1. Urzeala tronurilor — George R.R. Martin

George R.R. Martin 
Urzeala Tronurilor 


George R.R. Martin 

Urzeala Tronurilor 

Prolog 

- Ar trebui să ne întoarcem, ceru Gared pe când desişurile 
începură să se întunece tot mai tare în jurul lor. 

lerburile sunt moarte. 

- Moartea te înspăimântă? întrebă Ser Waymar Royce cu 
umbra unui zâmbet. 

Gared nu muşcă din momeală. Era un om bătrân, trecut 
de cincizeci de ani, şi văzuse destui stăpâni venind şi 
plecând. 

- Ce-i mort e mort, zise el. Nu avem nimic cu ce-i mort. 

- Sunt morţi? întrebă Royce cu voce moale. Ce dovezi 
avem? 

- WIIl i-a văzut, răspunse Gared. Dacă el spune că sunt 
morţi, pentru mine asta-i suficient ca dovadă. 

Will ştiuse că-l vor atrage la sfadă, mai devreme sau mai 
târziu. Şi-ar fi dorit să se întâmple asta cât mai târziu. 

- Mama mi-a spus că morţii nu cântă nimic, interveni el. 

- Dădaca mea spunea la fel, Will, răspunse Royce. Să nu 
crezi niciodată ce auzi la ţâţa unei femei. Există lucruri care 
pot fi învăţate chiar şi de la morţi. 

Glasul său se reverbera, poate prea puternic, prin 
pădurea întunecată. 

- Avem un drum lung înaintea noastră, sublinie Gared. 

Opt zile, poate nouă. Şi noaptea se apropie. 

Ser Waymar Royce privi spre cer fără nici un interes. 

- Aşa se întâmplă în fiecare zi pe vremea asta. Îţi piere 
curajul pe întuneric, Gared? 

Will putea vedea încordarea gurii lui Gared, furia abia 
stăpânită din ochii lui, sub gluga neagră şi groasă. Gared 
petrecuse patruzeci de ani în Rondul de Noapte, bărbat şi 
băiat, şi nu era obişnuit să fie luat în râs. Şi totuşi, era mai 
mult decât atât. Dincolo de mândria lui rănită, Will putea 
simţi şi altceva înlăuntrul bărbatului mai în vârstă. O putea 


vedea: o tensiune nervoasă care se apropia periculos de 
mult de frică. 

Will îi împărtăşea nesiguranța. Petrecuse patru ani la Zid. 
Prima dată când fusese trimis dincolo, toate vechile legende 
îi reveniseră în amintire, iar maţele i se transformaseră în 
apă. Râsese de toate astea, după aceea. 

Acum era un veteran cu o sută de ieşiri, iar sălbăticia 2 

nesfârşită şi întunecoasă pe care cei din sud o numeau 
pădurea bântuită nu-i mai provoca nici o spaimă. 

Până în această noapte. Ceva era altfel în noaptea asta. 

În beznă exista o tensiune care-i ridicase părul de pe 
ceafă. 

Călăriseră timp de nouă zile, spre nord şi nord-vest şi apoi 
din nou spre nord, tot mai departe de Zid, ţinându-se cu 
încăpățânare pe urmele unei bande de călăreţi liberi din 
sălbăticie. Fiecare zi fusese mai rea decât cea dinainte. 

Ziua de astăzi era mai rea decât toate. Un vânt rece 
bătea dinspre nord, făcând copacii să freamăte ca nişte 
vietăţi. 

Întreaga zi, Will nu voise altceva decât să gonească 

mâncând pământul spre siguranţa oferită de Zid, dar 
acesta nu era un simţământ pe care-l puteai împărtăşi 
comandantului tău. 

Şi mai ales unui astfel de comandant. 

Ser Waymar Royce era fiul cel mic al unei vechi familii 
nobiliare, cu prea mulţi moştenitori. Era un tânăr chipeş de 
optsprezece ani, cu ochi cenuşii, grațios şi subţire ca un 
pumnal. Urcat în şaua uriaşului său armăsar negru de luptă, 
cavalerul îi domina pe Will şi Gared, călare pe bidiviii lor mai 
mici. Purta cizme din piele neagră, pantaloni negri din lână, 
mănuşi negre din moleschin şi o cămaşă suplă şi 
strălucitoare de zale negre, aşezată peste straturi de lână 

neagră şi piele întărită. Ser Waymar era Frate Jurat al 
Rondului de Noapte de mai puţin de jumătate de an, dar 
nimeni nu putuse spune că nu era pregătit pentru vocaţia 
sa. Cel puţin în ceea ce privea, până acum, garderoba. 


Mantia era încununarea gloriei sale; zibelină groasă şi 
neagră, moale ca păcatul. 

- Pun rămăşag că le-a ucis chiar el, pe toate, povestea 
Gared la cazarmă, bând vin. Le-a smuls capetele lor mici, 
mândrul nostru războinic. 

Toată lumea râsese. 

Era greu să primeşti ordine din partea unui bărbat de 
care ai râs la un pahar cu vin, se gândi Will pe când stătea, 
zgribulindu-se, în şaua bidiviului său. Gared trebuie că 

simţea la fel. 

- Mormont zicea că trebuie să le luăm urma şi asta am 
făcut, spuse Gared. Sunt morţi. Nu ne vor mai face nici un fel 
de necazuri. Avem un drum lung de străbătut. Nu-mi place 
vremea asta. Dacă ninge, ne va lua două săptămâni 3 

să ne întoarcem, iar zăpada este cel mai bun lucru la care 
putem spera. Aţi văzut vreodată o furtună de gheaţă, 
stăpâne! 

Nobilul nu părea să-l asculte. Studia lumina crepusculară, 
tot mai redusă, pe jumătate plictisit şi neatent, ca şi înainte. 
Will călărise împreună cu el destul de mult ca să înţeleagă 
că era mai bine să nu-l deranjezi când era în starea asta. 

- Spune-mi din nou ce ai văzut, Will. Toate amănuntele. 

Să nu laşi nimic pe dinafară. 

Will fusese vânător înainte de a se alătura Rondului de 
Noapte. Ei bine, adevărul era că fusese braconier. Hăitaşii lui 
Mallister îl prinseseră asupra faptului, în pădurea Mallister, 
jupuind unul dintre iepurii lui Mallister, şi i se dăduse de ales 
între a se înrola sau a pierde o mână. 

Nimeni nu se putea deplasa prin pădure atât de neauzit 
ca Will, iar fraţilor în negru nu le trebuise mult până să-i 
descopere talentul. 

- Tabăra se află la trei kilometri şi jumătate distanţă de 
aici, dincolo de dealul acela, aproape de un pârâu, zise Will. 

M-am apropiat pe cât am îndrăznit. Erau opt, bărbaţi şi 
femei. Nu am văzut copii. Au ridicat o colibă lângă stâncă. 


Zăpada o acoperise de acum, dar am putut s-o văd destul 
de bine. Nu ardea nici un foc, însă vatra era curată lună. Nu 
mişca nimeni. Nici o fiinţă vie nu ar fi zăcut atât de 
neclintită. 

- Ai văzut sânge? 

- Ei bine, nu, recunoscu WIII. 

- Ai văzut arme? 

- Câteva săbii, câteva arcuri. Unul dintre bărbaţi avea o 
secure. Părea grea, cu lamă dublă, o bucată de fier brut. 

Era la pământ, lângă el, chiar lângă mâna lui. 

- Ai studiat poziţia cadavrelor? 

Will înălţă din umeri. 

- Doi stăteau ridicaţi, sprijiniți de stâncă. Majoritatea erau 
la pământ. Căzuţi precum... 

- Sau poate dormeau, sugeră Royce. 

- Erau căzuţi, insistă Will. Era o femeie în picioare, în 
pădure, pe jumătate ascunsă de crengi. O iscoadă. Zâmbi 
uşor. Am avut grijă să nu mă zărească. Însă când m-am 
apropiat, am văzut că nici ea nu se mişca. 

4 

Se zgribuli fără să vrea. 

- Ţi-e frig? întrebă Royce. 

- Puțin, murmură Will. Vântul stăpâne. 

Tânărul cavaler se întoarse spre armurierul său cărunt. 

Frunze îngheţate, căzute, şopteau în urma lor şi 
armăsarul lui Royce se mişca nervos. 

- Ce crezi că i-a răpus pe aceşti oameni, Gared? întrebă 

Ser Waymar cu prudenţă, potrivindu-şi faldurile mantiei 
sale lungi, din zibelină. 

- A fost frigul, zise Gared cu o siguranţă de nezdruncinat. 
Am mai văzut oameni îngheţaţi, iarna trecută, şi atunci când 
eram un băietan. Toată lumea vorbeşte de zăpadă de 
cincisprezece metri adâncime şi despre cum se năpusteşte, 
urlând, vântul de gheaţă 

dinspre nord, însă adevăratul duşman este frigul. Te fură 


mai pe nesimţite decât WIII, iar prima dată tremuri şi-ţi 
clănţăne dinţii, baţi din picioare şi visezi la vin fiert şi un foc 
bun, care să te încălzească. Arde, aşa face. Nimic nu arde 
mai tare decât frigul. Dar numai pentru o vreme. Apoi se 
strecoară înlăuntrul tău şi începe să te amorţească, iar după 
o vreme nu mai ai putere să lupţi împotriva lui. [i-e mai 
lesne să te întinzi sau să adormi. Se spune că nu mai simţi 
durerea, spre sfârşit. În primul rând, te moleşeşti şi devii 
somnoros, totul începe să fie şters şi apoi este ca şi cum te-ai 
afunda într-o mare de lapte cald. Pare ceva paşnic. 

- Câtă elocvenţă, Gared, remarcă Ser Waymar. N-aş fi 
bănuit niciodată că ai aşa ceva. 

- Am avut şi frigul în mine, stăpâne. Gared îşi dădu gluga 
jos, oferindu-i lui Ser Waymar o bună privelişte a cioturilor 
care-i fuseseră urechile. Două urechi, trei degete şi degetul 
mic de la mâna stângă. Am scăpat ieftin. L-am găsit pe 
fratele meu degerat în schimbul lui de gardă, cu un zâmbet 
pe faţă. 

Ser Waymar dădu din umeri. 

- Ar trebui să te îmbraci mai gros, Gared. 

Gared se încruntă spre nobil, iar cicatricile din jurul 
fostelor sale urechi se aprinseră înroşindu-se de furie, acolo 
unde Maester Aemon i le tăiase. 

- Vom vedea cât de gros te poţi îmbrăca atunci când vine 
iarna. 

5 

Îşi ridică gluga şi-şi îmboldi bidiviul, tăcut şi îmbufnat. 

- Dacă Gared a spus că a fost frigul..., începu WIII. 

- Ai mai făcut câteva gărzi în această săptămână, Will? 

- Da, stăp'ne. 

Nu trecea nici o săptămână fără să nu aibă parte de vreo 
duzină de afurisite de gărzi. Unde ţintea omul ăsta? 

- Şi cum ţi s-a părut Zidul? 

- Umezit, zise Will încruntându-se. Acum îşi dădea seama 
clar, după ce nobilul îi atrăsese atenţia. N-ar fi putut 
îngheţa. Nu dacă Zidul era umezit. Nu era destul de frig. 


Royce dădu din cap. 

- Isteţ băiat. Am avut câteva înghețuri uşoare săptămâna 
trecută şi câte o fulguială rapidă, din când în când, dar în 
mod sigur nu a fost destul de frig ca să ucidă 

opt oameni în toată firea. Bărbaţi îmbrăcaţi în blănuri şi 
piele, dacă-mi daţi voie să vă reamintesc, cu un adăpost la- 
ndemână şi mijloace să-şi facă un foc. 

Zâămbetul cavalerului era arogant şi încrezător. 

- Will, condu-ne acolo. Vreau să-i văd cu ochii mei pe 
aceşti bărbaţi răpuşi. 

Nu mai era nimic de făcut din acel moment. Ordinul 
fusese rostit, iar onoarea-i obliga să se supună. Will trecu în 
frunte, bidiviul lui cu păr lăţos avansând cu prudenţă prin 
desişuri. Cu o noapte înainte căzuse un strat subţire de 
zăpadă şi sub crustă se ascundeau pietre şi rădăcini, 
pândindu-i pe cei nepăsători sau imprudenţi. În urma lui 
venea Ser Waymar Royce, armăsarul său negru, masiv, 
fornăâind de nerăbdare. Calul de război era prost ales pentru 
ieşire, dar încearcă să-i spui asta lordului. Gared încheia 
şirul. Bătrânul armurier călărea mormăind în barba 
lui. Întunericul se adânci. Cerul lipsit de nori se coloră în 
purpuriu-închis, culoarea unei răni vechi, apoi se înnegri. 

Începură să răsară stelele. Se ridică şi luna, la jumătate. 

Will era mulţumit de lumină. 

- Putem merge mai repede de atât, sunt sigur, zise Royce 
când se arată luna plină. 

- Nu cu bidiviul ăsta, răspunse WIII. Frica îl făcuse 
obraznic. Poate că stăpânul meu ar vrea să conducă el? 

Ser Waymar Royce nu catadicsi să răspundă. Undeva, în 
pădure, urla un lup. Will îşi conduse calul sub un arbore 6 

bătrân şi încovoiat şi descăleca. 

- De ce te-ai oprit? întrebă Ser Waymar. 

- E mai bine să mergem pe jos restul drumului, stăp'ne. 

E dincolo de colina aceea. 

Royce se opri o clipă, uitându-se în depărtare, cu o 
expresie gânditoare. Un vânt rece şuieră printre copaci, 


Mantia de zibelină se învolbură în spatele lui de parcă s-ar fi 
trezit la viaţă. 

- Ceva nu-i bine aici, mormăi Gared. Tânărul cavaler îi 
oferi un zâmbet dispreţuitor. 

- Aici e? 

- Nu simţiţi? întrebă Gared. Ascultaţi bezna. 

Will putea simţi. Patru ani în Rondul de Noapte şi nu-i 
fusese niciodată frică. Ce putea fi acum? 

- Vântul. Copacii foşnind. Un lup. Care dintre aceste 
zgomote te face să-ţi pierzi curajul, Gared? 

Când Gared întârzie cu răspunsul, Royce alunecă cu 
graţie din şa. Îşi legă armăsarul de o creangă aplecată, 
destul de departe de ceilalţi cai, şi-şi trase sabia lungă din 
teacă. Pe mâner licăreau pietre preţioase, iar lumina lunii 
aluneca pe oţelul strălucitor. Era o armă frumoasă, 
confecţionată la castel, şi nouă, după aspect. Will se îndoia 
că fusese vreodată folosită în luptă. 

- Copacii sunt deşi aici, avertiză Will. Sabia aia vă va- 
ngreuna, stăpâne. E mai bun un cuţit. 

- Dacă-mi trebuie sfaturi, am să le cer, zise tânărul nobil. 

Gared, rămâi aici. Păzeşte caii. 

Gared descăleca. 

- Ne trebuie un foc, am să mă îngrijesc de asta. 

- Cât poţi fi de smintit, bătrânule? Dacă sunt duşmani în 
pădure, focul este ultimul lucru pe care l-am vrea. 

- Sunt unii duşmani pe care focul îi ţine departe, 
răspunse Gared. Urşi şi lupi străvechi şi... şi alte vietăţi... 

Gura lui Ser Waymar deveni o strâmbătură aspră. 

- Nici un foc. 

Gluga lui Gared îi umbrea faţa, însă Will putea vedea 
licărirea dură din ochii săi pe când se uita la cavaler. Pentru 
o clipă, îi fu teamă că bătrânul va trage sabia. Era un obiect 
scurt şi urât, cu mânerul decolorat de transpiraţie, cu 
muchia ştirbită de atâta folosinţă, însă WIIl n-ar, fi dat nici o 
ceapă degerată pentru viaţa nobilului dacă Gared ar 7 

fi tras-o din teacă. În cele din urmă, Gared privi în jos. 


- Fără foc, murmură el, cu o voce joasă. 

Royce consideră asta drept o acceptare fără crâcnire şi-i 
întoarse spatele. 

- la-o înainte, îi zise el lui Will. 

Will îşi croi drum prin desiş, apoi o luă în sus pe pantă, pe 
colina domoală unde-şi găsise punctul de observaţie sub un 
arbore măreț. Sub crusta subţire de zăpadă, pământul era 
reavăn şi noroios, alunecos, cu pietre şi rădăcini ascunse, 
care te împiedicau. Will nu făcu nici un zgomot pe când 
urca. În urma lui auzi clinchetul metalic, uşor, scos de zalele 
nobilului, foşnetul frunzelor şi blesteme şoptite când 
crengile apucătoare ale copacilor îi înşfăcară sabia lungă şi 
traseră de frumoasa sa mantie de zibelină. 

Copacul cel mare era acolo, chiar în vârful colinei, acolo 
unde Will ştia că trebuia să se afle, crengile sale cele mai de 
jos fiind la treizeci de centimetri distanţă de pământ. 

Will se strecură pe dedesubt, târându-se pe burtă, prin 
zăpadă şi noroi, şi se uită spre poiana pustie de jos. 

Inima i se opri în piept. Pentru o clipă nici nu îndrăzni să 

respire. Lumina lunii coborâse peste poiană, peste cenuşa 
din vatră, peste coliba acoperită de zăpadă, stânca cea 
mare, pârâul pe jumătate îngheţat. Totul rămăsese ca acum 
câteva ore. 

Numai că nu mai erau acolo. Toate cadavrele dispăruseră. 

- Zeilor! auzi el în spatele lui. 

Sabia reteză o creangă când Ser Waymar Royce urcă pe 
culme. Rămase acolo, lângă copacul singuratic, cu sabia 
lungă în mână, mantia fluturând în spatele lui în bătaia 
vântului năpustit în sus, scoţându-l în evidenţă cu măreție 
pe cerul înstelat, sub privirile tuturor. 

- Jos! şopti Will cu grabă. Ceva nu este bine. 

Royce nici nu se clinti. Privi în jos, spre poiana pustie, şi 
începu să râdă. 

- Morţii tăi par să-şi fi mutat tabăra, Will. 

Pe Will îl părăsi vocea. Căută, bâjbâind, cuvinte care nu 
mai veniră. Nu era posibil. Ochii săi priviră de la un capăt la 


altul al taberei abandonate, se opriră asupra securii. O 
uriaşă secure de luptă, cu lama dublă, zăcând acolo unde 
o văzuse ultima dată, neatinsă. O armă de valoare... 

8 

- Ridică-te, Will, ordonă Ser Waymar. Nu-i nimeni. Nu te- 
aş mai lăsa să te ascunzi sub tufe. 

Will se supuse fără nici o tragere de inimă. Ser Waymar îl 
privi cu o dezaprobare făţişă. 

- Nu mă întorc la Castelul Negru cu un eşec la prima mea 
ieşire. Îl vom găsi pe aceşti bărbaţi. Se uită împrejur. 

Urcă-te în copac. Fă-o repede. Caută un foc. 

Will se întoarse, fără nici un cuvânt. N-avea nici un rost să 
comenteze. Vântul se înteţea. Îl pătrundea peste tot. Se 
duse la copac, un brad boltit, verde-cenuşiu, şi începu să 

urce. Foarte repede mâinile i se năclăiră de răşină şi se 
pierdu printre acele bradului. Frica-i umplea măruntaiele ca 
un prânz pe care nu-l putea digera. Şopti o rugăciune către 
zeii neştiuţi ai pădurii şi-şi scoase pumnalul din teacă. ÎI 
puse între dinţi, ca să aibă mâinile libere pentru căţărat. 

Gustul fierului rece din gură îl îmbărbăta. Jos, pe pământ, 
lordul strigă deodată: 

- Cine-i acolo? 

Will sesiză nesiguranța din glas. Se opri din căţărat; 
ascultă; privi. Pădurea răspunse: foşnetul frunzelor, 
clipocitul îngheţat al izvorului, un țipăt îndepărtat al unei 
bufniţe de zăpadă. 

Ceilalţi nu făceau nici un zgomot. Will percepu o mişcare 
în colţul ochilor. Forme nedesluşite strecurându-se prin 
pădure. Întoarse capul, văzând o umbră albă în întuneric. 

Apoi dispăru. Crengile tremurau uşor în vânt, frecându-se 
una de alta ca nişte degete de lemn. Will deschise gura să 

strige o avertizare, însă cuvintele păreau că-i îngheţaseră 

în gâtlej. Poate că greşea. Poate că fusese doar o pasăre, 
o reflectare a zăpezii, vicleşug al luminii selenare. De fapt, 
ce văzuse oare? 

- Will, unde eşti? strigă Ser Waymar. Poţi vedea ceva? 


Se mişca încet, în cerc, îngrijorat deodată, cu sabia în 
mână. Trebuie să-i fi simţit şi el, aşa cum îi simţise Will Nu 
era nimic de văzut. 

- Răspunde-mi! De ce-i aşa de frig? 

Era frig. Zgribulit, Will se prinse mai strâns de trunchi. 

Faţa i se lipi cu putere de lemnul bradului. Putea simţi pe 
obraz răşina dulce şi lipicioasă. 

Din întunecimea pădurii se ivi o umbră. Se opri înaintea 
lui Royce. Era înaltă, ciolănoasă şi tare precum oasele 9 

bătrâne, cu pielea albă ca laptele. Armura sa părea să-şi 
schimbe culoarea cu fiecare mişcare; ba era albă precum 
zăpada proaspăt căzută, ba era neagră ca o umbră, şi mereu 
pătată cu verdele-închis al copacilor. Modelele dănţuiau ca 
lumina lunii atingând apa, cu fiecare pas pe care-l făcea. 

Will auzi răsuflarea lui Ser Waymar Royce ieşind într-un 
suspin prelung. 

- Nu te apropia mai mult, avertiză nobilul. 

Vocea îi răsuna spartă, ca a unui băietan. Îşi azvârii 
mantia lungă, de zibelină, peste umăr, pentru a-şi elibera 
braţele, şi apucă sabia cu amândouă mâinile. Vântul se 
oprise. Se făcuse foarte frig. 

Celălalt alunecă înainte, păşind fără zgomot. În mâinile 
sale apăruse o sabie lungă cum VWIll nu mai văzuse 
niciodată. Nici un metal prelucrat de oameni nu ar fi putut 
lua forma acelei lame. Parcă se trezise la viaţă sub lumina 
lunii, transparentă, un ciob de cristal atât de subţire încât 
părea că dispare când o vedeai dinspre muchie. O licărire 
albăstruie acoperea obiectul, o lumină fantomatică juca pe 
conturul său şi, cumva, Will ştiu că era mai ascuţită decât 
orice altă lamă. 

Ser Waymar îl înfruntă cu curaj. 

- Atunci, dansează cu mine. 

Îşi înălţă sabia deasupra capului, sfidător. Mâinile îi 
tremurau sub greutatea ei, sau poate din cauza frigului. 

Totuşi, în acel moment, Will se gândi că nu mai era un 
băietan, ci unul dintre bărbaţii din Rondul de Noapte. 


Celălalt se opri. Will îi zări ochii; albaştri, mai adânci şi 
mai albaştri decât ochii omeneşti, un albastru care ardea 
precum gheaţa. Se opriră pe sabia lungă, tremurând în 
văzduh, priviră lumina lunii alunecând rece pe metal. Preţ 

de o clipă, îndrăzni să spere. 

leşiră în tăcere din umbră, la fel ca primul. Erau trei... 

patru... cinci. Ser Waymar trebuie să fi simţit frigul care 
venea cu ei, dar nu-i văzu niciodată, nu-i auzi niciodată. 

Will ar trebui să-l prevină. Era datoria sa. Şi moartea sa, 
dacă o făcea. Se zgribuli, îmbrăţişa copacul şi rămase tăcut. 

Sabia albă străbătu aerul tremurând. Când lamele se 
loviră, nu se auzi nici un dangaăt de metal lovind metalul; 10 

doar un sunet ascuţit, discret, la limita percepţiei, ca un 
animal gemând de durere. Royce pară o a doua lovitură, oa 
treia, apoi făcu un pas înapoi. O altă avalanşă de lovituri şi 
se trase din nou înapoi. 

În spatele lui, la dreapta, de jur împrejurul lui, privitorii 
stăteau răbdători, fără chipuri, tăcuţi, modelele în mişcare 
ale armurilor delicate făcându-i invizibili în pădure. Totuşi, 
nu făceau nimic ca să intervină. 

Şi iarăşi săbiile se ciocniră, până ce Will vru să-şi acopere 
urechile să nu mai audă zgomotul ciudat, furios şi ascuţit al 
luptei lor. Ser Waymar gâfâia acum din cauza efortului, 
răsuflarea lui aruncând aburi sub lumina lunii. 

Sabia lui era albă de gheaţă; pe a Celuilalt dansa lucirea 
albastră, palidă. 

Apoi, Royce pară puţin prea târziu. Sabia albă muşcă din 
zalele de sub braţul lui. Tânărul nobil strigă de durere. 

Printre zale mustea sângele; înălța aburi în frig, iar 
picăturile păreau roşii ca focul, atunci când atingeau 
zăpada. Degetele lui Ser Waymar se frecară de coaste. 

Mănuşa sa de moleschin ieşi la iveală năclăită de sânge. 

Celălalt spuse ceva într-o limbă pe care Will nu o 
cunoştea, cu un glas aidoma gheții crăpate pe un lac 
îngheţat, iarna, iar cuvintele sunau batjocoritoare. Ser 
Waymar Royce îşi regăsi furia. 


- Pentru Robert! strigă el şi se avântă cu un mărâit, 
ridicându-şi sabia lungă, acoperită cu gheaţă, cu ambele 
mâini, rotind-o într-o lovitură laterală, cu toată greutatea sa 
în ea. 

Celălalt pară aproape cu lene. Când lamele se atinseră, 
oţelul se sfărâmă. Un țipăt se reverberă prin pădure în 
noapte, iar sabia cea lungă se spulberă în sute de bucăţi 
sfărâmicioase, aşchiile împrăştiindu-se ca o ploaie de ace. 

Royce căzu în genunchi, scâncind, şi-şi acoperi ochii. 

Printre degetele sale se scurgea sânge. 

Privitorii avansară împreună, de parcă primiseră un 
semnal. Săbii se ridicară şi căzură, într-o tăcere de mormânt. 
Era un masacru în lege. Săbiile albicioase tăiau prin zale de 
parcă ar fi fost mătase. Will închise ochii. La mare distanţă 
sub el le auzi vocile şi râsul răsunând ascuţit precum 
ţurţurii. 

Când îşi regăsi curajul să privească din nou, trecuse mult 
11 

timp, iar dealul era pustiu. Rămase în copac, ia 
îndrăznind să respire, în vreme ce luna se târa cu încetineală 
pe cerul întunecat. În cele din urmă, cu muşchii cuprinşi de 
cârcei şi cu degetele amorţite de frig, cobori. 

Trupul lui Royce zăcea cu faţa în jos în zăpadă, cu un braţ 
întins lateral. Mantia groasă de zibelină era străpunsă 

în zeci de locuri. Cum zăcea mort, în acest fel, îşi dădu 
seama cât fusese de tânăr. Un băieţandru. Găsi, la câţiva 
paşi distanţă, ceea ce rămăsese din sabie, capătul ei 
zdrenţuit şi răsucit ca un arbore lovit de trăsnet. WIII 
îngenunche, se uită în jur cu teamă şi îl înşfacă. Sabia ruptă 

va fi dovada sa. Gared va şti ce să facă cu ea, sau cel 
puţin bătrânul urs, Mormont, ori Maester Aemon. Oare Gared 
mai aştepta încă, păzind caii? Trebuia să se grăbească. 

Will se ridică. Ser Waymar Royce se înălța deasupra lui. 

Veşmintele sale alese erau zdrenţe, faţa sa, zdrobită. O 

aşchie din sabia lui îi străpunsese pupila albă oarbă a 
ochiului stâng. Ochiul drept era deschis. Pupila ardea 


albastră. Vedea. 

Sabia frântă scăpă dintre degetele amorţite. Will închise 
ochii să se roage. Mâini lungi, delicate, îi şterseră obrajii, 
apoi se încleştară în jurul gâtului său. Erau înmănuşate în 
cea mai fină piele de moleschin, năclăite de sânge, şi totuşi 
atingerea era îngheţată. 

12 

BRAN 

Dimineaţa sosi limpede şi răcoroasă, cu o răceală care 
vestea sfârşitul verii. Porniseră la drum în zori, ca să vadă 

decapitarea unui bărbat; erau douăzeci în total, iar Bran 
călărea printre ei, agitat de atâta nerăbdare. Era pentru 
prima oară când se considerase că avea vârsta de a-şi însoţi 
nobilul tată şi fraţii pentru a vedea cu ochii lui cum făcea 
regele dreptate. Era cel de-al nouălea an de vară şi cel de-al 
şaptelea din viaţa lui Bran. 

Bărbatul fusese dus în afara unui mic avanpost între 
dealuri. Robb credea că era un venetic, cu sabia pusă în 
slujba lui Mance Rayder, Regele-de-dincolo-de-Zid. Bran 
simţea furnicături în piele numai la acest gând. Îşi amintea 
poveştile de acasă pe care le spunea Bătrâna Nan. 

Veneticii erau oameni cruzi, zicea ea, neguţători de 
sclavi, ucigaşi şi hoţi. Se însoțeau cu giganţii şi mâncătorii 
de cadavre, furau copile în miez de noapte şi beau sânge din 
coarne lustruite. lar femeile lor se împreunau cu Ceilalţi, în 
timpul Nopţii celei Lungi, pentru a prăsi copii îngrozitori, 
doar pe jumătate oameni. 

Însă bărbatul pe care-l găsiseră legat de mâini şi de 
picioare de zidul avanpostului, aşteptând judecata regelui, 
era bătrân şi slăbănog, nu cu mult mai înalt decât Robb. Îşi 
pierduse ambele urechi şi un deget din cauza degerăturilor 
şi era înveşmântat tot în negru, la fel ca un frate din Rondul 
de Noapte, cu deosebirea că blănurile sale erau zdrenţuite şi 
unsuroase. 

Răsuflarea oamenilor şi a cailor se amestecau, aburite, în 


A 


aerul rece al dimineţii, pe când tatăl său, stăpânul, îl 


descătuşase pe bărbat de zid şi-l târâse înaintea lor. Robb şi 
Jon erau neclintiţi pe caii lor, cu Bran între ei pe poneiul său, 
încercând să pară mai mare de şapte ani, încercând să 

pară că mai văzuse aşa ceva înainte. O adiere uşoară se 
strecura prin poarta avanpostului. Deasupra capetelor lor 
flutura flamura Casei Stark de Winterfell: un lup ancestral 
gonind pe un câmp albit de gheaţă. 

Tatăl lui Bran stătea solemn pe calul său, cu părul ung 
tremurând în vânt. Barba sa, tunsă scurt, era împestriţată 

cu alb, făcându-l să arate mai bătrân de cei treizeci şi 
cinci de ani pe care îi avea. Astăzi, privirea ochilor săi 
cenuşii 13 

era sumbră şi nu părea deloc bărbatul capabil să stea 
lângă foc seara, vorbind molcom despre vremurile eroilor şi 
copiilor pădurii. Acum îşi dăduse jos chipul de tată, se gândi 
Bran, şi arborase faţa de Lord Stark de Winterfell. 

În răceala dimineţii răsunaseră întrebări şi răspunsuri, dar 
după aceea Bran nu-şi putu aminti prea mult din ce se 
spusese. În cele din urmă, nobilul său tată dădu un ordin şi 
doi dintre străjerii săi îl traseră pe bărbatul zdrenţăros spre 
butucul de carpen din centrul pieţei. Îl forţară să-şi aşeze 
capul pe lemnul tare şi negru. Lordul Eddard Stark descălecă 
şi pupilul său, Theon Greyjoy, aduse spada. 

„Gheaţă” se numea spada. Era la fel de lată ca braţul 
unui bărbat şi chiar mai lungă decât Robb. Lama era din oţel 
valyrian, descântată la forjare şi întunecată precum furtul. 

Nimic nu rezista unui tăiş din oţel valyrian. 

Tatăl său îşi dădu jos mănuşile şi le întinse lui Jory Cassel, 
comandantul gărzii Casei sale. Luă Gheaţa cu ambele mâini 
Şi spuse: 

- În numele lui Robert din Casa Baratheon, Primul din 
acest Nume, Rege al Andals şi al Rhoynar, Stăpân al celor 
Şapte Regate şi Protector al Domeniului, prin cuvântul lui 
Eddard din Casa Stark, Stăpân al Winterfell şi Warden din 
Nord, te condamn să mori. Ridică măreaţa spadă deasupra 
capului. 


Fratele bastard al lui Bran, Jon Snow, se apropie de el. 

- Struneşte-ţi bine poneiul, îi şopti el. Şi nu privi în, altă 

parte. Tata va şti dacă faci asta. 

Bran îşi ţinu bine poneiul în frâu şi nu privi în altă parte. 

Tatăl său tăie capul bărbatului cu o singură lovitură 

sigură. Sângele se împrăştie pe zăpadă, la fel de roşu 
precum vinul de vară. Unul dintre cai dădu înapoi şi trebui 
să fie strunit ca să nu o ia la goană. Bran nu-şi putu 
desprinde ochii de la sânge. Zăpada din jurul trunchiului îl 
sorbea cu însetare, înroşindu-se sub privirea sa. 

Capul se lovi de o rădăcină groasă şi se rostogoli. Ajunse 
până aproape de picioarele lui Greyjoy. Theon era un tânăr 
zvelt, brunet, care se distra din orice. Râse, îşi puse cizma pe 
cap şi-l împinse, dându-l de-a dura. 

- Dobitocul, murmură Jon suficient de încet, încât Greyjoy 
nu-l auzi. Puse o mână pe umărul lui Bran, iar Bran privi spre 
fratele său vitreg. Te-ai descurcat bine, îi spuse 14 

acesta cu un aer solemn. 

Jon avea doar paisprezece ani, dar era un vechi client al 
acestor spectacole. 

Pe drumul înapoi spre Winterfell, părea că se răcorise şi 
mai mult, deşi vântul încetase să bată, iar soarele se ridicase 
şi mai mult pe cer. Bran călărea împreună cu fraţii săi, mult 
înaintea grupului principal, poneiul său străduindu-se din 
greu să ţină pasul cu caii lor. 

- Dezertorul a murit cu bravură, zise Robb. Era înalt şi 
masiv şi creştea tot mai mult, având tenul mamei sale, o 
piele deschisă la culoare, păr roşcat şi ochii albaştri ai 
familiei Tully din Riverrun. Cel puţin a avut curaj. 

- Nu, spuse Jon Snow încet. Nu a fost curaj. Ăsta era mort 
de frică. Puteai vedea asta în ochii lui, Stark. 

Ochii lui Jon erau de un cenuşiu atât de închis, încât 
păreau aproape negri, dar erau puţine lucrurile care le 
scăpau. Era de aceeaşi vârstă ca Robb, însă nu arătau deloc 
la fel. Jon era zvelt, pe când Robb era musculos, avea tenul 


întunecat, iar Robb era palid, grațios şi agil, pe când fratele 
său vitreg era puternic şi rapid. Robb nu era impresionat. 

- Mânca-i-ar Ceilalţi ochii, blestemă el. A murit frumos. 

Ne întrecem până la pod? 

- S-a făcut, zise Jon, îmboldindu-şi calul s-o ia înainte. 

Robb înjură şi-l urmă, galopând împreună pe drum în jos, 
Robb râzând şi chiuind, Jon tăcut şi hotărât. Potcoavele 
cailor spulberau zăpada pe când goneau. Bran nu încercă 

să-i urmărească. Poneiul său nu putea ţine pasul. Văzuse 
ochii bărbatului zdrenţăros şi se gândea la asta cum. După 

un timp, hohotele lui Robb încetară, iar păli rea deveni 
din nou tăcută. 

Era atât de adâncit în gânduri, încât nici nu auzi restul 
grupului decât când tatăl lui se apropie să călărească 

alături de el. 

- Te simţi bine, Bran? întrebă el, fără nici o asprime. 

- Da, tată, răspunse Bran. 

Privi în sus. Învelit în blănurile şi pieile sale, urcat pe 
măreţul său cal de luptă, tatăl lui, stăpânul, se înălța 
deasupra lui ca un gigant. 

- Robb spune că bărbatul a murit cu curaj, dar Jon că-i era 
frică. 

15 

- Tu ce crezi? 

Bran se gândi la asta. 

- Poate un bărbat să fie curajos chiar dacă-i este frică? 

- Este singura dată când un bărbat poate fi brav, îi 
răspunse tatăl său. Înţelegi de ce am făcut-o? 

- Era un venetic, zise Bran. Veneticii fură femei şi le vând 
Celorlalţi. Tatăl său, stăpânitorul, zâmbi; Bătrâna Nan ţi-a 
spus iarăşi tot felul de poveşti. De fapt, omul a fost un 
dezertor din Rondul de Noapte. Nimeni nu este atât de 
periculos. Dezertorul ştie că viaţa sa terminată dacă e 
capturat, aşa că nu se dă în lături de la nici o crimă, 
indiferent cât de rea. Însă tu mă judeci greşit. Întrebarea era 
nu de cea trebuit să moară, ci de ce eva trebuit s-o fac. 


Bran nu avea nici un răspuns pentru asta. 

- Regele Robert are un călău, spuse el nesigur. 

- Are, admise tatăl său. La fel ca regii Targaryen, înaintea 
sa. Totuşi, calea noastră este cea veche. Sângele Primilor 
Oameni curge încă prin venele familiei Stark, iar noi avem 
credinţa că bărbatul care rosteşte sentinţa trebuie să 
răsucească sabia. Dacă este să iei viaţa unui om, eşti dator 
să-l priveşti în ochi şi să-i auzi ultimele cuvinte. lar dacă nu 
poţi să suporţi asta, poate că omul nu trebuie să moară. Într- 
o bună zi, Bran, vei fi purtătorul de flamură al lui Robb, 
având o stăpânire a ta, pentru fratele tău şi pentru regele 
tău, iar dreptatea va cădea asupra ta. 

Şi când va veni ziua, nu va trebui să simţi nici o plăcere 
în a-ţi îndeplini sarcina, dar nici să te uiţi În altă parte. Un 
stăpânitor care se ascunde în spatele călăilor plătiţi uită, 
curând, ce înseamnă moartea. 

Atunci reapăru Jon pe coama dealului, înaintea lor. Le 
făcu semn şi strigă spre ei: 

- Tată, Bran, veniți repede, să vedeți ce a găsit Robb! 

După care dispăru din nou. Jory se apropie ei. 

- Necazuri, stăpâne? 

- Dincolo de orice îndoială, zise tatăl său, stăpânul. 

Veniţi, să vedem ce-au mai dezgropat acum poznaşii mei 
fii. 

Îşi struni calul să meargă la trap, Jory, Bran şi restul 
grupului îl urmau. 

Îl găsiră pe Robb pe malul râului, la nord de pod, cu Jon 
16 

încă în şa, alături de el. Zăpada târzie de vară fusese 
aprigă în acest pătrar al lunii. Robb stătea adâncit până la 
genunchi în alb, cu gluga dată pe spate, astfel că soarele îi 
lucea în păr. Ţinea ceva în mână, în vreme ce băieţii vorbeau 
cu voci joase, agitate. 

Călăreţii îşi croiră prudenţi drum prin nămeţi, căutând 
porțiunile sigure pe terenul ascuns şi accidentat. Cassel şi 
Theon Greyjoy fură primii care ajunseră şi doi băieţi. 


Greyjoy râdea şi glumea pe când galopa. Bran auzi cum 
şuiera respiraţia sa. 

- Zeilor! exclamă el, chinuindu-se să-şi strunească 

armăsarul pe când apuca spada. 

Spada lui Jory era deja trasă afară. 

- Robb, îndepărtează-te! strigă când calul se cabra sub 
el. Robb rânji şi privi în sus, peste povara din braţele sale. 

- Nu te poate răni, zise el. E moartă, Jory. 

Bran era deja fierbinte de curiozitate. Şi-ar fi îmboldit 
poneiul să gonească mai repede, însă tatăl său îi obligă să 

descalece lângă pod şi să se apropie pe jos. Bran 
descăleca şi o luă la goană. 

Jon, Jory şi Theon Greyjoy descălecaseră şi ei deja. 

- Pe cele şapte iaduri, ce-i asta? întrebă Greyjoy. 

- Un lup, îi lămuri Robb. 

- E un monstru, zise Greyjoy, uită-te la mărimea lui. 

Inima lui Bran îi bubuia în piept, pe când îşi făcea drum 
prin zăpada până la şold, alături de fraţii săi. Pe jumătate 
îngropată sub zăpada pătată de sânge, zăcea o formă 

uriaşă şi întunecată, chircită în moarte. Gheaţa se 
prinsese de blana ei lăţoasă şi cenuşie, şi în aer stăruia un 
miros vag de putrefacție, precum parfumul unei femei. Bran 
zări ochii orbi, năpădiţi de viermi, o gură mare, plină de dinţi 
îngălbeniţi. Dar mărimea îl făcu să icnească. Era mai masivă 
decât poneiul său, de două ori mai mare decât cei mai fioroşi 
câini din coteţele tatălui său. 

- Nu e un monstru, zise Jon calm. Ăsta-i un lup străvechi, 
iar ei cresc mai mari decât ceilalţi. 

- Nu au mai fost văzuţi lupi străvechi în afara Zidului de 
mai bine de două sute de ani, glăsui Theon Greyjoy. 

- Văd acum unul, răspunse Jon. 

Bran îşi desprinse privirile de la monstru. Atunci observă 

17 

grămăjoara din braţele lui Robb. Slobozi un strigăt de 
încântare şi se apropie. Puiul era o minge mică de blană 


neagră-cenuşie şi avea ochii încă lipiţi. Se împingea 
orbeşte spre pieptul lui Robb pe când îl legăna, căutând 
lapte printre hainele lui de piele, scoțând un scâncet mic şi 
trist. 

- Dă-i drumul, îl îndemnă Robb. Poţi să-l atingi. Bran 
atinse puiul cu un gest nervos şi repezit, apoi se întoarse 
spre Jon când acesta spuse: 

- Uite! 

Fratele său vitreg îi puse în braţe un al doilea pui. 

- Sunt cinci. 

Bran se aşeză în zăpadă şi strânse puiul de lup lângă 

obraz. Blana era moale şi caldă pe când îi atingea pielea. 

- Lupi străvechi în libertate pe domeniu, după atâţia ani, 
murmură Hullen, şeful peste grajduri. Nu-mi place. 

- E un semn, zise Jory. Tatăl său se încruntă. 

- E doar un animal mort, Jory, spuse el. Cu toate asprea, 
părea îngrijorat. Zăpada scrâşnea sub cizmele sale pe când 
dădea ocol cadavrului. Ştim ce a ucis-o? 

- Are ceva în gâtlej, îi spuse Robb, mândru să aibă un 
răspuns înainte ca tatăl său să fi întrebat măcar. Acolo, sub 
falcă. 

Tatăl său îngenunche şi scotoci sub capul fiarei. Smuci cu 
putere şi ridică mâna, să poată vedea cu toţii. Rădăcina unor 
coarne de cerb, zdrobite, cu ramificaţiile tăiate, umedă de 
sânge. Liniştea căzu asupra întregului, Bărbaţii priviră 
temători spre coarne şi nici unul nu îndrăzni să 

vorbească. Chiar şi Bran putea simţi frica deşi nu o 
înţelegea. Tatăl său azvârli coarnele într-o parte şi-şi curăţă 

mana În zăpadă. 

- Mă mircă a trăit atât cât să fete, zise el. 

Vocea sa spulberă vraja. 

- Poate că n-a făcut-o, făcu Jory. Am auzit poveşti... 

poate căţeaua era deja moartă când s-au născut puii. 

- Născuţi din moartă, zise un alt bărbat. Ghinion şi mare. 

- Nu contează, spuse Hullen. Şi ei vor muri curând. 

Bran scăpă un strigăt de disperare. 


- Cu cât mai repede, cu atât mai bine, căzu de acord eon 
Greyjoy. Îşi trase spada. Dă-mi jivina, Bran. 

Mica fiinţă se zbătu în braţele lui, de parcă ar fi auzit fi 18 

înţeles. 

- Nu! strigă Bran ameninţător. E al meu. 

- Lasă spada, Greyjoy, zise Robb. Pentru o clipă, vocea-i 
răsunase la fel de poruncitoare ca a tatălui său, ca a 
stăpânului care va fi într-o bună zi. Vom păstra puii. 

- Nu poţi să faci asta, băiete, spuse şi Harwin, fiul lui 
Hullen. 

- Ar fi o faptă de milostenie să-i ucidem, zise Hullen. 

Bran se uită spre tatăl său, stăpânul, căutând ajutor, dar 
primi doar o privire încruntată, cu sprâncenele strânse. 

- Hullen spune adevărul, fiule. Mai bine o moarte rapidă 

decât una grea, de frig şi foame. 

- Nu! 

Îşi simţea lacrimile adunându-i-se în ochi şi privi în altă 

parte. Nu voia să plângă înaintea tatălui său. Robb se 
opunea cu încăpățânare. 

- Căţeaua roşcată a lui Ser Rodrik a fătat din nou, 
săptămâna trecută, spuse el. N-a avut pui mulţi, numai doi 
în viaţă. Are lapte destul. 

- O să-i sfâşie când vor încerca să sugă. 

- Stăpâne Stark, făcu Jon; era ciudat să-l auzi adresândui- 
se tatălui său într-un mod atât de ceremonios. Sunt cinci pui, 
trei masculi şi două femele. 

- Şi ce-i cu asta, Jon? 

- Aveţi acum cinci copii adevăraţi, continuă Jon. Trei fii, 
două fiice. Lupul străvechi este încă pe blazonul Casei 
voastre. Copiii voştri erau hărăziţi să primească aceşti pui, 
stăpânul meu. 

Bran îşi văzu tatăl schimbându-se la faţă, îi văzu pe 
ceilalţi bărbaţi aruncându-şi priviri între ei. În acel moment îl 
iubea pe Jon din tot sufletul. Deşi avea numai şapte ani, 
Bran înţelese ce făcuse fratele său. Numărătoarea fusese 
corectă numai pentru că Jon se omisese pe sine. Le indusese 


pe fete, chiar şi pe Rickon, sugarul, însă nu şi pe copilul din 
flori care purta prenumele Snow, nume pe care obiceiul 
cerea să-l poarte toţi cei din nord destul de ghinionişti să se 
fi născut fără un nume al lor. Tatăl lor înţelese prea bine. 

- Tu nu vrei un pui şi pentru tine, Jon? Întrebă el blând. 

- Lupul străvechi cinsteşte flamurile Casei Stark, aminti 
Jon. Eu nu sunt un Stark, tată. 

19 

Tatăl lor, stăpânul, îl privi gânditor. Robb risipi liniştea 
care se lăsase. 

- Am să-l hrănesc chiar eu, tată, promise el. Am să moi un 
prosop în lapte cald şi am să-i dau să sugă aşa. 

- Şi eu! sări Bran. 

Nobilul îşi cântări fiii cu privirea, îndelung şi cercetător. 

- Uşor de spus, mai greu de făcut. N-am să vă las să 

risipiţi timpul servitorilor cu asta. Dacă vreţi puii, îi veţi 
hrăni chiar voi. S-a înţeles? Bran dădu nerăbdător din cap. 

Puiul se foi în strânsoarea lui şi-i linse faţa cu o limbă 
caldă. 

- Va trebui să-i şi dresați, spuse tatăl lor. Şi zeii să vă 

ajute dacă-i neglijaţi, ori dacă-i chinuiţi sau îi dresați 
prost. 

Ăştia nu sunt câini care fac sluj. Un lup străvechi smulge 
din umăr braţul unui bărbat la fel de uşor cum omoară 

câinele un şobolan. Sunteţi siguri că vreţi asta? 

- Da, tată, zise Bran. 

- Da, fu şi Robb de acord. 

- S-ar putea ca puii să moară, oricum, indiferent ce faceţi 
voi. 

- Nu vor muri. Nu-i vom /âsa să moară. 

- Atunci, păstraţi-i. Jory, Desmond, adunaţi şi ceilalţi pui. 

Ar fi trebuit să fim deja înapoi la Winterfell. 

Abia când erau călare şi pe drum, Bran îşi permise să 

guste din aerul dulce al victoriei. Puiul său se vârâse între 
hainele de piele, lipindu-se cald de el, simțindu-se în 
siguranţă pe drumul lung spre casă. 


La jumătatea podului, Jon se opri brusc. 

- Ce-i, Jon? întrebă tatăl lor, stăpânul. 

- Nu auziţi? 

Bran putea auzi vântul printre copaci, sunetul cadenţat al 
potcoavelor pe scândurile din lemn tare, scâncetul puiului 
său flămând, însă Jon asculta altceva. 

- Acolo, zise Jon. 

Îşi întoarse calul şi galopă înapoi peste pod. Îl văzură 

descălecând acolo unde lupul străvechi zăcea mort, în 
zăpadă, îl văzură îngenunchind. O clipă mai târziu, galopa 
spre ei, zâmbind. 

- Cred că s-a târât, îndepărtându-se de ceilalţi, spuse 
apoi. 

- Sau a fost gonit, vorbi tatăl lor, uitându-se spre cel de-al 
şaselea pui. Blana lui era albă, în timp ce restul puilor 20 

erau  cenuşii. Ochii erau roşii precum sângele 
zdrenţărosului care murise în dimineaţa aceea. Bran găsi 
curios faptul că tocmai acest pui deschisese ochii în timp ce 
toţi ceilalţi erau încă orbi. 

- Un albinos, zise Theon Greyjoy cu o veselie forţată. 

Ăsta va muri chiar mai repede decât ceilalţi. 

Jon Snow îi aruncă pupilului tatălui său o privire lungă şi 
îngheţată. 

- Nu cred, Greyjoy, spuse el. Ăsta-mi aparţine mie. 

21 

CATELYN 

Lui Catelyn nu-i plăcuse niciodată această pădure a 
zeilor. 

Se născuse o Tully, la Riverrun, departe spre sud, pe 
Furca Roşie a Tridentului. Pădurea zeilor de acolo era o 
grădină, luminoasă şi aerisită, unde arborii sequoia înalţi 
lăsau umbre peste pâraiele clipocinde, păsările cântau din 
cuiburile lor ascunse, iar aerul era încărcat cu mireasma 
florilor. 

Zeii din Winterfell păstrau un alt soi de pădure. Era un loc 
întunecos, primar, trei acri de pădure bătrână, neatinsă 


de zece mii de ani, iar castelul mohorât se înălța în juru-i. 

Mirosea a pământ reavân şi a putreziciune. Acolo nu 
creşteau segquoia. Era o pădure de conifere încăpăţânate, cu 
ace verzi-cenuşii, de stejari mândri, de carpeni la lei de 
vechi ca domeniul însuşi. Aici, trunchiuri groase, negre, se 
înghesuiau unele în altele în timp ce crengile răsucite 
alcătuiau o boltă deasă deasupra, iar rădăcinile strâmbe se 
încovoiau sub pământ. Acesta era un loc al liniştii adânci şi 
al umbrelor înşelătoare, iar zeii care sălăşluiau acolo nu 
aveau nume. 

Însă ea ştia că-şi va găsi acolo soţul, în noaptea asta. Ori 
de câte ori lua viaţa unui om, după aceea căuta liniştea 
pădurii zeilor. 

Catelyn fusese miruită cu cele şapte feluri de ulei şi i să 

dăduse numele în curcubeul de lumină care umplea 
templul septim din Riverrun. Era parte din Credinţă, la fel ca 
tatăl şi bunicul ei şi tatăl acestuia înaintea lui. Zeii ei aveau 
nume, iar chipurile lor îi erau la fel de familiare ca acelea ale 
părinţilor. Adorarea însemna un septon cu cădelniţa, mirosul 
tămâii, un cristal cu şapte feţe însufleţit de lumină, voci 
înălțate în cântări. Casa Tully ţinea o pădure a zeilor, la fel ca 
toate marile case, însă era doar un loc pentru plimbări sau 
lecturi, ori unde puteai sta la soare. 

Cultul era numai pentru templu. 

De dragul ei, Ned construise un mic templu septim unde 
ea putea cânta spre cele şapte feţe ale zeului, dar sângele 
Primilor Oameni curgea încă prin venele familiei Stark şi 
propriii săi zei erau cei vechi, nenumiţi, zeii fără chipuri ai 
pădurii pe care o împărțeau cu copiii dispăruţi ai codrilor. 

22 
in 

În centrul poienii, un arbore bătrân se întindea peste un 
mic iaz ale cărui ape erau negre şi reci. 

- Copacul inimii, îi spunea Ned. 

Scoarța copacului era albă ca osul, frunzele de un roşu- 


închis, precum mii de mâini mânjite de sânge. Pe trunchi 
fusese sculptat un chip cu trăsături alungite şi melancolice, 
ochii, săpaţi adânc, erau înroşiţi de sevă şi ciudat devii. 

Erau bătrâni acei ochi, mai bătrâni chiar decât Winterfell 
însuşi. Îl văzuseră pe Brandon Constructorul punând prima 
piatră de temelie, dacă legendele aveau un sâmbure de 
adevăr;  văzuseră zidurile de granit ale castelului 
ridicânduse în jurul lor. S-a mai spus că feţele fuseseră 
săpate în trunchiuri de copiii pădurii, în secolele de început, 
dinaintea venirii Primilor Oameni peste marea îngustă. 

În sud, ultimii copaci asemănători fuseseră tăiaţi sau urşi 
cu o mie de ani în urmă, cu excepţia celor de pe Insula 
Chipurilor, unde oamenii verzi continuau veghea lor tăcută. 

Aici însă, era altceva. Aici, fiecare castel avea propria sa 
pădure a zeilor, iar fiecare pădure avea un copac al inimii, 
fiecare copac cu chipul său. 

Catelyn îşi găsi soţul sub copac, aşezat pe o piatră 

acoperită cu muşchi. Sabia sa cea mare, Gheaţă, stătea în 
poala lui, iar el îi curăța tăişul în apele negre ca noaptea. O 

mie de ani de humus se acumulaseră pe terenul pădurii 
zeilor, înăbuşindu-i paşii, însă ochii roşii de pe copac păreau 
că îi urmăreau deplasarea. 

- Ned, rosti ea moale. 

EI înălţă capul pentru a se uita la ea. 

- Catelyn, zise el. Vocea lui era distantă şi oficială. Unde 
sunt copiii? 

O întreba întotdeauna asta. 

- În bucătărie, se ceartă pentru numele puilor de lup. Ea 
îşi desfăşură capa pe solul pădurii şi se aşeză pe malul 
iazului, cu spatele spre copac. Putea simţi ochii privind-o, 
dar făcu tot ce-i stătea în putinţă ca să-i ignore. 

- Arya e deja îndrăgostită, iar Sansa este fermecată şi 
graţioasă, însă Rickon nu-i chiar aşa de sigur. 

- Îi e teamă? 

- Puțin, admise ea. Nu are decât trei ani. 

Ned se încruntă. 


- Trebuie să înveţe să se confrunte cu temerile sale. Nu 
23 

va rămâne pe veci de trei ani. Şi iarna bate la uşă. 

- Da, căzu Catelyn de acord. 

Cuvintele o înfiorară, aşa cum se întâmpla întotdeauna. 

Cuvintele unui Stark. Fiecare casă nobiliară avea 
cuvintele ei. Mottouri de familie, pietre de încercare, 
rugăciuni de toate felurile, toate slăveau onoarea şi gloria, 
promiteau loialitate şi adevăr, jurau credinţă şi curaj. Toate 
în afară de cele ale lui Stark. Vine iarna, spuneau cuvintele 
Casei Stark. Se gândi, nu pentru prima oară, cât de ciudaţi 
erau aceşti oameni din nord. 

- Omul a murit cu demnitate, îl apreciez pentru asta, 
spuse Ned. Într-o mână ţinea o bucată de piele înmuiată în 
ulei. O trecea uşor de-a lungul lamei sabiei pe când vorbea, 
lustruind metalul care lucea întunecat. M-am bucurat pentru 
Bran. Ai fi fost mândră de el. 

- Sunt întotdeauna mândră de Bran, răspunse Catelyn, 
privind sabia pe când el o lustruia. 

Putea vedea încreţitura adâncă din oţel, acolo unde 
metalul fusese împăturit peste el însuşi de sute de ori în 
timpul forjării. Lui Catelyn nu-i plăceau săbiile, însă nu putea 
nega că Gheaţa avea frumuseţea ei proprie. Fusese forjată în 
Valyria, înainte ca Apocalipsa să se abată asupra vechiului 
Freehold, când fierarii îşi prelucrau metalele cu ajutorul 
farmecelor la fel de bine ca şi cu ciocanele. Era veche de 
patru sute de ani, la fel de ascuţită ca în ziua în care fusese 
forjată. Totuşi, numele pe care-l purta era şi mai vechi, o 
moştenire a epocii eroilor, când membrii familiei Stark erau 
Regii din Nord. 

- A fost al patrulea în anul ăsta, făcu Ned sumbru. Bietul 
om era pe jumătate smintit. Ceva a băgat o asemenea frică 

în el, încât cuvintele mele nu i-au fost de înţeles. Oftă. 
Ben scrie că forţa Rondului de Noapte numără mai puţin de 
o mie de oameni. Nu este vorba numai despre dezertări. 

Pierd oameni şi în timpul raidurilor. 


- Sunt sălbaticii? întrebă ea. 

- Cine altcineva? Ned ridică Gheaţa, privind în jos, în 
lungimea oţelului rece. Şi situaţia se va înrăutăţi. Ar putea 
veni şi ziua când nu voi avea altceva de ales decât să ridic 
toate flamurile şi să mă îndrept spre nord, să lămuresc, o 
dată pentru totdeauna, situaţia cu acest Rege-de-dincolo-de- 
Zid. 

24 

- Dincolo de Zid? 

Acest gând o făcu pe Catelyn să se înfioare. Ned remarcă 
spaima oglindită pe faţa ei. 

- Mance Rayder nu este pentru noi un motiv de teamă. 

- Dincolo de Zid sunt lucruri şi mai groaznice. 

Ea se uită în spatele ei, la copacul inimii, cu scoarţa 
albicioasă şi ochii roşii, care privea, asculta, ţesându-şi 
gândurile lungi şi încete. Zâmbetul lui era acum blând. 

- Asculţi prea mult poveştile Bătrânei Nan. Ceilalţi sunt la 
fel de morţi precum copiii pădurii, dispăruţi de opt mii de 
ani. Maester Luwin îţi va spune că nici nu au existat 
vreodată. Nici un om nu i-a văzut până acum. 

- Până în dimineaţa asta nici un om în viaţă nu a văzut 
nici lupii străvechi, îi reaminti Catelyn. 

- Ar trebui să ştiu că-i mai bine să nu te iei niciodată la 
harţă cu o Tully, zise el cu un zâmbet trist. Băgă sabia 
Gheaţa înapoi în teaca ei, spunând apoi: N-ai venit până 

aici să-mi depeni poveştile scribilor. Ştiu cât de puţin 
îndrăgeşti acest loc. Despre ce-i vorba, doamna mea? 

Catelyn luă mâna bărbatului ei. 

- Am primit veşti triste astăzi, stăpânul meu. Nu am vrut 
să te tulbur până ce nu te-ai limpezit. Nu avea nicio cale de 
a îndulci lovitura, aşa că-i spuse direct: îmi pare râu, 
dragostea mea. Jon Arryn e mort. 

Ochii lui îi întâlniră pe ai ei şi putu vedea cât de tare îl 
afectase, aşa cum ştiuse că se va întâmpla. În tinereţea sa, 
Ned crescuse la Eyrie, iar Arryn, Stăpânul fără copii, îi 
devenise ca un al doilea tată - lui şi pupilului său, Robert 


Baratheon. Când Nebunul Rege Aerys al Il-lea Targaryen le 
ceruse capetele, Stăpânul de la Eyrie îşi ridicase flamurile 
sale cu luna şi şoimul, preferând răscoala decât să-i predea 
pe cei pe care promisese să-i protejeze. 

Şi într-o bună zi, acum cincisprezece ani, acest al doilea 
tată al său îi devenise şi frate, când el şi Ned intraseră în 
templul septim din Riverrun pentru a se căsători cu două 

surori, fiicele Stăpânului Hoster Tully. 

- Jon..., spuse el. Vestea asta-i sigură? 

- Era sigiliul regelui, iar scrisoarea în mâna lui Robert. 

Am păstrat-o pentru tine. A spus că Stăpânul Arryn a 
pierit repede. Chiar şi Maester Pycelle a fost neajutorat, însă 
a adus zeamă de mac, astfel că Jon nu a zăbovit prea mult în 
25 

durere. 

- Asta-i o mică mângâiere, presupun, spuse el. Catelyn 
putea vedea durerea oglindită pe faţa lui, dar chiar şi acum 
se gândea în primul rând la ea. Sora ta, făcu el. Şi băiatul lui 
Jon. Ce se ştie de ei? 

- Mesajul spunea doar că sunt bine şi că s-au întors la 
Eyrie, răspunse Catelyn. Aş fi vrut să meargă mai degrabă 

la Riverrun. Eyrie este un loc trufaş şi singuratic şi a fost 
dintotdeauna al soţului ei, nu al ei. Amintirea Stăpânului Jon 
va bântui în fiecare piatră. O cunosc pe sora mea. Are nevoie 
de mângâierea familiei şi a prietenilor din jur. 

- Unchiul tău aşteaptă în Vale, nu? Jon l-a numit Rege al 
Porții, am auzit. 

Catelyn dădu din cap. 

- Brynden va face tot ce poate pentru ea şi pentru băiat. 

Asta este, cumva, o mângâiere, dar... 

- Du-te la ea, o îndemnă Ned. la copiii. Umpleţi-i sălile de 
gălăgie şi strigăte şi râs. Băiatul acela al ei are nevoie de alţi 
copii lângă el, iar Lysa nu ar trebui să fie mugură în durerea 
ei. 

- Aş face asta dacă aş putea, zise Catelyn. Scrisoarea nu 
avea şi alte veşti. Regele goneşte spre Winterfell să te 


întâlnească. 

Lui Ned îi trebui o clipă să priceapă sensul cuvintelor ei, 
dar când înţelegerea veni, întunericul îi părăsi ochii. 

- Vine Robert aici? 

Când ea dădu din cap, un zâmbet se iţi pe faţa lui. 

Catelyn ar fi vrut să-i împărtăşească bucuria, însă auzise 
şi ca ce se vorbea prin curte; un lup străvechi, găsit mort în 
zăpadă, cu un corn de cerb rupt în gâtlej. Teama se 
strânsese în ea ca un şarpe, dar se căzni să zâmbească 

spre acest bărbat pe care-l iubea, acest bărbat care nu 
avea nici o încredere în semne. 

- Ştiam că asta o să-ţi facă plăcere, spuse ea. Ar trebui să 
trimitem vorbă fratelui tău, la Zid. 

- Da, bineînţeles, fu el de acord. Ben va dori să fie aici. 

Am să-i spun lui Maester Luwin să-şi trimită cea mai 
rapidă 

dintre păsări. Ned se ridică şi o ridică şi pe ea. La naiba, 
câţi ani au trecut? Şi nu ne spune decât atât? Câţi sunt în 
grupul lui, spune ceva mesajul despre asta? 

- Aş crede că o sută de cavaleri cel puţin, cu toate 26 

slugile lor şi cam încă o dată pe atâţia călăreţi. Cersei şi 
copiii călătoresc cu ei. 

- Robert se va deplasa încet de dragul lor, spuse el. Aşa-i 
mai bine. Ne va da mai multă vreme să ne pregătim. 

- Şi fraţii reginei călătoresc cu grupul, îi spuse ea. 

Ned se strâmbă auzind asta. Catelyn ştia că între el şi 
familia reginei nu era prea multă dragoste. Casa Lannister 
de Casterly Rock se pusese târziu în slujba lui Robert, când 
victoria era deja sigură, iar el n-o iertase niciodată. 

- Ei bine, dacă preţul pentru prezenţa lui Robert este o 
puzderie de Lannisteri, aşa sa fie. Se pare că Roberta duce 
cu el jumătate din curtea lui. 

- Acolo unde pleacă regele, vine şi domeniul, zise ea. 

- Va fi bine să-i vedem pe copii. Cel mai tânăr încă sugea 
la ţâţa femeii Lannister ultima oară când l-am văzut. Acum 
trebuie să aibă cam cinci ani, nu? 


- Prinţul Tommen are şapte ani, îi spuse ea. E de aceeaşi 
vârstă cu Bran. Te rog, Ned, să-ţi păzeşti gura. Femeia 
Lannister este regina noastră, şi se spune că trufia ei creşte 
cu fiecare an ce trece. 

Ned îi strânse mâna. 

- Desigur, va fi şi un ospăț cu lăutari, iar Robert va voi să 

vâneze. Am să-l trimit pe Jory în sud, cu o gardă onoare, 
să 

le iasă în cale pe drumul regelui şi să-i escorteze înapoi. 

Numai zeii ştiu, va trebui să-i hrânim pe toţi? E deja pe 
drum, spui? Naiba să-l ia! Naiba să ia pielea lui regală! 

27 

DAENERYS 

Fratele ei ridică rochia ca ea s-o poată cerceta. 

- E o frumuseţe. Atinge-o. Dă-i drumul. Mângâie stofa. 

Dany o atinse. Materialul era aşa de moale încât părea că 
i se scurge printre degete, ca apa. Ea nu-şi putu aminti când 
mai purtase ceva atât de moale. O înspăimânta. Îşi retrase 
mâna. 

- Este cu adevărat a mea? 

- Un dar din partea Magisterului Illyrio, spuse Viserys, 
zâmbind. Fratele ei era în toane bune în noaptea asta. 

Culoarea va aduce violetul în ochii tăi. Şi vei purtaşi aur, 
bijuterii de toate felurile. Illyrio a promis. În noaptea asta 
trebuie să arăţi ca o prinţesă. 

O prințesa, se gândi Dany. Uitase cum era asta. Poate că 

nici nu ştiuse vreodată. 

- De ce ne dă atât de multe? întrebă ea. Ce vrea de la 
noi? 

Timp de aproape jumătate de an locuiseră în casa 
magisterului, hrănindu-se cu mâncarea lui, cocoloşiţi de 
slujitorii săi. Dany avea treisprezece ani, destul de mult ca 
să ştie că astfel de daruri arareori veneau fără un preţ aici, în 
oraşul liber Pentos. 

- Illyrio nu-i prost, spuse Viserys. Era un tânăr sfrijit, cu 
mâini neastâmpărate şi o căutătură febrilă în ochii săi 


liliachii. Magisterul ştie că nu am să-mi uit prietenii când va 
veni ziua urcării mele pe tron. 

Dany nu zise nimic. Magister lIllyrio era un neguţător de 
mirodenii, pietre preţioase, oase de dragon şi alte lucruri mai 
puţin plăcute. Avea prieteni în toate cele Nouă Oraşe Libere, 
se spunea, şi chiar mai departe, în Vaes Dothrak şi pe 
tărâmurile fabuloase de lângă Marea de Jad. Se mai spunea 
că nu avusese niciodată un prieten pe care să nu-l fi vândut, 
cu voioşie, pentru un preţ potrivit. Dany pleca urechea la ce 
se vorbea pe stradă şi auzise aceste lucruri, dar ştia că era 
mai bine să nu-l întrebe nimic pe fratele său, când acesta-şi 
ţesea visele. Furia lui era ceva îngrozitor când era stârnită. 
Viserys o numea „trezirea balaurului”. 

Fratele ei agăţă rochia lângă uşă. 

- Illyrio va trimite sclavele să te îmbăieze. Asigură-te că 

scapi de duhoarea din grajduri. Kha/ Drogo are o mie de 
28 

cai, dar în noaptea asta caută un alt fel de călărie. O 
studie cu ochi critici. Stai tot aplecată! Ridică-ţi umerii! ÎI 
trase umerii înapoi cu mâinile sale. Lasă-i să vadă că acum 
ai toate formele unei femei. Degetele sale trecură uşor peste 
sânii ei îmbobociţi şi-i strânseră un sfârc. N-ai să mă faci de 
râs la noapte. Dacă ai s-o faci, vei avea de tras cu mine. Nu 
vrei să trezeşti balaurul, nu-i aşa? Degetele lui o răsuciră, iar 
ea simţi ciupitura prin materialul aspru al tunicii. Nu-i aşa? 
repetă el. 

- Nu, spuse Dany cu sfială. 

Fratele ei surâse. 

- Bine. Îl atinse părul aproape cu afecţiune. Când vor 
scrie istoria domniei mele, soră dragă, vor spune că a 
început în noaptea asta. 

După ce plecă el, Dany se duse la fereastră şi privi cu 
melancolie spre apele golfului. Turnurile pătrate, din 
cărămidă, din Pentos erau siluete negre profilate înaintea 
soarelui care apunea. Dany putea auzi cântarea preoţilor 


roşii, pe când aprindeau focurile de noapte, şi ţipetele 
copiilor zdrenţăroşi care se jucau dincolo de zidurile curţii. 

Pentru o clipă îşi dori să fie acolo, cu ei, desculţă şi cu 
respiraţia tăiată, îmbrăcată în cârpe, fără trecut şi fără 

viitor, fără nici o obligaţie de a participa la ospăţul lui 
Khal Drogo. 

Undeva, dincolo de apus, peste marea îngustă, se afla un 
tărâm cu dealuri înverzite şi câmpii pline cu flori şi» 

râuri repezi, unde turnuri din piatră neagră se ridicau în 
mijlocul măreţilor munţi albaştri-cenuşii, iar cavaleri înzăuaţi 
luptau sub flamurile stăpânilor. Dothraki numeau acel tărâm 
Rhaesh Andahli, tărâmul Andalilor. În Oraşele Libere> se 
vorbea de Westeros şi de Regatele Apusului. 

Fratele ei avea pentru el un nume simplu. „Tărâmul 
nostru”, îi spunea. Cuvintele erau ca o rugăciune pentru el. 

Dacă le rostea destul de des, era sigur că şi zeii le 
auzeau. 

„Al nostru de drept, luat de la noi prin trădare, dar încă al 
nostru, al nostru pentru totdeauna. Nu te apuci să furi de la 
un balaur, oh nu! Balaurul îşi va aminti.” 

Şi poate că balaurul îşi amintea, însă Dany nu putea. Nu 
văzuse niciodată acest tărâm despre care fratele ei spunea 
că le aparţine, acest domeniu dincolo de marea îngustă. 

Acele locuri despre care vorbea, Casterly Rock şi Eyrie, 29 

Highgarden şi Valea Arryn, Dorne şi Insula Chipurilor, 
erau doar cuvinte pentru ea. Viserys fusese un băiat de opt 
ani când au fugit de pe domeniul Regelui pentru a scăpa de 
armatele în marş ale Uzurpatorului, însă Daenerys abia 
mişca în pântecul mamei lor. 

Totuşi, uneori Dany îşi imagina cum fusese, atât de desiîi 
povestise fratele ei toate astea. Fuga în noapte spre Piatra 
Dragonului, licărirea luminii pe pânzele negre ale corabiei. 

Fratele ei, Rhaegar, luptându-se cu Uzurpatorul în apele 
însângerate ale Tridentului, murind pentru femeia pe care o 
iubea. Cedarea Domeniului Regelui de către unii pe care 
Viserys îi numea căţeii Uzurpatorului, nobilii Lannister şi 


Stark. Prinţesa Elia de Dorne rugându-se pentru milă, pe 
când moştenitorul lui Rhaegar era smuls de la sânul ei şi 
ucis sub ochii ei. Craniile lustruite ale ultimilor dragoni, 
holbându-se orbeşte jos, de pe pereţii sălii tronului, în timp 
ce Regicidul deschidea beregata Tatălui cu o sabie aurită. 

Ea se născuse la Piatra Dragonului, la nouă luni după 

fugă, în vreme ce o furtună de vară ameninţa să rupă 

ancorajele insulei. Se spunea că furtuna fusese 
îngrozitoare. Flota Targaryeneană fusese zdrobită în timp ce 
stătea la ancoră şi blocuri uriaşe de piatră erau smulse de pe 
parapeţi şi trimise bubuind în apele sălbatice ale mării 
înguste. Mama sa murise născând-o, iar pentru asta fratele 
ei, Viserys, nu o iertase niciodată. 

Nu-şi amintea nici de Piatra Dragonului. Trebuiseră să 

fugă din nou, chiar înainte ca fratele Uzurpatorului să-şi 
pună în mişcare noua sa flotă. De atunci, numai Piatra 
Dragonului însăşi, vechea cetate de scaun a Casei lor, 
rămăsese din Cele Şapte Regate care fuseseră, odată, ale lor. 
Dar nu va mai fi aşa pentru multă vreme. Garnizoana era 
pregătită să-i vândă Uzurpatorului, însă într-o noapte, Ser 
Willem  Darry şi patru dintre oamenii săi credincioşi 
năvăliseră şi-i furaseră pe amândoi, împreună cu dădaca ei, 
plecând pe mare sub protecţia beznei, îndreptându-se spre 
siguranţa coastei Braavosiane. 

ŞI-I amintea, vag, pe Ser Willem, un bărbat masiv ca un 
urs, pe jumătate orb, mugind şi răcnind ordine de pe patul 
lui de boală. Servitorii trăiau cu groaza de el, însă el fusese 
întotdeauna blând cu Dany. Îi spunea „Mica Prinţesă” şi, 
uneori, „Doamna mea”, iar palmele lui erau moi ca pielea 30 

veche. Însă nu-şi părăsea niciodată patul şi mirosul bolii 
se ţinea de el ziua şi noaptea, o miasmă fierbinte, umedă, 
lipicioasă şi dulceagă. Asta fusese pe când trăiseră în 
Braavos, în casa cea mare cu poartă roşie. Acolo, Dany 
avusese propria ei încăpere, cu un lămâi afară, lângă 

fereastra ei. După ce murise Ser Willem, servitorii 
furaseră 


puţinii bani pe care-i mai aveau şi, foarte curând, fură 
daţi afară din casa cea mare. Dany plânsese când poarta 
roşie se închisese în urma lor pentru totdeauna. 

De atunci tot rătăciseră, de la Braavos la Myr, de la Myrla 
Tyrosh şi Qohor şi Volantis şi Lys, fără să stea prea mult în 
nici un loc. Fratele ei nu permitea asta. Asasinii năâimiţi de 
Uzurpator erau mereu aproape de ei, insista el, deşi Dany nu 
văzuse nici unul. 

La început, magisterii şi arhonţii şi prinții negustori erau 
bucuroşi să-i primească pe ultimii Targaryeni în casele lor şi 
la masa lor, dar anii trecură şi Uzurpatorul continua să 

şadă pe Tronul de Fier, uşile se închiseră şi viaţa le 
devenise din ce în ce mai grea. Anii trecuţi fuseseră 

obligaţi să-şi vândă şi ultimele odoare, iar acum chiar şi 
moneda pe care o luaseră din coroana Mamei se dusese. 

Pe străzile dosnice şi în tavernele din Pentos, fratelui ei i 
se spunea „regele cerşetor”. Dany nu voia să afle cum îi 
spuneau ei. 

- Le vom lua pe toate înapoi într-o zi, scumpă surioară, îi 
promitea el. Uneori, mâinile ei tremurau când îi vorbea 
despre asta. Bijuteriile şi mătăsurile, Piatra Dragonului şi 
Domeniul Regelui, Tronul de Fier şi cele Şapte Regate, tot ce 
ne-au furat, le vom lua înapoi. 

Viserys trăia pentru ziua aceea. Tot ceea ce voia însă 

Daenerys era casa cea mare cu poarta roşie, lămâiul de 
lângă fereastra ei şi copilăria pe care nu o cunoscuse 
niciodată. În uşă se auzi un ciocănit uşor. 

- Intră, spuse Dany, plecând de la fereastră. 

Servitoarele lui Illyrio intrară făcând plecăciuni şi se 
puseră pe treabă. Erau sclave, un dar de la unul dintre mulţii 
prieteni Dothraki ai magisterului. În oraşul liber Pentos nu 
exista sclavie. Ele, însă, erau sclave. Bătrâna, mică şi 
cenuşie ca un şoarece, nu spunea niciodată nici mi cuvânt, 
însă fata nu tăcea o clipă. Era favorita lui Illyrio, o fetişcană 
de şaisprezece ani care sporovăia mereu în timp 31 


ce lucra. Îl umplură baia cu apă fierbinte, adusă de la 
bucătărie, şi o parfumară cu uleiuri înmiresmate. Fata i rase 
tunica grosolană peste capul lui Dany şi o ajutară să 

intre în cadă. Apa era aproape fiartă, însă Daenerys nu se 
strâmbă şi nici nu ţipă. Îi plăcea căldura. O făcea să se simtă 
curată. În afară de asta, fratele ei îi spusese adesea că nimic 
nu era prea fierbinte pentru un Targaryenean. 

„Casa noastră este cea a Dragonului”, zicea el. „Focul 
circulă prin sângele nostru.” 

Bătrâna îi spălă îndelung părul lung, argintiu, şi-i 
descurcă încet smocurile încâlcite, totul în tăcere. Fata îi 
frecă spatele şi picioarele şi-i spuse cât era de norocoasă. 

- Drogo este atât de bogat, încât până şi sclavii lui poartă 
gulere aurite. În kha/asar-ul lui călăresc o sută de mii de 
oameni, iar palatul lui din Vaes Dothrak are două 

sute de încăperi cu uşi din argint masiv. 

Dar mai erau multe altele, foarte multe, şi ce bărbat 
chipeş era Kharul , atât de înalt şi de fioros, cel mai bun 
călăreț care urcase vreodată pe un armăsar, un arcaş 

diavolesc. 

Daenerys nu spuse nimic. Ea-şi închipuise întotdeauna că 
se va căsători cu Viserys când îi va veni vremea. Timp de 
secole, Targaryenii se căsătoriseră frate cu soră, de când 
Aegon Cuceritorul îşi luase surorile de soaţe. Linia trebuia 
menţinută pură, îi spusese Viserys de o mie de ori; sângele 
lor era regesc, sângele aurit al bătrânei Valyria, sângele unui 
dragon. Dragonii nu se împerecheau cu sălbăticiunile din 
câmpii, iar Targaryenii nu-şi amestecau sângele cu cel al 
unor oameni mai prejos decât ei. Totuşi, acum Viserys 
plănuia să o vândă unui străin, unui barbar. 

Când fu curată, sclavele o ajutară să iasă din apă şi o 
uscară cu prosoapele. Fata îi pieptănă părul până ce luci 
precum argintul topit, în vreme ce bătrâna o unse cu 
parfumul florilor de pe câmpiile Dothraki, o picătură la 
fiecare încheietură, în spatele urechilor, pe vârful sânilor şi 
ultima, rece pe buzele ei, acolo între picioare. O îmbrăcară 


în lenjeria vaporoasă pe care o trimisese Magisterul 
lllyrio, apoi în rochia de mătase grea, pentru a-i .uluce 
violetul în ochi. Fata strecură sandalele aurite pe picioarele 
ei, în timp ce bătrâna îi prinse tiara în păr şi-i puse brățări 
aurite, încrustate cu ametiste, la încheieturi. Ultimul fu 
colierul, un 32 

ornament greu, aurit, gravat cu vechile glifuri Valyriene. 

- Acum arâtaţi ca o prinţesă, zise fata dintr-o răsuflare 
când terminară. 

Dany se uită la imaginea ei în oglinda argintată pe care, 
prevăzător, o trimisese Illyrio. O prințesă, se gândi ca, apoi 
îşi aminti că fata spusese că Drogo era atât de bogat, încât 
sclavii lui purtau gulere aurite. Simţi o răceală bruscă şi 
pielea de pe braţele dezgolite i se făcu de gâscă. Fratele ei 
aştepta în holul rece de la intrare, aşezat la marginea 
bazinului, plimbându-şi mâna în apă. Se ridică atunci când 
îşi făcu ea apariţia şi o examina cu priviri cercetătoare. 

- Stai acolo, îi spuse. Întoarce-te. Da. Bine. Arăţi bine. 

- Regeşte, zise Magisterul Illyrio, trecând de un portal. 

Mergea cu o eleganţă surprinzătoare pentru un bărbat 
atât de masiv. Pe sub faldurile libere ale mătăsurilor de 
culoarea flăcării, inele de grăsime tresăreau în ritmul 
mersului. Pe fiecare deget sclipeau pietre preţioase; iar 
barba bifurcată şi-o unsese atât de mult cu ulei, încât lucea 
ca aurul adevărat. 

- Fie ca Stăpânul Luminii să te acopere de binecuvântări 
în această zi fastă, Prinţesă Daenerys, spuse magisterul pe 
când o lua de mână şi îşi înclină capul, dezvăluind câţiva 
dintre dinţii lui strâmbi prin aurul bărbii. Este o viziune, 
Alteța Voastră, îi zise apoi fratelui ei. Drogo va fi copleşit. 

- E prea slăbânoagă, făcu Viserys. Părul său, de acelaşi 
blond-argintiu ca al ei, fusese strâns în spate şi prins cu o 
broşa din os de dragon. Era o imagine aspră, care sublinia 
liniile alungite ale chipului său. Mâna i se odihnea pe garda 
sabiei pe care i-o împrumutase Illyrio. 


- Eşti sigur că lui Khal Drogo îi place ca femeile lui să fie 
atât de tinere? 

- A avut deja sângerarea. Are destui ani pentru un Kba!/, îi 
spuse lIllyrio, nu pentru prima dată. Uită-te la ea. Părul 
argintiu-auriu, ochii purpurii... Este din sângele bătrânei 
Valyria, nu-i nici o îndoială, nici una... Şi e născută din neam 
ales - fiica bătrânului rege, sora celui nou, nu se poate să 
nu-l vrăjească pe Drogo al nostru. 

Când îi eliberă mâna, Daenerys se pomeni tremurând. 

- Prespun..., rosti cu îndoială în glas fratele ei. Sălbaticii 
au gusturi ciudate. Băieți, cai, oi... 

- Mai bine să nu-i sugerezi asta lui Kha/ Drogo, spuse 33 

Ilyrio. 

În ochii liliachii ai fratelui ei luci furia. 

- Mă iei drept smintit? 

Magisterul se înclină uşor. 

- Te iau drept rege. Regilor le lipseşte prudenţa 


oamenilor obişnuiţi. Scuzele mele dacă te-am ofensat. 

Se întoarse şi bătu din palme chemându-şi slujitorii. 

Străzile din Pentos erau într-o beznă totală când porniră 

în lectica sculptată a lui Illyrio. Înaintea lor mergeau doi 
servitori care le luminau calea, purtând torţe ornate, cu ulei, 
cu geamuri din sticlă de un albastru-deschis, în vreme ce o 
duzină de bărbaţi puternici purtau prăjinile lecticii pe umerii 
lor. După draperii era un aer cald şi stătut. Dany putea simţi 
duhoarea cărnii palide a lui Illyrio prin norul de parfumuri 
grele. 

Fratele ei, trântit pe perne lângă ea, nu băgă de seamă 

asta. Mintea lui era departe, peste marea îngustă. 

- Nu ne va trebui întregul său khalasar, rosti Viserys. 

Degetele sale se jucau cu garda sabiei de împrumut, deşi 
Dany ştia că nu folosise niciodată o sabie. Zece mii ne vor fi 
îndeajuns, aş putea mătura cele Şapte Regate cu zece mii 
de urlători Dothraki. Domeniul întreg se va ridica pentru 
regele său cel adevărat. Tyrell, Redwyne, Darry, Greyjoy nu 


au mai multă dragoste pentru Uzurpator decât mine. 
Dornishmenii ard de nerăbdare să-i răzbune pe Elia şi pe 
copiii ei. lar poporul va fi de partea noastră. Îşi cere regele. 
Privi spre Illyrio cu nelinişte şi întrebă: Nu-i aşa! 

- E poporul tău şi te iubeşte cu adevărat, făcu Magister 
Illyrio împăciuitor. În avanposturile de pe întregul domeniu, 
bărbaţii închină în secret în sănătatea ta, în vreme ce 
femeile ţes flamuri cu dragoni şi le ascund pentru ziua când 
te vei întoarce de peste ape. Ridică puternic din umeri. Sau 
cel puţin aşa-mi spun iscoadele mele. 

Dany nu avea iscoade şi nici o cale dea şti ce făceau toţi 
sau ce gândeau cei de peste marea îngustă, însă nu avea 
încredere în vorbele dulci ale lui Illyrio, aşa cum nu se 
încredea în nimic legat de el. Fratele ei dădea însă din cap 
cu râvna. 

- O să-l ucid pe Uzurpator chiar eu, promise el, care nu 
omorâse niciodată pe nimeni, aşa cum l-a ucis şi el pe fratele 
meu, Rhaegar. Şi pe Lannister, Regicidul, pentru ce 34 

i-a făcut tatălui meu. 

- Ăsta ar fi cel mai potrivit lucru, zise Magister Illyrio. 

Dany putea vedea şi cea mai firavă umbră de zâmbet 
rotunjindu-i buzele pline, însă fratele ei nu observa nimic. 

Dând din cap, trase deoparte o draperie şi se uită în gol 
în noapte, iar Dany ştiu că purta, din nou, bătălia pentru 
Trident. 

Conacul cu nouă turnuri al lui Khal/ Drogo era aşeza pe 
lângă apele golfului, zidurile sale înalte, din cărămidă, erau 
năpădite de iederă albicioasă. Îl fusese dat kharului de 
magisterii din Pentos, le spusese Illyrio. Oraşele Libere erau 
mereu generoase cu stăpânii Caselor. 

- Nu pentru că ne-am teme de aceşti barbari, le spuse 
lllyrio cu un zâmbet. Stăpânul Luminii ar apăra zidurile 
oraşului nostru şi împotriva a un milion de Dothrakiori cel 
puţin aşa promit preoţii roşii... Totuşi, de ce să ne punem 
norocul la încercare, când prietenia lor este atât de uşor de 
câştigat? 


Lectica lor fu oprită în faţa porţilor şi draperiile trase 
brutal de unul dintre soldaţii de gardă. Avea pielea arămie şi 
ochii castanii ai unui Dothraki, însă faţa îi era lipsită de păr 
şi pe cap purta coiful ascuţit, din bronz, al Neîntinaţilor. 

Îl privi pe toţi cu răceală. Magisterul Illyrio mormăi ceva 
spre el în limba aspră Dothraki; soldatul răspunse pe acelaşi 
ton şi le făcu semn să treacă de porţi. 

Dany observă că mâna fratelui său era încleştată pe 
mânerul sabiei împrumutate. Arăta aproape la fel de speriat 
pe cât se simţea ea. 

- Eunuc obraznic, mormăi Viserys pe când lectica se puse 
în mişcare spre conac. 

Cuvintele Magisterului Illyrio erau muiate în miere. 

- La ospăţul din noaptea asta vor veni foarte mulţi 
oameni importanţi. Astfel de oameni au duşmani. Kha!- ul 
trebuie să-şi protejeze oaspeţii, tu însuţi fiind unul de prim 
rang printre ei. Nici nu-i de mirare că Uzurpatorul ar plăti 
foarte bine pentru capul tău. 

- Oh, da, rosti Viserys sumbru. A şi încercat, Illyrio, iţi 
spun asta. Asasinii săi năimiţi ne urmăresc pretutindeni. 

Sunt ultimul dragon şi nu va dormi bine cât timp trăiesc 
eu. 

Lectica încetini şi se opri. Draperiile fură date la o parte şi 
un sclav întinse mâna pentru a o ajuta pe Daenerys să 

35 

coboare. Gulerul său, remarcă ea, era din bronz m dinar. 

Urmă fratele său, cu mâna încă strânsă tare pe mânerul 
sabiei. Pentru a-l pune pe picioare pe Magister Illyrio fu 
nevoie de doi bărbaţi puternici. 

În interiorul conacului, aerul era încărcat cu mireasma 
mirodeniilor, mirosea a foc întețit, lămâi şi scorţişoară. Fură 

escortaţi prin holul de la intrare, unde vitralii colorate 
înfăţişau Pieirea Valyriei. În torţele de fier întunecat aşezate 
de-a lungul pereţilor ardea uleiul. Sub o boltă de frunze 
împletite în piatră, un eunuc le anunţă sosirea. 


- Viserys din Casa Targaryen, al Treilea pe Numele său, 
strigă el, cu vocea înaltă şi moale. Rege al Andalilor şi 
Rhoynar şi al Primilor Oameni, Stăpân al celor Şapte Regate 
şi Protector al Domeniului. Sora sa, Daenerys Stormborn, 
Prinţesa Pietrei Dragonului. Onorabila sa gazdă, lIllyrio 
Mopatis, Magister al Oraşului Liber Pentos. 

Trecură de eunuc, intrând într-o curte cu colonade, 
năpădite de iederă albicioasă. Lumina lunii aşeza peste 
frunze luciri ca de os şi argint, pe când oaspeţii se plimbau 
printre ele. Mulţi erau stăpâni ai Caselor Dothraki, bărbaţi 
masivi, cu pielea roşiatic-maronie, mustăţi pleoştite prinse 
cu inele de metal, păr negru, uns şi împletit* de care atârnau 
clopoței. Totuşi, printre ei se strecurau călăreţi liberi şi 
mercenari din Pentos şi Myr şi Tyrosh, un preot roşu, chiar 
mai gras decât Illyrio, bărbaţi păroşi din Portul Ibben şi nobili 
din Insulele Verii, cu pielea la fel de neagră 

ca abanosul. Daenerys îi privea cuprinsă de uimire şi-şi 
dădu seama, cu un început abrupt de teamă, că era singura 
femeie prezentă. 

lllyrio şopti spre ei: 

- Cei trei, de colo, sunt gărzile lui Drogo. Lângă coloană 

este Kha/ Moro cu fiul său, Rhogoro. Bărbatul cu barba 
verde este fratele Arhontelui de Tyrosh, iar cel din spatele lui 
este Ser Jorah Mormont. 

Ultimul nume o surprinse pe Daenerys. 

- Un cavaler? 

- Exact. Illyrio zâmbi în barbă. Uns cu cele şapte uleiuri 
de către înaltul Septon în persoană. 

- Ce face aici? 

- Uzurpatorul îi voia capul. Un afront minor. A vândut 
câţiva braconieri unui negustor de sclavi din Tyrosh în loc 36 

să-i ofere Rondului de Noapte. O lege absurdă. Un bărbat 
ar trebui să poată să facă ce vrea cu sclavii săi. 

- Aş vrea să vorbesc cu Ser Jorah înainte de sfârşitul 
nopţii, spuse fratele ei. 


Dany se pomeni privind curioasă spre cavaler. Era un 
bărbat mai vârstnic, trecut de patruzeci de ani, cu chelie, 
ilar încă puternic şi vânjos. În locul mătăsurilor şi 
bumbacului, purta lână şi piele. Tunica sa era de un verde- 

închis, brodată cu ceva ce semăna cu un urs negru, 
înălţat pe două picioare. Încă-l mai privea pe acest bărbat 
neobişnuit, din ţara sa natală pe care nu o cunoscuse 
niciodată, când Magister Illyrio puse o mână jilavă pe umărul 
ci dezgolit. 

- Pe aici, dulce Prinţesă, şopti el, acolo-i însuşi kharul . 

Dany ar fi vrut să fugă şi să se ascundă, însă fratele ei o 
urmărea cu privirea şi, dacă-l nemulţumea, ştia că va trezi 
balaurul. Neliniştită, se răsuci şi-l privi pe bărbatul despre 
care Viserys spera că o va cere în căsătorie înainte ca 
noaptea să se încheie. 

Fata sclavă nu greşise cu mult, se gândi ea. Kha/ Drogo 
era cu un cap mai înalt decât cel mai înalt dintre bărbaţii din 
jur, dar cumva avea un pas uşor, la fel de grațios ca o 
panteră din menajeria lui |llyrio. Era mai tânăr decât crezuse 
ea, nu avea mai mult de treizeci de ani. Pielea sa era de 
culoarea cuprului lustruit, iar mustăţile groase îi erau prinse 
în inele de aur şi bronz. 

- Trebuie să merg şi să-mi exprim omagiile, zise Magister 
lllyrio. Aşteptaţi-mă. Am să-l aduc aici. 

Fratele ei o apucă de braţ şi degetele sale o strânseră 

atât de tare încât o duru. 

- ÎI vezi pletele, dulce surioară? Pletele lui Drogo erau 
negre precum miezul nopţii şi încărcate de ulei aromat, pline 
de clopoței care clincăneau uşor la fiecare mişcare a sa. 
Depăşeau talia şi chiar fesele, capătul lor frecându-se de 
spatele pulpelor. 

- Vezi cât sunt de lungi? zise Viserys. Când Dothraki sunt 
înfrânți în luptă, îşi taie părul în semn de căinţă, pentru ca 
lumea să le cunoască ruşinea. Kha/ Drogo nu a pierdut nici o 
bătălie. El este Aegon Stăpânul Dragonilor, iar tu îi vei fi 
regina. 


Dany se uită spre Khal Drogo. Chipul său era dur şi crud, 
37 

ochii erau la fel de reci şi întunecaţi ca onixul. Fratele ei o 
rănea uneori, atunci când trezea balaurul, dar nu o 
înspăimânta aşa cum o făcea acest bărbat. 

- Nu vreau să fiu regina lui, se auzi spunând cu un glas 
pierit şi subţire. Te rog, te rog, Viserys, nu vrea, du-mă 

acasă. 

- Acasă? îşi menținea vocea potolită, dar ea putu ghici 
furia în intonaţia lui. Cum vom ajunge noi acasă, dragă 

surioară? Ne-au luat casa! O trase în umbră, departe de 
alte priviri, degetele lui afundându-se în pielea ei. Cum o sa 
ajungem noi acasă? repetă el, referindu-se la Domeniul 
Regelui, la Piatra Dragonului şi toate pământurile pe care le 
pierduseră. 

Dany se gândise doar la încăperile lor din casa lui Illyrio, 
cu siguranţă, nu la adevăratul lor cămin, la tot ce avuseseră, 
însă fratele ei nu voia să audă de aşa ceva. 

Pentru el nu mai exista nici o casă. Nici chiar casa 
imensă, cu poarta roşie, nu fusese casa lui. Degetele sale se 
strânseră şi mai tare pe braţul ei, cerând un răspuns. 

- Nu ştiu..., spuse ea în cele din urmă, iar vocea i se 
frânse. În ochi îi apărură lacrimi. 

- Eu da, rosti el cu asprime. Ne întoarcem acasă cu o 
armată, dragă surioară. Cu armata lui Khal/ Drogo, aşa vom 
ajunge acasă. lar dacă trebuie să te măriţi cu el şi să te culci 
cu el pentru asta, aşa vei face. Îi zâmbi. Am să las întregul 
lui Khalasar să se împreuneze cu tine dacă va treimi, dragă 
soră, toţi cei patruzeci de mii de oameni şi armăsarii lor de 
asemenea dacă asta va trebui ca să-mi adun armata. Fii 
mulţumită că este numai Drogo. Cu timpul, s-ar putea chiar 
să ajungi să-ţi placă. Acum şterge- 

ţi ochii. Illyrio îl aduce aici şi nu trebuie să te vadă plânsă. 

Dany se întoarse şi văzu că era adevărat. Magister Illyrio, 
numai un zâmbet şi plecăciuni, îl însoțea pe Kha!/ Drogo spre 
ei. Îşi şterse cu dosul mâinii lacrimile necăzute. 


- Zâmbeşte, şopti Viserys nervos, iar mâna îi căzu pe 
mânerul sabiei. Şi îndreaptă-te de spate. Lasă-l să vadă că 

ai sâni. Numai Zeii ştiu că şi aşa sunt mici. 

Daenerys zâmbi şi se îndreptă de spate. 

38 

EDDARD 

Oaspeţii se scurgeau printre porţile castelului într-un râu 
de aur şi argint şi oţel lustruit, cam trei sute de oameni, o 
făloasă defilare de purtători de flamuri şi cavaleri, un 
amestec de mercenari şi oşteni. Deasupra capetelor lor, zeci 
de flamuri aurite se zbăteau înainte şi înapoi în vântul din 
nord, purtând blazonul cerbului încoronat al Casei 
Baratheon. 

Ned îi cunoştea pe mulţi dintre oşteni. lată-l pe Ser Jaime 
Lannister, cu părul la fel de strălucitor precum aurul 
prelucrat, şi dincolo era Sandor Clegane, cu îngrozitoarea lui 
faţă arsă. Băiatul înalt de lângă el putea fi numai prinţul 
moştenitor, iar omuleţul acela pipernicit din spatele lor era, 
în mod sigur, pezevenghiul de Tyrion Lannister. 

Totuşi, bărbatul uriaş din capul coloanei, flancat doi 
cavaleri în mantiile albe ca zăpada ale Gărzii Regelui, părea 
aproape un străin pentru Ned... până în clipa când sări de pe 
spinarea calului său de luptă cu un răget familiar şi-l prinse 
într-o îmbrăţişare feroce. 

- Ned! Ah, ce bine să-ţi văd faţa asta a ta îngheţată. 

Regele îl măsură din cap până-n picioare şi râse. Nu te-ai 
schimbat deloc. 

Asta ar fi putut spune şi Ned. În urmă cu cincisprezece 
ani, când călăriseră tot mai departe pentru a câştiga un tron, 
Stăpânul Sfârşitului Furtunii era proaspăt bărbierit şi 
musculos ca în fanteziile unei fecioare. La un metru optzeci, 
îi domina pe cei mai scunzi decât el, iar când îşi punea 
armura şi coiful cu coarne de cerb al Casei sale, devenea un 
adevărat gigant. Avusese şi forţa unui gigant, arma sa 
preferată fiind un ciocan de luptă, ascuţit, din fier, pe care 


Ned abia dacă-l putea clinti. În acele zile, mirosul pielii şi 
sângelui stăruia asupra lui ca un parfum. 

Acum, era chiar parfumat şi avea o cingătoare care se 
potrivea cu statura lui. Ned îl văzuse pe rege cu nouă ani 
înainte de răzmeriţa lui Balon Greyjoy, când cerbul şi lupul 
străvechi îşi uniseră forţele pentru a pune capăt pretențiilor 
autoproclamatului Rege al Insulelor de Fier. Din noaptea în 
care se aflaseră unul lângă celălalt în citadela înfrântă a lui 
Greyjoy, unde Robert acceptase predarea nobilului rebel, iar 
Ned îl luase ca ostatic şi pupil pe fiul acestuia, Theon, se 39 

îngrăşase cu cel puţin opt kilograme. O barbă, la fel de 
aspră ca sârma neagră, îi acoperea falca pentru a-i ascunde 
bărbia dublă şi osânza regală acumulată sub ea, însă nimic 
nu-i putea ascunde hurta sau cercurile negre din jurul 
ochilor. 

Cu toate astea, Robert era regele lui Ned acum, şi nu doar 
un prieten, aşa că spuse: 

- Maiestatea Voastră, Winterfell vă aparţine. 

Tot atunci şi ceilalţi începură să descalece, iar grăjdarii se 
grăbiră să ia în primire armăsarii. Regina lui Robert, Cersei 
Lannister5 îşi făcu apariţia mergând la pas împreună 

cu copiii săi cei mici. Casa pe roţi în care se deplasau, o 
caleaşca uriaşă cu două niveluri, din stejar impregnat cu 
uleiuri şi din metal forjat, trasă de patruzeci de cai puternici, 
de povară, era prea lată ca să treacă de porţile castelului. 
Ned îngenunche în zăpadă pentru a săruta inelul reginei, în 
vreme ce Robert o îmbrăţişa pe Catelyn ca pe o soră de mult 
pierdută şi regăsită. Apoi copiii fură împinşi înainte, 
prezentaţi şi acceptaţi de ambele părţi. 

Nici nu se încheiaseră aceste formalităţi de salut, că 

regele spuse gazdei sale: 

- Du-mă la cripta ta, Eddard. Vreau să-mi prezint 
omagiile. 

Ned îi fu recunoscător pentru asta, pentru că-şi amintea 
de ea după atâţia ani. Ceru o torţă. Nu mai erau necesare 
alte cuvinte. Regina începuse să protesteze. Călătoreau din 


zorii zilei şi toţi erau obosiţi şi înfriguraţi; desigur, ar fi 
trebuit să se pună întâi pe picioare. Morţii mai puteau 
aştepta. Nu spusese mai mult de atât! Robert îi aruncă o 
privire, iar fratele ei geamăn, Jaime, o luă cu grabă de braţ, 
iar ea nu mai spuse nici un cuvânt Coborâră în criptă 

împreună, Ned şi acest rege p care abia îl putea 
recunoaşte. Treptele şerpuitoare, s; pate în piatră, erau 
înguste. Ned deschise calea, cu torţa în mană. 

- Începusem să cred că nu vom mai ajunge niciodată la 
Winterfell, i se plânse Robert. În sud, după cum se vorbeşte 
despre cele Şapte Regate ale mele, oamenii par să uite că 

partea ta este la fel de mare cât toate celelalte şase la un 
loc.- Sper că v-a plăcut călătoria, Maiestatea Voastră. 

Robert pufni. 

40 

- Mlaştini şi păduri şi ţarini, şi doar câte un han decent la 
nord de Gât. Nu am mai văzut niciodată o asemenea 
pustietate. Unde sunt oamenii tăi? 

- Mai mult ca sigur că sunt prea timizi ca să se arate, 
glumi Ned. 

Putea simţi răceala urcând pe scări, o răsuflare rece din 
adâncul pământului. 

- Regii sunt o apariţie rară în nord, pufni Robert. Mai mult 
ca sigur că oamenii se ascund sub zăpadă. Zăpada, Ned. 
Regele îşi puse o mână pe zid, de parcă ar fi vrut să 

se sprijine pe când cobora. 

- Zăpezile târzii, de vară, sunt destul de obişnuite, zise 
Ned. Sper că nu v-au deranjat. De obicei, sunt destul de 
blânde. 

- Să-ţi ia Ceilalţi zăpezile tale blânde, înjură Robert. Ce se 
întâmplă iarna în acest loc? Mă apucă tremuratul numai 
când mă gândesc la asta. 

- lernile sunt grele, se învoi Ned. Dar Casa Stark le poate 
îndura. Întotdeauna a fost aşa. 

- Trebuie să vii în sud. Trebuie să guşti vara înainte să 


plece. La Highgarden sunt câmpii cu trandafiri aurii, care 
se întind cât poţi cuprinde cu ochii. Fructele sunt atât de 
bine pârguite că ţi se fărâmiţează în gură, pepenii, perele, 
prunele, nu ai gustat niciodată atâta dulceaţă. Vei vedea, ţi- 
am adus şi ţie. Chiar şi la Capătul Furtunii, cu tot cu vântul 
ăla din golf, zilele sunt atât de fierbinţi că abia te poţi mişca. 
Şi ar trebui să vezi oraşele, Ned! Flori peste tot, pieţele gem 
de alimente, vinul de vară este atât de ieftin şi de bun că te 
poţi îmbăta doar respirând aerul din jur. Toţi sunt graşi, beţi 
şi bogaţi. Râse şi se plesni pe burta lui umflată. Şi fetele, 
Ned! exclamă el, cu ochii scăpărând. Jur, femeile îşi pierd 
orice urmă de modestie la căldură. Înoată 

goale în râu, chiar lângă castel. Chiar şi pe stradă este 
prea cald pentru bumbac sau lână, aşa că se plimbă în 
rochiile acelea scurte, din mătase, dacă au arginţi, din 
bumbac dacă nu, dar toate sunt la fel când transpiră în ele 
şi, când pânza li se lipeşte de piele, par că sunt goale. 

Regele râdea fericit. Robert Baratheon fusese 
întotdeauna un bărbat cu pofte uriaşe, un bărbat care ştia 
cum să-şi respecte plăcerile. Asta nu era o acuzaţie pe care 
oricine o putea lăsa în faţa uşii lui Eddard Stark. Totuşi, Ned 
41 

nu se putu opri să remarce că aceste plăceri îl costau pe 
rege. Robert gâfâia când ajunseră la capătul treptelor, cu 
faţa roşie în lumina torţei. 

- Maiestatea Voastră, spuse Ned cu respect. 

Răsuci torţa într-un arc de cerc vast. Umbrele se mişcară 

şi se unduiră. Lumina pâlpâitoare atinse pietrele de la 
picioare şi se prelinseră de-a lungul unei lungi procesiuni de 
stâlpi de granit care parcă mărşăluiau înaintea lor, doi câte 
doi, în întuneric. Între stâlpi, morţii stăteau pe tronurile lor 
de piatră sprijinite de pereţi, aşezaţi cu spatele spre 
sarcofagele în care se aflau rămăşiţele lor pământeşti. 

- Ea e chiar la capăt, cu Tatăl şi Brandon. 

Deschise drumul printre coloane şi Robert îl urmă fără 


nici un cuvânt, zgribulindu-se în răcoarea subterană. Era 
întotdeauna răcoare aici. Paşii lor răsunau pe piatră şi 
reverberau în cavoul de deasupra pe când se deplasau 
printre morţii Casei Stark. Stăpânii Winterfellului îi priveau 
trecând. Efigiile lor erau săpate în lespezile care acopereau 
mormintele. Stăteau în şiruri lungi, ochii orbi holbându-se 
din bezna eternă, în vreme ce lupi străvechi, imenşi, din 
piatră, se încovrigau la picioarele lor. Umbrele în mişcare 
făceau ca figurile din piatră să parăvii. 

În virtutea unui străvechi obicei, în poala fiecărei statui a 
unui Stăpân al Winterfellului fusese lăsată o sabie lungă de 
fier, să ţină spiritele răzbunătoare în criptele lor. Cea mai 
veche sabie se transformase de mult în praf, rămânând 
numai câteva urme roşietice, acolo unde meniul se odihnise 
pe piatră. Ned se întrebă dacă asta însemna că 

acele spirite erau libere să cutreiere acum castelul. Spera 
că nu. Primii Stăpâni ai Winterfellului fuseseră bărbaţi la fel 
de aspri ca tărâmul pe care-l guvernaseră. În veacurile de 
dinaintea venirii peste mare a Stăpânilor Dragonilor, ei nu 
juraseră credinţă nimănui, considerându-se Regi ai Nordului. 

Ned se opri la ultimul mormânt şi ridică torţa cu ulei. 

Cripta continua în bezna dinaintea lor, dar dincolo de 
acel punct, mormintele erau goale şi dezvelite; găuri negre, 
aşteptându-şi morţii, aşteptându-i pe el şi pe copiii săi. Lui 
Ned nu-i plăcea să se gândească la asta. 

- Aici, spuse el regelui său. 

Robert dădu din cap în tăcere, îngenunche şi-şi plecă 

42 

fruntea. 

Erau trei morminte, unul lângă altul. Stăpânul Rickard 
Stark, tatăl lui Ned, avea o faţă prelungă şi netedul Pietrarul 
îl cunoscuse foarte bine. Stătea acolo într-o demnitate 
tăcută, degetele-i de piatră ţinând strâns sabia din poala lui, 
dar în viaţă, toate săbiile îl trădaseră. În două 

morminte mai mici, pe fiecare latură, erau copiii săi. 


Brandon avusese douăzeci de ani când murise, sugrumat 
la ordinele Regelui Nebun Aerys Targaryen, cu numai câteva 
zile înainte să se fi căsătorit cu Catelyn Tully de Riverrun. 
Tatăl său fusese obligat să-l vadă murind. 

Fusese un adevărat moştenitor al tronului, cel mai 
vârstnic, născut pentru a domni. 

Lyanna avusese numai şaisprezece ani, o copilă-femeie 
de o drăgălăşenie surprinzătoare. Ned o iubise din toată 

inima. Ea ar fi trebuit să-i fie mireasă. 

- A fost mult mai frumoasă ca aici, spuse regele după un 
moment de tăcere. Privirile-i stăruiră pe chipul Lyannei, de 
parcă ar fi putut s-o aducă înapoi la viaţă. În cel din urmă, se 
ridică dificil din cauza propriei sale greutăţi. Ah, la naiba, 
Ned, a trebuit s-o înmormântezi chiar în locul ăsta? Glasul 
său era răguşit, apăsat de amintirea durerii. Merita mai mult 
decât bezna... 

- A fost o Stark de Winterfell, spuse Ned încet. Acesta-i 
locul ei. 

- Ar trebui să fie pe un deal de pe aici, sub un copac cu 
fructe, cu soarele şi norii deasupra ei şi cu ploaia car s-o 
spele. 

- Am fost lângă ea când a murit, îi aminti Ned regelui. 

Voia să vină acasă, să se odihnească lângă Brandon şi 
Tatăl. 

Încă o mai putea auzi, din când în când. „Promite-mi”, se 
tânguise ea în încăperea care mirosea a sânge şi trandafiri. 

„Promite-mi, Ned.” Febra îi luase puterea şi vocea ei era 
slabă ca o şoaptă, dar când îşi dăduse cuvântul faţă de ea, 
frica dispăruse din ochii surorii sale. Ned îşi amintea felul în 
care zâmbise, cât de strâns le prinseseră degetele ei pe ale 
lui când plecase din viaţă, petalele de trandafir 
revărsânduse din palma ei, moarte şi înnegrite. După asta, 
nu-şi mai amintea nimic. Îl găsiseră ţinând încă trupul ei, 
amuţit de durere. Micul insular, Howland Reed, îi luase mâna 
dintr-a 43 

lui. Ned nu-şi mai amintea nimic din toate astea. 


- Când pot, îi aduc flori, zise el. Lyannei îi plăceau...florile. 

Regele îi atinse obrajii, degetele mângâind cu blândeţe 
piatra dură, de parcă ar fi fost vie. 

- Am jurat că-l voi ucide pe Rhaegar pentru ce i-a făcut. 

- Aţi jurat, îi reaminti Ned. 

- Numai o dată, făcu Robert amar. 

Trecuseră împreună prin vadul Tridentului pe când bătălia 
izbucnise în jurul lor, Robert cu ciocanul său de luptă şi 
coiful măreț, cu coarne, prinţul Targaryan înzăuat tot în 
negru. Pe pieptarul armurii era dragonul cu trei capete al 
Casei sale, alcătuit din rubine care străluceau ca focul în 
lumina soarelui. Apele Tridentului se scurgeau înroşite în 
jurul copitelor cailor pe când dădeau ocol lovind, din nou şi 
din nou, până ce ultima lovitură năprasnică a ciocanului lui 
Robert înfundă dragonul şi pieptul de dedesubtul lui. Când 
Ned ajunsese în cele din urmă la locul luptei, Rhaegar zăcea 
mort în pârâu, în vreme ce oamenii din ambele armate 
răscoleau apele clocotitoare în căutarea rubinelor smulse din 
armură. 

- În visele mele îl omor în fiecare noapte, admise Robert. 

O mie de morţi sunt încă mai puţine decât merită. 

Ned nu putea adăuga nimic la asta. După un moment de 
tăcere, spuse: 

- Ar trebui să ne întoarcem, Maiestatea Voastră. Soţia vă 

aşteaptă. 

- S-o ia Ceilalţi pe nevastă-mea, mormăi Robert cu 
acreală, dar o porni înapoi pe unde veniseră, paşii săi 
duduind grei. Şi dacă mai aud încă o dată „Maiestatea 
Voastră”, îţi înfig capul într-o prăjină. Suntem mai mult de 
atât unul pentru celălalt. 

- Nu am uitat, răspunse Ned calm. Când regele nu 
răspunse, continuă: Povesteşte-mi de Jon. 

Robert scutură din cap. 

- Nu am mai văzut încă un bărbat ofilindu-se atât de 
repede. Am organizat un turnir de onomastica fiului meu. 


Dacă l-ai fi văzut pe Jon atunci, ai fi putut jura că va trăi 
veşnic. Patru nopţi mai târziu era mort. Boala a fost ca un foc 
în pântecele lui. L-a ars pe dinăuntru. Se opri lângă un stâlp, 
în faţa mormântului unui Stark mort de mult. L-am 44 

iubit pe bătrânul ăla. 

- Amândoi l-am iubit. Ned se opri o clipă. Catelyn se teme 
pentru surorile ei. Cum suportă Lysa durerea? 

Gura lui Robert se strâmbă cu amărăciune. 

- Nu prea bine, ca să spun adevărul, admise el. Cred că 

pierderea lui Jon a înnebunit-o pe femeie, Ned. L-a luat pe 
băiat înapoi la Eyrie. Împotriva dorințelor mele. Speram să-l 
cresc eu, împreună cu Tywin Lannister, la Casterly Rock. 

Jon nu avea fraţi, nici alţi fii. Doar nu era să | las să fie 
crescut de muieri?! 

Ned ar fi lăsat mai degrabă un copil într-un cuib de 
vipere, încrezându-se în ele, decât în Stăpânul Tywin, însă 

îşi lăsă dubiile nerostite. Unele dintre vechile răni u se 
vindecau cu adevărat niciodată, reîncepând să sângereze la 
cea mai mică zgândăreală. 

- Soaţa şi-a pierdut bărbatul, rosti el cu prudenţă. Poate 
că mamei i-a fost teamă să nu-şi piardă fiul. Băiatul e foarte 
Mic. 

- Are şase ani şi este bolnăvicios, şi e Stăpân peste Eyrie, 
zeii aibă milă, făcu regele. Stăpânul Tywin nu şi-a luat 
niciodată un pupil înainte. Lysa ar fi trebuit să se simtă 

onorată. Lannisterii sunt o Casă măreaţă şi nobilă. Ea nici 
nu a vrut să audă de asta. Apoi a dispărut în puterea nopţii, 
fără ca măcar să-şi ceară iertare că a plecat fără 

permisiune. Cersei era furioasă. Băiatul îmi poartă 
numele, ştiai asta? Robert Arryn. Am jurat să-l protejez. Cum 
să fac asta dacă maică-sa îl duce cu ea? 

- Îl iau ca pupil, dacă vrei, zise Ned. Lysa ar trebui să fie 
de acord cu asta. Ea şi Catelyn erau apropiate, şi ar fi ţi ea 
binevenită aici. 

- Este o ofertă generoasă, prietene, zise regele, dar este 
prea târziu. Stăpânul Tywin şi-a dat deja consimţământul. 


Creşterea băiatului de altcineva ar fi un afront dureros 
pentru el. 

- Mă preocupă mai mult bunăstarea nepotului meu decât 
mândria unui Lannister, declară Ned. 

- Asta pentru că nu dormi cu un Lannister. Robert râse, 
hohotele rostogolindu-se printre morminte şi ricoşând în 
tavanul boltit. Zâmbetul lui era ca o străfulgerare a dinţilor 
albi în păienjenişul uriaşei sale bărbi negre. Ah, Ned, zise el. 
Eşti încă prea sobru. Îşi puse unul din braţele masive pe 45 

umerii lui Ned. Plănuisem să aştept câteva zile ca să-ţi 
pot vorbi, dar văd că nu este nevoie de asta. Vino, să ne 
plimbăm. 

O luară din nou printre coloane. Ochi orbi din piatră 

păreau să-i urmărească pe când treceau. Regele îşi ţinea 
braţul pe umărul lui Ned. 

- Cred că te-ai întrebat de ce, în cele din urmă, am venit 
în nord, la Winterfell, după atât timp. 

Ned avea bănuielile sale, dar nu le rosti cu voce tare. 

- Pentru bucuria tovărăşiei mele, desigur, spuse el cu 
voioşie. Şi aici este Zidul. Trebuie să-l vedeţi, Maiestatea 
Voastră, să mergeţi de-a lungul posturilor de luptă şi să 

vorbiţi cu cei aflaţi la datorie. Rondul de Noapte este doar 
umbra a ceea ce a fost odată. Benjen spune... 

- Fără nici o îndoială că voi asculta, cât de curând, ce are 
de spus fratele tău, zise Robert. Zidul datează de cât, de opt 
mii de ani? Mai poate aştepta câteva zile. Am probleme mult 
mai urgente. Sunt vremuri dificile. Am nevoie de oameni 
buni în jurul meu. Oameni precum Jon Arryn. A servit ca 
Stăpân al Eyrie, ca Paznic peste Est şi ca Mână a Regelui. Nu 
va fi uşor de înlocuit. 

- Fiul său..., începu Ned. 

- Fiul său îi va succeda la conducere în Eyrie şi peste 
toate domeniile sale, zise Robert brusc. Nu mai mult. 

Asta-l luă pe Ned prin surprindere. Se opri, uluit, >i se 
întoarse să-şi privească regele. Cuvintele ţâşniră 

nestăvilite. 


- Arrynii au fost dintotdeauna Păzitorii Estului. Titlul se 
moşteneşte odată cu domeniul. 

- Poate că, atunci când va ajunge la vârsta potrivită, îi va 
fi înapoiată onoarea, spuse Robert. Am să mă gândesc la 
asta în acest an şi în următorul. Un băiat de şase ani nu este 
conducător de oşti, Ned. 

- În vreme de pace, titlul este doar onorific. Lasă-l pe 
băiat să-l păstreze. Pentru onoarea tatălui său, nu pentru a 
sa. Desigur, îi datorezi măcar atât lui Jon, pentru serviciile 
sale. 

Regele nu era încântat. Îşi luă mâna de pe umărul lui 
Ned. 

- Serviciile pe care le-a adus Jon erau datoria sa faţă de 
stăpânul său. Nu sunt nerecunoscător, Ned. Tu, dintre toţi, 
46 

ar trebui să ştii asta. Însă fiul nu este aidoma tatălui. Un 
băieţel nu poate păstra Estul. Apoi tonul său se înmuie. 

Ajunge cu astea. Sunt lucruri mult mai importante de 
discutat, iar acum nu am să mă cert cu tine. Am nevoie de 
tine, Ned. 

- Sunt la ordinele voastre, Maiestate. Oricând. 

Erau cuvinte pe care trebuia să le rostească, aşa că le 
spuse, temându-se de ce ar putea urma. Robert nici nu păru 
să-l fi auzit. 

- Toţi anii petrecuţi împreună în Eyrie... au fost ani zeieşti. 
Te vreau din nou lângă mine, Ned. Te vreau pe Domeniul 
Regelui, nu aici, la capătul lumii, unde nu eşti de nici un 
folos nimănui. Robert scrută bezna pentru o clipă, cu 
melancolia unui Stark. Îţi jur, să stai pe trotil este de o mie 
de ori mai greu decât să-l cucereşti. Legile sunt nişte treburi 
plicticoase şi număratul banilor e şi! mai rău. lar oamenii... 
nu se mai termină. Şed pe blestematul ăla de scaun de fier 
şi-i ascult plângându-se până ce mintea mi se înceţoşează, 
iar dosul îmi devine carne vie. Toţi vor ceva, bani sau 
pământ, ori dreptate. Minciunii pe care le spun... 


lar nobilii şi doamnele mele nu sunt mai breji. Sunt 
înconjurat de linguşitori şi nebuni. Asta poate aduce pe 
oricine la sminteală, Ned. Jumătate dintre ei nu îndrăznesc 
să-mi spună adevărul, iar cealaltă jumătate nu-l ştiu. Sunt 
nopţi când îmi doresc să fi pierdut atunci, la Trident. Ah, nu 
chiar cu adevărat, însă... 

- Înţeleg, zise Ned încet. 

Robert se uită la el. 

- Cred că da. Dacă este aşa, eşti singurul, prietene. 

Zămbi. Lord Eddard Stark, te voi numi Mână a Regelui. 

Ned se lăsă pe un genunchi. Oferta nu-l surprinse; ce alt 
motiv ar fi putut avea Robert ca să vină de atât de departe? 
Mâna Regelui era cel de-al doilea om ca putere în cele Şapte 
Regate. Vorbea cu glasul unui rege, comanda armatele 
regelui, aplica legile regelui. La răstimpuri, chiar şedea pe 
Tronul de Fier pentru a face dreptatea regelui, când 
suveranul era absent ori bolnav, ori indisponibil din alte 
motive. Robert îi oferea o responsabilitate la fel de vastă ca 
însuşi domeniul. Era ultimul lucru din lume pe care şi l-ar fi 
dorit. 

- Maiestatea Voastră, începu el. Nu sunt vrednic de o 47 

astfel de onoare. 

Robert mormăi cu o nerăbdare glumeaţă. 

- Dacă aş vrea să te onorez, te-aş lăsa să te retragi. Am 
intenţia de a te face să conduci acest regat şi să lupţi in 
războaie în timp ce eu mănânc şi beau şi mă împreunez. Se 
plesni peste burtă şi rânji. Ştii vorba aceea despre rege şi 
Mână? 

Ned cunoştea zicala. 

- Ceea ce visează regele, spuse el, Mâna construieşte. 

- Odată, m-am culcat cu o ţaţă care mi-a spus că 

poporul de rând are un alt fel de a zice asta. Cică regele 
mănâncă, iar Mâna ia rahatul. 

Îşi lăsă capul pe spate şi scoase un hohot de râs. 

Ecourile se reverberară prin întuneric: în jurul lor, morţii 
din Winterfell păreau să-i privească cu ochi reci şi 


dezaprobatori. În cele din urmă, râsul se potoli şi se opri. 

Ned era tot într-un genunchi, ridicându-şi privirile. 

- La naiba, Ned, se plânse regele. Ai putea să mă încânţi 
măcar cu un zâmbet. 

- Se spune că aici iarna se face atât de frig, încât râsul 
unui bărbat îi îngheaţă în gât şi-l duce la moarte prin 
sufocare, spuse Ned prudent. Poate că de asta în familia 
Stark sunt oameni cu foarte puţin umor. 

- Vino cu mine în sud, am să te învăţ eu să râzi din nou, 
promise regele. Tu m-ai ajutat să câştig tronul ăsta 
blestemat, acum ajută-mă să-l şi păstrez. Suntem făcuţi să 

conducem împreună. Dacă Lyanna ar fi trăit, am fi fost 
legaţi, uniţi prin sânge şi prin sentimente. Ei bine, nu este 
prea târziu. Eu am un fiu. Tu ai o fiică. Jeff al meu şi Sansa ta 
ar trebui să ne unească, aşa cum Lyanna şi eu am fi făcut-o 
odată. 

Această propunere îl surprinse. 

- Sansa are numai unsprezece ani. 

Robert dădu nerăbdător din mână. 

- E suficient de mare pentru o logodnă. Căsătoria poate 
să mai aştepte câţiva ani. Regele zâmbi. Acum ridică-te şi 
spune da, blestematule. 

- Nimic nu mi-ar face plăcere mai mare, Maiestatea 
Voastră, răspunse Ned. Ezită. Aceste onoruri sunt cu totul 
neaşteptate. Aş putea primi ceva timp de gândire? Trebuie 
să-i spun soţiei mele... 

48 

- Da, da, bineînţeles, spune-i lui Catelyn, mai gândeşte- 
te, dacă vrei. Regele se aplecă şi îl apucă de mână, 
ridicându-l în picioare. Să nu mă faci însă să aştept prea 
mult. Nu sunt cel mai răbdător dintre oameni. 

Pentru o clipă, Eddard Stark fu copleşit de un sentiment 
teribil, rău prevestitor. Acesta era locul său, aici, în nord. 

Privi spre siluetele din piatră din jurul său, inspiră adânc 
în răceala tăcută a criptei. Putea simţi ochii morţilor. 
Ascultau cu toţii, ştia asta. lar iarna bătea la uşă. 


49 

JON 

Erau momente, nu foarte multe, când Jon Snow era 
bucuros că era un bastard. Pe când îşi umplea din nou cupa 
cu vin dintr-o butelcă de pe masă, îşi dădu seama că şi 
acesta ar putea fi unul dintre ele. Se aşeză înapoi pe bancă, 
printre tinerii cavaleri, şi bău. Dulceaţa şi aroma de fructe 
ale vinului de vară îi umplură gura şi-i aduseră un zâmbet 
pe buze. 

Marea Sală Winterfell era înceţoşată de fum şi plină c 
mirosul cărnii fripte şi al pâinii proaspăt coapte. Pereţii săi 
din piatră cenuşie erau drapaţi cu flamuri. Albe, aurii, 
purpurii: lupul străvechi al Casei Stark, cerbul încoronat al 
Casei Baratheon, leul Casei Lannister. Un muzicant cânta la 
harfa mare şi recita o baladă, dar până în capătul sălii glasul 
său abia dacă se mai auzea peste huruitul focului, 
zăngănitul farfuriilor şi al cupelor de cositor şi zumzăitul 
sutelor de conversații de beţivani. 

Trecuseră deja patru ore de la începutul ospăţului de bun- 
venit oferit pentru rege. Fraţii şi surorile lui Jon fuseseră 
aşezaţi împreună cu copiii regali, în spatele podiumului 
ridicat unde Lordul şi Lady Stark îi întreţineau pe rege şi 
regină. Pentru a cinsti ocazia, tatăl său, lordul, va permite, 
fără nici o îndoială, fiecărui copil câte un pahar de vin, dar 
nu mai mult de atât. Aici jos, printre bănci, nu se găsea 
nimeni care să-l oprească pe Jon si bea după 

pofta inimii. Şi descoperi că avea în el o sete de bărbat 
adevărat, spre încântarea stridentă a tinerilor din jurul lui, 
care-l încurajau de fiecare dată când golea câte un pahar. 

Erau o tovărăşie plăcută, iar Jon savura istorisirile lor 
despre bătălii, alcov şi vânătoare. Era sigur ci tovarăşii săi 
erau mult mai distractivi decât odraslele re gelui. Îşi potolise 
curiozitatea asupra oaspeţilor când aceştia îşi făcuseră 
apariţia. Întreaga procesiune trecuse la nici un pas distanţă 
de locul care i se dăduse, pe bancă, iar Jon îi putuse privi pe 
îndelete. 


Tatăl său, stăpânul, intrase primul, escortând-o pe regină. 
Era la fel de frumoasă pe cât ziceau bărbaţii. O tiară 

cu pietre preţioase strălucea în părul ei auriu, smaraldele 
se potriveau de minune cu ochii ei verzi. Tatăl său o ajutase 
să urce pe trepte până la podium şi o condusese la 50 

locul ei, însă regina aproape că nici nu-l privise. Chiar şi 
la cei paisprezece ani ai săi, Jon putea citi dincolo de surâsul 
ei.Următorul fusese însuşi Regele Robert, cu Lady Stark la 
braţul său. Regele era o mare dezamăgire pentru Jon. Tatăl 
său vorbea despre el destul de des: nepreţuitul Robert 
Baratheon, demonul de la Trident, cel mai aprig războinic de 
pe domeniu, un gigant între prinți. Jon văzu însă doar un 
bărbat gras, congestionat la faţă, transpirând între mătăsuri. 
Mergea ca un bărbat aproape beat. 

După ei, veniră copiii. Primul, micul Rickon, reuşise să 

străbată întreaga distanţă cu toată demnitatea pe care o 
putea avea un copil de trei ani. Jon trebuise să-l îndemne să 
meargă mai departe când se oprise să-l cerceteze. 

Aproape, în spatele lui, venea Robb, înveşmântat în lână 

cenuşie amestecată cu alb, culorile Casei Stark. La braţul 
u mergea Prinţesa Myrcella. Era o mână de fată, de nici opt 
ani, părul ei revărsându-se ca o cascadă de bucle blonde sub 
o plasă ornată cu giuvaieruri. Jon observase sfioşenia cu 
care-l privea pe Robb, când treceau printre mese, şi felul 
timid în care-i zâmbea. Hotărâse că era insipidă. Robb nici 
măcar nu era în stare să-şi dea seama cât era de proastă, 
rânjea ca un smintit. 

Surorile sale vitrege îi escortaseră pe prinții casei regale. 

Arya îl însoțea pe durduliul de Tommen, al cărui păr alb- 
blond era mai lung decât al ei. Sansa, cu doi ani mai mare, îl 
conducea pe prinţul moştenitor, Jeffrey Baratheon. El avea 
doisprezece ani, fiind mai mic decât Jon sau Robb, însă mai 
înalt decât ei, spre marea dezamăgire a lui Jon. 

Prinţul Jeffrey avea părul surorii sale şi ochii verzi, adânci, 
ai mamei lui. O şuviţă rebelă curgea peste colierul de aur de 
la gât şi peste gulerul înalt, de catifea. Sansa părea 


încântată pe când păşea alături de el, însă lui Jon nu-i 
plăceau buzele lui bosumflate şi nici aerul plictisit şi 
dispreţuitor cu care privea Marea Sală Winterfell. 

Era mult mai interesat de perechea următoare, din 
spatele lui: fraţii reginei, Lannisterii de la Casterly Rock. 

Leul şi Pezevenghiul; nu putea greşi în a-i identifica. Ser 
Jaime Lannister era fratele geamăn al reginei Cersei; înalt şi 
auriu, cu ochi verzi, strălucitori, şi un surâs care tăia ca un 
cuţit. Purta mătăsuri purpurii, cizme negre înalte, o 51 

mantie de satin negru. Pe pieptarul tunicii, leul Casei sale 
era brodat cu fir de aur, urlându-şi îndrăzneala. Pe faţă, i se 
spunea Leul Casei Lannister, dar pe la spate se şoptea 

„Regicidul”. 

Jon descoperi că era greu să-ţi desprinzi privirea de la el. 

lată cum ar trebui sa arate un rege, se gândi el. Apoi îl 
văzu pe celălalt, mergând legănat, pe jumătate ascuns după 
fratele său. Tyrion Lannister, cel mai tânăr şi, de departe, cel 
mai respingător dintre toate odraslele Lordului Tywin. Tot 
ceea ce zeii dăruiseră reginei Cersei şi lui Jaime îi refuzaseră 
lui Tyrion. Era un pitic, pe jumătate cât fratele său, încercând 
să ţină pasul pe picioarele lui pricăjite. Avea capul prea mare 
pentru trupul său, cu un chip înfundat, de brută, sub 
smocurile sprâncenelor stufoase. Un ochi verde şi celălalt 
negru se holbau de sub şuviţele de păr lins, atât de blond 
încât părea alb. Jon îl privea fascinat. 

Ultimii dintre marii nobili care îşi făcuseră apariţia 
fuseseră unchiul său, Benjen Stark, din Rondul de Noapte, şi 
pupilul tatălui său, tânărul Theon Greyjoy. Benjen îi adresă 
din mers lui Jon un zâmbet cald. Theon îl ignoră pe faţă, dar 
asta nu mai era ceva nou. După ce se aşezară cu toţii, se 
făcură primele toasturi, se adresară mulţumiri, după care 
începuse ospăţul. Jon începuse să bea imediat şi nu se mai 
oprise. 

Ceva se frecă de piciorul său, pe sub masă. Jon văzu doi 
ochi roşii holbându-se la el. 

- lar ţi-e foame? întrebă el. 


La mijlocul mesei mai era încă o jumătate de pui cu 
miere. Jon se întinse să rupă un copan, apoi avu o idee şi mai 
bună. Înfipse un cuţit în pui şi lăsă carnea să alunece pe 
podea, între picioarele sale. Năluca se repezi spre ea cu o 
ferocitate tăcută. Fraţilor şi surorilor lui nu li se permisese să- 
şi aducă lupii la ospăț, însă la acest capăt de sală se aflau 
mai multe potăi decât putea Jon să numere şi nimeni nu 
spusese nici o vorbă despre puiul lui de lup. Îşi zise că 

avusese noroc şi cu asta. 

Ochii-l usturau. Jon îi frecă cu îndârjire, blestemând 
fumul. Dădu pe gât încă o înghiţitură de vin şi privi cum 
lupul său străvechi devora puiul. Printre mese circulau câini, 
adulmecând după fetele care serveau. Unul dintre ei, o 
căţea cu blana neagră, cu ochi galbeni, lunguieţi, simţi 52 

mirosul de pui. Se opri şi se strecură sub bancă, să-şi 
tragă 

partea. Jon privi confruntarea. Căţeaua mâărâi surd, din 
gât, şi se apropie. Năluca privi în sus, tăcut, şi pironi căţeaua 
cu ochii aceia roşii ca focul. Căţeaua scoase un mârâit furios. 

Era de trei ori mai mare decât puiul de lup străvechi. 

Năluca nu se clinti. Stătea pe prada sa şi-şi deschise 
botul, dezvelindu-şi colții. Căţeaua se încorda, latră din nou, 
apoi se răzgândi în privinţa luptei. Se întoarse şi se duse de 
acolo, cu un ultim mâărâit, pentru a-şi salva onoarea. Năluca 
reveni la festinul său. 

Jon rânji şi se aplecă sub masă să zbârlească blana albă. 

Lupul privi spre el, îi linse blând mâna, apoi îşi reluă 

mâncatul. 

- Nu-i acesta unul dintre lupii străvechi de care am auzit 
atâtea? întrebă un glas cunoscut, din apropiere. 

Jon se uită în sus încântat, pe când unchiul său, Ben, îi 
puse palma pe cap şi-i ciufuli părul aşa cum Jon zburlise 
blana lupului. 

- Da, răspunse el. Îl cheamă Năluca. 

Unul dintre cavaleri îşi întrerupse istorioara obscenă pe 
care o spunea pentru a face loc la masă pentru nobilul lor 


frate. Ben Stark încalecă banca cu picioarele sale lungi şi luă 
o cupă cu vin din mâna lui Jon. 

- Vin de vară, spuse el după o înghiţitură. Nimic nu-i atât 
de dulce. Câte pocale ai dat peste cap, Jon? 

E| zâmbi. Ben Stark începu să râdă. 

- Aşa cum m-am temut şi eu. Ei, fie! Cred că eram mai 
tânăr ca tine când m-am îmbătat pentru prima oară cu 
adevărat. 

Înşfacă o ceapă coaptă, mustind de sos, de pe un fund de 
lemn din apropiere, şi muşcă. O ronţăi. 

Unchiul său avea trăsături ascuţite şi era sfrijit ca un colţ 

de stâncă, însă în ochii săi albaştri-cenuşii licărea tot 
timpul urma unui zâmbet. Se îmbrăca în negru, ca orice 
bărbat din Rondul de Noapte. Pentru această noapte, 
alesese catifea neagră, cizme de piele şi o centură lată, cu 
cataramă de argint. Un lănţug greu, din argint, atârna la 
gâtul său. 

Benjen îl privea amuzat pe Nălucă pe când îşi ronţăia 
ceapa. 

- Un lup foarte tăcut, remarcă el. 

- Nu seamănă cu ceilalţi, răspunse Jon. Nu scoate 53 

niciodată vreun sunet. De asta i-am spus Năluca. De asta, 
şi pentru că este alb. Ceilalţi pui sunt toţi întunecaţi, cenuşii 
sau negri. 

- Încă mai sunt lupi străvechi dincolo de Zid. Îl mai auzim 
în timpul rondurilor. Benjen Stark îi aruncă lui Jon o privire 
lungă. Nu stai, de obicei, cu fraţii tăi la masă? 

- De cele mai multe ori, răspunse Jon pe un ton neutru. 

Însă nu în noaptea asta, Lady Stark a zis că ar putea fi o 
insultă pentru familia regală să fie aşezat un bastard printre 
ei. 

- Înţeleg. Unchiul său privi peste umăr, spre masa de la 
capătul celălalt al sălii. Fratele meu nu pare în toane prea 
festive acum. 

Şi Jon observase asta. Un bastard trebuia să înveţe să 


bage de seamă diferite lucruri, să citească adevărul pe 
care oamenii îl ascundeau în spatele privirilor. Tatăl său 
răspundea la toate amabilităţile, însă în el se ghicea o 
încordare pe care Jon rareori o mai văzuse înainte. Vorbea 
puţin, privind prin sală cu ochi opaci, fără să vadă nimic. Cu 
două locuri mai încolo, regele bea vârtos de la începutul 
nopţii. Faţa sa lată era înroşită sub barba neagră şi lungă. 

Închina multe cupe, râdea zgomotos la fiecare glumă, 
ataca fiecare fel de mâncare ca un nemâncat, însă lângă el 
regina părea la fel de rece ca o sculptură în gheaţă. 

- Şi regina e nervoasă, îi spuse Jon unchiului său, cu glas 
scăzut. Tata l-a dus pe rege jos, în criptă, astăzi după- 

amiază. Regina nu ar fi vrut să-l lase. 

Benjen îi adresă lui Jon o privire iscoditoare, încărcată de 
subînţelesuri. 

- Nu-ţi scapă prea multe, nu-i aşa? Am putea folosi un om 
ca tine la Zid. 

Jon se umflă de mândrie. 

- Robb luptă mai bine decât mine cu lancea, dar eu mă 

descurc mai bine cu sabia, iar Hullen spune că şi călăresc 
la fel de bine ca oricine din castel. 

- Realizări remarcabile. 

- la-mă cu tine când te întorci la Zid, spuse Jon dintr- 
odată. Tata mă va lăsa să plec dacă-i ceri tu asta, ştiu că 

da.Unchiul Benjen îi studie chipul cu atenţie. 

- Zidul este un loc năprasnic pentru un băiat, Jon. 

54 

- Sunt aproape un bărbat, protestă Jon. Am să împlinesc 
cincisprezece ani, chiar de onomastică, iar Maester Luwin 
spuse că bastarzii cresc mai repede decât alţi copii. 

- Asta cam aşa e, zise Benjen cu o zvâcnitură a buzelor. 

Luă cupa lui Jon de pe masă, o umplu din nou, turnând 
dintr-un urcior apropiat, şi trase o înghiţitură lungă. 

- Daeren Targaryen avea numai paisprezece ani când a 
cucerit Dorne, spuse Jon. 

Tânărul Dragon era unul dintre eroii săi. 


- O cucerire care a durat doar o vară, observă unchiul 
său. Regele Copil a pierdut zece mii de oameni casă ocupe 
locul şi alţi cincizeci de mii încercând să-l păstreze. Cineva 
ar fi trebuit să-i spună că războiul nu este o joacă. Luă încă 

o înghiţitură de vin. De asemenea, spuse ştergându-se la 
gură, Daeren Targaryen avea doar optsprezece ani când a 
murit. Sau ai uitat partea asta? 

- Nu uit nimic, se lăudă Jon. Vinul îl făcea îndrăzneţ. 

Încercă să se îndrepte de spate, ca să pară mai înalt. 
Vreau să servesc în Rondul de Noapte, unchiule. 

Se gândise îndelung şi din greu la asta, zăcând în pat 
noaptea, în vreme ce fraţii săi dormeau în jurul său. Robb va 
moşteni într-o bună zi Winterfell, va comanda marile armate 
ca Paznic al Nordului, Bran şi Rickon vor fi purtătorii de 
flamuri şi vor conduce avanposturile în numele lui. 

Surorile sale, Arya şi Sansa, se vor căsători cu 
moştenitorii altor mari Case şi se vor duce în sud ca doamne 
la castelele lor. Dar ce loc putea spera un bastard să 

moştenească? 

- Nu ştii ce-mi ceri, Jon. Rondul de Noapte este o frăţie 
legată prin jurământ. Nu avem familii. Nici unul dintre noi nu 
va avea, vreodată, fii. Soaţa noastră este datoria. 

Ţiitoarea ne este onoarea. 

- Şi un bastard poate avea onoare, spuse Jon. Sunt gata 
să depun jurământul în faţa ta. 

- Eşti un băiat de paisprezece ani, răspunse Benjen. Încă 

nu eşti bărbat. Până nu cunoşti femeia nu vei şti la ce vei 
fi nevoit să renunţi. 

- Nu-mi pasă de asta, se înfierbântă Jon. 

- S-ar putea să-ţi pese, dacă ai ştii ce înseamnă, rosti 
Benjen. Dacă ai şti cât te costă jurământul, s-ar putea să fii 
mai puţin dornic să plăteşti preţul, fiule. 

55 

Jon simţi cum înlăuntrul său îl cuprinde furia. 

- Nu sunt fiul tău! 

Benjen Stark se ridică. 


- E mai degrabă păcat. Puse o mână pe umărul lui Jon. 
Vino la mine, după ce ai crescut vreo câţiva dintre propriii 
tăi bastarzi, şi o să vedem atunci cum te simţi. 


Jon tremura. 

- Nu am să cresc niciodată vreun bastard, spuse el cu 
grijă. Niciodată! Scuipă cuvântul ca pe un venin. Dintr-o 
dată, îşi dădu seama că peste întreaga masă se aşternuse 
tăcerea şi că toată lumea îl privea. Simţi cum în ochi i se 
adunau lacrimile. Se ridică în picioare. Vă rog să mă 

scuzaţi, spuse cu o ultimă urmă de demnitate. 

Se întoarse şi plecă în goană, înainte să apuce cineva să- 

| vadă plângând. Trebuie că băuse mai mult vin decât 
credea el. Picioarele se împleticeau sub el pe când încercă 

să fugă şi se clătină într-o parte şi-n alta, dând peste una 
dintre servitoare şi răsturnând o butelcă cu vin. În jurul său 
izbucniră hohote de râs, iar Jon simţi lacrimi fierbinţi pe 
obraji. Câţiva încercară să-l îndrepte. Se |] smulse din 
îmbrăţişarea lor şi o rupse la fugă, aproape orb, spre uşă. 

Năluca îl urmă îndeaproape, în noapte. 

Curtea era tăcută şi pustie. O santinelă singuratica! 

stătea de strajă la posturile de luptă de pe zidurile 
interioare, cu mantia strânsă pe trup, ca să se apere de frig. 
Arăta plictisit şi jalnic pe când se zgribulea acolo, singur, dar 
Jon ar fi schimbat locul cu el într-o clipită. Altfel, castelul era 
întunecat şi pustiu. Jon văzuse odată, un avanpost 
abandonat, un loc mohorât, unde nu mişca nimic în afara 
vântului, iar pietrele tăceau, nespunând nimic despre 
oamenii care trăiseră acolo. Winterfell îi amintea de acel loc, 
în această noapte. 

Zarva muzicii şi a cântecelor se risipea prin ferestrele 
deschise din spatele lui. Erau ultimele lucruri pe care ar fi 
dorit Jon să le audă. Îşi şterse lacrimile cu mâneca de la 
cămaşă, furios că le lăsase să curgă, şi se întoarse să 

plece. 

- Băiete, se auzi o voce. 

Jon se întoarse. Tyrion Lannister stătea pe pervazul de 
deasupra uşii Marii Săli, semănând cu o himeră. Piticul 
rânjea în jos, spre el. 

56 


- Animalul ăla e un lup? 

- Un lup străvechi, spuse Jon. Îl cheamă Năluca. Se uită 

în sus spre omuleţ, întreaga sa dezamăgire fiind uitată 

dintr-odată. Ce faci acolo, sus? De ce nu eşti la ospăț? 

- E prea cald şi prea multă gălăgie şi am băut prea mult 
vin, îi explică piticul. Am descoperit, cu multă vreme în 
urmă, că este socotită o grosolănie să vomiţi pe fratele tău. 

Aş putea să-ţi privesc lupul mai îndeaproape: Jon ezită, 
apoi încuviinţă încet din cap. 

- Poţi să cobori de acolo sau aduc o scară? 

- Oh, lasă asta, spuse omuleţul. 

Sări de pe pervaz în văzduh. Jon icni, apoi privi cum 
Tyrion Lannister se roti în aer ca o minge, ateriza uşor în 
mâini, apoi sări înapoi în picioare. 

Năluca se retrase, nesigur, de lângă el. Piticul se scutură 

de praf şi izbucni în râs. 

- Cred că ţi-am speriat lupul. Cer iertăciune. 

- Nu-i speriat, zise Jon. Îngenunche şi-l chemă. Nălucă, 
hai aici. Vino! Aşa. Puiul de lup păşi cu grijă, apropiindu-se, 
şi amuşină faţa lui Jon, dar îşi ţinu privirile pe Tyrion 
Lannister şi, când piticul se întinse spre el, se trase înapoi şi- 
şi dezveli colții într-un mărâit tăcut. 

- Ce timid e, nu-i aşa? remarcă Lannister. 

- Şezi, Nălucă, îi comandă Jon. Aşa. Stai liniştit. Se uită 

spre pitic. Acum poţi să-l atingi. Nu se mişcă până ce nu-i 
spun eu. L-am dresat. 

- Înţeleg, spuse Lannister. Îl zburli blana albă ca zăpada 
dintre urechi şi glăsui: Drăguţ lup. 

- Dacă n-aş fi aici, ţi-ar fi sfârtecat beregata, zise Jon. 

- În acest caz, ai face mai bine să te ţii pe aproape, vorbi 
piticul. Îşi ridică într-o parte capul supradimensionat şi-l privi 
pe Jon cu ochii lui bicolori. Eu sunt Tyrion Lannister. 

- Ştiu, spuse Jon. Se ridică. În picioare, era mai înalt decât 
piticul. Îl făcea să se simtă ciudat. 

- Eşti bastardul lui Ned Stark, nu? 


Jon se simţi străbătut de un val de răceală. Strânse din 
buze fără să spună nimic. 

- Te-am jignit? îmi pare rău. Piticii nu trebuie să aibă 

tact. Generaţii întregi de smintiţi care fac tumbe 
îmbrăcaţi ca la circ mi-au dat dreptul de a mă înveşmânta 
cum poftesc şi de a spune tot ce-mi trece prin minte. Rânji. 

57 

Totuşi, eşti un bastard. 

- Lordul Eddard Stark este tatăl meu, admise Jon băţos. 

- Da. Pot să văd asta. Ai mai mult sânge nordic în tine 
decât fraţii tăi. 

- Fraţii mei vitregi, îl corectă Jon. 

Era încântat de comentariul piticului, dar încercă să n-o 
arate. 

- Lasă-mă să-ţi dau un sfat, bastardule, făcu Lannister. 

Să nu uiţi niciodată ceea ce eşti, pentru că; în mod sigur, 
lumea nu va uita. Fă din asta forţa ta. Atunci nu va fi 
niciodată punctul tău slab. Fă din asta o pavăză şi nu va fi 
folosită niciodată ca să te rănească. 

Jon nu era într-o dispoziţie în care să accepte sfaturi de la 
cineva. 

- Ce ştii tu despre cum e să fii un bastard? 

- Toţi piticii sunt bastarzi în ochii taţilor lor. 

- Dar tu eşti fiul adevărat al mamei tale, născut Lannister. 

- Chiar aşa? răspunse piticul sardonic. Spune asta 
lordului, tatăl meu. Mama a murit născându-mă pe mine, iar 
el nu a fost niciodată sigur. 

- Eu nu ştiu nici măcar cine a fost mama mea, zise Jon. 

- O femeie, fără îndoială. Majoritatea sunt aşa. 

Aminteşte-ţi asta, băiete. Toţi piticii pot fi bastarzi, dar nu 
toţi bastarzii trebuie să fie şi pitici. 

Şi cu asta, se întoarse şi o luă agale înapoi, spre festin, 
fluierând o melodie. Când deschise uşa, lumina din interior îi 
proiectă umbra clară în curte şi, pentru o clipă doar, Tyrion 
Lannister fu înalt ca un rege. 

58 


CATELYN 

Dintre toate încăperile din Marea Cetate Winterfell, 
camerele de culcare ale lui Catelyn erau cele mai 
călduroase. Rareori trebuia să aprindă focul. Castelul fusese 
construit deasupra unor izvoare termale şi apele fierbinţi 
curgeau prin pereţi şi încăperi precum sângele prin trupul 
unui om, gonind răceala din sălile de piatră, 
umplând!grădinile de sticlă cu o căldură umedă, ferind 
pământul de îngheţ. Bazine deschise abureau ziua şi 
noaptea în zeci de curţi mici. Nu era mare lucru vara, însă 

iarna era diferenţa dintre viaţă şi moarte. 

Baia lui Catelyn era întotdeauna fierbinte şi aburindă, iar 
pereţii calzi la atingere. Căldura îi amintea de Riverrun, de 
zilele cu soare, cu Lysa şi Edmure, însă Ned nu putea suporta 
fierbinţeala. Familia Stark era făcută pentru frig, îi spunea el, 
iar ea râdea şi-i răspundea că în acest caz şi-au construit 
castelul într-un loc nepotrivit. 

Aşa că, după ce terminaseră, Ned ieşise din aşternut şi 
coborâse din patul ei, aşa cum mai făcuse de o mie de ori 
înainte. Traversă încăperea, trase draperiile grele şi deschise 
ferestrele înalte şi înguste, una câte una, lăsând în interior 
aerul nopţii. 

Vântul se învârtejea în jurul lui pe când stătea cu faţa în 
beznă, despuiat şi cu mâinile goale. Catelyn îşi trase 
blănurile spre bărbie şi-l privi. Părea, cumva, mai mic şi mai 
vulnerabil, la fel ca tânărul cu care se căsătorise în templul 
de la Riverrun, cu cincisprezece ani înainte. Încă o mai 
dureau şalele de la graba cu care făcuseră dragoste. Era o 
durere plăcută. Îi putea simţi sămânţa înlăuntrul ei. Se rugă 

să meargă totul repede acolo. Trecuseră trei ani de la 
naşterea lui Rickon. Nu era prea bătrână. l-ar mai fi putut 
dărui încă un fiu. 

- ÎI voi refuza, spuse Ned întorcându-se spre ea. Avea 
ochii încercănaţi, iar glasul plin de îndoială. 

Catelyn se ridică în pat. 

- Nu poţi. Nu poți face asta. 


- Obligaţiile mele sunt aici, în nord. Nu am nici o dorinţă 

de a fi Mâna lui Robert. 

- Nu va înţelege asta. E rege acum, iar regii nu sunt ca şi 
ceilalţi oameni. Dacă refuzi să-l serveşti, se va întreba de 59 

ce, iar mai devreme sau mai târziu va bănui că i te opui. 
Nu poţi vedea pericolul care ne paşte? 

Ned scutură din cap, refuzând să creadă asta. 

- Robert nu mă va atinge niciodată, nici pe ai mei. Eram 
mai apropiaţi decât fraţii. Mă iubeşte. Dacă-l refuz, va urla şi 
va blestema şi va face tămbălău, dar într-o săptămână 

vom râde împreună din cauza asta. Îl cunosc! 

- ÎI cunoşteai, spuse ea. Regele este acum un străin 
pentru tine. Catelyn îşi aminti de lupul străvechi zăcând 
mort în zăpadă, cu cornul de cerb rupt, înfipt adânc în gâtlej. 
Trebuia să-i deschidă ochii şi lui. Mândria este totul pentru 
un rege, stăpânul meu. Robert a străbătut tot drumul ca să 
te vadă, să-ţi aducă mari onoruri, nu i le poţi arunca în faţă. 

- Onoruri? râse Ned cu amărăciune. 

- În ochii lui, da. 

- lar în ai tăi? 

- ȘI în ai mei, se aprinse ea mânioasă acum. De ce nu 
putea vedea? îşi oferă propriul fiu pentru căsătoria cu fiica 
noastră, cum altcumva ai putea numi asta? Sansa ar putea 
deveni într-o zi regină. Fii ei ar putea domni de la Zid până 

la munţii Dorne. Ce poate fi rău în asta? 

- Pe toţi zeii, Catelyn, Sansa are numai unsprezece ani, 
spuse Ned. lar Jeffrey... Jeffrey este... 

Termină ea în locul său: 

-...e prinţ moştenitor şi urmaş la Tronul de Fier. lar eu 
aveam numai doisprezece ani când tatăl meu m-a promis 
fratelui tău, Brandon. 

Amintirea aduse un gust amar în gura lui Ned. 

- Brandon. Da. Brandon ar şti ce-i de făcut. Întotdeauna a 
ştiut. Totul era pregătit pentru Brandon. Tu, Winterfell, totul. 
A fost să fie Mâna Regelui şi tatăl reginelor. Nu am cerut 
niciodată să mi se ofere mie cupa asta. 


- Poate că nu, rosti Catelyn, însă Brandon e mort, iar cupa 
ţi-a fost înmânată ţie şi trebuie să bei din ea, fie că 

vrei, fie că nu. 

Ned se duse de lângă ea, înapoi spre noapte. Privi în 
beznă, uitându-se la lună şi la stele, sau poate spre 
santinelele de pe ziduri. 

Catelyn se înduioşa, simţindu-i suferinţa. Eddard Stark se 
căsătorise cu ea în palatul lui Brandon, aşa cum cerea 60 

obiceiul, însă umbra fratelui său mort încă mai zăcea 
între ei, ca şi altele - umbra femeii pe care nu o dezvăluia, 
femeia care-i născuse fiul bastard. 

Era pe cale să se ducă la el, când cineva bătu la uşa 
camerei, tare şi pe neaşteptate. Ned se întoarse, încruntat. 

- Ce este? 

Glasul lui Desmond răzbătu prin uşă. 

- Stăpâne, Maester Luwin e afară şi vă imploră să-i 
acordaţi o audienţă urgentă. 

- l-ai spus că am lăsat ordin să nu fiu deranjat? 

- Da, stăpâne. Insistă. 

- Prea bine, atunci trimite-l aici. 

Ned se îndreptă spre dulapul de haine şi se îmbrăcă întro 
robă grea. Catelyn îşi dădu, brusc, seama cât de frig se 
făcuse. Se ridică în pat şi-şi trase blănurile până la bărbie. 

- Poate că ar trebui să închidem ferestrele, sugeră ea. 

Ned dădu absent din cap. Maester Luwin fu poftit 
înăuntru. 

Era un bărbat cenuşiu, mic de statură. Ochii-i erau tot 
cenuşii, ageri, şi vedeau multe. Părul îi era cenuşiu, cât îi 
mai lăsase vârsta pe cap. Roba sa era de lână gri, tivită cu 
blană albă - culorile Casei Stark. Mânecile largi aveau 
buzunare ascunse în interior. Luwin avea întotdeauna lucruri 
dosite în acele mâneci şi scotea la iveală altele: cărţi, 
mesaje, obiecte ciudate, jucării pentru copii. Catelyn era 
surprinsă să vadă că Maester Luwin mai putea ridica mâinile 
cu toate acele lucruri din mâneci. 


Maester aşteptă până ce uşa se închise în urma sa înainte 
să înceapă să vorbească. 

- Stăpâne, îi spuse el lui Ned, iertaţi-mă că vă tulbur 
odihna. A fost lăsat un mesaj. 

Ned privi iritat. 

- A fost lăsat? De cine? A venit vreun călăreț? Nu mi s-a 
spus nimic. 

- Nu a fost nici un călăreț, stăpâne. Numai o cutie de 
lemn sculptat, lăsată pe masa din postul meu de observaţie, 
în timpul cât aţipisem. Slujitorii mei nu au văzut pe nimeni, 
dar trebuie că a fost adus de cineva din suita regelui. Nu am 
mai avut alţi vizitatori din sud. 

- O cutie de lemn, spui? zise Catelyn. 

- Înăuntru erau nişte lentile noi, fine, pentru observator, 
din Myr, după cum se pare. Şlefuitorii de lentile din Myr 61 

sunt fără seamăn. 

Ned se încruntă. Avea foarte puţină răbdare pentru astfel 
de lucruri, Catelyn ştia asta. 

- A, lentile, spuse el. Ce are asta de-a face cu mine? 

- Mi-am pus aceeaşi întrebare, răspunse Maester Luwin; 
Este limpede că aici este mai mult decât pare. 

Catelyn se zgribuli sub blănurile grele. 

- O lentilă este un instrument care ne ajută să vedem. 

- Într-adevăr, aşa este. Îşi trecu degetul peste colierul 
ordinului său, un lanţ greu purtat strâns în jurul gâtului, 
fiecare verigă fiind confecţionată dintr-un alt metal. 

Catelyn putea simţi spaima cuibărindu-se din nou în ea. 

- Ce vor ei să ne facă să vedem mai limpede? 

- Asta m-am întrebat şi eu. Maester Luwin extrase din 
mânecă un sul de hărtie rulat strâns. Am găsit adevăratul 
mesaj ascuns sub fundul fals, când am desfăcut cutia în care 
fuseseră lăsate lentilele, dar nu este ceva ce trebuia să văd 
eu. 

Ned întinse mâna. 

- Atunci dă-mi-l. 

Luwin nici nu se clinti. 


- lertare, stăpâne, dar mesajul nu este nici pentru 
dumneavoastră. Este pentru Lady Catelyn şi numai pentru 
ea. Mă pot apropia? 

Catelyn dădu din cap, neîndrăznind să vorbească. 

Maester puse hârtia pe masa de lângă pat. Era sigilată cu 
picătură de ceară albastră. Luwin se înclină şi dădu să se 
retragă. 

- Stai, îi porunci Ned. Vocea sa era gravă. O privi pe 
Catelyn. Ce-i asta? Doamna mea, dar tremuri. 

- Mi-e teamă, admise ea. Se întinse şi luă scrisoarea cu 
mâinile tremurânde. Blănurile căzură de pe goliciunea ei, 
uitate. În ceara albastră era sigiliul cu luna şi şoimul al Casei 
Arryn. E de la Lysa. Catelyn se uită spre soţul ei. Nu ne va 
aduce bucurie, îi spuse ea. În mesaj este durere, Ned, pot s-o 
simt. 

Ned se încruntă şi se înnegura la faţă. 

- Deschide-o. 

Catelyn rupse sigiliul. Ochii ei parcurseră cuvintele. 

Prima dată, înţelesul lor îi scăpă. Apoi îşi aminti. 

- Lysa n-a vrut să rişte nimic. Când eram fetiţe, aveam 62 

un limbaj al nostru, ea şi cu mine. 

- Poţi să citeşti? 

- Da. 

- Atunci spune-ne şi nouă. 

- Poate că artrebui să mă retrag, zise Maester Luwin. 

Nu, rosti Catelyn. Avem nevoie de sfatul tău. Azvârli 
blănurile şi cobori din pat. Pe pielea ei goală, aerul nopţii se 
simţea rece ca un mormânt. 

Maester Luwin îşi feri ochii. Chiar şi Ned păru şocat. 

- Ce faci? întrebă el. 

- Aprind un foc, îi răspunse Catelyn. Găsi un veşmânt şi 
se înfăşură în el, apoi îngenunche în faţa vetrei reci. 

- Maester Luwin..., începu Ned. 

- Maester Luwin m-a ajutat să aduc pe lume toţi copiii, 
zise Catelyn. Nu avem vreme pentru false pudori. Strecură 

hârtia în văpaie şi puse vreascurile mai mari deasupra ei. 


Ned traversă încăperea şi o apucă de braţ, ridicând-o în 
picioare. O ţinu aşa, cu faţa la o palmă de alui. 

- Doamna mea, spune-mi! Ce era în mesajul acela? 

Catelyn se încorda sub strânsoarea lui. 

- Un avertisment, zise ea şoptit. Dacă avem înţelepciunea 
de a-l asculta. 

Ochii lui îi cercetară faţa. 

- Continuă. 

- Lysa spune că Jon Arryn a fost ucis. 

Degetele lui se încleştară pe braţul ei. 

- De cine? 

- De Lannisteri, răspunse ea. Regina. Ned îi dădu drumul 
la mână. Pe pielea ei rămăseseră urme roşietice, adânci. 

- Zei, murmură el cu vocea răguşită. Sora ta este bolnavă 
de durere. Nu ştie ce spune. 

- Ştie, zise Catelyn. Lysa este impulsivă, da, însă mesajul 
a fost pregătit cu grijă, foarte isteţ ascuns. Ştia că însemna 
moartea dacă scrisoarea ar fi căzut în alte mâini. Ca să 

rişte atât de mult, trebuie să fi avut mai mult decât 
simple bănuieli. Catelyn privi spre soţul ei. Acum, cu 
adevărat, nu mai avem de ales. Trebuie să fii Mâna lui 
Robert. Trebuie să te duci în sud cu el şi să afli adevărul. 

Îşi dădu seama dintr-odată că Ned ajunsese la o altă 

concluzie. 

- Singurele adevăruri pe care le ştiu sunt aici. Sudul este 
63 

un cuib de vipere pe care aş face mai bine să-l evit. 

Luwin trase de colierul lui, acolo unde se freca de pielea 
moale a gâtului. 

- Mâna Regelui are mari puteri, stăpâne. Puterea de a afla 
adevărul asupra morţii Lordului Arryn, de a-i aduce pe 
ucigaşi în faţa justiţiei regelui. Puterea de a o proteja pe 
Lady Arryn şi pe fiul ei, dacă lucrurile cele mai rele se 
adeveresc. 

Ned privi neajutorat în jurul lui. Inima lui Catelyn era 
alături de el, însă ea ştia că nu-l putea lua în braţe chiar 


atunci. În primul rând, victoria trebuia câştigată, de dragul 
copiilor. 

- Spui că-l iubeşti pe Robert ca pe un frate. Ţi-ai lăsa 
fratele înconjurat de Lannisteri? 

- Lua-v-ar Ceilalţi pe amândoi, murmură Ned sumbru. 

Le întoarse spatele şi se duse la fereastră. Ea nu spuse 
nici un cuvânt, şi nici Luwin. Aşteptară tăcuţi, în timp ce 
Eddard Stark rosti un rămas-bun tăcut către casa pe care o 
iubea. Când, în cele din urmă, se întoarse de la fereastră, 
glasul său era obosit şi încărcat de melancolie, iar în colţul 
ochilor licărea o spuzeală de lacrimi. 

- Tatăl meu a mers în sud, o dată, pentru a răspunde 
chemării unui rege. Nu s-a mai întors niciodată acasă. 

- Au fost alte vremuri, zise Maester Luwin. Un alt rege. 

- Da, făcu Ned trist. Se aşeză pe scaunul de lângă vatră. 

Catelyn, tu vei rămâne aici, în Winterfell. 

Cuvintele lui îi străpunseră inima ca un sloi îngheţat. 

- Nu, spuse ea, dintr-odată înspăimântată. 

Nu cumva prin asta o pedepsea? Să nu-i mai vadă 

niciodată chipul, nici să-i simtă braţele cuprinzând-o? 

- Da, rosti Ned, cu un ton care nu admitea nici o replică. 

Tu trebuie să domneşti în nord în locul meu, în vreme ce 
eu mă ocup de treburile lui Robert. Trebuie să fie 
întotdeauna un Stark la Winterfell. Robb are paisprezece ani. 
Foarte curând, va fi un bărbat în toată firea. Trebuie să 
înveţe să 

conducă şi eu nu voi fi aici să-l învăţ. Adu-l în consiliile 
tale. 

Trebuie să fie pregătit când va veni vremea. 

- Cu voia zeilor, nu pentru mulţi ani, murmură Maester 
Luwin. 

- Maester Luwin, mă încred în tine ca în cineva din 
sângele meu. Dă-i sfatul tău soaţei mele în toate, lucruri 64 

mici sau mari. Învaţă-l pe fiul meu ceea ce trebuie să ştie: 
Vine iarna. 

Maester Luwin dădu din cap cu gravitate. Apoi se aş* 


temu tăcerea, până ce Catelyn găsi curajul de a pune 
întrebarea de al cărei răspuns se temea cel mai mult. 

- Şi cum rămâne cu ceilalţi copii? 

Ned se ridică şi o luă în braţe şi-i lipi faţa de alui. 

- Rickon este foarte mic, rosti el blând. Ar trebui să 

rămână cu tine aici, şi cu Robb. Pe ceilalţi îi iau cu mine. 

- Nu pot îndura asta, spuse Catelyn tremurând. 

- Trebuie, rosti el. Sansa trebuie să se mărite cu Jeffrey, 
asta este acum limpede, nu mai trebuie să le dăm motive de 
bănuială privind devotamentul nostru. Şi trece vremea, iar 
Arya trebuie să deprindă manierele de la o curte din sud. În 
câţiva ani va fi şi ea de vârsta măritişului. Sansa va străluci 
în sud, se gândi Catelyn, iar Arya avea nevoie de 
rafinament. Cu greu, îi putea lăsa pe toţi să plece din inima 
ei. Dar nu şi pe Bran. Niciodată pe Bran. 

- Da, spuse ea, însă te rog, Ned, pentru dragostea pe care 
mi-o porţi, lasă-l pe Bran să rămână aici, la Winterfell. 

Are numai şapte ani. 

- Eu aveam opt când tatăl meu m-a trimis să fiu crescut la 
Eyrie, răspunse Ned. Ser Rodrik îmi spune că între Robb şi 
Prinţul Jeffrey este o hără. Asta nu-i deloc sănătos. Bran ar 
putea micşora distanţa dintre ei. Este un băiat dulce, râde 
repede, e uşor de îndrăgit. Lasă-l să crească împreună 

cu tinerii prinți, lasă-l să devină prietenul lor, aşa cum 
Robert a devenit al meu. Casa noastră va fi mai sigură aşa. 

Avea dreptate, iar Catelyn ştia asta. Dar nu făcea durerea 
mai uşor de îndurat. Îi va pierde pe toţi patru atunci: Ned, 
amândouă fetele şi pe dragul ei Bran, iar micul Rickon va 
singurul care-i va rămâne. Deja se simţea singură. Winterfell 
era un tărâm atât de întins. 

- Atunci ţine-l departe de ziduri, spuse ea curajoasă. Ştii 
cât de mult îi place lui Bran să se caţere. 

Ned sărută lacrimile din ochii ei înainte să înceapă să 

curgă. 

- Îţi mulţumesc, doamna mea, şopti el. Este greu, ştiu. 


-Şi cum rămâne cu Jon Snow, stăpâne? întrebă Maester 
Luwin. 

Catelyn se încorda la auzul numelui. Ned îi simţi furia şi 
65 

se desprinse de ea. 

Mulţi bărbaţi aveau bastarzi. Catelyn se obişnuise cu 
asta. Nu fusese deloc surprinsă, în primul an al căsătoriei lor, 
să afle că Ned era tatăl unui copil făcut cu vreo fată 

găsită la întâmplare în timpul unei campanii. El avea 
nevoile unui bărbat, la urma urmei, şi petrecuseră un an 
departe unul de celălalt, Ned plecat la luptă în sud, în vreme 
ce ea rămăsese în siguranţă în castelul tatălui său, la 
Riverrun. Gândurile sale se îndreptau mai mult spre Robb, 
bebeluşul de la sânul ei, decât spre soţul pe care abia dacă-l 
cunoştea. N-avea decât să-şi găsească orice mângâiere ar fi 
putut găsi, între două lupte. lar dacă 

sămânţa lui prindea viaţă, ea se aştepta ca el să vegheze 
asupra trebuinţelor copilului. A făcut chiar mai mult decât 
atât. Cei din neamul Stark nu erau ca toţi ceilalţi bărbaţi. 

Ned şi-a adus bastardul cu el acasă şi i-a spus „fiu”, ca să 

vadă asta întregul nord. Când, în cele din urmă, 
războaiele s-au terminat, iar Catelyn s-a dus la Winterfell, 
Jon şi dădaca lui se instalaseră deja acolo. 

Asta era o rană adâncă. Ned nu vorbea despre mama 
copilului, nici măcar un cuvânt, însă un castel nu avea 
secrete, iar Catelyn le auzise pe servitoarele sale repetând 
istorisiri pe care le auziseră din gura soţilor lor soldaţi. 

Şuşoteau despre Ser Arthur Dayne, Sabia Dimineţii, cel 
mai năprasnic dintre cei şapte cavaleri din Garda Regelui 
Aerys, şi despre felul în care tânărul lor stăpân îl doborâse 
într-o singură luptă. Şi mai spuneau cum, după aceea, Ned 
dusese sabia lui Ser Arthur frumoasei şi tinerei surori care-l 
aştepta într-uri castel numit Starfall, pe ţărmul Mării de Vară. 
Lady Ashara Dayne era înaltă şi blondă, cu ochi violeţi. Ei îi 
trebuiseră două săptămâni ca să-şi facă curaj, dar, pe când 


erau în pat, într-o noapte, Catelyn îşi întrebase soţul asupra 
adevărului despre toate astea; îl întrebase direct. 

A fost singura dată în toţi aceşti ani când Ned o 
înspăimântase. 

- Să nu mă întrebi niciodată despre Jon, spusese el cu o 
răceală de gheaţă. Este sânge din sângele meu şi asta este 
tot ce trebuie să ştii. lar acum îmi vei spune de undeai auzit 
acest nume, doamna mea. 

Jurase să i se supună lui, aşa că-i spusese; iar din acea 66 

Zi, şuşotelile încetaseră şi numele Ashara Dayne nu mai 
fu niciodată pomenit la Winterfell. 

Indiferent cine fusese mama lui Jon, Ned trebuie că o 
iubise cu pasiune, pentru că nimic din ce-ar fi putut spune 
Catelyn nu l-ar fi convins să-l trimită departe pe băiat. Era 
singurul lucru pentru care nu-l putea ierta. Ajunsese să-şi 
iubească soţul din toată inima, dar nu regăsise aceeaşi 
intensitate în dragostea ei pentru Jon. Ar fi putut să ignore 
zeci de bastarzi de dragul lui Ned, atât timp cât erau 
departe. Jon nu fusese niciodată departe şi, pe măsură ce 
creştea, semăna tot mai mult cu Ned, mai mult decât oricare 
dintre fiii adevăraţi pe care-i adusese ea pe lume. 

Cumva, asta a înrăutățit lucrurile. 

- Jon trebuie să plece, spuse ea acum. 

- El şi Robb sunt apropiaţi, răspunse Ned. Sperasem că... 

Nu poate să rămână aici, zise Catelyn, tăindu-i vorba. 
Este fiul tău, nu al meu. Nu-l vreau aici. 

Era o afirmaţie grea, ştia, dar nu mai puţin adevărată. 

Ned nu i-ar fi făcut băiatului nici un bine lăsându-l aici, la 
Winterfell. Căutătura pe care i-o aruncă Ned era teribil de 
îndurerată. 

- Ştii că nu pot să-l iau cu mine în sud. Nu va fi loc pentru 
el la curte. Un băiat cu numele de bastard - ştii ce vor spune 
despre el. Va fi respins. 

Catelyn îşi împietri inima împotriva rugăciunii mute din 
ochii soţului ei. 


- Se spune că prietenul tău, Robert, are el însuşi zeci de 
bastarzi.. 

- Şi nici unul dintre ei nu a văzut măcar curtea! izbucni 
Ned. Femeia Lannister a avut grijă de asta. Cum poţi fi atât 
de insensibilă şi crudă, Catelyn? E doar un băiat. El... 

Furia îl copleşise. Ar fi putut spune mai multe şi mai rele, 
dar Maester Luwin interveni: 

- Ni se oferă o altă soluţie. Fratele dumneavoastră, 
Benjen, m-a căutat pentru Jon în urmă cu câteva zile. Se 
pare că băiatul aspiră la negru. 

Ned îl privi zguduit. 

- A cerut să intre în Rondul de Noapte? Catelyn nu spuse, 
nimic. Să-l lase pe Ned să rumege astea în mintea lui; vocea 
ei nu era deloc binevenită acum. Însă l-ar fi sărutat 
bucuroasă pe Maester. Soluţia lui era una perfectă. 

67 

Benjen Stark era un Frate Jurat. Jon i-ar fi ca un fiu, 
copilul pe care nu-l va avea niciodată. lar cu timpul, băiatul 
va depune şi el jurământul. Nu va avea nici el fii care, într-o 
bună zi, să-i înfrunte pe nepoţii lui Catelyn pentru Winterfell. 
Maester Luwin glăsui: 

- Serviciul la Zid înseamnă o mare onoare, stăpâne. 

- Şi chiar un bastard se poate ridica în Rondul de Noapte, 
reflectă Ned. Dar vocea lui era încă abătută. Jon este atât de 
tânăr. Dacă ar fi cerut asta ca bărbat în putere, ar fi fost 
ceva, însă ca băiat de paisprezece ani... 

- Este un sacrificiu greu, se învoi Maester Luwin. Dar sunt 
vremuri grele, stăpâne. Calea sa nu este mai crudă 

decât a dumneavoastră sau a doamnei. 

Catelyn se gândi la cei trei copii pe care trebuia să-i 
piardă. Nu era uşor să păstreze tăcerea. Ned plecă de lângă 
ei pentru a privi pe fereastră, chipul său prelung rămânând 
tăcut şi gânditor. În cele din urmă oftă şi se întoarse spre ei. 

- Foarte bine. Cred că aşa este cel mai bine. Voi vorbi cu 
Ben. 

- Când îi vom spune şi lui Jon? 


- Când va fi cazul. Trebuie făcute pregătiri. Vor trece două 
săptămâni până să fim gata de plecare. Mai degrabă 

l-aş lăsa pe Jon să se bucure de aceste ultime zile. Vara se 
va termina curând, copilăria la fel. Când va veni vremea, am 
să-i spun chiar eu. 

68 

ARYA 

Din nou, broderiile Aryei nu ieşiseră bine deloc. ŞI 
încruntă spre ele şi privi spre locul unde sora sa, Sansa, 
şedea printre alte fete. Lucrul de mână al Sansei era 
deosebit. Toată lumea spunea asta. 

- Lucrurile făcute de Sansa sunt la fel de frumoase ca ea, 
îi spusese o dată Septa Mordane mamei lor. Are mâini atât 
de fine şi de delicate. 

Când Lady Catelyn întrebase de Arya, septa pufnise. 

- Arya are mâinile unui fierar. 

Arya se uită pe furiş prin încăpere, temându-se că Septa 
Mordane i-ar fi putut citi gândurile, dar ea nu-i acorda, 
astăzi, nici o atenţie. Stătea împreună cu Prinţesa Myrcella, 
numai zâmbete şi admiraţie. Nu se întâmpla prea des ca 
septa să aibă privilegiul de a instrui în artele femeilor o 
prinţesă regală, după cum spusese când regina o adusese pe 
Myrcella să li se alăture. Arya credea că broderiile Myrcellei 
nu erau deloc drepte, dar nu puteai deduce asta din felul în 
care o lăuda Septa Mordane. 

Îşi studie, din nou, propria sa broderie, căutând o cale să 

o salveze, apoi oftă şi puse acul jos. Privi mohorâtă spre 
sora sa. Sansa sporovăia veselă în timp ce lucra. Beth 
Cassel, fetiţa lui Ser Rodrik, stătea la picioarele ei sorbind 
fiecare cuvânt pe care-l rostea, iar Jeyne Poole se a pleca 
pentru a-i şopti ceva la ureche. 

- Despre ce vorbiţi? întrebă Arya dintr-odată. Jeyne îi 
aruncă o privire surprinsă şi apoi chicoti. 

Sansa părea uimită. Beth se înroşi. Nu răspunse nici una. 

- Spuneţi-mi, făcu Arya. 


Jeyne se uită în jur, pentru a se asigura ca Septa Mordane 
nu o putea auzi. Myrcella spuse ceva, iar septa râse 
împreună cu celelalte doamne. 

- Vorbeam despre prinţ, zise Sansa, cu o voce moale ca 
un sărut. 

Arya ştia de care prinţ era vorba: Jeffrey, bineînţeles. Cel 
înalt şi arătos. Sansa făcuse în aşa fel încât să stea lângă el 
la ospăț. Arya fusese nevoită să stea lângă cel mic şi gras. 

Bineînţeles. 

- Lui Jeffrey îi place de sora ta, şopti Jeyne, mândră de 
parcă ar fi avut şi ea un merit în asta. Era fiica unuia dintre 
69 

slujitorii de la Winterfell şi cea mai bună prietenă a 
Sansei. 

l-a spus că este foarte frumoasă. 

- Are de gând să se căsătorească cu ea, zise micuța Beth 
visătoare, îmbrăţişându-se singură. Atunci Sansa va fi regina 
întregului domeniu. 

Sansa avu bunul-simţ să roşească. Se îmbujora frumos. 

Făcea totul frumos, se gândi Arya cu un resentiment 
amar. 

- Beth, n-ar trebui să scorneşti atâtea, o dojeni Sansa pe 
fetiţă, mângâindu-i încet părul pentru a îndepărta asprimea 
vorbelor sale. Privi spre Arya. Ce crezi despre prinţul Jeff, 
surioară? E foarte galant, nu ţi se pare? 

- Jon crede că arată ca o fată, răspunse Arya. Sansa oftă 

în timp ce broda. 

- Bietul Jon, rosti ea. Devine gelos pentru că este un 
bastard. 

- E fratele tău, zise Arya, mult prea tare. 

Vocea ei străbătu liniştea de la amiază a încăperii din 
turn. Septa Mordane îşi ridică privirile. Avea o faţă osoasă, 
ochi pătrunzători şi o gură subţire, aproape fără buze, o 
figură făcută pentru încruntări. Se încrunta chiar acum. 

- Despre ce tot vorbiţi, copii? 


- Fratele nostru vitreg, răspunse Sansa, cu aceeaşi voce 
moale. Îi zâmbi septei. Arya şi cu mine tocmai remarcam cât 
de bucuroase suntem să o avem acum printre noi pe 
prinţesă, zise ea. 

Septa Mordane dădu din cap. 

- Într-adevăr. Este o mare onoare pentru noi toate. 

Prinţesa Myrcella zâmbi nesigură de compliment. Arya, 
de ce nu lucrezi? întrebă septa. Se ridică în picioare, iar 
fustele ei apretate foşneau în timp ce traversa încăperea. 
Arată-mi broderiile. 

Arya ar fi vrut să urle. De ce trebuise ca Sansa să atragă 

atenţia septei?! 

- lată, zise ea, predându-şi lucrul de mână. Septa 
examina țesătura. 

- Arya, Arya, Arya, spuse ea. Aşa nu merge. Aşa nu merge 
deloc. 

Toată lumea se uita la ea. Era prea mult. Sansa era prea 
bine-crescută ca să zâmbească la ruşinea surorii sale, dar 
Jeyne îi adresă un surâs afectat. Chiar şi prinţesa Myrcella 
arăta că-i pare rău de ea. Arya simţi cum în ochi i se 70 

adunau lacrimile. Se ridică de pe scaun şi ţâşni spre uşă. 

Septa Mordane strigă după ea: 

- Arya, vino înapoi! Nu mai face nici un pas! Doamna 
mama ta va afla de asta. În faţa prinţesei noastre regale! 

Ne faci pe toate de ruşine! 

Arya se opri la uşă şi se întoarse muşcându-şi buza. 

Lacrimile-i curgeau acum pe obraji. Reuşi să încropească 
o mică plecăciune spre Myrcella. 

- Cu voia dumneavoastră, doamnă. 

Myrcella clipi spre ea şi privi spre doamnele de companie 
pentru un sfat. Dar dacă ea era nehotărâtă, Septa Mordane 
nu era. 

- Unde crezi că te duci, Arya?Ea o privi cu duşmănie. 

- Trebuie să merg să potcovesc un cal, rosti ea dulce, 
simțind o scurtă satisfacţie la şocul oglindit pe chipul septei. 


Apoi se răsuci şi ieşi, alergând pe trepte cât de repede o 
ţineau picioarele. 

Nu era drept. Sansa avea totul. Sansa era cu doi ani mai 
mare ca ea; poate că, la vremea când se născuse Arya, nu 
mai rămăsese nimic pentru ea. Aşa se simţea acum destul 
de des. Sansa putea coase, dansa şi cânta. Scria poezii. 

Ştia cum să se îmbrace. Cânta la harfa mare şi la clopote. 

Mai rău, era şi frumoasă. Sansa moştenise pomeţii înalţi şi 
delicaţi ai mamei lor şi părul des, roşcat, al celor din neamul 
Tully. Arya semăna cu tatăl lor, stăpânul. Părul ei era de un 
castaniu lipsit de luciu, iar chipul său era alungit şi solemn. 
Jeyne obişnuia să-i spună Arya-Faţă-de-Cal şi necheza ori de 
câte ori se apropia ea. O mai durea şi faptul că singurul lucru 
pe ca*i re-l putea face mai bine decât sora ei era să 
călărească. Şi să conducă o gospodărie. Sansa nu avusese 
niciodată mintea potrivită pentru socoteli. Dacă se va mărita 
cu Prinţul Jeff, Arya spera pentru binele ei că va avea un bun 
servitor. 

Nymeria o aştepta în camera de gardă de la capătul 
scării. Se ridică imediat ce dădu cu ochii de ea. Arya!rânji. 

Puiul de lup o iubea, nimeni altcineva nu mai făceai asta. 

Mergeau împreună peste tot, iar Nymeria dormea în 
camera ei, la piciorul patului. Dacă mama nu ar fi interzis 
asta, Arya ar fi luat bucuroasă puiul de lup cu ea în camera 
de cusut. Las-o pe Septa Mordane să se plângă atunci de 71 

broderiile ei. 

Nymeria o muşcă în joacă de mână, cu fervoare, pe când 
Arya o dezlega. Avea ochii galbeni. Când lumina soarelui îi 
atingea, străluceau ca două monede din aur. Arya îi dăduse 
numele după cel al reginei războinice de Rhoyne, care-şi 
condusese poporul peste marea îngustă. Fusese şi un mare 
scandal. Sansa, desigur, îi spusese puiului ei „Lady”. Arya se 
strâmbă şi strânse şi mai tare în braţe puiul de lup. 

Nymeria îi linse urechea, iar ea chicoti. 

Dar acum Septa Mordane trimisese, cu siguranţă, vorbă 


mamei sale. Dacă se ducea în camera ei, o vor găsi. Aryei 
nu-i păsa dacă era găsită. Avea o idee mai bună. Băieţii se 
aflau în curte, pentru exerciţii. Voia să vadă cum Robb îl 
punea pe galantonul de Prinţ Jeffrey cu spatele la pământ. 

- Vino, şopti ea spre Nymeria. 

Se ridică şi începu să alerge, lupul gonind din greu pe 
urmele ei. 

Pasarela acoperită care lega armurăria de Marea 
Fortăreaţă avea o fereastră care-ţi oferea privelişte asupra 
întregii curţi. Spre locul acela se îndreptau. Ajunse roşie la 
aţă, abia trăgându-şi sufletul, pentru a-l găsi pe Jon aşezat, 
cu un genunchi ridicat până la bărbie. Privea acţiunea atât 
de absorbit, încât nici nu băgă de seamă apropierea ii decât 
atunci când lupul său alb se ridică să le întâmpine. 

Nymeria se apropie precaută. Nălucă, deja mai mare 
decât frăţiorii săi, o mirosi, o muşcă cu grijă de o ureche şi se 
aşeză. 

Jon îi aruncă o privire intrigată. 

- N-ar trebui să-ţi lucrezi acum broderiile, surioară 

dragă? 

Arya se bosumflă. 

- Am vrut să-i văd cum se luptă. 

E| zâmbi. 

- Atunci, vino aici. 

Arya escaladă fereastra şi se aşeză lângă el, într-un cor de 
bufnituri şi grohăieli venite din curtea de jos. 

Spre dezamăgirea ei, era ora de antrenament a băieţilor 
mai mici. Bran era atât de protejat de căptuşeală, încât arăta 
de parcă s-ar fi încins cu o saltea umplută cu pene, iar 
Prinţul Tommen, care era destul de durduliu şi aşa, acum i se 
înfăţişa de-a dreptul rotund. Se hărţuiau şi 72 

pufăiau, lovindu-se cu săbii de lemn învelite în pânză sub 
privirile atente ale lui Ser Rodrik Cassel, maestrul de arme, 
un bărbat pântecos ca un butoi, cu favoriţi albi, magnifici. 

O duzină de spectatori, bărbaţi şi băieţi, strigau 
încurajări, iar vocea lui Robb se auzea cel mai tare dintre 


toate. Îl observă şi pe Theon Greyjoy lângă el, cu pieptarul 
lui negru împodobit cu krakenul auriu ai Casei sale, şi cu o 
strâmbătură de dispreţ pe faţă. Ambii combatanți se 
clătinau. Arya aprecie că erau în arenă de ceva timp. 

- Doar cu o idee mai istovitor decât lucrul de mână, 
remarcă Jon. 

- Doar cu o idee mai distractiv decât lucrul de mână, îi 
răspunse Arya. 

Jon rânji, se întinse şi-i ciufuli părul. Arya se înroşi. Ei 
fuseseră întotdeauna apropiaţi. Jon avea figura tatălui său, 
la fel ca ea. Erau singurii. Robb şi Sansa şi Bran, ba chiar şi 
micul Rickon, toţi aveau trăsături de Tully, cu zâmbete 
plăcute şi foc în păr. Când Arya era mică, îi fusese teamă 

că şi ea era tot un bastard. La Jon se dusese să-i comunice 
temerile sale, şi tot Jon fusese acela care o liniştise. 

- De ce nu eşti şi tu în curte? îl întrebă Arya. 

EI îi oferi un zâmbet strâmb. 

- Bastarzilor nu li se permite să-i atingă pe tinerii prinți, 
zise el. Rănile cu care se aleg pe terenul de exerciţii trebuie 
să fie făcute de săbiile celor ca ei. 

- Oh! 

Arya se simţi tulburată. Ar fi trebuit să-şi dea seama. 

Pentru a doua oară în cursul aceleiaşi zile, reflectă la 
faptul că viaţa nu era cinstită. Privi cum frăţiorul ei îl pocnea 
pe Tommen. 

- Aş putea lupta la fel de bine ca Bran, zise ea. Are numai 
şapte ani, eu nouă. 

Jon o contemplă cu întreaga sa înţelepciune de la 
paisprezece ani. 

- Eşti prea slăbănoagă, zise el. O luă de braţ ca să-i simtă 
muşchii, apoi oftă şi clătină din cap. Mă îndoiesc că ai putea, 
măcar, ridica o sabie lungă, darămite s-o şi roteşti. 

Arya îşi trase braţul şi-i aruncă o privire cruntă. Jon îi 
ciufuli din nou părul. Se uitau cum Bran şi Tommen îşi 
dădeau târcoale. 

- Îl vezi pe Prinţul Jeffrey? întrebă Jon. 


73 

Nu-l văzuse, nu la început, dar când se uită din nou, îI 
găsi în spate, sub umbra zidului înalt de piatră. Era 
înconjurat de bărbaţi pe care nu-i recunoscu, tineri domni 
îmbrăcaţi în livrelele Caselor Lannister şi Baratheon, nişte 
străini cu toţii. Printre ei se găseau şi câţiva bărbaţi mai 
vârstnici; cavaleri, presupuse ea. 

- Uită-te la blazonul de pe pieptarul lui, îi sugeră Jon. 

Arya privi. Pe pieptarul vătuit al prinţului era brodat un 
blazon ornamentat. Nu exista nici o îndoială că lucrul de 
mână fusese migălos. Blazonul era împărţit la mijloc; pe o 
parte se afla cerbul încoronat al Casei regale, iar pe partea 
cealaltă, leul Casei Lannister. 

- Lannisterii sunt mândri, remarcă Jon. Ai putea crede că 

sigiliul regal ar fi suficient, dar nu. El face Casa mamei 
sale egală în onoruri cu cea a regelui. 

- Femeia este la fel de importantă! protestă Arya. Jon 
chicoti. 

- Poate că şi tu artrebui să faci acelaşi lucru, surioară. 

Uneşte Tully cu Stark pe blazonul tău. 

- Un lup cu un peşte în bot? Asta o făcu să râdă. Ar arăta 
caraghios. În afară de asta, o fată nu poate lupta, aşa că de 
ce ar avea blazon? 

Jon dădu din umeri. 

- Fetele primesc blazonul, însă nu şi armele pe el. 

Bastarzii primesc armele, însă nu şi blazonul. Nu eu am 
făcut regulile, surioară. 

Dinspre curtea de jos se auzi un strigăt. Prinţul Tommen 
se rostogolea prin praf încercând să se ridice, fără să 

reuşească. Căptuşeala de protecţie îl făcea să arate ca o 
ţestoasă căzută pe spate. Bran stătea deasupra lui, cu sabia 
ridicată, gata să-l pocnească din nou, îndată ce s-ar fi ridicat 
în picioare. Bărbaţii începură să râdă. 

- Ajunge! strigă Ser Rodrik. Îi întinse mâna prinţului şi-l 
ridică. Ai luptat bine, Lew. Donnis, ajută-l să scape de 


armură. Privi în jur. Prinţ Jeffrey, Robb, aţi vrea să faceţi o 
rundă? 

Robb, deja transpirat de pe urma ultimei 'runde, înainta 
nerăbdător. 

- Bucuros. 

Jeffrey ieşi la lumină, ca răspuns la provocarea Robb. 

Părul său lucea precum firul de aur. Părea plictisit. 

74 

- Acesta-i un joc pentru copii, Ser Rodrik. 

Lui Theon Greyjoy îi scăpă, brusc, un hohot de râs. 

- Sunteţi copii, rosti el ironic. 

- Poate că Robb este copil, zise Jeffrey. Eu sunt f prinţ. ŞI 
apoi, m-am săturat să-i pocnesc pe cei din Casa Stark cu 
săbii de jucărie. 

- Ai primit mai multe lovituri decât ai dat, Jeff, zise Robb. 

Ţi-e teamă? 

Prinţul Jeffrey se uită la el. 

- Oh, de-a dreptul îngrozit. Eşti atât de în vârstă!Unii 
dintre bărbaţii Lannister răâseră. Jon privi în jos, spre scenă, 
încruntându-se. 

- Jeffrey este cu adevărat doar un rahat mic, îi spuse el 
Aryei. 

Ser Rodrik se trăgea gânditor de perciunii săi albi. 

- La ce vă gândiţi? îl întrebă el pe prinţ. 

- Săbii cu tăiş. 

- S-a făcut, răspunse Robb. O să-ţi pară râu! Maestrul 
armurier îşi puse un braţ pe umărul lui, pentru a-l face să 

tacă. 

- Săbiile cu tăâiş sunt prea periculoase. Am să vă dau voie 
cu săbiile de turnir, cu muchiile boante. 

Jeffrey nu spuse nimic, însă un bărbat, necunoscut Arviei, 
un cavaler înalt cu părul negru şi urme de arsură pe faţă, îşi 
făcu loc spre prinţ. 

- Acesta e prinţul tău. Cine eşti tu ca să-i spui că nu are 
voie cu săbii cu tăiş, ser? 


- Maestrul armurier din Winterfell, Clegane, iar tu ai face 
bine să nu uiţi asta. 

- Antrenaţi şi femei aici? vru să ştie bărbatul cu faţa arsă. 

- Antrenez cavaleri, zise Ser Rodrik apăsat. Vor primi oţel 
atunci când vor fi pregătiţi. Când vor ajunge la o anumită 
vârstă. 

Bărbatul cu faţa arsă privi spre Robb. 

- Câţi ani ai, băiete? 

- Paisprezece. 

- Eu am omorât un bărbat când aveam doisprezece. Şi 
puteţi fi siguri că nu cu o sabie boantă. 

Arya îl văzu pe Robb cum se zbârleşte. Mândria sa era 
rănită. Se întoarse spre Ser Rodrik. 

75 

- Lăsaţi-mă s-o fac. Îl pot învinge. 

- Atunci învinge-l cu o sabie de turnir, zise Ser Rodrik, iar 
Jeffrey dădu din umeri. 

- Vino să mă vezi când mai creşti ceva, Stark. Dacă nu vei 
fi prea bătrân. 

Între bărbaţii Lannister se auziră hohote de râs. 

Blestemele lui Robb izbucniră în curte. Arya îşi acoperi 
gura, şocată. Theon Greyjoy îl apucă pe Robb de braţ c să-l 
ţină departe de prinţ. Ser Rodrik se trase de favoriţi uluit. 

Jeffrey mimă un căscat şi se întoarse spre fratele său mai 
Mic. 

- Haide, Tommen, zise el. Ora de joacă s-a terminat. 

Lasă-i pe copii în zburdălniciile lor. 

Aceste vorbe smulseră şi mai multe râsete din partea 
Lannisterilor şi mai multe blesteme de la Robb. Faţa lui Ser 
Rodrik era roşie ca sfecla de furie, sub albul favoriţilor. 

Theon îl ţinu pe Robb încătuşat într-o strânsoare de fier 
până ce prinţul şi suita sa ajunseră la distanţă sigură. 

Jon îi privi îndepărtându-se, iar Arya se întoarse spre Jon. 

Faţa sa rămăsese la fel de neclintită ca lacul din inima 
grădinii zeilor. În cele din urmă, el cobori de la fereastră. 


- Spectacolul s-a terminat, spuse el. Se aplecă să-l 
scarpine pe Nălucă între urechi. Lupul alb se ridică şi se 
frecă de el. Cel mai bine ar fi să fugi acum înapoi în cameră, 
surioară. Septa Mordane te pândeşte, cu siguranţă. Cu cât te 
ascunzi mai mult timp, cu atât va fi pedeapsa mai grea. Vei 
ajunge să coşi toată iarna. Când va veni dezgheţul de 
primăvară, îţi vor găsi trupul cu un ac încă bine prins între 
degetele îngheţate. Arya nu credea că 

era ceva nostim. 

- Urăsc lucrul de mână, spuse ea cu însufleţire. Nu-i 
corect! 

- Nimic nu-i corect, zise Jon. 

O ciufuli din nou şi plecă de lângă ea, cu Nălucă 

deplasându-se fără zgomot pe lângă el. Nymeria fu cât pe 
ce să se ia după el, apoi se opri şi se întoarse când văzu că 

Arya nu mai venea. Se întoarse în silă în direcţia opusă. 
Era mai rău decât crezuse Jon. Nu doar Septa Mordane o 
aştepta în cameră, ci şi mama ei. 

76 

BRAN 

Vânătorii plecară în zori. Regele voia mistreţ la ospăţul 
din seara asta. Prinţul Jeffrey călărea împreună cu tatăl său, 
aşa că şi lui Robb i se permisese să se alăture vânătorilor. 
Unchiul Benjen, Jory, Theon Greyjoy, Ser Rodrik şi chiar şi 
caraghiosul de frăţior al reginei veniseră cu ei. 

Era ultima vânătoare, la urma urmei. A doua zi plecau 
înapoi în sud. 

Bran fusese lăsat în urmă, cu Jon şi fetele şi Rickon. 

Rickon era doar un bebeluş, iar fetele doar fete, însă Jon 
şi lupul său nu erau de găsit niciunde. Bran nu-l căutase 
prea mult. Credea că Jon era supărat pe el. Mai nou, Jon ' 
părea supărat pe toată lumea. Bran nu ştia de ce. Avea de 
gând să meargă cu unchiul Ben la Zid, ca să se înroleze în 
Rondul de Noapte. Asta era aproape la fel de bine ca ate 
duce în sud, ca rege. Robb era cel pe care-l lăsau în urmă, nu 
Jon. Zile întregi, Bran abia aşteptase ieşirea. Avea de gând 


să călărească pe drumul regelui, pe propriul său cal, nu pe 
un ponei, ci pe un cal adevărat. Tatăl său va fi Mâna Regelui, 
iar ei vor locui la castelul roşu de la Debarcaderul Regelui, 
castelul pe care-l construise Stăpânul Dragonilor. 

Bătrâna Nan spunea că acolo erau fantome şi tainiţe 
unde se petrecuseră lucruri îngrozitoare, cu capete de 
balauri pe ziduri. Pe Bran îl treceau fiorii numai gândindu-se 
la aşa ceva, însă nu-i era frică. Cum să-i fi fost frică? Tatăl 
său va fi cu el, la fel şi regele cu toţi cavalerii săi. 

Într-o bună zi, şi Bran va fi cavaler, unul din Garda 
Regelui. Bătrâna Nan spunea că erau cei mai buni luptători 
de pe întregul domeniu. Nu erau decât şapte şi purtau 
armuri albe, nu aveau neveste sau copii, trăiau numai ca să-l 
servească pe rege. Bran cunoştea toate istorisirile. 

Numele lor era ca o muzică pentru el. Serwyn al Scutului 
Oglindă. Ser Ryan Redwyne. Prinţul Aemon Cavalerul- 
dragon. Gemenii Ser Erryk şi Ser Arryk, care muriseră unul în 
sabia celuilalt, cu sute de ani în urmă, când fratele se 
luptase cu sora într-un război pe care cântăreții îl pomeneau 
drept Dansul Dragonilor. Taurul Alb, Gerold Hightower. Ser 
Arthur Dayne, Sabia Dimineţii. Barristan cel Aprig, 

Doi dintre cavalerii Gărzii Regale veniseră în nord cu 77 

Regele Robert. Bran îi privise fascinat, neîndrăznind însă 

niciodată să li se adreseze. Ser Boros era un bărbat chel, 
cu o faţă fălcoasă, iar Ser Meryn avea ochi obidiţi şi o barbă 

de culoarea ruginii. Ser Jaime Lannister semăna mai mult 
cu cavalerii din istorisiri, făcea şi el parte din Garda Regelui, 
dar Robb spunea că îl ucisese pe bătrânul rege nebun şi că 
nu ar mai trebui să conteze. Cel mai fălos dintre cavalerii în 
viaţă era Ser Barristan Selmy, Barristan cel Aprig, Lordul 
Comandant al Gărzi Regelui. Tatăl îi promisese că îl vor 
întâlni pe Ser Barristan când vor ajunge la Debarcaderul 
Regelui, iar Bran marcase zilele rămase pe perete, 
nerăbdător să plece, să vadă lumea visată şi să 

înceapă o viaţă pe care abia şi-o putea imagina. 


Totuşi, acum că sosise şi ultima zi, Bran se simţea dintr- 
odată pierdut. Winterfell fusese singura casă pe care o 
cunoscuse vreodată. Tatăl său îi spusese că ar trebui să-şi ia 
astăzi rămas-bun de la toţi, iar el încercase. După ce 
vânătorii plecaseră, se plimbase prin castel cu lupul său 
lângă el, intenţionând să-i viziteze pe toţi cei care vor fi 
lăsaţi în urmă, Bătrâna Nan şi Gage, bucătarul, Mikken în 
atelierul său de fierărie, Hodor, băiatul de la grajduri care 
zâmbea atât de mult şi avea grijă de poneiul său fără să 

spună niciodată altceva decât „Hodor”, bărbatul din 
grădinile de sticlă, care-i dăduse o mură când venise în 
vizită... 

Însă nu era bine. Se dusese prima dată la grajduri, ca să- 

şi vadă poneiul, însă nu mai era poneiul lui, urma să 

primească un cal adevărat, lăsând poneiul în urmă şi, 
din? 

tr-odată, Bran nu mai voise altceva decât să stea jos şi să 

plângă. Se întorsese şi o luase la goană înainte ca Hodor 
şi ceilalţi băieţi de grajd să-i vadă lacrimile din ochi. Acesta 
a fost sfârşitul vizitelor sale de rămas-bun. Apoi îşi petrecuse 
dimineaţa singur, în pădurea zeilor, încercând să-şi înveţe 
lupul să prindă un băț, dar fără a reuşi. Lupul era mai 
deştept decât orice dulău din coteţele tatălui său* iar Bran 
ar fi putut jura că înţelegea fiecare cuvânt care se spunea, 
însă arăta puţin interes în goana după bețe. 

Încă încerca să-i găsească un nume. Robb şi-l botezase pe 
al lui Vântul Cenugşiu, pentru că alerga atât de repede. 

Sansa îl numise pe al ei Lady, Arya găsise numele unei 
vrăjitoare bătrâne, o regină de prin balade, iar micul Rickon 
78 

şi-l botezase pe al său Lăţosul, ceea ce Bran considera că 

era un nume stupid pentru un lup străvechi. Lupul lui Jon, 
cel alb, era Năluca. Bran ar fi dorit să se fi gândit el primul la 
acest nume, chiar dacă lupul său nu era alb. Încercase 
câteva sute de variante în ultimele două săptămâni, însă 

nici una nu i se păruse potrivită. 


În cele din urmă, se satură de jocul de-a aruncatul băţului 
şi se decise pentru căţărat. Nu mai dăduse pe la turnul 
dărâmat în ultimele două săptămâni, după toate cele care se 
întâmplaseră, iar asta ar fi putut fi ultima sa şansă. 

O luă la goană prin pădurea zeilor, preferând să facă un 
ocol ca să evite lacul, unde creştea copacul inimii. Copacul îl 
înspăimântase dintotdeauna; copacii nu ar trebui să aibă 

ochi, se gândea Bran, ori frunze care arătau ca palmele. 

Lupul său alergă spre el. 

- Tu rămâi aici, îi spuse lupului la baza bradului înalt de 
lângă zidul armurăriei. Stai jos. Aşa, bine. Acum stai... 

Lupul făcu aşa cum i se ceruse. Bran îl scarpină în dosul 
urechilor, apoi plecă, sări, apucă o creangă joasă şi se săltă 

în sus. Se afla pe la jumătatea copacului, deplasându-se 
cu uşurinţă din ramură în ramură, când lupul se ridică şi 
începu să urle. Bran se uită în jos. Lupul său tăcu, holbându- 
se cu ochii săi galbeni. Simţi o înfrigurare ciudată, începu să 
urce din nou. Lupul urlă încă o dată. - 

- Linişte! strigă el. Stai jos. Şezi! Eşti mai rău ca mama. 

Urletul îl urmări pe tot parcursul ascensiunii spre vârful 
copacului, până ce, în sfârşit, sări pe acoperişul armurăriei şi 
dispăru din vedere. Acoperişurile din Winterfell erau cea de- 
a doua casă a lui Bran. Mama lui spunea adesea că Bran se 
căţăra încă dinainte de a putea umbla. Nu-şi amintea când 
învățase să meargă, dar nici când se apucase de căţărări, 
aşa că presupunea că trebuia să fie adevărat. 

Pentru un băiat, Winterfell era un labirint din piatră 

cenuşie, de ziduri şi turle şi curţi şi tunele ramificate în 
toate direcţiile. În părţile mai vechi ale castelului, sălile erau 
înclinate în sus şi-n jos, aşa că nici măcar nu erai sigur la 
care etaj te aflai. În decursul secolelor, întregul loc părea că 
crescuse ca un copac de piatră” monstruos, iar crengile sale 
erau întortocheate şi groase, răsucite, cu rădăcinile adânc 
înfipte în pământ. 

Când ieşi de sub el şi se caţără până sus, Bran putu 79 


vedea aproape întregul Winterfell dintr-o singură privire. 
Îi plăcea cum arăta, întins dedesubt, numai cu păsările 
dându-i ocol pe cer în timp ce, dedesubt, viaţa la castel se 
desfăşura în continuare. Bran putea rămâne cocoţat ore în 
şir printre garguiele diforme, spălate de ploi, » care se iţeau 
peste Prima Fortăreaţă, privind totul: bărbaţii antrenându-se 
în curte, grădinarii îngrijindu-şi legumele din grădinile de 
sticlă, câinii fără astâmpăr gonind înainte şi înapoi, tăcerea 
pădurii zeilor, fetele bârfind pe lângă 

fântâna pentru spălat. Toate astea îl făceau să se simtă de 
parcă ar fi fost el stăpânul castelului, într-un fel pe care Robb 
nu-l va cunoaşte niciodată. 

Locul îl învăţa şi secretele din Winterfell. Constructorii 
nici măcar nu neteziseră pământul; în spatele zidurilor erau 
văi şi dealuri. Exista şi un pod acoperit care unea cel de-al 
patrulea etaj al turnului clopotului cu etajul al doilea al 
grădinii suspendate. Bran ştia de el. Şi mai ştia că puteai 
intra în spaţiul interior prin poarta de sud, urcai trei etaje şi 
puteai alerga de jur împrejurul Winterfellului printr-un tunel 
îngust, săpat în piatră, după care puteai ieşi afară /a nivelul 
solului spre poarta de nord, cu circa treizeci de metri de zid 
înălțându-se deasupra ta. Nici chiar Maester Luwin nu ştia 
asta, Bran era convins. 

Mama sa era îngrozită că, într-o zi, ar putea aluneca de pe 
zid şi ar muri. Îi spusese că nu se va întâmpla aşa ceva, însă 
ea nu-l crezuse niciodată. O dată, îl pusese să-i promită că 
va sta numai pe pământ. Reugşise să se ţină de cuvânt 
pentru aproape două săptămâni, fiecare zi fiind mizerabilă, 
până într-o noapte, când ieşise pe fereastra dormitorului în 
vreme fraţii săi dormeau. Îşi mărturisise crima a doua zi, într- 
un acces de vinovăţie. Lord Eddard îi poruncise să plece în 
pădurea zeilor pentru a se curăța. 

Fuseseră postate santinele, pentru ca Bran să rămână 

acolo singur toată noaptea şi să reflecteze la răzvrătirea 
sa. În dimineaţa următoare, Bran nu fusese de găsit 


niciunde. În cele din urmă, îl descoperiseră adormit pe 
crengile de sus ale celui mai înalt brad din poiană. 

Cu toată furia lui, tatăl nu putuse să nu râdă. 

- Nu eşti fiul meu, îi spusese lui Bran când i-l aduseseră, 
eşti o veveriţă. Aşa să fie, atunci. Dacă trebuie să te caţeri, 
caţără-te, dar încearcă să faci în aşa fel încât mama ta să 

80 

nu te vadă. 

Bran făcuse tot posibilul, deşi nu credea că reuşise 
vreodată să o păcălească într-adevăr. Din moment ce tatăl 
nu-i mai interzicea asta, mama apelă la alţii. Bătrâna Nan îi 
spusese o poveste despre un băieţel rău care se urcase prea 
sus şi fusese lovit de trăsnet, iar după aceea ciorile veniseră 
să-i ciugulească ochii. Bran nu fusese impresionat deloc. 
Erau cuiburi de cioară în vârful turnului pară-ginit, unde nu 
se aventura nimeni în afară de el, iar uneori îşi umplea 
buzunarele cu boabe de porumb înainte de a se urca până 
acolo, iar ciorile îi mâncau direct din palmă. Nici una dintre 
ele nu vădise nici cel mai mic interes în a-i ciuguli ochii. 

Mai târziu, Maester Luwin făcuse un băieţel din lut şi-l 
îmbrăcase precum Bran, azvărlindu-l dincolo de zid, în 
curtea de jos, ca să-i demonstreze ce s-ar fi putut întâmpla 
dacă Bran ar fi căzut. Asta-l distrase, dar după aceea îşi 
privise maestrul şi-i spusese: 

- Eu nu sunt făcut din lut. Şi, oricum, eu nu voi cădea. 

Apoi, pentru o vreme, gărzile îl goniră ori de câte ori îl 
vedeau pe acoperişuri, încercând să-l aducă jos. Asta fusese 
cea mai bună perioadă dintre toate. Era de parcă ar fi jucat 
un joc cu fraţii săi, cu deosebire că Bran câştiga 
întotdeauna. Nici una dintre santinele nu se putea că-ţara 
atât de bine ca el, nici măcar Jory. De cele mai multe ori, nici 
nu-l vedeau. Oamenii nu se uitau niciodată în sus. lată 

un motiv în plus pentru care aprecia căţăratul, căci era ca 
şi cum ar fi devenit invizibil. 

Îi plăcea şi cum se simţea ridicându-se pe zid, folosindu- 
se de pietre, cu toate degetele de la mâini şi picioare 


căutând adânc în fiecare fisură dintre ele. Întotdeauna îşi 
scotea încălţările şi se ducea să se caţere cu picioarele 
goale; asta îl făcea să se simtă de parcă ar fi avut patru 
mâini, nu două. Îi plăcea durerea adâncă resimţită după 

aceea în toţi muşchii. Îi plăcea gustul aerului acolo sus, 
dulce şi răcoros, ca perele de iarnă. îi plăceau păsările: 
ciorile din turnul părăginit şi vrăbiile micuţe, care-şi făceau 
cuibul în crăpăturile dintre pietre, bufnița bătrână care 
dormea în podul prăfuit de deasupra armurăriei. Bran le 
cunoştea pe toate. 

De cele mai multe ori, îi plăcea să meargă în locuri în 81 

care nimeni altcineva n-ar fi putut să ajungă şi să vadă 

întinderea cenuşie a Winterfellului aşa cum nu o mai 
văzuse nimeni. Asta transforma întregul castel în 
ascunzătoarea lui secretă. 

Locul său preferat era turnul părăginit. Cândva, fusese un 
turn de observaţie, cel mai înalt din Winterfell. Cu mult timp 
în urmă, cu o sută de ani înainte ca tatăl său să se fi născut, 
o lovitură de trăsnet îl incendiase. O treime din partea de 
sus se prăbuşise înăuntru, iar de atunci nu mai fusese 
reconstruit. Uneori, tatăl său trimitea vânătorii de şobolani la 
baza turnului, să curețe cuiburile pe care le găseau 
întotdeauna printre grămezile de pietre căzute şi grinzile 
arse, putrezite. Însă nimeni nu urcase până acum în 
structura părăginită de la vârf, cu excepţia lui Bran şi a 
ciorilor. 

Cunoştea două căi de a ajunge până acolo. Te puteai 
căţăra direct pe partea din afară a turnului, însă pietrele 
erau nesigure, mortarul care le ţinea împreună fiind de mult 
cenuşă, iar lui Bran nu-i plăcuse niciodată să-şi lase toată 
greutatea pe ele. 

Cea mai bună era însă plecarea din pădurea zeilor, 
căţăratul pe bradul înalt şi traversarea peste armurărie şi 
camera de gardă, sărind de pe un acoperiş pe altul desculţ, 
pentru ca santinelele să nu te audă de jos. Asta te aducea în 


unghiul mort al Primei Fortăreţe, cea mai veche parte a 
castelului, o incintă scundă şi rotunjită, mai înaltă însă 

decât părea. Acolo mai erau acum numai şobolani şi 
păianjeni, însă vechile pietre se dovedeau numai bune de 
căţărat. Puteai urca direct acolo unde capetele de balaur se 
aplecau oarbe peste spaţiul deschis şi, săltând din gargui în 
gargui, cu o mână după alta, puteai înconjura partea de la 
nord. De acolo, dacă te întindeai bine de tot, puteai să te 
Salţi până la turnul părăginit, care era foarte aproape. În 
ultima parte o luai în sus, pe pietrele înnegri te, spre cuibul 
aflat la nu mai mult de zece paşi distanţă, iar atunci ciorile 
veneau să vadă dacă nu cumva le-ai adus ceva porumb. 

Bran sărea din gargui în gargui, cu uşurinţa dată de 
practica îndelungată, când auzi glasuri. Fu atât de uimit, 
încât aproape că-şi pierdu echilibrul. Prima Fortăreaţă 

fusese pustie de când se ştia el. 

- Nu-mi place, zise o femeie. Dedesubt era un şir de 82 

ferestre, iar vocea se auzea dinspre ultima fereastră de pe 
partea sa. Tu ar trebui să fii Mâna. 

- Ferească zeii! răspunse o voce leneşă de bărbat. Nu 
este o onoare pe care mi-o doresc. E mult prea mult de lucru. 

Bran se ţinu de gargui, ascultând, temându-se dintr-o 
dată să mai înainteze. l-ar fi putut vedea picioarele dacă ar fi 
încercat să se salte din nou. 

- Nu vezi pericolul spre care ne împinge asta? zise 
femeia. Robert îl iubeşte pe omul ăsta ca pe un frate. 

- Robert abia dacă poate să-i rabde pe fraţii săi. 

Nu că l-aş învinui pentru asta. Stannis poate provoca 
oricui pântecăraie. 

- Nu face pe nebunul. Stannis şi Renly sunt una, iar 
Eddard Stark este cu totul altceva. Robert îl va asculta pe 
Stark. Blestemaţi fie amândoi! Ar fi trebuit să insist să te 
numească pe tine, dar eram sigură că Stark îl va refuza. 

- Ar trebui să ne considerăm amândoi norocoşi, glăsui 
bărbatul. Regele ar fi putut numi la fel de uşor pe vreunul 
dintre fraţii săi, sau chiar pe Degețel, zeii să ne ajute. Mai 


degrabă dă-mi nişte duşmani onorabili, decât ambiţioşi, şi 
am să dorm mai bine noaptea. 

Vorbeau de tatăl lui, îşi dădu seama Bran. Voia să audă 

mai mult. Încă vreo câţiva paşi... Însă îl vor vedea dacă îşi 
lua avânt în faţa ferestrei. 

- Va trebui să-l supraveghem cu mare atenţie, continuă 

femeia. 

- Eu, mai degrabă, te-aş supraveghea pe tine, zise 
bărbatul. Părea plictisit. Vino aici. 

- Lordul Eddard nu a manifestat niciodată vreun interes 
faţă de ceea se petrece la sud de Gat, zise femeia. 

Niciodată. Îţi spun eu, vrea să ne atace. De ce altceva şi- 
ar părăsi cetatea lui de scaun? 

- Dintr-o sută de motive. Datoria. Onoarea. Tânjeşte să- 

şi scrie numele cu litere mari prin cărţile de istorie, să 

plece de lângă nevastă-sa. Poate că nu vrea altceva decât 
căldură, măcar o dată în viaţa lui. 

- Soaţa sa este sora lui Lady Arryn. Este o minune că 

Lysa nu este aici să ne întâmpine cu acuzaţiile ei. 

Bran privi în jos. Sub fereastră se întindea un pervaz 
îngust, lat de numai câteva degete. Încercă să-şi dea 83 

drumul spre el. Prea departe. Nu ar putea ajunge nicicum. 

- Te agiţi prea mult. Lysa Arryn e o vacă înspăimântată. 

- Vaca asta înspăimântată s-a urcat in patul lui Jon Arryn. 

- Dacă ar şti ceva, s-ar fi dus la Robert, înainte să fugă la 
Debarcaderul Regelui. 

- Când el a fost de acord să-l crească pe nevolnicul ei fiu 
la Casterly Rock? Nu cred. Ştia că viaţa băiatului era 
garanţia pentru tăcerea ei. S-ar putea să fie mai îndrăzneață 
acum, că el e în siguranţă pe cai mari la Eyrie. 

- Mame! Bărbatul reuşi să facă în aşa fel încât cuvântul să 
sune ca un blestem. Cred că naşterea face ceva cu minţile 
voastre. Sunteţi smintite cu toatele. Râse. Era un zgomot 
trist. Las-o pe Lady Arryn să de-vină pe cât de îndrăzneață 
pofteşte ea. Indiferent ce ştie, sau ce crede că 

ştie, nu are nici o dovadă. Se opri o clipă. Sau are vreuna? 


- Chiar crezi că regelui i-ar trebui o dovadă? Întrebă 

femeia. Îţi spun clar, nu mă iubeşte deloc. 

- Şi a cui greşeală este asta, surioară scumpă? 

Bran studie pervazul. Şi-ar fi putut da drumul. Era prea 
îngust să stea pe el, dar l-ar fi putut apuca în cădere, apoi s- 
ar ridica... doar dacă nu cumva ar fi făcut vreun sunet, să 

le atragă atenţia spre fereastră. Nu era sigur de ceea ce 
auzea, dar ştia că nu era ceva menit urechilor sale. 

- Eşti la fel de orb ca Robert, spunea femeia. 

- Dacă asta înseamnă că văd aceleaşi lucruri ca el, da, 
zise bărbatul. Văd un bărbat care mai degrabă ar mult decât 
să-şi trădeze regele. 

- A trădat deja unul, sau ai uitat? Oh, nu neg, îi este loial 
lui Robert, asta este evident. Ce se întâmplă însă când 
Robert moare şi Jeff preia tronul? lar cu cât se întâmplă 

asta mai curând, cu atât suntem noi mai în siguranţă. 
Soţul meu este pe zi ce trece tot mai nerăbdător. Avându-l 
pe Stark alături, lucrurile nu se pot decât înrăutăţi pentru el. 

Încă mai este îndrăgostit de soră, de insipida aia mică, 
mortăciunea aia de şaisprezece ani. Cât va mai dura până 

ce se va hotărî să mă dea de-o parte pentru o nouă 

Lyanna? 

Bran se simţi, dintr-odată, foarte înspăimântat. Nu mai 
voia nimic altceva decât să se întoarcă de unde plecase, să- 
şi găsească fraţii. Dar ce le-ar fi spus? Trebuia să se 84 

apropie mai mult, îşi dădu el seama. Trebuia să vadă cine 
vorbea. 

Bărbatul oftă. 

- Ar trebui să te gândeşti mai puţin la viitor şi mai mult la 
plăcerile aflate la-ndemână. 

- Încetează! spuse femeia. 

Bran auzi plesnetul pielii lovite şi apoi râsul bărbatului. 

Se ridică, se caţără pe gargui, se târi spre acoperiş. Asta 
era calea uşoară. Traversă acoperişul spre următorul cap de 
balaur, chiar deasupra ferestrei lângă care discutau. 


- Toată vorbăria asta devine foarte obositoare, surioară, 
zise bărbatul. Vino aici şi linişteşte-te. 

Bran se aşeză călare pe gargui, îşi strânse picioarele în 
jurul burlanului şi se răsuci, cu capul în jos. Lumea arăta 
ciudat, cu susul în jos. O curte fremăta ameţitor sub el, cu 
pavajul încă umed din cauza zăpezii topite. Bran privi pe 
fereastră. Un bărbat şi o femeie se luptau în încăpere. Erau 
amândoi despuiaţi. Bran nu ar fi putut spune cine erau. 

Bărbatul era cu spatele spre el, iar trupul său o ascundea 
vederii pe femeia pe care o lipise de perete. 

Se auziră sunete moi şi umede, iar Bran îşi dădu seama 
că se sărutau. Privea, cu ochii holbaţi, înspăimântat, 
ţinându-şi bine respiraţia în gâtlej. Bărbatul îşi coborâse 
mâna între picioarele femeii şi probabil că o rănea acolo 
pentru că femeia începu să geamă încet, din gât. 

- Opreşte-te, spuse ea, opreşte, opreşte-te. Oh, te rog... 

Însă vocea ei era joasă şi slabă, iar acum nu mai încerca 
să-l împingă. Mâinile ei se scufundară în părul lui în părul lui 
blond, încâlcit, şi-i trase faţa spre sânii ei. 

Bran îi zări faţa. Avea ochii închişi, iar gura era deschisă 

larg, gemea. Părul ei auriu se legăna dintr-o parte în alta 
pe când ea se mişca înainte şi înapoi, dar tot o recunoscu pe 
regină. 

Probabil că făcuse un zgomot. Deodată, ochii ei 
deschiseră şi se uitară direct spre el. Ea ţipă. 

Totul se petrecu atunci deodată. Femeia îl împinse pe 
bărbat cât colo, strigând şi arătând cu degetul. Bran încercă 
să se ridice, îndoindu-se din greu, apucând garguiul. Era 
mult prea grăbit. Mâinile sale zgăriară fără 

nici un folos piatra netedă, iar din cauza panicii, 
picioarele îi alunecară şi se pomeni, dintr-odată, căzând. Avu 
un 85 

moment de ameţeală, o greață copleşitoare când 
fereastra dispăru dincolo de el. Impactul îl lăsă fără 
respiraţie. Ridică 


o mână, apucă pervazul, pierdu contactul, prinse din nou 
cu cealaltă mână. Se împinse din greu spre clădire. 

Lovitura îi tăie respiraţia. Bran se legăna, atârnat de o 
mână, gâfâind. 

La fereastra de deasupra lui apărură feţe. Regina. Bran îl 
recunoscu acum şi pe bărbatul de lângă ea. Semănau foarte 
bine, ca nişte reflecţii în oglindă. 

- Ne-a văzut, spuse femeia cu o voce ascuţită. 

- Într-adevăr, întări bărbatul. 

Degetele lui Bran începură să alunece. Se apucă de 
pervaz cu cealaltă mână. Unghiile se înfipseră în piatra dură. 
Bărbatul se întinse în jos. 

- la-mă de mână, zise el. Înainte să cazi. 

Bran îl apucă de mână şi o ţinu cu toată forţa sa. 

Bărbatul îl trase pe pervaz. 

- Ce faci? întrebă femeia. 

