vite şi le ducea către Riverrun, în timp ce Marele 
Jon pusese stăpânire peste minele de aur de la Castamere, 
Nunn's Deep şi Pendric Hills. Ser Wendel râse: Nimic nu 
poate pune un Lannister pe fugă ca o ameninţare la adresa 
aurului său. 

— Cum a reuşit regele să captureze Dintele? îşi întrebă 
Ser Perwyn Frey fratele bastard. E o fortăreață puternică, 
bine păzită şi domină drumul colinei. 

— Nu l-a capturat. S-a furişat noaptea în jurul lui. Se 
spune că lupul străvechi, acel Vânt Cenuşiu al lui, i-a 
arătat drumul. Animalul a luat urma unei cărări de capre 
ce şerpuia în josul unui defileu şi apoi în sus, de-a lungul 
crestei, un drum întortocheat şi pietros, dar suficient de 
lat pentru un singur şir de călăreţi. Lannisterii, în turnurile 
lor de veghe, nici măcar nu i-au zărit. Rivers cobori glasul: 
Unii spun că, după bătălie, regele i-a scos inima lui 
Stafford Lannister şi i-a dat-o lupului s-o mănânce. 

— Eu n-aş crede asemenea poveşti, zise tăios Catelyn. 
Fiul meu nu e un sălbatic. 

— Cum spui, doamna mea. Totuşi, asta merita. Acela 
nu e un lup obişnuit. Marele Jon a fost auzit zicând că 
vechii zei ai nordului le-au trimis copiilor tăi acei lupi. 

Catelyn îşi aminti ziua când băieţii ei au găsit puii de 
lup în zăpezile târzii de vară. Fuseseră cinci, trei masculi şi 
două femele, pentru cei cinci copii legitimi ai Casei 
Stark..., şi un al şaselea, cu ochii roşii şi cu blana albă, 
pentru Jon Snow, fiul bastard al lui Ned. Nu sunt nişte lupi 
obişnuiţi, gândi ea. Nu, într-adevăr. 

In noaptea aceea, în timp ce îşi aşezau tabăra, Brienne 
veni la cortul ei. 

— Doamna mea, acum eşti din nou în siguranţă printre 
ai tăi, la o zi de drum de castelul fratelui tău. Îngăduie-mi 
să plec. 

Catelyn n-ar fi trebuit să fie surprinsă. Dizgraţioasa 
tânără fusese retrasă pe tot parcursul călătoriei, 


80 


petrecându-şi cea mai mare parte a timpului cu caii, 
periindu-i şi  scoţându-le pietrele din potcoave. De 
asemenea, îl ajutase pe Shadd să curețe şi să gătească 
vânatul, şi curând făcuse dovada că ştie să vâneze ca orice 
bărbat. Brienne îndeplinise cu iscusinţă şi fără să se 
plângă orice sarcină pe care i-o încredinţase Catelyn, iar 
când i se vorbea, răspundea politicos, dar nu stătea 
niciodată la taclale, nu plângea, nici nu râdea. Călătorise 
cu ei în fiecare zi şi dormise alături de ei în fiecare noapte, 
fără să devină, cu adevărat, una de-a lor. 

La fel au stat lucrurile şi când era cu Renly, gândi 
Catelyn. La ospăț, la turnir, chiar şi în pavilionul lui Renly, 
cu fraţii ei de la Rondul Curcubeului. Sunt ziduri în jurul 
ei, mai înalte decât zidurile Winterfellului. 

— Dacă ne-ai părăsi, unde te-ai duce? o întrebă 
Catelyn. 

— Înapoi, răspunse Brienne. La Capătul Furtunii. 

— Singură. Nu era o întrebare. 

Faţa ei lătăreaţă era o apă liniştită, care nu oferea nici 
un indiciu despre ce s-ar putea ascunde în adâncurile de 
dedesubt. 

— Da. 

— Ai de gând să-l omori pe Stannis. 

Brienne îşi strânse degetele groase, bătătorite, pe 
mânerul sabiei. Sabia care fusese a lui. 

— Am făcut un jurământ. De trei ori am jurat. M-ai 
auzit. 

— Aşa e, recunoscu Catelyn. Ştia că fata păstrase 
mantia-curcubeu când şi-a aruncat restul veşmintelor 
pătate de sânge. Lucrurile lui Brienne fuseseră 
abandonate în timpul fugii şi se văzuse nevoită să se 
îmbrace cu piese disparate din hainele de schimb ale lui 
Ser Wendel, de vreme ce nimeni din grupul lor nu avea 
haine destul de mari ca să i se potrivească. Jurămintele 
trebuie ţinute, sunt de acord, dar Stannis e înconjurat de o 
oaste numeroasă şi de propriii lui străjeri, care au jurat să- 
l apere. 


81 


— Nu mă tem de străjerii lui. Sunt la fel de bună ca 
oricare dintre ei. N-ar fi trebuit să fug. 

— Asta te nelinişteşte, că vreun nebun ar putea să te 
numească laşă? Catelyn oftă. Moartea lui Renly nu a fost 
vina ta. Tu l-ai slujit cu vitejie, dar nu foloseşte nimănui să 
încerci să-l urmezi în mormânt. Întinse o mână să-i ofere 
mângâiere, atâta cât putea să ofere o atingere. Ştiu cât e 
de greu... 

Brienne clătină din cap. 

— Nimeni nu ştie. 

— Te înşeli, zise Catelyn tăios. În fiecare dimineaţă 
când mă trezesc, îmi amintesc că Ned nu mai e. Nu mă 
pricep la vorbe, dar asta nu înseamnă că nu visez să mă 
duc la Debarcaderul Regelui şi să-mi încolăcesc mâinile în 
jurul gâtului alb al lui Cersei Lannister şi să-l strâng până 
ce faţa i se înnegreşte. 

Frumoasa îşi ridică ochii, singura parte a ei care era cu 
adevărat frumoasă. 

— Dacă visezi asta, de ce ai încerca să mă opreşti? Din 
cauza celor spuse de Stannis la tratative? 

Oare aşa era? Catelyn privi peste câmp. Doi bărbaţi 
patrulau, cu suliţele în mâini. 

— Am fost învățată că, în această lume, oamenii buni 
trebuie să înfrunte răul, iar moartea lui Renly a fost ceva 
rău, fără doar şi poate. Dar am mai fost învățată şi că zeii 
sunt cei care fac regii, nu săbiile oamenilor. Dacă Stannis 
este regele nostru de drept... 

— Nu este. Nici Robert nu a fost vreodată rege de 
drept, chiar Renly a spus-o. Jaime Lannister l-a ucis pe 
regele de drept, după ce Robert l-a ucis pe moştenitorul de 
drept al Tridentului. Unde au fost zeii atunci? Zeilor nu le 
pasă de oameni, nu mai mult decât le pasă regilor de 
ţărani. 

— Unui rege bun îi pasă. 

— Lordul Renly... Înălţimea Sa... El ar fi fost cel mai 
bun rege, doamna mea, era atât de bun, el... 


82 


— A murit, Brienne, spuse ea cu toată blândeţea de 
care era în stare. Stannis şi Joffrey rămân... La fel şi fiul 
meu. 

— El n-ar... Nu vei cădea niciodată la pace cu Stannis, 
nu-i aşa? Să pleci genunchiul? Tu nu ai... 

— Voi fi sinceră cu tine, Brienne. Nu ştiu. Poate că fiul 
meu e rege, dar eu nu sunt regină, ci doar o mamă care 
vrea să-şi protejeze copiii, aşa cum poate. 

— Nu sunt făcută să fiu mamă. Eu trebuie să lupt. 

— Atunci, luptă... Dar pentru cei vii, nu pentru cei 
morţi. Duşmanii lui Renly sunt şi duşmanii lui Robb. 

Brienne îşi pironi privirea în pământ şi se mişcă de pe 
un picior pe altul. 

— Nu-ţi cunosc fiul, doamna mea. Ridică privirea. Te-aş 
putea sluji, dacă m-ai vrea. 

Catelyn era uluită. 

— De ce pe mine? 

Întrebarea păru să o pună în încurcătură. 

— M-ai ajutat. În pavilion..., când credeau că l-am... l- 
am... 

— Erai nevinovată. 

— Chiar şi aşa. Nu erai obligată să faci asta. Ai fi putut 
să-i laşi să mă omoare. Nu reprezentam nimic pentru tine. 

Poate că nu am vrut să fiu singura care cunoaşte 
adevărul întunecat al celor ce s-au petrecut acolo, gândi 
Catelyn. 

— Brienne, am luat multe doamne de obârşie nobilă în 
slujba mea de-a lungul anilor, dar niciodată una ca tine. 
Nu sunt comandant de oşti. 

— Nu, dar ai curaj. Poate nu curaj în luptă, dar..., nu 
ştiu..., un fel de curaj femeiesc. Şi cred că, atunci când va 
veni vremea, nu vei încerca să mă opreşti. Promite-mi asta. 
Că nu mă vei opri când va veni vorba de Stannis. 

Catelyn îl auzea şi acum pe Stannis zicând că va veni şi 
rândul lui Robb, cu timpul. Era ca o răsuflare de gheaţă în 
ceafă. 

— Când va veni vremea, nu te voi opri. 


83 


Fata înaltă îngenunche cu stângăcie, scoase din teacă 
sabia lungă a lui Renly şi i-o aşeză la picioare. 

— Atunci sunt a ta, doamna mea. Supusa ta sau... orice 
vrei să fiu. Te voi apăra, te voi sfătui şi îmi voi da viaţa 
pentru a ta, dacă va fi nevoie. Jur pe zeii vechi şi zeii noi. 

— Iar eu jur că vei avea mereu un loc în casa şi la masa 
mea şi mă leg să nu-ți cer nici un serviciu care ţi-ar putea 
aduce dezonoare. Jur pe zeii vechi şi zeii noi. Ridică-te. 
Strângând mâinile celeilalte femei între ale ei, Catelyn nu 
putu să-şi stăpânească un surâs. De câte ori l-am privit pe 
Ned acceptând jurământul de credință al unui om? Se 
întrebă ce părere ar avea el dacă ar putea s-o vadă acum. 

Traversară Furca Roşie târziu, în ziua următoare, mai 
sus de Riverrun, unde râul făcea o cotitură largă şi apele 
erau mici şi mocirloase. Trecerea era păzită de o unitate 
mixtă de arcaşi şi lăncieri care purtau blazonul Casei 
Mallister, vulturul. Când văzură flamurile lui Catelyn, 
ieşiră din spatele ţăruşilor ascuţiţi şi trimiseră înainte un 
om de pe malul celălalt să-i ajute să traverseze. 

— Încet şi cu grijă, doamnă, o preveni luându-i calul de 
căpăstru. Am înfipt ţepuşe de fier sub apă, vezi, şi sunt 
bucăţi de fier împrăştiate printre pietrele de colo. E la fel 
la toate trecerile de apă, după porunca fratelui tău. 

Edmure se gândeşte să lupte aici. Această revelaţie îi 
produse o senzaţie de greață, dar nu spuse nimic. 

Intre Furca Roşie şi Piatra Răsucită se alăturară unui 
şuvoi de oameni care se îndreptau către Riverrun, să-şi 
caute adăpost. Unii duceau animale în faţa lor, alţii 
împingeau căruţe, dar se dădură la o parte când Catelyn 
trecu pe lângă ei şi o întâmpinară strigând „Tully” ori 
„Stark”. La jumătate de leghe de castel, trecu pe lângă o 
tabără unde stindardul sângeriu al Casei Blackwood 
flutura pe cortul lordului. Lucas se despărţi de ea acolo, 
pentru a-l căuta pe Lordul Tytos, tatăl său. Ceilalţi mer- 
seră mai departe. 

Catelyn remarcă o a doua tabără desfăşurată de-a 
lungul malului nordic al Pietrei  Răsucite, flamuri 
cunoscute fluturând în vânt - fecioara dansând a lui Marq 


84 


Piper, plugarul lui Darry, şerpii încolăciţi, colorați în roşu 
şi alb, ai clanului Paege. Erau cu toţii stegarii tatălui său, 
lorzi ai Tridentului. Majoritatea părăsiseră Riverrunul 
înaintea ei, ca să-şi apere propriile teritorii. Dacă se aflau 
din nou aici, nu putea însemna decât că Edmure îi 
chemase înapoi. Zeii să ne apere, e adevărat, vrea să-l 
provoace la luptă pe Lordul Tywin. 

De la distanţă, Catelyn zări ceva întunecat 
bălăbănindu-se pe zidurile Riverrunului. Când se apropie, 
văzu cadavre atârnând de parapete, spânzurate la capetele 
unor funii lungi, cu ştreanguri de cânepă strânse în jurul 
gâturilor, cu feţele negre şi umflate. Le ciuguliseră ciorile, 
dar mantiile lor purpurii străluceau încă pe zidurile din 
gresie. 

— Au spânzurat nişte Lannisteri, remarcă Hal Mollen. 

— O privelişte încântătoare, zise vesel Ser Wendel 
Manderly. 

— Prietenii noştri au început fără noi, glumi Perwyn 
Frey. Ceilalţi râseră, toţi în afară de Brienne, care se uita 
lung, fără să clipească, la şirul de trupuri. Nu spuse nimic, 
nici nu zâmbi. 

Dacă l-au ucis pe Regicid, atunci fiicele mele sunt 
moarte şi ele. Catelyn dădu pinteni calului, pornind într-un 
galop mic. Fără îndoială, străjerii de la ziduri îi 
observaseră flamurile cu ceva vreme în urmă, căci, când se 
apropiară, bariera-ghilotină era ridicată. 

Edmure porni dinspre castel în întâmpinarea ei, 
înconjurat de trei dintre supuşii tatălui său - burduhănosul 
Ser Desmond Grell, maestrul de arme, Utherydes, 
administratorul, şi Ser Robin Ryger, căpitanul voinic şi 
pleşuv al gărzii Riverrunului. Erau toţi trei de-o vârstă cu 
Lordul Hoster, oameni care îşi petrecuseră întreaga viaţă 
în slujba tatălui său. Oameni bătrâni, îşi dădu seama 
Catelyn. 

Edmure purta o mantie albastră cu roşu peste o tunică 
pe care era brodat un peşte de argint. 


85 


— Cat, ne bucurăm că te-ai întors teafără. Când am 
auzit despre moartea lui Renly, ne-am temut pentru viaţa 
ta. Iar Lordul Tywin a pornit şi el la luptă. 

— Aşa am auzit şi eu. Cum îi merge tatălui meu? 

— Într-o zi e parcă mai puternic, în ziua următoare... 
Clătină din cap. A întrebat de tine. N-am ştiut ce să-i spun. 

— Voi merge la el în curând, făgădui ea. A venit vreo 
veste de la Capătul Furtunii de când a murit Renly? Sau de 
la Podul Amar? Nici un corb nu venise la oamenii de pe 
drum, iar Catelyn era nerăbdătoare să ştie ce se 
întâmplase după plecarea ei. 

— Nimic de la Podul Amar. De la Capătul Furtunii, trei 
păsări de la Ser Cortnay Penrose, castelanul, toate 
aducând acelaşi mesaj. Stannis l-a înconjurat pe mare şi pe 
uscat. E gata să jure supunere oricărui rege va înfrânge 
asediul. Se teme pentru băiat, zice el. Despre ce băiat o fi 
vorba, tu ştii? 

— Edric Storm, le spuse Brienne. Fiul nelegitim al lui 
Robert. 

Edmure o privi cu interes. 

— Stannis a jurat că garnizoana poate pleca în voie, 
nevătămată, cu condiţia să cedeze castelul în termen de 
două săptămâni şi să i-l predea pe băiat, dar Ser Cortnay 
n-a fost de acord. 

Riscă totul pentru un bastard al cărui sânge nici măcar 
nu e al lui, gândi Catelyn. 

— I-ai trimis vreun răspuns? 

Edmure clătină din cap. 

— Păi, dacă n-avem de oferit nici speranţă, nici ajutor? 
Iar Stannis nu e duşmanul nostru. 

Ser Robin Ryger interveni: 

— Doamna mea, ne poţi spune în ce mod a murit 
Lordul Renly? Poveştile pe care le-am auzit sunt stranii. 

— Cat, zise fratele ei, unii spun că tu l-ai ucis pe Renly. 
Alţii susţin că a fost o femeie din sud. Privirea îi zăbovi 
asupra lui Brienne. 

— Regele meu a fost ucis, zise fata abia şoptit, şi nu de 
Lady Catelyn, jur pe sabia mea, pe zeii vechi şi zeii noi. 

86 


— Ea este Brienne de Tarth, fiica Lordului Selwyn, 
Luceafărul de Seară, care a slujit în Garda Curcubeului, le 
spuse Catelyn. Brienne, sunt încântată să ţi-l prezint pe 
fratele meu, Ser Edmure Tully, moştenitor al Riverrunului. 
Administratorul lui, Utherydes Wayn, Ser Robin Ryger şi 
Ser Desmond Grell. 

— Onorat, zise Ser Desmond. Ceilalţi repetară după el. 
Fata roşi, stânjenită chiar şi de această curtoazie 
obişnuită. Dacă Edmure o considera o femeie ciudată, cel 
puţin avea buna-cuviinţă să nu o spună. 

— Brienne a fost cu Renly când a fost ucis, ca şi mine, 
zise Catelyn, dar noi nu am avut nici un rol în moartea lui. 
Nu avea de gând să vorbească despre umbră aici, de faţă 
cu toată lumea, aşa că făcu un semn cu mâna către 
cadavre. 

— Cine sunt aceşti oameni pe care i-ai spânzurat? 

Edmure îşi ridică privirea, stânjenit. 

— Au venit cu Ser Cleos când au adus răspunsul 
reginei la oferta noastră de pace. 

Catelyn era şocată. 

— Ai ucis soli? 

— Falşi soli, declară Edmure. Au făcut legământ de 
pace în faţa mea şi mi-au predat armele, aşa că le-am 
îngăduit să se plimbe în voie prin castel şi vreme de trei 
seri au mâncat şi au băut la masa mea, în timp ce eu 
discutam cu Ser Cleos. În cea de-a patra noapte au 
încercat să-l elibereze pe Regicid. Arătă în sus: Bruta aia 
uriaşă a ucis doi străjeri cu mâinile goale; i-a apucat de gât 
şi le-a sfărâmat ţestele una de alta, în timp ce flăcăul ăla 
slăbănog de lângă el deschidea uşa de la celula lui Lan- 
nister cu o bucată de sârmă, fie blestemat. Cel de la capăt 
era un fel de măscărici nenorocit. A vorbit cu glasul meu 
pentru a porunci să se deschidă Poarta Râului. Toţi trei 
străjerii - Enger, Delp şi Long Lew - jură că aşa a fost. 
Dacă mă întrebi pe mine, glasul omului nu semăna defel cu 
al meu şi, cu toate acestea, nătărăii au ridicat poarta- 
ghilotină. 


87 


Era isprava Pezevenghiului, bănuia Catelyn; mirosea 
de la o poştă a aceleaşi gen de viclenie de care dăduse 
dovadă la Eyrie. Cândva, l-ar fi numit pe Tyrion cel mai 
puţin periculos dintre Lannisteri. Acum nu mai era la fel 
de sigură. 

— Şi cum de i-aţi prins? 

— Ah, întâmplarea a făcut ca eu să nu mă aflu în castel. 
Traversasem Piatra Răsucită către... Ah... 

— Te destrăbălai sau umblai după femei. Povesteşte 
mai departe. 

Obrajii lui Edmure se aprinseră, roşii ca şi barba sa. 

— Era ceasul de dinaintea răsăritului şi mă întorceam. 
Când Long Lew mi-a văzut barca şi m-a recunoscut, s-a 
gândit, în sfârşit, să se întrebe cine se aflase în spatele 
ordinelor răstite şi a scos un țipăt. 

— Spune-mi că Regicidul a fost recapturat. 

— Da, dar nu uşor. Jaime a pus mâna pe o sabie, i-a 
ucis pe Poul Pernford şi pe Myles, scutierul lui Ser 
Desniond, şi l-a rănit pe Delp atât de rău, încât Maester 
Vymann se teme că va muri şi acesta curând. A fost o 
murdărie. La sunetul oţelului, unele dintre celelalte mantii 
roşii au alergat să i se alăture, cu mâinile goale sau nu. I- 
am spânzurat şi pe ei alături de cei patru care l-au eliberat 
şi pe ceilalţi i-am aruncat în temnițe. Şi pe Jaime la fel. De 
la el nu vom mai avea parte de evadări. E jos, la întuneric 
de data asta, cu lanţuri la mâini şi la picioare şi legat de 
zid. 

— Şi Cleos Frey? 

— Jură că nu ştia nimic despre complot. Cine poate şti? 
Omul e pe jumătate Lannister, pe jumătate Frey, şi cu toţii 
sunt mincinoşi. L-am pus în celula lui Jaime din vechiul 
turn. 

— Zici că a adus nişte condiţii? 

— Dacă le poţi numi aşa. Nu-ţi vor plăcea mai mult 
decât mie, te asigur. 

— Nu putem spera la nici un fel de ajutor din partea 
sudului, Lady Stark? întrebă  Utherydes Wayn, 
administratorul tatălui său. Această acuzaţie de incest... 


88 


Lordul Tywin nu suportă cu uşurinţă asemenea mizerii. Va 
căuta să spele de ruşine numele fiicei sale cu sângele 
acuzatorului ei. Lordul Stannis trebuie să înţeleagă asta. 
Nu are de ales decât să ni se alăture. 

Stannis a făcut cauză comună cu o putere mai mare şi 
mai întunecată. 

— Haide să vorbim despre treburile astea mai târziu. 

Catelyn traversă la trap podul mobil, lăsând în urma ei 
şirul sinistru de trupuri ale Lannisterilor morţi. Fratele ei 
tăcea. Când pătrunseră în forfota curţii interioare a 
Riverrunului, un ţânc gol ţâşni în faţa cailor. Catelyn trase 
hăţurile cu putere, ca să-l evite, privind alarmată de jur- 
împrejur. Sute de oameni de rând fuseseră primiţi în castel 
şi lăsaţi să-şi ridice adăposturi rudimentare lângă ziduri. 
Peste tot te împiedicai de copiii lor, iar curtea forfotea de 
vite, oi şi găini. 

— Cine sunt aceşti oameni? 

— Oamenii mei, răspunse Edmure. Erau speriaţi. 

Doar dulcele meu frate ar fi în stare să-i 
îngrămădească pe toţi aceşti oameni de prisos într-un 
castel care putea fi în curând asediat. Catelyn ştia că lui 
Edmure i se înmuia uşor inima, dar uneori avea impresia 
că mintea i se înmuia şi mai uşor. Îl iubea pentru asta, 
însă... 

— Poate să ajungă un corb la Robb? 

— E pe câmp, doamna mea, răspunse Ser Desmond. 
Pasărea n-ar avea cum să-l găsească. 

Utherydes Wayn tuşi: 

— Înainte de plecare, tânărul rege ne-a dat instrucţiuni 
să te trimitem pe tine la Gemeni, Lady Stark, când te 
întorci. Îţi cere să afli mai multe despre fiicele Lordului 
Walder, ca să-l ajuţi să-şi aleagă soaţa când va veni 
vremea. 

— Îţi vom da cai odihniţi şi provizii, îi promise fratele 
ei. Vei dori să te odihneşti înainte de... 

— Voi dori să rămân, zise Catelyn descălecând. Nu 
avea nici un fel de intenţie să părăsească Riverrunul şi pe 
tatăl său muribund, ca să-i aleagă nevastă lui Robb, în 


89 


locul lui. Robb vrea să fiu în siguranţă. Nu-l pot învinui 
pentru asta, dar pretextul lui e cusut cu aţă albă. 

— Băiete! strigă ea, şi un puradel de la grajduri veni în 
goană şi îi luă calul de căpăstru. 

Edmure săltă din şa. Era cu un cap mai înalt decât ea, 
dar avea să rămână întotdeauna frăţiorul ei. 

— Cat, făcu el cu amărăciune, Lordul Tywin se 
apropie... 

— Se îndreaptă către vest, să-şi apere propriile 
teritorii. Dacă închidem porţile şi ne adăpostim în spatele 
zidurilor, putem să-l privim cum trece fără să fim în pe- 
ricol. 

— Acesta e teritoriul clanului Tully, declară Edmure. 
Dacă Tywin Lannister se gândeşte să-l traverseze fără 
vărsare de sânge, îi dau eu o lecţie. 

Aceeaşi lecţie pe care i-ai dat-o fiului său? Fratele ei 
putea fi neclintit ca o stâncă atunci când îi era atinsă 
mândria, dar nici unul dintre ei nu putea uita cum a 
zdrobit Ser Jaime oastea lui Edmure ultima dată când l-a 
provocat la luptă. 

— Nu avem nimic de câştigat şi totul de pierdut dacă 
ne confruntăm cu Lordul Tywin pe câmpul de luptă, zise cu 
tact Catelyn. 

— Curtea nu e locul unde să-mi discut planurile de 
bătălie. 

— Cum doreşti. Unde mergem? 

Fratele ei se făcu negru la faţă. Pentru o clipă, Catelyn 
avu impresia că era pe punctul de a-şi pierde cumpătul, 
dar, în cele din urmă, Edmure rosti scurt: 

— În pădurea zeilor. Dacă insişti. 

Îl urmă de-a lungul unei galerii către poarta pădurii 
zeilor. Edmure fusese întotdeauna ursuz, îmbufnat când 
era furios. Catelyn regreta că l-a rănit, dar problema era 
prea importantă ca să-şi facă griji pentru orgoliul lui. Când 
ajunseră la adăpostul copacilor, Edmure îşi întoarse faţa 
către ea. 

— Nu ai puterea să-i înfrunţi pe Lannisteri pe câmpul 
de luptă, zise ea fără ocolişuri. 


90 


— Când toată oastea mea e adunată, ar trebui să am 
opt mii de pedestraşi şi trei mii de călăreţi, răspunse 
Edmure. 

— Ceea ce înseamnă că Lordul Tywin va avea de două 
ori mai mulţi ca tine. 

— Robb şi-a câştigat bătăliile când a avut şanse mai 
mici de izbândă, replică Edmure, iar eu am un plan. Ai 
uitat de Roose Bolton. Lordul Tywin l-a înfrânt la Furca 
Verde, dar nu şi-a dus treaba până la capăt. Când Lordul 
Tywin s-a dus la Harrenhal, Bolton a ocupat vadul rubiniu 
şi răscrucile. Are zece mii de oameni. I-am trimis vorbă lui 
Helman Tallhart să i se alăture cu garnizoana pe care a 
lăsat-o Robb la Gemeni... 

— Edmure, Robb a lăsat acei oameni ca să păstreze 
Gemenii şi să se asigure că Lordul Walder ne rămâne 
credincios. 

— Aşa e, zise Edmure cu încăpățânare. Am auzit 
despre clanul Frey că a luptat cu vitejie la Pădurea 
Şoaptelor, iar bătrânul Ser Stevron a murit la Oxcross. Ser 
Ryman, Walder cel Negru şi ceilalţi sunt cu Robb la vest, 
Martyn ne-a fost o iscoadă de mare folos, iar Ser Perwyn 
te-a ajutat să ajungi în siguranţă la Renly. Zeii să ne apere, 
ce altceva le mai putem cere? Robb e logodit cu una dintre 
fiicele Lordului Walder, iar Roose Bolton s-a căsătorit cu 
cealaltă, după câte am auzit. Şi nu i-ai luat tu pe doi dintre 
nepoţii lui să fie crescuţi la Winterfell? 

— Un pupil poate deveni uşor ostatic, dacă e nevoie. 
Nu ştiuse despre moartea lui Ser Stevron, nici despre 
căsătoria lui Bolton. 

— Dacă suntem doi ostatici ai binelui, cu atât mai mult 
Lordul Walder nu va îndrăzni să ne ducă de nas. Bolton 
are nevoie de oamenii lui Frey, iar Ser Helman de 
asemenea. I-am poruncit să recaptureze Harrenhalul. 

— Asta pare a fi o treabă sângeroasă. 

— Da, dar după ce castelul va cădea, Lordul Tywin nu 
va avea unde să se retragă. Oamenii mei vor avea grijă să 
nu traverseze Furca Roşie. Dacă atacă peste râu, va sfârşi 
ca Rhaegar când a încercat să traverseze Tridentul. Dacă 


91 


se retrage, va fi prins între Riverrun şi Harrenhal, şi când 
Robb se va întoarce de la vest, putem să terminăm cu el 
pentru totdeauna. 

Glasul fratelui ei era plin de neaşteptată încredere, dar 
Catelyn se pomeni dorindu-şi ca Robb să nu-l fi luat pe 
unchiul său Brynden cu el către vest. Peştele Negru 
luptase în cincizeci de bătălii, Edmure într-una singură, şi 
aceea pierdută. 

— Planul e bun, conchise el. Lordul Tytos aşa zice, iar 
Lordul Jonos, şi el la fel. Când au fost clanurile Blackwood 
şi Bracken cu ceva ce nu era sigur? te întreb eu. 

— Fie cum o fi. Se simţea dintr-odată obosită. Probabil 
greşea că-l contrazicea. Poate că era un plan măreț şi 
presimţirile ei negre erau doar temeri de femeie. Şi-ar fi 
dorit ca Ned să fie acolo, sau unchiul ei, Brynden, sau... L- 
ai întrebat pe tata despre asta? 

— Tata nu e în stare să cântărească strategii. Acum 
două zile îşi făcea planuri pentru căsătoria ta cu Brandon 
Stark. Du-te să-l vezi cu ochii tăi, dacă nu mă crezi. Planul 
acesta va funcţiona Cat, vei vedea. î 

— Sper, Edmure. Sper din toată inima. Il sărută pe 
obraz, ca să-i dea de înţeles că vorbea serios, şi plecă să-şi 
caute tatăl. 

Lordul Hoster Tully era aproape la fel cum îl lăsase - în 
pat, tras la faţă, cu pielea palidă şi cleioasă. Încăperea 
avea un miros scârbos, de boală, de leacuri şi de 
transpiraţie stătută în acelaşi timp. Când trase draperiile, 
tatăl său scoase un geamăt surd şi deschise ochii, clipind. 
O privi de parcă n-ar fi înţeles cine era şi ce voia. 

— Tată. Îl sărută. M-am întors. 

Atunci o recunoscu parcă. 

— Ai venit, şopti el cu glas pierit, abia mişcându-şi 
buzele. 

— Da, zise ea. Robb m-a trimis la sud, dar m-am grăbit 
înapoi. 

— La sud... unde... Eyrie e la sud, copilă dragă? Nu-mi 
amintesc... Oh, inimioara mea, m-am temut... M-ai iertat, 
copilă? Lacrimile îi şiroiau pe obraji. 

92 


— N-ai făcut nimic pentru care să te iert, tată. Îi 
mângâie părul alb, moale, şi îi atinse fruntea. Ardea încă 
de febră, în ciuda tuturor poţiunilor pe care i le dăduse 
maesterul. 

— A fost mai bine, şopti tatăl său. Jon e un om bun... 
Bun, puternic, blând... Va avea grijă de tine... şi e de 
obârşie nobilă, ascultă-mă, trebuie. Sunt tatăl tău..., tatăl 
tău... Te vei căsători când se va mărita Cat, da, aşa vei 
face... 

Crede că sunt Lysa, îşi dădu seama Catelyn. Zeii fie 
milostivi, vorbeşte de parcă n-am fi căsătorite încă. 

Mâinile tatălui ei le strânseră pe-ale ei, tremurând ca 
două păsări albe, speriate. 

— 'Ţângăul ăla... nenorocit... Nu-i rosti numele în faţa 
mea... Datoria ta..., mama ta, ea... Lordul Hoster ţipă, 
cuprins de un spasm de durere. O, zei, iertaţi-mă, iertati- 
mă. Leacul meu... 

Şi pe urmă Maester Vyman fu acolo, ducându-i o cupă 
la buze. Lordul Hoster sorbi poţiunea albă, vâscoasă, 
nerăbdător ca un copil la sân, iar Catelyn văzu cum pacea 
se aşterne din nou pe chipul său. 

— Va dormi acum, doamna mea, zise maesterul când 
cupa fu goală. Laptele macului îi lăsase o dâră albă, 
groasă, în jurul gurii. Maester Vyman o şterse cu o 
mânecă. 

Catelyn nu mai putea să-l privească. Hoster Tully 
fusese un bărbat puternic şi mândru. Suferea să-l vadă 
adus într-un asemenea hal. leşi pe terasă. Curtea de de- 
desubt era înţesată de refugiaţi şi ameţitoare de zgomotele 
lor, dar dincolo de ziduri apele râului curgeau limpezi, 
curate şi nesfârşite. Acestea sunt râurile lui şi în curând se 
va întoarce la ele, pentru ultima sa călătorie. 

Maester Vyman o urmase afară. 

— Doamna mea, spuse el cu blândeţe. Nu pot să mai 
tin mult moartea departe. Ar trebui să trimitem un călăreț 
după fratele lui. Ser Brynden şi-ar dori să fie aici. 

— Da, răspunse Catelyn cu vocea gâtuită de durere. 

— Şi poate şi la Lady Lysa? 

93 


— Lysa nu va veni. 

— Dacă i-ai scrie personal, poate că... 

— Voi aşterne câteva cuvinte pe hârtie, dacă asta te 
mulţumeşte. Se întrebă cine fusese „ţângăul nenorocit” al 
Lysei. Vreun tânăr scutier sau vreun cavaler rătăcitor, mai 
degrabă... Deşi, după vehemenţa cu care se împotrivise 
Lordul Hoster, ar fi putut să fie fiul unui negustor sau 
vreun ucenic bastard, un cântăreţ chiar. Lysa a fost mereu 
foarte atrasă de cântăreţi. Nu trebuie să o învinovățesc. 
Jon Arryn era cu douăzeci de ani mai bătrân decât tatăl 
nostru, oricât de nobil ar fi fost. 

Turnul pe care i-l pregătise fratele ei era acelaşi pe 
care ea şi Lysa îl împărţiseră pe vremea când erau fete. Va 
fi plăcut să doarmă din nou pe un pat de puf, cu un foc 
cald în cămin. Când va fi odihnită, lumea i se va părea mai 
puţin sumbră. 

Dar în faţa apartamentelor ei îl găsi pe Utherydes 
Wayn aşteptând împreună cu două femei înveşmântate în 
gri, cu feţele acoperite, lăsând să li se vadă doar ochii. 
Catelyn ştiu imediat de ce se aflau acolo. 

— Ned? 

Surorile îşi plecară ochii. Utherydes spuse: 

— Ser Cleos l-a adus de la Debarcaderul Regelui, 
doamna mea. 

— Du-mă la el, porunci ea. 

Îl aşezaseră pe o masă de scânduri şi îl acoperiseră cu 
un steag, steagul alb al Casei Stark, cu blazonul lupului 
cenuşiu. 

— Vreau să mă uit la el, zise Catelyn. 

— Au rămas doar oasele, doamna mea. 

— Vreau să mă uit la el, repetă ea. 

Una dintre surorile tăcute dădu la o parte flamura. 

Oase, gândi Catelyn. Acesta nu e Ned, acesta nu este 
omul pe care l-am iubit, tatăl copiilor mei. Mâinile îi erau 
împreunate peste piept, degete scheletice curbate după 
forma vreunei teci de sabie, dar nu erau mâinile atât de 
puternice şi de pline de viaţă ale lui Ned. Imbrăcaseră 
oasele în cămaşa lui din catifea albă, cu blazonul lupului 


94 


străvechi în dreptul inimii, dar nu mai rămăsese nimic din 
carnea caldă pe care îşi culcase capul în atâtea nopţi sau 
din braţele care o înconjuraseră. Capul fusese legat de 
trup cu sârmă subţire de argint, dar un craniu seamănă cu 
altul, şi în acele scobituri goale nu găsea nimic din ochii 
cenuşii ai stăpânului ei, ochi care puteau fi blânzi ca un 
abur sau duri ca o stâncă. I-au dat ochii ciorilor, îşi aminti 
ea. Catelyn se întoarse: 

— Aceea nu e sabia lui. 

— Gheaţă nu ne-a fost înapoiată, doamna mea, zis 
Utherydes. Doar oasele Lordului Eddard. 

— Presupun că trebuie să-i mulţumesc cu atât mai mult 
reginei. 

— Mulţumeşte-i Pezevenghiului, doamna mea. A fost 
isprava lui. 

Intr-o zi am să le mulţumesc tuturor. 

— Vă sunt recunoscătoare pentru serviciile voastre, 
dragi surori, zise Catelyn, dar trebuie să vă mai 
încredinţez o sarcină. Lordul Eddard a fost un Stark şi 
oasele lui trebuie să se odihnească între zidurile 
Winterfellului. 

li vor ridica o statuie, o întruchipare de piatră, care va 
sta în întuneric, cu un lup străvechi la picioare şi cu o 
sabie pe genunchi. 

— Ai grijă ca surorile să aibă cai odihniţi şi orice 
altceva le este de trebuinţă pentru călătorie, îi spuse lui 
Utherydes Wayn. Hal Mollen le va escorta înapoi la 
Winterfell, e datoria lui de căpitan al gărzii. Îşi coborî 
privirea asupra oaselor care erau tot ce mai rămăsese din 
stăpânul şi iubitul ei. Acum lăsaţi-mă, toţi. Vreau să fiu 
singură cu Ned în noaptea asta. 

Femeile în straie cenuşii îşi plecară capetele. Surorile 
tăcute nu vorbesc cu cei vii, îşi aminti cu tristeţe Catelyn, 
dar unii spun că pot vorbi cu cei morți. Şi cât de mult le 
invidia pentru asta... 


95 


DAENERYS 


Draperiile o fereau de praful şi de căldura străzilor, dar 
nu o puteau feri de dezamăgire. Dany urcă obosită 
înăuntru, bucuroasă că se poate adăposti de marea de ochi 
ai Qartheenilor. 

— Faceţi loc, strigă Jhogo către mulţime de pe cal, 
plesnind din bici, faceţi loc, faceţi loc pentru Mama 
Dragonilor. 

Rezemat pe perne răcoroase de satin, Xaro Xhoan 
Daxos turnă vinul rubiniu în două pocale identice de jad şi 
aur, cu mâini sigure şi ferme, în ciuda mişcării legănate a 
palanchinului. 

— Văd o tristeţe profundă întipărită pe chipul tău, raza 
mea de iubire. Îi oferi un pocal. Să fie tristeţea unui vis 
pierdut? 

— Un vis întârziat, nimic mai mult. Colierul strâmt de 
argint o freca pe gât. Îl desfăcu şi îl azvârli deoparte. 
Colierul era încrustat cu un ametist fermecat despre care 
Xaro jurase că o va apăra de toate otrăvurile. Cei Puri erau 
notorii prin aceea că ofereau vin otrăvit celor pe care îi 
considerau periculoşi, dar nu îi dăduseră lui Dany nici 
măcar o cană cu apă. Nu m-au privit niciodată ca pe o 
regină, gândi ea cu amărăciune. Am fost doar distracţia 
unei după-amiezi, o călăreață cu un animal ciudat de 
companie. 

Când Dany întinse mâna după vin, Rhaegal sâsâi şi îşi 
vâri ghearele negre, ascuţite, în umărul ei gol. Tresărind, îl 
mută pe umărul celălalt, unde putea să-i zgârie rochia în 
loc de piele. Era îmbrăcată după moda din Qarth. Xaro o 
prevenise că întronaţii nu vor da niciodată ascultare unei 
Dothraki, astfel că avu grijă să li se înfăţişeze în straie de 
brocart verde, cu un sân dezgolit, cu sandale argintii în 
picioare şi cu o cingătoare din perle negre şi albe în jurul 


96 


taliei. După cât ajutor mi-au oferit, aş fi putut merge şi 
goală. Poate că ar fi trebuit. Sorbi cu nesat. 

Descendenţi ai vechilor regi şi regine din Qarth, Cei 
Puri erau la comanda Gărzii Civile şi a flotei de galere 
bogat ornamentate care stăpânea strâmtorile dintre mări. 
Daenerys Targaryen îşi dorise flota aceea, sau o parte din 
ea, şi pe unii dintre ostaşi. Făcuse tradiționala jertfă în 
Templul Amintirii, oferise mita tradiţională Custodelui 
Registrului Lung, trimisese tradiționalul  curmal 
Deschizătorului Porții şi, în cele din urmă, primise 
tradiţionalii papuci de mătase albastră, semn că era 
chemată în Sala Celor o Mie de Tronuri. 

Cei Puri îi ascultaseră rugăminţile din jilţurile mari de 
lemn ale strămoşilor, înălțându-se în rânduri arcuite din 
podeaua de marmură către un tavan înalt, boltit, pictat cu 
scene ale gloriei pierdute a Qarthului. Scaunele erau 
imense, superb sculptate, strălucind de încrustaţii din aur 
şi presărate cu chihlimbar, onix, azurit şi jad, fiecare 
diferit de toate celelalte, fiecare tinzând să fie cel mai 
frumos. Cu toate acestea, oamenii care şedeau în jilţuri 
păreau atât de apatici şi de plictisiţi de lume, încât erau 
parcă adormiţi. Au ascultat, dar nu au auzit, gândi ea. 
Sunt, într-adevăr. Oameni de Lapte. Nu au avut niciodată 
de gând să mă ajute. Au venit pentru că erau curioşi. Au 
venit pentru că erau plictisiti, iar dragonul de pe umărul 
meu i-a interesat mai mult decât mine. 

— Spune-mi care au fost cuvintele Celor Puri, o 
îndemnă Xaro Xhoan Daxos. Spune-mi ce au zis de au 
întristat-o pe regina inimii mele. 

— Au zis nu. Vinul avea gustul rodiilor şi al zilelor de 
vară. Au spus-o cu mare curtoazie, nu încape vorbă, dar în 
spatele tuturor cuvintelor lor frumoase a fost, totuşi, nu. 

— L-ai linguşit? 

— Cu neruşinare. 

— Ai plâns? 

— Sângele dragonului nu plânge, răspunse ea pe un 
ton de ceartă. 

Xaro oftă. 


97 


— Ar fi trebuit să plângi. Qartheenii plângeau adesea şi 
cu uşurinţă, acest lucru era considerat un semn distinctiv 
al omului civilizat. Oamenii pe care i-am cumpărat, ei ce 
au spus? 

— Mathos nu a spus nimic. Wendello a lăudat felul în 
care am vorbit. Cel Splendid m-a refuzat, împreună cu 
ceilalţi, dar pe urmă a plâns. 

— Păcat că ei, Qartheenii, pot fi atât de perfizi. Xaro nu 
era dintre Cei Puri, dar îi spusese pe cine să mituiască şi 
cât să ofere. Plângi, plângi, pentru trădarea oamenilor. 

Dany ar fi plâns mai degrabă după aurul ei. Cu darurile 
pe care le oferise lui Mathos Mallarawan, Wendello Qar 
Deeth şi Egon Emeros cel Splendid ar fi putut cumpăra o 
corabie sau ar fi putut angaja douăzeci de mercenari. 

— Ce-ar fi dacă l-aş trimite pe Ser Jorah să ceară 
înapoierea darurilor? întrebă ea. 

— Ce-ar fi dacă un Om al Regretelor ar veni la palatul 
meu şi te-ar omori în somn? Oamenii Regretelor erau o 
ghildă străveche, sacră, de asasini, numiţi aşa pentru că le 
şopteau mereu victimelor, înainte de a le ucide: „Regret”. 
Qartheenii erau deosebit de politicoşi. O vorbă înţeleaptă 
spune că e mai uşor să mulgi Vaca de Piatră din Faros 
decât să storci aurul de la Cei Puri. 

Dany nu ştia unde era Faros, dar Qarthul, i se părea ei, 
era plin de vaci de piatră. Prinții negoţului, deveniți 
extrem de bogaţi de pe urma comerţului dintre mări, erau 
împărţiţi în trei facţiuni rivale: Ghilda Străveche a 
Mirodeniilor, Frăția Turmalinelor şi Cei Treisprezece, de 
care aparţinea Xaro. Fiecare rivaliza cu celelalte pentru 
supremație şi toate trei se luptau la nesfârşit cu Cei Puri. 
Şi, deasupra tuturor, se aflau vrăjitorii cu buzele lor 
albastre şi cu puterile înfricoşătoare, foarte rar văzuţi, dar 
temuti. 

Fără Xaro ar fi fost pierdută. Aurul pe care îl risipise 
pentru a deschide porţile Sălii Celor O Mie de Tronuri era 
în cea mai mare parte un rezultat al generozităţii şi 
isteţimii negustorului. Pe măsură ce zvonul existenţei 
dragonilor se răspândise în tot estul, tot mai mulţi curioşi 


98 


veniseră să afle dacă povestea era adevărată - iar Xaro 
Xhoan Daxos s-a îngrijit ca atât cei nobili, cât şi cei umili, 
să-i ofere, deopotrivă, daruri simbolice Mamei Dragonilor. 

Picătură cu picătură, se adunase un adevărat ocean. 
Căpitanii corăbiilor de negoţ i-au adus dantele din Myr, 
cufere cu şofran din Yi Ti, chihlimbar şi sticla dragonilor 
din Asshai. Negustorii i-au dăruit saci cu monede, inele de 
argint şi lanţuri. Flautiştii i-au cântat, saltimbancii au făcut 
acrobaţii, jonglerii au făcut jonglerii, iar boiangiii au 
înveşmântat-o în culori despre care nici nu ştia că existau. 
O pereche din Jogos Nhai i-a adus un zebral fioros, negru 
cu dungi albe. O văduvă i-a adus cadavrul uscat al soţului 
ei, acoperit cu o crustă de frunze argintii; se considera că 
asemenea rămăşiţe trupeşti aveau o mare putere, mai cu 
seamă dacă defunctul fusese un vrăjitor, şi acesta chiar 
fusese, iar Frăția Turmalinelor îi dăruise o coroană făurită 
în forma unui dragon cu trei capete; gâturile erau din aur 
galben, aripile erau din argint, iar capetele erau sculptate 
din jad, fildeş şi onix. 

Coroana fu singurul dar pe care îl păstră. Pe celelalte 
le vându, ca să adune averea pe care o risipise pe Cei Puri. 
Xaro ar fi vrut să vândă şi coroana - Cei Treisprezece s-ar 
fi îngrijit să primească una mult mai frumoasă, jurase el -, 
dar Dany nu i-a îngăduit. 

— Viserys a vândut coroana mamei mele şi oamenii l-au 
numit cerşetor. Pe aceasta o voi păstra, ca oamenii să mă 
numească regină. Şi aşa a făcut, deşi gâtul o durea de 
povara ei. 

Deşi sunt încoronată, sunt tot o cerşetoare, gândi 
Dany. Am devenit cea mai strălucitoare cerşetoare din 
lume, dar tot cerşetoare rămân. Ura acest lucru, şi 
probabil la fel simţise şi fratele ei. Toţi acei ani de goană 
din oraş în oraş, cu un pas înaintea cuțitelor 
Uzurpatorului, cerşind ajutor de la principi, prinți şi lorzi, 
cumpărându-ne mâncarea cu linguşeli. Probabil că ştiuse 
cum îşi râdeau de el. Nu e de mirare că a devenit atât de 
mânios şi de inverşunat. Până la urmă, asta l-a înnebunit. 
M-ar înnebuni şi pe mine dacă aş îngădui. O parte din ea 

99 


nu şi-ar fi dorit nimic mai mult decât să-şi conducă oamenii 
înapoi la Vaes Tolorro şi să facă oraşul mort să înflorească. 
Nu, asta înseamnă înfrângere. Eu am ceva ce Viserys nu a 
avut niciodată, eu am dragonii. Dragonii schimbă totul. 

Îl mângâie pe Rhaegal. Dragonul verde îşi închise dinţii 
în jurul mâinii ei şi strânse cu putere. Afară, imensul oraş 
forfotea, bubuia şi clocotea, cu miile de glasuri 
contopindu-se într-un singur sunet, grav ca vuietul mării. 

— Faceţi loc, voi, Oameni de Lapte, faceţi loc pentru 
Mama Dragonilor, striga Jhogo, iar Qartheenii se dădeau 
la o parte, deşi mai degrabă din cauza boilor decât a 
strigătului său. 

Printre faldurile unduitoare ale draperiilor, Dany îl 
zărea, când şi când, afară, călare pe armăsarul său. La 
răstimpuri, atingea uşor boii cu biciul cu mâner de argint, 
pe care i-l dăruise ea. Aggo o străjuia în partea cealaltă, 
iar Rakharo venea în spatele procesiunii, privind chipurile 
din mulţime în căutarea oricărui semn de ameninţare. Pe 
Ser Jorah îl lăsase astăzi să-i păzească pe ceilalţi dragoni. 
Cavalerul exilului se împotrivise de la bun început acestei 
nebunii. EI nu are încredere în nimeni, cugetă ea, şi 
probabil că din motive întemeiate. 

Când Dany duse pocalul la buze, Rhaegal adulmecă 
vinul şi îşi trase capul înapoi, sâsâind. 

— Dragonul tău are nas bun. Xaro îşi şterse buzele. 
Vinul e de proastă calitate. Se spune că dincolo de Marea 
de Jad au un vin vechi, auriu, atât de bun încât o singură 
sorbitură face ca toate celelalte vinuri să-ţi pară ca oţetul. 
Haide să luăm vasul meu şi să mergem în căutarea acestui 
vin, tu şi cu mine. 

— La Arbor se face vinul cel mai bun din lume, afirmă 
Dany. Lordul Redwyne luptase pentru tatăl său împotriva 
Uzurpatorului, îşi amintea ea, unul dintre cei puţini care i- 
au rămas credincioşi până la sfârşit. Oare va lupta şi 
pentru mine? Nu avea cum să fie sigură, după atâţia ani. 
Vino cu mine la Arbor, Xaro, şi vei avea parte de cel mai 
bun vin pe care l-ai gustat vreodată. Dar va trebui să 


100 


călătorim cu o corabie de război, nu cu un vas de 
plimbare. 

— Nu am nici o corabie de război. Războiul e rău 
pentru negoţ. Ţi-am spus de multe ori, Xaro Xhoan Daxos e 
un om al păcii. 

Xaro Xhoan Daxos e un om al aurului, gândi ea, iar 
aurul îmi va cumpăra toate corăbiile şi toate săbiile de 
care am nevoie. 

— Nu ţi-am cerut să pui mâna pe sabie, ci doar să-mi 
împrumuţi corăbiile tale. 

El zâmbi cu modestie. 

— Am doar câteva corăbii de negoţ, atâta tot. Cine 
poate spune câte? Una dintre ele poate că eşuează chiar 
acum, în vreun colţ stâncos al Mării Verii. Mâine, o alta va 
cădea în mâinile corsarilor. Poimâine, unul dintre căpitanii 
mei s-ar putea să se uite la bogăţia pe care o aduce şi să se 
gândească: Toate acestea trebuie să-mi aparțină mie. 
Acestea sunt riscurile negoţului. Ei bine, cu cât vorbim mai 
mult, cu atât s-ar putea să am mai puţine corăbii. Devin 
mai sărac într-o clipită. 

— Dă-mi corăbii şi te voi face din nou bogat. 

— Căsătoreşte-te cu mine, lumină strălucitoare, şi 
pluteşte pe corabia inimii mele. Nu pot să dorm noaptea 
de gândul la frumuseţea ta. 

Dany zâmbi. Declaraţiile bombastice de dragoste ale 
lui Xaro o amuzau, dar comportamentul contrasta cu 
vorbele sale. În vreme ce Ser Jorah abia îşi putuse dezlipi 
ochii de la pieptul ei dezgolit când o ajutase să urce în 
palanchin, Xaro nu se învrednici să-l observe, nici măcar în 
acest loc strâmt. lar Dany văzuse băieţii chipeşi care îl 
înconjurau pe prinţul negoţului trecând prin sălile 
palatului său, înveşmântaţi în mătase. 

— Spui vorbe dulci, Xaro, dar în spatele lor aud un alt 
nu. 

— Acest Tron de Fier despre care vorbeşti mi se pare 
monstruos de aspru şi de rece. Nu pot nici să mă gândesc 
la nişte ţepi ascuţiţi zgâriindu-ţi pielea fină. Giuvaierele 
din nasul lui Xaro îi dădeau înfăţişarea unei păsări ciudate, 

101 


strălucitoare. Degetele sale lungi, elegante, fluturară în 
semn de respingere. Acceptă ca acesta să fie regatul tău, 
tu, cea mai aleasă dintre regine şi lasă-mă să fiu regele 
tău. Îţi voi da un tron de aur, dacă doreşti. Când Qarthul 
începe să-şi piardă farmecul, putem să dăm un ocol prin Yi 
Ti şi să căutăm oraşul de vis al poeţilor, să sorbim vinul 
înţelepciunii din craniul unui mort. 

— Am de gând să merg pe mare la Westeros şi să beau 
vinul răzbunării din craniul Uzurpatorului. Îl scărpină pe 
Rhaegal sub ochi şi aripile de jad ale dragonului se 
desfăcură o clipă, stârnind aerul neclintit din palanchin. 

O singură lacrimă, perfectă, cobori pe obrazul lui Xaro 
Xhoan Daxos. 

— Nimic nu te poate opri de la această nebunie? 

— Nimic, răspunse ea dorindu-şi să fie atât de convinsă 
pe cât părea. Dacă fiecare dintre Cei Treisprezece mi-ar 
împrumuta zece corăbii... 

— Ai avea o sută treizeci de corăbii şi nici un echipaj. 
Dreptatea cauzei tale nu înseamnă nimic pentru oamenii 
obişnuiţi din Qarth. De ce le-ar păsa corăbierilor mei cine 
şade pe tronul unui regat de la capătul lumii? 

— Am să-i plătesc ca să le pese. 

— Cu ce bani, dulce stea a cerului meu? 

— Cu aurul pe care-l aduc căutătorii. 

— Poţi face asta, fu de acord Xaro, dar să cumperi 
atâta interes te va costa scump. Va trebui să-i plăteşti mult 
mai bine decât mine, şi tot Qarthul râde de generozitatea 
mea păguboasă. 

— Dacă nu mă vor ajuta Cei Treisprezece, ar trebui, 
poate, să-i rog pe cei din Ghilda Mirodeniilor sau din 
Frăția Turmalinului? 

Xaro dădu apatic din umeri. 

— Nu-ţi vor da nimic altceva decât vorbe măgulitoare 
şi minciuni. Cei din Ghilda Mirodeniilor sunt ipocriţi şi 
fanfaroni, iar Frăția e plină de pirați. 

— Atunci trebuie să-i dau ascultare lui Pyat Pree şi să 
mă duc la vrăjitori. 

Prinţul negoţului se ridică pe neaşteptate. 

102 


— Pyat Pree are buze albastre şi se spune, pe bună 
dreptate, că buzele albastre rostesc numai minciuni. la 
aminte la înţelepciunea unuia care te iubeşte. Vrăjitorii 
sunt fiinţe crude, care se hrănesc cu ţărână şi beau umbre. 
Nu-ţi vor da nimic. N-au nimic de dat. 

— Nu aş avea de ce să caut ajutorul vrăjitorilor dacă 
prietenul meu Xaro Xhoan Daxos mi-ar da ceea ce-i cer. 

— Ţi-am dăruit casa şi inima mea, ele nu înseamnă 
nimic pentru tine? [i-am dat parfum şi rodii, maimuțe- 
acrobat şi şerpi scuipători, mătăsuri din pierduta Varlyrie, 
un cap de idol şi un picior de şarpe. [i-am dăruit acest 
palanchin de fildeş şi aur şi o pereche de boi să-l ducă, 
unul alb ca fildeşul şi celălalt negru ca tăciunele, cu 
coarne bătute cu nestemate. 

— Da, răspunse Dany. Dar eu voiam corăbii şi oşteni. 

— Nu ţi-am dat eu oaste, cea mai dulce dintre femei? O 
mie de cavaleri, în armuri strălucitoare. 

Armurile erau făurite din aur şi argint, iar cavalerii 
erau din jad, onix şi turmalină, din chihlimbar, opal şi 
ametist, fiecare de înălţimea degetului ei mic. 

— O mie de cavaleri încântători, zise ea, dar nu unii de 
care să aibă a se teme vrăjmaşii mei. Iar boii mei nu mă 
pot trece apa... De ce ne oprim? Boii încetiniseră 
considerabil. 

— Khaleesi, strigă  Aggo printre draperii când 
palanchinul se opri cu o smucitură. Dany se răsuci într-un 
cot, pentru a se apleca afară. Se aflau la marginea 
bazarului, iar drumul era blocat de un zid compact de 
oameni. 

— La ce se uită? 

Jhogo se întoarse călare lângă ea. 

— La un fachir. 

— Vreau să văd. 

— Atunci trebuie. 

Bărbatul îi întinse o mână. Când ea o apucă, el o trase 
în sus pe calul său şi o aşeză în faţa lui, de unde putea 
vedea peste capetele mulţimii. Fachirul făcuse să apară o 
scară în aer, o scară portocalie, făcută dintr-un vârtej de 


103 


flăcări, care se ridica, fără să fie sprijinită, din podeaua 
bazarului, ajungând până la acoperişul înalt din zăbrele. 

Majoritatea spectatorilor, observă Dany, nu erau din 
oraş: văzu navigatori de pe corăbiile de negoţ, negustori 
veniţi cu caravanele, oameni plini de praf din deşertul 
roşu, soldaţi rătăcitori, meşteşugari, neguţători de sclavi. 
Jhogo îşi strecură o mână în jurul taliei ei şi se aplecă mai 
aproape. 

— Oamenii de Lapte se feresc de el. Khaleesi, vezi fata 
aceea cu pălărie de fetru? Acolo, lângă preotul cel gras. 
Este o... 

— ...pungaşă, îl completă Dany. Nu era o femeie 
răsfăţată, oarbă la asemenea lucruri. Văzuse hoţi de 
buzunare cu duiumul pe străzile Oraşelor Libere, în anii 
petrecuţi cu fratele ei, fugind de asasinii plătiţi ai 
Uzurpatorului. 

Magicianul gesticula, îndemnând flăcările să urce mai 
sus, cu mişcări largi ale braţelor. În timp ce spectatorii îşi 
ridicau gâturile, hoţii de buzunare se vânzoleau prin 
mulţime cu lame mici ascunse în palme. Pe cei avuţi îi 
uşurau de monede cu o mână, în timp ce cu cealaltă arătau 
în sus. 

Când scara de foc se ridică, înaltă de patruzeci de 
picioare, magicianul făcu un salt înainte şi începu să o 
urce, căţărându-se în mâini, ager ca o maimuţă. Fiecare 
treaptă pe care o atingea se topea în spatele lui, lăsând 
doar o fantasmă de fum argintiu. Când ajunse în vârf, 
scara dispăru, şi el împreună cu ea. 

— Un truc reuşit, declară Jhogo cu admiraţie. 

— Nici un truc, spuse o femeie în Limba Comună. 

Dany nu o observase pe Quaithe în mulţime, deşi era 
chiar acolo, cu ochii umezi şi strălucitori, în spatele 
implacabilei măşti roşii, lăcuite. 

— Ce vrei să spui, doamna mea? 

— Acum o jumătate de an, omul acela nu putea nici să 
aprindă focul din sticla dragonului. Se pricepea puţin la 
prafuri şi la focul sălbatic, suficient cât să hipnotizeze o 
gloată în timp ce hoţii lui de buzunare îşi făceau treaba. 


104 


Putea să umble pe cărbuni încinşi şi să facă trandafirii în 
flăcări să înflorească în aer, dar nu putea să aspire la 
urcarea unei scări de foc mai mult decât putea un pescar 
de rând să spere să prindă un kraken în năvodul său. 

Dany privi neliniştită către locul unde se aflase scara. 
Chiar şi fumul dispăruse acum, iar mulţimea se împrăştia, 
fiecare văzându-şi de treaba lui. Într-o clipă, mulţi dintre ei 
îşi vor găsi pungile goale. 

— Şi acum? 

— Şi acum puterile lui cresc, Khaleesi. lar tu eşti 
cauza. 

— Eu? Dany izbucni în râs. Cum aşa? 

Femeia se apropie şi îşi aşeză două degete pe 
încheietura mâinii ei. 

— Eşti Mama Dragonilor, nu-i aşa? 

— Aşa este, şi nici o odraslă a umbrelor nu o poate 
atinge. Jhogo îndepărtă degetele lui Quaithe cu mânerul 
biciului. 

Femeia făcu un pas înapoi. 

— Trebuie să părăseşti degrabă acest oraş, Daenerys 
Targaryen, sau nu ţi se va mai îngădui să pleci defel. 

Dany mai simţea furnicături la încheietura mâinii, 
acolo unde o atinsese Quaithe. 

— Unde ai vrea să plec? întrebă ea. 

— Ca să mergi la nord trebuie să călătoreşti către sud. 
Ca să ajungi la vest, trebuie să mergi spre est. Ca să mergi 
înainte, trebuie să mergi înapoi, şi ca să atingi lumina, 
trebuie să treci prin umbre. 

Asshai, gândi Dany. Vrea să merg la Asshai. 

— Cei din Asshai îmi vor da o armată? întrebă ea. Se va 
găsi aur pentru mine în Asshai? Vor fi corăbii? Ce anume 
există în Asshai ce nu pot găsi în Qarth? 

— Adevăr, zise femeia din spatele măştii. Şi, făcând o 
plecăciune, se pierdu în mulţime. 

Rakharo fornăi dispreţuitor prin mustaţa lui neagră, 
pleoştită. 


105 


— Khaleesi, mai bine ai înghiţi scorpioni decât să te 
încrezi în cei din neamul umbrelor, care nu îndrăznesc să- 
şi arate chipul sub soare. E lucru ştiut. 

— E lucru ştiut, îi ţinu Aggo isonul. 

Xaro Xhoan Daxos urmărise dintre pernele lui schimbul 
de replici. Când Dany se urcă înapoi în palanchin lângă el, 
spuse: 

— Sălbaticii tăi sunt mai înţelepţi decât îşi dau seama. 
Adevăruri precum cele pe care le deţin cei din Asshai nu te 
prea pot face să zâmbeşti. Pe urmă îi întinse o altă cupă cu 
vin şi îi vorbi despre dragoste şi dorinţă, şi despre alte 
fleacuri, tot drumul până la palatul lui. 

În liniştea camerelor sale, Dany îşi scoase gătelile şi 
îmbrăcă o rochie din mătase purpurie. Dragonilor le era 
foame, aşa că tăie în bucăţi un şarpe şi prăji bucăţile 
deasupra unui mangal. Dragonii cresc, îşi dădu ea seama 
privindu-i cum se muşcă şi se încaieră pentru carnea 
înnegrită. Probabil că sunt de două ori mai grei decât au 
fost la Vaes Tolorro. Chiar şi aşa, vor trece ani până ce vor 
fi destul de mari ca să se lupte. Și trebuie, de asemenea, 
să fie dresați, altfel îmi vor duce regatul la dezastru. Cu tot 
sângele ei de Targaryen, Dany nu avea nici cea mai vagă 
idee cum să dreseze un dragon. 

Ser Jorah Mormont veni la ea când soarele era la 
asfinţit. 

— Cei Puri te-au refuzat? 

— Aşa cum ai spus că vor face. Haide, stai jos, 
sfătuieşte-mă. Dany îl trase jos, pe pernele de lângă ea, iar 
Jhiqui le aduse un castron cu măsline roşii şi ceapă 
înăbuşită în vin. 

— Nu vei primi nici un ajutor în acest oraş, Khaleesi. 
Ser Jorah luă o ceapă între degetul mare şi arătător. Pe zi 
ce trece, sunt tot mai convins de asta. Cei Puri nu văd mai 
departe de zidurile Qarthului, iar Xaro... 

— M-a cerut din nou în căsătorie. 

— Da. Şi ştiu de ce. Când cavalerul se încrunta, 
sprâncenele sale negre, dese, i se uneau deasupra ochilor 
adânciţi în orbite. 


106 


— Mă visează zi şi noapte. Dany râse. 

— Iartă-mă, regina mea, dar la dragonii tăi visează. 

— Xaro mă asigură că în Qarth bărbatul şi femeia îşi 
păstrează fiecare proprietăţile după căsătorie. Dragonii 
sunt ai mei. Zâmbi, în timp ce Drogon traversă podeaua de 
marmură, săltând şi fâlfâind din aripi, pentru a se căţăra 
pe perne, lângă ea. 

— Spune adevărul până la un punct, dar omite să 
amintească un singur lucru. Cei din Qarth au un obicei de 
nuntă ciudat, regina mea. În ziua cununiei, soţia trebuie să 
ceară un semn al dragostei de la soţul ei. El trebuie să-i 
dăruiască oricare dintre lucrurile lui care va fi dorit de ea. 
lar el poate să-i ceară ei acelaşi lucru. Poate fi cerut un 
singur lucru, dar oricare ar fi acela, nu poate fi refuzat. 

— Un singur lucru, repetă ea. Şi nu poate fi refuzat? 

— Cu un dragon, Xaro Xhoan Daxos ar stăpâni acest 
oraş, dar o singură corabie nu ar duce cauza noastră prea 
departe. 

Dany ciuguli dintr-o ceapă şi cugetă mâhnită la perfidia 
bărbaţilor. 

— Am trecut prin bazar la întoarcerea de la Sala Celor 
O Mie de Tronuri, îi spuse lui Ser Jorah. Acolo era Quaithe. 
Îi povesti despre fachir şi despre scara de foc şi despre ce 
îi spusese femeia cu masca roşie. 

— Aş părăsi bucuros acest oraş, ca să fiu sincer, zise 
cavalerul când Dany sfârşi de povestit. Dar nu aş pleca la 
Asshai. 

— Atunci, unde? 

— Către răsărit, răspunse el. 

— Sunt la o jumătate de lume depărtare de regatul 
meu, chiar şi aici. Dacă merg şi mai departe către est, s-ar 
putea să nu mai ajung niciodată acasă, la Westeros. 

— Dacă mergi spre apus, îţi rişti viaţa. 

— Casa Targaryen are prieteni în Oraşele Libere, îi 
reaminti ea. Prieteni mai devotați decât Xaro sau Cei Puri. 

— Dacă te referi la Illyrio Mopatis, mă îndoiesc. Pentru 
suficient aur, Illyrio te-ar vinde la fel de repede cum ar 
vinde un sclav. 


107 


— Fratele meu şi cu mine am fost oaspeţi în palatul lui 
Illyrio timp de o jumătate de an. Dacă avea de gând să ne 
vândă, ar fi putut s-o facă atunci. 

— Dar te-a vândut. Lui Khal Drogo. 

Dany roşi. Avea dreptate, dar nu-i plăcea duritatea cu 
care se exprimase. 

— Illyrio ne-a apărat de cuţitele Uzurpatorului şi a 
crezut în cauza fratelui meu. 

— Illyrio nu crede în nici o cauză în afară de a sa. 
Gluttonii sunt oameni lacomi prin definiţie, iar magisterii 
sunt prefăcuţi. Illyrio Mopatis le are pe amândouă. Ce ştii 
tu despre el? 

— Ştiu că mi-a dat ouăle de dragoni. 

Cavalerul pufni. 

— Dacă ar fi ştiut că vor scoate pui, le-ar fi clocit el 
însuşi. 

Asta o făcu să zâmbească fără să vrea. 

— O, n-am nici o îndoială, ser. Îl cunosc pe Illyrio mai 
bine decât crezi. Eram copil când am plecat de la palatul 
lui din Pentos să mă căsătoresc cu lumina ochilor mei, dar 
n-am fost nici oarbă, nici surdă. Şi acum nu mai sunt copil. 

— Chiar dacă Illyrio îţi este prietenul pe care îl 
consideri, zise cavalerul cu încăpățânare, nu e destul de 
puternic să te întroneze de unul singur, nu mai mult decât 
a putut fratele tău. 

— E puternic, zise ea. Probabil nu la fel de puternic 
precum Xaro, dar suficient de bogat ca să-mi plătească 
oameni şi corăbii. 

— Mercenarii au rolul lor, recunoscu Ser Jorah, dar nu 
vei câştiga tronul tatălui tău cu lepădături din Oraşele 
Libere. Nimic nu uneşte un regat sfărâmat la fel de repede 
ca o armată invadatoare pe pământul lui. 

— Sunt regina lor de drept, protestă Dany. 

— Eşti o străină care vrea să acosteze pe țărmurile lor 
cu o armată de străini care nici măcar nu ştiu să vorbească 
Limba Comună. Lorzii din Westeros nu te cunosc, şi au 
toate motivele să se teamă şi să nu aibă încredere în tine. 


108 


Trebuie să-i câştigi de partea ta înainte de-a te duce acolo. 
Cel puţin pe câţiva. 

— Şi cum să fac asta dacă mă duc spre est, după cum 
mă sfătuieşti? 

Ser Jorah mâncă o măslină şi scuipă sâmburele în 
palmă. N 

— Nu ştiu, Înălţimea Ta, recunoscu el, dar ştiu asta: cu 
cât rămâi mai mult într-un loc, cu atât mai uşor le va fi 
duşmanilor tăi să te găsească. Numele Targaryen îi sperie 
încă atât de mult, încât au trimis un om să te omoare când 
au auzit că eşti însărcinată. Ce vor face când vor auzi de 
dragonii tăi? 

Drogon era cuibărit sub braţul ei, fierbinte ca o piatră 
care se scăldase toată ziua în soarele dogoritor. Rhaegal şi 
Viserion se luptau pentru o bucăţică de carne, lovindu-se 
unul pe altul cu aripile, în timp ce din nări le ieşea fumul, 
şuierând. Copiii mei furioşi, gândi ea. Nu trebuie să li se 
întâmple nimic rău. 

— Cometa m-a condus la Qarth cu un motiv. Am sperat 
să-mi găsesc oastea aici, dar se pare că n-a fost să fie. Ce 
mai rămâne, mă întreb. Mi-e frică, îşi dădu ea seama, dar 
trebuie să fiu curajoasă. Mâine trebuie să te duci la Pyat 
Pree. 


109 


TYRION 


Fata nu vărsă nici o lacrimă. Aşa tânără cum era, 
Myrcella Baratheon era o prinţesă. Şi o Lannister, în ciuda 
numelui pe care îl purta, îşi reaminti Tyrion, din sângele 
lui Jaime în aceeaşi măsură ca al lui Cersei. 

Fără doar şi poate, zâmbetul ei fu uşor tremurat când 
fraţii ei îşi luară rămas-bun de la ea pe puntea Săgetii 
Mării, dar fata ştia care erau cuvintele potrivite şi le spuse 
cu demnitate şi curaj. Când veni vremea să se despartă, 
Prinţul Tommen fu cel care începu să plângă, iar Myrcella 
cea care îl consolă. 

Tyrion privi despărţirea de sus, de pe puntea înaltă a 
Ciocanului Regelui Robert, o corabie imensă de război cu 
patru sute de vâsle. Ciocanul lui Rob, cum îi ziceau 
vâslaşii, va fi principala forţă a escortei Myrcellei. Steaua 
Leului, Vântul Neinfricat şi Lady Lyanna urmau să o 
însoţească şi ele. 

Tyrion era mai mult decât neliniştit să renunţe la o 
parte atât de însemnată a flotei lor şi aşa insuficiente, 
secătuită cum era după pierderea acelor corăbii care că- 
lătoriseră cu Lordul Stannis la Piatra Dragonului și nu se 
mai întorseseră niciodată, dar Cersei nu voia să audă de o 
escortă mai puţin numeroasă. Poate că era înţeleaptă. 
Dacă fata ar fi capturată înainte de-a ajunge la Suliţa 
Soarelui, alianţa cu cei din Dorne s-ar sfărâma în bucăţi. 
Până în momentul de faţă, Doran Martell nu făcuse altceva 
decât să-şi cheme stegarii. Odată ce Myrcella ajungea 
nevătămată la Braavos, se angajase să-şi mute trupele în 
defileurile înalte, unde primejdia ar putea să-i facă pe unii 
dintre lorzii Hotarelor să-şi regândească alianțele şi să 
oprească înaintarea lui Stannis către nord. Totuşi, era o 
simplă manevră. Clanul Martell nu s-ar angaja într-o luptă 
propriu-zisă - numai dacă ar avea loc un atac chiar la 
Dorne, iar Stannis nu era atât de nătărău. Deşi unii dintre 


110 


stegarii lui ar putea fi, reflectă Tyrion. Trebuie să mai 
Chibzuiesc la asta. 

Işi drese glasul: 

— Cunoşti ordinele, căpitane. 

— Le cunosc, stăpâne. Trebuie să urmărim coasta, să 
rămânem mereu în preajma uscatului până ce ajungem la 
Capul Ghearei Sfărâmate. De acolo traversăm Marea 
Îngustă, spre Braavos. Sub nici un motiv nu ne apropiem 
de Piatra Dragonului. 

— Şi dacă, totuşi, vă întâlniți cu duşmanii noştri? 

— Dacă e o singură corabie, îi punem pe fugă sau îi 
distrugem. Dacă sunt mai multe, Vântul Neiînfricat stă pe 
lângă Săgeata Mării, ca s-o apere, în timp ce restul flotei 
se luptă. 

Tyrion încuviinţă. În cel mai rău caz, mica Săgeată a 
Mării trebuia să fie capabilă să scape de urmăritori. O 
corabie micuță, cu pânze mari, Săgeata Mării era mai iute 
decât orice navă de război, sau cel puţin aşa susţinea 
căpitanul ei. Odată ajunsă la Braavos, Myrcella ar trebui 
să fie în siguranţă. Îl trimitea cu ea pe Ser Arys Oakheart, 
care jurase să-i fie scut protector, şi îi angajase pe 
Braavosi să o ducă restul drumului până la Suliţa Soarelui. 
Chiar şi Lordul Stannis ar ezita să trezească mânia celui 
mai mare şi mai puternic dintre Oraşele Libere. Călătoria 
de la Debarcaderul Regelui la Dorne trecând pe la Braavos 
nu era nici pe departe traseul cel mai direct, dar era cel 
mai sigur... Sau cel puţin aşa spera. 

Dacă Lordul Stannis ar şti despre această călătorie, n- 
ar putea alege un moment mai bun să-şi trimită flota 
împotriva noastră. Tyrion aruncă o privire spre locul unde 
Râul Repede se vărsa în Golful Apei Negre şi fu uşurat să 
nu vadă nici urmă de corăbii în largul orizont verde. După 
ultimele informaţii, flota Baratheonilor era încă acostată la 
Capătul Furtunii, unde Ser Corinay Penrose continua să-i 
înfrunte pe asediatori în numele defunctului Renly. Între 
timp, turnurile lui Tyrion erau pe trei sferturi terminate. 
Chiar şi acum, oamenii ridicau blocuri grele de piatră, 
aşezându-le şi înjurându-l, fără îndoială, pentru că-i obliga 

111 


să lucreze în timpul festivităților. Lasă-i să înjure. Încă 
două săptămâni, Stannis, de atât mai am nevoie. Încă două 
săptămâni şi va fi gata. 

Tyrion îşi privi nepoata îngenunchind înaintea Înaltului 
Septon ca să primească binecuvântarea pentru călătorie. 
Lumina soarelui se oglindea în coroana lui de cristal şi 
revărsa curcubeie pe chipul ridicat al Myrcellei. Zgomotul 
râului făcea imposibil să li se audă rugăciunile. Tyrion 
spera că zeii aveau urechi mai agere. Înaltul Septon era 
gras cât o casă şi mai pompos şi mai lung la vorbă chiar 
decât Pycelle. Destul, bătrâne, încheie, gândi iritat Tyrion. 
Zeii au lucruri mai bune de făcut decât să te asculte pe 
tine, şi eu la fel. 

Când, în sfârşit, se termină cu zumzăitul şi 
mormăielile, Tyrion îşi luă rămas-bun de la căpitanul 
Ciocanului lui Rob. 

— Du-mi nepoata în siguranţă la Braavos şi la 
întoarcere te va aştepta rangul de cavaler, îi promise el. 

În timp ce cobora pasarela abruptă către chei, Tyrion 
simţea ochi duşmănoşi îndreptaţi asupra lui. Galera se 
legăna încet şi mişcarea de sub picioare îl făcu să se 
clatine mai tare ca niciodată. Pun pariu că le-ar plăcea să 
râdă pe înfundate. Nimeni nu îndrăzni, nu pe faţă, deşi 
auzea mormăieli amestecate cu scârţâitul lemnului, al 
sforii şi al apei ce năvălea în jurul pilonilor. Nu mă iubesc, 
gândi el. Fi bine, nu-i de mirare. Sunt bine hrănit şi hidos, 
iar ei mor de foame. 

Bronn îl însoţi prin mulţime, pentru a se alătura surorii 
sale şi fiilor ei. Cersei îl ignoră, preferând să-şi dăruiască 
zâmbetele vărului lor. Tyrion o privi cum îl vrăjeşte pe 
Lancel, cu ochii ei verzi ca şirul de smaralde din jurul 
gâtului alb, subţire, şi îşi zâmbi şiret. Îți cunosc secretul, 
Cersei, gândi el. Sora lui trimisese adesea după Înaltul 
Septon în ultimul timp, să caute binecuvântarea zeilor în 
apropiata luptă cu Lordul Stannis... Sau cel puţin aşa voia 
să-l facă să creadă. Într-adevăr, după o vizită scurtă la 
Marele Sept al lui Baelor, Cersei îmbrăcă o mantie simplă, 
maro, de călătorie şi se furişă să se întâlnească cu un 

112 


anumit cavaler rătăcitor cu numele neverosimil de Ser 
Osmund Kettleblack şi cu fraţii săi, la fel de dezgustători, 
Osney şi Osfryd. Lancel îi povestise despre ei. Cersei 
intenţiona să-i folosească pe fraţii Kettleblack pentru a-şi 
cumpăra propria oaste de mercenari. 

Ei bine, n-are decât să se bucure de intrigile sale. Era 
mult mai dulce când avea impresia că e mai deşteaptă 
decât el. Fraţii Kettleblack o vor fermeca, îi vor lua banii şi 
îi vor promite tot ce le va cere şi, de ce nu, dacă Bronn 
făcea acelaşi lucru? Pungaşi binevoitori toţi trei, fraţii erau 
de fapt mult mai pricepuţi în arta amăgirii decât fuseseră 
vreodată la vărsarea de sânge. Cersei reuşise să-şi 
cumpere trei tobe găunoase: vor scoate toate bubuiturile 
fioroase de care avea ea nevoie, dar înăuntru nu era nimic. 
Pe Tyrion asta îl amuza nespus. 

Trâmbiţele începură să răsune când Steaua Leului şi 
Lady Lyanna se desprinseră de țărm, înaintând în josul 
râului pentru a deschide calea pentru Săgeata Mării. Din- 
spre mulţimea adunată de-a lungul malului se ridicară 
câteva ovaţii, firave şi rătăcite ca norii care goneau în 
înaltul cerului. Myrcella zâmbi şi făcu semn cu mâna de pe 
punte. In spatele ei stătea Arys Oakheart, cu mantia albă 
fluturând. Căpitanul ordonă să se desfacă parâmele şi 
vâslaşii traseră Săgeata Mării în curentul puternic al Apei 
Negre, unde pânzele sale se deschiseră în vânt ca petalele 
unei flori - pânze albe, obişnuite, după cum insistase 
Tyrion, nu roşul aprins al Lannisterilor. Prinţul Tommen 
plângea cu suspine. 

— Scânceşti ca un prunc de ţâţă, îi şuieră fratele lui. 
Prinții nu plâng niciodată. 

— Prinţul Aemon Cavalerul Dragon a plâns în ziua în 
care Prinţesa Naesys s-a căsătorit cu fratele lui, Aegon, 
zise Sansa Stark, iar gemenii Ser Attyk şi Ser Erryk au 
murit cu lacrimi pe obraji după ce fiecare i-a dat celuilalt 
lovitura mortală. 

— Taci sau îl pun pe Ser Meryn să-ţi dea ţie o lovitură 
mortală, îi spuse Joffrey logodnicei sale. 


113 


Tyrion aruncă o privire către sora sa, dar Cersei era 
preocupată de ceea ce îi spunea Ser Balon Swann. Poate fi 
cu adevărat atât de oarbă la ceea ce este el? se întrebă. 

În larg, Vântul Neînfricat îşi desfăcu vâslele şi străluci 
în aval în spatele Săgeții Mării. La urmă venea Ciocanul 
Regelui Robert, mândria flotei regale, sau cel puţin a 
acelei părţi care nu plecase anul trecut la Piatra 
Dragonului, cu Stannis. Tyrion alesese corăbiile cu grijă, 
evitându-le pe cele ale căror căpitani ar fi putut să fie de o 
loialitate îndoielnică, după spusele lui Varys... Dar cum 
loialitatea lui Varys însuşi era îndoielnică, rămânea o 
anumită doză de incertitudine. Mă bizui prea mult pe 
Varys, cugetă el. Am nevoie de propriii mei informatori. 
Nu că în ei aş avea încredere. Încrederea te poate duce la 
pierzanie. 

Îşi puse din nou întrebări despre Degețel. Nu se mai 
auzise nimic despre Petyr Baelish de când plecase la Podul 
Amar. Asta putea să nu însemne nimic, sau totul. Nici 
măcar Varys nu-şi dădea seama. Eunucul sugerase că 
probabil Degețel avusese parte de vreo nenorocire pe 
drum. Poate chiar fusese omorât. Tyrion pufnise în semn 
de batjocură. 

— Dacă Degețel e mort, atunci eu sunt un uriaş. Mai 
degrabă familia Tyrell se sustrăgea de la căsătoria 
propusă. Tyrion nu-i putea învinui. Dacă aş fi în locul lui 
Mace Tyrell, aş prefera să am capul lui Joffrey într-o ţeapă 
decât mădularul lui în fiica mea. 

Mica flotă intrase binişor în golf când Cersei sugeră că 
era timpul să plece. Bronn aduse calul lui Tyrion şi îl ajută 
să încalece. Asta era sarcina lui Podrick Payne, dar pe el îl 
lăsaseră la Fortăreaţa Roşie. Mercenarul era o prezenţă 
mai liniştitoare decât ar fi fost băiatul. 

Străzile înguste erau străjuite de oamenii Gărzii 
Oraşului, ţinând mulţimea la distanţă cu mânerele 
suliţelor. Ser Jacelyn Bywater o luă înainte, în fruntea unui 
dispozitiv de lăncieri călare, în cămăşi negre de zale şi cu 
mantii aurii. În urma lui veneau Ser Aron Santagur şi 


114 


Lordul Balon Swann, purtând stindardele regale, leul 
Lannisterilor şi cerbul încoronat al Baratheonilor. 

Regele Joffrey îi urma călare pe un buiestraş gri şi 
înalt, cu o coroană aurie aşezată pe buclele-i aurii. Sansa 
Stark călărea o iapă roaibă, lângă el, fără să privească nici 
în stânga, nici în dreapta, cu părul des, castaniu-roşcat, 
revărsat pe umeri, sub o plasă din pietre ale lunii. Cuplul 
era flancat de doi oşteni din Garda Regală, Câinele la 
dreapta Regelui şi Ser Mandon Moore la stânga Sansei 
Stark. 

În urma lor venea Tommen, smiorcăindu-se, împreună 
cu Ser Preston Greenfield, în armură şi cu mantia lui albă, 
apoi Cersei, însoţită de Ser Lancel şi apărată de Meryn 
Trant şi Boros Blount. Tyrion era aliniat lângă sora lui. 
După ei veneau Înaltul Septon, în lectică, şi un lung alai de 
curteni - Ser Horas Redwyne, Lady Tanda şi fiica ei, Xho, 
Lordul Gyles Rosby şi ceilalţi. O coloană dublă de străjeri 
mergea în urma grupului. 

Nespălaţii se holbau la călăreţi cu înăbuşită ranchiună, 
din spatele şirului de lăncieri. Nu-mi place asta câtuşi de 
puțin, gândi Tyrion. Bronn avea vreo douăzeci de 
mercenari împrăştiaţi prin mulţime, cu ordin să stârpească 
din faşă orice tulburare. Probabil că Cersei îi întrebuința 
în mod similar pe fraţii Kettleblack. Cumva, Tyrion avu 
impresia că asta nu era de mare folos. Când focul se 
încinge prea tare, nu poţi opri fiertura să se prindă 
aruncând un pumn de rădăcini în oală. 

Traversară Piaţa Negustorilor de Peşte şi trecură pe 
lângă Aleea Noroioasă, înainte de a o apuca prin îngustul, 
cotitul Cârlig, pentru a-şi începe urcuşul către Muntele lui 
Aegon. Când tânărul rege trecu prin preajmă, câteva 
glasuri se ridicară, strigând: „Joffrey! Trăiască! Trăiască!”, 
dar la fiecare om care se alătura aclamaţiilor, alţi o sută 
rămâneau tăcuţi. Lannisterii trecură printr-o mare de 
bărbaţi zdrenţăroşi şi femei flămânde, înfruntând un ocean 
de priviri neiertătoare. Chiar în faţa lui Tyrion, Cersei 
râdea de ceva ce-i spusese Lancel, dar el bănuia că veselia 
ei era prefăcută. Nu putea fi indiferentă la freamătul din 


115 


jurul lor, dar sora lui crezuse mereu de cuviinţă să 
braveze. 

La jumătatea drumului, o femeie care bocea îşi făcu loc 
printre doi străjeri şi fugi în stradă, în faţa regelui şi-a 
însoţitorilor lui, ţinând deasupra capului trupul neînsufleţit 
al copilaşului ei. Era vânăt şi umflat, grotesc, dar 
adevărata oroare se afla în ochii mamei. Pentru o clipă, 
Joffrey dădu impresia că are de gând să o doboare, dar 
Sansa Stark se aplecă şi îi spuse ceva. Regele se scotoci în 
pungă şi îi azvârli femeii o monedă de argint. Moneda 
ricoşă de pe trupul copilului şi se rostogoli sub picioarele 
mantiilor aurii şi în mulţime, unde o duzină de oameni 
începură să se bată pentru ea. Mama nici nu clipi. Braţele 
ei osoase tremurau sub povara trupului mort al fiului ei. 

— Las-o, îi strigă Cersei regelui, nu poate fi ajutată, 
sărmana. 

Mama o auzi. Glasul reginei pătrunsese cumva în 
mintea răvăşită a femeii. Faţa ei trasă se strâmbă cu 
dezgust: 

— Târfă!  zbieră ea.  Târfa  Regicidului!  Curvă 
incestuoasă! Copilul mort îi căzu din braţe ca un sac de 
făină când arătă cu mâna spre Cersei. Curvă! Curvă! 

Tyrion nu observă cine a aruncat bălegarul. Auzi doar 
icnetul Sansei şi înjurătura răcnită a lui Joffrey, iar când 
întoarse capul, regele îşi ştergea murdăria maronie de pe 
obraz. Bălegarul rămase lipit în părul lui auriu şi 
împrăştiat pe picioarele Sansei. _ 

— Cine a aruncat? zbieră Joffrey. Îşi înfipse degetele în 
păr, făcu o grimasă furioasă şi azvârli cât colo o mână de 
bălegar. Îl vreau pe cel care a aruncat asta! ţipă el. O sută 
de dragoni de aur pentru omul care mi-l predă. 

— A fost aici, sus! strigă cineva din mulţime. Regele 
dădu pinteni calului, rotindu-se pentru a cerceta 
acoperişurile şi balcoanele deschise de deasupra lor. In 
mulţime, oamenii făceau semne, îi arătau, înjurându-se 
unul pe altul şi înjurându-l pe rege. 

— Te implor, Înălţimea Ta, lasă-l în pace, se rugă 
Sansa. 

116 


Regele nu îi acordă nici o atenţie. 

— Aduceţi-mi-l pe omul care a aruncat mizeria aia! 
porunci Joffrey. O va linge de pe trupul meu, altfel îşi va 
pierde capul. Câine, tu, adu-mi-l aici! 

Supus, Sandor Clegane cobori din şa, dar nu avea cum 
să străbată zidul de carne vie, cu atât mai puţin să ajungă 
sus. Cei care se aflau mai aproape de el începură să se 
vânzolească şi să se înghiontească pentru a scăpa, în 
vreme ce alţii se împingeau în faţă, ca să vadă. Tyrion 
mirosi dezastrul. 

— Clegane, las-o baltă. Omul a fugit de mult. 

— Il vreau! Joffrey arătă spre acoperiş. A fost acolo, 
sus! Câine, taie prin mulţime şi adu... 

Un tumult de sunete îi înecă ultimele cuvinte, un tunet 
nestăvilit de furie, de teamă şi de ură, care îi înghiţi din 
toate părţile. 

— Bastardule! îi strigă cineva lui Joffrey. Monstru 
bastard! 

Alte glasuri îi strigară reginei „Iârfă” şi „Curvă 
incestuoasă”, iar Tyrion era bombardat cu strigăte de 
„Monstrule” şi „Jumătate de om!” Tyrion auzi alţi câţiva 
oameni strigând „Dreptate” şi „Robb, Regele Robb, 
Tânărul Lup”, „Stannis” şi chiar „Renly”. Din ambele părţi 
ale străzii, mulţimea se împingea în mânerele suliţelor, în 
timp ce mantiile aurii se căzneau să ţină mulţimea în loc. 
Pietre şi bălegar şi alte lucruri şi mai murdare le zburau 
pe deasupra capetelor. 

— Hrăneşte-ne, ţipă o femeie. 

— Pâine, tună un bărbat din spatele ei. Vrem pâine, 
bastardule! 

Intr-o clipită, o mie de glasuri preluară lozinca. Regele 
Joffrey, Regele Robb şi Regele Stannis fură uitaţi, Regele 
Pâine domnind singur. „Pâine” vociferară ei, „Pâine, 
pâine!”. 

Tyrion dădu pinteni calului, lângă sora sa, ţipând: 

— Inapoi la castel! Acum! 

Cersei îl aprobă cu o scurtă aplecare a capului, iar Ser 
Lancel îşi scoase sabia din teacă. În fruntea coloanei, 


117 


Jacelyn Bywater răcnea ordine. Călăreţii lui își coborâră 
lăncile şi înaintară în dispozitiv de luptă. Regele, încordat, 
îşi rotea calul în cercuri, în timp ce peste cordonul de 
mantii aurii se întindeau mâini, încercând să-l atingă. O 
mână reuşi să-l apuce de picior, dar numai pentru o clipă. 
Sabia lui Ser Mandon spintecă, despărţind mâna de 
încheietură. 

— Fugi! îi strigă Tyrion nepotului său, plesnind cu 
putere crupa calului. Animalul se ridică pe picioarele din 
spate, nechezând, şi făcu un salt înainte, spulberând 
mulţimea în faţa lui. 

Tyrion se vâri în spatele regelui. Bronn tinu pasul, cu 
sabia în mână. O piatră ascuţită zbură pe lângă capul lui şi 
o varză putrezită se sfărâmă de scutul lui Ser Mandor. La 
stânga lor, trei mantii aurii se prăbuşiră sub presiunea 
mulţimii, şi pe urmă gloata năvăli, călcând în picioare 
oamenii căzuţi. Câinele se pierduse în spate, dar calul său 
galopa, fără stăpân, în urma lor. Tyrion îl văzu pe Aron 
Santagar tras jos din şa, cu cerbul auriu cu negru al 
Baratheonilor smuls din mâini. Ser Balon aruncă leul 
Lannisterilor pentru a-şi scoate sabia lungă. Lovea în 
stânga şi-n dreapta, în timp ce steagul căzut era sfâşiat, 
iar mii de bucăţi zdrenţuite se spulberară ca nişte frunze 
purpurii în bătaia furtunii. Într-o clipă se risipiră. Cineva 
se clătină în faţa calului lui Joffrey şi zbieră când regele 
trecu peste el. Dacă fusese bărbat, femeie sau copil, Tyrion 
n-ar fi putut spune. Joffrey galopa lângă el, palid la faţă, cu 
Ser Mandon Moore, o umbră albă, la stânga sa. 

Şi, dintr-odată, întreaga nebunie rămase în urmă; 
traversau în tropot de copite piaţa pavată care dădea spre 
turnul de pază al castelului. Un şir de suliţași străjuia 
porţile. Ser Jacelyn se întorcea cu lăncierii lui, gata pentru 
un nou atac. Suliţele se dădură în lături pentru a face loc 
lungului alai regesc să treacă pe sub poarta-ghilotină. 
Zidurile roşiatice se înălţau în jurul lor, liniştitor de înalte, 
înţesate de arcaşi. 

Tyrion nu-şi amintea când a descălecat. Ser Mandon îl 
ajuta pe regele zdruncinat să coboare de pe cal, când 


118 


Cersei, Tommen şi Lancel trecură de porţi cu Ser Meryn şi 
Ser Boros imediat în urma lor. Boros avea sabia mânjită de 
sânge, iar lui Meryn îi fusese sfâşiată de pe spate mantia 
albă. Ser Balon apăru fără coif, cu calul spumegând şi cu 
gura însângerată. Horas Redwyne o aducea pe Lady 
Tanda, pe jumătate înnebunită de teamă pentru fiica ei, 
Lollys, care fusese doborâtă din şa şi lăsată în urmă. 
Lordul Gyles, mai pământiu la faţă ca oricând, bolborosi o 
poveste despre cum îl văzuse pe Înaltul Septon azvârlit din 
lectică, urlând rugăciuni în timp ce mulţimea îl călca în 
picioare. Jalabbar Xho zise că are impresia că l-a văzut pe 
Ser Preston Greenfield din Garda Regală gonind înapoi 
către lectica răsturnată a Înaltului Septon, dar nu era 
sigur. 

Tyrion auzi, ca prin vis, un maester întrebându-l dacă e 
rănit. Traversă cu greu curtea, către locul unde se afla 
nepotul său, cu coroana acoperită de bălegar căzută într-o 
parte. 

— Trădători, bolborosea Joffrey surescitat. Vor plăti cu 
capul, toţi, o să... 

Piticul îi dădu o palmă peste faţa îmbujorată, atât de 
puternic încât coroana îi zbură de pe cap lui Joffrey. Pe 
urmă îl îmbrânci cu ambele mâini, doborându-l la pământ. 

— Nebun nenorocit şi orb! 

— Erau trădători, scânci de jos Joffrey. M-au înjurat şi 
m-au atacat! 

— Tu ţi-ai asmuţit dulăul împotriva lor! Ce ţi-ai 
imaginat că vor face? Ai crezut că vor pleca genunchiul cu 
umilinţă în timp ce Câinele scurtează câteva mădulare? 
Ţânc răsfăţat şi fără minte ce eşti, l-ai ucis pe Clegane şi 
zeii ştiu pe câţi alţii, şi cu toate acestea tu nu te alegi cu 
nici o zgârietură! Fii blestemat! Îl lovi cu piciorul. Senzaţia 
era atât de plăcută încât ar fi continuat să-l lovească, dar 
Ser Mandon Moore îl trase la o parte, în timp ce Joffrey 
urla de durere, şi pe urmă veni rândul lui Bronn să-l ia în 
primire. Cersei îngenunche lângă fiul ei, în vreme ce Ser 
Balon Swann îl potolea pe Ser Lancel. Tyrion se eliberă din 
strânsoarea lui Bronn. 


119 


— Câţi mai sunt încă acolo? ţipă el, adresându-se 
nimănui şi tuturor. 

— Fiica mea, strigă Lady Tanda. Vă rog, cineva trebuie 
să se întoarcă după Lollys... 

— Ser Preston nu s-a întors, raportă Ser Boros Blount, 
nici Aron Santagar. 

— Nici Doica, zise Horas Redwyne. Aceasta era porecla 
cu care ceilalţi scutieri îl potcoviseră pe Tyrek Lannister. 

Tyrion îşi roti privirea prin curte. 

— Unde e fata Stark? _ 

La început nu răspunse nimeni. În cele din urmă, 
Joffrey spuse: 

— Era lângă mine. Nu ştiu unde s-a dus. 

Tyrion îşi apăsă cu putere degetele pe tâmplele care îi 
pulsau. Dacă Sansa Stark păţise ceva, Jaime era ca şi 
mort. 

— Ser Mandor, tu ai fost apărătorul ei. 

Ser Mandon Moore rămase netulburat. 

— Când au năvălit în jurul Câinelui, primul gând mi-a 
fost la rege. 

— Şi bine ai făcut, interveni Cersei. Boros, Meryn, 
întoarceţi-vă şi căutaţi-o pe fată. 

— Şi pe fiica mea, suspină Lady Tanda. Vă rog, 
domnilor... 

Ser Boros nu păru mulţumit de perspectiva de a părăsi 
adăpostul castelului. 

— Înălţimea Ta, îi spuse el reginei, poate că la vederea 
mantiilor noastre albe gloata se va înfuria. 

Tyrion înghiţise prea mult. 

— Lua-ţi-ar Ceilalți nenorocitele de mantii albe! 
Scoateţi-le dacă vă temeţi să le purtaţi, nerodule... Dar 
găsiţi-o pe Sansa Stark, altfel, îţi jur, îl voi pune pe Shagga 
să-ţi crape căpăţâna aia urâtă în două să văd dacă e 
altceva înăuntru în afară de caltaboş. 

Ser Boros era roşu ca racul de furie. 

— Tu mă faci pe mine urât, tu? Dădu să ridice sabia 
însângerată pe care o ţinea încă strâns în pumnul 


120 


înmănuşat în zale. Bronn îl îmbrânci pe Tyrion în spatele 
lui, fără menajamente. 

— Încetaţi! tună Cersei. Boros, vei face aşa cum ţi se 
cere, sau vom găsi pe altcineva care să poarte mantia aia. 
Jurământul tău... 

— Iat-o acolo! strigă Joffrey arătând cu degetul. 

Sandor Clegane intră sprinten pe poartă, călare pe 
gonaciul roib al Sansei. Fata era aşezată în spatele lui, 
înconjurând strâns, cu ambele braţe, pieptul Câinelui. Ty- 
rion îi strigă: 

— Eşti rănită, Lady Sansa? 

Sângele şiroia pe fruntea Sansei, dintr-o rană adâncă la 
cap. 

— Au... au aruncat cu obiecte... Pietre şi noroi, ouă... 
Am încercat să le spun că nu am nici o bucată de pâine să 
le dau. Un bărbat a încercat să mă tragă jos din şa. 
Câinele l-a omorât, cred... Braţul lui... Ochii i se dilatară şi 
Sansa îşi acoperi gura cu o mână. I-a tăiat braţul. 

Clegane o ridică din şa, aşezând-o jos. Mantia lui albă 
era sfâşiată şi pătată, şi printr-o gaură din mâneca stângă 
se prelingea sânge. 

— Micuța pasăre sângerează. Cineva s-o ducă înapoi în 
colivie şi să vadă de rana ei. 

Maester Frenken se repezi să-i dea ascultare. 

— I-au făcut felul lui Santagar, continuă Câinele. Patru 
bărbaţi îl ţineau la pământ şi îl loveau pe rând cu un 
bolovan. l-am scos maţele unuia dintre ei, nu că asta i-ar 
mai fi fost lui Ser Aron de vreun folos. 

Lady Tanda se apropie de el. 

— Fiica mea... 

— N-am văzut-o. 

Câinele îşi roti privirea prin curte, încruntându-se. 

— Unde mi-e calul? Dacă i se întâmplă ceva calului 
ăluia, cineva va da socoteală. 

— A alergat cu noi o bucată de vreme, zise Tyrion, dar 
nu ştiu ce s-a ales de el după aceea. 

— Foc! strigă o voce din turnul de pază. Lorzii mei, e 
foc în oraş. Fundătura Puricilor e în flăcări. 


121 


Tyrion era frânt de oboseală, dar nu era timp pentru 
disperare. 

— Bronn, ia câţi oameni ai nevoie şi vezi să nu fie 
atacate rezervele de apă. Zeii fie milostivi, focul sălbatic! 
Dacă ajunge vreo vâlvătaie la el... Putem să pierdem 
Fundătura Puricilor dacă trebuie, dar sub nici o formă 
focul nu trebuie să ajungă la Sala Alchimiştilor, s-a înţeles? 
Clegane, vei merge cu el. 

Preţ de o fracțiune de secundă, Tyrion avu impresia că 
a zărit teama în ochii întunecaţi ai Câinelui. Focul, îşi dădu 
el seama. Lua-m-ar Ceilalţi, bineînţeles ca urăşte focul, l-a 
gustat din plin. Expresia dispăru într-o clipă, fiind înlocuită 
de obişnuitul chip încruntat al lui Clegane. 

— Voi merge, zise el, dar nu la porunca ta. Trebuie să 
găsesc calul acela. 

Tyrion se întoarse către cei trei cavaleri rămaşi din 
Garda Regală. 

— Fiecare dintre voi veţi fi escorta câte unui vestitor. 
Ordonaţi oamenilor să se întoarcă la casele lor. Oricine va 
fi găsit pe străzi după ultimul sunet al clopotului de seară 
va fi omorât. 

— Locul nostru este lângă rege, zise Ser Meryn. 

Cersei sări ca o viperă. 

— Locul tău e acolo unde fratele meu spune că este. 
Mâna vorbeşte cu glasul regelui însuşi şi nesupunerea 
înseamnă trădare. 

Boros şi Meryn schimbară o privire. 

— Să purtăm mantiile, Înălţimea Ta? întrebă Ser Boros. 

— Mergeţi goi, din partea mea. Poate aşa le-aţi 
reaminti că sunteţi bărbaţi. Se pare că au uitat după ce au 
văzut cum v-aţi purtat acolo, pe stradă. 

Tyrion o lăsă pe sora lui să-şi reverse furia. Capul îi 
bubuia. Avea impresia că simte miros de fum, deşi probabil 
era doar mirosul nervilor lui încinşi. 

Două dintre Ciorile de Piatră străjuiau uşa Turnului 
Mâinii. 

— Aduceţi-mi-l pe Timett, fiul lui Timett. 


122 


— Ciorile de Piatră nu aleargă scheunând după Oameni 
Arşi, îl informă semet unul dintre sălbatici. 

Pentru o clipă, Tyrion uitase cu cine avea de-a face. 

— Atunci, găsiţi-mi-l pe Shagga. 

— Shagga doarme. 

Făcu un efort să nu tipe. 

— Treziţi-l. 

— Nu e uşor lucru să-l trezeşti pe Shagga, fiul lui Dolf, 
se plânse omul. Furia lui e înspăimântătoare. 

Se îndepărtă bombănind. 

Shagga intră căscând şi scărpinându-se. 

— Jumătate din oraş e răsculat, cealaltă jumătate e în 
flăcări, iar Shagga zace sforăind, zise Tyrion. 

— Lui Shagga nu-i place apa noroioasă de-aici, aşa că 
trebuie să bea berea ta proastă şi vinul tău acru, şi după 
asta îl doare capul. 

— Shae se află în castelul de lângă Poarta de Fier. 
Vreau să te duci la ea şi să o păzeşti, orice s-ar întâmpla. 

Uriaşul zâmbi, cu dinţii - o crevasă galbenă în 
sălbăticia păroasă a bărbii sale. 

— Shagga o va aduce aici. 

— Ai grijă numai să nu păţească nimic. Spune-i că voi 
veni la ea îndată ce voi putea. Poate chiar în noaptea asta, 
sau, cu siguranţă, mâine. 

La căderea serii, oraşul era încă răvăşit, deşi Bronn 
raportă că focurile erau stinse şi cea mai mare parte dintre 
bandele răzlețe se împrăştiaseră. Oricât ar fi tânjit după 
alinarea pe care o găsea în braţele lui Shae, Tyrion îşi 
dădu seama că nu va merge nicăieri în noaptea aceea. 

Ser Jacelyn Bywater îi aduse lista măcelului în timp ce 
îşi lua cina - clapon rece şi pâine neagră - în penumbra 
solariului său. Lumina amurgului pierise deja în întuneric, 
dar când slujitorii veniseră să-i aprindă lumânările şi să-i 
facă un foc în cămin, Tyrion urlase la ei şi-i pusese pe fugă. 
Starea lui de spirit era la fel de întunecată ca şi camera, 
iar Bywater nu spuse nimic care s-o lumineze. 

Lista celor ucişi îl avea în frunte pe Înaltul Septon, 
sfâşiat în timp ce îşi striga zeii, cerându-le îndurare. 

123 


Oamenii flămânzi nu au o părere prea bună despre preoții 
prea graşi ca să poată umbla, cugetă Tyrion. 

Trupul lui Ser Preston nu fusese observat la început, 
mantiile aurii căutaseră un cavaler în armură albă, dar el 
fusese înjunghiat şi ciopârţit cu atâta cruzime încât era 
roşu-maroniu din cap până-n picioare. 

Ser Aron Santagar fusese găsit într-un şanţ, cu capul 
un terci roşu înăuntrul coifului zdrobit. 

Fiica lui Lady Tanda îşi pierduse fecioria, siluită, în 
spatele unei tăbăcării, de câteva zeci de bărbaţi care 
urlau. Mantiile aurii o găsiră umblând goală pe Uliţa 
Osânzei. 

Tyrek era dat dispărut, ca şi coroana de cristal a 
Înaltului Septon. Nouă mantii aurii fuseseră omorâte, 
patruzeci rănite. Nimeni nu se sinchisise să numere câţi 
oameni de rând muriseră. 

— Vreau să mi-l găsiţi pe Tyrek, viu sau mort, zise tăios 
Tyrion când Bywater termină. Nu e decât un copil. Fiul 
defunctului meu unchi Tygett. Tatăl lui a fost întotdeauna 
bun cu mine. 

— Îl vom găsi. La fel şi coroana septonului. 

— Coroana septonului n-au decât să şi-o bage Ceilalţi 
undeva, din partea mea. 

— Când m-ai numit pe mine la comanda Gărzii, mi-ai 
spus că vrei adevărul gol-goluţ, întotdeauna. 

— Cumva, am senzaţia că n-o să-mi placă deloc ce eşti 
pe cale să-mi spui, zise Tyrion posomorât. 

— Astăzi avem în mână oraşul, stăpâne, dar nu pot face 
nici un fel de promisiuni pentru ziua de mâine. Cazanul stă 
să dea în foc. Atât de mulţi hoţi şi criminali sunt 
pretutindeni, încât nici o casă nu e în siguranţă, dizenteria 
se răspândeşte în bordeluri, de-a lungul Cotului Scursorii 
nu poţi cumpăra nimic de mâncare cu o monedă de aramă 
sau de argint. Unde înainte nu auzeai decât mormăieli din 
şanţ, acum se vorbeşte deschis despre trădare în sălile 
ghildelor şi în pieţe. 

— Ai nevoie de mai mulţi oameni? 


124 


— Nu am încredere nici în jumătate dintre oamenii pe 
care îi am acum. Slynt a triplat Garda, dar nu e destul să 
porţi mantie aurie ca să fii străjer. Există oamenii 
destoinici şi devotați printre noii recruți, dar în acelaşi 
timp, mai multe brute, beţivani, laşi şi trădători decât ai 
vrea să ştii. Sunt prost pregătiţi şi nedisciplinaţi, și nu îi 
apără decât propria piele. Dacă se va ajunge la luptă, mă 
tem că nu vor rezista. 

— Nu m-am aşteptat niciodată să reziste, răspunse 
Tyrion. Odată zidurile noastre sfărmate, suntem pierduţi, 
am ştiut asta de la început. 

— Oamenii mei se trag în marea lor majoritate din 
popor. Umblă pe aceleaşi străzi, beau în aceleaşi crâşme, 
îşi înfulecă mâncarea în aceleaşi magherniţe. Eunucul tău 
ar fi trebuit să-ţi spună că la Debarcaderul Regelui 
Lannisterii nu sunt prea iubiţi. Mulţi îşi mai amintesc şi 
acum cum nobilul tău tată a jefuit oraşul când Aerys i-a 
deschis porţile. Se vorbeşte pe la colţuri că zeii ne 
pedepsesc pentru păcatele Casei noastre - pentru crima 
comisă de fratele tău asupra Regelui Aerys, pentru 
măcelărirea copiilor lui Rhaegar, pentru executarea lui 
Eddard Stark şi pentru cruzimea justiţiei lui Joffrey. Unii 
vorbesc deschis despre cât de bine mergeau lucrurile pe 
vremea când rege era Robert şi sugerează că ar veni din 
nou vremuri mai bune dacă pe tron ar fi Stannis. În 
prăvălii, în crame şi în bordeluri, lucrurile astea se aud - şi 
în barăci şi prin cazărmi, din păcate. 

— Îmi urăsc familia, asta vrei să-mi spui? 

— Da, şi se vor întoarce împotriva ei dacă se iveşte 
ocazia. 

— Şi împotriva mea? 

— Întreabă-ţi eunucul. 

— Eu te întreb pe tine. 

Ochii adânciţi în orbite ai lui Bywater întâlniră ochii 
asimetrici ai piticului şi nu clipiră. 

— Mai cu seamă împotriva ta, stăpâne. 

— Mai cu seamă? Nedreptatea aproape îl sufocă. 


125 


— Joffrey a fost cel care le-a spus să îşi mănânce 
morţii, cel care şi-a asmuţit câinii asupra lor. Cum mă pot 
învinovăţi pe mine? 

— Înălţimea Sa e doar un băieţandru. Pe la colţuri se 
spune că are sfătuitori răi. Regina nu a fost niciodată 
cunoscută ca o prietenă a celor mulţi, nici Lordul Varys nu 
a fost numit Păianjenul de drag ce le era de el, dar pe tine 
te învinuiesc cel mai mult. Sora ta şi eunucul au fost aici 
când vremurile au fost mai bune sub domnia Regelui 
Robert, dar tu nu ai fost. Se spune că ai umplut oraşul de 
mercenari plini de ifose, de brute care iau ce vor şi nu 
respectă nici o lege în afară de legea lor. Se spune că l-ai 
exilat pe Janos Slynt din cauză că l-ai găsit prea sincer şi 
prea cinstit pentru gustul tău. Te-au văzut azvârlindu-l pe 
blândul şi înțeleptul Pycelle în temniţă când a îndrăznit să- 
şi ridice glasul împotriva ta. Unii susţin chiar că ai de gând 
să pui stăpânire pe Tronul de Fier. 

— Da, în plus sunt un monstru, hidos şi deformat, nu 
uita asta niciodată. Îşi încleştă pumnul. Am auzit destul. 
Avem treabă amândoi. Lasă-mă. 

Poate că nobilul meu tată avea dreptate să mă 
disprețuiască în toţi aceşti ani, dacă asta e tot ce pot 
realiza, gândi Tyrion după ce rămase singur. Îşi cobori 
privirea la rămăşiţele cinei şi i se întoarse stomacul pe dos 
la vederea claponului rece şi unsuros. Dezgustat, îl 
împinse la o parte, îl strigă pe Pod şi îl trimise să-i cheme 
degrabă pe Varys şi pe Bronn. Sfătuitorii mei cei mai de 
încredere sunt un eunuc şi un mercenar, iar doamna mea 
este o târfă. Ce spune asta despre mine? 

Când sosi, Bronn se plânse de întuneric şi insistă să se 
facă un foc în vatră. Ardea cu flacăra vie pe când Varys îşi 
făcu apariţia. 

— Unde-ai fost? întrebă Tyrion. 

— Cu treburile regelui, dragă stăpâne. 

— A, da, regele, mormăi Tyrion. Nepotului meu nu i se 
cuvine să stea nici pe o privată, darămite pe Tronul de 
Fier. 

Varys ridică din umeri. 

126 


— Un ucenic trebuie să înveţe de la cineva meseria. 

— Jumătate dintre ucenicii de pe Aleea Puturoasă ar 
putea domni mai bine decât acest rege al tău. 

Bronn se aşeză la masă în faţa lui şi smulse o bucată de 
clapon. Tyrion îşi făcuse un obicei din a ignora frecventele 
insolenţe ale mercenarului, dar în seara aceasta îl găsea 
iritant. 

— Nu-mi amintesc să-ţi fi dat permisiunea să-mi 
termini cina. 

— Nu păreai că o mănânci, zise Bronn cu gura plină de 
carne. Oraşul moare de foame, e o crimă să iroseşti 
mâncarea. Ai nişte vin? 

Imediat o să vrea să i-l torn eu, gândi Tyrion 
ameninţător. 

— Mergi prea departe, îl preveni el. 

— Iar tu nu mergi niciodată destul de departe. Bronn 
aruncă osul pe jos. Te-ai gândit vreodată ce uşoară ar fi 
viaţa dacă celălalt s-ar fi născut primul? Îşi vâri degetele în 
clapon şi smulse o mână plină de carne. Plângăciosul, 
Tommen. Se pare c-ar face orice i s-ar spune, aşa cum ar 
trebui să facă un rege bun. 

Un fior îi trecu lui Tyrion pe şira spinării când îşi dădu 
seama unde bătea mercenarul. Dacă Tommen ar fi rege... 
Tommen putea deveni rege într-un singur fel. Nu, nici 
măcar nu se putea gândi la aşa ceva. Joffrey era sânge din 
sângele lui şi era fiul lui Jaime, în aceeaşi măsură în care 
era fiul lui Cersei. 

— Aş putea să pun să ţi se taie capul pentru ce ai spus, 
îi zise lui Bronn, dar mercenarul se mulţumi să râdă. 

— Prieteni, interveni Varys, cearta nu ne e de nici un 
folos. Vă rog pe amândoi, luaţi-vă inima-n dinţi. 

—A cui inimă? întrebă Tyrion cu amărăciune. Îi 
treceau prin minte mai multe variante ademenitoare. 


DAVOS 


Ser Cortnay Penrose nu purta armură. Călărea un 
armăsar roib, iar stegarul lui unul sur. Deasupra lor 
flutura cerbul încoronat al Baratheonilor şi penele 
încrucişate ale Casei Penrose, albe pe fond roşcat. Barba 
proeminentă a lui Ser Cortnay era tot roşcată, deşi capul îi 
era cu totul pleşuv. Dacă dimensiunea şi măreţia suitei re- 
gale îl impresionau, asta nu se vedea pe chipul lui ofilit. 

Se apropiară zornăindu-şi lanţurile şi zăngănindu-şi 
zgomotos armurile. Până şi Davos purta armură, deşi nu-şi 
putea da seama de ce; umerii şi şalele îl dureau de la 
povara cu care nu era deprins. Îl încurca şi-l făcea să se 
simtă ridicol şi se întrebă din nou de ce se afla aici. Nu 
sunt eu cel care să pună sub semnul întrebării poruncile 
regelui, şi totuşi... 

Fiecare om din detaşament era de obârşie mai nobilă şi 
de rang mai înalt decât Davos Seaworth, şi măreţii lorzi 
străluceau în lumina zorilor. Armurile lor sclipeau de 
oţelul argintat şi de încrustaţiile din aur, iar coifurile de 
război le erau abundent decorate cu panaşe, cu pene şi cu 
animale heraldice  meşteşugit făurite, cu ochi din 
nestemate. Stannis însuşi părea nelalocul lui în această 
companie somptuoasă şi magnifică. Ca şi Davos, regele era 
îmbrăcat în veşminte de lână şi piele fiartă, deşi micul cerc 
roşu de la tâmple îi conferea o anumită grandoare. Lumina 
soarelui scânteia pe vârfurile în formă de flăcări ale 
coifurilor ori de câte ori întorcea capul. 

În cele opt zile de când Betha Neagră se alăturase 
flotei, plecând spre Capătul Furtunii, nu reuşise să ajungă 
mai aproape de lInălţimea Sa decât acum. Ceruse o 
audienţă în decurs de o oră de la sosire, doar ca să i se 
spună că regele era ocupat. Davos aflase de la fiul său, 
Devan, unul dintre scutierii regali, că regele era mai me- 
reu ocupat. Acum, că Stannis Baratheon îşi intrase în 


128 


drepturi, lorzii mărunți roiau în jurul lui ca muştele în jurul 
unui hoit. Și arată ca un cadavru, mult îmbătrânit fată de 
cum era când am părăsit Piatra Dragonului. Devan spunea 
că regele aproape că nici nu mai doarme în ultimul timp. 

— De la moartea Lordului Renly, e bântuit de 
coşmaruri îngrozitoare, îi mărturisise fiul său. Poţiunile 
maesterului nu au nici un efect asupra lui. Numai Lady 
Melisandre îl poate linişti să adoarmă. 

Oare de-asta împarte acum pavilionul cu el? se întrebă 
Davos. Să se roage împreună? Sau are un alt mod de a-i 
aduce mângâiere? Era o întrebare ruşinoasă, pe care nu 
îndrăznea să i-o pună nici măcar propriului sau fiu. Devan 
era un băiat bun, dar purta cu mândrie inima învăpăiată, 
iar tatăl său îl văzuse lângă focuri, la căderea nopții, 
implorându-l pe Stăpânul Luminii să aducă zorile. E 
scutierul regelui, îşi spuse Davos, e firesc să îmbrățişeze 
Zeul acestuia. 

Davos aproape uitase cât de înalte şi groase se înălţau 
zidurile Capătului Furtunii. Regele Stannis se opri lângă 
ele, la câţiva metri de Ser Cortnay şi de stegarul lui. 

— Ser, zise el cu rigidă politeţe. Nu dădu nici un semn 
că ar vrea să descalece. 

— Stăpâne. Adresarea fu mai puţin curtenitoare, dar 
nu neaşteptată. 

— Se obişnuieşte să te adresezi unui rege cu Înălțimea 
Ta, îl anunţă Lordul Florent. O vulpe roşcat-aurie îşi itea 
botul strălucitor din platoşa lui, printr-un cerc de flori din 
lazurit. Foarte înalt, foarte curtenitor şi foarte bogat, 
Lordul Cetăţii Bywater fusese primul dintre stegarii lui 
Renly care se declarase de partea lui Stannis şi primul 
care renunţase la vechii săi zei pentru a-l adopta pe 
Stăpânul Luminii. Stannis îşi lăsase regina la Piatra 
Dragonului împreună cu unchiul ei, Axell, dar oamenii 
reginei erau mai numeroşi şi mai puternici ca oricând, iar 
Alester Florent era cel mai de frunte. 

Ser Cortnay Penrose îl ignoră, preferând să i se 
adreseze lui Stannis. 


129 


— Aceasta este o companie selectă. Marii lorzi 
Estermont, Erroll şi Varner, Ser Jon al merelor verzi 
Fossoways şi Ser Bryan al merelor roşii, Lordul Caron şi 
Ser Guyard, din Garda Curcubeului a lui Renly... şi 
autoritarul Lord Alester Florent de Brightwater, fără 
îndoială. Acela pe care îl zăresc în spate să fie Cavalerul 
Ceapă? Foarte nimerit, Ser Davos. Mă tem că pe doamna 
nu o cunosc. 

— Numele meu este Melisandre, ser. Era singura care 
venise fără armură, doar cu veşmintele ei roşii, vaporoase. 
La gât, marele rubin absorbea lumina zilei. Sunt în slujba 
regelui tău şi a Stăpânului Luminii. 

— Să-ţi trăiască, doamna mea, răspunse Ser Cortnay, 
dar eu mă închin altor zei şi altui rege. 

— Există un singur rege adevărat şi un singur zeu 
adevărat, vesti Lordul Florent. 

— Suntem aici ca să punem în discuţie probleme de 
teologie, stăpâne? De-aş fi ştiut, aş fi adus un septon. 

— Ştii prea bine de ce ne aflăm aici, zise Stannis. Ai 
avut la dispoziţie două săptămâni să cântăreşti oferta mea. 
Ţi-ai trimis corbii. Nu a venit nici un ajutor. Nici nu va 
veni. Capătul Furtunii este singur, iar eu mi-am pierdut 
răbdarea. Pentru ultima oară, ser, îţi poruncesc să-ţi 
deschizi porţile şi să-mi dai ceea ce mi se cuvine de drept. 

— Şi condiţiile? întrebă Ser Cortnay. 

— Rămân aceleaşi, răspunse Stannis. Te voi ierta 
pentru trădare, aşa cum i-am iertat şi pe ceilalţi lorzi pe 
care îi vezi în spatele meu. Oamenii din garnizoana ta vor 
fi liberi să intre în serviciul meu sau să se întoarcă 
nevătămaţi la casele lor. Iți poţi păstra armele şi atâtea 
lucruri câte poate duce un om. Dar îţi voi cere caii şi 
animalele de povară. 

— Şi ce se va întâmpla cu Edric Storm? 

— Bastardul fratelui meu va trebui să-mi fie predat. 

— Atunci răspunsul meu rămâne nu, lordul meu. 

Regele îşi încleştă fălcile. Nu spuse nimic. 

În locul lui, vorbi Melisandre: 


130 


— Fie ca Stăpânul Luminii să te apere în întunericul 
tău, Ser Cortnay. 

— Lua-l-ar Ceilalţi pe Stăpânul Luminii, i-o întoarse 
Penrose, şi să se şteargă la fund cu cârpa aia pe care o 
porţi. 

Lordul Alester Florent îşi drese glasul: 

— Ser Cortnay, ai grijă cum vorbeşti. Înălţimea Sa nu 
vrea să-i facă băiatului nici un rău. Copilul e sânge din 
sângele lui, şi al meu deopotrivă. Nepoata mea Delena a 
fost mama lui, după cum ştie toată lumea. Dacă nu vrei să 
ai încredere în rege, încrede-te în mine. Ştii că sunt un om 
de onoare... 

— Ştiu că eşti un om ambițios, îl întrerupse Ser 
Cortnay. Un om care schimbă regii şi zeii aşa cum îmi 
schimb eu cizmele. Aşa cum fac şi ceilalţi schimbă-mantii 
pe care îi văd în faţa mea. 

Un vuiet de furie se ridică dinspre oamenii regelui. Nu 
e prea departe de adevăr, gândi Davos. Doar cu puţin timp 
în urmă, clanurile Fossoway, Guyat Morrigen şi lorzii 
Caron, Varnei, Errol şi Estermont fuseseră alături de 
Renly. Au stat în pavilionul lui, l-au ajutat să-şi facă 
planurile de război, au pus la cale cum să-l doboare pe 
Stannis. lar Lordul Florent fusese cu ei - putea fi el 
unchiul Reginei Selyse, dar asta nu l-a împiedicat pe 
Lordul de Brightwater să plece genunchiul în faţa lui 
Renly, când steaua lui era sus. 

Bryce Caron se apropie călare, câţiva paşi, cu mantia 
sa lungă în culorile curcubeului răsucindu-se în bătaia 
vântului dinspre golf. 

— Nimeni de aici nu e un schimbă-mantie, ser. Sunt 
devotat Capătului Furtunii, iar Regele Stannis este regele 
său de drept... şi adevăratul nostru rege. Este ultimul din 
Casa Baratheon, urmaşul lui Robert şi al lui Renly. 

— Dacă e aşa, de ce Cavalerul Florilor nu se află 
printre voi? Şi unde este Mathis Rowan? Randyll Tarly? 
Lady Oakheart? De ce nu sunt aici, cu voi, ei care l-au iubit 
pe Renly cel mai mult? Unde este Brienne de Tarth, vă 
întreb. 


131 


— Aia? Ser Guyard Morrigen râse răguşit. A fugit cât 
au ţinut-o picioarele. A ei a fost mâna care l-a omorât pe 
rege. 

— O minciună, zise Ser Cortnay. Am cunoscut-o pe 
Brienne când nu era decât o copilă care se juca la 
picioarele tatălui ei în Sala Amurgului şi am cunoscut-o şi 
mai bine când Luceafărul de Seară a trimis-o aici, la 
Capătul Furtunii. L-a iubit pe Renly Baratheon din prima 
clipă când l-a zărit, asta putea observa şi un orb. 

— Cu siguranţă, afirmă Lordul Florent voios, şi n-ar fi 
prima fecioară înnebunită până la crimă de un bărbat care 
o respinge. Deşi, în ceea ce mă priveşte, cu cred că Lady 
Stark a fost cea care l-a omorât pe rege. A străbătut tot 
drumul de la Riverrun să-l roage să facă o alianţă, iar 
Renly a refuzat-o. Fără îndoială, a văzut în el un pericol 
pentru fiul ei şi s-a descotorosit de el. 

— A fost mâna lui Brienne, insistă Lordul Caron. Ser 
Emmon Coy a jurat înainte de-a muri. Ai cuvântul meu, Ser 
Cortnay. 

Ser Cortnay răspunse cu glas răguşit, plin de dispreţ: 

— Şi ce valoare are acesta? Văd că îţi porţi mantia în 
mai multe culori. Cea pe care ţi-a dat-o Renly când ai jurat 
să-l aperi. Dacă e mort, cum se face că tu eşti în viaţă? Işi 
îndreptă disprețul către Guyard Morrigen: i-aş putea 
pune şi ţie aceeaşi întrebare, ser. Guyard cel Verde, nu-i 
aşa? Din Garda Curcubeului? Jurat să-şi dea viaţa pentru 
regele său? Dacă aş avea o asemenea mantie, mi-ar fi 
ruşine să o port. 

Morrigen se zbârli. 

— Bucură-te că suntem la tratative, Penrose, altfel ţi-aş 
smulge limba pentru vorbele astea. 

— Şi ai arunca-o în acelaşi foc unde ţi-ai lăsat bărbăţia? 

— Ajunge! zise Stannis. Stăpânul Luminii a hotărât ca 
fratele meu să moară pentru trădarea lui. Nu contează 
cine a săvârşit fapta. 

— Poate pentru tine, răspunse Ser Cortnay. Ţi-am auzit 
oferta, Lord Stannis. Acum iat-o pe a mea. Işi scoase 
mănuşa şi o aruncă direct în obrazul regelui. Luptă de la 


132 


om la om. Sabie, lance sau orice armă vrei. Sau dacă te 
temi să-ţi pui în pericol sabia magică şi pielea regală 
împotriva unui om bătrân, numeşte-ţi un campion şi voi 
face acelaşi lucru. Le aruncă lui Guyard Morrigen şi lui 
Bryce Caron câte-o privire usturătoare. Oricare dintre 
căţeluşii ăştia s-ar descurca binişor, aş crede. 

Ser Guyard Morrigen se făcu negru la faţă de furie. 

— Voi ridica mănuşa, dacă regele doreşte. 

— Şi eu la el. Bryce Caron se uită la Stannis. 

Regele scrâşni din dinţi. 

— Nu. 

Ser Cortnay nu păru surprins. 

— Ce anume pui la îndoială, stăpâne, justeţea cauzei 
sau puterea braţului tău? Te temi că voi urina pe sabia ta 
arzătoare şi o voi stinge? 

— Mă crezi complet nebun, ser? întrebă Stannis. Am 
douăzeci de mii de oameni. Eşti asediat pe mare şi pe 
uscat. De ce aş alege să mă lupt cu tine când victoria mea 
e asigurată? Regele îndreptă un deget către el. Te previn: 
Dacă mă obligi să-mi iau castelul cu forţa, să nu aştepţi 
îndurare. Vă voi spânzura ca pe nişte trădători, până la 
unul. 

— Cum vor hărăzi zeii. Adu furtună, lordul meu, şi 
aminteşte-ţi, dacă faci asta, care este numele castelului. 

Ser Cortnay dădu pinteni calului şi se îndreptă înapoi 
către poartă. Stannis nu rosti nici un cuvânt, ci îşi întoarse 
calul, pornind către tabără. Ceilalţi îl urmară. 

— Dacă atacăm aceste ziduri, o mie vor muri, zise 
neliniştit Lordul Estermont, care era bunicul regelui din 
partea mamei. Mai bine să riscăm o singură viaţă, asta e 
sigur. Cauza noastră este dreaptă, cu siguranţă zeii vor 
binecuvânta cu victorie braţele campionului nostru. 

Zeul, bătrâne, gândi Davos. Uiţi că acum avem un 
singur zeu, Stăpânul Luminii al lui Melisandre. 

Ser Jon Fossoway zise: 

— Aş prelua bucuros provocarea eu însumi, deşi nu 
sunt un luptător nici pe jumătate atât de bun ca Lordul 
Caron sau ca Ser Guyard. Renly nu a lăsat nici un cavaler 


133 


remarcabil la Capătul Furtunii. Garnizoana e pentru 
bătrâni şi pentru novici. 

Lordul Caron fu de aceeaşi părere. 

— O victorie uşoară, negreşit. Şi ce glorie, să câştigi 
Capătul Furtunii dintr-o singură lovitură! 

Stannis îi scrută pe toţi dintr-o privire. 

— Vă merge gura ca la nişte mori stricate, dar fără nici 
o noimă. Vreau linişte. Ochii regelui se opriră asupra lui 
Davos: Ser, vino cu mine. Dădu pinteni calului şi se 
îndepărtă. Doar Melisandre îl urmă, ducând stindardul 
imens al inimii înflăcărate cu cerbul încoronat în mijloc. De 
parcă ar fi fost înghiţit pe de-a-ntregul. 

Davos observă privirile pe care le schimbau lorzii în 
timp ce trecea printre ei, pentru a se alătura regelui. 
Aceştia nu erau cavaleri-ceapă, ci oameni mândri, 
proveniţi din case cu un vechi renume. Cumva, îşi dădu 
seama că Renly nu-i mustrase niciodată într-o astfel de 
manieră. Cel mai tânăr dintre Baratheoni era dăruit cu o 
curtoazie înnăscută care, din păcate, îi lipsea fratelui său. 

Încetini pasul, într-un galop uşor, când calul lui Davos 
ajunse lângă cel al regelui. 

— Înălţimea Ta. Văzut de aproape, Stannis arăta mai 
rău decât îşi dăduse seama de la distanţă. Era tras la faţă 
şi sub ochi avea cearcăne întunecate. 

— Un contrabandist trebuie să se priceapă la oameni, 
zise regele. Ce părere ai despre acest Ser Cortnay 
Penrose? 

— Un om îndărătnic, zise Davos cu prudenţă. 

— Însetat de moarte, aş zice. Dă cu piciorul mâinii 
mele întinse. Da, şi dă cu piciorul vieţii sale, pe deasupra, 
şi vieţii fiecărui om de dincolo de ziduri. Luptă de la om la 
om? Regele pufni batjocoritor. Fără doar şi poate, m-a 
confundat cu Robert. 

— Mai degrabă era disperat. Ce altă speranţă are? 

— Nici una. Castelul va cădea. Dar cum să-l facem să 
cadă repede? Stannis cugetă o clipă la asta. Dincolo de 
tropăitul monoton al copitelor, Davos auzea, vag, cum 
regele scrâşneşte din dinţi. Lordul Alester mă îndeamnă 


134 


să-l aduc aici pe bătrânul Lord Penrose. Tatăl lui Ser 
Cortnay. Îl ştii, bănuiesc. 

— Când am venit ca mesager al tău, Lordul Penrose m- 
a primit cu mai multă amabilitate decât mulţi alţii, 
răspunse Davos. E om bătrân, i-a trecut vremea. E bolnav 
şi cu puterile slăbite. 

— Florent ar vrea să-l vadă şi mai slăbit. În faţa fiului 
său, cu un ştreang în jurul gâtului. 

Era periculos să te pui împotriva oamenilor reginei, 
însă Davos jurase să-i spună întotdeauna adevărul regelui 
său. 

— Cred că ar fi o greşeală, stăpânul meu. Ser Cortnay 
va prefera să-şi privească tatăl murind decât să-i înşele 
încrederea. Nu ne va ajuta la nimic şi va aduce dezonoare 
cauzei noastre. 

— Ce dezonoare? se burzului Stannis. Vrei să cruţ viaţa 
trădătorilor? 

— Ai cruțat viaţa celor din spatele nostru. 

— Mă ocărăşti pentru asta, contrabandistule? 

— Nu e locul meu s-o fac. Davos se temea că a spus 
prea mult. 

Regele era de neclintit. 

— İl preţuieşti pe acest Penrose mai mult decât pe 
lorzii mei stegari. De ce? 

— E loial. 

— O loialitate prost plasată faţă de un uzurpator mort. 

— Da, recunoscu Davos, dar e loial. 

— Şi cei din spatele nostru nu sunt? 

Davos mersese prea departe cu Stannis ca să facă 
acum pe niznaiul. 

— Anul trecut au fost oamenii lui Robert. Acum o lună 
au fost ai lui Renly. În dimineaţa asta sunt ai tăi. Ai cui vor 
fi mâine? 

Şi Stannis începu să râdă. Un hohot neaşteptat, aspru 
şi plin de dispreţ. 

— Ţi-am spus, Melisandre, îi zise femeii roşii, Cavalerul 
Ceapă îmi spune adevărul. 


— Văd că-l cunoşti bine, Înălţimea Ta, răspunse femeia 
roşie. 

— Davos, mi-ai lipsit nespus, zise regele. Da, am un alai 
de trădători, nasul nu te înşeală. Lorzii mei stegari sunt 
inconsecvenţi până şi în trădare. Am nevoie de ei, dar 
trebuie să ştii cât mă scârbeşte să-i iert pe unii ca ei când 
am pedepsit oameni mai buni pentru crime neînsemnate. 
Ai tot dreptul să-mi faci reproşuri, Ser Davos. 

— Îţi aduci singur mai multe reproşuri decât aş putea 
eu să-ţi aduc vreodată, Înălţimea Ta. Ai nevoie de aceşti 
lorzi importanţi ca să-ţi câştigi tronul... 

— Cu tot cu degete, se pare. Stannis zâmbi amar. 

Pe negândite, Davos îşi ridică mâna mutilată la punga 
de la gât şi pipăi oasele dinăuntru. Noroc. Regele observă 
mişcarea. 

— Sunt tot acolo, Cavalerule Ceapă? Nu le-ai pierdut? 

— Nu. 

— De ce le păstrezi? M-am întrebat adesea. _ 

— Îmi amintesc ce am fost. De unde am venit. Îmi 
amintesc de dreptatea ta, stăpânul meu. 

— A fost dreptate, zise Stannis. O faptă bună nu spală 
Tăul, nici o faptă rea binele. Fiecare trebuie să-şi 
primească răsplata cuvenită. Ai fost un erou şi un 
contrabandist. Aruncă o privire în spate, către Lordul 
Florent şi către ceilalţi, cavaleri-curcubeu şi schimbă- 
mantii care veneau în urma lor, la distanţă. Aceşti lorzi pe 
care i-am iertat ar face bine să reflecteze la asta. Cei 
sinceri şi de nădejde vor lupta pentru Joffrey, 
considerându-l, în mod eronat, adevăratul rege. Un om al 
nordului ar putea spune acelaşi lucru despre Robb Stark. 
Dar aceşti lorzi care s-au îngrămădit sub steagurile 
fratelui meu îl ştiau de uzurpator. Au întors spatele regelui 
lor de drept pentru nimic altceva decât nişte visuri de 
mărire şi de glorie, şi i-am luat drept ceea ce sunt. l-am 
scuzat, da. I-am iertat. Dar nu am uitat. Rămase tăcut 
pentru o clipă, cugetând la planurile sale pentru dreptate. 
Şi pe urmă, dintr-odată, zise: Ce spun oamenii de rând 
despre moartea lui Renly? 


136 


— Jelesc. Fratele tău a fost foarte iubit. 

— Nebunii iubesc un nebun, mormăi Stannis, dar şi eu 
plâng după el. După băiatul care a fost, nu după bărbatul 
care devenise. 'Tăcu o vreme, pe urmă zise: Cum au primit 
oamenii din popor vestea despre incestul lui Cersei? 

— Cât timp am fost în mijlocul lor, au strigat după 
Regele Stannis. Nu pot şti ce au spus după ce am plecat. 

— Aşadar, nu eşti de părere că au crezut? 

— Pe vremea când eram contrabandist, am învăţat că 
unii oameni cred totul, iar alţii nimic. Am întâlnit de 
ambele feluri. Şi mai este încă o poveste care se 
răspândeşte... 

— Da. Stannis îi reteză vorba. Selyse mi-a pus coarne şi 
a legat clopoței de bufon de fiecare. Fiica mea, născută 
dintr-un măscărici nebun! O poveste pe cât de abjectă pe- 
atât de absurdă. Renly mi-a trântit-o în faţă când ne-am 
întâlnit să ducem tratative. Trebuie să fii la fel de nebun 
cum e Chip Peticit ca să crezi un asemenea lucru. 

— Se prea poate, stăpâne..., dar, fie că cred povestea, 
fie că nu, le place la nebunie să o spună. În multe locuri a 
ajuns înaintea lor, otrăvind terenul pentru povestea lor 
adevărată. 

— Robert putea să se uşureze într-o cupă şi oamenii ar 
fi spus că e vin, dar eu le ofer apă limpede şi rece, iar ei se 
uită chiorâş, neîncrezători şi îşi şoptesc unul altuia ce gust 
ciudat are. Stannis scrâşni din dinţi. Dacă cineva ar spune 
că m-am preschimbat într-un mistreţ ca să-l ucid pe 
Robert, probabil că ar crede şi asta. 

— Nu-i poţi opri să vorbească, stăpâne, zise Davos, dar 
când te vei răzbuna pe adevărații ucigaşi ai fraţilor tăi, 
regatul va şti că asemenea poveşti sunt minciuni. 

Stannis părea că-l aude doar pe jumătate. 

— Nu am nici o îndoială că Cersei are legătură cu 
moartea lui Robert. Îi voi face dreptate. Da, şi lui Ned 
Stark, şi lui Jon Arryn. 

— Şi lui Renly? Cuvintele ţâşniră înainte ca Davos să se 
oprească pentru a chibzui asupra lor. 


137 


O bună bucată de vreme, regele nu vorbi. Pe urmă, 
foarte încet, spuse: 

— Uneori visez asta. Moartea lui Renly. Un cort verde, 
lumânări, o femeie ţipând. Şi sânge. Stannis îşi privi 
mâinile. Eram încă în pat când a murit. Devan al tău poate 
să-ţi spună. A încercat să mă trezească. Se iveau zorii şi 
lorzii mei aşteptau, plini de nelinişte. Ar fi trebuit să fiu 
călare, îmbrăcat în armură. Ştiam că Renly urma să atace 
când se va crăpa de ziuă. Devan zice că m-am zvârcolit şi 
am tipat, dar ce importanţă are? A fost un vis. Mă aflam în 
cortul meu când Renly a murit, iar când m-am trezit, 
mâinile mi-erau curate. 

Ser Davos Seaworth simţea cum vârfurile degetelor- 
fantomă încep să-l mănânce. Ceva a fost în neregulă aici, 
gândi fostul contrabandist. Cu toate acestea, clătină din 
cap şi spuse: 

— Înţeleg. 

— Renly mi-a oferit o piersică. La tratative. Şi-a bătut 
joc de mine, m-a sfidat, m-a ameninţat şi mi-a oferit o 
piersică. Am crezut că scoate sabia şi am dat s-o scot şi eu. 
Asta să fi urmărit, să dau dovadă de teamă? Sau a fost una 
dintre glumele lui gratuite? Când mi-a vorbit despre cât de 
dulce era piersica, oare cuvintele sale aveau un înţeles 
ascuns? Regele dădu cu putere din cap, ca un câine care 
scutură un iepure, ca să-l înhaţe de beregată. Numai Renly 
m-ar fi putut jigni atât cu un simplu fruct. Şi-a pecetluit 
singur soarta cu trădarea lui, dar l-am iubit cu adevărat, 
Davos. Ştiu asta acum. Jur, voi merge în mormânt cu 
gândul la piersica fratelui meu. 

Ajunseră deja în mijlocul taberei, trecând pe lângă 
şirurile ordonate de corturi, pe lângă steagurile fluturând 
şi pe lângă grămezile de scuturi şi de sulițe. Aerul era greu 
de duhoarea de bălegar amestecat cu fum şi miros de 
carne friptă. Stannis se stăpânise destul ca să le urle acum 
Lordului Florent şi celorlalţi un ordin răstit, cerându-le să 
se adune, după o pauză de o oră, în pavilionul lui, pentru 
un consiliu de război. Işi plecară capetele şi se 


138 


împrăştiară, în timp ce Davos şi Melisandre se îndreptară 
către pavilionul regelui. 

Cortul trebuia să fie mare, de vreme ce acolo veneau la 
sfat lorzii lui stegari. Totuşi, nu avea nimic măreț. Era un 
cort militar din pânză groasă, vopsit într-un galben închis 
care uneori bătea în auriu. Numai stindardul regal care 
flutura în vârful stâlpului central îl indica drept cortul unui 
rege. Asta şi gărzile de-afară, oamenii reginei, sprijiniți în 
sulițe înalte, cu blazonul inimii înflăcărate cusut în dreptul 
propriilor inimi. 

Grăjdarii veniră să-i ajute să descalece. Unul dintre 
străjeri o eliberă pe Melisandre de steagul împovărător, 
înfigând băţul adânc în pământul moale. Devan rămase 
într-o parte, așteptând să ridice clapa în calea regelui. Un 
cavaler mai în vârstă aştepta lângă el. Stannis îşi scoase 
coroana şi i-o dădu lui Devan. 

— Apă rece, căni pentru două persoane. Davos, vino cu 
mine. Doamna mea, voi trimite după tine când voi avea 
nevoie de prezenţa ta. 

— Cum  porunceşte regele. Melisandre făcu o 
plecăciune. 

După strălucirea dimineţii, interiorul pavilionului părea 
rece şi întunecat. Stannis se aşeză pe un taburet de lemn 
şi îi făcu semn lui Davos să se aşeze pe un altul. 

— Într-o zi s-ar putea să te fac lord, contrabandistule. 
Fie şi numai ca să-i enervez pe Celtigar şi Florent. Totuşi, 
nu-mi vei mulţumi. Asta va însemna că va trebui să suporţi 
aceste consilii şi să te prefaci interesat de răgetele 
catârilor. 

— De ce-i păstrezi dacă nu folosesc la nimic? 

— Catârii iubesc sunetul propriilor răgete, de ce 
altceva? lar eu am nevoie de ei ca să-mi tragă căruţa. O, 
desigur, se întâmplă din când în când să se ivească şi câte- 
o idee folositoare. Dar nu astăzi, cred - o, iată-l pe fiul tău 
cu apa noastră. 

Devan aşeză tava pe masă şi umplu două căni de lut. 
Regele presără un strop de sare în cana lui, înainte de a 
bea. Davos îşi bău apa dorindu-şi să fi fost vin. 


139 


— Ce ziceai de consiliul tău? 

— Lasă-mă să-ţi spun cum va decurge. Lordul Velaryon 
mă va îndemna să atac zidurile castelului la primii zori, cu 
cârlige şi cu scări de asalt împotriva săgeţilor şi a uleiului 
încins. Tinerii catâri vor considera că este o idee 
excelentă. Estermont va fi de părere să stăm şi să 
aşteptăm să moară de foame, aşa cum au încercat cândva 
cu mine Tyrell şi Redwyne. Asta ar putea să dureze un an, 
dar tinerii catâri sunt răbdători. lar Lordul Caron şi ceilalţi 
cărora le place să se bată vor dori să ridice mănuşa 
aruncată de Ser Cortnay şi să rişte totul pe o singură luptă 
de la om la om. Fiecare imaginându-şi că el va fi campionul 
meu şi că aşa îşi va câştiga faima nemuritoare. Regele îşi 
termină apa. Tu ce ai vrea să fac, contrabandistule? 

Davos chibzui o clipă înainte de a răspunde. 

— Să ataci Debarcaderul Regelui pe loc. 

Regele pufni. 

— Şi să las baltă Capătul Furtunii? 

— Ser  Cortnay nu are puterea să-ţi facă rău. 
Lannisterii o au. Un asediu ar dura prea mult, lupta de la 
om la om e prea riscantă, iar un asalt te-ar costa mii de 
vieţi fără nici o certitudine că vom învinge. Şi nici nu e 
nevoie. După ce-l detronezi pe Joffrey, castelul acesta 
trebuie să-ţi revină împreună cu toate celelalte. In tabără 
se vorbeşte că Lordul Tywin Lannister goneşte spre vest să 
salveze Lannisportul de la răzbunarea nordicilor... 

— Ai un tată extraordinar de deştept, Devan, îi spuse 
regele băiatului rămas în picioare, în apropiere. Mă face 
să-mi doresc să fi avut mai mulţi contrabandişti în slujba 
mea. Şi mai puţini lorzi. Deşi te înşeli într-o privinţă, 
Davos. Este nevoie. Dacă las Capătul Furtunii în urma mea 
fără să-l preiau, se va spune că am fost înfrânt aici. Şi nu 
pot îngădui asta. Oamenii nu mă iubesc aşa cum i-au iubit 
pe fraţii mei. Mă urmează fiindcă se tem de mine..., iar 
înfrângerea este moartea fricii. Castelul trebuie să cadă. 
Îşi scrâşni dinţii. Da, şi asta repede. Doran Martell şi-a 
chemat stegarii şi a întărit trecătorile din munţi. 
Dornishenii lui stau în expectativă, gata să atace Hotarele. 


140 


Iar Highgarden este departe de a fi sfârşit. Fratele meu şi- 
a lăsat cea mai mare parte a forţelor la Podul Amar, 
aproape şaizeci de mii de pedestraşi. L-am trimis pe 
fratele soţiei mele, Ser Errol, cu Ser Parmen Crane să-i ia 
sub comanda mea, dar nu s-au întors. Mă tem că Ser Loras 
Tyrell a ajuns la Podul Amar înaintea mesagerilor mei şi a 
luat el oastea aceea. 

— Cu atât mai multe motive să ocupăm Debarcaderul 
Regelui cât mai repede cu putinţă. Salladhor Saan mi-a 
spus... 

— Salladhor Saan se gândeşte numai la aur! explodă 
Stannis. Are capul plin de vise despre comoara care, îşi 
închipuie el, zace sub Fortăreaţa Roşie, aşa că hai să nu 
mai discutăm despre Salladhor Saan. În ziua în care voi 
avea nevoie de sfaturi de la un tâlhar din Lys îmi voi lăsa 
deoparte coroana şi voi îmbrăca veşmintele negre. Regele 
strânse pumnul. Eşti aici ca să mă  slujeşti, 
contrabandistule? Sau să mă torturezi cu discuţii în 
contradictoriu? 

— Sunt al tău, răspunse Davos. 

— Atunci, ascultă-mă. Căpitanul lui Ser Cortnay este 
văr cu familia Fossoway. Lordul Meadows e un băieţandru 
de douăzeci de ani. Dacă vreo nenorocire îl loveşte pe Ser 
Penrose, comanda Capătului Furtunii îi va reveni acestui 
ţângău, iar verii lui cred că va accepta condiţiile mele şi va 
ceda castelul. 

— Îmi amintesc că unui alt ţângău i s-a încredinţat 
comanda Capătului Furtunii. Nu se poate să fi avut mai 
mult de douăzeci de ani. 

— Lordul Meadows nu este atât de încăpățânat cum am 
fost eu. 

— Încăpăţânat sau laş, ce contează? Ser Cortnay 
Penrose mi s-a părut bine sănătos. 

— Aşa a fost şi fratele meu în ziua dinaintea morţii 
sale. Noaptea e neagră şi plină de spaime, Davos. 

Davos simţi cum i se ridică părul în cap. 

— Stăpâne, nu te înţeleg. 


141 


— Nu-ţi cer să mă înţelegi. Doar să mă slujeşti. Ser 
Cortnay va fi mort în mai puţin de-o zi. Melisandre a văzut 
asta în flăcările viitorului. Moartea lui şi felul în care va 
muri. Stannis întinse cana şi Devan umplu din nou, din 
carafă. Flăcările ei nu mint. A văzut şi soarta lui Renly. La 
Piatra Dragonului a văzut-o, şi i-a spus lui Selyse. Lordul 
Velaryon şi prietenul tău, Salladhor Saan, ar fi vrut ca eu 
să pornesc împotriva lui Joffrey, dar Melisandre mi-a spus 
că, dacă merg la Capătul Furtunii, voi dobândi cea mai 
bună parte din puterea fratelui meu, şi a avut dreptate. 

— D... dar, se bâlbâi Davos, Lordul Renly a venit aici 
doar pentru că ai asediat castelul. Înainte mergea către 
Debarcaderul Regelui, împotriva Lannisterilor, el voia să... 

Stannis se foi pe scaun încruntându-se. 

— Mergea, voia să, ce-i asta? A făcut ce-a făcut. A venit 
aici cu stegarii şi cu piersica lui, pecetluindu-şi soarta... Şi 
pentru mine a fost bine că a făcut aşa. Melisandre a văzut 
şi o altă zi în flăcările ei. O dimineaţă în care Renly se 
îndrepta către sud în armura lui verde, ca să-mi 
zdrobească oastea sub zidurile Debarcaderului Regelui. De 
l-aş fi întâlnit acolo pe fratele meu, poate că aş fi murit eu 
în locul lui. 

— Sau poate ţi-ai fi unit puterile cu ale lui, să-i doborâţi 
pe Lannisteri, protestă Davos. De ce nu? Dacă ea a văzut 
două feluri de viitor, ei bine..., nu puteau să se 
adeverească amândouă. 

Regele Stannis ridică un deget. 

— Aici greşeşti, Rege Ceapă. Unele lumini aruncă mai 
mult de-o singură umbră. Stai noaptea în faţa focului şi vei 
vedea cu ochii tăi. Flăcările îşi schimbă locul şi dansează, 
fără încetare. Umbrele se înalţă şi coboară, şi fiecare om 
aruncă o duzină de umbre. Unele sunt mai slabe decât 
altele, atâta tot. Ei bine, oamenii îşi aruncă umbrele şi 
asupra viitorului. O singură umbră sau mai multe, 
Melisandre le vede pe toate. Nu-ţi place femeia. Ştiu asta, 
Davos, nu sunt orb. Nici lorzilor mei nu le place. 
Estermont consideră că inima învăpăiată este prost aleasă 
şi mă imploră să lupt sub stindardul cerbului încoronat, ca 


142 


în vechime. Ser Guyard spune că o femeie nu ar trebui să 
fie stegar. Alţii şuşotesc că nu are ce căuta în consiliile 
mele de război, că ar trebui s-o trimit înapoi la Asshai, că e 
un păcat să o ţin în cortul meu peste noapte. Da, ei 
şuşotesc, pe când ea slujeşte. 

— Pe cine slujeşte? întrebă Davos, temându-se de 
răspuns. 

— Pe cine e nevoie. Regele se uită la el. Dar tu? 

— Eu... Davos îşi linse buzele. Sunt la porunca ta. Ce 
vrei să fac? 

— Nimic din ceea ce nu ai făcut înainte. Doar să aduci 
un vas lângă castel, nevăzut, în toiul nopţii. Poţi face asta? 

— Da. La noapte? 

Regele încuviinţă cu o scurtă mişcare a capului. 

— Vei avea nevoie de o corabie mică. Nu Betha 
Neagră. Nimeni nu trebuie să ştie ce faci. 

Davos vru să protesteze. Era cavaler acum, nu mai era 
contrabandist, şi nu fusese niciodată un asasin. Cu toate 
acestea, când deschise gura, nu reuşi să rostească nici un 
cuvânt. Acesta era Stannis, regele lui de drept, căruia îi 
datora tot ceea ce era. Şi mai trebuia să se gândească şi la 
fiii lui. O, zei, ce i-a făcut Melisandre? 

— Eşti tăcut, remarcă Stannis. 

Și aşa ar trebui să rămân, îşi spuse Davos, dar, în 
schimb, zise: 

— Stăpâne, castelul trebuie să fie al tău, îmi dau seama 
acum, dar cu siguranţă există şi alte căi. Mai curate. Lasă-l 
pe Ser Cortnay să-l păstreze pe bastard şi poate se va 
preda. 

— Băiatul trebuie să fie al meu, Davos. Trebuie. 
Melisandre a văzut şi asta în flăcări. 

Davos bâjbâia în căutarea unui alt răspuns. 

— Capătul Furtunii nu are nici un cavaler care să fie pe 
măsura lui Ser Guyard sau a Lordului Caron sau a 
vreunuia dintre sutele de oameni aflaţi în slujba ta. 
Această luptă de la om la om... Este oare posibil ca Ser 
Cortnay să caute un fel de a se preda cu demnitate? Chiar 
dacă asta înseamnă propria lui viaţă? 

143 


Un aer îngrijorat străbătu chipul regelui, ca un nor 
trecător. 

— Mai degrabă pune la cale vreun vicleşug. Nu va fi 
nici o luptă între campioni. Ser Cortnay era mort înainte 
de-a apuca să-şi scoată sabia. Flăcările nu mint, Davos. 

Dar îmi cer mie să le fac să spună adevărul, gândi el. 
Davos Seaworth nu mai fusese de mult atât de trist. 

Şi astfel, se pomeni traversând din nou Golful 
Naufragiului în toiul nopţii, la cârma unei corăbii mici, cu 
pânze negre. Cerul era acelaşi şi marea la fel. În aer era 
acelaşi miros sărat, iar apa ce clipocea, lovindu-se de 
carenă, era exact aşa cum şi-o amintea. O mie de focuri 
pâlpâitoare ardeau în jurul castelului, asemenea focurilor 
aprinse de clanurile Tyrell şi Redwyne, cu şaisprezece ani 
în urmă. Dar toate celelalte lucruri erau diferite. 

Ultima oară am adus viaţă la Capătul Furtunii, sub 
formă de cepe. De data aceasta aduc moarte, sub forma lui 
Melisandre din Asshai. Cu şaisprezece ani în urmă, 
pânzele au trosnit şi au pârâit la fiecare bătaie de vânt, 
până ce le-a coborât şi a mers mai departe cu vâsle 
silenţioase. Chiar şi aşa, stătuse cu inima în gât. Oamenii 
de pe galerele Redwyne aveau puterile slăbite după atâta 
vreme, dar au reuşit să se strecoare printre corăbii, uşor 
ca satinul negru. De data aceasta, singura corabie care se 
vedea îi aparţinea lui Stannis şi singurul pericol ar putea 
veni din partea străjerilor de pe zidurile castelului. Cu 
toate acestea, Davos era încordat ca un arc. 

Melisandre stătea ghemuită pe o bancă, pierdută în 
faldurile unei mantii roşii care o acoperea din cap până-n 
picioare, cu chipul palid, umbrit de o glugă. Davos iubea 
apa. Dormea cel mai bine când sub el se afla o punte 
legănată, iar suspinul vântului în vele era pentru el un 
sunet mai dulce decât orice melodie cântată pe strunele 
unei harpe. Cu toate acestea, nici marea nu-i aducea 
linişte în seara aceasta. 

— Simt mirosul fricii tale, cavalere, spuse domol 
femeia roşie. 


144 


— Cineva mi-a spus cândva că noaptea e întunecată şi 
plină de spaime. Iar în noaptea aceasta nu sunt cavaler. În 
noaptea aceasta sunt din nou Davos contrabandistul. Aş 
prefera să fii o ceapă. 

Melisandre râse. 

— De mine te temi? Sau de ceea ce facem? 

— Ceea ce faci tu. Nu am nici un rol în asta. 

— Mâna ta a ridicat pânzele. Mâna ta ţine cârma. 

In tăcere, Davos îşi văzu de drum. Ţărmul era o 
harababură de pietre, aşa că Davos conducea corabia 
departe de golf. Urma să aştepte să revină fluxul înainte 
de-a se apropia. Capătul Furtunii se pierdea în spatele lor, 
dar femeia roşie nu părea să-şi facă griji. 

— Eşti un om bun, Davos Seaworth? întrebă ea. 

Ar face un om bun aşa ceva? 

— Sunt bărbat, spuse el. Sunt blând cu soţia mea, dar 
am cunoscut şi alte femei. Am încercat să le fiu tată fiilor 
mei, să-i ajut să-şi facă un loc în această lume. Da, am 
încălcat legi, dar nu m-am simţit mârşav până în seara 
asta. Aş spune că sunt amândouă, doamna mea. Bun și 
Tău. 

— Un om gri, spuse ea. Nici alb, nici negru, dar 
avându-le pe amândouă. Ăsta eşti tu, Ser Davos? 

— Şi dacă sunt? Mi se pare că majoritatea oamenilor 
sunt gri. 

— Dacă jumătate dintr-o ceapă este neagră de 
putregai, avem o ceapă putrezită. Un om este bun sau rău. 

Focurile din spatele lor se contopiseră într-o singură 
strălucire palidă pe cerul negru, iar pământul se făcuse 
aproape nevăzut. Era timpul să se apropie. 

— Fereşte-ţi capul, doamna mea. Trase de cârmă şi 
corabia aruncă în sus un vârtej de apă neagră când se 
răsuci. Melisandre se aplecă sub verga în balans, cu o 
mână pe copastie, calmă ca întotdeauna. Lemnul trosni, 
pânza trosni şi apa pleoscăi atât de tare, încât puteai jura 
că se va auzi până la castel. Davos ştia cum stau lucrurile. 
Sunetul valurilor lovind stâncile la nesfârşit era singurul 


145 


sunet care străbătea dincolo de zidurile masive dinspre 
mare ale Capătului Furtunii, şi acesta doar abia auzit. 

Un jet de apă se văluri în urma lor când ţâşniră înapoi 
către țărm. 

— Vorbeşti despre bărbaţi şi cepe, îi spuse Davos lui 
Melisandre. Dar cum e cu femeile? Nu e valabil şi pentru 
ele? Eşti bună sau rea, doamna mea? 

Melisandre chicoti. 

— O, bună. Sunt şi eu un fel de cavaler, dulce domn. 
Un campion al luminii şi al vieţii. 

— Totuşi, ai de gând să omori un om în noaptea asta, 
zise el. Aşa cum l-ai ucis pe Maester Cressen. 

— Maesterul s-a otrăvit singur. A vrut să mă otrăvească 
pe mine, dar eu am fost protejată de o putere mai mare, 
iar el nu. 

— Şi Renly Baratheon? Pe el cine l-a ucis? 

Femeia întoarse capul. În umbra glugii, ochii ei ardeau 
ca nişte lumânări roşiatice. 

— Nu eu. 

— Mincinoaso. Davos era sigur acum. 

Melisandre râse din nou. 

— Eşti pierdut în întuneric şi haos, Ser Davos. 

— Şi e un lucru bun. Davos făcu semn către luminile 
îndepărtate ce sclipeau pe zidurile Capătului Furtunii. 
Simţi cât e de rece vântul? Străjerii se vor înghesui mai 
aproape de torţele alea. Puţină căldură, puţină lumină, 
torţele sunt o alinare într-o noapte ca aceasta. Însă îi vor 
orbi, aşa că nu ne vor vedea trecând. Sper. Zeul 
Întunericului ne protejează acum, doamna mea. Chiar şi pe 
tine. 

Flăcările ochilor se aprinseră parcă puţin mai tare la 
auzul acestor vorbe. 

— Nu rosti acel nume, ser. Dacă nu vrei să atragi 
ochiul lui negru asupra noastră. El nu apără nici un om, îţi 
jur. Este duşmanul a tot ce-i viu. Torţele sunt cele care ne 
ascund, ai spus singur asta. Focul. Darul luminos al 
Stăpânului Luminii. 

— Cum vrei tu. 

146 


— Mai degrabă cum vrea el. 

Vântul se înteţea. Davos simţea asta, vedea asta după 
cum se unduiau pânzele negre. Întinse mâna după parâmă. 

— Ajută-mă să cobor pânzele. Voi vâsli restul drumului. 

Împreună legară pânzele în timp ce corabia se legăna 
sub picioarele lor. Când dezlegă vâslele şi le vâri în apa 
neagră şi agitată, Davos spuse: 

— Cine te-a dus la Renly? 

— N-a fost nevoie, răspunse ea. Nu era apărat. Dar 
aici... Acest Capăt al Furtunii e un loc străvechi. Există 
vrăji ţesute în pietre. Ziduri înalte peste care nu poate să 
treacă nici o umbră - vechi, uitate, Şi totuşi încă în 
picioare. 

— Umbră? Davos simţea furnicături în carne. O umbră 
este un lucru al întunericului. 5 

— Eşti mai neştiutor ca un copil, domnule cavaler. In 
întuneric nu există umbre. Umbrele sunt servitorii luminii, 
copiii focului. Flacăra cea mai strălucitoare aruncă cele 
mai întunecate umbre. 

Încruntându-se, Davos îi făcu semn să tacă. Se 
apropiau din nou de țărm şi, purtate de valuri, se auzeau 
glasuri. Vâsli şi sunetul abia auzit al vâslelor sale fu 
înghiţit de ritmul valurilor. Partea dinspre mare a 
Capătului Furtunii se căţăra pe un nor alburiu, iar stânca 
albă, calcaroasă, se povârnea abruptă, înaltă cât încă 
jumătate din zidul masiv de apărare. O gură se căsca în 
munte - întocmai ce căuta Davos, la fel ca acum 
şaisprezece ani. Tunelul se deschidea către o grotă sub 
castel, unde acostaseră odinioară lorzii furtunii. 

Tunelul era navigabil doar în perioada de vârf a 
fluxului şi era întotdeauna primejdios, însă abilităţile de 
contrabandist nu-l părăsiseră. Davos îşi croi cu pricepere 
drum printre pietrele colţuroase, până ce gura peşterii se 
ridică în faţa lor. Lăsă apa să-i poarte în interior. Valurile 
izbeau cu putere în jur, lovind corabia din toate părţile şi 
udându-i până la piele. Un colţ de piatră aproape nevăzut 
se ivi pe neaşteptate din întuneric, spumegând, iar Davos 
reuşi cu greu să ferească vasul, cu o vâslă. 


147 


Pe urmă fură pe jumătate înghiţiţi de întuneric, iar 
apele se domoliră. Mica ambarcaţiune încetini şi se răsuci. 
Sunetul respirației lor răsună până ce îi învălui parcă. 
Davos nu se aşteptase la o asemenea întunecime. Data 
trecută, torţele au ars de-a lungul tunelului şi ochii 
oamenilor înfometați i-au privit de sus, prin găurile de 
tragere din tavan. Ştia că poarta-ghilotină era undeva în 
faţă. Davos se folosi de vâsle pentru a încetini şi astfel se 
lăsară purtaţi încetişor de valuri. 

— Aici ne oprim dacă nu ai un om înăuntru care să ne 
ridice poarta. Şoaptele lui goniră pe luciul apei ca un şir 
de şoricei, cu picioare roz şi moi. 

— Am trecut de ziduri? 

— Da. Suntem dedesubt. Dar nu putem merge mai 
departe. Poarta-ghilotină ajunge până jos. Iar barele sunt 
prea apropiate ca să se poată strecura printre ele măcar 
un copil. 

Nu primi nici un răspuns. Se auzi doar un foşnet uşor. 
Apoi, o lumină înflori în mijlocul întunericului. 

Davos ridică o mână pentru a-şi feri ochii şi rămase cu 
răsuflarea tăiată. Melisandre îşi dăduse gluga la o parte şi 
ieşi de sub rochia alunecoasă. Pe dedesubt, era goală şi 
avea un pântece imens, de femeie însărcinată. Sânii 
umflaţi îi atârnau, iar burta îi era gata parcă să explodeze. 

— Zeii să mă apere, şopti el, şi auzi răspunsul râsului ei 
gros şi gutural. Ochii lui Melisandre erau cărbuni aprinşi, 
iar sudoarea care îi acoperea pielea sclipea parcă de o 
lumină proprie. Melisandre strălucea. 

Gâfâind, se aşeză pe vine şi îşi desfăcu picioarele. 
Dintre coapse îi curgea sânge, negru ca cerneala. Ţipătul 
ei ar fi putut fi agonie sau extaz sau ambele la un loc. Iar 
Davos văzu creştetul copilului ieşind afară din trupul ei. 
Două braţe se eliberară, încolăcindu-şi degetele negre în 
jurul  încheieturilor încordate ale lui Melisandre, 
împingând, până ce umbra ieşi în întregime în lume şi se 
ridică mai înaltă decât Davos, mai înaltă decât tunelul, 
dominând corabia. Davos avu la dispoziţie doar o clipă s-o 
privească, înainte de a dispărea, furişându-se printre 

148 


barele porţii şi alergând pe suprafaţa apei, însă o clipă îi fu 
de ajuns. 

Cunoştea umbra aceea. Şi îl cunoştea pe omul care o 
aruncase. 


149 


JON 


Chemarea veni purtată de vânt în toiul nopţii. Jon se 
ridică într-un cot, întinzând mâna după Gheara Lungă, din 
obişnuinţă, în timp ce tabăra începea să se agite. Goarna 
care-i trezeşte pe cei ce dorm, gândi el. 

Sunetul lung, adânc, îi răsuna în urechi. Santinelele de 
la zidul circular rămaseră nemişcate, cu răsuflarea 
îngheţată şi capetele întoarse către vest. Când sunetul 
goarnei se risipi, chiar şi vântul încetă să bată. Oamenii 
ieşeau de sub pături şi îşi apucau suliţele şi cingătorile, 
mişcându-se în tăcere, ascultând. Un cal necheză şi cineva 
îl linişti. Pentru o secundă, pădurea întreagă îşi tinu parcă 
respiraţia. Fraţii Rondului de Noapte aşteptau un al doilea 
răsunet, rugându-se să nu-l audă, temându-se că îl vor 
auzi. 

Când liniştea se întinse insuportabil de mult şi oamenii 
ştiură în sfârşit că goarna nu va mai suna din nou, îşi 
zâmbiră unul altuia ruşinaţi, vrând parcă să nege că ar fi 
fost neliniştiţi. Jon Snow puse câteva vreascuri pe foc, îşi 
legă cingătoarea, îşi trase cizmele, îşi scutură noroiul şi 
roua de pe mantie şi şi-o potrivi pe umeri. Flăcările 
izbucniră lângă el, mângâindu-i faţa cu căldura lor în timp 
ce se îmbrăca. Îl auzea pe Lordul Comandant mişcându-se 
în cort. După o clipă, Mormont ridică clapa. 

— O singură goarnă? Pe umărul lui, corbul stătea 
zgribulit şi tăcut, cu un aer nefericit. 

— Una, stăpâne, îl aprobă Jon. Se întorc fraţii. 

Mormont se apropie de foc. 

— Halfhand. Era şi timpul. 

Devenise tot mai nerăbdător cu fiecare zi de aşteptare; 
încă puţin şi ar fi fost bun de fătat pui de lup. 

— Vezi să fie mâncare caldă pentru oameni şi nutreţ 
pentru cai. O să-l primesc pe Qhorin îndată. 

— Am să-l aduc, stăpâne. 

150 


Oamenii din Turnul Umbrei fuseseră aşteptaţi cu mult 
timp în urmă. Când nu-şi făcuseră apariţia, fraţii 
începuseră să îşi pună întrebări. Jon auzise bombăneli 
posomorâte în jurul focului, şi nu doar din partea lui Edd 
cel Trist. Ser Ottyn Wythers era pentru retragerea cât mai 
grabnică la Castelul Negru. Ser Mallador Locke ar fi vrut 
să se îndrepte către Turnul Umbrei, în speranţa că vor da 
de urma lui Qhorin şi vor afla ce s-a întâmplat cu el. Iar 
Thoren Smallwood voia să forţeze înaintarea în munţi. 

— Mance Rayder ştie că trebuie să se lupte cu Rondul, 
declarase Thoren, dar nu ne va căuta niciodată atât de 
departe către nord. Dacă mergem în susul Apei Laptelui, 
putem să-l luăm pe nepregătite şi să-i facem oastea fărâme 
înainte să-şi dea seama că îl atacăm. 

— Vom fi în mare dezavantaj, obiectase Ser Ottyn. 
Craster zicea că adună o oaste mare. Multe mii. Fără 
Qhorin, suntem doar două sute. 

— Trimite două sute de lupi să atace zece mii de oi, 
ser, şi vezi ce se întâmplă, replicase Smallwood încrezător. 

— Printre aceste oi sunt şi ţapi, Thoren, îl prevenise 
Jarman Buckwell. Da, şi poate şi câţiva lei. Rattleshirt, 
Harma Cap de Câine, Alfyn Ucigaşul Ciorilor... 

— li cunosc la fel de bine ca şi tine, Buckwell, i-a 
întors-o Thoren Smallwood. Şi am de gând să le iau 
capetele, la fiecare. Sunt sălbatici. Nu soldaţi. Câteva sute 
de viteji, beţi probabil, în mijlocul unei hoarde imense de 
femei, de copii şi de sclavi. Vom năvăli peste ei şi-i vom 
trimite urlând înapoi la bordeiele lor. 

Discutaseră aprins multe ore în şir fără să ajungă la 
nici o concluzie. Bătrânul Urs era prea încăpățânat să se 
retragă, dar nici nu voia să se arunce la luptă cu capul 
înainte, în susul Apei Laptelui. În cele din urmă, nu luaseră 
nici o hotărâre, rămânând să-i mai aştepte câteva zile pe 
cei de la Turnul Umbrei şi să discute din nou dacă aceştia 
nu-şi făceau apariţia. 

lar acum veniseră, ceea ce însemna că decizia nu mai 
putea fi amânată. Cel puţin pentru asta se bucura Jon. 


151 


Dacă trebuia să se lupte cu Mance Rayder, atunci să fie 
cât mai repede. 

Il găsi pe Edd cel Trist lângă foc, plângându-se cât i-a 
fost lui de greu să adoarmă când oamenii se încăpăţânau 
să sune goarna în păduri. Jon îi dădu un nou motiv de 
nemulţumire. Îl treziră amândoi pe Hake, care primi 
ordinele Lordului Comandant cu un potop de înjurături, 
dar în acelaşi timp se sculă şi, curând, o duzină de fraţi 
tăiau rădăcini pentru supă. 

Sam se apropie gâfâind când Jon traversă tabăra. 

— Am auzit goarna. S-a întors unchiul tău? 

— Sunt doar oamenii de la Turnul Umbrei. 

Era tot mai greu să te agăţi de speranţa că Benjamin 
Stark se va întoarce nevătămat. Mantia pe care o găsise 
sub Pumn putea foarte bine să-i fi aparţinut unchiului său 
sau unuia dintre oamenii lui, chiar şi Bătrânul Urs 
recunoştea atâta lucru, deşi de ce or fi îngropat-o acolo, în 
ascunzătoarea secretă, nimeni n-ar fi putut spune. 

— Sam, trebuie să plec. 

Lângă zidul de apărare, găsi străjerii scoțând ţăruşi din 
pământul pe jumătate îngheţat ca să facă o breşă. Nu 
trecu mult până ce primul dintre fraţii din Turnul Umbrei 
începu să urce agale panta. Erau înveşmântaţi din cap 
până-n picioare în piele şi-n blănuri, ici şi colo cu oţel şi cu 
bronz, iar bărbile grele le acopereau jumătate din feţele 
supte, făcându-i să arate la fel de lăţoşi ca şi poneii lor. Jon 
fu surprins să vadă că unii dintre ei mergeau doi pe un cal. 
Când privi cu mai multă atenţie, îşi dădu seama că erau 
răniţi. Au avut necazuri pe drum. 

Jon îl cunoscu pe Qhorin Halfhand de cum îl zări, deşi 
nu se întâlniseră niciodată. Marele cercetaş era o legendă 
a Rondului, un om domol la vorbă şi iute la faptă, înalt şi 
drept ca o suliță, cu braţele lungi şi cu un aer grav. Spre 
deosebire de oamenii lui, era proaspăt bărbierit. Părul i se 
revărsa de sub coif într-o coamă deasă, acoperită de 
promoroacă, iar veşmintele negre pe care le purta erau 
atât de decolorate încât ar fi putut fi gri. Doar degetul 
mare şi arătătorul îi mai rămăseseră la mâna cu care ţinea 


152 


hăţurile calului, celelalte îi fuseseră retezate când a prins 
securea de război a unui sălbatic care, altfel, i-ar fi 
spintecat ţeasta. Se spunea că şi-a înfipt pumnul schilodit 
în faţa sălbaticului, căruia i-a ţâşnit sângele pe ochi, şi că 
l-a ucis aşa orb cum era. Din ziua aceea, sălbaticii de 
dincolo de zid nu au cunoscut duşman mai neîndurător. 

Jon îl salută. 

— Lordul Comandant Mormont te primeşte 
numaidecât. Te voi conduce la cortul lui. 

Qhorin sări din şa. 

— Oamenii mei sunt înfometați, iar caii au nevoie de 
îngrijiri. 

— Ne vom ocupa de toţi. 

Cercetaşul îşi dădu calul în grija unuia dintre oamenii 
săi şi îl urmă pe Jon. 

— Eşti Jon Snow. Ai căutătura tatălui tău. 

— L-ai cunoscut, stăpâne? 

— Nu sunt nici un fel de stăpân. Sunt doar un frate al 
Rondului de Noapte. Da, l-am cunoscut pe Ser Eddard. Şi 
mai înainte, pe tatăl său. 

Jon fu nevoit să se grăbească pentru a ţine pasul cu 
Qhorin. 

— Lordul Rickard a murit înainte de a mă naşte eu. 

— Era un prieten al Rondului. Qhorin aruncă o privire 
în urmă. Se spune că ai cu tine un lup străvechi. 

— Nălucă trebuie să se întoarcă până diseară. Noaptea 
vânează. 

Îl găsiră pe Edd cel Trist prăjind o felioară de slănină şi 
fierbând o duzină de ouă într-un ceaun, deasupra focului 
Bătrânului Urs. Mormont stătea pe scaunul lui din lemn şi 
piele. 

— Începusem să-mi fac griji pentru voi. Aţi dat de 
necazuri? 

— Ne-am întâlnit cu Alfyn Ucigaşul Ciorilor. Mance îl 
trimisese să iscodească de-a lungul Zidului şi am dat peste 
el la întoarcere. Qhorin îşi scoase coiful. Alfyn nu va mai 
tulbura regatul, dar unii dintre tovarăşii lui au scăpat. Am 


153 


vânat cât de mulţi am putut, dar s-ar putea ca unii dintre 
ei să reuşească să se întoarcă în munţi. 

— Şi preţul? 

— Patru fraţi morţi. Doisprezece răniţi. Cu o treime 
mai puţini decât inamicul. Şi am luat prizonieri. Unul a 
murit repede din cauza rănilor, dar celălalt a trăit destul 
ca să fie interogat. 

— Mai bine să vorbim despre asta înăuntru. Jon îţi va 
aduce un corn de bere. Sau preferi vin fierbinte cu 
mirodenii? 

— Apă fiartă îmi va fi de ajuns. Un ou şi o bucăţică de 
slănină. 

— Cum doreşti. Mormont ridică clapa cortului şi 
Qhorin Halfhand se aplecă şi păşi înăuntru. 

Edd stătea lângă ceaun, învârtind ouăle cu o lingură. 

— Invidiez ouăle astea, spuse el. Mi-ar prinde bine şi 
mie niţică apă fiartă acum. Dacă ceaunul ar fi fost mai 
mare, aş fi putut sări înăuntru. Deşi aş prefera să fie vin în 
loc de apă. Există modalităţi mai rele de a muri decât 
încălzit şi beat. Am cunoscut cândva un frate care s-a 
înecat în vin. A fost, totuşi, un vin prost şi cadavrul lui nu l- 
a făcut mai bun. 

— Aţi băut vinul? 

— E un lucru îngrozitor să găseşti un frate mort. Dar 
omul are nevoie şi de băutură, Lord Snow. Edd agită 
ceaunul şi adăugă încă un strop de nucşoară. 

Neliniştit, Jon se aşeză pe vine lângă foc şi îl scormoni 
cu un băț. Auzea din cort vocea Bătrânului Urs, întreruptă 
când şi când de croncănelile corbului şi de glasul mai 
domol al lui Qhorin Halfhand, dar nu putea distinge 
cuvintele. Alfyn Ucigaşul Ciorilor, asta e bine. Fusese unul 
dintre cei mai sângeroşi năvălitori sălbatici, care-şi luase 
numele de la fraţii în negru pe care îi omorâse. Așadar, de 
ce e Qhorin atât de grav, după o asemenea victorie? 

Jon sperase că sosirea celor de la Turnul Umbrei va 
ridica moralul în tabără. Numai cu o seară înainte, când se 
întorcea prin întuneric după ce se uşurase, a auzit cinci 
sau şase oameni vorbind cu glasuri scăzute în preajma 


154 


unui foc. Când l-a auzit pe Chett murmurând că era timpul 
să se întoarcă, Jon s-a oprit să asculte. 

— E o nebunie acest drum, a auzit spunându-se. Nu 
vom găsi altceva în munţii aceia decât mormântul nostru. 

— La Colţii de Gheaţă sunt uriaşi şi oameni-lup şi 
lucruri mai rele, a spus Lark Sisterman. 

— Eu nu mă duc acolo, îţi jur. 

— Nu cred că Bătrânul Urs îţi va da de ales. 

— S-ar putea să nu-i dăm noi, răspunsese Chett. 

Tocmai atunci, unul dintre câini şi-a înălţat capul şi a 
mârâit, iar el a fost nevoit să se îndepărteze în grabă ca să 
nu fie observat. Nu trebuia să aud asta, îşi spusese el. Se 
gândise să-i povestească întâmplarea lui Mormont, dar nu- 
i venea să-şi trădeze fraţii, nici măcar pe unii precum 
Chett sau Sisterman. A fost doar vorbărie goală, îşi 
spusese. Sunt înfrigurați şi speriaţi, toți suntem. Le era 
greu să aştepte aici, cocoţaţi în vârful stâncos de deasupra 
pădurii, întrebându-se ce ar putea aduce ziua de mâine. 
Inamicul nevăzut e întotdeauna cel mai de temut. 

Jon îşi scoase noul pumnal din teacă şi privi cu atenţie 
flăcările care jucau pe lama de sticlă neagră, strălucitoare. 
Făcuse el însuşi mânerul de lemn şi îl înfăşurase cu sfoară 
de cânepă, ca să-l poată apuca. Urât, dar de folos. Edd cel 
Trist era de părere că pumnalele de sticlă erau cam la fel 
de folositoare ca nişte sfârcuri pe platoşa unui cavaler, dar 
Jon nu era prea convins. Lama din obsidian era mai tăioasă 
ca oţelul, deşi era cu mult mai sfărâmicioasă. 

Trebuie că a fost îngropată cu un Scop. 

Făcuse un pumnal pentru Grenn şi un altul pentru 
Lordul Comandant. Cornul de război i-l dăduse lui Sam. La 
o privire mai atentă, cornul se dovedise crăpat şi, chiar şi 
după ce curăţase toată murdăria, Jon fusese incapabil să 
scoată vreun sunet din el. Şi marginea era ciobită, dar lui 
Sam îi plăceau lucrurile vechi, chiar şi cele fără valoare. 

— Fă-ţi din el un corn de băut, i-a spus Jon, şi de 
fiecare dată când o să iei o înghiţitură îţi vei aminti cum ai 
călătorit dincolo de Zid, tot drumul către Pumnul Primilor 
Oameni. I-a dat lui Sam un vârf de suliță şi o duzină de 


155 


vârfuri de săgeată, iar pe celelalte le-a împărţit celorlalţi 
prieteni ai săi, să le aducă noroc 

Bătrânul Urs păruse mulţumit de pumnal, dar Jon 
observase că prefera să poarte un cuţit de oţel la 
cingătoare. Mormont n-a ştiut să dea nici un răspuns 
despre cine ar fi putut îngropa mantia sau ce ar putea să 
însemne. Poate Qhorin va şti. Halfhand se aventurase mai 
adânc în sălbăticie decât orice alt om de pe pământ. 

— Vrei să serveşti, sau servesc eu? 

Jon scoase pumnalul. 

— Servesc eu. Voia să audă ce vorbeau. 

Edd tăie trei felii groase dintr-o pâine uscată de ovăz, 
le aşeză pe o farfurie de lemn şi le acoperi cu slănină şi 
grăsime prăjită, apoi umplu un castron cu ouă fierte. Jon 
luă strachina într-o mână şi castronul în cealaltă şi intră cu 
spatele în cortul Lordului Comandant. 

Qhorin stătea pe jos, cu picioarele încrucişate, cu şira 
spinării dreaptă ca o suliță. Lumina lumânărilor pâlpâia pe 
pomeţii săi întinşi şi aspri în timp ce vorbeau. 

— ...Rattleshirt, Plângătorul şi toate celelalte căpetenii, 
mici sau mari, spunea el. Au şi ei oameni-lupi şi mamuţi şi 
mai multă putere decât am fi visat. Sau cel puţin aşa 
pretindea el. N-aş băga mâna-n foc. Ebben crede că omul 
ne spunea poveşti ca să-şi mai prelungească puţin viaţa. 

— Adevărate sau nu, Zidul trebuie prevenit, spuse 
Bătrânul Urs în timp ce Jon aşeză platoul între ei. Şi 
regele. 

— Care rege? 

— Toţi. Cei adevăraţi şi cei falşi deopotrivă. Dacă 
revendică regatul, n-au decât să-l apere. 

Halfhand se servi cu un ou şi îl sparse de marginea 
străchinii. 

— Aceşti regi vor face ce vor, spuse el decojind oul. 
Probabil că destul de puţin. Toată nădejdea ne este în 
Winterfell. Clanul Stark trebuie să se alieze cu nordul. 

— Da. Negreşit. 

Bătrânul Urs desfăşură harta, o privi încruntat, o 
azvârli deoparte, luă alta. Jon îşi dădea seama că Lordul 


156 


Comandant se întreba unde va cădea ciocanul de război. 
Rondul păzise cândva şaptesprezece castele, de-a lungul 
sutelor de leghe ale Zidului, dar fuseseră părăsite unul 
câte unul, pe măsură ce frăţia se împuţinase. Doar trei mai 
erau acum întărite cu garnizoane, lucru pe care Mance 
Rayder îl ştia la fel de bine ca şi ei. 

— Ser Alliser Thorne va aduce forţe proaspete de la 
Debarcaderul Regelui, putem nădăjdui. Dacă înarmăm 
Garda Cenuşie de la Turnul Umbrei şi Gorganul Lung de la 
Rondul de Est... 

— Garda Cenugşie s-a prăbuşit în mare parte. Poarta de 
Piatră ne-ar fi mai de folos dacă ar putea fi găsiţi oamenii. 
Hotarul Gheţii şi Lacul Adânc la fel, poate. Cu patrule 
zilnice de-a lungul meterezelor. 

— Patrule, da. De două ori pe zi, dacă putem. Zidul 
însuşi e un obstacol formidabil. Fără apărare nu-i poate 
opri, dar îi poate întârzia. Cu cât oastea e mai mare, cu 
atât vor avea nevoie de mai mult timp. După pustietatea pe 
care au lăsat-o în urma lor, trebuie să aibă de gând să 
aducă femei cu ei. Şi copiii lor, de asemenea, şi 
animalele... Aţi văzut vreodată o capră urcând o scară 
mobilă? O funie? Vor fi nevoiţi să construiască o scară 
mare sau o rampă... Le va lua o lună cel puţin, poate mai 
mult. Mance va şti că soluţia ideală este să treacă pe sub 
Zid. Printr-o poartă, sau... 

— O spărtură. 

Capul lui Mormont se ridică pe neaşteptate: 

— Ce? 

— Nu au de gând să urce Zidul, nici să se 
scormonească sub el, lordul meu. Plănuiesc să-l spargă. 

— Zidul e înalt de peste două sute de metri, iar la bază 
e atât de gros încât o sută de oameni ar avea nevoie de un 
an ca să taie în el cu târnăcoape şi securi. 

— Chiar şi aşa. 

Mormont se trase de barbă şi se încruntă. 

— Cum? 

— Cum altfel? Vrăjitorie. Qhorin muşcă jumătate din 
ou. Pentru ce altceva ar alege Mance să-şi adune oştirile la 


157 


Colţii de Gheaţă? E un loc aspru şi pustiu, şi e un drum 
lung şi istovitor de la Zid. 

— Sperasem că a ales munţii ca să-şi ascundă oamenii 
de ochii cercetaşilor mei. 

— Poate, răspunse Qhorin terminându-şi oul, dar cred 
că e mai mult de atât. Caută ceva în locurile înalte şi 
friguroase. Caută ceva de care are nevoie. 

— Ceva? Corbul lui Mormont îşi iţi capul şi ţipă. În 
spaţiul închis al cortului, sunetul era ascuţit ca un cuţit. 

— Vreo putere. Ce anume, prizonierul nostru n-a putut 
spune. A fost interogat poate prea aspru şi a murit cu 
multe lucruri nespuse. În orice caz, mă îndoiesc că ştia. 

Jon auzea vântul afară. Se strecura printre pietrele 
zidului circular şi smucea funiile cortului cu un sunet 
subţire, şuierat. Mormont îşi frecă buzele, adâncit în 
gânduri. 

— Vreo putere, repetă el. Trebuie să aflu. 

— Atunci trebuie să trimiţi cercetaşi în munţi. 

— Nu sunt dispus să mai pun alţi oameni în pericol. 

— Nu putem decât să murim. De ce altceva îmbrăcăm 
aceste mantii negre decât ca să murim în apărarea 
regatului? Eu aş trimite cincisprezece oameni, în trei 
grupuri de câte cinci. Unul să cerceteze Apa Laptelui, unul 
Trecătoarea ipătului, altul Scara Uriaşului. Jarman 
Buckwell, Thoren Smallwood şi cu mine la comandă. Să 
aflăm ce pândeşte în acei munţi. 

— Pândeşte, strigă corbul. Pândeşte. 

Lordul Comandant Mormont oftă cu putere. 

— Nu văd altă soluţie, fu el de acord, dar dacă nu vă 
întoarceţi... 

— Cineva va ieşi dintre Colţii de Gheaţă, stăpâne, 
spuse cercetaşul. Fie noi, vii şi nevătămaţi, fie Mance 
Rayder, iar voi staţi exact în calea lui. Nu poate să meargă 
spre sud şi să vă lase în urmă să vă luaţi după el şi să-l 
hărţuiţi din spate. E nevoit să atace. Acesta este un loc 
bine întărit. 

— Nu atât de bine, răspunse Mormont. 


158 


— Atunci, după toate probabilitățile, vom muri cu toţii. 
Moartea noastră le va aduce timp fraţilor noştri de la Zid. 
Timp să posteze garnizoane în castelele goale şi să închidă 
porţile, timp să cheme lorzii şi regii în ajutorul lor, timp să- 
şi ascută securile şi să-şi repare catapultele. Vieţile 
noastre vor fi monede cheltuite cu folos. 

— Muri, mormăi corbul plimbându-se pe umerii lui 
Mormont. Muri, muri, muri, muri. 

Bătrânul Urs stătea prăbuşit şi tăcut, de parcă povara 
discursului devenise prea grea pentru el. Dar în cele din 
urmă spuse: 

— Fie ca zeii să mă ierte. Alege-ţi oamenii. 

Qhorin Halfhand întoarse capul. Ochii lui îi întâlniră 
pe-ai lui Jon şi-i ţinu privirea preţ, de câteva clipe. 

— Prea bine. Il aleg pe Jon Snow. 

Mormont clipi. 

— Nu e decât un băieţandru. Şi, în plus, e servitorul 
meu. Nici măcar nu e cercetaş. 

— Şi Tollett se poate îngriji de tine, stăpâne. Qhorin îşi 
ridică mâna schilodită, cu două degete. Vechii zei sunt 
încă puternici dincolo de Zid. Zeii Primilor Oameni... şi ai 
clanului Stark. 

Mormont se uită la Jon. 

— Care este dorinţa ta? 

— Să merg, spuse el pe nerăsuflate. 

Bătrânul zâmbi cu tristeţe. 

— M-am gândit eu. 

Zorii se iviseră când Jon ieşi din cort alături de Qhorin 
Halfhand. Vântul se rotea în vârtejuri în jurul lor, făcându- 
le mantiile negre să fluture şi stârnind un val de jăratic 
dinspre foc. 

— O să fim pe cai la amiază, îi spuse cercetașul. Mai 
bine ţi-ai găsi lupul acela al tău. 


159 


TYRION 


— Regina are de gând să-l trimită de la castel pe 
Prinţul Tommen.  Îngenuncheară singuri în  tainica 
obscuritate a septului, înconjurați de umbre şi de lumânări 
pâlpâitoare, dar chiar şi aşa, Lancel vorbea cu glas scăzut. 
Lordul Gyles îl va duce la Rosby şi îl va ascunde acolo sub 
masca unui paj. Intenţionează să-i închidă părul la culoare 
şi să spună tuturor că este fiul unui cavaler rătăcitor. 

— De gloată se teme regina? Sau de mine? 

— Şi de unii şi de alţii, răspunse Lancel. 

— Ah! Tyrion nu ştia nimic despre acest scenariu. Oare 
păsărelele lui Varys îl înşelaseră de data aceasta? Până şi 
păianjenii trebuie să moţăie, probabil..., sau eunucul juca 
un joc mai profund şi mai subtil decât ştia? Îţi mulţumesc, 
ser. + 

— Imi vei face favoarea pe care ţi-am cerut-o? 

— Poate. Lancel voia să fie comandantul propriei sale 
oşti la următoarea bătălie. Un mod extraordinar de a muri 
înainte de a-i creşte mustăcioara, dar tinerii cavaleri se 
cred întotdeauna invincibili. 

Tyrion mai zăbovi după plecarea vărului său şi se furişă 
afară. La altarul Războinicului folosi o lumânare pentru a 
aprinde o alta.  Veghează asupra fratelui meu, 
nenorocitule, e unul de-al tău. Aprinse o a doua lumânare 
în faţa Străinului, pentru sine. 

În noaptea aceea, când Fortăreaţa Roşie se întunecă, 
Bronn sosi şi îl găsi pecetluind o scrisoare. 

— Du-i asta lui Ser Jacelyn Bywater. Piticul picură 
ceară aurie, fierbinte, în partea de jos a pergamentului. 

— Ce scrie? Bronn nu ştia să citească, aşa că punea 
întrebări obraznice. 

— Că trebuie să ia cincizeci dintre cei mai buni ostaşi 
şi cercetaşi ai săi şi să-i ducă pe drumul rozelor. Tyrion 
apăsă sigiliul pe ceara moale. 

160 


— E mai degrabă de aşteptat ca Stannis să vină pe 
drumul regelui. 

— O, ştiu. Spune-i lui Bywater să nu ia în seamă ce 
scrie în scrisoare şi să-şi ducă oamenii către nord. Va 
trebui să întindă o cursă pe drumul Rosby. Lordul Gyles va 
pleca spre castelul său într-o zi sau două, cu o duzină de 
ostaşi, ceva servitori şi cu nepotul meu. Prinţul Tommen s- 
ar putea să fie îmbrăcat ca un paj. 

— Vrei ca băiatul să fie adus înapoi, despre asta e 
vorba? 

— Nu, vreau să fie dus la castel. Tyrion decisese că 
îndepărtarea băiatului din oraş a fost una dintre ideile cele 
mai bune ale surorii sale. 

La Rosby, Tommen va fi ferit de mulţime, iar separarea 
de fratele său făcea, de asemenea, ca lucrurile să fie mai 
complicate pentru Stannis; chiar dacă ar ocupa 
Debarcaderul Regelui şi l-ar executa pe Joffrey, mai avea 
de luptat cu un Lannister pretendent la tron. 

— Lordul Gyles e prea slab ca să fugă şi prea laş ca să 
lupte. Le va porunci castelanilor săi să deschidă porţile. 
Odată aflat în spatele zidurilor, Bywater trebuie să elimine 
garnizoana şi să-l ţină acolo pe Tommen la adăpost. 
Intreabă-l dacă îi place cum sună Lordul Bywater. 

— Lordul Bronn ar suna mai bine. i l-aş putea înhăţa 
la fel de bine pe băiat. L-aş legăna pe genunchi şi i-aş 
cânta cântece de adormit copiii dacă ar fi rost de un titlu 
de lord. 

— Am nevoie de tine aici, răspunse Tyrion. 

Și nu am încredere în tine când vine vorba despre 
nepotul meu. Dacă lui Joffrey i s-ar întâmpla ceva rău, 
pretenţiile Lannisterilor legate de Tronul de Fier ar apăsa 
pe umerii tineri ai lui Tommen. Mantiile aurii ale lui Ser 
Jacelyn aveau să-l apere. Mercenarii lui Bronn erau în 
stare mai degrabă să-l vândă duşmanilor lui. 

— Ce ar trebui să facă noul lord cu cel bătrân? 

— Ce doreşte, atâta timp cât nu uită să-i dea de 
mâncare. Nu vreau să moară. Tyrion se îndepărtă de la 
masă. Regina va trimite un om al Gărzii Regale cu prinţul. 


161 


Bronn nu-şi făcea griji. 

— Câinele este paznicul lui Joffrey, nu-l va părăsi. 
Mantiile aurii ale Mâinii de Fier ar trebui să fie în stare să 
se descurce cu ceilalţi destul de uşor. 

— Dacă se ajunge la omoruri, spune-i lui Ser Jacelyn că 
nu vreau să se întâmple în faţa lui Tommen. Tyrion 
îmbrăcă o mantie grea de lână maro închis. Nepotul meu e 
sensibil. 

— Eşti sigur că e un Lannister? 

— Nu sunt sigur de nimic în afară de iarnă şi de război, 
răspunse el. Vino, merg cu tine o bucată de drum. 

— La Chataya? 

— Mă cunoşti prea bine. 

leşiră pe o poartă lăturalnică de la nordul zidului. 
Tyrion dădu pinteni calului şi se îndepărtă în tropot de 
copite pe Aleea Intunecoasă. La auzul lor, câteva siluete 
abia zărite ţâşniră pe alei, dar nimeni nu îndrăzni să-i 
abordeze. Consiliul îşi extinsese restricţiile: dacă erai găsit 
pe străzi după ce sunau clopotele de seară, erai osândit la 
moarte. Această măsură reuşise să restabilească oarecum 
liniştea la Debarcaderul Regelui şi să reducă la un sfert 
numărul de cadavre găsite dimineaţa pe alei, dar Varys 
spunea că oamenii îl înjurau pentru adoptarea ei. Ar trebui 
să fie recunoscători că au glas să înjure. Două mantii aurii 
îi opriră în timp ce mergeau de-a lungul Uliţei Arămarilor, 
dar când îşi dădură seama cine erau cei pe care îi 
somaseră, îşi cerură scuze şi le făcură semn să treacă. De 
la Poarta Noroiului, Bronn coti către sud şi se despărţiră. 

Tyrion îşi continuă drumul către casa Chatayei, dar 
dintr-odată îşi pierdu răbdarea. Se răsuci în şa, scrutând 
strada în urma lui. Nu erau semne că ar fi urmărit. Fiecare 
fereastră era întunecată şi ferecată. Nu auzi nimic, decât 
vântul învârtejindu-se pe alei. Dacă Cersei a pus pe cineva 
pe urma mea în noaptea asta, trebuie să fie travestit în 
şobolan. 

— La naiba cu toţi, mormăi el. Era sătul de atâta 
prudenţă. Răsucindu-şi calul, îşi înfipse pintenii. Dacă e 
cineva pe urmele mele, vom vedea cât de bine călăreşte. 

162 


Alerga pe străzile scăldate în lumina lunii tropăind pe 
pietrele de pavaj, ţâşnind când pe alei înguste, când pe 
străduţe întortocheate, gonind către iubita lui. 

Pe când bătea în poartă, auzi o muzică purtată uşor 
peste zidurile crestate din piatră. Unul dintre Ibbanezi îl 
pofti înăuntru. Tyrion îi încredinţă calul şi întrebă: 

— Cine cântă? Ochiurile în formă de diamant ale 
geamurilor sălii lungi străluceau de o lumină galbenă şi 
dinăuntru se auzea un bărbat cântând. 

Ibbanbezul ridică din umeri. 

— Un cântăreţ burtos. 

Sunetul crescu, pe măsură ce Tyrion înainta dinspre 
grajduri către casă. Nu-i plăcuseră niciodată cântăreții, iar 
acesta îi plăcea şi mai puţin decât ceilalţi de teapa lui, 
chiar înainte de a-l vedea. Când deschise uşa, bărbatul 
izbucni: 

— Nobilă Mână a Regelui! Îngenunche, pleşuv şi 
burduhănos, murmurând: Ce onoare, ce onoare. 

— Stăpâne. Shae zâmbi când îl zări. li plăcea acel 
zâmbet, felul fugar şi spontan în care i se ivea pe chip. 
Fata era îmbrăcată cu rochia ei violet de mătase, încinsă la 
brâu cu o eşarfă cu fir de argint. Culorile se potriveau cu 
părul ei negru şi cu albul lucios al pielii. 

— Sufleţel, îi spuse el. Şi cine este acesta? 

Cântărețul ridică privirea. 

— Numele meu este Symon Limbă de Argint, stăpâne. 
Muzicant, cântăreţ, povestitor... 

— Şi un mare prost, adăugă Tyrion. Cum mi-ai spus 
când am intrat? 

— Cum ţi-am spus? Eu doar... Limba de argint a lui 
Symon părea că se transformase în plumb. Nobilă Mână a 
Regelui, am spus, ce onoare... 

— Un om mai înţelept s-ar fi prefăcut că nu mă 
recunoaşte. Nu că aş fi putut fi păcălit, dar ar fi trebuit să 
încerci. Ce mă fac cu tine acum? Ştii despre dulcea mea 
Shae, ştii unde locuieşte, ştii că o vizitez singur, în miez de 
noapte. 

— Jur, nu voi spune nimănui. 

163 


— Măcar într-o privinţă suntem de acord. Noapte bună 
îţi urez. 

Tyrion o conduse pe Shae sus pe scări. 

— Poate acum cântăreţul meu nu va mai cânta 
niciodată, îl tachina ea. L-ai lăsat fără glas. 

— Puţină spaimă îl va ajuta să atingă sunetele înalte. 

Shae închise uşa dormitorului. 

— N-o să-i faci nici un rău, nu-i aşa? Aprinse o 
lumânare parfumată şi îngenunche să-i scoată cizmele. 
Cântecele lui mă înveselesc în serile când nu vii. 

— Aş vrea să pot veni în fiecare seară, spuse el în timp 
ce Shae îi masa picioarele goale. Cât de bine cântă? 

— Mai bine decât unii. Nu la fel de bine ca alţii. 

Tyrion îi desfăcu rochia şi îşi îngropă capul între sânii 
ei. Pentru el, Shae avea întotdeauna un miros curat, chiar 
şi în această cocină puturoasă de oraş. 

— Păstrează-l, dacă doreşti, dar ţine-l aproape. Nu 
vreau să cutreiere prin oraş, purtând vorbele prin 
cârciumi. 

— Nu va face asta. 

Tyrion îi acoperi gura cu gura lui. Avusese parte de 
destulă vorbărie, acum avea nevoie de dulcea simplitate a 
plăcerii pe care o găsea între coapsele ei. Aici, cel puţin, 
era binevenit, dorit. 

După aceea, îşi eliberă braţul de sub capul ei, îşi trase 
tunica pe el şi cobori în grădină. O semilună arginta 
frunzele pomilor şi sclipea pe suprafaţa iazului. Tyrion se 
aşeză lângă apă. Undeva, la dreapta, se auzea cântecul 
unui greier, un sunet neobişnuit de îmbietor. E linişte aici, 
gândi el, dar pentru cât timp? 

O duhoare scârboasă îl făcu să întoarcă ochii. Shae 
stătea în pragul uşii, în spatele lui, îmbrăcată în rochia 
argintie pe care i-o dăruise. Am iubit o fecioară 
neprihănită ca o iarnă, cu străluciri de lună în păr. In 
spatele ei stătea unul dintre fraţii cerşetori, un bărbat 
corpolent, în straie peticite, murdare, cu picioarele goale 
acoperite cu o crustă de noroi, cu un castron atârnat la 


164 


gât, pe un şnur de piele, acolo unde un septon ar fi purtat 
un cristal. Mirosul lui ar fi sufocat şi un şobolan. 

— Lordul Varys a venit să te vadă, anunţă Shae. 

Cerşetorul îi făcu semn cu ochiul. Tyrion izbucni în râs. 

— Fără doar şi poate. Cum se face că l-ai recunoscut, 
iar eu nu? 

Shae ridică din umeri. 

— E tot el, numai că altfel îmbrăcat. 

— O altfel de înfăţişare, un altfel de miros, un altfel de 
mers, zise Tyrion. Majoritatea oamenilor ar fi induşi în 
eroare. 

— Şi majoritatea femeilor, poate. Dar nu târfele. O 
târfă învaţă să vadă bărbatul, nu hainele lui, altfel 
sfârşeşte moartă pe stradă. 

Varys avea un aer chinuit, şi nu din cauza crustei false 
de pe picioare. Tyrion chicoti. 

— Shae, ne aduci, te rog, nişte vin? Poate i-ar prinde 
bine ceva de băut. Orice l-a adus pe eunuc aici, în toiul 
nopţii, nu e de bun augur. 

— Aproape că mă tem să-ţi spun de ce am venit, 
stăpâne, zise Varys când Shae îi lăsă singuri. Aduc veşti 
cumplite. 

— Ar trebui să te îmbraci în pene negre, Varys, eşti o 
piază rea, ca orice corb. Tyrion se ridică în picioare, 
temându-se pe jumătate să pună următoarea întrebare. 
Este vorba despre Jaime? Dacă i-au făcut rău, nimic nu-i va 
putea salva. 

— Nu, stăpâne. E altceva. Ser Cortnay Penrose e mort. 
Capătul Furtunii şi-a deschis porţile în faţa lui Stannis 
Baratheon. 

Panica alungă toate celelalte gânduri din mintea lui 
Tyrion. Când Shae se întoarse cu vinul, luă o sorbitură şi 
azvârli paharul, spărgându-l de zidul casei. Shae ridică o 
mână, să se apere de cioburi, în timp ce vinul se prelinse 
pe pietre, formând degete lungi, negre, în lumina lunii. 

— Fie blestemat! zise Tyrion. 

Varys zâmbi, dezvelind o gură plină de dinţi stricaţi. 

— Cine stăpâne? Ser Cortnay sau Lordul Stannis? 

165 


— Amândoi. Capătul Furtunii era puternic, ar fi trebuit 
să reziste o jumătate de an sau mai mult..., suficient ca 
tatăl lui să termine cu Robb Stark. Cum s-a întâmplat? 

Varys îi aruncă o privire lui Shae. 

— Stăpâne, trebuie să tulburăm somnul scumpei tale 
doamne cu asemenea discuţii sumbre şi însângerate? 

— Poate că o doamnă ar fi înspăimântată, zise Shae, 
însă eu nu. 

— Ar trebui să fii, îi spuse Tyrion. Odată căzut Capătul 
Furtunii, Stannis îşi va îndrepta atenţia în curând către 
Debarcaderul Regelui. Acum îi părea rău că aruncase vinul 
acela. Lord Varys, acordă-ne un moment şi mă voi întoarce 
cu tine la castel. 

— Am să aştept în grajduri. Se înclină şi se îndepărtă 
cu paşi apăsaţi. 

Tyrion o trase pe Shae lângă el. 

— Nu eşti în siguranţă aici. 

— Am zidurile mele şi străjerii pe care mi i-ai dat. 

— Mercenari, spuse Tyrion. Le place aurul meu destul 
de mult, dar ar muri oare pentru el? Cât despre aceste 
ziduri, dacă un bărbat s-ar urca pe umerii altuia, ar fi sus 
într-o clipită. Un castel asemănător cu acesta a fost ars în 
timpul revoltelor. L-au ucis pe stăpânul lui pentru crima de 
a avea cămara plină, după cum l-au tăiat pe Inaltul Septon 
în bucăţi, au violat-o pe Lollys de vreo cincizeci de ori şi au 
zdrobit capul lui Ser Aron. Ce crezi că ar face dacă ar pune 
mâna pe doamna Mâinii? 

— Târfa Mâinii, vrei să spui? Se uita la el cu ochii ei 
mari, îndrăzneţi. Deşi aş vrea să fiu doamna ta, stăpâne. 
M-aş îmbrăca în toate hainele frumoase pe care mi le-ai 
dăruit, în satin, brocart auriu şi tafta şi aş purta bijuteriile 
tale, te-aş ţine de mână şi aş sta la ospeţele tale. Ţi-aş 
putea dărui fii, ştiu că aş putea... Şi jur că nu te-aş face 
niciodată de ruşine. 

Dragostea mea pentru tine mă ruşinează destul. 

— Un vis dulce, Shae. Acum lasă-l deoparte, te implor. 
Nu se poate împlini niciodată. 

— Din cauza reginei? Nu mă tem nici de ea. 

166 


— Eu da. 

— Atunci omoar-o şi isprăveşte odată. Nu s-ar zice că 
între voi există vreun sentiment de dragoste. 

Tyrion oftă. 

— E sora mea. Cel ce îşi ucide o rudă de sânge este 
blestemat pe vecie în ochii zeilor şi ai oamenilor. Mai mult, 
orice am crede tu şi eu despre Cersei, tatăl şi fratele meu 
ţin la ea. Pot complota cu orice om din Cele Şapte Regate, 
dar zeii nu m-au înzestrat să-l înfrunt pe Jaime cu săbiile în 
mâini. 

— Tânărul Lup şi Lordul Stannis au săbii în mâini şi nu 
te sperie. 

Cât de puține ştii, scumpa mea! 

_ — Impotriva lor am toată puterea Casei Lannister. 
Impotriva lui Jaime sau a tatălui meu nu am decât un spate 
cocârjat şi o pereche de picioare chircite. 

— Mă ai pe mine. Shae îl sărută, îşi strecură mâinile pe 
după gâtul său, strivindu-şi trupul de al lui. 

Sărutul îl stârni, aşa cum făceau întotdeauna săruturile 
ei, dar de data aceasta Tyrion se desfăcu din îmbrăţişare 
cu blândeţe. 

— Nu acum. Scumpa mea, am..., ei bine, spune-i 
sămânţa unui plan. Cred că aş putea să te aduc la 
bucătăriile castelului. 

Faţa lui Shae încremeni. 

— La bucătării? 

— Da. Dacă acţionez prin Varys, nimeni nu va afla. 

Shae chicoti. 

— Stăpâne, te-aş otrăvi. Fiecare bărbat care a gustat 
din bucatele mele mi-a spus ce târfă bună sunt. 

— Fortăreaţa Roşie are destui bucătari. Şi măcelari şi 
brutari. Tu ar trebui să joci rolul de ajutor de bucătar. 

— O fată de la oală, răspunse ea, în haine aspre, maro. 
Aşa vrea stăpânul să mă vadă? 

— Stăpânul vrea să te vadă vie, spuse Tyrion. N-ai cum 
să freci oale în haine de mătase şi de catifea. 

— Stăpânul s-a plictisit de mine? Îşi vâri o mână sub 
tunică şi îi atinse bărbăţia. Din două atingeri iuți, o făcu să 

167 


se întărească. EJ încă mă doreşte. Râse. Ţi-ar plăcea să te 
culci cu fata de la bucătărie, stăpâne? Ai putea să mă 
acoperi cu făină şi să sugi sosul de pe sfârcurile mele 
dacă... 

— Încetează! Felul în care se purta îi amintea de 
Dancy, care se străduise atât de mult să-şi câştige 
rămăşagul. li dădu mâna la o parte, ca s-o împiedice de la 
alte trăsnăi. Nu e momentul pentru tăvăleală, Shae. Ar 
putea fi în joc viaţa ta. 

Zâmbetul îi dispăru. 

— Dacă te-am supărat vreodată, stăpâne, a fost fără 
voia mea, numai că... N-ai putea pur şi simplu să-mi dai 
mai mulţi străjeri? 

Tyrion oftă din toţi rărunchii. Nu uita cât de tânără 
este, îşi spuse. li luă mâna. 

— Nestematele tale pot fi înlocuite şi rochii noi, de 
două ori mai frumoase decât cele vechi, pot fi cusute 
pentru tine, dar tu eşti lucrul cel mai de preţ dintre aceşti 
pereţi. Nici Fortăreaţa Roşie nu e un loc sigur, dar e mult 
mai sigur decât acesta. Te vreau acolo. 

— În bucătărie. Glasul ei era inexpresiv. Frecând la 
oale. 

— Pentru scurt timp. 

— Tata m-a făcut fata lui de la bucătărie, spuse ea, cuo 
grimasă. De aceea am fugit. 

— Mi-ai spus că ai fugit fiindcă tatăl tău te-a făcut târfa 
lui, îi reaminti Tyrion. 

— Şi asta. Nu mi-a plăcut să-i frec oalele mai mult 
decât mi-a plăcut să-l simt în mine. Îşi scutură capul. De ce 
nu mă poţi ţine în turnul tău? Jumătate dintre lorzii de la 
curte au cameriste. 

— Mi s-a interzis anume să te duc la curte. 

— De către tatăl tău idiot. Shae se bosumflă. Eşti 
destul de matur să ţii toate târfele pe care le vrei. Te ia 
drept un băieţandru căruia nu i-a mijit mustaţa? Ce ar 
putea să facă, să te bată la fund? 

Tyrion o pocni. Nu tare, dar suficient de tare. 


168 


— Lua-te-ar naiba, spuse el. Lua-te-ar naiba. Să nu râzi 
niciodată de mine. Nu tu. 

Preţ de o clipă, Shae rămase tăcută. Nu se auzea decât 
cântecul greierului ţârâind, ţârâind. 

— Îţi cer iertare, stăpâne, spuse ea în cele din urmă cu 
o voce gravă, împietrită. N-am vrut să fiu obraznică. 

Iar eu nu am vrut să te lovesc. Zei, aveţi milă, mă 
transform în Cersei. 

— A fost urât, spuse el. Din partea amândurora. Shae, 
tu nu înţelegi. Vorbe pe care nu avusese niciodată de gând 
să le rostească ţâşniră din gura lui, ca nişte măscărici 
dintr-un cal de lemn. Pe când aveam treisprezece ani, m- 
am însurat cu fiica unui arendaş. Sau aşa credeam despre 
ea. Eram orbit de dragoste şi credeam că şi ea simte la fel 
pentru mine, dar tata mi-a aruncat adevărul în faţă. 
Mireasa mea era o târfă pe care o angajase Jaime să-mi 
deschidă gustul bărbăţiei. Jar eu am crezut totul, prostul 
de mine. Ca să-mi bage minţile-n cap, Lordul Tywin mi-a 
dat soţia pe mâna unui pluton de străjeri care să facă ce 
vor cu ea şi mi-a poruncit să privesc. Şi să o mai iau pentru 
ultima oară, după ce vor isprăvi ceilalţi. Pentru ultima 
oară, fără pic de dragoste sau tandreţe. „Aşa ţi-o vei 
aminti cum este cu adevărat”, a spus el, şi ar fi trebuit să-l 
sfidez, dar bărbăţia m-a trădat şi am făcut ce mi s-a cerut. 
După ce a terminat cu ea, tatăl meu a pus să se desfacă 
această căsătorie. Era ca şi cum n-am fi fost niciodată 
căsătoriţi, a spus septonul. Strânse mâna lui Shae: Te rog, 
haide să nu mai vorbim despre Turnul Mâinii. Vei fi la 
bucătării doar pentru scurt timp. După ce terminăm cu 
Stannis, vei avea un alt castel şi mătăsuri fine ca mâinile 
tale. 

Ochii lui Shae se lărgiseră, dar Tyrion nu putea citi ce 
se ascundea în spatele lor. 

— Mâinile mele nu vor fi fine dacă voi spăla cuptoare şi 
voi curăța farfurii toată ziua. Vei mai dori să te atingă 
după ce vor fi roşii, aspre şi crăpate de la apa fierbinte şi 
de la leşie? 


169 


— Mai mult ca oricând, răspunse el. Când le voi privi, 
îmi vor aminti cât de curajoasă eşti. 

Nu-şi dădea seama dacă îl credea. Shae îşi plecă ochii. 

— Sunt la porunca ta, stăpâne. 

Era tot ce putea să accepte în seara aceasta, pentru 
Tyrion era cât se poate de limpede. O sărută pe obraz, în 
locul unde o lovise, ca să ia puţin din usturimea loviturii. 

— Voi trimite după tine. 

Varys aştepta în grajduri, aşa cum promisese. Calul lui 
părea şchiop şi pe jumătate mort. Tyrion încălecă şi unul 
dintre mercenari deschise porţile. Merseră în linişte. De ce 
i-ai spus despre Tysha, o, zei? se întrebă, speriat, dintr- 
odată. Unele secrete nu trebuie niciodată rostite, un 
bărbat trebuie să ducă în mormânt unele umilinţe. Ce a 
vrut de la ea, iertare? Felul în care îl privise, ce însemna? 
Ura gândul de a freca oale atât de mult, sau ceea ce ura 
era mărturisirea lui? Cum am putut să-i spun asta şi să 
cred că mă va mai iubi? spunea o parte din el, iar o alta îl 
batjocorea: Pitic nechibzuit, târfa iubeşte doar aurul şi 
bijuteriile. 

Cotul rănit îi pulsa de fiecare dată când calul punea jos 
copita. Uneori aproape îşi imagina că auzea oasele 
frecându-se unul de altul înăuntru. Poate că ar trebui să 
consulte un maester, să-i dea vreo poţiune pentru dureri, 
dar de când Pycelle îşi arătase adevărata faţă, Tyrion 
Lannister nu mai avea încredere în maesteri. Doar zeii 
ştiau cu cine unelteau sau ce amestecau în acele poţiuni 
pe care ţi le dădeau. 

— Varys, spuse el. Trebuie să o aduc pe Shae la castel 
fără ştirea lui Cersei. li schiţă în două vorbe planul cu 
bucătăria. 

Când termină de explicat, eunucul chicoti uşor. 

— Voi face aşa cum îmi porunceşte stăpânul, desigur... 
Dar trebuie să te previn, bucătăriile sunt pline de ochi şi 
de urechi. Chiar dacă fata nu va stârni vreo suspiciune 
anume, va fi supusă la o mie de întrebări. Unde s-a născut? 
Cine sunt părinţii ei? Cum a ajuns la Debarcaderul 
Regelui? Adevărul nu intră în discuţie, aşa că va trebui să 


170 


mintă..., şi să mintă, şi să mintă. Aruncă o privire în jos, 
către Tyrion. Şi o fetişcană atât de drăguță va stârni pofte, 
nu doar curiozitate. Va fi atinsă, ciupită, mângâiată şi 
dezmierdată la bucătărie, se vor vâri noaptea sub păturile 
ei. Vreun bucătar singur ar putea să caute să se însoare cu 
ea. Brutarii îi vor frământa sânii cu mâinile pline de făină. 

— Prefer să o ştiu dezmierdată decât înjunghiată, 
spuse Tyrion. 

Varys mai înaintă câţiva paşi şi spuse: 

— S-ar putea să existe o altă cale. Intâmplarea face că 
slujitoarea care are grijă de fiica Doamnei Tanda i-a 
şterpelit bijuteriile. Dacă aş informa-o pe Lady Tanda, ar 
da-o îndată afară. Iar fiica ar avea nevoie de o nouă 
slujnică. 

— Înţeleg. Varianta avea perspective, Tyrion îşi dădu 
seama pe loc. Camerista unei doamne purta haine mai 
bune decât o fată de la bucătărie şi, adesea, chiar un 
giuvaier sau două. Shae ar trebui să fie mulţumită. Iar 
Cersei o considera pe Lady Tanda obositoare şi isterică, 
iar pe Lollys, o vită toantă. Era puţin probabil să le facă 
vizite de curtoazie. 

— Lollys e timidă şi credulă, spuse Varys. Va accepta 
orice poveste i se va spune. De când gloata i-a luat 
fecioria, se teme să iasă din camerele ei. Shae nu va fi în 
văzul lumii... dar convenabil de aproape dacă vei avea 
nevoie de alinare. 

— Turnul Mâinii e vegheat, ştii la fel de bine ca mine. 
Cersei va deveni cu siguranţă curioasă dacă slujnica lui 
Lollys începe să-mi facă vizite. 

— S-ar putea să reuşesc să-ţi furişez copila în dormitor 
nevăzută. Casa Chatayei nu e singura care se poate lăuda 
cu o poartă ascunsă. 

— O intrare secretă? În camerele mele? Tyrion era mai 
mult deranjat decât surprins. De ce altceva ar fi ordonat 
Maegor cel Crud moartea tuturor constructorilor care au 
lucrat la castelul lui decât ca să păstreze asemenea 
secrete? Da, presupun că există. Unde găsesc uşa? In 
solariu? În dormitor? 


171 


— Prietene, nu mă vei obliga să-mi dezvălui toate 
micile secrete, nu-i aşa? 

— De acum înainte gândeşte-te la ele ca la micile 
noastre secrete, Varys. Tyrion ridică privirea către eunuc, 
în straiele puturoase cu care era deghizat. Presupunând că 
eşti de partea mea... 

— Te poţi îndoi? 

— Păi, nu, am încredere în tine fără nici o rezervă. Un 
hohot puternic de râs răsună, lovindu-se de obloanele 
ferestrelor. Am încredere în tine ca şi cum ai fi sânge din 
sângele meu, zău. Acum spune-mi cum a murit Cortnay 
Penrose. 

— Se spune că s-a aruncat dintr-un turn. 

— S-a aruncat? Nu, pe asta n-o cred! 

— Străjerii lui nu au văzut nici un om intrând în 
camerele lui, nici nu au găsit pe nimeni înăuntru după 
aceea. 

— Atunci ucigaşul a intrat repede şi s-a ascuns sub pat, 
sugeră Tyrion, sau a coborât de pe acoperiş cu o frânghie. 
Poate că gărzile mint. Cine poate spune că nu au făcu-o 
chiar ele? 

— Fără îndoială, ai dreptate, stăpâne. 

Tonul lui infatuat sugera altceva. 

— Dar nu eşti de aceeaşi părere. Cum s-a întâmplat, 
atunci? 

O vreme, Varys nu răspunse. Singurul sunet era 
bocănitul copitelor pe pietrele de pavaj. În cele din urmă, 
eunucul îşi drese glasul. 

— Stăpâne, crezi în puterile din vechime? 

— Magie vrei să spui? întrebă Tyrion iritat. Vrăji de 
sânge, blesteme, metamorfoze, lucruri de felul ăsta? Pufni. 
Vrei să sugerezi că Ser Cortnay a fost ucis prin vrăjitorie? 

— Ser Cortnay l-a provocat pe Lordul Stannis la luptă 
de la om la om în dimineaţa în care a murit. Te întreb eu, 
acesta e gestul unui om disperat? Pe urmă, mai e 
problema morţii misterioase a Lordului Renly, chiar în 
timp ce liniile sale de atac se grupau pentru a mătura 
oștile fratelui său de pe câmpul de luptă. Eunucul se opri o 


172 


clipă. Stăpâne, m-ai întrebat odată cum se face că sunt 
tăiat. 

— Îmi amintesc, spuse Tyrion. Nu ai vrut să vorbeşti 
despre asta. 

— Nici acum nu vreau, dar... De data aceasta, pauza fu 
mai lungă decât înainte, iar când Varys începu din nou să 
vorbească, glasul lui era cumva schimbat. Eram orfan, 
ucenic într-un teatru ambulant. Stăpânul nostru avea o 
ambarcaţiune mică şi călătoream în lung şi-n lat pe Marea 
Îngustă, dând spectacole în toate Oraşele Libere şi, din 
când în când, în Vechiul Oraş şi la Debarcaderul Regelui. 
Într-o zi, la Myr, un anume bărbat a venit la teatrul nostru 
ambulant. După spectacol, a făcut pentru mine o ofertă pe 
care stăpânul nostru a găsit-o prea tentantă pentru a o re- 
fuza. Eram îngrozit, mă temeam că omul voia să se 
folosească de mine aşa cum auzisem că se folosesc 
bărbaţii de băieţi, dar de fapt singura parte din mine de 
care avea nevoie era penisul meu. Mi-a dat o poţiune care 
m-a făcut să nu mă pot mişca sau vorbi, dar simţurile nu 
mi le-a amortit. Cu o lamă lungă, curbată, m-a tăiat, ră- 
dăcină şi vlăstar, incantând în tot acest timp. L-am privit 
cum îmi frige părţile bărbăteşti pe un mangal. Flăcările au 
devenit albastre şi am auzit un glas răspunzând la 
chemarea lui, deşi nu am înţeles cuvintele pe care le 
rostea. Comedianţii plecaseră pe când a isprăvit cu mine. 
După ce şi-a atins scopul, bărbatul n-a mai fost interesat 
de mine, aşa că m-a scos în stradă. Când l-am întrebat ce 
ar trebui să fac acum, a răspuns că presupune că ar trebui 
să mor. Ca să-i fac în ciudă, am decis să trăiesc. Curând, 
am fost un hoţ mai bun decât oricare altul din Myr şi când 
am crescut, am învăţat că adesea conţinutul scrisorilor 
unui om e mai de preţ decât cel al pungii sale. Da, visez şi 
acum noaptea aceea, stăpâne. Nu vrăjitorul, nici lama sa, 
nici măcar felul în care bărbăţia mea s-a zbârcit în timp ce 
a ars. Visez glasul. Glasul din flăcări. Să fi fost un zeu, un 
demon, trucul vreunui magician? Nu-ţi pot spune, şi 
cunosc toate trucurile. Tot ce pot spune cu siguranţă este 
că el l-a chemat şi glasul a răspuns, şi din ziua aceea am 


173 


urât magia şi pe toţi cei care o practică. Dacă Lordul 
Stannis este un asemenea om, am de gând să-l văd mort. 

_ După ce termină, merseră în tăcere o bucată de vreme. 
În cele din urmă, Tyrion spuse: 

— O poveste deprimantă. Imi pare rău. 

Eunucul oftă. 

— Îţi pare rău, dar nu mă crezi. Nu, stăpâne, nu e 
nevoie să-ţi ceri scuze. Eram drogat, aveam dureri şi s-a 
întâmplat cu foarte mult timp în urmă, departe, dincolo de 
mare. Fără îndoială că am visat glasul acela. Mi-am spus şi 
eu asta de o mie de ori. 

— Eu cred în săbii de oţel, în monede de aur şi în 
judecata oamenilor, răspunse Tyrion. Şi cred că au existat 
cândva dragoni. Le-am văzut craniile, în definitiv. 

— Să sperăm că acesta e lucrul cel mai rău pe care-l 
vei vedea vreodată, stăpâne. 

— În privinţa asta suntem de acord. Tyrion zâmbi. Cât 
despre moartea lui Ser Cortnay, ei bine, ştim că Stannis a 
angajat corăbieri mercenari din Oraşele Libere. Poate că a 
adus cu sine şi un asasin priceput. 

— Un asasin foarte priceput. 

— Există asemenea oameni. Visam cândva că într-o zi 
voi fi destul de bogat să trimit un Om Fără Chip după 
dulcea mea surioară. 

— Indiferent cum a murit Ser Cortnay, zise Varys, e 
mort, castelul a căzut şi Stannis e liber să înainteze. 

— Vreo şansă să-i convingem pe Dornisheni să coboare 
la Mlaştini? întrebă Tyrion. 

— Nici una. 

— Păcat. Ei bine, ameninţarea ar putea fi de folos, cel 
puţin ţinându-i pe lorzii Hotarului la castelele lor. Ce veşti 
ai despre tatăl meu? 

— Dacă Lordul Tywin a reuşit să treacă de Furca Roşie, 
la mine nu a ajuns încă nici o vorbă. Dacă nu se grăbeşte, 
s-ar putea să fie prins între duşmanii lui. Frunza de stejar 
a clanului Oakheart şi scoruşul Rowanilor au fost văzuţi la 
nord de Mander. 

— Nici o vorbă de la Degețel? 

174 


— Poate că nu a ajuns la Podul Amar. Sau poate că a 
murit acolo. Lordul Tarly a pus stăpânire pe rezervele lui 
Renly şi a trecut pe foarte mulţi prin sabie; din clanul 
Florent, mai cu seamă. Lordul Caswell s-a încuiat sus în 
castel. 

Tyrion îşi dădu capul pe spate şi râse. Varys struni 
calul, încurcat. 

— Stăpâne? 

— Nu pricepi poanta, Lord Varys? Tyrion făcu semn cu 
mâna către ferestrele ferecate, către oraşul adormit. 
Capătul Furtunii a căzut şi Lordul Stannis vine cu foc şi 
sabie şi zeii ştiu ce puteri întunecate au, iar bunii oameni 
nu îl au pe Jaime să-i apere, nici pe Robert, nici pe Renly, 
nici pe Rhaegar, nici pe dragul lor cavaler al Florilor. Doar 
pe mine, cel pe care îl urăsc. Râse din nou. Piticul, 
sfetnicul afurisit, micul demon împieliţat. Sunt tot ce a mai 
rămas între ei şi haos. 


CATELYN 


— Spune-i tatei că am plecat să-l fac mândru. Fratele ei 
sări în şa, lord din cap până-n picioare, cu zalele 
strălucitoare şi pelerina fluturând. Un păstrăv de argint, 
identic cu cel pictat pe scut, îi împodobea creasta coifului. 

— A fost întotdeauna mândru de tine, Edmure. Şi te 
iubeşte cu înflăcărare. Să crezi asta. 

— Vreau să-i dau motive mai întemeiate decât simplul 
fapt că-i sunt fiu. Îşi întoarse calul de luptă şi ridică o 
mână. Goarnele sunară, o tobă începu să bată, podul mobil 
cobori poticnit, iar Ser Edmure Tully ieşi din Riverrun în 
fruntea oamenilor săi, cu lăncile ridicate şi flamurile 
fluturând. 

Am o oaste mai mare decât a ta, frățioare, gândi 
Catelyn în timp ce-i privea îndepărtându-se. O oaste de 
temeri şi îndoieli. 

Lângă ea, suferinţa lui Brienne era aproape palpabilă. 
Catelyn  comandase veşminte pe măsura ei, rochii 
frumoase, femeieşti, pe potriva rangului său, deşi ea încă 
prefera să se îmbrace în vechituri din zale şi piele fiartă, 
cu o cingătoare la brâu. Ar fi fost mai fericită să plece la 
război cu Edmure, fără îndoială, dar chiar şi zidurile înalte 
precum cele ale Riverrunului aveau nevoie de săbii să le 
apere. Fratele ei luase cu el la vaduri toţi bărbaţii apți de 
luptă, lăsându-l pe Ser Desmond Grell la comanda 
garnizoanei formate din răniţi şi din bolnavi, alături de 
câţiva scutieri şi feciori de ţărani neinstruiţi, încă lipsiţi de 
maturitate. Asta ca să apere un castel care gemea de 
femei şi copii. 

Când ultimul pedestraş al lui Edmure ieşi târându-şi 
picioarele pe sub bariera-ghilotină, Brienne întrebă: 

— Ce facem acum, doamna mea? 

— Ne facem datoria. Catelyn era trasă la faţă când 
porni să traverseze curtea. Mi-am făcut întotdeauna 


176 


datoria, gândi ea. Probabil că de aceea nobilul ei tată 
ţinuse la ea cel mai mult dintre toţi copiii lui. Amândoi 
fraţii ei mai mari muriseră de mici, aşa că ea îi fusese 
Lordului Hoster şi fiu, şi fiică, până la naşterea lui Edmure. 
Atunci i-a murit mama, iar tatăl i-a spus că trebuie să fie 
ea doamna casei Riverrun, şi a făcut şi asta. lar când 
Lordul Hoster a promis-o lui Brandon Stark, i-a mulţumit 
pentru că a făcut o alegere atât de bună pentru ea. 

I-am dat lui Brandon simbolul dragostei mele şi nu l-am 
mângâiat pe Petyr nici măcar o dată după ce a fost rănit, 
nici nu mi-am luat rămas bun de la el când tata l-a trimis 
departe. lar când Brandon a fost ucis şi tata mi-a spus că 
trebuie să mă căsătoresc cu fratele lui, am făcut-o 
bucuroasă, deşi nu-l văzusem niciodată pe Ned până în 
ziua nunţii noastre. Mi-am dăruit fecioria acestui venerabil 
străin şi l-am trimis la războiul lui, la regele lui şi la femeia 
care i-a născut bastardul, fiindcă eu mi-am făcut 
întotdeauna datoria. 

Paşii o purtară către sept, un templu din gresie cu 
şapte laturi, aşezat în mijlocul grădinilor mamei sale şi 
scăldat în lumini de curcubeu. Era plin de lume când 
intrară; Catelyn nu era singura care avea nevoie de 
rugăciune. Îngenunche în faţa întruchipării de marmură a 
Războinicului şi aprinse o lumânare parfumată pentru 
Edmure şi o alta pentru Robb, aflat dincolo de dealuri. 
Ține-i teferi şi du-i spre victorie, se rugă ea, şi adu pace 
sufletelor celor ucişi şi alinare celor care rămân în urma 
lor. 

Septonul intră cu cădelniţa şi cu cristalul, în timp ce 
Catelyn se ruga, aşa că rămase la ceremonie. Nu-l 
cunoştea pe acest septon, un tânăr zelos, de-o vârstă cu 
Edmure. Îşi oficie slujba destul de bine, cu glasul sonor şi 
plăcut când cântă rugăciunile către cei Şapte, dar Catelyn 
descoperi că duce dorul modulaţiilor vibrate, subţiri, ale 
Septonului Osmynd, mort de mult. Osmynd ar fi ascultat 
cu răbdare povestea celor văzute şi simţite de ea în 
pavilionul lui Renly şi poate ar fi ştiut ce semnificaţie au 
avut cele întâmplate şi ce trebuia să facă pentru a lăsa 

177 


uitării umbrele care-i bântuiau visele. Osmynd, tatăl meu, 
unchiul Brynden, bătrânul Maester Kym, ei au părut 
întotdeauna că ştiu totul, dar acum am rămas doar eu şi se 
pare că nu ştiu nimic, nu-mi cunosc nici măcar datoria. 
Cum pot să-mi fac datoria dacă nu ştiu care este? 

Când se ridică, genunchii îi erau înţepeniţi, însă nu se 
simţea mai înţeleaptă. Poate că se va duce în pădurea 
zeilor în noaptea asta şi se va ruga şi la zeii lui Ned. Erau 
mai bătrâni decât Cei Şapte. 

Afară descoperi un cântec cu totul diferit. Rymund 
Poetul stătea la crâşmă în mijlocul unui cerc de 
ascultători, cu vocea-i gravă răsunând în timp ce cânta 
despre Lordul Deremond la Pajiştea Însângerată: 


Și iată-l, cu sabia-n mână, 
Ultimul din cei zece ai lui Darry 


Brienne se opri o clipă să asculte, cu umerii largi 
încovoiaţi şi cu braţele groase încrucişate peste piept. 
Câţiva băieţi zdrenţăroşi trecură în goană, ţipând şi lovin- 
du-se unii pe alţii cu bețe. De ce le place atâta băieților să 
se joace de-a războiul? Catelyn se întrebă dacă Rymund 
era răspunsul. Glasul cântăreţului deveni tot mai sonor, pe 
măsură ce se apropia de finalul cântecului: 


Și roşie sta iarba sub picioare, 
şi roşii flamurile strălucind, 
roşu apusu-nvăpăiat de soare, 
scăldându-l în lumină, pâlpâind. 


Haideţi, veniţi, un glas de lord se auzi, 
căci sabia mi-e încă însetată, 
şi cu un strigăt al sălbaticei furii 
se năpustiră peste apă-ndată... 


— Lupta e mai bună decât această aşteptare, spuse 
Brienne. Nu te simţi atât de neajutorat atunci când lupţi. 


178 


Ai o sabie şi un cal, uneori o secure. Când eşti în armură, e 
greu să fii rănit. 

— Cavalerii mor în luptă, îi reaminti Catelyn. 

Brienne o privi cu ochii ei albaştri şi frumoşi. 

— Aşa cum mor doamnele la naştere. Nimeni nu cântă 
cântece despre ele. 

— Copiii sunt o altfel de bătălie. Catelyn începu să 
traverseze curtea. O bătălie fără flamuri şi goarne de 
război, dar nu mai puţin aprigă. Să porţi în pântece un 
copil, să-l aduci pe lume... Mama ta ţi-ar fi putut povesti 
despre durere... 

— N-am cunoscut-o pe mama mea, spuse Brienne. Tata 
avea femei..., o altă doamnă în fiecare an, dar... 

— Acelea nu erau doamne, zise Catelyn. Oricât ar fi 
naşterea de grea, ceea ce urmează e şi mai greu. Uneori 
mă simt de parcă aş fi sfâşiată în bucăţi. Aş vrea să fiu 
împărţită în cinci, câte una pentru fiecare copil, ca să-i pot 
feri pe toţi de primejdii. 

— Şi pe tine cine te-ar feri de primejdii, doamna mea? 

Zâmbetul îi era şters şi obosit. 

— Păi... oamenii Casei mele. Sau cel puţin aşa m-a 
învăţat nobila mea mamă. Nobilul meu tată, fratele meu, 
unchiul, soţul, ei vor avea grijă de mine... Dar cât timp ei 
sunt departe, bănuiesc că trebuie să le ţii tu locul, 
Brienne. 

Ea îşi plecă creştetul. 

— Voi încerca, doamna mea. 

Mai târziu, în aceeaşi zi, Maester Vyman aduse o 
scrisoare. Îl primi îndată, sperând că erau veşti de la Robb 
sau de la Ser Rodrik, din Winterfell, dar mesajul se dovedi 
a fi de la Lordul Meadows, care se autoproclamase 
castelan al Capătului Furtunii. Scrisoarea era adresată 
tatălui ei, fratelui, fiului, „sau oricui stăpâneşte la 
Riverrun”. Ser Cortnay Penrose era mort, scria omul, iar 
Capătul Furtunii îşi deschisese porţile în faţa lui Stannis 
Baratheon, fiul legitim şi adevăratul moştenitor. 
Garnizoana castelului jurase credință cauzei sale, de la 
primul până la ultimul oştean, şi nimeni nu păţise nimic. 

179 


— Cu excepţia lui Cortnay Penrose, murmură Catelyn. 
Nu-l întâlnise niciodată, dar era mâhnită să audă de 
moartea sa. Robb trebuie să afle îndată, spuse ea. Ştim 
unde se află? 

— Ultima oară se îndrepta către Crag, reşedinţa Casei 
Westerling, spuse Maester Vyman. Dacă trimit un corb la 
Ashemark, s-ar putea să trimită la el un călăreț. 

— Aşa să faci. 

Catelyn citi încă o dată scrisoarea, după plecarea 
maesterului. 

— Lordul Meadows nu spune nimic despre bastardul 
lui Robert, îi mărturisi lui Brienne. Presupun că l-a dat pe 
băiat împreună cu ceilalţi, deşi mărturisesc că nu înţeleg 
de ce îl dorea Stannis atât de mult. 

— Poate că se teme de pretenţiile băiatului. 

— Pretenţiile unui bastard? Nu, e altceva... Cum arată 
copilul ăsta? 

— Are şapte sau opt ani, drăgălaş, cu părul negru şi 
ochi albaştri, strălucitori. Oaspeţii îl luau adesea drept fiul 
Lordului Renly. 

— lar Renly era de partea lui Robert. Catelyn avu o 
sclipire de înţelegere. Stannis vrea să-l etaleze pe băiat în 
faţa regatului, ca oamenii să-l vadă în el pe Robert şi să se 
întrebe de ce nu există la Joffrey o astfel de asemănare. 

— Ar însemna asta atât de mult? 

— Cei care sunt de partea lui Stannis vor considera că 
e o dovadă. Cei care îl sprijină pe Joffrey vor spune că nu 
înseamnă nimic. 

Propriii ei copii aveau mai mult din familia Tully decât 
din familia Stark. Arya era singura care aducea mult cu 
Ned la trăsături. Și Jon Snow, dar el nu a fost niciodată al 
meu. Gândul îi zbură la mama lui Jon, la acea iubire 
secretă, din umbră, despre care soţul ei nu a vorbit 
niciodată. Oare plânge după Ned la fel ca mine? Sau íl 
urăşte pentru că a părăsit patul ei pentru al meu? Oare se 
roagă pentru fiul ei aşa cum m-am rugat eu pentru al meu? 

Erau gânduri supărătoare şi inutile. Dacă Jon era fiul 
lui Ashara Dayne de Starfall, aşa cum şopteau unii, 


180 


doamna era moartă de mult; dacă nu, Catelyn nu avea nici 
un indiciu despre cine sau unde ar putea fi mama lui. Şi nu 
avea nici o importanţă. Acum Ned nu mai era, iar iubirile 
şi secretele lui muriseră toate odată cu el. 

Totuşi, era din nou frapată de felul ciudat în care se 
purtau oamenii când venea vorba despre bastarzii lor. Ned 
fusese întotdeauna extraordinar de protector cu Jon, iar 
Ser Cortnay Penrose renunţase la viaţa lui pentru acest 
Edric Storm, dar pentru Roose Bolton, bastardul lui 
însemnase pentru el mai puţin decât unul dintre câinii pe 
care-i avea, judecând după tonul scrisorii bizare pe care 
Edmure o primise de la el, cu nici trei zile în urmă. 
Traversase Tridentul şi se îndrepta către Harrenhal, aşa 
cum i se poruncise. Scria: „Un castel puternic şi bine 
apărat, dar Înălţimea Sa îl va avea, de-ar fi să ucid fiecare 
suflet de om dinăuntru ca să obţin asta.” Spera că asta va 
compensa în ochii Înălţimii Sale crimele fiului său bastard 
pe care Ser Rodrik Cassel îl condamnase la moarte. „O 
soartă pe care, fără îndoială, a meritat-o”, scrisese Bolton. 
„Sângele alterat e întotdeauna înşelător, iar Ramsay avea 
o fire şireată, lacomă şi crudă. Mă socotesc norocos că am 
scăpat de el. Fiii legitimi pe care tânăra mea soţie mi i-a 
promis nu ar fi fost niciodată în siguranţă atâta timp cât el 
ar fi rămas în viaţă.” 

Sunetul unor paşi grăbiţi îi distrase atenţia de la 
gândurile-i morbide. Scutierul lui Ser Desmond năvăli 
gâfâind în cameră şi îngenunche: 

— Doamna mea... Lannisteri... dincolo de râu. 

— Trage aer în piept, fiule, şi spune-mi pe îndelete. 

Făcu aşa cum i-a cerut. 

— O coloană de oameni înarmaţi, raportă el. Dincolo de 
Furca Roşie. Arborează un unicorn purpuriu sub leul 
Lannisterilor. 

Vreun fiu al Lordului Brax. Brax venise o dată la 
Riverrun, când Catelyn era mică, să propună căsătoria 
unuia dintre fiii săi cu ea sau cu Lysa. Se întrebă dacă 
acolo, afară, era acum acelaşi fiu, conducând atacul. 


181 


Când Catelyn se urcă pe metereze, Ser Desmond îi 
spuse că Lannisterii porniseră de la sud-est, sub o 
revărsare de flamuri. 

— Câţiva călăreţi, nimic mai mult, o asigură el. Cea mai 
mare parte a oştirii lui Tywin este departe, la sud. Aici nu 
ne paşte nici un pericol. 

La sud de Furca Roşie, ţinutul se întindea drept şi 
neted. Din turnul de veghe Catelyn putea vedea la mile 
depărtare. Chiar şi aşa, doar cel mai apropiat vad era 
vizibil. Edmure îi încredinţase lui Mallister apărarea 
acestuia, la fel şi a altor trei mai îndepărtate, în susul apei. 
Călăreţii Lannisterilor se învârteau fără ţintă pe lângă apă, 
cu flamurile de purpură şi argint fluturând în vânt. 

— Nu mai mult de cincizeci, doamna mea, aprecie Ser 
Desmond. 

Catelyn privi călăreţii desfăşuraţi într-un şir lung. 
Oamenii Lordului Jason aşteptau să-i întâmpine în spatele 
bolovanilor, al ierburilor şi al ridicăturilor de pământ. 
Sunetul unei goarne trimise călăreţii înainte, în pas greoi, 
avântându-se în valuri. Preţ de o clipă, se înfăţişară într-un 
spectacol măreț, cu armurile strălucitoare şi cu flamurile 
fluturând, cu soarele scânteind pe vârfurile suliţelor. 

— Acum, o auzi pe Brienne murmurând. 

Era greu să-ţi dai seama ce se întâmpla, dar tipetele 
cailor păreau destul de puternice la distanţa aceasta şi, 
dincolo de ele, Catelyn auzi zăngănitul mai slab al oţelului 
pe oţel. O flamură dispăru dintr-odată, când cel care o 
purta fu înghiţit de ape, iar curând după aceea primul 
mort trecu pe lângă zidurile lor, purtat de curent. 
Lannisterii se retrăseseră deja de-a valma. li privi cum se 
regrupează, cum se sfătuiesc în grabă şi pleacă la galop pe 
unde au venit. Oamenii de pe ziduri strigară cuvinte de 
ocară în urma lor, deşi erau deja prea departe ca să-i audă. 

Ser Desmond se bătu pe burtă. 

— Mi-ar fi plăcut ca Lordul Hoster să poată vedea asta. 
L-ar fi făcut să danseze. 

— Vremea dansului a trecut de mult pentru tatăl meu, 
răspunse Catelyn, iar această luptă abia a început. 

182 


Lannisterii se vor întoarce. Lordul Tywin are de două ori 
mai mulţi oşteni decât fratele meu. 

— Şi de-ar avea de zece ori mai mulţi, tot nu ar conta, 
zise Ser Desmond. Malul vestic al Furcii Roşii este mai 
înalt decât cel de la est, doamna mea, şi bine împădurit. 
Arcaşii noştri au o ascunzătoare bună şi câmp liber pentru 
săgețile lor... şi, în caz că s-ar ivi vreo breşă, Edmure are 
în rezervă cei mai buni cavaleri, gata să pornească oriunde 
e nevoie de ei. Râul îi va opri. 

— Mă rog să ai dreptate, spuse Catelyn pe un ton grav. 

În noaptea aceea veniră din nou. Poruncise să fie 
trezită îndată dacă duşmanul se va întoarce şi, mult după 
miezul nopţii, o slujnică o atinse uşor pe umăr. Catelyn se 
ridică în capul oaselor. 

— Ce este? 

— Vadul din nou, doamna mea. 

Înveşmântată în cămaşa de noapte, Catelyn urcă pe 
acoperişul cetăţii. De acolo putea vedea peste ziduri până 
la locul unde se dezlănţuia bătălia. Apărătorii ridicaseră 
focuri de veghe de-a lungul malurilor şi, probabil, 
Lannisterii credeau că-i vor găsi orbiţi de întuneric sau pe 
picior greşit. Dar asta era o nebunie, întunericul era, în cel 
mai bun caz, un aliat nesigur. Când intrară în râu, pentru 
a-şi croi drum peste apă, unii păşiră în bulboanele 
nevăzute şi se duseră la fund, pleoscăind, în timp ce alţii 
se împiedicară de pietre sau se răniră la picioare în 
ţepuşele de fier ascunse. Arcaşii Mallisterilor trimiseră, 
şuierând deasupra râului, o ploaie de săgeți de foc, 
surprinzător de frumoase văzute din depărtare. Un bărbat 
străpuns de zeci de ori, cu hainele în flăcări, dansă şi se 
învârti în apa adâncă până la genunchi, până când, în cele 
din urmă, căzu şi fu dus de valuri pe râu în jos. Până ce 
trupul lui trecu pe lângă Riverrun, focul şi viaţa lui se 
stinseseră deopotrivă. 

O victorie mică, gândi Catelyn când lupta se termină şi 
supraviețuitorii din rândul duşmanilor se topiseră deja în 
noapte, dar, oricum, o victorie. In timp ce coborau treptele 


183 


şerpuitoare ale turnului, Catelyn o întrebă pe Brienne ce 
gândeşte. 

— A fost o atingere cu vârful degetului din partea 
Lordului Tywin, doamna mea, răspunse fata. Cercetează, 
caută punctul slab, o trecătoare neapărată. Dacă nu 
găseşte aşa ceva, îşi va strânge toate degetele într-un 
singur pumn, şi va încerca să facă el una. Brienne ridică 
din umeri. Asta aş face eu dacă aş fi în locul lui. Îşi duse 
mâna către mânerul sabiei şi îl mângâie uşor, vrând parcă 
să se asigure că se afla încă acolo. 

Și fie ca zeii să ne ajute în acel moment, gândi Catelyn. 
Şi totuşi, ea nu putea face nimic. Acolo, la râu, era bătălia 
lui Edmure, a ei era aici, înăuntrul castelului. 

În dimineaţa următoare, în timp ce lua micul dejun, 
trimise după bătrânul administrator al tatălui său, 
Utherydes Wayn. 

— Trimite-i lui Ser Cleos Frey o sticlă cu vin. Am de 
gând să-l iau la întrebări cât de curând şi vreau să fie 
slobod la limbă. 

— Cum porunceşti, doamna mea. 

La scurt timp după aceea, un călăreț având cusut pe 
piept vulturul casei Mallister sosi cu un mesaj de la Lordul 
Jason, care vorbea despre o altă ambuscadă şi o altă 
victorie. Ser Flement Brax încercase să forţeze o 
traversare într-un alt punct, la treizeci de leghe către sud. 
De data aceasta, Lannisterii au reuşit să traverseze râul pe 
jos, dar arcaşii Mallisterilor le-au potopit scuturile cu 
săgeți, în timp ce catapultele pe care Edmure le-a urcat pe 
malul râului au prăvălit asupra lor bolovani grei, 
spărgându-le rândurile. 

— Au lăsat o duzină de morţi în apă şi doar doi oameni 
au ajuns către mal, unde le-am venit iute de hac, o informă 
călăreţul. Mai povesti, de asemenea, despre o luptă care a 
avut loc mai departe, în susul râului, unde Lordul Karly 
Vance ocupa trecătorile. Şi aceşti atacatori au fost 
înlăturați, o pierdere tristă pentru duşmanii noştri. 

Poate că Edmure a fost mai înţelept decât mi-am dat eu 
seama, gândi Catelyn. Lorzii lui au văzut cu toții rostul 


184 


planurilor sale de luptă, de ce am fost eu atât de oarbă? 
Fratele meu nu este băieţelul pe care mi-l amintesc, nu 
mai mult decât Robb. 

Aşteptă până ce se înseră şi abia apoi se duse să-l 
viziteze pe Ser Cleos Frey, socotind că va fi cu atât mai 
beat cu cât va întârzia mai mult. Când intră în celula 
turnului, Ser Cleos se aruncă, clătinându-se, în genunchi. 

— Doamna mea, nu am ştiut nimic despre nici o 
evadare. Pezevenghiul a zis că un Lannister trebuie să 
aibă o escortă din rândul Lannisterilor, pe cuvântul meu 
de cavaler... 

— Ridică-te, ser. Catelyn se aşeză. Ştiu că nici un nepot 
al lui Walder Frey nu şi-ar încălca jurământul. Doar dacă 
asta ar sluji scopurilor lui. Fratele meu zicea că ai adus 
condiţii de pace. 

— Aşa este. Ser Cleos se ridică, împleticindu-se, în 
picioare. 

Catelyn era mulţumită să vadă cum se clătina. 

— Spune-mi, porunci ea, şi el se supuse. 

Când isprăvi, Catelyn rămase încruntată. Edmure 
avusese dreptate, acestea nu erau condiţii, în afară de... 

— Lannister mi le va da pe Arya şi pe Sansa în 
schimbul fratelui său? 

— Da. S-a aşezat pe Tronul de Fier şi a jurat. 

— În faţa martorilor? 

— În faţa întregii curţi, doamna mea. Şi a zeilor. I-am 
zis asta şi lui Ser Edmure, dar el mi-a spus că nu e posibil, 
că Înălţimea Sa Robb nu va fi niciodată de acord. 

— Ţi-a spus adevărul. Nici măcar nu putea să spună că 
Robb greşea. Arya şi Sansa erau copii. Regicidul, în viaţă 
şi liber, era mai periculos decât orice bărbat din regat. Era 
o situaţie fără ieşire. Mi-ai văzut fiicele? Sunt bine tratate? 

Ser Cleos ezită. 

— Eu... da, păreau... 

Băâjbâie după o minciună, îşi dădu seama Catelyn, dar 
vinul i-a zăpăcit minţile. 

— Ser Cleos, spuse ea imperturbabilă, ai pierdut 
protecţia steagului tău de pace atunci când oamenii tăi ne- 


185 


au tras pe sfoară. Minte-mă şi vei fi spânzurat de ziduri, 
alături de ei. Fii convins. Te întreb încă o dată - mi-ai 
văzut fiicele? 

Fruntea îi era leoarcă de sudoare. 

— Am văzut-o pe Sansa la curte, în ziua în care Tyrion 
mi-a spus condiţiile lui. Era foarte frumoasă, doamna mea. 
Poate că puţin... palidă. Trasă la faţă, cum ar veni. 

Sansa, dar nu Arya. Asta poate însemna orice. Arya a 
fost întotdeauna mai greu de strunit. Poate că Cersei se 
ferea să o afişeze în faţa curţii întregi de teamă că ar 
putea face sau spune ceva. Poate că au încuiat-o, la loc 
sigur, ferită de priviri. Sau poate că au omorât-o. Catelyn 
alungă acest gând. 

— Condiţiile Jui, ziceai... Dar Cersei e Regina Regentă. 

— Tyrion a vorbit în numele amândurora. Regina nu 
era acolo. Se simţea rău în ziua aceea, aşa mi s-a spus. 

— Ciudat. 

Catelyn îşi aminti acea călătorie îngrozitoare prin 
Munţii Lunii şi felul în care Tyrion reuşise să-l ispitească 
de partea lui pe acel mercenar din serviciul ei. Piticul e 
mult prea deştept. Nu-şi putea imagina cum supravieţuise 
drumului aspru, după ce Lysa îl trimisese de la Vale, dar 
nu era surprinsă. Nu are nici o legătură cu uciderea lui 
Ned, cel puțin. Şi a venit în apărarea mea când oamenii 
clanului ne-au atacat. De m-aş putea încrede în cuvântul 
lui... 

Îşi desfăcu mâinile ca să se uite la cicatricile care îi 
brăzdau degetele. Urmele pumnalului său, îşi reaminti. 
Pumnalul lui în mâna asasinului pe care l-a plătit ca să-i 
taie gâtul lui Bran. Cu toate că piticul negase, bineînţeles. 
Chiar şi după ce Lysa Îl încuiase într-una dintre celulele 
Cerului şi îl ameninţase cu Poarta Lunii, el tot negase. 

—A minţit, spuse ea ridicându-se dintr-odată în 
picioare. Lannisterii sunt mincinoşi cu toţii, iar piticul e cel 
mai mare mincinos dintre ei. Ucigaşul era înarmat cu 
cuțitul lui. 

Ser Cleos dădu să răspundă: 

— Nu ştiu nimic despre nici un... 


186 


— Nu ştii nimic, fu ea de acord, ieşind val-vârtej din 
celulă. Brienne o urmă, tăcută. Pentru ea e mai simplu, 
gândi Catelyn cu o străfulgerare de invidie. În privinţa 
aceasta, era ca un bărbat. Pentru bărbaţi, răspunsul era 
mereu acelaşi, niciodată foarte departe de cea mai 
apropiată sabie. Pentru o femeie, pentru o mamă, calea 
era mai anevoioasă şi mai greu de cunoscut. 