Bărbatul nu o băgă în seamă. Era foarte puternic. Îl ridică 
pe Bran pe pervaz. 

- Câţi ani ai, băiete? 

- Şapte, zise Bran, cutremurându-se uşurat. Degetele lui 
săpaseră urme adânci pe antebraţul bărbatului. Făcu pe el 
de frică. Bărbatul privi spre femeie. 

- Lucrurile pe care trebuie să le fac pentru dragoste! 

spuse el scârbit, apoi îi dădu copilului un brânci. 

Urlând, Bran căzu de la fereastră, cu spatele în aerul gol. 

Nu era nimic de care să se mai agate. Curtea urcă parcă 

spre a-l primi. Undeva, la distanţă, un lup începu să urle. 

Ciorile zburau în cerc împrejurul turnului părăginit, 
aşteptând porumbul. 

86 

TYRION 

Undeva, în marele labirint de piatră care era Winterfell, 
un lup urla. Ecoul plutea deasupra castelului ca o flamură 

de jelanie. 

Tyrion Lannister ridică privirea din cărţile sale şi se 
înfiora, deşi biblioteca era confortabilă şi călduroasă. Ceva 


din urletul unui lup îl putea lua pe un bărbat din prezentul 
său şi-l putea azvârli în pădurea întunecată a minţii, 
alergând despuiat înaintea haitei. 

Când lupul străvechi urlă din nou, Tyrion închise coperta 
legată în piele a cărţii pe care o citea, un discurs vechi de o 
sută de ani asupra schimbării anotimpurilor, scris de un 
maestru mort de mult. Îşi acoperi căscatul cu dosul palmei. 

Lampa sa de citit pâlpâi, uleiul fiind ars în întregime, pe 
când o geană de lumină a zorilor se strecură prin ferestrele 
înalte. Citise toată noaptea, dar asta nu mai era ceva nou. 

Tyrion Lannister nu prea era un mare amator de somn. 

Picioarele-i erau înţepenite şi dureroase când cobori de 
pe bancă. Reugşi să le readucă la viaţă prin masaj şi se duse 
şchiopătând din greu spre masa pe care septonul sforăit 
încet, cu capul sprijinit, ca pe o pernă, pe cartea deschisă 

din faţa lui. Tyrion se uită la titlu. Viaţa Marelui Maester 
Aethelmure - nici nu era de mirare. 

- Chayle, spuse el încet. Tânărul tresări, clipind confuz, 
cristalul ordinului său legănându-se sălbatic pe lanţul de 
argint. les, îmi întrerup postul. Ai grijă să pui cărţile înapoi în 
rafturi. Ai grijă cu pergamentele Valyriene, sunt foarte 
uscate. Maşinăriile de război, a lui Ayrmidon, este destul de 
rară, iar al tău este singurul exemplar complet pe care l-am 
văzut vreodată. 

Chayle se zgâi la el, încă pe jumătate adormit. Răbdător, 
Tyrion repetă instrucţiunile, apoi îl bătu pe umăr şi-l lăsă în 
treburile lui. 

Afară, Tyrion îşi umplu plămânii cu aerul rece al dimineţii 
şi începu să coboare, cu grijă, treptele abrupte de piatră 

care se răsuceau în exteriorul turnului bibliotecii. Era o 
coborâre lentă; treptele erau înalte şi înguste, în vreme ce 
picioarele lui era scurte şi strâmbe. Răsăritul soarelui nu 
măturase încă zidurile Winterfellului, însă bărbaţii erau deja 
în picioare în curtea de jos. Vocea aspră a lui Sandor 87 

Clegane ajunse până la el: 


- Băiatul agonizează de mult timp, aş vrea să se termine 
mai repede. 

Tyrion se uită în jos şi văzu Dulăul stând cu tânărul 
Jeffrey, pe când servitorii roiau în jurul lor. 

- Cel puţin, moare în tăcere, răspunse prinţul. E lupul lui 
cel care face zgomotul ăsta. De-abia am putut dormi azi- 
noapte. 

Clegane arunca o umbră alungită pe pământul bătătorit 
pe când scutierul lui îi aşeză pe cap coiful negru. 

- Aş putea face să tacă această creatură, dacă doriţi, zise 
el prin viziera deschisă. 

Scutierul îi puse în mână o sabie lungă. Îi încercă 

greutatea, tăind aerul rece al dimineţii. În spatele său, 
curtea răsuna de zăngănitul oţelului lovind oţelul. Ideea 
păru să-l încânte pe prinţ. 

- Să trimiţi un câine să omoare alt câine! exclamă el. 

Winterfell este atât de infestat de lupi, încât familia Stark 
nu-şi va da niciodată seama că lipseşte unul. 

Tyrion sări în curte de pe ultima treaptă. 

- Te rog să-ţi schimbi gândul, nepoate, zise el. Neamul 
Stark poate număra mai mult de şase, spre deosebire de unii 
prinți pe care i-aş putea numi. 

Jeffrey avu bunul-simţ ca măcar să roşească. 

- O voce de nicăieri, spuse Sandor. Privi prin viziera 
coifului în toate părţile. Spirite ale văzduhului! 

Prinţul râse, aşa cum râdea întotdeauna când garda sa îşi 
făcea acest număr caraghios. Tyrion era deja obişnuit cu 
asta. 

- Aici, jos. 

Bărbatul înalt se uită spre pământ, prefăcându-se că 

atunci îl observă. 

- Micul lord Tyrion, zise el. lertăciune. Nu v-am văzut 
stând acolo. 

- Nu am stare acum pentru obrăznicia ta. Tyrion se 
întoarse spre nepotul lui. 


- Jeffrey, ai scăpat deja momentul de a le oferi Lordului 
Eddard şi doamnei sale consolarea ta. Jeffrey arăta la fel de 
irascibil cum numai un prinţişor putea i. 

- La ce le-ar folosi consolările mele? 

- La nimic, zise Tyrion. Totuşi, asta se aşteaptă de la 88 

tine. Absența ta a fost remarcată. 

- Băiatul Stark nu înseamnă nimic pentru mine, zise 
Jeffrey. Nu pot să suport văicărelile femeilor. 

Tyrion Lannister se înălţă pe vârfuri şi-l pălmui cu forţă, 
peste faţă. Obrajii băiatului începură să se înroşească. 

- Încă un cuvânt, spuse Tyrion, şi te lovesc din nou. 

- Am să te spun mamei! ţipă Jeffrey. 

Tyrion îl lovi din nou. Acum ambii obraji erau în flăcări. 

- Să-i spui mamei tale, îl povăţui el. Dar în primul rând te 
înfăţişezi înaintea Lordului Stark şi a doamnei lui şi cazi în 
genunchi în faţa lor şi le spui cât de rău îţi pare, şi că eşti la 
dispoziţia lor dacă există ceva, oricât de neînsemnat, ce ai 
putea face pentru ei sau pentru ai lor, în această clipă a 
disperării, şi că toate rugăciunile tale sunt rostite pentru ei. 

Pricepi? Pricepi? 

Băiatul părea că este pe cale să înceapă să plângă. În loc 
de asta, izbuti să dea din cap. Apoi se întoarse şi o părăsi 
curtea în cea mai mare grabă, ţinându-se de obraji. 

Tyrion îl privi cum fuge. O umbră căzu pe faţa sa. Se 
întoarse pentru a-l vedea pe Clegane înălțându-se deasupra 
lui ca un pisc. Armura sa neagră ca funinginea părea să 
şteargă soarele de pe cer. Îşi coborâse viziera coifului. Era 
făcută să arate ca un câine negru dezvelindu-şi colții, 
îngrozitoare la vedere, însă Tyrion crezuse întotdeauna că 
pentru faţa hidos de strâmbată a lui Glegane, coiful 
reprezenta o mare îmbunătăţire. 

- Prinţul nu va uita asta, micule lord, îl preveni Dulăul. 

Coiful îi transformă râsul într-un hohot găunos. 

- Mă rog să nici să nu uite, ripostă Tyrion Lannister. Dacă 

uită, fii un dulău bun şi aminteşte-i. Se uită de jur 
împrejurul curţii. Ai habar unde l-aş putea găsi pe frate-le 


meu? 

- La praznic cu regina. 

- Ah, făcu Tyrion. 

Dădu scurt din cap spre Sandor Clegane şi o luă din loc 
pe cât de repede puteau să-l ducă picioarele lui amorţite. |i 
era milă de primul cavaler care l-ar încerca pe Dulău în luptă 
astăzi. Omul era furios. 

În sala pentru dejun din Casa de Oaspeți, festinul avea 
loc într-o atmosferă rece, fără nici o veselie. Jaime stătea la 
masă cu Cersei şi copiii, vorbind cu voci joase, şoptite. 

89 

- Robert e tot în pat? întrebă Tyrion pe când se aşeza, fără 
a fi fost invitat, la masă. Sora sa se uită la el cu aceeaşi 
expresie de dezgust reţinut pe care-l avea pentru el de când 
se născuse. 

- Regele nu a dormit deloc, îi spuse. E împreună cu Lord 
Eddard. Îl compătimeşte din tot sufletul. 

- Are un suflet mare Robert al nostru, făcu Jaime cu un 
zâmbet leneş. 

Erau foarte puţine lucruri pe care Jaime să le fi putut lua 
în serios. Tyrion ştia asta despre fratele său şi i-o ier-ta. În 
toţi acei ani teribili ai copilăriei sale, numai Jaime fusese cel 
care-i arătase o cât de mică dovadă de afecţiune şi respect, 
iar pentru asta, Tyrion era dispus să-i ierte aproape orice. 

Se apropie un servitor. 

- Pâine, îi spuse Tyrion, şi doi dintre acei peşti mici şi o 
cană de bere neagră, bună, ca să meargă bine pe gât. Oh, şi 
ceva şuncă. Prăjiţi-o până ce se înnegreşte. 

Omul făcu o plecăciune şi se duse. Tyrion se întoarse spre 
fraţii lui. Gemeni, bărbat şi femeie. Arătau foarte 
asemănători în dimineaţa asta. Amândoi aleseseră să se 
îmbrace în verde-închis, care se potrivea cu ochii lor. 

Buclele lor blonde cădeau cu eleganţă, iar ornamente din 
aur luceau pe la încheieturi şi pe degete şi pe gât. 

Tyrion se întrebă cum ar fi să aibă un frate geamăn, dar 
decise că era mai bine să nu ştie. Era destul de greu să se 


confrunte cu propria sa imagine în oglindă, în fiecare zi. Un 
altul ca el era o posibilitate mult prea sinistră pentru a putea 
fi contemplată. Prinţul Tommen rupse tăcerea: 

- Ai vreo veste despre Bran, unchiule? 

- Am trecut azi-noapte pe lângă camera bolnavilor, 
anunţă Tyrion. Nici o schimbare. Maester credea că ăâsta-i un 
semn dătător de speranţe. 

- Nu vreau ca Brandon să moară, zise Tommen sperios. 

Era un băiat bun, nu chiar ca fratele său, dar nici Jaime şi 
Tyrion nu erau ca două boabe într-o păstaie. 

- Lordul Eddard avea un frate pe care-l chema tot 
Brandon, făcu Jaime îngândurat. Unul dintre ostaticii ucişi de 
Targaryen. Se pare că este un nume cu ghinion. 

- Oh, nu chiar atât de fără noroc, zise Tyrion. Servitorul îi 
aduse farfuria. Rupse o bucată de pâine neagră. Cersei îl 90 

studia preocupată. 

- Ce vrei să spui?Tyrion îi oferi un zâmbet strâmb. 

- Că s-ar putea ca dorinţa lui Tommen să se împlinească. 

Maester crede că băiatul s-ar putea să trăiască. Luă o 
înghiţitură de bere. 

Myrcella scoase un suspin fericit, iar Tommen zâmbi 
nervos, dar Tyrion nu la cei doi copii se uita. Privirea pe care 
o schimbaseră Jaime cu Cersei nu durase mai mult o clipă, 
însă lui nu-i scăpase. Apoi sora sa îşi cobori ochii spre masă. 

- Nu există nici o milă. Zeii nordici sunt cruzi că lasă un 
copil să sufere asemenea dureri. 

- Ce a spus maester? întrebă Jaime. 

Şunca trosni când muşcă din ea. Tyrion mestecă 

gânditor, pentru o clipă, apoi spuse: 

- Crede că dacă băiatul ar fi fost hărăzit morţii, ar fi murit 
până acum. De patru zile nu s-a produs nici o schimbare. 

- Se va face Bran bine, unchiule? întrebă mica Myrcella. 

Avea întreaga frumuseţe a mamei sale, dar nimic din firea 
ei. 

- Are spatele rupt, micuţo, îi spuse Tyrion. Căderea i-a 
zdrobit şi picioarele. Îl ţin în viaţă cu miere şi apă, altfel ar 


muri de foame. Poate, dacă se trezeşte, va putea să 
mănânce hrană adevărată, însă nu va mai merge 
niciodată. 

- Dacă se trezeşte, repetă Cersei. Este posibil? 

- Numai zeii singuri ştiu, îi spuse Tyrion. Maester doar 
speră. Aş putea jura că lupul său este cel care-l menţine în 
viaţă. Creatura aceea este lângă fereastra lui ziua şi 
noaptea, urlând. De fiecare dată când îl gonesc, se întoarce. 
Maester a spus că au închis fereastra o dată, să 

reducă zgomotul, iar Bran a părut că cedează. Când au 
deschis-o din nou, inima sa părea că bate mai tare. 

Regina se înfiora. 

- E ceva nenatural cu aceste jivine, spuse ea. Sunt 
periculoase. Nu voi permite ca vreuna dintre ele să vină în 
sud cu noi. 

- Vei avea mult de furcă încercând să-i opreşti, surioară, 
spuse Jaime. Se duc peste tot cu fetele alea. 

Tyrion atacă peştele. 

- Deci plecaţi în curând? 

91 

- Nu destul de curând, răspunse Cersei. Apoi se încruntă, 
întrebi dacă noi plecăm? Dar tu? Zei, să nu-mi spui că 

rămâi aici! 

Tyrion dădu din umeri. 

- Benjen Stark se întoarce la Rondul de Noapte cu 
bastardul fratelui său. M-am gândit să merg cu ei ca să văd 
acest Zid despre care am auzit atât de multe. 

- Sper că nu te gândeşti să te îmbraci în negru, scumpe 
frăţioare. 

Tyrion râse. 

- Poftim? Celibat, eu? Târfele n-ar mai avea decât să 

cerşească, de la Dorne la Casterly Rock. Nu, vreau doar să 

stau pe coama Zidului şi să mă uşurez de la marginea 
lumii. 

Cersei se ridică dintr-odată. 


- Copiii nu trebuie să asculte aceste mizerii. Tommeh, 
Myrcella, veniţi. 

leşi zgomotoasă din camera pentru dejun, trăgând după 

ea trena şi pe toţi copiii. Jaime Lannister îl privi pe fratele 
său cu acei ochi verzi, îngheţaţi, ai lui. 

- Stark nu se va învoi niciodată să plece din Winterfell 
atât timp cât fiul său zace în umbra morții. 

- O va face, dacă-i porunceşte Robert, zise Tyrion. lar 
Robert îi va porunci. În orice caz, Lord Eddard nu poate face 
nimic pentru băiat. 

- L-ar putea scuti de chinuri, zise Jaime. Eu aşa aş face, 
dacă ar fi fiul meu. Ar fi o milostenie. 

- Te sfătuiesc să nu-i strecori această sugestie Lordului 
Eddard, dragă frăţioare, glăsui Tyrion. Nu ar lua-o prea uşor. 

- Chiar dacă băiatul va trăi, va fi un olog. Mai rău decât 
un olog, ceva grotesc. Mie-mi place o moarte bună, curată. 

Tyrion răspunse cu o înălţare din umeri. 

- Vorbind despre grotesc, zise el, să-mi dai voie să amo 
altă părere. Moartea este atât de îngrozitor de definitivă, în 
vreme ce viaţa este plină de posibilităţi. 

- Eşti un pitic pervers, nu-i aşa? 

- Oh, da, căzu de acord Tyrion. Sper ca băiatul să se 
trezească. Aş fi foarte interesat să ascult ce are de spus. 

Zâămbetul fratelui său se acri precum laptele prins. 

- Tyrion, dragul meu frate, spuse el sumbru, sunt 92 

momente când mă faci să mă întreb de a cui parte eşti? 

Gura lui Tyrion era plină cu pâine şi peşte. Luă o 
înghiţitură de bere neagră, tare, pentru a face dumicaţii să 

alunece pe gât, şi rânji spre Jaime. 

- Dar, Jaime, dragul meu frăţior, m-ai rănit! Ştii doar cât 
de mult îmi iubesc familia. 

93 

JON 

Jon urca încet treptele, încercând să nu se gândească la 
faptul că s-ar putea să fie pentru ultima dată când face asta. 


Nălucă mergea neauzit lângă el. Afară, vârtejurile de zăpadă 
se izbeau de porţile castelului, iar curtea era toată 

numai gălăgie şi haos, însă înlăuntrul pereţilor groşi de 
piatră era cald şi linişte. Mult prea multă linişte Ca să fie pe 
placul lui Jon. 

Ajunse în prag şi rămase acolo mult timp, temător. 

Nălucă îşi frecă nasul de palma lui. Asta îi dădu curaj. Se 
ridică şi intră în încăpere. 

Lady Stark era lângă patul lui Bran. Stătuse acolo, zi şi 
noapte, timp de aproape două săptămâni. Nu plecase de la 
căpătâiul lui nici măcar o clipă. Mâncarea i se aducea acolo, 
la fel şi oalele de noapte şi un mic pat tare, pe care să 
doarmă, deşi se spunea că nu dormise aproape deloc. Î| 
hrănea chiar ea, cu miere şi apă şi un amestec de ierburi 
care prelungeau viaţa. Nu părăsise încăperea nici măcar o 
dată. Aşa că Jon se ţinuse deoparte. 

Însă acum nu mai era vreme. Rămase o clipă în pragul 
uşii, fiindu-i teamă să vorbească, să se apropie. Fereastra era 
deschisă. Jos, un lup urlă. Nălucă auzi şi-şi înălţă capul. 

Lady Stark se uită spre el. Pentru o clipă, păru că nu-l 
recunoaşte. În cele din urmă, clipi. 

- Ce faci tu aici? întrebă ea cu o voce ciudat de neutră şi 
lipsită de emoţii. 

- Am venit să-l văd pe Bran, zise Jon. Să-mi iau râămas- 
bun. 

Chipul ei nu se schimbă deloc. Părul lung, roşcat, era 
murdar şi încâlcit. Părea că îmbătrânise cu douăzeci de ani. 

- L-ai văzut, acum pleacă. 

O părticică din el voia să o ia la goană, dar ştia că, dacă 

făcea asta, s-ar fi putut să nu-l mai vadă niciodată pe 
Bran. 

Făcu un pas repezit în încăpere. 

- Vă rog, spuse el. 

O răceală apăru în ochii ei. 

- Ţi-am spus să pleci. Nu te vrem aici. 

Cândva, aceste vorbe l-ar fi făcut să plece în fuga mare. 


Cândva, l-ar fi făcut poate să plângă. Acum îl înfuriară 
doar. 

Va fi, curând, un Frate Jurat al Rondului de Noapte şi se 
va 94 

confrunta cu pericole mai mari decât Catelyn Tully Stark. 

- E fratele meu, rosti el. 

- Să chem gărzile? 

- Chemaţi-le, zise Jon sfidător. Nu mă puteţi opri să-l văd. 

Traversă încăperea, ajungând de cealaltă parte a patului 
şi privi în jos, acolo unde zăcea Bran. i ţinea una din mâini. 

Arăta ca o gheară. Ăsta nu era Bran pe care şi-l amintea. 

Carnea pierise de pe el. Pielea era întinsă pe oasele ca 
nişte bețe. Sub pătură, picioarele-i erau îndoite într-un fel 
care-l îngrozi pe Jon. Ochii-i erau afundaţi în cap ca două 

găuri negre; deschişi, dar fără să vadă nimic. Căderea 
parcă îl micşorase. Arăta ca o momâie, de parcă prima pală 

de vânt l-ar fi aruncat direct în mormânt. Totuşi, pieptul 
cu coastele fărâmate se ridica şi cobora cu fiecare respiraţie 
întretăiată. 

- Bran, spuse el. Îmi pare rău că nu am ajuns mai 
devreme. Mi-era teamă. Simţi lacrimile rostogolindu-i-se pe 
obraji, dar nu-i mai păsa. Nu muri, Bran! Te rog! Te aşteptăm 
cu toţii să te trezeşti. Eu, Robb şi fetele, toată 

lumea... 

Lady Stark privea. Nu scosese nici un țipăt şi Jon lua asta 
drept acceptare. Afară, lupul străvechi urlă din nou. Lupul 
căruia Bran nu avusese timp să-i dea un nume. 

- Trebuie să plec acum, zise Jon. Mă aşteaptă unchiul 
Benjen. Sunt pe cale să plec în nord, la Zid. Trebuie să 

plecăm astăzi, înainte de venirea zăpezilor. 

Îşi aminti cât de entuziasmat fusese Bran la gândul 
călătoriei. Era mai mult decât putea îndura, gândul că-l lăsa 
în urmă în felul ăsta. Jon îşi şterse lacrimile, se aplecă 

şi-şi sărută uşor fratele, pe buze. 

- Voiam să rămână aici, cu mine, zise Lady Stark încet. 


Jon o privi precaut. Nici măcar nu-l privea. Vorbea cu el, 
dar numai o parte a ei, de parcă nici nu s-ar fi aflat în 
încăpere. 

- M-am rugat pentru asta, spuse ea sec. Era băiatul meu 
deosebit. M-am dus la templu şi m-am rugat de şapte ori 
spre cele şapte feţe ale zeului ca Ned să se răzgândească 

şi să-l lase aici, cu mine. Uneori, rugăciunile sunt 
ascultate. 

Jon nu ştia ce să spună. 

- N-a fost greşeala dumneavoastră, reuşi el să îngaime 95 

după un moment de tăcere stânjenitoare. 

Ochii ei îl găsiră. Erau plini de otravă. 

- N-am nevoie de iertăciunile tale, bastardule. Jon îşi 
cobori privirile. Ea legăna una dintre mâinile lui Bran. El o 
luă pe cealaltă, o strânse. Degete ca nişte oase de pasăre. 

- Adio, spuse el. 

Ajunsese la uşă când ea-l strigă. 

- Jon! 

Ar fi trebuit să continue să meargă, dar ea nu-i spusese 
pe nume până acum. Se întoarse şi-o găsi privind direct spre 
faţa lui, de parcă l-ar fi văzut pentru prima dată. 

- Da? 

- Ar fi trebuit să fii tu, îi spuse ea. 

Apoi se întoarse spre Bran şi începu să plângă, întregul ei 
trup scuturându-se de suspine. Jon n-o mai văzuse plângând 
până acum. Până în curte era drum lung. 

Afară, totul era gălăgie şi zăpăceală. Se încărcau căruţe, 
bărbaţii strigau, caii erau înhămaţi şi înşeuaţi, scoşi din 
grajduri. Începuse să cadă o zăpadă uşoară şi fiecare era 
nerăbdător să plece. 

Robb se afla în mijlocul lor şi răcnea ordine. Părea că se 
maturizase în ultima vreme, de parcă accidentul lui Bran şi 
prăbuşirea mamei sale îl făcuseră mai puternic. Vântul 
Cenuşiu era lângă el. 

- Te caută unchiul Benjen, îi spuse lui Jon. Voia să plecaţi 
acum o oră. 


Ştiu, zise Jon. Imediat. Privi de jur împrejur la toată 

gălăgia şi zăpăceala. Să pleci este mai greu decât am 
crezut eu. 

- Şi pentru mine, spuse Robb. Avea zăpadă pe păr, 
topindu-se din cauza căldurii trupului său. L-ai văzut? 

Jon dădu din cap, neîndrăznind să vorbească. 

- Nu va muri, glăsui Robb. O ştiu. 

- Voi, cei din familia Stark, sunteţi greu de ucis, se învoi 
Jon.Avea o voce plată şi obosită. Vizita îi luase toată forţa. 

Robb ştiu că se întâmplase ceva rău. 

- Mama mea... 

- A fost... foarte blândă, îi spuse Jon, iar Robb păru uşurat. 

- Bine. Data viitoare când ne vom vedea vei fi tot în 96 

negru.. 

Jon se strădui să zâmbească la rândul său. 

- A fost întotdeauna culoarea mea preferată. Cât timp 
crezi că mai durează? 

- Destul de puţin, promise Robb. Îl trase pe Jon spre el şi-l 
îmbrăţişa strâns. Adio, Snow. 

Jon îl strânse şi el în braţe. 

- lar tu, Stark, ai grijă de Bran. 

- Voi avea. Se despărţiră şi se priviră stânjeniţi. Unchiul 
Benjen a spus să te trimit la grajduri dacă te văd, zise Robb 
în cele din urmă. 

- Mai am să-mi iau rămas-bun de la cineva, zise Jon. 

- Atunci, nici nu te-am văzut, răspunse Robb. 

Jon îl lăsă stând acolo, în zăpadă, înconjurat de căruţe şi 
lupi şi cai. Nu era mult de mers până la armurărie. Îşi luă 

pachetul şi traversă podul acoperit spre Fortăreaţă. 

Arya era în camera ei, pregătind un cufăr din lemn de 
carpen, mai mare decât ea. Nymeria o ajuta. Arya nu trebuia 
decât să arate, iar lupoaica o lua la fugă şi înşfăca 
ghemotocul de mătase în bot, aducându-l la ea. Dar când îl 
adulmecă pe Nălucă, se aşeză pe labele din spate şi 
scheună. 


Arya se uită în spatele ei şi-l văzu pe Jon şi sări în 
picioare, îşi strânse braţele ei slăbănoage în jurul gâtului 
lui. Mă temeam că ai plecat, spuse ea cu respiraţia 
întretăiată. Nu m-au lăsat să-mi iau rămas-bun. 

- Ce făceai acum? 

Jon era amuzat. Arya se desprinse de el şi se schimbă la 
faţă. 

- Nimic. Împachetam, lucruri din astea. Arătă spre cufărul 
uriaş, plin doar pe o treime, şi spre hainele împrăştiate în 
încăpere. Septa Mordane spune că trebuie să 

fac eu totul. Hainele mele nu erau împăturite corect. O 

domnişoară din sud nu-şi aruncă hainele în cufăr, că pe 
nişte zdrenţe, susţine ea. 

- lar tu ce ai făcut, surioară? 

- Păi, oricum se vor amesteca, zise ea. Cui îi pasă cum 
sunt împăturite? 

- Septa Mordane, răspunse Jon. Şi nu cred că i-ar plăcea 
să vadă că te ajută Nymeria. Lupoaica îl privi tăcută, cu 97 

ochii ei de un auriu-închis. E acelaşi lucru. Am ceva 
pentru tine, să iei acolo, şi trebuie împachetat cu foarte 
mare grijă. 

Faţa ei se lumină. 

- Un dar? 

- l-ai putea spune şi aşa. Închide uşa. 

Prudentă, dar bucuroasă, Arya verifică holul. 

- Nymeria, aici. Păzeşte. 

O lăsă pe lupoaică afară, să-i avertizeze de venirea 
oricărui intrus, şi închise uşa. Până atunci, Jon dăduse jos 
zdrenţele folosite la împachetat. Îi întinse obiectul. Ochii 
Aryei se măriră. Ochi întunecaţi, precum ai lui. 

- O sabie, zise ea cu respiraţia tăiată. 

Teaca era din piele moale, cenuşie, fină ca păcatul. Jon 
trase încet lama, ca ea să poată vedea strălucirea adâncă, 
albastră, a oţelului. 

- Asta nu-i o jucărie, îi spuse. Ai grijă să nu te tai. Lama 
este suficient de ascuţită ca să te poţi bărbieri. 


- Fetele nu se bărbieresc, zise Arya. 

- Poate că artrebui. Ai văzut vreodată picioarele septei? 

Ea chicoti. 

- E aşa o slăbănoagă! 

- Şi tu eşti la fel, îi spuse Jon. l-am cerut lui Mikken s-o 
facă deosebită. Bandiţii folosesc asemenea săbii în Pentos şi 
Myr şi în alte Oraşe Libere. Nu va descăpăţâna un bărbat, 
dar îl poate găuri bine dacă eşti destul de rapidă. 

- Pot fi rapidă, zise Arya. 

- Va trebui să exersezi cu ea zilnic. Puse sabia în mâinile 
ei, îi arătă cum s-o ţină şi se dădu înapoi. Cum o simţi? Îţi 
place cât de echilibrată e? 

- Cred că da, făcu Arya. 

Prima lecţie, spuse Jon. Loveşte cu vârful ascuţit. 

Arya îl lovi la braţ cu latul sabiei. Lovitura durea, însă Jon 
se trezi rânjind ca un idiot. 

- Ştiu care capăt să-l folosesc, zise Arya. Pe figura ei se 
aşternu o expresie de nesiguranţă. Septa Mordane o să mi-o 
ia. 

- Nu şi dacă nu ştie că o ai, făcu Jon. 

- Cu cine am să mă antrenez? 

- Vei găsi pe cineva, îi promise el. Debarcaderul Regelui 
este un oraş adevărat, de o mie de ori mai mare de-cât 98 

Winterfell. Până-ţi vei găsi un partener, uită-te la ei cum 
luptă, în curte. Aleargă şi călăreşte, întăreşte-te. Şi indiferent 
ce faci... 

Arya ştia ce va urma, aşa că o spuseră împreună: 

- „nu-i spune... Sansei! Jon îi ciufuli părul. 

- Aş vrea ca şi tu să fi venit cu noi. 

- Drumurile diferite duc, uneori, spre acelaşi caste!Cine 
ştie? 

E| se simţea mai bine acum. Nu avea de gând să se lase 
copleşit de întristare. 

- Mai bine plec. Voi petrece primul meu an pe Zid golind 
oalele de noapte dacă-l mai fac pe unchiul Ben să mă mai 
aştepte mult. 


Arya alergă la el pentru o ultimă îmbrăţişare. 

- Pune sabia jos, o preveni Jon râzând. 

Ea o puse deoparte, aproape cu sfiiciune, şi-l acoperi cu 
sărutări. Când el se întoarse de la uşă, ea ţinea din sabia în 
mână, încercându-i echilibrul. 

- Aproape că uitasem, îi spuse el. Toate săbiile bune au 
nume. 

- Cum ar fi Gheaţă, răspunse ea. Privi spre sabia din 
mâinile ei. Are şi asta un nume? Oh, spune-mi. 

- Nu poţi să ghiceşti? o îmboldi Jon. Lucrul tău preferat. 

Arya păru descumpănită la început. Apoi realiză. Mintea-i 
mergea repede. O spuseră împreună: 

- Ac! 

Amintirea râsului ei îi încălzi sufletul în timpul călătoriei 
lungi spre nord. 

99 

DAENERYS 

Daenerys Targaryen se căsători cu Kha/ Drogo cu teamă 

şi în splendoare barbară, pe un câmp dincolo de zidurile 
oraşului Pentos, pentru că Dothraki credeau că toate 
lucrurile de importanţă pentru viaţa unui bărbat trebuie 
făcute sub cerul liber. 

Drogo îşi chemase khalasar-ul să-l servească şi veniseră 

cu toţii, patruzeci de mii de luptători Dothraki, plus 
sumedenie de femei, copii şi sclavi. Îşi aşezaseră tabăra 
înafara zidurilor oraşului, mânându-şi turmele lor mari, 
ridicând palate din iarbă ţesută, mâncând tot ce vedeau şi 
făcându-i pe bunii cetăţeni din Pentos şi mai neliniştiţi, cu 
fiecare zi care trecea. 

- Colegii mei, magisterii, au dublat numărul de gărzi din 
oraş, le spuse Illyrio peste farfuriile cu rață cu miere şi ardei 
portocaliu, într-o noapte petrecută la reşedinţa care fusese a 
lui Drogo. 

Khal- ul se alăturase khalasar-ului , proprietatea sa fiind 
dăruită lui Daenerys şi fratelui ei până la nuntă. 


- Cel mai bine ar fi să o mărităm cât mai repede pe 
Prinţesa Daenerys înainte să dea jumătate din averea 
oraşului Pentos mercenarilor şi bandiţilor, glumi Ser Jorah 
Mormont. 

Exilatul le oferise, ei şi fratelui ei, sabia sa în noaptea în 
care Danny fusese vândută lui Kha/ Drogo; Viserys acceptase 
nerăbdător. Mormont devenise însoţitorul lor constant de 
atunci încolo. Magister lllyrio râse încet în barba lui 
bifurcată, însă Viserys nici măcar nu zâmbi. 

- O poate lua şi mâine dacă vrea, spuse fratele ei. Se uită 
peste umăr la Dany, iar ea-şi cobori privirile. Atâta vreme cât 
plăteşte preţul. 

lllyrio agită prin aer o mână moale, iar inelele sclipiră pe 
degetele lui grase. 

- Ţi-am spus, totul este deja aranjat. Ai încredere în mine. 
Khal-ul ţi-a promis o coroană, şi o vei avea. 

- Da, dar când? 

- Atunci când va crede khar-ul de cuviinţă, îi spuse Illyrio. 

Prima dată va lua fata, iar după aceea, trebuie să 

pornească în procesiune, traversând câmpia, şi să o 
prezinte lui dosh khaleeh, la Vaes Dothrak. După asta, 100 

poate. Dacă sorții sunt în favoarea războiului. 

Viserys fierbea de nerăbdare. 

- Mă uşurez pe sorții Dothrakilor. Uzurpatorul stă pe 
tronul tatălui meu. Cât mai trebuie să aştept? 

lIryrio înălţă din umeri. 

- Ai aşteptat cea mai mare parte a vieţii tale, mărite rege. 
Ce mai contează încă vreo câteva luni, încă vreo câţiva ani? 

Ser Jorah, care călătorise spre est până la Vaes Dothrak, 
dădu din cap aprobator. 

- Vă sfătuiesc să aveţi răbdare, Alteţa Voastră. 

Dothrakise ţin de cuvânt, însă fac lucrurile după propria 
lor vrere. Un om mai de jos ar putea cerşi un favor Khal-ului , 
însă nu trebuie niciodată să ajungă să-l jignească. 

Viserys se zbârli. 


- Păzeşte-ţi limba, Mormont, ori am să ţi-o tai. Eu nu sunt 
om mai de jos, ci sunt Stăpânul de drept al celor Şapte 
Regate. Dragonul nu cerşeşte. 

Ser Jorah îşi cobori privirile cu respect. lIllyrio zâmbi 
enigmatic şi smulse o aripă de rață. Mierea şi unsoarea îi 
alunecară pe degete şi i se scurseră prin barbă pe când 
muşca din carnea fragedă. Nu mai exista dragoni, se gândi 
Dany, uitându-se la fratele său, deşi nu îndrăzni să o spună 

cu voce tare. 

Totuşi, în noaptea aceea visă unul. Viserys o lovea, 
rănind-o. Era goală, paralizată de frică. Fugea de el, însă 

trupul ei părea butucănos şi greoi. El o lovi din nou. Ea se 
împiedică şi căzu. Ai trezit balaurul, strigă el şi o lovi. Ai 
trezit balaurul, l-ai trezit. Coapsele ei erau mânjite cu sânge. 
Ea închise ochii şi scânci. Ca şi cum i s-ar fi răspuns, se auzi 
un trosnet îngrozitor şi pocnetul unui mare incendiu. Când 
privi din nou, Viserys nu mai era, de peste tot se ridicau mari 
coloane de foc, iar în mijlocul lor era balaurul. îşi întorcea 
încet capul masiv. Când ochii săi topiţi o descoperiră, ea se 
trezi tremurând, acoperită de luciul fin al transpiraţiei. Nu-i 
mai fusese niciodată atât de frică... 

Până în ziua în care veni, în sfârşit, şi nunta ei. 

Ceremonia începu în zori şi continuă până la apus, o zi 
nesfârşită de băutură şi mâncare şi lupte. Printre palatele de 
iarbă fu-şese ridicată o mândreţe de tabără aşezată pe 
pământ, iar acolo şedea Dany, lângă Kha!/ Drogo, deasupra 
101 

mării învolburate de Dothraki. Nu mai văzuse niciodată 
atât de mulţi oameni în acelaşi loc, şi nici unii aşa de ciudaţi 
şi de înspăimântători. Stăpânii de cai puteau pune peeei 
veşminte bogate şi parfumuri îmbătătoare, atunci când 
vizitau Oraşele Libere, dar sub cerul liber se ţineau de 
vechile rânduieli. Bărbaţii şi femeile purtau veste din piele 
vopsită pe pielea goală şi jambiere din păr de cal, încinse cu 
şiraguri şi medalioane din bronz, iar războinicii îşi ungeau 
pletele lungi cu grăsime din puţurile cu animale moarte. Se 


îndopau cu carne de cal friptă în miere şi mirodenii, beau 
până la sminteală lapte de iapă fermentat şi vinurile fine ale 
lui Illyrio, şi-şi aruncau scuipaţi unii altora peste foc, vocile 
lor răsunând străine şi aspre în urechile lui Dany. 

Viserys era aşezat chiar la picioarele ei, arătând minunat 
în noua sa tunică din lână neagră, cu dragonul stacojiu 
brodat pe piept. Illyrio şi Ser Jonah stăteau lângă el. Locul lor 
era unul de mare onoare, doar puţin mai jos decât cavalerii 
de sânge ai Kkha!- ului, însă Dany putea vedea furia din ochii 
liliachii ai fratelui său. Nu-i plăcea să fie mai prejos decât ea 
şi turba de furie când sclavii ofereau prima oară 

bucatele kha/- ului şi miresei sale, servindu-l apoi pe el cu 
porţiile pe care ei le refuzau. Nu putea face nimic altceva 
decât să-şi înfrâneze resentimentele, şi aşa făcea, starea sa 
de spirit întunecându-se tot mai mult, cu fiecare oră, cu 
fiecare insultă adusă persoanei sale. 

Dany nu se mai simţise niciodată atât de singură pe când 
şedea în miezul acelei hoarde imense. Fratele ei îi spusese 
să zâmbească, aşa că zâmbi până ce faţa începu s-o doară, 
iar lacrimile îi ajunseră fără voie în ochi. Se străduia să le 
ascundă, ştiind cât de furios ar fi Viserys dacă ar vedea-o 
plângând, înspăimântat de felul în care ar putea reacţiona 
Khal Drogo. se aduceau bucate, carne aburindă şi cârnaţi 
groşi, negri, şi plăcinte Dothraki în sânge, iar mai târziu 
fructe şi ierburi aromatice şi aluaturi fine din bucătăriile din 
Pentos, însă le refuza pe toate. 

Stomacul ei era întors pe dos şi ştia că n-ar mai fi putut 
ţine nimic. 

Nu avea nici cu cine să vorbească. Kha/ Drogo urla 
comenzi şi glume spre oamenii săi, râzând la răspunsurile 
lor, dar abia dacă se uita la Dany, aflată lângă el. Nu aveau 
102 

nici un limbaj comun. Dothraki erau de neînțeles pentru 
ea, iar khal-ul abia dacă ştia câteva cuvinte în valyriana 
barbarizată a Oraşelor Libere şi nici o iotă din Limba Comună 
a celor Şapte Regate. Ea s-ar fi bucurat chiar şi de o 


conversaţie cu lllyrio şi fratele ei, dar ei se aflau prea 
departe, jos, ca s-o poată auzi. 

Şedea în mătăsurile ei de nuntă, făcându-şi de lucru cu o 
cupă de vin cu miere, vorbindu-şi sieşi, în tăcere. Sunt sânge 
din sânge de dragon, işi spuse ea. Sunt Daenerys 
Stormhorn, Prințesă de Piatra Dragonului, din sângele şi 
sămânţa lui Aegon Cuceritorul. 

Soarele era ridicat la numai un pătrar din drumul lui pe 
cer, când văzu primul om murind. Tobele băteau, iar câteva 
dintre femei dansau pentru kha/. Drogo privea fără 

nici o expresie, însă ochii săi le urmăreau mişcările şi, din 
când în când, le azvârlea câte un medalion de bronz pentru 
care femeile să se bată. 

Şi războinicii priveau. Unul dintre ei păşi în cele din urmă 

în cerc şi o înşfacă de braţ pe una dintre dansatoare, o 
puse la pământ şi se împreună cu ea chiar acolo, aşa cum un 
armăsar se împreunează cu o iapă. Illyrio îi spusese că 

s-ar putea întâmpla aşa ceva. „Dothraki se împreunează 
ca animalele din cirezile lor. În kha/asar nu există nici un fel 
de intimitate, iar ei nu înţeleg păcatul sau ruşinea aşa cum 
le înţelegem noi. 

Dany îşi mută privirile de la acuplare, înspăimântându-se 
când înţelese ce se întâmpla, însă un al doilea războinic păşi 
înainte, apoi un al treilea şi curând nu mai avea cum să-şi 
ferească privirile. Doi bărbaţi înşfăcară aceeaşi femeie. Auzi 
un strigăt şi văzu o îmbrânceală, iar într-o clipită arakhs- 
urile ţâşniră afară, tăişuri lungi, ascuţite ca briciurile, 
jumătate săbii şi jumătate seceri. Începu un dans al morţii, 
pe când războinicii îşi dădeau ocol lovind, sărind unul spre 
celălalt, rotindu-şi săbiile deasupra capetelor şi urlând 
insulte cu fiecare ciocnire. Nimeni nu făcu nici o încercare de 
a-i opri. 

Se termină la fel de repede pe cât începuse. Arakhs-urile 
se izbeau mai repede decât putea Dany vedea, unul dintre 
bărbaţi făcu un pas greşit, iar celălalt roti sabia într-o arcuire 


strânsă. Oţelul muşcă din carne puţin deasupra şoldului şi-l 
deschise de la şira spinării până la buric, 103 
risipindu-i maţele în praf. Pe când învinsul murea, 
învingătorul înşfacă cea mai apropiată femeie, nici măcar 
acea pentru care se luptaseră, şi o posedă acolo, pe loc. 
Sclavii târâră cadavrul, iar dansul se reluă. 
Magister Illyrio o prevenise şi despre asta. „O nuntă 
Dothraki fără cel puţin trei morţi este socotită o afacere 
plicticoasă”, spusese el. Nunta ei era mai cu seamă 


binecuvântată; înainte de sfârşitul zilei, muriseră deja 
doisprezece bărbaţi. 

Odată cu trecerea orelor, groaza crescu în Dany, până ce 
ajunse să facă tot posibilul să nu strige. Îi era teamă de 
neamul Dothraki, ale cărui obiceiuri i se păreau străine şi 
monstruoase, de parcă ar fi fost animale în piele de om şi 
nicidecum oameni adevăraţi. Îi era teamă de fratele ei, de 
ceea ce ar fi putut face dacă greşea. Dar mai mult decât 
orice, se temea de ce se va întâmpla la noapte sub cerul 
înstelat, când fratele ei o va lăsa pradă matahalei uriaşe care 
stătea şi bea lângă ea, cu un chip neclintit şi crud, ca o 
mască de bronz. 

Sunt sânge din sânge de dragon, îşi spuse ea din nou. 

Când, în cele din urmă, soarele cobori pe cer, Khd Drogo 
bătu din palme şi tobele şi strigătele şi ospăţul se opriră 

dintr-odată. Drogo se ridică şi o ridică şi pe Dany în 
picioare, lângă el. Era vremea aducerii darurilor pentru 
mireasa lui. lar după daruri, ştia ea, după ce soarele se va fi 
culcat, venea timpul pentru prima partidă de călărie şi 
consumarea căsătoriei. Dany încerca să alunge acest gând, 
dar el nu o părăsea. Se sforţa să nu înceapă să tremure. 

Fratele ei, Viserys, îi dărui trei slujnice. Dany ştia că nu-l 
costaseră nimic; Illyrio, fără nici o îndoială, îi furnizase 
fetele. Irri şi Jhiqui erau Dothraki cu pielea arămie, cu păr 
negru şi ochi migdalaţi, iar Doreah era o fată Lysene, blondă 
şi cu ochi albaştri. 

- Nu sunt slujnice obişnuite, surioară dragă, îi spuse 
fratele ei când fetele fură aduse înaintea ei, una câte una. 

Illyrio şi eu le-am ales special pentru tine. Irri te va învăţa 
să călăreşti. Jhiqui te va învăţa limba Dothraki, iar Doreah te 
va instrui în artele femeieşti ale dragostei. Zâmbi subţire. E 
foarte bună, Illyrio şi eu putem jura pentru asta. 

Ser Mormont îşi ceru iertare pentru darul său. 

- Este un lucru neînsemnat, prinţesa mea, dar e tot ce-şi 
104 


poate permite un biet exilat, spuse el şi aşeză înaintea ei 
un teanc mic de cărţi. 

Erau istorisiri şi cântece ale celor Şapte Regate, văzu ea, 
scrise în Limba Comună. Îi mulţumi din toată inima. 

Magister Illyrio murmură o poruncă şi patru sclavi voinici 
se grăbiră să vină, purtând între ei un cufăr mare din cedru, 
încins cu fâşii de bronz. Când îl deschise, găsi teancuri din 
cele mai fine catifele şi damascuri pe care le puteau produce 
Oraşele Libere, iar odihnindu-se peste toate, aşezate pe o 
stofă fină, trei ouă uriaşe. Lui Dany i se tăie răsuflarea. Erau 
cele mai frumoase lucruri pe care )e văzuse vreodată, fiecare 
altfel decât celălalt, vopsite în culori atât de bogate, încât, 
prima dată, se gândi că erau incrustate cu bijuterii, şi atât 
de mari încât trebuia să le ia cu ambele mâini ca să poată 
ridica unul. Îl ridică cu grijă pe primul, aşteptându-se să fie 
făcut dintr-un porțelan fin, sau email delicat, sau chiar sticlă 
suflată, dar era mult prea greu, de parcă ar fi fost făcut din 
piatră dură. Suprafaţa oului era acoperită cu solzi mici şi pe 
când îl răsucea între degete, lucea precum metalul lustruit 
sub lumina soarelui la apus. Un ou era de un verde-închis cu 
pete de bronz lustruit, care se iveau şi dispăreau după cum îl 
întorcea. Alt ou era de un crem-deschis, dungat cu aur. 
Ultimul era negru, la fel de negru ca o mare în miez de 
noapte, dar înviorat de unde şi vârtejuri stacojii. 

- Ce sunt astea? întrebă ea cu o voce şoptită, străbătută 

de uimire. 

- Ouă de dragon de pe Tărâmul Umbrelor, dincolo de 
Asshai, zise Magister Illyrio. În atâţia eoni s-au transformat în 
piatră, dar încă scapără de strălucire şi frumuseţe, 

- Am să le ţin mereu ca pe nişte odoare. 

Dany auzise istorisiri despre astfel de ouă, însă nu văzuse 
niciodată vreunul şi nici nu se gândise că ar fi putut vedea. 
Era, cu adevărat, un dar magnific, deşi ştia că lllyrio îşi 


putea permite să fie risipitor. Adunase o avere în cai şi sclavi 
ca parte a vânzării ei lui Khal Drogo. 

Cavalerii de sânge ai Kharului îi oferiră cele trei arme 
tradiţionale, arme minunate. Haggo îi dădu un bici mare, din 
piele, cu mâner din argint, Cohollo un arakh magnific, placat 
cu aur, iar Qotho un arc din os de dragon, dublu curbat, mai 
înalt decât ea. Magister 105 

lllyrio şi Ser Jorah o învăţaseră că pentru astfel de daruri 
se folosea refuzul tradiţional. 

- Acesta este un dar demn numai de un mare războinic, 
O, sânge din sângele meu, dar eu nu sunt decât o femeie. 

Să-l lăsăm pe domnul şi soţul meu să le poarte el în locul 
meu. Şi astfel primi Kha/ Drogo „darurile” sale de nuntă. 

| se dădură din belşug şi alte daruri din partea celorlalţi 
Dothraki: papuci şi bijuterii şi inele de argint pentru părul ei, 
centuri din medalioane şi veste pictate şi blănuri fine, 
mătăsuri de culoarea nisipului şi borcane cu arome, ace şi 
pene şi sticluţe purpurii, plus o robă făcută din pielea a mii 
de şoareci. 

- Un dar frumos, khaleesi, spuse Magister Illyrio despre 
ultimul, după ce-i explicase ce era. 

Darurile se înălţau în jurul ei în grămezi mari, mai multe 
decât şi-ar fi putut imagina ea vreodată, mai mul-le decât şi- 
ar fi dorit sau ar putea folosi. lar la urmă de tot, Kha/ Drogo 
aduse propriul său dar pentru mireasa lui. Un murmur de 
nerăbdare se desprinse din rândul oamenilor când el plecă 
de lângă ea, crescând până ce cuprinse întregul kha/asar. 
Când el se întoarse, rândurile dese ale aducătorilor de daruri 
Dothraki se despărţiră înaintea lui, iar el îi dărui calul. 

Era o mânză, sprintenă şi frumoasă. Dany ştia despre cai 
destule încât să-şi dea seama că nu era un animal obişnuit. 

Avea ceva care-i tăia răsuflarea. Era cenuşie ca marea 
iarna, cu o coamă precum fumul argintiu. 

Ezitând, se întinse spre ea şi-i mângâie gâtul, îşi plimbă 

degetele prin argintiul coamei. Kha/ Drogo spuse ceva în 
Dothraki, iar, Magister Illyrio îi traduse. 


- Argint pentru argintul din părul tău. 

- E minunată, murmură Dany. 

- E mândria întregului khal/asar, adăugă Illyrio. Obiceiul 
spune că o Khaleesi trebuie să călărească un cal demn de 
locul ei alături de Khal. 

Drogo păşi înainte şi-şi puse mâna pe mijlocul ei. O 

ridică la fel de uşor ca pe un copil şi o aşeză pe şaua 
Dothraki, mult mai mică decât cele cu care era ea obişnuită. 
Dany rămase acolo preţ de câteva momente. 

Nimeni nu-i spusese despre asta. 

- Ce ar trebui să fac acum? îl întrebă ea pe Illyrio. 

106 

Ser Jorah Mormont fu purtătorul răspunsului. 

- Luaţi frâiele şi călăriţi. Nu trebuie să mergeţi prea 
departe. 

Emoţionată, Dany strânse frâiele în mâini şi-şi lăsă 

picioarele în scările scurte. Era o călăreaţă începătoare; j 
petrecuse mai mult timp călătorind cu corăbiile, cu căruţa 
sau lectica, decât pe spinarea cailor. Rugându-se să nu cadă 
şi să se facă de râs, îi dădu mânzei cea mai uşoară şi timidă 
atingere din genunchi. Şi, pentru prima oară după j multe 
ore, uită să-i mai fie frică. Sau poate că era pentru prima 
dată în viaţă. 

Mânza argintiu-cenuşie avea un mers lin şi mătăsos, iar 
mulţimea se dădu la o parte făcându-i loc, toţi ochii fiind 
aţintiţi spre ea. Dany se pomeni călărind mai repede decât 
intenţionase, şi totuşi era mai degrabă entuziasmată decât 
înspăimântată. Calul o luă la trap, iar ea zâmbi. Dothrakii se 
repezeau să dispară din calea ei. La cea mai mică 

apăsare a picioarelor ei, la cea mai mică atingere a 
frâielor, mânza răspundea. O făcu să meargă la galop, iar 
acum Dothrakii strigau la ea pe când săreau din drum. 

Întorcându-să să meargă înapoi, văzu ridicându-se 
înainte un rug arzând, direct în calea ei. Erau oameni 
înghesuiți pe ambele părţi şi nu mai avea cum să se 
oprească. O 


îndrăzneală pe care nu şi-o cunoscuse niciodată o copleşi, 
iar ea dădu frâu liber mânzei. 

Calul argintiu sări peste flăcări de parcă ar fi avut aripi. 

Când se opri înaintea Magister-ului Illyrio, rosti: 

- Spune-i lui Khal/ Drogo că mi-a dăruit vântul. 

Grasul Pentoshi îşi mângâie barba lui galbenă şi repetă 

cuvintele în Dothraki, iar Dany îşi văzu soţul zâmbind 
pentru prima dată. 

Ultima rază de soare dispăru în spatele zidurilor înalte din 
Pentos, spre apus. Dany pierduse şirul orelor. Kha/ Drogo 
porunci cavalerilor săi de sânge să-i aducă propriul său cal, 
un armăsar roşu, zvelt. Când kharul se urcă în şa, Viserys se 
strecură aproape de Dany, călare pe calul ei argintiu, îşi 
înfipse degetele în piciorul ei şi-i spuse: 

- Fă-i pe plac, dulce surioară, sau jur că vei vedea 
balaurul trezindu-se aşa cum n-a făcut-o niciodată. 

Teama îi reveni, odată cu vorbele fratelui ei. Se simţea din 
nou ca un copil de numai treisprezece ani, complet 107 

singură, nepregătită pentru ce urma să i se întâmple. 

Călăriră împreună pe când stelele începeau să clipească, 
părăsind Khalasar-ul şi lăsând în urmă palatele de iarbă. 

Khal Drogo nu-i spunea nici un cuvânt, îşi mâna 
armăsarul la galop aprig prin întunericul tot mai adânc. 
Clopoţeii de argint din pletele sale lungi răsunau uşor pe 
când călărea. 

- Sunt sânge din sânge de dragon, şopti ea apăsat 
gonind în urma lui, încercând să-şi menţină curajul. Sunt 
sânge din sânge de dragon. Sunt sânge din sânge de 
dragon. Dragonului nu i-a fost niciodată teamă. 

Ulterior, nu ar fi putut spune cât de departe sau pentru 
cât timp călăriseră, dar era întuneric deplin când se opriră 

într-un loc cu multă iarbă, în apropierea unui pârâu. 
Drogo îşi opri calul şi o cobori pe ea de pe al ei. Se simţea 
fragilă 

ca sticla în mâinile lui, cu membrele la fel de moi ca apa. 


Rămase acolo, neajutorată şi tremurând în mătăsurile ei 
de nuntă, în vreme ce el priponi caii, iar când se întoarse să 
o privească, ea începu să plângă. 

Khal Drogo se holba la lacrimile ei, cu un chip ciudat de 
golit de orice expresie. 

- Nu, spuse el. Îşi înălţă mâna şi-i şterse apăsat lacrimile, 
cu un deget bătătorit. 

- Vorbeşti Limba Comună? întrebă Dany uimită. 

- Nu, spuse el din nou. 

Poate că ştia doar acel cuvânt, se gândi ea, însă era cu un 
cuvânt mai mult decât crezuse ea că ştie şi, într-un fel, asta 
o făcu să se simtă puţin mai bine. Drogo îi atinse uşor părul, 
prefirând  şuviţele  blond-argintii între degetele sale, 
murmurând uşor în Dothraki. Dany nu înţelegea cuvintele, 
însă în tonul lui era căldură, o tandreţe la care nu se 
aşteptase din partea acestui bărbat. Îi puse un deget, sub 
bărbie şi-i ridică faţa până ce ajunse să-l privească direct în 
ochi. Drogo se înălța deasupra ei, aşa cum domina pe 
oricine. Apucând-o uşor de subsuoară, o ridică şi o aşeză 

pe o piatră rotunjită de lângă pârâu. Apoi el se aşeză pe 
pământ, cu faţa spre ea, cu picioarele încrucişa-te sub el, cu 
faţa în sfârşit la nivelul ei. 

- Nu, spuse el. 

- Ăsta-i singurul cuvânt pe care-l cunoşti? 

Drogo nu răspunse. Coada lui grea şi lungă era răsucită 

în noroiul de lângă el. O puse peste umărul drept şi i 
începu 108 

să-şi scoată din păr clopoţeii, unul câte unul, După câteva 
clipe, Dany se aplecă spre el să-l ajute. Când sfârşiră, Drogo 
gesticula. Ea înţelese. Încet, cu grijă, începu şi ea să- 

şi despletească părul. 

Dură mult. În tot acest timp el rămase tăcut, privind-o. 

Când termină, el scutură din cap şi părul i se împrăştie pe 
spate ca un râu de întuneric, uns şi lucitor, nu mai văzuse 
niciodată un păr atât de lung, atât de negru şi de gros. 


Apoi veni rândul lui. Începu s-o dezbrace. Degetele lui 
erau abile şi neaşteptat de moi. Îi dădu jos mătăsurile, una 
câte una, cu grijă, în timp ce Dany rămase nemişcată, 
tăcută, privindu-l în ochi. Când îi dezveli sânii mici, nu se 
mai putu abţine. Îşi feri ochii şi se acoperi cu mâinile. 

- Nu, spuse Drogo. Îi dădu mâinile la o parte de pe sâni, 
cu blândeţe, dar ferm, apoi îi ridică chipul din nou şi o făcu 
să-l privească. Nu, repetă el. 

- Nu, repetă şi ea. 

O ridică în picioare şi o trase spre el, să-i dea jos ultimele 
veşminte. Răceala aerului nopţii ajunse pe pielea ei goală. 

Se înfiora, iar pe braţe şi pe picioare i se făcu pielea de 
gâscă. Îi era teamă de ceea ce va urma, dar pentru o vreme 
nu se întâmplă nimic. Kha/ Drogo rămase cu picioarele 
încrucişate, privind-o, scăldându-şi privirile cu trupul ei. 

Apoi, după o vreme, începu să o atingă. La început uşor, 
apoi tot mai apăsat. Ea simţea puterea sălbatică a mâinilor 
sale, dar nu o duru nici o clipă. El îi ţinu mâna într-a lui şi-i 
mângâie degetele. Îşi plimbă încet o mână în jos, pe piciorul 
ei. Îi mângâie faţa, urmărind curbura urechilor ei, rătăcind 
cu un deget uşor, pe conturul buzelor ei. Îşi puse apoi 
ambele mâini în părul ei şi-l pieptănă cu degetele. O 

răsuci, masându-i umerii, iar degetele lui coborâră de-a 
lungul spinării ei. 

Păru că trecuseră ore până ce mâinile sale îi atinseră, în 
cele din urmă, sânii. Mângâie pielea fină de sub ei până ceo 
furnică. Degetele sale îi atinseră sfârcurile, ciupindu-le între 
arătător şi degetul mare, apoi începu să le maseze, la 
început uşor, apoi din ce în ce mai insistent, până când 
sfârcurile ei se întăriră şi începură s-o doară. Atunci se opri şi 
o trase în poala sa. Dany era roşie la faţă şi cu respiraţia 
tăiată, inima zbătându-i-se în piept. Îi cuprinse faţa în 109 

mâinile sale mari şi o privi în ochi. 

- Nu? spuse el, iar ea ştiu că era o întrebare. Îi luă mâna 
şi o duse spre umezeala dintre coapsele ei. 

- Da, şopti ea şi îi împinse un deget în ea. 


110 

EDDARD 

Convocarea se produse cu o oră înaintea zorilor, când 
lumea era nemişcată şi cenuşie. 

Alyn îl scoase abrupt din visele sale şi Ned se întâlni cu 
răcoarea dinaintea zorilor, încă năuc de somn, pentru a-şi 
găsi calul gata înşeuat, iar pe rege în scări. Robert purta 
mănuşi maro, groase, şi o mantie grea din blană, cu glugă 

care-i acoperea urechile, iar pentru toată lumea părea un 
urs călare. 

- Sus, Stark! tună el. Sus, sus! Avem chestiuni de stat de 
discutat. 

- Pe legea mea, zise Ned, intraţi înăuntru, Maiestatea 
Voastră. 

Alyn ridică pânza de la intrarea în cort. 

- Nu, nu, nu, zise Robert. Respirația lui aburea la fie care 
cuvânt. Tabăra este plină de urechi. În afară de asta, vreau 
să călăresc şi să gust din ţara asta ata. 

Ned văzu că Ser Boros şi Ser Meryn aşteptau în urma lui, 
cu încă o duzină de soldaţi din gardă. Nu mai putea face 
nimic altceva decât să-şi scuture somnul din ochi, să se 
îmbrace şi să urce pe cal. 

Robert fixă el ritmul, mânându-şi aprig marele cal negru 
de luptă, pe când Ned galopa alături de el, încercând să 

ţină pasul. Îi strigă o întrebare pe când goneau, însă 
vântul îi spulberă cuvintele, iar regele nu-l auzi. După aceea, 
Ned călări în tăcere. Foarte curând părăsiră drumul şi o luară 

peste câmpiile întinse, întunecate de ceţuri. Garda 
rămăsese la o mică distanţă de ei, fără să-i mai poată auzi ce 
vorbeau, însă Robert tot nu încetinea. 

Apărură zorii pe când se avântau pe o colină joasă şi, în 
cele din urmă, regele se opri. În momentul acela se aflau la 
kilometri distanţă de restul grupului. Robert era roşu la faţă 

şi binedispus când Ned trase de frâie lângă el. 

- Zeilor, exclamă el, râzând. Îţi face bine să ieşi şi să 


călăreşti aşa cum trebuie să o facă un bărbat! Jur, Ned, 
deplasarea asta târâş poate să scoată orice bărbat din minţi. 

Robert Baratheon nu fusese niciodată un om răbdător. 

- lar blestemata aia de căruţă, cum geme şi scârţăie, 
trecând de orice ridicătură de parcă ar fi un munte, iţi 
promit, dacă blestemăţia aia îşi mai rupe încă o osie, osăo 
111 

ard, iar Cersei n-are decât să meargă pe jos! 

Ned râse. 

- Am să-ţi aduc bucuros torţa. 

- Bun băiat! Regele îl bătu pe umăr. Am însă un dram de 
înţelepciune să-i las pe toţi în urmă şi să-mi văd de drum. 

Un zâmbet se ivi pe buzele lui Ned. 

- Cred că ai fi în stare de asta. 

- Da, da, glăsui regele. Ce zici, Ned? Doar tu şi cu mine, 
doi cavaleri rătăcitori pe drumul regelui, cu săbiile alături, şi 
numai zeii să ştie ce ne aşteaptă în faţă, poate fiica vreunui 
țăran sau vreo târfă de cârciumă, care să ne încălzească 
paturile la noapte. 

- Am putea face şi asta, cum să nu, zise Ned, însă avem 
îndatoriri acum, stăpânul meu... faţă de domeniu, faţă de 
copiii noştri - eu faţă de doamna mea, iar tu faţă de regină. 

Nu mai suntem băietanii care am fost odată. 

- N-ai fost niciodată un băietan, bombăni Robert. Mare 
păcat. Şi totuşi, s-a întâmplat odată şi asta... cum o chema 
pe fata aia de rând a ta? Becca? Nu, aia era una de-a mea, 
cu păr negru şi ochi dulci, mari, de te puteai îneca în ei. Ata 
era... Aleena? Nu. Mi-ai spus odată. Era Merryl? Ştii despre 
care vorbesc, mama bastardului tău. 

- Numele ei era Wylla, răspunse Ned cu o politeţe rece, şi 
aş prefera să nu vorbesc despre ea. 

- Wylla. Da. Regele rânji. Trebuie să fi fost o femeiuşcă 

tare, dacă l-a făcut pe Lord Eddard Stark să-şi uite de 
onoare, chiar şi numai pentru o oră. Nu mi-ai po-vestit 
niciodată cum arăta. 

Gura lui Ned se strânse de furie. 


- Nici n-am să-ţi spun. Las-o baltă, Robert, pentru 
dragostea pe care spui că mi-o porţi. M-am dezonorat singur, 
şi pe mine şi pe Catelyn, în faţa zeilor şi a oamenilor 
deopotrivă. 

- Zeii au milă, iar tu abia dacă o cunoşteai pe Catelyn. 

- Am luat-o de soţie. Îmi purta copilul. 

- Eşti prea aspru cu tine, Ned. Aşa ai fost întotdeauna. La 
naiba, nici o femeie nu-l vrea pe Baelor cel Binecuvântat în 
patul ei. Se lovi cu palma de genunchi. Ei bine, nu am să te 
forţez, dacă o pui aşa de mult la suflet, deşi uneori eşti aşa 
de ţepos, încât ar trebui să-ţi pui un arici pe pecete. 

Soarele care se înălța trimitea degete de lumină prin 112 

ceţurile palide ale zorilor. O câmpie vastă se întindea sub 
ei, golaşă şi maronie, punctată ici şi colo de movile lungi şi 
joase. Ned i le arătă regelui. 

- Gorganele Primilor Oameni. 

Robert se încruntă. 

- Am nimerit într-un cimitir? 

- Sunt gorgane peste tot în nord, Maiestatea Voastră. 

Acesta este un tărâm vechi. 

- Şi rece, bombăni Robert, strângându-şi mai tare mantia 
în jurul său. Gărzile îşi struniseră caii în urma lor, la poalele 
colinei. Ei bine, nu te-am adus până aici ca să 

vorbim despre morminte sau să flecărim despre bastardul 
tău. Azi-noapte a sosit un mesager din partea Lordului Varys, 
de la Debarcaderul Regelui. Uite. 

Regele scoase o bucată de hârtie din centura sa şi i-o 
întinse lui Ned. Varys, eunucul, era maestrul şoptitor al 
regelui. Acum îl servea pe Robert aşa cum îl servise şi pe 
Aerys Targaryen. Ned desfăşură neliniştit hârtia, gândindu- 
se la Lysa şi la acuzaţiile ei îngrozitoare, însă mesajul nu o 
privea pe Lady Arryn. 

- Care-i sursa acestei informaţii? 

- ŢI-l aminteşti pe Ser Jorah Mormont? 

- Nici n-aş avea cum să-l uit, zise Ned fără 


menajamente. Mormonţii din Insula Ursului erau membrii 
unei Case vechi, mândri şi onorabili, însă pământurile lor 
erau reci şi îndepărtate, sărace. Ser Jorah încercase să mai 
umple vistieria familiei vânzând nişte braconieri unui 
negustor de sclavi Tyroshi. Din moment ce Mormonţii erau 
stegarii Casei Stark, ofensa sa dezonorase nordul. Ned 
făcuse o călătorie lungă până în vest, la Insula Ursului, doar 
ca să afle, la sosire, că Jorah luase o corabie care-l dusese 
dincolo de întinderea Gheţii şi de justiţia regelui. De atunci 
trecuseră cinci ani. 

- Ser Jorah se află acum la Pentos, nerăbdător să obţină 

iertarea regală care i-ar permite să revină din exil, îi 
explică Robert. Lordul Varys se foloseşte bine de el. 

- Aşadar, negustorul de sclavi a devenit spion, zise Ned 
cu dispreţ. Îi înapoie scrisoarea. Mai degrabă aş deveni un 
hoit. 

- Varys îmi spune că spionii sunt mult mai folositori decât 
hoiturile, făcu Robert. Lăsându-l pe Jorah deoparte, 113 

ce crezi despre raportul ăsta? 

- Daenerys Targaryen s-a măritat cu un oarecare stăpân 
de cai Dothraki. Ce-i cu asta? Să trimitem şi noi vreun dar de 
nuntă? 

- Un cuţit poate. Unul bine ascuţit şi un om îndrăzneţ, 
capabil să-l folosească. 

Ned nu fu deloc surprins; ura lui Robert pentru Targaryeni 
era ca o nebunie. Îşi amintea vorbele grele pe care le 
schimbaseră când Tywin Lannister se prezentase la Robert 
cu trupul soţiei lui Rhaegar şi ale copiilor lui, ca un semn al 
loialității sale. Ned spusese că era crimă; Robert o numise 
război. Când protestase că tânărul prinţ şi prinţesa nu erau 
mai mult decât nişte bebeluşi, noul său rege răspunsese: 
„Nu văd nici un bebeluş. Numai odrasle de dragon”. Nici 
măcar Jon Arryn nu fusese în stare să 

liniştească furtuna. Eddard Stark călărise toată ziua 
aceea cuprins de o furie rece, să poarte ultimele bătălii ale 
războiului de unul singur, în sud. Mai trebuise încă o moarte 


ca să-i împace; moartea Lyannei şi durerea pe care o 
împărtăşiseră după dispariţia ei. 

De data asta, Ned reuşi să-şi ţină nervii. 

- Maiestatea Voastră, fata abia dacă e ceva mai mult de 
un copil. Nu sunteţi Tywin Lannister, să ucideţi ne* 

vinovaţi. Se spunea că fetiţa cea mică a lui Rhaegar 
plânsese când o trăseseră din pat pentru a o arunca în săbii. 
Băiatul nu era decât un bebeluş, dar soldaţii Lordului Tywin 
îl smulseseră de la sânul mamei sale şi-i zdrobiseră 

capul de un perete. 

- Şi pentru cât timp va rămâne nevinovată? Vorbele lui 
Robert erau tot mai aspre. Această copilă îşi va desface 
curând picioarele şi va începe să împuieze şi să aducă pe 
lume odrasle de dragon, ca să mă năpăstuiască pe mine. 

- Şi totuşi, zise Ned, uciderea copiilor... ar fi o 
nemernicie... ceva cumplit... 

- Cumplit? tună regele. Ce i-a făcut Aerys fratelui tău a 
fost cumplit. Modul în care a murit tatăl tău, lordul, a fost 
cumplit. Şi Rhaegar... de câte ori crezi că a violat-o pe sora 
ta? De câte sute de ori? Glasul său devenise atât de 
răsunător încât calul fornăia nervos sub el. Regele trase tare 
de hăţuri, potolind animalul, şi îndreptă spre Ned un deget 
acuzator. Am să ucid orice Targaryen pe care pot să 

114 

pun mâna, până ce vor fi cu toţii fel de morţi ca şi 
dragonii lor, iar apoi am să mă uşurez pe mormintele lor. 

Ned ştia că era mai bine să nu-l contrazică atunci când 
era cuprins de furie. Dacă trecerea anilor nu potolise setea 
de răzbunare a lui Robert, nici una dintre vorbele lui n-ar fi 
ajutat. 

- Pe asta nu poţi să pui mâna, aşa-i? spuse el calm. 

Gura regelui se strânse într-o strâmbătură amară. 

- Nu, zeii fie blestemaţi. Vreun brânzar Pentoshiplin de 
vărsat i-a momit pe fratele ei şi pe ea, i-a închis în hardughia 
lui cu tot felul de eunuci cu pălăriile lor ascuţite, iar acum i-a 
predat către Dothraki. Ar fi trebuit să pun să 


fie omorâţi cu ani în urmă, când era uşor de ajuns la ei, 
dar Jon era la fel de prost ca tine. lar eu, şi mai smintit, l-am 
ascultat. 

- Jon Arryn a fost un bărbat înţelept şi o Mână bună. 

Robert pufni. Furia îl părăsea la fel de repede precum 
venea. 

- Se spune că acest Khal/ Drogo are o sută de mii de 
oameni în hoarda lui. Ce ar mai spune Jon şi de asta? 

- Ar spune că nici chiar un milion de Dothraki nu 
reprezintă o ameninţare pentru regat, atâta vreme cât 
rămân de partea cealaltă a mării înguste, răspunse Ned 
calm. Barbarii nu au corăbii. Detestă şi se tem de marea 
deschisă. 

Regele se foi nervos în şa. 

- Poate. Dar există corăbii care pot fi obţinute în Oraşele 
Libere. Îţi spun eu, Ned, nu-mi place căsătoria asta. Încă 

mai sunt oameni prin cele Şapte Regate care-mi spun 
Uzurpatorul. Ai uitat câte Case au luptat pentru Targaryeni 
în război? Acum trag de timp, dar dă-le şi o jumătate de 
ocazie şi m-ar omori în pat, cu fiii mei lângă mine. Dacă 

regele cerşetor trece marea cu hoardele de Dothraki în 
spatele lui, trădătorii i se vor alătura. 

- Nu va trece, promise Ned. lar dacă, printr-o minune, o 
va face, îl vom arunca înapoi în mare. Odată ai ales un nou 
Păzitor al Estului... 

Regele bombăni. 

- Pentru ultima oară spun, nu-l voi desemna pe 
băieţandrul Arryn Păzitor. Ştiu că băiatul este nepotul tău, 
dar cum Targaryenii se urcă în pat cu Dothrakii, aş fi nebun 
115 

să las un sfert din regat pe umerii unui copil bolnăvicios. 

Ned se pregătise pentru asta. 

- Totuşi, trebuie să avem un Păzitor pentru Est. Dacă 

Robert Arryn nu este bun, desemnează-l pe unul dintre 
fraţii tăi. Stannis a dovedit ce poate, cu vârf şi îndesat, la 
asediul de la Capătul Furtunii. 


Lăsă numele să plutească în aer pentru o clipă. Regele se 
încruntă fără să spună nimic. Nu părea să fie în largul său. 

- Asta e, sfârşi Ned liniştit, numai dacă nu cumva ai 
promis deja onorurile altuia. 

Pentru o clipă, Robert avu bunul-simţ să pară uluit. Dar la 
fel de repede, expresia i se preschimbă într-una de iritare. 

- Şi ce ar fi dacă aş fi făcut-o? 

- E Jaime Lannister, nu? 

Robert îşi îmboldi din nou calul şi o luă în jos pe colină, 
spre gorgane. Ned ţinea pasul cu el. Regele călărea cu ochii 
ţintă înainte. 

- Da, spuse el în cele din urmă - un singur cuvânt, greu, 
ca încheiere a discuţiei. 

- Regicid, spuse Ned. Zvonurile erau, deci, adevărate. Se 
mişca pe un teren periculos acum, ştia asta. Un bărbat 
capabil şi curajos, fără îndoială, zise el cu prudenţă, însă 

tatăl său este Păzitorul Vestului, Robert. Cu timpul, Ser 
Jaime va prelua el această onoare. Nici un bărbat n-ar trebui 
să deţină şi Estul şi Vestul. Lăsă nerostită 

îngrijorarea sa adevărată; că numirea ar pune jumătate 
din armatele regatului în mâinile Lannisterilor. 

- Voi purta bătălia când duşmanul se va arăta pe câmpul 
de luptă, zise regele cu încăpățânare. Dar până una, alta, 
Lordul Tywin pare etern, la fel ca şi Casterly Rock, aşa că 

mă îndoiesc că Jaime va prelua succesiunea prea curând. 

Nu mă mai pisălogi cu asta, Ned, zarurile au fost 
aruncate. 

- Maiestatea Voastră, pot să vă vorbesc pe faţă? 

- Se pare că-mi este imposibil să te opresc, bombăni 
Robert. 

- Aveţi încredere în Jaime Lannister? 

- E fratele geamăn al nevestei mele, un Frate Jurat din 
Garda Regelui, viaţa sa şi averea şi onoarea lui sunt toate 
ale mele. 

116 


- Tot aşa cum au fost şi ale lui Aerys Targaryen, sublinie 
Ned. 

- De ce să nu am încredere în el? A făcut tot ce i-am cerut 
până acum. Sabia sa m-a ajutat să câştig tronul pe care stau. 

Sabia lui te-a ajutat să mânjeşti tronul pe care stai, se 
gândi Ned, însă nu-şi permise ca vreun cuvânt să i se 
desprindă de pe buze. 

- A depus un jurământ, că va apăra viaţa regelui său cu 
propria sa viaţă. Apoi a deschis gâtul regelui cu o sabie. 

- Şapte iaduri, cineva trebuia să-l ucidă pe Aerys! spuse 
Robert strunindu-şi brusc calul, oprindu-se lângă vechiul 
gorgan. Dacă Jaime n-ar fi făcut-o, ar fi trebuit s-o facă unul 
dintre noi, tu sau eu. 

- Noi nu eram Fraţi Juraţi din Garda Regelui, zise Ned. 

Venise vremea ca Robert să audă întregul adevăr, hotări 
el, aici şi acum. Vă amintiţi de Trident, Maiestatea Voastră? 

- Mi-am câştigat coroana acolo. Cum aş putea să uit? 

- V-aţi ales cu o rană de la Rhaegar. Aşa că atunci când 
apărarea Targaryeană s-a destrămat şi a fugit, aţi lăsat 
urmărirea lor în mâna mea. Rămăşiţele armatei lui Rhaegar 
au fugit înapoi la Debarcaderul Regelui. Le-am urmărit. 

Aerys era în Fortăreaţa Roşie, cu câteva mii de loialişti. 
Mă 

aşteptam să găsim porţile ferecate. 

Robert scutură nerăbdător din cap. 

- În loc de asta, ai descoperit că oamenii noştri luaseră 

deja oraşul. Şi ce-i cu asta? 

- Nu au fost oamenii noştri. Oamenii lui Lannister. Leul de 
Lannister s-a repezit peste metereze, nu cerbul încoronat. lar 
ei au luat oraşul prin trădare. 

Războiul durase aproape un an. Lorzii, mari sau mici, se 
înghesuiseră sub flamurile lui Robert, alţii rămăseseră loiali 
lui Targaryen. Mânarii Lannisteri de la Casterly Rock, Paznicii 
Vestului, rămăseseră nepăsători* ignorând chemările la 
arme venite atât de la rebeli, cât şi de la loialişti. Aerys 
Targaryen trebuie să fi crezut că zeii îi răspunseseră la 


rugăminţi când Lordul Tywin Lannister apăruse înaintea 
porţilor de la Debarcaderul Regelui cu o armată de 
douăsprezece mii de oameni, promițând credinţă. Aşa că 
regele nebun ordonase înfăptuirea ultimului său act 
nebunesc. Îşi deschisese oraşul înaintea 117 

leilor de la poartă. 

- Trădarea a fost moneda pe care Targaryenii o cunoşteau 
prea bine, zise Robert. Furia i se aduna din nou. 

Lannisterii i-au plătit la fel. Nu a fost ceva mai puţin 
decât ar fi meritat. N-am să-mi tulbur somnul cu asta. 

- Nu aţi fost acolo, zise Ned cu amărăciune în glas. 

Somnul chinuit nu-i era deloc străin. Îşi trăise minciuni-le 
timp de paisprezece ani, şi totuşi încă-l mai hăituiau 
noaptea. Nu a fost nimic onorabil în cucerirea asta. 

- Să-ţi ia Ceilalţi onoarea! blestemă Robert. Ce ştiau 
Targaryenii despre onoare? Coboară în cripta aia şi întreab-o 
pe Lyanna despre onoarea dragonului! 

- Aţi răzbunat-o pe Lyanna la Trident, zise Ned, oprindu- 
se lângă rege. 

Promite-mi, Ned, îi şoptise ea. 

- Asta nu a adus-o înapoi. Robert privi în altă parte, spre 
depărtările cenuşii. Zeii fie blestemaţi. Mi-au dăruit o 
victorie găunoasă. O coroană... Eu mă rugasem lor pentru 
fată. Pentru siguranţa surorii tale... şi să fie a mea, aşa cum 
era hărăzit să fie. Te întreb, Ned, la ce bun să mai port o 
coroană? Zeii şi-au bătut joc de rugăminţile regilor şi de ale 
văcarilor la fel. 

- Nu pot să răspund în locul zeilor, Maiestatea Voastră... 

doar atât pot să spun, ce am găsit în acea zi, când am 
intrat în sala tronului. Aerys zăcea mort pe podea, înecat în 
propriul său sânge. Capetele lui de dragon priveau în jos, de 
pe pereţi. Oamenii lui Lannister erau peste tot. Jaime purta 
mantia albă a Gărzii Regelui peste armura lui aurită. 

Parcă-l văd şi acum. Până şi sabia lui era aurită. Era 
aşezat pe Tronul de Fier, la înălţime faţă de cavalerii săi, 


purtând un coif în forma unui cap de leu« Cum mai 
strălucea! 

- Asta se cunoaşte prea bine, se plânse regele. 

- Eu eram tot călare. Ara străbătut întreaga lungime a 
sălii în tăcere, între şirurile lungi de hârci de dragon. Mă 

simţeam de parcă mă priveau, cumva. M-am oprit 
înaintea tronului, privind în sus, spre el. Sabia sa aurită era 
pusă 

peste picioare, cu ascuţişul înroşit de sângele regelui. 

Oamenii mei umpleau sala în urma mea. Oamenii lui 
Lannister s-au tras înapoi. Nu am rostit nici un cuvânt. L-am 
privit cum şedea acolo, pe tron, şi am aşteptat. În cele din 
urmă, Jaime a râs şi s-a ridicat. Şi-a scos coiful şi mi-a 118 

spus: „Nu te teme, Stark. Îl încălzeam doar pentru 
prietenul nostru, Robert. Mă tem că nu este un loc foarte 
confortabil.” 

Regele îşi trase capul înapoi şi izbucni în hohote. Râsul lui 
stârni dintre ierburile înalte un stol de ciori. Se înălţară 

în aer cu bătăi sălbatice din aripi. 

- Te gândeşti că ar trebui să nu mă încred în Lannister 
pentru că a stat o dată pe tronul meu, pentru câteva 
momente? Se scutură din nou de râs. Jaime nu avea de-cât 
vreo şaptesprezece ani, Ned. De-abia ceva mai mult ca un 
băietan. 

- Băietan sau bărbat, nu avea nici un drept să stea pe 
tronul ăla. 

- Poate că era obosit, sugeră Robert. Să ucizi regi este o 
treabă destul de obositoare. Numai zeii ştiu, dar acolo, în 
încăperea aia blestemată, nu ai unde să te aşezi. Şi să ştii că 
spunea adevărul. Este un tron înspăimântător de incomod. 
Din mai multe motive. Regele clătină din cap. Ei bine, acum 
am aflat păcatul întunecat al lui Jaime şi povestea poate fi 
dată uitării. Mi-e greață de secrete şi de certuri şi de 
probleme de stat, Ned. E la fel de plictisitor ca număratul 
paralelor. Hai, vino să călărim. Vreau să simt din nou vântul 
prin păr. 


Îşi îmboldi calul, punându-l în mişcare, şi galopă în sus, 
pe gorgan, împrăştiind pământul în urma lui. Pentru o clipă, 
Ned rămase neclintit. Nu mai avea cuvinte şi era copleşit de 
un sentiment greu de neajutorare. Nu era pentru prima dată 
şi se întrebă ce făcea el aici şi de ce venise. Nu era Jon Arryn, 
să potolească sălbăticia regelui său şi să-l deprindă cu 
înţelepciunea. Aparţinea Casei Winterfell. Îi aparţinea lui 
Catelyn, în durerea ei, şi lui Bran. Deşi un bărbat nu putea fi 
întotdeauna acolo unde-i era locul. 

Resemnat, Eddard Stark îşi înfipse pintenii în cal şi o luă 
pe urmele regelui. 

119 

TYRION 

Nordul parcă nu se mai sfârşea. 

Tyrion Lannister cunoştea hărţile la fel de bine ca oricine, 
dar după două săptămâni pe drumeagul care trecea drept 
drumul regelui pe aici, ajunse la concluzia că 

harta era una, iarterenul alta. 

Părăsiseră Winterfellul în aceeaşi zi cu regele, în miezul 
agitaţiei prilejuite de plecarea regală, îndepărtându-se de 
gălăgia provocată de strigătele bărbaţilor şi de fornăie tul 
cailor, de huruitul căruţelor şi scârţaiturile uriaşei case pe 
roţi a reginei, pe când o ninsoare uşoară cădea nervoasă 

peste ei. Drumul regelui începea tocmai dincolo de 
întinderea castelului şi a oraşului. Acolo, flamurile şi căruțele 
şi coloanele de cavaleri şi călăreţi liberi se îndreptară spre 
sud, luând întregul tumult cu ei, în vreme ce Tyrion Lannister 
porni spre nord, împreună cu Benjeri; Stark şi nepotul 
acestuia. 

Se făcuse mai frig după aceea şi era mai multă linişte. 

La vest de drum se aflau dealurile de cremene, cenuşii şi 
colţuroase, cu turnuri înalte de pază pe coastele lor 
pietroase. Spre est, terenul era mai lin, devenind o câmpie 
plată, întinsă pe cât puteai vedea cu ochii. Poduri de piatră 

se arcuiau peste râurile repezi şi înguste, iar mici ferme 
se înşirau în cercuri împrejurul avanposturilor închise cu 


ziduri de lemn şi piatră. Drumul era circulat intens, iar 
pentru noapte, spre uşurarea lor, găseau hanuri 
rudimentare. 

Însă după trei zile de călărit de la Winterfell, terenurile 
agricole cedară locul unor păduri dese, iar drumul regelui 
deveni tot mai pustiu. Dealurile de cremene se înâlţau mai 
mult şi mai abrupt cu fiecare kilometru parcurs, până ce, în 
cea de-a cincea zi, se transformară în munţi uriaşi, de un 
cenuşiu rece, cu culmi zimţate şi zăpadă pe creste. Când 
vântul bătea dinspre nord, valuri lungi de cristale de gheaţă 
zburau de pe piscurile înalte, ca nişte stindarde. 

Cu pereţii muntoşi la vest, drumul o cotea spre nord şi 
nord-est prin pădure - un codru de stejari, brazi şi arini 
sălbatici, negri, care părea mai bătrân decât orice văzuse 
Tyrion vreodată. „Pădurea lupilor” îi spunea Benjen Stark şi, 
într-adevăr, noaptea cobori odată cu urletele haitelor aflate 
în depărtare. Lupul străvechi, albinos, al lui Jon îşi 120 

ciulea urechile la urletele nocturne, dar nu-şi alăturase 
niciodată propriul său glas. Era ceva foarte neliniştitor în 
acest animal, se gândea Tyrion. 

Dacă nu puneai şi lupul la socoteală, în grup erau opt. 

Tyrion călătorea cu doi dintre oamenii săi, cum se 
cuvenea unui Lannister. Benjen Stark îl avea numai pe 
nepotul său bastard şi câţiva cai pentru Rondul de Noapte, 
însă la marginea pădurii lupilor rămăseseră o noapte în 
spatele zidurilor de lemn ale unui avanpost din pădure, iar 
acolo li se alăturase un altul dintre fraţii în negru, unul Yoren 
pe nume. Yoren era gârbovit şi sinistru, trăsăturile fiindu-i 
ascunse de o barbă la fel de neagră ca veşmintele, părând 
aspru ca o rădăcină bătrână şi dur ca piatra. Împreună cu el 
mai era o pereche de băieţi zdrenţăroşi, de la o fermă, de la 
Degete. 

- Violatori, spusese Yoren cu o câăutătură rece spre 
însoțitorii săi. 

Tyrion înţelese. Se spunea că viaţa pe Zid era dură, însă, 
fără îndoială, de preferat castrării. 


Cinci bărbaţi, trei băieţi, un lup străvechi, douăzeci de cai 
şi o colivie cu corbi, dată lui Benjen Stark de Maester Luwin. 
Fără îndoială că erau un alai ciudat pe drumul regelui sau pe 
oricare alt drum. 

Tyrion observase că Jon Snow îi privea pe Yoren şi pe 
companionii săi îmbufnaţi cu o expresie ciudată pe faţă, care 
arăta stânjenitor de aproape de spaimă. Yoren avea un umăr 
răsucit şi un miros acru, barba şi părul îi erau lipite şi 
năclăite, pline de păduchi, hainele vechi îi erau peticite şi 
rareori spălate. Cei doi tineri recruți ai săi duhneau chiar şi 
mai rău şi păreau la fel de proşti pe cât erau de cruzi. 

Nu mai era nici o îndoială că băiatul făcuse o greşeală 

gândindu-se că Rondul de Noapte era alcătuit din bărbaţi 
ca unchiul lui. Yoren şi companionii săi constituiau o trezire 
dură la realitate. Lui Tyrion îi părea rău de băiat. Alesese o 
viaţă aspră... sau se putea spune că îi fusese aleasă o viaţă 

aspră. 

Pentru unchiul său avea chiar mai puţină simpatie. 

Benjen Stark părea să împărtăşească aceeaşi aversiune 
pentru Lannisteri ca fratele său şi nu-i plăcuse deloc când 
Tyrion îi vorbise despre intenţiile sale. 

121 

- Te previn, Lannister, la Zid nu vei găsi nici un han, îi 
spusese privindu-l de sus. 

- Fără îndoială, veţi găsi un loc unde să mă aşezaţi şi pe 
mine, răspunsese Tyrion. Aşa cum s-ar putea să fi observat, 
sunt mic. 

Desigur, fratelui reginei nu-i puteai spune „nu”, aşa că 

asta lămurise lucrurile, însă Stark nu fusese deloc fericit. 

- N-o să-ţi placă deloc călătoria, îţi promit asta, îi spusese 
el tăios, iar din momentul în care plecaseră, făcuse tot ce-i 
stătuse în putere ca să-şi ţină promisiunea. 

Pe la sfârşitul primei săptămâni, coapsele lui Tyrion erau 
tot o rană de la călăritul îndelungat, iar picioarele îl dureau 
rău, şi mai era şi îngheţat până la oase. Nu se plângea. Ar fi 
fost jalnic dacă i-ar fi oferit lui Benjen Stark această 


satisfacţie. 

Se răzbună puţin prin blana sa de călărie, o blană de urs 
zdrenţuită, veche şi cu un miros greu de mucegai. Stark i-o 
oferise într-un exces de curtoazie de Rond de Noapte, 
aşteptându-se, fără îndoială, să fie refuzat cu graţie. Tyrion o 
acceptase cu un zâmbet. Îşi adusese cu el cele mai 
călduroase haine când plecaseră de la Winterfell, şi 
descoperise, foarte curând, că nu-i era nici pe departe 
suficient de cald. Era frig aici şi se făcea din ce în ce mai 
frig. Noaptea, temperatura scădea sub cea de îngheţ, iar 
când bătea, vântul era un cuţit care trecea prin cele mai 
călduroase haine de lână ale sale. De acum, Stark nu mai 
avea nici un motiv să nu-şi regrete impulsul cavaleresc. 

Poate că învățase o lecţie. Lannisterii nu refuzau 
niciodată, cu graţie sau altfel. Lannisterii luau tot ceea celi 
se oferea. 

Fermele şi avanposturile erau din ce în ce mai rare pe 
măsură ce înaintau tot spre nord, chiar mai adânc în bezna 
pădurii lupilor, până ce nu mai găsiră nici un acoperiş sub 
care să se adăpostească şi se văzură nevoiţi si; recurgă la 
propriile lor resurse. Tyrion nu fusese nicio* dată obişnuit să 
ridice tabere sau să le strângă. Era prea mic, cu mersul prea 
şonticăit, prea neîndemânatic. Aşa că, în vreme ce Stark şi 
Yolen şi ceilalţi îşi ridicau adă- j posturi rudimentare, se 
îngrijeau de cai şi aprindeau focul, el îşi luase obiceiul să-şi 
înşface blana şi un burduf pentru vin şi dispărea să poată 
citi. 

În cea de-a optsprezecea noapte a călătoriei lor, vinul 
122 

era un soi rar, dulce, chihlimbariu, din Insulele Verii, pe 
care-l dusese tot drumul de la Casterly Rock, iar cartea o 
meditaţie asupra istoriei şi proprietăţilor dragonilor* Cu 
permisiunea Lordului Eddard Stark, Tyrion împrumutase 
câteva volume rare din biblioteca din Winterfell şi le 
împachetase pentru călătoria spre nord. 


Găsi un loc confortabil, la fereală de zgomotele din 
tabără, în apropierea unui pârâu repede, cu apa limpede şi 
rece ca gheaţa. Un stejar bătrân şi grotesc îi oferea adăpost 
din calea vântului. Tyrion se ghemui în blană, cu spatele 
sprijinit de trunchi, luă o înghiţitură de vin şi începu să 
citească despre proprietăţile oaselor de dragon. „Osul de 
dragon este negru, din cauza conţinutului foarte bogat de 
fier, scria în carte. Este tare ca oţelul, dar e mult mai uşor şi 
mult mai flexibil, şi, desigur, imun la foc. Arcurile din os de 
dragon sunt foarte preţuite de Dothraki şi nu-i de mirare. Un 
arcaş înarmat astfel poate depăşi ca rază de acţiune orice 
arc de lemn.” 

Tyrion avea o fascinaţie morbidă pentru dragoni. Când 
venise prima oară la Debarcaderul Regelui, la nunta surorii 
sale cu Robert Baratheon, îşi propusese să caute craniile de 
dragon care atârnaseră de pereţii sălii tronului lui Targaryen. 
Regele Robert le înlocuise cu flamuri şi tapiserii, însă Tyrion 
insistase până ce găsise craniile în pivniţa umedă unde 
fuseseră depozitate. 

Se aşteptase să i se pară impresionante, poate chiar 
înspăimântătoare. Nu se gândise că vor fi frumoase. Şi 
totuşi, erau: negre ca onixul, şlefuite fin, astfel că osul părea 
că sclipeşte sub lumina torţei sale. Le plăcea focul, simţi el. 
Îşi împinsese torţa în gura unuia dintre craniile mai mari şi 
făcuse ca umbrele să sară şi să danseze pe pe-reţele din 
spatele lui. Colţii erau lungi, cuțite arcuite de diamant 
negru. Flacăra torţei nu însemna nimic pentru ele; se 
îmbăiaseră în căldura unor focuri cu mult mai mari. 

Când se retrăsese, Tyrion ar fi putut jura că orbitele goale 
ale bestiei îi urmăriseră plecarea. 

Acolo se aflau nouăsprezece cranii, de la cele aranjate 
după mărime, până la cei trei mari monştri din cântece şi 
istorisiri, dragonii pe care Aegon Targaryen şi surorile sale îi 
aruncaseră asupra celor Şapte Regate din vechime. 

Trubadurii le dăduseră nume de zei: Balerion, Meraxes, 
123 


Vhaghar. Tyrion stătuse între fălcile lor căscate, fără 

cuvinte şi temător. Ai fi putut intra cu cal cu tot prin 
gâtlejul lui Vhaghar, deşi nu ai mai fi putut ieşi vreodată. 

Meraxes era chiar şi mai mare. lar cel mai mare dintre ei, 
Balerion, Oroarea Neagră, ar fi putut înghiţi un bizon întreg, 
sau poate chiar şi unul dintre mamuţii lânoşi despre care se 
spunea că bântuiau pustietăţile îngheţate de dincolo de 
Portul lbben. 

Tyrion rămăsese în pivniţa umedă multă vreme, 
holbându-se la uriaşul craniu lipsit de ochi al lui Balerion, 
până ce torţa aproape că se stinsese, încercând să 

estimeze mărimea animalului viu, să-şi imagineze cum 
arăta când îşi întindea aripile mari, negre, şi se năpustea pe 
cer suflând foc. 

Propriul său strămoş îndepărtat, Regele Loren al Stâncii, 
încercase să se opună focului când se alăturase Regelui 
Mern al Promontoriului, pentru a se împotrivi cuceririi 
targaryene. Acestea se petrecuseră cu aproape trei sute de 
ani în urmă, când cele Şapte Regate erau regate şi nu doar 
nişte provincii ale unui regat mai mare împreună, cei doi 
regi aveau şase sute de flamuri în luptă, cinci mii de cavaleri 
şi de zece ori pe atâţia călăreţi liberi şi soldaţi puternic 
înarmaţi, de asemenea călare. Aegon, Stăpânul Dragonilor, 
avea, poate, o cincime din acest număr, spuneau cronicile, şi 
majoritatea oştenilor lui erau recruți, din rândul trupelor 
ultimului rege pe care-l măcelărise, iar devotamentul lor era 
nesigur. 

Armatele s-au întâlnit pe câmpiile întinse ale 
Promontoriului, în mijlocul câmpurilor aurite de grâu gata 
pentru treierat. Când cei doi regi au şarjat, armata 
targaryeană s-a cutremurat şi s-a spulberat, începând să 

dea bir cu fugiţii. Pentru câteva momente, scriau 
cronicile, cucerirea se încheiase... dar numai pentru câteva 
momente, înainte ca Aegon Targaryen şi surorile lui să 

intre în luptă. 


A fost singura dată când Vhaghar, Meraxes şi Balerion au 
fost lăsaţi să se dezlănţuie împreună. Trubadurii au cântat 
despre Câmpiile de Foc. Aproape patru mii de oameni au ars 
în acea zi, printre ei şi Regele Mern al Promontoriului. 

Regele Loren scăpase şi a trăit suficient cât să se predea, 
să jure credinţă Targaryenilor şi să zămislească un fiu, fapt 
124 

pentru care Tyrion îi era profund îndatorat. 

- De ce citeşti aşa de mult? 

Tyrion privi în sus, auzind glasul. Jon Snow stătea la 
câţiva paşi distanţă, privindu-l curios. Închise cartea, 
punând un deget ca semn, şi spuse: 

- Uită-te la mine şi spune-mi ce vezi. Băiatul îl privi cu 
suspiciune. 

- E vreun soi de păcăleală? Te văd pe tine. Tyrion 
Lannister. 

Tyrion oftă. 

- Eşti extraordinar de politicos pentru un bastard, Snow. 

Ceea ce vezi este un pitic. Cât ai, doisprezece ani? 

- Paisprezece, răspunse băiatul. 

- Paisprezece şi eşti deja mai înalt decât voi fi eu 
vreodată. Picioarele mele sunt scurte şi răsucite şi merg cu 
dificultate. Am nevoie de o şa specială ca să nu cad de pe 
cal. O şa pe care am meşterit-o eu, dacă vrei să ştii. 

Oriasta, ori ar fi trebuit să călăresc un ponei. Braţele mele 
sunt suficient de puternice, dar, şi ele, prea scurte. Nu voi fi 
niciodată un spadasin. Dacă m-aş fi născut într-o familie de 
țărani, aş fi fost lăsat să mor, sau m-ar fi vândut ca sclav la 
circ. Din păcate, m-am născut un Lannister, la Casterly Rock, 
iar grotescul pare mai sărac acolo. Se aşteaptă unele lucruri 
de la mine. Tatăl meu a fost Mâna Regelui timp de douăzeci 
de ani. Mai târziu, fratele meu l-a ucis chiar pe acel rege, 
după cum a ieşit la iveală, însă 

viaţa este plină de asemenea mici ironii. Sora mea s-a 
măritat cu noul rege, iar oribilul meu nepot îi va succeda la 
tron. Trebuie să-mi aduc obolul pentru onoarea Casei mele, 


nu eşti de acord? Dar cum? Ei bine, picioarele mele sunt 
prea scurte pentru trupul meu, iar capul prea mare, deşi eu 
aş prefera să cred că este destul de mare pentru mintea 
mea. Am o viziune realistă asupra puterilor şi slăbiciunilor 
mele. Mintea este arma mea. Fratele meu are sabia, Regele 
Robert are ghioaga de război, iar eu am mintea... şi o minte 
are nevoie de cărţi, tot aşa cum o sabie are nevoie de tocilă, 
dacă trebuie să-şi menţină ascuţimea. Tyrion ciocăni coperta 
de piele a cărţii. De asta citesc eu atât de mult, Jon Snow. 

Băiatul absorbi totul în tăcere. Avea chipul unui Stark: 
alungită, solemnă, prudentă, o faţă care nu trăda nimic. 

125 

Indiferent cine o fi fost mama lui, lăsase puţin din ea 
fiului ei. 

- Despre ce citeşti? întrebă el. 

- Despre dragoni, îi spuse Tyrion. 

- La ce bun? Nu mai sunt dragoni, rosti băiatul cu o 
convingere dată de vârsta tânără. 

- Aşa se spune. Trist, nu-i aşa? Când eram de vârsta ta, 
obişnuiam să visez că voi avea un dragon numai al meu. 

- Chiar aşa? întrebă băiatul bănuitor. Poate se că Tyrion 
râde de el. 

- Oh, da. Chiar şi un băiat pipernicit, răsucit şi urât ca 
mine poate privi lumea de sus când sade pe spatele unui 
dragon. Tyrion puse burduful deoparte şi se ridică în 
picioare. Obişnuiam să aprind focuri în tainiţele de la 
Casterly Rock şi să privesc flăcările ore în şir, prefăcându-mă 
că erau azvârlite de dragoni. Uneori, mi-l închipuiam pe tatăl 
meu arzând. Din când în când, şi pe sora mea. 

Jon Snow se holba la el, o privire în egală măsură 

încărcată de oroare şi de fascinaţie. Tyrion hohoti. 

- Nu te mai uita aşa la mine, bastardule! Îţi cunosc 
secretul. Ai avut aceleaşi vise. 

- Nu, spuse Jon Snow oripilat. N-aş fi.... 

- Nu? Niciodată? Tyrion înălţă o sprânceană. Ei, nu mă 


îndoiesc că familia Stark s-a purtat grozav de bine cu 
tine. 

Sunt sigur că Lady Stark te tratează ca pe propriul ei fiu. 

lar fratele tău, Robb, a fost întotdeauna drăguţ, şi de ce 
n-ar fi fost? El primeşte Winterfell, iar tu Zidul. lar tatăl tău... 

trebuie să aibă motive foarte bune dacă ţi-a făcut 
bagajele pentru Rondul de Noapte... 

- Încetează, zise Jon Snow, cu faţa întunecată de furie. 

Rondul de Noapte este o misiune nobilă! 

Tyrion râse. 

- Eşti prea isteţ ca să crezi asta. Rondul de Noapte este 
groapa de gunoi pentru toţi inadaptabilii de pe domeniu. 

Te-am văzut privindu-i pe Yoren şi pe băieţii lui. Ăştia sunt 
noii tăi fraţi, Jon Snow, cum îţi plac? Ţărani posomorâţi, 
datornici, braconieri, violatori, hoţi şi bastarzi ca tine, cu toţii 
sfârşiţi pe Zid, căutând grumkini şi snarci, şi toţi monştrii de 
care dădaca ta ţi-a povestit. Partea bună este că nu există 
grumkini şi snarci, aşa că nici măcar nu este o ocupaţie cât 
de cât periculoasă. Partea rea este că acolo-ţi 126 

îngheaţă şi podoabele, dar din moment ce, oricum, nu 
aveţi voie să zămisliţi, nu cred că asta mai contează. 

- Î ncetează! ţipă băiatul. 

Făcu un pas înainte, palmele strângându-i-se în pumni, 
gata să plângă. Dintr-odată, în mod absurd, Tyrion se simţi 
vinovat. Făcu şi el un pas înainte, intenţionând să-l 
încurajeze cu o bătaie pe umăr, sau să mormăie vreo scuză. 

Nu văzu lupul, unde stătuse sau cum se apropiase. Acum 
mergea spre Snow, pentru ca în clipa următoare să ajungă 

pe spate, pe terenul pietros, rămânând fără respiraţie din 
cauza impactului dur şi cu gura plină de pământ, sânge şi 
frunze putrezite. Când încercă să se ridice, spatele îi fu 
cuprins de spasme dureroase. Şi-l zdrelise în urma căderii. 

Îşi muşcă buzele din cauza frustrării, apucă o rădăcină şi 
se ridică în capul oaselor. 

- Ajută-mă, îi spuse el băiatului, întinzând o mână. 


Dintr-odată, lupul se aşeză între ei. Nu mârâia. Afurisitul 
de animal nu scotea niciodată nici un sunet. Se uita numai 
la el cu ochii aceia de un roşu-aprins şi-şi dezveli colții, iar 
asta era mai mult decât suficient. Tyrion se pleoşti din nou, 
lipindu-se de pământ cu un mormăit. 

- Atunci nu mă ajuta. Am să rămân aici până când pleci. 

Jon Snow mângâie blana groasă, albă, a Nălucii, zâmbind 
acum. 

- Roagă-mă frumos. 

Tyrion Lannister simţi cum furia se aduna în el, dar o 
răpuse printr-un efort de voinţă. Nu era pentru prima dată 

în viaţa lui când fusese umilit, şi nu va fi nici pentru 
ultima. 

Poate că merita asta. 

- Ţi-aş fi recunoscător pentru ajutor, Jon, zise el prietenos. 

- Jos, Nălucă, spuse băiatul. 

Lupul străvechi se aşeză pe labele din spate. Ochii aceia 
roşii nu-l părăsiră nici o clipă. Jon veni în spatele lui, îşi 
strecură mâinile sub braţele lui şi-l ridică uşor în picioare. 

Apoi luă cartea şi i-o înapoie. 

- De ce m-a atacat? întrebă Tyrion aruncând o privire 
piezişă spre lup, ştergându-şi sângele şi noroiul de pe gură 

cu dosul palmei. 

- Poate a crezut că eşti vreun grumkin. 

127 

Tyrion îl privi cu asprime. Apoi râse, un fornăit scurt, pe 
nas, în semn de amuzament, care-i scăpase cu totul fără 

voia sa. 

- Oh, zei, spuse el, înecându-se de râs şi scuturând din 
cap. Cred că mai degrabă arăt ca un grumkin. Ce le face 
snarcilor? 

- N-ai vrea să ştii. 

Jon apucă burduful cu vin şi-l întinse. Tyrion scoase dopul, 
scutură din cap şi dădu pe gât o înghiţitură lungă. 

Vinul îi curse în gâtlej ca un foc şi-i încălzi stomacul, 
întinse burduful spre Jon Snow. 


- Vrei puţin? 

Băiatul încercă o înghiţitură prudentă. 

- E adevărat, nu-i aşa? zise când termină. Ce mi-ai spus 
despre Rondul de Noapte. 

Tyrion dădu din cap. Jon Snow îşi trase buzele într-o 
expresie aspră. 

- Dacă aşa e, asta e. Tyrion rânji spre el. 

Asta-i bine, bastardule. Majoritatea bărbaţilor ar nega mai 
degrabă un adevăr dur decât să se confrunte cu el. 

- Majoritatea bărbaţilor, zise băiatul. Dar nu şi tu. 

- Nu, admise Tyrion, nu şi eu. Nu mai visez decât foarte 
rar, chiar şi dragoni. Strânse burduful căzut. Vino, mai bine 
ne întoarcem în tabără înainte ca unchiul tău să ridice 
flamurile. 

Plimbarea fu scurtă, însă pământul era dur sub paşii lor, 
iar picioarele îl dureau destul de tare când se întoarseră. 

Jon Snow întinse o mână să-l ajute să treacă de un 
ghemotoc gros de rădăcini, însă Tyrion i-o dădu la o parte. 

Se va descurca singur, aşa cum făcuse în întreaga sa 
viaţă. 

Totuşi, tabăra era o privelişte binefăcătoare. Adăposturile 
fuseseră ridicate lângă zidurile părăginite ale unui fort 
abandonat demult, ca o pavăză în faţa vântului. Caii fuse* 

seră hrăniţi şi fusese făcut focul. Yoren şedea pe o piatră, 
jupuind o veveriţă. Mirosul savuros al tocanei umplu nările 
lui Tyrion. Se trase spre locul unde omul său, Morrec, se 
îngrijea de ceaunul cu tocană. Fără nici un cuvânt, Morrec îi 
întinse polonicul. Tyrion gustă şi i-l dădu înapoi. 

- Pune mai mult piper, zise el. 

Benjen Stark ieşi din adăpostul pe care-l împărțea cu 
nepotul său. 

128 

- lată-te, Jon, fir-ar să fie! Nu mai pleca aşa, de capul tău. 
Am crezut că ţi-au făcut felul Ceilalţi. 

- Au fost grumkinii, îi spuse Tyrion râzând. Jon Snow 
zâmbi. Stark îi aruncă lui Yoren o privire nedumerită. 


Bătrânul bombăni, dădu din umeri şi-şi reluă treaba lui 
sângeroasă. Veveriţa oferea ceva carne pentru tocană şi o 
mâncară cu pâine neagră şi brânză tare, în jurul focului. 

Tyrion le dădu de băut din vinul său până ce chiar şi 
Yoren se mai muie. Unul câte unul, oamenii se duseră spre 
adăposturile lor, la culcare - toţi în afară de Jon Snow care 
trăsese la sorţi prima gardă de noapte. 

Tyrion fu ultimul care se retrase, ca întotdeauna. Pe când 
păşea în adăpostul construit pentru el de oamenii lui, se opri 
şi privi înapoi la Jon Snow. Băiatul stătea în apropierea 
focului, cu un chip aspru şi neclintit, privind gânditor spre 
flăcări. 

Tyrion Lannister zâmbi amar şi se duse la culcare. 

129 

CATELYN 

Ned şi fetele plecaseră de opt zile când Maester Luwin 
veni într-o noapte la ea, în camera unde bolea Bran, 
aducând o lampă de citit şi catastife cu socoteli. 

- A venit vremea să revedem cifrele, doamna mea, zise el. 
Veţi dori să ştiţi cât ne-a costat această vizită regală. 

Catelyn privi spre Bran, aşezat în patul său de suferinţă, 
şi-i dădu la o parte părul de pe frunte. Crescuse foarte lung. 
Va trebui să i-l taie, cât de curând. 

- Nu simt nevoia să mă uit la socoteli, Maester Luwin, îi 
spuse ea, fără să-şi ia nici o clipă privirea de la Bran, Ştiu cât 
ne-a costat vizita. la catastiful de aici. 

- Doamna mea, suita regelui a avut un apetit foarte 
sănătos. Trebuie să ne reumplem magaziile înainte... 

- Am spus să iei catastifele de aici. Administratorul se va 
ocupa de toate trebuinţele noastre. 

- Nu avem nici un administrator, îi aminti Maester Luwin. 

Era ca un mic şobolan cenuşiu, nu voia să plece, Poole s-a 
dus în sud, să pună la punct curtea Lordului! Eddard, la 
Debarcaderul Regelui. 

Catelyn dădu din cap absentă. 

- Oh, da, îmi amintesc. 


Bran era atât de palid. Ea se întrebă dacă nu cumva ar 
trebui să-i mute patul sub fereastră, în aşa fel încât să 

primească lumina soarelui de dimineaţă. Maester Luwin 
aşeză lampa într-o nişă de lângă uşă şi-i potrivi fitilul. 

- Sunt mai multe chestiuni care necesită atenţia 
dumneavoastră imediată, doamna mea. În afară de 
administrator, mai avem nevoie de un comandant al gărzii 
în locul lui Jory, un maestru de călărie... 

Ochii ei se întoarseră brusc şi-l găsiră. 

- Un maestru de călărie? 

Vocea ei era ca un bici. Maester părea intimidat. 

- Da, doamna mea. Hullen a plecat cu Lord Eddard, aşa 
că... 

- Fiul meu zace aici frânt şi pe moarte, Luwin, iar tu 
doreşti să discutăm despre un nou maestru de că/ârie? 

Crezi că-mi pasă ce se întâmplă la grajduri? Crezi că-mi 
pasă câtuşi de puţin? Aş măcelări cu bucurie toţi caii din 
Winterfell cu propriile mele mâini dacă asta ar deschide 130 

ochii lui Bran, înţelegi? Pricepi? 

EI îşi plecă privirile. 

- Da, doamna mea, dar chestiunile... 

- Am să mă ocup eu de ele, zise Robb. 

Catelyn nu-l auzise intrând, dar era acolo, în pragul uşii, 
privind-o. Ţipase, îşi dădu ea seama, simțind un val brusc de 
ruşine. Ce se întâmpla cu ea? Era atât de obosită, iar capul o 
durea mai tot timpul. 

Maester Luwin privi de la Catelyn la fiul ei. 

- Am pregătit o listă cu cei pe care am putea să-i luăm în 
considerare pentru funcţiile rămase libere, zise «el 
întinzându-i lui Robb o hârtie scoasă din mânecă. 

Fiul ei privi spre nume. Venise de afară, observă Catelyn, 
obrajii-i erau roşii din cauza aerului rece, iar părul îi era 
zburlit din cauza vântului. 

- Buni oameni, spuse el. Vorbim despre ei mâine. i 
înapoie lista cu nume. 

- Foarte bine, stăpâne. 


- Lasă-ne acum, spuse Robb. 

Maester Luwin se înclină şi plecă. Robb închise uşa şi se 
întoarse spre ea. Avea sabie, remarcă ea. 

- Mamă, ce faci? 

Catelyn considerase întotdeauna că Robb îi semăna; la fel 
ca Bran şi Rickon şi Sansa, avea culoarea neamului Tully, 
părul roşcat, ochii albaştri. Dar acum, pentru prima dată, 
distinse ceva din Eddard Stark pe chipul său, ceva la fel de 
sever şi de aspru. 

- Ce fac? repetă ea uimită. Cum poţi să mă întrebi aşa 
ceva? Ce-ţi imaginezi că fac? Am grijă de fratele tău. Mă 

îngrijesc de Bran. 

- Asta spui tu că faci? Nu ai mai ieşit din camera asta de 
când a fost rănit Bran. Nu ai venit nici măcar la poartă, când 
tata şi fetele au plecat spre sud. 

- Mi-am luat rămas-bun de la ei aici, şi i-am privit plecând 
de la fereastră. 

Îl implorase pe Ned să nu plece, nu acum, după toate cele 
ce se întâmplaseră; acum totul se schimbase, nu putea 
vedea asta? Nu avusese nici un rost, însă. El nu mai avea de 
ales, îi spusese, şi apoi alesese plecarea. 

- Nu-l pot părăsi nici măcar pentru o clipă, pentru că 

orice moment ar putea fi ultima sa clipă. Trebuie să fiu cu 
131 

el dacă... dacă... 

Luă mâna moale a fiului ei, strecurându-şi degetele 
printre ale lui. Era atât de fragil şi slab, fără nici o urmă de 
putere în mână, dar încă mai putea simţi căldura vieţii pe 
sub piele. 

Vocea lui Rob se înmuie. 

- Nu va muri, mamă. Maester Luwin spune că timpul celui 
mai mare pericol a trecut. 

- Şi dacă Maester Luwin se înşală? Şi dacă Bran are 
nevoie de mine şi eu nu sunt aici? 

- Rickon are nevoie de tine, spuse Robb aspru. Are numai 
trei ani, nu înţelege ce se petrece. Crede că toată 


lumea l-a părăsit, aşa că se ţine după mine toată ziua, 
lipindu-se de piciorul meu şi plângând. Eu nu ştiu ce să fac 
cu el. Se opri o clipă, muşcându-şi buza de jos, la fel cum 
făcea când era mic. Mamă, şi eu am nevoie de tine. Încerc, 
dar nu pot... Nu pot să le fac pe toate singur. 

Vocea lui se frânse, năpădită de o emoție bruscă, iar 
Catelyn îşi aminti că nu avea decât paisprezece ani. Ar fi 
vrut să se ridice de acolo şi să meargă la el, însă Bran o ţinea 
încă de mână şi nu se putea mişca. Afară, lângă turn, lupul 
începu să urle. Catelyn se cutremură, doar pentru o clipă. 

- E al lui Bran. 

Robb deschise fereastra şi lăsă aerul nopţii să intre în 
încăperea  neaerisită din turn. Urletele crescură în 
intensitate. Era un sunet singuratic şi rece, plin de 
melancolie şi disperare. 

- Nu, îi spuse ea. Bran are nevoie de căldură. 

- Trebuie să-i audă glăsuind, zise Robb. Undeva, prin 
Winterfell, un al doilea lup începu să urle, alăturându-se 
primului. Apoi un al treilea, mai aproape. 

- Câinele Lăţos şi Vântul Cenugşiu, făcu Robb, pe când 
urletele lor se înălţau împreună. Îi poţi deosebi, dacă 

asculţi cu atenţie. 

Catelyn tremura. Din cauza durerii, a frigului, din pricina 
urletelor lupilor străvechi. Noapte după noapte, urletele şi 
vântul rece şi castelul cenuşiu şi pustiu rămâneau la fel, fără 
să se schimbe nici o clipă, iar băiatul ei zăcea acolo, frânt, 
cel mai drag dintre copiii săi, cel mai blând, Bran, cel căruia 
îi plăcea să râdă şi să se caţere şi care visa la rangul 132 

de cavaler, toate erau duse acum, nu-l va mai vedea 
niciodată râzând din nou. Plângând, îşi trase mâna dintr-a 
lui şi-şi acoperi urechile să nu mai audă acele urlete 
îngrozitoare. 

- Fă-i să se oprească! ţipă ea. Nu mai suport, fă-i să se 
oprească, omoară-i dacă trebuie, dar fă-i să se oprească! 

Nu-şi mai amintea când căzuse la podea, dar acolo era 
acum, iar Robb o ridică, ţinând-o în braţele sale puternice. 


- Nu-ţi fie teamă, mamă. Nu-i vor face niciodată vreun 
rău. O ajută să meargă spre patul ei îngust, din colţul 
camerei de suferinţă. Închide ochii, rosti el blând. 

Odihneşte-te. Maester Luwin mi-a spus că abia dacă ai 
dormit de când cu căderea lui Bran. 

- Nu pot, plânse ea. Să mă ierte zeii, Robb, nu pot» dacă 

moare în timp ce eu dorm, şi dacă moare, dacă moare... 

Lupii urlau încă. Ea ţipă şi-şi puse din nou palmele la 
urechi. Oh, zei, închide fereastra! 

- Dacă-mi promiţi că ai să dormi. Robb se duse la 
fereastră, dar tocmai când se întinse spre obloane, un alt 
zgomot se alătură urletelor de jelanie ale lupilor străvechi. 

Câini, spuse el, ascultând. Toţi câinii latră. Nu au mai 
făcut asta până acum... Catelyn auzi cum respiraţia i se 
oprise în gât. Când privi în sus, faţa lui pălise sub lumina 
lămpii. Foc, şopti el. 

Foc, se gândi ea; iar apoi: Bran! 

- Ajută-mă, rosti ea grăbită, ridicându-se. Ajută-mă cu 
Bran. 

Robb nu părea să o audă. 

- Turnul bibliotecii este în flăcări, zise el. Catelyn putea 
vedea acum, prin ferestre, tremuratul luminii roşiatice. Se 
aşeză, uşurată. Bran era în siguranţă. Biblioteca se afla 
dincolo de curte, nu exista nici o cale prin care focul sa 
ajungă aici. 

- Mulţumesc zeilor, murmură ea. 

Robb privi spre ea de parcă ar fi înnebunit. 

- Mamă, stai aici. Mă întorc imediat ce va fi stins focul. 

Apoi o luă la fugă. Îl auzi strigând la gărzile de lângă 

încăpere, îi auzi coborând împreună într-o goană nebună, 
sărind câte două, trei trepte deodată. 

Afară, în curte, se auzeau strigăte de „Foc!”, urlete, 
zgomote de paşi, fornăitul cailor înspăimântați şi lătratul 
133 

frenetic al câinilor de la castel. Urletul lupilor dispăruse, 
îşi dădu ea seama. Lupii străvechi tăcuseră. 


Catelyn rosti, în tăcere, o rugăciune de mulţumire către 
zeul cu şapte feţe, pe când se ducea la fereastră. De-a 
lungul curţii, limbi lungi de foc ieşeau din ferestrele 
bibliotecii. Privi cum fumul se ridica spre cer şi se gândi, cu 
tristeţe, la toate cărţile pe care Casa Stark le adunase în 
decursul secolelor. Apoi trase obloanele. 

Când se întoarse de la fereastră, un bărbat era în 
încăpere. 

- Nu trebuia să fii aici, mormăi el acru. Nimeni n-ar trebui 
să mai fie aici. 

Era un bărbat mic de statură, murdar, îmbrăcat în haine 
maro, murdare, şi putea a cal. Catelyn îi cunoştea pe toţi 
oamenii care lucrau la grajdurile lor, iar acesta nu făcea 
parte dintre ei. Era un sfrijit, cu părul blond, pleoştit, şi ochi 
spălăciţi, scufundaţi în faţa osoasă, iar în mână avea un 
pumnal. 

Catelyn privi la armă, apoi la Bran. 

- Nu, spuse ea. 

Cuvântul i se opri în gât, ca o şoaptă secătuită. El trebuie 
s-o fi auzit. 

- E o favoare, zise el. E oricum mort. 

- Nu, zise Catelyn, mai tare acum, după ce-şi regăsise 
vocea. Nu, nu poți. 

Se răsuci înapoi spre fereastră ca să strige după ajutor, 
însă bărbatul se mişca mai repede decât şi-ar fi putut 
închipui ea. O mână i se aşeză pe gură şi-i trase capul 
înapoi, iar alta aduse pumnalul la gât. Duhoarea lui era 
copleşitoare. Ea ridică mâinile şi apucă lama cu toată forţa, 
împingând-o departe de gâtul ei. Îl auzi blestemând în 
urechea ei. Degetele ei erau năclăite de sânge, însă nu dădu 
drumul pumnalului. Palma pusă peste gura ei se strânse mai 
tare, oprindu-i aerul. Catelyn îşi răsuci capul într-o parte şi 
reuşi să-şi înfigă dinţii într-o porţiune din carnea lui. Îl muşcă 
apăsat. Bărbatul gemu de durere. Ea strânse din dinţi şi-i 
smulse bucata de carne şi, dintr-odată, el o lăsă. Gustul 
sângelui îi umplea gura. Inspiră aerul şi ţipă, iar el o luă de 


păr şi o împinse, ea se împiedică şi căzu, bărbatul 
repezindu-se asupra ei, respirând din greu, tremurând. Încă 
ţinea pumnalul strâns în mâna dreaptă, 134 

mânjită de sânge. 

- Nu trebuia să fii aici, repetă el prosteşte. Catelyn văzu o 
umbră strecurându-se prin uşa lăsată deschisă în spatele lui. 
Se auzi un sunet jos, mai puţin decât un mărâit, abia dacă ar 
fi putut fi luat drept ameninţare, însă bărbatul sesizase ceva 
pentru că începuse să se răsucească atunci când lupul făcu 
saltul. Se rostogoliră la podea împreună, pe jumătate întinşi 
peste Catelyn, acolo unde căzuse. Lupul îl prinsese de sub 
falcă. Ţipătul bărbatului dură mai puţin de o secundă înainte 
ca animalul să-i frângă capul şi să-i smulgă jumătate din gât. 
Ea simţea sângele lui ca pe o ploaie caldă când i se 
împrăştie pe faţă. 

Lupul privea spre ea. Fălcile sale erau roşii şi umede, iar 
ochii îi luceau galbeni în întunericul încăperii. Era lupul lui 
Bran, îşi dădu ea seama. Bineînţeles că el era. 

- Mulţumesc, şopti Catelyn, cu un glas moale şi slab. 

Îşi ridică mâna, tremurând. Lupul păşi mai aproape, îi 
mirosi degetele, apoi linse sângele cu limba sa umedă şi 
aspră. După ce curăţă tot sângele de pe mâna ei, se 
îndepărtă în tăcere şi se duse la patul lui Bran, aşezându-se 
lângă el. Ea începu să râdă isteric. 

Aşa o găsiră, atunci când Robb şi Maester Luwin şi Ser 
Rodrik năvăliră în încăpere împreună cu jumătate din gărzile 
din Winterfell. Când hohotele de râs pieriră în gâtul ei, o 
înveliră în pături calde şi o duseră înapoi la Marea 
Fortăreaţă, în propriile ei apartamente. Bătrâna Nan o 
dezbrăcă şi o ajută să intre într-o baie cu apă aproape 
opărită şi-i spală sângele cu o bucată de pânză moale. 

După aceea, sosi şi Maester Luwin să-i oblojească rănile. 

Tăieturile de la degete erau adânci, aproape până la os, 
iar pielea de pe cap era însângerată şi vânătă, acolo undei 
smulsese o mână de păr. Maester îi spuse că durerea abia 
acum începea, şi-i dădu seminţe de mac ca s-o ajute să 


doarmă. În cele din urmă, ea închise ochii. 

Când îi deschise din nou, îi spuseră că dormise timp de 
patru zile. Catelyn dădu din cap şi se ridică în pat. Totul i se 
părea acum un coşmar, totul de la căderea lui Bran, un vis 
îngrozitor cu sânge şi durere, însă simţea durerea din palme, 
care-i amintea că totul era adevărat. Se simţea slăbită şi 
ameţită, dar era ciudat de uşurată, de parcă i s-ar fi luat de 
pe umeri o mare greutate. 

135 

- Aduceţi-mi nişte pâine şi miere, le spuse ea servitorilor, 
şi trimiteţi-i vorbă lui Maester Luwin că bandajele mele 
trebuie să fie schimbate. 

O priviră cu uimire şi se grăbiră să-i îndeplinească 

poruncile. 

Catelyn îşi amintea cum fusese mai înainte şi se ruşină. 

Îi abandonase pe toţi, pe copiii ei, pe soţul ei, Casa ei. Aşa 
ceva nu se va mai întâmpla niciodată. Le va arăta acestor 
oameni ai nordului cât de puternic putea fi un Tully de 
Riverrun. 

Robb sosi la ea înaintea mâncării. Rodrik Cassel veni 
împreună cu el, apoi omul de încredere al soţului ei, Theon 
Greyjoy, şi de pe urmă Hallis Mollen, un membru al gărzii, 
musculos, cu o barbă cafenie, pătrată. El era noul 
comandant al gărzii, îi spuse Robb. Fiul ei era îmbrăcat întro 
armură din piele întărită şi o cămaşă de zale, iar la şold îi 
spânzura o sabie. 

- Cine a fost bărbatul? îi întrebă Catelyn. 

- Nimeni nu-i cunoaşte numele, îi spuse Hallis Mollen. 

Era un nimeni la Winterfell, doamna mea, dar unii zic că a 
mai fost văzut pe aici şi prin împrejurimile castelului în 
ultimele săptămâni. 

- Deci era unul dintre oamenii regelui, spuse ea, ori unul 
dintre Lannisteri. Ar fi putut fi lăsat în urmă când au plecat 
ceilalţi. 

- Poate, făcu Hal. Cu toţi acei străini care au umplut 
Winterfell în ultima vreme, nu se poate spune de cine 


aparţinea. 

- S-a ascuns în grajduri, zise Greyjoy. Pot spune asta după 
mirosul lui. 

- Şi cum a putut trece neobservat? întrebă ea cu asprime. 

Hallis Mollen părea uluit. 

- După ce Lord Eddard a luat cu el nişte cai şi după ce am 
trimis şi noi alţii la Rondul de Noapte, grajdurile au rămas pe 
jumătate goale. Nu a fost cine ştie ce scamatorie să se 
ascundă de grăjdari. S-ar putea să-l fi văzut Hodor, se 
vorbeşte că băiatul se purta ciudat, dar pur şi simplu... 

Hal scutură din cap. 

- Am descoperit unde dormea, interveni Robb. Avea 
nouăzeci de gologani din argint în punga de piele îngropată 

136 

sub paie. 

- E bine de ştiut că viaţa fiului meu nu a fost arvunită 

pentru bani puţini, comentă Catelyn cu amărăciune. 

Hallis Mollen se uită la ea nedumerit. 

- Mă iertaţi, doamna mea, vreţi să spuneţi că pe băiat 
trebuia să-l ucidă? 

Greyjoy se îndoia de asta. 

- Ar fi o nebunie. 

- Pentru Bran a venit, zise Catelyn. Tot continua să 

mormăie că eu nu ar fi trebuit să mă aflu acolo. A dat foc 
bibliotecii, gândindu-se că mă voi grăbi să sting incendiul, 
luând şi gărzile cu mine. Dacă nu aş fi fost pe jumătate 
nebună de durere, ar fi reuşit. 

- De ce ar vrea cineva să-l ucidă pe Bran? întrebă Robb. 

Zeilor, e doar un băieţel neajutorat, cufundat în somn... 

Catelyn îi aruncă primului ei născut o privire 
provocatoare. 

- Dacă te pregăteşti să domneşti în nord, trebuie să te 
pricepi să descâlceşti şi astfel de lucruri, Robb. Răspunde-ţi 
singur la întrebare. De ce ar vrea cineva să ucidă un copil 
adormit? 


Înainte ca el să apuce să răspundă, servitorii se 
întoarseră cu un platou cu mâncare proaspătă, adusă de la 
bucătărie. Era mult mai mult decât ceruse ea: pâine caldă, 
unt şi miere şi dulceaţă de mure, felii subţiri de şuncă şi un 
ou fiert moale, o felie de brânză şi o oală cu ceai de mentă. 

Şi odată cu toate astea îşi făcu apariţia şi Maester Luwin. 

- Cum se simte fiul meu, Maester? Catelyn aruncă o 
privire spre toată mâncarea adusă şi descoperi că nu avea 
poftă să mănânce. 

Maester Luwin îşi cobori privirile. 

- Tot la fel, doamna mea. 

Era răspunsul la care ea se aşteptase, nici mai mult, nici 
mai puţin. Mâinile ei pulsau de durere, de parcă lama era 
încă tot acolo, tăind-o adânc. Îi expedie pe servitori şi se uită 
din nou spre Robb. 

- N-ai descoperit nici acum răspunsul? 

- Cineva se teme ca nu cumva Bran să se trezească, zise 
Robb, se teme de ceea ce ar putea să spună sau să facă, se 
teme de ceva ce ştie el. 

Catelyn era mândră de el. 

137 

- Foarte bine. Se întoarse spre noul comandant al gărzii. 

Trebuie să-l ţinem pe Bran în siguranţă. Dacă a apărut un 
ucigaş, s-ar putea să mai apară şi alţii. 

- Câţi soldaţi din gardă doriţi, doamna mea? întrebă Hal. 

- Atât timp cât Lordul Eddard este plecat, fiul meu este 
stăpânul Winterfellului, îi răspunse ea. 

Robb se înălţă puţin mai mult. 

- Pune un om în camera lui, să stea acolo zi şi noapte, 
altul la uşă, doi la capătul scării. Nimeni nu intră la Bran fără 
aprobarea mea sau a mamei. 

- Cum spuneţi, stăpâne. 

- Fă-o chiar acum, sugeră Catelyn. 

- Şi lasă lupul lui să stea în încăpere cu el, adăugă Robb. 

- Da, zise Catelyn. Da. 

Hallis Mollen se înclină şi părăsi încăperea. 


- Lady Stark, zise Ser Rodrik după ce comandantul gărzii 
plecă, aţi avut vreo şansă să observați ce pumnal folosea 
ucigaşul? 

- Circumstanţele nu mi-au permis să-l examinez cu 
atenţie, dar aş putea vorbi despre tăâiş, răspunse Catelyn cu 
un zâmbet amar. Dar de ce întrebaţi? 

- Am găsit arma în pumnul strâns al nemernicului. Mie mi 
se pare că era o armă mult prea fină pentru un astfel de 
individ, aşa că am examinat-o îndelung şi cu atenţie. 

Pumnalul este unul în stil Valyrian, cu mâner din os de 
dragon. O astfel de armă nu poate ajunge în mâinile unuia 
ca el. Cineva i-a dat-o. 

Catelyn dădu gânditoare din cap. 

- Robb, închide uşa. 

El se uită ciudat la ea, însă făcu ce-i ceruse. 

- Ceea ce sunt pe cale să vă spun nu trebuie să fie auzit 
în afara acestei încăperi, le zise ea. Vreau să-mi juraţi pentru 
asta. Dacă fie şi numai o parte din ceea ce bânuiesc eu este 
adevărat, Ned şi fetele mele călăresc spre un pericol de 
moarte, iar un cuvânt ajuns la urechile nepotrivite ar putea 
ameninţa chiar viaţa lor. 

- Lordul Eddard îmi este ca un al doilea tată, zise Theon 
Greyjoy. Jur. 

- Aveţi jurământul meu, spuse Maester Luwin. 

- Şi pe al meu, doamna mea, repetă şi Ser Rodrik. Ea privi 
spre fiul ei. 

138 

- Şi tu, Robb? 

EI dădu din cap în semn de încuviinţare. 

- Sora mea, Lysa, crede că Laniisterii i-au omorât soţul, pe 
Lordul Arryn, Mâna Regelui, le povesti Catelyn. Mi-am dat 
seama că Jaime Lannister nu s-a dus la vânătoare în ziua 
când Bran a căzut. A rămas aici, la castel. În încăpere se 
pogori o linişte mormântală. Nu cred că Bran a căzut din 
turn, zise ea spărgând tăcerea. Cred că a fost aruncat. 

Şocul era oglindit clar pe feţele lor. 


- Doamna mea, dar asta este o sugestie monstruoasă, 
zise Rodrik Cassel. Până şi un regicid ar da înapoi de la 
uciderea unui copil nevinovat. 

- Oh, chiar aşa? întrebă Theon Greyjoy. Mă îndoiesc. 

- Nu există nici un fel de limite pentru ambiția 
Lannisterilor sau pentru mândria lor, zise Catelyn. 

- Băiatul a fost întotdeauna foarte sigur de el, spuse 
Maester Luwin gânditor. Cunoştea fiecare piatră din 
Winterfell. 

- Zei! înjură Robb, chipul său tânăr întunecându-se de 
furie. Dacă este adevărat, va plăti pentru asta. Îşi trase sabia 
şi o agită prin aer. Îl ucid cu mâna mea. 

Ser Rodrik se zbârli la el. 

- Pune-o la loc! Lannisterii se află la sute de leghe de aici. 
Niciodată să nu-ţi tragi sabia decât dacă ai intenţia de ao 
folosi. De câte ori trebuie să-ţi spun toate astea, băiat 
smintit? 

Ruşinat, Robb îşi puse sabia înapoi în teacă, devenind, 
dintr-odată, din nou copil. Catelyn îi spuse lui Ser Rodrik: 

- Văd că fiul meu mânuieşte oţel acum. 

Bătrânul maestru răspunse: 

- M-am gândit că a venit vremea. Robb privea neliniştit 
spre ea. 

- S-ar putea ca Winterfell să aibă nevoie, cât de curând, 
de toate săbiile sale şi ar fi cel mai bine ca ele să nu fie din 
lemn. 

Theon Greyjoy puse o mână pe mânerul sabiei sale şi 
spuse: 

- Doamna mea, dacă se va ajunge la asta, Casa mea vă 

este foarte îndatorată. 

Maester Luwin îşi pipăi lanţul de la gât, acolo unde se 
freca de piele. 

139 

- Tot ceea ce ştim sunt simple presupuneri. Cel pe care 
vrem să-l acuzăm este chiar fratele iubit al reginei. Nu va lua 


asta prea uşor. Ne trebuie dovezi, altfel vom fi nevoiţi să 
păstrăm tăcerea de-a pururi. 

- Dovada ta este pumnalul, zise Ser Rodrik. O armă atât 
de fină ca asta nu ar fi trecut neobservată. 

Exista un singur loc unde putea fi aflat adevărul, îşi dădu 
seama Catelyn. 

- Cineva trebuie să meargă la Debarcaderul Regelui. 

- Mă duc eu, zise Robb. 

- Nu, îi răspunse ea. Locul tău este aici. Trebuie să fie 
întotdeauna un Stark la Winterfell. 

Privi spre Ser Rodrik, cu favoriţii săi mari şi albi, la 
Maester Luwin, cu robele sale cenuşii, la tânărul Greyjoy, 
zvelt, întunecat şi impetuos. Pe care să-l trimită? Cine va fi 
crezut? Apoi îşi dădu seama. Împinse la o parte păturile, cu 
degetele ei bandajate, ţepene şi rigide ca piatra. Cobori din 
pat. 

- Trebuie să merg chiar eu. 

- Doamna mea, glăsui Maester Luwin, oare este înţelept? 

În mod sigur, Lannisterii vă vor privi sosirea cu toate 
suspiciunile. 

- Cum rămâne cu Bran? întrebă Robb, arătând complet 
dezorientat acum. Doar nu vrei să-l părăseşti. 

- Am făcut tot ce am putut pentru Bran, spuse ea, 
punând una din mâinile ei rănite pe braţul lui. Viaţa lui se 
află acum în mâinile zeilor şi ale lui Maester Luwin. Aşa cum 
mi-ai amintit chiar tu, Robb, mai am şi alţi copii la care 
trebuie să mă gândesc. 

- Veţi avea nevoie de o escortă foarte puternică, doamna 
mea, zise Theon. 

- Am să-l trimit pe Hal, cu un escadron de soldaţi din 
gardă, făcu Robb. 

- Nu, rosti Catelyn. Un grup mare atrage o atenţie 
nedorită. Nu aş vrea ca Lannisterii să ştie câ vin. 

Ser Rodrik protestă: 

- Doamna mea, permiteţi-mi ca să vă însoțesc eu, cel 
puţin. Drumul regelui poate fi periculos pentru o femeie 


singură. 

- Nu voi merge pe drumul regelui, răspunse Catelyn. 

Rămase o clipă pe gânduri, apoi dădu din cap în semn de 
140 

consimţire. Doi călăreţi se pot deplasa la fel de repede ca 
unul singur, mult mai repede decât o coloană încetinită de 
căruţe şi case pe roţi. Voi accepta compania dumitale, Ser 
Rodrik. Vom merge de-a lungul Cuţitului Alb, spre mare, şi 
vom închiria o corabie la Portul Alb. Cai puternici şi vânturi 
aprige ne vor aduce la Debarcaderul Regelui chiar cu mult 
înaintea lui Ned şi a Lannisterilor. Jar apoi, se gândi ea, vom 
vedea ce-i de văzut. 

141 

SANSA 

Eddard Stark plecase înaintea zorilor, o informă Septa 
Mordane pe Sansa. 

- Regele a pus să fie chemat. Cred că pentru o altă 

vânătoare. Mi s-a spus că încă mai există bizoni pe 
pământurile astea. 

- N-am văzut niciodată bizoni, spuse Sansa, hrănind-o cu 
o bucată de şuncă pe Lady, pe sub masă. 

Lupul străvechi o luă din mâna ei cu delicateţea unei 
regine. Septa Mordane pufni dezaprobatoare. 

- O doamnă nobilă nu hrăneşte câinii pe sub masă, zise 
ea, rupând încă o bucată de fagure şi lăsând mierea să se 
scurgă peste pâine. 

- Ea nu-i câine, e un lup străvechi, remarcă Sansa, pe 
când Lady îşi lingea ghearele cu o limbă aspră. Oricum, tata 
mi-a spus că-i putem ţine cu noi dacă vrem. 

Septa nu era încântată. 

- Eşti o fată bună, Sansa, dar când este vorba despre 
creatura aceea, devii la fel de refractară ca şi sora ta, Arya. 

Apoi se încruntă. Pe unde umblă Arya în dimineaţa asta? 

- Nu-i e foame, spuse Sansa, ştiind prea bine că sora sa se 
strecurase, probabil, în bucătărie cu câteva ore înainte şi-şi 
făcuse rost de un mic dejun de la vreun băiat de pe acolo. 


- Aminteşte-i să se îmbrace frumos astăzi. Poate în catifea 
cenuşie. Suntem cu toatele invitate să ne plimbăm împreună 
cu regina şi Prinţesa Myrcella în casa regală pe roţi şi trebuie 
să arătăm cât se poate de bine. 

Sansa arăta, deja, cât se poate de bine. Îşi pieptănase 
părul lung, roşcat, până la strălucire şi îmbrăcase cele mai 
frumoase mătăsuri albastre ale ei. De-abia aşteptase ziua de 
astăzi, de mai bine de o săptămână. Era o mare onoare să te 
plimbi cu regina şi, în afară de asta, s-ar putea ca şi Prinţul 
Jeffrey să fie pe acolo. Logodnicul ei. Numai gândindu-se la 
asta, inima începea să-i bată nebuneşte, deşi nu se vor 
căsători decât peste ani şi ani. Sansa încă 

nu-l cunoştea cu adevărat pe Jeffrey, dar se îndrăgostise 
de el. Era tot ceea ce visase că ar putea fi prinţul ei, înalt şi 
frumos, puternic, cu un păr ca aurul. Preţuia orice ocazie de 
a fi împreună cu el, puţine câte erau. Singurul lucru care 
142 

o speria pe ziua de azi era Arya. Arya avea un stil de a 
distruge totul. Niciodată nu puteai şti ce va face. 

- Am să-i spun, zise Sansa deloc sigură, dar se va îmbrăca 
aşa cum face întotdeauna. Sper că nu va fi ceva prea jenant. 
Aş putea fi scuzată? 

- Da. 

Septa Mordane îşi oferi încă o felie de pâine cu miere, iar 
Sansa se ridică de pe bancă. Lady se luă după ea când ieşi 
din sala mare a hanului. 

Afară, se opri pentru o clipă în mijlocul strigătelor şi 
blestemelor şi scârţâitului roţilor de lemn, pe când bărbaţii 
adunau corturile şi pavilioanele şi încărcau căruțele j pentru 
încă o zi de marş. Hanul era o clădire cu trei etaje, din piatră 
spălăcită la culoare, cel mai mare pe care-l văzuse Sansa 
vreodată, dar chiar şi aşa, avea spaţii de cazare pentru 
numai o treime din suita regelui, care se mărise la peste 
patru sute de oameni, plus curtea tatălui ei şi călăreţii liberi 
care li se alăturaseră pe drum. 

O găsi pe Arya pe malul Tridentului, încercând să o ţină 


pe Nymeria nemişcată în timp ce-i peria noroiul uscat din 
blană. Lupului străvechi nu-i plăcea procedeul. Arya purta 
aceleaşi haine de piele pentru călărie pe care le avusese şi 
ieri şi alaltăieri. 

- Mai bine ai pune pe tine ceva frumos, îi spuse Sansa. 

Aşa a zis Septa Mordane. Călătorim astăzi în casa pe roţi 
a reginei, împreună cu Prinţesa Myrcella. 

- Nu vreau, zise Arya, încercând să descâlcească o şuviţă 
din blana cenuşie a Nymeriei. Mycah şi cu mine vom călări 
în sus pe râu şi vom căuta rubine la vad. 

- Rubine? făcu Sansa uimită. Ce fel de rubine? 

Arya îi aruncă o privire de parcă i-ar fi spus că era o 
proastă. 

- Rubinele lui Rhaegar. Acolo este locul unde l-a ucis 
regele Robert şi a câştigat coroana. 

Sansa o privi neîncrezătoare pe sfrijita de soră-sa. 

- Nu poţi să cauţi rubine, ne aşteaptă prinţesa. Regina 
ne-a invitat pe amândouă. 

- Nu-mi pasă, răspunse Arya. Casa pe roţi nici măcar nu 
are ferestre, nu poţi vedea nimic. 

- Ce-ai vrea să vezi? zise Sansa, iritată. Fusese atât de 
entuziasmată de invitaţie, iar acum proasta de soră-sa 143 

avea de gând să distrugă totul, aşa cum se temuse ea. 

Sunt numai câmpii, ferme şi avanposturi. 

- Ba, nu, făcu Arya cu încăpățânare. Dacă vii o dată cu 
noi, ai să vezi. 

- Detest să călăresc, spuse Sansa agitată. Nu faci altceva 
decât să te murdăreşti, să te umpli de praf şi de bătături. 

Arya dădu din umeri. 

- Stai nemişcată, o repezi ea pe Nymeria. Nu te rănesc. 

Apoi, către Sansa: Când traversam Gâtul, am numărat 
treizeci şi şase de flori pe care nu le-am mai văzut înainte, 
iar Mycah mi-a arătat o şopârlă-leu. 

Sansa se înfiora. Le trebuiseră douăsprezece zile ca să 

traverseze Gâtul,  hurducăindu-se pe _ un drum 
întortocheat, printr-o mlaştină întunecată, nesfârşită, iar ea 


detestase fiecare clipă. Aerul fusese umed şi lipicios, 
drumeagul atât de îngust, încât nu putuseră să ridice o 
tabără ca lumea pentru noapte şi trebuiseră să se oprească 
direct la drumul regelui. Pâlcuri dese de copaci pe jumătate 
acoperiţi de ape se înghesuiau aproape de ei, iar de pe 
crengi alunecau perdele de mucegai albicios. Flori uriaşe 
înfloreau în mocirlă şi pluteau în ochiuri de apă stătută, însă 
dacă erai atât de prost încât să părăseşti drumeagul ca să le 
culegi, te aşteptau nisipurile mişcătoare care să te înghită, 
şerpii care pândeau din copaci şi şopârlele-leu, plutind pe 
jumătate scufundate în apă, precum buştenii negri, cu ochi 
şi dinţi. 

Bineînţeles, nimic din toate astea nu o oprise pe Arya. 

Într-o zi venise înapoi cu rânjetul ei cabalin, cu părul 
năclăit şi hainele pline de măi, ţinând un buchet de flori 
purpurii şi verzi pentru tatăl lor. Sansa continuase să spere 
că el îi va spune să-şi vină în fire şi să se poarte ca o doamnă 
de familie nobilă, aşa cum ar fi trebuit, însă el nu făcuse 
asta, ci doar o îmbrăţişase şi îi mulţumise pentru flori. Asta 
doar înrăutăţise lucrurile. 

Apoi ieşi la iveală că florile purpurii erau numite săruturi 
otrăvite, iar Arya se alese cu o mâncărime pe mâini. Sansa 
credea ca asta îi servise drept lecţie, însă Arya răsese, iar 
ziua următoare se frecase cu nămol pe braţe, la fel ca o 
femeie ignorantă, de la ţară, doar pentru că prietenul ei, 
Mycah, îi spusese că asta alunga mâncărimea. Avea 144 

zgârieturi pe braţe şi umeri, dungi vineţii şi urme verzi şi 
gălbui, Sansa le văzuse când sora sa se dezbrăcase pentru 
culcare. Cum se alesese cu ele, numai cei şapte zei ştiau. 

Arya continua, periind smocurile de blană încâlcită ale 
Nymeriei şi flecărind despre lucrurile văzute în călătoria spre 
sud. 

- Săptămâna trecută am găsit un turn de pază părăsit iar 
cu o zi mai înainte am zărit o herghelie de cai sălbatici. Ar fi 
trebuit să-i vezi şi tu fugind, când au simţit mirosul 
Nymeriei. Lupoaica se răsucea sub strânsoarea ei şi Arya o 


muştrului. Încetează, trebuie să fac şi partea cealaltă, eşti 
năclăită toată. 

- Nu trebuie să părăseşti coloana, îi reaminti Sansa. Aşa a 
zis tata. 

Arya dădu din umeri. 

- Nu m-am dus departe. Oricum, Nymeria a stat cu mine 
tot timpul. Şi nici nu plec mereu. Uneori, este distractiv să 

călăreşti pe lângă căruţe şi să stai de vorbă cu oamenii. 

Sansa ştia totul despre oamenii cu care-i plăcea Aryei să 

discute: scutieri şi grăjdari şi slujnice, bătrâni şi copii 
dezbrăcaţi, călăreţi liberi, grosolani la vorbă şi de origine 
nesigură. Arya s-ar putea împrieteni cu oricine. Acest Mycah 
era cel mai rău; băiat de măcelar, de treisprezece ani, un 
sălbatic, dormea în căruţa cu carne şi mirosea ca un butuc 
de măcelărie. Doar vederea lui era suficientă ca Sansa sa se 
simtă rău, însă Arya prefera compania lui în locul ei. Sansa 
îşi pierdu răbdarea. 

- Trebuie să vii cu mine, îi spuse surorii ei pe un ton ferm. 
Nu o poţi refuza pe regină. Septa Mordane te aşteaptă. 

Arya nu o băgă în seamă. Smuci tare de perie. Nymeria 
mâărâi şi fugi, jignită. 

- Vino înapoi, aici! 

- Vor fi prăjituri de lămâie şi ceai, continuă Sansa, pe un 
ton adult şi înţelegător. Lady se frecă de piciorul ei. Sansa îi 
scarpină urechile aşa cum îi plăcea ei, iar lupul se aşeză 

lângă ea pe picioarele din spate, privind cum Arya O 

fugărea pe Nymeria. De ce ai vrea să călăreşti un cal 
bătrân şi puturos şi să te umpli de băşici şi transpiraţie, când 
te-ai putea lăfăi în perne de puf şi să mănânci prăjituri cu 
regina? 

145 

- Nu-mi place de regină, zise Arya nepăsătoare. Sansa îşi 
opri respiraţia, şocată că Arya ar putea spune aşa ceva, dar 
sora sa trâăncâni mai departe, fără oprire. Nici măcar nu mă 

va lăsa să o aduc pe Nymeria. 


Îşi înfipse peria la centură şi-şi încolţi lupoaica. Nymeria o 
privi îngrijorată cum se apropie. 

- O casă pe roţi regală nu este un loc pentru un /up, 
spuse Sansa. lar Prinţesa Myrcella se teme de lupi, ştii asta. 

- Myrcella este o bebeluşă. Arya o înşfacă pe Nymeria de 
gât, însă în momentul în care scoase peria din nou, lupul 
străvechi îi scăpă şi o luă la goană. Frustrată, Arya azvârli 
peria pe jos. Lupoaică rea! strigă ea. 

Sansa nu se putu opri să nu zâmbească puţin. Maestrul 
dresor îi spusese odată că orice animal copiază corn- 

portamentul stăpânului. O îmbrăţişa scurt pe Lady. Lady o 
linse pe obraz. Sansa chicoti. Arya auzi şi se răsuci furioasă 

pe călcâie. 

- Nu-mi pasă ce spui, mă duc să călăresc. Figura ei lungă, 
cabalină, avea acea expresie încăpăţânată care spunea că 
nu glumea deloc. 

- Zeii au dreptate, Arya, uneori te porţi atât de 
copilăreşte, zise Sansa. Atunci, plec singură. Va fi chiar şi 
mai bine aşa. Lady şi cu mine vom mânca toate prăjiturile de 
lămâie şi ne vom simţi cât se poate de bine fără tine. 

Se întoarse să plece, însă Arya strigă după ea. 

- Nu te vor lăsa nici pe tine să o aduci pe Lady. 

Dispăru înainte ca Sansa să se gândească ce să-i 
răspundă, fugărind-o pe Nymeria de-a lungul râului. 

Singură şi umilită, Sansa o luă pe drumul ocolit spre han, 
unde ştia că o aştepta Septa Mordane. Lady păşea fără 

zgomot lângă ea. Aproape că-i dăduseră lacrimile. Tot 
ceea ce voise ea era ca lucrurile să meargă bine şi drăguţ, 
aşa cum erau şi în balade. De ce nu putea fi Arya dulce şi 
delicată şi blândă, aşa ca Prinţesa Myrcella? l-ar fi plăcut să 

aibă o soră ca ea. 

Sansa nu putea pricepe cum două surori, născute la doar 
doi ani diferenţă, erau atât de deosebite. Nu ar fi fost mai 
uşor dacă Arya ar fi fost un bastard, la fel ca fratele ei vitreg, 
Jon? Ea chiar şi arăta ca Jon, cu faţa acea lungă şi părul 
castaniu al Starkilor, fără nimic din mama lor în 146 


trăsăturile sau în culoarea tenului ei. lar mama lui Jon 
fusese din popor, sau aşa şuşoteau oamenii. O dată, pe când 
era mai mică, Sansa o întrebase chiar pe mama lor dacă nu 
fusese, cumva, 0 greşeală. Poate că grumkinii o furaseră pe 
sora ei adevărată. Însă mama izbucnise în râs şi spusese că 
nu, Arya era fiica ei şi sora adevărată a Sansei, sânge din 
sângele ei. Sansa nu-şi putea imagina de ce ar minţi mama 
despre aşa ceva, aşa că presupuse că 

era adevărat. 

Pe măsură ce se apropie de centrul taberei, supărarea ei 
fu dată foarte repede uitării. O mulţime se adunase în jurul 
casei pe roţi a reginei. Sansa auzi voci agitate zumzăind ca 
albinele dintr-un stup. Uşile fuseseră deschise larg, văzu ea, 
iar regina stătea în capătul scărilor de lemn, zâmbind în jos 
spre cineva. O auzi spunând: 

- Consiliul ne face o mare onoare, bunii mei lorzi. 

- Ce se întâmplă? îl întrebă ea pe un cavaler pe care-l 
cunoştea. 

- Consiliul a trimis călăreţi de la Debarcaderul Regelui 
pentru a ne escorta pe tot restul călătoriei, îi spuse el. O 

gardă de onoare pentru rege. 

Nerăbdătoare să vadă, Sansa o lăsă pe Lady să-şi croiască 
drum prin mulţime. Oamenii se dădeau cu grabă 

la o parte din calea lupului străvechi. Când se apropie, 
văzu doi cavaleri îngenunchind în faţa reginei, în armuri atât 
de fine şi de arătoase, că îi veni să se frece la ochi. Unul 
dintre cavaleri purta un costum complicat din solzi albi, 
emailaţi, strălucitor ca un câmp acoperit de zăpadă 
proaspătă, cu ornamente şi catarame de argint care luceau 
în j soare. 

Când îşi scoase coiful, Sansa văzu că era un bărbat în 
vârstă, cu părul la fel de alb ca armura sa; totuşi, părea 
puternic şi grațios în pofida anilor. Pe umeri îi atârna mantia 
de un alb pura Gărzii Regelui. 

Companionul său era un bărbat de vreo douăzeci de ani, 
a cărui armură avea un pieptar de oţel de un verde-închis ca 


o pădure întunecată. Era cel mai frumos bărbat pe care 
căzuseră vreodată privirile Sansei; înalt şi solid, cu un păr 
negru strălucitor, care-i curgea pe umeri şi încadra o faţă 

proaspăt rasă, iar ochii săi verzi şi veseli se potriveau cu 
armura. Sub unul dintre braţe purta un coif cu coarne de 
cerb, ramurile lor maiestuoase lucind aurii. 

147 

La început, Sansa nici nu-l remarcă pe cel de-al treilea 
străin. Nu îngenunchease împreună cu ceilalţi. Stătea într-o 
parte, lângă cai - un bărbat sfrijit şi morocănos, care privea 
procesiunea în tăcere. Faţa lui era ciupită de vărsat şi lipsită 
de barbă, cu ochi afundaţi în orbite şi obraji scofâlciţi. Deşi 
nu era bătrân, mai avea doar câteva smocuri de păr 
căzându-i peste urechi, foarte lungi, ! ca la femei. Armura sa 
era formată din zale de un cenuşiu-metalic peste pielea 
întărită, fără nici un fel de ornamente, dezvăluind vechimea 
ei şi folosinţa îndelungată. Deasupra umărului drept se iţea 
mânerul din piele pătată al unei săbii prinse la spate; o 
sabie lungă, pentru ambele mâini, mult prea lungă pentru a 
putea fi purtată la şold. 

- Regele a plecat la vânătoare, dar ştiu că va fi bucuros să 
vă vadă când se va întoarce, le spunea regina celor doi 
cavaleri care îngenuncheaseră înaintea ei, însă Sansa nu-şi 
putea dezlipi privirile de cel de-al treilea bărbat. 

El păru să simtă apăsarea privirii ei. Încet, întoarse capul. 
Lady mâărâi. O potopi o spaimă mai copleşitoare decât tot ce 
simţise ea până atunci. Se dădu înapoi şi se lovi de cineva. 

Mâini vânjoase o prinseră de umeri şi, pentru o clipă, 
Sansa se gândi că era tatăl ei, dar când se întoarse văzu faţa 
arsă a lui Sandor Clegane, privind în jos spre ea, cu o gură 
strâmbată într-un zâmbet batjocoritor. 

- Tremuri, fato, spuse el cu vocea-i aspră. Te sperii chiar 
atât de tare? 

Chiar că o făcea, şi încă de când dăduse prima oară cu 
ochii de ravagiile pe care focul i le lăsase pe faţă, deşi acum 
i se părea că nu era nici pe jumătate atât de înspăimântător 


pe cât era celălalt. Cu toate astea, Sansa se smulse de lângă 
el, iar Câinele râse, iar Lady se puse între ei, mârâind un 
avertisment. Sansa se lăsă în genunchi pentru a-şi pune 
braţele pe după gâtul lupului. Toată lumea se adunase în 
jurul lor, icnind, iar ea putea simţi privirile oamenilor fixate 
asupra ei, iar ici colo se auziră comentarii înăbuşite şi 
hohote întretăiate. 

- Un lup? zise un bărbat, iar altcineva adăugă: 

- Pe şapte iaduri, ăsta-i un lup străvechi, iar primul bărbat 
spuse: 

- Ce face aici, în tabără? 

148 

Glasul dogit al Câinelui explică: 

- Starkii îi folosesc în loc de doici, iar Sansa îşi dădu 
seama că ea şi Lady erau privite de cei doi cavaleri străini, 
cu săbiile în mână, iar apoi i se făcu din nou frică şi ruşine. 

Lacrimile îi umplură ochii. O auzi pe regină spunând: 

- Jeffrey, du-te la ea. 

lar prinţul ei sosi. 

- Lăsaţi-o în pace, spuse el. Se aplecă asupra ei, minunat 
în veşmintele din lână albastră şi piele neagră, cu pletele 
sale blonde strălucind în soare ca o coroană. Îi întinse mâna 
şi o ridică în picioare. Ce s-a întâmplat, dulce doamnă? De ce 
te temi? Nimeni nu-ţi va face nimic. Puneţi-vă săbiile în 
teacă, toţi. Lupul este animalul ei de companie, asta-i tot. 
Apoi se uită spre Sandor Clegane. lar tu, Câine, marş de aici, 
îmi sperii logodnica. 

lar Câinele, credincios ca întotdeauna, făcu o plecăciune 
şi se pierdu în mulţime. Sansa se străduia să-şi revină. Se 
simţea ca o proastă. Era o Stark de Winterfell, o domniţă 

nobilă şi, într-o bună zi, va fi regină. 

- Nu a fost el, dulcele meu prinţ, încercă ea să explice. A 
fost celălalt. 

Cei doi cavaleri străini schimbară priviri între ei. 

- Payne? chicoti cel tânăr, în armura verde. 


Cel mai vârstnic, în armură albă, îi vorbi Sansei pe un ton 
blând: 

- Uneori, Ser Hyn mă sperie chiar şi pe mine, dulce 
doamnă. Are o înfăţişare înspăimântătoare. 

- Aşa şi trebuie. Regina coborâse din casa pe roţi. 

Publicul se despărţi în două pentru a-i face loc. Dacă 

nemernicii nu se tem de dreptatea regelui, înseamnă că 
la comandă nu se află cine trebuie. 

Sansa îşi regăsi, în cele din urmă, vocea. 

- Atunci, cu siguranţă că l-aţi ales pe cel care trebuie, 
Maiestatea Voastră, spuse ea, iar în jurul ei izbucni o furtună 
de râsete. 

- Foarte bine spus, copilă, zise bătrânul în alb. Aşa cum 
se cuvine pentru fiica lui Eddard Stark. Sunt onorat să te 
cunosc, chiar dacă circumstanţele în care am făcut-o sunt 
atât de neobişnuite. Eu sunt Ser Barristan Selmy, din Garda 
Regelui. 

Sansa ştia acest nume, iar acum bunele maniere pe care 
149 

i le predase Septa Mordane de-a lungul anilor îi reveniră 
în minte. 

- Lordul Comandant al Gărzii Regale, zise ea, şi 
consilierul lui Robert, regele nostru, şi înainte de el, al lui 
Aerys Targaryen. Onoarea este de partea mea, bunule 
cavaler. Chiar şi în nordul îndepărtat, trubadurii cântă 

faptele lui Barristan cel îndrăzneţ. 

Cavalerul în verde râse din nou. 

- Barristan cel Bătrân, vrei să spui. Nu-l flata prea mult, 
copilă, pentru că deja se ia prea în serios. Apoi îi zâmbi. lar 
acum, fată cu lup, dacă îmi poţi spune şi cum mă cheamă, 
trebuie să accept că eşti, într-adevăr, fiica Mâinii. 

Jeffrey se încorda lângă ea. 

- Ai grijă cum vorbeşti cu logodnica mea. 

- Pot să răspund, zise Sansa repede, pentru a potoli furia 
prinţului. Îi zâmbi cavalerului în verde. Coiful vostru are 
coarne aurite, domnul meu. Cerbul este blazonul Casei 


regale. Regele Robert are doi fraţi. Datorită fragedei voastre 
tinereţi, nu puteţi fi decât Renly Baratheon, Lord de Storm's 
End şi consilier al regelui, aşa că vă ştiu numele. 

Ser Barristan chicoti. 

- Prin tinereţea lui fragedă, ar putea fi numai un filfizon 
zurbagiu, aşa îi spun eu. 

Se porni un râs general, dezlănţuit de însuşi Lord Renly. 

Tensiunea de acum câteva clipe dispăruse, iar Sansa 
începu să se simtă bine... până ce Ser Hyn Payne dădu lao 
parte doi oameni şi se opri înaintea ei, fără nici o urmă de 
zâmbet. Nu spuse nici un cuvânt. Lady îşi dezveli colții şi 
începu să mâărâie, un mărâit jos, încărcat de ameninţări, dar 
de data asta Sansa o făcu să tacă punându-i o mână pe cap. 

- Îmi pare rău dacă v-am ofensat, Ser Ilyn, spuse ea. 

Aşteptă un răspuns, dar nu veni nici unul. Pe când omul o 
privea, ochii săi spălăciţi păreau să-i smulgă toate hainele 
de pe ea, apoi pielea, lăsându-i sufletul dezgolit înaintea lui. 
Tot tăcut, se întoarse şi plecă. Sansa nu înţelese. Privi către 
prinţ. 

- Am spus ceva rău, Maiestatea Voastră? De ce nu mi-a 
vorbit? 

- Ser Hyn nu este prea vorbăreţ de vreo paisprezece ani 
încoace, comentă Lord Renly cu un zâmbet viclean. Jeffrey 
150 

îi adresă unchiului său o privire încărcată de ură, apoi luă 

mâinile Sansei într-ale lui. 

- Aerys Targaryen i-a smuls limba cu cleştii. 

- Vorbeşte însă cel mai elocvent cu sabia sa, rosti regina, 
iar devotamentul său pentru regatul nostru este indiscutabil. 
Apoi zâmbi cu graţie şi spuse: Sansa, eu şi bunii consilieri 
trebuie să discutăm până ce se întoarce regele împreună cu 
tatăl tău. Mă tem că va trebui să 

amânăm ziua ta împreună cu Myrcella. Te rog, transmite-i 
scuzele mele dulcii tale surori. Jeffrey, poate că eşti atât de 
bun încât s-o distrezi astăzi pe invitata noastră. 

- Va fi plăcerea mea, mamă, zise Jeffrey oficial. 


O luă de braţ şi o conduse de lângă casa pe roţi, iar 
moralul Sansei crescu vertiginos. O zi întreagă cu prinţul! 

Privi cu adoraţie spre el. Era atât de galant, se gândi ea. 

Modul în care o scăpase de Ser llyn şi de Câine era 
aproape ca în balade, ca pe vremurile când Serwyn al 
Scutului Oglindă o salvase pe Prinţesa Daeryssa din mâinile 
giganţilor, sau când Prinţul Aemon  Cavalerul-Dragon 
apărase onoarea Reginei Naerys faţă de calomniile 
nemernicului Ser Morgii. 

Atingerea mâinii lui Jeffrey pe mâneca sa îi făcu inima să 

bată mai repede. 

- Ce ţi-ar plăcea să faci? 

Să fiu cu tine, îşi spuse Sansa. 

- Orice ai vrea tu să faci, prinţul meu. 

Jeffrey se gândi o clipă. 

- Am putea merge la călărie. 

- Oh, dar ador călăria, spuse Sansa. 

Jeffrey privi în spate, spre Lady, care le călca pe urme. 

- Lupul tău ar putea speria caii, iar câinele meu pare să 

te sperie pe tine. Hai să-i lăsăm pe amândoi în urmă şi să 

plecăm numai noi, ce zici de asta? 

Sansa ezită. 

- Dacă vrei, zise ea nesigură. Cred că aş putea s-o leg pe 
Lady. Nu ştiam că ai un câine. 

Jeffrey râse. 

- Este, de fapt, câinele mamei mele. L-a pus să mă 

păzească, aşa că asta face. 

- Vrei să spui, Câinele? zise ea. Îi venea să se ia la palme 
pentru că gândise atât de încet. Prinţul ei nu ar mai fi iubit- 
151 

o dacă i s-ar fi părut atât de proastă. E bine să-l lăsam în 
urmă? 

Prinţul Jeffrey păru deranjat că întrebase aşa ceva. 

- Nu te teme, doamnă, sunt aproape un bărbat, şi nu mă 

lupt cu lemne, ca fraţii tăi. Tot ce-mi trebuie este asta. 


Îşi trase sabia şi i-o arătă; o sabie lungă, lucrată cu 
pricepere pentru a i se potrivi unui băiat de doisprezece ani, 
din oţel albastru, strălucitor, forjată la castel, cu două 

tăişuri şi un mâner înfăşurat în piele şi un cap de leu din 
aur, la capăt. Sansa scoase o exclamaţie admirativă şi Jeffrey 
păru bucuros. 

- Eu îi spun Colţul Leului, zise el. 

Şi îi lăsară în urmă pe lupul străvechi şi pe păzitorul lui, 
pornind spre est, de-a lungul râului Trident, fără alt însoțitor 
decât Colţul Leului. 

Era o zi frumoasă, ca vrăjită. Aerul era cald şi încărcat de 
mireasma florilor, iar pădurea avea aici o frumuseţe blândă 

pe care Sansa nu o mai văzuse niciodată în nord. Calul 
prinţului Jeffrey era un pursânge, iute ca vântul, şi-l călărea 
cu o indiferenţă nesăbuită, atât de repede, încât Sansa se 
străduia din greu să ţină pasul pe iapa ei. Era o zi pentru 
aventuri. Explorară cavernele de lângă malul râului şi 
urmăriră o pisică-umbră până la vizuina ei, iar când li se făcu 
foame, Jeffrey găsi un avanpost şi le spuse oamenilor să 
aducă vin şi mâncare pentru prinţul lor şi doamna lui. Se 
ospătară cu păstrăv proaspăt, pescuit din râu, iar Sansa bău 
mai mult vin decât băuse vreodată. 

- Tatăl meu ne lasă să bem doar o singură cupă şi asta 
numai la ospeţe, se confesa ea prinţului. 

- Logodnica mea poate bea cât vin pofteşte, zise Joffrey 
reumplându-i cupa. 

După ce mâncară, merseră mai încet. Jeffrey cântă 

pentru ea, pe când călăreau, vocea sa răsunând înaltă şi 
dulce şi pură. Sansa era puţin ameţită din cauza vinului. 

- N-ar trebui să ne întoarcem? întrebă ea. 

- Curând, zise Jeffrey. Câmpul de bătălie este chiar în faţa 
noastră, acolo unde râul face un cot. Ştii, acolo l-a ucis tatăl 
meu pe Rhaegar Targaryen. l-a zdrobit pieptul, l-a sfărâmat 
prin armură. Jeffrey răsuci o ghioagă imaginară, ca să-i 
arate. După aceea, unchiul meu, Jaime, l-a ucis pe bătrânul 
Aerys, iar tatăl meu a ajuns rege. Ce se aude? 


152 

Sansa auzi şi ea sunetul plutind prin pădure, un soi de 
clămpănit de lemn, snac snac snac. 

- Nu ştiu, zise ea. Totuşi, asta o făcea să se simtă 

încordată. Jeffrey, hai înapoi. 

- Vreau să văd ce este. Jeffrey îşi întoarse calul spre 
direcţia de unde se auzeau sunetele, iar Sansa nu avu de 
ales decât să-l urmeze. 

Sunetele crescură în intensitate şi deveniră mai clare, 
clămpănitul lemnului pe lemn, iar pe măsură ce se apropiau 
auziră şi o respiraţie grea, iar apoi un mormăit. 

- E cineva acolo, zise Sansa neliniştită. Se trezi gândindu- 
se la Lady, dorindu-şi ca lupul străvechi să fi fost cu ea. 

- Eşti în siguranţă cu mine. Jeffrey trase din teacă sabia 
Colţul Leului. Sunetul oţelului frecându-se pe piele o făcu să 
tremure. Pe aici, spuse el, deschizând drumul printr-un pâlc 
de copaci. 

Dincolo de desiş, într-o poiană care domina râul, dădură 

peste un băiat şi o fată care se jucau de-a cavalerii. 
Săbiile lor erau nişte bețe din lemn, cozi de mătură, după 
aspect, şi se repezeau unul asupra celuilalt printre ierburi şi 
se loveau cu patimă. Băiatul era cu câţiva ani mai mare, mai 
înalt şi mult mai puternic, şi insista cu atacul. Fata, o 
creatură sfrijită îmbrăcată în piei murdare, se eschiva şi 
reuşea să ridice coada de mătură în calea majorităţii 
loviturilor băiatului. Când încercă să-l atingă, el pară 

lovitura, dându-i băţul la o parte, şi o lovi puternic peste 
degete. Ea ţipă şi scăpă arma. 

Prinţul Jeffrey începu să râdă. Băiatul privi în jur cu ochii 
holbaţi, uluit, şi scăpă băţul în iarbă. Fata îi privi 
duşmănoasă, sugându-şi încheieturile degetelor pentru a 
mai reduce durerea, dar Sansa era oripilată. 

- Arya? strigă ea neîncrezătoare. 

- Plecaţi, ţipă Arya la ei, cu lacrimi de furie în ochi. Ce 
faceţi aici? Lăsaţi-ne în pace. Jeffrey privi de la Arya la Sansa 
şi înapoi. 


- E sora ta? Ea dădu din cap înroşindu-se. Jeffrey îl 
cercetă pe băiat, o arătare dizgraţioasă, cu o faţă aspră şi 
pistruiată şi păr des, roşcat. lar tu cine eşti, băiete? îl întrebă 
el pe un ton poruncitor, care ignora faptul că acesta era cu 
ani mai mare decât el. 

153 

- Mycah, murmură băiatul. Îl recunoscuse pe prinţ şi-şi 
feri ochii. Stăp'ne... 

- E băiatul măcelarului, zise Sansa. 

- E prietenul meu, făcu Arya pe un ton tăios. Lăsaţi-l în 
pace. 

- Un băiat de măcelar care vrea să fie cavaler, nu-i aşa? 

Jeffrey descăleca, ţinând sabia în mână. la-ţi sabia, băiat 
de măcelar, zise el cu o sclipire de amuzament în ochi. la să 

vedem cât eşti de bun. 

Mycah rămase acolo, îngheţat de frică. Jeffrey se duse 
spre el. 

- Haide, ia-o de jos. Sau te lupţi numai cu fetiţele? 

- Ea m-a rugat, stăp'ne, zise Mycah. M-a rugat. 

Sansa nu avu decât să privească spre Arya şi să-i vadă 

roşeaţa de pe faţă ca să ştie că băiatul spunea adevărul, 
însă Jeffrey nu era dispus să asculte. Vinul îl făcuse să-şi iasă 
din minţi. 

- N-ai de gând să-ţi ridici sabia? Mycah scutură din cap. 

- E numai un băț, stă'pne. Nu este o sabie, e doarun bâţ. 

- Atunci eşti doar băiatul măcelarului şi nu un cavaler. 

Jeffrey ridică sabia Colţul Leului şi-i puse vârful pe 
obrazul băiatului, sub ochi, pe când acesta stătea 
tremurând. O 

loveai pe sora doamnei mele, ştii asta? 

Un bob strălucitor d e sânge apăru acolo unde sabia 
pătrundea în carnea lui “Mycah şi o dâră roşie cobori încet 
pe obrazul băiatului. 

- Opreşte-te! ţipă Arya şi înşfacă băţul ei căzut. 

Sansei îi era teamă. 

- Arya, nu te amesteca. 


- N-am să-l rănesc prea... tare, îi spuse Jeffrey Aryei, fără 

să-şi ia nici o clipă ochii de la băiatul măcelarului. 

Arya se repezi la el. Sansa cobori de pe iapă, însă prea 
încet. Arya lovi cu ambele mâini. Se auzi un trosnet puternic 
când lemnul se rupse de ceafa prinţului şi apoi totul se 
petrecu dintr-odată, sub ochii înspăimântați ai Sansei. 
Jeffrey se clătină şi se răsuci, urlând blesteme. 

Mycah fugi spre copaci, cât de repede îl ţineau picioarele. 

Arya răsuci din nou băţul spre prinţ, însă de data asta 
Jeffrey pară lovitura cu Colţul Leului şi-i zbură băţul rupt din 
mâini. Ceafa lui sângera toată, iar în ochi prinţul avea 154 

văpăi. Sansa ţipa: 

- Nu, nu, opriţi-vă amândoi, stricaţi totul! 

Însă nu asculta nimeni. Arya dezgropa o piatră şi o 
aruncă spre capul lui Jeffrey. În loc de asta, îi nimeri calul, iar 
animalul o luă la galop pe urmele lui Mycah. 

- Opriţi, nu, opriți-vă! strigă Sansa. 

Jeffrey se repezi la Arya cu sabia, urlând obscenităţi, 
cuvinte îngrozitoare, murdare. Arya ţâşni înapoi, 
înspăimântată acum, însă Jeffrey se luă după ea, gonind-o 
spre pădure, lipind-o de un copac. Sansa nu mai ştia ce să 

facă. Privea neajutorată, aproape oarbă din cauza 
lacrimilor. 

Apoi ceva ca o ceaţă cenuşie ţâşni din spatele ei şi, brusc, 
Nymeria îşi făcu apariţia, cu fălcile închizându-se în jurul 
braţului lui Jeffrey. Oţelul îi căzu dintre degete, iar lupul îl 
dobori la pământ şi se rostogoliră amândoi în iarbă, lupul 
mârâind şi atacându-l în timp ce prinţul ţipa de durere. 

- la-l de aici! urlă el. la-l de aici! Vocea Aryei plesni ca un 
bici: 

- Nymeria! 

Lupul sălbatic îi dădu drumul lui Jeffrey şi se duse lângă 

ea. Prinţul zăcea în iarbă, smiorcăindu-se, legănându-şi 
braţul zdrelit. Cămaşa lui era plină de sânge. 

- Nu te-a rănit prea... tare, zise Arya. 


Ridică sabia de unde căzuse şi se aplecă asupra lui, 
ţinând-o cu ambele mâini. Jeffrey scăpă un scâncet speriat 
când privi spre ea. 

- Nu, făcu el, nu mă lovi. Am să te spun mamei. 

- Să-l laşi în pace! strigă Sansa surorii sale. 

Arya se răsuci şi ridică sabia în aer, antrenând întregul 
său trup în mişcare. Oţelul albastru străluci în soare când 
sabia zbură spre râu. Lovi apa şi dispăru cu un plesnet sec. 

Jeffrey gemu. Arya alergă la calul ei, cu Nymeria gonind 
pe urmele sale. 

După ce dispărură, Sansa se duse la Jeffrey. El închisese 
ochii de durere, iar respiraţia îi era întretăiată. Sansa 
îngenunche lângă el. 

- Jeffrey, suspină ea. Oh, uite ce ţi-au făcut, ce ţi-au făcut! 
Bietul meu prinţ. Nu te teme. Mă duc până la avanpost şi 
aduc ajutoare. Întinse mâna şi-i pieptănă spre 155 

spate părul blond şi moale. 

Ochii lui se deschiseră brusc şi o priviră, dar în ei nu mai 
exista decât ură, nimic altceva decât ură. 

- Atunci, du-te! îi aruncă el. Şi nu mă atinge! 

156 

EDDARD 

- A găsit-o, stăpâne. 

Ned se ridică în grabă. 

- Oamenii noştri sau ai lui Lannister? 

- A fost Jory, răspunse administratorul său, Vayon Poole. 

E nevătămată. 

- Mulţumesc zeilor, zise Ned. Oamenii săi o căutau pe 
Arya de patru zile, însă cei ai reginei o căutau şi ei. Unde-i? 

Spune-i lui Jory să o aducă aici numaidecât. 

- Îmi pare rău, stăpâne, spuse Poole. Gărzile de la porţi 
erau oamenii lui Lannister şi ei au informat-o pe regină 

când Jory a adus-o înapoi. A fost dusă direct în faţa 
regelui... 

- Blestemată fie femeia aia! zise Ned, păşind spre uşă. 


Găsiţi-o pe Sansa şi aduceţi-o în sala de audienţe. S-ar 
putea să fie nevoie şi de glasul ei. 

Cobori treptele din turn cuprins de o furie nebună. 

Condusese chiar el acţiunea de căutare în primele trei 
zile şi abia dacă dormise o oră de când dispăruse Arya. În 
această dimineaţă se trezise atât de copleşit de durere şi 
oboseală, încât abia dacă se mai putea ţine pe picioare, însă 
acum îl stârnise furia, umplându-l de energie. 

În timp ce traversa curtea castelului îl strigară bărbaţii, 
însă în graba lui îi ignoră pe toţi. Ar fi putut s-o ia la fugă, 
însă încă mai era Mâna Regelui şi o Mână trebuie să-şi 
păstreze demnitatea. Era conştient de toţi ochii fixaţi asupra 
sa, de mormăitul vocilor care se întrebau ce avea de gând să 
facă. 

Castelul era o fortăreață modestă, aflată la o jumătate de 
zi de mers călare spre sud de Trident. Suita regală 

trăsese la lordul local, Ser Raymun Darry, în vreme ce 
căutarea Aryei şi a băiatului de măcelar continua de ambele 
părţi ale râului. Nu erau oaspeţi bineveniţi. Ser Raymun 
trăise în pacea regelui, însă familia sa luptase sub flamura 
cu dragoni a lui Rhaegar, la Trident, iar trei din fraţii săi mai 
mari muriseră acolo, un adevăr pe care nici Robert şi nici Ser 
Raymun nu-l uitaseră. Oamenii regelui, oamenii lui Darry, ai 
lui Lannister şi Stark se îngrămădeau cu toţii într-un castel 
prea mic pentru ei, iar tensiunile creşteau încinse şi 
apăsătoare. 


157 

Regele îşi însuşise sala de audienţe a lui Ser Raymun şi 
acolo îl găsi Ned. Încăperea era aglomerată când năvăli 
înăuntru. Mult prea aglomerată, se gândi el; dacă ar fi fost 
doar ei doi, ar fi putut rezolva problema paşnic. 

Robert era trântit în scaunul înalt al lui Darry, la ca-patul 
celălalt al încăperii, cu o faţă opacă şi mohorâtă. Cersei 
Lannister şi fiul ei îi stăteau alături. Regina îşi pusese mâna 
pe umărul lui Jeffrey. Bandaje groase din mătase încă îi mai 
acopereau braţul. Arya se afla în mijlocul încăperii, singură, 
doar cu Jory Cassel lângă ea, toţi ochii fiind fixaţi asupra ei. 

- Arya, o strigă Ned tare. 

Se apropie de ea, iar cizmele-i tropăiau pe podeaua de 
piatră. Când îl văzu, ea ţipă şi începu să plângă. Ned se puse 
într-un genunchi şi o luă în braţe. Ea tremura. 

- Îmi pare rău, se smiorcăi ea, îmi pare rău, îmi pare rău. 

- Ştiu, răspunse el. O simţea atât de mică în braţele sale, 
nu era altceva decât o biată fată. Era greu de crezut că 

provocase asemenea necazuri. Eşti rănită? 

- Nu. Faţa ei era murdară, iar lacrimile îi lăsau dâre rozalii 
pe obraji. Mi-e cam foame. Am mâncat nişte mure, dar n-am 
mai găsit nimic altceva. 

- Te vom hrăni noi, cât de curând, promise Ned. Se ridică 
pentru a-l înfrunta pe rege. Ce înseamnă toate astea? 

Ochii săi măturară încăperea în căutarea unor feţe 
prietenoase. Dar în afară de oamenii săi, erau cam puţine. 

Ser Raymun Darry îşi strunea bine expresivitatea. Lordul 
Renly afişa un început de surâs care ar fi putut însemna 
orice, iar bătrânul Ser Barristan era grav; restul erau oamenii 
lui Lannister şi erau ostili. Singurul lor noroc era că 

atât Jaime Lannister, cât şi Sandor Clegane lipseau, 
conducând căutările la nord de Trident. 

- De ce nu mi s-a spus că fiica mea a fost găsită? întrebă 

Ned cu o voce răsunătoare. De ce nu mi-a fost adusă 

imediat? 

Îi vorbise lui Robert, însă îi răspunse Cersei Lannister. 


- Cum îndrăzneşti să te adresezi regelui tău în acest fel? 

Auzind asta, regele se foi. 

- Taci, femeie, o repezi el. Se îndreptă în scaun. Îmi pare 
rău, Ned. Nu am vrut nici o clipă s-o sperii pe fată. Cel mai 
bun lucru mi s-a părut aducerea ei aici şi rezolvarea 158 

problemei cu cea mai mare rapiditate. 

- Şi despre ce problemă este vorba? 

Vocea lui Ned răsunase îngheţată. Regina făcu un pas 
înainte. 

- Ştii foarte bine, Stark. Fata asta a ta mi-a atacat fiul. Ea 
şi băiatul de măcelar. Animalul acela al ei a încercat să-i 
smulgă un braţ. 

- Nu-i adevărat, spuse Arya cu voce tare. L-a muşcat doar, 
puţin. Fiindcă îl rănea pe Mycah. 

- Jeff ne-a povestit ce s-a întâmplat, zise regina. Tu şi cu 
băiatul de măcelar l-aţi bătut cu beţele, iar tu ţi-ai asmuţit 
lupul asupra lui. 

- Nu aşa a fost, zise Arya, gata să plângă din nou. Ned îşi 
puse mâna pe umărul ei. 

- Ba aşa! insistă Prinţul Jeffrey. M-au atacat toţi, iar ea a 
aruncat Colţul Leului în râu! 

Ned observă că nu o învrednicise cu nici o privire pe 
Arya. 

- Mincinosule! ţipă ea. 

- Tacă-ţi gura! i-o întoarse prinţul. 

- Ajunge! tună regele, ridicându-se din scaun, cu o voce 
încărcată de iritare. Se aşternu liniştea. Acum, copilă, îmi vei 
povesti ce s-a întâmplat. Spune tot şi spune adevărul. 

Este o crimă mare să minţi un rege. Apoi se uită spre fiul 
său. Când ea va termina, va veni rândul tău. Până atunci 
însă, să-ţi ţii gura. 

Când Arya îşi începu istorisirea, Ned auzi uşa 
deschizându-se în spatele său. Se uită şi-l văzu pe Vayon 
Poole intrând împreună cu Sansa. Se aşezară în tăcere la 
capătul sălii pe când Arya vorbea. Când ajunse la partea în 


care aruncase spada lui Jeffrey în mijlocul Tridentului, Renly 
Baratheon începu să râdă. Regele se încruntă. 

- Ser Barristan, escortează-l pe fratele meu afară din sală 
înainte să se înece. 

Lordul Renly îşi struni hohotele. 

- Fratele meu este prea amabil. Pot să găsesc uşa şi 
singur. Făcu o plecăciune către Jeffrey. Poate că mai târziu ai 
să-mi explici şi mie cum o fetiţă de nouă ani, de mărimea 
unui şobolan ud, a reuşit să te dezarmeze cu o mătură şi să- 
ţi arunce sabia în râu. 

Când uşa se închise în urma lui, Ned îl mai auzi spunând: 
159 

„Cotul Leului!” şi hohotind încă o dată. 

Prinţul Jeffrey era palid când îşi începu propria sa 
versiune, foarte diferită, a evenimentelor. Când fiul său 
termină, regele se ridică greu din scaunul său, arătând ca un 
om care ar fi vrut să fie oriunde în altă parte decât aici. 

- Şi, pe cele şapte iaduri, ce credeţi că trebuie să fac eu 
cu toate astea? El spune una, ea spune alta. 

- Nu au fost singurii prezenţi, zise Ned. Sansa, vino aici. 

Ned auzise versiunea ei. Ea ştie adevărul, adăugă el. 

Spune-ne ce s-a întâmplat. 

Fiica sa cea mare păşi înainte cu ezitări. Era îmbrăcată în 
catifele albastre tivite cu alb şi purta la gât un lanţ de argint. 
Părul ei roşcat, des, fusese pieptănat până ce ajunsese să 
lucească. Clipi spre sora sa, apoi spre tânărul prinţ. 

- Nu ştiu..., zise ea pe un ton plângăreţ, părând că era 
gata să o ia la goană. Nu-mi amintesc. Totul s-a întâmplat 
atât de repede, nu am văzut nimic... 

- Ticăloasă ce eşti! strigă Arya. Ţâşni asupra surorii ei ca 
o săgeată, trântind-o pe Sansa la pământ, începând s-o 
lovească. Mincinoaso, mincinoaso, mincinoaso! 

- Î ncetează, Arya! strigă Ned. Jory o trase de pe sora ei, 
dar tot mai lovea. Sansa era palidă şi tremura atunci când 
Ned o ridică din nou în picioare. Eşti lovită? o întrebă, însă 

ea se uita spre Arya şi nu părea să-l audă. 


- Fata este la fel de sălbatică precum animalul ei murdar, 
zise Cersei Lannister. Robert, vreau s-o pedepseşti. 

- Şapte iaduri, înjură Robert. Cersei, uită-te la ea. E doar 
un copil. Ce vrei să mă pui să-i fac, s-o biciuiesc pe străzi? 

La naiba, copiii se mai şi bat. S-a terminat. Nu s-a 
întâmplat nimic rău. 

Regina era furioasă. 

- Jeff va rămâne cu cicatricile alea tot restul vieţii sale. 

Robert Baratheon privi spre fiul său cel mare. 

- N-are decât. Poate că astfel va învăţa o lecţie. Ned, ai 
grijă ca fiica ta să fie readusă la ordine. Voi face acelaşi lucru 
şi eu cu fiul meu. 

- Bucuros, Maiestatea Voastră, zise Ned cu o mare 
uşurare. 

Robert era pe cale să plece, însă regina nu terminase 160 

încă. 

- lar cu lupul străvechi cum rămâne? strigă ea. Ce faci cu 
animalul care ţi-a nenorocit fiul? 

Regele se opri, se întoarse, se încruntă. 

- Uitasem de afurisitul de lup. 

Ned putea vedea cum Arya se încordase în braţele lui 
Jory. Acesta vorbi imediat. 

- Nu am putut găsi nici o urmă a lupului străvechi, 
Maiestatea Voastră. 

Robert nu părea nefericit. 

- Nu? Atunci aşa să fie. 

Regina ridică vocea: 

- O sută de dragoni de aur pentru cel care-mi aduce 
pielea lui. 

- O blană cam scumpă, mormăi Robert. Nu vreau să am 
de-a face cu asta, femeie. N-ai decât să-ţi cumperi blănurile 
cu aurul Lannisterilor. 

Regina îl privi cu răceală. 

- N-aş fi crezut că eşti aşa de meschin. Regele cu care 
crezusem că m-am măritat mi-ar fi întins pe pat o blană de 
lup înainte de apusul soarelui. 


Faţa lui Robert se întunecă de furie. 

- Ar fi un un truc reuşit, fără nici un lup. 

- Avem un lup, zise Cersei Lannister. Vocea îi era foarte 
calmă, dar în ochii ei verzi licărea triumful. Celorlalţi le 
trebui puţin până să priceapă sensul vorbelor ei, dar când şi 
el înţelese, regele dădu iritat din umeri. 

- Cum vrei. Să se ocupe Ser Hyn de asta. 

- Robert, nu poţi face asta, protestă Ned. Regele nu mai 
avea dispoziţie pentru alte dispute. 

- Destul, Ned, nu mai vreau să aud nimic. Un lup 
străvechi este un animal sălbatic. Mai devreme sau mai 
târziu s-ar fi întors împotriva fetei tale în acelaşi mod în care 
a făcut-o cu fiul meu. la-i un câine, va fi mult mai fericită cu 
el. 

Abia atunci Sansa păru să priceapă. Ochii ei erau marcați 
de spaimă când se opriră asupra tatălui ei. 

- Nu este vorba de Lady, nu-i aşa? Însă descifra adevărul 
pe faţa lui. Nu, zise ea. Nu, nu, Lady nu a muşcat pe nimeni, 
e bună... 

- Lady nici nu a fost acolo, strigă Arya furioasă. Lăsaţi-o 
161 

în pace! 

- Opreşte-i, se rugă Sansa, nu-i lăsa s-o facă, te rog, nu a 
fost Lady, a fost Nymeria. Arya a făcut-o, nu puteţi, nu a fost 
Lady, nu-i lăsa să-i facă râu lui Lady, va fi un lup bun, 
promit... 

Şi începu să plângă. Tot ce mai putea Ned să facă era să 

o ia în braţe şi să o ţină aşa în timp ce plângea. Se uită 
prin încăpere, după Robert. Vechiul său prieten, de care era 
mai apropiat decât de orice frate. 

- Te rog, Robert. Pentru dragostea pe care mi-o porţi. 

Pentru dragostea pe care i-o porţi surorii mele. Te rog. 

Regele privi îndelung spre ei, apoi îşi întoarse privirile 
spre soţia sa. 

- Naiba să te ia, Cersei, zise el cu ură. 


Ned se ridică, desprinzându-se încet din îmbrăţişarea 
Sansei. Întreaga oboseală a ultimelor patru zile îi revenise. 

- Atunci fă-o chiar tu, Robert, spuse cu un glas rece şi 
tâios ca oţelul. Cel puţin, ai curajul să o faci chiar tu. 

Robert se uită spre Ned cu ochi indiferenți şi morţi şi 
plecă fără nici un cuvânt, sunetul paşilor săi căzând cu 
greutatea plumbului. În sală se pogori tăcere. 

- Unde-i lupul? întrebă Cersei Lannister după ce soţul ei 
plecă. 

Lângă ea, Prinţul Jeffrey zâmbea. 

- Bestia este ţinută în lanţ lângă postul de gardă de la 
poartă, Maiestatea Voastră, răspunse fără nici un chef Ser 
Barristan Selmy. 

- Aduceţi-l pe Hyn Payne. 

- Nu, spuse Ned. Jory, du fetele în camerele lor şi adu-mi 
Gheaţa. Cuvintele-i lăsară pe limbă un gust de fiere, dar se 
forţă să le spună. Dacă treaba asta trebuie făcută, am s-o fac 
eu. 

Cersei Lannister îl privi bănuitoare. 

- Tu, Stark? E vreo păcăleală? De ce ai vrea tu să faci aşa 
ceva? 

Toate privirile erau îndreptate asupra sa, însă a Sansei era 
cea care durea. 

- E din nord. Merită mai mult decât un măcelar. Plecă din 
încăpere cu ochii arzând şi cu vaietele fiicei sale 
reverberându-i-se în urechi, şi-l găsi pe puiul de lup acolo 
unde era legat. Ned stătu cu el o vreme. 

162 

- Lady, zise el, încercându-i numele. Nu acordase 
niciodată nici o atenţie numelor pe care copiii le găsiseră, 
dar uitându-se acum la ea ştiu că Sansa alesese bine. Era cel 
mai mic dintre pui, cel mai frumos, cel mai blând şi mai de 
încredere. Lady îl privi cu ochii ei aurii, strălucitori, iar el îi 
zburli blana deasă şi cenuşie. 

Nu peste mult timp, Jory îi aduse Gheaţa. După ce se 
termină totul, Ned spuse: 


- Alege patru oameni care să-i ducă trupul în nord. 

Îngropaţi-o la Winterfell. 

- Chiar acolo? zise Jory uluit. 

- Chiar acolo, afirmă Ned. Femeia Lannister nu va avea 
niciodată această blană. 

Mergea înapoi spre turn, să se predea, în cele din urmă, 
somnului, când Sandor Clegane şi călăreţii lui năvăliră 

duduind pe poarta castelului, reveniţi de la vânătoarea 
lor. 

Pe spinarea armăsarului său atârna ceva, o formă greoaie, 
învelită într-o mantie însângerată. 

- Nici o urmă de fiica ta, Mână, se răsti Câinele, însă ziua 
nu a fost cu totul irosită. L-am prins pe micul ei favorit. 

Se întinse spre spate şi azvârli povara jos, care căzu 
bufnind în faţa lui Ned. Aplecându-se, Ned trase mantia, 
împovărat de cuvintele pe care va trebui să i le spună 

Aryei, dar se dovedi că nu era Nymeria. Era cadavrul 
băiatului de măcelar, Mycah, mânjit cu sânge uscat. Fusese 
tăiat aproape în două, de la umăr până la şold, cu o lovitură 
îngrozitoare, data de sus. 

- L-aţi hăcuit, zise Ned. 

Ochii Câinelui părură să lucească prin oţelul coifului cu 
acel hidos cap de câine. 

- A fugit. Privi direct spre faţa lui Ned. Dar nu foarte 
repede. 

163 

BRAN 

| se părea că fusese tot în cădere vreme de ani de zile. 

Zboară, şopti o voce în beznă, însă Bran nu ştia cum să 

zboare, aşa că tot ce putea face era să cadă. Maester 
Luwin făcuse un băieţel din lut, îl copsese în cuptor până ce 
ajunse tare şi casant, îl îmbrăcase în hainele lui Bran şi-l 
azvârlise de pe acoperiş. Bran îşi amintea cum se 
spulberase. 

- Dar eu nu cad niciodată, zise el căzând. 

Pământul era atât de departe sub el, încât aproape că 


nici nu-l distingea prin ceţurile cenuşii care se învolburau 
în jurul său, însă putea simţi cât de repede cădea şi ştia ce-l 
aştepta acolo, jos. Nici chiar în vise nu puteai cădea pentru 
veşnicie. S-ar fi trezit cu o clipă înainte de a atinge 
pământul, ştia. Te trezeai întotdeauna cu o clipă înainte de a 
atinge pământul. 

Şi daca nu? întrebă vocea. 

Pământul era acum mai aproape, dar încă foarte departe, 
la o mie de kilometri distanţă, dar mai aproape decât fusese 
până atunci. Era frig aici, în beznă. Nu erau nici soare, nici 
stele, numai pământul de dedesubt gonind spre el pentru a-l 
zdrobi, şi ceţurile cenuşii, şi vocea şoptită. Voia să plângă. 

Să nu plângi. Zboară. 

- Nu pot să zbor, zise Bran. Nu pot, nu pot... 

De unde ştii? A i incercat vreodată? 

Vocea era ascuţită şi subţire. Bran se uită în jur să vadă 

de unde venea. O cioară plana în spirală, în jos, odată cu 
el, dar fără să poată fi atinsă, urmându-l în cădere. 

- Ajută-mă, spuse el. 

Î ncerc, răspunse cioara. /a zi, ai adus ceva porumb? 

Bran se scotoci prin buzunare, pe când bezna aluneca 
ameţitoare dincolo de el. Când îşi scoase mâna afară, 
boabele aurii se împrăştiară în aer printre degetele lui. 

Cădeau împreună cu el. Cioara se aşeză pe mâna lui şi 
începu să mănânce. 

- Chiar eşti o cioară? întrebă Bran. 

TU chiar cazi? îl întrebă cioara. 

- E numai un vis, zise Bran. 

Chiar aşa? 

164 

- Am să mă trezesc când am să mă lovesc de pământ, îi 
spuse Bran păsării. 

Ai să mori când ai să te izbeşti de pământ, zise cioara. Şi 
îşi văzu mai departe de ciugulit porumbul. 

Bran privi în jos. Putea vedea munţii acum, piscurile lor 
albite de zăpadă şi firişoarele argintii ale râurilor din 


pădurile întunecate. Închise ochii şi începu să plângă. 

Asta nu foloseşte la nimic, spuse cioara. [i-am zis, 
răspunsul este zborul, nu plânsul. Cât de greu poate să fie? 

Eu o fac. Cioara se înălţă în aer şi bătu din aripi în 
apropierea mâinii lui Bran. 

- Tu ai aripi, îi atrase el atenţia. 

Poate că şi tu ai. 

Bran îşi pipăi umerii, bâjbâind după pene. 

Există diferite feluri de aripi, zise cioara. 

Bran se holba la braţele lui, la picioare. Era atât de slab, 
doar piele întinsă peste oase. Fusese el, întotdeauna, aşa de 
slab? Încercă să-şi amintească. O faţă înotă în sus spre el, 
dintre ceţurile cenuşii, strălucind de lumină, aurie. 

- Lucrurile pe care le fac pentru dragoste, spuse ea. 

Bran urlă. 

Cioara se înălţă în aer croncănind. 

Nu asta, ţipă spre el. Vita de asta, nu ai nevoie de ea 
acum, las-o deoparte, abandoneaz-o. Ateriza pe umărul lui 
Bran şi-l ciuguli, iar faţa aurie, strălucitoare, dispăru. 

Bran cădea mai repede decât oricând. Ceţurile cenuşii 
vuiau în jurul lui pe când pica spre pământul de jos. 

- Ce-mi faci? întrebă el cioara, înlăcrimat. 

Te învăţ să zbori. 

- Nu pot să zbor! 

Zbori chiar acum. 

- Cad! 

Orice zbor începe cu o cădere, zise cioara. Uită-te în jos. 

- Mi-e teamă... 

UITĂ-TE ÎN JOS! 

Bran privi în jos şi-şi simţi măruntaiele lichefiindu-se. 

Pământul gonea în sus spre el. Întreaga lume era întinsă 

sub el, ca o tapiserie în alb, maro şi verde. Putea vedea 
totul atât de clar, încât, pentru o clipă, uită să-i mai fie frică. 
Putea vedea întregul domeniu şi pe toţi cei din el. 

Văzu Winterfellul aşa cum îl puteau vedea numai vulturii, 
165 


turnurile înalte părând înghesuite şi pipernicite de aici, 
de sus, iar zidurile castelului erau ca nişte dungi de noroi. Îl 
văzu pe Maester Luwin la balconul său, studiind cerul prin 
tubul de bronz lustruit şi încruntându-se în vreme ce nota 
ceva într-un catastif. Îl văzu pe fratele său, Robb, mai înalt şi 
mai puternic decât şi-l amintea, antrenându-se la mânuirea 
sabiei, cu oţel adevărat în mână. Îl văzu pe Hodor, uriaşul 
simplu de la grajduri, cărând o nicovală spre fierăria lui 
Mikken, săltând-o pe umăr la fel de uşor precum alt bărbat 
ar fi săltat un balot de fân. În inima pădurii zeilor, marele 
copac alb al inimii se întindea deasupra imaginii sale 
reflectate în iazul negru, cu frunzele foşnind în vântul rece. 
Când îl simţi pe Bran privindu-l, îşi ridică ochii dinspre apa 
liniştită şi se uită spre el cu bună ştiinţă. 

Se uită spre răsărit şi văzu o galeră pe Bite, avântânduse 
prin ape. O văzu pe mama sa, stând singură într-o cabină, 
privind un cuţit mânjit de sânge aşezat pe o masă 

în faţa ei, pe când vâslaşii trăgeau la vâsle, şi pe Ser 
Rodrik aplecat peste o balustradă, tremurând cu fruntea în 
vânt. 

În faţa lor se învolbura o furtună, o întunecime vastă 

străbătută de fulgere, dar, cumva, ei nu o puteau vedea. 

Privi spre sud şi văzu şuvoiul imens, verde-albastru, 
grăbit, al Tridentului. Îşi văzu tatăl pledând în faţa regelui, 
cu chipul copleşit de durere. O văzu pe Sansa plângând 
singură în somn, noaptea, şi pe Arya privind în tăcere şi 
păstrându-şi secretele adânc în inima ei. Erau umbre în jurul 
lor. Una dintre ele era întunecată precum cenuşa, cu un chip 
înspăimântător, al unui câine. O alta era înzăuată 

ca soarele, aurie şi frumoasă. Deasupra lor se înălța un 
uriaş într-o armură din piatră, dar când îşi deschise viziera, 
înăuntru nu se vedea nimic, doar beznă şi sânge gros, 
întunecat. 

Îşi ridică privirile şi văzu până departe pe întinsul mării 
înguste, până la Oraşele Libere şi marea verde Dothraki şi 


dincolo de ea, spre Vaes Dothrak, sub muntele său, până la 
tărâmurile fabuloase ale Mării de Jad, spre Asshai lângă 

Umbră, acolo unde dragonii se foiau sub răsăritul 
soarelui. 

În cele din urmă, privi spre nord. Văzu Zidul strălucind ca 
un cristal albastru, şi pe bastardul său frate, Jon, dormind 
singur într-un pat rece, cu pielea tot mai palidă şi uscată, de 
parcă amintirea căldurii plecase din el. Şi privi peste 166 

Zid, dincolo de pădurile nesfârşite, înveşmântate în 
zăpadă, dincolo de ţărmul îngheţat şi marile râuri alb- 
albastre de gheaţă şi dincolo de câmpiile moarte unde nu 
mai creştea nimic. Privi tot mai la nord şi mai la nord şi apoi 
izbucni în plâns, înspăimântat, iar căldura lacrimilor sale îi 
arse obrajii. 

Acum ştii, şopti cioara aşezându-i-se pe umăr. Acum ştii 
de ce trebuie să trăieşti. 

- De ce? zise Bran fără să înţeleagă, căzând, căzând. 

Pentru că vine iarna. 

Bran privi spre cioara de pe umărul său, iar cioara îi 
întoarse privirea. Avea trei ochi, iar cel de-al treilea era plin 
de o înţelegere terifiantă. Bran privi în jos. Nu mai era nimic 
sub el acum, doar zăpadă şi frig şi moarte, un tărâm 
îngheţat unde turle zimţate de gheaţă alb-albastră 

aşteptau să-l primească. Se avântară spre el ca nişte 
lănci. 

Văzu oasele a mii de alţi visători înfipte în vârfurile lor. ii 
era îngrozitor de teamă. 

- Poate un bărbat să fie curajos dacă se teme? îşi auzi 
propria sa voce glăsuind, slabă şi îndepărtată. 

lar glasul tatălui său răspunse: 

- Asta este singura dată când un bărbat poate fi curajos. 

Acum, Bran, îl îndemnă cioara. Alege. Zbori sau mori. 

Moartea se întinse spre el, urlând. 

Bran îşi întinse braţele şi zbură. 

Aripi nevăzute se adăpară cu vântul, se umplură şi-l 
traseră în sus. Îngrozitoarele ace de gheaţă se retraseră 


sub el. Cerul se deschise deasupra lui. Bran plutea. Era 
mai bine decât la căţărat. Era mai bine decât orice. Lumea 
se făcu tot mai mică sub el. 

- Zbor! ţipă el cu încântare. 

Am remarcat, zise cioara cu trei ochi. Se avântă în 
văzduh, fâlfâind din aripi peste faţa lui, încetinindu-l, 
orbindu-l. Se clătină în aer când ghearele ciorii îi loviră 

obrajii. Ciocul ei îl tăia cu ferocitate, iar Bran simţi, dintr- 
odată, o durere pătrunzătoare în mijlocul frunţii, între ochi. 

- Ce faci? strigă el. 

Cioara deschise ciocul şi croncăni spre el, un țipăt ascuţit 
de frică, iar ceţurile cenuşii se cutremurară şi se învolburară 
împrejurul său şi se destrămară ca un voal, şi atunci văzu că 
cioara era în realitate o femeie, o servitoare 167 

cu păr lung, negru, şi ştiu că o cunoştea de undeva, din 
Winterfell, da, asta era, şi-o amintea acum, iar apoi realiză 

că se afla în Winterfell, într-un pat, într-un pat dintr-o 
încăpere rece dintr-un. turn înalt, iar femeia cu părul negru 
scăpă un vas cu apă care se sparse pe podea, iar ea alergă 

în jos, pe scări, strigând: 

- S-a trezit, s-a trezit, s-a trezit! 

Bran îşi atinse fruntea, între ochi. Locul unde-l ciocănise 
cioara încă îl mai ardea, dar nu găsi nimic acolo, nici sânge, 
nici rană. Se simţea slăbit şi năuc. Încercă să coboare din 
pat, dar nu se întâmplă nimic. 

Atunci, lângă pat, sesiză o mişcare şi ceva i se aşeză cu 
blândeţe pe picioare. Nu simţi nimic. O pereche de ochi 
galbeni priveau într-ai lui, strălucind ca soarele. Fereastra 
era deschisă şi în încăpere era frig, însă căldura care venea 
dinspre lup îl învăluia ca o baie fierbinte. Era puiul de lup, îşi 
dădu el seama... Sau nu era? Dar se făcuse atât de mare. Se 
întinse să-l mângâie, cu mâna tremurându-i ca o frunză. 

Când fratele său, Robb, năvăli în încăpere cu respiraţia 
tăiată de la urcuşul în goană până-n turn, lupul străvechi 
lingea faţa lui Bran. EI îşi ridică ochii, calm. 

- Numele lui este Vară, spuse. 


î 


168 

CATELYN 

- Vom ajunge la Debarcaderul Regelui într-o oră. Catelyn 
se desprinse de lângă balustradă şi se forţă să zâmbească. 

- Vâslaşii tăi au făcut treabă bună, căpitane. Fiecare 
dintre ei să primească un cerb de argint, ca semn al 
recunoştinţei mele. 

Căpitanul Moreo Tumitis făcu o scurtă plecăciune. 

- Sunteţi mult prea generoasă, Lady Stark. Onoarea de a 
avea la bord o doamnă atât de mândră este singura răsplată 
de care au ei nevoie. 

- Dar vor primi, oricum, şi argintul. Moreo zâmbi. 

- Precum spuneţi. Vorbea fluent în limba comună, 
păstrând doar un vag accent de Tyroshi. Cutreierase marea 
îngustă vreme de treizeci de ani, îi spusese el, începând ca 
vâslaş, cârmaci şi, în cele din urmă, căpitan al propriilor sale 
galere comerciale. Dansatorul Furtunii era cea de-a patra 
navă a sa, şi cea mai rapidă, o galeră cu două punți şi 
şaizeci de vâslaşi. 

Fusese, fără îndoială, cea mai rapidă navă disponibilă în 
Portul Alb, atunci când Catelyn şi Ser Rodrik Cassel sosiseră 
după galopul lor neîntrerupt de-a lungul râului. 

Tyroshienii erau vestiți pentru avariţia lor, iar Ser Rodrik 
se tocmise pentru închirierea unei nave de pescuit de la cele 
Trei Surori, însă Catelyn insistase să ia galera. Fusese foarte 
bine că ceruse asta. Vântul le fusese potrivnic pe toată 
durata călătoriei, iar fără vâăslaşii galerei încă s-ar mai fi 
bălăcit dincolo de Degete, în loc să zburde spre 
Debarcaderul Regelui şi spre sfârşitul călătoriei. 

Atât de aproape, se gândi ea. Sub straturile de bandaje, 
în degetele ei încă mai pulsa durerea, acolo unde muşcase 
pumnalul. Durerea era povara ei, simţea Catelyn, fiindcă 

nu putea uita. Nu-şi putea îndoi ultimele două degete de 
la mâna stângă, iar celelalte nu vor mai avea niciodată 

dexteritate. Totuşi, era un preţ mic pentru salvarea vieţii 
lui Bran. 


Ser Rodrik alesese acel moment pentru a-şi face apariţia 
pe punte. 

- Bunul meu prieten, spuse Moreo în barba lui verde, 
bifurcată. Tyroshienilor le plăceau culorile vii, chiar şi în 
părul facial. E aşa de grozav să văd că arăţi mai bine. 

169 

- Da, fu de acord Ser Rodrik. N-am vrut să mor în ultimele 
două zile. Se înclină spre Catelyn. Doamna mea. 

Arăta mai bine. Cu doar o idee mai slab decât fusese 
când plecaseră din Portul Alb, şi îşi revenise destul de bine. 

Vântul puternic de pe Bite şi asprimea mării înguste îi 
fuseseră potrivnice, şi aproape că fusese azvârlit peste bord 
când furtuna îi lovise pe neaşteptate, lângă ţărmul Pietrei 
Dragonului; totuşi, cumva, reuşise să se agate de o frânghie 
până când trei dintre oamenii lui Moreo izbutiseră 

să-l salveze şi să-l ducă în siguranţă sub punți. 

- Căpitanul tocmai mi-a spus că voiajul nostru este 
aproape de sfârşit. 

Ser Rodrik izbuti să încropească un zâmbet strâmb. 

- Aşa de repede? Arăta ciudat fără măreţii lui favoriţi 
colilii; părea mai mic, mai puţin aprig şi cu zece ani mai 
bătrân. Totuşi, la Bite păruse înţelept să se lase pe mâna 
bărbierului, după ce favoriţii lui se murdăriseră iremediabil, 
pentru a treia oară, după ce se aplecase peste bord şi 
vomitase sub vântul sălbatic. 

- Vă las să discutaţi, zise căpitanul Moreo, care se înclină 

şi-i părăsi. 

Galera plutea deasupra apelor ca un bondar, vâslele ei 
ridicându-se şi coborând într-o sincronizare perfectă. Ser 
Rodrik se ţinu de balustradă şi privi spre ţărmul pe lângă 

care treceau. 

- N-am fost cel mai de nădejde dintre păzitori. 

Catelyn îi atinse braţul. 

- Suntem aici, Ser Rodrik, în siguranţă. Asta-i tot ce 
contează. Mâna ei bâjbâi pe sub mantie, cu degetele rigide 
şi nervoase. Pumnalul era încă la şoldul ei. Descoperise că 


avea nevoie să-l atingă din când în când, ca să se 
îmbărbăteze. Acum trebuie să ajungem la maestrul armurier 
al regelui şi să ne rugăm să fie de încredere. 

- Ser Aron Santagar este un bărbat încrezut, dar cinstit. 

Mâna lui Ser Rodrik urcă spre faţă spre a-şi mângâia 
favoriţii şi descoperi, din nou, că nu-i mai avea. S-ar putea 
să ştie de pumnal, da... Însă, doamna mea, în momentul 
când vom cobori pe țărm vom fi în primejdie. Şi mai sunt 
unii la curte care vă cunosc din vedere. 

Buzele lui Catelyn se strânseră tot mai tare. 

- Degeţelul, murmură ea. 

170 

Chipul lui i se arătă înaintea ochilor; un chip de băiat, 
deşi nu mai era de mult un băiat. Tatăl lui murise cu câţiva 
ani mai înainte, aşa că acum era Lord Baelish, dar tot îi mai 
spuneau Degețel. Fratele ei, Edmure, îi dăduse porecla cu 
mult timp în urmă, la Riverrun. Familia lui, de origine 
modestă, se afla pe cel mai mic dintre Degete, iar Petyr 
fusese cam pricăjit şi pirpiriu pentru vârsta lui. 

Ser Rodrik îşi drese glasul. 

- Odată, Lordul Baelish, hmm...Rămase pe gânduri în 
căutarea cuvântului potrivit. 

Catelyn nu mai avea nevoie de delicateţuri. 

- A fost păzitorul tatălui meu. Am crescut împreună la 
Riverrun. Îl priveam ca pe un frate, însă simţămintele lui 
pentru mine erau... mai mult decât frăţeşti. Când s-a anunţat 
că mă voi căsători cu Brandon Stark, Petyr a lansat o 
provocare la duel pentru mâna mea. A fost o sminteală. 

Brandon avea douăzeci de ani, iar Petyr abia dacă 
trecuse de cincisprezece. A trebuit să-l implor pe Brandon 
să-i cruţe viaţa. l-a lăsat o cicatrice. După aceea, tata a 
scăpat de el. 

Nu l-am mai văzut de atunci. Îşi ridică faţa în bătaia 
vântului, de parcă acesta i-ar fi putut spulbera amintirile. 

Mi-a scris de la Riverrun, după ce Brandon a fost ucis, dar 
am ars scrisoarea fără s-o fi citit. Atunci ştiam, deja, că Ned 


se va căsători cu mine în locul fratelui său. 

Mâna lui Ser Rodrik se ridică din nou spre favoriţii 
dispăruţi. 

- Degețel este acum în consiliul mic. 

- Ştiam că se va ridica mult, zise Catelyn. A fost 
întotdeauna deştept, chiar şi ca băietan, dar una este să fii 
deştept şi alta să fii înţelept. Mă întreb cum l-a schimbat 
trecerea vremii. 

Departe, deasupra lor, oamenii din postul de observaţie 
strigară ceva. Căpitanul Moreo traversă puntea în grabă, 
dând ordine, şi toţi cei din jurul lor se apucară de treabă cu 
frenezie când Debarcaderul Regelui li se înfăţişă vederii 
printre cele trei dealuri înalte ale sale. 

În urmă cu trei sute de ani, ştia Catelyn, dealurile acelea 
fuseseră acoperite de păduri şi acolo trăia doar o mână de 
pescari, pe ţărmul de nord al Grăbitei Ape-Negre, acolo unde 
râul adânc şi furios se vărsa în mare. Apoi Aegon Cuceritorul 
venise pe mare de la Piatra Dragonului. Aici 171 

acostase armata sa, iar pe cel mai înalt dintre dealuri 
ridicase prima redută rudimentară, din lemn şi pământ. 

Acum, oraşul acoperea ţărmul cât se vedea cu ochii; 
conace şi arbori şi grânare, depozite din piatră şi hanuri din 
buşteni şi staluri pentru neguţători, taverne şi cimitire şi 
bordeluri, toate înghesuite una în alta. Putea auzi zarva din 
piaţa de peşte, chiar şi de la distanţa asta. Printre clădiri se 
aflau drumuri late, străjuite de arbori, străduţe mici şi 
întortocheate şi alei atât de înguste, încât doi oameni nu ar 
fi putut merge unul lângă altul. Dealul Visenyei era dominat 
de Marele Templu al lui Baelor, cu cele şapte turnuri de 
cristal. Dincolo de oraş, pe dealul Rhaenys, se înălţau 
zidurile înnegrite ale Puţului Dragonului, prăbuşit în ruine, 
cu porţile sale de bronz închise de mai bine de un veac. 
Strada Surorilor se întindea între ele, dreaptă ca o săgeată. 
Zidul oraşului se ridica la distanţă, înalt şi solid. 

O sută de docuri se aliniau la țărm, iar portul era plin de 
ambarcaţiuni. Nave de pescuit în larg şi cele de râu soseau 


şi plecau, barcagiii cutreierau în sus şi-n jos pe Grăbita Apă- 
Neagră, galerele comerciale descărcau mărfuri din Braavos 
şi Pentos şi Lys. Catelyn trase cu ochiul spre barja reginei, 
ancorată lângă o balenieră pântecoasă, venită de la Portul 
Ibben, în timp ce în amonte o duzină de nave de război, 
aurite şi zvelte, stăteau în docurile lor, cu pânzele strânse. 

lar peste toate astea, privind cu încruntare de pe dealul 
lui Aegon, se înălța Fortăreaţa Roşie; şapte turnuri uriaşe, 
cilindrice, cu metereze de fier, o fortăreață imensă şi 
mohorâtă, cu încăperi boltite şi poduri acoperite, cazărmi şi 
tainiţe şi hambare, ziduri masive împânzite cu posturi 
pentru arcaşi, toate construite din piatră albicioasă. Aegon 
Cuceritorul pusese să fie ridicată fortăreaţa. Fiul său, Maegor 
cel Crud, o văzuse terminată. După aceea, îi ucisese pe toţi 
pietrarii, tâmplarii şi constructorii care lucraseră la ea. 
Numai cei din sânge de dragon vor şti secretele fortăreței 
construite de Stăpânii Dragonilor, jurase el. 

Totuşi, acum flamurile care fâlfâiau pe metereze erau 
aurii, nu negre, şi acolo unde dragonul cu trei capete suflase 
foc, se fălea azi cerbul încoronat al Casei Baratheon. 

172 

O corabie de agrement, cu catarge înalte, din Insulele 
Verii, ieşea din port, pânzele sale albe umflându-se de vânt. 
Dansatorul Furtunii trecu de ea, îndreptându-se spre țărm. 

- Doamna mea, zise Ser Rodrik. Cât am zăcut la pat m-am 
gândit cum ar fi mai bine să procedăm. Nu trebuie să 

intraţi în castel. Am să mă duc eu şi am să-l aduc pe Ser 
Aron la dumneavoastră, într-un loc sigur. 

Ea îl cercetă pe bătrânul cavaler pe când galera se 
apropia de un debarcader. Moreo striga ordine în Valyriana 
vulgară a Oraşelor Libere. 

- Ai risca la fel de mult ca mine. Ser Rodrik zâmbi. 

- Nu cred. Mi-am privit oglindirea în apă, mai devreme, şi 
abia dacă m-am mai recunoscut. Mama mea a fost ultima 
persoană care m-a văzut fără perciuni, iar ea e moartă de 


patruzeci de ani. Cred că sunt suficient de în siguranţă, 
doamna mea. 

Moreo răcni o comandă. Toate ca una, şaizeci de vâsle se 
ridicară din apă, apoi schimbară sensul bătâii. Galera 
încetini. Un alt răcnet. Vâslele se traseră înapoi în interiorul 
galerei. Când se proptiră de doc, marinarii Tyroshi săriră să 

o lege. Moreo se apropie, tot numai un zâmbet. 

- Debarcaderul Regelui, doamna mea, aşa cum aţi cerut, 
şi niciodată nu a făcut vreo navă o traversare mai rapidă şi 
mai sigură ca asta. Aveţi nevoie de ajutor ca să vă 

transportaţi lucrurile la castel? 

- Nu vom merge la castel. Ne puteţi recomanda un han, 
un loc curat şi confortabil şi nu prea departe de râu? 

Tyroshianul îşi mângâie barba bifurcată. 

- De fapt, da. Cunosc mai multe care s-ar putea să 

servească nevoilor dumneavoastră. Totuşi, dacă-mi este 
permis să fiu atât de direct, ar mai fi chestiunea plăţii 
celeilalte jumătăţi din suma asupra căreia am convenit. ŞI 
desigur, argintii suplimentari pe care aţi fost atât de buna 
să-i promiteţi. Cred că erau şaizeci de cerbi. 

- Pentru vâslaşi, îi aminti Catelyn. 

- Oh, desigur, zise Moreo. Deşi, poate ar trebui să-i 
păstrez eu pentru ei până ce ne vom întoarce la Tyrosh. 

Pentru binele soțiilor şi copiilor lor. Dacă le daţi acum 
argintii, doamna mea, îi vor juca la zaruri sau îi vor cheltui 
pentru plăceri de o noapte. 

173 

- Sunt lucruri şi mai rele pe care poţi să-ţi cheltuieşti 
banii, interveni Ser Rodrik. Vine iarna. 

- Un bărbat trebuie să decidă singur, spuse Catelyn, Au 
meritat argintii. Cum şi-i vor cheltui nu mai este treaba mea. 

- Cum spuneţi, doamna mea, răspunse Moreo, înclinându- 
se şi zâmbind. 

Ca să fie sigură, Catelyn îi plăti chiar ea pe vâslaşi, câte 
un cerb de fiecare şi câte un ban de aramă pentru cei care-i 
cărară cuferele până pe dealul Visenyei, la hanul 


recomandat de Moreo. Era o clădire veche şi părăginită, pe 
aleea Eel. Proprietara lui era o baborniţă acrită, cu un ochi 
saşiu, care-i privi băânuitoare şi muşcă moneda oferită de 
Catelyn, pentru a se asigura că nu era falsă. Camerele erau 
mari şi aerisite, iar Moreo jurase că tocana ei de peşte era 
cea mai bună din toate cele Şapte Regate. Dar mai presus de 
tot, nu o interesa cum îi chema. 

- Cred că cel mai bine ar fi să vă ţineţi departe de sala de 
mese, zise Ser Rodrik. Chiar şi într-un loc ca acesta, 
niciodată nu se ştie cine trage cu ochiul. Purta o cămaşă de 
zale, pumnal şi o sabie lungă sub mantia închisă la culoare, 
cu o glugă cu care-şi putea acoperi capul. Mă voi întoarce 
înainte de venirea nopţii, cu Ser Aron, promise el. Acum, 
odihniţi-vă, doamna mea. 

Catelyn era obosită. Călătoria fusese lungă şi istovitoare, 
iar ea nu mai era atât de tânără pe cât fusese. Ferestrele 
dădeau spre alee şi spre acoperişurile caselor, cu o privelişte 
spre Apa-Neagră de dincolo. Îl urmări pe Ser Rodrik plecând, 
păşind întins pe străzile aglomerate, până 

ce-l pierdu din vedere, apoi se decise să-i urmeze sfatul. 

Salteaua patului era umplută cu paie în loc de puf, darnu 
avu nici un fel de greutăţi în a adormi. 