Cină târziu, în Sala Mare, împreună cu garnizoana ei, 
ca să-şi încurajeze oamenii cum putea. Rymund Poetul 
cântă tot timpul, scutind-o de obligaţia de a vorbi. Încheie 
cu un cântec compus de el despre victoria lui Robb la 
Oxcross. „Și stelele în noapte erau ochii lupilor săi, şi 
vântul însuşi era cântecul lor.” Între versuri, Rymund îşi 
dădea capul pe spate şi urla ca un lup şi, până la sfârşit, 
jumătate din sală urla împreună cu el, până şi Desmond 
Grell, care era bine afumat. Glasurile lor răsunau, lovindu- 
se de grinzile tavanului. 

Să-şi cânte cântecele, dacă asta le dă curaj, gândi 
Catelyn jucându-se cu pocalul ei de argint. 

— Când eram copilă, în Sala Amurgului era mereu 
câte-un cântăreţ, spuse Brienne cu glas scăzut. Am învăţat 
toate cântecele pe dinafară. 

— Şi Sansa la fel, deşi puţini cântăreţi se osteneau să 
străbată drumul lung către nord, la Winterfell. I-am spus, 
totuşi, că la curtea regelui vor fi cântăreți. l-am spus că va 
auzi muzică de toate felurile, că tatăl ei i-ar putea găsi 
vreun profesor care să o ajute să înveţe să cânte la harpă. 
O, zei, iertaţi-mă... 

Brienne spuse: 

— Imi amintesc o femeie..., a venit de undeva de 
dincolo de Marea Ingustă. Nici măcar nu-mi puteam da 
seama în ce limbă cânta, dar glasul ei era la fel de în- 
cântător ca şi ea. Avea ochi de culoarea prunelor şi talia 
atât de îngustă încât tata putea să o cuprindă cu mâinile. 
Mâinile lui erau aproape la fel de mari ca ale mele. Îşi 
strânse degetele lungi, groase, vrând parcă să le ascundă. 

— Ai cântat pentru tatăl tău? întrebă Catelyn. 


187 


Brienne scutură din cap, privind în jos la strachina ei 
de lemn, încercând parcă să găsească un răspuns în sosul 
de friptură. 

— Pentru Lordul Renly? 

Fata roşi. 

— Niciodată, eu... Bufonul lui făcea glume crude 
uneori, iar eu... 

— Într-o zi va trebui să cânţi pentru mine. 

— Eu... te rog, nu am talent. Brienne se îndepărtă de 
masă. lartă-mă, doamna mea. Îmi dai permisiunea să plec? 

Catelyn încuviinţă. Fata înaltă, mătăhăloasă, părăsi 
sala cu paşi mari, aproape neobservată în mijlocul 
petrecerii. Zeii fie cu tine, gândi ea în timp ce reveni, fără 
chef, la mâncarea din faţa ei. 

Trei zile mai târziu se produse lovitura de ciocan pe 
care Brienne o presimţise şi peste alte cinci zile auziră 
despre ea. Catelyn stătea alături de tatăl ei când sosi 
mesagerul lui Edmure. Armura bărbatului era ciobită, 
cizmele pline de praf, iar în tunică avea o gaură 
zdrenţuită, însă expresia chipului său, când îngenunche, 
grăia de la sine că veştile erau bune. 

— Victorie, doamna mea. Îi înmână scrisoarea lui 
Edmure. Mâna lui Catelyn tremură când rupse sigiliul. 

Lord Tywin încercase să forţeze o trecere într-o duzină 
de vaduri diferite, scria fratele ei, dar fiecare atac a fost 
împiedicat. Lordul Lefford se înecase, cavalerul de la 
Crakehall, numit Mistreţul Puternic, fusese luat ostatic, 
Ser Addam Marbrand fusese de trei ori forţat să se 
retragă..., dar cea mai cumplită bătălie se purtase la Moa- 
ra de Piatră, unde asaltul a fost condus de Ser Gregor 
Clegane. Atât de mulţi dintre oamenii lui au căzut, încât 
trupurile cailor amenințau să zăgăzuiască râul. În cele din 
urmă, Muntele şi o mână dintre cei mai buni oameni ai săi 
au cucerit ţărmul de vest, dar Edmure şi-a aruncat în luptă 
trupele de rezervă, iar ei au fost zdrobiţi şi au plecat 
învârtindu-se înapoi, înfrânți şi plini de sânge. Ser Gregor 
însuşi îşi pierduse calul şi s-a întors, târându-şi picioarele 


188 


dincolo de Furca Roşie, sângerând din zeci de răni, sub o 
ploaie de săgeți şi de pietre căzând în jurul lui. 

„Nu vor trece, Cat”, scrisese Edmure. „Lordul Tywin se 
îndreaptă către sud-est. O manevră poate, sau retragere 
totală, nu are nici o importanţă. Nu vor trece.” 

Ser Desmond Grell se înveselise. 

— O, de-aş fi putut să fiu cu el, zise bătrânul cavaler 
când Catelyn îi citi scrisoarea. Unde e nătărăul de 
Rymund? E o poveste demnă de un cântec, o, zei, unul pe 
care chiar şi Edmure va dori să-l asculte. Moara care a 
măcinat muntele din temelii, aproape că aş putea scrie eu 
însumi versurile de-aş avea talent de cântăreţ. 

— Nu vreau să aud nici un cântec până când nu se 
termină luptele, zise Catelyn, poate pe un ton prea aspru. 
Totuşi, îi îngădui lui Ser Desmond să răspândească vestea 
şi fu de acord când acesta sugeră să deschidă câteva 
butoaie în cinstea Morii de Piatră. Starea de spirit la 
Riverrun fusese încordată şi mohorâtă în ultimul timp, se 
vor simţi cu toţii mai bine cu puţină băutură şi cu 
speranţă. 

În noaptea aceea, castelul răsună de sărbătoare. 
Riverrun! strigau oamenii de rând, şi Tully, Tully! Veniseră 
speriaţi şi lipsiţi de apărare, iar fratele ei îi primise atunci 
când cei mai mulţi dintre lorzi şi-ar fi închis porţile în faţa 
lor. Glasurile lor străbăteau dincolo de ferestre şi se 
strecurau pe sub uşile grele, din lemn dur. Rymund cânta 
la harpă, acompaniat de o pereche de toboşari şi un tânăr 
cu un set de fluiere de trestie. Catelyn asculta râsetele 
feciorelnice ale fetelor şi trăncăneala flăcăilor pe care 
fratele ei i-i lăsase drept garnizoană. Sunete plăcute... Şi 
totuşi, nu ajungeau la sufletul ei. Nu le putea împărtăşi 
bucuria. 

În solariul tatălui ei văzu o carte grea, legată în piele, 
cu hărţi, şi o deschise la ţinuturile riverane. Ochii ei găsiră 
drumul către Furca Roşie şi îl urmări, la lumina 
pâlpâitoare a lumânărilor. Se îndreaptă către sud-est, 
gândi ea. Probabil au ajuns deja la izvoarele Apei Negre. 


189 


Închise cartea, mai neliniştită decât înainte. Zeii le 
dăruiseră victorie după victorie. La Moara de Piatră, la 
Bătălia Câmpurilor, la Pădurea Şoaptelor... 

Dar dacă învingem, de ce mi-e atât de frică? 


190 


BRAN 


Sunetul era mai slab decât un clinchet, era un scârţâit 
de oţel pe piatră. Îşi înălţă capul de pe labe, ascultând, 
adulmecând vântul. 

Ploaia de seară stârnise o sută de miresme adormite, le 
întregise şi le dăduse din nou putere. lerburi şi mărăcini, 
mure strivite de pământ, noroi, viermi, frunze putrede, un 
şobolan  strecurându-se într-un  tufiş. Simţi mirosul 
sălbatic, negru, al blănii fratelui său şi cel înţepător, 
arămiu, al sângelui veveriţei pe care o ucisese. Alte 
veverite se mişcau deasupra, printre ramuri, răspândind 
miros de blană udă şi de teamă, zgâriind scoarţa cu 
ghearele lor mici. Sunetul acela fusese ceva asemănător. 

Şi îl auzi din nou, clinchet şi scrâşnet. Il făcu să se 
ridice în picioare. Ciuli urechile şi ridică coada. Urlă, un 
țipăt prelung, grav, înfiorat, un urlet ce putea tulbura orice 
somn, în afară de cel al mormanelor de pietre-oameni, care 
erau întunecate şi adormite. O noapte liniştită şi umedă, o 
noapte care îi vâra pe oameni în vizuinile lor. Ploaia se 
oprise, dar oamenii se ascundeau încă de umezeală, 
înghesuiți lângă foc, în grotele lor de pietre stivuite. 

Fratele său se apropie furişându-se printre copaci, 
mişcându-se aproape la fel de neauzit ca un alt frate pe 
care şi-l amintea vag, de demult, cel alb cu ochi de sânge. 
Ochii acestui frate erau iazuri întunecate, dar blana de pe 
ceafă îi era zburlită. Auzise şi el sunetele şi ştiuse că 
însemnau pericol. 

De data aceasta, zornăitul şi scârţâitul fură urmate de 
un târşâit şi de lipăitul moale, iute, al tălpilor goale pe 
piatră. Vântul aduse o boare uşoară a unui miros de om pe 
care nu îl cunoştea. Străin. Pericol. Moarte. 

Alergă în direcţia sunetului, cu fratele său gonind în 
urma lui. Grotele de piatră se ridicau în urma lor, cu 
zidurile lunecoase şi umede. Îşi dezveli dinţii, dar pietrele- 


191 


oameni nu băgară de seamă. O poartă se înălța în faţa lui, 
cu un şarpe negru strâns încolăcit în jurul drugului şi al 
stâlpului. Când se izbi de ea, poarta se cutremură, iar 
şarpele zornăi, alunecă şi opuse rezistenţă. Printre zăbrele 
putea privi în jos, la vizuina lungă de piatră care se 
întindea între ziduri, către câmpul stâncos de dedesubt, 
dar nu era chip să străbată. Işi putea vâri botul printre 
gratii, dar nu mai mult. De multe ori încercaseră fraţii lui 
să zdrobească între dinţi oasele negre ale porţii, dar nu se 
rupeau. Încercaseră să sape dedesubt, dar acolo se aflau 
pietre mari, plate, pe jumătate acoperite de pământ şi de 
frunze duse de vânt. 

Mârâind, se plimbă de colo-colo prin faţa porţii, pe 
urmă se mai aruncă o dată asupra ei. Poarta se mişcă 
puţin şi îl aruncă înapoi. Încuiat, şopti ceva. Zăvorât. Gla- 
sul pe care el nu-l auzea, parfumul fără miros. Celelalte căi 
erau şi ele închise. Acolo unde în zidurile de pietre-oameni 
se aflau porţi, lemnul era gros şi puternic. Nu exista nici o 
ieşire. 

Există, răspunse şoapta, şi i se părea că putea vedea 
umbra unui copac imens, acoperit de ace, ivindu-se din 
pământul negru, de zece ori mai înalt decât statura unui 
om. Totuşi, când privi împrejur, nu era acolo. Cealaltă 
parte a pădurii zeilor, repede, repede... 

Prin întunecimea nopţii veni un strigăt înăbuşit, 
întrerupt. Iute, foarte iute, se răsuci şi săltă înapoi printre 
copaci, cu frunzele umede foşnindu-i sub labe, cu crengile 
biciuindu-i trupul, în timp ce gonea pe lângă ele. Îşi auzea 
fraţii urmându-l îndeaproape. Se avântară sub copacul 
inimii şi în jurul iazului rece, printre tufele de muri, sub 
desişul de stejari, frasini şi tufe de păducel, către celălalt 
capăt al pădurii... Şi iat-o acolo, umbra pe care o ghicise 
fără să o vadă, copacul înclinat, arătând către vârfurile 
acoperişurilor. Santinelă, veni gândul. 

Atunci îşi aminti cum era să se caţere în copac. Erau 
ace peste tot, zgâriindu-i faţa goală şi căzându-i pe ceafă, 
seva lipicioasă pe spate, mirosul înţepător de pin pe care îl 
răspândea. Era un copac uşor de urcat pentru un băiat, 

192 


aplecat cum era, încovoiat, cu crengile atât de apropiate 
încât formau parcă o scară, înclinându-se către acoperiş. 

Mârâind,  adulmecă de  jur-împrejur la poalele 
copacului, ridică un picior şi, cu un şuvoi de urină, îl 
marcă. O creangă joasă îi atinse faţa şi îl plesni, răsucindu- 
se şi smucindu-se până ce lemnul pârâi şi se rupse. Gura îi 
era plină de ace şi de gustul amar de sevă. Îşi scutură 
capul şi mârâi. 

Fratele lui se aşeză pe labele din spate şi îşi ridică 
glasul într-un urlet de jale, un cânt întunecat de durere. 
Acea cale le era oprită. Nu erau veveriţe, nici pui de 
oameni, nu puteau să se încolăcească pe trunchiurile 
copacilor, agăţându-se cu mâini moi şi rozalii şi cu picioare 
stângace. Ei erau alergători, vânători şi prădători. 

Departe, în noapte, în spatele zidurilor care îi 
împresurau, câinii se treziră şi începură să latre. Unul, 
altul, cu toţii, o zarvă mare. Simţiseră şi ei mirosul de 
duşman şi de teamă. 

Îl cuprinse o furie disperată, fierbinte ca foamea. Sări 
de lângă zid, săltă pe sub copaci, cu umbrele crengilor şi 
ale frunzelor acoperindu-i de pete blana cenuşie... Apoi se 
întoarse şi goni îndărăt. Picioarele îi zburau, lovind 
frunzele umede şi acele de pin şi, pentru scurt timp, era un 
vânător şi în faţa lui alerga un cerb încornorat, şi îl putea 
vedea, îi putea simţi mirosul, şi alerga pe urma lui 
mâncând pământul. Mirosul fricii îi făcea inima să bubuie, 
iar dintre fălci i se scurgea saliva; ajunse, cu paşi mari, la 
copacul înclinat şi se năpusti în sus, pe trunchi, cu 
ghearele agăţându-se de scoarță, pentru sprijin. Săltă sus, 
sus, două salturi, trei, fără să încetinească, până ce ajunse 
printre ramurile de jos. Crengile i se încâlceau în picioare 
şi îi biciuiau ochii, ace verzi-cenuşii se împrăştiau în timp 
ce îşi croia drum printre ele, lovindu-l. Fu nevoit să 
încetinească. Ceva i se agăţă de picior şi se eliberă, 
mârâind. Trunchiul se îngusta sub trupul lui, cu panta tot 
mai abruptă, aproape dreaptă, şi udă. Scoarța se sfâşie ca 
pielea când încercă să se agaţe cu ghearele de ea. 
Străbătu o treime din drum, o jumătate, mai mult, 


193 


acoperişul era aproape... Pe urmă puse jos un picior şi îl 
simţi alunecând pe curba lemnului ud, şi, dintr-odată, se 
prăbuşea. Urlă de frică şi de furie, căzând, şi se răsuci în 
timp ce pământul gonea spre el, gata să-l sfărâme. 

Apoi Bran se afla din nou în pat, în camera lui 
singuratică din turn, în păturile sale, răsuflând greu. 

— Vară! strigă el. Vară! 

Umărul îl durea, ca şi cum ar fi căzut pe el, dar ştia că 
era doar fantasma simţămintelor animalului. Jojen a spus 
adevărul. Sunt un om-fiară. De afară auzea lătratul 
îndepărtat al câinilor. Marea a venit. Se revarsă peste 
ziduri, exact aşa cum a văzut Jojen. Bran se apucă de bara 
de deasupra capului şi se trase în sus, strigând după 
ajutor. Nu veni nimeni şi, după o clipă, îşi aminti că nimeni 
nu va veni. Luaseră străjerii de la uşa lui. Ser Rodrik 
avusese nevoie de toţi oamenii apți de luptă pe care putea 
să pună mâna, aşa că Winterfellul fusese lăsat doar cu o 
garnizoană simbolică. 

Ceilalţi plecaseră cu opt zile în urmă, şase sute de 
bărbaţi din Winterfell şi din cele mai apropiate fortărețe. 
Cley Cerwyn aducea încă trei sute, să li se alăture, iar 
Maester Luwin trimisese corbi înaintea lor, chemând 
recruți de la Portul Alb şi de la gorgane şi chiar din 
locurile îndepărtate, din inima pădurii lupilor. Cetatea lui 
Torrhen era asediată, sub comanda aceleiaşi odioase 
căpetenii de război pe nume Dagmer Cleftjaw. Bătrâna 
Nan spunea că nu putea fi omorât, că odată un duşman i-a 
spintecat capul în două cu o secure, dar Dagmer era atât 
de fioros încât doar a unit înapoi cele două jumătăţi şi le-a 
ţinut până ce s-au vindecat. Se putea, oare, ca Dagmer să 
fi câştigat? Cetatea lui Torrhen era la multe zile depărtare 
de Winterfell, dar... 

Bran se ridică din pat, mişcându-se de la o bară la alta, 
până ce ajunse la ferestre. Degetele îi bâjbâiră când dădu 
la o parte oblonul. Curtea era goală şi toate ferestrele pe 
care le putea vedea erau negre. Winterfellul dormea. 

— Hodor! strigă el cât putu de tare. Hodor dormea 
probabil deasupra grajdurilor, dar, poate, dacă tipa destul 

194 


de tare îl auzea, sau cineva îl va auzi. Hodor, vino repede! 
Osha! Meera, Jojen, oricine! Bran îşi duse mâinile căuş la 
gură: HOOOOODOOOOOR! 

Dar când uşa se deschise cu putere în spatele lui, omul 
care intră nu era unul pe care Bran să-l fi cunoscut. Purta 
o vestă de piele cusută cu discuri de fier întretăiate şi 
ducea un pumnal într-o mână şi o secure agăţată la spate. 

— Ce vrei? întrebă Bran speriat. Aceasta este camera 
mea. leşi afară! 

Theon Greyjoy intră în dormitor, în urma lui. 

— N-am venit să-ţi facem rău, Bran. 

— Theon? Bran, uşurat, fu cuprins de ameţeală. Te-a 
trimis Robb? E şi el aici? 

— Robb e foarte departe. Nu te poate ajuta acum. 

— Să mă ajute? Nu înţelegea. Nu mă speria, Theon. 

— Sunt Prinţul Theon acum. Suntem prinți amândoi, 
Bran. Cine ar fi visat? Dar ţi-am luat castelul, prinţul meu. 
— Winterfell? Bran scutură din cap. Nu, n-ai putea. 

— Lasă-ne, Werlag. Omul cu pumnalul se retrase. 
Theon se aşeză pe pat. Am trimis patru oameni peste 
ziduri, cu cârlige şi funii, şi ei au deschis uşa din spate 
pentru noi ceilalţi. Oamenii mei se ocupă de ai tăi chiar în 
acest moment. Îţi jur, Winterfell este al meu. 

Bran nu înţelegea. 

— Dar eşti pupilul tatălui meu! 

— Iar acum tu şi fratele tău sunteţi sub tutela mea. De 
îndată ce lupta se sfârşeşte, oamenii mei îi vor aduna pe 
ceilalţi oameni ai voştri în Sala Mare. Tu şi cu mine le vom 
vorbi. Le vei spune cum mi-ai predat mie Winterfellul şi le 
vei porunci să se supună şi să-l slujească pe noul stăpân, la 
fel ca pe cel vechi. 

— Nu voi face asta, spuse Bran. Vă vom înfrunta şi vă 
vom azvârli afară. Nu m-am predat niciodată şi nu mă poţi 
face să spun că am făcut-o. 

— Nu e o joacă, Bran, aşa că nu face pe copilul cu 
mine. Nu ţine. Castelul este al meu, dar aceşti oameni sunt 
încă ai tăi. Dacă prinţul vrea să-i aibă teferi, ar fi mai bine 
să facă aşa cum i se spune. Se ridică şi se îndreptă spre 

195 


uşă. Va veni cineva să te îmbrace şi să te ducă în Sala 
Mare. Gândeşte-te bine ce vrei să spui. 

Aşteptarea îl făcu să se simtă şi mai neajutorat ca 
înainte. Stătea pe scaunul de la fereastră, cu privirea 
aţintită către turnurile întunecate şi către zidurile negre 
ca o umbră. O clipă, avu impresia că aude ţipete de 
dincolo de Sala Străjerilor şi ceva ce ar fi putut fi zornăit 
de săbii, dar nu avea urechile lui Vară să audă cu ele, nici 
nasul lui ca să adulmece. Treaz, sunt încă infirm, dar când 
dorm, când sunt Vară, pot fugi, pot lupta, pot auzi şi 
mMirosi. 

Se aşteptase să vină Hodor sau poate una dintre 
slujitoare, dar când uşa se deschise a doua oară, era 
Maester Luwin, ducând o lumânare. 

— Bran, spuse el, ştii... ce s-a întâmplat? Ţi s-a spus? 
Deasupra ochiului stâng, pielea îi era spartă şi pe un obraz 
îi şiroia sânge. 

— A venit Theon. A spus că Winterfell îi aparţine acum. 

Maesterul aşeză jos lumânarea şi îşi şterse sângele de 
pe obraz. 

— Au trecut şanţul înot. S-au căţărat pe ziduri cu 
cârlige şi sfori. Au apărut uzi şi picurând, cu săbiile în 
mâini. Se aşeză pe scaunul de lângă uşă, în timp ce sânge 
proaspăt i se prelingea pe faţă. Burtă de Bere era la 
poartă, l-au luat prin surprindere în foişor şi l-au ucis. Cap 
de Paie e rănit. Am apucat să trimit doi corbi înainte de a 
da ei buzna înăuntru. Pasărea pentru Portul Alb a scăpat, 
dar pe cealaltă au doborât-o cu o săgeată. Maesterul privi 
în jos, la paie. Ser Rodrik a luat prea mulţi dintre oamenii 
noştri, dar e vina mea în aceeaşi măsură. Nu am văzut 
acest pericol, niciodată nu am... 

Jojen l-a văzut, gândi Bran. 

— Mai bine ajută-mă să mă îmbrac. 

— Da, aşa e. În cufărul greu, ferecat cu fier, aflat la 
picioarele patului lui Bran, maesterul găsi lenjerie, 
pantaloni şi o tunică. Eşti reprezentantul familiei Stark la 
Winterfell şi urmaşul lui Robb. Trebuie să arăţi ca un prinţ. 
Il ajută să se îmbrace aşa cum îi şedea bine unui lord. 


196 


— Theon vrea să cedez castelul, spuse Bran în timp ce 
maesterul îi prindea mantia cu broşa lui preferată, cu cap 
de lup din argint. 

— Nu e nici o ruşine. Un lord trebuie să-şi apere 
poporul. Locurile nemiloase dau naştere la popoare 
nemiloase, Bran, nu uita asta atunci când ai de-a face cu 
aceşti oameni de fier. Nobilul tău tată a făcut ce a putut ca 
să-l îmblânzească pe Theon, dar mă tem că a fost prea 
puţin şi prea târziu. 

Omul de fier care veni după el era un bărbat îndesat, 
vânjos, cu o barbă neagră, ca tăciunele, care îi acoperea 
jumătate din piept. Îl duse în braţe destul de uşor, deşi nu 
părea prea încântat de această sarcină. Dormitorul lui 
Rickon era la prima curbă în josul scărilor. Băieţelul de 
patru ani era bosumflat că fusese trezit. 

— O vreau pe mama, zise el. O vreau. Şi pe Câinele 
Lăţos. 

— Mama ta e foarte departe, prinţul meu. Maester 
Luwin trase o cămaşă de noapte peste capul copilului. Dar 
sunt eu aici. Şi Bran. Îl luă pe Rickon de mână şi îl conduse 
afară. 

Mai jos, dădură de Meera şi de Jojen, care erau scoşi 
din camera lor de un bărbat pleşuv, a cărui suliță era mai 
înaltă decât el. Când Jojen se uită la Bran, ochii îi erau 
lacuri verzi pline de durere. Alţi oameni de fier îi 
arestaseră pe băieţii Frey. 

— Fratele tău a pierdut regatul, îi spuse Walder cel 
Mic lui Bran. Nu mai eşti prinţ acum, doar ostatic. 

— Şi tu la fel, răspunse Jojen, şi eu, şi toţi. 

— Nu vorbea nimeni cu tine, mâncătorule de broaşte. 

Unul dintre oamenii de fier mergea în faţa lor, ducând 
o torţă, dar ploaia se pornise din nou şi curând o stinse. În 
timp ce traversau curtea în goană, auzeau lupii străvechi 
urlând în pădurea zeilor. Sper că Vară nu s-a lovit căzând 
din copac. i 

Theon Greyjoy stătea pe jilțul familiei Stark. Işi scosese 
mantia. Peste cămaşa din zale subțiri purta o bluză cu 
blazonul krakenului auriu al Casei sale. Mâinile i se 


197 


odihneau pe capetele lupilor sculptați pe braţele de piatră 
ale jilţului. 

— Theon şade pe scaunul lui Robb, făcu Rickon. 

— Taci, Rickon. Bran simţea ameninţarea care îi 
împresura, dar fratele lui era prea mic. Fuseseră aprinse 
câteva torţe şi un foculeţ în căminul imens, dar cea mai 
mare parte a încăperii rămăsese în întuneric. Nu aveau 
unde să se aşeze, cu băncile grămadă lângă pereţi, aşa că 
oamenii de la castel stăteau în picioare, în grupuri mici, 
neîndrăznind să scoată nici o vorbă. O văzu pe Bătrâna 
Nan, îi văzu gura ştirbă deschizându-se şi închizându-se. 
Cap de Paie era adus între doi străjeri, cu un bandaj pătat 
de sânge înfăşurat în jurul pieptului său dezgolit. Poxy 
Tynn plângea nepotolit, iar Beth (Cassel se jelea 
înfricoşată. 

— Ce avem aici? întrebă Theon referindu-se la cei din 
familiile Reed şi Frey. 

— Aceştia sunt pupilii Doamnei Catelyn, amândoi pe 
nume Walder Frey, explică Maester Luwin. Iar aceştia sunt 
Jojen Reed şi sora lui, Meera, fiul şi fiica lui Howland Reed 
de la Rondul Geywater, care au venit să-şi reînnoiască 
jurămintele de loialitate faţă de Winterfell. 

— S-ar zice că şi-au ales prost momentul, răspunse 
Theon, deşi nu din punctul meu de vedere. Sunteţi aici şi 
aici veţi rămâne. Eliberă jilţul. Lorren, adu-l aici pe prinţ. 
Bărbatul cu barba neagră îl aruncă pe Bran pe jos ca pe un 
sac de ovăz. 

În Sala Mare erau încă aduşi oameni, îndemnați cu 
strigăte şi împunsături de sulițe. Gage şi Osha sosiră, plini 
de făină, din bucătării, unde făceau pâinea de dimineaţă. 
Pe Mikken îl târau înjurând, Farlen intră împleticindu-se, 
chinuindu-se s-o sprijine pe Palia. Rochia îi fusese sfâşiată 
în două şi o ţinea cu pumnii încleştaţi, păşind de parcă 
fiecare pas ar fi fost un chin. Septonul Chayle se grăbi să-i 
întindă o mână de ajutor, dar unul dintre oamenii de fier îl 
dobori la pământ. 


198 


Ultimul om care intră pe uşă fu prizonierul zis 
Duhoare, precedat de putoarea lui, puternică şi 
înţepătoare. Bran simţi că i se întoarce stomacul pe dos. 

— Pe ăsta l-am găsit încuiat în temniţa din turn, anunţă 
escorta lui, un tânăr imberb cu părul de culoarea 
ghimbirului şi cu hainele îmbibate de apă, fără îndoială 
unul dintre cei care trecuseră şanţul înot. Zice că i se 
spune Duhoare. 

_ — Nu-mi dau seama de ce, zise Theon, zâmbind, 
Intotdeauna miroşi atât de urât sau tocmai te-ai culcat cu 
un porc? 

— Nu m-am culcat cu nimeni de când m-au luat, 
stăpâne. Numele meu adevărat e Heke. Am fost în slujba 
Bastardului de la Dreadfort până ce familia Stark i-a trimis 
o săgeată în fund ca dar de nuntă. 

Lui Theon i se păru amuzant. 

— Cu cine s-a căsătorit? 

— Cu văduva de la Hornwood, stăpâne. 

— Cu baborniţa? Era orb? Are sânii ca nişte burdufuri 
goale, uscați şi ofiliţi. 

— Nu pentru sânii ei a luat-o de nevastă, stăpâne. 

Oamenii de fier trântiră uşile înalte de la capătul sălii. 
Din jilţ, Bran putea vedea că erau cam douăzeci. Probabil 
au lăsat străjile la porti şi la magazia de arme. Oricum, nu 
puteau fi mai mult de treizeci. 

Theon ridică mâinile, făcând linişte. 

— Mă ştiţi cu toţii... 

— Da, ştim că eşti un sac de rahat! strigă Mikken, şi 
imediat după aceea bărbatul chel îi vâri capătul suliţei în 
maţe şi îl lovi cu mânerul peste faţă. Fierarul căzu, 
clătinându-se, în genunchi şi scuipă un dinte. 

— Mikken, taci! Bran încercă să vorbească stăpânit şi 
princiar, aşa cum făcea Robb când dădea o poruncă, dar 
glasul îl trăda şi cuvintele îi ieşiră din gâtlej ca un chiţăit 
strident. 

— Ascultă de prinţişorul tău, Mikken, zise Theon. Are 
mai multă minte decât tine. 

Un stăpân bun îşi apără oamenii, îşi reaminti. 

199 


— l-am cedat lui Theon Winterfellul. 

— Mai tare, Bran, şi să-mi spui prinţ. 

Îşi ridică glasul. 

— l-am cedat Winterfellul Prințului Theon. Cu toţii 
trebuie să faceţi cum vă porunceşte. 

— Să fiu al naibii dacă o fac, răcni Mikken. 

Theon ignoră această ieşire. 

— Tatăl meu şi-a pus coroana de sare şi piatră şi s-a 
proclamat Rege al Insulelor de Fier. Revendică şi nordul, 
prin dreptul cuceritorului. Sunteţi cu toţii supuşii lui. 

— La naiba! Mikken îşi şterse sângele de la gură. Eu 
slujesc familia Stark, nu o sepie trădătoare... Ah! Mânerul 
suliţei îl trânti cu faţa la pământ. 

— Fierarii au braţe puternice şi capete slabe, remarcă 
Theon. Dar dacă voi, ceilalţi, mă slujiţi cu loialitate, aşa 
cum l-aţi slujit pe Ned Stark, veţi găsi că sunt cel mai 
generos stăpân pe care vi l-aţi putea dori. 

În patru labe, Mikken scuipa sânge. Nu, te rog, se rugă 
Bran, dar fierarul strigă: 

— Dacă crezi că poţi stăpâni nordul cu această şleahtă 
jalnică de... 

Bărbatul chel îi vâri vârful sabiei în ceafă. Oţelul se 
strecură prin carne şi ieşi din gâtul lui Mikken într-o baie 
de sânge. O femeie ţipă, iar Meera îşi încolăci mâinile în 
jurul lui Rickon. În sânge s-a înecat, gândi Bran îngheţat 
de frică. În propriul sânge. 

— Mai are cineva ceva de zis? întrebă Theon Greyjoy. 

— Hodor hodor hodor! strigă Hodor cu ochii căscaţi. 

— Fiţi buni şi închideţi-i careva gura nătărăului ăluia. 

Doi oameni de fier începură să-l lovească pe Hodor cu 
mânerele suliţelor. Băiatul de la grajduri se aruncă pe jos, 
încercând să se apere cu mâinile. 

— Vă voi fi un stăpân la fel de bun ca Eddard Stark. 
Theon ridică glasul, ca să fie auzit peste pocnetul de lemn 
pe carne. Trădaţi-mă, şi vă veţi dori să n-o fi făcut. Şi să nu 
credeţi că oamenii pe care îi vedeţi aici sunt tot ce am. 
Cetatea lui Torrhen şi Deepwood Motte vor fi şi ele în 
curând ale noastre, iar unchiul meu îşi duce corăbiile pe 


200 


Saltspear, să pună mâna pe Moat Cailin. Dacă Robb Stark 
poate să ţină piept Lannisterilor, poate să domnească de 
acum înainte ca Rege al Tridentului, dar Casa Greyjoy 
stăpâneşte acum nordul. 

— Lorzii lui Stark vi se vor opune, strigă Duhoare. Cel 
puţin porcul ăla umflat de la Portul Alb, şi clanurile Umber 
şi Karstark. Vei avea nevoie de oameni. Eliberează-mă şi 
sunt al tău. 

Theon îl cântări o clipă. 

— Gândeşti mai bine decât miroşi, dar n-aş putea 
suporta duhoarea aia. 

— Păi, aş putea să mai spăl din ea dacă aş fi liber. 

— Un om de un rar bun simţ, zâmbi Theon. Pleacă 
genunchiul. 

Unul dintre oamenii de fier îi dădu lui Duhoare o sabie 
şi acesta o aşeză la picioarele lui Theon, jurând supunere 
Casei Greyjoy şi Regelui Balon. Bran nu se putea uita. 
Visul verde se adeverea. 

— Stăpâne Greyjoy! Osha păşi pe lângă trupul lui 
Mikken. Şi eu am fost adusă aici ca prizonieră. Ai fost de 
faţă în ziua când am fost luată. 

Credeam că îmi eşti prietenă, gândi Bran, rănit. 

— Am nevoie de luptători, nu de ajutoare la bucătărie. 

— Robb Stark a fost cel care m-a pus la bucătărie. In 
cea mai mare parte a anului am fost lăsată să curăț oale, 
să frec grăsimea şi să-i încălzesc ăstuia patul. li aruncă o 
privire lui Gage. M-am săturat până peste cap. Pune-mi din 
nou sabia în mână. 

— Am o sabie pentru tine chiar aici, zise chelul care îl 
omorâse pe Mikken. Se prinse cu mâna de prohab, rânjind. 

Osha îşi vâri genunchiul osos direct între picioarele lui. 

— Păstrează-ţi părţile moi. li smulse sulița din mână şi 
se folosi de mâner pentru a-l dobori la pământ. Eu păstrez 
lemnul şi fierul. Bărbatul se zvârcolea pe jos, în timp ce 
ceilalţi jefuitori izbucniră în hohote de râs. 

Theon râse împreună cu ei. 

— Faci faţă, zise el. Păstrează sulița. Stygg poate să 
găsească alta. Acum pleacă genunchiul şi jură. 


201 


Când nimeni nu se mai grăbi să jure credinţă, fură 
lăsaţi să plece, cu avertismentul să-şi vadă de treabă şi să 
nu facă necazuri. Hodor primi sarcina să-l ducă pe Bran 
înapoi în pat. Faţa îi era stâlcită în bătaie, avea nasul 
umflat şi un ochi închis. 

— Hodor, oftă el printre buzele crăpate, în timp ce-l 
ridică pe Bran cu braţele sale puternice şi cu mâinile 
însângerate, ducând-l înapoi afară, în ploaie. 


202 


ARYA 


— Sunt fantome acolo, ştiu că sunt. Plăcintă Fierbinte 
frământa pâinea cu mâinile pline de făină până la coate. 
Pia a văzut ceva în cămară aseară. 

Arya pufni cu dispreţ. Pia vedea întotdeauna ceva în 
cămară. De obicei erau bărbaţi. 

— Îmi dai şi mie o tartă? întrebă ea. Ai copt o tavă 
întreagă. 

— Am nevoie de o tavă întreagă. Ser Amory le ţine 
socoteala. 

Îl ura pe Ser Amory. 

— Hai să scuipăm pe ele. 

Plăcintă Fierbinte privi de jur-împrejur cu nervozitate. 
Bucătăriile erau pline de umbre şi de ecouri, dar bucătarii 
şi ajutoarele dormeau cu toţii în podurile cavernoase de 
deasupra cuptoarelor. 

— Îşi va da seama. 

— Ba nu, răspunse Arya. Nu poţi simţi gustul de 
scuipat. 

— Dacă simte, pe mine mă vor biciui. Plăcintă Fierbinte 
se opri din frământat. Nici măcar n-ar trebui să fii aici. E 
miezul nopţii. 

Era, dar pe Arya nu o interesa. Chiar şi în toiul nopții, 
în bucătărie nu era niciodată odihnă, mereu cineva 
frământa aluat pentru pâinea de dimineaţă, învârtea în 
ceaun cu o lingură lungă de lemn sau măcelărea un porc 
pentru slănina de dimineaţă a lui Ser Amory. În noaptea 
asta era Plăcintă Fierbinte. 

— Dacă Ochi Roşii se trezeşte şi vede că nu eşti..., zise 
Plăcintă Fierbinte. 

— Ochi Roşii nu se trezeşte niciodată. Numele lui 
adevărat era Mebble, dar toată lumea îi spunea Ochi Roşii 
din cauza ochilor săi înlăcrimaţi. Nu o dată şi-a pierdut 
cunoştinţa, adăugă Arya. 

203 


În fiecare dimineaţă se hrănea cu bere. În fiecare 
seară, după cină, se prăbuşea, ameţit de băutură, într-un 
somn adânc, cu saliva colorată de vin curgându-i pe băr- 
bie. Arya aştepta până ce îl auzea sforăind, pe urmă se 
furişa desculţă pe scara servitorilor, fără să facă mai multă 
gălăgie decât un şoricel. Nu ducea nici candelă, nici 
lumânare. Syrio îi spusese cândva că întunericul îi poate fi 
prieten, şi avea dreptate. Dacă avea luna şi stelele care să- 
i lumineze calea, era destul. 

— Pun rămăşag că am putea evada şi Ochi Roşii nici 
măcar n-ar observa că am dispărut, îi spuse lui Plăcintă 
Fierbinte. 

— Nu vreau să evadez. E mai bine aici decât a fost în 
pădure. Nu vreau să mănânc viermi. Uite, presară nişte 
făină pe masă. 

Arya îşi înălţă capul. 

— Ce-i asta? 

— Ce? Eu nu... 

— Ascultă cu urechile, nu cu gura. A fost un corn de 
război. A sunat de două ori, n-ai auzit? Şi uite acolo, acelea 
sunt lanţurile porţii-ghilotină, cineva iese sau intră. Vrei să 
vezi? Porţile Harrenhalului nu mai fuseseră deschise din 
dimineaţa în care Lordul Tywin intrase cu oastea lui. 

— Fac pâinea pentru dimineaţă, se plânse Plăcintă 
Fierbinte. Oricum, nu-mi place pe întuneric, ţi-am spus. 

— Eu mă duc. Îţi povestesc pe urmă. Îmi dai o tartă? 

Şterpeli una, oricum, şi o mâncă ieşind. Era umplută cu 
nuci tăiate, cu fructe şi brânză, şi avea coaja sfărâmicioasă 
şi caldă încă din cuptor. Arya se simţea îndrăzneață că 
mănâncă tarta lui Ser Amory. Desculţă, cu pas sigur, cu 
pas uşor, cântă ea abia şoptit. Sunt năluca Harrenhalului. 

Cornul trezise castelul din somn, oamenii ieşeau în 
curtea interioară să vadă ce se petrece. Arya se pierdu 
printre ceilalţi. Un şir de care cu boi huruia pe sub 
bariera-ghilotină. Pradă, ştiu ea. Călăreţii care escortau 
carele vorbeau într-un amestec de limbi ciudate. Armurile 
scânteiau palide în lumina lunii şi Arya văzu o pereche de 
cai vărgaţi, albi cu negru. Măştile Însângerate. Se retrase 


204 


puţin mai adânc în umbră şi privi cum trecea un urs mare 
şi negru, închis într-o cuşcă în spatele unei căruţe. Alte 
care erau încărcate cu vase de argint, cu arme şi scuturi, 
cu saci de făină şi cuşti cu porci guiţând, cu câini sfrijiţi şi 
cu găini. Arya tocmai se gândea câtă vreme trecuse de 
când nu mai mâncase o felie de friptură de porc, când văzu 
primul prizonier. 

După înfăţişare şi după felul semeţ în care îşi ţinea 
capul, probabil era un lord. li vedea zalele sclipind pe sub 
cămaşa roşie, sfâşiată. La început, Arya l-a luat drept un 
Lannister, dar când trecu pe lângă o torţă, observă că 
blazonul lui era un pumn de argint, nu un leu. Mâinile îi 
erau strâns legate la încheieturi, iar o funie în jurul gleznei 
îl ţinea legat de omul din urma lui, şi pe acesta de cel din 
spate, aşa încât întregul şir trebuia să se târâie cu paşi 
poticniţi, legănaţi. Mulţi dintre ostatici erau răniţi. Dacă 
vreunul se oprea, unul dintre călăreţi se apropia la trap şi 
îl atingea cu biciul, să-l urnească din loc. Incercă să 
calculeze câţi prizonieri erau acolo, dar pierdu şirul 
înainte de a ajunge la cincizeci. Erau cel puţin de două ori 
pe atât. Veşmintele le erau pline de noroi şi de sânge şi, în 
lumina torţelor, îi era greu să le distingă toate emblemele 
şi blazoanele, dar recunoscu câteva dintre cele pe care 
reuşi să le zărească. Turnurile gemene. Răsăritul de soare. 
Omul însângerat. Securea de luptă. Securea de luptă este 
însemnul clanului Cerwyn, iar soarele alb pe fond negru 
este al familiei Karstark. Sunt oameni ai nordului. Oamenii 
tatălui meu şi ai lui Robb. Nu-i plăcea să se gândească ce 
ar putea să însemne asta. 

Măştile Insângerate începură să descalece. Grăjdarii 
ieşiră somnoroşi din paturile lor de paie să se ocupe de 
caii înspumaţi. Unul dintre călăreţi tipa după bere. 
Zgomotul îl scoase pe Ser Amory în balconul acoperit de 
deasupra curţii interioare, flancat de doi oameni cu torţe. 
Jos, Vargo Hoat, cel cu coiful cu coarne de ţap, se apropie 
dând pinteni calului. 


205 


— Nobilul meu castelan, zise mercenarul. Avea o voce 
groasă, băloasă, de parcă limba i-ar fi fost prea mare în 
gură. 

— Ce înseamnă toate astea, Hoat? întrebă Ser Amory, 
încruntându-se. 

— Pridonieri. Rooth Bolton a credut că trece râul, dar 
brabii mei Camaradi i-au sfărmat avandarda în bucăţi. Au 
omorât mulţi ti l-au pus pe Bolton pe fugă. Atesta e lordul 
lor comandant, Glover, iar tel din spatele lui e Ter Aenyth 
Frey. 

Ser Amory Lorch privi la prizonierii legaţi cu micii lui 
ochi de porc. Arya avea impresia că nu era încântat. Toată 
lumea din castel ştia că el şi Vargo Hoat se urau. 

— Foarte bine, zise el. Ser Cadwyn, du-i pe aceşti 
oameni în temnițe. 

Lordul cu blazonul pumnului înmănuşat în zale pe 
cămaşă ridică ochii. 

— Ni s-a promis un tratament onorabil..., începu el. 

— Linitte! ţipă Vargo Hoat, împroşcând salivă. 

Ser Amory li se adresă prizonierilor: 

— Ce v-a promis Hoat nu înseamnă nimic pentru mine. 
Lordul 'Tywin m-a făcut castelan al Harrenhalului, iar eu 
voi face după cum poftesc. Schiţă un semn spre gărzile 
sale. Celula mare de sub Turnul Văduvei trebuie să-i 
încapă pe toţi. Cine nu are chef să meargă acolo, e liber să 
moară aici. 

În timp ce oamenii lui îndemnau prizonierii cu vârfurile 
săbiilor, Arya îl văzu pe Ochi Roşii ieşind din casa scărilor, 
clipind la lumina torţelor. Dacă va vedea că lipseşte, va 
tipa şi o va ameninţa că-i pune pielea pe băț, dar nu îi era 
frică. Ochi Roşii nu era ca Weese. Mereu ameninţa că va 
pune pielea unuia sau a altuia pe băț, dar Arya nu ştia să fi 
lovit de fapt vreodată. Totuşi, era mai bine să nu afle pe 
pielea ei. Îşi roti privirea. Boii erau deshămaţi, carele 
descărcate, în timp ce Bravii Camarazi vociferau cerând de 
băut, iar curioşii se adunau în jurul ursului din cuşcă. În 
hărmălaia aceea nu era greu să te furişezi nevăzut. Se 


206 


întoarse pe unde a venit, cu gând să dispară înainte să o 
observe cineva şi să se gândească să o pună la treabă. 

În afară de porţi şi de grajduri, imensul castel era, în 
cea mai mare parte, părăsit. Zgomotul se pierdu în spatele 
ei. Se porni o rafală de vânt, stârnind un țipăt ascuţit, 
tremurat, din crăpăturile Turnului Plângerii. În pădurea 
zeilor, frunzele începuseră deja să cadă din copaci şi Arya 
le auzea foşnind prin curţile părăsite şi printre clădirile 
goale, cu un sunet slab, jucăuş, purtate de vânt pe 
deasupra pietrelor. Acum, că Harrenhalul era din nou 
aproape gol, sunetul făcea aici lucruri ciudate. Uneori, 
pietrele înghiţeau parcă zgomotul, acoperind curţile cu o 
pătură de linişte. Alteori, ecourile prindeau viaţă, astfel că 
fiecare pas se transforma în mersul unei armate 
fantomatice şi fiecare glas îndepărtat într-un ospăț 
fantomă. Sunetele ciudate îl deranjau pe Plăcintă 
Fierbinte, dar nu pe Arya. 

Tăcută ca o umbră, traversă în zbor curtea interioară, 
înconjură Turnul Groazei şi străbătu străduţele dintre 
grajdurile părăsite, unde oamenii spuneau că spiritele 
şoimilor morţi stârneau aerul cu aripi fantomatice. Putea 
să meargă unde voia. Garnizoana nu număra mai mult de o 
sută de oameni, o trupă atât de mică încât se pierdea în 
Harrenhal. Sala Celor o Sută de Inimi fusese închisă, 
împreună cu multe alte clădiri mai puţin importante, la fel 
şi Turnul Plângerii. Ser Amory Lorch locuia în 
apartamentele din Rugul Regelui, tot atât de spaţioase ca 
cele ale lordului, iar Arya şi ceilalţi servitori se mutaseră 
în pivnițele de dedesubt, ca să-i aibă la îndemână. Cât timp 
Lordul Tywin locuise acolo, erau mereu ostaşi care voiau 
să ştie ce făceai. Dar acum mai rămăseseră doar o sută de 
oameni puşi să păzească o mie de uşi, şi nimeni nu părea 
să ştie cine unde trebuia să se afle, sau nimănui nu îi păsa. 

Când trecu pe lângă magazia de arme, Arya auzi bătăi 
de ciocan. O lumină portocalie, strălucitoare, străbătea 
prin ferestrele largi. Arya se urcă pe acoperiş şi aruncă o 
privire înăuntru. Gendry îşi bătea platoşa. Când lucra, nu 
exista nimic pentru el în afară de metal, foale şi foc. 


207 


Ciocanul era parcă parte din braţul lui. Urmări jocul 
muşchilor pe pieptul lui şi ascultă muzica de oţel pe care o 
cânta. E puternic, gândi ea. Când Gendry luă cleştii de fier 
cu mâner lung ca să vâre platoşa în baia de stingere, Arya 
se furişă pe fereastră şi sări jos în spatele lui. 

Nu păru surprins să o vadă. 

— Ar trebui să fii în pat, fetiţo. Când o adânci în apa 
rece, platoşa sâsâi ca o pisică. Ce-a fost toată zarva aia? 

— Vargo Hoat s-a întors cu prizonieri. Le-am văzut 
blazoanele. E un anume Glover de la Deepwood Motte, 
omul tatălui meu. Şi ceilalţi, majoritatea. Dintr-odată, ştiu 
de ce o aduseseră aici picioarele: Trebuie să mă ajuţi să-i 
scap. 

Gendry râse. 

— Şi cum facem noi asta? _ 

— Ser Amory i-a trimis jos, în temniţă. În cea de sub 
Turnul Văduvei e doar o singură celulă mare. Ai putea să 
dobori uşa cu ciocanul... 

— În timp ce gărzile privesc şi pariază de câte lovituri 
voi avea nevoie, eventual? 

Arya îşi muşcă buzele. 

— Trebuie să omorâm paznicii. 

— Şi cum crezi că facem asta? 

— Poate că nu vor fi prea mulţi. 

— Dacă sunt doi, asta înseamnă prea mult pentru noi 
doi. N-ai învăţat nimic în satul ăla, nu-i aşa? Încearcă 
numai, şi Vargo Hoat îţi va tăia mâinile şi picioarele aşa 
cum ştie el. Gendry apucă din nou cleştii. 

— Ţi-e frică. 

— Fato, lasă-mă în pace! 

— Gendry, sunt o sută de oameni ai nordului. Poate 
mai mulţi. N-am putut să-i număr pe toţi. Sunt tot atâţia 
câţi are Ser Amory. Bine, fără să punem la socoteală 
Măştile Însângerate. Trebuie doar să-i scoatem de acolo şi 
putem să preluăm castelul şi să fugim. 

— Ei bine, nu-i poţi elibera, aşa cum nici eu nu l-am 
putut salva pe Lommy. Gendry îşi întoarse platoşa cu 


208 


cleştii, ca să o examineze cu atenţie. Şi dacă, într-adevăr, 
am fugi, unde ne-am duce? 

— La Winterfell, răspunse ea fără şovăire. l-aş spune 
mamei cum m-ai ajutat şi ai putea să rămâi... 

— Mi-ar îngădui stăpâna? Ţi-aş putea potcovi calul şi aş 
putea face săbii pentru nobilii tăi fraţi? 

Uneori o înfuria atât de tare! 

— Încetează! 

— De ce mi-aş pune la bătaie picioarele pentru şansa 
de a transpira la Winterfell în loc de Harrenhal? Îl cunoşti 
pe Bătrânul Ben Deget Negru? A venit aici pe când era 
copil. A fost fierarul Doamnei Wheat şi, mai înainte, al 
tatălui ei şi, înainte de acesta, al tatălui lui, şi chiar şi al 
Lordului Lothston care a stăpânit Harrenhalul înainte de 
familia Wheat. Acum e fierarul Lordului Tywin şi ştii ce 
spune? O sabie e o sabie, un coif e un coif şi dacă bagi 
mâna în foc te arzi, indiferent pe cine slujeşti. Lucan e un 
stăpân destul de cumsecade. Eu rămân aici. 

— Atunci regina te va prinde. Ea nu a trimis mantiile 
aurii după Ben Deget Negru! 

— Se pare că nici măcar nu pe mine m-au vrut. 

— Şi pe tine te-au vrut, ştii asta. Eşti cineva. 

— Sunt un ucenic fierar şi, într-o bună zi, aş putea 
deveni maestru armurier..., dacă nu fug şi nu-mi pierd 
picioarele sau nu mă omoară. Se întoarse cu spatele la ea, 
luă din nou ciocanul şi începu să bată. 

Mâinile Aryei se strânseră, neajutorate, în pumni. 

— Pe următorul coif pe care-l faci să pui urechi de 
catâr în loc de coarne de taur. 

Fu nevoită să fugă, altfel ar fi început să-l lovească. 
Probabil nici n-ar fi simţit. Când vor afla cine este şi îi vor 
tăia capul de catâr nătărău, va regreta că nu m-a ajutat. 
Oricum, se descurca mai bine fără el. Din cauza lui fusese 
prinsă în sat. 

Dar gândul la sat o făcu să-şi amintească de drum, de 
hambar şi de Gâdilător. Se gândi la băieţelul care fusese 
lovit în faţă cu buzduganul, la Totul-pentru-/offrey, 
bătrânul tâmpit, la Lommy Mâini Verzi. Am fost o oaie şi 


209 


pe urmă am fost un şoarece, n-am putut să fac altceva 
decât să mă ascund. Arya îşi muşcă buzele şi încercă să-şi 
amintească momentul când i-a revenit curajul. Jagen mi-a 
redat curajul. M-a transformat în nălucă, în loc de şoarece. 

De la moartea lui Weese, îl evitase pe omul din Lorath. 
Cu Chiswyck fusese uşor, oricine putea împinge un om de 
pe metereze, însă Weese îl crescuse pe câinele acela urât, 
cu pete, de când era mic şi numai vreo magie neagră ar fi 
putut să întoarcă animalul împotriva lui. Yoren l-a găsit pe 
Jagen într-o celulă neagră, ca pe Rorge şi pe Muşcător, îşi 
aminti Arya. Dacă omul din Lorath era un vrăjitor, Rorge şi 
Muşcătorul ar putea să nu fie fiinţe omeneşti, ci demoni pe 
care i-a chemat din iad. 

Jagen îi mai era dator cu o moarte. În poveştile 
Bătrânei Nan, cu oameni cărora un pitic le împlinea 
dorinţele, trebuia să fii deosebit de atent cu cea de-a treia 
dorinţă, fiindcă era ultima. Chiswyck şi Weese nu fuseseră 
foarte importanţi. Ultima moarte trebuie să conteze, îşi 
spunea Arya în fiecare seară când îşi şoptea lista de nume. 
Dar acum se întreba dacă acesta era cu adevărat motivul 
pentru care şovăise. Atâta vreme cât putea ucide cu o 
şoaptă, Arya nu trebuia să se teamă de nimeni, dar după 
ce va consuma ultima moarte, va deveni din nou doar un 
şoricel. 

De vreme ce Ochi Roşii se trezise, nu îndrăznea să se 
întoarcă în pat. Neştiind unde altundeva să se ascundă, 
porni către pădurea zeilor. li plăcea să simtă mirosul aspru 
de pini şi sequoia, iarba şi noroiul printre degete şi să 
asculte vântul printre frunze. Un pârâiaş domol şerpuia 
prin pădure şi, într-un loc, muşcase din pământ, sub o 
capcană. Acolo, sub lemnul putred şi bucăţile de crengi 
răsucite, îşi găsi sabia ascunsă. 

Gendry era prea îndărătnic ca să-i facă şi ei o sabie, 
aşa că îşi făcuse singură una, dintr-o coadă de mătură. 
Sabia Aryei era mult prea uşoară şi nu avea un mâner 
potrivit, dar îi plăcea vârful ei ascuţit, despicat. 

Ori de câte ori avea o oră liberă, se furişa să repete 
exerciţiile învăţate de la Syrio, umblând desculţă pe 


210 


frunzele căzute, lovind crengile în stânga şi-n dreapta şi 
doborând frunzele. Uneori se cocoţa în copaci şi dansa 
printre ramurile de sus, mişcându-se înainte şi-napoi, 
agăţată cu degetele de crengile de deasupra, clătinându- 
se, pe zi ce trecea, tot mai puţin, pe măsură ce îşi recăpăta 
echilibrul. Noaptea era momentul cel mai bun, nimeni nu o 
deranjase vreodată noaptea. 

Arya se urcă în copac. Sus, în regatul frunzelor, scoase 
sabia din teacă şi, pentru o vreme, uită de toţi, de Ser 
Amory, de Măşti şi de oamenii tatălui său, pierdută în 
atingerea lemnului aspru de sub tălpile goale şi în foşnetul 
sabiei prin aer. O creangă ruptă deveni Joffrey. O lovi până 
ce se prăbuşi. Regina, Ser Ilyn, Ser Meryn şi Câinele erau 
doar frunze, dar îi omori şi pe ei, pe toţi, tăindu-i în fâşii 
verzi, ude. Când braţele îi obosiră, se aşeză cu picioarele 
peste o creangă înaltă, ca să-şi tragă sufletul, în aerul rece 
şi întunecat, ascultând chiţăitul liliecilor ieşiţi la vânat. 
Prin bolta de frunze vedea ramurile albe, ca nişte oase, ale 
copacului inimii. De aici, arată întocmai ca acela din 
Winterfell. Numai de-ar fi fost... Pe urmă, când ar fi 
coborât, s-ar fi aflat din nou acasă şi poate l-ar fi găsit pe 
tatăl ei stând sub copacul inimii, ca întotdeauna. 

Vârându-şi sabia la brâu, cobori creangă după creangă, 
până ce fu din nou pe pământ. Lumina lunii picta ramurile 
copacului inimii într-un alb argintiu, în timp ce Arya îşi 
croia drum către el, dar frunzele roşii, în cinci colţuri, erau 
negre noaptea. Arya fixă cu privirea chipul sculptat în 
trunchiul copacului. Era un chip înfricoşător, cu gura 
strâmbă, cu ochii dilataţi şi plini de ură. Aşa arăta un zeu? 
Oare zeii puteau fi răniţi, la fel ca oamenii? Ar trebui să 
mă rog, se gândi ea dintr-odată. 

Arya se aşeză în genunchi. Nu era sigură cum trebuia 
să înceapă. Işi împreună mâinile. Ajutaţi-mă, voi, zei 
străvechi, se rugă ea în gând. Ajutaţi-mă să-i scot pe acei 
oameni din temniță, ca să putem să-l ucidem pe Ser 
Amory, şi duceţi-mă acasă, la Winterfell. Faceţi-mă 
dansatoare pe apă şi lup şi ajutaţi-mă să nu-mi mai fie 
teamă niciodată. 

211 


Fusese destul? Poate că ar trebui să se roage cu voce 
tare, dacă voia ca bătrânii zei să o audă. Poate că ar trebui 
să se roage mai stăruitor. Îşi amintea că, uneori, tatăl ei se 
ruga multă vreme. Dar vechii zei nu îl ajutaseră niciodată. 
Amintindu-şi asta, se înfurie. 

— Ar fi trebuit să-l salvaţi, mustră ea copacul. S-a rugat 
la voi tot timpul. Nu-mi pasă dacă mă ajutaţi pe mine sau 
nu. Nu cred că aţi putea, nici dacă aţi vrea. 

— Zeii nu trebuie batjocoriţi, fetiţo. Vocea o făcu să 
tresară. Sări în picioare şi îşi scoase sabia de lemn. Jagen 
H'ghar stătea atât de nemişcat în întuneric, încât părea un 
copac. Omul a venit să audă un nume. Unu şi doi şi apoi 
vine trei. Omul ar vrea să termine. 

Arya cobori vârful despicat al sabiei către pământ. 

— De unde ai ştiut că sunt aici? 

— Omul vede. Omul aude. Omul ştie. 

Îl privi cu suspiciune. Oare fusese trimis de zei? 

— Cum ai făcut câinele să-l omoare pe Weese? I-ai 
chemat pe Rorge şi pe Mugşcător din iad? Jagen H'ghar e 
numele tău adevărat? 

— Unii oameni au mai multe nume: Nevăstuică, Arry, 
Arya. 
Se dădu în spate, până ce se lipi de copacul inimii. 

— Ţi-a spus Gendry? 

— Omul ştie, repetă el. Doamna mea de Stark. 

Poate că zeii îl trimiseseră, într-adevăr, ca răspuns la 
rugăciunile ei. 

— Am nevoie de ajutorul tău să-i scot pe oamenii aceia 
din temniţă. Pe acel Glover şi pe ceilalţi, pe toţi. Trebuie să 
omorâm paznicii şi să deschidem cumva celula... 

— Fata uită, răspunse el cu glas domol. A avut doi, îi 
erau datoraţi trei. Dacă trebuie să moară un paznic, 
trebuie doar să-i rostească numele. 

— Dar un singur paznic nu e de ajuns, trebuie să-i 
omorâm pe toţi ca să deschidem celula. Arya îşi muşcă 
buza cu putere, ca să nu plângă. Vreau să-i salvezi pe 
oamenii nordului, aşa cum te-am salvat eu. 

O privi fără milă. 

212 


— Trei vieţi au fost smulse de la zei. Trei vieţi trebuie 
date înapoi. Zeii nu sunt batjocoriţi. Vocea îi era mătase şi 
oţel. 

— Nu mi-am bătut niciodată joc. Se gândi o clipă. 
Numele... Pot să numesc pe oricine? Şi îl vei ucide? 

Jagen H'ghar îşi înclină capul. 

— Omul a spus. 

— Oricine? Repetă ea. Bărbat, femeie, copil, Lordul 
Tywin sau Înaltul Septon, sau tatăl tău? 

— Tatăl omului e mort demult, dar, dacă ar trăi şi dacă 
i-ai şti numele, ar muri la porunca ta. 

— Jură, zise Arya. Jură în faţa zeilor. 

— Pe toţi zeii mării şi ai văzduhului, şi pe zeul focului, 
jur. Puse o mână în gura copacului inimii. Pe cei şapte zei 
şi pe vechii zei fără număr, jur. 

A jurat. 

— Chiar şi dacă l-aş numi pe rege... 

— Rosteşte numele şi moartea va veni. Mâine, când se 
schimbă luna, peste un an, va veni. Omul nu zboară ca o 
pasăre, dar un picior se mişcă, pe urmă celălalt, şi, într-o 
bună zi, omul ajunge acolo şi un rege moare. Îngenunche 
lângă ea, astfel că se aflau faţă în faţă. Fata şopteşte dacă 
se teme să vorbească tare. Şopteşte acum. E Joffrey? 

Arya îşi lipi buzele de urechea lui. 

— E Jagen H'ghar. 

Nici în hambarul arzând, cu ziduri de flăcări înălţându- 
se de jur-împrejurul lui, înlănţuit, nu păruse atât de 
înnebunit ca acum. 

— Fata... face o glumă. 

— Ai jurat. Zeii te-au auzit jurând. 

— Zeii au auzit, într-adevăr. Dintr-odată, avea un cuţit 
în mână, cu lama subţire ca degetul ei mic. Dacă era 
pentru ea sau pentru el, Arya nu-şi dădea seama. Fata va 
plânge. Fata îşi va pierde singurul prieten. 

— Nu eşti prietenul meu. Un prieten m-ar ajuta. Se 
îndepărtă de el, legănându-se pe vârfuri, în caz că el ar 
arunca pumnalul. N-aş ucide niciodată un prieten. 

Zâmbetul lui Jaqen apăru şi dispăru. 

213 


— Poate fata... ar rosti alt nume atunci, dacă prietenul 
ar ajuta-o? 

— Poate că da, răspunse ea. Dacă prietenul ar ajuta-o, 
într-adevăr. 

Cuţitul dispăru. 

— Vino. 

— Acum? Nu-şi închipuise că va acţiona atât de repede. 

— Omul aude şoapta nisipului într-o bucată de sticlă. 
Omul nu va dormi până ce fata nu retrage un anumit 
nume. Acum, copil afurisit. 

Nu sunt un copil afurisit, gândi ea. Sunt un lup 
străvechi şi năluca din Harrenhal. işi puse coada de 
mătură înapoi în ascunzătoare şi îl urmă, afară din 
pădurea zeilor. 

În ciuda orei înaintate, Harrenhalul fremăta de viaţă. 
Sosirea lui Vargo Hoat stricase toată ordinea obişnuită a 
lucrurilor. Care, boi şi cai dispăruseră toate din curte, dar 
cuşca ursului era încă acolo. Fusese atârnată de 
deschiderea arcuită a podului care separa zidurile 
exterioare de curtea centrală, suspendată de lanţuri grele, 
la câţiva metri de la pământ. Un cerc de torţe scălda zona 
în lumină. Unii dintre băieţii de la grajduri aruncau cu 
pietre ca să facă ursul să mormăie. Dincolo de zid, lumina 
se răspândea prin uşa Cazărmii, însoţită de zornăieli şi de 
oameni cerând în gura mare mai mult vin. Zeci de glasuri 
începură să cânte într-o limbă guturală pe care Arya nu o 
mai auzise. 

Beau şi mănâncă înainte de culcare, îşi dădu seama. 
Ochi Roşii o fi trimis pe cineva să mă trezească, să-l ajut la 
servit. Ştie, probabil, că nu sunt în pat. Insă mai degrabă 
era ocupat să le toarne în pahare Bravilor Camarazi şi 
celor din garnizoana lui Ser Amory care li se alăturaseră. 
Putea să treacă neobservată în larma pe care o făceau. 

— Zeii înfometați se vor ospăta cu sânge în noaptea 
asta, dacă omul va face acest lucru, zise Jaqen. Dulce 
copilă, blândă şi bună. Retrage un nume şi spune altul şi 
alungă acest vis nebun. 

— Nu. 


— Deci aşa. Părea resemnat. Lucrul va fi făcut, dar fata 
trebuie să se supună. Omul nu are timp de discuţii. 

— Fata se va supune, răspunse Arya. Ce trebuie să fac? 

— O sută de oameni sunt înfometați, trebuie hrăniţi, 
lordul cere supă caldă. Fata trebuie să alerge la bucătării 
şi să-i spună băiatului-plăcintă. 

— Supă, repetă ea. Tu unde vei fi? 

— Fata va ajuta la prepararea supei şi va aştepta în 
bucătărie până când vine omul după ea. Du-te. Fugi. 

Plăcintă Fierbinte îşi scotea pâinile din cuptoare când 
Arya năvăli în bucătărie, dar nu mai era singur. Îi treziseră 
pe bucătari să-i hrănească pe Vargo Hoat şi pe Măştile lui 
Însângerate. Servitorii duceau coşuri cu pâinea şi cu 
tartele lui Plăcintă Fierbinte, bucătarul-şef tăia bucăţi reci 
dintr-o şuncă, ajutoarele de bucătari întorceau iepuri de pe 
o parte pe alta, în timp ce fetele îi ungeau cu miere, 
femeile tăiau ceapă şi morcovi. 

— Ce vrei, Nevăstuică? întrebă bucătarul-şef când o 
văzu. 

— Supă, anunţă ea. Stăpânul vrea supă. 

Îşi smuci cuțitul de bucătărie, arătând către ceaunele 
negre de fier atârnate deasupra flăcărilor. 

— Ce crezi că e asta? Deşi mai degrabă aş face ceva în 
ea decât să i-o servesc ţapului ăluia. Nu poate să lase omul 
măcar să doarmă noaptea? Scuipă. Ei bine, n-avea griji, 
fugi şi spune-i că n-am cum să grăbesc ceaunul. 

— Trebuie să aştept aici până când e gata. 

— Atunci nu sta în cale. Sau, mai bine, fă-te folositoare. 
Fugi la cămară, ţapul va dori probabil unt şi brânză. 
Trezeşte-o pe Pia şi spune-i c-ar face bine să fie sprintenă 
măcar o dată. Dacă vrea să rămână cu ambele picioare. 

Alergă cât de repede putu. Pia era trează, în pod, 
gemând sub una dintre Măşti, dar se vâri destul de repede 
în haine când o auzi pe Arya strigând. Umplu şase coşuri 
cu bucăţi de unt şi calupuri mari de brânză puturoasă, 
învelită în pânză. 

— "Ţine, ajută-mă cu astea, îi spuse Aryei. 


215 


— Nu pot. Dar mai bine grăbeşte-te, altfel Vargo Hoat 
îţi va tăia un picior. Se făcu nevăzută înainte ca Pia să o 
poată înhăţa. Pe drumul de întoarcere, se întrebă de ce 
nici unul dintre prizonieri nu avea mâinile sau picioarele 
tăiate. Probabil că Vargo Hoat se temea să nu-l înfurie pe 
Robb. Deşi nu părea genul care să se teamă de cineva. 

Plăcintă Fierbinte învârtea în ceaun cu o lingură mare 
de lemn când Arya se întoarse la bucătărie. Apucă şi ea o 
lingură şi începu să-l ajute. Pentru o clipă, crezu că poate 
ar trebui să-i spună, dar pe urmă îşi aminti de sat şi hotări 
să tacă. Nu va face decât să se predea din nou. 

Pe urmă auzi glasul antipatic al lui Rorge: 

— Bucătar! strigă el. O să-ţi luăm nenorocita de supă. 
Arya lăsă să-i cadă lingura, îngrozită. Nu i-am spus să-i 
aducă şi pe ei. Rorge purta coiful lui de fier, cu o apă- 
rătoare nazală care îi ascundea pe jumătate nasul lipsă. 
Jagen şi Muşcătorul intrară după el în bucătărie. 

— Nenorocita de supă nu e încă gata, zise bucătarul. 
Trebuie să fiarbă la foc mic. Abia am pus ceapa şi... 

— Tacă-ţi fleanca sau îţi vâr o frigare în fund şi te vom 
lua pe tine o tură sau două. Am zis supă, şi am zis acum! 

Sâsâind, Muşcătorul înşfăcă o mână de carne de iepure 
pe jumătate friptă direct din frigare şi muşcă din ea cu 
dinţii lui ascuţiţi, în timp ce mierea i se prelingea printre 
degete. 

Bucătarul se dădu bătut. 

— Luaţi-vă nenorocita de supă, atunci, dar dacă ţapul 
întreabă de ce are gustul aşa de slab, îi spuneţi voi. 

Mugşcătorul îşi linse unsoarea şi mierea de pe degete, 
iar Jagen H'ghar îşi puse o pereche de mănuşi bine 
căptuşite. li dădu o a doua pereche Aryei. 

— O nevăstuică ne va ajuta. Supa era fierbinte, iar 
ceaunele erau grele. Arya şi Jagen ridicară unul între ei, 
Rorge duse singur un altul, iar Muşcătorul înşfăcă încă 
două, sâsâind de durere când toartele îi arseră mâinile. 
Insă nu le lăsă să cadă. Cărară ceaunele afară din 
bucătărie şi traversară cu ele curtea. Doi străjeri fuseseră 
postați la uşa Turnului Văduvei. 


216 


— Ce-i asta? îl întrebă pe Rorge unul dintre ei. 

— O oală cu pişat fiert. Vrei şi tu? 

Jagen zâmbi dezarmant. 

— Un prizonier trebuie să mănânce şi el. 

— Nimeni n-a spus nimic despre... 

Arya i-o reteză: 

— E pentru ei, nu pentru tine. 

Cel de-al doilea paznic le făcu semn să treacă. 

— Aduceţi-o jos atunci. 

Dincolo de uşă, o scară şerpuitoare ducea jos, în 
temniţă. Rorge o luă înainte, cu Jaqen şi Arya venind din 
urmă. 

— Fata nu va sta în cale, îi spuse el. 

Treptele duceau către o pivniţă din piatră rece, lungă, 
întunecoasă şi fără ferestre. Câteva torţe ardeau în 
suporturi la capătul apropiat unde câţiva străjeri ai lui Ser 
Amory stăteau în jurul unei mese zgâriate din lemn, 
discutând şi jucând un joc cu pietre. Gratii grele de fier îi 
despărţeau de locul unde prizonierii se îngrămădeau 
laolaltă, în întuneric. Mirosul supei îi adusese pe mulţi 
lângă gratii. 

Arya numără opt paznici. Simţeau şi ei mirosul de 
supă. 

— lată cel mai urât servitor pe care l-am văzut 
vreodată, îi spuse lui Rorge căpitanul lor. Ce e în ceaun? 

— Mădularul şi ouăle tale. Vrei să mănânci sau nu? 

Unul dintre paznici se plimbase, altul stătuse lângă 
gratii, un al treilea fusese aşezat pe jos cu spatele la 
perete, dar perspectiva mâncării îi atrăsese pe toţi la 
masă. 

— Era şi timpul să ne dea naibii de mâncare. 

— Miroase a ceapă? 

— Aşadar, unde e pâinea? 

— La naiba, avem nevoie de castroane, de căni, de 
linguri... 

— Ba nu. Rorge ridică supa fierbinte peste masă şi le-o 
vărsă drept în faţă. Jagen H'ghar făcu la fel. Muşcătorul 
aruncă şi el ceaunele sale, legănându-le sub braţe, aşa că 


217 


se împrăştiară în toată temniţa, împroşcând cu supă. Unul 
îl lovi pe căpitan în tâmplă în timp ce încerca să se ridice. 
Se prăbuşi ca un sac de nisip şi rămase nemişcat. Ceilalţi 
urlau în agonie, rugându-se sau încercând să scape târâş. 

Arya se lipi cu spatele de zid când Rorge începu să taie 
gâtlejuri. Muşcătorul prefera să-i apuce de ceafă şi de sub 
bărbie şi să le sucească gâturile cu o singură mişcare a 
mâinilor sale imense. Numai unul dintre paznici reuşi să 
scoată sabia. Jagen se feri cu un salt de lovitura lui, trase 
şi el sabia, îl împinse pe bărbat într-un colţ cu o ploaie de 
lovituri şi îl omori cu o împunsătură în inimă. Omul din 
Lorath îi aduse Aryei sabia, încă roşie de sângele inimii, şi 
i-o şterse de pieptul cămăşii. 

— Fata trebuie să fie şi ea pătată de sânge. Asta e 
isprava ei. 

Cheia de la celulă atârna într-un cârlig pe perete, 
deasupra mesei. Rorge o luă şi deschise uşa. Primul om 
care ieşi fu lordul cu pumnul înmănuşat în zale pe cămaşă. 

— Bine lucrat, zise el. Sunt Robert Glover. 

— Stăpâne! Jaqen făcu o plecăciune. 

Odată eliberaţi, prizonierii îi deposedară pe paznici de 
armele lor şi ţâşniră în sus pe scări, cu săbiile în mâini. 
Tovarăşii lor se învălmăşeau în urmă, cu mâinile goale. 
Înaintau iute, fără să scoată o vorbă. Nici unul dintre ei nu 
părea atât de grav rănit ca atunci când au fost aduşi de 
Vargo Hoat pe poarta Harrenhalului. 

— Chestia asta cu supa a fost o găselniţă bună, spuse 
Glover. Nu m-am aşteptat la aşa ceva. A fost ideea 
Lordului Hoat? 

Rorge începu să râdă. Râdea atât de tare încât îi 
zburau mucii din gaura pe care o avea în loc de nas. 
Muşcătorul stătea deasupra unuia dintre cadavre, ţinând o 
mână moale, ronţăindu-i degetele. Oasele i se sfărâmară 
între dinţi. 

— Cine sunteţi? O cută se ivi între sprâncenele lui 
Robert Glover. Nu aţi fost cu Hoat când a venit la tabăra 
Lordului Bolton. Sunteţi Bravii Camarazi? 

Rorge îşi şterse mucii de pe bărbie cu dosul palmei. 


218 


— Acum suntem. 

— Omul care îţi vorbeşte are onoarea de a fi Jaqen 
H'ghar, cândva din oraşul Liber Lorath. Tovarăşii lui prost- 
crescuţi se numesc Rorge şi Muşcătorul. Lordul îşi va da 
seama care dintre ei este Muşcătorul. Apoi făcu semn cu 
mâna în direcţia Aryei. Iar aici... 

— Eu sunt Nevăstuică, se repezi ea, înainte ca Jaqen să 
poată spune cine era cu adevărat. Nu voia ca numele ei să 
fie rostit aici, unde ar putea fi auzit de Rorge şi de 
Mugşcător şi de toţi ceilalţi pe care nu-i cunoştea. 

Il văzu pe Glover făcându-i semn să se retragă. 

— Foarte bine, zise el. Haideţi să punem capăt acestei 
trebi nenorocite. 

Când urcară scările şerpuitoare, găsiră paznicii de la 
uşă zăcând într-o baltă de sânge. Oameni ai nordului 
alergau prin curte. Arya auzi strigăte. Uşa de la Cazarmă 
se trânti în lături şi un om rănit ieşi clătinându-se, urlând. 
Alţi trei alergară după el şi-l reduseră la tăcere cu sulițe şi 
săbii. Şi în jurul turnului porţii se duceau lupte. Rorge şi 
Mugşcătorul se îndepărtară în goană, alături de Glover, dar 
Jagen H'ghar îngenunche lângă Arya. 

— Fata nu înţelege? 

— Ba da, răspunse ea, deşi nu înţelegea, nu cu 
adevărat. 

Omul din Lorath observase probabil asta pe chipul ei. 

— Ţapul nu e loial. Curând o flamură cu un lup va fi 
ridicată aici, cred. Dar mai întâi omul vrea să audă un 
anume cuvânt. N 

— Îmi iau numele înapoi. Arya îşi muşcă buza. Încă mai 
am o a treia moarte? 

— Fata e lacomă. Jagen atinse unul dintre paznicii 
morţi şi îi arătă degetele sale însângerate. Aici ai trei, şi 
acolo patru şi încă opt zac morţi dedesubt. Datoria e plă- 
tită. 

— Datoria e plătită, se învoi Arya, fără tragere de 
inimă. Se simţea puţin tristă. Acum era iarăşi doar un 
şoarece. 


219 


— Zeul şi-a primit plata. lar acum omul trebuie să 
moară. Un zâmbet ciudat atinse buzele lui Jagen H'ghar. 

— Să moară? întrebă ea, nedumerită. Ce voia să 
spună? Dar mi-am retras numele. Acum nu mai trebuie să 
mori. 

— Ba da. Mi-a trecut vremea. Jagen îşi trecu o mână 
peste faţă, de la frunte până la bărbie şi faţa i se schimbă. 
Obrajii i se împliniră, ochii i se apropiară, nasul i se 
încovoie, iar pe obrazul drept îi apăru o cicatrice, unde 
mai înainte nu fusese nici o zgârietură. Şi când îşi scutură 
capul, părul său lung şi drept, pe jumătate roşu, pe 
jumătate alb, pieri pentru a dezvălui o podoabă de bucle 
negre, dese. 

Arya rămase cu gura deschisă. 

— Cine eşti? şopti ea, prea uluită ca să fie 
înspăimântată. Cum ai făcut asta? A fost greu? 

Bărbatul zâmbi, dezvelind un dinte strălucitor de aur. 

— Nu mai greu decât să-ţi iei un nume nou, dacă ştii 
cum. 

— Arată-mi, se repezi ea. Vreau s-o fac şi eu. 

— Dacă vrei să înveţi, trebuie să vii cu mine. 

Arya deveni şovăitoare. 

— Unde? _ 

— Hăt, departe, dincolo de Marea Îngustă. 

— Nu pot. Trebuie să merg acasă. La Winterfell. 

— Atunci trebuie să ne despărţim, zise el, căci am şi eu 
datorii de îndeplinit. Îi ridică mâna şi apăsă o mică 
monedă în palma ei. Ţine. 

— Ce este? 

— O monedă de mare valoare. 

Arya o muşcă. Era atât de tare încât nu putea fi decât 
fier. 

— Valorează destul să cumperi un cal? 

— Nu e făcută să cumperi cai cu ea. 

— Atunci la ce e bună? 

— Întrebi şi la ce e bună viaţa, la ce e bună moartea? 
Dacă va veni ziua când vei vrea să mă regăseşti, dă acea 


220 


monedă oricărui om din Braavos şi spune-i aceste cuvinte: 
valar morghulis. 

— Valar morghulis, repetă Arya. Nu era greu. Degetele 
i se strânseră în jurul monedei. Din partea cealaltă a curţii 
auzea oameni murind. Te rog, nu pleca, Jaqen. 

— Jagen e la fel de mort ca Arry, răspunse el cu 
tristeţe, iar eu am promisiuni de îndeplinit. Valar 
morghulis, Arya Stark. Mai spune o dată. 

— Valar morghulis, repetă Arya, iar străinul în hainele 
lui Jagen făcu o plecăciune şi se pierdu în întuneric, cu pas 
maiestuos şi cu mantia fluturând. Era singură cu morţii. 
Meritau să moară, îşi spuse Arya, amintindu-şi de toţi cei 
pe care Ser Amory Lorch îi ucisese la fortăreaţa de lângă 
lac. 

Beciurile de sub Rugul Regelui erau goale când se 
întoarse în aşternutul ei de paie. Îşi şopti numele în pernă, 
şi când termină, adăugă: Valar morghulis, cu voce moale, 
scăzută, întrebându-se ce însemna. 

În dimineaţa următoare, Ochi Roşii şi ceilalţi erau 
înapoi cu toţii, în afară de un singur băiat care fusese ucis 
în luptă fără vreun motiv pe care cineva să-l poată numi. 
Ochi Roşii se duse singur sus să vadă cum stăteau 
lucrurile la lumina zilei, plângându-se tot drumul că 
bătrânele sale oase nu puteau suporta scările. Când se 
întoarse, le spuse că Harrenhalul fusese ocupat. 

— Măştile Însângerate au ucis câţiva dintre oamenii lui 
Ser Amory în paturile lor şi pe ceilalţi la masă, după ce 
erau morţi de beţi. Noul lord va sosi aici înainte de 
sfârşitul zilei, cu întreaga lui oaste. E din nordul sălbatic, 
de acolo de unde se află Zidul acela, şi se spune că e 
aspru. Un lord sau altul, rămâne treabă de făcut. Orice 
mişcare prostească şi vă belesc spinările. Se uită la Arya 
când spuse asta, dar n-o întrebă nimic despre noaptea 
trecută. N 

Toată dimineaţa privi cum Măştile Însângerate îi 
despoaie pe cei morţi de lucrurile de preţ şi cum târâie 
cadavrele către Curtea de Calcar, unde fusese aprins un 
foc ca să se descotorosească de ele. Shagwell Măscăriciul 


221 


retezase două capete de cavaleri morţi şi ţopăia prin 
castel, legănându-le de păr şi făcându-le să vorbească. 

— Tu de ce ai murit? întrebă un cap. De supă fierbinte 
de nevăstuică, răspunse al doilea. 

Arya fu pusă să şteargă sângele uscat. Nimeni nu-i 
adresă nici o vorbă, în afară de cele obişnuite, dar, din 
când în când, observa cum oamenii o privesc ciudat. Ro- 
bert Glover şi ceilalţi pe care îi eliberaseră vorbiseră 
probabil despre cele petrecute jos, în temniţă, şi pe urmă 
Shagwell şi stupidele sale capete vorbitoare începuseră cu 
supa de nevăstuică. l-ar fi spus să tacă, dar îi era frică. 
Bufonul era pe jumătate nebun, şi Arya auzise că a omorât 
cândva un om pentru că nu a râs la una dintre glumele lui. 
Ar face mai bine să-şi țină gura, altfel am să-l pun pe lista 
mea, cu ceilalţi, gândi ea în timp ce freca o pată roşie- 
maronie. Era aproape seară când sosi noul stăpân al 
Harrenhalului. Avea o faţă antipatică, spână şi comună, 
care se remarca doar prin ochii neobişnuit de palizi. Nici 
dolofan, nici subţire, nici muşchiulos, purta o cămaşă de 
zale neagră şi o mantie roz cu pete. Blazonul de pe steagul 
lui arăta ca un om înmuiat în sânge. 

— În genunchi pentru Lordul de Dreadfort! strigă 
scutierul lui, un băiat nu mai mare decât Arya, iar 
Harrenhalul îngenunche. 

Vargo Hoat ieşi în faţă. 

— Stăpâne, Harrenhalul îţi aparţine. 

Lordul dădu răspunsul, dar prea încet ca Arya să poată 
auzi. Robert Glover şi Ser Aenys Frey, proaspăt îmbăiaţi şi 
îmbrăcaţi în veste şi mantii noi şi curate, se apropiară să li 
se alăture. După ce schimbară câteva vorbe, Ser Aenys îi 
conduse la Rorge şi la Muşcător. Arya fu surprinsă să vadă 
că se aflau încă acolo, cumva s-ar fi aşteptat să dispară 
odată cu Jagen. Arya auzi sunetul aspru al glasului lui 
Rorge, dar nu şi ceea ce spunea. Pe urmă Shagwell sări la 
ea, trăgând-o afară prin curte. 

— Stăpâne, stăpâne, cântă el trăgând-o de încheietură, 
iată nevăstuica, ea a făcut supa! 

— Lasă-mă, zise Arya, smucindu-se. 

222 


Lordul o privi. Doar ochii de culoarea gheții i se 
mişcau, foarte palizi. 

— Câţi ani ai, copilă? 

Trebui să se gândească o clipă, ca să-şi amintească. 

— Zece. E 

— Zece, stăpâne, îi atrase el atenţia. Îţi plac animalele? 

— Unele. Stăpâne. 

Un zâmbet firav zvâcni pe buzele lui. 

— Dar nu leii, s-ar părea. Nici manticorele. 

Nu ştia ce să răspundă, aşa că tăcu. 

— Am aflat că ţi se spune Nevăstuică. Asta nu mă 
mulţumeşte. Ce nume ţi-a dat mama ta? 

Îşi muşcă buza, bâjbâind după alt nume. Lommy îi 
spusese Cap Bubos, Sansa îi spunea Chip de Cal, iar 
oamenii tatălui său o porecliseră cândva Arya Încurcă-lu- 
me, dar nu se gândea că vreunul dintre acestea era genul 
de nume pe care bărbatul îl dorea. 

— Nymeria, spuse ea. Numai că-mi spunea, scurt, Nan. 

— Îmi vei spune stăpâne când mi te adresezi, Nan, zise 
lordul cu blândeţe. Eşti prea tânără ca să fii Brav 
Camarad, cred, şi nu eşti băiat. Te temi de lipitori, copilă? 

— Sunt doar lipitori. Stăpâne. 

— Scutierul meu ar putea să ia o lecţie de la tine, se 
pare. Folosirea frecventă a lipitorilor este secretul unei 
vieţi lungi. Omul trebuie să se purifice de sângele rău. Tu 
o vei face, bănuiesc. Căci, atâta timp cât voi rămâne la 
Harrenhal, vei fi paharnicul meu şi mă vei servi la masă şi 
în camerele mele. 

De data aceasta nu mai îndrăzni să spună că ar prefera 
să lucreze la grajduri. 

— Da, stăpânule, adică, stăpâne. 

Lordul făcu un semn cu mâna. 

— Faceţi-o prezentabilă, şi vedeţi să ştie cum să toarne 
vin fără să-l verse. Întorcându-se cu spatele, ridică o mână 
şi spuse: Lord Hoat, ocupă-te de steagurile acelea de 
deasupra porţii. 

Patru Bravi Camarazi se urcară pe metereze şi târâră 
jos leul Lannisterilor şi manticora neagră al lui Ser Amory. 


223 


În locul lor, ridicară bărbatul jupuit al Dreadfortului şi 
lupul străvechi al Casei Stark. Şi, în seara aceea, un paj pe 
nume Nan le turna vin lui Roose Bolton şi lui Vargo Hoat 
în timp ce stăteau în balcon şi priveau defilarea Bravilor 
Camarazi. Ser Amory Lorch umbla neînarmat prin curtea 
centrală. Se ruga şi plângea în hohote şi se agăța de 
picioarele celor care îl capturaseră, până ce Rorge îl 
eliberă, iar Shagwell îl aruncă în cuşca ursului. 

Ursul e negru cu totul, gândi Arya. Ca şi Yoren. Umplu 
cupa lui Roose Bolton şi nu vărsă nici o picătură. 


DAENERYS 


În acest oraş al splendorilor, Dany se aşteptase ca 
Lăcaşul Celor Nemuritori să fie cel mai frumos dintre 
toate, dar ieşind din palanchin, zări o ruină cenuşie şi 
veche. 

Lungă şi joasă, fără turnuri sau ferestre, se încolăcea 
ca un şarpe de piatră printr-un crâng de copaci cu scoarţa 
neagră, din ale căror frunze albastre, întunecate, se făcea 
băutura vrăjitorească pe care oamenii din Qarth o numeau 
umbra serii. Nici o altă clădire nu se ridica în apropiere. 
Ţigle negre înveleau acoperişul palatului, multe dintre ele 
căzute sau sparte, mortarul dintre pietre era uscat şi 
sfărâmicios. Acum înţelegea de ce Xaro Xhoan Daxos îl 
numea Palatul de Pulbere. Până şi Drogon părea tulburat 
la vederea lui. Dragonul sâsâi şi printre dinţii săi, negri şi 
ascuţiţi, ieşi fum. 

— Sânge din sângele meu, îi spuse Jhogo în limba 
Dothraki, acesta e un loc nefast, bântuit de fantome şi 
maegi. Vezi cum înghite soarele de dimineaţă? Haide să 
plecăm înainte de a ne înghiţi şi pe noi. 

Ser Jorah Mormont veni lângă ei. 

— Ce putere pot avea dacă trăiesc în așa ceva? 

— la seama la înţelepciunea celor care te iubesc cel 
mai mult, zise Xaro Xhoan Daxos tolănindu-se în palanchin. 
Vrăjitorii sunt fiinţe crude care se hrănesc cu ţărână şi 
umbre. Nu-ţi vor da nimic. Nu au nimic de dat. 

Aggo aşeză o mână pe arakhul său. 

— Khaleesi, se spune că mulţi intră în Palatul de 
Pulbere, dar puţini ies. 

— Aşa se spune, îl aprobă Jhogo. 

— Suntem sânge din sângele tău, zise Aggo, am jurat 
să trăim şi să murim împreună cu tine. Lasă-ne să intrăm 
cu tine în acest loc întunecat, să te ferim de primejdii. 


225 


— În unele locuri, chiar şi un khal trebuie să meargă 
singur, răspunse Dany. 

— la-mă pe mine atunci, insistă Ser Jorah. Primejdia... 

— Regina Daenerys trebuie să intre singură sau deloc. 

Vrăjitorul Pyat Pree ieşi din umbra copacilor. Oare 
fusese acolo în tot acest timp? se întrebă Dany. Dacă 
întorcea spatele acum, porţile înţelepciunii îi vor fi închise 
pe vecie. 

— Barca mea aşteaptă chiar în acest moment, strigă 
Xaro Xhoan Daxos. Renunţă la această nebunie, regină 
îndărătnică. Am cântăreţi din flaut care-ţi vor alina sufletul 
tulburat cu muzica lor dulce şi o fetiţă a cărei limbă te va 
face să oftezi şi să te topeşti. 

Ser Jorah Mormont îi aruncă prinţului negustor o 
privire ursuză. 

— Înălţimea Ta, aminteşte-ţi de Mirri Maz Duur. 

— Îmi amintesc, zise Dany hotărâtă. Îmi amintesc că 
avea cunoaştere. Şi era doar o maegi. 

Pyat Pree schiţă un zâmbet. 

— Copila vorbeşte înţelept ca o bătrână. Ia-mă de braţ 
şi lasă-mă să te conduc. 

— Nu sunt o copilă. Cu toate acestea, Dany îl luă de 
braţ. 

Sub copacii negri era mai întuneric decât s-ar fi gândit, 
iar drumul era mai lung. Deşi cărarea părea că se întinde 
direct de la drum către poarta palatului, curând Pyat Pree 
se abătu. Când îl luă la întrebări, vrăjitorul răspunse doar: 

— Drumul din faţă duce înăuntru, dar nu mai duce 
afară niciodată. Ia aminte la cuvintele mele, regina mea. 
Casa Celor Nemuritori nu a fost făcută pentru oamenii 
muritori. Dacă ţii la sufletul tău, bagă de seamă şi fă exact 
cum îţi spun. 

— Voi face cum spui, promise Dany. 

— Când vei intra, te vei pomeni într-o încăpere cu 
patru uşi, cea pe care ai intrat şi încă alte trei. Alege uşa 
din dreapta. De fiecare dată, uşa din dreapta. Dacă dai de 
o scară, urcă. Nu cobori niciodată şi nu intra niciodată pe 
altă uşă decât prima la dreapta. 


226 


— Uşa din dreapta, repetă Dany. Înţeleg. Şi când plec, 
invers. 

— În nici un caz, zise Pyat Pree. Pleci sau vii, e acelaşi 
lucru. Mereu în sus. Mereu uşa din dreapta. S-ar putea să 
ţi se deschidă alte uşi. Înăuntru, vei vedea multe lucruri 
care te vor tulbura. Spectacole de frumuseţe şi spectacole 
de groază, minuni şi spaime. Imagini şi sunete ale zilelor 
apuse, ale zilelor ce vor veni şi ale zilelor care n-au fost 
niciodată. Stăpâni şi servitori s-ar putea să-ţi vorbească pe 
drum. Răspunde sau ignoră-i, cum pofteşti, dar nu intra în 
nici o încăpere până când nu ajungi în camera de audienţe. 

— Înţeleg. 

— Când ajungi la sala Celor Nemuritori, ai răbdare. 
Vieţile noastre mărunte nu sunt pentru ei decât tremurul 
unei aripi de fluture. Pleacă urechea cu atenţie şi scrie 
fiecare cuvânt în inima ta. 

Când ajunseră la uşă - o gură înaltă, ovală, într-un 
perete cu chip de om - pe prag aştepta cel mai mic pitic pe 
care Dany îl văzuse vreodată. Nu îi ajungea mai sus de 
genunchi, avea faţa suptă, ascuţită şi botoasă, dar era 
îmbrăcat într-o livrea delicată, în mov şi albastru, iar 
mâinile sale mici, rozalii, ţineau o tavă de argint. Pe tavă 
era aşezat un pahar de cristal plin cu un lichid albastru, 
umbra serii, vinul vrăjitorilor. 

— Ia şi bea, o îndemnă Pyat Pree. 

— Îmi va albăstri buzele? 

— Un pahar nu va face decât să-ţi destupe urechile şi 
să-ţi dea la o parte vălul de pe ochi, astfel că vei putea auzi 
adevărurile ce se vor aşterne în faţa ta. 

Dany ridică paharul la buze. Prima sorbitură avu gust 
de cerneală şi de carne stricată, urât mirositoare, dar când 
o înghiţi, licoarea prinse parcă viaţă în trup. Îi simţea 
lujerele întinzându-i-se în piept, ca nişte degete de foc 
încolăcite în jurul inimii, iar pe limbă avea un gust ca de 
miere şi anason şi caimac, ca laptele mamei şi sămânţa lui 
Drogo, gust de carne roşie şi de sânge fierbinte şi de aur 
topit. Erau în el toate gusturile pe care le cunoscuse 


227 


vreodată şi nici unul dintre ele... Şi pe urmă paharul era 
gol. 

— Acum poţi intra, zise vrăjitorul. Dany aşeză paharul 
înapoi pe tava servitorului şi intră. 

Se trezi într-o anticameră de piatră cu patru uşi, una 
pe fiecare perete. Fără şovăire, se duse la uşa din dreapta 
şi păşi înăuntru. Cea de-a doua cameră era identică. Din 
nou, se îndreptă către uşa din dreapta. Când o deschise, 
întâlni o altă anticameră cu patru uşi. Sunt în prezența 
vrăjitoriei. 

Cea de-a patra cameră era mai degrabă ovală decât 
pătrată şi acoperită cu lemn mâncat de carii în loc de 
piatră. Avea şase ieşiri în loc de patru. Dany alese uşa cea 
mai apropiată din dreapta şi intră într-un coridor lung, 
întunecos, cu tavanul înalt. La dreapta era un şir de torţe 
care ardeau cu o lumină portocalie, fumurie, dar toate 
uşile erau la stânga. Drogon îşi desfăcu aripile largi, 
negre, şi bătu aerul rece, închis. Zbură şapte metri până 
ce căzu cu o bufnitură ruşinoasă. Dany se repezi după el. 

Covorul mâncat de mucegai de sub picioarele ei fusese 
cândva splendid colorat şi pe țesătură se puteau vedea 
încă arabescuri de aur, scânteind frânte, în mijlocul 
cenuşiului decolorat şi al verdelui marmorat. Ceea ce mai 
rămăsese înăbuşea sunetul paşilor ei, dar asta nu era bine. 
Dany auzi sunete în interiorul pereţilor, un foşnet şi un 
râcâit slab care o făcură să se gândească la şobolani. 
Drogon îi auzi şi el. Capul lui se mişcă, urmărind parcă 
sunetele şi, când acestea încetară, dragonul scoase un 
țipăt nervos. Alte sunete, şi mai neliniştitoare, răzbăteau 
prin unele dintre uşile închise. O uşă se zgâlţâia şi bufnea 
de parcă cineva încerca să o spargă. Dinspre o alta veni un 
sunet de fluier care îl făcu pe dragon să plesnească din 
coadă. Dany trecu în grabă pe lângă ea. 

Nu toate uşile erau închise. Nu mă voi uita, îşi spuse 
ea, dar ispita era prea puternică. 

Intr-o cameră, o femeie frumoasă se tolănea goală pe 
podea în timp ce patru omuleţi se târau deasupra ei. Aveau 
feţe ascuţite, de şobolan, şi mâini mici şi roz, ca ale 

228 


servitorului care îi adusese paharul cu licoare. Unul îi 
pompa între coapse. Un altul îi frământa sânii, chinuindu-i 
sfârcurile cu gura lui udă şi roşie, muşcând şi molfăind. 

Mai încolo dădu peste un ospăț de cadavre. Măcelărite 
cu cruzime, trupurile mesenilor zăceau lăbărţate pe 
scaunele răsturnate şi pe mesele de scânduri ciopârţite, în 
bălți de sânge închegat. Unii pierduseră membre, chiar şi 
capete. Mâini tăiate ţineau cupe însângerate, linguri de 
lemn, carne friptă, bucăţi de pâine. Pe un tron, deasupra 
lor, şedea un om mort cu cap de lup. Purta o coroană de 
fier şi ţinea într-o mână un picior de miel, aşa cum un rege 
ar ţine un sceptru, iar ochii lui o urmăriră pe Dany cu o 
chemare mută. 

Fugi de lângă el, dar numai până la următoarea uşă 
deschisă. Cunosc această cameră, gândi ea. Mai văzuse 
acele grinzi mari de lemn şi chipurile de animale sculptate 
care le împodobeau. Şi acolo, dincolo de fereastră, un 
lămâi! La vederea lui, îşi simţi inima arzând de dorinţă. E 
casa cu uşa roşie, casa din Braavos. Nici nu-şi termină 
bine gândul, că Ser Willem intră în cameră, sprijinindu-se 
în baston. 

— Micuţă prinţesă, iată-te, spuse el cu glasu-i blând, 
răguşit. Vino, o chemă el, vino la mine, doamna mea, acum 
eşti acasă, eşti în siguranţă. Mâna lui mare, ridată, se 
întinse după ea, moale ca pielea veche, iar Dany îşi dorea 
să o ia, să o ţină, să o sărute; îşi dorea asta mai mult ca 
orice. Piciorul i se furişă în faţă, şi pe urmă gândi: E mort, 
e mort, bunul, bătrânul urs a murit de mult timp. Făcu un 
pas înapoi şi o luă la fugă. 

Coridorul lung se întindea mai departe, şi mai departe, 
cu uşi nesfârşite la stânga şi doar torţe la dreapta. Trecu 
în fugă pe lângă mai multe uşi decât putea număra, uşi 
închise, deschise, uşi de lemn şi uşi de fier, uşi sculptate şi 
uşi simple, uşi cu mâner şi uşi cu zăvor şi uşi cu inele de 
metal. Drogon îi biciuia spatele, îndemnând-o să meargă 
înainte, iar Dany alergă până ce nu mai putu. 

În cele din urmă, două uşi mari de bronz apărură în 
stânga ei, mai impresionante decât celelalte. Se dădură în 


229 


lături când se apropie, şi trebui să se oprească şi să 
privească. Dincolo se întrevedea o încăpere cavernoasă de 
piatră, cea mai mare pe care o văzuse vreodată. De pe 
pereţi o priveau cranii de dragoni morţi. Pe un tron înalt, 
ghimpat, şedea un bătrân în veşminte bogate, un bătrân cu 
ochi întunecaţi şi păr lung, argintiu. 

— Lasă-l să fie rege peste oase carbonizate şi carne 
friptă, îi spuse unui bărbat de la picioarele lui. Lasă-l să fie 
regele cenuşii. Drogon ţipă, înfigându-şi ghearele în 
mătase şi în carne, dar regele de pe tron nu auzi nimic, iar 
Dany merse mai departe. 

Viserys, fu primul ei gând la următoarea oprire, dar o 
privire mai atentă îi arătă altceva. Bărbatul avea părul 
fratelui ei, dar era mai înalt, iar ochii erau mai degrabă de 
un indigo închis decât liliachii. 

— Aegon, îi spuse el unei femei care alăpta un bebeluş 
într-un pat mare de lemn. Ce nume poate fi mai bun pentru 
un rege? 

— li vei compune un cântec? întrebă femeia. 

— Are un cântec, răspunse bărbatul. Este prinţul 
promis şi este cântecul gheții şi al focului. Ridică privirea 
când rosti aceste cuvinte şi ochii lui îi întâlniră pe ai lui 
Dany şi parcă o vedea stând acolo, lângă uşă. Mai trebuie 
să fie unul, zise el, dar Dany nu-şi dădea seama dacă îi 
vorbea ei sau femeii din pat. Dragonul are trei capete. Se 
duse la scaunul de lângă fereastră, luă harpa şi îşi trecu 
uşor degetele peste corzile-i de argint. O dulce tristeţe se 
revărsă în cameră în timp ce bărbatul, femeia şi copilul se 
topiră în aburul dimineţii, în urma lor zăbovind doar 
muzica, menită să-i grăbească paşii. 

I se păru că a mai mers încă o oră înainte ca, în sfârşit, 
să ajungă la capătul coridorului, unde acesta dădea către o 
scară abruptă de piatră ce cobora în întuneric. Fiecare 
uşă, deschisă sau închisă, fusese la stânga. Dany privi în 
urma ei. Torţele se stingeau, îşi dădu ea seama cu o 
tresărire de spaimă. Poate mai ardeau douăzeci. Cel mult 
treizeci. Una se stinse chiar în timp ce le privea, iar 
întunericul cobori încă puţin în josul sălii, furişându-se 

230 


spre ea. Şi în vreme ce asculta, i se păru că aude altceva 
apropiindu-se  târşâit, târându-se încet de-a lungul 
covorului decolorat. Fu cuprinsă de groază. Nu se putea 
întoarce şi se temea să rămână acolo, dar cum putea să 
plece? Nu era nici o uşă la dreapta, iar treptele coborau, 
nu urcau. 

Încă o torţă se stinse cât timp stătea ea chibzuind, iar 
sunetele deveniră ceva mai puternice. Gâtul lung al lui 
Drogon se iţi, şerpuind, iar când deschise gura să tipe, 
dintre dinţii săi se ridicară aburi. Aude şi el. Dany se 
întoarse încă o dată către peretele gol, dar nu era nimic. 
Ar putea, oare, să existe o uşă secretă, o uşă pe care n-o 
pot vedea? O altă torţă se stinse. Şi încă una. Prima uşă la 
dreapta, a spus el, mereu prima uşă la dreapta. Prima uşă 
la dreapta... 

Îşi dădu seama dintr-odată... Este ultima uşă la stânga! 

Se năpusti înăuntru. Acolo se afla o altă cameră mică, 
cu patru uşi. Se duse la dreapta, şi la dreapta, şi la 
dreapta, şi la dreapta, şi la dreapta, şi la dreapta, şi la 
dreapta, până ce ameţi şi îşi pierdu din nou răsuflarea. 

Când se opri, se pomeni din nou într-o cameră 
întunecată de piatră, dar de data aceasta uşa din partea 
opusă era rotundă, în forma unei guri deschise, iar Pyat 
Pree stătea afară, în iarba de sub copaci. 

— Se poate ca Nemuritorii să fi terminat cu tine atât de 
repede? întrebă el neîncrezător când o văzu. 

— Atât de repede? întrebă ea năucită. Am umblat ore 
în şir şi tot nu i-am găsit. 

— Ai apucat pe un drum greşit. Vino, te conduc eu. 
Pyat Pree întinse mâna. 

Dany şovăi. La dreapta se afla o uşă, încă închisă... 

— Nu aceea e calea, spuse ferm Pyat Pree 
schimonosindu-şi  dezaprobator buzele albastre. Cei 
Nemuritori nu vor aştepta la nesfârşit. 

— Vieţile noastre neînsemnate sunt pentru ei doar 
tremurul unei aripi de fluture, zise Dany amintindu-şi. 

— Copilă îndărătnică. Te vei rătăci şi nu vei mai fi 
găsită niciodată. 

231 


Se îndepărtă de el, către uşa de la dreapta. 

— Nu, ţipă Pyat. Nu, la mine, vino la mine, la mine. 
Faţa i se destrămă, prefăcându-se în ceva palid, ca un 
vierme. 

Dany îl lăsă în urmă, intrând într-o casă a scărilor, 
începu să urce. În scurt timp, picioarele o dureau. Îşi 
amintea că Lăcaşul celor Nemuritori nu păruse să aibă nici 
un turn. 

În sfârşit, scara ajunse la o deschidere. La dreapta, un 
şir de uşi mari de lemn erau larg deschise. Erau din 
abanos şi sequoia, iar fibrele negre şi albe se învârteau şi 
se răsuceau în modele ciudate, întreţesute. Erau foarte 
frumoase, deşi oarecum înfricoşătoare. Sângele dragonului 
nu are voie să se teamă. Dany rosti o scurtă rugăciune, 
implorând Războinicul să-i dea curaj şi zeul-cal al clanului 
Dothraki să-i dea putere. Se forţă să meargă înainte. 

Dincolo de uşi se afla o sală mare şi o pleiadă de 
vrăjitori. Unii purtau veşminte somptuoase de hermină, de 
catifea rubinie şi de brocart auriu, alţii etalau armuri 
migălos lucrate, bătute cu pietre preţioase, sau pălării 
înalte, ascuţite, presărate cu stele. Printre ei se aflau femei 
îmbrăcate în rochii de o frumuseţe nemaivăzută. Săgeţi de 
lumină pătrundeau prin vitralii, iar aerul era înviorat de 
cea mai încântătoare muzică pe care o auzise vreodată. 

Un om cu înfăţişare de cavaler, în straie bogate, se 
ridică la vederea ei şi zâmbi. 

— Daenerys din Casa Targaryen, bine ai venit. Haide şi 
mănâncă alături de noi pâinea veşniciei. Suntem Cei 
Nemuritori din Qarth. 

— Mult te-am aşteptat, zise o femeie de lângă el, 
îmbrăcată în trandafiriu şi argintiu. Sânul pe care îl lăsase 
dezgolit, după moda din Qarth, era cel mai perfect sân cu 
putinţă. 

— Ştiam că vei veni la noi, zise regele vrăjitor. De o 
mie de ani ştim şi te-am aşteptat tot acest timp. Am trimis 
cometa să-ţi arate calea. 

— Avem cunoştinţe pe care vrem să ţi le împărtăşim, 
zise un luptător în armură strălucitoare de smarald, şi 

232 


arme magice să te înarmăm cu ele. Ai trecut toate probele. 
Acum vino şi aşază-te cu noi, şi toate întrebările tale îşi vor 
primi răspunsul. 

Făcu un pas înainte. Dar Drogon sări de pe umărul ei. 
Zbură pe uşa de abanos şi sequoia, se cocoţă acolo şi 
începu să muşte din lemnul sculptat. 

— Un animal hotărât, râse un tânăr chipeş. Vrei să te 
învăţăm limbajul secret al neamului dragonesc? Haide, 
vino. 

Fu cuprinsă de îndoială. Uşa imensă era atât de grea, 
încât avu nevoie de toate puterile să o urnească, dar în 
cele din urmă începu să se mişte. In spatele ei era o altă 
uşă, ascunsă. Era din lemn învechit, gri, crăpată şi urâtă, 
dar se afla la dreapta uşii pe care intrase. Vrăjitorii o 
chemau cu glasuri mai dulci ca un cântec. Fugi de ei, iar 
Drogon zbură înapoi pe umărul său. Prin uşa îngustă 
pătrunse într-o cameră cufundată în întuneric. 

O masă lungă de piatră umplea încăperea. Deasupra ei 
plutea o inimă de om, umflată şi albastră de stricăciune, 
dar încă vie. Bătea, o pulsaţie de sunet grav, greoi, şi 
fiecare bătaie răspândea o aură de lumină indigo. Siluetele 
din jurul mesei nu erau decât umbre albastre. În timp ce 
Dany înainta către scaunul gol de la capătul mesei, nu se 
clintiră, nu vorbiră, nici nu se întoarseră s-o privească. Nu 
se auzea nici un sunet, doar bătaia gravă a inimii 
putrezite. 

mamă a dragonilor... se auzi un glas, jumătate 
şoaptă, jumătate geamăt... Dragoni... dragoni... dragoni..., 
repetară alte glasuri în întuneric. Unii erau bărbaţi, alţii 
femei. Una dintre umbre vorbi cu voce de copil. Inima 
plutitoare pulsa din semiîntuneric în întuneric. Era greu 
să-şi regăsească dorinţa de a vorbi, să-şi aducă aminte 
cuvintele pe care le exersase cu atâta asiduitate. 

— Sunt Daenerys Stormbom din Casa Targaryen, 
Regină a Celor Şapte Regate ale Westerosului. Mă aud 
oare? De ce nu se mișcă? Se aşeză, împreunându-şi 
mâinile în poală. Daţi-mi sfatul vostru şi vorbiţi-mi cu 
înţelepciunea celor care au învins moartea. 

233 


Prin semiîntunericul indigo putea distinge faţa ofilită a 
Celui Nemuritor din dreapta sa, un om foarte, foarte 
bătrân, ridat şi spân. Carnea lui avea o culoare puternică, 
vineţiu-albastră, buzele şi unghiile îi erau şi mai albastre, 
un albastru atât de închis încât erau aproape negre. Până 
şi albul ochilor îi era albastru. Privea, fără să vadă, la 
femeia bătrână din partea opusă a mesei, a cărei rochie 
din mătase decolorată îi mucegăise pe trup. Un sân ofilit 
era dezgolit, după moda din Qarth, înfăţişând un sfârc 
albastru, tare ca pielea tăbăcită. 

Nu respiră. Dany ascultă tăcerea. Nici unul dintre ei nu 
respiră şi nu se mişcă, iar acei ochi nu văd nimic. E posibil 
ca Nemuritorii să fie morţi? 

Răspunsul veni ca o şoaptă, subţire ca o mustață de 
şoarece... Trăim..., trăim..., trăim. O mulţime de alte 
glasuri şopteau ecouri... Și ştim..., ştim..., ştim..., ştim... 

— Am venit pentru darul adevărului, zise Dany. În sala 
lungă, lucrurile pe care le-am văzut au fost viziuni 
adevărate sau minciuni? Lucruri trecute sau lucruri ce vor 
veni? Ce înţeles aveau? 

„„„forma umbrelor..., zile încă nenăscute..., bea din cupa 
de gheaţă..., bea din cupa de foc..., mamă a dragonilor..., 
mamă a celor trei... 

— Trei? Nu înţelegea. 

„„„trei capete are dragonul..., scânci corul de fantome în 
capul ei, fără ca vreo buză să se mişte, fără ca vreo 
răsuflare să stârnească aerul albastru, neclintit... Mamă a 
dragonilor..., copil al furtunii... Şoaptele se transformară 
într-un cântec învârtejit... Trei focuri trebuie să aprinzi..., 
unul pentru viaţă, unul pentru moarte şi unul pentru 
iubire... Inima îi bătea la unison cu cea care plutea în faţa 
ei, albastră şi stricată... Trei cai trebuie să călăreşti..., unul 
pentru somn, unul pentru spaimă şi unul pentru iubire. 
Glasurile se auzeau tot mai tare, îşi dădu ea seama, şi 
inima parcă încetinea, şi chiar şi respiraţia ei... Trei 
trădări vei cunoaşte..., una pentru sânge, una pentru aur şi 
una pentru iubire... 


— Eu nu... Glasul ei nu era mai mult decât o şoaptă, 
aproape la fel de slabă ca şi a lor. Ce i se întâmpla? Nu 
înţeleg, spuse ea mai tare. De ce aici era atât de greu de 
vorbit? Ajutaţi-mă! Arătaţi-mi! 

„„Să o ajutăm..., o luau şoaptele în derâdere..., să-i 
arătăm... 

Fantomele tremurară în întuneric, năluci în indigo. 
Viserys ţipă, iar aurul topit i se prelinse pe obraji şi îi 
umplu gura. Un lord înalt, cu pielea arămie şi părul auriu- 
argintiu, stătea sub flamura unui armăsar de foc, cu un 
oraş în flăcări în spatele lui. Rubine cădeau ca nişte 
picături de sânge din pieptul prinţului muribund care se 
prăbuşi în apă, în genunchi, şi cu ultima suflare, şopti un 
nume de femeie... Mamă a dragonilor, fiică a morții. 
Strălucind ca apusul de soare, o sabie roşie se ridică în 
mâna regelui cu ochi albaştri care nu arunca nici o umbră. 
Un dragon de pânză se încolăcea pe stâlpi în mijlocul unei 
gloate care aclama. Dintr-un turn învăluit în fum, un 
animal imens de piatră prinse aripi, suflând umbră de foc... 
Mamă a dragonilor, ucigaşă a minciunilor... Armăsarul ei 
mergea la trap, prin iarbă, către un pârâu tainic ascuns în 
spatele unei mări de stele. Un cadavru stătea la prora unei 
corăbii, cu ochii strălucind pe faţa-i moartă, buze cenuşii 
zâmbind cu tristețe. O floare albastră creştea din 
crăpătura unui perete de gheaţă, înviorând aerul cu un 
parfum dulce... Mamă a dragonilor, mireasă a focului... 

Mai repede, tot mai repede veneau nălucile, una după 
alta, până ce aerul însuşi prinse parcă viaţă. Umbrele se 
roteau şi dansau într-un cort, fără oase, înfricoşătoare. O 
fetiţă alerga desculţă către o casă mare cu uşă roşie. Mirri 
Maz Duur zbiera cuprinsă de flăcări, cu un dragon 
ţâşnindu-i din frunte. Trupul însângerat al unui mort sălta, 
târât în spatele unui cal argintiu. Un leu alb alerga prin 
iarba mai înaltă de un stat de om. Mai jos de Mama 
Munţilor, dintr-un lan imens, se ivi un şir de baborniţe 
goale care îngenuncheară tremurând în faţa ei, cu 
capetele cărunte plecate. Zece mii de sclavi ridicară 
mâinile pătate de sânge în timp ce ea alerga călare pe 

235 


armăsarul ei, iute ca vântul.... Mamă, strigau ele. Mamă, 
mamă! Întindeau mâinile după ea, atingând-o, trăgând-o 
de haine, de marginea mantiei, de picior, de piept. O 
voiau, aveau nevoie de ea, de foc, de viaţă, iar Dany, 
răsuflând greu, îşi deschise braţele să li se dăruiască. 

Dar în clipa următoare aripi negre o loviră în jurul 
capului, un țipăt de furie brăzdă aerul indigo şi, dintr- 
odată, fantasmele dispărură, se destrămară, şi Dany gâfâi 
cuprinsă de oroare. Cei Nemuritori erau cu toţii în jurul ei, 
albaştri şi reci, şoptind, cu mâinile întinse către ea, 
trăgând, lovind, smucindu-i veşmintele, atingând-o cu 
mâinile lor reci şi uscate, răsfirându-şi degetele prin părul 
ei. Braţele şi picioarele îi erau lipsite de vlagă. Nu se putea 
mişca. Până şi inima încetase să-i bată. Simţea o mână pe 
sânul ei dezgolit, răsucindu-i sfârcul. Dinţii găsiră pielea 
fină a gâtului ei. O gură îi cobori pe un ochi, lingând, 
sugând, muşcând... 

Indigoul deveni portocaliu şi şoaptele deveniră ţipete. 
Inima îi lovea pieptul, gonea, mâinile şi gurile dispăruseră, 
pielea îi fu inundată de căldură, iar Dany clipi la 
strălucirea neaşteptată. Cocoţat deasupra ei, dragonul îşi 
desfăcu aripile şi muşcă din inima neagră, 
înspăimântătoare, sfâşiind carnea putredă în bucăţi, şi 
când capul îi ţâşni înainte, din fălcile sale deschise zburară 
flăcări, strălucitoare şi fierbinţi. Auzea tipetele Celor 
Nemuritori în timp ce ardeau, cu glasurile lor subţiri, 
fragile, strigând în limbi de mult dispărute. Carnea lor era 
pergament  sfărâmicios, oasele lor erau lemn uscat, 
înmuiat în seu. Dansau, mistuiţi de flăcări, se clătinau, se 
ofileau, se răsuceau şi ridicau mâini cuprinse de vâlvătaie, 
cu degetele strălucind ca nişte torţe. 

Dany se ridică în picioare şi trecu printre ei. Erau uşori 
ca aerul, doar nişte păstăi ce cădeau la atingere. Intreaga 
cameră ardea când Dany ajunse la uşă. 

— Drogon, strigă ea, şi acesta zbură spre ea printre 
flăcări. 

Afară, un lung culoar întunecat se întindea şerpuind în 
faţa ei, luminat de strălucirea pâlpâitoare, portocalie, din 


236 


spate. Dany alerga, căutând o uşă, o uşă la dreapta, o uşă 
la stânga, orice uşă, dar nu era nimic în afară de pereţi 
strâmbi de piatră, iar podeaua părea că se mişcă încet sub 
picioarele ei, zvârcolindu-se de parcă ar fi vrut s-o prindă 
în capcană. Reuşi să se ţină pe picioare şi să alerge mai 
repede şi, dintr-odată, uşa era acolo, în faţa ei, o uşă ca o 
gură deschisă. 

Când năvăli în plin soare, lumina strălucitoare o făcu 
să se clatine. Pyat Pree bolborosea într-o limbă 
necunoscută, săltând de pe un picior pe altul. Când Dany 
se uită în urma ei, văzu dâre subţiri de fum croindu-şi 
drum printre crăpăturile străvechilor ziduri de piatră ale 
Palatului de Pulbere şi ridicându-se dintre ţiglele negre ale 
acoperişului. 

Urlând blesteme, Pyat Pree scoase un cuţit şi sări către 
ea, dar Drogon îi zbură în faţă. Pe urmă Dany auzi lovitura 
de bici a lui Jhogo şi niciodată un sunet nu fusese mai 
dulce. Cuţitul zbură şi o secundă mai târziu Rakharo îl 
dobora pe Pyat la pământ. Ser Jorah Mormont îngenunche 
lângă Dany, în iarba verde, rece, şi îşi trecu un braţ pe 
după umerii ei. 


TYRION 


— Dacă mori prosteşte, o să dau trupul tău la capre, îl 
ameninţă Tyrion când prima ambarcaţiune cu Ciori de 
Piatră se îndepărtă de chei. 

Shagga râse. 

— Jumătate de Om nu are capre. 

— O să-mi iau câteva, doar pentru tine. 

Se crăpa de ziuă şi valuri palide de lumină sclipeau pe 
luciul râului, spulberându-se sub catarge şi revenind la 
forma iniţială după ce barca trecu. Timett plecase cu 
Oamenii lui Arşi pe drumul regelui, cu două zile în urmă. 
Ieri, Urechile Negre şi Fraţii Lunii îi urmaseră, astăzi 
venise rândul Ciorilor de Piatră. 

— Orice ai face, nu încerca să te angajezi într-o bătălie, 
zise Tyrion. Atacă-le taberele şi convoiul de bagaje. 
Surprinde-le iscoadele şi spânzură cadavrele de copacii de 
deasupra liniei lor de înaintare, dă ocol şi doboară ostaşii 
rătăciţi. Vreau atacuri de noapte, atât de multe şi de 
neaşteptate încât să le fie frică să se culce... 

Shagga aşeză o mână pe creştetul lui Tyrion. 

— Toate acestea le-am învăţat de la Dolf, fiul lui 
Hodger, înainte de a-mi creşte barba. Aşa se duc 
războaiele în Munţii Lunii. 

— Drumul regelui nu e Munţii Lunii, şi nu te vei lupta 
cu Şerpii de Lapte şi Câinii Pictaţi. Şi ascultă de călăuzele 
pe care le trimit cu tine, ele cunosc pădurea aceasta la fel 
de bine cum cunoşti tu munţii. la aminte la sfaturile lor şi 
te vor sluji cu folos. 

— Shagga va asculta de favoriţii Piticului, promise el 
solemn. 

Şi pe urmă sosi vremea să-şi ducă pe corabie calul de 
luptă. Tyrion îi privi cum se desprind de țărm şi se avântă 
către mijlocul Apei Negre. Simţi un junghi ciudat în 


238 


stomac când Shagga se pierdu în ceața dimineţii. Avea să 
se simtă descoperit fără el. 

Incă îi avea pe năimiţii lui Bronn, aproape opt sute 
acum, dar mercenarii erau cunoscuţi pentru nestatornicia 
lor. Tyrion făcuse tot ce i-a stat în putinţă ca să le cumpere 
loialitatea neîntreruptă, promiţându-le lui Bronn şi unei 
duzini dintre cei mai buni oameni ai săi pământuri şi titluri 
de cavaler după câştigarea bătăliei. I-au băut vinul, au râs 
la glumele lui şi şi-au spus unul altuia ser până ce au 
început să se clatine pe picioare... Toţi în afară de Bronn, 
care doar a arborat zâmbetul acela insolent şi întunecat al 
lui, şi pe urmă a spus: 

— Vor muri pentru titlul de cavaler, dar să nu-ţi 
închipui vreodată că vor muri pentru tine. 

Tyrion nu-şi făcea asemenea iluzii. 

Mantiile aurii formau o armă aproape la fel de 
nesigură. Şase mii de oameni în Garda Oraşului, mulţumită 
lui Cersei, dar numai un sfert dintre ei erau de nădejde. 

— Puţini sunt trădători absoluţi, dar sunt câţiva, nici 
măcar păianjenul tău nu i-a găsit pe toţi, îl prevenise 
Bywater. Dar sute dintre ei sunt mai cruzi decât iarba de 
primăvară, oamenii s-au înrolat pentru pâine şi bere şi 
siguranţă. Nimănui nu-i place să pară laş în ochii 
camarazilor săi, aşa că vor lupta cu destul curaj la început, 
când vine vorba numai de goarne de război şi de flamuri 
fluturând. Dar dacă bătălia se arată aspră, vor ceda, şi vor 
ceda urât. Primul care va arunca jos sulița şi va alerga va 
avea pe urmele lui alţi o mie. 

Fără doar şi poate, în Garda Oraşului erau şi oameni 
experimentați, în jur de două mii, care-şi dobândiseră 
mantiile aurii de la Robert, nu de la Cersei. Dar chiar şi 
aceia... Un străjer nu era un adevărat soldat, îi plăcea 
Lordului Tywin Lannister să spună. Iar cavaleri, scutieri şi 
oşteni, Tyrion nu avea mai mult de trei sute. Cât de curând 
va trebui să verifice adevărul unei alte zicale a tatălui său: 
Un om pe un zid valorează mai mult decât zece sub el. 

Bronn şi escorta aşteptau la piciorul cheiului, în 
mijlocul cerşetorilor care mişunau, a târfelor care se 


239 


plimbau de colo-colo şi a pescarilor care îşi strigau prada. 
Femeile pescarilor făceau afaceri mai bune decât toţi 
ceilalţi la un loc. Cumpărătorii se îngrămădeau în jurul 
dughenelor şi al butoaielor, să se tocmească pentru melci, 
moluşte şi ştiuci. Cum altă mâncare nu era adusă în oraş, 
preţul peştelui era de zece ori mai mare faţă de cât fusese 
înainte de război, şi tot creştea. Cei care aveau bani 
veneau la chei în fiecare dimineaţă şi în fiecare seară, 
nădăjduind să ducă acasă un tipar sau o oală cu crabi roşii; 
cei care nu aveau, se furişau printre dughene, sperând să 
şterpelească ceva sau stăteau trişti şi oropsiţi pe sub 
ziduri. 

Mantiile aurii făcură o cărare prin mulţime, dând 
oamenii la o parte cu mânerele suliţelor. Tyrion ignoră cât 
putu înjurăturile spuse printre dinţi. Un peşte zbură din 
mulţime, lipicios şi putred. li ateriză la picioare şi se 
sparse în bucăţi. Păşi peste el cu băgare de seamă şi urcă 
în şa. Copii cu burţile umflate se băteau deja pe bucăţile 
de peşte puturos. 

De pe cal, privi de-a lungul malului. Ciocanele răsunau 
în aerul dimineţii, iar tâmplarii roiau peste Poarta 
Noroiului, întinzând bârne de lemn dinspre metereze. Aici 
treaba mergea bine. Cel mai mult îl nemulţumea 
harababura de construcţii dărăpănate care fuseseră lăsate 
să se înmulțească în spatele cheiului, agăţându-se de 
zidurile oraşului ca nişte lipitori de carena unui vas, colibe 
şi prăvălii, magazii şi dughene, berării, cocioabe unde cele 
mai ieftine târfe îşi desfăceau picioarele. Trebuia să 
dispară fiecare bucăţică. Aşa cum stăteau lucrurile, 
Stannis nici măcar n-ar avea nevoie de scări ca să asedieze 
zidurile. Îl chemă pe Bronn lângă el. 

— Adună o sută de oameni şi dă foc la tot ce vezi între 
malul apei şi zidurile oraşului. Işi flutură degetele 
butucănoase, cuprinzând dintr-o mişcare toată mizeria de 
la țărm. Nu vreau să mai rămână nimic în picioare, 
înţelegi? 

Mercenarul cu părul negru întoarse capul, chibzuind la 
sarcina pe care o avea. 


240 


— Cei cărora le aparţin toate astea nu vor fi prea 
încântați. 

— Nici nu mi-am închipuit că vor fi. Bine, vor avea încă 
un motiv să înjure maimuța afurisită. 

— Unii ar putea să se împotrivească. 

— Ai grijă să piardă. 

— Ce facem cu cei care locuiesc aici? 

— Dă-le un timp rezonabil să-şi ia lucrurile şi pe urmă 
mută-i. Încearcă să nu omori pe nimeni, nu sunt duşmanii 
noştri. Şi fără alte violuri! Ţine-ţi oamenii în frâu, fir-ar ai 
naibii! 

— Sunt mercenari, nu septoni, răspunse Bronn. Mai 
rămâne să-mi spui că vrei să nu se îmbete. 

— N-ar fi rău. 

Tyrion îşi dorea să poată face zidurile oraşului de două 
ori mai înalte şi de trei ori mai groase. Deşi, probabil, n- 
avea nici o importanţă. Zidurile masive şi turnurile înalte 
nu salvaseră Capătul Furtunii, nici Harrenhalul, nici măcar 
Winterfellul. 

Îşi amintea Winterfellul aşa cum l-a văzut ultima dată. 
Nu grotesc de mare ca Harrenhalul, nici la fel de solid şi 
impenetrabil precum Capătul Furtunii, dar în pietrele 
acelea exista o putere, un sentiment că, între acele ziduri, 
omul se putea simţi în siguranţă. Vestea căderii castelului 
venise ca un cutremur. 

— Zeii dau cu o mână şi iau cu cealaltă, murmurase el 
în barbă când i-a povestit Varys. Dăduseră Harrenhalul 
familiei Stark şi luaseră Winterfellul, un schimb jalnic. 

Fără îndoială, trebuia să se bucure. Robb Stark va 
trebui acum să se îndrepte către nord. Dacă nu-şi putea 
apăra propria casă şi propriul cămin, nu era rege. Asta 
însemna o păsuire pentru vest, pentru Casa Lannister, şi 
totuşi... 

Tyrion avea doar cele mai vagi amintiri despre Theon 
Greyjoy, din vremurile petrecute alături de familia Stark. 
Un tinerel mereu zâmbitor, iscusit cu arcul, pe care era 
greu să ţi-l poţi închipui ca fiind Lord al Winterfellului. 
Lordul Winterfellului va fi întotdeauna un Stark. 


241 


Îşi amintea pădurea zeilor, arborii înalţi, cu armurile 
lor de ace verzi-cenuşii, stejarii măreţi, păducelul şi 
frasinul şi pinii străjeri şi, în mijlocul pădurii, copacul 
inimii, înălțându-se ca un uriaş încremenit în timp. 
Aproape că simţea mirosul acelui loc, aspru şi 
ameninţător, mirosul secolelor, şi îşi amintea cât de 
întunecată era pădurea, chiar şi în timpul zilei. Pădurea 
era Winterfellul. Pădurea era Nordul. Nu m-am simtit 
niciodată atât de nelalocul meu ca atunci când mă 
plimbam acolo, atât de nedorit, un intrus. Se întrebă dacă 
şi clanul Greyjoy simţise acelaşi lucru. Castelul putea să le 
aparţină, dar pădurea zeilor niciodată. Nici peste un an, 
nici peste zece sau cincizeci. 

Tyrion Lannister îşi conduse încet calul către Poarta 
Noroiului. Winterfell nu înseamnă nimic pentru tine, îşi 
reaminti. Bucură-te că a căzut şi vezi-ţi de zidurile tale. 
Poarta era deschisă. Înăuntru, trei catapulte mari stăteau 
una lângă alta în piaţă, ivindu-se deasupra meterezelor ca 
trei păsări uriaşe. Braţele lor aruncătoare erau făcute din 
trunchiuri de stejari bătrâni şi bandate cu fier, să nu se 
crape. Mantiile aurii le numiseră Trei Târfe, pentru că 
aveau să-i facă Lordului Stannis o primire atât de 
deocheată. Sau, cel puţin, aşa sperăm. 

Tyrion dădu pinteni calului şi intră la trap pe Poarta 
Noroiului, înfruntând marea de oameni. Când ajunse mai 
jos de Târfe, presiunea slăbi şi străzile se deschiseră în 
jurul lui. 

Drumul înapoi la Fortăreaţa Roşie fu lipsit de 
evenimente, dar la Turnul Mâinii găsi o duzină de căpitani 
de corăbii de negoţ aşteptând, furioşi, în sala lui de 
audienţe, să protesteze împotriva confiscării corăbiilor. Le 
oferi scuzele sale sincere şi le promise despăgubiri după 
terminarea războiului. Asta nu reuşi să-i potolească. 

— Şi dacă pierdeţi, stăpâne? întrebă un om din 
Braavos. 

— Atunci, adresaţi-vă Regelui Stannis pentru 
despăgubiri. 


242 


Când se descotorosi de ei, clopotele sunau deja şi 
Tyrion ştia că va întârzia la instalare. Traversă curtea cu 
mersu-i legănat, aproape alergând, şi se înghesui în 
spatele septului, chiar când Joffrey aşeza mantiile de 
mătase albă pe umerii a doi dintre cei mai noi membri al 
Gărzii Regale. Ritualul cerea, se pare, ca toată lumea să 
stea în picioare, aşa că Tyrion nu reuşi să vadă decât un 
zid de funduri nobile. Pe de altă parte, după ce Înaltul 
Septon va termina să-i îndrume pe cei doi cavaleri în ros- 
tirea jurămintelor solemne şi să-i miruiască în numele 
Celor Şapte, Tyrion va fi bine poziţionat pentru a putea ieşi 
primul pe uşă. 

Era de acord cu alegerea făcută de sora lui, de a-l 
înlocui pe Preston Greenfield, care fusese ucis, cu Ser 
Balon Swann. Cei din familia Swann erau lorzi ai 
Hotarelor, mândri, puternici şi prudenţi. Invocând boala, 
Lordul Gulian Swann rămăsese în castelul său, fără să ia 
parte la război, dar fiul său cel mare i se alăturase lui 
Renly, şi acum lui Stannis, în vreme ce Balon, mezinul, 
slujise la Debarcaderul Regelui. Dacă Gulian Swann ar fi 
avut un al treilea fiu, Tyrion bănuia că acesta ar fi plecat 
cu Robb Stark. Poate că nu era cea mai onorabilă soluţie, 
dar dovedea o judecată sănătoasă: indiferent cine va 
câştiga Tronul de Fier, familia Swann avea de gând să 
supravieţuiască. Pe lângă faptul că era de obârşie nobilă, 
tânărul Ser Balon era viteaz, curtenitor şi iscusit la arme, 
se descurca bine cu lancea, şi mai bine cu buzduganul, 
excelent cu arcul. Va sluji cu onoare şi curaj. 

Din păcate, Tyrion nu putea spune acelaşi lucru despre 
cea de-a doua alegere a lui Cersei. Ser Osmund 
Kettleblack arăta destul de rău. Era înalt de şapte 
picioare, aproape numai fibră şi muşchi, iar nasul coroiat, 
sprâncenele stufoase şi barba castanie în formă de spadă 
dădeau chipului său un aspect fioros atâta timp cât nu 
zâmbea. De obârşie modestă, doar un cavaler rătăcitor, 
Kettleblack îi era pe de-a-ntregul îndatorat lui Cersei 
pentru avansarea sa, fapt pentru care, fără îndoială, îl 
alesese. 


243 


— Ser Osmund e pe cât de viteaz pe atât de loial, îi 
spusese ea lui Joffrey când i-a propus numele. Era 
adevărat, din păcate. Bunul Ser Osmund îi vindea lui 
Bronn secretele ei, din ziua în care Cersei l-a angajat, dar 
Tyrion n-avea cum să-i spună asta. 

Bănuia că el n-avea de ce să se plângă. Această numire 
îi punea la dispoziţie încă o ureche aproape de rege, 
neştiută de sora sa. Şi chiar dacă Ser Osmund se dovedea 
un laş fără pereche, nu avea cum să fie mai rău decât Ser 
Boros Blount, care în prezent locuia la Rosby, într-o 
temniţă. Ser Boros îi escortase pe Tommen şi pe Lordul 
Gyles când i-au surprins Ser Jacelyn Bywater şi mantiile 
sale aurii, şi îi predase cu o promptitudine care l-ar fi scos 
din minţi pe bătrânul Ser Barristan Selmy, aşa cum a 
înfuriat-o pe Cersei; un cavaler al Gărzii Regale trebuia să 
moară în apărarea regelui şi a familiei regale. Sora lui 
insistase ca Joffrey să-i ia lui Blount mantia albă pe motiv 
de trădare şi laşitate. Si acum îl înlocuieşte cu un altul, la 
fel de josnic. 

Rugăciunile, jurămintele şi miruirea durau parcă toată 
dimineaţa. Pe Tyrion începură să-l doară picioarele. Se 
muta de pe un picior pe altul, fără astâmpăr. O observă pe 
Lady Tanda, cu câteva rânduri mai în faţă, dar fiica ei nu o 
însoțea. Sperase pe undeva că o va zări pe Shae. Varys 
zicea că o duce bine, dar ar fi preferat să se convingă cu 
ochii lui. 

— Mai bine camerista unei doamne decât ajutor la 
bucătărie, spusese Shae când Tyrion i-a povestit despre 
planul eunucului. Pot să-mi păstrez cordonul din flori de 
argint şi colanul de aur cu diamante negre despre care ai 
spus că seamănă cu ochii mei? N-am să le port dacă spui 
că n-ar trebui. 

Deşi nu-i venea uşor să o dezamăgească, Tyrion fu 
nevoit să sublinieze că, deşi Lady Tanda nu era în nici un 
caz o femeie deşteaptă, s-ar putea întreba de ce camerista 
fiicei sale avea mai multe bijuterii decât propria ei copilă. 

— Alege două sau trei rochii, nu mai multe, îi 
poruncise. Lână de calitate, nu mătase, nu brocart, nu 


244 


blană. Pe celelalte am să le păstrez în apartamentele mele, 
pentru când mă vei vizita. Nu era răspunsul pe care Shae 
şi-l dorise, dar cel puţin ea avea să fie în siguranţă. 

Când, în sfârşit, învestitura se termină, Joffrey ieşi 
flancat de Ser Balon şi de Ser Osmund, în noile lor mantii 
albe, în timp ce Tyrion zăbovi să schimbe o vorbă cu noul 
Înalt Septon (care era alegerea lui şi destul de isteţ ca să 
ştie cine îi punea mierea pe pâine). 

— Vreau ca zeii să fie de partea noastră, îi spuse Tyrion 
pe şleau. Spune-le că Stannis a jurat să dea foc Marelui 
Sept al lui Baelor. g 

— E adevărat, stăpâne? întrebă Inaltul Septon, un 
bărbat mic, şiret, cu o barbă albă, subțire, şi faţa ofilită. 

Tyrion ridică din umeri. 

— S-ar putea. Stannis a ars pădurea zeilor la Capătul 
Furtunii, ca ofrandă adusă Stăpânului Luminii. Dacă a 
sacrificat vechii zei, de ce i-ar cruța pe cei noi? Spune-le 
asta. Spune-le că orice om care se gândeşte să-i dea ajutor 
uzurpatorului trădează zeii şi pe regele de drept 
deopotrivă. 

— Aşa voi face, stăpâne. Şi le voi mai cere să se roage 
pentru sănătatea regelui şi a Mâinii. 

Când Tyrion se întoarse în solariul său, Hallyne 
Piromantul îl aştepta, iar Maester Frenken adusese 
mesaje. Îl lăsă pe alchimist să mai aştepte puţin, până să-şi 
citească mesajele aduse de corbi. Era o scrisoare veche de 
la Doran Martell, avertizându-l că a căzut Capătul 
Furtunii, şi o alta, mult mai contrariantă, despre Pyke, de 
la Balon Greyjoy, care se numea Rege al Insulelor şi al 
Nordului. Îl invita pe Regele Joffrey să trimită un 
reprezentant în Insulele de Fier ca să stabilească graniţele 
dintre regatele lor şi să discute despre o posibilă alianţă. 

Tyrion citi scrisoarea de trei ori şi o puse deoparte. 
Corăbiile lungi ale Lordului Balon ar fi fost de mare ajutor 
împotriva flotei ce venea dinspre Capătul Furtunii, dar se 
aflau la mii de leghe depărtare, în cealaltă parte a 
Westerosului, iar Tyrion nu era nicidecum sigur că voia să 


245 


cedeze jumătate din regat. Poate că ar trebui să o arunc pe 
aceasta în poala lui Cersei, sau să o duc consiliului. 

Abia apoi îl primi pe Hallyne cu ultimele socoteli din 
partea alchimiştilor. 

— Nu poate fi adevărat, spuse Tyrion cercetând cu 
atenţie registrele. Aproape treisprezece mii de vase? Mă 
iei de prost? Te previn, nu am de gând să plătesc aurul 
regelui pentru vase goale şi pentru ulcele cu zoaie, sigilate 
cu ceară. 

— Nu, nu, scânci Hallyne, cifrele sunt corecte, jur. Am 
fost, hmmm, foarte norocoşi, nobilă Mână. A fost 
descoperit încă un depozit secret al Lordului Rossart, 
peste trei mii de vase. Sub Groapa Dragonilor! Nişte târfe 
foloseau ruinele pentru a-şi distra clienţii, şi unul dintre ei 
a căzut într-o pivniţă, printr-o porţiune de podea putrezită. 
Când a dat de ulcele, le-a luat drept vin. Era atât de beat 
încât a rupt sigiliul şi a băut. 

— A fost un prinţ care a încercat-o cândva, zise Tyrion 
sec. Nu am văzut nici un dragon ridicându-se deasupra 
oraşului, aşa că s-ar părea că nici de data asta nu a mers. 
Puţul Dragonului, aflat în vârful dealului Rhaenys, fusese 
abandonat de un secol şi jumătate. Presupunea că era un 
loc bun ca oricare altul pentru a ascunde focul sălbatic, 
sau mai bun decât majoritatea, dar ar fi fost drăguţ din 
partea răposatului Lord Rossart să fi spus cuiva. Trei sute 
de vase? Tot nu ajunge la cifrele astea. Ai cu câteva mii 
mai multe decât cea mai optimistă estimare pe care mi-ai 
prezentat-o ultima oară când ne-am întâlnit. 

— Da, da, aşa este. Hallyne îşi şterse fruntea palidă cu 
mâneca robei sale negre cu roşu aprins. Am muncit din 
greu, nobilă Mână, hmmm. 

— Asta ar explica, fără îndoială de ce faceţi cu mult 
mai multă substanţă decât înainte. Zâmbind, Tyrion îl fixă 
pe piromant cu ochii lui inegali. Dar se ridică întrebarea 
de ce nu aţi început să lucraţi din greu până acum? 

Hallyne avea un ten ca de ciupercă, aşa că era greu să- 
ţi imaginezi cum ar fi putut deveni mai palid, dar, cumva, 
reuşi. 

246 


— Am lucrat, nobilă Mână, fraţii mei şi cu mine am 
trudit zi şi noapte de la bun început, te asigur. Numai că, 
hmmm, am făcut atâta substanţă încât am devenit, hmmm, 
mai eficienţi, cum ar veni, şi, de asemenea - alchimistul se 
foi stânjenit anumite vrăji, hmmm, secrete străvechi ale 
ordinului nostru, foarte delicate, foarte chinuitoare, dar 
necesare, dacă substanţa trebuie să fie, hmmm, toată ar 
trebui să fie... 

Tyrion îşi pierdea răbdarea. Ser Jacelyn Bywater 
trebuia să fi ajuns, iar Mâinii de Fier nu-i plăcea să 
aştepte. 

— Da, aveţi vrăji secrete, ce grozav! Ce-i cu ele? 

— Se pare, hmmm, că funcţionează mai bine ca înainte. 
Hallyne schiţă un zâmbet. Nu bănuieşti că ar fi vreun 
dragon prin preajmă, nu-i aşa? 

— Nu, doar dacă ai găsit tu unul în Puţul Dragonului. 
De ce? 

— O, să-mi fie cu iertare, îmi aminteam ceva ce mi-a 
spus cândva bătrânul lInţelept Pollitor, pe când eram 
ucenic. L-am întrebat de ce atât de multe dintre vrăjile 
noastre par, ei bine, nu atât de eficiente precum ne-ar face 
să credem vechile pergamente, iar el a spus că vraja a 
început să părăsească lumea în ziua în care ultimul dragon 
a murit. 

— Îmi pare rău să te dezamăgesc, dar nu am văzut nici 
un dragon. Am văzut, în orice caz, cum Dreptatea Regelui 
dă târcoale pe-aici. Dacă vreunul dintre fructele astea pe 
care mi le vinzi se dovedeşte a fi umplut cu altceva decât 
cu foc sălbatic, îl vei vedea şi tu. 

Hallyne dispăru atât de repede încât aproape că se 
rostogoli peste Ser Jacelyn - nu, Lordul Jacelyn, trebuia să 
ţină minte asta. Mâna de Fier trecu direct la subiect, ca 
întotdeauna. Se întorsese de la Rosby ca să aducă o 
recoltă proaspătă de suliţaşi, recrutaţi de pe domeniile 
Lordului Gyles, şi să-şi reia comanda la Garda Oraşului. 

— Ce mai face nepotul meu? întrebă Tyrion când 
terminară de discutat despre treburile oraşului. 


247 


— Prinţul Tommen e bine sănătos, stăpâne. A înfiat un 
pui de căprioară pe care câţiva dintre oamenii mei l-au 
adus acasă de la vânătoare. A mai avut o căprioară, zice el, 
dar Joffrey şi-a făcut o vestă din pielea ei. Uneori întreabă 
de mama lui şi adesea începe scrisori către Prinţesa 
Myrcella, dar nu le termină niciodată. In schimb, se pare 
că de fratele lui nu-i e dor defel. 

— Ai făcut aranjamente potrivite pentru el, în caz că 
pierdem războiul? 

— Oamenii mei au primit instrucţiuni. 

— Şi anume? 

— Mi-ai poruncit să nu spun nimănui, stăpâne. 

Asta îl făcu să zâmbească. 

— Îmi place că îţi aminteşti. Tyrion se gândea că, dacă 
Debarcaderul Regelui ar cădea, l-ar putea prinde viu. Era 
mai bine să nu ştie unde era de găsit urmaşul lui Joffrey. 

Varys îşi făcu apariţia la scurt timp după plecarea 
Lordului Jacelyn. 

— Oamenii sunt fiinţe atât de necredincioase, spuse el 
în loc de salut. 

Tyrion oftă. 

— Cine e trădătorul astăzi? 

Eunucul îi înmână un sul. 

— Atât de multă ticăloşie, e un cântec trist pentru 
vârsta noastră. Oare onoarea a murit odată cu părinţii 
noştri? 

— Tatăl meu nu a murit încă. Tyrion examină lista. 
Cunosc câteva dintre aceste nume. Sunt oameni bogaţi. 
Negustori, comercianţi, meşteşugari. De ce ar conspira 
împotriva noastră? 

— S-ar părea că sunt de părere că Lordul Stannis 
trebuie să câştige şi doresc să ia parte la victoria lui. Îşi 
spun Oamenii Coarnelor, după cerbul încoronat. 

— Cineva ar trebui să le spună că Stannis şi-a schimbat 
blazonul. Pe urmă pot fi Inimile Fierbinti. Totuşi, nu era de 
glumă; se părea că aceşti Oameni ai Coarnelor înarmaseră 
mai multe sute de adepţi, ca să pună stăpânire pe Vechea 
Poartă la începerea bătăliei şi să-i lase pe duşmani să intre 

248 


în oraş. Printre numele de pe listă se afla maestrul 
armurier Salloreon. 

— Presupun că asta înseamnă că n-am să mai capăt 
coiful acela înfricoşător cu coarne de demon, se plânse 
Tyrion iscălind ordinul pentru arestarea armurierului. 


249 


THEON 


Acum dormea, acum era treaz. Kyra era cuibărită lângă 
el, cu o mână odihnindu-se uşor pe braţul lui, cu pieptul 
atingându-i spatele. Îi auzea respiraţia regulată şi slabă. 
Pătura era încâlcită în jurul lor. Era miezul nopţii. 
Dormitorul era întunecat şi tăcut. 

Ce este? Am auzit ceva? Pe cineva? 

Vântul suspina uşor printre obloane. Undeva, departe, 
auzi urletul unei pisici în călduri. Nimic altceva. Dormi, 
Greyjoy, îşi spuse. Castelul e liniștit, şi ai străjeri. La uşa 
ta, la porți, la magazia de arme. 

Ar fi putut să pună totul pe socoteala unui vis urât, dar 
nu-şi amintea să fi visat. Kyra îl istovise. Până ce Theon 
trimisese după ea, Kyra îşi trăise toţi cei optsprezece ani ai 
săi în oraşul iernii, fără măcar să pună piciorul între 
zidurile castelului. Venise la el dornică şi vioaie ca o 
nevăstuică şi existase o anumită savoare incontestabilă în 
a se culca cu o destrăbălată chiar în patul Lordului Eddard 
Stark. 

Kyra mormăi prin somn când Theon se strecură de sub 
braţul ei şi se ridică în picioare. Câţiva tăciuni mocneau 
încă în vatră. Wex dormea pe podea, la picioarele patului, 
înfofolit în mantia sa şi mort pentru lume. Nimic nu se 
clintea. Theon traversă camera către fereastră şi trase 
obloanele. Noaptea îl atinse cu degete reci şi simţi 
furnicături pe pielea goală. Se aplecă peste pervazul de 
piatră şi privi turnurile întunecate de afară, curţile goale, 
cerul negru şi stelele, mai multe decât putea un om să 
numere chiar şi într-o sută de ani. Luna plutea deasupra 
Turnului Clopotului şi se oglindea pe acoperişul grădinilor 
de sticlă. Nu auzi nici un semnal de alarmă, nici un glas, 
nici măcar un sunet de paşi. 

Totul e bine, Greyjoy. Auzi liniştea? Ar trebui să fii beat 
de bucurie. Ai cucerit Winterfellul cu mai puţin de treizeci 


250 


de oameni, o faptă vitejească demnă de pomenit în 
cântece. Theon dădu să se întoarcă în pat. O va întoarce 
pe Kyra pe spate şi se va culca din nou cu ea, asta ar 
trebui să alunge aceste fantome. Gâfâielile şi chicotelile ei 
vor fi o binevenită întrerupere a acestei tăceri. 

Se opri. Se obişnuise într-atât cu urletul lupilor 
străvechi încât nici nu îi mai auzea, dar o parte din el, un 
instinct de vânător, le auzi absenţa. 

Urzen stătea în faţa uşii. Era un bărbat musculos, cu 
un scut rotund atârnat pe spate. 

— Lupii tac, îi spuse Theon. Du-te să vezi ce fac şi vino 
repede înapoi. Gândul că lupii ar putea să scape îi provoca 
o stare de greață. Işi amintea ziua când, în pădurea 
lupilor, sălbaticii l-au atacat pe Bran. Vară şi Vânt Cenuşiu 
îi sfâşiaseră în bucăţi. 

Când îl împunse pe Wex cu vârful cizmei, băiatul se 
ridică şi se frecă la ochi. 

— Vezi dacă Bran şi frăţiorul lui sunt în pat, şi mişcă-te 
repede. 

— Stăpâne? strigă Kyra somnoroasă. 

— Dormi la loc, asta nu te priveşte pe tine. Theon îşi 
turnă o cupă cu vin şi o bău până la fund. În tot acest timp 
asculta, sperând să audă un urlet. Prea puțini oameni, 
gândi el cu amărăciune. Am prea puțini oameni. Dacă Asha 
nu vine... 

Wex se întoarse primul, scuturându-şi capul dintr-o 
parte într-alta. Înjurând, Theon îşi luă tunica şi pantalonii 
de pe podea, unde-i aruncase, grăbit să se dea la Kyra. 
Peste tunică îmbrăcă o vestă din piele bătută cu fier şi îşi 
legă la cingătoare o sabie lungă şi un pumnal. 

Pe când isprăvi, Urzen era înapoi. 

— Lupii au dispărut. 

Theon îşi spuse că trebuie să fie calm şi chibzuit ca 
Lordul Eddard. 

— Scoală castelul, zise el. Scoate-i în curte, pe toţi, 
vom vedea cine lipseşte. Şi pune-l pe Lorren să dea un tur 
pe la porţi. Wex, cu mine. 


Se întrebă dacă Stygg ajunsese deja la Deepwood 
Motte. Omul nu era un călăreț atât de priceput aşa cum 
pretindea - nici unul dintre oamenii de fier nu era bun în 
şa dar avusese timp destul. Asha ar putea fi şi ea pe drum. 
Și dacă află că i-am pierdut pe copiii Stark... Nici nu se 
putea gândi la asta. 

Camera lui Bran era goală, la fel şi cea a lui Rickon, 
imediat mai jos pe scări. Theon se blestemă. Ar fi trebuit 
să păstreze un străjer la uşa lor, dar considerase că e mai 
important să aibă oameni care să patruleze pe ziduri şi să 
apere porţile decât să dădăcească doi copii, dintre care 
unul infirm. 

Afară auzi văicăreli, în timp ce oamenii castelului erau 
daţi jos din pat şi duşi în curte. Le dau eu motive să se 
văicărească. I-am luat cu binişorul, şi asta mi-e răsplata. 
Pusese chiar să fie biciuiţi până la sânge doi dintre 
oamenii lui fiindcă au violat-o pe fata aceea de la adăpostul 
câinilor, ca să le arate că avea de gând să fie drept. Cu 
toate acestea, şi acum mă învinuiesc pentru viol. Şi pentru 
celelalte. Socotea că e nedrept. Mikken îşi căutase singur 
moartea, cu gura lui, întocmai ca Benfred. Cât despre 
Chayle, îi dăruise Zeului Inecat pe cineva, oamenii lui 
aşteptau asta. 

— Nu-ţi port pică, îi spusese septonului înainte de a-l 
arunca în fântână, dar tu şi zeii tăi nu mai aveţi loc aici. 

S-ar crede că ceilalţi ar trebui să fie recunoscători că 
nu alesese pe unul dintre ei, dar nu. Se întrebă câţi făceau 
parte din acest complot împotriva lui. 

Urzen se întoarse cu Lorren cel Negru. 

— Poarta Vânătorului, zise Lorren. Mai bine vino să 
vezi. 

Poarta Vânătorului era aşezată convenabil, aproape de 
adăposturile animalelor şi de bucătării. Se deschidea 
direct către câmpuri şi păduri, permițându-le călăreţilor să 
vină şi să plece fără să treacă mai întâi prin oraşul iernii, 
şi astfel era preferată pentru partidele de vânătoare. 

— Cine e de pază aici? întrebă Theon. 

— Dreman şi Squint. 

252 


Dreman era unul dintre cei care o siluiseră pe Palia. 

— Dacă i-au lăsat pe băieţi să scape, de data asta o să-i 
jupoi cu totul, jur. 

— Nu e nevoie, răspunse scurt Lorren cel Negru. 

Nici nu era. Îl găsiră pe Squint cu faţa în jos în şanţul 
cu apă, cu maţele plutind în urma lui ca un cuib de şerpi 
palizi. Dreman zăcea pe jumătate gol în turnul porţii, în 
camera ferită de unde era acţionat podul mobil. Beregata 
îi fusese despicată de la o ureche la alta. O tunică 
zdrenţuită îi ascundea cicatricile pe jumătate vindecate de 
pe spate, dar cizmele îi erau împrăştiate printre paie, iar 
pantalonii îi erau încâlciţi în jurul picioarelor. Pe o măsuţă, 
aproape de uşă, se afla nişte brânză, lângă o carafă goală. 
Şi două cupe. 

Theon luă o cupă şi adulmecă urmele de vin de pe 
fund. 

— Squint era sus pe pasarelă, nu? 

— Da, răspunse Lorren. 

Theon azvârli cupa în şemineu. 

— Aş zise că Dreman îşi dădea jos pantalonii ca să şi-o 
înfigă în femeie, când i-a înfipt-o ea. A folosit chiar cuțitul 
lui de brânză, după cum arată. Cineva să ia o suliță şi să-l 
pescuiască pe celălalt nătărău din şanţ. 

Celălalt nătărău arăta mult mai rău decât Dreman. 
Când Lorren cel Negru îl scoase afară, văzu că unul dintre 
braţe îi fusese smuls de la cot, jumătate din gât îi lipsea şi 
în locul unde cândva îi fusese burta era o gaură zdrenţuită. 
Acul îi trecu prin maţe când Lorren îl trase la mal. 
Duhoarea era îngrozitoare. 

— Lupii străvechi, zise Theon. Amândoi, la prima 
vedere. Dezgustat, se întoarse la podul mobil. Winterfellul 
era înconjurat de două ziduri masive de granit, cu un şanţ 
larg între ele. Zidul exterior era înalt de optzeci de 
picioare, cel interior avea mai mult de o sută. Din lipsă de 
oameni, Theon fusese nevoit să renunţe la apărarea 
exterioară şi să-şi posteze gărzile de-a lungul zidului 
interior, mai înalt. Nu îndrăznea să rişte să-i pună pe 


253 


partea greşită a şanţului, în cazul în care castelul s-ar 
ridica împotriva lui. 

Trebuie să fi fost doi sau mai mulţi, hotărî el. În timp ce 
femeia îl întreținea pe Dreman, ceilalți au dat drumul 
lupilor. 

Theon ceru o torţă şi îi conduse în sus pe scări, la 
pasarelă. Mişcă flacăra jos, în faţa lui, căutând... Iată. În 
partea interioară a parapetului. 

— Sânge, anunţă el, şters cu neîndemânare. La prima 
vedere, femeia l-a omorât pe Dreman şi a coborât podul 
mobil. Squint a auzit zornăitul lanțurilor, a venit să arunce 
o privire şi a ajuns până aici. Au împins cadavrul în şanţ, 
ca să nu fie descoperit de altă santinelă. 

Urzen privi de-a lungul zidurilor. 

— Celelalte turnuri de veghe nu sunt departe, văd torţe 
arzând. 

— Torte, dar nu străjeri, zise Theon ţâfnos. Winterfellul 
are mai multe turnuri decât am eu oameni. 

— Patru paznici la poarta principală, zise Lorren cel 
Negru, şi cinci care patrulează pe ziduri, în afară de 
Squint. 

Urzen spuse: 

— Dacă ar fi sunat din corn... 

Sunt slujit de nătărăi. 

— Încearcă să-ţi imaginezi că erai tu aici, sus, Urzen. E 
întuneric şi frig. Eşti de pază şi te plimbi de ore în şir, 
aşteptând cu nerăbdare să ţi se termine tura. Atunci auzi 
un zgomot şi te duci către poartă şi, dintr-odată, în capul 
scărilor, vezi nişte ochi cu străluciri verzi şi aurii în lumina 
torţelor. Două umbre se năpustesc asupra ta mai repede 
decât ai putea crede. Zăreşti nişte colţi, dai să-ţi ridici 
sulița şi colții te izbesc şi îţi sfârtecă burta, muşcând prin 
hainele de piele ca din brânză. Îl îmbrânci pe Urzen cu 
putere. Şi acum eşti pe spate, ţi se împrăştie maţele şi 
unul dintre ei e cu colții la gâtul tău. Theon înhăţă gâtul 
sfrijit al bărbatului, încleştă degetele şi zâmbi. Spune-mi, 
în acest moment, în timp ce ţi se întâmplă toate astea, te 
opreşti să sufli din cornul tău blestemat? Îl împinse cu 


254 


brutalitate la o parte şi îl trimise, clătinându-se, cu spatele 
la zid. Omul îşi frecă gâtul. Ar fi trebuit să termin cu 
bestiile alea în ziua în care am ocupat castelul, gândi el cu 
furie. Ar fi trebuit să omor lupii, ştiam cât sunt de 
periculoşi. 

— Trebuie să mergem după ei, zise Lorren cel Negru. 

— Nu pe întuneric. Lui Theon nu-i plăcea ideea de a 
urmări lupi străvechi prin pădure în toiul nopţii; vânătorii 
puteau deveni cu uşurinţă cei vânaţi. Vom aştepta până se 
luminează de ziuă. Până atunci, mai bine m-aş duce să 
vorbesc cu devotaţii mei supuşi. 

Jos, în curte, un grup agitat de bărbaţi, de femei şi de 
copii fusese îngrămădit lângă zid. Mulţi nu avuseseră timp 
nici să se îmbrace, se acoperiseră cu pături de lână sau se 
cuibăriseră goi sub mantii sau cămăşi de noapte. Erau 
împresuraţi de o duzină de Oameni de Fier, cu torţe într-o 
mână şi cu arme în cealaltă. Vântul sufla în rafale, iar 
lumina pâlpâitoare, portocalie, se oglindea mohorâtă pe 
coifurile de oţel, pe bărbile dese şi în ochii posomorâţi. 

Theon se plimbă dintr-o parte într-alta prin faţa 
prizonierilor, studiindu-le chipurile. Arătau toți la fel de 
vinovaţi. 

— Câţi lipsesc? 

— Şase. Duhoare veni în spatele lui, mirosind a săpun, 
cu păru-i negru fluturând în vânt. Amândoi băieţii Stark, 
băiatul acela din mlaştini şi sora lui, nătărăul de la 
grajduri şi femeia ta sălbatică. 

Osha. O bănuise din clipa în care a văzut cea de-a doua 
cupă. Ar fi trebuit să-mi dau seama că nu trebuie să mă 
încred în ea. E la fel de sălbatică precum Asha. Până şi 
numele lor sună la fel. 

— A aruncat cineva o privire la grajduri? 

— Aggar spune că nu lipseşte nici un cal. 

— Dansatoarea e încă în ţarc? 

— Dansatoarea? Duhoare se încruntă. Aggar spune că 
toţi caii sunt acolo. Doar nătărăul lipseşte. 

Atunci înseamnă că merg pe jos. Era cea mai bună 
veste pe care o auzise de când s-a trezit. Bran mergea, 


255 


fără îndoială, în coşul său, în spatele lui Hodor. Osha 
trebuia să-l ducă pe Rickon în braţe; picioarele lui mici nu- 
l] puteau duce singure prea departe. Theon era sigur că-i 
va avea curând înapoi în mâinile lui. 

— Bran şi Rickon au fugit, se adresă el oamenilor de la 
castel privindu-i în ochi. Cine ştie unde s-au dus? Nimeni 
nu răspunse. Nu ar fi putut evada fără ajutor, continuă 
Theon. Fără mâncare, fără îmbrăcăminte şi fără arme. 
Incuiase în Winterfell toate săbiile şi securile, dar, fără 
doar şi poate, câteva fuseseră ascunse de ochii lui. Vreau 
numele tuturor celor care i-au ajutat. Al tuturor celor care 
s-au făcut că nu văd. Nu se auzea decât vântul. La primele 
raze de lumină, am de gând să-i aduc înapoi. Îşi agăţă 
degetul mare de centura sabiei. Am nevoie de vânători. 
Cine vrea o blană frumoasă şi caldă de lup, să-l 
încălzească toată iarna? Gage? Bucătarul îl întâmpina 
întotdeauna vesel când se întorcea de la vânătoare, să-l 
întrebe dacă a adus ceva de soi pentru masă, dar acum nu 
avea nimic de spus. Theon făcu cale-ntoarsă, cercetându-le 
chipurile, căutând cel mai mic semn de vinovăţie. Un 
infirm nu are ce căuta în sălbăticie. Iar Rickon, aşa mic 
cum e, cât timp va rezista acolo? Nan, gândeşte-te cât de 
speriat trebuie să fie. Bătrâna pălăvrăgise cu el zece ani, 
spunându-i poveştile sale nesfârşite, dar acum se uita la el 
cu gura căscată ca la un străin. Aş fi putut să vă omor pe 
toţi şi să dau femeile voastre soldaţilor mei, să se distreze 
cu ele, dar v-am apărat. Aşa îmi mulţumiţi? Joseth, cel care 
îi îngrijise calul, Farlen, cel care îl învățase tot ce ştia 
despre câinii de vânătoare, Barth, soţia berarului, cu care 
se culcase la început - nici unul dintre ei nu-l privea în 
ochi. Mă urăsc, îşi dădu el seama. 

Duhoare se apropie mai mult. 

— Jupoaie-i, îl îndemnă el cu buzele-i groase sclipind. 
Lordul Bolton obişnuia să spună că un om dezbrăcat poate 
avea câteva secrete, dar un om jupuit nu are nici unul. 

Theon ştia că omul jupuit era blazonul Casei Bolton. Cu 
ani în urmă, câţiva dintre lorzii lor merseseră prea departe 
şi îşi făcuseră mantii din pieile duşmanilor ucişi. Aşa au 

256 


sfârşit câţiva dintre membri clanului Stark. Se presupune 
că toate acestea au încetat cu o mie de ani în urmă, când 
familia Bolton a plecat genunchiul în faţa Winterfellului. 
Sau doar aşa se spune, dar vechile obiceiuri mor greu, 
după cum bine ştiu. 

— Nimeni nu va fi jupuit la nord atâta vreme cât 
domnesc eu în Winterfell, spuse Theon cu voce tare. Sunt 
singurul vostru apărător împotriva celor de teapa lui, îi 
venea să strige. Nu putea fi atât de ostentativ, dar poate 
că unii erau destul de isteţi ca să priceapă. 

Peste zidurile castelului, cerul devenea tot mai gri. 
Zorile nu puteau fi departe. 

— Joseth, pune şaua pe Zâmbitor şi pe un cal pentru 
tine. Murch, Gariss, Poxy Tym, veniţi şi voi. Murch şi 
Gariss erau cei mai buni vânători din castel, iar Tym era 
un bun arcaş. Aggar, Rednose, Gelmar, Duhoare, Wex! 
Avea nevoie de oamenii lui să-i ţină spatele. Farlen, am 
nevoie de câini de vânătoare şi de tine ca să te ocupi de ei. 

Ingrijitorul de animale cu părul sur îşi încrucişă 
braţele. 

— Şi de ce m-aş osteni să-i vânez pe adevărații noştri 
lorzi, şi pe deasupra copii? 

Theon se apropie. 

— Eu sunt acum adevăratul tău lord şi omul care are 
grijă ca Palla să fie în siguranţă. 

Văzu cum sfidarea piere din ochii lui Farlen. 

— Da, stăpâne. 

Făcând un pas înapoi, Theon privi de jur-împrejur să 
vadă pe cine ar mai putea adăuga pe listă. 

— Maester Luwin, vesti el. 

— Eu nu ştiu nimic despre vânătoare. 

Nu, dar n-am încredere să rămâi la castel în absenţa 
mea. 

— Atunci a venit vremea să înveţi. 

— Lasă-mă şi pe mine să vin. Vreau o mantie din piele 
de lup. Un băiat, nu mai mare decât Bran, ieşi în faţă. 
Theon avu nevoie de un moment ca să-şi aducă aminte 


257 


cine era. Am mai vânat de multe ori, zise Walder Frey. 
Cerbi roşii şi elani, şi chiar şi mistreți. 

Vărul său îl luă în râs. 

— A fost la o vânătoare de mistreți cu tatăl său, dar nu 
l-au lăsat să se apropie. 

Theon îl privi şovăitor pe băiat. 

— Vino, dacă vrei, dar dacă nu poţi ţine pasul, să nu 
crezi c-am să te dădăcesc tot drumul. I se adresă din nou 
lui Lorren cel Negru: Winterfellul e al tău în absenţa mea. 
Dacă nu ne întoarcem, fă cu el ce vrei. Asta ar putea să-i 
facă să se roage naibii pentru succesul meu. 

Se adunară lângă Poarta Vânătorilor când primele raze 
palide de soare mângâiară vârful Turnului Clopotului, cu 
răsuflarea îngheţându-le în aerul rece al dimineţii. Gelmar 
se echipase cu o secure cu mâner lung care i-ar permite să 
lovească înainte ca lupii să se năpustească asupra lui. 
Lama era suficient de grea ca să omoare dintr-o singură 
lovitură. Aggar purta jambiere de oţel. Duhoare sosi 
ducând în mână o suliță pentru mistreți şi un sac de 
spălătoreasă arhiplin, umflat cu cine ştie ce. Theon îşi 
luase arcul, nu avea nevoie de nimic altceva. Cândva, 
salvase viaţa lui Bran cu o săgeată. Spera că nu va fi 
nevoit să i-o ia cu o alta, dar dacă se va ajunge acolo, o va 
face. 

Unsprezece bărbaţi, doi băieţi şi o duzină de câini 
traversară şanţul de apărare. Dincolo de zidul exterior, 
urmele erau lesne de desluşit în pământul moale, urmele 
de labe ale lupilor, pasul apăsat al lui Hodor, urmele mai 
puţin adânci lăsate de picioarele celor doi Reed. Odată 
ajunşi sub copaci, pământul pietros şi frunzele căzute 
făceau semnele mai greu de observat, dar căţeaua roşie a 
lui Farlen luase deja urma. Ceilalţi câini erau la mică 
distanţă în spate, copoii adulmecând şi lătrând, o pereche 
de mastiffi monstruoşi venind în urmă. Dimensiunea şi 
ferocitatea lor ar putea juca un rol semnificativ împotriva 
unui lup străvechi încolţit. 

Ar fi bănuit că Osha fugise la sud, la Ser Rodrik, dar 
urmele duceau către nord pe la nord-vest, în chiar inima 


258 


pădurii lupilor. Lui Theon nu-i plăcea asta deloc. Ar fi o 
ironie amară dacă fugarii s-ar îndrepta către Deepwood 
Motte şi ar ajunge direct în braţele lui Asha. Aș prefera sã- 
i văd morţi, gândi el cu amărăciune. E mai bine să fii 
considerat crud decât nătărău. 

Nori de abur palid se strecurau printre copaci. Pinii şi 
sequoia creşteau groşi prin locurile acelea, şi nimic pe 
lume nu era mai întunecat şi mai mohorât decât o pădure 
veşnic verde. Terenul era accidentat şi acele căzute se 
ascundeau în iarba moale, făcând ca fiecare pas să fie 
primejdios pentru cai, aşa că fură nevoiţi să înainteze 
încet. Dar nu la fel de încet ca un om cărând un infirm sau 
o hoaşcă bătrână şi costelivă cu un copil de patru ani în 
spate. Îşi spuse că trebuie să aibă răbdare. Va pune mâna 
pe ei înainte de sfârşitul zilei. 

Maester Luwin veni la trap lângă el, pe când luau o 
urmă de vânat de-a lungul buzei unei prăpăstii. 

— Până aici vânătoarea nu se deosebeşte cu nimic de 
călăritul prin pădure, stăpâne. 

Theon zâmbi. 

— Există similitudini. Dar vânătoarea se sfârşeşte cu 
sânge. 

— Trebuie neapărat să fie aşa? Această fugă a fost 
nesăbuită, dar nu vei fi milostiv? Cei pe care îi căutăm sunt 
fraţii tăi vitregi. 

— Nici un Stark în afară de Robb nu s-a purtat 
vreodată frăţeşte cu mine, dar Bran şi Rickon îmi sunt mai 
de preţ vii decât morţi. 

— Acelaşi lucru este valabil şi în privinţa fraţilor Reed. 
Moat Cailin se află la marginea mlaştinilor. Lordul 
Howland poate să-l trimită în iad pe unchiul tău, dacă 
vrea, dar atâta timp cât moştenitorii lui sunt în mâna ta, 
trebuie să se abţină. 

Theon nu se gândise la asta. La drept vorbind, nu se 
gândise la oamenii mlaştinilor deloc, decât o dată sau de 
două ori, când s-a uitat la Meera şi s-a întrebat dacă mai 
era fecioară. _ 

— S-ar putea să ai dreptate. li vom cruța dacă putem. 


259 


— Şi pe Hodor, sper. E un băiat slab la minte, ştii asta. 
Face după cum i se spune. De câte ori ţi-a ţesălat calul, ţi-a 
săpunit şaua, ţi-a lustruit armura? 

Hodor nu însemna nimic pentru el. 

— Dacă nu se opune, îl vom lăsa să trăiască. Theon 
ridică un deget: Dar spune o singură vorbă despre viaţa 
sălbaticei şi poţi să mori cu ea. Mi-a făcut un jurământ şi a 
scuipat apoi pe el. 

Maester îşi înclină capul. 

— Nu găsesc nici un fel de scuze pentru sperjuri. Fă 
ceea ce trebuie. Îţi mulţumesc pentru milostenie. 

Milostenie, gândi Theon în timp ce Luwin se retrase. 
Prea multă, şi spun că eşti slab, prea puțină şi eşti ticălos. 
Cu toate acestea, maesterul îi dăduse sfaturi bune, ştia 
asta. Tatăl său se gândea numai la cuceriri, dar la ce bun 
să cucereşti un regat dacă nu-l puteai stăpâni? Forţa şi 
teama nu te puteau duce decât până aici. Păcat că Ned 
Stark îşi dusese fiicele la sud, altfel Theon ar fi putut să-şi 
sporească influenţa asupra Winterfellului căsătorindu-se 
cu una dintre ele. Sansa era şi ea o făptură drăgălaşă, şi 
trebuia să fie deja numai bună de luat în pat. Dar se afla la 
o mie de kilometri depărtare, în ghearele Lannisterilor. 
Păcat. 

Pădurea devenea din ce în ce mai sălbatică. Pinii şi 
sequoia lăsau loc stejarilor imenşi, întunecaţi. Desişurile 
de păducel ascundeau şanţurile şi râpele. Coline stâncoase 
se ridicau şi coborau. Trecură pe lângă casa unui mic 
fermier, părăsită şi năpădită de buruieni, şi ocoliră o 
carieră de piatră inundată unde apa neclintită avea un 
luciu gri ca oţelul. Când câinii începură să latre, Theon îşi 
închipui că fugarii erau prin apropiere. Dădu pinteni 
calului şi se apropie la trap, dar ceea ce găsi nu era decât 
stârvul unui tânăr elan... sau ce mai rămăsese din el. 

Descălecă să-l cerceteze mai îndeaproape. Fusese 
recent omorât şi era, evident, isprava lupilor. Câinii 
începură să adulmece cu lăcomie în jurul lui, şi un mastiff 
îşi îngropă colții într-o pulpă înainte ca Farlen să-l alunge 
cu strigăte. Nici o parte din acest trup de animal nu a fost 

260 


tăiată, îşi dădu seama Theon. Lupii au mâncat, dar oamenii 
nu. Chiar dacă Osha nu a vrut să rişte să aprindă un foc, ar 
fi trebuit să le taie câteva bucăţi. Nu era logic să laşi atâta 
carne bună să putrezească. 

— Farlen, eşti sigur că suntem pe drumul cel bun? 
întrebă el. Câinii tăi ar putea să urmărească alţi lupi? 

— Căţeaua mea cunoaşte foarte bine mirosul lui Vară şi 
al Lăţosului. 

— Sper. Spre binele tău. 

La mai puţin de o oră după aceea, urmele îi purtară în 
josul unei pante, către un pârâu mocirlos, umflat de ploile 
recente. Acolo câinii pierdură urma. Farlen şi Wex trecură 
apa cu copoii şi se întoarseră clătinând din cap, în timp ce 
animalele cutreierau în susul şi-n josul celuilalt mal, 
adulmecând. 

— Au intrat aici, stăpâne, dar nu pot să-mi dau seama 
unde au ieşit, spuse îngrijitorul de câini. 

Theon descălecă şi îngenunche lângă pârâu. Vâri o 
mână. Apa era rece. 

— N-ar fi stat mult aici, spuse el. Du-te cu jumătate 
dintre câini în josul apei, eu voi merge în sus... 

Wex bătu din palme zgomotos. 

— Ce este? întrebă Theon. 

Băiatul mut arătă cu mâna. Pământul de lângă apă era 
ud şi noroios. Urmele lăsate de lupi erau cât se poate de 
clare. 

— Urme de labe, da. Şi? 

Wex îşi vâri călcâiul în pământ şi îşi răsuci piciorul într- 
o parte şi-ntr-alta. Lăsă o scobitură adâncă. Joseth 
înţelese: 

— Un om de statura lui Hodor ar fi trebuit să lase o 
urmă mai adâncă în noroiul ăsta, spuse el. Cu atât mai 
mult cu greutatea unui băiat în spate. Cu toate acestea, 
singurele urme de cizme de aici sunt ale noastre. Uită-te şi 
tu. 

Îngrozit, Theon văzu că era adevărat. Lupii intraseră 
singuri în apa maronie, umflată. 


261 


— Trebuie că Osha s-a abătut din drum în spatele 
nostru. Inainte de elan, cel mai probabil. I-a trimis pe lupi 
înainte, de unii singuri, sperând că îi vom urmări pe ei. Se 
întoarse către vânători: Dacă voi doi m-aţi tras pe sfoară... 

— A fost doar o singură urmă, stăpâne, jur, zise Gariss 
apărându-se. Şi lupii străvechi nu s-ar fi despărţit 
niciodată de băieţi. Nu pentru mult timp. 

Asta e adevărat, gândi Theon. Vară şi Câinele Lăţos ar 
fi putut să se depărteze ca să vâneze, dar mai devreme sau 
mai târziu s-ar fi întors la Bran şi la Rickon. 

— Gariss, Murch, luaţi patru câini şi verificaţi încă o 
dată, aflaţi unde i-am pierdut. Aggar, tu urmăreşte-i, nu 
vreau nici un şiretlic. Farlen şi cu mine vom urmări lupii 
străvechi. Sunaţi o dată din corn când găsiţi urma. De 
două ori dacă vedeţi lupii în carne şi oase. După ce aflăm 
unde s-au dus, ne vor conduce la stăpânii lor. 

Il luă pe Wex, pe băiatul Frey şi pe Gynir Rednose să 
cerceteze în susul apei. El şi Wex mergeau pe o parte a 
pârâului, Rednose şi Walder Frey pe cealaltă, fiecare cu 
câte o pereche de copoi. Lupii se puteau ivi pe oricare 
dintre maluri. Theon era atent la urme de paşi, la vânt, la 
crengi rupte, la orice indiciu despre locul unde lupii ar fi 
putut ieşi din apă. Observă destul de uşor paşii de cerb, de 
elan şi de viezure. Wex surprinse o vulpe bând apă din 
izvor, iar Walder sperie trei iepuri dintr-un tufiş şi reuşi să- 
şi înfigă săgeata într-unul. Văzură urmele de gheare, acolo 
unde un urs sfâşiase coaja unui mesteacăn înalt. Dar nici 
urmă de lupi străvechi. 

Putin mai departe, îşi spuse Theon. Dincolo de stejarul 
acela, dincolo de movila aceea, dincolo de următoarea 
cotitură a râului, vom găsi ceva acolo. Merse înainte cu 
încăpățânare, mult după ce îşi dădu seama că ar trebui să 
se întoarcă, şi un sentiment crescând de îngrijorare îi 
rodea stomacul. Era miezul zilei când smuci frâul 
Zâmbitorului cu dezgust şi renunţă. 

Cumva, Osha şi nenorociţii de băieţi reuşeau să îl evite. 
N-ar fi trebuit să poată, nu pe jos, împovăraţi cu un infirm 
şi cu un copil. Fiecare oră care trecea sporea posibilitatea 

262 


ca fugarii să reuşească. Dacă ajung într-un sat... Oamenii 
nordului nu i-ar refuza niciodată pe fiii lui Ned Stark, fraţii 
lui Robb. Ar avea cai să le grăbească înaintarea, mâncare. 
Oamenii s-ar bate pentru onoarea de a-i apăra. Tot nordul 
nenorocit şi-ar uni forţele în jurul lor. 

Lupii au mers în josul apei, atâta tot. Se agăţă de 
gândul acela. Căţeaua aia roşie va mirosi locul unde au 
ieşit din apă şi vom fi din nou pe urma lor. 

Dar când se reuniră cu grupul lui Farley, o singură 
privire la chipul crescătorului de câini sfărâmă toate 
speranţele lui Theon. 

— Singurul lucru la care sunt buni câinii ăia e să 
hăituiască un urs, zise Theon furios. Aş vrea să am un urs. 

— Câinii nu sunt de vină. Farlen îngenunche între 
mastiff şi preţioasa lui căţea roşie, cu câte-o mână pe 
fiecare. Apa curgătoare nu ţine nici un fel de miros, 
stăpâne. 

— Lupii au fost nevoiţi să iasă din pârâu undeva. 

— Fără îndoială că au ieşit. In susul sau în josul apei. 
Nu ne dăm bătuţi, vom găsi locul, dar în ce direcţie? 

— N-am auzit niciodată despre vreun lup care să fugă 
prin albia unui râu leghe în şir, zise Duhoare. Un om ar 
putea s-o facă. Dacă ştie că e urmărit, s-ar putea. Dar un 
lup? 

Cu toate acestea, Theon se îndoia. Lupii aceştia nu 
erau ca lupii obişnuiţi. Ar fi trebuit să jupoi ființele 
blestemate. 

Aceeaşi poveste se repetă când se întâlniră cu Gariss, 
Murch şi Aggar. Vânătorii se întorseseră pe unde au venit 
jumătate din drum fără să găsească nici un semn despre 
locul unde băieţii Stark ar fi putut să se despartă de lupi. 
Copoii lui Farlen păreau la fel de frustraţi ca şi stăpânii 
lor, mirosind copacii şi pietrele şi muşcându-se, cu 
nervozitate, unul pe altul. 

Theon nu îndrăznea să recunoască înfrângerea. 

— Ne vom întoarce la pârâu. Căutaţi din nou, de data 
asta vom merge cât de departe trebuie. 


263 


— Nu-i vom găsi, spuse pe neaşteptate băiatul Frey. Nu 
atâta timp cât mâncătorii de broaşte sunt cu ei. Oamenii 
mlaştinilor sunt  ticăloşi, nu se luptă ca oamenii 
cumsecade, se pitesc şi folosesc săgeți otrăvite. Nu-i vezi 
niciodată, dar ei te văd. Cei care se duc după ei în mlaştini 
se rătăcesc şi nu mai ies niciodată. Casele lor se mișcă, 
chiar şi castelele ca Rondul Greywater. Aruncă o privire 
neliniştită spre frunzişul care îi înconjura din toate părţile. 
S-ar putea să fie acolo, undeva, chiar acum, ascultând tot 
ce vorbim. 

Farlen râse ca să arate ce părere avea despre această 
idee. 

— Câinii mei ar mirosi orice în tufele alea. S-ar năpusti 
asupra lor înainte să apuci să tragi un pârţ, băiete. 

— Mâncătorii de broaşte nu miros ca oamenii, insistă 
Frey. Au o duhoare mocirloasă, ca broaştele şi copacii şi ca 
apa murdară. Sub braţe le cresc muşchi în loc de păr şi pot 
trăi şi dacă mănâncă doar noroi şi trag în piept apă de 
baltă. 

Theon era gata să-i spună ce ar trebui să facă cu 
născocirile doicii sale, când Maester Luwin interveni: 

— Cronicile spun că oamenii mlaştinilor s-au apropiat 
mai mult de copiii pădurii în vremurile când clarvăzătorii 
încercau să coboare ciocanul apelor asupra Gâtului. S-ar 
putea să aibă cunoştinţe secrete. 

Dintr-odată, pădurea deveni mai întunecoasă decât era 
cu o clipă înainte, de parcă un nor ar fi trecut prin dreptul 
soarelui. Una era ca un băiat neghiob să peroreze prostii, 
dar era de presupus că maesterii erau înţelepţi. 

— Singurii copii care mă preocupă sunt Bran şi Rickon, 
zise Theon. Înapoi la pârâu. Acum! 

Preţ de o clipă nu crezu că aveau să se supună, dar, în 
cele din urmă, obişnuinţa îşi spuse cuvântul. Îl urmară 
posaci, dar îl urmară. Băiatul Frey era la fel de în- 
spăimântat ca şi iepurii aceia pe care-i speriase mai 
devreme. Theon aşeză oameni pe ambele maluri şi porniră 
în direcţia curentului. Merseră leghe în şir, încet şi pru- 
dent, descălecând să ducă de căpăstru caii prin zonele 


264 


primejdioase, lăsând copoii buni de hăituit urşii să miroasă 
fiecare tufiş. Acolo unde un copac căzut zăgăzuia cursul 
apei, vânătorii fură nevoiţi să ocolească un iaz verde şi 
adânc, dar dacă lupii străvechi făcuseră la fel, nu lăsaseră 
nici urmă, nici miros. Se pare că animalele se apucaseră 
de înotat. Când am să-i prind, vor înota de la va sta în gât. 
Îi voi da pe amândoi Zeului Înecat. 

Când pădurea începu să se întunece, Theon Greyjoy 
ştia că era înfrânt. Fie că oamenii mlaştinilor cunoşteau 
într-adevăr vraja copiilor pădurii, fie Osha îi înşelase cu 
vreun şiretlic al sălbaticilor. Îi făcu să înainteze, în goană, 
prin amurg, dar când ultimele raze de lumină păliră, 
Joseth îşi făcu, în cele din urmă, curajul să vorbească: 

— E zadarnic, stăpâne. Caii o să şchiopăteze, o să-şi 
rupă un picior. 

— Joseth are dreptate, zise Maester Luwin. Nu ne va 
folosi la nimic să orbecăim prin păduri la lumina torțelor. 

Theon simţea gust de fiere în fundul gâtlejului şi 
stomacul îi era un cuib de şerpi care se încolăceau şi se 
muşcau unul pe altul. Dacă se întorcea la Winterfell cu 
mâinile goale, putea la fel de bine să se îmbrace în haine 
pestriţe de-acum înainte şi să poarte o pălărie ascuţită; 
întreg nordul va şti că e un măscărici. Și când va auzi tatăl 
meu... şi Asha... 

— Stăpâne prinţ. Duhoare îşi îndemnă calul şi se 
apropie. Poate că nu au venit niciodată în direcţia asta. 
Dacă aş fi fost în locul lor, aş fi mers către nord şi către 
est, poate. Către clanul Umber, oamenii de nădejde ai 
familiei Stark. Dar pământurile lor sunt departe. Băieţii se 
vor adăposti pe undeva pe-aproape. Poate că ştiu eu unde. 

Theon îl privi neîncrezător. 

— Spune-mi. 

— Ştii moara aia veche, care şade singuratică pe Apa 
Ghindei? Ne-am oprit acolo când am fost târât la 
Winterfell, ca prizonier. Soţia morarului ne-a vândut fân 
pentru cai în timp ce cavalerul ăla bătrân îi uşuia puradeii. 
Poate că se ascund acolo. 


265 


Theon cunoştea moara. Chiar o tăvălise pe nevasta 
morarului o dată sau de două ori. Nu era nimic deosebit în 
legătură cu moara sau cu ea. 

— De ce acolo? Sunt zeci de sate şi fortărețe la fel de 
aproape. 

Ochii săi spălăciţi sclipiră amuzaţi. 

— De ce? Păi asta n-am de unde să ştiu. Dar sunt acolo, 
am o presimţire. 

I se făcea silă de răspunsurile viclene ale bărbatului. 
Buzele lui arată ca doi viermi încolăciți. 

— Ce spui acolo? Dacă mi-ai ascuns vreo informaţie... 

— Stăpâne prinţ. Duhoare descălecă şi îi făcu şmecher 
cu ochiul. Theon răspunse la fel. Când fură amândoi jos, 
Duhoare desfăcu sacul de pânză pe care îl adusese de la 
Winterfell. Uită-te aici. 

Era tot mai întuneric. Theon îşi vâri mâna, nerăbdător, 
în sac, bâjbâind prin blana moale şi lâna aspră, 
înţepătoare. Un vârf ascuţit îi ciupi pielea, iar degetele i se 
închiseră în jurul unui obiect rece şi dur. 

Scoase afară o broşă în formă de cap de lup, din argint 
şi jais. Dintr-odată înţelese. Mâna i se închise în pumn. 

— Gelmarr, spuse el întrebându-se în cine se putea 
încrede. În nici unul. Aggar, Rednose. Cu noi. Ceilalţi se 
pot întoarce la Winterfell cu câinii. Nu mai am nevoie de 
ei. Acum ştiu unde se ascund Bran şi Rickon. 

— Prinţe Theon, se rugă Maester Luwin, îţi vei aminti 
promisiunea. Îndurare, ai spus. 

— Îndurare a fost de dimineaţă. E mai bine să fii temut 
decât batjocorit. Înainte de-a mă înfuria. 


266 


JON 


Vedeau focul în noapte, pâlpâind pe versantul muntelui 
ca o stea căzută. Ardea mai roşu decât celelalte stele şi nu 
licărea, deşi uneori izbucnea strălucitor, iar alteori se 
micşora, devenind doar o scânteie îndepărtată, palidă şi 
lipsită de strălucire. 

La opt sute de metri în faţă şi la șase sute înălțime, 
cugetă Jon, şi perfect amplasat pentru a vedea tot ce mişcă 
în trecătoarea de dedesubt. 

— Străjeri în Trecătoarea Ţipătului? se miră cel mai 
vârstnic dintre ei. În floarea tinereţii sale, fusese cavalerul 
unui rege, aşa că fraţii în negru îl numeau şi acum 
Cavalerul Dalhbridge. Mă întreb de ce se teme Mance 
Rayder. 

— Dacă ar fi ştiut că vor aprinde un foc, i-ar fi ucis pe 
bieţii nenorociţi, zise Ebben, un bărbat îndesat, pleşuv, 
musculos ca un sac de pietre. 

— Aici, sus, focul înseamnă viaţă, zise Qhorin 
Halfhand, dar poate însemna la fel de bine şi moarte. 

La ordinul lui, nu riscaseră să aprindă nici un foc de la 
intrarea în munţi. Mâncau vită rece în saramură, pâine 
uscată şi brânză şi mai uscată, şi dormeau îmbrăcaţi, 
îngrămădiţi sub un morman de mantii şi de blănuri, 
ţinându-şi unul altuia de cald. Asta îi amintea lui Jon de 
lungile nopţi reci de demult, de la Winterfell, când 
împărțea acelaşi pat cu fraţii săi. Aceşti oameni erau fraţi 
şi ei, dar patul pe care îl împărțeau era din piatră şi 
pământ. 

— Or fi având un corn, zise Şarpele Stâncilor. 

Halfhand zise: 

— N-au voie să sufle din corn. 

— E un urcuş lung şi aspru pe timp de noapte, spuse 
Ebben privind la  sclipirea îndepărtată printr-o 
deschizătură în stâncile care-i adăposteau. Cerul era 


267 


senin, munţii ascuţiţi ridicându-se, negri pe fundalul 
negru, până în vârf, unde coroanele lor reci de zăpadă şi 
gheaţă străluceau palide în lumina lunii. 

— Şi o coborâre şi mai lungă, remarcă Qhorin 
Halfhand. Doi oameni, cred. Trebuie să fie doi acolo, să 
stea împreună de pază. 

— Eu. 

Cercetaşul căruia îi spuneau Şarpele Stâncilor 
dovedise deja că era cel mai bun căţărător dintre ei. Va 
trebui să fie el. 

— Şi cu mine, zise Jon Snow. 

Qhorin Halfhand îl privi. Jon auzea bocetul vântului 
tremurând prin trecătoarea înaltă de deasupra lor. Unul 
dintre caii de luptă necheză şi lovi cu copita în pământul 
uscat şi pietros al văii unde se adăpostiseră. 

— Lupul rămâne cu noi, spuse Qhorin. Blana albă se 
vede prea uşor la lumina lunii. Se întoarse către Şarpele 
Stâncilor: După ce aţi terminat, aruncă jos o făclie aprinsă. 
Vom veni când o vedem căzând. 

— Nu e moment mai bun decât acum să pornim, zise 
Şarpele. 

Luară fiecare câte o bucată de sfoară. Şarpele 
Stâncilor mai luă un sac cu ţepuşe de oţel şi un mic ciocan 
cu capul înfăşurat în postav gros. Pe cai îi lăsară împreună 
cu coifurile, cu zalele şi cu Nălucă. Jon îngenunche şi lăsă 
lupul străvechi să-l atingă cu botul înainte de a porni la 
drum. 

— Stai, îi porunci el. Mă întorc după tine. 

Şarpele Stâncilor deschise drumul. Era un bărbat 
scund, vânos, de aproape cincizeci de ani, cu barba 
căruntă, dar mai puternic decât părea, şi avea noaptea 
ochi mai buni decât orice om pe care îl cunoscuse Jon 
vreodată. Avea nevoie de ei în noaptea asta. Ziua, munţii 
erau gri-albăstrui, acoperiţi de un strat subţire de gheaţă, 
dar odată ce soarele dispărea în spatele piscurilor 
zdrenţuite, deveneau negri. Acum luna răsărind Îi 
zugrăvise în alb şi argintiu. 


268 


Fraţii în negru înaintau prin umbrele negre, printre 
pietre negre, croindu-şi drum pe o cărare abruptă, 
întortocheată, cu răsuflarea îngheţată în aerul negru. Jon 
se simţea aproape gol fără armură, dar nu-i lipsea 
greutatea ei. Era un drum greu şi anevoios. Să te grăbeşti 
aici însemna să rişti o gleznă ruptă sau mai rău. Şarpele 
Stâncilor părea să ştie unde să pună piciorul, parcă din 
instinct, dar Jon trebuia să fie mai atent la terenul crăpat, 
accidentat. 

Trecătoarea 'ipătului era de fapt o serie de trecători, 
un drum lung, şerpuitor, care urca în jurul unei succesiuni 
de creste cioplite de vânt, acoperite de gheaţă, şi cobora 
prin văile ascunse care rareori vedeau lumina soarelui. În 
afară de camarazii lui, Jon nu zărise picior de om de când 
lăsaseră în urmă pădurea şi începuseră să-şi croiască 
drum în sus. Colţii de Gheaţă erau cel mai aspru loc 
zămislit de zei şi cel mai duşmănos cu oamenii. Aici, sus, 
vântul tăia ca un cuţit şi şuiera în noapte ca o mamă 
jelindu-şi copiii ucişi. Puţinii arbori care se zăreau erau 
piperniciţi, groteşti şi creşteau într-o parte, printre 
crăpături şi fisuri. Mormane de stânci prăvălite atârnau 
adesea deasupra cărării, mărginite de ţurţuri care arătau 
de la distanţă ca nişte dinţi lungi şi albi. 

Cu toate acestea, Jon Snow nu regreta că venise. Erau 
şi minuni prin aceste locuri. Văzuse lumina soarelui 
scânteind pe cascadele subţiri, acoperite de gheaţă, în 
saltul lor peste buzele costişelor râpoase, şi o pajişte plină 
de flori sălbatice de toamnă, flori albastre de iarba-frigului 
şi stacojii, strălucitoare, de focul-gheţii, şi straturi de 
iarba-pârloagelor, scăldate în roşcat şi auriu. Văzuse râpe 
atât de adânci şi de negre încât păreau că se sfârşesc în 
iad şi îşi condusese calul peste un pod din piatră, zămislit 
de natură, ros de vânt, doar cu văzduhul de o parte şi de 
alta. Vulturii îşi aveau cuiburile pe piscuri şi coborau să 
vâneze în văi, rotindu-se neobosiţi cu aripi mari, albastre- 
cenuşii, care păreau aproape una cu cerul. Odată urmărise 
cum o pisică-umbră pândeşte un berbec, furişându-se pe 


269 


versantul muntelui ca un fum lichid, până ce fu gata de 
atac. i 

Acum e rândul nostru să atacăm. Işi dorea să se poată 
mişca la fel de ager şi de tăcut ca acea pisică-umbră şi să 
ucidă la fel de iute. Gheara Lungă era în teacă, de-a 
curmezişul spatelui său, dar s-ar putea să nu aibă loc s-o 
folosească. Avea cu el un cuţit şi un pumnal pentru lupta la 
strâmtoare. Vor avea și arme, iar eu nu port armură. Se 
întrebă cine se va dovedi a fi, până la sfârşitul nopţii, 
pisica-umbră şi cine berbecul. 

Vreme îndelungată merseră pe cărare, urmărindu-i 
ocolişurile şi răsucirile în drumul ei şerpuit pe versantul 
muntelui, în sus, mereu mai sus. Uneori muntele se 
împăturea în sine şi nu mai vedeau focul, dar mai devreme 
sau mai târziu acesta reapărea. N-ar fi reuşit niciodată să 
urce călare cărarea pe care o alesese Şarpele Stâncilor. Pe 
alocuri, Jon trebui să-şi lipească spatele de stânca rece şi 
să se târâie pe o parte ca un crab, palmă cu palmă. Chiar 
şi acolo unde cărarea se lărgea era primejdioasă; avea 
crăpături destul de mari ca să poată înghiţi un picior de 
om, pietriş de care te puteai împiedica, adâncituri unde 
apa băltea ziua şi îngheţa noaptea. Un pas, pe urmă altul, 
îşi spuse Jon. Un pas, pe urmă altul, şi n-am să cad. 

Nu se bărbierise de când plecase de la Pumnul Primilor 
Oameni şi curând barba îi era înţepenită de gheaţă. Două 
ore de urcuş. Vântul bătea atât de sălbatic, încât tot ceea 
ce putea face era să se cocoşeze şi să se agaţe de stâncă, 
rugându-se ca vântul să nu-l doboare de pe munte. Un pas, 
pe urmă altul, reluă el când vijelia se potoli. Un pas, pe 
urmă altul, şi n-am să cad. 

Curând ajunseră atât de sus încât era cel mai bine să 
nici nu se gândească să privească în jos. Dedesubt era 
doar întunecime, deasupra, doar luna şi stelele. 

— Muntele este mama noastră, îi spusese Şarpele 
Stâncilor în timpul unui urcuş mai uşor, cu câteva zile în 
urmă. Agaţă-te de ea, lipeşte-ţi faţa de sânii ei şi nu te va 
lăsa să cazi. Jon glumise pe tema asta, spunând că se 
întrebase întotdeauna cum era mama lui, dar nu se 


270 


aşteptase niciodată să o găsească la Colţii de Gheaţă. 
Acum nu i se mai părea nici pe departe la fel de amuzant. 
Un pas, pe urmă altul, gândi el ţinându-se strâns. 

Cărarea îngustă se sfârşi dintr-odată, acolo unde un 
umăr masiv de granit negru ţâşnea dintr-o parte a 
muntelui. După lumina strălucitoare a lunii, umbra stâncii 
era atât de neagră, încât aveai impresia că păşeşti într-o 
peşteră. 

— Drept pe aici, spuse cercetaşul cu glas scăzut. Vrem 
să ajungem deasupra lor. Îşi scoase mănuşile, le vâri sub 
centură, îşi legă în jurul taliei un capăt al funiei, celălalt în 
jurul lui Jon. Urmează-mă când funia devine încordată. 
Cercetaşul nu aşteptă un răspuns, ci porni îndată, urcând 
cu mâinile şi cu picioarele mai repede decât ar fi crezut 
Jon. Funia lungă se desfăşura încet. Jon îl privi atent, 
luând aminte la felul în care înainta, la locurile unde găsea 
fiecare proptiş, şi când ultima buclă de sfoară se descolăci, 
îşi scoase, la rândul lui, mănuşile şi îl urmă, însă mult mai 
încet. 

Şarpele Stâncilor trecuse funia în jurul vârfului neted 
al stâncii pe care aştepta, dar îndată ce Jon ajunse la el, o 
scutură, desfăşurând-o, şi porni din nou la drum. De data 
aceasta, când ajunse la capătul funiei, nu găsi nici o fisură 
potrivită, aşa că îşi scoase ciocanul cu capul învelit în 
postav şi bătu un piron, adânc, într-o crăpătură, atât de 
zgomotos încât Jon se crispa la fiecare lovitură, convins că 
sălbaticii auzeau şi ei. Când pironul fu bine ancorat, 
Şarpele Stâncilor legă frânghia şi Jon porni după el. Să 
sugi la sânul muntelui, îşi reaminti. Nu privi în jos. Ţine-ţi 
greutatea deasupra picioarelor. Nu privi în jos. Uită-te la 
stânca din faţa ta. lată un sprijin bun, da. Nu privi în jos. 
Pot să-mi trag sufletul pe marginea aceea, nu trebuie 
decât să ajung acolo. Nu privi niciodată în jos. 

La un moment dat, când se lăsă pe un picior, acesta îi 
alunecă şi inima i se opri în piept, dar zeii au fost buni şi 
nu a căzut. Simţea frigul strecurându-se de pe piatră în 
degetele lui, dar nu îndrăznea să-şi pună mănuşile, 
mănuşile alunecau, indiferent cât de strânse păreau, căci 


271 


stofa şi blana se mişcau între piele şi piatră, iar aici, sus, 
asta îl putea ucide. Mâna arsă îi înţepenea şi curând 
începu să-l doară. Apoi îşi rupse unghia şi, după aceea, 
începu să lase pete de sânge oriunde îşi punea mâna. 
Spera că până la capătul urcuşului va mai avea toate 
degetele. 

Urcau, urcau şi iar urcau, umbre negre târându-se pe 
zidul de piatră. Oricine din vale i-ar fi putut vedea cu 
uşurinţă, dar muntele îi ascundea de privirile sălbaticilor 
de lângă focul lor. Totuşi, Jon simţea că erau aproape 
acum. Oricum, nu se gândea la duşmanii care îl aşteptau, 
fără să ştie, ci la fratele lui de la Winterfell. Bran iubea 
căţărările. Aş vrea să am a zecea parte din curajul lui. 

Pe două treimi din perete se întindea, în sus, o fisură 
strâmbă în stâncă, acoperită de gheaţă. Şarpele Stâncilor 
întinse în jos o mână să-l ajute. Işi pusese înapoi mănuşile, 
aşa că Jon făcu la fel. Cercetaşul îşi înclină capul spre 
stânga şi amândoi se târâră pe marginea stâncii până ce 
putură vedea strălucirea portocalie, mocnită, de sub buza 
costişei. 

Sălbaticii îşi făcuseră focul într-o mică depresiune 
deasupra celei mai înguste zone a trecătorii, puţin în pantă 
şi în spatele unei stânci, ca să-i adăpostească de rafalele 
mai puternice de vânt. Acelaşi paravan le îngădui fraţilor 
în negru să se târască aproape de ei, furişându-se pe burtă 
până ce ajunseră să privească în jos la oamenii pe care 
aveau să-i omoare. 

Unul dintre ei dormea, ghemuit şi îngropat sub un 
morman de blănuri. Jon nu vedea nimic din el în afară de 
părul roşu, strălucitor în lumina focului. Cel de-al doilea 
stătea aproape de foc, întreţinându-l cu surcele şi cu 
crengi şi văitându-se de vânt pe un ton plângăreţ. Cel de-al 
treilea privea trecătoarea, deşi nu era mai nimic de văzut, 
doar un pocal imens de întunecime înconjurat de umerii 
înzăpeziţi ai munţilor. Era străjerul care avea cornul. 

Trei. Deocamdată Jon nu era sigur. Ar fi trebuit să fie 
doar doi. Unul dormea, totuşi. Şi dacă erau trei sau doi sau 
douăzeci, tot trebuia să facă ce avea de făcut. Şarpele 


272 


Stâncilor îi atinse braţul, arătă către străjerul cu cornul. 
Jon făcu semn cu capul către cel de lângă foc. Era o 
senzaţie ciudată să alegi omul pe care să-l ucizi. Îşi 
petrecuse jumătate dintre zilele vieţii sale cu sabia şi cu 
scutul, pregătindu-se pentru acest moment. Oare aşa s-a 
simţit şi Robb inainte de prima sa bătălie? se întrebă el, 
dar nu avea timp să reflecteze la această întrebare. 
Şarpele  Stâncilor se mişcă iute, sărind jos, asupra 
sălbaticilor, într-o ploaie de pietre. Jon scoase Gheara 
Lungă şi îl urmă. 

Totul se petrecu parcă într-o clipită. După aceea, Jon 
putu admira curajul sălbaticului care a întins prima oară 
mâna după corn în loc de sabie. L-a dus la buze, dar 
înainte de a apuca să sune, Şarpele Stâncilor l-a azvârlit la 
o parte cu o lovitură de sabie. Omul lui Jon sări în picioare, 
aruncându-i în faţă o torţă aprinsă. Simţi căldura flăcărilor 
şi se dădu înapoi. Cu colţul ochiului văzu cum cel care 
dormea se trezeşte şi ştiu că trebuie să termine repede cu 
omul lui. Când torţa ţâşni din nou, se năpusti asupra ei, 
legănând spada cu ambele mâini. Oţelul valyrian tăie prin 
piele, blană, lână şi carne, dar când sălbaticul căzu, se 
răsuci smulgând sabia din mâna lui Jon. Pe pământ, omul 
care dormise stătea în capul oaselor, între blănurile lui. 
Jon scoase pumnalul, înhăţând bărbatul de păr şi 
apăsându-i vârful sub bărbie, în timp ce el - nu, ea - se 
întinse... 

Mâna îi îngheţă. 

— O fată. 

— Un pândar, zise Şarpele Stâncilor. O sălbatică. 
Termin-o. 

Jon vedea teamă şi foc în ochii ei. Sângele se prelingea 
pe gâtul ei alb din locul în care fusese împuns. O lovitură 
şi gata, îşi spuse. Era atât de aproape încât simţea mirosul 
de ceapă din răsuflarea ei. Nu e mai în vârstă decât mine. 
Ceva îl făcu să se gândească la Arya, deşi nu semănau 
deloc. 

— Te predai? întrebă el întorcând pumnalul pe 
jumătate. Și dacă nu se predă? 

273 


— Mă predau. Vorbele ei răspândiră aburi în aerul 
rece. 

— Atunci eşti prizoniera noastră. Retrase lama de pe 
pielea netedă a gâtului ei. 

— Qhorin n-a spus să luăm prizonieri, zise Şarpele 
Stâncilor. 

— Nici n-a spus să nu luăm. Jon îşi desfăcu mâna din 
părul fetei, iar ea fugi departe de ei. 

— E o suliţaşă. Şarpele Stâncilor arătă către securea 
cu mâner lung care zăcea lângă blănurile în care dormise: 
Întindea mâna după aia când ai înhăţat-o. Dă-i cea mai 
mică ocazie şi ţi-o va împlânta între ochi. 

— Nu-i voi da cea mai mică ocazie. Jon lovi cu piciorul 
securea, departe de fată. Ai un nume? 

— Ygritte. Îşi frecă gâtul cu mâna şi se umplu de 
sânge. Privi degetele umede. 

Vârând cuțitul în teacă, Jon smulse Gheara Lungă din 
trupul omului pe care-l omorâse. 

— Eşti ostateca mea, Ygritte. 

— Eu ţi-am spus numele meu. 

— Sunt Jon Snow. 

Fata se crispă. 

— Un nume nefast. 

— Un nume de bastard, răspunse el. Tatăl meu a fost 
Eddard Stark de Winterfell. 

Fata îl privi cu precauţie, dar Şarpele Stâncilor chicoti 
caustic: 

— Prizonierii sunt cei care vorbesc de obicei, ai uitat? 
Cercetaşul aruncă o creangă lungă în foc. Nu că va vorbi. 
Am cunoscut sălbatici care şi-au muşcat limba înainte să 
răspundă la o întrebare. Când capătul crengii începu să 
ardă vesel, făcu doi paşi şi o aruncă peste prăpastie. Căzu 
în noapte, rotindu-se, până ce se făcu nevăzută. 

— Ar trebui să-i ardeţi pe cei pe care i-aţi ucis, spuse 
Ygritte. 

— E nevoie de un foc mai mare pentru asta, şi focurile 
mari strălucesc. Şarpele Stâncilor se întoarse, scrutând cu 


274 


privirea depărtarea neagră după orice licăr de lumină. Mai 
sunt şi alţi sălbatici prin apropiere, asta e, nu-i aşa? 

— Arde-i, repetă fata cu încăpățânare, altfel s-ar putea 
să aveţi din nou nevoie de săbii. 

Jon îşi aminti de Othor cel mort şi de mâinile lui negre 
şi reci. 

— Poate că ar trebui să facem cum spune. 

— Sunt şi alte mijloace. Şarpele Stâncilor îngenunche 
lângă omul pe care îl omorâse, îi scoase mantia şi cizmele, 
centura şi vesta, pe urmă îi săltă trupul pe un umăr şi îl 
duse la marginea prăpastiei. Mârâi când îl aruncă. O clipă 
mai târziu auziră o bufnitură udă, grea, undeva mai jos de 
ei. Cercetaşul dezbrăcase deja până la piele al doilea 
cadavru şi îl târa de braţe. Jon îl apucă de picioare şi 
împreună îl azvârliră în întunecimea nopţii. 

Ygritte privea şi nu spunea nimic. Era mai în vârstă 
decât crezuse la început, îşi dădu seama Jon, poate avea 
chiar douăzeci de ani, dar era scundă pentru vârsta ei, cu 
picioarele strâmbe şi cu faţa rotundă, avea mâinile mici şi 
nasul cârn. Smocul de păr încâlcit îi stătea în toate 
direcţiile. Părea dolofană, cum stătea acolo, ghemuită, dar 
în cea mai mare parte erau straturi de blană, de lână şi de 
piele. Pe sub toate astea putea fi la fel de slabă ca Arya. 

— Ai fost trimisă să ne urmăreşti? o întrebă Jon. 

— Pe voi şi pe alţii. 

Şarpele Stâncilor îşi încălzea mâinile la foc. 

— Ce se află dincolo de trecătoare? 

— Oamenii liberi. 

— Câţi? 

— Sute şi mii. Mai mulţi decât vei vedea tu vreodată, 
cioară. Zâmbi. Avea dinţii scurţi, dar foarte albi. 

Nu ştie câți. 

— De ce aţi vrea să veniţi aici? 

Ygritte rămase tăcută. 

— Ce ar putea să vrea regele vostru de la Colţii de 
Gheaţă? Nu puteţi rămâne aici, nu există hrană. 

Îşi întoarse faţa de la el. 

— Aveţi de gând să înaintați către Zid? Când? 

275 


Privea ţintă flăcările, de parcă n-ar fi auzit. 

— Ştii ceva despre unchiul meu, Benjen Stark? 

Ygritte îl ignoră. Şarpele Stâncilor râse. 

— Dacă-şi scuipă limba, să nu zici că nu te-am 
avertizat. 

Un mârâit grav, hodorogit, răsună lovindu-se de 
stâncă. Pisică-umbră, pricepu Jon imediat. Când îşi înălţă 
capul mai auzi unul, mai aproape. Scoase sabia din teacă 
şi se întoarse, ascultând. 

— Nu ne vor deranja, spuse Ygritte. După cei morţi au 
venit. Pisicile simt miros de sânge de la zece leghe 
depărtare. Vor sta lângă cadavre până ce vor mânca şi 
ultima bucăţică de carne şi vor zdrobi oasele pentru 
măduvă. 

Jon le auzea mâncând, sunetele răsunau lovindu-se de 
stânci. li dădeau un sentiment de nelinişte. Căldura focului 
îl făcu să-şi dea seama cât de istovit era, dar nu îndrăznea 
să adoarmă. Luase o prizonieră şi era treaba lui s-o 
păzească. 

— Erau rudele tale? o întrebă cu glas scăzut. Cei doi pe 
care i-am ucis? 

— Nu mai mult decât tine! 

— Decât mine? Se încruntă. Ce vrei să spui? 

— Ai spus că eşti bastardul de Winterfell. 

— Da, sunt. 

— Cine este mama ta? 

— Vreo femeie. Majoritatea mamelor sunt femei. 
Cineva îi spusese asta odată, nu-şi amintea cine. 

Fata zâmbi din nou, o străfulgerare de dinţi albi. 

— Şi nu ţi-a cântat niciodată cântecul trandafirului de 
iarnă? 

— N-am cunoscut-o pe mama mea. Nici vreun 
asemenea cântec. 

— Bael Bardul l-a compus, zise Ygritte. Era Regele-de- 
dincolo-de-Zid, cu multă vreme în urmă. Toţi oamenii liberi 
îi cunosc cântecele, dar poate că voi, la sud, nu le cântaţi. 

— Winterfellul nu e la sud, obiectă Jon. 


276 


— Ba da, este. Tot ce se află dincolo de Zid e la sud 
pentru noi. 

Nu privise niciodată lucrurile aşa. 

— Bănuiesc că totul depinde de locul în care te afli. 

— Da, fu de acord Ygritte. Intotdeauna e aşa. 

— Spune-mi, o îndemnă Jon. Aveau să treacă multe ore 
până ce Qhorin îşi va face apariţia, şi o poveste l-ar ajuta 
să rămână treaz. Vreau să aud povestea asta a ta. 

— Poate că nu-ţi va plăcea prea mult. 

— Totuşi, am s-o ascult. 

— Curajoasă cioară neagră, îl luă ea în derâdere. Ei 
bine, cu multă vreme înainte de a fi rege al oamenilor 
liberi, Bael era un mare tâlhar. 

Şarpele Stâncilor pufni. 

— Un criminal, un hoţ şi un violator, vrei să spui. 

— Şi asta depinde de felul în care priveşti lucrurile, 
răspunse Ygritte. Stark de Winterfell voia capul lui Bael, 
dar nu l-a putut avea niciodată, iar gustul eşecului îl 
învenina. Într-o zi, în amărăciunea lui, l-a numit pe Bael laş 
care-i jefuieşte doar pe cei slabi. Când a ajuns la el vorba 
despre asta, Bael a jurat să-i dea lordului o lecţie. Aşa că a 
escaladat Zidul, s-a strecurat nevăzut pe drumul regelui şi 
a intrat în Winterfell într-o seară de iarnă, cu harpa în 
mână, zicându-şi Sygerrik de Skagos. Sygerrik înseamnă 
„înşelător” în Limba Veche, pe care o vorbeau primii 
oameni şi pe care uriaşii o vorbesc şi acum. La nord sau la 
sud, cântăreții găsesc mereu o primire călduroasă, aşa că 
Bael a mâncat chiar la masa Lordului Stark. A cântat 
cântecele vechi şi pe cele noi, compuse de el însuşi, şi a 
cântat atât de bine încât, atunci când a terminat, lordul s-a 
oferit să-l lase să-şi numească singur recompensa. 

— Nu cer decât o floare, a răspuns Bael, cea mai 
frumoasă floare care înfloreşte în grădinile de la 
Winterfell. 

Se făcea că trandafirii de iarnă abia înfloriseră, şi nu 
există floare mai rară sau mai prețioasă. Aşa că Stark a 
trimis pe cineva la grădinile sale de sticlă şi a poruncit să 
fie culeasă floarea cea mai frumoasă dintre trandafiri, ca 


277 


plată pentru cântăreţ. Şi aşa s-a şi întâmplat. Dar când a 
sosit dimineaţa, cântăreţul dispăruse... Şi fiica fecioară a 
Lordului Brandon de asemenea. În patul ei gol găsiră doar 
trandafirul albastru, palid, pe care Bael îl lăsase pe pernă, 
în locul unde fata îşi culcase capul. 

Jon nu mai auzise această poveste. 

— Care Brandon se presupune că a fost acesta? 
Brandon Constructorul a trăit în Epoca Eroilor, cu mii de 
ani înainte de Bael. Au mai existat Brandon Pârjolitorul şi 
tatăl acestuia, Brandon Corăbierul, dar... 

— Acesta a fost Brandon cel fără Fiică, spuse Ygritte cu 
asprime. Vrei să auzi povestea sau nu? 

Jon se încruntă. 

— Continuă. 

— Lordul Brandon nu mai avea alţi copii. La porunca 
lui, ciorile negre au zburat din castelele lor cu sutele, dar 
nicăieri n-au putut găsi vreun semn despre Bael sau 
despre fecioara aceasta. Mulţi ani au căutat, până ce 
lordul şi-a pierdut speranţa şi a căzut la pat, şi se părea că 
linia familiei Stark ajunsese la capăt. Dar într-o noapte, în 
timp ce zăcea aşteptând să moară, Lordul Brandon a auzit 
un plânset de copil. A pornit pe urma sunetului şi şi-a găsit 
fiica în camera ei, dormind cu un prunc la sân. 

— Bael a adus-o înapoi? 

— Nu. Fuseseră în Winterfell în tot acest timp, ascunşi 
în cimitirul din spatele castelului. Fecioara l-a iubit atât de 
mult pe Bael încât i-a dăruit un fiu, spune cântecul... deşi 
la drept vorbind, toate fecioarele îl iubesc pe Bael în 
cântecele sale. Cum o fi, cum n-o fi, cert e că Bael a lăsat 
copilul ca plată pentru trandafirul pe care l-a cules nepoftit 
şi că băiatul a crescut şi a devenit următorul Lord Stark. 
Aşa că, iată: ai sângele lui Bael în vene, la fel ca mine. 

— Asta nu s-a întâmplat niciodată, spuse Jon. 

Fata ridică din umeri. 

— Poate că da, poate că nu. Totuşi, e un cântec frumos. 
Mama mea obişnuia să mi-l cânte. Era şi ea femeie, Jon 
Snow. La fel ca mama ta. Se frecă la gât, unde o tăiase 
pumnalul. Cântecul se termină acolo unde găsesc copilul, 


278 


dar povestea are un sfârşit mai întunecat. Treizeci de ani 
mai târziu, când Bael a devenit Regele-de-dincolo-de-Zid şi 
a condus oamenii liberi către sud, Lordul Stark a fost cel 
care l-a aşteptat la Vadul Îngheţat... şi l-a ucis, căci Bael n- 
a vrut să-i facă nici un rău propriului său fiu când şi-au 
încrucişat săbiile. 

— Aşa că, în schimb, fiul şi-a ucis tatăl, zise Jon. 

— Da, spuse ea, dar zeii urăsc regicizii, chiar şi când 
ucid fără să ştie. Când Lordul Stark s-a întors din război şi 
mama lui a văzut capul lui Bael în vârful suliţei, în durerea 
ei s-a aruncat dintr-un turn. Fiul ei nu i-a supravieţuit 
mult. Unul dintre lorzii lui l-a jupuit şi şi-a făcut mantie din 
pielea lui. 

— Bael al tău era un mincinos, îi spuse el, acum 
convins. 

— Nu, răspunse Ygritte, dar adevărul unui bard e 
diferit de adevărul tău sau al meu. Oricum, ai cerut 
povestea, aşa că ţi-am spus-o. Îşi întoarse faţa de la el, 
închise ochii şi păru că doarme. 

Zorile şi Qhorin Halfhand sosiră deodată. Stâncile 
negre deveniră cenuşii şi cerul la răsărit era indigo când 
Şarpele Stâncilor a observat mai jos cercetaşii urcând 
agale. Jon îşi deşteptă prizoniera şi o ţinu de braţ cât timp 
coborâră să-i întâlnească. Din fericire, mai era un coborâş 
de pe munte, către nord-vest, pe cărări mult mai blânde 
decât cea care îi adusese aici, sus. Aşteptau într-un defileu 
îngust când fraţii îşi făcură apariţia călare pe caii lor de 
război. Nălucă alergă înainte de cum le simţi mirosul. Jon 
se aşeză pe vine să lase lupul străvechi să-şi închidă fălcile 
în jurul încheieturilor lui, trăgându-şi mâna înainte şi 
înapoi. Era un joc al lor. Dar când ridică privirea, o zări pe 
Ygritte uitându-se la el cu ochi mari şi albi ca nişte ouă de 
găină. 

Qhorin Halfhand nu făcu nici un comentariu când văzu 
prizoniera. 

— Erau trei, îi spuse Şarpele Stâncilor. Nu mai mulţi. 


279 


— Noi am trecut pe lângă doi, zise Ebben, sau pe lângă 
ce au lăsat pisicile din ei. Îi aruncă fetei o privire aspră, cu 
neîncrederea întipărită pe chip. 

— S-a predat, se simţi Jon obligat să spună. 

Chipul lui Qhorin era imperturbabil. 

— Ştii cine sunt? 

— Qhorin Halfhand. Fata arăta aproape ca un copil pe 
lângă el, dar îl privea în faţă cu îndrăzneală. 

— Spune-mi adevărul. Dacă aş cădea în mâinile 
oamenilor tăi şi m-aş preda, ce mi-ar aduce asta? 

— O moarte mai lentă decât altminteri. 

Marele cercetaş îl privi pe Jon. 

— N-avem mâncare pentru ea, nici nu putem să irosim 
un om ca s-o păzească. 

— Drumul din faţa noastră e şi aşa destul de 
primejdios, fiule, zise Cavalerul Dalbridge. Un țipăt când 
avem nevoie de tăcere, şi suntem cu toţii condamnaţi. 

Ebben scoase pumnalul. 

— Un sărut de oţel o va reduce la tăcere. 

Lui Jon i se uscase gâtlejul. Se uită la toţi, neputincios. 

— Mi s-a predat singură. 

— Atunci trebuie să faci ce e de făcut, zise Qhorin 
Halfhand. Eşti sânge din sângele Winterfellului şi omul 
Rondului de Noapte. Se uită la ceilalţi. Haideţi, fraţilor. Să- 
l] lăsăm s-o facă. li va fi mai uşor dacă nu ne uităm. Şi îi 
conduse în susul cărării abrupte, întortocheate şi, la scurt 
timp, doar Jon şi Nălucă rămăseseră cu fata sălbatică. 

Se gândi că Ygritte ar putea încerca să fugă, dar ea nu 
făcea decât să stea acolo aşteptând, privindu-l. 

— N-ai mai omorât niciodată o femeie, nu-i aşa? Când 
el clătină din cap, ea zise: Murim la fel ca bărbaţii. Dar nu 
trebuie s-o faci. Mance te-ar lua, ştiu că ar face-o. Există 
cărări secrete. Ciorile nu ne vor prinde niciodată. 

— Sunt cioară la fel ca ei, răspunse Jon. 

Fata încuviinţă resemnată. 

— Mă vei arde pe urmă? 

— Nu pot. Fumul ar putea fi văzut. 


280 


— Aşa este. Ridică din umeri. Ei bine, există locuri mai 
rele unde poţi sfârşi decât în burta unei pisici-umbră. 

Îşi aşeză Gheara Lungă peste umăr. 

— Nu ţi-e teamă? 

— Noaptea trecută mi-a fost, recunoscu ea. Dar acum 
soarele e sus. Îşi dădu părul la o parte, dezgolindu-şi gâtul, 
şi îngenunche în faţa lui. Loveşte ferm şi cu putere, cioară, 
altfel mă voi întoarce şi te voi bântui. 

Gheara Lungă nu era o sabie atât de lungă sau de grea 
precum Gheaţa tatălui său, dar era tot din oţel valyrian. O 
atinse cu tăişul, să marcheze locul unde trebuia să cadă 
lovitura, iar Ygritte tremură. 

— E rece, spuse ea. Haide, fă-o repede. 

Ridică spada deasupra capului şi cu ambele mâini 
strânse în jurul mânerului. O singură lovitură, cu toată 
greutatea mea în spate. li putea oferi o moarte rapidă şi 
curată cel puţin. Era fiul tatălui său. Nu-i aşa? Nu-i aşa? 

— Fă-o, îl îndemnă ea după un moment. Bastardule. Fă- 
o. Nu pot rămâne curajoasă la nesfârşit. Când lovitura nu 
căzu, fata întoarse capul să-l privească. 

Jon cobori sabia. 

— Du-te, murmură el. 

Ygritte se uită lung la el. 

— Acum, spuse el, până ce nu-mi vin minţile la loc. Du- 
te! 

Se duse. 


281 


SANSA 


Cerul sudului era negru de fum. Se ridica în vârtejuri, 
dintr-o sută de focuri îndepărtate, mânjind stelele cu 
degete de funingine. Dincolo de Apa Neagră, un şir de 
flăcări ardea în fiecare noapte, de la un orizont la altul, în 
vreme ce, în partea aceasta, Pezevenghiul incendiase tot 
malul râului: docuri şi magazii, case şi bordeluri, tot ce se 
afla în afara zidurilor oraşului. 

Până şi în Fortăreaţa Roşie aerul avea gust de cenuşă. 
Când Sansa îl găsi pe Ser Dontos în liniştea pădurii zeilor, 
îl întrebă de ce plânge. 

— E doar de la fum, minţi el. Arăta de parcă jumătate 
din regat ar fi fost în flăcări. Lordul Stannis vrea să-i 
afume pe sălbaticii Pezevenghiului. Dontos se clătina în 
timp ce vorbea, cu o mână pe trunchiul unui castan. O 
pată de vin îi murdărise tunica pestriță, roşie cu galben. Îi 
ucid iscoadele şi îi jefuiesc convoaiele. Iar sălbaticii au 
aprins şi ei focuri. Pezevenghiul i-a spus reginei că Stannis 
ar face mai bine să-şi dreseze caii să mănânce cenuşă, de 
vreme ce nu va găsi nici un fir de iarbă. L-am auzit 
spunând asta. Ca bufon, aud tot felul de lucruri pe care nu 
le-am auzit niciodată când eram cavaler. Vorbesc de parcă 
nu aş fi acolo - se aplecă mai aproape, suflânduii 
răsuflarea cu miros de vin direct în faţă -, Păianjenul 
plăteşte cu aur orice fleac, am impresia. Băieţii Lunii sunt 
ai lui de ani de zile. 

E beat din nou. Bietul meu Florian, aşa îşi zice el şi aşa 
şi este. Dare tot ce am. 

— E adevărat că Lordul Stannis a ars pădurea zeilor la 
Capătul Furtunii? 

Dontos încuviinţă. 

— A făcut un rug mare de copaci ca ofrandă pentru 
noul lui zeu. Preoteasa roşie l-a pus să facă asta. Se spune 


282 


că acum ea îl conduce, trup şi suflet. A jurat să ardă 
Marele Sept al lui Baelor dacă ocupă oraşul. 

— Lasă-l s-o facă. Când Sansa a văzut prima oară 
Marele Sept, cu zidurile sale de marmură şi cu cele şapte 
turnuri de cristal, a crezut că este cea mai frumoasă con- 
strucţie din lume, dar asta fusese înainte ca Joffrey să-i 
decapiteze tatăl pe treptele acestuia. Vreau să fie ars. 

— Taci, copilă, zeii te vor auzi. 

— De ce ar face-o? Nu-mi aud niciodată rugăciunile. 

— Ba da, le aud. M-au trimis la tine, nu-i aşa? 

Sansa ciuguli din scoarţa unui copac. Se simţea 
ameţită, aproape febrilă. 

— Te-au trimis, dar ce bine ai făcut? Mi-ai promis că 
mă vei duce acasă, dar sunt încă aici. 

Dontos o bătu cu palma pe braţ. 

— Am vorbit cu un anume om pe care îl cunosc, un 
prieten bun al meu... şi al tău, doamna mea. Va angaja o 
corabie rapidă, să ne ducă la loc sigur la momentul 
potrivit. 

— Momentul potrivit e acum, insistă Sansa, înainte să 
înceapă lupta. Au uitat de mine. Ştiu că am putea să 
plecăm pe furiş dacă am încerca. 

— Copilă, copilă. Dontos clătină din cap. Afară din 
castel, da, am putea face asta, dar porţile oraşului sunt 
mai straşnic păzite ca oricând, iar Pezevenghiul a închis şi 
râul. 

Era adevărat. Apa Neagră era mai pustie ca niciodată. 
Toate bărcile fuseseră retrase către bancul de nord, iar 
galerele de negoţ fugiseră sau fuseseră confiscate de 
Pezevenghi pentru a fi transformate în nave de război. 
Singurele ambarcaţiuni care puteau fi văzute erau galerele 
de război ale regelui. Vâsleau la nesfârşit în sus şi-n jos, 
poposind în apele adânci de la mijlocul râului şi schimbând 
săgeți cu arcaşii lui Stannis de pe malul sudic. 

Lordul Stannis însuşi era încă pe drum, dar avangarda 
lui îşi făcuse apariţia cu două nopţi mai devreme, în timpul 
lunii negre. Debarcaderul Regelui se deşteptase la vederea 
corturilor şi a flamurilor lor. Erau cinci mii, auzise Sansa, 


283 


aproape la fel de mulţi cât toate mantiile aurii din oraş. 
Fluturau merele roşii sau verzi ale Casei Fossoway, 
testoasa din Estermont, vulpea şi florile Casei Florent, iar 
comandantul lor era Ser Guyard Morrigen, un vestit 
cavaler de la sud, căruia oamenii îi spuneau Guyard cel 
Verde. Pe steagul lui se afla o cioară în zbor, cu aripile 
negre larg desfăcute, pe un cer verde-furtună. Dar 
steagurile gălbui erau cele care nelinişteau oraşul. Lungi 
alaiuri risipite se revărsau în urma lor ca nişte flăcări 
pâlpâitoare şi în loc de blazonul unui lord purtau însemnul 
unui zeu: inima arzând a Stăpânului Luminii. 

— Când va veni, Stannis va avea de zece ori mai mulţi 
oameni decât Joffrey, toată lumea spune aşa. 

Dontos o strânse de umăr. 

— Mărimea oştirii sale nu contează, draga mea, atâta 
timp cât sunt pe partea cealaltă a râului. Stannis nu poate 
trece fără corăbii. 

— Are corăbii. Mai multe decât Joffrey. 

— E drum lung de la Capătul Furtunii, flota va trebui 
să vină pe la Capul Massey, prin Defileu şi prin Golful Apei 
Negre. Poate că zeii vor trimite o furtună să-i alunge de pe 
mări. Dontos schiţă un zâmbet încurajator. Nu ţi-e uşor, 
ştiu. Trebuie să ai răbdare, copilă. Când prietenul meu se 
va întoarce în oraş, vom avea corabia noastră. Ai încredere 
în Florian al tău şi încearcă să nu-ţi fie frică. 

Sansa îşi înfipse unghiile în carne. Simţea frica în 
stomac, zvârcolindu-se şi înţepând tot mai rău cu fiecare 
zi. Coşmaruri despre ziua când plecase Prinţesa Myrcella 
îi tulburau şi acum somnul, vise negre, sufocante, care o 
trezeau în toiul nopţii, gâfâind. Auzea oamenii ţipând la ea, 
ţipând fără cuvinte, ca nişte animale. O încolţiseră şi 
aruncaseră în ea cu noroi şi încercaseră să o tragă jos de 
pe cal. Şi ar fi făcut şi mai rău dacă n-ar fi fost Câinele, 
care şi-a croit drum până la ea. Il sfâşiaseră pe Inaltul 
Septon în bucăţi şi zdrobiseră capul lui Ser Aron cu o 
piatră. Încearcă să nu-ti fie frică, îşi spuse ea. 

Tot oraşul se temea. Sansa vedea asta după zidurile 
castelului. Oamenii de rând se ascundeau în spatele 


284 


obloanelor închise şi a uşilor zăvorâte, ca şi cum asta i-ar fi 
putut apăra. Ultima oară când Debarcaderul Regelui a 
căzut, Lannisterii au prădat şi au siluit cum au vrut şi au 
trecut sute de oameni prin sabie, deşi oraşul şi-a deschis 
porţile. De astă dată, Pezevenghiul avea de gând să lupte, 
iar un oraş care se împotrivea nu se putea aştepta la nici o 
îndurare. 

Dontos continua să trăncănească: 

— Dacă aş mai fi cavaler, ar trebui să-mi pun armura şi 
să străjuiesc zidurile, alături de ceilalţi. Ar trebui să sărut 
picioarele Regelui Joffrey şi să-i mulţumesc dulce. 

— Dacă i-ai mulţumi că te-a făcut bufon, te-ar face 
înapoi cavaler, zise Sansa cu asprime. 

Dontos chicoti. 

— Jonquil a mea e fată isteaţă, nu-i aşa? 

— Joffrey şi mama lui spun că sunt proastă. 

— Lasă-i să spună. Aşa eşti mai în siguranţă, dulceaţa 
mea. Regina Cersei, Pezevenghiul, Lordul Varys şi cei de 
teapa lor se urmăresc unul pe altul, ageri ca nişte şoimi, şi 
plătesc pe unul şi pe altul să spioneze ce fac ceilalţi, dar 
nimeni nu-şi bate vreodată capul cu fiica Doamnei Tanda, 
nu-i aşa? Dontos îşi acoperi gura să înăbuşe un râgâit. Zeii 
să te apere, mica mea Narcisă. Devenea plângăcios. Asta i 
se întâmpla când bea vin. Acum dă-i lui Florian al tău un 
pupic. Un pupic să-i aducă noroc. Se aplecă, clătinându-se. 

Sansa se feri de buzele umede care o căutau pe 
bâjbâite, îi sărută uşor obrazul nebărbierit şi îi ură noapte 
bună. Se străduise din răsputeri să nu plângă. Plângea 
prea mult în ultimul timp. Era ruşinos, ştia, dar parcă nu 
se putea abţine; lacrimile veneau, uneori, dintr-un fleac şi 
nu putea face nimic să le stăvilească. 

Podul mobil care ducea către Citadela lui Maegor era 
nepăzit. Pezevenghiul mutase majoritatea mantiilor aurii 
pe zidurile oraşului, şi cavalerii albi al Gărzii Regale aveau 
sarcini mai importante decât să o urmărească pe ea. Sansa 
putea să meargă oriunde voia, atâta vreme cât nu încerca 
să iasă din castel, dar ea nu voia să se ducă nicăieri. 


285 


Trecu şanţul secat, cu ţepuşele sale nemiloase de oţel, 
şi urcă scara îngustă de la poarta-ghilotină, dar când 
ajunse la uşa dormitorului ei nu suportă să intre. Pereţii 
camerei o făceau să se simtă prinsă în capcană; chiar şi cu 
fereastra larg deschisă i se părea că nu are aer. 

Revenind la scară, Sansa urcă. Fumul întuneca stelele 
şi semiluna subţire, astfel că acoperişul era întunecat şi 
înţesat de umbre. Totuşi, de aici putea vedea totul: 
turnurile înalte şi imensele fortificaţii ale Fortăreţei Roşii, 
labirintul de străzi al oraşului de dedesubt, la sud şi la vest 
râul ce curgea negru, golful dinspre est, coloanele de fum 
şi cenuşă, şi focuri, focuri pretutindeni. Soldaţii mişunau 
pe zidurile oraşului ca nişte furnici cu torţe şi se 
îngrămădeau lângă pavezele ce răsăriseră din zidurile de 
apărare. Jos, lângă Poarta Noroiului, prin fumul purtat de 
vânt, putea distinge contururile nedesluşite ale celor trei 
catapulte, cele mai mari pe care le văzuse vreodată cineva, 
înălțându-se deasupra zidurilor cu mai bine de douăzeci de 
picioare. Totuşi, nimic din toate acestea nu o făceau să fie 
mai puţin temătoare. Un junghi îi săgetă întregul trup, atât 
de ascuţit încât îi dădură lacrimile şi se strânse de burtă. 
Ar fi putut să cadă, dar o umbră se apropie pe neaşteptate 
şi degete puternice o apucară de mână şi o sprijiniră. 

Întinse mâna, sprijinindu-se de zid, zgâriind cu 
degetele piatra aspră. 

— Lasă-mă, ţipă ea. Lasă-mă. 

— Păsărica crede că are aripi, nu-i aşa? Sau ai de gând 
să ajungi schiloadă, ca fratele ăla al tău? 

Sansa se zbătu. 

— N-aş fi căzut. Numai că... m-ai luat prin surprindere, 
atâta tot. 

— Vrei să spui că te-am speriat. Şi încă te sperii. 

Trase adânc aer în piept ca să se liniştească. 

— Credeam că sunt singură... Işi feri privirea. 

— Micuța pasăre nu suportă nici acum să se uite la 
mine, nu-i aşa? Câinele o eliberă. Dar ai fost destul de 
bucuroasă să-mi vezi faţa când te-a atacat gloata. ţi 
aminteşti? 

286 


Sansa îşi amintea foarte bine. Îşi amintea felul în care 
urlau, sângele care îi curgea pe obraz din locul unde o 
lovise piatra şi duhoarea de usturoi din respiraţia 
bărbatului care a încercat să o tragă jos de pe cal. Simţea 
şi acum pişcătura nemiloasă a acelor degete pe 
încheietura mâinii, când şi-a pierdut echilibrul şi a fost 
gata să cadă. 

Crezuse atunci că va muri, dar degetele i s-au 
contractat, toate deodată, şi bărbatul a răcnit ca un cal. 
Când mâna i-a căzut, o altă mână, mai puternică, a împins- 
o înapoi în şa. Omul cu răsuflarea mirosind a usturoi era la 
pământ, cu sângele ţâşnindu-i din braţ, dar mai erau şi 
alţii în preajmă, unii dintre ei cu ciomege în mâini. Câinele 
a sărit la ei, cu sabia, o pată de oţel care, învârtindu-se, 
lăsa în urma ei o pâclă roşie. Când s-au împrăştiat, fugind 
din faţa lui, bărbatul a râs, cu chipul său ars, înfricoşător, 
transfigurat pentru o clipă. 

Se forţă să se uite la acel chip acum, să se uite cu 
adevărat. Era doar amabil, şi o doamnă nu avea voie să 
uite niciodată de bunele maniere. Cicatricile nu sunt 
partea cea mai rea, nici măcar felul în care i se crispează 
gura. E vorba de ochii lui. Nu mai văzuse niciodată ochi 
atât de plini de mânie. 

— Eu... ar fi trebuit să vin la tine după aceea, spuse ea 
şovăielnic. Să-ţi mulţumesc pentru... Pentru că m-ai 
salvat... Ai fost atât de curajos. 

— Curajos? Râsul lui era un fel de mârâit. Un câine nu 
are nevoie de curaj ca să vâneze şobolani. Erau treizeci la 
unu şi nici unul nu a îndrăznit să mă înfrunte. 

Ura felul în care vorbea, mereu atât de aspru şi de 
furios. 

— Îţi face plăcere să sperii oamenii? 

— Nu, îmi face plăcere să-i omor. Gura i se crispă. 
Încruntă-te cât vrei, dar scuteşte-mă de această falsă 
evlavie. Eşti progenitura unui lord. Să nu-mi spui că Lordul 
Eddard Stark de Winterfell n-a ucis niciodată pe nimeni. 

— Asta era datoria lui. Nu-i plăcea niciodată. 


287 


— Aşa ţi-a spus el? Clegane râse din nou. Tatăl tău a 
minţit. Să ucizi e cel mai dulce lucru de pe lume. Îşi scoase 
sabia lungă. Iată care e adevărul. Tatăl tău a aflat asta pe 
treptele Baelorului. Lord de Winterfell, Mână a Regelui, 
Străjer al Nordului, puternicul Eddard Stark, descendent 
al unei linii de opt mii de ani... Dar sabia lui Ilyn Payne i-a 
trecut la fel prin gât, nu-i aşa? Îţi aminteşti cum a dansat 
când i-a căzut capul de pe umeri? 

Sansa îşi strânse mâinile la piept, brusc înfrigurată. 

— De ce eşti mereu atât de plin de ură? li 
mulţumeam... 

— De parcă aş fi unul dintre adevărații cavaleri, care îţi 
plac atât de mult, da. Care crezi că e rostul unul cavaler, 
fetiţo? Crezi că viaţa lui înseamnă doar să ia favoruri de la 
doamne şi să arate frumos, cu platoşă de aur? Rostul 
cavalerilor este să ucidă. Lipi tăişul sabiei sale lungi de 
gâtul ei, imediat sub ureche. Sansa simţea ascuţimea 
oţelului. Pe primul om l-am ucis la doisprezece ani. De 
atunci am pierdut şirul. Lorzi de seamă cu nume vechi, 
bogătaşi grăsani înveşmântaţi în catifea, cavaleri umflaţi 
de onoruri ca nişte băşici, da, şi femei şi copii - cu toţii 
sunt carne, iar eu sunt măcelarul. N-au decât să aibă 
pământuri şi zei şi aur. N-au decât să aibă titluri. Sandor 
Clegane scuipă la picioarele ei, să-i arate părerea lui. Câtă 
vreme eu am asta, adăugă el ridicând sabia de la gâtul ei, 
nu există om pe pământ de care trebuie să mă tem. 

Cu excepția fratelui tău, gândi Sansa, dar nu era atât 
de nechibzuită să spună asta. Æ un câine, întocmai aşa 
cum spune. Un câine pe jumătate sălbatic, abject, care 
muşcă mâna ce încearcă să-l mângâie. Şi totuşi, va 
sfârteca fără milă pe oricine vrea să le facă rău stăpânilor 
lui. 

— Nici măcar de oamenii de dincolo de râu? 

Atunci ochii lui Clegane se îndreptară către focurile 
îndepărtate. _ 

— Toate aceste focuri. Îşi vâri sabia în teacă. Numai 
laşii luptă cu foc. 

— Lordul Stannis nu e un laş. 

288 


— Dar nu e nici bărbatul care a fost fratele lui. Robert 
nu a lăsat niciodată un lucru neînsemnat, cum ar fi un râu, 
să-i stea în cale. 

— Ce vei face atunci când va trece? 

— Voi lupta. Voi ucide. Voi muri poate. 

— Nu ţi-e teamă? Zeii te-ar putea trimite în vreun iad 
îngrozitor pentru tot răul pe care l-ai făcut. 

— Care rău? Râse. Care zei? 

— Zeii care ne-au zămislit pe toţi. 

— Toţi? zise el batjocoritor. Spune-mi, pasăre mică, ce 
fel de zeu face un monstru ca Pezevenghiul sau o nătângă 
precum fiica Doamnei Tanda? Dacă există zei, atunci ei au 
făcut oile pentru ca lupii să aibă ce mânca, şi pe cei slabi 
pentru ca oamenii puternici să se joace cu ei. 

— Adevăraţii cavaleri îi apără pe cei slabi. 

Pufni. 

— Nu există adevăraţi cavaleri, după cum nu există nici 
zei. Dacă nu te poţi apăra singur, mori sau fereşte-te din 
calea celor care pot. Oţelul ascuţit, braţele puternice, ele 
sunt cele care stăpânesc lumea, să nu îţi închipui vreodată 
că e altfel. 

Sansa se îndepărtă de el. 

— Eşti îngrozitor. 

— Sunt sincer. Lumea e îngrozitoare. Acum zbori, 
pasăre mică, m-am săturat de ciripitul tău. 

Fără cuvinte, fugi. Se temea de Sandor Clegane... Şi 
totuşi, o parte din ea îşi dorea ca Ser Dontos să aibă ceva 
din ferocitatea Câinelui. Există zei, îşi spuse, şi există 
adevărați cavaleri. Nu pot fi minciuni toate poveştile. 

În noaptea aceea, Sansa visă din nou răzmeriţa. Gloata 
năvălea în jurul ei, ţipând, ca o fiară turbată cu mii de feţe. 
Oriîncotro se îndrepta, vedea chipuri transformate în măşti 
monstruoase, inumane. Plângea şi le spunea că nu le-a 
făcut niciodată nici un rău, dar ei tot o trăgeau jos de pe 
cal. Nu, tipa ea, nu, vă rog, nu, nu, dar nimeni nu-i dădea 
nici o atenţie. Strigă după Ser Dontos, după fraţii ei, după 
tatăl ei mort şi după lupul ei mort, după galantul Ser 
Loras, care îi dăduse cândva un trandafir roşu, dar nu veni 


289 


nici unul. Strigă după eroii din cântece, după Florian şi 
Ser Ryam Redwyne şi după Prinţul Aemon, Cavalerul 
Dragon, dar nimeni n-o auzea. Pe ea se căţărau femei, ca 
nişte nevăstuici, ciupind-o de picioare şi lovind-o în burtă, 
şi cineva o lovi în faţă şi îşi simţi dinţii sfărâmându-se. Pe 
urmă zări o sclipire luminoasă de oţel. Cuţitul i se înfipse 
în pântece şi sfârtecă, sfârtecă, sfârtecă, până ce nu mai 
rămase nimic din ea, decât zdrenţe lucitoare, ude. 

Când se trezi, lumina palidă a dimineţii se povârnea 
prin ferestrele camerei sale, dar îi era greață şi o dureau 
oasele, de parcă n-ar fi dormit deloc. Pe coapse avea ceva 
lipicios. Când dădu pătura la o parte şi văzu sângele, nu 
putu decât să-şi închipuie că visul ei a devenit, cine ştie 
cum, realitate. Îşi aminti cuţitele din trupul ei, răsucindu- 
se şi sfârtecând. Se zvârcoli, cuprinsă de oroare, lovind cu 
picioarele cearceafurile şi prăbuşindu-se pe podea, cu 
răsuflarea întretăiată, goală, plină de sânge şi speriată. 

Dar cum stătea acolo ghemuită, pe mâini şi pe 
genunchi, înţelese. 

— Nu, te rog, scânci Sansa, te rog, nu! Nu voia săi se 
întâmple asta acum, nu acum, nu aici, nu acum, nu acum, 
nu acum, nu acum. 

Era înnebunită. Ridicându-se, sprijinită de stâlpul 
patului, se duse la lighean şi se spălă, îndepărtând tot 
sângele lipicios. Când fu gata, apa era roz de sânge. Când 
slujnicele o vor vedea, vor şti. Pe urmă îşi aminti de 
aşternuturi. Alergă la pat şi privi îngrozită pata roşie, 
întunecată, şi povestea pe care o spunea. Nu se putea 
gândi decât că trebuia să scape de ea, altfel vor vedea. Nu 
le putea lăsa să vadă, căci o vor căsători cu Joffrey şi o vor 
obliga să se culce cu el. 

Înşfăcându-şi cuțitul, Sansa sfâşie cearceaful, tăind 
pata. Dacă mă întreabă despre gaură, ce le voi spune? 
Lacrimile îi şiroiau pe faţă. Trase jos de pe pat cearceaful 
sfâşiat, pe urmă pătura pătată. Va trebui să le ard. Adună 
dovezile, le îngrămădi în cămin, le înecă în ulei din lampa 
de lângă pat şi le dădu foc. Pe urmă îşi dădu seama că 
sângele a trecut prin cearceaf în salteaua de pene, aşa că 


290 


o strânse şi pe aceasta, dar era mare şi greoaie, incomod 
de mânuit. Sansa nu reuşi să pună decât jumătate din ea în 
foc. Era în genunchi, chinuindu-se să îndese salteaua în 
foc, când un fum gros, cenuşiu, izbucni în jurul ei, 
umplând camera, iar uşa se dădu la o parte şi o auzi pe 
camerista ei icnind de spaimă. 

În final, fu nevoie de trei slujitoare ca să o tragă la o 
parte. Şi totul s-a dovedit a fi în zadar. Aşternuturile erau 
arse, dar până când au ajuns s-o ia de acolo, coapsele îi 
erau din nou pline de sânge. Era ca şi cum trupul întreg o 
trădase în faţa lui Joffrey, desfăşurând o flamură purpurie 
a Lannisterilor în ochii întregii lumi. 

Când focul se stinse, scoaseră afară salteaua pârlită, 
îndepărtară cea mai mare parte a fumului şi aduseră o 
cadă. Femeile intrau şi ieşeau, mormăind şi privind-o 
ciudat. Umplură cada cu apă fierbinte, o îmbăiară, îi 
spălară părul şi îi dădură o bucată de pânză să o poarte 
între picioare. Sansa se liniştise şi era ruşinată de nesă- 
buinţa ei. Fumul îi distrusese cea mai mare parte dintre 
haine. Una dintre femei se îndepărtă şi se întoarse cu o 
cămaşă de lână verde care era aproape pe măsura ei. 

— Nu e la fel de frumoasă ca lucrurile tale, dar îţi va fi 
de folos, spuse femeia în timp ce o trăgea în jos peste 
capul Sansei. Pantofii n-au ars, aşa că nu va trebui, cel 
puţin, să mergi la regină în picioarele goale. 

Cersei Lannister îşi lua micul dejun când Sansa fu 
introdusă în budoarul ei. 

— Poţi să iei loc, spuse regina binevoitoare. [i-e 
foame? Făcu semn spre masă. Avem terci, miere, lapte şi 
ouă fierte şi peşte prăjit. 

La vederea mâncării, Sansa simţi că i se face greață. 
Avea un nod în stomac, 

— Nu, mulţumesc, Înălţimea Ta. 

— Nu te învinovăţesc. Între Tyrion şi Lordul Lannister, 
tot ceea ce mănânc are gust de scrum. Şi acum mai aprinzi 
şi tu focuri. Ce ai sperat să realizezi? 

Sansa îşi cobori capul în pământ. 

— Sângele m-a speriat. 

291 


— Sângele e pecetea condiţiei tale de femeie. Lady 
Catelyn ar fi putut să te pregătească. A fost prima ta 
înflorire, atâta tot. 

Sansa nu se mai simţise niciodată atât de puţin 
înfloritoare. 

— Doamna mea, mama mi-a spus, dar eu... am crezut 
că va fi altfel. 

— Cum altfel? 

— Nu ştiu. Mai puţin... Mai puţin murdar şi mai plin de 
vrajă. 

Regina Cersei râse. 

— Aşteaptă până la primul tău copil, Sansa. Viaţa unei 
femei e nouă părţi mizerie şi o parte magie, vei învăţa asta 
destul de curând... Şi părţile care par a fi magice devin 
adesea cele mai murdare dintre toate. Luă o sorbitură de 
lapte. Aşadar, acum eşti femeie. Ai cea mai vagă idee ce 
înseamnă asta? 

— Înseamnă că acum sunt gata pentru căsătorie, 
pentru a mă culca cu un bărbat, zise Sansa, şi pentru a-i 
dărui copii regelui. 

Regina schiţă un zâmbet strâmb. 

— O perspectivă care nu te mai ademeneşte, ca 
odinioară, îmi dau seama. N-am să te învinuiesc pentru 
asta. Joffrey a fost întotdeauna dificil. Chiar şi naşterea 
lui... Am fost în chinurile facerii o zi şi jumătate ca să-l 
aduc pe lume. Nu-ţi poţi închipui durerea, Sansa. Urlam 
aşa de tare încât mi-am imaginat că Robert ar putea să mă 
audă din pădurea regilor. 

— Înălţimea Sa nu a fost cu tine? A 

— Robert? Robert era la vânătoare. Asta era obiceiul 
lui. Ori de câte ori îmi venea sorocul, nobilul meu soţ fugea 
în pădure cu vânătorii şi cu câinii lui. Când se întorcea, îmi 
prezenta vreo piele sau vreun cap de cerb, iar eu îi 
prezentam un copil. Nu că aş fi vrut să rămână, ia aminte. 
Il aveam pe Marele Maester Pycelle, o armată de moaşe şi 
pe fratele meu. Când i-au spus lui Jaime că nu îi era 
îngăduit să intre în camera de naştere, a zâmbit şi a 
întrebat care dintre ei se oferea să-l ţină la o parte. Mă 


292 


tem că nici Joffrey nu-ţi va arăta mai mult devotament. Ai 
putea să-i mulţumeşti surorii tale pentru asta, dacă n-ar fi 
moartă. Nu a fost niciodată în stare să uite acea zi de la 
Trident când ai văzut-o făcându-l de ruşine, aşa că acum te 
ruşinează el în schimb. Totuşi, eşti mai puternică decât 
pari. Contez pe faptul că vei rezista la puţină umilinţă. Eu 
am rezistat. Poate că nu-l vei iubi niciodată pe rege, dar îi 
vei iubi copiii. 

— Îl iubesc din toată inima, zise Sansa. 

Regina oftă. 

— Ai face mai bine să înveţi repede nişte minciuni noi. 
Lordul Stannis n-o s-o înghită pe asta, ţi-o jur. 

— Noul Înalt Septon a spus că zeii nu-i vor îngădui 
niciodată Lordului Stannis să învingă, fiindcă Joffrey este 
adevăratul rege. 

Umbra unui zâmbet pâlpâi pe chipul reginei. 

— Fiul legitim şi moştenitorul lui Robert. Deşi Joff 
plângea ori de câte ori Robert îl lua în braţe. IÎnălţimii Sale 
nu îi plăcea asta. Bastarzii lui au gângurit întotdeauna 
vesel şi i-au supt degetul când l-a vârât în guriţa lor umilă. 
Robert voia zâmbete şi veselie, întotdeauna, aşa că s-a dus 
acolo unde le-a găsit, la prieteni şi la târfe. Robert voia să 
fie iubit. Fratele meu Tyrion suferă de aceeaşi boală. Tu 
vrei să fii iubită, Sansa? 

— Toată lumea vrea să fie iubită. 

— Văd că înflorirea nu te-a făcut mai deşteaptă, zise 
Cersei. Sansa, dă-mi voie să-ţi împărtăşesc o fărâmă de 
înţelepciune femeiască în această zi deosebită. Dragostea 
înseamnă otravă. O otravă dulce, da, dar tot te va ucide. 


293 


JON 


Era întuneric în Trecătoarea Ţipătului. Versanții imenşi 
de piatră ai munţilor ascundeau soarele în cea mai mare 
parte a zilei, astfel că mergeau în umbră, cu răsuflarea de 
oameni şi de cai răspândind aburi în aerul rece. Degetele 
de gheaţă ale iernii se prelingeau de pe stratul de zăpadă 
de deasupra în mici bălți îngheţate care crăpau şi se 
spărgeau sub copitele cailor de luptă. Uneori zăreau 
câteva buruieni străbătând cu greu printre crăpăturile din 
stâncă sau câte-o pată de licheni palizi, dar iarbă nu era, şi 
acum se aflau mai sus de copaci. 

Cărarea era pe cât de abruptă pe atât de îngustă, 
urcând agale, sus, tot mai sus. Acolo unde poteca era atât 
de strâmtă încât cercetaşii erau nevoiţi să meargă într-un 
singur şir, Cavalerul Dalbridge prelua conducerea, 
scrutând înălțimile în timp ce înainta, cu arcul său lung 
mereu la îndemână. Se spunea că avea ochii cei mai ageri 
din Rondul de Noapte. 

Nălucă mergea neliniştit alături de Jon. La răstimpuri, 
se oprea şi întorcea capul, cu urechile ciulite, de parcă ar 
fi auzit ceva în spatele lor. Jon nu credea că pisicile-umbră 
ar ataca oamenii vii dacă nu erau moarte de foame, dar îşi 
slăbi legătura Ghearei Lungi în teacă. 

Un arc de stânci cenuşii, roase de vânt, marcau 
punctul cel mai înalt al defileului. De-aici drumul se lărgea, 
începându-şi lunga coborâre către valea Apei Laptelui. 
Qhorin anunţă că se vor odihni aici până ce umbrele vor 
începe din nou să crească. 

— Umbrele sunt prietenele oamenilor în negru, zise el. 

Jon înţelese logica acestei afirmaţii. l-ar fi plăcut să 
călătorească pe lumină o vreme, să lase soarele strălucitor 
de munte să le încălzească mantiile şi să le alunge frigul 
din oase, dar nu îndrăzneau. Acolo unde fuseseră trei 


294 


oameni de pază mai puteau fi şi alţii, aşteptând să sune 
alarma. 