Se trezi din cauza bătăilor în uşă. 

Catelyn se ridică brusc. Afară,  acoperişurile 
Debarcaderului Regelui erau roşii în lumina soarelui la apus. 
Dormise mai mult decât intenţionase. Un pumn bătu din nou 
în uşă, iar o voce strigă: 

- În numele regelui, deschide! 

- Un moment, făcu ea. 

Se înveli în mantie. Pumnalul zăcea pe masa de lângă 

pat. Îl înşfacă înainte de a trage zăvorul uşii grele de 
lemn. 

174 

Bărbaţii care năvăliră în încăpere purtau zale negre şi 
mantiile aurii ale Gărzii Oraşului. Liderul lor zâmbi la 
vederea pumnalului din mâna ei. 


- Nu aveţi nevoie de el, doamna mea. Suntem aici pentru 
a vă escorta la castel. 

- Prin a cui autoritate? 

Îi arătă panglica, iar Catelyn simţi cum respiraţia i se 
opreşte în gât. Sigiliul înfăţişa o mierlă, în ceară cenuşie. 

- Petyr, spuse ea. 

Aşa de repede! Ceva trebuie că se întâmplase cu Ser 
Rodrik. Privi spre comandantul gărzii. 

- Ştiţi cine sunt eu? 

- Nu, doamnă, răspunse el. Al meu Lord Degețel mi-a 
spus doar să vă aduc la el şi să am grijă să fiţi bine tratată. 

Catelyn dădu din cap. 

- Trebuie să aşteptaţi afară până ce mă îmbrac. 

Îşi spălă mâinile în vasul cu apă şi le înveli în fese curate. 

Degetele ei erau ţepene şi neîndemânatice când trebui 
să- 

şi lege corsajul şi să-şi înnoade în jurul gâtului capetele 
unei mantii maro. Cum putuse afla Degețel că era aici? Ser 
Rodrik nu i-ar fi spus niciodată. Indiferent cât era de bătrân, 
era încăpățânat şi devotat până la moarte. Să fi ajuns ei prea 
târziu, după ce Lannisterii sosiseră deja la Debarcaderul 
Regelui? Nu, dacă s-ar fi întâmplat asta, Ned ar fi şi el aici, şi 
în mod sigur ar fi venit la ea. Cum, deci?... 

Apoi se gândi la Moreo. Tyroshianul ştia cine erau şi unde 
trăseseră, blestematul. Spera ca măcar să fi obţinut un preţ 
bun pentru informaţiile lui. 

Aduseseră un cal pentru ea. Când o luară din loc, lămpile 
începuseră să fie aprinse pe străzi, iar Catelyn simţea toţi 
ochii oraşului aţintiţi asupra ei pe când călărea înconjurată 

de gărzi în mantiile lor aurite. Când ajunseră la Fortăreaţa 
Roşie, podul era coborât, iar porţile mari închise pentru 
noapte, însă ferestrele castelului erau înviorate de lumini 
pâlpâitoare. Străjerii descălecară în afara zidurilor şi o 
escortară printr-o uşă secretă, îngustă, apoi pe scările 
nesfârşite spre unul dintre turnuri. 


Era singur în încăpere, aşezat la o masă grea, din lemn, 
cu o lampă cu ulei lângă el şi scria. Când o conduseră 

înăuntru, el lăsă tocul jos şi privi spre ea. 

- Cat, zise el încet. 

175 

- De ce am fost adusă aici în felul acesta? El se ridică şi 
făcu un gest brusc spre gardă. 

- Plecaţi! Bărbaţii plecară. Cred că nu ai fost bruscată, 
nu? zise el după ce rămaseră singuri. Am dat instrucţiuni 
precise. Îi observă bandajele. Mâinile tale... 

Catelyn ignoră întrebarea subinţeleasă. 

- Nu sunt obişnuită să fiu chemată ca o servitoare, spuse 
ea cu răceală. Când erai mic, ştiai ce înseamnă curtoazia. 

- Te-am supărat, doamna mea. Nu am avut niciodată 

intenţia asta. 

Părea cuprins de remuşcări. Lui Catelyn asta-i readuse 
amintiri cât se poate de vii. Fusese un copil viclean, dar 
după isprăvile sale, întotdeauna părea spăşit; ăsta era 
talentul său. Anii nu-l schimbaseră prea mult. Petyr fusese 
un băiat pricăjit şi devenise un bărbat mic de statură, cu o 
palmă, două, mai scund decât Catelyn, zvelt şi agil, cu 
trăsăturile ascuţite pe care şi le amintea şi cu aceiaşi ochi 
verzi, veseli. Acum purta o barbă mică, ascuţită, şi avea 
şuviţe argintii în părul negru, deşi nu împlinise încă treizeci 
de ani. Toate se potriveau cu mierla argintie care îi 
împodobea mantia. Întotdeauna, chiar copil fiind, îi plăcuse 
argintul. 

- De unde ai aflat că sunt în oraş? îl întrebă ea. 

- Lordul Varys ştie tot, zise Petyr cu un zâmbet viclean. 

Ni se va alătura nu peste mult timp, dar am vrut să te văd 
întâi eu singur. A trecut mult de atunci, Cat. Câţi ani? 

Catelyn nu dădu atenţie acestei familiarităţi. Erau 
întrebări mult mai importante de pus. 

- Deci Păianjenul Regelui a fost cel care m-a găsit! 

Degețel tresări. 


- Nu trebuie să-i spui aşa. E foarte sensibil. Îmi închipui 
că aşa se întâmplă când eşti eunuc. În oraş nu se petrece 
nimic fără ca Varys să ştie. Uneori, ştie chiar înainte să se 
petreacă ceva. Are informatori peste tot. Păsărelele lui, cum 
le spune el. Una dintre aceste păsărele a auzit de vizita ta. 
Din fericire, Varys a venit prima dată la mine. 

- De ce latine? 

EI dădu din umeri. 

- De ce nu? Eu sunt trezorierul şi sfetnicul personal al 
regelui. Selmy şi Lord Renly au plecat în nord, să se 
întâlnească cu Robert, Lordul Stannis e la Piatra 176 

Dragonului, iar aici am rămas numai Maester Pycelle şi cu 
mine. Eram omul cel mai potrivit. Am fost prieten cu sora ta, 
Lysa, Varys ştie şi asta. 

- Ştie şi despre... 

- Lordul Varys ştie tot... În afară de motivul pentru care te 
afli aici. Îşi ridică o sprânceană. De ce eşti aici? 

- Unei soţii i se permite să-i fie dor de soţul ei, iar dacă o 
mamă are trebuinţă ca fiica să-i fie aproape, cine i-ar putea 
spune nu? 

Degețel râse. 

- Oh, foarte bine, doamna mea, dar, te rog, nu te aştepta 
să cred asta. Te cunosc prea bine. Deci, care erau vorbele 
familiei Tully? 

Îşi simţea gâtul uscat. 

- Familie, Datorie, Onoare, recită ea încordată. 

- Familie, Datorie, Onoare, repetă el. lar toate astea-ţi 
cereau să rămăi la Winterfell, acolo unde te-a lăsat Mâna. 

Nu, doamna mea, ceva s-a întâmplat. Această călătorie 
bruscă a ta dezvăluie o anumită chestiune urgentă. Te 
implor, lasă-mă să te ajut. Prietenii buni şi vechi nu ar trebui 
să ezite să se bazeze unul pe celălalt. Se auzi o bătaie 
uşoară în uşă. Intră, strigă Degețel. 

Bărbatul care intră era durduliu, parfumat, pudrat şi chel 
ca un ou. Pună o vestă ţesută cu fir de aur, peste o robă de 


mătase purpurie, iar în picioare avea papuci cu vârful 
ascuţit, din catifea moale. 

- Lady Stark, zise el, luându-i mâna în ambele palme, să 

vă văd din nou, după atâţia ani, este o mare bucurie. 
Pielea sa era moale şi umedă, iar respiraţia îi mirosea a liliac. 
Oh, bietele dumneavoastră mânuţe! V-aţi ars, cumva, 
scumpă 

doamnă? Degetele vă sunt atât de delicate...Bunul nostru 
Maester Pycelle prepară o pomadă minunată, să vă trimit un 
borcan? 

Catelyn îşi trase degetele din strânsoarea sa. 

- Vă mulţumesc, domnul meu, dar Maester Luwin mi-a 
oblojit deja rănile. 

Varys dădu repede din cap. 

- M-a mâhnit să aud despre fiul dumneavoastră. E atât de 
mic! Zeii sunt cruzi. 

- Oh, cu asta sunt de acord, Lord Varys, zise ea. Titlul nu 
era decât o formă de curtoazie, pentru că era membru al 177 

consiliului; Varys nu era stăpân peste nici un domeniu în 
afară de plasa lui de păianjen, stăpân peste nimic altceva 
decât zvonuri. 

Eunucul îşi întinse palmele moi. 

- Sper că suntem de acord şi în alte privinţe, scumpă 

doamnă. Am o mare preţuire pentru soţul 
dumneavoastră, noua noastră Mână, şi ştiu că amândoi îl 
iubim pe Regele Robert. 

- Da, fu ea obligată să spună. Desigur. 

- Niciodată nu a existat un rege mai iubit decât Robert al 
nostru, ciripi Degețel. Zâmbea cu viclenie. Cel puţin aşa 
aude Lord Varys. 

- Bună doamnă, zise Varys cu mare solicitudine, există 

oameni în Oraşele Libere care au puteri vindecătoare 
uluitoare. Spuneţi doar un cuvânt şi vi-l trimit pe unul dintre 
ei pentru dumneavoastră şi pentru scumpul Bran. 

- Maester Luwin face tot ceea ce poate fi făcut pentru 
Bran, îi spuse ea. Nu avea de gând să discute despre fiul ei, 


nu aici, nu cu aceşti oameni. În Degețel avea doar un dram 

de încredere, iar în Varys, deloc. Nu-i va lăsa să-i citească 
durerea. Lord Baelish mi-a spus că trebuie sa vă 
mulţumesc pentru că m-aţi adus aici. 

Varys chicoti ca o fetiţă. 

- Oh, da. Presupun că eu sunt vinovatul. Nădăjduiesc că 

o să mă iertaţi, blândă domniţă. Se aşeză pe un scaun şi- 
şi împreună mâinile. Mă întreb dacă v-am putea deranja cu 
rugămintea de a ne arăta şi nouă pumnalul? 

Catelyn Stark se uită la eunuc fără să-i vină să creadă. 

Era un păianjen, se gândi ea alarmată, un vrăjitor, sau 
chiar mai rău. Cunoştea lucruri pe care nimeni nu le-ar fi 
putut şti, afară doar dacă nu cumva... 

- Ce i-aţi făcut lui Ser Rodrik? întrebă ea. 

Degețel fu luat pe nepregătite. 

- Mă simt ca un cavaler care se duce la luptă fără lance. 

Despre ce pumnal este vorba? Cine-i Ser Rodrik? 

- Ser Rodrik Cassel este maestrul armurier de la 
Winterfell, îl informă Varys. Vă asigur, Lady Stark, cănuisa 
întâmplat nimic bunului cavaler. Ne-a căutat aici pe la 
începutul amiezii. A vizitat, împreună cu Ser Aron Santagar, 
armureria şi au discutat despre un anume pumnal. Cam pe 
la apus, au plecat din castel împreună şi s-au dus la 178 

magherniţa aceea îngrozitoare unde aţi tras 
dumneavoastră. Sunt tot acolo, bând în sala de mese şi 
aşteptând să vă întoarceţi. Ser Rodrik a fost foarte nefericit 
să vadă că aţi plecat. 

- Cum de ştiţi toate acestea? 

- Din ciripitul păsărelelor, zise Varys zâmbind. Eu ştiu tot, 
scumpă doamnă. Aceasta este natura slujbei mele. 

Dădu apoi din umeri. Aveţi pumnalul la dumneavoastră, 
nu-i aşa? 

Catelyn îl trase de sub mantie şi-l azvârli pe masă, în lata 
lui. 

- lată. Poate că păsărelele dumneavoastră vă vor ciripi şi 
numele celui căruia îi aparţine. 


Varys ridică pumnalul cu o grijă exagerată şi-şi trecu un 
deget peste tăiş. Ţâşni sângele şi el scoase un țipăt lăsând 
pumnalul să cadă înapoi pe masă. 

- Aveţi grijă, îi spuse Catelyn, este ascuţit. 

- Nimic nu-şi poate păstra ascuţişul mai bine decât oţelul 
Valyrian, zise Degețel pe când Varys îşi sugea degetul 
însângerat, aruncându-i lui Catelyn o privire dojenitoare şi 
morocânoasă. 

Degețel strânse uşor pumnalul în pumn, încercându-i 
mânerul. Îl aruncă în sus şi îl prinse din nou cu cealaltă 

mână. 

- Ce echilibru minunat! Vrei să-l găseşti pe proprietarul 
lui, acesta-i singurul motiv pentru care ai venit? Nu ai nevoie 
de Ser Aron pentru asta, doamna mea. Ar fi trebuit să vii 
direct la mine. 

- Şi dacă aş fi făcut-o, zise ea, ce mi-ai fi spus? 

- Ţi-aş fi spus că există un singur pumnal ca ăsta la 
Debarcaderul Regelui. Apucă lama între degetul mare şi 
arătător, aduse pumnalul peste umăr şi-l aruncă în aer cu o 
zvâcnire exersată a încheieturii. Cuţitul se înfipse în uşă şi se 
împlântă adânc în lemnul de stejar, vibrând. Este al meu. 

- Al tău? 

Nu avea nici un sens. Petyr nu fusese niciodată la 
Winterfell. 

- A fost al meu până la turnirul de onomastica Prințului 
Jeffrey, zise el traversând încăperea pentru a scoate 
pumnalul din uşă. L-am susţinut pe Ser Jaime la turnir, 179 

împreună cu jumătate din curte. Rânjetul şmecheros al lui 
Petyr îl făcea să pară din nou doar un băiat. Când Loras 
Tyrell l-a azvârlit de pe cal, mulţi dintre noi am devenit ceva 
mai săraci. Ser Jaime a pierdut o sută de dragoni din aur, 
regina un colier de smaralde, iar eu propriul meu pumnal. 
Înălţimea Sa şi-a recuperat colierul, însă 

câştigătorul a păstrat restul. 

- Cine? întrebă Catelyn, cu gura uscată de frică. 


- Pezevenghiul, spuse Degețel, în vreme Lord Varys o 
privea atent. Tyrion Lannister. 

180 

JON 

Întreaga curte răsuna de cântecul săbiilor. 

Sub lâna neagră, pielea întărită şi zalele de fier, 
transpiraţia luneca rece pe pieptul lui Jon, când se repezi la 
atac. Grenn se trase înapoi, apărându-se cu stângăcie. 

Când îşi ridică sabia, Jon trecu pe sub ea, cosindu-l cu o 
lovitură care-l izbi în partea din spate a piciorului, făcându-l 
să se clatine. Manevra de sus în jos a lui Grenn tu 
întâmpinată cu una pe sus, care-i ciobi coiful. Când încercă 

o lovitură laterală, Jon îi dădu sabia la o parte şi-şi înfipse 
antebraţul înzăuat în pieptul lui. Grenn îşi pierdu echilibrul 
şi ateriza dur în zăpadă. Jon îi zbură sabia din mână cu o 
izbitură care-i smulse un țipăt de durere. 

- Destul! 

Ser Alliser Thorne avea un glas cu ascuţimi de oţel 
Valyrian. 

Grenn îşi duse mâna la piept. 

- Bastardul mi-a rupt încheietura. 

- Bastardul te-a schilodit, ţi-a despicat scăfârlia goală şi 
ţi-a tăiat mâna. Sau aşa s-ar fi întâmplat dacă aceste săbii ar 
fi fost ascuţite. Ai noroc că Rondul are la fel de multă 

nevoie de băieţi de grajd ca şi de cercetaşi. Ser Alliser 
făcu un gest spre Jeren şi Toad. Ridicaţi-l pe Bizon pe 
picioarele lui, are de pregătit o înmormântare. 

Jon îşi scoase coiful în timp ce băieţii îl ridicau pe Grenn. 

Aerul îngheţat al dimineţii îi atinse faţa în mod plăcut. Se 
sprijini de sabie, inspiră adânc şi-şi permise un moment 
pentru a savura victoria. 

- Asta este o sabie, nu bastonul unui bătrân, spuse cu 
asprime Ser Alliser. Te dor picioarele, Lord Snow? 

Jon ura acest nume, o batjocură pe care Ser Alliser i-o 
aruncase din prima zi de antrenament. Băieţii o adoptaseră 


imediat, iar acum o auzea mereu. Îşi puse sabia înapoi în 
teacă. 

- Nu, răspunse el. 

Thorne o luă întins spre el, pielea neagră şi ţeapănă 

foşnind uşor în timp ce mergea. Era un bărbat îndesat, de 
cincizeci de ani, liber şi dur, cu urme colilii prin părul negru 
şi ochi precum pietrele de onix. 

- Spune adevărul acum, porunci el. 

181 

- Sunt obosit, admise Jon. Braţul îl durea de la greutatea 
sabiei, şi începea să-şi simtă şi vânătăile, acum că lupta se 
terminase. 

- Eşti slab! 

- Am învins. 

- Nu. Bizonul a pierdut. 

Unul dintre băieţi chicoti. Jon ştia că era mai bine să nu 
răspundă. Îi bătuse pe toţi cei trimişi împotriva sa de Ser 
Alliser, dar asta nu-i folosise la nimic. Maestrul de arme îl 
trata doar cu dispreţ. Thorne îl ura, hotărâse Jon; bineînţeles, 
îi ura şi pe ceilalţi băieţi, încă şi mai tare. 

- Asta-i tot, le spuse Thorne. Nu pot să rabd mai multă 

prostie într-o singură zi. Dacă vreodată vin Ceilalţi după 

noi, măr rog să aducă arcaşi, pentru că nu sunteţi buni de 
altceva decât să fiţi ţinte pentru săgeți. 

Jon se luă după ceilalţi, spre armurărie, mergând singur. 

Era adesea singur aici. În grup erau aproape două-zeci de 
tineri cu care se antrena, dar nu exista nici unul pe care să- 

| poată numi prieten. Majoritatea erau cu doi sau trei ani 
mai mari ca el, dar nici unul nu era un luptător aşa cum 
fusese Robb la paisprezece ani. Dareon era rapid, dar se 
temea să nu fie lovit. Pyp îşi folosea sabia ca pe un pumnal, 
Jeren era moale ca o fată, Grenn, lent şi neîndemânatic. 
Loviturile lui Halder erau năprasnic de dure, însă intra mereu 
în sabia adversarului. Cu cât petrecea mai mult timp 
împreună cu ei, cu atât mai mult îi dispreţuia. 


înăuntru, îşi agăţă sabia şi teaca de un cârlig din peretele 
de piatră, ignorându-i pe cei din jurul lui. Metodic, începu 
să-şi dea jos cămaşa de zale şi hainele de piele şi lână, 
îmbibate de transpiraţie. Bucăţi de cărbune ardeau în 
cazane de fier, la fiecare capăt al încăperii lungi, însă Jon se 
trezi tremurând. Frigul îl însoțea mereu aici. În câţiva ani, va 
uita cum este să-i fie cald. 

Oboseala îl toropi dintr-odată, pe când îmbrăca hainele 
negre, ţesute grosolan, de fiecare zi. Se aşeză pe o bancă, 
iar degetele-i bâjbâiau după şiretul mantiei. Atât de frig, se 
gândi, amintindu-şi sălile încălzite de la Winterfell, unde apa 
fierbinte curgea prin pereţi precum sângele prin trupul unui 
om. Aici, la Castelul Negru, abia dacă era o urmă de căldură, 
pereţii erau reci, iar oamenii şi mai reci. 

182 

Nimeni nu-i spusese că Rondul de Noapte va fi aşa; cu 
excepţia lui Tyrion Lannister. Piticul îi spusese adevărul pe 
drumul spre nord, însă atunci era deja prea târziu. Jon se 
întrebă dacă tatăl său ştia cum va fi la Zid. Trebuie că ştia, 
se gândi, iar asta îl făcu să-l doară şi mai mult. 

Chiar şi unchiul său îl abandonase în acest loc îngheţat, 
la capătul lumii. Aici, amabilul Benjen Stark pe care-l ştia el 
devenise o altă persoană. Era Primul Cercetaş şi-şi petrecea 
zilele şi nopţile împreună cu Lordul Comandant Mormont, cu 
Maester Aemon şi alţi ofiţeri de rang înalt, în vreme ce Jon 
fusese dat în grija mai mult decât aspră a lui Ser Alliser 
Thorne. 

La trei zile de la sosire, Jon auzise că Benjen Stark urma 
să conducă şase oameni într-o incursiune prin pădurea 
bântuită. În noaptea aceea îl căutase pe unchiul său în 
marea sală de mese lambrisată şi-l rugase să-l ia şi peel. 

Benjen îl refuzase brutal. 

- Aici nu suntem la Winterfell, îi spusese pe când îşi tăia 
friptura ajutându-se de pumnal şi furculiţă. Pe Zid, oamenii 
primesc numai ceea ce dobândesc. Nu eşti cercetaş, Jon, eşti 
doar un băiat care mai are încă în el mirosul verii. 


Jon se apucase să se târguiască prosteşte: 

- Voi avea cincisprezece ani de onomastica mea, spusese 
el, sunt aproape un bărbat. 

Benjen Stark se încruntase. 

- Eşti un băiat şi aşa vei rămâne până când Ser Alliser 
spune că eşti potrivit să fii un bărbat în Rondul de Noapte. 

Dacă ţi-ai închipuit că sângele tău de Stark îţi va aduce 
lesne favoruri, ai greşit. Aici ne abandonăm vechile familii 
când depunem jurământul. Tatăl tău va avea întotdeauna un 
loc în inima mea, dar aceştia sunt acum fraţii mei. 

Gesticulase cu pumnalul spre cei din jurul său, cu toţii 
bărbaţi aspri, reci, îmbrăcaţi în negru. 

Jon se trezise a doua zi în zori ca să-l vadă pe unchiul său 
plecând. Unul dintre cercetaşii săi, un bărbat masiv şi pocit, 
cânta un cântec deocheat pe când îşi înşeua trăpaşul 
mărunt, respiraţia sa împrăştiind aburi în aerul rece al 
dimineţii. Ben Stark zămbise la vederea lui, însă nu avea nici 
o urmă de zâmbet şi pentru nepotul său. 

- De câte ori trebuie să-ţi spun că nu, Jon? Vorbim când 
mă întorc. 

183 

Pe când îl privise pe unchiul său conducându-şi calul prin 
tunel, Jon îşi amintise lucrurile spuse de Tyrion Lanniser pe 
drumul regelui, iar cu ochii minţii îl văzu pe Ben Stark 
zăcând mort, sângele lui înroşind zăpada. Gândul îl făcuse 
să-i vină rău. Oare ce devenea? 

După aceea îl căutase pe Nălucă în singurătatea chiliei 
lui şi-şi îngropase faţa în blana deasă şi albă. 

Dacă trebuia să fie singur, va face din singurătate platoşa 
sa. Castelul Negru nu avea nici o pădure a zeilor, numai un 
mic templu şi un septon veşnic beat, însă Jon nu putuse găsi 
nimic în el care să-l facă să se roage vreunui zeu, nou sau 
vechi. Dacă zeii existau, se gândea el, erau la fel de cruzi şi 
neînduplecaţi ca iarna. 

Îi era dor de adevărații săi fraţi: micul Rickon, cu ochii lui 
strălucitori  scânteind pe când cerşea dulciuri; Robb, 


adversarul său şi cel mai bun prieten, companion constant; 
Bran, încăpățânat şi curios, mereu doritor să îi urmeze şi să 

li se alăture, indiferent ce făceau Jon şi Robb. Îi era dor şi 
de fete, chiar şi de Sansa, care nu-i spunea niciodată decât 

„fratele meu vitreg”, asta de când era suficient de mare 
ca să înţeleagă ce însemna cuvântul bastard. Şi de Arya... îi 
era dor de ea mai mult chiar de* cât de Robb, micuta 
slăbănoagă, toată julită la genunchi şi cu părul încurcat şi 
hainele rupte, atât de sălbatică şi de entuziastă. Arya nu 
părea să se potrivească niciodată undeva, nu mai mult decât 
el... Cu toate astea, ea reuşea întotdeauna să-l facă 

să zâmbească. Ar fi dat orice să fie cu ea acum, să-i 
ciufulească încă o dată părul şi s-o vadă bosumflându-se, să 
o audă terminând o propoziţie împreună cu el. 

- Mi-ai rupt încheietura, bastardule!jon îşi ridică privirile 
spre vocea mohorâtă. 

Grenn se înălța deasupra sa, cu gâtul gros şi faţa roşie, cu 
trei dintre prietenii lui în spate. Îl ştia pe Todder, un băiat 
scund şi urât, cu o voce neplăcută. Toţi recruţii îi spuneau 
Broască Râioasă. Ceilalţi doi erau cei pe care Yoren îi 
adusese cu ei în nord, violatorii luaţi de la Degete. 

Le ui-tase numele. Nici nu prea vorbea cu ei, decât dacă 
nu avea de ales. Erau nişte bătăuşi brutali, fără nici o urmă 
de demnitate în ei. Jon se ridică. 

- Ţi-o rup şi pe cealaltă, dacă mă rogi frumos. 

Grenn avea şaisprezece ani şi era cu un cap mai înalt 184 

decât el. Toţi patru erau mai înalţi decât el, însă asta nu-l 
speria. Îi bătuse pe fiecare dintre ei în curte. 

- Poate că am să ţi-o rup eu pe a ta, făcu unul dintre 
violatori. 

- Încearcă. 

Jon se repezi spre sabia sa, însă unul dintre ei îl apucă 

de braţ şi i-l răsuci la spate. 

- Ne-ai făcut să cădem de proşti, se plânse Broscoiul. 

- Eraţi proşti şi înainte de a vă fi întâlnit eu, îi spuse Jon. 

Băiatul care-l apucase de braţ i-l smuci în sus, tare. 


Durerea îl săgeta, însă Jon nu ţipă. Broscoiul păşi mai 
aproape. 

- Micul boiernaş are gura cam mare, zise el. Avea ochi 
porcini, mici şi lucioşi. Asta o fi gura maică-tii, bastardule? 

Cum era, vreo curviştină? Spune-ne cum o chema. Poate 
că 

am avut-o şi eu de vreo două ori. 

Jon se răsuci ca un tipar şi plasă un călcâi în glezna celui 
care-l ţinea. Izbucni un strigăt de durere şi se văzu liber. Se 
repezi la Broscoi, îl aruncă cu spatele dincolo de o bancă şi 
ateriza pe pieptul lui, înşfăcându-l de gât cu ambele mâini şi 
izbindu-l cu capul de pământul bătătorit. 

Cei doi de la Degete îl traseră înapoi, aruncându-l jos. 

Grenn începu să-l lovească. Jon se rostogolea evitând 
loviturile, când o voce tunătoare se ridică în armurărie: 

- OPRIŢI-VĂ! ACUM! 

Jon se ridică în picioare. Donai Noye se uita la ei fierbând 
de mânie. 

- Pentru bătăi, aveţi curtea, spuse armurierul. Ţineţi-vă 

ciorovăielile departe de armurăria mea, ori am să le 
includ între problemele mele. N-o să vă placă asta. 

Broscoiul zăcea la pământ, pipăindu-şi cu grijă spatele 
capului. Degetele îi erau pline de sânge. 

- A încercat să mă omoare. 

- E adevărat. Am văzut şi eu, spuse unul dintre violatori. 

- Mi-a rupt încheietura, zise din nou Grenn, ridicând-o ca 
s-o vadă şi Noye. 

Armurierul aruncă încheieturii doar o căutătură scurtă. 

- E doar o julitură. Poate ai scrântit-o. Maester Aemon îţi 
va da o alifie. Du-te cu el, Todder, căpăţâna aia a ta trebuie 
oblojită. Restul, întoarceţi-vă în chiliile voastre. Nu şi tu, 
Snow. Tu rămăi. 

185 

Jon se lăsă greoi pe una dintre băncile lungi de lemn, 
indiferent la privirile pe care ceilalţi i le aruncau, promisiuni 
tăcute ale unor răzbunări viitoare. Braţul îl durea. 


- Rondul are nevoie de fiecare om al său, zise Donal Noye 
când rămaseră singuri. Chiar şi de oameni precum Broscoiul. 
Nu te vei acoperi de onoruri dacă-l omori. 

Furia lui Jon se aprinse imediat. 

- A spus că mama mea a fost... 

-...0 curviştină. L-am auzit. Şi ce-i cu asta? 

- Lordul Eddard Stark nu este omul care să se culce cu 
curvele, spuse Jon cu răceală. Onoarea lui... 

- „nu l-a împiedicat să zămislească un bastard, nu-i aşa? 

Jon era înţepenit de furie. 

- Pot să plec? 

- Pleci când am să-ţi spun eu să pleci. 

Jon se uită îmbufnat la fumul care se ridica din cazan, 
până când Noye îl apucă de bărbie, degetele sale groase 
răsucindu-i capul spre el. 

- Uită-te la mine când vorbesc cu tine, băiete. 

Jon privi. Armurierul avea un piept ca un butoi de bere şi 
o burtă pe potrivă. Nasul îi era turtit şi lat, şi obrazul părea 
întotdeauna că avea nevoie de un bărbierit. Mâneca stângă 

a tunicii sale din lână neagră era prinsă de umăr cu un ac 
de argint, de forma unei săbii. 

- Nu cuvintele o fac pe maică-ta curvă. A fost ceea cea 
fost şi nimic din ce spune acum Broscoiul nu poate schimba 
asta. Ştii, avem aici, la Zid, bărbaţi ale căror mame av fost 
într-adevăr târfe. 

Nu şi mama mea, se gândi Jon cu încăpățânare. Nu ştia 
nimic despre mama lui; Eddard Stark nu vorbea despre ea. 

Totuşi, o visa din când în când, atât de des, încât aproape 
că-i putea vedea chipul. În visele sale, era frumoasă şi de 
viţă nobilă, iar ochii ei erau blânzi. 

- Crezi că eşti un năpăstuit, fiind bastardul unui lord de 
rang înalt? continuă armurierul. Băiatul acela, Jeren, este 
odrasla abandonată a unui septon, iar Cotter Pyke este 
copilul unei târfe de tavernă. Acum comandă Rondul de Est 
de lângă Mare. 

- Nu-mi pasă, spuse Jon. Nu-mi pasă de ei şi nu-mi pasă 


nici de tine sau de Thorne, ori de Benjen Stark, de nici 
unul 186 

dintre ei. Mi-e silă că mă aflu aici. Este prea... rece. 

- Da. Rece, dur şi ameninţător, ăsta-i Zidul, la fel şi cei 
care îl păzesc. Nu este ca în poveştile pe care ţi le spunea 
dădaca ta. Ei, uşurează-te pe toate poveştile astea şi pe 
dădaca aia a ta. Aşa stau lucrurile aici. lar tu vei rămâne aici 
pe viaţă, la fel ca noi toţi. 

- Viaţă, repetă Jon cu amărăciune. Armurierul putea vorbi 
despre viaţă. El avusese una. Se îmbrăcase în negru numai 
după ce-şi pierduse un braţ la asediul de la Sfârşitul Furtunii. 
Înainte de asta, servise sub Stannis Baratheon, fratele 
regelui. Văzuse cele Şapte Regate de la un capăt la celălalt; 
chefuise şi luptase în sute de bătălii. Se spunea că 

Donai Noye făurise ghioaga de război a Regelui Robert, 
cea care-i luase viaţa lui Rhaegar Targaryen la Trident. 
Făcuse toate lucrurile pe care Jon nu le va face niciodată, iar 
când îmbătrânise, adică după ce trecuse de treizeci de ani, 
încasase o lovitură năprasnică de secure şi rana se inflamase 
până ce tot braţul trebuise amputat. Numai atunci, ologit, 
Donai Noye venise la Zid, când viaţa lui se terminase. 

- Da, viaţa, zise Nove. O viaţă lungă sau una scurtă, 
depinde de tine, Snow. Dar pe calea pe care ai apucat-o, 
unul dintre fraţii tăi îţi va tăia beregata într-o noapte. 

- Nu-mi sunt fraţi, izbucni Jon. Mă urăsc pentru că sunt 
mai bun decât ei. 

- Nu. Te urăsc pentru că te porţi de parcă ai fi mai bun 
decât ei. Te privesc şi văd un bastard de la castel, care se 
crede vreun boiernaş. Armurierul se aplecă spre el. Nu eşti 
nici un fel de boiernaş. Să ţii minte asta. Eşti un Snow, nu un 
Stark. Eşti un bastard şi un bătăuş. 

- Un bătăuş? Jon aproape că se înecase cu acel cuvânt. 

Acuzaţia era atât de nedreaptă, încât i se tăiase 
respiraţia. 

Ei au fost cei care au venit la mine. Toţi patru. 


- Patru pe care i-ai umilit în curte. Patru care, probabil, se 
tem de tine. Te-am urmărit cum lupţi. Nu te antrenezi cu ei. 
Foloseşte sabia cum trebuie şi sunt morţi: o ştii tu, o ştiu eu, 
şi ei la fel. Nu le laşi nici o şansă. Îi faci de ruşine. Asta te 
face să te simţi mândru? 

Jon ezită. Se simţea mândru atunci când învingea. De ce 
n-ar fi fost? Însă armurierul îi lua acum şi bucuria asta, 
făcând să pară ca şi cum ar fi săvârşit ceva rău. 

187 

- Toţi sunt mai mari decât mine, spuse el bătând în 
retragere. 

- Mai mari, mai înalţi şi mai puternici, asta-i adevărat. 

Pun rămăşag că maestrul tău de arme te-a învăţat cum să 

te lupţi cu bărbaţi mai mari, la Winterfell. Cine e, vreun 
cavaler? 

- Ser Rodrik Cassel, zise Jon prudent. 

Era o capcană undeva. O simţea închizându-se în jurul 
său. Donai Noye se aplecă spre faţa lui. 

- Acum gândeşte-te la asta, băiete. Nici unul dintre 
ceilalţi nu a avut un maestru de arme până la Ser Alliser. 

Taţii lor erau ţărani şi căruţaşi şi braconieri, fierari şi 
mineri, sau vâslaşi pe vreo galeră de negoţ. Ce ştiu ei despre 
luptă este ce au învăţat între punți, pe cărăruile din Vechiul 
Oraş şi în Lannisport, prin bordelurile sau speluncile de pe 
drumul regelui. Poate că s-au bătut cu bâtele până 

să vină aici, dar îţi spun, nici măcar unul din douăzeci nu 
a fost suficient de bogat încât să aibă o sabie adevărată. ŞI 
acum deci, cum ţi se par la gust victoriile tale, Lord Snow? 

- Nu-mi mai spune aşa! zise Jon cu asprime, însă forţa 
dispăruse din furia sa. Dintr-odată, se simţi ruşinat şi 
vinovat. Eu niciodată... Nu m-am gândit... 

- Cel mai bine este să începi să gândeşti, îl povăţui Noye. 
Ori aşa, ori dormi în pat cu un pumnal. Acum, du-te. 

Când Jon părăsi armurăria, se făcuse aproape amiază. 

Soarele străpunsese norii. Îi întoarse spatele însă şi-şi 
ridică 


privirile spre Zid, care strălucea albastru şi cristalin în 
lumina soarelui. Chiar şi după atâtea săptămâni, vederea lui 
îi dădea încă fiori. Murdăria adusă de vânt veacuri la rând 
muşcase din el şi-l mânjise, acoperindu-l cu un strat ce 
părea uneori de un cenuşiu-deschis, culoarea cerului 
acoperit... Însă când soarele îl lumina din plin într-o zi 
senină, strălucea înviorat de lumină, un deal imens, alb- 
albastru, care umplea jumătate de cer. 

Cea mai mare structură ridicată vreodată de mâna 
omului, îi spusese lui Jon Benjen Stark, pe drumul regelui, 
când zăriseră pentru prima dată Zidul, de la distanţă, 

- Şi dincolo de orice îndoială, nefolositor, adăugase Tyrion 
Lannister rânjind, dar chiar şi Pezevenghiul de*venise tot 
mai tăcut când se apropiau. Îl puteai vedea de la kilometri 
distanţă, o linie de un albastru-palid, 188 

ocupând întreg orizontul, întinsă spre est şi vest, 
dispărând în depărtare, imensă şi neîntreruptă. Aici este 
capătul lumii, părea să spună. 

Când, în cele din urmă, dădură cu ochii de Castelul 
Negru, fortărețele sale de lemn şi turnurile din piatră nu 
păreau altceva decât o mână de cuburi de jucărie 
împrăştiate prin zăpadă, la poalele unui imens zid de 
gheaţă. Vechea fortăreață a fraţilor în negru nu era 
Winterfell, şi nici un castel adevărat. Fără metereze, nu 
putea fi apărat, nu dinspre sud, est sau vest; dar numai 
partea de nord preocupa Rondul de Noapte, iar spre nord se 
înălța Zidul. Măsura aproape două sute de metri în înălţime, 
de trei ori mai mult decât cel mai înalt turn al fortăreței pe 
care o apăra. Unchiul său spusese că sus era suficient de lat 
ca să permită unei duzini de cavaleri să 

călărească unul lângă altul. Conturul dezolant al 
catapultelor şi scripeţilor de lemn, rămaşi acolo de strajă, 
amintea de scheletul unor păsări gigantice, iar între ele, 
soldaţii în .armuri păreau nişte furnici negre. 

Stând lângă armurărie şi privind în sus, Jon se simţea 
aproape copleşit, aşa cum fusese în ziua aceea, pe drumul 


regelui, când îl văzuse pentru prima oară. Aşa era Zidul. 

Uneori, aproape că uita că era acolo, în acelaşi fel în care 
uitai de cer sau de pământul de sub picioare, dar alteori 
părea că nu mai există nimic altceva pe lume. Era mai vechi 
decât cele Şapte Regate, iar când stătea la poalele lui şi 
privea în sus, îl lua ameţeala. Putea simţi uriaşa greutate a 
gheții care îl strivea de pământ, de parcă ar fi fost pe cale să 
se surpe şi, într-un fel, Jon ştia că dacă s-ar fi dărâmat, 
întreaga lume ar fi simţit asta. 

- Te face să te întrebi ce o fi dincolo, se auzi un glas 
familiar. 

Jon se uită în jur. 

- Lannister. Nu te-am văzut, adică am crezut că sunt 
singur. 

Tyrion Lannister era înfofolit în blănuri şi arăta atât de 
dolofan, încât părea un urs mic. 

- Auzi multe când îi iei pe oameni pe nepregătite. 

Niciodată nu ştii ce poţi să afli de la ei. 

- De la mine nu vei afla nimic, îi spuse Jon. Îl văzuse 
destul de rar pe pitic de la sfârşitul călătoriei. În calitate de 
189 

frate al reginei, Tyrion Lannister era oaspete de onoare al 
Rondului de Noapte. Lordul Comandant îi dăduse camerele 
sale din aşa-numitul Turn al Regelui, deşi nici un rege nu 
trecuse pe acolo de câteva sute de ani, iar Lannister se 
ospăta chiar la masa lui Mormont şi-şi petrecea timpul 
călărind pe Zid şi jucând zaruri şi bând cu Ser Alliser şi 
Bowen Marsh şi alţi ofiţeri de rang înalt. 

- Oh, dar învăţ de toate oriunde merg. Omuleţul gesticulă 
spre Zid cu un baston negru, noduros. După cum spuneam... 
de ce atunci când un om ridică un zid, un , altul vrea să ştie 
imediat ce-i de partea cealaltă? Îşi înalţă capul şi-l privi pe 
Jon cu ochii săi ciudaţi, bicolori. Tu vrei; să ştii ce-i de partea 
cealaltă, nu? 

- Nu-i nimic deosebit, zise Jon. Ar fi vrut să călărească 


împreună cu Benjen Stark în raidurile de recunoaştere, în 
adâncul misterelor din pădurea bântuită, ar fi vrut să lupte 
cu sălbaticii lui Mance Rayder şi să păzească domeniul de 
Ceilalţi, dar era mai bine să nu vorbeşti despre lucrurile pe 
care ţi le doreai. Cercetaşii spun că nu-s decât păduri şi 
munţi şi lacuri îngheţate, cu multă zăpadă şi gheaţă. 

- Şi grimkini şi snarci, făcu Tyrion. Să nu uităm de ei, Lord 
Snow, altfel pentru ce-ar fi aici lucrul acesta imens? 

- Nu-mi mai spune Lord Snow. 

Piticul îşi arcui o sprânceană. 

- Ai prefera, mai degrabă, Pezevenghi? Dacă-i laşi să 

observe cum te rănesc cuvintele, nu vei mai scăpa 
niciodată de bătaia lor de joc. Dacă vor să-ţi dea un nume, 
lasă-i, adoptă-l. Nu te mai vor putea răni cu el niciodată, 
Gesticula cu bastonul. Hai, vino cu mine. Servesc acum o 
tocană greţoasă în sala de mese şi mie mi-ar trebui doar un 
castron cu ceva fierbinte. 

Şi lui Jon îi era foame, aşa că trecu lângă Lannister şi-şi 
încetini pasul ca să fie pe potriva mersului dificil şi legănat 
al piticului. Începea să bată vântul şi puteau auzi bătrânele 
clădiri din lemn scârţâind în jurul lor, iar în depărtare un 
oblon greu de izbea iarăşi şi iarăşi, uitat. Deodată s-a auzit 
un bufnet înfundat, când un strat de zăpadă căzu de pe 
acoperiş, lângă ei. 

- Nu-ţi văd lupul, spuse Lannister în timp ce mergeau. 

- ÎI leg în vechile grajduri când ne antrenăm. Acum au 
mutat toţi caii în grajdurile din est, aşa că nu-l deranjează 

190 

nimeni. În restul timpului stă cu mine. Chilia mea pentru 
dormit este în Turnul Hardin. 

- Acela cu meterezele sparte, nu? Cu piatră sfărâmată 

din curtea de jos şi o înclinare precum aceea a nobilului 
nostru rege Robert după o noapte de beţie? Credeam că 

toate clădirile alea au fost abandonate. Jon dădu din 
umeri. 


- Nu-i pasă nimănui unde dormi. Majoritatea vechilor 
fortărețe sunt goale, poţi să-ţi iei ce chilie vrei. 

Cândva, Castelul Negru găzduia cinci mii de luptă-lori, cu 
toţi caii lor, cu servitori şi arme. Acum, era adăpost pentru o 
zecime din acest număr, iar porţiuni din el se părăgineau. 

Râsul lui Tyrion Lannister trimise aburi in aerul rece. 

- Voi avea grijă să-i spun tatălui tău să mai aresteze nişte 
pietrari, înainte ca turnul tău să se prăbuşească. 

Jon putea sesiza batjocura, însă nu avea cum să nege 
adevărul. Rondul construise nouăsprezece fortărețe de-a 
lungul Zidului, dar acum doar trei mai erau ocupate: Rondul 
de Est, pe ţărmul cenuşiu, măturat de vânturi, Turnul 
Umbrei, întărit lângă munţii unde se termina Zidul, şi între 
ele Castelul Negru, la capătul drumului regelui. 

Celelalte fortărețe, părăsite de mult, erau locuri pustii şi 
sinistre, unde vântul rece şuiera prin ferestrele întunecate, 
iar spiritele morţilor vegheau meterezele. 

- E mai bine să stau singur, zise Jon cu îndârjire. Ceilalţi 
se tem de Nălucă. 

- Băieți isteţi, făcu Lannister. Apoi schimbă subiectul. 

Umblă vorba că unchiul tău e plecat de prea mult timp. 

Jon îşi aminti dorinţa pe care i-o stârnise furia, viziunea 
lui Benjen Stark, zăcând mort în zăpadă, şi privi repede în 
altă parte. Piticul avea un mod de a simţi lucrurile şi Jon nu 
voia ca el să-i vadă vinovăția din ochi. 

- A spus că se va întoarce de onomastica mea, recunoscu 
el. Onomastica lui venise şi se dusese, neremarcată de 
nimeni, cu două săptămâni în urmă. Îl căutau pe Ser 
Waymar Royce, tatăl lui e stegarul Lordului Arryn. Unchiul 
Benjen spunea că s-ar putea să-l caute până 

la Turnul Umbrei. Asta-i sus, în munţi. 

- Am auzit că mulţi cercetaşi au dispărut în ultima vreme, 
spuse Lannister pe când urcau treptele spre sala de mese. 
Rânji şi deschise uşa. Poate că grumkinii sunt cam flămânzi 
anul ăsta. 

191 


Sala era imensă şi îngheţată din cauza curentului, cu tot 
cu focul care duduia în căminul imens. Ciorile îşi făcuseră 

cuib pe grinzile tavanului înalt. Jon le auzi croncăniturile 
pe când primea un castron cu tocană şi un colţ de pâine 
neagră. Green şi Broscoiul şi alţi câţiva erau aşezaţi pe 
banca cea mai apropiată de foc, râzând şi înjurându-se unii 
pe alţii cu vocile lor aspre. Jon îi privi o clipă, gânditor. Apoi 
alese un loc la capătul celălalt al sălii, la distanţă de ceilalţi 
comeseni. 

Tyrion Lannister se aşeză în faţa lui, mirosind suspicios 
tocana. 

- Orz, ceapă şi morcovi, mormăi el. Cineva ar trebui să le 
spună bucătarilor că nici gulia nu-i carne. 

- E tocană de berbec. Jon îşi scoase mănuşile şi-şi încălzi 
mâinile la aburii care se ridicau din castron. De la miros îi 
lăsa gura apă. 

- Snow! 

Jon cunoştea vocea lui Alliser Thorne, însă acum avea un 
ton ciudat, pe care nu-l mai auzise. Se întoarse. 

- Lordul Comandant vrea să te vadă. Acum. 

Pentru o clipă, lui Jon îi fu prea teamă ca să se ridice. De 
ce ar dori Lordul Comandant să-l vadă pe el? Au aflat ceva 
despre Benjen, se gândi el îngrijorat, era mort, viziunea lui 
se dovedise adevărată. 

- E vorba despre unchiul meu? izbucni el. S-a întors cu 
bine? 

- Lordul Comandant nu-i obişnuit să aştepte, fu replica lui 
Ser Alliser. lar eu nu sunt obişnuit să-mi aud ordinele 
discutate de bastarzi. 

Tyrion Lannister se smuci pe bancă şi se ridică. 

- Opreşte-te, Thorne. Îl sperii pe băiat. 

- Nu te băga în chestiuni care nu te privesc, Lannister. 

Nu aici e locul tău. 

- Totuşi, locul meu este la curte, spuse piticul zâmbind. 

Un singur cuvânt spus unde trebuie şi vei crăpa ca un 
bătrân înăcrit, înainte să mai pui mâna pe vreun băiat pe 


care să-l antrenezi. Acum spune-i lui Snow de ce vrea 
Bătrânul Urs să-l vadă. Ceva veşti despre unchiul său? 

- Nu, spuse Ser Alliser. Asta este cu totul şi cu totul altă 

chestiune. O pasăre a sosit azi-dimineaţă de la Winterfell, 
aducând un mesaj privitor la fratele lui. Se corectă: Fratele 
192 

lui vitreg. 

- Bran, icni Jon, ridicându-se în picioare. S-a întâmplat 
ceva cu Bran. 

Tyrion Lannister puse o mână pe braţul său. 

- Jon, spuse el. Îmi pare foarte rău. 

Jon de-abia dacă-l auzi. Dădu la o parte mâna lui 
Lannister şi traversă sala. Alerga când ajunsese la uşă. Fugi 
spre Fortăreaţa Comandantului, gonind prin zăpadă. După 

ce gărzile îl lăsară să treacă, urcă treptele câte două 

deodată. Când ajunse înaintea Lordului Comandant, 
cizmele sale erau ude, iar Jon avea ochii înroşiţi şi gâfâia. 

- Bran, zise el. Ce ştiţi de Bran? 

Jeor Mormont, Lordul Comandant al Rondului de Noapte, 
era un bătrân morocănos, cu un cap imens, pleşuv şi o barbă 
colilie, lăţoasă. Pe braţ ţinea un corb pe care-l hrănea cu 
boabe de porumb. 

- Mi s-a spus că ştii să citeşti. 

Se descotorosi de corb, iar acesta bătu din aripi şi zbură 

la fereastră, de unde îl urmări pe Mormont scoțând un sul 
de hârtie de la cingătoare şi întinzându-i-l lui Jon. 

Porumb, croncăni gros corbul. Porumb, porumb. 

Degetul lui Jon urmări conturul lupului străvechi de pe 
ceara albă a sigiliului rupt. Recunoscu scrisul lui Robb, însă 

literele păreau difuze şi şterse când încercă să le citească. 

Îşi dădu seama că plângea. Şi atunci, printre lacrimi, 
pricepu sensul cuvintelor şi-şi ridică privirile. 

- S-a trezit, spuse el. Zeii l-au trimis înapoi. 

- Ologit, zise Mormont. Îmi pare rău, băiete. Citeşte şi 
restul scrisorii. 


Privea spre cuvinte, însă ele nu mai contau. Nu mai conta 
nimic. Bran va trăi. 

- Fratele meu va trăi, îi spuse lui Mormont. 

Lordul Comandant clătină din cap, luă un pumn de 
porumb şi fluieră. Corbul zbură pe umărul său, ţipând: 
Trăieşte! Trăieşte! 

Jon alergă pe trepte cu un zâmbet pe faţă şi cu scrisoarea 
de la Robb în mână. 

- Fratele meu va trăi, le spuse gărzilor. 

Alergă înapoi în sala de mese, unde-l găsi pe Tyrion 


Lannister tocmai când sfârşea de mâncat. Îl apucă de 
subsuori, îl ridică în aer şi-l răsuci în cerc. 
193 


- Bran va trăi! strigă el. 

Lannister părea uluit. Jon îl puse jos şi-i împinse hârtia în 
mâini. 

- Uite, citeşte asta. 

Ceilalţi se apropiară, privindu-l curioşi. Jon îl observă pe 
Grenn la câţiva paşi distanţă. Pe una dintre mâini avea un 
bandaj gros, de lână. Părea neliniştit şi stingherit, dar nu 
ameninţător. Jon se duse la el. Grenn se trase înapoi şi ridică 
mâinile. 

- Stai departe de mine, bastardule. 

Jon îi zâmbi. 

- Îmi pare rău de încheietura ta. Şi Robb mi-a făcut, o 
dată, aceeaşi manevră, dar cu o sabie de lemn. Doare 
precum cele şapte iaduri, însă la tine a fost mult mai rău. 

Uite, dacă vrei, îţi pot arăta cum să te aperi de asta. 

Alliser Thorne îi auzise. 

- Lord Snow vrea acum să-mi ia locul, rânji el. Mi-ar ] fi 
mie mai uşor să învăţ un lup să facă jonglerii, decât ţie să-i 
antrenezi pe bizonii ăştia. 

- Accept rămăşagul, Ser Alliser, zise Jon. Mi-ar plăcea la 
nebunie să-l văd pe Nălucă făcând jonglerii. 

Apoi îl auzi pe Grenn icnind, şocat. Se aşternu liniştea. 


Tyrion Lannister hohoti. Trei dintre fraţii negri i se lăturară 
la masa de lângă el. Râsul se împrăştie de la bancă la bancă 
şi până şi bucătarii ajunseră să hohotească. 

Păsările se foiră pe grinzi şi, în cele din urmă, chiar şi 
Grenn începu să chicotească. 

Ser Alliser nu-şi mai lua ochii de la Jon. Pe când hohotele 
se rostogoleau în jurul său, chipul i se întunecă, iar mâna 
se strânse pumn. 

- Asta a fost o greşeală nefericită, Lord Snow, spuse el cu 
tonul muşcător al unui duşman. 

194 

EDDARD 

Eddard Stark trecu printre porţile înalte, de bronz, ale 
Fortăreţei Roşii obosit, flămând şi iritat. Era călare încă, 
visând la o baie îndelungată, la o friptură de pasăre şi un pat 
moale, când administratorul regelui îi spuse că Marele 
Maester Pycelle convocase o întrunire urgentă a consiliului 
mic. Era nevoie ca Mâna să o onoreze cu prezenţa ei când va 
considera cu putinţă, dar cât mai repede. 

- Îmi va fi cu putinţă mâine, se răsti Ned, descălecând. 

Administratorul făcu o plecăciune adâncă. 

- Le voi comunica tuturor consilierilor regretele 
dumneavoastră, stăpâne. 

- Nu, fir-ar! exclamă Ned. Nu am să ofensez consiliul chiar 
înainte de a se fi reunit. Am să merg acolo. Rogu-te, lasă-mă 
câteva momente să mă schimb în ceva mai prezentabil. 

- Da, stăpâne, zise administratorul. Vă punem la 
dispoziţie fostele încăperi ale Lordului Arryn, din Turnul 
Mâinii, dacă vă convine. Am să cer să vi se ducă lucrurile 
acolo. 

- Mulţumirile mele, zise Ned scoţându-şi mănuşile de 
călărie şi îndesându-le la centură. 

Restul suitei sale trecea printre porţi în urma lui. Ned îl 
văzu pe Vayon Poole, propriul său administrator, şi-l strigă. 

- Se pare că este urgentă nevoie de mine la consiliu. Ai 
grijă ca fiicele mele să-şi găsească încăperile pentru dormit 


şi spune-i lui Jory să le ţină acolo. Arya nu trebuie lăsată să 

umble aiurea. Poole se înclină. Ned se în-toarse spre 
administratorul regal. Căruţele mele sunt încă pe drum. Voi 
avea nevoie de haine potrivite. 

- Va fi plăcerea mea cea mare, spuse administratorul. 

Şi aşa Ned îşi făcu apariţia în încăperile consiliului obosit 
frânt şi îmbrăcat cu haine de împrumut, ca să găsească 

patru membri ai consiliului aşteptându-l. 

Încăperea era bogat mobilată. În loc de rogojini, podeaua 
era acoperită cu covoare Myrishiene, iar într-un colţ, pe un 
paravan pictat din Insulele Verii, se vedeau o sută de 
animale fabuloase, pictate în culori vii. Pereţii erau acoperiţi 
cu tapiserii din Norvos şi Qohor şi Lys, iar o pereche de 
sfincşi Valyrieni flancau uşa, ochii din granat 195 

lustruit arzând pe chipurile din marmură neagră. 

Consilierul de care lui Ned îi plăcea cel mai puţin, 
eunucul Varys, îl acostă în momentul în care îşi făcu apariţia. 

- Lord Stark, am fost îndurerat la auzul necazurilor 
dumneavoastră pe drumul regelui. Am vizitat cu toţii 
templul pentru a aprinde lumânări pentru Prinţul Jeffrey. 

Mă rog pentru însănătoşirea sa. 

Mâna lui lăsă urme de pudră pe mâneca lui Ned, iar el 
mirosea la fel de urât şi de dulceag precum florile de pe un 
mormânt. 

- Zeii voştri v-au auzit, răspunse Ned rece, dar politicos. 

Prinţul se înzdrăveneşte cu fiecare zi care trece. 

Se desprinse din îmbrăţişarea eunucului şi traversă 

încăperea spre locul unde stătea Lordul Renly, chiar lângă 

paravan, vorbind în şoaptă cu un bărbat care nu putea fi 
altul decât Degețel. Renly fusese un băiat de optsprezece 
ani când Robert îşi câştigase tronul, însă se făcuse un bărbat 
atât de asemănător cu fratele său, încât Ned era 
descumpănit. De fiecare dată când îl vedea, era ca şi cum 
anii dispăruseră şi-l avea în faţă pe Robert, imediat după 
victoria sa de la Trident. 
- Văd că aţi sosit cu bine, Lord Stark, spuse Renly. 


- Bine v-am găsit, răspunse Ned. Va trebui să mă iertaţi, 
dar uneori semănaţi leit cu fratele dumneavoastră, Robert. 

- O dublură nereuşită, spuse Renly dând din umeri. 

- Dar mult mai bine îmbrăcată, ciripi Degețel. Lord Renly 
cheltuie pe haine mai mult decât jumătate dintre doamnele 
de la curte. 

Era destul de adevărat. Lordul Renly era înveşmântat în 
catifele de un verde-închis, cu cerbi auriţi, ţesuţi pe pieptar. 
Un fald al capei din fir de aur îi atârna lejer pe umăr, prins cu 
o broşa din smarald. 

- Sunt şi păcate mai grave, zise Renly râzând. De 
exemplu, felul în care vă îmbrăcaţi dumneavoastră. 

Degețel ignoră ironia. Se uita la Ned cu un zâmbet 
aproape insolent pe buzele sale subţiri. 

- Sperasem să vă întâlnesc cu ani în urmă, Lord Stark. 

Nu mă îndoiesc că Lady Stark v-a pomenit de mine. 

- Da, răspunse Ned cu răceală în glas. Aroganţa vicleană 

a comentariului îl deranjase. Înţeleg că l-aţi cunoscut şi 
pe 196 

fratele meu, Brandon. 

Renly Baratheon râse. Varys îşi târşâi picioarele până la 
ei, să-i asculte. 

- Ba chiar prea bine, zise Degețel. Încă mai port semnul 
consideraţiei sale. V-a vorbit şi Brandon despre mine? 

- Adesea, cu o oarecare căldură, spuse Ned, sperând că 

asta va pune capăt conversaţiei. Nu mai avea răbdare j 
cu astfel de jocuri, cu acest duel al vorbelor. 

- Ar fi trebuit să mă gândesc că această căldură nu li se 
potriveşte unor Stark, făcu Degețel. Pe aici, prin sud, se 
spune că sunteţi toţi făcuţi din gheaţă şi că vă topiţi când 
treceţi de Gât. 

- Nu am nici o intenţie de a mă topi prea curând, Lord 
Baelish. Puteţi conta pe asta. Ned se duse la masa consiliului 
şi spuse: Maester Pycelle, nădăâjduiesc că sunteţi bine. 

Marele Maester zâmbi uşor din scaunul lui înalt, aşezat 
lângă piciorul mesei. 


- Destul de bine pentru un om cu anii mei, lordul meu; 
totuşi, mă tem că obosesc uşor. 

Fire fragile de păr alb mărgineau vârful pleşuv al frunţii 
sale, deasupra unei figuri blajine. Colierul lui de maester nu 
era o simplă salbă de metal, aşa cum avea Luwin, ci două 

rânduri de lănţuguri grele, unite într-un fel de zgardă 

masivă care-l acoperea de la gât până la piept. Verigile 
erau confecţionate din toate metalele cunoscute de om: fier 
negru şi aur roşu, cupru strălucitor şi plumb întunecat, oţel 
şi zinc şi argint albicios, aramă şi bronz şi platină. 

Granate şi ametiste şi perle negre ornau lucrătura din 
metal, iar ici-colo era câte un smarald sau rubin. 

- Poate că ar trebui să ne grăbim să începem, spuse 
Marele Maester, încrucişându-şi mâinile pe burdihanul său 
lat. Mă tem că voi adormi, dacă mai aşteptăm mult. 

- După cum voiţi. Scaunul regelui stătea gol la capătul 
mesei, iar cerbul încoronat, ţesut cu fir de aur, al Casei 
Baratheon, orna pernele. Ned ocupă scaunul de lângă el, în 
calitate de Mână a regelui. 

- Lorzii mei, spuse el, regret că v-am făcut să aşteptaţi. 

- Sunteţi Mâna Regelui, zise Varys. Vă slujim cu toată 

plăcerea, Lord Stark. 

În timp ce şi ceilalţi îşi ocupau scaunele desemnate, 197 

Eddard Stark avu impresia subită că locul său nu era aici, 
m încăperea asta, împreună cu aceşti oameni. Îşi aminti ce-i 
spusese Robert, în cripta de sub Winterfell. Sunt înconjurat 
de linguşitori şi smintiţi, insistase regele. Ned privi în lungul 
mesei de consiliu şi se întrebă care erau linguşitorii şi care 
smintiţii. Credea că ştie deja. 

- Nu suntem decât cinci, remarcă el. 

- Lord Stannis s-a dus la Piatra Dragonului, nu mult după 

ce regele a plecat în nord, spuse Varys, iar amabilul 
nostru Ser Barristan fără îndoială galopează alături de rege, 
în calitate de Lord Comandant al Gărzii Regale. 

- Poate că ar trebui să-i aşteptăm pe Ser Barristan şi pe 
rege să ni se alăture, sugeră Ned. 


Renly Baratheon izbucni în râs. 

- Dacă aşteptăm ca fratele meu să ne gratuleze cu 
augusta sa prezenţă, s-ar putea să aşteptăm mult şi bine. 

- Bunul nostru Rege Robert are multe griji, spuse Varys. 

Lasă în seama noastră treburile mărunte, pentru a-şi 
uşura povara. 

- Ce vrea să spună Lord Varys este că toate aceste 
chestiuni legate de finanţe, justiţie şi recolte îl plictisesc 
până la lacrimi pe fratele meu, spuse Lordul Renly, aşa că 

pică în sarcina noastră să guvernăm regatul. Ne mai 
trimite câte o poruncă, din când în când. Scoase din mânecă 
o hârtie rulată într-un sul foarte strâns şi o puse pe masă. 

Astăzi dimineaţă, mi-a poruncit să mă arunc pe cal şi să 
mă 

grăbesc să-i ies în întâmpinare şi să-i cer Marelui Maester 
Pycelle să convoace imediat acest consiliu. Are treburi 
urgente pentru noi. 

Degețel zâmbi şi-i întinse hărtia lui Ned. Purta sigiliul 
regal. Ned rupse ceara cu degetul mare şi netezi seri-soarea 
pentru a afla porunca urgentă a regelui, citind cuvintele cu o 
uimire crescândă. Oare nebuniile lui Robert nu se mai 
terminau? Şi în plus, să facă asta în numele său era ca sarea 
pe rană. 

- Zeii să aibă milă, înjură el. 

- Ce vrea Lord Eddard să spună, anunţă Lordul Renly, 
este că Maiestatea Sa ne instruieşte să organizăm un mare 
turnir în onoarea numirii sale drept Mână a Regelui. 

- Cu ce costuri? întrebă Degețel cu blândeţe. 

Ned citi răspunsul din scrisoare: 

198 

- Patruzeci de mii de dragoni din aur pentru campion, 
douăzeci de mii de dragoni pentru cel de pe locul doi, alţi 
douăzeci de mii pentru învingătorul în luptă şi alţi zece mii 
pentru victoriosul din concursul de tragere cu arcul. 

- Nouăzeci de mii de bani de aur, oftă Degețel. Şi nu 
trebuie să uităm de celelalte costuri. Robert va dori şi un 


ospăț pe măsură. Asta înseamnă bucătari, tâmplari, 
servitoare, cântăreţi, jongleri, saltimbanci... 

- Saltimbanci avem destui, zise Lord Renly. 

Marele Maester Pycelle privi spre Degețel şi întrebă: 

- Va suporta trezoreria toate cheltuielile? 

- Despre ce trezorerie vorbim? replică Degețel. Scutiţi-mă 
de neghiobii, Maester. Ştiţi la fel de bine ca mine că 

trezoreria-i goală de ani de zile. Va trebui să împrumut 
bani. Fără îndoială că Lannisterii ne vor ajuta. Până acum îi 
datorăm Lordului Tywin ceva peste trei milioane de dragoni, 
ce mai contează altă sută de mii? 

Ned era uluit. 

- Vreţi să spuneţi că datoria Coroanei este de tre 
milioane de bani de aur? 

- Coroana datorează mai mult de şase milioane de bani 
de aur, Lord Stark. Lannisterii sunt cei mai mari creditori, 
însă am împrumutat şi de la Lord Tyrell, de la Banca de Fier 
din Braavos şi de la mai multe carteluri de comerţ 

Tyroshiene. Pentru ultimele a trebuit să fac apel la 
Credinţă. Înaltul Septon se tocmeşte mai rău decât un 
negustor de peşte Dornishian. 

Ned era consternat. 

- Aerys Targaryen a lăsat o trezorerie care gemea de aur. 
Cum s-a putut întâmpla aşa ceva? 

Degețel dădu din umeri. 

- Maestrul trezorier găseşte banii. lar regele şi Mâna îi 
cheltuie. 

- Nu voi crede că Jon Arryn i-a permis lui Robert să 

aducă regatul la sapă de lemn, spuse Ned încins. 

Marele Maester Pycelle clătină din capul său mare şi 
pleşuv, iar lănţugul zornăi încet. 

- Lordul Arryn era un om prudent, însă mă tem că 

Maiestatea Sa nu ascultă întotdeauna de înţelepciunea 
consiliului. 

- Regescului meu frate îi plac turnirurile şi ospeţele, zise 
199 


Renly Baratheon, şi detestă ceea ce numeşte „număratul 
paralelor”. 

- Voi discuta cu Maiestatea Sa, rosti Ned. Acest turnir este 
o extravaganţă pe care domeniul nu şi-o poate permite. 

- Vorbiţi-i cât poftiţi, spuse Lord Renly, dar ar fi mai bine 
să facem deja planurile. 

- În altă zi, replică Ned, poate puţin cam prea cu asprime, 
deduse el din privirile celorlalţi. Va trebui să-şi amintească 
mereu că nu se mai află la Winterfell, unde numai regele era 
deasupra lui; aici, era doar ceva mai sus decât ceilalţi. 
lertaţi-mă, lorzii mei, adăugă el pe un ton mai blând. Sunt 
obosit. Propun să suspendăm şedinţa aici, şi să o reluăm 
când vom fi mai odihniţi. 

Fără a le cere consimţământul, se ridică brusc, făcu un 
semn cu capul şi o luă spre uşă. 

Afară, căruțele şi călăreţii continuau să intre pe porţile 
castelului, iar curtea era un talmeş-balmeş de noroi, cai şi 
bărbaţi care strigau. Regele nu sosise încă, i se spuse. De la 
pocinogul de la Trident, cei din Casa Stark călătoreau mult 
înaintea coloanei principale, preferând să se despartă 

de ceilalţi, de Lannisteri şi de tensiunea în creştere. 
Robert abia dacă fusese văzut; umbla vorba că se deplasa în 
uriaşa casă pe roţi, mai mult beat decât treaz. Dacă era aşa, 
s-ar putea să fie cu ore întregi în urmă, dar tot va sosi aici 
mult prea repede ca să fie pe placul lui Ned. Nu trebuise 
decât să privească spre faţa Sansei pentru a simţi furia 
răbufnind din nou în el. Ultimele două săptămâni de drum 
fuseseră mizerabile. Sansa dădea vina pe Arya şi spunea că 
ar fi trebuit ca Nymeria să fie cea moartă. lar Arya îşi 
pierduse cumpătul după ce aflase ce s-a întâmplat cu 
băiatul măcelarului. Sansa plângea în somn, Arya zăcea 
tăcută toată ziua, iar Eddard Stark visa la iadurile îngheţate, 
rezervate familiei Stark de Winterfell. 

Traversă curtea exterioară, trecu pe sub podul castelului 
între zidurile defensive din interior şi se îndreptă spre ceea 


ce credea el că era Turnul Mâinii, când Degețel apăru 
înaintea lui. 

- Ai luat-o în direcţie greşită, Stark. Vino cu mine. 

Ezitând, Ned îl urmă. Degețel îl conduse într-un turn, în 
jos pe trepte, printr-o curte mică şi părăginită şi de-a lungul 
200 

unui coridor pustiu, unde stăteau de strajă, lângă pereţi, 
armuri goale. Erau relicve Targaryene, oţel negru cu solzi de 
dragon incrustaţi pe coifuri, acum prăfuite şi uitate. 

- Nu acesta-i drumul spre încăperile mele, zise Ned. 

- Am spus eu că e? Te duc într-o tainiţă să-ţi tai beregata 
şi să-ţi îngrop hoitul în spatele unui zid, răspunse Degețel, 
cu o voce încărcată de sarcasm. Nu avem vreme de glume, 
Stark. Te aşteaptă nevastă-ta. 

- Ce joc mai e şi ăsta, Degețel? Catelyn este la Winterfell, 
la sute de leghe de aici. 

- Oh? Ochii verzi-cenuşii ai Degeţelului licăriră cu veselie. 
Atunci se pare că altcineva a reuşit o impostura uluitoare. 
Pentru ultima dată, desigur. Nu veni, am s-o păstrez pentru 
mine. 

Şi alergă în jos, pe trepte. Ned îl urmă circumspect, 
întrebându-se dacă ziua de azi se va mai sfârşi vreodată. 

Nu avea nici o aplecare pentru intrigi de felul acesta, dar 
începea să-şi dea seama că ele erau sarea şi piperul pentru 
un om ca Degețel. 

La capătul treptelor se afla o uşă grea, din lemn de stejar 
şi fier. Petyr Baelish ridică zăvorul şi-l pofti pe Ned. 

Ajunseră afară, sub lumina sănătoasă a asfinţitului, pe o 
ridicătură stâncoasă de deasupra râului. 

- Suntem în afara castelului, zise Ned. 

- Eşti greu de prostit, Stark, făcu Degețel cu un surâs 
afectat. A fost soarele sau cerul cel care ţi-a spus asta? 

Urmează-mă. În stâncă sunt tot felul de despicături. 

Încearcă să nu-ţi frângi gâtul căzând înăuntru. Catelyn n- 
ar pricepe asta niciodată. 


Vorbind, se aplecă de cealaltă parte a stâncii, coborând 
cu o agilitate de maimuţă. Ned studie o clipă suprafaţa 
stâncoasă a ridicăturii, apoi îl urmă, dar mult mai încet. 

Despicăturile erau, într-adevăr, acolo, aşa cum spusese 
Degețel, crevase puţin adânci, invizibile de jos, doar dacă 

ştiai unde să te uiţi. Râul era la o distanţă ameţitor de 
mare dedesubt. Ned îşi lipi faţa de stâncă şi încercă să nu se 
uite jos mai mult decât era necesar. 

Când, în cele din urmă, ajunse jos, pe o cărăruie îngustă 

şi noroioasă de pe malul râului, Degețel lenevea cu 
spatele sprijinit de o stâncă şi mânca un măr. Era obosit 
pană-n măduva oaselor. 

201 

- Îmbătrâneşti, Stark, eşti tot mai lent, zise el, aruncând 
nepăsător mărul în apele tumultuoase ale râului. Nu mai 
contează, restul drumului îl parcurgem călare. 

Avea doi cai pregătiţi. Ned încalecă şi o luă la trap în 
urma lui, pe cărăruie, până ce ajunseră în oraş. În cele din 
urmă, Baelish îşi struni calul în faţa unei clădiri dărăpănate, 
cu trei etaje, din lemn, cu ferestrele strălucind în lumina 
lămpilor. Sunetul muzicii şi al râsetelor plutea în aer, 
deasupra apei. Lângă uşă atârna o lampă ornamentală cu 
ulei, din sticlă roşie, agăţată de un lanţ greu. 

Ned descăleca furios. 

- Un bordel, spuse el şi-l apucă pe Degețel de umeri, 
întorcându-l cu faţa spre el. M-ai dus atâta amar de drum la 
un bordel. 

- Înăuntru-i nevastă-ta. 

Era ultima insultă. 

- Brandon a fost prea blând cu tine, spuse Ned izbindu-l 
de perete şi-i puse pumnalul sub bărbuţa ascuţită. 

- Stăpâne, nu, se auzi o voce grăbită. Spune adevărul. 

În spatele lui se auzi un zgomot de paşi. Ned se răsuci, cu 
pumnalul în mână, pe când un bărbat cu părul alb alergă 
spre ei. Era îmbrăcat într-o robă grosolană şi pielea lui moale 
de sub bărbie tresărea în ritmul paşilor. 


- Asta nu-i treaba ta, începu Ned. Apoi, dintr-odată, îl 
recunoscu. Lăsă pumnalul în jos, uluit. Ser Rodrik? 

Rodrik Cassel dădu din cap. 

- Doamna dumneavoastră vă aşteaptă sus. Ned nu mai 
pricepea nimic. 

- Catelyn se află cu adevărat aici? Asta nu-i vreo 
păcăleală ciudată de-a Degeţelului? 

- Ar fi fost grozav să fie aşa, Stark, spuse Degețel. la-te 
după mine şi încearcă să arăţi cu o idee mai libidinos şi mai 
puţin asemănător cu Mâna Regelui. N-ar servi la nimic dacă 

ai fi recunoscut. Poate că n-ar strica să pipăi vreo ţâţă, 
două, în trecere. 

Intrară, trecând printr-o sală comună aglomerată, unde o 
femeie grasă cânta balade deocheate în vreme ce fete 
drăguţe în robe de pânză şi mătase colorată se lipeau de 
iubiții lor sau li se legănau în poală. Nimeni nu-i acordă lui 
Ned nici o atenţie. Ser Rodrik aşteptă jos, în vreme ce 
Degețel îl conduse la etajul al treilea, de-a lungul unui 202 

coridor, şi deschise o uşă. 

Catelyn aştepta înăuntru. Ţipă când dădu cu ochii de el, 
alergă la el şi-l îmbrăţişa strâns. 

- Doamna mea, şopti Ned plin de uimire. 

- Oh, foarte bine, spuse Degețel închizând uşa. O 

recunoşti? 

- Mă temeam că nu vei mai sosi niciodată, domnul meu, 
şopti ea lipită de pieptul său. Petyr mi-a adus veştile. Mi-a 
spus de necazurile tale cu Arya şi cu tânărul prinţ. Ce fac 
fetele mele? 

- Amândouă bocesc şi sunt furioase, îi spuse el. Cat, nu 
înţeleg. Ce faci aici, la Debarcaderul Regelui? Ce s-a 
întâmplat? E vorba de Bran? Este... 

Mort era cuvântul care-i venise pe buze, dar nu-l putu 
rosti. 

- E vorba de Bran, dar nu este ce crezi tu, spuse Catelyn. 

Ned nu mai înţelegea nimic. 


- Atunci, ce-i? De ce te afli aici, dragostea mea? Ce-i locul 
asta? 

- Exact ceea ce pare, spuse Degețel, aşezându-se într-un 
scaun la fereastră. Un bordel. Te-ai putea gândi la alt loc mai 
potrivit unde s-o găseşti pe Catelyn Tully? Zâmbi. Din 
întâmplare, sunt proprietarul acestui loc deosebit, aşa că 

aranjamentele au fost lesne de făcut. Sunt cel mai doritor 
în a-i împiedica pe Lannisteri să afle că doamna Cat se află 

aici, la Debarcaderul Regelui. 

- De ce? întrebă Ned. Apoi văzu mâinile ei, modul 
neîndemânatic în care şi le ţinea, cicatricile roşii, rigiditatea 
ultimelor două degete. Te-ai rănit. Îi luă mâinile într-ale lui şi 
le întoarse. Zeilor! Astea-s tăieturi adânci... o lovitură de 
sabie sau... Ce s-a întâmplat, doamna mea? 

Catelyn scoase un pumnal de sub mantia ei şi i-l puse în 
mână. 

- Cu această armă a fost trimis cineva să-i taie gâtul lui 
Bran şi să-i verse sângele. 

Capul lui Ned zvâcni în sus. 

- Dar... cine... de ce ar... 

Ea-i puse degetul pe buze. 

- Lasă-mă să-ţi spun totul, dragostea mea. Va merge mai 
repede aşa. Ascultă. 

Aşa că ascultă, iar ea-i povesti totul, de la focul din 203 

turnul bibliotecii, până la Varys şi Degețel. lar când 
termină, Eddard Stark rămase zăpăcit lângă masă, cu 
pumnalul în mână. Lupul lui Bran îi salvase viaţa, se gândi el 
amorţit. Ce spusese Jon când găsiseră puii în zăpadă? 

Copiilor dumneavoastră le era scris să primească aceşti 
pui, stăpâne. lar el îl omorâse pe al Sansei, şi pentru ce? 

Era vinovăţie ceea ce simţea? Sau teamă? Dacă zeii le 
trimiseseră aceşti lupi, oare ce sminteală făcuse el? 

Dureros, Ned îşi îndreptă gândurile spre pumnal şi spre 
ceea ce semnifica el. 

- Pumnalul Pezevenghiului, repetă el. 


Nu avea nici un sens. Degetele sale se strânseră în jurul 
mânerului lustruit, din os de dragon, şi înfipse lama în masă, 
simțind cum muşcase din lemn. Rămase acolo, ca o sfidare. 
De ce să fi vrut Tyrion Lannister să-l vadă mort pe Bran? 
Băiatul nu i-a făcut niciodată nici un rău. 

- Voi, Stark, nu aveţi decât zăpadă între urechi? întrebă 

Degețel. Piticul n-ar fi acţionat niciodată de unul singur. 

Ned se ridică şi începu să meargă în sus şi-n jos prin 
cameră. 

- Dacă regina are un amestec în asta, ferească zeii... 

Chiar regele... Nu, nu pot să cred aşa ceva. Totuşi, când 
rosti aceste cuvinte, îşi aminti de dimineaţa îngheţată, între 
gorgane, şi de vorbele lui Robert când îi spusese de 
trimiterea unor asasini pe urmele prinţesei Targaryene. ŞI-I 
aminti pe bebeluşul lui Rhaegar, resturile însângerate ale 
capului său şi felul în care regele plecase, aşa cum plecase şi 
din sala de audienţe din Darry, nu cu mult timp în urmă. 

Încă o mai auzea pe Sansa rugându-l, aşa cum îl rugase, 
cândva, şi Lyanna. 

- Mai mult ca sigur că regele nu a ştiut, spuse Degețel. 

N-ar fi pentru prima dată. Bunul nostru Robert este un 
expert în a închide ochii la lucruri pe care nu vrea să le 
vadă. 

Ned nu avea ce să-i mai răspundă la asta. Faţa băiatului 
de măcelar pluti înaintea ochilor săi, despicată aproape în 
două; nici atunci, regele nu scosese nici un cuvânt. Îl durea 
capul. 

Degețel se aplecă alene peste masă şi smulse pumnalul 
din lemnul ei. 

- Acuzaţia este, oricum, cea de trădare. Acuză-l pe rege 
204 

şi vei dansa cu llyn Payne înainte să termini ce ai de 
spus. 

Regina... dacă poţi găsi o dovadă care să-l facă pe Robert 
să te asculte, poate... 

- Avem dovada, spuse Ned, avem pumnalul. 


- Ăsta? Degețel se juca nepăsător cu pumnalul. O bucată 

drăguță de oţel, dar are două tăişuri, domnul meu. Piticul, 
fără îndoială, va jura că fierul i-a fost furat sau l-a pierdut la 
Winterfell, şi cum trepăduşul lui e mort, cine să mai spună 

că minte? Împinse uşor pumnalul spre Ned. Sfatul meu 
este să-l aruncaţi în râu şi să uitaţi că a existat vreodată. 

Ned îl privi cu răceală. 

- Lord Baelish, eu sunt Stark de Winterfell. Fiul meu zace 
schilodit, poate că pe moarte. Ar fi murit, şi Catelyn 
împreună cu el, dacă n-ar fi existat un pui de lup găsit în 
zăpadă. Dacă chiar crezi că aş putea uita asta, eşti mai 
smintit decât atunci când ai ridicat sabia împotriva fratelui 
meu. 

- S-ar putea să fiu un smintit, Stark, dar sunt încă aici, în 
vreme ce fratele tău putrezeşte în mormântul lui îngheţat de 
vreo paisprezece ani. Dacă eşti aşa de doritor să 

putrezeşti lângă el, departe de mine ideea de a încerca să 

te fac să te răzgândeşti, dar mai degrabă n-aş vrea să fiu 
şi eu inclus în asta, nu, mulţumesc. 

- Ai fi ultimul om pe care l-aş include de bună voie în 
orice, Lord Baelish. 

- Mă răneşti de nu mai pot, făcu Degețel, punându-şi 
mâna pe inimă. În ceea ce mă priveşte pe mine, întotdeauna 
v-am considerat pe voi, familia Stark, nişte tipi obositori, 
însă Cat pare să se fi ataşat de tine, din motive pe care nu le 
pot înţelege. Voi încerca să te menţin în viaţă 

de dragul ei. O treabă de smintit, admit asta, însă 
nevestei tale nu i-aş putea refuza nimic. 

- l-am povestit lui Petyr despre bănuielile noastre privind 
moartea lui Jon Arryn, spuse Catelyn. A promis că te va ajuta 
să afli adevărul. 

Astea nu erau veşti care să-i cadă prea bine lui Eddard 
Stark, dar era cât se poate de adevărat că aveau nevoie de 
ajutor, iar Degețel îi fusese, cândva, ca un frate lui Catelyn. 

Nu ar fi fost pentru prima dată când Ned era obligat să 


împărtăşească o cauză comună cu un om pe care-l 
dispreţuia. 

205 

- Prea bine, spuse el, punând pumnalul la cingătoare. 

Vorbeai de Varys. Ştie şi eunucul de toate astea? 

- Nu de la mine, zise Catelyn. Nu te-ai însurat cu o 
proastă, Eddard Stark. Însă Varys are întotdeauna mijloace 
de a afla lucruri pe care nimeni nu le-ar putea şti. 

Stăpâneşte o artă ocultă, Ned, ţi-o jur. 

- Are spioni peste tot, asta se cunoaşte deja, spuse Ned 
indiferent. 

- Ba mai mult decât atât, insistă Catelyn. Ser Rodrik a 
discutat cu Ser Aron Santagar în cel mai mare secret, dar, 
cumva, Păianjenul a aflat de conversaţia lor. Mi-e teamă de 
omul ăla. 

Degețel zâmbi. 


- Lasă-l pe Lord Varys în grija mea, scumpă doamnă. 

Dacă-mi permiţi o mică obscenitate, şi unde s-ar potrivi 
una mai bine ca aici, l-aş strânge de boaşe. Îşi strânse 
degetele, zâmbind. Sau aş fi făcut-o dacă ar fi fost bărbat şi 
le-ar fi avut. Vezi, dacă se deschide colivia, păsărelele încep 
să cânte, iar lui Varys nu i-ar plăcea asta. Dacă aş fi în locul 
tău, m-ar îngrijora mai mult Lannisterii şi mai puţin eunucul. 

Ned nu avea nevoie de Degețel ca să ştie asta. Se gândea 
la ziua în care fusese găsită Arya, la expresia de pe chipul 
reginei când spusese: Avem un lup, atât de moale şi de 
încet. Se gândi la băiatul Mycah, la moartea subită a lui Jon 
Arryn şi la căderea lui Bran, la bătrânul smintit, Aerys 
Targaryan, murind pe podeaua sălii tronului cu sângele 
uscându-i-se pe lama unei săbii aurite. 

- Doamna mea, spuse el întorcându-se spre Catelyn, nu 
mai ai nimic de făcut aici. Vreau să te întorci imediat la 
Winterfell. Dacă a fost un asasin, ar mai putea fi şi alţii. 

Cine a ordonat uciderea lui Bran va afla cât de curând că 

băiatul trăieşte. 

- Sperasem să văd fetele, zise Catelyn. 

- Asta ar fi cea mai nefericită idee, interveni Degețel. 

Fortăreaţa Roşie este plină de ochi iscoditori, iar copiii 
vorbesc. 

- Are dreptate, dragostea mea, îi zise şi Ned. O 

îmbrăţişa. la-l pe Ser Rodrik şi plecaţi spre Winterfell. Voi 
avea eu grijă de fete. Du-te acasă la fiii noştri şi ai grijă de 
ei. 

206 

- Cum spui tu, stăpân al meu. Catelyn îşi întoarse faţa şi 
Ned o sărută. Degetele ei mutilate se agăţară de spatele lui 
cu 0 vigoare disperată, de parcă ar fi vrut să-l ţină pe veci la 
adăpostul îmbrăţişării sale. 

- Ar vrea domnul şi doamna să folosească o cameră de 
dormit? întrebă Degețel. Trebuie să te avertizez, Stark, de 
obicei aşa ceva costă aici. 

- Un moment singuri, asta-i tot ce vreau, zise Catelyn. 


- Foarte bine. Degețel plecă spre uşă. Numai să nu 
dureze. Deja ar trebui ca eu şi Mâna să revenim la castel 
înainte ca absenţa noastră să fie observată. 

Catelyn veni spre el şi-i luă mâinile într-ale ei. 

- N-am să uit ajutorul pe care ni l-ai oferit, Petyr. Când 
oamenii tăi au venit după mine, n-am ştiut dacă mă iau ca 
prieten sau duşman. Am descoperit că eşti ceva mai mult 
decât un prieten. Am regăsit un frate pe care-l crezusem 
pierdut. 

Petyr Baelish zâmbi. 

- Sunt îngrozitor de sentimental, scumpa mea doamnă. 

Mai bine să nu spunem nimănui. Mă străduiesc de ani de 
zile să-i conving pe cei de la curte că sunt pervers şi crud, şi 
aş detesta să văd cum toată munca mea la greu s-a dus pe 
apa sâmbetei. 

Ned nu credea nici un cuvânt din toate astea, însă se 
strădui să fie politicos când vorbi. 

- Ai şi recunoştinţa mea, Lord Baelish. 

- Oh, acum chiar că asta-i o pleaşcă, făcu Degețel ieşind. 

Când uşa se închise în urma lui, Ned se întoarse la soţia 
sa.- Când ajungi acasă, trimite vorbă lui Helman Tallhart şi 
Galbart Glover, sub sigiliul meu. Trebuie să ia o sută de 
arcaşi fiecare şi să fortifice Moat Cailin. Două sute de arcaşi 
hotărâți pot apăra Gâtul împotriva oricărei armate. 

Instruieşte-l pe Lord Manderly că trebuie să-şi întărească 
şi să repare toate lucrările de apărare de la Portul Alb şi să 

aibă grijă să fie bine întreţinute. Din acest moment, vreau 
ca Theon Greyjoy să fie bine păzit. Dacă începe un război, 
vom avea mare nevoie de flota tatălui său. 

- Război? 

Frica se oglindea clar pe chipul lui Catelyn. 

- Nu se va ajunge la asta, îi promise Ned, rugându-se să 

207 

fie adevărat. O luă din nou în braţe. Lannisterii sunt 
necruţători cu slăbiciunile, aşa cum a aflat şi Aerys 
Targaryen, spre nenorocirea sa, însă nu vor îndrăzni să 


atace nordul fără puterea domeniului în spatele lor, iar pe 
asta n-o vor avea. Trebuie să mă prefac în continuare, ca şi 
cum nu s-ar fi întâmplat nimic rău. Aminteşte-şi de ceam 
venit aici, dragostea mea. Dacă găsesc vreo dovadă că 

Lannisterii l-au ucis pe Jon Arryn... 

O simţi pe Catelyn tremurând în braţele sale. Mâinile ei 
rănite se agăţară de el. 

- Dacă este aşa, atunci ce se va întâmpla, dragostea 
mea? 

Ned ştia că aceasta era partea cea mai periculoasă. 

- Dreptatea o face regele, îi spuse el. Când voi afla 
adevărul, va trebui să merg la Robert. şi să mă rog ca el să 

fie bărbatul care cred eu că e, termină el în gând, și nu 
bărbatul care mă tem că a devenit. 

208 

TYRION 

- Sunteţi sigur că trebuie să ne părăsiţi atât de curând? îl 
întrebă Lordul Comandant. 

- Mai mult ca sigur, Lord Mormont, răspunse Tyrion. 

Fratele meu, Jaime, se va întreba ce s-a întâmplat cu 
mine. 

S-ar putea să ajungă la concluzia că m-aţi convins să mă 

îmbrac în negru. 

- Dacă aş putea! Mormont apucă un cleşte de crab şi-l 
zdrobi în pumn. Bătrân, Lordul Comandant era încă 

puternic ca un urs. Eşti un om viclean, Tyrion. Avem 
nevoie de astfel de oameni la Zid. 

Tyrion rânji. 

- Atunci am să răscolesc cele Şapte Regate în căutarea 
piticilor şi am să vi-i trimit pe toţi, Lord Mormont. 

Izbucniră în râs, iar lordul sorbi carnea de pe piciorul de 
crab şi se întinse după altul. Crabii sosiseră de la Rondul de 
Est chiar în dimineaţa aceea, în butoaie cu zăpadă, şi erau 
foarte suculenţi. 

Ser Alliser Thorne era singurul om de la masă care nu lăsă 
să-i scape nici măcar o umbră de zâmbet. 


- Lannister îşi bate joc de noi. 

- Numai de tine, Ser Alliser, spuse Tyrion. 

De data asta, râsul comesenilor avu o undă de 
nervozitate. Ochii negri ai lui Thorne se fixară cu ură 

asupra lui Tyrion. 

- Ai o limbă cam ascuţită pentru cineva care este doar 
jumătate de om. Poate că noi doi ar trebui să ieşim împreună 
în curte. 

- De ce? făcu Tyrion. Crabii sunt aici. 

Remarca smulse şi mai multe hohote de la ceilalţi. Ser 
Alliser se ridică cu gura strânsă. 

- Vino şi glumeşte cu un fier în mâini. 

Tyrion se uită sugestiv spre mâna sa dreaptă. 

- Daria te uită, chiar amurn fier în mână, Ser Alliser, deşi 
pare să fie o furculiţă pentru crabi. Să ne duelâăm? 

Se ridică în scaun şi începu să-l împungă pe Thorne în 
piept cu furculiţa. Hohotele de râs umplură încăperea din 
turn. Bucăţi de crab căzură din gura Lordului Comandant 
când începu să tuşească şi să se înece. Chiar şi corbul său se 
alătură, croncăânind zgomotos de la fereastră: Due!/! 

209 

Duel! Duel! 

Ser Alliser ieşi din încăpere atât de repede, de parcă ar fi 
avut un pumnal înfipt în dos. Mormont încă se chinuia să-şi 
tragă răsuflarea. Tyrion îl bătu pe spate. 

- Învingătorul ia totul, strigă el. Cer să mi se dea porţia de 
crabi a lui Thorne. 

În cele din urmă, Lordul Comandant îşi reveni. 

- Sunteţi un răutăcios să-l provocaţi astfel pe Ser Alliser, 
îl muştrului el. 

Tyrion se aşeză şi sorbi o înghiţitură de vin. 

- Când un om îşi pictează o ţintă pe piept, trebuie să se 
aştepte ca, mai devreme sau mai târziu, cineva să lanseze o 
săgeată spre el. Am văzut morţi cu mai mult umor decât 
acest Ser Alliser al vostru. 


- Nu-i chiar aşa, obiectă Lordul Administrator, Bowen 
Marsh, un bărbat rotofei şi roşu la faţă precum o rodie. Ar 
trebui să auziţi numele caraghioase pe care le dă băieţilor 
pe care-i antrenează. 

Tyrion auzise şi el câteva din numele acelea caraghioase. 

- Pun rămăşag că şi băieţii au câteva nume pentru el, 
spuse el. Ştergeţi-vă gheaţa de pe ochi, bunii mei domni. 

Ser Alliser Thorne ar trebui să curețe grajdurile, nu să 
facă 

instrucţie cu tinerii voştri războinici. 

- Rondul nu duce lipsă de băieţi de grajd, mormăi Lordul 
Mormont. Se pare că numai din ăştia ne trimit mai nou. 

Grăjdari şi hoţi de buzunare, violatori. Ser Alliser este 
cavaler consacrat, unul dintre puţinii care a îmbrăcat 
hainele negre de când sunt eu Lord Comandant. A luptat cu 
curaj la Debarcaderul Regelui. 

- De cealaltă parte, comentă amar Ser Jaremy Rykker. 

Ştiu asta, am fost acolo, pe metereze, chiar lângă el. 
Tywin Lannister ne-a oferit o alternativă excelentă. Ori ne 
îmbrăcăm în negru, ori ne înfige capetele în sulițe, până la 
lăsarea serii. Nu intenţionez să te ofensez, Tyrion. 

- Nu m-ai ofensat, Ser Jaremy. Tatălui meu îi plac foarte 
mult capetele înfipte în ţepuşe, în special ale celor care l-au 
supărat într-un fel sau altul. lar cu un chip atât de nobil ca al 
dumitale, fără îndoială că te şi vedea decorând zidul 
oraşului. Deasupra Porții Regelui. Cred că ai fi arătat izbitor 
acolo, sus. 

210 

- Mulţumesc, răspunse Ser Jaremy cu un zâmbet 
sardonic. 

Lordul Comandant îşi drese glasul. 

- Uneori mă tem că Ser Alliser are dreptate, Tyrion. 

Dumneata îţi baţi joc de noi şi de scopul nostru nobil. 

Tyrion dădu din umeri. 

- Cu toţii avem nevoie să fim persiflaţi din când în când, 
Lord Mormont; cel puţin aşa ne luăm în serios, încă puţin 


vin, vă rog. 

Îşi înălţă cupa. Pe când Rykker i-o umplea dintr-a lui, 
Bowen Marsh spuse: 

- Aveţi o sete grozavă pentru un om atât de mic. 

- Oh, cred că Lord Tyrion este destul de mare, zise 
Maester Aemon de la capătul mesei. Vorbea blajin, însă 

ofiţerii superiori ai Rondului de Noapte tăcură cu toţii, să 

audă mai bine ce avea de spus acest bătrân. Cred că-i un 
gigant venit între noi, aici, la capătul lumii. 

Tyrion răspunse cu blândeţe: 

- Mi s-a spus într-o mulţime de feluri, lordul meu, dar 
gigant mai rar. 

- Totuşi, reluă Maester Aemon pe când ochii săi opaci, 
albicioşi ca laptele, se fixară pe faţa lui Tyrion, cred că este 
adevărat. 

Dintr-odată, Tyrion Lannister se pomeni fără replică. Nu 
putu decât să-şi încline capul politicos şi să spună: 

- Sunteţi prea amabil, Maester Aemon. 

Orbul zâmbi. Era un om mărunţel, zbâărcit şi pleşuv, strivit 
de greutatea colierului său de maester, vechi de o sută şi 
ceva de ani. 

- Mi s-a spus în toate felurile, lordul meu, însă rareori 
amabil. 

De astă dată, chiar Tyrion dădu tonul la râs. 

Mult mai târziu, când ocupaţia foarte serioasă a 
mâncatului se sfârşi şi ceilalţi plecară, Mormont îi oferi lui 
Tyrion un scaun lângă foc şi o cupă de băutură încălzită şi 
picantă, atât de tare, încât îi dădură lacrimile. 

- Drumul regelui poate fi periculos până aici, atât de 
departe în nord, îi spuse Lordul Comandant în timp ce 
sorbeau din băutură. 

- Cu mine sunt Jyck şi Morrec, răspunse Tyrion, iar Yoren 
pleacă din nou spre sud. 

211 

- Yoren este singur. Rondul îţi va oferi o escortă până la 
Winterfell, anunţă Mormont pe un ton care nu admitea 


replică. Trei oameni sunt suficienţi. 

- Dacă insistaţi, lordul meu, făcu Tyrion. L-aţi putea 
trimite pe tânărul Snow. Ar fi încântat de ocazia de a-şi 
revedea fraţii. 

Mormont se încruntă. 

- Snow? Oh, bastardul Stark. Nu cred. Cei tineri trebuie să 
uite de viaţa lăsată în urmă, de fraţi şi mame şi tot. O 

vizită acasă nu va face decât să-i răscolească nişte 
simţăminte care cel mai bine ar fi să fie lăsate în pace. 

Cunosc lucrurile astea. Propriile mele neamuri... sora 
mea, Maege, conduce Insula Ursului acum, de când cu 
dezonoarea fiului meu. Am nepoate pe care nu le-am văzut 
niciodată. Mai luă o înghiţitură. În afară de asta, Jon Snow e 
doar un flăcău. Vei avea trei oameni puternici care să te 
păzească. 

- Sunt mişcat de preocuparea dumneavoastră, Lord 
Mormont. Băutura tare îl ameţise pe Tyrion, dar fără să-l 
îmbete atât de mult încât să nu-şi dea seama că Bătrânul 
Urs voia ceva de la el. Nădăjduiesc să vă pot răsplăti 
amabilitatea. 

- Poţi, spuse brusc Mormont. Sora ta stă de-a dreapta 
regelui. Fratele tău este un mare cavaler, iar tatăl tău este 
cel mai puternic lord din toate cele Şapte Regate. Discută 

cu ei despre noi. Spune-le de trebuinţele noastre de aici. 
Ai văzut şi singur, domnul meu. Rondul de Noapte e pe 
ducă. 

Forţa noastră este acum de mai puţin de o mie de 
oameni. 

Aici sunt şase sute, două sute în Turnul Umbrei, şi chiar 
mai puţini la Rondul de Est, iar combatanți sunt nici o treime 
din toţi aceştia. Zidul are o lungime de sute de leghe. 
Gândeşte-te la asta. Dacă se produce vreun atac, am numai 
trei oameni care să acopere fiecare kilometru de Zid. 

- Trei şi un sfert, zise Tyrion cu un căscat. Mormont abia 
dacă-l auzi. Bătrânul îşi încălzea mâinile la foc. 


- L-am trimis pe Benjen Stark să-l caute pe fiul lui Yohn 
Royce, dispărut la prima sa ieşire. Băiatul Royce era la fel de 
crud precum iarba de vară, dar a insistat să-l onorez cu 
propria sa comandă, spunând că era de datoria sa în calitate 
de cavaler. N-am vrut să-l jignesc pe taică-său, aşa 212 

că i-am făcut pe voie. L-am trimis cu doi oameni pe care-i 
consideram la fel de buni ca oricare din Rond. Ce smintit 
sunt. 

Smintit! fu şi corbul de acord. Tyrion ridică privirile. 

Pasărea se uita în jos, la el, cu ochii aceia negri ca nişte 
mărgele, ciufulindu-şi aripile. Smintit! croncăni corbul din 
nou. N-avea nici o îndoială că bătrânul Mormont n-ar fi luat-o 
uşor dacă ar fi sugrumat creatura. Ce păcat! 

Lordul Comandant nu lua în seamă pasărea cicălitoare. 

- Gared era aproape la fel de bătrân ca mine şi se afla de 
mai mult timp pe Zid, continuă el. Cu toate astea, se pare că 
a renunţat la jurământ şi a fugit. Nu aş fi crezut niciodată 
aşa ceva, însă Lord Eddard mi-a trimis de la Winterfell capul 
lui. Despre Royce nu se mai ştie nimic. Un dezertor şi doi 
oameni pierduţi, iar acum s-adus şi Benjen Stark. Oftă 
adânc. Pe cine să trimit acum să-l caute pe e/? 

Peste doi ani voi avea şaptezeci. Sunt prea bătrân şi prea 
obosit pentru povara pe care o port»dar dacă o pun jos, cine 
o ridică? Alliser Thorne? Bowen Marsh? Ar trebui să fiu la fel 
de orb ca Maester Aemon ca să nu văd ce suntei. 

Rondul de Noapte a devenit o armată de băieţi 
morocănoşi şi bătrâni obosiţi. În afară de cei care au fost la 
masa mea, în seara asta, mai sunt, poate, încă vreo douăzeci 
care ştiu să citească, şi chiar mai puţini cei care pot gândi, 
sau planifica, sau conduce. Cândva, Rondul îşi petrecea 
verile construind, iar fiecare Lord Comandant ridica Zidul 
mai sus decât îl găsise. Acum tot ce putem face este să 
rămânem în viaţă. 

Nimerise într-o fundătură, îşi dădu Tyrion seama. Se 
simţea uşor jenat pentru bătrân. Lordul Mormont îşi 


petrecuse o bună parte din viaţă la Zid şi trebuia să creadă 
că 

toţi acei ani avuseseră un sens. 

- Promit, regele va auzi despre necesităţile voastre, spuse 
el pe un ton grav, şi voi vorbi cu tatăl meu şi fratele meu, 
Jaime. 

Şi avea să o facă. Tyrion Lannister îşi ţinea întotdeauna 
cuvântul. Lăsă restul nerostit însă; că regele Robert nu-l va 
lua în seamă, că Lordul Tywin îl va întreba dacă nu cumva şi- 
a pierdut minţile şi că Jaime nu va face decât să râdă. 

- Eşti tânăr, Tyrion, spuse Mormont. Câte ierni ai văzut? 

Dădu din umeri. 

213 

- Opt, nouă. Nu-mi amintesc prea bine. 

- Şi toate scurte. 

- Aşa cum spuneţi, domnul meu. Se născuse în miezul 
iernii, una îngrozitoare, crudă, care - aşa cum zisese cineva 

- durase aproape trei ani, însă cele mai timpurii amintiri 
ale lui Tyrion erau despre primăvară. 

- Când eram copil, se spunea că o vară lungă anunţă 

întotdeauna venirea unei ierni lungi. Această vară a durat 
nouă ani, Tyrion, iar al zecelea vine cât de curând. 

Gândeşte-te la asta. 

- Când eram eu copil, răspunse Tyrion, dădaca mi-a spus, 
într-o zi, că dacă oamenii ar fi buni, zeii ar dărui lumii o vară 
fără sfârşit. Poate că am fost noi mai buni decât credem, iar 
Vara cea Mare se apropie, în sfârşit. 

Rânji. Pe Lordul Comandant nu păru să-l amuze asta. 

- Nu eşti suficient de smintit ca să crezi aşa ceva, domnul 
meu. Deja zilele devin tot mai scurte. Nu poate fi nici o 
greşeală, Aemon are scrisorile de la Citadelă, descoperiri 
potrivite cu ale lui. Sfârşitul verii se apropie de noi. Mormont 
se întinse şi-l apucă pe Tyrion strâns de braţ. 

Trebuie să-i faci să înţeleagă. Îţi spun eu, domnul meu, se 
apropie bezna. Prin păduri sunt tot felul de sălbăticiuni, lupi 
străvechi şi mamuţi şi urşi de zăpadă de mărimea unor 


bizoni, iar în visele mele mi s-au arătat şi lucruri mai 
întunecate. 

- În visele dumneavoastră, repetă Tyrion, gândindu-se cât 
de mult voia să bea ceva tare. 

Mormont nu pricepu aluziile din vocea sa. 

- Pescarii de pe lângă Lannisport dau adesea cu ochii de 
şerpi de mare. Denys Mallister scrie că oamenii de la munte 
se duc în sud, strecurându-se pe lângă Turnul Umbrei într-un 
număr mult mai mare ca înainte. Fug, domnul meu... dar fug 
de cine? Lord Mormont se duse la fereastră şi se uită în 
noapte. Astea-s ciolane bătrâne, Lannister, dar n-au simţit 
niciodată un frig ca ăsta. Spune-i regelui ce-ţi zic eu, te 
implor. Vine iarna şi, când s-o lăsa Noaptea cea Lungă, 
numai Rondul de Noapte va sta între regat şi bezna care 
vine dinspre nord. Zeii să ne ajute dacă 

nu suntem pregătiţi. 

- Să mă ajute zeii pe mine dacă nu dorm puţin noaptea 
asta. Yoren vrea să plece în zori. Tyrion se ridică în 214 

picioare, somnoros din cauza vinului şi obosit de moarte. 

Vă mulţumesc pentru toate cele pe care mi le-aţi oferit, 
Lord Mormont. 

- Spune-le, Tyrion. Spune-le şi fă-i să creadă. Astea sunt 
singurele mulţumiri de care am nevoie. Fluieră şi corbul 
zbură spre el şi i se aşeză pe umăr. Mormont zâmbi şi-i dădu 
păsării nişte porumb din buzunar, în vreme ce Tyrion ieşi. 

Afară era un frig tăios. Înfofolit în blănurile sale groase, 
Tyrion Lannister îşi puse mănuşile şi făcu un semn către 
bietele santinele îngheţate care făceau de gardă lângă 

Fortăreaţa Comandantului. O luă prin curte spre propriile 
sale încăperi din Turnul Regelui, mergând pe cât de repede îl 
puteau duce picioarele. Petice de zăpadă scârţâiau sub paşii 
lui, când ghetele sfărâmau crusta formată noaptea, iar 
respiraţia lui se ridica în aer ca o flamură. Îşi strânse palmele 
sub braţ şi merse mai repede, rugându-se ca Morrec să-şi fi 
amintit să-i încălzească patul cu cărămizi fierbinţi, scoase 
din foc. 


În spatele Turnului Regelui, Zidul sclipea sub lumina lunii, 
imens şi misterios. Tyrion se opri o clipă şi privi în sus, spre 
el. Picioarele-l dureau de frig şi efort. Dintr-odată, îl năpădi o 
nebunie ciudată, o dorinţă de a privi încă o dată 

spre capătul lumii. Ar fi ultima lui şansă, se gândi; mâine 
va pleca spre sud şi nu-şi putea imagina de ce ar mai vrut să 

revină în această dezolare îngheţată. Turnul Regelui era 
chiar în faţa lui, cu promisiunea unui pat cald şi moale, dar 
Tyrion se pomeni trecând de el, spre palisada vastă a 
Zidului. O scară de lemn urca spre partea de sud, ancorată 

cu grinzi uriaşe, nefasonate, cufundate adânc în gheaţă. 

Scara se înălța în zigzag, cătându-şi calea sus la fel de 
strâmbă ca un fulger. Fraţii în negru îl asiguraseră că era 
mult mai solidă decât părea, picioarele îl dureau prea tare ca 
să poată măcar contempla o ascensiune. În loc de asta, se 
duse spre cuşca de fier de lângă puț, se caţără înăuntru şi 
trase tare de frânghia clopotului, de trei ori, scurt. 

Aşteptarea i se păru o eternitate stând acolo, după 

gratii, cu Zidul în spate. Suficient de mult încât să 
înceapă 

să se întrebe de ce făcea asta. Tocmai se hotărâse să 

renunţe la ideea lui subită şi să plece la culcare, când 
cuşca se smuci şi începu să urce. 

215 

La început, se deplasă încet în sus, cu smucituri, apoi 
începu să urce mult mai lin. Pământul se îndepărta sub el, 
cuşca se legăna, iar Tyrion îşi încolăci braţele în jurul barelor 
de fier. Putea simţi prin mănuşi răceala metalului. 

Morrec făcuse focul în camera lui, observă el aprobator, 
însă turnul Lordului Comandant era în întuneric. Bătrânul 
Urs avea mai multă minte decât el, se părea. 

Apoi ajunse deasupra turnurilor, urcând tot mai mult. 

Castelul Negru era sub el, întins în lumina lunii. Puteai 
vedea cât era de pustiu şi gol de aici, de sus; fortărețe fără 

ferestre, ziduri surpate, curţi pline de piatră sfărâmată. 


Mult mai departe, putea vedea luminile Oraşului Cârtiţei, 
micul sătuc aflat la jumătate de leghe spre sud, pe drumul 
regelui, iar ici şi colo lumina lunii strălucea pe apa râurilor 
îngheţate care coborau din înălţimea muntelui pentru a 
traversa câmpiile. Restul lumii era o pustietate întunecată 

de dealuri măturate de vânturi şi câmpii pietroase, 
acoperite parţial de zăpadă. 

În cele din urmă, în spatele lui se auzi o voce groasă. 

- Pe cele şapte iaduri, e piticul! 

Cuşca se zgudui oprindu-se şi rămase atârnată, 
balansându-se încet înainte şi înapoi, în scârţâitul frânghiei. 

- Adu-l aici, fir-ar să fie. Se auziră un mormăit şi un 
geamăt prelung de lemn, când cuşca alunecă într-o parte şi 
Zidul ajunse dedesubt. Tyrion aşteptă până ce legănarea 
încetă, apoi împinse uşa cuştii şi sări pe gheaţă. O siluetă 

masivă, în negru, se aplecă pe un vinci, în vreme ceoa 
doua ţinea cuşca. Feţele celor doi erau înfăşurate în fulare 
de lână şi numai ochii li se mişcau. 

- Ce vrei în acest ceas de noapte? întrebă cel de la vinci. 

- O ultimă privire. 

Bărbaţii schimbară câteva ocheade. 

- Uită-te cât pofteşti, glăsui celălalt. Ai însă grijă să nu 
cazi, micuţule. Bătrânul Urs ne-ar pune pielea-n băț. O 

cabină mică, de lemn, se ridica sub scripetele uriaş, iar 
Tyrion văzu lucirea mată a unui cazan şi simţi un val de 
căldură când bărbaţii deschiseră uşa cabinei şi intrară. lar el 
rămase singur. 

Sus era un frig muşcător, iar vântul îi răscolea hainele ca 
o iubită nerăbdătoare. Culmea Zidului era mai lată decât era 
mare parte din drumul regelui, aşa că Tyrion nu se 216 

temea de o cădere, deşi solul era mai alunecos decât îi 
plăcea lui. Fraţii împrăştiaseră piatră măcinată pe căile de 
acces, însă greutatea nenumăraţilor paşi măcina Zidul de 
dedesubt, aşa că gheaţa părea să se ridice la marginea 
cărării, înghiţind-o, până ce calea devenea iar curată, şi 
trebuia împrăştiată piatră din nou. 


Totuşi, nu era ceva peste puterile lui Tyrion. 

Privi departe, spre est şi vest, la Zidul care se întindea 
înaintea lui, un drum vast, alb, fără început şi fără sfârşit, cu 
un abis întunecos de o parte şi de alta. Spre vest, se hotărî el 
fără nici un motiv special şi începu să meargă în direcţia 
aceea, urmând cărarea cea mai apropiată de marginea din 
nord, acolo unde pietrişul părea cel mai proaspăt. 

Obrajii săi dezgoliţi erau rumeni de frig, iar picioarele 
protestau tot mai zgomotos cu fiecare pas, însă Tyrion le 
ignoră. Vântul se învolbura în jurul său, pietrişul scrâşnea 
sub tălpi, iar înainte, panglica albă urma linia dealurilor, 
ridicându-se tot mai mult, până ce dispărea dincolo de 
orizontul vestic. Trecu de o catapultă masivă, mai înaltă 

decât zidurile oricărui oraş, cu baza adânc înfiptă în Zid. 

Braţul de lansare fusese demontat pentru reparaţii şi apoi 
uitat; zăcea acolo, ca o jucărie stricată, pe jumătate îngropat 
în gheaţă. 

De cealaltă parte a catapultei o voce înăbuşită strigă: 

- Cine-i acolo? Stai! 

Tyrion se opri. 

- Dacă rămân pe loc prea mult, am să îngheţ, Jon, spuse 
el când o siluetă decolorată şi neclară se apropie, tăcută, 
adulmecându-i blănurile. Salut, Nălucă. 

Jon Snow se apropie. Părea mai înalt şi mai greu în 
straturile lui de blană şi piele, cu gluga mantiei trasă peste 
faţă. 

- Lannister, făcu el trăgând de fular, pentru a-şi dezgoli 
gura. Asta-i ultimul loc în care m-aş fi aşteptat să te văd. 

Ducea o suliță grea, cu vârf de fier, mai lungă decât el, şi 
o sabie la şold, într-o teacă de piele. Pe piept îi sclipea un 
corn negru, de luptă, legat în argint. 

- Acesta-i şi ultimul loc în care m-aş fi aşteptat să fiu 
văzut, recunoscu Tyrion. Am căzut victima unui capriciu de- 
al meu. Dacă-l ating pe Nălucă, nu-mi smulge braţul? 

217 

- Nu cât sunt eu aici, promise Jon. 


Tyrion scarpină lupul alb în dosul urechilor. Ochii roşii îl 
urmăreau impasibili. Animalul crescuse cât să-i ajungă 

până la piept. Tyrion avu simţământul întunecat că peste 
încă un an se va uita de suslael. 

- Ce faci tu aici în noaptea asta? întrebă el. În afară de 
faptul că-ţi îngheaţă bărbăţia... 

- Mi-a venit rândul la garda de noapte, spuse Jon. Din 
nou. Ser Alliser a aranjat, cu bunăvoința lui deosebită, să 

beneficiez de o atenţie specială din partea 
comandantului gărzii. Par să creadă că, dacă mă ţin treaz 
jumătate de noapte, am să adorm în timpul instrucției de 
dimineaţă. 

Până acum i-am cam dezamăgit. 

Tyrion rânji. 

- lar Nălucă n-a învăţat încă să facă jonglerii? 

- Nu, răspunse Jon zâmbind, însă Grenn a rezistat singur 
în faţa lui Halder în dimineaţa asta, iar Pyp nu-şi mai scapă 

sabia atât de des pe cât o făcea înainte. 

- Pyp? 

- Pypar este numele lui adevărat. Băiatul pipernicit, cu 
urechi mari. M-a văzut cum îl antrenam pe Grenn şi mi-a 
cerut să-l ajut. Thorne nici măcar nu i-a arătat vreodată 

cum se ţine corect sabia. Se întoarse şi privi spre nord. 
Am de păzit un kilometru de Zid. Vrei să mergi cu mine? 

- Dacă o faci încet, spuse Tyrion. 

- Comandantul de gardă îmi tot spune că trebuie să 

merg, ca să nu-mi îngheţe sângele, dar nu mi-a spus 
niciodată cât de repede să merg. 

O luară din loc, cu Nălucă păşind pe lângă Jon ca o umbră 
albă. 

- Plec mâine, spuse Tyrion. 

- Ştiu. 

Jon părea ciudat de întristat. 

- Am intenţia să mă opresc la Winterfell, pe drumul spre 
sud. Dacă ai vreun mesaj pe care ai vrea să-l transmit... 


- Spune-i lui Robb că am de gând să ajung comandantul 
Rondului de Noapte şi să-i păzesc pe toţi, aşa că n-are decât 
să se apuce de broderii împreună cu fetele şi să-i ceară lui 
Mikken să-i transforme sabia în potcoave. 

- Fratele tău e mai înalt decât mine, spuse Tyrion râzând. 
Refuz să predau mesaje care mi-ar putea aduce 218 

moartea. 

- Rickon va întreba când mă întorc acasă. Încearcă să-i 
explici unde sunt, dacă poţi. Spune-i că poate să-mi 
folosească toate lucrurile cât sunt plecat, o să-i placă asta. 

Oamenii îi ceruseră o mulţime de favoruri astăzi, se gândi 
Tyrion Lannister. 

- Ştii, poţi să spui toate astea într-o scrisoare. 

- Rickon nu ştie să citească încă. Bran... Se opri dintr- 
odată. Nu ştiu ce mesaj să-i trimit lui Bran. Ajută-l, Tyrion. 

- Ce ajutor i-aş putea da eu? Nu sunt maester, să-i uşurez 
durerea. Nu cunosc vrăji care să-i dea picioarele înapoi. 

- Mie mi-ai dat ajutor, atunci când am avut nevoie, spuse 
Jon Snow. 

- Nu ţi-am dat nimic, răspunse Tyrion. Cuvinte. 

- Atunci, dăruieşte-i cuvintele tale şi lui Bran. 

- Îi ceri unui amărât să-l înveţe pe un olog cum să 

danseze, făcu Tyrion. Indiferent cât ar fi de sinceră lecţia, 
rezultatul promite să fie mai degrabă grotesc. Totuşi, ştiu 
cum este să-ţi iubeşti fratele, Jon Snow. Am să-i dau lui Bran 
orice ajutor îmi va sta în putere. 

- Îţi mulţumesc, Lord Lannister. Îşi scoase mănuşa şi-i 
întinse mâna dezgolită. Prietene! 

Tyrion îşi dădu seama că e ciudat de înduioşat. 

- Majoritatea rudelor mele sunt bastarzi, zise el cu un 
zâmbet şmecheresc, însă tu eşti primul pe care-l consider 
prieten. 

Îşi scoase şi el mănuşa, trăgând de ea cu dinţii, şi-i 
strânse mâna lui Jon - piele lipită de piele. Strânsoarea 
băiatului era fermă şi puternică. După ce-şi puse din nou 
mănuşa, Jon Snow se întoarse brusc şi o luă spre parapetul 


îngheţat dinspre nord. Dincolo de el, Zidul dispărea dintr- 
odată, dincolo de el erau numai beznă şi sălbăticie. Tyrion îl 
urmă şi, unul lângă altul, se aplecară peste marginea lumii. 

Rondul de Noapte permisese pădurii să se apropie la 
jumătate de kilometru de partea dinspre nord a Zidului. 

Pâlcurile de conifere, arborii sequoia şi stejarii din 
mijlocul pădurii, care crescuseră odată acolo, fuseseră tăiaţi 
cu veacuri în urmă, pentru a crea o suprafaţă de teren 
deschis prin care nici un duşman nu ar mai fi putut spera să 
se 219 

strecoare nevăzut. Tyrion auzise că prin alte părţi ale 
Zidului, între fortărețe, pădurea revenise târându-se până 

acolo decenii la rând, că existau locuri unde brazii veşnic 
verzi-cenuşii şi copacii inimii, cu albul lor tern, prinseseră 

rădăcini chiar la umbra Zidului, însă Castelul Negru avea 
un apetit prodigios pentru lemne de foc, aşa că aici pădurea 
era încă ţinută la respect de securile fraţilor în negru. 

Totuşi, nu era niciodată la distanţă prea mare. De aici, de 
sus, Tyrion o putea vedea, copacii întunecaţi înălţânduse 
dincolo de întinderea terenului deschis ca un al doilea zid 
construit în paralel cu primul, un zid de întuneric. Puţine 
securi fuseseră răsucite prin aceea pădure întunecoasă, 
unde nici măcar lumina lunii nu mai pătrundea prin 
încâlceala veche de rădăcini, spini şi crengi apucătoare. 

Acolo copacii creşteau uriaşi, iar cercetaşii spuseseră că 

păreau să zămislească şi nu cunoşteau omul. Nu era de 
mirare că în Rondul de Noapte era numită pădurea bântuită. 

Stând acolo şi privind în bezna netulburată de focuri 
arzând, în vântul care bătea şi cu frigul care-i pătrunse-se în 
măruntaie ca o suliță, Tyrion Lannister aproape că simţi că ar 
fi putut crede în poveştile despre Ceilalţi, duşmanul din 
noapte. Glumele sale despre grumkini şi snarci nu mai 
aveau nici un haz. 

- Unchiul meu e acolo, spuse Jon Snow încet, sprijinindu- 
se în suliță şi privind în beznă. În prima noapte când m-au 


trimis aici mă gândeam că unchiul Benjen seva întoarce 
chiar atunci, că îl voi vedea primul şi voi sufla din corn. Însă 

n-a mai venit niciodată. Nici în noaptea aceea şi nici în 
altele. 

- Dă-i timp, spuse Tyrion. 

Departe, spre nord, un lup începu să urle. Un altul 
răspunse chemării, apoi altul. Nălucă îşi înălţă capul şi 
ascultă. 

- Dacă nu se mai întoarce, promise Jon, Nălucă va pleca 
şi-l va găsi. 

Îşi puse mâna pe capul lupului străvechi. 

- Te cred, zise Tyrion, dar în mintea lui adăugă: Și cine va 
pleca să te caute pe tine? Se înfiora. 

220 

ARYA 

Tatăl ei avea, din nou, de furcă în consiliu. Arya putuse 
citi asta pe faţa lui când venise la masă, întârziind ca de 
obicei, aşa cum făcea destul de des. Primul fel, o supă 

dulceagă şi groasă, fusese deja servit când Ned Stark 
intră 

în Sala Mică. Îi spuneau aşa pentru a o deosebi de Sala 
Mare, unde regele putea ospăta chiar şi o mie de oameni, 
însă aceasta era o încăpere lungă, cu tavanul înalt şi boltit, 
şi cu un spaţiu pentru două sute de oameni la mesele puse 
pe căpriori. 

- Lordul meu, spuse Jory când intră tatăl ei. Se ridică în 
picioare, iar odată cu el se ridicară şi restul gărzilor. Fiecare 
om purta o mantie nouă, din lână grea, cenuşie, cu margine 
din satin alb. Câte o mână din argint strângea faldurile 
fiecărei mantii şi-l desemna pe purtătorul ei drept unul 
dintre oamenii din garda Mâinii. Erau numai cincizeci, aşa că 
majoritatea băncilor erau libere. 

- Şedeţi, spuse Eddard Stark. Văd că aţi început fără 

mine. Mă bucură să ştiu că mai sunt încă oameni cu 
minte aici, în acest oraş. 

Le făcu semn să-şi reia masa. Servitorii începură să 


aducă platouri cu coaste prăjite în usturoi şi ierburi. 

- Prin curte se vorbeşte că vom avea un turnir, lordul 
meu, spuse Jory reaşezându-se. Se spune că vor veni 
cavaleri de pretutindeni să ia parte la întreceri şi să 

benchetuiască în onoarea numirii dumneavoastră ca 
Mână 

a Regelui. 

Arya putea vedea că tatăl ei nu era prea încântat de asta. 

- Dar se mai spune şi că acesta este ultimul lucru din 
lume pe care mi l-aş fi dorit? 

Ochii Sansei se căscară cât farfuriile. 

- Un tumir, oftă ea. Era aşezată între Septa Mordane şi 
Jeyne Poole, cât de departe de Arya putuse fără a-şi atrage 
reproşurile tatălui ei. Mi se va permite să vin, tată? 

- Îmi cunoşti sentimentele, Sansa. Se pare că trebuie să 

pun la cale distracţiile lui Robert şi, de dragul lui, să mă 

prefac că sunt onorat. Asta nu înseamnă însă că trebuie 
să 

le supun şi pe fiicele mele acestei sminteli. 

- Oh, te rog, spuse Sansa. Vreau să văd. 

221 

Septa Mordane interveni: 

- Prinţesa Myrcella va fi şi ea acolo, lordul meu, iar ea 
este mai mică decât Lady Sansa. Este de aşteptat ca toate 
doamnele de la curte să asiste la un asemenea eveniment, 
iar turnirul este în onoarea dumneavoastră, aşa că ar părea 
ciudat dacă familia dumneavoastră nu ar lua parte. 

Eddard părea îndurerat. 

- Cred că aşa este. Prea bine, voi aranja un loc pentru 
tine, Sansa. O văzu apoi şi pe Arya şi adăugă: Pentru 
amândouă. 

- Nu-mi pasă de turnirul ăla idiot, spuse Arya. 

Ştia că Prinţul Jeffrey va fi şi el acolo şi-l ura. Sansa îşi 
ridică privirile. 

- Va fi un eveniment sp/endid. Nu ţi se va simţi lipsa. Pe 
faţa tatălui lor scapără furia. 


- Ajunge, Sansa! încă una ca asta şi mă voi răzgândi. M- 
am săturat de moarte de acest război pe care-l duceţi între 
voi. Sunteţi surori. Şi mă aştept să vă purtaţi ca nişte surori, 
s-a înţeles? 

Sansa îşi muşcă buza şi dădu din cap. Arya îşi plecă 

privirile pentru a se holba mohorâtă în farfuria ei. Simţea 
usturimea lacrimilor adunate în ochi. Şi-i şterse furioasă, 
hotărâtă să nu plângă. Singurul sunet care se mai auzea era 
zăngănitul cuţitelor şi al furculiţelor. 

- Vă rog să mă iertaţi, spuse tatăl ei comesenilor. Cred că 
nu prea am poftă de mâncare în seara asta. 

leşi din sală. După ce plecă, Sansa şuşoti agitată spre 
Jeyne Poole. La capătul mesei, Jory izbucni în râs la auzul 
unei glume, iar Hullen începu să discute despre cai. 

- Armăsarul tău de luptă s-ar putea să nu fie tocmai bun 
pentru turnir. Nu-i acelaşi lucru, ba chiar deloc. 

Ceilalţi mai auziseră asta înainte; Desmond, Jacks şi fiul 
lui Hullen, Harwin, îl făcură toţi deodată să tacă, iar Porter 
mai ceru vin. 

Nimeni nu vorbea cu Arya. Ei nu-i păsa. Îi plăcea mai mult 
aşa. Ar fi preferat să mănânce singură, în camera ei de 
dormit, dacă ar fi lăsat-o. Uneori o lăsau, când tatăl ei 
trebuia să cineze cu regele sau cu vreun lord, ori cu trimişi 
veniţi de cine ştie unde. În restul timpului, mâncau în sera 
lui, doar el şi Sansa. Atunci se întâmpla ca Aryei să-i fie cel 
mai dor de fraţii ei. Ar fi vrut să-l tachineze pe Bran şi să se 
222 

joace cu micul Rickon şi să-l facă pe Robb să zâmbească. 

Ar fi vrut ca Jon să-i ciufulească părul şi să-i spună 

„surioară” şi să termine propoziţiile împreună cu ea. Însă 

toţi erau plecaţi. Nu-i mai rămăsese nimeni, în afară de 
Sansa, iar Sansa nici măcar nu-i vorbea decât dacă i-o cerea 
tatăl lor. 

La Winterfell, mâncau în Sala Mare de multe ori. Tatăl ei 
obişnuia să spună că un lord trebuia să ia masa împreună 

cu oamenii săi, dacă voia să-i păstreze. 


- Să-i cunoşti pe cei care te urmează, îl auzise o dată 

spunându-i lui Robb, şi să-i laşi să te cunoască. Nu le cere 
oamenilor tăi să moară pentru un străin. 

La Winterfell, el păstra întotdeauna un loc în plus la masa 
lui, iar în fiecare zi un alt om era invitat să i se ală- 

ture. Într-o seară putea fi Vayon Poole, iar discuţiile erau 
despre bani, prăvăliile de pâine şi servitori. Data următoare 
putea fi Mikken, iar tatăl ei îl asculta vorbind despre armuri 
şi săbii şi despre cum ar trebui să fie o forjă, sau despre 
modul cel mai potrivit de a căli oţelul. În altă zi putea fi 
Hullen, cu discuţiile sale interminabile despre cai, sau 
Septonul Chavyle, de la bibliotecă, ori Jory sau Ser Rodrik, ba 
chiar şi Bătrâna Nan, cu poveştile ei. 

Aryei nu-i plăcuse nimic mai mult decât să stea la masa 
tatălui ei şi să-i asculte. Îi plăcuse să-i asculte şi pe bărbaţii 
de pe bănci; călăreţii liberi, cavalerii curtenitori şi tineri 
nobili înfipţi, maeştrii de arme grizonanţi. Obişnuia să 

arunce cu bulgări de zăpadă spre ei şi să-i ajute să fure 
plăcinte din bucătărie. Soţiile lor îi dădeau pesmeţi, iar ea 
inventa nume pentru copiii lor şi se juca de-a monştrii-şi- 
fecioarele şi ascunde-comoara, sau de-a vino-în-castelul- 
meu. Tom Grasul îi spunea „Arya Plimbăreaţa”, pentru că 

zicea că aşa era ea întotdeauna. Asta-i plăcea mult mai 
mult decât „Arya Cap de Cal”. 

Numai că asta fusese la Winterfell, la celălalt capăt al 
lumii, iar acum totul se schimbase. Acum era pentru prima 
dată când cinau împreună cu oamenii de când sosiseră la 
Debarcaderul Regelui. Arya ura asta. Acum ura până >i 
sunetul glasurilor lor, felul în care râdeau şi spuneau 
poveşti. Îi fuseseră prieteni, se simţise în siguranţă cu ei, 
însă acum ştia că asta fusese o amăgire. O lăsaseră pe 
regină să o omoare pe Lady şi pe urmă Câinele îl găsise pe 
223 

Mycah. Jeyne Poole îi povestise Aryei că-l tăiaseră în 
atâtea bucăţi încât i-l duseseră măcelarului acasă într-un 
sac, iar prima dată bietul om crezuse că tăiaseră un porc. ŞI 


nimeni nu ridicase vocea şi nu scosese sabia, nimeni nu 
făcuse nimic, nici măcar Harwin, care vorbise întotdeauna 
atât de curajos, sau Alyn, care urma să fie făcut cavaler, şi 
nici Jory, comandantul gărzii. Nici măcar tatăl său. 

- Era prietenul meu, şopti Arya spre farfuria ei, atât de 
încet încât să n-o poată auzi nimeni. 

Coastele rămăseseră acolo, neatinse, se răciseră deja, iar 
un strat subţire de grăsime se iţea de sub ele pe farfurie. 
Arya le privi şi simţi cum îi vine rău. Se ridică de la masă. 

- Rogu-te, unde crezi că te duci, tânără domniţă? întrebă 

Septa Mordane. 

- Nu mi-e foame. Arya găsi că era o adevărată caznă să- 

şi mai amintească şi de politeţe. Aş putea fi scuzată, vă 

rog? recită ea băţoasă. 

- Nu poţi, spuse septa. Abia dacă te-ai atins de mâncare. 

Vei lua loc la masă şi-ţi vei curăța farfuria. 

- Curăţ-o tulînainte s-o fi putut opri cineva, Arya ţâşni 
spre uşă, 

În hohotele de râs ale bărbaţilor, iar Septa Mordane o 
strigă cu glas tare, vocea ei ridicându-se tot mai mult. Tom 
Grasul era la postul lui, păzind uşa de la Turnul Mâinii. Clipi 
nedumerit când o văzu alergând spre el şi auzi strigătele 
septei. 

-  Uşurel, micuţo, stai blând, începu el să spună, 
întinzându-se spre ea, însă Arya îi trecu printre picioare şi 
alergă în sus pe treptele în spirală ale turnului, tropăind pe 
piatră, în vreme ce Tom Grasul pufnea şi gâfâia în urma ei. 

Camera ei de dormit era singurul loc în care-i plăcea din 
tot Debarcaderul Regelui, iar ceea ce-i plăcea cel mai mult la 
ea era uşa, o bucată zdravănă de stejar întunecat, , întărită 
cu fâşii de fier negru. Când trântea uşa şi cobora zăvorul 
greu, nimeni nu mai putea intra în camera ei, nici Septa 
Mordane, nici Tom Grasul, Sansa, Jory sau Câinele, nimeni! O 
trânti şi acum. 

Când zăvorul fu pus, Arya se simţi, în sfârşit, suficient de 
la adăpost ca să înceapă să plângă. Se duse la scaunul de 


lângă geam şi se aşeză smiorcăindu-se, urându-i pe toţi, 224 

dar pe ea însăşi mai mult decât pe oricine. Nu era decât 
greşeala ei pentru tot ce se întâmplase rău. Sansa spusese 
asta, la fel şi Jeyrie. 

Tom Grasul bătea în uşa ei. 

- Arya, fetiţo, ce-i cu tine? strigă el. Eşti acolo? 

- NU! răspunse ea. 

Bătăile încetară. O clipă mai tărziu, îl auzi plecând. Tom 
Grasul era întotdeauna uşor de prostit. 

Arya se duse spre cufărul de la piciorul patului. 

Îngenunche şi deschise capacul, începând să-şi scoată 

hainele cu amândouă mâinile, apucând mormane de 
mătăsuri şi satin, catifele şi lână, aruncându-le pe toate pe 
podea. Era acolo, la fundul cufărului, unde o ascunsese. 

Arya o ridică aproape cu blândeţe şi scoase sabia din 
teaca ei.Ac. 

Se gândi din nou la Mycah şi ochii i se umplură de 
lacrimi. Greşeala ei, greşeala ei, greşeala ei. Dacă nu i-ar fi 
cerut să se joace cu săbiile cu ea... 

Se auziră noi bătăi în uşă, mai tare decât înainte. 

- Arya Stark, deschide imediat uşa, mă auzi? 

Arya se răsuci pe călcâie, ţinând Acul în mâini. 

- Ar fi mai bine să nu intri aici, avertiză ea şi tăie aerul cu 
sălbăticie. 

- Mâna va afla asta! ţipă Septa Mordane. 

- Nu-mi pasă, urlă Arya. Pleacă! 

- Vei plăti pentru această insolență, domniţă, îți promit 
asta. 

Arya ascultă la uşă până ce auzi paşii tot mai îndepărtați 
ai septei. 

Se întoarse la fereastră, cu Acul în mâini, şi privi spre 
curtea de dedesubt. Dacă ar putea să se caţere la fel ca 
Bran, se gândi ea, ar ieşi pe geam şi apoi ar lua-o în jos, pe 
turn, şi ar fugi din acest loc îngrozitor, departe de Sansa şi 
de Septa Mordane, departe de Prinţul Jeffrey, departe de 
toţi. Ar fura nişte mâncare din bucătărie, ar lua Acul şi 


cizmele ei bune şi o mantie călduroasă. Ar putea-o găsi pe 
Nymeria în pădurile sălbatice de lângă Trident şi, împreună, 
s-ar întoarce la Winterfell, ori ar fugi la Jon, pe Zid. Se trezi 
dorindu-şi ca Jon să fie cu ea acum. Atunci, poate că nu s-ar 
mai simţi atât de singură. 

225 

O bătaie uşoară în uşa din spatele ei o făcu să se întoarcă 
de la fereastră şi de la visele ei de evadare. 

- Arya, se auzi vocea tatălui ei, deschide uşa. Trebuie să 

discutăm. 

Arya traversă încăperea şi ridică zăvorul. Tatăl ei era 
singur şi părea mai mult trist decât supărat. Asta o făcu să 

se simtă şi mai rău. 

- Pot să intru? Arya dădu din cap, apoi îşi cobori privirile, 
ruşinată. Eddard închise uşa. A cui e sabia asta? 

- A mea. 

Aproape că uitase că avea Acul în mâini. 

- Dă-mi-o! 

Arya îşi dădu sabia în silă, întrebându-se dacă o va mai 
ţine vreodată în mâini. Tatăl ei o răsuci spre lumină, 
examinând ambele feţe ale lamei. îi încercă vârful cu 
degetul mare. 

- O sabie de brigand, spuse el. Totuşi, mie mi se pare că 

recunosc marca celui care a făcut-o. Este o sabie de-a lui 
Mikken. 

Arya nu-l putea minţi. Îşi lăsă ochi în jos. Lordul Eddard 
oftă. 

- Fata mea de nouă ani este înarmată de propriul meu 
fierar, iar eu nu am habar de nimic. E de aşteptat ca Mâna 
Regelui să conducă cele Şapte Regate, însă se pare că nu-i 
în stare să-şi conducă nici propria sa familie. Cum se face că 
ai ajuns să ai o sabie, Arya? De unde o ai? 

Arya îşi muşcă buza, dar nu spuse nimic. Nu l-ar da de gol 
pe Jon nici măcar pentru tatăl lor. După o vreme, bărbatul 
spuse: 


- Nu cred că asta contează cu adevărat. Privi grav spre 
sabia din mâinile sale. Asta nu este o jucărie pentru copii, 
cel puţin nu pentru o fată. Ce ar spune Septa Mordane dacă 
ar şti că te joci cu sabia? 

- Nu mă jucam, replică Arya. O urăsc pe Septa Mordane. 

- Ajunge! Glasul tatălui ei era dur şi aspru. Septa nu-şi 
face decât datoria, deşi numai zeii ştiu cât i-au dat de lucru 
bietei femei. Mama ta şi cu mine i-am atribuit misiunea 
imposibilă de a te transforma într-o doamnă. 

- Nu vreau să fiu o doamnă! izbucni Arya. 

- Ar trebui să rup jucăria asta de genunchi acum, şi să 

pun capăt prostiei ăsteia. 

226 

- Acul nu se va rupe, spuse Arya sfidătoare, însă glasul ei 
o trăda. 

- Are un nume, aşa-i? Ah, Arya! Ai o sălbăticie în tine, 
copilă! Sânge de lup, spunea tatăl meu. Lyanna avea şi ea 
ceva din el, iar fratele meu, Brandon, chiar mai mult. Pe 
amândoi i-a trimis de timpuriu în mormânt. ' 

Arya simţi tristeţea din vocea lui; nu vorbea prea des 
despre tatăl său ori despre fratele şi sora lui, care muriseră 

înainte de a se fi născut ea. 

- Lyanna ar fi avut o sabie, dacă tatăl meu ar fi permis 
asta. Îmi aminteşti de ea, uneori. Chiar şi semeni cu ea. 

- Lyanna era frumoasă, îngăimă Arya uluită. Toată 

lumea spune asta. 

- Era frumoasă, întări Eddard Stark, şi plină de hotărâre şi 
a murit înainte de vreme. Ridică sabia, ţinând-o între ei. 

Arya, ce te gândeai să faci cu acest... Ac? Pe cine sperai 
să 

străpungi? Pe sora ta? Pe Septa Mordane? Ştii măcar ceva 
despre lupta cu sabia? 

Ea nu se putu gândi decât la lecţia pe care i-o dăduse Jon. 

- Împunge-i cu capătul ascuţit, răspunse ea. 

Tatăl pufni în râs. 

- Asta este esenţa luptei, cred eu. 


Arya voia cu disperare să-i explice, să-l facă să priceapă. 

- Încercam să învăţ, însă... Ochii i se umplură de lacrimi. 

l-am cerut lui Mycah să mă antreneze. Durerea o copleşi 
dintr-odată. l-am cerut, plânse ea. A fost greşeala mea, eu 
am fost... 

Dintr-odată, braţele tatălui ei o cuprinseră. O strânse cu 
blândeţe, iar ea se întoarse spre el şi plânse la pieptul lui. 

- Nu, scumpa mea, murmură el. Plângi pentru prietenul 
tău, dar nu te mai învinovâăţi singură. Nu tu l-ai omorât pe 
băiatul măcelarului. Crima asta a căzut pe umerii Câinelui şi 
ai femeii crude pe care o slujeşte. 

- Îi urăsc, mărturisi Arya cu faţa roşie, smiorcăindu-se. 

Pe Câine şi pe regină şi pe Prinţul Jeffrey. Îi urăsc pe toţi. 

Jeffrey a mințit, nu s-a întâmplat aşa cum a povestit el. Şi 
pe Sansa o urăsc. Ea ştia, însă a minţit ca să-i placă lui 
Jeffrey. 

- Cu toţii minţim, spuse tatăl ei, sau chiar îţi închipui că 

am crezut că Nymeria a fugit? 

227 

Arya se înroşi vinovată. 

- Jory mi-a promis că nu va spune. 

- Jory şi-a ţinut cuvântul, replică tatăl ei zâmbind. Sunt 
lucruri care nu mai trebuie să mi se spună. Chiar şi un orb ar 
fi putut vedea că lupul nu a plecat de bună voie de lângă 

tine. 

- A trebuit să aruncăm cu pietre, spuse ea deznădăjduită. 
l-am spus eu să fugă, să plece pentru că nu o mai voiam. 
Erau şi alţi lupi cu care se putea juca, i-am auzit urlând, iar 
Jory spunea că pădurea e plină de vânat, aşa că avea 
căprioare de răpus. Numai că tot venea după 

noi şi, în cele din urmă, a trebuit să aruncăm cu pietre. 
Am lovit-o de două ori. A mărâit, s-a uitat la mine şi m-am 
simţit atât de vinovată, dar aşa a fost mai bine, nu? Regina 
ar fi pus s-o omoare. 

- Aşa a fost mai bine, spuse tatăl ei. Şi chiar minciuna n-a 
fost... lipsită de un scop nobil. 


Pusese Acul jos când se dusese la Arya s-o îmbrăţişeze. 

Acum ridică din nou sabia şi se apropie de fereastră, unde 
rămase o clipă privind prin curte. Când se întoarse, avea o 
expresie meditativă. Se aşeză pe scaunul de lângă 

fereastră, cu Acul în poala sa. 

- Arya, stai jos. Trebuie să încerc să-ţi explic nişte lucruri. 

Ea se aşeză neliniştită la marginea patului. 

- Eşti prea mică să fi împovărată cu grijile mele, îi spuse 
el, dar eşti şi o Stark de Winterfell. Ştii dictonul nostru. 

- Vine iarna, şopti Arya. 

- Adevăratele vremuri grele, barbare, spuse tatăl ei. Le- 
am luat gustul la Trident, copilă, şi atunci când a căzut Bran. 
Tu te-ai născut într-o vară îndelungată, scumpa mea, nu ai 
ştiut niciodată nimic altceva, dar acum iarna vine cu 
adevărat. Aminteşte-ţi de blazonul Casei noastre, Arya. 

- Lupul străvechi, spuse ea, cu gândul la Nymeria. 

Îşi trase din nou genunchii la piept, brusc înfricoşată. 

- Lasă-mă să-ţi spun câte ceva despre lupi, copilă. Când 
vine ninsoarea şi vânturile bat albite de zăpadă, lupul 
singuratic moare, însă haita supravieţuieşte. Vara este 
timpul pentru încăierări, însă iarna trebuie să ne protejăm 
unul pe celălalt, să ne ţinem de cald unul altuia, să ne 
dăruim puterea. Aşa că, dacă tot trebuie să urăşti, urăşte-i 
228 

numai pe cei care ne pot face cu adevărat rău. Septa 
Mordane este o femeie bună, iar Sansa... Sansa este sora ta. 
Poate că vă deosebiți ca luna de soare, însă acelaşi sânge 
curge prin venele voastre. Ai nevoie de ea, tot aşa cum şi ea 
are nevoie de tine... lar eu am nevoie de voi două, zeii să-mi 
ajute. 

Părea atât de obosit, încât Arya se întrista. 

- N-o urăsc pe Sansa, îi spuse ea. Nu serios. Era numai pe 
jumătate adevărat. 

- Nu vreau să te înspăimânt, însă nici să te mint. Am 
venit într-un loc sinistru şi periculos, copilă. Aici nu este ca 
la Winterfell. Avem duşmani care ne vor răul. Nu ne putem 


lupta, deci, unii cu alţii. Această voinţă a ta, fuga, toate 
cuvintele mânioase, nesupunerea... toate astea au fost doar 
nişte copilării de vară. Aici şi acum, cu iarna pe cale să vină 
în curând, este altceva. Este timpul să te maturizezi. 

- Mă voi maturiza, promise Arya. Nu-l iubise niciodată 

atât de mult pe cât simţea acum. Pot să fiu puternică. Pot 
să fiu la fel de puternică precum Robb. 

EI îi întinse Acul, cu mânerul în faţă. 

- Poftim. 

Ea privi sabia cu mirare în ochi. O clipă, îi fu frică să o 
atingă, temându-se că dacă s-ar fi întins după ea, i-ar fi luată 
din nou, însă tatăl ei spuse: 

- la-o, e ata, iar ea o înşfacă pe dată. 

- Pot s-o păstrez? Cu adevărat? 

- Cu adevărat. El îi zâmbi. Dacă nu mă uit la tine, nu am 
nici o îndoială că, peste două săptămâni, am să găsesc 
luceafărul ascuns sub perna ta. Încearcă să nu o împungi pe 
sora ta, indiferent cât de tare te provoacă. 

- N-am s-o împung, promit. 

Arya strânse tare Acul la piept, iar tatăl ei plecă. 

În dimineaţa următoare, îşi ceru scuze de la Septa 
Mordane şi o rugă s-o ierte. 

Septa se uită la ea bănuitoare, dar tatăl ei dădu din cap. 

Trei zile mai târziu, pe la amiază, administratorul tatălui 
ei, Vayon Poole, o trimise pe Arya în Sala Mică. Mesele de pe 
căpriori fuseseră demontate, iar băncile, lipite de pereţi. 

Sala părea pustie, asta până ce auzi o voce familiară: 

- Ai întârziat, băiete. Un bărbat mărunt, cu capul pleşuv 
229 

şi nasul mare, coroiat, ieşi din umbră, ţinând o pereche de 
săbii subţiri, din lemn. Mâine să fii aici chiar la amiază. 

Avea un accent, o pronunție tipică Oraşelor Libere, poate 
Braavos, sau Myr. 

- Tu cine eşti? întrebă Arya. 

- Sunt maestrul tău de dans. Îi aruncă una dintre săbiile 
de lemn. Ea se repezi, dar rată şi o auzi căzând pe podea. 


Mâine ai s-o prinzi. Acum ridic-o. 

Nu era doar un băț, ci o adevărată sabie de lemn, cu 
mâner şi gardă şi capăt sculptat. Arya o ridică şi o strânse cu 
emoție în ambele mâini, ţinând-o ridicată în faţa sa. Era mai 
grea decât părea, mult mai grea decât Acul. 

Bărbatul pleşuv scoase un sunet de dezaprobare. 

- Nu aşa se ţine, băiete. Asta nu este o sabie mare, care 
necesită ambele mâini pentru a putea fi rotită. Vei ţine sabia 
cu o singură mână. 

- E prea grea, făcu Arya. 

- Este cât de grea trebuie să fie ca să te facă puternică 

şi să te ţină în echilibru. Partea din interior este umplută 
cu plumb. O singură mână este tot ce-ţi trebuie. 

Arya îşi desprinse mâna dreaptă de pe mâner şi-şi şterse 
de pantaloni palma transpirată. Ţinea sabia cu mâna stângă. 
E| părea să accepte asta. 

- Stânga e bună. Totul este inversat, iar asta-i va năuci 
mai uşor pe duşmanii tăi. Dar poziţia ta nu-i bună. 

Răsuceşte-ţi corpul într-o parte, aşa. Eşti slăbănoagă şi 
subţire ca o suliță, ştii? Şi asta-i foarte bine, pentru că oferi o 
ţintă mai mică. Acum priza. Lasă-mă să văd. Se apropie mai 
tare şi se uită la mâna ei, despărţindu-i degetele, 
rearanjându-le. Aşa acum, da. Nu strânge atât de tare, priza 
trebuie să fie potrivită, delicată. 

- Şi dacă o scap? întrebă Arya. 

- Sabia trebuie să fie o parte a braţului tău, îi spuse 
cheliosul. Poţi să-ţi scapi o parte din mână? Nu. Acum nouă 

ani, Syrio Forel a fost primul spadasin al Lordului Mării din 
Braavos, el cunoaşte aceste lucruri. Ascultă-l, băiete. 

Era pentru a treia oară când îi spunea „băiete”. 

- Sunt fată, obiectă Arya. 

- Băiat, fată, spuse Syrio Forel. Pentru mine eşti o spadă, 
atâta tot. Chiar aşa, asta-i priza. Nu ţii în mână o secure de 
luptă, ţii... 

230 

- „„.un ac, termină Arya în locul lui, furioasă. 


- Chiar aşa. Acum începem dansul. Nu uita, copile, nu 
este dansul fierului de la Westeros ceea ce înveţi acum, 
dansul cavalerilor, cu tăiat şi lovit. Acesta este un dans al 
briganzilor, dansul apelor, rapid şi surprinzător. Toţi oamenii 
sunt făcuţi din apă, ştiai asta? Când îi străpungi, apa iese 
afară şi ei mor. 

EI făcu un pas înapoi, ridicându-şi propria sabie de lemn. 

- Acum vei încerca să mă loveşti. 

Arya încercă. Încercă timp de câteva ore, până ce fiecare 
muşchi al trupului o duru de parcă ar fi fost o rană, în timp 
ce Syrio Forel îşi clănţănea dinţii şi-i spunea ce să facă. 

Ziua următoare începu adevărata caznă. 

231 

DAENERYS 

- Marea Dothraki, spuse Ser Jorah Mormont, strunindu-şi 
şi oprindu-şi calul lângă ea, pe vârful colinei. 

Sub ei, câmpia se întindea imensă şi pustie, o vastă 

suprafaţă plată care trecea de orizontul îndepărtat. Chiar 
era marea, se gândi Dany. De jur-imprejur nu mai erau 
dealuri, munţi, nici copaci, oraşe sau drumuri, numai iarbă 

nesfârşită, firele înalte tălăzuind precum valurile atunci 
când bătea vântul. 

- E aşa de verde, spuse ea. 

- Acum, da, se învoi Ser Jorah. Ar trebui să vezi cum este 
când apar florile de un roşu-închis, cât cuprinzi cu privirea, 
ca o mare de sânge. Vino în sezonul uscat, iar lumea se 
acoperă de culoarea bronzului vechi. lar asta este numai 
hranna, copilă. Sunt sute de feluri de ierburi aici, ierburi la 
fel de galbene ca lămâia şi vineţii precum indigoul, ierburi 
albastre şi portocalii şi ierburi precum curcubeul. Mai jos, 
spre Tărâmul Umbrelor, dincolo de Asshai, se spune că 

există un ocean de ierburi-fantomă, mai înalte decât un 
om călare, cu tulpini la fel de albe ca sticla lăptoasă. Omoară 

toate celelalte plante şi strălucesc în beznă cu spiritele 
celor blestemaţi. Dothraki susţin că, într-o zi, ierburile- 


fantomă vor acoperi întreaga lume, iar atunci viaţa se va 
sfârşi. 

Ideea o făcu pe Dany să se înfioare. 

- Nu vreau să vorbim acum de asta, spuse ea. E aşa de 
frumos aici, nu vreau să mă gândesc că totul moare. 

- După cum ţi-e voia, Khaleesi, făcu Ser Jorah cu respect. 

Ea auzi voci şi se întoarse să privească în spate. Ea şi 
Mormont se distanţaseră de restul grupului lor, iar acum 
ceilalţi urcau panta de sub ei. Slujnica sa, Irri, şi tinerii arcaşi 
ai khas-ului ei erau agili precum centaurii, însă 

Viserys încă se mai lupta cu scările scurte ale şeii plate. 

Fratele ei era un nevolnic aici. N-ar fi trebuit să vină 

niciodată. Magister Illyrio îl îndemnase să aştepte în 
Pentos, îi oferise găzduire la conacul său, însă Viserys nu 
acceptase. Va rămâne cu Drogo până la plata întregii datorii, 
până ce va avea coroana promisă. 

- lar dacă încearcă să mă tragă pe sfoară, va afla, spre 
nenorocirea sa, ce înseamnă să trezeşti un balaur, 232 

promisese Viserys , aşezându-şi mâna pe spada sa 
împrumutată. 

Illyrio închisese ochii la asta, urându-i numai de bine. 

Dany îşi dădu seama că nu voia să asculte acum 
văicărelile fratelui ei. Ziua era prea frumoasă. Cerul era de 
un albastru-închis, iar la mare înălţime deasupra lor, un şoim 
vâna zburând în cerc. Marea de iarbă se legăna şi suspina cu 
fiecare pală de vânt, aerul îi atingea călduţ faţa, iar Dany se 
simţea împăcată cu toate. Nu-l va lăsa pe Viserys să strice 
tot. 

- Aşteaptă, îi spuse lui Ser Jorah. Spune-le să se oprească 
toţi, spune-le că am poruncit eu asta. 

Cavalerul zâmbi. Ser Jorah nu era un bărbat arătos. Avea 
gâtul şi umerii ca de taur, un păr negru şi aspru care-i 
acoperea braţele şi pieptul, atât de des încât nu-i mai 
rămăsese şi pentru cap. Totuşi, zâmbetul lui o liniştea. 

- Începi să vorbeşti ca o regină, Daenerys. 

- Nu ca o regină, spuse Dany, ca o kbaleesi. ki mână 


calul acolo şi galopă în jos, pe colină, singură. Panta era 
abruptă şi stâncoasă, însă ea călărea fără teamă, iar bucuria 
şi primejdia coborârii erau ca un cântec pentru inima ei. 

Toată viaţa, Viserys îi spusese că era o prinţesă, dar 
numai când călărise pe iapa argintie se simţise cu adevărat 
aşa. La început, nu fusese deloc uşor. Kha/asar-ul ridicase 
tabăra dimineaţa, după nuntă, deplasându-se spre est, spre 
Vaes Dothrak, iar în cea de-a treia zi, Dany crezuse că 

moare. Băşicile provocate de şa i se spărseseră pe fund, 
hidoase şi însângerate. Coapsele ei se frecaseră până la 
rană, mâinile îi erau julite de la frâu, iar muşchii picioarelor 
şi de pe spate erau atât de amorţiţi, încât abia dacă mai 
putea şedea. La vremea apusului, slujnicele trebuiseră să o 
ajute să coboare de pe cal. 

Nici chiar noaptea nu-i adusese alinare. Kha/ Drogo o 
ignorase în timpul deplasării, la fel cum o ignorase în timpul 
nunţii, şi-şi petrecuse noaptea bând împreună cu războinicii 
şi cavalerii de sânge, călărind cai de rasă, privind femeile 
dansând şi bărbaţii murind. Dany nu-şi putea afla locul în 
acele fragmente din viaţa lui. Fusese lăsată să cineze 
singură sau cu Ser Jorah şi fratele ei, iar mai târziu să plângă 
singură în pat. Totuşi, în fiecare 233 

noapte, cu ceva timp înaintea zorilor, Drogo venea în 
cortul ei şi o trezea în întuneric pentru a o munci neobosit, 
aşa cum îşi muncea şi armăsarul. Întotdeauna o lua pe la 
spate, în maniera Dothraki, pentru care Dany îi era 
recunoscătoare; în acest fel, domnul soţ nu putea vedea 
lacrimile care-i umezeau faţa şi putea folosi perna ca să-şi 
înăbuşe ţipetele de durere. Când termina, el închidea ochii şi 
începea să sforăie uşor, iar Dany se lungea lângă el, cu 
trupul zdrelit şi dureros, prea dureros ca să poată dormi. 

Zilele treceau una după alta, iar nopţile urmau una câte 
una, până când Dany ştiu că nu mai putea îndura nici o 
clipă. Mai degrabă s-ar fi omorât decât să continue, se hotări 
ea într-o noapte... 


Totuşi, când adormi în noaptea aceea, avu din nou visul 
cu dragonul. De data asta, Viserys nu-i mai apăru. Erau 
numai ea şi dragonul. Solzii lui erau întunecaţi ca noaptea, 
umezi şi năclăiţi de sânge. Sângele ei, simţea Dany. Ochii 
dragonului erau ca lacurile de magmă lichidă, iar când îşi 
deschise gura, flama ţâşni afară vuind ca un uragan 
fierbinte. O putea auzi cântând pentru ea şi-şi deschise 
braţele pentru foc, îmbrăţişându-l, lăsându-l s-o înghită cu 
totul, s-o purifice şi s-o liniştească, s-o curețe, îşi putea simţi 
carnea pârjolindu-se şi înnegrindu-se şi scorojindu-se, îşi 
putea simţi sângele fierbând şi transformându-se în abur, 
dar fără nici o durere. Se simţea puternică, înnoită şi aprigă. 

lar a doua zi, în mod ciudat, nu o mai durea chiar atât de 
tare. Era ca şi cum zeii ar fi auzit-o şi li s-ar fi făcut milă de 
ea. Chiar şi slujnicele sale remarcară schimbarea. 

- Khaleesi! spusese Jhiqui, ce s-a întâmplat? Sunteţi 
bolnavă? 

- Am fost, răspunse ea, aplecată peste ouăle de dragon 
pe care i le dăruise Illyrio când se cununase. 

Atinse unul, cel mai mare dintre ele, trecându-şi palma 
uşor peste piatră. Negru şi purpuriu, se gândi ea, /a fel ca 
dragonul din visul meu. Piatra era ciudat de caldă sub 
degetele ei... sau mai visa ea încă? îşi retrase tulburată 

mâna. 

Din acea oră, fiecare zi fu mai uşoară decât precedenta. 

Picioarele-i erau mai putermice; băşicile se sparseră şi 
mâinile ei deveniră mai aspre; coapsele moi se întăriră, 234 

suple ca pielea. 

Khal- ul îi poruncise slujnicei Irri să o înveţe să călărească 

în felul Dothraki, însă mânza-i fu adevăratul dascăl. Calul 
părea să-i simtă stările, de parcă ar fi fost o singură minte. 

Cu fiecare zi care trecea, Dany se simţea tot mai sigură 
de locul ei. Dothrakii erau un popor aspru şi lipsit de 
sentimentalisme şi nu aveau în obicei să dea nume 
animalelor, aşa că Dany se gândi la al ei ca la „Argint”. Nu 
mai iubise niciodată ceva atât de mult. 


Pe măsură ce călăritul deveni tot mai puţin o caznă, Dany 
începu să observe frumuseţile tărâmului din jurul ei. 

Călărea în fruntea khal/asar-ului , împreună cu Drogo şi 
cavalerii săi de sânge, aşa că fiecare ţinut i se înfăţişa 
proaspăt şi neîntinat. În urma lor, marea hoardă putea 
răscoli pământul şi tulbura râurile şi ridica în aer nori de praf 
sufocant, dar câmpurile din faţa lor erau întotdeauna verzi şi 
proaspete. 

Traversară dealurile domoale de la Norvos, trecând de 
fermele terasate şi micile sate în care locuitorii priveau 
neliniştiţi de pe zidurile albe. Străbătură vadurile a trei râuri 
molcome şi un al patrulea, vijelios şi îngust şi înşelător, îşi 
ridicară tabăra în apropierea unei cascade înalte şi albastre, 
ocoliră ruinele năruite ale unui mare oraş 

mort, în care se spunea că nălucile gemeau printre 
coloanele de marmură înnegrită. Galopară pe drumurile 
Valyriene, vechi de o mie de ani şi drepte ca o săgeată 

Dothraki. Cât timp luna fu la jumătate, călăriră prin 
Pădurea Qohor, unde frunzele formau o boltă aurie, la mare 
înălţime deasupra lor, iar trunchiurile copacilor erau la fel de 
late precum porţile unui oraş. În pădure vieţuiau reni imenşi 
şi tigri tărcaţi şi lemuri cu blănurile argintii şi ochi purpurii, 
dar fugiră toţi înainte de apropierea kha/asarului , iar Dany 
nu dădu cu ochii dei. 

Pe atunci, chinurile începură să-i dispară din amintire, 
încă o mai durea, după ce călărea cât era ziua de lungă, dar, 
cumva, durerea avea acum o dulceaţă, în fiecare dimineaţă 
se urca voioasă în şa, nerăbdătoare să afle ce minunăţii o 
mai aşteptau în ţinuturile din faţă. Începu să 

găsească plăcere chiar şi în nopţile ei, iar dacă încă striga 
când Drogo o lua, nu mai era întotdeauna din cauza durerii. 

La poalele colinei, ierburile se ridicau în jurul ei, înalte şi 
235 

suple. Dany încetini şi călări la pas pe câmpie, pierzându- 
se în verdele ei, binecuvântat de singură. În kha/asar nu era 
niciodată singură. Khal Drogo venea la ea numai după 


apusul soarelui, însă slujnicele o hrăneau şi o îmbăiau şi 
dormeau la intrarea în cortul ei, iar cavalerii de sânge ai lui 
Drogo şi oamenii khas- ului nu erau niciodată prea departe. 

Fratele ei devenise o umbră nedorită, zi şi noapte. Dany îl 
putea auzi pe vârful colinei, cu glasul său ascuţit de furie pe 
când striga la Ser Jorah. 

Călări, afundându-se tot mai mult în marea Dothraki. 

Verdele o înghiţi cu totul. Văzduhul era încărcat de 
miresmele pământului şi ierburilor, amestecate cu mirosul 
de cal, cu cel al transpiraţiei lui Dany şi al uleiurilor din părul 
ei. Mirosuri Dothraki. Păreau să aparţină locurilor acestora. 
Dany le respiră pe toate, râzând. Simţi o pornire bruscă dea 
pipăi pământul de sub ea, dea-şi afunda degetele de la 
picioare în solul gras şi negru. Sărind din şa, îşi lăsă Argintul 
să pască în timp ce-şi scoase cizmele. 

Viserys apăru dintr-odată lângă ea, ca o furtună de vară, 
calul nechezând sub el pentru că trăgea prea tare de frâu. 

- Cum îndrăzneşti, urlă la ea, să-mi dai mie porunci? 

Mie?! Sări de pe cal, poticnindu-se când ajunse jos. Era 
congestionat la faţă. O înşfacă şi o scutură. Ai uitat cine 
eşti? Uită-te la tine! UVită-te la tine! 

Dany nu avea nevoie să se uite. Era desculţă, cu părul 
uns, îmbrăcată în costum de călărie Dothraki din piele şi cu 
o vestă pictată, primită ca dar de nuntă. Părea să aparţină 

locurilor. Viserys era murdar şi năclăit în mătăsurile şi 
Zalele lui de orăşean. 

E| continua să urle: 

- Tu nu-i porunceşti unui dragon! înţelegi? Sunt Lord al 
celor Şapte Regate şi nu primesc ordine de la curviştina unui 
negustor de cai, auzi? Mâna lui se înfipse sub vesta ei, 
degetele afundându-se dureros în sânul ei. Mă auzi? 

Dany îl împinse cu brutalitate. Viserys se holbă la ea, cu 
ochii liliachii privind-o neîncrezători. Nu-l mai sfidase 
niciodată până atunci. Niciodată nu i se opusese. 

Trăsăturile lui se schimonosiră de furie. O va face s-o 
doară 


acum, şi încă rău de tot, ea ştia asta. 

Poc! 

Biciul răsună ca un tunet. Firul se înfăşură în jurul gâtului 
236 

lui Viserys, smucindu-l înapoi. Căzu lat în iarbă, uluit şi 
asfixiat. Călăreţii Dothraki îl huiduiră, iar el se chinui să se 
ridice în picioare. Cel cu biciul, tânărul Jhogo, rosti o 
întrebare. Dany nu-i înţelese cuvintele, însă lrri veni şi ea, 
odată cu Ser Jorah şi cu restul Kkhas-ului . 

- Jhogo întreabă dacă vreţi să moară, kbal/eesi, zise Irri. 

- Nu, răspunse Dany. Nu. 

Jhogo înţelese asta. Unul dintre ceilalţi latră un ordin, iar 
Dothrakii izbucniră în râs. Irri îi explică: 

- Quaro crede că ar trebui să-i tăiaţi o ureche, pentru a-l 
învăţa minte. 

Fratele ei era în genunchi, cu degetele scotocind sub 
zalele de piele, urlând incoerent, luptând să respire. Biciul 
era strâns înfăşurat pe gâtlejul său. 

- Spune-le că nu vreau să păţească nimic, zise Dany. 

Irri repetă cuvintele în dothrakiană. Jhogo trase de bici, 
răsucindu-l pe Viserys ca pe o marionetă. Căzu din nou lat, 
eliberat de sub strânsoarea pielii, iar sub bărbie se ivise o 
dungă subţire de sânge, acolo unde biciul muşcase adânc. 

- L-am avertizat asupra a ceea ce s-ar putea întâmpla, 
doamna mea, spuse Ser jorah. l-am spus să rămână pe 
colină, aşa cum aţi poruncit. 

- Ştiu că i-ai spus, răspunse Dany, privindu-l pe Viserys. 

Zăcea la pământ respirând zgomotos, cu faţa roşie, 
smiorcăindu-se. Era jalnic. Fusese dintotdeauna jalnic. Cum 
de nu văzuse asta până acum? Înlăuntrul ei, acolo unde 
sălăşluise frica, era un loc gol. 

- Luaţi-i calul, îi porunci ea lui Ser Jorah. Viserys icni spre 
ea. Nu-i venea să creadă ce auzise; nici lui Dany nu-i venea 
să creadă ce spunea. Totuşi, cuvintele ieşeau: Lăsaţi-l pe 
fratele meu să meargă pe jos, în urma noastră, la capătul 
khalasar-ului . 


Printre Dothraki, bărbatul care nu e călare nu este bărbat, 
cel mai de jos dintre cei de jos, lipsit de onoare sau de 
mândrie. 

- Să-l vadă toţi aşa cum este. 

- Nu! urlă Viserys. Se răsuci spre Ser Jorah, milogindu-se 
în limba comună în cuvinte pe care călăreţii nu le 
înțelegeau. Loveşte-o, Mormont. Răneşte-o. Regele tău ţi-o 
porunceşte. Omoară aceşti câini Dothraki şi învaţ-o minte. 

Cavalerul exilat privi de la Dany la fratele ei; ea 237 

desculţă, cu pământ între degete şi unsoare în păr, el în 
mătăsuri şi oţel. Dany putu citi pe faţa lui ce hotărâre luase. 

- Va merge pe jos, khaleesi, spuse el. Luă de dârlogi calul 
fratelui ei, iar Dany se aburcă pe Argintul ei. 

Viserys pufni spre el, şi se aşeză înapoi în noroi. 

Rămăsese tăcut, însă nu se mai clinti, iar ochii lui erau 
plini de venin când ceilalţi se îndepărtară. Curând, fu ascuns 
privirii de iarba înaltă. Când nu-l mai putură vedea, Dany 
începu să se teamă. 

- Mai nimereşte drumul înapoi? îl întrebă pe Ser Jorah pe 
când galopau. 

- Chiar şi un orb, aşa ca fratele dumneavoastră, ar trebui 
să ne poată călca pe urme, răspunse el. 

- E mândru. S-ar putea să fie prea împovărat de ruşine ca 
să mai vină după noi. 

Jorah izbucni în râs. 

- Unde altundeva s-ar putea duce? Dacă nu mai poate 
găsi khalasar- ul, khalasar- ul îl va găsi pe el, cu siguranţă. 

Este destul de greu să te îneci în marea Dothraki, copilă. 

Dany întrevăzu adevărul acestor spuse. Khalasar-ul era 
ca un oraş în marş, însă nu mărşăluia orbeşte. Întotdeauna, 
cercetaşii se avântau departe de coloana principală, atenţi 
la orice semn al prăzii sau al duşmanilor, în vreme ce 
călăreţii păzeau flancurile. Nu pierdeau nimic din vedere, nu 
aici, în aceste ţinuturi, în locul de unde veniseră. Aceste 
câmpii erau parte din ei... iar acum şi din ea. 


- L-am lovit, spuse ea, cu uimire în glas. Acum, că totul se 
terminase, părea că avusese un vis ciudat. Ser Jorah, crezi 
că... va fi atât de furios când se va întoarce... O 

trecură fiorii. Am trezit balaurul, nu-i aşa? 

Ser Jorah pufni. 

- Poţi trezi morţii, fată? Fratele tău, Rhaegar, a fost 
ultimul dragon, iar el a murit pe Trident. Viserys e mai 
nevolnic decât umbra unui şarpe. 

Cuvintele lui dure o uimeau. Se părea că toate lucrurile în 
care crezuse erau puse, dintr-odată, la îndoială. 

- Ai jurat pe sabie, în faţa lui. 

- Am făcut-o, fată, spuse Ser Jorah. lar dacă fratele tău 
este umbra unui şarpe, ce sunt atunci slujitorii lui? 

Glasul lui era amar. 

238 

- Totuşi, este încă rege, regele adevărat. Este... 

Jorah îşi struni calul şi privi spre ea. 

- Să înfruntăm adevărul, acum. Ai vrea să-l vezi pe 
Viserys pe tron? 

Dany se gândise la asta. 

- Nu ar fi un rege bun, nu-i aşa? 

- Au fost şi alţii mai răi... dar nu prea mulţi. 

Cavalerul îşi înfipse pintenii în armăsarul său şi o luă din 
nou la galop. Dany călărea lângă el. 

- Totuşi, zise ea, oamenii de rând îi aşteaptă venirea. 

Magister Illyrio spune că brodează flamuri cu dragoni şi 
se roagă pentru reîntoarcerea lui Viserys peste marea 
îngustă, ca să-i elibereze. 

- Oamenii de rând se roagă şi pentru ploaie, pentru copii 
sănătoşi şi o vară fără de sfârşit, îi spuse Ser Jorah. Pentru ei 
nu contează dacă înalții lorzi se joacă cu tronurile, atâta 
vreme cât sunt lăsaţi în pace. Dădu din umeri. Dar nu sunt 
lăsaţi niciodată. 

Un timp, Dany călări fără să mai spună nimic, cercetând 
cuvintele ca pe o cutie cu cuburi. Se ridicau împotriva a tot 
ce-i spusese vreodată Viserys despre oamenii cărora le păsa 


atât de puţin dacă deasupra lor domnea un rege adevărat 
sau un uzurpator. Cu cât se gândea mai mult la cuvintele lui 
Jorah, cu atât mai adevărate i se păreau. 

- Tu pentru cete rogi, Ser Jorah? îl întrebă ea. 

- Pentru Acasă, răspunse el cu un glas străbătut de dor. 

- Şi eu mă rog pentru acasă, îi spuse ea încrezătoare. 

Ser Jorah râse. 

- Uită-te în jurul tău, Khaleesi. 

Însă nu erau câmpiile ceea ce văzu Dany. Erau 
Debarcaderul Regelui şi marea Fortăreaţă Roşie pe care 
Aegon Cuceritorul o ridicase. Era Piatra Dragonului, unde se 
născuse ea. În ochii minţii ei ardeau mii de lumini, un foc la 
fiecare fereastră. În ochii minţii ei, toate porţile erau roşii. 

- Fratele meu nu-şi va recăpăta niciodată cele Şapte 
Regate, spuse Dany. 

Ştiuse asta de multă vreme, îşi dădu acum seama. 

Ştiuse asta dintotdeauna. Doar că nu-şi permisese 
niciodată să o şi spună, nici măcar în şoaptă; acum o 
spusese pentru Jorah Mormont şi în auzul întregii lumi. Ser 
239 

Jorah îi adresă o privire iscoditoare. 

- Doar nu crezi asta. 

- Nu ar putea conduce o armată nici dacă soţul şi 
stăpânul meu i-ar da una, glăsui Dany. Nu are avere, iar 
singurul cavaler care-l urmează îl consideră mai nevrednic 
decât un şarpe. Dothrakii îşi bat joc de nevolnicia lui. Nu ne 
va aduce niciodată înapoi acasă. 

- Deşteaptă copilă, zâmbi cavalerul. 

- Nu sunt copilă, răspunse ea cu asprime. 

Călcâiele ei apăsară coastele iepei, îndemnând Argintul la 
galop. Goni din ce în ce mai tare, lăsându-i pe Jorah şi pe 
ceilalţi mult în urmă, iar vântul cald îi răscoli părul şi soarele 
la apus îi înroşi chipul. Când ajunse la kha/asar, amurgea. 

Sclavii îi ridicaseră cortul pe malul unui iaz cu apă adusă 

de la un izvor. Putea auzi vocile aspre dinspre palatul din 
iarbă ţesută de pe deal. Curând, vor izbucni hohote de râs, 


când bărbaţii din Khas- ul ei vor povesti ce se întâmplase 
astăzi pe câmp. La vremea când Viserys se va înapoia 
şchiopătând printre ei, fiecare bărbat, femeie şi copil din 
tabără va şti că fusese lăsat fără cal. În Khal/asar nu existau 
secrete. 

Dany dădu Argintul sclavilor ei, pentru ţesălat, şi intră în 
cort. Era răcoare şi semiîntuneric sub mătasea cortului. 

După ce lăsă acoperitoarea de la intrare să cadă în urma 
ei, Dany văzu o geană de lumină roşiatică, prăfuită, 
ridicându-se să atingă ouăle de dragon. Preţ de o clipă. Mii 
de picături de flăcări stacojii erupseră sub ochii ei. Clipi şi se 
risipiră. 

Piatră, îşi spuse. Sunt doar pietre, chiar şi Illyrio a spus 
asta, dragonii sunt morți cu toţii. Îşi lipi palma de oul negru, 
iar degetele-i alunecară uşor pe curbura sa. Piatra era caldă. 
Aproape fierbinte. 

- Soarele, şopti Dany. Soarele le-a încălzit în timpul 
drumului. 

Porunci slujnicelor să-i pregătească baia. Doreah făcu un 
foc lângă cort, în vreme ce lrri şi Jhiqui aduseră vana mare, 
de aramă, un alt dar de nuntă, şi scoaseră apă din iaz. 

Când vana se umplu, Irri o ajută să intre şi o urmă şi ea. 

- Aţi văzut vreodată un dragon? întrebă ea, pe când Irri o 
freca pe spate, iar Jhiqui îi scotea nisipul din păr. 

240 

Auzise că primii dragoni veniseră dinspre est, de pe 
Tărâmul Umbrelor, de dincolo de Asshai şi insulele Mării de 
Jad. Poate că unii mai trăiau încă acolo, în ţinuturi stranii şi 
sălbatice. 

- Dragonii nu mai există, Khaleesi, răspunse Iirri. 

- Sunt morţi, se arătă de acord Jhiqui. De multă, multă 

vreme. 

Viserys îi spusese că ultimul dintre dragonii Targaryeni 
murise cu nu mai mult de un secol şi jumătate înainte, în 
vremea domniei lui Aegon al Ill-lea, care fusese numit 


Nenorocirea Dragonului, ceea ce nu i se părea lui Dany 
foarte mult. 

- Peste tot? întrebă ea dezamăgită. Chiar şi în est? În 
vest, orice urmă de vrajă pierise atunci când Apocalipsa se 
prăvălise peste Valyria şi Tărâmurile Verii Lungi, şi nici un 
oţel călit cu farmece, nici un aducător de furtuni sau dragoni 
nu mai putuse rezista, însă Dany auzise mereu că 

în est era altceva. Se spunea că insulele Mării de Jad erau 
străbătute de manticori, că vasiliscii infestau junglele din vi 
Ti, că făcătorii de farmece, vrăjitorii şi aeromancerii îşi 
practicau artele pe faţă la Asshai, în vreme ce stăpânii 
umbrelor şi magii sângelui îşi urzeau teribilele lor vrăji în 
miez de noapte. De ce n-ar fi şi dragoni? 

- Nu şi dragoni, spuse lrri. Bărbaţi curajoşi i-au omorât, 
pentru că dragonii erau nişte jivine înspăimântătoare. Este 
ştiut. 

- Este ştiut, fu de acord Jhiqui. 

- Un neguţător din Qarth mi-a spus odată că dragonii au 
venit din lună, glăsui blonda Doreah, încălzind un prosop 
deasupra focului. 

Jhiqui şi Irri erau de aceeaşi vârstă ca Dany, fete Dothraki, 
luate în sclavie când Drogo distrusese kha/asar-ul tatălui lor. 
Doreah era mai în vârstă, având aproape douăzeci de ani. 
Magister Illyrio o găsise într-o casă a plăcerilor din Lys. Când 
Dany întoarse curioasă capul, părul argintiu, ud, i se lipi pe 
ochi. 

- Din lună? 

- Mi-a spus că luna era un ou, Kkhaleesi, spuse fata 
lyseniană. Cândva au fost două luni pe cer, însă una s-a 
aventurat prea aproape de soare şi s-a sfărâmat din cauza 
căldurii. O mie de mii de dragoni au ţâşnit din ea şi au băut 
241 

focul din soare. De asta scuipă dragonii flăcări. Într-o 
bună 

Zi, şi cealaltă lună va săruta soarele şi va crăpa şi atunci 
dragonii se vor întoarce. 


Cele două fete Dothraki chicotiră şi se puseră pe râs. 

- Ce sclavă smintită şi cu paie în cap eşti, spuse Irri. 

Luna nu este un ou. Luna este o zeiţă, femeia soarelui. 

Este ştiut asta. 

- Este ştiut, fu de acord şi Jhiqui. 

Pielea lui Dany era bine frecată şi rozalie când ieşi din 
vană. Jhiqui o întinse pe jos să-i ungă trupul cu uleiuri şi să- 

i scoată orice urmă de mizerie din pori. După aceea, Irri o 
stropi cu esenţă de flori şi scorţişoară. În vreme ce Doreah îi 
pieptănă părul până ce luci precum firul de argint, ea se 
gândi la lună, la ouă şi la dragoni. 

Cina ei era o masă frugală, alcătuită din fructe şi brânză 

şi pâine prăjită, cu o ulcică de vin cu miere, ca să-i 
alunece bine pe gât.. 

- Doreah, rămâi să mănânci cu mine, porunci Dany când 
le trimise pe celelalte slujnice de acolo. Fata lyseniană 

avea părul de culoarea mierii şi ochii precum o zi de vară. 

Îşi plecă privirea când rămaseră singure. 

- Mă onoraţi, khaleesi, spuse ea, însă nu era vorba de 
onoare, ci doar de servire. Mult după ce răsărise luna, ele 
încă mai discutau. 

În noaptea aceea, când Khal Drogo veni, Dany îl aştepta. 

E| se opri la intrarea cortului ei şi o privi cu surprindere. 
Ea se ridică încet şi-şi deschise mătăsurile de noapte şi le 
lasă 

să cadă la pământ. 

- Noaptea asta trebuie să ieşim, domnul meu, îi spuse ea, 
pentru că Dothrakii credeau că toate lucrurile importante 
într-o viaţă de om trebuiau săvârşite sub cerul liber. 

Khal Drogo o urmă sub lumina lunii, iar clopoţeii din părul 
său zornăiau încet. La câţiva paşi de cortul ei se afla un pat 
din iarbă moale, iar acolo îl trase Dany jos. Când el încercă 
să o întoarcă, îi puse o mână pe piept. 

- Nu, spuse ea. În noaptea asta îţi voi privi chipul. 

În inima Kkhalasar-ului nu exista intimitate. Dany simţea 
ochi asupra ei când îl dezbrăcă, auzi voci şoptite şi făcu 


lucrurile pe care i le spusese Doreah să le facă. Pentru ea nu 
însemna nimic. Nu era ea o kha/eesi? Ochii lui erau 242 

singurii care contau, şi când se urcă pe el văzu în ei ceva 
ce nu mai văzuse niciodată înainte. Îl munci la fel de aprig 
pe cât îşi muncise Argintul, iar când sosi momentul plăcerii, 
Khal Drogo o strigă pe nume. 

Se aflau în partea cealaltă a mări Dothraki atunci când 
Jhiqui atinse cu degetele curbura uşoară a pântecului ei şi 
spuse: 

- Khaleesi, aveţi un copil. 

- Ştiu, îi spuse Dany. 

De onomastica ei împlinise paisprezece ani. 

243 

BRAN 

În curtea de jos, Rickon alerga împreună cu lupii. Bran îl 
privea din scaunul de la fereastră. Oriunde fugea băiatul, 
Vântul Cenuşiu era acolo primul, sărind înaintea lui ca să-l 
depăşească, până ce Rickon îl vedea, ţipa de încântare, şi o 
lua la goană în cealaltă direcţie. Câinele Lăţos alerga în 
urma sa, răsucindu-se şi muşcând dacă ceilalţi lupi se 
apropiau prea mult. Blana lui se întunecase, devenind 
neagră, iar ochii-i erau ca o văpaie verde. Vara lui Bran 
ajunse ultimul. Era argintiu-fumuriu, cu ochii precum aurul 
galben, care văzuseră tot ce era de văzut. Mai mic decât 
Vântul Cenuşiu, şi mult mai precaut. Bran era convins că 

era şi cel mai deştept. Putea auzi râsul neobosit al fratelui 
său, când Rickon o rupse la fugă pe pământul bătătorit, 
alergând pe picioruşele lui de copil. 

Îl usturau ochii. Ar fi vrut să fie acolo jos, râzând şi 
alergând. Necăjit de acest gând, Bran îşi şterse lacrimile 
înainte să înceapă să-i curgă. Cea de-a opta sa zi de nume 
trecuse. Acum era aproape un bărbat în toată firea, prea 
mare ca să plângă. 

- A fost o minciună, rosti el cu amărăciune, amintindu-şi 
de cioara din visul său. Nu pot să zbor. Nu pot nici măcar să 
alerg. 


- Ciorile sunt mincinoase, încuviinţă Bătrâna Nan din 
scaunul în care şedea, cosând. Ştiu o poveste despre o 
cioară. 

- Nu vreau nici un fel de poveşti, se răsti Bran irascibil. 

Îi plăcuseră cândva poveştile Bătrânei Nan. Înainte. 

Acum, totul era altfel. O lăsau cu el toată ziua, să-l 
supravegheze şi să-l spele şi să-i ţină de urât, însă ea 
înrăutăţea şi mai mult lucrurile. 

- Urăsc poveştile tale idioate. 

Bătrâna îi zâmbi cu gura ei fără dinţi. 

- Poveştile mele? Nu, micul meu domn. Poveştile nu sunt 
ale mele; ele sunt, pur şi simplu, au fost înaintea mea, vor fi 
după mine, înainte şi după tine. 

Era o femeie hâdă, se gândi Bran cu dispreţ, pirpirie şi 
smochinită, aproape oarbă, prea slăbită ca să urce treptele, 
cu numai câteva fire de păr alb rămase să-i acopere scăfârlia 
rozalie şi pătată. Nimeni nu ştia, cu 244 

adevărat, cât de bătrână era, însă tatăl lui îi spusese căi 
se zicea Bătrâna Nan încă de pe vremea când era el copil. 
Cu siguranţă, era cea mai bătrână persoană de la Winterfell, 
poate cea mai bătrână din toate cele Şapte Regate. Nan 
venise la castel ca dădacă a lui Brandon Stark, a cărui mamă 
murise la naşterea lui. El fusese cel mai mare dintre fraţii 
Lordului Rickard, bunicul lui Bran, sau poate un frate mai 
mic, ori un frate al tatălui Lordului Rickard. Uneori, Bătrâna 
Nan o spunea într-un fel, alteori în alt fel. În toate poveştile 
ei băieţelul murea la vârsta de trei ani, din cauza răcorii de 
vară, însă Bătrâna Nan stătuse la Winterfell cu propriii ei 
copii. Îşi pierduse amândoi băieţii În război, când Regele 
Robert îşi câştigase tronul, iar nepotul ei fusese ucis sub 
zidurile de la Pyke, în timpul rebeliunii lui Balon Greyjoy. 
Fiicele sale se măritaseră de mult şi plecaseră şi muriseră. 
Singurul din sângele ei care-i mai rămăsese era Hodor, 
uriaşul cu minte puţină, care lucra la grajduri, însă 

Bătrâna Nan continua să-şi ducă zilele, să coasă şi să-şi 
depene poveştile. 


- Nu-mi pasă ale cui poveşti sunt astea, îi spuse Bran, le 
urăsc. 

Mu voia poveşti, cum n-o voia nici pe Bătrâna Nan. Îi voia 
pe mama şi pe tatăl lui. Voia să gonească cu Vara alături de 
el. Voia să se caţăre pe turnul prăbuşit şi să le ducă porumb 
ciorilor. Voia să-şi călărească din nou poneiul, împreună cu 
fraţii săi. Voia să fie din nou cum fusese înainte. 

- Ştiu o poveste despre un băiat care ura poveştile, zise 
Bătrâna Nan cu micul ei zâmbet tâmp, acele mişcându-i-se 
în tot acest timp şi făcând c/ic, clic, clic, până când Bran 
simţi că vrea să strige la ea. 

Nu mai putea fi niciodată aşa cum fusese înainte, ştia. 

Cioara îl păcălise, făcându-l să zboare, dar când se 
trezise, era frânt şi lumea se schimbase. Îl părăsiseră toţi, 
tatăl său şi mama şi surorile, ba chiar şi fratele său bastard, 
Jon. 

Tatăl îi promisese că va călări un armăsar adevărat la 
Debarcaderul Regelui, dar plecase fără el. Maester Luwin 
trimisese o pasăre la Lord Eddard cu un mesaj, o alta către 
mama lui şi o a treia către Jon, pe Zid, dar nu venise nici un 
răspuns. 

- Din când în când, păsările se mai şi rătăcesc, copile, îi 
245 

spusese maester. E cale lungă de aici până la 
Debarcaderul Regelui, s-ar putea ca mesajul să nu fi ajuns la 
ei. 

Totuşi, Bran se simţea de parcă ar fi murit cu toţii în timp 
ce dormea el, sau poate că el murise, iar ei îl uitaseră. 

Jory şi Ser Rodrik şi Vayon Poole plecaseră şi ei, la fel 
Hullen şi Harwin şi Tom Grasul şi un sfert din gărzi. Numai 
Robb şi Rickon mai erau aici, iar Robb se schimbase. Acum 
era Robb Stăpânul, ori încerca să fie. Purta o sabie adevărată 
şi nu mai zâmbea deloc. Îşi petrecea zilele instruind gărzile 
şi antrenându-se la lupta cu sabia, făcând curtea să răsune 
de fiare, pe când Bran privea nenorocit de la fereastră. 
Noaptea se închidea cu Maester Luwin, vorbind sau citind 


catastifele. Uneori pleca împreună cu Hallis Mollen, călare, şi 
lipseau chiar şi câteva zile, vizitând avanposturi 
îndepărtate. De fiecare dată când era plecat pentru mai mult 
de o zi, Rickon plângea şi-l întreba pe Bran dacă Robb o să 
se mai întoarcă. Chiar şi când era acasă, la Winterfell, Lordul 
Robb părea să dispună de mai mult timp pentru Hallis 
Mollen şi Theon Greyjoy decât avusese vreodată pentru fraţii 
săi. 

- Aş putea să-ţi spun povestea lui Brandon Constructorul, 
glăsui Bătrâna Nan. Asta a fost întotdeauna preferata ta. 

Acum mii şi mii de ani, Brandon Constructorul ridicase 
Winterfell, iar unii spuneau că şi Zidul. Bran cunoştea 
povestea, dar nu fusese niciodată favorita lui. Poate că 

vreunuia dintre Brandoni i-ar fi plăcut. Uneori, Nan îi 
vorbea de parcă ar fi fost Brandon a/ ei, copilul pe care-l 
îngrijise în toţi acei ani trecuţi, iar alteori îl confunda cu 
unchiul său, Brandon, care fusese ucis de Regele Nebun 
înainte ca Bran să se fi născut. Trăia de atâta vreme, îi 
spusese mama odată, încât toţi cei cu numele Brandon Stark 
deveniseră o singură persoană în mintea ei. 

- Nu asta este preferata mea, spuse el. Cele care-mi plac 
sunt cele înspăimântătoare. 

Auzi zarvă afară şi reveni la fereastră. Rickon alerga de-a 
lungul curţii, spre punctul de pază de la porţi, cu lupii pe 
urmele sale, însă turnul se interpunea, împiedicându-l să 

vadă ce se întâmplase. Se lovi cu pumnul peste coapsă, 
din cauza frustrării, şi nu simţi nimic. 

- Oh, dragul meu copil al verii, rosti Bătrâna Nan şoptit, 
246 

ce ştii tu despre frică? Despre teama de iarnă, micul meu 
domn, când zăpezile cad până la treizeci de metri, iar vântul 
îngheţat vine din nord urlând. Teama este pentru noaptea 
cea lungă, atunci când soarele îşi ascunde uneori faţa ani 
întregi, iar copiii mici se nasc şi trăiesc şi mor cu toţii în 
beznă, în timp ce lupii străvechi se sfrijesc tot mai mult şi 
flămânzesc, iar umblătorii albi cutreieră pădurile. 


- Vrei să spui Ceilalţi, zise Bran arţăgos. 

- Ceilalţi, admise Bătrâna Nan. Cu mii şi mii de ani în 
urmă, a venit o iarnă rece şi aspră şi de necuprins, dincolo 
de tot ce-şi putea aminti omul. A căzut o noapte care a durat 
generaţii întregi, iar regii tremurau şi mureau în castelele 
lor, la fel ca turmele de porci în coteţe. Femeile îşi omorau 
mai degrabă copiii, decât să-i vadă flămânzind, plângeau şi- 
şi simțeau lacrimile îngheţându-le pe ochi şi pe obraji. 
Glasul ei şi al acelor tăcură deopotrivă, iar ea privi în sus, 
spre Bran, cu ochii ei albicioşi, opaci, j şi întrebă: Deci, 
copile, astea-s poveştile care-ţi plac? 

- Păi, făcu Bran în silă, da, numai că...Bătrâna Nan dădu 
din cap. 

- În toată bezna aceea, au venit Ceilalţi, pentru prima 
dată, spuse ea, iar acele făcură din nou clic, clic, clic. Erau 
fiinţe reci, moarte, care urau fierul şi focul şi atingerea 
soarelui, şi orice creatură cu sânge cald în vene. Au măturat 
avanposturile şi oraşele şi regatele, au măcelărit eroi şi 
armate cu zecile, călărindu-şi armăsarii lor albi, morţi, şi 
conducând măcelul. Nici toate săbiile omului nu puteau opri 
iureşul lor, nici chiar fecioarele şi copiii de ţâţă 

nu au aflat milă înaintea lor. Le vânau pe fete prin 
pădurile îngheţate şi-şi hrăneau slujitorii morţi cu carnea 
copiilor oamenilor. 

Vocea ei coborâse foarte mult, devenind aproape o 
şoaptă, iar Bran trebui să se aplece ca să asculte. 

- Astea erau vremurile de dinaintea venirii Andalilor, cu 
mult înainte ca femeile să fugă peste marea îngustă din 
oraşele Rhoyne, când sutele de regate ale acelor vremuri 
erau regatele Primilor Oameni, care luaseră pământurile de 
la copiii pădurii. Totuşi, ici-colo, în inima pădurii, copiii încă 

mai vieţuiau în oraşele lor de lemn şi în dealurile săpate, 
iar feţele copacilor stăteau de strajă. Aşa că, pe când 
îngheţul şi moartea ocupau pământul, ultimul dintre eroi s- 
247 


a hotărât să-i caute pe copii, nădăjduind că vechile lor 
vrăji ar putea aduce înapoi armatele pe care le pierduseră 

oamenii. Se duse prin tărâmul mort cu sabia sa, un cal, 
un câine şi câţiva însoțitori. Căută timp de ani de zile, până 
ce deznădăjdui că nu-i găsise pe copiii pădurii în oraşele lor 
ascunse. Toţi prietenii săi muriră unul după celălalt, ba chiar 
şi calul său şi, în cele din urmă, şi câinele, iar sabia îi 
îngheţase atât de tare, încât lama se sfărâmă când încercă 

să o folosească. lar Ceilalţi i-au adulmecat sângele cald şi 
s-au pus în linişte să-i ia urma, urmărindu-l cu haitele lor de 
păianjeni albi, mari cât dulăii... 

Uşa se deschise cu o pocnitură, iar inima lui Bran tresări, 
în gură adunându-i-se gustul fricii subite, dar nu era decât 
Maester Luwin, cu Hodor iţindu-se în capul scărilor, în 
spatele lui. 

- Hodor! anunţă băiatul de la grajduri, aşa cum îi era 
obiceiul, zâmbindu-le generos tuturor. 

Însă Maester Luwin nu zâmbea. 

- Avem oaspeţi, anunţă el, iar prezenţa ta este necesară, 
Bran. 

- Ascultam o poveste acum, se plânse el. 

- Poveştile mai pot aştepta, micul meu domn, iar când vei 
voi să te întorci la ele, tot acolo le vei găsi, spuse Bătrâna 
Nan. Oaspeţii nu sunt atât de răbdători, şi adesea aduc cu ei 
propriile lor poveşti. 

- Cine-i? îl întrebă Bran pe Maester Luwin. 

- Tyrion Lannister şi câţiva dintre oamenii din Rondul de 
Noapte, cu un mesaj de la fratele tău, Jon. Robb tocmai se 
întâlneşte cu ei. Hodor, vrei să-l ajuţi pe Bran pana in sala? 

- Hodor! răspunse acesta bucuros şi îşi plecă pe sub 
canatul uşii capul său mare şi lăţos. 

Hodor avea aproape doi metri înălţime. Era greu de 
crezut că era sânge din sânge cu Bătrâna Nan. Bran se 
întrebă dacă se va micşora la fel ca străbunica sa atunci 
când va fi bătrân. Părea puţin probabil, chiar dacă va ajunge 


să trăiască o mie de ani. Hodor îl ridică la fel de uşor ca pe 
un braţ de fân şi-l strânse la pieptul său masiv. 

Mirosea întotdeauna, vag, a cai, însă nu era un miros 
neplăcut. Braţele lui erau îngroşate de muşchi şi acoperite 
cu păr castaniu. 

- Hodor, spuse el din nou. 

248 

Theon Greyjoy comentase, odată, că Hodor nu ştia multe, 
însă nimeni nu putea avea nici o îndoială că-şi cunoştea 
numele. Bătrâna Nan cotcodăcise ca o găină când auzise 
asta şi mărturisise că numele real al lui Hodor era Walder. 
Nimeni nu ştia de unde provenea „Hodor”, însă 

când el începuse să-l rostească, aşa îi rămăsese numele. ' 

Era singurul cuvânt pe care-l spunea. 

O lăsară pe Bătrâna Nan în încăperea din turn, cu 
andrelele ei şi cu amintirile. Hodor fredona ceva fără nici o 
noimă cărându-l pe Bran în jos pe scări şi prin coridor, urmat 
de Maester Luwin, acesta grăbindu-se să ţină ritmul cu paşii 
mari ai băiatului de la grajduri. 

Robb era aşezat pe jilţul înalt al tatălui, purtând cămaşă 

de zale şi piele tare şi faţa impasibilă a lui Robb Stăpânul. 

Theon Greyjoy şi Hallis Mollen stăteau lângă el 
Doisprezece soldaţi de gardă erau aliniaţi lângă pereţii din 
piatră 

cenuşie, sub ferestrele înalte şi înguste. În mijlocul 
încăperii se aflau piticul cu slujitorii săi şi patru necunoscuţi 
în negru, din Rondul de Noapte. Bran simţi tensiunea din 
sală în momentul când Hodor trecu pragul uşii. 

- Orice om din Rondul de Noapte este binevenit aici, la 
Winterfell, cât va pofti el să stea, spunea Robb cu un glas 
care îi aparţinea lui Robb Stăpânul. 

Îşi ţinea sabia peste genunchi, cu lama afară, sub ochii 
tuturor. Chiar şi Bran ştia ce însemna să-ţi întâmpini un 
oaspete cu sabia scoasă din teacă. 

- Orice om din Rondul de Noapte, repetă piticul, în afară 

de mine, dacă înţeleg eu bine, băiete? 


Robb se ridică şi-şi aţinti vârful sabiei spre el. 

- Eu sunt stăpânul aici, atât timp cât mama şi tatăl meu 
sunt plecaţi, Lannister, aşa că nu eşti „băiete” cu mine. 

- Dacă eşti lordul aici, ar trebui să înveţi cuvântul 

„politeţe”, răspunse omuleţul, nebăgând în seamă vârful 
sabiei, aţintit spre faţa sa. Din câte se pare, bastardul de 
frate-tău are toate calităţile tatălui tău. 

- Jon, icni Bran în braţele lui Hodor. 

Piticul se întoarse să-l privească. 

- Deci este adevărat, băiatul trăieşte. Nici nu-mi vine să 

cred. Voi, cei din neamul Stark, sunteţi greu de omorăt. 

- lar voi, Lannisterii, aţi face bine să ţineţi minte asta, 
zise Robb coborându-şi sabia. Hodor, adu-l pe fratele meu 
249 

aici. 

- Hodor, spuse Hodor, şi alergă înainte cu paşi mici, 
zâmbind tot timpul, şi-l aşeză pe Bran în tronul înalt al Casei 
Stark, unde şezuseră lorzii de Winterfell încă de pe 
vremurile când îşi spuneau Regi ai Nordului. 

Tronul era din piatră rece, lustruit perfect de 
nenumăratele dosuri; la capetele braţelor masive erau 
sculptate ţeste de lupi străvechi. Bran se prinse de ele când 
se aşeză, picioarele sale atârnând inutile. Tronul îl făcea să 
se simtă aproape ca un bebeluş. Robb îşi puse o mână pe 
umărul său. 

- Ziceai că ai o treabă cu Bran. Ei bine, uite-l, Lannister. 

Bran era cât se putea de incomodat de ochii lui Tyrion 
Lannister. Unul era negru, iar celălalt verde, şi amândoi 
priveau spre el, studiindu-l, cântărindu-l. 

- Mi s-a spus că-ţi plăcea să te caţeri, Bran, zise în cele 
din urmă omuleţul. Povesteşte-mi cum s-a întâmplat să 

cazi în ziua aceea. 

- Dar nici nu am căzut, insistă Bran. 

Nu căzuse, niciodată, niciodată, niciodată, 

- Copilul nu-şi mai aminteşte nimic despre cădere, sau 
despre urcuşul de dinaintea ei, rosti cu blândeţe Maester 


Luwin. 

- Ciudat, făcu Tyrion Lannister. 

- Fratele meu nu este aici ca să răspundă la interogatorii, 
zise Robb tăios. Spune ce ai de spus şi apoi vezi-ţi de drum. 

- Am un dar pentru tine, îi zise piticul lui Bran. Îţi place să 
călăreşti, băiete? 

Maester Luwin păşi înainte. 

- Domnul meu, copilul nu-şi mai poate folosi picioarele. 

Nu poate sta pe un cal. 

- Prostii, zise Lannister. Cu un cal pe măsură şi cu o şa 
potrivită, chiar şi un olog poate călări. 

Cuvântul se împlântă ca un cuţit în inima lui Bran. Simţi 
cum lacrimile i se adună nestăvilite în ochi. 

- Nu sunt 0/0og!/ 

- Atunci, nici eu nu sunt pitic, spuse piticul cu o 
strâmbătură a buzelor. Tatăl meu ar fi încântat să audă 

asta. 

Greyjoy râse. 

250 

- La ce fel de cal şi şa v-aţi gândit? întrebă Maester Luwin. 

- Un cal isteţ, răspunse Lannister. Băiatul nu-şi poate 
folosi picioarele ca să strunească un animal, aşa că trebuie 
să adaptezi calul la călăreț, să-l înveţi să răspundă la 
comenzile sale, la vocea sa. Aş începe cu un căluţ de un an, 
neatins de om, fără nici un antrenament de care să fie 
dezvăţat. Scoase o bucată de hârtie de la centură. Dă-i-o 
şelarului vostru. El va face restul. 

Maester Luwin luă bucata de hârtie din mâna piticului, 
curios ca o veveriţă mică şi cenuşie. O despături şi o studie. 

- Înţeleg. Desenaţi frumos, domnul meu. Da, ar trebui să 

funcţioneze. Ar fi trebuit să mă gândesc la asta şi eu. 

- Mie mi-a venit mult mai uşor ideea, Maester. Nu este 
grozav de departe de propriile mele şei. 

- Chiar aş putea să călăresc? întrebă Bran. 

Voia să-i creadă, însă îi era teamă. Poate că era doar o 
minciună. Şi cioara îi promisese că va zbura. 


- Vei putea, îi spuse piticul. Şi-ţi jur, băiete, că pe 
spinarea unui cal vei la fel de înalt ca oricare dintre ei. 

Robb Stark părea uluit. 

- E vreo capcană, Lannister? Ce înseamnă Bran pentru 
tine? De ce ai vrea să-l ajuţi? 

- Fratele tău, Jon, m-a rugat. lar eu am un punct sensibil 
în sufletul meu pentru ologi şi bastarzi şi oameni bolnavi. 

Tyrion Lannister îşi puse o mână pe inimă şi rânji. 

Uşa care dădea în curte se deschise dintr-odată. Lumina 
soarelui năvăli în sală când Rickon dădu buzna înăuntru, cu 
respiraţia tăiată. Lupii străvechi erau lângă el. Băiatul se opri 
lângă uşă, cu ochii holbaţi, însă lupii înaintară. Ochii lor îl 
descoperită pe Lannister, sau poate că doar îi adulmecaseră 
mirosul. Primul care începu să mârâie fu Vara. Apoi Vântul 
Cenuşiu i se alătură. Se furişară către omuleţ, unul din 
dreapta, celălalt din stânga. 

- Lupilor nu le place mirosul tău, Lannister, comentă 

Theon Greyjoy. 

- Poate că este timpul să-mi văd de drum, spuse Tyrion. 

Făcu un pas în spate..., iar Câinele Lăţos ieşi din umbre, 
în urma lui, rânjindu-şi colții. Lannister se cabra, iar Vara se 
întinse spre el din lateral. El se retrase, nesigur pe 251 

picioarele sale, iar Vântul Cenuşiu se repezi la mâneca sa, 
dinţii lui smulgând o bucată de pânză. 

- Nu! strigă Bran de la înălţimea scaunului său, pe când 
oamenii lui Lannister puseră mâna pe săbii. Vară, aici Vară, 
la mine! 

Lupul străvechi auzi vocea şi se uită spre Bran, apoi din 
nou spre Lannister. Se târî înapoi, îndepărtându-se de 
omuleţ şi se aşeză sub picioarele atârnând ale lui Bran. 

Robb îşi ţinuse răsuflarea. Expiră cu un oftat şi strigă: 

- Vânt Cenuşiu! 

Lupul său străvechi se duse la el, rapid şi pe neauzite. 

Acum mai rămăsese doar Câinele Lăţos ţopăind în jurul 
omuleţului, cu ochii arzând precum flăcările verzi. 


- Rickon, cheamă-l, strigă Bran spre ţâncul de frate-său, 
iar Rickon îşi aminti că exista şi strigă: 

- Aici, Lăţosule, vino aici. 

Lupul negru îi oferi lui Lannister un mărâit final şi ţâşni 
spre Rickon, care-şi petrecu mâinile pe după gâtul lui. 

Tyrion Lannister îşi desfăcu eşarfa de la gât, îşi şterse 
fruntea şi spuse cu un glas moale: 

- Ce interesant! 

- Sunteţi bine, stăpânul meu? întrebă unul dintre oamenii 
săi, cu sabia în mână. Privea nervos spre lupii străvechi în 
timp ce vorbea. 

- Mâneca mea e sfâşiată, iar izmenele mele sunt ne- 
plăcut de umede, însă nimic nu mi-a lezat demnitatea. 

Până şi Robb păru zguduit. 

- Lupii... nu ştiu de ce au făcut asta.... 

- Fără îndoială, m-au luat drept cină. Lannister se înclină 

ţeapăn spre Bran. Îţi mulţumesc pentru că i-ai chemat 
înapoi, tinere. Îţi promit însă că m-ar fi găsit destul de 
indigest. lar acum chiar că voi pleca. 

- Un moment, domnul meu, spuse Maester Luwin. Se 
duse spre Robb şi se ţinură foarte aproape unul de altul, 
şuşotind. 

Bran încercă să tragă cu urechea, însă glasurile lor erau 
prea coborâte. În cele din urmă, Robb îşi băgă sabia în teacă. 

- S-ar... s-ar putea să fi fost prea aspru cu tine, zise el. Ai 
făcut pentru Bran un gest de bunăvoință, iar eu... Robb făcu 
un efort să-şi schimbe atitudinea. Winterfell îţi oferă 

252 

ospitalitatea sa, dacă o doreşti, Lannister. 

- Scuteşte-mă de amabilităţile astea false, băiete. Nu mă 

iubeşti şi nu mă doreşti aici. Am văzut un han dincolo de 
zidurile tale, în oraşul de iarnă. Am să găsesc acolo un pat, 
iar amândoi vom dormi mai uşor. Pentru câteva parale, s-ar 
putea să găsesc chiar şi o târfă pe acolo, care să-mi 
încălzească cearşafurile. Se întoarse spre unul dintre fraţii în 


negru, un om bătrân, cu spatele strâmb şi barba încâlcită. 
Yoren, când se crapă de ziuă, mergem spre sud. 

Mă vei găsi, fără îndoială, pe drum. Apoi se îndreptă spre 
ieşire, chinuindu-se să străbată sala pe picioarele lui scurte, 
trecând de Rickon şi de uşă. Oamenii săi îl urmară. 

Cei patru oameni din Rondul de Noapte râămaseră. Robb 
se întoarse spre ei, nesigur. 

- Am pus să vă pregătească nişte camere şi veţi afla apă 

fierbinte din belşug, să vă spălaţi de praful de pe drum. 

Nădăjduiesc că ne veţi onora venind la masa de seară. 

Spuse toate astea cu atâta nepricepere, încât până şi 
Bran observă; era un discurs pe care-l învățase pe de rost, 
nu erau cuvinte spuse din inimă, însă fraţii în negru îi 
mulţumiră cu toţii la fel. 

Vară îi urmă pe trepte în sus, în turn, pe când Hodor îl 
ducea pe Bran înapoi la patul său. Bătrâna Nan era adormită 
în jilţul ei. Hodor spuse „Hodor”, o luă pe bunica lui şi o duse 
de acolo în vreme ce ea sforăia uşor, iar Bran căzu pe 
gânduri. Robb îi promisese că putea sta la masă 

împreună cu Rondul de Noapte, în Sala Mare. 

- Vară, strigă el. Lupul sări în patul lui. Bran îl îmbrăţişa 
atât de tare, încât îi putu simţi răsuflarea fierbinte oprindu- 
se în obrajii săi. Acum pot călări, îi şopti el prietenului său. 

Vom putea merge la vânătoare, prin păduri, cât de 
curând. 

Stai şi aşteaptă. 

După o vreme îl fură somnul. În vis urca din nou pe turnul 
fără ferestre, degetele sale înfigându-se printre spaţiile 
dintre pietrele înnegrite, în vreme ce picioarele căutau 
sprijinul. Urca tot mai mult, printre nori şi în cerul nopţii şi, 
cu toate astea, turnul continua să se înalțe deasupra sa. 
Când se opri ca să privească în jos, era uşor ameţit şi-şi simţi 
degetele alunecând. Bran ţipă şi se agăţă 

de viaţă cu toate forţele. Pământul era la o mie de 
kilometri sub el şi nu putea zbura. Nu putea zbura. Aşteptă 
până 


253 

când inima încetă să-i mai bubuie în piept, până ce reuşi 
să 

respire, şi-şi reluă ascensiunea. Nu mai era altă cale decât 
în sus. La mare distanţă deasupra sa, conturându-se în faţa 
lunii, credea că distinge formele capetelor de balaur. 

Braţele sale erau zdrelite şi-l dureau, dar nu îndrăznea să 

se odihnească. Se forţă să urce şi mai repede. Himerele îi 
priveau ascensiunea. Ochii lor străluceau roşietici, precum 
cărbunii încinşi din vatră. Poate că unele dintre ele fuseseră 
lei, însă acum erau răsucite şi groteşti. Bran le putea auzi 
şoptind una câtre cealaltă, cu glasuri molatice, de piatră, 
îngrozitoare. Nu trebuia să le asculte, îşi spuse, nu trebuia să 
le audă, iar atât timp cât nu le auzea, era în siguranţă. Însă 
când himerele se desprinseră din piatră şi goniră spre partea 
lui de turn, el ştiu că nu era deloc în siguranţă. 

- N-am auzit, începu el să plângă pe măsură ce se 
apropiau tot mai mult. N-am auzit, n-am auzit. 

Se trezi cu respiraţia tăiată, pierdut în beznă şi văzu o 
umbră imensă acoperindu-l. 

- N-am auzit, şopti el, tremurând de frică, însă umbra 
spuse „Hodor” şi aprinse o lumânare lângă pat, iar Bran oftă 
uşurat. 

Hodor îi şterse transpiraţia de pe faţă cu o cârpă moale şi 
umedă, iar mâinile sale îndemânatice şi blânde îl îmbrăcară. 
Când sosi vremea, îl duse până în Sala Mare, unde fusese 
aşezată, chiar lângă foc, o masă lungă, pe căpriori. Locul 
lordului, din capătul mesei, fusese lăsat neocupat, însă Robb 
se aşezase chiar în dreapta lui, cu Bran vizavi de el. În seara 
aceea mâncară purcel de lapte şi plăcintă de porumbel şi 
gulii tăvălite în unt, iar ca desert, bucătarul le promisese 
faguri cu miere. Vară înşfăca resturile de la masă întinse, în 
vreme ce Vântul Cenugşiu şi Câinele Lăţos se luptau pentru 
un os într-un colţ al sălii. 

Câinii din Winterfell nu s-ar fi apropiat de sală. La 
început, lui Bran i se păruse ciudat, însă acum începea să se 


obişnuiască. 
Yoren era seniorul dintre fraţii în negru, aşa că 
majordomul îl aşezase între Robb şi Maester Luwin. 
Bătrânul avea un miros acru, de parcă nu s-ar mai fi 
spălat de foarte multă vreme. Rupea carnea direct cu dinţii, 
crăpa coastele ca să sugă măduva şi dădea din umeri la 254 


pomenirea numelui Jon Snow. 

- E nenorocirea lui Ser Alliser, mormăi el, iar doi dintre 
companionii săi izbucniră în râs dintr-un motiv de neînțeles 
pentru Bran. 

Însă când Robb ceru veşti despre unchiul Benjen, fraţii în 
negru tăcură cu toţii ca la comandă. 

- Ce s-a întâmplat? întrebă Bran. 

Yoren îşi şterse degetele de jiletca sa. 

- Sunt veşti rele, domnii mei, şi nu aşa voiam să vă 

răsplătim pentru carne şi miere, însă bărbatul, dacă pune 
o întrebare, trebuie să-i suporte şi răspunsul. Stark nu mai e. 

Unul dintre ceilalţi bărbaţi din Rondul de Noapte glăsui: 

- Bătrânul Urs l-a trimis în căutarea lui Waymar Royce, şi 
încă nu s-a întors, domnul meu. 

- E de prea multă vreme plecat, zise Yoren. Mai mult ca 
sigur că este mort. 

- Unchiul meu nu este mort, spuse Robb Stark tare, cu 
furie în glas. Se ridică de pe bancă şi puse mâna pe mânerul 
sabiei sale. Mă auziţi? Unchiul meu nu este mort! 

Vocea lui se reverberă între pereţii de piatră, iar lui Branii 
se făcu dintr-odată teamă. Bătrânul puturos, Yoren, se uită 
spre Robb fără să pară impresionat. 

- Cum spuneţi dumneavoastră, stăpâne, zise el, apoi îşi 
scoase o bucată de carne rămasă între dinţi. Cel mai tânăr 
dintre fraţii în negru se foi neliniştit în scaun. 


- Nu se mai află nimeni la Zid care să cunoască pădurea 
bântuită mai bine decât Benjen Stark. Va găsi el calea 
înapoi. 

- Păi, zise Yoren, poate că o va găsi, poate că nu. 

S-au mai dus bărbaţi de nădejde prin pădurea aia şi nu 
au mai j ieşit niciodată. 

Bran nu se putu gândi decât la povestea spusă de 
Bătrâna Nan, despre Ceilalţi şi despre ultimul erou vânat 
prin pădurea albă de oameni morţi şi de păianjeni mari cât 
nişte câini. Pentru o clipă i se făcu teamă, însă îşi aminti 
imediat cum se sfârşea povestea. 

- Copiii îl vor ajuta, spuse el, copiii pădurii! 

Theon Greyjoy chicoti, iar Maester Luwin replică: 

- Bran, copiii pădurii sunt morţi de mii de ani. Tot cea 
rămas din ei sunt chipurile de pe copaci. 

- Aici s-ar putea să fie aşa, Maester, făcu Yoren, dar 255 

dincolo de Zid, cine ar putea şti? Acolo, nimeni nu poate 
spune ce-i mort şi ce-i în viaţă. 

În noaptea aceea, după ce farfuriile fură strânse, Robb îl 
duse chiar el pe Bran în pat. Vântul Cenuşiu deschidea 
calea, iar Vară îi urma îndeaproape. Fratele său era puternic 
pentru vârsta lui, iar Bran era uşor ca o mână de zdrenţe, 
însă scările erau abrupte şi era întuneric, iar Robb gâfâia din 
greu când ajunse sus. Îl puse pe Bran în pat, acoperindu-l cu 
păturile, şi stinse lumânarea. Pentru o vreme, mai rămase 
lângă el, în întuneric. Bran ar fi vrut să- 

i vorbească, însă nu ştia ce să-i spună. 

- O să-ţi găsim un cal, îţi promit, îi şopti în cele din urmă, 
Robb. 

- Se mai întorc? îl întrebă Bran. 

- Da, răspunse celălalt cu atâta speranţă în voce, încât 
Bran îşi dădu seama că-l auzise pe fratele său şi nu pe 
Lordul Robb. Mama se va întoarce curând acasă. Poate că 

ne aruncăm pe cai să-i ieşim în întâmpinare, când vine. 
Nu crezi că ar surprinde-o, să te vadă pe cal? Chiar şi în 


întunericul din încăpere, Bran putea simţi zâmbetul fratelui 
său. lar după asta, vom călări spre nord, să vedem Zidul. 

Nici măcar nu-i vom spune lui Jon că venim, doar vom 
sosi acolo într-o zi, tu şi cu mine. Va fi ca o aventură. 

- O aventură, repetă Bran jinduind. 

Îşi auzi fratele hohotind. Era atât de întuneric în încăpere, 
încât nu putu vedea lacrimile de pe faţa lui, aşa că întinse 
mâna. Degetele lor se uniră. 

256 

EDDARD 

- Moartea Lordului Arryn a fost un moment de mare 
tristeţe pentru noi toţi, domnul meu, spuse Marele Maester 
Pycelle. Aş fi mai mult decât bucuros să vă povestesc ce ştiu 
despre felul în care a plecat dintre noi. Şedeţi. Doriţi să 

gustaţi ceva? Poate nişte curmale? Am şi nişte prune 
foarte bune. Vinul nu se mai împacă de mult cu digestia 
mea, mă 

tem, însă vă pot oferi câte o cupă de lapte la gheaţă, 
îndulcit cu miere. În dogoarea asta îl găsesc foarte 
înviorător. 

Căldura nu putea fi negată; Ned îşi simţea tunica de 
mătase lipindu-i-se pe piept. Aerul umed şi greu acop rea 
oraşul ca o pătură de lână, iar malurile râului colcăiau de 
mulţimea săracilor care-şi părăsiseră  cocioabele lor 
sufocante şi încinse pentru a se lupta pentru un loc de 
dormit lângă apă, unde mai venea câte o adiere. 

- Asta ar fi amabil din partea dumneavoastră, zise el 
luând loc. 


Pycelle ridică între degetul mare şi arătător un mic clopot 
de argint şi-l scutură încet. O tânără slujnică suplă 

se grăbi în seră. 

- Lapte rece pentru Mâna Regelui şi pentru mine, dacă 

eşti atât de drăguță, copilă. Bine îndulcit. Pe când fata se 
îndepărta pentru a le aduce băuturile, Marele Maester îşi 
împreună degetele şi-şi odihni mâinile pe burtă şi spuse: 
Oamenii de rând zic că ultimul an al verii este întotdeauna şi 
cel mai fierbinte. Nu este chiar adevărat, dar uneori aşa se 
simte, nu? În zile ca acestea, vă invidiez pe voi, nordicii, 
pentru zăpezile verii. Colanul încărcat de giuvaiere din jurul 
gâtului zornăi uşor când bătrânul se foi în jilţul său. Pentru a 
o spune pe cea dreaptă, vara Regelui Maekar a fost mai 
fierbinte decât asta şi aproape la fel de lungă. Au existat 
smintiţi, chiar şi în Citadelă, care au luat asta drept un semn 
că venise, în cele din urmă, Vara cea Mare, vara care nu se 
va mai termina niciodată, însă în cel de-al şaptelea an s-a 
curmat brusc, am avut o toamnă scurtă şi o iarnă 

îngrozitor de lungă. Totuşi, căldura a fost cumplită pe 
întreaga ei durată. Oraşul Vechi fierbea şi se cocea la 
căldură ziua şi revenea la viaţă numai noaptea. Ne plimbam 
prin grădinile de lângă râu şi ne contraziceam 257 

asupra zeilor, îmi amintesc de mirosul acelor nopţi, 
domnul meu, parfumul şi dulceaţa lor, pepenii copţi, 
piersicile şi rodiile şi florile de lună. Pe atunci eram tânăr, 
încă îmi făuream colanul. Căldura nu mă istovea ca acum. 

Pleoapele lui Pycelle coborâseră atât de grele peste ochi, 
încât părea că era pe jumătate adormit. Scuzele mele, Lord 
Eddard. Nu aţi venit aici să ascultați bâiguielile mele 
smintite despre o vară uitată, dinainte să se fi născut tatăl 
dumneavoastră. lertaţi-mi, dacă vă milostiviţi, aiurelile de 
om bătrân. Mă tem că minţile sunt precum săbiile. Cele 
vechi ruginesc. Ah, iată şi laptele nostru. 

Slujnica puse tava între ei, iar Pycelle îi dărui un zâmbet. 

- Dulce copilă. Luă cupa, gustă şi dădu din cap. 

Mulţumesc. Poţi pleca. 


Când fata îi părăsi, Pycelle privi spre Ned cu ochii lui 
spălăciţi, bătrânicioşi. 

- Deci unde eram? Oh, da. Aţi întrebat de Lordul Arryn... 

- Am întrebat. Ned sorbi din politeţe din lapte. Avea o 
răcoare plăcută, însă era mult prea dulce pe gustul său. 

- Dacă este să fie spus adevărul, de o vreme Mâna nu mai 
părea să fie în apele sale, zise Pycelle. Am stat împreună la 
sfat, mulţi ani la rând, iar semnele erau acolo pentru a fi 
descifrate, însă le-am pus pe seama poverilor pe care le 
purtase atât de mult timp. Umerii lui laţi erau îngreunaţi de 
toate grijile regatului şi de multe altele pe lângă. Fiul său era 
mereu  bolnăvicios, iar doamna soţia sa era atât de 
îngrijorată, încât nu-l scăpa din ochi. Era suficient să 
istovească şi un om în putere, iar Lordul Jon nu mai era atât 
de tânăr. Nu e de mirare că părea mereu dus pe gânduri şi 
obosit. Ori aşa credeam eu atunci. Totuşi, acum sunt mai 
puţin sigur. 

- Ce-mi puteţi spune de boala lui de pe urmă?Marele 
Maester îşi întinse mâinile într-un gest de mâhnire. 

- A venit la mine într-o zi, cerându-mi o anumită carte, la 
fel de voinic şi de sănătos ca întotdeauna, deşi mi se părea 
că era apăsat de o grijă adâncă. În dimineaţa următoare se 
zvârcolea de durere, prea bolnav ca să se mai poată ridica 
din pat. Maester Colemon a crezut că era vorba de o răceală 
a stomacului. Vremea fusese fierbinte, iar Mâna bea adesea 
vin de la gheaţă, care poate tulbura digestia. 

Când însă Lordul Jon a continuat să slăbească, m-am dus 
la 258 

el chiar eu, însă zeii nu mi-au dat puterea de a-l vindeca. 

- Am auzit că l-aţi izgonit pe Maester Colemon. 

- Aşa am făcut, şi mă tem că Lady Lysa nu-mi va ierta 
niciodată asta. Poate că am greşit, dar în acel timp am 
crezut că aşa era mai bine. Maester Colemon îmi este ca un 
fiu, şi nu pot compara cu nimic stima mea pentru 
capacităţile sale, însă este tânăr şi tinerii, adesea, nu înţeleg 
fragilitatea trupurilor bătrâne. Îl trata pe Lord Arryn cu 


poţiuni purgative şi suc de ardei şi mă temeam că asta l-ar fi 
putut ucide. 

- V-a spus Lordul Arryn ceva în ultimele lui ore? 

Pycelle îşi încreţi sprânceana. 

- În ultimul stadiu al febrei sale, Mâna a strigat numele 
Robert de mai multe ori, însă dacă-l chema pe fiul său sau 
pe rege n-aş putea spune. Lady Lysa nu i-a permis băiatului 
să intre în camera de suferinţă, de teamă ca nu cumva să 
cadă şi el bolnav. Regele a venit şi s-a aşezat lângă pat, 
unde a rămas ore în şir, vorbind şi glumind despre vremurile 
trecute, în speranţa că va ridica moralul Lordului Jon. 
Dragostea lui era năvalnică la văz. 

- Nu a fost nimic altceva? Nici un cuvânt în final? 

- Când mi-am dat seama că speranţa pierise, i-am dat 
Mâinii lapte de mac, ca să nu mai sufere. Înainte însă de a 
închide ochii pentru ultima oară, a şoptit ceva spre rege şi 
doamna lui, o binecuvântare pentru fiul său. Sămânţța este 
puternică, a zis el. La urmă, vorba lui era prea împleticită 

pentru a mai putea fi înţeleasă. Moartea nu a venit decât 
în dimineaţa următoare, însă Lordul Jon îşi regăsise deja 
pacea. Nu a mai vorbit deloc. 

Ned mai luă încă o înghiţitură de lapte, temându-se să 

nu-i vină rău din cauza dulceţii. 

- Vi s-a părut, cumva, că ar fi fost ceva nenatural în 
moartea Lordului Arryn? 