Şarpele Stâncilor se ghemui sub mantia lui de blană 
zdrenţuită şi adormi aproape instantaneu. Jon îşi împărțea 
carnea sărată de vită cu Nălucă, în timp ce Ebben şi 
cavalerul Dalbridge hrăneau caii. Qhorin Halfhand stătea 
cu spatele lipit de o stâncă, ascuţind tăişul sabiei cu 
mişcări lungi şi încete. Jon îl privi câteva clipe, pe urmă îşi 
făcu puţin curaj şi se duse la el. 

— Stăpâne, spuse el, nu m-ai întrebat niciodată cum a 
mers. Cu fata. 

— Nu sunt nici un stăpân, Jon Snow. Qhorin trecu 
piatra uşor peste oţel cu mâna sa cu două degete. 

— Mi-a spus că Mance m-ar accepta, dacă aş fugi cu 
ea. 

— Ţi-a spus adevărul. 

— A pretins chiar că suntem rude. Mi-a spus o 
poveste... 

— ...despre Bael, bardul şi trandafirul de la Winterfell. 
Aşa mi-a spus Şarpele Stâncilor. Întâmplător, cunosc 
cântecul. Mance îl cânta mai demult, când se întorcea din 
drumurile lui. Avea o pasiune pentru muzica sălbaticilor. 
Da, şi pentru femeile lor. 

— L-ai cunoscut? 

— Toţi l-am cunoscut. Glasul îi era trist. 

Au fost prieteni ca fraţii, îşi dădu Jon seama, şi acum 
sunt duşmani de moarte. 

— De ce a dezertat? 

— Pentru o târfă, zic unii, pentru o coroană, preferă să 
creadă alţii. Qhorin verifică tăişul sabiei cu buricul 
degetului. Lui Mance îi plăceau femeile, şi nu era omul 
care să plece uşor genunchiul, e adevărat. Dar a fost mai 
mult de atât. lubea mai mult lumea sălbatică decât iubea 
Zidul. Era în sângele lui. Era sălbatic din naştere, luat de 
copil, când nişte jefuitori au fost ucişi. Când a părăsit 
Turnul Umbrei, nu făcea decât să se întoarcă acasă. 

— Era un cercetaş bun? 


295 


— Era cel mai bun dintre noi, răspunse Halfhand, şi în 
aceeaşi măsură şi cel mai rău. Doar nebunii ca Thoren 
Smallwood îi dispreţuiesc pe sălbatici. Sunt la fel de 
curajoşi ca noi. La fel de puternici, de ageri, de isteţi. Dar 
nu cunosc disciplina. Se numesc oameni liberi şi fiecare se 
consideră la fel de bun ca un rege şi mai înţelept decât un 
maester. Mance era la fel. N-a învăţat niciodată să se 
supună. 

— Ca şi mine, zise Jon cu glas scăzut. 

Ochii cenuşii, ageri, ai lui Qhorin văzură parcă direct 
prin el. 

— Aşadar, ai lăsat-o să plece? Nu părea câtuşi de puţin 
surprins. 

— Ştii? 

— Acum. Spune-mi de ce ai cruţat-o. 

Era greu de explicat în cuvinte. 

— Tatăl meu nu a folosit niciodată un călău. Spunea că 
le era dator oamenilor pe care îi omora să-i privească în 
ochi şi să le asculte ultimele cuvinte. Şi, când m-am uitat 
în ochii Ygrittei, am... Jon îşi privea neajutorat mâinile. 
Ştiu că ne era duşman, dar nu avea nimic rău în ea. 

— Nici ceilalţi doi. 

— Era în joc viaţa noastră sau a lor, răspunse Jon. Dacă 
ne-ar fi văzut, dacă ar fi sunat din acel corn... 

— Sălbaticii ne-ar fi vânat şi ne-ar fi ucis, foarte 
adevărat. 

— Dar acum Şarpele Stâncilor are cornul şi am luat 
cuțitul şi securea lui Ygritte. Am lăsat-o în urmă, pe jos, 
neînarmată... 

— Şi nu poate reprezenta un pericol, fu de acord 
Qhorin. Dacă aş fi avut nevoie de capul fetei, aş fi lăsat-o 
cu Ebben sau aş fi făcut treaba cu mâna mea. 

— Atunci de ce mi-ai ordonat mie? 

— Nu ţi-am ordonat, ţi-am spus să faci ce trebuia făcut 
şi te-am lăsat pe tine să hotărăşti ce putea să însemne 
asta. Qhorin se ridică şi îşi vâri sabia lungă înapoi în teacă. 
Când vreau să fie escaladat un munte, îl chem pe Şarpele 
Stâncilor. Dacă trebuie să înfig o săgeată în ochiul unui 


296 


duşman, de partea cealaltă a unui câmp de luptă bătut de 
vânt, îl chem pe Cavalerul Dalbridge. Ebben poate să facă 
pe oricine să-şi dezvăluie secretele. Ca să conduci oamenii, 
trebuie să-i cunoşti, Jon Snow. Ştiu mai multe despre tine 
decât ştiam azi-dimineaţă. 

— Şi dacă aş fi ucis-o? întrebă Jon. 

— Ar fi moartă şi te-aş cunoaşte mai bine decât înainte. 
Dar gata cu vorba. Ar trebui să dormi deja. Avem drum 
lung de străbătut şi multe pericole de înfruntat. Vei avea 
nevoie de putere. 

Jon nu-şi închipuia că somnul va veni uşor, dar ştia că 
Halfhand avea dreptate. Găsi un loc ferit de vânt, sub o 
boltă în stâncă, şi îşi scoase mantia ca s-o folosească drept 
pătură. 

— Nălucă, strigă el. Aici, la mine. 

Dormea întotdeauna mai bine cu lupul mare, alb, lângă 
el. Mirosul lui îl liniştea şi blana lăţoasă îi aducea o 
căldură binevenită. Totuşi, de data aceasta, Nălucă nu 
făcu decât să-l privească. Apoi se întoarse, ocoli caii şi 
dispăru cât ai clipi. Vrea să vâneze, gândi Jon. 

Poate că erau capre în munţii aceştia. Pisicile-umbră 
trebuie să se hrănească cu ceva. 

— Numai să nu încerci să prinzi o pisică, murmură el. 
Chiar şi pentru un lup străvechi asta ar fi periculos. Îşi 
trase mantia peste el şi se lungi sub stâncă. 

Când închise ochii, visă lupi străvechi. Erau cinci, când 
ar fi trebuit să fie şase, şi erau împrăştiaţi, fiecare în altă 
parte. Fu cuprins de un sentiment dureros de singurătate, 
de deşertăciune. Pădurea era imensă şi rece, iar ei erau 
atât de mici, de pierduţi. Fraţii săi erau undeva, acolo, la 
fel şi sora lui, dar le pierduse urma. Se aşeză pe labe şi 
înălţă capul către cerul ce se întuneca, şi strigătul lui 
răsună prin pădure, un sunet prelung, singuratic şi trist. 
Când sunetul pieri, ciuli urechile aşteptând un răspuns, 
dar singurul sunet era suspinul zăpezii, în bătaia vântului. 

Jon? 

Chemarea veni din spatele lui, mai dulce decât o 
şoaptă, dar puternică în acelaşi timp. Poate un strigăt să 


297 


fie tăcut? Întoarse capul, căutându-şi fratele, căutând din 
priviri o siluetă suplă, cenuşie, mişcându-se pe sub copaci, 
dar nu era nimic, doar... 

Un copac al inimii. Răsărea parcă direct din piatră, cu 
rădăcinile palide ridicându-se, încolăcite, dintr-o miriadă 
de fisuri şi de crăpături subţiri ca firul de păr. Era subţire 
în comparaţie cu alţi copaci ai inimii pe care-i văzuse, doar 
un vlăstar, însă creştea sub ochii lui, îngroşându-şi 
ramurile în timp ce se întindeau către cer. Cu grijă, ocoli 
trunchiul alb, neted, până ce ajunse la chipul lui. Ochii 
roşii îl priveau. Ochi fioroşi erau aceia, dar bucuroşi să-l 
vadă. Copacul avea chipul fratelui său. Fratele lui avusese 
întotdeauna trei ochi? 

Nu întotdeauna, veni strigătul tăcut. Nu înainte de 
cioară. 

Adulmecă scoarţa, simţi miros de lup, de copac şi de 
băiat, dar mai erau şi alte mirosuri, mirosul brun, bogat, al 
pământului cald şi mirosul cenuşiu, greu, de piatră şi de 
încă ceva, ceva îngrozitor. Moarte, ştia. Simţea miros de 
moarte. Se dădu înapoi, cu părul zburlit, şi îşi dezgoli 
colții. 

Nu-ţi fie teamă, îmi place pe întuneric. Nimeni nu te 
poate vedea, dar tu poți să-i vezi. Dar mai întâi trebuie să 
deschizi ochii. Vezi? Aşa. Şi copacul se aplecă şi îl atinse. 

Şi, dintr-odată, era înapoi în munţi, cu labele adâncite 
într-un troian de zăpadă, pe marginea unei prăpăstii 
uriaşe. În faţa lui, Trecătoarea Ţipătului se deschidea într- 
un abis diafan şi valea lungă, în V, se întindea dedesubt ca 
o pătură, scăldată în toate culorile după-amiezii de 
toamnă. 

Un imens zid albăstrui închidea un capăt al văii, 
strecurându-se printre munţi de parcă i-ar fi dat la o parte 
şi, pentru o clipă, crezu că se visase înapoi la Castelul 
Negru. Pe urmă îşi dădu seama că privea un râu de 
gheaţă, înalt de mii de metri. Sub acea stâncă rece, 
scânteietoare, se afla un lac mare, ale cărui ape adânci de 
cobalt oglindeau vârfurile acoperite de zăpadă care îl 
înconjurau. Jos, în vale, se aflau oameni, acum vedea, mulţi 


298 


oameni, mii, o oaste imensă. Unii tăiau găuri mari în 
pământul pe jumătate îngheţat, în vreme ce alţii se 
pregăteau pentru război. Privi cum grupuri de călăreţi 
atacau un zid de apărare, călare pe cai cât nişte furnici. 
Sunetul bătăliei lor înscenate era foşnetul unor frunze de 
oţel, purtat uşor pe aripi de vânt. Tabăra lor nu era 
construită după nici un plan, nu vedea şanţuri, nici ţăruşi 
ascuţiţi, nici şiruri ordonate de călăreţi. Pretutindeni, 
răsăreau la întâmplare adăposturi rudimentare de pământ 
şi corturi de camuflaj, ca un vărsat de vânt pe faţa 
pământului. Văzu căpiţe de fân dezlânate, simţi miros de 
capre şi de oi, văzu cai şi porci şi câini din belşug. Lujere 
de fum negru se ridicau dintr-o mie de focuri. 

Aceasta nu e o armată, după cum nu este un oraş. Este 
un neam întreg adunat laolaltă. 

Dincolo de lacul alungit, una dintre movile se mişcă. O 
privi mai atent şi văzu că nu era din pământ, ci era vie, o 
bestie greoaie, păroasă, cu un şarpe în loc de nas şi colţi 
mai mari decât ai celui mai mare mistreţ care existase 
vreodată. lar făptura care călărea era şi ea uriaşă, 
disproporţionată, având picioare şi şolduri prea late ca să 
fie bărbat. 

Pe urmă, un val neaşteptat de frig îi făcu blana să se 
zburlească, iar aerul fremăta de sunetul aripilor. Când 
ridică ochii la vârfurile albe ca gheaţa ale munţilor de 
deasupra, o umbră se ridică din cer, plumburie. Un țipăt 
ascuţit brazdă văzduhul. Zări aripi albastre-cenuşii, larg 
desfăcute, acoperind soarele... 

— Nălucă, strigă Jon, ridicându-se în capul oaselor. 
Simţea şi acum ghearele, durerea. Nălucă, la mine! 

Ebben apăru dintr-odată, îl înhăţă de păr şi îl scutură. 

— Linişte! Vrei să aduci sălbaticii asupra noastră? Ce-i 
cu tine, băiete? 

— Un vis, răspunse Jon abia şoptit. Eram Nălucă, eram 
pe marginea muntelui, privind în jos la un râu îngheţat, şi 
ceva m-a atacat. O pasăre, un vultur cred... 

Cavalerul Dalbridge zâmbi: 


299 


— În visele mele sunt mereu femei frumoase. Aş vrea 
să visez mai des. 

Qhorin veni lângă ei. 

— Un râu îngheţat, zici? 

— Apa Laptelui porneşte de la un lac mare de la 
picioarele unui ghețar, interveni Şarpele Stâncilor. 

— Era un copac cu chipul fratelui meu. Sălbaticii... 
erau mii, mai mulţi decât am ştiut vreodată că există. Şi 
uriaşi călărind pe mamuţi. După felul cum se transformase 
lumina, Jon socoti că dormise patru sau cinci ore. Capul îl 
durea, la fel şi ceafa, acolo unde ghearele îi sfâşiaseră 
carnea. Dar asta s-a întâmplat în vis. 

— Spune-mi tot ce-ţi aminteşti, de la început până la 
sfârşit, zise Qhorin Halfhand. 

Jon era nedumerit. 

— A fost doar un vis. 

— Un vis de lup, spuse Halfhand. Craster i-a spus 
Lordului Comandant că sălbaticii se adună lângă un izvor 
al Apei Laptelui. Poate de aceea ai visat. Sau poate că ai 
văzut ce ne aşteaptă peste câteva ore. Spune-mi. 

Se simţea pe jumătate nebun să le vorbească lui Qhorin 
şi celorlalţi cercetaşi despre asemenea lucruri, dar făcu 
aşa cum i s-a ordonat. Totuşi, nici unul dintre fraţii în 
negru nu râse. Când termină, nici măcar Cavalerul 
Dalbridge nu mai zâmbea. 

— Om-fiară? întrebă Ebben cu înverşunare, uitându-se 
la Halfhand. 

Se referă la vultur? se întrebă Jon. Sau la mine? 
Oamenii-fiare şi  oamenii-lupi aparțineau poveştilor 
Bătrânei Nan, nu acestei lumi în care trăise toată viaţa. Cu 
toate acestea, aici, în acest ţinut sălbatic şi mohorât de 
piatră şi de gheaţă, nu era greu de crezut. 

— Se ridică vânturile reci. Şi Mormont se temea de ele. 
Benjen Stark a simţit şi el asta. Morţii umblă şi copacii au 
ochi din nou. De ce să ne împotrivim când vine vorba de 
oameni-lupi şi de uriaşi? 


300 


— Asta înseamnă că şi visele mele sunt adevărate? 
întrebă Cavalerul Dalbridge. Lordul Snow poate să-şi 
păstreze mamuţii. Eu vreau femeile mele. 

— Bărbat şi copil, am slujit Rondul şi am călătorit mai 
departe ca oricine, zise Ebben. Am văzut oasele uriaşilor şi 
am auzit multe poveşti stranii, dar gata. Vreau să-i văd cu 
ochii mei. 

— Ai grijă să nu te vadă ei pe tine, Ebben, zise Şarpele 
Stâncilor. 

Nălucă nu îşi făcu apariţia când porniră din nou la 
drum. Umbrele acopereau deja cărarea şi soarele cobora 
cu iuţeală către zimţatele piscuri gemene pe care 
cercetaşii le numeau Vârful Furcii. Dacă visul e adevărat... 
Îl speria numai gândul. Oare vulturul l-a rănit pe Nălucă, 
sau l-a aruncat de pe stâncă? Şi ce era cu acel copac cu 
chipul fratelui său, care mirosea a moarte şi a întunecime? 

Ultima rază de soare dispăru în spatele Vârfului Furcii. 
Întunericul puse stăpânire pe Trecătoarea Ţipătului. Se 
făcu parcă mai frig, aproape dintr-odată. Nu mai urcau. De 
fapt, drumul începuse să coboare, deşi deocamdată nu 
abrupt. Era presărat cu crengi, cu bolovani sfărâmaţi şi cu 
mormane de pietre răsturnate. În curând va fi întuneric, şi 
încă nici urmă de Nălucă. Jon era sfâşiat, dar nu îndrăznea 
să-şi strige lupul străvechi, aşa cum i-ar fi plăcut. Ar putea 
să audă şi alte fiinţe. 

— Qhorin, îl strigă Cavalerul Dalbridge cu glas scăzut. 
Acolo. Uite. 

Vulturul era cocoţat pe creasta unei stânci, nu prea 
departe, deasupra lor, profilându-se pe cerul întunecat. 
Am mai văzut şi alţi vulturi, gândi Jon. Nu trebuie să fie cel 
pe care l-am visat. 

Oricum, Ebben i-ar fi trimis o săgeată, dar cavalerul îl 
opri. 

— Pasărea e departe de bătaia arcului. 

— Nu-mi place să ne urmărească. 

Cavalerul ridică din umeri: 

— Nici mie, dar n-o poţi opri. N-ai face decât să iroseşti 
o săgeată bună. 

301 


Qhorin rămase în şa, urmărind pasărea cu atenţie 
vreme îndelungată. 

— Mergem mai departe, spuse el într-un sfârşit. 
Cercetaşii îşi reluară coborârea. 

Nălucă, îi venea lui Jon să strige, unde eşti? Era pe cale 
să-i urmeze pe Qhorin şi pe ceilalţi când zări o 
străfulgerare de alb între doi bolovani. O pată de zăpadă 
veche, gândi el, până ce văzu că se mişcă. Sări brusc de pe 
cal. Când îngenunche, Nălucă îşi înălţă capul. Gâtul îi 
sclipea, ud, dar nu scoase nici un sunet când Jon întinse 
mâna să-l atingă. Ghearele sfâşiaseră prin blană şi prin 
carne, o cărare însângerată, dar pasărea nu reuşise să-l 
apuce de gât. 

Qhorin Halfhand stătea deasupra lui. 

— Cât e de grav? 

Ca răspuns, parcă, Nălucă se ridică anevoie în picioare. 

— Lupul străvechi e puternic, spuse cercetaşul. Ebben, 
apă. Şarpe al Stâncilor, plosca ta cu vin. Ţine-l nemişcat, 
Jon. 

Spălară împreună sângele închegat de pe blana lupului 
străvechi. Nălucă se zbătu şi-şi dezveli dinţii când Qhorin 
turnă vinul în rănile roşii, zdrenţuite, pe care i le lăsase 
vulturul, dar Jon îl îmbrăţişă, şoptindu-i vorbe de alinare, 
şi curând lupul se linişti. Pe când sfârtecau o fâşie din 
mantia lui Jon ca să-i lege rănile, bezna se instalase. Doar 
pulberea de stele făcea să se deosebească negrul cerului 
de negrul pietrei. 

— Mergem înainte? vru să ştie Şarpele Stâncilor. 

Qhorin se duse la calul lui de luptă. 

— Înapoi, nu înainte. 

— Inapoi? Jon era nedumerit. 

— Vulturii au ochi mai ageri decât oamenii. Suntem 
urmăriţi. Aşa că acum fugim. Halfhand îşi înfăşură o eşarfă 
neagră în jurul feţei şi sări în şa. 

Ceilalţi cercetaşi schimbară o privire, dar nici unul nu 
se gândi să se împotrivească. Unul câte unul, încălecară şi 
îşi întoarseră caii. 


302 


— Nălucă, haide, strigă el, şi lupul îl urmă, o umbră 
palidă mişcându-se în noapte. 

Călătoriră noaptea întreagă, orbecăind, pe cărarea 
întortocheată şi peste întinderile de pământ crăpat. Vântul 
bătea tot mai puternic. Uneori era atât de întuneric încât 
descălecau şi mergeau mai departe pe jos, fiecare 
ducându-şi calul. O singură dată, Ebben a sugerat că nişte 
torţe le-ar putea fi de folos, dar Qhorin a spus: 

— Fără foc. 

Şi cu asta discuţia s-a încheiat. 

Ajunseră la podul de piatră din vârf şi începură să 
coboare din nou. Undeva, în întuneric, o pisică-umbră urla, 
cuprinsă de furie, iar sunetul se lovi de pietre, de parcă 
zeci de alte pisici îi dădeau răspuns. Jon a avut la un 
moment dat impresia că vede o pereche de ochi 
strălucitori deasupra, pe o platformă de piatră, ca două 
uriaşe luni pline. 

În ceasul negru dinaintea răsăritului, se opriră să lase 
caii să se adape şi să-i hrănească fiecare cu câte o mână 
de ovăz şi cu câte un smoc sau două de fân. 

— Nu suntem departe de locul unde au murit sălbaticii, 
zise Qhorin. De aici, un om poate să ţină la distanţă o sută. 
Omul potrivit. Se uită la Cavalerul Dalbridge. 

Cavalerul îşi plecă fruntea. 

— Fraţilor, lăsaţi-mi atâtea săgeți de câte vă puteţi 
lipsi. Îşi mângâie arcul lung. Şi vedeţi să-i daţi calului meu 
un măr când ajungeţi acasă. Il merită, bietul animal. 

Rămâne să moară, înţelese Jon. 

Qhorin îl îmbărbătă pe cavaler bătându-l pe braţ cu 
mâna înmănuşată. 

— Dacă vulturul coboară să arunce o privire asupra 
ta... 

— ...îi vor creşte câteva pene noi. 

Ultimul lucru pe care Jon îl văzu din Cavalerul 
Dalbridge fu spatele, în timp ce acesta urca pe cărarea 
îngustă, către înălţimi. 


303 


Când se crăpă de ziuă, Jon privi cerul fără nori şi văzu 
o pată mişcându-se pe întinderea albastră. Ebben o văzu şi 
el, dar Qhorin îi spuse să tacă. 

— Ascultă. 

Jon îşi ţinu respiraţia şi auzi. Hăt, departe, chemarea 
unui corn de vânătoare răsuna în munţi. 

— Şi acum, vin, zise Qhorin. 


304 


TYRION 


Pod îl îmbrăcă într-o tunică de pluş de culoarea 
stacojie a Lannisterilor şi îi aduse lanţul ceremonial. 
Tyrion îl lăsă pe masa de lângă pat. Surorii lui îi displăcea 
să i se aducă aminte că era Mâna Regelui, şi nu voia să 
aţâţe şi mai mult relaţia dintre ei. 

Varys îl ajunse din urmă când traversa curtea. 

— Stăpâne, spuse el gâfâind puţin. Ai face bine să 
citeşti asta îndată. [i întinse, cu o mână moale şi albă, un 
pergament. 

— Un raport din nord. 

— Veşti bune sau proaste? întrebă Tyrion. 

— Asta nu pot eu să judec. 

Tyrion desfăşură pergamentul. Trebuia să-şi mijească 
ochii ca să poată citi cuvintele, în curtea luminată de torţe. 

— Zeii fie îndurători, spuse el cu glas şoptit. Amândoi. 

— Mă tem că da, stăpâne. E atât de trist... Atât de 
dureros de trist. Şi ei atât de tineri şi de nevinovaţi. 

Tyrion îşi aminti cum au urlat lupii când a căzut băiatul 
Stark. Mă întreb, oare acum urlă? Ai mai spus cuiva? 
întrebă el. 

— Deocamdată nu, deşi, desigur, trebuie. 

Rulă scrisoarea. 

— Am să-i spun surorii mele. Voia să vadă cum va primi 
vestea. Işi dorea asta foarte mult. 

Regina era deosebit de încântătoare în seara aceea. 
Purta o rochie cu decolteu adânc, din catifea verde închis 
care îi scotea în evidenţă culoarea ochilor. Părul auriu îi 
cădea peste umerii dezgoliţi, iar în jurul taliei purta un 
cordon împletit, bătut cu smaralde. Tyrion aşteptă până ce 
fu poftit să se aşeze şi fu servit cu o cupă de vin înainte de 
a-i întinde scrisoarea. Nu scoase nici un cuvânt. Cersei îl 
privi cu inocenţă printre gene şi îi luă pergamentul din 
mână. 

305 


_ — Sper că eşti mulţumită, spuse el în timp ce ea citea. 
Il voiai mort pe acel băiat Stark. 

Cersei făcu o mutră acră. 

— Jaime a fost cel care l-a aruncat de la fereastra 
aceea, nu eu. Din dragoste, a spus, de parcă asta mi-ar fi 
făcut plăcere. A fost un lucru necugetat şi, în plus, peri- 
culos, dar când a stat vreodată dragul nostru frate să se 
gândească? 

— Băiatul te-a văzut pe tine, sublinie Tyrion. 

— Era copil. Aş fi putut să-l ameninţ să păstreze 
tăcerea. Privi gânditoare scrisoarea. De ce trebuie să 
suport acuzaţii de fiecare dată când vreun Stark se înţeapă 
în deget? A fost mâna lui Greyjoy, eu n-am avut nimic de-a 
face cu asta. 

— Să sperăm că Lady Catelyn crede asta. 

Făcu ochii mari. 

— N-ar îndrăzni... 

— „să-l ucidă pe Jaime? De ce nu? Tu ce ai face dacă 
Joffrey şi Tommen ar fi omorâţi? 

— Încă o am pe Sansa, afirmă regina. 

— Încă o avem pe Sansa, o corectă el, şi am face bine 
să avem grijă de ea. Acum, unde e cina pe care mi-ai 
promis-o, dulce surioară? 

Cersei pregătise o masă gustoasă, asta nu putea fi 
contestat. Incepură cu o supă cremoasă de castane, 
crutoane fierbinţi şi verdeţuri garnisite cu mere şi ananas. 
Urmară plăcintele de mreană, şunca unsă cu miere, 
morcovii în unt, fasolea albă cu slănină şi lebăda prăjită 
umplută cu ciuperci şi stridiile. Tyrion era excesiv de 
curtenitor, îi oferea surorii sale porţiile cele mai alese din 
fiecare fel şi avea grijă să mănânce numai ce mânca ea. Nu 
că s-ar fi gândit cu adevărat că ea l-ar otrăvi, dar nu strica 
niciodată să fie prudent. 

Îşi dădea seama că vestea despre copiii Stark o 
întristase. 

— N-am primit nici un mesaj de la Podul Amar? întrebă 
ea neliniştită în timp ce înfigea o bucăţică de măr în vârful 
pumnalului, mâncând-o cu muşcături mici şi delicate. 


306 


— Nici unul. 

— N-am avut niciodată încredere în Degețel. Pentru 
bani destui, s-ar duce la Stannis într-o clipită. 

— Stannis Baratheon e al naibii de cinstit ca să 
cumpere oameni. Nici nu ar fi un stăpân comod pentru cei 
de teapa lui Petyr. Războiul acesta a făcut câteva tovărăşii 
ciudate, sunt de acord, dar ăştia doi? Nu. 

Tăind câteva felii din bucata de şuncă, Cersei spuse: 

— Doamnei Tanda trebuie să-i mulţumim pentru porc. 

— Un semn de iubire? 

— O mită. Cere permisiunea să se întoarcă la castelul 
ei. A ta, cât şi a mea. Bănuiesc că se teme că o vei aresta 
pe drum, aşa cum ai făcut cu Lordul Gyles. 

— Intenţionează să fugă cu moştenitorul la tron? 
Tyrion îi servi surorii sale o bucată de şuncă şi îşi luă şi el 
una. Aş prefera să rămână. Dacă vrea să se simtă în 
siguranţă, spune-i să-şi aducă garnizoana de la 
Stokeworth. Toţi oamenii pe care îi are. 

— Dacă avem atât de mare nevoie de oameni, de ce ți- 
ai trimis de-aici barbarii? 

O anumită ţâfnă se furişase în glasul lui Cersei. 

— A fost cea mai bună întrebuințare pe care am putut 
să le-o dau, îi spuse el cu sinceritate. Sunt războinici 
fioroşi, dar nu sunt soldaţi. Intr-o luptă convenţională, 
disciplina este mai importantă decât curajul. Ne-au făcut 
deja mai mult bine în pădurea regelui decât ne-ar fi făcut 
vreodată pe zidurile oraşului. 

In timp ce era servită lebăda, regina îl întrebă despre 
conspirația Oamenilor cu Coarne. Părea mai mult 
deranjată decât speriată. 

— De ce suntem pedepsiţi cu atâţia trădători? Ce rău 
le-a făcut vreodată Casa Lannister acestor ticăloşi? 

— Nici unul, răspunse Tyrion, dar se gândesc că sunt 
de partea învingătoare... ceea ce-i face nu numai trădători, 
dar şi proşti. 

— Eşti sigur că i-ai găsit pe toţi? 

— Aşa spune Varys. Lebăda era prea grea pentru 
gustul lui. 


307 


Pe fruntea palidă a lui Cersei apăru o cută, între acei 
ochi încântători. 

— Te încrezi prea mult în eunucul ăla. 

— Mă slujeşte bine. 

— Sau aşa te-a făcut să crezi. [i se pare că eşti 
singurul căruia îi şopteşte la ureche? Ne dă fiecăruia 
dintre noi suficient cât să ne convingă că fără el suntem 
lipsiţi de ajutor. A jucat acelaşi joc şi cu mine, când m-am 
căsătorit cu Robert. Ani de zile am fost convinsă că nu am 
prieten mai devotat la curte, dar acum... li cercetă faţa o 
clipă. Spune că vrei să i-l iei lui Joffrey pe Câine. 

Lua-l-ar naiba pe Varys. 

— Am nevoie de Clegane pentru treburi mult mai 
importante. 

— Nimic nu este mai important decât viaţa regelui. 

— Viaţa regelui nu e în primejdie. Joff îl va avea pe 
bravul Ser Osmund să-l păzească, şi pe Meryn Trant. Nu 
sunt buni pentru nimic altceva. Am nevoie de Balon Swann 
şi de Câine să conducă misiunile, ca să fim siguri că 
Stannis nu pune nici un picior pe malul dinspre noi al Apei 
Negre. 

— Jaime ar putea conduce personal misiunile. 

— De la Riverrun? Asta e o misiune pe cinste. 

— Joff e doar un copil. 

— Un copil care vrea să ia parte la acest război şi, o 
dată în viaţă, a dat dovadă de puţină înţelepciune. N-am de 
gând să-l arunc în mijlocul luptei, dar trebuie să fie văzut. 
Oamenii luptă mai aprig pentru un rege care îşi riscă viaţa 
alături de ei decât pentru unul care se ascunde după 
fustele mamei. 

— Are treisprezece ani, Tyrion. 

— Ţi-l aminteşti pe Jaime la treisprezece ani? Dacă vrei 
ca băiatul să fie fiul tatălui său, lasă-l să joace rolul. Joff 
poartă cea mai bună armură pe care aurul o poate 
cumpăra şi va avea tot timpul zeci de mantii aurii în jurul 
lui. Dacă oraşul pare a fi în cel mai mic pericol de a cădea, 
voi cere să fie escortat îndată înapoi la Fortăreaţa Roşie. 


308 


Crezuse că asta ar putea s-o liniştească, dar nu văzu 
nici un semn de mulţumire în ochii aceia verzi. 

— Va cădea oraşul? 

— Nu. Dar dacă va cădea, roagă-te să putem păstra 
Fortăreața Roşie suficient de mult ca nobilul nostru tată să 
ne vină în ajutor. 

— Tu m-ai minţit şi altă dată, Tyrion. 

— Întotdeauna din motive întemeiate, dulce surioară. 
Vreau între noi relaţii prieteneşti la fel de mult ca tine. Am 
decis să-l eliberez pe Lordul Gyles. Îl cruţase pe Gyles doar 
pentru acest gest. Îl poţi avea înapoi şi pe Ser Boros 
Blount. 

Regina strânse din buze. 

— Ser Boros poate să putrezească la Rosby, zise ea, 
dar Tommen... 

— „rămâne unde este. E mai apărat sub protecţia 
Lordului Jacelyn decât ar fi fost vreodată cu Lordul Gyles. 

Slujitorii luară lebăda, aproape neatinsă. Cersei făcu 
semn să se aducă desertul. 

— Sper că-ţi plac tartele cu mure. 

— Imi plac toate felurile de tarte. 

— O, ştiam asta de mult. Ştii de ce e atât de periculos 
Varys? 

— Acum dezlegăm şarade? Nu. 

— Nu are penis. 

— Nici tu nu ai. Și nu-i aşa că urăâşti asta, Cersei? 

— Poate că sunt şi eu periculoasă. Tu, pe de altă parte, 
eşti cel mai mare nătărău dintre toţi bărbaţii. Viermele ăla 
dintre picioare gândeşte pentru tine jumătate din timp. 

Tyrion îşi linse firimiturile de pe degete. Nu-i plăcea 
zâmbetul surorii sale. 

— Da, şi în clipa asta viermele meu se gândeşte că 
poate ar fi timpul să plec. 

— Nu eşti în apele tale, frăţioare? Se aplecă, privindu-l 
cu atenţie. Dintr-odată pari oarecum tulburat. 

— Tulburat? Tyrion aruncă o privire spre uşă. I se 
părea că a auzit ceva afară. Incepea să regrete că a venit 


309 


aici neînsoţit. Nu te-ai arătat niciodată prea interesată de 
penisul meu până acum. 

— Penisul tău nu mă interesează atât de mult cât mă 
interesează în ce îl înfigi. Nu mă bazez pe eunuc în toate, 
aşa cum faci tu. Am propriile mele căi de a obţine 
informaţii... în special informaţii pe care oamenii nu vor să 
le ştiu. 

— Ce vrei să spui? 

— Doar atât: Târfulița ta e în mâinile mele. 

Tyrion întinse mâna după cupa cu vin, trăgând de timp 
să-şi adune gândurile. 

— Credeam că bărbaţii sunt mai pe placul tău. 

— Eşti un omuleţ atât de nostim. Spune-mi, cu asta te- 
ai căsătorit până acum? Când el nu răspunse nimic, Cersei 
râse, zicând: Tata va fi extrem de uşurat. 

Îşi simţea stomacul de parcă ar fi fost plin de tipari. 
Cum o găsise pe Shae? Îl trădase Varys? Sau toate 
măsurile de precauţie fuseseră distruse de nerăbdarea lui 
în noaptea în care a mers direct la castel? 

— De ce ţi-ar păsa pe cine aleg să-mi încălzească 
patul? 

— Un Lannister îşi plăteşte întotdeauna datoriile, 
răspunse ea. Ai complotat împotriva mea încă din ziua în 
care ai venit la Debarcaderul Regelui. Ai vândut-o pe 
Myrcella, l-ai furat pe Tommen şi acum unelteşti ca Joff să 
fie ucis. Îl vrei mort ca să poţi să fii tu stăpân, prin 
Tommen. 

Ei bine, nu pot spune că ideea nu e tentantă. 

— E o nebunie, Cersei. Stannis va fi aici în câteva zile. 
Ai nevoie de mine. 

— Pentru ce? Pentru marea ta vitejie în luptă? 

— Mercenarii lui Bronn nu vor lupta niciodată fără 
mine, minţi el. _ 

— O, eu cred că da. Iţi iubesc aurul, nu inteligenţa 
diabolică. Dar nu te teme, nu vor rămâne fără tine, n-am să 
spun că nu m-am gândit din când în când să-ţi tai gâtul, 
dar Jaime nu m-ar ierta niciodată pentru asta. 


310 


— Şi târfa? Nu voia să-i spună pe nume. Dacă aș putea 
s-o conving că Shae nu înseamnă nimic pentru mine, 
poate... 

— Va fi tratată cu blândeţe atâta timp cât fiii mei nu 
păţesc nimic rău. Dar dacă Joff va fi omorât sau dacă 
Tommen cade în mâinile duşmanilor noştri, târfuliţa ta va 
muri în chinuri mai mari decât îţi poţi închipui. 

Chiar crede că am de gând să-mi ucid propriul nepot. 

— Băieţii sunt în siguranţă. Drept ce fel de om mă iei? 

— Unul mic şi strâmb. 

Tyrion privi drojdiile de pe fundul cupei sale de vin. Ce 
ar face Jaime în locul meu? Ar ucide-o pe căţea, cel mai 
probabil, şi s-ar gândi la consecinţe după aceea. Dar 
Tyrion nu avea o sabie aurită, nici priceperea să o 
mânuiască. Îl plăcea furia nesăbuită a fratelui său, dar 
nobilul lor tată era cel pe care trebuia să caute să-l 
depăşească. Piatră, trebuie să fiu de piatră, trebuie să fiu 
Castelul de Piatră, aspru şi neclintit. Dacă nu trec acest 
test, va trebui să caut de bunăvoie cea mai apropiată 
menajerie. 

— După câte ştiu, ai omorât-o deja, spuse el. 

— Vrei s-o vezi? M-am gândit că s-ar putea să vrei. 
Cersei traversă camera şi dădu la o parte o uşă grea de 
stejar. Aduceţi târfa fratelui meu. 

Fraţii lui Ser Osmund, Osney şi Osfryd, erau ca două 
boabe de mazăre din aceeaşi păstaie, bărbaţi înalţi, cu 
nasuri coroiate, cu părul negru şi cu zâmbete crude. Fata 
atârna între ei, cu ochi mari şi albi pe faţa-i întunecată. 
Din buza spartă îi şiroia sângele şi prin veşmintele sfâşiate 
Tyrion îi vedea vânătăile. Mâinile îi erau legate cu sfoară şi 
îi puseseră un căluş în gură, ca să nu poată vorbi. 

— Ai spus că nu va păţi nimic. 

— S-a împotrivit. Spre deosebire de fraţii săi, Osney 
Kettleblack era proaspăt bărbierit, astfel că zgârieturile se 
vedeau desluşit pe obrazul lui ras. 

— Fata asta are gheare de pisică-umbră. 

— Vânătăile se vindecă, spuse Cersei pe un ton 
plictisit. Târfa va trăi. Atâta timp cât trăieşte Joff. 

311 


Lui Tyrion îi venea să râdă de ea. Ar fi fost drăguţ, 
foarte, foarte drăguţ, dar ar fi dat jocul în vileag. Ai 
pierdut, Cersei, iar aceşti Kettleblack sunt nişte nătărăi 
Chiar mai mari decât susținea Bronn. Nu trebuia decât să 
rostească acele cuvinte. 

În schimb, privi chipul fetei şi spuse. 

— Juri că o vei elibera după război? 

— Dacă-l eliberezi pe Tommen, da. 

Se ridică în picioare. 

— Atunci păstraţi-o, dar păstraţi-o teafără. Dacă aceste 
animale cred că se pot folosi de ea... Ei bine, scumpă 
surioară, lasă-mă să constat că o balanţă se înclină în două 
părţi. Vorbea pe un ton calm, egal, nepăsător, căutase 
glasul tatălui său şi îl găsise. Orice i se întâmplă ei i se 
întâmplă şi lui Tommen, şi asta include şi bătăile şi 
violurile. Dacă mă consideră un asemenea monstru, voi 
juca pentru ea acest rol. 

Cersei nu se aşteptase la asta. 

— N-ai îndrăzni. 

Tyrion se strădui să zâmbească, încet şi rece. Unul 
verde, unul negru, ochii lui o batjocoreau. 

— Să îndrăznesc? O voi face eu însumi. 

Mâna surorii sale zbură spre faţa lui, dar el o prinse de 
încheietură şi o îndoi până când Cersei ţipă. Osfryd se 
apropie în apărarea ei. 

— Încă un pas şi îi rup mâna, îl avertiză piticul. 
Bărbatul se opri. Îţi aduci aminte când ţi-am spus că nu mă 
vei mai lovi niciodată, Cersei? O trânti la podea şi se 
întoarse la cei trei Kettleblack. Dezlegaţi-o şi scoateţi-i 
căluşul ăla. 

Sfoara fusese strânsă atât de tare încât să-i oprească 
sângele să curgă spre mâini. Ţipă de durere când 
circulaţia reveni. Tyrion îi masă degetele cu blândeţe, 
până ce fata începu din nou să simtă. 

— Dulceaţa mea, spuse el, trebuie să fii curajoasă. 
Regret că ţi-au făcut rău. 

— Ştiu că mă vei elibera, stăpâne. 


312 


— Te voi elibera, promise el, iar Alayaya se aplecă şi-l 
sărută pe frunte. Buzele ei crăpate lăsară o dâră de sânge 
pe fruntea lui. Un sărut însângerat e mai mult decât merit, 
gândi Tyrion. N-ar fi pățit niciodată nimic dacă nu eram 
eu. 

Avea încă urme de sânge când privi în jos la regină. 

— Nu mi-ai plăcut niciodată, Cersei, dar eşti propria 
mea soră, aşa că nu ţi-am făcut nici un rău. Tu ai pus capăt 
acestui lucru. Te voi face să suferi pentru asta. Încă nu 
ştiu cum, dar lasă-mi timp. Va veni o zi când te vei 
considera apărată şi fericită şi, dintr-o dată, bucuria ta se 
va face scrum şi vei şti că datoria e plătită. In război, îi 
spusese cândva tatăl său, bătălia s-a terminat în clipa în 
care o armată se împrăştie şi fuge. Nu contează că sunt la 
fel de numeroşi cum erau cu o clipă înainte, încă înarmaţi 
şi îmbrăcaţi în armuri, odată ce au fugit din faţa ta, nu se 
vor mai întoarce să lupte. Aşa era cu Cersei. 

— leşi afară! fu singurul răspuns pe care-l putu ea găsi. 
Piei din faţa mea! 

Tyrion se înclină. 

— Noapte bună, atunci. Şi vise plăcute. 

Se îndreptă înapoi către Turnul Mâinii, cu capul 
plesnindu-i, de parcă ar fi fost călcat de o mie de picioare 
în armuri. Ar fi trebuit să-mi dau seama că asta urmează 
din clipa în care m-am furişat prin spatele dulapului 
Chatayei. Probabil că nu a vrut să-şi dea seama. Picioarele 
îl dureau tare când termină de urcat. Il trimise pe Pod 
după o carafă cu vin şi intră în dormitorul său. 

Shae stătea cu picioarele încrucişate pe patul cu 
baldachin, goală, doar cu un lanţ de aur legănându-i-se 
deasupra sânilor, un şir din mâini aurii înlănţuite, fiecare 
strângând-o pe următoarea. 

Tyrion nu se aşteptase s-o vadă. 

— Ce faci aici? 

Râzând, Shae mângâie lanţul. 

— Voiam nişte mâini pe sânii mei..., dar mâinile astea 
mici, de aur, sunt reci. 


313 


Pentru o clipă, nu ştiu ce să spună. Cum îi putea spune 
că o altă femeie încasase bătaia destinată ei şi ar putea 
foarte bine să moară în locul ei, dacă Joff are ghinionul să 
fie doborât în luptă? Işi şterse sângele Alayayei de pe 
frunte cu podul palmei. 

— Lady Lollys... 

— Doarme. Nu vrea altceva decât să doarmă, vaca. 
Doarme şi mănâncă. Uneori adoarme în timp ce mănâncă. 
Mâncarea cade sub pături şi se rostogoleşte peste ea şi eu 
trebuie s-o spăl. Se strâmbă cu dezgust. Doar şi-au făcut 
mendrele cu ea. 

— Mama ei spune că e bolnavă. 

— Are un prunc în burtă, atâta tot. 

Tyrion îşi roti privirea prin încăpere. Toate păreau la 
locul lor. 

— Cum ai intrat? Arată-mi uşa secretă. 

Ridică din umeri. 

— Lordul Varys m-a obligat să port o glugă, n-am putut 
vedea, doar... într-un anume loc am reuşit să arunc un ochi 
la podea, pe sub glugă. Erau numai pietre, ştii, din acelea 
care compun o imagine. 

— Un mozaic? 

Shae încuviinţă. 

— Erau roşii şi negre. Cred că imaginea era un dragon. 
În rest, totul era în întuneric. Am coborât o scară şi am 
mers mult timp până ce m-a răsucit. Ne-am oprit o dată ca 
el să deschidă o poartă de fier. Pe urmă am urcat încă o 
scară, cu un tunel în vârf. A trebuit să mă aplec şi cred că 
Lordul Varys mergea târâş. 

Tyrion făcu un tur al camerei. Unul dintre sfeşnice 
părea desfăcut. Se ridică pe vârfuri şi încercă să-l întoarcă. 
Se roti încet, frecându-se de peretele de piatră. Când îl 
întoarse cu susul în jos, capătul de lumânare căzu. Paiele 
împrăştiate pe piatra rece nu păreau deranjate în nici un 
fel. 

— Stăpânul nu vrea să se culce cu mine? întrebă Shae. 

— Într-o clipă. Tyrion deschise dulapul şi azvârli 
hainele, apoi împinse scândura din spate. Ceea ce 

314 


funcţiona într-un bordel putea funcţiona la fel de bine şi 
într-un castel... Dar nu, lemnul era solid, de neclintit. O 
piatră de lângă bancheta de la fereastră îi atrase privirea, 
dar toate zgâlţăielile şi îmbrâncelile fură în zadar. Se 
întoarse în pat, frustrat şi supărat. 

Shae îi desfăcu pantalonii şi îi trase braţele în jurul 
gâtului ei. 

— Ai umeri tari ca nişte pietre, murmură ea. Grăbeşte- 
te, vreau să te simt în mine. Cu toate acestea, când 
picioarele ei i se strânseră în jurul taliei, bărbăţia îl părăsi. 
Când simţi că devine moale, Shae se furişă sub cearceafuri 
şi îl luă în gură, dar nici asta nu îl putu excita. 

După câteva clipe o opri. 

— Ce-i cu tine? întrebă ea. Toată dulcea inocenţă din 
lume era întipărită acolo, pe liniile chipului ei tânăr. 

Inocenţă? Prostule, e o târfă, Cersei avea dreptate că 
gândeşti cu penisul, prostule, prostule. 

— Dormi, dulceaţă, o îndemnă el mângâindu-i părul. 
Dar mult timp după ce Shae îi urmase sfatul, Tyrion zăcea 
încă treaz, cu mâna căuş peste un sân mic, ascultându-i 
respiraţia. 


315 


CATELYN 


Sala Mare a Riverrunului era un loc pustiu pentru o 
cină în doi. Umbre adânci înveşmântau pereţii. Una dintre 
torţe se stinsese, rămânând aprinse doar trei. Catelyn îşi 
fixă cu privirea pocalul cu vin. Vinul vechi îi lăsa un gust 
diluat şi acru pe limbă. Brienne era vizavi de ea. Între ele, 
jilţul tatălui său era gol, ca şi celelalte din încăpere. Până 
şi servitorii erau plecaţi. Le dăduse permisiunea să 
participe la sărbătoare. 

Zidurile cetăţii erau groase, dar, chiar şi aşa, auzeau 
sunetele înfundate ale petrecerii de afară, din curte. Ser 
Desmond adusese douăzeci de butoaie din pivnițe, iar 
oamenii de rând sărbătoreau iminenta întoarcere a lui 
Edmure şi victoria lui Robb de la Pisc, ridicând cornuri de 
băut cu bere neagră de malţ. 

Nu-i pot învinui, gândi Catelyn. Fi nu ştiu. Și, dacă ar 
şti, de ce le-ar păsa? Nu mi-au cunoscut fiii. Nu l-au 
urmărit niciodată pe Bran cățărându-se, cu inima în gât, 
cu mândria şi groaza atât de îngemănate încât păreau una, 
nu l-au auzit râzând, nu au zâmbit văzându-l pe Rickon 
încercând cu atâta înverșunare să fie ca fraţii lui mai mari. 
Privea lung mâncarea aşezată în faţa ei, păstrăv înfăşurat 
în slănină, salată de frunze de nap, fenicul roşu şi iarbă 
dulce, fasole şi ceapă şi pâine fierbinte. Brienne mânca 
metodic, ca şi cum cina ar fi fost o altă corvoadă pe care 
trebuia să o îndeplinească. Am devenit o femeie acră, 
gândi Catelyn. Nu găsesc plăcere nici în băutură, nici în 
mâncare, şi cântecul şi veselia au devenit pentru mine 
nişte străini care dau de bănuit. Sunt o făptură făcută din 
tristeţe şi din praf şi din doruri amare. În trupul meu e un 
loc gol, acolo unde cândva mi-a fost inima. 

Devenise insuportabil să o audă pe cealaltă femeie 
mâncând. 


316 


— Brienne, nu sunt o companie potrivită. Du-te şi 
alătură-te celor care petrec, dacă vrei. Bea un corn de 
bere şi dansează în sunetele harpei lui Rymund. 

— Nu sunt făcută pentru petreceri, doamna mea. 
Mâinile sale mari rupseră în bucăţi o coajă de pâine 
neagră. Brienne privea bucăţile de pâine de parcă ar fi 
uitat ce erau. Dacă porunceşti, eu... 

Catelyn îi simţea stânjeneala. 

— M-am gândit doar că poate ţi-ar face plăcere o 
companie mai veselă decât mine. 

— Sunt foarte mulţumită. Fata înmuie pâinea în untura 
lăsată de slănina în care fusese prăjit păstrăvul. 

— A mai fost o pasăre azi-dimineaţă. Catelyn nu ştia de 
ce spusese asta. Maesterul m-a trezit îndată. Şi-a făcut 
datoria, dar n-a fost politicos din partea lui. N-a fost 
politicos deloc. Nu avusese de gând să-i spună lui Brienne. 
Nimeni nu ştia în afară de ea şi de Maester Vyman, şi 
intenţionase să lase lucrurile aşa, până când... până când... 

Până când ce? Femeie nesocotită, oare dacă păstrezi 
un secret în inimă e mai puțin adevărat? Dacă nu-l spui, 
dacă nu vorbeşti niciodată despre el, va deveni doar un 
vis, mai puțin decât un vis, un coşmar pe jumătate uitat? 
O, de-ar fi zeii atât de generoşi! 

— Sunt veşti de la Debarcaderul Regelui? întrebă 
Brienne. 

— Aş fi vrut să fie. Pasărea a venit de la Castelul 
Cerwyn, trimisă de Ser Rodrik, castelanul meu. Aripi 
negre, cuvinte negre. A adunat câte oşti a putut şi 
înaintează către Winterfell, să ia castelul înapoi. Cât de 
neimportant sunau toate acestea acum. Dar a spus..., a 
scris..., mi-a spus, el... 

— Doamna mea, ce este? Sunt veşti despre fiii tăi? 

Era o întrebare atât de simplă; ar fi vrut ca răspunsul 
să poată fi la fel de simplu. Când Catelyn încercă să 
vorbească, cuvintele i se opriră în gâtlej. 

— Nu mai am nici un fiu în afară de Robb. Reuşi să 
rostească acele cuvinte teribile fără un suspin, şi măcar 
pentru asta se bucura. 


317 


Brienne o privi îngrozită. 

— Doamna mea? 

— Bran şi Rickon au încercat să fugă, dar au fost prinşi 
la o moară de la Apa Ghindei. Theon Greyjoy le-a urcat 
capetele pe zidurile Winterfellului. Theon Greyjoy, care a 
mâncat la masa mea de când era un băieţandru de zece 
ani. Am spus-o, zeii să mă ierte! Am spus-o şi am făcut să 
fie adevărat. 

Chipul lui Brienne era o pată apoasă. Întinse mâna 
peste masă, dar degetele ei fură oprite brusc de degetele 
lui Catelyn, de parcă atingerea ar fi putut s-o deranjeze. 

— Eu... Nu există cuvinte, doamna mea. Buna mea 
doamnă. Fiii tăi, ei... sunt la zei acum. 

— Oare? zise tăios Catelyn. Ce zeu ar îngădui asta? 
Rickon era doar un copilaş. Cum putea să merite o moarte 
ca aceasta? lar Bran... Când am părăsit nordul, nu 
deschisese ochii de când a căzut. A trebuit să plec înainte 
să se trezească. Acum nu mă mai pot întoarce niciodată la 
el, nici nu-l mai pot auzi râzând. Îi arătă lui Brienne 
palmele, degetele. Cicatricile astea... Au trimis un om să-i 
taie gâtul în timp ce dormea. Ar fi murit atunci, şi eu 
împreună cu el, dar lupul lui Bran a sfârtecat gâtul omului. 
Făcu o scurtă pauză. Presupun că Theon a ucis şi lupii. 
Trebuie că a făcut-o, altminteri... eram convinsă că băieţii 
sunt în siguranţă cât timp lupii străvechi sunt cu ei. Ca şi 
Robb, cu Vântul lui Cenuşiu. Dar fiicele mele nu mai au 
acum nici un lup. 

Schimbarea bruscă de subiect o derută pe Brienne. 

— Fiicele tale... 

— Sansa era o domnişoară încă de la trei ani, mereu 
atât de curtenitoare şi de dornică să mulţumească. Nu-i 
plăcea nimic mai mult decât poveştile despre valorile 
cavalereşti. Oamenii spuneau că seamănă cu mine, dar 
avea să devină o femeie mult mai frumoasă decât am fost 
eu vreodată, îţi poţi da seama. Adesea îi alungam 
camerista, ca să-i pot pieptăna eu părul. Avea părul roşcat, 
mai deschis decât al meu, şi atât de des şi de mătăsos... 
nuanțele de roşu oglindeau lumina torţelor şi străluceau ca 


318 


arama. lar Arya, ei bine..., oaspeţii lui Ned o luau adesea 
drept un băiat de la grajduri dacă intrau în curte 
neanunţaţi. Arya era un chin, trebuie să spun. Jumătate 
băiat, jumătate pui de lup. Trebuia doar să-i interzici ceva 
şi devenea dorinţa inimii sale. Avea chipul puternic al lui 
Ned şi un păr castaniu care arăta întotdeauna de parcă o 
pasăre şi-ar fi făcut cuib în el. Mi-am pierdut nădejdea că 
voi face vreodată o doamnă din ea. Ea aduna zgârieturi în 
timp ce alte fete adunau păpuşi, şi spunea orice îi trecea 
prin cap. Cred că acum trebuie să fie moartă. Când spuse 
asta, o mână uriaşă o apăsă parcă pe piept. Vreau să-i văd 
morţi pe toţi, Brienne. Mai întâi Theon Greyjoy, pe urmă 
Jaime Lannister şi Cersei şi Pezevenghiul, fiecare, fiecare. 
Dar fetele mele... Fetele mele vor... 

— Regina... are şi ea o fetiţă, spuse Brienne cu 
stângăcie. Şi fii, de vârsta ta. Când va auzi, poate că... i s- 
ar face milă, şi... 

— Mi-ar trimite fetele înapoi, vii şi nevătămate? 
Catelyn zâmbi cu tristeţe. Câtă dulce inocenţă, copilă! Aş 
putea spera... Dar nu. Robb îşi va răzbuna fraţii. Gheaţă 
poate ucide ca focul. Gheaţă a fost spada lui Ned. Oțel 
valyrian, bătut de o mie de ori, cu marginea vălurită, atât 
de ascuţită încât mă temeam s-o ating. Sabia lui Robb e 
boantă ca o măciucă în comparaţie cu Gheaţă. Mă tem că 
nu-i va fi uşor să-i taie capul lui Theon. Clanul Stark nu 
foloseşte călăi. Ned a spus întotdeauna că omul care dă 
sentinţa trebuie să ridice sabia, deşi această sarcină nu i-a 
făcut niciodată plăcere. Dar mie mi-ar face, o, da. Îşi privi 
palmele tăiate, le deschise şi le închise, pe urmă, încet, 
ridică ochii. 

— l-am trimis vin. 

— Vin? Brienne nu pricepea. Lui Robb? Sau... lui Theon 
Greyjoy? 

— Regicidului. Planul i-a mers bine cu Cleos Frey. Sper 
că eşti insetat, Jaime. Sper că gâtul ţi-e strâns şi uscat. Mi- 
ar plăcea să vii cu mine. 

— Sunt la porunca ta, doamna mea. 


319 


— Bine. Catelyn se ridică brusc. Rămâi, termină-ţi 
masa în pace. Voi trimite după tine mai târziu. La miezul 
nopţii. 

— Atât de târziu, doamna mea? 

— Temniţele nu au geamuri. Acolo, fiecare ceas 
seamănă cu altul, iar pentru mine toate ceasurile sunt 
miezul nopţii. Când părăsi sala, paşii lui Catelyn răsunară 
sec. Pe când urca spre solariul Lordului Hoster, îi auzea 
afară, strigând: 

— Tully! 

Çi: 

— O cupă! O cupă pentru bravul lord! 

Tatăl meu nu e mort, îi veni să le strige. Fiii mei sunt 
morți, dar tatăl meu trăieşte, lua-v-ar naiba pe toți, şi încă 
e stàpânul vostru. 

Lordul Hoster dormea dus. 

— A băut o cupă de vin pentru vise, nu cu multă vreme 
în urmă, doamna mea, spuse Maester Vyman. Pentru 
durere. Nu va şti că te afli aici. 

— Nu contează, spuse Catelyn. E mai mult mort decât 
viu, dar e mai viu decât bieţii mei fii. 

— Doamna mea, ce-aş putea face pentru tine? Poate un 
praf de dormit? 

— Mulţumesc, dar nu. Nu vreau să-mi alung durerea 
prin somn. Bran şi Rickon merită mai mult de la mine. Du- 
te şi participă la sărbătoare, eu voi sta o vreme cu tatăl 
meu. 

— Cum ţi-e voia, doamna mea. Vyman făcu o 
plecăciune şi plecă. 

Lordul Hoster zăcea culcat pe spate, cu gura deschisă, 
cu respiraţia ca un oftat slab, şuierat. O mână atârna pe 
marginea cuverturii, un obiect palid, fragil, descărnat, dar 
cald la atingere. Îşi strecură degetele între ale lui şi le 
strânse. Oricât l-ai strânge de tare, nu-l poţi păstra aici, 
gândi ea cu tristeţe. Lasă-] să plece. Însă degetele parcă 
nu voiau să se desfacă. 

— N-am pe nimeni cu care să vorbesc, tată, îi spuse. 
Mă rog, dar zeii nu răspund. Îi sărută uşor mâna. Pielea 


320 


era caldă, brăzdată de vene albastre ce se ramificau ca 
nişte râuri sub pielea palidă, translucidă. Afară, râurile 
mai mari curgeau, Furca Roşie şi Piatra Răsucită, şi vor 
curge de-a pururi, dar nu şi râurile din mâinile tatălui ei. 
Curând, prea curând, acel curs se va opri. Noaptea trecută 
am visat acea ultimă noapte, când Lysa şi cu mine ne-am 
rătăcit în timp ce călătoream de la Seagard. Îţi aminteşti? 
Ceaţa aceea ciudată s-a ridicat şi am rămas în urma 
convoiului. Totul era cenuşiu şi nu puteam să văd lao 
palmă în faţa calului meu. N-am mai găsit drumul, crengile 
copacilor erau ca nişte braţe lungi, osoase, întinzându-se 
să ne înşface când treceam pe lângă ele. Lysa a început să 
plângă, iar când eu am început să strig, ceața înghiţea 
parcă sunetul. Dar Petyr ştia unde ne aflam şi s-a întors şi 
ne-a găsit... 

Dar nu are cine să mă găsească acum, nu-i aşa? De 
data aceasta trebuie să-mi găsesc singură drumul şi mi-e 
greu, atât de greu. 

Îmi amintesc întruna cuvintele lui Stark. Iarna a venit, 
tată. Pentru mine, pentru mine. Robb trebuie să-l înfrunte 
acum şi pe Greyjoy, pe lângă Lannisteri, şi pentru ce? 
Pentru o coroană de aur şi un lanţ de fier? Pământul a 
sângerat destul, fără doar şi poate, îmi vreau fetele înapoi, 
vreau ca Robb să lase jos sabia şi să aleagă o fiică de 
treabă de-a lui Walder Frey să-l facă fericit şi să-i 
dăruiască fii. Îi vreau pe Bran şi pe Rickon înapoi, vreau... 
Catelyn lăsă capul în jos. Vreau..., repetă ea, şi pe urmă 
cuvintele îi pieriră. 

După o vreme, lumânarea pâlpâi şi se stinse. Lumina 
lunii privi pieziş printre fâşiile obloanelor, aşternând dâre 
palide, argintii, pe chipul tatălui ei. Auzea şoapta lină a 
respirației sale chinuite, goana nesfârşită a apelor, 
coardele uşoare ale unui cântec de dragoste purtat de vânt 
dinspre grădină, atât de trist şi de dulce. 

„Am iubit o fecioară, roşie ca o toamnă”, cânta 
Rymund, „cu amurg în păr.” 


321 


Catelyn nu observă când s-a sfârşit cântecul. Trecură 
ore, dar i se păru că au fost doar clipe, până când Brienne 
veni la uşă. 

— Doamna mea, vesti ea cu glas şoptit. Miezul nopţii a 
sosit. 

Miezul nopții a sosit, tată, gândi ea, şi trebuie să-mi fac 
datoria. li lăsă mâna. 

Temnicerul era un omuleţ cu priviri furişe şi vene 
sparte în nas. Îl găsiră aplecat deasupra unei căni de bere 
şi-a unor resturi de plăcintă cu porumbel, mai mult decât 
cherchelit. Le privi chiorâş, cu suspiciune. 

— Iertăciune, doamna mea, dar Lordul Edmure zice că 
nimeni n-are voie să-l vadă pe Regicid fără o hârtie de la 
el, cu sigiliul lui pe ea. 

— Lordul Edmure? A murit tata şi nu mi-a spus nimeni? 

Temnicerul îşi linse buzele. 

— Nu, doamna mea, din câte ştiu eu. 

— Vei deschide celula sau vei veni cu mine la solariul 
Lordului Hoster să-i spui de ce ai găsit nimerit să mă 
sfidezi. 

Îşi plecă ochii. 

— Cum spune doamna mea. Cheile erau legate la 
cureaua de piele ţintată cu care era încins la brâu. Mormăi 
în barbă, scotocind printre ele, până ce o găsi pe cea care 
se potrivea la celula Regicidului. 

— Întoarce-te la berea ta şi lasă-ne, porunci ea. O 
lampă cu ulei atârna de un cârlig din tavanul scund. 
Catelyn o luă jos şi mări flacăra. Brienne, ai grijă să nu fiu 
deranjată. 

Brienne încuviinţă şi se postă în faţa celulei, odihnindu- 
şi mâinile pe mânerul sabiei. 

— Doamna mea mă va chema dacă va avea nevoie de 
mine. 

Catelyn dădu la o parte cu umărul uşa grea din lemn şi 
fier şi intră în întunericul desăvârşit. Acestea erau 
măruntaiele Riverrunului şi miroseau ca atare. Paiele 
vechi pârâiau sub picioare. Zidurile erau decolorate, cu 
pete de silitră. Prin piatră, auzea sunetul îndepărtat al 


322 


Pietrei Răsucite curgând. Lumina lămpii dezvălui o găleată 
arhiplină cu fecale într-un colţ şi o siluetă ghemuită într- 
altul. Carafa de vin era lângă uşă, neatinsă. Atâta s-a ales 
din planul meu. Presupun că ar trebui să fiu 
recunoscătoare că temnicerul nu a băut-o el. 

Jaime ridică mâinile să-şi acopere faţa, zornăindu-şi 
lanţurile de la încheieturi. 

— Lady Stark, spuse el cu un glas răguşit de atâta 
tăcere. Mă tem că nu sunt într-o postură adecvată ca să te 
primesc. 

— Uită-te la mine, ser. 

— Mă dor ochii de la lumină. Aşteaptă o clipă, te rog. 
Lui Jaime Lannister nu-i fusese îngăduit să se bărbierească 
din noaptea în care a fost capturat în Pădurea Şoaptelor, şi 
o barbă lăţoasă îi acoperea faţa, cândva atât de 
asemănătoare cu a reginei. Aruncând sclipiri aurii în 
lumina lămpii, barba îl făcea să arate ca un animal mare, 
galben, magnific chiar şi în lanţuri. Părul nespălat îi atârna 
încâlcit pe umeri, hainele putrezeau pe trupul lui, faţa îi 
era palidă şi răvăşită, dar, chiar şi aşa, puterea şi 
frumuseţea bărbatului erau încă vizibile. 

— Văd că nu ai nici un chef de vinul pe care ţi l-am 
trimis. 

— O generozitate atât de neaşteptată mi s-a părut 
oarecum suspectă. 

— Pot pune să ţi se taie capul oricând doresc. De ce ar 
trebui să te otrăvesc? 

— Moartea prin otrăvire poate părea naturală. E mai 
greu de susţinut că mi-a căzut capul pur şi simplu. De pe 
podea, îşi ridică privirea, mijindu-şi ochii verzi, ca de 
pisică, obişnuindu-se încet cu lumina. 

— Te-aş invita să iei loc, dar fratele tău a omis să-mi 
pună la dispoziţie un scaun. 

— Pot sta foarte bine în picioare. 

— Poţi? Arăţi îngrozitor, trebuie să-ţi spun. Deşi 
probabil e doar din cauza luminii de-aici. Era încătuşat la 
încheieturile mâinilor şi la glezne, iar fiecare cătuşă era 
legată de celelalte, aşa că nu putea nici să stea în picioare, 


323 


nici să se întindă comod. Lanţurile de la glezne erau 
pironite în perete. După gustul tău, brăţările mele sunt 
destul de grele, sau ai venit să-mi mai adaugi câteva? Le 
fac să zornăie frumos dacă doreşti. 

— Ţi-ai făcut-o cu mâna ta, îi reaminti ea. Ţi-am oferit 
confortul unei celule din turn, pe măsura obârşiei şi a 
rangului tău. Ne-ai răsplătit încercând să evadezi. 

— O celulă este o celulă. Unele de sub Casterly Rock o 
fac pe aceasta să pară o grădină însorită. Poate, într-o zi, 
am să ţi le arăt. 

Dacă e speriat, o ascunde bine, gândi Catelyn. 

— Un bărbat cu mâinile şi cu picioarele în lanţuri 
trebuie să aibă o limbă mai curtenitoare în gură, ser. Nu 
am venit aici să fiu ameninţată. 

— Nu? Atunci cu siguranţă ai venit să-ţi faci plăcerile 
cu mine. Se spune că văduvele se plictisesc de paturile lor 
goale. Noi, cei din Garda Regală, jurăm să nu ne căsătorim 
niciodată, dar presupun că aş putea să-ţi fac acest serviciu 
dacă de asta ai nevoie. Toarnă nişte vin şi scoate-ţi rochia 
şi vom vedea de ce sunt în stare. 

Catelyn îl privi de sus, cu repulsie. A existat vreodată 
un bărbat la fel de frumos sau de abject ca acesta? 

— Dacă ai fi spus asta în prezenţa fiului meu, te-ar fi 
ucis. 

— Doar dacă purtam astea. Jaime Lannister îşi zornăi 
lanţurile. Ştim amândoi că băiatul se teme să mă înfrunte 
într-o luptă de la om la om. 

— Poate că fiul meu e tânăr, dar dacă îl consideri un 
nătărău, te înşeli amarnic... Şi mi se pare că nu te-ai prea 
grăbit să lansezi provocări când aveai o armată în spatele 
tău. 

— Vechii Regi ai Iernii s-au ascuns oare şi ei după 
fustele mamelor lor? 

— Încep să mă plictisesc, ser. Trebuie să ştiu unele 
lucruri. 

— De ce ţi-aş spune ceva? 

— Ca să-ţi salvezi viaţa. 

— Crezi că mă tem de moarte? Asta părea să-l amuze. 

324 


— Ar trebui. Crimele tale ţi-au câştigat probabil un loc 
de tortură în cel mai adânc dintre cele şapte iaduri, dacă 
zeii sunt drepţi. 

— Ce zei sunt aceia, Lady Catelyn? Copacii la care se 
ruga soţul tău? Cât de bine l-au slujit când sora mea i-a 
tăiat capul? Jaime chicoti. Dacă există zei, de ce e lumea e 
atât de plină de durere şi de nedreptate? 

— Din cauza unor oameni ca tine. 

— Nu există oameni ca mine. Sunt doar eu. 

Nu găsesc nimic aici decât aroganță şi mândrie, şi 
curajul unui nebun. Imi răcesc gura degeaba cu el. Dacă a 
avut vreodată o scânteie de onoare, aceea a murit de mult. 

— Dacă nu vrei să vorbeşti cu mine, fie. Bea vinul sau 
fă ceva în el, pentru mine e totuna. 

Mâna lui Catelyn era pe închizătoarea uşii când Jaime 
spuse: 

— Lady Stark. Catelyn se întoarse şi aşteptă. Lucrurile 
încep să ruginească la umezeală, continuă Jaime. Până şi 
manierele unui bărbat. Rămâi şi-ţi vei primi răspunsurile... 
pentru un anumit preţ. 

Nu are pic de ruşine. 

— Prizonierii nu stabilesc preţuri. 

— O, pe al meu îl vei găsi destul de mic. Temnicerul 
tău nu-mi spune decât minciuni ordinare, şi nici măcar nu 
se poate ţine de ele. Într-o zi spune că Cersei a fost ucisă, 
iar în cealaltă că tatăl meu a murit. Răspunde la 
întrebările mele şi eu voi răspunde la ale tale. 

— Adevărul adevărat? 

— O, vrei adevărul? Bagă de seamă, doamna mea. 
Tyrion spune că oamenii susţin adesea că tânjesc după 
adevăr, dar rareori le place gustul lui când le este servit. 

— Sunt destul de puternică să aud tot ce doreşti să 
spui. 

— Cum vrei, atunci. Dar prima dată, dacă eşti atât de 
amabilă... vinul. Mi-e gâtul uscat. 

Catelyn atârnă lampa de uşă şi aduse mai aproape 
cupa şi carafa. Jaime îşi plimbă vinul în gură înainte de-a 
înghiţi. 

325 


— Acru şi prost, dar merge. Se sprijini cu spatele de 
perete, îşi trase genunchii la piept şi o privi. 

— Prima ta întrebare, Lady Catelyn. 

Neştiind cât ar putea să dureze acest joc, Catelyn nu 
pierdu timpul. 

— Eşti tatăl lui Joffrey? 

— N-ai întreba niciodată dacă nu ai şti răspunsul. 

— Il vreau de pe buzele tale. 

Ridică din umeri. 

— Joffrey este al meu. Ca şi celelalte progenituri ale lui 
Cersei, presupun. 

— Recunoşti că eşti amantul surorii tale? 

— Mi-am iubit întotdeauna sora, şi îmi datorezi două 
răspunsuri. 'Toate rudele mele sunt încă în viaţă? 

— Ser Stafford Lannister a fost ucis la Oxcross, mi s-a 
spus. 

Jaime nu era mişcat. 

— Unchiul Dolt, aşa îi spunea sora mea. Pe mine mă 
interesează Cersei şi Tyrion. Precum şi nobilul meu tată. 

— Trăiesc, toţi trei. Dar nu pentru multă vreme, dacă 
Zeii sunt buni. 

Jaime mai bău nişte vin. 

— Următoarea întrebare. 

Catelyn se întrebă dacă va îndrăzni să răspundă la 
următoarea ei întrebare cu altceva în afară de o minciună. 

— Cum a ajuns să cadă fiul meu Bran? 

— L-am aruncat de la fereastră. 

Uşurinţa cu care a spus-o o lăsă pe Catelyn fără grai 
preţ de o clipă. Dacă aş avea un cuțit, l-aş omori acum, 
gândi ea, dar apoi îşi aminti de fete. Gâtul i se strânse 
când spuse: 

— Erai cavaler, ai jurat să-i aperi pe cei slabi şi 
nevinovaţi. 

— Era destul de slab, dar poate nu atât de nevinovat. 
Ne spiona. 

— Bran n-ar fi spionat. 


326 


— Atunci dă vina pe preţioşii tăi zei, care l-au adus pe 
băiat la fereastra noastră şi l-au lăsat să vadă ceva ce nu 
era pentru ochii lui. 

— Să învinuiesc zeii? întrebă ea nevenindu-i să creadă. 
A ta a fost mâna care l-a aruncat. Tu ai vrut să moară. 

Lanţurile îi zornăiră încet. 

— Rareori arunc copii din turnuri ca să le îmbunătăţesc 
starea de sănătate. Da, am vrut să moară. 

— Şi când nu a murit, ai ştiut că pericolul în care te 
aflai era mai mare ca oricând, aşa că ţi-ai plătit cu un sac 
plin cu argint o unealtă care să aibă grijă ca Bran să nu se 
trezească niciodată. 

— Acum şi asta am făcut? Jaime ridică cupa şi luă o 
înghiţitură lungă. Nu voi nega că am discutat despre asta, 
dar erai cu băiatul zi şi noapte, Maesterul tău şi Lordul 
Eddard veneau la el cu regularitate. Şi erau străjeri, chiar 
şi acei blestemaţi lupi străvechi... Ar fi trebuit să-mi 
croiesc drum prin jumătate din Winterfell. Şi de ce să mă 
ostenesc, când se părea că băiatul va muri de bunăvoie? 

— Dacă mă minţi, întâlnirea s-a sfârşit. Catelyn întinse 
mâinile să-i arate degetele şi palmele. Omul care a venit 
să-i taie gâtul lui Bran mi-a dăruit aceste cicatrici. Juri că 
nu ai avut nici un rol în trimiterea lui? 

— Pe onoarea mea de Lannister. 

— Onoarea ta de Lannister valorează mai puţin decât 
asta. Lovi cu piciorul găleata cu murdărie. Un mâl 
maroniu, puturos, se prelinse pe podeaua celulei, 
îmbibând paiele. 

Jaime Lannister se retrase din calea scursorilor atât cât 
îi permiteau lanţurile. 

— S-ar putea, într-adevăr, să am rahat în loc de onoare, 
n-am să neg asta, dar n-am angajat niciodată până acum 
pe nimeni să ucidă în locul meu. Crezi ce vrei, Lady Stark, 
dar dacă l-aş fi vrut mort pe Bran al tău, l-aş fi ucis cu 
mâna mea. 

O, zei, spune adevărul. 

— Dacă n-ai trimis tu ucigaşul, atunci l-a trimis sora ta. 


327 


— Aş şti dacă ar fi aşa. Cersei nu are secrete faţă de 
mine. 

— Atunci a fost Pezevenghiul. 

— Tyrion e la fel de nevinovat ca şi Bran al tău. EJ nu 
se căţăra pe ferestrele nimănui, spionând. 

— Atunci de ce avea asasinul pumnalul lui? 

— Ce pumnal era? 

— Era atât de lung, spuse ea depărtându-şi mâinile, 
simplu, dar frumos lucrat, cu o lamă de oţel valyrian şi cu 
un mâner în formă de os de dragon. Fratele tău l-a câştigat 
de la Lordul Baelish la turnirul de ziua aniversării Prințului 
Joffrey. 

Lannister turna, bea, turna şi privea în cupa lui cu vin. 

— Vinul acesta se face parcă tot mai bun pe măsură ce 
îl beau. Închipuie-ţi. Parcă îmi amintesc pumnalul acela, 
acum că l-ai descris. L-a câştigat, zici? Cum? 

— Pariind pe tine când ai luptat împotriva Cavalerului 
Florilor. Cu toate acestea, când îşi auzi propriile cuvine, 
Catelyn ştia că înţelesese greşit. Nu... a fost altfel? 

— Tyrion m-a susţinut întotdeauna la turniruri, spuse 
Jaime, dar în ziua aceea Ser Loras m-a doborât din şa... Un 
ghinion, l-am luat prea uşor pe băiat, dar nu contează. 
Orice ar fi pariat fratele meu, a pierdut, dar pumnalul şi-a 
schimbat, într-adevăr, stăpânul, acum îmi amintesc. 
Robert mi l-a arătat în seara aceea, la ospăț. Inălţimii Sale 
îi plăcea să-mi pună sare pe rană, mai ales când era beat. 
Şi când nu era el beat? 

Catelyn îşi amintea că Tyrion Lannister povestise cam 
acelaşi lucru când au călătorit prin Munţii Lunii. Refuzase 
să-l creadă. Petyr jurase că a fost altfel, Petyr care i-a fost 
ca un frate, Petyr care o iubea atât de mult încât a luptat 
în duel pentru mâna ei... Şi totuşi, Jaime şi Tyrion spuneau 
aceeaşi poveste, ce însemna asta? Fraţii nu se mai 
văzuseră de când au plecat de la Winterfell, cu mai mult 
de un an în urmă. 

— Încerci să mă păcăleşti? 

Aici, undeva, era o capcană. 


328 


— Am recunoscut că l-am aruncat pe preţiosul tău 
ştrengar de la fereastră, ce aş avea de câştigat dacă aş 
minţi în legătură cu acest cuţit? Dădu pe gât încă o cupă 
cu vin. Crezi ce vrei, nu-mi mai pasă de mult ce spun 
oamenii despre mine. Şi e rândul meu: Fraţii lui Robert au 
pornit la luptă? 

— Da. 

— Ăsta e un răspuns zgârcit. Dă-mi mai mult de-atât, 
sau următorul tău răspuns va fi la fel de sărac. 

— Stannis a pornit împotriva Debarcaderului Regelui, 
spuse ea în silă. Renly e mort, ucis de fratele lui la Podul 
Amar, printr-un vicleşug negru pe care nu-l înţeleg. 

— Păcat, spuse Jaime. Imi plăcea mai degrabă Renly, 
deşi Stannis e altă poveste. Tyrellii de partea cui s-au 
situat? 

— De partea lui Renly, la început. Acum, n-aş putea 
spune. 

— Băiatul tău trebuie că se simte singur. 

— Robb a împlinit şaisprezece ani acum câteva zile... E 
bărbat în toată firea şi e rege. A câştigat fiecare bătălie pe 
care a dus-o. Ultima veste pe care o avem de laelecăa 
luat Piscul de la clanul Westerling. 

— Încă nu a fost faţă în faţă cu tatăl meu, nu-i aşa? 

— Când va fi, îl va înfrânge. Aşa cum te-a înfrânt pe 
tine. 

— M-a luat pe nepregătite. Un şiretlic josnic. 

— Îndrăzneşti să vorbeşti de şiretlicuri? Fratele tău 
Tyrion ne-a trimis asasini în straie de mesageri, sub un 
stindard de pace. 

— Dacă unul dintre fiii tăi ar fi fost în această celulă, 
fraţii lui n-ar fi făcut atâta lucru pentru el? 

Fiul meu nu are fraţi, gândi ea, dar nu voia să-şi 
mărturisească durerea în faţa unei asemenea fiinţe. 

Jaime mai bău nişte vin. 

— Ce înseamnă viaţa unui frate când e în joc onoarea, 
nu? Încă o sorbitură. Tyrion e destul de deştept să-şi dea 
seama că fiul tău nu va fi niciodată de acord cu 
răscumpărarea mea. 


329 


Catelyn nu putea nega asta. 

— Stegarii lui Robb ar prefera să te vadă mort. Rickard 
Karstark, în special. I-ai ucis doi dintre fii în Pădurea 
Şoaptelor. 

— Erau cei doi cu sorii albi? Jaime ridică din umeri. La 
drept vorbind, pe fiul tău încercam să-l ucid. Ceilalţi mi-au 
ieşit în cale. l-am omorât în luptă dreaptă, în focul bătăliei. 
Oricare alt cavaler ar fi făcut la fel. 

— Cum te mai poţi socoti cavaler, când ai încălcat 
fiecare jurământ pe care l-ai făcut vreodată? 

Jaime întinse mâna după carafă, să-şi umple din nou 
cupa. 

— Atâtea jurăminte... Te pun să juri şi să juri. Că aperi 
regele. Că te supui regelui. Că-i păstrezi secretele. Că-i 
urmezi porunca. Viaţa ta pentru a lui. Dar ascultă-ţi tatăl. 
lubeşte-ţi sora. Apără-i pe cei nevinovaţi. Respectă zeii. 
Supune-te legilor. E prea mult. Orice-ai face, încalci un 
jurământ sau altul. Luă o înghiţitură zdravănă de vin şi 
închise o clipă ochii, lăsându-şi capul pe spate, sprijinit de 
pata de silitră de pe perete. Am fost cel mai tânăr bărbat 
care a purtat vreodată mantia albă. 

— Şi cel mai tânăr care a trădat tot ce reprezenta ea, 
Regicidule. 

— Regicid, pronunţă el cu grijă. Şi ce mai rege era! 
Înălţă cupa: În cinstea lui Aerys Targaryen, Al Doilea Pe 
Numele Său, Lord al Celor Şapte Regate şi Protector al 
Ţinutului. Şi în cinstea sabiei care i-a sfârtecat gâtul. O 
sabie aurie, dacă nu ştiai. Până ce sângele a curs roşu pe 
lama ei. Acestea sunt culorile Lannisterilor, roşu şi auriu. 

În timp ce Jaime râdea, Catelyn îşi dădu seama că vinul 
îşi făcuse treaba, Jaime băuse aproape toată carafa şi era 
beat. 

— Doar un om ca tine ar fi mândru de o asemenea 
faptă. 

— Ţi-am spus, nu există nici un om ca mine. Răspunde- 
mi la asta, Lady Stark: Ţi-a povestit vreodată Ned cum a 
murit tatăl lui? Sau fratele lui? 


330 


— L-au strangulat pe Brandon sub privirile tatălui său, 
şi pe urmă l-au ucis şi pe Lordul Rickard. O poveste urâtă 
şi veche de şaisprezece ani. Oare de ce întreba despre asta 
acum? 

— Ucis, da, dar cum? 

— Cu funia sau cu securea, presupun. 

Jaime luă o înghiţitură, apoi se şterse la gură. 

— Fără îndoială, Ned a vrut să te menajeze. Dulcea lui 
tânără mireasă, chiar dacă nu tocmai fecioară. Ei bine, ai 
vrut adevărul. Întreabă-mă. Am făcut un târg, Nu-ţi pot 
refuza nimic. Întreabă. 

— Ce-i mort e mort. Nu vreau să ştiu asta. 

— Brandon era altfel decât fratele lui, nu-i aşa? Avea 
sânge în vene în loc de apă rece. Semăna mai degrabă cu 
mine. 

— Brandon nu semăna deloc cu tine. 

— Dacă spui tu... Urma să vă căsătoriţi. 

— Era pe drum către Riverrun când... Ciudat cum şi 
acum, după atâţia ani, simţea un nod în gât când povestea 
asta... Când a auzit despre Lyanna şi, în schimb, s-a dus la 
Debarcaderul Regelui. A fost un gest pripit. Işi amintea 
cum propriul ei tată se înfuriase când a sosit vestea la 
Riverrun. Nebunul galant, aşa i-a spus lui Brandon. 

Jaime îşi turnă ultima cupă de vin. 

— A intrat în Fortăreaţa Roşie cu câţiva camarazi, 
strigându-i Prințului Rhaegar să iasă afară şi să moară. 
Dar Rhaegar nu era acolo. Aerys şi-a trimis gărzile să-i 
aresteze pe toţi pentru că au complotat la uciderea fiului 
său. Ceilalţi erau tot fii de lorzi, mi se pare. 

— Ethan Glover era scutierul lui Brandon, spuse 
Catelyn. A fost singurul care a supravieţuit. Ceilalţi erau 
Jeffory Mallister, Kyle Royce şi Elbert Arryn, nepotul şi 
moştenitorul lui Arryn. Era ciudat cum îşi amintea şi acum 
numele, după atâţia ani. Aerys i-a acuzat de trădare şi i-a 
chemat pe taţii lor la curte, să răspundă acuzațiilor, cu fiii 
lor ca ostatici. Când au sosit, a pus să fie omorâţi fără 
judecată. Atât taţii, cât şi fiii. 


331 


— Au fost judecaţi. Într-un anumit fel. Lordul Rickon a 
cerut judecată prin luptă şi regele i-a îndeplinit cerința. 
Stark şi-a pus armura pentru bătălie gândindu-se să se 
dueleze cu unul din Garda Regală. Eu, probabil. În schimb, 
l-au dus în sala tronului şi l-au atârnat de grinzi, în timp ce 
doi dintre piromanţii lui Aerys au aprins sub el un foc. 
Regele i-a spus că acel foc era campionul Casei Targaryen. 
Astfel, tot ce trebuia să facă Lordul Rickard ca să-şi 
dovedească nevinovăția era... ei bine, să nu se ardă. 

Când focul ardea cu putere, l-au adus pe Brandon. 
Mâinile îi erau legate cu lanţuri la spate, şi în jurul gâtului 
avea o sfoară udă, ataşată de un obiect pe care regele îl 
adusese de la Tyrosh. I-au lăsat picioarele libere şi i-au 
atârnat sabia lungă jos, unde nu o putea atinge. 

Piromanţii l-au prăjit pe Lordul Rickard încet, domolind 
focul şi ventilându-l, ca să obţină o căldură constantă. 
Mantia i s-a aprins prima şi pe urmă bluza şi curând nu 
mai avea nimic pe el, în afară de metal şi cenuşă. Urma să 
se prăjească el, după cum a promis Aerys... dacă nu cumva 
fiii lui îl puteau elibera. Brandon a încercat, dar cu cât se 
zbătea mai mult, cu atât mai tare se strângea funia de 
gâtul lui. În cele din urmă, s-a strangulat. 

Cât despre Lordul Rickard, oţelul platoşei sale a 
devenit vişiniu la sfârşit, iar aurul i s-a topit de pe pinteni 
şi s-a scurs, picătură cu picătură, în focul de dedesubt. Eu 
stăteam la picioarele Tronului de Fier, în armura mea albă 
şi în mantia mea albă, cu gândul numai la Cersei. După, 
Gerold Hightower însuşi m-a luat deoparte şi mi-a spus: Ai 
jurat să-l păzeşti pe rege, nu să-l judeci. Aşa era Taurul 
Alb, loial până la capăt şi un om mai bun decât mine, sunt 
de acord. 

— Aerys... Catelyn simţea gust de fiere în fundul 
gâtului. Povestea era atât de oribilă încât bănuia că 
trebuia să fie adevărată. Aerys era nebun, întreg regatul 
ştia asta, dar dacă vrei să mă faci să cred că l-ai ucis ca să- 
l răzbuni pe Brandon Stark... 

— N-am susţinut aşa ceva. Familia Stark nu însemna 
nimic pentru mine. Pot spune că mi se pare deosebit de 


332 


ciudat că sunt iubit de unul pentru o favoare pe care nu 
am făcut-o niciodată şi ponegrit de atât de mulţi pentru 
fapta mea cea mai bună. La încoronarea lui Robert, am 
fost obligat să îngenunchez la picioarele regale, lângă 
Maester Pycelle şi lângă Varys, eunucul, ca să ne poată 
ierta pentru crimele noastre, înainte de-a ne lua în 
serviciul lui. Cât despre Ned al tău, ar fi trebuit să sărute 
mâna care l-a ucis pe Aerys, dar a preferat să 
dispreţuiască fundul pe care l-a găsit aşezat pe tronul lui 
Robert. Cred că Ned Stark îl iubea pe Robert mai mult 
decât şi-a iubit vreodată fratele, sau tatăl..., sau chiar pe 
tine, doamna mea. Nu i-a fost niciodată necredincios lui 
Robert, nu-i aşa? Jaime izbucni într-un râs de om beat. 
Haide, Lady Stark, nu găseşti că toate astea sunt 
îngrozitor de amuzante? 

— Nu găsesc nimic amuzant la tine, Regicidule. 

— Iarăşi numele ăla. Nu cred că am să mă culc cu tine 
până la urmă. Degețel te-a avut primul, nu-i aşa? Nu 
mănânc niciodată din strachina altuia. În plus, nu eşti nici 
pe jumătate la fel de frumoasă ca sora mea. Zâmbetul lui 
era tăios. Nu m-am culcat niciodată cu altă femeie în afară 
de Cersei. În felul meu, am fost mai fidel decât a fost 
vreodată Ned al tău. Bietul, bătrânul, răposatul Ned. Aşa 
că, te întreb, cine are rahat în loc de onoare? Cum îl 
chema pe bastardul ăla al lui? 

Catelyn făcu un pas înapoi. 

— Brienne! 

— Nu, nu ăsta era. Jaime Lannister dădu carafa peste 
cap. Un firicel i se prelinse pe faţă, aprins ca sângele. 
Snow, ăsta era. Un nume atât de alb..., ca mantiile 
încântătoare pe care ni le dau la Garda Regelui când ne 
spunem jurămintele încântătoare. 

Brienne dădu uşa în lături şi păşi în celulă. 

— M-ai chemat, doamna mea? 

— Dă-mi sabia ta. Catelyn întinse mâna. 


333 


THEON 


Cerul era un nor mohorât, pădurile, moarte şi 
îngheţate. Rădăcinile îl înhăţau de picioare, în timp ce 
alerga, iar crengile desfrunzite îi biciuiau faţa, lăsând dâre 
subţiri de sânge pe obrajii săi. Theon trecea nepăsător, cu 
răsuflarea tăiată, făcând ţurţurii să zboare în bucăţi în faţa 
lui. Îndurare, suspină el. Din spatele lui veni un urlet 
cutremurător care îi îngheţă sângele. Indurare, îndurare. 
Când privi înapoi peste umăr îi văzu venind, lupi uriaşi, de 
dimensiunea cailor, cu capete de copii. O, îndurare, 
îndurare. Sângele le şiroia din gură, negru ca smoala, 
mistuind zăpada acolo unde cădea. Fiecare pas îi aducea 
mai aproape. Theon încercă să fugă mai repede, dar 
picioarele nu-l ascultau. Copacii aveau cu toţii chipuri, şi 
râdeau de el, râdeau, şi urletul se auzi din nou. Simţea 
respiraţia fierbinte a fiarelor în spatele lui, o miasmă de 
pucioasă şi de putreziciune. Sunt morți, morți, i-am văzut 
ucişi, încercă să strige, le-am văzut capetele înmuiate în 
smoală, dar când deschise gura, scoase doar un geamăt, şi 
pe urmă ceva îl atinse şi se răsuci, ţipând... 

„„.Zvârcolindu-se în căutarea cuţitului pe care-l ţinea 
lângă pat şi reuşind doar să-l doboare pe podea. Wex se 
feri din calea lui cu un salt. Duhoare stătea în spatele 
mutului, cu faţa luminată de jos de lumânarea pe care o 
ducea. 

— Ce? strigă Theon. Îndurare! Ce vreţi? De ce sunteţi 
în dormitorul meu? De ce? 

— Nobile prinţ, spuse Duhoare, sora ta a venit la 
Winterfell. Ai cerut să fii informat îndată ce soseşte. 

— Era şi timpul, şopti Theon trecându-şi degetele prin 
păr. Începuse să se teamă că Asha avea de gând să-l lase 
în voia sorții. Îndurare! Aruncă o privire pe fereastră, unde 
primele raze palide de lumină mângâiau turnurile 
Winterfellului. Unde este? 


334 


— Lorren a dus-o, împreună cu oamenii ei, în Sala 
Mare, să ia micul dejun. Vrei s-o vezi acum? 

— Da. Theon împinse la o parte păturile. Focul se 
stinsese. Wex, apă fierbinte. Nu putea să o lase pe Asha 
să-l vadă răvăşit şi leoarcă de sudoare. Lupi cu feţe de 
copii.. . Începu să tremure. Închideţi obloanele. Camera i 
se părea rece, asemenea pădurii din vis. 

Toate visele erau reci în ultimul timp, şi fiecare mai 
hidos decât celălalt. Noaptea trecută se visase din nou la 
moară, în genunchi, îmbrăcând morții. Membrele le erau 
deja înțepenite, aşa că opuneau parcă, ursuzi, rezistență, 
în timp ce el bâjbâia, cu degete pe jumătate îngheţate, 
smucind de pantaloni şi legând şireturi, trăgând cizme 
tivite cu blană peste picioare amorţite, încheind o curea de 
piele cu ţinte în jurul unei talii cât palma. 

— N-am vrut niciodată asta, le-a spus în timp ce 
muncea. Nu mi-au dat de ales. Cadavrele nu dădeau nici 
un răspuns, ci deveneau tot mai reci, tot mai grele. 

Cu o noapte înainte, o visase pe nevasta morarului. 
Theon îi uitase numele, dar îşi amintea trupul femeii, cu 
sâni moi, catifelaţi şi cu vergeturi pe pântece, şi felul în 
care l-a zgâriat pe spate când s-a culcat cu ea. Noaptea 
trecută, în vis, fusese din nou cu ea în pat, dar de data 
aceasta avea dinţi şi sus şi jos şi i-a sfâşiat gâtul chiar în 
timp ce îi muşca bărbăţia. Era o nebunie. O văzuse şi pe ea 
murind. Gelmarr o doborâse cu o lovitură de topor în timp 
ce ea îi cerea lui Theon îndurare. Lasă-mă, femeie. El a 
fost cel care te-a omorât, nu eu. Şi e mort şi el. Cel puţin 
Gelmarr nu bântuia somnul lui Theon. 

Visul se îndepărtase când Wex reveni cu apa. Theon îşi 
spălă sudoarea şi somnul de pe trup şi se îmbrăcă pe 
îndelete. Asha îl lăsase suficient să aştepte, acum era 
rândul lui. Alese o tunică de satin, cu dungi negre şi aurii, 
şi o vestă frumoasă de piele cu ţinte de argint... şi abia 
atunci îşi aminti că nenorocita lui de soră punea mai mult 
preţ pe arme decât pe frumuseţe. Înjurând, îşi smulse 
hainele de pe el şi se îmbrăcă din nou, dar în postav negru 
şi-n zale. La brâu îşi prinse sabia şi pumnalul, amintindu-şi 

335 


noaptea când ea îl umilise la masa propriului său tată. 
Dragul ei copilaş, da. Ei bine, am acum şi eu un cuțit şi 
ştiu cum să-l folosesc. 

La urmă de tot îşi puse coroana, o fâşie de fier rece, 
subţire ca un deget, încrustată cu bucăţi mari de diamante 
negre şi de aur. Era deformată şi urâtă, dar nu avea ce 
face în privinţa asta. Mikken era îngropat în cimitir, şi noul 
fierar nu era în stare să facă aproape nimic în afară de 
cuie şi potcoave. Theon se consolă amintindu-şi că era 
doar o coroană de prinţ. Va avea ceva mult mai de soi când 
va fi încoronat ca rege. 

În faţa uşii, Duhoare aştepta împreună cu Urzen şi cu 
Kromm. Theon plecă împreună cu ei. În ultima vreme, lua 
gărzi cu el oriunde mergea, chiar şi la privată. Winterfellul 
îl voia mort. Chiar în noaptea în care s-au întors de la Apa 
Ghindei, Gelmarr cel Fioros a căzut pe nişte trepte şi şi-a 
rupt spatele. În ziua următoare, Aggar s-a ales cu beregata 
tăiată de la o ureche la alta. Gynir Rednose a devenit atât 
de prudent încât se ferea de vin, se ducea la culcare în 
cămaşă de zale, cu cască şi cu coif, şi adoptase cel mai 
gălăgios câine din adăpost să-i dea de ştire dacă cineva 
încerca să se furişeze unde dormea. Cu toate acestea, într- 
o dimineaţă castelul s-a trezit la lătratul frenetic al 
căţeluşului său. L-au găsit alergând în jurul fântânii, iar 
Rednose înota în ea, mort. 

Nu putea să lase omorurile nepedepsite. Farlen era cel 
mai suspect dintre toţi, astfel că Theon l-a judecat, l-a 
găsit vinovat şi l-a condamnat la moarte. Până şi asta a 
decurs în mod nefericit. Când a îngenuncheat lângă butuc, 
îngrijitorul de câini a spus: 

— Stăpânul Eddard omora mereu cu mâna lui. 

Trebuia să ia toporul în mână sau să pară slab. Mâinile 
îi erau transpirate, aşa că mânerul i-a alunecat şi prima 
lovitură a căzut între umerii lui Farlen. A fost nevoie de 
încă trei lovituri să taie toate oasele şi muşchii aceia şi să 
despartă capul de trup, şi pe urmă i s-a făcut rău, amintitu- 
şi toate momentele când au stat la o cupă de mied, 
discutând despre câini şi despre vânătoare. N-am avut de 


336 


ales, voia să-i ţipe cadavrului. Oamenii de fier nu pot 
păstra secrete, trebuie să moară, şi cineva trebuie să-şi 
asume vina pentru asta. işi dorea doar să-l fi ucis mai 
curat. Ned Stark nu avusese niciodată nevoie de mai mult 
de-o singură lovitură ca să ia capul unui om. 

Crimele au încetat după moartea lui Farlen, dar 
oamenii continuau să fie posomorâţi şi neliniştiţi. 

— Nu se tem de nici un duşman în luptă deschisă, i-a 
spus Lorren cel Negru, dar e altă treabă să locuieşti 
printre duşmani, fără să ştii niciodată dacă spălătoreasa 
vrea să te sărute sau să te ucidă, sau dacă slujitorul îţi 
umple cupa cu bere sau cu otravă. Am face bine să 
părăsim acest loc. 

— Sunt Prinţul de Winterfell! a strigat Theon. Acesta e 
tronul meu, nici un bărbat nu mă îndepărtează de el. Nu, 
nici vreo femeie. 

Asha. Era vina ei. Dulcea mea surioară, înțepa-o-ar 
Ceilalţi cu sabia! Îl voia mort ca să-i poată fura locul, ca 
moştenitoare a tatălui lor. De aceea îl lăsase să 
lâncezească aici, ignorând poruncile insistente pe care i le 
trimisese. 

O găsi în jilţul familiei Stark, rupând cu degetele o 
bucată de clapon. Sala răsuna de glasurile oamenilor ei, 
povestind şi bând împreună cu oamenii lui Theon. Erau 
atât de gălăgioşi încât intrarea lui trecu neobservată. 

— Unde sunt ceilalţi? îl întrebă pe Duhoare pe un ton 
poruncitor. Nu erau mai mult de cincizeci de oameni la 
mesele de lemn, majoritatea ai lui. Sala Mare a Win- 
terfellului ar fi putut să găzduiască de zece ori pe-atâţia. 

— Aştia sunt toţi, nobile stăpân. 

— Toţi? Câţi oameni a adus ea? 

— Douăzeci, după socoteala mea. 

Theon Greyjoy se îndreptă cu paşi mari spre locul unde 
stătea tolănită sora sa. Asha râdea de ceva ce spusese unul 
dintre oamenii ei, dar se întrerupse la apropierea lui. 

— Măi să fie, ăsta e Prinţul de Winterfell. Azvârli un os 
unuia dintre câinii care adulmecau prin încăpere. Sub 


337 


nasul ei ca un cioc de şoim, gura largă i se strâmbă într-un 
rânjet batjocoritor. Sau o fi Prinţul Bufonilor? 

— Invidia nu-i şade bine unei fecioare. 

Asha îşi linse unsoarea de pe degete. O buclă de păr 
negru îi căzu peste ochi. Oamenii ei cereau în gura mare 
pâine şi slănină. Făceau mare hărmălaie, aşa puţini cum 
erau. 

— Invidie, Theon? 

— Cum altfel poţi să-i spui? Cu treizeci de oameni, am 
capturat Winterfellul într-o singură noapte. Tu ai avut 
nevoie de o mie, şi de o lună de zile ca să cucereşti 
Deepwood Motte. 

— Ei bine, eu nu sunt o mare luptătoare, ca tine, 
frăţioare. Dădu pe gât o jumătate de corn de bere şi se 
şterse la gură cu dosul palmei. Am văzut capetele de 
deasupra porţilor. Spune-mi cinstit, cu care ai avut mai 
mult de furcă, cu infirmul sau cu ţâncul? 

Theon simţea cum sângele îi năvăleşte în obraji. 
Capetele acelea nu-i făceau nici o plăcere, după cum nu i-a 
plăcut nici să expună trupurile decapitate ale copiilor în 
faţa castelului. Bătrâna Nan a privit, deschizându-şi şi 
închizându-şi, fără un sunet, gura moale şi ştirbă, iar 
Farlen s-a aruncat asupra lui Theon, mârâind ca un câine. 
Urzen şi Cadwyl au fost nevoiţi să-l bată până când a 
leşinat. Cum am ajuns la asta? se gândise pe când stătea 
deasupra trupurilor pătate de muşte. 

Numai Maester Luwin a avut stomacul să se apropie. 
Cu chipul împietrit, omuleţul cărunt l-a rugat să-l lase să 
coasă capetele băieţilor înapoi pe trupuri, ca să poată fi 
aşezaţi în cripte cu ceilalţi morţi din familia Stark. 

— Nu, i-a spus Theon, nu în cripte. 

— Dar de ce, stăpâne? Cu siguranţă nu-ţi mai pot face 
nici un rău. Acolo le e locul. Toate oasele familiei Stark... 

— Am spus nu. Avea nevoie de capete pentru zid, dar a 
ars trupurile decapitate chiar în ziua aceea, cu toate 
gătelile lor. După aceea, a îngenuncheat lângă oase şi 
cenuşă să recupereze o bucată de argint topit şi jais 


338 


crăpat, tot ceea ce rămăsese din broşa în formă de cap de 
lup care îi aparținuse cândva lui Bran. O avea şi acum. 

— I-am tratat pe Bran şi pe Rickon cu generozitate, îi 
spuse surorii sale. Şi-au atras singuri soarta. 

— Ca noi toţi, frăţioare. 

Răbdarea lui ajunsese la sfârşit. 

— Cum vrei să păstrez Winterfellul dacă îmi aduci 
numai douăzeci de oameni? 

— Zece, îl corectă Asha. Ceilalţi se întorc cu mine. Nu 
vrei ca scumpa ta soră să înfrunte singură primejdiile 
pădurii, fără escortă, nu-i aşa? Sunt lupi străvechi care 
umblă după pradă pe întuneric. Se răsuci în jilţul mare de 
piatră şi se ridică în picioare. Haide, vino să mergem 
undeva unde putem vorbi fără să fim auziti. 

Avea dreptate, ştia, deşi îi era ciudă că luase ea 
hotărârea. N-ar fi trebuit să vin în sală deloc, îşi dădu 
seama, tardiv. Ar fi trebuit s-o chem pe ea la mine. 

Oricum, era prea târziu acum pentru asta. Theon nu 
avea altceva de făcut decât să o conducă pe Asha în 
solariul lui Ned Stark. Acolo, în faţa cenuşii unui foc stins, 
izbucni: 

— Dagmer a pierdut bătălia la Cetatea lui Torrhen... 

— Bătrânul castelan i-a zdrobit zidul de apărare, da, 
zise Asha cu calm. La ce te aşteptai? Acest Ser Rodrik 
cunoaşte ţinutul ca-n palmă, după cum Cleftjaw nu-l 
cunoaşte, şi mulţi dintre nordici erau călare. Oamenilor de 
Fier le lipseşte disciplina ca să reziste în faţa unui atac cu 
cai în armuri. Dagmer e în viaţă, fii recunoscător măcar 
pentru atâta. li conduce pe supraviețuitori înapoi la 
Ţărmul Stâncos. 

Stie mai multe decât mine, îşi dădu seama Theon. Asta 
nu făcu decât să-l înfurie şi mai tare. 

— Victoria i-a dat lui Leobald Tallhart curajul de a ieşi 
din spatele zidurilor şi de a i se alătura lui Ser Rodrik. Şi 
avem relatări că Lordul Manderly a trimis o duzină de 
bărci în susul râului, înţesate de cavaleri, de cai şi de 
maşini de război. Clanul Umber se adună şi ei dincolo de 


339 


Ultimul Râu. Voi avea o armată la porţile mele înainte de 
sfârşitul lunii şi tu-mi aduci doar zece oameni? 

— Nu eram obligată să-ţi aduc nici unul. 

— 'Ţi-am poruncit... 

— Tata mi-a poruncit să cuceresc Deepwood Motte, 
izbucni ea. Nu mi-a pomenit nimic cum că ar trebui să-mi 
salvez frăţiorul. 

— La naiba cu Deepwood, răspunse el. E o troacă din 
lemn pe un deal. Winterfellul e în inima ținutului, dar cum 
să-l păstrez fără garnizoană? 

— Ar fi trebuit să te gândeşti la asta înainte de a-l lua 
în stăpânire. O, a fost o mişcare ingenioasă, te asigur. De- 
ai fi avut înţelepciunea să razi castelul de pe faţa 
pământului şi să-i duci pe cei doi prinţişori înapoi la Pyke, 
ca ostatici, ai fi câştigat războiul dintr-o lovitură. 

— Ţi-ar plăcea, nu-i aşa? Să-mi vezi trofeul transformat 
în ruine şi cenuşă. 

— Trofeul tău îţi va aduce pierzania. Krakenii se ridică 
din mare, Theon, sau ai uitat asta în anii petrecuţi printre 
lupi? Puterea noastră stă în corăbiile noastre lungi. Troaca 
mea de lemn se află destul de aproape de mare pentru ca 
să ajungă la mine provizii şi întăriri ori de câte ori e 
nevoie. Dar Winterfell e la mii de leghe în interior, 
înconjurat de păduri şi dealuri, de cetăţi şi de castele 
ostile. Şi fiecare om pe o mie de leghe e vrăjmaşul nostru 
acum, să nu te înşeli. Te-ai asigurat de asta în clipa în care 
ai urcat acele capete pe casa porţii. Cum ai putut să fii atât 
de nătărău? Copii... ? 

— M-au sfidat! îi strigă în faţă. Şi, în plus, a fost sânge 
pentru sânge, doi fii ai lui Eddard Stark pentru moartea lui 
Rodrik şi-a lui Maron. Cuvintele se rostogoleau de-a valma, 
dar Theon ştiu dintr-odată că tatăl lui l-ar aproba. Am lăsat 
fantomele fraţilor mei să se odihnească. 

— Fraţii noştri, îi reaminti Asha cu o jumătate de 
zâmbet care sugera că vorbele lui despre răzbunare i se 
păreau iscusite. Ai adus fantomele de la Pyke, frăţioare? Şi 
eu care credeam că-l bântuiau doar pe tata. 


340 


— Când a înţeles vreodată o fecioară nevoia de 
răzbunare a unui bărbat? Chiar dacă tatăl lui nu aprecia 
darul Winterfellului, trebuia să fie de acord cu răzbunarea 
fraţilor săi! 

Asha pufni, înăbuşindu-şi un hohot de râs. 

— Acest Ser Rodrik ar putea foarte bine să simtă 
aceeaşi nevoie bărbătească, te-ai gândit la asta? Eşti de un 
sânge cu mine, Theon, orice altceva ai fi. De dragul mamei 
care ne-a născut pe amândoi, întoarce-te cu mine la 
Deepwood Motte. Pârjoleşte Winterfellul şi dispari cât mai 
poti. 

— Nu. Theon îşi potrivi coroana. Am cucerit acest 
castel şi am de gând să-l păstrez. 

Sora lui îl privi vreme îndelungată. 

— Atunci păstrează-l, spuse ea, pentru tot restul vieţii. 
Suspină. Eu spun că miroase a nesăbuinţă, dar ce ştie o 
fecioară sfioasă despre asemenea lucruri? În dreptul uşii, 
îi aruncă un ultim zâmbet batjocoritor. Ar trebui să ştii, 
aceea e cea mai urâtă coroană pe care am văzut-o 
vreodată. Ai făcut-o singur? 

lIl lăsă să fiarbă şi nu zăbovi mai mult decât era nevoie 
ca să-şi hrănească şi să-şi adape caii. Jumătate dintre 
oamenii pe care-i adusese plecară înapoi cu ea, aşa cum 
ameninţase, ieşind pe aceeaşi Poartă a Vânătorului pe care 
o folosiseră Bran şi Rickon pentru evadare. 

Theon îi privi îndepărtându-se din vârful zidului. Când 
sora lui dispăru în ceţurile pădurii lupilor, se pomeni 
întrebându-se de ce nu a ascultat-o şi nu a plecat cu ea. 

— A plecat, nu-i aşa? Duhoare era la cotul lui. 

Theon nu-l auzise apropiindu-se, nici nu-i simţise 
mirosul. Nu se putea gândi la cineva pe care să fi dorit mai 
puţin să-l vadă. Nu se simţea în largul lui să-l vadă 
umblând de colo-colo, duhnind. Ar fi trebuit să pun să fie 
omorât, după ce a terminat cu ceilalţi, cugetă el, dar ideea 
îl neliniştea. Oricât de incredibil ar fi părut, Duhoare ştia 
să scrie şi să citească, şi era destul de mârşav şi de viclean 
ca să ascundă o relatare despre ceea ce au făcut. 


341 


— Nobile prinţ, să-mi fie cu iertare, nu e corect din 
partea ei să te părăsească. Şi zece oameni, asta nu e nici 
pe departe îndeajuns. 

— Sunt foarte conştient de asta, răspunse Theon. La fel 
a fost şi Asha. 

— Ei, s-ar putea să te ajut eu, zise Duhoare. Dă-mi un 
cal şi un sac de monede şi îţi pot găsi câţiva oameni de 
nădejde. 

Theon îşi miji ochii. 

— Câţi? 

— O sută, poate. Două sute. Poate mai mulţi. Zâmbi, cu 
ochii palizi scânteind. M-am născut aici, în nord, cunosc 
mulţi oameni şi mulţi îl cunosc pe Duhoare. 

Două sute de oameni nu erau o armată, dar nu avea 
nevoie de o mie ca să apere un castel atât de puternic 
precum Winterfellul. Atâta timp cât puteau învăţa care 
capăt al suliţei e cel care ucide, s-ar putea ca aceşti 
oameni să cântărească greu în balanţă. 

— Fă cum spui şi nu mă vei găsi nerecunoscător. Poţi 
să-ţi numeşti răsplata. 

— Ei bine, stăpâne, n-am avut nici o femeie de când 
eram alături de Lordul Ramsay, zise Duhoare. Am pus 
ochii pe Palla şi aud că ea a făcut-o deja, aşa că... 

Mersese prea departe cu Duhoare ca să dea înapoi 
acum. 

— Două sute de oameni şi e a ta. Dar un om mai puţin 
şi poţi să te întorci la porci. 

Inainte de apusul soarelui, Duhoare era plecat, ducând 
cu el un sac din argintul familiei Stark şi ultimele speranţe 
ale lui Theon. Probabil că nu-l voi mai vedea pe ticălos, 
gândi el cu amărăciune, dar trebuia, oricum, să-şi încerce 
norocul. 

In noaptea aceea vis ospăţul oferit de Ned Stark când 
a venit Regele Robert la Winterfell. Castelul răsuna de 
muzică şi de veselie, deşi afară se ridicau vânturile reci. La 
început, totul a fost doar vin şi carne friptă, iar Theon 
făcea glume şi arunca ocheade slujitoarelor şi se distra de 
minune, până când a observat că încăperea se întunecă. 


342 


Muzica nu mai părea atât de minunată; auzi dezacorduri şi 
pauze ciudate şi note care atârnau în aer, sângerând. 
Deodată, vinul îi deveni amar în gură, şi când îşi ridică 
privirea văzu că lua cina cu morţii. 

Regele Robert stătea cu maţele împrăştiate pe masă, 
revărsate din rana mare din burtă, iar Lordul Eddard era 
fără cap, lângă el. Pe băncile de jos erau înşirate cadavre, 
cu carnea gri-maronie desprinzându-li-se de pe oase când 
ridicau cupele să toasteze, cu viermi intrând şi ieşind din 
găurile pe care le aveau în loc de ochi. Îi cunoştea, pe 
fiecare. Jory Cassel şi Tom Grăsanul, Porther şi Cayn şi 
Hullen, maestrul de călărie, şi toţi ceilalţi care au plecat 
de la Debarcaderul Regelui fără să se mai întoarcă 
vreodată. Mikken şi Chayle stăteau împreună, unul 
picurând sânge, celălalt apă. Benfred Tallhart şi lepurii lui 
Sălbatici ocupau aproape toată masa. Soţia morarului era 
şi ea acolo, şi Farlen, până şi sălbaticul pe care Theon îl 
omorâse în pădurea lupilor în ziua când i-a salvat viaţa lui 
Bran. 

Dar mai erau şi alţii, cu chipuri pe care nu le 
cunoscuse niciodată în viaţă, chipuri pe care le văzuse 
doar în piatră. Fata tristă şi slabă care purta o coroană de 
trandafiri albaştri şi o rochie albă pătată de sânge nu 
putea fi decât Lyanna. Fratele ei, Brandon, stătea lângă 
ea, şi tatăl lor, Lordul Rickard, imediat în spate. De-a lun- 
gul pereţilor, siluete abia zărite se mişcau prin întuneric, 
umbre palide cu feţe prelungi, fioroase. La vederea lor, 
spaima tăie înfiorată prin trupul lui Theon, ascuţită ca un 
cuţit. Şi pe urmă toate uşile se deschiseră cu o bubuitură, 
un vânt de gheaţă dobori castelul la pământ şi Robb se ivi, 
ieşind din noapte. Vânt Cenuşiu păşea maiestuos în urma 
lui, cu ochii arzând şi, om şi lup deopotrivă, sângerau 
dintr-o mie de răni cumplite. 

Theon se trezi cu un țipăt, speriindu-l atât de rău pe 
Wex încât băiatul fugi gol din cameră. Când străjerii lui 
năvăliră înăuntru cu săbiile scoase, le porunci să-l aducă 
pe maester. Până când Luwin sosi, ciufulit şi adormit, o 


343 


cupă de vin îi potolise lui Theon tremuratul mâinilor şi era 
acum ruşinat de panica lui. 

— Un vis, murmură el, asta e tot ce a fost. N-a 
însemnat nimic. 

— Nimic, îl aprobă Luwin solemn. Îi lăsă un praf de 
dormit, dar Theon îl turnă în puţul privatei în clipa în care 
Luwin dispăru. Luwin nu era doar maester, era şi bărbat, 
iar bărbatul nu-l iubea. Vrea să dorm, da..., să dorm şi să 
nu mă mai trezesc niciodată. I-ar plăcea asta la fel de mult 
ca Ashei. 

Trimise după Kyra, închise uşa cu piciorul, se urcă 
deasupra fetişcanei şi o pătrunse cu o furie despre care nu 
ştiuse până atunci că zăcea în el. Când termină, fata 
plângea, cu gâtul şi sânii acoperiţi de vânătăi şi muşcături. 
Theon o aruncă de pe pat şi îi azvârli o pătură. 

— leşi afară. 

Dar nici măcar după aceea nu putu dormi. 

În zori, se îmbrăcă şi ieşi afară, să se plimbe de-a 
lungul zidurilor exterioare. Un vânt proaspăt de toamnă se 
rotea în vârtejuri printre parapete. li înroşea obrajii şi îi 
înţepa ochii. Privi cum pădurea trece, dedesubt, de la gri 
la verde, pe măsură ce lumina pătrundea printre copacii 
tăcuţi. La stânga vedea vârfurile turnurilor de deasupra 
zidului interior, cu acoperişurile poleite cu aur de lumina 
soarelui. Frunzele roşii ale copacului inimii erau o 
vâlvătaie în mijlocul verdelui. Copacul lui Ned Stark, gândi 
el, şi pădurea lui Stark, castelul lui Stark, sabia lui Stark, 
Zeii lui Stark. Acesta e locul lor, nu al meu. Eu sunt un 
Greyjoy din Pyke, născut să-mi pictez un kraken pe armură 
şi să navighez pe imensa mare de sare. Ar fi trebuit să plec 
cu Asha. 

In ţepuşele lor de fier de deasupra casei porţii, 
capetele aşteptau. Theon le privi în tăcere, în timp ce 
vântul îi smucea mantia cu mâini fantomatice. Băieţii 
morarului fuseseră de o vârstă cu Bran şi cu Rickon, de 
aceeaşi statură şi culoare şi, după ce Duhoare le jupuise 
pielea de pe feţe şi le îmbibase capetele în smoală, era 
uşor să vezi trăsături apropiate în acele grămezi de carne 


344 


putredă. Oamenii erau atât de proşti! Dacă le-am fi spus că 
sunt capete de berbeci, ar fi văzut coarne. 


345 


SANSA 


Cântau în sept de dimineaţă, de când primul zvon 
despre corăbiile inamice ajunsese la castel. Sunetul 
glasurilor lor se împletea cu nechezatul cailor, cu zornăitul 
oţelului şi cu gemetele balamalelor de la uşile mari de 
bronz, într-o muzică ciudată şi înfricoşătoare. În sept cântă 
pentru mila Mamei, dar pe ziduri Războinicul e cel la care 
se roagă, şi doar în tăcere. Işi aminti cum Septa Mordane 
le spunea că Războinicul şi Mama erau doar două chipuri 
ale aceluiaşi mare zeu. Dar dacă este doar unul singur, ale 
cui rugăciuni vor fi auzite? 

Ser Meryn Trant îi tinu lui Joffrey murgul sângeriu, ca 
să-l încalece. Băiat şi cal deopotrivă purtau zale aurite şi 
platoşe purpurii, şi lei de aur pe capete. Purpura şi aurul 
scânteiau în lumina palidă a dimineţii, la fiecare mişcare a 
lui Joff. Sclipitor, strălucitor şi gol, gândi Sansa. 

Pezevenghiul era călare pe un armăsar roşu, îmbrăcat 
mai simplu decât regele, într-un costum de război ce-l 
făcea să arate ca un băieţel în hainele tatălui său. Dar nu 
era nimic copilăresc la securea de luptă ce-i atârna sub 
scut. Ser Mandon Moore mergea lângă el, în oţel alb, 
strălucitor ca gheaţa. Când Tyrion o văzu, îşi întoarse 
calul. 

— Lady Sansa, o strigă el din şa, nu cumva sora mea ti- 
a cerut să te alături celorlalte doamne de rang în Citadela 
lui Maegor? 

— Da, stăpâne, dar Regele Joffrey a trimis după mine 
să-l conduc. Am de gând să vizitez şi septul, să mă rog. 

— Nu voi întreba pentru cine. Gura i se strâmbă ciudat; 
dacă acela era un zâmbet, atunci era cel mai straniu 
zâmbet pe care Sansa îl văzuse vreodată. 

— Ziua aceasta poate schimba totul. Pentru tine, la fel 
ca pentru Lannisteri. Ar fi trebuit să te trimit cu Tommen, 


346 


acum mă gândesc la asta. Totuşi, ar trebui să fii destul de 
protejată la Maegor, atâta timp cât... 

— Sansa! Strigătul copilăresc răsună în toată curtea. 
Joffrey o văzuse. Sansa, aici! 

Mă cheamă de parcă ar chema un câine, gândi ea. 

— Înălţimea Sa are nevoie de tine, remarcă Tyrion 
Lannister. Vom mai vorbi după bătălie, dacă vor îngădui 
zeii. 

Sansa se strecură prin şirul de suliţaşi cu mantii aurii, 
în timp ce Joffrey îi făcea semn să se apropie. 

— În curând va fi război, toată lumea spune aşa. 

— Fie ca zeii să aibă milă de noi toţi. 

— Unchiul meu e cel care va avea nevoie de milă, dar 
nu-i voi da nici un strop. Joffrey îşi trase sabia. Mânerul 
era un rubin tăiat în formă de inimă, aşezat între fălcile 
unui leu. Trei şanţuri erau incizate adânc în lamă. Noua 
mea sabie, Mâncătoarea de Inimi. 

Avusese cândva o sabie numită Colţul Leului, îşi 
amintea Sansa. Arya i-o luase şi i-o aruncase într-un râu. 
Sper că Stannis va face la fel cu aceasta. 

— E minunat lucrată, Înălţimea Ta. 

— Binecuvântează-mi arma cu un sărut. Îi întinse sabia. 
Haide, sărut-o. 

Nu avusese niciodată mai mult aerul de băieţel prostuţ. 
Sansa atinse metalul cu buzele, gândindu-se că ar prefera 
să sărute oricâte săbii decât pe Joffrey. Totuşi, gestul păru 
să-l mulţumească. Vâri sabia în teacă, fluturând-o. 

— O vei săruta din nou când mă întorc şi vei gusta 
sângele unchiului meu. 

Doar dacă vreunul din Garda Regală îl ucide în locul 
tău. Trei dintre Săbiile Albe urmau să meargă cu Joffrey şi 
cu unchiul său: Ser Meryn, Ser Mandon şi Ser Osmund 
Kettleblack. 

— Îţi vei conduce cavalerii în luptă? întrebă Sansa 
plină de speranţă. 

— Aş vrea, dar unchiul meu, Pezevenghiul, zice că 
unchiul Stannis nu va trece niciodată râul. Dar voi fi la 
comanda Celor Trei Târfe. Mă voi ocupa personal de 


347 


trădători. Perspectiva îl făcu pe Joff să zâmbească. Buzele 
lui roz, dolofane, îl făceau întotdeauna să arate îmbufnat. 
Cândva, Sansei îi plăcuse asta, dar acum îi făcea silă. 

— Se spune că fratele meu, Robb, merge întotdeauna 
acolo unde lupta e în toi, zise ea cu nepăsare. Dar e mai în 
vârstă decât Înălţimea Ta, negreşit. Un bărbat matur. 

Asta îl făcu să se încrunte. 

— Mă voi ocupa de fratele tău după ce termin cu 
unchiul meu trădător. li voi scoate maţele cu Mâncătoarea 
de Inimi, ai să vezi. 

Îşi întoarse calul şi îi dădu pinteni, îndreptându-se 
către poartă. Ser Meryn şi Ser Osmund se aşezară la 
dreapta şi la stânga lui, urmaţi de mantiile aurii aşezate în 
patru rânduri. Pezevenghiul şi Ser Mandon Moore formau 
ariergarda. Gărzile îi conduceau cu strigăte şi urale. Când 
ultimul dispăru, o tăcere bruscă se aşeză peste curte, ca 
liniştea dinaintea furtunii. 

În acea linişte, cântecul răzbătu până la ea. Sansa se 
îndreptă către sept. Doi băieţi de la grajduri o urmară, 
împreună cu unul dintre străjerii care îşi încheiase rondul. 
Ceilalţi rămaseră în urma lor. 

Sansa nu mai văzuse niciodată septul atât de înţesat de 
oameni, nici atât de strălucitor: Săgeţi mari de lumină în 
culorile curcubeului coborau  pieziş prin cristalele 
ferestrelor de sus, şi pe fiecare perete ardeau lumânări, cu 
flăcările sclipind ca nişte stele. Altarul Mamei şi cel al 
Războinicului erau scăldate în lumină, dar Fierarul, Baba, 
Fecioara şi Tatăl îşi aveau şi ei închinătorii, şi până şi sub 
faţa semiumană a Străinului dansau câteva flăcări... Căci 
ce era Stannis Baratheon, dacă nu Străinul venit să-i 
judece? Sansa trecu pe la toţi Şapte, pe rând, aprinzând 
câte o lumânare la altarul fiecăruia, şi pe urmă îşi găsi un 
loc pe bănci, între o spălătoreasă bătrână şi ofilită şi un 
băiat nu mai mare decât Rickon, îmbrăcat într-o tunică 
frumoasă de fiu de cavaler. Mâna bătrânei era osoasă şi 
asprită de bătături, cea a băiatului, era mică şi moale, dar 
era bine să aibă pe cineva de care să se ţină. Aerul era 


348 


fierbinte şi greu, mirosind a tămâie şi a sudoare, atins de 
sclipirile de cristal şi strălucind de lumânări; o ameţea. 

Ştia imnul, îl învățase de la mama ei cândva, cu multă 
vreme în urmă, la Winterfell. Se alătură glasurilor 
celorlalţi: 


Blândă mamă, milostivă, 
de război ai noştri fii fereşte, 
opreşte săgeți şi săbii 
şi zile mai bune le dăruieşte. 


Blândă mamă, a femeilor tărie, 
ajută-ne fiicele în astă luptă, 
ură alină, domoleşte furie, 
învaţă-ne pe toți o cale mai dreaptă. 


De pe tot cuprinsul oraşului, mii de oameni se 
îngrămădiseră în Marele Sept al lui Baelor, pe Dealul lui 
Visenya, şi cântau şi ei, cu glasurile ridicându-se peste 
oraş, peste râu şi sus, până la cer. Cu siguranţă zeii ne 
aud, gândi ea. 

Sansa cunoştea majoritatea imnurilor şi le îngâna cât 
putea mai bine pe cele pe care nu le ştia. Cânta împreună 
cu bătrânii slujitori cărunţi şi cu tinerele neveste ne- 
liniştite, alături de slujnice şi de soldaţi, de bucătari şi de 
şoimari, alături de cavaleri şi de pungaşi, de scutieri şi de 
ajutoare de bucătar şi de mamele cu copii la sân. Cânta cu 
cei aflaţi între zidurile castelului şi cu cei de-afară, cânta 
împreună cu tot oraşul. Cânta pentru îndurare, pentru cei 
vii şi pentru cei morţi deopotrivă, pentru Bran şi Rickon şi 
Robb, pentru sora ei, Arya, şi fratele ei bastard, Jon Snow, 
plecat departe, la Zid. Cânta pentru mama şi pentru tatăl 
ei, pentru bunicul, Lordul Hoster şi unchiul ei Edmure 
Tully, pentru prietena ei Jeyne Poole, pentru Regele 
Robert, bătrânul beţivan şi Septa Mordane, pentru Ser 
Dontos şi Jory Cassel, şi pentru Maester Luwin, pentru toţi 
bravii cavaleri şi oşteni care vor muri astăzi şi pentru 
copiii şi soțiile care îi vor jeli şi, în cele din urmă, către 

349 


sfârşit, cântă până şi pentru Tyrion Pezevenghiul şi pentru 
Câine. Nu e un adevărat cavaler, dar m-a Slujit, îi spuse 
Mamei. Salvează-l dacă poți şi îmblânzeşte furia ce-l 
stăpâneşte. 

Dar când septonul ajunse la apogeu şi invocă zeii să le 
protejeze şi să le apere adevăratul şi nobilul rege, Sansa 
se ridică în picioare. Culoarele erau înţesate de oameni. Fu 
nevoită să-şi croiască drum în timp ce septonul chema 
Fierarul să dea putere sabiei şi scutului lui Joffrey, 
Războinicul să-i dea curaj şi Tatăl să-l apere la nevoie. Fie 
ca sabia să i se frângă şi scutul să i se sfărâme, gândi 
Sansa cu răceală, înghesuindu-se pe uşă afară, curajul să-l 
abandoneze şi toată lumea să-l părăsească. 

Câţiva străjeri se plimbau de-a lungul casei porţii, dar 
altminteri castelul părea pustiu. Sansa se opri în loc şi 
ascultă. Undeva, departe, auzea sunete de luptă. Cântecul 
le acoperea, dar sunetele erau acolo, dacă aveai urechi să 
auzi geamătul surd al goarnelor de război, scârţâitul şi 
pocnetul catapultelor aruncând pietre, pleoscăielile şi 
pârâiturile,  trosnetul smoalei arzând şi  zăngănitul 
arbaletelor care-şi aruncau săgețile cu cap de fier, lungi de 
trei picioare... şi, dincolo de toate acestea, ţipetele 
oamenilor murind. 

Era un altfel de cântec, un cântec înspăimântător. 
Sansa îşi trase gluga mantiei peste urechi şi porni în grabă 
către Citadela lui Maegor, castelul din castel unde regina 
promisese că vor fi cu toţii în siguranţă. La picioarele 
podului mobil, dădu de Lady Tanda şi de cele două fiice ale 
ei. Falyse sosise cu o zi înainte de la Castelul Stokeworth, 
cu o mică trupă de soldaţi. Incerca să o convingă pe sora 
ei să urce pe pod, dar Lollys se agăța de camerista ei, 
plângând cu sughiţuri. 

— Nu vreau. Nu vreau. Nu vreau. 

— Bătălia a început, îi spuse Lady Tanda cu glas 
piţigăiat. 

— Nu vreau. Nu vreau. 

Sansa nu avea cum să le evite. Le salută curtenitoare. 

— Vă pot fi de ajutor? 

350 


Lady Tanda roşi de ruşine. 

— Nu, doamna mea, dar îţi mulţumim frumos. Trebuie 
s-o ierţi pe fiica mea, nu s-a simţit bine în ultimul timp. 

— Nu vreau. Lollys se agăța de slujnica ei, o fată 
subţire, drăguță, cu părul negru şi scurt, care avea aerul 
că nu voia nimic mai mult decât să-şi arunce stăpâna în 
şanţul secat, în ţepuşele acelea. Vă rog, vă rog, nu vreau. 

Sansa îi vorbi cu blândeţe: 

— Vom fi cu toţii de trei ori mai apăraţi înăuntru, acolo 
va fi mâncare, băutură, şi vor fi şi cântece. 

Lollys o privea mirată, cu gura căscată. Avea ochi 
căprui, trişti, care păreau întotdeauna uzi de lacrimi. 

— Nu vreau. 

— Trebuie, îi spuse cu asprime sora ei Falyse, şi cu 
asta, basta. Shae, ajută-mă. O luară fiecare de-un cot şi 
împreună, când trăgând-o, când ducându-o în braţe, o tre- 
cură peste pod. Sansa le urmă, alături de mama lor. 

— A fost bolnavă, spuse Lady Tanda. Dacă un copil 
poate fi numit boală, gândi Sansa. Toată lumea vorbea că 
Lollys era însărcinată. 

Cei doi străjeri de la uşă purtau coifuri cu creste în 
formă de lei şi mantiile purpurii ale Casei Lannister, dar 
Sansa ştia că erau doar mercenari în haine de paradă. Un 
altul şedea jos, la piciorul scării - un adevărat străjer ar fi 
stat în picioare, nu aşezat pe o treaptă, cu halebarda pe 
genunchi -, dar se ridică la vederea lor şi deschise uşa să 
le poftească înăuntru. 

Sala de bal a Reginei nu era nici a zecea parte din Sala 
Mare a castelului, era doar pe jumătate cât Sala Mică din 
Turnul Mâinii, dar putea, totuşi, să găzduiască o sută de 
oameni, şi compensa prin eleganţă ceea ce-i lipsea în 
dimensiuni. În spatele fiecărui candelabru de perete se 
aflau oglinzi bătute cu argint, astfel că torţele ardeau de 
două ori mai luminoase; pereţii erau acoperiţi cu lemn 
sculptat, bogat ornamentat, şi pe podele erau ierburi 
frumos mirositoare. Din galeria de deasupra răzbătea 
cântec vesel de fluier şi de scripcă. Ferestre arcuite se 
înşiruiau de-a lungul pereţilor, dar acestea fuseseră 


351 


acoperite cu draperii grele. Perdelele groase de catifea nu 
lăsau să treacă nici o geană de lumină şi înăbuşeau 
sunetul de rugăciune şi de război deopotrivă. Nu are nici o 
importanţă, gândi Sansa, războiul e de partea noastră. 

Aproape toate femeile de obârşie nobilă din oraş erau 
aşezate la mesele lungi de lemn, împreună cu o mână de 
bărbaţi bătrâni şi copii. Femeile erau soţii, fiice, mame şi 
surori. Bărbaţii lor plecaseră să-l înfrunte pe Lordul 
Stannis. Mulţi nu aveau să se mai întoarcă. Acest lucru 
plutea în aerul apăsător. Ca logodnică a lui Joffrey, Sansa 
avea scaunul de onoare de la dreapta reginei. Urca pe 
platformă când îl văzu pe bărbatul care stătea în umbră, 
lângă peretele din spate. Purta o haină lungă şi neagră din 
zale uleiate şi îşi ţinea sabia în faţă, spada pentru două 
mâini a tatălui ei, Gheaţă, aproape cât el de înaltă. Vârful i 
se odihnea pe podea şi degetele osoase ale bărbatului se 
curbau în jurul gărzii, de fiecare parte a mânerului. Sansa 
rămase cu răsuflarea tăiată. Ser Ilyn Payne îi simţi parcă 
privirea, îşi întoarse faţa sfrijită, distrusă de vărsat-de- 
vânt, spre ea. 

— El ce face aici? îl întrebă Sansa pe Osfryd 
Kettleblack. Era căpitanul noii gărzi de mantii roşii a 
reginei. 

Osfiryd rânji. 

— Înălţimea Sa se aşteaptă să aibă nevoie de el înainte 
ca noaptea să se sfârşească. 

Ser Ilyn era Dreptatea Regelui. Exista un singur 
serviciu pentru care era nevoie de el. AI cui cap îl vrea 
regina? 

— Ridicaţi-vă în picioare în faţa Înălţimii Sale, Cersei 
din Casa Lannister, Regina Regentă şi Protectoarea 
Regatului, strigă administratorul regal. 

Rochia lui Cersei era dintr-o țesătură imaculată, albă 
ca mantiile Gărzii Regale. Mânecile sale lungi, despicate, 
lăsau să se vadă o căptuşeală de satin auriu. Părul galben, 
strălucitor, i se revărsa pe umerii goi în bucle groase. În 
jurul gâtului ei suplu atârna un colan de diamante şi 
smaralde, iar pe obraji avea pete de culoare. 


352 


— Aşezaţi-vă, spuse regina după ce îşi ocupă locul pe 
platformă, şi fiţi bineveniţi. Osfryd Kettleblack îi trase 
scaunul, un paj făcu acelaşi lucru pentru Sansa. Arăţi 
palidă, Sansa, remarcă Cersei. Floarea ta roşie e încă 
înflorită? 

— Da. 

— Ce nimerit! Bărbaţii vor sângera acolo, afară, iar tu 
aici, înăuntru. Regina făcu semn să fie servit primul fel de 
mâncare. 

— De ce se află Ser Ilyn aici? izbucni Sansa. 

Regina aruncă o privire spre călăul mut. 

— Să se ocupe de trădători şi să ne apere, dacă va fi 
nevoie. Înainte de a fi călău, Ser Ilyn era cavaler. Făcu 
semn cu lingura către capătul sălii, unde uşile înalte de 
lemn fuseseră închise şi zăvorâte. Când securile vor zdrobi 
acele uşi, vei fi bucuroasă să-l ai aici. 

Aş fi mai bucuroasă dacă în locul lui ar fi Câinele, gândi 
Sansa. Aşa nemilos cum era, Sansa nu credea că Sandor 
Clegane ar lăsa pe cineva să-i facă vreun rău. 

— Nu ne vor apăra gărzile tale? 

— Şi cine ne va apăra de gărzile mele? Regina îl privi 
pe Osfryd cu coada ochiului. Mercenarii devotați sunt la 
fel de rari ca şi târfele virgine. Dacă bătălia e pierdută, 
gărzile mele vor călca în picioare mantiile acelea purpurii, 
nerăbdători să le sfâşie în bucăţi. Vor fura tot ce pot şi vor 
fugi, împreună cu slujitorii, cu spălătoresele şi cu grăjdarii, 
grăbiţi cu toţii să-şi salveze pieile lor de nimic. Ai vreo idee 
ce se întâmplă când un oraş e jefuit, Sansa? Nu, n-ai cum, 
nu-i aşa? Tot ceea ce ştii despre viaţă ai învăţat de la 
cântăreţi şi e aşa o penurie de cântece bune despre jafuri! 

— Adevăraţii cavaleri n-ar face niciodată vreun rău 
femeilor şi copiilor. Cuvintele îi răsunau goale în urechi 
chiar în timp ce le rostea. 

— Adevăraţii cavaleri! Se părea că regina găsea asta 
deosebit de amuzant. Fără îndoială că ai dreptate. Aşa că 
mai bine ţi-ai mânca supa ca o fetiţă cuminte şi i-ai aştepta 
pe Symeon Ochi de Stele şi pe Prinţul Aemon, Cavalerul 


353 


Dragon, să vină să te apere, draga mea. Sunt sigură că 
trebuie să sosească dintr-o clipă-ntr-alta. 


354 


DAVOS 


Golful Apei Negre era aspru şi frământat, cu pete albe 
de spumă peste tot. Betha Neagră înainta pe cursul râului, 
trosnind şi pârâind la fiecare bătaie a vântului. Spectrul şi 
Lady Marya veneau în urma ei, lăsând mai puţin de 
douăzeci de metri între carenele lor. Fiii săi erau în stare 
să păstreze o linie, iar Davos era mândru de asta. 

Dincolo de mare, cornurile de război bubuiau, gemete 
groase,  guturale, asemenea chemărilor unor şerpi 
monstruoşi, ce se repetau de la o corabie la alta. 

— Jos pânza! ordonă Davos. Coborâţi catargul! Vâslaşi, 
la vâsle! Fiul său, Matthos, retransmise ordinele. Puntea 
corăbiei Betha Neagră începu să freamăte de oameni care 
alergau la treburile lor, făcându-şi loc printre soldaţii care 
parcă le erau mereu în cale indiferent unde stăteau. Ser 
Imry decretase că vor intra în râu doar cu vâslele, ca să 
nu-şi expună pânzele în bătaia catapultelor şi-a 
aruncătoarelor de flăcări de pe zidurile Debarcaderului 
Regelui. 

Davos zărea Furia la o distanţă apreciabilă către sud- 
est, cu velele coborând cu sclipiri aurii, cu cerbul 
încoronat al Bartaheonilor înfăţişat pe pânza groasă. De pe 
punte ordonase Stannis Baratheon asaltul asupra Pietrei 
Dragonului, cu şaisprezece ani în urmă, dar de data 
aceasta alesese să meargă călare alături de oastea sa, în- 
credinţându-i Furia şi comanda flotei lui Ser Imry, fratele 
soţiei sale, care se alăturase acestei cauze la Capătul 
Furtunii, împreună cu Lordul Alester şi cu toţi ceilalţi din 
clanul Florent. 

Davos cunoştea Furia ca pe propria lui corabie. 
Deasupra celor trei sute de vâsle ale sale se afla o punte 
ocupată în totalitate de arbalete, iar pe puntea superioară, 
la prora şi la pupa, erau urcate catapulte mari cât să 
arunce butoaie cu smoală fierbinte. O corabie cât se poate 


355 


de potrivită şi foarte iute, deşi Ser Imry îi înţesase prora 
cu cavaleri în armuri şi cu oşteni, afectându-i într-o 
oarecare măsură viteza. 

Cornurile de război sunară din nou, iar ordinele erau 
purtate de vânt dinspre Furie. Davos simţi furnicături în 
vârfurile degetelor sale lipsă. 

— Scoateţi vâslele, strigă el. Formaţi linia. 

O sută de vâsle intrară adânc în apă, când toba 
comandantului începu să bată. Sunetul era ca bătaia unei 
uriaşe inimi domoale, iar vâslele se mişcau la fiecare lo- 
vitură, o sută de oameni trăgând ca unul. Aripi de lemn se 
desfăcură şi dinspre Sceptru şi Lady Marya. Cele trei 
galere ţineau ritmul, învolburând apa cu vâslele lor. 

— Plutire lentă, strigă Davos. Gloria Driftmarkului, cu 
carena de argint a Lordului Velaryon, se aşezase pe poziţia 
ei, la babord de Spectru, iar Insolenţa se apropia cu 
repeziciune, însă Târfa îşi vâra abia acum vâslele în apă, 
iar Calul de Mare se chinuia încă să-și coboare catargul. 
Davos privi înapoi. Da, acolo, departe, la sud, nu putea fi 
decât Peştele-Sabie, rămas în urmă ca-ntotdeauna. Avea 
două sute de vâsle scufundate în apă şi montase cel mai 
mare berbece din întreaga flotă, însă Davos avea serioase 
îndoieli în privinţa căpitanului ei. 

Auzea soldații strigându-şi unul altuia vorbe de 
încurajare peste apă. De la Capătul Furtunii încoace, rolul 
lor nu fusese cu mult mai însemnat decât al lestului, şi 
erau nerăbdători să ajungă la inamic, încrezători în 
victorie. În privinţa asta, erau gând la gând cu amiralul 
lor, Lordul Înalt Căpitan Ser Imry Florent. 

Cu trei zile în urmă convocase toţi căpitanii la un 
consiliu de război la bordul /Furiei, în timp ce flota era 
ancorată la gura Apei Line, pentru a le aduce la cunoştinţă 
dispoziţiile sale. Lui Davos şi fiilor lui li se stabilise un loc 
în cea de-a doua linie de luptă, departe, în flancul 
periculos al tribordului. 

— Un loc de onoare, afirmase Allard, foarte satisfăcut 
de prilejul de a-şi dovedi vitejia. 


356 


— Un loc primejdios, subliniase tatăl lui. Fiii lui îi 
aruncaseră priviri compătimitoare, chiar şi tânărul Maric. 
Cavalerul Ceapă a ajuns ca o femeie bătrână, îi auzea 
parcă gândind, e incă un contrabandist în fundul 
sufletului. 

Ei bine, ultima parte era adevărată, nu-şi va căuta 
scuze pentru asta, Comoara Mărilor suna nobil, dar adânc 
în sufletul lui, era şi acum Davos de la Fundătura Puricilor, 
întors acasă, în oraşul său aşezat pe cele trei coline. Ştia 
despre corăbii, despre pânze şi despre ţărmuri mai mult ca 
oricare altul din Cele Şapte Regate şi îşi avusese partea de 
lupte disperate, sabie la sabie, pe o punte udă. Dar în 
acest gen de bătălie venise ca o fecioară, neliniştit şi 
speriat. Contrabandiştii nu sună din corn şi nu ridică 
steaguri. Când miros primejdia, ridică pânzele şi fug în 
faţa vântului. 

De-ar fi fost amiral, poate ar fi făcut altfel totul. Pentru 
început, ar fi trimis câteva dintre cele mai agere corăbii să 
sondeze în aval, să vadă ce-i aşteaptă, în loc să se arunce 
cu capul înainte. Când îi sugerase asta lui Ser Imry, Lordul 
Inalt Căpitan îi mulţumise politicos, dar ochii nu-i erau la 
fel de amabili. Cine este acest laş de obârşie joasă? 
întrebau acei ochi. Este cel care şi-a cumpărat titlul de 
cavaler cu o ceapă? 

Cu de patru ori mai multe corăbii decât băiatul rege, 
Ser Imry nu considera că e nevoie de prudenţă sau de 
tactici înşelătoare. Organizase flota în zece linii de luptă, 
fiecare formată din douăzeci de corăbii. Primele două linii 
urmau să se strecoare în aval, pentru a intra în luptă şi a 
distruge mica flotă a lui Joffrey, sau „jucăriile băiatului”, 
cum le poreclise Ser Imry, spre deliciul nobililor lui 
căpitani. Cei care îi urmau aveau să debarce companii de 
arcaşi şi de suliţaşi lângă zidurile oraşului şi abia apoi să 
se alăture luptei de pe râu. Corăbiile mai mici, mai încete, 
din urmă vor trece peste apă de pe malul sudic, apărate de 
Salladhor Saan şi de oamenii lui din Lys, care urmau să 
rămână în golf în caz că Lannisterii aveau de-a lungul 


357 


coastei alte corăbii ascunse, pregătite să-i atace pe la 
spate. 

La drept vorbind, exista un motiv pentru graba lui Ser 
Imry. Vânturile nu-i trataseră cu blândeţe în călătoria 
dinspre Capătul Furtunii. Pierduseră două bărci din cauza 
stâncilor de la Golful Naufragiului chiar în ziua în care au 
ridicat ancora. Un început jalnic. Una dintre galerele din 
Myr se scufundase în Strâmtorile Tarthului, iar o furtună îi 
surprinsese când intrau în Defileu, împrăştiindu-le flota pe 
o jumătate din Marea Îngustă. Toate, în afară de 
douăsprezece corăbii, se regrupaseră în cele din urmă în 
spatele crestei ferite a Capului Mansey, în apele mai 
liniştite ale Golfului Apei Negre, dar nu înainte de a pierde 
un timp considerabil. 

Stannis ajunsese, probabil, la Râu cu două zile în urmă. 
Drumul regelui ducea de la Capătul Furtunii direct la 
Debarcaderul Regelui, un traseu mult mai scurt decât pe 
mare, şi oastea lui era în majoritate călare, aproape 
douăzeci de mii de cavaleri, cai uşori şi călăreţi liberi, 
moştenirea lăsată de Renly, fără voia lui, fratelui său. Ar fi 
putut ajunge şi mai repede, dar caii de luptă cu armuri şi 
lăncile cu douăsprezece picioare le foloseau prea puţin în 
faţa apelor adânci ale Râului Apei Negre şi a zidurilor 
înalte de piatră ale oraşului. Stannis îşi aşezase, pesemne, 
tabăra împreună cu lorzii lui pe malul sudic al râului, 
frământându-se şi întrebându-se, fără îndoială, ce făcuse 
Ser Imry cu flota sa. 

Plecaţi de la Merling Rock cu două zile în urmă, 
zăriseră câteva bărci de pescuit. Pescarii fugiseră din 
calea lor, dar unul câte unul, au fost ajunşi din urmă şi 
urcați la bord. 

— O linguriţă de victorie este lucrul potrivit să-ţi 
pregătească stomacul înainte de bătălie, declarase Ser 
Imry cu voioşie. li face pe oameni să jinduiască după o 
porţie mai mare. 

Dar Davos fusese mai interesat de ceea ce aveau de 
spus ostaticii despre apărarea de la Debarcaderul Regelui. 
Piticul se îndeletnicise cu construirea unui fel de stăvilar 


358 


care să închidă gura râului, deşi pescarii nu se puneau de 
acord dacă treaba fusese terminată sau nu. Se pomeni 
dorindu-şi să fie. Dacă râul le era închis, Ser Imry n-ar 
avea altceva de făcut decât să se oprească şi să tragă linia. 

Marea era plină de sunete, strigăte şi chemări, de 
cornuri de război şi tobe, de triluri de fluier şi de pocnet 
de lemn lovind apa când mii de vâsle se ridicau şi cădeau. 

— Păstraţi linia, strigă Davos. O pală de vânt îi smuci 
vechea mantie verde. O vestă din piele fiartă şi o cască 
erau singura lui armură. Pe mare, oţelul greu putea mai 
degrabă să-l coste viaţa decât să i-o salveze. Ser Imry şi 
ceilalţi căpitani de obârşie nobilă nu îi împărtăşeau 
punctul de vedere; se plimbau pe punte, sclipind. 

Târfa şi Calul de Mare se strecuraseră acum la locurile 
lor, urmate de Gheara Roşie a Lordului Celtigar. La tribord 
de Lady Marya a lui Alladar se aflau cele trei galere pe 
care Stannis le capturase de la nefericitul Lord Sunglass, 
Pietatea, Rugăciunea şi Devoţiunea, cu punţile forfotind de 
arcaşi. Până şi Peştele-Sabie se apropia mişcându-se greoi 
şi legănându-se prin apa tot mai adâncă, cu vâslele şi 
pânzele deopotrivă. O corabie cu atât de multe vâsle ar 
trebui să fie mult mai rapidă, cugetă Davos dezaprobator. 
De vină e berbecele pe care îl duce, e prea mare, corabia 
nu are echilibru. 

Vântul sufla în rafale dinspre sud, dar cu vâslele, asta 
nu avea nici o importanţă. Vor pătrunde odată cu fluxul 
mării, dar Lannisterii vor avea curentul râului în favoarea 
lor, iar Apa Neagră curgea repede şi cu putere acolo unde 
întâlnea marea. Prima ciocnire va favoriza, inevitabil, 
duşmanul. Suntem nebuni să-i înfruntăm pe Apa Neagră, 
gândi Davos. În orice ciocnire în largul mării, liniile lor de 
luptă ar împresura din ambele flancuri, conducându-i 
corăbiile spre interior, către distrugere. Însă pe râu, 
numărul şi greutatea corăbiilor lui Ser Imry vor conta mai 
puţin. Nu aveau cum să alinieze mai mult de douăzeci de 
vase unul lângă altul fără să rişte să-şi încâlcească vâslele 
şi să se lovească. 


359 


Dincolo de şirul de nave de război, Davos vedea 
Fortăreaţa Roşie, sus, pe Muntele lui Aegon, întunecată pe 
fundalul unui cer de culoarea lămâii, cu gura Râului 
deschizându-se larg dedesubt. Pe malul celălalt al râului, 
ţărmul sudic era negru de oameni şi de cai, agitându-se ca 
nişte furnici înfuriate la vederea corăbiilor care se 
apropiau. Probabil că Stannis le ocupase timpul punându-i 
să construiască plute şi să pună pene la săgeți, dar chiar şi 
aşa, aşteptarea trebuie să fi fost greu de suportat. 
Trompetele sunară din mijlocul lor, un sunet mic, metalic, 
curând înghiţit de vuietul a o mie de strigăte. Davos îşi 
închise mâna cioturoasă în jurul pungii care îi ţinea 
degetele şi rosti o rugăciune tăcută pentru noroc. 

Furia însăşi era în centrul primei linii de bătălie, 
flancată de Lordul Steffon şi de Cerbul Mării, fiecare cu 
câte două sute de vâslaşi. La babord şi la flancurile de la 
tribord era grosul: Lady Harra, Peştele Sclipitor, Lordul 
Surâzător,  Demonul Mării, _ Onoarea  Incornorată, 
Colţuroasa Jenna, Trei Trident, Sabia Iute, Prinţesa 
Rhaenys, Botul Câinelui, Sceptrul, Credinţa, Corbul Roşu, 
Regina Alysanne, Curajoasa, Pisica şi Osul Dragonilor. La 
fiecare pupa flutura inima învăpăiată a Stăpânului Luminii, 
în nuanţe de roşu, galben şi portocaliu. În urma lui Davos 
şi a fiilor lui venea un alt şir de corăbii sub comanda unor 
cavaleri şi lorzi căpitani, şi pe urmă mai micul, mai încetul 
contingent din Myr, fără ca vreo galeră să vâre în apă mai 
mult de optzeci de vâsle. Iar mai în spate veneau vasele cu 
pânze, corăbii cu patru catarge şi bărci mari, greoaie, cu o 
singură pânză, şi, la urmă de tot, Salladhor Saan în 
mândra sa Valyriana, un vas cu trei sute de vâsle, urmat 
de celelalte galere ale sale, cu carenele lor specifice, 
dungate. Înzorzonatul prinţişor din Lys nu fusese încântat 
să i se atribuie ariergarda, dar era limpede că Ser Imry nu 
avea încredere în el mai mult decât Stannis. Prea multe 
plângeri, prea multe discuţii despre aurul care îi era 
datorat. Cu toate acestea, lui Davos îi părea rău. Salladhor 
Saan era un bătrân pirat ingenios şi echipajul lui era 


360 


format din navigatori înnăscuţi, neînfricaţi în luptă. Erau 
irosiţi în ariergardă. 

Ahoooooooo0o00000000000000000! Strigătul se rostogoli 
peste valurile înspumate şi peste vâslele ce loveau apa, 
dinspre teuga Furiei. Ser Imry suna atacul. Ahoo-oo00o- 
00000000000000, ah000000000000000000000! 

Peştele-Sabie intrase, în sfârşit, în linie, deşi avea încă 
pânzele ridicase. 

— Cu toată viteza înainte, răcni Davos. Toba începu să 
bată mai repede şi mişcarea vâslelor prinse ritmul, tăind 
apa: pleosc-bâldâbăc, pleosc-bâldâbăâc. Pe punte, soldaţii 
îşi loveau săbiile de scuturi, iar arcaşii îşi întindeau 
arcurile şi scoteau prima săgeată din tolbele de la 
cingători. Galerele primei linii de atac îi stăteau în faţă, 
aşa că Davos se plimba cu paşi mari pe punte, căutând un 
loc de unde să vadă mai bine. Nu vedea nici urmă de vreun 
stăvilar, gura râului era deschisă, de parcă ar fi vrut să-i 
înghită pe toţi. Dacă nu cumva... 

Pe vremea când era contrabandist, Davos spunea 
adesea în glumă că el cunoştea ţărmul Debarcaderului 
Regelui mult mai bine decât îşi cunoştea propria palmă, 
fiindcă nu şi-a petrecut o bună parte a vieţii furişându-se 
înăuntru şi afară din palma sa. Turnurile turtite din piatră 
nouă, brută, care stăteau unul în faţa celuilalt la gura Apei 
Negre, ar putea să nu însemne nimic pentru Ser Imry 
Florent, dar pentru el era ca şi cum din articulaţii i-ar fi 
crescut două degete în plus. 

Umbrindu-şi ochii pentru a se feri de soarele la apus, 
cercetă mai atent acele turnuri. Erau prea mici ca să 
găzduiască o garnizoană mai acătării. Cel de pe malul 
nordic era construit pe faleză, cu Fortăreaţa Roşie 
încruntându-se deasupra; iar perechea lui de pe malul 
sudic avea fundaţia în apă. Au săpat un şanţ prin țărm. 
Asta va face turnul foarte greu de asediat, atacatorii vor fi 
nevoiţi să treacă prin apă sau să construiască un pod peste 
canal. Stannis postase dedesubt arcaşi, ca să tragă în 
apărători ori de câte ori vreunul era suficient de 


361 


nechibzuit ca să-şi ridice capul deasupra meterezelor, dar 
altminteri nu-şi dăduseră osteneala. 

Ceva sclipi jos, în adânc, unde apa întunecată se rotea 
în vârtejuri la baza turnului. Soarele luci pe oţel, 
spunându-i lui Davos tot ce trebuia să ştie. Un lanț 
capcană... Și totuşi, nu au închis râul în faţa noastră. De 
ce? 

Putea să încerce să ghicească şi asta, dar nu avea timp 
să chibzuiască asupra întrebării. Un strigăt se ridică 
dinspre corabia din frunte şi cornurile de război suflară 
din nou: inamicul era în faţa lor. 

Între vâslele sclipitoare ale Sceptrului şi ale Credinței, 
Davos observă un şir subţire de galere traversând râul, cu 
soarele scânteind pe vopseaua aurie ce le însemna 
carenele. Le cunoştea ca pe propriile lui corăbii. Pe când 
fusese contrabandist, se simţise întotdeauna în siguranţă 
ştiind dacă vela de la orizont desemna o corabie rapidă sau 
una înceată, şi dacă avea drept căpitan un tânăr însetat de 
glorie sau un bătrân în ultimele sale zile de serviciu. 

Ah000000000000000000000000000, sunau cornurile de 
război. 

— Viteză de luptă, strigă Davos. La babord şi la tribord 
îi auzi pe Dale şi pe Allard dând aceeaşi comandă. Tobele 
începură să bată cu furie, vâslele se ridicau şi cădeau, iar 
Betha Neagră fu azvârlită de valuri înainte. Când aruncă o 
privire către Sceptru, Dale îi trimise un salut. Peştele- 
Sabie rămânea din nou în spate, legănându-se în urma 
corăbiilor mai mici din ambele părţi, dar altfel linia era 
dreaptă ca un zid de apărare. 

Râul care păruse atât de îngust din depărtare se 
întindea, larg ca o mare, dar oraşul devenise şi el gigantic. 
Privind încruntată în jos de pe Muntele lui Aegon, 
Fortăreaţa Roşie domina împrejurimile. Meterezele sale cu 
coroane de fier, turnurile masive şi zidurile roşii şi groase 
îi dădeau înfăţişarea unui animal feroce, aplecat deasupra 
râului şi-a străzilor. Faleza, pe care stătea parcă la pândă, 
era abruptă şi stâncoasă, acoperită de licheni şi pomi 


362 


noduroşi, ţepoşi. Flota va trebui să treacă mai jos de castel 
ca să ajungă la port şi la oraşul de dincolo de el. 

Prima linie se afla acum în râu, dar galerele inamice 
schimbau direcţia. Au de gând să ne atragă. Vor să fim 
îngrămădiţi laolaltă, înghesuiți, să nu avem cum să îi 
împresurăm... cu acel stăvilar în spatele nostru. Păşi în 
susul şi în josul punţii, înălţându-şi gâtul, ca să se uite mai 
bine la flota lui Joffrey. Observă că printre jucăriile 
băiatului se aflau greoaia Graţie a Zeilor, bătrânul şi 
domolul Prinţ Aemon, Doamna de Mătase şi sora ei 
Pudoarea Doamnei, Vântul Sălbatic, Debarcarea Regelui, 
Căpriorul Alb, Lancea, Floarea Mării. Dar unde era Steaua 
Leului? Unde era frumoasa Lady Lyanna, pe care Regele 
Robert o numise în onoarea fecioarei pe care o iubise şi o 
pierduse? Şi unde era Ciocanul Regelui Robert? Era cea 
mai mare galeră din flota regală, cu patru sute de vâsle, 
singura dintre navele de război pe care le avea băiatul 
rege capabilă să depăşească Furia. Pe bună dreptate ar fi 
trebuit să fie inima oricărei apărări. 

Davos simţea că e o cursă, dar nu vedea în spate nici 
un semn al apropierii duşmanului, ci doar flota imensă a 
lui Stannis Baratheon întinzându-se, în şiruri ordonate, 
către orizontul întunecat. Vor ridica, oare, lanţul şi ne vor 
tăia în două? Nu vedea la ce-ar folosi. Corăbiile lăsate în 
golf puteau încă să debarce oameni la nord de oraş, o 
traversare mai înceată dar mai sigură. 

Un stol de păsări portocalii, pâlpâitoare, îşi luă zborul 
dinspre castel, douăzeci sau treizeci; vase cu smoală 
fierbinte se arcuiau deasupra râului, lăsând în urma lor 
dâre de flăcări. Apele le înghiţiră pe cele mai multe, dar 
câteva găsiră punţile galerelor din prima linie de luptă, 
împrăştiind flăcări acolo unde se prăbuşeau. Oştenii se 
învălmăşeau pe puntea Reginei Alysanne şi Davos vedea 
fumul ridicându-se din trei puncte pe Urgia Dragonilor, 
cea mai apropiată de țărm. Un al doilea stol era deja pe 
drum, iar săgețile cădeau, şuierând din cuiburile arcaşilor 
care punctau turnurile de deasupra. Un soldat căzu pe 


363 


bordul Pisicii, se lovi de vâsle şi dispăru. Primul om sortit 
să moară astăzi, gândi Davos, însă nu va fi ultimul. 

Pe meterezele Fortăreţei Roşii fluturau steagurile 
regelui băiat, cerbul încoronat al Baratheonilor pe câmpul 
lui de aur, leul Lannisterilor pe fond purpuriu. Alte butoaie 
cu smoală veniră în zbor. Davos auzi oameni ţipând când 
focul cuprinse puntea Curajoasei. Vâslaşii se aflau jos, în 
siguranţă, apăraţi de proiectile de puntea care-i proteja, 
dar soldaţii îngrămădiţi deasupra nu erau la fel de 
norocoşi. Tribordul era cel mai afectat, după cum se 
temuse. Curând va fi rândul nostru, îşi aminti cu nelinişte. 
Betha Neagră era în bătaia vaselor cu smoală, fiind a şasea 
corabie dinspre malul nordic. La tribord o avea doar pe 
Lady Marya a lui Allard, greoiul Peşte-Sabie - acum atât 
de rămas în urmă încât era mai aproape de cea de-a treia 
linie decât de a doua - şi Pietatea, Rugăciunea şi 
Devoţiunea, care vor avea nevoie de tot ajutorul ceresc pe 
care îl puteau primi, aflate în puncte atât de vulnerabile 
cum erau. 

Când linia a doua trecu pe lângă turnurile gemene, 
Davos privi mai atent. Vedea trei zale ale unui lanţ imens 
ivindu-se dintr-o gaură nu mai mare decât capul unui om şi 
dispărând sub apă. Turnurile aveau o singură poartă, 
aşezată la zece picioare de pământ. Arcaşii de pe 
acoperişul turnului nordic trăgeau în Rugăciunea şi în 
Devoţiunea. Arcaşii de pe Devoţiunea trăgeau înapoi, iar 
Davos auzi un om ţipând când săgețile îl găsiră. 

— Căpitane, ser! Matthos, fiul lui, era lângă el. Coiful 
tău. Davos îl luă cu ambele mâini şi şi-l puse pe cap. Era o 
cască fără vizieră; ura să-i fie împiedicată vederea. 

Vasele cu smoală cădeau în ploaie în jurul lor. Văzu 
unul zdruncinând puntea corabiei Lady Marya, dar 
echipajul lui Allard îi veni repede de hac. La babord, 
cornurile de război sunau de pe Gloria Driftmarkului. 
Vâslele împrăştiau stropi de apă, cu fiecare lovitură. 
Săgeata lungă a unei arbalete căzu la un picior de Matthos 
şi se înfipse în lemnul punţii, zăngănind. În faţă, prima 
linie era în bătaia săgeţilor inamice; stoluri de săgeți 

364 


zburau printre corăbii, şuierând ca nişte şerpi gata să 
muşte. 

La sud de Apa Neagră, Davos văzu oameni târând plute 
grosolane către apă, în timp ce sub o mie de flamuri 
fluturând se adunau oştenii, în rânduri şi coloane. Inima 
învăpăiată era peste tot, deşi minusculul cerb negru închis 
între flăcări era prea mic ca să se distingă. Ar trebui să 
arborăm cerbul încoronat, gândi el. Cerbul era blazonul 
Regelui Robert, oraşul se va bucura să-l vadă. Steagul 
acestui străin e folosit doar ca să ridice oamenii împotriva 
noastră. 

Nu putea privi inima înflăcărată fără să se gândească 
la umbra pe care Melisandre o născuse în întunericul din 
adâncurile Capătului Furtunii. Cel puţin noi ducem această 
bătălie la lumina zilei, cu armele oamenilor cinstiţi, îşi 
spuse. Femeia roşie şi copiii ei întunecaţi nu aveau să 
joace nici un rol. Stannis o trimisese înapoi la Piatra 
Dragonului cu nepotul lui bastard, Edric Storm. Căpitanul 
şi purtătorii de flamuri insistaseră că un câmp de luptă nu 
e un loc pentru o femeie. Doar oamenii reginei 
exprimaseră altă părere, însă nici asta zgomotos. În 
acelaşi timp, regele fusese pe punctul de a-i refuza, până 
ce Lordul Bryce Caron a spus: 

— Înălţimea Ta, dacă vrăjitoarea este cu noi, oamenii 
vor spune după aceea că a fost victoria ei, nu a ta. Vor 
spune că-ţi datorezi coroana vrăjilor ei. Asta îl lămurise. 
Davos se abţinuse pe durata acestor discuţii, dar, la drept 
vorbind, nu s-a întristat când a văzut-o plecând. Nu voia 
nici un amestec al lui Melisandre sau al zeului ei. 

La tribord, văzu Devoţiunea îndreptându-se către mal, 
strecurând afară o platformă de lemn. Arcaşii se aruncară 
de-a valma în apele de la mal, ţinându-şi arcurile deasupra 
capului, ca să nu ude corzile. Se apropiară, împroşcând 
apa, de plaja îngustă de sub faleze. Dinspre castel cădeau 
în salturi pietre, prăbuşindu-se printre ei, la fel săgeți şi 
sulițe, dar panta era abruptă şi se părea că proiectilele 
făceau puţine pagube. 


365 


Rugăciunea acostă la douăzeci şi cinci de metri în susul 
apei, iar Pietatea se îndreptă către malul unde apărătorii 
veneau de-a lungul râului, cu copitele cailor de război 
ridicând bulbuci în apa mică. Cavalerii se năpustiră printre 
arcaşi ca lupii printre oi, obligându-i să se retragă spre 
corăbii, prin apa râului, înainte ca vreunul dintre ei să 
poată lansa vreo săgeată. Oştenii alergau să-i apere cu 
sulițe şi cu topoare, şi în trei secunde scena se transformă 
într-un haos îmbibat de sânge. Davos recunoscu capul de 
câine de pe coiful Câinelui. Mantia albă îi flutura pe umeri, 
în timp ce urcă pe platformă călare şi pe puntea 
Rugăciunii, doborând pe oricine făcea greşeala să-i iasă în 
cale. 

In spatele castelului, Debarcaderul Regelui se înălța pe 
dealuri. Ţărmul râului era un pustiu negru; Lannisterii 
arseseră totul şi se retrăseseră în spatele Porții Noroiului. 
Catargele carbonizate ale imenselor corăbii scufundate se 
ridicau din valuri, blocând accesul către cheiurile lungi, 
stâncoase. Nu vom face aici nici o debarcare. Sus, pe 
Dealul lui Visenya, lumina soarelui se revărsa de pe cele 
şapte turnuri de cristal ale Marelui Sept al lui Baelor. 

Davos nu văzu ciocnirea, dar o auzi; un bubuit 
sfâşietor, când două galere se întâlniră. Nu-şi putea da 
seama care anume. Un alt impact răsună peste apă o clipă 
mai târziu, pe urmă un al treilea. Dincolo de scrâşnetul 
lemnului făcut ţăndări auzi zdrăngănitul gros al catapultei 
de la prova /Furiei. Cerbul Mării despică una dintre 
galerele lui Joffrey exact în două, dar Botul Câinelui era în 
flăcări, iar Regina Alysanne era blocată între Doamna de 
Mătase şi Pudoarea Doamnei şi echipajul ei se lupta cu 
atacatorii, parapet lângă parapet. 

Drept în faţă, Davos văzu Debarcarea Regelui intrând 
între Credinţa şi Sceptru. Prima îşi dădu la o parte vâslele 
de la tribord înainte de impact, dar vâslele de la babordul 
Sceptrului se făcură surcele când Debarcarea Regelui 
trecu razant pe lângă ele. 

— Trageţi, ordonă Davos, şi arcaşii lui trimiseră o 
ploaie nimicitoare de săgeți peste apă. Il văzu căzând pe 

366 


căpitanul Debarcării Regelui, şi încercă să-şi amintească 
numele lui. 

La mal, braţele imenselor catapulte se ridicară, unul, 
două, trei, şi o sută de pietre se înălţară pe cerul 
îngălbenit. Fiecare dintre ele era cât capul unui om; când 
căzură ridicară vârtejuri mari de apă, sfărâmând bordajele 
de stejar şi prefăcând oamenii de vii în oase, terci şi 
cartilagii. De pe o parte pe cealaltă a râului, prima linie 
era atacată. Cârligele de acostare erau aruncate, pintenii 
de fier sfârtecau carenele de lemn, atacatorii se 
învălmăşeau, stoluri de săgeți treceau şuierând în fumul 
purtat de vânt, şi oamenii mureau... Dar până acum, nici 
unul de-al lui. 

Betha Neagră înainta repede în aval, iar toba 
comandantului bubuia în auzul căpitanului care căuta o 
posibilă victimă pentru berbece. Regina Alysanne era 
încolţită, prinsă în capcană între două corăbii de război ale 
Lannisterilor, strânse toate trei laolaltă cu funii şi cu 
cârlige. 

— Viteză de distrugere! strigă Davos. 

Bătăile tobelor se estompară, într-un prelung, febril, 
bubuit, şi Betha Neagră zbură, înspumând apa, albă ca 
laptele, când se despică în calea ei. Allard văzuse aceeaşi 
şansă; Lady Marya venea în spatele lor. Prima linie fusese 
transformată într-o învălmăşeală de lupte separate. Cele 
trei corăbii încâlcite se conturau în faţă, cu punţile 
preschimbate într-un haos roşu de oameni ciopârţindu-se 
cu săbii şi cu topoare. Încă puțin, îl rugă Davos fierbinte 
pe Războinic, adu-o puţin mai aproape, arată-mi bordul ei. 

Probabil că Războinicul îl auzise. Betha Neagră şi Lady 
Marya se izbiră de marginile Pudorii Doamnei, la o 
secundă una de alta, ciocnind-o la prora şi la pupa cu o 
asemenea forţă încât oamenii fură aruncaţi de pe puntea 
Doamnei de Mătase la trei corăbii depărtare. Davos 
aproape îşi muşcă limba când dinţii i se loviră, scrâşnind. 
Scuipă sânge. Data viitoare închide gura, nătărăule. 
Patruzeci de ani pe mare, dar era prima oară când lovea 


367 


cu pintenul o altă corabie. Arcaşii îşi aruncau săgețile 
după bunul plac. 

— Înapoi la apă, ordonă el. Când Betha Neagră îşi 
întoarse vâslele, râul năvăli în golul rămas, iar Pudoarea 
Doamnei se desfăcu în bucăţi în faţa ochilor lui, azvârlind 
zeci de oameni în apă. Unii dintre cei vii înotau, unii dintre 
cei morţi pluteau; cei în zale şi platoşe grele se duseră la 
fund, vii şi morţi deopotrivă. Chemările oamenilor care se 
înecau îi răsunau în urechi. 

O sclipire de verde îi atrase privirea, mai în faţă şi într- 
o parte, şi un cuib de şerpi de smarald încolăciţi se ridică 
arzând şi şuierând dinspre etrava Reginei Alysanne. O 
clipă mai târziu, Davos auzi strigătul îngrozit: 

— Foc sălbatic! 

Făcu o grimasă. Smoala fierbinte era una, focul 
sălbatic era cu totul altceva. Afurisită substanţă şi aproape 
imposibil de stins. Înăbuş-o cu mantia şi mantia va lua foc; 
loveşte cu palma o părticică şi mâna ta va fi în flăcări. 
Uşurează-te în foc sălbatic şi penisul iţi va lua foc, le 
plăcea vechilor corăbieri să spună. Totuşi, Ser Imry îl 
prevenise că se pot aştepta la o înghiţitură din substanţa 
scârboasă a alchimiştilor. Din fericire, mai rămăseseră 
puţini piromanţi adevăraţi. În curând îşi vor termina 
proviziile, îi asigurase Ser Imry. 

Davos înşira ordine, unul după altul; un flanc de vâsle 
împingea, iar celălalt dădea apa în spate, şi galera se 
redresa. Lady Marya biruise şi ea şi - încă un lucru bun - 
focul se răspândea dincolo de Regina Alysanne şi de 
duşmanii ei mai repede decât ar fi crezut că e posibil. 
Oameni cuprinşi de flăcări verzi săreau în apă, cu zbierete 
neomeneşti. Pe zidurile  Debarcaderului Regelui, 
aruncătoarele de flăcări vărsau moarte, iar catapultele 
imense din spatele Porții Noroiului aruncau bolovani. 
Unul, de dimensiunea unui bou, se prăbuşi între Betha 
Neagră şi Spectru, legănând ambele corăbii şi udând până 
la piele fiecare om de pe punte. Un altul, nu cu mult mai 
mic, nimeri Insolența. Galera lui Velaryon explodă ca o 


368 


jucărie de copil aruncată dintr-un turn, împrăştiind aşchii 
lungi cât braţul unui om. 

Prin fumul negru şi-n vârtejurile de focuri verzi, Davos 
zări un furnicar de corăbii mici purtate în josul râului, un 
talmeş-balmeş de bacuri, bărci cu vâsle şi bărci cu pânze, 
nave uşoare şi corăbii mătăhăloase care arătau prea 
putrezite ca să plutească. Mirosea de la o poştă a 
disperare, nişte lemne plutitoare ca acestea nu puteau să 
schimbe cursul bătăliei, ci doar să stea în cale. Văzu că 
liniile de luptă erau încurcate iremediabil. Dincolo de 
babord, Lordul Steffon, Colţuroasa Jenna şi Sabia Ageră 
răzbătuseră şi înaintau iute în susul râului. Dar flancul de 
la tribord era puternic atacat şi centrul se fărâmiţase sub 
pietrele catapultelor, unii dintre căpitani întorcându-se în 
aval, alţii virând, făcând orice ca să scape de acea ploaie 
zdrobitoare. Furia îşi întorsese catapulta de la pupa să 
tragă înapoi către oraş, dar nu avea rază de acţiune; 
butoaiele cu smoală se spulberau lângă ziduri. Sceptrul îşi 
pierduse cea mai mare parte a vâslelor, iar Credinţa 
fusese lovită şi începea să se scufunde. Davos duse Betha 
Neagră între ele şi trimise un proiectil către ornamentatul 
vas de agrement al Reginei Cersei, sculptat şi aurit, 
încărcat acum cu soldaţi. Coliziunea azvârli o duzină dintre 
ei în apă, unde arcaşii Bethei îi ţinteau unul după altul, în 
timp ce aceştia încercau să se menţină la suprafaţă. 

Strigătul lui Matthos îi atrase atenţia la pericolul 
dinspre babord: una dintre galerele Lannisterilor era pe 
cale să-l izbească. 

— Cu toate forţele la tribord! strigă Davos. Oamenii lui 
îşi folosiră vâslele ca să se îndepărteze, în vreme ce alţii 
întoarseră galera în aşa fel încât prora ei era faţă în faţă 
cu Căpriorul Alb care gonea înainte. Pentru o clipă, se 
temu că se mişcase prea încet şi că se vor scufunda, însă 
curentul îl ajută să schimbe direcţia şi când impactul sosi, 
fu doar o lovitură indirectă; cele două carene se frecară 
una de alta şi vâslele ambelor corăbii pocniră. O bucată 
ruptă de lemn zbură pe lângă capul lui, ascuţită ca o 
suliță. Davos se feri. 


369 


— Atacaţi! strigă el. Cârligele de acostare fură 
aruncate. Scoase sabia din teacă şi-i conduse chiar el 
peste parapet. 

Echipajul de pe Căpriorul Alb îi întâmpină, dar oştenii 
de pe Betha Neagră năvăliră peste ei într-un torent 
şuierător de săbii. Davos străbătu prin mulţime, căutându-l 
din priviri pe celălalt căpitan, dar omul era mort înainte 
de-a ajunge la el. Cum stătea aplecat deasupra cadavrului, 
cineva îl surprinse pe la spate cu un topor, dar coiful lui 
pară lovitura şi ţeasta îi rămase răsunând, când ar fi putut 
fi spintecată. Ameţit, tot ceea ce putea face era să se 
rostogolească. Atacatorul se năpusti, urlând, asupra lui. 
Davos îşi apucă sabia cu ambele mâini şi o înfipse în burta 
bărbatului. 

Unul dintre membrii echipajului îl ridică înapoi în 
picioare. 

— Căpitane, Căpriorul Alb este al nostru. 

Davos văzu că era adevărat. Majoritatea inamicilor 
erau morţi, pe moarte sau se predaseră. Işi scoase coiful, 
îşi şterse sângele de pe faţă şi se îndreptă către corabia 
sa, călcând cu grijă pe scândurile alunecoase, acoperite de 
maţe. Matthos îi întinse o mână să-l ajute să treacă înapoi 
parapetul. 

În acele câteva clipe, Betha Neagră şi Căpriorul Alb 
erau ochiul calm din mijlocul furtunii. Regina Alysanne şi 
Doamna de Mătase, încă blocate împreună, erau un infern 
verde dezlănţuit, purtat de valuri în josul râului şi trăgând 
după sine bucăţi din Pudoarea Doamnei. Una dintre 
galerele din Myr se izbise de ele şi era şi ea acum în 
flăcări. Pisica lua la bord oameni de pe Curajoasa, care se 
scufunda cu repeziciune. Căpitanul de pe Urgia Dragonilor 
îşi condusese corabia între două diguri, spintecându-i 
fundul; echipajul lui năvăli pe uscat cu arcaşii şi cu oştenii, 
să se alăture asaltului de pe ziduri. Corbul Roşu, sfărâmat, 
se scufunda încet. Cerbul Mării se lupta cu focurile şi cu 
atacatorii de la bord deopotrivă, dar inima înflăcărată 
fusese ridicată deasupra Omului Loial al lui Joffrey. Furia, 
cu mândra-i proră zdrobită de un bolovan, se lupta cu 


370 


Gratia Zeilor. Văzu Gloria Driftmarkului, corabia Lordului 
Velaryon, făcându-şi loc printre altele, răsturnând-o pe una 
şi luminând-o pe cealaltă cu săgeți de foc. Pe malul sudic, 
cavalerii îşi duceau caii de căpăstru la bordul bărcilor cu 
pânze şi unele dinte cele mai mici galere îşi croiau deja 
drum peste apă, încărcate de soldaţi. Trebuia să se 
strecoare cu grijă printre corăbiile care se scufundau şi 
petele plutitoare de foc sălbatic. Întreaga flotă a lui 
Stannis era acum pe râu, cu excepţia corăbiilor din Lys ale 
lui Salladhor Saan. Cât de curând, aveau să controleze Apa 
Neagră. Ser Imry îşi va avea victoria, gândi Davos, iar 
Stannis îşi va aduce oastea peste râu, dar, zeii fie buni, 
prețul acestei... 

— Căpitane! Matthos îi puse mâna pe umăr. 

Era Peştele-Sabie, cu cele două rânduri de vâsle ale 
sale ridicând-se şi căzând. Nu-şi coborâse pânzele şi nişte 
smoală fierbinte se prinsese în velatura sa. Flăcările se 
răspândeau sub ochii lui Davos, strecurându-se peste funii 
şi pânze până ce corabia ajunse să tragă după sine o proră 
de flacără galbenă. Pintenul ei diform din fier, în formă de 
peşte, de unde-şi luase numele, despică luciul apei. Exact 
în faţă, purtat de valuri către ea şi legănându-se ca o ţintă 
ispititoare, dolofană, se afla unul dintre vasele greoaie ale 
Lannisterilor, adâncit mult în apă. Sânge verde se 
prelingea încet printre scândurile ei. 

Când văzu asta, inima lui Davos Seaworth încetă să 
mai bată. 

— Nu, spuse el. Nu, NUUUUUU! Peste vuietul şi 
bubuitul bătăliei, nimeni nu-l auzi în afară de Matthos. Cu 
siguranţă, căpitanul Peştelui-Sabie nu-l auzise, concentrat 
cum era să străpungă în sfârşit ceva cu sabia lui mare şi 
greoaie. Peştele-Sabie porni cu viteză de luptă, Davos îşi 
ridică mâna mutilată să se agaţe de punga de piele care-i 
purta oasele degetelor. 

Scrâşnind,  scârţâind,  spulberând,  Peştele-Sabie 
despică în două matahala putrezită. Plesni ca un fruct 
răscopt, dar nici un fruct nu mai ţipase vreodată un 
asemenea țipăt cutremurător, împietrit. Din interiorul 


371 


corabiei, Davos văzu verdele ţâşnind dintr-o mie de vase 
sfărâmate, otravă din măruntaiele unei fiare muribunde, 
scânteind, strălucind, împrăştiindu-se pe suprafaţa apei... 

— Inapoi la apă! răcni el. La o parte! Jos, înapoi la apă, 
înapoi la apă! Funiile de ancorare erau tăiate, iar Davos 
simţi puntea mişcându-se sub picioarele lui în timp ce 
Betha Neagră se desprinse de Căpriorul Alb. Vâslele 
intrară în apă. 

Pe urmă auzi un lătrat scurt şi ascuţit, de parcă cineva 
i-ar fi suflat în ureche. Puntea dispăru sub el şi apa neagră 
îl izbi peste faţă, umplându-i nasul şi gura. Se sufoca, se 
îneca. Nesigur încotro era susul, Davos se luptă cu râul, 
cuprins de o panică oarbă, până când, dintr-odată, ieşi la 
suprafaţă. Scuipă apa, inhală aerul, înşfăcă cea mai 
apropiată bucată de epavă şi se ţinu bine. _ 

Peştele-Sabie şi matahala dispăruseră. În preajma lui, 
trupuri înnegrite pluteau în josul apei şi oameni sufocaţi se 
agăţau de bucăţi de lemn fumegând. Înalt de treizeci de 
picioare, un demon învolburat de flăcări verzi dansa 
deasupra râului. Avea zeci de mâini, cu un bici în fiecare, 
şi ceea ce atingea izbucnea în flăcări. 

Văzu Betha Neagră arzând, cu Căpriorul Alb şi Omul 
Loial de o parte şi de alta. Pietatea, Curajoasa, Pisica, 
Sceptrul, Corbul Roşu, Târfa, Credinţa, Furia, toate 
săriseră în aer, Debarcarea Regelui şi Graţia Zeilor la fel. 
Demonul şi-i mânca pe ai lui. Strălucitoarea Glorie a 
Driftmarkului, corabia Lordului Velaryon, încerca să 
cârmească, dar demonul îşi trecu câteva degete leneşe 
peste vâslele sale argintii care se aprinseră ca o 
sumedenie de lumânări subţiri. Pentru o clipă, corabia 
mângâiase parcă râul cu două ziduri de torţe lungi, 
strălucitoare. 

Curentul îl prinsese deja în ghearele lui, învârtindu-l 
iar şi iar. Lovi cu piciorul să se ferească de o pată 
plutitoare de foc sălbatic. Fiii mei, gândi Davos, dar nu era 
chip să-i caute în mijlocul dezastrului clocotitor. O altă 
corabie greoaie, înţesată de foc sălbatic, explodă în faţa 
lui. Apa Neagră însăşi fierbea parcă în albia ei; catarge 


372 


arzând şi oameni arzând şi bucăţi de nave sfărâmate 
arzând umpleau văzduhul. 

Sunt dus de ape în golf. Nu avea de ce să fie atât de 
rău acolo, putea să ajungă la mal, era un înotător puternic. 
Galerele lui Salladhor Saan vor fi fiind şi ele în golf. Ser 
Imry le ordonase să stea într-o parte... 

Şi pe urmă curentul îl întoarse din nou, şi Davos văzu 
ce îl aştepta în aval. 

Lanţul. Zeii să ne apere, au ridicat lanţul. 

Acolo unde râul se lărgea în Golful Apei Negre, stavila 
se întindea încordată, la vreo cinci picioare deasupra apei. 
O duzină de galere se izbiseră deja de lanţ şi curentul 
împingea altele către ele. Aproape toate erau în flăcări, iar 
celelalte aveau să fie cât de curând. Davos putu distinge 
carenele dungate ale corăbiilor lui Salladhor Saan, dar ştia 
că nu le va ajunge niciodată. Un zid de oţel roşu-aprins, 
lemn arzând şi o vâlvătaie verde, în vârtejuri, se întindeau 
în faţa lui. Gura Golfului Apei Negre se transformase într-o 
gură a iadului. 


373 


TYRION 


Nemişcat ca un gargui, Tyrion Lannister se aplecă într- 
un genunchi pe metereze. Dincolo de Poarta Noroiului şi 
de pustiul care cândva fusese piaţa de pescari şi docurile, 
râul însuşi parcă luase foc. Jumătate din flota lui Stannis 
era în flăcări, împreună cu cea mai mare parte din cea a 
lui Joffrey. Sărutul focului sălbatic transformase corăbiile 
mândre în ruguri funerare şi oamenii în torţe vii. Văzduhul 
era încărcat de fum, de săgeți şi de ţipete. 

În aval, oameni de rând şi căpitani de soi deopotrivă 
vedeau moartea verde, fierbinte, îndreptându-se în 
vârtejuri către plutele, bărcile şi bacurile lor, purtate pe 
valurile Apei Negre. Vâslele albe, lungi, ale galerelor din 
Myr scânteiau ca picioarele unor centipede înnebunite, 
căznindu-se să scape, dar era în zadar. Centipedele nu 
aveau unde să fugă. 

O duzină de focuri se dezlănţuiau sub zidurile oraşului, 
unde explodaseră butoaie cu smoală fierbinte, dar focul 
sălbatic le redusese la dimensiunea unor lumânări într-o 
casă în flăcări, cu fanioanele lor portocalii şi roşii fluturând 
neînsemnate pe fundalul holocaustului de jad. Norii 
coborâţi prinseseră culoarea râului cuprins de flăcări şi 
acopereau cerul în frumoase nuanţe de verde schimbător. 
Nepământesc de frumoase. O frumuseţe înfricoşătoare. Ca 
focul dragonului. Tyrion se întrebă dacă Aegon Cuceritorul 
se simţise la fel când zburase deasupra Câmpului său de 
Foc. 

Vântul dogoritor îi ridică mantia purpurie şi îl plesni 
peste faţă, însă nu putea să se întoarcă. Auzea ca prin vis 
mantiile aurii care ovaţionau de pe zidurile de apărare. Nu 
avea glas să li se alăture. Era o jumătate de victorie. Nu va 
fi destul. 

Văzu cum e înghițită de flăcările lacome încă una 
dintre corăbiile greoaie pe care le înţesase cu fructele 


374 


Regelui Aerys. O fântână arteziană de jad aprins se ridică 
din râu, cu suflul atât de strălucitor încât fu nevoit să-şi 
ferească ochii. Dâre de foc înalte de treizeci de picioare 
dansau pe ape, pârâind şi şuierând. Preţ de câteva clipe, 
acoperiră ţipetele. Erau sute în apă, înecându-se sau 
arzând sau făcând câte puţin din amândouă. 

Îi auzi ţipând, Stannis? Îi vezi arzând? E isprava ta, la 
fel de mult ca şi a mea. Tyrion ştia că undeva, în marea 
aceea de oameni clocotind la sud de Apa Neagră, Stannis 
privea şi el. Nu avusese niciodată setea de luptă a fratelui 
său, Robert. Comanda din spatele frontului, de la loc ferit, 
aşa cum îi era obiceiul şi Lordului Tywin Lannister. 
Surprinzător, acum stătea călare pe un cal de curse, 
înveşmântat în armura sclipitoare, cu coroana pe cap. O 
coroană de aur roşu, cum zice Varys, cu vârfurile în formă 
de flăcări. 

— Corăbiile mele. Glasul lui Joffrey se frânse în timp ce 
striga de pe pasarelă, unde se înghesuise, împreună cu 
gărzile lui, în spatele întăriturilor. Coroniţa aurie a 
regalității sale îi împodobea coiful de luptă. Corabia mea 
arde. Debarcarea Regelui, Regina Cersei, Omul Loial. 
Uitaţi-vă acolo la Floarea Mării. Arătă cu sabia lui nouă 
către locul unde flăcări roşii se prelingeau pe carena aurie 
a Florii Mării şi se furişau către vâsle. Căpitanul o 
întorsese împotriva curentului, dar nu suficient de repede 
ca să evite focul sălbatic. 

Era sortită pieirii, Tyrion ştia. N-a fost altă cale. Dacă 
nu ne-am fi apropiat să ieşim în întâmpinarea lor, Stannis 
ar fi mirosit capcana. O săgeată putea fi oprită, şi o suliță, 
chiar şi o piatră dintr-o catapultă, dar focul sălbatic avea o 
voinţă proprie. Odată eliberat, scăpa de sub controlul 
oamenilor obişnuiţi. 

— N-am avut ce face, îi spuse nepotului său. Flota 
noastră era condamnată în orice situaţie. 

Chiar şi din turnul de observaţie - era prea scund ca să 
vadă peste metereze, aşa că pusese să-i fie făcută o 
ridicătură -, flăcările, focul şi haosul bătăliei îl împiedicau 
pe Tyrion să vadă ce se întâmpla în aval, mai jos de castel, 

375 


dar văzuse scena de o mie de ori cu ochii minţii. Bronn 
trebuia să pună boii în mişcare în clipa în care nava 
comandant a lui Stannis avea să treacă pe sub Fortăreaţa 
Roşie; lanţul era extrem de greu şi vinciurile uriaşe se 
răsuceau încet, scârţâind şi huruind. Întreaga flotă a 
uzurpatorului trebuia să fi trecut până ce prima sclipire de 
metal putea fi zărită sub apă. Verigile aveau să iasă 
picurând, unele sclipind de noroi, za cu za, până ce 
întregul lanţ uriaş avea să se întindă bine. Regele Stannis 
îşi adusese flota vâslind în susul Apei Negre, dar nu va mai 
cobori niciodată. 

Chiar şi aşa, unii reuşeau să scape. Curentul unui râu 
era un lucru înşelător, iar focul sălbatic nu se împrăştia 
atât de uniform cum sperase. Canalul principal era cuprins 
în totalitate de flăcări, dar mulţi dintre oamenii din Myr 
reuşiseră să ajungă pe malul sudic, sub zidurile oraşului. 
Debarcaţi sau naufragiaţi, rezultatul e acelaşi, au adus 
oameni pe țărm. Mai rău, o bună parte a aripii de sud a 
primelor două linii ale inamicului fuseseră departe, în 
amonte de infern, când corăbiile au sărit în aer. Stannis 
rămăsese probabil cu vreo treizeci sau patruzeci de galere, 
mai mult decât suficiente ca să îşi treacă toată oastea 
peste apă după ce-şi vor recăpăta curajul. 

Asta ar putea să le ia ceva timp; chiar şi cel mai 
curajos bărbat trebuia să fie îngrozit după ce a privit o mie 
dintre tovarăşii săi mistuiţi de focul sălbatic. Hallyne 
spunea că uneori substanţa ardea atât de fierbinte încât 
carnea se topea ca seul. Dar, chiar şi aşa... 

Tyrion nu-şi făcea nici un fel de iluzii în privinţa 
oamenilor lui. Dacă bătălia începe să devină amară, vor 
ceda, şi vor ceda rău. Jacelyn Bywater îl avertizase, aşa că 
singura cale de a câştiga era să se asigure că bătălia 
rămânea dulce, de la început până la sfârşit. 

Vedea umbre întunecate mişcându-se printre ruinele 
carbonizate ale docurilor. £ timpul pentru o altă ieşire, 
gândi el. Oamenii erau mai vulnerabili ca oricând atunci 
când puneau, clătinându-se, primul picior pe mal. Nu 


376 


trebuia să-i dea inamicului timp să se grupeze pe ţărmul 
nordic. 

Cobori. 

— Spune-i Lordului Jacelyn că avem duşmanul pe malul 
râului, îi porunci el unuia dintre mesagerii pe care 
Bywater i-i dăduse. Altuia îi zise: Trimite-i lui Ser Arneld 
complimentele mele şi cere-i să rotească Târfele cu 
treizeci de grade spre vest. Unghiul le va permite să 
arunce la o distanţă mai mare, chiar dacă nu atât de 
departe în apă. 

— Mama mi-a promis că pot avea eu Târfele, spuse 
Joffrey. Tyrion era deranjat să vadă că Joffrey îşi ridicase 
din nou viziera. Fără îndoială, băiatul fierbea în spatele 
acelui oţel greu, dar ultimul lucru de care avea nevoie era 
ca vreo săgeată rătăcită să se înfigă între ochii nepotului 
său. 

Închise viziera cu un zornăit. 

— TŢine-o închisă, Înălţimea Ta, făptura ta dulce e de 
preţ pentru noi toţi. Și nu vrei să-ţi strici fețişoara aia 
drăguță. Târfele sunt ale tale. 

Era un moment la fel de bun ca oricare altul; să mai 
arunce alte vase cu foc asupra corăbiilor în flăcări părea 
lipsit de sens. Joff pusese ca Oamenii Coarnelor să fie 
dezbrăcaţi şi legaţi cu mâinile la spate în piaţa de 
dedesubt şi să li se pironească în cap coarne. Când 
fuseseră aduşi în faţa Tronului de Fier pentru judecată, 
promisese să-i trimită la Stannis. Un om nu era la fel de 
greu ca un bolovan sau ca un butoi cu smoală fierbinte, şi 
putea fi aruncat ceva mai departe. Unele dintre mantiile 
aurii făceau pariuri dacă trădătorii vor zbura până pe 
celălalt mal al Apei Negre. 

— Mişcă-te repede, Înălţimea Ta, îi spuse lui Joffrey. 
Vom avea nevoie destul de curând de catapulte pentru 
bolovani. Nici măcar focul sălbatic nu arde la nesfârşit. 

Joffrey plecă în goană, fericit, escortat de Ser Meryn, 
dar Tyrion îl prinse pe Ser Osmund de încheietură înainte 
de-a apuca să-l urmeze. 


377 


— Orice s-ar întâmpla, ai grijă să rămână teafăr şi să 
stea acolo, s-a înţeles? 

— Cum porunceşti. Ser Osmund zâmbi afabil. 

Tyrion îi avertizase pe Trant şi pe Kettleblack ce li se 
putea întâmpla dacă regele ar păţi ceva. Iar pe Joffrey îl 
aşteptau o duzină de manitii aurii cu experienţă la piciorul 
scării. Îți apăr bastardul nenorocit cât de bine pot, Cersei, 
gândi el cu amărăciune. Ai grijă să faci acelaşi lucru 
pentru Alayaya. 

Nici nu plecă bine Joffrey, că un curier urcă scările 
gâfâind. 

— Stăpâne, grăbeşte-te. Se lăsă pe un genunchi. Au 
debarcat oameni pe terenurile de turniruri, sute! Aduc un 
berbece sus, la Poarta Regelui. 

Tyrion înjură şi se îndreptă către scări, împleticindu-se. 
Podrick Payne îl aştepta jos cu caii. Galopară pe Uliţa 
Râului, cu Pod şi cu Ser Mandon Moore venind în urma 
lor. Casele oblonite erau cufundate într-o umbră verde, dar 
nimeni nu mişuna pe afară ca să le stea în cale. Tyrion 
poruncise ca străzile să rămână goale, pentru ca apărătorii 
să se poată mişca repede de la o poartă la alta. Oricum, 
când ajunseră la Poarta Regelui, auzea pocnetul bubuitor 
al lemnului pe lemn, ceea ce-i spunea că fusese adus în joc 
un berbece. Vaietul balamalelor imense suna ca geamătul 
unui uriaş murind. Piaţa de lângă casa porţii era înţesată 
de răniţi, dar vedea şi rânduri de cai, nu toţi răniţi, şi 
mercenari şi mantii aurii destule ca să formeze o coloană 
puternică. 

— Adunarea! strigă el sărind din şa. Poarta se clinti, 
sub impactul unei noi lovituri. Cine e la comandă aici? Tu 
mergi afară. 

— Nu. O umbră se desprinse de la zid, pentru a deveni 
un bărbat înalt, cu armură cenuşie. Sandor Clegane îşi 
smulse coiful cu ambele mâini şi îl lăsă să cadă pe pământ. 
Oţelul era pârjolit şi avea urme de lovituri, urechea stângă 
a Câinelui ce mârâia era retezată. O tăietură adâncă de 
sub un ochi făcea să se prelingă un şiroi de sânge peste 


378 


vechile cicatrici arse ale Câinelui, acoperindu-i jumătate 
din faţă. 

— Ba da, îl înfruntă Tyrion. 

Clegane începu să gâfâie. 

— La naiba cu asta! Şi cu tine. 

Un mercenar făcu un pas lângă el şi zise: 

— Am fost afară. De trei ori. Jumătate dintre oamenii 
noştri sunt morţi sau răniţi. Focul sălbatic ţâşneşte peste 
tot în jurul nostru, caii ţipă ca nişte oameni şi oamenii ţipă 
ca nişte cai... 

— Credeai că te-am angajat să lupti într-un turnir? Să- 
ţi aduc nişte lăptic rece şi un castron de zmeură? Nu? 
Atunci încalecă-ţi nenorocitul ăla de cal. Şi tu, Câine. 

Sângele de pe faţa lui Clegane strălucea roşu, dar ochii 
îi erau albi. Îşi scoase sabia lungă din teacă. 

Îi e frică, îşi dădu seama Tyrion, şocat. Câinele e 
înspăimântat. Încercă să-i explice ce aveau de făcut: 

— Au adus un berbece la poartă, poţi să-i auzi şi tu, şi 
trebuie să-i împrăştiem... 

— Deschidem porţile. Când vor năvăli înăuntru, îi 
înconjurăm şi-i omorâm. Câinele înfipse sabia lungă în 
pământ şi se sprijini de mâner, legănându-se. Am pierdut 
jumătate dintre oameni. Cai, la fel. Nu mai duc pe nimeni 
în focul ăla. 

Ser Mandon Moore înaintă lângă Tyrion, imaculat în 
platoşa lui albă, emailată. 

— Mâna Regelui îţi porunceşte. 

— La naiba cu Mâna Regelui! Acolo unde faţa Câinelui 
nu era roşie de sânge, era albă ca varul. Să-mi aducă 
cineva ceva de băut. Un soldat al mantiilor aurii îi întinse o 
cupă. Clegane luă o înghiţitură, o scuipă, azvârli cupa cât 
colo. Apă? La naiba cu apa ta! Adu-mi vin. 

E mort pe picioare. Tyrion îşi dădea seama acum. 
Rana, focul... E terminat, trebuie să găsesc pe altcineva, 
dar pe cine? Ser Mandon? Se uită la oameni şi ştiu că 
Mandon nu era o soluţie. Teama lui Clegane îi 
zdruncinase. Fără un conducător, vor refuza şi ei, iar Ser 


379 


Mandon... Era un om periculos, zicea Jaime, da, dar nu un 
om pe care alţii să-l urmeze. 

În depărtare, Tyrion auzi o nouă bubuitură puternică. 
Deasupra zidurilor, cerul întunecat era scăldat în straturi 
de lumină verde şi portocalie. Cât va putea să reziste 
poarta? 

E o nebunie, gândi el, dar mai bine nebunie decât 
înfrângere. Înfrângerea înseamnă moarte şi ruşine. 

— Prea bine. Voi conduce eu ieşirea. 

Dacă se gândise că asta îl va ruşina pe Câine şi va 
redeveni viteaz, se înşelase. Clegane nu făcu decât să 
râdă. 

— Tu? 

Tyrion citea neîncrederea pe chipurile lor. 

— Eu. Ser Mandon, tu vei duce steagul regelui. Pod, 
coiful meu. 

Băiatul alergă să-i execute ordinul. Câinele stătea 
sprijinit de sabia pătată de sânge şi îl privea cu ochii aceia 
albi, larg deschişi. Ser Mandon îl ajută pe Tyrion să urce 
din nou în şa. 

— Adunarea! strigă el. 

Roibul lui mare purta apărătoare de gât şi de cap. O 
mătase purpurie îi îmbrăca picioarele din spate, peste o 
haină de zale. Şaua înaltă era aurită. Podrick Payne îi 
înmână lui Tyrion coiful şi scutul, stejar greu împodobit cu 
o mână de aur pe fond roşu, înconjurată de lei mici de aur. 
Îşi plimbă calul în cerc, privind la mica sa trupă. Doar o 
mână de oameni răspunseseră la ordinul lui, nu mai mult 
de douăzeci. Stăteau în şa, cu ochii la fel de albi ca şi-ai 
Câinelui. Privi cu dispreţ către ceilalţi, cavaleri şi 
mercenari care plecaseră cu Clegane. 

— Se spune că sunt jumătate de om, zise el. Prin 
comparaţie, voi ce sunteţi? 

Asta îi făcu să se simtă destul de ruşinaţi. Un cavaler 
încălecă, fără coif, şi se alătură celorlalţi. Doi mercenari îl 
urmară. Pe urmă şi alţii. Poarta Regelui se cutremură din 
nou. În câteva clipe, numărul celor aflaţi sub comanda lui 


380 


Tyrion se dublă. Îi prinsese în laţ. Dacă eu lupt, trebuie să 
facă la fel, sau sunt mai prejos decât un pitic. 

— Nu mă veţi auzi strigând numele lui Joffrey, le spuse. 
Nu mă veţi auzi nici răcnind pentru Casterly Rock. E 
oraşul vostru, cel pe care Stannis vrea să-l jefuiască, iar 
cea pe care o doboară e poarta voastră. Aşa că veniţi cu 
mine să-l ucidem pe nemernic. 

Tyrion îşi scoase securea de război, îşi întoarse calul şi 
porni la trap spre poartă. Credea că vin în urma lui, dar nu 
îndrăzni să se uite. 


381 


SANSA 


Torţele pâlpâiau strălucitoare pe metalul bătut al 
suporturilor din perete, scăldând Sala de Bal a Reginei 
într-o lumină argintie. Cu toate acestea, era încă întuneric 
în încăpere. Sansa îl vedea în ochii palizi ai lui Ser Ilyn 
Payne, care stătea lângă uşa din spate, neclintit ca o 
stâncă, fără să mănânce sau să bea. Il auzea în tusea chi- 
nuitoare a Lordului Gyles şi în glasul şoptit al lui Osney 
Kettleblach când se strecură înăuntru să-i aducă veşti lui 
Cersei. 

Sansa îşi termina supa când Osney Kettleblack veni 
prima oară, intrând prin spate. Îl zări vorbind cu fratele 
lui, Osfryd. Apoi se urcă pe platformă şi îngenunche lângă 
jilţul înalt, mirosind a cal, cu patru zgârieturi lungi pe 
obrazu-i plin de cruste, cu părul căzându-i peste guler şi 
peste ochi. Cu toată şoapta lui, Sansa auzi fără să vrea. 

— Flotele sunt prinse în bătălie. Au fost debarcaţi nişte 
arcaşi, dar Câinele i-a făcut fărâme. Da, Înălţimea Ta. 
Fratele tău ridică lanţul. Am auzit semnalul. La Fundătura 
Puricilor, câţiva beţivani sparg uşi şi se urcă pe ferestre. 
Lordul Bywater a trimis mantiile aurii să se ocupe de ei. 
Septul lui Baelor este înţesat de oameni, toată lumea se 
roagă. 

— Şi fiul meu? 

— Regele s-a dus la sept să primească binecuvântarea 
Înaltului Septon. Acum umblă pe ziduri cu Mâna, zicându- 
le oamenilor să fie curajoşi, ridicându-le moralul, cum ar 
veni. 

Cersei făcu semn pajului să-i mai umple cupa cu vin, un 
vin vechi, auriu, de la Arbor, aromat şi tare. Regina bea 
vârtos, dar vinul părea doar s-o facă mai frumoasă; obrajii 
îi erau îmbujoraţi şi ochii aveau o căldură strălucitoare, 
febrilă, când privea în jos, peste sală. Ochi de foc sălbatic, 
gândi Sansa. 


382 


Cântăreţii cântau. Jonglerii făceau jonglerii. Băiatul 
Lunii mergea clătinându-se pe catalige prin sală, râzând 
de toată lumea, iar Ser Dontos alerga după slujnice pe 
calul lui din coadă de mătură. Oaspeţii râdeau, dar era un 
râs lipsit de veselie, genul de râs care se putea transforma 
în hohot de plâns într-o clipită. Trupurile lor sunt aici, dar 
gândurile sunt pe zidurile oraşului, şi inimile la fel. 

După supă, fu adusă o salată de mere, cu nuci şi cu 
stafide. Cu orice altă ocazie, ar fi fost o delicatesă, dar în 
seara aceasta toată mâncarea era condimentată cu teamă. 
Sansa nu era singura din încăpere care nu avea poftă de 
mâncare. Lordul Gyles mai mult tuşea decât mânca. Lollys 
Stokeworth stătea ghemuită şi tremurând, iar tânăra soţie 
a unuia dintre scutierii lui Ser Lancel începu să plângă 
nestăpânit. Regina îi porunci lui Maester Frenken să o 
ducă la culcare cu o cupă de vin al viselor. 

— Lacrimi, îi spuse dispreţuitoare Sansei, în timp ce 
femeia era condusă afară din sală. Arma femeii, obişnuia 
să le numească nobila mea mamă. Arma bărbatului e 
sabia. Şi asta ne spune tot ce trebuie să ştim, nu-i aşa? 

— Dar bărbaţii trebuie să fie foarte curajoşi, răspunse 
Sansa. Să plece şi să înfrunte săbiile şi securile, cu toată 
lumea încercând să-i omoare... 

— Jaime mi-a spus odată că se simte viu doar în luptă şi 
în pat. Ridică cupa şi înghiţi. Salata îi era neatinsă. Aş 
prefera să înfrunt oricâte săbii decât să stau aşa, 
neajutorată, prefăcându-mă că mă bucur de compania 
acestui cârd de găini speriate. 

— Tu i-ai invitat aici, Înălţimea Ta. 

— Oamenii aşteaptă unele lucruri de la o regină. Le vor 
aştepta şi din partea ta, dacă te vei căsători cu Joffrey. Ai 
face bine să înveţi. Regina cercetă soțiile, fiicele şi mamele 
care umpleau băncile. De unele singure, găinile nu 
înseamnă nimic, dar cocoşii lor sunt importanţi dintr-un 
motiv sau altul, şi unii s-ar putea să supravieţuiască 
acestei bătălii. Aşa că e de datoria mea să le ofer protecţie 
femeilor. Dacă piticul nenorocit de frate-meu va reuşi, 
cumva, să învingă, ele se vor întoarce la soţii şi la taţii lor, 


383 


pline de poveşti despre cât de vitează am fost, cum curajul 
meu le-a inspirat şi le-a ridicat moralul, cum nu m-am 
îndoit de victorie nici măcar o clipă. 

— Şi dacă, totuşi, castelul va cădea? 

— "i-ar plăcea asta, nu-i aşa? Cersei nu aşteptă să fie 
contrazisă. Dacă nu sunt trădată de propriile mele gărzi, s- 
ar putea să rezist aici o vreme. Pe urmă aş putea să mă 
duc la ziduri şi să mă predau Lordului Stannis în persoană. 
Asta ne va scuti de ce e mai rău. Dar dacă Citadela lui 
Maegor va cădea înainte ca Stannis să poată veni, ei bine, 
atunci majoritatea musafirelor mele vor avea parte de un 
pic de viol, aş zice. Şi nu trebuie să pierzi din vedere 
mutilarea, tortura şi crima în vremuri ca acestea. 

Sansa era îngrozită. 

— Acestea sunt femei neînarmate şi de obârşie nobilă. 

— Obârşia le protejează, recunoscu Cersei, deşi nu atât 
de mult cum ai crede. Fiecare are un preţ bun de 
răscumpărare, dar după nebunia luptei, soldaţii vor adesea 
mai degrabă carne decât bani. Oricum, un scut de aure 
mai bun decât nici unul. Afară, pe străzi, femeile nu vor fi 
tratate cu atâta blândeţe. Nici servitoarele noastre. 
Făpturi drăgălaşe precum slujnica aceea a Doamnei Tanda 
s-ar putea pregăti pentru o noapte agitată, dar să nu-ți 
închipui că femeile bătrâne, infirme sau urâte vor fi 
menajate. Destulă băutură va face ca o spălătoreasă oarbă 
şi slujnicele duhnind a porc să pară la fel de atrăgătoare 
ca şi tine, draga mea. 

— Ca mine? 

— Încearcă să nu vorbeşti ca un şoricel, Sansa. Eşti 
femeie matură acum, ai uitat? Şi logodită cu primul meu 
născut. Regina sorbi din vin. Dacă ar fi oricine altcineva la 
porţi, aş putea spera să-l ademenesc. Dar e vorba de 
Stannis Baratheon. Aş avea mai multe şanse să-i seduc 
calul. Observă expresia de pe chipul Sansei şi începu să 
râdă. Te-am şocat, doamna mea? Se aplecă mai aproape. 
Ei, prostuţo! Lacrimile nu sunt singura armă a femeii. Mai 
ai una între picioare şi ai face bine să înveţi s-o foloseşti. 


384 


Vei găsi că bărbaţii îşi folosesc săbiile cu destulă 
dezinvoltură. Ambele feluri de săbii. 

Sansa fu scutită de nevoia de a răspunde când doi 
dintre fraţii Kettleblack reintrară în sală. Ser Osmund şi 
fraţii lui deveniseră mari favoriţi la castel; aveau mereu la 
îndemână un zâmbet sau o glumă şi se înțelegeau cu 
grăjdarii şi vânătorii la fel de bine ca şi cu scutierii şi cu 
cavalerii. Cu slujnicuţele se înțelegeau cel mai bine, se 
spunea pe la colţuri. În ultima vreme, Ser Osmund luase 
locul lui Sandor Clegane lângă Joffrey, iar Sansa auzise 
femeile de la fântână zicând că era la fel de puternic, însă 
mai tânăr şi mai ager decât Câinele. Dacă era aşa, Sansa 
se întrebă de ce nu auzise niciodată despre aceşti fraţi 
Kettleblack înainte ca Ser Osmund să fie numit în Garda 
Regală. 

Osney era numai zâmbet când îngenunche lângă 
regină. _ 

— Matahalele au sărit în aer, Înălţimea Ta. Toată Apa 
Neagră e acoperită de foc sălbatic. O sută de corăbii 
arzând, poate mai multe. 

— Şi fiul meu? 

— E la Poarta Noroiului cu Mâna şi Garda Regală, 
Înălţimea Ta. Înainte a vorbit cu arcaşii de pe zidurile de 
apărare şi le-a dat câteva sfaturi cum să mânuiască o 
arbaletă, aşa a făcut. Cu toţii sunt de acord că e un băiat 
pe de-a-ntregul curajos. 

— Mai bine ar rămâne un băiat pe de-a-ntregul viu. 
Cersei se întoarse către fratele lui, Osfryd, care era mai 
înalt, mai încruntat şi purta o mustață neagră, căzută. Da? 

Osfryd îşi aşezase un coif peste părul lung şi negru, şi 
expresia feţei sale era îndârjită. 

— Înălţimea Ta, zise el cu glas scăzut, băieţii au prins 
un grăjdar şi două servitoare încercând să se furişeze pe o 
poartă secretă, cu trei dintre caii regelui. 

— Primii trădători ai serii, zise regina, dar mă tem că 
nu şi ultimii. Cere-i lui Ser Ilyn să se ocupe de ei şi pune-le 
capetele în sulițe în faţa grajdurilor, ca avertisment. Când 
plecară, se întoarse către Sansa. O altă lecţie pe care ar 


385 


trebui s-o înveţi, dacă speri să stai lângă fiul meu. Fii 
blândă într-o noapte ca asta, şi trădătorii vor creşte în 
jurul tău ca ciupercile după ploaie. Singura modalitate de 
a păstra loialitatea supuşilor tăi este să te asiguri că se 
tem de tine mai mult decât de inamic. 

— Îmi voi aminti asta, Înălţimea Ta, zise Sansa, deşi ea 
auzise mereu că dragostea era o cale mai sigură către 
loialitatea oamenilor, decât frica. Dacă voi fi vreodată 
regină, am să-i fac să mă iubească. 

După salată, urmară plăcinte de raci. Pe urmă veni 
mielul prăjit, cu praz şi cu morcovi, servit în străchini de 
pâine scobită. Lollys mâncă prea repede, i se făcu rău şi se 
umplu de vomă din cap până-n picioare, la fel şi pe sora ei. 
Lordul Gyles tuşi, bău, tuşi, bău şi îşi pierdu cunoştinţa. 
Regina privi cu dezgust spre locul unde era lăbărţat, cu 
faţa în strachină şi cu mâna într-o băltoacă de vin. 

— Trebuie că zeii au fost nebuni să-i facă bărbaţi pe 
unii ca el, iar eu am fost nebună să cer eliberarea lui. 

Osfryd Kettleblack se întoarse, cu mantia purpurie 
fluturând. 

— În piaţă se adună oameni, Înălţimea Ta, cerând să se 
adăpostească în castel. Nu o gloată, ci negustori bogaţi şi 
alţii asemenea. 

— Porunceşte-le să se întoarcă la casele lor, spuse 
regina. Dacă nu vor să plece, pune-i pe arcaşii noştri să 
omoare câţiva. Nu intră nimeni. Nu vreau să se deschidă 
porţile sub nici un motiv. 

— Cum porunceşti. Făcu o plecăciune şi se îndepărtă. 

Chipul reginei era aspru şi ameninţător. 

— Aş vrea să le pot duce o sabie la gât cu mâna mea. 
Începea să vorbească poticnit. Când eram mici, Jaime şi cu 
mine semănam atât de mult încât nici măcar nobilul nostru 
tată nu ne putea deosebi. Uneori, ca distracţie, ne 
îmbrăcam unul în hainele altuia şi petreceam ziua întreagă 
unul în pielea celuilalt. Oricum, când Jaime a primit întâia 
lui sabie, pentru mine nu a fost nici una. Îmi amintesc că 
am întrebat: Fu ce primesc? Semănam atât de mult şi nu 
înţelegeam de ce ne tratau atât de diferit. Jaime învăţa să 


386 


se lupte cu sabia, cu lancea şi cu ghioaga, în timp ce eu 
eram învățată să zâmbesc, să cânt şi să plac. El era 
moştenitor la Casterly Rock, în timp ce eu urma să fiu 
vândută unui străin, ca o iapă, ca să fiu călărită ori de câte 
ori poftea noul meu stăpân, bătută după placul lui şi 
azvârlită cu timpul deoparte, pentru o mânză mai tânără. 
Soarta lui Jaime avea să fie gloria şi puterea, în timp ce a 
mea era în chinurile facerii şi în sângele lunar. 

— Dar tu ai fost Regina Celor Şapte Regate, zise Sansa. 

— Când se ajunge la săbii, o regină rămâne până la 
urmă doar o femeie. 

Cupa de vin a lui Cersei era goală. Pajul se apropie să 
i-o umple din nou, dar ea o întoarse cu susul în jos şi 
scutură din cap. 

— Nu mai vreau. Trebuie să am capul limpede. 

Ultimul fel era brânză de capră servită cu mere coapte. 
Mirosul de scorţişoară umplea sala, când Osney 
Kettleblack se strecură înăuntru pentru a se aşeza din nou 
în genunchi între ele. 

— Înălţimea Ta, şopti el, Stannis a debarcat oameni pe 
terenurile pentru turniruri, şi mai sunt şi alţii care trec 
râul. Poarta Noroiului e sub asediu şi au adus un berbece 
la Poarta Regelui. Pezevenghiul a plecat să-i alunge. 

— Asta îi va umple de teamă, făcu ironic regina. Sper 
că nu l-a luat cu el pe Joff. N 

— Nu, Înălțimea Ta, regele e cu fratele meu, la Târfe. Îi 
aruncă pe Oamenii Coarnelor în râu. 

— Cu Poarta Noroiului sub asediu? O nebunie! Spune-i 
lui Ser Osmund că vreau să plece de-acolo îndată, e prea 
periculos. Adu-l înapoi la castel. 

— Pezevenghiul a spus... 

— Ceea ce am spus eu ar trebui să te preocupe. Cersei 
miji ochii. Fratele tău va face aşa cum i se spune, altfel voi 
avea grijă să conducă el însuşi următorul atac, iar tu vei 
merge cu el. 

După ce mâncarea fu strânsă, mulţi dintre oaspeţi 
cerură permisiunea să se ducă la sept. Cersei le îndeplini, 
binevoitoare, rugămintea. Lady Tanda şi fiicele ei se 


387 


numărau printre cei care plecară. Pentru cei rămaşi, a fost 
adus un cântăreţ să umple sala de muzica dulce a harpei 
sale. Cântă despre Jonquil şi Florian, despre Prinţul 
Aemon, Cavalerul Dragon, şi iubirea sa pentru regina 
fratelui său, despre cele zece mii de corăbii ale Nymeriei. 
Erau cântece frumoase, dar îngrozitor de triste. Mai multe 
femei începură să lăcrimeze şi Sansa simţi şi ea cum i se 
umezesc ochii. 

— Foarte bine, draga mea. Regina se aplecă mai 
aproape. Vrei să exersezi lacrimile acelea. Vei avea nevoie 
de ele pentru Regele Stannis. 

Sansa se foi nervoasă. 

— Înălţimea Ta? 

— O, scuteşte-mă de amabilităţile tale găunoase. 
Situaţia trebuie să fie disperată acolo dacă au nevoie de un 
pitic în fruntea lor, aşa că ai putea foarte bine să-ţi scoţi 
masca. Ştiu totul despre micile tale trădări din pădurea 
zeilor. 

— Pădurea zeilor? Nu te uita la Ser Dontos, nu, nu te 
uita, îşi spuse Sansa. Nu stie, nimeni nu ştie. Dontos mi-a 
promis, Florian al meu nu m-ar dezamăgi niciodată. N-am 
trădat nimic. Vizitez pădurea zeilor doar ca să mă rog. 

— Pentru Stannis. Sau pentru fratele tău, e acelaşi 
lucru. De ce altceva ai căuta zeii tatălui tău? Te rogi 
pentru înfrângerea noastră. Cum ai numi tu asta, dacă nu 
trădare? 

— Mă rog pentru Joffrey, insistă ea, agitată. 

— De ce, pentru că te tratează atât de drăguţ? Regina 
luă o carafă cu vin dulce de prune de la o slujitoare care 
trecea şi umplu cupa Sansei. Bea, porunci ea cu răceală. 
Poate că îţi va da curajul să înfrunţi adevărul de data asta. 

Sansa ridică la buze cupa şi luă o sorbitură. Vinul era 
greţos de dulce, şi foarte tare. 

— Poţi mai mult de-atât, zise Cersei. Goleşte cupa, 
Sansa. Regina ta îţi porunceşte. 

Aproape se înecă, dar goli cupa, bând până la fund 
vinul vâscos, dulce, până ce capul începu să i se 
învârtească. 


388 


— Mai vrei? întrebă Cersei. 

— Nu. Te rog. 

Regina păru nemulțumită. 

— Când ai întrebat mai devreme despre Ser Ilyn, te-am 
minţit. Vrei să auzi adevărul, Sansa? Vrei să ştii de ce se 
află, într-adevăr, aici? 

Nu îndrăznea să răspundă, dar nu avea nici o 
importanţă. Regina ridică o mână şi făcu un semn, fără să 
aştepte răspunsul. Sansa nici măcar nu-l văzuse pe Ser 
Ilyn revenind în sală, dar dintr-odată era acolo, ieşind cu 
paşi grei din umbra din spatele platformei, fără zgomot, ca 
o pisică. Ducea în mână Gheaţa, scoasă din teacă. Sansa 
îşi aminti că tatăl ei curăța întotdeauna sabia în pădurea 
zeilor după ce lua capul unui om, dar Ser Ilyn nu era atât 
de delicat. Pe oţelul vălurit era sânge uscat, roşul ofilindu- 
se deja spre maro. 

— Informeaz-o pe Lady Sansa de ce te ţin în preajma 
noastră, zise Cersei. 

Ser Ilyn deschise gura şi scoase un horcăit sufocat. 
Faţa lui cu urme de vărsat nu avea nici o expresie. 

— E aici pentru noi, spuse regina. S-ar putea ca 
Stannis să cucerească oraşul şi s-ar putea să ia tronul, dar 
nu voi suporta să mă judece el. Pe noi nu am de gând să-l 
las să pună mâna în viaţă. 

— Noi? 

— M-ai auzit. Aşa că poate ar fi cel mai bine să te rogi 
din nou, Sansa, pentru un alt rezultat. Casa Stark nu se va 
bucura defel de căderea Casei Lannister, îţi promit. Întinse 
mâna şi-i atinse părul, dându-i-l uşor la o parte de pe gât. 


389 


TYRION 


Fanta din vizieră îi limita lui Tyrion câmpul vizual la 
ceea ce se afla în faţa lui, dar când întoarse capul, văzu 
trei galere acostate pe terenurile pentru turniruri şi o a 
patra, mai mare decât celelalte, destul de departe în 
adâncul râului, aruncând butoaie cu smoală fierbinte de pe 
o catapultă. 

— Vârf de lance! ordonă Tyrion în timp ce oamenii lui 
ieşeau pe poarta de apărare. 

Se grupară în formă de suliță, cu Tyrion în vârf. Ser 
Mandon Moore ocupa locul din dreapta sa, cu flăcările 
sclipind pe emailul alb al armurii, cu ochii săi palizi 
strălucind imperturbabil prin viziera coifului. Călărea un 
cal negru ca tăciunele, înveşmântat cu totul în alb, şi purta 
scutul Gărzii Regale legat de braţ. La stânga, Tyrion fu 
surprins să-l vadă pe Podrick Payne cu o sabie în mână. 

— Eşti prea tânăr, spuse el îndată. Intoarce-te. 

— Sunt scutierul tău, stăpâne. 

Tyrion nu-şi putea permite să piardă timpul cu 
discuţiile. 

— Cu mine, atunci. Ţine aproape. 

Dădu pinteni calului. 

Călăreau cot la cot, urmărind linia zidurilor 
amenințătoare. Steagul lui Joffrey flutura purpură şi aur în 
mâna lui Ser Mandon, cu cerbul şi cu leul dansând, unul 
lângă altul. Trecură de la pas la trap, ocolind pe departe 
baza turnului. De pe zidurile oraşului ţâşneau săgeți, iar 
deasupra pietrele se rostogoleau şi cădeau, prăbuşindu-se 
orbeşte pe pământ sau în apă, oţel şi carne. În faţă se 
desluşeau Poarta Regelui şi o mulţime de soldaţi luptându- 
se cu un berbece uriaş, un stâlp negru de stejar cu un cap 
de fier. Arcaşii veniţi de pe corăbii îi înconjurau, slobo- 
zindu-şi săgețile când vreun străjer îşi făcea apariţia pe 
zidurile porţii. 

390 


— Lănci, ordonă Tyrion, şi porni la galop. 

Pământul era îmbibat şi alunecos, noroi şi sânge în 
părţi egale. Armăsarul lui se împiedică de un cadavru, 
copitele îi alunecară, răscolind pământul şi, pentru o clipă, 
Tyrion se temu că atacul se va sfârşi cu el căzând de pe şa 
înainte de-a ajunge măcar în faţa duşmanului, dar, cumva, 
reuşiră amândoi, el şi calul lui, să-şi păstreze echilibrul. 
Lângă poartă, oamenii se întorceau, încercând în mare 
grabă să-şi adune puterile pentru lovitură. Tyrion ridică 
securea şi strigă: 

— Debarcaderul Regelui! 

Alte glasuri preluară strigătul, iar acum vârful de lance 
zbură, un urlet prelung de oţel şi mătase, copite bubuind şi 
săbii ascuţite sărutate de foc. 

Ser Mandon lăsă în jos vârful lăncii în ultima secundă 
şi înfipse steagul lui Joffrey în pieptul unui bărbat în vestă 
cu ţinte, ridicându-l cu totul de la pământ. În faţa lui 
Tyrion se afla un cavaler a cărui cămaşă etala o vulpe în 
mijlocul unui cerc de flori. Florent fu primul lui gând, dar 
fără coif. îi veni în minte în secunda următoare. Îl izbi în 
faţă cu toată puterea securii, a braţului şi a calului pornit 
la atac, retezându-i jumătate din cap. Şocul impactului îi 
amorţi umărul. Shagga ar râde de mine, gândi el mergând 
mai departe. 

O suliță i se lovi de scut cu un zgomot înăbuşit. Pod 
galopa lângă el, lovind fără milă orice duşman care îi ieşea 
în cale. Nedesluşit, auzi uralele oamenilor de pe ziduri. 
Berbecele zăcea distrus în noroi, uitat într-o clipită, iar cei 
care îl mânuiseră fugeau sau se întorceau să lupte. Tyrion 
dobori un arcaş de pe cal, spintecă un lăncier de la umăr 
până la subsuoară, izbi un coif cu creasta în formă de 
peşte-spadă. Lângă berbece, uriaşul roib al lui Tyrion se 
ridică pe picioarele din spate, dar sări uşor peste obstacol 
şi Ser Mandon, moartea în mătase albă ca neaua, trecu în 
zbor pe lângă el. Sabia lui reteza mădulare, spărgea 
capete, sfărma scuturi în bucăţi - deşi puţini dintre inamici 
reuşiseră să treacă râul cu scuturile intacte. 


391 


Tyrion îşi zori calul peste berbece. Duşmanii fugeau. Îşi 
mişcă repede capul de la dreapta la stânga şi la loc, dar nu 
văzu nici urmă de Podrick Payne. O săgeată îi şuieră pe 
lângă obraz, ratându-i viziera la două degete. Se smuci 
speriat, cât pe-aci să cadă din şa. Dacă e să stau aici ca un 
butuc, aş putea la fel de bine să-mi vopsesc o ţintă pe 
pieptar. 

Dădu pinteni calului, trecând printre şi peste cadavrele 
împrăştiate. În aval, Apa Neagră era ticsită de epavele 
galerelor în flăcări. Pete de foc sălbatic mai pluteau şi 
acum la suprafaţa apei, aruncând vârtejuri verzi, 
înfricoşătoare, la douăzeci de picioare în aer. Reuşiseră să- 
i împrăştie pe cei de la berbece, dar Tyrion vedea lupte 
dintr-o parte într-alta de-a lungul țărmului - oamenii lui 
Ser Balon Swann, cel mai probabil, sau ai lui Lancel, 
încercând să arunce înapoi în apă inamicii care se 
învălmăşeau la mal, năvălind de pe corăbiile în flăcări. 

— Vom porni către Poarta Noroiului, ordonă el. 

Ser Mandon strigă: 

— Poarta Noroiului! 

Şi porniră din nou la drum. „Debarcaderul Regelui!”, 
strigau răguşit oamenii lui, şi „Piticul! Piticul!” Se întrebă 
cine-i învățase asta. Prin oţelul şi căptuşeala coifului său, 
auzea ţipete chinuite, trosnetul flămând al flăcărilor, 
bubuitul cornurilor de război şi sunetul metalic al 
goarnelor. Focul era peste tot. Zeii fie îndurători, nu e de 
mirare că s-a speriat. De flăcări se teme Câinele... 

Apa Neagră răsună de un bubuit puternic când o piatră 
de dimensiunea unui cal ateriză direct în mijlocul 
corăbiilor, pe una dintre galere. A noastră sau a lor? Prin 
fumul nestăpânit, nu-şi putea da seama. Se terminase cu 
vârful lui de lance, fiecare îşi avea acum propria bătălie. 
Ar fi trebuit să mă întorc, gândi el mergând înainte. 

Securea era grea în pumnul lui. Câţiva oameni încă îl 
urmau. Ceilalţi erau morţi sau fugiseră. Fu nevoit să se 
lupte cu armăsarul său ca să-şi păstreze direcţia către est. 
Calului nu-i plăcea focul mai mult decât îi plăcuse lui 
Sandor Clegane, dar era mai uşor de stăpânit. 


392 


Dinspre râu se târau oameni. Oameni arşi şi 
sângerând,  scuipând apă, clătinându-se, majoritatea 
murind. Îşi conduse trupa printre ei, oferindu-le morţi mai 
rapide şi mai curate celor destul de puternici ca să se ţină 
pe picioare. Războiul se reducea la dimensiunea vizierei 
sale. Cavaleri de două ori cât el fugeau din calea lui sau 
rămâneau şi mureau. Păreau făpturi mici şi speriate. 
Lannister! striga el lovind. Braţul îi era roşu până la cot, 
lucind în lumina dinspre râu. Când calul se cabră din nou, 
Tyrion ridică securea, agitând-o către stele, şi îi auzi 
strigând din nou. Piticul! Piticul! Avea senzaţia că e beat. 

Febra bătăliei. Nu se gândise niciodată s-o 
experimenteze pe pielea lui, deşi Jaime îi vorbise despre ea 
desul de des - cum timpul parcă se estompa şi încetinea, şi 
chiar se oprea în loc, cum trecutul şi viitorul dispăreau 
până ce nu mai exista nimic decât clipa, cum frica 
dispărea, cum judecata dispărea, şi însuşi trupul tău 
dispărea. 

— Atunci nu-ţi mai simţi rănile sau durerea de spate 
provocată de povara armurii, nici sudoarea ce îţi curge în 
ochi. Încetezi să simţi, încetezi să gândeşti, încetezi să fii 
tu, există doar lupta, duşmanul, acest om şi următorul şi 
următorul şi următorul, şi ştii că ei sunt speriaţi şi obosiţi, 
dar tu nu, tu eşti viu, iar moartea e pretutindeni în jurul 
tău, dar săbiile lor se mişcă atât de încet, şi poţi să dansezi 
printre ei, râzând. Febra bătăliei. Sunt o jumătate de om şi 
sunt beat de măcel, să mă omoare dacă pot! 

Încercară. Un alt lăncier alergă spre el. Tyrion îi scurtă 
capul suliţei, pe urmă braţul, răsucindu-se în jurul lui, în 
cerc. Un arcaş fără arc dădu să-l împungă cu o săgeată pe 
care o ţinea ca pe-un cuţit. Armăsarul îl lovi cu piciorul 
între coapse, azvârlindu-l cât colo. Tyrion râse răguşit. 
Trecu pe lângă un steag înfipt în noroi, una dintre inimile 
învăpăiate ale lui Stannis, şi îi tăie coada în două cu o 
mişcare a securii. Un cavaler se ivi din senin, lovindu-i 
scutul cu o sabie pentru două mâini, iar şi iar, până când 
cineva îi vâri un cuţit sub braţ. Unul dintre oamenii lui 
Tyrion, probabil. El nu văzu nimic. 


393 


— Mă predau, ser, strigă un alt cavaler de mai departe, 
din aval. Mă predau, nobile cavaler, mă predau în faţa ta. 
Zălogul meu, uite, ţine. Omul zăcea într-o băltoacă de apă 
neagră, întinzându-i o mănuşă de zale, în semn de 
supunere. Tyrion trebui să se aplece ca să o ia. În aceeaşi 
clipă, un vas cu foc sălbatic îi ţâşni pe deasupra capului, 
împroşcând flăcări verzi. În străfulgerarea neaşteptată de 
lumină, văzu că balta nu era neagră, ci roşie. Mănuşa avea 
încă mâna cavalerului în ea. O aruncă înapoi. 

— Mă predau, hohoti omul disperat. 

Tyrion se îndepărtă, clătinându-se. Un oştean înhăţă 
căpăstrul calului său şi se năpusti spre faţa lui cu un 
pumnal. Dădu la o parte lama şi îşi îngropă securea în 
ceafa bărbatului. În timp ce se căznea să o elibereze, o 
revărsare de alb îi apăru în colţul ochiului. Tyrion se 
întoarse, gândindu-se că-l va găsi pe Ser Mandon Moore 
din nou lângă el, dar era un alt cavaler alb. Ser Balon 
Swann purta aceeaşi armură, dar pe valtrapul calului său 
erau lebedele încăierate, negre şi albe, ale Casei sale. E 
mai mult un cavaler pătat decât unul imaculat, gândi 
Tyrion prosteşte. Fiecare părticică din Ser Balon era 
stropită cu sânge şi mânjită de fum. Îşi ridică ghioaga de 
fier, arătând în aval. Bucăţi de creier şi oase erau agăţate 
de capul buzduganului. 

— Stăpâne, priveşte. 

Tyrion îşi întoarse calul, ca să se uite. Dedesubt, 
curentul curgea încă negru şi puternic, dar suprafaţa era 
un vârtej de sânge şi de flăcări. Cerul era roşu şi 
portocaliu şi verde ţipător. 

— Ce? întrebă el. Pe urmă văzu. 

Ostaşi înveşmântaţi în oţel se prăvăleau de pe o galeră 
distrusă, care lovise un dig. Atât de mulți, de unde vin? Cu 
ochii mijiţi, prin fum şi prin lumina orbitoare, Tyrion îi 
urmări departe, pe râu. Douăzeci de galere erau 
îngrămădite acolo, poate mai multe, îi era greu să le 
numere. Vâslele lor erau încrucişate, carenele legate una 
de alta cu funii de acostare. Erau înţepate una de pintenul 
celeilalte, încâlcite în urzeli de pânze căzute. O corabie 


394 


greoaie plutea cu carena în sus între două vase mai mici. 
Epave, dar atât de îngrămădite încât puteai să sari de pe o 
punte pe alta şi să treci Apa Neagră. 

Sute dintre cei mai neînfricaţi oameni ai lui Stannis 
Baratheon făceau asta. Tyrion văzu un nătărău de cavaler 
încercând să traverseze călare, îndemnând un cal îngrozit 
peste copastii şi vâsle, peste punți înclinate, alunecoase de 
sânge şi trosnind de foc sălbatic. Le-am făcut un nenorocit 
de pod, gândi el cuprins de panică. Părţi din pod se 
scufundau şi altele erau în flăcări şi tot eşafodajul scârţâia 
şi se deplasa, gata să se împrăştie în toate direcţiile în 
fiece clipă, dar asta nu părea să-i împiedice. 

— Aceia sunt oameni curajoşi, îi spuse lui Ser Balon cu 
admiraţie. Hai să mergem să-i omorâm. 

Tyrion îl conduse prin focurile pâlpâitoare, prin cenuşa 
şi prin funinginea de pe malul râului, tropăind în josul unui 
chei lung de piatră, cu oamenii lui şi ai lui Ser Balon în 
urma lor. Ser Mandon se alinie lângă ei, cu scutul 
sfârtecat. Prin văzduh zburau vârtejuri de fum şi de 
cenuşă, iar duşmanul cedă înainte de lovitura lor, 
aruncându-se înapoi în apă, doborându-i pe alţii care se 
chinuiau să se caţere. Piciorul podului era o galeră 
inamică pe jumătate scufundată, cu prora zugrăvită în 
culorile Urgiei Dragonului şi cu fundul sfârtecat de una 
dintre matahalele înecate pe care le amplasase Tyrion 
între cheiuri. Un lăncier purtând blazonul crabului roşu al 
Casei Celtigar îşi înfipse vârful suliţei în pieptul calului pe 
care şedea Lordul Balon Swann, înainte să apuce să 
descalece, aruncându-l din şa. Tyrion izbi în trecere capul 
bărbatului, dar nu mai putea ţine calul în frâu. Armăsarul 
sări de pe marginea digului peste o copastie sfărâmată, 
aterizând cu un urlet şi cu un pleoscăit în apa până la 
genunchi. Lui Tyrion securea îi zbură din mână, 
învârtindu-se, urmată de el însuşi, şi puntea se ridică, 
dându-i o palmă udă. 

Urmă o nebunie. Calul îşi rupsese un picior şi necheza 
îngrozitor. Reuşi cumva să-şi scoată pumnalul şi să taie 
gâtul bietului animal. Sângele ţâşni într-o fântână stacojie, 

395 


scăldând braţele şi pieptul lui Tyrion. Reuşi să se ţină din 
nou pe picioare, se împletici către parapet, şi pe urmă se 
lupta, se clătina şi îşi bălăcea picioarele pe punţile 
inundate de apă. Spre el veneau oameni. Pe unii îi omora, 
pe alţii îi rănea, unii se îndepărtau, dar erau mereu mai 
mulţi. Îşi pierdu cuțitul şi se alese cu o suliță ruptă, n-ar fi 
putut să spună cum. O ţinea strâns în mână şi înjunghia, 
cu înjurături răcnite. Oamenii fugeau din calea lui, iar el 
fugea după ei, căţărându-se peste parapetul următoarei 
corăbii, şi pe urmă al următoarei. Cele două umbre albe 
ale sale îl însoțeau tot timpul; Balon Swann şi Mandon 
Moore, frumoşi în platoşele lor palide. Înconjuraţi de un 
cerc de suliţaşi ai lui Velaryon, luptară spate la spate şi 
transformară lupta într-un dans grațios. 

În ceea ce-l privea, avea un fel grosolan de a ucide. 
Înjunghia un om în rinichi când era cu spatele, îl înhăţă pe 
altul de picior şi îl arunca în râu cu capul în jos. Săgeţile îi 
treceau şuierând pe lângă cap şi zornăiau lovindu-i-se de 
armură. Una îi poposi între umăr şi pieptar, dar nu o simţi. 
Un om dezbrăcat căzu din cer, prăbuşindu-se pe punte, cu 
trupul plesnindu-i ca un pepene aruncat dintr-un turn. 
Sângele bărbatului fu împroşcat prin viziera lui Tyrion. 
Începură să cadă bolovani, trecând direct prin punți şi 
transformând oamenii în terci, până ce întreg podul se 
cutremură şi se răsuci cu violenţă sub picioarele lui, 
aruncându-l într-o parte. 

Dintr-odată, râul i se revărsa în coif. Şi-l smulse şi se 
târi de-a lungul punţii înclinate până ce apa îi ajunse până 
la gât. Un vaiet cuprinse văzduhul, ca urletele de moarte 
ale unei fiare uriaşe. Corabia, apucă să gândească, corabia 
se frânge. Galerele zdrobite se sfâşiau în bucăţi, podul se 
sfărâma. Nici nu-şi dădu bine seama ce se întâmplă, când 
auzi un pocnet neaşteptat, puternic ca un tunet, puntea se 
prăvăli şi Tyrion alunecă înapoi în apă. 

Panta era atât de abruptă încât fu nevoit să se caţere 
înapoi, trăgându-şi trupul în sus, pe o frânghie ruptă, 
chinuit, palmă cu palmă. Cu colţul ochiului, văzu matahala 
cu care se ciocniseră purtată de curent, rotindu-se încet, 


396 


cu oamenii sărind peste marginea ei. Unii purtau inima 
învăpăiată a lui Stannis, alţii cerbul şi leul lui Joffrey, unii 
aveau alte blazoane, dar nu părea să aibă vreo importanţă. 
În amonte şi în aval ardeau focuri. Într-o parte se ducea o 
bătălie crâncenă, un  talmeş-balmeş de steaguri 
strălucitoare fluturând deasupra unei mări de oameni care 
se luptau, ziduri de apărare ce se formau şi se destrămau, 
cavaleri călare tăind prin mulţime, praf şi noroi, sânge şi 
fum. Pe partea cealaltă, Fortăreaţa Roşie se înălța 
amenințătoare pe colina ei, scuipând foc. Totuşi, nu se 
aflau unde trebuia. Pentru o clipă, Tyrion avu impresia că 
înnebuneşte, că Stannis şi castelul schimbaseră locurile. 
Cum a putut Stannis să traverseze pe țărmul de nord? intr- 
un târziu, îşi dădu seama că puntea se răsucea şi că fusese 
şi el învârtit, astfel că bătălia şi castelul erau fiecare în 
cealaltă parte. Bătălie... Ce bătălie? Dacă Stannis nu a 
trecut, cu cine se luptă? Tyrion era prea obosit ca să mai 
caute să înţeleagă. Umărul îl durea îngrozitor şi, când 
întinse mâna să-l maseze, văzu săgeata şi îşi aminti. 
Trebuie să scap de pe corabia asta. În josul apei nu era 
decât un zid de foc şi, dacă epava va porni la vale, curentul 
îl va duce direct spre acesta. 

Cineva îi striga numele, abia auzit prin larma bătăliei. 
Tyrion încercă să-i răspundă. 

— Aici! Aici, sunt aici, ajută-mă! Glasul îi sună atât de 
slab încât abia şi-l putea auzi. Se ridică pe puntea înclinată 
şi se apucă de parapet. Corabia se izbi de următoarea 
galeră şi avu un recul atât de violent, încât aproape îl 
dobori în apă. Unde îi plecaseră toate puterile? Tot ceea ce 
putea face era să se ţină bine. 

— STAĂPÂNE! IA-MI MÂNA! STĂPÂNE TYRION! 

Acolo, pe puntea corăbiei alăturate, peste o prăpastie 
de apă neagră ce se lărgea, stătea Ser Mandon Moore, cu 
mâna întinsă. Flăcări galbene şi verzi îi străluceau pe albul 
armurii şi mănuşa lui de zale era lipicioasă de sânge, dar 
Tyrion întinse mâna, dorindu-şi să fi avut braţe mai lungi. 
Abia în ultima secundă, când degetele lor se atinseră peste 


397 


abis, un amănunt îl nelinişti. Ser Mandon îi întindea mâna 
stângă, de ce... 

Oare de aceea s-a retras dintr-odată, sau mai degrabă 
a văzut sabia? Nu avea să ştie niciodată. Vârful îl crestă 
chiar sub ochi şi îi simţi atingerea aspră şi rece, şi urmă 
explozia de durere. Capul i se învârtea de parcă ar fi fost 
pălmuit. Atacul apei reci era o a doua palmă, mai 
zguduitoare decât prima. Dădu din mâini ca să găsească 
un obiect de care să se agate, ştiind că, odată căzut la 
fund, nu se va mai ridica. Mâna lui dădu peste coada 
crăpată a unei vâsle rupte. Apucând-o strâns, ca un amant 
disperat, se căţără palmă cu palmă. Ochii îi era plini de 
apă, gura îi era plină de sânge şi capu-i bubuia îngrozitor. 
Zei, daţi-mi putere să ajung pe punte... Nu mai exista 
nimic, decât vâsla, apa, puntea. 

În cele din urmă, se rostogoli pe o parte şi rămase 
sfârşit, gâfâind, fără vlagă, culcat pe spate. Mingi de 
flăcări verzi şi portocalii trosneau deasupra lui, lăsând 
dâre între stele. Avu un moment să cugete cât de frumoasă 
era priveliştea, înainte ca Ser Mandon să o acopere. 
Cavalerul era o umbră de oţel alb, cu ochii strălucind în 
spatele coifului. Tyrion nu avea mai multă putere decât o 
păpuşă de cârpă. Ser Mandon îi aşeză vârful sabiei în 
scobitura gâtului şi îşi strânse ambele mâini în jurul 
mânerului. 

Şi dintr-odată se înclină spre stânga, prăbuşindu-se 
peste parapet. Lemnul se despică şi Ser Mandon Moore 
dispăru cu un strigăt şi cu un pleoscăit. O clipă mai târziu, 
corăbiile se izbiră din nou una de alta, atât de puternic 
încât puntea parcă tresări. Pe urmă cineva îngenunche 
deasupra lui. 

— Jaime? întrebă Tyrion cu glas răguşit, aproape 
înecându-se cu sângele care-i umplea gura. Cine altcineva 
l-ar putea salva, dacă nu fratele lui? 

— Nu te mişca, stăpâne, eşti grav rănit. Un glas de 
băiat, nu are nici o logică, gândi Tyrion. Suna aproape ca 
glasul lui Pod. 


398 


SANSA 


Când Ser Lancel Lannister îi spuse că bătălia era 
pierdută, regina îşi răsuci cupa goală de vin în mâini şi 
zise: 

— Anunţă-l pe fratele meu, ser. Glasul îi era distant, ca 
şi cum vestea nu era de mare importanţă pentru ea. 

— Fratele tău este probabil mort. 

Cămaşa lui Lancel era îmbibată de sângele care i se 
prelingea de sub braţ. Când intrase în sală, la vederea lui, 
unii dintre oaspeţi ţipaseră. 

— A fost pe podul de corăbii când s-a sfărâmat, aşa 
cred. Probabil că Lordul Mandon a murit şi el, iar pe Câine 
nu-l găseşte nimeni. Blestemaţi fie zeii, Cersei, de ce i-ai 
pus să-l aducă pe Joffrey înapoi la castel? Mantiile aurii îşi 
aruncă suliţele şi fug. Când l-au văzut pe rege plecând, şi- 
au pierdut tot curajul. Toată Apa Neagră e acoperită de 
epave, de foc şi de cadavre, dar am fi putut rezista dacă... 

Osney Kettleblack îşi croi drum pe lângă el: 

— Acum se duc lupte pe ambele maluri, Înălţimea Ta. 
S-ar putea ca unii dintre lorzii lui Stannis să se lupte între 
ei, nimeni nu ştie sigur, e o zăpăceală acolo. Câinele a 
dispărut, nimeni nu ştie unde este, iar Ser Balon s-a retras 
în oraş. Malul râului este al lor. Atacă din nou Poarta 
Regelui, iar Ser Lancel are dreptate, oamenii tăi părăsesc 
zidurile şi îşi ucid comandanții. La Poarta de Fier şi la 
Poarta Zeilor sunt cete de oameni care se luptă să iasă, iar 
Fundătura Puricilor e un mare tărăboi de beţivani. 

Zeii să ne apere, gândi Sansa, se întâmplă Chiar acum, 
Joffrey şi-a pierdut capul, şi eu la fel. Îl căută cu privirea 
pe Ser Ilyn, dar Dreptatea Regelui nu era de văzut. Totuşi, 
îl simt. E aproape, nu-i voi scăpa, îmi va tăia capul. 

Ciudat de liniştită, regina se întoarse către Osfryd, 
fratele lui Osney. 


399 


— Ridică podul mobil şi zăvorăşte uşile. Nimeni nu 
intră, nimeni nu pleacă de la Maegor fără permisiunea 
mea. 

— Cum rămâne cu femeile care s-au dus să se roage? 

— Au ales să plece de sub protecţia mea. Lasă-le să se 
roage, poate zeii le vor apăra. Unde e fiul meu? 

— La casa porţii. A vrut să fie la comanda 
arbaletierilor. Afară e o gloată care urlă, jumătate formată 
din mantii aurii, care au venit cu el când a părăsit Poarta 
Noroiului. 

— Aduceţi-l în Citadela lui Maegor, acum. 

— Nu! Lancel era atât de furios încât uită de bunele 
maniere. Când strigă, toate capetele se întoarseră către el. 
Vom avea din nou Poarta Noroiului. Lasă-l să stea unde 
este, e regele... 

— E fiul meu. Cersei Lannister se ridică în picioare. Şi 
tu pretinzi că eşti un Lannister, vere. Dovedeşte-o! Osfryd, 
de ce stai acolo? Acum înseamnă astăzi. 

Osfryd  Kettleblack se precipită afară din sală, 
împreună cu fratele lui. Mulţi dintre oaspeţi se grăbeau şi 
ei să iasă. Unele dintre femei plângeau, altele se rugau. 
Altele rămaseră pur şi simplu la masă şi cerură vin. 

— Cersei, stărui Lancel, dacă pierdem castelul, Joffrey 
va fi ucis oricum, ştii asta. Lasă-l să rămână. Il voi ţine 
lângă mine, îţi jur... 

— Piei din calea mea! 

Cersei îl plesni cu palma deschisă peste rană. Ser 
Lancel urlă de durere şi aproape leşină, în timp ce regina 
se năpusti afară din încăpere. Nu-i aruncă Sansei nici 
măcar o privire. M-a uitat. Ser Ilyn mă va ucide, iar ea nici 
măcar nu se va gândi la asta. 

— O, zei, se tângui o femeie bătrână. Suntem pierduţi, 
bătălia e pierdută, ea fuge. 

Mai mulţi copii plângeau. Simt mirosul fricii. Sansa se 
pomeni singură pe platformă. Să rămână aici sau să alerge 
după regină şi să se roage pentru viaţa ei? Se ridică în 
picioare, fără să-şi dea seama de ce. 


400 


— Nu vă temeti, le spuse cu glas răsunător. Regina a 
ridicat podul mobil. Acesta e cel mai sigur loc din oraş. 
Sunt ziduri groase, mai e şi şanţul, ţepuşele... 

— Ce s-a întâmplat? ceru să ştie o femeie pe care o 
cunoştea vag, soţia unui lord mai neînsemnat. Ce i-a spus 
Osney? Regele e rănit, oraşul a căzut? 

— Spune-ne! strigă altcineva. O femeie o întrebă 
despre tatăl ei, o alta despre fiu. 

Sansa ridică mâinile, făcând linişte. 

— Joffrey s-a întors la castel. Nu e rănit. Încă se luptă, 
asta e tot ce ştiu, se luptă cu curaj. Regina se va întoarce 
în curând. Ultima era o minciună, dar trebuia să le 
liniştească. Observă bufonii stând sub galerie. Băiat al 
Lunii, fă-ne să râdem. 

Băiatul Lunii făcu o tumbă şi săltă pe masă. Înşfăcă 
patru cupe de vin şi începu să jongleze cu ele. Din când în 
când, una dintre cupe cădea şi îl lovea în cap. Câteva 
râsete nervoase răsunară prin încăpere. Sansa se apropie 
de Ser Lancel şi îngenunche lângă el. Rana îi sângera din 
nou, acolo unde regina îl lovise. 

— Nebunie, gâfâi el. O, zei, Pezevenghiul a avut 
dreptate, dreptate... 

— Ajutaţi-l, porunci Sansa, privind spre doi servitori. 
Unul doar se uită la ea şi fugi, cu carafă cu tot. Alţi 
slujitori părăseau şi ei sala, dar nu avea ce face. Împreună, 
Sansa şi celălalt servitor îl ridicară în picioare pe cavalerul 
rănit. Du-l la Maester Frenken. Lancel era unul dintre ei 
dar Sansa nu reuşea să-şi dorească să-l vadă mort. Sunt 
moale şi slabă şi proastă, întocmai cum spune Joffrey. Ar 
trebui să-l ucid, nu să-l ajut. 

Torţele începuseră să ardă mai încet şi una sau două se 
stinseră. Nimeni nu se osteni să le înlocuiască. Cersei nu 
se întoarse. Ser Dontos se urcă pe platformă, în timp ce 
toţi ochii erau îndreptaţi asupra celuilalt bufon. 

_ — lntoarce-te în camera ta, dulce Jonquil, şopti el. 
Incuie-te înăuntru, acolo vei fi în siguranţă. Voi veni după 
tine când bătălia se va sfârşi. 


401 


Cineva va veni după mine, gândi Sansa, dar oare vei fi 
tu acela sau va fi Ser Ilyn? Preţ de un moment nebunesc, 
se gândi să-l roage pe Dontos s-o apere. Fusese şi el 
cavaler, deprins cu sabia şi sub jurământ să-i apere pe cei 
slabi. Nu. Nu are nici curajul, nici îndemânarea. N-aş face 
decât să-l omor şi pe el. 

Avu nevoie de toată puterea ca să iasă încet din Sala 
de bal a Reginei, când, de fapt, dorea atât de mult să fugă. 
Când ajunse la scări, fugi într-adevăr, în sus şi unde văzu 
cu ochii, până ce ajunse ameţită şi fără suflu. Unul dintre 
străjeri se ciocni de ea pe scări. O cupă de vin împodobită 
cu pietre preţioase şi-o pereche de sfeşnice de argint se 
împrăştiară de sub mantia purpurie în care le înfăşurase, 
şi căzură, zornăind, pe scări în jos. Bărbatul se repezi după 
ele, fără să-i pese de Sansa odată ce înţelese că nu avea de 
gând să încerce să-i ia prada. 

Dormitorul ei era negru ca smoala. Sansa zăvori uşa şi 
se îndreptă pe bâjbâite către fereastră. Când trase la o 
parte draperiile, respiraţia i se opri în gât. 

Cerul dinspre sud era  învolburat de culori 
strălucitoare, schimbătoare, de reflexele focurilor imense 
ce ardeau dedesubt. Şuvoaie otrăvitoare de verde se 
îndreptau către pântecele norilor şi iazuri de lumină 
portocalie se aşterneau peste înaltul cerului. Nuanţele de 
roşu şi galben ale flăcărilor obişnuite se războiau cu 
nuanțele de smarald şi de jad ale focului sălbatic, fiecare 
culoare strălucind cu o lumină vie şi pe urmă pălind, dând 
naştere unor armate de umbre efemere, doar pentru a 
muri o clipă mai târziu. Răsărituri verzi lăsau loc 
apusurilor portocalii, într-o fracțiune de secundă. Aerul 
însuşi mirosea a ars, aşa cum miroseau uneori oalele de 
supă dacă erau lăsate prea mult pe foc şi toată supa se 
evapora. Jăraticul fierbinte rătăcea prin văzduhul nopţii, 
asemenea unor roiuri de licurici. 

Sansa se retrase de lângă fereastră, căutând siguranţa 
patului. Mă culc, îşi spuse, iar când mă voi trezi va fi o 
nouă zi şi cerul va fi din nou albastru. Lupta va fi încheiată 
şi cineva îmi va spune dacă trebuie să trăiesc sau să mor. 


402 


— Lady, şopti ea încetişor, întrebându-se dacă-şi va 
reîntâlni lupul după ce va muri. 

Atunci ceva se mişcă în spatele ei şi o mână ieşi din 
întuneric şi o înhăţă de încheietură. Sansa deschise gura 
să tipe, dar o altă mână o strânse de faţă, înăbuşind-o. 
Degetele erau aspre şi bătătorite, lipicioase de sânge. 

— Micuţă pasăre, am ştiut că vei veni. Glasul era un 
horcăit de om beat. 

Afară, o suliță luminoasă de jad ţâşni spre stele, 
umplând încăperea cu o strălucire verde. Il văzu o clipă, 
negru şi verde din cap până-n picioare, cu sângele de pe 
faţă negru ca smoala, cu ochii licărind ca ai unui câine în 
neaşteptata strălucire orbitoare. Pe urmă lumina se stinse 
şi el era doar o imensă întunecime, într-o mantie albă, 
pătată. 

— Dacă tipi, te omor, crede-mă. Îi luă mâna de pe gură. 
Respirația îi revenea, întretăiată. Câinele avea o carafă cu 
vin pe noptiera ei. Bău pe nerăsuflate. Nu vrei să întrebi 
cine câştigă bătălia, mică pasăre? 