- Nenatural? Glasul bătrânului maester era firav ca o 
şoaptă. Nu, nu aş putea spune aşa ceva. A fost, cu siguranţă, 
tristă. Totuşi, în felul ei, moartea este lucrul cel mai natural 
dintre toate, Lord Eddard. Jon Arryn doarme în pace acum, 
scăpat, în sfârşit, de apăsări. 

- Această boală care l-a răpus.... Aţi mai văzut aşa ceva la 
alţi oameni? 

- Am fost Mare Maester al celor Şapte Regate pentru 259 

aproape patruzeci de ani, răspunse Pycelle. Sub bunul 
nostru Rege Robert şi sub Aerys Targaryen înaintea lui şi 
tatăl său, Jaehaerys al II-lea înaintea lui, ba chiar şi în timpul 


scurtelor luni de domnie a tatălui lui Jaehaerys, Aegon cel 
Norocos, cel de-al Cincilea după Numele Său, am văzut mai 
multă boală decât mi-aş putea aminti, lordul meu. Vă voi 
spune aşa: fiecare caz este diferit, şi toate j sunt la fel. 
Moartea Lordului Jon nu a fost mai ciudată decât oricare alta. 

- Soţia lui credea altceva. 

Marele Maester dădu din cap. 

- Îmi amintesc că văduva este sora  nobilei 
dumneavoastră soţii. Dacă un bătrân poate fi iertat pentru 
vorba sa directă, lăsaţi-mă să spun că durerea poate tulbura 
chiar şi cele mai puternice şi disciplinate minţi, iar Lady Lysa 
nu a fost niciodată una dintre acestea. De la ultimul ei copil 
născut mort, vedea duşmani în orice umbră, iar moartea 
soţului ei, lordul, a lăsat-o zdruncinată şi pierdută. 

- Deci, sunteţi sigur că Jon Arryn a murit de boală 

năprasnică? 

- Sunt, răspunse Pycelle cu gravitate. Dacă nu a fost 
boală, bunul meu lord, ce altceva ar fi putut fi? 

- Otravă, sugeră Ned calm. 

Ochii adormiţi ai lui Pycelle se deschiseră brusc. Bătrânul 
maester se foi neliniştit în scaun. 

- Un gând tulburător. Nu suntem în Oraşele Libere, unde 
astfel de lucruri se întâmplă adesea. Marele Maester 
Aethelmure scria că toţi bărbaţii poartă crima în sufletul lor, 
dar chiar şi aşa, otrăvitorul este dincolo de dispreţ. 

Căzu un moment pe gânduri, cu ochii pierduţi în visare. 

Ceea ce sugeraţi este posibil, lordul meu, dar nu cred că 

aşa a fost. Chiar şi un maestru grădinar cunoaşte 
otrăvurile comune, iar Lord Arryn nu a dovedit nici un semn 
de otrăvire. lar Mâna era iubită de toţi. Ce fel de monstru în 
piele de om ar fi îndrăznit să ucidă un astfel de nobil lord? 

- Am tot auzit că otrava este arma femeii. Pycelle îşi 
mângâie gânditor barba. 

- Aşa se spune. A femeilor, a laşilor... chiar şi a eunucilor, 
îşi drese glasul şi scuipă grăbit un ghemotoc de flegmă. 
Deasupra lor, un corb croncăni tare. Lordul Varys s-260 


a născut sclav la Lys, ştiaţi asta? Să nu aveţi încredere în 
păianjeni, lordul meu. 

Asta nu trebuia să i-o spună nimeni lui Ned; era ceva 
legat de Varys care-i făcea pielea de găină. 

- Îmi voi aminti de asta, Maester. Şi vă mulţumesc pentru 
ajutorul dumneavoastră. V-am răpit destul timp. 

Ned se ridică. Marele Maester Pycelle se sculă în cei de pe 
scaun şi-l conduse pe Ned până la uşă. 

- Nădăjduiesc că v-am ajutat cât de puţin să vă uşuraţi 
sufletul. Dacă mai pot face orice altceva pentru 
dumneavoastră, nu trebuie decât să-mi spuneţi. 

- Încă un lucru, rosti Ned. Aş fi curios să examinez cartea 
pe care i-aţi împrumutat-o lui Jon cu o zi înainte de a cădea 
la pat. 

- Mă tem că o veţi găsi prea puţin interesantă, zise 
Pycelle. Era un tom plicticos, scris de Marele Maester 
Malleon, despre genealogia marilor case. 

- Totuşi, aş dori să-l văd. 

Bătrânul deschise uşa. 

- După cum doriţi. Îl am pe aici, pe undeva. Când îl voi 
găsi, voi face să vă fie trimis imediat. 

- Aţi fost foarte îndatoritor, îi spuse Ned. Apoi, ca şi cum 
şi-ar fi amintit dintr-odată, adăugă: O ultimă întrebare, dacă 
aţi fi atât de bun. Mi-aţi spus că regele era la patul Lordului 
Arryn când acesta a murit. Mă întreb dacă era şi regina cu el. 

- Ah, nu, spuse Pycelle. Ea şi copii călătoreau spre ] 

Casterly Rock, în compania tatălui ei. Lordul Tywin venise 
cu o suită pentru turnirul din oraş, de ziua Prințului Jeffrey, 
fără îndoială sperând că-l va vedea pe fiul său, Jaime, luând 
coroana campionului. Cu asta a fost întristător de 
dezamăgit. A căzut asupra mea sarcina de a-i trimite reginei 
vestea morţii subite a Lordului Arryn. 

Nu am trimis niciodată vreo pasăre cu inima atât de 
îndurerată. 

- Aripi întunecate, cuvinte întunecate, murmură Ned. Era 
un proverb pe care Bătrâna Nan i-l spusese pe când era 


băietan. 

- Aşa zic nevestele de pescar, se învoi Marele Maester 
Pycelle, însă ştim că nu este întotdeauna aşa. Când pasărea 
Maesterului Luwin a adus vestea despre Bran al 261 

dumneavoastră, mesajul a zdruncinat inima fiecăruia din 
castel, nu? 

- Precum spuneţi, Maester. 

- Zeii sunt îndurători. Pycelle îşi plecă fruntea. Veniţi la 
mine de câte ori poftiţi, Lord Eddard. Sunt aici să vă 

slujesc. 

Da, se gândi Ned pe când uşa se închidea în urma lui, dar 
pe cine? 

Pe drumul spre apartamentele sale, se întâlni cu fiica sa 
pe treptele spiralate ale Turnului Mâinii; Arya flutura din 
braţe în timp ce se străduia să-şi păstreze echilibrul într-un 
singur picior. Piatra zgrunţuroasă îi zgâăriase tălpile 
dezgolite. Ned se opri şi o privi. 

- Arya, ce faci? 

- Syrio spune că dansatorii pe apă pot sta pe vârful 
degetelor ore întregi. Mâinile ei bătură aerul pentru a-i 
menţine echilibrul. Ned trebui să zâmbească. 

- Pe care deget? otachina el. 

- Pe orice deget, spuse Arya, exasperată de întrebare. 

Sări de pe piciorul drept pe cel stâng, clătinându-se 
periculos înainte de a-şi recăpăta echilibrul. 

- Chiar trebuie s-o faci aici? o întrebă el. Ar fi o căzătură 

cam urâtă, pe trepte. 

- Syrio spune că un dansator nu cade niciodată. ki cobori 
piciorul stâng pentru a se sprijini pe amândouă. 

Tată, vine Bran să stea şi să locuiască acum cu noi? 

- Nu pentru multă vreme, scumpa mea, îi spuse el. 

Trebuie să-şi recapete puterea. 

Arya îşi muşcă buza. 

- Ce va face când va creşte mare? 

Ned îngenunche lângă ea. 

- Va avea ani de zile ca să afle răspunsul, Arya. 


Deocamdată, este destul să ştim că va trăi. În noaptea 
când pasărea venise de la Winterfell, Eddard Stark le luase 
pe fete la castelul grădinii zeilor, un teren plantat cu ulmi şi 
arini şi plopi, care dominau râul. Copacul inimii de acolo era 
un stejar falnic, cu crengile bătrâne năpădite de iederă; 
îngenuncheaseră în faţa lui pentru a-şi oferi ofrandele, de 
parcă ar fi fost lemnul stăvilarului. Sansa alunecase în 
braţele somnului când se ridicase luna, iar Arya câteva ore 
mai târziu, ghemuindu-se în iarbă, sub mantia lui Ned. În 
262 

toate acele ore întunecate, el rămăsese de veghe singur. 

Când zorii se iviseră deasupra oraşului, florile de un roşu- 

închis ale răsuflării dragonului le înconjurau pe fete acolo 
unde se găseau. 

- L-am visat pe Bran, îi şoptise Sansa. L-am văzut 
zâmbind. 

- Avea de gând să devină cavaler, spuse acum Arya. Un 
cavaler în Garda Regelui. Mai poate fi cavaler? 

- Nu, răspunse Ned. Nu vedea la ce bun s-o mai mintă. 

Totuşi, într-o bună zi, s-ar putea să fie lordul unui mare 
avanpost şi să şadă în consiliul regelui. Ar putea ridica şi el 
un castel, la fel ca Brandon Constructorul, sau să plece cu 
vreo corabie pe întinsul Mării de Apus, sau să intre în 
credinţa mamei tale şi să devină un Mare Septon. 

Însa nu va mai alerga niciodată pe lângă lupul său, se 
gândi, cu o tristeţe prea adâncă pentru a putea fi cuprinsă 

în cuvinte, sau să se aşeze cu o femeie, să-şi țină propriul 
fiu în brațe. 

Arya îşi înclină capul într-o parte. 

- Aş putea să fiu şi eu consilier al regelui sau să 

construiesc castele şi să devin Mare Septon? 

- Tu, spuse Ned sărutând-o uşor pe sprâncene, te vei 
mărita cu un rege şi vei domni în castelul său, iar fiii tăi vor 
deveni cavaleri şi prinți şi lorzi şi, desigur, unul dintre ei 
poate chiar Mare Septon. 

Arya îşi şterse faţa. 


- Nu, spuse ea, asta-i pentru Sansa. 

Îşi ridică piciorul drept şi-şi reluă echilibristica. Ned oftă 

şi o lăsă acolo. Ajuns în apartamentele sale, îşi scoase 
mătăsurile pătate de transpiraţie şi-şi, turnă apă rece pe cap 
din oala de lângă pat. Alyn intră pe când tocmai îşi usca 
faţa. 

- Stăpânul meu, spuse el, Lordul Baelish este afară şi vă 

roagă să intre în audienţă. 

- Condu-l în sera mea, spuse Ned întinzându-se după o 
tunică nouă, cel mai uşor veşmânt pe care-l putea găsi. Am 
să-l primesc îndată. 

Degețel era tolănit pe scaunul de lângă fereastră când 
intră Ned, urmărind cum se antrenau cu săbiile, în curtea de 
jos, cavalerii din Garda Regelui. 

- Dacă mintea lui Selmy ar fi la fel de ageră precum îi e 
263 

spada, spuse el nostalgic, întrunirile noastre de consiliu 
ar fi mult mai pline de viaţă. 

- Ser Barristan este la fel de vrednic şi de onorabil ca 
oricare altul de la Debarcaderul Regelui. 

Ned ajunsese să nutrească un profund respect pentru 
bătrânul cărunt, Lordul Comandant al Gărzii Regelui. 

- Şi la fel de plicticos, adăugă Degețel, deşi aş îndrăzni să 
spun că ar trebui să se descurce bine în turniruri. Anul trecut 
l-a aruncat de pe cal pe Câine, iar acum patru ani a fost 
campion. 

Chestiunea învingătorului nu-l interesa câtuşi de pu-ţin 
pe Eddard Stark. 

- Ai vreun motiv pentru această vizită, Lord Petyr, sau 
eşti aici doar pentru a te bucura de priveliştea de la 
fereastra mea? 

Degețel zâmbi.. 

- l-am promis lui Cat că am să te ajut cu cercetările tale, 
aşa că, iată-mă. 

Asta îl luă pe Ned prin surprindere. Nu putea găsi în el 
nici un imbold ca să se încreadă în Lord Petyr Baelish, carei 


se părea prea isteţ şi viclean. 

- Ai ceva pentru mine? 

- Am pe cineva, îl corectă Degețel. Ca să o spun pe-a 
dreaptă, am patru inşi. Te-ai gândit să-i iei la întrebări pe 
servitorii Mâinii? 

Ned se încruntă. 

- Mă întreb dacă aş putea. Lady Arryn şi-a luat întreaga 
suită înapoi la Eyrie. 

Lysa nu-i făcuse nici un favor în această privinţă. Toţi cei 
care stătuseră în preajma soţului ei plecaseră cu ea când 
fugise: Maesterul lui Jon, administratorul său, căpitanul 
gărzii sale, cavalerii şi slugile. 

- Mare parte din suita sa, zise Degețel, nu toţi. Câţiva au 
rămas. O fată de la bucătărie, însărcinată, măritată în grabă 
cu unul dintre grăjdarii Lordului Renly, un flăcău care s-a 
alăturat Gărzii Oraşului, un ajutor de chelar dat afară 

din slujbă pentru furt, şi cavalerul Lordului Arryn. 

- Cavalerul său? Ned era plăcut surprins. Cavalerul unui 
lord ştia, adesea, multe despre afacerile acestuia. 

- Ser Hugh de Vale, îi spuse Degețel numele. Regele l-a 
făcut cavaler după moartea Lordului Arryn. 

264 

- Voi trimite după el, zise Ned, şi după ceilalţi. Degețel 
tresări. 

- Domnul meu, vino aici lângă fereastră, dacă eşti bun. 

- De ce? 

- Vino şi am să-ţi arăt, lordul meu. 

Încruntându-se, Ned se apropie de fereastră. Petyr 
Baelish făcu un gest uşor. 

- lată, acolo în curte, la uşa armurăriei, îl vezi pe băiatul 
acela aşezat pe trepte, frecând o sabie cu tocila? 

- Ce-i cu el? 

- Îi spune tot lui Varys. Păianjenul este foarte interesat de 
tine şi de ceea ce faci. Acum uită-te la zid. Mai departe, spre 
apus, deasupra grajdurilor. Străjerul care se apleacă 

peste metereze... 


Ned îl văzu. 

- Încă unul dintre şoptitorii eunucului? 

- Nu, acela îi aparţine reginei. Observi că se bucură de o 
privelişte vastă până la uşa acestui turn, pentru a urmări 
mai bine cine te caută. Mai sunt şi alţii, mulţi necunoscuţi 
chiar şi mie. Fortăreaţa Roşie e plină de ochi. Dece crezi am 
ascuns-o pe Cat într-un bordel? 

Eddard Stark nu avea chef de astfel de intrigi. 

- Şapte iaduri, înjură el. Chiar că părea că bărbatul d pe 
metereze privea spre el. Simţindu-se, dintr-odată, nu prea 
bine, Ned plecă de la fereastră. Toţi spionează pentru cineva 
în oraşul ăsta blestemat? 

- N-aş spune chiar aşa, răspunse Degețel. Numără pe 
degetele mâinii. Păi, suntem eu, tu, regele, deşi, dacă stau 
să mă gândesc, regele îi toarnă reginei mult prea multe, şi 
sunt mai puţin sigur de tine. Se ridică. Există vreun om în 
serviciul tău în care ai putea avea încredere totală? 

- Da, spuse Ned. 

- În acest caz, am un palat încântător în Valyria pe care 
mi-ar face mare plăcere să ţi-l vând, spuse Degețel cu un 
surâs batjocoritor. Răspunsul mai isteţ ar fi fost nu, domnul 
meu, dar fie şi aşa. Trimite-l pe omul tău la Ser Hugh şi la 
ceilalţi. Propriile tale deplasări vor fi notate, însă nici măcar 
Varys Păianjenul nu poate pune sub supraveghere toţi 
oamenii din serviciul tău, oră de oră. 

O luă spre uşă. 

- Lord Petyr, îl strigă Ned. Îţi sunt... recunoscător pentru 
265 

ajutor. Poate că am greşit neavând încredere în tine. 

Degețel îşi trecu degetele printre firele bărbuţei sale. 

- Înveţi încet, Lord Eddard. Suspiciunile, în ceea ce mă 

priveşte, au fost cel mai deştept lucru pe care l-ai făcut 
de când ai coborât de pe cal. 

266 

JON 


Jon îi arăta lui Dareon cum era mai bine să administrezi o 
lovitură laterală, când noul recrut îşi făcu intrarea în curtea 
de antrenament. 

- Ar trebui să ţii picioarele mai depărtate, îl îndemnă el. 

Nu vrei să-ţi pierzi echilibrul. Aşa e bine. Acum răsuceşte- 
te în timp ce loveşti, pune-ţi toată greutatea în sabie. 

Dareon se opri şi-şi ridică viziera. 

- Pe cei şapte zei, murmură el. Vrei să te uiţi la asta, Jon? 

Jon se întoarse. Prin fanta vizierei sale dădu cu ochii de 
cel mai gras băiat pe care-l văzuse vreodată, stând în uşa 
armurăriei. După felul în care arăta, părea că are cel puţin 
două sute de ocale. Gulerul de blană al tunicii sale brodate 
era acoperit de guşă. Ochi spălăciţi se mişcau nervoşi în 
rotunjimea vastă, lunară, a feţei, iar degetele grăsulii, 
transpirate, se ştergeau pe catifeaua pieptarului. 

- Mi s-a spus că trebuie să vin aici pentru... 

antrenament, spuse el, fără să se adreseze cuiva anume. 

- Un boiernaş, îi spuse Pyp lui Jon. Sudist, mai mult ca 
sigur din Highgarden. Pyp călătorise prin cele Şapte Regate 
cu o trupă de pantomimă şi se lăuda că putea spune unde 
te-ai născut doar după cum vorbeai. 

Pe blazonul stacojiu de pe pieptul tunicii tivite cu blană a 
băiatului fusese ţesut un vânător în acţiune. Jon nu 
recunoscu blazonul. Ser Alliser Thorne privi spre noua sa 
pradă şi spuse: 

- Se pare că nu mai sunt braconieri şi hoţi pe acolo, prin 
sud. Acum ne trimit porci să păzească Zidul. Ideea ta despre 
armuri înseamnă blănuri şi catifele, Lordul meu de Şuncă? 

Foarte repede ieşi la iveală că noul recrut îşi adusese cu 
el propria sa armură; un pieptar căptuşit, piele tare, platoşă, 
cămaşă de zale şi coif, ba chiar şi un scut mare, din lemn şi 
piele, cu acelaşi blazon pe el, cu vânătorul în mişcare, 
prezent şi pe tunică. Cum nimic nu era negru, Ser Alliser 
insistă ca el să se echipeze de la armurărie. Asta-i luă 
jumătate din dimineaţă. Pentru chingi, fu necesar ca Donai 


Noye să desfacă o cămaşă de zale şi să-i ataşeze fâşii de 
piele pe lateral. Pentru a putea pune un coif pe 267 

capul său, armurierul trebui să scoată viziera. Curelele de 
piele erau atât de strânse pe picioarele sale şi sub braţ, că 

abia se mai putea mişca. Echipat pentru luptă, băiatul cel 
nou arăta ca un cârnat prea expus la foc, gata să 

plesnească în pielea sa. 

- Să sperăm că nu eşti chiar aşa de prost precum pari, 
zise Ser Alliser. Halder, vezi ce poate Ser Purcel. 

Jon Snow tresări. Halder se născuse într-o carieră de 
piatră şi îşi făcuse ucenicia ca cioplitor în piatră. Avea 
aproape doi metri înălţime şi era musculos, iar loviturile sale 
erau cele mai năprasnice pe care le simţise Jon vreodată. 

- Va fi mai urât decât dosul unei curve, murmură Pyp, şi 
chiar era. 

Lupta dură mai puţin de un minut până ce băiatul gras 
ajunse la pământ, cu trupul tremurând şi sângele 
scurgându-i-se prin coiful zdrobit şi dintre degetele lui 
grăsulii. 

- Mă dau bătut, ţipă el. Nu mai vreau, mă dau bătut, nu 
mă mai lovi. 

Rast şi alţi câţiva dintre băieţi râdeau. Nici chiar atunci 
Ser Alliser nu puse capăt confruntării. 

- Ridică-te în picioare, Ser Purcel, strigă el. la-ţi sabia. 

Când băiatul continuă să îmbrăţişeze pământul, Thorne 
făcu un gest către Halder. Loveşte-l cu latul sabiei până ce 
se ridică în picioare. Halder administra o lovitură prudentă 

pe obrajii adversarului său. Îl poţi lovi mai tare de atât, îl 
întărâtă Thorne. 

Halder îşi apucă sabia lungă cu ambele mâini şi o cobori 
într-o lovitură atât de năprasnică, încât rupse pielea, chiar şi 
cu latul. Băiatul cel nou ţipă de durere. 

Jon Snow făcu un pas înainte. Pyp puse o mână înzăuată 

pe braţul său. 

- Jon, nu, şopti băiatul pirpiriu, privind speriat spre Ser 
Alliser Thorne. 


- Ridică-te în picioare, repetă Thorne. 

Băiatul cel gras se chinui să se ridice, alunecă şi căzu iar 
cu zgomot. 

- Ser Porcuşor începe să priceapă, remarcă Ser Alliser. 

Încă o dată. 

Halder îşi înălţă sabia pentru încă o lovitură. 

268 

- Taie o felie de şuncă! îl stârni Rast, râzând. Jon înlătură 

mâna lui Pyp. 

- Halder, e destul! 

Halder privi către Ser Alliser. 

- Bastardul vorbeşte, iar ţăranii tremură, spuse acesta cu 
vocea lui ascuţită şi rece. Îţi reamintesc, Lord Snow, că 

eu sunt maestrul de arme. 

- Uită-te la el, Halder, îi ceru Jon, ignorându-l pe Thorne. 

Nu există nici urmă de onoare în a lovi un adversar căzut. 

S-a dat bătut. 

Îngenunche lângă băiatul cel gras. Halder îşi cobori sabia. 

- S-a dat bătut, repetă. 

Ochii de onix ai lui Ser Alliser se opriră asupra lui Jon 
Snow. 

- Se pare că bastardul nostru s-a îndrăgostit, spuse el pe 
când Jon îl ajuta pe băiatul gras să se ridice în picioare. 

Arată-mi oţelul tău, Lord Snow. 

Jon îşi trase sabia. Îndrăznea să-l înfrunte pe Ser Alliser 
numai până la un punct şi se temea că depăşise deja acest 
punct cu mult. Thorne zâmbi. 

- Bastardul doreşte să-şi apere draga lui domniţă, aşa că 

vom face un exerciţiu din asta. Şobolan, Coş, ajutaţi-l pe 
Căpăţână de Piatră. Rast şi Albert se puseră în mişcare 
pentru a-l ajuta pe Halder. Trei dintre voi ar trebuis-o poată 

face pe Lady Purcea să guiţe. Tot ce trebuie este să treceţi 
de Bastard. 

- Rămâi în spatele meu, îi spuse Jon băiatului gras. 

Ser Alliser trimisese adesea câte doi adversari împotriva 
sa, dar niciodată trei. Ştia că avea mari şanse să plece la 


culcare însângerat. Se pregăti pentru asalt. Deodată, Pypi 
se alătură. 

- Trei contra doi ar cădea mai bine în competiţie, spuse cu 
veselie băiatul pirpiriu. Îşi cobori viziera şi trase sabia. 

Înainte ca Jon să fi putut măcar să protesteze, Grenn păşi 
înainte, aşa că acum erau trei. Peste curte se lăsase o linişte 
mormântală. Jon putea simţi privirile lui Ser Alliser. 

- Ce mai aşteptaţi? îi întrebă el pe Rast şi pe ceilalţi cu un 
glas care devenise înşelător de moale. 

Jon fu primul care acţiona. Halder abia dacă avu timp să- 

şi ridice sabia. Jon îl împinse în spate, atacând cu fiecare 
269 

lovitură, ţinându-l pe băiat în defensivă. Cunoaşte-ţi 
duşmanul, îl povăţuise odată Ser Rodrik; Jon îl cunoştea pe 
Halder, puternic ca o brută, însă lipsit de răbdare, fără nici o 
aplecare spre apărare. Odată înfuriat, se va lăsa descoperit, 
acesta fiind un lucru la fel de sigur ca apusul soarelui. 

Zăngănitul oţelului răsuna în toată curtea, pe când şi 
ceilalţi intraseră în luptă. Jon opri o lovitură cruntă spre 
capul său, şocul impactului străbătându-i braţul. Plasă o 
lovitură din flanc în coastele lui Halder şi fu răsplătit printr- 
un mârâit de durere. Lovitura de răspuns căzu peste umărul 
lui. Cămaşa de zale scrâşni, iar durerea i se aprinse la gât, 
însă pentru o clipă Halder se dezechilibra. Jon îi cosi 
picioarele de sub el, iar Halder căzu înjurând si bufnind. 

Grenn îşi păstra poziţia, aşa cum îl învățase Jon, dându-i 
lui Albert mai mult decât i-ar fi trebuit, însă Pyp era atacat 
din greu. Rast era cu doi ani mai mare şi mult mai greu 
decât el. Jon se aşeză în spatele lui şi lovi coiful violatorului 
ca pe un clopot. Când Rast se duse învârtindu-se, Pyp se 
strecură sub garda lui şi-l dobori la pământ, coborându-şi 
lama sabiei pe gâtul lui. În acel moment, Jon se şi mişcase. 

Confruntându-se cu două săbii, Albert bătu în retragere. 

- Mă dau bătut, strigă el. Ser Alliser Thorne privi scena 
dezgustat. 

- Farsa mimului a durat mult prea mult astăzi. 


O luă din loc. Lupta ajunsese la final. Dareon îl ajută pe 
Halder să se ridice în picioare. Fiul pietrarului îşi smulse 
coiful şi-l aruncă la capătul celălalt al curţii. 

- Pentru o clipă, am crezut că în sfârşit te-am dovedit, 
Snow. 

- Pentru o clipă ai şi reuşit, răspunse Jon. 

Sub cămaşa sa de zale şi piele, umărul îi pulsa de durere. 
Îşi băgă sabia în teacă şi încercă să-şi scoată coiful, dar când 
îşi ridică braţele, durerea îl făcu să-şi încleşteze dinţii. 

Lasă-mă pe mine, se auzi o voce. Mâini cu degete grăsulii 
îi desfăcură chingile coifului şi pe cele de la apărătoarea 
pentru gât, şi-l ridicară uşor. Te-a rănit? 

- Am mai fost eu zdrelit şi înainte. 

Îşi atinse umărul şi tresări. Curtea se golea în jurul lor. 

Părul băiatului gras era năclăit de sânge, acolo unde 270 

lovitura lui Halder îi despicase coiful. 

- Numele meu este Samwell Tarly, din Horn... Se opri şi- 

şi umezi buzele. Vreau să spun că eram din Horn Hill, 
până 

ce... am plecat. Am venit aici ca să iau hainele negre. 
Tatăl meu este Lordul Randyll, stegarul lui Tyrell de 
Highgarden. 

Eu eram moştenitorul său, până când... Vocea i se stinse. 

- Eu sunt Jon Snow, bastardul lui Ned Stark de Winterfell. 

Samwell Tarly dădu din cap. 

- Eu... dacă vrei, poţi să-mi spui Sam. Mama îmi spune 
Sam. 

- Lui poţi să-i spui Lord Snow, zise Pyp, venind să li se 
alăture. Nu cred că vrei să ştii cum îi spune maică-sa. 

- Ei doi sunt Grenn şi Pypar, îi prezentă Jon. 

- Grenn e cel urât, făcu Pyp. 

Grenn se încruntă. 

- Tu eşti mai urât decât mine. Cel puţin, eu nu am urechi 
ca de liliac. 

- Vă mulţumesc tuturor, spuse cu gravitate băiatul cel 
gras. 


- De ce nu te-ai ridicat să lupţi? îl întrebă Grenn. 

- Chiar am vrut, cu adevărat. Numai că... n-am puiuţ. Nu 
mai voiam să mă mai lovească atât. Îşi plecă privirile în 
pământ. Mă... mă tem că sunt un laş. Tatăl meu, lordul, 
spună întotdeauna asta. 

Grenn se uită la el ca trăsnit. Nici chiar Pyp nu găsi ce să 

spună la asta, iar el avea cuvinte pentru orice. Ce fel de 
om s-ar fi putut proclama laş? 

Samwell Tarly trebuie să le fi citit gândurile. Ochii săi se 
opriră într-ai lui Jon şi se uitară apoi în altă parte, repede, ca 
două animale speriate. 

- Îmi... Îmi pare rău, spuse el. Nu am vrut să... să fiu aşa 
cum sunt. 

Se duse greoi spre armurărie. Jon îl strigă. 

- Erai rănit, îi spuse el. Mâine ai să te descurci mai bine. 

Sam privi îndurerat peste umăr. 

- Nu, n-am să mă descurc, spuse el încercând să-şi reţină 
lacrimile. Niciodată nu mă descurc. 

După ce plecă, Grenn se încruntă. 

- Nimănui nu-i plac laşii, zise el stânjenit. Aş fi vrut să 

nu-l ajutăm. Ce-ar fi dacă vor crede că şi noi suntem laşi? 

- Eşti prea prost ca să fii laş, îl lămuri Pyp. 

271 

- Nu sunt. 

- Ba eşti. Dacă te-ar ataca un urs în pădure, ai fi prea 
prostăânac s-o iei la fugă. 

- N-aş fi, insistă Grenn. Aş fugi mai repede decât tine. 

Se opri brusc, îmbufnat, când îl văzu pe Pyp rânjind şi-şi 
dădu seama ce spusese. Pe gât îi apăru o pată de un roşu- 

închis. Jon îi lăsă să se certe şi se întoarse la armurărie, îşi 
atârnă sabia şi-şi dădu jos armura lovită. 

Viaţa la Castelul Negru urmărea anumite reguli: 
dimineţile erau pentru antrenamentul cu sabia, după- 

amiezile pentru muncă. Fraţii în negru le dădeau noilor 
recruți numeroase sarcini, tocmai pentru a le vedea 
priceperile. Jon aprecia puţinele după-amiezi când era trimis 


afară, împreună cu Nălucă, să aducă vânat pentru masa 
Lordului Comandant, însă pentru fiecare zi petrecută 

la vânătoare, trebuia să facă douăsprezece alături de 
Donai Noye, la armurărie, învâărtind roata tocilei în vreme ce 
fierarul cu un singur braţ ascuţea securi, sau trăgea la foaie 
în timp ce Noye meşterea o sabie nouă. Alteori ducea 
mesaje, stătea de gardă, curăța grajdurile, fixa pene pe 
săgeți, îl ajuta pe Maester Aemon cu păsările lui, ori pe 
Bowen Marsh cu socotelile şi inventarul său. 

În după-amiaza aceasta, comandantul gărzii îl trimise să 

tragă sus cuşca în care se aflau patru butoaie cu piatră 

proaspăt măcinată, să o împrăştie pe cărarea îngheţată 
de pe Zid. Era o muncă plicticoasă şi singuratică, chiar dacă 

Nălucă îi ţinea de urât, însă Jon descoperi că nu-i păsa. 
Aici se putea gândi, şi se pomeni amintindu-şi de Samwell 
Tarly... şi, ciudat, de Tyrion Lannister. Se întrebă ce-ar fi făcut 
Tyrion pentru băiatul cel gras. Majoritatea bărbaților ar 
nega, mai degrabă, un adevăr dur decât să se confrunte cu 
el, îi spusese piticul, rânjind. Lumea era plină de laşi care 
pretindeau că sunt eroi; îţi trebuia un soi de curaj nebun ca 
să recunoşti că eşti laş, aşa cum făcuse Samwell Tarly. 

Umărul dureros făcea ca munca să se desfăşoare mai 
încet. Era târziu când Jon sfârşi de împrăştiat pietrişul pe 
cărăruie. Mai zăbovi pe metereze ca să privească soarele 
asfinţind, transformând cerul dinspre apus în culoarea 
sângelui. În cele din urmă, amurgul se lăsă peste cerul 
nordului, iar Jon rostogoli butoaiele goale înapoi în cuşcă şi 
272 

semnaliza celor de la vinciuri să le coboare. 

Masa de seară aproape că se terminase când el şi Nălucă 
ajunseră în sala de mese. Câţiva fraţi în negru jucau zaruri şi 
beau vin fiert, lângă foc. Prietenii săi erau pe banca aflată 
cel mai aproape de peretele vestic, râzând. 

Pyp tocmai depăna o poveste. Fiul de mim, cu urechile 
sale mari, era un mincinos înnăscut, cu sute de glasuri 
diferite, dar nu-şi povestea născocirile pe cât de mult le 


trăia, interpretând toate rolurile, fiind rege pentru o clipă şi 
porcar în următoarea... Când se transforma într-o fată de 
berărie sau prinţesă virgină, se folosea de o voce înaltă 

stridentă, care-i aducea pe toţi în situaţia de a nu mai 
putea face altceva decât să râdă până la lacrimi, iar eunucii 
erau întotdeauna caricaturi înfiorător de precise ale lui Ser 
Alliser. Lui Jon îi plăceau la fel de mult scenetele lui Pyp ca şi 
celorlalţi... Totuşi, în seara asta se răzgândi şi se aşeză la 
capătul celălalt al băncii, acolo unde Samwell Tarly stătea de 
unul singur, ţinându-se cât mai departe de ceilalţi. Tocmai îşi 
termina ultima bucată de plăcintă cu carne de porc pe care 
bucătarii le-o oferiseră la cină, când Jon se aşeză vizavi de 
el. Ochii băiatului gras se măriră la vederea Nălucii. 

- Ăsta-i un lup? 

- Un lup străvechi, zise Jon. u cheamă Nălucă. Lupii 
străvechi sunt pe blazonul Casei tatălui meu. 

- Pe blazonul nostru se află un vânător în mişcare, j zise 
Samwell Tarly. 

- Îţi place să vânezi? 

Băiatul cel gras se înfiora. 

- Urăsc asta. 

Părea că este pe cale să plângă din nou. 

- Ce s-a mai întâmplat acum? îl întrebă Jon. De ce eşti 
mereu aşa de speriat? 

Sam se uită la ultima bucată de plăcintă şi clătină încet 
din cap, prea înspăimântat ca să mai poată vorbi. Un hohot 
de râs umplu sala de mese. Jon îl auzi pe Pyp chelălăind cu 
vocea lui piţigăiată. Se ridică. 

- Hai să mergem afară. 

Faţa rotundă şi lată se ridică suspicioasă spre el. 

- De ce? Ce facem afară? 

- Vorbim, zise Jon. Ai văzut Zidul? 

273 

- Sunt gras, dar nu şi orb, zise Samwell Tarly. Bineînţeles 
că l-am văzut, are vreo două sute de metri înălţime. 

Se ridică în picioare, cu o pelerină tivită cu blană 


învelindu-i umerii, şi-l urmă pe Jon afară din sala de mese, 
încă îngrijorat, de parcă ar fi bănuit că o farsă plină de 
cruzime îl aştepta afară, în noapte. Nălucă mergea neauzit 
pe lângăei. 

- N-aş fi crezut niciodată că va fi aşa, zise Sam, vorbele 
ieşindu-i printre aburi în aerul rece. Deja pufnea şi pufăia pe 
când încerca să ţină pasul. Toate construcţiile se prăbuşesc 
şi este aşa de... de... 

- Rece? 

Peste castel se aşezase o pojghiţă tare de gheaţă, iar Jon 
auzi trosnetul discret al ierburilor cenuşii, strivite sub paşii 
săâi.Sam dădu nefericit din cap. 

- Urăsc frigul, spuse el. Noaptea trecută m-am trezit în 
întuneric, iar focul se stinsese şi am fost sigur că voi muri 
îngheţat până dimineaţă. 

- Cred că era mai cald acolo, de unde ai venit tu. 

- Nu am văzut niciodată zăpadă, până luna trecută. 

Traversam teritoriul gorganelor, eu şi oamenii pe care tata 
i-a trimis să mă aducă în nord, iar o materie albă a început 
să cadă din cer, ca o ploaie moale. Prima dată m-am gândit 
că era aşa de frumos, ca penele plutind în văzduh, însă au 
tot continuat să cadă peste noi până ce am îngheţat bocnă. 

Bărbaţii aveau cruste de gheaţă pe bărbi şi zăpadă pe 
umeri, şi tot continua să cadă. M-am temut că nu se va mai 
opri niciodată. 

Jon zâmbi. Zidul se înălța înaintea lor, lucind palid în 
lumina lunii. Pe cerul de deasupra lor, stelele ardeau limpezi 
şi reci. 

- Au de gând să mă facă să urc până acolo? întrebă 

Sam. Faţa lui se încreţi precum laptele brânzit când se 
uită 

spre marile scări din lemn. Aş muri dacă ar trebui să urc 
până acolo. 

- Există un vinci, îi zise Jon, arătându-i. Te pot urca într-o 
cuşcă. 

Samwell Tarly pufni pe nas. 


- Nu-mi plac locurile aflate la înălţime. Asta era deja prea 
mult. Jon se încruntă. 

274 

- Ţie ţi-e frică de toate? îl întrebă el. Nu înţeleg. Dacă 

eşti cu adevărat aşa de laş, de ce te afli aici? De ce ar 
vrea un laş să se alăture Rondului de Noapte? 

Samwell Tarly îl privi îndelung, iar faţa sa rotundă părea 
că se scufundă în ea însăşi. Se aşeză jos, pe pământul 
acoperit cu chiciură, şi începu să plângă în hohote 
puternice, întretăiate, care-i zguduiau trupul masiv. Jon 
Snow putea doar să stea şi să privească. Şi la fel ca fulgii de 
zăpadă de pe tărâmul gorganelor, lacrimile sale păreau că 
nu se vor mai sfârşi. 

Însă Nălucă ştia ce are de făcut. Tăcut ca o umbră, lupul 
străvechi, albicios, se apropie şi începu să lingă lacrimile 
calde de pe faţa lui Samwell Tarly. Băiatul cel gras ţipă, luat 
prin surprindere şi, cumva, într-o clipită, smiorcăielile sale se 
transformară în hohote de râs. 

Jon Snow râse împreună cu el. După aceea, statură pe 
pământul îngheţat, înfofoliţi în pelerine, cu Nălucă între ei. 

Jon povesti cum el şi Robb găsiseră puii nou-născuţi în 
zăpezile sfârşitului de vară. Astă părea să se fi petrecut cu o 
mie de ani în urmă. Nu după multă vreme, se pomeni 
vorbind despre Winterfell. 

- Uneori, am vise despre el, spuse. Umblu prin sala lungă 
şi goală. Vocea mea reverberează peste tot, însă nu-mi 
răspunde nimeni, aşa că merg mai repede, deschid uşi, strig 
nume. Nu ştiu nici măcar pe cine caut, de fapt. În 
majoritatea nopţilor, este tatăl meu cel pe care-l caut, dar 
uneori îi ia Robb locul, sau surioara mea cea mică, Arya, sau 
unchiul meu. Gândul la Benjen Stark îl întrista; unchiul său 
era tot dispărut. Bătrânul Urs trimisese cercetaşi în căutarea 
lui. Ser Jaremy Rykker condusese două incursiuni, iar Quorin 
Halfhand se dusese mai departe de Turnul Umbrei, însă nu 
găsiseră nimic, în afară de câteva semne săpate pe copaci, 
lăsate de unchiul său ca să-şi marcheze drumul. Pe înălțimile 


pietroase din nord-vest, semnele se opriseră dintr-odată, iar 
orice urmă a lui Ben Stark dispăruse. 

- Găseşti, vreodată, pe cineva în visele tale? întrebă 

Sam. 

Jon clătină din cap. 

- Pe nimeni. Castelul este întotdeauna gol. Nu mai 
vorbise nimănui despre acest vis şi nu înţelegea de ce îi 275 

spunea acum tocmai lui Sam; totuşi, într-un fel, îi făcea 
bine că vorbea. Nici chiar corbii nu mai sunt în cuiburi, iar 
grajdurile sunt pline de oase. Asta mă sperie întotdeauna. 

Atunci încep să fug, deschizând uşile, urcând treptele 
turnului, câte trei o dată, urlând după cineva, oricine. lar 
apoi mă pomenesc în faţa uşii spre criptă. Înăuntru este 
întuneric, iar eu pot vedea treptele coborând în spirală. 

Cumva, ştiu că trebuie să cobor acolo, dar nu vreau. Mi-e 
teamă de ce m-ar putea aştepta. Bătrânii Regi ai lernii sunt 
toţi acolo, şezând pe tronurile lor, cu lupi de piatră la 
picioare şi săbii de fier în poală, însă nu de ei mă tem. Strig 
că nu sunt un Stark, că acela nu-i locul meu, dar nu-i a bine, 
trebuie să cobor oricum, aşa că încep să păşesc pe trepte, 
pipăind pereţii în timp ce merg, fără nici o torţă 

care să-mi arate drumul. Se face din ce în ce mai 
întuneric, până ce ajung să-mi doresc să urlu. 

Se opri, încruntat, stânjenit. 

- Atunci mă trezesc întotdeauna. 

Cu pielea rece şi lipicioasă, tremurând în întunericul 
chiliei sale. Nălucă sărea lângă el, căldura sa fiind la fel de 
salvatoare precum apariţia zorilor. Se culca din nou cu faţa 
adânc îngropată în blana lăţoasă şi albă a lupului. 

- Tu visezi despre Horn Hill? îl întrebă Jon. 

- Nu. Gura lui Sam se strânse mai tare. Am urât locul 
acela. 

Îl scarpină pe Nălucă în dosul urechilor, pierdut în 
gândurile lui întunecate, iar Jon lăsă tăcerea să se aşeze. 

După o vreme, Samwell Tarly începu să vorbească, iar Jon 
Snow ascultă în linişte şi află cum acest laş autointitulat 


ajunsese la Zid. 

Familia Tarly era una veche şi onorabilă, stegari ai lui 
Mace Tyrell, Lord de Highgarden şi Păzitor al Sudului. Fiul cel 
mai mare al Lordului Randyll Tarly, Samwell, avea să 

moştenească pământurile, o fortăreață puternică şi o 
sabie legendară, numită Nenorocirea Inimii, confecţionată 
din oţel Valyrian şi transmisă din tată-n fiu timp de aproape 
cinci sute de ani. 

Indiferent câtă mândrie simţise tatăl său la ivirea pe lume 
a lui Samwell, aceasta dispăru când băiatul crescu durduliu, 
moale şi neîndemânatic. Lui Sam îi plăcea să 

asculte muzică şi compunea cântece, îi plăceau catifelele 
276 

moi, să se joace în bucătăria castelului, pe lângă 
bucătari, adăpându-se cu mirosurile îmbătătoare pe când 
şterpelea prăjituri cu lămăie şi tarte cu mure. Pasiunile sale 
erau cărţile şi pisoii, dansul, deşi era neîndemânatic. Însă 
numai la vederea sângelui i se făcea rău şi-l apuca plânsul 
chiar şi când erau tăiaţi puii de găină. Pe la Horn Hill se 
perindaseră zeci de maeştri de arme, încercând să-l 
transforme pe Samwell în cavalerul pe care-l voia tatăl lui. 

Băiatul era înjurat şi lovit, pălmuit şi pus la regim. Unul 
dintre instructori îl pusese să doarmă în cămaşa de zale, 
pentru a-l fortifica. Altul îl îmbrăcase în veşmintele mamei 
sale şi-l pusese să defileze prin curte ca să-l facă să se 
ruşineze. El nu reuşea însă decât să se îngraşe tot mai mult 
şi devenea din ce în ce mai fricos, până ce dezamăgirea 
Lordului Randyll se transformase în furie şi apoi în ură. 

- Odată, mărturisi Sam cu o voce coborând la nivelul unei 
şoapte, au venit doi oameni la castel, briganzi din Qarth, cu 
pielea albă şi buzele albastre. Au tăiat un bizon şi m-au 
făcut să mă scald în sângele lui fierbinte, însă nici asta nu 
m-a făcut mai curajos, aşa cum promiseseră ei. Mi s-a făcut 
rău şi am vomitat. Tata a pus să fie biciuiţi. 

În cele din urmă, după trei fete în toţi atâţia ani, Lady 
Tarly îi dărui soţului ei un al doilea fiu. Din acea zi, Lordul 


Randyll îl ignoră pe Sam, dedicându-şi întregul timp 
băiatului mai mic, un copil aprig, robust, pe placul lui. 

Samwell avusese parte de mai mulţi ani de pace 
îngerească, alături de muzica şi de cărţile sale. 

Asta până în ajunul celei de-a cincisprezecea zi de nume, 
când se trezise în faţa calului său, înşeuat şi pregătit. Trei 
maeştri de arme îl conduseseră în pădurea de lângă Horn 
Hill, unde tatăl său jupuia o căprioară. 

- Acum eşti aproape un bărbat în toată firea, dar şi 
moştenitorul meu, îi spuse Lordul Randyll Tarly fiului său cel 
mare, în vreme ce cu cuțitul înlătura pielea de pe animal. Nu 
mi-ai dat nici un motiv de a te dezmoşteni, însă 

nici nu voi permite ca tu să stăpâneşti pământurile şi 
titlul care i s-ar cuveni lui Dickon. lar Nenorocirea Inimii 
trebuie să aparţină unui bărbat suficient de puternic ca să o 
poarte, iar tu nu meriţi nici să-i atingi mânerul. Aşa că am 
decis să anunţi, în această zi, că te-ai hotărât să te îmbraci 
în negru. Vei abandona orice pretenţii la moştenirea 277 

fratelui tău şi vei pleca spre nord înainte de lăsarea serii. 

lar dacă refuzi, mâine vom pleca la vânătoare şi, undeva 
prin pădure, calul tău se va împiedica şi te va azvâărli din şa, 
omorându-te. Sau aşa-i voi povesti mamei tale că s-a 
întâmplat. Are o inimă de femeie şi a găsit forţa de a te 
îndrăgi chiar şi pe tine, iar eu nu doresc să-i provoc nici o 
durere. Te rog să nu-ţi imaginezi că va fi uşor, dacă te 
gândeşti să mi te împotriveşti. Nimic nu mi-ar face mai mare 
plăcere decât să te vânez ca pe un porc ce eşti. 

Braţele lui erau înroşite până la cot când pusese deoparte 
cuțitul de jupuit. Aşa că, ai de ales. Rondul de Noapte, sau 
asta, adăugă după ce îşi băgă mâna în trupul căprioarei şi-i 
smulse inima, ţinând-o în pumn, roşie şi picurând sânge. 

Sam spuse povestea calm, cu o voce neutră, de parcă ar 
fi fost ceva ce i se întâmplase altcuiva, nu lui. Şi, ciudat, se 
gândi Jon, nu mai plânsese nici măcar o singură dată. Când 
sfârşi, statură împreună şi ascultară vântul o vreme. Nu se 


mai auzea nici un alt zgomot pe lume. În cele din urmă, Jon 
spuse: 

- Ar trebui să ne întoarcem în sala de mese. 

- De ce? întrebă Sam. 

Jon dădu din umeri. 

- Mai este cidru cald de băut sau, dacă preferi, vin fiert. 

În unele seri, Dareon cântă pentru noi, dacă are stare. Era 
cântăreţ înainte de... Ei bine, nu chiar, dar era un cântăreţ 

în devenire. 

- Cum a ajuns aici? 

- Lordul Rowan de Goldengrove l-a găsit în pat cu fiica sa. 
Fata era cu doi ani mai în vârstă decât el şi Dareon a jurat că 
ea l-a ajutat să intre pe fereastră, însă în ochii tatălui ei asta 
se numea viol, aşa că a ajuns aici. Când Maester Aemon l-a 
auzit cântând, a spus că vocea lui era ca mierea turnată 
peste un tunet. Jon zâmbi. Şi Broscoiul mai cântă uneori, 
dacă poţi să numeşti asta cântat. În cârciuma tatălui său a 
învăţat cântece de petrecere. Pyp spune că vocea lui este ca 
udul băşicii turnat peste un vânt. 

Râseră împreună la asta. 

- Mi-ar plăcea să-i aud pe amândoi, recunoscu Sam, însă 

nu mă vor acolo. Figura sa era îngândurată. Are de gând 


mă facă să mă bat din nou mâine, nu-i aşa? 

278 

- Da, răspunse Jon. 

Sam se ridică nesigur în picioare. 

- Mai bine aş încerca să dorm. 

Îşi strânse mantia şi o luă din loc. 

Ceilalţi mai erau încă în sala de mese când Jon se întoarse 
singur, doar cu Năluca. 

- Unde ai fost? întrebă Pyp. 

- Am stat de vorbă cu Sam. 

- E cu adevărat un laş, făcu Grenn. La cină erau destule 
locuri pe bancă atunci când şi-a primit plăcinta, dar era prea 
speriat ca să ni se alăture. 


- Lordul de Şuncă crede că e prea bun pentru alde noi, 
sugeră Jeren. 

- L-am văzut înfulecând plăcintă cu carne de porc, făcu 
Broscoiul zâmbind cu tâlc. Credeţi că era frate-său? întrebă 

şi începu să facă zgomote ca de guiţat. 

- Ajunge! se răsti Jon furios. 

Ceilalţi băieţi tăcură, uluiţi de furia sa subită. 

- Ascultaţi-mă, zise Jon în tăcerea din jur, şi le povesti 
cum avea să fie. 

Pyp îl susţinu, aşa cum ştia că va face, însă când Halder 
vorbi, fu o surpriză plăcută. La început, Grenn se arătă 

nemulţumit, însă Jon ştia cuvintele potrivite pentru a-l 
impresiona. Unul câte unul căzură de acord. Jon îi convinse 
pe unii, îi linguşi pe alţii, îi făcu de râs pe ceilalţi, lansă 

ameninţări acolo unde acestea erau necesare. În final, 
toată lumea se declară de acord... toţi, cu excepţia lui Rast. 

- Voi, fetelor, nu aveţi decât să faceţi cum vreţi, zise el, 
însă dacă Thorne mă trimite împotriva Doamnei Purcea, am 
de gând să-mi tai o felie de şuncă. 

Îi râse lui Jon în faţă şi plecă. 

Câteva ore mai târziu, când întregul castel era adormit, 
trei dintre ei se duseră la chilia lui. Grenn îl ţinu de mâini, în 
vreme ce Pyp se aşeză pe picioarele lui. Jon putea auzi 
respiraţia precipitată a lui Rast când Nălucă îi sări pe piept. 

Ochii lupului străvechi ardeau roşietici, precum tăciunii, 
iar colții lui sfăşiară cu repeziciune pielea moale a gâtului, 
suficient cât să-i dea sângele. 

- Bagă la cap că ştim unde dormi, zise Jon moale. 

În dimineaţa următoare, Jon îl auzi pe Rast spunându-le 
lui Albert şi Broscoiului că lama îi alunecase pe când se 279 

bărbierea. 

Din aceea zi, nici Rast şi nici unul dintre ceilalţi nu-l mai 
răniră pe Samwell Tarly. Când Ser Alliser îi punea să lupte cu 
el, îşi mențineau poziţia şi parau loviturile lui încete şi 
stângace. Dacă maestrul de arme urla cerând un atac, 
începeau să dânţuiască şi-l loveau pe Sam uşor pe platoşă, 


pe coif sau pe picior. Ser Alliser se înfuria şi ameninţa şi îi 
făcea pe toţi laşi şi muieri sau chiar mai râu, însă Sam 
rămânea neatins. Peste alte câteva zile, la îndemnul lui Jon, 
el li se alătură la masa de seară, aşezându-se pe bancă 

lângă Halder. Abia peste două săptămâni găsi însă curajul 
de a participa la discuţii, iar cu vremea putu să râdă la 
mutrele făcute de Pyp şi să-l tachineze pe Grenn cu cele mai 
meşteşugite vorbe. 

Cât era el de gras, de neîndemânatic şi de speriat, 
Samwell Tarly nu era însă prost. Într-o seară îl vizită pe Jon în 
chilia lui. 

- Nu ştiu ce ai făcut, zise el, dar ştiu că tu ai făcut-o. Se 
uită stânjenit într-o parte. Nu am mai avut niciodată un 
prieten. 

- Nu suntem prieteni, spuse Jon. Îşi puse o mână pe 
umerii largi ai lui Sam. Suntem fraţi. 

Şi aşa erau, se gândi după ce Sam plecă. Robb şi Bran şi 
Rickon erau fiii tatălui său, şi încă îi iubea, dar el nu fusese 
niciodată, cu adevărat, unul dintre ei. Catelyn Stark avusese 
grijă să simtă asta. Pereţii cenuşii de la Winterfell îi mai 
bântuiau visele, însă Castelul Negru era acum viaţa sa, iar 
fraţii lui erau Sam şi Grenn şi Halder şi Pyp şi ceilalţi respinşi 
ai societăţii, care purtau negrul Rondului de Noapte. 

- Unchiul meu a spus adevărul, şopti el spre Nălucă. 

Se întrebă dacă îl va mai vedea vreodată pe Benjen Stark 
să i-o spună. 

280 

EDDARD 

-  Turnirul Mâinii este cel care ne provoacă toate 
necazurile, lorzii mei, se plânse comandantul Gărzii 
Orăşeneşti. 

- Turnirul regelui, îl corectă Ned, tresărind. Vă asigur că 

Mâna nu doreşte nimic din toate acestea. 

- Spuneţi-i cum vreţi, domnul meu. Cavalerii au început 
să sosească din tot regatul, iar pentru fiecare cavaler avem 
doi călăreţi liberi, trei meşteşugari, şase oameni de arme şi 


zeci de negustori, zeci de târfe şi mai mulţi hoţi decât 
îndrăznesc să ghicesc. Căldura aceasta blestemată a trimis 
în boală jumătate din oraş, iar acum, cu aceşti oaspeţi... 

Noaptea trecută am avut un înec, o încăierare la o 
tavernă, trei bătăi cu cuţitele, un viol, două incendii, jafuri 
fără 

număr şi curse de cai între beţivi pe Strada Surorilor. Cu o 
noapte înainte, în Marele Sept a fost găsit capul unei femei, 
plutind în bazinul curcubeului. Nimeni nu pare să ştie cum a 
ajuns acolo sau al cui e. 

- Ce îngrozitor, făcu Varys înfiorându-se. 

Lordul Renly Baratheon era chiar mai puţin înţelegător. 

- Dacă nu poţi menţine liniştea regelui, Janos, poate că 

Garda Oraşului ar trebui comandată de cineva care 
poate. 

Solid şi fălcos, Janos Slynt ţâşni în sus ca o broască 

furioasă, tigva sa pleşuvă colorându-se în roşu. 

- Însuşi Aegon Dragonul n-ar putea păzi liniştea regelui, 
Lord Renly. Am nevoie de mai mulţi oameni. 

- Cât de mulţi? întrebă Ned, aplecându-se înainte. Ca 
întotdeauna, Robert nu se obosise să participe la şedinţa 
consiliului, aşa că trebuia ca Mâna să vorbească în numele 
său. 

- Cât de mulţi posibil, Lord Mână. 

- Angajează încă cincizeci de oameni noi, îi spuse Ned. 

Lord Baelish va avea grijă să primeşti banii. 

- Chiar aşa? făcu Degețel. 

- Chiar aşa. Ai găsit patruzeci de mii de dragoni din aur 
pentru campionul turnirului, deci în mod sigur poţi aduna 
câteva parale pentru a păzi liniştea regelui. Ned se întoarse 
din nou spre Janos Slynt. De asemenea, am să-ţi dau 
douăzeci de oameni buni din propria mea gardă, să vă 

ajute până ce pleacă mulţimea. 

281 

- Toate mulţumirile, Lord Mână, spuse Slynt înclinânduse. 
Vă promit că vor fi folosiţi cum trebuie. 


Când comandantul primi permisiunea să plece, Eddard 
Stark se întoarse spre ceilalţi membri ai consiliului. 

- Cu cât mai repede se va termina această nebunie, cu 
atât îmi va plăcea mai mult. 

Ca şi cum cheltuielile şi problemele nu erau suficient de 
agasante, cu toţii insistară să pună degetul pe rana lui Ned, 
numind competiţia „turnirul Mâinii”, de parcă el ar fi fost 
cauza lui. lar Robert chiar părea convins că ar trebui să se 
simtă onorat. 

- Regatul prosperă din astfel de evenimente, lordul meu, 
spuse Marele Maester Pycelle. Ele aduc marea şansă a 
gloriei, iar pentru prostime constituie o pauză de la grijile 
ei.- Şi pune bani în multe buzunare, adăugă Degețel. 

Fiecare han din acest oraş este plin, iar târfele umblă deja 
crăcânate la fiecare pas. 

Lord Renly râse. 

- Avem noroc că fratele meu Stannis nu este acum cu noi. 
Vă amintiţi de vremea când a propus interzicerea 
bordelurilor? Regele l-a întrebat dacă n-ar vrea să 

interzicem şi mâncatul, uşuratul şi respiratul. Dacă e s-o 
spunem pe-a dreaptă, uneori chiar şi eu mă întreb cum s-o fi 
ales Stannis cu o fiica aceea a lui atât de urâtă. El se duce în 
patul nupţial ca un om care pleacă la război, cu o privire 
mohorâtă şi hotărârea de a-şi face datoria. 

Ned nu se alăturase hohotelor de râs. 

- Şi eu mă îngrijorez pentru fratele tău. Mă întreb când 
intenţionează să-şi încheie vizita la Piatra Dragonului şi să- 

şi reia locul în acest consiliu. 

- Fără îndoială că îndată ce vom fi aruncat toate târfele în 
mare, răspunse Degețel, provocând alte hohote de râs. 

- Am auzit destule despre târfe pe ziua de astăzi, spuse 
Ned ridicându-se. Ne vedem mâine. 

Harwin era la uşă când Ned se întoarse la Turnul Mâinii. 

- Adu-l pe Jory în apartamentele mele şi spune-i tatălui 
tău să pună şaua pe calul meu, îi ceru Ned, poate puţin prea 
brusc. 


- Cum spuneţi, lordul meu. 

Fortăreaţa Roşie şi „turnirul Mâinii 
282 

gândi Ned pe când urca. Tânjea după alinarea din braţele 
lui Catelyn, după zgomotele iscate când Robb şi Jon îşi 
încrucişau săbiile pe terenul de antrenament» după zilele 
răcoroase şi nopţile reci din nord. Ajuns în apartamentele lui, 
îşi scoase mătăsurile de consiliu şi rămase, o clipă, cu o 
carte în mână, aşteptând să vină Jory. 

Genealogiile şi Istoriile Marilor Case din cele Şapte Re* 

gate, Cu descrieri ale Multor înalţi Lorzi şi Nobile Doamne 
şi ale Copiilor Lor, de Marele Maester Malleon. Pycelle 
spusese adevărul, era plicticoasă la citit. Totuşi, Jon Arryn o 
ceruse, iar Ned era sigur că avusese motive. Era ceva acolo, 
un adevăr îngropat în aceste pagini îngălbenite şi 
sfărâmicioase, pe care numai el l-ar fi putut vedea» Dar ce? 
Tomul era vechi de mai bine de un secol. Abia dacă 

mai trăia vreun om care să se fi născut când Malleon 
alcătuise aceste liste prăfuite de nunţi, naşteri şi decese. 

Deschise încă o dată la secţiunea Casei Lannister şi răsfoi 
paginile încet, sperând, împotriva oricărei speranţe, că îi va 
sări ceva în ochi. Lannisterii erau o familie veche, cu 
strămoşi care se trăgeau din Lann cel Isteţ, un pungaş 

din Era Eroilor, care era, fără îndoială, legendar precum 
Bran Constructorul, deşi mult mai îndrăgit de trubaduri şi de 
povestitori. În cântece, Lann era cel care scosese familia 
Casterly afară din Casterly Rock fără să fi folosit nici o armă, 
doar isteţimea sa, şi furase aur din soare ca să-şi lumineze 
părul buclat. Ned îşi dorea ca el să fie aici, să 

scoată adevărul din această carte blestemată. 

O bătaie scurtă în uşă îl anunţă pe Jory Cassel. Ned 
închise tomul lui Malleon şi-l pofti să intre. 

- Am promis Gărzii Oraşului douăzeci de oameni din 
propria mea gardă până la terminarea turnirului, îi spuse el. 
Mă bazez pe tine ca să alegi oamenii. Încredinţează-i 
comanda lui Alyn şi asigură-te că oamenii vor pricepe că 


mA 
| 


| mâncau de viu, se 


sunt chemaţi să oprească încăierările, nu să le 
stârnească. 

Ridicându-se, Ned deschise cufărul din lemn de cedru şi 
scoase o tunică uşoară din lână. L-ai găsit pe. băiatul de la 
grajd? 

- Paznicul, lordul meu, spuse Jory. Jură că nu va mai pune 
mâna pe alt cal niciodată. 

- Ce a avut de spus? 

- Susţine că îl cunoştea pe Lordul Arryn foarte bine. Erau 
283 

prieteni de o vreme. Jory pufni. Mâna oferă întotdeauna 
băieţilor o para de ziua numelui lor, spune el. Are un talent 
cu caii. Niciodată nu-şi călăreşte armăsarii prea aprig, le 
cumpără morcovi şi mere, aşa că ei se bucură întotdeauna 
să-l vadă. 

- Morcovi şi mere, repetă Ned. | se părea că acest flăcău îi 
va fi chiar de mai puţin folos decât ceilalţi. lar el era ultimul 
dintre cei patru trimişi de Degețel. Jory vorbise cu fiecare în 
parte. Ser Hugh fusese repezit şi necomunicativ, arogant, 
aşa cum numai un cavaler proaspăt învestit putea fi. Dacă 
Mâna dorea să vorbească cu el, ar fi bucuros să-l primească, 
însă nu accepta să fie interogat de un biet căpitan al gărzii... 
chiar dacă numitul căpitan era cu zece ani mai vârstnic 
decât el şi un spadasin de o sută de ori mai bun. Cel puţin, 
slujnica fusese plăcută. Ea spusese că 

Lordul Jon citise mai mult decât era bine pentru el, că era 
necăjit şi gânditor din pricina slăbiciunii tânărului său fiu, 
dar aspru cu doamna sa. Olarul, acum cizmar, nu schimbase 
nici măcar un cuvânt cu Lordul Jon, însă era plin de 
ciudăţenii auzite la bârfele din bucătărie: că lordul se 
certase cu regele, că lordul doar ciugulea din mâncare, că 

lordul îl trimite pe fiul său să fie crescut la Piatra 
Dragonului, că lordul vădise un mare interes în creşterea 
câinilor de vânătoare, că lordul vizitase un maestru armurier 
pentru a comanda o nouă armură turnată toată în argint alb, 
cu un şoim de jasp şi o luni din sidef. Fratele regelui plecase 


cu el să-l ajute să-şi aleagă modelul, spunea olarul. Nu, nu 
Lord Renly, celălalt, Lord Stannis. 

- Îşi mai aminteşte paznicul nostru ceva important? 

- Băiatul jură că Lordul Jon era puternic ca un om având 
pe jumătate anii săi. Adesea, mergea călare împreună cu 
Lordul Stannis, zice el. 

Din nou Stannis, se gândi Ned. Era ceva curios. Şi el şi Jon 
Arryn fuseseră cordiali, dar niciodată prieteni. lar în vreme 
ce Robert călătorise în nord, spre Winterfell, Stannis se 
dusese de unul singur la Piatra Dragonului, insula fortificată 
Targaryană pe care o cucerise în numele fratelui său. Nu 
lăsase vorbă despre când s-ar fi putut întoarce. 

- Încotro s-au dus? întrebă Ned. 

- Băiatul susţine că au vizitat un bordel. 

- Un bordel? Lordul Eyrie şi Mâna Regelui au vizitat un 
284 

bordel împreună cu Stannis Baratheon? 

Scutură din cap neîncrezător, întrebându-se ce ar face 
Lordul Renly cu această informaţie delicată. Poftele lui 
Robert erau subiectul cântecelor de petrecere deocheate de 
pe tot cuprinsul domeniului, însă Stannis era un altfel de 
om; cu doar un an mai tânăr decât regele, însă total 
deosebit, rigid, lipsit de umor, neiertător, cu un simţ 

mohorât al datoriei. 

- Băiatul insistă că este adevărat. Mâna a luat cu el trei 
oameni din gardă, iar băiatul spune că glumeau pe tema 
asta când i-au dat caii, după aceea. 

- Care bordel? întrebă Ned. 

- Băiatul nu ştie. Dar cei din gardă ştiu. 

- Ce păcat că Lysa i-a luat cu ea în Vale, zise Ned cu 
năduf. Zeii îşi dau toată silinţa pentru a ne pune bețe în 
roate. Lady Lysa, Maester Colemon, Lordul Stannis... toţi cei 
care ştiu, de fapt, adevărul asupra a ceea ce s-a petrecut cu 
Jon Arryn se află la o mie cinci sute de kilometri distanţă de 
aici. 

- Îl veţi chema pe Lordul Stannis de la Piatra Dragonului? 


- Nu încă, spuse Ned. Numai după ce îmi fac o idee mai 
clară despre toate astea şi despre locul lui. 

Chestiunea nu-i dădea pace. De ce plecase Stannis? 

jucase el vreun rol în moartea lui Jon Arryn? Sau se 
temea? 

Lui Ned îi venea greu să-şi imagineze ce anume l-ar putea 
înspăimânta pe Stannis Baratheon, cel care rezistase la 
Capătul Furtunii unui asediu de un an de zile, supraviețuind 
după ce mâncase şobolani şi pielea cizmelor, în vreme ce 
Lorzii Tyrell şi Redwyne stăteau în afara zidurilor, 
benchetuind sub ochii lui. 

- Adu-mi pieptarul, dacă nu te superi. Cel cenuşiu, cu 
blazonul lupului străvechi. Vreau ca armurierul s; ştie cine 
sunt. S-ar putea să-l facă mai cooperant. 

Jon se duse la garderobă. 

- Lordul Renly este fratele Lordului Stannis şi al regelui. 

- Totuşi, se pare că nu a fost invitat la aceste raiduri. 

Ned nu era sigur ce să creadă despre Renly, cu manierele 
lui prietenoase şi zâmbetele dăruite cu generozitate. Cu 
câteva zile în urmă, îl luase pe Ned deoparte să-i arate un 
medalion din aur, fin, de forma unui trandafir, înăuntrul lui 
era o miniatură pictată în stilul 285 

Myrishian, viu colorată, a unei fete tinere şi drăguţe, cu 
ochi ca de căprioară şi o cascadă de păr castaniu, moale. 

Renly păruse nerăbdător să afle dacă fata îi amintea lui 
de cineva, iar când Ned nu avusese nici un răspuns la asta, 
în afară de o ridicare din umeri, păruse dezamăgit. Fata era 
sora lui Loras Tyrell, Margaery, mărturisise el, însă erau 
destui care spuneau că semăna cu lLlyanna. „Nu', îi 
răspunsese Ned, amuzat. Era oare posibil ca Lordul Renly, 
care semăna atât de bine cu Robert în tinereţe, să fi făcut o 
pasiune pentru fată pentru că o vedea ca pe o Lyanna mai 
tânără? Asta sugera mai mult decât un simplu capriciu. 

Jory îi ţinu pieptarul, iar Ned îşi strecură mâinile prin 
găurile pentru braţe. 


- Poate că Lordul Stannis se va întoarce pentru turnirul lui 
Robert, zise el, în timp ce Jory îi închidea pieptarul la spate. 

- Asta ar fi un noroc chior, lordul meu. Ned se încinse cu o 
sabie lungă. 

- Cu alte cuvinte, nici vorbă de aşa ceva. Zâmbetul său 
era mohorât. Jory îi aşeză mantia pe umeri şi i-o închise la 
gât cu insigna Mâinii. 

- Armurierul locuieşte deasupra atelierului său, o casă 

mare, la capătul Străzii de Oţel. Alyn ştie drumul, lordul 
meu. 

Ned dădu din cap. 

- Zeii să-l ajute pe acest olar, dacă m-a trimis să vânez 
umbre. 

Erau destul de puţine lucruri pe care putea conta, însă 

Jon Arryn cel pe care-l cunoscuse Ned Stark nu era genul 
care să poarte bijuterii şi pieptare argintate. Oţelul era oţel; 
era făcut pentru protecţie, nu pentru ornamente. Se putea 
să-şi fi schimbat părerile, asta era sigur. N-ar fi fost primul 
bărbat care ajunsese să privească lucrurile altfel după 

câţiva ani petrecuţi la curte... Însă schimbarea era destul 
de mare ca să-l determine pe Ned să-şi pună întrebări. 

- Mai este ceva ce doriţi să fac? 

- Cred că ar fi bine să începi să vizitezi lupanarele. 

- O însărcinare dificilă, lordul meu, rânji Jory. Băieţii vor fi 
încântați să dea o mână de ajutor. Porther a şi început deja. 

Calul preferat al lui Ned era înşeuat şi-l aştepta în curte. 

286 

Varyl şi Jacks i se alăturară când traversa curtea. Coifurile 
lor de oţel şi cămăşile de zale trebuie că ardeau ca un 
cuptor, dar nu se plângeau. În vreme ce Lordul Eddard trecu 
de Poarta Regelui avântându-se în duhorile oraşului, mantia 
sa albă-cenuşie atrăgea privirile tuturor. Garda sa îl urmă. 

Privea destul de des în urmă pe când străbăteau străzile 
aglomerate ale oraşului. Tomard şi Desmond plecaseră mai 
devreme de la castel în dimineaţa aceea, ca să ia poziţie pe 
drumul pe care trebuia să-l urmeze, să-i depisteze pe cei 


care i-ar fi putut urmări, însă chiar şi aşa Ned nu era sigur de 
nimic. Umbra Păianjenului Regelui şi păsărelele sale îi 
provocau un neastâmpăr ca de fată mare în noaptea nunţii. 

Strada de Oţel începea din piaţa de lângă Poarta Râului, 
aşa cum era însemnată pe hărţi, ori Poarta Noroiului, cum 
era numită de obicei. Un mim pe catalige se deplasa ca o 
insectă uriaşă, cu o hoardă de copii desculți pe urmele sale, 
strigând. În altă parte, doi băieţi zdrenţăroşi, nu mai mari 
decât Bran, se duelau cu bețe, încurajați zgomotos de unii şi 
înjuraţi copios de alţii. O femeie bătrână puse capăt 
confruntării aplecându-se pe fereastră şi golind peste 
capetele combatanţilor o găleată cu zoaie. La umbra 
zidurilor, neguţătorii stăteau pe lângă căruțele lor, 
lăudându-şi marfa: 

- Mere, cele mai bune mere, mai ieftine nu se poate, 
pepeni sângerii, dulci ca mierea, gulii, ceapă, rădăcini, vino 
aici, gulii, ceapă, rădăcini, vino să le iei! 

Poarta Noroiului era deschisă şi un escadron de gardieni 
stăteau sub grătarul metalic al porţii învăluiţi în mantiile lor 
aurii, sprijiniți în sulițe. Când apăru dinspre vest coloana de 
călăreţi, soldaţii se îndreptară pentru salut, strigând ordine 
şi împingând deoparte căruțele şi oamenii pentru a-l lăsa pe 
cavaler să intre împreună cu escorta sa. Primul călăreț 

care trecu de poartă purta o flamură mare, neagră. 

Mătasea flutura în vânt ca şi când ar fi avut viaţă; pe ea 
era brodat un cer de noapte, străbătut de fulgere purpurii. 

- Faceți loc pentru Lodul Beric! strigă călăreţul. Faceți loc 
pentru Lordul Beric! 

lar foarte aproape în urma lui venea însuşi tânărul lord, 
un personaj vioi, călare pe un trăpaş negru cu păr roşcat- 
287 

auriu şi o mantie din mătase neagră, împestriţată cu 
stele. 

- Aţi venit pentru turnirul Mâinii, lordul meu? întrebă 

unul dintre soldaţii de gardă. 


- Am venit să câştig turnirul, strigă Lordul Beric, iar 
mulţimea ovaţiona. 

Ned coti spre piaţa din care începea Strada Oţelului şi-i 
urmă traseul sinuos în sus, pe deal, trecând de atelierele 
unde  fierarii lucrau la forjele deschise, călăreţii liberi 
tocmindu-se pentru cămăşile de zale, iar negustorii de fiare, 
cărunţi, vindeau din căruțele lor săbii vechi şi brice. 

Pe măsură ce înaintau, clădirile erau din ce în ce mai 
mari. 

Omul pentru care veniseră se afla la capătul drumului, pe 
creasta dealului, în casa uriaşă de lemn şi lut ale cărei etaje 
de sus se întindeau peste strada îngustă. Uşile duble 
înfăţişau o scenă de vânătoare, sculptată în abanos şi 
mahon. Doi cavaleri din piatră păzeau intrarea, îmbrăcaţi în 
armuri elegante de oţel roşu, lustruit, care-i transformase 
într-un grifon şi un inorog. Ned îşi lăsă calul cu Jacks şi-şi 
făcu drum înăuntru. 

O slujnică zveltă remarcă imediat insigna lui Ned şi 
blazonul de pe pieptar, iar stăpânul ieşi în fugă, numai 
zâmbete şi plecăciuni. 

- Adu vin pentru Mâna Regelui, îi comandă el fetei, 
invitându-l pe Ned pe o canapea. Eu sunt Tobho Mott, lordul 
meu, vă rog, simţiţi-vă ca acasă. 

Purta o haină din catifea neagră, ţesută la mâneci cu fir 
de argint. La gât avea un colier greu de argint, cu safire mari 
cât ouăle de porumbel. 

- Dacă sunteţi în căutarea de arme noi pentru turnir, nu 
vă faceţi nici un fel de probleme pentru asta, lordul meu, 
zise el umplând două cupe arătoase din argint. Nu veţi mai 
găsi în altă parte pe tot cuprinsul celor Şapte Regate un 
meseriaş mai priceput ca mine, vă asigur. Vizitaţi orice 
fierărie din Debarcaderul Regelui dacă vreţi, şi faceţi 
comparații. Orice fierar de la sat poate meşteri o cămaşă 

de zale, însă ale mele sunt obiecte de artă. 

Ned sorbi din vin şi-l lăsă să continue. Cavalerul Florilor 
îşi cumpărase de aici toate armurile, se lăuda Tobho, şi mulţi 


dintre înalții lorzi, cei care se pricepeau la oţelul fin, ba chiar 
şi Lordul Renly, însuşi fratele regelui. Poate că 

Mâna văzuse noua armură a lui Renly, platoşa verde cu 
288 

cerbi aurii? Nici un alt armurier din oraş nu putuse obţine 
acel verde-închis; el cunoştea secretul imprimării culorii 
chiar în oţel, vopselurile şi emailul erau pentru el' precum 
toiagul unui drumeţ. Ori poate că Mâna dorea o sabie? 

Tobho învățase să lucreze oţelul Valyrian la atelierele din 
Qohor, de pe vremea când era flăcău. Numai un om care ştia 
vrăjile putea face arme noi din cele vechi. 

- Lupul străvechi este blazonul Casei Stark, nu-i aşa? Aş 

putea modela un coif cu un lup străvechi atât de real, 
încât copiii o vor rupe la fugă pe stradă, promise el. 

Ned zâmbi. 

- Ai făcut un coif cu şoim pentru Lordul Arryn? Tobho Mott 
tăcu o vreme, apoi puse vinul deoparte. 

- Mâna m-a chemat, împreună cu Lordul Stannis, fratele 
regelui. Îmi pare rău că trebuie să spun, dar nu m-au onorat 
cu comenzile lor. 

Ned îl privi cu prudenţă, fără să spună nimic, aşteptând. 

Cu trecerea anilor, descoperise că tăcerea era, uneori, 
răsplătită mai bine decât întrebările. Aşa era şi acum. 

- Au vrut să-l vadă pe băiat, spuse armurierul, aşa că i-am 
condus în spate, la forjă. 

- Pe băiat, repetă Ned; nu avea nici o idee cine ar fi putut 
fi acel băiat. Aş vrea să-l văd şi eu pe băiat. 

Tobho Mott îl măsură cu o privire rece şi prudentă. 

- Cum doriţi, lordul meu, spuse el fără nici o urmă din 
căldura de dinainte. 

Îl conduse spre o uşă din spate şi, printr-o curte îngustă, 
în atelierul din piatră în care se făceau toate lucrările. Când 
armurierul deschise uşa, valul de aer fierbinte care îi lovi îl 
făcu pe Ned să se simtă ca şi cum ar fi păşit în botul unui 
dragon. Înăuntru, la fiecare colţ ardea câte o forjă, iar aerul 


duhnea a sulf şi fum. Meşterii armurieri ridicară privirile de 
la ciocanele şi cleştii lor doar cât le trebui să-şi şteargă 

transpiraţia de pe frunte, în vreme ce ucenicii cu pieptul 
dezgolit trăgeau la foaie. 

Maestrul armurier îl strigă pe un băiat înalt, cam de 
vârsta lui Robb, cu muşchi vizibili pe braţe şi pe piept. 

- Acesta este Lordul Stark, noua Mână a Regelui, îi spuse 
el, în vreme băiatul îl privi pe Ned cu ochii lui albaştri, 
posomorâţi, şi-şi dădu pe spate părul negru, năclăit de 
transpiraţie - păr des, lăţos şi nepieptănat, negru precum 
289 

cerneala. O umbră de barbă abia mijită îi întuneca falca, 
El este Gendry. Puternic pentru vârsta lui, şi lucrează din 
greu. Arată-i Mâinii coiful pe care l-ai făcut, băiete. 

Aproape cu sfiiciune, băiatul îi conduse la banca lui şi le 
arătă un coif de oţel, modelat în forma unui cap de taur, cu 
două coarne mari, curbate. 

Ned răsuci coiful în mâini. Era oţel neprelucrat, neşlefuit, 
însă foarte bine modelat. 

- E o lucrare foarte bună. Aş fi încântat dacă mi l-ai vinde 
mie. 

Băiatul i-l smulse din mâini. 

- Nu-i de vânzare. 

Tobho Mott privi copleşit de groază. 

- Băiete, acesta este Mâna Regelui. Dacă înălţimea sa 
doreşte coiful, dăruieşte.-i-l. Te onorează cerându-l. 

- L-am făcut pentru mine, spuse băiatul cu îndârjire, 

- Mii de scuze, lordul meu, îi spuse maestrul cu grabă, 
Băiatul e neşlefuit, precum oţelul brut, iar la fel ca oţelul 
brut, va câştiga dacă va fi bătut puţin. Coiful este lucrarea 
cea mai bună a unui meşteşugar. lertaţi-l şi vă promit că 

am să vă fac eu un coif aşa cum nu aţi mai văzut. 

- Nu am pentru ce să-l iert. Gendry, când Lordul Arryn a 
venit să te vadă, despre ce aţi vorbit? 

- Nu a făcut decât să-mi pună întrebări, stăpâne. 

- Ce fel de întrebări? 


Băiatul dădu din umeri. 

- Cum îmi merge, dacă sunt bine tratat şi dacă-mi place 
munca aici, şi lucruri despre mama mea. Cine a fost ea şi 
cum arăta, din astea. 

- Ce i-ai spus? întrebă Ned. 

Băiatul înlătură un smoc de păr căzut pe frunte. 

- Că a murit când eram mic. Avea păr blond şi, uneori, 
obişnuia să-mi cânte, îmi amintesc. Lucra într-o berărie. 

- Ţi-a pus şi Lordul Stannis întrebări? 

- Ăla chel? Nu, el nu. Nu a spus nici un cuvânt, doar se 
uita la mine, de parcă aş fi fost vreun violator care-i făcuse 
nu ştiu ce fiicei sale. 

- Ai grijă la limba aia a ta spurcată, spuse maestrul. 

Acesta este Mâna Regelui. Băiatul îşi plecă privirile. Un 
băiat isteţ, dar încăpățânat. 

Ned atinse fruntea băiatului, răsfirând cu degetul părul 
290 

des şi negru. 

- Uită-te la mine, Gendry. Ucenicul îşi ridică faţa. Ned 
studie forma maxilarului său, ochii precum gheaţa albastră. 

Da, se gândi el, înțeleg. Du-te înapoi la lucru, băiete. Îmi 
pare rău că te-am necăjit. 

Se întoarse înapoi în casă, împreună cu maestrul. 

- Cine a plătit pentru ucenicia băiatului? îl întrebă el întro 
doară. 

Mott păru iritat. 

- L-aţi văzut pe băiat. Un flăcău atât de solid! Mâinile alea 
ale lui, mâinile alea sunt făcute pentru ciocane. Este atât de 
promiţător, încât l-am luat fără nici o plată. 

- Vreau adevărul, îl grăbi Ned. Străzile sunt pline de 
băieţi puternici. În ziua în care ai să iei un ucenic fără plată 

are să cadă Zidul. Cine a plătit pentru el? 

- Un lord, spuse maestrul fără tragere de inimă. Nu şi-a 
dat numele, nu purta blazon pe haine. A plătit în aur, dublul 
sumei obişnuite, şi a zis că plăteşte o dată pentru băiat şi 
încă o dată pentru tăcerea mea. 


- Descrie-mi-l. 

- Era solid, cu umeri rotunzi, nu atât de înalt ca 
dumneavoastră. Barbă castanie, dar cu fire roşietice în ea, 
jur asta. Purta o mantie bogată, asta îmi amintesc, de un 
purpuriu-intens, catifea ţesută cu fire de argint, însă gluga îi 
umbrea faţa şi nu l-am văzut nici o clipă clar. Ezită un 
moment. Stăpânul meu, nu vreau să am necazuri. 

- Nimeni nu vrea necazuri, dar mă tem că sunt vremuri 
tulburi, meştere Mott, spuse Ned. Ştii cine-i băiatul. 

- Eu nu sunt decât un armurier, lordul meu. Ştiu numai ce 
mi se spune. 

- Ştii cine-i băiatul, repetă Ned răbdător. Asta nu-i o 
întrebare. 

„ - Băiatul este ucenicul meu, spuse maestrul. Îl privi pe 
Ned în ochi, încăpățânat ca fierul bătrân. Cine a fost el 
înainte să vină la mine - asta nu mă mai priveşte. 

Ned dădu din cap. Se decise că-i plăcea de Tobho Mott, 
maestrul armurier. 

- Dacă va veni ziua când Gendry va ridica sabia în loc să 

confecţioneze una, să-l trimiţi la mine. Are aspectul unui 
războinic. Până atunci, ai mulţumirile mele, meştere Mott, şi 
promisiunea mea. Dacă voi dori un coif cu care să sperii 291 

copiii, acesta va fi primul loc în care* voi veni. 

Garda îl aştepta afară, cu caii. 

- Aţi aflat ceva, lordul meu? întrebă Jacks când Ned' 

încalecă. 

- Da, îi spuse el gânditor. Ce voise Jon Arryn de la 
bastardul regelui şi de ce îl costase asta viaţa? 

292 

CATELYN 

- Doamna mea, ar trebui să vă acoperiţi capul, îi spuse 
Ser Rodrik pe când caii lor se avântau spre nord. Veţi răci. 

- Este doar apă, Ser Rodrik, răspunse Catelyn. Părul îi 
atârna ud şi greu, o şuviţă răzleaţă era lipită de frunte şi-şi 
putea imagina cât de rebegită şi sălbatică trebuie să fi 
arătat, însă acum nu-i mai păsa. Ploaia din sud era blândă 


şi moale, iar lui Catelyn îi plăcea atingerea ei pe faţă, 
uşoară ca un sărut de mamă. Îi amintea de copilărie, de 
zilele lungi şi cenuşii de la Riverrun. Îşi amintea de grădina 
zeilor, de crengile gârbovite, împovărate de umezeală, şi de 
râsul fratelui ei pe când o fugărea printre mormanele de 
frunze putrede. Îşi amintea cum făceau plăcinte din noroi 
împreună cu Lysa, greutatea lor, noroiul lipicios şi maroniu 
dintre degetele ei. Îl serveau cu plăcinte pe Degețel, 
chicotind, iar el mâncase o dată atât de mult noroi, încât 
zăcuse la pat o săptămână întreagă. Cât de tineri erau 
atunci cu toţii! 

Catelyn aproape că uitase asta. În nord, ploaia cădea rece 
şi necruțătoare, iar uneori, noaptea, se transforma în gheaţă. 
Era mai mult ca sigur că distrugea recoltele mai degrabă 
decât să le hrănească, şi făcea ca bărbaţii în putere să 
alerge spre adăpostul cel mai apropiat. Aceea nu era o 
ploaie în timpul căreia să se poată juca fetiţele. 

- Sunt ud până la piele, se plânse Ser Rodrik. Chiar şi 
oasele-mi sunt umede. 

Pădurea se strângea în jurul lor, iar răpăitul monoton al 
ploii atingând frunzele era acompaniat de zgomotele 
mărunte, cleioase, scoase de potcoavele cailor când se 
eliberau din mocirlă. 

- Ne vom dori un foc la noapte, doamna mea, şi o 
mâncare fierbinte pentru amândoi. 

- Este un han la răscrucea din faţă, îi spuse Catelyn. 

Dormise multe nopţi acolo în tinereţe, călătorind 
împreună cu tatăl ei. Lordul Hoster Tully era un bărbat 
neastâmpărat, în floarea vârstei, călătorind mereu undeva, 
îşi mai amintea de hangiţă, o femeie grasă, pe nume Masha 
Heddle, care molfăia zi şi noapte frunze acrişoare, dar părea 
să dispună de o rezervă nesfârşită de zâmbete şi dulciuri 
pentru copii. Prăjiturile erau scăldate în miere, 293 

bogate şi pline la gust, însă cum mai urâse Catelyn acele 
zâmbete! Frunzele acrişoare îi pătaseră dinţii într-un roşu- 


închis, dând un aspect sângeros şi înspăimântător 
zâmbetelor ei. 

- Un han, repetă îngândurat Ser Rodrik. Doar dacă... dar 
nu îndrăznim să riscăm. Ca să nu fim recunoscuti, cred că 

ar fi mai bine să căutăm un mic avanpost... 

Se opri când auziră zgomote venind din faţa lor, pe drum; 
pleoscăit de apă, zângănit de zale, un nechezat de cal. 

- Călăreţi, spuse el, iar mâna îi cobori pe mânerul sabiei. 

Nici chiar pe drumul regelui nu strica să fii prudent. 

Urmăriră zgomotele până la o cotitură largă a drumului 
şi-i văzură: o coloană de bărbaţi înarmaţi, traversând 
gălăgioşi un râu umflat. Catelyn îşi struni calul, lăsându-i să 
treacă. 

Flamura din mâna călăreţului din frunte atârna udă şi 
informă, însă soldaţii din gardă purtau mantii vineţii, iar pe 
umerii lor se înălța vulturul argintiu al Casei Seagard. 

- Mallisterii, îi şopti Ser Rodrik, de parcă ea n-ar fi ştiut. 

Doamna mea, ar fi mai bine să vă trageţi gluga. 

Catelyn nu făcu nici o mişcare. Lordul Jason Mallister 
însuşi călărea împreună cu ei, înconjurat de cavaleri, alături 
de fiul său, Patrek, cu scutierii în spate, în apropierea lui. Se 
duceau spre Debarcaderul Regelui, la turnirul Mâinii, ştia 
asta. Toată săptămâna trecută, drumeţii tăbărâseră pe 
drumul regelui ca roiurile de muşte: cavaleri şi călăreţi liberi, 
cântăreţi cu harfele şi tobele lor, căruţe grele, încărcate cu 
hamei sau porumb, butoaie cu miere, negustori şi 
meşteşugari, târfe - toţi mergeau spre sud. 

Catelyn îl privi direct pe Lordul Jason. Ultima oară când îl 
văzuse, glumea împreună cu unchiul ei, la ospăţul de la 
nunta ei, Mallisterii fiind stegarii casei Tully, iar darurile 
fuseseră bogate. Părul său castaniu era presărat cu alb 
acum, iar chipul i se supsese odată cu trecerea vremii; 
totuşi, anii nu-i afectaseră făloşenia. Călărea ca un bărbat 
care nu se teme de nimic. Catelyn îl invidia pentru asta; ea 
ajunsese să se teamă de atâtea. Pe când călăreţii treceau, 
Jason încropi un salut scurt, dar nu era decât un gest de 


mare lord care întâlneşte nişte străini la drum. În acei ochi 
aprigi nu exista nici un semn că ar fi recunoscut-o, iar fiul 
său nu o învrednici nici măcar cu o privire. 

294 

- Nu v-a recunoscut, spuse Ser Rodrik după aceea, 
mirându-se. 

- A văzut doar o pereche de drumeţi plini de noroi, uzi şi 
obosiţi, aşezaţi la marginea drumului. N-avea cum să-şi 
închipuie că unul dintre ei este fiica lordului său. Cred că 

suntem în siguranţă la han, Ser Rodrik. 

Era aproape noapte când ajunseră acolo, la răscrucea de 
drumuri aflată la nord de marea afluenţă de la Trident. 

Masha Heddle era acum mai grasă şi mai încărunţită 
decât şi-o amintea Catelyn, încă molfăind frunze acrişoare, 
însă îi măsură doar cu o privire superficială, cu doar o umbră 
a zâmbetului ei grotesc şi însângerat. 

- Două camere la capătul scării, asta-i tot ce am, zise ea, 
continuând să mestece. Sunt sub turnul clopotului, aşa că 

nu veţi pierde nici o masă, deşi unii cred că e cam 
zgomotos. Nu vă pot ajuta mai mult. Hanul e plin, sau 
aproape, dar nu are importanţă. Aveţi de ales: ori camerele, 
ori vă vedeţi de drum. 

Luară camerele aflate sub podul de la capătul scării 
înguste. 

- Lăsaţi-vă încălţările aici, le spuse Masha după ce-şi 
primise banul. Le va curăța băiatul. Nu vreau să-mi umpleţi 
scările de noroi. Luaţi aminte la clopot. Cei care întârzie la 
masă nu mai primesc mâncare. 

Nu le zâmbi şi nici nu pomeni de prăjituri. Când clopotul 
anunţă cina, zgomotul era asurzitor. Catelyn se schimbase în 
haine uscate. Stătea la fereastră, privind cum ploaia curgea 
pe pervaz. Sticla geamului era lăptoasă şi plină de apă, iar 
afară se lăsase un amurg umed. Catelyn putea vedea doar 
până la răscrucea unde se întâlneau cele două 

drumuri principale. 


Răscrucea o puse pe gânduri. Dacă o luau spre vest de 
aici, era floare la ureche să ajungă la Riverrun. Tatăl ei îi 
dăduse întotdeauna sfaturi înțelepte atunci când avea mai 
mare nevoie, şi-şi dorea să vorbească cu el, să-l prevină 

asupra furtunii care se anunţa. Dacă Winterfell trebuia să 

se pregătească de război, cu atât mai mult trebuia s-o 
facă 

şi Riverrun, aflat atât de aproape de Debarcaderul 
Regelui, cu puternicul Casterly Rock înălțându-se spre vest, 
ca o umbră. Dacă tatăl ei ar fi fost ceva mai puternic, ar fi 
putut încerca asta, însă Hoster Tully era țintuit la pat de doi 
ani, 295 

iar lui Catelyn îi era teamă să-l tulbure acum. 

Drumul spre est era mai lat şi mai periculos, urcând 
printre dealuri stâncoase şi păduri dese, până în Munţii 
Lunii, dincolo de trecătorile înalte şi prăpăstiile adânci din 
Valea lui Arryn şi dincolo de pietrosul Fingers. Deasupra Văii 
se înălța Eyrie, mândru şi impenetrabil, turnurile sale 
ridicându-se spre cer. Acolo ar găsi-o pe sora ei... dar şi 
câteva răspunsuri dintre cele căutate de Ned. Desigur, Lysa 
ştia mai mult decât îndrăznise să aştearnă în scrisoare. S-ar 
fi putut să aibă şi dovada clară care i-ar fi trebuit lui Ned ca 
să-i aducă pe Lannisteri la pieire, iar dacă 

se ajungea la război, vor avea nevoie de Arryni şi de lorzii 
din est, care le datorau un serviciu. 

Totuşi, drumul printre munţi era periculos. Pisicile-umbră 

bântuiau prin trecători, căderile de stânci erau la ordinea 
zilei, iar clanurile de munteni erau compuse din briganzi 
care coborau din vârf ca să jefuiască şi să ucidă, după care 
se topeau precum zăpada, ori de câte ori cavalerii ieşeau din 
Vale ca să-i caute. Chiar şi Jon Arryn, cel mai viteaz lord pe 
care-l avusese vreodată Eyrie, călătorea întotdeauna cu o 
escortă puternică, atunci când traversa munţii. Singura forţă 
a lui Catelyn era un cavaler bătrân, împlătoşat doar cu 
devotamentul său. 


Nu, se gândi ea, Riverrun şi Eyrie vor trebui să mai 
aştepte. Calea ei ducea spre nord şi spre Winterfell, unde o 
aşteptau fiii ei şi îndatoririle. Îndată ce vor trece în siguranţă 
de Gât, se putea prezenta unuia dintre stegarii lui Ned, 
trimițând călăreţi înainte, în mare grabă, cu ordin de a 
instala o gardă pe drumul regelui. 

Ploaia acoperea priveliştea câmpurilor de dincolo de 
răscruce, însă Catelyn vedea totul destul de clar cu ochii 
minţii. Piaţa era chiar în drum, iar satul cu un kilometru mai 
departe - cincizeci de case albe, înconjurând un mic templu 
din piatră. Erau mai multe acum, vara fusese lungă şi 
îngăduitoare. La nord de aici, drumul regelui se scurgea pe 
Furca Verde a Tridentului, prin văi mănoase şi terenuri 
acoperite de păduri verzi, printre oraşe fremătătoare, 
avanposturi puternice şi castelele lorzilor. 

Catelyn îi cunoştea pe toţi: Blackwoodzii şi Brackenii, 
duşmani pe veci, ale căror certuri fusese nevoit să le 
aplaneze tatăl ei; Lady Whent, ultima din neam, care locuia 
296 

cu fantomele ei sub bolțile cavernoase de la Harrenhal; 
irascibilul Lord Frey, care îngropase şapte neveste şi-şi 
umpluse castelele gemene cu copii, nepoți şi strănepoţi, dar 
şi bastarzi. Cu toţii erau stegarii casei Tully, cu săbiile puse 
sub jurământ în serviciul Riverrunului. 

Catelyn se întrebă dacă astea vor fi suficiente, atunci 
când va veni războiul. Tatăl ei era cel mai ferm dintre 
bărbaţii care trăiseră vreodată şi nu avea nici o îndoială că- 

şi va chema stegarii... Însă vor veni? Darryşii, Rygerşii şi 
Mootonii depuseseră jurământ şi faţă de Riverrun; totuşi, 
luptaseră împreună cu Rhaegar Targaryen la Trident, în timp 
ce Lordul Frey sosise cu armata sa mult timp după 

bătălie, iscând îndoieli cu privire la tabăra la care 
intenţionase să se alăture (a lor, dăduse el după aceea 
asigurări solemne învingătorilor, însă de atunci tatăl ei îi 
spusese întârziatul Lord Frey. Nu trebuie să se ajungă la 


război, se gândi Catelyn agitată. Nu trebuia să lase să se 
întâmple asta. 

Ser Rodrik veni după ea când clopotul încetase să bată. 

- Ar fi mai bine să nu părem un cavaler şi doamna sa 
până ce nu trecem de Gât, îi spuse ea. Drumeţii obişnuiţi nu 
atrag atâta atenţie. Să ne dăm drept un tată cu fiica lui, 
plecaţi la drum pentru treburi de familie. 

- Cum spuneţi, doamna mea, fu de acord Ser Rodrik. 

Abia când ea pufni în râs îşi dădu el seama ce făcuse. 

Vechile politeţuri mor greu, fata... fata mea. 

Încercă să se tragă de favoriţii lipsă şi oftă cu exasperare. 
Catelyn îl luă de braţ. 

- Vino, tată, zise ea. Vei vedea că Masha Heddle ştie să 

aştearnă o masă bună, dar încearcă să nu o lauzi. Nu vei 
vrea să o vezi zâmbind. 

Sala de mese era lungă şi rece, cu un şir de butoaie 
uriaşe la un capăt şi un cămin la celălalt. Un băiat de casă 

se tot plimba de colo-colo cu frigări cu carne, în vreme ce 
Masha scotea bere din butoaie, molfăindu-şi frunzele ei. 

Băncile erau pline, orăşeni şi ţărani amestecându-se fără 

sfială împreună cu drumeţi de tot felul. Răscrucile 
adunau laolaltă tovărăşii ciudate: vopsitori cu mâinile negre 
şi purpurii împărțeau aceeaşi masă cu pescari duhnind a 
peşte, un fierar plin de muşchi se înghesuia lângă un bătrân 
septon zbârcit, mercenari hârşâiţi şi negustori 297 

rotofei schimbau veşti de parcă ar fi fost tovarăşi de când 
lumea. 

Adunarea conţinea mai multe săbii decăt i-ar fi plăcut lui 
Catelyn. Trei bărbaţi, aşezaţi lângă foc, purtau insigna cu 
armăsarul roşu al Brackenilor, însă erau în număr mare şi 
cămăşile de zale albastre şi mantiile cenuşii-argintii. Pe 
umărul lor se vedea un blazon familiar, turnurile gemene ale 
Casei Frey. Le studie chipurile, însă erau cu toţii prea tineri 
ca s-o recunoască. Cel mai vârstnic dintre ei n-ar fi putut fi 
mai mare decât era Bran când plecase ea în nord. 

Ser Rodrik găsi un loc gol pe o bancă lângă bucătărie. 


Vizavi, la masă, un tânăr chipeş îşi plimba degetele peste 
corzile unei harfe. 

- Şapte binecuvântări, oameni buni, zise el când se 
aşezară. 

O cupă goală de vin se afla pe masă în faţa lui. 

- Şi pentru tine, cântăreţule, îi întoarse Catelyn urarea. 

Ser Rodrik ceru pâine, carne şi bere pe un ton care sugera 
să-i fie aduse acum. Menestrelul, un tinerel de vreo 
optsprezece ani, îi studie fără jenă şi îi întrebă unde 
mergeau, de unde veniseră şi ce veşti aveau, trimițând 
întrebările în zbor la fel de repede ca săgețile, fără să se mai 
obosească să aştepte răspunsul. 

- Am plecat de la Debarcaderul Regelui acum două 

săptămâni, rosti Catelyn, răspunzând la cea mai 
nevinovată dintre întrebări. 

- Într-acolo merg eu, spuse tinerelul. 

Aşa cum bănuise ea, era mult mai interesat în a-şi depăna 
povestea lui decât s-o afle pe a lor. Menestrelilor nu le 
plăcea nimic mai mult decât să-şi audă sunetul propriei lor 
voci. 

- Turnirul Mâinii înseamnă lorzi bogaţi, cu pungi pline, 
continuă el. Ultima dată m-am ales cu mai mulţi arginţi 
decât puteam căra... ori aş fi putut, dacă nu i-aş fi pierdut pe 
toţi punând rămăşag că Regicidul va termina învingător. 

- Zeilor nu le plac împătimiţii de jocuri, spuse sec Ser 
Rodrik. 

Era din nord şi împărtăşea vederile lui Stark asupra 
turnirurilor. 

- În mod sigur nu le-a plăcut de mine, zise cântăreţul. 

Zeii voştri cruzi şi Cavalerul Florilor mi-au făcut-o 298 

împreună. 

- Fără îndoială, a fost o lecţie pentru tine, făcu Ser Rodrik. 

- A fost. De data asta, banul meu îl va susţine pe Ser 
Loras. 

Ser Rodrik încercă să se tragă de favoriţi, însă nu-i găsi, şi 
înainte să poată lansa o dojana, băiatul de casă veni în 


grabă. Le puse pe dinainte felii de pâine şi le servi de pe 
frigare bucăţi de carne mustind de sos fierbinte. Pe o altă 

frigare erau înfipte cepe, ardei iuți şi ciuperci dolofane. 
Ser Rodrik se aruncă pofticios asupra lor, în timp ce băiatul 
se duse să le mai aducă bere. 

- Mă numesc Marillion, zise menestrelul, ciupind o coardă 
a harfei sale. Fără îndoială, m-aţi mai auzit cântând pe 
undeva, nu? 

Purtarea lui o făcu pe Catelyn să zâmbească. Puţini dintre 
menestrelii rătăcitori se aventuraseră atât de departe în 
nord, până la Winterfell, dar îi ştia pe cei asemenea lui din 
copilăria sa la Riverrun. 

- Mă tem că nu, îi spuse. 

E| scoase din harfă un sunet plângăreţ. 

- Aţi avut de pierdut. Cine a fost cel mai bun cântăreţ pe 
care l-aţi auzit vreodată? 

- Alia din Braavos, răspunse pe nerăsuflate Ser Rodrik. 

- Oh, eu sunt mult mai bun decât hodorogul ăla bătrân, 
făcu Marillion. Dacă-mi daţi un argint pentru un cântec, v-aş 
dovedi bucuros. 

- S-ar putea să am vreo para, două, dar mai degrabă le-aş 
arunca într-o fântână decât să plătesc pentru răgetele tale, 
bombăni Ser Rodrik. 

Părerea sa despre menestreli era bine cunoscută; muzica 
era ceva drăguţ, dar numai pentru fete, şi nu putea pricepe 
de ce un flăcău sănătos şi-ar ocupa mâinile cu o harfă, când 
putea lua o sabie. 

- Bunicul tău este cam înăcrit, îi spuse Marillion lui 
Catelyn. Am vrut să vă fac o onoare. Un omagiu pentru 
frumuseţea ta. De fapt, eu sunt menit să cânt numai pentru 
regi şi înalții lorzi. 

- Oh, pot să văd asta, zise Catelyn. Lordului Tully îi plac 
cântecele, după cum am auzit. Fără îndoială că ai fost la 
Riverrun. 

299 

- De sute de ori, spuse menestrelul cu nepăsare. 


Păstrează o cameră numai pentru mine, iar tânărul lord 
îmi este ca un frate. 

Catelyn zâmbi, întrebându-se ce ar crede Edmure de asta. 
Un menestrel se vârâse odinioară în patul unei fete care-i 
plăcea fratelui ei; de atunci el ura menestrelii. 

- Şi la Winterfell? îl chestiona ea. Ai călătorit şi în nord? 

- De ce s-o fi făcut? întrebă Marillion. Acolo sunt numai 
viscole şi piei de urs, iar în familia Stark nu se cunoaşte nici 
un fel de muzică în afară de urletul lupilor. 

În celălalt capăt al sălii se auzi uşa trântindu-se. 

- Hangiţă, răsună o voce de slujitor în spatele ei, avem 
cai de ţesălat, iar lordul meu, Lannister, cere o cameră şi o 
baie fierbinte. 

- Oh, zei, spuse Ser Rodrik înainte să apuce Catelyn să-i 
facă semn să tacă, degetele ei strângându-l tare de braţ. 

Masha Heddle se înclină şi-şi arătă zâmbetul ei roşiatic, 
hidos. 

- Îmi pare rău, stăpâne, dar nu mai avem nici un loc, 
toate camerele sunt ocupate. 

Erau patru, văzu Catelyn. Un bătrân din Rondul de 
Noapte, doi servitori şi... el, stând acolo, mic şi sfidător ca 
însăşi viaţa. 

- Oamenii mei vor dormi în grajd, iar cât despre mine, nu- 
mi trebuie o cameră mare, după cum poţi vedea şi singură, 
spuse rânjind. Atât timp cât focul arde, iar aşternutul nu are 
prea mulţi purici, sunt fericit. 

Masha Heddle era copleşită. 

- Stăpâne, nu mai am nimic, este turnirul şi nu am cum 
să... Oh... 

Tyrion Lannister scoase un ban din punga sa şi-l aruncă 

peste cap, îl prinse şi-l azvârli din nou. Chiar şi din locul 
unde se afla Catelyn, sclipirea aurului era de neconfundat. 

Un călăreț liber, într-o pelerină albastră spălăcită, se 
ridică 

în picioare. 

- Eşti binevenit în odaia mea, stăpâne. 


- lată un om isteţ, zise Lannister trimițând banul 
învârtindu-se prin încăpere. Călărețul îl prinse din zbor. Şi 
totodată ager. Piticul se întoarse spre Masha Heddle şi 
întrebă apoi: Crezi că poţi face rost de ceva de mâncare? 

- Orice vă este pe plac, stăpâne, orice, promise hangiţa. 

300 

Sta-i-ar în gât, se gândi Catelyn, însă imediat îl văzu pe 
Bran sufocându-se, înecându-se cu propriul său sânge. 

Lannister se uită spre cea mai apropiată masă. 

- Oamenii mei primesc tot ce le dai şi celorlalţi. Porții 
duble, căci am călătorit mult şi din greu. lar pentru mine, 
friptură de pasăre, pui, rață, porumbel, nu contează. ŞI 
trimite o butelcă din cel mai bun vin al tău. Yoren, stai cu 
mine? 

- Da, stăpâne, răspunse fratele în negru. 

Piticul nu se uitase spre capătul sălii, iar Catelyn tocmai 
se gândea cât de recunoscătoare era mulţimii care ocupase 
băncile dintre ei, când, dintr-odată, Marillion se ridică în 
picioare. 

- Lord Lannister! strigă el. Voi fi bucuros să vă înveselesc 
în timp ce mâncaţi. Daţi-mi voie să vă cânt balada marii 
victorii a tatălui dumneavoastră la Debarcaderul Regelui! 

- Nimic nu mi-ar strica mai repede pofta de mâncare, făcu 
piticul pe un ton sec. 

Ochii săi bicolori îl cercetară la repezeală şi rătăciră apoi 
de la el, găsind-o pe... Catelyn. O clipă rămase uluit, 
uitându-se în direcţia ei. Ea îşi întoarse faţa în altă parte. 

Însă era deja prea târziu. Piticul zâmbea. 

- Lady Stark, ce plăcere neaşteptată, spuse el. Chiarvă 

duceam dorul la Winterfell. 

Marillion se holbă la ea, uimirea făcând loc supărării când 
Catelyn se ridică în picioare. Îl auzi pe Ser Rodrik înjurând. 
Dacă omul ar fi rămas la Zid, se gândi ea, dacă... 

- Lady... Stark? făcu Masha Heddle prosteşte. 

- Încă mai eram Catelyn Tully ultima dată când am tras 
aici, îi spuse ea hangiţei. 


Putea auzi şuşotelile, simţea privirile tuturor asupra ei. 

Se uită în jur, la feţele cavalerilor şi lefegiilor, şi inspiră 

adânc, spre a-şi potoli bătăile năvalnice ale inimii. Nu 
îndrăznise ea să-şi asume riscurile? Nu mai era vreme să 

se gândească la asta, iar după o clipă îşi auzi propria 
voce. 

- TU, de colo, din colţ, îi spuse ea unui bărbat mai 
vârstnic, pe care nu-l observase până atunci. Liliacul acela 
negru pe care-l văd brodat pe tunica dumitale nu este de la 
Harrenhal? 

Bărbatul se ridică în picioare. 

- Este, doamna mea. 

301 

- lar Lady Whent nu este o prietenă sinceră şi adevăr rată 
a tatălui meu, Lordul Tully de Riverrun? 

- Este, răspunse bărbatul cu îndrăzneală. 

Ser Rodrik se ridică în tăcere şi-şi eliberă sabia din teacă. 

Piticul privea spre ei, cu o figură inexpresivă, cu uimire în 
ochii săi bicolori. 

- Armăsarul roşu a fost întotdeauna binevenit la Riverrun, 
le spuse ea celor trei de lângă foc. Tatăl meu îl consideră pe 
jJonos Bracken printre stegarii săi cei mai vechi şi mai 
devotați. 

Cavalerii înzăuaţi schimbară între ei priviri nesigure. 

- Stăpânul nostru este onorat de această încredere, 
spuse, ezitând, unul dintre ei. 

- Îl invidiez pe tatăl dumneavoastră pentru toţi aceşti 
prieteni de nădejde, ciripi Lannister, însă nu desluşesc prea 
bine rostul acestor vorbe, Lady Stark. 

Ea nu-l băgă în seamă, întorcându-se spre grupul 
numeros de mantii albastre şi cenuşii. Erau miezul întregii 
chestiuni - mai mult de douăzeci de oameni. 

- Cunosc şi blazonul vostru: cele două turnuri gemene ale 
casei Frey. Ce mai face bunul nostru lord, domnilor? 

Căpitanul lor se ridică. 

- Lordul Walder este bine, doamna mea. Are de gând să- 


şi ia o soaţă nouă în cea de-a nouăsprezecea zi de nume 
şi l-a rugat pe tatăl dumneavoastră, lordul, să-i onoreze 
nunta cu prezenţa sa. 

Tyrion Lannister chicoti. Atunci Catelyn ştiu că era alei. 

- Acest om a venit ca oaspete în casa mea şi a uneltit 
pentru uciderea fiului meu, un băiat de şapte ani, anunţă 

ea, arătând spre el. Ser Rodrik veni alături, cu sabia în 
mână. În numele Regelui Robert şi al bunilor lorzi pe care-i 
slujiţi, vă cer să-l arestaţi şi să mă ajutaţi să-l duc înapoi la 
Winterfell pentru a aştepta acolo judecata regelui. 

Nu ştia ce-i aducea o satisfacţie mai mare, sunetul zecilor 
de săbii trase deodată, sau expresia lui Tyrion Lannister. 

302 

SANSA 

Sansa călătorea spre turnirul Mâinii împreună cu Septa 
Mordane şi Jeyne Poole, într-o litieră cu perdele de mătase 
galbenă, atât de fină, încât putea vedea prin ea; 
transformau întreaga lume în aur. Dincolo de zidurile 
oraşului, lângă râu, fuseseră ridicate sute de corturi, iar 
oamenii de rând veneau cu miile ca să privească 

întrecerile. Toată această splendoare îi tăiase Şansei 
răsuflarea, armurile strălucitoare, armăsarii masivi, drapaţi 
în argint şi aur, strigătele mulţimii, flamurile care fluturau în 
vânt... şi mai ales cavalerii. 

- E mai bine decât în cântece, şopti ea când găsiră 

locurile promise de tatăl ei, printre înalții lorzi şi 
doamnele lor.Sansa era înveşmântată minunat în ziua aceea, 
cu o rochie verde, care-i scotea în evidenţă părul roşcat, şi 
ştia că era privită şi că i se zâmbea. 

Priviră cum călăreau eroii din o sută de balade, fiecare 
mai grozav decât celălalt. Cei şapte cavaleri din Garda 
Regelui intrară pe teren; toţi, în afară de Jaime Lannister, 
erau în armuri de culoarea laptelui, mantiile lor fiind albe 
precum zăpada proaspăt căzută. Ser Jaime purta tot o 
mantie albă, însă dedesubtul ei strălucea aurul, din cap 
până-n picioare, şi avea un coif de forma unui cap de leu şi o 


sabie aurită. Ser Gregor Clegane, Muntele Călare, trecu 
tunând dincolo de ei, ca o avalanşă. Sansa îşi aminti de Lord 
Yohn Royce, care fusese oaspete la Winterfell cu doi ani în 
urmă. 

- Armura lui este de bronz, veche de mii şi mii de ani, 
gravată cu rune magice, care-l feresc de răni, îi şopti ea lui 
Jeyne. 

Septa Mordane i-l arătă pe Lordul Jason Mallister, în 
vineţiu gravat cu argint, cu aripi de vultur pe coif. Pe Trident, 
tăiase trei dintre stegarii lui Rhaegar. Fetele chicotiră 
văzându-l pe preotul-soldat Thoros din Myr, cu roba roşie 
fluturând şi cu ţeasta rasă, până ce septa le spuse că, odată, 
el se urcase pe meterezele de la Pyke ţinând în mână o sabie 
în flăcări. 

Sansa nu-i cunoştea pe ceilalţi călăreţi, cavaleri rătăcitori 
de la Degete şi Highgarden şi din munţii Dorne, 303 

călăreţi liberi nepomeniţi în balade şi cavaleri recent 
învestiţi, fiii mai tineri ai marilor lorzi şi moştenitori ai 
caselor mai puţin importante. Bărbaţii mai tineri nu 
apucaseră să săvârşească, încă, mari isprăvi, însă Sansa şi 
Jeyne căzură de acord că, într-o zi, cele Şapte Regate vor 
răsuna de numele lor. Ser Balon Swann. Lordul Bryce Caron 
din Mlaştini. Moştenitorul lui Bronze Yohn, Ser Andar Royce, 
şi fratele său mai tânăr, Ser Robar, cu platoşele lor argintii, 
filigranate în bronz, cu aceleaşi vechi rune care-l păzeau şi 
pe tatăl lor. Gemenii, Ser Horas şi Ser Hobber, ale căror 
scuturi aveau blazonul cu ciorchinii de strugure al Casei 
Redwynes, purpuriu pe albastru. Patrek Mallister, fiul 
Lordului Jason. Şase Frey de la Trecătoare: Ser Jared, Ser 
Hosteen, Ser Danwell, Ser Em* mon, Ser Theo, Ser Perwyn, fii 
şi nepoți ai bătrânului Lord Walder Frey, dar şi fiul său 
bastard, Martyn Rivers. 

Jeyne Poole îi mărturisi că era înspăimântată de felul în 
care arăta Jalabhar Xho, un prinţ exilat din Insulele Verii, 
care purta o capă verde şi pene stacojii pe pielea întunecată 
ca noaptea, însă când dădu cu ochii de tânărul Lord Beric 


Dondarrion, cu părul său precum aurul roşu şi cu scutul 
negru, străbătut de fulger, se declară gata să se mărite cu el 
chiar acolo, pe loc. 

Câinele era şi el pe listă, la fel şi fratele regelui, elegantul 
Lord Renly de la Capătul Furtunii. Jory, Alyn şi Harwin luptau 
pentru Winterfell şi pentru nord. 

- Jory arată ca un cerşetor printre toţi ceilalţi, pufni Septa 
Mordane la vederea lui. 

Sansa nu putea fi decât de acord. Armura lui Jory avea un 
pieptar albastru-cenuşiu, fără ornamente şi găteli, iar de 
umerii săi atârna o mantie cenuşie, subţire, ca o zdreanţă 

murdară. Totuşi, se acomoda repede, doborându-l pe 
Horas Redwyne din primul tur şi pe unul dintre Frey la al 
doilea. În cea de-a treia înfruntare, îl lovi de trei ori pe un 
călăreț 

liber, Lothor Brune pe nume, a cărui armură era la fel de 
simplă ca a lui. Nici unul dintre ei nu căzu din şa, însă 

lancea lui Brune era mai sigură şi loviturile sale mai bine 
plasate, iar regele îi oferi lui victoria. Alyn şi Harwin se 
descurcară şi mai slab; Harwin fu doborât din şa în primul 
tur de Ser Meryn, din Garda Regelui, iar Alyn căzu în faţa lui 
Ser Balon Swann. 

304 

Competiţia dură întreaga zi şi se prelungi până la amurg, 
potcoavele armăsarilor frământând terenul până ce îl 
transformară într-o tarla de pământ răscolit. Jeyne şi Sansa 
ţipară de zeci de ori la unison, când călăreţii se înfruntau, 
lăncile spulberându-se în aşchii de lemn în vreme ce 
oamenii de rând îi încurajau pe favoriţii lor. Jeyne îşi 
acoperea ochii de fiecare dată când cădea câte-un cavaler, 
ca o fetiţă speriată, dar Sansa era clădită dintr-o fibră mai 
tare. O mare doamnă ştia cum să se comporte la turniruri. 

Chiar şi Septa Mordane îi remarcă stăpânirea de sine şi 
dădu din cap, aprobatoare. 

Regicidul călărea minunat. Îi răsturnă pe Ser Andar Royce 
şi pe Lordul de Hotar, Bryce Caron, la fel de uşor de parcă ar 


fi fost la manej, apoi îi smulse victoria, după o luptă grea, 
căruntului Barristan Selmy, care câştigase primele două 
runde împotriva unor bărbaţi cu treizeci, patruzeci de ani 
mai tineri decât el. 

Sandor Clegane şi uriaşul său frate, Ser Gregor Muntele, 
păreau şi ei de neoprit, dând peste cap adversar după 

adversar într-un stil feroce. Cel mai înspăimântător 
moment al zilei veni în timpul celei de-a doua runde a lui 
Ser Gregor, când lancea sa se avântă în sus şi-l lovi pe un 
tânăr cavaler de Vale sub apărătoarea de gât cu o asemenea 
forţă, încât i-o străpunse, omorându-l pe loc. 

Tânărul căzu la nici zece paşi de locul unde era aşezată 

Sansa. Vârful lăncii i se rupsese în gât, iar sângele ţâşni în 
jeturi repetate, fiecare mai slab decât cel de dinainte. 

Armura lui era nouă: un fir strălucitor de foc se lungi pe 
braţul său întins, când oţelul reflectă lumina. Apoi soarele se 
ascunse în spatele unui nor şi totul se termină. Mantia lui era 
albastră, culoarea cerului dintr-o zi senină de vară, tivită cu 
semiluni, însă sângele i sc prelingea pe ea, iar stofa se 
întunecă şi semilunile deveniră însângerate, una câte una. 

Jeyne Poole izbucni într-un plâns atât de isteric, încât 
Septa Mordane o admonesta, însă Sansa rămase cu mâinile 
încrucişate în poală, privind totul cu o fascinaţie stranie. Nu 
mai văzuse niciodată un om murind. Ar fi trebuit să plângă 

şi ea, se gândi, însă lacrimile refuzau să vină. Poate că le 
plânsese pe toate pentru Lady şi pentru Bran. Ar fi fost 
altceva dacă acolo ar fi zăcut Jory sau Ser Rodrik, ori tata, 
305 

îşi spuse ea. Tânărul cavaler în mantie albastră nu 
însemna nimic pentru ea, era doar un necunoscut din Valea 
Arryn, al cărui nume îl uitase imediat după ce-l auzise. lar 
acum şi lumea-l va uita, îşi dădu ea seama; nu vor fi cântece 
pentru el. Asta era întristător. 

După ce-i scoaseră trupul de pe teren, un băiat cu o 
lopată veni şi puse pământ peste locul în care căzuse, 
acoperind sângele. Apoi înfruntările se reluară. Şi Ser Balon 


Swann căzu în faţa lui Gregor, iar Lordul Renly înaintea 
Câinelui. Renly fu aruncat din şa atât de violent, încât păru 
că zboară de pe armăsarul său, cu picioarele în aer. Capul 
său lovi pământul cu un pocnet audibil, care făcu mulţimea 
să icnească, însă nu fusese decât unul dintre coarnele aurite 
de pe coiful său. Una dintre ramificații se rupse sub el. Când 
Lordul Renly se ridică în picioare, publicul ovaţiona frenetic, 
pentru că arătosul frate al Regelui Robert era unul dintre 
marii săi favoriţi. Îi înmâna învingătorului său cornul rupt, 
făcând o plecăciune graţioasă. Câinele pufni şi azvârli 
trofeul mulţimii, unde oamenii de rând se luară la bătaie 
pentru a înşfăca bucăţica de aur, până ce Lordul Renly se 
duse printre ei şi restabili ordinea. Între timp, Septa Mordane 
revenise singură la locul ei. Jeyne se simţea râu, explică ea; 
o ajutase să se întoarcă la castel. Sansa aproape că uitase de 
Jeyne. 

Mai târziu, un cavaler rătăcitor într-o mantie cadrilată se 
dezonora omorând calul lui  Beric Dondarrion, fiind 
descalificat. Lordul Beric puse şaua pe un alt cal, numai 
pentru a fi aruncat la pământ de [horos din Myr. Ser Aron 
Santagar şi Lothor Brune se ciocniră de trei ori la rând, fără 

nici un rezultat; Ser Aron căzu după aceea înaintea 
Lordului Jason Mallister, iar Brune fu doborât de fiul mai mic 
al lui Yohn Royce, Robar. 

În cele din urmă, rămaseră patru: Câinele şi fratele său 
monstruos, Gregor, Jaime Lannister Regicidul şi Ser Loras 
Tyrell, tânărul pe care-l numiseră Cavalerul Florilor. Ser Loras 
era fiul cel mic al lui Mace Tyrell, Lordul de Highgarden şi 
Păzitor al Sudului. La şaisprezece ani, era călăreţul cel mai 
tânăr de pe teren; totuşi, doborâse de pe cai trei cavaleri din 
Garda Regelui în dimineaţa aceasta, în primele trei runde. 
Sansa nu mai văzuse niciodată pe cineva atât de frumos. 
Platoşa sa era modelată delicat, ca 306 

un buchet cu mii de flori felurite, iar armăsarul alb ca 
neaua era drapat într-o țesătură de trandafiri albi şi roşii. 


După fiecare victorie, Ser Loras îşi scotea coiful şi călărea 
încet în jurul gardului şi smulgea un trandafir din țesătură, 
aruncându-l unei fete din mulţime. 

Ultima sa luptă din zi fu împotriva tânărului Roycc. 

Runele străvechi ale lui Ser Robar se dovediră a fi o 
jalnică 

protecţie, căci Ser Loras îi spulberă scutul şi-l aruncă din 
şa pentru a-l trimite la pământ cu un zăngănit înfiorător. 

Robar rămase jos gemând, pe când învingătorul său îşi 
executa parada pe teren. În cele din urmă, aduseră o litieră 

şi-l duseră la cortul său, buimăcit şi nemişcat. Sansa nici 
nu văzu asta, pentru că ochii ei erau aţintiţi asupra lui Ser 
Loras. Când calul alb se opri înaintea ei, crezu că inima-i va 
ţâşni din piept. 

Celorlalte fete le dăduse trandafiri albi, dar cel pe care-l 
trăsese acum pentru ea era roşu. 

- Dulce domniţă, spuse el, nici o victorie nu este mai 
frumoasă decât tine. 

Sansa luă timidă floarea, ameţită de gestul său galant. 

Părul lui părea o coamă de şuviţe moi, castanii, iar ochii îi 
erau precum aurul lichid. Ea inspiră mireasma dulce a 
trandafirului şi rămase cu el în mână multă vreme după ce 
Ser Loras plecase. 

Când, în cele din urmă, Sansa privi în sus, un bărbat se 
postase în faţa ei, zgâindu-se la ea. Era scund, cu o barbă 

ascuţită şi o şuviţă argintie în păr, aproape la fel de 
bătrân ca tatăl ei. 

- Tu trebuie să fii una dintre fiicele lui, îi spuse el. Avea 
ochi verzi-cenuşii, care nu zâmbeau odată cu gura. Arăâţi ca 
toţi cei din neamul Tully. 

- Sunt Sansa Stark, îi răspunse ea stingherită. Bărbatul 
purta o mantie grea, cu un guler de blană, prinsă de umăr cu 
o mierlă din argint, şi avea manierele degajate ale unui mare 
lord, însă nu-i era familiar. N-am avut încă onoarea să 

vă cunosc, domnul meu. Septa Mordane interveni cu 
grabă. 


- Dulce copilă, el este Lord Petyr Baelish, din consiliul 
restrâns al regelui. 

- Mama ta a fost cândva regina visurilor mele, spuse el 
încet. Respiraţia-i mirosea a mentă. Ai părul ei. 

Degetele sale îi atinseră obrajii şi îi mângâiară o şuviţă 

307 

roşcată. Brusc, se răsuci şi plecă de lângă ea. 

Luna era deja sus pe cer, iar mulţimea obosise, aşa că 

regele decretă că ultimele trei confruntări vor avea loc în 
dimineaţa următoare, înainte de luptele corp la corp. În timp 
ce oamenii de rând începură să o ia spre casele lor, 
discutând despre înfruntările de peste zi şi despre cele care 
urmau a doua zi, întreaga curte se mută pe malul râului 
pentru un ospăț. Şase bouri monstruos de mari se frigeau de 
câteva ore, răsucindu-se încet pe proţapurile de lemn, în 
vreme ce ucenicii îi ungeau cu unt şi ierburi până ce carnea 
începu să trosnească, rumenită. În afara pavilioanelor 
fuseseră puse mese pe care aşteptau lămâiţă, căpşuni şi 
pâine proaspăt coaptă. 

Şansei şi Septei Mordane li se oferiseră locuri de mare 
cinste, în dreapta podiumului pe care şedea însuşi regele, 
lângă regina sa. Când prinţul Joffrey se aşeză la dreapta ei, 
ea simţi o strângere de inimă. El nu mai schimbase nici un 
cuvânt cu ea, de când se petrecuse lucrul acela îngrozitor, 
iar ea nu mai îndrăznise să-i vorbească. Prima dată crezuse 
că-l ura pentru ce-i făcuseră lui Lady, însă după ce plânsese 
până i se uscaseră ochii, îşi spusese că nu Joffrey era vinovat 
pentru asta. Regina o ceruse, ea era cea demnă de ură, ea şi 
Arya. Nu s-ar fi întâmplat nimic rău dacă n-ar fi fost Arya. 

Nu-l putea uri pe Joffrey în noaptea asta. Era prea frumos 
ca să fie detestat. Purta un pieptar de un albastru- 

închis, presărat cu un şir dublu de capete de leu aurite, 
iar în jurul sprâncenelor avea o coroniţă subţire din aur, cu 
safire. Părul lui era la fel de strălucitor ca metalul. Sansa se 
uită la el şi se înfiora, temându-se că s-ar putea să nici n-o 


bage în seamă, ori chiar mai rău, să-şi întoarcă din nou ura 
asupra ei, trimiţând-o de la masă plângând. 

În loc de asta, Joffrey îi zâmbi şi-i sărută mâna, elegant şi 
manierat, ca orice prinţ din balade, spunându-i: 

- Ser Loras apreciază foarte mult frumuseţea, dulce 
domniţă. 

- A fost prea drăguţ, răspunse ea sfioasă, încercând să 

rămână modestă şi calmă, deşi inima-i sălta în piept. Ser 
Loras este un adevărat cavaler. Crezi că va învinge mâine, 
lordul meu? 

- Nu, spuse Joffrey. Câinele meu îl va răpune, sau poate 
308 

unchiul Jaime. Şi, în câţiva ani, când voi fi destul de mare 
ca să mă înscriu la turniruri, am să-i dobor eu pe toţi. 

Ridică mâna pentru a chema un slujitor cu o butelcă de 
vin rece, de vară, şi-i turnă şi ei o cupă. Ea se uită 

neliniştită spre Septa Mordane, până ce el se întoarse şi-i 
umplu şi septei cupa, iar ea dădu din cap şi-i mulţumi cu 
eleganţă, fără să mai spună ceva. 

Slujitorii ţinură cupele pline toată noaptea; totuşi, după 

aceea, Sansa nu-şi mai aminti să fi gustat măcar din vin. 

Nu avea nevoie de vin. Era îmbătată de vraja nopţii, 
ameţită de farmecul ei, furată de frumuseţile la care visase 
întreaga viaţă, fără a îndrăzni să spere că le va cunoaşte 
vreodată. În faţa pavilionului regelui şedeau cântăreţi, 
umplând aerul amurgului cu muzica lor. Un jongler azvărlea 
în aer o sumedenie de bețe arzânde. Chiar şi bufonul 
regelui, nătângul cu faţa lată, poreclit Băiatul Lună, dansa 
pe catalige în veşmintele-i tărcate, bătându-şi joc de toată 

lumea cu o cruzime atât de abilă, încât Sansa se întrebă 

dacă era cu adevărat un prostănac. Chiar şi Septa 
Mordane era fără apărare în faţa lui; când interpretă un 
cântecel despre Marele Septon, ea râse atât de tare, încât îşi 
vărsă 

vinul în poală. 


lar Joffrey era curtoazia întruchipată. Vorbi cu Sansa 
întreaga noapte, copleşind-o cu complimente, făcând-o să 

râdă, împărtăşindu-i micile bârfe de la curte, descifrându- 
i glumele Băiatului Lună. Sansa fu atât de captivată, încât 
aproape că uită de bunele sale maniere şi o ignoră pe Septa 
Mordane, aşezată în stânga ei. 

Felurile de mâncare soseau necontenit. O supă groasă 

de orz şi carne de căprioară. Salate de ierburi dulci şi 
spanac şi pere, presărate cu miez de nucă măcinat. Melci în 
miere şi usturoi. Sansa nu mai mâncase melci înainte; Joffrey 
îi arătă cum să extragă animalul din cochilia lui, şi-i puse 
chiar el în gură prima bucăţică dulce. Apoi sosiră 

păstrăvi proaspăt pescuiţi din râu, copţi în lut; prinţul o 
ajută să deschidă crusta groasă, pentru a scoate la iveală 

carnea albă şi uşoară din interior. lar când fură aduse 
cărnurile, o servi tot el, tăind dintr-o pulpă o porţie regească, 
pe care i-o aşeză, zâmbind, în farfurie. Ea putea vedea, după 
felul în care-şi mişca mâna dreaptă, că încă 

mai avea dureri; totuşi, el nu spuse nici o vorbă despre 
309 

asta. 

Mai târziu urmară aluaturile dulci şi plăcinta de porumbel 
şi merele coapte, mirosind a scorţişoară, prăjiturile cu 
lămâie, glasate cu zahăr, dar Sansa era atât de sătulă, încât 
nu reuşi să înghită mai mult de două prăjituri mici, deşi îi 
plăceau la nebunie. Tocmai se întreba dacă n-ar putea 
încerca să atace o a treia, când suveranul începu să 

strige. 

Regele Robert devenise tot mai grobian cu fiecare fel de 
mâncare. Din când în când, Sansa îl putea auzi râzând sau 
urlând vreo poruncă pentru a acoperi muzica şi zăngănitul 
farfuriilor şi al tacâmurilor, însă era prea departe ca să-i 
poată înţelege vorbele. Acum îl auziră cu toţii. 

- Nu, tună el cu un glas care înghiţi celelalte conversații. 

Sansa fu şocată să-l vadă ridicându-se în picioare, cu faţa 
congestionată, clătinându-se. Într-o mână ţinea un bol cu vin 


şi era cât se putea de beat. 

- Nu-mi spui tu ce să fac, femeie, urlă el la Regina Cersei. 
Eu sunt regele aici, pricepi? Eu domnesc aici, iar dacă spun 
că voi lupta mâine, voi lupta! 

Toată lumea privea. Sansa îi văzu pe Ser Barristan şi pe 
fratele regelui, Renly, precum şi pe bărbatul scund care-i 
vorbise atât de ciudat şi-i atinsese părul, însă nici unul 
dintre ei nu făcu nimic ca să intervină. Chipul reginei era ca 
o mască, atât de golit de sânge, încât ai fi putut crede că e 
sculptat în zăpadă. Se ridică de la masă, îşi strânse fustele şi 
plecă în tăcere, cu servitorii în urma ei. 

Jaime Lannister îşi puse mâna pe umărul regelui, însă 

acesta îl îmbrânci cu putere. Lannister se împiedică şi 
căzu. 

Regele hohoti. 

- Mare cavaler, încă te pot azvârli în noroi. Să-ţi aminteşti 
asta, Ucigaş de Regi. Se bâtu pe piept cu preţiosul bol, 
risipind vin pe tunica sa din satin. Aduceţi-mi ghioaga şi nici 
un bărbat din regat nu va rezista înaintea mea. 

Jaime Lannister se ridică şi se scutură. 

- După cum spuneţi, Maiestatea Voastră. 

Glasul său era încordat. Lord Renly păşi înainte zâmbind. 

- Ţi-ai vărsat vinul, Robert, lasă-mă să-ţi aduc o altă 

cupă. 

Sansa tresări când Joffrey puse mâna pe braţul ei. 

310 

- Se face târziu, spuse prinţul. Avea o expresie ciudată 

pe faţă, de parcă ar fi privit prin ea. Ai nevoie de un 
însoțitor până la castel? 

- Nu, începu Sansa. Se uită după Septa Mordane şi fu 
surprinsă să o vadă dormind cu capul pe masă, sforăind 
încetişor, ca o doamnă. Vreau să spun... Da, mulţumesc, asta 
ar fi foarte frumos din partea ta. Sunt obosită şi drumul este 
întunecos. Aş fi bucuroasă de protecţie. 

Joffrey strigă: 

- Câine! 


Sandor Clegane păru să se întrupeze înaintea lor din 
noapte, atât de repede se înfăţişă. Îşi schimbase armura cu o 
tunică din lână roşie, cu un cap de câine cusut pe piept. 

Lumina torţelor îi aşeza pe faţă o roşeaţă puternică. 

- Da, Alteța Voastră? 

- Condu-o pe logodnica mea la castel şi ai grijă să nu 
păţească nimic, îi spuse prinţul. 

Şi fără măcar un cuvânt de rămas-bun, Joffrey plecă de 
lângă ea. Sansa putea simți cum Câinele o privea. 

- Credeai că Joff te va conduce chiar el? Râse. Avea un râs 
ca mârâitul câinilor în cuşcă. O ridică în picioare, apoi râse 
din nou. 

Înspăimântată brusc, Sansa trase de umărul Septei 
Mordane, sperând să o trezească, însă nu reuşi decât s-o 
facă să sforăie şi mai tare. Regele Robert plecase 
împleticindu-se şi jumătate din bănci se goliseră dintr-odată. 
Ospăţul se sfârşise, iar frumosul ei vis se terminase odată cu 
el. 

Câinele smulse o torţă ca să lumineze drumul. Sansa îl 
urmă îndeaproape. Terenul era pietros şi accidentat; 
pâlpâitul torţei făcea ca terenul să pară că se frământa şi se 
mişca sub paşii ei. Îşi ţinea privirile în jos, având grijă 

unde păşeşte. Trecură printre pavilioane, fiecare cu 
flamura sa şi o armură atârnată afară, iar cu fiece pas 
liniştea devenea tot mai grea. Sansa nu suporta să-l 
privească, atât de mult o înspăimânta; totuşi, fusese 
educată după toate regulile manierelor elegante; o 
adevărată lady nu dădea atenţie chipului său, îşi spuse ea. 

- Ai călărit frumos astăzi, Ser Sandor, începu ea. Sandor 
Clegane mărâi. 

- Scuteşte-mă de micile tale complimente găunoase, 311 

fetiţo... şi de serii tăi. Nu sunt cavaler. Scuip pe ei şi pe 
jurămintele lor. Fratele meu este cavaler. L-ai văzut cum a 
călărit astăzi? 

- Da, şopti Sansa, tremurând. A fost... 


- Galant? sfârşi Câinele în locul ei. Îşi dădu seama că-şi 
bătea joc de ea. 

- Nu i-a putut rezista nimeni, reuşi ea în cele din urmă să 

bâiguie. 

Nu era o minciună. Sandor Clegane se opri brusc în 
mijlocul câmpului întunecat şi pustiu. Nu avu de ales decât 
să se oprească şi ea. 

- Vreo septă te-a învăţat foarte bine. Eşti la fel ca păsările 
acelea din Insulele Verii, nu-i aşa? O păsărică 

frumuşică şi vorbitoare, repetând toate acele cuvinte 
drăgălaşe pe care te-au învăţat să le reciţi. 

- Asta este o grosolănie. Sansa îşi simţea inima zbătându- 
i-se în piept. Mă sperii. Vreau să plec acum. 

- Nu i-a putut rezista nimeni, şuieră Câinele. Asta-i destul 
de adevărat. Nimeni nu i-a putut rezista vreodată lui Gregor. 
Băiatul acela de astăzi, în a doua rundă... Ooh, a fost o 
trebuşoară destul de frumoasă. Ai văzut şi tu, nu? 

Bietul nebun, n-avea nici o treabă să câălărească în 
compania asta. Fără bani, fără scutier, fără nimeni să-l ajute 
cu armura. Apărătoarea de gât nu a fost strânsă bine. 

Crezi că Gregor nu a văzut asta? Crezi că lancea lui a 
ajuns acolo din întâmplare? Drăgălaşă fată flecară, dacă-ţi 
închipui asta, ai cu adevărat un creier de pasăre. Lancea lui 
Gregor se duce acolo unde vrea el. Uită-te la mine. Vită-te /a 
mine! 

Sandor Clegane îşi puse mâna uriaşă sub bărbia ei, 
ridicându-i faţa. Se aplecă spre ea şi aduse torţa mai 
aproape. la uite câtă frumuseţe! Uită-te bine. Ştiu prea bine 
că vrei asta. Te-am privit întorcându-ţi faţa tot timpul 
călătoriei pe drumul regelui. Mă uşurez pe asta. Uită-te bine! 

Degetele lui îi cuprinseseră bărbia cu tăria unei capcane 
de fier. Ochii lui îi priveau pe ai ei. Ochi aburiţi de beţie, 
întunecaţi de furie. Trebuia să privească. 

Partea dreaptă a feţei era suptă, cu pomeţi ascuţiţi şi ochi 
cenuşii sub sprâncenele stufoase. Nasul era mare şi coroiat, 
iar părul rar. Îl purta lung şi dat într-o parte, pentru 312 


că nu avea deloc păr în cealaltă parte a capului. 

Partea stângă a feţei era devastată. Urechea îi fusese 
arsă; acolo nu mai rămăsese nimic, în afară de o gaură. 

Ochiul era bun încă, dar în jurul lui se vedea o masă de 
cicatrici - carne lucioasă, neagră ca talpa, găurită de cratere 
şi fisurată de crăpături adânci, care luceau roşietice şi 
umede când se mişca. În jos, spre falcă, se putea vedea o 
urmă de os, acolo unde carnea fusese hăcuită. 

Sansa începu să plângă. El îi dădu drumul şi înfipse torţa 
în noroi. 

- N-ai nici un fel de cuvinte drăguţe pentru asta, nu, fato? 
Nici un compliment frumuşel din cele învăţate de la septă? 
Când văzu că nu i se răspunde continuă. Majoritatea cred 
că-i o rană dintr-o bătălie, vreun asediu, un turn în flăcări, un 
duşman cu o torţă. Un smintit m-a întrebat dacă 

n-a fost răsuflarea unui dragon. De data asta, râsul său fu 
mai moale, însă tot atât de amar. Îţi spun eu ce a fost, fato, 
reluă el ca o umbră care se aplecase atât de mult spre ea, 
încât îi putea mirosi duhoarea acră. Eram mai tânăr ca tine, 
poate pe la şase, şapte ani. Un sculptor în lemn şi-a deschis 
atelierul în satul aflat sub protecţia tatălui meu şi, pentru a 
obţine nişte favoruri, a trimis daruri. Bătrânul făcea nişte 
jucării minunate. Nu-mi amintesc ce am primit eu, însă 

voiam darul lui Gregor. Un cavaler din lemn, vopsit 
complet, cu fiecare încheietură mobilă şi fixată cu sfori, ca 
să-l poţi face să lupte. Gregor este cu cinci ani mai mare ca 
mine, pentru el jucăria nu însemna nimic, avea aproape doi 
metri înălţime şi era musculos ca un taur. Aşa că i-am luat 
cavalerul, însă nu simţeam nici o bucurie, îţi spun eu. Eram 
speriat tot timpul şi, aşa cum mă temeam, el a aflat. În 
încăpere era un vas cu cărbuni încinşi. Gregor nu a spus 
nimic, doar m-a luat sub braţ şi m-a împins cu partea asta a 
feţei în cărbunii încinşi şi m-a ţinut acolo în timp ce eu 
urlam. Ai văzut cât e de puternic. Chiar şi atunci, a fost 
nevoie de trei bărbaţi în putere ca să-l dea jos de pe mine. 


Septonii predică despre cele şapte iaduri. Ce ştiu ei? 
Numai un om care a fost ars ştie cum arată cu adevărat 
iadul. 

Tatăl meu a povestit tuturor că aşternuturile mele luaseră 

foc, iar maester mi-a pus pomezi. Pomezil Şi Gregor a 
primit pomezi. Patru ani mai târziu, l-au uns cu cele şapte 
uleiuri, el a recitat jurămintele de cavaler şi Rhaegar 313 

Targaryen l-a atins pe umăr spunând: „Ridică-te, Ser 
Gregor.” 

Vocea aspră se stinse. Şedea în tăcere înaintea ei, o formă 
masivă şi întunecată, învăluită în noapte, ascunsă 

ochilor ei. Sansa îi putea auzi respiraţia întretăiată. Îşi 
dădu seama că-i părea rău de el. Cumva, frica dispăruse. 

Tăcerea nu se mai sfârşea, aşa că ea începu din nou să se 
teamă, însă, de data asta se temea pentru el, nu pentru ea. 

Mâna ei găsi umărul masiv. 

- Nu a fost un cavaler adevărat, îi şopti. 

Câinele îşi dădu capul pe spate şi răcni. Sansa se trase 
înapoi, departe, însă el o prinse de braţ. 

- Nu, mormăi el, nu, păsărică, nu a fost un cavaler 
adevărat. 

Pe tot restul drumului spre oraş, Sandor Clegane nu mai 
spuse nici un cuvânt. O conduse la locul în care aşteptau 
caleştile, îi spuse unui vizitiu să-i ducă înapoi la Fortăreaţa 
Roşie şi urcă după ea. Trecură în tăcere de Poarta Regelui, pe 
străzile iluminate cu torţe. Îi deschise uşa din spate şi o 
conduse în castel, strâîmbând din faţa sa arsă şi holbându- 

şi ochii, iar când urcară treptele în turn, era doar la un 
pas în urma ei. O conduse în siguranţă prin coridoare până 
la intrarea în camera ei de culcare. 

- Îţi mulţumesc, domnul meu, spuse Sansa cu blândeţe. 

Câinele o apucă de braţ şi se aplecă spre ea. 

- Ce ţi-am spus în astă noapte, zise el cu o voce care 
părea chiar mai aspră decât de obicei. Dacă-i spui lui 
Joffrey... surorii tale, tatălui tău... oricui... 

- Nu, şopti Sansa. Promit. Nu era destul. 


- Dacă spui cuiva, te omor. 

314 

EDDARD 

- L-am vegheat eu, pentru ultima dată, spuse Ser 
Barristan Selmy, privind amândoi spre trupul din spatele 
căruţei. Nu mai avea pe nimeni. O mamă în Vale, din câte mi 
s-a spus. 

În lumina spălăcită a zorilor, tânărul cavaler părea că 

doarme. Nu fusese prea frumos, însă moartea îi cizelase 
trăsăturile aspre, iar surorile tăcute îl îmbrăcaseră în cea mai 
bună tunică a sa de catifea, cu gulerul ridicat, pentru a 
acoperi ravagiile făcute de lance. Eddard Stark îi privi chipul 
şi se întrebă dacă băiatul murise pentru el. Ucis de un stegar 
Lannister înainte ca Ned să fi putut vorbi cu el; să 

fi fost doar o întâmplare? Bănuia că nu va afla niciodată. 

- Hugh a fost scutierul lui Jon Arryn timp de patru ani, 
continuă Selmy. Regele l-a înnobilat înainte de a pleca în 
nord, în amintirea lui Jon. Băiatul îşi dorea asta cu disperare, 
deşi mă tem că nu era pregătit. 

Ned dormise prost noaptea trecută şi se simţea obosit. 

- Nici unul dintre noi nu este pregătit vreodată, zise el. 

- Pentru rangul de cavaler? 

- Pentru moarte. Cu blândeţe, Ned îl acoperi pe băiat cu 
mantia, o țesătură albastră, pătată de sânge, tivita cu 
semiluni. Când mama sa va întreba de ce murise fiul ei, se 
gândi el cu amărăciune, îi vor spune că luptase pentru Mâna 
Regelui, Eddard Stark. 

- Nu trebuia să se întâmple aşa ceva. Luptele nu ar trebui 
să devină un joc. Ned se întoarse spre femeia de lângă 
căruţă, învăluită în cenuşiu, cu faţa acoperiţii până la ochi. 
Surorile tăcute pregăteau bărbaţii pentru mormânt şi 
aducea ghinion să priveşti spre faţa morţii. Trimiteţi-i armura 
înapoi în Vale. Mama lui va dori să o aibă. 

- Valorează ceva arginţi, spuse Ser Barristan. Băiatul 
pusese să-i fie special confecţionată pentru turnir. 


Lucrătură simplă, dar bună. Nu ştiu dacă a reuşit să-i 
plătească tot fierarului. 

- A plătit ieri, lordul meu, şi a plătit din greu, răspunse 
Ned. lar surorii tăcute îi spuse: Trimiteţi-i mamei armura. 

Am să rezolv eu cu fierarul. 

Ea făcu o plecăciune. După aceea, Ser Barristan se duse 
cu Ned la pavilionul regelui. Tabăra începea să se agite. Pe 
315 

grătare sfârâiau cârnaţi graşi, risipind în aer miros de 
usturoi şi ardei. Tinerii scutieri se grăbeau spre treburile lor, 
în timp ce stăpânii se trezeau, căscând şi întinzându-se 
pentru a se pregăti de o nouă zi. Un slujitor cu o gâscă sub 
braţ se lăsă pe un genunchi când dădu cu ochii de ei. 

- Stăpânii mei, murmură el, iar gâscă gâgâi şi-l pişcă de 
degete. Scuturile expuse lângă fiecare cort arătau cine 
doarme înăuntru: vulturul de argint al Casei Seagard, stolul 
de privighetori al lui Bryce Caron, un ciorchine de struguri 
pentru Redwyne, vierul împestriţat, boul roşiatic, copacul 
arzând, berbecul alb, spirala triplă, inorogul purpuriu, 
fecioara care dansa, vipera neagră, turnurile gemene, 
bufnița cu corn şi, ultimele, blazoanele de un alb pur ale 
Gărzii Regale, strălucind precum zorii. 

- Regele vrea să lupte astăzi corp la corp, zise Ser 
Barristan pe când treceau de scutul lui Ser Meryn, cu 
vopseaua scorojită de o lovitură adâncă, acolo unde lancea 
lui Loras Tyrell zgăriase lemnul când îl doborâse din şa. 

- Da, făcu Ned mohorăt. 

Jory îl trezise noaptea trecută să-i aducă vestea. Nici nu 
era de mirare că dormise atât de prost. Privirea lui Ser 
Barristan era stânjenită. 

- Se spune că frumuseţile nopţii pălesc în zori, iar copiii 
vinului sfârşesc adesea dezmoşteniţi sub lumina dimineţii. 

- Aşa se spune, însă nu şi în cazul lui Robert. Alţi oameni 
ar fi putut să-şi retragă vorbele spuse în timpul bravadelor 
de la beţie, însă Robert Baratheon îşi amintea şi nu se 
retrăgea niciodată. 


Pavilionul regelui era aproape de apă, iar ceţurile 
dimineţii îl învăluiau cu fuioare cenuşii. Era tot din mătase 
aurită, cea mai mare şi mai grandioasă structură din tabără. 
Lângă intrare era expus ciocanul de luptă al lui Robert, 
lângă un scut imens de fier, cu blazonul cerbului încoronat 
al Casei Baratheon. 

Ned sperase să-l găsească pe rege cufundat încă în 
somnul greu al beţiei, însă norocul nu era de partea sa. ÎI 
găsiră pe Robert bând bere dintr-un corn lustruit şi răcnindu- 
şi nemulţumirea la doi tineri scutieri care încercau să-l 
îmbrace cu armura. 

- Maiestatea Voastră, spunea unul aproape plângână, 
este prea mică, nu va ţine. 

316 

Bâjbâi şi apărătoarea pe care tot încerca s-o potrivească 

pe gâtlejul gros al lui Robert căzu la pământ. 

- Pe cele şapte iaduri! înjură Robert. Trebuie să fac tot eu 
şi asta? Mă uşurez pe voi amândoi. Ridic-o. Nu-mi sta acolo 
ca un căscat, Lancel, ridic-o! Băiatul sări şi regele băgă de 
seamă că avea oaspeţi. Uită-te la molâii ăştia, Ned. Soaţa 
mea a insistat să-i iau pe aceşti doi scutieri, iar ei sunt mai 
mult decât nefolositori. Nu pot nici măcar să 

pună o armură ca lumea. Scutieri, îşi zic ei, iar eu spun că 

sunt o turmă de porci îmbrăcaţi în mătăsuri. 

Lui Ned nu-i trebui decât o privire ca să înţeleagă 

dificultatea. 

- Nu-i vina băieţilor, îi spuse el regelui. Eşti prea gras 
pentru armura ta, Robert. 

Robert Baratheon luă o înghiţitură lungă de bere şi 
azvârli cornul golit între blănurile pentru dormit, îşi şterse 
gura cu mâneca şi glăsui pe un ton sumbru: 

- Gras? Gras, ai spus? Cum îndrăzneşti să vorbeşti aşa cu 
regele tău? Lăsă să-i scape un hohot de râs brusc, ca o 
furtună. Ah, lua-te-ar naiba, Ned, de ce trebuie să ai 
întotdeauna dreptate? 


Scutierii zâmbiră nervoşi până ce regele se întoarse spre 
ei.- Voi. Da, amândoi. Aţi auzit ce-a spus Mâna. Regele este 
prea gras pentru armura lui. Duceţi-vă după Ser Aron 
Santagar. Spuneţi-i că am nevoie de un întinzător pentru 
platoşă. Acum! Ce mai aşteptaţi? 

Băieţii se împiedicară unul de altul în graba lor de a pleca 
din cort. Robert reuşi să-şi menţină un chip sobru, până ce ei 
ieşiră, apoi se lăsă pe spate în scaun, scuturându-se de râs. 

Ser Barristan Selmy chicotea împreună cu el. Chiar şi 
Eddard Stark încropi un zâmbet. Dar ca întotdeauna, 
gândurile cele mai negre i se strecurau în minte. Nu putuse 
să nu-i observe pe cei doi scutieri: băieţi frumoşi, blonzi şi 
bine făcuţi. Unul era de vârsta Şansei, cu plete lungi, aurii; 
celălalt poate că avea cincisprezece ani, cu părul de 
culoarea nisipului, umbra unei mustăcioare şi ochii verzi ca 
smaraldul, ai reginei. 

- Ah, aş vrea să fiu acolo să văd mutra lui Santagar, zise 
Robert. Sper că are înţelepciunea să trimită pe altcineva. 

317 

Ar trebui să-i fugărim toată ziua! 

- Băieţii ăştia, îl întrerupse Ned, sunt Lannisteri? Robert 
dădu din cap, ştergându-şi lacrimile de la ochi. 

- Veri. Fiii fratelui Lordului Tywin. Unul dintre cei morţi. 

Sau poate ai celui în viaţă, dacă stau să mă gândesc. Nu- 
mi amintesc acum. Soaţa mea provine dintr-o familie foarte 
mare, Ned. 

O familie foarte ambițioasă, se gândi el. Nu spuse nimic 
despre scutieri, însă îl tulbura să-l vadă pe Robert înconjurat 
de rubedeniile reginei, la trezire şi la culcare. 

Apetitul Lannisterilor pentru funcţii şi onoruri părea să nu 
cunoască limite. 

- Se vorbeşte că tu şi regina aţi schimbat nişte vorbe 
grele azi-noapte. 

Orice urmă de veselie dispăru de pe chipul lui Robert. 

- Femeia a încercat să-mi interzică să intru în lupta corp 
la corp. Acum zace îmbufnată la castel, lua-o-ar naiba. Sora 


ta nu m-ar fi făcut niciodată de ruşine în felul ăsta. 

- Nu ai cunoscut-o niciodată pe Lyanna aşa cum am 
cunoscut-o eu, Robert, îi spuse Ned. l-ai văzut frumuseţea, 
însă nu şi fierul de dedesubt. Ţi-ar fi spus că nu ai nici o 
treabă să te amesteci în luptele corp la corp. 

- Şi tu? Regele se încruntă. Eşti un om acru, Stark. Ai stat 
prea mult în nord, toate zemurile au îngheţat în tine. Ei bine, 
ale mele încă mai clocotesc. 

Se bătu în piept ca să dovedească asta. 

- Tu eşti regele, îi aminti Ned. 

- Şed pe blestematul ală de jilţ din fier atunci când 
trebuie. Asta nu înseamnă însă că nu am şi eu aceleaşi pofte 
ca alţi bărbaţi! Un pic de vin din când în când, o fată 

care să geamă în pat sau un cal între picioare! Pe cele 
şapte iaduri, Ned, vreau să /ovesc pe cineva. 

Ser Barristan Selmy interveni: 

- Maiestatea Voastră, zise el, nu pare potrivit ca un rege 
să se bage într-o încăierare. Nu ar fi o competiţie cinstită. 

Cine ar îndrăzni să vă lovească? 

Robert păru cu adevărat surprins. 

- Păi, toţi ceilalţi, fir-ar să fie! Dacă pot! lar ultimul rămas 
în picioare... 

- „vei fi tu, încheie Ned. 

Văzu imediat că Selmy atinsese coarda sensibilă. 

318 

Pericolele unei lupte corp la corp erau o dulceaţă pentru 
Robert, însă remarca lovise în mândria lui. 

- Ser Barristan are dreptate. Nu-i nici un om în toate cele 
Şapte Regate care să rişte să-şi atragă mânia ta lovindu-te. 

Regele se ridică în picioare, cu faţa roşie. 

- Vreţi să spuneţi că toţi aceşti laşi care fac pe grozavii m- 
ar lăsa să înving? 

- Cu siguranţă, spuse Ned, iar Ser Barristan Selmy îşi 
înclină capul, consimţind pe tăcute. 

Pentru o clipă, Robert se înfurie atât de tare încât nici nu 
mai putu vorbi. Păşi în sus şi-n jos prin cort, răvăşit, apoi se 


întoarse cu faţa întunecată de mânie. Înşfacă pieptarul căzut 
la pământ şi-l aruncă spre Ser Barristan Selmy întrun acces 
de furie mută. Selmy se feri. 

- leşi afară, spuse regele cu răceală. leşi, înainte să te 
omor. 

Ser Barristan plecă în grabă. Ned era pe cale să-l urmeze, 
când regele strigă după el. 

- Tu nu, Ned. 

El se întoarse. Robert îşi luă din nou cornul, îl umplu cu 
bere din butoiul din colţ şi-l împinse spre Ned. 

- Bea, îi spuse brusc. 

- Nu sunt însetat... 

- Bea! Ţi-o porunceşte regele tău. 

Ned luă cornul şi bău. Berea era neagră şi groasă, atât de 
tare, încât îl usturau ochii. Robert se aşeză din nou. 

- Luate-ar naiba, Ned Stark. Pe tine şi pe Jon Arryn. V-am 
iubit pe amândoi. Ce mi-ai făcut? Tu eşti cel care ar fi trebuit 
să fie rege, tu sau Jon. 

- Aţi avut mai mult temei, Maiestate. 

- Ţi-am spus să bei, nu să te cerţi cu mine. Tu m-ai făcut 
rege, şi cel puţin ai putea avea bunul-simţ să mă asculţi 
când vorbesc, naiba să te ia! Uită-te la mine, Ned. Priveşte 
ce a făcut din mine domnia. Zei, sunt prea gras pentru 
armură, cum de s-a întâmplat aşa ceva? 

- Robert... 

- Bea şi nu spune nimic când vorbeşte regele tău. îţi jur, 
nu m-ara simţit niciodată mai bine ca atunci când mi-am 
câştigat tronul, dar nici atât de nenorocit după aceea. lar 
Cersei... trebuie să-i mulţumesc lui Jon Arryn pentru ea. Nu 
am avut nici o intenţie dea mă căsători după ce Lyanna 319 

mi-a fost luată, însă Jon spunea că regatul are nevoie de 
moştenitori. Cersei Lannister ar fi potrivită, mi-a spus, mi l-ar 
aduce de partea mea pe Lordul Tywin dacă Viserys Targaryen 
ar încerca să recâştige tronul tatălui său. Regele scutură din 
cap. L-am iubit pe bătrânul ăsta, jur, însă acum mă gândesc 
că am fost un prost chiar mai mare şi decât Băiatul din Lună. 


Oh, Cersei este încântătoare la privit, cu adevărat, dar este 
rece... felul în care-şi păzeşte pântecul... 

ai crede că are între picioare tot aurul de la Casterly Rock. 

Bine, dă-mi mie berea dacă tot nu vrei s-o bei. 

Îi luă cornul, îl dădu peste cap, râgâi şi-şi şterse gura. 

- Îmi pare rău de fiica ta, Ned. Cu adevărat. Şi de lup, 
vorbesc serios. Fiul meu minţea, pun rămăşag pe sufletul 
meu. Fiul meu... Îţi iubeşti copiii, nu-i aşa? 

- Din toată inima. 

- Dă-mi voie să-ţi spun un secret, Ned. Nu de puţine ori 
mi-am dorit să renunţ la coroană. Să iau o corabie către 
Oraşele Libere, cu calul meu şi cu ghioaga, să-mi petrec 
timpul războindu-mă, curvind - pentru asta sunt eu făcut. 

Regele-mercenar, ce m-ar mai pomeni toţi menestrelii! 
Ştii ce mă opreşte? Numai gândul la Joffrey pe tron, cu 
Cersei stând în spatele lui, şoptindu-i vorbe la ureche. Fiul 
meu. 

Cum de am un astfel de fiu, Ned? 

- Acum e doar un flăcău, spuse Ned cu prudenţă. Nu avea 
prea mare simpatie pentru Prinţul Joffrey, însă putea auzi 
durerea din glasul lui Robert. Ai uitat cât de nărăvaş 

erai când aveai anii lui? 

- Nu m-ar deranja dacă băiatul ar fi nărăvaş, Ned. Nu-l 
cunoşti cum îl cunosc eu. Oftă şi clătină din cap. Ah, poate 
că ai dreptate. Jon şi-a pierdut speranţa în mine de 
nenumărate ori, şi totuşi am devenit un rege bun. Acum s-ar 
cuveni să deschizi gura şi să fii de acord cu mine, nu? 

întrebă apoi, după o pauză. 

- Maiestatea Voastră..., începu Ned cu grijă. Robert îl bătu 
pe spate. 

- Ah, spune-mi că sunt un rege mai bun decât Aerys şi 
gata. Nu poţi să minţi niciodată pentru dragoste sau onoare, 
Ned Stark. Sunt încă tânăr, şi acum, că eşti aici cu mine, 
lucrurile vor fi altfel. Vom face ca acest regat să 

cânte, iar pe Lannisteri îi vom trimite în cele şapte iaduri, 
îmi miroase a şuncă. Cine crezi că va fi învingătorul de 320 


astăzi? L-ai văzut pe băiatul lui Mace Tyrell? Cavalerul 
Florilor, aşa i se spune. Uite un fiu de care ar fi mândru orice 
bărbat. La ultimul turnir l-a azvâărlit pe Regicid de a căzut 
direct pe târtiţa lui aurită, ar fi trebuit să vezi expresia de pe 
faţa lui Cersei. Am râs până m-au durut coastele. Renly 
spunea că are o soră, o fată de paisprezece ani, frumoasă 
precum zorii de zi. 

Mâncară pâine neagră, ouă de gâscă fierte şi peşte prăjit 
cu ceapă şi şuncă, pe o masă pusă pe căpriori, pe malul 
râului. Tristeţea regelui se topi precum ceața dimineţii, iar 
curând, Robert desfăcu o portocală, încântat de amintirea 
unei dimineţi în Eyrie, pe vremea când erau doar nişte 
băietani. 

- „Îi dădusem lui Jon un butoi cu portocale, îţi mai 
aminteşti? Numai că fructele putreziseră, aşa că eu am 
aruncat-o pe a mea peste masă şi l-am nimerit pe Dacks 
drept în nas. [i-l aminteşti pe Redfort, scutierul cu faţa 
ciupită de vărsat? Mi-a aruncat şi el una şi, înainte ca Jon să 

poată slobozi măcar un vânt, prin Sala Mare zburau 
portocale în toate direcţiile. 

Râse zgomotos, iar Ned zâmbi şi el amintindu-şi toate 
astea. 

Acesta era băiatul cu care copilărise, se gândi; acesta era 
Robert Baratheon pe care-l cunoscuse şi-l iubise. Dacă 

ar fi putut dovedi că Lannisterii puseseră la cale uciderea 
lui Bran şi că-l asasinaseră pe Jon Arryn, acest om îl va 
asculta. Atunci Cersei va cădea, iar odată cu ea şi Regicidul, 
şi dacă Lord Tywin îndrăznea să se ridice dinspre vest, 
Robert l-ar zdrobi, aşa cum îl nimicise pe Rhaegar Targaryen 
pe Trident. Putea vedea toate astea foarte clar. 

Micul dejun era mai bun decât tot ce mâncase Eddard 
Stark în ultima vreme, iar după un timp începu să 

zâmbească mai uşor şi mai des, până când sosi momentul 
ca tumirul să reînceapă. 

Ned se duse cu regele pe terenul de luptă. Promisese că 


va privi confruntările finale împreună cu Sansa; Septa 
Mordane nu se simţea bine astăzi, iar fiica sa era hotărâtă 

să nu piardă ultimele runde. Pe când îl conducea pe 
Robert la locul său, băgă de seamă că Cersei Lannister 
hotărâse să nu-şi mai facă apariţia; locul de lângă rege era 
gol. Şi asta-i dădu un motiv de speranţă. 

321 

Îşi croi drum spre locul unde era aşezată fiica sa şi o găsi 
tocmai când răsunară goarnele, anunțând prima înfruntare a 
zilei. Sansa era atât de absorbită, încât abia dacă-i observă 
sosirea. 

Sandor Clegane era primul călăreț care apăru. Peste 
armura sa de un cenuşiu murdar purta o mantie de un 
verde-oliv. Aceasta şi coiful său turnat în forma unui cap de 
câine erau singurele concesii făcute ornamentaţiei. 

- O sută de dragoni din aur pe Regicid, anunţă Degețel 
tare, pe când Jaime Lannister îşi făcu intrarea călărind un cal 
de luptă pursânge. Calul era acoperit cu cămaşă de zale, iar 
Jaime strălucea din cap până-n picioare. Chiar şi lancea sa 
era confecţionată din lemn aurit, din Insulele Verii. 

- S-a făcut, îi răspunse Lord Renly. Câinele pare hămesit 
în dimineaţa asta. 

- Chiar şi câinii flămânzi ştiu că-i mai bine să nu muşte 
mâna care-i hrăneşte, observă sec Degețel. 

Sandor Clegane îşi cobori viziera cu un zăngănit sonor şi- 

şi ocupă poziţia. Ser Jaime trimise o bezea spre o femeie 
din rândul gloatei, coborându-şi încet viziera, şi călări până 

la capătul arenei. Amândoi îşi întinseră lăncile. 

Lui Ned Stark nu i-ar fi plăcut nimic mai mult decât să-i 
vadă pe amândoi pierzând, dar Sansa privea nerăbdătoare, 
cu ochii umeziţi. Galeria ridicată în grabă se cutremură 

când caii trecură în galop. Câinele se aplecă înainte 
şarjând, cu lancea bine cumpănită, dar Jaime îşi schimbă 

poziţia cu o clipă înainte de impact. Vârful lăncii lui 
Clegane lovi fără nici un efect scutul auriu. Lemnul se 
spulberă, iar Câinele se clătină sub impact, străduindu-se să 


rămână în şa. Sansa icni. Dinspre mulţime se ridicară urale 
anemice. e 

- Deja mă întreb cum să-mi cheltui banii, comentă 

Degețel pentru urechile Lordului Renly. 

Câinele reuşise să se menţină în şa. Îşi întoarse brusc 
calul şi se duse la capătul arenei pentru cea de-a doua 
rundă. Jaime Lannister îşi azvârli lancea ruptă şi apucă una 
nouă, glumind cu scutierul său. Câinele ţâşni înainte, 
lansându-se într-un galop crâncen. Lannister goni în 
întâmpinarea sa. De această dată, când Jaime îşi schimbă 

poziţia, Sandor Clegane făcu la fel. Ambele lănci se 
spulberară, iar când aşchiile coborâră pe pământ, un cal de 
322 

luptă fără călăreț alerga la trap, în timp ce Ser Jaime 
Lannister se rostogolea în noroi, auriu şi lovit. 

Sansa spuse: 

- Ştiam că va învinge Câinele. Degețel o auzi. 

- Dacă ştii cine va câştiga a doua confruntare, vorbeşte 
înainte ca Lordul Renly să mă jumulească de bani, îi spuse 
el.Ned zâmbi. 

- Ce păcat că Pezevenghiul nu-i aici cu noi, glăsui Lordul 
Renly. Aş fi câştigat de două ori pe atât. 

Jaime Lannister se ridicase în picioare, însă coiful lui ornat 
cu cap de leu se răsucise şi se deformase în cădere şi nu mai 
putea să şi-l scoată. Mulțimea huiduia şi gesticula, iar lorzii 
şi doamnele încercau să-şi stăpânească chicotelile şi 
dezamăgirea, iar pe deasupra tuturor, Ned îl auzi pe Regele 
Robert râzând, mai tare decât oricine. În cele din urmă, fu 
nevoie ca Lannister să fie condus la un fierar, orbecăind 
împleticit. 

Însă Ser Gregor Clegane se poziţionase deja la capătul 
arenei. Era uriaş, cel mai mare bărbat pe care Eddard Stark îl 
văzuse vreodată. Robert Baratheon şi fraţii săi erau cu toţii 
bărbaţi înalţi, la fel şi Câinele, iar la Winterfell muncea la 
grajduri un băiat simplu, pe nume Hodor, care-i depăşea pe 
toţi, însă cavalerul căruia i se zicea Muntele Călare l-ar fi 


dominat chiar şi pe Hodor. Era trecut bine de doi metri 
înălţime, aproape de doi metri şi jumătate, cu umeri masivi 
şi braţe la fel de groase precum trunchiurile unor copaci 
tineri. Armăsarul său părea un ponei între picioarele 
înzăuate, iar lancea aducea cu o coadă de mătură. 

Spre deosebire de fratele său, Ser Gregor nu trăia la 
curte. Era un om singuratic, care-şi părăsea foarte rar 
domeniul, numai pentru războaie şi turniruri. Fusese alături 
de Lordul Tywin când căzuse Debarcaderul Regelui, proaspăt 
învestit cavaler la şaptesprezece ani, şi de pe atunci se 
remarcase prin mărimea şi ferocitatea sa implacabilă. Unii 
spuneau că Gregor fusese cel care zdrobise de un zid capul 
micului prinţ Aegon Targaryen şi se şoptea că după aceea o 
siluise pe mamă, prinţesa Elia, înainte de a o străpunge cu 
sabia. Aceste lucruri nu erau însă spuse de faţă cu el. 

Ned Stark nu-şi amintea să-i fi vorbit vreodată, deşi 323 

Gregor călărise împreună cu el în timpul rebeliunii lui 
Balon Greyjoy, ca unul dintre miile de cavaleri. Îl privi cu 
nelinişte. Ned acorda arareori atenţie şuşotelilor, însă cele 
spuse despre Ser Gregor erau lucruri mai mult decât 
îngrijorătoare. Curând se va căsători pentru a treia oară şi se 
răspândiseră vorbe sinistre despre moartea primelor sale 
soţii. Se spunea că fortăreaţa sa era un loc sumbru, unde 
slujitorii dispăreau fără urmă, că până şi câinilor le era frică 
să intre în sală. Şi mai era şi o soră care murise de tânără, în 
circumstanţe nelămurite, apoi focul care-l desfigurase pe 
fratele său şi accidentul de vânătoare care-i răpusese tatăl. 
Gregor moştenise domeniul, aurul şi acareturile familiei. 
Fratele său mai mic, Sandor, plecase în aceeaşi zi ca să 
servească drept lefegiu al Lannisterilor şi se spunea că nu se 
mai întorsese niciodată, nici măcar în vizită. 

Când Cavalerul Florilor îşi făcu apariţia, mulţimea fu 
străbătută de un murmur general şi Ned o auzi pe Sansa 
şoptind cu frenezie: 

- Oh, e atât de frumos! 


Ser Loras Tyrell era zvelt ca o trestie, îmbrăcat într-o 
armură din argint lustruit până la un luciu orbitor şi 
filigranată cu frunze de viţă negre, îngemănate, şi flori 
albastre de nu-mă-uita. Oamenii de rând realizară în aceeaşi 
clipă cu Ned că albastrul florilor provenea de la safire; un 
sunet gâtuit se ridică din mii de găâtlejuri. Pe umerii băiatului 
atârna o mantie grea. Era ţesută cu flori adevărate de nu- 
mă-uita, sute de flori proaspete, cusute pe o capă de lână 
grea. 

lapa lui era la fel de zveltă ca el, o iapă cenuşie şi 
frumoasă, făcută pentru viteză. Armăsarul uriaş al lui Ser 
Gregor necheză când îi adulmecă mirosul. Băiatul din 
Highgarden făcu o mişcare cu picioarele, iar calul se cabra 
agil ca un dansator. 

- Tată, nu-l lăsa pe Ser Gregor să-l rănească, spuse Sansa. 

Ned văzu că purta trandafirul roşu pe care i-l dăduse ieri 
Ser Loras. Jory îi spusese şi de asta. 

- Astea sunt lănci de turnir. Sunt făcute să se rupă la 
impact, aşa nu se răneşte nimeni. 

Totuşi, îşi aminti de băiatul mort din căruţă, cu mantia 
324 

lui cu semiluni, iar cuvintele i se opriră în gât. Ser Gregor 
avea de furcă încercând să-şi controleze armăsarul. Calul 
necheza şi lovea pământul cu copitele, scuturând din cap. 

Muntele îl lovi cu sălbăticie cu cizma. Animalul se ridică 
pe picioarele din spate şi aproape că-l aruncă jos. 

Cavalerul Florilor îl salută pe rege şi călări spre capătul 
celălalt al arenei şi-şi cobori lancea, pregătit. Ser Gregor îşi 
aduse calul la stand, strângând frâul. Şi imediat începu. 

Armăsarul Muntelui se aruncă într-un galop năprasnic, 
gonind sălbatic, în vreme ce iapa şarjă lin ca o fâlfâire de 
mătase. Ser Gregor îşi ridică scutul pe poziţie, întinse lancea 
şi se strădui să-şi aducă armăsarul pe o linie dreaptă, însă 
dintr-odată Loras Tyrell fu peste el, plasându- 

şi vârful lăncii aco/o şi, într-o clipită, Muntele căzu. Era 
atât de mare, încât îşi dobori şi calul într-o învălmăşeală de 


oţel şi carne. 

Ned auzi aplauze, urale, fluierături şi icnete de surpriză, 
mormăieli surescitate şi, înălțându-se peste toate, hohotele 
aspre şi batjocoritoare ale Câinelui. Cavalerul Florilor îşi 
struni calul la capătul arenei. Lancea sa nu era nici măcar 
ruptă. Safirele luceau în soare şi el îşi ridică vizorul, 
zâmbind. Mulțimea era înnebunită după el. 

În mijlocul arenei, Ser Gregor Clegane se eliberă singur şi 
se ridică în picioare fierbând. Îşi smulse coiful şi dădu cu el 
de pământ. Faţa-i era neagră de furie, iar părul îi căzuse 
peste ochi. 

- Dă-mi sabia, strigă spre scutierul său, iar băiatul alergă 

să i-o aducă. 

Armăsarul se ridicase şi el. 

Gregor Clegane îl omori cu o singură lovitură de sabie, 
dată cu o asemenea ferocitate, încât tăie gâtul animalului. 

Uralele se transformară într-o clipită în ţipete. Armăsarul 
căzu în genunchi, nechezând în clipa morţii. Ser Gregor se 
îndreptă spre standuri, spre Ser Loras Tyrell, strângând în 
pumn mânerul sabiei însângerate. 

- Opriţi-l! strigă Ned, însă cuvintele sale se pierdură în 
vuietul general. 

Toţi strigau în acelaşi timp, iar Sansa plângea. 

Totul se petrecu fulgerător. Cavalerul Florilor striga să i se 
aducă sabia, când Ser Gregor îi azvârli scutierul într-o parte 
şi înşfacă dârlogii calului. lapa mirosi sângele şi se 325 

trase înapoi. Loras Tyrell abia dacă putu să rămână în şa. 

Ser Gregor îşi răsuci sabia, dând o lovitură sălbatică, cu 
ambele mâini, care-l izbi pe celălalt în piept si-l zbură din şa. 
Calul o luă la goană înspăimântat, iar Ser Loras rămase 
ameţit în noroi. Însă când Gregor ridică sabia pentru lovitura 
ucigătoare, un glas aspru îl avertiză: 

- Lasă-l în pace! 

Şi o mână înzăuată îl smulse de lângă băiat. 

Muntele se răsuci cuprins de o furie oarbă, legănându-şi 
sabia lungă într-un cerc ucigător, punând întreaga sa forţă 


la bătaie, însă Câinele pară lovitura şi i-o întoarse; preţ de 
ceea ce păru o veşnicie, cei doi fraţi se loviră unul pe celălalt 
în vreme ce Loras Tyrell, ameţit, fu dus la adăpost. 

Ned îl văzu de trei ori la rând pe Ser Gregor dând lovituri 
sălbatice în coiful cu cap de câine, însă nici măcar o singură 
dată Sandor nu atinse faţa neprotejată a fratelui său. 

Vocea regelui puse capăt confruntării... vocea regelui şi 
douăzeci de săbii. Jon Arryn le spusese că un comandant are 
nevoie de un glas pe potrivă pentru lupte, iar Robert 
dovedise cât de adevărat era acest lucru chiar pe Trident. 

- ÎNCETAŢI ACEASTĂ NEBUNIE! bubui el. ÎN NUMELE 

REGELUI VOSTRU! 

Câinele căzu într-un genunchi. Lovitura lui Ser Gregor 
tăie aerul, dar în cele din urmă el îşi veni în fire. Aruncă 

sabia şi se uită spre Robert, înconjurat de Garda Regală şi 
de zeci de cavaleri şi de soldaţi. Fără nici un cuvânt, se 
întoarse şi plecă, trecând pe lângă Barristan Selmy. 

- Lăsaţi-l să plece, spuse Robert, şi atunci se termină 

totul. 

- Acum campion e Câinele? îl întrebă Sansa pe Ned. 

- Nu, îi spuse el. Va mai fi o şarjă finală, între Câine şi 
Cavalerul Florilor. 

Dar Sansa avusese dreptate. Peste câteva clipe, Ser Loras 
Tyrell se întoarse în arenă, înveşmântat cu un simplu pieptar 
de lână, şi-i spuse lui Sandor Clegane: 

- Îţi datorez viaţa. Ziua este a ta, ser. 

- Nu sunt nici un ser, răspunse Câinele, însă acceptă 

victoria şi punga campionului şi, poate că pentru prima 
oară în viaţa lui, dragostea mulţimii. 

Oamenii îl ovaţionau când plecă din arenă, spre 326 

pavilioane. Când Ned şi Sansa se duseră spre terenul de 
tragere cu arcul, Degețel şi Lordul Renly, precum şi alţii, se 
luară după ei. 

- Tyrell ştia că iapa lui este în călduri, spunea Degețel. 

Jur că băiatul a pus totul la cale. Lui Gregor i-au plăcut 
întotdeauna armăsarii uriaşi, nărăvaşi, cu mai mult spirit 


decât minte. . 

Ideea părea că-l amuză. Nu şi pe Ser Barristan Selmy. 

- Vicleşugurile nu au nici o onoare, spuse sec bătrânul. 

- Nici o onoare şi douăzeci de mii de galbeni, zâmbi 
Lordul Renly. 

În acea după-amiază, un băiat pe nume Anguy, un om de 
rând, fără blazon, din Mlaştinile Dornish, câştigă 

concursul de tragere cu arcul, întrecându-i pe Ser Balon 
Swann şi Jalabhar Xho cu peste o sută de paşi, după ce toţi 
arcaşii fuseseră eliminaţi la distanţe mult mai mici. Ned îl 
trimise pe Alyn să vorbească cu el şi să-i ofere un loc în 
garda Mâinii, însă băiatul era îmbătat de vin şi de victorie şi 
de o bogăţie la care nici nu visase, şi refuză oferta. 

Lupta corp la corp dură trei ore. Aproape patruzeci de 
bărbaţi luară parte la ea, călăreţi liberi şi cavaleri rătăcitori, 
cavaleri recent învestiţi, în căutare de faimă. Se luptară cu 
arme tocite într-o învălmăşeală de noroi şi sânge, grupuri 
mici luptându-se unele cu altele, alianțele înjghebându-se şi 
spulberându-se, până ce în picioare mai rămase un singur 
om. Învingătorul era preotul roşu, Thoros din Myr, un smintit 
care se răsese în cap şi lupta cu o sabie în flăcări. 

Mai câştigase alte trei lupte înainte; sabia de foc 
înfricoşase caii adversarilor, însă nimic nu-l înfricoşa pe 
Thoros. Finalul însemna trei membre rupte, o claviculă 

spulberată, zeci de degete strivite, doi cai care trebuiseră 

sacrificați şi mai multe răni, luxaţii şi contuzii decât ar fi 
putut număra cineva. Ned era încântat la nebunie că 

Robert nu participase. 

La ospăţul de seară, Eddard Stark avea speranţe mai mari 
decât în ultima vreme. Robert era în vervă, iar Lannisterii nu 
se vedeau pe nicăieri şi chiar şi fiicele sale se purtau pe 
potrivă. Jory o adusese pe Arya să stea cu ei, iar Sansa vorbi 
frumos cu ea. 

- Turnirul a fost magnific, oftă ea. Ar fi trebuit să vii şi tu. 

Cum a fost la dans? 

327 


- Sunt plină de băşici, răspunse Arya încântată, arătându- 
şi mândră rănile purpurii de pe picior. 

- Cred că eşti o dansatoare îngrozitoare, spuse Sansa cu 
îndoială. 

Mai târziu, după ce Sansa plecase să asculte o trupă de 
menestreli cântând o serie de balade complicate, numite 

„Dansul Dragonilor”, Ned examina chiar el rana. 

- Sper că Forel nu se poartă prea dur cu tine, spuse el. 

Arya se ridică într-un picior. Era mult mai bine decât 
ultima dată. 

- Syrio spune că fiecare lovitură este o lecţie si fiecare 
lecţie te cizelează mai mult. 

Ned se încruntă. Acel Syrio Forel venise cu o reputaţie 
excelentă, iar stilul său fistichiu, din Braavos, era numai 
potrivit pentru sabia îngustă a Aryei; totuşi, cu câteva zile 
mai înainte, ea bâjbâise de colo-colo cu o fâşie de mătase 
neagră legată la ochi. Syrio o învăţa să vadă cu urechile şi 
cu nasul şi pielea, îi spusese ea. lar înainte de asta, o pusese 
să facă răsuciri şi aruncări pe spate. 

- Arya, eşti sigură că vrei să continui cu asta? Ea 
încuviinţă. 

- Mâine o să prindem pisici. 

- Pisici. Ned oftă. Poate că am greşit când l-am angajat pe 
acest Braavos. Dacă vrei, am să-l rog pe Jory să preia lecţiile 
tale. Sau aş putea să-i strecor o vorbuliţă lui Ser Barristan. În 
tinereţea sa, a fost cel mai bun spadasin din cele Şapte 
Regate. 

- Nu vreau, spuse Arya. Eu îl vreau pe Syrio. 

Ned îşi trecu degetele prin păr. Orice maestru de arme 
decent i-ar putea transmite Aryei noţiuni rudimentare 
despre lovituri şi eschive, fără acest circ cu legarea la ochi, şi 
cu sărituri într-un picior, însă o cunoştea suficient de bine pe 
fiica sa încât să ştie că nu avea rost să se pună cu 
încăpăţânarea ei. 

- Cum doreşti, spuse. Dar era sigur că, în curând, se va 
sătura şi de asta. Încearcă să ai grijă. 


- Voi avea, promise ea solemn, sărind cu graţie de pe un 
picior pe celălalt. 

Mult mai târziu, după ce le dusese pe fete înapoi în oraş 

şi le trimisese la culcare, Sansa cu visele ei, iar Arya cu 
rănile, Ned urcă în propriile sale încăperi din Turnul Mâinii. 

328 

Ziua fusese călduţă şi încăperea era închisă şi neaerisită. 

Ned se duse la fereastră şi ridică obloanele grele pentru a 
lăsa să intre aerul răcoros al nopţii. Dincolo de Curtea Mare 
observă licărul unei lumânări la ferestrele Degeţelului. 

Trecuse bine de miezul nopţii. În jos, pe râu, petrecerile 
începeau abia acum să se stingă. 

Scoase pumnalul şi-l studie. Lama Degeţelului, câştigată 

de Tyrion Lannister la un rămăşag de turnir, trimisă să-i 
curme viaţa lui Bran în somn. De ce? De ce ar vrea piticul ca 
Bran să moară? De ce ar dori cineva ca Bran să moară? 

Pumnalul, căderea lui Bran, toate erau legate cumva de 
moartea lui Jon Arryn, putea simţi asta în toţi rărunchii, însă 

adevărul despre moartea lui Jon îi rămăsese la fel de 
ascuns ca la început. Lordul Stannis nu se întorsese la 
Debarcaderul Regelui pentru turnir. Lysa Arryn păstra 
tăcerea în spatele zidurilor groase de la Eyrie. Scutierul era 
mort, iar Jory încă mai căuta prin lupanare. Ce altceva mai 
avea, în afară de bastardul lui Robert? 

Că ucenicul mohorât al armurierului era fiul regelui, Ned 
nu avea nici o îndoială. Înfăţişarea unui Baratheon era 
vizibilă la el - aspectul feţei, linia mandibulei, ochii şi părul 
negru. Renly era prea tânăr ca să fi zămislit un băiat de 
vârsta lui, Stannis mult prea rece şi prea mândru. Gendry nu 
putea fi decât al lui Robert. 

Dar dacă ştia astea, ce altceva mai aflase? Regele mai 
avea şi alţi copii nelegitimi, împrăştiaţi prin toate cele Şapte 
Regate. Îl recunoscuse deschis pe unul dintre bastarzi, un 
băiat de vârsta lui Bran, a cărui mamă era de viţă nobilă. 
Băiatul fusese crescut de castelanul lordului Renly, la 
Capătul Furtunii. 


Ned şi-l amintea pe primul copil al lui Robert, o fată 

născută în Vale, când Robert însuşi abia dacă era ceva 
mai mult decât un flăcău. O fetiţă drăgălaşă; tânărul lord de 
la Capătul Furtunii îi asigurase dota. Obişnuia să facă vizite 
zilnice şi să se joace cu copila, mult timp după ce-şi pierduse 
orice interes faţă de mama sa. Îl lua adesea şi pe Ned să-i 
ţină companie, fie că el voia sau nu. Acum, fata trebuie să 
aibă vreo şaptesprezece, optsprezece ani, îşi dădu el seama; 
era mai mare decât fusese Robert când o zămislise. Un gând 
ciudat. 

Cersei nu putea fi încântată de aventurile soţului ei, dar 
329 

în cele din urmă nu mai conta aproape deloc dacă regele 
avea un bastard sau o sută. Legea şi obiceiurile dădeau 
copiilor nelegitimi puţine drepturi. Gendry, fata din Vale, 
băiatul de la Capătul Furtunii, nici unul dintre ei nu i-ar fi 
putut ameninţa pe copiii legitimi ai lui Robert... 

Gândurile sale fură întrerupte de o bătaie în uşă. 

- Un bărbat vrea să vă vadă, lordul meu, spuse Harwin. 

Nu şi-a dat numele. 

- Lasă-l să intre. 

Vizitatorul său era un bărbat solid, încălţat cu cizme 
acoperite de noroi uscat, înveşmântat cu o robă grea, maro, 
din cea mai aspră țesătură, trăsăturile îi erau ascunse de o 
glugă, iar mâinile i se pierdeau în mânecile largi. 

- Cine eşti? întrebă Ned. 

- Un prieten, răspunse bărbatul cu glugă cu un glas 
ciudat şi şoptit. Trebuie să vorbim între patru ochi, Lord 
Stark. 

Curiozitatea-i era mai puternică decât prudenţa. 

- Harwin, lasă-ne singuri, porunci el. 

După ce rămaseră numai ei în spatele uşilor închise, 
vizitatorul îşi dădu gluga jos. 

- Lord Varys? făcu Ned uimit. 

- Lord Stark, răspunse Varys cu politeţe, aşezându-se. 


Mă întreb dacă v-aş putea deranja pentru un pahar de 
băutură. 

Ned umplu două cupe cu vin de vară şi-i întinse una lui 
Varys. 

- Aş fi putut trece şi la un pas de tine fără să te fi 
recunoscut, spuse nevenindu-i să creadă. 

Nu-l văzuse niciodată pe eunuc îmbrăcat altfel decât în 
mătăsuri şi catifea, iar acum acest om duhnea a transpiraţie 
în loc să miroasă a liliac. 

- Asta mi-a fost şi cea mai scumpă nădejde, zise Varys. 

Nu s-ar mai putea face nimic dacă anumiţi oameni ar afla 
că ne-am întâlnit în secret. Regina vă supraveghează 

îndeaproape. Vinul este foarte bun. Mulţumesc. 

- Cum ai trecut de gărzile mele? întrebă Ned. Porther şi 
Cayn fuseseră postați la turn, iar Alyn pe scări. 

- Fortăreaţa Roşie are multe căi, cunoscute numai 
fantomelor şi păianjenilor. Varys zâmbi stânjenit. N-am să 

330 

vă rețin foarte mult, lordul meu. Sunt anumite lucruri pe 
care trebuie să le aflaţi. Sunteţi Mâna Regelui, dar regele 
este un  smintit.  Dulcegăriile din vorba  eunucului 
dispăruseră: acum glasul lui era ascuţit şi subţire ca un bici. 
E prietenul dumneavoastră, ştiu, un smintit, fără nici o 
îndoială... şi sortit pieirii, dacă nu-l salvaţi dumneavoastră. 

Astăzi era să se întâmple. Speraseră să-l ucidă în timpul 
luptelor corp la corp. Pentru o clipă Ned rămase fără grai. 

- Cine? 

Varys sorbi din vin. 

- Dacă chiar trebuie să vă spun şi asta, sunteţi mai prost 
decât Robert, iar eu nu mă adresez cui trebuie. 

- Lannisterii, zise Ned. Regina... Nu, nu cred asta, nu 
Cersei. Ea i-a cerut să nu lupte! 

- l-a interzis să lupte, asta în faţa fratelui său, a 
cavalerilor şi sub ochii curtenilor. Spuneţi-mi adevărul, ştiţi 
vreo cale mai sigură de a-l trimite pe Robert într-o luptă? 

Vă întreb. 


Ned avu un simţământ neplăcut. Eunucul avea dreptate; 
dacă-i spuneai lui Robert Baratheon că nu putea sau n-ar 
trebui să facă un anumit lucru, era ca şi săvârşit. 

- Dar chiar dacă ar fi luptat, cine ar fi îndrăznit să-l 
lovească pe rege? 

Varys dădu din umeri. 

- În competiţie au fost implicaţi patruzeci de cavaleri. 

Lannisterii au mulţi prieteni. În miezul acelui haos, cu toţi 
caii nechezând şi atâtea oase rupte, cu Thoros din Myr 
agitându-şi sabia ridicolă, în flăcări, cine l-ar fi putut şti pe 
criminal dacă vreo lovitură întâmplătoare ar fi doborât-o pe 
Maiestatea Sa? Se întinse după butelcă şi-şi umplu din nou 
cupa. După ce treaba ar fi fost săvârşită, asasinul ar fi fost 
copleşit de durere. Parcă-l şi aud plângând. Ce trist! Totuşi, 
fără nici o îndoială, graţioasei şi milostivei văduve i s-ar fi 
făcut milă, l-ar fi ridicat în picioare pe bietul nefericit şi i-ar fi 
dat un sărut delicat în semn de iertare. lar bunul Rege 
Joffrey n-ar fi avut altceva de făcut decât să-l ierte. Eunucul 
îşi mângâie obrazul. Sau poate că Cersei l-ar fi lăsat pe Ser 
llyn să-i ia capul. În acest fel ar fi apărut mai puţine riscuri 
pentru Lannisteri, deşi pentru micul prieten ar fi fost o 
surpriză destul de neplăcută. 

Ned simţi cum îl cuprinde furia. 

331 

- Ştiai de acest complot, dar nu ai făcut nimic. 

- Eu îi controlez pe şoptitori, nu pe războinici. 

- Ai fi putut veni mai repede la mine. 

- Oh, da, mărturisesc că aşa este. lar dumneavoastră v-aţi 
fi dus fuga-fuguţa la rege, nu-i aşa? lar când Robert ar fi 
auzit de primejdie, ce-ar fi făcut? 

Ned se gândi la asta. 

- l-ar fi condamnat pe toţi şi ar fi luptat oricum, ca să 

arate că nu se teme dei. 

Varys îşi desfăcu mâinile. 

- Am să vă mai fac încă o mărturisire, Lord Eddard. Eram 
curios să văd ce-aţi fi făcut. De ce nu ai venit la mine? m-aţi 


întrebat, iar eu trebuie să răspund: De ce? Pentru că nu am 
avut încredere în dumneavoastră, domnul meu. 

- De ce nu ai avut încredere în mine? Ned era cu adevărat 
uluit. 

- Fortăreaţa Roşie găzduieşte două feluri de oameni, Lord 
Eddard, spuse Varys. Cei care sunt devotați domeniului şi cei 
care nu sunt devotați decât lor înşile. 

Până în această dimineaţă nu am ştiut de care parte 
sunteţi... aşa că am aşteptat să mă dumiresc... lar acum ştiu 
sigur. Îi oferi un zâmbet scurt, iar pentru o clipă chipul său 
real şi masca purtată în public se contopiră. Încep să 

înţeleg de ce se teme regina atât de mult de 
dumneavoastră. Oh, da, înţeleg. 

- Tu eşti cel de care artrebui să se teamă, spuse Ned. 

- Nu. Eu sunt ceea ce sunt. Regele mă foloseşte, dar îl 
stânjenesc. Robert al nostru este cel mai puternic dintre 
războinici, iar un bărbat atât de potent are puţină 

compasiune pentru iscoade şi spioni şi eunuci. Dacă va 
veni ziua în care Cersei va şopti: „Ucide-l pe ăsta”, llyn 
Payne mi-a smulge capul într-o clipită, şi cine l-ar plânge pe 
bietul Varys? În nord sau în sud, păianjenii nu sunt cântaţi în 
balade. Se întinse şi-l atinse pe Ned cu o palmă moale. 

Dar pe tine, Lord Stark... cred... Ba nu, ştiu... nu te va 
ucide nici măcar pentru regina lui, şi aici este salvarea 
noastră. 

Era prea mult. Pentru o clipă, Eddard Stark simţi că nu 
mai vrea nimic decât să se întoarcă la Winterfell, la 
simplitatea curată a nordului, unde duşmanii erau iarna şi 
sălbăticia de dincolo de Zid. 

- În mod sigur, Robert mai are şi alţi prieteni credincioşi, 
332 

protestă el. Fraţii săi, a sa... 

- „soţie? încheie Varys cu un zâmbet tăios. Fraţii lui îi 
urăsc pe Lannisteri, foarte adevărat, însă ura faţă de regină 

şi iubirea pentru rege nu sunt chiar acelaşi lucru, nu? Ser 
Barristan îşi iubeşte onoarea, iar Marele Maester Pycelle, 


doar funcţia, iar Degețel îl iubeşte doar pe Degețel. 

- Garda Regelui... 

- Un scut de hârtie, spuse eunucul. Î ncearcă să nu pari 
atât de tulburat, Lord Stark. Jaime Lannister însuşi este un 
Frate Jurat al Săbiilor Albe şi ştim cu toţii cât valorează un 
jurământ. Zilele în care oameni precum Ryam Redwyne şi 
Prinţul Aemon Cavalerul-Dragon purtau mantiile albe s-au 
dus, prefăcute în praf şi cântec. Dintre cei şapte, numai Ser 
Barristan Selmy este din oţel adevărat, dar Selmy e bătrân. 

Ser Boros şi Ser Meryn sunt creaţiile reginei până în 
măduva oaselor şi am îndoieli mari cu privire la ceilalţi. Nu, 
lordul meu, când se vor trage săbiile, vei rămâne singurul 
prieten adevărat pe care-l va avea Robert Baratheon. 

- Robert trebuie prevenit, zise Ned. Dacă este adevărat 
ceea ce-ai spus, fie şi numai parţial, regele trebuie să afle 
asta. 

- Şi ce dovadă îi vom aduce? Vorbele mele împotriva lor? 

Păsărelele mele împotriva reginei şi a regicidului, 
împotriva fraţilor lui şi a consiliului său, împotriva Păzitorilor 
Estului şi Vestului, împotriva măreţului Casterly Rock? Rogu- 
te, trimite de-a dreptul după Ser Ilyn, ne va scuti pe toţi de 
pierderea de vreme. Ştiu când un drum se sfârşeşte. 

- Totuşi, dacă este adevărat ceea ce spui, vor încerca să 

câştige timp şi să facă încă o tentativă. 

- Într-adevăr, aşa e, spuse Varys, şi mă tem că mai repede 
decât credem. Le provoci cele mai mari nelinişti, Lord 
Eddard. Dar păsărelele mele vor asculta şi împreună 

vom putea să le-o luăm înainte, tu şi cu mine. Se ridică şi- 
şi trase gluga pe faţă, ascunzându-se din nou. 

Mulţumesc pentru vin. Vom mai vorbi. Când mă vei vedea 
la consiliu, să mă tratezi cu obişnuitul tău dispreţ. Ar trebui 
să nu-ţi fie greu deloc. 

Ajunsese deja la uşă când Ned îl chemă. 

- Varys! Cum a murit Jon Arryn? 

- Chiar mă întrebam când ai să ajungi şi aici. 

- Spune-mi. 


333 

- Lacrimi de Lys i se spune. Ceva foarte rar şi scump, clar 
şi dulce ca apa, nu lasă nici un fel de urmă. L-am implorat pe 
Lord Arryn să folosească un degustător, chiar în această 
încăpere l-am implorat, dar nici nu voia să audă. 

Numai cineva care nu-i nici pe departe un bărbat s-ar 
gândi la aşa ceva, îmi spunea el. 

Ned voia să afle şi restul. 

- Cine i-a dat otrava? 

- Unul dintre dragii şi scumpii lui prieteni, cu care 
împărțea adesea carnea şi vinul, fără nici o îndoială. Oh, dar 
care din ei? Erau mulţi. Lordul Arryn era un om cumsecade, 
încrezător. Eunucul oftă, adăugând: Era un băiat. Tot ceea ce 
avea, îi datora lui Jon Arryn, însă când văduva a plecat la 
Eyrie cu întreaga sa curte, el a rămas la Debarcaderul 
Regelui şi a prosperat. Întotdeauna mi se bucură inima când 
îi văd pe cei tineri cum se ridică în lume. 

Biciul i se strecurase din nou în glas, iar fiecare cuvânt 
era o lovitură. Trebuie să fi făcut o figură frumoasă la turnir - 

el, cu armura lui nouă şi strălucitoare, cu acele semiluni 
pe mantie. Ce păcat că a murit atât de neaşteptat, înainte să 

fi apucat să vorbeşti cu el... 

Ned se simţi şi el aproape otrăvit. 

- Cavalerul! exclamă. Ser Hugh! lţe încurcate în alte iţe. 

Lui Ned îi vâjâia capul. De ce? De ce acum? Jon Arryn a 
fost Mână timp de paisprezece ani. Ce a, făcut de au trebuit 
să-l omoare? 

- Punea întrebări, spuse Varys ieşind din încăpere. 

334 

TYRION 

Stând în frigul zorilor şi privind cum Chiggen îi măcelărea 
calul, Tyrion Lannister mai adăugă ceva la datoriile neamului 
Stark. Din trupul calului se ridicară aburi, când mercenarul îi 
deschise burta cu cuțitul de jupuit. Mâinile i se mişcau abile, 
nici o tăietură nu era în plus; treaba trebuia făcută repede, 
înainte ca duhoarea de sânge să 


adune de pe înălţimi pisicile-umbre. 

- Nu va flămânzi nimeni la noapte, zise Bronn. 

El era chiar aproape o umbră; slab până la oase şi 
întunecat, cu ochi negri şi păr aşijderea şi un smoc de barbă 
țepoasă. 

- Unii s-ar putea să flămânzească, îi răspunse Tyrion. Nu 
sunt prea doritor să mănânc carne de cal. Mai ales din calul 
meu. 

- Carnea este carne, făcu Bronn cu o înălţare din umeri. 

Dothrakilor le place calul mai mult decât vita sau porcul. 

- Doar nu mă iei drept Dothtraki! exclamă Tyrion acru. 

Era adevărat, Dothrakii mâncau carne de cal; de 
asemenea, îi lăsau în urmă pe copiii cu diformităţi, să fie 
devoraţi de câinii sălbatici care urmau khal/asarele lor. 

Obiceiurile Dothraki nu-l entuziasmau defel. 

Chiggen tăie o felie subţire de carne însângerată şi o 
ridică pentru a o cerceta. 

- Vrei să guşti, piticule? 

- Fratele meu, Jaime, mi-a dat iapa asta în cea de-a 
douăzeci şi treia zi de nume a mea, zise Tyrion cu o voce 
lipsită de inflexiuni. 

- Atunci, mulţumeşte-i din partea noastră. Dacă-l mai vezi 
vreodată. Chiggen rânji, dezvelindu-şi dinţii îngălbeniţi, şi 
înghiţi carnea crudă din două îmbucături. 

Aduce a cal de rasă. 

- Ar fi mai bine dacă ai încerca s-o prăjeşti, cu ceapă, 
sugeră Bronn. 

Fără nici un cuvânt, Tyrion plecă şchiopătând. Frigul îi 
pătrunsese bine în oase, iar picioarele sale erau atât de 
umflate, încât abia dacă mai putea merge. Poate că iapa 
moartă fusese norocoasă. Mai avea ore bune de parcurs, 
urmate de câteva îmbucături şi un somn scurt şi înfrigurat, 
pe pământul tare, iar apoi încă o noapte la fel, încă una şi 
335 

încă una, iar numai zeii ştiau cum se vor termina toate 
astea. 


- Blestemata, mormăi el pe când se chinuia să meargă 

pe drum pentru a se alătura celor care-l prinseseră. S-o ia 
naiba, pe ea şi pe toţi cei din neamul Stark! 

Amintirea îi era încă vie şi amară în minte. La un moment 
dat îşi comanda cina şi, o clipă mai târziu, se trezise încolţit 
de toţi bărbaţii înarmaţi din încăpere, Jyck întinzându-se 
spre sabie, iar hangiţa începând sa ţipe: „Fără săbii, nu aici, 
vă rog, domnii mei.” 

Tyrion îi coborâse repede braţul, înainte să se trezească 

amândoi hăcuiţi. 

- Unde-ţi sunt manierele, Jyck? Buna noastră gazdă a zis 
fără săbii. Fă cum vrea ea. Afişase un zâmbet care trebuie să 
fi părut la fel de greţos precum îl simţise el. Faceţi o mare 
greşeală, Lady Stark. Nu am nici o legătură cu atacul asupra 
fiului dumneavoastră. Pe onoarea mea... 

- Onoarea unui Lannister! exclamase ea laconică. Îşi 
ridicase apoi mâinile, ca toată lumea să vadă. Pumnalul lui 
mi-a lăsat cicatricile astea. Lama a fost aţintită direct spre 
gâtul fiului meu. 

Tyrion simţise ura crescând în jurul său, groasă şi ceţoasă, 
alimentată de tăieturile de pe mâinile femeii Stark. 

- Ucideţi-l, şuierase din spatele lui una dintre femeile 
bete şi şleampete, iar alte glasuri se alăturaseră 

îndemnului, mai repede decât ar fi putut crede. 

Străini cu toţii, destul de prietenoşi cu o clipă înainte, 
acum îi cereau sângele precum câinii adulmecând o urmă. 

Tyrion vorbise tare, încercând să-şi stăpânească tremurul 
vocii: 

- Dacă Lady Stark crede că trebuie să răspund pentru 
vreo crimă, am să merg cu ea pentru a face asta. 

Fusese singura acţiune posibilă. Orice încercare de a ieşi 
din încercuire ar fi fost o invitaţie sigură la o moarte 
timpurie. Câteva zeci de săbii fuseseră trase, răspunzând 
cererii femeii Stark: Harrenhal, cei trei Brackeni, o pereche 
de lefegii nespălaţi care păreau gata să-l ucidă dacă ar fi 
scuipat măcar, şi nişte ţărănoi proşti care, fără îndoială, nu 


aveau nici o idee în ce se băgau. În faţa lor, ce-i mai 
rămăsese lui Tyrion? Un pumnal la cingătoare şi doi 336 
oameni. Jyck avea o mână destul de bună pentru sabie, 
însă Morrec nici nu conta; era în parte grăjdar, în parte 
bucătar, servitor, dar nu şi soldat. Cât despre Yoren, 
indiferent ce crezuse despre el, fraţii în negru juraseră să 

nu se amestece în ciondănelile de pe domeniu. Yoren n-ar 
fi făcut nimic. 

Şi într-adevăr, fratele în negru se retrăsese în tăcere când 
bătrânul cavaler de lângă Lady Stark spusese: 

- Luaţi-le armele! 

lar mercenarul Bronn făcuse un pas înainte pentru a lua 
sabia din mâna lui Jyck a-l lăsa pe el fără pumnal. Şi astfel, 
tensiunea din încăpere se diminuase vizibil. 

Tyrion recunoscuse glasul bătrân: maestrul de arme de la 
Winterfell, rămas fără favoriţi. 

Din gura hangiţei se împrăştiaseră picături de salivă 

purpurie când se rugase de Catelyn Stark: 

- Nu-l omorâţi aici! 

- Nu-l omorâţi niciunde, ceruse Tyrion. 

- Duceţi-l în altă parte, nu vreau sânge aici, doamna mea, 
nu vreau certuri între lorzi în casa mea. 

- Îl ducem înapoi la Winterfell, spusese ea. 

Tyrion se gândise: Ei bine, poate că... Deja avusese timp 
să arunce o privire prin încăpere şi să-şi facă o idee mai clară 
asupra situaţiei. Nu era pe de-a-ntregul dezamăgit de ceea 
ce văzuse. Oh, femeia Stark fusese isteaţă, fără nici o 
îndoială. Forţează-i să-şi afirme public jurământul depus în 
faţa tatălui ei şi îi poţi chema în ajutor, iar ea, sigur, era doar 
o biată femeie. Totuşi, succesul nu fusese atât de mare cum 
i-ar fi plăcut ei. În încăpere se aflaseră aproape cincizeci de 
oameni, după aprecierea sa. Chemările lui Catelyn Stark 
abia dacă ridicaseră o duzină; ceilalţi păreau confuzi, 
înspăimântați sau  plictisiţi Numai doi dintre Frey se 
ridicaseră, observase Tyrion, şi se aşezaseră la loc foarte 


repede când căpitanul lor nu se clintise. Tyrion ar fi zâmbit, 
dacă ar fi îndrăznit. 

- Atunci, fie şi Winterfell, preferase el să spună. Era o cale 
lungă, ştia asta foarte bine, pentru că tocmai străbătuse 
drumul în sens invers. Şi atât de multe se puteau petrece în 
acest timp. 

- Tatăl meu se va întreba ce s-a ales de mine, adăugase 
el, prinzând privirea spadasinului care se oferise să împartă 

337 

camera cu el. Ar plăti o recompensă bună oricui i-ar 
aduce vestea celor întâmplate astăzi. Desigur, Lordul Tywin 
n-ar face asta, însă Tyrion da, dacă şi-ar recâştiga libertatea. 

Ser Rodrik privise spre doamna lui cu îngrijorare, aşa cum 
se şi cuvenea. 

- Oamenii lui îl însoțesc, anunţase bătrânul cavaler. lar 
celorlalţi le vom mulţumi pentru că păstrează tăcerea asupra 
celor văzute. 

Tyrion făcuse tot posibilul să nu izbucnească în râs. 

Tăcerea? Bietul smintit bătrân! Dacă nu lua tot hanul cu 
el, vestea se va răspândi în lume imediat după plecarea lor. 

Călărețul liber, cu banul de aur în buzunar, va zbura spre 
Casterly Rock precum o săgeată. Dacă nu el, atunci 
altcineva. Yoren va spune povestea în sud. Menestrelul 
prostănac va face o întreagă istorie din ea. Fraţii Frey vor 
raporta totul lordului lor, iar numai zeii ştiau ce ar fi putut 
face acesta. Lordul Walder Frey putea fi el jurat Riverrunului, 
însă era un om prudent, care trăise .uita amar de vreme 
numai pentru că se asigurase dintotdeauna că 

era de partea învingătorului. Cel puţin, îşi putea trimite 
păsările spre sud, la Debarcaderul Regelui, şi poate că va 
îndrăzni să facă mai mult decât atât. 

Catelyn Stark nu mai pierduse vremea. 

- Trebuie să plecăm imediat. Avem nevoie de cai odihniţi 
şi provizii pentru drum. Oameni buni, ştiţi de acum că veţi 
avea recunoştinţa veşnică a Casei Stark. Dacă vreunul dintre 


voi ne va ajuta să păzim captivii şi să-i aducem în siguranţă 
la Winterfell, vă promit că veţi fi bine răsplătiți. 

Nici nu-i trebuise mai mult; nebunii se repeziseră înainte. 

Tyrion le studiase feţele; într-adevăr, vor fi cu toţii bine 
răsplătiți, îşi promisese el, dar nu chiar cum îşi imaginau ei. 

Totuşi, chiar şi când îl căraseră afară ca pe un balot, 
înşeuând caii în ploaie şi legându-i încheieturile cu o bucată 

de funie aspră, lui Tyrion Lannister nu-i fusese cu 
adevărat frică. Nu vor reuşi niciodată să-l ducă la Winterfell, 
ar fi putut pune rămăşag pentru asta. Călăreţii le vor lua 
urma peste cel mult o zi, păsările îşi vor lua zborul şi, 
desigur, unul dintre lorzii de pe râu va dori să-i facă tatălui 
său un favor, dând o mână de ajutor. Tyrion se felicitase 
pentru subtilitatea sa, chiar şi atunci când cineva îi trăsese o 
glugă 

peste cap, ridicându-l în şa. 

338 

Plecaseră prin ploaie galopând aprig şi, nu peste multă 

vreme, coapsele lui Tyrion se contractaseră dureros, iar 
dosul îi pulsa de durere. Chiar şi după ce se îndepărtaseră 

destul de mult de han, iar Catelyn Stark încetinise la trap, 
pentru el fusese o călătorie mizerabilă şi umilitoare, pe un 
teren aspru, totul fiind agravat de orbirea sa. Orice răsucire 
îl punea în pericolul de a cădea de pe cal Gluga înăbuşea 
sunetele, aşa că nu-şi putuse da seama ce se vorbea în jurul 
lui, iar ploaia îi înmuiase hainele, gluga lipindu-i-o de faţă, 
astfel că se chinuia până să şi respire. Funia îi rodea 
încheieturile şi părea că se strânge tot mai tare, pe măsură 

ce noaptea trecea. Tocmai voiam să mă aşez lângă un foc 
Zdravăn, la o friptură de pasăre, iar nenorocitul ăla de 
menestrel a trebuit să deschidă gura, se gândise el cu 
amărăciune. Menestrelul li se alăturase. 

- Din toate astea va ieşi un cântec măreț, iar eu sunt cel 
care-l va compune, îi spusese el lui Catelyn Stark, atunci 
când îşi anunţase intenţia de a veni cu ei să vadă cum se va 


sfârşi „această minunată aventură”. Tyrion se întrebase dacă 
băiatul va mai găsi aventura atât de minunată după 

ce călăreţii lui Lannister îi vor fi ajuns din urmă. 

Ploaia se oprise în cele din urmă, iar lumina zorilor se 
strecurase prin pânza udă de pe ochii lui când Catelyn Stark 
dăduse ordinul de oprire. Mâini butucănoase îl trăseseră de 
pe cal, îi desfăcuseră legăturile şi-i smulseseră 

gluga de pe cap. Când dăduse cu ochii de drumul îngust, 
pietros, poalele dealurilor înălțându-se abrupte şi sălbatice 
peste tot în jurul lor, de zimţii piscurilor acoperite cu 
zăpadă, în depărtare, orice urmă de speranţă îi pierise 
îndată. 

- Ăsta-i drumul mare, icnise el, privind-o acuzator pe 
Lady Stark. Drumul de est. Aţi spus că mergem spre 
Winterfell! 

Catelyn Stark îi dăruise un zâmbet uşor. 

- Am spus-o tare şi de multe ori, căzuse ea de acord. 

Fără îndoială, prietenii tăi o vor lua într-acolo când vor 
veni după noi. Le doresc călătorie plăcută. 

Chiar şi acum, după multe zile, amintirea asta îl umplea 
de o furie neputincioasă. Întreaga sa viaţă, Tyrion se 
mândrise cu isteţimea sa, singurul dar despre care zeii 
consideraseră că i se potrivea, şi totuşi, lupoaica asta de 339 

Catelyn Stark, de şapte ori fie ea blestemată, îl păcălise 
cu fiecare mişcare. Concluzia i se părea mult mai iritantă 

decât însuşi faptul că fusese răpit. 

Se opriră numai atât cât le trebuia să hrănească şi să 

adape caii, după care porniră din nou la drum. De data 

ista, Tyrion fu scutit de a mai purta gluga. După cea de-a 
doua noapte nu-l mai legară la mâini şi, odată ce ajunseră 

pe munte, abia dacă se mai învredniceau să-l păzească. 
Se părea că nu se temeau că ar fi putut fugi. Şi de ce ar fi 
făcut-o? Aici, sus, ţinuturile erau aspre şi sălbatice, iar 
drumul de munte era doar ceva mai mult decât o simplă 

cărăruie pietroasă. Dacă ar fi fugit, cât de departe ar fi 
putut spera să ajungă, singur şi fără provizii? Pisicile-umbre 


s-ar fi ospătat cu el, iar clanurile care trăiau în fortărețele din 
munţi erau formate din briganzi şi ucigaşi, care nu se plecau 
înaintea nici unei legi, ci doar a sabiei. 

Cu toate astea, femeia Stark îi mâna înainte fără 

încetare. Ştia unde mergeau. O ştiuse din clipa în care-i 
luaseră gluga de pe faţă. Aceşti munţi făceau parte din 
domeniul Casei Arryn, iar văduva ultimei Mâini era o Tully, 
sora lui Catelyn Stark... şi nicidecum prietenă a Lannisterilor. 
Tyrion o cunoscuse puţin pe Lady Lysa în timpul şederii ei la 
Debarcaderul Regelui şi nu ardea de nerăbdare să 
reînnoiască legătura. 

Duşmanii lui erau adunaţi în jurul unui pârâu, la mică 

distanţă în jos, pe drum. Caii îşi făcuseră plinul cu apă 

îngheţată şi păşteau smocurile de iarbă maronie care 
creşteau între fisurile din stâncă. Jyck şi Morrec se 
înghesuiau unul în altul, posomorâţi şi jalnici. Mohor îi 
veghea, sprijinit într-o suliță, şi purta un coif de fier, rotund, 
care-l făcea să arate de parcă ar fi avut un castron pe cap. 

În apropiere, Marillion, menestrelul, îşi ungea harfa de 
lemn, văicărindu-se de ce făcea umezeala din corzile ei. 

- Trebuie să ne odihnim, doamna mea, îi spunea cavalerul 
rătăcitor, Ser Willis Wode, lui Catelyn Stark, când Tyrion se 
apropie. Era omul lui Lady Whent, ţeapăn şi solid, primul 
care se ridicase în ajutorul lui Catelyn Stark la han. 

- Ser Willis spune adevărul, doamna mea, zise Ser Rodrik. 
Este al treilea cal pe care l-am pierdut. 

- Vom pierde mai mult decât caii, dacă ne ajung din urmă 
Lannisterii, le reaminti ea. Faţa sa era suptă şi arsă 

340 

de vânt, dar nu-şi pierduse nici o clipă expresia hotărâtă. 

- Slabe şanse să se întâmple asta aici, interveni Tyrion. 

- Doamna nu ţi-a cerut părerea, piticule, se răsti Kurleket, 
un grăsan prostănac, cu părul tuns scurt şi o figură porcină. 
Era unul dintre Brackeni, un maestru de arme, în serviciul 
Lordului Janos. Tyrion depusese un efort special să le reţină 
numele, ca să poată să le mulţumească 


mai târziu pentru tratamentul blând pe care i-l aplicaseră. 

Un Lannister îşi plătea întotdeauna datoriile. Kurleket va 
învăţa, într-o zi, la fel ca prietenii săi, Lharys şi Mohor, 
precum şi bunul Ser Willis, şi lefegiii Bronn şi Chiggen. 

Plănuia o lecţie deosebit de usturătoare pentru Marillion, 
cel cu harfa de lemn şi vocea dulceagă de tenor, care se 
străduia atât de bărbăteşte să facă să rimeze pezevenghi cu 
schilod şi şchiop, încât să poată compune un cântec despre 
ruşinea sa. 

- Lăsaţi-l să vorbească, porunci Lady Stark. Tyrion 
Lannister se aşeză pe o stâncă. 

- Cam pe acum, urmăritorii noştri gonesc peste Gât, 
vânând amăgirile pe care le-aţi lăsat pe drumul regelui... 

presupunând că s-a declanşat o urmărire, fapt care nu 
este deloc sigur. Oh, fără îndoială, vestea a ajuns la... tatăl 
meu... Doar atât că tatăl meu nu mă iubeşte din cale-afară 

de mult, şi nu sunt deloc sigur că s-ar osteni să se pună în 
mişcare. 

Era doar pe jumătate adevărat; Lordului Tywin Lannister 
nu-i păsa nici cât negru sub unghie de fiul său schilod, însă 

nu ar tolera nici cea mai mică atingere a onoarei Casei 
sale. 

- Este un ţinut aspru, Lady Stark. Nu veţi afla nici un 
ajutor până ce nu veţi ajunge în Vale şi orice cal pe care-l 
mai pierdeţi îi va împovăra pe ceilalţi şi mai mult. Mai rău, 
riscaţi să mă pierdeţi pe mine. Sunt mic şi nu prea puternic 
şi dacă mor eu, care-i ideea? Asta nu era deloc o minciună. 

Tyrion nu ştia cât va mai putea îndura acest ritm. 

- S-ar putea spune că moartea ta este ideea, Lannister, 
răspunse Catelyn Stark. 

- Nu cred, zise Tyrion. Dacă m-aţi fi vrut mort, nu ar fi 
trebuit decât să spuneţi un cuvânt, iar unul dintre aceşti 
prieteni credincioşi ai dumneavoastră mi-ar fi dat cu multă 

bucurie zâmbetul cel roşu. Se uită spre Kurleket, însă 

341 

bărbatul era mult prea întunecat la minte ca priceapă 


ironia. 

- Cei din neamul Stark nu ucid oameni în patul lor. 

- Nici eu, rosti el. Vă mai spun încă o dată, nu an» avut 
nimic de-a face cu încercarea de ucidere a fiului 
dumneavoastră. 

- Asasinul era înarmat cu pumnalul tău. Tyrion simţi cum 
îl trec căldurile. 

- Nu era pumnalul meu, insistă el. De câte ori trebuie să 

vă jur asta? Lady Stark, indiferent ce credeţi despre mine, 
nu sunt prost. Numai un idiot l-ar înarma pe un mardeiaş 

de rând cu propria sa lamă. 

| se păru o clipă că vede un licăr de îndoială în ochii ei, 
dar ceea ce spuse ea era altceva: 

- De ce m-ar minţi Petyr? 

- De ce se uşurează urşii prin pădure? întrebă el. Pentru 
că asta este natura lor. Minciuna este la fel de firească 

precum respiraţia pentru oameni ca Degețel. Ar trebui ca 
dumneavoastră să ştiţi asta, mai bine decât oricine. 

Ea făcu un pas spre el, cu figura încrâncenată. 

- Şi ce înseamnă asta, Lannister? Tyrion îşi înălţă capul. 

- Toţi bărbaţii de la curte l-au auzit cum povestea că v-a 
luat fecioria, doamna mea. 

- Asta-i o minciună! zise Catelyn Stark. 

- Oh, pitic pervers şi împieliţat, făcu Marillion şocat, 
Kurleket îşi scoase pumnalul, o bucată amenințătoare de fier 
negru. 

- Doar un cuvânt, doamna mea, şi-i voi azvârli limba aia 
mincinoasă la picioarele dumneavoastră. Ochii lui porcini 
erau umeziţi de bucuria unei astfel de perspective. 

Catelyn Stark îl scruta pe Tyrion cu o asemenea răceală 

întipărită pe faţă, cum el nu mai văzuse până atunci. 

- Petyr Baelish m-a iubit, cândva. Era doar un băiat. 

Pasiunea sa a fost o tragedie pentru noi toţi, însă era 
adevărată şi pură, nu ceva de care să râzi. Îmi voia mâna. 

Acesta este adevărul. Eşti cu adevărat un nemernic, 
Lannister. 


- lar tu eşti o proastă, Lady Stark. Degețel nu a iubit 
niciodată pe nimeni, ci doar pe el însuşi, iar eu îţi promit că 

nu mâna ta îl extazia, ci aceşti sâni plini ai tăi, gura asta 
dulce şi căldura dintre picioarele tale. 

342 

Kurleket îl apucă de un smoc de păr şi-i trase capul înapoi 
cu o smucitură bruscă, dezgolindu-i gâtul. Tyrion simţi sub 
bărbie sărutul rece al oţelului. 

- Să-i dau cep, doamna mea? 

- Ucide-mă şi adevărul va muri cu mine, icni Tyrion. 

- Lasă-l să vorbească, porunci Catelyn Stark. Kurleket îşi 
desprinse mâna, în silă, din părul lui Tyrion. 

Acesta inspiră adânc. 

- Cum ţi-a povestit Degețel că am ajuns la pumnalul ăsta 
al lui? Răspunde-mi. 

- L-ai câştigat la un rămăşag, în timpul turnirului de ziua 
numelui Prințului Joffrey. 

- Când fratele meu, Jaime, a fost doborât de pe cal de 
Cavalerul Florilor, nu asta-i povestea? 

- Aşa este, admise ea. O cută îi străbătu fruntea. 

- Călăreți! 

Ţipătul ţâşnise de pe culmea rotunjită de vânt de 
deasupra lor. Ser Rodrik îl trimisese pe Lharys să se caţăre 
pe stâncă şi să supravegheze drumul în timp ce ei se 
odihneau. Preţ de o clipă, nu mişcă nimeni. Catelyn Stark 
re» acţiona prima. 

- Ser Rodrik, Ser Willis, pe cai, strigă ea. Puneţi ceilalţi cai 
în spatele nostru. Mohor, păzeşti prizonierii. 

- Daţi-ne arme! Tyrion ţâşni în picioare şi o apucă de braţ. 
Vei avea nevoie de fiecare sabie. 

Ea îşi dădu seama că avea dreptate, Tyrion văzu asta. 

Clanurilor de la munte nu le păsa deloc de duşmănia 
marilor Case; ar măcelări orice Stark sau Lannister cu 
aceeaşi fervoare, aşa cum se măcelăreau şi între ei. S-ar fi 
putut s-o cruţe pe Catelyn; era încă destul de tânără ca să 

aducă pe lume copii. Cu toate astea, ea ezită. 


- Î i aud! anunţă Ser Rodrik. 