— Cine? întrebă ea prea speriată ca să-l sfideze. 

Câinele râse. 

— Ştiu doar cine a pierdut. Eu. 

E mai beat decât l-am văzut vreodată. Dormea în patul 
meu. Ce caută aici? 

— Ce ai pierdut? 

— Totul. Jumătatea arsă a feţei lui era o mască de 
sânge uscat. Pitic nenorocit. Ar fi trebuit să-l omor. Mai 
demult. 

— E mort, se spune. 

— Mort? Nu. La naiba, nu-l vreau mort. Azvârili 
deoparte carafa goală. Vreau să ardă. Dacă zeii sunt buni, 
îl vor pârjoli, dar nu voi fi aici să văd. Plec. 

— Pleci? Se zvârcoli, încercând să se elibereze, dar 
strânsoarea lui era de fier. 

— Păsărica repetă tot ce aude. Plec, da. 

— Unde te duci? 

— Departe de-aici. Departe de focuri. Dincolo de 
Poarta de Fier, presupun. Undeva spre nord, oriunde. 


403 


— Nu vei putea ieşi, spuse Sansa. Regina a zăvorât 
Maegorul şi porţile oraşului sunt şi ele închise. 

— Nu pentru mine. Eu am mantia albă. Şi am asta. 
Mângâie mânerul sabiei. Cel care încearcă să mă oprească 
e un om mort. Dacă nu cumva e în flăcări. Izbucni într-un 
râs amar. 

— De ce ai venit aici? 

— Mi-ai promis un cântec, micuță pasăre. Ai uitat? 

Nu ştia ce voia să spună. Nu-i putea cânta acum, aici, 
cu cerul învolburat de flăcări şi cu oamenii murind cu 
sutele şi miile. 

— Nu pot, spuse ea. Dă-mi drumul, mă sperii. 

— Totul te sperie. Uită-te la mine. Uită-te! 

Sângele îi acoperea cea mai mare parte a cicatricilor, 
dar ochii săi erau albi, larg deschişi şi înfricoşători. Colţul 
ars al gurii i se crispă. Sansa îi simţea mirosul, o putoare 
de transpiraţie, de vin acru şi de vomă şi, peste toate, 
duhoare de sânge, sânge, sânge. 

— Aş putea să-ţi port de grijă, spuse el răguşit. Cu toţii 
se tem de mine. Nimeni nu-ţi va mai face rău vreodată, 
altfel îi omor. O smuci mai aproape şi, pentru o clipă, 
Sansa avu impresia că are de gând să o sărute. Era prea 
puternic ca să i se împotrivească. Închise ochii, dorindu-şi 
să se termine, dar nu se întâmplă nimic. Tot nu suporţi să 
mă priveşti, nu-i aşa? îl auzi spunând. li răsuci mâna cu 
putere, o zgâlţâi şi-o azvârli pe pat. Vreau cântecul ăla. 
Florian şi Jonquil, spuneai. Pumnalul îi era afară, lângă 
gâtul ei. Cântă, mică pasăre. Cântă pentru mica ta viaţă. 

Gâtlejul îi era uscat şi crispat de spaimă, şi toate 
cântecele pe care le ştiuse vreodată îi fugiră din minte. Te 
rog, nu mă omori, îi venea să strige, te rog, nu. Simţea 
cum răsuceşte vârful cuţitului, cum i-l apasă pe gât şi 
aproape închise din nou ochii, dar atunci îşi aminti. Nu era 
cântecul despre Florian şi Jonquil, dar era un cântec. 
Propriul glas îi sună în urechi mic, subţire şi tremurător: 


Blândă mamă, milostivă, 
de război ai noştri fii fereşte, 
404 


opreşte săgeți şi săbii 
şi zile mai bune le dăruieşte. 


Blândă mamă, a femeilor tărie, 
ajuta-ne fiicele în astă luptă, 
ură alină, domoleşte furie, 
învaţă-ne pe toți o cale mai dreaptă. 


Uitase celelalte versuri. Când îi pieri glasul, se temu că 
ar putea s-o omoare, dar după o clipă, Câinele luă lama de 
la gâtul ei, fără un cuvânt. 

Un anume instinct o făcu să ridice mâna şi să-i atingă 
obrazul, cu degetele căuş. Camera era prea întunecată ca 
să-l poată vedea, dar simţea sângele lipicios şi o altă 
umezeală, care nu era sânge. 

— Mică pasăre, spuse el, încă o dată, cu glasul răguşit 
şi aspru ca oţelul pe piatră. 

Pe urmă se ridică. Sansa auzi pânza sfâşiindu-se, 
urmată de sunetul mai moale al paşilor îndepărtându-se. 

Când se târi jos din pat, după multă vreme, era 
singură. li găsi mantia pe podea, mototolită, cu lâna albă 
pătată de sânge şi de foc. Afară, cerul era deja mai 
întunecat, străbătut doar de câteva fantasme palide, verzi, 
ce acopereau stelele cu dansul lor. Sufla un vânt rece, 
bătând obloanele. Era înfrigurată. Scutură mantia sfâşiată 
şi se cuibări sub ea, pe podea, tremurând. 

Cât timp a stat acolo, n-ar fi putut spune, dar, după o 
vreme, auzi bătaia unui clopot departe, peste oraş. Sunetul 
era un bubuit grav, de bronz, mai grăbit cu fiecare dangăt. 
Sansa se întrebă ce putea să însemne, când un al doilea 
clopot i se alătură, şi un al treilea, cu glasurile chemând 
peste dealuri şi văi, peste alei şi turnuri, către fiecare colţ 
al Debarcaderului Regelui. Azvârli mantia şi se duse la 
fereastră. 

Prima geană de lumină se zărea către est şi clopotele 
Fortăreţei Roşii sunau şi ele acum, alăturându-se puhoiului 
de sunete care se umfla, revărsându-se din cele şapte 
turnuri de cristal ale Marelui Sept al lui Baelor. Când 


405 


Regele Robert murise, au tras clopotele, îşi amintea ea, 
dar acum sunetul era altfel, nu era un dangăt domol şi trist 
de moarte, ci un tunet vesel. Auzea oameni strigând pe 
străzi şi ceva ce nu puteau să fie decât urale. 

Cel care îi aduse vestea fu Ser Dontos. Intră, 
clătinându-se, pe uşa ei deschisă, o cuprinse cu braţele 
sale vlăguite şi începu s-o învârtă prin cameră, cu strigăte 
de bucurie atât de incoerente, încât Sansa nu înţelese nici 
o vorbă. Era beat, aşa cum fusese şi Câinele, dar în cazul 
lui era o beţie veselă, care-l făcea să danseze. Sufla greu şi 
era ameţit când o lăsă jos. 

— Ce este? Sansa se apucă de stâlpul patului. Ce s-a 
întâmplat? Spune-mi! 

— S-a terminat! Terminat! Terminat! Oraşul este 
salvat. Lordul Stannis e mort, Lordul Stannis a fugit, 
nimeni nu ştie, nimănui nu-i pasă, oastea lui e zdrobită, pe- 
ricolul a trecut. Măcelărită, împrăştiată, sau dincolo de 
râu, se spune. O, flamuri strălucitoare! Steagurile, Jonquil, 
steagurile! Ai vin? Ar trebui să bem în cinstea acestei zile, 
da. Înseamnă că eşti în siguranţă, nu pricepi? 

— Spune-mi ce s-a întâmplat! Sansa îl scutură. 

Ser Dontos râse şi săltă de pe-un picior pe altul, cât pe- 
aci să cadă. 

— Au venit prin cenuşă, în timp ce râul ardea. Râul, 
Stannis era în râu până la gât, şi l-au surprins pe la spate. 
O, să fi fost eu iarăşi cavaler, să fi luat eu parte la asta! 
Oamenii lui nici nu s-au împotrivit, se zice. Unii au fugit, 
dar şi mai mulţi au plecat genunchiul şi au trecut de 
partea cealaltă, strigând Pentru Lordul Renly! Ce-o fi 
gândit Stannis când a auzit asta? Am aflat povestea de la 
Osney Kettleblack, care a auzit-o de la Ser Osmund, dar 
Ser Balon s-a întors acum şi oamenii lui povestesc acelaşi 
lucru, la fel şi mantiile aurii. Suntem salvaţi, draga mea! 
Au venit pe drumul rozei şi de-a lungul țărmului, pe toate 
câmpurile pe care Stannis le-a pârjolit, cu cenuşa 
ridicându-se în trombe în jurul cizmelor şi făcându-le 
armurile gri, dar, oh! Flamurile trebuie că au fost 
minunate, cu trandafirul auriu şi cu leul auriu şi cu toate 


406 


celelalte, copacul Casei Marbrand şi scoruşul Casei 
Rowan, vânătorii lui Tarly şi strugurii lui Redwyne, şi 
frunza de stejar a Doamnei Oakheart. Toţi oamenii 
vestului, toată oastea de la Highgarden şi de la Casterly 
Rock! Lordul Tywin însuşi conducea aripa lor dreaptă din 
partea de nord a râului, cu Randyll Tarly la comanda 
centrului şi cu Mace Tyrell la stânga, dar avangarda a fost 
cea care a câştigat bătălia. Au trecut prin Stannis ca o 
sabie printr-un bostan, cu fiecare om urlând ca un demon 
în oţel. Şi ştii cine a condus avangarda? Ştii? Ştii? Stii? 

— Robb? Era prea mult să spere asta, dar... 

— Lordul Renly! Lordul Renly în armura lui verde, cu 
focurile sclipind pe coarnele sale aurii. Lordul Renly, cu 
lancea în mână. A fost văzut cum l-a omorât pe Ser Guyard 
Morrigen însuşi, într-o luptă om la om, şi o duzină de alţi 
mari cavaleri. A fost Renly, a fost Renly, a fost Renly! O, 
flamurile, Sansa, draga mea! O, să fii cavaler! 


407 


DAENERYS 


Îşi lua micul dejun în faţa unui castron cu supă rece de 
crevete şi curmale, când Irri îi aduse rochia din Qarth, o 
haină vaporoasă din brocart de culoarea fildeşului, 
împodobită cu perle. 

— la-o de aici, spuse Dany. Docurile nu sunt locuri 
pentru gătelile unei doamne. 

Dacă Oamenii de Lapte o considerau atât de sălbatică, 
va juca acest rol pentru ei. Când se duse la grajduri, era 
îmbrăcată cu pantaloni din mătase nisipie şi cu sandale din 
iarbă împletită. Sânii ei mici se mişcau liber sub vesta 
Dothraki pictată şi un pumnal curbat îi atârna de la 
cingătoare. Jhiqui îi împletise părul după moda Dothraki şi 
îi legase un clopoțel de argint la capătul cozii. 

— N-am avut nici o victorie, încercă ea să-i spună 
slujnicei când clopoţelul sună delicat. 

Jhiqui o contrazise: 

— I-ai ars pe maegi în casa lor de pulbere şi le-ai trimis 
sufletele în iad. 

Asta a fost victoria lui Drogon, nu a mea, îi venea să 
spună, dar tăcu. Dothrakii aveau să o stimeze şi mai mult 
cu clopoţeii în păr. Zornăi când se urcă pe iapa ei argintie 
şi zornăiau din nou, la fiecare pas, dar nici Ser Jorah, nici 
călăreţii ei de sânge nu pomeniră nimic despre asta. Îl 
alesese pe Rakharo să-i păzească oamenii şi dragonii în 
absenţa ei. Jhogo şi Aggo aveau să meargă cu ea pe malul 
apei. 

Lăsară în urmă palatele de marmură şi grădinile 
înmiresmate, trecând prin partea mai săracă a oraşului, 
unde case modeste de cărămidă îşi îndreptau zidurile 
oarbe către stradă. Erau de văzut mai puţini cai şi mai 
puţine cămile şi duceau lipsă de palanchine, dar străzile 
erau pline de copii, de cerşetori şi de câini costelivi de 
culoarea nisipului. Oameni palizi în cămăşi prăfuite de in 


408 


stăteau sub porţile arcuite să-i privească trecând. Știu cine 
sunt şi nu mă iubesc. Dany îşi dădea seama după felul în 
care se uitau la ea. 

Ser Jorah ar fi preferat s-o ascundă în interiorul 
palanchinului, la adăpost, în spatele perdelelor de mătase, 
dar ea îl refuzase. Se odihnise prea mult timp pe pernele 
de satin, lăsând boii să o poarte încoace şi-ncolo. Cel puţin, 
când călărea avea impresia că ajunge undeva. 

Nu din întâmplare se îndrepta către țărm. Fugea din 
nou. Viaţa ei întreagă fusese parcă o lungă fugă. Începuse 
să alerge încă din pântecele mamei sale, şi de atunci nu s- 
a mai oprit niciodată. Cât de des se furişase, împreună cu 
Viserys, în toiul nopţii, doar la un pas în faţa asasinilor 
plătiţi ai Uzurpatorului? Dar era fugă sau moarte. Xaro 
aflase că Pyat Pree aduna laolaltă vrăjitorii supraviețuitori, 
ca să-i facă vrăji rele. 

Dany a râs când i-a spus. 

— Nu tu mi-ai zis că vrăjitorii nu sunt decât nişte 
soldaţi bătrâni, ce se fălesc zadarnic cu fapte uitate şi 
puteri pierdute? 

Xaro păruse neliniştit. 

— Şi aşa a fost atunci. Dar acum? Nu mai sunt atât de 
sigur. Se spune că în casa lui Urathon Somnambulul ard 
lumânări de sticlă care n-au mai ars de o sută de ani. În 
Grădina lui Gehane creşte iarbă-fantomă, şi țestoase- 
fantomă au fost văzute ducând mesaje între casele fără 
ferestre, pe Aleea Vrăjitorului, şi toţi şobolanii din oraş se 
muşcă de cozi. Soţia lui Mahos Mallaeawan, care cândva a 
luat în batjocură roba cenuşie mâncată de molii a unui 
vrăjitor, a înnebunit şi nu mai vrea să poarte haine deloc. 
Chiar şi mătăsurile proaspăt spălate o fac să se simtă de 
parcă o mie de insecte i-ar mişuna pe piele. Iar Orbul 
Sybassion, Mâncătorul de Ochi, vede din nou, sau cel puţin 
aşa jură sclavii lui. Nu poţi să nu te întrebi. Oftă. Sunt 
vremuri stranii în Qarth. Şi vremurile stranii sunt rele 
pentru negoţ. Mă doare să spun asta, dar cred că ar fi mai 
bine dacă ai pleca din Qarth cu totul, cât de curând. Xaro 
i-a atins degetele, liniştitor. Nu trebuie să pleci singură, 


409 


totuşi. Ai avut viziuni negre în Palatul de Pulbere, dar Xaro 
a avut vise mai luminoase. Te văd fericită în pat, cu copilul 
nostru la sân. Vino cu mine pe Marea de Jad şi putem încă 
să facem să fie aşa! Nu e prea târziu. Dăruieşte-mi un fiu, 
dulcele meu cânt de fericire! 

Dă-mi dragonul tău, vrei să spui. 

— Nu mă voi căsători cu tine, Xaro. 

La aceasta, chipul îi deveni rece. 

— Atunci pleacă. 

— Dar unde? 

— Undeva departe de aici. 

Ei bine, probabil că era şi timpul. Oameni din 
khalasarul ei se bucuraseră de ocazia de-a se reface după 
ravagiile pustiului roşu, dar acum, că erau din nou durdulii 
şi odihniţi, începeau să devină neascultători. Dothrakii nu 
erau obişnuiţi să stea mult într-un singur loc. Erau un 
popor de războinici, nu erau făcuţi pentru oraşe. Probabil 
că zăbovise prea mult în Qarth, sedusă de tihna şi de 
frumuseţile lui. I se părea că era oraşul care promitea 
întotdeauna mai mult decât îţi dădea, şi simţea că nu mai e 
privită cu ochi buni de când Casa Celor Nemuritori se 
prăbuşise într-un imens buboi de fum şi de flăcări. Peste 
noapte,  Qartheenii îşi amintiseră că dragonii erau 
periculoşi. În schimb, Frăția Turmalinelor ceruse în mod 
deschis expulzarea œi, iar străvechea Ghildă a 
Mirodeniilor, moartea. Tot ceea ce putuse Xaro să facă a 
fost să-i împiedice pe Cei Treisprezece să li se alăture. 

Dar unde pot pleca? Ser Jorah propusese să 
călătorească în continuare spre est, departe de duşmanii 
din Cele Şapte Regate. Călăreţii ei de sânge ar fi preferat 
mai degrabă să se întoarcă la marea lor imensă de iarbă, 
chiar dacă asta însemna să înfrunte din nou deşertul roşu. 
Dany cochetase cu ideea de a se stabili în Vaes Tolorro 
până ce dragonii ei creşteau mari şi puternici. Dar avea 
inima plină de îndoieli. Fiecare dintre aceste soluţii îi 
părea greşită într-un fel... şi chiar când se hotărâse unde 
să plece, întrebarea cum va ajunge acolo rămânea 
chinuitoare. 


410 


Xaro Xhoan Daxos nu avea să-i fie de ajutor, ştia asta 
acum. Cu toate declaraţiile lui de devotament, îşi juca 
propriul joc, întocmai ca Pyat Pree. În seara când el i-a 
spus să plece, Dany i-a cerut o ultimă favoare. 

— O armată, nu-i aşa? întrebase Xaro. O oală cu aur? O 
galeră poate? 

Dany roşise. Ura să cerşească. 

— O corabie, da. 

Ochii lui Xaro scânteiaseră, strălucitori ca giuvaierele 
pe care le purta. 

— Sunt negustor, Khaleesi. Aşa că poate ar trebui să 
nu mai vorbim despre daruri, ci mai degrabă despre negoţ. 
Pentru unul dintre dragonii tăi, vei avea zece dintre cele 
mai bune corăbii din flota mea. Nu trebuie decât să 
rosteşti acel singur cuvânt dulce. 

— Nu, a spus ea. 

— Păcat, a oftat Xaro, nu ăsta era cuvântul la care mă 
refeream. 

— l-ai cere unei mame să-şi vândă copiii? 

— De ce nu? Poate face oricând alţii. Mamele îşi vând 
copiii în fiecare zi. 

— Nu Mama Dragonilor. 

— Nici măcar pentru douăzeci de corăbii? 

— Nici pentru o sută. 

Colţurile buzelor i se lăsară în jos. 

— Nu am o sută. Dar tu ai trei dragoni. Încredinţează- 
mi unul, pentru toate favorurile mele. Tot vei rămâne cu 
doi, şi pe deasupra cu treizeci de corăbii. 

Treizeci de corăbii ar fi fost de-ajuns ca să debarce o 
armată mică pe țărmurile Westerosului. Dar eu nu am o 
armata mică. 

— Câte corăbii ai, Xaro? 

— Optzeci şi trei, dacă nu punem la socoteală şi vasul 
meu de agrement. 

— Şi tovarăşii tăi din Cei Treisprezece? 

— Noi toţi, poate o mie. 

— Şi Mirodeniile şi Frăția Turmalinelor? 


411 


— Flotele lor neînsemnate nu prezintă nici o 
importanţă. 

— Oricum, a zis ea, spune-mi. 

— O mie două sute sau o mie trei sute pentru 
Mirodenii. Nu mai mult de opt sute pentru Frăţie. 

— Şi neamurile Asshai şi Braavos, lInsularii Verii, 
Ibbanezii, toate celelalte seminţii care călătoresc pe 
nesfârşita mare de sare, câte corăbii au ei? Laolaltă? 

— Cu mult mai multe, zise el irascibil. Ce contează 
asta? 

— Încerc să stabilesc un preţ pentru unul dintre cei trei 
dragoni în viaţă din lume. Dany îi zâmbi dulce. Mi se pare 
că o treime din toate corăbiile din lume ar fi un preţ 
corect. 

Lacrimile îi curgeau lui Xaro pe obraji, pe fiecare parte 
a nasului său încrustat cu pietre preţioase. 

— Nu te-am avertizat să nu intri în Palatul de Pulbere? 
Tocmai de-asta m-am temut. Şoaptele vrăjitorilor te-au 
făcut la fel de nebună ca şi pe soţia lui Mallarawan. O 
treime din corăbiile din lume? Ptiu, ptiu, zic. Ptiu. 

De atunci Dany nu-l mai văzuse. Majordomul lui i-a 
adus mesaje, fiecare mai rece decât anteriorul. Trebuia să 
părăsească această casă. Obosise să o hrănească pe ea şi 
pe oamenii ei. Îi cerea să-i returneze darurile, pe care ea 
le acceptase cu rea credinţă. Singura ei consolare era că 
avusese măcar imensa înţelepciune să nu se mărite cu el. 

Vrăjitorii au şoptit despre trei trădări... Una pentru 
sânge, una pentru aur şi una pentru dragoste. Primul 
trădător fusese, cu siguranţă, Mirri Maz Duur, care îl 
omorâse pe Khal Drogo şi pe fiul lor nenăscut ca să-şi 
răzbune poporul. Era cu putinţă ca Pyat Pree să fie cel de- 
al doilea şi Xaro Xhoan Daxos cel de-al treilea? Nu credea. 
Ceea ce a făcut Pyat nu a fost pentru aur, iar Xaronu o 
iubise cu adevărat. 

Străzile deveneau tot mai goale pe măsură ce treceau 
printr-un cartier destinat unor depozite mohorâte. Aggo 
mergea înaintea ei şi Jhogo în spate, lăsându-l pe Ser Jorah 
Mormont lângă ea. Clopoţelul îi suna încet, şi Dany se 

412 


pomeni că gândurile i se întorc din nou la Palatul de 
Pulbere, aşa cum limba revine mereu în golul lăsat de un 
dinte lipsă. Copilul celor trei, o numiseră, fiică a morții, 
ucigaşă a minciunii, mireasă a focului. Atât de multe 
triade. Trei focuri, trei cai de călărit, trei trădări. 

— Dragonul are trei capete, suspină ea. Ştii ce 
înseamnă asta, Jorah? 

— Înălţimea Ta? Blazonul Casei Targaryen este un 
dragon cu trei capete, roşu pe fond negru. 

— Ştiu asta. Dar nu există dragoni cu trei capete. 

— Cele trei capete au fost Aegon şi surorile lui. 

— Visenya şi Rhaenys, îşi aminti ea. Sunt descendentă 
din Aegon şi Rhaenys prin fiul lor Aenys şi nepotul lor 
Jaehaerys. 

— Buzele albastre vorbesc numai minciuni, nu asta ţi-a 
spus Xaro? De ce ţi-ar păsa ce au şoptit vrăjitorii? Nu au 
vrut decât să-ţi absoarbă viaţa din trup, ştii asta acum. 

— Poate, răspunse ea neîncrezătoare. Şi totuşi, 
lucrurile pe care le-am văzut... 

— Un om mort la prora unui vas, un trandafir roşu, un 
banchet de sânge... Ce înseamnă toate astea, Khaleesi? 
Dragonul unui actor, zici. Ce înseamnă asta, mă rog? 

— Un dragon de pânză pe prăjini, explică Dany. Actorii 
îi folosesc adesea în pantomimele lor, să le dea eroilor 
ceva cu care să se lupte. 

Ser Jorah se încruntă. Dany nu putea cedeze. 

— Al lui e cântecul de gheaţă şi de foc, spunea fratele 
meu. Sunt sigură că era fratele meu. Nu Viserys, Rhaegar. 
Avea o harpă cu strune de argint. 

Ser Jorah se încruntă tot mai tare, până ce sprâncenele 
i se împreunară. 

— Prinţul Rhaegar a cântat la o asemenea harpă, 
recunoscu el. L-ai văzut? 

Dany încuviinţă. 

— Era o femeie în pat, cu un prunc la sân. Fratele meu 
spunea că pruncul era prinţul care fusese promis şi i-a 
spus să-i dea numele Aegon. 


413 


— Prinţul Aegon a fost urmaşul lui Rhaegar, făcut cu 
Elia de Dorne, zise Ser Jorah. Dar dacă el a fost acest prinţ 
făgăduit, promisiunea a fost distrusă împreună cu craniul 
lui, când Lannister i-a zdrobit capul de un perete. 

— Îmi amintesc, zise Dany cu tristeţe. Au omorât-o şi 
pe fiica lui Rhaegar, mica prinţesă. Rhaenys se numea, ca 
sora lui Aegon. Nu a fost nici o Visenya acolo, dar el a spus 
că dragonul are trei capete. Ce e cântecul gheții şi al 
focului? 

— E un cântec pe care nu l-am auzit niciodată. 

— M-am dus la vrăjitori sperând să primesc răspunsuri, 
dar m-au lăsat cu o sută de noi întrebări. 

Deja erau din nou oameni pe străzi. 

— Faceţi loc, strigă Aggo, în timp ce Jhogo adulmeca 
bănuitor aerul. 

— O simt, Khaleesi, strigă el. Apa otrăvită. 

Dothrakii nu aveau încredere în mare şi erau suspicioşi 
faţă de tot ce se mişca pe ea. Apa pe care un cal nu o 
putea bea era o apă din care nu voiau nici un strop. Vor 
învăţa, hotărî Dany. Le-am înfruntat mările cu Khal Drogo. 
Acum pot să o înfrunte şi ei pe a mea. 

Qarthul era unul dintre marile porturi ale lumii, cu 
debarcaderul lui acoperit, o dezlănţuire de culori, sunete 
şi de mirosuri ciudate. Crame, depozite şi case de joc 
străjuiau străzile, laolaltă cu bordeluri ieftine şi cu temple 
ale unor zei ciudaţi. Hoţi de buzunare, ucigaşi, ghicitoare 
şi schimbători de bani se amestecau oriunde era 
înghesuială. Zona portuară era o piaţă imensă, unde se 
vindea şi se cumpăra zi şi noapte, şi unde puteai cumpăra 
obiecte la o părticică din preţul din bazar, dacă nu întrebai 
de unde provin. Bătrâne zbârcite, cocârjate, vindeau ape 
parfumate şi lapte de capră din ulcioare de ceramică 
legate la umăr. Marinari din zeci de seminţii hoinăreau 
printre dughene, bând licori aromate şi schimbând glume 
în limbi bizare. Aerul mirosea a sare şi a peşte prăjit, a 
smoală fierbinte şi a miere, a tămâie şi a ulei şi a 
spermanţet. 


414 


Aggo îi dădu unui ştrengar un gologan de aramă 
pentru o frigăruie de şoareci rumeniţi cu miere şi o ciuguli 
pe drum. Jhogo aduse o mână de cireşe albe, grase. 
Altundeva, văzură pumnale de bronz de vânzare, calmari 
uscați şi onix sculptat, un elixir magic pentru potenţă, 
făcut din laptele unei virgine şi din umbra înserării, chiar 
şi ouă de dragon care semănau dubios cu nişte pietre 
pictate. 

Trecând pe lângă lungile docuri de piatră rezervate 
corăbiilor Celor Treisprezece, Dany văzu cufere cu şofran, 
cu tămâie şi cu piper, descărcate de pe Sărutul Purpuriu, 
corabia înzorzonată a lui Xaro. Lângă ea, butoaie cu vin, 
baloţi de frunze amare şi de blănuri dungate erau urcați 
de pe pasarelă pe Mireasa în Azur, să plece cu fluxul de 
seară. Mai departe, un grup de oameni se adunase în jurul 
galerei Ghildei Mirodeniilor, Strălucirea Soarelui, să 
liciteze pentru sclavi. Era binecunoscut faptul că cel mai 
ieftin loc din care puteai să cumperi un sclav era chiar de 
pe corabie, şi flamurile fluturând pe catarge vesteau că 
Strălucirea Soarelui tocmai sosise de la Astapor, din Golful 
Negustorilor de Sclavi. 

Dany nu avea să primească nici un fel de ajutor din 
partea Celor Treisprezece, a Frăției Turmalinelor sau a 
Ghildei Străvechi a Mirodeniilor. Îşi conduse armăsarul 
departe de cheiurile, de docurile şi de depozitele lor, până 
la celălalt capăt al debarcaderului în formă de potcoavă, 
unde erau lăsate să acosteze corăbiile din Insulele Verii, 
din Westeros şi din Cele Nouă Oraşe Libere. 

Descălecă lângă o arenă de întreceri, unde un bazilisc 
sfâşia în bucăţi un câine mare şi roşu, în mijlocul unui cerc 
gălăgios de marinari. 

— Aggo, Jhogo, voi veţi păzi caii până când Ser Jorah şi 
cu mine vorbim cu căpitanii. 

— Cum spui, Khaleesi. Te vom urmări cu privirea. 

În timp ce se apropiau de prima corabie, Dany se 
gândea că îi făcea plăcere să audă din nou oameni vorbind 
Valyriana, şi chiar Limba Comună. Marinari, cărăuşi, 
negustori, cu toţii se dădură la o parte din calea ei, 

415 


neştiind ce să înţeleagă din prezenţa acestei tinere zvelte, 
cu părul argintiu-auriu, îmbrăcată după moda Dothraki, 
care se plimba cu un cavaler alături. In ciuda căldurii de 
peste zi, Ser Jorah purta o cămaşă de zale, cu ursul negru 
al familiei Mormont cusut pe piept. 

Dar nici frumuseţea ei, nici statura şi nici puterea lui 
nu le fură de folos în întâlnirea cu oamenii de ale căror 
corăbii aveau nevoie. 

— Ai nevoie de transport pentru o sută de Dothraki, 
pentru toţi caii lor, pentru tine şi acest cavaler, şi trei 
dragoni? întrebă căpitanul corăbiei verzi, Prietenul 
înflăcărat, înainte de a pleca râzând. 

Când îi spuse unui Lyseean de pe Trâmbițaş că era 
Daenerys Stormborn, Regina Celor Şapte Regate, acesta îi 
aruncă o privire împietrită şi replică: 

— Da, iar eu sunt Lordul Tywin Lannister şi mă uşurez 
aur în fiecare noapte. 

Comandantul unei galere de negoţ din Myr, Duhul de 
Mătase, opina că dragonii erau prea periculoşi pe mare, 
unde orice suflu răzleţ de flacără putea să aprindă 
velatura. Proprietarul Pântecelui Lordului Faro ar risca să 
ia dragoni, dar nu Dothraki. 

— Nu voi primi asemenea sălbatici fără zei în Pântecele 
meu, nu voi face asta. 

Cei doi fraţi care conduceau corăbiile surori Argintul 
Viu şi Copoiul Cenuşiu părură înţelegători şi îi invitară în 
cabină, la un pahar de vin roşu de la Arbor. Fură atât de 
curtenitori încât Dany a fost plină de speranţe o vreme, 
dar în cele din urmă preţul pe care îl cerură era peste 
posibilităţile lor, şi poate că ar fi fost şi peste ale lui Xaro. 
Petto Fund-Ciupit şi Oacheşa erau prea mici pentru 
nevoile lor. Bravo avea drum către Marea de Jad şi 
Magister Manolo nu părea în bună stare. 

În timp ce mergeau către următorul chei, Ser Jorah o 
cuprinse pe după talie. 

— Înălţimea Ta, eşti urmărită. Nu, nu te întoarce. O 
conduse cu blândeţe către taraba unui vânzător de alamă. 
E o piesă nobilă, regina mea, decretă el cu voce tare, 


416 


ridicând o farfurie mare pentru ca ea s-o examineze. Vezi 
cum străluceşte la soare? 

Alama lustruită avea un luciu deosebit. Dany îşi putea 
distinge chipul în ea... şi când Ser Jorah o înclină către 
dreapta, văzu în spatele ei. 

— Văd un om gras şi negricios şi unul mai bătrân, cu 
un toiag. Care dintre ei? 

— Amândoi, răspunse Jorah. Ne urmăresc de când am 
părăsit Argintul viu. 

Valurile de pe suprafaţa aramei îi deformau ciudat pe 
cei doi străini, făcându-l pe unul să pară lung şi sfrijit şi pe 
celălalt lat şi îndesat. 

— O alamă cât se poate de minunată, nobilă doamnă, 
exclamă negustorul. Strălucitoare ca soarele. Şi pentru 
Mama Dragonilor, doar treizeci de creiţari. 

Farfuria nu valora mai mult de trei. 

— Unde sunt gărzile mele? întrebă Dany cu voce tare. 
Omul acesta încearcă să mă jefuiască! Pentru Jorah, îşi 
cobori glasul şi vorbi în Limba Comună: Poate nu vor să-mi 
facă rău. Bărbaţii s-au uitat după femei de când lumea, 
poate că nu e mai mult de-atât. 

Vânzătorul de alamă le ignoră şuşotelile. 

— Treizeci? Am spus treizeci? Ce nătărău sunt! Preţul 
e de douăzeci de creiţari. 

— Toată alama din dugheana asta nu valorează 
douăzeci de creiţari, îi spuse Dany studiind imaginile 
oglindite în farfurie. 

Bătrânul avea înfăţişarea unuia din Westeros, iar 
tuciuriul cântărea probabil douăzeci de ocale. Uzurpatorul 
i-a oferit titlul de cavaler celui care mă omoară, iar aceştia 
doi sunt departe de casă. Sau pot să fie unelte ale 
vrăjitorilor, menite să mă ia pe nepregătite? 

— Zece, Khaleesi, pentru că eşti atât de încântătoare. 
Foloseşte-o pe post de oglindă. Numai o alamă atât de 
bună poate oglindi o asemenea frumuseţe. 

— Aş putea s-o folosesc pentru udul băşicii. Dacă ai 
arunca-o, poate că aş ridica-o, dacă nu ar trebui să mă 
aplec. Dar să plătesc pentru ea? Dany îi aruncă farfuria 


417 


înapoi în mâini. Viermii s-au căţărat prin nasul tău şi ţi-au 
mâncat creierii. 

— Opt creiţari, strigă el. Soţiile mele mă vor bate şi mă 
vor numi nebun, dar sunt un copil neajutorat în mâinile 
tale. Haide, opt, e mai puţin decât merită. 

— Ce nevoie am eu de o alamă tocită când Xaro Xhoan 
Daxos îmi dă să mănânc din farfurii de aur? 

Când se întoarse să plece, Dany îşi lăsă privirea să 
treacă repede peste cei doi străini. Negriciosul era 
aproape la fel de gras cum păruse în farfurie, cu o chelie 
strălucitoare şi cu obrazul spân de eunuc. Un arakh lung şi 
curbat era vârât prin mătasea galbenă, pătată de sudoare, 
a cingătorii sale. In partea de sus a corpului era gol, doar 
cu o vestă de fier cu ţinte, ridicol de mică. Vechi cicatrici i 
se încrucişau pe braţele cât trunchiul de copac, pe pieptul 
enorm şi pe pântecele masiv, palide pe fondul pielii 
tuciurii. 

Celălalt bărbat purta o mantie de călătorie din lână 
nevopsită, cu gluga lăsată pe spate. Părul alb şi lung îi 
cădea pe umeri, şi o barbă albă, mătăsoasă, îi acoperea 
partea de jos a feţei. Îşi sprijinea greutatea într-un toiag 
de lemn tare, de o statură cu el. Numai niște proşti s-ar 
holba atât de fățiș dacă ar vrea să mă urmărească. În 
acelaşi timp, s-ar putea să fie prudent să se întoarcă la 
Jhogo şi Aggo. 

— Bătrânul nu poartă sabie, îi spuse ea lui Jorah în 
Limba Comună în timp ce se îndepărtau. 

Neguţătorul de alamă veni după ei. 

— Cinci creiţari, pentru cinci e a ta, era pentru tine. 

Ser Jorah spuse: 

— Un toiag din lemn tare poate să crape o ţeastă la fel 
de bine ca orice ghioagă. 

— Patru! Ştiu că o vrei! Sări în faţa lor, alergând cu 
spatele cât îl ţineau picioarele, vârându-le farfuria în faţă. 

— Ne urmăresc? 

— Ridic-o puţin mai sus, îi spuse negustorului 
cavalerul. Da. Bătrânul se preface că zăboveşte la taraba 
unui olar, dar tuciuriul nu are ochi decât pentru tine. 


418 


— Doi creiţari! Doi! Doi! Negustorul gâfâia puternic 
din cauza efortului de-a fugi cu spatele. 

— Plăteşte-i până ce nu se sinucide, îi spuse Dany lui 
Ser Jorah, întrebându-se ce va face cu o farfurie imensă de 
alamă. Se întoarse, în timp ce negustorul întindea mâna 
după monedele lui, intenţionând să pună capăt acestei 
farse. Sângele dragonului nu va fi hăituit prin bazar de un 
bătrân şi de un eunuc gras! 

Un Qartheean îi ieşi în cale: 

— Mamă a Dragonilor, pentru tine. Îngenunche şi îi 
aruncă o casetă de bijuterii în faţă. 

Dany o luă aproape din reflex. Cutia era din lemn 
sculptat, cu capacul de sidef încrustat cu jasp şi cu 
calcedonie. _ 

— Eşti prea generos. O deschise. Înăuntru se afla un 
scarabeu verde, sclipitor, sculptat din onix şi smarald. 
Frumos, gândi ea. Asta ne va ajuta să plătim pentru 
drumul nostru. Când întinse mâna în cutie, omul spuse: 

— Îmi pare rău. Dar ea abia îl auzi. 

Scarabeul se desprinse cu un şuierat. 

Dany zări o clipă faţa neagră, răutăcioasă, aproape 
umană, şi o coadă arcuită, picurând venin... şi pe urmă 
cutia îi zbură în bucăţi din mână, învârtindu-se în aer. O 
durere bruscă îi contorsiona degetele. În timp ce Dany tipa 
şi se ţinea de mână, negustorul de alamă strigă, o femeie 
urlă şi, dintr-odată, Qartheenii răcneau şi se împingeau 
unii pe alţii. Ser Jorah se năpusti pe lângă ea, iar Dany 
căzu, împleticindu-se, pe un genunchi. Auzi din nou 
şuieratul. Bătrânul îşi vâri toiagul în pământ, Aggo veni 
călare, trecând prin dugheana unui vânzător de ouă, şi sări 
din şa, biciul lui Jhogo pocni deasupra capului, Ser Jorah îl 
lovi pe eunuc cu farfuria de alamă, marinarii, târfele şi 
negustorii fugeau sau ţipau sau amândouă... 

— Înălţimea Ta, mii de scuze. Bătrânul îngenunche. 
Este moartă. Ţi-am rupt mâna? 

Îşi închise degetele, tresărind. 

— Nu cred. 


419 


— Trebuia s-o arunc, începu el să spună, dar călăreţii 
ei de sânge erau peste el înainte de-a apuca să termine. 

Aggo îi lovi toiagul cu piciorul şi Jhogo îi apucă pe după 
umeri, îl aşeză cu forţa în genunchi şi îi lipi un pumnal de 
beregată. 

— Khaleesi, l-am văzut urmărindu-te. Vrei să-i vezi 
culoarea sângelui? 

— Eliberaţi-l. Dany se ridică în picioare. Uitaţi-vă în 
partea de jos a toiagului său, sânge din sângele meu. Ser 
Jorah fusese doborât de eunuc. Dany se aşeză printre ei 
când arakh-ul şi sabia lungă ieşiră scânteind din tecile lor. 

— Lăsaţi jos armele! Încetaţi! 

— Înălţimea Ta? Mormont îşi cobori sabia doar cu un 
deget. Aceşti oameni te-au atacat. 

— Mă apărau. Dany se plesni peste mână ca să scape 
de usturimea din degete. Era celălalt, Qartheeanul. Când 
se uită împrejur, acesta dispăruse. Era un Om Mâhnit. În 
caseta aceea de bijuterii pe care mi-a dat-o era o 
manticoră. Omul ăsta mi-a azvârlit-o din mână. Negustorul 
de alamă încă se tăvălea la pământ. Se duse la el şi îl ajută 
să se ridice. Te-a înţepat? 

— Nu, buna mea doamnă, răspunse el tremurând, altfel 
aş fi mort. Dar m-a atins, au, când a căzut din cutie a 
aterizat pe braţul meu. Dany vedea că omul făcuse pe el, şi 
nu era de mirare. 

li dădu un argint pentru deranj şi îl trimise să-şi vadă 
de drum înainte de-a se întoarce la bătrânul cu barba albă. 

— Cine este cel căruia îi datorez viaţa? 

— Nu-mi datorezi nimic, Înălţimea Ta. Numele meu e 
Arstan, dar Belwas m-a numit Barbă-albă. 

Deşi Jhogo îl eliberase, bătrânul rămase într-un 
genunchi. Aggo îi ridică toiagul, îl răsuci, înjură cu glas 
scăzut în Dothraki, răzui rămăşiţele manticorei de o piatră 
şi i-l înmână la loc. 

— Şi cine e Belwas? întrebă ea. 

Uriaşul eunuc negricios se apropie, vârându-şi arakh-ul 
la brâu. 


420 


— Eu sunt Belwas. Vânjosul Belwas mi se spune în 
arenele de luptă din Meereen. N-am pierdut niciodată. Se 
lovi cu palma peste burta acoperită de cicatrici. Il las pe 
fiecare să mă taie o dată înainte de a-l ucide. Numără 
tăieturile şi vei şti câţi a ucis Vânjosul Belwas. 

Dany nu avea nevoie să numere cicatricile; erau multe, 
vedea dintr-o privire. 

— Şi de ce te afli aici, Vânjosule Belwas? 

— De la Meereen am fost vândut lui Qohor, şi pe urmă 
lui Pentos şi grăsanului cu duhoare dulce în păr. El a fost 
cel care l-a trimis pe Vânjosul Belwas înapoi peste mare, 
cu bătrânul Barbă-albă să-l slujească. 

Grăsanul cu duhoare dulce în păr... 

— Illyrio? întrebă ea. Ai fost trimis de Magister Illyrio? 

— Am fost, Înălţimea Ta, răspunse bătrânul Barbă-albă. 
Magisterul îţi cere înţelegere pentru că ne-a trimis pe noi 
în locul lui, dar nu poate să stea pe cal, după cum nu a 
putut nici în tinereţe, iar călătoriile pe mare îi deranjează 
digestia. Mai devreme vorbise în Valyriana Oraşelor 
Libere, dar acum trecuse la Limba Comună. Regret dacă 
ţi-am provocat teamă. Cinstit vorbind, nu eram siguri, 
aşteptam pe cineva mai... mai... 

— Regal? râse Dany. Nu avea cu ea nici un dragon şi 
straiele nu-i erau nicidecum regeşti. Vorbeşti bine Limba 
Comună, Arstan. Eşti din Westeros? 

— Da. M-am născut în Hotarele din Dorne, Înălţimea 
Ta. Copil fiind, am fost scutierul unui cavaler din Casa 
Lordului Swann. Ridică toiagul lângă el, ca pe o lance 
căreia-i lipsea un steag. Acum sunt scutierul lui Belwas. 

— Puțin cam bătrân pentru aşa ceva, nu? 

Ser Jorah îşi croise drum lângă ea, ţinând farfuria de 
alamă sub braţ, cu stângăcie. Capul tare al lui Belwas o 
îndoise rău. 

— Nu prea bătrân ca să-mi slujesc stăpânul, Lord 
Mormont. 

— Mă cunoşti atât bine? 

— Te-am văzut luptând o dată sau de două ori. La 
Lannisport, unde aproape l-ai doborât de pe cal pe 

421 


Regicid. Şi la Pyke, da, şi acolo. Nu-ţi aminteşti, Lord Mor- 
mont? 

Ser Jorah se încruntă. 

— Chipul tău mi se pare cunoscut, dar erau sute la 
Lannisport şi mii la Pyke. Şi nu sunt lord. Insula Ursului 
mi-a fost luată, nu sunt decât un cavaler. 

— Un cavaler al Gărzii Reginei. Dany îl luă de braţ. Şi 
prietenul meu devotat şi bunul meu consilier. Cercetă 
chipul lui Arstan. Avea o mare demnitate în înfăţişare, o 
putere tăcută care îi plăcea. Ridică-te, Arstan Barbă-albă. 
Bine te-am găsit, Vânjosule Belwas. Pe Ser Jorah îl ştii. Ko 
Aggo şi Ko Jhogo sunt sânge din sângele meu. Au traversat 
cu mine deşertul roşu şi mi-au văzut dragonii născându-se. 

— Îngrijitori de cai. Belwas rânji ştirb. Belwas a omorât 
mulţi îngrijitori de cai în arenele de luptă. Zornăie când 
mor. 

Arakh-ul îi săltă lui Aggo în mână. 

— N-am omorât niciodată un grăsan tuciuriu. Belwas 
va fi primul. 

— Vâră-ţi sabia în teacă, sânge din sângele meu, zise 
Dany, omul acesta vine să mă slujească. Belwas, vei 
acorda tot respectul oamenilor mei sau ne vei părăsi mai 
devreme decât ai spera şi cu mai multe cicatrici decât ai 
venit. 

Zâmbetul ştirb pieri de pe faţa lată, negricioasă, a 
uriaşului, şi fu înlocuit de o grimasă nedumerită. Nu i se 
întâmpla des să-l amenințe vreun bărbat, şi cu atât mai 
puţin femei de trei ori mai mici decât el. 

Dany îi acordă un zâmbet, să ia puţin din pişcătura 
dojenii. 

— Acum spune-mi, ce-ar putea să vrea de la mine 
Magister Illyrio, ca să te trimită tocmai de la Pentos? 

— Vrea dragonii, spuse Belwas ursuz, şi pe fata care îi 
face. Te vrea pe tine. 

— Belwas are dreptate, Înălţimea Ta, zise Arstan. Ni s- 
a spus să te găsim şi să te aducem la Pentos. Cele Şapte 
Regate au nevoie de tine. Robert Uzurpatorul a murit şi 


422 


regatul sângerează. Când am pornit de la Pentos, erau 
patru regi în ţară şi nici o dreptate. 

Bucuria înflori în sufletul ei, dar Dany n-o lăsă să i se 
citească pe faţă. 

— Am trei dragoni, spuse ea, şi mai mult de o sută în 
Khalassar, cu toate lucrurile şi cu caii lor. 

— Nu are importanţă, tună Belwas. Luăm tot. Grăsanul 
angajează trei corăbii pentru mica sa regină cu părul de 
argint. 

— Aşa este, zise Arstan Barbă-albă. Corabia Saduleon e 
ancorată la capătul cheiului, şi galerele Soare de Vară şi 
Festa lui Joso sunt ancorate lângă dig. 

Trei capete are un dragon, gândi Dany minunându-se. 

— Le voi spune oamenilor mei să se pregătească 
imediat de plecare. Dar corăbiile care mă duc acasă 
trebuie să poarte alte nume. 

— Şi tu doreşti?... zise Arstan. Ce nume ai prefera? 

— Vhagar, îi răspunse Daenerys. Meraxes. Și Balerion. 
Pictează-le numele pe carene cu litere de aur înalte de trei 
picioare. Vreau ca fiecare om care le vede să ştie că 
dragonii s-au întors. 


423 


ARYA 


Capetele fuseseră  înmuiată în smoală ca să 
încetinească descompunerea. În fiecare dimineaţă când 
mergea la fântână să scoată apă proaspătă pentru baia lui 
Roose Bolton, trebuia să treacă pe sub ele. Erau îndreptate 
spre exterior, aşa că nu le vedea niciodată feţele, dar îi 
plăcea să-şi închipuie că una dintre ele era a lui Joffrey. 
Încerca să-şi imagineze cum ar arăta faţa lui drăgălaşă 
înmuiată în smoală. Dacă aş fi o cioară, aş putea să zbor şi 
să-i ciugulesc idioatele de buze grase şi bosumflate. 

Capetele nu duceau niciodată lipsă de companie. 
Ciorile negre se roteau în jurul casei porţii, cu răguşită 
răutate, şi se ciondăneau pe metereze pentru fiecare ochi, 
ţipând şi croncănind una la alta, şi ridicându-se în aer ori 
de câte ori de-a lungul parapetului trecea o santinelă. 
Uneori corbii maesterului se alăturau şi ei ospăţului, 
coborând din stâncărie şi fluturându-şi aripile largi şi 
negre. Când veneau corbii, ciorile se împrăştiau, pentru a 
se întoarce în clipa în care păsările mai mari plecau. 

Oare corbii şi-l amintesc pe Maester Tothmure? se 
întrebă Arya. Oare le pare rău după el? Oare atunci când 
croncănesc la el se întreabă de ce nu răspunde? Poate că 
morţii le vorbeau într-o limbă secretă pe care cei vii nu o 
puteau auzi. 

Tothmure îşi pierduse capul pentru că trimisese păsări 
la Casterly Rock şi la Debarcaderul Regelui în noaptea în 
care căzuse Harrenhalul, Lucan, armurierul, fiindcă făcuse 
arme pentru Lannisteri, Jupâneasa Harra pentru că le 
spusese slujitorilor Doamnei Whent să-i servească, 
administratorul pentru că îi dăduse Lordului Tywin cheile 
de la vistierie. Bucătarul a fost cruțat (fiindcă a făcut supa 
nevăstuicii, ziceau unii), dar drăgălaşa Pia şi celelalte 
femei care şi-au împărţit favorurile cu soldaţii Lannister 
avuseseră aceeaşi soartă. Dezbrăcate şi rase, erau lăsate 


424 


în mijlocul curţii, lângă groapa ursului, la dispoziţia 
oricărui bărbat care le voia. 

Trei soldaţi Frey se foloseau de ele în dimineaţa aceea, 
când Arya se duse la fântână. Incercă să nu se uite, dar 
auzea bărbaţii râzând. Găleata era foarte grea când era 
plină. Se întorcea să o aducă la Rugul Regelui când 
Jupâneasa Amabel o înhăţă de braţ. Apa se revărsă într-o 
parte, peste picioarele lui Amabel. 

— Ai făcut-o anume, scrâşni femeia. 

— Ce vrei? Arya se smulse din strânsoarea ei. Amabel 
era pe jumătate nebună de când îi tăiaseră capul lui Harra. 

— Vezi acolo? Amabel îi arătă peste curte, către Pia. 
Când nordicul ăsta va cădea, vei fi în locul ei. 

— Dă-mi drumul! Încercă să se elibereze, dar Amabel 
nu făcea decât să-şi strângă degetele. 

— Va cădea şi el. Harrenhalul îi doboară pe toţi până la 
urmă. Lordul Tywin a câştigat acum, se va întoarce cu 
toate forţele şi pe urmă va fi rândul lui să-i pedepsească pe 
cei necredincioşi. Şi să nu crezi că nu va şti ce ai făcut! 
Bătrâna râse. S-ar putea să treci şi pe la mine. Harra avea 
o mătură veche, o voi păstra pentru tine. Coada e crăpată 
şi despicată... 

Arya legănă găleata. Greutatea apei o făcu să se 
răsucească în mâinile ei, aşa că nu reuşi să lovească în 
capul lui Amabel, dar femeia îi dădu drumul când apa 
zbură şi o udă până la piele. 

— Să nu mă mai atingi niciodată! strigă Arya, altfel te 
omor. Dispari! 

Picurând, Jupâneasa Amabel împunse cu un deget 
subţire bărbatul jupuit de pe tunica Aryei. 

— Tu crezi că eşti în siguranţă cu omuleţul ăsta 
nenorocit pe ţâţă, dar nu eşti. Lannisterii se apropie! Să 
vezi numai ce se întâmplă când ajung aici! 

Trei sferturi din apă se vărsase pe jos, aşa că Arya fu 
nevoită să se întoarcă la fântână. Dacă i-aş spune Lordului 
Bolton ce a zis, capul ei ar fi lângă al Harrei înainte de 
lăsarea serii, gândi ea în timp ce ridică din nou găleata. 
Totuşi, nu avea s-o facă. 

425 


Odată, când fuseseră doar pe jumătate atâtea capete, 
Gendry o surprinsese pe Arya uitându-se la ele. 

— Îţi admiri isprava? a întrebat el. 

Arya ştia că era supărat fiindcă îl plăcuse pe Lucan, 
dar nu era cinstit. 

— E isprava lui Steelshanks Walton, a răspuns ea, 
apărându-se. Şi a Măştilor, şi a Lordului Bolton. 

— Şi cine ne-a dat pe toţi pe mâna lor? Tu şi supa ta de 
nevăstuică. 

Arya i-a dat un pumn în braţ. 

— A fost doar supă fierbinte. Şi tu îl urai pe Ser Amory. 

— Pe ăsta îl urăsc cu mult mai mult. Ser Amory lupta 
pentru lordul lui, dar Măştile sunt mercenari şi trădători. 
Jumătate dintre ei nici măcar nu vorbesc Limba Comună. 
Septonului Utt îi plac băieţeii, Qyburn face magie neagră, 
şi prietenul tău, Muşcătorul, mănâncă oameni. 

Partea cea mai proastă era că nici măcar nu putea să 
spună că se înşela. Bravii Camarazi făceau cea mai mare 
parte dintre jafuri pentru Harrenhal, iar Roose Bolton le 
încredinţase sarcina de a-i stârpi pe Lannisteri. Vargo 
Hoat îi împărţise în patru grupuri, să viziteze cât mai 
multe sate posibil. Conducea în persoană grupul cel mai 
mare şi le dăduse celorlalţi căpitanii lui cei mai de 
nădejde. Il auzise pe Rorge râzând pe seama modului de a 
găsi trădători ai Lordului Vargo. Tot ceea ce făcea era să 
se întoarcă în locurile prin care trecuse mai înainte, sub 
stindardul Lordului Tywin, şi să-i înhaţe pe cei care îl 
ajutaseră. Mulți fuseseră cumpăraţi cu argintul 
Lannisterilor, aşa că Măştile se întorceau adesea atât cu 
saci de monede, cât şi cu coşuri de capete. 

— O ghicitoare, strigase Shagwell voios. Dacă o capră 
a Lordului Bolton mănâncă oamenii care au hrănit capra 
Lordului Lannister, câte capre avem? 

— Una, a răspuns Arya. 

— Măi, măi, avem o nevăstuică isteaţă ca o capră, a 
chicotit bufonul. 

Rorge şi Muşcătorul erau la fel de răi ca şi toţi ceilalţi. 
Ori de câte ori Lordul Bolton lua masa cu garnizoana, Arya 

426 


îi vedea printre ei. Muşcătorul răspândea o duhoare de 
brânză stricată, aşa că Bravii Camarazi îl puneau să stea 
lângă piciorul mesei, unde putea să mârâie şi să şuiere 
singur, şi să sfâşie carnea cu degetele şi cu dinţii. O 
adulmeca pe Arya când trecea pe lângă el, dar Rorge era 
cel care o speria cel mai tare. Stătea lângă Credinciosul 
Ursywck, dar îi simţea ochii măsurând-o de sus până jos, 
în timp ce ea îşi vedea de treburile ei. 

Uneori îşi dorea să fi plecat cu Jagen H'ghar peste 
Marea Îngustă. Încă mai avea moneda idioată pe care i-o 
dăduse, o bucată de fier nu mai mare decât un sfanţ, 
ruginită pe margini. Pe o parte era ceva scris, cuvinte 
bizare pe care nu le putea citi. Cealaltă parte înfăţişa 
capul unui om, dar era atât de roasă încât trăsăturile i se 
şterseseră. A spus că e de mare valoare, dar era probabil 
şi asta o minciună, ca numele şi chipul lui. Asta o înfurie 
atât de tare încât aruncă moneda, însă după o oră începu 
să-i pară rău şi se întoarse şi o găsi. 

Se gândea la monedă în timp ce traversa Curtea De 
Calcar, muncindu-se cu greutatea apei din găleată. 

— Nan! strigă o voce. Pune jos găleata aia şi vino să 
mă ajuţi. 

Elmar Frey nu era mai mare decât ea şi, în plus, era 
scund pentru vârsta lui. Rostogolea un butoi cu nisip peste 
piatra neregulată şi era roşu la faţă din cauza efortului. 
Arya se duse să-l ajute. Împreună, împinseră butoiul tot 
drumul până la zid şi înapoi, pe urmă îl ridicară în 
picioare. 

Auzea nisipul mişcându-se înăuntru când Elmar 
deschise capacul şi scoase o cămaşă de zale. 

— Crezi că e destul de curată? În calitate de scutier al 
lui Roose Bolton, sarcina lui era să-i păstreze zalele 
strălucitor de curate. 

— Trebuie să scuturi nisipul. Mai sunt pete de rugină. 
Vezi? Arya arătă cu degetul. Mai bine ai mai face-o o dată. 

— Fă-o tu. Elmar ştia să fie prietenos când avea nevoie 
de ajutor, dar după aceea îşi amintea întotdeauna că el era 
un scutier, iar ea doar o slujnică. li plăcea să se laude cum 


427 


era el fiul Lordului de la Răscruce, nu vreun nepot sau 
vreun bastard, ci fiul legitim, şi datorită acestui fapt avea 
să se însoare cu o prinţesă. 

Aryei nu-i păsa de scumpa lui prinţesă şi nu-i plăcea să 
primească ordine de la el. 

— Trebuie să-i duc stăpânului apă pentru baie. E în 
camera lui şi i se pun lipitori. Nu lipitorile negre, 
obişnuite, ci acelea mari şi spălăcite. 

Ochii lui Elmar se măriră cât nişte ouă fierte. Lipitorile 
îl îngrozeau, mai ales cele mari şi spălăcite, care arătau ca 
gelatina până când se umpleau de sânge. 

— Am uitat că eşti prea slăbănoagă să împingi un butoi 
atât de greu. 

— Am uitat că eşti prost. Arya ridică găleata. Poate că 
ar trebui să-ţi pui şi tu lipitori. În Gât sunt lipitori mari cât 
porcii. Îl lăsă acolo cu butoiul lui. 

Dormitorul lordului era plin când Arya intră. Erau de 
faţă Qyburn şi Walton cel neînduplecat, în cămaşa sa de 
zale şi cu jambiere, plus o duzină de Frey, toţi fraţi, fraţi 
vitregi şi veri. Roose Bolton era culcat în pat, gol. Pe 
partea interioară a braţelor şi a picioarelor avea lipitori, şi 
pe pieptul palid - creaturi lungi şi transparente care îşi 
schimbau culoarea în roz strălucitor pe măsură ce se 
hrăneau. Bolton nu le acorda mai multă atenţie decât îi 
acordă Aryei. 

— Nu putem să-i îngăduim Lordului Tywin să ne prindă 
în capcană aici, la Harrenhal, spunea Ser Aenys Frey în 
timp ce Arya umplea cada. O namilă de om, cărunt şi 
gârbovit, cu ochi roşii, apoşi, şi cu mâini imense, 
noduroase. Ser Aenys adusese o mie cinci sute de săbii 
Frey la Harrenhal, însă dădea impresia că era incapabil să 
se impună chiar şi în faţa propriilor fraţi. Castelul e prea 
mare şi e nevoie de o armată ca să fie stăpânit şi, odată 
înconjurat, nu putem să hrănim o armată. Nici nu putem 
să ne bazăm că vom strânge provizii suficiente. Ţara e 
scrum, satele sunt pradă lupilor, recoltele sunt arse sau 
prădate. Toamna e pe noi, dar nu avem rezerve de 
mâncare şi nu e plantat nimic. Trăim din prăzi, şi dacă 

428 


Lannisterii ne răpesc şi asta, într-o lună vom ajunge la 
şobolani şi toval. 

— N-am de gând să fiu asediat aici. Glasul lui Roose 
Bolton era atât de moale încât oamenii erau nevoiţi să se 
concentreze ca să-l audă, aşa că în apartamentele lui era 
întotdeauna neobişnuit de linişte. 

— Şi atunci? vru să ştie Ser Jared Frey, un bărbat slab, 
chel şi ciupit de vărsat. Oare Edmure Tully e atât de 
îmbătat de victoria sa încât se gândeşte să-l înfrunte pe 
Lordul Tywin în câmp deschis? 

Dacă o face, îi va înfrânge, gândi Arya. Îi va înfrânge, 
aşa cum a făcut la Fortăreața Roşie, vei vedea. 
Neobservată, se duse să stea lângă Qyburn. 

— Lordul Tywin e la multe leghe de aici, zise Bolton cu 
calm. Are încă multe probleme de rezolvat la Debarcaderul 
Regelui. Nu va mărşălui către Harrenhal o bună bucată de 
vreme. 

Ser Aenys îşi scutură capul cu încăpățânare. 

— Tu nu-i cunoşti pe Lannisteri cum îi cunosc eu. 
Regele Stannis a crezut şi el că Lordul Tywin e la o mie de 
leghe de el, şi asta l-a distrus. 

Bărbatul palid de pe pat schiţă un zâmbet, în timp ce 
lipitorile îi sugeau sângele. 

— Nu sunt omul care să fie distrus, ser. 

— Chiar dacă Riverrunul îşi adună toate puterile şi 
Tânărul Lup câştigă teren dinspre vest, cum putem spera 
să ajungem la numărul oştenilor pe care Lordul Tywin îi 
poate trimite împotriva noastră? Când va veni, va veni cu o 
oaste mult mai mare decât a avut sub comandă la Furca 
Verde. Highgarden s-a alăturat cauzei lui Joffrey, îţi 
reamintesc! 

— Nu am uitat. 

— Am fost cândva prizonierul Lordului Tywin, interveni 
Ser Hosteen, un bărbat corpolent, cu faţa pătrată, despre 
care se zicea că e cel mai puternic dintre Frey. Nu am chef 
să mă bucur din nou de ospitalitatea Lannisterilor. 

Ser Harys Haigh, care era Frey după mamă, clătină 
viguros din cap. 

429 


— Dacă Lordul Tywin a putut înfrunta un om atât de 
experimentat precum Stannis Baratheon, ce şansă va avea 
regele nostru copil împotriva lui? Privi de jur împrejur, la 
fraţii şi la verii săi, căutând sprijin, şi mai mulţi dintre ei 
mormăiră aprobator. 

— Cineva trebuie să aibă curajul s-o spună, zise Ser 
Hosteen. Războiul e pierdut, Regele Robb trebuie făcut să 
înţeleagă asta. 

Roose Bolton îl cercetă cu ochi palizi. 

— Înălţimea Sa i-a învins pe Lannisteri de fiecare dată 
când i-a înfruntat pe câmpul de luptă. 

— A pierdut nordul, insistă Hosteen Frey. A pierdut 
Winterfellul. Fraţii lui sunt morţi... 

Pentru o clipă, Arya uită să respire. Morți? Bran şi 
Rickon morţi? Ce vrea să spună? Ce vrea să spună despre 
Winterfell? Joffrey n-ar fi putut niciodată să cucerească 
Winterfellul, niciodată. Robb nu i-ar fi îngăduit. Apoi îşi 
aminti că Robb nu era la Winterfell. Era plecat în vest, iar 
Bran era infirm, şi Rickon avea doar patru ani. Işi adună 
toate puterile ca să rămână nemişcată şi tăcută, aşa cum o 
învățase Syrio Forel, să stea acolo ca o mobilă. Simti 
lacrimi adunându-i-se în colţurile ochilor, dar le stăpâni. 
Nu-i adevărat, nu poate fi adevărat, e doar o minciună a 
Lannisterilor. 

— De-ar fi câştigat Stannis, totul ar fi fost altfel, zise 
Ronel Rivers visător. Ronel era unul dintre bastarzii 
Lordului Walder. 

— Stannis a pierdut, făcu Ser Hosteen fără 
menajamente. Dacă ne dorim să fie altfel, nu schimbăm cu 
nimic situaţia. Regele Robb trebuie să facă pace cu Lannis- 
terii. Trebuie să-şi scoată coroana şi să plece genunchiul, 
oricât de puţin i-ar plăcea. 

— Şi cine îi va spune s-o facă? Roose Bolton zâmbi. E 
plăcut să ai aşa de mulţi fraţi viteji în vremuri atât de 
tulburi. Mă voi gândi la tot ce aţi spus. 

Zâmbetul lui însemna că sunt liberi să plece. Cei din 
familia Frey îşi spuseră politeţurile şi ieşiră târşâindu-şi 
picioarele, lăsându-i în cameră doar pe Qyburn, pe 

430 


Steelshanks Walton şi pe Arya. Lordul Bolton îi făcu semn 
să se apropie. 

— Am sângerat destul, Nan, poţi să-mi îndepărtezi 
lipitorile. 

— Îndată, stăpâne. Era bine să nu-l faci pe Lordul 
Bolton să-ţi ceară ceva de două ori. Arya voia să-l întrebe 
ce a vrut să spună Ser Hosteen despre Winterfell, dar nu 
îndrăznea. Am să-l întreb pe Elmar, gândi ea. Elmar o să- 
mi spună. Lipitorile se zvârcoleau încet între degetele ei 
când le culese cu grijă de pe corpul lordului, cu trupurile 
palide, umede la atingere şi umflate de sânge. Sunt doar 
nişte lipitori, îşi reaminti Arya. Dacă aş închide pumnul, mi 
s-ar strivi între degete. 

— A venit o scrisoare de la nobila ta soţie. Qyburn 
scoase un sul de pergament din mânecă. Deşi purta 
veşminte de maester, nu avea nici un lanţ la gât; se şoptea 
pe la colţuri că-l pierduse pentru că s-a ocupat de 
necromanţie. 

— Poţi s-o citeşti, zise Bolton. 

Lady Walda scria de la Gemeni aproape în fiecare zi, 
dar toate scrisorile erau la fel. „Mă rog pentru tine 
dimineaţa, la prânz şi seara, scumpul meu lord, şi număr 
zilele până ce vei fi din nou în patul meu. Întoarce-te 
curând la mine şi îţi voi dărui mulţi fii adevăraţi, să ia locul 
dragului tău Domeric şi să stăpânească peste Dreadfort 
după tine.” 

Arya îşi imagina un copilaş dolofan într-un leagăn, 
acoperit de lipitori roz şi dolofane. [i aduse Lordului Bolton 
un prosop umed să-şi şteargă trupul neted, spân. 

— Voi trimite şi eu o scrisoare, îi spuse maesterului de 
odinioară. 

— Doamnei Walda? 

— Lui Ser Helman Tallhart. 

Cu două zile în urmă venise un călăreț de la Ser 
Helman. Oamenii lui Tallhart ocupaseră castelul familiei 
Darry, acceptând capitularea garnizoanei Lannister după 
un scurt asediu. 


431 


— Spune-i să treacă prizonierii prin sabie şi castelul 
prin foc, la comanda regelui. Pe urmă să-şi unească forţele 
cu Robert Glover şi să pornească spre est, către 
Duskendale. Acelea sunt pământuri bogate, şi mai deloc 
atinse de război. E timpul să-i simtă niţel gustul. Glover a 
pierdut castelul, iar Tallhart a pierdut un fiu. N-au decât să 
se răzbune pe Duskendale. 

— Am să-ţi pregătesc mesajul să-l pecetluieşti, stăpâne. 

Arya se bucura să audă că va fi ars castelul familiei 
Darry. Acolo o aduseseră când a fost prinsă după cearta ei 
cu Joffrey şi acolo regina îl obligase pe tatăl ei să omoare 
lupul Sansei. Merită să ardă. Işi dorea ca Robert Glover şi 
Ser Helman Tallhart să se întoarcă la Harrenhal, deşi 
plecaseră prea repede, înainte ca Arya să poată decide 
dacă le poate încredința secretul ei. 

— Astăzi voi vâna, anunţă Roose Bolton în timp ce 
Qyburn îl ajuta să îmbrace o vestă vătuită. 

— Nu e primejdios? întrebă Qyburn. Cu doar trei zile în 
urmă, oamenii Septonului Utt au fost atacați de lupi. Au 
venit direct în tabăra lui, la nici zece picioare de foc, şi au 
omorât doi cai. 

— Lupi am de gând să vânez. Abia pot să dorm noaptea 
de urletele lor. Bolton îşi încheie centura, aranjând poziţia 
sabiei şi a pumnalului. Se spune că lupii străvechi 
cutreierau odinioară nordul în haite mari, de o sută sau 
mai mulţi, şi nu se temeau nici de om, nici de mamut, dar 
asta a fost cu mult timp în urmă şi într-un alt ţinut. E 
ciudat să vezi lupii obişnuiţi ai sudului atât de îndrăzneţi. 

— Vremurile  năprasnice dau naştere la lucruri 
năprasnice, stăpâne. 

Bolton îşi arătă dinţii în ceva ce ar fi putut să fie un 
surâs. 

— Sunt aceste vremuri atât de năprasnice, Maester? 

— Vara a trecut şi în regat sunt patru regi. 

— Un rege ar putea fi năprasnic, dar patru? Ridică din 
umeri. Nan, mantia mea de blană. I-o aduse. Să-mi găsesc 
camera curată şi rânduită când mă întorc, îi spuse în timp 
ce i-o lega. Şi ocupă-te de scrisoarea Doamnei Walda. 


432 


— Cum spui, stăpâne. 

Lordul şi maesterul ieşiră iute din cameră, fără ca 
măcar să-i arunce o privire. Când rămase singură, Arya luă 
scrisoarea şi o duse la vatră, scormonind printre buşteni 
cu un vătrai, să stârnească focul. Privi pergamentul 
răsucindu-se,  înnegrindu-se şi  aprinzându-se. Dacă 
Lannisterii le-au făcut vreun rău lui Bran şi lui Rickon, 
Robb îi va ucide, unul câte unul. Nu va pleca niciodată 
genunchiul, niciodată, niciodată, niciodată. Nu se teme de 
nici unul dintre ei. Vârtejuri de funingine se înălţau spre 
horn. Arya se ghemui lângă foc, privindu-le cum se ridică, 
printr-un văl de lacrimi fierbinţi. Dacă Winterfellul a 
dispărut cu adevărat, aceasta e casa mea acum? Mai sunt 
încă Arya, sau doar Nan, servitoarea, pentru vecii vecilor 
vecilor? 

Îşi petrecu următoarele ore dereticând prin camera 
lordului. Mătură paiele vechi şi împrăştie altele proaspete, 
frumos mirositoare, aprinse un foc nou în cămin, schimbă 
aşternuturile şi bătu pernele, goli oalele de noapte în 
privată, le frecă, duse un braţ de haine murdare la 
spălătorese şi aduse un castron cu pere proaspete de la 
bucătărie. Când termină cu dormitorul, cobori jumătate de 
etaj, să facă aceeaşi treabă în solariul imens, o cameră 
goală şi prăfoasă, la fel de mare cât sălile multor castele 
mici. Din lumânări mai rămăseseră doar nişte cioturi, aşa 
că Arya le înlocui. Sub ferestre se afla o masă imensă de 
stejar, unde lordul îşi scria scrisorile. Aşeză cărţile în 
teanc, schimbă lumânările, aşeză penele, cerneala şi ceara 
de sigiliu în ordine. 

Peste hârtii era aruncată o piele mare şi zdrenţuită de 
oaie. Arya începu să o ruleze, când culorile îi atraseră 
privirea: albastrul lacurilor şi al râurilor, puncte roşii unde 
se găseau castelele şi oraşele, verdele pădurilor. Se 
răzgândi şi o desfăcu. ŢINUTURILE TRIDENTULUI, 
spunea un scris cu înflorituri în josul hărţii. Desenul 
prezenta totul de la Gât până la Apa Neagră. Iată 
Harrenhalul, deasupra unui lac mare, îşi dădu ea seama, 
dar unde e Riverrunul? Pe urmă văzu. Nu e aşa departe... 


433 


După-amiaza abia începuse când termină, aşa că paşii 
o purtară spre pădurea zeilor. Sarcinile ei, ca paharnic al 
Lordului Bolton, erau mai uşoare decât fuseseră cu Weese 
sau chiar cu Ochi Roşii, deşi acum îi cereau să se îmbrace 
ca un paj şi să se spele mai mult decât îi plăcea. Vânătorii 
nu aveau să se întoarcă decât peste câteva ore, aşa că 
avea puţin timp pentru lucrul ei de mână. 

Ciopârţi frunze de mesteacăn până ce vârful despicat 
al cozii de mătură rupte deveni verde şi lipicios. 

— Ser Gregor, murmură ea, Dunsen, Polliver, Raff cel 
Dulce. Se rotea, sărea şi se balansa pe vârfurile 
picioarelor, ţâşnind într-o parte şi-ntr-alta, făcând conurile 
de pin să zboare. Gâdilătorul, strigă o dată, Câinele, Ser 
Ilyn, Ser Meryn, Regina Cersei. Trunchiul unui stejar se ivi 
în faţa ei, iar ea făcu o fandare pentru a-şi înfige sabia în 
el, mârâind: Joffrey, Joffrey, Joffrey. Braţele şi picioarele îi 
erau pătate de lumina soarelui şi de umbrele frunzelor. Un 
luciu de sudoare îi acoperea pielea când se opri. Călcâiul 
drept sângera, acolo unde îl julise, aşa că se aşeză într-un 
picior în faţa copacului inimii şi ridică sabia într-un salut. 
Valar morghulis, le spuse ea bătrânilor zei ai nordului. Îi 
plăcu cum sunau cuvintele când le rosti. 

Pe când traversa curtea către baie, observă un corb 
coborând în cercuri către stâncărie, şi se întrebă de unde 
venea şi ce mesaj aducea. Poate că e de la Robb, care 
spune că nu era adevărat ceea ce aflase despre Bran şi 
despre Rickon. işi muşcă buza, sperând. Dacă aş avea 
aripi, aş putea să zbor până la Winterfell şi să văd cu ochii 
mei. Şi dacă ar fi adevărat, aş zbura, aş zbura sus, dincolo 
de lună şi de stelele strălucitoare, şi aş vedea toate 
lucrurile din poveştile Bătrânei Nan, dragoni şi monştri ai 
mărilor şi Titanul din Braavos, şi poate nu m-aş mai 
întoarce niciodată dacă nu aş vrea. 

Grupul de vânători se întoarse spre seară cu nouă lupi 
morţi. Şapte erau adulţi, fiare mari, gri-maronii, sălbatice 
şi puternice, cu gurile trase înapoi, peste dinţii galbeni, 
lungi, în mârâielile lor de moarte. Dar ceilalţi doi fuseseră 


434 


doar nişte pui. Lordul Bolton porunci ca din blănurile lor 
să fie cusută o pătură pentru patul său. 

— Puii au încă blana moale, stăpâne, îi atrăsese atenţia 
unul dintre oamenii lui. Fă-ţi o pereche frumoasă de 
mănuşi calde. 

Bolton aruncă o privire spre flamurile care fluturau 
deasupra casei porţii. 

— După cum e obiceiul familiei Stark să ne amintească, 
vine iarna. Ocupă-te de ele. Când o văzu pe Arya privind, 
spuse: Nan, vreau o carafă de vin fierbinte cu mirodenii. 
M-am înfrigurat în păduri. Ai grijă să nu se răcească. Am 
de gând să cinez singur. Pâine de ovăz, unt şi mistreţ. 

— Îndată, stăpâne. Era întotdeauna cel mai bun lucru 
de spus. 

Plăcintă Fierbinte făcea plăcinte de ovăz când Arya 
intră în bucătărie. Alţi trei bucătari dezosau peşte, iar un 
ajutor întorcea un mistreţ deasupra flăcărilor. 

— Stăpânul meu îşi vrea cina, şi vin fierbinte cu 
mirodenii, să alunece mai bine, anunţă Arya, şi nu-l vrea 
rece. Unul dintre bucătari se spălă pe mâini, scoase o oală 
şi o umplu cu vin roşu, dulce şi tare. li spuse lui Plăcintă 
Fierbinte să pună mirodeniile înăuntru când vinul se va 
încălzi. Arya se duse să-l ajute. 

— Mă descurc, zise el ursuz. N-am nevoie să-mi arăţi tu 
cum să condimentez vinul. 

Și el mă urăște, sau îi e frică de mine. Se îndepărtă, 
mai mult tristă decât furioasă. Când mâncarea fu gata, 
bucătarii o acoperiră cu un capac de argint şi înfăşurară 
carafa într-un prosop gros, să păstreze vinul cald. Afară 
cobora înserarea. Pe ziduri, ciorile murmurau în jurul 
capetelor, ca nişte curteni în jurul unui rege. Unul dintre 
străjeri deschise uşa către Rugul Regelui. 

— Sper că nu e supă de nevăstuică, glumi el. 

Când intră, Roose Bolton era aşezat lângă vatră, citind 
dintr-o carte groasă legată în piele. 

— Aprinde nişte lumânări, îi porunci el întorcând 
pagina. Se întunecă aici. 


435 


Îi aşeză mâncarea lângă cot şi făcu aşa cum îi ceruse, 
scăldând camera într-o lumină pâlpâitoare, însoţită de 
miros de cuişoare. Bolton mai întoarse câteva pagini cu 
degetul, pe urmă închise cartea şi o aşeză cu grijă în foc. 
Privi flăcările mistuind-o, cu ochii-i palizi strălucind de 
oglindirea luminii. Pielea veche şi uscată se aprinse cu un 
fâșâit, iar paginile îngălbenite se mişcau arzând, de parcă 
le-ar fi citit o fantomă. 

— Nu voi mai avea nevoie de tine în seara asta, spuse 
el fără s-o privească. 

Ar fi trebuit să plece, tăcută ca un şoarece, dar ceva o 
ţinea în loc. 

— Stăpâne, întrebă ea, mă vei lua cu tine când vei 
pleca de la Harrenhal? 

Roose Bolton se întoarse pentru a se uita mirat la ea şi, 
judecând după privirea lui, era ca şi cum mâncarea tocmai 
i-ar fi vorbit. 

— Ţi-am permis să îmi pui întrebări, Nan? 

— Nu, stăpâne. Îşi plecă ochii. 

— Atunci nu ar fi trebuit să vorbeşti. Nu-i aşa? 

— Da, stăpâne. 

Pentru o clipă, Bolton păru amuzat. 

— Am să-ţi răspund, doar de data aceasta. Intenţionez 
să-i dau Harrenhalul Lordului Vargo, când mă întorc în 
nord. Tu vei rămâne aici, cu el. 

— Dar eu nu..., începu ea. 

El i-o reteză. 

— Nu sunt obişnuit să fiu luat la întrebări de către 
servitori, Nan. Trebuie să-ţi tai limba? 

Arya ştia că ar face-o cu uşurinţă, aşa cum cineva ar 
lovi un câine. 

— Nu, stăpâne. 

— Du-te atunci. Voi uita această insolenţă. 

Arya plecă, dar nu la culcare. Când păşi afară, în 
întunericul curţii, străjerul de la uşă clătină din cap şi 
spuse: 

— Vine furtuna. Simţi mirosul aerului? 


436 


Vântul sufla în rafale, flăcările se răsuceau deasupra 
torţelor fixate pe culmea zidurilor, sub şirurile de capete. 
În drumul său către pădurea zeilor, trecu pe lângă Turnul 
Plângerii, unde trăise cândva cu frica de Weese. Familia 
Frey pusese stăpânire pe el de la căderea Harrenhalului. 
Auzea glasuri mânioase venind dinspre o fereastră, mulţi 
oameni discutând şi certându-se. Elmar stătea singur, pe 
trepte. 

— Ce s-a întâmplat? îl întrebă Arya când văzu lacrimile 
strălucind pe obrajii lui. 

— Prinţesa mea, suspină el. Am fost dezonoraţi, zice 
Aenys. A venit o pasăre de la Gemeni. Nobilul meu tată 
zice că trebuie să mă căsătoresc cu altcineva sau să devin 
septon. 

O idioată de prinţesă, gândi ea, ăsta nu e motiv de 
plâns. 

— Fraţii mei ar putea fi morţi, i se destăinui ea. 

Elmar îi aruncă o privire dispreţuitoare. 

— Nimănui nu-i pasă de fraţii unei servitoare. 

La aceste cuvinte, îi fu greu să nu-l lovească. 

— Sper că prinţesa ta o să moară, zise ea şi fugi înainte 
ca el s-o poată înhăţa. 

În pădurea zeilor, îşi găsi sabia din coadă de mătură 
acolo unde o lăsase şi o duse la copacul inimii. 
Îngenunche. Frunze roşii foşniră. Ochi roşii priveau pe 
furiş în sufletul ei. Ochii zeilor. 

— Voi, zei, spuneţi-mi ce să fac? se rugă ea. 

Urmă un lung moment în care nu se mai auzi nici un 
sunet, doar vântul, apa, foşnetul frunzelor şi al crengilor. 
lar apoi, de foarte, foarte departe, de dincolo de pădurea 
zeilor, de dincolo de turnurile bântuite şi de imensele 
ziduri de piatră ale Harrenhalului, de undeva din lumea 
largă, veni urletul prelung, singuratic, al unui lup. I se făcu 
pielea de găină şi, pentru o clipă, se simţi ameţită. Pe 
urmă, şi mai îndepărtat, se păru că aude glasul tatălui său. 

— Acolo unde cad zăpezi şi bat vânturi albe, lupul 
singuratic moare, dar haita supravieţuieşte, spuse el. 


437 


— Dar nu există nici o haită, îi şopti ea copacului. Bran 
şi Rickon erau morţi, Lannisterii o aveau pe Sansa, Jon 
plecase la Zid. Nici măcar nu mai sunt eu acum, sunt Nan, 
spuse ea. 

— Eşti Arya de Winterfell, fiică a nordului. Mi-ai spus 
că poţi fi puternică. Ai în tine sânge de lup. 

— Sângele de lup. Acum Arya îşi amintea. Voi fi ca 
Robb de puternică, am spus că voi fi. Trase adânc aer în 
piept, ridică apoi coada de mătură cu ambele mâini şi o 
lăsă jos, pe un genunchi. Se rupse cu un pârâit zgomotos, 
iar ea azvârli bucăţile. Sunt un lup străvechi şi s-a isprăvit 
cu dinţii de lemn. 

În noaptea aceea a zăcut în patul ei îngust, pe paiele 
aspre, ascultând glasurile celor vii şi ale celor morţi 
şoptind şi discutând aprins, în timp ce aştepta luna să 
răsară. Erau singurele glasuri în care mai avea încredere. 
Auzea sunetul propriei respiraţii şi lupii deopotrivă, o haită 
mare acum. Sunt mai aproape decât cel pe care l-am auzit 
în pădurea zeilor, gândi ea. Mă cheamă. 

In cele din urmă ieşi de sub pătură, se strecură într-o 
tunică şi cobori tiptil, cu picioarele goale, scările. Roose 
Bolton era un om prevăzător şi intrarea în Rugul Regelui 
era păzită zi şi noapte, aşa că fu nevoită să se furişeze 
afară pe o fereastră îngustă de la pivniţă. Curtea era 
liniştită, imensul castel pierdut în vise bântuite. Deasupra, 
vântul bocea prin Turnul Plângerii. 

La fierărie găsi focurile stinse şi uşile închise şi 
zăvorâte. Se furişă înăuntru pe o fereastră, aşa cum mai 
făcuse. Gendry împărțea o saltea cu alţi doi ucenici fierari. 
Rămase ghemuită în pod multă vreme, până ce ochii i se 
obişnuiră cu lumina ca să fie sigură că el era cel de la 
margine. Pe urmă îi puse o mână pe gură şi îl ciupi. 
Deschise ochii. Nu avea cum să fi fost adâncit în somn. 

— Te rog, şopti ea. li luă mâna de pe gură şi îi arătă cu 
degetul. 

La început, avu impresia că nu a înţeles, dar apoi el 
ieşi de sub pături. Gol, traversă camera în vârful 


438 


picioarelor, îşi aşeză pe umeri o tunică aspră şi cobori din 
pod după ea. Ceilalţi băieţi adormiţi nu se clintiră. 

— Acum ce mai vrei? întrebă în şoaptă, furios. 

— O sabie. 

— Deget Negru ţine încuiate toate săbiile. Ţi-am spus 
de-o sută de ori. E pentru Lordul Leech? 

— Pentru mine. Sparge lacătul cu ciocanul. 

— O să-mi rupă mâna, bodogăni el. Sau mai rău. 

— Nu şi dacă fugi cu mine. 

— Fugi, şi te vor prinde şi te vor omori. 

— Ţie o să-ţi facă şi mai rău. Lordul Bolton dă 
Harrenhalul Măştilor Însângerate, mi-a spus el. 

Gendry îşi dădu la o parte părul din ochi. 

— Şi? 

Îl privi direct în ochi, fără frică. 

— Şi când Vargo Hoat va fi stăpân, le va tăia picioarele 
tuturor servitorilor, ca să-i împiedice să fugă. Şi fierarilor. 

— E doar o poveste, zise el zeflemitor. 

— Nu, este adevărat, l-am auzit pe Lordul Vargo 
spunând asta, minţi ea. Va tăia fiecăruia câte un picior. 
Stângul. Du-te la bucătării şi trezeşte-l pe Plăcintă Fier- 
binte, va face cum spui tu. Vom avea nevoie de pâine şi de 
plăcinte de ovăz sau ceva. Tu iei săbiile şi eu fac rost de 
cai. Ne întâlnim lângă poarta lăturalnică din zidul estic, în 
spatele Turnului Fantomelor. Nimeni nu vine niciodată 
acolo. 

— Ştiu poarta aia. E păzită, la fel ca şi celelalte. 

— Şi? N-ai să uiţi săbiile? 

— N-am spus niciodată că voi veni. 

— Nu. Dar dacă vii, n-ai să uiţi săbiile? 

Gendry se încruntă. 

— Nu, răspunse el în cele din urmă. Presupun că nu. 

Arya reintră în Rugul Regelui pe unde ieşise şi urcă pe 
furiş scările întortocheate, atentă la zgomotele de paşi. În 
cămăruţa ei, se dezbrăcă până la piele şi se îmbrăcă 
meticulos cu două rânduri de lenjerie, ciorapi călduroşi şi 
cu cea mai curată tunică. Era haina Lordului Bolton. Pe 
piept era cusut blazonul cu bărbatul jupuit al 


439 


Dreadfortului. Îşi legă încălţările, îşi aruncă o mantie peste 
umerii costelivi şi o înnodă sub beregată. Tăcută ca o 
umbră, cobori din nou scările. În faţa solariului se opri să 
asculte la uşă, deschizând-o încet când nu auzi decât 
linişte. 

Harta din piele de oaie era pe masă, lângă resturile de 
la cina Lordului Bolton. O rulă strâns şi şi-o vâri la 
cingătoare. Îşi lăsase şi pumnalul pe masă, aşa că îl luă şi 
pe acesta, în caz că Gendry îşi pierdea curajul. 

Un cal necheză blând când se strecură în grajdurile 
întunecate. Grăjdarii dormeau cu toţii. Îl împunse pe unul 
cu piciorul, până ce se ridică ameţit şi zise: 

— Eh? Ce? 

— Lordul Bolton are nevoie de trei cai, înşeuaţi şi cu 
hamurile puse. 

Băiatul se ridică în picioare, aruncându-şi paiele din 
păr. 

— Ce, la ora asta? Cai, zici? Clipi la vederea blazonului 
de pe tunica ei. La ce îi trebuie cai pe întuneric? 

— Lordul Bolton nu e obişnuit să fie luat la întrebări de 
către servitori. Îşi încrucişă braţele. 

Băiatul de la grajduri continua să se uite la omul jupuit. 
Ştia ce înseamnă. 

— Trei, zici? 

— Unu, doi, trei. Cai de vânătoare. luţi şi siguri pe 
picioare. Arya îl ajută cu hamurile şi cu şeile, ca să nu aibă 
nevoie să mai scoale pe careva. Spera că nu-i vor face nici 
un rău după aceea, dar ştia că probabil îi vor face. 

Să traverseze castelul cu animalele era partea cea mai 
grea. Stătea în umbra zidului de apărare oriunde putea, 
astfel că santinelele care îşi făceau rondul pe metereze ar 
fi trebuit să se uite aproape drept în jos ca s-o vadă. Și 
dacă se uită, ce? Sunt paharnicul personal al stăpânului. 
Era o noapte rece şi întunecoasă de toamnă. Norii erau 
purtaţi de vânt dinspre vest, acoperind stelele, iar Turnul 
Plângerii urla cu jale la fiecare pală de vânt. Miroase a 
ploaie. Arya nu ştia dacă asta era bine sau rău pentru fuga 
lor. 


440 


Nimeni nu o văzu şi ea nu văzu pe nimeni, doar o pisică 
vărgată furişându-se de-a lungul zidului, dinspre pădurea 
zeilor. Pisica se opri şi o scuipă, trezindu-i amintiri despre 
Fortăreaţa Roşie, despre tatăl ei şi despre Syrio Forel. 

— Aş putea să te prind, dacă aş vrea, îi şopti, dar 
trebuie să plec, pisică. Pisica sâsâi din nou şi fugi. 

Turnul Fantomelor era cel mai ruinat dintre cele cinci 
turnuri imense ale Harrenhalului. Se înălța întunecat şi 
părăsit în spatele rămăşiţelor septului prăbuşit, unde, de 
aproape o sută de ani, doar şobolanii mai veniseră să se 
roage. Acolo aşteptă să vadă dacă Gendry sau Plăcintă 
Fierbinte vor veni. I se părea că aşteaptă de multă vreme. 
Caii ciuguleau din ierburile crescute printre pietrele 
sfărâmate, în timp ce norii înghiţeau ultimele stele. Arya 
scoase pumnalul şi îl ascuţi ca să-şi facă de lucru. Mişcări 
lungi, netede, aşa cum o învățase Syrio. Sunetul o linişti. 

Îi auzi venind cu mult înainte de a-i vedea. Plăcintă 
Fierbinte răsufla greu şi o dată se împiedică în întuneric, 
îşi juli fluierul piciorului şi înjură destul de tare ca să 
trezească jumătate din Harrenhal. Gendry era mai tăcut, 
dar săbiile pe care le ducea se băteau una de alta în timp 
ce mergea. 

— Aici sunt. Se ridică în picioare. Nu faceţi gălăgie, 
altfel o să vă audă. 

Băieţii îşi căutară drumul către ea peste pietrele 
învălmăşite. Gendry purta o cămaşă de zale uleiată, iar pe 
spate avea atârnat ciocanul de fierar. Faţa rotundă şi roşie 
a lui Plăcintă Fierbinte se ivea de sub o glugă. Aducea un 
sac de pâine, bălăbănindu-i-se în mâna dreaptă, iar sub 
braţul stâng o roată de brânză. 

— E un paznic la uşa aia, zise Gendry încet. Ţi-am spus 
că o să fie. 

— Voi staţi aici cu caii, zise Arya. Eu o să mă 
descotorosesc de el. Veniţi iute când vă chem. 

Gendry dădu din cap. Plăcintă Fierbinte spuse: 

— 'Ţipă ca o bufniţă când vrei să venim. 

— Nu sunt bufniţă, răspunse Arya. Sunt lup. Voi urla. 


441 


Singură, alunecă prin umbra Turnului Fantomelor. 
Mergea repede, să o ia înaintea fricii, şi i se părea că în 
urma ei veneau Syrio Forel şi Yoren şi Jagen H'ghar şi Jon 
Snow. Nu luase sabia pe care i-o adusese Gendry, nu încă. 
Pentru asta, pumnalul va fi mai bun. Era ascuţit. Era cea 
mai mică dintre porţile Harrenhalului, o poartă îngustă din 
stejar masiv, ţintuită în cuie de fier, aşezată oblic faţă de 
zid, sub un turn de apărare. Doar un singur om era pus să 
o păzească, dar ştia că vor fi santinele şi sus, în acel turn, 
şi altele în apropiere, umblând pe ziduri. Orice s-ar 
întâmpla, trebuia să fie tăcută ca o umbră. Nu are voie să 
strige. Începură să vină câteva picături răzlețe de ploaie. 
Simţi una căzându-i pe frunte şi coborând uşor de-a lungul 
nasului. 

Nu făcu nici un efort să se ascundă, ci se apropie de 
străjer fără grijă, ca şi cum Lordul Bolton însuşi ar fi 
trimis-o. O privi venind, curios ce ar putea aduce un paj 
aici, la această oră târzie. Când ajunse mai aproape, văzu 
că era un om al nordului, foarte înalt şi subţire, într-o 
mantie de blană zdrenţuită. Asta nu era bine. Poate ar fi 
fost în stare să păcălească un Frey sau pe unul dintre 
Bravii Camarazi, dar oamenii din Dreadfort îl slujiseră pe 
Roose Bolton toată viaţa şi îl cunoşteau mai bine decât ea. 
Dacă îi spun că sunt Arya Stark şi îi poruncesc să se dea la 
o parte... Nu, nu îndrăznea. Era un om al nordului, dar nu 
al Winterfellului. Îi aparţinea lui Roose Bolton. 

Când ajunse lângă el, îşi dădu mantia în lături, ca să 
poată să-i vadă omul jupuit de pe piept. 

— M-a trimis Lordul Bolton. 

— La ora asta? Pentru ce? 

Vedea sclipirea oţelului sub blană şi nu ştia dacă era 
destul de puternică să vâre vârful pumnalului prin zale. 
Beregata, trebuie să fie beregata, dar e prea înalt, nu voi 
reuşi să ajung la ea. Pe moment nu ştiu ce să spună. 
Pentru o clipă, era din nou fetiţă, era speriată şi simţea 
ploaia de pe faţă ca un şuvoi de lacrimi. 


442 


— Mi-a spus să le dau tuturor străjerilor lui un ban de 
argint, pentru bunele lor servicii. Vorbele veneau parcă de 
nicăieri. 

— Argint, zici? Nu o credea, dar voia să o creadă, 
argintul era argint, în definitiv. Dă-mi-l, atunci. 

Degetele îi săpară adânc sub tunică şi ieşiră ţinând 
moneda pe care i-o dăduse Jagen. În întuneric, fierul putea 
trece drept argint tocit. Întinse moneda şi o lăsă să-i 
alunece printre degete. 

Înjurând-o încet, omul se lăsă pe un genunchi, 
orbecăind după monedă în noroi, şi beregata lui era acolo, 
chiar în faţa ei. Arya scoase încet pumnalul şi îl trecu peste 
gâtlejul lui, uşor ca mătasea verii. Sângele îi acoperi 
mâinile într-un şuvoi fierbinte şi bărbatul încercă să strige, 
dar avea sânge în gură. 

— Valar morghulis, şopti ea în timp ce omul murea. 

Când încetă să se mai mişte, ridică moneda. Dincolo de 
zidurile Harrenhalului, un lup urlă, puternic şi prelung. 
Ridică drugul de fier, îl puse de o parte şi împinse uşa grea 
de stejar. Când Plăcintă Fierbinte şi Gendry ajunseră cu 
caii, ploaia cădea cu putere. 

— L-ai ucis! gâfâi Plăcintă Fierbinte. 

— Ce-ai crezut că am să fac? Degetele îi erau lipicioase 
de sânge şi mirosul îi făcu iapa să se agite, speriată. Nu 
contează, gândi ea sărind în şa. Ploaia le va spăla. 


443 


SANSA 


Sala tronului era o mare de giuvaiere, de blănuri şi de 
ţesături strălucitoare. Lorzi şi doamne umpleau partea din 
spate a sălii şi stăteau sub ferestrele înalte, înghesuindu-se 
ca nişte neveste de pescari pe un doc. 

Obişnuiţii curţii lui Joffrey se străduiseră astăzi să se 
depăşească unul pe altul. Jalabhar Xho era înveşmântat în 
pene din cap până-n picioare, cu un penaj atât de fantastic 
şi de extravagant, încât aveai impresia că îşi va lua zborul. 
Coroana de cristal a Înaltului Septon răspândea sclipiri de 
curcubeu cu fiecare mişcare a capului. La masa consiliului, 
Regina Cersei strălucea într-o rochie de brocart auriu cu 
pliuri din catifea violet, în timp ce lângă ea, Varys se agita 
şi zâmbea afectat, într-un brocart liliachiu. Băiatul Lunii şi 
Ser Dontos purtau costume noi de bufoni, curate ca o 
dimineaţă de primăvară. Până şi Lady Tanda şi fiicele ei 
erau încântătoare, în rochii asortate din mătase turcoaz şi 
blană de sângeap, iar Lordul Gyles tuşea într-o batistă de 
mătase stacojie, tivită cu şnur auriu. Regele Joffrey stătea 
deasupra tuturor, printre lamele şi ţepuşele Tronului de 
Fier. Era înveşmântat în brocart purpuriu, cu mantia 
neagră împodobită cu pietre de rubin, iar pe cap îşi purta 
coroana grea de aur. 

Inghesuindu-se prin mulţimea de cavaleri, de scutieri şi 
de orăşeni înstăriți, Sansa ajunse în faţa balconului chiar 
când sunetul trompetelor anunţă intrarea Lordului Tywin 
Lannister. 

Străbătu toată lungimea sălii călare pe calul său de 
război şi descălecă în faţa Tronului de Fier. Sansa nu mai 
văzuse niciodată o asemenea armură; toată din oţel roşu 
lustruit, cu arabescuri şi înflorituri de aur. Cercurile erau 
răsărituri de soare, leul răgind care îi încununa coiful avea 
ochi de rubin, şi câte-o leoaică pe fiecare umăr îi fixa 
mantia din brocart auriu, atât de lungă şi de grea încât 


444 


acoperea picioarele din spate ale calului său de luptă. 
Până şi armura calului era aurită, iar gătelile erau din 
mătase purpurie, lucioasă, cu leul Casei Lannister. 

Lordul de Casterly Rock era o apariţie atât de 
impresionantă, încât cei prezenţi fură uluiţi când calul lui 
lăsă să cadă o grămadă de bălegar chiar la baza tronului. 
Joffrey trebui să calce cu băgare de seamă în jurul ei când 
cobori să-şi îmbrăţişeze bunicul şi să-l proclame Salvator 
al Oraşului. Sansa îşi acoperi gura pentru a ascunde un 
zâmbet nervos. 

Joff făcu un adevărat spectacol din a-i cere bunicului 
său să-şi asume conducerea regatului, iar Lordul Tywin 
acceptă solemn „până ce Inălţimea Ta împlineşte vârsta.” 
Pe urmă scutierii îi scoaseră armura şi Joff îi prinse lanţul 
de onoare al Mâinii în jurul gâtului. Lordul Tywin îşi ocupă 
locul la masa consiliului, lângă regină. După ce calul fu 
dus afară şi semnul lui de omagiu fu îndepărtat, Cersei 
făcu un semn cu capul pentru continuarea ceremoniilor. 

Fiecare erou era întâmpinat cu sunet de trompete când 
păşea pe uşile mari de stejar. Heralzii îi strigau numele şi 
faptele de vitejie, ca toată lumea să le poată auzi, iar 
nobilii cavaleri sau doamnele de vază, cu toţii erau la fel 
de entuziasmați ca nişte spectatori la o luptă de cocoşi. 
Locul de onoare îi era rezervat lui Mace Tyrell, Lordul de 
Highgarden, bărbatul odinioară puternic, mai gras acum, 
dar chipeş încă. Fiii lui îl urmară; Ser Loras şi fratele lui 
mai mare, Ser Garlan cel Galant. Cei trei se îmbrăcaseră la 
fel, în catifea verde tivită cu zibelină. 

Regele cobori de pe tron încă o dată să-i salute, o mare 
onoare. Le prinse fiecăruia în jurul gâtului câte un lanţ de 
trandafiri, modelaţi din aur galben, moale, din care atârna 
un disc de aur cu leul Lannisterilor, conturat din rubine. 

— Trandafirii sprijină leul, aşa cum puterea 
Highgardenului sprijină regatul, declară solemn Joffrey. 
Dacă există vreo favoare pe care vreţi să mi-o cereţi, 
vorbiţi şi veţi primi. 

Și acum începe, gândi Sansa. 


445 


— Înălţimea Ta, zise Ser Loras, îţi cer onoarea de a 
sluji în Garda Regală, pentru a te apăra de duşmani. 

Joffrey îl ridică în picioare pe Cavalerul Florilor şi îl 
sărută pe obraz. 

— Aşa să fie, frate. 

Lordul Tyrell îşi plecă fruntea. 

— Nu e plăcere mai mare decât să o slujesc pe 
Înălţimea Ta. Dacă voi fi socotit demn de-a mă alătura 
consiliului regal, nu vei găsi pe altul mai loial şi mai 
devotat decât mine. 

Joff aşeză o mână pe umărul Lordului Tyrell şi îl sărută 
când se ridică. 

— Dorinţa ta e împlinită. 

Ser Garlan Tyrell, mai în vârstă cu cinci ani decât Ser 
Loras, era o versiune mai înaltă, cu barbă, a vestitului său 
frate mai mic. Avea pieptul mai îndesat şi umeri mai largi 
şi, în ciuda chipului destul de atrăgător, îi lipsea 
frumuseţea provocatoare a lui Ser Loras. 

— Înălţimea Ta, zise Garlan când regele se apropie de 
el. Eu am o soră fecioară, Margaery, bucuria Casei 
noastre. A fost căsătorită cu Renly Baratheon, după câte 
ştii, dar Lordul Renly a plecat la război înainte ca această 
căsătorie să poată fi consumată, aşa că ea a rămas 
neprihănită.  Margaery a auzit poveşti despre 
înţelepciunea, curajul şi despre spiritul tău cavaleresc şi a 
ajuns să te iubească din depărtare. Te implor să trimiţi 
după ea, s-o iei în căsătorie şi să uneşti Casa ta cu a mea 
pentru vecie. 

Regele Joffrey se prefăcu surprins, jucându-şi rolul cu 
mare artă. 

— Ser Garlan, frumuseţea surorii tale e renumită în 
toate Cele Şapte Regate, dar sunt promis alteia. Un rege 
trebuie să-şi respecte cuvântul. 

Regina Cersei se ridică în picioare, într-un foşnet de 
rochii. 

— Înălţimea Ta, după judecata micului nostru consiliu, 
nu ar fi nici potrivit, nici înţelept să te căsătoreşti cu fiica 
unui om decapitat pentru trădare, o fată al cărei frate se 

446 


răzvrăteşte şi acum în mod deschis împotriva tronului. 
Consilierii tăi te roagă, pentru binele regatului tău, dă-o la 
o parte pe Sansa Stark. Lady Margaery va fi o regină mult 
mai potrivită. 

Ca o haită de câini dresați, lorzii şi doamnele din sală 
începură să-şi strige dorinţa. „Margaery”, urlau ei. „Dă-ne- 
o pe Margaery” şi „Fără regine trădătoare! Tyrell! Tyrell!”. 

Joffrey ridică o mână. 

— Mi-aş dori să ţin seama de dorinţele poporului meu, 
mamă, dar am făcut un jurământ sfânt. 

Inaltul Septon păşi în faţă. 

— Înălţimea Ta, zeii socotesc logodna sfântă, dar tatăl 
tău, Regele Robert, de binecuvântată amintire, a făcut 
acest pact înainte ca familia Stark de Winterfell să-şi 
dezvăluie necredinţa. Crimele lor împotriva regatului te-au 
eliberat de orice promisiune. În ceea ce priveşte Credinţa, 
nu există nici un contract valabil de căsătorie între tine şi 
Sansa Stark. 

Un tumult de urale umplu sala tronului şi strigăte de 
„Margaery, Margaery” izbucniră de jur-împrejurul ei. 
Sansa se aplecă în faţă, cu mâinile strânse în jurul 
balustradei de lemn a balconului. Ştia ce va urma, dar încă 
era înspăimântată de ceea ce ar putea spune Joffrey, 
speriată că va refuza să o elibereze chiar şi acum, când 
întregul lui regat îi cerea asta. Se simţea ca şi cum s-ar 
afla din nou pe treptele de marmură, în faţa Marelui Sept 
al lui Baelor, aşteptând ca prinţul să-i acorde îndurare 
tatălui ei şi, în schimb, auzindu-l cum îi porunceşte lui Ilyn 
Payne să îi taie capul. Vă rog, se rugă ea arzător, faceţi-l 
să spună cuvintele, faceți-l să le spună. 

Lordul Tywin se uita la nepotul lui. Joff îi aruncă o 
privire aspră, se mută de pe un picior pe altul şi îl ajută pe 
Ser Garlan Tyrell să se ridice. 

— Zeii sunt buni. Sunt liber să-mi urmez inima. Mă voi 
căsători cu dulcea ta soră şi asta bucuros, ser. Îl sărută pe 
Ser Garlan pe un obraz bărbos şi împrejurul lor se ridicară 
iar urale. 


447 


Sansa era buimacă. Sunt liberă. Simţea ochi asupra ei. 
Nu am voie să zâmbesc, îşi reaminti. Regina o avertizase: 
indiferent ce simţea în sufletul ei, chipul pe care îl arăta 
lumii trebuia să fie răvăşit. 

— N-am să îngădui ca fiul meu să fie umilit, zisese 
Cersei. Mă auzi? 

— Da. Dar dacă nu voi fi regină, ce se va alege de 
mine? 

— Asta va trebui să fie stabilit. Pentru moment, vei 
rămâne aici, la curte, ca pupilă a noastră. 

— Vreau să merg acasă. 

Asta o iritase pe regină. 

— Ar fi trebuit să înveţi până acum; nici unul dintre noi 
nu obţinem lucrurile pe care le dorim. 

Totuşi, eu da, gândi Sansa. M-am eliberat de Joffrey, nu 
va trebui să-l sărut, nici să-i dau fecioria mea, nici să-i 
nasc copii. Poate să aibă Margaery Tyrell toate astea, biata 
fată. 

Până când uralele se potoliră, Lordul de Highgarden se 
aşezase la masa consiliului, iar fiii lui se alăturaseră 
celorlalţi cavaleri şi lorzi de sub ferestre. Sansa încerca să 
pară oropsită şi abandonată, în timp ce eroii Bătăliei de la 
Apa Neagră erau chemaţi în faţă, să-şi primească 
recompensele. 

Paxter Redwyne, Lord de Arbor, străbătu toată 
lungimea sălii flancat de fiii săi gemeni Horror şi Slobber, 
primul şchiopătând din cauza unei răni cu care se alesese 
în bătălie. În urma lor veneau Lordul Mathis Rowan, într- 
un pieptar imaculat, cu un copac uriaş ţesut cu fir de aur 
pe piept; Lordul Randyll Tarly, uscăţiv şi chel, cu o spadă 
prinsă pieziş la spate, într-o teacă bătută cu nestemate; 
Ser Kevan Lannister, un bărbat îndesat şi pleşuv, cu o 
barbă tunsă scurt; Ser Addam Marbrand, cu părul arămiu 
revărsat pe umeri; marii lorzi ai vestului, Lydden Crakehall 
şi Brax. Urmară patru lorzi, de obârşie neînsemnată, care 
se distinseseră în timpul bătăliei: cavalerul cu un singur 
ochi, Ser Philip Foote, care îl omorâse pe Lordul Bryce 
Caron într-o luptă om la om; călăreţul liber Lothor Brune, 


448 


care îşi croise drum cu sabia printre o sută de soldaţi ai 
clanului Fossoway pentru a-l captura pe Ser Jon de la 
merele verzi şi pentru a-i ucide pe Ser Bryan şi pe Ser 
Edwyn de la merele roşii, câştigându-şi astfel numele de 
Lothor Mâncătorul de Mere; Willit, un oştean cărunt în 
slujba lui Ser Harys Swyft, care şi-a tras stăpânul de sub 
calul muribund şi l-a apărat împotriva unei duzini de 
atacatori; şi un scutier căruia abia îi mijise barba, pe nume 
Josmyn Peckledon, care omorâse doi cavaleri, rănise un al 
treilea şi capturase alţi doi, deşi nu putea să aibă mai mult 
de paisprezece ani. Willit fu adus într-o lectică, atât de 
cumplite erau rănile lui. 

Ser Kevan se aşezase lângă fratele său, Lordul Tywin. 
Când heralzii terminaseră de anunţat faptele fiecărui erou, 
se ridică. i 

— Este voia Inălțimii Sale ca aceşti bravi bărbaţi să fie 
răsplătiți pentru vitejia lor. Din ordinul său, Ser Philip va fi 
de acum înainte Lordul Philip de Casa Foote şi la el vor 
merge toate pământurile, drepturile şi veniturile Casei 
Caron. Lothor Brune va fi ridicat la rangul de cavaler şi va 
primi pământ şi o cetate în ţările riverane, la sfârşitul 
războiului. Lui Josmyn Peckledon, o sabie şi o armură, 
orice cal de război din grajdurile regale, la alegerea sa, şi 
titlul de cavaler îndată ce va împlini vârsta. Şi în cele din 
urmă, Jupânului Willit, o suliță cu mâner încrustat cu 
argint, o cămaşă de zale nouă şi un coif cu vizieră. Mai 
departe, fiii jupânului vor fi luaţi în slujba Casei Lannister 
la Casterly Rock, cel mai mare ca scutier şi cel mai mic ca 
paj, cu şansa de a avansa la rangul de cavaler dacă slujesc 
bine şi cu credinţă. Toate acestea, cu aprobarea Mâinii 
Regelui şi a consiliului mic. 

Căpitanii corăbiilor regale de război Vântul Sălbatic, 
Regele Aemon şi Săgeata Râului îşi primiră onorurile mai 
apoi, împreună cu câţiva cadeți de pe Graţia Zeilor, 
Lancea, Doamna de Mătase şi Năvalnica. Din câte îşi putea 
da seama Sansa, cea mai mare realizare a lor fusese 
supraviețuirea în bătălia de pe râu, o soartă cu care destul 
de puţini se puteau mândri. Hallyne Piromantul şi maeştrii 


449 


Ghildei Alchimiştilor primiră şi ei mulţumirile regelui, iar 
Hallyne fu ridicat la rangul de lord, deşi Sansa observă că 
nici pământuri şi nici castele nu însoţiră acest titlu, ceea 
ce nu-l făcea pe alchimist un lord mai adevărat decât era 
Varys. Un titlu de cavaler cu mult mai însemnat îi fu 
acordat lui Ser Lancel Lannister. Joffrey îi dădu pământuri, 
un castel şi drepturi asupra Casei Darry, al cărei ultim 
copil pierise în timpul luptelor din ţările riverane, fără să 
lase nici un moştenitor legitim din sângele familiei Darry, 
ci doar un văr bastard. 

Ser Lancel nu venise să-şi primească titlul; umbla 
vorba că rana lui s-ar putea să-l coste braţul, sau chiar 
viaţa. Despre Pezevenghi se spunea că e şi el pe moarte, 
din cauza unei cumplite răni la cap. 

Când heraldul strigă „Lordul Petyr Baelish”, acesta se 
apropie, înveşmântat din cap până-n picioare în nuanţe de 
trandafiriu şi violet, cu mierle pe mantie. Îl putea vedea 
zâmbind când îngenunche în faţa Tronului de Fier. Pare 
atât de încântat. Sansa nu auzise despre Degețel că ar fi 
făcut ceva eroic în timpul bătăliei, dar, după toate 
aparențele, avea să fie recompensat oricum. 

Ser Kevan se ridică în picioare. 

— E voinţa Înălţimii Sale Regale ca Petyr Baelish, 
devotatul său consilier, să fie recompensat pentru serviciul 
lui credincios în slujba coroanei şi a regatului. Să se ştie că 
Lordului Baelish îi este încredinţat castelul Harrenhal cu 
toate pământurile aparținătoare şi cu veniturile, să-şi 
stabilească acolo reşedinţa şi să stăpânească de acum 
înainte ca Lord Suprem al Tridentului. Petyr Baelish, fiii şi 
nepoţii lui vor deţine şi se vor bucura de aceste onoruri 
până în vecii vecilor, iar toţi lorzii Tridentului îi vor aduce 
omagii ca suveran al lor de drept. Mâna Regelui şi 
consiliul mic consimt la acestea. 

În genunchi, Degețel ridică ochii către Regele Joffrey. 

— Îţi mulţumesc cu umilinţă, Înălţimea Ta. Presupun că 
asta înseamnă că va trebui să-mi fac rost de niscaiva fii şi 
nepoti. 


450 


Joffrey râse, şi curtea împreună cu el. Lordul Suprem al 
Tridentului, gândi Sansa, şi totodată Lord de Harrenhal. 
Nu înţelegea de ce l-ar face asta fericit; onorurile erau la 
fel de goale ca şi titlul acordat lui Hallyne Piromantul. 
Harrenhalul era blestemat, toată lumea ştia asta, şi nici 
măcar nu era al Lannisterilor în prezent. În plus, lorzii 
Tridentului erau juraţi Riverrunului şi Casei Tully şi 
Regelui Nordului; nu-l vor accepta niciodată pe Degețel ca 
suveran. Doar dacă nu cumva Sunt forţaţi. Doar dacă 
fratele şi unchiul şi bunicul meu nu sunt cumva dați la o 
parte şi uciși. Gândul o nelinişti, dar îşi spuse că era 
neghioabă. Robb i-a învins peste tot. Îl va învinge şi pe 
Lordul Baelish, dacă trebuie. 

Mai mult de şase sute de noi cavaleri fură numiţi în 
ziua aceea. Şi-au ţinut veghea în Marele Sept al lui Baelor 
toată noaptea şi au traversat oraşul desculți în dimineaţa 
următoare, în semn de umilinţă. Acum se înfăţişau 
înveşmântaţi în cămăşi de lână nevopsită, să-şi primească 
titlul de cavaler în Garda Regelui. Dură mult, căci doar trei 
dintre Fraţii Sabiei Albe erau de faţă ca să-i ridice în rang. 
Mandon Moore pierise în luptă, Câinele dispăruse, Aerys 
Oakheart era la Dome cu Prinţesa Myrcella, iar Jaime 
Lannister era prizonierul lui Robb, astfel că Garda Regală 
se reducea la Balon Swann, Meryn Trant şi Osmund 
Kettleblack. Odată numit cavaler, fiecare se ridica, îşi 
prindea sabia la brâu şi se aşeza sub ferestre. Unii aveau 
picioarele însângerate de la mersul prin oraş, dar stăteau 
drepţi şi mândri, aşa i se părea Sansei. 

Până când toţi noii cavaleri îşi primiră titlurile de ser, 
sala devenise tot mai agitată, dar mai cu seamă Joffrey. 
Unii dintre cei de la galerie începuseră să se strecoare 
discret afară, dar oamenii de vază din partea de jos a sălii 
erau prinşi în capcană, fiindu-le imposibil să plece fără 
permisiunea regelui. Judecând după felul în care se foia pe 
Tronul de Fier, Joff le-ar fi îngăduit asta bucuros, dar 
activitatea zilei era departe de a fi încheiată. In acest 
moment, se schimba foaia şi înăuntru erau aduşi 
prizonierii. 

451 


Printre ei erau mari lorzi şi nobili cavaleri: bătrânul şi 
posacul Lord Celtigar, Crabul Roşu, Ser Bonifer cel Bun, 
Lordul Estermont, mai bătrân chiar decât Celtigar, Lordul 
Varner, care străbătu şontâc toată lungimea sălii, cu un 
genunchi zdrobit, nevrând să accepte nici un ajutor; Ser 
Mark Mullendore, pământiu la faţă, cu braţul tăiat până la 
cot; fiorosul Red Ronnet de Griffin Roost, Ser Demot de 
Rainwood; Lordul Willurn şi fiii săi Josua şi Elyas, Ser Jon 
Fossoway; Ser Timon Scrapesword; Aurane, bastardul lui 
Driftmark; Lordul Staedmon, numit lubitorul de Gologani, 
şi numeroşi alţii. 

Cei care îşi schimbaseră apartenenţa în timpul bătăliei 
nu trebuiau decât să jure loialitate în faţa lui Joffrey, dar 
cei care luptaseră pentru Stannis până în ultima clipă erau 
obligaţi să vorbească. Cuvintele lor le hotărau soarta. Dacă 
cerşeau iertare pentru trădarea lor şi promiteau să-l 
slujească de acum înainte cu devotament, Joffrey îi primea 
sub protecţia regelui şi le restituia toate pământurile şi 
toate drepturile. Câţiva rămaseră, totuşi, sfidători. 

— Să nu-ți închipui că s-a terminat, băiete, îl avertiză 
unul, fiu bastard al unui Florent. Stăpânul Luminii îl apără 
pe Regele Stannis, acum şi pentru totdeauna. Toate săbiile 
şi toate urzelile tale nu te vor salva când va veni ceasul lui. 

— Ceasul tău a sosit acum. Joffrey îi făcu semn lui Ser 
Ilyn Payne să-l ducă afară şi să-i taie capul. 

Dar îndată ce omul fu luat şi târât afară, un cavaler cu 
o mină gravă, cu inima înflăcărată pe piept, strigă: 

— Stannis este adevăratul rege! Un monstru şade pe 
Tronul de Fier, un monstru născut din incest! 

— Taci! răcni Ser Kevan Lannister. 

În schimb, cavalerul ridică glasul: 

— Joffrey este viermele negru care mănâncă inima 
regatului! Întunericul i-a fost tată şi moartea mamă! 
Distrugeţi-l înainte de a vă perverti pe toţi! Distrugeţi-i pe 
toţi, pe regina târfă şi pe regele vierme, pe piticul infam şi 
pe păianjenul şoptitor, florile trădării. Salvaţi-vă! Una 
dintre mantiile aurii îl dobori la pământ, dar omul continuă 


452 


să strige: Focul purificator va veni! Regele Stannis se va 
întoarce! 

Joffrey se ridică şi spuse clătinându-se: 

— Eu sunt rege! Omorâţi-l! Omorâţi-l acum! Vă 
poruncesc. Izbi cu pumnul într-un gest violent, furios, şi 
ţipă de durere când braţul i se frecă de unul dintre colții 
ascuţiţi de metal care îl înconjurau. Brocartul purpuriu al 
mânecii sale luă o nuanţă mai închisă de roşu, în timp ce 
sângele o îmbiba. Mamă! zbieră el. 

Cu toţi ochii aţintiţi asupra regelui, omul căzut la 
pământ reuşi să smulgă o suliță de la una dintre mantiile 
aurii şi o folosi ca să se ridice în picioare. 

— Tronul îl reneagă! strigă el. Nu e rege! 

Cersei alergă către tron, dar Lordul Tywin rămase 
neclintit ca o stâncă. Trebui doar să ridice un deget şi Ser 
Meryn Trant se apropie cu sabia scoasă. Finalul fu rapid şi 
brutal. Mantiile aurii îl înhăţară pe cavaler de braţe. „Nu e 
rege!”, strigă el din nou în timp ce Ser Meryn îi înfigea 
vârful sabiei în piept. 

Joff se prăbuşi în braţele mamei sale. Trei maesteri se 
apropiară în goană să-l scoată din sală. Pe urmă toată 
lumea începu să vorbească dintr-odată. Când mantiile aurii 
târâră mortul afară, acesta lăsă o dâră de sânge strălucitor 
de-a lungul podelei de piatră. Lordul Baelish îşi mângâia 
barba în timp ce Varys îi şoptea la ureche. Oare acum ne 
vor lăsa să plecăm? se întrebă Sansa. Vreo douăzeci de 
prizonieri încă aşteptau, dar cine să ştie dacă pentru a jura 
credinţă sau pentru a striga înjurături? 

Lordul Tywin se ridică în picioare. 

— Continuăm, spuse el cu un glas limpede, răsunător, 
care potoli murmurul sălii. Cei care doresc să-şi ceară 
iertare pentru faptele lor de trădare, pot s-o facă. Gata cu 
prostiile. Se duse la Tronul de Fier şi se aşeză pe o 
treaptă, la doar două picioare de la podea. 

Lumina de dincolo de ferestre pălea când întâlnirea se 
sfârşi. Sansa se simţea vlăguită când cobori de la balcon. 
Se întreba cât de tare s-a tăiat Joffrey. Se spune că Tronul 


453 


de Fier poate fi periculos de crud cu cei care nu sunt 
destinaţi să stea pe el. 

Ajunsă înapoi la adăpostul camerelor ei, îşi înfundă faţa 
într-o pernă ca să înăbuşe un strigăt de bucurie. O, zei, fiţi 
buni, a făcut-o, m-a dat la o parte în fața tuturor. Când o 
slujitoare îi aduse cina, aproape că o sărută. li aduse pâine 
fierbinte şi unt proaspăt, o supă groasă de vită, clapon cu 
morcovi şi piersici în miere. Până şi mâncarea e mai dulce, 
gândi ea. 

Când se lăsă întunericul, se strecură sub mantie şi 
plecă spre pădurea zeilor. Ser Osmund Kettleblack păzea 
podul mobil, în armura-i albă. Sansa îşi dădu toată silinţa 
să aibă un glas nefericit când îi ură o seară plăcută. Dar, 
după felul chiorâş în care o privi, nu era sigură că fusese 
pe de-a-ntregul convingătoare. 

Dontos aştepta în lumina frunzoasă a lunii. 

— De ce eşti atât de posomorât? îl întrebă Sansa bine 
dispusă. Ai fost acolo, ai auzit, Joff m-a îndepărtat, a 
terminat cu mine, e... 

El îi luă mâna. 

— O, Jonquil, biata mea Jonquil, tu nu înţelegi. Să 
termine? Abia au început. 

Inima i se opri în loc. 

— Ce vei să spui? 

— Regina nu te va lăsa niciodată să pleci, niciodată. 
Eşti un ostatic prea valoros. lar Joffrey... Draga mea, el e 
tot rege. Dacă te vrea în patul lui, te va avea, numai că 
acum îţi va planta bastarzi în pântece în loc de fii legitimi. 

— Nu, spuse Sansa tulburată. Nu, mi-a dat drumul, el... 

Ser Dontos îi aşeză un sărut umed pe ureche. 

— Fii curajoasă. Am jurat să te duc acasă, şi acum pot. 
Ziua a fost aleasă. 

— Când? întrebă Sansa. Când vom pleca? 

— În noaptea nunţii lui Joffrey. După ospăț. Au fost 
făcute toate pregătirile necesare. Fortăreaţa Roşie va fi 
plină de străini. Jumătate dintre curteni vor fi beţi, iar 
ceilalţi îl vor ajuta pe Joffrey să-şi ducă mireasa în pat. 


454 


Pentru scurt timp, vei fi uitată şi zăpăceala va fi prietenul 
nostru. 

— Nunta nu va fi până peste încă o lună. Margaery 
Tyrell este la Highgarden, abia acum trimit după ea. 

— Ai aşteptat atât de mult, mai ai puţină răbdare. Uite, 
am ceva pentru tine. Ser Dontos se scotoci în pungă şi 
scoase un fel de pânză de păianjen argintie, legănând-o 
între degetele sale butucănoase. 

Era o plasă de argint, cu firul atât de subţire şi de 
delicat încât nu părea să cântărească mai mult decât o 
gură de aer când Sansa o luă. Nestemate mici erau 
aşezate peste tot unde firele se întretăiau, atât de 
întunecate încât absorbeau lumina lunii. 

— Ce pietre sunt astea? 

— Ametiste negre din Asshai. Dintre cele mai rare, un 
purpuriu închis la lumina zilei. 

— E încântător, zise Sansa gândind: De o corabie am 
eu nevoie, nu de o plasă pentru păr. 

— Mai încântător decât ştii, dulce copilă. E vrăjit, vei 
vedea. E dreptate ceea ce ţii în mână. E răzbunare pentru 
tatăl tău. Dontos se aplecă mai aproape şi o sărută din 
nou. Este acasă. 


455 


THEON 


Maester Luwin veni la el când primele iscoade fură 
văzute dincolo de ziduri. 

— Nobilul meu prinţ, zise el, trebuie să te predai. 

Theon se uita ţintă la farfuria cu plăcinte de ovăz, cu 
miere şi sângerete pe care i-o aduseseră pentru micul 
dejun. Încă o noapte de nesomn îi zdruncinase nervii şi 
numai la vederea mâncării i se făcea greață. 

— N-am primit nici un răspuns de la unchiul meu? 

— Nici unul. Nici din Pyke, de la tatăl tău. 

— Mai trimite păsări. 

— Nu va fi de nici un folos. Până când păsările ajung 
la... 

— Trimite-le! Azvârlind farfuria cât colo cu o mişcare a 
braţului, dădu păturile la o parte şi se ridică din patul lui 
Ned Stark, gol puşcă şi furios. Sau mă vrei mort? Asta e, 
Luwin? Acum, adevărul! 

Bărbatul mărunţel şi cărunt era neînfricat. 

— Ordinul meu slujeşte. 

— Da, dar pe cine? 

— Regatul, răspunse Maester Luwin, şi Winterfellul! 
Theon, cândva te-am învăţat să scrii şi să socoteşti, te-am 
învăţat istoria şi meşteşugul armelor. Şi aş fi putut să te 
învăţ mai multe, dacă ai fi vrut. Nu voi susţine că-ţi port o 
dragoste nesfârşită, nu, dar nu pot nici să te urăsc. Chiar 
dacă te-aş uri, atâta vreme cât stăpâneşti Winterfellul, 
sunt legat prin jurământ să-ţi dau sfatul meu. Aşa că acum 
te sfătuiesc să te predai. 

Theon se opri şi ridică o mantie mototolită de pe 
podea, o scutură de paie şi şi-o aşeză pe umeri. Un foc, îmi 
trebuie un foc, şi haine curate. Unde e Wex? Nu voi merge 
în mormânt cu haine murdare. 

— N-ai nici o speranţă să rezişti aici, continuă 
maesterul. Dacă nobilul tău tată ar fi avut de gând să-ţi 

456 


trimită ajutor, ar fi făcut-o până acum. Pe el Gâtul îl 
preocupă. Bătălia pentru nord va fi dusă în mijlocul 
ruinelor de la Moat Cailin. 

— S-ar putea să fie aşa, zise Theon. Şi atâta timp cât eu 
am Winterfellul, Ser Rodrik şi lorzii stegari ai lui Stark nu 
pot să înainteze spre sud şi să îl surprindă pe unchiul meu 
pe la spate. Nu sunt atât de neştiutor în meşteşugul 
războiului pe cât crezi tu, bătrâne. Am provizii destule ca 
să rezist la un an de asediu, dacă e nevoie. 