Tyrion întoarse capul să asculte, şi auzi clar: zgomot de 
potcoave. O duzină de cai sau chiar mai mulţi, apropiindu- 
se. Deodată, se puseră în mişcare cu toţii, întinzându-se 
după arme şi alergând la armăsarii lor. În jurul lor se 
împrăştiau pietre când Lharys veni sărind şi alunecând în 
jos, pe pantă. Ajunse cu respiraţia tăiată înaintea lui Catelyn 
Stark - un bărbat butucăânos, cu smocuri de păr ruginiu 
ieşind de sub coiful conic de oţel. 

- Douăzeci de oameni, poate douăzeci şi trei, spuse el 
343 

trăgându-şi respiraţia. Şerpii Laptelui sau Fraţii Lunii, 
după 

părerea mea. Au ochi peste tot, doamna mea... iscoade 
ascunse... ştiu că suntem aici. 

Ser Rodrik Cassel era deja pe cal, cu o sabie în mâini. 

Mohor se pitise după o stâncă, cu ambele mâini strânse 
pe sulița sa cu vârf de oţel şi un pumnal între dinţi. 

- TU, cântăreţule, strigă Ser Willis. Ajută-mă aici cu 
pieptarul. 

Marillion zăcea încremenit, strângându-şi harfa de lemn, 
cu faţa albă ca laptele, însă omul lui Tyrion, Morrec, se ridică 
imediat în picioare şi alergă să-l ajute pe cavaler cu armura. 

Tyrion continua să o strângă de mână pe Catelyn Stark. 

- Nu ai de ales, îi spuse. Suntem trei şi un al patrulea om 
e pus să ne păzească... patru oameni care ar putea face aici 
deosebirea dintre viaţă şi moarte. 

- Dă-mi cuvântul tău de onoare că lăsaţi săbiile jos 
imediat ce se termină lupta. 

- Cuvântul meu? Tropăitul de copite se auzea mai tare 
acum. Tyrion rânji parşiv. Oh, îl aveţi, doamna mea... pe 
onoarea mea de Lannister. 

Preţ de o clipă crezu că-l va scuipa, dar în loc de asta ea 
se răsti: 

- Daţi-le arme, şi se retrase cât de repede putu. 


Ser Rodrik îi aruncă lui Jyck spada sa şi teaca, şi se puse 
în mişcare să iasă în întâmpinarea duşmanilor. Morrec se 
servi cu un arc şi o tolbă cu săgeți şi se aşeză într-un 
genunchi într-o parte a drumului. Era mai bun ca arcaş 

decât ca spadasin. lar Bronn galopă şi-i oferi lui Tyrion o 
secure cu două tăişuri. 

- N-am luptat niciodată cu securea. Simţea în mână cât 
de incomodă şi de neobişnuită era arma. Avea un mâner 
scurt, o lamă grea şi o ţepuşă urâtă la capăt. 

- Fă-te că tai lemne, îi spuse Bronn trăgându-şi sabia 
lungă din teaca de la spate. Scuipă şi galopă pentru a li se 
alătura lui Chiggen şi Ser Rodrik. Ser Willis se urcă pe cal 
venind lângă ei, bâjbâind cu mâinile pe coif, o oală de metal 
cu o deschizătură în dreptul ochilor şi o fâşie lungă 

de mătase neagră. 

- Lemnele nu sângerează, rosti Tyrion, fără a se adresa 
cuiva anume. Se simţea dezgolit fără armură. Căuta cu 344 

privirea o stâncă şi alergă spre locul unde se ascundea 
Marillion. Mişcă-te! 

- Pleacă! îi strigă băiatul. Sunt menestrel, nu vreau să 

iau parte la lupta asta! 

- Ce-i, ţi-ai pierdut gustul pentru aventură? Tyrion îl lovi 
până când acesta se rostogoli. O clipă mai târziu, călăreţii 
căzură asupra lor. 

Nu erau nici blazoane, nici flamuri, nici trompete sau 
tobe, doar zbârnâitul corzilor de arc, cu care trăgeau Morrec 
şi Lharys şi, dintr-odată, oamenii clanurilor năvăliră 

tunând din lumina zorilor, oameni zvelţi, întunecaţi, în 
piei tari şi armuri descompletate, cu feţele ascunse sub 
coifurile fără vizieră. În mâinile lor înmănuşate strângeau tot 
felul de arme: săbii lungi şi lăncii, seceri ascuţite, ciomege 
ghintuite, pumnale şi măciuci grele, de fier. În fruntea lor 
călărea un bărbat uriaş, într-o mantie din blană 

tărcată de pisică-umbră, înarmat cu o sabie mare, pentru 
ambele mâini. 

Ser Rodrik strigă: 


- Winterfell! 

Şi se avântă să-i iasă în cale, cu Bronn şi Chiggen alături, 
urlând un strigăt de luptă, fără cuvinte. Urmă Ser Willis, 
rotind în jurul capului un buzdugan ghintuit. 

- Harrenhal! Harrenhal! 

Tyrion simţi nevoia bruscă de a ţâşni în sus, agitându-şi 
securea, şi de a tuna: Casterly Rock! Însă momentul de 
nebunie trecu repede şi se ghemui şi mai mult la pământ. 

Auzi nechezatul cailor speriaţi şi zăngănitul metalului 
izbindu-se de metal. Sabia lui Chiggen sfârtecă faţa 
dezgolită a unuia dintre călăreţii în cămaşă de zale, iar 
Bronn intră printre oamenii din clan ca un vârtej, secerând 
duşmanii în dreapta şi-n stânga. Ser Rodrik îl lovi pe uriaşul 
cu mantia din blană, caii lor dansând unul în jurul celuilalt, 
pe când ei schimbau lovitură după lovitură. Jyck sări pe un 
cal şi galopă cu spatele descoperit în vârtejul luptei, Tyrion 
văzu o pană de săgeată ieşind din gâtul bărbatului cu 
mantie de blană. Când deschise gura să strige, afară ţâşni 
doar sângele. Când căzu, Ser Rodrik se lupta deja cu 
altcineva. 

Deodată, Marillion ţipă, acoperindu-şi capul cu harfa lui 
de lemn când un cal sări peste stânca lor. Tyrion se repezi 
345 

în picioare când călăreţul se întoarse să vină la ei, 
agitând un ciomag cu ţepi. Tyrion răsuci securea cu ambele 
mâini. 

Lama nimeri în gâtul calului, scoțând un sunet înfundat, 
iar Tyrion aproape că scăpă mânerul securii când animalul 
necheză şi căzu. Reuşi să-şi smulgă arma şi să se ferească, 
neîndemânatic. Marillion fu mai puţin norocos. Cal şi călăreț 
se prăbuşiră înlănţuiţi peste menestrel. Tyrion sări înapoi în 
vreme ce piciorul brigandului rămase prins sub armăsarul 
căzut, şi înfipse securea în gâtul omului, puţin mai sus de 
omoplaţi. 

Pe când se opintea să smulgă lama, îl auzi pe Marillion 
gemând sub cadavre. 


- Să mă ajute cineva, icni menestrelul. Zeii aibă milă, 
sângerez. 

- Cred că-i sângele calului, spuse Tyrion. 

Mâna menestrelului se târi afară de sub animalul mort, 
tăvălindu-se în noroi ca un păianjen cu cinci picioare. 

Tyrion îşi lăsă călcâiul peste degetele tremurânde şi simţi 
un trosnet reconfortant. 

- Închide ochii şi prefă-te mort, îl sfătui pe menestrel, 
după care-şi ridică securea şi plecă. 

Apoi totul se dezlănţui. Zorii erau plini de strigăte şi 
urlete şi încărcaţi de mirosul greu de sânge, iar lumea 
devenise un haos. Săgeţi îi trecură şuierând pe la urechi şi 
se sparseră de stânci. Îl văzu pe Bronn, în picioare, luptând 
cu câte o sabie în fiecare mână. Tyrion se ţinu departe de 
luptă, strecurându-se din stâncă în stâncă şi ţâşnind din 
umbră pentru a lovi picioarele cailor care treceau. Dădu 
peste un brigand rănit şi-l omori, servindu-se cu coiful 
omului. Nu i se potrivea prea bine, însă Tyrion era încântat 
de orice protecţie. Jyck fu lovit pe la spate în timp ce-l tăia 
pe cel din faţa lui, iar ceva mai tărziu Tyrion se împiedică 

de cadavrul lui Kurleket. Chipul porcin fusese zdrobit cu o 
măciucă, însă Tyrion recunoscu pumnalul, când îl trase 
dintre degetele mortului. Tocmai şi-l strecura la cingătoare 
când auzi un țipăt de femeie. 

Catelyn Stark era ca într-o capcană, cu spatele la peretele 
de stâncă de pe versantul muntelui, înconjurată 

de trei bărbaţi, unul încă pe cal, iar ceilalţi doi pe jos. 

Strângea cu stângăcie un pumnal cu mâinile ei rănite, 
însă 

era cu spatele la stâncă şi o încolţiseră din trei părți. 
Lasă-i 346 

s-o aibă pe cățeaua asta, se gândi Tyrion, aşa-i trebuie. 

Totuşi, se puse în mişcare. Pe primul bărbat îl lovi în 
spatele genunchiului, înainte ca acesta să-şi fi dat seama că 
era acolo, iar securea grea sfârtecă osul şi carnea ca pe 
lemnul putred. Lemne care sângerează, se gândi Tyrion 


prosteşte, când al doilea bărbat se repezi după el. Tyrion se 
ghemui. Lovit de secure, omul se rostogoli pe spate... iar 
Catelyn Stark se duse după el şi-i deschise gâtul. Călărețul 
îşi aminti de alte obligaţii urgente şi o luă brusc la galop. 

Tyrion privi în jurul său. Duşmanii erau cu toţii fie răpuşi, 
fie fugiseră. Cumva, lupta se terminase tocmai atunci când 
nu se uitase el. Cai în agonie şi oameni răniţi zăceau peste 
tot, urlând şi gemând. Spre marea sa uimire, el nu se 
număra printre ei. Îşi desfăcu degetele şi lăsă securea să 

cadă bufnind la pământ. Avea mâinile năclăite de sânge. 

Arii putut jura că luptase timp de jumătate de zi, însă 

soarele abia dacă se urcase pe cer. 

- Prima ta bătălie? îl întrebă Bronn mai târziu, aplecându- 
se asupra cadavrului lui Jyck, scoţându-i cizmele. Erau cizme 
bune, cum putea avea numai unul dintre oamenii Lordului 
Tywin; piele groasă, unse şi suple, mult mai fine decât ceea 
ce purta el. Tyrion dădu din cap. 

- Tatăl meu va fi atât de mândru, zise el. Cârceii de la 
picioare îl dureau atât de tare, încât abia mai putea sta. 

Ciudat, în timpul luptei nu băgase nici o clipă de seamă 

durerea. 

- Acum îţi trebuie o muiere, spuse Bronn cu o scânteiere 
în ochii săi negri. Înghesui cizmele în coburii de la şa. Nimic 
nu-i ca o femeie, după ce un bărbat a trecut prin botezul 
sângelui, crede-mă. 

Chiggen jefuia cadavrele briganzilor de suficient timp 
încât să ajungă să gâfâie şi să-şi lingă buzele. Tyrion se uită 
spre locul unde Lady Stark oblojea rănile lui Ser Rodrik. 

- Eu sunt dispus, dacă şi ea este, zise el. Călăreţii liberi 
izbucniră în râs, iar Tyrion rânji la acest gând: Ar fi un 
început. 

După aceea, îngenunche lângă pârâu şi-şi spălă sângele 
de pe faţă în apa rece ca gheaţa. Pe când şonticăia înapoi 
spre ceilalţi, se uită din nou spre masacru. Bărbaţii de clan 
erau sfrijiţi, zdrenţăroşi, caii lor erau costelivi şi piperniciţi, 
de li se vedeau toate coastele. Armele pe care le lăsaseră 


347 

Bronn şi Chiggen nu erau prea impresionante. Măciuci, 
bâte, o seceră... kşi aminti de bărbatul uriaş, cu mantie de 
blană, care se bătuse cu Ser Rodrik cu o sabie mare, pentru 
ambele mâini, dar când îi găsi cadavrul pe solul pietros, 
bărbatul nu i se mai păru deloc uriaş, mantia dispăruse, iar 
Tyrion văzu că sabia era ştirbită, oţelul ei ieftin fiind pătat de 
rugină. Nu era de mirare că oamenii clanului lăsaseră nouă 
cadavre pe teren. 

Ei aveau numai trei morţi; doi dintre maeştrii de arme ai 
Lordului Bracken, Kurleket şi Mohor, şi propriul său om, Jyck, 
care se avântase cu spatele descoperit. Un prost în cele din 
urmă, se gândi Tyrion. 

- Lady Stark, vă cer să continuăm drumul, fără zăbavă, 
spuse Ser Willis Wode, privind îngrijorat prin despicătura 
coifului spre vârfurile crestelor. l-am respins pentru moment, 
dar nu au fugit prea departe. 

- Trebuie să ne îngropăm morţii, Ser Willis, îi răspunse ea. 
Au fost oameni curajoşi. Nu-i voi lăsa pradă ciorilor şi 
pisicilor-umbră. 

- Acest pământ este prea pietros ca să poată fi săpat, 
spuse Ser Willis. 

- Atunci vom aduna bolovani pentru movile. 

- Adunați câte pietre vreţi, îi spuse Bronn, dar faceţi-o 
fără mine sau Chiggen. Am lucruri mai bune de făcut decât 
să adun bolovani peste oameni morţi... Să respir, de pildă. 

Privi spre restul supravieţuitorilor. Acei dintre voi care 
speraţi să mai fiţi în viaţă până la căderea nopţii, veniţi cu 
noi. 

- Doamna mea, mă tem că are dreptate, spuse vlăguit Ser 
Rodrik. Bătrânul cavaler fusese rănit în luptă o tăietură 

adâncă în braţul stâng şi o înţepătură de suliță care-i 
Zzgăriase gâtul - iar vârsta-şi spunea cuvântul. Dacă mai 
Zăbovim aici, vor veni din nou, fără doar şi poate, şi s-ar 
putea să nu mai supravieţuim unui al doilea atac. 


Tyrion putea citi supărarea pe faţa lui Catelyn, însă ea 
ştia că nu are de ales. 

- Fie ca zeii să ne ierte, atunci. Plecăm imediat. Acum, 
caii nu mai lipseau. Tyrion îşi mută şaua pe armăsarul 
castrat, bălţat, al lui Jyck, care părea destul de puternic să 

reziste cel puţin trei sau patru zile. Se pregătea să 

încalece, când Lharys se ridică şi spuse: 

348 

- Am să iau acum pumnalul ăla, piticule. 

- Lasă-l să-l păstreze, zise Catelyn Stark, privind în jos de 
pe calul ei. Şi ai grijă să-şi primească înapoi şi securea. S-ar 
putea să avem nevoie de ea, dacă suntem atacați din nou. 

- Primeşte mulţumirile mele, doamnă, spuse Tyrion 
încălecând. 

- Păstrează-ţi-le, i-o tăie ea. Nu am mai multă încredere în 
tine decât aveam înainte. 

Ea o luase din loc înainte de a mai apuca el să ticluiască 

o replică. Tyrion îşi ajusta coiful capturat şi luă securea de 
la Bronn. Îşi aminti cum începuse călătoria, cu încheieturile 
legate şi cu o glugă trasă pe cap, şi hotări că era, în mod 
sigur, o îmbunătăţire substanţială. Lady Stark îşi putea 
înghiţi încrederea; atât timp cât îşi păstra securea, se va 
considera încă în joc. 

Ser Willis conducea coloana. Bronn o încheia, cu Lady 
Stark în siguranţă, la mijloc, iar Ser Rodrik ca o umbră pe 
lângă ea. Marillion continua să se uite în spate, spre Tyrion, 
aruncându-i priviri posomorâte în timp ce călăreau. 

Menestrelul avea câteva coaste rupte, harfa şi toate cele 
patru degete ale mâinii cu care cânta erau zdrobite, dar ziua 
nu fusese pe de-a-ntregul pierdută pentru el; de undeva, nu 
se ştia de unde, şe alesese cu o splendidă 

mantie din blană groasă şi neagră, străbătută de dungi 
albe. Se zgribulea tăcut sub faldurile ei şi, măcar pentru 
moment, nu mai avea nimic de spus. 

Auziră în urma lor mormăitul gros al pisicilor-umbră, 
înainte să fi putut străbate măcar o jumătate de kilometru, 


iar mai târziu mărâitul furios al animalelor care se luptau 
pentru cadavrele lăsate de ei. Marillion păli în mod vizibil. 

Tyrion o luă la trap lângăel. 

- Fricos, îi spuse, rimează bine cu ros până la os. 

Î şi îmboldi calul şi trecu de menestrel, până la Ser Rodrik 
şi Catelyn Stark. 

Ea-l privi cu buzele strânse. 

- Şi cum spuneam înainte de a fi întrerupţi atât de brutal, 
începu Tyrion, în povestea Degeţelului există o nepotrivire 
serioasă. Indiferent ce credeţi despre mine, Lady Stark, vă 
spun ceva: eu nu pun rămăşag niciodată 

împotriva familiei mele. 

349 

ARYA 

Motanul negru, cu o singură ureche, îşi cabra spatele şi 
sâsâi spre ea. 

Arya o luă în jos pe alee, balansându-se uşor pe tălpile 
picioarelor desculţe, ascultând bătăile propriei sale inimi, 
respirând încet şi adânc. Tăcută ca o umbră, îşi spuse, 
uşoară ca pana. Motanul o privi venind, cu ochi neliniştiţi. 

Prinderea pisicilor era dificilă. Mâinile ei erau pline de 
zgârieturi pe cale de vindecare şi ambii genunchi erau juliţi 
până la sânge, din cauza căzăturilor. La început, chiar şi 
pisica uriaşă şi grasă a bucătarului reuşise să-i scape, însă 

Syrio se ţinuse de capul ei zi şi noapte. Când alergase la 
el cu mâinile însângerate, el îi spusese: 

- Atât de încet? Fii mai rapidă, fato. Duşmanii tăi îţi vor 
provoca ceva mai mult decât simple zgârieturi. Îi tamponase 
rănile cu foc din Myr, care o arsese atât de tare, încât 
trebuise să-şi muşte buzele ca să nu ţipe de durere. Apoi o 
trimisese după alte pisici. 

Fortăreaţa Roşie era plină de pisici: pisici bătrâne şi 
leneşe, dormitând la soare, vânători de şoareci cu ochii reci, 
pisoi mici şi agili, cu ghearele ca nişte ace, pisicile 
doamnelor, pieptănate şi încrezătoare, altele ca nişte umbre 
zdrenţuite, scotocind mormanele de gunoaie. Arya le 


fugărise una câte una şi le capturase, aducându-le, mândră, 
la Syrio Forel... pe toate în afară de asta cu o singură ureche, 
acest drac negru de motan. 

- Ăsta-i adevăratul rege la castel, îi spusese una dintre 
mantiile aurii. Mai bătrân ca păcatul şi de două ori mai rău. 

O dată, regele îl aşezase la ospăț pe tatăl reginei, iar 
ticălosul ăsta întunecat a sărit pe masă şi a înşfăcat 
prepeliţa friptă chiar dintre degetele Lordului Tywin. Robert a 
râs atât de tare, încât aproape că a plesnit. Să te ţii departe 
de el, copilă. 

O alergase prin jumătate de castel: de două ori în jurul 
Turnului Mâinii, de-a lungul curţii interioare, prin grajduri în 
jos, pe treptele în spirală, dincolo de bucătăria mică, de 
curtea porcilor şi cazarma mantiilor aurii, de-a lungul zidului 
de la râu şi chiar pe trepte şi în sus şi-n jos pe Calea 
Trădătorului, din nou jos şi dincolo de porţi şi în jurul 
fântânii, înăuntru şi-n afara unor clădiri ciudate, până ce 
350 

Arya ajunsese să nu mai ştie unde se afla. 

În cele din urmă îl încolţise. Ziduri înalte se ridicau din 
toate părţile, iar în faţă era doar o suprafaţă de piatră, fără 

nici o deschizătură. 

Tăcută ca o umbră, repetă ea, alunecând înainte, uşoară 

ca pana. 

Când ajunse la trei paşi de el, motanul ţâşni. Întâi la 
stânga, apoi la dreapta; şi tot aşa făcu şi Arya, tăindu-i orice 
cale de scăpare. El sâsâi din nou şi încercă s-o zbughească 
printre picioarele ei. /ute ca şarpele, se gândi ea.Mâinile ei 
se încleştară în jurul lui. Îl strânse la piept, dansând şi 
râzând tare, pe când ghearele lui zgăriau pieptul vestei sale 
de piele. Fulgerător, îl sărută chiar între ochi şi-şi trase capul 
înapoi cu o clipă înainte ca ghearele lui să-şi fi găsit drumul 
spre faţa ei. Motanul scheună şi scuipă. 

- Ce faci cu pisica asta? 

Surprinsă, Arya lăsă motanul să-i scape şi se răsuci spre 
locul de unde se auzise vocea. Motanul dispăru în» tr-o 


clipită. La capătul aleii stătea o fetiţă cu o claie de bucle 
aurii, îmbrăcată frumos, ca o păpuşă în satin albastru. 

Lângă ea era un băieţel rotofei şi blond, cu un cerb 
cabrat, ţesut cu perle pe pieptar, şi cu o sabie în miniatură la 
centură. Prințesa Myrcella şi Prinţul Tommen, se gândi ea. 

O septă, la fel de masivă ca un cal de povară, veghea 
asupra lor, iar în urma ei erau doi bărbaţi cu mantii purpurii, 
gărzile Casei Lannister. 

- Ce făceai cu pisica aceea, băiatule? întrebă Myrcella din 
nou. Apoi spuse spre fratele ei: E un băiat zdrenţăros, nu? 
Uită-te la el. Şi chicoti. 

- Un băiat zdrenţăros, care pute, fu de acord Tommen. 

Nu mă cunosc, îşi dădu Arya seama. Nici măcar nu ştiu că 

sunt fată. Nici nu era de mirare; era desculţă şi murdară, 
părul îi era încâlcit de la alergătura îndelungată prin castel, 
era îmbrăcată cu o vestă zgăriată de ghearele pisicii şi 
pantaloni maro, din pânză aspră, tăiaţi deasupra 
genunchilor juliţi. Nu te duceai în fuste şi mătăsuri la 
vânătoare de pisici. Îşi plecă repede capul şi căzu într-un 
genunchi. Poate că nici n-o vor recunoaşte. lar dacă o vor 
recunoaşte, nu va afla niciodată sfârşitul poveştii. Septa 351 

Mordane ar fi îngrozită, iar de ruşine, Sansa nu ar mai 
vorbi niciodată cu ea. 

Bătrâna septă grasă avansa. 

- Băiete, cum ai ajuns aici? Nu ai ce căuta în această 

parte a castelului. 

- Nu-i puteţi opri pe alde ăştia, spuse una dintre mantiile 
purpurii, după cum nu poţi scăpa de şobolani. 

- De unde eşti, băiete? îl înghesui septa. Răspunde-mi. 

Ce-i cu tine, eşti mut? 

Aryei i se oprise vocea în gât. Dacă răspundea, Tommen şi 
Myrcella o vor recunoaşte cu siguranţă. 

- Godwyn, adu-l aici, zise septa. 

Străjerul mai înalt o luă pe alee. Panica îi cuprinse gâtul 
ca o mână de uriaş. Nu ar fi putut scoate nici un cuvânt, nici 


dacă viaţa ei ar fi atârnat de asta. Liniștita precum apa lină, 
zise ea fără cuvinte. 

Când Godwyn se întinse spre ea, Arya îl evită. /ute ca un 
şarpe. Se aplecă spre stânga, astfel că degetele lui îi 
atinseră doar braţul, şi se învârti în jurul lui. Lină ca mătasea 
verii. Când el reuşi să se întoarcă, ea gonea deja în jos pe 
alee. Rapidă ca o căprioară. Septa ţipa la ea. Arya i se 
strecură printre picioarele groase şi albe ca nişte coloane de 
marmură, se ridică, îl trânti pe Prinţul Tommen şi sări peste 
el când acesta căzu destul de rău, scoțând un o0oo0f, fugi şi 
de cel de-al doilea străjer şi apoi trecu de toţi, gonind cât o 
ţineau picioarele. 

Auzi strigăte, apoi zgomote grele de paşi apropiindu-se în 
urma sa. Se aruncă la pământ şi se rostogoli. Mantiile roşii o 
depăşiră înclinându-se într-o parte, împleticindu-se. 

Arya ţâşni din nou în picioare. Văzu o fereastră deasupra 
ei, înaltă şi îngustă; abia dacă era mai mare decât o 
ambrazură pentru arcaşi. Sări, se prinse dc pervaz şi se trase 
în sus. Îşi ţinu respiraţia când se strecură prin fereastră. 
Alunecoasă ca un tipar. Căzu la podea înaintea unei 
spălătorese uluite, sări în picioare, îşi înlătură mizeria de pe 
haine şi o luă din nou la goană, ieşind pe uşă, străbătând un 
coridor lung, jos pe scări, şi traversând o curte ascunsă, 
dădu un colţ, sări un zid şi se strecură 

printr-o fereastră lungă şi îngustă într-o pivniţă, unde era 
o beznă desăvârşită. Zgomotele se auzeau tot mai slab în 
urma ei. 

352 

Arya era istovită şi se rătăcise de-a binelea. O pâăţise, 
dacă o recunoscuseră, însă nu credea asta. Se mişcase prea 
repede. Rapidă ca o căprioară. 

Se aşeză pe vine în întuneric, cu spatele sprijinit de 
peretele umed, din piatră, şi aşteptă să-şi audă urmăritorii, 
însă singurele sunete erau bătaia inimii ei şi clipocitul 
îndepărtat al apei. Tăcută ca umbra, îşi spuse. Se întrebă 


unde ajunsese. În primele zile după ce sosiseră la 
Debarcaderul Regelui, avusese nişte vise urâte, cum că se 
rătăcea prin castel. Tatăl sau îi spusese că Fortăreaţa Roşie 
era mai mică decât Winterfell, însă în visele ei era imens, un 
labirint nesfârşit din piatră, cu pereţi care păreau că se 
răsucesc şi se transformă în spatele ei. Se pomenea rătăcind 
prin săli întunecoase, cu tapiserii spălăcite, coborând 
nesfârşite scări circulare, gonind prin curţi sau peste poduri, 
strigătele ei rostogolindu-se fără nici un răspuns. În unele 
încăperi, de pe pereţii roşii părea că 

picură sânge şi nu putea găsi niciunde o fereastră. 
Uneori, putea auzi vocea tatălui ei, dar întotdeauna de la 
mare distanţă, şi, indiferent cât de mult alerga în 
întâmpinarea ei, o auzea din ce în ce mai slab şi mai slab, 
până ce dispărea cu totul, iar Arya rămânea singură în 
întuneric. 

Era foarte întuneric şi acum, îşi dădu ea seama. Îşi 
strânse genunchii la piept şi se înfiora. Va aştepta în tăcere, 
cât va număra până la zece mii. După aceea, va fi în 
siguranţă dacă se va strecura afară şi o va lua spre casă. 

Cam pe când ajunsese cu număratul la optzeci şi şase, 
încăperea începuse să se mai lumineze, ochii obişnuindu-i- 
se cu bezna. Încet, contururile din jurul ei îşi dezvăluiră 

aspectul. Ochi uriaşi, goi, se holbau hămesiţi la ea prin 
întuneric şi văzu umbrele ascuţite şi şterse ale unor dinţi 
lungi. Uitase de numărătoare. Închise ochii şi-şi muşcă 

buza, destrămând frica. Când privi din nou, monştrii 
dispăruseră. Nu-i văzuse niciodată. Îşi închipui că Syrio era 
lângă ea, în întuneric, şoptindu-i în urechi. Liniştită ca apa 
lină, îşi spuse. Puternică precum un urs, cumplită ca o pumă. 
Deschise ochii din nou. 

Monştrii erau tot acolo, însă frica ei dispăruse. 

Arya se ridică în picioare, mişcându-se prudentă. 

Capetele erau în jurul ei. Atinse unul, curioasă, 
întrebânduse dacă era real. Vârfurile degetelor ei mângâiară 
un 353 


maxilar masiv. Îl simțea ca şi cum era destul de real. Osul 
era neted sub palma ei, rece şi tare la atingere. Îşi plimbă 

degetele în jos, pe un dinte negru şi ascuţit, un pumnal 
făcut din beznă. Se înfiora. 

- E mort, spuse ea cu voce tare. E doar o hârcă, nu-mi 
poate face rău. Totuşi, cumva, monstrul părea să ştie că 

era acolo. Putea simţi cum ochii goi o priveau prin beznă, 
şi mai era ceva în acea încăpere întunecoasă, cavernoasă, 
ceva ce nu o iubea deloc. Se trase de lângă craniu şi se lovi 
de următorul, mai mare decât primul. Pentru o clipă, îi putu 
simţi colții înfigându-i-se în umăr, de parcă ar fi vrut să-i 
smulgă carnea. Arya se răsuci şi simţi pielea agăţându-se şi 
sfâşiindu-se când colţul uriaş muşcă din vesta ei, apoi o luă 

la fugă. Un alt craniu se înălța înainte, cel mai mare 
monstru dintre toţi, însă Arya nu încetini. Sări peste o 
creastă de colţi negri, mari ca nişte săbii, ţâşni printre fălcile 
flămânde şi se aruncă spre uşă. 

Mâinile ei găsiră inelul unui zăvor greu, de fier, prins pe 
uşă, şi-l trase. Uşa râmase o clipă înţepenită, refuzând să 

se deschidă, dar începu să se crape încet, spre interior» 
cu un scârţâit atât de sonor, încât Arya era sigură că putea fi 
auzit în întregul oraş. Deschise uşa doar atât cât să se 
strecoare afară, în holul de dincolo de ea. 

Dacă încăperea cu monştri fusese întunecată, holul părea 
cel mai negru hăâu din cele şapte iaduri. Liniştită ca apa lină, 
îşi spuse Arya, dar chiar şi după ce aşteptă o clipă 

să-şi obişnuiască din nou ochii cu bezna, nu găsi nimic de 
văzut, în afară de conturul cenuşiu al uşii de care trecuse. 

Îşi mişcă degetele în faţa ochilor, simţi aerul dislocându- 
se, însă nu văzu nimic. Era oarbă. O dansatoare a apei vede 
cu toate simţurile ei, îşi reaminti. Închise ochii şi-şi regla 
respiraţia, se adapă din tăcere şi-şi întinse mâinile. 

Degetele ei atinseră piatră aspră şi nefinisată în stânga. 

Urmă peretele, mâna îi alunecă pe suprafaţa lui, iar ea 
făcu paşi mici şi târşiţi prin beznă. Toate holurile duc 
undeva. 


Acolo unde este o cale spre înăuntru, se deschide şi o 
cale spre ieşire. Frica taie mai adânc decât săbiile. Aryei nu-i 
va mai fi teamă. | se părea că mersese foarte mult când zidul 
se termină brusc şi un val de aer rece îi trecu peste obraji. 

Fire din părul despletit îi mângâiară uşor pielea. 

Undeva departe, în jos, auzi zgomote. Scrâşnetul unor 
354 

cizme, zarvă de glasuri îndepărtate. O lumină pâlpâitoare 
atinse slab zidul, iar ea văzu că stătea chiar la buza unui puț 
mare şi negru, un tunel lat de şapte metri, care se avânta 
adânc în pământ. În loc de trepte, lângă peretele curbat 
fuseseră aşezate pietroaie uriaşe, coborând în cerc tot mai 
jos, întunecate precum treptele spre iadul despre care le 
povestea Bătrâna Nan. Dar ceva ieşea din beznă, din 
măruntaiele pământului... 

Arya se uită peste margine şi simţi pe faţă respiraţia rece 
şi neagră. Departe, în jos, văzu licărirea unei singure torţe, 
firavă ca flacăra unei lumânări. Desluşi că era vorba despre 
doi oameni. Umbrele lor alunecau strâmbate pe laturile 
puţului, alungite ca nişte giganţi. Le putea auzi glasurile, 
reverberându-se în tunel. 

- „găsit unul dintre ticăloşi, spunea unul. Ceilalţi vor 
urma curând. O zi, două, trei, două săptămâni... 

- Şi când va afla adevărul, ce va face? răsună cea de-a 
doua voce, scăldată în accentele lichide ale Oraşelor Libere. 

- Numai zeii singuri ştiu asta, spuse prima voce. Arya 
putea vedea fuiorul de fum cenuşiu desprinzându-se din 
torţă, ridicându-se răsucit ca un şarpe. Nebunii au încercat 
să-i omoare fiul şi, ce-i mai rău, au transformat totul într-o 
farsă caraghioasă. El nu-i un om care să treacă peste aşa 
ceva cu vederea. Te previn, lupul şi leul îşi vor sări, curând, 
la gât, indiferent dacă vrem asta sau nu. 

- Prea repede, mult prea repede, se plânse vocea cu 
accent. La ce ar servi un război acum? Nu. suntem pregătiţi. 
Amână totul. 

- Aş putea la fel de bine să încerc să opresc timpul. Mă 


crezi vreun vrăjitor? 

Celălalt chicoti. 

- Nici mai mult, nici mai puţin. 

Flăcările linseră aerul rece. Umbrele înalte aproape că 

ajunseseră la ea. O clipă mai târziu, bărbatul care ţinea 
torţa intră în câmpul ei vizual, cu tovarăşul lui lângă el, Arya 
se trase înapoi de lângă puț, cu burta lipită de pământ, îşi 
ţinu răsuflarea când bărbaţii ajunseră la capătul scărilor. 

- Ce vrei să fac? întrebă purtătorul torţei, un bărbat solid, 
cu o capă la jumătate, din piele. 

355 

Chiar şi în cizmele grele, picioarele sale păreau că 

alunecă pe pământ, fără nici un sunet. O faţă rotundă, 
plină de cicatrici, şi un smoc de barbă se iţeau de sub coiful 
de oţel, iar peste hainele de piele groasă purta cămaşă de 
Zale; la cingătoare, avea un pumnal şi o sabie scurtă. Aryei i 
se păru că era ceva ciudat de familiar în aspectul lui. 

- Dacă o Mână poate muri, de ce nu şi alta? replică 

bărbatul cu accent şi barbă galbenă, despicată. Ai mai 
dănţuit pe muzica asta şi înainte, prietene. 

Nu era cineva pe care Arya să-l mai fi văzut vreodată, era 
sigură de asta. Exagerat de gras, şi cu toate astea părea că 
păşeşte atât de uşor, punându-şi greutatea pe perniţele 
tălpilor aşa cum ar fi făcut un dansator pe apă. 

Inelele sale licăreau în lumina torţei, aur roşu şi argint 
alb, incrustate cu rubine, safire, ochi de tigru. Avea câte un 
inel pe fiecare deget; pe unele chiar două. 

- Înainte nu a fost ca acum, iar Mâna asta nu-i precum 
cealaltă, spuse bărbatul cu cicatrici, intrând amândoi în hol. 
Nemişcată ca piatra, îşi spuse Arya, tăcută ca o umbră. 

Orbiţi de strălucirea torţei lor, nici nu o văzură lipită de 
piatră, la numai câţiva paşi distanţă. 

- Poate că ai dreptate, răspunse barba despicată, 
oprindu-se să-şi tragă respiraţia după ce urcase atât. Fără 

îndoială, trebuie să câştigăm timp. Prinţesa este 
însărcinată. Khar-ul nu se va pune în mişcare decât după cei 


se naşte fiul. Ştii cum sunt ei, aceşti sălbatici. 

Bărbatul cu torţa apăsă pe ceva. Arya auzi un huruit 
profund. O lespede uriaşă de piatră, roşie în lumina torţei, 
alunecă în jos din tavan, cu o bufnitură răsunătoare care 
aproape că o făcu să ţipe. Acolo unde fusese intrarea în puț, 
nu mai era decât piatră masivă, solidă şi intactă. 

- Dacă nu se pune singur în mişcare cât de curând, s-ar 
putea să fie prea târziu, zise bărbatul solid, cu coiful de oţel. 
Ăsta nu mai este un joc pentru doi, dacă o fi fost vreodată. 
Stannis Baratheon şi Lysa Arryn au fugit acolo unde nu mai 
pot să-i ajung, iar gurile rele spun că adună 

oameni în jurul lor. Cavalerul Florilor scrie la Highgarden, 
grăbindu-l pe tatăl său, lordul, să o trimită pe sora lui la 
curte. Fata este o fecioară de paisprezece ani, dulce şi 
frumoasă şi atrăgătoare, iar Lordul Renly şi Ser Loras 356 

intenţionează să i-o vâre în pat lui Robert, s-o mărite cu el 
şi s-o facă noua regină. Degețel... numai zeii ştiu ce jocuri 
face Degeţelul. Totuşi, Lordul Stark este cel care-mi tulbură 

somnul. Îl are pe bastard, are cartea şi, foarte curând, va 
avea şi adevărul. lar acum soaţa lut l-a răpit pe Tyrion 
Lannister, mulţumită uneltirilor Degeţelului. Lordul Tywin va 
considera asta o ofensă, iar Jaime are o afecţiune ciudată 
pentru acest Pezevenghi. Dacă Lannisterii se mişcă 

spre nord, asta-i va aduce şi pe Tully. Tu spui: Amână, iar 
eu răspund: Grăbeşte-te. Nici chiar cei mai buni jongleri nu 
pot să ţină în aer, pe veci, o sută de bile. 

- Tu eşti mai mult decât un jongler, prieten drag. Eşti un 
adevărat vrăjitor. Tot ce-ţi cer este să-ţi foloseşti farmecele 
ceva mai mult. 

O luară în jos pe coridor în direcţia de unde venise Arya, 
trecând de încăperea cu monştri. 

- Voi face tot ce pot, spuse moale cel cu torţa. Îmi trebuie 
aur şi încă cincizeci de păsări. 

Îi lăsă să o ia înainte, apoi începu să se furişeze pe urmele 
lor. Tăcută ca umbra. 


- Atât de multe? Vocile se auzeau mai slab acum, iar 
lumina se diminua înaintea ei. Cei de care ai nevoie sunt 
greu de găsit... aşa tineri, să-şi cunoască hrisoavele... 

poate mai bătrâni... nu mor aşa de uşor... 

- Nu. Cei tineri sunt mai siguri... tratează-i cu blândeţe... 

- „„dacă-şi ţin gurile... 

- „Fiscul... 

Multă vreme după ce vocile lor se risipiseră, Arya încă 

mai putea vedea lumina torţei, o stea fumegândă care o 
invita s-o urmeze. De două ori i se păru că o pierduse, însă 

continuă să meargă şi de fiecare dată se pomeni la 
capătul unei scări înguste şi abrupte, iar torţa licărea slab 
departe, sub ea. Se grăbi după ea, coborând şi tot coborând. 
O dată, se împiedică de o piatră şi căzu lovindu-se de 
perete, iar mâna ei atinse pământul gol, susţinut de bârne, 
în vreme ce înainte, tunelul fusese placat cu piatră. 

Trebuie că se furişase în urma lor câţiva kilometri. În cele 
din urmă dispărură, însă nu ar fi putut merge decât înainte. 
Găsi din nou peretele şi-l urmă, oarbă şi pierdută, 
prefăcându-se că Nymeria păşea neauzită lângă ea, în 
beznă. La sfârşit, ajunse într-o apă puturoasă, care-i venea 
357 

până la genunchi, dorindu-şi să poată dansa deasupra ei 
aşa cum ar fi reuşit Syrio şi întrebându-se dacă va mai vedea 
vreodată lumina zilei. Era întuneric bine când Arya ieşi în 
noapte. 

Se pomeni la gura unui canal care se golea în râu. 

Mirosea atât de rău, încât se dezbrăcă acolo, pe loc, 
lăsându-şi hainele murdare pe malul râului, şi se aruncă în 
apa neagră. Înotă până ce se simţi curățată şi ieşi la mal 
tremurând. Câţiva călăreţi trecură pe drumul de lângă râu 
pe când Arya îşi spăla hainele, însă dacă văzură fata goală 

şi slăbănoagă frecându-şi zdrenţele sub lumina lunii, nici 
n-o băgară în seamă. 

Era la câţiva kilometri distanţă de castel, dar oriunde te- 
ai fi aflat la Debarcaderul Regelui, nu trebuia decât să ridici 


privirile pentru a vedea Fortăreaţa Roşie înălţată pe Dealul 
lui Aegon, aşa că nu era nici un pericol să se rătăcească. 

Hainele aproape că i se uscaseră când ajunse la postul de 
pază de la poartă. Grilajul de fier fusese coborât, iar porţile 
zăvorâte, aşa că se întoarse spre uşa din spate. Mantiile aurii 
care erau de pază mârâiră când le spuse s-o lase să 

intre. 

- Vezi-ţi de drum, zise una. Nu mai sunt resturi de la 
masă, iar după lăsarea serii nu se mai cerşeşte. 

- Nu sunt cerşetoare, zise ea. Locuiesc aici. 

- Am spus vezi-ţi de drum. Ai nevoie de una peste urechi 
ca să auzi mai bine? 

- Vreau să-l văd pe tatăl meu. Străjerii schimbară priviri 
între ei. 

- lar eu vreau s-o mârlesc chiar pe regină, pentru tot 
binele pe care mi-l face, spuse cel mai tânăr. 

Cel vârstnic se încruntă. 

- Şi cine-i tatăl ăsta al tău, băiete, vânătorul de şobolani 
al oraşului? 

- Mâna Regelui, îi spuse Arya. 

Ambii bărbaţi izbucniră în râs, însă apoi cel mai în vârstă 

îşi flutură pumnul spre ea nepăsător, ca un om care ar 
alunga un câine. Arya văzu lovitura înainte încă să înceapă. 

Se trase ca într-un dans din calea ei, rămânând neatinsă. 

- Nu sunt băiat, scuipă ea cuvintele, sunt Arya Stark de 
Winterfell, iar dacă mă atingeţi, tatăl meu, lordul, o să vă 

înfigă capetele în vârful ţepuşelor. Dacă nu mă credeţi, 
358 

aduceţi-l aici pe Jory Cassel sau Vayon Poole, de la Turnul 
Mâinii. Îşi înfipse degetele în şold. Acum aveţi de gând să 

deschideţi poarta, sau trebuie să vă dau una peste urechi 
ca să auziţi mai bine? 

Tatăl ei era singur în seră când Harwin şi Tom Grasul o 
aduseră înăuntru, o lampă cu ulei strălucind blând la cotul 
său. Era aplecat asupra celei mai mari cărţi pe care o văzuse 
vreodată Arya, un tom imens, gros, cu pagini scorojite şi 


îngălbenite, acoperite de litere ilizibile, legate între coperte 
de piele decolorată; el însă o închise ca să 

asculte raportul lui Harwin. Chipul său era imobil când îi 
trimise pe oameni afară, mulţumindu-le. 

- Îţi dai seama că am trimis jumătate din garda mea ca să 
te caute? zise Eddard Stark când rămaseră singuri. 

Septa Mordane şi-a ieşit din minţi de groază. Acum este 
în templu, rugându-se pentru întoarcerea ta cu bine. Arya, 
ştii doar că nu ai voie să treci niciodată de porţile castelului 
fără învoirea mea. 

- Dar nu am trecut de porţi, spuse ea fără să se 
gândească. Ei bine, nu am vrut asta. M-am dus doar prin 
pivnițe, numai că am dat peste un tunel. Era foarte 
întunecos şi nu am avut o torţă sau o lumânare să văd pe 
unde merg, aşa că m-am tot dus prin tunel. Nu am putut să 

mă întorc pe unde am venit, din cauza monştrilor. Tată, 
vorbeau despre cum să te omoare! Nu monştrii, ci doi 
oameni. Nu m-au văzut, eram nemişcată ca piatra şi tăcută 

ca umbra, dar eu i-am auzit. Spuneau că ai o carte şi un 
bastard şi că dacă o Mână a putut să moară, de ce n-ar mai 
putea încă una? Asta-i cartea? Pun rămăşag că Jon este 
bastardul. 

- Jon? Arya, despre ce tot vorbeşti? Cine a spus asta? 

- Ei au spus, îi răspunse ea. Era unul gras, plin de inele 
pe degete şi cu o barbă galbenă, despicată, şi un altul în 
cămaşă de zale şi coif de oţel, iar cel gras spunea că 

trebuie să amâne tot, însă celălalt i-a spus că nu poate să 

tot facă jonglerii şi că lupul şi leul îşi vor sări unul la gâtul 
altuia şi că era o farsă caraghioasă, de mim. Încercă să-şi 
amintească şi restul. Nu prea înţelesese tot ce discutaseră 

cei doi şi acum totul i se amestecase în minte. Cel grjN 
mai spunea că prinţesa are un copil. Cel cu coiful de oţel, 
care avea torţa, a spus că trebuie să se grăbească. Cred ca 
era 359 

un vrăjitor. 


- Un vrăjitor! făcu Ned fără nici o urmă de zâmbet Avea, 
cumva, o barbă lungă şi albă şi o pălărie ascuţita» cu stele 
presărate pe ea? 

- Nu! Nu era ca în poveştile Bătrânei Nan. Nu arăta deloc 
a vrăjitor, însă cel gras da. 

- Te previn, Arya, dacă încerci să îmi torni tot felul de 
născociri... 

- Nu. Ţi-am spus că asta a fost în pivnițe, lângă locul cu 
peretele secret. Vânam pisici şi, ei bine... Făcu o 
strâmbătură. Dacă recunoştea că-l lovise pe Prinţul Tommen, 
chiar că se va supăra foarte tare pe ea... Ei bine, am intrat 
printr-o fereastră. Acolo am găsit monşiirii... 

- Monştri şi vrăjitori, spuse tatăl ei. Se pare că ai cam 
trecut prin ceva peripeții. Aceşti oameni pe care i-ai auzit, 
spui că vorbeau despre jonglerii şi pantomime? 

- Da, admise Arya, numai că... 

- Arya, erau mimi, îi spuse tatăl ei. Trebuie să fie acum 
zeci de trupe prin Debarcaderul Regelui, venite să facă şi ele 
un ban de pe urma mulțimilor adunate la turnir. Nu sunt 
sigur ce făceau ăştia doi la castel, dar poate că regele le-a 
cerut un spectacol. 

- Nu. Scutură încăpăţânată din cap. Nu erau... 

- În orice caz, nu ar trebui să urmăreşti oamenii şi să-i 
spionezi. Nici eu nu sunt încântat de ideea că fiica mea se 
caţără prin ferestre străine în căutarea pisicilor. Uită-te la 
tine, scumpo. Mâinile tale sunt pline de zgârieturi. Toate 
astea durează deja de prea mult timp. Spune-i lui Syrio că 

vreau să vorbesc cu el... 

Fu întrerupt de o bătaie în uşă, scurtă şi bruscă. 

- Lord Eddard, iertăciune, strigă Desmond, dar a venit un 
frate în negru şi vă cere o audienţă. Spune că sunt lucruri 
urgente. Am crezut că vreţi să ştiţi. 

- Uşa mea este întotdeauna deschisă pentru Rondul de 
Noapte, spuse tatăl ei. 

Desmond îl lăsă pe om înăuntru. Era gârbovit şi pocit, cu 
o barbă dezordonată şi haine murdare; cu toate astea, 


Eddard îl salută cu bucurie şi-l întrebă cum îl cheamă. 

- Yoren, după voia dumneavoastră, lordul meu. lertare 
pentru oră. Se înclină spre Arya. lar acesta trebuie să fie fiul 
dumneavoastră. Vă seamănă. 

360 

- Sunt fată! făcu Arya exasperată. Dacă bătrânul 
coborâse de pe Zid, probabil că trecuse prin Winterfell. Îi 
cunoşti pe fraţii mei? întrebă ea agitată. Robb şi Bran sunt la 
Winterfell, iar Jon este pe Zid. Jon Snow este şi el tot în 
Rondul de Noapte, trebuie să-l cunoşti, are un lup străvechi, 
unul alb cu ochii roşii. Jon n-a ajuns încă 

cercetaş? Eu sunt Arya Stark. 

Bătrânul în hainele lui negre, puturoase, o privea ciudat, 
însă Arya părea că nu se mai putea opri din vorbit. 

- Când te întorci înapoi la Zid, nu vrei să-i duci lui Jon o 
scrisoare dacă-i scriu eu una? 

Dorea ca Jon să fie bine acum. E/ ar crede-o dacă i-ar 
povesti despre pivnițe şi despre bărbatul gras, cu barba 
despicată, şi vrăjitorul cu coiful de oţel. 

- Fiica mea uită, adesea, bunele maniere, spuse Eddard 
Stark cu un zâmbet uşor, care-i înmuie cuvintele. Îţi cer 
iertare, Yoren. Te-a trimis fratele meu, Benjen? 

- Nu m-a trimis nimeni, lordul meu, în afară de bătrânul 
Mormont. Mă aflu aici ca să găsesc oameni pentru Zid, iar 
când Robert va convoca întreaga curte, îmi voi pune 
genunchiul jos şi voi striga ce trebuinţe avem, să văd dacă 

Regele şi Mâna mai au pleavă prin temniţele lor, de care 
s-ar lipsi cu dragă inimă. Aţi putea spune însă că şi despre 
Benjen Stark ar putea fi vorba aici. Sângele lui s-a făcut 
negru. Îmi este la fel de frate precum vă este şi 
dumneavoastră. Am venit pentru el. Călărit-am din greu, 
aproape că mi-am omorât iapa după cum am muncit-o până 
aici, însă i-am lăsat pe ceilalţi mult în urmă. 

- Ceilalţi? Yoren pufni. 

- Mercenari şi călăreţi liberi şi tot astfel de gunoaie. 

Hanul era plin de ei, iar eu i-am văzut cum adulmecau. 


Mirosul sângelui şi al aurului sunt la fel, până la urmă. 
Dar nu toţi au luat-o spre Debarcaderul Regelui. Unii 
galopau spre Casterly Rock, iar Stânca este şi mai aproape. 
Lordul Tywin trebuie că a aflat deja vorba, puteţi conta pe 
asta. 

Tatăl se încruntă. 

- Ce fel de vorbă? Yoren se uită la Arya. 

- Una care este mai bine să fie rostită între patru ochi, 
lordul meu, vă cer iertăciune. 

- După cum doreşti. Desmond, du-o pe fata mea în 
camerele ei. O sărută pe frunte. Vom termina discuţia 361 

mâine. 

Arya parcă prinsese rădăcini pe loc. 

- Nu s-a întâmplat nimic rău cu Jon, nu? îl întrebă ea pe 
Yoren. Sau cu unchiul Benjen? 

- Păi, cât îl priveşte pe Stark, n-aş putea spune. Băiatul 
Snow era destul de bine când am plecat eu de la Zid. Dar nu 
ei mă preocupă pe mine. 

Desmond o luă de mână. 

- Vino cu mine, domniţă. L-ai auzit pe tatăl tău, lordul. 

Arya nu avea de ales decât să meargă cu el, dorindu-şi să 
fi fost Tom Grasul în locul lui. Cu Tom ar mai fi putut zăbovi 
la uşă cu vreun pretext, ca să asculte ce avea de spus Yoren, 
însă Desmond era mult prea încăpățânat pentru un astfel de 
truc. 

- Câţi străjeri are tatăl meu? îl întrebă pe când coborau 
spre camera ei de culcare. 

- Aici, la Debarcaderul Regelui? Cincizeci. 

- N-ai lăsa pe nimeni să-l ucidă, nu-i aşa? îl iscodi ea. 

Desmond râse. 

- Fii fără teamă, micuță domniţă. Lordul Eddard este păzit 
zi şi noapte. Nu i se poate întâmpla nimic. 

- Lannisterii au mai mult de cincizeci de oameni, îi aminti 
Arya. 

- N-au decât, însă orice om din nord face cât zece dintre 
mercenarii din sud, aşa că poţi dormi liniştită. 


- Ce-ar fi dacă ar fi trimis un vrăjitor să-l ucidă? 

- Păi, în acest caz, răspunse Desmond trăgându-şi sabia 
lungă, şi vrăjitorii mor la fel ca toţi oamenii, odată ce le tai 
capul. 

362 

EDDARD 

- Robert, te implor, se rugă Ned, bagă de seamă ce spui. 

Vorbeşti despre uciderea unui copil. 

- Târfa este borțoasă! Pumnul regelui izbi masa 
consiliului, tare ca o bubuitură de tunet. Ţi-am spus că asta 
se va întâmpla, Ned. Încă de acolo, din ţinutul gorganelor, 
te-am avertizat, dar n-ai vrut să asculţi. Ei bine, ascultă 

acum. Îi vreau morţi, mamă şi copil, pe amândoi, şi pe 
prostul ăla de Viserys. E destul de limpede? /; vreau morți. 

Ceilalţi consilieri se străduiau din răsputeri să pară că 

erau în cu totul altă parte. Fără îndoială, erau mai 
înţelepţi decât el. Eddard Stark se mai simţise doar foarte rar 
atât de singur. 

- Te vei dezonora pe veci dacă faci asta. 

- Atunci lasă să cadă totul pe capul meu, atât timp cât se 
rezolvă. Nu sunt atât de orb încât să nu văd umbra securii 
când atârnă deasupra gâtului meu. 

- Nu-i nici o secure, îi spuse Ned regelui. Numai umbra 
unei umbre, ştearsă de douăzeci de ani... Şi asta, dacă 

există cu adevărat. 

- Dacă? întrebă Varys moale, frecându-şi palmele 
pudrate. Lordul meu, mă judecaţi greşit. Credeţi că aş 

aduce sminteli pe masa regelui şi a consiliului? 

Ned îl privi pe eunuc cu răceală. 

- Ne-ai aduce şoaptele unui trădător aflat la celălalt capăt 
de lume, lordul meu. Sau poate că Mormont greşeşte. Sau 
poate că minte. 

- Ser Jorah nu ar îndrăzni să mă înşele, spuse Varys cu un 
surâs viclean. Contaţi pe asta, lordul meu. Prinţesa are un 
copil. 

- Aşa spui tu. Dacă greşeşti, nu trebuie să ne temem. 


Dacă fata naşte un copil mort, nu trebuie să ne temem. 

Dacă dă naştere unei fete în locul unui fiu, nici atunci nu 
trebuie să ne temem. Dacă sugarul moare de timpuriu, nu 
trebuie să ne temem. 

- Dar dacă este băiat? insistă Robert. Şi dacă 

supravieţuieşte? 

- Marea îngustă va rămâne, totuşi, între noi. Am să mă 

tem de Dothraki doar în ziua în care caii lor vor goni pe 
apă. 

363 

Regele luă o înghiţitură de vin şi îi aruncă lui Ned o 
privire incendiatoare, peste masă. 

- Deci mă sfătuieşti să nu fac nimic, până ce odrasla 
dragonului pune piciorul, cu armata sa, pe țărmurile mele, 
aşa este? 

- „Odrasla dragonului” este în pântecul mamei ei, spuse 
Ned. Nici chiar Aegon nu s-a apucat de cuceriri decât după 


ce l-au înţărcat. 

- Zei! Eşti încăpățânat ca un bizon, Stark. Regele se uită 

în jurul mesei de consiliu. Restul... v-aţi înghiţit cu toţii 
limbile? Nu vrea nimeni să-i bage minţile în cap acestui 
smintit cu faţa împietrită? 

Varys îi oferi regelui un zâmbet onctuos şi puse o mână 

moale pe mâneca lui Ned. 

- Îţi înţeleg remuşcările, Lord Eddard, cu adevărat le 
înţeleg. Nu am avut nici o bucurie să aduc consiliului astfel 
de veşti dureroase. Este un lucru îngrozitor că trebuie să 

ne gândim la asta, un lucru josnic. Totuşi, noi, cei care 
conducem, trebuie să facem şi astfel de lucruri pentru binele 
regatului, indiferent cât este de dureros pentru noi. 

Lordul Renly dădu din umeri. 

- Mie lucrurile mi se par destul de simple. Ar fi trebuit să 

punem ca Viserys şi sora lui să fie ucişi cu ani de zile în 
urmă, însă Maiestatea Sa, fratele meu, a făcut greşeala de a- 
| asculta pe Jon Arryn. 

- Mila nu este niciodată o greşeală, Lord Renly, răspunse 
Ned. Pe Trident, Ser Barristan, aici de faţă, a secerat o duzină 
de bărbaţi destoinici, prieteni ai lui Robert şi ai mei. 

Când l-au adus la noi, rănit cumplit şi aproape mort, 
Roose Bolton ne-a îndemnat să-i tăiem gâtul, însă fratele 
dumneavoastră a spus: „Nu voi ucide un om pentru 
devotamentul lui, nici pentru că a luptat bine.” ŞI l-a trimis 
pe propriul său maester să se îngrijească de rănile lui Ser 
Barristan. Îi adresă regelui o privire lungă şi îngheţată. Ce-ar 
fi fost acum omul ăsta? 

Robert avea încă destulă ruşine în el încât să roşească. 

- Nu-i acelaşi lucru, se plânse el. Ser Barristan era cavaler 
din Garda Regelui. 

- lar Daenerys, o fată de paisprezece ani. Ned ştia prea 
bine că împinge lucrurile dincolo de limita dictată de 
înţelepciune, însă nu putea să tacă. Robert, te întreb, de ce 
364 


ne-am ridicat noi împotriva lui Aerys Targaryen, dacă nu 
ca să punem capăt uciderii copiilor? 

- Ca să punem capăt Targaryenilor, mormăi regele. 

-  Maiestatea  Voastră, nu am ştiut niciodată ca 
dumneavoastră să vă temeţi de Rhaegar. Ned lupta din 
răsputeri să alunge disprețul din propriul său glas. Să vă fi 
zăpăcit atât de mult trecerea anilor încât să tremuraţi din 
cauza umbrei unui copil nenăscut? 

Robert se împurpura la chip. 

- Ajunge, Ned, îl avertiză el împungând aerul cu degetul. 

Nici un alt cuvânt. Ai uitat cine-i regele aici? 

- Nu,  Maiestatea  Voastră, răspunse Ned. Dar 
dumneavoastră? 

- Ajunge! răcni regele. M-am săturat de vorbărie. Am să 

termin cu asta, ori voi fi blestemat. Ce spuneţi voi, 
ceilalţi? 

- Trebuie ucisă, declară Lordul Renly. 

- Nu avem de ales, murmură Varys. Trist, foarte trist... 

Ser Barristan Selmy îşi ridică de la masă ochii de un 
albastru-deschis şi spuse: 

- Maiestatea Voastră, există o onoare în a-ţi înfrunta 
duşmanul pe câmpul de luptă, dar nici una în a-l ucide în 
pântecul mamei sale. lertaţi-mă, însă trebuie să fiu de partea 
Lordului Eddard. 

Marele Maester Pycelle îşi drese glasul, proces care păru 
să-i ia câteva minute. 

- Ordinele mele sunt să servesc regatul, nu pe cel care 
domneşte. Cândva, l-am sfătuit pe Regele Aerys cu acelaşi 
devotament cu care îl sfătuiesc şi pe Regele Robert acum, 
aşa că nu-i doresc nici un rău acestei fete a lui, Totuşi, vă 

întreb: dacă vine din nou războiul, cât de mulţi oşteni vor 
muri? Câte oraşe vor arde? Câţi copii vor fi smulşi de lângă 

mamele lor pentru a pieri în vârful vreunei sulițe? îşi 
mângâie barba albă şi stufoasă cu o tristeţe infinită, părând 
istovit. Nu este mai înţelept, ba chiar ma; blâna, ca 
Daenerys Targaryen să moară acum şi astfel să trăiască 


alţi zeci de mii de oameni? 

- Mai blând, făcu Varys. Oh, cât de bine şi adevărat au 
fost spuse acestea, Mare Maester. Este atât de adevărat! 

Dacă zeii, în capriciul lor, îi dăruiesc lui Daenerys 
Targaryen un fiu, acest regat va sângera. 

Degețel fu ultimul. Pe când Ned îl privea, Lordul Petyr îşi 
365 

înăbuşi un căscat. 

- Când te trezeşti în pat cu o femeie urâtă, cel mai bun 
lucru pe care poţi să-l faci este să închizi ochii şi să continui 
aşa, declamă el. Aşteptarea n-o va face mai frumoasă. 

Sărut-o şi termină cu ea. 

- Sărut-o? repetă Ser Barristan uluit. 

- Un sărut de oţel, spuse Degețel. 

Robert se întoarse să se confrunte cu Mâna sa. 

- Ei bine, asta e, Ned. Tu şi cu Selmy sunteţi singuri. 

Unica problemă care rămâne este să găsim pe cineva s-o 
ucidă. 

- Mormont tânjeşte după iertarea regală, le reaminti 
Lordul Renly. 

- Cu disperare, făcu Varys. Totuşi, tânjeşte şi mai mult 
după viaţă. Acum, prinţesa trebuie să fie aproape de Vaes 
Dothrak, unde ridicarea unei săbii înseamnă moarte. Dacă 

v-aş spune ce i-ar face Dothraki celui care ar îndrăzni să 

folosească una împotriva unei kha/eesi, nici unul dintre 
voi nu ar mai dormi la noapte. Îşi mângâie obrazul pudrat. 
Dar otrava... lacrimile din Lys, să zicem. Khal/ Drogo nu 
trebuie să afle niciodată că n-a fost o moarte naturală. 

Ochii adormiţi ai Marelui Maester Pycelle se deschiseră. 

Îi aruncă eunucului o ocheadă bănuitoare. 

- Otrava este arma laşului, se plânse regele. Lui Ned îi era 
de ajuns. 

- Trimiţi asasini plătiţi împotriva unei fete de paisprezece 
ani şi-ţi mai baţi capul cu onoarea? îşi împinse scaunul în 
spate şi se ridică. Fă-o chiar tu, Robert. Cel care dă 


sentinţa ar trebui să mânuiască şi sabia. Priveşte-o direct 
în ochi înainte de a o ucide. Priveşte-i lacrimile, ascultă-i 
ultimele cuvinte. Îi datorezi măcar asta. 

- Zei, răbufni regele, cuvântul explodând din el de parcă 

abia îşi mai putea stăpâni furia. Tu chiar vorbeşti serios, 
lua-te-ar naiba! Se întinse după butelca de vin de lângă 

cotul său, o găsi golită şi o aruncă spărgând-o de un 
perete. Mi s-a terminat şi vinul, dar şi răbdarea. Ajunge! 

Faceţi ce v-am spus. 

- Eu nu voi lua parte la această crimă, Robert. Fă cum vrei 
tu, dar nu-mi cere să-mi pun pecetea pe aşa ceva. 

Preţ de o clipă, Robert nu păru să înţeleagă ce spunea 
Ned. Sfidarea nu era o îmbucătură pe care s-o fi gustat 366 

foarte des. Încet, expresia feţei sale se schimbă, pe 
măsură 

ce înţelegea. Ochii i se îngustară şi o roşeaţă i se urcă pe 
gât, trecând de gulerul de catifea. Aţinti asupra lui Ned un 
deget acuzator. 

- Eşti Mâna Regelui, Lord Stark. Vei face cum îţi 
poruncesc eu, ori am să-mi găsesc o Mână care o va face. 

- Îi doresc numai succes. Ned deschise catarama care-i 
ţinea faldurile mantiei, mâna ornamentală din argint care 
servea şi ca însemn al funcţiei sale. O puse pe masă în faţa 
regelui, întristat de amintirea celui care i-o prinsese, un 
prieten pe care-l iubise. Credeam că eşti un om mai bun 
decât eşti, Robert. Credeam că am făcut un rege nobil. 

Faţa lui Robert era purpurie. 

- Afară, croncăni el, sufocându-se de furie. leşi afară, al 
naibii să fii, am terminat-o cu tine. Ce mai aştepţi? Pleacă, 
aleargă înapoi la Winterfell. Şi asigură-te că n-am să-ţi mai 
văd faţa niciodată, ori jur că am să-ţi aşez capul în vârful 
unui par! 

Ned făcu o plecăciune şi se răsuci pe călcâie fără nici un 
alt cuvânt. Simţea privirile lui Robert aţintite pe spatele său. 
Pe când ieşea din camerele de consiliu, discuţia se reluă de 
parcă nici nu s-ar fi întrerupt. 


- În Braavos există o societate numită Oamenii Fără 

Chip, explică Marele Maester Pycelle. 

- Aveţi vreo idee cât de scumpi sunt? se plânse Degețel. 

Poţi năimi o armată întreagă de mercenari pentru 
jumătate din preţul lor, iar atât cer pentru un negustor. Nici 
nu îndrăznesc să mă gândesc cât ar cere pentru o prinţesă. 

Ned închise uşa după el şi glasurile amuţiră. Ser Boros 
Blount stătea în afara camerei, purtând mantia lungă şi albă 
şi armura Gărzii Regelui. Îi aruncă o privire scurtă şi 
curioasă, din colţul ochilor, însă nu-i puse nici o întrebare. 

Pe când traversa curtea, înapoi spre Turnul Mâinii, ziua îl 
întâmpină grea şi agresivă. Putea simţi în aer ameninţarea 
ploii. Lui Ned i-ar fi plăcut. L-ar fi putut face să se simtă cu o 
idee mai puţin mânjit. Când ajunse la seră, îl convocă pe 
Vayon Poole. Administratorul veni imediat. 

- Aţi trimis după mine, Lord Mână? 

- Nu mai sunt Mână, îi spuse Ned. Regele şi cu mine ne- 
am certat. Ne vom întoarce la Winterfell. 

- Voi face imediat aranjamentele necesare, lordul meu. 

367 

Vom avea nevoie de două săptămâni pentru a pregăti 
totul pentru călătorie. 

- S-ar putea să nu avem două săptămâni la dispoziţie. 

Nici măcar o zi. Regele a menţionat ceva despre înfigerea 
capului meu într-un par. Ned se încruntă. Nu credea, cu 
adevărat, că regele i-ar face ceva, nu Robert. Acum era 
furios, însă odată ce Ned nu i se va mai arăta în cale, furia i 
se va stinge, cum se întâmpla întotdeauna. 

Întotdeauna? Dintr-odată, neliniştit, îşi aminti de Rhaegar 
Targaryen. Mort de cincisprezece ani, şi totuşi Robert îl 
urăşte la fel de mult. Era o idee tulburătoare... şi mai era şi 
cealaltă problemă, incidentul dintre Catelyn şi pitic, de care- 
| prevenise Yoren noaptea trecută. Asta va ieşi cât de curând 
la lumină, la fel de sigur precum faptul că soarele va răsări, 
iar regele fiind cuprins de o asemenea furie întunecată... lui 
Robert s-ar putea să nu-i pese nici cât negru sub unghie de 


Tyrion Lannister, însă i-ar leza mândria şi nu era greu de 
prevăzut ce ar putea face regina. 

- Ar fi mai bine să plec eu înainte, îi spuse lui Poole. Îmi 
iau fiicele cu mine şi câţiva oameni din gardă. Voi, ceilalţi, 
mă puteţi urma când sunteţi gata. Informează-l pe Jory, dar 
nu mai spune nimănui şi nu face nimic decât după ce fetele 
şi cu mine am plecat deja. Castelul este plin de ochi şi de 
urechi şi mai degrabă aş vrea ca planurile mele să nu fie 
cunoscute. 

- După cum porunciţi, lordul meu. 

După ce plecă, Eddard Stark se duse la fereastră şi se 
aşeză copleşit de gânduri. Robert nu-i lăsase nici o alegere 
pe care s-o fi putut accepta. Ar trebui să-i mulţumească. 

Era bine că se întorcea la Winterfell. Nici n-ar fi trebuit să 

plece de acolo vreodată. Fiii lui aşteptau acolo. Poate că 
el şi Catelyn vor zămisli împreună încă un fiu, când se va 
întoarce, nu erau încă atât de bătrâni. Şi în plus, în ultima 
vreme se trezise visând la zăpezi, la tăcerea adâncă din 
noapte, din codrii lupului. 

Şi totuşi, gândul că pleca îl irita. Rămâneau atâtea lucruri 
neterminate. Robert şi consiliul lui de laşi şi linguşitori vor 
aduce regatul la sapă de lemn dacă erau lăsaţi de capul lor, 
sau mai rău, îl vor vinde Lannisterilor ca să-şi acopere 
datoriile. lar adevărul despre moartea lui Jon Arryn îi era tot 
ascuns. Oh, găsise câteva piese, destule cât 368 

să fie convins că Jon fusese, într-adevăr, asasinat, dar nu 
erau mai mult decât urma unui animal prin covorul de 
frunze din pădure. Încă nu dăduse cu ochii de fiară, deşi o 
simţea prin împrejurimi,  pândind, ascunzându-se, 
înşelătoare. 

Îi veni brusc în minte ideea de a se întoarce la Winterfell 
pe mare. Ned nu era marinar, şi, în mod normal, ar fi preferat 
drumul regelui, însă dacă lua o corabie s-ar fi putut opri la 
Piatra Dragonului şi ca să vorbească cu Stannis Baratheon. 
Pycelle trimisese un corb peste apă, cu o scrisoare 


politicoasă din partea lui Ned prin care îi cerea Lordului 
Stannis să-şi reia locul în micul consiliu. Până 

acum, nu venise nici un răspuns, însă tăcerea îi adâncise 
şi mai mult bănuielile. Lordul Stannis cunoştea secretul din 
cauza căruia murise Jon Arryn, era sigur de asta. Se putea ca 
adevărul pe care-l căuta să-l aştepte în vechea insulă 

fortificată a Casei Targaryen. 

lar după ce-l afli, ce mai urmează? Unele secrete este 
mai bine să rămână ascunse. Unele secrete sunt prea 
periculoase pentru a fi împărtăşite, chiar şi celor pe care-i 
iubeşti şi în care te încrezi. Ned trase din teaca de la centură 
pumnalul pe care i-l adusese Catelyn. Arma Pezevenghiului. 
De ce să-l fi vrut piticul mort pe Bran? Să-l reducă la tăcere, 
desigur. Încă un secret, sau doar un fir din aceeaşi urzeală? 

Ar putea Robert să fie părtaş la asta? Nu s-ar fi gândit la 
aşa ceva, dar nici nu i-ar fi trecut prin minte vreodată că 

Robert ar putea cere moartea unui copil. Catelyn 
încercase să-l avertizeze. // cunoşteai ca om, îi spusese ea. 
Regele este un străin pentru tine. Cu cât pleca mai repede 
de la Debarcaderul Regelui, cu atât era mai bine. Dacă 
exista vreo corabie care să plece mâine spre nord, era bine 
să fie pe puntea ei. 

Îl chemă din nou pe Vayon Poole şi-l trimise la docuri să 

se intereseze discret, dar în grabă. 

- Găseşte-mi o navă rapidă cu un căpitan priceput, îi 
spuse el administratorului. Nu-mi pasă de mărimea cabinelor 
sau de calitatea lor, atâta vreme cât este rapidă 

şi sigură. Vreau să plec numaidecât. 

Nici nu plecase bine Poole, când Tomard anunţă un 
oaspete. 

369 

- Lord Baelish vrea să vă vadă, stăp'ne. 

Ned era tentat să-l refuze, însă se gândi mai bine. Încă 

nu era cu totul liber; până atunci, trebuia să joace după 

muzica lor. 

- Pofteşte-l înăuntru, Tom. 


Lordul Petyr intră agale în seră, de parcă nu s-ar fi 
petrecut nimic dimineaţă. Purta un pieptar de catifea 
decupată, crem şi argintiu, o mantie din mătase cenuşie 
tivită cu blană de vulpe neagră şi obişnuitul său zâmbet 
batjocoritor. 

Ned îl întâmpină cu răceală. 

- Aş putea să vă întreb de motivul acestei vizite, Lord 
Baelish? 

- N-am să te rețin prea mult, sunt în drum spre un prânz 
cu Lady Tanda. Plăcintă de mreană şi purcel de lapte fript. 

Se gândeşte s-o mărite cu mine pe fiica ei, aşa că mesele 
pe care le oferă sunt întotdeauna uluitoare. Ca s-o spunem 
însă pe-a dreaptă, mai curând m-aş însura cu un porc, dar 
nu-i spune asta. Mă dau în vânt după plăcinta de mreană. 

- Nu mă lăsa să te rețin din treburile tale, domnul meu, 
spuse Ned cu un dispreţ rece. În acest moment nici nu mă 

pot gândi la o companie pe care să mi-o doresc mai puţin 
decât a dumitale. 

- Oh, sunt sigur că, dacă-ţi pui mintea la contribuţie, mai 
poţi găsi câteva nume. Varys, să spunem. Cersei. Sau Robert. 
Maiestatea Sa este foarte furioasă pe tine. A tot continuat să 
vorbească de tine după ce ai plecat, în această dimineaţă. 
Cuvintele insolență şi ingratitudine erau pomenite foarte 
des, din câte-mi amintesc. 

Ned nu onoră spusele cu nici un răspuns. Nici nu-l 
invitase să stea jos, însă Degețel îşi trase, oricum, un scaun. 

- După ce-ai zbughit-o afară, a rămas în sarcina mea să-i 
conving să nu-i tocmească pe Oamenii Fără Chip, continuă 

el nepăsător. În loc de asta, Varys va răspândi discret 
vorba că-l vom face Lord pe oricine va avea grijă de fata aia 
Targaryen. 

Ned era dezgustat. 

- Deci acum îi înnobilăm şi pe asasini. Degețel dădu din 
umeri. 

- Titlurile sunt ieftine. Oamenii Fără Chip sunt scumpi. 

370 


Dacă este să spunem adevărul, i-am făcut fetei Targaryen 
mai mult bine decât i-ai făcut tu, prin pălăvrăgeala ta despre 
onoare. Lasă un mercenar să se îmbete cu viziunea titlului şi 
să încerce s-o ucidă. Mai mult ca sigur că va rata, iar după 
asta Dothrakii vor fi puşi în gardă. Dacă i-am trimite pe 
Oamenii Fără Chip după ea, ar însemna că e aproape în 
groapă. 

Ned se încruntă. 

- Şezi în consiliu şi vorbeşti de femei urâte şi săruturi de 
oţel, iar acum te aştepţi să te cred când îmi spui că ai 
încercat să o protejezi pe fată? Cât de prost mă crezi? 

- Ei bine, de fapt te cred unul mare de tot, spuse Degețel 
râzând. 

- Găseşti întotdeauna crimele atât de amuzante, Lord 
Baelish? 

- Nu crima o găsesc amuzantă, Lord Stark, ci pe tine. 

Domneşti ca un bărbat care dansează pe gheaţă crăpată. 

Îndrăznesc să spun că vei scoate un pleoscăit distins. 

Cred că am auzit în această dimineaţă producându-se 
prima crăpătură. 

- Prima şi ultima, spuse Ned. Mi-a ajuns. 

- Când doreşti să te întorci la Winterfell, domnul meu? 

- Cât de repede pot. Dar ce-ţi pasă ţie de asta? 

- Nu-mi pasă deloc, dar în caz că mai eşti, cumva, pe aici 
la lăsarea serii, mi-ar plăcea să te duc la bordelul unde omul 
tău, Jory, a tot căutat cu atâta nepricepere. Degețel zâmbi. 
Nici măcar n-am să-i spun lui Lady Catelyn. 

371 

CATELYN 

- Doamna mea, ar fi trebuit să trimiteţi vorbă ca să vă 

anunţaţi sosirea, îi spuse Ser Donnel Waynwood pe când 
urcau cu caii în trecătoare. V-am fi întâmpinat cu o escortă. 

Drumul de munte nu-i deloc sigur, aşa cum era odată, 
pentru un grup atât de mic precum al dumneavoastră. 

- Am aflat asta, spre necazul nostru, Ser Donnel, 
răspunse Catelyn. Uneori se simţea de parcă inima i s-ar fi 


împietrit; şase oameni curajoşi muriseră pentru ca ea să 

ajungă până aici, iar ea nu putea găsi înlăuntrul ei 
dorinţa de a-i plânge; până şi numele lor îi dispăreau din 
minte. 

Oamenii clanurilor ne-au hărțuit zi şi noapte. Am pierdut 
trei oameni în primul atac, alţi doi în următorul, iar servitorul 
lui Lannister a pierit de febră când rănile i-au copt. Când i- 
am auzit pe oamenii dumneavoastră 

apropiindu-se, am crezut că ne venise sfârşitul. 

Se pregătiseră pentru ultima luptă disperată, cu săbiile în 
mână şi spatele lipit de peretele de stâncă. Piticul îşi 
ascuţise tăişurile securii sale, schimbând câteva glume 
morbide când Bronner zărise flamura pe care o purtau 
călăreţii din faţa lor, luna şi şoimul Casei Arryn, azuriul 
cerului şi albul. Catelyn nu mai văzuse niciodată o privelişte 
atât de îmbucurătoare. 

- Clanurile au devenit tot mai îndrăznețe de la moartea 
Lordului Jon, spuse Ser Donnel. Era un tânăr solid, de 
douăzeci de ani, cinstit şi urât, cu un nas mare şi un ciuf de 
păr des, castaniu. Dacă ar fi după mine, aş lua o sută de 
oameni în munţi şi i-aş izgoni din băârlogurile lor şi i-aş 

învăţa câteva lecţii tăioase, însă sora dumneavoastră a 
interzis asta. Nu a permis nici măcar cavalerilor săi să 

participe la turnirul Mâinii. Vrea ca toţi oamenii noştri să 

stea în apropierea castelului, să apere Valea... Împotriva 
cui nimeni nu este sigur. Umbre, spun unii, O privi neliniştit, 
de parcă şi-ar fi amintit dintr-odată cine era. 

Nădâăjduiesc că nu am vorbit fără socoteală, doamna mea. 

Nu am vrut să vă jignesc. 

- Discuţiile directe nu mă jignesc, Ser Donnel. Catelyn 
ştia de ce se temea sora ei. Nu de umbre, ci de Lannisteri, se 
gândi uitându-se în spate, unde piticul călărea alături de 
Bronn. Cei doi se înhăitaseră ca nişte hoţi, de când murise 
372 

Chiggen. Omuleţul era mult prea viclean decât îi plăcea 
ei. 


Când intraseră între munţi, fusese prizonierul ei, legat 
fedeleş şi neajutorat. Ce era acum? încă prizonierul ei, dar 
călărea cu un pumnal la cingătoare şi o secure legată de şa, 
purtând blana pe care o câştigase jucând zaruri cu 
menestrelul şi o cămaşă de zale pe care o luase pe pe 
cadavrul lui Chiggen. Patruzeci de oameni îl flancau pe pitic, 
plus restul grupului ei, cavaleri şi maeştrii de arme aflaţi în 
serviciul surorii sale, Lysa, şi al fiului mai mic al lui Jon Arryn, 
dar, cu toate astea, Tyrion nu arăta nici cel mai mic semn de 
teamă. Oare mă înşel eu? se întrebă Catelyn nu pentru 
prima dată. Să fie e/ nevinovat de cele petrecute cu Bran şi 
Jon Arryn şi toți ceilalţi? lar dacă era, ce însemna asta? Ca să 
ajungă ea aici, muriseră şase oameni. 

Lăsă, hotărâtă, toate îndoielile deoparte. 

- Când vom ajunge la fortăreaţa dumneavoastră, v-aş fi 
foarte îndatorată dacă veţi putea trimite imediat după 

Maester Colemon. Ser Rodrik are febră din cauza rănilor. 
Se temuse nu o dată că bătrânul cavaler nu va supravieţui 
drumului. Spre sfârşit, abia dacă se mai putea ţine pe cal, iar 
Bronn o îndemnase să-l lase în voia sorții, însă Catelyn nici 
nu voise să audă de aşa ceva. În loc de asta, îl legaseră 

de şa şi-i poruncise lui Marillion, menestrelul, să vegheze 
asupra lui. 

Ser Donnel răspunse după o ezitare: 

- Lady Lysa a poruncit ca Maester să rămână la Eyrie tot 
timpul, pentru a se îngriji de Lord Robert. Avem un septon la 
porţi, care se îngrijeşte de răniții noştri. Se poate ocupa şi de 
rănile omului dumneavoastră. 

Catelyn avea mai multă încredere în priceperea unui 
maester decât în rugăciunile unui septon. Era pe cale să 

spună asta, când văzu înainte fortificațiile - parapeţi 
lungi, construiți chiar din piatră de munte, pe fiecare latură. 
Acolo trecătoarea se îngusta, devenind un defileu lat cât să 

permită trecerea a patru oameni călare, iar turnuri 
gemene se ridicau pe crestele stâncoase, unite printr-un pod 
acoperit, din piatră cenuşie şlefuită, care se boltea peste 


drum. Feţe tăcute îi priveau din turnuri prin deschizăturile 
arcaşilor, de pe metereze şi pod. Când ajunseră aproape de 
vârf, un cavaler le ieşi în întâmpinare. Armura şi calul său 
erau cenuşii, însă mantia avea albastrul-roşu unduios al 373 

Casei Riverrun, iar un peşte negru, strălucitor, lucrat în 
aur şi obsidian, îi prindea faldurile pe umăr. 

- Cine vrea să treacă prin Poarta însângerată? strigă el. 

- Ser Donnel Waynwood, cu Lady Catelyn Stark şi 
însoțitorii ei, răspunse tânărul cavaler. 

Cavalerul Porții îşi ridică viziera. 

- Mă gândeam eu că doamna îmi pare cunoscută. Eşti 
departe de casă, micuță Cat. 

- Şi tu, unchiule, spuse ea zâmbind, în pofida tuturor 
celor prin care trecuse. Auzind din nou acel glas răguşit, se 
întoarse cu douăzeci de ani în urmă, la zilele copilăriei ei. 

- Casa mea este în spatele meu, rosti el morocănos. 

- Casa ta este în inima mea, îi spuse Catelyn. Scoate-ţi 
coiful. Vreau să-ţi văd din nou chipul. 

- Mă tem că anii nu l-au făcut mai frumos, zise Brynden 
Tully, însă când îşi scoase coiful, Catelyn văzu că minţise. 

Trăsăturile sale erau brăzdate de cute şi bătute de vreme, 
iar timpul furase din roşeaţa părului său, lăsându-i numai 
cenuşiul, însă zâmbetul îi era acelaşi, la fel şi sprâncenele 
stufoase, groase ca nişte omizi, şi râsul din ochii de un 
albastru-închis. Lysa ştie că vii? 

- Nu am avut timp să trimit vorbă, îi spuse Catelyn. Mă 

tem că am plecat înaintea furtunii, unchiule. 

- Putem intra în Vale? întrebă Ser Donnel. 

Cei din neamul Waynwood ţineau întotdeauna la 
ceremonial. 

- În numele lui Robert Arryn, Lord peste Eyrie, Apărător al 
Văii, Adevărat Păzitor al Estului, vă permit intrarea slobodă 
şi vă cer să-i respectaţi pacea, răspunse Ser Brynden. Intraţi. 

Şi aşa călări ea în urma lui, pe sub umbra Porții 
însângerate, pe unde zeci de oşti se avântaseră spre pieire 


în Era Eroilor. Pe partea îndepărtată a fortificațiilor din 
piatră, muntele se deschidea brusc lăsând să se vadă 

priveliştea câmpiilor verzi, a cerului albastru şi piscurilor 
acoperite cu zăpadă, iar asta-i tăie respiraţia. Valea lui Arryn 
era scăldată în lumina dimineţii. Se întindea sub ochii lor 
acoperită de ceţuri, un tărâm liniştit, cu pământ negru şi 
bogat, râuri late şi molcome şi sute de lacuri care străluceau 
în soare ca nişte oglinzi, protejate din toate părţile de creste 
ca nişte paravane. Lanurile de grâu şi orz 374 

creşteau înalte pe câmpiile sale, şi nici chiar în 
Highgarden nu erau dovlecii mai mari şi fructele mai dulci ca 
aici. Se aflau la capătul dinspre vest al văii, acolo unde 
drumul de munte urca spre ultima trecătoare şi-şi începea 
coborâşul şerpuit spre şes, cu trei kilometri mai jos. Valea 
era îngustă 

aici, nu mai mult de o jumătate de zi de drum călare ca 
să-i străbaţi lăţimea, iar munţii din nord păreau atât de 
aproape, încât Catelyn avea impresia că s-ar fi putut întinde 
ca să-i atingă. Înălţându-se deasupra lor era piscul zimţat 
numit Lancea Uriaşului, spre care chiar şi ceilalţi munţi 
priveau în sus, vârful său fiind pierdut între ceţurile 
îngheţate la cinci kilometri mai sus de platoul văii. 

Deasupra versantului său vestic curgea torentul 
fantomatic Lacrimile Alyssei. Chiar şi de la distanţa asta, 
Catelyn putea zări firul argintiu de apă, strălucind puternic 
pe fundalul pietrei întunecate. 

Când unchiul ei văzu că se oprise, îşi apropie calul de ea 
şi-i arătă. 

- E acolo, lângă Lacrimile Alyssei. Tot ce poţi vedea de 
aici, din când în când, este doar străfulgerarea albă, dar asta 
numai dacă priveşti intens şi soarele loveşte cum trebuie 
pereţii. “! 

Şapte turnuri, îi spusese Ned, aidoma unor pumnale albe, 
îimplântate în pântecul cerului, atât de înalte, încât ai putea 
sta pe parapeți şi să te uiţi în jos la nori. 

- Cât durează să călăreşti până acolo? întrebă ea. 


- Am putea ajunge la munte cam pe la căderea serii, 
spuse unchiul Brynden, însă ascensiunea ar mai lua încă o 
Zi. Ser Rodrik Cassel glăsui din spatele lor: 

- Doamna mea, mă tem că nu pot merge mai departe 
astăzi. 

Faţa i se pleoşti sub noii săi favoriţi zdrenţăroşi, proaspăt 
crescuţi, şi arăta atât de dărâmat, încât lui Catelyn îi fu 
teamă că va cădea de pe cal. 

- Nici nu ar trebui, spuse ea. Ai făcut tot ce ţi-am cerut să 
faci, şi încă de o sută de ori pe atât. Unchiul meu mă va 
însoţi în restul drumului până la Eyrie. Lannister trebuie să 

vină cu mine, însă nu există nici un motiv pentru care tu 
şi ceilalţi să nu rămâneţi aici să vă odihniţi şi să prindeţi 
puteri. 

375 

- Vom fi onoraţi să-i avem ca oaspeţi, rosti Ser Donnel cu 
curtoazia gravă a tinereţii. 

În afară de Ser Rodrik, numai Bronn, Ser Willis şi 
Marillion, menestrelul, mai rămăseseră din grupul care o 
escortase de la han şi trecători. 

- Doamna mea, spuse Marillion înaintând. Vă implor să- 

mi permiteţi să vă însoțesc la Eyrie, să văd sfârşitul 
poveştii, pentru că am văzut începutul ei. 

Băiatul vorbise cu o voce vlăguită, însă ciudat de 
hotărâtă; în ochi îi sticlea o strălucire febrilă. Catelyn nu-i 
ceruse niciodată menestrelului să vină cu ei; făcuse singur 
alegerea asta, dar cum reuşise să supravieţuiască întregii 
călătorii, când atâţia oameni curajoşi zăceau morţi şi 
neîngropaţi în urma lor, nu ar fi putut ghici. Şi totuşi, iată-l, 
cu un smoc de barbă care-l făcea să arate aproape ca un 
bărbat. Poate că-i datora ceva pentru că venise atât de 
departe. 

- Foarte bine, îi spuse. 

- Vin şi eu, anunţă Bronn. 

Nici că se putea mai bine. Fără Bronn, nici n-ar fi ajuns în 
Vale, ştia asta, mercenarul era un luptător cumplit, aşa cum 


nu mai văzuse niciodată, iar sabia lui îi ajutase să 

răzbată în siguranţă. Cu toate astea, lui Catelyn nu-i 
plăcea omul. Avea curaj şi forţă, însă nu exista nici o urmă 
de bunătate în el şi doar puţin devotament. Îl văzuse 
călărind pe lângă Lannister mult prea des, vorbind cu glas 
scăzut şi râzând la nişte glume schimbate între ei. Ar fi 
preferat să-l despartă de pitic aici şi acum, însă dacă se 
învoise că 

Marillion putea continua spre Eyrie, nu vedea nici o cale 
elegantă de a-l lipsi pe Bronn de acelaşi drept. 

- Cum doreşti, spuse ea, deşi observase că, de fapt, nu-i 
ceruse permisiunea. 

Ser Willis Wode rămase cu Ser Rodrik, iar un septon cu 
vorba moale se agita pe lângă rănile lor. Caii lor rămaseră 

tot în spate, biete fiinţe vlăguite. Ser Donnel promise că 
va trimite păsări înainte, la Eyrie şi Porţile Lunii, cu vestea 
venirii lor. De la grajduri fură aduşi cai odihniţi, animale de 
munte, cu pasul sigur, şi pături păroase, iar în răstimp deo 
oră porniră din nou la drum. Catelyn călărea lângă unchiul 
ei, pe când îşi începură coborârea spre fundul văii. În urmă 

erau Bronn, Tyrion Lannister, Marillion şi şase dintre 376 

oamenii lui Brynden. 

Numai după ce ajunseră la un sfert de drum în jos, pe 
cărarea de munte, departe de urechile celorlalţi, Brynden 
Tully se întoarse spre ea şi spuse: 

- Aşadar, copilă. Povesteşte-mi de furtuna asta a ta. 

- Nu mai sunt copilă de ani buni, unchiule, spuse Catelyn, 
dar îi povesti tot. 

Îi luă mai mult decât i-ar fi venit să creadă, scrisoarea 
Lysei, căderea lui Bran, pumnalul asasinului, Degețel şi 
norocul ei de a se fi întâlnit cu Tyrion Lannister în hanul de la 
răscruce. 

Unchiul ei ascultă în tăcere, sprâncenele grele umbrindu-i 
ochii pe măsură ce se încrunta tot mai tare. Brynden Tully 
ştiuse întotdeauna cum să asculte... de toată lumea în afară 


de tatăl ei. Era fratele Lordului Hoster, mai tânăr cu cinci ani, 
însă ei doi erau la cuțite de când îşi amintea ea. 

În timpul uneia dintre certurile lor zgomotoase, când 
Catelyn avea opt ani, Lordul Hoster îi spusese lui Brynden 

„capra neagră din turma Tully”. 

Răzând, Brynden îi atrăsese atenţia că pe sigiliul casei lor 
se afla un păstrăv avântându-se în aer, aşa că el ar trebui să 
fie, mai degrabă, un peşte negru decât o capră 

neagră, iar de atunci încolo luase asta drept simbol 
personal. 

Războielile dintre ei nu se terminaseră decât în ziua în 
care ea şi Lysa se măritaseră. La ospăţul nunţii, Brynden îi 
spusese fratelui său că va pleca din Riverrun pentru a o servi 
pe Lysa şi pe soţul ei, Lordul de Eyrie. Lordul Hoster nu mai 
pronunţase numele fratelui său de atunci, din câte-i spunea 
Edmure în rarele lui scrisori. 

Oricum, în toţi acei ani ai copilăriei lui Catelyn, Brynden 
Peştele Negru fusese cel la care alergau copiii Lordului 
Hoster cu lacrimile şi poveştile lor, când tatăl lor era prea 
ocupat, iar mama prea bolnavă. Catelyn, Lysa, Edmure... 

da, chiar şi Petyr Baelish, străjerul tatălui lor... Îi asculta 
pe toţi cu răbdare, aşa cum asculta şi acum, râzând la 
triumfurile lor şi simpatizând cu ei în nenorocirile lor 
copilăreşti. 

Când termină de povestit, unchiul ei rămase tăcut multă 

vreme, calul său urcând pe cărarea pietroasă şi abruptă. 

- Trebuie să i se spună asta tatălui tău, zise el în cele din 
377 

urmă. Dacă Lannisterii se pun în mişcare, Winterfell se 
află 

la mare distanţă, iar Valea este baricadată în spatele 
acestor munţi, însă Riverrun este în calea lor. 

- Am aceleaşi temeri, admise Catelyn. Am să-l rog pe 
Maester Colemon să trimită o pasăre când ajungem la Eyrie. 

Mai avea şi alte mesaje de trimis: ordinele pe care i le 
dăduse Ned pentru stegarii săi, să pregătească apărarea în 


nord. 

- Care este atmosfera în Vale? întrebă ea. 

- Una de supărare, recunoscu Brynden Tully. Lordul Jon a 
fost iubit foarte mult, iar ofensa a fost resimţită puternic 
când regele l-a numit pe Jaime Lannister într-o funcţie pe 
care Arrynii au deținut-o timp de aproape trei sute de ani. 

Lysa ne-a poruncit tuturor să-i spunem fiului ei 
Adevăratul Păzitor al Estului, însă nimeni nu s-a lăsat prostit. 
Sora ta nu este singura care se întreabă cu privire la 
adevărata cauză a morţii Mâinii. Nimeni nu îndrăzneşte să 
spună că 

Jon a fost ucis, nu deschis, însă bănuielile aruncă o umbră 

lungă. Privi încrâncenat spre Catelyn. Şi mai e şi băiatul. 

- Băiatul? Dar ce-i cu el? 

Îşi feri capul când trecură pe sub o stâncă joasă, la o 
cotitură strânsă. Glasul unchiului sau vădea tulburare. 

- Lordul Robert, oftă el. Are şase ani, e bolnăvicios, şi gata 
să plângă dacă-i iei păpuşile. Moştenitorul de drept al lui Jon 
Arryn, prin voia tuturor zeilor, dar sunt destui care spun că 
este prea nevolnic pentru a ocupa tronul tatălui său. Nestor 
Royce a fost înalt administrator în aceşti ultimi paisprezece 
ani, în vreme ce Lordul Jon a servit la Debarcaderul Regelui 
şi mulţi şuşotesc că el ar fi trebuit să 

domnească până ce băiatul ajunge la vârsta potrivită. 
Alţii cred că Lysa ar trebui să se recăsătorească, cât de 
curând. 

Deodată, peţitorii se înghesuie precum ciorile pe un câmp 
de bătălie. Eyrie este plin de ei. 

- M-aş fi putut aştepta la asta, zise Catelyn. Nici nu-i de 
mirare; Lysa este încă tânără, iar Regatul Muntelui şi Văii ar 
fi un dar de nuntă foarte elegant. Îşi ia Lysa un alt soţ? 

- Ea zice că da, cu condiţia să găsească bărbatul potrivit, 
spuse Brynden Tully, însă deja l-a refuzat pe Lordul Nestor şi 
pe încă o duzină de bărbaţi potriviţi. Lysa jură că, de data 
asta, ea îl va alege pe cel care să-i fie soţ. 

378 


- Dintre toţi, tu eşti cel mai puţin îndreptăţit s-o 
învinovăţeşti pentru asta. 

Ser Brynden pufni. 

- Nici nu o fac, dar... mie mi se pare că Lysa doar se joacă 
de-a măritişul. Îi place această distracţie, însă cred că 

sora ta intenţionează să domnească singură, până ce 
băiatul ei va fi destul de mare ca să fie Lord de Eyrie, cu 
toate drepturile titlului. 

- O femeie poate domni cu tot atâta înţelepciune ca şi un 
bărbat, zise Catelyn. 

- Femeia potrivita poate, spuse unchiul ei cu o privire 
piezişă. Să nu greşeşti aici, Cat. Lysa nu este ca tine. Ezită 

un moment. Dacă e să spunem adevărul, mă tem câănuo 
consider pe sora ta la fel de eficientă precum ai vrea tu. 

Era nedumerită. 

- Ce vrei să spui? 

- Acea Lysa care a venit înapoi de la Debarcaderul 
Regelui nu este aceeaşi care a plecat în sud cu soţul ei, 
numit Mână. Acei doi ani au fost grei pentru ea. Trebuie să 

ştii asta. Lordul Arryn a fost un soţ foarte îndatoritor, însă 

mariajul lor a fost încheiat din motive politice, nu din 
iubire. 

- Cum a fost şi al meu. 

- Au început la fel, însă la tine urmarea a fost mai fericită 
decât în cazul surorii tale. Doi copii născuţi morţi, de două 
ori pe atâtea avorturi, moartea Lordului Arryn... 

Catelyn, zeii i-au dăruit Lysei un singur copil, iar el este 
singurul motiv pentru care mai trăieşte sora ta acum, bietul 
băiat. Nici nu-i de mirare că a fugit, decât să-l vadă predat 
Lannisterilor. Surorii tale îi este teamă, copilă, şi de 
Lannisteri se teme ea cel mai mult. A fugit în Vale, 
strecurându-se afară din Fortăreaţa Roşie ca un fur, noaptea, 
numai ca să-l smulgă pe fiul ei din gura leului... 

iar acum i-ai adus leul la uşă. 

- În lanţuri, spuse Catelyn. 

La dreapta ei se căsca o crevasă, adâncindu-se în beznă. 


Îşi struni armăsarul şi-şi continuă drumul prudentă, pas 
cu pas. 

- Da? Unchiul ei privi înapoi, spre locul unde Tyrion 
Lannister îşi continua coborârea lentă în spatele lor. Văd o 
secure la şaua lui, un pumnal la centură şi un mercenar care- 
| urmează precum o umbră credincioasă. Unde sunt 379 

lanţurile, scumpa mea? 

Catelyn se foi stânjenită în şa. 

- Piticul este aici nu fiindcă aşa vrea el. În lanţuri sau nu, 
este tot prizonierul meu. Lysa va voi să dea socoteală 

pentru crimele lui, aşa cum vreau şi eu. Chiar propriul ei 
soț, lordul, a fost ucis de Lannisteri, iar scrisoarea ei a fost 
cea care ne-a avertizat. 

Brynden Peşte Negru îi oferi un zâmbet obosit. 

- Nădâjduiesc că ai dreptate, copilă, oftă el într-o manieră 
care-i spunea că greşeşte. 

Soarele se dusese bine de tot spre apus când panta 
începu să se aşeze sub copitele cailor. Drumul se lăţise şi 
devenise tot mai drept şi, pentru prima dată, Catelyn 
observă florile sălbatice şi ierburile care creşteau în jur. 

Odată ce ajunseră pe fundul văii, deplasarea deveni mai 
grăbită şi câştigară timp, galopând printre păduri înverzite şi 
mici cătune adormite, printre livezi şi lanuri de grâu aurite, 
întinse de-a lungul a zeci de păraie luminate de soare. 
Unchiul ei trimise înaintea lor un stegar de luptă, cu o 
flamură dublă; sus, luna şi şoimul Casei Arryn, iar jos, 
propriul său peşte negru. Căruţele ţăranilor şi trăsurile 
negustorilor, călăreţii caselor mai mici, toţi se trăgeau la o 
parte, lăsându-i să treacă. 

Chiar şi aşa, întunericul se lăsase de-a binelea când 
ajunseră la castelul care se înălța la poalele muntelui Lancea 
Uriaşului. Pe meterezele lui licăreau torţe, iar cornul lunii 
dansa deasupra apelor întunecate ale şanţului de protecţie. 
Podul mobil era ridicat, iar grilajul de fier coborât, însă 
Catelyn zări lumini la postul de pază de la poartă şi la 
ferestrele turnurilor din spate. 


- Porţile Lunii, spuse unchiul ei pe când îşi struneau caii. 

Stegarul său de luptă se deplasă până la marginea 
şanţului cu apă pentru a-i chema pe oamenii din postul de 
pază. 

Cetatea Lordului Nestor. Ar trebui să ne aştepte. Uită-te în 
sus. 

Catelyn îşi ridică privirile sus, tot mai sus. Ceea ce vedea 
erau numai piatră şi copaci, masa dominantă a muntelui 
învăluită în întuneric, la fel de negru precum cerul lipsit de 
stele. Apoi, în depărtare, remarcă licărirea focurilor, mult 
deasupra lor, şi un turn de fortăreață construit pe versantul 
abrupt al muntelui, luminile sale sclipind ca nişte ochi 380 

portocalii care îi scrutau. Deasupra lui era altul, mult mai 
sus şi mai îndepărtat, iar şi mai sus se zărea un al treilea, 
trădat de nu mai mult de o licărire pe cer. Şi în cele din 
urmă, acolo unde se avântau doar şoimii, o străfulgerare 
albă în lumina lunii. O luă ameţeala pe când se uita spre 
turnurile albe, atât erau de sus. 

- Eyrie, îl auzi pe Marillion murmurând copleşit. Vocea 
ascuţită a lui Tyrion Lannister interveni: 

- Arrynii nu par să se dea în vânt după oaspeţi. Dacă 

aveţi de gând să ne faceţi să urcăm pe muntele ăla pe 
întuneric, mai bine ucideţi-mă aici. 

- Vom petrece noaptea aici şi vom urca mâine, îi spuse 
Brynden. 

- De-abia aştept, răspunse piticul. Cum ajungem acolo, 
sus? Nu mă pricep deloc la călărit capre. 

- Catări, zise Brynden zâmbind. 

- Există trepte săpate în munte, adăugă Catelyn. Ned îi 
spusese despre ele, atunci când vorbiseră despre copilăria 
lui, petrecută aici cu Robert Baratheon şi Jon Arryn. 

Unchiul ei dădu din cap. 

- E prea întuneric acum ca să le vedeţi, însă treptele sunt 
acolo. Prea abrupte şi înguste pentru cai, dar catării se 
descurcă aproape până sus. Cărarea este păzită de trei 


castele, Piatră, Zăpadă şi Cer. Catării ne vor duce până la 
ultimul. 

Tyrion Lannister se uită neîncrezător în sus. 

- Şi dincolo de el? Brynden zâmbi. 

- Dincolo cărarea este prea abruptă chiar şi pentru catări. 
Vom urca pe jos restul drumului. Afară doar dacă nu vrei să 
călătoreşti într-un coş. Eyrie se află chiar pe muntele de 
deasupra Cerului, iar în pivnițele sale sunt şase vinciuri 
mari, cu lanţuri lungi de fier, care aduc proviziile de jos. 
Dacă doreşti, Lord Lannister, pot aranja să urci laolaltă 

cu pâinea, berea şi merele. Piticul slobozi un hohot de 
râs. 

MI - Aş face-o dacă aş fi un dovleac, spuse el. Din păcate, 
tatăl meu, lordul, ar fi profund îndurerat dacă fiul său, un 
Lannister, şi-ar vedea de drum ca o încărcătură de gulii. 

Dacă urcați pe jos, mă tem că va trebui să fac şi eu la fel. 

Noi, Lannisterii, avem o oarecare mândrie. 

- Mândrie? se răsti Catelyn. Tonul lui batjocoritor şi 
frivolitatea lui o înfuriau. Unii i-ar putea spune aroganță. 

381 

Aroganţă şi avariţie şi sete de putere. 

- Fără îndoială, fratele meu este arogant, răspunse Tyrion 
Lannister. Tatăl meu este sufletul avariţiei, iar draga mea 
soră, Cersei, tânjeşte după putere în fiecare clipă, însă 

eu sunt nevinovat ca un mieluşel. Vreţi să behăi? 

Podul mobil cobori scârţâind înainte ca ea să fi putut să-i 
răspundă şi auziră zgomotul lanțurilor date cu unsoare când 
grilajul fu ridicat. Bărbaţi înarmaţi aduseră lemne aprinse 
pentru a le lumina calea, iar unchiul ei îi conduse peste şanţ. 
Lordul Nestor Royce, înalt Administrator al Văii şi Paznic al 
Porţilor Lunii, îi aştepta în curte pentru a-i saluta, înconjurat 
de cavalerii săi. 

- Lady Stark, zise el cu o plecăciune. 

Era un bărbat masiv, cu pieptul lat, iar plecăciunea sa era 
neîndemânatică. Catelyn descăleca, oprindu-se înaintea lui. 


- Lord Nestor, spuse ea. Îl cunoştea numai din auzite; 
verişorul lui Yohn Bronze, dintr-o ramură mai neimportantă 

a Casei Royce, era un lord formidabil în sine. Am avut o 
călătorie îndelungată şi obositoare. Aş îndrăzni să vă rog să 

ne primiţi sub ospitalierul dumneavoastră acoperiş în 
noaptea asta. 

- Acoperişul meu este al dumneavoastră, doamnă, 
răspunse Lordul Nestor morocănos, însă sora 
dumneavoastră, Lady Lysa, a trimis vorbă de la Eyrie. 

Doreşte să vă vadă imediat. Ceilalţi din grupul 
dumneavoastră vor fi găzduiţi aici şi trimişi sus în zori. 

Unchiul ei îşi struni calul. 

- Ce-i cu nebunia asta? zise el brutal. Brynden Tully nu 
fusese niciodată omul care să-şi şlefuiască duritatea 
cuvintelor. O ascensiune noaptea, fără lună plină? Chiar şi 
Lysa ar trebui să ştie că asta-i o invitaţie la ruperea gâtului. 

- Catârii cunosc drumul, Ser Brynden. O fată zveltă şi 
musculoasă, de şaptesprezece sau optsprezece ani, se opri 
lângă Lordul Nestor. Părul ei închis la culoare era tuns scurt 
şi-i stătea drept pe cap, purta cizme de călărie şi o cămaşă 

scurtă, de zale argintii. Făcu o plecăciune spre Catelyn, 
cu mai multă graţie decât lordul ei. Vă promit, doamna mea, 
că nu vi se va întâmpla nimic. Aş fi onorată să vă duc până 

sus. Am urcat pe întuneric de sute de ori. Mychel spune 
că 

tatăl meu trebuie să fi fost o capră. 

382 

Vorbise cu atâta siguranţă de sine, încât Catelyn trebui să 
zâmbească. 

- Cum te numeşti, copilă? 

- Mya Stone, dacă nu vă este cu supărare, doamna mea, 
spuse fata. 

Îi era; Catelyn făcu un efort să-şi păstreze zâmbetul pe 
faţă. Stone era nume de bastard în Vale, tot aşa cum era 
Snow în nord şi Flower în Highgarden; în fiecare dintre cele 
Şapte Regate, datinile precizau câte un nume pentru copiii 


născuţi fără un nume al lor. Catelyn nu avea nimic împotriva 
fetei, însă nu se putu împiedica să nu se gândească la 
bastardul lui Ned, aflat pe Zid, iar acest gând o făcea mai 
nervoasă şi o umplea de vinovăţie, deodată. Se chinui să-şi 
găsească vorbele pentru un răspuns. Lordul Nestor sparse 
liniştea. 

- Mya este o fată deşteaptă, iar dacă promite că vă duce 
în siguranţă la Lady Lysa, eu o cred. Până acum nu m-a 
dezamăgit niciodată. 

- Atunci mă încredinţez ţie, Mya Stone, spuse Catelyn. 

Lord Nestor, vă însărcinez să-l ţineţi sub pază severă pe 
prizonierul meu. 

- lar eu vă însărcinez să aduceţi prizonierului o cupă cu 
vin şi un clapon fript înainte să moară de foame, zise 
Lannister. O fată ar fi şi ea binevenită, dar presupun că 

deja vă cer prea mult. 

Mercenarul Bronn hohoti zgomotos. Lordul Nestor ignoră 

obrăznicia. 

- După cum spuneţi, doamna mea, aşa va fi. Abia apoi 
privi spre pitic. Duceţi-l pe Lordul Lannister într-o celulă din 
turn şi aduceţi-i carne şi mied. 

Catelyn îşi luă rămas-bun de la unchiul ei şi de la ceilalţi 
pe când Tyrion Lannister era condus de acolo, apoi se luă 

după fata bastardă, spre castel. În curtea superioară 

aşteptau doi catări, înşeuaţi şi pregătiţi. Mya o ajută să 

încalece unul, în timp ce un străjer cu o mantie azurie 
deschise poarta îngustă din spate. Dincolo se întindea o 
pădure deasă de pini şi molizi, iar muntele părea un perete 
negru, însă treptele erau acolo, săpate adânc în stâncă, 
urcând spre cer. 

- Unii oameni cred că le este mai uşor dacă închid ochii, 
spuse Mya conducând catârii pe poartă, spre pădurea 383 

întunecată. Gând se sperie sau ameţesc, uneori se ţin 
prea tare de catâr. Şi nu le place asta. 

- M-am născut o Tully şi m-am măritat cu un Stark, rosti 
Catelyn. Nu mă sperii uşor. Ai intenţia să aprinzi vreo torţă? 


Treptele erau negre ca iadul. Fata se strâmbă. 

- Torţele v-ar orbi. Într-o noapte senină ca asta, luna şi 
stelele sunt suficiente. Mychel spune că am ochi de bufniţă. 

Încalecă şi-şi îmboldi catârul spre prima treaptă. 

Animalul lui Catelyn îl urmă singur. 

- L-ai mai pomenit pe Mychel şi înainte, zise Catelyn. 

Catării înaintau în ritmul lor, încet, dar sigur. Era foarte 
mulţumită de asta. 

- Mychel este dragostea mea, explică Myra. Mychel 
Redfort. Este scutierul lui Ser Lyn Corbray. Ne vom căsători 
imediat ce va deveni cavaler, anul viitor, sau anul celălalt. 

Semăna cu Sansa, atât de fericită şi de inocentă în visele 
ei. Catelyn zâmbi, însă zâmbetul îi era atins de tristeţe. 

Redfort era un nume vechi în Vale, ştia asta, cu sângele 
Primilor Oameni în vene. S-ar fi putut să fie dragostea ei, 
însă nici un Redfort nu s-ar căsători vreodată cu o bastardă. 
Familia lui va aranja o partidă mult mai potrivită 

pentru el, cu o Corbray, o Waynwood sau o Royce, sau 
chiar cu fiica vreunei Case mari de dincolo de Vale. Dacă 

Mychel Redfort se culca cu fata asta, viitorul nu-i era roz. 

Urcuşul era mult mai uşor decât ar fi îndrăznit Catelyn să 

spere. Copacii se înghesuiau îndeaproape, lăsând doar o 
cărare acoperită de o boltă verde şi foşnitoare, care 
ascundea chiar şi luna, aşa că părea că urcau printr-un tunel 
negru. Însă catârii erau siguri pe ei şi neobosiţi, iar Mya 
Stone părea, într-adevăr, binecuvântată cu ochi pentru 
noapte. Continuară să meargă în sus, găsindu-şi calea 
înainte şi înapoi pe versantul muntelui, după cum se 
răsuceau şi se întorceau treptele. Un strat gros de ace 
căzute acoperea cărarea, aşa ca potcoavele catâărilor 
atingeau stânca scoțând doar un sunet slab. Liniştea o 
calmă şi legănatul uşor al deplasării o făcea să se balanseze 
în şa. Nu peste mult timp, se forţa să nu adoarmă. 

Poate că şi aţipise pentru o clipă, fiindcă dintr-odată, o 
poartă uriaşă de fier se deschise în faţa lor. 

- Piatră, anunţă Mya cu veselie, descălecând. 


384 

Ţepuşe de fier fuseseră ridicate pe culmea zidurilor uriaşe 
de piatră, iar două turnuri rotunde şi pântecoase dominau 
fortăreaţa. Poarta se deschise la strigătul Myei. 

înăuntru, cavalerul impunător care comanda castelul o 
salută pe Mya, spunându-i pe nume, şi le oferi frigărui cu 
carne friptă şi ceapă, încă acoperite de sosul fierbinte. 

Catelyn nu-şi dăduse seama cât era de flămândă. Mancă 
în curte, pe când oamenii de la grajduri le mutară şeile pe 
catăâri odihniţi. Zeama fierbinte îi aluneca pe bărbie şi picura 
pe mantia ei, însă era mult prea hămesită ca să-i mai pese. 

Apoi se aburcă pe un alt catâr şi ieşiră din nou sub lumina 
stelelor. Cea de-a doua parte a urcuşului i se părea mai 
înşelătoare. Cărarea era mai abruptă şi treptele mai uzate, 
iar din loc în loc, erau acoperite cu pietriş şi bucăţi de 
stâncă. Mya trebui să descalece de vreo şase ori pentru a 
înlătura bucăţile de piatră din calea lor. 

- Nu v-aţi dori ca animalul dumneavoastră să-şi rupă un 
picior aici, spuse ea. Catelyn era de acord. Acum simţea mai 
puternic altitudinea. Copacii erau mai rari aici, iar vântul 
bătea mai tare, rafalele scurte îi învolburau veşmintele şi-i 
aduceau părul în ochi. Din când în când, treptele se 
întorceau brusc şi putea vedea Piatra sub ele şi Porţile Lunii 
mai jos, torţele sale licărind ca nişte lumânări. 

Zăpadă era mai mic decât Piatră, cu un singur turn 
fortificat, o fortăreață din lemn şi un grajd ascunse în spatele 
unui zid jos, din pietre netencuite. Totuşi, era aşezat în aşa 
fel lângă Lancea Uriaşului încât să controleze întreaga 
înşiruire de trepte de-deasupra castelului anterior. 

Un duşman care ar fi intenţionat să cucerească Eyrie ar fi 
trebuit să-şi croiască drum de la Piatră pas cu pas, în vreme 
ce asupra lui ploua cu bolovani şi săgeți, aruncate de pe 
Zăpadă. Comandantul, un tânăr cavaler nervos, cu o faţa 
ciupită de vărsat, le oferi pâine şi brânză şi posibilitatea de a 
se încălzi la focul său, însă Mya refuză. 


- Ar trebui să nu ne oprim din mers, doamna mea, zise ea. 
Dacă nu va supără. 

Catelyn dădu din cap. Primiră din nou catări odihniţi. Alei 
era alb. Mya zâmbi când dădu cu ochii de el. 

- Albul este unul bun, doamna mea. Sigur la mers chiar şi 
pe gheaţă, dar trebuie să fiţi atentă. Vă loveşte dacă nu-i 
385 

place de dumneavoastră. 

Catârului alb păru să-i placă de Catelyn; slavă zeilor, n-o 
lovi. Nu era nici gheaţă şi fu recunoscătoare şi pentru asta. 

- Mama mea spune că acum o sută de ani, de aici a 
început zăpada, îi povesti Mya. Aici, sus, a fost dintotdeauna 
alb, iar gheaţa nu se topea niciodată. Dădu din umeri. Nu-mi 
amintesc nici măcar să fi văzut zăpadă 

mai jos de munte, dar poate că aşa a fost în vremurile 
străvechi. 

Atât de tânără, îşi spuse Catelyn, încercând să-şi 
amintească dacă şi ea fusese vreodată aşa. Fata trăise 
jumătate din viaţa ei numai vara şi asta era tot ce ştia. 

Soseşte iarna, copilă, ar fi vrut să-i spună. Cuvintele erau 
pe buzele ei; aproape că le rosti. Poate că devenise şi eao 
Stark, în cele din urmă. 

Deasupra Zăpezii, vântul era ca o fiinţă vie, urlând în 
apropierea lor ca un lup în pustie, apoi dispărea cu totul, ca 
şi cum le-ar fi momit spre autoliniştire. Stelele păreau mai 
strălucitoare aici, atât de aproape, încât Catelyn crezu că 

le-ar fi putut atinge, iar cornul lunii era uriaş şi limpede 
pe cerul negru. Tot urcând, descoperi că era mai bine să 

privească în sus decât în jos. Treptele erau crăpate şi 
sparte, după secole de îngheţ şi dezgheţ şi după şirul 
nenumăraţilor catâri, dar chiar şi în beznă, înălţimea o făcea 
să-şi simtă inima cât un purice. Când ajunseră pe o şa înaltă, 
între două stânci ascuţite, Mya descăleca. 

- E mai bine să conducem noi catării, spuse ea. Vântul 
poate fi puţin cam înfricoşător aici, doamna mea. 


Catelyn urcă ţeapănă, printre umbre, şi privi spre calea 
din faţa lor; douăzeci de paşi lungime şi aproape trei în 
lăţime, însă cu hăuri pe ambele părţi. Putea auzi vântul 
ţipând. Mya păşi uşor înainte, catârul ei luându-se după ea, 
calm, de parcă ar fi traversat o curte. Era rândul ei. Dar nici 
nu făcuse încă primul pas, când frica o strânse de gât. 

Putea simţi golul, oceanele de aer negru care miorlăiau în 
jurul ei. Se opri, tremurând, temându-se să mai mişte. 

Vântul urlă la ea şi-i răscoli mantia, încercând s-o azvârle 
peste margine. Catelyn îşi mută piciorul în spate, cu paşii cei 
mai timizi, însă catârul era în urma ei şi nu se mai putea 
retrage. Voi muri aici, se gândi ea. Putea simţi transpiraţia 
rece picurându-i în jos, pe gât. 

386 

- Lady Stark, strigă Mya dincolo de gol. Fata părea că se 
află la mii de kilometri depărtare. Vă simţiţi bine? 

Catelyn Tully Stark îşi înghiţi ce-i mai rămăsese din 
mândrie. 

- Nu... nu pot să fac asta, copilă, strigă ea. 

- Ba, puteţi. Ştiu că puteţi. Uitaţi-vă cât e de lată calea. 

- Nu vreau să privesc. 

Lumea părea că se învârte în jurul ei, munte, cer şi catări, 
rotindu-se precum titirezul unui copil. Catelyn închise ochii 
pentru a-şi potoli respiraţia întretăiată. 

- Mă întorc după dumneavoastră, spuse Mya. Nu mişcaţi, 
doamna mea. 

Să se mişte era ultimul lucru pe care intenţiona să-l facă. 

Ascultă urletele vântului şi zgomotul înfundat al pieii pe 
piatră. Apoi, Mya fu lângă ea, apucând-o încet de braţ. 

- Ţineţi ochii închişi, dacă vreţi. Acum lăsaţi funia. 

Albiciosul se va îngriji singur de el. Foarte bine, doamna 
mea. Vă conduc eu, este uşor, veţi vedea. Faceţi un pas 
acum, Asta-i, mişcaţi-vă piciorul, împingeţi-l doar în faţă. 

Vedeţi? Acum celălalt. Uşor. Aţi putea trece alergând, încă 

unul, continuaţi. Da. 


Şi aşa, picior după picior, pas cu pas, fata o conduse 
dincolo, oarbă şi înfricoşată, în vreme ce catărul alb le urma 
placid în spate. 

Castelul numit Cer nu era mai mult decât un zid înalt, 
zimţat, din piatră netencuită, ridicat pe o latură a muntelui, 
însă chiar şi turnurile fără acoperiş din Valyria nu i s-ar fi 
părut mai frumoase lui Catelyn Stark. În sfârşit, de aici 
începea cupola de zăpadă; pietrele tocite de vreme ale 
Cerului erau acoperite cu promoroacă, iar sulițe lungi de 
gheaţă atârnau de înălțimile de deasupra. 

Se crăpa de ziuă înspre răsărit când Mya strigă după 

gărzi şi porţile se deschiseră înaintea lor. După ziduri nu 
erau decât o serie de rampe şi un mare morman de stânci şi 
pietroaie de toate mărimile. Nu era de mirare că era lucrul 
cel mai uşor de pe lume să porneşti o avalanşă de aici. O 
gură se căsca în stânca din faţa lor. 

- Grajdurile şi cazărmile sunt aici, zise Mya. Ultimele sunt 
în interiorul muntelui. S-ar putea să fie puţin cam întuneric, 
dar cel puţin sunteţi ferită de vânt. Catării pot veni numai 
până aici. Dincolo de acest loc este un fel de 387 

horn, mai degrabă o pantă de piatră decât trepte, dar nu-i 
prea rău. Încă o oră şi vom fi sus. 

Catelyn privi în sus. Direct deasupra, albe în lumina 
Zorilor, vedea fundaţiile de la Eyrie. Nu puteau fi mai mult 
de şase sute de paşi până acolo. Privit de jos, părea ca un 
mic un fagure alb. Îşi aminti ce spunea unchiul ei despre 
coşuri şi vinciuri. 

- Poate că Lannisterii au mândria lor, îi spuse ea Myei, dar 
noi, Tully, suntem născuţi cu mai mult bun-simţ. Am călărit 
toată ziua şi o mare parte a nopţii. Spune-le să 

coboare un coş. Voi urca cu guliile. 

Soarele era deja sus, deasupra munţilor, când Catelyn 
Stark ajunse, în sfârşit, la Eyrie. Un bărbat vânjos, cu părul 
cărunt, mantie azurie şi o platoşă cu luna şi şoimul o ajută 

să iasă din coş; Ser Vardis Egen, căpitanul gărzii Casei lui 
Jon Arryn. Lângă el stătea Maester Colemon, slab şi agitat, 


cu prea puţin păr şi un gât prea lung. 

- Lady Stark, începu Ser Vardis, plăcerea este pe atât de 
mare, pe cât este de neaşteptată. 

Maester Colemon scutură din cap în semn că era de 
acord. 

- Aşa este, doamna mea, într-adevăr. l-am trimis vorbă 

surorii dumneavoastră. A lăsat poruncă să fie trezită 

imediat ce sosiți. 

- Nădăjduiesc că a avut parte de un somn bun noaptea 
asta, spuse Catelyn, strecurând o anumită nuanţă în tonul 
ei, care păru însă să treacă neobservată. 

Bărbaţii o însoţiră din camera vinciurilor spre o scară în 
spirală. Eyrie era un castel mic, după standardele marilor 
Case; şapte turnuri albe şi subţiri, grupate la fel de strâns ca 
săgețile în tolbă. Nu avea nevoie de grajduri, nici de ateliere 
de fierărie sau de coteţe, însă Ned spunea că 

grânarul era la fel de mare ca acela de la Winterfell, iar 
turnurile sale puteau adăposti cinci sute de oameni. 

Totuşi, lui Catelyn i se părea ciudat de pustiu când îl 
traversă, sălile din piatră albă răsunând de ecouri, pustii. 

Lysa o aştepta singură în sera ei, încă înveşmântată de 
noapte. Părul ei lung, roşcat, cădea liber pe umerii albi şi pe 
spate. O slujnică stătea în urma ei, pieptănându-i încâlcelile 
de peste noapte, însă când intră Catelyn, sora ei se ridică în 
picioare, zâmbind. 

388 

- Cat, zise ea. Oh, Cat, ce bine-mi pare că te văd! Draga 
mea soră! Traversă încăperea în fugă şi o îmbrăţişa. Ce mult 
a trecut, murmură Lysa lipită de ea. Oh, foarte, foarte mult. 

De fapt, trecuseră cinci ani; cinci ani cruzi pentru Lysa. 

Îşi puseseră amprenta. Sora ei era cu doi ani mai tânără, 
însă arăta mai bătrână acum. Mai scundă decât Catelyn, se 
îngrăşase la trup şi faţa ei era palidă şi umflată. Avea ochii 
albaştri ai unei Tully, însă ai ei erau spălăciţi şi apoşi, 
niciodată liniştiţi. Gura mică trăda irascibilitate. Cum o ţinea 
în braţe, Catelyn îşi aminti de fata zveltă, cu sâni ridicaţi, 


care aşteptase lângă ea în ziua aceea în septul de la 
Riverrun. Cât de drăgălaşă şi plină de speranţe fusese! 

Tot ce mai rămăsese din frumuseţea ei era cascada 
măreaţă de păr roşcat, des, care-i cădea până la şold. 

- Arăâţi bine, minţi Catelyn, dar cam... obosită. Sora ei se 
desprinse din îmbrăţişare. 

- Obosită. Da. Oh, da. Apoi păru să-i bage de seamă* şi 
pe ceilalţi; slujnica ei, Maester Colemon, Ser Vardis. Lăsaţi- 
ne singure, le spuse ea. Doresc să vorbesc cu sora mea între 
patru ochi. O luă pe Catelyn de mână pe când ei se 
retrăgeau... 

„„dându-r drumul în clipa în care se închise uşa. Catelyn 
remarcă imediat schimbarea pe faţa ei. Era ca şi cum soarele 
s-ar fi retras, brusc, în spatele unui nor. 

- Ţi-ai pierdut mințile? se răsti Lysa la ea. Să-l aduci aici, 
fără să ceri permisiunea nimănui, fără măcar să fi prevenit 
pe cineva şi să ne amesteci în certurile tale cu Lannisterii... 

- Certurile mele? Lui Catelyn abia dacă-i venea să 

creadă ce-i auzeau urechile. În vatră ardea un foc 
zdravăn, însă în glasul Lysei nu se simţea nici o urmă de 
căldură. În primul rând, au fost certurile tale, surioară. Tu ai 
fost cea care mi-a trimis scrisoarea aceea blestemată, tu ai 
scris că 

Lannisterii ţi-au ucis soţul. 

- Ca să te previn să te ţii departe de ei! N-am vrut 
niciodată să mă /upt cu ei! Zeilor, Cat, ştii ce ai făcut? 

- Mamă? se auzi un glăscior. 

Lysa se răsuci, roba grea învârtindu-se în jurul ei. Robert 
Arryn, Lord de Eyrie, stătea în pragul uşii, strângând în mâini 
o păpuşă din cârpe zdrenţuite şi privindu-le cu ochii mari. 
Era un copil dureros de slab, mic pentru vârsta lui şi 389 

bolnav mai tot timpul, iar din când în când, îl cuprindeau 
tremurăturile. Boala scuturăturilor, o numea Maester. 

- Am auzit glasuri. 

Nici nu era de mirare, se gândi Catelyn; Lysa aproape că 

ţipase la ea. Totuşi, sora ei păru că suferă. 


- Asta-i mătuşa ta, Catelyn, puiule. Sora mea, Lady Stark. 
Ţi-o aminteşti? 

Băiatul privi spre ea fără nici o expresie. 

- Cred că da, zise el clipind, deşi nu avea mai mult de un 
an când îl văzuse Catelyn ultima dată. 

Lysa se aşeză lângă foc şi spuse: 

- Vino la mama, dulcele meu. Îi netezi hainele de noapte 
şi-i ciufuli părul fin, castaniu. Nu-i frumos? Şi puternic, pe 
deasupra, să nu crezi ce se vorbeşte. Jon ştia. Sământa este 
puternică, mi-a spus. Ultimele lui cuvinte. Tot repeta numele 
lui Robert şi m-a apucat de braţ atât de tare, că mi-a lăsat 
urme. Spune-le, sămânța este puternică. Sămânţa lui. Voia 
ca toată lumea să ştie ce băiat puternic va fi copilul meu. 

- Lysa, zise Catelyn, dacă ai dreptate cu Lannisterii, avem 
cu atât mai multe motive să acţionăm repede. Noi... 

- Nu în faţa copilului, făcu Lysa. Are o fire delicată, nu-i 
aşa, dragul meu? 

- Acest băiat este Lord de Eyrie şi Apărător al Văii, îi 
reaminti Catelyn, iar acum nu avem timp pentru delicateţuri. 
Ned crede că s-ar putea să fie război. 

- Taci! o repezi Lysa. Îmi sperii băiatul. Micuţul Robert 
aruncă o căutătură rapidă peste umăr, la Catelyn, începând 
să tremure. Păpuşa-i căzu degrabă, iar el îşi lipi faţa de 
mama sa. Nu te teme, scumpul meu copil, şopti Lysa. 

Mama e aici, nimeni nu-ţi face nimic. Îşi deschise roba şi 
scoase afară un sân alb, greu, cu sfârcul roşu. Băiatul îl 
apucă nerăbdător, îşi îngropa faţa în pieptul ei şi începu să 

sugă. Lysa îi mângâia părul. 

Catelyn rămăsese fără grai. Fiul lui Jon Arryn, se gândi ea 
nevenindu-i să creadă. Îşi aminti de propriul ei copil, Rickon, 
cel de trei ani, pe jumătate din vârsta acestui băiat şi de 
cinci ori mai zdravân. Nici nu era de mirare că lorzii din Vale 
erau atât de retraşi. Pentru prima dată ea înţelese de ce 
regele încercase să ia copilul de la mama lui, pentru a fi 
crescut de Lannisteri... 

390 


- Suntem în siguranţă aici, spunea Lysa - pentru ea sau 
pentru băiat, Catelyn nu mai era sigură. 

- Nu fii proastă, replică, iar furia creştea în ea. Nimeni nu-i 
în siguranţă. Dacă-ţi închipui că ascunzânduc-te aici îi faci pe 
Lannisteri să uite de tine, greşeşti îngrozitor. 

Lysa acoperi cu palmele urechile băiatului. 

- Chiar dacă ar putea aduce o armată întreagă printre 
munţi şi ar trece de Poarta însângerată, Eyrie este 
inexpugnabil. Ai văzut şi singură. Nici un duşman nu ne 
poate ajunge aici. 

Catelyn ar fi vrut s-o plesnească. Unchiul Brynden 
încercase s-o prevină, îşi dădu ea seama. 

- Nici un castel nu este inexpugnabil. 

- Acesta este, insistă Lysa. Toată lumea spune asta. 

Singurul lucru este că nu ştiu ce am să mă fac cu acest 
Pezevenghi pe care mi l-ai adus. 

- Este un om rău? întrebă Lordul de Eyrie, cu sânul 
mamei sale scăpându-i din gură, cu sfârcul umezit şi roşu. 

- E un om foarte rău, îi spuse Lysa acoperindu-se, însă 

mama nu-l va lăsa să-i facă nimic copilaşului ei. 

- Fă-l să zboare, zise Robert nerăbdător. Lysa mângâie 
părul fiului ei. 

- Poate că am să-l fac, murmură ea. Poate că asta este 
exact ce am să fac. 

391 

EDDARD 

ÎI găsi pe Degețel în sala mare a bordelului, sporovăind 
prieteneşte cu o femeie înaltă, elegantă, care purta o robă 

cu pene pe pielea ei neagră precum cerneala. Lângă foc, 
Heward şi o fetişcană durdulie jucau gajuri. Din câte se 
părea, îşi pierduse deja cingătoarea, mantia, cămaşa de 
zale, iar fata fusese obligată să-şi desfacă până la şold 
nasturii de la bluză. Jory Cassel stătea lângă fereastra bătută 
de ploaie, cu un zâmbet viclean pe faţă, privind mutarea lui 
Heward şi bucurându-se de privelişte. 

Ned se opri la piciorul scării şi-şi scoase mănuşile. 


- Este vremea să plecăm. Treburile mele aici s-au 
terminat. 

Heward se ridică în picioare, aducându-şi grăbit lucrurile. 

- După cum doriţi, lordul meu, zise Jory. Îl ajut pe Wyl să 

aducă bidiviii. O luă spre uşă. 

Degețel îşi făcu vreme să-şi ia rămas-bun. Sărut mâna 
femeii negre şi-i şopti o glumă care o făcu să izbucnească 

în hohote de râs, apoi o luă agale spre Ned. 

- Treburile tale, zise el nepăsător, sau ale lui Robert? Se 
zice că Mâna visează ce visează şi regele, vorbeşte cu glasul 
lui şi domneşte cu spada regelui. Să mai însemne şi că te 
mârleşti cu... 

- Lord Baelish, îl întrerupse Ned, faci prea multe 
presupuneri. Nu sunt nerecunoscător pentru ajutorul tău. 

Fără tine, s-ar fi putut să ne trebuiască ani de zile să 
găsim bordelul. Dar asta nu înseamnă că intenţionez să-ţi 
suport mojiciile. Şi nu mai sunt Mâna Regelui. 

- Lupul străvechi trebuie să fie o fiară vicleană, făcu 
Degețel cu o strâmbătură scurtă. 

Ploaia caldă răpăia peste ei din cerul negru, lipsit de 
stele, în timp ce mergeau spre grajduri. Ned îşi trase gluga 
mantiei. Jory îi aduse calul. Tânărul Wyl veni din spatele lui, 
conducând iapa Degeţelului cu o mână, în vreme ce cu 
cealaltă îşi încingea cureaua şi-şi strângea nădragii. O 

prostituată în picioarele goale se aplecă peste uşa 
grajdului, chicotind spre el. 

- Ne întoarcem înapoi la castel, lordul meu? întrebă Jory. 

Ned dădu din cap şi se săltă în şa. Degețel încalecă 

lângă el. Jory şi ceilalţi îi urmară. 

392 

- Chataya conduce un stabiliment de clasă, zise Degețel 
în timp ce galopau. Mă tot gândesc să-l cumpăr. Bordelurile 
sunt o investiţie mult mai solidă decât corăbiile, din câte am 
descoperit. Târfele se scufundă arareori, iar când sunt 
abordate de pirați, ăştia plătesc la fel de bine ca toată 

lumea. Lordul Petyr chicoti la propria sa glumă. 


Ned îl lăsă să trăncănească în continuare. După un timp, 
tăcu şi călăriră în linişte. Străzile Debarcaderului Regelui 
erau întunecate şi pustii. Ploaia îi gonise pe toţi. Cădea 
peste capul lui Ned caldă ca sângele şi neobosită ca vechile 
remuşcări. Pe faţa sa alunecau şiroaie de apă. 

- Robert nu va rămâne niciodată într-un singur pat, îi 
spusese Lyanna la Winterfell, într-o noapte, cu mult timp în 
urmă, când tatăl lor îi promisese mâna ei tânărului Lord de la 
Capătul Furtunii. Am auzit că ar avea un copil cu o fată 

din Vale. 

Ned ţinuse fetiţa în propriile sale mâini; nici nu ar fi putut 
s-o ignore şi nici nu ar fi putut s-o mintă pe sora sa, însă o 
asigurase că tot ce făcuse Robert înainte de logodnă nu 
avea importanţă, că era un bărbat bun şi că o iubea cu 
adevărat, din toată inima. Lyanna îi zâmbise doar. 

- Dragostea este dulce, scumpul meu Ned, însă nu poate 
schimba firea bărbatului. 

Fata era atât de tânără, încât Ned nici nu îndrăznise să 

întrebe de vârsta ei. Fără îndoială, fusese fecioară; 
bordelurile bune reuşeau întotdeauna să găsească o 
fecioară, dacă punga era suficient de pântecoasă. Avea un 
păr de un roşu-deschis şi o puzderie de pistrui adunaţi pe 
şaua nasului, iar când îşi scosese un sân, să-i dea copilei ei 
să sugă, văzuse că şi pieptul îi era acoperit de pistrui. 

- l-am dat numele Barra, spusese ea pe când copilul 
sugea. Îi seamănă atât de mult, nu-i aşa lordul meu? Are 
nasul lui şi părul... 

- Seamănă. 

Eddard Stark atinsese părul fin şi închis al copilei. îi 
curgea printre degete ca o mătase neagră. Şi primul născut 
al lui Robert avea acelaşi păr fin, i se păru lui că-şi 
aminteşte. 

- Spuneţi-i, când îl vedeţi, lordul meu, ce... ce vreţi. 

Spune-i cât e de frumoasă. 

- Am să-i spun, îi promisese Ned. 

393 


Acesta era blestemul său. Robert jura dragoste veşnică, 
după care uita totul până la lăsarea nopţii, însă Ned Stark îşi 
ţinea cuvântul. Se gândi la promisiunile făcute Lyannei pe 
când era pe moarte, şi la preţul pe care-l plătea să le 
respecte. 

- Şi mai spuneţi-i că nu am mai fost cu nimeni altcineva. 

Jur, lordul meu, pe toţi zeii cei vechi şi cei noi. Chataya a 
spus că aş putea fi liberă jumătate de an să mă îngrijesc de 
copil şi să sper că el se va întoarce. Deci o să-i spuneţi că 

aştept, nu-i aşa? Nu vreau bijuterii sau găteli, îl vreau 
doar pe el. A fost întotdeauna atât de bun cu mine. 

Bun cu tine, se gândi Ned mohorât. 

- Am să-i spun, copilă, şi-ţi promit că Barra nu va rămâne 
fără zestre. 

Atunci îi zâmbise, un zâmbet atât de timid şi de dulce, 
încât îi copleşise inima. Călărind prin noaptea ploioasă, Ned 
văzu chipul lui Jon Snow înaintea sa, ca o versiune a sa, mai 
tânără. Dacă zeii erau atât de răi cu bastarzii, se gândi el 
întristat, de ce-i umpleau pe bărbaţi de asemenea pofte? 

- Lord Baelish, ce ştii despre bastarzii lui Robert? 

- Păi, în primul rând, are mai mulţi decăt tine. 

- Cât de mulţi? 

Degețel înălţă din umeri. Firişoare de umezeală se 
scurgeau pe spatele mantiei sale. 

- Ce mai contează? Dacă te culci cu multe femei, unele îţi 
vor lăsa daruri, iar Maiestatea Sa nu a fost niciodată 

timid. Ştiu că l-a recunoscut pe băiatul acela de la 
Capătul Furtunii, cel zămislit în noaptea în care s-a căsătorit 
Lordul Stannis. Nici n-ar fi putut face altceva. Mama a fost o 
Florent, nepoata lui Lady Selyse, una dintre cameristele sale. 
Renly spune că Robert a dus-o sus în braţe, în timpul 
ospăţului, şi a năvălit în patul nupţial în timp ce Stannis şi 
mireasa lui dansau încă. Se pare că Lordul Stannis a crezut 
că a fost o pată pe onoarea Casei soţiei sale, astfel că 

atunci când s-a născut băiatul, i l-a trimis lui Renly. Îi 
aruncă lui Ned o privire piezişă. Am mai auzit şi şoapte cum 


că Robert s-a ales cu o pereche de gemene de la una dintre 
servitoarele de la Casterly Rock, acum trei ani, când s-a dus 
la turnirul Lordului Tywin. Cersei a pus ca fetele să 

fie ucise, iar pe mamă a vândut-o unui negustor de sclavi, 
aflat în trecere. Era un afront prea mare pentru mândria 394 

Lannisterilor, prea aproape de casă. 

Ned Stark se strâmbă. Astfel de poveşti urâte se spuneau 
despre fiecare lord din regat. Pe cea despre Cersei Lannister 
era cât se poate de dispus s-o creadă... dar va sta regele 
deoparte şi va lăsa să se întâmple asta? Robert cel pe care-l 
cunoscuse nu ar fi permis, însă el nu fusese niciodată atât de 
priceput în a închide ochii în faţa lucrurilor pe care n-ar fi 
vrut să le vadă. 

- De ce să-l fi interesat, dintr-odată, pe Jon Arryn copiii 
nelegitimi ai regelui? 

Bărbatul scund înălţă din umerii uzi. 

- Era Mâna Regelui. Fără îndoială că Robert i-a cerut să 

se ocupe de asta. 

Ned era ud până la piele, iar sufletul îi îngheţase. 

- Trebuie să fi fost mai mult decât atât, altfel de ce a fost 
ucis? 

Degețel îşi scutură ploaia din păr şi râse. 

- Acum înţeleg. Lordul Arryn a aflat că Maiestatea Sa a 
umflat pântecul unor târfe şi neveste de pescari, iar pentru 
asta a fost nevoie să fie redus la tăcere. Nici nu-i de mirare. 

Lasă un astfel de om să trăiască şi va spune tot. 

La asta Ned Stark nu putu răspunde decât încruntânduse. 
Pentru prima dată în ultimii ani îşi aminti de Rhaegar 
Targaryen. Se întreba dacă Rhaegar frecventase bordelurile; 
avea motive să creadă câ nu. 

Ploaia se înteţise, împungând ochii şi răpăind pe pământ. 
Râuri de apă neagră curgeau în jos, pe deal, când Jory strigă: 

- Lordul meu! 

Glasul îi era gâtuit de spaimă. Dintr-odată, strada se 
umplu de soldaţi. Ned văzu cămăşile de zale peste pielea 
tare, mănuşi de protecţie, apărătoarele pentru picioare, 


coifurile de oţel cu lei auriţi în vârf. Mantiile le atârnau pe 
spate, înmuiate de ploaie. Nu avu timp să numere, dar erau 
cel puţin zece în linie, pedeştri, barând strada, cu săbii lungi 
şi sulițe cu vârf de fier. 

- În spate! îl auzi pe Wyl strigând, iar când îşi întoarse 
calul, văzu că în spate erau şi mai mulţi, tăindu-le 
retragerea. Sabia lui Jory ieşi cântând, parcă, din teacă. 

Daţi-vă la o parte sau muriţi! 

- Cum mai urlă lupii, spuse comandantul lor. Ned putea 
395 

vedea ploaia curgându-i pe faţă. Dare o haită mică. 

Degețel îşi mână calul înainte, pas cu pas, prudent. 

- Ce înseamnă asta? El este Mâna Regelui. 

- A fost Mâna Regelui. Mocirla amortiza zgomotul 
potcoavelor armăsarului pursânge. Şirul se despărţi înaintea 
lui. Pe platoşa aurită, leul Casei Lannister îşi răgea disprețul. 
Acum, ca s-o spunem pe-a dreaptă, nici nu mai sunt sigur ce 
este. 

- Lannister, asta-i o nebunie, zise Degețel. Lasă-ne să 

trecem. Suntem aşteptaţi la castel. Ce crezi că faci? 

- Ştie foarte bine ce face, zise Ned calm. Jaime Lannister 
zâmbi. 

- Foarte adevărat. Îl caut pe fratele meu. Ţi-l aminteşti pe 
fratele meu, Lord Stark? Era cu noi la Winterfell. Păr cânepiu, 
ochi bicolori, limbă ascuţită. Scund. 

- MI-l amintesc foarte bine, răspunse Ned. 

- Se pare că a avut necazuri pe drum. Tatăl meu, lordul, 
este destul de furios. Nu ai cumva, din întâmplare, idee cine 
i-ar fi vrut fratelui meu râul? 

- Fratele tău a fost capturat la ordinele mele, pentru a 
răspunde pentru crima sa, zise Ned. Degețel gemu 
neîncrezător. 

- Domnii mei... 

Ser Jaime îşi smulse sabia din teacă şi-şi îmboldi 
armăsarul înainte. 


- Arată-mi oţelul, Lord Eddard. Te voi măcelări la fel ca şi 
pe Aerys, dacă trebuie, dar ar fi mai bine să mori cu sabia în 
mână. Lui Degețel îi adresă o privire rece şi dispreţuitoare. 
Lord Baelish, eu aş pleca de aici cu grabă 

dacă n-aş vrea să-mi pătez veşmintele scumpe. 

Lui Degețel nu mai trebuia să i se spună asta a doua oară. 

- Voi aduce Garda Oraşului, îi promise lui Ned. Şirul se 
despărţi spre a-i face loc, apoi se închise în urma lui. 

Degețel îşi înghionti iapa şi dispăru după colţ. 

Oamenii lui Ned îşi trăseseră săbiile, însă erau trei 
împotriva a douăzeci. Scena era privită de la ferestrele şi 
uşile apropiate, însă nimeni nu avea de gând să intervină. 

Ai lui erau călare, Lannisterii erau pe jos, în afară de 
Jaime. 

O şarjă i-ar fi eliberat, însă lui Eddard Stark i se părea că 

aveau la dispoziţie o altă tactică, mai sigură. 

396 

- Omoară-mă, îi şuieră el lui Jaime, şi poţi fii sigur că pe 
Tyrion îl măcelăreşte Catelyn. 

Jaime Lannister împunse pieptul lui Ned cu sabia sa 
aurită, care se adăpase din sângele regilor Dragoni. 

- Chiar aşa? Să omoare nobila Catelyn Tully de Riverrun 
un ostatic? Cred că... nu. Oftă. Însă nu sunt dispus să risc 
viaţa fratelui meu bazându-mă pe onoarea unei femei. 

Jaime îşi puse sabia aurită înapoi în teacă. Aşa că 
bănuiesc că va trebui să te las să alergi înapoi la Robert şi 
să-i spui cum am băgat eu groaza în tine. Mă întreb dacă o 
să-i pese. 

Jaime îşi trase pe spate părul ud şi îşi întoarse armăsarul. 

Când fu destul de departe în spatele cordonului de 
spadasini, se uită înapoi, spre căpitanul lui. 

- Tregar, ai grijă să nu i se întâmple nimic Lordului Stark. 

- După cum porunciţi, lordul meu. 

- Totuşi, n-am vrea să-l lăsăm să plece cu totul 
nevătămat, aşa că... zâmbetul alb al lui Jaime răzbătu prin 
noapte. Ucideţi-i pe oamenii lui. 


- Nul strigă Ned Stark, apucându-şi sabia. Jaime gonea 
deja în josul străzii când îl auzi pe Wyl ţipând. Soldaţii se 
apropiară din ambele părţi. Ned dobori unul, lovind 
fantomele în mantii roşii, care se trăgeau la o parte 
dinaintea lui. Jory Cassel dădu pinteni armăsarului său şi 
şarjă. O potcoavă placată îl lovi drept în faţă pe un soldat 
din garda lui Lannister cu un pocnet sec. Un al doilea om se 
retrase în fugă şi, într-o clipă, Jory fu liber. Wyl blestemă 

când îl traseră de pe calul său în agonie, iar săbiile se 
izbiră 

în noapte. Ned galopă spre el, abătându-şi sabia lungă 
spre coiful lui Tregar. Şocul izbiturii îl făcu să-i clănţăne 
dinţii. 

Tregar alunecă în genunchi, coiful său cu leu în creştet 
era despicat în două, iar pe faţă îi curgeau şiroaie de sânge. 

Heward reteza mâinile care se întinseseră după căpăstrul 
calului său, când o suliță îi străpunse burta. Dintr-odată, Jory 
năvăli peste ei, iar din sabia sa curgea o ploaie roşie. 

- Nul strigă Ned. Jory, fugi! Calul lui Ned alunecă sub el şi 
se prăbuşi în noroi. O clipă, durerea îl orbi, iar în gură simţi 
gustul sângelui. 

Îi văzu cum taie picioarele de sub armăsarul lui Jory şi-l 
trag la pământ, săbiile ridicându-se şi coborând când îl 
încercuiră. Când calul lui Ned dădu să se ridice, încercă 

397 

numai pentru a cădea din nou, înecându-şi strigătul. 
Putea vedea osul rupt ieşindu-i prin piele. O vreme, nu mai 
văzu nimic altceva. Ploaia cădea şi cădea, mereu. 

Când deschise din nou ochii, Lordul Eddard Stark era 
singur cu morţii lui. Calul se trase mai aproape de el, 
adulmecă mirosul sângelui şi o rupse la goană. Ned începu 
să se ridice din mocirlă, strângând din dinţi la durerea 
agonizantă din picior. | se păru că durase ani de zile. De la 
ferestrele luminate de lumânări îl priveau tot felul de 
chipuri, iar oamenii începură să iasă de pe alei şi pe la uşi, 
însă nimeni nu încercă să-l ajute. 


Degețel şi Garda Oraşului îl găsiră zăcând în stradă, 
ţinându-l pe Jory în braţe. 

Mantiile aurii găsiseră pe undeva o litieră, însă drumul 
înapoi până la castel se dovedi o agonie înceţoşată, iar Ned 
îşi pierdu cunoştinţa de mai multe ori. Îşi aminti că văzuse 
Fortăreaţa Roşie înălțându-se în faţă, în lumina cenuşie a 
zorilor. Ploaia  întunecase piatra de un roz-deschis, 
transformând-o într-o masă masivă de culoarea sângelui. 

Marele Maester Pycelle se apleca deasupra lui, cu o cupă 

în mână, şoptind: 

- Bea asta, lordul meu. Lapte de mac, pentru dureri. 

Îşi amintea că înghiţise, iar Pycelle spunea cuiva să 

încălzească vinul până ce dădea în clocot şi să-i aducă 

mătase curată, iar asta era tot ce-şi mai amintea. 

398 

DAENERYS 

Poarta Calului de la Vaes Dothrak consta din doi armăsari 
gigantici din bronz, cabraţi, copitele lor întâlnindu-se la 
treizeci de metri deasupra intrării, pentru a forma un arc 
ascuţit. 

Dany nu ar fi putut spune de ce avea oraşul nevoie deo 
poartă, din moment ce nu avea ziduri... şi nici vreo clădire 
care să poată fi văzută. Totuşi, era acolo, imensă şi frumoasă, 
caii uriaşi încadrând muntele purpuriu, îndepărtat, de 
dincolo de ele. Armăsarii de bronz aruncau umbre lungi 
peste iarba unduitoare când Kha!/ Drogo conduse khalasar-ul 
pe sub copitele lor, pe calea zeilor, avându-i lângă el pe 
călăreţii săi de sânge. 

Dany îl urma călare pe Argint, escortată de Ser Jorah 
Mormont şi de fratele ei, Viserys, din nou pe cal. După ziua 
din câmp, când îl lăsase să meargă pe jos în urma Kha/asar 
ului , Dothrakii îi spuseseră, în batjocură, Kha/ Rhae Mhar, 
Regele cu Bătături. Kha/ Drogo îi oferise un loc într-o căruţă 
în ziua următoare, iar Viserys acceptase. În ignoranţa sa 
încăpăţânată, nu ştia că îşi băteau joc de el; căruțele erau 
pentru eunuci, ologi, femei care năşteau, cei foarte tineri, ori 


cei foarte bătrâni. Asta-i mai aduse o poreclă: Kha/ Rbaggat, 
Regele Căruţă. Fratele ei crezuse că 

termenul Khal i se atribuise ca o compensație pentru răul 
făcut de Dany. Ea-l implorase pe Ser Jorah să nu-i spună 

adevărul, care l-ar fi umplut de ruşine. Cavalerul îi 
răspunsese că regele putea înghiţi puţină ruşine pentru ceea 
ce făcuse. Totuşi, se conformase. Îi trebuiseră multe 
rugăminţi şi trucurile de alcov pe care i le arătase Doreah 
înainte de a-l convinge pe Drogo să dea înapoi şi să-i 
permită lui Viserys să li se alăture în fruntea coloanei. 

- Unde-i oraşul? întrebă ea pe când trecură pe sub arcul 
de bronz. Nu se vedeau nici un fel de clădiri, nici oameni, 
doar iarbă şi un drum străjuit de monumente străvechi, din 
toate teritoriile asupra cărora năvăliseră Dothrakii de-a 
lungul veacurilor. 

- În faţă, răspunse Ser Jorah. La poalele muntelui. 

Dincolo de poarta cu cai, zei decăzuţi şi eroi furaţi se 
Înălţau de ambele părţi. Zeităţile uitate ale oraşelor moarte 
îşi înălţau fulgerele lor frânte spre cer, pe când Dany 399 

călărea pe Argintul ei la picioarele lor. Regi de piatră 

priveau în jos, de pe tronurile lor, iar chipurile le erau 
ciobite şi pătate, chiar şi numele li se pierduse în negura 
vremurilor. Tinere fecioare mlădioase dansau pe soclurile de 
marmură, drapate doar în flori, sau turnau aer din urcioarele 
sfărâmate. Prin iarbă, lângă drum, zăceau monştri: dragoni 
din metal negru, cu pietre preţioase în loc de ochi, grifoni 
urlând, manticori cu cozile ţepoase înălțate spre a lovi şi alte 
fiare ale căror nume nu le cunoştea. 

Unele dintre statui erau atât de frumoase, încât îi tăiau 
respiraţia, altele atât de hidoase şi de înspăimântătoare, 
încât Dany nici nu se putea uita la ele. Acelea, spusese Ser 
Jorah, mai mult ca sigur că fuseseră aduse de pe Tărâmurile 
Umbrelor, de dincolo de Asshai. 

- Atât de multe, răspunse ea, pe când Argint păşea încet 
înainte, şi din atâtea ţinuturi! 

Viserys era mai puţin impresionat. 


- Gunoaiele oraşelor moarte, mărâi el. Avea grijă când 
vorbea în limba comună, pe care numai câţiva Dothraki o 
puteau înţelege; cu toate astea, Dany se trezise uitându-se 
în spate, la oamenii din Khas-ul ei, pentru a se asigura că 

nu fusese auzit. El continuă fără griji: Tot ce ştiu să facă 

sălbaticii ăştia este să fure lucrurile pe care le-au 
construit alţii mai buni decât ei... şi să ucidă. Râse. Ştiu cum 
să 

ucidă, altfel nici unul nu mi-ar fi de nici un folos. 

- Acum sunt poporul meu, zise Dany. N-ar trebui să-i 
numeşti sălbatici, frate. 

- Dragonul vorbeşte după cum îi e voia, răspunse 
Viserys... În limba comună. Aruncă o privire peste umăr spre 
Aggo şi Rakharo, care călăreau în urma lor, şi le dărui un 
zâmbet  batjocoritor. Ştii,  sălbaticilor le lipseşte 
înţelepciunea de a pricepe vorbirea oamenilor civilizaţi. 

Un monolit acoperit de muşchi se înălța deasupra 
drumului, înalt de peste o sută de metri. Viserys îl privi cu 
ochi plictisiţi. 

- Cât timp mai trebuie să ne târâm printre ruinele astea 
înainte ca Drogo să-mi dea armata? Am început să obosesc 
aşteptând. 

- Prinţesa trebuie să fie prezentată dosh khaleen-ulm... 

- Baborniţelor, da, interveni el, şi mai este şi un spectacol 
de pantomimă pentru prevestirea plodului care-i 400 

zace în burtă, mi-ai spus. Dar ce-mi pasă mie? M-am 
săturat să tot mănânc carne de cal şi mi se întoarce 
stomacul pe dos de mirosul acestor sălbatici. 

Adulmecă în mâneca largă a tunicii sale, unde obişnuia 
să ţină o punguţă parfumată. Nu-l putea ajuta prea mult. 

Tunica era murdară. Toate mătăsurile şi lâna grea pe care 
Viserys le purtase de la plecarea din Pentos erau murdărite 
de pe drum şi jilave din cauza transpiraţiei. 

Ser Jorah Mormont glăsui: 

- Piaţa Apuseană va avea hrană mai pe gustul 
dumneavoastră, înălţimea Voastră. Negustorii din Oraşele 


Libere vin aici şi-şi vând mărfurile. Kharul îşi va onora 
promisiunea la timpul hotărât de el. 

- Ar fi bine s-o facă, zise Viserys mohorât. Mi s-a promis o 
coroană şi intenţionez s-o obţin. De dragon nu-ţi poţi bate 
joc. 

Trăgând cu ochii la o femeie dezgolită, cu şase sâni şi cap 
de nevăstuică, Viserys o luă din loc, să o examineze mai 
îndeaproape. Dany era uşurată, dar neliniştea nu-i trecuse. 

- Mă rog ca soarele şi stelele să nu-l lase să aştepte prea 
mult, îi spuse ea lui Ser Jorah, când fratele ei se îndepărtase 
suficient de mult încât să n-o mai audă. 

Cavalerul se uită neîncrezător spre Viserys. 

- Fratele dumneavoastră ar fi trebuit să aştepte în Pentos. 
Nu are nici un loc în Kha/asar lllyrio a încercat să-l 
avertizeze. 

- Va pleca imediat ce are zece mii de oameni. Soţul meu, 
lordul, i-a promis o coroană de aur. 

Ser jJorah mormăi. 

- Da, khaleesi, dar... Dothrakii privesc aceste lucruri altfel 
decât noi, în Apus. l-am tot spus asta, şi Illyrio la fel, însă 
fratele dumneavoastră nu ascultă. Stăpânii cailor nu sunt 
negustori. Viserys crede că v-a vândut, iar acum aşteaptă 
plata. Totuşi, Khal Drogo va pretinde că v-a primit în dar. Îi va 
oferi lui Viserys un dar la schimb, da... Însă la vremea 
potrivită. Unui Kha!/ nu-i pretinzi cadoul. Unui kha!/ nu-i ceri 
nimic. 

- Nu-i cinstit să fie lăsat să aştepte. Dany nu ştia de ce-l 
apăra pe fratele ei, dar o făcea. Viserys spune că ar putea 
mătura cele Şapte Regate cu zece mii de luptători 401 

Dothraki. 

Ser Jorah pufni. 

- Viserys n-ar putea mătura nici măcar un grajd cu zece 
mii de mături. 

Dany nu se putea preface surprinsă de disprețul din 
glasul lui. 


- Dar... dar dacă n-ar fi Viserys? întrebă ea. Dacă ar fi 
altcineva care i-ar conduce? Cineva mai puternic. Ar putea, 
cu adevărat, Dothrakii să cucerească cele Şapte Regate? 

Expresia de pe faţa lui Ser Jorah deveni meditativă, pe 
când caii lor mergeau la trap împreună, pe calea zeilor. 

- Când am plecat în exil, m-am uitat la Dothraki şi n-am 
văzut decât nişte barbari pe jumătate goi, la fel de sălbatici 
precum caii lor. Dacă m-aţi fi întrebat atunci, prinţesă, v-aş 

fi spus că o mie de cavaleri de nădejde nu ar avea 
probleme să pună pe fugă de o sută de ori mai mulţi 
Dothraki. 

- Dar dacă te-aş întreba acum? 

- Acum, zise cavalerul, sunt mai puţin sigur. Sunt călăreţi 
mult mai buni decât orice cavaler, sunt neînfricaţi, iar 
arcurile lor trag mai departe decât ale noastre. În cele Şapte 
Regate, majoritatea arcaşilor luptă ca pedestraşi, din spatele 
unui zid de apărare sau al unei baricade de ţepuşe ascuţite. 
Dothrakii trag de pe cal, atacând sau retrăgânduse, nu 
contează, şi sunt mortali... şi atât de mulţi, doamna mea. 
Numai soţul dumneavoastră, lordul, poate aduna patruzeci 
de mii de luptători călare din Khalasar-ul său. 

- Este adevărat că sunt aşa de mulţi? 

- Fratele dumneavoastră, Rhaegar, a venit cu tot atâţia 
oameni la Trident, admise Ser Jorah, însă dintre toţi, numai o 
zecime erau cavaleri. Restul erau arcaşi, călăreţi şi 
pedestraşi, înarmaţi cu lănci şi sulițe. Când a căzut Rhaegar, 
mulţi dintre ei şi-au aruncat armele şi au fugit de pe câmpul 
de bătălie. Cât timp vă închipuiţi că ar rezista o asemenea 
pleavă împotriva unei armate de patruzeci de mii de 
luptători urlând că vor sânge? Cât de bine te pot proteja 
vestele de piele tare şi cămăşile de zale când săgețile cad ca 
o ploaie? 

- Nu prea mult, zise ea. Nu-i bine. El dădu din cap. 

- Vă spun, prinţesă, dacă lorzii din cele Şapte Regate au 
isteţimea pe care zeii o dăruiesc unei gâşte, nu se va 402 


ajunge niciodată la asta. Călăreţii nu au nici un talent 
pentru asedii. Mă îndoiesc că ar putea cuceri fie şi cel mai 
nenorocit castel din cele Şapte Regate, dar dacă Robert 
Baratheon ar fi suficient de prost încât să le ofere o bătălie... 

- Dar este? întrebă Dany. Vreau să spun, prost? Ser Jorah 
chibzui o clipă. 

- Robert ar fi trebuit să se fi născut Dothraki, spuse el în 
cele din urmă. Kha!- ul dumneavoastră v-ar putea spune că 

numai un laş se ascunde în spatele zidurilor de piatră, în 
loc să se confrunte cu duşmanul cu sabia în mână. 

Uzurpatorul ar fi de acord cu asta. Este un bărbat 
puternic, curajos... şi destul de repezit încât să lupte cu o 
hoardă de Dothraki în câmp deschis. Însă cei din jurul lui, ei 
bine, cimpoierii lor cântă o altă melodie. Fratele lui, Stannis, 
Lordul Tywin Lannister, Eddard Stark... Scuipă. 

- Îl urăşti pe acest Eddard Stark? 

- Mi-a luat tot ce am iubit, numai de dragul braconierilor 
păduchioşi şi al onoarei sale preţioase, spuse Ser Jorah cu 
amăreală. Din tonul său, Dany putea vedea că pierderea 
încă îl mai durea. El schimbă repede subiectul. Uitaţi, 
anunţă el. Vaes Dothrak. Cetatea stăpânilor de cai. 

Khal Drogo şi călăreţii săi de sânge deschideau drumul 
prin marele bazar al Pieței Apusului, pe cărările late de 
dincolo de el. Dany se ţinea aproape pe Argintul ei, uitându- 
se la ciudăţenia din jur. Vaes Dothrak era unul dintre cele 
mai mari oraşe, dar şi cel mai mic pe care-l văzuse vreodată. 
Credea că era de zece ori mai mare decât Pentos, o întindere 
fără ziduri sau limite, străzile sale largi şi bătute de vânt 
erau acoperite cu iarbă şi noroi, pline de flori sălbatice. În 
Oraşele Libere ale Apusului erau turle şi palate, colibe şi 
poduri şi prăvălii înghesuite una în alta, însă Vaes Dothrak 
se întindea languros, încălzindu-se sub soarele blând, 
străvechi, arogant şi pustiu. 

Chiar şi clădirile i se păreau ciudate. Văzu pavilioane din 
piatră cioplită, palate din ierburi împletite, la fel de mari 


precum castelele, turnuri hodorogite din lemn, piramide în 
trepte, placate cu marmură, săli lungi, deschise câtre cer. 

În locul zidurilor, unele palate erau înconjurate de garduri 
vii, ţepoase. 

- Nu sunt două la fel, zise ea. 

403 

- Fratele dumneavoastră a avut, cumva, dreptate, admise 
Ser Jorah. Dothrakii nu construiesc. Acum o mie de ani, 
pentru a face o casă, ei săpau o gaură în pământ şi o 
acopereau cu o împletitură de ierburi. Clădirile pe care le 
vedeţi au fost construite de sclavii aduşi din ţinuturile 
jefuite, în stilul obişnuit printre ai lor. 

Majoritatea clădirilor, chiar şi cele mai vaste, păreau 
pustii. 

- Unde sunt cei care locuiesc aici? întrebă Dany. Bazarul 
fusese plin de copii care alergau şi de bărbaţi care strigau, 
însă prin alte părţi nu văzuse decât câţiva eunuci care-şi 
vedeau de treburile lor. 

- Numai bătrânii din dosh kKhaleen locuiesc permanent în 
oraşul sacru, ei şi sclavii şi servitorii lor, o lămuri Ser Jorah. 

Totuşi, Vaes Dothrak este destul de mare încât să-i 
primească pe toţi oamenii din fiecare Kkhal/asar, dacă toţi 
khalii se întorc deodată la Mama. Bătrânii au profeţit că, într- 
o zi, asta se va întâmpla, şi de aceea Vaes Dothrak trebuie să 
fie gata să-şi îmbrăţişeze toţi copiii. 

În cele din urmă, Khal Drogo ceru o oprire lângă Piaţa 
Răsăritului, unde caravanele din Yi Ti, Asshai şi Tărâmurile 
Umbrelor veneau să facă negoţ, cu Mama Munţilor 
înălțându-se deasupra lor. Dany zâmbi când îşi aminti de 
sclava lui Magister lIllyrio şi de poveştile ei despre un palat 
cu două sute de încăperi şi uşi din aur masiv. „Palatul” era 
doar o sală cavernoasă, din lemn, pentru ospeţe, pereţii săi 
din buşteni negeluiţi înălțându-se la doar zece metri, cu un 
acoperiş de mătase împletită, un vast cort tălăzuit care 
putea fi ridicat pentru a oferi adăpost împotriva ploilor rare, 
ori putea fi îndepărtat pentru a se vedea cerul nesfârşit. În 


jurul sălii erau curţi mari, pline de iarbă, pentru cai, 
împrejmuite de garduri vii, înalte, de vetre şi sute de case 
rotunde, din pământ, care se ridicau de la sol ca nişte 
dealuri în miniatură, acoperite cu iarbă. 

O mică armată de sclavi le ieşise în întâmpinare pentru a 
pregăti sosirea lui Kha/ Drogo. Pe când fiecare călăreț 

cobora din şa, el îşi desfăcu arakh- ul şi i-l dădu unui 
sclav care aştepta, împreună cu celelalte arme pe care le 
avea. 

Nici chiar Kha/ Drogo nu era scutit de aşa ceva. Ser Jorah 
îi explicase că era interzis să intri înarmat în Vaes Dothrak 
sau să verşi sângele unui om liber. Chiar şi kha/asarele 404 

aflate în război lăsau deoparte orice zăzanie şi împărțeau 
carnea şi miedul când se aflau sub ochii Mamei Munţilor. În 
acest loc, bătrânii din dosh Kkhaleen hotărâseră că toţi 
Dothrakii erau de un sânge, un kKhal/asar, o singură turmă. 

Cohollo se apropie de Dany, iar lrri şi Jhiqui o ajutară să 

descalece de pe Argint. El era cel mai bătrân dintre 
călăreţii de sânge ai lui Drogo, un bărbat pleşuv şi vânjos, cu 
un nas strâmb şi o gură plină de dinţi rupţi, sfărâmaţi de o 
măciucă în urmă cu douăzeci de ani, când îl salvase pe 
tânărul khalakka din mâinile mercenarilor care speraseră 

să-l vândă duşmanilor tatălui său. Viaţa lui fusese jurată 
lui Drogo în ziua când se născuse lordul care-i era acum soţ. 

Fiecare khal avea călăreţii lui de sânge. Prima dată, Dany 
crezuse despre ei că erau un fel de Gardă Regală, aflaţi sub 
jurământul de a-şi proteja stăpânul, însă erau mai mult 
decât atât. Jhiqui îi spusese că un călăreț de sânge era mai 
mult decât un străjer; ei erau fraţii kha!- ului, umbrele sale, 
cei mai devotați prieteni. „Sânge din sângele meu”, le 
spunea Drogo, şi chiar aşa era; trăiau ca unul singur. 

Vechile datini ale stăpânilor de cai cereau ca atunci când 
un khal murea, toţi călăreţii săi de sânge să moară odată 

cu el, pentru a-l însoţi în călătoria lui prin ţinuturile 
nopţii. 


Dacă un Khal/ murea de mâna duşmanilor, îi spusese 
Jhiqui, călăreţii de sânge împărțeau vinul Kkharului , cortul, 
ba chiar şi soțiile lui, dar niciodată caii. Armăsarul unui 
bărbat era numai al lui. 

Daenerys era bucuroasă că Drogo nu se ţinea după 

vechile obiceiuri. Nu i-ar fi plăcut să fie împărţită cu 
nimeni. 

În vreme ce bătrânul Cohollo o trata cu destulă blândeţe, 
ceilalţi o înspăimântau; Haggo era uriaş şi tăcut, adesea 
uitându-se urât, de parcă uita cine era ea, iar Qotho avea 
ochii cruzi şi mâini agile, cărora le plăcea să rănească. Pe 
pielea albă şi moale a lui Doreah lăsa urme de fiecare dată 

când o atingea, iar uneori o făcea pe lrri să se smiorcăie 
în noapte. Chiar şi caii săi păreau că se tem deal. 

Totuşi, erau legaţi pe viaţă şi pe moarte de Drogo, aşa că 
Daenerys nu avu de ales decât să-i accepte. Şi uneori se 
trezea dorindu-şi ca tatăl ei să fi fost apărat de astfel de 
oameni. În balade, cavalerii albi din Garda Regelui erau cei 
mai nobili, cei mai viteji şi cei mai cinstiţi, dar Regele Aerys 
405 

fusese ucis de unul dintre ei, băiatul frumos căruia acum i 
se zicea Regicidul, iar un al doilea, Ser Barristan cel 
îndrăzneţ, se pusese în slujba Uzurpatorului. Se întreba dacă 
toţi bărbaţii erau la fel de falşi pe cuprinsul celor Şapte 
Regate. Când fiul ei va şedea pe Tronul de Fier, va avea grijă 
ca el să aibă propriii săi călăreţi de sânge, care să-l protejeze 
împotriva trădării Gărzii Regelui. 

- Khaleesi, îi spuse Cohollo în Dothraki, Drogo, care este 
sânge din sângele meu, mi-a poruncit să vă spun că 

trebuie să urce pe Mama Munţilor în această noapte, ca 
să 

aducă sacrificii zeilor pentru întoarcerea în siguranţă. 

Pe Mamă nu li se permitea să pună piciorul decât 
bărbaţilor, Dany ştia asta. Călăreţii de sânge ai kha/- ului îl 
vor însoţi şi vor reveni în zori. 


- Spune-i soarelui şi stelei mele că-l voi visa şi-i voi 
aştepta nerăbdătoare întoarcerea, răspunse ea îndatoritoare. 

Dany obosea uşor, copilul crescând în ea, iar o noapte de 
odihnă va fi bine-venită. Sarcina părea însă să fi aprins şi 
mai tare dorinţa lui Drogo pentru ea, iar îmbrăţişările sale 
din noapte o zdrobeau. 

Doreah o conduse spre colina găunoasă pregătită pentru 
ea şi pentru Khal. Înăuntru era răcoare şi întuneric, ca întrun 
cort făcut din pământ. 

- Jhiqui, baia, te rog, porunci ea, vrând să-şi spele pielea 
de praful adunat pe drum şi să-şi ude picioarele obosite. 

Era plăcut de ştiut că vor mai zăbovi aici o vreme, că nu 
va fi nevoită să se urce mâine pe spatele Argintului. 

Apa era aproape opărită, aşa cum îi plăcea ei. 

- Am să-i dau fratelui meu darul în astă noapte, hotări ea, 
în timp ce Jhiqui îi spăla părul. Ar trebui să arate ca un rege 
în oraşul sacru. Doreah, aleargă şi găseşte-l şi invită-l să 
cineze cu mine. 

Viserys se purta mai bine cu fata ei Lyseniană decât cu 
slujnicele Dothraki, poate pentru ca Magister Illyrio îl lăsase 
să se culce cu ea în Pentos. Irri, du-te la bazar şi cumpără 

fructe şi carne. Orice, dar nu carne de cal. 

- Carnea de cal e cea mai bună, zise Irri. Calul îl face pe 
bărbat puternic. 

- Viserys urăşte carnea de cal. 

- După cum spuneţi, khaleesi. 

406 

Veni înapoi cu o halcă de carne de capră şi un coş cu 
fructe şi legume. Jhiqui fripse carnea, împreună cu ierburi 
dulci şi păstăi, ungând-o cu miere în timp ce o gătea, şi mai 
aduse pepeni şi rodii, prune şi un fruct ciudat de la răsărit, 
pe care Dany nu îl cunoştea. În vreme ce slujnicele 
pregăteau mâncarea, Dany aşternu veşmintele pe care le 
făcuse după măsura fratelui său: o tunică şi pantaloni de 
pânză de in albă, sandale din piele care se legau cu şnururi 
până la genunchi, o centură din medalioane de bronz, o 


vestă din piele pictată cu dragoni care azvârleau foc pe nări. 
Dothrakii îl vor respecta mai mult dacă arăta altfel decât un 
milog, spera ea, şi poate o va ierta pentru că-l făcuse de 
ruşine în ziua aceea, pe câmp. Pentru ea, era tot regele ei, în 
definitiv, şi tot fratele ei. Amândoi erau sânge din sânge de 
dragon, 

Tocmai aranja ultimele daruri, o mantie de mătase fină, 
verde precum iarba, cu o bordură de un cenuşiu-deschis, 
care i-ar pune în evidenţă argintul din păr, când sosi Viserys, 
trăgând-o pe Doreah de mână. Unul dintre ochii ei era 
înroşit, acolo unde o lovise. 

- Cum îndrăzneşti să mi-o trimiţi pe târfa asta să-mi dea 
mie ordine? zise el. 

Pe slujnică o îmbrânci brutal, trântind-o pe covor. Furia lui 
o luă pe Dany prin surprindere. 

- Nu voiam decât... Doreah, ce i-ai spus? 

- Khaleesi, ai milă, iartă-mă. M-am dus la el, aşa cum mi- 
aţi cerut, şi i-am spus că îi porunciţi să vi se alăture la cină. 

- Nimeni nu porunceşte unui dragon, şuieră Viserys. Eu 
sunt regele tău! Ar fi trebuit să-ţi trimit înapoi capul ei. 

Fata Lyseniană începu să se smiorcăie, însă Dany o linişti 
cu o atingere. 

- Nu te teme, nu seva atinge de tine. Scumpul meu frate, 
te rog, iart-o, fata ţi-a grăit greşit, i-am spus să te roage să 
cinezi cu mine, dacă înălţimea Ta doreşti asta. Îl luă de braţ 
şi-l conduse în încăpere. Uite! Astea sunt pentru tine. 

Viserys se încruntă bănuitor. 

- Ce-i cu astea? 

- Ţinută nouă. Am făcut-o pentru tine. Dany zâmbi cu 
timiditate. 

EI îi aruncă o privire şi rânji. 

407 

- Zdrenţe Dothraki. Acum vrei să mă îmbraci tu? 

- Te rog... te vor răcori şi-ţi va fi mai bine în ele şi m-am 
gândit... Poate dacă te îmbraci ca ei, ca Dothrakii... Dany nu 
ştia cum s-o spună fără să trezească balaurul din el. 


- În curând o să vrei să-mi împleteşti părul. 

- Niciodată n-aş... De ce era întotdeauna atât de brutal? 

Nu voia decât să-l ajute. Nu ai dreptul la împletituri, încă 
nu ai câştigat nici o victorie. 

N-ar fi trebuit să spună asta. Furia erupse în ochii săi 
liliachii, dar nu îndrăzni s-o lovească, nu cu slujnicele ei de 
faţă şi cu războinicii khas-ului afară. Viserys ridică mantia şi 
o mirosi. 

- Asta pute a bălegar. Poate că ar trebui s-o folosesc drept 
pătură pentru cal. 

- Am pus-o pe Doreah s-o coasă special pentru tine, îi 
spuse ea, rănită. Aceste veşminte sunt potrivite şi pentru un 
khal. 

- Eu sunt Lordul celor Şapte Regate, nu un sălbatic tăvălit 
prin iarbă, cu clopoței prin păr, scuipă Viserys. O 

înşfacă de braţ. Uiţi cine eşti, curvă! Crezi că burtosul ăla 
te va proteja dacă trezeşti balaurul? 

Degetele sale se înfipseseră dureros în braţul ei şi, pentru 
o clipă, Dany se simţi din nou copilă, smiorcăindu-se 
înaintea furiei lui. Căută cu cealaltă mână şi apucă primul 
lucru pe care-l găsi, centura pe care sperase să i-o dăruiască, 
un lanţ greu de medalioane ornate, din bronz. O 

răsuci cu toată forţa ei. Lovitura îl prinse în plină faţă. 

Viserys îi dădu drumul. Pe obrajii săi începu să curgă 

sânge, acolo unde muchia unuia dintre medalioane îi 
despicase pielea. 

- Tu eşti cel care uită cine e, îi spuse Dany. Nu ai învăţat 
nimic din ziua aceea pe câmp? Pleacă acum, înainte să-mi 
chem khas-ul să te azvârle afară. Şi roagă-te ca Drogo să 

nu afle de asta, pentru că-ţi va deschide pântecul şi-şi va 
băga maţele pe gât. 

Viserys sări în picioare. 

- Când voi avea regatul meu, vei regreta această zi, 
curvă. 

leşi ţinându-se de faţa sfâşiată, lăsând darurile neatinse. 

Picături de sânge pătaseră frumoasa mantie de mătase. 


Dany strânse țesătura moale la obraz şi se aşeză cu 408 

picioarele încrucişate, pe una dintre saltelele sale de 
dormit. 

- Cina este gata, khaleesi, anunţă Jhiqui. 

- Nu mi-e foame, spuse Dany întristată. Se simţi, dintr- 
odată, foarte obosită. Împărţiţi mâncarea între voi şi 
trimiteţi-i ceva şi lui Ser Jorah, dacă vreţi. După o clipă 

adăugă: Vă rog, aduceţi-mi ouăle de dragon. 

Irri îi aduse oul cu cochilia de un verde-închis; picături de 
bronz luciră printre solzii săi când îl întoarse în mâinile ei 
mici. Dany se ghemui pe saltea, trăgându-şi mantia de 
mătase fină peste ea şi ţinând oul în golul dintre pântecul 
umflat şi sânii ei mici şi fragezi. Îi plăcea să ţină ouăle. Erau 
atât de frumoase, iar uneori, fiind atât de aproape de ele, o 
făceau să se simtă mai puternică, mai curajoasă cumva, de 
parcă şi-ar fi tras puterea din acei dragoni pietrificaţi închişi 
înăuntru. 

Stătea acolo, ţinând oul, când simţi copilul mişcându-se 
în ea... de parcă s-ar fi întins afară, frate spre frate, sânge 
către sânge. 

- TU eşti dragonul, îi şopti Dany, adevăratul dragon. Ştiu 
asta. O ştiu. Şi zâmbi, adormind şi visându-se acasă. 

409 

BRAN 

Cădea o ninsoare uşoară. Bran putea simţi fulgii pe faţa 
sa, topindu-se când îi atingeau pielea precum cea mai fină 

ploaie. Se înălţă pe spinarea calului său, privind cum 
grilajul de fier era ridicat. Încerca să rămână calm, deşi 
inima i se zbătea în piept. 

- Eşti gata? îl întrebă Robb. 

Bran dădu din cap, încercând să nu-şi arate frica. Nu mai 
jeşise din Winterfell de când căzuse, însă era hotărât să 

călărească acum la fel de mândru ca orice cavaler. 

- Atunci, să-i dăm drumul. Robb dădu pinteni armăsarului 
său alb-cenuşiu, iar calul trecu pe sub grilajul de fier. 

- Du-te, îi şopti Bran iepei sale. 


O atinse uşor pe gât, iar mica mânză castanie o luă 

înainte. Bran îi dăduse numele Dansatoarea. Avea doi ani 
şi Joseth spunea că era mai deşteaptă decât orice alt cal. O 

dresaseră special, să răspundă la frâu, la voce şi atingere. 

Până acum, Bran nu călărise cu ea decât prin curte. Prima 
dată, Joseth şi Hodor o conduseseră de dârlogi, în vreme ce 
Bran stătea pe spinarea ei, în şaua mare, pe care i-o 
concepuse Pezevenghiul, dar în ultimele două săptămâni o 
călărise singur, mergând la trap în cerc şi tot în cerc, 
prinzând curaj cu fiecare tur făcut. 

Trecură pe sub postul de gardă de la poartă, dincolo de 
zidurile exterioare. Vară şi Vântul Cenuşiu veneau sărind pe 
lângă ei, adulmecând. Foarte aproape câălărea Theon 
Greyjoy, cu arcul său lung şi cu o tolbă de săgeți cu vârful 
lat; avea de gând să doboare o căprioară, le spusese. Era 
urmat de patru oameni din gardă, cu câămâăşi de zale şi 
coifuri, şi de Joseth, un grăjdar slab ca un ţâr, pe care Robb îl 
numise îngrijitor peste cai câtă vreme ce Hodor lipsea. 

Maester Luwin încheia coloana, călărind pe un măgar. Lui 
Bran i-ar fi plăcut mai mult dacă el şi Robb ar fi plecat 
singuri, numai ei doi, însă Hal Mollen nici nu voise să audă 

de aşa ceva, iar Maester Luwin îl susţinuse. Dacă Bran 
cădea de pe cal sau se rănea, maesterul era hotărât să fie pe 
aproape. 

Dincolo de castel se întindea o piaţă, dar tarabele sale de 
lemn erau goale acum. Trecură pe străzile mocirloase 410 

ale satului, dincolo de şirurile de case mici, din bârne şi 
piatră neşlefuită. Mai puţin de una din cinci era locuită, 
fuioare subţiri de fum se învârtejeau din coşurile lor. Restul 
caselor se umpleau una câte una, pe măsură ce se făcea mai 
frig. Când cădea zăpada şi vânturile îngheţate se 
rostogoleau urlând dinspre nord, zicea Bătrâna Nan, ţăranii 
îşi părăseau câmpurile lor îngheţate şi avanposturile 
îndepărtate, îşi încărcau căruțele, şi cătunul de iarnă 

revenea la viaţă. Bran nu mai văzuse asta niciodată, însă 

Maester Luwin spunea că ziua se apropia tot mai mult. 


Sfârşitul verii îndelungate bătea la uşă. Venea iarna. 

Câţiva săteni se uitară neliniştiţi spre lupii străvechi când 
trecură călăreţii, iar unul dintre bărbaţi lăsă lemnele pe care 
le căra şi dispăru în grabă, cu teamă, însă majoritatea 
oamenilor din cătun se obişnuiseră cu prezenţa lor. Se lăsară 
într-un genunchi când dădură cu ochii de băieţi, iar Robb îl 
salută pe fiecare cu o înclinare regească din cap. 

Cum picioarele sale nu puteau să se strângă, mişcarea 
legănată a calului îl făcu pe Bran să stea nesigur în primele 
momente, însă şaua sa uriaşă, cu capătul gros şi speteaza 
ridicată, îl ţinea confortabil, iar curelele de pe piept şi 
coapse nu-l lăsau să cadă. După o vreme, ritmul mişcării 
începu să i se pară aproape natural. Teama i se risipi, iar pe 
faţa sa se deschise un zâmbet neîncrezător. 

Două fete care serveau la mese stăteau sub firma 
Buşteanului Fumegând, berăria locală. Când Theon Greyjoy 
le strigă, cea mai tânără se înroşi şi-şi acoperi faţa. Theon îşi 
îmboldi calul ca să ajungă lângă Robb. 

- Scumpă Kyra, zise el râzând. Se foieşte ca o nevăstuică 

în pat, dar spune-i un cuvânt pe stradă şi se înroşeşte 
toată, ca o fată mare. Ţi-am povestit vreodată de noaptea în 
care ea şi Bessa... 

- Nu acum, când poate auzi şi fratele meu, Theon, îl 
preveni Robb, aruncând o privire spre Bran. 

Bran se uită în altă parte, prefăcându-se că nu auzise 
nimic, însă putea simţi ochii lui Greyjoy aţintiţi asupra sa. 

Fără îndoială că zâmbea. Zâmbea foarte mult, de parcă 

lumea ar fi fost o glumă secretă, pe care numai el era 
destul de isteţ ca s-o priceapă. Robb părea să-l admire pe 
Theon şi-i plăcea compania lui, însă Bran nu fusese 
niciodată încântat de păzitorul tatălui său. Robb se apropie. 

411 

- Te descurci bine, Bran. 

- Vreau să merg mai repede, răspunse el. Robb zâmbi. 

- După cum ţi-e voia. 


Îşi îmboldi armăsarul la trap. Lupii goniră după el. Bran 
pocni tare din frâie, iar Dansatoarea mări pasul. Auzi 
strigătul lui Greyjoy şi tropotul de copite din urma sa. 

Mantia i se ridică pe lângă el, fluturând în vânt, iar 
zăpada părea că e azvârlită în faţă. Robb era la o distanţă 
bună 

înaintea lui, uitându-se din când în când peste umăr, să 
fie sigur că Bran şi ceilalţi îl urmau. Plesni din nou din frâie. 

Uşoară ca mătasea, Dansatoarea intră în galop. Distanţa 
se micşoră. Când îl ajunse pe Robb, la marginea pădurii, la 
trei kilometri depărtare de cătunul de iarnă, îi lăsaseră pe 
ceilalţi mult în urmă. 

- Pot să călăresc! strigă Bran, râzând. Se simţise aproape 
la fel de bine ca în zbor. 

- M-aş lua la întrecere cu tine, dar mă tem că ai să 

câştigi. 

Tonul lui Robb era destins şi glumeţ; totuşi Bran putea 
spune că era ceva ce-l tulbura pe fratele său, dincolo de 
zâmbetul lui. 

- Nu vreau să mă iau la întrecere. Bran se uită în jurul lui, 
căutând lupii străvechi. Amândoi dispăruseră în pădure. 

L-ai auzit pe Vară urlând noaptea trecută? 

- Şi Vântul Cenugşiu a fost neliniştit, zise Robb. Părul său 
roşcat crescuse lăţos şi ciufulit, iar o şuviţă roşiatică îi atârna 
până la falcă, făcându-l să arate mai bătrân decât cei 
cincisprezece ani ai lui. Uneori, cred că ştiu anumite 
lucruri... simt anumite lucruri... Nici nu ştiu cât pot să-ţi 
spun, Bran. Aş vrea să fii mai mare. 

- Am opt ani acum! zise el. Opt nu este cu mult mai puţin 
decât cincisprezece, şi sunt moştenitor al Winterfellului, 
după tine. 

- Aşa este. Robb părea întristat, ba chiar şi puţin speriat. 

Bran, trebuie să-ţi spun ceva. A venit o pasăre noaptea 
trecută. De la Debarcaderul Regelui. Maester Luwin m-a 
trezit. 


Bran simţi o sfârşeală bruscă. Aripi negre, cuvinte 
întunecate, spunea întotdeauna Bătrâna Nan, iar în ceea ce 
privea cuvintele, corbii dovediseră adevărul proverbului. 

După ce Robb îi răspunsese Lordului Comandant al 412 

Rondului de Noapte, pasărea venită înapoi adusese 
vestea că unchiul Benjen tot nu era de găsit. Apoi sosise un 
mesaj din Eyrie, de la mama, însă nici acesta nu adusese 
veşti bune. Nu spunea când avea de gând să revină acasă, ci 
numai că îl luase prizonier pe Pezevenghi. Lui Bran îi 
plăcuse puţin de omuleţ, totuşi numele Lannister îi trimitea 
fiori reci pe şira spinării. Era ceva cu Lannisterii, ceva ce ar fi 
trebuit să-şi amintească, însă când încerca să se gândească 
la asta, îl lua ameţeala şi stomacul i se strângea, devenind 
tare ca piatra. Robb petrecuse mare parte din ziua aceea 
încuiat în spatele uşilor, împreună cu Maester Luwin, Theon 
Greyjoy şi Hallis Mollen. După aceea, fuseseră trimişi 
călăreţi, pe armăsari iuți, cu poruncile lui Robb spre nord. 
Bran auzise vorbindu-se de Şanţul Cailin, vechiul avanpost 
pe care-l construiseră Primii Oameni, pe vârful Gâtului. 
Nimeni nu-i spunea ce se întâmplă, dar ştia că nu era bine. 

lar acum, un alt corb, un nou mesaj. Bran se agăţă deo 
speranţă. 

- Pasărea era de la mama? Vine acasă? 

- Mesajul era de la Alyn, de la Debarcaderul Regelui. Jory 
Cassel e mort. La fel şi Wyl şi Heward. Ucişi de Regicid. 

Robb îşi ridică faţa spre ninsoare, iar fulgii i se topiră pe 
obraji. Zeii să-i odihnească. 

Bran nu ştia ce să spună. Se simţea de parcă ar fi fost 
lovit. Jory fusese căpitanul gărzii la Winterfell încă dinainte 
de a se fi născutel. 

- L-au ucis pe Jory? îşi amintea momentele când Jory îl 
fugărise peste tot, pe acoperişuri. Îl putea vedea mergând 
prin curte în cămaşa de zale şi platoşă, sau stând la locul 
său obişnuit, pe banca din Sala Mare, glumind în timp ce 
mânca. De ce ar fi vrut cineva să-l ucidă pe Jory? 

Robb clătină din cap, cu durerea clar oglindită în ochi. 


- Nu ştiu şi... Bran, ăsta nu-i lucrul cel mai râu. Tata a fost 
prins sub calul lui căzut în timpul luptei. Alyn spune că 

piciorul i-a fost zdrobit şi... Maester Pycelle i-a dat lapte 
de mac, dar nu sunt singuri când... când... Tropotul cailor îl 
făcu să privească pe drum, spre locul în care goneau Theon 
şi ceilalţi. Ei, îşi va reveni, încheie el. Îşi puse mâna pe 
mânerul sabiei şi aborda un ton solemn: Bran, îţi promit, 
indiferent ce se va întâmpla, nu voi lăsa fapta asta 413 

nepedepsită. 

Ceva din tonul său îl făcu pe Bran şi mai temător. 

- Ce o să faci? întrebă el, când Theon îşi struni calul lângă 
ei. 

- Theon crede că ar trebui să ridic flamurile, zise Robb. 

- Sânge pentru sânge. 

Pentru prima dată, Greyjoy nu mai zâmbea. Faţa sa suptă, 
întunecată, avea o expresie flămândă, iar peste ochi îi 
căzuse părul negru. 

- Numai lorzii pot ridica flamurile, zise Bran, în timp ce 
ninsoarea cădea peste tot în jur. 

- Dacă tatăl tău moare, rosti Theon, Robb va fi Lord de 
Winterfell. 

- Nu va muri! strigă Bran. Robb îi luă mâna. 

- Nu va muri, spuse el calm. Totuşi... onoarea întregului 
nord se află în mâinile mele acum. Când tatăl nostru şi-a luat 
rămas-bun de la noi, mi-a spus să fiu tare, pentru tine şi 
pentru Rickon. Sunt aproape un bărbat în putere, Bran. 

E| se înfiora. 

- Aş vrea să se fi întors mama, spuse el pe un ton jalnic. 

Se uită împrejur după Maester Luwin; măgarul lui era 
vizibil la mare distanţă, urcând la trap o creastă. Şi Maester 
Luwin zice să ridici flamurile? 

- Maester este un bătrân sfios, făcu Theon. 

- Tata îi asculta întotdeauna sfaturile, îi aminti Bran 
fratelui său. Şi mama. 

- Le ascult şi eu, insistă Robb. Ascult pe toată lumea. 

Bucuria pe care o simţise Bran călărind dispăruse, topită 


precum fulgii de zăpadă pe faţa lui. Nu cu mult timp în 
urmă, gândul că Robb ar putea ridica flamurile şi că s-ar fi 
putut duce la război l-ar fi umplut de entuziasm, dar acum 
simţea doar oroare. 

- Ne putem întoarce acum? întrebă el. Mi-e frig. Robb 
aruncă o privire în jur. 

- Trebuie să găsim lupii. Mai poţi să rabzi puţin? 

- Pot să merg la fel de mult ca tine. 

Maester Luwin îl avertizase să nu lungească deplasarea, 
de teama rosăturilor provocate de şa, însă Bran n-ar fi 
recunoscut o slăbiciune în faţa fratelui său. Era deja sătul de 
modul în care se agitau toţi în jurul lui şi-l întrebau mereu 
cum se simţea. 

414 

- Atunci, să-i vânăm pe vânători, zise Robb. 

Unul lângă celălalt, îşi îmboldiră caii dincolo de drumul 
regelui şi se avântară în Pădurea Lupului. Theon li se aşeză 

în spate şi-i urmă, vorbind şi glumind cu soldaţii din 
gardă. 

Era bine sub copaci. Bran o strunea pe Dansatoare la 
mers, ţinându-i frâiele uşor şi privind de jur împrejur pe 
măsură ce înaintau. Cunoştea pădurea, dar zăcuse atât timp 
țintuit la Winterfell, încât i se părea că o vedea pentru prima 
dată. Nările i se umplură de mirosuri; mireasma tare şi 
proaspătă a acelor de pin, mirosul reavăn al frunzelor 
putrede, aromele de mosc sălbatic şi izul focurilor 
îndepărtate... Surprinse cu privirea o veveriţă neagră, 
mişcându-se pe crengile acoperite cu zăpadă ale unui stejar, 
şi se opri să studieze plasa argintie ţesută de o împărăteasă 
a păianjenilor. 

Theon şi ceilalţi rămaseră tot mai în urmă, până ce Bran 
nu le mai putu auzi glasurile. Din faţă răzbătea un clipocit 
vag de apă vijelioasă. Se auzi din ce în ce mai tare, până 

când ajunseră la pârâu. Ochii începură să-l usture de 
lacrimi. 

- Bran? întrebă Robb. Ce-i cu tine? El scutură din cap. 


- Mi-am amintit ceva. Jory ne-a adus o dată aici, să 

pescuim păstrăvi. Tu, eu şi Jon. Îţi aminteşti? 

- Îmi amintesc, zise Robb cu voce slabă, încărcată de 
tristeţe. 

- N-am prins nimic atunci, făcu Bran, dar Jon mi-a dat mie 
peştii lui, pe drumul înapoi spre Winterfell. O să-l mai vedem 
vreodată pe Jon? 

- L-am văzut pe unchiul Benjen când a venit regele în 
vizită, îi aminti Robb. Şi Jon ne va vizita, ai să vezi. 

Pârâul curgea de la înălţime, cu apele repezi. Robb 
descăleca şi-şi conduse calul prin vad. În părţile cele mai 
adânci, apa-i ajungea până la şold. Îşi priponi calul de un 
copac, pe partea cealaltă, şi se aventură înapoi după Bran şi 
Dansatoare. Curentul făcea spume în jurul rocilor şi 
rădăcinilor, iar Bran putea simţi stropii de apă pe faţă în 
vreme ce Robb îl conducea. Asta-l făcu să zâmbească. 

Pentru o clipă, se simţi din nou puternic şi întreg. Se uită 
în sus, spre copaci, şi se visă căţărându-se pe ei, chiar în 
vârf, cu întreaga pădure întinzându-se sub el. 

Înaintaseră mult în partea cealaltă când auziră un urlet, 
415 

un vaiet prelung şi crescător, care răzbătea printre copaci 
ca un vânt rece. Bran îşi ridică fruntea să asculte. 

- Vară, spuse el. 

Nici nu vorbise bine, că un al doilea urlet se alătură 

primului. 

- Au ucis ceva, zise Robb încălecând din nou. Mai bine 
mă duc şi-i aduc înapoi. Aşteaptă aici, Theon şi ceilalţi 
trebuie să sosească imediat. 

- Vreau să merg cu tine, zise Bran. 

- Îi găsesc mai repede dacă merg singur. 

Robb dădu pinteni armăsarului său şi dispăru printre 
copaci. Odată ce plecă, pădurea păru că se strânge în jurul 
lui Bran. Ninsoarea cădea şi mai tare acum. Acolo unde 
atingea pământul se topea, însă peste tot în jurul lui, pe 
pietre şi rădăcini şi crengi, era o pătură subţire de alb. Pe 


când aştepta, îşi dădu seama cât de incomod stătea. Nu-şi 
mai putea simţi picioarele, care atârnau inutile în scări, însă 
cureaua din jurul pieptului era strânsă şi-l rodea, iar 
ninsoarea topită îi udase mănuşile şi-i îngheţaseră mâinile. 

Se întrebă ce-i întârzia atât pe Theon şi Maester Luwin, pe 
Joseth şi pe ceilalţi. 

Când auzi foşnetul frunzelor, trase de frâu ca să o facă 

pe Dansatoare să se întoarcă, aşteptându-se să-şi vadă 

prietenii, însă bărbaţii care ieşiră pe malul pârâului îi erau 
necunoscuţi. 

- Ziua bună, spuse el speriat. Dintr-o privire, Bran 
observă că nu erau nici pădurari, nici ţărani. Îşi dădu brusc 
seama cât de bogat era îmbrăcat. Tunica sa era nouă, din 
lână de un cenuşiu-închis, cu nasturi argintii, iar un ac 
masiv, din argint, îi ţinea pe umeri mantia tivită cu blană. 

Cizmele şi mănuşile erau căptuşite cu blană. 

- Eşti singur, da? zise cel mai înalt dintre ei, un bărbat 
pleşuv, cu o faţă tăbăcită de vânt. Pierdut prin Pădurea 
Lupului, bietul băiat. 

- Nu m-am pierdut. Lui Bran nu-i plăcea felul în < * re-l 
priveau străinii aceştia. Numără patru, dar câini jll toarse 
capul, mai văzu doi în spatele său. Fratele meu .i plecat de 
lângă mine doar acum o clipă, iar garda mea va fi aici 
imediat. 

- Garda ta, zici? glăsui un al doilea bărbat. O barba rară 

şi cenuşie îi acoperea faţa suptă. Şi ce păzesc ei, 416 

domnişorule? Acul de argint pe care-l văd pe mantia ta? 

- Drăguţ, se auzi o voce de femeie. 

Abia dacă arăta ca o femeie; înaltă şi subţire, cu acelaşi 
chip aspru ca al celorlalţi, cu părul ascuns într-un coif 
deschis, de forma unui castron. Suliţa pe care o ducea era 
din stejar negru, cu un vârf din oţel ruginit. 

- la hai să ne uităm, zise insul masiv şi chel. 

Bran îl privi neliniştit. Hainele bărbatului erau murdare, 
roase până ce aproape că se rupseseră în bucăţi, peticite ici 
şi colo cu stofă maro şi albastră sau verde-închis, decolorate 


până la cenuşiu, în afară de mantia care trebuie că fusese, 
cândva, neagră. Cel cu barba rară şi cenuşie purta şi el 
zdrenţe negre. Dintr-odată, Bran îşi aminti de fugarul pe 
care-l decapitase tatăl său în ziua în care găsiseră puii de 
lup; şi bărbatul acela era îmbrăcat tot în negru, iar tatăl său 
spusese că era un dezertor din Rondul de Noapte. Wici un 
bărbat nu este mai periculos, şi-l aminti pe Lordul Eddard 
spunând. Dezertorul ştie că viața sa nu mai valorează nimic 
dacă este prins, aşa că nu se va da în lături de la nici o 
crimă, indiferent cât de ticăloasă ori crudă ar fi. 

- Acul, băiete, ceru uriaşul şi întinse mâna. 

- Vom lua şi calul, spuse altcineva, o femeie mai scundă 

decât Robb, cu o faţă lată şi plată şi părul galben, lins. 

Descăleca, şi încă repede. Un cuţit îi alunecă din mânecă 

direct în mâna ei, iar tăişul era zimţat ca un fierăstrău. 


- Nu, replică Bran. Nu pot să... 

Bărbatul masiv înşfacă frâul înainte ca Bran să se fi putut 
gândi să o întoarcă pe Dansatoare şi să pornească în galop. 

- Ba poţi, domnişorule... şi o vei face, dacă ştii ce-i bine 
pentru tine. 

- Stiv, uită-te, e legat de şa. Femeia înaltă arătă cu vârful 
suliţei. Poate că grăieşte adevărat. 

- Curele, zici? întrebă Stiv. Trase un pumnal dintr-o teacă 
de la cingătoare. Există o cale de a rezolva şi cu curelele. 

- Eşti olog? întrebă femeia scundă. , '| Bran se aprinse. 

- Sunt Brandon Stark de Winterfell şi ar fi mai bine să dai 
drumul calului, ori o să muriţi cu toţii. 

Bărbatul sfrijit, cu faţa năpădită de bărbuţa cenuşie, 417 

izbucni în râs. 

- Băiatul e un Stark, într-adevăr. Numai un Stark este 
suficient de prost încât să amenințe atunci când cineva mai 
isteţ s-ar milogi. 

- Taie-i cocoşelul şi îndeasă-i-l în gură, sugeră scundaca. 

Asta ar trebui să-l facă să tacă. 

- Eşti la fel de proastă pe cât eşti de urâtă, Hali, zise 
femeia înaltă. Băiatul nu valorează nimic mort, dar viu... 

Zeii fie blestemaţi, ia gândiţi-vă cât ar da Mance pentru 
a-l avea prins pe vreunul din sângele lui Benjen Stark! 

- Mance fie blestemat, înjură bărbatul uriaş. Vrei să te 
întorci acolo, Osha? Eşti şi mai proastă. Crezi că arătărilor în 
alb le-ar păsa dacă ai avea un prizonier? Se întoarse înapoi 
spre Bran şi-i tăie cureaua din jurul coapselor. Pielea se 
desprinse cu un oftat. 

Lovitura fusese iute şi abilă, tăind adânc. Privind în jos, 
Bran văzu carnea dezgolită, acolo unde lâna jambierelor 
fusese tăiată. Începu să-i curgă sânge. Privea cum se lăţea 
pata roşie, începând să se simtă ameţit, curios de detaşat, 
fără nici o durere, nici măcar cea mai mică senzaţie. 

Uriaşul mormăi surprins. 

- Lasă fierul jos acum, şi-ţi promit o moarte rapidă şi fără 

dureri, strigă Robb. 


Bran se uită în sus, animat de o speranţă disperată, şi 
avea toate motivele. Puterea cuvintelor era însă diminuată 

de felul în care glasul său ceda sub presiune. Era călare, 
iar hoitul însângerat al unui elan atârna în spatele calului. 

Ţinea sabia în mâna înmănuşată. 

- Fratele, spuse bărbatul cu faţa cenuşie, ţepoasă. 

- E unul tare aprig, zise batjocoritoare scundaca. Vrei să 

lupţi cu noi, băiete? 

- Nu fii prost, flăcăule. Eşti singur contra şase. Femeia 
înaltă, Osha, îşi cobori sulița. Coboară de pe cal şi aruncă 

sabia. Îţi vom mulţumi din suflet pentru armăsar şi pentru 
carne, iar tu şi fratele tău veţi putea pleca. 

Robb fluieră. Se auzi un zgomot slab, de paşi uşori şi 
frunze ude. Tufele căzură în lături, crengile joase ale 
copacilor îşi cedară zăpada acumulată, iar Vântul Cenugşiu şi 
Vara ţâşniră din verdeață. Vara adulmecă în aer şi mărâi. 

- Lupi, icni Hali. 

- Lupi străvechi, adăugă Bran. Deşi încă nu crescuseră 

418 

de-a binelea, erau la fel de mari ca oricare alt lup văzut 
de el până acum, însă diferenţele erau uşor de observat, 
dacă 

ştiai la ce să te uiţi. Maester Luwin şi Farlen, dresorul de 
câini, îl învăţaseră. Un lup străvechi avea capul mai mare şi 
picioarele mai lungi, proporţional cu trupul, iar nasul şi 
maxilarul erau mai pronunţate şi mai subţiri. Aveau ceva 
sumbru şi înspăimântător, cum stăteau acolo, printre fulgii 
de zăpadă. Urme de sânge proaspăt pătau botul Vântului 
Cenuşiu. 

- Câini, făcu dispreţuitor uriaşul pleşuv. Totuşi, am auzit 
că nimic nu-i mai potrivit decât o mantie din blană de lup 
când e vorba să te încălzeşti noaptea. Făcu un gest scurt. 

Omorâţi-i! 

Robb strigă: Winterfell! Şi dădu pinteni calului. 

Armăsarul se aruncă în jos spre mal, iar zdrenţăroşii îi 
tăiară calea. Un bărbat cu o secure se repezi înainte, 


nepăsător» Sabia lui Robb îl izbi în faţă cu un clănţănit oribil 
şi iscă un jet de sânge de un roşu-deschis. Bărbatul cu faţa 
suptă şi ţepoasă se întinse spre dârlogi, apucându-i pentru o 
clipită... dar Vântul Cenuşiu sări pe el, trântindu-l la pământ. 
Căzu cu spatele în pârâu, cu un pleoscăit şi un urlet, bătând 
disperat apa cu cuțitul, în timp ce capul i se scufundă. Lupul 
străvechi sări după el, iar apa albicioasă se coloră în roşu, 
acolo unde dispăruseră amândoi. 

Robb şi Osha schimbau lovituri la mijlocul apei. Suliţa ei 
lungă era ca un şarpe cu cap de oţel, ţâşnind spre pieptul lui 
o dată, de două ori, de trei ori, însă Robb para fiecare 
lovitură cu sabia sa lungă, azvâărlind vârful într-o parte. La a 
patra lovitură sau a cincea, femeia înaltă se întinse prea 
mult şi-şi pierdu echilibrul, doar pentru o clipă. Robb şarjă, 
doborând-o. 

La câţiva paşi distanţă. Vară ţâşni şi se repezi la Hali. 

Cuţitul se avântă spre coaste. Vară alunecă, mârâind, şi 
se lansă din nou. De data asta, fălcile se închiseră în jurul 
gleznei ei. Ţinând cuțitul cu ambele mâini, femeia pirpirie 
lovi în jos, însă lupul nu părea să simtă lama. Se desprinse o 
clipă, cu botul plin de piele, pânză şi carne însângerată. 

Când Hali se împiedică şi căzu, se repezi din nou la ea, 
aruncând-o pe spate, iar colții îi sfâşiară burta. 

Cel de-al şaselea om fugi de la locul carnagiului... dar nu 
ajunse departe. Pe când alerga în sus pe partea 419 

îndepărtată a malului, Vântul, Cenuşiu ieşi din pârâu, 
leoarcă de apă. Se scutură şi se avântă în urma celui care 
alerga, retezându-i tendoanele dintr-o singură muşcătură, şi 
aruncându-i-se spre gât, când bărbatul care urla alunecă 

înapoi, spre apă. 

Şi atunci nu mai rămase nimeni, în afară de uriaşul Stiv. 

Prinse curelele de pe pieptul lui Bran, îl apucă de braţ şi-l 
trase. Bran căzu. Se prăbuşi pe pământ, cu picioarele 
chircite sub el, cu unul în apă. Nu putea simţi răceala 
pârâului, dar simţi oţelul când Stiv îi apăsă pumnalul pe gât. 


- Înapoi, avertiză bărbatul, sau îi tai băiatului beregata, 
jur.Robb îşi struni calul, răsuflând din greu. Furia îi dispăru 
din ochi, iar braţul cu care ţinea sabia căzu moale. 

În acel moment, Bran văzu totul. Vară o sfârteca pe Hali, 
trăgând şerpi lucioşi şi albaştri din burta ei. Ochii ei erau 
mari şi holbaţi. Bran nu putea spune dacă mai trăia sau nu. 

Bărbatul cu barba cenuşie şi cel cu securea zăceau 
nemişcaţi, însă Osha era în genunchi, târându-se spre sulița 
ei căzută. Vântul Cenugşiu lipăi spre ea, cu apa picurând de 
pe el. 

- Cheamă.-l, strigă uriaşul. Cheamă-i pe amândoi, ori 
băiatul olog va muri acum! 

- Vânt Cenuşiu, Vară, la mine! zise Robb. 

Lupii străvechi se opriră şi îşi întoarseră capetele. Vântul 
Cenuşiu alergă înapoi spre Robb. Vară rămase pe loc, cu 
ochii pe Bran şi pe omul de lângă el. Mărâi. Nasul îi era 
umed şi roşu, iar ochii-i ardeau. 

Osha se folosi de capătul suliţei pentru a se ridica în 
picioare. Sângele-i curgea din rana de pe partea de sus a 
braţului, acolo unde o tăiase Robb. Bran putea vedea 
transpiraţia curgând pe faţa uriaşului. Îşi dădu seama că 

Stiv era la fel de speriat ca el. 

- Starkii, mormăi bărbatul, ticăloşii de Stark. Apoi ridică 

glasul. Osha, omoară lupii şi ia sabia. 

- Omoară-i singur, răspunse ea. Eu nu mă apropii de 
monştrii ăştia. ”' 

Preţ de o clipă, Stiv rămase descumpănit. Mâna-i tremura; 
Bran simţi un fir de sânge acolo unde cuțitul îi apăsa gâtul. 
Duhoarea bărbatului îi umplea nările; duhnea 420 

a frică. 

- TU, i se adresă el lui Robb. Ai vreun nume? 

- Sunt Robb Stark, moştenitorul Winterfellului. 

- Ăsta-i fratele tău? 

- Da. 

- Dacă vrei să mai trăiască, să faci ce-ţi spun eu. 

Descălecă. 


Robb ezită un moment. Apoi încet, deliberat, descălecă 

ţinând sabia în mână. 

- Acum, ucide lupii. Robb nu se clinti. 

- Fă-o. Lupii, sau băiatul. 

- Nu! ţipă Bran. 

Dacă Robb ar fi făcut ce i se cerea, Stiv i-ar fi ucis, oricum, 
pe amândoi, odată ce lupii străvechi ar fi fost morţi. Bărbatul 
pleşuv îl apucă de păr cu mâna liberă şi-l răsuci cu cruzime, 
până ce Bran începu să scâncească de durere. 

- Ţine-ţi gura, ologule, auzi? Îi răsuci părul şi mai tare. 

Mă auzi? 

Din pădurea din spatele lor se auzi un sunet surd. Stiv 
scoase un icnet scurt când un băț de jumătate de cot, cu 
ţepi, îi explodă dintr-odată în piept. Săgeata era de un roşu 
strălucitor şi fusese vopsită cu sânge. 

Pumnalul căzu de lângă gâtul lui Bran. Uriaşul se clătină 

şi se prăbuşi cu faţa în jos, în apele pârâului. Săgeata se 
frânse sub el. Bran privi cum viaţa i se scurgea în unde. 

Osha se uită în jur când soldaţii din garda lordului Stark 
se iviră de sub copaci, cu armele în mâini. Aruncă sulița. 

- Milă, stăpâne, se rugă ea de Robb. 

Soldaţii aveau o expresie ciudată pe faţă, pe când 
cercetară scena măcelului. Priviră lupii nesiguri, iar când 
Vară reveni la hoitul lui Hali, să înfulece, Joseth scăpă 

cuțitul şi alergă în tufişuri, vomitând. Chiar şi Maester 
Luwin părea şocat când ieşi de după un copac, dar numai 
pentru o clipă. Apoi scutură din cap şi traversă apele, venind 
lângă Bran. 

- Eşti rănit? 

- M-a tăiat la picior, zise el, dar nu am simţit nimic. Când 
Maester Luwin îngenunche ca să-i examineze rana, Bran 
întoarse capul. Theon Greyjoy stătea lângă un copac, cu 
arcul în mână. Zâmbea. Întotdeauna zâmbea. Pe pământul 
421 

moale de la picioarele sale erau înfipte şase săgeți, dar 
nu fusese nevoie decât de una. 


- Un duşman mort are frumuseţea lui, anunţă el. 

- Jon spunea întotdeauna că eşti un dobitoc, Greyjoy, 
făcu Robb ridicând glasul. Ar trebui să te leg în fiare, în 
curte, şi să-l las pe Bran să exerseze pe tine tragerea cu 
arcul. 

- Ar trebui să-mi mulţumeşti pentru că i-am salvat viaţa 
fratelui tău. 

- Ce-ar fi fost dacă ratai ţinta? zise Robb. Ce s-ar fi 
întâmplat dacă îl răneai doar? Dacă-i făceai mâna să 

zvâcnească sau dacă l-ai fi lovit pe Bran? Nu ştiai dacă 

purta sau nu pieptar, nu i-ai putut vedea decât mantia. 
Ce s-ar fi întâmplat atunci cu fratele meu? Te-ai gândit vreo 
clipă la asta, Greyjoy? 

Zâmbetul lui Theon pieri. Înălţă mohorât din umeri şi 
începu să-şi adune săgețile de jos, una câte una. Robb se 
uită spre străjerii săi. 

- Voi unde aţi fost? îi întrebă. Eram sigur că sunteţi foarte 
aproape, în spatele nostru. 

Oamenii schimbară priviri nefericite. 

- Vă urmam, stăpâne, zise Quent, cel mai tânăr dintre ei, 
cu o barbă ca un puf moale, castaniu. Dar l-am aşteptat pe 
Maester Luwin, să vină din urmă pe catârul său, vă cerem 
iertare, iar apoi, ei bine, după cum s-a nimerit... 

Aruncă o ocheadă spre Theon şi apoi se uită în altă 

parte, tulburat. 

- Luasem urma unui curcan, explică Theon, iritat de 
întrebare. De unde era să ştiu că l-ai lăsat pe băiat singur? 

Robb întoarse capul să-l privească încă o dată pe Theon. 

Bran nu-l mai văzuse niciodată atât de furios; totuşi, nu 
spuse nimic. În cele din urmă, îngenunche lângă Maester 
Luwin. 

- Cât rănit de fratele meu? 

- N-are decât o zgârietură. Doi dintre ei sunt înveşmântaţi 
în negru, îi spuse lui Robb în timp ce curăța rana cu o pânză 
umezită. 


Robb privi în locul unde Stiv era lăţit în apele pârâului, 
zdrenţele lui negre legănându-se spasmodic, după cum le 
mişcau apele vijelioase. 

- Dezertori din Rondul de Noapte, spuse el mohorât. 

422 

Trebuie să fi fost nişte smintiţi, să vină atât de aproape de 
Winterfell. 

- Sminteala şi disperarea sunt, uneori, greu de deosebit, 
făcu Maester Luwin. 

- Îi îngropăm, stăpâne? întrebă Quent. 

- Ei nu ne-ar fi îngropat pe noi, răspunse Robb. Taie-le 
capetele, le trimitem la Winterfell. Lasă restul pentru corbii 
hoitari. 

- Şi asta? Quent arătă cu degetul spre Osha. 

Robb se duse la ea. Femeia era cu un cap mai înaltă 

decât el, dar căzu în genunchi la apropierea lui. 

- Lăsaţi-mi viaţa, lordul meu, şi sunt a dumneavoastră. 

- A mea? Ce să fac eu cu o sperjură? 

- Nu am încălcat nici un jurământ. Stiv şi Wallen au fugit 
de pe Zid, nu eu. Corbii negri nu au loc pentru femei. 

Theon Greyjoy se apropie agale de ei. 

- Las-o lupilor, îl îndemnă el pe Robb. Ochii femeii cătară 

spre ceea ce mai rămăsese din Hali şi-şi mută repede 
privirea. Se înfiora. Chiar şi soldaţii din gardă păreau 
îngreţoşaţi. 

- E doar o femeie, zise Robb. 

- O sălbatică, îi spuse Bran. Zicea că ar trebui să mă ţină 

în viaţă ca să mă ducă plocon lui Mance Rayder. 

- Cum te numeşti? o întrebă Robb. 

- Osha, dacă nu vă e cu supărare, stăpâne, murmură ea 
cu acreală. 

Maester Luwin se ridică. 

- Am putea s-o interogăm. 

Bran putu vedea uşurarea oglindită pe faţa fratelui său. 

- Că bine spui, Maester. Wayn, leagă-i mâinile. Vine cu noi 
la Winterfell şi va muri sau va trăi - depinde cât adevăr va 


grăi. 

423 

TYRION 

- Vrei să mănânci? întrebă Mord cu o căutătură 

încruntată. În mâna cu degete scurte şi butucănoase 
ducea o farfurie cu fasole unsuroasă. 

Tyrion Lannister era înfometat, dar se feri să lase bruta 
să-l vadă hămesit. 

- O pulpă de miel ar fi numai bună, zise el de pe maldărul 
de paie murdare din colţul celulei sale. Poate şi cu o 
garnitură de mazăre cu ceapă, ceva pâine proaspăt coaptă, 
unt şi o butelcă de vin fiert, să meargă bine pe gât. 

Sau bere, dacă e mai mic deranjul. Nu încerc să fac pe 
năzurosul. 

- E fasole, spuse Mord. Uite. 

Întinse farfuria. Tyrion oftă. Temnicerul era un monument 
de prostie, cu dinţi maronii, putrezi, şi ochi mici, întunecaţi. 
Partea stângă a feţei sale era stâlcită de o cicatrice, acolo 
unde o secure îi tăiase urechea şi o parte din obraz. Pe cât 
era de urât, pe atât era de previzibil, însă 

Tyrion era cu adevărat flămând. Se întinse spre farfurie. 

Mord o trase înapoi, rânjind. 

- E aici, zise, ţinând-o departe de atingerea lui Tyrion. 

Piticul se ridică ţeapăn în picioare; îl dureau toate 
încheieturile. 

- Trebuie să jucăm această prostie la fiecare masă? Făcu o 
nouă încercare de a ajunge la fasole. 

Mord sări îndărăt, rânjind cu dinţii lui putrezi. 

- Aici, piticanie. Întinse farfuria la o lungime de braţ, 
afară, acolo unde se termina celula şi începea văzduhul. Nu 
vrei să mănânci? Aici. Vino aici. 

Mâinile lui Tyrion erau prea scurte ca să ajungă la farfurie 
şi nu avea de gând să se apropie de margine. N-ar fi trebuit 
decât ca Mord să-l îmbrâncească uşor cu burdihanul lui alb 
şi Tyrion ar fi sfârşit ca o împroşcătură 


roşiatică pe pietrele de la Cer, aşa cum pâăţiseră şi alţi 
prizonieri la Eyrie de-a lungul secolelor. 

- Dacă stau să mă gândesc bine, nu mi-e deloc foame, 
declară el, retrăgându-se într-un colţ al celulei. 

Mord mârâi şi-şi desfăcu degetele groase. Vântul înşfacă 

farfuria întorcând-o pe dos, în cădere. Câteva boabe de 
fasole fură aruncate înapoi spre ei în timp ce restul dispăru. 

424 

Temnicerul începu să râdă, burdihanul cutremurându-i-se 
ca un castron cu budincă. Tyrion simţi un val de furie. 

- Fiu de fund plin de vărsat, îl repezi el, sper să crapi de 
cufureală cu sânge. 

Pentru asta, Mord îi dădu un şut zdravăn, înfigându-şi 
cizma cu vârf oţelit între coastele lui Tyrion. 

- Îmi retrag cuvintele! icni el, încovrigându-se peste paie. 

- Te omor cu mana mea, jur! Uşa grea, prinsă în benzi de 
oţel, se trânti închizându-se. Tyrion auzi zdrăngănitul 
cheilor. 

Pentru un om de statura lui, fusese pedepsit cu o gură 

periculos de afurisită, se gândi el, târându-se înapoi în 
colţul a ceea ce Arrynii numeau, în bătaie de joc, temniţa lor. 
Se încovrigă sub pătura subţire care constituia singurul lui 
aşternut, holbându-se la strălucirea cerului albastru, gol, şi 
la munţii îndepărtați care păreau că nu se mai termină, 
dorindu-şi să aibă cu el mantia din blană pe care o câştigase 
de la Marillion, la zaruri, după ce menestrelul o furase de pe 
cadavrul şefului briganzilor. Blana mirosea a sânge şi a 
mucegai, dar era groasă, călduroasă. Mord i-o luase în clipa 
în care dăduse cu ochii de ea. 

Vântul trăgea de pătura lui în rafale, ca nişte gheare 
ascuţite. Celula era jalnic de mică, chiar şi pentru un pitic. 

Nici doi metri lungime, iar acolo unde ar fi trebuit să fie 
un perete, acolo unde ar fi fost un perete într-o temniţă 

adevărată, podeaua se termina brusc şi începea cerul. 

Avea aer curat şi lumină din belşug, iar noaptea vedea 
stelele şi luna, însă Tyrion ar fi dat toate astea, într-o clipă, 


pe cea mai rece şi mai întunecată gaură din măruntaiele 
fortăreței Casterly Rock. 

- Ai să zbori, îi promisese Mord când îl azvărlise în celulă. 

Douăzeci de zile, poate treizeci. Apoi ai să zbori. 

Arrynii aveau singura temniţă din regat din care 
prizonierii puteau scăpa după voia lor. În prima zi, după ce- 

şi făcuse curaj timp de câteva ore, Tyrion se aşezase pe 
burtă la marginea celulei, scoţându-şi capul cât putea de 
mult, şi privise în jos. Cerul era la două sute de metri mai 
jos, iar intre ei nu exista decât văzduhul. Dacă-şi lungea 
gâtul, putea vedea celelalte celule la dreapta şi la stânga şi 
deasupra. Era ca o albină într-un fagure, iar cineva-i 425 

smulsese aripile. 

În celulă era rece, iar vântul urla zi şi noapte, şi ce era 
mai rău, podeaua era înclinată. Chiar dacă foarte uşor, era 
destul. Se temea să închidă ochii, de frică să nu se 
rostogolească în somn şi să se trezească, în plină teroare, în 
timp ce aluneca dincolo de margine. Nici nu era de mirare că 
această celulă îi înnebunea pe oameni. 

Să mă salveze zeii, scrisese pe zid unul dintre locatarii 
dinaintea lui folosind ceea ce suspecta că fusese sânge, 
albastrul mă cheamă. Prima dată,. Tyrion se întrebase cine 
fusese şi ce se întâmplase cu el; mai târziu, decisese că ar fi 
mai bine să nici nu ştie. 

Dacă şi-ar fi ţinut gura... 

Mizerabilul acela de băiat începuse totul, privind de sus 
la el, de pe un tron din lemn sculptat, sub flamurile cu luna 
şi şoimul Casei Arryn. Tyrion Lannister fusese privit de sus 
întreaga sa viaţă, dar foarte rar de un băiat de şase ani cu 
ochi urduroşi, care avea nevoie de perne mari sub el ca să 

se ajungă la înălţimea unui bărbat. 