— Nu va fi nici un asediu. Poate vor petrece o zi sau 
două construindu-şi scările şi legând cârlige la capătul 
funiilor. Dar foarte curând vor trece peste zidurile tale 
printr-o sută de locuri deodată. S-ar putea să reuşeşti să 
păstrezi cetatea o vreme, dar castelul va cădea într-o oră. 
Ai face mai bine să deschizi porţile şi să ceri... 

— ... îndurare? Ştiu ce fel de îndurare au ei pentru 
mine. 

— E o cale. 

— Sunt născut din fier, îi reaminti Theon. Am propria 
mea cale. Ce alegere mi-au lăsat? Nu, nu răspunde. Am 
auzit destule sfaturi de la tine. Du-te şi trimite păsările 
alea, aşa cum am poruncit, şi spune-i lui Lorren că vreau 
să-l văd. Şi lui Wex la fel. Vreau să mi se curețe zalele, iar 
garnizoana să se adune în curte. 

Pentru o clipă, crezu că maesterul avea să-l sfideze. 
Dar în cele din urmă Luwin se înclină băţos. 

— Cum porunceşti. 

Erau jalnic de puţini. Oamenii de Fier erau doar câţiva, 
curtea era mare. 

— Oamenii nordului vor fi peste noi înainte de căderea 
serii, le spuse. Ser Rodrik Cassel şi toţi lorzii care au venit 
la chemarea lui. Nu voi fugi din calea lor. Am cucerit 
castelul şi am de gând să-l păstrez, să trăiesc sau să mor 
ca Prinţ de Winterfell. Dar nu voi porunci nimănui să 
moară cu mine. Dacă plecaţi acum, înainte ca oastea lui 
Ser Rodrik să năvălească asupra noastră, mai există o 
şansă să scăpaţi. Îşi scoase din teacă sabia lungă şi trase o 


457 


linie în noroi. Cei care vor să rămână şi să lupte să iasă în 
faţă. 

Nimeni nu scoase un cuvânt. Oamenii stăteau în zalele, 
în blănurile şi în hainele lor din piele fiartă, neclintiţi de 
parcă ar fi fost ciopliţi din piatră. Câţiva schimbară priviri. 
Urzen se mută de pe un picior pe altul. Dykk Harlaw îşi 
drese glasul şi scuipă. Un deget de vânt răvăşi părul lung 
şi bălai al lui Endehar. 

Theon avea senzaţia că se îneacă. De ce sunt atât de 
surprins? gândi el dezolat. Tatăl lui îl abandonase, unchii, 
sora, până şi Duhoare, creatura aceea abjectă. De ce s-ar 
dovedi mai loiali oamenii lui? Nu era nimic de spus, nimic 
de făcut. Nu putea decât să stea acolo, sub uriaşele ziduri 
cenuşii şi sub cerul alb, necruţător, cu sabia în mână, 
aşteptând, aşteptând... 

Wex fu primul care trecu linia. Trei paşi repezi şi se 
aşeză lângă Theon, gârbovindu-se. 

De ruşinea băiatului, Lorren cel Negru îl urmă, 
aruncând priviri încruntate. 

— Altcineva? întrebă el. 

Red Rolfe veni în faţă. Kromm. Werlag. Tymor şi fraţii 
lui. Ulf al III-lea. Harrag Sheepstealer. Patru din familia 
Harlaw şi doi Botley. Kenned Balena fu ultimul. 
Şaptesprezece cu totul. 

Urzen se afla printre cei care nu s-au mişcat, la fel şi 
Stygg şi fiecare dintre cei zece pe care îi adusese Asha de 
la Deepwood Motte. 

— Atunci, plecaţi le spuse Theon. Alergaţi la sora mea. 
Vă va face tuturor o primire călduroasă, nu mă îndoiesc. 

Stygg avea cel puţin decenţa de-a arăta ruşinat. Ceilalţi 
se îndepărtară fără o vorbă. Theon se întoarse către cei 
şaptesprezece rămaşi. 

— Înapoi la ziduri. Dacă zeii ne vor cruța, nu-l voi uita 
pe nici unul dintre voi. 

Lorren cel Negru rămase după ce toţi ceilalţi plecară. 

— Oamenii castelului se vor întoarce împotriva noastră 
îndată ce lupta va începe. 

— Ştiu asta. Ce-ai vrea să fac? 


458 


— Scoate-i afară, zise Lorren. Pe toţi. 

Theon scutură din cap. 

— Laţul e pregătit? 

— Da, ai de gând să-l foloseşti? 

— Ai o soluţie mai bună? 

— Da. Îmi voi lua toporul şi voi sta pe podul mobil şi îi 
voi lăsa să vină să mă pună la încercare. Câte unul o dată, 
câte doi, trei, nu contează. Nimeni nu va trece șanțul cât 
timp mai respir eu. 

Vrea să moară, gândi Theon. Nu vrea victoria, ci un 
sfârşit demn de un cântec. 

— Vom folosi laţul. 

— Cum spui tu, răspunse Lorren cu dispreţ în priviri. 

Wex îl ajută să se îmbrace pentru bătălie. Pe sub bluza 
neagră şi mantia aurie avea o cămaşă de zale bine uleiată, 
şi sub aceasta un strat de piele fiartă, ţeapănă. Odată 
îmbrăcat şi înarmat, Theon urcă în turnul de veghe, în 
colţul unde zidurile estice şi cele sudice se întâlneau, să 
arunce o privire la soarta care-l aştepta. Oamenii nordului 
se împrăştiau înconjurând castelul. Era greu să le 
apreciezi numărul. O mie, cel puţin, poate de două ori mai 
mulţi. Contra şaptesprezece. Aduseseră catapulte. Nu 
vedea turnuri de asediu huruind pe drumul regelui, dar 
era lemn destul în pădurea lupilor ca să construiască 
oricâte erau necesare. 

Theon le cercetă flamurile prin luneta din Myr a lui 
Maester Luwin. Securea de război a clanului Cerwyn 
flutura vitejeşte oriîncotro se uita, şi mai erau şi copacii 
clanului Tallhart, şi tritoni de la Portul Alb. Mai puţin 
obişnuite erau blazoanele caselor Flint şi Karstark. Ici şi 
colo vedea chiar şi elanul familiei Hornwood. Dar nici un 
Glover, Asha se îngrijise de asta, nici un Bolton de la 
Dreadfort, nici un Umber nu se ivi din umbra Zidului. Nu 
că ar fi fost nevoie de ei. In scurt timp, băiatul Cley 
Cerwyn îşi făcu apariţia în faţa porţilor, ducând un steag 
de pace în vârful unui băț înalt, să anunţe că Ser Rodrik 
Cassel doreşte să ducă tratative cu Theon Schimbă-mantie. 


459 


Schimbă-mantie. Numele era amar ca fierea. Plecase la 
Pyke să conducă lungile corăbii ale tatălui său împotriva 
Lannisportului, îşi aminti el. 

— Voi ieşi imediat, strigă el în jos. Singur. 

Lorren cel Negru nu fu de acord. 

— Numai sângele poate spăla sângele, declară el. 
Cavalerii îşi respectă, poate, armistiţiile cu alţi cavaleri, 
dar nu sunt atât de grijulii cu onoarea lor când au de-a 
face cu unii pe care îi consideră proscrişi. 

Theon se zbârli. 

— Sunt Prinţul Winterfellului şi moştenitor al Insulelor 
de Fier. Acum du-te şi caut-o pe fată şi fă cum ţi-am spus. 

Lorren cel Negru îi aruncă o privire ucigătoare. 

— Da, Prinţe. 

S-a întors şi el împotriva mea, îşi dădu Theon seama. În 
ultimul timp i se părea că până şi pietrele Winterfellului se 
întorseseră împotriva lui. Dacă mor, voi muri fără prieteni, 
părăsit. Ce alegere îi mai rămânea, atunci, decât să 
trăiască? 

Se îndreptă călare către casa porţii, cu coroana pe cap. 
O femeie scotea apă din fântână, iar Gage, bucătarul, 
stătea în uşa bucătăriei. Îşi ascunseră ura în spatele unor 
priviri posomorâte şi-a unor feţe goale ca nişte foi 
nescrise, dar Theon o simţea. 

Când podul mobil fu coborât, un vânt rece suspină 
peste şanţul de apărare. Atingerea lui îl făcu să tremure. E 
din cauza frigului, nimic mai mult, îşi spuse Theon, un 
dârdâit, nu un fior. Până şi oamenii curajoşi dârdâie. În 
acel vânt muşcător, înaintă pe sub bariera-ghilotină şi 
peste podul mobil. Porţile exterioare se dădură în lături să- 
l] lase să treacă. Păşind pe sub ziduri, simţea ochii băieţilor 
urmărindu-l din adânciturile goale unde cândva fuseseră 
ochii lor. 

Ser Rodrik aştepta în piaţă călare pe calul său bălţat. 
Lângă el, flutura lupul străvechi al Casei Stark, purtat de 
tânărul Cley Cerwyn. Erau singuri în piaţă, dar Theon 
vedea arcaşi pe acoperişurile caselor din împrejurimi, la 
dreapta lăncieri, iar la stânga un şir de cavaleri sub 


460 


tritonul cu trident al Casei Manderly. Fiecare dintre ei mă 
vrea mort. La fel şi băieţii cu care băuse, cu care jucase 
zaruri sau chiar umblase la femei, dar asta nu-l va salva 
dacă va cădea în mâinile lor. 

— Ser Rodrik. Theon trase calul de căpăstru şi se opri. 
Mă îndurerează că trebuie să ne întâlnim ca duşmani. 

— Durerea mea e că trebuie să aştept niţel ca să te 
spânzur. Bătrânul cavaler scuipă pe pământul noroios. 
Theon Schimbă-mantie! 

— Sunt Greyjoy de Pyke, îi reaminti Theon. Mantia în 
care m-a înfăşat tatăl meu purta un kraken, nu un lup 
străvechi. 

— Timp de zece ani ai fost sub tutela familiei Stark. 

— Ostatic şi prizonier, după câte îmi amintesc. 

— Atunci poate că Lordul Eddard ar fi trebuit să te ţină 
legat în lanţuri de zidul unei temnițe. În schimb, te-a 
crescut printre propriii săi fii, băieţii dulci pe care i-ai 
măcelărit şi, spre ruşinea mea fără margini, eu te-am 
instruit în arta războiului. Mai bine ţi-aş fi înfipt o sabie în 
burtă decât să-ţi pun una în mână. 

— Am ieşit să negociem, nu să-ţi suport insultele. 
Spune ce ai de spus, bătrâne. Ce vrei de la mine? 

— Două lucruri, răspunse bătrânul, Winterfell şi viaţa 
ta. Porunceşte oamenilor tăi să deschidă porţile şi să lase 
jos armele. Cei care nu au ucis nici un copil vor fi liberi să 
plece, dar pe tine te vom păstra pentru judecata Regelui 
Robb. Fie ca zeii să aibă milă de tine când se va întoarce. 

— Robb nu va mai vedea Winterfellul niciodată, 
promise Theon. Îşi va rupe gâtul la Moat Cailin, aşa cum s- 
a întâmplat cu fiecare oaste a sudului, de zece mii de ani 
încoace. Noi stăpânim nordul acum, ser. 

— Stăpâniţi trei castele, răspunse Ser Rodrik, şi pe 
acesta am de gând să-l iau înapoi, Schimbă-mantie. 

Theon ignoră acest apelativ. 

— Iată condiţiile mele. Aveţi timp până diseară să vă 
împrăştiaţi. Cei care îi vor jura credinţă lui Balon Greyjoy 
ca rege şi mie ca Prinţ al Winterfellului vor primi 


461 


confirmarea drepturilor şi proprietăţilor lor şi nu vor avea 
de suferit. Cei care ne sfidează vor fi distruşi. 

Tânărului Cerwyn nu-i venea să creadă. 

— Eşti nebun, Greyjoy? 

Ser Rodrik clătină din cap. 

— Doar înfumurat, băiete. Mă tem că Theon a avut 
întotdeauna o părere prea bună despre sine. Bătrânul 
ridică un deget. Să nu-ţi imaginezi că sunt nevoit să aştept 
până ce Robb îşi croieşte drum cu sabia în mână spre Gât, 
ca să mă ocup de unul ca tine. Am aproape două mii de 
oameni cu mine... Şi dacă poveştile sunt adevărate, tu nu 
ai mai mult de cincisprezece. 

Șaptesprezece, de fapt, îşi zise Theon străduindu-se să 
zâmbească. 

— Am ceva mai bun decât oameni. Şi ridică un pumn 
deasupra capului, semnalul pe care Lorren cel Negru îl 
aştepta. 

Zidurile Winterfellului erau în spatele lui, dar Ser 
Rodrik era cu faţa direct spre ele şi nu avea cum să nu 
vadă. Theon îi urmări chipul. Când bărbia începu să-i tre- 
mure sub barba aspră şi albă, ştiu exact ce anume vedea 
bătrânul. Nu e surprins, gândi Theon cu tristeţe, dar 
teama e acolo. 

— Asta e laşitate, zise Ser Rodrik. Să foloseşti un copil 
atât de... E josnic. 

— O, ştiu, răspunse Theon. E un fel de mâncare pe care 
l-am gustat şi eu, sau ai uitat? Aveam zece ani când am 
fost luat din casa tatălui meu, ca garanţie că nu va mai 
ridica nici o revoltă. 

— Nu e acelaşi lucru. 

Chipul lui Theon era inexpresiv. 

— Laţul pe care l-am avut eu la gât nu era făcut din 
sfoară de cânepă, asta cam aşa e, dar l-am simţit. Şi mă 
rodea, Ser Rodrik. Mă rodea tare. Nu-şi dăduse bine 
seama de asta până acum, dar, pe măsură ce cuvintele se 
revărsau, vedea cât de adevărate erau. 

— Nu ţi-a făcut nimeni nici un rău. 


462 


— Şi nimeni nu-i va face nici un rău lui Beth a ta câtă 
vreme tu... 

Ser Rodrik nu-i dădu ocazia să termine. 

— Năpărcă, zise cavalerul cu faţa roşie de furie în 
spatele acelei bărbi albe. Ţi-am acordat şansa de a-ţi salva 
oamenii şi de a muri cu o fărâmă de demnitate, Schimbă- 
mantie, ar fi trebuit să ştiu că e prea mult să cer asta de la 
un ucigaş de copii. Mâna i se aşeză pe mânerul sabiei. Ar 
trebui să te spintec acum şi aici şi să pun capăt 
minciunilor şi înşelăciunilor tale. Pe zei, ar trebui. 

Theon nu se temea de un bătrân tremurător, dar 
arcaşii aceia care nu-l pierdeau din ochi şi acel şir de 
cavaleri erau altceva. Dacă săbiile ieşeau din teacă, 
şansele lui de a ajunge viu înapoi la castel erau aproape 
inexistente. 

— Încalcă-ţi jurământul şi omoară-mă, şi o vei privi pe 
micuța ta Beth spânzurată la capătul unei funii. 

Degetele lui Ser Rodrik se albiseră la articulaţii, dar, 
după o clipă, îşi luă mâna de pe mânerul sabiei. 

— Într-adevăr, am trăit prea mult. 

— Nu te voi contrazice, ser. Accepţi condiţiile mele? 

— Am o datorie faţă de Lady Catelyn şi faţă de Casa 
Stark. 

— Şi Casa ta? Beth este ultima din sângele tău. 

Bătrânul cavaler îşi îndreptă spatele. 

— Mă ofer pe mine în schimbul fiicei mele. Elibereaz-o 
şi ia-mă ostatic. Cu siguranţă, castelanul Winterfell 
valorează mai mult decât un copil. 

— Nu şi pentru mine. Un gest cavaleresc, bătrâne, dar 
nu sunt atât de nătărău. Nici pentru Lordul Manderly sau 
pentru Leobald Tallhart, aş pune rămăşag. Ja/nica ta piele 
bătrână nu valorează mai mult pentru ei decăt a oricărui 
alt om. Nu, voi păstra fata... Şi o voi păstra teafără atâta 
timp cât faci cum ţi-am poruncit. Viaţa ei e în mâinile tale. 

— O, zei, Theon, cum poţi face asta? Ştii că trebuie să 
atac, am jurat... 

— Dacă oastea aceasta e încă pe poziţii când soarele 
apune, Beth a ta va fi spânzurată, zise Theon. Un alt 


463 


ostatic o va urma în mormânt la primii zori, şi un altul la 
apusul soarelui. Fiecare răsărit şi fiecare apus va însemna 
o moarte, până ce veţi pleca. Nu duc lipsă de prizonieri. 

Nu aşteptă nici un răspuns, ci îşi întoarse calul şi se 
îndreptă către castel. Merse încet la început, dar gândul la 
acei arcaşi în spatele lui îl făcu în curând să treacă la 
galop. Micile capete îl priveau venind, din ţepuşele lor, cu 
feţele smolite profilându-se tot mai amenințătoare cu 
fiecare pas. Intre ele se afla micuța Beth Cassel, cu 
ştreangul de gât şi plângând. Theon dădu pinteni calului şi 
porni într-un galop năvalnic. Copitele Zâmbitorului 
tropăiră pe podul mobil ca bătăile unei tobe. 

În curte, descălecă şi îi dădu lui Wex hăţurile. 

— S-ar putea să-i oprească, îi spuse lui Lorren cel 
Negru. Vom şti până la apusul soarelui. Duceţi-o pe fată 
înăuntru până atunci şi ţineţi-o la loc sigur. Sub straturile 
de piele, de oţel şi de lână era lac de sudoare. Am nevoie 
de o cupă cu vin. Un butoi ar fi şi mai bun. 

In dormitorul lui Ned Stark fusese aprins un foc. Theon 
se aşeză lângă el şi îşi umplu o cupă cu vinul roşu, tare, 
din pivnițele castelului, un vin acru ca sufletul lui. Vor 
ataca, gândi el cu tristeţe, privind flăcările. Ser Rodrik își 
iubeşte fiica, dar rămâne castelan şi, mai presus de toate, 
cavaler. Dacă ar fi fost Theon cu un lanţ în jurul gâtului şi 
Lordul Balon ar fi fost la comanda armatei de afară, 
goarnele ar fi putut suna deja atacul, nu se îndoia nici o 
clipă de asta. Trebuia să mulţumească zeilor că Ser Rodrik 
nu era născut din fier. Oamenii din ţările verzi erau dintr-o 
plămadă mai moale, deşi nu era sigur că se vor dovedi 
destul de maleabili. 

Dacă nu, dacă bătrânul dădea comanda să asedieze 
castelul orice-ar fi, Winterfellul va cădea. Theon nu-şi 
făcea nici false iluzii în privinţa aceasta. Cei şaptesprezece 
ai lui ar omori, poate, de trei, de patru, de cinci ori 
numărul lor, dar până la urmă ar fi copleşiţi. 

Theon privea flăcările peste marginea pocalului său, 
cugetând la toată această nedreptate. 


464 


— Am călărit alături de Robb Stark în Pădurea 
Şoaptelor, murmură el. 

Îi fusese frică în noaptea aceea, dar nu ca acum. Una e 
să mergi la luptă înconjurat de prieteni şi alta e să 
sfârşeşti singur şi disprețuit. Îndurare, gândi el nefericit. 

Când văzu că vinul nu-i aduce nici o mângâiere, Theon 
îl trimise pe Wex să-i aducă arcul şi se duse în curtea 
interioară. Rămase acolo, trăgând săgeată după săgeată la 
ţinte până ce umerii începură să-l doară şi degetele îi erau 
pline de sânge, oprindu-se doar cât să scoată săgețile din 
ţinte pentru o altă rundă. Am salvat viața lui Bran cu acest 
arc, îşi reaminti. Mi-aş dori să pot s-o salvez şi pe a mea. 
La fântână veniră femei, dar nu zăboviră; ceea ce văzură 
pe chipul lui Theon, nu se ştie ce, le făcu să se îndepărteze 
în grabă. 

În spatele lui se înălța turnul zdrobit, cu vârful zimţat 
ca o coroană acolo unde focul îi dărâmase etajele 
superioare, cu mult timp în urmă. Pe măsură ce soarele se 
mişca, umbra turnului se deplasa şi ea, alungindu-se 
treptat, o mână neagră care se întindea după Theon 
Greyjoy. Când soarele atinse zidul, mâna îl înhăţă. Dacă o 
spânzur pe fată, nordicii vor ataca pe loc, gândi el 
slobozind o săgeată. Nu există cale de ieşire, nici una. 

— Dacă ai avea o sută de arcaşi la fel de buni ca tine, 
poate ai avea o şansă să păstrezi castelul, zise blând o 
voce. 

Când se întoarse, Maester Luwin era în spatele lui. 

— Pleacă, îi spuse Theon. Am avut parte destul de 
sfaturile tale. 

— Şi de viaţă? Ai avut parte de destulă viaţă, nobilul 
meu prinţ? 

Ridică o sprânceană. 

— Încă un cuvânt şi îţi trec săgeata asta prin inimă. 

— N-ai s-o faci. 

Theon înclină arcul, trăgând penele gri de gâscă spre 
obraz. 

— Vrei să fii ţintă? 

— Eu sunt ultima ta speranţă, Theon. 

465 


Nu am nici o speranţă, gândi el. Cu toate acestea, 
cobori arcul cu o palmă şi spuse: 

— N-am să fug. N 

— Nu vorbesc despre fugă. Imbracă straiele negre. 

— Rondul de Noapte? Theon lăsă arcul să coboare 
încet şi îndreptă săgeata către pământ. 

— Ser Rodrik a slujit Casa Stark toată viața, iar Casa 
Stark a fost întotdeauna prietena Rondului. Nu te va 
refuza. Deschide-ţi porţile, lasă armele jos, acceptă-i 
condiţiile şi trebuie să te lase să îmbraci veșmintele negre! 

Un frate al Rondului de Noapte. Asta însemna să 
rămână fără coroană, fără fii, fără soţie... dar însemna 
viaţă şi o viaţă cu onoare. Însuşi fratele lui Ned Stark 
alesese Rondul, şi Jon Snow la fel. 

Am haine negre din belşug, odată ce smulg krakenul de 
pe ele. Chiar şi calul meu e negru. Aş putea să ajung sus în 
Rond - căpetenie a cercetaşilor, probabil chiar Lord 
Comandant. N-are decât să păstreze Asha nenorocitele de 
insule, sunt la fel de posomorâte ca şi ea. Dacă aş sluji la 
Rondul de Est, aş putea să fiu la comanda propriei mele 
corăbii, şi dincolo de Zid se vânează bine. Cât despre 
femei, ce sălbatică nu ar vrea un prinţ în patul ei? Un 
zâmbet i se furişă încet pe faţă. O mantie neagră nu poate 
fi schimbată. Voi fi la fel de bun ca oricare... 

— PRINŢE THEON! Strigătul neaşteptat îi spulberă 
visul cu ochii deschişi. Kromm traversa curtea în salturi. 
Nordicii... 

Fu străbătut dintr-odată de un sentiment bolnăvicios 
de spaimă. 

— Atacă? 

Maester Luwin îl apucă de braţ. 

— Mai este timp. Ridică un steag de pace... 

— Se luptă, zise Kromm precipitat. Au apărut mai mulţi 
oameni, cu sutele, şi la început s-au îndreptat către 
ceilalţi, să li se alăture. Dar acum s-au năpustit asupra lor. 

— E Asha? Venise, oare, să-l salveze, până la urmă? 

Dar Kromm scutură din cap. 


466 


— Nu. Aceştia sunt oameni ai nordului, îţi spun. Cu un 
om însângerat pe steaguri. 

Omul jupuit al Dreadfortului. Duhoare fusese omul 
Bastardului lui Bolton înainte de a fi capturat, îşi amintea 
Theon. Era greu de crezut că o fiinţă respingătoare ca el îi 
putea influenţa pe Boltoni să-şi schimbe jurământul de 
loialitate, dar nimic altceva nu era plauzibil. 

— Vreau să văd cu ochii mei, zise Theon. 

Maester Luwin îşi târi picioarele în urma lui. Pe când 
ajunseră la metereze, oameni morţi şi cai morţi erau 
risipiţi prin toată piaţa de dincolo de porţi. Nu văzu linii de 
luptă, ci doar un haos ameţitor de flamuri şi de săbii. 
Strigăte şi ţipete răsunau în aerul rece de toamnă. Ser 
Rodrik părea să domine numeric, dar oamenii 
Dreadfortului erau mai bine conduşi şi îi luaseră pe ceilalţi 
pe nepregătite. Theon îi privi cum atacă şi se retrag şi 
atacă din nou, ciopârţind oastea mai mare în bucăţi 
însângerate de fiecare dată când încerca să se grupeze 
între case. Auzea bubuitul securilor de fier pe scuturile de 
stejar, peste nechezatul îngrozit al unui cal mutilat. Văzu 
hanul arzând. 

Lorren cel Negru îşi făcu apariţia în spatele lui şi 
rămase o vreme în tăcere. Soarele coborâse spre apus, 
pictând câmpurile şi casele, toate într-un roşu strălucitor. 
Un strigăt subţire, tremurător, de durere veni, purtat de 
vânt, de dincolo de ziduri şi un corn de război sună în 
spatele caselor cuprinse de flăcări. Theon privi cum un 
bărbat rănit se târa pe jos, mânjind noroiul cu sângele 
vieţii sale, chinuindu-se să ajungă la fântâna aflată în 
mijlocul pieţei. Muri înainte de a ajunge acolo. Purta o 
vestă de piele şi un coif conic, dar nici un însemn care să 
spună de ce parte luptase. 

Ciorile veniră în pulberea albastră, odată cu stelele 
nopţii. 

— Cei din clanul Dothraki cred că stelele sunt spiritele 
vitejilor morţi, zise Theon. Maester Luwin îi spusese asta, 
cu multă vreme în urmă. 

— Dothraki? 


467 


— Călăreţii de dincolo de Marea Îngustă. 

— O, ei. Lorren cel Negru se strâmbă în spatele bărbii. 
Sălbaticii cred tot felul de lucruri prosteşti. 

Pe măsură ce noaptea devenea mai întunecată şi fumul 
se împrăştia, era tot mai greu să-ţi dai seama ce se 
întâmplă dedesubt, dar vacarmul oţelului se potoli treptat 
până ce dispăru, iar strigătele şi sunetul goarnelor lăsară 
loc gemetelor şi bocetelor tânguitoare. Într-un sfârşit, o 
coloană de oameni călare se ivi din fumul purtat de vânt. 
În fruntea lor se afla un cavaler în armură neagră. Coiful 
lui rotunjit răspândea o strălucire roşiatică, întunecată, iar 
o mantie rozalie îl flutura pe umeri. In faţa porţii 
principale, dădu pinteni calului şi unul dintre oamenii lui 
strigă să se deschidă castelul. 

— Eşti prieten sau duşman? zbieră Lorren cel Negru. 

— Ar aduce un duşman asemenea daruri de preţ? Coif 
Roşu flutură mâna şi trei leşuri fură azvârlite în faţa 
porţilor. O torţă fu legănată deasupra cadavrelor, astfel ca 
apărătorii de pe zid să poată vedea feţele celor ucişi. 

— Bătrânul castelan, zise Lorren cel Negru. 

— Cu Leobald Tallhart şi Cley Cerwyn. Micul lord 
primise o săgeată în ochi, iar Ser Rodrik îşi pierduse braţul 
stâng până la cot. Maester Luwin scoase un strigăt 
înăbuşit de spaimă, se întoarse cu spatele la metereze şi se 
prăbuşi, tulburat, la pământ. 

— Marele porc Manderly a fost prea laş ca să 
părăsească Portul Alb, altfel l-am fi adus şi pe el, strigă 
Coif Roşu. 

Sunt salvat, gândi Theon. Atunci, de ce mă simt atât de 
pustiit? Aceasta era victoria, dulcea victorie, salvarea 
pentru care se rugase. Aruncă o privire spre Maester 
Luwin. Şi când mă gândesc că eram gata să mă predau şi 
să îmbrac veşmintele negre... 

— Deschideţi porţile pentru prietenii noştri. Poate că în 
noaptea asta Theon avea să doarmă fără să se teamă de 
ceea ce i-ar putea aduce visele. 

Oamenii din Dreadfort înaintară, traversând şanţul şi 
intrând pe porţile interioare. Theon cobori împreună cu 


468 


Lorren cel Negru şi cu Maester Luwin să-i întâmpine în 
curte. De capetele câtorva sulițe atârnau fanioane de un 
roşu palid, dar mult mai mulţi duceau securi de război, 
spade şi scuturi pe jumătate sfărâmate. 

— Câţi oameni aţi pierdut? îl întrebă Theon pe Coif 
Roşu când descăleca. 

— Douăzeci, treizeci. 

Lumina torţelor sclipea pe emailul ciobit al vizierei 
sale. Coiful şi pieptarul său aveau forma unui bust jupuit şi 
însângerat, cu gura deschisă într-un urlet mut de durere. 

— Ser Rodrik te depăşea cu cinci la unu. 

— Da, dar ne-a luat drept prieteni. O greşeală banală. 
Când nătărăul bătrân mi-a întins mâna, eu i-am luat 
jumătate din braţ. Pe urmă l-am lăsat să-mi vadă chipul. 
Bărbatul îşi duse ambele mâini la coif şi îl ridică de pe cap, 
ţinându-l la îndoitura braţului. 

— Duhoare, zise Theon tulburat. Cum s-a ales un 
servitor cu o asemenea armură? 

Bărbatul râse. 

— Mizerabilul a murit. Se apropie. Vina fetei. Dacă nu 
ar fi fugit atât de departe, calul lui n-ar fi şchiopătat şi 
poate am fi reuşit să fugim. I l-am dat lui pe al meu când 
am văzut călăreţii de pe creastă. Până atunci, terminasem 
cu ea, iar lui îi plăcea să vină la rând când încă erau calde. 
A trebuit să-l smulg de pe ea şi să-i îndes hainele mele în 
mâini - cizme din piele de vițel şi vestă de catifea, o 
centură de sabie gravată cu argint, până şi mantia mea de 
şa. Du-te la Dreadfort, i-am spus, adu câte ajutoare poţi. Ia 
calul meu, e mai iute, şi, ţine aici, poartă inelul pe care mi 
l-a dat tata, ca să ştie că vii din partea mea. Învăţase că e 
nu e cazul să-mi pună întrebări. Până când i-au vârât 
săgeata aia în spate, eu m-am mânjit cu murdăria fetei şi 
m-am îmbrăcat în zdrenţele lui. S-ar fi putut să mă 
spânzure, oricum, dar era singura şansă pe care o aveam. 
Işi şterse gura cu dosul palmei. Şi acum, dulce prinţ, mi-ai 
promis o femeie dacă îţi aduc două sute de oameni. Ei 
bine, ţi-am adus de trei ori pe atât, şi nu băieţandri, nici 
ţărani, ci garnizoana tatălui meu. 

469 


Theon îşi dăduse cuvântul. Nu era momentul să dea 
înapoi. Plătește-i moneda de carne şi ocupa-te de el mai 
târziu. 

— Harrag, zise Theon, du-te la adăposturi şi adu-o 
afară pe Palla pentru... ? 

— Ramsay. Pe buzele lui dolofane flutură un zâmbet, 
dar nici unul în ochii aceia palizi. Snow, aşa mi-a spus 
nevasta mea înainte de a-şi mânca degetele, dar eu zic 
Bolton. Zâmbetul i se acri. Aşa, deci, mi-ai oferi o 
îngrijitoare de animale pentru bunele mele servicii, aşa 
stau lucrurile? 

Era o nuanţă în glasul lui care lui Theon nu-i plăcea, 
după cum nu-i plăcea nici felul insolent în care îl priveau 
oamenii din Dreadfort. 

— E ceea ce ţi-a fost promis. _ 

— Miroase a rahat de câine. Intâmplător, m-am săturat 
de mirosurile urâte. Cred că o voi avea în schimb pe cea 
care-ţi încălzeşte ţie patul. Cum îi spui? Kyra? 

— Eşti nebun? zise furios Theon. Am să te... 

Dosul palmei Bastardului îl prinse din plin, şi oasele 
obrazului i se sfărâmară cu un scrâşnet dezgustător sub 
oţelul mănuşii de zale. Lumea dispăru într-un țipăt roşu de 
durere. 

Cândva, mai târziu, Theon se trezi culcat la pământ. Se 
rostogoli pe burtă şi înghiţi o gură de sânge. Inchideţi 
porțile! încercă el să strige, dar era prea târziu. Oamenii 
Dreadfortului îi omorâseră pe Red Rolfe şi pe Kenned, iar 
alţii se revărsau înăuntru, un râu de zale şi de săbii 
ascuţite. Avea un ţiuit în urechi şi oroare de jur-împrejur. 
Lorren cel Negru era cu sabia scoasă, dar patru îl 
înghesuiau deja. Îl văzu pe Uff căzând la pământ, cu o 
săgeată de arbaletă în burtă, în timp ce alerga către Sala 
Mare. Maester Luwin încerca să-l ajungă, când un cavaler 
pe un cal de război îi înfipse o suliță între umeri, apoi făcu 
un salt înapoi, ca să treacă peste el cu calul. Un alt bărbat 
învârti o torţă împrejurul capului şi pe urmă o azvârli către 
acoperişul de paie al grajdurilor. 


470 


— Păstraţi-mi-i pe Frey, striga Bastardul în timp ce 
flăcările se ridicau mugind, şi ardeţi restul. Ardeţi, ardeţi 
totul. 

Ultimul pe care îl văzu Theon Greyjoy fu Zâmbitorul, 
năvălind afară din grajdurile în flăcări, cu coama arzând, 
ţipând, nechezând... 


471 


TYRION 


Visă un tavan de piatră crăpat şi miros de sânge, de 
rahat şi de carne arsă. Aerul era încărcat de un fum 
înţepător. Peste tot în jurul lui se aflau oameni gemând şi 
scâncind şi, din când în când, aerul era străpuns de câte 
un urlet răguşit de durere. Când încercă să se mişte, 
descoperi că îşi murdărise aşternutul. Fumul îi făcea ochii 
să lăcrimeze. Plâng? Nu trebuia să-l lase pe tatăl lui să 
vadă. Era un Lannister de Casterly Rock. Un leu, trebuie 
să fiu un leu, să trăiesc leu, să mor leu. Dar îl durea atât 
de tare. Prea slab ca să geamă, rămase zăcând în propria 
murdărie şi închise ochii. În apropiere, cineva înjura zeii 
cu o voce gravă, monotonă. Asculta blasfemiile şi se 
întrebă dacă era pe moarte. După o vreme, camera se 
estompă. 

Se trezi afară din oraş, plimbându-se printr-o lume fără 
culoare. Pe cerul cenuşiu se avântau corbi, cu aripi largi şi 
întunecate, iar ciori negre se ridicau de la ospeţele lor, în 
nori furioşi, ori de câte ori păşea. Viermi albi scormoneau 
prin neagra putreziciune. Lupii erau cenuşii, la fel şi 
surorile tăcute; împreună, smulgeau carnea de pe cei 
căzuţi. Pe terenurile pentru turniruri erau împrăştiate 
cadavre. Soarele era un bănuţ fierbinte şi alb, strălucind 
peste râul cenuşiu care curgea în jurul oaselor carbonizate 
şi al corăbiilor scufundate. Din rugurile morţilor se ridicau 
coloane negre de fum şi de cenuşă albă, fierbinte. Isprava 
mea, gândi Tyrion Lannister. Au murit la porunca mea. 

La început nu era nici un sunet în lume, dar după o 
vreme începu să audă glasurile morţilor, grave şi 
înfricoşătoare. Plângeau şi gemeau, implorau să li se pună 
capăt durerii, strigau după ajutor şi îşi chemau mamele. 
Tyrion nu îşi cunoscuse mama. El o voia pe Shae, dar ea 
nu era acolo. Bântuia singur printre umbrele gri, 
încercând să-şi amintească... 


472 


Surorile tăcute dezbrăcau morţii de armuri şi de 
veşminte. Toate vopselele strălucitoare de pe cămăşile 
celor ucişi se scurseseră; erau îmbrăcaţi în nuanţe de alb 
şi de gri, iar sângele lor era negru şi uscat. Le privi 
trupurile goale, ridicate de mâini şi de picioare pentru a fi 
duse la ruguri, să se alăture camarazilor lor. Metalul şi 
pânza erau aruncate în spatele unei căruţe albe de lemn, 
trasă de un cal negru, înalt. 

Atât de mulţi morţi, foarte mulţi. Trupurile lor atârnau 
fără vlagă, feţele erau uscate, înţepenite sau umflate de 
abur, de nerecunoscut, nici măcar omeneşti. Veşmintele pe 
care surorile le luau de la ei erau împodobite cu inimi 
negre, cu lei gri, cu flori uscate şi cu cerbi palizi şi 
fantomatici. Armurile erau zdrenţuite şi găurite, cămăşile 
de zale despicate, rupte, ciopârţite. De ce i-ai omorât? 
Cândva, ştiuse, dar, cumva, uitase. 

Ar fi vrut s-o întrebe pe una dintre surorile tăcute, dar 
când încercă să vorbească, descoperi că nu avea gură. O 
piele netedă, dintr-o bucată, îi acoperea dinţii. 
Descoperirea îl îngrozi. Cum putea să trăiască fără gură? 
Începu să fugă. Oraşul era aproape. În oraş va fi în 
siguranţă, departe de toţi morţii. Locul lui nu era lângă 
morţi. Nu avea gură, dar era încă un om viu. Nu, un leu, 
un leu, unul viu. Dar când ajunse lângă zidurile oraşului, 
porţile erau închise în faţa lui. 

Era întuneric când se trezi. La început nu văzu nimic, 
dar, după o vreme, contururile vagi ale patului se iviră în 
jurul lui. Draperiile erau trase, dar putea vedea forma 
stâlpilor sculptați ai patului şi partea lăsată în jos a 
baldachinului de catifea deasupra capului. Sub el se afla 
moliciunea unei saltele de pene, iar sub cap avea o pernă 
de puf. Propriul meu pat. Sunt în propriul meu pat, în 
propriul meu dormitor. 

Era cald sub baldachin, sub mormanul mare de blănuri 
şi de pături care îl acopereau. Transpira. Febră, gândi el 
ameţit. Se simţea foarte slăbit şi când se chinui să ridice 
mâna, fu săgetat de durere. Renunţă la efort. Îşi simţea 
capul mare, la fel de mare ca patul, prea greu ca să-l ridice 


473 


de pe pernă. Trupul nu şi-l simţea deloc. Cum am ajuns 
aici? Încercă să-şi aducă aminte. Bătălia îi reveni în minte 
în crâmpeie. Lupta de-a lungul râului, cavalerul care îi 
întinsese mâna înmănuşată, podul de corăbii... 

Ser Mandon. Văzu ochii goi, morţi, mâna întinsă, focul 
verde strălucind pe platoşa albă, emailată. Teama îl 
străbătu într-o rafală rece; sub cearceafuri, simţi băşica 
dându-şi drumul. Ar fi strigat dacă ar fi avut gură. Nu, 
acela a fost visul, gândi el cu capul bubuind. Ajutor, cineva 
să mă ajute, Jaime, Shae, mamă, cineva... Tysha... 

Nimeni nu-l auzi. Nimeni nu veni. Singur în întuneric, 
se prăbuşi înapoi într-un somn cu miros de urină. Visă că 
sora lui stătea deasupra patului, cu nobilul lor tată alături, 
încruntându-se. Trebuia să fie un vis, de vreme ce Lordul 
Tywin era la o mie de leghe depărtare, luptându-se cu 
Robb Stark la vest. Alţi oameni intrau şi ieşeau. Varys îl 
privi şi oftă, dar Degețel făcu o remarcă ironică. Nenorocit 
de bastard trădător, gândi Tyrion înveninat, te-am trimis la 
Podul Amar şi nu te-ai mai întors. Uneori îi auzea 
discutând, dar nu înţelegea cuvintele. Glasurile lor îi 
bâzâiau în urechi ca nişte viespi înfăşurate într-un postav 
gros. 

Vru să întrebe dacă au câştigat bătălia. Aşa trebuie să 
fie, altfel aş fi un cap, undeva, într-o țeapă. Dacă trăiesc, 
înseamnă că am câştigat. Nu ştia ce-i făcea mai multă 
plăcere: victoria sau faptul că fusese în stare să o pună la 
cale. Mintea i se limpezea, deşi încet. Asta era bine, căci 
mintea era tot ce avea. 

Data următoare când se trezi, draperiile fuseseră trase 
în lături şi Podrick Payne stătea deasupra lui cu o 
lumânare. Când îl văzu pe Tyrion deschizând ochii, fugi. 
Nu, nu pleca, ajută-mă, încercă el să strige, dar nu reuşi să 
scoată decât un geamăt înfundat. Nu am gură. Ridică o 
mână la faţă, cu o mişcare chinuită şi tremurătoare. 
Degetele lui găsiră pânză aspră acolo unde ar fi trebuit să 
găsească carne, buze, dinţi. Partea inferioară a feţei era 
strâns bandajată, o mască de lut întărit, cu găuri ca să 
respire şi să poată fi hrănit. 

474 


În scurt timp Pod reapăru. De data asta, cu el era un 
străin, un maester cu lanţ şi înveşmântat în robă. 

— Stăpâne, trebuie să stai nemişcat, şopti omul. Eşti 
grav rănit. O să-ţi faci foarte rău. Ţi-e sete? 

Reuşi cu greu să dea din cap. Maesterul introduse o 
pâlnie de aramă în gaura de deasupra gurii sale şi îi turnă 
încet un firişor pe gât. Tyrion înghiţi, fără să simtă gustul. 
Prea târziu îşi dădu seama că era laptele macului. Până 
când maesterul îi îndepărtă pâlnia de la gură, se prăbuşea 
din nou în spirala somnului. 

De data asta visă că era la un ospăț, un banchet al 
victoriei, într-o sală mare. Avea un scaun înalt pe 
platformă şi oamenii ridicau cupele şi îl aclamau ca erou. 
Marillion era acolo, cântăreţul care călătorise cu ei prin 
Munţii Lunii. Cânta, acompaniat de harpa lui de lemn, 
despre faptele îndrăzneţe ale Pezevenghiului. Până şi tatăl 
lui zâmbea aprobator. Când cântecul se sfârşi, Jaime se 
ridică de la locul lui, îi porunci lui Tyrion să îngenuncheze 
şi îl atinse mai întâi pe un umăr, apoi pe celălalt, cu sabia 
lui de aur, iar când se ridică era cavaler. Shae aştepta să-l 
îmbrăţişeze. Îl luă de mână, râzând şi tachinându-l, 
spunându-i „uriaşul ei Lannister”. 

Se trezi în întuneric, într-o cameră rece şi goală. 
Draperiile fuseseră trase din nou. Ceva nu era în ordine, 
ceva îi dădea târcoale, dar nu-şi dădea seama ce. Era din 
nou singur. Dând la o parte păturile, încercă să se ridice, 
dar durerea era prea mare şi curând se prăbuşi, cu 
respiraţia întretăiată. Faţa nu era nici pe departe totul. 
Partea lui dreaptă era o imensă durere şi, ori de câte ori 
ridica braţul, un junghi îi străbătea pieptul. Ce mi s-a 
întâmplat? Chiar şi bătălia părea pe jumătate vis când în- 
cerca să se gândească la ea. Am fost rănit mult mai rău 
decât credeam. Ser Mandon... 

Amintirea îl înspăimântă, dar Tyrion îşi impuse să o 
păstreze, să o învârtă în cap, să se uite la ea îndelung. A 
încercat să mă omoare, fără doar şi poate. Partea aceea n- 
a fost un vis. M-ar fi tăiat în două dacă Pod n-ar fi... Pod, 
unde e Pod? 


475 


Scrâşnind din dinţi, se agăţă de draperiile patului şi 
trase. Draperiile se sfâşiară de pe baldachinul de deasupra 
şi căzură în dezordine, o parte pe jos şi o parte peste el. 
Chiar şi acest mic efort îl ameti. Camera se învârtea în 
jurul lui, numai pereţi goi şi umbre negre, cu o singură 
fereastră îngustă. Îşi văzu cufărul, un morman de haine, 
armura tocită. Acesta nu e dormitorul meu, îşi dădu el 
seama. Nici măcar Turnul Mâinii. Cineva îl mutase. 
Strigătul lui de furie ţâşni ca un geamăt sufocat. Camera 
era întunecată şi rece, iar el ardea. 

Visă un loc mai frumos, o căsuţă tihnită lângă marea 
soarelui. Zidurile erau crăpate şi strâmbe, iar podeaua era 
făcută din pământ bătut, dar aici îi fusese mereu cald, 
chiar când lăsau focul să se stingă. Obișnuia să mă 
tachineze pe tema asta, îşi aminti el. Nu mă gândeam 
niciodată să pun lemne pe foc, asta fusese întotdeauna 
sarcina servitorilor. „Nu avem servitori”, îmi amintea ea, 
eu spuneam: „Mă ai pe mine, sunt servitorul tău.”, iar ea 
răspundea: „Un servitor leneş. Ce faceţi cu servitorii leneşi 
la Casterly Rock, stăpâne?”, iar el îi zicea: „Îi sărutăm.” 
Asta o făcea întotdeauna să chicotească. „N-aş prea crede, 
îi bateti, sunt sigură.”, spunea ea, dar el insista: „Nu, îi 
sărutăm, uite-aşa.” Îi arăta cum. „Le sărutăm mai întâi 
degetele, unul câte unul, şi le sărutăm încheieturile, da, şi 
îndoitura mâinii. Pe urmă le sărutăm urechile nostime, toţi 
servitorii noştri au urechi nostime. Nu mai râde! Şi le 
sărutăm obrajii şi nasurile cu mica lor umflătură, uite aşa, 
şi le sărutăm frumoasele sprâncene şi părul şi buzele şi... 
mmm, gurile... aşa...” 

Se sărutau ore în şir şi îşi petreceau ziua întreagă fără 
să facă altceva decât să lenevească în pat, ascultând 
valurile şi mângâindu-se. Întregul ei trup era pentru el o 
adevărată minune, iar ea părea că găseşte plăcere în 
trupul lui. Uneori îi cânta. Am iubit o fecioară, dulce ca o 
vară, cu soare în păr. „Le iubesc, Tyrion”, îi şoptea seara, 
înainte de a se culca. „Îţi iubesc buzele. Îţi iubesc glasul şi 
cuvintele pe care mi le spui, şi blândeţea cu care mă 
înconjori. Îţi iubesc chipul.” „Chipul?” „Da. Da. Îţi iubesc 

476 


mâinile şi felul în care mă atingi. Bărbăţia, îţi iubesc 
bărbăţia. Îmi place ce simt când e în mine.” „Şi ea te 
iubeşte, doamna mea.” „Imi place să-ţi spun numele, 
Tyrion Lannister. Se potriveşte cu al meu. Nu Lannister, 
celălalt. Tyrion şi Tysha. Tysha şi Tyrion. Tyrion. Stăpânul 
meu, Tyrion...” 

Minciuni, gândi el, numai prefăcătorie, totul pentru 
aur, era o târfă, târfa lui Jaime, darul lui Jaime, doamna 
minciunii. Chipul Tyshei părea că se estompează, topindu- 
se în spatele unui văl de lacrimi, dar chiar şi după ce 
dispăru, mai putea auzi sunetul slab, îndepărtat, al 
glasului ei strigându-i numele, „...stăpâne, mă auzi? 
Stăpâne? Tyrion? Stăpâne? Stăpâne?” 

Prin ceața somnului de mac văzu o faţă rozalie, netedă, 
aplecându-se deasupra lui. Era din nou în camera rece, cu 
draperiile de pat sfâşiate, dar vedea alt chip, nu pe alei, 
era prea rotund, tivit cu o barbă castanie. 

— Ţi-e sete, stăpâne? i-am adus laptele, lapte bun. Nu 
trebuie să te zbaţi, nu, nu încerca să te mişti, trebuie să te 
odihneşti. Avea pâlnia de aramă într-o mână şi o carafă în 
cealaltă. 

Când bărbatul se aplecă mai aproape, degetele lui 
Tyrion se strecurară sub lanţul din multe feluri de metale, 
apucară, traseră. Maesterul scăpă carafa, împrăştiind 
laptele de mac pe toată pătura. Tyrion trase până ce simţi 
verigile săpând în carnea gâtului gros al bărbatului. 

— Nu... mai... vreau, croncăni Tyrion, atât de răguşit 
încât nu era sigur că vorbise. 

Dar pesemne vorbise, căci maesterul îi răspunse, 
gâtuit: 

— Dă-mi drumul, te rog, stăpâne... Ai nevoie de lapte, 
durerea... Lanţul, nu, dă-i drumul, nu... 

Faţa roz începuse să devină stacojie, când Tyrion îi 
dădu drumul. Maesterul se dădu înapoi, clătinându-se, 
inhalând aerul. Gâtul lui înroşit prezenta scobituri albe, 
adânci, acolo unde apăsaseră verigile. Ochii îi erau albi şi 
ei. Tyrion îşi duse o mână la faţă şi făcu o mişcare, ca şi 
când ar rupe, deasupra măştii sale întărite. Şi iar. Şi iar. 

477 


— Vrei... Vrei să-ţi scoţi bandajele, nu-i aşa? întrebă 
maesterul în cele din urmă. Dar eu nu pot... Asta ar fi... Ar 
fi cât se poate de nechibzuit, stăpâne. Nu eşti vindecat, 
regina ar... 

Când pomeni de sora lui, Tyrion mârâi. Eşti omul ei, 
aşadar? Întinse un deget către maester, pe urmă îşi 
strânse mâna în pumn. Cu pumnul strâns, sufocându-se, 
făcea o promisiune, dacă nătărăul nu făcea aşa cum i se 
cerea. 

Din fericire, înţelese. 

— Eu... voi face cum îmi porunceşte stăpânul, negreşit, 
dar... e imprudent, rănile tale... 

— Fă-o! Mai tare, de data aceasta. 

Cu o plecăciune, bărbatul părăsi încăperea, doar 
pentru a reveni câteva momente mai târziu aducând un 
cuţit lung, cu o lamă subţire, zimţată, un lighean cu apă, 
un vraf de haine curate şi mai multe sticle. Până atunci, 
vânzolindu-se, Tyrion reuşise să se mişte puţin, astfel că 
era pe jumătate ridicat pe pernă. Maesterul îl rugă să stea 
foarte liniştit şi îi strecură vârful cuţitului sub mască, în 
dreptul bărbiei. O alunecare a mâinii aici, şi Cersei ar 
scăpa de mine, gândi el. Simţea lama tăind pânza în- 
ţepenită la doar un deget de beregată. 

Din fericire, omuleţul ăsta roz şi moale nu era una 
dintre uneltele cele mai curajoase ale surorii sale. După o 
clipă, simţi aer rece pe obraji. Simţea şi durere, dar se 
strădui din răsputeri să o ignore. Maesterul aruncă 
bandajele, încă întărite. 

— Stai nemişcat acum, trebuie să spăl rana. 

Atingerea lui era blândă, apa, caldă şi liniştitoare. 
Rana, gândi Tyrion, amintindu-şi o străfulgerare de argint 
sclipitor care îi trecu parcă prin dreptul ochilor. 

— Asta s-ar putea să usture puţin, îl preveni maesterul 
umezind cârpa cu un vin care mirosea a ierburi zdrobite. 
Făcu mai mult decât să-l usture. Îi trecu o linie de foc 
peste toată faţa şi îi răsuci un vătrai fierbinte în nas. 
Degetele i se agăţară de aşternuturi şi îşi ţinu respiraţia, şi 
reuşi să nu ţipe. Maesterul cloncănea ca o găină bătrână. 

478 


— Ar fi fost mai înţelept să lăsăm masca la locul ei 
până când carnea se lipea, stăpâne. Totuşi, e curată, arată 
bine, bine. Când te-am găsit în beciul ăla, printre morţi şi 
muribunzi, rănile erau murdare. Aveai o coastă ruptă, fără 
îndoială poţi s-o simţi, vreo lovitură de măciucă, probabil, 
sau o căzătură, e greu de spus. Şi te-ai ales cu o săgeată în 
braţ, acolo unde se leagă de umăr. Dădea semne de 
necrozare şi o vreme m-am temut că s-ar putea să-ţi pierzi 
braţul, dar am tratat-o cu vin fiert şi cu larve şi acum se 
pare că se vindecă frumos... 

— Nume, îi suflă Tyrion. Nume. 

Maesterul clipi. 

— Păi, eşti Tyrion Lannister, stăpâne. Fratele reginei. 
Îţi aminteşti bătălia? Uneori, cu răni la cap... 

— Numele tău. Gâtul îi era aspru şi limba lui uitase 
cum să modeleze cuvintele. 

— Sunt Maester Ballabar. 

— Ballabar, repetă Tyrion. Adu-mi. Oglindă. 

— Stăpâne, zise maesterul. Nu te-aş sfătui... Asta ar fi, 
ah, imprudent, cum ar veni... Rana a... 

— Adu-o! Gura îi era înţepenită şi îl durea, ca şi cum un 
pumn i-ar fi crăpat buza. Şi de băut. Vin. Nu mac. 

Maesterul se ridică îmbujorat şi se îndepărtă în grabă. 
Se întoarse cu o carafă de vin de culoarea chihlimbarului 
şi cu o oglinjoară de argint, într-o ramă împodobită cu aur. 
Aşezându-se pe marginea patului, turnă o jumătate de 
cupă de vin şi o duse la buzele umflate ale lui Tyrion. 
Firicelul îi alunecă pe gât rece, dar abia dacă îi simţea 
gustul. 

— Mai, zise el când cupa se goli. Maester Ballabar 
turnă din nou. Când a doua cupă se goli, Tyrion Lannister 
se simţea destul de puternic ca să-şi vadă chipul. 

Întoarse oglinda şi nu ştiu dacă trebuia să râdă sau să 
plângă. Tăietura era lungă şi strâmbă, pornind de la un 
deget de sub ochiul stâng şi terminându-se pe partea 
dreaptă a maxilarului. Trei sferturi din nas îi dispăruse, şi 
o bucată din buză. Cineva îi cususe carnea sfârtecată şi 


479 


firele grosolane erau încă acolo, peste marginea cărnii 
aspre, roşii, pe jumătate vindecate. 

— Drăguţ, zise el cu glas dogit, azvârlind oglinda cât 
colo. 

Acum îşi amintea. Podul de corăbii. Ser Mandon 
Moore, o mână, o sabie apropiindu-i-se de faţă. Dacă nu m- 
aş fi tras înapoi, lovitura aceea mi-ar fi retezat o jumătate 
din cap. Jaime spusese întotdeauna că Ser Mandon e cel 
mai periculos din Garda Regală, din cauză că ochii lui 
morţi şi goi nu ofereau nici un indiciu despre intenţiile 
sale. N-ar fi trebuit să mă încred în nici unul dintre ei. 
Ştiuse că Ser Meryn şi Ser Boros erau oamenii surorii sale, 
iar mai târziu şi Ser Osmund, dar se amăgise cu gândul că 
ceilalţi nu erau cu totul lipsiţi de onoare. Probabil că 
Cersei i-a plătit să aibă grijă să nu mă mai întorc de la 
luptă. De ce altceva? Nu i-am făcut niciodată lui Ser 
Mandon nici un rău despre care să ştiu. Tyrion îşi atinse 
faţa, ciupind carnea umflată cu degetele sale groase şi 
boante. Încă un dar de la scumpa mea surioară. 

Maesterul stătea pe marginea patului ca o gâscă 
pregătită să-şi ia zborul. 

— Stăpâne, va rămâne, probabil, o cicatrice... 

— Probabil? Râsul lui sforăit se transformă într-un 
spasm de durere. Va rămâne o cicatrice, fără doar şi 
poate. Nici nu era de aşteptat să-i crească nasul înapoi 
prea curând. Nu că faţa lui ar fi fost vreodată demnă de 
privit. Zâmbetul îl strângea. Unde... suntem? În... ce loc? Il 
durea când vorbea, dar tăcuse prea mult. 

— A, eşti în Citadela lui Maegor, stăpâne. O cameră 
deasupra Sălii de Bal a Reginei. Înălţimea Sa a vrut să te 
aibă aproape, ca să poată veghea personal asupra ta. 

Pun pariu că a vrut. 

— Du-mă înapoi, porunci Tyrion. Patul meu. Camerele 
mele. Unde voi avea oamenii mei în preajmă şi propriul 
meu maester, dacă voi găsi unul de încredere. 

— Ale tale... Stăpâne, asta nu e posibil. Mâna Regelui 
s-a instalat în fostele tale apartamente. 


480 


— Eu... sunt... Mâna Regelui. Începea să fie epuizat din 
cauza efortului de a vorbi şi tulburat de ceea ce auzea. 

Maester Ballabar părea chinuit. 

— Nu, stăpâne, eu... Ai fost rănit, aproape mort. 
Nobilul tău tată a preluat acele sarcini acum. Lordul 
Tywin, el... 

— Aici? 

— Din noaptea bătăliei, Lordul Tywin ne-a salvat pe 
toţi. Oamenii din popor spun că a fost fantoma Regelui 
Renly, dar cei mai înţelepţi ştiu adevărul. Au fost tatăl tău 
şi Lordul Tyrell, împreună cu Cavalerul Florilor şi cu 
Lordul Degețel. Au trecut prin scrum şi l-au atacat pe 
uzurpatorul Stannis pe la spate. A fost o mare victorie şi 
acum Lordul Tywin s-a stabilit în Turnul Mâinii, să-l ajute 
pe rege să pună regatul în ordine, zeii fie slăviţi. 

— Zeii fie slăviţi, repetă Tyrion sec. Tatăl său nemernic 
şi nemernicul de Degețel şi fantoma lui Renly! Vreau... Pe 
cine vreau? Nu-i putea spune lui Ballabar cel rozaliu să i-o 
aducă pe Shae. După cine putea să trimită, în cine putea 
avea încredere? Varys? Bronn? Ser Jacelyn? Scutierul 
meu, termină el de spus. Pod Payne. Pod fusese la podul 
de corăbii, băiatul îl salvase. 

— Băiatul? Băiatul ciudat? 

— Băiatul ciudat. Podrick Payne. Du-te. Trimite-l. 

— Cum ţi-e voia, stăpâne. 

Maester Ballabar făcu o reverență scurtă şi ieşi în 
grabă pe uşă. Tyrion simţea cum puterea i se scurge din 
trup în timp ce aştepta. Se întrebă de când se afla aici, 
adormit. Cersei ar vrea să dorm pe veci, dar nu voi fi atât 
de amabil. 

Podrick Payne intră în dormitor, sfios ca un şoricel. 

— Stăpâne? Se strecură lângă pat. Cum poate un băiat 
atât de curajos în luptă să fie atât de speriat în camera 
unui bolnav? se întrebă Tyrion. Am vrut să stau lângă tine, 
dar maesterul m-a alungat. 

— Alungă-l pe el. Ascultă-mă. E greu să vorbesc. Am 
nevoie de vinul viselor. Vinul viselor, nu lapte de mac. Du- 
te la Frenken. Frenken, nu Ballabar. Uită-te cum îl face. 


481 


Adu-l aici. Pod aruncă o privire furişă la faţa lui Tyrion, şi 
la fel de repede îşi feri privirea. Fi bine, nu-l pot învinui 
pentru asta. Vreau..., continuă Tyrion,... al meu... străjer... 
Bronn. Unde e Bronn? 

— L-au făcut cavaler. 

Şi când se încrunta îl durea. 

— Găseşte-l. Adu-l. 

— Cum spui, Stăpâne. Bronn. 

Tyrion îl apucă pe băiat de încheietura mâinii. 

— Ser Mandon? 

Băiatul se crispă. 

— N... n-am vrut să-l 0-0-0-0.... 

— Mort? Eşti sigur? Mort? 

Se clătină de pe un picior pe altul, sfios. 

— Inecat. 

— Bine. Nu spune nimic. Despre el. Despre mine. 
Despre asta. Nimic. 

Pe când scutierul plecă, ultimele puteri îl părăsiseră şi 
ele. Tyrion se lăsă pe spate şi închise ochii. Poate că se va 
visa din nou cu Tysha. Mă întreb cum i-ar plăcea acum faţa 
mea, gândi el cu amărăciune. 


482 


JON 


Când Qhorin Halfhand îi spuse să caute nişte vreascuri 
pentru foc, Jon ştiu că sfârşitul le era aproape. 

Va fi plăcut să simt din nou căldura focului, chiar dacă 
doar pentru scurt timp, îşi spuse el tăind crengile 
desfrunzite de pe trunchiul unui copac uscat. Nălucă 
stătea pe labele din spate, privindu-l, liniştit ca 
întotdeauna. Oare va urla după mine când voi muri, aşa 
cum a urlat lupul lui Bran când a căzut? se întrebă el. Oare 
Câinele Lăţos va urla, departe, la Winterfell, şi Vânt 
Cenuşiu, şi Nymeria, oriunde s-ar afla? 

Luna se ridica din spatele unui munte şi soarele cobora 
în spatele altuia, în timp ce Jon făcea scântei cu o bucată 
de cremene şi cu un pumnal până ce, în sfârşit, o dâră de 
fum îşi făcu apariţia. Qhorin se apropie şi rămase în 
picioare deasupra lui când prima flacără se ridică pâlpâind 
din surcelele de stejar şi din acele uscate de pin. 

— Timid ca o fecioară în noaptea nunţii, zise cu glas 
liniştit cercetaşul voinic. Şi aproape la fel de frumos. 
Uneori omul uită cât de frumos poate fi un foc. 

Halfhand nu era omul de la care să te aştepţi să 
vorbească despre fecioare şi despre noaptea nunţii. Din 
câte ştia Jon, Qhorin îşi petrecuse toată viaţa la Rond. 
Oare a iubit vreodată o fecioară sau a avut o nuntă? Nu-l 
putea întreba. În schimb, aţâţă flacăra. Când focul trosnea 
şi arunca scântei, îşi scoase mănuşile înţepenite ca să-şi 
încălzească mâinile, şi suspină, întrebându-se dacă un 
sărut fusese vreodată la fel de plăcut. Căldura i se prelinse 
printre degete, ca untul topit. 

Halfhand se lăsă jos, aşezându-se lângă foc cu 
picioarele încrucişate cu lumina jucăuşă a flăcărilor 
licărind pe contururile aspre ale chipului său. Doar ei doi 
mai rămăseseră dintre cei cinci  cercetaşi care 


483 


traversaseră Trecătoarea Ţipătului înapoi în sălbăticia gri- 
albăstruie a Colţilor de Gheaţă. 

La început, Jon nutrise speranţa că Dallbridge îi va ţine 
pe sălbatici blocaţi în trecătoare. Dar când auziseră 
chemarea unei goarne îndepărtate, fiecare dintre ei ştiu că 
tovarăşul lor a căzut. Mai târziu, au văzut vulturul 
înălțându-se în lumina asfinţitului, cu aripi mari, albastre- 
cenuşii, şi Şarpele Stâncilor şi-a scos arcul, dar pasărea a 
zburat din bătaia săgeţii înainte ca el apuce măcar să-l 
întindă. Ebben a scuipat şi a mormăit ameninţător despre 
oamenii-lupi şi oameni-fiare. 

Au zărit vulturul încă de două ori a doua zi, și au auzit 
cornul de vânătoare în spatele lor, răsunând printre munţi. 
De fiecare dată părea puţin mai puternic, puţin mai 
aproape. Când s-a lăsat întunericul, Halfhand i-a spus lui 
Ebben să ia calul cavalerului împreună cu al lui şi să plece 
degrabă către est după Mormont, pe drumul pe care au 
venit. Ceilalţi aveau să distragă atenţia urmăritorilor. 

— Trimite-l pe Jon, îl îndemnase Ebben. Călăreşte la fel 
de repede ca şi mine. 

— Jon are altceva de făcut. 

— Încă e doar un băieţandru. 

— Nu, a spus Qhorin, e un bărbat al Rondului de 
Noapte. 

La răsăritul lunii, Ebben s-a despărţit de el. Şarpele 
Stâncilor şi ceilalţi trei rămaşi au pornit către sud-vest. 

După aceea, zilele şi nopţile s-au topit una în cealaltă. 
Dormeau în şa şi se opreau doar cât să hrănească şi să 
adape caii, pe urmă încălecau din nou. Au mers peste 
stânci goale, prin păduri întunecoase de pini şi prin 
troiene de zăpadă, peste creste acoperite de gheaţă şi prin 
râuri care nu aveau nume. Uneori Qhorin sau Şarpele 
Stâncilor făceau o buclă înapoi ca să şteargă urmele, dar 
era un gest inutil. Erau urmăriţi. La fiecare răsărit şi la 
fiecare apus vedeau vulturul înălțându-se printre piscuri, 
doar un punct în imensitatea văzduhului. 

Traversau un pod scund dintre două piscuri acoperite 
de zăpadă, când o pisică-umbră a ieşit mârâind din 

484 


culcuşul ei la nici zece picioare depărtare. Fiara era sfrijită 
şi pe jumătate moartă de foame, dar la vederea ei, iapa 
Şarpelui Stâncilor a intrat în panică; s-a ridicat pe 
picioarele din spate şi a început să fugă şi, înainte ca 
cercetaşul s-o poată stăpâni, s-a împiedicat pe panta 
abruptă, rupându-şi un picior. 

Nălucă a mâncat bine în ziua aceea, iar Qhorin a 
insistat ca cercetaşii să amestece nişte sânge de cal în 
ovăz, ca să le dea putere. Gustul acelui terci scârbos 
aproape că l-a înecat pe Jon, dar s-a chinuit să-l înghită. Şi- 
au tăiat fiecare câte o duzină de fâşii de carne aţoasă de 
pe hoit, ca să aibă ce mesteca pe drum, şi restul l-au lăsat 
pentru pisicile-umbră. 

Nu se punea problema să călărească doi pe un cal. 
Şarpele Stâncilor s-a oferit să rămână în aşteptarea 
urmăritorilor şi să-i ia prin surprindere când vor veni. Pro- 
babil că putea să ia câţiva cu el în fundul iadului. Qhorin 
refuză. 

— Dacă vreun om din Rondul de Noapte reuşeşte să 
ajungă la Colţii de Gheaţă singur şi pe jos, acela eşti tu, 
frate. Tu poţi trece munţi pe care un cal trebuie să-i 
ocolească. Du-te la Pumn. Spune-i lui Mormont ce a văzut 
Jon şi cum. Spune-i că vechile puteri se deşteaptă, că are 
de înfruntat uriaşi şi oameni-lupi, şi lucruri mai rele. 
Spune-i că pomii au ochi din nou. 

Nu are nici o şansă, gândise Jon privindu-l cum dispare 
dincolo de o creastă acoperită de zăpadă, ca un gândăcel 
negru, minuscul, târându-se pe întinderea unduitoare de 
alb. 

După aceea, fiecare noapte i s-a părut mai rece decât 
cea dinainte, şi mai singuratică. Nălucă nu era întotdeauna 
cu ei, dar nici nu era vreodată departe. Chiar şi când erau 
despărțiți, Jon îi simţea prezenţa. Asta îl bucura. Halfhand 
nu era omul cel mai sociabil. Coada lungă, căruntă, a lui 
Qhorin sălta încet cu fiecare mişcare a calului său. Adesea 
mergeau ore în şir fără să scoată un cuvânt, însoţiţi doar 
de scârţâitul copitelor pe piatră şi de bocetul vântului care 
bătea la nesfârşit printre culmi. Când dormea, nu visa; nici 


485 


lupii, nici fraţii săi, nici nimic. Nici măcar visele nu pot trăi 
aici, la înălţime, îşi spunea el. 

— Ţi-e ascuţită sabia, Jon Snow? îl întrebă Qhorin 
Halfhand peste focul tremurător. 

— Sabia mea e din oţel Valyrian. Bătrânul Urs mi-a dat- 
0. 

— Îţi aminteşti cuvintele jurământului tău? 

— Da. Nu erau cuvinte pe care cineva să le poată uita. 
Odată rostite, nu mai puteau fi luate înapoi. Îţi schimbau 
viaţa pentru totdeauna. 

— Repetă-le cu mine, Jon Snow. 

— Dacă vrei. 

Glasurile li se contopiră ca unul sub răsăritul de lună, 
în timp ce Nălucă asculta, iar munţii înşişi le erau martori. 

— Noaptea se lasă şi acum veghea mea începe. Nu se 
va sfârşi până la moarte. Nu-mi voi lua soţie, nu voi avea 
pământuri, nu voi zămisli copii. Nu voi purta coroane şi nu 
voi câştiga glorie. Voi trăi şi voi muri la locul meu de 
veghe. Sunt sabia din întuneric. Sunt păzitorul de pe 
ziduri. Sunt focul care arde frigul şi lumina care aduce 
zorile, goarna care-i trezeşte pe cei adormiţi şi sunt scutul 
care păzeşte ţinuturile oamenilor. Imi dăruiesc viaţa şi 
onoarea Rondului de Noapte, pentru noaptea aceasta şi 
pentru toate nopţile ce vor veni. 

Când isprăviră, nu se auzea decât focul trosnind şi 
suspinul îndepărtat al vântului. Jon îşi deschise şi îşi 
strânse degetele arse, agăţându-se de cuvintele ce-i 
rămăseseră în minte, rugându-se la zeii tatălui său să-i dea 
puterea să moară vitejeşte când îi va sosi ceasul. Nu mai 
era mult până atunci. Caii erau aproape la capătul 
puterilor. După părerea lui Jon, calul lui Qhorin nu va mai 
rezista încă o zi. 

Flăcările ardeau mocnit, căldura se risipea. 

— Focul se va stinge în curând, zise Qhorin, dar dacă 
Zidul va cădea vreodată, toate focurile se vor stinge. 

Jon nu avea ce să răspundă. Clătină din cap. 

— Încă îi mai putem salva, zise cercetaşul. Sau nu? 


486 


— Nu mă tem de moarte. Era doar pe jumătate o 
minciună. 

— Nu poate fi atât de uşor, Jon. 

Nu înţelegea. 

— Ce vrei să spui? 

— Dacă suntem capturați, trebuie să te predai. 

— Să mă predau? Clipi nevenindu-i să creadă. 
Sălbaticii nu luau prizonieri oameni pe care îi numeau 
ciori. li omorau, doar dacă nu... li cruţă doar pe cei care îşi 
trădează jurământul. Pe cei care li se alătură, ca Mance 
Rayder. 

— Şi ca tine. 

— Nu. Îşi scutură capul. Niciodată, nu. 

— Ba da. Îţi ordon. 

— Îmi ordoni? Dar... 

— Onoarea noastră nu înseamnă mai mult decât vieţile 
noastre, atâta vreme cât regatul e în siguranţă. Eşti omul 
Rondului de Noapte? 

— Da, dar... 

— Nu există nici un dar, Jon Snow. Eşti, sau nu eşti. 

Jon se ridică în picioare, drept. 

— Sunt. 

— Atunci ascultă-mă. Dacă suntem capturați, te vei 
duce la ei, aşa cum te-a îndemnat cândva fata aceea 
sălbatică. S-ar putea să-ţi ceară să-ţi tai mantia în bucăţi, 
să faci un jurământ pe mormântul tatălui tău, să îţi 
blestemi fraţii şi pe Lordul tău Comandant. Să nu te 
împotriveşti, orice ţi-ar cere. Fă cum îţi spun ei... Dar în 
inima ta, adu-ţi aminte cine şi ce eşti. Mergi cu ei, 
mănâncă alături de ei, luptă cu ei, cât va fi nevoie. Şi 
urmăreşte. 

— Ce? întrebă Jon. 

— Aş vrea să ştiu, răspunse Qhorin. Lupul tău le-a 
văzut săpăturile în valea Apei Laptelui. Ce căutau, într-un 
loc atât de pustiu şi de îndepărtat? Oare au găsit? Asta 
trebuie să afli, înainte de a te întoarce la Lordul Mormont 
şi la fraţii tăi. Asta e misiunea pe care ţi-o încredinţez, Jon 
Snow. 

487 


— Aşa voi face, se învoi Jon fără tragere de inimă, dar... 
le vei spune, nu-i aşa? Bătrânului Urs, cel puţin? Îi vei 
spune că nu mi-am încălcat jurământul. 

Qhorin Halfhand îl privi lung pe deasupra flăcărilor, cu 
ochii pierduţi în iazuri de umbră. 

— Când îi voi vedea, îţi jur. Arătă către foc. Mai adu 
lemne. Vreau să fie strălucitor şi fierbinte. 

Jon se duse să mai taie nişte crengi, dar rupându-le pe 
fiecare în două înainte de a le arunca în foc. Copacul 
murise de multă vreme, parcă prindea din nou viaţă în foc, 
căci fiecare creangă era cuprinsă de un dans învăpăiat, 
răsucindu-se şi învârtindu-se în rochii strălucitoare, 
galbene, roşii şi portocalii. 

— Destul, zise Qhorin pe neaşteptate. Acum plecăm. 

— Plecăm. Dincolo de foc era întuneric, şi noaptea era 
rece. Plecăm unde? 

— Inapoi. Qhorin încălecă pentru ultima dată pe calul 
său istovit. Focul îi va atrage încoace. Sper. Vino, frate. 

Jon îşi trase mănuşile din nou şi îşi ridică gluga. Până şi 
calul se împotrivea parcă să plece de lângă foc. Soarele 
apusese de mult şi doar strălucirea rece de argint a lunii 
rămăsese să le lumineze calea peste ţinutul primejdios ce 
se întindea în urma lor. Nu ştia ce avea de gând Qhorin, 
dar probabil era o şansă. Aşa spera. Nu vreau să joc rolul 
sperjurului, nici măcar din motive întemeiate. 

Inaintară cu prudenţă, mişcându-se fără zgomot, atât 
cât puteau, om şi cal, întorcându-se pe acelaşi drum, până 
ce ajunseră la gura unui defileu îngust, unde dintre doi 
munţi se ivea un pârâiaş îngheţat. Jon îşi amintea locul. Îşi 
adăpaseră caii aici, înainte de apusul soarelui. 

— Apa îngheaţă, spuse Qhorin când se opri, altfel am 
merge prin albia râului. Dar dacă spargem gheaţa, ar 
putea să vadă. Ne ţinem aproape de stânci. E o cotitură la 
două leghe, care ne va ascunde. 

Intrară în defileu. Jon aruncă o ultimă privire 
nostalgică spre focul lor îndepărtat şi îl urmă. Pe măsură 
ce înaintau, stâncile se apropiau tot mai mult, din ambele 
părţi. Urmăriră panglica luminată de lună a pârâului către 

488 


izvor. Ţurţuri îi străjuiau malurile stâncoase, dar Jon auzea 
şi acum susurul apei pe sub crusta de gheaţă. 

Un morman mare de pietre prăbuşite le bloca drumul 
pe o porţiune, acolo unde o bucată din faţada stâncii 
căzuse, dar micuţii cai de luptă, fermi pe picioare, reuşiră 
să-şi croiască drum. Dincolo, zidurile se îngustau dintr- 
odată şi pârâul îi duse la poalele unei cascade înalte, 
învolburate. Aerul era încărcat de abur, ca răsuflarea unei 
fiare uriaşe şi reci. Apele cascadei aruncau sclipiri de 
argint în lumina lunii. Jon privi împrejur, deznădăjduit. Nu 
e cale de ieşire. Poate că el şi Qhorin ar reuşi să urce 
stâncile, dar nu cu caii. Nu îşi închipuia că vor rezista mult 
pe jos. 

— Repede acum, ordonă Halfhand. Bărbatul voinic şi 
calul său mic trecură peste pietrele alunecoase, acoperite 
de gheaţă, direct prin perdeaua de apă, şi dispărură. Când 
Halfhand nu reapăru, Jon dădu pinteni calului şi îl urmă. 
Calul lui opuse rezistenţă cât putu. Apa care cădea îl izbi 
cu pumni de gheaţă şi lovitura frigului îi tăie parcă 
răsuflarea. 

Pe urmă fu dincolo, ud până la piele şi tremurând, dar 
dincolo. 

Despicătura stâncii abia dacă lăsa loc unui om călare 
să treacă, dar dincolo zidurile se deschideau, şi acum 
călcau pe nisip moale. Jon simţea stropii de apă în- 
gheţându-i în barbă. Nălucă ţâşni prin cascadă într-o 
goană furioasă, îşi scutură picăturile de pe blană şi 
adulmecă bănuitor întunericul. Pe urmă ridică un picior 
lângă un zid stâncos. Qhorin descălecase deja. Jon făcu la 
fel. 

— Ştiai că locul acesta se află aici. 

— Când eram cam de vârsta ta, l-am auzit pe unul 
dintre fraţi povestind cum a urmărit o pisică-umbră prin 
această cascadă. Deşeuă iapa, îi scoase zăbala şi căpăstrul 
şi îşi trecu degetele prin coama ei răvăşită. Există un drum 
prin inima muntelui. În zori, dacă nu ne vor găsi până 
atunci, vom merge mai departe. Prima veghe e a mea, 
frate. 


489 


Qhorin se aşeză pe nisip, cu spatele la un perete, o 
nedesluşită umbră neagră în întunericul peşterii. Peste 
zgomotul cascadei, Jon auzi un sunet slab de oţel pe piele, 
ceea ce putea însemna că Halfhand îşi ascuţea sabia. 

Işi scoase mantia udă, dar locul era prea rece și prea 
umed ca să se dezbrace mai mult. Nălucă se lungi lângă el 
şi îi linse mănuşa înainte de a se ghemui și a adormi. Jon 
era recunoscător pentru căldura lui. Se întreba dacă focul 
mai ardea încă afară sau se stinsese până acum. Dacă 
Zidul va cădea vreodată, toate focurile se vor stinge. Luna 
strălucea prin cortina de apă, aşternând o dâră palidă pe 
nisip, dar după o vreme şi aceasta păli, întunecându-se. 

Somnul veni în sfârşit, şi veni cu un coşmar. Visă 
castele în flăcări şi morţi ridicându-se neliniştiţi din 
morminte. Era încă întuneric când Qhorin îl trezi. Cât timp 
Halfhand dormi, Jon rămase sprijinit cu spatele de zidul 
peşterii, ascultând apa şi aşteptând zorile. 

Când se crăpă de ziuă, mestecară câte o bucată pe 
jumătate îngheţată de carne de cal, îşi înşeuară caii şi îşi 
legară mantiile negre pe umeri. În timpul veghii sale, 
Halfhand făcuse şase torţe, înmuind muşchi uscat în uleiul 
pe care îl ducea în traista de şa. Acum o aprinse pe prima 
şi porni în întuneric, ţinând flacăra palidă sus, în faţa lui. 
Jon îl urmă, cu caii. Cărarea pietroasă se răsucea şi se 
întorcea, la început coborând, apoi urcând, pe urmă în jos, 
şi mai abrupt. Pe alocuri era atât de îngustă încât le era 
greu să convingă caii că se pot strecura. Până când vom 
ieşi de aici, îi vom fi pierdut, îşi spuse în timp ce înaintau. 
Nici măcar un vultur nu poate vedea prin stâncă masivă. Îi 
vom fi pierdut şi vom merge anevoie către Pumn şi îi vom 
spune Bătrânului Urs tot ce ştim. 

Când, însă, după ore lungi, ieşiră la lumină, vulturul îi 
aştepta, cocoţat pe un copac uscat. Nălucă alergă în 
salturi pe stâncă după el, dar pasărea bătu din aripi şi se 
avântă în aer. 

Qhorin strânse din buze, urmărindu-i zborul cu 
privirea. 


490 


— Aici e un loc mai bun ca oricare pentru a face o 
oprire, declară el. Gura peşterii ne apără de deasupra şi 
nu pot ajunge în spatele nostru fără să treacă prin munte. 
Ţi-e ascuţită sabia, Jon Snow? 

— Da, răspunse el. 

— Vom hrăni caii. Ne-au slujit cu curaj, bietele 
animale. 

Jon îi dădu calului său ultimul ovăz şi îi mângâie coama 
zburlită, în timp ce Nălucă umbla agitat după pradă, 
printre pietre. Îşi strânse mai bine mănuşile şi îşi îndoi 
degetele arse. Sunt scutul care păzeşte ţinuturile 
oamenilor. 

Un corn de vânătoare răsună printre munţi şi, o clipă 
mai târziu, Jon auzi lătratul câinilor. 

— Vor fi lângă noi curând, vesti Qhorin. Ţine-l pe lup la 
îndemână. 

— Nălucă, la mine! strigă Jon. Lupul străvechi se 
întoarse fără tragere de inimă lângă el, cu coada ridicată. 

Sălbaticii veniră clocotind peste o creastă aflată la doar 
câteva sute de picioare depărtare. Câinii de vânătoare 
alergau în faţa lor, mârâind, nişte fiare brun-cenuşii cu 
sânge de lup. Nălucă îşi dezveli colții, cu blana zburlită. 

— Uşor, murmură Jon. Stai. Deasupra capului auzi 
fâlfâit de aripi. Vulturul ateriză pe o piatră şi ţipă 
triumfător. 

Vânătorii se apropiară cu prudenţă, temându-se 
probabil de săgeți. Jon numără paisprezece, cu opt câini. 
Scuturile lor mari, rotunde, erau făcute din piei întinse pe 
împletituri de nuiele şi pictate cu cranii. Cam jumătate 
dintre ei îşi ascundeau feţele în spatele unor coifuri 
grosolane din lemn şi piele arsă. De fiecare parte, arcaşii 
aşteptau cu săgețile fixate în corzile unor arcuri mici din 
lemn şi corn, dar nu trăgeau. Ceilalţi păreau a fi înarmaţi 
cu sulițe şi ciomege. Unul avea o secure din piatră 
dăltuită. Purtau doar bucăţi de armură luate de la 
cercetaşii morţi sau pe care le furaseră în timpul jafurilor. 
Sălbaticii nu săpau în mine şi nu topeau metale, iar la nord 
de Zid erau mai puţini fierari şi mai puţine fierării. 

491 


Qhorin scoase sabia lungă din teacă. Povestea despre 
cum învățase el singur să lupte cu mâna stângă după ce 
pierduse jumătate din mâna dreaptă făcea parte din 
legenda lui; se spunea că mânuia sabia acum mai bine 
decât înainte. Jon stătea umăr lângă umăr cu marele 
cercetaş şi scoase Gheara Lungă din teacă. În ciuda 
aerului rece, sudoarea îi înţepa ochii. 

La zece picioare mai jos de gura peşterii, vânătorii se 
opriră. Căpetenia lor continuă drumul singură, călărind un 
animal care părea mai degrabă o capră decât un cal, după 
siguranţa cu care urca versantul accidentat. Pe măsură ce 
omul şi animalul se apropiau, Jon îi auzea zornăind: 
amândoi erau îmbrăcaţi în armuri de oase. Oase de vaci, 
de oi, oasele caprelor, ale bizonilor şi ale elanilor, oasele 
mari ale mamuţilor... şi, de asemenea, oase de oameni. 

— Rattleshirt, strigă Qhorin cu o politeţe glacială. 

— Pentru ciori, sunt Lordul Oaselor. Coiful călăreţului 
era făcut din craniul crăpat al unui uriaş, iar pe braţe, de 
sus până jos, avea cusute, pe hainele de piele fiartă, 
gheare de urs. 

Qhorin pufni. 

— Nu văd nici un lord. Doar un câine îmbrăcat în oase 
de pui care zornăie când călăreşte. 

Sălbaticul şuieră de mânie şi calul său se ridică pe 
picioarele din spate. Jon constată că zornăia într-adevăr; 
oasele erau înşirate slobod, astfel că pocneau şi sunau 
când se mişca. 

— Oasele tale am să le zornăi curând, Halfhand. Voi 
fierbe carnea de pe tine şi-mi voi face armură din coastele 
tale. Îţi voi sculpta dinţii ca să-mi ghicesc norocul în ei, şi 
voi mânca terci din ţeasta ta. 

— Dacă-mi vrei oasele, vino şi ia-le. 

Rattleshirt nu părea dornic să facă asta. Numărul lor 
nu însemna prea mult între graniţele strâmte ale stâncilor 
unde îşi ocupaseră poziţiile fraţii în negru. Ca să-i scoată 
din peşteră, sălbaticii ar trebui să urce câte doi. Dar 
altcineva din grupul său se apropie călare, una dintre 
femeile războinice numite suliţaşe. 


492 


— Suntem paisprezece la doi, ciorilor, şi opt câini 
pentru lupul tău, strigă ea. Luptaţi sau fugiţi, ai noștri 
sunteţi. 

— Arată-le, porunci Rattleshirt. 

Femeia vâri mâna într-un sac pătat de sânge și scoase 
un trofeu. Ebben fusese chel ca un ou, aşa că femeia îi 
legănă capul ţinându-l de o ureche. 

— A murit vitejeşte, zise ea. 

— Dar a murit, adăugă Rattleshirt. Veţi muri şi voi. Îşi 
dezlegă securea de război, învârtind-o deasupra capului. 
Era din oţel bun, cu un lustru primejdios pe ambele părţi. 
Ebben nu fusese niciodată omul care să-şi neglijeze 
armele. Ceilalţi sălbatici se îngrămădiră lângă el, strigând 
cuvinte de ocară. Câţiva îl aleseră pe Jon pentru batjocura 
lor. 

— Ăla e lupul tău, băiete? strigă un tânăr costeliv, 
scoțând la iveală o ghioagă de piatră. Îmi voi face mantie 
din el înainte de apusul soarelui. De cealaltă parte a 
coloanei, o altă suliţaşă îşi desfăcu blănurile zdrenţuite, 
arătându-i lui Jon un sân alb, greu. 

— Bebeluşul vrea la mama? Haide, vino, suge aici, 
băiete. 

Câinii lătrau şi ei. 

— Ne vor batjocori până când înnebunim. Qhorin se 
uită lung la Jon. Îţi aminteşti ordinele? 

— S-ar zice că trebuie să speriem ciorile, răcni 
Rattleshirt peste hărmălaie. Umpleţi-i de pene! 

— Nu! Cuvântul ţâşni de pe buzele lui Jon înainte ca 
arcaşii să apuce să tragă. Făcu doi paşi grăbiţi înainte. Ne 
predăm! 

— M-au prevenit că sângele de bastard e fricos, îl auzi 
pe Qhorin Halfhand spunând cu răceală în spatele lui. Văd 
că aşa e. Fugi la noul tău stăpân, laşule. 

Roşind, Jon cobori panta către locul unde stătea călare 
Rattleshirt. Sălbaticul se uită lung la el prin găurile 
coifului şi spuse: 

— Oamenii liberi nu au nevoie de laşi. 


493 


— Nu e un laş. Unul dintre arcaşi îşi scoase coiful din 
piele de oaie şi îşi scutură părul roşu şi zburlit. Este 
Bastardul de Winterfell, cel care m-a cruțat. Lăsaţi-l să 
trăiască. 

Jon întâlni privirea Ygrittei şi rămase fără cuvinte. 

— Să moară, insistă Lordul Oaselor. Cioara neagră e o 
pasăre vicleană. Nu am încredere în el. 

Pe o stâncă, deasupra lor, vulturul bătu din aripi şi 
spintecă aerul cu un țipăt de furie. 

— Pasărea te urăşte, Jon Snow, zise Ygritte. Şi are şi de 
ce. A fost om înainte de a-l omori tu. 

— N-am ştiut, zise Jon cu sinceritate, încercând să-şi 
amintească chipul bărbatului pe care l-a ucis în trecătoare. 
Mi-ai spus că Mance mă va accepta. 

— Şi aşa va face, răspunse Ygritte. 

— Mance nu e aici, zise Rattleshirt. Ragwyle, scoate-i 
maţele. 

Suliţaşa voinică îşi îngustă ochii şi spuse: 

— Dacă cioara se alătură oamenilor liberi, să-l lăsăm 
să-şi arate bărbăţia şi să-şi dovedească sinceritatea. 

— Voi face orice îmi cereţi. Cuvintele ieşiră greu, dar 
Jon le rosti. 

Armura de oase a lui Rattleshirt zornăi zgomotos când 
acesta izbucni în râs. 

— Atunci ucide-l pe Halfhand, bastardule. 

— De parcă ar putea, zise Qhorin. Întoarce-te, Snow, şi 
mori. 

Şi pe urmă sabia lui Qhorin venea spre el şi cumva 
Gheara Lungă săltă în sus, să pareze. Forţa impactului 
aproape că dobori sabia cu două tăişuri din mâna lui Jon şi 
îl trimise, clătinându-se pe picioare, în spate. Nu trebuie 
să te impotriveşti, orice ţi se cere. Apucă sabia cu ambele 
mâini, destul de repede ca să lovească, la rândul lui, dar 
marele cercetaş o dădu la o parte cu o uşurinţă 
dispreţuitoare. Se luptau dintr-o parte într-alta, mantii 
negre învârtindu-se, iuţeala tânărului împotriva puterii 
sălbatice a mâinii stângi a lui Qhorin. Sabia lungă a lui 
Halfhand părea peste tot în acelaşi timp, potopind dintr-o 

494 


parte şi pe urmă din cealaltă, conducându-l unde voia, 
făcându-l să-şi piardă echilibrul. Simţea deja că braţele îi 
amorţesc. 

Chiar şi când colții lupului i se strânseră sălbatic în 
jurul gambei, Qhorin reuşi să se ţină pe picioare. Dar în 
clipa aceea, când se răsuci, prăpastia era acolo. Jon lovi şi 
se răsuci. Cercetaşul se lăsă pe spate şi, pentru o clipă, se 
părea că lovitura lui Jon nu l-a atins. Apoi lacrimi roşii 
apărură în jurul gâtului bărbatului voinic, un şirag 
strălucitor ca un colan de rubine, şi sângele ţâşni din el, 
iar Qhorin Halfhand căzu. 

Botul lui Nălucă picura roşu, dar sabia era pătată doar 
la vârf. Jon trase lupul străvechi la o parte şi îngenunche, 
cu un braţ în jurul lui. Lumina din ochii lui Qhorin pălea 
deja. 

— „ascuţit, zise el, ridicându-şi degetele schilodite. 
Apoi mâna căzu şi era mort. 

A ştiut, gândi Jon amortit. A ştiut ce-mi vor cere. Se 
gândi apoi la Samwell Tarly, la Grenn şi la Edd cel Trist, la 
Pyp şi la Toad, acasă, la Castelul Negru. li pierduse pe toţi, 
şi îi pierduse pe Bran, pe Rickon şi pe Robb? Cine era el 
acum? Ce era? 

— Ridicaţi-l. Mâini aspre îl traseră în picioare. Jon nu 
opuse rezistenţă. Ai un nume? 

Ygritte răspunse în locul lui. 

— Numele lui e Jon Snow. E din sângele lui Eddard 
Stark, de la Wintertfell. 

Ragwyle râse. 

— Cine s-ar fi gândit? Qhorin Halfhand ucis de 
bastardul unui lord. 

— Scoateţi-i maţele. Era Rattleshirt, încă pe cal. 
Vulturul zbură la el şi se cocoţă în vârful coifului său de 
oase, ţipând. 

— S-a predat, le reaminti Ygritte. 

— Da, şi şi-a omorât fratele, zise un bărbat scund şi 
urât, cu o cască de fier mâncată de rugină. 

Rattleshirt se apropie, cu oasele zornăind. 


495 


— Lupul străvechi a făcut treaba în locul lui. A fost ucis 
mişeleşte. Moartea lui Halfhand îmi aparţine. 

— Am văzut cu toţii cât de nerăbdător ai fost să i-o iei, 
îl batjocori Ragwyle. 

— E un om-lup, zise Lordul Oaselor, şi o cioară. Nu-mi 
place. 

— Poate că e om-lup, interveni Ygritte, dar nu ne-a 
speriat niciodată. N 

Ceilalţi o aprobară cu strigăte. In spatele găurilor din 
ţeasta lui  îngălbenită, privirea lui  Rattleshirt era 
duşmănoasă, dar cedă înciudat. Sunt, într-adevăr, un 
popor liber, gândi Jon. 

L-au ars pe Qhorin Halfhand acolo unde a căzut, într- 
un foc aprins cu ace de pin, cu vreascuri şi cu crengi 
rupte. Unele dintre lemne erau încă verzi, şi focul a ars 
încet, fumegând, ridicând o dâră neagră în strălucitorul, 
asprul albastru al cerului. După aceea, Rattleshirt şi-a 
revendicat câteva oase înnegrite, iar ceilalţi au dat cu 
zarul pentru veşmintele cercetaşului. Ygritte i-a câştigat 
mantia. 

— Ne vom întoarce prin Trecătoarea 'ipătului? o 
întrebă Jon. Nu ştia dacă va mai putea înfrunta acele 
înălţimi sau dacă bietul lui cal putea supravieţui unei noi 
traversări. 

— Nu, răspunse ea. Nu e nimic mai jos de noi. Privirea 
pe care i-o aruncă era tristă. Mance e deja departe, în 
josul Apei Laptelui, îndreptându-se către Zid. 


496 


BRAN 


Cenuşa cădea ca o ninsoare moale şi gri. Păşea tiptil, 
peste ace uscate şi peste frunze îngălbenite, către 
marginea pădurii, unde pinii erau subţiri. Dincolo de câm- 
purile deschise, vedea mormanele mari de pietre-oameni, 
puternic reliefate pe fondul flăcărilor agitate. Vântul bătea 
fierbinte şi încărcat de mirosul de sânge şi de carne arsă, 
atât de puternic încât începu să saliveze. 

Însă, în vreme ce un miros îi ademenea, altele îl 
preveneau să nu se apropie. Adulmecă fumul purtat de 
vânt. Oameni, mulţi oameni, cai şi foc, foc, foc. Nici un 
miros nu era mai periculos, nici măcar mirosul rece, aspru, 
de oţel, de gheare de om şi de piele tare. 

Fumul şi cenuşa îi întunecau privirea şi pe cer vedea 
un uriaş şarpe înaripat, al cărui urlet era un râu de flăcări. 
Îşi dezveli colții, dar pe urmă şarpele dispăru. În spatele 
stâncilor, focurile înalte înghiţeau stelele. 

Focurile trosniră noaptea întreagă, şi o dată s-a auzit 
un vuiet puternic şi un bubuit care făcu pământul să-i salte 
sub picioare. Câinii lătrară şi scheunară, caii nechezară 
cuprinşi de groază. Urlete înfiorau noaptea, urletele 
haitelor de oameni, zbierete de spaimă şi strigăte 
sălbatice, hohote şi ţipete. Nici un animal nu era atât de 
gălăgios ca oamenii. Îşi ciuli urechile şi ascultă, şi fratele 
lui mârâia la fiecare sunet. Stăteau la pândă sub copaci, şi 
un vânt înţepător spulbera cenuşa şi tăciunii prin văzduh. 
Cu timpul, flăcările începură să scadă şi apoi dispărură. 
Soarele răsări cenuşiu şi fumuriu în dimineaţa aceea. 

Abia atunci ieşiră din spatele copacilor, mergând tiptil 
peste câmpuri. Fratele lui alerga cu el, atras de mirosul de 
sânge şi de moarte. Trecură încet printre ascunzişurile pe 
care oamenii şi le făcuseră din lemn, din iarbă şi din noroi. 
Multe erau arse şi multe prăbuşite, altele stăteau neatinse. 
Dar nu vedeau nicăieri nici un om viu, nici nu simțeau 


497 


mirosul. Ciorile acopereau cadavrele şi săltau în aer când 
el şi fratele lui se apropiau. Câinii sălbatici se îndepărtau 
pe furiş din faţa lor. 

Sub stâncile cenuşii, un cal murea zgomotos, căznindu- 
se să se ridice pe un picior rupt şi ţipând când cădea. 
Fratele lui îi dădu ocol, pe urmă îi sfâşie beregata, iar calul 
lovi fără vlagă cu piciorul şi îşi dădu ochii peste cap. Când 
se apropie de stârv, fratele lui sări să-l muşte, cu urechile 
lăsate pe spate, iar el îl lovi cu laba şi îl muşcă de picior. 
Se tăvăliră prin noroi şi prin iarbă, prin cenuşa care cădea, 
lângă calul mort, până ce fratele lui se rostogoli pe spate, 
predându-se, cu coada coborâtă. O ultimă muşcătură la 
gâtul întors în sus al fratelui, pe urmă mâncă şi îl lăsă şi pe 
fratele lui să mănânce, lingându-şi sângele de pe blana 
neagră. 

Locul întunecat îl atrăgea, casa şoaptelor unde toţi 
oamenii erau orbi. Îi simţea degetele reci pe trup. Mirosul 
lui de piatră era o şoaptă care-i urca în nas. Se împotrivi 
atracției. Nu-i plăcea întunericul. Era lup. Era vânător şi 
pândaş şi ucigaş, iar locul său era cu fraţii şi cu surorile 
lui, în pădurile adânci, alergând liber sub cerul înstelat. Se 
aşeză pe labele din spate, înălţă capul şi urlă. Nu voi 
merge, striga el. Sunt lup, nu voi merge. Dar, oricum, 
întunericul se îngroşă până ce îi acoperi ochii şi îi umplu 
nasul şi urechile, fără să mai poată vedea, mirosi, auzi sau 
fugi, şi stâncile negre dispăruseră, şi calul mort dispăruse, 
şi fratele lui dispăruse şi totul era negru şi tăcut, negru şi 
rece, negru şi mort, şi negru... 

— Bran, îi şopti încet un glas. Bran, întoarce-te. 
Întoarce-te acum, Bran, Bran... 

Îşi închise cel de-al treilea ochi şi îi deschise pe ceilalţi 
doi, cei orbi. În locurile întunecate, toţi oamenii erau orbi. 
Dar cineva îl ţinea. Îi simţea braţele în jurul lui, căldura 
unui trup cuibărit aproape. Il auzea pe Hodor îngânând 
încetişor: 

— Hodor, hodor, hodor. 

— Bran? Era glasul Meerei. Te-ai zvârcolit, ai scos 
sunete îngrozitoare. Ce ai văzut? 


498 


— Winterfellul. Îşi simţea limba străină şi grea în gură. 
Într-o zi, când mă voi întoarce, nu voi mai şti să vorbesc. 
Era Winterfellul. Cuprins de flăcări. Erau mirosuri de cal, 
de oţel şi de sânge. I-au omorât pe toţi, Meera. 

Îi simţi mâna pe faţă, dându-i uşor părul la o parte. 

— Eşti lac de sudoare, zise ea. Vrei ceva de băut? 

— De băut, fu el de acord. li duse un burduf la buze şi 
Bran înghiţi atât de repede încât apa i se prelinse dintr-un 
colţ al gurii. Era întotdeauna slăbit şi însetat când se 
întorcea. Şi înfometat. Îşi amintea calul muribund, gustul 
sângelui în gură, mirosul de carne arsă în aerul dimineţii. 
Cât timp? 

— Trei zile, răspunse Jojen. Băiatul se apropiase pe 
nesimţite, sau poate că fusese acolo tot timpul; în lumea 
lui neagră şi oarbă, Bran nu-şi putea da seama. Ne-am 
temut pentru tine. 

— Am fost cu Vară, zise Bran. 

— Prea mult timp. Vei muri de foame. Meera ţi-a 
picurat puţină apă pe gât şi ţi-am uns gura cu miere, dar 
nu e destul. 

— Am mâncat, spuse Bran. Am vânat un elan şi a 
trebuit să alungăm o pisică sălbatică pe când încerca să ni- 
l fure. Pisica era cafenie, doar pe jumătate cât lupii 
străvechi, însă fioroasă. Îşi aminti mirosul ei de mosc şi 
cum mârâise la ei de pe creanga stejarului. 

— Nu tu ai mâncat, spuse Jojen, ci lupul. Ai grijă, Bran. 
Adu-ţi aminte cine eşti. 

Îşi amintea foarte bine cine e; Bran băiatul, Bran cel 
schilod. Mai bine Bran sălbăticiunea. Era de mirare că 
prefera să-şi viseze visele cu Vară, visele sale de lup? Aici, 
în întunecimea rece şi umedă a cavoului, cel de-al treilea 
ochi i se deschisese în sfârşit. Putea să ajungă la Vară ori 
de câte ori voia şi o dată chiar îl atinsese pe Nălucă şi 
vorbise cu Jon. Deşi poate doar visase asta. Nu înţelegea 
de ce Jojen încerca acum mereu să-l tragă înapoi. Bran îşi 
folosi puterea braţelor pentru a se ridica în șezut. 

— Trebuie să-i spun lui Osha ce am văzut. E aici? Unde 
s-a dus? 

499 


Femeia sălbatică îi dădu chiar ea răspunsul: 

— Nicăieri, stăpâne. Mi-am luat porţia de bâjbâit prin 
întuneric. Auzi hârşâitul unui călcâi pe piatră, întoarse 
capul în direcţia sunetului, dar nu văzu nimic. Avea 
impresia că-i simţea mirosul, dar nu era sigur. Toţi aveau 
aceeaşi duhoare, şi nu avea nasul lui Vară ca să-i 
deosebească pe unul de celălalt. Noaptea trecută am uri- 
nat pe piciorul unui rege, continuă Osha. Poate că era 
dimineaţă, cine ştie? Dormeam, dar acum nu mai dorm. 

Dormeau cu toţii foarte mult, nu numai Bran. Nu era 
altceva de făcut. Să doarmă şi să mănânce şi să doarmă 
iarăşi, şi uneori să stea de vorbă puţin, dar nu prea mult, şi 
doar în şoaptă, ca să fie în siguranţă. Osha ar fi preferat să 
nu vorbească deloc, dar nu era chip să-l potolească pe 
Rickon sau să-l împiedice pe Hodor să îngâne la nesfârşit 
„Hodor, hodor, hodor” 

— Osha, zise Bran. Am văzut Winterfellul arzând. 
Undeva, la stânga, auzea sunetul moale al respirației lui 
Rickon. 

— Un vis, spuse Osha. 

— Un vis de lup, zise Bran. L-am şi mirosit. Nimic nu 
miroase ca focul sau ca sângele. 

— Sângele cui? 

— Al oamenilor, al cailor, al câinilor, al tuturor. Trebuie 
să mergem să vedem. 

— Pielea asta sfrijită a mea e tot ce am, răspunse Osha. 
Dacă prinţul ăla nechibzuit pune mâna pe mine, mi-o vor 
jupui de pe spate cu biciul. 

Mâna Meerei o găsi pe a lui Bran în întuneric şi îi 
strânse degetele. 

— Mă duc eu dacă ţi-e frică. 

Bran auzi degetele bâjbâind pe piele, urmate de 
sunetul oţelului pe cremene. Pe urmă din nou. O scânteie 
zbură, se aprinse. Osha suflă uşor. O flacără alungită, 
palidă, se stârni, ridicându-se în sus ca o fată pe vârfurile 
picioarelor. Chipul Oshei plutea deasupra ei. Atinse flacăra 
cu capătul unei torţe. Bran trebui să-şi mijească ochii când 
smoala începu să ardă, scăldând lumea într-o strălucire 


500 


portocalie. Lumina îl trezi pe Rickon, care se ridică în 
picioare căscând. 

Când umbrele se mişcau, morţii se ridicau parcă 
pentru o clipă, şi ei, Lyanna şi Brandon, Lordul Rickard 
Stark, tatăl lor, Lordul Edwyle, tatăl acestuia, Lordul 
Willam şi fratele lui, Artos Implacabilul, Lordul Donnor şi 
Lordul Beron şi Lordul Rodwell, Lordul Jonnel cel Chior, 
Lordul Barth şi Lordul Brandon şi Lordul Cregan, care îl 
înfruntase pe Cavalerul Dragon. Stăteau pe scaunele lor 
de piatră, cu lupii la picioare. Aici veniseră când căldura li 
se strecurase afară din trup, aici era sala întunecată a 
morţilor, unde cei vii se temeau să calce. 

Şi în gura cavoului gol care îl aştepta pe Lordul Eddard 
Stark, sub statuia lui maiestuoasă de granit, cei şase 
fugari se îngrămădeau în jurul micului lor depozit secret 
de pâine, de apă şi de carne uscată. 

— A mai rămas destul de puţin, şopti Osha când privi în 
jos la proviziile lor. Va trebui să merg curând sus, să fur 
mâncare, orice-ar fi, sau vom ajunge să-l mâncăm pe 
Hodor. 

— Hodor, zise Hodor cu un zâmbet larg. 

— E noapte sau zi acolo sus? întrebă Osha. Am pierdut 
socoteala. 

— Zi, răspunse Bran, dar e întuneric de la fum. 

— Stăpâne, eşti sigur? 

Fără să-şi mişte infirmul trup, ajungea până afară şi, 
pentru o clipă, vedea dublu. În faţa lui se aflau Osha, cu 
torta în mână, şi Meera şi Jojen şi Hodor, şi cele două 
rânduri de stâlpi înalţi de granit şi de lorzi morţi de mult 
din spatele lor, pierzându-se în întuneric... Dar era şi 
Winterfellul, gri de fum, cu porţile masive din stejar şi fier 
înnegrite şi strâmbe, cu podul mobil coborât într-o 
învălmăşeală de lanţuri sfărâmate şi de scânduri rupte. În 
şanţ pluteau trupuri, insule pentru ciori. 

— Sigur, declară el. 

Osha cugetă o clipă. 

— Atunci voi risca o privire. Vreau ca voi toţi să staţi 
aproape, în spatele meu. Meera, adu-i lui Bran coşul. 


501 


— Mergem acasă? întrebă Rickon emoţionat. Vreau 
calul meu. Şi vreau plăcinte cu mere, şi unt, şi miere, şi îl 
vreau pe Lăţos. Mergem la Câinele Lăţos? 

— Da, îi promise Bran, dar trebuie să taci. 

Meera îi prinse lui Hodor coşul pe spate şi îl ajută pe 
Bran să se ridice în el, strecurându-şi picioarele inutile 
prin găuri. Avea un tremur ciudat în stomac. Ştia ce-i 
aşteaptă acolo, sus, dar asta nu era mai puţin înfricoşător. 
Când porniră la drum, se întoarse să îi arunce tatălui său o 
ultimă privire, şi i se păru că ochii Lordului Eddard erau 
trişti, de parcă nu ar fi vrut să plece. Trebuie, gândi el. E 
timpul. 

Osha îşi ducea sulița lungă de lemn într-o mână şi torţa 
în cealaltă. O sabie fără teacă îi atârna pe spate, una 
dintre ultimele care purtau însemnul lui Mikken. O făcuse 
pentru cavoul Lordului Eddard, să-i apere fantoma. Dar cu 
Mikken mort şi cu oamenii de fier păzind depozitul de 
arme, era greu să rezişti în faţa oţelului bun, chiar dacă 
asta însemna jefuire de morminte. Meera revendicase 
sabia Lordului Rickard, deşi se plângea că e prea grea. 
Brandon o luă pe cea care îi purta numele, sabia făcută 
pentru unchiul pe care nu-l cunoscuse niciodată. Ştia că el 
nu putea fi de mare folos într-o luptă, dar, oricum, se 
simţea bine cu sabia în mână. 

Însă era doar un joc şi Bran ştia asta. 

Paşii lor răsunară prin criptele cavernoase. Umbrele 
din spatele lor îl înghiţiră pe tatăl său, iar cele din faţă se 
retrăgeau, pentru a dezvălui alte statui, nu doar lorzi, ci şi 
vechii Regi ai Nordului. Pe frunţi purtau coroane de piatră. 
Torrhen Stark, Regele Care a Ingenuncheat, Edwyn, 
Regele Primăverii, Theon Stark, Lupul Înfometat, Brandon 
cel Rău, Waltor, Regele Lunii, Edderion Mirele, Eyron, 
Benjen cel Dulce şi Benjen cel Amar, Regele Edrick zis 
Barbă de Nea. Chipurile lor erau aspre şi puternice, iar 
unii dintre ei făcuseră lucruri îngrozitoare, dar erau din 
familia Stark, fiecare dintre ei, şi Bran le ştia toate 
poveştile. Nu-i fusese niciodată frică de cripte, făceau 


502 


parte din casa lui şi din ceea ce era şi ştiuse întotdeauna 
că, într-o zi, o să zacă şi el aici. 

Dar acum nu mai era atât de sigur. Dacă merg sus, voi 
mai cobori vreodată? Unde voi merge după ce voi muri? 

— Staţi, zise Osha când ajunseră la scara întortocheată 
de piatră care ducea în sus, la suprafaţă, şi în jos, spre 
nivelurile mai adânci, unde regi mai vechi stăteau încă pe 
tronurile lor întunecate. Osha îi dădu Meerei torţa. Voi 
merge sus pe bâjbâite. 

O vreme auziră sunetul paşilor ei, dar aceştia erau tot 
mai îndepărtați, tot mai îndepărtați, până ce dispărură cu 
totul. 

— Hodor, zise Hodor agitat. 

Bran îşi spusese de o sută de ori cât ura să se ascundă 
aici în întuneric şi cât dorea să vadă soarele din nou, să 
călărească prin vânt şi prin ploaie. Dar acum, când 
momentul se apropia, îi era frică. Se simţise în siguranţă 
în întuneric, unde nu-ţi puteai vedea nici măcar propria 
mână în faţa ochilor; era uşor de crezut că duşmanii nu te 
pot găsi nici ei vreodată. Şi lorzii de piatră îi dăduseră 
curaj. Chiar şi când nu-i putea vedea, îi ştiuse acolo. 

Trecu parcă o veşnicie până ce auziră din nou un 
sunet. Bran începuse să se teamă că Osha a păţit ceva. 
Fratele lui se vânzolea agitat. 

— Vreau să merg acasă, zise el cu voce tare. 

Hodor îşi vâri capul între umeri şi spuse: 

— Hodor. 

Apoi auziră din nou zgomotul de paşi, tot mai tare, şi, 
după câteva minute, Osha apăru în lumină, cu un aer 
disperat. 

— Ceva blochează uşa, nu pot s-o clintesc. 

— Hodor poate să clintească orice, zise Bran. 

Osha îl măsură din priviri pe băiatul de la grajduri. 

— Atunci haideţi. 

Treptele erau înguste, aşa că fură nevoiţi să urce într- 
un singur şir. Osha era în frunte. În urma ei venea Hodor, 
cu Bran aplecat pe spatele lui, ca să nu lovească tavanul 
cu capul. Meera îi urma cu torţa, iar Jojen venea din spate, 


503 


ducându-l pe Rickon de mână. Se rotiră şi se rotiră, sus, 
tot mai sus. Acum Bran avea impresia că simte miros de 
fum, dar probabil că era doar de la torţă. 

Uşa către cripte era făcută din lemn de carpen. Era 
veche şi grea, şi era aşezată oblic faţă de pământ. O 
singură persoană se putea apropia. Osha încercă încă o 
dată, când ajunse la ea, dar Bran îşi dădea seama că nu se 
urnea. 

— Lasă-l pe Hodor să încerce. 

Fură nevoiţi să-l scoată mai întâi pe Bran din coş, ca să 
nu-l strivească. Meera se aşeză pe vine lângă el, pe trepte, 
trecându-şi un braţ, protector, pe după umerii lui, iar Osha 
şi Hodor schimbară locurile. 

— Deschide uşa, Hodor, zise Bran. 

Uriaşul grăjdar îşi aşeză ambele palme pe uşă şi 
împinse, mormăind printre dinţi: 

— Hodor. 

Lovi lemnul cu pumnul, dar uşa nu se clinti. 

— Hodor. 

— Foloseşte-ţi spatele, îl îndemnă Bran. Şi picioarele. 

Întorcându-se, Hodor îşi lipi spatele de lemnul de 
carpen şi împinse. Iarăşi. Iarăşi. 

— Hodor. 

Îşi aşeză un picior pe o treaptă mai înaltă, astfel că era 
aplecat sub panta uşii şi încercă să se ridice. De data 
aceasta, lemnul gemu şi scârţâi. 

— Hodor! 

Păşi pe încă o treaptă şi îşi depărtă picioarele, îşi 
încordă toate puterile şi se îndreptă. Faţa i se înroşi, iar 
Bran îi vedea venele gâtului umflându-i-se în timp ce se 
opintea cu greutatea de deasupra lui. 

— Hodor hodor hodor hodor hodor HODOR venea de 
deasupra un murmur monoton. 

Apoi, dintr-odată, uşa săltă şi o săgeată de lumină căzu 
peste faţa lui Bran, orbindu-l pentru o clipă. O altă lovitură 
aduse cu sine sunetul de piatră mişcată din loc şi drumul 
le era deschis. Osha îşi vâri sulița şi se strecură afară după 
ea, iar Rickon se furişă printre picioarele Meerei, s-o 


504 


urmeze. Hodor dădu uşa la o parte şi ieşi la suprafaţă. 
Fraţii Reed fură nevoiţi să-l ducă în braţe pe Bran ultimele 
câteva trepte. 

Cerul era gri-palid şi fumul se ridica în vârtejuri de jur- 
împrejurul lor. Stăteau în umbra Primei Fortăreţe, sau ce 
mai rămăsese din ea. O aripă întreagă a clădirii fusese 
sfârtecată şi căzuse. Pietre şi garguie zdrobite erau 
presărate prin toată curtea. Au căzut exact acolo unde am 
căzut eu, gândi Bran când le văzu. Unele dintre garguie se 
sfărâmaseră în atât de multe bucăţi, încât Bran se întreba 
cum de el rămăsese în viaţă. În apropiere, câteva ciori 
ciuguleau un trup zdrobit, dar era cu faţa la pământ şi 
Bran nu-şi putea da seama cine era. 

Prima Fortăreaţă nu mai fusese folosită de multe sute 
de ani, iar acum era distrusă. lnăuntru arseseră 
duşumelele şi toate grinzile. Unde zidul se prăbuşise, 
vedeau direct în camere, chiar şi în privată. Însă, în spate, 
turnul zdrobit stătea încă în picioare, nu mai ars ca 
înainte. Jojen Reed tuşea din cauza fumului. 

— Du-mă acasă, ceru Rickon. Vreau să fiu acasă! 

Hodor dansa în cerc. 

— Hodor, scâncea el cu glas şoptit. 

Stăteau înghesuiți, cu moartea şi cu toată ruina 
împrejur. 

— Facem gălăgie cât să putem trezi un dragon, zise 
Osha, dar nu vine nimeni. Castelul e mort şi pârjolit, 
întocmai cum a visat Bran, dar ar fi mai bine să... 

Se întrerupse brusc la auzul unui zgomot în spatele lor 
şi se întoarse cu sulița pregătită. Două siluete deşirate 
ieşiră din spatele turnului zdrobit, înaintând încet printre 
dărâmături. Rickon scoase un strigăt de bucurie: 

— Lăţosule! 

Lupul negru veni în salturi spre el. Vară înaintă mai 
încet, îşi frecă creştetul de braţul lui Bran, lingându-i faţa. 

— Ar trebui să plecăm, zise Jojen, atâta moarte va 
aduce şi alţi lupi în afară de Vară şi de Câinele Lăţos, şi nu 
toţi în patru labe. 


505 


— Da, cât de curând, fu de acord Osha, dar avem 
nevoie de mâncare şi s-ar putea să fi rămas câte ceva. 
Staţi laolaltă. Meera, ţine-ţi scutul sus şi păzeşte-ne spa- 
tele. 

Le luă tot restul dimineţii să înconjoare încet castelul. 
Zidurile înalte de granit rămăseseră în picioare, înnegrite 
pe alocuri de foc, dar altfel neatinse. Înăuntru, însă, totul 
era moarte şi distrugere. Uşile Sălii Mari erau carbonizate, 
grinzile cedaseră şi întreg acoperişul se prăbuşise la 
pământ. Ochiurile verzi si galbene ale grădinilor de sticlă 
erau ţăndări, florile, fructele şi pomii erau pe jos, pradă 
pieirii. Din grajdurile de lemn nu mai rămăsese nimic, doar 
scrum, cenuşă şi cai morţi. Bran se gândi la Dansatoarea 
lui şi îi veni să plângă. Sub Turnul Bibliotecii era un lac 
aburind şi apa fierbinte ţâşnea printr-o crăpătură din zid. 
Podul dintre Turnul Clopotului şi stâncărie se prăbuşise în 
curtea de dedesubt, iar turnul lui Maester Luwin 
dispăruse. Văzură o lumină roşiatică, mohorâtă, sclipind 
prin ferestrele înguste ale pivniţei de sub Marea 
Fortăreaţă şi un al doilea foc arzând într-una dintre 
magazii. 

Osha strigă încet prin fumul hoinar în timp ce înaintau, 
dar nimeni nu răspunse. Văzură un câine sfâşiind un 
cadavru, dar acesta fugi când simţi mirosul lupilor 
străvechi; ceilalţi fuseseră omorâţi în adăposturi. Corbii 
maesterului făceau curte unor stârvuri, în vreme ce ciorile 
din turnul sfărâmat se îngrijeau de altele. Bran îl 
recunoscu pe Poxy Tym, chiar dacă cineva îi înfipsese o 
secure în faţă. Un cadavru carbonizat, în faţa ruinelor 
Templului Mamei, stătea cu braţele ridicate şi cu mâinile 
strânse în pumni negri, grei, pregătit parcă să lovească pe 
oricine îndrăznea să se apropie de el. 

— Dacă zeii sunt buni, zise Osha cu glas mânios, îi vor 
lua Ceilalţi pentru ceea ce au făcut. 

— Era Theon, zise Bran întunecat. 

— Nu. Priveşte. Arătă cu sulița spre partea cealaltă a 
curţii. Acela e unul dintre oamenii lui de fier. Şi uite acolo. 
Şi acela e calul de război al lui Theon, vezi? Cel negru cu 


506 


săgeți în el. Înainta printre morţi, încruntându-se. Şi aici e 
Lorren cel Negru. Fusese ciopârţit atât de rău încât barba 
îi părea acum roşcată. A luat câţiva cu el, da. Osha 
întoarse cu piciorul unul dintre celelalte cadavre. Aici e un 
blazon. Un omuleţ, tot roşu. 

— Omul jupuit al Dreadfortului, zise Bran. 

Vară urlă şi ţâşni de lângă ei. 

— Pădurea zeilor. 

Meera Reed alergă după lup, cu scutul în mână. 
Ceilalţi porniră după ei, croindu-şi drum prin fum şi 
printre pietrele căzute. Aerul era mai dulce sub copaci. 
Câţiva pini ce mărgineau pădurea fuseseră pârjoliţi, dar, 
mai în adânc, pământul umed şi pădurea verde învinseseră 
flăcările. 

— Există o putere în lemnul viu, zise Jojen Reed, ca şi 
cum ar fi ştiu ce gândea Bran, o forţă uriaşă, ca focul. 

Pe malul iazului negru, la umbra copacului inimii, 
Maester Luwin zăcea cu burta în noroi. O dâră de sânge 
şerpuia printre frunzele ude, pe unde se târâse. Vară 
stătea deasupra lui şi la început Bran crezu că era mort, 
dar când Meera îi atinse gâtul, maesterul gemu. 

— Hodor? zise Hodor cu jale. Hodor? 

Uşor, îl întoarseră pe Luwin pe spate. Avea ochi cenușii 
şi păr cenuşiu, şi cândva veşmintele îi fuseseră şi ele 
cenuşii, dar acum erau mai închise la culoare, acolo unde 
erau îmbibate în sânge. 

— Bran, spuse el cu glas şoptit când îl văzu înălţat pe 
spatele lui Hodor. Şi Rickon. Zâmbi. Zeii sunt buni, ştiam... 

— Ştiai? întrebă Bran şovăielnic. 

— Picioarele. Mi-am dat seama... Hainele se potriveau, 
dar muşchii picioarelor sale... Bietul băiat... Tuşi şi sângele 
îi ţâşni pe gură. Aţi dispărut... în pădure... Cum, totuşi? 

— N-am plecat niciodată, zise Bran. Ei bine, doar până 
la margine, pe urmă ne-am întors pe unde am plecat. Am 
trimis lupii să facă o urmă, dar ne-am ascuns în cavoul 
tatei. 


507 


— Criptele. Luwin chicoti, cu o spumă de sânge pe 
buze. Când încercă să se mişte, scoase un suspin ascuţit 
de durere. 

Ochii lui Bran se umplură de lacrimi. Când un om era 
rănit, îl duceai la maester, dar ce puteai face când 
maesterul era rănit? 

— Va trebui să facem o targă să te cărăm, zise Osha. 

— N-are rost, zise Luwin. Mor, femeie. 

— Nu poți, zise Rickon cu furie. Nu, nu poţi. Lângă el, 
Câinele Lăţos îşi dezveli colții şi mârâi. 

Maesterul zâmbi. 

— Linişteşte-te acum, copile. Sunt mult mai bătrân 
decât tine. Pot... să mor când vreau. 

— Hodor, jos, zise Bran. Hodor se lăsă pe genunchi 
lângă maester. 

— Ascultă, îi zise Oshei  maesterul, prinții... 
Moştenitorii lui Robb... Nu... Nu împreună... Auzi? 

Femeia sălbatică se sprijini de suliță. 

— Da. Mai bine despărțiți. Dar unde să-i duc? M-am 
gândit că poate aceşti Cerwyni... 

Maester Luwin scutură din cap, deşi se vedea limpede 
ce efort îi cerea asta. 

— Băiatul Cerwyn e mort. Ser Rodrik, Leobald Tallhart, 
Lady Hornwood... Toţi ucişi. Deepwood căzut, Moat Cailin, 
în curând Castelul lui Torrhen. Oameni de fier pe Ţărmul 
Stâncos. Şi la est, Bastardul lui Bolton. 

— Atunci unde? întrebă Osha. 

— Portul... Alb... Umber... Nu ştiu... Război peste tot... 
Fiecare împotriva vecinului, şi iarna se apropie... O 
nebunie, o nebunie neagră şi dementă... Maester Luwin 
întinse mâna şi apucă braţul lui Bran, strângând degetele 
cu o putere disperată. Trebuie să fii puternic acum. 
Puternic. 

— Voi fi, răspunse Bran, deşi era greu. Ser Rodrik 
omorât şi Maester Luwin, toți, toți... 

— Bine, zise maesterul. Un băiat cuminte. Fiul..., fiul 
tatălui tău, Bran. Acum duceţi-vă. 


508 


Osha îşi ridică privirea spre copacul inimii, către faţa 
roşie sculptată în trunchiul palid. 

— Şi să te lăsăm zeilor? 

— Te implor... Maester înghiţi. Un... strop de apă şi... 
încă o favoare. Dacă ai vrea... 

— Da. Osha se întoarse către Meera: Ia-i pe băieţi. 

Jojen şi Meera îl luară pe Rickon de mâini, între ei. 
Hodor îi urmă. Crengile joase biciuiau faţa lui Bran în timp 
ce îşi croiau drum printre copaci, şi frunzele îi ştergeau 
lacrimile. Osha li se alătură în curte câteva clipe mai 
târziu. Nu spuse nici o vorbă despre Maester Luwin. 

— Hodor trebuie să rămână cu Bran, să fie picioarele 
lui, zise femeia sălbatică pe un ton aspru. Pe Rickon îl iau 
cu mine. 

— Noi mergem cu Bran, zise Jojen Reed. 

— Da, aşa m-am gândit şi eu, spuse Osha. Cred că voi 
încerca Poarta de Răsărit şi voi merge pe drumul regelui o 
vreme. 

— Eu o voi lua pe Poarta Noroiului, zise Meera. 

— Hodor, zise Hodor. 

Se opriră mai întâi la bucătării. Osha găsi nişte felii de 
pâine arse care încă erau comestibile şi o pasăre friptă, 
rece, ruptă în două. Meera dezgropă o oală de miere şi un 
sac mare cu mere. Afară, îşi luară rămas-bun. Rickon 
plânse şi se agăţă de piciorul lui Hodor, până ce Osha îl 
lovi cu capătul suliţei. Apoi o urmă destul de repede. 
Câinele Lăţos păşi ţanţoş în urma lor. Ultimul lucru pe 
care Bran îl văzu fu coada lupului străvechi dispărând în 
spatele turnului sfărâmat. 

Bariera-ghilotină care închidea Poarta Vânătorului se 
deformase atât de tare de la căldura focului încât nu putea 
fi ridicată mai mult de două picioare. Fură nevoiţi să se 
strecoare pe sub ţepuşele ei, unul câte unul. 

— Mergem la nobilul tău tată? întrebă Bran în timp ce 
traversau podul mobil din josul zidurilor. La Apa Cenuşie? 

Meera se uită la fratele ei, aşteptând un răspuns. 

— Mergem către nord, anunţă Jojen. 


509 


La marginea pădurii zeilor, Bran se întoarse în coşul 
său pentru a arunca o ultimă privire către castelul care 
fusese viaţa lui. Dâre de fum se înălţau şi acum în 
văzduhul cenuşiu, dar nu mai multe decât s-ar fi ridicat din 
hornurile  Winterfellului într-o după-amiază rece de 
toamnă. Pete de funingine mărgineau unele dintre găurile 
de tragere şi, ici şi colo, în zidul de apărare, se zărea câte 
o crăpătură sau câte un crenel lipsă, dar de la distanţa 
aceasta păreau mai nimic. Mai departe, vârfurile cetăților 
şi ale turnurilor erau încă în picioare, aşa cum stăteau de 
sute de ani şi era greu să-ţi dai seama că întreg castelul 
fusese distrus şi pârjolit. Piatra e puternică, îşi spuse Bran, 
rădăcinile copacilor pătrund adânc şi, sub pământ, Regii 
Iernii stau pe tronurile lor. Atâta timp cât acestea 
rămâneau, Winterfell continua să existe. Nu era mort, doar 
sfărâmat. Ca şi mine, gândi el. Nici eu nu sunt mort. 


510