- El este omul cel rău? întrebase băiatul strângându-şi 
păpuşa. 

- El este, spusese Lady Lysa de pe tronul mai mic de 
lângă al lui. Era toată în albastru, pudrată şi parfumată 

pentru peţitorii care-i umpleau curtea. 


- E atât de mic, zise Lordul de Eyrie chicotind. 

- Acesta-i Tyrion Pezevenghiul, din Casa Lannister, care ţi- 
a ucis tatăl. Îşi ridicase vocea ca să fie auzită pe întreaga 
lungime a Marii Sălii Eyrie, reverberând în pereţii albi ca 
laptele şi în coloanele zvelte, astfel încât să o audă fiecare 
om. E/ a ucis Mâna Regelui! 

- Oh, tot eu l-am omorât şi pe el? spusese Tyrion, ca un 
smintit. 

Acel moment ar fi fost foarte potrivit ca să-şi ţină gura 
închisă şi capul plecat. Acum îşi dădea seama; pe cele şapte 
iaduri, ştiuse asta şi atunci. Marea Sală a Arrynilor era lungă 
şi austeră, cu o răceală respingătoare impregnată în pereţii 
de marmură albă cu vinişoare albastre, însă feţele din jurul 
lui fuseseră de departe mai reci. Puterea lui Casterly Rock 
era departe, iar aici, în Valea lui Arryn, Lannisterii nu aveau 
nici un prieten. Supuşenia şi tăcerea ar fi fost cele mai bune 
paveze ale sale. 

426 

Însă starea lui Tyrion fusese prea jalnică pentru a simţi 
asta. Spre ruşinea sa, se împleticise în ultima parte a 
ascensiunii de o zi spre Eyrie, picioarele sale pricăjite 
fuseseră incapabile să-l ducă mai departe. Bronn îl purtase 
în spate tot restul drumului, iar umilinţa turnase gaz peste 
focul furiei sale. 

- Pare-se că am fost un omuleţ cam ocupat, spusese el cu 
un sarcasm amar. Mă întreb când am găsit timp să 

săvârşesc toate aceste omoruri şi ticăloşii. 

Ar fi trebuit să-şi fi amintit cu cine avea de-a face. Lysa 
Arryn şi fiul ei slăbânog şi aproape prostănac nu erau 
cunoscuţi pentru bunătatea sau înţelepciunea lor. 

- Pezevenghiule, spusese Lysa cu răceală, îţi vei păzi 
limba aia afurisită şi-i vei vorbi politicos fiului meu, altfel îţi 
promit că vei avea motive să regreţi. Aminteşte-ţi unde te 
afli. Aici este Eyrie, iar cei pe care-i vezi în jurul tău sunt 
cavalerii din Vale, bărbaţi adevăraţi, care l-au iubit pe Jon 
Arryn. Oricare dintre ei ar muri pentru mine. 


- Lady Arryn, dacă mi se întâmplă ceva, fratele meu 
Jaime, va fi bucuros să-i vadă murind chiar. 

Chiar în clipa în care scuipase aceste cuvinte, Tyrion le 
simţise sminteala. 

- Poţi zbura, Lord Lannister? întrebase Lady Lysa. Au 
piticii aripi? Dacă nu, ar fi mai înţelept din partea ta să ţii 
pentru tine următoarele ameninţări care-ţi vin în minte. 

- Nu am rostit nici un fel de ameninţări, spusese Tyrion, ci 
o promisiune. 

Micul Lord Robert sărise în picioare” atât de furios, încât 
scăpase păpuşa. 

- Nu ne poţi face nimic, uriaşe el. Nimeni nu ne poate 
atinge aici. Spune-i, mamă, spune-i că nu ne poate face 
nimic aici. 

Obrazul băiatului începuse să se zbată. 

- Eyrie este inexpugnabil, declară calmă Lysa Arryn. ÎI 
trase lângă ea pe fiul său, ţinându-l în îmbrăţişarea 
protectoare a braţelor ei albe şi grăsulii. Pezevenghiul 
încearcă să ne sperie, scumpul meu. Lannisterii sunt toţi 
nişte mincinoşi. Nimeni nu se atinge de dragul meu băiat. 

Era cât se poate de adevărat; avea, fără îndoială, 
dreptate. Când văzuse cât îi trebuise ca să ajungă până 

aici, Tyrion îşi putuse imagina foarte bine ce-ar fi fost 427 

pentru un cavaler să facă drumul până sus, luptând în 
armură, în vreme ce de deasupra curgeau valuri de săgeți şi 
bolovani, iar duşmanul i se împotrivea la fiecare pas. Nici 
măcar coşmar nu era un cuvânt potrivit pentru a descrie 
asta. Nu era de mirare că Eyrie nu fusese cucerit niciodată. 

Cu toate acestea, Tyrion nu izbutise să-ţi ţină gura. 

- Nu e inexpugnabil, făcuse el, ci mai degrabă incomod. 

Tânărul Robert arătase în jos, cu mâna tremurândă. 

- Eşti un mincinos! Mamă, vreau să-l văd zburând. Doi 
străjeri cu mantii azurii îl apucaseră pe Tyrion de mâini, 
ridicându-l de la podea. Numai zeii ştiau ce s-ar fi putut 
întâmpla dacă nu ar fi fost Catelyn Stark de faţă. 


- Soră, strigase ea de unde stătea, la picioarele tronurilor. 
Te implor să-ţi aminteşti că acest om este prizonierul meu. 
lar eu nu vreau să i se facă nici un rău. 

Lysa Arryn privise o clipă cu răceală spre sora ei, apoi se 
ridicase şi coborâse spre Tyrion, robele ei lungi unduindu-i- 
se în urmă. Pentru o clipă, el se temuse că-l va lovi, dar în 
loc de asta, ea ordonase străjerilor să-i dea drumul. 

Oamenii ei îl lăsaseră brusc la podea, iar picioarele i se 
tăiaseră sub el. Căzu. 

Fără îndoială că oferise un spectacol de pomină pe când 
se chinuise să se ridice în genunchi, doar pentru a simţi cum 
piciorul drept îi era cuprins de spasme, lucru care-l făcuse să 
cadă din nou. În Sala Mare a Arrynilor bubuiră 

hohote de râs. 

- Micul oaspete al surorii mele este prea obosit ca să 

stea în picioare, anunţase Lady Lysa. Ser Vardis, duceţi-l 
jos, în temniţă. O perioadă de odihnă într-una dintre celulele 
noastre cereşti îi va face foarte bine. 

Străjerii îl smuciseră în sus, ridicându-l. Tyrion Lannister 
se clătinase între ei, păşind nesigur, cu faţa roşie de ruşine. 

- Nu voi uita toate astea, le spusese el tuturor pe când îl 
duceau afară. 

Şi nu uitase, nicidecum. La început se consolase cu 
gândul că prizonieratul său nu putea dura mult. Lysa Arryn 
voia să-l umilească, asta era tot. Va trimite după el din nou, 
cât de curând. Dacă nu ea, atunci Catelyn Stark va vrea să- 

| interogheze. De data asta, avea intenţia de a-şi păzi 
limba mai cu grijă. Nu ar fi îndrăznit să-l ucidă pe loc; era, 
totuşi, un Lannister de Casterly Rock, iar dacă-i vărsau 
sângele, ar 428 

fi însemnat război. Sau cel puţin aşa îşi spunea el. 

Acum nu mai era chiar sigur. Poate că duşmanii lui voiau 
să-l lase să putrezească aici, dar se temea că nu ar fi avut 
puterea de a putrezi multă vreme. Era tot mai slăbit, cu 
fiecare zi, şi era doar o chestiune de timp până ce 


îmbrâncelile şi loviturile lui Mord i-ar fi provocat răni 
serioase, asta dacă nu cumva temnicerul l-ar fi lăsat să 

moară de foame mai întâi. Încă vreo câteva nopţi de 
foame şi frig şi albastrul va începe să-l cheme şi pe el. 

Se întrebase ce se întâmpla dincolo de zidurile celulei 
sale, aşa cum erau ele. Lordul Tywin trimisese, fără 

îndoială, călăreţi imediat ce vestea ajunsese la el. Jaime 
s-ar putea să conducă o armată întreagă prin defileele 
Munţilor Lunii, chiar în clipa asta... dacă nu cumva o luase 
spre nord, împotriva castelului Winterfell. Dar oare bănuia 
cineva din afara Văii unde-l dusese Catelyn Stark? Se 
întreba ce va face Cersei când îi va ajunge vestea la urechi. 

Regele ar fi putut ordona eliberarea lui, dar asculta 
Robert de regina lui şi de Mână? Tyrion nu-şi făcea nici un fel 
de iluzii în privinţa dragostei regelui pentru sora lui. 

Dacă Cersei îşi păstrase acelaşi spirit, ar insista ca regele 
însuşi să-l judece pe Tyrion. Nici chiar Ned Stark nu ar putea 
obiecta la asta, nu fără a terfeli onoarea unui rege. lar Tyrion 
ar fi chiar încântat să-şi încerce norocul la o judecată. 
Indiferent ce crime i s-ar fi pus în seamă, Casa Stark nu avea 
nici o dovadă pentru ceva, din câte-şi putuse el da seama. 
Să-i lase să-şi prezinte plângerile înaintea Tronului de Fier şi 
a lorzilor domeniului. Va fi sfârşitul lor. 

Dacă Cersei era destul de isteaţă ca să priceapă asta... 

Tyrion Lannister oftă. Surorii sale nu-i lipsea o anume 
viclenie, însă mândria o orbea. Va vedea insulta în asta, dar 
nu şi posibilităţile. lar Jaime era chiar şi mai râu, repezit, 
încăpățânat şi iute la mânie. Fratele lui nu desfăcea 
niciodată un nod când îl putea tăia în două cu sabia. 

Se întrebă care dintre ei trimisese unealta ucigaşă să-l 
amuţească pe veci pe băiatul Stark şi dacă puseseră la cale 
moartea Lordului Arryn. Dacă bătrâna Mână fusese ucisă, 
fusese ceva foarte dibaci şi subtil. Bărbaţii de vârsta lui 
mureau adesea de pe urma vreunei boli năprasnice. Spre 
deosebire de asta, trimiterea la Brandon Stark a unui 429 


prostănac înarmat cu un pumnal furat i se păru deo 
stângăcie incredibilă. Şi nici nu era atât de ciudat, dacă se 
gândea la asta... 

Tyrion se înfiora. Deci plutea o bănuială groaznică 

asupra sa. Poate că lupul străvechi şi leul nu erau 
singurele fiare din pădure, iar dacă era adevărat, cineva se 
folosea de el ca de o simplă unealtă. Tyrion Lanniser detesta 
să fie folosit. 

Trebuia să plece de aici şi încă repede. Şansele sale de a-l 
dobori pe Mord erau minime, şi nimeni nu-l va scoate din 
celulă pe o frânghie de şase sute de paşi lungime, aşa că va 
trebui să-şi negocieze singur eliberarea. Gura sa îl adusese 
în celulă, aşa că tot ea trebuia să-l scoată de aici. 

Tyrion se ridică în picioare, făcând tot ce putea ca să 

ignore înclinarea podelei, cu mereu subtila sa atracţie 
spre margine. Bătu cu pumnul în uşă. 

- Mord! Temnicer! Mord, vino aici! Se văzu nevoit să 

strige vreme de zece minute până ce auzi paşii grei. Făcu 
un pas în spate cu o clipă înainte ca uşa să se deschidă cu o 
bubuitură. 

- Faci zgomot, mormăi Mord cu ochii injectaţi. Atârnată 

de mâna lui grăsulie, era o curea de piele lată şi groasă, 
cu un capăt înfăşurat pe pumn. 

Nu le arăta niciodată că-ți este teamă, îşi aminti Tyrion. 

- Cum ţi-ar plăcea să fii bogat? întrebă el. Mord îl lovi. 

Răsucise cureaua înapoi, molatic, însă pielea îl atinsese 
pe Tyrion în sus, pe braţ. Forţa loviturii îl făcu să se clatine, 
iar de durere scrâşni din dinţi. 

- Gura, piticule, îl avertiză Mord. 

- Aur, zise Tyrion, cu un zâmbet prefăcut. Casterly Rock e 
plin de aur... Ahhhh... De astă dată lovitura fu una directă, 
iar Mord puse mai multă forţă în răsucirea curelei, făcând-o 
să pocnească şi să zvâcnească. Îl izbi pe Tyrion în coaste, iar 
el căzu în genunchi, strângând din ochi. Se forţă 

să privească în sus, spre temnicerul său. 


- La fel de bogat precum Lannisterii, zise el cu o 
respiraţie hârâită. Aşa se spune... 

Mord mârâi. Cureaua fluieră prin aer şi-l lovi pe Tyrion 
direct peste faţă. Durerea fu atât de atroce, încât nici nu-şi 
aminti când căzuse, însă când deschise ochii din nou, era pe 
podeaua celulei. Urechea-i tiuia, iar gura-i era plină de 430 

sânge. Se forţă să se agate de ceva, pentru a se ridica, iar 
degetele sale se crispară în aer. Tyrion îşi retrase mâna cât 
de repede putu, de parcă i-ar fi fost opărită, şi încercă să-şi 
oprească respiraţia. Căzuse chiar la marginea celulei, la o 
palmă de albastru. 

- Mai spui? 

Mord ţinea cureaua între pumni şi trase brusc de ea. 

Pocnitura îl făcu pe Tyrion să tresară. Temnicerul râse. 

Nu mă va împinge, îşi zise Tyrion cu disperare, pe când se 
târa de lângă margine. Catelyn Stark mă vrea viu, nu 
îndrăzneşte să mă ucidă. Îşi şterse sângele de pe buze cu 
dosul palmei, rânji şi spuse: 

- Asta a fost una ţeapănă de tot, Mord. Temnicerul îi 
aruncă o privire piezişă, însă, de data asta, Tyrion fu în stare 
să se ferească. Luă lovitura ştearsă, peste umăr, nimic mai 
mult. 

- Aur, repetă el mergând îndărăt, ca un rac, mai mult aur 
decât ai putea vedea în toată viaţa ta. Destul cât să-ţi 
cumperi pământ, femei, cai... Ai putea ajunge şi lord. Lord 
Mord. Tyrion fu podidit de. un val de sânge şi flegmă, pe 
care-l scuipă spre cer. 

- Nu aur, făcu Mord. 

Mă ascultă! se gândi Tyrion. 

- M-au uşurat de pungă atunci când m-au prins, dar aurul 
este tot al meu. Catelyn Stark poate lua pe cineva în 
captivitate, dar nu se va repezi să-l jefuiască. Asta n-ar fi 
deloc onorabil. Ajută-mă şi tot aurul va fi al tău. 

Cureaua lui Mord plesni, dar fu o lovitură lipsită de vlagă, 
leşinată, lentă şi dispreţuitoare. Tyrion prinse pielea cu mâna 
şi o ţinu aşa. 


- Nu există nici un risc pentru tine. Tot ce trebuie să faci 
este să trimiţi un mesaj. 

Temnicerul smuci cureaua din strânsoarea lui Tyrion. 

- Mesaj, zise el, de parcă nu ar mai fi auzit niciodată 

acest cuvânt. Încruntarea îi săpa şanţuri pe frunte. 

- M-ai auzit, stăpâne. Doar atât, du cuvintele mele la 
urechea doamnei. Spune-i... Ce? Ce ar putea-o îmbuna pe 
Lysa Arryn? Lui Tyrion îi veni brusc inspiraţia... Spune-i că 

vreau să-mi mărturisesc crimele. 

Mord ridică braţul şi Tyrion se chirci în aşteptarea unei noi 
lovituri, însă temnicerul ezită. Suspiciunea şi lăcomia se 431 

războiau în ochii lui. Voia aurul, dar se temea de un 
vicleşug; avea aerul cuiva care fusese înşelat de 
nenumărate ori. 

- E o minciună, mormăi el sumbru. Piticul mă vicleneşte. 

- Am să-ţi las promisiunea în scris, făgădui el. 

Unii dintre analfabeți dispreţuiau meşteşugul scrisului; 
alţii păreau să nutrească un respect aproape religios pentru 
cuvântul scris, de parcă ar fi fost vreun soi de vrajă. 

Din fericire, Mord făcea parte din ultima categorie. 

Temnicerul cobori cureaua. 

- Să scrii de aur. Mult aur. 

- Oh, mult aur, îl asigură Tyrion. Punga a fost o nimica 
toată, prietene. Fratele meu poartă o armură din aur. 

De fapt, armura lui Jaime era placată cu oţel, însă acest 
prostănac nu şi-ar fi putut da seama de diferenţă. Mord 
răsucea cureaua pe degete cu un aer gânditor, dar în cele 
din urmă cedă şi plecă după hârtie şi cerneală. După ce 
scrisoarea fu aşternută, temnicerul se încruntă bănuitor spre 
ea. 

- Acum trimite mesajul, îl îndemnă Tyrion. Dormea, 
scuturat de frisoane, când veniră să-l ia, 

târziu, în aceeaşi noapte. Mord deschise uşa, dar păstră 

tăcerea. Ser Vardis Egen îl trezi pe Tyrion cu vârful cizmei. 

- Ridică-te, Pezevenghiule. Stăpâna mea vrea să te vadă. 


Tyrion se frecă la ochi şi afişă o grimasă pe care n-o 
simţea. 

- Nici nu-i de mirare că vrea, dar ce te face să crezi că şi 
eu vreau asta? 

Ser Vardis se încruntă. Tyrion şi-l amintea foarte bine din 
anii pe care-i petrecuse la Debarcaderul Regelui, în calitate 
de comandant al gărzii. O faţă pătrată, păr argintiu, bine 
făcut şi fără nici un pic de umor. 

- Nu-mi pasă de dorinţele tale. Ridică-te, ori pun eu să te 
ia de jos. 

Tyrion se ridică nesigur în picioare. 

- E o noapte rece, făcu el într-o doară, iar în înalta Sală 

este atât de mult curent! N-aş vrea să răcesc. Mord, dacă 

eşti atât de bun, adu-mi mantia. 

Temnicerul se strâmbă la el, cu o expresie bănuitoare. 

- Mantia mea, repetă Tyrion. Blana pe care mi-ai luat-o 
432 

ca s-o pui la păstrare. Îţi aminteşti, doar. 

- Adu-i blestemata aia de mantie, zise Ser Vardis. Mord nu 
îndrăznea să vocifereze. Îi aruncă lui Tyrion o privire 
încărcată de promisiunea unei viitoare răzbunări, dar se 
duse după mantie. Când i-o aranja la gât, Tyrion zâmbi. 

- Mulţumirile mele. Mă voi gândi la tine ori de câte ori o 
voi purta. Trase pe umărul drept faldurile lungi şi simţi 
căldură pentru prima oară după atâtea zile. Condu-mă, Ser 
Vardis. 

Înalta Sală a Arrynilor era luminată de strălucirea a 
cincizeci de torţe, arzând în suporturile de pe pereţi. Lady 
Lysa era înveşmântată în mătăsuri negre, cu blazonul lunii şi 
şoimului ţesut pe piept din şiraguri de perle. Din moment ce 
nu părea gata să se alăture Rondului de Noapte, Tyrion nu-şi 
putu imagina altceva decât că decisese că hainele de doliu 
erau cele mai potrivite pentru a asculta o mărturisire. 

Părul ei lung, roşcat, împletit cu dichis, îi cădea pe 
umărul stâng. Tronul mai înalt de lângă ea era gol; fără 


îndoială, micul Lord de Eyrie se culcase, tremurând în somn. 
Tyrion era bucuros măcar pentru asta. 

Făcu o plecăciune adâncă şi-şi îngădui să arunce o privire 
prin sală. Lady Arryn îşi convocase cavalerii şi suita pentru 
a-i asculta mărturisirea, exact cum nădăjduise el. 

Văzu chipul brăzdat al lui Ser Brynden Tully şi cel rotofei 
al lui Ser Nestor Royce. Lângă Nestor stătea un bărbat mai 
tânăr, cu favoriţi negri, aspri, care nu putea fi altul decât 
moştenitorul său, Ser Albar. Erau reprezentate majoritatea 
Caselor importante din Vale. Tyrion îi remarcă şi pe Ser Lyn 
Corbray, subţire ca o sabie, pe Lord Hunter cu picioarele lui 
gutoase, pe văduva Waynwood, înconjurată de fiii ei. Alţii 
aveau blazoane pe care nu le cunoştea: lancea frântă, vipera 
verde, turnul arzând, potirul înaripat. 

Printre lorzii din Vale erau şi câţiva dintre însoțitorii săi de 
drum; Ser Rodrik Cassel, palid şi suferind de pe urma rănilor 
doar pe jumătate vindecate, stătea alături de Ser Willis 
Wode. Marillion, menestrelul, îşi găsise o nouă harfă. 

Tyrion zâmbi; indiferent ce avea să se întâmple în această 

noapte aici, el nu-şi dorea să se petreacă în secret, şi 
nimeni nu era mai potrivit ca un menestrel să 

răspândească povestea. 

În spatele sălii, Bronn se sprijinea de o coloană. Ochii 433 

negri ai călăreţului liber erau fixaţi asupra lui Tyrion, iar 
mâna lui se odihnea nepăsătoare pe mânerul sabiei. Tyrion îi 
adresă o privire lungă şi întrebătoare... 

Catelyn Stark vorbi prima. 

- Doreşti să-ţi mărturiseşti crimele, ni s-a spus. 

- Da, doamna mea, răspunse Tyrion. Lysa Arryn îi zâmbi 
surorii sale. 

- Celulele cerului îi înmoaie întotdeauna. Zeii îi pot vedea 
acolo, şi nu există nici un petic de întuneric unde să 

se ascundă. 

- Mie nu mi se pare deloc înmuiat, răspunse Lady 
Catelyn. 

Lady Lysa nu-i acordă nici o atenţie. 


- Spune ce ai de spus, îi porunci lui Tyrion. Rostogoleşte 
Zarurile, se gândi el, aruncând încă o ocheadă spre Bronn. 

- De unde să încep? Sunt un mic ticălos, mărturisesc 
asta. Crimele şi păcatele mele sunt nenumărate, domnii şi 
doamnele mele. M-am culcat cu tot felul de târfe, nu o dată, 
ci de sute de ori. Am dorit moartea tatălui meu, lordul, şi a 
surorii mele, graţioasa noastră regină 

deopotrivă. În spatele lui, cineva chicoti. Nu mi-am tratat 
întotdeauna servitorii cu blândeţe. Am jucat. Ba chiar am şi 
trişat, roşesc mărturisind şi asta. Am spus multe lucruri 
crude şi rele despre nobilii lorzi şi despre doamnele de la 
curte. Asta smulse un hohot general. O dată, am... 

- Linişte! Chipul rotund şi palid al Lysei Arryn se făcuse 
stacojiu. Ce crezi că faci aici, piticule? 

Tyrion îşi lăsă capul pe o parte. 

- Cum ce? îmi mărturisesc crimele, doamna mea... 

Catelyn Stark făcu un pas înainte. 

- Eşti acuzat de a fi trimis un ucigaş năimit să-mi omoare 
fiul, Bran, în patul său, precum şi de plănuirea uciderii 
Lordului Jon Arryn, Mâna Regelui. 

Tyrion ridică neajutorat din umeri. 

- Mă tem că nu pot mărturisi crimele acestea. Nu ştiu 
nimic de nici un fel de omoruri. 

Lady Lysa se ridică de pe tronul ei din lemn sculptat. 

- Nu admit să fiu bătaia de joc a nimănui. Ţi-ai făcut 
micul tău număr, Pezevenghiule. Bănuiesc că te-a încălzit 
asta. Ser Vardis, du-l înapoi în temniţă... Dar de data asta, 
găseşte-i o celulă mai mică, cu podeaua înclinată mai mult. 

434 

- Aşa se face dreptate în Vale? tună Tyrion, atât de tare 
încât şi Ser Vardis îngheţă o clipă. Onoarea se opreşte la 
Poarta însângerată? Mă acuzaţi de crime, iar eu le neg, aşa 
că mă azvărliţi într-o celulă deschisă, să îngheţ şi să 

flămânzesc. 

Îşi înălţă capul, oferindu-le tuturor o privelişte măreaţă a 
urmelor pe care i le lăsase Mord pe faţă. 


- Unde-i dreptatea regelui? Sau nu face Eyrie parte din 
cele Şapte Regate? Sunt acuzat, spuneţi voi. Foarte bine. 

Cer un proces! Lăsaţi-mă să vorbesc şi lăsaţi ca adevărul 
sau minciunile mele să fie judecate deschis, în faţa zeilor şi 
a oamenilor. 

Un murmur surd umplu înalta Sală. Tyrion ştiu că le 
venise de hac. Era nobil ereditar, fiul celui mai puternic 
dintre lorzii de pe domeniu, fratele reginei. Nu i se putea 
refuza un proces. Străjerii în mantii azurii începuseră să se 
îndrepte spre Tyrion, însă Ser Vardis îi opri şi privi spre Lady 
Lysa. Gura ei mică se rotunji într-un zâmbet nerăbdător. 

- Dacă te judecăm şi vei fi găsit vinovat pentru crimele 
de care eşti acuzat, atunci, prin propriile legi ale regelui, va 
trebui să plăteşti cu sânge. Nu avem nici un călău în Eyrie, 
lord Lannister. Deschideţi Uşa Lunii. 

Şirurile privitorilor se despărţiră. Între două coloane 
subţiri din marmură se vedea o uşă îngustă din lemn, cu o 
semilună sculptată în lemnul alb. Cei care se aflau mai 
aproape se traseră îndărăt când doi dintre străjeri mărşăluiră 
spre ea. Unul dintre ei ridică zăvoarele grele din bronz; cel 
de-al doilea deschise uşa spre interior. Mantiile albastre se 
ridicară fâlfâind pe umerii lor, umflate de o rafală de vânt 
care pătrunse mugind prin uşa deschisă. 

Dincolo de ea, se întindea vastitatea cerului nopţii, 
presărat cu stele reci şi nepăsătoare. 

- lată dreptatea regelui, zise Lysa Arryn. Flăcările torţelor 
tremurară ca nişte flamuri de-a lungul pereţilor, iar ici şi 
colo, cele istovite se stinseră. 

- Lysa, cred că nu este înţelept, spuse Catelyn Stark când 
vântul negru vâjâi prin sală. 

Sora ei nu o băgă în seamă. 

- Vrei un proces, Lord Lannister. Prea bine, vei avea unul. 
Fiul meu va asculta orice vrei să spui şi-i vei asculta 435 

judecata. Apoi, vei putea pleca... pe o uşă sau pe alta. 

Arăta atât de încântată de sine, se gândi Tyrion, şi nici nu 
era de mirare. Cum ar fi putut un proces să-i strice planurile 


când molâul de fiu-său era judecătorul? Tyrion privi spre Uşa 
Lunii. Mamă, vreau să-l văd zburând! 

spusese băiatul. Oare pe câţi îi mai trimisese pe uşă, 
până 

acum, micul mucos mizerabil? 

- Vă mulţumesc, buna mea doamnă, dar nu văd de cel- 
am deranja pe Lordul Robert, spuse Tyrion politicos. Zeii 
cunosc adevărul nevinovăţiei mele. Prefer verdictul lor, nu 
judecata oamenilor. Cer o judecată prin luptă. 

- O furtună de hohote de râs erupse în înalta Sală a 
Arrynilor. Lordul Nestor Royce pufni, Ser Willis chicotea, Ser 
Lyn Corbray hohotea, iar ceilalţi îşi dădură capul pe spate şi 
râseră până ce lacrimile li se prelinseră pe faţă. Marillion 
scoase o notă şuie din harfa de lemn, mângâindu-i corzile cu 
degetele lui betegite. Chiar şi vântul părea că fluieră 

batjocoritor când se repezi cu un vaiet ascuţit prin Uşa 
Lunii. 

Ochii apoşi, albaştri, ai Lysei Arryn îi oglindeau 
descumpănirea. O luase prin surprindere. 

- Ai acest drept, asta-i sigur. 

Tânărul cavaler cu vipera verde brodată pe pieptarul 
tunicii păşi înainte şi puse un genunchi pe podea. 

- Doamna mea, vă implor să mă lăsaţi să vă reprezint 
cauza. 

- Onoarea ar trebui să fie a mea, zise bătrânul Lord 
Hunter. Pentru dragostea pe care i-am purtat-o soţului 
dumneavoastră, lordul, lăsaţi-mă să-i răzbun moartea. 

- Tatăl meu l-a slujit cu credinţă pe Lordul Jon, în calitate 
de înalt Administrator al Văii, bubui Ser Albar Royce. Lăsaţi- 
mă să-l reprezint acum pe fiul său. 

- Zeii sunt de partea celui curat, spuse Ser Lyn Corbray; 
totuşi, adesea soarta este în favoarea celui cu sabia cea mai 
sigură. Cu toţii ştim cine este acesta. 

Zâmbi cu modestie. 

Alţi bărbaţi vorbiră deodată, luptându-se să se facă 


auziţi. Tyrion găsi că era descurajant să vadă câţi 
necunoscuţi se înghesuiau să-l omoare. Poate că, la urma 
urmei, nu fusese deloc un plan prea isteţ. 

Lady Lysa ridică mâna, cerând linişte. 

436 

- Vă mulţumesc, lorzii mei, precum ştiu că şi fiul meu v-ar 
mulţumi dacă ar fi acum cu noi. Nici un bărbat de pe 
cuprinsul celor Şapte Regate nu este atât de curajos şi de 
credincios precum cavalerii din Vale. Dacă mi-ar sta în 
putere, v-aş oferi tuturor această onoare. Cu toate astea, nu 
pot decât să-l aleg pe unul dintre voi. Făcu un gest. Ser 
Vardis Egen, ai fost mâna dreaptă a soţului meu, lordul. Vei fi 
reprezentantul nostru. 

Ser Vardis fusese singurul care tăcuse. 

- Doamna mea, zise el grav, lăsându-se într-un genunchi, 
rogu-vă, daţi această sarcină altcuiva, eu nu am nici o 
aplecare pentru asta. Omul nici măcar nu-i luptător. 

Uitaţi-vă la el. Un pitic, pe jumătate cât mine, şi cu 
picioare de stârpitură. Ar fi o ruşine măcelărirea lui, şi să mai 
spunem că s-a făcut dreptate. 

Oh, excelent, se gândi Tyrion. 

- Sunt de acord. 

Lysa-i aruncă o privire. 

- Ai cerut judecată prin luptă. 

- lar acum cer un reprezentant, aşa cum aţi ales şi 
dumneavoastră. Fratele meu, Jaime, va fi bucuros să facă 

asta, ştiu. 

- Scumpul tău de Regicid se află la sute de leghe de aici, 
i-o tâie Lysa Arryn. 

- Trimiteţi o pasăre cu un mesaj pentru el. Voi aştepta 
bucuros sosirea sa. 

- Îl vei înfrunta pe Ser Vardis, mâine. 

- Menestrelule, zise Tyrion întorcându-se spre Marillion, 
când vei compune o baladă despre asta, ai grijă să spui şi 
cum Lady Arryn i-a refuzat piticului dreptul de a fi 
reprezentat şi cum l-a trimis ca vai de el, rănit şi 


şchiopătând, să se confrunte cu cel mai bun dintre cavalerii 
săâi.- Nu-ţi refuz nimic! zise Lysa Arryn cu o voce iritată şi 
ascuţită, tremurând de furie. Alege-ţi reprezentantul, 
Pezevenghiule... dacă crezi că vei găsi un om gata să 

moară pentru tine. 

- Dacă vă este indiferent, mai degrabă am să găsesc pe 
cineva gata să ucidă pentru mine. 

Tyrion se uită în lungul sălii. Nu mişcă nimeni. Pentru un 
moment interminabil se întrebă dacă nu cumva făcuse o 437 

greşeală colosală. Apoi, în spatele încăperii se produse o 
foiala. 

- Lupt eu pentru pitic, strigă Bronn. 

438 

EDDARD 

Visă un vis vechi, cu trei cavaleri în mantii albe, un turn 
surpat de mult, şi pe Lyanna în patul ei însângerat. 

În vis, prietenii lui călăreau alături de el, aşa cum 
făcuseră şi în viaţă. Mândrul Martyn Cassel, tatăl lui Jory; 
credinciosul Theo Wulf; Ethan Glover, care fusese scutierul 
lui Brandon; Ser Mark Ryswell, cu vorba moale şi inima 
mare; omul lacurilor, Howland Reed; Lordul Dustin, pe 
măreţul său armăsar roşcat. Ned le ştiuse chipurile, tot aşa 
cum şi-l ştiuse, cândva, pe al lui, însă anii se adăpau din 
amintirile omului, chiar şi ale celor pe care jurase că nu-i va 
uita niciodată. În vis, erau, doar ca nişte umbre, arătări 
cenuşii, călare pe cai întrupaţi din ceţuri. 

Erau şapte contra trei. În vis, precum fusese şi în 
realitate. Însă cei trei nu erau ca oricine. Aşteptau în faţa 
turnului rotund, cu munţii Dorne, roşii, în spatele lor, şi 
mantiile albe fâlfâind în vânt. lar acum nu mai erau umbre; 
chipurile lor străluceau clar, chiar şi acum. Ser Arthur Dayne, 
Sabia Dimineţii, avea un zâmbet pe buze. Mânerul marii 
săbii a Zorilor se iţea peste umărul lui drept. Ser Oswell 
Whent era într-un genunchi, ascuţindu-şi sabia pe o tocilă. 
Pe coiful său alb îşi întinsese aripile liliacul negru al Casei 


sale. Între ei stătea aprigul şi bătrânul Ser Gerold Hightower, 
Taurul Alb, Lordul Comandant al Gărzii Regelui. 

- V-am căutat pe Trident, le spuse Ned. 

- Nu eram acolo, răspunse Ser Gerold. 

- Pentru Uzurpator ar fi fost o nenorocire, dacă am fi fost 
acolo, făcu Ser Oswell. 

- Când a căzut Debarcaderul Regelui, Ser Jaime l-a ucis 
pe regele vostru cu o sabie aurită, iar eu m-am întrebat unde 
eraţi. 

- Departe, spuse Ser Gerold, altfel Aerys ar sta acum pe 
Tronul de Fier, iar făţarnicul nostru frate ar arde în cele şapte 
iaduri. 

- Am venit la Capătul Furtunii să ridic asediul, le spuse 
Ned, iar Lorzii Tyrell şi Redwyne şi-au coborât steagurile, şi 
toţi cavalerii lor au îngenuncheat pentru a ne jura credinţă. 

Eram sigur că veţi fi printre ei. 

- Genunchii noştri nu se îndoaie chiar aşa uşor, zise Ser 
Arthur Dayne. 

439 

- Ser Willem Darry a fugit la Piatra Dragonului, cu regina 
ta şi cu prinţul Viserys. Credeam că v-aţi îmbarcat cu ei. 

- Ser Willem este un om bun şi cinstit, zise Ser Oswell. 

- Dar nu-i în Garda Regelui, remarcă Ser Gerold. 

Garda Regelui nu o ia la fugă. 

- Niciodată, nici acum, făcu Ser Arthur. Îşi puse coiful. 

- Vom depune un jurământ, explică bătrânul Ser Gerold. 

Duhurile i se alăturară, ţinând în mâini săbiile de umbră. 

Erau şapte contra trei. 

- Şi acum începe, zise Ser Arthur Dayne, Sabia Dimineţii. 

Scoase sabia Zorilor din teacă şi o ţinu cu ambele mâini. 

Lama era alburie, ca sticla translucidă, înviorată de 
lumină. 

- Nu, rosti Ned cu tristeţe în glas. Acum se termină. Pe 
când se ciocniră într-un vălmăşag de oţel şi umbre, o auzi pe 
Lyanna strigând: Eddara! Un iureş de petale de trandafiri se 
împrăştie pe cerul însângerat, albastru precum ochii morţii. 


- Lord Eddard, strigă din nou Lyanna. 

- Îţi promit, şopti el, Lya, îţi promit... 

- Lord Eddard, repetă un bărbat în întuneric. Gemând, 
Eddard Stark deschise ochii. Lumina lunii pătrundea prin 
ferestrele înalte ale Turnului Mâinii. 

- Lord Eddard? 

La capătul patului şedea o umbră. 

- Cât... cât a trecut? Aşternuturile erau răvăşite, 
picioarele-i erau sfărâmate şi încorsetate în ghips. Un val de 
durere surdă îl săgeta prin coaste. 

- Şase zile şi şapte nopţi. Era glasul lui Vayon Poole. 

Administratorul lui îi duse la buze o cupă. Beţi, stăpânul 
meu. 

- Ce?... 

- E doar apă. Maester Pycelle a spus că veţi fi însetat. 

Ned bău. Buzele lui erau uscate şi crăpate. Apa era dulce 
ca mierea. 

- Regele a dat porunci, îi spuse Vayon Poole după ce goli 
cupa. Vrea să vă vorbească, stăpâne. 

- Mâine, zise Ned. Când mă mai întremez. 

Nu se putea arăta acum înaintea lui Robert. Visul îl lăsase 
nevolnic ca un pisoi. 

- Stăpâne, spuse Poole, ne-a poruncit să vă trimitem la el 
în clipa în care deschideţi ochii. 

440 

Administratorul îşi făcu de lucru încercând să aprindă o 
lumânare de lângă pat. Ned înjură în surdină. Robert nu era 
cunoscut pentru răbdarea sa. 

- Spune-i că sunt prea slăbit să vin la el. Dacă doreşte să- 
mi vorbească, aş fi bucuros să-l primesc aici. Sper să-l 
trezeşti dintr-un somn zdravâăn. Şi adu-l pe... Fusese cât pe 
ce să spună Jory, însă îşi aminti. Adu-l pe comandantul gărzii 
mele. 

Alyn intră în camera de culcare la câteva momente după 

ce administratorul primise permisiunea să plece. 

- Stăpâne? 


- Poole mi-a spus că au trecut şase zile, zise Ned. 

Trebuie să ştiu cum stăm. 

- Regicidul a fugit din oraş, îl lămuri Alyn. Umblă vorba că 
s-a dus înapoi la Casterly Rock, pentru a i se alătura tatălui 
său. Povestea despre felul în care Lady Catelyn l-a prins pe 
Pezevenghi este acum pe toate buzele. Am pus străji 
suplimentare, dacă asta vă linişteşte. 

- Mă linişteşte, îl asigură Ned. Fiicele mele? 

- Au fost alături de dumneavoastră în fiecare zi, stăpâne. 

Sansa se roagă în tăcere, însă Arya... Ezită. Nu a mai spus 
un singur cuvânt de când v-au adus. Este o micuță foarte 
aprigă, stăpâne. Nu am mai văzut o asemenea furie la vreo 
fată. 

- Indiferent ce se întâmplă, spuse Ned, vreau ca fiicele 
mele să fie în siguranţă. Mă tem că ăsta este numai 
începutul. 

- Nu li se va întâmpla nimic rău, Lord Eddard, zise Alyn. 

Îmi pun viaţa chezăşie pentru asta. 

- Jory şi ceilalţi... 

- l-am încredinţat surorilor tăcute, să fie trimişi în nord, la 
Winterfell. Jory ar fi vrut să se odihnească lângă bunicul său. 

Numai aşa se putea, pentru că tatăl lui Jory era îngropat 
departe, în sud. Martyn Cassel pierise împreună cu toţi 
ceilalţi. Ned dărâmase turnul după aceea şi folosise pietrele 
sângerii pentru a ridica opt gorgane pe colină. Se spunea că 
Rhaegar numise locul „turnul bucuriei”, însă 

pentru Ned era o amintire amară. Fuseseră şapte contra 
trei, şi cu toate astea, numai doi trăiseră ca să poată pleca 
de acolo, Eddard Stark însuşi şi omul lacurilor, Howland 441 

Reed. Nu credea că era un semn bun, să viseze asta ani şi 
ani la rând. 

- Te-ai descurcat bine, Alyn, îi spuse Ned când Vayon 
Poole reveni. 

Administratorul făcu o plecăciune adâncă. 

- Înălţimea Sa a venit, stăpâne, cu regina alături de el. 


Ned se ridică mai sus, strâmbându-se când piciorul îi fu 
străpuns de durere. Nu se aşteptase să vină şi Cersei. Nu era 
bine că venise. 

- Spune-le să intre. Ceea ce avem de vorbit nu trebuie să 
iasă dintre zidurile astea. 

Poole se retrase în grabă. 

Robert îşi făcuse timp să se înveşmânteze ales. Purta o 
tunică din catifea neagră, cu cerbul încoronat al Casei 
Baratheon lucrat pe piept în fir de aur, şi o mantie aurie, cu 
carouri negre. În mână ţinea o butelcă cu vin, iar faţa-i era 
deja învăpăiată de băutură. Cersei Lanister întră în urma lui, 
cu o tiară încărcată de pietre preţioase prinsă în păr. 

- Maiestatea Voastră, spuse Ned. lertăciune, nu mă pot 
ridica. 

- Nu contează, spuse regele morocănos. Vrei nişte vin? 

De la Arnor. Un buchet bun. 

- O cupă mică, răspunse Ned. Capul mi-e încă greu de la 
laptele de mac. 

- Un bărbat în situaţia ta trebuie să se socotească 

norocos că are capul încă pe umeri, recită regina. 

- Tăcere, femeie, i-o tăie Robert. Îi întinse lui Ned o cupă 

cu vin. Te mai doare piciorul? 

- Oarecum, zise Ned. 

Îi vâjâia capul, însă nu-şi putea recunoaşte slăbiciunea în 
faţa reginei. 

- Pycelle jură că se va vindeca bine. Robert se încruntă. 

Bănuiesc că ştii ce-a făcut Catelyn? 

- Da. Ned luă o înghiţitură mică de vin. Doamna mea este 
fără vină, Maiestatea Voastră. Tot ce a făcut a făcut la 
porunca mea. 

- Nu sunt deloc încântat, Ned, mormăi Robert. 

- Cu ce drept îndrăzneşti să ridici mâna asupra celor de 
un sânge cu mine? îl apostrofă regina. Cine crezi că eşti? 

- Mâna Regelui, îi spuse Ned cu o politeţe îngheţată, 
însărcinat de însuşi soţul dumneavoastră, stăpânul, să 

442 


veghez asupra liniştii regelui şi asupra dreptăţii sale. 

- Ai fost Mâna, începu Cersei, însă acum... 

- Tăcere! tună regele. L-ai întrebat ceva şi ţi-a răspuns. 

Cersei se supuse, clocotind de furie, iar Robert se întoarse 
din nou spre Ned. Vegheai asupra liniştii regelui, spui tu. 

Aşa-mi păzeşti tu liniştea, Ned? Şapte oameni morți... 

- Opt, interveni regina. Tregar a murit în dimineaţa asta, 
de la rana pe care i-a făcut-o Lord Stark. 

- Răpiri pe drumul regelui şi măcel de beţivi pe străzile 
mele, spuse regele. Nu tolerez asta, Ned. 

- Catelyn a avut un motiv întemeiat pentru capturarea 
Pezevenghiului... 

- Am spus că nu tolerez asta! La naiba cu motivele ei. i 
vei porunci să-l elibereze imediat pe pitic, iar tu vei cădea la 
pace cu Jaime. 

- Trei dintre oamenii mei au fost hăcuiţi pentru că Jaime 
Lannister a vrut să mă pedepsească. Pot să uit, oare, aşa 
ceva? 

- Nu fratele meu a fost pricina încăierării, îi spuse Cersei 
regelui. Lordul Stark se întorcea beat de la un bordel. 

Oamenii lui i-au atacat pe Jaime şi pe gărzile lui, tocmai 
pe când soaţa lui îl ataca pe Tyrion pe drumul regelui. 

- Robert, ştii că nu fac aşa ceva, zise Ned. Întreabă-l pe 
Lord Baelish, dacă te îndoieşti de mine. A fost şi el acolo. 

- Am vorbit cu Degețel, spuse Robert. El susţine că a 
alergat să aducă mantiile aurii înainte să izbucnească lupta 
şi a recunoscut că te întorceai de la un bordel. 

- Un bordel? Blestemaţi să-ţi fie ochii, Robert, m-am dus 
acolo ca să o văd pe fiica ta! Mama ei i-a dat numele Barra. 

Arată ca prima fată pe care ai zămislit-o când eram flăcăi 
în Vale. 

O privi pe regină în timp ce spunea toate astea; chipul ei 
era ca o mască, neclintit şi palid, netrădând absolut nimic. 

Robert se înroşi. 

- Barra, mormăi el. lar asta ar trebui să-mi facă plăcere? 

Afurisita de fată! Credeam că are mai mult bun-simţ. 


- Nu poate avea mai mult de cincisprezece ani şi e deja o 
târfă, iar tu credeai că are şi bun-simț? zise Ned nevenindu-i 
să creadă. Piciorul începea să-l doară tare. Era greu să se 
înfrâneze. Copila aia nebună este îndrăgostită 

de tine, Robert. 

443 

Regele privi spre Cersei. 

- Acesta nu este un subiect potrivit pentru urechile 
reginei. 

- Maiestăţii Sale nu-i va plăcea nimic din ce am eu de zis. 
Mi s-a spus că Regicidul a fugit din oraş. Dă-mi permisiunea 
să-l aduc în faţa justiţiei. 

Regele îşi legăna cupa cu vin, căzut pe gânduri. Luă o 
înghiţitură. 

- Nu, zise el. Nu mai vreau să aud de asta. Jaime ţi-a 
hăcuit trei oameni, iar tu cinci dintre ai lui. Povestea se 
termină aici. 

Asta-i noţiunea ta de dreptate? se aprinse Ned. Dacă da, 
atunci sunt bucuros că nu mai sunt Mâna ta. Regina privi 
spre soţul ei. 

- Dacă vrea un alt bărbat ar fi îndrăznit să vorbească 

unui Targaryen aşa cum ţi-a vorbit el ţie... 

- Mă iei drept Aerys? o întrerupse Robert. 

- Te-am luat drept rege. Jaime şi Tyrion sunt propriii tăi 
fraţi, prin toate legiuirile căsătoriei şi jurămintelor care ne 
unesc. Starkii l-au gonit pe unul şi l-au răpit pe celălalt. 

Omul ăsta te dezonorează cu fiecare respiraţie, iar tu zaci 
aici docil, întrebându-l dacă-l doare piciorul şi dacă n-ar vrea 
puţin vin. 

Faţa lui Robert se întunecase de furie. 

- De câte ori trebuie să-ţi spun să-ţi ţii gura, femeie? 

Chipul lui Cersei era o întruchipare a dispreţului. 

- Ce mai haz au făcut zeii pe seama noastră, spuse ea. 

După toate regulile, tu ar trebui să fii în fuste, iar eu în 
cămaşă de zale. 


Purpuriu la faţă de furie, regele izbucni, dându-i o 
lovitură grea, cu laţul palmei, peste tâmplă. Ea se lovi de 
masă şi căzu cu zgomot; totuşi, Cersei Lannister nu scoase 
nici măcar un icnet. Degetele ei subţiri atinseră obrazul, în 
vreme ce pielea-i albă şi moale prinsese deja să se 
înroşească. Până a doua zi, urma îi va acoperi jumătate din 
faţă. 

- Voi purta această decorație de onoare, anunţă ea. 

- Poart-o în tăcere, altfel te onorez din nou, promise 
Robert. 

Strigă după un străjer, Ser Meryn Trant intră în încăpere, 
înalt şi sumbru în armura sa albă. 

444 

- Regina e obosită, spuse regele. Condu-o în iatacul ei. 

Cavalerul o ajută pe Cersei să se ridice şi o conduse afară 

fără nici un cuvânt. Robert se întinse după butelcă şi-şi 
umplu cupa. 

- Vezi ce-mi face, Ned! Regele se aşeză ţinând cupa în 
palme. Nevasta mea iubitoare. Mama copiilor mei. Furia îi 
dispăruse, iar în ochii lui se întrezărea o nălucire de tristeţe 
şi spaimă. N-ar fi trebuit s-o lovesc. Asta nu a fost... nu a fost 
ceva regesc. Privi spre palmele sale, de parcă n-ar fi ştiut ce 
erau. Am fost întotdeauna puternic... nimeni nu-mi putea sta 
în cale, nimeni. Cum să lupţi cu cineva, dacă nu poţi să 
loveşti? Năucit, regele clătină din cap. Rhaegar... 

Rhaegar a învins, blestemat să fie. L-am ucis, Ned, i-am 
înfipt sulița prin armura aceea neagră, direct în inima lui 
întunecată, şi a murit la picioarele mele. S-au compus şi 
cântece despre asta. Totuşi, într-un fel, el a învins. O are pe 
Lyanna acum, iar eu o am pe ea. Regele îşi goli cupa. 

- Maiestatea Voastră, spuse Ned Stark, trebuie să 

vorbim. 

Robert îşi apăsă tâmplele cu degetele. 

- Sunt sătul de discuţii despre moarte. Mâine mă duc în 
pădurea regelui să vânez. Orice ai avea de spus poate 
aştepta până mă întorc. 


- Dacă zeii sunt îngăduitori, nu voi mai fi aici la 
întoarcerea ta. Mi-ai poruncit să mă întorc la Winterfell, îţi 
aminteşti? 

Robert se ridică, apucându-se de unul dintre stâlpii 
patului ca să-şi menţină echilibrul. 

- Zeii sunt arareori îngăduitori, Ned. Poftim, ea ta. 

Scoase din căptuşeala mantiei clema grea, de argint, şi o 
aruncă pe pat. Fie că-ţi place, fie că nu, eşti încă Mâna mea, 
blestematule. Îţi interzic să pleci. 

Ned luă clema de argint. Nu i se dădea de ales, din câte 
se părea. Piciorul îi pulsa de durere şi se simţea neajutorat 
ca un copil. 

- Fata targaryeană... Regele gemu. 

- Pe cele şapte iaduri, nu mai începe din nou cu ea. S-a 
hotărât deja. Nu mai vreau să aud nimic. 

- De ce m-ai dori ca Mână dacă refuzi să-mi asculţi 
sfaturile? 

- De ce? Robert izbucni în râs. De ce nu? Cineva trebuie 
445 

să conducă acest regat blestemat. Pune-ţi clema, Ned. i 
se potriveşte. lar dacă mi-o mai arunci vreodată în faţă, îţi 
jur că am s-o înfig direct în pieptul lui Jaime Lannister. 

446 

CATELYN 

Cerul de la răsărit era rozaliu şi auriu când soarele se 
ridică peste Valea lui Arryn. Catelyn Stark privea cum se 
răspândea lumina, iar mâinile ei se odihneau pe piatra 
sculptată meşteşugit a balustradei de la fereastră. 

Dedesubt, lumea se colora din negru în vineţiu şi verde, 
pe măsură ce zorii traversau câmpii şi păduri. Ceţuri alburii 
se ridicau deasupra Lacrimilor Alyssei, acolo unde apele 
fantomatice cădeau peste umerii munţilor, pentru a-şi 
începe lunga scurgere spre platoul Lăncii Uriaşului. Catelyn 
putea simţi pe faţă atingerea fină a stropilor de apei! 

Alyssa Arryn îşi văzuse soţul, fraţii şi copiii măcelăriți; 
totuşi, cât timp trăise, nu vărsase nici o lacrimă. Aşa că, 


după moarte, zeii hotărâseră că nu-şi va afla odihna până 

ce lacrimile sale nu vor uda pământul negru al Văii, acolo 
unde erau îngropaţi bărbaţii pe care-i iubise. Alyssa era 
moartă de şase mii de ani, şi totuşi nici o picătură din 
torentul de apă nu atinsese vreodată valea aflată departe, 
jos. Catelyn sk întreba cât de mare va, fi cascada lacrimilor 
sale când ea va muri. 

- Povesteşte-mi şi restul, zise ea. 

- Regicidul adună trupe la Casterly Rock, răspunse Ser 
Rodrik  Cassel din camera din spatele ei. Fratele 
dumneavoastră scrie că a trimis călăreţi la Rock, cerându-i 
Lordului Tywin să-şi declare intenţiile, însă nu a primit nici 
un răspuns. Edmure le-a poruncit Lordului Vance şi Lordului 
Piper să păzească trecătoarea de sub Dintele de Aur. vă 

jură că nu va ceda nici o palmă din pământul Casei Tully 
fără să-l ude mai întâi cu sângele Lannisterilor. 

Catelyn se întoarse cu spatele spre răsăritul de soare. 

Frumuseţea lui nu reuşea s-o însenineze; părea o cruzime 
ca o zi să înceapă aşa de frumos şi să se termine atât de rău 
precum se părea. 

- Edmure a trimis călăreţi şi a făcut promisiuni, spuse ea, 
însă el nu este Lord de Riverrun. Ce-i cu tatăl meu, lordul? 

- Mesajul nu pomeneşte nimic despre Lord Hoster, 
doamna mea. Ser Rodrik se trase de favoriţi. Crescuseră 

albi ca neaua şi aspri ca o perie în timp ce el se refăcuse 
de pe urma rănilor; părea din nou el însuşi. 

447 

- Tatăl meu nu i-ar încredința lui Edmure apărarea 
Riverrunului decât dacă ar fi foarte bolnav, spuse ea 
îngrijorată. Ar fi trebuit să fiu trezită imediat după sosirea 
păsării. 

- Sora dumneavoastră a considerat că e mai bine să fiţi 
lăsată să dormiţi, mi-a spus Maester Colemon. 

- Ar fi trebuit să fiu trezită imediat, insistă ea. 

- Maester mi-a spus că sora dumneavoastră intenţiona să 
vă vorbească după luptă. 


- Deci tot vrea să săvârşească farsa aceea? Catelyn făcu o 
grimasă. Piticul a folosit-o ca pe un set de fluiere, iar ea este 
prea surdă ca să audă melodia. Indiferent ce se va întâmpla 
în această dimineaţă, Ser Rodrik, se va întâmpla după ce noi 
vom fi plecat. Locul meu este la Winterfell, cu fiii mei. Dacă 
eşti destul de întremat ca să călătoreşti, am să-i cer Lysei o 
escortă care să ne însoţească până la Gulltown. De acolo 
putem lua o corabie. 

- O altă corabie? Ser Rodrik căpătase o paloare verzuie, 
dar izbuti să, nu se înfioare. După cum spuneţi, doamna 
mea. 

Bătrânul cavaler aşteptă în faţa uşii ei când Catelyn îşi 
chemă servitorii oferiţi de Lysa. Dacă ar vorbi cu sora ei 
înaintea duelului, poate că ar face-o să se răzgândească, 
chibzui ea pe când o îmbrăcau. Deciziile Lysei se modificau 
în funcţie de stările ei, iar acestea se schimbau cu fiecare 
oră. Fata timidă pe care o cunoscuse la Riverrun devenise o 
femeie care era când trufaşă, când temătoare, când crudă, 
nepăsătoare, timidă, încăpăţânată, încrezută şi, mai presus 
de toate, nestatornică. 

Când temnicerul acela îngrozitor al ei venise târându-se 
ca să le anunţe că Tyrion Lannister hotărâse să 

mărturisească tot, Catelyn o îndemnase pe Lysa să-l 
aducă 

pe pitic să discute între patru ochi, însă nu, ea trebuise să 

facă un spectacol, plimbându-l prin faţa tuturor din Vale. 

lar acum, asta... 

- Lannister este prizonierul meu, îi spuse ea lui Ser Rodrik 
pe când coborau treptele turnului, străbătând sălile reci şi 
albe de la Eyrie. Catelyn purta o haină de lână gri, cu o 
centură argintie. Surorii mele trebuie să i se reamintească 
asta. 

La uşile apartamentelor Lysei se loviră de unchiul ei, 448 

care tocmai ieşea. 

- Mergeţi la circul nebunilor? izbucni Ser Brynden. Te-aş 


sfătui să-i bagi minţile în cap surorii tale, dacă aş crede 
că 

ar servi la ceva, dar mă tem că n-ai face decât să-ţi 
zdreleşti mâinile. 

- A sosit o pasăre de la Riverrun, începu Catelyn, cu o 
scrisoare de la Edmure... 

- Ştiu, copilă. Peştele negru care i se vedea pe mantie era 
singura concesie făcută de Brynden ornamentelor. A trebuit 
să aflu asta de la Maester Colemon. l-am cerut surorii tale 
permisiunea să iau o mie de oameni şi să plec spre Riverrun 
cu toată graba. Ştii ce mi-a răspuns? Valea nu-şi poate 
permite să se lipsească de o mie de săbii, nici măcar de una 
singură, unchiule. Eşti Cavalerul Porții. Locul tău este aici. 
Ecourile unui râs de copil se strecurară pe uşile din spatele 
lor, iar unchiul ei privi întunecat peste umăr. Ei, atunci i-am 
spus că n-are decât să-şi găsească un alt Cavaler al Porții. 
Peşte negru sau nu, eu sunt tot un Tully. Plec spre Riverrun la 
lăsarea serii. 

Catelyn nu se putu preface surprinsă. 

- Singur? Ştii la fel de bine ca mine că nu vei supravieţui 
pe drumul de munte. Ser Rodrik şi cu mine ne întoarcem la 
Winterfell. Vino cu noi, unchiule. Îţi dau eu o mie de oameni. 
Riverrun nu va lupta singur. 

Brynden chibzui câteva clipe, apoi dădu din cap, 
încuviinţând dintr-o dată. 

- Fie cum spui tu. Până acasă e cale lungă, dar aşa am 
mai multe şanse să ajung acolo. Te aştept jos. Plecă cu pas 
întins, cu mantia fluturând în urma lui. 

Catelyn schimbă o privire cu Ser Rodrik. Trecură de uşi, 
mergând spre locul de unde se auzea sunetul ascuţit al 
chicotelilor de copil. 

Apartamentul Lysei dădea într-o mică grădină, un cerc de 
pământ şi iarbă pe care fuseseră plantate flori albastre, 
străjuit din toate părţile de turnuri înalte şi albe. 

Constructorii intenţionaseră ca asta să fie grădina zeilor, 
însă Eyrie se ridica pe piatra dură a muntelui, aşa că nu 


conta cât de mult pământ era adus de jos, din vale, tot nu 
puteau face să prindă rădăcini aici copacul inimii. Aşa că 

Lorzii de Eyrie plantaseră iarbă şi risipiseră statui printre 
arbuştii pitici, înfloriţi. Aici era locul unde se vor întâlni cei 
449 

doi cavaleri pentru a-şi pune viaţa, şi pe cea a lui Tyrion 
Lannister, în mâinile zeilor. 

Lysa, proaspăt îmbăiată şi înveşmântată în catifea crem, 
cu un şirag de safire şi alte pietre preţioase în jurul gâtului ei 
alb ca laptele, reunise curtea pe terasa care domina terenul 
de luptă, fiind înconjurată de cavalerii ei, de slujitori şi lorzi 
mai mari sau mai mici. Majoritatea sperau, încă, să 

se căsătorească cu ea şi să domnească în Valea lui Arryn. 

Din câte văzuse Catelyn în decursul şederii ei la Eyrie, 
era o speranţă deşartă. 

Fusese construit şi un podium de lemn, pentru înălţarea 
scaunului lui Robert; acolo stătea Lordul de Eyrie, chicotind 
şi bătând din palme, iar un păpuşar cocoşat, îmbrăcat în 
haine tărcate, făcea doi cavaleri din lemn să se lovească şi 
să se tot împungă. Vase cu frişca şi coşuri cu mure fuseseră 
aşezate pe masă, iar oaspeţii sorbeau din cupele de argint 
gravat un vin dulce, portocaliu, aromat. Circu/ nebunilor, îi 
spusese Brynden şi nu era de mirare. 

Pe partea cealaltă a terasei, Lysa râse înveselită de 
vreuna dintre glumele Lordului Hunter şi culese o mură de 
pe vârful pumnalului lui Ser Lyn Corbray. Erau pretendenți la 
mâna ei care se aflau destul de mult în grațiile Lysei... 

cel puţin pe ziua de azi. Catelyn n-ar fi putut spune care 
dintre ei era mai puţin potrivit. Eon Hunter era chiar mai 
bătrân decât fusese Jon Arryn, pe jumătate ologit de gută şi 
năpăstuit cu trei fiii certăreţi, unul mai hrăpăreţ decât 
celălalt. Ser Lyn era un caraghios de alt fel: subţire şi arătos, 
moştenitor al unei Case vechi, dar scăpătate, însă 

încrezut, nepăsător, aprig la fire şi, se mai şoptea, deloc 
interesat de farmecele intime ale femeilor. 


Când Lysa dădu cu ochii de Catelyn, o întâmpină cu o 
îmbrăţişare de soră şi un sărut umed pe obraz. 

- E o dimineaţă minunată, nu-i aşa? Zeii ne zâmbesc, 
încearcă o cupă cu vin, scumpă surioară. Lordul Hunter a 
fost destul de amabil să ne trimită licoarea din propriile sale 
pivnițe. 

- Mulţumesc, nu. Lysa, trebuie să vorbim. 

- După, îi promise sora ei şi deja se întoarse în altă 

parte. 

- Acum. Catelyn vorbise ceva mai tare decât ar fi dorit. 

Bărbaţii se răsuciră spre ea, să privească. Lysa, nu poţi 
450 

continua cu această sminteală. Pezevenghiul are valoare 
doar în viaţă. Mort nu-i decât hrană pentru ciori. lar dacă 

concurentul lui învinge aici... 

- Slabe şanse să se întâmple aşa ceva, doamna mea, o 
asigură Lordul Hunter, bătând-o pe umăr cu mâna lui 
năpădită de pete de la ficat. Ser Vardis este un luptător 
aprig. Îl va termina repede pe lefegiu. 

- Chiar aşa, domnul meu? zise Catelyn cu răceală. Mă 

întreb. Îl mai văzuse pe Bronn luptând pe drumul de 
munte; nu fusese un accident faptul că supravieţuise 
călătoriei în timp ce alţi bărbaţi muriseră. Se mişca precum o 
panteră, iar sabia aceea urâtă a lui părea că este o 
prelungire a braţului. 

Pretendenţii Lysei se înghesuiau în jurul lor precum 
albinele la o floare. 

- Femeile înţeleg foarte puţin din toate astea, zise Ser 
Morton Waynwood. Ser Vardis este cavaler, scumpă 

doamnă. Cât despre celălalt, ei bine, cei ca el sunt nişte 
laşi în adâncul inimii lor. Sunt destul de folositori în bătălii, 
cu mii de alţii ca ei în jur, dar pune-i să lupte singuri şi 
întreaga bărbăţie li se scurge în pământ. 

- Adevărat grăiţi, spuse Catelyn cu o politeţe care o făcu 
s-o doară gura. Ce vom câştiga, oare, prin moartea piticului? 
Doar nu vă închipuiţi că lui Jaime o să-i pese câtuşi de puţin 


că i-am oferit fratelui său un proces înainte de a-l azvâărli de 
pe munte? 

- Decapitaţi-l, sugeră Ser Lyn Corbray. Când Regicidul va 
primi capul piticului, va fi ca un avertisment pentru el. 

Lysa scutură nerăbdătoare din părul ei roşcat, lung până 

la şold. 

- Lordul Robert vrea să-l vadă zburând, spuse ea, de 
parcă asta ar fi rezolvat problemele. lar Pezevenghiul nu 
poate da vina pe altcineva. Chiar el a fost cel care a cerut 
judecata prin luptă. 

- Lady Lysa nu a avut o cale onorabilă de a-l refuza, chiar 
dacă ar fi vrut, spuse Lord Hunter, plicticos ca întotdeauna. 

Ignorându-i pe toţi, Catelyn se întoarse cu toată 

hotărârea spre sora ei. 

- Îţi reamintesc că Tyrion Lannister este prizonierul meu. 

- lar eu îţi reamintesc ție că piticul mi-a omorât soţul ! 

451 

Vorbea cu glas ridicat. A otrăvit Mâna Regelui şi l-a lăsat 
pe scumpul meu copil orfan de tată, iar acum vreau să-l văd 
plătind. 

Răsucindu-se, cu rochia fâlfâind în jurul ei, Lysa străbătu 
terasa. Ser Lyn, Ser Morton şi ceilalţi pretendenți se scuzară 
dând scurt din cap şi o luară pe urmele ei. 

- Credeţi că a făcut toate astea? întrebă Ser Rodrik cu 
voce scăzută, după ce râămaseră din nou singuri. L-a ucis pe 
Lordul Jon, după cum se spune? Pezevenghiul neagă 

asta tot timpul, şi încă foarte aprig. 

- Cred că Lannisterii l-au ucis pe Lord Arryn, răspunse 
Catelyn, dar dacă a fost Tyrion, Ser Jaime sau regina, ori toţi 
laolaltă, nu aş putea spune. 

Lysa o menţionase şi pe Cersei în scrisoarea pe care o 
trimisese la Winterfell, dar acum părea sigură că Tyrion 
fusese ucigaşul... poate şi pentru că piticul era aici, în vreme 
ce regina se afla în siguranţă, în spatele zidurilor Fortăreţei 
Roşii, la sute de leghe spre sud. Catelyn aproape că ar fi vrut 
să fi ars scrisoarea surorii sale înainte de a o fi citit. 


Ser Rodrik se trase de perciuni. 

- Otravă, ei bine... asta ar putea fi lucrătura piticului, 
destul de posibil. Ori a lui Cersei. Se spune că otrava este 
arma femeii, îmi cer iertare, doamna mea. Regicidul... 

Acum, nu că aş avea eu prea mare preţuire pentru el, însă 

nu-i genul. Prea îi place să vadă sânge pe sabia aia a lui 
aurită. Otravă a fost, doamna mea? 

Catelyn se încruntă, uşor nesigură. 

- Cum altcumva ar fi putut face să pară moarte naturală? 
în spatele ei, Lordul Robert ţipă de încântare când unul 
dintre cavalerii de lemn îl tăie în două pe celălalt, risipind pe 
terasă o avalanşă de rumeguş roşu. 

Privi spre nepotul ei şi oftă. Băiatul ăsta este total 
indisciplinat. Nu va fi niciodată suficient de puternic ca să 

domnească, dacă nu e luat de lângă maică-sa pentru o 
vreme. 

- Tatăl său, lordul, ar fi fost de acord cu tine, se auzi o 
voce lângă ea. Se întoarse pentru a-l privi pe Maester 
Colemon, cu o cupă de vin în mână. Avea de gând să-l 
trimită pe băiat la Piatra Dragonului pentru a fi crescut, 
ştiţi... Oh, dar vorbesc fără să gândesc. Mărul lui Adam îi 452 

juca nervos sub colierul de Maester. Mă tem că am băut 
prea mult din vinul excelent al Lordului Hunter. 

Perspectivele unei vărsări de sânge mi-au întins nervii la 
maximum. 

- Greşiţi, Maester, spuse Catelyn. Era vorba de Casterly 
Rock, nu de Piatra Dragonului, iar aceste aranjamente au 
fost făcute după moartea Mâinii, fără consimţământul surorii 
mele. 

Capul lui se scutură atât de viguros la capătul gâtului 
nefiresc de lung, încât păru că el însuşi este o marionetă. 

- Nu, vă cer iertare, doamna mea, însă Lordul Jon a fost 
cel care... 

Un clopot răsună cu zgomot mare sub ei. Înalţii lorzi şi 
fetele care serveau întrerupseră ceea ce făceau şi se duseră 
la balustradă. Jos, doi străjeri cu mantii azurii îl conduceau 


pe Tyrion Lannister. Septonul rotofei din Eyrie îl escortă până 
la statuia din centrul grădinii - o femeie plângând, sculptată 
în marmură albă cu vinişoare, care, fără nici o îndoială, 
trebuia să fie Alyssa. 

- Omuleţul rău, făcu Lordul Robert, chicotind. Mamă, pot 
să-l fac să zboare? Vreau să-l văd cum zboară. 

- Mai târziu, scumpul meu copil, îi promise Lysa. 

- Întâi judecata, făcu Ser Lyn Corbray, apoi execuţia. 

O clipă mai târziu, cei doi adversari îşi făcură apariţia din 
părţi opuse ale grădinii. Cavalerul era asistat de doi tineri 
scutieri, iar mercenarul de maestrul de arme de la Eyrie. 

Ser Vardis Egen era acoperit de oţel din cap până-n 
picioare, încastrat în armura grea, îmbrăcată peste cămaşa 
de zale şi o tunică vătuită. Rondele mari, emailate în crem şi 
albastru, cu blazonul cu luna şi şoimul al Casei Arryn, îi 
protejau îmbinările vulnerabile de la braţe şi piept. O 

fustanelă de metal călit îl acoperea de la şold până la 
jumătatea coapselor, iar o apărătoare solidă îi înconjura 
gâtul. De pe laturile coifului se întindeau aripi de şoim, iar 
viziera era ca un cioc ascuţit de metal, cu o deschidere 
subţire care-i permitea să vadă. 

Bronn era atât de puţin protejat de armură, încât părea 
dezgolit pe lângă cavaler. Purta doar o cămaşă de zale 
neagră, unsă, aşezată peste pieptarul din piele tare, un coif 
rotund, deschis, şi o glugă de zale. Cizmele sale de piele, cu 
apărătoare de oţel pentru fluierul piciorului, ofereau o 453 

oarecare protecţie, iar pe degetele mănuşilor erau cusute 
discuri din fier negru. Totuşi, Catelyn observă că 

mercenarul era cu jumătate de palmă mai înalt decât 
adversarul său, având deci o alonjă mai mare... iar Bronn era 
cu cincisprezece ani mai tânăr decăt el, dacă era s-o spună 
pe a dreaptă. 

Îngenuncheară în iarbă, lângă femeia care plângea, faţă 

în faţă, avându-l pe Lannister între ei. Septonul scoase o 
sferă de cristal, faţetată, din sacul de stofă moale, atârnat la 
şold. O ridică deasupra capului, iar lumina se sparse în 


ţândări. Pe chipul Pezevenghiului dansau curcubee. Cu o 
voce înaltă, solemnă, cântată, septonul ceru zeilor să 
privească în jos şi să fie martori, să afle adevărul din 
sufletul acestui om, să-i dăruiască viaţa şi libertatea dacă 
era nevinovat, sau moartea dacă era vinovat. Vocea lui se 
reverberă în turnurile din jur. 

Când şi ultimul ecou se stinse, septonul cobori globul de 
cristal şi părăsi în grabă scena. Tyrion se aplecă şi şopti ceva 
la urechea lui Bronn înainte ca străjerii să-l ducă de acolo. 
Mercenarul se ridică râzând şi îndepărtă un fir de iarbă de pe 
genunchiul său. 

Robert Arryn, Lord de Eyrie şi Apărător al Văii, se foia 
nerăbdător în scaunul său înălţat. 

- Când au de gând să lupte? întrebă el nemulţumit. 

Ser Vardis era ajutat să se ridice în picioare de unul dintre 
scutierii săi. Celălalt îi aduse un scut triunghiular de aproape 
patru picioare înălţime, din lemn greu, de stejar, punctat cu 
ţinte de fier. I-l legară de antebraţul stâng. Când maestrul de 
arme al Lysei îi oferi şi lui Bronn unul asemănător, 
mercenarul scuipă şi făcu semn că nu avea nevoie. O barbă 
aspră, de trei zile, îi acoperea falca şi obrajii, iar dacă nu se 
bărbierise, nu era pentru că ducea lipsa unei lame; tăişul 
sabiei sale arunca strălucirea periculoasă a oţelului care 
fusese ascuţit în fiecare zi, ore în şir, până ce devenise prea 
tâios pentru a putea fi atins. 

Ser Vardis întinse o mână înmănuşată, iar scutierul îi 
puse în pumn o frumoasă sabie cu două tăişuri. Lama era 
gravată cu motive decorative din argint, delicate, înfăţişând 
un cer de munte; mânerul era un cap de şoim, iar garda era 
fasonată ca o pereche de aripi. 

- Am comandat sabia asta pentru Jon, la Debarcaderul 
454 

Regelui, le povesti Lysa cu mândrie oaspeţilor ei, în 
vreme ce-l priveau pe Ser Vardis încercând o lovitură de 
antrenament. O purta cu el ori de câte ori şedea pe Tronul de 
Fier, în locul Regelui Robert. Nu-i un lucru frumos? Mi s-a 


părut cel mai potrivit ca reprezentantul nostru să-l răzbune 
pe Jon cu propria sa armă. 

Sabia gravată cu argint era, fără nici o îndoială, 
minunată, dar lui Catelyn i se părea că Ser Vardis s-ar fi 
simţit mai bine cu propria sa sabie. Totuşi, nu spuse nimic; 
era sătulă de certurile inutile cu sora sa. 

- Faceţi-i să se lupte! ţipă Lordul Robert. 

Ser Vardis se întoarse spre Lordul de Eyrie şi-şi ridică 

sabia în semn de salut. 

- Pentru Eyrie şi pentru Vale! 

Tyrion Lannister fusese aşezat la balconul aflat de partea 
cealaltă a grădinii, flancat de străjeri. Bronn îi adresă un 
salut scurt. 

- Aşteaptă porunca ta, îi spuse Lady Lysa fiului ei, lordul. 

- Luptați! strigă băiatul, cu mâinile tremurând în timp ce 
se prindeau de scaun. 

Ser Vardis se răsuci, ridicându-şi scutul greu. Bronn se 
întoarse ca să-l înfrunte. Săbiile lor zăngăniră în acelaşi 
timp, o dată, de două ori, încercându-se. Mercenarul se trase 
un pas înapoi. Cavalerul veni după el, ţinându-şi scutul în 
faţă. Încercă o lovitură, însă Bronn sări îndărăt, ţinându-se în 
afara razei lui de acţiune, iar sabia de argint nu tăie decât 
aerul. Bronn îl ocoli dinspre dreapta, iar Ser Vardis se răsuci 
spre a-l urmări, ţinând scutul între ei. 

Cavalerul înainta, păşind cu prudenţă pe solul denivelat. 

Mercenarul cedă, iar un zâmbet uşor i se desenă pe buze. 

Ser Vardis atacă, lovind, însă Bronn sări, distanţându-se 
de el, săltându-se uşor peste piatra joasă acoperită cu 
muşchi. 

Acum mercenarul făcu un ocol spre stânga, departe de 
scut, spre partea neprotejată a cavalerului. Ser Vardis 
încercă să-i lovească picioarele, însă nu ajungea până 

acolo. Bronn dansă, retrăgându-se şi mai mult spre 
stânga. 

Ser Vardis se răsuci pe loc. 


- Omul e un las, decretă Lordul Hunter. Stai şi luptă, 
laşule! 

Alte voci i se alăturară, cu aceleaşi îndemnuri. Catelyn 
privi spre Ser Rodrik. Maestrul ei de arme scutură scurt din 
455 

cap. 

- Vrea să-l facă pe Ser Vardis să-l alerge. Greutatea 
armurii şi a scutului l-ar obosi chiar şi pe cel mai puternic 
dintre bărbaţi. 

Ea mai văzuse bărbaţi antrenându-se în lupta cu sabia, 
aproape în fiecare zi din viaţa ei, urmărise cincizeci de 
turniruri, însă aici se petrecea ceva diferit şi mult mai 
periculos: un dans în care cel mai mic pas greşit însemna 
moartea. Pe când privea, amintirea unui alt duel, din alte 
vremuri, îi reveni în minte, de parcă s-ar fi întâmplat ieri. 

Se întâlniseră în curtea inferioară de la Riverrun. Când 
Brandon văzu că Petyr purta numai un coif, pieptar şi 
cămaşă de zale, îşi dădu şi el jos mare parte din armură. 

Petyr o implorase să-i dea o eşarfă pe care s-o poarte, 
însă 

ea îl refuzase. Tatăl său, lordul, o promisese lui Brandon 
Stark, aşa că i-o dăduse lui, o eşarfă de un albastru-palid, pe 
care brodase păstrăvul săltăreţ de Riverrun. Pe când îi 
îndesa eşarfa în mână, îl rugase: 

- E doar un flăcău smintit, însă l-am iubit ca pe un frate. 

M-ar mâhni foarte tare să-l văd murind. 

lar logodnicul ei o privise cu ochi cenuşii, reci, de Stark, 
şi-i promisese că va cruța viaţa băiatului care o iubea. 

Lupta aceea se terminase aproape imediat ce începuse. 

Brandon era un bărbat în toată firea şi-l mânase pe 
Degețel prin toată curtea şi în jos, pe treptele dând spre apă, 
azvârlind asupra lui o ploaie de oţel la fiecare pas, până ce 
băiatul ajunsese să se clatine şi să sângereze din zeci de 
răni. 

- Abandonează! îi strigase el de mai multe ori, însă Petyr 
scutura doar din cap şi continua să lupte mohorât. 


Când râul le ajunsese la glezne, Brandon pusese capăt 
luptei, cu o lovitură brutală care trecuse prin cămaşa de zale 
a lui Petyr şi prin pielea tare, înfigându-se în carnea moale 
de sub coaste, atât de adânc, încât Catelyn fusese sigură că 
rana era mortală. O privise pe când îşi dăduse drumul în jos 
şi murmurase „Cat” în timp ce sângele ţâşnise printre 
degetele lui înzăuate. Crezuse că uitase de toate astea. 

Atunci fusese ultima dată când îi văzuse chipul... până în 
ziua când fusese adusă înaintea lui, la Debarcaderul Regelui. 

456 

Trecuseră două săptămâni până când Degețel se 
întremase suficient ca să poată pleca de la Riverrun, însă 

tatăl ei, lordul, îi interzisese să-l viziteze în turnul unde 
bolea în pat. Lysa îl ajutase pe Maesterul lor să-l îngrijească; 
în zilele acelea, ea era mai blândă şi mai timidă. Edmure îl 
căutase şi el, însă Petyr îl gonise. Fratele ei fusese scutierul 
lui Brandon la acel duel, iar Degețel nu putea ierta aşa ceva. 
Îndată ce se înzdrăvenise cât să 

poată fi deplasat, Lordul Hoster Tully îl trimisese pe Petyr 
Baelish departe, într-o litieră închisă, să-şi petreacă 

convalescenţa la Degete, pe vârful ras de vânturi al 
stâncii pe care se născuse. 

Zăngănitul oţelului care lovea oţelul o readuse pe 
Catelyn din nou în prezent. Ser Vardis se năpustea din greu 
asupra lui Bronn, împingându-l cu scutul şi sabia. 

Mercenarul se retrăgea, parând fiecare lovitură, păşind cu 
dexteritate peste pietre şi rădăcini, fără să-şi ia niciodată 

ochii de la adversarul său. Era mai rapid, observă 
Catelyn: sabia argintată a cavalerului nu reuşea să-l atingă, 
însă 

sabia lui cenuşie, urâtă, smulse o aşchie din pieptarul lui 
Ser Vardis. 

Scurta furie a încleştării se termină pe cât de repede 
începuse când Bronn făcu un pas lateral şi se strecură în 
spatele statuii. Ser Vardis se repezi după el, tăind o bucată 

de marmură albă din coapsa Alyssei. 


- Nu se luptă bine, mamă, se plânse Lordul de Eyrie. 

Vreau să-i văd cum /uptă, 

- Vor lupta, copile scump, îl linişti mama sa. Mercenarul 
nu poate fugi toată ziua. 

Unii dintre lorzii de pe terasa Lysei schimbară câteva 
glume batjocoritoare pe când îşi reumplură cupele cu vin, 
însă pe partea cealaltă a grădinii, Tyrion Lannister, cu ochii 
lui bicolori, privea dansul celor doi adversari de parcă nu ar 
mai fi existat nimic altceva pe lume. 

Bronn ieşi din spatele statuii aprig şi cu viteză, 
deplasându-se tot spre stânga şi aţintind o lovitură dată cu 
ambele mâini spre partea dreaptă a cavalerului, neprotejată. 
Ser Vardis o bloca, dar neîndemânatic, iar sabia 
mercenarului fulgeră în sus, spre capul său. Metalul răsună 
şi aripile de şoim se rupseră cu un pocnet. Ser Vardis făcu o 
jumătate de pas înapoi, pentru a se pregăti, 457 

şi îşi ridică scutul. Aşchii de stejar zburară din scut când 
sabia lui Bronn tăie din peretele de lemn. Mercenarul sări la 
stânga din nou, dincolo de scut, şi-l prinse pe Ser Vardis cu o 
lovitură peste burtă, tăişul ca de brici al sabiei sale lăsând o 
urmă strălucitoare acolo unde muşcase din platoşa 
cavalerului. 

Ser Vardis împinse înainte piciorul din spate, propria sa 
sabie argintie pogorându-se într-o lovitură sălbatică. Bronn o 
pară, deviind-o într-o parte, şi se desprinse din nou. 

Cavalerul izbi femeia plângând,  lovindu-i soclul. 
Clătinânduse, se retrase, mişcându-şi capul într-o parte şi-n 
alta, căutându-şi adversarul. Deschizătura îngustă a vizierei 
sale îi reducea câmpul vizual. 

- În spatele dumneavoastră, ser! strigă Lordul Hunter, 
însă prea târziu. 

Bronn îşi cobori sabia cu întreaga forţă a ambelor mâini, 
lovindu-l pe Ser Vardis în cotul braţului cu care ţinea arma. 

Metalul subţire, călit, care-i proteja încheietura plesni. 

Cavalerul gemu întorcându-se, ridicându-şi arma. De data 
asta, Bronn rămase pe loc. Săbiile se încrucişară, iar 


cântecul oţelului umplu grădina şi reverbă în turnurile albe 
de la Eyrie. 

- Ser Vardis e rănit, anunţă Ser Rodrik, cu vocea sa gravă. 

Lui Catelyn nu mai trebuia să i se spună asta; avea ochi 
să vadă şi singură, putea zări firişorul de sânge curgând de-a 
lungul antebraţului cavalerului, umezeala de la încheietura 
cotului. Fiecare dintre eschivele lui era mai lentă şi mai joasă 
decât precedenta. Ser Vardis se răsuci spre adversar, 
încercând să-şi folosească scutul ca să 

blocheze loviturile, însă Bronn dănţuia în jurul său, agil 
ca o pisică. Mercenarul părea să devină tot mai puternic. 

Loviturile lui lăsau acum urme. Tăieturi adânci şi 
strălucitoare luceau peste tot pe armura cavalerului, pe 
partea de sus a coapselor, pe viziera lui ascuţită, 
traversându-i platoşa de pe piept, una lungă se întindea în 
laiul apărătorii de gât. Rondela cu luna şi şoimul de pe luatul 
drept al lui Ser Vardis era tăiată în două, atârnând numai de 
legătura ei. Îi puteau auzi respiraţia obosită, hârâind printre 
găurile vizierei. 

Orbi în trufia lor, lorzii şi cavalerii din Vale puteau vedea 
458 

totuşi ce se petrecea jos, sub privirile lor, numai sora ei 
nu vedea nimic. 

- Ajunge, Ser Vardis! strigă Lady Lysa. Termină-l acum, 
copilul meu începe să se plictisească. 

Şi trebuie spus că Ser Vardis Egen ascultă cu adevărat 
porunca doamnei sale, până la ultima suflare. Într-o clipă 

se retrase pe jumătate ghemuit sub scutul său hăcuit, iar 
în clipa următoare şarjă. Atacul năvalnic îl prinse pe Bronn 
pe picior greşit. Ser Vardis îl lovi peste faţă cu muchia 
scutului. Bronn aproape, aproape că-şi pierdu echilibrul... 

se împletici îndărăt, se împiedică de un bolovan şi se 
prinse de femeia care plângea, pentru a rămâne în picioare. 

Aruncându-şi scutul, Ser Vardis se întinse spre el, 
ridicându-şi sabia cu ambele mâini. Braţul său drept era plin 


de sânge de la cot până la degete, dar lovitura lui disperată 
l-ar fi spintecat pe Bronn de la gât până la buric... 

dacă mercenarul ar fi rămas pe loc ca s-o încaseze. 

Însă Bronn se smuci înapoi. Frumoasa sabie gravată cu 
argint a lui Jon Arryn ricoşa din cotul de marmură al femeii 
plânse şi se frânse la o treime spre vârf. Bronn îşi repezi 
umărul în spatele statuii. Copia decolorată a Alyssei Arryn se 
clătină şi căzu cu un zgomot puternic, iar Ser Vardis fu prins 
sub ea. 

Într-o clipă, Bronn se repezi asupra lui, înlăturând ce mai 
rămăsese din rondela spulberată, expunând punctul slab 
dintre braţ şi platoşa de la piept. Ser Vardis zăcea într-o 
parte, prins sub torsul spart al femeii plânse. Catelyn îl auzi 
pe cavaler gemând când mercenarul îşi ridică sabia cu 
ambele mâini şi o lăsă în jos cu toată greutatea lui, lovind 
sub braţ şi prin coaste. Ser Vardis se cutremură şi rămase 
nemişcat. 

Tăcerea se pogori peste Eyrie. Bronn îşi smulse coiful 
descoperit şi-l lăsă să cadă în iarbă. Buza-i era spartă şi 
însângerată, acolo unde-l lovise scutul, iar părul său negru 
ca tăciunii era năclăit de transpiraţie. Scuipă un dinte spart. 

- S-a terminat, mamă? întrebă Lordul de Eyrie. Nu, ar fi 
vrut Catelyn să-i spună, este doar începutul. 

- Da, făcu Lysa mohorâtă, cu vocea la fel de rece şi de 
moartă cum era comandantul gărzii sale. 

- Pot acum să-l fac să zboare pe omuleţ? 

459 

În partea cealaltă a grădinii, Tyrion Lannister se ridică în 
picioare. 

- Nu pe acest omuleţ, spuse el. Acest omuleţ coboară 

acum cu coşul cu napi, mulţumesc foarte mult. 

- Crezi câ..., începu Lysa. 

- Cred că măreaţa Casă Arryn îşi respectă cuvântul dat, 
spuse Pezevenghiul. La fe/ de Prețios precum Onoarea. 

- Mi-ai promis că-l faci să zboare, ţipă Lordul de Kyrie la 
mama sa, începând să tremure. 


Chipul lui Lady Lysa se aprinse de furie. 

- Zeii au găsit potrivit să-l proclame nevinovat, copilul 
meu. Nu avem de ales, trebuie să-l eliberăm. Ridică glasul. 

Gărzi, luaţi-i din faţa mea pe Lordul Lannister şi pe... 

creatura lui. Escortaţi-i la Poarta însângerată şi lăsaţi-i 
liberi. Îngrijiţi-vă să le daţi cai şi provizii suficiente ca să 

ajungă la Trident şi asiguraţi-vă că toate bunurile şi 
armele le sunt înapoiate. Vor avea nevoie de ele pe drumul 
de munte. 

- Drumul de munte, zise Tyrion Lannister. 

Lysa îşi permise un mic zâmbet de satisfacţie. Era o altă 

condamnare la moarte, îşi dădu seama Catelyn. Tyrion 
Lannister ştia prea bine şi el. Totuşi, piticul făcu spre Lady 
Lysa o plecăciune batjocoritoare. 

- După cum porunciţi, doamna mea, spuse el. Cred că 

ştim drumul. 

460 

JON 

- Sunteţi la fel de nevolnici ca oricare dintre băieţii pe 
care i-am antrenat, anunţă Ser Alliser Thorne când se 
adunară cu toţii în curte. Mâinile voastre au fost făcute 
pentru lopeţile de bălegar, nu pentru săbii, iar dacă ar fi fost 
după mine, toată gaşca voastră ar fi fost trimisă la păscut 
porcii. Însă noaptea trecută mi s-a spus că Gueren vine pe 
drumul regelui cu încă cinci băieţi noi. Unul sau doi dintre ei 
s-ar putea să valoreze cam cât udul băşicii. Pentru a le face 
loc, am decis să trimit opt dintre voi Lordului Comandant, să 
facă el ce-o şti cu voi. Strigă numele, unul după altul. 
Broască, Bizon, Cap de Piatră, Buboi, Maimuţă, Ser 
Scrânteală. Ultimul la care se uită fu Jon. Şi Bastardul. 

Pyp slobozi un uuuuf şi-şi înălţă sabia în aer, iar Ser 
Alliser îl fixă cu privirea sa de reptilă. 

- De acum toţi vă vor spune „bărbaţi din Rondul de 
Noapte”, dar sunteţi mai proşti decât Maimuţa Păpuşarului 
dacă puteţi să credeţi asta. Sunteţi încă flăcăi, cu caş la gură 


şi duhnind a vară, iar când va veni iama, veţi muri ca 
muştele. 

Şi cu asta, Ser Alliser Thorne îi lăsă baltă. Ceilalţi băieţi se 
adunară în jurul celor opt care fuseseră stricaţi, râzând şi 
înjurând, felicitându-i. Halder îl lovi pe Broască peste dos cu 
latul sabiei şi strigă: 

- Broască, din Rondul de Noapte! 

Urlând că un frate în negru avea nevoie de un cal, Pyp 
sări pe umerii lui Grenn şi căzură amândoi la pământ, 
rostogolindu-se şi înghiontindu-se şi huiduind. Dareon se 
repezi în armurărie şi se întoarse cu un burduf cu vin roşu, 
aspru. Pe când îşi treceau vinul din mână în mână, rânjind 
ca nişte smintiţi, Jon îl observă pe Samwell Tarly stând singur 
lângă un copac vestejit, într-un colt al curţii. Îi oferi şi lui 
burduful. 

- Vrei o înghiţitură de vin? Sam scutură din cap. 

- Nu mulţumesc, Jon. 

- Te simţi bine? 

- Foarte bine, într-adevăr, minţi băiatul cel gras. . Sunt 
atât de fericit pentru voi toţi! Chipul său rotofei tremură 

într-un zâmbet forţat. Vei fi Prim-Cercetaş într-o bună zi, 
aşa cum a fost şi unchiul tău. 

461 

- Cum este, îl corectă Jon. 

Nu putea accepta că Benjen Stark era mort. Înainte să 

poată spune altceva, Halder răcni: 

- la te uită, plănuiaţi să beţi singuri tot vinul? 

Pyp îi smulse burduful din mână şi se îndepărtă dansând 
şi râzând. Când Grenn îl apucă de braţ, Pyp strânse burduful 
şi un jet de vin îl udă pe Jon pe faţă. Halder grohăi în semn 
de protest la vederea risipei de vin ales. Jon se scutură şi se 
zbătu. Matthar şi Jeren se căţărară pe zid şi începură să 
arunce în ei cu bulgări de zăpadă. 

Când reuşi să se elibereze, cu zăpadă în păr şi Urme de 
vin pe tunică, Samwell Tarly dispăruse. 


În noaptea aceea, Hobb Trei-Degete le găti ceva deosebit 
pentru a marca evenimentul. Când Jon îşi făcu apariţia în 
sala de mese, Lordul Administrator însuşi îl conduse la banca 
de lângă foc. Bărbaţii mai vârstnici îl bătură pe braţ în 
trecere. Cei opt fraţi în devenire se ospătară cu coaste de 
miel, coapte într-o crustă de usturoi şi ierburi, garnisite cu 
firişoare de mentă şi napi galbeni, înotând în unt. 

- De la masa Lordului Comandant, le spuse Bowen Marsh. 

Mai aveau şi salată de spanac şi boabe de năut şi cartofi 
noi, iar după aceea, castroane cu mure la gheaţă şi frişcă. 

- Crezi că ne vor ţine împreună? se întrebă Pyp, pe când 
înfulecau fericiţi. 

Broscoiul se strâmbă. 

- Sper că nu. Eu unul, m-am săturat să-ţi tot văd urechile. 

- Ho, făcu Pyp. la ascultați, râde ciob de oală spartă. Tu ai 
să ajungi sigur cercetaş, Broscoiule. Vor să te ţină cât mai 
departe de castel. lar dacă atacă Mance Rayder, ridică- 

ţi viziera şi arată-ţi faţa, că o să fugă mâncând pământul. 

Toată lumea râse, cu excepţia lui Grenn. 

- Eu chiar sper că sunt cercetaş. 

- Tu şi toţi ceilalţi, spuse Matthar. Orice bărbat care s-a 
îmbrăcat în negru a păşit pe Zid, toţi cei care s-au 
împlătoşat l-au apărat, aşa cum era de aşteptat, însă 

numai cercetaşii au fost luptători adevăraţi din inima 
Rondului de Noapte. Ei au fost cei care îndrăzneau să sc 
avânte dincolo de Zid, să năvălească prin pădurea bântuită 

462 

şi să urce pe culmile îngheţate ale muntelui, la vest de 
Turnul Umbrei, luptând cu sălbăticiunile şi uriaşii, cu 
monstruoşii urşi de zăpadă. 

- Nu toţi, zise Halder. Pentru mine, constructorii contează. 
La ce sunt buni cercetaşii dacă Zidul cade? 

Breasla constructorilor trimisese zidari şi tâmplari pentru 
repararea fortăreţelor şi turnurilor, mineri să sape tunele şi 
să sfarme piatră pentru drumuri, tăietori tic lemne să 


curețe vegetaţia, ori de câte ori pădurea se apropia prea 
mult de Zid. Se spunea că, o dată, tâiaseră blocuri imense 
de gheaţă din lacurile îngheţate, aflate în inima pădurii 
bântuite, trăgându-le spre sud pe sănii, astfel ca Zidul să 

fie înălţat şi mai mult. Acele zile fuseseră cu secole în 
urmă, iar acum, tot ce mai puteau face era să străbată 

zidul de la Rondul de Est spre Turnul Umbrei, căutând 
crăpături sau semne de topire şi să facă ce reparaţii reuşeau. 

- Bătrânul Urs nu-i prost, remarcă Dareon. Eşti clar un 
constructor, iar Jon este cu siguranţă un cercetaş. E cel mai 
bun spadasin dintre noi şi cel mai bun călăreț, iar unchiul 
său a fost Primul înainte de... 

Vocea-i pieri intimidată, când îşi dădu seama că aproape 
că-l luase gura pe dinainte. 

- Benjen Stark este încă Primul Cercetaş, îi spuse Jon 
Snow, jucându-se cu un castron cu mure. 

Ceilalţi poate că abandonaseră orice speranţă că unchiul 
său s-ar mai putea întoarce teafăr, însă nu şi el împinse 
murele la o parte, deşi abia se atinsese de ele, ridicându-se 
de pe bancă. 

- Nu le mai mănânci? întrebă Broscoiul. Sunt ale tale. Jon 
aproape că nici nu se atinsese de ospăţul măreț oferit de 
Hobb. N-aş mai putea înghiţi nici o îmbucătură. 

Îşi luă mantia din cârligul de lângă uşă şi-şi căută de 
drum afară. Pyp îl urmă. 

- Jon, ce-i cu tine? 

- Sam, replică el. Nu a fost la masă în seara asta. 

- Nu-i stă în obicei să rateze o cină, făcu Pyp gânditor. 

Crezi că boleşte pe undeva? 

- E speriat. Îl părăsim. Îşi aminti de ziua când plecase de 
la Winterfell, despărţirea dulce-amară, Bran zăcând zdrobit, 
Robb cu zăpadă în păr, Arya potopindu-l cu sărutări, după 

463 

ce-i dăduse Acul. Odată ce ne-am rostit jurământul, avem 
datorii de îndeplinit. Dar unii dintre noi ar putea fi trimişi 
departe, la Rondul de Est sau la Turnul Umbrei. Sam va 


rămâne mai departe pentru antrenament, cu Rast şi Cuger şi 
băieţii ăştia noi, care vin pe drumul regelui. Numai zeii ştiu 
cum va fi pentru ei, dar poţi pune rămăşag că Ser Alliser îi 
va asmuţi împotriva lui cu prima ocazie. 

Pyp se strâmbă. 

- Ai făcut tot ce ai putut. 

- Tot ce am putut n-a fost destul, răspunse Jon. 

Pe când se întorceau la Turnul lui Hardin, după Nălucă, în 
el se cuibări o nelinişte profundă. Lupul străvechi mergea 
lângă el spre grajduri. Unii dintre caii mai nărăvaşi loviră cu 
copitele şi-şi ciuliră urechile când intrară. Jon puse şaua pe 
iapa sa, încalecă şi ieşi din Castelul Negru, pornind spre sud, 
prin noaptea neagră. Nălucă gonea înaintea lui, zburând 
parcă pe deasupra pământului, şi dispăru într-o clipită. Jon îl 
lăsă. Un lup mai trebuia să şi vâneze. 

Nu se gândise să meargă într-un loc anume. Voia doar să 
călărească. Pentru o vreme, urmă cursul pârâului, ascultând 
clipocitul îngheţat al apei pe pietre, apoi o tăie peste 
câmpuri, spre drumul regelui. Se întindea înaintea sa, îngust 
şi pietros, năpădit de ierburi, un drum care nu promitea 
nimic deosebit; totuşi, vederea lui îi provocă un dor nespus. 
Winterfell era în josul acestui drum, iar dincolo de el se aflau 
Riverrun, Debarcaderul Regelui şi Eyrie, şi multe, multe alte 
locuri Casterly Rock, Insula Chipurilor, munţii roşii din Dorne, 
sutele de insule din marea Braavos, ruinele fumegânde ale 
vechii Valyria. Toate acele locuri pe care Jon nu le va vedea 
niciodată. Lumea era acolo, la capătul acelui drum, iar el... 
era aici. 

Odată ce va fi rostit jurământul, Zidul va fi casa sa până 

când va ajunge la fel de bătrân ca Maester Aemon. 

- Încă nu am jurat, murmură el. Nu era un nelegiuit, forţat 
să poarte negru sau să plătească astfel pentru vreo crimă. 
Venise aici de bună voie şi ar fi putut pleca la fel, tot de 
bună voie... până ce nu va rosti cuvintele. Trebuia doar să 
continue să călărească şi ar fi putut lăsa totul în urma lui. 


Când luna ar fi din nou plină, ar ajunge la Winterfell, la fraţii 
săi. 

La fraţii tăi vitregi, îi reaminti o voce din lăuntrul său. Și 
464 

Lady Stark, care nu te-ar primi cu bucurie. La Winterfell 
nu era loc pentru el, dar nici la Debarcaderul Regelui. Nici 
chiar propria sa mamă nu avea loc pentru el. Gândul la ea îl 
întrista. Se întrebă cine fusese, cum arătase, de ce o 
părăsise tatăl său. Pentru că a fost o târfă sau o adulteră, 
prostule. Cineva întunecat şi fără onoare, fiindcă de ce 
altceva ar fi Lordul Eddard atât de ruşinat încât să nu 
vorbească despre ea? 

Jon Snow se întoarse pe drumul regelui ca să privească 

în urmă. Focurile de la Castelul Negru erau ascunse după 

deal, însă Zidul era acolo, palid sub lumina lunii, imens şi 
rece, ocupând tot orizontul, i struni calul şi se întoarse spre 
casă. Nălucă veni lângă el pe când urca o pantă şi văzu 
sclipirea îndepărtată a lămpii din Turnul Lordului 
Comandant. Botul lupului străvechi era înroşit de sânge. Pe 
drumul înapoi, Jon se pomeni gândindu-se, din nou, la 
Samwell Tarly. Când ajunse la grajduri, ştia ce are de făcut. 

Apartamentele lui Maester Aemon erau situate într-o 
fortăreață de lemn jos, sub nivelul curţii. Îmbătrânit şi firav, 
acesta împărțea încăperile cu doi slujitori mai tineri, care se 
îngrijeau de nevoile lui şi-l ajutau la treburi. Fraţii glumeau 
că i se dăduseră cei mai pociţi dintre bărbaţii din Rondul de 
Noapte; fiind orb, era scutit de vederea lor. 

Clydas era scund, pleşuv şi parcă fără bărbie, cu ochii 
mici şi roz ai unei cârtiţe. Chett avea un buboi pe gât, de 
mărimea unui ou de porumbel, şi o faţă roşie, plină de 
coşuri. Probabil că de asta părea mai întotdeauna furios. La 
bătăile în uşă ale lui Jon răspunse Chett. 

- Trebuie să vorbesc cu Maester Aemon, îi spuse Jon. 

- Maester este în pat, aşa cum ar trebui să fii şi tu. Vino 
mâine din nou şi s-ar putea să te primească. 

Începuse să închidă uşa. Jon o bloca băgându-şi cizma. 


- Trebuie să vorbesc cu el acum. Mâine va fi prea târziu. 

Chett îi aruncă o privire furioasă. 

- Maester nu este obişnuit să fie trezit noaptea. Nu ştii cât 
e de bătrân? 

- Destul de bătrân încât să-şi trateze oaspeţii cu mai 
multă politeţe decât tine, zise Jon. Spune-i că-l rog să mă 

ierte. Nu i-aş deranja odihna dacă nu ar fi ceva important. 

- Şi dacă nu vreau? 

Jon îşi pusese cu nădejde cizma în pragul uşii. 

465 

- Pot să rămân aici toată noaptea, dacă trebuie. Fratele în 
negru scoase un sunet dizgraţios şi deschise uşa, făcându-i 
loc. 

- Aşteaptă în bibliotecă. Ai lemne acolo. Fă focul. N-aş 

vrea ca Maester să răcească din cauza ta. 

Când Chett îl conduse înăuntru pe Maester Aemon, 
lemnele trosneau cu veselie în foc. Bătrânul era înveşmântat 
în roba roşie, de noapte, însă în jurul gâtului purta salba de 
medalioane a ordinului său. Un Maester nu- 

şi dădea jos colanul nici măcar în somn. 

- Locul de lângă foc ar fi numai bun, spuse el când simţi 
căldura atingându-i faţa. După ce se aşeză confortabil, Chett 
îi acoperi picioarele cu o blană şi se postă lângă uşă. 

- Îmi pare rău că v-am trezit, Maester, spuse Jon Snow. 

- Nu m-ai trezit, răspunse Maester Aemon. Pe măsură ce 
îmbătrânesc, dorm din ce în ce mai puţin, şi am îmbătrânit 
foarte mult. Adesea, petrec jumătate de noapte vorbind cu 
nălucile, amintindu-mi de vremurile de acum cincizeci de 
ani, de parcă ar fi fost ieri. Misterul unui oaspete din miez de 
noapte este o divagaţie bine-venită. Deci spune-mi, Jon 
Snow, de ce ai venit la această oră ciudată? 

- Să vă rog ca Samwell Tarly să fie mutat de la 
antrenamente şi acceptat ca frate în Rondul de Noapte. 

- Aceasta nu-l priveşte pe Maester Aemon, protestă 

Chett. 


- Lordul Comandant a cedat antrenarea recruţilor în 
mâinile lui Ser Alliser Thorne, spuse Maester cu blândeţe. 

Numai el poate spune când un băiat este gata să-şi 
asume jurământul, după cum bine ştii. Deci, de ce ai venit la 
mine? 

- Lordul Comandant vă ascultă, îi spuse Jon. lar răniții şi 
bolnavii Rondului de Noapte sunt în îngrijirea 
dumneavoastră. 

- lar prietenul tău, Samwell, e rănit sau bolnav? 

- Va fi, prevesti Jon, dacă nu-l ajutaţi. 

Îi spuse totul, chiar şi cum îl asmuţise pe Nălucă să sară 

la gâtul lui Rast. 

Maester Aemon ascultă în tăcere, cu ochii orbi fixaţi 
asupra focului, însă faţa lui Chett se întuneca la fiecare 
cuvânt. 

- Fără ajutorul nostru, dacă nu-l punem la adăpost, Sam 
466 

nu va avea nici o şansă, sfârşi Jon. N-are nici o speranță în 
lupta cu sabia. Sora mea, Arya, l-ar putea face bucăţi, şi ea 
nu are decât zece ani. Dacă Ser Alliser îl pune să lupte, e 
doar o chestiune de timp până ceva fi rănit sau ucis. 

Chett nu mai putea suporta. 

- L-am văzut pe băiatul ăsta gras în sala de mese, zise el. 
Chiar este un porc şi un laş fără lecuire, dacă spusele tale 
sunt adevărate. 

- Poate că-i aşa, făcu Maester Aemon. Spune-mi, Chett, ce 
ne-ai sfătui să facem cu băiatul ăsta? 

Lăsaţi-l acolo unde e. Zidul nu este un loc pentru 
nevolnici. Lăsaţi-l să se antreneze până ce va fi pregătit, 
indiferent câţi ani vor trece. Ser Alliser va face bărbat din cl 
sau îl va ucide, după cum e voia zeilor. 

- Asta-i o prostie, comentă Jon. Inspiră adânc, adunându- 

şi gândurile. Îmi amintesc că, o dată, l-am întrebat pe 
Maester Luwin de ce purta colierul în jurul gâtului. 

Maester Aemon şi-l atinse uşor pe al său, degetele «ale 
osoase şi zbârcite mângâind verigile grele de metal. 


- Continuă. 

- Mi-a spus că un colier de Maester este făcut din lanţuri 
ca să-i amintească de faptul că a jurat să slujească. L-am 
întrebat de ce fiecare verigă este dintr-un alt metal. Un lanţ 

de argint ar arăta mai bine pe robele lui cenuşii, i-am 
spus eu. Maester Luwin a râs. Un Maester işi confecţionează 

lanţul învățând, mi-a spus el. Felurile de metale sunt 
fiecare câte un alt fel de învăţătură, aur pentru studiul 
banilor şi socotelilor, argint pentru vindecări, fier pentru 
război. Şi a mai spus că mai sunt şi alic înţelesuri. Se 
obişnuieşte ca un colan să-i amintească de regatul pe care îl 
slujeşte, nu-i aşa? Lorzii sunt cu aurul, iar cavalerii cu oţelul, 
însă două verigi nu pot forma un lanţ. Mai ai nevoie şi de 
argint şi fier şi plumb, zinc şi cupru, bronz şi toate celelalte, 
iar acestea sunt fermierii, fierarii, negustorii şi toţi ceilalţi. 
Un colan are nevoie de tot felul de metale, precum şi 
pământul are nevoie de tot soiul de oameni. 

Maester Aemon zâmbi. 

- Si deci? 

- Rondul de Noapte are şi el nevoie de feluriţi oameni. 

De ce avem cercetaşi şi slujitori şi constructori? 

Lordul Randyll nu l-a putut face pe Sam un războinic, şi 
467 

nici Ser Alliser nu va reuşi. Nu poţi bate zincul cum baţi 
fierul, indiferent cât de tare-l lucrezi, dar asta nu înseamnă 

că zincul este nefolositor. De ce n-ar fi Sam un slujitor? 

Chett ridică o privire furioasă. 

- Slujitorul sunt eu. Crezi că este o muncă uşoară, 
potrivită pentru laşi? Ordinul slujitorilor menţine Rondul în 
viaţă. Noi suntem cei care vânează şi cultivă pământul, 
avem grijă de cai, mulgem vacile, adunăm lemne de foc şi 
gătim. Cine crezi că-ţi face ţie hainele? Cine aduce proviziile 
din sud? Slujitorii. 

Maester Aemon fu mai blând. 

- Prietenul tău e vânător? 

- Urăşte vânătoarea, trebui Jon să recunoască. 


- Poate ara un ogor? Poate conduce o căruţă sau naviga 
cu o corabie? Ar putea tranşa o vacă? 
- Nu. 


Chett scoase un hohot perfid. 

- Am văzut eu ce se întâmplă cu conaşii molatici când 
sunt puşi la muncă. Pune-i să frământe untul şi mâinile li se 
băşică şi sângerează. Dă-le un topor să taie surcele şi-şi vor 
reteza piciorul. 

- Ştiu un lucru pe care Sam l-ar putea face mai bine decât 
oricine. 

- Da? sări Maester Aemon. 

Jon privi bănuitor spre Chett, care stătea lângă uşă, cu 
faţa congestionată şi furioasă. 

- V-ar putea ajuta aici, spuse el repede. Poate face 
socoteli, ştie să citească şi să scrie. Chett nu ştie să 

citească, iar Clydas are ochii slabi. Sam a citit toate 
cărţile din biblioteca tatălui său. Ar putea fi bun şi la 
îngrijirea corbilor. Animalelor pare că le place de el. Nălucă 
s-a ataşat imediat de el. Sunt multe lucruri pe care le-ar 
putea face, fără să mai fie nevoie să lupte. Rondul de Noapte 
are nevoie de fiecare om. De ce să omori unul dintre ei, ce 
rost ar avea? În loc de asta, folosiţi-l. 

Maester Aemon închise ochii, iar pentru o clipă Jon se 
temu că îl furase somnul. În cele din urmă spuse: 

- Maester Luwin te-a învăţat foarte bine, Jon Snow. 

Mintea ţi-e la fel de ascuţită ca spada, din câte se pare. 

- Asta înseamnă că... 

- Înseamnă că mă voi gândi la ceea ce ai spus, îi 468 

răspunse bătrânul cu fermitate. lar acum cred că mă voi 
duce la culcare. Chett, condu-l până la uşă pe tânărul nostru 
frate. 

469 

TYRION 

Se adăpostiseră în spatele unui pâlc de plopi tremurători, 
chiar la marginea drumului de munte. Tyrion aduna 
vreascuri în timp ce caii lor se adăpau de la un izvor. 

Se opri să culeagă o creangă ruptă şi o examina 
nemulţumit. 


- Astea ajung? Nu sunt obişnuit să fac focul. Morrec se 
ocupa de asta în locul meu. 

- Foc? întrebă Bronn scuipând. Eşti nerăbdător să mori, 
piticule? Ori ţi-ai pierdut minţile? Un foc va aduce aici toate 
clanurile aflate pe o rază de un kilometru. Eu am de gând să 
supraviețuiesc călătoriei, Lannister. 

- Şi cum nădăjduieşti să reuşeşti? întrebă Tyrion. Puse 
creanga sub braţ şi cercetă de jur împrejur vegetaţia rară şi 
scundă, în căutarea altora. Îl durea spatele de cât se tot 
aplecase; călăriseră continuu de când se crăpase de ziuă, 
când Ser Lyn Corbray, cu o figură împietrită, îi condusese 
prin Poarta însângerată şi le poruncise să nu mai vină acolo 
niciodată. 

- Nu avem nici o şansă să ne croim drum prin luptă, zise 
Bronn, însă doi se pot mişca mai bine decât zece şi atrag 
mai puţină atenţie. Cu cât petrecem mai puţine zile între 
munţi, cu atât avem şanse mai mari să ajungem la câmpie. 

să călărim repede şi mult, aş zice eu. Ne deplasăm 
noaptea şi ne ascundem ziua, evităm drumul când putem, 
nu facem gălăgie şi nu aprindem nici un foc. 

Tyrion Lannister oftă. 

- Un plan minunat, Bronn. Încearcă-l tu, dacă vrei... şi pe 
mine să mă ierţi dacă n-am să mă obosesc «A te îngrop. 

- Îţi închipui că mi-ai putea supravieţui, piticule? 

Mercenarul rânji. În zâmbetul său apăruse o negreală, 
acolo unde scutul lui Ser Vardis Egen îi spărsese un dinte de 
la jumătate. Tyrion dădu din umeri. 

- Călărind repede şi din greu, noaptea, este o cale sigură 

să te prăbuşeşti într-o râpă şi să-ţi spargi ţeasta. Eu prefer 
să fac călătoria încet şi lejer. Ştiu că-ţi place să goneşti cu 
caii, Bronn, dar dacă bidiviii noştri crapă sub noi, după asta 
ar trebui să încercăm să punem şaua pe pisicile-umbră... 

iar dacă e s-o spunem pe a dreaptă, cred că vom fi găsiţi 
de clanuri indiferent ce facem. Au ochi peste tot în jurul 470 

nostru. 


Ridică o mână înmănuşată spre stâncile înalte, bătute de 
vânt, care-i înconjurau. Bronn se strâmbă. 

- Atunci suntem morţi, Lannister. 

- Dacă-i aşa, prefer să mor confortabil, răspunse Tyrion. 

Avem nevoie de foc. Nopțile sunt reci aici, iar mâncarea 
caldă ne-ar face bine la stomac şi ne-ar ridica moralul. 

Crezi că s-ar putea vâna ceva pe aici? în bunătatea ei, 
Lady Lysa ne-a oferit un adevărat festin de carne .sărată, 
brânză 

tare şi pâine veche, iar mie mi-ar displăcea foarte tare să- 

mi rup vreun dinte la o distanţă atât de mare de orice 
Maester. 

- Pot găsi carne. Pe după şuviţele de păr negru, ochii lui 
Bronn îl priveau bănuitori. Ar trebui să te las aici, cu focul 
tău de smintit. Dacă ti-as lua calul, as avea de două ori mai 
multe şanse de a răzbi până la capăt. Ce-ai mai face atunci, 
piticule? 

- Mai mult ca sigur că aş muri. Tyrion se opri să mai 
culeagă un vreasc. 

- Nu crezi că as face-o? 

- Ai face-o într-o clipă, dacă prin asta ţi-ai salva pielea. Ai 
fost foarte grăbit în a-l amuţi pe prietenul tău, Chiggen, 
când a primit o săgeată în burtă. 

Bronn îi trăsese capul spre spate, apucându-l de păr, şi-i 
înfipsese vârful pumnalului sub ureche, iar apoi îi spusese 
lui Catelyn Stark că celălalt mercenar murise din cauza 
rănilor. 

- Era, oricum, ca şi mort, spuse Bronn. lar gemetele sale îi 
aduceau peste noi. Chiggen ar fi făcut la fel cu mine... Şi nu- 
mi era prieten, ci doar unul cu care mă însoţisem. Să nu faci 
nici o greşeală, piticule. Am luptat pentru tine, dar nu te 
preţuiesc. 

- Am avut nevoie numai de sabia ta, spuse Tyrion, nu de 
prețuirea ta. 

Aruncă la pământ legătura de vreascuri. Bronn rânji. 


- Eşti la fel de rău ca orice mercenar, admit asta. De unde 
ai ştiut că am să-ţi iau partea? 

- De unde am ştiut? Tyrion se lăsă greoi pe vine, cu 
picioarele lui strâmbe, pentru a face focul. Am dat cu zarul. 

Tu şi Chiggen aţi dat o mână de ajutor, la han, pentruu a 
fi luat în captivitate. De ce? Alţii au considerat asta drept 
471 

datoria lor, pentru a apăra onoarea lorzilor pe care-i 
slujeau, însă nu şi voi doi. Voi nu aveaţi nici un lord, nici o 
îndatorire, şi foarte, foarte puţină onoare, aşa că de ce v-aţi 
obosit implicându-vă? Îşi scoase pumnalul şi tăie câteva fâşii 
de scoarță de copac din lemnele pe care le adunase, pentru 
a aprinde focul. Ei bine, de ce faceţi voi, mercenarii, ceea ce 
faceţi? Pentru bani. Vă gândeaţi că Lady Catelyn vă va 
răsplăti pentru ajutor, poate chiar că vă lua în serviciul ei. 
Uite, asta ar trebui să meargă, sper. Ai cremene? 

Bronn îşi strecură două degete la cingătoare şi-i arunca 
nişte cremene. Tyrion o prinse din zbor. 

- Mulţumirile mele, spuse el. Problema este că voi doi nu-i 
cunoaşteţi pe cei din familia Stark. Lordul Eddard este un 
bărbat mândru, onorabil şi cinstit, însă nevastă-sa e rea de 
tot. Oh, n-am nici o îndoială că ar fi găsit ea o para, două 
pentru voi când totul s-ar fi terminat, şi vi le-ar fi înfundat în 
palmă cu vreo vorbă aleasă şi o privire dispreţuitoare, dar 
asta ar fi fost tot ce aţi fi putut spera să 

primiţi. Familia Stark caută curajul şi devotamentul şi 
onoarea la oamenii pe care şi-i aleg să-i servească, iar dacă 

e s-o spunem pe a dreaptă, tu şi Chiggen nu eraţi decât 
două căzături de joasă speţă. 

Tyrion frecă cremenea de pumnal, încercând să scoată 

scântei. Nu se întâmplă nimic. Bronn pufhni. 

- Ai o limbă ascuţită, piticule. Într-o bună zi cineva ţi-o va 
tăia şi te va face s-o mănânci. 

- Toată lumea-mi spune la fel. Tyrion se uită în sus spre 
mercenar. Te-am jignit? lertare... Însă eşti o căzătură, Bronn, 
nu te amăgi. Datorie, onoare, prietenie, ce înseamnă astea 


pentru tine? Nu, nu te mai osteni, ştim amândoi răspunsul. 
Totuşi, nu eşti prost. Odată ce am ajuns în Vale, Lady Stark 
n-a mai avut nevoie de tine... Însă 

eu da, iar ceea ce Lannisterilor nu le-a lipsit niciodată 
este aurul. Când a venit vremea aruncării zarurilor, am 
contat pe faptul că eşti destul de isteţ ca să ştii care-ţi sunt 
interesele. Din fericire pentru mine, ştiai. Lovi din nou piatra 
de oţel, fără nici un rezultat. 

- Lasă, replică Bronn ghemuindu-se, fac eu asta. Luă 

pumnalul şi cremenea din mâinile lui Tyrion şi scoase 
scântei din prima încercare. O bucată de scoarță începu să 

472 

fumege pe dată. 

- Bine făcut, zise Tyrion. Cât eşti tu de căzătură, dar, fără 
nici o discuţie, eşti folositor, iar cu sabia în mână eşti 
aproape la fel de bun ca fratele meu, Jaime. Ce vrei, Bronn? 

Aur? Pământ? Femei? Ai grijă să rămân în viaţă şi le vei 
avea. 

Bronn suflă cu grijă spre foc, iar flăcările se înălţară mai 
mult. 

- Şi dacă mori? 

- Păi, atunci o să mă jelească cineva ale cărui păreri de 
rău vor fi cât se poate de sincere, spuse Tyrion rânjind. 

Aurul se termină odată cu mine. 

Focul ardea vioi. Bronn se ridică, îşi băgă cremenea 
înapoi la brâu şi-i azvârli lui Tyrion pumnalul. 

- Mi se pare destul de cinstit aşa, rosti el. Atunci, sabia 
mea este a ta... Însă să nu te aştepţi să mă las într-un 
genunchi şi să te domnesc de fiecare dată când ţi se năzare 
ţie. Eu nu sunt linguşitorul nimănui. 

- Dar nici prietenul nimănui, spuse Tyrion. Nu am nici o 
îndoială că m-ai trăda la fel de repede ca pe Lady Stark, 
dacă ai obţine un câştig din asta. Dacă va veni turn când vei 
fi tentat să mă vinzi, aminteşte-ţi asta, Bronn: pot să 

fac oricând o contraofertă, indiferent cât de mare. Îmi 
place să trăiesc. lar acum, crezi că ai putea ceva pentru 


cină? Ai grijă de cai, făcu Bronn, scoțând din teacă 

pumnalul lung pe care-l purta la şold. 

O luă printre copaci. O oră mai târziu, caii erau triplaţi şi 
hrăniţi, focul ardea vesel, iar deasupra flăcărilor se perpelea 
o halcă de carne de căpriţă, sfârâind. 

- Tot ce ne-ar mai trebui acum ar fi un vin bun, ca ledul 
ăsta să alunece pe gât, zise Tyrion. 

- Asta, o femeie şi încă vreo duzină de săbii, răspunse 
Bronn. Şedea lângă foc cu picioarele încrucişate, frecând 
tăişul sabiei sale cu o tocilă unsă. Scrâşnetul de oţel scos la 
fiecare mişcare avea ciudata calitate de a oferi siguranţă. 

În curând se va face beznă, aminti mercenarul. Eu iau 
primul schimb de gardă... spre binele nostru. Ar putea fi 
chiar mai bine dacă i-am lăsa să ne gătuie în somn. 

- Oh, îmi închipui că vor fi aici înainte să ne apuce 
somnul. 

Mirosul cărnii fripte îl făcea să-i lase gura apă. Bronn îl 
473 

privi peste foc. 

- Cred că ai tu un plan, spuse el sec. 

- Nădăjduiesc şi eu, făcu Tyrion. Încă o aruncare de zaruri. 

- Miza fiind vieţile noastre? Tyrion dădu din umeri. 

- Ce altă alegere mai avem? Se aplecă spre foc şi tăie o 
felie de carne de ied. Ahhhh, oftă el încântat, pe când 
mesteca. Unsoarea i se scurgea pe bărbie. E puţin mai tare 
decât aş fi vrut, şi-i lipsesc mirodeniile, dar nu mă plâng. 

Dacă aş fi acum tot la Eyrie, aş dansa la marginea 
prăpastiei în speranţa că aş primi nişte fasole fiartă. 

- Şi totuşi, i-ai dat temnicerului o pungă cu aur, comentă 

Bronn. 

- Un Lannister îşi plăteşte întotdeauna datoriile. 

Lui Mord abia dacă-i venise să creadă când Tyrion îi 
aruncase punga de piele. Ochii temnicerului se măriseră 

devenind ca nişte ouă fierte când trăsese de şnurul care 
strângea punga şi dăduse cu ochii de strălucirea aurului. 


- Am păstrat argintul, îi spusese Tyrion cu un zâmbet 
parşiv, însă ţi-am promis aurul, şi iată-l. Era mai mult decât 
putea spera unul de teapa lui Mord să agonisească într-o 
viaţă întreagă de chinuire a prizonierilor. Şi aminteşte-ţi ce 
am spus, ăsta-i numai începutul. Dacă te plictiseşti vreodată 
s-o slujeşti pe Lady Arryn, prezintă-te la Casterly Rock şi-ţi 
plătesc şi restul datoriei. 

În timp ce dragonii de aur i se risipeau printre degete, 
Mord căzuse în genunchi şi promisese că va face întocmai. 

Bronn îşi trase pumnalul şi scoase carnea din foc. Începu 
să taie de pe os bucăţi mari de carne friptă în timp ce Tyrion 
scobi doi codri de pâine uscată, pregătindu-i în loc de 
farfurii. 

- lar dacă ajungem la râu, ce ai să faci apoi? întrebă 

mercenarul tăind carnea. 

- Oh, o târfă, un pat cu saltele de puf şi o butelcă devin, 
pentru început. Tyrion ridică pâinea sa, iar Bronn i-o umplu 
cu carne. Apoi mă duc la Casterly Rock sau la Debarcaderul 
Regelui şi cred că voi vrea să primesc nişte răspunsuri în 
legătură cu un anumit pumnal. Mercenarul muscă şi înghiţi 
carnea. 

- Deci ce mi-ai spus era adevărat? N-a fost acela 
pumnalul tău? 

474 

Tyrion zâmbi subţire. 

- Ţi se pare că sunt mincinos? 

Cam pe când pântecele li se umpluseră, stelele urcaseră 

pe cer şi luna se ridicase deasupra munţilor, Tyrion îşi 
întinse pe pământ mantia de blană şi se culcă, punându-şi 
şaua în loc de pernă. 

- Amicii noştri se lasă aşteptaţi. 

- Dacă aş fi în locul lor, m-aş teme de o capcană, zise 
Bronn. De ce ar fi totul aşa de la îndemână, decât ca să-i 
momească? 

Tyrion chicoti. 


- Atunci ar trebui să ne punem pe cântat şi vor fugi 
îngroziţi. Începu să fluiere o melodie. 

- Eşti nebun, piticule, spuse Bronn pe când îşi curăța cu 
pumnalul murdăria de sub unghii. 

- Unde-i pasiunea ta pentru muzică, Bronn? 

- Dacă muzică ai vrut, ar fi trebuit să-l pui pe menestrel 
să lupte pentru tine. 

Tyrion rânji. 

- Asta ar fi fost amuzant. Parcă-l şi văd parând loviturile 
lui Ser Vardis cu harfa lui de lemn. Îşi reluă fluieratul. Ştii 
cântecul ăsta? 

- Îl tot auzi ici-colo, prin hanuri şi lupanare. 

-  Myrish. Anotimpurile dragostei mele. Dulce şi 
întristător, dacă-i pricepi cuvintele. Prima fată cu care m-am 
culcat obişnuia să-l cânte şi de atunci n-am mai putut să mi-l 
scot din minte. Tyrion privi în sus, spre cer. Era o noapte rece 
şi senină, iar stelele luceau deasupra munţilor, strălucitoare 
şi necruțătoare precum adevărul. Am întâlnit-o într-o noapte 
ca asta, se pomeni spunând. Jaime şi cu mine călăream 
înapoi de la Lannisport, când am auzit un strigăt, iar ea a 
venit în fugă pe drum, cu doi bărbaţi pe urmele ei, 
strigându-şi amenințările. Fratele meu şi-a tras sabia din 
teacă şi s-a dus după ei, în timp ce eu am descălecat pentru 
a proteja fata. Abia dacă avea un an mai mult decât mine, 
cur părul negru, subţire, şi un chip care ţi-ar fi frânt inima. 
Pe a mea mi-a frânt-o cu siguranţă. Din popor, aproape 
moartă de foame, nespălată... Cu toate astea, încântătoare, 
îi rupseseră, la spate, gioarsele cu care era îmbrăcată, aşa că 
am acoperit-o cu mantia mea, în vreme ce Jaime îi fugărea 
prin pădure pe bărbaţii aceia. 

475 

Când a revenit, mergând la trap, îi aflasem deja numele şi 
povestea. Era fiică de arendaş, rămasă orfană când tatăl ei a 
murit de fierbinţeală, şi se ducea spre... ei bine, spre nicăieri, 
cu adevărat. Jaime spumega, voia să-i vâneze pe nenorociţii 
aceia. Nu se întâmpla prea des ca nelegiuiţii să 


îndrăznească să atace călătorii atât de aproape de 
Casterly Rock, iar el considera asta drept o insultă. Fata era 
prea înspăimântată ca să fie lăsată să-şi vadă de drum 
singură, aşa că m-am oferit să o conduc la cel mai apropiat 
han şi să-i dau să mănânce, în timp ce fratele meu s-a întors 
la Rock pentru a aduce ajutoare. Era mai flămândă decât aş 
fi crezut. Am terminat doi pui întregi şi ceva dintr-un al 
treilea, am băut şi o butelcă de vin şi am stat de vorbă. 

Avea numai treisprezece ani, iar mie mă tem că mi se 
urcase vinul la cap. Următorul lucru pe care mi-l amintesc a 
fost că împărţeam acelaşi pat. Dacă ea era timidă, eu eram 
şi mai rău. N-am putut să-mi dau seama niciodată unde am 
găsit atât curaj. Când i-am luat fecioria, a plâns, dar mai 
apoi m-a sărutat şi mi-a cântat cântecelul acela, iar până 

dimineaţa eram deja îndrăgostit. 

- TU? Glasul lui Bronn suna amuzat. 

- E;. absurd, nu-i aşa? Tyrion începu să fluiere din nou. 

M-am căsătorit cu ea, recunoscu el în cele din urmă. 

- Un Lannister din Casterly Rock s-a căsătorit cu fiica unui 
arendaş, făcu Bronn. Cum ai reuşit asta? 

- Oh, ai fi uimit să afli ce poate face un băiat cu câteva 
minciuni, cincizeci de arginţi şi un septon beat. Însă nu am 
îndrăznit să-mi aduc mireasa acasă, la Casterly Rock, aşa că 
am instalat-o într-un conac al ei, iar timp de două 

săptămâni ne-am jucat de-a soţul şi soţia. lar apoi 
septonul şi-a revenit din beţie şi a mărturisit totul tatălui 
meu, lordul. Tyrion fu surprins cât de jalnic se simţea 
spunând asta, chiar şi după atâţia ani; poate că era doar 
obosit. 

Atunci căsătoria mea a luat sfârşit. Se ridică şi-şi pironi 
privirea în foc, clipind la lumină. 

- A trimis-o pe fată de acolo? 

- A făcut mai mult de atât, zise Tyrion. Prima dată | a pus 
pe fratele meu să-mi spună adevărul. Vezi tu, fata era o 
curviştină. Jaime  aranjase întreaga poveste, drumul, 
nelegiuiţii, totul. Crezuse că sosise vremea să am şi eu o 


femeie. A plătit dublu pentru o fecioară, ştiind că asta era 
476 

prima dată pentru mine. După ce Jaime a făcut aceste 
mărturisiri, Lordul Tywin a cumpărat-o pe soţia mea şi a dat- 
o gărzilor sale. Au plătit-o destul de bine. Un argint de 
fiecare om - câte curve preţuiesc atât de mult? M-a pus într- 
un colţ al cazărmii şi m-a obligat să mă uit, iar la sfârşit fata 
avea atâtea monede de argint care îi alunecau printre 
degete, rostogolindu-se pe jos, încât.... Fumul îi intra în ochi 
usturându-l. Tyrion îşi drese glasul şi se întoarse de la foc, 
pentru a privi în beznă. Lordul Tywin m-a trimis şi pe mine la 
urmă, spuse el cu un glas scăzut. Şi mi-a dat o monedă de 
aur ca s-o plătesc, pentru că eram un Lannister şi preţuiam 
mai mult. 

După o vreme, auzi din nou zgomotul acela, scrâşnetul 
oţelului pe piatră, pe când Bronn îşi ascuţea sabia. 

- Că ar fi avut treisprezece ani sau treizeci, ori numai trei, 
eu l-aş fi ucis pe cel care mi-ar fi făcut asta. 

Tyrion se întoarse pentru a-l privi în ochi. 

- S-ar putea să ai norocul ăsta într-o bună zi. Aminteşte- 

ţi ce ţi-am spus. Un Lannister îşi plăteşte întotdeauna 
datoriile. Căscă. Am impresia că am să încerc să dorm. 

Trezeşte-mă dacă ne paşte moartea. 

Se înveli în mantia de blană şi închise ochii. Pământul era 
pietros şi rece, dar după un timp, Tyrion Lannister chiar 
adormi. Visă despre celula de la Cer. De astă dată, el era 
temnicerul, nu prizonierul, era uriaş, cu un bici în mâini, şi- 

şi lovea tatăl, împingându-l tot mult spre abis... 

- Tyrion! 

Chemarea lui Bronn era şoptită şi grăbită. Tyrion se trezi 
într-o clipă. Din foc nu mai rămăseseră decât tăciunii, iar de 
jur împrejurul lor se adunau umbrele, Bronn se ridicase într- 
un genunchi, cu sabia într-o mână, şi pumnalul în cealaltă. 
Tyrion ridică un braţ: rămâi nemişcat, spunea mesajul său. 

- Veniţi la focul nostru, noaptea-i rece, se adresă el 
umbrelor tăârâtoare. Mă tem că nu avem vin să vă dăm, dar 


sunteţi bine-veniţi la nişte carne de capră. 

Toate mişcările încetară. Tyrion ghici licărirea luminii lunii 
pe metal. 

- Muntele nostru, răsună un glas dintre copaci, adânc şi 
neprietenos. Capra noastră. 

- Capra-i a voastră, se învoi Tyrion. Cine sunteţi? 

477 

- Când vă veţi întâlni cu zeii voştri, răspunse o altă voce, 
spuneţi-le că Gunthor, fiul lui Gurn al Ciorilor de Piatră, a 
fost cel care v-a trimis la ei. 

O creangă i se rupse sub talpă când păşi la lumină, cu un 
coif cu coarne, înarmat cu un cuţit lung. 

- Şi Shagga, fiul lui Dolf. 

Era prima voce, adâncă şi mortală. O stâncă se mişcă în 
stânga lor, se ridică şi deveni om. Părea masiv fi lent, 
puternic, îmbrăcat numai în piei, cu o măciucă în mâna 
dreaptă şi o secure în stânga. Le lovi una de alta pe când se 
apropia greoi. Alte voci rostiră alte nume, Conn şi Torrek şi 
Jaggot, o avalanşă de nume pe care Tyrion le uită 

imediat după ce le auzise; cel puţin zece. Câţiva aveau 
săbii şi cuțite; alţii agitau furci şi sulițe de lemn. Aşteptă 

până terminară de strigat numele şi le răspunse: 

- Eu sunt Tyrion, fiul lui Tywin, din Clanul Lannister, Leii 
Stâncii. Vă vom plăti bucuroşi capra pe care am mâncat-o. 

- Ce ai să ne dai tu, Tyrion, fiul lui Tywin? întrebă cel care 
îşi spunea Gunthor şi părea să le fie căpetenie. 

- Am argint în pungă, le răspunse Tyrion. Cămaşa de zale 
pe care o port e prea mare pentru mine, dar lui Conn i s-ar 
potrivi de minune, iar securea mea de lupta ar sta de 
minune în mâna lui Shagga, mult mai bine de>cât securea 
pentru lemne pe care o are. 

- Jumătatea de om ne va plăti în moneda noastră, spuse 
Conn. 

- Conn grăieşte adevărul, făcu Gunthor. Argintul tău e al 
nostru. Caii voştri sunt ai noştri. Zalele şi securea ta de luptă 
şi cuțitul de la cingătoare sunt tot ale noastre. Nu ai nimic să 


ne dai, în afară de vieţile voastre. Cum ţi-ar plăcea să mori, 
Tyrion, fiul lui Tywin? 

- În patul meu, cu pântecul plin de vin şi cu buzele unei 
fecioare pe mădularul meu, la vârsta de optzeci de; ani, 
răspunse el. 

Uriaşul, Shagga, râse primul şi cel mai tare. Ceilalţi 
păreau mai puţin amuzaţi. 

- Conn, ia-le caii, porunci Gunthor. Ucide-l pe celălalt şi 
pune mâna pe jumătatea de om. Poate să mulgă caprele şi 
să le facă pe mame să râdă. 

Bronn ţâşni în picioare. 

- Cine vrea să moară primul? 

478 

- Nu! făcu Tyrion cu asprime. Gunthor, fiul lui Gurn, 
ascultă-mă. Casa mea e bogată şi puternică. Dacă Ciorile de 
Piatră ne duc în siguranţă printre aceşti munţi, tatăl meu vă 
va acoperi cu aur. 

- Aurul unui lord de câmpie este la fel de nefolositor 
precum promisiunile jumătăţii de om, spuse Gunthor. 

- Poate că sunt jumătate de om, zise Tyrion, dar am 
curajul de a-mi înfrunta duşmanii. Ce fac Ciorile de; Piatră, în 
afară de a se piti pe după stânci şi a tremura de frică 

atunci când vin cavalerii din Vale? 

Shagga scoase un muget de furie şi-şi lovi măciuca de 
secure. Jaggot împinse spre faţa lui vârful de metal călit al 
suliţei de lemn. Făcu tot posibilul să nici nu clipească. 

- Astea-s cele mai bune arme pe care le-aţi putut fura 
făcu el. Sunt destul de bune pentru omorârea oilor, poate... 

dar oile nu luptă. Fierarii tatălui meu fac oţel mai bun 
când se uşurează. 

Micule băiat-bărbat, mugi Shagga, o să-ţi baţi joc de 
securea mea şi când am să-ţi retez bărbăţia şi am s-o dau la 
capre? 

Însă Gunthor ridică o mână. 

- Nu. Vreau să-i ascult vorbele. Mamele încep să 


flămânzească, iar oţelul umple mai multe guri decât 
aurul. 

Ce ne dai pentru vieţile voastre, Tyrion, fiul lui Tywin? 

Săbii? Suliţe? Zale? 

- Toate astea şi încă şi mai multe, Gunthor, fiul lui Gurn, 
răspunse Tyrion Lannister cu un zâmbet. Am să va dau Valea 
lui Arryn. 

479 

EDDARD 

Lumina apusului se împrăştia pe podea pătrunzând prin 
ferestrele înalte şi înguste ale Fortăreţei Roşii, lăsând dungi 
de un sângeriu întunecat pe pereţii de care atârnaseră, 
cândva, capetele de dragon. Acum, piatra era acoperită cu 
tapiserii pe teme de vânătoare, în culori! de un verde viu, 
maro şi albastru, dar lui Ned Stark i se părea că singura 
culoare din sală era roşul sângelui. 

Şedea pe tronul imens şi străvechi al lui Aegon 
Cuceritorul, o monstruozitate cu vârfuri şi margini zimţate 
de metal îndoit grotesc. Era, aşa cum îl prevenise Robert, un 
jilţ drăcesc de incomod, iar acum chiar mai mult, când 
piciorul zdrobit îi era săgetat de dureri ascuţite în fiecare 
minut. Metalul de sub el i se părea tot mai tare, cu fiecare 
oră, iar colții de oţel din spatele lui îl împiedicau să se 
sprijine. Un rege nu trebuie să şadă comod niciodată, 
spusese Aegon Cuceritorul, când le”' poruncise armurierilor 
săi să-i confecţioneze măreţul tron din săbiile lăsate de 
duşmani. Blestemat fie Aegon pentru aroganța lui, se gândi 
Ned mohorât, iar Robert şi partida lui de vânătoare, la fel. 

- Sunteţi sigur că aceştia au fost mai mult decât nişte 
briganzi? întrebă Varys moale de la masa consiliului, plasată 
în faţa tronului Marele Maester Pycelle se foi neliniştit lângă 
el, tu vreme ce Degețel se juca cu un toc. 

Erau singurii consilieri participanţi. În pădurea regelui 
fusese zărit un cerb alb, iar Lordul Renly şi Ser Barristan i se 
alăturaseră regelui la vânătoare, împreună cu Prinţul Jolfrey, 
Sandor Clegane, Balon Swann şi jumătate din turte. 


Aşa că Ned trebuia să şadă pe Tronul de Fier în absenţa 
lui. 

Cel puţin, el putea să şadă. Cu excepţia celor din consiliu, 
ceilalţi trebuia să stea respectuoşi în picioare sau să 
îngenuncheze. Jălbarii se înghesuiau pe lângă uşile înalte, 
cavalerii şi înalții lorzi şi doamnele pe lângă tapiserii, 
poporul prin galerii, iar gărzile înzăuate, cu mantiile lor 
cenuşii sau aurii, stăteau ţepene. 

Sătenii erau în genunchi: bărbaţi, femei şi copii, cu toţii 
zdrenţăroşi şi însângeraţi, cu feţele năpădite de teamă. Cei 
trei cavaleri care îi aduseseră aici pentru a fi martori stăteau 
în spatele lor. 

- Briganzi, Lord Varys? Din glasul lui Ser Raymun Darry 
480 

picura disprețul. Oh, au fost briganzi, fără nici o îndoială. 

Bandliţii lui Lannister. 

Ned putea simţi încordarea din sală, pe când înalții lorzi 
şi slugile deopotrivă se pregăteau să asculte. Nu se putea 
preface surprins. Apusul devenise un viespar de când 
Catelyn îl prinsese pe Tyrion Lannister. Atât Kiverrun, cât şi 
Casterly Rock îşi chemaseră stegarii, iar oştirile se adunau în 
trecătoarea de sub Dintele Aurit. Era doar o chestiune de 
timp până ce sângele va începe să curgă. Singura întrebare 
care se mai punea era cum să faci mai bine ca să opreşti 
sângerarea. 

Ser Karyl Vance, cu privirile triste, care ar fi fost u bărbat 
arătos dacă nu ar fi avut pe faţă un semn din naştere care-l 
pocea, arătă spre sătenii îngenuncheaţi. 

- Ei sunt singurii rămaşi în viaţă din avanpostul Sherrer, 
Lord Eddard. Ceilalţi sunt morţi, la fel şi locuitorii din Oraşul 
Wendish şi din Vadul Păpuşarului. 

- Ridicaţi-vă, le porunci Ned sătenilor. Nu avea niciodată 

încredere în ce-i spunea un om îngenuncheat. Ridicaţi-vă 

toţi. 

Câte unul sau câte doi, cei din avanpostul Sherrer se 
străduiră să se ridice în picioare. Un bătrân trebui să fie 


ajutat, iar o tânără, cu rochia murdară de sânge, rămase în 
genunchi, uitându-se cu o privire dusă spre Ser Arys 
Oakheart, care stătea la picioarele tronului în armura-i albă 

a Gărzii Regelui, gata să-l apere şi să-l protejeze pe 
rege... 

sau, presupunea Ned, pe Mâna Regelui. 

- Joss, spuse Ser Raymun Darry adresându-se unui bărbat 
rotofei, cu şorţul berarilor pe el. Spune-i Mâinii ce s-a 
întâmplat la Sherrer. 

Joss dădu din cap. 

- Dacă-i face plăcere înălţimii Sale... 

- Înălţimea Sa vânează prin Blackwater, spuse Ned, 
întrebându-se cum putea un bărbat să trăiască întreaga sa 
viaţă la câteva zile de călărit până la Fortăreaţa Roşie şi să 

nu aibă habar de cum arăta regele. 

Ned era înveşmântat într-o tunică din pânză albă, cu 
lupul străvechi al Casei Stark pe piept; mantia sa din lână 

neagră era închisă la gât cu mâna argintie a rangului său. 

Negru şi alb şi cenuşiu, toate nuanțele adevărului. 

- Sunt Lordul Eddard Stark, Mâna Regelui. Spune-mi cine 
481 

eşti şi ce ştii despre aceşti năvălitori. 

- Ţin... țineam... ţineam o berărie, stăp'ne, în Sherrer. 

chiar lângă podul de piatră. Cea mai bună bere la sud de 
Gât, toată lumea spunea asta, vă cer iertare, stăp'ne. Am 
pierdut acum totul, la fel ca ceilalţi, stăp'ne. Au venit şi au 
băut cât au putut, iar restul l-au risipit pe jos, înainte de a-mi 
da foc la acoperiş. Şi mi-ar fi risipit şi sângele, dacă m-ar fi 
prins. 

- Ne-au ars tot, spuse un ţăran de lângă el. Au venit 
călare, la lăsarea întunericului, dinspre sud, şi au pus foc 
lanurilor şi caselor, omorând pe cine a încercat să-i oprească. 
Nu erau briganzi, stăpâne. Nu aveau de gând să 

ne fure animalele, mi-au hăcuit vaca de lapte acolo unde 
stătea şi au lăsat-o pradă mugştelor şi ciorilor. 


- Mie mi-au doborât calfa, spuse un bărbat îndesat, cu 
muşchi de fierar şi un bandaj în jurul capului. Îmbrăcase cele 
mai bune haine ale lui ca să vină la curte, însă 

pantalonii îi erau peticiţi, iar mantia era murdară de pe 
drum şi prăfuită. L-au hăituit încoace şi-ncolo peste câmpuri, 
împungându-l cu lăncile de parcă era vânat, iar ei râdeau şi 
băiatul se împiedica şi urla, până când unul l-a străpuns 
direct. 

Fata în genunchi îşi ridica privirile spre Ned, aflat 
deasupra ei, pe tron. 

- lar mie mi-au omorât mama, înălţimea Voastră. Si au... 

au... 

Vocea-i pieri, de parcă ar fi uitat ce voia să spună. 

Începu să plângă. 

Ser Raymun Darry continuă el relatarea. 

- În Oraşul Wendish, oamenii au căutat să se 
adăpostească în avanpost, însă fortificațiile erau din buşteni. 
Năvălitorii au pus paie pe lemn şi i-au ars devii. 

Când oamenii din Wendish au deschis porţile, să fugă de 
foc, i-au doborât cu săgețile, pe măsură ce ieşeau, chiar şi 
pe femeile cu copii de ţâţă. 

- Oh, înspăimântător, murmură Varys. Cât de cruzi pot fi 
oamenii? 

- Şi nouă ne-ar fi făcut la fel, însă avanpostul de la 
Sherrer era din piatră, spuse Joss. Unii voiau să ne afume, 
însă cel mare a spus că fructul pârguit se află sus, pe râu, şi 
au luat-o spre Vadul Păpuşarului. 

482 

Ned simţea oţelul rece atingându-i degetele când se 
aplecă în faţă. Între ele se afla câte o lamă, vârfurile răsucite 
ale săbiilor iţindu-se ca nişte gheare din braţele tronului. 
Chiar şi după trei secole, unele dintre ele erau încă suficient 
de ascuţite ca să taie. Tronul de Fier era plin de capcane 
pentru neştiutori. Cântecele menestrelilor pretindeau că 
fusese făcut dintr-o mie de săbii, încinse până la alb sub 
răsuflarea ca de cuptor a lui Balerion, Spaima Neagră. Numai 


modelarea lor luase cincizeci şi nouă de zile. Finalul întregii 
tevaturi fusese această 

monstruozitate neagră, imensă, confecţionată din tăişuri 
de brici şi zimţi şi lame de metal ascuţit; un tron care putea 
ucide un om, şi chiar ucisese, dacă legendele puteau fi 
crezute. 

Ce făcea Eddard Stark aici, şezând pe el, nu ar fi putut 
pricepe niciodată; totuşi, iată-l aşezat acolo, iar aceşti 
oameni îl priveau căutându-şi dreptatea. 

- Ce dovezi aveţi că erau Lannisteri? întrebă el, încercând 
să-şi stăpânească furia. Purtau mantii stacojii sau flamurile 
cu leu? 

- Nici chiar Lannisterii nu sunt atât de proşti, protesta Ser 
Marq Piper. 

Era un tinerel ţanţoş ca un cocoş, prea tânăr şi cu sângele 
prea năvalnic pentru a fi pe placul lui Ned, deşi era prieten 
cu fratele lui Catelyn, Edmure Tully. 

- Toţi oamenii lor erau călare şi în cămăşi de zale, lordul 
meu, răspunse calm Ser Karyl. Erau înarmaţi cu lănci cu vârf 
de oţel şi săbii lungi, aveau securi de luptă pentru măcel. 
Arătă spre unul dintre supraviețuitorii zdrenţăroşi. 

Tu. Da, tu, nu-ţi face nimeni nici un rău. Spune-i Mâinii ce 
mi-ai povestit şi mie. 

Bătrânul scutură din cap. E vorba de cai, începu el, 
călăreau cai de luptă. Cu mulţi ani în urmă, am lucrat la 
grajdurile bătrânului Ser Willum, aşa că mă pricep. Nici unul 
dintre armăsarii lor nu a tras la jug, zeii îmi sunt martori că 
nu mă înşel. 

- Nişte bandiți pe cai mari, remarcă Degețel. Poate că au 
furat caii din ultimul loc pe care l-au jefuit. 

- Câţi oameni erau în grupul de atac? întrebă Ned. 

- Cel puţin o sută, răspunse Joss, în clipa în care lin arul 
bandajat spusese „cincizeci”, iar bunicuţa din spatele lui 
483 

şuşotise „sute şi sute, stăp'ne, era o oaste întreagă”. 


- Ai mai multă dreptate decât crezi tu, bună femeie, îi 
răspunse Lord Eddard. Spuneţi că nu aveau flamuri. Ce fel 
de armuri purtau? A observat vreunul dintre voi ornamente 
ori decoraţiuni pe scuturi sau coifuri? 

Berarul Joss clătină din cap. 

- Mă îndurerează, stăpâne, dar nu, armurile lor erau 
simple, doar că... Acela care-i conducea avea aceeaşi armură 
ca restul, însă nu te puteai înşela. Statura lui, stăpâne. Cei 
care spun că toţi uriaşii sunt morţi de mut nu l-au văzut pe 
acesta, pot să jur. Era mare ca un taur, iar vocea-i răsuna 
precum piatra în sfărâmare. 

- Muntele! spuse Ser Marqg tare. Mai putem avea îndoieli? 
Asta a fost lucrătura lui Gregor Clegane. 

Ned auzi murmure de sub ferestre şi în capătul depărtat 
al sălii. Chiar şi de la galerie se ridicau şuşoteli 
înspăimântate. Înalţii lorzi şi oamenii din popor ştiau prea 
bine ce însemna asta, dacă se dovedea că Ser Marq avea 
dreptate. Ser Gregor Clegane era stegarul Lordului Tywin 
Lannister. 

Studie chipurile înspăimântate ale sătenilor. Nu era de 
mirare că fuseseră atât de îngroziţi; crezuseră că fuseseră 

aduşi aici pentru a-l dovedi pe Lordul Tywin, un măcelar 
cu mâinile înroşite de sânge, înaintea unui rege care-i era 
ginere prin căsătorie. Se întrebă dacă în faţa cavalerilor 
avuseseră de ales. 

Marele Maester Pycelle se ridică greoi de la masa 
consiliului, în zăngănitul colanului. 

- Ser Marqg, cu tot respectul, nu puteţi şti dacă acest 
nelegiuit era chiar Ser Gregor. În acest regat sunt mulţi 
bărbaţi uriaşi. 

- La fel de mari ca Muntele Călare? zise Ser Karyl. Eu nu 
am întâlnit nici unul până acum. 

- Şi nimeni de aici, adăugă stârnit Ser Raymun.; Chiar şi 
fratele lui pare un căţelandru pe lângă el. Lorzii mei, 
deschideţi ochii. Mai trebuie să-i vedeţi pecetea pe hoituri? 

A fost Gregor. 


- De ce s-ar preface brigand Ser Gregor? întrebă Pycelle. 

Prin graţia lordului său suzeran, el stăpâneşte o 
fortăreață 

şi are pământul lui. E cavaler jurat. 

- Un fals cavaler! făcu Ser Marg. Câinele turbat al 484 

Lordului Tywin. 

- Lord Mână, zise Pycelle cu o voce înţepată, vă cer să-i 
reamintiţi acestui brav cavaler că Lordul Tywin Lannister 
este tatăl graţioasei noastre regine. 

Vă mulţumesc, Mare Maester Pycelle, răspunse Ned. Mă 

tem că s-ar fi putut să uităm asta, dacă nu ne-aţi fi atras 
atenţia. 

Din înaltul tronului său putea vedea bărbaţi 
strecurânduse pe uşa de la capătul sălii. lepurii care se 
piteau în iarbă, presupunea el... ori şobolani care alergau să 
înşface bucara de brânză a reginei. O văzu, în treacăt, pe 
Septa Mordane la galerie, împreună cu fiica sa, Sansa, lângă 
ea. Ned simţi un val de furie; acesta nu era un loc pentru o 
copilă. Însă 

septa nu avusese de unde şti că înfăţişarea de azi avea să 

fie altceva decât vorbăria plicticoasă a prezentării 
jalbelor, aplanarea disputelor dintre avanposturile rivale şi 
hotărârea privind amplasarea pietrelor de hotar. 

La masa de consiliu, Petyr Baelish îşi pierdu interesul în 
mătăsurile sale şi se aplecă înainte. 

- Ser Marqg, Ser Karyl, Ser Raymun, aş putea să vă pun o 
întrebare? Aceste avanposturi erau sub protecţia 
dumneavoastră. Unde eraţi când s-au petrecut aceste 
măceluri şi pârjoluri? 

Ser Karyl Vance răspunse pe dată: 

- Îl sprijineam pe tatăl meu, la trecătoarea de sub Dintele 
Aurit, la fel ca Ser Marg. Când vestea acestor nelegiuiri a 
ajuns la Ser Edmure Tully, el a trimis vorbă că 

ar trebui să adunăm un grup mic de luptători şi să-i găsim 
pe eventualii supraviețuitori, ca să-i aducem în faţa regelui. 

Ser Raymun Darry luă cuvântul: 


- Ser Edmure m-a chemat la Riverrun cu întreaga mea 
oştire. Eram în bivuac peste râu, în faţa zidurilor, 
aşteptându-i poruncile, atunci când vestea a ajuns la mine. 

Când am putut să mă reîntorc pe propriile mele 
pământuri, Clegane şi blestemaţii lui se aflau deja la Furca 
Roşie, călărind spre dealurile lui Lannister. 

Degețel îşi mângâia gânditor vârful bărbii. 

- Şi dacă se reîntorc, ser? 

- Dacă se întorc, le vom folosi sângele ca să udăm 
lanurile pe care le-au pârjolit, spuse Ser Marqg Piper stârnit. 

- Ser Edmure a trimis oameni în fiecare sat şi avan post 
485 

aflat la o zi de călărit de la hotar, explică Ser KaryL 

Următorul năvălitor nu va mai scăpa aşa de uşor. 

lar asta-i exact ceea ce doreşte şi Lordul Tywin, se gândi 
Ned pentru el, sa atragă toată puterea de la Riverrun, să-l 
facă pe băiat să-şi imprăştie forțele. Fratele soţiei sale era 
tânăr şi mai degrabă galant decât înţelept. Va încerca să 

apere fiecare palmă din pământul său, să apere fiecare 
bărbat, femeie sau copil care i-a spus vreodată „lord”, iar 
Tywin Lannister era destul de viclean să ştie asta. 

- Dacă pământurile voastre şi avanposturile sunt destul 
de sigure, începu Lordul Petyr, atunci ce anume; cereţi 
tronului? 

- Lorzii de pe Trident apără pacea regelui, răspunse Ser 
Raymun Darry. Lannisterii au încălcat jurământul. Cerem 
permisiunea de a pleca pentru a răspunde cum; se cuvine, 
oţel pentru oţel. Cerem dreptate pentru oamenii de rând de 
la Sherrer, din Oraşul Wendish şi de la Vadul Păpuşarului. 

- Edmure este de acord că trebuie să-i plătim lui Gregor 
Clegane cu aceeaşi monedă de sânge, declară Ser Marqg însă 
bătrânul lord Hoster ne-a poruncit să venim aici să 

cerem permisiunea regelui înainte de a lovi. 

Atunci mulțumesc zeilor pentru bătrânul Lord Hoster. 

Tywin Lannister era şi vulpoi şi leu în egală măsură. Dacă 
îl trimisese, într-adevăr, pe Ser Gregor să pârjolească şi să 


ucidă, iar Ned nu avea nici o îndoială că o făcuse, 
avusese grijă să călărească numai la adăpostul nopţii, fără 
flamuri, dându-se drept bandit la drumul mare. Dacă 
Riverrun va riposta, Cersei şi tatăl ei vor insista că Tully au 
fost cei care au încălcat pacea regelui, nu Lannisterii. Numai 
zeii ştiau ce ar fi putut crede Robert. 

Marele Maester Pycelle se ridicase din nou în picioare. 

- Lord Mână, dacă aceşti oameni de nădejde cred că Ser 
Gregor şi-a încălcat jurământul cel sfânt pentru a distruge şi 
viola, lăsaţi-i să meargă la domeniul său şi să-şi rostească 
plângerile. Aceste crime nu intră în preocupările tronului. 
Lăsaţi-i să afle dreptatea Lordului Tywin. 

- Peste tot este numai dreptatea regelui, îi spuse Ned. În 
nord, sud, est sau vest, tot ceea ce facem facem în numele 
lui Robert. 

- Dreptatea regelui, zise Marele Maester Pycelle. Aşa este 
şi ar trebui să amânăm această chestiune până ce 486 

regele... 

- Regele este la vânătoare, peste râu, şi s-ar putea să nu 
se întoarcă decât peste câteva zile, zise Lordul Eddard. 

Robert m-a însărcinat pe mine să stau în locul său şi să 

ascult cu urechile lui şi să vorbesc cu glasul său. lar eu 
am de gând să fac exact asta... deşi, sunt de acord, trebuie 
să 

fi anunţat. Sub tapiserii zări o figură familiară. Ser Robar! 

Ser Robar Royce făcu un pas înainte şi se înclină. 

- Lordul meu. 

- Tatăl tău vânează împreună cu regele, zise Ned. Le duci 
vestea despre ce s-a vorbit şi s-a făcut acum, aici? 

- Îndată, lordul meu. 

- Atunci, avem permisiunea dumneavoastră de a răzbuna 
pe Ser Gregor? întrebă tronul Marq Piper. 

- Răzbunare? spuse Ned. Eu credeam că vorbiţi d 
dreptate. Pârjolirea lanurilor lui Clegane şi măcelărirea 
oamenilor săi nu vor reinstaura pacea regelui, ci do vor ostoi 
mândria voastră rănită. Îşi mută privirea în altă parte, 


înainte ca tânărul cavaler să poată vocifera nervos, şi se 
adresă sătenilor: Oameni din Sherrer, m vă pot da înapoi 
casele sau grânele, nici nu-i pot readu la viaţă pe morţii 
voştri. Dar vă pot oferi o mică dovadă de dreptate, în numele 
regelui nostru, Robert. 

Toţi ochii din sală erau fixaţi asupra sa, în aşteptare, 
încet, Ned se ridică în picioare, trăgându-se de pe tron. prin 
puterea braţelor, piciorul zdrobit protestând. Făcu tot 
posibilul ca să ignore durerea; nu era momentul să-i lase să-i 
citească slăbiciunea. Primii Oameni credeau că 

judecătorul care cere condamnarea la moarte trebuie sa 
ridice săbia, iar nouă, în nord, încă ni se mai spune asta. Nu 
mi-ar plăcea să trimit pe altcineva să săvârşească uciderile 
în locul meu... Totuşi, se pare că nu am de ales Arătă spre 
piciorul zdrobit. 

- Lord Eddard! 

Strigătul răsunase din partea de vest a sălii, când un 
tinerel fercheş păşi înainte cu hotărâre. Fără armură, Ser 
Loras Tyrell părea chiar mai tânăr decât cei şaisprezece ani 
ai săi. Purta o tunică de mătase de un albastru-deschis, cu o 
centură de trandafiri din aur, sigiliul Casei sale. Vă rog să- 

mi lăsaţi mie onoarea de a acţiona în locul 
dumneavoastră. 

Daţi-mi mie această însărcinare, lordul meu, şi jur că nu 
am 487 

să vă dezamăgesc. Degețel chicoti. 

- Ser Loras, dacă vă trimitem singur, Ser Gregor ne 
expedia înapoi capul dumneavoastră cu o prună îndesată 

în gura aia frumoasă. Muntele nu este genul care se 
apleacă în faţa dreptăţii cuiva. 

- Nu mă tem de Gregor Clegane, spuse Ser Loras semeţ. 

Ned se aşeză încet pe fierul tronului deformat al lui 
Aegon. Ochii săi cătară spre feţele de lângă perete. 

- Lord Beric, spuse el tare. Thoros din Myr, Ser Gladden, 
Lord Lothar. Bărbaţii făcură un pas înainte, unul câte unul. 


Fiecare dintre voi trebuie să adune câte douăzeci de 
oameni, să duceţi cuvântul meu la fortăreaţa lui Gregor. 

Douăzeci de oameni din propria mea gardă vă vor însoţi. 

Lord Beric Dondarrion, veţi prelua comanda, conform 
rangului dumneavoastră. 

Tânărul lord cu părul roşcat-auriu se înclină. 

- Precum porunciţi, Lord Eddard. 

Ned înălţă vocea, în aşa fel încât să ajungă până în 
capătul celălalt al sălii tronului: 

- În numele lui Robert din Casa Baratheon, Primul din 
Neamul său, Rege al Andalilor şi Rhonyarilor şi al Primilor 
Oameni, Stăpân al celor Şapte Regate şi Protector al 
Domeniului, prin cuvântul lui Eddard al Casei Stark, Mâna 
sa, vă poruncesc să vă duceţi cu toată graba spre tărâmul de 
la Apus, să traversaţi Furca Roşie de pe Trident, sub flamura 
regelui, şi să pogorâţi dreptatea regelui asupra falsului 
cavaler Gregor Clegane şi asupra tuturor celor care au 
participat la crimei lui. Îl dau în vileag, îl condamn şi-l 
deposedez de toate rangurile şi titlurile sale, de toate 
pământurile şi câştigurile şi bunurile deţinute, şi-l condamn 
la moarte. Zeii să aibă milă de sufletul său. 

Când ecoul cuvintelor sale dispăru, Cavalerul Florilor 
rămăsese perplex. 

- Lord Eddard, dar cum rămâne cu mine? 

Ned privi în jos spre el. De la înălţime, Loras Tyrell părea 
aproape la fel de tânăr ca Robb. 

- Nimeni nu se îndoieşte de valoarea dumneavoastră, Ser 
Loras, însă noi aici vorbim despre dreptate, pe când ceea ce 
căutaţi dumneavoastră pare să fie răzbunarea. Se uită din 
nou spre Lord Beric. Plecaţi la ivirea zorilor. Este cel mai bine 
ca toate astea să se facă repede. Ridică mâna. 

488 

Tronul nu va mai asculta şi alte plângeri astăzi. 

Alyn şi Porther urcară treptele abrupte, din fier, pentru a-l 
ajuta să coboare. Pe când îl duceau jos, putea simţi privirea 


îmbufnată a lui Loras Tyrell, însă băiatul plecase înainte ca 
Ned să ajungă pe podeaua sălii tronului. 

Varys aduna hârtiile de pe masa consiliului, aflată la 
picioarele tronului de fier. Degețel şi Marele Maester Pycelle 
plecaseră deja. 

- Sunteţi un om mai aprig decât mine, lordul meu, spuse 
eunucul cu glas moale. 

- Cum aşa, Lord Varys? întrebă Ned repezit. Piciorul îi 
pulsa de durere şi nu avea stare pentru jocuri de cuvinte. 

- Dacă aş fi fost eu acolo, sus, l-aş fi trimis pe Ser Loras. 

Atât de mult şi-a dorit să meargă... lar un bărbat care-i 
are pe Lannisteri ca duşmani ar face bine dacă s-ar 
împrieteni cu Tyrell. 

- Ser Loras e tânăr, zise Ned. Aş îndrăzni să spun că va 
depăşi dezamăgirile. 

- Dar Ser llyn? Eunucul îşi mângâia unul dintre obrajii 
rotunjiţi şi pudraţi. În fond, el reprezintă Dreptatea Regelui. 

Trimiterea altora să-i facă treaba... ar putea fi considerată 

de unii o ofensă gravă. 

- Nu am intenţionat să aduc vreo jignire. Într-adevăr, Ned 
nu se încredea în cavalerul mut. Dar asta poate pentru că 
nu-i plăceau execuțiile. Îţi reamintesc că cei din neamul 
Payne sunt stegarii Casei Lannister. Am crezut că este cel 
mai bine să aleg oameni care nu sunt datori cu nimic 
Lordului Tywin. 

Foarte prudent aţi procedat, fără nici o îndoială, făcu 
Varys. Totuşi, am avut ocazia să-l văd pe Ser Ilyn, aflat în 
spatele sălii, holbându-se la noi cu ochii aceia ai lui, 
spălăciţi, şi trebuie să spun că nu părea prea încântat, deşi e 
greu de ştiut ce-i cu cavalerul nostru tăcut. Sper să-şi 
depăşească şi el dezamăgirile. Î i place atât de mult munca 
sa... 
489 
SANSA 
- Nu-l va trimite pe Ser Loras, îi spuse Sansa lui Jeyne 
Poole în noaptea aceea, pe când cinau împreună la lumina 


lămpii. Cred că din cauza piciorului. 

Lordul Eddard luase cina în camera lui de dormi împreună 
cu Alyn, Harwin şi Vayon Poole, preferând să-şi odihnească 
piciorul zdrobit, iar Septa Mordane se plânsese că o dureau 
picioarele, după ce stătuse întreaga zi la galerie. S-ar fi 
cuvenit ca Arya să li se alăture însă ea venea târziu de la 
lecţiile ei de dans. 

- Piciorul său? făcu Jeyne nesigură. Era o fată drăguță, cu 
părul negru, de vârsta Sansei. Ser Loras s-a rănit la picior? 

- Nu piciorul /ui, zise Sansa, ciugulind delicat dintr-un 
copan de pui. Piciorul tatei, prostuţo. Îl doare atât de tare, 
că-l enervează. Altfel, sunt sigură că l-ar fi trimis pe Ser 
Loras. 

Decizia luată de tatăl ei continua s-o uimească. Când 
Cavalerul Florilor luase cuvântul, ea fusese sigură că era pe 
cale să vadă cum una dintre poveştile Bătrânei Nan devine 
realitate. Ser Gregor era balaurul, iar Ser Loras adevăratul 
erou, care-l va ucide. El chiar arăta ca un adevărat erou, atât 
de zvelt şi de frumos, cu trandafiri de aur în jurul şoldurilor 
sale subţiri, iar părul castaniu, bogat, îi cădea peste ochi. 
Apoi, tatăl ei refuzase! Asta o amărâse mai tare decât ar fi 
putut recunoaşte vreodată. li spusese destule Septei 
Mordane pe când coborau scările de la galerie, însă 

femeia îi replicase că nu se cădea să pună la îndoială 

deciziile tatălui ei. 

Atunci intervenise Lordul Baelish, care spusese: 

- Oh, nu ştiu, septă. Unele dintre deciziile tatălui ei, 
lordul, ar putea fi puse puţin în discuţie. Tânăra domnişoară 
este pe atât de deşteaptă, pe cât este de încântătoare. Apoi 
îi adresă o plecăciune îndatoritoare, atât de adâncă încât ea 
nu ştiu cu siguranţă dacă îi făcea un compliment sau îşi 
bătea joc de ea. 

Septa Mordane fusese foarte nervoasă când îşi dăduse 
seama că Lordul Baelish le auzise. 

- Fata sporovăia şi ea, lordul meu, spusese ea. O 

smintită. Nu a vrut să spună nimic cu acest comentariu. 


490 

Lordul  Baelish îşi mângâiase bărbuţa ascuţită şi 
răspunsese: 

- Chiar nimic? Spune-mi, copilă, de ce l-ai fi trimis tu pe 
Ser Loras? 

Sansa nu avusese de ales decât să-i explice cum era cu 
eroii şi balaurii. Consilierul regelui zâmbise. 

- Ei bine, nu astea ar fi fost motivele pentru care eu l-aş 

fi trimis, însă... Îi atinsese obrazul, degetul său urmărind 
uşor linia pomeţilor. Viaţa nu-i o baladă, dulceaţo. S-ar putea 
ca, spre necazul tău, să fie nevoie să înveţi lecţia asta într-o 
bună zi. 

Sansa nu se simţea pregătită să-i povestească lui Jeyne 
toate astea, nu se simţea prea bine nici când se gândea la 
cele întâmplate. 

- Ser llyn este judecătorul Regelui, nu Ser Loras, spusese 
Jeyne. Lordul Eddard ar fi trebuit să-l trimit pe el. 

Sansa se înfiora. De fiecare dată când se uita spre Ser llyn 
Payne se cutremura. O făcea să se simtă ca şi cum ceva mort 
i-ar fi fost strecurat pe sub piele. 

- Ser llyn este aproape ca un a/ doilea monstru. Mă 

bucur că tata nu l-a alespeel. 

- Lordul Beric este tot atât de erou cât Ser Loras. Este 
curajos şi galant întotdeauna. 

- Presupun că da, făcu Sansa cu îndoială. Beric 
Dondarrion era destul de arătos, însă îngrozitor de bătrân, 
avea aproape douăzeci şi doi de ani; Cavalerul Florilor ar fi 
fost mult mai potrivit. Desigur, Jeyne sa îndrăgostise de 
Lordul Beric încă de când dăduse cu: ochii de el. Sansa 
credea că era o prostie, Jeyne nu era decât o fiică de 
administrator, la urma urmei, şi, indiferent cât de mult îi 
sclipeau ei ochii după el, Lordul Beric nu se va uita niciodată 
la cineva situat atât de jos sub rangul său, chiar dacă nu ar 
fi avut jumătate din anii lui. 

Dar ar fi fost o grosolănie să-i spună aşa ceva, aşa că 

Sansa luă o înghiţitură de lapte şi schimbă subiectul. 


- Am visat că Joffrey va fi cel care va lua cerbul alb zise 
ea. De fapt, fusese mai mult o dorinţă a ei, însă suna mai 
bine dacă-l numea vis. Toată lumea ştia că visele erau 
profetice. Cerbii albi erau foarte rari şi avea proprietăţi 
magice, iar în sufletul ei ştia că prinţul ei galant era mai 
preţios decât tatăl lui beţiv. 

491 

- Un vis? Adevărat? Prinţul Joffrey s-a dus aşa după el şi |- 
a luat cu mâinile goale, fără să păţească nimic? 

- Nu, răspunse Sansa. L-a doborât cu o săgeată aurită şi 
mi l-a adus mie. 

În toate baladele, cavalerii nu omorau niciodată 

animalele mitice, doar se duceau la ele, le atingeau şi nu 
le făceau nici un rău; Sansa ştia că lui Joffrey îi plăcea să 

vâneze, îi plăcea în special partea în care curma viaţa 
vânatului. Totuşi, erau doar nişte animale. Sansa era 
convinsă că prinţul ei nu avea nici un amestec în uciderea 
lui Jory şi a celorlalţi bieţi oameni; fusese vina unchiului său 
cel rău, Regicidul. Ştia că tatăl ei era încă supărat din cauza 
asta, însă nu era cinstit să fie Joff învinuit. Asta era ca şi cum 
cineva ar fi dat vina pe ea pentru ceva ce făcuse Arya. 

- Am văzut-o pe sora ta în această după-amiază, îi scăpă 

lui Jeyne, de parcă ar fi citit gândurile Sansei. Mergea în 
mâini prin grajduri. De ce făcea aşa ceva? 

- Sunt sigură că nu aş putea şti de ce face Arya mai toate 
lucrurile astea. Sansa detesta grajdurile, erau locuri 
puturoase, pline de bălegar şi muşte. Chiar şi când mergea 
la călărie, prefera ca băiatul de la grajduri să-i pună şaua pe 
cal şi să i-l aducă. Vrei să auzi ce s-a petrecut la curte, sau 
nu? 

- Vreau, spuse Jeyne. 

- Era unul dintre fraţii în negru, începu Sansa, care cerşea 
oameni pentru Zid, dar era cam bătrân şi duhnea. 

Asta nu-i plăcuse deloc. Îşi imaginase întotdeauna că 

Rondul de Noapte era alcătuit din bărbaţi precum unchiul 
Benjen. În balade, erau numiţi cavalerii negri ai Zidului. 


Însă bărbatul acela era aplecat de spate şi hidos, şi arăta 
de parcă ar fi avut păduchi. Dacă aşa arătau cei din Rondul 
de Noapte, îi părea rău pentru bastardul de frate-său, Jon. 

- Tata a întrebat dacă în sală se aflau cavaleri care şi-ar 
onora casa oferind un frate în negru, însă nici unul nu a 
făcut vreun pas, aşa că i-a zis acestui Yoren să ia pe cine 
vrea dintre cei aflaţi în temniţele regelui şi l-a trimis de 
acolo. Mai târziu au venit doi fraţi, călăreţi liberi din 
Mlaştinile Dornish, care si-au oferit săbiile în serviciul 
regelui. Tata le-a acceptat jurămintele... 

Jeyne căscă. 

492 

- Nu ai nişte prăjituri cu lămâie? Sansei nu-i plăcea să fie 
întreruptă, dar trebui să admită că prăjiturile cu lămâie erau 
mult mai interesante decât tot ce se petrecuse în sala 
tronului. 

- Să vedem, zise ea. 

Bucătăria nu pregătise nici un fel de prăjituri cu lămâie, 
dar se găsi o jumătate de plăcintă cu căpşuni, rece, şi fu 
aproape la fel de bună. O mâncară amândouă pe treptele 
turnului, chicotind şi tăifăsuind şi împărtăşindu-şi tainele, iar 
Sansa se duse în seara aceea la culcare simțindu-se aproape 
la fel de răutăcioasă ca Arya. 

În dimineaţa următoare se trezi înainte de prima geană a 
zorilor şi se strecură adormită încă spre fereastră, pentru a-l 
privi pe Lordul Beric adunându-şi oamenii. Plecară călare 
când se crăpase de ziuă, cu trei stegari galopând înaintea 
lor; cerbul încoronat al regelui flutura pe catargul cel mai 
înalt, iar lupul străvechi al Casei Stark şi fulgerul întretăiat al 
Lordului Beric pe cel mai scurte. Totul era atât de 
impresionant, un cântec care se adeverea; zăngănitul 
săbiilor, licărirea torţelor, flamurile dansând în bătaia 
vântului, caii fornăind şi nechezând, strălucirea aurită a 
răsăritului de soare strecurându-se printre barele grilajului 
de la poartă, pe când se înălța. Bărbaţii din Winterfell arătau 
splendid, cu zalele lor argintate şi mantiile lungi, cenuşii. 


Alyn purta flamura Casei Stark. Când îl văzu călărind 
lângă Lordul Beric pentru a schimba câteva cuvinte, Sansa 
se simţi mai mândră ca niciodată. Alyn era un fercheş, la fel 
cum fusese şi Jory; iar într-o bună zi va fi cavaler. 

Turnul Mâinii părea atât de pustiu după ce plecaseră cu 
toţii, încât Sansa fu aproape bucuroasă să dea cu ochii de 
Arya, atunci când cobori să mănânce. 

- Unde-s ceilalţi? vru să ştie sora ei pe când îndepărta 
coaja unei portocale sângerii. l-a trimis tata să-l vâneze pe 
Jaime Lannister? 

Sansa oftă. 

- Au plecat cu Lordul Beric, să-l scurteze de cap pe Ser 
Gregor Clegane. Se întoarse spre Septa Mordane, care 
mânca budincă ajutându-se de o lingură de lemn. Septa, îi 
va aşeza Lordul Beric capul lui Ser Gregor chiar la poarta sa, 
ori îl va aduce aici, pentru rege? 

493 

Ea şi Jeyne Poole se contraziseseră asupra acestui detaliu 
noaptea trecută. Septa se arătă cutremurată de oroare. 

- O lady nu discută despre astfel de lucruri la masă. 

Unde-ţi sunt manierele alese, Sansa? Pot să jur că în 
ultima vreme te-ai comportat la fel de rău ca sora ta. 

- Dar ce a făcut Gregor? întrebă Arya. 

- A pârjolit un avanpost şi a omorât o mulţime de bărbaţi, 
femei şi copii deopotrivă. 

Faţa Aryei se schimonosi într-o strâmbătură. 

- Jaime Lannister i-a omorât pe Jory şi Heward şi Wyl, iar 
Câinele l-a ucis pe Mycah. Cineva ar trebui să-i 
descăpățâneze şi pe ei. 

- Nu-i acelaşi lucru, făcu Sansa. Câinele este păzitorul 
jurat al lui Joffrey. Băiatul măcelarului l-a atacat pe prinţ. 

- Mincinoaso, spuse Arya. Pumnul ei strânse portocala 
sângerie atât de tare, încât sucul roşu îi ţâşni printre degete. 

- Continuă, spune-mi cum vrei tu, replică Sansa 
nepăsătoare. Nu vei mai îndrăzni însă după ce osămă 


căsătoresc cu Joffrey. Va trebui să te pleci înaintea mea şi 
să-mi spui Maiestatea Voastră. 

Ţipă când Arya azvârli portocala peste masă. O lovi în 
mijlocul frunţii cu un plesnet umed şi-i căzu în poală. 

- Aveţi suc pe faţă, Maiestatea Voastră, zise Arya. 

Îi curgea pe nas şi pe ochi, usturând-o. Sansa îl şterse cu 
un şervet. Când văzu însă ce făcuse în poala ei fructul, cu 
minunata sa rochie din mătase sidefie, ţipă din nou. 

- Eşti oribilă, strigă la sora ei. 

- Pe tine ar fi trebuit să te ucidă, Lady! 

Septa Mordane se ridică în picioare, împleticindu-se. 

- Tatăl vostru, Lordul, va auzi despre toate astea! Plecaţi 
imediat în camerele voastre, acum. Acum! 

- Şi eu? în ochii Sansei se adunară şiroaie de lacrimi. 

Asta nu-i corect! 

- Chestiunea nu se discută. Pleacă! 

Sansa se plecă mergând ţanţoşă, cu capul sus. Urma să 

fie regină, iar reginele nu plângeau. Cel puţin, nu în locuri 
unde puteau fi văzute de cei din jur. Când ajunse în 
dormitorul ei, zăvori uşa şi-şi scoase rochia. Portocala 
sângerie îi lăsase o pată roşiatică pe mătase. 

494 

- O urase! strigă ea. Făcu rochia ghem şi o aruncă în 
căminul rece, peste cenuşa focului aprins peste noapte. 

Când văzu pata care îi însângerase şi lenjeria, începu să 

plângă fără nici un control. Îşi sfâşie cu sălbăticie restul 
hainelor, se aruncă pe pat şi plânse până când o apucă 

somnul. 

Era amiază când Septa Mordane îi bătu la uşă. 

- Sansa! Tatăl tău, lordul, vrea să te vadă, acum. 

Sansa se ridică. 

- Lady, şopti ea. Pentru o clipă, i se păru că lupul 
străvechi era acolo, în încăpere, privind-o cu ochii lui aurii, 
trist şi înţelegător. Îşi dădu seama că visase. Lady era cu ea 
şi alergau împreună şi... şi... Încercând să-şi amintească, era 
ca şi cum s-ar fi străduit să prindă ploaia cu degetele. 


Visul pieri, iar Lady muri din nou. 

- Sansa! Bătaia în uşă se auzi din nou, mai tare. Mă 

auzi? 

- Da, septă, strigă ea. Aţi putea să mă lăsaţi o clipă să 

mă îmbrac, vă rog? Avea ochii roşii de atâta plâns, însă se 
strădui să se aranjeze. 

Lordul Eddard era aplecat asupra unei cărţi uriaşe, legate 
în piele, când Septa Mordane o conduse în seră, iar piciorul 
său învelit în ghips era lungit ţeapăn sub masă. 

- Vino aici, Sansa, spuse el fără asprime când septa plecă 
după sora ei. Şezi lângă mine. Închise cartea. 

Septa Mordane reveni cu Arya, care i se zbătea în 
strânsoare. Sansa îmbrăcase o rochie frumoasă, din damasc 
de un verde-deschis, şi afişase o privire spăşită, însă sora ei 
purta tot pieile de şobolan şi pânza grosolană 

cu care venise îmbrăcată de dimineaţă. 

- Uitaţi-o şi pe cealaltă, anunţă septa. 

- Mulţumirile mele, Septa Mordane. Aş vrea să vorbesc 
singur cu fetele mele, dacă nu vă este cu supărare. Septa 
făcu o reverență şi plecă. 

- Arya a început, spuse Sansa repede, nerăbdătoare să 

ia prima cuvântul. M-a făcut mincinoasă şi a aruncat cu o 
portocală în mine şi mi-a murdărit rochia, cea din mătase 
sidefie pe care mi-a dăruit-o Regina Cersei când am fost 
făgăduită Prințului Joffrey. Îi e ciudă că am să mă mărit cu 
prinţul. Încearcă să strice totul, tată, nu suportă nimic din 
ce-i frumos, drăguţ ori minunat. 

495 

- Ajunge, Sansa! 

Glasul Lordului Eddard era aspru din cauza iritării. Arya 
ridică privirile. 

- Îmi pare rău, tată. Am greşit şi-i cer iertare surorii mele. 
Sansa era atât de uluită, încât, pentru o clipă, rămase 
fără grai. În cele din urmă îşi regăsi glasul. 

- lar rochia mea? 

- Poate că... aş putea să ţi-o spăl, spuse Arya cu îndoială. 


îş 


- Spălatul nu mai ajută la nimic, zise Sansa. Nici dacă o 
freci zi şi noapte. Mătasea e distrusă. 

- Atunci am să... să-ţi fac alta nouă, se oferi Arya. Sansa 
îşi dădu capul pe spate, în semn de dispreţ. 

- TU? Tu n-ai putea coase nici măcar o zdreanţă pentru 
curăţatul cocinilor. 

Tatăl lor scoase un oftat. 

- Nu v-am chemat aici ca să vorbiţi despre rochii. vă 

trimit pe amândouă înapoi la Winterfell. 

Pentru a doua oară, Sansa se pomeni prea uluită pentru a 
putea spune ceva. Simţea cum ochii i se umezeau din nou 
din cauza lacrimilor. 

- Nu se poate, făcu Arya. 

- Te rog, tată, izbuti Sansa să rostească, în cele din urmă. 
Te rog, nu! 

Eddard Stark îi dărui fiicei sale un zâmbet obosit. 

- Cel puţin, am găsit ceva cu care sunteţi amândouă de 
acord. 

- Eu n-am făcut nimic rău, se rugă Sansa. Nu vreau să 

mă întorc acolo. 

Îi plăcea la Debarcader; fastul de la curte, înalții lorzi şi 
doamnele, curtenii îmbrăcaţi în catifele şi mătăsuri cu pietre 
preţioase, oraşul măreț, cu oamenii lui. Turnirul fusese 
momentul cel mai frumos din întreaga ei viaţă şi mai erau 
atâtea de văzut, sărbătorile recoltei şi balurile mascate şi 
spectacolele mimilor. Nu putea suporta gândul că le-ar 
pierde pe toate. 

- Trimite-o pe Arya, ea a început totul, tată, jur! Am să 

fiu cuminte, ai să vezi, lasă-mă să stau aici şi promit că 
voi fi blândă şi la fel de nobilă şi manierată ca regina. 

Buzele tatălui său se strâmbară ciudat. 

- Sansa, nu vă trimit acasă din cauza certei, deşi numai 
496 

zeii ştiu cât sunt de sătul de ciorovăielile voastre. Vreau 


94 


sa 


vă  întoarceţi la Winterfell pentru propria voastră 
siguranţă. 

Trei dintre oamenii mei au fost măcelăriți ca nişte câini, la 
mai puţin de o leghe distanţă de locul unde stăm acum, iar 
Robert ce face? Se duce la vânătoare. 

Arya îşi muşca buzele în felul acela al ei, dezgustător. 

- Îl putem lua pe Syrio cu noi? 

- Cui îi pasă de prostănacul ăla de maestru de dans? 

izbucni Sansa. Tată, acum îmi amintesc, nu pot să plec, 
trebuie să mă mărit cu Prinţul Joffrey. Încercă să 

zâmbească curajoasă. Îl iubesc, tată, îl iubesc cu 
adevărat, la fel de mult pe cât Regina Naerys îl iubea pe 
Prinţul Aemon Cavalerul-Dragon, la fel cum Jonquil îl iubea 
pe Ser Florian. Vreau să-i fiu regină şi să-i fac copii. 

- Scumpa mea, spuse tatăl ei cu blândeţe, ascultă-mă. 

Când ai să fii destul de mare, am să fac în aşa fel încât să 

te măriţi cu un înalt lord care să fie vrednic de tine, 
cineva curajos, bun şi puternic. Această stăruinţă cu Joffrey 
a fost o greşeală îngrozitoare. Băiatul acesta nu-i Prinţul 
Aemon, trebuie să mă crezi. 

- Este, insistă Sansa. Nu vreau pe altcineva curajos şi 
bun, îl vreau pe e/. Vom fi atât de fericiţi, ca în balade, ai să 

vezi. Îi voi dărui un fiu cu părul auriu care într-o zi va fi 
regele acestui tărâm, cel mai mare rege care a existat 
vreodată, la fel de curajos ca un lup şi mândru ca leul. 

Arya se strâmbă. 

- Nu şi dacă Joffrey îi va fi tată, spuse ea. Este un 
mincinos şi un laş şi, oricum, este un mototol, nu un leu. 

Sansa îşi simţi ochii scăldaţi în lacrimi. 

- Nu-i aşa! Nu-i câtuşi de puţin ca boşorogul ăl de rege 
beţiv, strigă ea spre sora ei, uitându-şi manierele de necaz. 

Tatăl ei o privi cu un aeruluit. 

- Zei, făcu el încet, ce poate ieşi din gura fetelor..., Strigă 
după Septa Mordane, apoi le spuse fetelor: Caut o galeră 
comercială rapidă să vă ducă acasă. În aceste zile marea 
este mai sigură decât drumul regelui. Veţi pleca imediat ce 


găsesc o navă potrivită, împreună cu Septa Mordane şi un 
contingent de gardă, şi da, împreună cu Syrio Forel, dacă se 
învoieşte să intre în serviciul meu. Dar să nu spuneţi 
nimănui de asta. Este mai bine să nu ştie nimeni de 
planurile noastre. Vorbim din nou mâine. 

497 

Sansa plângea când Septa Mordane le conduse în jos pe 
scări. Îi luau totul: turnirurile şi curtea, prinţul ei, totul, o vor 
trimite înapoi între zidurile mohorâte şi cenuşii de la 
Winterfell şi o vor închide acolo pe vecie. Viaţa ei se sfârşise 
înainte de a începe. 

- Încetează cu plânsul, copilă, spuse Septa Mordane cu 
asprime. Sunt sigură că tatăl tău ştie ce-i mai bine pentru 
tine. 

- N-o să fie chiar atât de rău, Sansa, rosti Arya. Vom pleca 
cu galera. Va fi şi asta o aventură şi ne vom reîntâlni cu Bran 
şi Robb, cu Bătrâna Nan şi Hodor şi tu toţi ceilalţi. 

O prinse de braţ. 

- Hodor! strigă Sansa. Ar trebui să te măriţi tu cu Hodor, 
eşti la fel ca el, proastă, păroasă şi urâtă! 

înlătură mâna surorii sale şi se repezi în camera de 
dormit, zăvorând uşa după ea. 

498 

EDDARD 

- Durerea este un dar al zeilor, Lord Eddard, îi spuse 
Marele Maester Pycelle. Înseamnă că osul se lipeşte, carnea 
se vindecă. Fiţi recunoscător. 

- Voi fi recunoscător când picioarele nu mă vot mai durea. 

Pycelle aşeză pe masa de lângă pat o butelcă închisă. 

- Lapte de mac, dacă durerea devine de nesuportat. 

- Dorm prea mult, deja. 

- Somnul este un mare vindecător. 

- Eu speram să fiţi dumneavoastră acela. 

Pycelle zâmbi nefericit. 

- E bine că vă văd glumind aşa, lordul meu. Se aplecă 


mai aproape de el şi-şi cobori vocea: A sosit un corb în 
această dimineaţă, cu o scrisoare pentru regină, de la tatăl 
ei. Am considerat că ar fi cel mai bine să aflaţi de ea. 

- Aripi negre, cuvinte întunecate, spuse Ned sumbru 
Despre ce-i vorba? 

- Lordul Tywin este foarte supărat pentru că aţi trimis 
oameni după Ser Gregor Clegane. Mă temeam că aşa va fi. 

Vă amintiţi că am şi spus-o în consiliu. 

- Să-l lăsăm să se supere, zise Ned. De fiecare dată când 
îl împungea durerea de la picior, îşi amintea de zâmbetul de 
pe faţa lui Jaime Lannister şi de Jory, mort în luatele sale. N- 
are decât să-i scrie reginei câte scrisori doreşte. 

Lordul Beric luptă sub flamurile regelui. Dacă Lordul 
Tywin încearcă să împiedice dreptatea regelui, va trebui să-i 
dea socoteală lui Robert. Singurul lucru care-i place 
Maiestăţii Sale mai mult decât vânătoarea este să se 
războiască cu lorzii care-l sfidează. 

Pycelle se ridică, iar colierul său de Maester zdrâăngăni. 

- Cum spuneţi. Am să vă vizitez din nou mâine. 

Bătrânul îşi adună grăbit lucrurile şi se retrase. Ned nu se 
îndoia că se îndrepta direct spre apartamentele regale, să 
şuşotească la urechile reginei. Am crezut că ar fi cel mai 
bine să aflaţi, într-adevăr... De parcă Cersei nu-l instruise să-i 
strecoare şi amenințările tatălui ei. Spera ca răspunsul lui 
să-l facă să-i clănţăne dinţii aceia impecabili. Ned nu avea 
nici pe departe atâta încredere în Robert pe cât pretindea, 
însă nu exista nici un motiv pentru care Cersei 499 

să ştie asta. 

Când Pycelle plecă, Ned ceru să i se aducă o cupă de vin 
îndulcit cu miere. Şi licoarea asta îi înceţoşa mintea, dar nu 
chiar atât de mult. Trebuia să fie capabil să gândească. 

Pentru a o mia oară se întrebă ce ar fi făcut Jon Arryn, 
dacă 

ar fi trăit destul să poată acţiona, după ce ar fi aflat de 
toate acestea. Sau poate că acționase şi murise din cauza 
asta. 


Era ciudat, uneori, cum ochii nevinovaţi ai unui copil 
puteau vedea lucruri în faţa cărora bărbaţii în putere erau 
orbi. Într-o bună zi, când Sansa va fi mare, va trebui să-i 
spună cum reuşise ea să-l facă să vadă totul atât de clar. 

Nu-i câtuşi de puţin ca boşorogul ăla de rege beţiv, 
glăsuise ea, supărată şi neştiutoare, iar adevărul simplu al 
acestor spuse se zvârcolise înlăuntrul său, rece precum 
moartea. Aceasta a fost sabia care l-a răpui pe Jon Arryn, se 
gândise Ned, şi-/ va ucide şi pe Robert, o moarte mai lentă, 
însă la fel sigură. Picioarele zdrobite se puteau vindeca cu 
timpul, însă unele trădări ardeau şi otrăveau spiritul. 

Degețel se arătă la o oră după ce plecase Marel Maester, 
înveşmântat într-o tunică vineţie, cu o mierlă ţesută pe piept 
în fir negru şi o mantie în dungi, cu negru şi alb. 

- Nu pot zăbovi prea mult, lordul meu, anunţă el. Lady 
Tanda mă aşteaptă la prânz. Fără nici o îndoială că va frige 
pentru mine un vițel gras. Dacă este la fel d gras precum 
fiica ei, voi plesni şi voi muri. Cum mai stai cu piciorul? 

- Mi-e inflamat şi dureros, îmi provoacă o mâncărime care 
mă scoate din minţi. 

Degețel ridică o sprânceană. 

- Pe viitor, evită să mai laşi vreun cal să cadă pe el. Te 
îndemn să te vindeci cât mai repede. Regatul devine tot mai 
frământat. Varys a auzit tot felul de zvonuri amenințătoare 
dinspre Apus. Călăreţi liberi şi mercenari s-au adunat la 
Casterly Rock, iar asta nu din plăcerea goală 

de a face conversaţie cu Lordul Tywin. 

- Sunt veşti de la rege? întrebă Ned. Cât de mult 
intenţionează Robert să mai stea la vânătoare? 

- Ţinând cont de preferinţele sale, cred că va sta în 
pădure până când tu şi regina o să muriţi de bătrâneţe 
răspunse Lordul Petyr cu un zâmbet vag. Dar cum asta nu 
500 

se poate, bănuiesc că se va întoarce imediat ce omoară şi 
el ceva. Au găsit cerbul alb, din câte se pare... ori mai 
degrabă, ceea ce a rămas din el. Lupii l-au găsit primii şi i-au 


lăsat înălţimii Sale doar ceva mai mult de o copită şi un corn. 
Robert a fost furios, dar numai până când a auzit vorbindu- 
se de un mistreţ monstruos aflat inima pădurii. 

Apoi nu i-a mai trebuit nimic altceva decât să pornească 

după el. Prinţul Joffrey s-a întors în dimineaţa aceasta, cu 
fraţii Royce, Ser Balon Swann şi vreo alţi douăzeci din grup. 

Restul au rămas cu regele. 

- Câinele? întrebă Ned, încruntându-se. 

Dintre toţi cei din anturajul Lannisterilor, Sandor Clegane 
îl preocupa cel mai mult, acum că Ser Jaime fugise din oraş 

să i se alăture tatălui său. 

- Oh, s-a întors împreună cu Joffrey, ducându-se direct la 
regină. Degețel zâmbi. Aş fi dat şi o sută de arginţi numai să- 
| văd la faţă când a aflat că Lordul Beric s-a dus să-l 
descăpăţâneze pe frate-său. 

- Chiar şi un orb ar putea vedea că-şi urăşte fratele. 

- Ah, însă una e să-l urască el şi alta să fie ucis de tine. 

Odată ce Dondarrion retează piscul Muntelui nostru, 
pământurile lui Clegane şi avuţia lui vor trece la Sandor, 
însă nu mi-aş pregăti punga pentru mărunţişul lui, nu de 
data asta. lar acum trebuie să mă ierţi. Lady Tanda mă 

aşteaptă cu viţeii ei graşi. 

În drum spre uşă, Lordul Petyr trase cu ochiul la tomul 
masiv al Marelui Maester Malleon, rămas pe masă, şi se opri, 
într-o doară, să-l deschidă. 

- Genealogiile şi Istoriile Marilor Case ale Celor Şapte 
Regate, Cu Descrieri ale Măriţilor Lorzi, ale Nobilelor 
Doamne şi ale Copiilor Lor, citi el. Asta-i cea mai plicticoasă 

lectură peste care am dat vreodată. O adevărată poţiune 
pentru dormit, nu-i aşa, lordul meu? 

Pentru o clipă, Ned se gândi să-i spună totul, da era în 
împunsăturile Degeţelului ceva care-l irita. Bărbatul era prea 
isteţ, întotdeauna cu un zâmbet ironi întipărit pe faţă. 

- Jon Arryn studia acest volum când a căzut pat, spuse 
Ned pe un ton prudent, vrând să vadă ce îi va răspunde. 


lar Degețel răspunse ca întotdeauna, printr-o vorbă de 
duh: 

- În acest caz, moartea trebuie să fi venit ca o 501 

binecuvântată izbăvire. 

Lordul Baelish făcu o plecăciune şi plecă. Eddard Stark îşi 
îngădui o sudalmă. În afară de propriii săi oameni, abia dacă 
mai era cineva în acest oraş în care să mai aibă 

încredere. Degețel o ascunsese pe Catelyn şi-l ajutase pe 
Ned în cercetările sale, dar graba cu care îşi salvase pielea 
când Jaime şi mercenarii lui apăruseră din ploaie încă îl mai 
deranja. Varys era şi mai rău. Cu toate asigurările privind 
devotamentul său, eunucul ştia prea multe şi făcea prea 
puţine. Marele Maester Pycelle părea, cu fiecare zi care 
trecea, tot mai mult o creatură din bătătura lui Cersei, iar 
Ser Barristan era un bătrân rigid îi va spune lui Ned doar să- 
şi facă datoria. 

Avea primejdios de puţin timp la dispoziţie. Regele se va 
întoarce curând de la vânătoare, iar onoarea-i cerea lui Ned 
să-i spună tot ce aflase. Vayon Poole aranjase ca Sansa şi 
Arya să se îmbarce la bordul Vrăjitoarei Vântului, în Braavos, 
de acum în trei zile. Se vor întoarce la Winterfell înainte de 
recoltă. Ned nu mai putea avea scuza preocupării pentru 
siguranţa lor ca să m tragă de timp. 

Totuşi, noaptea trecută îi visase pe copiii lui Rhaegar. 

Lordul Tywin le lăsase trupurile la picioarele Tronului de 
fier, învelite în mantiile stacojii ale gărzilor Casei. Fusese 
foarte înţelept din partea sa: sângele nu se vedea atât de 
tare prin pânza roşie. Micile prințese erau desculţe, încă 

înveşmântate în hainele de noapte, iar băiatul... băiatul... 

Ned nu putea să mai lase să se întâmple aşa ceva. 

Regatul nu mai putea suporta încă un rege smintit, încă 
un dans al sângelui şi al răzbunărilor. Trebuia să găsească o 
cale de a salva copiii. 

Robert putea fi şi milos. Ser Barristan nu era singurul pe 
care-l iertase. Marele Maester Pycelle, Varys Păianjenul, 
Lordul Balon Greyjoy, fiecare dintre ei fusese, cândva, 


duşmanul lui Robert, şi toţi fuseseră reprimiţi în grațiile sale 
şi li se permisese să-şi păstreze titlurile şi rangurile în 
schimbul unui jurământ de credinţa. Atât timp cât un bărbat 
era curajos şi cinstit, Robert îl trata cu toate onorurile şi 
respectul cuvenit unui duşman valoros. 

Dar asta era altceva: otravă în întuneric, un pumnal înfipt 
până în suflet. Nu ar fi putut ierta niciodată asta, după cum 
nu-l iertase nici pe Rhaegar. /; va ucide pe toți, 502 

îşi dădu Ned seama. Şi totuşi, ştia că nu ar fi putut să 
tacă. 

Avea o datorie faţă de Robert, faţă de regat, faţă de 
memoria lui Jon Arryn... şi faţă de Bran care, în mod sigur, 
aflase parţial adevărul. Pentru ce altceva să fi încercat ei să-l 
ucidă? 

Mai târziu, în aceeaşi după-amiază, trimise după 

Tomard, străjerul impunător cu favoriţi roşcaţi, pe care 
copiii săi îl porecliseră Tom Grasul. Cum Jory era mor şi Alyn 
plecat, Tom Grasul era la comanda gărzii Case sale. 

Acest gând îi provoca lui Ned o nelinişte vagă. Tomard era 
un bărbat solid, afabil, credincios, neobosit, capabil, în 
anumite limite, însă avea aproape cinci zeci de ani, şi nici 
măcar în tinereţe nu fusese niciodată foarte energic. Poate 
că Ned ar fi trebuit să se grăbească să-şi trimită jumătate din 
gardă şi cei mai buni spadasini odată cu ei. 

- Voi avea nevoie de ajutorul tău, spuse Ned când Tomard 
se înfăţişă înaintea lui, cu un aer foarte îndatoritor, ca 
întotdeauna când era chemat de lordul său, Du-mă în 
grădina zeilor. 

- Este oare înţelept, Lord Eddard? Cu piciorul rănit şi 
toate cele? 

- Poate că nu, dar este necesar. 

Tomard îl chemă pe Varly. Cu câte un braţ petrecut peste 
umărul fiecăruia dintre cei doi, Ned izbuti să coboare 
treptele abrupte ale turnului şi să şontăcăi prin curte. 

- Vreau să dublezi gărzile, îi spuse el lui Tom Grasul. Nu 
intră şi nu iese nimeni din Turnul Mâinii fără încuviințarea 


mea. 

Tom clipi nedumerit. 

- Lordul meu, cum Alyn şi ceilalţi sunt plecaţii, suntem 
deja foarte solicitaţi. 

- Numai pentru puţin timp. Prelungeşte schimburile. 

- După cum spuneţi, lordul meu, răspunse Tom. Aş putea 
întreba de ce... 

- Mai bine nu, răspunse Ned sec. 

Grădina zeilor era pustie, aşa cum era întotdeauna în 
această citadelă a zeilor sudici. Piciorul lui Ned protestă din 
greu când îl lăsară în iarbă, lângă copacul inimii. 

- Mulţumesc. Scoase o bucată de hârtie din mânecă, 
pecetluită cu sigiliul Casei sale. Rogu-te, trimite asta îndată. 

503 

Tomard se uită la numele pe care Ned îl scrisese pe hârtie 
şi-şi umezi neliniştit buzele. 

- Lordul meu... 

- Fă cum ţi-am spus, Tom! 

Cât de mult zăbovise în liniştea grădinii zeilor, n-ar li 
putut spune. Era odihnitor aici. Zidurile groase opreau zarva 
de la castel şi putea auzi cântecul păsărilor, târâitul 
greierilor, frunzele foşnind în adierea blândă. Copacul inimii 
era un stejar, brun şi fără chip, dar, Ned Stark putea simţi 
prezenţa zeilor săi. Piciorul nu mai părea să-l doară atât de 
tare. 

Veni la el la apusul soarelui, pe când norii se înroşiseră 

peste ziduri şi turnuri. Veni singură, aşa cum o rugase. De 
data aceasta se îmbrăcase simplu, în haine verzi, de 
vânătoare, şi cizme din piele. Când îşi trase gluga mantiei 
sale maro, văzu urma, acolo unde o lovise regele. Culoarea 
vineţie pălise spre galben, iar umflătura se mai retrăsese, 
însă nu putea fi nici o îndoială asupra cauzei. 

- De ce aici? întrebă Cerşei Lannister oprindu-se înaintea 
lui. 

- Ca să poată vedea şi zeii. 


Ea se aşeză lângă el pe iarbă. Fiecare mişcare a ei era 
plină de graţie. Părul blond, buclat, se unduia în vânt, iar 
ochii ei aveau verdele frunzelor vara. Trecuse multă vreme 
de când Ned Stark nu mai văzuse atâta frumusete, însă 

acum o observă. 

- Cunosc adevărul pentru care a murit Jon Arryn, îi spuse. 

- Chiar aşa? Regina îi privi chipul, prudentă ca o pisică. 

De asta m-ai chemat aici, Lord Stark? Să-mi spui 
cimilituri? 

Sau ai intenţia de a mă captura, cum a făcut soţia ta cu 
fratele meu? 

- Dacă ai fi fost convinsă cu adevărat de asta, nu ai mai fi 
venit. Ned îi atinse timid obrajii. Ţi-a mai făcut asta şi 
înainte? 

- O dată sau de două ori. Ea se trase, îndepărtându-se de 
mâna lui. Însă niciodată în faţa cuiva. Jaime l-ar fi omorât pe 
loc, chiar cu preţul vieţii sale. Cersei îl privi sfidătoare. 
Fratele meu valorează cât o sută dintre prietenii tăi. 

- Fratele tău? zise Ned. Sau iubitul tău? 

504 

- Amândoi. Nu se depărtase de adevăr. Încă de când eram 
copii. Şi de ce nu? Targaryenii s-au căsătorit frate cu soră 
timp de trei sute de ani, pentru a-şi păstra sângele neîntinat. 
lar eu şi Jaime suntem mai mult decât frate şi soră. Suntem o 
singură persoană în două trupuri. Am împărţit acelaşi 
pântec. El a venit pe lume ţinându-mă de picior, zice 
bătrânul nostru Maester. Când mă pătrunde, mă 

simt... Întregită. Umbra unui zâmbet îi alunecă pe buze. 

- Fiul meu, Bran... 

Spre cinstea ei, Cersei nu-i evită privirea. 

- Ne-a văzut. Îţi iubeşti copiii, nu-i aşa? 

Robert îi pusese aceeaşi întrebare, în dimineaţa 
ciorovăielii, îi dăduse acelaşi răspuns. 

- Din tot sufletul meu. 

- Eu nu mai puţin pe ai mei. 


Ned se gândi: Dacă s-a ajuns aici, la viaţa unui copil pe 
care nu l-am cunoscut față de cele ale lui Robb şi Sansa şi 
Arya şi Bran şi Rickon, ce-aş face? Chiar şi aşa, ce-ar face 
Catelyn dacă ar fi în joc viața lui fon față de viața copiilor 
Zămisliți din trupul ei? Nu ştia. Se rugă să nici nu afle 
vreodată. 

- Toţi trei sunt ai lui Jaime, spuse el. Nu era o întrebare. 

- Mulţumesc zeilor. 

Sămânța e puternică, ţipase Jon Arryn pe patul de 
moarte, şi aşa era. Toţi acei bastarzi, cu părul la fel de negru 
precum noaptea... Marele Maester Malleon înregistrase 
ultima împreunare dintre cerb şi leu, acum nouăzeci de ani, 
când Tya Lannister se măritase cu Gowen Baratheon, cel de- 
al treilea fiu al suveranului. Singurul lor urmaş, un băiat fără 
nume, descris de Malleon în tomul său drept un bă'etan 
mare şi voinic, născut cu păr negru pe cap, murise în 
pruncie. Cu treizeci de ani înainte de asta, un bărbat 
Lannister luase de soaţă o fată Baratheon. Ea îi dăruise trei 
fiice şi un fiu, toţi cu părul negru. Indiferent cât de mult 
căutase Ned prin paginile îngălbenite şi sfărâmicioase, 
întotdeauna scosese aurul înaintea cărbunelui. 

- Doisprezece ani, zise Ned. Cum se face că nu ai copii cu 
regele? 

Ea-şi ridică privirile sfidătoare. 

- Robert al tău mi-a făcut o dată un copil, spuse ea cu 
505 

vocea plină de dispreţ. Fratele meu a găsit o femeie să 
mă 

scape de el. Robert n-a aflat niciodată. Dacă e să spun 
adevărul, abia suport să mă atingă şi nu l-am mai lăsat de 
ani de zile să mă pătrundă. Cunosc alte feluri de a-i face 
plăceri, când îşi lasă târfele mai multă vreme şi se 
împleticeşte până în camera mea de culcare. Indiferent ce 
facem, regele este de obicei aşa de beat, încât a doua zi 
dimineaţa nu-şi mai aminteşte nimic. 


Cum de putuseră fi cu toţii atât de orbi? Adevărul zăcuse 
în tot acest timp sub ochii lor, scris pe feţele copiilor. Ned se 
simţea vlăguit. 

- MI-l amintesc pe Robert cum era în ziua în care a 
preluat tronul, un rege în toată fiinţa lui, spuse el încet. 

Poate că l-au iubit din tot sufletul o mie de femei. Dar ce 
ti-a făcut ca să-l urăşti atât de mult? 

Ochii ei scăpărau, un foc verde în apus, precum leoaica 
de pe sigiliul ei. 

- În noaptea ospăţului de la nunta noastră, prima dată 

când am împărţit acelaşi pat, m-a chemat pe numele 
surorii tale. Era deasupra mea, în mine, puţind a vin, şi-mi 
şoptea Lyanna. 

Ned Stark se gândi la trandafirii de un albastru-palid, iar 
pentru o clipă îi veni să plângă. 

- Nu ştiu de care dintre voi mi-e mai multă milă. Regina 
păru amuzată. 

- Păstrează-ţi mila pentru tine, Lord Stark. Nu am nevoie 
de ea. 

- Ştii ce trebuie să fac. 

- Trebuie? Ea îşi puse mâna pe piciorul lui sănătos, chiar 
deasupra genunchiului. Un bărbat adevărat face ce vrea, nu 
ce trebuie. Degetele ei îi mângâiau uşor coapsa, era cea mai 
discretă dintre promisiuni. Regatul are nevoie de o Mână 
puternică. Joff nu va fi pregătit decât peste ani de zile. 
Nimeni nu mai vrea încă un război, eu cu atât mai puţin. 
Mâna ei îi atinse faţa şi părul. Dacă prietenii se transformă în 
duşmani, duşmanii se pot transforma şi ei în prieteni. Soaţa 
ta este la o mie de leghe depărtare de aici, iar fratele meu a 
fugit. Fii bun cu mine, Ned. Îţi jur că nu vei regreta. 

- l-ai făcut aceeaşi ofertă şi lui Jon Arryn? îl pălmui. 

- Voi purta asta ca pe o medalie de onoare, spuse Ned 
506 

sec. 

- Onoare, scuipă ea. Cum îndrăzneşti s-o faci pe nobilul 
cu mine? Drept cine mă iei? Ai un bastard al tău, l-am văzut. 


Mă întreb cine a fost mama lui. Vreo ţărancă din Dornish, pe 
care-ai siluit-o în timp ce cătunul ei ardea? 

Vreo târfă? Ori a fost sora jelitoare, Lady Ashara? Mi s-a 
povestit că s-a aruncat în mare. De ce? Pentru fratele pe care 
i l-ai măcelărit, sau pentru copilul pe care i l-ai furat? 

Spune-mi, onorabile Lord Eddard, în ce fel eşti tu altfel 
decât Robert, decât mine sau decăt Jaime? 

- Pentru început, zise Ned, eu nu ucid copii. Ai face bine 
să mă asculţi, doamna mea. Am să spun asta o singură 

dată. Când se întoarce regele de la vânătoare, intenţionez 
să-i dezvălui întregul adevăr. Trebuie să fi deja plecată 

atunci - tu şi copiii tăi, toţi trei, şi nu la Casterly Rock. 
Dacă 

aş fi în locul tău, aş lua o corabie spre Oraşele Libere, sau 
chiar mai departe, spre Insulele Verii, sau Portul Ilbben. Cât 
de departe te duce vântul. 

- Exil, făcu ea. O cupă amară din care să beau. 

- O cupă mai dulce decât cea pe care le-a dat-o tatăl tău 
copiilor lui Rhaegar, comentă Ned, şi mult mai buna decât 
ceea ce meriţi. Tatăl şi fraţii tăi ar face bine să plece 
împreună cu tine. Aurul Lordului Tywin vă va asigura întregul 
confort şi toţi mercenarii de care aveţi nevoie ca să 

fiţi în siguranţă. Vei avea nevoie de ei. Îţi promit că, 
indiferent unde fugi, ura lui Robert te va urmări peste tot, 
chiar şi la capătul lumii, dacă va fi nevoie. 

Regina se ridică. 

- Şi ce ai de spus despre ura mea, Lord Stark? întrebă ea 
pe un ton moale. Ochii ei cătară spre faţa lui. Ar fi trebuit să 
iei întregul domeniu pentru tine. Era acolo, numai să fi întins 
mâna. Jaime mi-a povestit cum l-ai găsit pe Tronul de Fier, în 
ziua căderii Debarcaderului Regelui, şi cum l-ai făcut să 
coboare. Acela a fost momentul tău. Tot ce ar fi trebuit să 
faci ar fi fost să urci treptele alea şi să te aşezi. 

Ce greşeală întristătoare! 

- Am săvârşit mai multe greşeli decât îţi poţi imagina, 
zise Ned, însă nu şi pe asta. 


- Oh, ba şi pe asta, lordul meu, insistă Cersei. Când intri 
în jocul tronurilor, ori câştigi, ori mori. Nu există o cale de 
mijloc. 

507 

Îşi ridică gluga, pentru a-şi ascunde faţa umflată, şi-l lăsă 

acolo, în întuneric, la rădăcina stejarului, în mijlocul 
liniştii din grădina zeilor, sub un cer albastru-vineţiu. Stelele 
începuseră să apară. 

508 

DAENERYS 

Inima împrăştia aburi în aerul răcoros al nopţii când Kha/ 
Drogo o aşeză înaintea ei, crudă şi însângerată. Braţele lui 
erau roşii până la cot. În spatele lui, călăreţii de sânge 
îngenuncheaseră în nisip, lângă hoitul armăsarului sălbatic, 
ţinând în mâini cuţitele de piatră. Sângele armăsarului se 
arăta negru în lumina portocalie şi pâlpâitoare a torţelor 
care străjuiau pereţii înalţi, din calcar, ai puţului. 

Dany atinse umflătura moale a pântecului ei. 

Transpiraţia îi picura pe piele şi-i aluneca în jos pe frunte. 

Le simţea pe bătrâne cum o priveau, babele din Vaes 
Dothrak, cu ochii lor care licăreau precum cremenea şlefuită, 
pe feţele zbâărcite. Nu trebuia să se tragă înapoi sau să pară 
înspăimântată. Am sânge de dragon, îşi spuse luând inima 
armăsarului cu ambele mâini şi o ridică la gură, înfigându-şi 
dinţii în carnea tare şi aţoasă. 

Sângele cald îi umplu gura şi i se scurse pe bărbie. 

Gustul ameninţa să o sufoce, însă se forţă să muşte şi să 

înghită. Inima armăsarului îi va face fiul puternic, iute , şi 
aprig, sau aşa credeau Dothrakii, însă numai dacă mama o 
putea mânca toată. Dacă se îneca cu sânge sau vomita 
carnea, semnele i-ar fi fost mai puţin favorabile; copilul s-ar 
fi putut naşte mort sau slab, deformat, ori putea fi fată. 

Slujnicele ei o ajutaseră să se pregătească pentru 
ceremonie, în pofida stomacului sensibil, de mamă, care o 
afectase în ultimele două luni, Dany avusese la cină boluri 
de sânge pe jumătate închegat, ca să se obişnuiască cu 


gustul, iar lIrri o făcuse să mănânce fâşii de carne uscată de 
cal până ce o duruseră fălcile. Pentru ziua asta se 
înfometase o zi şi o noapte, înainte de ceremonie, sperând 
că foamea o va face să înghită carnea crudă. 

Inima armăsarului nu era decât muşchi, iar Dany trebuise 
să-şi facă de lucru cu dinţii şi să mestece fiecare îmbucătură 
timp îndelungat. Nu era permis nici un cuţit în cadrul sacru 
din Vaes Dothrak, sub umbra Mamei Munţilor; trebuia să 
sfâşie inima cu dinţii şi unghiile. Stomacul ei se revolta şi-i 
cădea tot mai greu, însă trebuia să continue, iar faţa-i era 
mânjită de sânge, care uneori părea că-i ţâşneşte pe buze. 

Khal Drogo era aplecat asupra ei, cu un chip la fel de dur 
509 

ca un scut de bronz. Părul său împletit era lucios din 
cauza unsorii. Avea inele de aur prin mustață, clopoței de 
aur în păr şi o cingătoare din medalii de aur masiv în jurul 
taliei, însă pieptu-i era dezgolit. Privea spre el ori de câte ori 
simţea că o lasă puterile; îl privea şi muşca şi mesteca, 
muşca şi mesteca, muşca şi mesteca. Spre sfârşit, Dany avu 
impresia că surprinde o licărire de mândrie aspră în ochii lui 
de forma migdalelor, însă nu era sigură. Chipul khal/-vivă 
nu-i trăda prea des gândurile. 

În cele din urmă termină. Obrajii şi degetele-i erau 
lipicioase când se forţă să înghită şi ultima bucată. Numai 
atunci îşi întoarse privirile spre bătrâne, cotoroanţele din 
dosh khaleen. 

- Khalakka dothrae mr'anha! proclamă ea, în cea mai 
bună Dothraki a ei. Un prinț călăreşte în mine! Repetase 
fraza zile în şir, împreună cu slujnica ei, jhiqui. 

Cea mai bătrână dintre babe, o femeie cocărjată şi 
scorojită ca un băț, cu un singur ochi negru, îşi ridică 

mâinile. 

- Khalakka dothrae! ţipă ea. Prinţul călăreşte! 

- Călăreşte! răspunseră celelalte femei. Rakh! Rakh! 

Rakh haj! proclamară ele. Un băiat, un băiat, un băiat 
puternic. 


Bătură clopotele, o zarvă subită a păsărilor de bronz. Un 
corn de luptă, cu sunetul adânc, îşi făcu auzit glasul său jos. 
Bătrânele începură incantaţiile. Sub vestele lor pictate, sânii 
ofiliţi se legănau în sus şi-n jos, lucind de unsoare şi 
transpiraţie. Eunucii care-i slujeau aruncau mormane de 
ierburi uscate într-un cuptor mare, din bronz, iar norii de fum 
aromat se înălţau spre lună şi spre stele. Dothrakii credeau 
că stelele erau cai de foc, o mare herghelie care galopa 
peste cerul nopţii. 

Când fumul începu să se ridice, incantaţiile încetară, iar 
cea mai bătrână dintre cotoroanţe îşi închise singurul ochi, 
pentru a putea privi mai bine spre viitor. Liniştea care se 
pogorâse era desăvârşită. Dany putea auzi cântecul 
îndepărtat al păsărilor nopţii, făsâitul şi trosnetul torţelor, 
clipocitul blând al apei din lac. Dothrakii se holbau la ea cu 
ochii întunecaţi ca noaptea, aşteptând. 

Khal Drogo îşi aşeză mâna pe braţul lui Dany. Îi putea 
simţi încordarea în degete. Chiar şi un Kha/ atât de mândru 
510 

precum Drogo putea simţi teamă atunci când dosh 
Khaleen privea în fum căutând viitorul. În spatele «ei, 
slujnicele se agitau nervoase. 

În cele din urmă, cotoroanţa deschise ochiul şi ridică 

braţele. 

- l-am văzut faţa şi am auzit tunetul copitelor, proclamă 

ea cu o voce subţire şi tremurătoare. 

- Tunetul copitelor! repetară ceilalţi în cor. 

- Călăreşte iute ca vântul, iar în urma lui, kha/asarul 
acoperă pământul, oameni fără număr, cu arakh-uri 
strălucitoare în mâini, precum lamele ierbii tăioase. 

Necruţător precum furtuna va fi acest prinţ. Duşmanii vor 
tremura înaintea lui, iar nevestele lor vor plânge cu lacrimi 
de sânge şi-şi vor smulge carnea de durere. Clopoţeii din 
părul său vor răsuna anunţându-i venirea, iar oamenii de 
lapte, în corturile lor de piatră, se vor teme de numele lui. 


Bătrâna începu să tremure şi privi spre Dany de parcă s- 
ar fi temut de ea. Prinţul călăreşte şi va fi armăsarul care va 
încăleca lumea. 

- Armăsarul care va încăleca lumea! repetară privitorii ca 
un ecou, până ce noaptea se umplu de sunetul, vocilor lor. 

Cotoroanţa cu un singur ochi se holbă la Dany. 

- Cum va fi numit armăsarul care va încăleca lumea? Ea 
se ridică să-i răspundă. 

- Îl va chema Rhaego, spuse ea, folosindu-se de cuvintele 
învăţate de la Jhiqui. Mâinile ei atinseră 

protectoare umflătura de sub sâni când mugetul mulţimii 
se înălța în aer. 

- Rhaego! urlau ei. Rhaego! Rhaego! 

Numele încă îi răsuna în urechi când Kha/ Drago o 
conduse de la puț. Călăreţii săi de sânge se înşirară în urma 
lor. O întreagă procesiune îi urma pe drumul zeilor, 
drumeagul lat şi năpădit de iarbă care străbătea Vaes 
Dothrak, de la poarta cailor până la Mama Munţilor. 

Cotoroanţele din dosh khaleen veneau apoi, cu eunucii şi 
sclavii lor. Ele se sprijineau în bastoane înalte şi sculptate, 
pe când se străduiau să păşească pe picioarele lor bătrâne şi 
tremurânde, iar ceilalţi mergeau mândri precum oricare 
stăpân de cai. Fiecare dintre bătrâne fusese, cândva, o 
kKhaleesi. Când soţii lor, lorzii, muriseră şi un nou kha/le 511 

luase locul, sub ochii călăreţilor săi, cu o nouă Khaleesi; 
călare lângă el, fuseseră trimise aici, să domnească peste 
măreţul popor Dothraki. Chiar şi cel mai mândru dintre kha/i 
se pleca în faţa înţelepciunii şi autorităţii pe care o avea 
dosh khaleen. Totuşi, pe Dany o treceau fiorii la gândul că, 
într-o zi, ar putea fi trimisă să li se alăture, fie că 

voia sau nu. 

În urma femeilor înțelepte veneau ceilalţi; Kha/Ogo şi fiul 
său, khalakka Fogo, Khal Jommo şi soțiile sale, oamenii de 
frunte ai Khalasar-ului lui Drogo, slujnicele lui Dany, 
servitorii Kharului şi sclavii şi mulţi alţii. Clopotele băteau, 
iar tobele răpăiau într-o cadență monotonă pe când 


mărşăluiau de-a lungul drumului zeilor. Eroii furaţi şi zeii 
popoarelor moarte se înălţau în beznă, la marginea 
drumului. Sclavii alergau sprinteni prin iarbă, pe lângă 
procesiune, cu torţele în mâini, flăcările tremurătoare 
făcând ca marile monumente să pară că se treziseră la viaţă. 

- Ce înseamnă numele Rhaego? întrebă Kha/ Drogo în 
timp ce mergeau, vorbind în Limba Comună a celor Şapte 
Regate. Când putea, îl mai învăţa câteva cuvinte. Drogo 
prindea repede atunci când îşi punea mintea la asta, deşi 
accentul său era atât de puternic şi de barbar încât nici Ser 
Jorah şi nici Viserys nu puteau înţelege prea multe din ce 
spunea el. 

- Fratele meu Rhaegar a fost un războinic aspru, soarele 
şi stelele mele, îi spuse ea. A murit înainte să mă fi născut 
eu. Ser Jorah spune că a fost ultimul dintre dragoni. 

Khal Drogo privi în jos spre ea. Chipul său era ca o mască 
de aramă, dar, pe sub mustaţa lungă şi neagră, pleoştită sub 
greutatea inelelor de aur, crezu că văzuse umbra unui 
zâmbet. 

- E nume bun, Dan Ares soţie, luna vieţii mele, zise el. 

Se îndreptară spre lacul pe care Dothrakii îl numeau 
Pântecul Lumii, înconjurat de pâlcuri de trestii, cu apa 
netulburată şi liniştită. Acum o mie de mii de ani, îi spusese 
Jhiqui, primul om ieşise din adâncul său, călărind pe spatele 
primului cal. 

Procesiunea aşteptă pe malul ierbos al lacului pe când 
Dany se dezbrăcă şi-şi lăsă veşmintele năclăite să curgă la 
pământ. Goală, păşi cu grijă în apă. lIrri spunea că lacul nu 
512 

avea fund, însă Dany simţea nămolul moale alunecându-i 
printre degete, pe când înainta spre trestile înalte. Luna 
plutea pe apa neagră şi calmă, făcându-se ţăndări şi 
reîmplinindu-se în timp ce valurile o ajungeau. Pielea ei albă 
i se făcu de găină pe când răceala îi urca pe coapse şi-i 
sărută pântecul. Sângele armăsarului i se uscase pe mâini şi 
în jurul gurii. Dany îşi făcu palmele căuş şi ridică apa sacră 


deasupra capului, curăţindu-se pe sine şi copilul dinlăuntrul 
ei, în vreme ce Kharul şi ceilalţi o priveau. Auzi femeile 
bătrâne din dosh khaleen şuşotind una către cealaltă pe 
când o Urmăreau, întrebându-se ce-şi spuneau. 

Când ieşi din lac, tremurând şi şiroind de apă, slujnica sa, 
Doreah, alergă spre ea cu o robă de mătase nisipie, pictată, 
însă Khal Drogo o izgoni. Îi privea aprobator sânii umflaţi şi 
curbura pântecului, iar Dany putu vedea conturul bărbăţiei 
sale întărindu-se în pantalonii de călărie, sub cingătoarea 
grea din medalii din aur. Se duse la el şi-l ajută 

să şi-o deschidă. Apoi, uriaşul Kha/ o apucă de şold şi o 
ridică, de parcă ar fi fost un copil. Clopoţeii din părul său 
sunau uşor. Dany îşi încolăci braţele în jurul umerilor lui şi- 

şi lipi faţa de gâtul lui când el o pătrunse. Din trei opinteli 
repezi se termină totul. 

- Armăsarul care călăreşte lumea, şopti Drogo aspru. 

Mâinile lui încă mai miroseau a sânge de cal. O muşcă de 
gât, tare, în clipa plăcerii lui, iar apoi o ridică de pe el, iar 
sămânţa lui o pătrunse şi alunecă între coapsele ei. Numai 
atunci i se permise lui Doreah să o îmbrace în mătasea 
parfumată, iar Irri îi puse în picioare papucii moi. 

Khal Drogo se încinse şi rosti o poruncă, iar caii fură 

aduşi pe malul lacului. Cohollo avu cinstea de a o ajuta 
pe khaleesi să urce pe Argintul ei. Drogo îşi îmboldi 
armăsarul şi galopă pe calea zeilor, sub lumina lunii şi a 
stelelor. Pe Argint, Dany ţinu cu uşurinţă pasul. 

Mătasea care acoperea coridorul de la intrarea în 
încăperea lui Kha/ Drogo fusese dată la o parte în noaptea 
asta, iar luna se strecură după ei, înăuntru. Flăcările urcau 
mult în aer, ţâşnind din trei vetre uriaşe, din piatră. Aerul era 
plin de mirosul cărnii fripte şi al laptelui de iapă 

fermentat. Încăperea era aglomerată şi gălăgioasa când 
intrară, iar pe perne se înghesuiau cei al căror rang ori nume 
nu fuseseră potrivite pentru a le fi permis să ia parte 513 

la ceremonie. Când Dany îşi făcu apariţia la intrarea 
boltită, străbătând pasajul central, toate privirile se 


îndreptară 

asupra ei. Dothrakii îşi strigau comentariile despre 
pântecul şi sânii ei, salutând viaţa dinlăuntru. 

Nu putea înţelege tot ce strigau, dar o frază se făcu 
auzită limpede: 

- Armăsarul care va încăleca lumea, rosteau mii d glasuri. 

Sunetul tobelor şi al cornurilor se învolbura în tăria nopţii. 
Femei pe jumătate dezbrăcate se răsuceau şi dansau pe 
mesele joase, printre ciozvârte de carne şi platouri pe care 
erau mormane înalte de prune, curmale şi rodii. Mulţi dintre 
bărbaţi erau beţi din cauza laptelui de iapă fermentat, însă 
Dany ştia că în această noapte nu vor m zăngăni nici un fel 
de arakh- uri , nu aici, în oraşul sacru, unde săbiile şi 
vărsarea de sânge erau interzise. 

Khal Drogo descăleca şi îşi ocupă locul pe banca înaltă. 

Lui Kha/Jommo şi Khal/ Ogo, care fuseseră în Vaes Dothrak 
împreună cu khalasar- ele lor când sosiseră, li se dădură 

locurile de înaltă cinste de-a dreapta şi stânga lui Drogo. 

Călăreţii de sânge ai celor trei kha/i se aşezară la 
picioarele lor, iar ceva mai departe, cele patru soaţe ale lui 
Khal Jommo. 

Dany cobori de pe Argint şi dădu hăţurile unuia dintre 
sclavii săi. În timp ce Doreah şi Irri îi aranjară pernele, ea-l 
căută pe fratele ei. Chiar şi în sala aglomerată, Viserys ar fi 
trebuit să sară în ochi cu pielea lui albă, părul argintiu şi 
zdrenţele de cerşetor, însă nu-l putu vedea nicăieri. 

Privirea ei cercetă mesele pline de lângă ziduri, unde 
bărbaţii, ale căror cosiţe împletite erau mai scurte decât 
bărbăţia lor, şedeau pe rogojini şi perne subţiri, însă toate 
chipurile pe care le văzu aveau ochii negri şi pielea arămie. 

ÎI urmări pe Ser Jorah Mormont, aflat în centrul sălii, 
aproape de vatră. Era un loc de mare cinste, chiar de mare 
onoare; Dothrakii respectau îndemânarea cavalerului în 
mânuirea sabiei. Dany o trimise pe Jhiqui să-l aducă la masa 
ei. Mormont veni îndată şi se lăsă într-un genunchi înaintea 
ei. 


- Khaleesi, spuse el, sunt la porunca dumneavoastră. 

Bătu în perna moale, din piele de cal, de lângă ea. 

- Şedeţi şi să vorbim. 

514 

- Mă onoraţi. 

Cavalerul se aşeză pe pernă cu picioarele încrucişate. Un 
sclav îngenunche înaintea lui, oferindu-i un platou de lemn 
plin cu smochine coapte. Ser Jorah luă una şi muşcă 

jumătate. 

- Unde-i fratele meu? întrebă Dany. Ar fi trebuit să vină 

deja la ospăț. 

- Am văzut-o pe Maiestatea Sa în această dimineaţă, îi 
spuse el. Mi-a spus că are de gând să meargă la Piaţa 
Apuseană pentru nişte vin. 

- Vin? zise Dany neîncrezătoare. Viserys nu se putuse 
obişnui cu gustul laptelui de iapă fermentat pe care-l beau 
Dothrakii, ştia asta, şi colindase bazarurile în ultimele zile, 
bând cu negustorii care veneau cu marile caravane dinspre 
răsărit şi apus. Se părea că găsea compania lor mult mai 
agreabilă decât pe aei. 

- Vin, confirmă Ser Jorah, şi a început să caute oameni 
pentru armata sa printre mercenarii care păzesc caravanele. 

O slujnică îi aşeză înainte o plăcintă de carne, iarelo luă 

cu ambele mâini. 

- Este oare înţelept să facă aşa ceva? întrebă ea. Nu are 
aur ca să plătească soldaţii. Şi dacă va fi trădat? Păzitorii 
caravanelor erau arareori tulburaţi de ideea de onoare, iar 
Uzurpatorul de la Debarcaderul Regelui ar plăti foarte bine 
pentru capul fratelui ei. Ar fi trebuit să mergeţi cu el pentru 
a-l proteja. Sunteţi spada sa credincioasă. 

- Ne aflăm în Vaes Dothrak, îi reaminti el. Nimeni nu 
poartă sabie aici şi nici nu se face vărsare de sânge. 

- Totuşi, sunt bărbaţi care mor, insistă ea. Mi-a spus 
Jhogo. Unii dintre negustori au eunuci cu ei, arătări uriaşe, 
care sugrumă hoţii cu şnururi de mătase. În acest fel nu se 
varsă sânge, iar zeii nu sunt mâniaţi. 


- Atunci să nădăjduim că fratele dumneavoastră va fi 
destul de înţelept încât să nu încerce să fure ceva. Ser Jorah 
îşi şterse cu dosul palmei unsoarea de la gură şi se trase mai 
aproape de masă. Plănuise să vă ia ouăle de dragon, până ce 
l-am prevenit că-i tai mâna dacă se atinge de ele. 

Pentru o clipă, Dany fu atât de uluită, încât rămase fără 

cuvinte. 

515 

- Ouăle mele... Dar sunt ale mel/e, Magister Illyrio mi le-a 
dat mie ca dar de nuntă, de ce-ar fi vrut Viserys să... Nu sunt 
decât nişte pietre... 

- Acelaşi lucru poate fi spus despre rubine şi diamante şi 
opalul de foc, prinţesă... iar ouăle de dragon sunt şi mai rare. 
Acei negustori cu care tot bea el şi-ar vinde şi bărbăţia 
pentru una dintre acele pietre, iar cu toate trei, Viserys şi-ar 
putea tocmi cât de mulţi mercenari ar avea nevoie. 

Lui Dany nici nu-i trecuse prin cap aşa ceva, nu-l bănuise 
nici o clipă. 

- Atunci... ar trebui să le primească. N-are nevoie să le 
fure. Nu trebuie decât să le ceară. Este fratele meu şi 
adevăratul meu rege. 

- Este fratele vostru, admise Ser Jorah. 

- Nu înţelegeţi, ser, spuse ea. Mama mea a murit dându- 
mi mie viaţă, iar tatăl şi fratele meu, Rhaegar, au răposat cu 
mult înainte de asta. N-as fi ştiut decât numele lor dacă 

Viserys n-ar fi fost cu mine, să-mi povestească. El e 
singurul care mi-a rămas. Singurul. E tot ce mai am. 

- A fost cândva, făcu Ser Jorah. Acum nu mai este aşa, 
Khaleesi. Acum faceţi parte din neamul Dothraki. În pântecul 
vostru călăreşte armăsarul care va încăleca lumea. BI 

Îşi întinse cupa, iar o sclavă i-o umplu cu lapte fermentat, 
mirosind acru şi îngroşat de cheaguri. Dany o izgoni. Chiar şi 
numai mirosul laptelui o făcea să-i vină rău şi nu voia să 
rişte să tulbure inima de cal pe care se forţase s-o mănânce. 

- Ce înseamnă asta? întrebă ea. Ce-i cu acest armăsar? 

Toată lumea urla asta spre mine, dar eu nu înţeleg. 


- Armăsarul este khalul khalilor, promis în vechile profeţii, 
copilă. El îi va uni pe Dothraki într-un singur khalasar şi va 
galopa până la capătul lumii, sau cel puţin aşa se spune. Toţi 
oamenii din lume vor fi herghelia lui. 

- Oh, făcu Dany cu un glas pierit. Mâna ei netezi roba 
peste umflătura pântecului. l-am dat numele Rhaego. 

- Un nume care va îngheţa sângele în venele 
Uzurpatorului. 

Doreah o trase brusc de cot. 

- Doamna mea, şopti slujnica grăbită, fratele vostru... 

516 

Dany privi în josul sălii lungi, fără tavan, şi-l văzu 
îndreptându-se spre ea. Din felul în care se clătina, putea 
spune că Viserys dăduse peste vin... şi avea în el ceva care 
ar fi putut fi luat drept curaj. 

Purta mătăsurile sale purpurii, murdare şi prăfuite. 

Mantia şi mănuşile erau din catifea neagră, decolorate de 
soare. Cizmele erau uscate şi crăpate, iar părul său blond- 
argintiu era încâlcit şi lipit de cap. O sabie lungă atârna la 
cingătoare, într-o teacă din piele. Dothrakii priviră sabia la 
trecerea lui; Dany auzi blesteme şi ameninţări şi vociferări 
furioase ridicându-se în aer peste tot în jurul ei, ca un val. 

Muzica pieri cu un răpăit nervos de tobe. 

Inima i se strânse de teamă. 

- Du-te la el, îi porunci lui Ser Jorah. Opreşte.-l. Adu-l aici. 

Spune-i că poate lua ouăle de dragon, dacă asta vrea. 

Cavalerul se ridică repede în picioare. 

- Unde-i sora mea? strigă Viserys cu o voce năclăită de 
vin. Am venit la ospăţul ei. Cum îndrăzniţi să credeţi că 

puteţi benchetui fără mine? Nimeni nu mănâncă înaintea 
unui rege. Unde-i? Târfa nu se poate ascunde de un dragon. 

Se opri lângă cea mai mare dintre vetre, uitându-se de jur 
împrejur la chipurile Dothrakilor. În sală se aflau cinci mii de 
bărbaţi, însă numai câţiva cunoşteau Limba < 

'omună. Chiar dacă vorbele sale fuseseră de neînțeles, nu 
trebuia însă decât o privire pentru a şti că era beat. 


Ser Jorah se duse repede la el, îi şopti ceva în ureche, îl 
luă de braţ, însă Viserys se smulse din strânsoarea sa. 

- la-ţi mâinile de pe mine! Nimeni nu se atinge de un 
dragon fără a fi primit permisiunea. 

Dany privi neliniştită spre banca de sus. Kha/ Drogo 
spunea ceva celorlalţi kha/i de lângă el. Kha/Jommo rânji, iar 
Khal Ogo începu să hohotească tare. 

La auzul hohotelor, Viserys îşi ridică privirile. 

- Khal Drogo, spuse el repede, pe un ton aproape 
politicos. Am venit la ospăț. Se îndepărtă de Ser Jorah 
clătinându-se, făcându-şi drum spre a se alătura celor trei 
khali de pe banca de sus. 

Khal Drogo se ridică şi scuipă câteva cuvinte în Dothraki, 
prea repede pentru ca Dany să înţeleagă, şi gesticula. 

- Khal Drogo spune că locul tău nu este pe banca de sus, 
517 

traduse Ser Jorah pentru fratele ei. Kha/ Drogo spune că 

locul tău este acolo. 

Viserys se uită spre locul unde arăta Kharul . La capătul 
sălii, într-un colţ, lângă perete, aflat în adâncimea umbrelor, 
pentru ca bărbaţii mai vrednici să nu fie nevoiţi să-i vadă, se 
aflau cei mai de jos dintre oamenii de jos, băieţii neciopliţi şi 
netrecuţi prin botezul sângelui, bătrânii cu ochii opacizaţi şi 
încheieturile înţepenite, nătângii şi schilozii. Departe de 
bucate şi departe de onoare. 

- Acela nu este locul potrivit pentru un rege, declară 

fratele ei. 

- Este locul, răspunse Kha!/ Drogo în Limba Comună, pe 
care o învățase de la Dany. Este locul pentru Regele Picioare- 
zdrelite. Bătu din palme. O cotigă! Aduceţi o cotigă 

pentru Kha/ Rhaggat! 

Cinci mii de Dothraki începură să râdă şi să strige. Ser 
Jorah stătea lângă Viserys, ţipându-i la ureche, însă 

mugetul din sală era atât de puternic, încât Dany nu 
putea auzi ce spunea. Fratele ei se răsti şi el, iar cei doi 
începură 


să se înghiontească, până când Mormont îl trimise cu 
zgomot la pământ. 

Fratele ei trase spada. Oţelul dezgolit lucea ameninţător 
în lumina focurilor. 

- Ţine-te departe de mine! şuieră Viserys. 

Ser Jorah făcu un pas înapoi, iar fratele ei se ridică 

nesigur în picioare. Agită sabia deasupra capului, sabia 
de împrumut pe care i-o dăduse Magister Illyrio, pentru a-i 
conferi o postură regească. Dothrakii ţipau din toate părţile, 
aruncând blesteme. 

Dany scoase un țipăt de groază. Ştia ce însemna aici o 
sabie scoasă din teacă, chiar dacă fratele ei nu avea habar. 

Vocea ei îl făcu să-şi întoarcă privirea spre ea şi atunci o 
văzu pentru prima dată. 

- la uite-o, făcu el zâmbind. Înainta spre ea, bătând aerul 
cu mâinile ca şi cum şi-ar fi croit drum printr-un val de 
duşmani, deşi nimeni nu încerca să-i aţină calea. 

- Sabia... Nu trebuie, îl rugă ea. Te rog, Viserys. E 

interzis. Lasă sabia jos şi vino pe pernele mele. Este de 
băut, mâncare... Ouăle de dragon le vrei? Sunt ale tale, 
numai lasă sabia. 

- Fă cum îţi spune ea, smintitule! îi strigă Ser Jorah, 518 

înainte să-i faci să ne ucidă pe toţi. 

Viserys izbucni în râs. 

- Nu ne pot ucide. Nu pot vărsa sânge în acest oraş 

sacru... Însă eu pot. Îndreptă vârful sabiei între sânii lui 
Daenerys şi-l cobori încet, spre curbura pântecului ei. 

Vreau să iau lucrul pentru care am venit, spuse el. Vreau 
coroana pe care mi-a promis-o. Te-a cumpărat, dar n-a plătit 
încă nimic. Spune-i că vreau să mi se dea ce-am târguit, sau 
te iau înapoi. Pe tine şi ouăle. lar el n-are decât să-şi 
păstreze plodul afurisit. Îl scot pe ticălos afară şi i-l las.Vârful 
sabiei împunse mătăsurile şi se opri la piele. 

Viserys plângea, remarcă ea, plângea şi râdea în acelaşi 
timp, iar acest om fusese, cândva, fratele ei. 


Depărtat, ca şi cum ar fi fost la mare distanţă, auzi 
smiorcăitul slujnicei Jhiqui, care plângea de frică, spunând 
că nu îndrăznea să tălmăcească, fiindcă pentru asta kharul 
o va lega şi o va târi în urma calului său pe drumul spre 
Mama Munţilor. 

Dany îşi puse braţul pe umerii fetei. 

- Nu te teme, îi zise ea. Eu am să-i spun. 

Nu ştia dacă va avea destule cuvinte, însă când termină, 
Khal Drogo rosti câteva fraze răstite în Dothraki şi atunci îşi 
dădu seama că pricepuse. Soarele vieţii ei cobori de pe 
banca de sus. 

- Ce-a spus? întrebă bărbatul care fusese fratele ei, 
strâmbându-se. 

În sală se lăsase o asemenea linişte, încât putea auzi 
clopoţeii din părul lui Kha/ Drogo răsunând blând, la fiecare 
pas pe care-l făcea. Călăreţii săi de sânge îl urmau, precum 
trei umbre arămii. Daenerys simţea cum o cuprinsese 
răceala. 

- Spune că vei avea o frumoasă coroană de aur, pe care 
bărbaţii se vor teme s-o privească. 

Viserys zâmbi şi-şi cobori sabia. Acesta era lucrul cel mai 
trist, lucrul care o chinui şi după aceea... felul în care 
zâmbea el. 

- Asta-i tot ce-am vrut, zise el. Ce mi-a fost promis. 

Când soarele vieţii ei ajunse lângă ea, Dany îşi strecură 

braţul în jurul taliei lui. Kharul spuse un cuvânt, iar 
călăreţii săi de sânge ţâşniră înainte. Qotho îl prinse de 
braţe pe 519 

bărbatul care-i fusese frate. Haggo îi  sfărâmă 
încheieturile cu o singură răsucire năprasnică, scurtă, a 
mâinilor sale uriaşe. Cohollo îi smulse sabia dintre degetele 
fără vlagă. 

Nici chiar acum Viserys nu înţelegea nimic. 

- Nu, strigă el, nu mă puteţi atinge, sunt dragonul, 
dragonul, şi voi fi încoronat! 


Khal Drogo îşi scoase centura. Medaliile erau din aur 
curat, masive şi ornamentate, fiecare la fel de mare ca 
palma unui bărbat. Strigă o poruncă. Sclavii de la bucătărie 
traseră un ceaun de fier, pentru tocană, de pe foc, aruncară 
tocana pe pământ şi aşezară din nou ceaunul pe foc. Drogo 
azvârli centura înăuntru şi privi, cu faţa împietrită, cum 
medaliile se înroşiră şi începură să-şi piardă 

forma. Dany vedea focurile dansând în onixul ochilor lui. 
Un sclav îi întinse o pereche de mănuşi ţesute din păr de cal, 
iar el şi le puse, fără să se uite nici o clipă la Viserys. 

Acesta începu să urle cu voce subţire, urletul fără 

cuvinte al laşului care se confruntă cu moartea. Lovi şi se 
zbătu, scheună ca un câine şi plânse ca un copil, însă 

Dothrakii îl ţinură strâns între ei. Ser Jorah îşi făcu loc şi 
ajunse lângă Dany. Îşi puse o mână pe umărul ei. 

- Întoarceţi-vă, prinţesa mea, vă implor. 

- Nu. Îşi împreună braţele, protectoare, pe umflătura 
pântecului. 

În cele din urmă, Viserys privi spre ea. 

- Surioară, te rog... Dany, spune-le... fă-i să... Scumpa 
mea surioara... 

Când aurul fu pe jumătate topit şi începu să curgă, Drogo 
se întinse printre flăcări şi înşfacă ceaunul. 

- Coroana! mugi el. lată. O coroană pentru Regele Cotigă! 

Şi vărsă ceaunul peste capul celui care-i fusese frate. 

Urletul pe care-l scoase Viserys Targaryen când acel coif 
hidos de fier îi acoperi faţa nu mai avea nimic uman. 

Picioarele sale loviră bezmetice pământul, îşi încetiniră 

mişcarea şi se opriră. Cocoloaşe de aur topit îi alunecară 
pe piept, făcând să fumege mătasea purpurie... Totuşi, nu 
curse nici o picătură de sânge. 

Nu era dragon, se gândi Dany, cu un calm ciudat. Focul 
nu poate ucide un dragon. 

520 

EDDARD 


Mergea prin criptele de sub Winterfell, aşa cum mai 
făcuse de mii de ori înainte. Regii lernii îl priveau cu ochii lor 
de gheaţă, iar lupii străvechi de la picioarele lor îşi întorceau 
capetele masive, din piatră, şi mârâiau. În cele din urmă, 
ajunse la mormântul în care se odihnea tatăl său, cu 
Brandon şi Lyanna în apropiere. Promite-mi, Ned, şopti 
statuia Lyannei. Purta o ghirlandă de trandafiri de un 
albastru-deschis, iar din ochi îi curgeau lacrimi de sânge. 

Eddard Stark se ridică brusc, cu inima bătându-i tare, din 
aşternutul mototolit. Încăperea era cufundată într-o beznă 

adâncă, iar cineva bătea la uşă. 

- Lord Eddard, auzi o voce puternică. 

- Un moment. Năuc şi dezbrăcat, bâjbâi prin întuneric. 

Când deschise uşa, se pomeni înaintea lui Tomard, care 
ridicase din nou pumnul, iar Cayn ţinea o lumânare. Între ei 
şedea administratorul regelui. Chipul său părea a fi fost 
cioplit în piatră, atât de puţine se puteau citi pe el. 

- Lord Mână, intona el, Maiestatea Sa vă cheamă. Acum. 

Aşadar, Robert se întorsese de la vânătoare. Trecuse cam 
mult timp. 

- Voi avea nevoie de o clipă să mă îmbrac. 

Ned îl lăsă să aştepte fără nici un alt cuvânt. Cayn îl ajută 
să se îmbrace; tunică din lână albă şi mantie cenuşie, 
pantaloni deschişi pe piciorul în ghips, însemnul rangului 
său, iar ultima, o cingătoare cu verigi grele din argint. Îşi 
înfipse la brâu pumnalul din oţel Valyrian. 

Fortăreaţa Roşie era tăcută şi cufundată în beznă când 
Cayn şi Tomard îl escortară prin curtea interioară. Luna 
spânzura deasupra zidurilor, aproape împlinită. Pe metereze, 
un străjer cu mantia aurie îşi făcea rondul. 

Apartamentele regale se aflau în Avanpostul lui Maegor, o 
fortăreață masivă şi pătrată în inima Fortăreţei Roşii, în 
spatele zidurilor groase de patru metri şi dincolo de un şanţ 

uscat, plin de ţepuşe ascuţite, un castel în castel. Ser 
Boros Blount păzea capătul celălalt al podului, iar armura sa 
din oţel alb licărea fantomatică în lumina lunii. Înăuntru, 


Ned trecu de alţi doi cavaleri ai gărzii regale: Ser Preston 
Greenfield stătea la capătul scării, iar Ser Barristan Selmy 
aştepta la uşa încăperii de dormit a regelui. 7re; bărbați cu 
521 

mantii albe, se gândi cl străbătut de un fior ciudat. Chipul 
lui Ser Barristan era la fel de alb precum armura sa. Ned nu 
trebui decât să se uite la el ca să ştie că se întâmplase ceva 
teribil. Administratorul regal deschise uşa. 

- Lord Eddard Stark, Mâna Regelui, anunţă el. 

- Adu-l aici, răsună vocea lui Robert, ciudat de încordată. 


În cele două vetre gemene de la capetele încăperii ardea 
focul, umplând camera cu o strălucire roşiatică, mohorâtă. 

Căldura din interior era sufocantă. Robert zăcea trântit pe 
patul cu baldachin. Lângă pat se afla Marele Maester Pycelle, 
în vreme ce Lordul Renly păşea înainte şi înapoi în faţa 
ferestrelor închise. Servitorii se agitau neîncetat, punând 
buşteni pe foc şi fierbând vin. Cersei Lannister stătea la 
marginea patului, lângă soţul ei. Avea părul ciufulit, de 
parcă tocmai se trezise din somn, însă în ochii ei nu era nici 
urmă de somnolenţă, îl urmăreau pe Ned în vreme Tomard şi 
Cayn îl ajutau să traverseze încăperea. 

Părea să se mişte foarte încet, de parcă era încă sub 
imperiul visului. 

Regele purta cizme. Ned putea vedea noroiul uscat şi 
firele de iarbă lipite de piele, acolo unde picioarele regelui 
ieşeau de sub pătura care-l acoperea. Pe podea zăcea un 
pieptar verde, deschis şi abandonat, pânza fiind acoperită 

cu pete roşii-maronii. Încăperea mirosea a fum, a sânge şi 
moarte. 

- Ned, şopti regele când dădu cu ochii de el. Avea faţa 
albă ca laptele. Vino... mai aproape. 

Oamenii îl ajutară să se apropie. Ned se sprijini cu mâna 
de unul dintre stâlpii baldachinului. Nu trebui decât să-l 
privească o dată pe Robert ca să-şi dea seama cât era de 
grav. 

- Ce s-a... Începu el, iar vorbele-i rămaseră în gâtlej. 

- Un mistreţ. 

Lordul Renly era încă înveşmântat în hainele verzi, de 
vânătoare, iar mantia lui era pătată cu sânge. 

- Un demon, hărâi regele. A fost greşeala mea. Prea mult 
vin, blestemat să fiu. Am dat greş cu lovitura. 

- lar voi, ceilalţi, unde eraţi? îl întrebă Ned pe Lordul 
Renly. Unde erau Ser Barristan şi Garda Regelui? 

Buzele lui Renly tremurară. 

- Fratele meu ne-a poruncit să stăm deoparte şi să-l 522 

lăsăm să dovedească singur vierul. 


Eddard Stark ridică pătura. 

Făcuseră tot ce le stătuse în putere ca să-l încolţească, 
dar nu izbutiseră mai nimic. Mistreţul trebuie că fusese o 
bestie înfiorătoare. Îl spintecase pe rege cu coarnele, de la 
vintre până la sfârcuri. Bandajele înmuiate în vin pe care 
Marele Maester Pycelle le aplicase erau deja înnegrite de 
sânge, iar mirosul ce se ridica din rană era hidos. Stomacul 
lui Ned se revoltă. Lăsă pătura să cadă. 

- Duhneşte, zise Robert. Duhoarea morţii, să nu crezi că 

nu o simt şi eu. Ticălosul m-a nenorocit, nu? însă l-am... |- 
am răsplătit şi eu, într-un fel, Ned. Zâmbetul regelui era la 
fel de îngrozitor ca rana lui, cu dinţii roşii. l-am împlântat 
pumnalul în ochi. Întreabă-i dacă n-am făcut asa. Întreabă- 

i. - E adevărat, murmură Lordul Renly. Am adus hoitul cu 
noi, la porunca fratelui meu. 

- Pentru ospăț, murmură Robert. Acum lăsaţi-ne, toţi. 

Trebuie să vorbesc cu Ned. 

- Robert, scumpul meu stăpân..., începu Cersei. 

- Am spus să plecați, insistă Robert cu o umbră din 
vechea lui asprime. Ce anume nu pricepi, femeie? 

Cersei îşi adună fustele şi-şi recapătă demnitatea 
deschizând calea spre uşă. Lordul Renly şi ceilalţi o urmară. 

Marele Maester Pycelle mai zăbovi, cu mâinile tremurând 
pe când îi oferi regelui o cupă cu un lichid alb, gros. 

- Laptele de mac, Maiestatea Voastră, zise el. Beţi. 

Pentru durere. 

Cu un dos de palmă, Robert azvârli cupa cât colo. 

- Piei dinaintea mea. Am să dorm destul, smintit bătrân. 

leşi! 

Marele Maester Pycelle îi oferi lui Ned o privire îngrozită 

şi se strecură afară din încăpere. 

- Afurisit să fii, Robert, spuse Ned când rămaseră singuri. 

Piciorul îl durea atât de tare încât era aproape orbit de 
suferinţă. Sau poate că era amărăciunea cea care-i înceţoşa 
privirile. Se aplecă spre pat, lângă prietenul său. 

De ce trebuie să fii întotdeauna atât de încăpățânat? 


- Ah, crăpacţi-ar fierea, Ned, zise regele cu glas hărâit. 

Am răpus bestia, nu? O şuviţă de păr năclăit îi căzu peste 
ochi. Ar trebui să-ţi fac şi ţie la fel. Nu poţi lăsa omul să 

523 

vâneze în linişte. Ser Robar m-a găsit. Capul lui Gregor. 

Urâte gânduri. N-a zis nimic Câinelui. S-o lăsăm pe Cersei 
să-i facă surpriza. Râsul i se transformă într-un horcăit când 
îl străbătu un spasm de durere. Zeii să aibă milă, murmură 
el, înghiţindu-şi suferinţa. Fata, Daenerys. Doar o copilă, ai 
avut dreptate... de asta, fata... zeii au trimis vierul.... l-au 
trimis să mă pedepsească... Regele tuşi, înecându-se cu 
sânge. Greşit, a fost greşit, eu... Doar o copilă... Varys, 
Degețel, chiar şi fratele meu... buni de nimic... nimeni nu mi- 
a spus, doar tu, Ned... numai tu... Îşi înălţă mâna, cu un gest 
chinuit şi nevolnic. Hârtie şi cerneală. Acolo, pe masă. Scrie 
ce-ţi spun eu. 

Ned netezi hârtia pe genunchi şi luă tocul. 

- La porunca ta, Maiestate. 

- Acestea sunt voinţa şi cuvântul lui Robert din Casa 
Baratheon, Primul în Numele său, Rege al Andalilor şi restul, 
scrie tu afurisitele alea de titluri, le stii care sunt. 

Prin aceasta îi poruncesc lui Eddard din Casa 

Stark, Lord de Winterfell şi Mână a Regelui, să servească 

în calitate de Lord Regent şi Protector al Domeniului 


după... 

după moartea mea... să domnească în... În locul meu, 
până 

ce fiul meu, Joffrey, ajunge la vârsta potrivită... 

- Robert... 


Joffrey nu este fiul tău, ar fi vrut să spună, însă cuvintele 
îi rămaseră în gât. Durerea era scrisă prea limpede pe faţa 
lui Robert; nu-l putea răni şi mai mult. Aşa că Ned îşi plecă 

fruntea şi scrise, dar acolo unde regele spusese „fiul meu 
Joffrey”, el scrijeli „moştenitorul meu”, înşelătoria îl făcu să 
se simt mânjit. Minciunile pe care le spunem din 


dragoste, se gândi el. Să mă ierte zeii. 


- Ce altceva vrei să scriu? 

- Să scrii... orice este nevoie. Protejează şi apără, zeii 
vechi şi cei noi, găseşti tu cuvintele. Scrie. Am să semnez. 

Îl dai consiliului după ce mor. 

- Robert, spuse Ned cu o voce încărcată de durere, nu 
trebuie să faci asta. Nu muri acum. Domeniul are nevoie de 
tine. 

Robert îi luă mâna, iar degetele strânseră cu putere. 

- Eşti... un mincinos nepriceput, Ned Stark, spuse el 
înfruntând durerea. Domeniul... domeniul ştie... ce rege 
mizerabil am fost. La fel de rău ca Aerys, zeilor fie-le milă 

524 

de mine. 

- Nu, îi spuse Ned prietenului său pe moarte, nu atât de 
rău ca Aerys, Maiestate. Nici măcar, pe aproape de el. 

Robert izbuti să schiţeze un zâmbet firav şi roşiatic. 

- Cel puţin vor spune... că acest ultim lucru... pe Asta |- 
am făcut bine. N-o să mă dezamăgeşti. Acum o să 

domneşti tu. N-o să-ţi placă, nici cât mi-a plăcut mie... 
însă 

ai s-o faci bine. Ai terminat cu scrijelitul? 

- Da, Maiestatea Voastră. Ned îi întinse hârtia. Regele îşi 
puse semnătura fără să se mai uite, lăsând o dâră de sânge 
pe întinsul foii. Sigiliul ar trebui pus cu martori. 

- Să serviţi vierul la ospăţul meu de înmormântare, hărâi 
Robert. Cu un măr în bot şi pielea friptă crocantă. Mâncaţi-l 
pe ticălos. Nu-mi pasă dacă vă înecaţi cu el. Promite-mi asta, 
Ned. 

- Promit. 

Promite-mi, Ned, repetă vocea Lyannei. 

- Fata, spuse regele. Daenerys. Las-o să trăiască. Dacă 

poţi, dacă... nu-i prea târziu... vorbeşte cu ei... Varys, 
Degețel... nu-i lăsa s-o ucidă. Şi ajută-l pe fiul meu, Ned. 

Fă-l să fie... mai vrednic ca mine. Tresări. Zeii să aibă 
milă! 


- Vor avea, prietene, spuse Ned. Vor avea. Regele închise 
ochii şi păru că se destinde. 

- Răpus de un porc, murmură el. Ar trebui să râd, dar mă 

doare prea tare. 

Lui Ned nu-i venea să râdă. 

- Să-i chem înapoi? Robert dădu încet din cap. 

- Cum vrei tu. Zeilor, de ce-i aşa de frig aici? Servitorii 
dădură buzna înăuntru şi se grăbiră să pună lemne pe foc. 

Regina plecase; cel puţin, era o mică uşurare. Dacă ar 
avea puţină minte, Cersei şi-ar lua copiii şi ar zbura de aici 
înainte să se crape de ziuă, se gândi Ned. Zăbovise deja 
prea mult. 

Regele Robert nu părea să-i ducă dorul. Le ceru fratelui 
său, Renly, şi Marelui Maester Pycelle să rămână ca martori 
când îşi puse sigiliul pe ceara galbenă şi fierbinte pe care 
Ned o picurase pe scrisoare. 

- Acum dă-mi ceva pentru durere şi lăsaţi-mă să mor. În 
mare grabă, Marele Maester Pycelle îi amestecă încă o porţie 
de lapte de mac. De data asta, regele îl bău până la fund. 
Când puse cupa jos, barba lui neagră era năclăită de 525 

picături albe. 

- Voi visa? Ned îi răspunse: 

- Nu, stăpâne. 

- Prea bine, spuse el zâmbind. Îi vor transmite Lyannei 
dragostea ta, Ned. Ai grijă de copiii mei, pentru mine. 

Cuvintele se răsuciră în Ned precum un pumnal. Pentru o 
clipă, fu descumpănit. Nu putea să mintă. Apoi îşi aminti de 
bastarzi: mica Barra, la sânul mamei sale, Mya din Vale, 
Gendry de la fierărie şi toţi ceilalţi. 

- Îi voi... veghea pe copiii tăi de parcă ar fi ai mei, rosti el 
încet. 

Robert dădu din cap şi închise ochii. Ned îl privi pe 
vechiul său prieten cum se lăsă încet pe pernă când laptele 
de mac îi şterse durerea de pe faţă. Treptat, îl fură somnul. 

Lanţurile grele zornăiră încet când Marele Maester se 
apropie de Ned. 


- Voi face tot ce-mi stă în putere, lordul meu, însă rana 
este mortală. Au avut nevoie de două zile ca să-l aducă 

înapoi. Când l-am văzut, era deja prea târziu. Pot ogoi 
suferinţele Maiestăţii Sale, dar numai zeii îl pot vindeca. 

- Cât mai durează? 

- După toate regulile, ar fi trebuit să fie mort deja. Nu am 
mai văzut niciodată un om care să se agate de viaţă cu atâta 
îndârjire. 

- Fratele meu a fost întotdeauna puternic, interveni 
Lordul Renly. Poate că nu isteţ, însă puternic. 

În dogoarea copleşitoare a camerei de dormit, fruntea îi 
strălucea de transpiraţie. Ar fi putut fi fantoma lui Robert, 
cum stătea acolo, tânăr şi întunecat, chipeş. 

- A măcelărit vierul. Maţele-i atârnau din burtă, însă tot a 
reuşit să-l răpună. 

- Robert n-a fost niciodată un bărbat care să fugă de pe 
câmpul de luptă atât timp cât mai avea un vrăjmaş rămas în 
picioare, îi spuse Ned. 

Afară, la uşă, Ser Barristan Selmy continua să păzească 

treptele din turn. 

- Maester Pycelle i-a dat lui Robert lapte de mac, zise 
Ned. Veghează ca nimeni să nu-i tulbure somnul fără 

încuviințarea mea. 

- Voi face precum porunciţi, lordul meu. Ser Barristan 
părea mai bătrân decât anii săi. Am înşelat încrederea 526 

sacră ce mi s-a acordat. 

- Nici cel mai brav cavaler nu-l poate proteja pe rege de 
el însuşi, rosti Ned. Lui Robert i-a plăcut să vâneze vieri. L- 
am văzut răpunând mii. Rămânea pe loc fără să clipească, 
cu picioarele încordate, cu sulița în mâini, şi adesea 
blestema vierul când ataca, aşteptând până în ultima clipă, 
până ce era aproape deasupra lui, înainte de a-l ucide cuo 
singură lovitură, o străpungere sălbatică. Nu putea şti 
nimeni că acesta îi va aduce moartea. 

- Sunteţi foarte blând că spuneţi asta, Lord Eddard. 

- Şi regele însuşi spunea la fel. A dat vina pevin. 


Cavalerul cu părul alb dădu amărât din cap. 

- Maiestatea Sa se clătina în şa când am izgonit vierul din 
vizuina sa, dar ne-a poruncit să stăm deoparte. 

- Mă întreb, Ser Barristan, spuse Varys cât se poate de 
încet, cine i-o fi dat regelui să bea acest vin. 

Ned nu-l auzise pe eunuc când se apropiase, însă când se 
uită împrejur, îl văzu. Purta o robă din catifea neagră, care 
mătura podeaua, iar faţa îi era proaspăt pudrată. 

- Vinul era din burduful regelui, zise Ser Barristan. 

- Un singur burduf? Vânătoarea este o activitate care 
provoacă o sete teribilă. 

- Nu am ţinut socoteală. Mai mult de unul, asta-i sigur. 

Scutierul său îi aducea un alt burduf ori de câte ori îi 
cerea. 

- Aşa un băiat îndatoritor, făcu Varys, să fie sigur că 

Maiestăţii Sale nu-i lipseau întăritoarele. 

Ned avea un gust amar în gură. Îşi aminti de cei doi băieţi 
cu părul bălai pe care Robert îi trimisese să caute un 
întinzător de platoşe. Regele spusese tuturor povestea în 
acea noapte, la ospăț, râzând de se cutremura. 

- Care scutier? 

- Cel mai mare, răspunse Ser Barristan. Lancel. 

- ÎI cunosc bine pe băiatul ăsta, făcu Varys. Un flăcău 
solid, fiul lui Ser Kevan Lannister, nepotul Lordului Tywin şi 
văr al reginei. Sper că dragul băiat nu se învinovăţeşte 
singur. Copiii sunt atât de vulnerabili în inocenţa vârstei lor, 
ce bine-mi amintesc asta! 

Fără îndoială, Varys fusese şi el tânăr odată, însă Ned se 
îndoia că fusese şi inocent. 

- Că tot vorbeşti de copii. Robert şi-a schimbat intenţiile 
în ceea ce o priveşte pe Daenerys Targaryen. Indiferent ce 
527 

aranjamente ai făcut, vrea să le anulezi. Imediat. 

- Aha, zise Varys. Imediat ar putea fi prea târziu. Mă tem 
că păsările au zburat deja. Însă am să fac tot ce pot, lordul 
meu. Cu îngăduinţa dumneavoastră. 


Făcu o plecăciune şi dispăru în jos pe scări, papucii săi 
moi foşnind pe piatră în timp ce cobora. Cayn şi Tomard îl 
ajutară pe Ned să străbată podul când Lordul Renly ieşi din 
Avanpostul lui Maegor. 

- Lord Eddard, strigă el, un moment, dacă sunteţi aşa de 
bun. 

Ned se opri. 

- După cum ţi-e voia. Renly se apropie. 

- Trimiteţi-vă oamenii de aici. 

Se întâlniseră la mijlocul podului, cu şanţul uscat între ei. 

Lumina lunii argintase vârfurile ascuţite ale ţepuşelor 
aşezate pe fundul şanţului. Ned făcu un gest, iar Tomard şi 
Cayn se plecară şi se îndepărtară respectuoşi. Lordul Renly 
se uită îngrijorat spre Ser Borros, aflat la capătul celălalt al 
punţii, şi la Ser Preston, aşezat în pragul uşii, în spatele lui. 

- Scrisoarea aceea. Se aplecă aproape de el. A fost 
regența? V-a numit fratele meu Protector? Nu aşteptă să i se 
răspundă. Lordul meu, am treizeci de oameni în garda mea 
personală, iar alţi prieteni îmi sunt alături, cavaleri şi lorzi. 
Lăsaţi-mi mie onoarea şi aduc sute de săbii în serviciul 
dumneavoastră. 

- Şi ce să fac eu cu sute de săbii, lordul meu? 

- Să loviți! Acum, cât întregul castel este adormit. Renly 
aruncă din nou o privire spre Ser Boros şi-şi reduse glasul la 
o şoaptă repezită. Trebuie să-l facem pe Joffrey să stea 
departe de mama lui şi să-l ţinem în mână. Protector sau nu, 
cel care-l are pe rege are şi regatul. l-am putea lua pe 
Myrcella şi pe Tommen. Odată ce-i avem pe copiii ei, Cersei 
nu va îndrăzni să se ni se opună. Consiliul vă va confirma 
drept Lord Protector şi-l va face pe Joffrey pupilul 
dumneavoastră. Ned îl privi cu răceală. 

- Robert nu a murit încă. Zeii s-ar putea să-l cruţe. Dacă 

nu, voi convoca eu consiliul pentru a-i asculta ultimele 
cuvinte şi a discuta chestiunea succesiunii, dar nu-i voi 
dezonora ultimele ore de viaţă vărsând sânge sub acoperişul 
lui şi trăgând din pat copii înspăimântați. 


Lordul Renly făcu un pas înapoi, încordat ca o coardă de 
528 

arc. 

- Fiecare clipă de întârziere îi dă lui Cersei încă un răgaz 
să se pregătească. Când va muri Robert, s-ar putea să fie 
deja prea târziu... pentru amândoi. 

- Atunci ar trebui să ne rugăm ca Robert să nu moară. 

- Slabe speranţe pentru asta, zise Renly. 

- Uneori, zeii sunt îngăduitori. 

- Dar nu şi Lannisterii. 

Lordul Renly se întoarse şi plecă peste şanţ, spre turnul 
unde fratele său trăgea să moară. 

Când Ned ajunse în camerele sale, se simţea obosit şi 
îndurerat, însă nici nu se punea problema să meargă să se 
culce. Când te prinzi în jocul tronurilor, învingi sau mori, îi 
spusese Cersei Lannister în grădina zeilor. Se trezi 
întrebându-se dacă făcuse bine refuzând oferta Lordului 
Renly. Nu avea nici o tragere pentru astfel de intrigi şi nu 
exista nici urmă de onoare în a ameninţa copii, dar... Dacă 

Cersei alegea să lupte în loc să fugă, s-ar putea să aibă 

nevoie de suta de săbii a lui Renly, ba chiar de mai multe. 

- Adu-l pe Degețel, îi spuse lui Cayn. Dacă nu-i în 
apartamentele sale, ia cât de mulţi oameni ai nevoie şi caută 
în toate cârciumile şi lupanarele din Debarcaderul Regelui, 
până ce dai de el. Adu-l aici înainte de a se crăpa de ziuă. 
Cayn făcu o plecăciune şi plecă, iar Ned se întoarse spre 
Tomard. Vrăjitoarea Vântului pleacă diseară. 

Ai ales o escortă? 

- Zece oameni sub comanda lui Porther. 

- Douăzeci şi-i vei comanda tu, zise Ned. Porther era un 
bărbat curajos, dar încăpățânat. 

Voia acolo pe cineva mai puternic, capabil să aibă grijă 

de fiicele lui. 

- După cum vă este voia, lordul meu, făcu Tom. N-aş 

putea spune că mă întristează să plec de aici. Mi-e dor de 
soaţa mea. 


- Veţi trece pe lângă Piatra Dragonului când o veţi lua 
spre nord. Vreau să predai o scrisoare din partea mea. 

Tom părea îngrijorat. 

- La Piatra Dragonului, stăpâne? 

Insula fortificată a Casei Targaryen avea o reputaţie 
sinistră. 

- Spune-i căpitanului Qos să arboreze steagul meu 529 

îndată ce se apropie de insulă. Cei de acolo s-ar putea să 

fie băânuitori faţă de oaspeţii neaşteptaţi. Dacă se codeşte 
să facă asta, oferă-i tot vrea. Am să-ţi dau o scrisoare pe care 
trebuie s-o pui în mâna Lordului Stannis Baratheon şi a 
nimănui altcuiva. Nu a administratorului său, nu a 
comandantului gărzii sale, nu a soaţei lui, ci numai a lordului 
Stannis însuşi. 

- După cum porunciţi, stăpâne. 

Când Tomard îl părăsi, Lordul Eddard Stark rămase cu 
privirile aţintite asupra flăcării lumânării care ardea lângă 

el, pe masă. Pentru o clipă, amărăciunea îl copleşi. Nu 
voia nimic altceva decât să caute grădina zeilor, să 

îngenuncheze în faţa copacului inimii şi să se roage 
pentru viaţa lui Robert Baratheon, care îi fusese mai mult 
decât un frate. Oamenii vor şuşoti, după aceea, că Eddard 
Stark trădase prietenia arătată de rege şi îi dezmoştenise 
fiii; putea doar spera ca zeii să ştie mai bine ce să facă şi că 

Robert va afla adevărul de dincolo de mormânt. 

Ned luă ultima scrisoare a regelui. Un sul de pergament 
alb, sigilat cu ceară galbenă şi o dâră de sânge. Ce diferenţă 
mică era între victorie şi înfrângere, între viaţă şi moarte. 

Scoase o nouă foaie de hărtie şi înmuie tocul în călimara 
cu cerneală. 

Î nălțimii Sale, Stannis din Casa Baratheon, scrise el. La 
vremea când veţi primi această scrisoare, fratele vostru, 
Robert, regele nostru în aceşti ultimi cincisprezece ani, va fi 
murit. A fost sfârtecat de un mistreţ în timp ce vâna în 
pădurea regelui... 

Literele păreau să se zvârcolească şi să se răsucească 


până când mâna i se opri pe hârtie. Lordul Tywin şi Ser 
Jaime nu erau bărbaţii care să admită vreo dezonoare fără 

să crâcnească; mai degrabă luptau decât să o ia la goană. 

Fără nici o îndoială că Lordul Stannis era prevăzător după 

uciderea lui Jon Arryn, însă era obligatoriu ca el să se 
îndrepte îndată, pe mare, spre Debarcaderul Regelui cu 
întreaga sa forţă, înainte ca Lannisterii să se pună în 
mişcare. 

Ned alese cu mare grijă fiecare cuvânt. Când termină de 
scris, semnă Eddard Stark, Lord de Winterfell, Mâna Regelui, 
Protector al Domeniului, uscă cerneala, împături 530 

hârtia în două şi topi ceară de sigiliu deasupra flăcării 
lumânări. 

Regența sa va fi una scurtă, se gândi el. Noul rege îşi va 
alege propria sa Mână. lar Ned va fi liber să plece acasă. 

Gândul la Winterfell îi aduse zâmbetul pe buze. Voia să 

audă încă o dată râsul lui Bran, să plece la vânătoare cu 
şoimii, împreună cu Robb, să-l privească pe Rickon jucându- 
se. Voia să se cufunde într-un somn fără vise în propriul său 
pat, cu braţele strâns împreunate în jurul soaţei sale, 
Catelyn. 

Cayn reveni pe când el apăsa sigiliul cu lupul străvechi 
pe ceara moale şi albă. Desmond venise cu el, iar între ei se 
afla Degețel. Ned le mulţumi străjerilor şi-i expedie. 

Lordul Petyr era înveşmântat într-o tunică de catifea 
albastră cu mânecile bufante, iar mantia sa argintie era 
ornată cu mierle ţesute. 

- Bănuiesc că urmează acum felicitările, zise el aşezându- 
se. 

Ned se încruntă. 

- Regele zace rănit, între viaţă şi moarte. 

- Ştiu, zise Degețel. Mai ştiu şi că Robert te-a numit 
Protector al Domeniului. 

Ochii lui Ned se opriră pe scrisoarea regelui, aşezată pe 
masă lângă el, cu sigiliul nedesfăcut. 

- Şi de unde ştii, domnul meu? 


- Varys a cam dat asta de înţeles, făcu Degețel, iar tu 
tocmai ai confirmat. 

Gura lui Ned se schimonosi de furie. 

- Blestemat fie Varys cu păsărelele lui. Catelyn avea 
dreptate, omul stăpâneşte magia neagră. N-am încredere în 
el. 

- Excelent, începi să înveţi. Degețel se aplecă înainte. 

Totuşi, nădăjduiesc că nu m-ai adus aici în puterea nopţii 
pentru a discuta despre eunuc. 

- Nu, recunoscu Ned. Am aflat secretul pentru care a 
murit Jon Arryn. Robert nu va lăsa nici un urmaş al lui. 

Joffrey şi Tommen sunt bastarzii lui Jaime Lannister, 
născuţi din împreunarea incestuoasă cu regina. 

Degețel înălţă o sprânceană. 

- Uluitor, spuse el pe un ton care sugera că nu era deloc 
uluit. Şi fata la fel? Nu am îndoieli. Aşa că, atunci când 531 

regele va muri... 

- După toate regulile, tronul îl preia Lordul Stannis, cel 
mai mare dintre cei doi fraţi ai lui Robert. 

Lordul Petyr îşi mângâie barba ascuţită, gândindu-se la 
această eventualitate. 

- Aşa se pare, doar dacă... 

- Dacă ce, domnul meu? Aici nu se pare absolut nimic. 

Stannis este moştenitorul. Nimic nu poate schimba asta. 

- Stannis nu poate accede la tron fără ajutorul tău. Dacă 

eşti isteţ, vei face în aşa fel încât Joffrey să reuşească. 

Ned îi aruncă o privire împietrită. 

- N-ai nici un dram de onoare? 

- Oh, un dram, da, desigur, răspunse Degețel nepăsător. 

Ascultă-mă bine. Stannis nu-ţi este prieten, nici mie. Nici 
măcar fraţii săi nu prea îl au la stomac. Omul e fier dur, 
nesimţitor. Ne va da o nouă Mână şi un nou consiliu, mai 
mult ca sigur. Fără îndoială, îţi va mulţumi pentru că i-ai 
predat coroana, însă nu te va preţui pentru asta. lar 
ascensiunea lui va duce la război. Stannis nu poate sta 
liniştit pe tron decât după ce Cersei şi bastarzii ei vor fi 


morţi. Crezi că Lordul Tywin va sta cu braţele încrucişate în 
timp ce se ia măsura ţepei în care va fi înfipt capul fiicei 
sale? Casterly Rock se va ridica, şi nu numai el. Robert a 
izbutit să-i ierte pe cei care l-au servit pe Regele Aerys, atâta 
vreme cât aceştia i-au arătat devotament. Stannis este însă 
mai puţin iertător. El nu va uita asediul de la Capătul 
Furtunii şi pe Lorzii Tyrell şi Redwyne. Fiecare om care a 
luptat sub flamura dragonului sau s-a ridicat alături de 
Balon ' Greyjoy va avea un motiv serios să înceapă să 

se teamă. Aşază-l pe Stannis pe Tronul de Fier şi te asigur 
că domeniul va sângera. Acum uită-te şi la cealaltă faţetă a 
monedei. Joffrey nu are decât doisprezece ani, iar Robert ţi-a 
dat ție regența, domnul meu. Eşti Mâna Regelui şi Protector 
al Domeniului. Puterea este a ta, Lord Stark. Tot ce trebuie să 
faci este să te întinzi şi să o iei. Fă pace cu Lannisterii. 
Eliberează-l pe Pezevenghi. Căsătoreşte-l pe Joffrey cu Sansa 
a ta. Mărit-o pe mezină cu Prinţul Tommen, iar pe 
moştenitorul tău cu Myrcella. Mai sunt patru ani până ce 
Joffrey va ajunge la vârsta potrivită. Până 

atunci, te va considera un al doilea tată, iar dacă nu...ei 
bine, patru ani sunt vreme îndelungată, lordul meu. 

532 

Suficient încât să poţi scăpa de Lordul Stannis. Apoi, dacă 

Joffrey se dovedeşte a fi aducător de necazuri, îi putem 
dezvălui micul lui secret şi să-l punem pe Lordul Renly pe 
tron. 

- Noi? repetă Ned. 

Degețel dădu din umeri. 

- Vei avea nevoie de cineva cu care să-ţi împărţi povara. 

Te asigur că preţul cerut de mine va fi modest. 

- Preţul tău. Vocea lui Ned era îngheţată. Lord Baelish, 
ceea ce sugerezi este trădare. 

- Numai dacă pierdem. 

- Uiţi, îi spuse Ned. Uiţi de Jon Arryn. Uiţi de Jory Cassel. 

Şi mai uiţi de asta. Scoase pumnalul şi-l lăsă pe masă, 
între ei: os de dragon şi oţel Valyrian, la fel de ascuţit ca 


deosebirea dintre bine şi rău, adevăr şi minciună, viaţă şi 
moarte. Au trimis un om ca să-i taie gâtul fiului meu, Lord 
Baelish. 

Degețel oftă. 

- Mă tem că am cam uitat, domnul meu. Rogu-te să mă 

ierţi. Pentru o clipă, nu mi-am amintit că vorbeam cu un 
Stark. Îşi ţuguie buzele. Deci alegi Stannis şi războiul? 

- Nu fac nici o alegere. Stannis este moştenitorul. 

- Departe de mine să-l contrazic pe Lordul Protecior. 

Atunci, ce ai putea folosi de la mine? Nu înţelepciunea, 
asta-i sigur. 

- Mă voi strădui să-ţi uit... Înţelepciunea, spuse Ned iritat. 
Te-am chemat aici ca să-ţi cer ajutorul pe care i l-ai promis 
lui Catelyn. Pentru noi toţi, este o oră foarte periculoasă. 
Robert m-a numit pe mine Protector, este adevărat, însă în 
ochii lumii, Joffrey este fiul săli şi moştenitorul. Regina are 
vreo duzină de cavaleri şi o sută 

de oameni înarmaţi până în dinţi, care vor face tot ce le 
porunceşte ea... destul cât să dea peste cap ceea ce mi-a 
rămas din garda mea. Şi din câte ştiu, fratele ei, Jaime, s-ar 
putea să se îndrepte spre Debarcaderul Regelui chiar acum, 
când noi vorbim, cu un steag Lannister în spate. 

- lar tu nu ai armată. Degețel se jucă cu pumnalul pe 
masă, întorcându-l încet cu degetul. Între Lordul Renly şi 
Lannisteri nu este cine ştie ce dragoste. Bronze Yohn Royce, 
Ser Balon Swann, Serr Loras, Lady Tanda, gemenii 
Redwyne... fiecare dintre ei are o suită de cavaleri şi de 533 

oameni juraţi aici, la curte. 

- Renly are doar treizeci de oameni în garda sa personală, 
restul chiar mai puţini. Nu este destul, chiar dacă aş fi sigur 
că toţi vor alege să-mi jure mie credinţă. 

Trebuie să pun mâna pe mantiile aurii. Garda Oraşului 
numără două mii de oameni, care au jurat să apere castelul, 
oraşul şi pacea regelui. 

- Ah, dar când regina va proclama un rege, iar Mâna altul, 
a cui pace o vor apăra? Lord Petyr dădu un bobârnac 


pumnalului, făcându-l să se învârtească. Se tot rotea, din ce 
în mai încet. În cele din urmă se opri, cu vârful spre Degețel. 
lată şi răspunsul tău, zise el zâmbind, îl vor urma pe cel 
care-i plăteşte. Se lăsă pe spătar şi îl privi pe Ned direct în 
faţă, ochii săi verzi-cenuşii strălucind de batjocură. 

Îţi porţi onoarea ca pe o armură, Stark. Crezi că asta te 
pune la adăpost, dar tot ceea ce face este doar să te 
împovăreze şi mai tare şi să te împiedice să te mişti. Uită- 

te la tine acum. Ştii prea bine de ce m-ai chemat aici. Ştii 
ce vrei să-mi ceri să fac. Mai ştii că acest lucru trebuie 
făcut... Însă nu-i ceva onorabil, aşa că vorbele ţi-au rămas în 
gât. 

Pe Ned îl durea ceafa de încordare. Pentru o clipă, fu atât 
de furios, încât nici nu îndrăzni să vorbească. Degețel râse. 

- Ar trebui să te fac s-o spui, însă asta ar fi o cruzime... 

aşa că nu-ţi fie teamă, bunul meu lord. Pentru dragostea 
pe care i-o port lui Catelyn, mă voi duce la Janos Slynt chiar 
acum şi voi aranja ca Garda Oraşului să fie de partea ta. Cu 
şase mii de galbeni ar trebui să meargă de minune. O 

treime pentru comandant, o treime pentru ofiţeri, o 
treime pentru oameni. S-ar putea să reuşim să-i cumpărăm 
pentru jumătate din suma asta, însă prefer nu risc nimic. 


Zâămbind, apucă pumnalul şi i-l oferi lui Ned, cu mânerul 
întins spre el. 

534 

JON 


Jon mânca plăcinte cu mere şi sângerete când Samwell 
Tarly se trânti pe bancă. 

- Am fost chemat la sept, zise Sam, şoptind surescitat. 

Mă scot de la antrenamente. Voi fi făcut frate împreună 
cu voi. Îţi vine să crezi aşa ceva? 

- Chiar e adevărat? 

- Adevărat. Îl voi asista pe Maester Aemon la bibliotecă 

şi cu păsările. Are nevoie de cineva care poate să citească 

şi să scrie scrisori. 

- Te vei descurca foarte bine cu asta, spuse Jon zâmbind. 


Sam se uită neliniştit împrejur. 

- Nu-i vremea să plec? N-ar trebui să întărzii, s-ar putea 
să se răzgândească. 

Se clătina uşor când traversară curtea năpădită de 
ierburi. Ziua era caldă şi însorită. Firişoare de apă curgeau 
pe laturile Zidului, aşa că gheaţa părea că scânteiază şi 
străluceşte. 

În interiorul septului, cristalul cel mare reflecta lumina 
dimineţii, care se strecura prin fereastra dinspre sud şi o 
împrăştia pe altar ca pe un curcubeu. Gura lui Pyp se căscă 

de uimire când dădu cu ochii de Sam, iar Broscoiul îl 
înghionti pe Grenn în coaste, însă nici unul nu îndrăzni să 

spună vreun cuvânt. Septonul Celladar legăna o 
cădelniţă, umplând aerul cu miros de tămâie, care-i aminti 
lui Jon de micul sept al lui Lady Spark, de la Winterfell. De 
data aceasta, septonul părea să fie treaz. 

Ofițerii de rang înalt sosiră împreună: Maester Aemon 
sprijinindu-se de Clydas, Ser Alliser, mohorăt şi cu privirile 
îngheţate, Lordul Comandant, Mormont, strălucitor în 
pieptarul său de catifea neagră, cu clame clin gheare de urs 
argintate. În urma lor îşi făcură apariţia membrii importanţi 
ai celor trei ordine: Bowen Marsh, cel cu faţa roşie, Lordul 
Administrator, Primul Constructor, Othell Yarwyck, şi Ser 
Jaremy Rykker, cel care comanda cercetaşii în absenţa lui 
Benjen Stark. 

Mormont se aşeză în faţa altarului, iar curcubeul 
strălucea pe chelia sa. 

- Aţi venit la noi ca nişte nelegiuiţi, începu el, braconieri, 
535 

violatori, datornici, ucigaşi şi hoţi. Aţi venit la noi ca 
flăcăiandri. Aţi venit la noi singuri, în lanţuri, fără nici un 
prieten şi fără onoare. Aţi venit la noi bogaţi sau săraci. 

Unii dintre voi poartă numele unor Case mândre. Alţii au 
nume de bastarzi sau nu au nici un nume. Nu contează. 

Acum toate acestea sunt trecute în amintire. Pe Zid, 
facem cu toţii parte dintr-o singură casă. La căderea serii, 


când soarele va apune şi ne vom înfăţişa nopţii, veţi depune 
jurământul. Din acel moment, veţi deveni fiecare Frate Jurat 
al Rondului de Noapte. Fărădelegile voastre vor fi şterse, 
datoriile uitate. Dar tot aşa şi voi trebuie să vă uitaţi fostele 
loialităţi, să îndepărtați toate pizmele, să uitaţi de toate 
relele şi dăruirile voastre. Aici începeţi ca oameni înnoiţi. 
Bărbaţii din Rondul de Noapte îşi trăiesc viaţa pentru 
domeniu. Nu pentru vreun rege sau lord, nici pentru onoarea 
Casei Sale sau a alteia, nici pentru aur sau glorie ori pentru 
dragostea vreunei femei, ci pentru domeniu şi pentru toţi cei 
care viețuiesc în el. Un bărbat al Rondului de Noapte nu îşi 
ia soațţă şi nici nu zămisleşte fii. Soaţa noastră este datoria. 
lubita noastră este onoarea. lar voi sunteţi singurii fii pe 
care-i veţi cunoaşte vreodată. Aţi învăţat cuvintele 
jurământului. Gândiţi-vă bine înainte de a le rosti, pentru că 
odată ce v-aţi înveşmântat în negru, nu mai există cale de 
întoarcere. Pedeapsa pentru dezertare este moartea. 

Bătrânul Urs se opri pentru o clipă, după care continuă: 

- Există printre voi cineva care doreşte să ne părăsească? 
Dacă da, să plece acum, nimeni nu îl va judeca. 

Nu se clinti nimeni. 

- Foarte bine, foarte frumos, glăsui Mormont. Puteţi 
depune jurământul aici, la lăsarea serii, înaintea septonului 
Celladar şi a primului din ordinul vostru. Se închină vreunul 
dintre voi vechilor zei? 

Jon se ridică. 

- Eu, lordul meu. 

- Mă aştept să-ţi rosteşti jurământul înaintea unui copac 
al inimii, aşa cum a făcut şi unchiul tău, zise Mormont. 

- Da, lordul meu, răspunse Jon. 

Zeii templului nu aveau nimic de-a face cu el; sângele 
Primilor Oameni curgea în venele celor din neamul Stark. Îl 
536 

auzi pe Grenn şuşotind în spatele său. 

- Aici nu este nici o pădure a zeilor. Este? Nu am văzut 
nici una. 


- Nu poţi vedea o turmă de bizoni decât după ce te-au 
tăvălit prin zăpadă, şopti Pyp drept răspuns. 

- Eu aş vedea, insistă Grenn. Îi văd de departe. Mormont 
însuşi confirmă îndoielile lui Grenn. 

- Castelul Negru nu are nici o trebuinţă de vreo grădină 

a zeilor. Dincolo de Zid se întinde pădurea bântuită, aşa 
cum era încă din Era Zorilor, cu mult înainte ca Andalii să-i fi 
adus pe cei Şapte peste marea îngustă. Vei afla o poiană 

cu copaci de stăvilar la o jumătate de leghe de aici şi 
poate îţi vei servi zeii la fel de bine. 

- Lordul meu! Glasul îl făcu pe Jon să se uite înapoi, uimit. 
Samwell Tarly se ridicase în picioare. Băiatul cel gras îşi 
ştergea pe tunică palmele transpirate. Aş putea... aş 

putea să merg şi eu? Să-mi rostesc jurământul la un 
copac al inimii? 

- Şi Casa Tarly se ţine de vechii zei? întrebă Mormont. 

- Nu, lordul meu, răspunse Sam cu o voce întretăiată şi 
nervoasă. Ofițerii de rang înalt îl speriau, Jon ştia asta, însă 

Bătrânul Urs mai mult ca toţi. Am fost botezat în lumina 
celor Şapte la septul de la Dealul Cornului, aşa cum a fost şi 
tatăl meu şi tatăl lui, toţi cei din neamul Tarly de-a lungul a o 
mie de ani. 

- De ce ai da uitării zeii tatălui tău şi ai Casei tale? 

întrebă Ser Jaremy Rykker. 

- Rondul de Noapte este Casa mea de acum, zise Sam. 

Cei Şapte n-au răspuns niciodată rugăciunilor mele. Poate 
că zeii cei vechi vor răspunde. 

- Cum doreşti, băiete, făcu Mormont. Sam se aşeză din 
nou, la fel şi Jon. V-am plasat pe fiecare dintre voi după o 
anumita rânduială, după cum ne puteţi fi de trebuinţă şi 
după puterile şi priceperile voastre. 

Bowen Marsh păşi înainte şi-i întinse o bucată de hârtie. 

Lordul Comandant o despături şi începu să citească. 

- Halder, la constructori. Halder înclină scurt din cap, în 
semn de acceptare. Grenn, la cercetaşi, Albett, la 
constructori, Pypar la cercetaşi. Pyp se întoarse spre Jon şi-i 


frecă urechile. Samwell, la servitori. Sam oftă uşurat, 
frecându-şi fruntea cu o bucată de mătase. Matthar, la 537 

cercetaşi. Dareon, la servitori. Todder, la cercetaşi, Jon la 
servitori. 

Servitori? Pentru o clipă, lui Jon nu-i veni să creadă ceea 
ce tocmai auzise. Mormont greşise la citire. Începu să se 
ridice ca să vorbească, să le spună că se făcuse o greşeală... 
iar apoi îl văzu pe Ser Alliser studiindu-l, cu ochii lucitori ca 
două boabe de obsidian, şi atunci ştiu. 

Bătrânul Urs înfăşură hârtia. 

- Veţi fi instruiți asupra îndatoririlor voastre de către 
primii din ordinul vostru. Fie ca zeii să vă aibă în paza lor, 
fraţilor. 

Lordul Comandant le dărui o semiplecăciune şi plecă. 

Ser Alliser îl însoţi, având un zâmbet subţire pe buze. Jon 
nu-l mai văzuse niciodată pe maestrul de arme atât de 
fericit. 

- Cercetaşii vin cu mine, strigă Ser Jaremy Rykker după 

ce plecară. 

Pyp se uita la Jon când acesta se ridică încet în picioare. 

Urechile-i erau roşii. Grenn, rânjind larg, nu părea să-şi 
dea seama ce nu era în regulă. Matt şi Broscoiul apărură 
lângă 

ei, fiind urmaţi de Ser Jaremy, care ieşi din templu. 

- Constructorii, anunţă Othell Yanvyck, cel cu falca 
proeminentă. 

Halder şi Albett se luară după el. 

Jon se uită împrejur cu o neîncredere chinuitoare. Ochii 
orbi ai lui Maester Aemon erau ridicaţi spre lumina pe care 
nu o putea vedea. Septonul aranja cristalele pe altar. 

Numai Sam şi Dareon rămăseseră în bănci; un băiat gras 
şi un cântăreţ... şi el. 

Lordul Administrator Bowen Marsh îşi frecă palmele 
grăsulii. 

- Samwell, tu-l vei ajuta pe Maester Aemon la grădină şi 
în bibliotecă. Chett se duce la coteţe, să dea o mână de 


ajutor cu câinii. Vei lua chilia lui, să fii aproape de maester zi 
şi noapte. Am convingerea că vei avea foarte mare grijă 

de el. Este foarte bătrân şi foarte important pentru noi. 

Dareon, mi s-a spus că ai cântat la mesele multor înalţi 
lorzi şi că ai împărţit carnea şi miedul cu ei. Pe tine te 
trimitem la Rondul de Est. Poate că priceperea ta îl va ajuta 
pe Cotter Pyke, când vin galerele negustorilor cu marfă. 

Plătim prea mult pentru carnea sărată şi peştii marinaţi, 
iar 538 

calitatea uleiului de măsline pe care-l primim este 
îngrozitoare. Să te prezinţi în faţa lui Borcas când ajungi, iar 
el îţi va da de lucru între sosirile corăbiilor. 

Marsh îşi întoarse zâmbetul spre Jon. 

- Lordul Comandant Mormont a cerut ca tu să fii 
servitorul său personal, Jon. Vei dormi în chilia de sub 
încăperile sale, în turnul Lordului Comandant. 

- Şi care vor fi îndatoririle mele? întrebă Jon cu asprime, îi 
voi servi masa Lordului Comandant, îl voi ajuta să-şi pună 

hainele, voi aduce apă fierbinte pentru baie? 

- Desigur. Marsh se încruntă la tonul vocii lui Jon. Şi-i vei 
duce mesajele, vei avea grijă să ardă focul în încăperile sale, 
îi vei schimba aşternuturile şi păturile în fiecare zi şi vei face 
tot ceea va trebui pentru Lordul Comandant. 

- Mă luaţi drept servitor? 

- Nu, spuse Maester Aemon din spatele septului. Clydas îl 
ajută să se ridice. Te-am crezut bărbat al Rondului de 
Noapte... Însă poate că ne-am înşelat. 

Tot ce putea Jon să facă era să se abţină să nu plece 
imediat. Doar nu era să frământe unt şi să coasă pieptare ca 
o fată, o viaţă întreagă? 

- Pot să plec? întrebă el înţepat. 

- După cum doreşti, răspunse Bowen Marsh. 

Dareon şi Sam plecară împreună cu el. Coborâră în tăcere 
spre curte. Afară, Jon se uită spre Zidul care strălucea în 
soare, gheaţa topită alunecând în jos pe perete în sute de 


şiroaie subţiri. Furia lui Jon era atât de mare, încât l-ar fi 
zdrobit într-o clipă, spre nenorocirea întregii lumi. 

- Jon, zise Samwell Tarly agitat. Aşteaptă. Nu-ţi dai seama 
ce-au făcut? 

Jon se răsuci furios spre el. 

- Nu văd decât mâna afurisită a lui Ser Alliser aici, asta-i 
tot ce văd. A vrut să mă umilească şi a reuşit. 

Dareon se strâmbă. 

- Noi doi, Sam, şi alţii ca noi, suntem buni să fim servitori, 
dar nu şi Lord Snow. 

- Sunt un spadasin şi un călăreț mai bun decât oricare 
dintre voi, se burzului Jon. Nu-i corect! 

- Corect? mârâi Dareon. Fata mă aştepta goală ca în ziua 
în care a venit pe lume. M-a băgat înăuntru pe 539 

fereastră, iar tu vorbeşti de corectitudine? 

- Nu-i nici o ruşine să fii servitor, spuse Sam. 

- Tu crezi că vreau să-mi petrec restul vieţii spălând 
lenjeria bătrânului? 

- Bătrânul este Lordul Comandant al Rondului de Noapte, 
îi reaminti Sam. Vei fi în preajma lui zi şi noapte. 

Da, îi vei turna vin şi vei avea grijă să aibă aşternuturi 
curate, dar îi vei prelua corespondenţa, îl vei însoţi la 
întruniri, îi vei fi ajutor în lupte. Îi vei fi la fel de apropiat ca o 
umbră. Vei şti totul, vei participa la tot... iar pe deasupra, 
Lordul Administrator a spus că Mormont te-a cerut chiar e// 

Când eram mic, tatăl meu obişnuia să insiste să-l asist în 
sala audienţelor, ori de câte ori îşi aduna curtea. Când se 
deplasa la Highgarden, pentru a-şi pleca genunchiul în faţa 
Lordului Tyrell, mă obliga să vin cu el. Mai târziu, a început 
să-l ia pe Dickon şi să mă lase pe mine acasă, nu-i mai păsa 
dacă eram sau nu în sala de audienţe, atât timp cât Dickon 
era acolo. Voia ca moştenitorul lui să-i fie alături, nu-ţi dai 
seama? Să privească şi să asculte şi să înveţe din toate câte 
le făcea el. Pun rămăşag că de asta te-a cerut Lord Mormont, 
Jon. Ce altceva ar putea fi? Vrea să te pregătească pentru a 
prelua comanda! 


Jon fu luat prin surprindere. Era adevărat, Lordul Eddard îl 
aducea adesea pe Robb la consiliile sale, în Winterfell. să 

aibă Sam dreptate? Chiar şi un bastard putea urca 
treptele până sus, în Rondul de Noapte, aşa se spunea. 

- N-am cerut niciodată asta, spuse el cu încăpățânare. 

- Nici unul dintre noi nu este aici pentru că a cerut, îi 
reaminti Sam. 

Şi, dintr-odată, Jon Snow se ruşina. 

Laş sau nu, Samwell Tarly găsise curajul de a-şi accepta 
soarta, ca un bărbat. Pe Zid, un bărbat află doar ceea ce 
merită, spusese Benjen Stark, în ultima noapte când Jon îl 
văzuse în viaţă; pe Zid, ori te maturizai, ori mureai. 

Jon slobozi un oftat prelung. 

- Ai dreptate, m-am comportat ca un ţânc. 

- Atunci rămâi să rosteşti cuvintele împreună cu mine? 

- Vechii zei ne aşteaptă. Se forţă să zâmbească. 

Plecară târziu, la amiază. Zidul nu avea porţi, nici 
Castelul Negru nu avea, niciunde pe întreaga lungime a 
celor cinci sute de kilometri ai săi. Îşi îmboldiră caii printr- 
540 

un tunel îngust, tăiat în gheaţă; pereţii reci şi întunecaţi 
se aplecau spre ei la curburile tunelului. De trei ori drumul le 
fu împiedicat de gratii de fier şi trebuiră să se oprească în 
timp ce Bowen Marsh îşi scosese cheile ca să desfacă 

lanţurile masive care zăvorau grilajele. Jon putea simţi 
greutatea imensă apăsând asupra sa, pe când aştepta în 
spatele Lordului Administrator. Aerul era mai rece decât într- 
un mormânt şi mult mai stătut. Simţi o uşurare stranie când 
reieşi în lumina amiezii, pe partea de nord a Zidului. 

Sam clipi sub strălucirea bruscă şi aruncă neliniştit o 
privire în jur. 

- Barbarii... n-ar... n-ar îndrăzni niciodată să se apropie 
atât de mult de Zid, nu-i aşa? 

- N-au îndrăznit niciodată. 

Jon urcă în şa. Când Bowen Marsh şi escorta de cercetaşi 
încălecară, Jon îşi băgă două degete în gură şi fluieră. 


Nălucă ieşi în fugă din tunel. Calul de povară al Lordului 
Administrator fornăi şi se dădu înapoi de lângă lupul 
străvechi. 

- Ai intenţia să iei fiara asta cu tine? 

- Da, lordul meu, răspunse Jon. 

Nălucă îşi înălţă capul. Părea să guste aerul. Într-o clipă, 
lupul o zbughi, gonind de-a lungul câmpiei largi, năpădite 
de iarbă, dispărând între copaci. 

Odată ce pătrunseră în pădure, se treziră într-o altă 

lume. Jon vânase adesea împreună cu tatăl său, cu Jory şi 
cu fratele său, Robb. Ştia pădurea lupului de lângă 

Winterfell la fel de bine ca oricare alt bărbat. Pădurea 
bântuită era la fel, şi totuşi o simţea mult diferită. 

Poate că totul era din cauza a ceea ce ştiau deja. 

Călăriseră dincolo de capătul lumii; cumva, asta 
schimbase totul. Fiecare umbră părea mai întunecoasă, orice 
zgomot mult mai evident. Copacii erau deşi, reuşind să 
acopere lumina soarelui care apunea. Un strat subţire de 
zăpadă 

trosnea sub copitele cailor, cu un sunet ca de oase frânte. 

Când vântul făcu frunzele să foşnească, era ca şi cum un 
deget de gheaţă trăgea o dără pe spinarea lui Jon. 

Lăsaseră Zidul în spate şi numai zeii ştiau ce-i aştepta 
înainte. 

Soarele cobora în spatele copacilor când ajunseră la 
destinaţie, o poieniţă ascunsă în adâncimea pădurii, unde 
541 

noua copaci ai inimii creşteau intr-un cerc strâns. Jon îşi 
ţinu răsuflarea şi-l văzu pe Sam Tarly cum se holba. Nici 
chiar în pădurea lupului nu aflai niciodată mai mult de doi 
sau trei astfel de arbori albi crescând în acelaşi loc, iar o 
poiană cu nouă era ceva nemaivăzut. Pământul pădurii era 
acoperit cu frunzele căzute, de un roşu-sângeriu, negre de 
putreziciune pe dedesubt. Trunchiurile mari şi netede erau 
albe ca nişte oase, iar nouă chipuri priveau spre interior. 


Scoarța uscată care acoperea ochii era roşie şi dură ca 
rubinele. Bowen Marsh le porunci să-şi lase caii în afara 
cercului. 

- Acesta-i un loc sfânt, nu-l vom pângări. 

Când intrară în poiană, Samwell Tarly se întoarse încet, 
uitându-se la fiecare chip în parte. Nici unul nu semăna cu 
celălalt. 

- Ne privesc, şopti el. Vechii zei. 

- Da. 

Jon îngenunche, iar Sam făcu la fel. 

Spuseră cuvintele împreună, pe când ultima geană de 
lumină se stinse spre apus, iar ziua cenuşie deveni o noapte 
neagră. 

- Ascultaţi-mi cuvintele, fiţi martor la jurământul meu, 
recitară ei, iar glasurile umplură poiana sub asfinţit. 

Aducători ai nopţii, acum începe rondul meu. Nu-l voi 
sfârşi până la moarte. Nu-mi voi lua soaţă, nu voi zămisli 
copii. 

Nu voi purta coroană şi nu voi dobândi gloria. Voi trăi şi 
voi muri la postul meu. Eu sunt spada din beznă. Sunt 
păzitor pe ziduri. Sunt focul care arde şi alungă frigul, 
lumina care aduce zorii, trâmbiţa care-i trezeşte pe cei 
adormiţi, scutul care apără tărâmul oamenilor, îmi închin 
viaţa şi onoarea Rondului de Noapte, pentru această noapte 
şi pentru toate cele care vor veni. 

Liniştea se pogori asupra pădurii. 

- Aţi îngenuncheat ca băieţi, intona Bowen Marsh solemn. 
Acum ridicaţi-vă ca bărbaţi ai Rondului de Noapte. 

Jon întinse o mână pentru a-l ridica pe Sam. Cercetaşii se 
adunară în jurul lor zâmbindu-le şi felicitându-i, toţi în afară 

de bătrânul pădurar cocărjat, Dywen. 

- Mai bine să ne întoarcem, lordul meu, îi spuse el lui 
Bowen Marsh. Se lasă întunericul, iar în aerul nopţii stăruie 
ceva ce nu-mi place. 

542 


Nălucă îşi făcu apariţia brusc, păşind uşor între doi 
copaci. Blana albă şi ochi roşii, îşi dădu Jon seama, 
neliniştindu-se. Precum copacii... 

Lupul ţinea ceva între fălci. Ceva negru. 

- Ce are acolo? întrebă Bowen Marsh încruntându-se. 

- Nălucă, la mine. Jon îngenunche. Adu-l aici. 

Lupul străvechi alerga spre el. Jon auzi icnetul scurt al lui 
Samwell Tarly. 

- Zeii să aibă milă, murmură Dywen. Asta-i o mână. 

543 

EDDARD 

Lumina cenuşie a zorilor se strecura prin fereastră când 
zgomotul de copite îl trezi pe Eddard din somnul lui scurt şi 
neodihnitor. Îşi înălţă capul de pe masă pentru a privi în jos, 
în curte. Dedesubt, bărbaţi în cămăşi de zale şi pieptare de 
piele, cu mantii purpurii, făceau să vibreze aerul dimineţii cu 
zgomotul săbiilor şi doborau paiaţele umplute cu paie. Ned îl 
privi pe Sandor Clegane galopând peste terenul cu pământ 
tare pentru a-şi înfige lancea cu vârf de fier în capul uneia 
dintre momâi. Pânza se rupse şi paiele se împrăştiară, în 
timp ce oamenii din garda lui Lannister glumeau şi înjurau. 

Să fie acest spectacol măreț pentru ochii mei? se întrebă 

el. Dacă era aşa, Cersei era o smintită chiar mai mare 
decât îşi închipuise el. Blestemată să fie, de ce n-a fugit 
femeia asta? l-am dat nenumărate şanse... 

Dimineaţa era înnourată şi mohorâtă. Ned dejuna 
împreună cu fiicele sale şi cu Septa Mordane. Sansa, încă 

neconsolată, îşi proţăpise privirile în farfurie şi refuza să 

mănânce, însă Arya înfulecă tot ce i se puse în faţă. 

- Syrio spune că avem timp pentru o ultimă lecţie înainte 
să luăm corabia, seara, spuse ea. Pot, tată? Mi-am 
împachetat toate lucrurile. 

- O lecţie scurtă, şi asigură-te că ai suficient timp să te 
îmbăiezi şi să te schimbi. Vreau să fiţi gata de plecare pe la 
amiază, aţi priceput? 

- Pe la amiază, zise Arya. 


Sansa îşi ridică privirile din farfurie. 

- Dacă ea poate să mai ia o lecţie de dans, decenu mă 

laşi şi pe mine să-mi iau râmas-bun de la Prinţul Joffrey? 

- Aş însoţi-o cu bucurie, Lord Eddard, se oferi Septa 
Mordane. Nici nu s-ar pune problema să întârzie la corabie. 

- Nu ar fi prea înţelept să te duci acum la Joffrey, Sansa, 
îmi pare rău. 

Ochii ei se umplură de lacrimi. 

- Dar de ce? 

- Sansa, tatăl tău, Lordul, ştie mai bine, spuse Septa 
Mordane. Nu poţi să-i pui hotărârile la îndoială. 

- Nu-i corect! 

Sansa se ridică de la masă, îşi azvărli scaunul şi alergă 

544 

plângând afară din seră. Septa Mordane se ridică, însă 
Ned îi făcu semn să se aşeze. 

- Lăsaţi-o să plece. Voi încerca s-o fac să înţeleagă după 

ce vom fi cu toţii în siguranţă la Winterfell. 

Septa îşi plecă fruntea şi se reaşeză ca să-şi termine 
dejunul. 

O oră mai târziu, Marele Maester Pycelle veni în seră la 
Eddard Stark. Avea umerii căzuţi, de parcă greutatea 
colanului ar fi devenit prea mare. 

- Lordul meu, spuse el. Regele Robert nu mai este. Zeii 
să-l odihnească. 

- Nu, răspunse Ned. Robert ura odihna. Zeii să-i dea 
dragoste şi fericire, bucuria bătăliei juste. 

Era ciudat cât de secătuit se simţea. Se aşteptase la 
vizită, dar odată cu aceste cuvinte, ceva murise înlăuntrul 
său. Şi-ar fi dat toate titlurile pentru libertatea de a jeli... 

Însă era Mâna lui Robert, iar clipa necazului venise. 

- Fiţi bun să-i convocați aici, în seră, pe membrii 
consiliului, îi spuse el lui Pycelle. 

Turnul Mâinii era atât de sigur cât izbutiseră el şi Tomard 
să-l facă; dar n-ar fi putut spune acelaşi lucru şi despre 
membrii consiliului. 


- Lordul meu? clipi Pycelle. Sunt sigur că problemele 
regatului pot să aştepte până mâine, când durerea noastră 

se va fi domolit. 

Ned vorbi încet, dar ferm. 

- Mă tem că trebuie să ne reunim îndată. Pycelle se 
înclină. 

- După cum porunceşte Mâna. 

Îşi chemă servitorii şi-i trimise la treburile lor, apoi 
acceptă încântat scaunul oferit de Ned şi o cupă cu bere 
dulce. 

Ser Barristan Selmy fu primul care răspunse chemării, 
înveşmântat într-o, mantie albă, imaculată, şi zale smălţuite. 

- Domnii mei, spuse el, locul meu este acum lângă 

tânărul rege. Vă rog să-mi permiteţi să plec să mă alătur 
lui. 

- Locul tău este aici, Ser Barristan, replică Ned. 

Următorul venit fu Degețel, îmbrăcat tot în catifelele 
albastre şi capa cu mierla argintie pe care le purtase cu o 
545 

noapte înainte, cu cizmele pline de praf de la călărit. 

- Lorzii mei, zise el, zâmbind fără a privi pe cineva 
anume, până ce se întoarse spre Ned. Trebuşoara aceea pe 
care m-aţi rugat s-o fac s-a rezolvat, Lord Eddard. 

Varys îşi făcu apariţia într-un nor parfumat de lavandă, 
roz de la îmbăiat, cu faţa rotofeie proaspăt spălată şi 
pudrată; papucii săi nu făceau nici un zgomot. 

- Păsărelele mele ciripesc un cântec trist astăzi, făcu el şi 
luă loc. Regatul jeleşte. Începem? 

- Când soseşte Lordul Renly, spuse Ned. 

Varys îi adresă o privire mâhnită. 

- Mă tem că Lordul Renly a părăsit oraşul. 

- A plecat din oraş? 

Ned contase pe sprijinul lui Renly. 

- A ieşit printr-o poartă dosnică, cu o oră înaintea zorilor, 
însoţit de Ser Loras Tyrell şi de o suită de vreo cincizeci de 


oameni, îi informă Varys. Când au fost văzuţi ultima oară, 
galopau spre sud cu mare grabă, fără îndoială că se 
îndreptau spre Capătul Furtunii, ori spre Highgarden. 

Mare pagubă cu Renly şi suta lui de săbii! Lui Ned nu-i 
plăcea cum mirosea asta, dar nu era nimic de făcut. Scoase 
ultima scrisoare a lui Robert. 

- Regele m-a chemat la patul său, noaptea trecută, şi mi- 
a poruncit să pun pe hărtie ultimele sale cuvinte. Lordul 
Renly şi Marele Maester Pycelle au fost martori când Robert 
a sigilat scrisoarea, care urma a fi deschisă de consiliu, după 
moartea sa. Ser Barristan, fii bun. 

Lordul Comandant al Gărzii Regelui examina hârtia. 

- Sigiliul regelui Robert este neatins. Deschise scrisoarea 
şi citi: „Lordul Eddard Stark este numit prin aceasta 
Protector al Domeniului, şi va conduce în calitate de regent 
până ce moştenitorul va ajunge la vârsta potrivită.” 

Şi se întâmplă ca el să aibă vârsta potrivită, cugetă Ned, 
dar nu-şi rosti gândul. Nu avea încredere nici în Pycelle, nici 
în Varys, iar Ser Barristan era legat prin jurământ de onoare 
să protejeze şi să apere băiatul pe care-l considera noul 
rege. Bătrânul cavaler nu-l va abandona pe Joffrey cu 
uşurinţă. Nevoia înşelăciunii îi lăsase un gust amar în gură, 
însă Ned ştia că trebuia să se mişte uşurel aici, să 

controleze consiliul şi să joace aşa cum era nevoie până 
în momentul când îşi va fi consolidat regența. Apoi va fi 546 

destul timp pentru problema succesiunii când Arya şi 
Sansa vor fi în siguranţă, înapoi la Winterfell, iar Lordul 
Stannis se va întoarce la Debarcaderul Regelui cu întreaga 
sa forţă. 

- Aş ruga consiliul să mă confirme ca Lord Protector, aşa 
cum a cerut Robert, zise Ned privindu-le chipurile, 
întrebându-se ce gânduri se ascundeau în spatele ochilor 
întredeschişi ai lui Pycelle, dincolo de zâmbetul leneş, abia 
schiţat, al lui Degețel şi sub frământarea nervoasă a 
degetelor lui Varys. 

Uşa se deschise şi Tom Grasul păşi în seră. 


- lertare, lorzii mei, administratorul regelui insistă... 

Administratorul regal intră şi făcu o plecăciune. 

- Nepreţuiţi lorzi, regele cere prezenţa imediată a 
consiliului mic, în sala tronului. 

Ned se aşteptase ca Cersei să lovească repede, însă 

convocarea fu o surpriză. 

- Regele e mort, spuse el, însă vom face asta, fără nici o 
îndoială. Tom, adună o escortă, dacă nu te superi. 

Degețel îi oferi lui Ned braţul ca să-l ajute să coboare pe 
trepte. Varys, Pycelle şi Ser Barristan îi urmau îndeaproape. 

O dublă coloană de soldaţi înarmaţi până în dinţi, cu 
cămăşi de zale şi coifuri de oţel, aştepta lângă turn, opt la 
număr. Mantiile cenuşii fluturară în vânt când străjerii se 
puseră în mişcare, traversând curtea. Nu se vedea purpuriul 
Casei Lannister, iar Ned era liniştit de numărul de mantii 
aurii care se zăreau pe metereze şi la porţi. 

Janos Slynt îi aştepta la uşa către sala tronului, cu o 
platoşă negru cu auriu, cu coiful înalt ţinut sub braţ. 

Comandantul se plecă ţeapân. Oamenii săi deschiseră 

marea uşă din lemn de stejar, înaltă de şapte metri şi 
placată cu bronz. Administratorul regal îi conduse înăuntru. 

- Să-l salutăm cu toţii pe Maiestatea Sa, Joffrey din Casa 
Baratheon şi Lannister, Primul pe Numele său, Rege al 
Andalilor şi al Rhoynar şi al Primilor Oameni, Lord al Celor 
Şapte Regate şi Protector al Domeniului, intona el. 

Până la capătul celălalt al sălii era cale lungă, iar acolo 
Joffrey aştepta urcat pe Tronul de Fier. Sprijinit de Degețel, 
Ned Stark şchiopată spre băiatul care-şi zicea rege. Ceilalţi îl 
urmară. Prima oară când străbătuse această cale era călare, 
cu sabia în mână, iar de pe pereţi priveau dragonii 
Targaryeni, atunci când îl obligase pe Jaime Lannister să 

547 

coboare de pe tron. Se întreba dacă Joffrey se va da jos la 
fel de uşor. 

Cinci cavaleri ai Gărzii Regelui - toţi, în afară de Ser Jaime 
şi Ser Barristan - erau grupaţi în semicerc la baza tronului. 


Erau în armură, în oţel emailat de la tălpi până în creştet, cu 
mantii lungi şi albe atârnând de umăr, cu scuturi strălucitor 
de albe prinse de braţul stâng. Cersei Lannister şi cei doi 
copii mai mici ai ei stăteau în spatele lui Ser Boros şi Ser 
Meryn. Regina purta o robă de mătase verde ca marea, tivită 
cu dantelă din Myrish, vaporoasă ca spuma. Pe degetul ei 
era un inel de aur cu un smarald mare cât un ou de 
porumbel, iar pe cap avea o coroană 

asemănătoare. 

Deasupra tuturor, Prinţul Joffrey stătea printre ţepi şi 
coli, înveşmântat cu un pieptar ţesut cu fir de aur şi o capă 

de satin roşu. Sandor Clegane era aşezat la capătul scării 
înguste şi abrupte de la picioarele tronului. Era în cămaşă 

de zale şi purta o platoşă cenuşie şi coiful cu câinele. 

În spatele tronului aşteptau douăzeci de străjeri din 
garda Lannister, cu săbii lungi atârnând la cingătoare. 

Umerii le erau drapaţi în mantii purpurii, iar pe coifurile 
lor se aflau leii de oţel. Însă Degețel îşi ţinuse promisiunea; 
peste tot, lângă ziduri, în faţa tapiseriilor lui Robert, cu 
scenele de vânătoare şi luptă, erau şiruri de mantii aurii ale 
Gărzii Oraşului; soldaţii stăteau încremeniţi în poziţie de 
drepţi, iar pumnul fiecăruia era strâns pe o suliță lungă de 
trei metri, cu vârf din fier negru. Erau cinci la unul faţă de 
Lannisteri. 

Piciorul lui Ned era o vâlvătaie dureroasă când se opri. 

Îşi ţinea mâna pe umărul lui Degețel pentru a-şi susţine 
propria greutate. 

Joffrey se ridică. Capa sa roşie era ţesută cu fir de aur; 
cincizeci de lei ameninţători pe o parte, cincizeci de cerbi în 
goană pe cealaltă. 

- Poruncesc consiliului să facă toate aranjamentele 
necesare pentru încoronarea mea, proclamă băiatul. 

Doresc să fiu încoronat în decurs de două săptămâni. 

Astăzi voi accepta jurămintele de credinţă ale consilierilor 
mei loiali. 

Ned scoase scrisoarea lui Robert. 


- Lord Varys, fii atât de bun şi arată-i asta doamnei de 
548 

Lannister. 

Eunucul îi duse scrisoarea lui Cersei. Regina aruncă o 
privire spre înscrisuri. 

- Protector al Domeniului, citi ea. Asta vrea să fie pavăza 
dumitale, lordul meu? O bucată de hârtie? Rupse scrisoarea 
în două, apoi din nou în jumătăţi şi încă o dată, lăsând 
bucăţile să cadă la podea. 

- Acestea erau cuvintele regelui, spuse Ser Barristan 
tulburat. 

- Acum avem un nou rege, răspunse Cersei Lannister. 

Lord Eddard, când am vorbit ultima dată, mi-ai dat unele 
sfaturi. Permite-mi să-ţi întorc bunăvoința. Lasă-te în 
genunchi, lordul meu. Pleacă-te şi jură credinţă fiului meu, 
iar eu îţi voi permite să demisionezi din rangul de Mână şi 
să-ţi trăieşti restul zilelor în pustietatea cenuşie pe care tu o 
numeşti casă. 

- Aş face asta dacă aş putea, rosti Ned întunecat. Dacă 

era atât de hotărâtă să forţeze lucrurile aici, acum, nu-i 
mai lăsa nici o altă posibilitate. Fiul tău nu are nici un drept 
asupra tronului pe care şade. Lordul Stannis este adevăratul 
succesor al lui Robert. 

- Mincinosule! strigă Joffrey, cu faţa roşie. 

- Mamă, ce înseamnă asta? întrebă Prinţesa Myrcella pe 
un ton plângăreţ. Nu-i Jeoff regele acum? 

- Te condamni singur, cu propria ta gură, Lord Stark, zise 
Cersei Lannister. Ser Barristan, arestaţi-l pe acest trădător. 

Lordul Comandant al Gărzii Regelui ezită. Într-o clipă, fu 
înconjurat de soldaţii lui Stark, cu armele în mâinile 
protejate de zale. 

- lar acum trădarea trece de la cuvinte la fapte, spuse 
Cersei. Crezi că Ser Barristan este singur, domnul meu? 

Cu un scrâşnet de metal frecându-se pe metal, Câinele îşi 
trase sabia lui lungă. Cavalerii Gărzii Regelui şi douăzeci 


dintre soldaţii din garda Lannister, în mantii purpurii, se 
puseră în mişcare pentru a-i veni în ajutor. 

- Ucideți-l! ţipă băiatul-rege de pe tronul de fier. Ucideți-i 
pe toți, vă poruncesc! 

- Nu-mi dai de ales, îi spuse Ned lui Cersei Lannister. Îl 
chemă pe Janos Slynt. Comandant, i-o pe regină şi pe copiii 
săi în custodia dumitale. Să nu fie vătămaţi, dar escortează.-i 
înapoi în apartamentele regale şi ţine-i acolo, 549 

sub pază. 

- Soldaţi ai Gărzii! strigă Janos Slynt, punându-şi coiful. 

O sută de soldaţi în mantii aurii îşi coborâră suliţele şi se 
apropiară. 

- Nu vreau vărsare de sânge, rosti Ned către regină. 

Spune-le oamenilor tăi să-şi lase jos săbiile, nimeni nu are 
nevoie... 

Cu o singură lovitură scurtă, cel mai apropiat soldat din 
gardă îşi înfipse sulița în spatele lui Tomard. Sabia lui Tom 
Grasul căzu dintre degetele lipsite de vlagă, pe când un vârf 
însângerat îi apăru dintre coaste, străpungându-i pieptarul 
din piele şi cămaşa de zale. Era mort înainte ca sabia să 
cadă la podea. 

Strigătul lui Ned venise mult prea târziu. Janos Slynt 
însuşi îi tăie beregata lui Varly. Cayn se răsuci, oţelul sclipi şi 
se pogori asupra celui mai apropiat suliţaş cu o ploaie de 
lovituri; pentru o clipă, se păru că va reuşi să-şi croiască 

drum din încercuire. Dar Câinele se năpusti asupra lui. 

Prima lovitură a lui Sandor Clegane tăie de la încheietură 

mâna în care Cayn ţinea sabia: a doua îl aruncă în 
genunchi şi-l despică de la umăr până la coşul pieptului. 

Pe când oamenii mureau în jurul său, Degețel trase 
pumnalul lui Ned din teacă şi i-l puse sub bărbie. Avea un 
zâmbet plin de umilinţă. 

- Te-am avertizat să nu ai încredere în mine, ştii asta. 

550 

ARYA 


- Sus, strigă Syrio Forel, îndreptând lovitura spre capul ei. 
Săbiile de lemn pocniră când Arya pară. 

- Stânga, atenţiona el, iar sabia sa lovi şuierând. A ei 
zvâcni pentru a o bloca. Ciocnirea-l făcu să-i clănţăne dinţii. 

Dreapta, spuse el şi „jos”, apoi „stânga” şi din nou 

„stânga”, din ce în ce mai repede, deplasându-se înainte. 

Arya se retrase din faţa lui, parând fiecare lovitură. 

- Fandare, avertiză el, iar când împunse cu vârful sabiei, 
ea sări în lături, îi dădu sabia la o parte şi lovi spre umăr. 

Aproape că-l atinsese, aproape, lipsise atât de puţin încât 
îl făcu să rânjească. O şuviţă de păr îi dansa prin faţa 
ochilor, întărită de transpiraţie. Ea o înlătură cu dosul 
palmei. 

- Stânga, repetă Syrio. Jos. Sabia sa era ca o nălucire, iar 
Sala Mică răsuna de pocnituri. Stânga. Stânga. Sus, Stânga. 

Dreapta. Stânga. Jos. Stânga! 

Sabia de lemn o lovi în plin, în sân, o împunsătură cu atât 
mai dureroasă, cu cât venise pe neaşteptate. 

- Au! ţipă ea. Până ce se va duce la culcare, când va!i 
deja undeva pe mare, va avea în locul acela o vânătaie 
proaspătă. O vânătaie este o lecție, îşi spuse ea, iar fiecare 
lecție ne face mai puternici. 

Syrio făcu un pas înapoi. 

- Acum ai fi moartă. Arya se strâmbă. 

- Aţi trişat, spuse ea aprinzându-se. Aţi spus stânga şi aţi 
lovit din dreapta. 

- Chiar aşa. lar acum eşti o fată moartă. 

- Dar aţi minţit! 

- Cuvintele mele au minţit. Ochii mei şi braţul au strigat 
adevărul, însă tu nu vedeai. 

- Ba da, spuse Arya. V-am privit clipă de clipă. 

- Privitul nu-i totuna cu văzutul, fată moartă. Dansatorul 
pe apă vede. Vino, lasă sabia jos, e vremea să mai şi asculţi. 

Îl urmă la perete, unde se aşezară pe o bancă. 

- Syrio Forel a fost primul spadasin al Lordului Mării din 
Braavos, dar ştii cum s-a întâmplat asta? 


- Eraţi cel mai bun spadasin din oraş. 

- Chiar aşa, dar cum? Alţii erau mai puternici, mai iuți, 
551 

mai tineri, dar cum era Syrio Forel cel mai bun dintre ei? 

Am să-ţi spun acum. Îşi ridică vârful degetului mic, 
atingându-şi uşor pleoapa. Vederea, vederea adevărată, 
asta-i cheia tuturor lucrurilor. Ascultă-mă. Corăbiile din 
Braavos se duc pe cât de departe le împinge vântul, spre 
tărâmuri neobişnuite şi minunate, iar când se întorc, 
căpitanii lor aduc animale curioase pentru menajeria 
Lordului Mării. Astfel de animale tu n-ai mai văzut, cai 
dungaţi, creaturi tărcate, uriaşe, cu gâturi lungi precum 
cataligele, porci  păroşi, mari cât vacile, manticori 
împungători, tigri care-şi cară puii în buzunare pe burtă, 
şopârle umblătoare, îngrozitoare, cu seceri în loc de gheare. 
Syrio Forel a văzut toate astea. În ziua despre care vreau să- 
ţi povestesc, primul spadasin era aproape mort, iar Lordul 
Mării a trimis după mine. Mulţi lefegii veniseră la el şi mulţi 
au fost trimişi îndărăt, nimeni nu ar fi putut spune de ce. 
Când am venit în apropierea sa, era aşezat, iar în poală avea 
o pisică galbenă, dolofană. Mi-a spus că 

unul dintre căpitanii săi îi adusese animalul de pe o 
insulă 

de dincolo de răsărit. „Ai mai văzut una ca asta?” m-a 
întrebat el. lar eu am glăsuit către dânsul: în fiece noapte pe 
aleile din Braavos văd mii ca acesta, iar Lordul Mării a râs şi 
din acea zi am fost numit prim-spadasin. Arya se scarpină pe 
faţă. 

- Nu pricep. 

Syrio scrâşni din dinţi, 

- Pisica era una obişnuită, nimic mai mult. Ceilalţi se 
aşteptaseră la vreun animal fabulos şi chiar asta văzuseră. 

Se tot minunau cât era de mare. Nu era însă mai mare 
decât oricare altă pisică, ci doar mai grasă din cauza 
obrăzniciei, pentru că Lordul Mării o hrănea de la masa lui. 


Ce urechi mici şi ciudate, spuneau ceilalţi. Urechile-i 
fuseseră zdrenţuite în bătăile cu alţi motani. Era în mod 
sigur un motan, însă Lordul Mării îi tot spunea „ea”, şi asta 
au văzut şi ceilalţi. Mă asculţi? 

Arya se gândea. 

- Aţi văzut doar ce era, de fapt. 

- Chiar aşa. Să deschizi ochii este tot ce-ţi trebuie. Inima 
minte, iar mintea ne joacă feste, însă ochii văd adevărul. 

Priveşte cu ochii. Ascultă cu urechile. Gustă cu gura. 

Miroase cu nasul. Simte cu pielea. Şi abia după aceea să 

552 

începi să te gândeşti, după aceea, şi în acest fel vei afla 
adevărul. 

- Chiar aşa, zise Arya. 

Syrio Forel îşi îngădui un zâmbet. 

- Mă gândesc că, atunci când vom ajunge la Winterfellul 
acela al tău, va fi vremea să-ţi punem acul în mână. 

- Da! spuse Arya nerăbdătoare. Aşteptaţi până ce-i arăt 
lui Jon... 

Uriaşa uşă de lemn a Sălii Mici se deschise în spatele ei, 
trântindu-se cu un pocnet răsunător. Arya se răsuci pe 
călcâie. 

Un cavaler al Gărzii Regelui stătea sub arcada boltită 

împreună cu cinci soldaţi din gărzile Lannister, aliniaţi în 
spatele său. Cavalerul era în armură completă, însă viziera 
era ridicată. Arya îşi aminti ochii aceia mohorâţi şi favoriţii 
ruginii de la vizita lui la Winterfell împreună cu regele: Ser 
Meryn Trant. Soldaţii cu mantiile purpurii purtau cămăşi de 
zale peste platoşele din piele tare şi coifuri de oţel cu leul în 
creştet. 

- Arya Stark, zise cavalerul, vino cu noi, copilă. 

Arya îşi muşcă buza, bănuitoare. 

- Ce vreţi? 

- Tatăl tău vrea să te vadă. 

Arya făcu un pas înainte, însă Syrio Forel o ţinu de braţ. 


- Cum se face că Lordul Eddard trimite oamenii lui 
Lannister în locul alor săi? Asta mă întreb. 

- Vezi-ţi de treaba ta, maestre de dans, spuse Ser Meryn. 
Nu te priveşte pe tine. 

- Tatăl meu nu v-ar trimite pe voi, spuse Arya apucând 
sabia de lemn. Lannisterii pufniră în râs. 

- Pune bâăţul jos, fetiţo, îi spuse Ser Meryn. Sunt Frate 
Credincios al Gărzii Regelui, Săbiile Albe. 

- La fel ca Regicidul, când l-a omorât pe bătrânul rege, 
zise Arya. Nu trebuie să merg cu tine, dacă nu vreau. 

Răbdarea lui Ser Meryn Trant se sfârşi, 

- Luaţi-o, le spuse el oamenilor săi. Îşi cobori viziera. 

Trei dintre soldaţi păşiră înainte, iar cămăşile de zale 
zornăiră încet, cu fiecare pas. Lui Arya i se făcu dintr-odată 

teamă. Teama taie mai adânc decât săbiile, îşi spuse, ca 
să-şi încetinească zbuciumul inimii. Syrio Forel se interpuse 
între ei, ciocănind uşor în cizmă cu vârful sabiei de lemn. 

553 

- Opriţi-vă acolo. Sunteţi bărbaţi sau câini, de ameninţaţi 
aşa un copil? 

- Dă-te la o parte, moşule, spuse una dintre mantiile 
purpurii. 

Băţul lui Syrio zvâăcni în sus, şuierând, şi-l lovi în coif. 

- Eu sunt Syrio Forel şi de acum vei vorbi cu mine cu mai 
mult respect. 

- Ticălos pleşuv! Bărbatul îşi trase sabia. Băţul se puse 
din nou în mişcare, fulgerător. Arya auzi o pocnitură 

puternică şi sabia căzu zdrângănind pe podeaua de 
piatră. 

- Mâna mea! urlă străjerul, ţinându-şi degetele rupte. 

- Eşti iute pentru un maestru de dans, observă Ser Meryn. 

- Eşti lent pentru un cavaler, răspunse Syrio. 

- Ucideţi-l pe Braavos şi aduceţi-mi fata, porunci 
cavalerul în armură albă. 

Patru dintre străjerii Lannister îşi traseră săbiile. Cel de-al 
cincilea, cu degetele rupte, scuipă şi scoase cu stânga un 


pumnal. 

Syrio Forel pocni din dinţi, intrând în poziţia de dansator 
pe apă, arătându-se duşmanului numai dintr-o parte. 

- Arya, copilă, strigă el fără să-şi abată privirea, fără să- 

şi ia ochii de pe Lannisteri, am terminat cu dansul pe ziua 
de azi. Cel mai bine ar fi să pleci acum. Fugi la tatăl tău. 

Arya nu voia să-l părăsească, însă o învățase să facă 

exact ceea ce-i spunea. 

- lute ca o căprioară, şopti ea. 

- Chiar aşa, zise Syrio Forel pe când Lannisterii se 
apropiau. 

Arya se retrase, ţinând strâns în mâini sabia de lemn. 

Privindu-l acum, îşi dădu seama că Syrio doar se jucase 
cu ea când se duelaseră. Mantiile purpurii veneau spre el din 
trei părţi, cu săbiile în mâini. Aveau zale pe piept şi braţe, iar 
bărbăţia le era protejată de o acoperitoare de oţel cusută în 
pantaloni, însă la picioare aveau doar piele tare. 

Mâinile le erau dezgolite, iar coifurile pe care le purtau 
aveau gardă de protecţie pentru nas, dar nu şi viziere. 

Syrio nu aşteptă să vină ei după el, ci se răsuci spre 
stânga. Arya nu mai văzuse pe nimeni să se mişte atât de 
repede. Stârni cu băţul pe unul dintre străjeri şi, într-o clipă, 
se răsuci cu iuţeală. Dezechilibrat, cel de-al doilea 554 

soldat se lovi de primul. Syrio îi puse o cizmă în spate şi 
cele două mantii purpurii căzură împreună. Cel de-al treilea 
străjer se repezi cu un salt spre ei, lovind spre capul 
dansatorului pe apă. Syrio se feri de sabie şi izbi în sus. 

Străjerul căzu urlând de durere, iar sângele îi gâlgăi din 
gaura umedă şi roşiatică unde-i fusese ochiul stâng. 

Bărbaţii căzuţi se ridicau însă. Syrio îl lovi pe unul în faţă 

şi-i smulse coiful de oţel de pe cap. Cel cu pumnalul lovi. 

Syrio pară atacul cu coiful şi-i zdrobi rotula cu bâţul. 
Ultimul străjer strigă un blestem şi se repezi înainte, lovind 
cu sabia cu ambele mâini. Syrio se rostogoli spre dreapta; 
izbitura îl prinse pe cel fără coif între gât şi umăr, pe când se 
chinuia să se ridice în picioare. Sabia străpunse zalele şi 


pielea şi carnea. Bărbatul căzut în genunchi urlă. Înainte ca 
ucigaşul său să-şi poată trage sabia din el, Syrio îl lovi în 
gât. Străjerul scoase un strigăt înăbuşit şi se dădu înapoi, 
clătinându-se, ţinându-se de gât, cu faţa înnegrindu-i-se. 

Cinci erau deja la pământ, morţi sau pe moarte, când 
Arya ajunse la uşa din spate, care dădea în bucătărie, îl auzi 
pe Ser Meryn Trant blestemând. 

- Nătărăi afurisiţi, înjură el, trăgând din teacă sabia 
lungă. 

Syrio Forel îşi reluă postura şi pocni din dinţi. 

- Arya, copilă, strigă el, pleacă acum. 

Priveşte cu ochii, spusese el. Şi văzu: cavalerul în armura 
sa alburie, înzăuat din cap până-n picioare, cu gâtul şi 
mâinile protejate de metal, cu ochii ascunşi de coiful alb şi 
ridicat, cu sabia de oţel în mâna. Împotriva lui: Syrio, în 
vestă de piele, cu o sabie de lemn în mână. 

- Syrio, fugi! ţipă ea. 

- Primul spadasin din Braavos nu fuge, replică el pe când 
Ser Meryn încercă să-l lovească. Syrio se feri dansând, iar 
băţul i se rotea nedesluşit. Într-o clipă, abătuse lovituri 
asupra tâmplei, cotului şi gâtului cavalerului, lemnul 
răsunând la contactul cu metalul coifului, al mănuşii şi al 
apărătorii pentru gât. Arya rămăsese încremenită. Ser Meryn 
înainta; Syrio se retrase. Pară următoarea lovitură şi se 
răsuci o clipă, deviind-o pe cea de-a treia. A patra tâie băţul 
în două, spulberând lemnul şi forfecând miezul de plumb. 

Scâncind, Arya se răsuci şi o luă la fugă. Străbătu 555 

bucătăriile şi cămara, orbită de panică, împleticindu-se 
printre bucătari şi ucenici. Un ajutor de brutar îi sări în faţă, 
ţinând o tavă de lemn. Arya o dădu peste cap, împrăştiind 
pe podea franzele înmiresmate şi pâine proaspăt coaptă. 

Auzi strigăte în urma ei pe când se strecură pe lângă un 
măcelar corpolent, care stătea ameninţător cu un satâr în 
mâini. Avea braţele roşii până la coate. 

Tot ce o învățase Syrio Forel îi gonea prin minte. /ute ca o 
căprioara. Tăcută ca umbra. Frica taie mai adânc decât 


săbiile. Vicleană ca şarpele. Calmă ca apa liniştită. Frica taie 
mai adânc decât săbiile. Puternică precum ursul. 

Feroce ca o lupoaică. Frica taie mai adânc decât săbiile. 

Omul care se teme să piardă a şi pierdut deja. Frica taie 
mai adânc decât săbiile. Frica taie mai adânc decât săbiile. 

Frica taie mai adânc decăt săbiile. Frica taie mai adânc 
decât săbiile. Mânerul sabiei sale de lemn era lipicios din 
cauza transpiraţiei, iar Arya găfâia când ajunse la treptele 
din turn. Pentru o clipă, îngheţă. Sus sau jos? Dacă o lua în 
sus, ar fi ajuns pe podul acoperit care se întindea pe 
deasupra curţii spre Turnul Mâinii, însă pe acest drum s-ar 
aştepta ei să o ia, mai mult ca sigur. Să nu faci vreodată 

ceea ce se aşteaptă alţii, îi spusese Syrio o dată. Arya o 
luă 

în jos, sărind peste treptele înguste din piatră, câte două 

sau trei deodată. leşi într-o pivniţă cavernoasă, boltită, 
plină de butoaie de bere puse unul peste altul pe o înălţime 
de trei metri. Singura lumină venea prin ferestruicile înguste 
aflate sus, pe ziduri. 

Pivniţa era o fundătură. Nu mai era nici o cale de ieşire, în 
afară de cea pe care venise. Nu mai îndrăznea să se întoarcă 
din nou pe trepte, dar nici nu putea rămâne aici. 

Trebuia să-şi găsească tatăl şi să-i spună ce se 
întâmplase. 

Tatăl ei o va proteja. 

Arya îşi înfipse sabia de lemn la cingătoare şi începu să 

se caţere, sărind din butoi în butoi până ce putu ajunge la 
fereastră. Apucându-se de piatră cu ambele mâini, se trase 
în sus. Zidul avea o grosime de un metru, iar fereastra era 
un tunel oblic, orientat în sus. Arya se tări spre lumina zilei. 

Când ajunse la nivelul solului, se uită prin curte, spre 
Turnul Mâinii. 

Poarta solidă de lemn era sfărâmată, de parcă ar fi fost 
lovită cu securile. Un bărbat zăcea mort, întins cu faţa în 
556 


jos pe trepte, cu mantia prinsă sub el, iar spatele cămăşii 
sale de zale era plin de sânge. Văzu, cuprinsă dintr-odată 

de groază, că mantia cadavrului era din lână cenuşie, 
tivită 

cu mătase albă. Nu putea spune cine era bărbatul. 

- Nu, şopti ea. 

Ce se întâmpla? Unde era tatăl ei? De ce veniseră după 

ea mantiile roşii? Îşi aminti ce spusese bărbatul cu barba 
galbenă, în ziua în care descoperise monştrii: Dacă o Mână 

poate muri, de ce nu şi o alta? Arya simţi lacrimile 
adunându-i-se în ochi. Îşi ţinu respiraţia ca să poată 

asculta. Auzea zarva unei lupte, urlete, strigăte, 
zăngănitul oţelului pe oţel răsunând pe ferestrele Turnului 
Mâinii. Nu se putea duce înapoi. Tatăl ei... 

Arya închise ochii. Pentru o clipă fu prea înspăimântată 

ca să se poată mişca. Îi uciseseră pe Jory şi Wyl şi Heward 
şi pe străjerul de pe trepte, indiferent cine fusese acesta. Îl 
puteau ucide şi pe tatăl ei, dar şi pe ea, dacă arfi prins-o. 

- Frica taie mai adânc decât săbiile, zise ea cu voce tare, 
însă nu putea să se prefacă a fi dansator pe apă; Syrio 
fusese dansator pe apă, iar cavalerul alb îi ucisese, probabil, 
iar ea nu era decât o fetiţă cu o sabie de lemn, singură şi 
înspăimântată. 

Se târi până în curte, uitându-se cu teamă în jurul ei în 
timp ce se ridică în picioare. Castelul părea pustiu. 

Fortăreaţa Roşie nu era niciodată pustie. Toţi oamenii 
trebuie că se ascundeau în casele lor, cu uşile zăvorâte. 

Arya privi în sus, tânjind după camera ei de dormit, apoi 
se îndepărtă de Turnul Mâinii, ţinându-se aproape de zid pe 
când aluneca dintr-o umbră într-alta. Îşi spuse că se furişa 
după pisici... cu deosebirea că acum pisica era chiar ea, iar 
dacă o prindeau, ar fi ucis-o. 

Strecurându-se printre clădiri şi sărind peste ziduri, 
ţinându-şi mereu spatele spre pereţi oricând era posibil, 
pentru a nu fi luată prin surprindere, Arya ajunse la grajduri 


aproape fără nici un incident. Zeci de mantii aurii, în cămâăşi 
de zale, alergau pe lângă ea pe când traversă 

curtea interioară, dar cum nu ştia de care parte erau, se 
ţinu în umbră şi le lăsă să treacă. 

Hullen, care fusese grăjdar-şef la Winterfell de când îşi 
amintea ea, zăcea prăbuşit la pământ, lângă porţile 
grajdului. Fusese înjunghiat de atâtea ori, încât părea că 

557 

tunica lui fusese ţesută cu flori stacojii. Arya era sigură că 

era mort, însă când se apropie, ochii lui se deschiseră. 

- Arya, du-te, şopti el. Trebuie... să-l previi... pe... tatăl 
tău... 

Din gură îi ieşi o spuzeală de spumă sângerie. Grăjdarul 
închise din nou ochii şi nu mai spuse nimic. 

înăuntru erau mai multe cadavre: un îngrijitor de cai cu 
care se jucase şi trei dintre străjerii tatălui ei. O căruţă, 
încărcată cu cutii şi cufere, zăcea abandonată lângă poarta 
grajdului. Bărbaţii ucişi o încărcau pentru călătoria spre 
docuri când fuseseră atacați. Arya se strecură mai aproape. 

Unul dintre cadavre era al lui Desmond, care-i arătase 
sabia sa lungă şi-i promisese că-l va proteja pe tatăl ei. 

Zăcea pe spate, holbându-se în gol, spre tavan, în timp ce 
muştele îi umpleau ochii. Aproape de el se afla un alt 
cadavru, al unui bărbat cu mantia purpurie şi coiful cu leu în 
creştet al Casei Lannister. Numai unul, însă. Chiar şi unul din 
nord face cât zece dintre aceşti lefegii din sud, îi spusese 
Desmond. 

- Mincinosule! spuse ea lovindu-i cadavrul, cuprinsă de o 
furie subită. 

Animalele erau neliniştite în nişele lor, nechezând şi 
fornăind la mirosul sângelui. Singurul plan al Aryei era să 

înşeueze un cal şi să fugă departe de castel şi de oraş. Tot 
ce trebuia să facă era să se ţină pe drumul regelui şi va 
ajunge la Winterfell. Luă un căpăstru şi un harnaşament de 
pe perete. 


Pe când trecu prin spatele căruţei, un cufăr căzut îi atrase 
atenţia. Probabil fusese doborât în timpul luptei, sau scăpat 
pe când era încărcat. Lemnul se crăpase, capacul se 
deschisese, lăsând conţinutul să se risipească pe pământ. 

Arya recunoscu mătăsuri şi satinuri şi catifele pe care nu 
le purtase niciodată. l-ar trebui haine călduroase pe drumul 
regelui, deşi... 

Îngenunche în noroi, printre hainele risipite. Găsi o 
mantie grea de lână, o fustă de catifea şi o tunică de mătase, 
o rochie pe care mama ei o brodase pentru ea, o brățară de 
argint pe care ar putea-o vinde. Dând capacul spart la o 
parte, se apucă să scotocească prin cufăr după 

Ac. Îl ascunsese aproape de fund, sub toată încărcătura, 
însă lucrurile ei se amestecaseră când cufărul fusese 558 

aruncat. Pentru o clipă, Arya se temu că altcineva găsise 
sabia şi o furase. Apoi, degetele ei dădură de duritatea 
metalului sub o rochie de satin. 

- la uite-o, şuieră o voce în apropierea ei. 

Surprinsă, Arya se răsuci brusc. Unul dintre băieţii de 
grajd stătea în spatele ei, cu un zâmbet afectat pe faţă; 
bluza albă, murdară, îi ieşea pe sub jacheta jegoasă. 

Cizmele sale erau pline de bălegar, iar într-o mână ţinea o 
furcă. 

- Cine eşti tu? întrebă ea. 

- Nu mă cunoaşte, zise el, însă eu o cunosc, oh, şi încă 

cum. Fata-lup. 

- Ajută-mă să înşeuez un cal, se rugă Arya, căutând din 
nou în cufăr, scotocind după Ac. Tatăl meu este Mâna 
Regelui, te va răsplăti. 

- Tatăl tău este mort, zise băiatul. Îşi târşâi picioarele spre 
ea. Regina va fi cea care mă va răsplăti. Vino aici, fetiţo. 

- Ţine-te departe! Degetele ei se strânseră pe mânerul 
Acului. 

- lar eu spun, vino! 

O apucă de braţ, strâns. Tot ce o învățase Syrio Forel 
dispăru într-o clipă. Într-un moment de spaimă bruscă, 


singura lecţie pe care şi-o putu aminti era cea pe care i-o 
dăduse Jon Snow, prima. 

Îl lovi cu vârful ascuţit, împingând lama în sus cu o forţă 

sălbatică, dată de frică. Acul pătrunse prin vesta de piele 
şi prin carnea albă a pântecului şi ieşi între omoplaţi. Băiatul 
scăpă furca şi scoase un sunet moale, ceva între un icnet şi 
un oftat. Mâinile sale se strânseră pe lamă. 

- Oh, zeilor, gemu el, pe când bluza de dedesubt începu 
să se înroşească. Scoate-o. 

Când o trase afară din el, băiatul muri. 

Caii nechezau puternic. Arya se ridică de lângă cadavru, 
rămânând nemişcată şi înfricoşată înaintea morţii. Sângele 
ţâşnise din gura băiatului când se prăbuşise, iar acum mai 
mult curgea din tăietura din burtă, băltind sub cadavru. 

Palmele erau tăiate acolo unde strânsese sabia. Ea se 
dădu încet înapoi, cu Acul înroşit în mâini. Trebuia să scape 
de aici, să fugă undeva departe, undeva unde să fie dincolo 
de ochii acuzatori ai băiatului de grajd. 

559 

Înşfacă din nou căpăstrul şi hamurile şi alergă la iapa ei, 
însă pe când ridica şaua pe spatele calului, îşi dădu seama, 
cu o spaimă rece, că porţile castelului vor fi închise. Chiar şi 
uşile din spate erau, în mod sigur, păzite. Poate că 

străjerii nu o vor recunoaşte. Dacă-şi vor închipui că este 
băiat, poate că o vor lăsa... Nu, în mod sigur aveau ordine să 
nu lase pe nimeni afară, nu ar mai fi contat dacă o 
cunoşteau sau nu. 

Însă mai era o cale de ieşire din castel... 

Şaua alunecă din mâinile Aryei şi căzu cu o bufnitură 

înfundată şi un norişor de praf. Ar mai putea găsi, oare, 
încăperea cu monştri? Nu era sigură, însă ştia că trebuia să 

încerce. 

Luă veşmintele pe care le adunase şi-şi puse o mantie, 
ascunzând Acul între faldurile ei. Făcu sul şi legă restul 
hainelor. Cu bocceaua sub braţ, se strecură spre capătul 
celălalt al grajdului. Descuind uşa din spate, privi neliniştită 


afară. Putea auzi la distanţă zarva luptelor cu sabia şi 
vaietul înfiorător al unui bărbat răsunând în toată curtea. 

Trebuia acum să coboare treptele în serpentină, dincolo 
de bucătăria mică şi de ţarcul cu porci, aşa cum făcuse 
ultima dată, când gonise după motanul acela... numai că 
asta o obliga să treacă pe lângă cazarma mantiilor aurii. Nu 
putea merge pe acolo. Arya încercă să se gândească la o altă 

cale. Dacă traversa spre partea cealaltă a castelului, s-ar 
putea strecura de-a lungul zidului dinspre râu şi prin mica 
grădină a zeilor... Însă în primul rând va trebui să 

traverseze curtea, sub ochii gărzilor de pe metereze. 

Nu mai văzuse niciodată atât de mulţi străjeri pe ziduri. 

Majoritatea erau mantii aurii, înarmaţi cu sulițe. Unii 
dintre ei o cunoşteau din vedere. Oare ce ar face dacă ar 
vedea-o alergând prin curte? Ar părea atât de mică de acolo 
de sus, ar putea ei să-şi dea seama cine era? Le-ar păsa 
oare? 

Trebuia să plece acum, dar când sosi clipa, fu prea 
speriata ca sa se pună în mişcare. 

Calmă ca apa liniştită, îi şopti un glas la ureche. Arya era 
atât de uluită, încât aproape că scăpă bocceaua. 

Privi în jur, însă în grajd nu mai era nimeni în afară de ea, 
de cai şi de bărbaţii morţi. 

Tăcută ca umbra, auzi din nou. Era vocea ei sau alui 
Syrio? N-ar fi putut spune, dar vocea îi linişti temerile. 

560 

leşi din grajd. Era lucrul cel mai înspăimântător pe care-l 
făcuse vreodată. Ar fi vrut să fugă şi să se ascundă, dar se 
forţă să meargă de-a lungul curţii, încet, punând un picior 
înaintea celuilalt de parcă ar fi avut tot timpul de pe lume şi 
nici un motiv să se teamă de cineva. Credea că le putea 
simţi privirile asupra ei, ca nişte gângănii târându-se pe sub 
pielea ei, sub veşminte. Nu privi nici o clipă în sus. 

Dacă i-ar fi văzut uitându-se la ea, tot curajul ar fi părăsit- 
O, ştia asta, şi atunci ar scăpa bocceaua cu haine şi ar alerga 
plângând, ca un copil, iar ei i-ar veni de hac. Aşa că-şi 


menţinu privirea în jos. Când ajunse în umbra septului regal, 
în partea cealaltă a curţii, era îngheţată din cauza 
transpiraţiei reci, însă nimeni nu dăduse alarma. 

Septul era deschis şi pustiu. Înăuntru, vreo cincizeci de 
lumânări pentru rugăciuni ardeau într-o tăcere înmiresmată. 
Arya îşi zise că zeilor nu le va păsa dacă-şi însuşea două. Le 
ascunse în mâneci şi ieşi pe o fereastră 

din spate. Să se furişeze înapoi pe aleea unde îl prinsese 
la înghesuială pe motanul cu o singură ureche fu uşor, dar 
după asta se rătăci. Sări din fereastră în fereastră, încalecă 

ziduri şi simţi drumul spre pivnițele întunecate, tăcută ca 
o umbră. La un moment dat auzi o femeie plângând. |i trebui 
mai mult de o oră ca să găsească fereastra lungă şi îngustă 

care se deschidea spre pivniţa în care aşteptau mongştrii. 

Îşi aruncă bocceaua prin geam şi se aplecă să-şi aprindă 

lumânarea. Asta era ceva riscant; focul pe care şi-l 
amintea ea arsese până la ultimul tăciune şi, în vreme ce 
sufla în jar pentru a-i reaprinde, auzi voci. Făcându-şi 
palmele căuş în jurul lumânării, ieşi pe fereastră când vocile 
se apropiară 

de uşă, fără să poată măcar să vadă cine era. 

De data asta, monştrii nu o înspăimântau. | se păreau 
aproape ca nişte prieteni vechi. Îşi ridică lumânarea 
deasupra capului. Cu fiecare pas pe care-l făcea, umbrele se 
mişcau pe pereţi, de parcă s-ar fi întors ca sa-i privească 

trecerea. 

- Balauri, şopti ea. 

Trase Acul de sub mantie. Sabia subţire părea foarte 
mică, iar dragonii foarte mari; totuşi, cumva, Arya se simţea 
mai bine cu arma în mână. 

Sala lungă şi lipsită de ferestre de dincolo de uşă era la 
fel de întunecată precum şi-o amintea ea. Ţinea Acul în 561 

mâna stângă, mâna în care purta de obicei sabia, iar în 
dreapta, lumânarea. Ceara fierbinte i se prelingea peste 
încheieturile degetelor. Intrarea în puț şi-o amintea la 


stânga, aşa că Arya o luă la dreapta. O parte din ea ar fi vrut 
s-o ia la goană, însă îi era teamă să nu-şi stingă 

lumânarea. Auzi chiţcăitul îndepărtat al şobolanilor şi 
văzu o pereche de ochi minusculi licărind la marginea 
cercului de lumină, însă şobolanii nu o speriau; altele, da. |- 
ar fi fost atât de uşor să se ascundă aici, aşa cum se 
ascunsese de vrăjitor şi de bărbatul cu barba bifurcată. 
Aproape că-l văzu pe băiatul de grajd sprijinit de perete, cu 
mâinile strânse ca nişte gheare, cu sângele încă scurgându- 
i-se din tăieturile adânci de la palme, acolo unde-l tăiase 
Acul. S-ar fi putut s-o aştepte şi s-o înhaţe în momentul când 
va trece prin dreptul său. l-ar fi putut vedea lumânarea încă 
de departe. 

Poate că s-ar descurca mai bine fără lumină... 

Frica taie mai adânc decăt săbiile, zise vocea tăcută din 
mintea ei. Dintr-odată, Arya îşi aminti de criptele de la 
Winterfell. Erau mult mai înspăimântătoare decât acest loc, 
îşi spuse ea. Fusese doar o fetiţă atunci când le văzuse 
pentru prima dată. Fratele ei, Robb, îi dusese acolo, pe ea şi 
pe Sansa şi bebeluşul Bran, care nu era mai mare decât era 
acum Rickon. Aveau doar o singură lumânare între ei, iar 
ochii lui Bran deveniseră mari cât nişte farfurii când se holba 
la chipurile împietrite ale Regilor din Winter, cu lupii la 
picioare şi săbiile de fier în poală. 

Robb îi condusese până la capăt, trecând dincolo de 
Bunicul şi de Brandon şi de Lyanna, pentru a le arăta 
propriile lor morminte. Sansa se tot uita la lumânarea mică 

şi groasă, neliniştită că s-ar putea stinge. Bătrâna Nan îi 
spusese că acolo, jos, erau păianjeni şi şobolani mari cât 
nişte câini. Robb zâmbise când ea îi povestise asta. 

- Există lucruri mult mai rele decât păianjenii sau 
şobolanii, şoptise el. Pe aici merg morții. 

Spusese asta tocmai când auziseră un zgomot, jos şi 
adânc, înfiorător. Copilaşul Bran strânsese mâna Aryei. 

Când spiritul ieşise din mormântul deschis, alb şi urlând 
după sânge, Sansa alergase ţipând pe scări, iar Bran se 


lipise de piciorul lui Robb, scâncind. Arya îşi păstrase 
cumpătul şi-i dădu spiritului un pumn. Era doar Jon, acoperit 
cu făină. 

562 

- Prostule, îi spusese ea, ai speriat copilul, însă Jon şi 
Robb se puseseră pe râs, iar nu peste mult timp Bran şi Arya 
li se alăturaseră. 

Amintirea o făcu să zâmbească, iar după aceea, bezna nu 
mai ascundea nici un fel de spaime pentru ea. Băiatul de 
grajd era mort, îl omorâse ea, iar dacă avea de gând să- 

i sară în cale, îl va omori din nou. Pleca acasă. Totul va fi 
mai bine odată ce va fi din nou acasă, în siguranţă în spatele 
marilor ziduri cenuşii din granit de la Winterfell. 

Paşii ei se reverberau în ecouri stinse, grăbindu-se 
înaintea ei, pe măsură ce Arya se afundă tot mai mult în 
beznă. 

563 

SANSA 

Veniră după Sansa în a treia zi. 

Ea alese o rochie simplă, din lână de un cenuşiu-închis, 
croită simplu, dar cu broderii bogate în jurul gulerului şi al 
mânecilor. Îşi simţea degetele îngroşate şi neîndemânatice 
pe când se chinuia cu clemele de argint, fără ajutorul 
servitorilor. Jeyne Poole fusese închisă împreună cu ea, însă 
îi era nefolositoare. Faţa ei era umflată de atâta plâns şi se 
părea că nu se mai putea opri să bocească după tatăl ei.- 
Sunt sigură că tatăl tău este bine, îi spuse Sansa după 

ce reuşise, în cele din urmă, să-şi închidă corect rochia. 
Am să-i cer reginei să te lase să-l vezi. 

Se gândise că blândeţea ar putea să-i ridice lui Jeyne 
moralul, însă cealaltă fată privi doar spre ea cu ochii roşii şi 
umflaţi, începând să plângă şi mai tare. Era aşa o copilă! 

Şi Sansa plânsese, în prima zi. Chiar în interiorul zidurilor 
solide ale Avanpostului lui Maegor, cu uşa închisă şi 
zăvorâtă, era greu să nu fii înspăimântat când începuse 
masacrul. Crescuse în zăngănitul armelor din curte şi abia 


dacă existase o zi din viaţa ei în care nu se auziseră săbiile 
lovindu-se una de alta, dar, ştiind că acum lupta era 
adevărată, lucrurile erau complet diferite. Auzise totul, aşa 
cum nu mai auzise niciodată înainte, şi mai răsunaseră şi 
alte zgomote, gemete de durere, sudălmi furioase, strigăte 
de ajutor şi gemetele răniților şi ale celor care mureau. În 
cântece, cavalerii nu strigau niciodată şi nici nu cerşeau 
îndurare. 

Aşa că plânsese, rugându-se de ei prin uşa încuiată să-i 
spună ce se întâmpla, strigând după tatăl ei, după Septa 
Mordane, după rege, după prinţul ei galant. Dacă străjerii 
care o păzeau îi auziseră rugăminţile, nu ştia, pentru că nu-i 
răspunseseră niciodată. Singura dată când se deschisese 
uşa fusese târziu, noaptea trecută, când i-o aduseseră pe 
Jeyne Poole, lovită şi tremurând. 

- Î i omoară pe toți, ţipase la ea fiica administratorului. Şi 
începuse să povestească. Câinele dărâmase uşa cu un 
ciocan de luptă. Erau cadavre pe scara Turnului Mâinii, iar 
treptele erau năclăite de sânge. Sansa îşi ştersese propriile 
ei lacrimi şi se chinuise să-şi consoleze prietena. Se 564 

duseseră la culcare în acelaşi pat, îmbrăţişate ca două 

surori. 

A doua zi fusese chiar mai îngrozitoare. Camera în care 
fuseseră încuiate era în vârful celui mai înalt turn al 
Avanpostului lui Maegor. De la fereastră putuse vedea că 

grilajul greu de fier din turnul de pază de la poartă era 
lăsat jos, iar podul mobil fusese coborât peste şanţul adânc, 
secat, care separa fortărețele concentrice de castelul 
principal. Străjerii Lannister cutreierau meterezele cu sulițe 
şi arbalete în mâini. Luptele se terminaseră, iar o linişte de 
mormânt se pogorâse asupra Fortăreţei Roşii. Singurele 
zgomote erau cele produse de gemetele şi smiorcăielile 
nesfârşite ale lui Jeyne. 

Li se aducea hrană, brânză tare, pâine proaspăt coaptă 

şi lapte la dejun, pui fript cu legume la prânz şi o cină 
târzie cu vită şi fiertură de ovăz, însă servitorii care veneau 


cu mâncarea nu răspundeau la întrebările Sansei. 

Seara, nişte femei îi aduseseră haine din Turnul Mâinii şi 
unele lucruri pentru Jeyne, însă ele păreau aproape la fel de 
îngrozite ca Jeyne, iar când încercase să le vorbească, 
fugiseră de lângă ea, de parcă ar fi avut ciumă. 

Străjerii de la uşă refuzau în continuare să le lase să 

părăsească încăperea. 

- Vă rog, trebuie să vorbesc din nou cu regina, le spunea 
Sansa, aşa cum le spusese tuturor celor pe care-i văzuse în 
ziua aceea. Va dori să vorbească cu mine, ştiu că da. 

Spuneţi-i că vreau s-o văd, vă rog. Dacă nu regina, atunci 
Prinţul Joffrey, dacă sunteţi drăguţi. Ne vom căsători când 
vom fi mari. 

La lăsarea serii, în cea de-a doua zi, începu să bată un 
clopot mare. Glasul său era adânc şi sonor, iar dangătul lui o 
umplu pe Sansa de un simţământ de sfârşeală. Dangătul nu 
mai contenea, iar după o vreme, auziră alte clopote 
răspunzând dinspre Marele Templu al lui Baelor, pe Dealul 
lui Visenya. Sunetul se rostogolea prin oraş ca un tunet, 
avertizând asupra furtunii care stătea să vină. 

- Ce-i asta? întrebă Jeyne, acoperindu-şi urechile. De ce 
bat clopotele? 

- Regele e mort. Sansa n-ar fi putut spune cum ştia asta, 
dar ştia. Dangătul lent, nesfârşit, umplea încăperea lor ca un 
bocet funebru. Năvăliseră duşmanii în castel şi îl 565 

uciseseră pe regele Robert? Ce înţeles aveau luptele pe 
care le auziseră? 

Se duse la culcare plină de îndoieli, neliniştită şi 
temătoare. Era frumosul ei Joffrey rege acum? Sau îl 
omorâseră şi pe el? îi era teamă pentru el, şi pentru tatăl ei. 
Dacă i-ar spune cineva ce se întâmpla... 

În noaptea aceea, Sansa îl visă pe Joffrey pe tron, iar pe 
ea aşezată lângă el, într-o robă ţesută cu aur. Avea o coroană 
pe cap, iar toţi cei pe care-i cunoscuse vreodată se înfăţişau 
înaintea ei, pentru a se aşeza într-un genunchi, 
prezentându-şi urările. 


În dimineaţa următoare, dimineaţa celei de-a treia zi, Ser 
Boros Blount, din Garda Regelui, veni s-o conducă la regină. 
Ser Boros era un bărbat urât, cu pieptul lat şi picioarele 
scurte şi strâmbe. Avea un nas plat, era fălcos şi cu obrajii 
pungiţi, cu păr cărunt şi ţepos. Astăzi purta catifea albă, iar 
mantia sa ca neaua era prinsă cu o broşa în forma unui leu. 
Bestia avea strălucirea moale a aurului, iar ochii-i erau nişte 
rubine mici. 

- Arătaţi foarte elegant şi frumos în dimineaţa asta, Ser 
Boros, îi spuse Sansa. 

O adevărată lady nu uita niciodată bunele maniere şi era 
hotărâtă să se poarte ca o doamnă, indiferent de condiţii. 

- Şi tu, domniţa mea, zise Ser Boros cu o voce neutră. 

Maiestatea Sa aşteaptă. Vino cu mine. 

La uşa ei erau străjeri, soldaţi înarmaţi până în dinţi ai 
Casei Lannister, cu mantii purpurii şi coifuri cu lei în creştet. 
Sansa izbuti să le zâmbească amabilă şi să le ureze bună 
dimineaţa pe când trecea de ei. Era pentru prima dată când ii 
se permitea să plece din camera ei, de când Ser Arys 
Oakheart o condusese acolo, cu două 

dimineţi înainte. 

- Ca să fii în siguranţă, draga mea, îi spusese regina 
Cersei. Joffrey nu m-ar ierta niciodată dacă dragei lui i s-ar 
întâmpla ceva. 

Sansa se aşteptase ca Ser Boros să o conducă la 
apartamentele regale, dar în loc de asta o însoţi afară din 
Avanpostul lui Maegor. Podul fusese coborât din nou. 

Câţiva lucrători lăsau un bărbat prins în ştreang în 
adâncul uscat al şanţului. Când Sansa se uită în jos, văzu un 
cadavru înfipt în ţepii uriaşi, de fier, de dedesubt. Îşi feri 566 

îndată privirea, temându-se să întrebe, temându-se să 

privească prea multă vreme, temându-se că s-ar fi putut 
să 

fie cineva cunoscut ei. 

O găsiră pe regina Cersei în încăperile consiliului, aşezată 
în capătul unei mese lungi, acoperite de hârtii, lumânări şi 


boţuri de ceară pentru sigilii. încăperea era mai frumoasă 
decât toate cele pe care le văzuse Sansa până 

atunci. Se uită uimită la paravanul din lemn sculptat şi la 
cei doi sfincşi identici de lângă uşă. 

- Maiestatea Voastră, spuse Ser Boros când fură conduşi 
înăuntru de un alt cavaler al Gărzii Regelui, Ser Mandon, 
omul cu un chip ciudat, lipsit de viaţă. Am adus fata. 

Sansa sperase ca Joffrey să fie cu ea. Prinţul ei nu era 
acolo, însă trei dintre consilierii regelui erau. Lordul Petyr 
Baelish stătea la stânga reginei, Marele Maester Pycelle la 
capătul celălalt al mesei, în vreme ce Lordul Varys plutea 
parcă peste masă, răspândind un miros de flori. Cu toţii erau 
îmbrăcaţi în negru, îşi dădu ea seama, cu o strângere de 
inimă. Haine cernite, pentru jelanie... 

Regina purta o robă cu guler înalt, cu sute de rubine 
întunecate, cusute în corsaj, acoperind-o de la gât până la 
piept. Erau tăiate în formă de lacrimă, de parcă regina ar fi 
plâns cu sânge. Cersei zâmbi la vederea ei, iar Sansa se 
gândi că era cel mai dulce şi mai trist zâmbet pe care-l 
văzuse vreodată. 

- Sansa, draga mea copilă, zise ea. Ştiu că ai tot cerut să 

mă vezi. Îmi pare rău că nu am putut să trimit mai repede 
după tine. Lucrurile au fost foarte tulburi aici şi nu am avut 
nici o clipă liberă. Sper că oamenii mei au avut grijă de tine, 
nu? 

- Toată lumea s-a purtat atât de blând şi de frumos, 
Maiestatea Voastră, vă mulţumesc mult că m-aţi întrebat, 
spuse Sansa din politeţe. Atât doar că nimeni nu a vrut să 

vorbească cu noi, să ne spună ce s-a întâmplat... 

- Să vă spună? Cersei părea mirată. 

- Am închis-o împreună cu fata administratorului, zise Ser 
Boros. Nu ştiam ce altceva să facem cu ea. 

Regina se încruntă. 

- Data viitoare mă vei întreba, rosti ea cu voce tăioasă. 

Numai zeii ştiu ce poveşti i-a putut turna fetişcana aceea 
de atunci. 


567 

- Jeyne este înspăimântată, zise Sansa. Nu se mai opreşte 
din plâns. l-am promis că vă voi întreba dacă nu şi-ar putea 
vedea tatăl. 

Bătrânul Mare Maester Pycelle îşi plecă ochii. 

- Tatăl ei e bine, nu? întrebă Sansa neliniştită. Ştia că se 
dăduseră lupte, dar în mod sigur nimeni nu ar putea râni un 
administrator, Vayon Poole nici măcar nu avea sabie. 

Regina Cersei privi la fiecare dintre consilieri. 

- Nu am s-o las pe Sansa să se frământe inutil. Ce facem 
cu mica sa prietenă, domnii mei? 

Lordul Petyr se aplecă înainte. 

- Am să-i găsesc eu un loc. 

- Nu în oraş, zise regina. 

- Mă credeţi prost? Regina se făcu că nu auzi. 

- Ser Boros, însoţiţi-o pe fată în apartamentele Lordului 
Petyr şi instruiți oamenii să o ţină acolo până ce va veni el 
după ea. Spuneţi-le că Degețel o va duce să-l vadă pe tatăl 
ei, asta ar trebui s-o liniştească. O vreau dusă de acolo 
înainte ca Sansa să revină în camera ei. 

- După cum porunciţi, Maiestatea Voastră, făcu Ser Boros. 
Se plecă adânc, apoi se răsuci pe călcâie şi plecă, mantia sa 
lungă şi albă stârnind un curent de aer în urma sa.Sansa era 
nedumerită. 

- Nu înţeleg, zise ea. Unde-i tatăl lui Jeyne? De cenuo 
poate duce Ser Boros direct la el, în loc să se ocupe Lord 
Petyr de asta? îşi făgăduise că va fi o lady, blândă ca regina 
şi puternică precum mama ei, Lady Catelyn, însă 

dintr-odată fu din nou înspăimântată. Pentru o clipă, 
crezu că va izbucni în lacrimi. Unde o trimiteţi? Nu a făcut 
nici un rău, e o fată bună. 

- Te-a supărat, spuse regina cu blândeţe. Nu putem 
permite asta. Să nu aud nici o vorbă acum. Lord Baelish va 
avea grijă ca Jeyne să fie bine îngrijită, îţi promit. Bătu cu 
palma pe scaunul de lângă ea. Aşază-te aici, Sansa. Vreau să 
vorbesc cu tine. 


Sansa luă loc lângă regină. Cersei zâmbi din nou, dar asta 
n-o făcu să se simtă mai bine şi nici nu-i alungă 

neliniştea. Varys îşi împreună palmele sale moi, Marele 
Maester Pycelle îşi menţinu ochii adormiţi pe hârtiile din faţa 
lui, dar îl putea simţi pe Degețel scrutând-o. Ceva în 568 

felul în care o privea o făcea să se simtă de parcă nici n-ar 
fi avut haine pe ea. | se făcu pielea de găină. 

- Scumpă Sansa, începu regina Cersei, punându-şi mâna 
moale pe încheietura ei. Aşa o copilă frumoasă! Sper că ştii 
cât de mult te iubim, Joffrey şi cu mine. 

- Şi dumneavoastră? zise Sansa cu respiraţia tăiată. 

Degețel fu uitat pe dată. Prinţul ei o iubea. Nimic altceva 
nu mai conta. Regina zâmbi. 

- Mă gândesc la tine aproape ca la propria mea fiică. ŞI 
ştiu de dragostea pe care i-o porţi lui Joffrey. Clătină din cap 
obosită. Mă tem că avem veşti rele despre tatăl tău, lordul. 
Trebuie să fii tare, copilă. 

Cuvintele ei liniştite o îngheţară. 

- Ce s-a întâmplat? 

- Tatăl tău este un trădător, draga mea, zise Lordul Varys. 

Marele Maester Pycelle îşi ridică fruntea sa bătrână. 

- L-am auzit cu propriile mele urechi pe Lord Eddard 
jurându-i dragului nostru rege Robert că-i va proteja pe 
tinerii prinți ca pe propriii săi fii. Şi totuşi, în chiar clipa 
morţii regelui, a convocat micul consiliu pentru a fura 
dreptul la tron al Prințului Joffrey. 

- Nu, se răsti Sansa. N-ar face asta. N-ar face-o. 

Regina ridică o scrisoare. Hârtia era ruptă şi năclăită cu 
sânge închegat, însă sigiliul rupt era al tatălui ei, lupul 
străvechi, imprimat pe ceara albă. 

- Am găsit asta asupra comandantului gărzii Casei 
voastre, Sansa. Este o scrisoare către fratele soţului meu 
decedat, Stannis, prin care este invitat să preia coroana. 

- Vă rog, Maiestatea Voastră, este o greşeală. Panica îi 
provocă dintr-odată o ameţeală ca o sfârşeală. Vă rog, 


chemaţi-l pe tata, vă va spune el, n-ar scrie în ruptul capului 
o asemenea scrisoare, regele îi era prieten. 

- Aşa credea şi Robert, făcu regina. Această trădare i-ar fi 
sfâşiat inima. Zeii au fost însă blânzi, că n-a apucat să 

vadă asta. Oftă. Sansa, dulcea mea, trebuie să înţelegi în 
ce situaţie îngrozitoare ne-a pus. Tu nu te faci vinovată de 
nici un rău, ştim cu toţii asta, şi totuşi eşti fiica unui trădător. 
Cum ţi-aş mai putea eu permite să te măriţi cu fiul meu? 

- Dar îl iubesc, izbucni Sansa, năucită şi înspăimântată. 

569 

Ce voiau să-i facă? Ce făcuseră cu tatăl ei? Nu trebuia să 

se întâmple aşa ceva. Ea ar fi trebuit să se căsătorească 
cu Joffrey, erau logodiţi, îi era făgăduit, iar ea visase numai 
la asta. Nu era cinstit să-i fie luat din cauza a ceea ce se 
presupunea că făcuse tatăl ei. 

- Cât de bine ştiu asta, copilă, zise Cersei cu glasul blând 
şi dulce. De ce altceva să fi venit tu la mine să-mi spui că 

tatăl tău intenţiona să te trimită departe de noi, dacă nu 
din dragoste? 

- A fost dragoste, se repezi Sansa. Tata nu mi-ar fi dat 
voie nici măcar să-mi iau rămas-bun. 

Era o fată bună şi supusă, dar se simţise la fel de 
neascultătoare ca Arya în dimineaţa aceea, când se furişase 
de sub supravegherea Septei Mordane, nesocotindu-l pe 
tatăl său, lordul. Nu mai făcuse niciodată 

ceva atât de necuviincios. 

- Avea de gând să mă trimită înapoi la Winterfell şi să 

mă mărite cu vreun cavaler, deşi eu pe Joff îl doream. |- 
am spus, însă nu m-a ascultat. 

Regele fusese ultima ei speranţă. Regele ar fi putut să-i 
poruncească tatălui său s-o lase să stea la Debarcaderul 
Regelui şi să se mărite cu Prinţul Joffrey, Sansa ştia că ar fi 
putut, însă regele o înspăimântase dintotdeauna. Era 
gălăgios şi cu vocea aspră, mai mult beat, şi probabil că ar fi 
trimis-o înapoi la Lordul Eddard, dacă ar fi lăsat-o vreodată 


să-l vadă. Aşa că se dusese la regină şi-şi vărsase năduful, 
iar Cersei o ascultase şi-i mulţumise cu dulceaţă... 

După aceea, Ser Arys o escortase în încăperea de sus din 
Avanpostul lui Maegor, şi pusese străjeri, iar câteva ore mai 
târziu începuseră luptele. 

- Vă rog, încheie ea, trebuie să mă lăsaţi să mă mărit cu 
Joffrey, voi fi o soaţă bună pentru el, o să vedeţi. Voi fi 
regină, ca şi dumneavoastră, vă promit. 

Regina Cersei privi spre ceilalţi. 

- Lorzii mei din consiliu, ce credeţi despre rugăminţile ei? 

- Biata copilă, murmură Varys. O dragoste atât de sinceră 
şi nevinovată, Maiestatea Voastră, ar fi crud să i-o refuzaţi... 
Şi totuşi, ce putem face? Tatăl ei este condamnat. Mâinile lui 
moi se frecară una de alta într-un gest de neajutorare amară. 

570 

- O copilă zămislită din sămânţa unui trădător va găsi că 

trădarea este ceva cât se poate de natural, zise Marele 
Maester Pycelle. Acum este o dulceaţă, dar peste zece ani 
cine ştie ce trădare ar putea pune la cale? 

- Nu, spuse Sansa înspăimântată. Eu nu, niciodată... Nu |- 
aş trăda pe Joffrey, îl iubesc, jur că da. 

- Oh, câtă sinceritate, făcu Varys. Dar este adevărat ce se 
spune, că sângele este mai puternic decât orice promisiune. 

- Ea-mi aminteşte de mama, nu de tatăl ei, zise încet 
Lordul Petyr Baelish. Priviţi-o. Părul, ochii. Este imaginea lui 
Cat, la aceeaşi vârstă. 

Regina se uită spre ea, preocupată, dar Sansa încă putea 
vedea bunătatea oglindindu-se în ochii ei verzi. 

- Copilă, rosti ea, dacă aş crede cu adevărat că nu esti ca 
tatăl tău, nimic nu m-ar bucura mai mult decât să te văd 
căsătorită cu Joffrey al meu. Ştiu că te iubeşte din tot 
sufletul. Oftă. Şi totuşi, mă tem că Lordul Varys şi Marele 
Maester au întru totul dreptate. Sângele vorbeşte. Nu 
trebuie decât să-mi amintesc cum a asmuţit sora ta lupul 
împotriva fiului meu. 


- Eu nu sunt ca Arya, ripostă Sansa. Ea are sânge de 
trădător, nu eu. Eu sunt bună, întrebaţi-o pe Septa Mordane, 
vă va spune, nu vreau decât să fiu soaţă 

credincioasă şi iubitoare pentru Joffrey. 

Simţi greutatea privirilor lui Cersei în timp ce regina îi 
studia chipul. 

- Cred că spui adevărul, copilă. Se întoarse spre ceilalţi. 

Lorzii mei, îmi pare că, dacă şi ceilalţi dintre ai ei ne-ar fi 
loiali în aceste clipe grele, temerile noastre ar fi potolite. 


Marele Maester Pycelle îşi mângâie barba uriaşă şi moale, 
iar fruntea sa lată era încruntată de atâtea gânduri. 

- Lordul Eddard are trei fii. 

- Nişte băieţandri, zise Lordul Petyr ridicând din umeri. 

Eu aş fi mai preocupat de Lady Catelyn şi de Tully. 

Regina luă mâna Sansei între palmele ei. 

- Copilă, te descurci cu literele? 

Sansa dădu din cap agitată. Putea să scrie şi să citească 

mai bine decât fraţii săi, deşi era neajutorată la socoteli. 

- Îmi pare bine să aflu asta. Poate că totuşi mai există 

speranţe pentru tine şi Joffrey... 

571 

- Ce doriţi să fac? 

- Trebuie să-i scrii mamei tale şi fratelui mai mare... Cum 
îl cheamă? 

- Robb, spuse Sansa. 

- Fără nici o îndoială, vestea despre trădarea tatălui tău 
va ajunge la ei curând. Ar fi mai bine să afle de latine. 

Trebuie să le spui că Lordul Eddard şi-a trădat regele. 

Sansa îl voia pe Joffrey cu disperare, însă nu credea că 

are curajul să scrie ce-i spusese regina. 

- Dar el niciodată... eu nu... Maiestatea Voastră, nu ştiu ce 
să zic... 

Regina o mângâie pe palmă. 

- Îţi vom spune noi ce să scrii, copilă. Lucrul cel mai 
important este să îi îndemni pe Lady Catelyn şi pe fratele 
tău să păzească pacea regelui. 

- Va fi rău de ei dacă nu fac asta, zise Marele Maester 
Pycelle. Din dragostea ce le-o porţi trebuie să-i îndemni să 

aleagă calea înţelepciunii. 

- Fără îndoială, mama ta se va îngrijora teribil pentru 
tine, făcu regina. Trebuie să-i spui că eşti bine şi în grija 
noastră, că eşti tratată cu blândeţe şi că avem grijă să nu-ţi 
lipsească nimic. Convinge-i să vină la Debarcaderul Regelui 
şi să-i jure credinţă lui Joffrey, când se va urca pe tron. 


Dacă vor face asta... de ce nu, atunci vom şti că sângele 
tău este neprihănit, şi când vei ajunge în floarea vârstei tale 
de femeie, te vei mărita cu regele în Marele Templu al lui 
Baelor, sub ochii zeilor şi ai oamenilor. 

- „„„te vei mărita cu regele... Cuvintele o făcură să 

respire mai repede, dar Sansa ezită. Poate că... dacă l-aş 

vedea pe tata, să vorbesc cu el despre... 

- Trădare? sugeră Lordul Varys. 

- Mă dezamăgeşti, Sansa, zise regina, cu priviri dure ca 
piatra. Ţi-am povestit despre crimele tatălui tău. Dacă eşti 
pe atât de credincioasă precum spui, de ce să vrei să-l mai 
vezi? 

- Eu... am vrut doar... Sansa îşi simţi ochii umezindu-i-se. 

El nu-i... vă rog, nu a fost... rănit sau... sau?... 

- Lordul Eddard nu a fost vătămat, spuse regina. 

- Dar... ce se va întâmpla cu el? 

- Asta-i o chestiune care rămâne la latitudinea regelui, 
anunţă Marele Maester Pycelle gânditor. 

572 

Regele! Sasa îşi alungă lacrimile. Joffrey era acum regele, 
se gândi ea. Galantul ei prinţ nu l-ar vătăma nicicând pe 
tatăl ei, indiferent ce ar fi făcut acesta. Dacă s-ar duce la el 
să se roage pentru milostenia lui, era sigură 

că ar asculta-o. Trebuia s-o asculte, doar o iubea, chiar şi 
regina spusese asta. Joff va fi nevoit să-l pedepsească pe 
tatăl ei, lorzii aşteptau asta, dar poate că-l va trimitedoar 
înapoi la Winterfell, sau îl va exila într-unui dintre Oraşele 
Libere de dincolo de marea îngustă. Nu va dura decât câţiva 
ani. Până atunci, ea şi Joffrey se vor fi căsătorit. 

Odată ce ajungea regină, l-ar fi putut convinge pe Joff să-l 
aducă înapoi pe tatăl ei şi să-i acorde iertarea. 

Numai câ... Dacă mama sau Robb ar fi comis ceva 
nelegiuit, ar chema steagurile sau ar refuza să jure credinţă, 
sau orice altceva, totul s-ar putea sfârşi prost. 

Joffrey al ei era bun şi blând, ştia asta în sufletul ei, însă 
un rege trebuia să fie aspru cu răzvrătiţii. Trebuia să-i facă să 


înţeleagă, trebuia! 

- Am... am să scriu scrisorile, le spuse Sansa. 

Cu un zâmbet la fel de cald ca răsăritul soarelui, Cersei 
Lanniser se aplecă spre ea şi o sărută moale pe obraz. 

- Ştiam eu. Joffrey va fi mândru când am să-i spun ce 
curaj şi bun-simţ ne-ai dovedit astăzi, aici. 

În cele din urmă, scrise patru scrisori. Mamei sale, Lady 
Catelyn Stark, fraţilor săi de la Winterfell şi mătuşii şi 
bunicului ei, Lady Lysa Arryn din Errie şi Lordului Hoster 
Tully de Riverrun. Când termină cu ele, degetele îi erau 
dureroase şi rigide, pătate cu cerneală. Varys avea sigiliul 
tatălui ei. Sansa încălzi ceara albă deasupra unei lumânări şi 
o turnă cu grijă, privind cum eunucul aplică sigiliul cu lupul 
străvechi al Casei Stark pe fiecare dintre scrisori. 

Toate lucrurile lui Jeyne Poole fuseseră luate când Ser 
Mandon Moore o aduse pe Sansa în turnul înalt din 
Avanpostul lui Maegor. Se terminase cu bocitul, se gândi ea 
recunoscătoare. Totuşi, cumva, i se părea totul mai înfrigurat 
acum, că Jeyne plecase, chiar dacă se aprinsese focul. Trase 
un scaun mai aproape de vatră, luă una dintre cărţile ei 
preferate şi se pierdu în poveştile despre Florian şi Jonquil, 
Lady Shella şi Cavalerul Curcubeu, bravul Prinţ 

Aemon şi dragostea sa nefericită pentru regina fratelui 
său. 

Abia noaptea târziu o fură somnul, iar Sansa îşi dădu 573 

seama că uitase să întrebe de sora ei. 

574 

JON 

- Othor, anunţă Ser Jaremy Rykker, nu mai e nici o 
îndoială. lar ăsta a fost Jafer Flowers. Întoarse cadavrul cu 
vârful cizmei, iar faţa albă a mortului privi cerul cu ochi 
albaştri. Au fost oamenii lui Ben Stark, amândoi. 

Oamenii unchiului meu, se gândi Jon năucit, îşi aminti 
cum se rugase să meargă cu ei. Zei, eram un băiat aşa de 
necopt. Dacă m-ar fi luat, aş fi putut zace acolo... 


Încheietura dreaptă a lui Jafer se sfârşea într-un ciot de 
carne sfâşiată şi os rupt între fălcile Nălucii. Mâna sa dreaptă 
plutea într-un borcan cu oţet, în turnul Maesterului Aemon. 
Mâna sa stângă, încă întreagă, era la fel de neagră 

precum mantia. 

- Zeii să aibă milă, murmură Bătrânul Urs. 

Se săltă de pe bidiviul său, întinzându-i lui Jon hăţurile. 

Dimineaţa era neobişnuit de caldă; broboane de 
transpiraţie şiroiau pe fruntea lată a Lordului Comandant, 
precum roua pe un pepene. Calul său era nervos, 
rostogolindu-şi ochii, trăgându-se înapoi de lângă morţi, cât 
de departe îl lăsau frâiele. Jon conduse iapa câţiva paşi mai 
încolo, luptându-se s-o împiedice s-o rupă la fugă. Cailor nu 
le plăcea atmosfera din acest loc. De fapt, nici lui Jon. 

Câinilor le plăcea cel mai puţin. Nălucă îi condusese pe 
toţi aici; haita de câini se dovedise a fi nefolositoare. Când 
Bass, dresorul de câini, încercase să-i facă să adulmece 
urma, după mâna tăiată, parcă înnebuniseră, urlând şi 
lătrând, luptându-se să fugă. Chiar şi acum mârâiau şi 
scânceau rând pe rând, trăgând de lese, în vreme ce Chett îi 
înjura pentru laşitatea lor. 

E doar o pădure, îşi spuse Jon, iar ei sunt doar nişte morți. 
Mai văzuse morţi şi înainte... 

Noaptea trecută visase iarăşi despre Winterfell. Rătăcea 
prin castelul pustiu, căutându-şi tatăl, coborând în cripte. 

Numai că, de data asta, visul mersese mai departe ca 
înainte. Auzea în întuneric scrâşnetul pietrei frecate de 
piatră. Când se întorsese, văzuse că sarcofagele se 
deschideau, unul după altul. Pe când regii morţi ieşeau 
clătinându-se din mormintele lor negre şi reci, Jon se trezise 
în bătăile puternice ale inimii. Chiar şi Nălucă sărise în pat 
pentru a-l adulmeca pe faţă, iar Jon nu-şi putuse 575 

îndepărta sentimentul profund de spaimă. Nu mai 
îndrăznise să se culce. În loc de asta, urcase pe Zid şi se 
plimbase, neliniştit, până când văzuse prima geană de 


lumină a zorilor. N-a fost decât un vis. Sunt frate în Rondul 
de Noapte acum, nu vreun băietan speriat. 

Samwell Tarly se pitise la rădăcina copacilor, pe jumătate 
ascuns de cai. Faţa lui rotundă avea culoarea laptelui prins. 
Până acum nu se împleticise încă prin pădure să vomite, dar 
nici nu privise prea mult la cei morţi. 

- Nu mă pot uita, şopti el nefericit. 

- Trebuie să te uiţi, îi spuse Jon, ţinându-şi glasul coborât, 
să nu audă şi ceilalţi. Maester Aemon te-a trimis aici să fii 
ochii lui, nu? La ce bun sunt ochii dacă îi ţii închişi? 

- Da, însă... sunt aşa un laş, Jon. 

Jon îşi puse o mână pe umărul lui Sam. 

- Avem doisprezece cercetaşi cu noi, câinii şi pe Nălucă. 

Nu-ţi va face nimeni nici un rău, Sam. Du-te şi uită-te. 

Prima dată este cel mai greu. 

Sam dădu din cap, adunându-şi curajul cu un efort vizibil. 
Încet, îşi răsuci capul. Ochii i se holbară, însă Jon îl ţinu cu 
mâna, ca să nu se poată întoarce. 

- Ser Jaremy, făcu Bătrânul Urs aspru, Ben Stark avea cu 
el şase oameni când a plecat de la Zid. Unde sunt ceilalţi? 

Ser Jaremy clătină din cap. 

- As da orice să ştiu. 

În mod vizibil, pe Mormont nu-l mulţumi răspunsul. 

- Doi dintre fraţii noştri au fost hăcuiţi la o aruncătură de 
băț de Zid, dar cercetaşii tăi nu au auzit nimic. Aşa de rău a 
ajuns Rondul de Noapte? încă mai căutăm prin pădurile 
astea? 

- Da, lordul meu, însă... 

- Mai avem schimburi de gardă? 

- Da, avem, dar... 

- Acest om are un corn de vânătoare. Mormont arătă 

spre Othor. Trebuie să cred că a murit fără să sune în el? 

Sau au surzit şi orbit toţi cercetaşii tăi? 

Ser Jaremy se zbâărili, cu faţa întunecată de furie. 

- Nu a răsunat nici un corn, lordul meu, pentru că 

cercetaşii mei l-ar fi auzit. Nu am suficienţi oameni să 


organizez atâtea patrule pe cât aş vrea... iar din clipa în 
576 

care Benjen a dispărut, am rămas mai aproape de Zid 
decât înainte, la ordinele dumneavoastră. Bătrânul Urs 
mârâi. 

- Da. Bine. Fie şi aşa. Făcu un gest nerăbdător. Spune-mi 
cum au murit. 

Ghemuindu-se lângă bărbatul mort pe care-l recunoscuse 
ca fiind Jafer Flowers, Ser Jaremy îi trase capul, apucându-l 
de păr. Şuviţele se sfărâmară între degetele lui, uscate ca 
paiele. Cavalerul înjură şi-i ridică 

faţa cu latul palmei. Pe o parte a gâtului cadavrului se 
căsca o gaură mare, ca o gură, acoperită de sânge uscat. 

Numai câteva tendoane albicioase mai ţineau capul de 
gât. 

- Asta a fost o secure. 

- Da, murmură Dywen, bătrânul pădurar. Poate chiar 
securea pe care o avea Othor, lordul meu. 

Jon îşi simţi bucatele de la dejun răscolindu-i-se în 
stomac, însă strânse din buze şi se forţă să privească spre 
cel de-al doilea hoit. Othor fusese un bărbat uriaş şi urât, iar 
acum era un cadavru hidos. Nu se vedea nici o secure. 

Jon şi-l amintea pe Othor; fusese unul dintre iubitorii de 
cântece deocheate pe când cercetaşii plecau la drum. 

Zilele lui de triluri se sfârşiseră. Carnea era albicioasă ca 
laptele peste tot, în afară de mâini. Mâinile-i erau la fel de 
negre ca ale lui Jafer. Înflorituri de sânge întărit şi crăpat 
ornau rănile mortale care-l acopereau ca o eczemă, pe piept, 
vintre şi gâtlej. Totuşi, ochii-i erau încă deschişi. Se holbau la 
cer, albaştri ca safirele. 

Ser Jaremy se ridică. 

- Şi barbarii au securi. 

Mormont îl încolţi. 

- Deci continui să crezi că e lucrătura lui Mance Rayder? 

Aşa de aproape de Zid? 

- Cine altcineva, lordul meu? 


Jon i-ar fi putut spune. Ştia, ştiau cu toţii, însă nici unul 
dintre ei nu ar fi rostit cuvintele. Cei/al/ţți sunt nu-mai 
născociri, o poveste care-i face pe copii să tremure. Dacă 

ar fi existat vreodată, acum sunt duşi de opt mii de ani. 

Numai gândindu-se la asta şi se simţi ca un nătărău; era 
acum un bărbat în toată firea, un frate în negru al Rondului 
de Noapte, nu băiatul care stătuse cândva la picioarele 
Bătrânei Nan împreună cu Bran, Robb şi Arya. 

577 

Totuşi, Lordul Comandant Mormont pufni. 

- Dacă Ben Stark ar fi fost atacat de barbari la o jumătate 
de zi călare de Castelul Negru, s-ar fi întors după 

ajutoare, i-ar fi urmărit pe ucigaşi şi prin cele şapte iaduri 
şi s-ar fi întors la mine cu capetele lor. 

- Numai dacă nu cumva a fost şi el măcelărit, insistă Ser 
Jaremy. 

Cuvintele dureau, chiar şi acum. Trecuse atât de mult 
timp, părea o nebunie să se agate de speranţa că Ben Stark 
mai trăia, însă Jon Snow era încăpățânat. 

- A trecut aproape jumătate de an de când Benjen ne-a 
părăsit, lordul meu, continuă Ser Jaremy. Pădurea-i mare. 

Barbarii l-ar fi putut ataca oriunde. Aş pune rămăşag că 

aceştia doi au fost ultimii supraviețuitori din grupul lui, 
aflaţi în drum spre noi... Însă duşmanul i-a ajuns înainte să 

se fi putut pune la adăpostul Zidului. Hoiturile sunt încă 

proaspete, aceşti oameni nu sunt morţi de mai mult de o 
Zi... 

- Nu, chiţcăi Samwell Tarly, 

Jon era uluit. Vocea nervoasă şi piţigăiată a lui Sam era 
ultimul lucru din lume pe care s-ar fi aşteptat să-l audă. 

Băiatul gras era înspăimântat de ofiţeri, iar Ser Jaremy nu 
era cunoscut pentru răbdarea sa. 

- Nu ţi-am cerut părerile, băiete, făcu Rykker cu răceală. 

- Lasă-l să vorbească, izbucni Jon. 

Ochii lui Mormont se plimbau de la Sam la Jon şi invers. 


- Dacă flăcăul are ceva spus, am să-l ascult. Vino mai 
aproape, băiete. Nu te putem vedea din spatele cailor. 

Sam trecu de Jon şi de bidivii, transpirând din greu. 

- Lordul meu... n-ar putea fi vorba de o zi... Priviţi... 

sângele. 

- Da? Mormont se încruntă nerăbdător. Sângele, ce-i cu 
el?- Îşi udă scutecele la vederea lui, strigă Chett, iar 
cercetaşii hohotiră. 

Sam îşi şterse transpiraţia de pe frunte. 

- Puteţi... puteţi vedea acolo unde Nălucă... lupul 
străvechi al lui Jon... puteţi vedea cum i-a smuls braţul, şi 
totuşi ciotul nu a sângerat, uitaţi... Dădu din mână. Tatăl 
meu... L... Lordul Randyll, m-a obligat să mă uit cum jupuia 
animale câteodată, când... după... Sam scutură din cap 578 

dintr-o parte în alta, iar obrajii îi tremurau. Acum, că se 
uitase la hoituri, nu mai părea să-şi ferească privirea. Dacă 

ar fi fost omorâţi nu de mult... sângele ar curge încă, 
domnii mei. Mai târziu... mai târziu s-ar închega, precum o... 
o piftie, gros şi... şi... Arăta de parcă i-ar fi venit să 

vomite. Acest om... uitaţi-vă la  încheietură, este 
complet.... 

sfărâmicioasă... uscată... ca... 

Jon îşi dădu imediat ce voia Sam să spună. Putea vedea 
venele sfâşiate de la încheietura mortului, ca nişte viermi de 
fier în carnea albă. Sângele-i era ca un praf negru. 

Totuşi, Jaremy Rykker era de neînduplecat. 

- Dacă ar fi morţi de mai mult de o zi, ar fi umflaţi de 
acum, băiete. Nici măcar nu put. 

Dywen, bătrânul pădurar noduros, care se lăuda că 

putea mirosi când se apropiau zăpezile, se strecură mai 
aproape de cadavre şi adulmecă. 

- Ei bine, nu-s ca nişte panseluţe, însă... Lordul meu, are 
dreptate aici. Nu se simte putoare de hoit. 

- Nu... nu putrezesc, remarcă Sam, iar degetul său 
grăsuliu tremură numai puţin. Uitaţi-vă acolo... nu-s larve... 


ori... ori... viermi sau altceva... au zăcut aici, în pădure, 
însă 

nu... nu au fost sfâşiaţi sau mâncaţi de animale... numai 
Nălucă... altfel ar fi.... ei sunt... 

- Neatinşi, zise Jon încet. lar Nălucă este altfel. Câinii şi 
caii nu se apropie de ei. 

Cercetaşii schimbară priviri între ei; puteau vedea că aşa 
era, fiecare dintre ei. Mormont se încruntă, privind de la 
hoituri la câini. 

- Chett, adu dulăii mai aproape. 

Chett se strădui cât putea, înjurând, smucind de lese, 
dând fiecărui animal câte un sărut cu vârful cizmei. 

Majoritatea câinilor scheunară şi se aşezară. Încercă să 

tragă de unul. Căţeaua rezistă, hămăind şi zbătându-se 
de parcă ar fi încercat să scape de zgardă. În cele din urmă 
se repezi la el. Chett scăpă lesa şi se dădu îndărăt. Câinele 
sări peste el şi dispăru între copaci. 

- Nu... nu-i deloc bine, spuse Sam Tarly cu sinceritate. 

Sângele... sunt urme de sânge pe haine, iar... iar carnea 
lor, uscată şi tare, însă... nici o bucată pe pământ ori... În altă 
parte. Cu aceste... aceste.... Sam se forţă să înghită, apoi 
inspiră adânc. Cu aceste răni... răni îngrozitoare... ar 579 

trebui să fie sânge peste tot. Nu-i aşa? Dywen îşi supse 
dinţii. 

- Poate că nici nu au murit aici. Poate că cineva i-a adus 
aici şi i-a lăsat ca să-i găsim noi. Ca un soi de avertisment. 

Bătrânul pădurar se uită suspicios în jos. Şi poate că sunt 
eu un smintit, dar nu ştiu ca Othor să fi avut vreodată ochii 
albaştri. 

Ser jJaremy părea uimit. 

- Nici Flowers, se răsti el, întorcându-se să se uite la mort. 

Peste pădure se lăsă liniştea. Pentru o clipă, tot ce se mai 
auzea era doar respiraţia întretăiată a lui Sam şi sunetele 
umede scoase de Dywen, care-şi sugea dinţii. Jon se ghemui 
lângă Nălucă. 


- Ardeți-i, şopti cineva, unul dintre cercetaşi - Jon n-ar fi 
putut spune cine. 

- Da, să-i ardem, îndemnă o a doua voce. 

Bătrânul Urs scutură din cap cu încăpățânare. 

- Nu încă. Vreau ca Maester Aemon să-i examineze, îi 
ducem înapoi la Zid. 

Unele ordine erau mai uşor de dat decât de îndeplinit, 
înveliră morţii în mantiile lor, dar când Hake şi Dywen 
încercară să urce unul pe cal, animalul se agită, nechezând 
şi cabrându-se, lovind cu copitele, ba chiar îl muşcă pe 
Ketter când acesta alergă să dea o mână de ajutor. 

Cercetaşii nu avură mai mult noroc cu ceilalţi bidivii; nici 
chiar cel mai liniştit dintre ei nu voia să care o astfel de 
povară. În cele din urmă, fură nevoiţi să taie crengi şi să 

confecţioneze tărgi rudimentare pentru a târî cadavrele 
înapoi, pe jos. Era deja trecut de amiază când o luară spre 
casă. 

- Să scotociţi pădurile astea, îi porunci Mormont lui Ser 
Jaremy când se puseră în mişcare. Fiecare copac, bolovan, 
toate tufele şi fiecare bucată de pământ pe o rază de zece 
leghe de aici. Folosiţi toţi oamenii pe care îi aveţi, iar dacă 

nu aveţi destui, luaţi vânători şi pădurari de la 
administratori. Dacă Ben şi ceilalţi mai sunt pe aici, morţi 
sau vii, vreau să fie găsiţi. lar dacă mai este şi altcineva prin 
păduri, vreau să ştiu şi asta. Trebuie să-i urmăreşti şi să pui 
mâna pe ei, vii, dacă este posibil. S-a înţeles? 

- Da, lordul meu, zise Ser Jaremy. Se va face. 

580 

După asta, Mormont călări în tăcere. Jon venea în 
apropierea lui; ca servitor al Lordului Comandant, acolo îi era 
locul. Ziua era cenuşie şi umedă, înnorată, acel fel de zi care 
te făcea să-ţi doreşti să înceapă să plouă. Nici o adiere de 
vânt nu tulbura pădurea; aerul apăsa umed şi greu, iar 
hainele lui Jon i se lipiseră de piele. Era cald. Mult prea cald. 
Zidul lăcrima din greu, cum făcuse zile în şir, iar uneori Jon 
îşi închipuia că se micşora. 


Bătrânii numeau vremea asta duhul verii şi ziceau că 

însemna că anotimpul îşi lăsa, în cele din urmă, nălucile. 

După asta, putea veni frigul, avertizau ei, iar o vară 

îndelungată însemna întotdeauna o iarnă lungă. Vara 
aceasta dura de zece ani; Jon era un bebeluş la sânul mamei 
lui când începuse. 

Nălucă goni împreună cu ei o vreme, iar apoi se făcu 
nevăzut printre copaci. Fără lupul străvechi, Jon se simţea 
aproape dezgolit. Se pomeni privind îngrijorat la fiecare 
umbră. Fără veste, se gândi din nou la poveştile pe care 
obişnuia să le depene Bătrâna Nan când era băiat, la 
Winterfell. Aproape că putea auzi iarăşi vocea ei, la fel şi 
zăngănitul acelor ei. În bezna aceea. Ceilalţi veniră călare, 
obişnuia să spună ea, coborându-şi glasul din ce în ce mai 
mult. Erau reci şi morți şi urau fierul şi focul şi atingerea 
soarelui şi fiecare viețuitoare cu sânge cald în vene. 

Avanposturile şi oraşele şi regatele oamenilor căzură 
toate inaintea lor, pe când goneau spre sud pe caii lor morți 
şi albi, conducând măcelul. Îşi hrăneau servitorii morți cu 
carnea puilor de om... 

Când avu o primă privelişte a Zidului înălțându-se peste 
crengile unui stejar bătrân şi gârbovit, Jon se simţi uşurat. 

Mormont îşi struni brusc calul şi se ridică în şa. 

- Tarly, latră el, vino aici. 

Jon văzu un început de spaimă oglindindu-se pe faţa lui 
Sam pe când se moşmondea pe iapa lui; fără nici o îndoială, 
se gândea că dăduse de necaz. 

- Eşti gras, dar nu eşti prost, băiete, îi spuse Bătrânul Urs 
aspru. Te-ai descurcat bine acolo. Şi tu, Snow. 

Sam se împurpura la faţă, o nuanţă vie, şi i se împletici 
limba în gură când încercă să răspundă cu politeţe. Jon 
trebui să zâmbească. 

Când ieşiră dintre copaci, Mormont îşi struni micul său 
581 

bidiviu încăpățânat, aducându-l la trap. Nălucă îşi făcu 
apariţia ieşind din pădure, lingându-şi ghearele şi botul 


înroşite de sângele prăzii. Departe, sus, oamenii de pe Zid 
văzură coloana apropiindu-se. Jon auzi chemarea profundă, 
guturală, a cornului mare al comandantului de schimb, 
răsunând de la distanţă; o singură notă prelungă, care 
străbătu copacii şi se reverberă în gheaţă. 

UUUUUUUO0000000000000000000000. 

Sunetul se pierdu încet, în tăcere. Un singur semnal 
anunţa întoarcerea cercetaşilor, iar Jon se gândi: în cele din 
urmă, tot am fost cercetaş pentru o zi. Orice s-ar întâmpla, 
asta nu mi-o pot lua. 

Bowen Marsh aştepta la prima poartă când îşi conduceau 
bidiviii prin tunelul îngheţat. Lordul Administrator era roşu la 
faţă şi agitat. 

- Lordul meu, se repezi el la Mormont, deschizând 
zăvoarele de fier, a venit o pasăre, trebuie să mă urmaţi 
imediat. 

- Ce-i, omule? făcu Mormont indispus. 

În mod bizar, Marsh privi spre Jon înainte de a-i răspunde. 

- Maesterul Aemon are scrisoarea. Vă aşteaptă în sera 
dumneavoastră. 

- Foarte bine. Jon, ai grijă de calul meu şi spune-i lui Ser 
Jaremy să pună morţii într-o magazie, până ce Maester va 
avea timp să se ocupe de ei. 

Pe când îşi duceau caii înapoi la grajd, Jon începu să aibă 

senzaţia neplăcută că oamenii îl priveau. Ser Alliser 
Thorne îi antrena pe băieţii săi în curte, dar se opri să se 
holbeze la el cu un zâmbet întipărit pe buze. Donai Nove, cel 
cu un singur braţ, stătea în pragul uşii armureriei. 

- Zeii fie cu tine, Snow, strigă el. 

Ceva nu-i bine, se gândi Jon. Ceva nu este deloc bine. 

Morţii fură duşi într-una dintre magaziile de la baza 
zidului, o cămară întunecoasă şi rece, săpată în gheaţă, şi 
folosită pentru păstrarea cărnii şi a grânelor şi, uneori, chiar 
şi a berii. Jon se îngriji ca bidiviul lui Mormont să fie hrănit şi 
adăpat şi ţesălat înainte de a se ocupa de al său. 


După aceea îşi căută prietenii. Grenn şi Broscoiul erau de 
gardă, însă îl găsi pe Pyp în sala de mese. 

- Ce s-a întâmplat? întrebă el. 

582 

Pyp îşi cobori vocea. 

- Regele a murit. 

Jon era uluit. Robert Baratheon i se păruse bătrân şi gras 
când vizitase Winterfell, dar arăta destul de sănătos şi nici 
nu se vorbise despre vreo boală alui. 

- De unde stii? 

- Unul dintre străjeri l-a auzit pe Clydas citindu-i 
scrisoarea Maesterului Aemon. Pyp se aplecă spre el. Jon, îmi 
pare rău. Era prietenul tatălui tău, nu? 

- Erau ca fraţii, cândva. 

Jon se întrebă dacă Joffrey îl va păstra pe tatăl său ca 
Mână a Regelui. Dar nu părea probabil. Asta însemna că 

Lordul Eddard se va reîntoarce la Winterfell, la fel ca 
surorile sale. S-ar putea chiar să i se dea voie să-i viziteze, 
cu permisiunea Lordului Mormont. Va fi bine să vadă din nou 
rânjetul Aryei şi să vorbească cu tatăl său. // voi întreba de 
mama mea, se hotări el. Acum sunt bărbat, a venit vremea 
să-mi spună. Chiar dacă a fost o târfă, nu-mi pasă, vreau să 
ştiu. 

- Am auzit că Hake spune că morţii erau oamenii 
unchiului tău, zise Pyp. 

- Da, răspunse Jon. Doi din cei şase pe care i-a luatcu el. 

Sunt morţi de multă vreme numai câ... hoiturile sunt 
ciudate. 

- Ciudate? Pyp era mort de curiozitate. Cât de ciudate? 

- O să-ţi povestească Sam. Jon nu voia să vorbească 

despre asta. Ar trebui să văd dacă nu cumva Bătrânul Urs 
are nevoie de mine. 

Plecă singur spre Turnul Lordului Comandant, apăsat de 
un simţământ ciudat de nelinişte. Fraţii de gardă îl priviră 

solemn când se apropie. 


- Bătrânul Urs este în seră, îl anunţă unul dintre ei. Te 
căuta. 

Jon dădu din cap. Ar fi trebuit să se ducă la el direct de la 
grajd. Urcă grăbit treptele. Vrea vin sau foc în vatra, asta-i 
tot, îşi spuse el. 

Când intră în seră, corbul lui Mormont ţipă. Porumb! 

croncăni pasărea. Porumb! Porumb! Porumb! 

- Să nu-l crezi, tocmai i-am dat de mâncare, mormăi 
Bătrânul Urs. Era aşezat lângă fereastră, citind o scrisoare. 

Adu-mi o cupă cu vin şi toarnă-ţi şi tu una. 

583 

- Pentru mine, lordul meu? 

Mormont îşi ridică ochii din scrisoare pentru a se holba la 
Jon. În privirea lui se vedea mila; o putea simţi, chiar. 

- M-ai auzit doar. 

Jon turnă cu o grijă exagerată, aproape fără să-şi dea 
seama ce făcea. Când cupele vor fi umplute, nu va mai avea 
altă posibilitate decât să se confrunte cu mesajul din 
scrisoare. Şi, foarte repede, fură umplute. 

- Şezi, băiete, îi porunci Mormont. Bea. Jon rămase în 
picioare. 

- E vorba de tata, nu? 

Bătrânul Urs bătu cu un deget în scrisoare. 

- Tatăl tău şi regele, hârâi Mormont. N-am să te mint, sunt 
veşti triste. N-am crezut niciodată că voi mai apuca încă un 
rege, nu la vârsta mea, cu Robert la jumătatea anilor mei, 
puternic ca un taur. Luă o înghiţitură de vin. Se spunea că 
regelui îi plăcea să vâneze. Lucrurile care ne plac ne vatămă 
de fiecare dată, băiete. Să-ţi aminteşti asta. Fiului meu îi 
plăcea de tânăra sa soţie. O femeie uşuratică. Dacă n-ar fi 
fost ea, nu s-ar fi gândit niciodată 

să-i vândă pe braconierii aceia. Jon abia dacă putea 
urmări ce spunea. 

- Lordul meu, nu înţeleg. Ce s-a întâmplat cu tatăl meu? 

- Ţi-am spus să şezi, mormăi Mormont. Șez;, ţipă şi 
corbul. Şi bea, afurisitule. Este un ordin, Snow. 


Jon se aşeză şi sorbi din vin. 

- Lordul Eddard a fost aruncat în închisoare. Este acuzat 
de trădare. Se spune că a complotat împreună cu fraţii lui 
Robert ca să-l împiedice pe Prinţul Joffrey să urce pe tron. 

- Nu, spuse Jon imediat. Nu poate fi aşa. Tatăl meu nu l-ar 
fi trădat niciodată pe rege! 

- Poate că aşa este, zise Mormont, nu am căderea să 

judec asta. Nici tu. 

- Dar este o minciună, insistă Jon. 

Cum se puteau gândi că tatăl lui era un trădător, 
înnebuniseră oare cu toţii? Lordul Eddard Stark nu s-ar fi 
dezonorat niciodată... nu-i aşa? 

A zămislit un bastard, şopti un glăscior înlăuntrul lui. 

Unde-i onoarea aici? lar mama ta, ce-i cu ea? Nici măcar 
nu-i pronunță numele. 

- Lordul meu, ce se va întâmpla cu el? îl vor omori? 

584 

- Despre asta n-aş putea spune nimic, băiete. Vreau să 

trimit o scrisoare. Îi ştiam pe unii dintre consilierii regelui. 

Bătrânul  Pycelle, Lordul Stannis, Ser  Barristan... 
Indiferent ce a făcut tatăl tău, sau ce n-a făcut, rămâne un 
mare lord. 

Ar trebui să i se permită să se îmbrace în negru şi să ni se 
alăture. Numai zeii ştiu, avem nevoie de oameni cu 
priceperea Lordului Eddard. 

Jon ştia că altor oameni acuzaţi de trădare li se dăduse 
voie să-şi răscumpere onoarea pe Zid, în zilele de demult. 

De ce nu şi Lordului Eddard? Tatăl său, aici. Era un gând 
straniu, ciudat de neliniştitor. Ar fi fost o nedreptate uriaşă 

să fie lăsat fără titlul de lord de Winterfell şi forţat să se 
îmbrace în negru, dar asta însemna că rămânea în viată... 

Ar permite Joffrey asta? Şi-l aminti pe prinţ la Winterfell, 
de felul în care-şi bătuse joc de Rob şi de Ser Rodrik, în 
curte. Jon nici nu fusese băgat în seamă; bastarzii nu erau 
demni nici măcar de disprețul său. 

- Lordul meu, oare nu v-ar asculta regele? 


Bătrânul Urs dădu din umeri. 

- Un rege-copil... Îmi închipui că ascultă, mai degrabă, de 
maică-sa. Ce păcat că piticul nu-i cu ei. Este unchiul 
băietanului şi a văzut ce nevoi avem, când ne-a vizitat. N-a 
fost bine că mama ta l-a luat în captivitate... 

- Lady Stark nu este mama mea, îi reaminti Jon tăios. 

Tyrion Lannister îi fusese prieten. Dacă Lordul Lddard era 
ucis, ea ar fi fost la fel de vinovată ca regina. Lordul meu, 
dar ce-i cu surorile mele? Arya şi Sansa erau cu tata, ştiţi... 

- Pycelle nu pomeneşte nici un cuvânt de ele, dar, fără 

nici o îndoială, sunt tratate cu blândeţe. Am să-l întreb 
despre ele când îi voi scrie. Nici nu s-ar fi putut întâmpla 
într-un moment mai rău ca ăsta. Regatul n-a avut niciodată 

atâta nevoie de un rege puternic... Ne aşteaptă zile 
întunecate şi nopţi reci, simt asta în oase... Îi adresă o privire 
speculativă. Sper că nu te gândeşti să faci vreo prostie, 
băiete? 

E tatăl meu, ar fi vrut Jon să spună, dar ştia că Mormont 
nu voia să audă aşa ceva. | se uscase gâtul. Se forţă să mai 
ia o înghiţitură devin. 

- Datoria ta este aici, acum, îi reaminti Lordul 
Comandant. Viaţa ta anterioară s-a sfârşit când te-ai 
îmbrăcat în negru. Corbul repetă cu un glas cavernos: 585 

Negru. Mormont nici nu-l băgă în seamă. Indiferent ce fac 
acolo, la Debarcaderul Regelui, nu-i treaba noastră. Cum Jon 
nu răspunse, bătrânul îşi termină vinul şi zise: Poţi să 

pleci acum. Nu mai am şi alte nevoi pentru astăzi. Mâine 
m-ai putea ajuta să scriu scrisoarea aceea. 

Jon nu-şi amintea când se ridicase şi plecase din seră. 

Următorul lucru de care fu conştient era că tocmai cobora 
treptele din turn, gândindu-se: Este vorba despre tatăl meu, 
surorile mele, cum să nu mă privească şi pe mine? 

Afară, unul dintre străjeri se uită la el şi-i spuse: 

- Fii tare, băiete. Zeii sunt cruzi. Ei ştiu, îşi dădu Jon 
seama. 

- Tatăl meu nu este trădător, răspunse el scorţos. 


Chiar şi cuvintele i se opriseră în gât, de parcă ar fi vrut 
să-l sufoce. Vântul se înteţea şi în curte părea că se făcuse 
mai frig decât atunci când venise. Spiritul verii se retrăgea 
către culcuş. 

Restul după-amiezii trecu precum un vis. Jon nu ar fi 
putut spune unde se dusese, ce făcuse sau cu cine vorbise. 

Nălucă era cu el, asta ştia. Prezenţa tăcută a lupului 
străvechi îl liniştea. Fetele n-au nici măcar asta, se gândi el. 
Lupii lor le-ar fi putut ajuta să fie în siguranță, insă Lady e 
moarta, iar Nymeria dispărută şi ele sunt singure. 

Când soarele apuse, dinspre nord începu să bată vântul. 

Jon îi putea auzi vuietul lovind Zidul şi meterezele 
îngheţate, când se duse în sala de mese pentru cină. Hobb 
gătise o tocană de căprioară, cu orz, ceapă şi morcovi. 

Când turnă o porţie în plus în farfuria lui John şi-i dădu un 
colţ crocant de pâine, îşi dădu seama ce însemna asta. 

Ştie. Privi în sală şi văzu capete întorcându-se în grabă, 
priviri plecate din politeţe. Știu cu toții. 

Prietenii i se alăturară. 

- l-am cerut septonului să aprindă o lumânare pentru 
tatăl tău, îi povesti Matthar. E o minciună, ştim cu toţii că 

este o minciună. 

- Chiar şi Grenn ştie că este o minciună, se băgă Pyp. 

Grenn dădu din cap, iar Sam îl prinse de braţ. 

- Eşti fratele meu acum, iar el este şi tatăl meu atunci, 
zise băiatul cel gras. Dacă vrei să mergi la copacul inimii şi 
să te rogi vechilor zei, vin cu tine. 

Copacii inimii erau dincolo de Zid, dar ştia ce voia Sam 
586 

să spună. Sunt fraţii mei, se gândi. La fel de mult ca Robb 
şi Bran şi Rickon... 

lar apoi se auzi un hohot de râs, ascuţit şi crud ca un bici, 
şi vocea lui Ser Alliser Thorne: 

- Nu numai bastard, dar bastardul unui trădător, le 
spunea el celor din jurul său. 

Într-o clipă, Jon sări peste masă cu un pumnal în mână. 


Pyp încercă să-l prindă, dar el îşi trase piciorul şi goni pe 
masă, lovind castronul din mâinile lui Ser Alliser. 

Tocana se împrăştie peste tot, pătându-i pe fraţi. Thorne 
se dădu înapoi. Oamenii strigau, însă Jon Snow nu-i mai 
auzea. Se repezi cu pumnalul la faţa lui Ser Alliser, pentru a 
lovi ochii aceia reci, de onix, însă Sam se aruncă între ei, iar 
înainte ca Jon să apuce să se mişte, Pyp îi sări în spate, 
agăţându-se ca o maimuţă, Grenn îl apucă de braţe, în 
vreme ce Broscoiul îi smulse pumnalul dintre degete. 

Târziu de tot, după ce-l duseseră în chilia sa, Mormont 
veni să-l vadă, cu corbul pe umăr. 

- Ţi-am spus să nu faci nici o prostie, băiete, zise Bătrânul 
Urs. Băiete, imită pasărea. Mormont dădu din cap, 
dezgustat. Şi când te gândeşti că-mi pusesem mari speranţe 
în tine. 

Îi luară pumnalul şi sabia şi-i spuseră să nu-şi părăsească 

chilia până ce nu decideau ofiţerii de rang înalt ce era de 
făcut cu el. Apoi puseră o strajă la uşa lui, să fie siguri că 

aşa va face. Prietenilor săi nu li se dădu voie să-l viziteze, 
însă Bătrânul Urs se înduioşa şi-i permise să-l ţină pe Nălucă 
la el, aşa câ nu era singur cuc. 

- Tatăl meu nu este trădător, îi spuse el lupului străvechi 
după ce plecară ceilalţi. Nălucă îl privi în tăcere. Jon se aşeză 
cu spatele sprijinit de perete, cu mâinile în jurul 
genunchilor, şi se uită la lumânarea de lângă patul său 
îngust. Flacăra tremură şi pâlpâi, iar umbrele crescură în 
jurul său. Încăperea părea că devine tot mai întunecată şi 
mai rece. Nu voi dormi în noaptea asta, se gândi Jon. 

Totuşi, trebuie că aţipise. Când se trezi, avea picioarele 
amorțite şi strânse, iar lumânarea arsese demult. 

- Nălucă, ce-i? întrebă el şoptit. Lupul străvechi îşi răsuci 
capul şi privi în jos, spre el, dezvelindu-şi colții cu un mărâit 
mut. Oare nu cumva înnebunise? se întrebă Jon. Sunt eu, 
Nălucă, murmură el, încercând să pară că nu-i era teamă. 

587 

Totuşi, tremura violent. De când se făcuse aşa de frig? 


Nălucă plecă de lângă uşă. Acolo unde scrijelise lemnul 
erau urme adânci. Jon îl privi cu o îngrijorare crescândă. 

- E cineva acolo, nu-i aşa? şopti el. 

Ghemuindu-se, lupul străvechi se târî îndărăt, blana albă 

ridicându-i-se pe spate. Străjerul, se gândi el, au lăsat un 
om să păzească la uşă, iar Nălucă îl adulmecă prin lemn, 
asta-i tot, încet, se ridică în picioare. Tremura incontrolabil, 
dorindu-şi să fi avut încă sabia. Din trei paşi repezi ajunse la 
uşă. Puse mâna pe clanţă şi trase spre interior. Scârţăitul 
balamalelor aproape că-l făcu să sară. 

Paznicul era căzut lat, parcă fără nici un os întreg, pe 
treptele înguste, uitându-se spre el. Uitându-se în sus spre 
el, deşi zăcea pe burtă. Capul îi fusese răsucit complet. 

Nu se poate, îşi zise Jon. Acesta-i Turnul Lordului 
Comandant, este păzit zi şi noapte, aşa ceva nu se poate 
întâmpla, visez, am un coşmar. 

Nălucă se strecură dincolo de el, ieşind pe uşă. Lupul 
începu să urce pe trepte, se opri, apoi privi spre Jon. Atunci 
auzi sunetul; scrâşnetul stins al unei cizme pe piatră, 
zgomotul unui zăvor tras. Sunetele veneau de deasupra. 

Dinspre camerele Lordului Comandant. 

Poate că era un coşmar, însă nu visa. 

Sabia străjerului era încă în teacă. Jon îngenunche şi o 
trase afară. Duritatea oţelului îi dădu putere. Urcă pe trepte. 
Nălucă păşea fără zgomot înaintea lui. La fiecare cotitură a 
scării se mişcau umbrele. Jon se furişă îngrijorat, încercând 
fiecare umbră suspectă cu vârful sabiei. 

Dintr-odată izbucni ţipătul corbului lui Mormont. Porumb, 
ţipa pasărea. Porumb, porumb, porumb, porumb, porumb. 

Nălucă ţâşni, iar Jon se luă în goană după el. Uşa de la 
sera lui Mormont era dată într-o parte. Lupul străvechi se 
aruncă 

înainte. Jon se opri în prag, cu sabia în mână, oferindu-şi 
răgaz pentru acomodarea ochilor. Draperiile grele fuseseră 

trase la fereastră, iar bezna era neagră precum cerneala. 

- Cine-i acolo? strigă el. 


Atunci văzu o umbră între umbre, alunecând spre uşa 
interioară care dădea în chilia de dormit a lui Mormont, un 
contur uman, complet negru, înfăşurat în mantie şi cu gluga 
trasă... Însă sub glugă, ochii-i luceau cu o strălucire albastră, 
îngheţată... 

588 

Nălucă sări. Om şi lup se rostogoliră pe podea împreună, 
fără ca vreunul să strige sau să mâărâie, rostogolindu-se, 
lovindu-se de un scaun, răsturnând o masă încărcată cu 
hârtii. Corbul lui Mormont dădea din aripi deasupra. 

Porumb, porumb, porumb, porumb... Jon se simţi la fel de 
orb ca Maester Aemon. Rămânând cu spatele la perete, se 
furişă spre fereastră şi trase jos draperia. Lumina lunii 
inundă sera. Văzu mâini negre îngropate în blana albă, 
degete negre, umflate, strângându-se în jurul gâtului lupului 
străvechi. Nălucă se zbătea şi se smucea, bătând aerul cu 
picioarele, însă nu se putea elibera. 

Jon nu mai avea timp să se teamă. Se aruncă înainte, 
strigând, lovind cu sabia cu toată puterea sa. Oţelul trecu 
prin mânecă şi piele şi os, însă sunetul produs era cumva 
altfel. Mirosul care-l năpădi era atât de neobişnuit şi de rece, 
încât aproape că se sufocă. Văzu braţul şi mâna la podea, 
degetele negre fremătând într-o baltă de lumină 

lunară. Nălucă se eliberă de cealaltă mână şi se retrase, 
cu limba roşie atârnându-i din bot. 

Bărbatul cu glugă îşi ridică faţa albă ca luna, iar Jon lovi 
fără nici o ezitare. Sabia îl spintecă pe intrus până la os, 
tăindu-i jumătate din nas şi deschizându-i o gaură dintr-un 
obraz în altul, sub ochii aceia, ochii, ochii precum stelele 
albastre care ardeau. 

Jon recunoscu acel chip. Otbor, se gândi el, trăgându-se 
înapoi. Zei, dar e mort, e mort, l-am văzut mort. 

Simţi ceva râşcâindu-i glezna. Degetele negre îi zgâriau 
călcâiul. Braţul i se căţăra pe picior, rupând lâna şi carnea. 

Urlând de scârbă, Jon smulse degetele de pe picior cu 
vârful sabiei şi azvârli mâna cât colo. Rămase tremurând, iar 


degetele se deschideau şi se închideau. 

Cadavrul se târa înainte. Nu cursese deloc sânge. Cu un 
singur braţ şi cu faţa aproape tăiată în două, părea să nu fie 
afectat de nimic. Jon îşi împinse înainte sabia lungă. 

- Du-te! porunci el, cu vocea devenită un scrâşnet. 

Porumb, ţipă corbul, porumb, porumb. Braţul tăiat se 
răsuci în mâneca sfâşiată, un şarpe alb cu cinci capete, ca 
degete. Nălucă se năpusti şi o strânse între colţi. Oasele 
pocniră. Jon reteză gâtul cadavrului, simţi oţelul lovind 
adânc şi năprasnic. Othor cel mort se lovi de el, doborândul 
la pământ. 

589 

Lui Jon i se tăie respiraţia când masa răsturnată îl lovi 
între omoplaţi. Sabia, unde era sabia? îşi pierduse afurisita 
de sabie! Când deschise gura să strige, arătarea îi înfipse 
degetele negre în gură. Sufocându-se, încercă să le scoată, 
însă omul mort era prea greu. Mâna se îndesă şi mai adânc 
pe gâtul său, rece ce gheaţa, sufocându-l. Faţa hoitului se 
lipi de a sa, acoperindu-i întregul câmp vizual. Ochii-i erau 
acoperiţi de promoroacă, ' scânteind albaştri. Jon zgârie 
carnea rece cu unghiile şi lovi picioarele arătării. Încercă să 

muşte, încercă să lovească, încercă să respire... 

Şi, dintr-odată, apăsarea cadavrului dispăru, iar degetele- 
i fură smulse de pe gât. Jon se rostogoli, fornăind şi 
tremurând. Nălucă se năpustise din nou. Privi cum lupul 
străvechi îşi îngroapă colții în pântecul arătării şi cum începe 
să sfâşie şi să rupă. Privi, numai pe jumătate conştient, 
zăbovind multă vreme până ce-şi aminti să-şi caute sabia... 

„.„Şi-l văzu pe Lordul Mormont, gol şi buimăcit de somn, 
stând în pragul uşii, ţinând în mână o feştilă cu ulei. Sfâşiat 
şi fără degete, braţul se târa pe podea răsucindu-se spre 
el.Jon încercă să strige, însă vocea-i pierise. Clătinându-se pe 
picioare, lovi braţul azvârlindu-l cât colo şi înşfacă 

lampa dintre degetele Bătrânului Urs. Flacăra tremură şi 
aproape că se stinse. Arzi! croncăni corbul. Arzi, arzi, arzi! 


Răsucindu-se, Jon văzu draperiile pe care le smulsese de 
la fereastră. Azvârli lampa cu toată forţa în mijlocul pânzei 
mototolite. Metalul scrâşni, geamul se sparse, uleiul se 
împrăştie, iar draperia izbucni în flăcări cu ummmffff! 

puternic. Căldura care-i lovi faţa i se păru mai dulce decât 
orice sărut pe care-l primise vreodată. - Nălucă! ţipă el. 

Lupul străvechi se smulse şi veni la el, pe când arătarea 
se chinuia să se ridice, şerpi întunecaţi risipindu-i-se din 
burta sfâşiată. Jon înfipse mâna în flăcări, apucă draperia 
arzândă şi biciui omul mort cu ea. Să ardă, se rugă el, pe 
când țesătura năpădi cadavrul. Zei, vă rog, vă rog, lăsați-l să 
ardă. 

590 

BRAN 

Karstarkşii sosiră într-o dimineaţă rece şi cu vânt, 
aducând de la castelul lor, de la Karhold, trei sute de călăreţi 
şi aproape două mii de pedestraşi. Vârfurile de oţel ascuţit 
ale suliţelor licăreau în lumina palidă a soarelui pe când 
coloana se apropia. Un bărbat păşea înaintea lor, bătând un 
ritm de marş lent, grav, la o tobă mai mare decât el, bum, 
bum, bum. 

Bran îi privi cum veneau, aşezat într-un turn de pază de 
deasupra zidului exterior, uitându-se printr-unul dintre ochii 
de bronz ai lui Maester Luwin, căţărat pe umerii lui Hodor. 

Lordul Rickard însuşi îi conducea, cu fiii săi, Harrion, 
Eddard şi Torrhen, călărind lângă el sub flamurile negre ca 
noaptea, cu blazonul de raze albe al Casei lor. Bătrâna Nan 
spunea că aveau sânge de Stark în vene, de sute de ani, 
însă lui Bran nu i se părea că arătau ca şi cei din familia 
Stark. Erau bărbaţi masivi şi aprigi, cu feţele acoperite de 
bărbi dese, părul purtat în plete care le ajungeau până pe 
umeri. Mantiile lor erau făcute din piele şi blănuri de urs şi 
focă sau lup. 

Ştia că erau ultimii. Ceilalţi lorzi erau deja aici, cu 
armatele lor. Bran tânjea să călărească printre ei, să vadă 


casele de iarnă pline până la refuz, mulțimile 
fremătătoare în piaţă, în fiecare dimineaţă, străzile brăzdate 
şi frământate de roţi şi de copite. Însă Robb îi interzisese să 

părăsească castelul. 

- Nu avem oameni în plus care să te păzească, îi 
explicase fratele său. 

- Am să-l iau pe Vară, se împotrivise Bran. 

- Nu te juca cu mine, Bran, zisese Robb. Ştii foarte bine 
asta. Acum două zile unul dintre oamenii Lordului Bolton l-a 
înjunghiat pe unul de-al Lordului Cerwyn, la Buşteanul 
Fumegând. Mama m-ar jupui de viu dacă aş permite să fii 
pus în primejdie. 

Folosise glasul lui Robb Lordul când îi spusese asta; Bran 
ştia că asta însemna că nu mai încăpeau nici un fel de 
discuţii. Era din cauza a ceea ce se petrecuse în pădurea 
lupilor. Amintirea încă îi mai stârnea vise oribile. Fusese la 
fel de neajutorat ca un bebeluş, neputându-se apăra mai 
bine ca Rickon. Ba nici cât el... Rickon, cel puţin, i-ar fi lovit. 

591 

Asta îl ruşina. Era cu numai câţiva ani mai mic decât 
Robb; dacă fratele său era aproape bărbat, tot aşa era şi el. 
Ar fi trebuit să fie capabil să se protejeze. 

Acum un an înainte, ar fi vizitat oraşul chiar dacă asta ar 
fi însemnat să se caţere pe ziduri. În acele zile ar fi putut 
alerga pe scări, să încalece şi să descalece singur de pe 
poneiul său, să-şi mânuiască sabia de lemn suficient de bine 
încât să-l trântească în mocirlă pe Prinţul Tommen. 

Acum nu putea decât să privească, uitându-se prin tubul 
cu lentile al lui Maester Luwin. Maester îl învățase 
semnificaţia tuturor flamurilor: pumnul înzăuat al Gloverilor, 
argintiu pe stacojiu; ursul negru al lui Lady Mormont; 
bărbatul jupuit care-l reprezenta pe Roose Bolton de la 
Dreadfort; un elan pentru Hornwood; o secure de luptă 
pentru Cerwyni; trei molizi pentru Tallhart; şi blazonul de 
temut al Casei Umber, un uriaş urlând în lanţurile 
spulberate. 


Foarte curând se obişnui şi cu chipurile, când lorzii şi fiii 
lor şi cavalerii vasali sosiră la Winterfell pentru ospăț. Nici 
chiar Marea Sală nu era destul de mare pentru a-i aşeza pe 
toţi o dată, aşa că Robb îi primi pe fiecare dintre stegarii lui 
principali, unul câte unul. Lui Bran i se dădea întotdeauna 
locul de onoare, de-a dreapta fratelui său. Unii dintre lorzii- 
stegari îi aruncau priviri ciudate pe când şedea acolo, de 
parcă s-ar fi întrebat cu ce drept un băieţandru era aşezat 
deasupra lor, şi mai era şi olog. 

- Câţi sunt acum? îl întrebă Bran pe Maester Luwin, pe 
când Lordul Karstark şi fiii săi trecură printre porţile de la 
zidul exterior. < 

- Douăsprezece mii de oameni sau pe aproape, nu mai 
contează. 

- Câţi cavaleri? 

- Destul de puţini, zise Maester cu un aer nerăbdător. Ca 
să ajungi cavaler, trebuie să stai de veghe în sept şi să fii 
uns cu cele şapte uleiuri pentru a-ţi sfinţi jurămintele, în 
nord, numai câteva din marile Case păstrează cultul celor 
Şapte. Restul îi venerează pe vechii zei şi nu numesc 
cavaleri... Însă aceşti lorzi şi fiii lor şi oamenii lor nu sunt mai 
puţin impunători sau mai puţin loiali şi onorabili. 

Valoarea unui bărbat nu este indicată de particula ser 
pusă 

înaintea numelui său. Aşa cum ţi-am spus de sute de ori 
înainte. 

592 

- Totuşi, zise Bran, câţi cavaleri sunt? 

Maester Luwin oftă. 

- Trei sute, poate patru... Între cei trei mii de lăncieri care 
nu sunt cavaleri. 

- Lordul Karstark este ultimul, făcu Bran gânditor. Robb îl 
va ospăta la noapte. 

- Fără îndoială că da. 

- Şi cât mai este până... până când pleacă? 


- Trebuie să pornească foarte curând, ori deloc, zise 
Maester Luwin. Oraşul de iarnă este plin până la refuz, iar 
această armată va mătura întregul domeniu dacă mai stă 

mult aici. Alţii aşteaptă să li se alăture pe drumul regelui, 
cavaleri de stepă şi de pe lângă lacuri şi Lorzii Manderly şi 
Flint. Luptele au început deja pe domeniile de lângă râuri, 
iar fratele tău are multe leghe de străbătut. 

- Ştiu. Bran se simţea la fel de mizerabil pe cât îi sunase 
vocea. Îi înapoie tubul de bronz şi observă cât de mult se 
rărise pe creştet părul lui Luwin. Putea vedea pielea rozalie 
iţindu-se printre fire. | se părea ciudat să se uite în jos la el, 
în acest fel, când îşi petrecuse întreaga viaţă privindu-l de 
jos în sus, însă când şedeai pe spatele lui Hodor, puteai privi 
de sus pe toată lumea. 

- Nu mai vreau să mă uit. Hodor, du-mă înapoi la 
fortăreață. 

- Hodor, zise Hodor. 

Maester Luwin strecură tubul în mâneca sa. 

- Bran, fratele tău, lordul, nu va mai avea timp să te vadă 
acum. Trebuie să-i întâmpine pe Lordul Karstark şi pe fiii lui. 

- N-am să-l deranjez pe Robb. Vreau să merg în grădina 
zeilor. Îşi puse mâna pe umărul lui Hodor. 

- Hodor. 

Un şir de suporturi dăltuite în granit formau o scară pe 
zidul interior al turnului. Hodor fredona ceva fără nici o 
noimă coborând lent, în timp ce Bran se clătina pe spatele 
lui, în hamul împletit pe care i-l făcuse Maester Luwin. 

Acesta se inspirase din coşurile pe care le foloseau 
femeile ca să ducă lemne de foc în spate; după aceea fusese 
cât se poate de simplu să decupeze găuri pentru picioare şi 
să 

ataşeze câteva curele pentru a distribui mai echilibrat 
greutatea lui Bran. Nu era aşa de bine ca atunci când era în 
593 

şa pe Dansatoare, însă erau locuri unde calul nu putea 
ajunge, iar el nu se simţea atât de ruşinat pe cât era când 


Hodor îl căra în braţe, ca pe un copil. Şi lui Hodor părea să-i 
placă, deşi cu el era greu să-ţi dai seama. Singurul lucru 
neplăcut erau uşile. Uneori, Hodor uita că-l avea pe Bran în 
spate şi putea fi dureros când trecea de uşi. 

Timp de aproape două săptămâni, fură atât de multe 
sosiri şi plecări, încât Robb porunci ca ambele grilaje de la 
porţi să fie ţinute ridicate, iar între ele, podul coborât chiar şi 
în miez de noapte. Când Bran ieşi din tum, coloana lungă 

de lăncieri în armuri trecea şanţul de apărare dintre ziduri 


oamenii lui Karstark, urmându-şi lorzii în castel. Purtau 
armuri negre şi coifuri semideschise şi mantii din lână 

neagră, ţesute cu razele albe. Hodor mărşălui pe lângă ei, 
zâmbindu-şi sieşi, iar cizmele-i tropăiau pe lemnul podului. 

Călăreţii le aruncară priviri nedumerite, iar Bran auzi 
chiar şi un hohot. Refuză însă să se lase copleşit. 

- Oamenii se vor uita după tine, îl avertizase Maester 
Luwin prima dată când legaseră coşul împletit pe spatele lui 
Hodor. Te vor privi şi vor vorbi, iar unii vor râde de tine. 

Să-i las să rada, se gândea Bran. Nimeni nu râdea de el în 
camera de dormit, însă nu putea să-şi ducă viaţa în pat. 

Pe când treceau pe sub grilajul porţii, Bran îşi puse două 

degete în gură şi fluieră. Vară veni gonind din curte. 

Deodată, lăncierii lui Karstark se luptau să-şi strunească 

bidiviii, caii îşi dădeau ochii peste cap şi nechezau 
înspăimântați. Un armăsar dădu înapoi, iar călăreţul 
blestemă şi se agăţă de hamuri cu disperare. 

Mirosul lupilor străvechi înspăimânta caii, dacă aceştia nu 
erau obişnuiţi cu el, dar se potoleau îndată ce Vară 

pleca. 

- Grădina zeilor, îi aminti Bran lui Hodor. 

Chiar şi Winterfell era ticsit. Curtea răsuna de zăngănitul 
săbiilor şi securilor, de huruitul căruţelor şi de lătrăturile 
câinilor. Uşile armureriei erau deschise, iar Bran îl zări pe 
Mikken la forja sa, lovind cu ciocanul în timp ce transpiraţia 
îi curgea pe pieptul dezgolit. Bran nu mai văzuse niciodată 


atât de mulţi necunoscuţi, nici măcar când Regele Robert 
venise să-l viziteze pe tatăl său. 

Încercă să nu se crispeze când Hodor se strecură pe sub 
canatul uşii joase. Străbătură un hol lung şi întunecos, cu 
594 

Vară strecurându-se cu uşurinţă pe lângă ei. Lupul se uita 
în sus din când în când, cu ochii arzând precum aurul lichid. 

Lui Bran i-ar fi plăcut să-l atingă, însă era prea sus ca să 

poată ajunge cu mâna. 

Grădina zeilor era o insulă de pace în haosul care 
devenise Winterfell. Hodor îşi făcu drum printre pâălcurile 
dese de stejari şi molizi, până lângă iazul netulburat de 
lângă copacul inimii. Se opri sub crengile noduroase ale 
acestuia, fredonând. Bran ridică braţele şi se săltă din scaun, 
trăgându-şi greutatea picioarelor moarte prin găurile coşului 
împletit. Rămase atârnat o clipă, legănânduse, iar frunzele 
de un roşu-închis i se frecară de faţă, până 

când Hodor îl apucă şi-l puse pe o piatră netedă, aşezată 

lângă apă. 

- Vreau să rămân singur pentru câtva timp, zise. Du-te şi 
înoată. Mergi la iazuri. 

- Hodor. 

Hodor ţopăi printre copaci şi dispăru. Dincolo de grădina 
zeilor, sub ferestrele Casei de Oaspeți, un pârâu subteran, 
fierbinte, alimenta trei iazuri mici. Din apă se înălţau aburi, 
zi şi noapte, iar zidul care se ridica pe lângă ele era acoperit 
de muşchi. Hodor ura apa rece şi se zbătea ca o pisică 
sălbatică atunci când era ameninţat cu săpunul, dar se 
cufunda cu bucurie în cel mai fierbinte dintre iazuri şi putea 
sta acolo cu orele, scoțând un bolborosit sonor, imitând 
pârâul, ori de câte ori ieşea din adâncimea verzuie şi tulbure 
pentru a lua o gură de aer. 

Vară bău şi se aşeză lângă Bran. El mângâie botul lupului 
şi, pentru o clipă, băiatul şi animalul se simţiră 

împăcaţi. Lui Bran îi plăcuse dintotdeauna grădina zeilor, 
chiar şi înainte, însă în ultima vreme se simţea din ce în ce 


mai atras de ea. Nici chiar copacul inimii nu-l mai speria ca 
înainte. Ochii adânci, roşii, sculptați în trunchiul alb, 
continuau să-l privească, dar acum îl linişteau. Zeii priveau 
spre el, îşi spuse; vechii zei, zeii familiei Stark şi ai Primilor 
Oameni şi ai copiilor pădurii, zeii tată/ui său. Se simţea în 
siguranţă în văzul lor şi tăcerea adâncă a copacilor îl ajuta 
să gândească, Bran se gândise mult de la cădere; gândise şi 
visase şi vorbise cu zeii. 

- Vă rog, faceţi în aşa fel încât Robb să nu plece, se rugă 

el încet. Îşi plimbă palma prin apa rece, trimițând undele 
în 595 

tot iazul. Faceţi-l să rămână. Sau, dacă trebuie să plece, 
aduceţi-l acasă în siguranţă, cu mama şi tata şi fetele. Şi 
faceţi... faceţi ca Rickon să înţeleagă. 

Frăţiorul său se agita ca o furtună de zăpadă de când 
aflase că Robb se ducea la război, când înlăcrimat, când 
furios. Refuzase să mai mănânce, plângând şi urlând mai 
toată noaptea, ba chiar o lovise pe Bătrâna Nan când ea 
încercase să-i cânte ceva pentru a-l face să doarmă, iar a 
doua zi dispăruse. Robb pusese jumătate din oamenii de la 
castel să-l caute, iar când în cele din urmă îl găsiseră în 
cripte, Rickon încercase să-i taie cu o sabie de fier, ruginită, 
luată din mâna unuia dintre regii morţi, iar Câinele Lăţos 
ţâşnise din beznă ca un demon cu ochii verzi. Lupul 
devenise aproape la fel de sălbatic ca Rickon; îl muşcase pe 
Gage de braţ şi sfâşiase o bucată din coapsa lui Mikken. 

Trebuise ca însuşi Robb şi Vântul Cenuşiu să vină şi să-l 
potolească, Farlen pusese ca lupul negru să fie înlănţuit în 
cuşcă, iar Rickon plânsese şi mai mult pentru că rămăsese 
fără el. 

Maester Luwin îl sfătuise pe Robb să rămână la Winterfell, 
iar Bran se rugase de el, pentru propria sa siguranţă, la fel 
ca pentru a lui Rickon, însă fratele său clătinase doar din cap 
şi repetase cu încăpățânare: 

- Nu vreau să plec. Trebuie să plec. 


Erau doar pe jumătate o minciună. Cineva trebuia să se 
ducă, să menţină poziţia la Gât şi să-i ajute pe Tully 
împotriva Lannisterilor, Bran putea înţelege asta, însă nu 
trebuia să fie chiar Robb. Fratele său i-ar fi putut ceda 
comanda lui Hal Mollen, lui Theon Greyjoy sau unuia dintre 
lorzii-stegari. Maester Luwin îl îndemnase să facă asta, însă 

Robb nici nu voise să audă. 

- Tatăl meu, lordul, nu ar trimite niciodată oameni să 

moară în vreme ce el ar rămâne ca un laş în spatele 
zidurilor. 

Acum, lui Bran, Robb i se părea aproape un străin, un 
adevărat lord, deşi nu trecuse încă de cea de-a şaisprezecea 
zi de nume. Chiar şi stegarii tatălui lor păreau să fi simţit 
asta. Mulţi voiseră să-l pună la încercare, fiecare în felul său. 
Roose Bolton şi Robett Glover ceruseră 

amândoi să li se încredinţeze onoarea de a conduce 
lupta, primul imperios, iar cel de-al doilea cu un zâmbet şi o 
596 

glumă. Solida şi cărunta Maege Mormont, îmbrăcată în 
zale, ca un bărbat, îi spusese direct lui Robb că era destul de 
tânăr încât să-i fie nepot şi că nu era treaba lui să-i dea ei 
porunci... Însă se întâmpla că ea avea o nepoată pe care i-ar 
fi dat-o cu dragă inimă de soţie. Lordul Cerwyn, cel cu vorba 
moale, chiar îşi adusese fiica cu el, o fată rotofeie şi aşezată, 
de treizeci de ani, care stătea la stânga tatălui ei şi nu-şi 
ridica niciodată ochii din farfurie. Jovialul Lord Hornwood nu 
avea fiice, însă adusese daruri, un cal într-o zi, o halcă de 
carne de căprioară în alta, un corn placat cu argint în 
cealaltă zi, şi nu ceruse nimic în schimb... nimic în afară de 
un anumit avanpost luat de la bunicul său, drepturi de 
vânătoare la nord, o anumită colină şi să fie lăsat să facă o 
îndiguire la Cuţitul Alb, dacă nu-i era cu supărare lordului. 

Robb îi răspunsese fiecăruia cu o politeţe rece, aşa cum 
ar fi făcut şi tatăl său, iar cumva îi supuse voinţei sale. 

lar când Lordul Umber, căruia oamenii săi îi spuneau 
Marele Jjon, înalt cât Hodor şi de două ori mai masiv, 


ameninţase să-şi retragă trupele dacă era plasat în urma 
oamenilor lui Hornwood şi Cerwyn în ordinea de marş, Robb 
îi spusese că n-avea decât. 

- lar când terminăm cu Lannisterii, promisese «el, 
scărpinându-l pe Vântul Cenuşiu în dosul urechii, ne vom 
întoarce spre nord, te vom scoate din fortăreaţa ta şi te vom 
spânzura ca pe un sperjur. Înjurând, Marele Jon azvârlise în 
foc un burduf cu bere şi jurase că Robb era atât de „verde” 
încât urina iarbă. 

Când Hallis Mollen se dusese să-l astâmpere, îl trântise la 
pământ, lovise o masă şi trăsese cea mai înspăimântătoare 
sabie pe care o văzuse Bran vreodată. Pe bănci, fiii şi fraţii 
săi şi vasalii săriră în picioare, cu săbiile în mâini. 

Cu toate astea, Robb spusese doar un cuvânt şi, cu un 
mârâit şi într-o clipă, Lordul Umber ajunsese pe spate, în 
timp ce sabia i se rostogolea pe jos, la trei paşi distanţă, iar 
mâna îi şiroia de sânge, acolo unde Vântul Cenugşiu îi 
muşcase două degete. 

- Tatăl meu, lordul, m-a învăţat că a ridica sabia împotriva 
lordului tău înseamnă moarte, zisese Robb, dar, fără 
îndoială, nu ai vrut decât să-mi tai friptura. 

597 

Lui Bran i se strânsese stomacul când Marele Jon se 
chinuise să se ridice, sugându-şi cioturile însângerate ale 
degetelor... Însă dintr-odată, spre uluirea sa, uriaşul 
izbucnise în râs. 

- Friptura, urlă el, e a naibii de tare asta. 

Şi aşa se făcu, apoi, că Marele Jon devenise mâna dreaptă 
a lui Robb, cel mai aprig dintre cavaleri, spunând în gura 
mare că tânărul lord era chiar un Stark şi că toţi ar face bine 
să se aşeze în genunchi înaintea lui, dacă nu voiau să si-i 
vadă sfâşiaţi. 

Totuşi, chiar în aceeaşi noapte, fratele său veni în 
dormitorul lui Bran, palid şi zguduit, după ce focurile 
aproape că pieriseră în Marea Sală. 


- Credeam că o să mă omoare, îi mărturisi Robb. Ai văzut 
cum l-a doborât pe Hal, de parcă n-ar fi fost mai răsărit decât 
Rickon? Zei, am fost speriat de moarte. lar Marele Jon nu-i 
chiar cel mai rău dintre ei, ci doar cel mai zgomotos. Lordul 
Roose nu spune niciodată nimic, se uită 

doar la mine, şi nu mă pot gândi decât la încăperea aceea 
pe care o au în Dreadfort, acolo unde Boltonii atârnă pieile 
duşmanilor lor. 

- Asta-i doar una dintre poveştile Bătrânei Nan, zise Bran, 
însă o undă de îndoială se strecură în vocea sa. Nu-i aşa? 

- Nu ştiu. Clătină obosit din cap. Lordul Cerwyn vrea să- 

şi aducă fiica în sud, cu noi. Ca să-i gătească, zice el. 
Theon este sigur că am să găsesc fata în patul meu, într-o 
noapte. 

Aş vrea... aş vrea ca tata să fie aici... 

Acesta era un lucru cu care erau de acord, Bran şi Rickon 
şi Lordul Robb; cu toţii voiau ca tatăl lor să fi fost aici. Însă 
Lordul Eddard se afla la o mie de leghe depărtare, captiv în 
vreo tainiţă, un fugar vânat de toţi, gonind să-şi scape viaţa, 
sau poate chiar mort. Nimeni nu părea să ştie ceva sigur; 
fiecare  drumeţ venea cu o altă poveste, mai 
înspăimântătoare decât cea dinainte. Capetele oamenilor 
din garda tatălui lor putrezeau pe meterezele de la 
Fortăreaţa Roşie, înfipte în sulițe. Regele Robert era mort, de 
mâna tatălui lor. Baratheonii porniseră să asedieze 
Debarcaderul Regelui. Lordul Eddard fugise în sud, împreună 
cu Renly, fratele netrebnic al regelui. Arya şi Sansa fuseseră 
ucise de Câine. Mama lor îl ucisese pe 598 

Tyrion, Pezevenghiul, şi-i atârnase hoitul pe zidurile de la 
Riverrun. Lordul Tywin Lannister mărşăluia spre Eyrie, 
pârjolind şi ucigând tot ce găsea în drumul său. Un drumeţ 

îmbibat de vin pretindea chiar că Rhaegar Targaryen se 
sculase din morţi şi că pornise spre Piatra Dragonului cu o 
vastă oştire de eroi străvechi pentru a cere tronul tatălui 
său. 


Când veni corbul, purtând o scrisoare cu sigiliul tatălui lor 
şi scrisă de mâna Sansei, adevărul crud nu părea mai puţin 
incredibil. Bran nu va uita niciodată expresia de pe faţa lui 
Robb când citise cuvintele surorii sale: 

- Spune că tata a uneltit pentru a comite trădarea 
împreună cu fraţii regelui. Regele Robert este mort, iar 
mama şi eu suntem chemaţi la Fortăreaţa Roşie pentru a-i 
jura credinţă lui Joffrey. Spune că trebuie să-i fim loiali şi, 
când se va mărita cu Joffrey, îl va ruga să cruţe viaţa tatălui 
nostru, lordul. Degetele sale se strânseră pumn, strivind 
scrisoarea Sansei. Şi nu spune nimic de Arya, nimic, nici 
măcar un cuvânt. Blestemata! Ce-i cu fata asta? 

Bran se simţea îngheţat pe dinăuntru. 

- Şi-a pierdut lupul, spuse el moale, amintindu-şi ziua 
când patru dintre străjerii din garda tatălui se întorseseră 

din sud cu oasele lui Lady. 

Vară şi Vântul Cenuşiu şi Câinele lăţos începuseră să urle 
înainte ca ei să traverseze podul mobil, jalnic şi dezolant. 

Sub umbra Primei Fortăreţe se întindea un cimitir vechi 
cu pietre de mormânt acoperite de licheni deschişi la 
culoare, locul unde vechii Regi din Winter îi lăsaseră să-şi 
afle odihna pe servitorii lor credincioşi. Acolo au îngropat-o 
pe Lady, în vreme ce fraţii ei se vânzoleau printre morminte 
ca nişte umbre neliniştite. Plecase spre sud şi se întorseseră 
de acolo numai oasele ei. 

Bunicul lor, bătrânul Lord Rickard, se dusese şi el, 
împreună cu fiul Său, Brandon, care fusese fratele tatălui 
său, împreună cu două sute din cei mai buni oameni. Nu se 
mai întorsese nici unul. lar tatăl lor plecase şi el în sud, cu 
Arya şi Sansa, Jory şi Hullen, Tom Grasul şi ceilalţi, iar mai 
târziu mama şi Ser Rodrik plecaseră la rândul lor şi nu se 
mai întorseseră nici ei. lar acum voia să plece şi Robb. Nu la 
Debarcaderul Regelui şi nu ca să depună jurământ de 
credinţă, ci la Riverrun, cu o sabie în mâini. lar dacă tatăl 
599 


lor, lordul, era cu adevărat întemnițat, asta nu putea 
însemna decât moartea lui sigură. Pe Bran asta îl 
înspăimânta mai mult decât ar fi putut spune. 

- Dacă Robb trebuie să plece, vegheaţi asupra lui, îi 
imploră Bran pe vechii zei, pe când aceştia îl priveau cu 
ochii roşii ai copacului inimii, şi vegheaţi şi asupra oamenilor 
săi, Hal şi Quent şi restul, Lordul Umber şi Lady Mormont şi 
asupra celorlalţi lorzi. Şi asupra lui Theon, cred. 

Vegheaţi asupra lor, să fie în siguranţă, dacă binevoiţi, 
zeilor. Ajutaţi-i să-i înfrângă pe Lannisteri şi să-l salveze pe 
tata şi să ajungă cu bine acasă. 

O adiere uşoară străbătu grădina zeilor, iar frunzele roşii 
tresăriră şi şuşotiră. Vară îşi dezveli dinţii. 

- Îi auzi, băiete? întrebă o voce. 

Bran îşi ridică privirile. Osha stătea de partea cealaltă a 
iazului, sub un stejar bătrân, iar chipul ei era umbrit de 
frunze. Chiar şi în fiare, venetica se mişca tăcută ca o pisică. 
Vară dădu ocol iazului şi o adulmecă. Femeia înaltă 

se trase înapoi. 

- Vară, la mine, strigă Bran. Lupul străvechi mai 
adulmecă o dată şi se răsuci, gonind înapoi. Bran îl 
îmbrăţişa. Ce faci aici? N-o mai văzuse pe Osha din ziua în 
care o luaseră în captivitate, în pădurea lupilor, deşi ştia că 

fusese trimisă să lucreze la bucătărie. 

- Ei sunt şi zeii mei, zise Osha. Dincolo de Zid, sunt 
singurii zei. Părul îi crescuse, castaniu şi despletit. O făcea 
să arate mai a femeie, ca şi rochia simplă de pânză maro, 
grosolană, pe care i-o dăduseră când îi luaseră cămaşa de 
Zale şi platoşa din piele. 

- Gage mă lasă să-mi spun rugăciunile din când în când, 
când simt nevoia, şi eu îl las să facă ce pofteşte pe sub 
hainele mele, când are trebuinţă. Pentru mine nu înseamnă 

nimic. Îmi place mirosul de făină de pe mâinile lui, iar el e 
mai blând decât Stiv. Îi oferi o plecăciune stângace. Te 
părăsesc acum. Mă aşteaptă oale de curăţat. 


- Nu, rămâi, îi porunci Bran. Spune-mi, ce înseamnă să-i 
auzi pe zei? 

Osha îl studie. 

- Îi întrebi, iar ei îţi răspund. Deschide-ţi urechile, ascultă, 
vei auzi. 

Bran ascultă. 

600 

- E doar vântul, spuse el după un moment de îndoială. 

Foşnesc frunzele. 

- Cine crezi că trimite vântul, dacă nu zeii? Ea se aşeză 

pe malul celălalt al iazului, în faţa lui, scoțând un zornăit 
uşor la fiecare mişcare. Mikken îi prinsese de încheieturi 
cătuşe din fier, legate de un lanţ greu; putea umbla, dar 
numai atât timp cât nu făcea paşi mari, însă nu avea cum să 
fugă sau să se caţăre, ori să încalece un cal. Te văd, băiete. 
Te aud. Acel foşnet sunt ei, vorbind. 

- Despre ce vorbesc? 

- Sunt trişti. Fratele tău, lordul, nu va primi ajutorul lor, 
nu acolo unde se duce el. Vechii zei nu au nici o putere în 
sud. Pădurile de acolo au fost tăiate toate, cu mii de ani în 
urmă. Cum ar putea să aibă grijă de fratele tău, când nu au 
ochi? 

Bran nu se gândise la asta. Îl înspăimânta. Dacă nici zeii 
nu-l puteau ajuta pe fratele său, ce speranţe mai putea 
avea? Poate că Osha nu-i auzea bine. Îşi înălţă capul şi 
încercă să asculte din nou. Credea că poate auzi tristeţea 
acum, însă nimic mai mult decât atât. 

Foşnetul se înteţi. Bran auzi paşi înăbuşiţi şi un mormăit 
greoi, iar Hodor ţâşni dintre copaci, gol şi zâmbitor. 

- Hodor! 

- Cred că ne-a auzit vocile, zise Bran. Hodor, ţi-ai uitat 
hainele. 

- Hodor, se învoi Hodor. Şiroia de apă, din creştet până-n 
tălpi, risipind aburi în aerul rece. Trupul său era acoperit cu 
păr castaniu, des ca o blană. Bărbăţia îi atârna între picioare, 
lungă şi grea. 


Osha îl măsură cu un zâmbet acru. 

- la uite ce mai namilă, spuse ea. Dacă ăsta n-are sânge 
de uriaş în el, eu sunt regina. 

- Maester Luwin spune că nu mai există uriaşi. El zice că 

sunt morţi cu toţii, ca şi copiii pădurii. Tot ce a mai rămas 
din ei sunt nişte oase vechi, îngropate în pământ, pe care 
ţăranii le mai scot din când în când la suprafaţă cu plugurile. 

- Lasă-l pe Maester Luwin să călărească dincolo de Zid, 
făcu Osha. Va găsi el uriaşi, ori s-ar putea să-l găsească ei pe 
el. Fratele meu a ucis o femeie de-a lor. Avea trei metri 
înălţime şi putea fi luată drept pricăjită. Se ştie că pot să 

601 

crească până la patru metri. Sunt nişte arătări 
înspăimântătoare, numai păr şi dinţi, iar femeile au bărbi la 
fel ca bărbaţii, aşa că nu poţi să le deosebeşti de ei. 

Femeile lor se împreunează cu bărbaţii noştri şi de aici 
vin corciturile. Pentru femeile noastre pe care le prind e mult 
mai rău. Bărbaţii uriaşi sunt atât de mari acolo, că spargo 
fecioară înainte să apuce să o pătrundă şi să-i facă un copil. 
Rânji spre el. Dar nu ştii ce vreau să spun cu asta, nu, 
băiete? 

- Ba ştiu, replică Bran. Înţelegea destule despre 
împreunări, văzuse câinii prin curte şi privise cum făcea un 
armăsar cu o iapă, însă discuţiile despre asta îl stânjeneau. 

Se uită spre Hodor. Du-te înapoi şi ia-ţi hainele, Hodor. 
Du-te şi te îmbracă. 

- Hodor. 

Plecă de unde venise, aplecându-se sub crengile 
gârbovite ale copacului. 

Era teribil de mare, se gândi Bran, privindu-l plecând. 

- Chiar sunt uriaşi adevăraţi dincolo de Zid? o întrebă pe 
Osha, nesigur. 

- Uriaşi şi lucruri mult mai rele decât ei, domnisorule. 

Asta am tot încercat să-i spun fratelui tău când m-a 
întrebat, şi lui Maester şi băiatului acela zâmbitor, Greyjoy. 


S-a stârnit vântul rece, iar bărbaţii pleacă de lângă 
focurile lor şi nu se mai întorc niciodată... ori dacă se întorc, 
nu mai sunt bărbați, ci nişte spurcăciuni cu ochi albaştri şi 
mâini reci şi negre. De ce crezi că fugeam spre sud, 
împreună cu Stiv şi Hali şi ceilalţi nebuni? Mance crede că 
va putea lupta, curajosul şi încăpăţânatul, de parcă arătările 
albe n-ar fi altceva decât cercetaşi, dar ce ştie el? Poate să-şi 
spună Regele-de-dincolo-de-Zid cât o pofti, dar nu-i decât o 
cioară bătrână care si-a luat zborul din Turnul Umbrei. N-a 
gustat niciodată iarna. M-am născut acolo, copile, la fel ca 
mama şi ca mama ei înainte şi ca mama acesteia, născute 
din Oamenii Liberi. Ne amintim. Osha se ridică, iar lanţurile 
zdrăngăniră. Am încercat să-i spun domnişorului de frate- 
tău, dar abia ieri l-am văzut prin curte. „Lordul meu, Stark”, 
i-am zis cu tot respectul, dar s-a uitat parcă prin mine, iar 
prostănacul ăla transpirat de Umber Marele Jon m-a azvânlit 
din calea lui. Atunci aşa să fie, am să-mi port fiarele şi-mi voi 
ţine gura. Un bărbat care nu ascultă nu poate auzi. 

602 

- Spune-mi mie. Robb mă va asculta, ştiu că da. 

- Da? Vom vedea. Să-i spui asta, don'şorule. Spune-i că 

pleacă în marş într-o direcţie greşită. Spre nord ar trebui 
să-şi conducă oamenii. Nord, nu sud. Mă auzi? 

Bran dădu din cap. 

- Am să-i spun. 

Însă în noaptea aceea, când cinară în Marea Sală, Robb 
nu li se alătură. Mancă în seră, împreună cu Lordul Rickard şi 
Marele Jon şi ceilalţi lorzi-stegari, pentru a pune la punct 
ultimele pregătiri pentru marşul cel lung care-i aştepta. |i 
rămăsese lui Bran sarcina de a ocupa locul în capul mesei şi 
să îi ospăteze pe fiii Lordului Karstark şi pe ceilalţi prieteni 
de vază. Deja se aşezaseră când Hodor îl aduse pe Bran în 
sală, cărându-l în spate, şi îngenunche lângă 

scaunul înalt. Doi dintre servitori îl ajutară să-l scoată din 
coş. Bran putea simţi asupra lui ochii tuturor străinilor din 
sală. Se lăsase tăcerea. 


- Lorzii mei, anunţă Hallis Mollen, iată-l pe Brandon Stark 
de Winterfell. 

- Vă spun bun-venit la focul nostru, zise Bran ţeapăân, vă 

ofer carne şi mied, în onoarea prieteniei noastre. 

Harrion Karstark, cel mai mare dintre fiii Lordului Rickard, 
se plecă, iar fraţii săi îl urmară; totuşi, pe când se reaşezau 
la locurile lor, îi auzi pe cei doi tineri şuşotind între ei, peste 
zăngănitul cupelor cu vin: 

- „„„ mai bine aş muri decât să trăiesc aşa, murmură 

unul, Eddard, tizul tatălui său, iar fratele său, Torrhen, 
spuse că era mai mult ca sigur că băiatul era fărâmat şi pe 
dinăuntru, la fel ca pe dinafară, fiind prea laş ca să-şi ia 
singur viaţa. 

Fărâmat, se gândi Bran cu amărăciune, pe când strângea 
cuțitul. Asta era el acum? Bran cel Fărâmat? 

- Nu vreau să fiu fărâmat, îi şopti el îndârjit lui Maester 
Luwin, care fusese aşezat de-a dreapta sa. Vreau să fiu 
cavaler. 

- Sunt unii care spun că ordinul meu este cel al 
cavalerilor minţii, răspunse Luwin. Eşti un băiat surprinzător 
de isteţ, când îţi munceşti mintea, Bran. Te-ai gândit 
vreodată că ai putea purta colierul de Maester? N u există 
nici o limită în ceea ce ai putea învăţa. 

- Vreau să învăţ vrăji, îi spuse Bran. Cioara mi-a promis 
603 

că voi zbura. 

Maester Luwin oftă. 

- Te pot învăţa istorie, tămăduiri, despre ierburi. Pot să 

te învăţ graiul corbilor şi cum să construieşti un castel, să 

ştii cum marinarii îşi conduc corăbiile luându-se după 
stele. 

Pot să te mai învăţ măsurarea zilelor şi marcarea 
anotimpurilor, iar la Citadela din Oraşul Vechi ei te pot 
învăţa alte o mie de lucruri. Dar, Bran, nimeni nu te poate 
învăţa vrăjitorii. 


- Copiii ar putea, făcu Bran. Copiii pădurii. Asta-i aminti 
de promisiunea pe care i-o făcuse Oshei, în grădina zeilor, 
aşa că-i povesti lui Luwin ce-i spusese ea. Maester ascultă 

politicos. 

- Cred că femeia venetică ar putea să-i dea Bătrânei Nan 
lecţii de scornit poveşti, zise el după ce Bran termină. Am să 
discut şi eu cu ea, dacă vrei, dar ar fi cel mai bine dacă 

nu l-ai tulbura pe fratele tău cu această sminteală. Are şi 
aşa destule pe cap, fără să se mai preocupe şi de uriaşi şi 
oameni morţi prin păduri. Lannisterii îl ţin prizonier pe tatăl 
tău, Bran, nu copiii pădurii, îşi puse mâna cu blândeţe pe 
braţul lui. Gândeşte-te la ce am spus, copile. 

Două zile mai târziu, pe când zorii roşii se întindeau pe 
cerul măturat de vânt, Bran se afla în curtea din spatele 
postului de pază de la poartă, legat pe spatele Dansatoarei, 
luându-şi rămas-bun de la fratele său. 

- Acum eşti stăpânul Winterfellului, îi spuse Robb. 

Încălecase un armăsar cenuşiu, lăţos, cu scutul agăţat de 
crupa calului; lemn întărit cu fier, alb cu cenuşiu, cu botul 
rânjit al unui lup străvechi. Purta o cămaşă de zale cenuşii 
peste platoşa din piele tare, sabie şi pumnal la cingătoare, 
iar pe umăr îi atârna o mantie tivită cu blană. 

Trebuie să iei locul meu, aşa cum eu l-am luat pe al 
tatălui nostru până când ne întoarcem acasă. 

- Ştiu, răspunse Bran cu inima strânsă. Nu se mai simţise 
niciodată atât de singur sau de speriat. Nu ştia cum să se 
poarte ca un stăpân. 

- Ascultă de sfaturile lui Maester Luwin şi ai grijă de 
Rickon. Spune-i că am să mă întorc imediat ce luptele se vor 
fi terminat. 

Rickon refuzase să coboare în curte. Era sus, în camera 
lui, cu ochii roşii, sfidător. 

604 

- Nu! strigase când Bran îl întrebase dacă nu voia să-şi ia 
rămas-bun de la Robb. NU rămas-bun ! 

- l-am spus. Zice că nimeni nu va mai veni vreodată 


înapoi. 

- Nu poate rămâne un copilandru pentru totdeauna. Este 
un Stark. Are aproape patru ani. Robb oftă. Ei bine, mama va 
veni curând înapoi, iar eu am să-l aduc pe tata, promit. 

Îşi întoarse armăsarul şi plecă. Vântul Cenuşiu îl urmă, 
sărind pe lângă calul de luptă, suplu şi iute. Hallis Mollen 
ieşi înaintea lor pe poartă, purtând flamura albă, fâlfâitoare, 
a Casei Stark, în vârful unei prăjini lungi din frasin alb. 
Theon Greyjoy şi Marele Jon îl flancau pe Robb, iar cavalerii 
lor se înşirau în spate, într-o coloană dublă, şi vârfurile de 
oţel ale lăncilor sclipeau în soare. 

Îşi aminti, fără nici o plăcere, cuvintele Oshei. Pleacă în 
marş într-o direcţie greşită. Pentru o clipă, vru să galopeze 
după el şi să-i strige avertismentul, însă Robb dispăru 
dincolo de grilaj, iar clipa se spulberă. 

Dincolo de zidurile castelului, se auzea zarvă mare. 

Pedestraşii şi orăşenii îl ovaţionau pe Robb când trecea 
mai departe, îşi dădu Bran seama; îl ovaţionau pe Lordul 
Stark, pe Lordul de Winterfell, călare pe măreţul său 
armăsar, cu mantia fâlfâind şi Vântul Cenuşiu gonind pe 
lângă el. Pe el nu-l vor ovaţiona niciodată în acest fel, îşi 
dădu el seama cu un simţământ amar. N-avea decât să fie şi 
Lord de Winterfell, cât timp tatăl şi fratele lui erau plecaţi, 
dar era tot Bran cel Fărâmat. Nici măcar nu se putea da jos 
de pe propriul său cal, decât căzând. 

Când ovaţiile depărtate se stinseră şi, în cele din urmă, 
curtea se goli, Winterfell părea părăsit şi mort. Bran se uită 

în jurul său, la chipurile celor care rămăseseră, femei şi 
copii şi bătrâni... Hodor. Uriaşul băiat de grajd avea o 
expresie pierdută şi înspăimântată. 

- Hodor? zise el cu tristeţe. 

- Hodor, fu Bran de acord, întrebându-se ce însemna de 
data asta. 

605 

DAENERYS 


După ce-şi făcuse plăcerea, Khal/ Drago se ridică de pe 
saltelele de dormit pentru a o privi de sus. Pielea sa lucea 
întunecată precum bronzul în lumina rumenă a vetrei, 
vechile urme ale cicatricilor fiind vizibile pe pieptul lui lat. 

Părul negru ca pana corbului, despletit şi lăsat liber, 
curgea în cascadă pe umerii săi şi pe spate, mult dincolo de 
şold. 

Bărbăţia sa avea o lucire umedă. Gura Khar-ului se ţuguie 
într-o strâmbătură, pe sub umbra mustăţii lungi. 

- Armăsarul care va călări lumea nu are nevoie de scaune 
de fier. 

Dany se propti într-un cot pentru a privi în sus spre el, 
atât de înalt şi de maiestuos. Îi plăcea în special părul lui. 

Nu fusese tăiat niciodată, aşa cum el nu cunoscuse 
niciodată înfrângerea. 

- S-a prevestit că armăsarul va călări până la capătul 
lumii, spuse ea. 

- Lumea se termină la marea cea neagră şi sărată, 
răspunse Drogo. Înmuie o cârpă în vasul cu apă caldă 

pentru a-şi şterge transpiraţia şi unsoarea de pe piele. 
Nici un cal nu poate trece de apa otrăvită. 

- În Oraşele Libere sunt mii de corăbii, îi spuse Dany, aşa 
cum îi mai spusese şi înainte. Cai de lemn, cu sute de 
picioare, care zboară pe deasupra mării cu aripile umplute 
de vânt. 

Khal Drogo nici nu voia să audă de asta. 

- Nu vom mai vorbi de cai de lemn şi scaune de fier. 

Azvârli cârpa şi începu să se îmbrace. În această zi mă voi 
duce pe câmp şi voi vâna, femeie-soaţă, anunţă el în timp ce 
îmbrăcă o vestă vopsită şi se încinse cu o centură lată, cu 
salbe grele de argint, aur şi bronz. 

- Da, soarele şi stelele mele, făcu Dany. 

Drogo îşi va lua călăreţii de sânge şi va pleca în căutarea 
hrakkar-ului , marele leu alb al câmpiilor. Dacă se întorceau 
victorioşi, bucuria lordului soţ va fi năprasnică şi s-ar putea 
să fie dispus s-o asculte atunci. 


El nu se temea de sălbăticiuni şi de nici un bărbat care 
respirase vreodată pe pământ, însă marea era o altă 

chestiune. Pentru Dothraki, apa pe care un cal nu o putea 
bea era ceva smintit; câmpiile de un verde-cenuşiu al 606 

oceanelor îi umpleau de o scârbă superstiţioasă. Drogo 
era un bărbat mai dur decât ceilalţi războinici, într-o sută de 
feluri diferite, aflase ea, însă nu şi în asta. Dacă l-ar putea 
face să urce pe o corabie... 

După ce Kharul şi călăreţii săi de sânge plecară cu 
arcurile lor, Dany îşi chemă slujnicele. Îşi simţea trupul gras 
şi dizgraţios şi se bucura de ajutorul braţelor lor puternice şi 
al mâinilor iscusite, deşi înainte nu se simţise prea în largul 
ei din cauza felului în care se agitau şi se vânzoleau în jurul 
ei. O frecară şi o spălară, îmbrăcând-o apoi în mătăsuri 
vaporoase şi comode. Când Doreah se apucă să-i pieptene 
părul, o trimise pe Jhiqui să-l găsească pe Ser Jorah 
Mormont. 

Cavalerul se arătă îndată. Purta jambiere din păr de cal şi 
vestă vopsită, ca un călăreț. Pieptul şi braţele musculoase îi 
erau acoperite de păr negru şi aspru. 

- Prinţesa mea, cum vă pot servi? 

- Trebuie să vorbiţi cu soţul meu, lordul, zise Dany. 

Drogo spune că armăsarul care încalecă lumea va avea 
toate tărâmurile de pe pământ sub sceptrul său şi nu trebuie 
să treacă de apa otrăvită. Spune că-şi va duce khal/asar-ul 
spre est, după ce se va naşte Rhaego, ca să 

pună mâna şi pe pământurile din jurul Mării de Jad. 

Cavalerul privi gânditor. 

- Khal-ul nu a văzut niciodată cele Şapte Regate, spuse 
el. Pentru el, nu înseamnă nimic. Dacă se gândeşte vreodată 
la ele, fără îndoială că are în minte insulele, câteva oraşe 
mici, risipite pe stânci în stilul Lorath sau Lys, înconjurate de 
mări furtunoase. Bogăţiile Estului i se par însă mult mai 
tentante. 

- Dar trebuie să se îndrepte spre Vest, zise Dany cu 
disperare. Vă rog, ajutaţi-mă să-l fac să înţeleagă. Nici ea nu 


văzuse vreodată cele Şapte Regate, nu mai mult decât 
Drogo, dar cu toate astea se simţea de parcă le-ar fi 
cunoscut din poveştile pe care i le spusese fratele său. 

Viserys îi promisese de o mie de ori că o va duce înapoi 
într-o bună zi, însă acum era mort, iar promisiunile sale se 
duseseră odată cu el. 

- Dothrakii fac ceea ce trebuie în momentul care li se 
pare lor potrivit, din motivele lor, răspunse cavalerul. Aveţi 
răbdare, prinţesă. Să nu săvârşiţi greşeala fratelui 607 

dumneavoastră. Ne vom întoarce acasă, vă promit asta. 

Acasă? Cuvântul o umplea de tristeţe. Ser Jorah avea 
insula Ursului, dar care era casa pentru ea? Câteva legende, 
nume recitate la fel de solemn ca o rugăciune, amintirea tot 
mai ştearsă a unei porţi roşii... Va fi Vaes Dothrak casa ei pe 
veci? Când le privise pe babele din dosh khaleen, nu-şi 
văzuse oare viitorul? 

Ser Joras trebuie că observase tristeţea oglindită pe 
chipul ei. 

- În timpul nopţii a sosit o mare caravană, Kbaleesi. 

Patru sute de cai de la Pentos, prin Norvos şi Qohor, sub 
comanda Căpitanului Neguţător Byan Votyris. S-ar putea ca 
lllyrio să fi trimis vreo scrisoare. Aţi vrea să vizitaţi Piaţa 
Apusului? 

Dany tresări. 

- Da, spuse ea, mi-ar plăcea asta. Pieţele prindeau viaţă 

când venea o caravană. N-ai fi putut şti niciodată ce 
comori puteau aduce de data asta negustorii şi, în plus, îi 
făcea bine să audă oameni vorbind în Valyriană, aşa cum se 
făcea în Oraşele Libere. Irri, ai grijă să fie pregătită litiera. 

- Am să-i spun Kbas-ului dumneavoastră, zise Ser Jorah, 
retrăgându-se. 

Dacă Khal Drogo ar fi venit cu ea, Dany ar fi călărit pe 
Argintul ei. Printre Dothraki, femeile călăreau până aproape 
de momentul naşterii, şi nu ar fi vrut să treacă drept slabă 

în ochii soţului ei. Dar cum Kharul era la vânătoare, era o 
plăcere să poată sta pe pernele moi şi să fie cărată prin Vaes 


Dothrak, cu draperiile de mătase roşie trase, pentru a o feri 
de soare. Ser Jorah încalecă şi merse alături de ea, împreună 
cu patru tineri din Khas-ul ei şi cu slujnicele. 

Ziua era caldă şi fără nici un nor, cerul de un albastru- 
adânc. Când bătea vântul, putea simţi bogăţia miresmelor 
ierbii şi pământului. Pe când litiera trecea pe lângă 

monumentele furate, ajunse de la soare la umbră şi 
invers. 

Dany se legăna în mers, cercetând chipurile eroilor morţi 
şi regilor uitaţi. Se întreba dacă zeii oraşelor pârjolite mai 
puteau încă să răspundă rugăciunilor. 

Dacă n-aş fi sânge din sânge de dragon, se gândi ea 
melancolică, asta ar putea fi casa mea. Acum era o khaleesi, 
avea un bărbat puternic şi un cal iute, slujnice care s-o 
servească, războinici care s-o păzească, un loc de 608 

cinste în dosh khaleen o aştepta la bătrâneţe... iar în 
pântecul ei creştea un fiu care va conduce, într-o bună zi, 
lumea. Asta trebuia să fie suficient pentru orice femeie... 

Însă nu şi pentru dragoni. Cum Viserys nu mai era, 
Daenerys era ultimul vlăstar, cel din urmă. Era sămânţa 
regilor şi cuceritorilor, iar acum a pruncului dinlăuntrul ei. 

Nu avea voie să uite asta. 

Piaţa Apusului era o suprafaţă mare de pământ bătătorit, 
înconjurată de garduri din cărămizi de lut ars, ţarcuri pentru 
animale, taverne cu pereţii spoiţi în alb. Din pământ se 
ridicau movile, precum spinările unor vieţuitoare subterane, 
uriaşe, care ieşeau la suprafaţă, căscându-şi gurile negre 
care duceau spre cămările răcoroase şi cavernoase de 
dedesubt. Interiorul pieţei era un labirint de dughene şi alei 
întortocheate, umbrite de nişe din iarbă 

împletită. 

Sute de negustori şi tarabagii tocmai îşi descărcau 
mărfurile şi le aşezau pe tarabe când sosiră ei, dar chiar şi 
aşa, marea piaţă părea tăcută şi pustie în comparaţie cu 
bazarurile fremătătoare pe care Dany şi le amintea din 
Pentos şi din celelalte Oraşe Libere. Caravanele soseau în 


Vaes Dothrak venind dinspre est şi ajungeau neatinse de 
nimeni, atâta vreme cât respectau pacea oraşului sacru, nu 
profanau Mama Munţilor sau Pântecul Lumii şi le respectau 
pe bătrânele din dosh kbaleen, oferindu-le tradiţionalele 
daruri de sare, argint şi seminţe. Dothrakii nu înțelegeau 
însă, cu adevărat, natura acestei îndeletniciri a cumpărării şi 
vânzării mărfurilor. 

Lui Dany îi plăcea şi ciudăţenia Pieței Răsăritului, cu 
priveliştile ei neobişnuite, cu gălăgia şi mirosurile ei. Îşi 
petrecea adesea dimineţile acolo, gustând muguri de copac, 
plăcintă de carob şi tăiţei verzi, ascultând glasurile subţiri 
ale descântătoarelor, căscând ochii la manticorele din 
cuştile argintii, la imenşii elefanţi cenuşii şi la caii în dungi 
albe şi negre din Jogos Nhai. Îi plăcea să-i privească 

şi pe toţi oamenii aceia: Asshai'i întunecaţi şi solemni şi 
Qartheeni palizi, bărbaţii cu ochii strălucitori din Yi Ti, cu 
pălării din cozi de maimuţă, fecioare războinice din 
Bayasabhad, Shamyriana şi Kayakayanaya, cu inele de fier 
trecute prin sfârcuri şi rubine în obraji, ba chiar şi 
neînduplecaţii şi înspăimântătorii Oameni-Umbră, care 609 

aveau braţele, picioarele şi pieptul acoperite de tatuaje, 
iar chipurile şi le ascundeau în spatele măştilor. Piaţa 
Răsăritului era un loc de minunăţii şi magie pentru Dany. 

Însă Piaţa Apusului amintea mai mult de acasă. 

Când lrri şi Jhiqui o ajutară să coboare din litieră, ea 
adulmecă, recunoscând miresmele tari de usturoi şi piper, 
care-i aminteau de zile de demult, pe aleile din Tyrosh şi 
Myr, aducându-i pe chip un zâmbet duios. 

Dincolo de astea, simţi parfumurile dulci şi ameţitoare din 
Lys. Văzu sclavi cărând baloturi de dantele complicate din 
Myr şi lâneturi fine, într-o bogăţie de culori. Paznicii 
caravanei se plimbau prin spaţiile goale purtând coifuri de 
cupru şi tunici lungi până la genunchi, ţesute din bumbac 
galben, cu tecile săbiilor goale, legănându-se la centurile lor 
împletite. În spatele unei tarabe, un armurier oferea platoşe 
lucrate din aur şi argint în motive dichisite, şi coifuri turnate 


în forma unor animale ciudate. Alături de el era o tânără 
femeie drăguță, care vindea bijuterii din aur din Lannisport, 
inele şi broşe, coliere şi medalioane elegant confecţionate, 
potrivite pentru centuri. Un eunuc uriaş îi păzea taraba, mut 
şi spân, înveşmântat în catifele pătate de transpiraţie, 
încruntându-se la oricine se apropia. Pe partea cealaltă a 
intervalului, un negustor de stofe gras din Yi Ti se tocmea cu 
un Pentoshi asupra preţului unor vopsele verzi, iar coada de 
maimuţă de la pălăria sa se legăna înainte şi-napoi, după 
cum îşi scutura capul. 

- Când eram fetiţă, îmi plăcea să mă joc în bazar, îi spuse 
Dany lui Ser Jorah pe când se plimbau de-a lungul 
intervalului umbrit, printre dughene. Era atât de plin de 
viața acolo, toţi oamenii aceia care strigau şi râdeau... atât 
de multe lucruri minunate la care să te tot uiţi... deşi rareori 
aveam bani ca să-mi cumpăr ceva... ei bine, cu excepţia 
unui cârnat, din când în când, sau batoane cu miere... Au 
batoane cu miere în cele Şapte Regate, de felul celor din 
Tyrosh? 

- Sunt prăjituri, cumva? N-aş putea spune, prinţesă. 

Cavalerul se înclină. Dacă mă iertaţi o clipă, am să-l caut 
pe căpitan, să văd dacă nu cumva are o scrisoare pentru 
noi.- Foarte bine, am să te ajut să-l găseşti. 

- Nu este nevoie să vă deranjaţi pentru asta. Ser Jorah 
610 

se uită nerăbdător într-o parte. Bucuraţi-vă de piaţă, am 
să 

mă întorc când voi fi terminat ce am de făcut. 

Ce ciudat, se gândi Dany pe când îl privi făcându-şi loc 
prin mulţime. Nu înţelegea de ce nu voise să meargă 

împreună. Poate că Ser Jorah se dusese să găsească o 
femeie, după ce-l va fi întâlnit pe căpitanul negustor. 

Târfele călătoreau adesea cu caravanele, ştia asta, iar unii 
bărbaţi erau foarte secretoşi cu legăturile lor amoroase. 

Dădu din umeri. 

- Veniţi, le spune ea celorlalţi. 


Slujnicele o urmară, iar Dany îşi reluă plimbarea prin 
piaţă. 

- Oh, ia uită-te, exclamă ea spre Doreah, despre carnaţii 
ăştia vorbeam. Arătă spre o tarabă unde o femeie ofilită şi 
măruntă prăjea carne şi cepe pe o plită încinsă, din piatră. 

Îi fac cu mult usturoi şi piper iute. 

Încântată de descoperirea sa, Dany insistă ca şi ceilalţi să 
i se alăture la mâncatul cârnaţilor. Slujnicele îşi înfulecară 
porţiile chicotind şi rânjind, deşi bărbaţii khas- 

ului ei adulmecară bânuitori carnea friptă. 

- Au un alt gust decât îmi amintesc eu, zise Dany după 

câteva înghiţituri, 

- La Pentos îi fac cu carne de porc, comentă femeia, însă 

toţi porcii mei au murit pe marea Dothraki. Aceştia sunt 
pregătiţi din carne de cal, Kha/eesi, însă îi condimentez la 
fel. 

- Oh! Dany fu dezamăgită, însă lui Quaro îi plăcea 
cârnatul atât de mult, încât se hotărî să mai ia unul, iar 
Rakharo se simţi obligat să-l întreacă şi mai mancă şi el trei, 
râgâind zgomotos. Dany chicoti. 

- Nu aţi mai râs de când fratele dumneavoastră, Kha/ 
Rbaggat, a fost încoronat de Drogo, făcu lrri. E bine să vă 

văd aşa, kKhaleesi. 

Dany zâmbi timidă. Era atât de bine să râzi. Se simţea, 
din nou, aproape ca o fată. 

Se plimbară prin piaţă întreaga dimineaţă. Văzu o mantie 
minunată, din pene, de pe Insulele Verii, şi o acceptă drept 
cadou. În schimb, ea îi dădu negustorului un medalion de 
argint de la centura ei. Aşa se cădea să faci între Dothraki. 
Un vânzător de păsări învăţa un papagal verde cu roşu să-i 
spună numele, iar Dany râse din nou, 611 

dar refuză să-l accepte. Ce ar fi făcut cu un papagal verde 
cu roşu în khalasar? Luă câteva zeci de sticluţe cu uleiuri 
aromate, parfumurile copilăriei sale; trebuia doar să 

închidă ochii şi să le miroasă şi putea vedea din nou casa 
mare, cu poartă roşie. Când Doreah privi cu jind spre o 


poţiune pentru fertilitate, în ghereta unui magician, Dany o 
luă şi i-o dădu slujnicei sale, gândindu-se că ar putea găsi 
ceva şi pentru lrri şi Jhiqui. 

Trecând de un colţ, dădură de uri negustor de vinuri, care 
oferea trecătorilor cupe de mărimea unui degetar. 

- Vinuri roşii, dulci, striga el într-o Dothraki fluentă. Am 
vinuri roşii, dulci, din Lys şi Volantis şi Arbor. Albe din Lys, 
Tyroshi, rachiu de pere, vin tare, vin iute, nectaruri verzi din 
Myr. Vin de mure şi vin acru din Lys. 

Era un om scund, zvelt şi frumos, cu părul buclat şi 
parfumat după moda din Lys. Când Dany se opri în faţa 
dughenei lui, el făcu o plecăciune adâncă. 

- O înghiţitură pentru kba/eesi? Am un vin dulce, roşu, 
din Dorne, doamna mea, cântă prunele şi murele în el, are 
un iz bogat de stejar negru. O butelcă, o cupă, o înghiţitură? 
De gust doar, şi vă veţi boteza copilul după 

mine. 

Dany zâmbi. 

- Fiul meu are deja un nume, dar am să încerc vinul de 
vară, spuse ea în Valyriană, în Valyriana vorbită în Oraşele 
Libere. Cuvintele se rostogoleau ciudat pe limba ei, după 

atât timp. Doar o înghiţitură, dacă sunteţi bun. 

Negustorul trebuie că o luase drept o Dothraki, după 

hainele ei şi părul uns şi pielea bronzată. Dar după ce 
vorbi, căscă gura, uimit. 

- Doamna mea, sunteţi 0... Tyroshi? Aşa să fie? 

- Poate vorbesc ca o Tyroshi, iar veşmintele-s Dothraki, 
dar sunt din Westeros, din Regatele Apusului, îi spuse Dany. 

Doreah apăru lângă ea. 

- Ai onoarea de a i te adresa lui Daenerys din Casa 
Targaryen, Daenerys Stormborn, kbaleesi a călăreţilor şi 
prinţesă a celor Şapte Regate. 

Negustorul de vinuri se lăsă într-un genunchi. 

- Prinţesă, făcu el plecându-şi capul. 

- Ridică-te, porunci Dany. Aş vrea să gust vinul de vară 

612 


de care vorbeai. 

Bărbatul se ridică în picioare. 

- Acesta? Lături din Dornish. Nu este potrivit pentru o 
prinţesă. Am un roşu sec din Arbor, vioi şi delicios. Vă rog, 
lăsaţi-mă să vă ofer o butelcă. 

Vizitele lui Khal Drogo prin Oraşele Libere îi deschiseseră 

gustul pentru vinuri bune, iar Dany ştia că un buchet atât 
de nobil i-ar face plăcere. 

- Mă onoraţi, ser, rosti ea cu dulceaţă. 

- Dumneavoastră mă onoraţi. Negustorul scotoci prin 
spatele dughenei şi veni cu un butoiaş de stejar. Pe lemn 
fusese ars un sigiliu de forma unui ciorchine. Sigiliul 
Redwyne, zise el arătându-l, pentru Arbor. Nu există o altă 

licoare mai bună. 

- Khal Drogo şi cu mine îl vom gusta împreună. Aggo, du-l 
la litiera mea, dacă eşti bun. Negustorul de vinuri radia când 
Dothraki săltă butoiaşul. 

Dany nu observase că Ser Jorah se întorsese decât când 
cavalerul spuse: 

- Nu. Glasul său răsună ciudat, repezit. Aggo, pune 
butoiaşul jos. 

Aggo privi spre Dany. Ea îi făcu un semn ezitant cu capul. 

- Ser Jorah, s-a întâmplat ceva? 

- Mi-e sete. Deschide-l, negustorule. Negustorul se 
încruntă. 

- Vinul este pentru khaleesi, nu pentru cei ca tine, ser. 

Ser Jorah se apropie mai mult de dugheană. 

- Dacă nu-l deschizi, îl sparg eu cu propriul tău cap. 

Nu avea arme, aici, în oraşul sacru, dar avea mâinile, iar 
mâinile îi erau îndeajuns, mari, aspre, primejdioase, cu 
încheieturile degetelor acoperite cu fire de păr întunecat. 

Negustorul de vinuri rămase o clipă în cumpănă, apoi luă 

ciocanul şi scoase dopul butoiaşului. 

- Toarnă, porunci Ser Jorah. Cei patru tineri războinici din 
Khas-ul lui Dany se înşirară în spatele lui, Încruntându-se şi 
privind cu ochii lor întunecaţi, ca nişte migdale. 


- Ar fi o crimă să beţi acest vin bogat fără să-l lăsaţi să 

respire. Negustorul de vinuri nu-şi lăsase ciocanul jos. 

Jhogo duse mâna la biciul de la centura sa, însă Dany îl 
opri cu o atingere uşoară pe mână. 

613 

- Fă cum spune Ser Jorah, rosti ea. 

Oamenii se opreau să privească. Bărbatul îi aruncă o 
căutătură scurtă şi întunecată. 

- După cum este voia prinţesei. Puse ciocanul deoparte, 
pentru a ridica butoiaşul. Umplu două cupe de mărimea 
unui degetar, turnând cu atâta iscusinţă încât nu risipi nici 
măcar o picătură. 

Ser Jorah luă cupa şi adulmecă vinul, încruntându-se. 

- E dulce, nu? spuse negustorul de vinuri cu un zâmbet. 

Puteţi mirosi fructele, ser? Parfumul din Arbor. Gustaţi-l, 
lordul meu, şi spuneţi-mi dacă nu este cel mai fin şi mai 
bogat vin care v-a atins vreodată limba. 

Ser Jorah îi întinse cupa. 

- Gustă-l tu primul. 

- Eu? Bărbatul se puse pe râs. Nu mă ridic la înălţimea 
acestui soi de vin, lordul meu. lar bietul negustor de vin nu- 

şi bea propria sa marfă. Avea un zâmbet amabil, şi totuşi 
Dany putu vedea broboanele de sudoare pe fruntea lui. 

- O să bei, zise ea cu o răceală de gheaţă. Goleşte cupa, 
altfel am să le spun să te ţină în timp ce ser Jorah îţi toarnă 

pe gât întregul butoi. 

Negustorul de vinuri dădu din umeri şi se întinse spre 
cupă, însă înşfacă butoiul, aruncându-l spre ea cu ambele 
mâini. Ser Jorah o îmbrânci, azvârlind-o din cale. Butoiul îl 
lovi în umăr şi se sparse pe pământ. Dany se împletici şi 
căzu. 

- Nu! strigă ea, întinzând mâinile pentru a amortiza 
căderea... iar Doreah o prinse de braţ şi o trase înapoi, aşa că 
se prăvăli pe picioare, nu pe burtă. 

Negustorul sări peste tarabă, ţâşnind printre Aggo şi 
Rakharo. Quaro se întinse după arakh-ul care nu era însă 


acolo, pe când bărbatul blond îl împinse într-o parte. O 
luă 

apoi la goană pe interval. Dany auzi plesnetul biciului lui 
Jhogo, văzu coarda de piele ţâşnind şi răsucindu-se în jurul 
picioarelor negustorului de vinuri. Bărbatul căzu cu faţa în 
noroi. 

O duzină de gărzi din caravană veneau în fugă. 

Împreună cu ele se arătă însuşi comandantul caravanei, 
Căpitanul Negustor Byan Votyris, un Norvorshi mărunt, cu 
pielea precum pergamentul vechi şi cu o mustață 

albăstruie, zbârlită, care i se întindea până la urechi. 
Părea 614 

să ştie ce se întâmplase fără să i se fi spus nimic. 

- Luaţi-l pe ăsta şi puneţi-l deoparte, pentru plăcerea 
kbal-ului, porunci el, arătând spre bărbatul căzut la pământ. 
Doi dintre paznici îl ridicară pe negustorul de vinuri. Va 
dăruiesc toate bunurile lui, prinţesă, continuă 

căpitanul negustor. Mă încearcă părerea de râu că unul 
dintr-ai mei a făcut aşa ceva. 

Doreah şi Jjhiqui o ajutară pe Dany să se ridice. Vinul 
otrăvit gâlgâia din butoiul spart, curgând pe pământ. 

- De unde aţi ştiut? îl întrebă ea pe Ser Jorah, tremurând. 

Cum? 

- N-am ştiut, Khaleesi, nu până ce bărbatul a refuzat să 

bea, dar am citit şi scrisoarea lui Magister Illyrio. Ochii săi 
întunecaţi cercetară chipurile străinilor din piaţă. Veniţi. E 

mai bine să nu discutăm aici. 

Lui Dany aproape că-i venea să plângă pe când o duceau 
înapoi. Gustul din gură era unul pe care-l mai simţise şi altă 

dată: frică. Timp de ani de zile trăise cu spaima de 
Viserys, temându-se să nu stârnească dragonul. Acum 
fusese mult mai rău. Se temea nu numai pentru ea, ci şi 
pentru copilul ei. Trebuie că-i simţise spaima, pentru că se 
mişca neliniştit în pântecul ei. Dany mângâie umflătura 
pântecului, dorindu-şi să-l fi putut atinge, să-l liniştească. 


- Eşti sânge din sânge de dragon, micuţule, şopti ea în 
legănatul litierei, în dosul draperiilor trase. Eşti sânge din 
sânge de dragon, iar dragonii nu au teamă. 

Ajunsă sub ridicătura de pământ care-i servea drept casă 
în Vaes Dothrak, Dany ceru să fie lăsată singură, doar cu Ser 
Jorah. 

- Acum povesteşte-mi, porunci ea şi se lăsă între pernele 
ei. A fost Uzurpatorul? 

- Da. Cavalerul scoase un pergament făcut sul. O 

scrisoare pentru Viserys, de la Magister lllyrio. Robert 
Baratheon oferă pământuri şi titluri pentru uciderea 
dumneavoastră sau a fratelui dumneavoastră. 

- A fratelui meu? Scâncetul ei era aproape un hohot de 
râs. Nu ştie, deci, nu? Uzurpatorul îi datorează lui Drogo un 
titlu. De data asta, râsul ei era aproape un plânset. Îşi îndoi 
braţele protectoare. Şi a mea, aţi spus? Numai a mea? 

- A dumneavoastră şi a copilului, spuse Ser Jorah 
întunecat. 

615 

- Nu. Nu-mi poate atinge copilul. 

Nu va izbucni în lacrimi, se hotărî ea. Nu va tremura de 
frică. Uzurpatorul a trezit acum dragonul, îşi spuse... iar ochii 
ei se opriră asupra ouălor de dragon, aşezate în cuibul lor de 
catifea neagră. Lumina tremurătoare a lămpii colora solzii lor 
pietrificaţi, iar broboane verzui, purpurii şi aurii pluteau 
parcă în aer în jurul lor, precum curtenii în jurul unui rege. 

să fie nebunia care o cuprinsese zămislită din frică? Ori 
era o înţelepciune stranie, îngropată în chiar sângele ei? 

Dany nu ar fi putut spune. Îşi auzi propriul glas rostind: 

- Ser Jorah, aprindeţi focul. 

- Khaleesi? Cavalerul îi aruncă o privire ciudată. Este atât 
de cald! Sunteţi sigură? 

Nu mai fusese niciodată atât de sigură ca acum. 

- Da. Mi-e... mi-e frig. Aprinde focul. El făcu o plecăciune. 

- După cum porunciţi. 


După ce cărbunii se încinseră, Dany îl trimise de la ea pe 
Ser jorah. Trebuia să fie singură pentru a face ce avea de 
făcut. Asta-i sminteala, îşi spuse ridicând dintre catifele oul 
negru-purpuriu. Va crăpa şi va arde, şi e atât de frumos, ser 
Jorah mă va socoti nebună dacă-l stric, dar... 

Legănând oul în ambele mâini, îl duse la foc şi-l împinse 
între cărbunii aprinşi. Solzii negri păreau că strălucesc pe 
când se adăpau din foc. Flăcările linseră piatra cu limbile lor 
mici şi roşii. Dany puse şi celelalte ouă pe foc, lângă cel 
negru. Când se dădu înapoi de lângă vatră, respiraţia i se 
zbătu în gât. Privi până ce cărbunii se transformară în 
cenuşă. Scântei repezi ţâşneau în sus şi în afara coşului de 
fum. Căldura se răspândea în valuri în jurul ouălor de 
dragon. Şi cu asta se termină totul. 

Fratele tău, Rhaegar, a fost ultimul dintre dragoni, 
spusese Ser Jorah. Dany îşi privi ouăle cu tristeţe. La ce se 
aşteptase? Dragonii vieţuiseră acum o mie de mii de ani, iar 
ouăle de aici erau doar nişte pietre frumoase. Nu mai puteau 
zămisli vreun dragon. Un dragon era aer şi foc. 

Carne cu viaţă în ea, nu pietre moarte. 

Vatra era din nou rece când se întoarse Kha!/ Drogo. 

Cohollo trăgea după el un cal de povară, cu hoitul unui 
leu mare şi alb atârnat de spatele lui. Sus, stelele se iţeau pe 
cer. Khalrul râse când sări de pe armăsarul său şi-i arătă 

616 

zgărieturile de pe picioare, acolo unde hrakkarul răzbise 
cu ghearele prin jambiere. 

- Am să-ţi fac o mantie din blana lui, lună a vieţii mele, 
promise el. 

Când Dany îi povesti ce se petrecuse în piaţă, râsetele se 
curmară, iar Khal Drogo rămase tăcut. 

- Otrăvitorul nu este decât primul, îl avertiză Ser Jorah, 
dar vor urma şi alţii. Bărbaţii vor îndrăzni multe pentru un 
titlu de lord. 

Drogo rămase tăcut multă vreme. În cele din urmă 

spuse: 


- Acest vânzător de otrăvuri a alergat spre luna vieţii 
mele. Ar fi fost mai bine să alerge după ea. Aşa va face. 

jhogo, Jorah Andalule, vă spun la fiecare dintre voi, 
alegeţi orice cal veţi voi din herghelia mea şi va fi al vostru. 

Oricare armăsar, în afară de roşcatul meu şi Argintul, care 
a fost darul de nuntă pentru mireasa mea. Vă fac acest dar 
pentru ceea ce aţi făcut voi. lar lui Rhaego, fiul lui Drogo, 
armăsarul care va încăleca lumea, şi lui îi ofer un dar. Lui îi 
voi da acest scaun de fier pe care a şezut tatăl mamei lui. Îi 
voi da cele Şapte Regate. Eu, Drogo, Kharul, voi face acest 
lucru. Glasul său se ridică, iar el îşi înălţă pumnul spre cer. 

Îmi voi duce khalasar-ul spre Apus, acolo unde se termină 

lumea, şi voi călări pe caii de lemn, peste marea neagră şi 
sărată, aşa cum nici un alt kKha/ n-a mai făcut înainte. Voi 
ucide toţi bărbaţii în veşminte de fier şi le voi surpa casele 
de piatră. Le voi silui femeile, le voi lua copiii sclavi şi-i voi 
aduce pe zeii lor sfărâmaţi la Vaes Dothrak, ca să se plece la 
poalele Mamei Munţilor. Asta vă jur eu, Drogo, fiul lui 
Bharbo. Jur înaintea Mamei Munţilor, aşa cum stelele îmi 
sunt martori. 

Khalasar-ul său părăsi Vaes Dothrak două zile mai târziu, 
luând-o spre sud şi apus, peste câmpii. Kha/ Drogo îi 
conducea călare pe marele său armăsar roşcat, cu Daenerys 
alături, pe Argintul ei. Negustorul de vinuri alerga în urma 
lor gol, cu picioarele goale, înlănţuit de gât şi de mâini. 
Lanţurile erau legate de căpăstrul Argintului lui Dany. Ea 
călărea, iar el alerga în urma ei, desculţ şi împleticit. Nu i se 
putea întâmpla nimic... atâta, vreme cât continua să alerge. 

617 

CATELYN 

Erau mult prea departe pentru a distinge flamurile clar, 
dar chiar şi prin ceața învolburată putea vedea că erau albe, 
cu o pată întunecată în centrul lor, care putea fi numai lupul 
străvechi al Casei Stark, cenuşiu pe fondul câmpiei 
îngheţate. Când îl văzu cu propriii săi ochi, Catelyn îşi struni 


calul şi-şi plecă fruntea în semn de mulţumire. Zeii erau 
buni. Nu întârziase prea mult. 

- Aşteaptă să venim, doamna mea, spuse Ser Wylis 
Manderly, aşa cum a jurat tatăl meu, lordul, că vor face. 

- Să nu-i mai lăsăm să aştepte prea mult. 

Ser Brynden Tully dădu pinteni calului său şi se avântă 

repede spre flamuri. Catelyn gonea lângă el. Ser Wylis şi 
fratele lui, Ser Wendel, îi urmau, conducându-şi forţele, 
aproape o mie cinci sute de oameni: unii, cavaleri de numai 
douăzeci de ani, la fel ca mulţi dintre scutieri, două sute de 
lăncieri călare, spadasini şi călăreţi liberi, iar restul 
pedestraşi înarmaţi cu sulițe, ţepuşe şi furci. Lordul Wyman 
rămăsese în urmă să se îngrijească de apărarea de la Portul 
Alb. La aproape şaizeci de ani, se îngrăşase mult prea mult 
ca să mai poată sta în şa. 

- Dacă aş fi crezut că o să mai apuc un război în viaţa 
mea, aş fi înfulecat mai puţini ţipari, îi spusese lui Catelyn 
când se întâlniseră pe corabia ei, lovindu-se cu ambele 
mâini peste pântecul masiv. Degetele sale erau groase 
precum carnaţii. Băietanii mei vor avea grijă de Hui 
dumneavoastră, asa că nu vă fie teamă. 

„Băietanii” lui erau amândoi mai bătrâni decât Catelyn, 
iar ea şi-ar fi dorit să nu calce pe urmele tatălui lor atât de 
repede. Ser Wylis era la numai câţiva ţipari distanţă de 
starea în care nu ar mai fi putut să-şi încalece calul; îi era 
milă de bietul animal. Ser Wendel, cel mai tânăr, ar fi fost cel 
mai gras bărbat pe îl văzuse ea vreodată, dacă nu ar fi 
rămas în urma tatălui şi a fratelui său. Wylis era tăcut şi 
formal, Wendel gălăgios şi gregar; amândoi aveau mustăţi 
ca de focă şi capete la fel de pleşuve precum fundul unui 
nou-născut; nici unul dintre ei nu părea să aibă vreo haină 

care să nu fie pătată cu urme de mâncare. Totuşi, îi 
plăceau destul de mult; o aduseseră la Robb, aşa cum 
promisese tatăl lor, iar acum nu mai conta nimic altceva. 

618 


Era bucuroasă că fiul ei trimisese iscoade înainte, chiar şi 
aici, la răsărit. Lannisterii ar putea veni dinspre sud, când 
vor veni, dar era bine că Robb acţiona cu prudenţă. Fiu/ meu 
conduce oştirea la război, se gândi ea, nevenindu-i să 

creadă. Îi era o teamă cumplită pentru el şi pentru 
Winterfell, dar nu putea nega că simţea şi o anume mândrie. 
Cu un an înainte, fusese doar un băiat. Ce era acum? se 
întrebă ea. 

Cercetaşii călare aşteptau flamurile Manderly, un bărbat- 
sirenă, alb, cu un trident în mână, ridicându-se dintr-o mare 
verde-albastră, şi le salutară cu bucurie. Fură conduşi într-un 
loc ridicat şi destul de uscat pentru un bivuac. Ser Wylis 
ordonă oprirea acolo, rămânând în spate cu oamenii săi, 
pentru a vedea focurile aprinse şi caii ţesălaţi, în vreme ce 
fratele său, Wendel, plecă împreuna cu Catelyn şi unchiul ei 
pentru a prezenta omagiile tatălui lor în faţa lordului. 

Pământul de sub copitele cailor era moale şi umed. Se 
risipea încet în urma lor, pe când călăreau pe lângă focurile 
din turbă puturoasă, alături de şirurile de cai şi căruţe 
încărcate până la refuz cu pâine tare şi carne sărată de vită. 
Pe un tăpşan pietros, mai ridicat decât câmpul din jur, 
trecură de pavilionul lordului, cu împrejmuiri din pânză tare 
de in. Catelyn recunoscu flamura, elanul Casei Hornwood, 
maro pe un fond portocaliu-închis. 

Dincolo, printre ceţuri, văzu zidurile şi turnurile de la 
Moat Cailin... sau mai degrabă ce rămăsese din ele. Blocuri 
imense din bazalt negru, fiecare la fel de mare cât un conac, 
zăceau împrăştiate şi răsturnate, ca un joc de cuburi, pe 
jumătate afundate în pământul mlăştinos. Nimic altceva nu 
mai rămăsese din zidurile de apărare ale cetăţii care se 
înălţase odată la fel de mândră ca Winterfell. 

Fortăreaţa de lemn dispăruse în întregime, putrezită de o 
mie de ani, de nu se mai vedea nici urmă de lemnul din care 
fusese construită. Tot ceea ce mai rămăsese din măreaţa 
fortăreață a Primilor Oameni erau cele trei turnuri... din cele 
douăzeci, câte fuseseră - dacă 


povestitorii puteau fi crezuţi. 

Turnul Porții părea destul de solid, ba chiar mai erau şi 
câteva rămăşiţe din ziduri, pe fiecare parte. Turnul 
Beţivanului, departe în mlaştină, acolo unde se întâlneau 
619 

Zidurile din sud şi vest, era aplecat ca un bărbat gata să- 
şi golească în mocirlă vinul din pântec. lar Turnul Copiilor, 
înalt şi zvelt, despre care legendele spuneau că fusese locul 
unde copiii pădurii strigaseră, cândva, spre zeii lor fără 
nume ca să trimită puhoaiele apelor, îşi pierduse jumătate 
din creneluri. Arăta de parcă o lighioană uriaşă ar fi muşcat 
din vârful turnului, scuipând resturile pe cuprinsul mlaştinii. 
Toate cele trei turnuri erau verzi din cauza muşchiului. Un 
copac creştea între pietrele din partea de nord a Turnului 
Porții, crengile sale noduroase fiind acoperite cu piei albe şi 
puturoase. 

- Zeii să aibă milă, exclamă Ser Brynden când dădu cu 
ochii de priveliştea din faţa lor. Asta-i Moat Cailin? Dar nu-i 
altceva decât... 

- „..0 capcană mortală, termină Catelyn în locul lui. Ştiu 
cum arată, unchiule. Am gândit la fel când l-am văzut prima 
oară, însă Ned m-a asigurat că aceste ruine sunt mai 
grozave decât par. Cele trei turnuri rămase controlează 

toate căile de acces, iar un duşman trebuie să treacă 

printre ele. Mlaştinile sunt impenetrabile, pline de 
nisipuri mişcătoare şi gropi adânci şi freamătă de atâţia 
şerpi. 

Pentru a lua cu asalt oricare dintre turnuri, o oaste ar 
trebui să-şi facă drum prin smârcurile până la şold, să 
traverseze şanţul de apărare plin cu şopărle-leu şi să se 
caţere pe ziduri alunecoase din cauza muşchiului, toate 
astea în timp ce ar fi expusă la tirul arcaşilor din celelalte 
turnuri. Îi oferi unchiului ei un zâmbet mohorât. lar la lăsarea 
nopţii se zice că apar nălucile, spiritele reci şi răzbunătoare 
ale nordului, însetate de sângele celor din sud. 

Ser Brynden chicoti. 


- Să-mi aminteşti să nu zăbovesc pe aici. Ultima dată 

când m-am căutat, eram şi eu tot din sud. 

Pe toate cele trei turnuri fuseseră ridicate portdrapele. 

Razele de soare ale Casei Karstark fâlfâiau pe Turnul 
Beţivanului, sub lupul străvechi; pe Turnul Copiilor era 
gigantul cu lanţurile sfărâmate al lui Marele Jon. Însă pe 
Turnul Porții, flamura Casei Stark flutura singură. Acolo îşi 
stabilise Robb comanda. Catelyn se îndreptă într-acolo, iar 
Ser Brynden şi Ser Wendel o urmară, caii lor păşind încet pe 
drumul din scânduri care fusese amenajat peste câmpurile 
negre-verzi din mocirlă. 

620 

Îşi găsi fiul înconjurat de lorzii-stegari ai tatălui său, întro 
sală friguroasă, cu un foc de turbă arzând în vatra neagră. 
Era aşezat la o masă masivă, din piatră, iar înaintea lui erau 
teancuri de hârtii şi hărţi; vorbea aprins cu Roose Bolton şi 
Marele Jon. La început nici nu o băgă în seamă... Însă lupul 
său da. Fiara cenuşie, imensă, zăcea lângă foc, însă când 
Catelyn intră, îşi înălţă capul, iar ochii săi aurii se fixară 
asupra ochilor ei. Lorzii tăcură unul după 

altul, iar Robb ridică privirile, intrigat de liniştea bruscă, 
Şi o văzu. 

- Mamă? spuse el cu un glas încărcat de emoție. 

Catelyn ar fi vrut să alerge la el, să-i sărute fruntea 
frumoasă, să-l copleşească cu îmbrăţişări şi să-l strângă 

atât de tare în braţe încât să nu-l mai lase niciodată să fie 
primejduit... Însă acolo, cu toţi lorzii de faţă, nu îndrăzni. 

Aşa ca rămase la capătul celălalt al lespezii de bazalt pe 
care o foloseau drept masă. Lupul străvechi se ridică în 
picioare şi traversă încăperea, venind la ea. Părea mai mare 
decât un lup. 

- Ţi-ai lăsat barbă, îi spuse lui Robb, în timp ce Vântul 
Cenugşiu îi amuşina mâna. 

EI îşi mângâie smocul de barbă, intimidat brusc. 

- Da. 

Părul de pe obraji era mai roşu decât cel de pe cap. 


- Îmi place. Catelyn mângâie cu blândeţe capul lupului. 

Te face să semeni cu fratele meu, Edmure. 

Vântul Cenuşiu o apucă cu dinţii de degete, în joacă, 
după care se duse înapoi la locul său, lângă foc. Ser Helman 
Tallhart fu primul care imită lupul străvechi, străbătând 
încăperea pentru a o omagia, îngenunchind în faţa ei şi 
plecându-şi fruntea pe mâna ei. 

- Lady Catelyn, spuse el, sunteţi frumoasă ca 
întotdeauna, o privelişte bine-venită în aceste vremuri 
tulburi. 

Urmară Gloverii, Galbart, Robett, Marele Jon Umber şi 
restul, unul câte unul. Theon Greyjoy fu ultimul. 

- Nu m-am gândit că vă voi vedea aici, doamna mea, 
spuse el lăsându-se în genunchi. 

- Nici eu n-am gândit că mă voi afla aici, zise Catelyn, 
până ce n-am ajuns la țărm, la Portul Alb, iar Lordul Wyman 
mi-a spus că Robb adună steagurile. Îl ştiţi pe fiul lui, Ser 
621 

Wendel. Wendel Manderly păşi înainte şi se plecă pe cât 
de jos îi permitea apărătoarea de la gât. lar el este unchiul 
meu, Ser Brynden Tully, care a părăsit serviciul surorii mele, 
pentru mine. 

- Peştele Negru, făcu Robb. Îţi mulţumesc că ni te-ai 
alăturat, ser. Avem nevoie de oameni curajoşi. Şi dumneata, 
Ser Wendel, mă bucur că te avem aici, cu noi. A venit şi Ser 
Rodrik cu tine, mamă? Mi-a fost dor de el. 

- Ser Rodrik este pe drum, la nord de Portul Alb. L-am 
numit castelan şi i-am poruncit să aibă grijă de Winterfell 
până la întoarcerea noastră. Maester Luwin este un sfătuitor 
înţelept, însă nepriceput în artele războiului. 

- Să nu vă fie teamă pentru alegerea făcută, Lady Stark, îi 
spuse Marele Jon, cu vocea sa baritonală. Winterfell este în 
siguranţă. Ne vom răsuci destul de curând spadele în fundul 
lui Tyrion Lannister, să-mi fie cu iertăciune, iar apoi mergem 
la Fortăreaţa Roşie, să-l eliberăm pe Ned. 


- Doamna mea, o întrebare, dacă nu vă este cu supărare. 
Roose Bolton, Lord de Dreadfort, avea o voce subţire, însă 
când vorbea, bărbaţi mai puternici decât el se opreau să-l 
asculte. Ochii săi erau ciudat de spălăciţi, aproape 
decoloraţi, iar privirea sa era tulburătoare. Se spune că-l 
ţineţi ostatic pe piticul de fiu al Lordului Tywin. 

Ni l-aţi adus? Ştiu, ar trebui să ne folosim foarte bine de 
acest ostatic. 

- L-am avut pe Tyrion Lannister, dar nu-l mai am, fu 
nevoită Catelyn să admită. Vestea fu salutată cu un cor de 
lamentări. Nu am fost mai puţin încântată decât 
dumneavoastră, lorzii mei. Zeii au găsit de cuviinţă să-l 
elibereze, cu ajutorul nebunei de soră-mea. 

N-ar trebui să fie atât de deschisă în a-şi arăta disprețul, 
ştia asta, însă plecarea ei de la Eyrie nu fusese prea plăcută. 
Se oferise să-l ia pe Lordul Robert cu ea, să-l crească la 
Winterfell pentru câţiva ani. Tovărăşia celorlalţi băieţi i-ar fi 
prins bine, îndrăznise ea să sugereze. Furia Lysei fusese ceva 
înspăimântător de privit. 

- Soră sau nu, răspunsese ea, dacă încerci să-mi furi 
copilul, vei pleca pe Poarta Lunii. După asta nu mai 
rămăsese nimic de spus. 

Lorzii erau nerăbdători să-i pună şi alte întrebări, însă 

Catelyn ridică o mână. 

622 

- Fără nici o îndoială, vom avea timp pentru ele mai 
târziu, însă călătoria m-a obosit. Vreau să rămân singură cu 
fiul meu. Ştiu că mă veţi ierta, domnii mei. Nu le dăduse o 
alternativă; conduşi de mereu îndatoritorul Lord Hornwood, 
stegarii se înclinară şi plecară. Şi tu, Theon, adăugă ea când 
văzu ca Greyjoy încă mai zăbovea. El zâmbi şi părăsi 
încăperea. 

Pe masă erau bere şi brânză. Catelyn umplu un com, se 
aşeză şi sorbi, apoi îşi cercetă fiul cu privirea. Părea mai înalt 
decât îl lăsase, iar ţepii bărbii îl făceau să arate mai bătrân, 


- Edmure avea şaisprezece ani când şi-a lăsat prima dată 
perciuni. 

- Şi eu voi avea în curând şaisprezece ani, zise Robb. 

- lar acum ai numai cincisprezece. Cincisprezece şi 
conduci ostile la război. Poţi să înţelegi de ce mi-e teamă, 
Robb? 

Expresia lui deveni mai încăpăţânată. 

- Nu exista nimeni altcineva care s-o facă. 

- Nimeni? Rogu-te, cine erau bărbaţii care au fost aici 
până acum o clipă? Roose Bolton, Rickard Karstark, Galbart 
şi Robett Glover, Marele Jon, Helman Tallhart... Ai fi putut 
lăsa comanda oricăruia dintre ei. Zeii să fie îngăduitori, dar |- 
ai fi putut trimite chiar şi pe Theon, deşi eu nu pe el l-aş 

alege. 

- Ei nu sunt Stark, făcu el. 

- Ei sunt bărbați, Robb, căliţi în lupte. Tu te jucai cu sabia 
de lemn până mai acum un an. 

Văzu furia în ochii săi, la auzul acestor cuvinte, însă 

dispăru la fel de repede precum venise şi, din nou, 
redeveni băiatul de altădată. 

- Ştiu, zise el tulburat. Mă trimiţi... Înapoi la Winterfell? 

Catelyn oftă. 

- Asa ar trebui. Dar nu îndrăznesc asta acum. Ai mers 
prea departe. Într-o bună zi, toţi aceşti lorzi te vor privi ca pe 
seniorul lor. Dacă te trimit acum înapoi, ca un copil trimis la 
culcare fără cină, îşi vor aminti şi vor râde în pocalele lor. Va 
veni ziua când vei avea nevoie de respectul lor, ba chiar şi 
de teama lor. Râsul ucide frica. Nu am să-ţi fac asta acum, 
deşi aş vrea să te ştiu în siguranţă. 

- Ai mulţumirile mele, mamă, spuse el, cu o uşurare 623 

evidentă în spatele tonului formal. 

Ea se întinse peste masă şi-i mângâie părul. 

- Eşti primul meu născut, Robb. Trebuie doar să mă uit la 
tine ca să-mi amintesc ziua în care ai venit pe lume, cu faţa 
roşie şi scâncind. 


E| se ridică, vizibil deranjat de atingerea ei, şi se duse 
spre vatră. Vântul Cenuşiu începu să-şi frece capul de 
piciorul lui. 

- Ştii de... tata? 

- Da. Relatările despre moartea bruscă a lui Robert şi 
căderea lui Ned o înspăimântaseră mai mult decât ar fi putut 
spune, dar nu trebuia să-l lase pe fiul ei să-i simtă 

teama. Lordul Manderly mi-a spus, când am debarcat la 
Portul Alb. Ai vreo veste despre surorile tale? 

- Am primit o scrisoare, zise Robb, scărpinându-şi lupul 
străvechi sub bot. Şi una pentru tine, dara sosit la Winterfell 
împreună cu a mea. Se duse la masă şi răscoli printre câteva 
hărţi şi hârtii, întorcându-se cu un pergament mototolit. Pe 
asta mi-a scris-o mie, nu m-am gândit să o aduc şi peata. 

Ceva din glasul lui o puse pe gânduri. Netezi hârtia şi citi. 
Îngrijorarea făcu loc neîncrederii, apoi furiei şi, în cele din 
urmă, fricii. 

- Asta-i scrisoarea lui Cersei, nu a surorii tale, spuse ea 
când termină de citit. Adevăratul mesaj se află în ceea ce 
Sansa nu mai spune. Nu spune decât cu câtă amabilitate şi 
gentileţe o tratează Lannisterii... Recunosc o ameninţare 
chiar şi când e şoptită. O au pe Sansa ca ostatică şi au 
intenţia de a o ţine acolo. 

- Nu spune nimic de Arya, sublinie Robb, cu un aer jalnic. 

- Nu. Catelyn nici nu voia să se gândească la ce putea 
însemna asta, nu acum, nu aici. 

- Sperasem... dacă-l mai ai tu pe Pezevenghi, un schimb 
de prizonieri... Luă scrisoarea Sansei şi o strivi în pumn, şi ea 
putu să-şi dea seama din felul în care o făcuse că nu era 
pentru prima oară. Ce veşti sunt de la Eyrie? l-am scris 
mătuşii Lysa, ca să-i cer ajutor. A chemat steagurile Lordului 
Arryn, ştii? Ni se vor alătura cavalerii din Vale? 

- Doar unul, spuse ea, cel mai bun dintre ei, unchiul 
meu... Însă Brynden Peşte Negru este mai întâi un Tully. 

624 

Sora mea nu are de gând să treacă de Poarta însângerată. 


Robb fu lovit în plin. 

- Mamă, ce-o să facem? Am adunat această armată, 
optsprezece mii de oameni, dar nu... nu sunt sigur.... Privi 
spre ea cu ochi strălucitori. Tânărul şi mândrul lord dispăru 
într-o clipă, devenind la fel de repede copilul dinainte, un 
băiat de cincisprezece ani, aşteptând răspunsuri de la mama 
sa. 

- De ce te temi, Robb? întrebă ea cu blândeţe. 

- Eu... Întoarse capul în altă parte, pentru a-şi ascunde 
prima lacrimă. Dacă plecăm... chiar dacă învingem... 

Lannisterii îi au pe Sansa şi pe tata. Îi vor ucide, nu-i asa? 

- Vor să ne facă să credem asta. 

- Vrei să spui că mint? 


- Nu stiu, Robb. Ce stiu este că nu ai de ales. Dacă te duci 
la Debarcaderul Regelui şi juri credinţă, nu ţi se va mai 
permite să pleci de acolo. Dacă te dai bătut acum şi te 
întorci la Winterfell, lorzii tăi îşi vor pierde orice respect 
pentru tine. Unii s-ar putea chiar să plece să se alăture 
Lannisterilor. Apoi regina, care are mult mai puţine motive 
să se teamă, poate face ce vrea cu prizonierii ei. Cea mai 
mare speranţă a noastră este ca tu să înfrângi duşmanul pe 
câmpul de luptă. Dacă ai reuşi să-l iei pe Lordul Tywin sau pe 
Regicid în captivitate, atunci un târg s-ar putea încheia, dar 
asta nu e totul. Atâta vreme cât eşti destul de puternic, 
trebuie să se teamă; Ned şi surorile tale ar fi în siguranţă. 
Cersei este destul de deşteaptă ca să ştie că are nevoie de ei 
ca să poată face pace, dacă războiul se întoarce împotriva 
sa. 

- Şi dacă lupta nu se întoarce împotriva sa? întrebă 

Robb. Dacă sorții se întorc împotriva noastră? 

Catelyn îl luă de mână. 

- Robb, nu am să ferchezuiesc adevărul pentru tine. 

Dacă pierzi, nu mai există nici o speranţă, pentru nici 
unul dintre noi. Se spune că în inima cetăţii Casterly Rock 
nu-i decât piatră. Aminteşte-ţi de soarta copiilor lui Rhaegar. 

În clipa aceea văzu frica oglindindu-se în ochii săi tineri, 
însă acolo era şi puterea. 

- Atunci, n-am să pierd, promise el. 

- Spune-mi ce ştii despre luptele din ţinuturile riverane, 
zise ea. 

625 

Trebuia să afle dacă era cu adevărat pregătit, 

- Cu mai puţin de două săptămâni în urmă, au dat o 
bătălie pe dealurile de sub Dintele de Aur, făcu Robb. 

Unchiul Edmure i-a trimis pe Lordul Vance şi Lordul Piper 
să 

ţină trecătoarea, însă Regicidul s-a aruncat asupra lor şi i- 
a pus pe fugă. Lordul Vance a fost omorât. Ultimele veşti 
spuneau că Lordul Piper se retrăgea, ca să se alăture fratelui 


tău şi celorlalţi stegari la Riverrun, cu Jaime Lannister pe 
urmele sale. Dar asta nici nu-i chiar atât de rău. În timpul cât 
s-au luptat în trecătoare, Lordul Tywin venea cu o a doua 
armată a Lannisterilor dinspre sud. Se spune că este chiar 
mai mare decât oastea lui Jaime. 

- Tatăl tău trebuie că ştia astea, pentru că a trimis nişte 
oameni care să li se opună, sub flamurile regelui. A trimis 
porunci unui lord din sud, un anume Lord Erik sau Derik, sau 
aşa ceva, însă Ser Raymun Darry îl însoţise, iar scrisoarea 
mai spune că erau şi alţi cavaleri, plus garda tatălui tău. 
Numai că a fost o capcană. Lordul Derik nici n-a apucat să 
treacă de Fortăreaţa Roşie, că Lannisterii au căzut asupra lui, 
fie blestemată flamura regelui, iar Gregor Clegane i-a atacat 
pe la spate când încercau să se retragă 

pe la Vadul Păpuşarului. Acest Lord Derik şi vreo alţi 
câţiva s-ar putea să fi scăpat, nimeni nu-i sigur, însă Ser 
Raymun a fost ucis, la fel şi majoritatea oamenilor noştri de 
la Winterfell. Se spune că Lordul Tywin a închis drumul 
regelui, iar acum se îndreaptă spre nord, spre Harrenhal, 
pârjolind totul în calea sa. 

Din ce în ce mai sinistru, se gândi Catelyn. Era mai rău 
decât îşi imaginase. 

- Vrei să-i ieşi în cale aici? întrebă ea. 

- Dacă vine până aici, însă nimeni nu crede că o va face, 
explică Robb. l-am trimis vorbă lui Howland Teed, vechiul 
prieten al tatii, de la Rondul Greywater. Dacă Lannisterii vin 
până în sud la Gât, oamenii lacurilor îi vor face să verse 
sânge pentru fiecare pas de pe drum, însă Galbart Glover 
spune că Lordul Tywin este prea deştept ca să facă asta, iar 
Roose Bolton zice la fel. Va rămâne aproape de Trident, cred 
ei, cucerind rând pe rând castelele lorzilor de lângă 

râu, până ce Riverrun va rămâne singur. Trebuie să o 
luăm spre sud ca să-i ieşim în cale. 

La ideea asta, Catelyn simţi fiori până în oase. Ce şanse 
626 


ar avea un băiat de cincisprezece ani împotriva unor 
comandanţi căliţi în bătălii, precum Jaime şi Tywin Lannister? 

- Dar oare este înţelept? Aici eşti bine apărat. Se spune 
că vechii regi din nord puteau rezista la Moat Cailin, 
respingând armate de zeci de ori mai mari decât ale lor. 

- Da, însă rezervele noastre de hrană sunt tot mai 
puţine, iar aici nu este un tărâm pe care să putem rezista cu 
uşurinţă. Îl aşteptam pe Lordul Manderly, dar acum că 

fiii săi ni s-au alăturat, trebuie să plecăm. 

Îi auzea pe lorzii-stegari vorbind prin glasul fiului ei, îşi 
dădu ea seama. În decursul anilor îi primise pe mulţi dintre 
ei la Winterfell şi-i omenise împreună cu Ned la vetrele şi 
mesele lor. Ştia ce fel de oameni erau, fiecare dintre ei. Se 
întreba dacă Robb stia. 

Dar era un adevăr în ceea ce spuneau. Oastea pe care o 
strânsese fiul ei nu era o armată omogenă, aşa cum 
obişnuiau să aibă Oraşele Libere, şi nici o forţă de elită, 
plătită. Majoritatea erau oameni simpli: meşteşugari, 
agricultori, pescari, ciobani, fii de hangii şi negustori sau 
pielari, amestecați cu un grup mic de mercenari şi călăreţi 
liberi, ahtiaţi după pradă. Când i-au chemat lorzii lor, au 
venit... Însă nu vor rămâne pentru totdeauna. 

- Plecarea în marş e bună, îi spuse ea fiului ei, însă 

unde, cu ce scop? Ce vrei să faci? 

Robb ezită. 

- Marele Jon crede că ar trebui să-l atacăm noi pe Lordul 
Tywin şi să-l luăm prin surprindere, zise el, însă Gloverii şi 
Karstark cred că ar fi mai înţelept dacă am da ocol armatei 
lui ca să ne alăturăm unchiului Ser Edmure împotriva 
Regicidului. Îşi trecu degetele prin coama nepieptănată de 
păr roşcat, afişând o expresie nefericită. Deşi, când vom 
ajunge noi la Riverrun... Nu sunt sigur... 

- Fii sigur, îi spuse Catelyn, sau atunci du-te acasă şi ia 
din nou sabia de lemn. Nu-ţi poţi permite să pari indecis în 
faţa unor oameni ca Roose Bolton şi Rickard Karstark. Să 


nu faci nici o greşeală, Robb, ei sunt stegarii tăi, nu 
prieteni. Te-ai numit singur comandant de bătălie. Atunci, 
comandă. 

Fiul ei se uită la ea uluit, de parcă nu i-ar fi venit să 

creadă ce auzise. 

627 

- Cum spui tu, mamă. 

- Am să te întreb din nou. Ce vre; să faci? 

Robb întinse o hartă peste masă, o bucată din piele 
veche, zdrenţuită, acoperită cu dâre de vopsea decolorată. 

Unul dintre capetele ei se răsuci în sus; îl fixă cu 
pumnalul. 

- Ambele planuri au virtuțile lor, însă... priveşte, dacă 

încercăm să ocolim armata Lordului Tywin, riscăm să fim 
prinşi între el şi Regicid, iar dacă îl atacăm.... După toate 
informaţiile, are mai mulţi oameni decât mine şi mai multă 

cavalerie. Marele Jon spune că asta nu ar mai conta dacă 
l-am prinde cu pantalonii în vine, însă mi se pare că un 
bărbat care a luptat în tot atâtea bătălii ca şi Tywin Lannister 
nu va fi chiar aşa de uşor de surprins. 

- Bine, spuse ea. Încă mai putea auzi ecourile vocii lui 
Ned în glasul lui pe când stătea acolo, cercetând nedumerit 
harta. Spune-mi mai mult. 

- As lăsa o mică armată aici, să tină Moat Cailin, mai mult 
arcaşi, iar cu restul aş pleca pe drum, spuse el, însă 

odată ce am ajunge sub Gât, aş împărţi armata în două. 

Pedestraşii pot continua să mărşăluiască pe drumul 
regelui, în vreme ce câălăreţii traversează Furca Verde la 
Gemeni. 

Arătă. Când Lordul Tywin va auzi că am venit în sud, o va 
lua spre nord ca să atace principala noastră armată, lăsând 
astfel călăreţii să gonească în jos pe malul râului, spre 
Riverrun. Robb se lăsă pe spate, neîndrăznind, totuşi, să 

zâmbească, dar încântat de el însuşi şi doritor să-i audă 

laudele. 

Catelyn se încruntă peste hartă. 


- Pui un râu între cele două părţi ale armatei tale? 

- Şi între Jaime şi Lordul Tywin, spuse el. Zâmbetul îi 
înflori după aceea. Nu există treceri pe Furca Verde mai sus 
de vadul rubiniu, unde şi-a câştigat Robert coroana. 

Numai la Gemeni, până aici, iar Lordul Frey controlează 

podul de acolo. Este stegarul tatălui tău, nu-i aşa? 

Bătrânul Lord Frey, se gândi Catelyn. 

- Este, admise ea, însă tatăl meu nu s-a încrezut 
niciodată în el. Nici tu nu ar trebui s-o faci. 

- N-am să mă încred, promise Robb. Ce zici? 

În pofida strângerii sale de inimă, era impresionată. 

Arată ca un Tully, se gândi ea, dar este fiul tatălui său, iar 
Ned l-a instruit bine. 

628 

- Ce armată iei sub comanda ta? 

- Cavaleria, răspunse el imediat. Din nou, la fel ca tatăl 
său; întotdeauna Ned lua cea mai grea parte asupra lui. 

- lar ceilalţi? 

- Marele Jon spune mereu că ar trebui să-l lovim pe Lordul 
Tywin. M-am gândit să-i ofer lui această onoare. 

Era primul său pas greşit, dar cum să-l facă să vadă asta 
fără să nu-i zdruncine încrederea de novice? 

- Tatăl tău mi-a spus odată că Marele Jon este la fel de 
neînfricat ca oricare alt bărbat pe care l-a cunoscut 
vreodată. 

Robb rânji. 

- Vântul Cenugşiu i-a mâncat două degete, iar el a râs de 
asta. Acum eşti de acord? 

- Tatăl tău nu este neînfricat, sublinie Catelyn. Este 
curajos, dar asta este altceva. 

Fiul ei se gândi o clipă la ce spusese ea. 

- Armata din est va dispune de toate poziţiile între Lordul 
Tywin şi Winterfell, adăugă el gânditor. Plus mâna de arcaşi 
pe care îi las aici, la Moat. Aşa că nu vreau pe cineva 
neînfricat, nu? 


- Nu. Vrei şiretenie calculată, la asta m-aş gândi eu, nu la 
curaj. 

- Roose Bolton, spuse Robb imediat. Acest om mă 

sperie. 

- Să sperăm că-l va speria şi pe Tywin Lannister. Robb 
dădu din cap şi înfăşură harta. 

- Am să dau poruncile şi am să adun o escortă care să te 
ducă acasă, la Winterfell. 

Catelyn se luptase să se ţină tare, de dragul lui Ned şi 
pentru acest curaj încăpățânat al fiului lor. Îşi lăsase frica şi 
disperarea deoparte, de parcă erau veşminte pe care nu mai 
voia să le poarte... Însă acum văzu că tot le îmbrăcase. 

- Nu mă duc la Winterfell, se auzi spunând, surprinsă de 
puhoiul de lacrimi care-i împăienjeni vederea. Tatăl meu 
poate că este pe moarte, în dosul zidurilor de la Riverrun. 

Fratele meu este înconjurat de duşmani. Trebuie să merg 
la ei. 

629 

TYRION 

Chella, fiica lui Cheyk Urechi Negre, o luase înainte ca 
cercetaş şi ea aduse înapoi vestea despre oastea de la 
răspântie. 

- După focurile lor, aş zice că sunt vreo douăzeci de mii, 
spuse ea. Au flamuri roşii, cu un leu aurit. 

- Tatăl tău? întrebă Bronn. 

- Sau fratele meu, Jaime, spuse Tyrion. Vom afla cât de 
curând. Îşi cercetă grupul de briganzi zdrenţăroşi: aproape 
trei sute de Ciori de Piatră, Fraţi ai Lunii, Urechi Neere şi 
Bărbaţi Arsi, iar aceştia formau doar nucleul armatei pe care 
spera să o adune. Gunthor, fiul lui Gurn, ridica alte clanuri 
chiar acum. Se întrebă ce ar fi făcut cu ei fratele său lordul, 
cu pieile lor şi bucăţile de otel de furat. Adevărul era că nici 
el nu ştia ce să facă cu ei. Le era comandant sau captiv? 
Majoritatea timpului se părea că era câte ceva din 
amândouă. 

- Ar fi mai bine daca aş pleca singur pe drum, sugeră 


Tyrion. 

- Cel mai bine pentru Tyrion, fiul lui Tywin, zise Ulf, care 
vorbea în numele Fraţilor Lunii. 

Shagga se încruntă - o privelişte înspăimântătoare. 

- Lui Shagga, fiul lui Dolf, nu-i place asta. Shagga va 
pleca cu bărbatul-copil, iar dacă bărbatul-copil minte, 
Shagga îi va reteza bărbăţia... 

- „Şi o va da la capre, da, spuse Tyrion obosit. Shagga, îţi 
dau cuvântul meu de Lannister. Am să mă întorc. 

- De ce am avea noi încredere în cuvântul tău? Chella era 
o femeie mică şi aprigă, fără nici o rotunjime, ca un băiat, şi 
deloc proastă. Lorzii de câmpie au mai minţit clanurile şi 
înainte. 

- Mă răneşti, Chella, zise Tyrion. Am crezut că suntem 
deja prieteni buni. Dar fie cum vrei tu. Vei veni cu mine, 
Shagga şi Conn vor veni pentru Ciorile de Piatră, Ulf pentru 
Fraţii Lunii, iar Timett, fiul lui Timett, pentru Bărbaţii Arşi. 

Oamenii clanurilor schimbară priviri precaute când îi 
numi pe toţi. Restul vor aştepta aici, până când trimit după 
ei. 

Încercaţi să nu vă omorâţi sau să vă ologiţi unii pe alţii 
cât timp sunt plecat. 

Dădu pinteni calului şi o luă din loc, nelăsându-le de ales 
630 

decât să-l urmeze sau să rămână pe loc. Îi convenea 
oricare dintre variante, atât timp cât nu zăboveau să 

vorbească pentru o zi şi o noapte. Acesta era necazul cu 
clanurile; aveau ideea absurdă că glasul fiecărui bărbat ar 
trebui ascultat în consiliu, aşa că se certau despre totu/, la 
nesfârşit. Chiar şi femeilor li se permitea să vorbească. Nici 
nu era de mirare că de sute de ani nu mai reuşeau să 

amenințe domeniul Vale cu nimic altceva decât cu raiduri 
ocazionale. Tyrion avea de gând să schimbe asta. 

Bronn călărea lângă de el. În urma lor, după o scurtă 

mormăială, oamenii clanurilor li se alăturară călare pe 
bidiviii lor mărunți, vieţuitoare sfrijite, care arătau ca poneii 


şi urcau pe stânci precum caprele. 

Ciorile de Piatră călăreau împreună, Chella şi Ulf se ţineau 
şi ei pe aproape, iar Fraţii Lunii şi Urechile Negre aveau 
legături puternice între ei. Timett, fiul lui Timett, călărea 
singur. Toate clanurile din Munţii Lunii se temeau de Bărbaţii 
Arşi, care-şi căleau carnea cu foc, pentru a-şi dovedi curajul 
şi - spuneau alţii - frigeau copii la ospeţele lor. Chiar şi alţi 
Bărbaţi Arşi se temeau de Timett, care-şi scosese singur 
ochiul stâng cu un pumnal înroşit la foc, atunci când 
ajunsese la vârsta bărbăţiei. Tyrion aflase că 

se obişnuia mai degrabă ca un băiat să-şi ardă un sfârc, 
un deget, sau (dacă era curajos, ori cu adevărat smintit) o 
ureche. Ceilalţi Bărbaţi Arşi ai lui Timett fuseseră atât de 
uluiţi de alegerea sa, încât îl numiseră imediat mână roşie, 
ceea ce părea să fie un fel de căpetenie de război. 

- Mă întreb ce o fi ars regele lor, îi spusese Tyrion lui 
Bronn, când auzise povestea. 

Rânjind, mercenarul îşi atinsese noada... Însă chiar şi 
Bronn îşi ţinea gura în preajma lui Timett. Dacă cineva era 
destul de nebun să-şi scoată un ochi, era puţin probabil să 

fie blând cu duşmanii. 

Observatori aflaţi în depărtare scrutau drumul de pe 
turnurile din piatră, pe când grupul cobora pe coama 
dealurilor, iar o dată Tyrion văzu un corb luându-şi zborul. 

Acolo unde şerpuia drumul printre două stânci înalte, 
ieşiră 

la primul punct întărit. Un zid din pământ, înalt de 
aproape doi metri, închidea drumul, iar pe metereze se aflau 
zeci de arcaşi. Tyrion îşi opri companionii dincolo de raza de 
acţiune a arcurilor şi se apropie singur de zid. 

631 

- Cine comandă aici? strigă el. 

Căpitanul apăru foarte repede, şi chiar mai repede le oferi 
o escortă când îl recunoscu pe fiul lordului său. 

Trecură pe lângă lanuri înnegrite şi avanposturi pârjolite, 
pe toată întinderea domeniilor de la marginea râurilor, de la 


Furca Verde până la Trident. Tyrion nu văzu nici un cadavru, 
însă văzduhul era plin de corbi şi ciori hoitare; aici 
avuseseră loc lupte, şi încă destul de recent. 

La jumătate de leghe de răscruce fusese ridicată o 
baricadă de pari ascuţiţi, iar la posturi erau suliţaşi şi arcaşi, 
în spatele liniei, tabăra se întindea în depărtare. 

Fuioare subţiri de fum se ridicau din sute de focuri ale 
bucătăriilor, bărbaţi în cămăşi de zale stăteau pe sub copaci 
şi-şi ascuţeau săbiile, iar pe prăjinile înfipte în pământul 
mocirlos fluturau flamuri familiare. 

Un grup de călăreţi gonea spre ei pentru a-i întâmpina, 
pe când se apropiau de pari. Cavalerul care-i comanda purta 
o armură de argint ornată cu ametiste şi o mantie în dungi 
purpurii şi argintii. Scutul său purta un blazon cu unicorn şi 
un corn spiralat, lung de jumătate de metru, ţâşnea de pe 
apărătoarea de frunte a calului său. Tyrion îşi struni calul 
pentru a-l saluta. 

- Ser Flement. 

Ser Flement Brax îşi ridică viziera. 

- Tyrion, făcu el uluit. Lordul meu, ne-am temut cu toţii că 
aţi murit, sau... Se uită nesigur spre oamenii clanurilor. 

Aceşti... Însoţitori ai dumneavoastră... 

- Prieteni de suflet şi servitori credincioşi, zise Tyrion. 

Unde-l găsesc pe tatăl meu, lordul? 

- A ocupat un han de la răscruce, pentru comandamentul 
lui. 

Tyrion izbucni în râs. Hanul de la răscruce! Poate că zeii 
erau drepţi, în cele din urmă. 

- Vreau să-l văd imediat. 

- După cum spuneţi, lordul meu. 

Ser Flement îşi răsuci calul şi dădu porunci. Trei rânduri 
de ţepuşe fură smulse din pământ pentru a face un culoar în 
linie. Tyrion îşi conduse grupul pe acolo. 

Tabăra Lordului Tywin se întindea pe o suprafaţă de 
câteva leghe. Estimările Cheliei, de circa douăzeci de mii de 
oameni, nu erau departe de adevăr. Oamenii de rând 632 


campaseră afară, dar cavalerii îşi ridicaseră corturi, iar 
unii dintre înalții lorzi îşi construiseră pavilioane, mari cât 
nişte case. Tyrion trase cu ochiul la boul roşu al Casei 
Prester, la vierul bălţat al Lordului Crakehall, la copacul 
arzând al lui Marbrand, la viezurele lui Lydden. Cavalerii îl 
salutară pe când trecea, iar soldaţii înarmaţi până-n dinţi 
rămaseră cu gura căscată de uimire la vederea oamenilor 
clanurilor. 

Shagga se holba şi el; era dincolo de orice îndoială că nu 
mai văzuse niciodată atâţia oameni, cai şi arme, de când 
trăia. Ceilalţi oameni ai munţilor reuşiră ceva mai bine să-şi 
controleze expresiile, însă Tyrion nu avea nici un dubiu că 

erau la fel de uimiţi. Din ce în ce mai bine. Cu cât erau 
mai impresionați de puterea Lannisterilor, cu atât erau mai 
uşor de controlat. 

Hanul şi grajdurile sale erau aşa cum şi le amintea el, 
deşi se vedeau ceva mai multe pietre împrăştiate şi fundaţii 
înnegrite pe locul unde se aflase restul satului. În curte 
fusese ridicată o spânzurătoare, iar hoitul care atârna de ea 
era năpădit de corbi. Când Tyrion se apropie, păsările îşi 
luară zborul, croncănind şi bătând din aripile lor negre. 
Descăleca şi se uită în sus, spre ceea ce mai rămăsese din 
cadavru. Păsările ciuguliseră buzele şi ochii şi mare parte 
din obrajii femeii, dezgolindu-i dinţii înroşiţi întrun rânjet 
hidos. 

- O odaie, o masă, un burduf cu vin, asta a fost tot ce am 
cerut, îi aminti el cu o undă de reproş. 

Băieţii ieşiră ezitând din grajduri, pentru a se ocupa de 
cai. Shagga nu voia să-l lase din mână peallui. 

- Băiatul nu are de gând să-ţi fure iapa, îl asigură Tyrion. 

Vrea doar să-i dea ceva ovăz, apă şi s-o ţesale. Şi blana 
lui Shagga ar fi avut nevoie de un ţesălat zdravăn, dar nu 
era înţelept să pomenească despre aşa ceva. Îţi dau 
cuvântul meu, calul nu va păţi nimic. 

Mohorât, Shagga dădu drumul frâielor din mână. 


- Acesta-i calul lui Shagga, fiul lui Dolf, tună el câtre 
băiatul de grajd. 

- Dacă nu ţi-l dă înapoi, am să-i retez bărbăţia şi î-o dau 
la capre, promise Tyrion. Dacă se găsesc pe aici. 

Doi soldaţi din garda Lannister, în mantiile lor purpurii şi 
purtând coifuri cu lei, stăteau de pază sub firma hanului, de 
o parte şi de alta a uşii. Tyrion îl recunoscu pe căpitanul lor. 

633 

- Tatăl meu? 

- E în sala de mese, lordul meu. 

- Oamenii mei au nevoie de carne şi mied, îi spuse Tyrion. 
Îngrijeşte-te să le primească. 

Intră în han şi-l văzu pe tatăl tău. 

Tywin Lannister, Lord de Casterly Rock şi Păzitor al 
Apusului, era trecut de cincizeci de ani, dar la fel de în formă 
ca unul de douăzeci. Era înalt chiar şi aşezat, cu picioare 
lungi, umeri largi, fără burtă. Pe braţele subţiri zvâcneau 
muşchii. Când părul său auriu, cândva foarte des, începuse 
să se rărească, îi poruncise bărbierului să-l radă 

în cap; Lordul Tywin nu credea în jumătăţi de măsură. Îşi 
răsese mustaţa şi barba, însă îşi păstrase favoriţii, două 

fâşii late de păr auriu şi ţepos, care-i acopereau mare 
parte a obrajilor, de la urechi până la falcă. Avea ochii de un 
verde-deschis, cu puncte aurii. Un nebun mai nebun decât 
mulţi alţii glumise o dată că până şi rahatul Lordului Tywin 
era pătat cu auriu. Unii spuneau că smintitul încă mai trăia, 
undeva în adâncimea măruntaielor de piatră ale fortăreței 
Casterly Rock. 

Ser Kevan Lannister, singurul frate al tatălui său care 
supravieţuise, împărțea un burduf de bere cu Lordul Tywin 
când Tyrion îşi făcu apariţia în sala de mese. Unchiul său era 
un bărbat impunător, pe cale să chelească, cu o barbă 

bălaie, tăiată scurt, care urma linia fălcii sale masive. Ser 
Kevan îl văzu primul. 

- Tyrion, spuse el surprins. 


- Unchiule, răspunse Tyrion cu o plecăciune. Şi tatăl meu 
lordul, ce plăcere-mi face să vă găsesc aici. 

Lordul Tywin nici nu se clinti în jilţul său, însă îi aruncă 

piticului o privire lungă şi cercetătoare. 

- Observ că zvonurile despre moartea ta au fost 
neadevărate. 

- Îmi pare rău că te dezamăgesc, tată, zise Tyrion. Nu-i 
nevoie să sari în sus şi să mă îmbrăţişezi, n-as vrea să te 
oboseşti prea tare. 

Traversă încăperea spre masa lor, perfect conştient de 
modul în care picioarele lui răsucite îl făceau să se 
împleticească la fiecare pas. Ori de câte ori tatăl său îl 
privea, devenea neplăcut de conştient de toate diformităţile 
sale şi de alte beteşuguri. 

634 

- Frumos din partea voastră să începeţi un război pentru 
mine, spuse el căţărându-se pe un scaun şi turnându-şi o 
cupă din berea tatălui său. 

- Din câte ştiu eu, tu eşti cel care a pornit toate astea, 
răspunse Lordul Tywin. Fratele tău, Jaime, nu s-ar fi lăsat 
niciodată capturat de o femeie. 

- Prin asta ne deosebim Jaime şi cu mine. E şi mai înalt 
decât mine, dacă ai observat cumva. 

Tatăl său ignoră muşcătura. 

- Era în joc onoarea Casei noastre. Nu am avut de ales 
decât să plec la luptă. Nimeni nu varsă sânge de Lannister 
fără a fi pedepsit. 

- Ascultaţi-Mi Răgetul, zise Tyrion rânjind. Erau cuvintele 
de pe blazonul Lannister. 

- Adevărul este că nu mi s-a vărsat sângele, deşi a fost 
cât pe-aci, o dată sau de două ori. Morrec şi Jyck au fost 
ucişi. 

- Bănuiesc că vrei ceva oameni noi. 

- Nu te mai deranja, tată, am făcut rost de câţiva, încercă 
să înghită berea. Era brună şi cu drojdie, aşa de groasă că 
aproape că putea fi mestecată. De fapt, foarte bună. Ce 


păcat că tatăl său o spânzurase pe hangiţă! Cum merge cu 
războiul? 

Îi răspunse unchiul său: 

- Deocamdată, destul de bine. Ser Edmund a trimis mici 
formaţiuni din trupele sale de-a lungul frontierelor, pentru a 
opri raidurile noastre, iar tatăl tău, lordul, şi cu mine am 
putut să nimicim mare parte din ele, înainte să apuce să se 
regrupeze. 

- Fratele tău s-a acoperit de glorie, spuse tatăl său. l-a 
zdrobit pe Lorzii Vance şi Piper la Dintele Aurit şi s-a întâlnit 
cu forţele masate de Tully sub zidurile de la Riverrun. Lorzii 
din Trident au fost puşi pe fugă. Ser Edmure Tully a fost luat 
în captivitate, cu mulţi dintre cavalerii şi stegarii săi. 

Lordul  Blackwood a reuşit să scape cu câţiva 
supraviețuitori la Riverrun, unde Jaime s-a pus pe un asediu. 
Ceilalţi au fugit la propriile lor fortărețe. 

- Tatăl tău şi cu mine am năvălit asupra lor, pe rând, zise 
Ser Kevan. Cum Lordul Blackwood nu mai era, Raventree a 
căzut imediat, iar Lady Whent a predat Harrenhal fiindcă 

nu mai avea oameni care să-l apere. Ser Gregor i-a 
pârjolit 635 

pe Piperi şi Brackeni... 

- Lăsânduc-te fără nici o opoziţie? întrebă Tyrion. 

- Nu chiar. Mallisterii încă menţin Seagard şi Walder Frey 
îşi trimite oştirile spre Gemeni. 

- Nu mai contează, spuse Lordul Tywin. Frey iese la luptă 

numai când simte în aer mirosul victoriei, iar acum tot ce- 
i miroase e doar înfrângerea. lar lui Jason Mallister îi lipseşte 
forţa de a lupta singur. Odată ce Jaime ia Riverrun, se vor 
grăbi amândoi să cadă în genunchi. Dacă nu cumva Stark şi 
Arryn reuşesc să înainteze şi să ni se opună, acest război 
este ca şi câştigat. 

- Dacă aş fi în locul tău, nu prea mi-aş bate capul cu 
Arrynii, spuse Tyrion. Stark este o altă poveste. Lordul 
Eddard... 


- Este ostaticul nostru, zise tatăl său. El nu va conduce 
nici un fel de armată în timp ce putrezeşte în temniţa de sub 
Fortăreaţa Roşie. 

- Nu, se învoi Ser Kevan, însă fiul său a adunat steagurile 
şi stă la Moat Cailin cu o armată puternică în jurul său. 

- Nici o sabie nu-i destul de bună decât după ce a fost 
călită, declară Lordul Tywin. Băiatul Stark este un copil. 

Fără îndoială, îi plac cântecul de război şi priveliştea 
flamurilor fâlfâind în vânt, dar totul se va termina cu un 
măcel. Mă îndoiesc că are stomacul destul de tare pentru 
asta. 

Lucrurile deveniseră interesante cât lipsise el, se gândi 
Tyrion. 

- Şi ce face monarhul nostru neînfricat cât timp acest 
măcel se săvârşeşte? întrebă el. Cum de l-a convins scumpa 
mea soră pe Robert să fie de acord cu întemnițarea dragului 
său prieten, Ned? 

- Robert Baratheon este mort, îi spuse tatăl său. Nepotul 
tău domneşte acum la Debarcaderul Regelui. 

Asta îl /uă pe Tyrion prin surprindere. 

- Sora mea, vrei să spui. Luă încă o înghiţitură de bere. 

Domeniul va deveni un loc cu totul altfel dacă Cersei va 
domni în locul soţului ei. 

- Dacă ai minte să te faci de folos, îţi încredinţez nişte 
trupe, zise tatăl său. Marq Piper şi Karyl Vance bântuie în 
urma noastră, atacând teritoriile noastre de-a lungul Furcii 
636 

Roşii. 

Tyrion ţâţăi. 

- Ce neobrăzare pe ei, să riposteze! în mod normal, aş fi 
încântat să pedepsesc o asemenea mitocănie, tată, dar 
adevărul este că am treabă în altă parte, 

- Da? Lordul Tywin nu părea deloc surprins. Mai avem şi 
două dintre loazele lui Ned Stark, care-mi hărţuiesc trupele. 

Beric Dondarrion, unul dintre tinerii lorzi, care îşi face 
iluzii privind valoarea sa. Îl are cu el pe caraghiosul ăla de 


preot grăsan, cel căruia îi place să dea foc sabiei. Crezi că ai 
putea să te ocupi de ei în drum spre treburile tale? Fără să 
dai greş prea tare? 

Tyrion se şterse la gură cu mâneca şi zâmbi. 

- Tată, mă încălzeşte la inimă să mă gândesc că mi-ai 
putea încredința... să zicem... vreo douăzeci de oameni? 

Cincizeci? Eşti sigur că te poţi dispensa de atâţia? Ei, nu 
contează. Dacă mă întâlnesc cu Thoros şi Lordul Beric, ar 
trebui să le trag o bătută la amândoi. Cobori de pe scaun şi 
şchiopată spre locul în care zăcea o roată de caşcaval alb, cu 
vinişoare, înconjurată de fructe. În primul şi-n primul rând, 
am câteva promisiuni de îndeplinit, spuse pe când îşi tăia o 
felie. Mi-ar trebui trei mii de coifuri, cam tot pe atâtea 
cămăşi de zale, plus săbii, sulițe, lănci cu vârful de oţel, 
ghioage, securi de luptă, apărătoare pentru mâini, pentru 
gât, pentru picioare, platoşe, căruţe care să 

transporte toate astea... 

Uşa din spatele lor se izbi de perete, atât de tare încât 
Tyrion aproape că scăpă caşcavalul. Ser Kevan sări în 
picioare înjurând când comandantul gărzii zbură prin 
încăpere şi se lovi de vatră. Pe când acesta se prăvălea în 
cenuşa rece, iar coiful cu leul îi cădea, Shagga îi frânse în 
două spada, pe un genunchi gros cât un trunchi de copac, 
azvârli bucăţile şi năvăli în sala de mese. Era precedat de 
duhoarea lui, mai teribilă decât a brânzei şi copleşitoare în 
acel spaţiu închis. 

- Pelerină roşie, mărâi el, data viitoare când tragi sabia în 
faţa lui Shagga, fiul lui Dolf, îţi retez bărbăţia şi o prăjesc la 
foc. 

- De ce, nu mai sunt capre? făcu Tyrion muşcând din 
caşcaval. 

Ceilalţi oameni ai clanurilor intrară după Shagga în sala 
637 

de mese, Bronn urmându-i. Mercenarul înălţă mohorât din 
umăr, uitându-se la Tyrion. 


- lar tu cine eşti? întrebă Lordul Tywin cu o răceală de 
gheaţă. 

- M-au însoţit spre casă, tată, explică Tyrion. Pot să-i ţin 
cu mine? Nu mănâncă mult. 

Nu zâmbi nimeni. 

- Cu ce drept năvăliţi voi, barbarilor, în consiliul nostru? 

făcu Ser Kevan. 

- Barbari, pleavă? Conn ar fi putut fi chiar arătos, dacă s- 
ar fi spălat. Suntem oameni liberi, iar prin lege, oamenii 
liberi pot sta la orice consiliu de război. 

- Care dintre voi este lordul leu? întrebă Chella. 

- Amândoi sunt bătrâni, anunţă Timett, fiul lui Timett, 
care nu împlinise încă douăzeci de ani. 

Mâna lui Ser Kevan cobori pe mânerul sabiei, însă fratele 
său îi prinse încheietura cu două degete şi-l ţinu strâns. 

Lordul Tywin părea netulburat. 

- Tyrion, ai uitat de buna-creştere? Fii bun şi fă-ne 
cunoştinţă cu... onoraţii noştri oaspeţi. 

Tyrion îşi linse degetele. 

- Cu plăcere, spuse el. Fecioara bălaie este Chella, fiica 
lui Cheyk al Urechilor Negre. 

- Nu sunt fecioară, protestă Chella. Fiii mei au deja câte 
cincizeci de urechi pe răboj. 

- Să mai ia încă o dată pe atât. Tyrion se trase de lângă 

ea, clătinându-se. lar acesta este Conn, fiul lui Coratt. 

Shagga, fiul lui Dolf, este cel care arată ca un Casterly 
Rock păros. Ei sunt Ciori de Piatră. lată-l şi pe UIf, fiul lui 
Umar, dintre Fraţii Lunii, iar dincolo este Timett, fiul lui 
Timett, o mână roşie dintre Bărbaţii Arşi. lar acesta este 
Bronn, mercenar, fără nici o apartenenţă precisă. A schimbat 
deja taberele de două ori, în timpul foarte scurt de când ne 
cunoaştem; voi doi ar trebui să ajungeţi faimoşi, tată. 

Întorcându-se spre Bronn şi oamenii clanurilor, adăugă: 
îmi daţi voie să vi-l prezint pe tatăl meu, Lordul Tywin, fiul lui 
Tytos din Casa Lannister, Lord de Casterly Rock, Păzitor al 
Apusului, Scut al Lannisport şi în viitor Mână a Regelui. 


Lordul Tywin se ridică în picioare, demn şi corect. 

- Chiar şi în Apus, cunoaştem vitejia clanurilor războinice 
din Munţii Lunii. Ce vă aduce aici, în avanpostul meu, 638 

domnii mei? 

- Caii, spuse Shagga. 

- Promisiuni pentru mătăsuri şi oţel, zise Timett, fiul lui 
Timett. 

Tyrion tocmai voia să-i spună tatălui său, lordul, cum 
propunea el să fie redusă Valea lui Arryn la un peisaj 
fumegând, însă nu mai avu şansa să o facă. Uşa se trânti din 
nou. Mesagerul aruncă o uitătură rapidă, surprinsă, spre 
oamenii aduşi de Tyrion, şi se lăsă într-un genunchi înaintea 
Lordului Tywin. 

- Lordul meu, începu el. Ser Addam mi-a cerut să vă 

spun că oastea lui Stark s-a pus în mişcare pe drum. 

Tywin Lannister nu zâmbi. Lordul Tywin nu zâmbea 
niciodată, însă Tyrion învățase să descifreze bucuria tatălui 
său chiar şi când nu era oglindită pe faţă. 

- Aşadar, lupul îşi părăseşte vizuina ca să se joace în 
groapa cu lei, spuse el cu o voce plină de o satisfacţie 
ascunsă. Minunat. Reîntoarce-te la Ser Addam şi spune-i să 

se retragă. Nu trebuie să se angajeze în lupte cu cei din 
nord până când nu sosim noi, dar vreau să le hărţuiască 

flancurile şi să-i atragă şi mai mult spre sud. 

- Va fi precum porunciţi. Călărețul plecă. 

- Ne aflăm aici, arătă Ser Kevan. Aproape de vad şi 
înconjurați de gropi şi ţepuşe. Dacă se îndreaptă spre sud, aş 
spune să-i lăsăm să vină şi să se zdrobească de noi. 

- Băiatul s-ar putea să se retragă sau să-şi piardă curajul 
când va vedea câţi suntem, răspunse Lordul Tywin. Cu cât 
mai curând vor fi zdrobiţi cei din neamul Stark, cu atât mai 
repede voi fi liber să mă ocup şi de Stannis Baratheon. 

Spune toboşarilor să anunţe adunarea şi trimite-i vorbă 
lui Jaime că mă îndrept spre Robb Stark. 

- După cum spuneţi, răspunse Ser Kevan. Tyrion privea cu 
o fascinaţie mohorâtă cum tatăl său se întoarse spre oamenii 


clanurilor. 

- Se spune că bărbaţii din clanurile munţilor sunt 
războinici neînfricaţi. 

- Este adevărat ce se spune, răspunse Conn, de la Ciorile 
de Piatră. 

- Şi femeile, adăugă Chella. 

- Alăturaţi-vă mie, împotriva duşmanilor mei, şi veţi primi 
tot ceea ce v-a promis fiul meu, ba chiar şi mai mult, 639 

le spuse Lordul Tywin. 

- Ne vei plăti în moneda noastră? întrebă UIlf, fiul lui 
Umar. De ce ne-ar trebui promisiunile tatălui, când le avem 
pe cele ale fiului? 

- Nu am spus că v-ar trebui, răspunse Lordul Tywin. 

Vorbele mele au fost doar amabilitate, nimic mai mult. Nu 
trebuie să vă alăturaţi nouă. Oamenii din teritoriile iernii 
sunt făcuţi din fier şi gheaţă, chiar şi cei mai aprigi dintre 
cavalerii mei se tem să-i înfrunte. 

Oh, cât de abil a făcut-o, se gândi Tyrion, zâmbind 
şmechereşte. 

- Bărbaţii Arşi nu se tem de nimic. Timett, fiul lui Timett, 
va călări cu leii. 

- Orişiunde merg Bărbaţii Arşi, Ciorile de Piatră au şi fost 
acolo, declară Conn aprinzându-se. Şi noi venim. 

- Shagga, fiul lui Dolf, le va reteza bărbăţia şi le-o va da 
la ciori. 

- Vom veni cu tine, lordule leu, se învoi şi Chella, fiica lui 
Cheyk, dar numai dacă fiul tău, jumătate de om, vine cu noi. 
Şi-a răscumpărat viaţa cu promisiuni. Până când nu ţinem în 
mână oţelul pe care ni l-a făgăduit, viaţa lui ne aparţine. 

Lordul Tywin îşi întoarse ochii punctaţi cu aur spre fiul 
său, 

- Bucuros, zise Tyrion cu un zâmbet resemnat. 

640 

SANSA 

Pereţii sălii tronului fuseseră dezgoliţi, tapiseriile cu 
scene de vânătoare care-i plăceau atât de mult Regelui 


Robert fuseseră date jos şi aruncate într-un colţ, într-o 
grămadă informă. 

Ser Mandon Moore se duse să-şi ocupe locul la picioarele 
tronului, lângă cei doi tovarăşi ai săi din Garda Regelui. 

Sansa stătea lângă uşă, fără escortă de astă dată. Regina 
îi dăduse libertatea de a se plimba prin castel, ca o răsplată 

pentru că fusese atât de bună, însă chiar şi aşa, era 
însoţită peste tot unde se ducea. 

- Garda de onoare pentru viitoarea mea noră, îi numise 
regina pe însoțitorii ei, însă nu o făceau defel pe Sansa să 

se simtă onorată. 

„Liberă în castel” însemna că putea merge oriunde voia, 
în interiorul Fortăreţei Roşii, atâta vreme cât se ţinea de 
promisiunea de a nu trece dincolo de ziduri, o promisiune pe 
care Sansa fusese mai mult decât bucuroasă să o facă. 

Oricum, n-ar fi putut să treacă dincolo de ziduri. Porţile 
erau păzite zi şi noapte de mantiile aurii ale lui Janos Slynt, 
iar gărzile Casei Lannister erau întotdeauna prin preajmă. 

În afară de asta, chiar dacă ar fi putut părăsi castelul, 
unde să se fi dus? Era destul că putea să se plimbe prin 
curte, să 

culeagă flori din grădina Myrcellei şi să viziteze septul ca 
să 

se roage pentru tatăl ei. Uneori se ruga şi în grădina 
zeilor, din moment ce familia Stark ţinea la vechii zei. 

Aceasta era prima adunare a curţii din domnia lui Joffrey, 
aşa că Sansa o aştepta încordată. Un şir de străjeri din garda 
Lannister stătea sub ferestrele dinspre apus, un şir de mantii 
aurii din Garda Oraşului se postase sub ferestrele de la 
răsărit. Nu văzu nici urmă de oamenii de rând şi de orăşeni, 
însă sub galerie era un pâlc de lorzi, mari sau mici, care 
şuşoteau fără încetare. Nu erau mai mulţi de douăzeci, când, 
de obicei, se adunau câte o sută în aşteptarea Regelui 
Robert. 

Sansa se strecură printre ei, murmurând saluturi pe când 
îşi croia drum mai în faţă. Îi recunoscu pe negriciosul 


Jalabhar Xho, pe mohorâtul Ser Aron Santagar, pe gemenii 
Redwyne, Oroare şi Bălosul... atât doar că nimeni nu părea s- 
o recunoască pe ea. Sau dacă o recunoşteau, se fereau 641 

de ea, ca şi cum ar fi avut ciumă verde. Bolnăviciosul 
Lord Gyles îşi acoperi faţa la apropierea ei şi se prefăcu lovit 
de un acces de tuse, iar când beţivul caraghios Ser Dontos 
se pregătea să o salute, Ser Balon Swann îi şopti ceva la 
ureche şi acesta îi întoarse spatele. 

lar mulţi alţii lipseau. Unde dispăruseră cu toţii? se 
întrebă Sansa. Căută în van chipuri prietenoase. Nimeni nu 
voia să-i întâlnească privirile. Era ca şi cum devenise o 
fantomă, moartă înainte de vreme. 

Marele Maester Pycelle era aşezat singur la masa de 
consiliu, părând adormit, cu mâinile împreunate la capătul 
bărbii. Îl văzu pe Lordul Varys grăbindu-se în sală, fără nici 
un sunet. O clipă mai târziu, Lordul Baelish îşi făcu apariţia 
intrând pe uşile înalte din spatele sălii, zâmbind. Flecărea 
amabil cu Ser Balon şi Ser Dontos pe când îşi croia drum în 
faţă. 

Stomacul Sansei se strânse de nervi. N-ar trebui să-mi fie 
teamă, îşi spuse ea. Nu am nici un motiv să mă tem, totul va 
fi bine, Joff mă iubeşte şi regina la fel, aşa a spus. 

Vocea unui crainic se înălţă în aer: 

- Cu toţii să îl salutăm pe Maiestatea Sa, Joffrey, din Casa 
Baratheon şi Lannister, Primul după Numele Său, Rege al 
Andalilor, al Rhoynar şi al Primilor Oameni, Lord al celor 
Şapte Regate. Să o salutăm cu toţii pe mama sa, Cersei din 
Casa Lannister, Regină şi Regent, Lumină a Apusului şi 
Protectoare a Domeniului. 

Ser Barristan Selmy, strălucitor în armura sa albă, le 
deschidea drumul. Ser Arys Oakheart o escorta pe regină, în 
vreme ce Ser Boros Blount păşea în apropierea lui Joffrey, 
aşa că şase cavaleri din Garda Regelui erau acum în sală, 
toţi Săbii Albe, cu excepţia lui Jaime Lannister. 

Prinţul ei - ba nu, regele ei acum - urcă treptele spre 
Tronul de Fier, câte două deodată, în vreme ce mama sa luă 


loc la masa consiliului. Joffrey era înveşmântat în catifele 
negre cu dungi purpurii, o mantie strălucitoare, aurie, avea 
un guler înalt, iar pe creştetul său era aşezată 

coroana de aur incrustată cu rubine şi diamante negre. 

Când Joffrey se întoarse spre sală, privirile sale se 
încrucişară cu cele ale Sansei. Zâmbi, se aşeză şi spuse: 

- Este de datoria unui rege să-i pedepsească pe trădători 
şi să-i răsplătească pe cei loiali. Mare Maester Pycelle, îţi 642 

poruncesc să dai citire decretelor mele. 

Pycelle se ridică în picioare. Era înveşmântat într-o robă 

magnifică, din catifea roşie, groasă, cu un guler do 
hermină 

şi catarame strălucitoare, din aur. Dintr-o mânecă largă, 
îngreunată de ornamente ţesute, scoase un pergament, îl 
desfăşură şi începu să citească o listă lungă de nume, 
poruncind fiecăruia dintre cei menţionaţi, în numele regelui 
şi al consiliului, să se prezinte şi să-i jure credinţă lui Joffrey. 
Dacă nu, vor fi consideraţi trădători, iar pământurile lor şi 
titlurile vor fi confiscate. 

Numele pe care le citi o făcură pe Sansa să-şi ţină 

respiraţia. Lordul Stannis Baratheon, soţia sa, fiica sa. 

Lordul Renly Baratheon. Amândoi Lorzii Royce şi fiii lor. 
Ser Loras Tyrell. Lordul Mace Tyrell, fraţii săi, unchii şi fiii. 

Preotul roşu, Thoros din Myr. Lordul Beric Dondarrion. 
Lady Lysa Arryn şi fiul ei, micul Lord Robert. Lordul Hoster 
Tully, fratele său Ser Brynden, fiul său Ser Edmure. Lordul 
Jason Mallister. Lordul Bryce Caron din Mlaştini. Lordul Tytos 
Blackwood. Lordul Walder Frey şi moştenitorul său, Ser 
Stevron. Lordul Karyl Vanee. Lordul Jonos Bracken. Lady 
Shella Whent. Doran Martell, Prinţ de Dorne, şi toţi fiii săi. 

Atât de mulţi, se gândi ea, pe când Pycelle continua să 

citească. Vor trebui trimise stoluri întregi de corbi pentru 
a duce aceste porunci. 

lar la sfârşit, aproape de capăt, veniră numele pentru 
care se temea Sansa. Lady Catelyn Stark. Robb Stark. 


Brandon Stark, Rickon Stark, Arya Stark. Sansa îşi înfrâna 
un icnet. Arya. Voiau ca Arya să se prezinte şi ea şi să 

depună jurământul... Asta trebuia să însemne că sora ei 
fugise cu vreo galeră şi poate că era în siguranţă la 
Winterfell acum. 

Mareje Maester Pycelle răsuci sulul şi îl strecură în 
mâneca stângă, apoi scoase un alt pergament din cea 
dreaptă. Îşi drese vocea şi continuă: 

- lar în locul trădătorului Eddard Stark, este dorinţa 
Maiestăţii Sale ca Tywin Lannister, Lord de Casterly Rock şi 
Păzitor al Apusului, să primească rangul de Mână a Regelui, 
să glăsuiască cu vocea lui, să-i conducă armatele împotriva 
duşmanilor şi să-i îndeplinească voia regească. Aşa a 
decretat regele. Consiliul mic consimte, în locul trădătorului 
Stannis Baratheon, este dorinţa Maiestăţii Sale ca mama 
643 

sa, Regina Regentă Cersei Lannister, care i-a fost cel mai 
puternic sprijin, să se afle la conducerea consiliului mic, să- 

| ajute astfel să guverneze cu înţelepciune şi dreptate. 
Aşa a decretat regele. Consiliul mic consimte. 

Sansa auzi un murmur uşor dinspre lorzii din jurul ei, dar 
acesta fu înăbuşit repede. Pycelle continuă: 

- Este de asemenea dorinţa Maiestăţii Sale ca slujitorul 
său credincios, Janos Slynt, Comandant al Gărzii Oraşului, să 
fie ridicat la rangul de lord şi să i se ofere vechea cetate 
Harrenhal, cu toate domeniile şi bunurile sale, iar fiii şi 
nepoţii săi să deţină aceste onoruri până la sfârşitul 
vremurilor. Este, de asemenea, porunca sa ca Lordul Slynt să 
şadă imediat la masa consiliului mic, să ajute la guvernarea 
domeniului. Aşa a decretat regele. Micul consiliu consimte. 

Sansa sesiză o mişcare cu colţul ochilor, iar Janos Slynt îşi 
făcu apariţia. De data asta murmurele erau mai puternice şi 
mai furioase. Mânrdrii lorzi, ale căror familii aveau o vechime 
de mii de ani, îi făcură loc de nevoie bărbatului de rând, chel 
şi cu o faţă ca de broască. Solzi de aur fuseseră cusuţi pe 
catifeaua neagră a tunicii sale şi zornăiau uşor la fiecare pas 


pe care-l făcea. Mantia sa era din satin cadrilat, cu negru şi 
auriu. Doi băieţi urâţi, care erau probabil fiii săi, păşeau 
înaintea lui, luptându-se cu greutatea unui scut de metal la 
fel de mare ca ei. Ca blazon, alesese o suliță însângerată, 
aurie pe un fond negru ca noaptea. Vederea lui îi făcu Sansei 
pielea de găină pe braţe. 

Când Lordul Slynt îşi ocupă locul, Marele Maester Pycelle 
continuă: 

- Si în sfârşit, în aceste vremuri de trădări şi tulburări, cu 
iubitul nostru Rege Robert plecat dintre noi atât de devreme, 
consiliul consideră că viaţa şi siguranţa Regelui Joffrey sunt 
de cea mai mare importanţă... 

Privi spre regină. Cersei se ridică în picioare. 

- Ser Barristan Selmy, păşeşte înainte. 

Ser Barristan stătuse la picioarele Tronului de Fier, 
nemişcat precum o statuie, dar acum se lăsă într-un 
genunchi şi-şi plecă capul. 

- Maiestatea Voastră, porunciţi. 

- Ridică-te, Ser Barristan, zise Cersei Lannister. Îţi poţi 
644 

scoate coiful. 

- Doamna mea? În picioare, bătrânul cavaler îşi scoase 
coiful, deşi nu înţelegea de ce i se ceruse asta. 

- Ai servit acest domeniu timp îndelungat cu credinţă, 
ser, iar fiecare bărbat şi fiecare femeie din cele Şapte Regate 
îţi datorează recunoştinţă. Dar mă tem că serviciul tău s-a 
apropiat de sfârşit. Este dorinţa regelui să laşi jos povara 
asta grea. 

- Povara... mea? Mă tem că... eu... eu nu... Proaspăt 
înnobilatul lord Janos Slynt luă cuvântul cu o voce grea şi 
arţăgoasă: 

- Maiestatea Sa încearcă să-ţi spună că eşti eliberat din 
funcţia de Lord Comandant al Gărzii Regelui. 

Cavalerul înalt, în armura lui albă, păru că se micşorează 

stând acolo, aproape fără să mai respire. 


- Maiestatea Voastră, spuse el în cele din urmă. Garda 
Regelui este o Frăţie Jurată. Jurământul depus de noi este pe 
viaţă. Numai moartea îl poate scuti pe Lordul Comandant de 
datoria sa sacră. 

- A cui moarte, Ser Barristan? Glasul reginei era moale 
precum mătasea, însă cuvintele ei ajunseră în fiecare colţ 

al sălii. A dumitale sau a regelui? 

- L-ai lăsat pe tata să moară, spuse Joffrey acuzator, de pe 
Tronul de Fier. Eşti prea bătrân ca să mai poţi apăra pe 
cineva. 

Sansa privi cum cavalerul se uită în sus, spre noul rege. 

Nu-l mai văzuse niciodată arătându-şi anii, dar acum o 
făcea. 

- Maiestatea Voastră, spuse el, am fost ales să fac parte 
dintre Săbiile Albe când aveam douăzeci şi trei de ani. A fost 
tot ceea ce visasem, din momentul în care am luat în mâini 
prima mea spadă. Am renunţat la moştenirea cetăţii mele 
ancestrale. Fata cu care trebuia să mă căsătoresc s-a măritat 
cu vărul meu, nu mi-a mai trebuit pământ sau feciori, mi-am 
trăit viaţa pentru regat. Ser Gerold Hightower însuşi mi-a 
ascultat jurământul... să-l păzesc pe rege cu toate puterile 
mele... să-mi dau sângele pentru el... 

Am luptat lângă Taurul Alb şi Prinţul Lewyn de Dorne... 

lângă Ser Arthur Dayne, Sabia Dimineţii. Înainte de a-l 
servi pe tatăl vostru, am ajutat la paza Regelui Aerys, a 
tatălui acestuia, Jaehaerys, înaintea lui... trei regi... 

645 

- Sunt morţi cu toţii, sublinie Degețel. 

- Vremea ta a trecut, anunţă Cersei Lannister. Lui Joffrey îi 
trebuie bărbaţi în jur, tineri şi puternici. Consiliul a decis ca 
Ser Jaime Lannister să-ţi ia locul în calitate de Lord 
Comandant al Fraţilor Juraţi ai Săbiilor Albe. 

- Ucigătorul de regi, zise Ser Barristan cu glas încărcat de 
dispreţ. Falsul cavaler, care şi-a profanat sabia cu sângele 
regelui pe care jurase că-l va apăra. 


- Ai grijă ce spui, ser, îl avertiză regina. Vorbeşti de 
scumpul nostru frate, sânge din sângele propriului tău rege. 

Luă cuvântul şi Lordul Varys, cu mai mare blândeţe decât 
ceilalţi: 

- Nu suntem nerecunoscători faţă de serviciile aduse, 
bunule ser. Lordul Tywin Lannister a fost de acord, cu 
generozitate, să-ţi ofere o bucată bună de pământ la nord de 
Lannisport, pe malul mării, cu aur şi suficienţi oameni ca să- 
ţi construiască o cetate puternică şi cu servitori care să 

se îngrijească de toate nevoile pe care le-ai avea. 

Ser Barristan se uită în sus cu asprime. 

- O încăpere în care să mor şi oameni care să mă 

îngroape. Vă mulţumesc, lorzii mei... dar mi-e silă de mila 
voastră. Întinse mâna şi-şi deschise clemele care-i ţineau 
mantia, iar stofa albă, grea, desprinsă de pe umerii săi, căzu 
grămadă pe podea. Coiful fu azvâărlit cu un c/ing metalic. 
Sunt cavaler, le spuse el tuturor. Îşi desfăcu toate 
cataramele de argint ale platoşei care-i acoperea pieptul şi o 
lasă să cadă. Voi muri ca un cavaler. 

- Un cavaler gol, din câte se pare, chicoti Degețel. 

Toată lumea izbucni în râs, Joffrey pe tronul lui, lorzii de la 
curte, Janos Slynt şi Regina Cersei, Sandor Clegane şi chiar 
ceilalţi bărbaţi din Garda Regelui, cei cinci care-i fuseseră 
fraţi cu câteva clipe mai înainte. Î n mod sigur, asta a durut 
cel mai tare, se gândi Sansa. Inima sa era alături de bătrânul 
care stătea acum batjocorit şi roşu la faţă, prea nervos ca să 
mai poată vorbi, în cele din urmă, îşi trase spada. 

Sansa auzi icnetul cuiva. Ser Boros şi Ser Meryn înaintată 
spre el, însă Ser Barristan îi ţintui locului cu o privire 
mustind de dispreţ. 

- Nuvă fie teamă, domnilor, regele vostru este în 646 

siguranţă... Însă nu mulţumită vouă. Chiar şi acum, aş 

putea trece de voi cinci ca prin brânză. Dacă veţi sluji sub 
Regicid, nici unul dintre voi nu merită să poarte albul. Îşi 
aruncă sabia la picioarele Tronului de Fier. la-o, băiete. 


Topeşte-o şi adaug-o la celelalte, dacă vrei. Va face mult 
mai mult bine decât săbiile din mâna acestor cinci. Poate că 
Lordul Stannis va avea şansa de a sta pe ea, când îţi va lua 
tronul. 

Plecă pe drumul mai lung, paşii săi răsunând pe podea şi 
reverberându-se între pereţii de piatră goală. Lorzii şi 
doamnele îi făcură loc să treacă. Numai după ce pajii 
închiseră în urma lui uşile grele de stejar şi bronz, Sansa 
auzi din nou gălăgie: voci şoptite, foieli stânjenite, foşnetul 
hârtiilor de pe masa consiliului. 

- Mi-a spus băiete, zise Joffrey cu iritare, părând mai 
tânăr decât era. A vorbit şi de unchiul meu, Stannis. 

- Vorbe de clacă, făcu Varys, eunucul Nu a vrut... 

- Ar putea să pună la cale un complot, cu ajutorul 
unchilor mei. Vreau să fie arestat şi interogat. Nu mişcă 

nimeni. Joffrey îşi ridică vocea: Am spus că vreau să fie 
arestat! 

Janos Slynt se ridică de la masa consiliului. 

- Soldaţii mei vor avea grijă de asta, Maiestatea Voastră. 

- Bine, zise Regele Joffrey. Lordul Janos ieşi din sală, cu fiii 
săi făcând de două ori pe atâţia paşi ca să se ţină după 

el, cărând scutul mare din metal, cu blazonul Casei Slynt. 

- Maiestatea Voastră, îi reaminti Degețel, cei şapte au 
rămas acum şase. Avem nevoie de încă o sabie pentru Garda 
Regelui. 

Joffrey zâmbi. 

- Spune-le, mamă. 

- Regele şi consiliul au hotărât că nici un alt bărbat din 
cele Şapte Regate nu este mai demn să o păzească şi să o 
vegheze pe Maiestatea Sa decât apărătorul său credincios, 
Sandor Clegane. 

- Cum ţi-ar plăcea asta, Câine? întrebă Regele Joffrey. 

Chipul crestat al Câinelui era greu de descifrat. Îşi oferi 
un moment de gândire. 

- De ce nu? Nu am pământuri, nici femeie de care să mă 


îngrijesc, cui i-ar păsa dacă aş intra în Gardă? Partea arsă 
a gurii sale se strâmbă. Însă vă avertizez, nu voi depune nici 
647 

un jurământ de cavaler. 

- Fraţii Juraţi ai Gărzii Regelui au fost întotdeauna 
cavaleri, zise Ser Boros apăsat. 

- Până acum, răspunse Câinele cu un hârâit adânc, iar Ser 
Boros rămase tăcut. 

Când crainicul regelui o luă înainte, Sansa îşi dădu seama 
că momentul era aproape, îşi netezi rochia cu un gest 
nervos. Era îmbrăcată în doliu, în semn de respect pentru 
regele mort, dar avusese o grijă deosebită să se facă 
frumoasă. Rochia ei era cea din mătase sidefie, pe care i-o 
dăruise regina, cea pe care o murdărise Arya, însă 

pusese să-i fie vopsită în negru şi nu mai puteai vedea 
petele. Pierduse câteva ore încercând să se hotărască 

asupra bijuteriilor şi se decisese, în cele din urmă, pentru 
eleganța simplă a unui colier din argint. Vocea crainicului 
bubui în sală: 

- Dacă oricine altcineva din această sală mai are şi alte 
probleme pe care să i le prezinte Maiestăţii Sale, să 

vorbească acum sau să rămână pe loc şi să păstreze 
tăcerea. 

Sansa se făcu mică. Acum, îşi spuse ea, trebuie s-o fac 
acum, Zeii să-mi dea curaj. Făcu un pas, apoi încă unul. 

Lorzii şi cavalerii se dădură la o parte pentru a o lăsa să 

treacă, iar ea simţi asupra sa greutatea privirilor. Trebuie 
să fiu la fel de puternică precum mama. 

- Maiestatea Voastră, rosti ea cu o voce moale şi 
tremurândă. 

Înălţimea Tronului de Fier îi oferea lui Joffrey o privelişte 
mai bună decât putea avea oricine altcineva din sală. El fu 
primul care o văzu. 

- Înaintează, doamnă, spuse el zâmbind. 

Zâmbetul lui o încuraja, o făcu să se simtă frumoasă şi 
puternică. Mă iubeşte, da, mă iubeşte. Sansa îşi ridică 


privirile şi porni spre el, nu foarte încet, dar nici prea 
repede. Nu trebuia să-i lase să vadă cât era de agitată. 

- Lady Sansa, din Casa Stark, strigă crainicul. 

Se opri la picioarele tronului, pe locul în care mantia albă 

a lui Ser Barristan era adunată pe podea, lângă coiful şi 
platoşa sa. 

- Ai ceva probleme pe care să le asculte regele sau 
consiliul, Sansa? întrebă regina de la masa consiliului. 

648 

- Da, am. Îngenunche pe mantie, de parcă nu ar fi vrut 
să-şi murdărească rochia, şi privi în sus la prinţul ei, aşezat 
pe înspăimântătorul său tron negru. Dacă nu-i este cu 
supărare Maiestăţii Voastre, cer îndurare pentru tatăl meu, 
Lordul Eddard Stark, care a fost Mâna Regelui. 

Repetase cuvintele de sute de ori. Regina oftă. 

- Sansa, mă dezamăgeşti. Ce ţi-am spus eu despre 
sângele trădătorului? 

- Tatăl tău a comis crime grave şi îngrozitoare, doamna 
mea, intona Marele Maester Pycelle. 

- Ah, biata fiinţă, oftă Varys. Nu-i decât o fetişcană, lorzii 
mei, nu ştie ce cere. 

Sansa nu avea ochi decât pentru Joffrey. Trebuie să mă 

asculte, trebuie, se gândi ea. Regele se foi pe tron. 

- Lăsaţi-o să vorbească, porunci el. Vreau să aud ce are 
de spus. 

- Mulţumesc, Maiestatea Voastră, replică Sansa, oferind 
un zâmbet timid, secret, numai pentru el. O asculta. Ştiuse 
că o va asculta. 

- Trădarea este o iarbă otrăvitoare, declară solemn 
Pycelle. Trebuie smulsă, rădăcinile, tulpina şi seminţele, să 

fie cât mai puţine vlăstare de trădători la marginea 
drumului. 

- Negi crima tatălui tău? întrebă Lordul Baelish. 

- Nu, lorzii mei. Sansa era foarte atentă. Ştiu că trebuie 
pedepsit. Tot ceea ce cer este milă. Ştiu că tatăl meu, lordul, 


regretă acum ceea ce a făcut. Era prietenul Regelui Robert şi 
l-a iubit, ştiţi cu toţii că l-a iubit. Nici nu a vrut să 

fie Mână decât după ce regele i-a cerut asta. Probabil că a 
fost minţit. Lordul Renly sau Lordul Stannis sau.... sau 
altcineva probabil că l-a minţit, altfel... 

Regele Joffrey se aplecă înainte, cu mâinile strânse pe 
braţele tronului. Printre degetele sale se iţeau vârfurile 
săbiilor rupte. 

- A spus că nu eu sunt regele. De ce a spus aşa ceva? 

- Avea piciorul rupt, răspunse Sansa nerăbdătoare, îl 
durea foarte tare, iar Maester Pycelle îi dădea lapte de mac, 
şi se spune că laptele de mac îţi umple capul cu nori. 

Altfel nu ar fi spus niciodată asta. 

- Convingerea unui copil, zise Varys. Ce dulce inocenţă... 

Şi totuşi, se spune că înţelepciunea vine din gura copiilor. 

649 

- Trădarea este trădare, răspunse imediat Pycelle. 

Joffrey se foi nerăbdător pe tron. 

- Mamă? 

Cersei Lannister se uită gânditoare spre Sansa. 

- Dacă Lordul Eddard îşi va mărturisi crimele, spuse ea în 
cele din urmă, vom şti că îşi regretă sminteala. 

Joffrey se ridică în picioare. Te rog, se gândi Sansa, te rog, 
te rog, fii regele pe care-l ştiu, bun şi simţitor şi nobil, te rog! 

- Mai ai şi altceva de spus? o întrebă el. 

- Doar... dacă mă iubeşti, fă această milostenie, prinţul 
meu, spuse Sansa. 

Regele Joffrey se uită la ea de sus. 

- Cuvintele tale dulci m-au mişcat, zise el galant, dând 
din cap de parcă i-ar fi spus că totul va fi bine. Voi face 
precum ceri tu... dar mai întâi trebuie ca tatăl său să 

mărturisească. Trebuie să mărturisească şi să spună că eu 
sunt regele, sau nu va exista nici o milă pentru el. 

- Va mărturisi, spuse Sansa cu inima zbătându-i-se în 
piept. Oh, ştiu că va mărturisi. 

650 


EDDARD 

Paiele de pe podea puţeau a urină. Nu exista nici 
fereastră, nici pat, nici măcar o găleată în care să-şi facă 

nevoile. Îşi amintea zidurile de cărămidă de un roşu- 
deschis, mărginite de bucăţi de silitră, de o uşă cenuşie din 
lemn crăpat, groasă de patru degete, întărită cu fier. Le 
văzuse scurt, o ocheadă rapidă înainte de a fi azvârilit aici. 

Odată ce uşa se trântise în urma lui, nu mai văzuse nimic. 

Întunericul era total. Ar fi putut foarte bine să fie orb. 

Sau mort. Îngropat împreună cu regele său. 

- Ah, Robert, murmură el, în timp ce mâna lui 
cercetătoare atinse un perete de piatră rece, iar piciorul îi 
pulsa de durere la fiecare mişcare, îşi aminti de gluma pe 
care o făcuse regele în criptele de la Winterfell, pe când 
Regii lernii priveau cu ochii lor reci, de piatră. Regele 
mănâncă, spusese Robert, iar Mâna ia rahatul Cât mai 
râsese. Dar, cu toate astea, greşise. Rege/e moare, se gândi 
Ned Stark, jar Mâna este îngropată. 

Temniţa era chiar sub Fortăreaţa Roşie, la mai mare 
adâncime decât îndrăznea să-şi închipuie. Îşi amintea de 
vechile poveşti despre Maegor cel Crud, care îi ucisese pe 
toţi zidarii care lucraseră la castelul său, pentru a nu-i putea 
divulga secretele. 

Îi blestemase pe toţi: Degețel, Janos Slynt şi mantiile lui 
aurii, pe regină, pe Regicid, pe Pycelle şi Varys, pe Ser 
Barristan, ba chiar şi pe Lordul Renly, sânge din sângele lui 
Robert, care fugise tocmai când avusese mai mare nevoie de 
el. Totuşi, în cele din urmă, acceptase că vina cea mai mare 
era a lui. 

- Smintitule, se văicări el în beznă, nebun orb de trei ori 
blestemat. 

Chipul lui Cersei Lannister părea că pluteşte înaintea lui 
prin întuneric. Părul ei era plin de lumina soarelui, însă în 
zâmbet îi sălăşluia batjocura. „Când te joci de-a urzeala 
tronurilor, câştigi sau mori”, şopti ea. Ned jucase şi pierduse, 


iar oamenii săi plătiseră preţul nebuniei sale cu propriul lor 
sânge. 

Când se gândea la fiicele sale, voia să plângă, însă 

lacrimile nu veneau. Chiar şi acum, era un Stark din Casa 
Winterfell, iar tristeţea şi furia împietriseră înlăuntrul său. 

651 

Când rămânea neclintit, piciorul nu-l mai durea atât de 
tare, aşa că făcea tot ce putea să stea întins şi nemişcat. 

De cât timp zăcea aşa, n-ar fi putut spune. Nu existau aici 
nici soarele, nici luna. Nu putea vedea semnele de pe 
perete. Închise ochii şi-i deschise din nou; nu exista nici o 
diferenţă. Dormea şi se trezea, apoi iar dormea. Nu mai ştia 
ce era mai dureros, trezirea sau somnul. Când dormea, avea 
vise întunecate şi tulburătoare, despre sânge şi făgăduieli 
încălcate. Când se trezea, nu avea altceva de făcut decât să 
se gândească, iar gândurile erau mai rele decât coşmarurile. 
Amintirea lui Cat era la fel de dureroasă 

ca un pat cu ţepi. Se întreba unde era ea, ce făcea. Se 
mai întreba şi dacă o va mai vedea vreodată. 

Orele se transformaseră în zile, sau cel puţin aşa i se 
părea. Simţea o durere surdă în piciorul sfărâmat, o 
împunsătură sub ghips. Când îşi atingea coapsa, îşi simţea 
carnea fierbinte între degete. Singurul zgomot care se auzea 
era propria sa respiraţie. După o vreme, începu să 

vorbească cu voce tare, doar ca să audă un glas. Făcuse 
planuri cum să se menţină întreg la minte, construia castele 
de speranţă în întuneric. Fraţii lui Robert erau liberi în lume, 
adunând armate la Piatra Dragonului şi la Capătul Furtunii. 
Alyn şi Harwin se vor reîntoarce la Debarcaderul Regelui cu 
restul gărzii sale personale, odată ce vor fi sfârşit cu ser 
Gregor. Catelyn putea asmuţi nordul, odată 

ce vestea ar fi ajuns la urechile ei, iar lorzii de la râu, de 
la munte şi din Vale i se vor alătura. 

Se pomenea gândindu-se tot mai mult la Robert. Îl vedea 
pe rege aşa cum fusese în floarea tinereţii, înalt şi arătos, cu 
coiful său cu măreţele coarne de cerb pe cap, cu ciocanul de 


luptă în mână, aşezat pe tron, ca un zeu încornorat. Îl auzea 
râzând în întuneric, îi vedea ochii, albaştri şi limpezi precum 
lacurile de munte. 

- Uită-te la noi, Ned, spunea Robert. Numai zeii ştiu cum 
am ajuns la asta. Tu aici, iar eu omorât de un porc. Am 
câştigat tronul împreună... 

Te-am dezamăgit, Robert, se gândi Ned. Nu ar fi putut 
rosti cuvintele. Te-am mințit, am ascuns adevărul. l-am lăsat 
să te ucidă. Regele îl auzi. 

- Smintit caraghios, mormăi el, prea mândru ca să 

asculţi. Poti să-ţi înfuleci mândria, Stark? Crezi că 
onoarea-652 

ţi va apăra copiii? Pe chipul său apărură fisuri, crăpături 
deschise în carne, iar el se întinse şi sfâşie masca, izgonind- 
0. Şi nu mai era Robert; era Degețel, rânjind şi bătându-şi joc 
de el. Când deschise gura să-i vorbească, minciunile sale se 
transformară în molii de un verde fantomatic şi prinseră 
aripi. 

Ned era pe jumătate adormit când se auzi zgomot de paşi 
pe hol. Prima dată, se gândi că visase: trecuse atât de mult 
timp de când nu mai auzise decât sunetul propriului său 
glas. Ned era cuprins de febră, cu piciorul învăluit într-o 
durere surdă, cu buzele uscate şi crăpate. Când uşa grea de 
lemn se deschise, lumina năvăli brusc şi îi săgeta ochii cu o 
altă durere. 

Temnicerul împinse spre el un urcior. Lutul era rece şi 
acoperit de umezeală. Ned îl apucă cu ambele mâini şi 
înghiţi cu lăcomie. Apa curse din gura lui şi se prelinse jos, 
prin barbă. Bău până când se gândi că o să i se aplece. 

- Cât a trecut?... Întrebă lipsit de vlagă, după ce nu mai 
putu să bea. 

Temnicerul era un bărbat ca o sperietoare, cu o faţă ca de 
şobolan şi o barbă încâlcită, cu o cămaşă de zale şi o mantie 
din piele. 

- Nu vorbi, zise el, smulgând urciorul din mâinile lui Ned. 

- Te rog, fiicele mele... 


Uşa se închise din nou. Clipi odată ce lumina dispăru, îşi 
plecă fruntea spre piept şi se ghemui pe paie. Nu mai 
miroseau a urină sau a rahat. Nu mai miroseau a nimic. 

Nu mai putea simţi diferenţa dintre starea de veghe şi 
somn. Amintirile veniră târându-se spre el prin beznă, la fel 
de vii ca visele. Era un an de primăvară falsă, iar el avea din 
nou optsprezece ani, coborâse din Eyrie la turnirul din 
Harrenhal. Putea vedea verdele-închis al ierbii şi simţea 
mirosul de polen adus de vânt. Zilele călduţe şi nopţile reci 
şi gustul dulce al vinului. Îşi aminti de Jaime Lannister, 
tânărul strălucitor, îmbrăcat în armura albă, îngenunchind în 
iarbă, în faţa pavilionului regelui, şi depunând jurământ că-l 
va proteja şi apăra pe Regele Aerys. După aceea, Ser Oswell 
Whent se duse să-l ajute pe Jaime să se ridice, iar Taurul Alb 
însuşi, Lordul Comandant, Ser Gerold Hightower, îi puse pe 
umeri mantia albă ca neaua a Gărzii Regelui. 

Toate cele şase Spade Albe erau acolo ca să-l primească 
pe 053 

noul lor frate. 

Totuşi, când începură competiţiile, ziua îi aparţinu lui 
Rhaegar Targaryen. Prinţul moştenitor purta armura în care 
avea să şi moară: o platoşă neagră, lucioasă, cu dragonul cu 
trei capete al Casei sale pe piept. Un panaş de mătase 
stacojie flutura în urma lui pe când călărea şi se părea că 

nici o lance nu-l putea atinge. Brandon căzu înaintea lui, 
la fel şi Bronzul Yohn Royce, ba chiar şi arătosul Ser Arthur 
Dayne, Sabia Dimineţii. 

Robert glumise cu Jon şi cu bătrânul Lord Hunter pe când 
prinţul dădea ocol arenei, după ce-l aruncase de pe cal pe 
Ser Barristan, în înfruntarea finală pentru coroana de 
învingător. Ned îşi amintea momentul când toate zâmbetele 
pieriseră, când Prinţul Rhaegar Targaryen îşi îmboldise calul 
trecând prin faţa soţiei sale, prinţesa din Dorne, Elia Martell, 
pentru a depune laurii de regină a frumuseţii în poala 
Lyannei. Încă mai putea vedea scena: o coroniţă de 
trandafiri de iarnă, albaştri ca gheaţa. Ned Stark întinse 


mâna pentru a strânge coroana de flori, dar sub petalele de 
un alb astru-deschis erau ascunşi ţepii. Îi simţi zgâriindu-i 
pielea, ascuţiţi şi necruţători, văzu sângele curgând încet, 
pe degete, şi se trezi tremurând, în întuneric. 

- Promite-mi, Ned, şoptise sora sa, de pe patul ei de 
sânge. 

Ei îi plăcuse parfumul trandafirilor de iarnă. 

- Zeii să mă izbăvească, plânse Ned. Înnebunesc! Zeii nu 
se osteniră să-i răspundă. 

De fiecare dată când temnicerul îi aducea apă, îşi spunea 
că mai trecuse încă o zi. La început, se milogea de el pentru 
vreo veste despre fiicele lui şi despre lumea de afară. 
Mărâăieli şi lovituri erau singurele răspunsuri. Mai tărziu, 
când începu să-l doară stomacul, cerşi mâncare. Dar nu 
conta, nu era hrănit. Poate că Lannisterii îl hărăziseră să 

moară de foame. „Nu”, îşi spuse. Dacă Cersei l-ar fi vrut 
mort, ar fi fost doborât în sala tronului, laolaltă cu oamenii 
săi. Îl voiau în viaţă. Slăbit, disperat, dar viu. Catelyn îl avea 
pe fratele ei, iar Cersei nu îndrăznea să-l omoare pentru că 
nici viaţa Pezevenghiului n-ar mai fi valorat nimic. 

Din afara celulei se auzi zdrăngănitul lanțurilor de fier. 

654 

Când uşa se deschise, Ned îşi puse o mână pe zidul jilav 
şi se trase spre lumină. Strălucirea torţei îl făcu să se 
strâmbe. 

- Mâncare, hărâi el. 

- Vin, îi răspunse o voce. Nu era bărbatul cu faţă roşie, ca 
de şobolan; acest temnicer era mai solid şi mai scund, deşi 
purta aceeaşi mantie scurtă, din piele, şi coiful ascuţit, de 
oţel. 

- Beţi, Lord Eddard. 

Împinse în mâinile lui Ned un burduf cu vin. Vocea i se 
părea ciudat de familiară, dar lui Ned Stark îi trebui un 
moment până s-o recunoască. 

- Varys? spuse el năucit, când îşi dădu seama. Atinse faţa 
bărbatului. Nu... nu visez asta. Eşti aici. Obrajii rotofei ai 


eunucului erau acoperiţi de perii întunecaţi ai unei bărbi, 
Ned simţi între degete firele aspre. Varys se transformase 
într-un temnicer cărunt, duhnind a sudoare şi a vin prost. 

Cum ai făcut... ce fel de vrăjitor eşti? 

- Unul însetat, răspunse Varys. Beţi, lordul meu. Mâinile 
lui Ned bâjbâiră pe burduf. 

- Este aceeaşi otravă pe care i-au dat-o şi lui Robert? 

- Drept cine mă luaţi? spuse Varys întristat. E adevărat, 
nimeni nu-i iubeşte pe eunuci. Daţi-mi burduful. Bău, iar un 
firişor de vin roşu se prelinse dintr-un colţ al gurii lui 
cărnoase. Nu egalează buchetul vinului pe care mi l-aţi oferit 
în noaptea turnirului, dar nu-i nici mai otrăvitor ca altele, 
constată el, ştergându-şi buzele. lată. 

Ned încercă să înghită. 

- Drojdie. 

- Toţi bărbaţii trebuie sa guste vinul acru şi pe cel dulce, 
înalții lorzi, la fel şi eunucii. V-a sosit ora, lordul meu. 

- Fiicele mele... 

- Fata cea mică i-a scăpat lui Ser Meryn şi a fugit, îi spuse 
Varys. Nu am fost în stare s-o găsesc. Dar nici Lannisterii. Un 
lucru bun, totuşi. Noului nostru rege nu-i prea place de ea. 
Fata mai mare este încă logodită cu Joffrey. Cersei o ţine pe 
aproape. A venit la curte, cu câteva zile în urmă, implorând 
ca viaţa voastră să fie cruţată. Ce păcat că nu aţi putut fi 
acolo, aţi fi fost foarte mişcat. Se aplecă mult înainte. 
Bănuiesc că vă daţi seama că sunteţi un om mort, Lord 
Eddard? 

655 

- Regina nu mă va ucide, făcu Ned. Ameţise; vinul era 
tare, iar el nu mai mâncase de multă vreme. Cat... Cat îl are 
pe fratele ei... 

- Nu pe cel care trebuie, oftă Varys. Şi oricum, l-a şi 
pierdut. L-a lăsat pe Pezevenghi să-i scape printre degete. 

Cred că acum zace mort în zăpadă, pe undeva prin Munţii 
Lunii. 

- Dacă-i aşa, taie-mi gâtul şi să terminăm. 


Era ameţit de vin, obosit şi plin de dor. 

- Sângele vostru este ultimul lucru pe care mi-l doresc. 

Ned se încruntă. 

- Când mi-au măcelărit oamenii, ai stat lângă regină şi ai 
privit, fără să spui un cuvânt. 

- Şi as face la fel oricând. Eram neînarmat şi fără 

armură, înconjurat de oamenii lui Lannister. Eunucul îl 
privi curios, clătinând din cap. Când eram un băietan, 
înainte de a fi scopit, am călătorit cu o trupă de mimi prin 
Oraşele Libere. Ei m-au învăţat că fiecare om are un rol de 
jucat în viaţă, la fel ca în mimă. Tot aşa este şi la curte. 
Dreptatea Regelui trebuie să fie de temut, meşterul de 
monede trebuie să fie iscusit, Lordul Comandant al Gărzii 
Regelui trebuie să fie viteaz... iar maestrul şoptitorilor 
trebuie să fie viclean, slugarnic şi lipsit de scrupule. Un 
informator curajos ar fi nefolositor, la fel ca un cavaler laş. 
Luă 

burduful cu vin şi bău. 

Ned cercetă chipul eunucului, încercând să descopere 
adevărul sub barba falsă. Mai gustă din vin. De data asta se 
scurse mai uşor pe gâtlej. 

- Poţi să mă scoţi din temniţa asta? 

- Aş putea.... dar aş vrea? Nu. S-ar pune întrebări, iar 
răspunsurile ar duce la mine. 

Ned nici nu se aşteptase la altceva. 

- Eşti direct. 

- Un eunuc nu are onoare, iar păianjenul nu se bucură 

de luxul de a avea scrupule, lordul meu. 

- Ai fi cel puţin de acord să duci un mesaj pentru mine? 

- Ar depinde de mesaj. V-aş da bucuros hârtie şi cerneală, 
dacă vreţi. lar după ce veţi fi scris ce doriţi, voi lua 
scrisoarea şi o voi citi, predând-o sau nu, depinde de cât de 
bine mi-ar servi interesele. 

- Interesele tale. Care sunt acelea, Lord Varys? 

656 


- Pace, răspunse Varys fără nici o ezitare. Dacă a fost 
cineva la Debarcaderul Regelui care a vrut cu adevărat şi cu 
disperare să-l ţină pe Robert Baratheon în viaţă, acela am 
fost eu. Suspină. Timp de cincisprezece ani l-am protejat de 
duşmanii săi, dar nu l-am putut apăra de prieteni. Ce 
răbufnire ciudată de nebunie v-a făcut să-i spuneţi reginei 
că aţi aflat adevărul despre naşterea lui Joffrey? 

- Nebunia milosteniei, admise Ned. 

- Ah, spuse Varys. Cu siguranţă. Sunteţi un bărbat cinstit 
şi onorabil, Lord Eddard. De multe ori uit asta. Am întâlnit 
atât de puţini oameni de felul acesta în viaţa mea! Aruncă 

o privire prin celulă. Când văd ce v-au adus cinstea şi 
onoarea, înţeleg de ce. 

Ned Stark îşi lăsă capul pe spate, sprijinit de zidul din 
piatră jilavă, şi închise ochii. Piciorul îi pulsa de durere. 

- Vinul regelui... l-aţi cercetat pe Lancel? 

- Oh, desigur. Cersei i-a dat burdufurile cu vin, spunându- 
i că este soiul preferat de Robert. Eunucul dădu din umeri. 
Un vânător duce o viaţă foarte periculoasă. Dacă 

vierul nu l-ar fi răpus, atunci Robert ar fi căzut de pe cal 
sau ar fi fost muşcat de vreo viperă de pădure, ar fi fost lovit 
de o săgeată rătăcită... Pădurea este un abator al zeilor. Nu 
vinul a fost cel care l-a ucis pe rege. A fost mi/ostenia 
voastră. 

Ned se temuse tocmai de asta. 

- Zeii să mă ierte. 

- Dacă există zei, făcu Varys, sper să vă ierte. Regina nu 
ar mai fi aşteptat prea mult, în nici un caz. Robert devenise 
incontrolabil, iar ea trebuia să scape de el, să aibă mâna 
liberă pentru a se ocupa de fraţii lui. Ce mai pereche, 
Stannis şi Renly. Mănuşa de fier şi mănuşa de mătase. Îşi 
şterse gura cu dosul palmei. Aţi fost smintit, lordul meu. Ar fi 
trebuit să-l ascultați pe Degețel când v-a cerut să 

susţineţi succesiunea lui Joffrey. 

- Cum... cum ştii de asta? Varys zâmbi. 


- Ştiu, asta-i tot ce trebuie să vă intereseze. De 
asemenea, mai ştiu că mâine regina vă va face o vizită. 

Ned deschise ochii cu încetineală. 

- De ce? 

- Cersei se teme de dumneavoastră, lordul meu... Însă 

657 

are alţi duşmani de care se teme şi mai mult. Dragul ei de 
Jaime se luptă chiar acum cu lorzii riverani. Lysa Arryn şade 
la Eyrie, înconjurată de piatră şi oţel, iar între ea şi regină 

nu-i nici urmă de dragoste. În Dorne, Martellii încă urzesc 
să le omoare pe Prinţesa Elia şi pe fetele ei. lar acum fiul 
vostru a plecat în marş în jos, spre Gât, cu o armată din nord 
în spatele lui. 

- Robb este doar un copil, spuse Ned uluit. 

- Un copil cu o armată, răspunse Varys. Totuşi, doar un 
copil, aşa cum spuneţi. Fraţii regelui sunt cei care-i fac lui 
Cersei nopţi de nesomn... În special Lordul Stannis. Cererea 
lui este una adevărată, iar el este cunoscut pentru vitejia sa, 
dar e complet lipsit de milă. Nu există nici o altă 

creatură pe pământ mai înspăimântătoare decât un 
bărbat cu adevărat cinstit. Nimeni nu ştie ce a făcut Stannis 
la Piatra Dragonului, dar aş pune rămăşag cu 
dumneavoastră 

că a adunat mai mulţi soldaţi decât firele de nisip. Aşa că 

acesta este coşmarul lui Cersei: în vreme ce tatăl ei şi 
fratele îşi risipesc forţele luptând cu alde Stark şi Tully, 
Lordul Stannis va ajunge aici şi se va autoproclama rege, 
scurtându-l de cap pe fiul ei... ba şi pe ea, deşi cred că-i pasă 
cu adevărat mai mult de băiat. 

- Stannis Baratbeon este succesorul adevărat al lui 
Robert, zise Ned. Tronul este al lui, după toate rânduielile. 

Aş fi salutat urcarea lui pe tron. 

Varys ţâţăi. 

- Cersei nu va voi să audă asta, vă promit. Stannis s-ar 
putea să câştige tronul, dar nu-i va rămâne decât să 

admire capul vostru putrezit, dacă nu vă păziţi limba. 


Sansa s-a rugat atât de frumos, ar fi păcat dacă aţi da cu 
piciorul la tot. Vi se oferă din nou viaţa, dacă o vreţi. Cersei 
nu-i o smintită. Ştie foarte bine că un lup îmblânzit este mult 
mai de folos decât unul mort. 

- Vrei s-o s/ujesc pe femeia care mi-a ucis regele, mi-a 
măcelărit oamenii şi mi-a ologit fiul? 

Vocea lui Ned era plină de uimire. 

- Vreau să slujiţi regatul, spuse Varys. Spuneţi reginei că 

veţi mărturisi trădarea voastră netrebnică, îi veţi porunci 
fiului vostru să lase sabia jos şi-l veţi proclama pe Joffrey 
drept adevăratul rege. Oferiţi-vă să-i denunţaţi pe Stannis şi 
Renly ca uzurpatori nemernici. Leoaica noastră cu ochii 658 

verzi ştie că sunteţi un bărbat de onoare. Dacă-i veţi oferi 
liniştea de care are nevoie, răgazul de a se ocupa de Stannis 
şi promisiunea că veţi duce secretul în mormânt, cred că vă 
va permite să vă înveşmântaţi în negru şi să vă 

duceţi restul zilelor pe Zid, împreună cu fratele şi fiul 
vostru născut din flori. 

Gândul la Jon îl umplu pe Ned de un simţământ de ruşine 
şi tristeţe, mult prea adânc ca să poată fi mărturisit. Dacă |- 
ar mai vedea vreodată pe băiat, să stea cu el şi să 

discute... Durerea îi săgeta din nou piciorul zdrobit, pe 
sub ghipsul murdar. Tresări, iar degetele i se strânseră şi se 
deschiseră, neajutorate. 

- Asta-i planul tău, şopti el spre Varys, ori eşti în cârdăşie 
cu Degețel? 

Asta păru să-l amuze pe eunuc. 

- Mai degrabă m-aş însura cu Capra Neagră din Qohor. 

Degețel este al doilea la prefăcătorii din cele Şapte 
Regate. 

Oh, îi mai strecor şoapte pe alese, suficient cât să creadă 

că-s de-al lui... cam cât îi permit lui Cersei să creadă că 

sunt al ei. 

- Şi cam tot cât m-ai lăsat pe mine să cred că erai al meu. 
Spune-mi, Lord Varys, pe cine slujeşti tu cu adevărat? 

Varys zâmbi subţire. 


- Păi, regatul, bunul meu lord, dar cum v-aţi putut îndoi 
de aşa ceva? Jur pe bărbăţia mea pierdută. Slujesc regatul, 
iar regatul are nevoie de pace. Termină ultima gură de vin şi 
azvârli burduful deoparte. Aşadar, acesta-i răspunsul vostru, 
Lord Eddard? Daţi-vă cuvântul că-i veţi spune reginei ce 
vrea ea să audă, când va veni aici. 

- Dacă aş face-o, cuvântul meu ar fi la fel de gol ca o 
armură nefolosită. Viaţa mea nu mi se pare atât de prețioasă 
încât să fac asta. 

- Păcat. Eunucul se ridică. lar viaţa fiicei voastre, lordul 
meu? Cât vă este de prețioasă? 

Pe Ned îl străpunseră fiorii. 

- Fiica mea... 

- Desigur că nu v-aţi gândit cumva că am uitat de dulcea 
nevinovată, lordul meu? Regina nu a uitat, în mod sigur. 

- Nut se rugă Ned, cu glasul stins. Varys, zeii să aibă 

milă, fă ce vrei cu mine, dar lasă-mi fiica în afara 
uneltirilor tale. Sansa nu-i decât o copilă. 

659 

- Rhaenys era tot o copilă. Fiica Prințului Rhaegar. O 

mică fiinţă nepreţuită, mai tânără decât fiicele voastre. 

Avea un pisoiaş negru, căruia îi zicea Balerion, ştiaţi 
asta? 

M-am tot întrebat ce s-a întâmplat cu el. Lui Rhaenys îi 
plăcea să creadă că era adevăratul Balerion, Spaima Neagră 
din vechime, dar îmi imaginez că Lannisterii au învăţat-o 
destul de repede care era diferenţa dintre un pisoi şi un 
dragon, chiar în ziua în care au năvălit pe uşa ei. 

Varys scoase un oftat lung şi obosit, oftatul unui om care 
purta întreaga tristeţe a lumii într-un sac aşezat pe umărul 
său. Marele Septon mi-a spus, odată, că de vreme ce 
păcătuim, suferim. Dacă-i adevărat, Lord Eddard, spuneţi- 
mi... de ce întotdeauna nevinovaţii suferă cel mai mult, 
atunci când voi, înalții lorzi, vă jucaţi de-a tronurile? 

Gândiţi-vă, dacă puteţi, în vreme ce o aşteptaţi pe regină. 


Şi mai gândiţi-vă şi la asta: următorul vostru vizitator v-ar 
putea aduce pâine, brânză şi lapte de mac pentru dureri... 

sau v-ar putea aduce capul Sansei. Alegerea, scumpul 
meu lord, este în întregime a voastră. 

660 

CATELYN 

Pe măsură ce armata se scurgea pe drumul dintre 
mlaştinile întunecate de la Gât şi se desfăşura pe domeniile 
de lângă râu, neliniştea lui Catelyn creştea, îşi ascundea 
temerile în spatele unei expresii calme şi neutre, dar erau 
tot acolo, crescând cu fiecare leghe străbătută. Zilele ei erau 
neliniştite, nopţile tulburate, iar fiecare corb care zbura pe 
deasupra o făcea să-şi încleşteze dinţii. 

Se temea pentru tatăl ei lordul, mirându-se de tăcerea lui. 
Se mai temea şi pentru fratele ei Edmure, şi se ruga ca zeii 
să vegheze asupra lui dacă trebuia să-l înfrunte pe Regicid 
în bătălie. Se temea pentru Ned şi pentru fete, şi pentru 
dragii ei fii, lăsaţi în urmă la Winterfell. Şi totuşi, nu putea 
face nimic pentru nici unul dintre ei, aşa că se forţa să-şi 
lase deoparte toate gândurile către ei. 7rebuie să-ți păstrezi 
energia pentru Robb, îşi spunea. E! este singurul pe care-l 
poți ajuta. Trebuie să fii la fel de aprigă şi neclintită ca 
Nordul, Catelyn Tully, Trebuie să fii o adevărată Stark acum, 
la fel ca fiul tău. 

Robb călărea în fruntea coloanei, sub flamura albă a 
Casei de Winterfell. În fiecare zi invita câte unul dintre lorzi 
să i se alăture, să se poată sfătui în timpul marşului; îi onora 
astfel pe toţi, fără să arate favoritisme, ascultând, aşa cum 
ar fi făcut şi tatăl său, cântărind cuvintele spuse de fiecare. 
A învățat atât de multe de la Ned, se gândi ea, privindu-l, 
dar oare a învățat destul? 

Peştele Negru venise cu o sută de oameni aleşi şi o sută 

de cai iuți şi gonea înaintea lor pentru a le masca 
deplasările şi a cerceta drumul. Veştile pe care călăreţii lui 
Ser Brynden le aduseseră înapoi nu o linişteau. Armata 
Lordului Tywin era încă la multe zile depărtare, în sud... 


Însă Walder Frey, Lord de Crossing, adunase o oaste de 
aproape patru mii de oameni în castelele lui de la Furca 
Verde. 

- Din nou în întârziere, murmurase Catelyn când aflase. 

Era din nou Tridentul, blestemat să fie. Fratele ei Edmure 
chemase steagurile; după toate rânduielile, Lordul Frey ar fi 
trebuit să se alăture armatei lui Tully, la Riverrun, dar stătea 
aici. 

- Patru mii de oameni, repetă Robb, mai mult uluit decât 
661 

nervos. Lordul Frey nu poate spera să se lupte singur cu 
Lannisterii. Mai mult ca sigur că urmează să ni se alăture cu 
armata sa. 

- Chiar aşa? întrebă Catelyn. Se avântase înainte pentru 
a fi împreună cu Robb şi Robett Glover, companionul său în 
ziua aceea. Avangarda se desfăşurase în urma lor, o pădure 
de lănci, flamuri şi sulițe în mişcare lentă. Să nu vă 

aşteptaţi la nimic de la Walder Frey, şi atunci nu veţi fi 
surprinşi. 

- Este stegarul tatălui tău. 

- Unii oameni iau jurămintele mult mai în serios decât 
alţii, Robb. lar Lordul Walder a fost întotdeauna mai 
prietenos faţă de Casterly Rock decât ar fi vrut tatăl meu. 

Unul dintre fiii săi este căsătorit cu sora lui Tywin 
Lannister. 

Asta însăşi spune destule, cu siguranţă. Lordul Walder a 
zămislit mulţi copii de-a lungul anilor, iar aceştia trebuie să 

se căsătorească cu cineva. Totuşi... 

- Credeţi că are de gând să ne trădeze Lannisterilor, 
doamna mea? întrebă Robett Glover cu gravitate. 

Catelyn suspină. 

- Ca s-o spunem pe-a dreaptă, mă îndoiesc chiar că 

Lordul Frey ştie ce are el însuşi de gând. Are prudenţa 
unui bătrân şi ambițiile unui tânăr, nelipsindu-i niciodată 

viclenia. 


- Trebuie să punem mâna pe Gemeni, mamă, spuse Robb 
aprins. Nu avem pe unde să trecem râul prin altă 

parte. Ştii asta. 

- Da, dar la fel ştie şi Walder Frey, poţi fi sigur. 

În noaptea aceea îşi ridicară tabăra la marginea dinspre 
sud a mlaştinilor, la jumătatea drumului dintre drumul 
regelui şi râu. Acolo le aduse Theon Greyjoy mai multe veşti 
despre unchiul lor. 

- Ser Brynden spune să vă anunţ că a încrucişat spada cu 
Lannisterii. Sunt vreo câteva zeci de iscoade care nu se vor 
mai întoarce prea curând să-i raporteze Lordului Tywin. 

De fapt, niciodată. Rânji. Ser Addam Marbrand se află la 
comanda avangardei lor şi acum se retrage spre sud, 
pârjolind totul în cale. Ştie unde suntem, mai mult sau mai 
puţin exact, însă Peştele Negru jură că nu va afla unde ne 
despărţim. 

- Asta numai dacă nu-i spune Lordul Frey, răspunse 662 

Catelyn cu asprime. Theon, când te întorci la unchiul 
meu, spune-i să-şi amplaseze cei mai buni dintre arcaşi în 
jurul Gemenilor, zi şi noapte, cu ordinul de a dobori orice 
corb pe care-l văd că părăseşte poziţiile de luptă. Nu vreau 
ca vreo pasăre să ducă veşti Lordului Tywin despre 
deplasările fiului meu. 

- Ser Brynden s-a ocupat de asta, doamna mea, răspunse 
Theon cu un zâmbet încrezător. Încă vreo câteva păsări 
negre şi am avea destule ca să coacem o plăcintă. 

Am să pun deoparte penele, ca să aveţi de-o pălărie. 

Ar fi trebuit să ştie că Brynden Peşte Negru se gândise la 
asta înaintea ei. 

- Ce făceau oamenii lui Frey când Lannisterii le pârjoleau 
ogoarele şi le dărâmau avanposturile? 

- Au fost câteva ciocniri între oamenii lui Ser Addam şi cei 
ai Lordului Walder, răspunse Theon. La nici o zi de călărit de 
aici, am găsit doi dintre cercetaşii Lannisterilor hrănind 
ciorile acolo unde i-au hăcuit oamenii lui Frey. Cea mai mare 
parte a forţei Lordului Walder rămâne masată la Gemeni. 


Asta purta, fără nici o îndoială, pecetea lui Walder Frey, 
se gândi Catelyn cu amărăciune; rămânerea pe loc, 
aşteptarea, privitul, neasumarea nici unui risc, decât dacă 

era absolut necesar. 

- Dacă s-a luptat cu Lannisterii, poate că-şi menţine 
jurământul, zise Robb. 

Catelyn era mai puţin încurajată să creadă asta. 

- Când îşi apără pământul este un lucru, dar lupta 
deschisă împotriva Lordului Tywin este altceva. 

Robb se întoarse spre Theon Greyjoy. 

- N-a găsit Peşte Negru nici o altă trecere peste Furca 
Verde? 

Theon clătină din cap. 

- Râul este umflat şi repede. Ser Brynden spune că nu 
poate fi trecut, nu atât de departe în nord. 

- Trebuie să am vadul ăla! declară Robb înfuriindu-se. 

Oh, caii noştri s-ar putea să înoate în râu, însă nu cu 
călăreţi înzăuaţi în spate. Va trebui să construim plute ca să 
ne transportăm fierul pe partea cealaltă, coifurile, zalele şi 
lăncile, dar nu avem destui copaci pentru asta. Savu destul 
timp. Lordul Tywin se îndreaptă spre nord.... 

663 

- Lordul Frey ar fi un smintit să încerce să ne oprească 

trecerea, spuse Theon Greyjoy cu obişnuita lui certitudine 
uşuratică. Avem de cinci ori mai mulţi oameni decât el. Poţi 
lua Gemenii, dacă vrei, Robb. 

- Nu cu uşurinţă, îi avertiză Catelyn, şi nu la timp. În 
vreme ce aţi institui asediul, Tywin Lannister şi-ar aduce 
forţele şi v-ar ataca din spate. 

Robb privi de la ea spre Greyjoy, căutând un răspuns, dar 
fără să-l afle. Pentru o clipă, păru chiar mai tânăr de 
cincisprezece ani, în pofida zalelor sale şi a pufului de pe 
obraji. 

- Ce ar face acum tatăl meu, lordul? o întrebă. 

- Ar găsi o cale de trecere, îi răspunse ea. Cu orice preţ. 


În dimineaţa următoare, Ser Brynden Tully însuşi călări 
până la ei. Renunţase la platoşa grea şi la coiful de Cavaler 
al Porții, în favoarea unei combinaţii de piele şi zale, însă 

peştele de obsidian încă-i mai ţinea mantia. Chipul 
unchiului ei era sumbru când descăleca. 

- S-a dat o bătălie sub zidurile de la Riverrun, le spuse el 
mohorât. Ştim asta de la iscoada lui Lannister, pe care am 
prins-o. Regicidul a distrus armata lui Edmure şi i-a pus pe 
fugă pe lorzii de la Trident. 

Inima lui Catelyn fu strânsă ca de o mână de gheaţă. 

- lar fratele meu? 

- Rănit şi luat în captivitate, spuse Ser Brynden. Lordul 
Blackwood şi ceilalţi supraviețuitori sunt asediați la 
Riverrun, înconjurați de armata lui Jaime. 

Robb păru iritat. 

- Trebuie să trecem acest râu blestemat dacă vrem să 

avem vreo speranţă că-i despresurăm la timp. 

- Nu va fi uşor de făcut asta, avertiză unchiul ei. Lordul 
Frey şi-a retras întreaga oaste în castele şi porţile sunt 
închise şi zăbrelite. 

- Blestematul, înjură Robb. Dacă nebunul ăla bătrân nu 
se dă pe brazdă şi nu mă lasă să trec, n-am altă cale decât 
să trec peste el. Am să dărâm Gemenii în jurul lui, dacă va 
trebui, să vedem cât de mult o să-i placă asta. 

- Acum eşti ca un copil bosumflat, Robb, spuse Catelyn 
cu asprime. Când vede un obstacol, primul gând al unui 
copil este să-i dea ocol sau să-l doboare. Un lord trebuie să 

înveţe că, uneori, cuvintele pot obţine ceea ce spada nu 
664 

reuşeşte. 

Robb se înroşi la auzul reproşului. 

- Spune-mi ce vrei să zici cu asta, mamă, făcu el umil. 

- Freyii stăpânesc trecătoarea asta de şase sute de ani, şi 
timp de şase sute de ani nu au pierdut niciodată taxa care li 
se cuvine. 

- Ce taxă? Ce vor? 


Ea zâmbi. 

- Tocmai asta trebuie să aflăm. 

- Şi ce s-ar întâmpla dacă aş decide sa nu plătesc taxa? 

- Atunci ar fi mai bine să te retragi înapoi la Moat Cailin, 
să te confrunţi cu Lordul Tywin în luptă... sau să aştepţi să- 

ţi crească aripi. Nu văd o altă posibilitate. 

Catelyn dădu pinteni calului şi plecă, lăsându-şi fiul să 

chibzuiască asupra vorbelor ei. Nu trebuia să-l facă să se 
simtă de parcă ea i-ar uzurpa locul. L-ar învățat şi 
înțelepciunea, in afara de vitejie, Ned? se întrebă ea. L-ai 
învățat cum să îngenuncheze? Cimitirele din cele Şapte 
Regate erau pline de viteji care nu învăţaseră această 

lecţie. 

Era aproape amiază când Gemenii ajunseră în raza de 
observaţie a avangardei, acolo unde Lorzii de Crossing 
aveau cetatea de scaun. 

Furca Verde era iute şi adâncă acolo, însă Freyii lăţiseră 

râul în decursul secolelor şi se îmbogăţiseră din banii 
plătiţi pentru traversarea lui. Podul era ca un arc masiv de 
piatră 

cenuşie, suficient de lat pentru a permite trecerea a două 

căruţe una lângă alta; Turnul de Apă se înălța din centrul 
deschiderii, controlând atât drumul, cât şi râul cu 
ambrazurile sale pentru arcaşi, găurile pentru tragere şi 
grilajele lui. Freyii avuseseră nevoie de câteva generaţii ca 
să termine podul; după ce-l sfârşiseră, construiseră 

fortificaţii solide din bârne pe ambele maluri, aşa că 
nimeni nu putea traversa fără permisiunea lor. 

Buştenii fuseseră de mult înlocuiţi cu piatră. Gemenii, 
două castele îndesate şi urâte, formidabile, identice până 

la ultimul amănunt, cu podul arcuindu-se între ele, 
apăraseră trecătoarea timp de secole. Ziduri înalte, şanţuri 
adânci şi porţi masive din stejar şi fier protejau calea de 
acces, picioarele podului se înălţau din fortărețe interioare, 
puternice, pe ambele maluri erau turnuri de pază cu grilaje 
665 


mobile, iar Turnul de Apă păzea deschiderea podului. 

O singură privire era suficientă pentru a-i spune lui 
Catelyn că un asemenea castel nu putea fi cucerit printr-un 
asalt. Meterezele gemeau de sulițe şi săbii şi luptători, iar la 
fiecare crenel era postat câte un arcaş, podul mobil era sus, 
grilajele coborâte, porţile închise şi zăbrelite. 

Marele Jon începu să blesteme şi să suduie imediat ce 
dădu cu ochii de ceea ce-i aştepta. Lordul Rickard Karstark 
fierbea în tăcere. 

- Aceste fortificaţii nu pot fi luate cu asalt, lorzii mei, 
anunţă Roose Bolton. 

- Nu le putem cuceri nici prin asediu, fără o armată pe 
malul celălalt, ca să atacăm şi celălalt castel, zise sumbru 
Helman Tallhart. Dincolo de apele verzi şi adânci, geamănul 
de la apus se înălța ca o imagine în oglindă a fratelui de la 
răsărit. Chiar dacă am avea timp. Ceea ce, desigur, nu avem. 

Pe când lorzii din nord studiau castelul, se deschise o 
poartă de acces, un pod de lemn cobori peste şanţul de 
apărare şi câteva zeci de cavaleri se avântară înainte pentru 
a se confrunta cu ei, conduşi de patru dintre numeroşii fii ai 
Lordului Walder. Flamurile lor purtau imaginea celor două 
turnuri gemene, de un albastru-închis pe fond argintiu- 
cenuşiu. Ser Stevron Frey, moştenitorul Lordului Walder, 
vorbea în numele lor. Freyii arătau toţi ca nişte nevăstuici; 
Ser Stevron, trecut de şaizeci de ani, cu nepoți deja, arăta ca 
o nevăstuică bătrână şi obosită; totuşi vorbi destul de 
politicos. 

- Tatăl meu, lordul, m-a trimis să vă salut şi să vă întreb 
cine conduce această oaste mândră. 

- Eu. Robb îşi îmboldi calul înainte. Era în armură, cu 
scutul cu blazonul lupului străvechi al Casei Winterfell prins 
de şa, iar Vântul Cenuşiu gonea alături de el. 

Bătrânul cavaler privi spre fiul ei cu o sclipire de 
amuzament în ochii apoşi, deşi armăsarul său necheză 

speriat şi se trase la o parte din calea lupului. 


- Tatăl meu, lordul, ar fi mai mult decât onorat dacă aţi 
accepta să împărţiţi carnea şi miedul cu el, în castel, şi să-i 
explicaţi scopul venirii aici. 

Cuvintele lui căzură printre  lorzii-stegari precum 
pietroaiele azvârlite dintr-o catapultă. Nimeni nu le aprobă. 

666 

Blestemară şi începură să strige. 

- Să nu faceţi una ca asta, lordul meu, îl rugă Galbart 
Glover pe Robb. Nu se poate avea încredere în Lordul 
Walder. 

Roose Bolton dădu din cap. 

- Mergeţi acolo singur şi al lui sunteţi. Vă poate vinde 
Lannisterilor, vă poate arunca în temniţă sau vă poate tăia 
beregata, după cum i-o plăcea. 

- Dacă vrea să discute cu noi, să ne deschidă porţile şi 
vom împărţi cu el toată carnea şi tot miedul, declară ser 
Wendel Manderly. 

- Sau lăsaţi-l să iasă din castel şi să trateze cu Robb aici, 
în văzul oamenilor săi şi ai noştri, sugeră fratele lui, Ser 
Wylis. 

Catelyn Stark le împărtăşea îndoielile, însă trebui doar să 
privească o dată spre Ser Stevron pentru a vedea că nu era 
deloc încântat de ceea ce auzea. Încă vreo câteva vorbe şi ar 
fi pierdut orice şansă. Trebuia să acţioneze, şi încă repede. 

- Mă voi duce eu, spuse ea tare. 

- Dumneavoastră, doamna mea? Marele Jon îşi încreţi 
fruntea. 

- Mamă, eşti sigură? 

În mod evident, Robb nu era. 

- Şi încă cum, minţi Catelyn la repezeală. Lordul Walder 
este stegarul tatălui meu. Îl cunosc de când eram o 
fetişcană. Nu-mi va face nici un rău. Doar dacă vede vreun 
avantaj în asta, adăugă ea pentru sine, fiindcă unele 
adevăruri nu puteau fi rostite cu voce tare, iar unele 
minciuni erau necesare. 


- Sunt sigur că tatăl meu va fi încântat să vorbească cu 
Lady Catelyn, spuse Ser Stevron. Drept chezăşie pentru 
bunele noastre intenţii, fratele meu, Ser Perwyn, va rămâne 
aici până la întoarcerea dumneavoastră în siguranţă. 

- Va fi oaspetele nostru respectat, zise Robb. Ser Perwyn, 
cel mai tânăr dintre cei patru Frey din grup, descăleca şi 
dădu frâiele unuia dintre fraţii săi. 

- Vreau ca mama mea să fie înapoi până la căderea serii, 
Ser Stevron, continuă Robb. Nu intenţionez să zăbovesc pe 
aici prea mult. 

667 

Ser Stevron dădu politicos din cap. 

- După cum spuneţi, lordul meu. 

Catelyn îşi îmboldi calul şi nu se mai uită în urmă. Fiii 
Lordului Walder şi escorta lor se adunară în jurul ei. 

Tatăl său spusese odată despre Walder Frey că era 
singurul lord din cele Şapte Regate care putea scoate o 
întreagă armată din nădragi. Abia când Lordul de Crossing o 
primi pe Catelyn în marea sală a castelului, înconjurat de 
douăzeci dintre fiii săi (minus Ser Perwyn, care ar fi fost al 
douăzeci şi unulea, de treizeci şi şase de nepoți, 
nouăsprezece strănepoţi şi numeroase fiice, nepoate şi 
bastarzi, înţelese ce voise el să spună. 

Lordul Walder avea nouăzeci de ani, era o nevăstuică 

rozalie, ofilită, cu o scăfărlie cheală şi pătată, prea bolnav 
de gută ca să stea în picioare nesprijinit. Actuala sa soţie, o 
fată palidă şi bălaie de şaisprezece ani, mergea lângă 

litiera lui când îl aduseseră înăuntru. Era cea de-a opta 
Lady Frey. 

- Este o mare plăcere să vă văd din nou, după atâţia ani, 
lordul meu, spuse Catelyn. 

Bătrânul îi aruncă o ocheadă bănuitoare. 

- Chiar aşa? Mă îndoiesc. Scuteşte-mă de vorbele tale 
dulci, Lady Catelyn, sunt prea bătrân. De ce eşti aici? 

Băiatul tău este prea mândru ca să se înfăţişeze chiar el? 

Ce să fac cu tine? 


Catelyn era doar o fetişcană când vizitase ultima dată 

Gemenii, dar şi atunci Lordul Walder fusese tot irascibil, 
cu limba şfichiuitoare şi cu purtări grosolane. Se părea că 

vârsta îl făcuse chiar mai rău. Va trebui să-şi aleagă 

cuvintele cu grijă şi să facă tot ce putea să nu se lase 
jignită. 

- Tată, spuse Ser Stevron cu reproş, ai uitat? Lady Stark 
este aici la invitaţia ta. 

- Te-am întrebat ceva pe tine? Nu vei fi Lord Frey decât 
după moartea mea. [i se pare că arăt mort? Nu primesc 
dădăceli din partea ta. 

- Nu aşa se vorbeşte în faţa unui oaspete nobil, tată, zise 
unul dintre fiii mai mici. 

- Acum şi bastarzii mei cred că mă pot învăţa bunele 
maniere, protestă Lordul Walder. Vorbesc cum îmi place mie, 
blestematule. La viaţa mea am avut ca oaspeţi trei 668 

regi şi trei regine, crezi că-mi trebuie mie lecţii de la cei 
ca tine, Ryger? Mama ta mulgea caprele prima dată când i- 
am dat sămânţa mea. Îl alungă cu o fluturare din degete pe 
tânărul cu faţa roşie şi gesticula spre alţi doi dintre fiii săi. 

Danwell, Whalen, duceţi-mă la scaunul meu. 

Îl luară pe Lordul Walder din litieră şi-l duseră spre tronul 
Casei Frey, un scaun înalt, din stejar negru, a cărui spetează 
era sculptată în forma a două turnuri legate între ele printr- 
un pod. Tânăra sa soţie se strecură timidă lângă 

el şi-i acoperi picioarele cu o pătură. După ce fu aşezat, 
bătrânul îi făcu semn lui Catelyn să avanseze şi-i plasă pe 
mână un sărut uscat. 

- lată, anunţă el. Acum că am respectat şi politeţurile de 
la curte, doamna mea, poate că fiii mei îmi vor face onoarea 
de a-şi ţine gura. De ce ai venit aici? 

- Ca să vă rog să vă deschideţi porţile, lordul meu, 
răspunse Catelyn politicoasă. Fiul meu şi lorzii săi stegari 
sunt nerăbdători să treacă râul şi să-şi vadă de drum. 

- Spre Riverrun? chicoti el. Oh, nu trebuie să-mi spui, nu 
trebuie. Încă n-am orbit. ĂI bătrân încă mai poate descifra o 


hartă. 

- Spre Riverrun, confirmă Catelyn. Nu avea nici un motiv 
să nege asta. Acolo unde mă aşteptam să vă găsesc, lordul 
meu. Încă mai sunteţi stegarul tatălui meu, nu-i aşa? 

- Eh, făcu Lordul Walder, un sunet între un hohot de râs şi 
un mormăit. Mi-am adunat trupele, da, am făcut-o, iată- 

le, ai văzut oamenii pe metereze. Intenţia mea a fost să 

plec în marş imediat ce întreaga mea oaste s-ar fi adunat. 

Ei, să-mi trimit fiii. Eu nu mai pot să-mi permit să 

mărşăluiesc, Lady Catelyn. Privi în jur pentru o confirmare 
şi arătă spre un bărbat înalt şi gârbovit, de cincizeci de ani. 

Spune-i, jJared. Spune-i care era intenţia mea. 

- Aşa a fost, doamna mea, zise Ser Jared Frey, unul dintre 
fiii săi din cea de-a doua căsătorie. Pe onoarea mea. 

- Este greşeala mea că prostânacul de frate-tău a pierdut 
bătălia înainte să ne punem noi în mişcare? Se lăsă 

pe perne privind-o încruntat, de parcă ar fi provocat-o să-i 
conteste versiunea asupra celor petrecute. Mi s-a spus că 

Regicidul a trecut prin el ca un cuţit prin brânză. De ce s- 
ar mai grăbi fiii mei să moară? Toţi cei care au plecat spre 
sud fug acum din nou spre nord. 

669 

Catelyn l-ar fi scuipat bucuroasă pe bătrânul cârcotaş şi |- 
ar fi prăjit la foc mic, însă nu avea răgaz decât până la 
căderea serii ca să deschidă drumul pe pod. Spuse calmă: 

- Cu atât mai multe motive avem să ajungem la Riverrun, 
şi încă repede. Unde am putea merge să 

discutăm, lordul meu? 

- Discutăm chiar acum, replică Lordul Frey. Scăfârlia 
rozalie, pătată, se roti. La ce vă holbaţi atât? se răţoi ella ai 
lui. leşiţi de aici! Lady Stark vrea să-mi vorbească între patru 
ochi. Poate că vrea să-mi pună fidelitatea la încercare, heh. 
leşiţi toţi, găsiţi ceva folositor de făcut. Da, şi tu, femeie. 
Afară, afară, afara! 

Pe când fiii şi nepoţii, fiicele şi bastarzii şi nepoatele şi 
strănepoţii lui se scurgeau din sală, se aplecă mai aproape 


de Catelyn şi-i mărturisi: 

- Nu fac altceva toţi decât să aştepte să mor. Stevron 
aşteaptă asta de patruzeci de ani, dar continui să-l 
dezamăgesc. Heh! De ce aş muri acum, doar ca să ajungă 

el lord, te întreb? N-am s-o fac. 

- Nădâjduiesc că veţi ajunge până la o sută de ani. 

- Asta i-ar scoate din sărite, mai mult ca sigur. Oh, mai 
mult ca sigur. lar acum, ce doreşti să-mi spui? 

- Vrem să trecem, zise Catelyn. 

- Oh, chiar aşa? la te uită! De ce v-as lăsa? 

Pentru o clipă, o cuprinse furia. 

- Dacă aţi fi destul de zdravăn ca să urcați pe metereze, 
Lord Frey, aţi vedea că fiul meu are douăzeci de mii de 
oameni sub zidurile voastre. 

- Vor fi douăzeci de mii de cadavre când Lordul Tywin va 
ajunge aici, replică bătrânul. Nu încerca să mă înspăimânţi, 
doamna mea. Soţul tău zace în vreo celulă pentru trădători, 
sub Fortăreaţa Roşie, tatăl tău e bolnav, poate pe moarte, iar 
Jaime Lannister l-a pus în fiare pe fratele tău. 

Ce altceva mai ai, de care ar trebui să mă tem? De fiul 
acela al tău? Sacrific un fiu pentru fiul tău şi tot îmi mai 
rămân optsprezece după ce ai tăi vor fi morţi. 

- Aţi depus un jurământ faţă de tatăl meu, îi reaminti 
Catelyn. 

EI clătină capul într-o parte şi-n alta, zâmbind. 

- Oh, da, am spus nişte vorbe, dar am jurat şi înaintea 
coroanei, mi se pare. Acum Joffrey este regele, iar asta vă 

670 

face pe tine şi pe băiatul tău şi pe toţi prostănacii aia de 
afară cu nimic mai mult decât nişte răzvrătiți. Dacă aş simţi 
că zeii mi-au dat o pleaşcă, i-aş ajuta pe Lannisteri să vă 

frigă pe toţi. 

- Şi de n-o faceţi? îl provocă ea. 

Lordul Walder pufni nemulţumit. 

- Lordul Tywin, mândrul şi minunatul Păzitor al Apusului, 
Mână a Regelui, oh, ce om măreț este ăsta, el şi aurul lui, el 


şi aurul acela şi leii de aici şi de acolo. Pun rămăşag cu tine 
că mănâncă prea multă fasole, trage vânturi exact ca mine, 
dar n-ai să-l auzi vreodată recunoscând asta, oh, nu! 

Şi, oricum, ce are e/ de-i atât de mândru? Numai doi fii, 
iar unul dintre ei este schimonosit ca un monstru. Mă măsor 
cu el, fiu contra fiu, şi tot îmi mai rămân nouăsprezece şi 
jumătate când toţi ai lui vor fi morţi! Dacă Lordul Tywin vrea 
ajutorul meu, n-are decât să mă roage. 

Asta era tot ce avea Catelyn nevoie să audă. 

- Vă rog eu să ne acordaţi nouă ajutor, lordul meu, zise ea 
cu umilinţă. Şi tatăl meu şi fratele şi soţul meu şi fiii mei vă 
roagă prin mine. 

Lordul Walder îi băgă în faţă unul dintre degetele lui 
osoase. 

- Păstrează-ţi vorbele dulci, doamna mea. Vorbe dulci îmi 
spune şi soaţa mea. Ai văzut-o? Are şaisprezece ani, o 
floricică, iar mierea ei este numai pentru mine. Pun rămăşag 
că-mi va dărui un fiu cam pe vremea asta anul viitor. Poate 
că am să-l fac pe e/ moştenitorul meu, nu i-ar pune asta pe 
jar pe ceilalţi? 

- Sunt sigură câ vă va dărui mulţi fii. 

Capul lui se clătina în sus şi-n jos. 

- Tatăl tău, lordul,.n-a venit la nuntă. Eu consider asta o 
insultă. Chiar dacă era pe moarte. Nu a venit nici la nunta 
dinainte. Îmi zice Decedatul Lord Frey, ştii. Crede că am 
murit? Nu sunt mort, şi-ţi promit că îl voi îngropa, aşa cum |- 
am îngropat şi pe taică-său. Familia ta m-a disprețuit 
întotdeauna, nu nega asta, nu minţi, stii că este adevărat. 

Cu ani în urmă, m-am dus la tatăl tău şi i-am propus o 
cununie între fiul lui şi fiica mea. De ce nu? Mă gândeam la 
una din fetele mele, o dulceaţă de fată, cu numai câţiva ani 
mai mare decât Edmure, dar dacă fratele tău nu s-ar fi aprins 
după ea, mai aveam şi altele după care s-ar fi putut 671 

aprinde, tinere, bătrâne, fecioare, văduve, orice ar fi vrut. 

Nu, Lordul Hoster nici n-a vrut să audă. Mi-a oferit vorbe 
dulci, scuze, dar ceea ce voiam eu era să scap de o fiică. 


lar sora ta, asta-i şi mai rea. S-a întâmplat, oh, acum un 
an, nu mai mult, Jon Arryn era încă Mâna Regelui, iar eu m- 
am dus în oraş să-mi văd fiii luptând în turnir. Stevron şi 
Jared sunt prea bătrâni pentru asta de acum, însă Danwell şi 
Hosteen au intrat, la fel şi Perwyn şi vreo doi dintre bastarzii 
mei. Dacă aş fi ştiut că mă vor face de ruşine, nu m-aş fi 
deranjat niciodată să plec la drum. De ce a trebuit să 
călăresc atâta amar de drum ca să-l văd pe Hosteen azvârlit 
de pe cal de răzgâiatul ăla de Tyrell? Te întreb. 

Băiatul ăla are jumătate din anii lui, Ser Floricică i se 
spune, sau cam aşa ceva. lar Danwell a fost zburat de pe cal 
de un cavaler rătăcitor! Uneori mă întreb dacă ăştia doi sunt 
ai mei cu adevărat. Cea de-a treia nevastă era o Crakehall, 
iar toate femeile Crakehall sunt nişte târfe. 

Oricum, asta nu contează, a murit înainte să te fi născut 
tu, cui îi mai pasă de ea? Apoi am discutat cu sora ta. l-am 
propus ca Lordul şi Lady Arryn să crească doi dintre nepoţii 
mei la curte şi m-am oferit să-i iau fiul să veghez asupra lui 
aici, la Gemeni. Sunt, oare, nepoţii mei nevrednici de a fi 
văzuţi la curtea regelui? Sunt nişte băieţi buni, liniştiţi şi 
manieraţi. Walder este fiul lui Merrett, botezat după mine, 
iar celălalt... heh, nu-mi mai amintesc... s-ar putea să fie şi el 
tot Walder, le dau întotdeauna numele Walder, ca să le fac 
favoruri, însă tatăl său... care o fi tatăl său? Faţa i se încreţi. 
Ei, oricine-o fi, Lordul Arryn nu l-a vrut, şi nici pe celălalt, iar 
eu o socot vinovată pe soră-ta pentru asta. A devenit de 
gheaţă când i-am sugerat să-şi vândă fiul la un circ sau să 
facă eunuc din el, iar când Lordul Arryn a zis că 

băiatul pleacă la Piatra Dragonului să crească alături de 
Stannis Baratheon, a tulit-o fără nici un cuvânt de părere de 
rău, iar tot ce a mai putut Mâna să-mi ofere au fost scuzele. 
La ce-s bune scuzele, te întreb? 

Catelyn se încruntă, tulburată. 

- Eu înţelesesem că băiatul Lysei urma să fie crescut la 
Casterly Rock, de Lordul Tywin. 

- Nu, era vorba de Lordul Stannis, zise Walder Frey iritat. 


Crezi că nu stiu care-i Lordul Stannis şi care-i Lordul 
Tywin? 

Amândoi sunt nişte înfumuraţi care cred că sunt prea 
nobili 672 

ca să se uşureze, dar să lăsăm asta, ştiu să-i deosebesc. 

Sau crezi că sunt prea bătrân ca să-mi mai amintesc? Am 
nouăzeci de ani şi-mi amintesc foarte bine. Îmi amintesc şi 
ce să fac cu o femeie. Soaţa asta a mea îmi va dărui un fiu 
ceva mai înainte de vremea asta anul viitor, pun rămăşag. 

Ori o fiică, aici n-ai ce face. Băiat sau fată, va fi roşu, 
zbârcit şi certăreţ şi mai mult ca sigur că-i va spune Walder 
sau Walda. 

Catelyn nu era preocupată de numele pe care-l va da 
Lady Frey copilului ei. 

- Jon Arryn urma să-şi crească fiul la curtea Lordului 
Stannis, sunteţi sigur de asta? 

- Da, da, da, făcu bătrânul. Numai că a murit, ce mai 
contează acum? Spui că vreţi să treceţi râul? 

- Da. 

- Ei bine, nu puteţi, o anunţă Lordul Walder scorţos. 

Numai dacă permit eu asta, şi de ce aş face-o? Tully şi 
Stark nu mi-au fost niciodată prieteni. 

Se întinse în scaun şi-şi încrucişa braţele zâmbind 
afectat, aşteptând răspunsul ei. Ceea ce urmă fu o tocmeală. 

Un soare roşu şi umflat atârna deasupra dealurilor 
dinspre apus când se deschiseră porţile castelului. Podul 
mobil cobori pocnind, grilajele se ridicară, iar Lady Catelyn 
călări pentru a se întoarce la fiul ei şi la lorzii-stegari. În 
urma ei veneau Ser Jared Frey, ser Hosteen Frey, ser Danwell 
Frey şi fiul bastard al Lordului Walder, Ronel Rivers, în 
fruntea unei coloane lungi de suliţaşi, rând după 

rând de bărbaţi cu cămăşi de zale albastre şi mantii 
cenuşii-argintii. 

Robb galopă înainte ca să-i iasă în întâmpinare, cu Vântul 
Cenuşiu gonind lângă armăsarul său. 


- S-a rezolvat, îi spuse ea. Lordul Walder îţi va permite 
traversarea. De asemenea, oamenii lui sunt toţi ai tăi, mai 
puţin cei patru sute pe care-i ţine aici ca să păzească 

Gemenii. Îţi sugerez să laşi şi tu patru sute dintre ai tăi, 
arcaşi şi spadasini. Nu poate obiecta în faţa unei oferte de 
mărire a garnizoanei... Însă asigură-te că încredinţezi 
comanda lor unui om pe care să te poţi baza. S-ar putea ca 
Lordul Walder să aibă nevoie de ajutor în a-ţi păstra 
încrederea. 

673 

- Cum spui tu, mamă, răspunse Robb, privind şirurile de 
suliţaşi. Poate că... Ser Helman Tallhart, ce crezi? 

- O alegere bună. 

- Ce... cea vrut de la noi? 

- Dacă poţi să te lipseşti de câţiva dintre oamenii tăi, aş 

avea nevoie de o escortă pentru doi dintre nepoţii 
Lordului Frey care pleacă în nord, la Winterfell, îi spuse ea. 
Am căzut de acord să-i luâm ca pupili. Sunt copii de şapte şi 
opt ani. Se pare că pe amândoi îi cheamă Walder. Fratele 
tău, Bran, se va bucura de tovărăşia unor băieţi de vârste 
apropiate, cred. 

- Asta-i tot? Două adopţii? Este un preţ destul de mic 
pentru... 

- Fiul Lordului Frey, Olyvar, va veni cu noi, continuă ea. 

E| va fi scutierul tău personal. Tatăl lui ar vrea să-l vadă 

cavaler, la vremea potrivită. 

- Un scutier. Dădu din umeri. Bine, e bine şi aşa, dacă-i... 

- De asemenea, dacă sora ta, Arya, se va întoarce la noi în 
siguranţă, am convenit ca ea să se mărite cu cel mai mic 
dintre fiii Lordului Walder, Elmar, când amândoi vor ajunge 
la vârsta potrivită. 

Robb părea surprins. 

- Aryei n-o să-i placă asta deloc. 

- lar tu te vei căsători cu una dintre fiicele lui, imediat ce 
se vor sfârşi luptele, încheie ea. Înălţimea sa a consimţit cu 


graţie să-ţi permită s-o alegi pe cea pe care o preferi. Are 
câteva despre care crede că ar fi potrivite pentru tine. 

Spre meritul lui, Robb nu se strâmbă. 

- Înţeleg. 

- Eşti de acord? 

- Pot să refuz? 

- Nu, dacă vrei să traversezi. 

- Consimt, zise Robb solemn. 

Nu i se păruse niciodată atât de bărbat ca în acest 
moment. Poate că băieţii se jucau cu săbiile, dar numai un 
lord putea face un pact de căsătorie, ştiind ce însemna asta. 

Traversară la căderea serii, pe când cornul lunii se 
oglindea în apa râului. Dubla coloană de oşteni trecu de 
poarta geamănului dinspre răsărit ca un şarpe uriaş de oţel, 
pătrunzând în curte, în fortăreață, pentru a continua 674 

în cel de-al doilea castel, de pe malul dinspre apus. 

Catelyn călărea înaintea şarpelui, împreună cu fiul şi 
unchiul său, Ser Brynden, şi cu Ser Stevron Frey. În urma lor 
se aflau nouă zecimi din cai - cavaleri, lăncieri, călăreţi liberi 
şi arcaşi călare. Le trebuiră câteva ore ca să facă 

traversarea. 

Mai târziu, Catelyn îşi va aminti bocănitul nenumăratelor 
potcoave pe podul de lemn, imaginea Lordului Walder în 
litiera sa privindu-i cum trec, licărirea ochilor care îi 
urmăreau din lăcaşele de tragere de pe ziduri, pe când 
străbăteau Turnul de Apă. 

Cea mai mare parte a armatei din nord, suliţaşii, arcaşii şi 
masele de pedestraşi înarmaţi până în dinţi, îşi continuă 

marşul spre sud, pentru a înfrunta armata lui Lannister, 
care venea spre nord sub comanda Lordului Tywin. 

La bine sau la rău, fiul său aruncase zarurile. 

675 

JON 

- Te simţi bine, Snow? întrebă Lordul Mormont, 
încruntându-se. 

- Bine, croncăni corbul său, bine. 


- Da, lordul meu, minţi Jon... de parcă ar fi fost adevărat. 

Şi dumneavoastră? 

Mormont se încruntă. 

- Un mort a încercat să mă ucidă. Cât de bine ar trebui să 
mă simt? Se scărpina sub bărbie. Barba sa colilie, 
dezordonată, i se pârlise la foc şi o dăduse jos. Perii deschişi 
ai noilor săi favoriţi îl făceau să pară mai bătrân, bănuitor şi 
morocănos. Tu nu arăţi prea bine. Ce-ţi face mâna? 

- Se vindecă. Jon îşi flexă degetele bandajate, ca să-i 
arate. Se arsese mai rău decât crezuse aruncând draperiile 
în flăcări, iar mâna sa dreaptă era învelită în mătase până 

la cot. În momentul acela nu simţise nimic, însă durerile 
veniseră după aceea. Pielea îngălbenită şi crăpată supura, 
iar între degete îi apăruseră băşici îngrozitoare, mari cât 
nişte gândaci. 

- Maester spune că-mi vor rămâne cicatrici, dar altfel, 
mâna va fi la fel ca înainte. 

- O mână cu cicatrici nu înseamnă nimic. Pe Zid vei purta 
mănuşi destul de des. 

- Cum spuneţi, lordul meu. 

Pe Jon nu gândul la cicatrici îl neliniştea. Maester Aemon 
îi dăduse lapte de mac, dar durerea fusese teribilă. Prima 
dată se simţise de parcă mâna i-ar fi fost tot în flăcări, 
arzând şi ziua şi noaptea. Numai prin cufundarea ei în vase 
cu zăpadă şi gheaţă mai găsise o alinare. Jon mulțumea 
zeilor că nimeni, în afară de Nălucă, nu-l văzuse cum se 
încovriga în pat, scâncind de durere. lar când, în cele din 
urmă, reuşise să adoarmă, visase, iar asta fusese chiar mai 
rău. În vis, cadavrul cu care lupta avea ochii albaştri, mâinile 
negre şi chipul tatălui său, dar nu îndrăznise să-i spună asta 
lui Mormont. 

- Dywen şi Hake s-au întors noaptea trecută, zise 
Bătrânul Urs. Nu au găsit nici o urmă de-a unchiului tău, nu 
mai mult decât alţii. 

- Ştiu. 

676 


Jon se târâse spre sala de mese să cineze cu prietenii săi, 
iar eşecul cercetaşilor era singurul lucru de care vorbeau 
toţi. 

- Ştii, mormăi Mormont. Cum se face că toată lumea ştie 
totul aici? Nu părea să aştepte un răspuns. Se pare că nu 
erau decât două dintre.... acele creaturi, sau ce-or fi fost ele, 
nu le voi spune oameni. Şi mulţumesc zeilor pentru asta. 
Încă una şi... ei bine, nu suport să mă gândesc la aşa ceva. 
Deşi vor mai fi. O simt în aceste oase bătrâne ale mele, iar 
Maester Aemon este de acord. Se porneşte vântul rece. Vara 
este pe sfârşite, iar iarna ce vine este una cum lumea asta n- 
a mai văzut niciodată. 

Vine iarna. Cuvintele Casei Stark nu răsunaseră 

niciodată atât de lugubru sau ameninţător pentru Jon, 
aşa cum se întâmpla acum. 

- Lordul meu, făcu el ezitând, se mai spune că a sosit o 
pasăre noaptea trecută. 

- A sosit. Ce-i cu asta? 

- Sperasem să fie o veste despre tatăl meu. 

- Tatăl, îl batjocori bătrânul corb, dând din cap pe când se 
mişca pe umărul lui Mormont. Tată. 

Lordul Comandant se întinse să-i închidă clonţul, însă 

corbul se săltă pe capul său, fluturând din aripi, şi zbură 

pentru a se aşeza deasupra unei ferestre. 

- Necazuri şi gălăgie, mormăi Mormont. Numai pentru 
asta sunt buni corbii ăştia. De ce oi fi acceptat pasărea asta 
pestilenţială... Dacă ar fi fost veşti despre Lordul Eddard, 
crezi că n-aş fi trimis după tine? Bastard sau nu, eşti sânge 
din sângele lui. Mesajul era despre Ser Barristan Selmy. Se 
pare că a fost înlocuit la comanda Gărzii Regelui. 


Locul lui i l-au dat acelui câine negru, Clegane, iar acum 
Selmy este căutat pentru trădare. Smintiţii au trimis străjeri 
să-l prindă, însă el a doborât doi dintre ei şi a scăpat. 
Mormont pufni, nelăsând nici un dubiu despre părerea lui cu 
privire la cei care trimiseseră mantiile aurii împotriva unui 
cavaler atât de renumit precum Barristan cel Aprig. Prin 
păduri avem umbre albe, morţi neliniştiţi bântuie prin 
încăperile noastre, iar un băiat şade pe Tronul de Fier, zise el 
dezgustat. 

Corbul hohoti strident. Băiat, băiat, băiat. 

Ser Barristan fusese una dintre marile speranţe ale 677 

Bătrânului Urs, îşi aminti Jon; iar dacă şi asta se dusese, 
ce şanse mai existau ca scrisoarea lui Mormont să ajungă 

unde trebuia? îşi strânse palma pumn. Durerea îi străbătu 
degetele arse. 

- lar cu surorile mele ce-i? 

- Mesajul nu spune nimic despre Lordul Eddard sau 
despre fete. Dădu iritat din umeri. Poate că nici nu au primit 
scrisoarea mea. Aemon a trimis două copii, cu cele mai bune 
dintre păsările sale, dar cine ar putea şti? Mai mult ca sigur, 
Pycelle nu s-a coborât până acolo încât să 

răspundă. N-ar fi pentru prima oară, nici pentru ultima. 
Mă 

tem că trebuie să nu contăm pe Debarcaderul Regelui. Ei 
ne spun doar ce vor ei să ştim, iar asta este destul de puţin. 

lar tu-mi spui doar ce vrei tu să ştiu, iar asta-i şi mai 
puțin, se gândi Jon nemulţumit. Fratele său, Robb, chemase 
steagurile şi plecase spre sud la război; totuşi, nici o vorbă 

despre asta nu ajunsese până la el... Noroc cu Samwell 
Tarly, care citise scrisoarea lui Aemon şi-i dezvăluise 
conţinutul şi lui Jon în noaptea aceea, în cel mai mare secret, 
spunând tot timpul că n-ar trebui să vorbească 

despre asta. Fără nici o îndoială că îşi închipuiau că 

războiul fratelui său nu-l privea. Asta îl deranja mai mult 
decât ar fi putut spune. Robb se afla în marş, iarel nu. 


Indiferent cât de des îşi spunea că locul său era aici, cu 
fraţii săi de pe Zid, încă se simţea ca un laş. 

- Porumb, ţipă corbul. Porumb, porumb. 

- Oh, lasă gălăgia, îi spuse Bătrânul Urs. Snow, cât de 
repede spune Maester Aemon că ţi-ai putea folosi din nou 
mâna? 

- Curând, răspunse Jon. 

- Bine. Lordul Mormont puse pe masa dintre ei o sabie 
mare, cu o teacă din metal negru, cu benzi de argint. 

Poftim. Atunci, să fii pregătit pentru asta. 

Corbul bătu din aripi şi ateriza pe masă, ţopăind spre 
sabie cu capul întins, curios. Jon ezită. Nu avea idee ce 
însemna asta. 

- Lordul meu? 

- Focul a topit argintul de pe măciulie şi a ars garda şi 
mânerul. Ei bine, pielea e uscată şi lemnul vechi, la ce să te 
fi aşteptat? Acum lama... ar trebui un foc de câteva sute de 
678 

ori mai puternic ca să topeşti lama. Mormont azvârli teaca 
pe scândurile de stejar. Restul l-am făcut ca nou. la-o. 

- la-o, repetă corbul, curăţându-şi penele. /a-o, ia-o. 

Stânjenit, Jon luă sabia în mâna. În mâna stângă; dreapta, 
bandajată, era încă prea rănită şi nesigură. Cu grijă, o scoase 
din teacă şi o ridică la nivelul ochilor. 

Măciulia mânerului era din piatră deschisă la culoare, 
îngreunată cu plumb, ca să echilibreze lama lungă. Fusese 
sculptată în forma unui cap de lup cu colții rânjiţi, cu pietre 
de granat în loc de ochi. Mânerul era acoperit cu piele 
netăbăcită, moale şi neagră, dar nepătată încă de 
transpiraţie sau sânge. Lama însăşi era cu jumătate de cot 
mai lungă decât cele cu care era el obişnuit, ascuţită în aşa 
fel încât să străpungă la fel de bine pe cât să taie, cu trei 
şanţuri adânc săpate în metal. Dacă Gheaţă era cu adevărat 
o sabie pentru ambele mâini, aceasta era pentru o mână şi 
jumătate, numită uneori „sabie bastardă”. 


Totuşi, sabia cu cap de lup părea de fapt mai uşoară 
decât cele pe care le mânuise până acum. Când o întoarse 
într-o parte, putu vedea unduirile în oţelul negru, acolo unde 
metalul fusese pliat de repetate ori. 

-  Acesta-i oţel  Valyrian, lordul meu, spuse «el 
minunânduse.Tatăl său îl lăsase de multe ori să mânuiască 
Gheaţa; ştia cum trebuia să arate şi să se simtă. 

- Aşa este, îi răspunse Bătrânul Urs. A fost sabia tatălui 
meu şi, mai înainte, a tatălui său. Mormonţii au purtat-o timp 
de cinci veacuri. Am folosit-o şi eu la timpul meu şi i-am dat- 
o fiului meu, când m-am îmbrăcat în negru. 

Î mi oferă sabia fiului său! Lui Jon nu-i venea să creadă. 

Sabia era excelent echilibrată. Tăişurile luceau uşor, de 
parcă ar fi sărutat lumina. 

- Fiul dumneavoastră... 

- Fiul meu a adus dezonoare Casei Mormont, dar cel puţin 
a avut bunul-simţ să lase sabia în urmă, când a fugit. 

Sora mea mi-a dat-o spre păstrare, însă vederea ei îmi 
aminteşte de ruşinea făcută de Jorah, aşa că am pus-o 
deoparte şi nu m-am mai gândit la ea decât atunci când am 
găsit-o în cenuşa camerei mele de dormit. Măciulia originală 
era un cap de urs din argint, tocită. Pentru tine, m-am gândit 
că un lup alb ar fi mai potrivit. Unul dintre 679 

constructorii noştri este un cioplitor în piatră destul de 
bun. 

Când Jon fusese de vârsta lui Bran, visase să facă fapte 
mari, aşa cum visau întotdeauna băieţii. Detaliile faptelor 
sale vitejeşti se schimbau cu fiecare vis, dar adesea îşi 
imagina cum salva el viaţa tatălui său. După aceea, Lordul 
Eddard declara că Jon se dovedise a fi un adevărat Stark şi îi 
punea Gheaţa în mână. Chiar şi atunci ştia că nu era decât o 
fantezie copilărească, nici un bastard nu ar fi putut aspira să 
mânuiască sabia tatălui său. Acum chiar şi numai amintirea 
îl umplea de jenă. Ce fel de om ar fura dreptul prin naştere 
al propriului său frate? Nu am nici un drept la asta, se 


gândea, şi nici la Gheaţă. ki strânse degetele arse, simțind 
durerea pulsând adânc sub piele. 

- Lordul meu, mă onoratţi, însă... 

- Scuteşte-mă de însă ăsta al tău, băiete, îl întrerupse 
Lordul Mormont. Nu aş fi acum aici dacă nu ai fi intervenit tu 
şi fiara aia a ta. Te-ai luptat cu vitejie... şi, mai mult decât 
atât, ai gândit repede. Foc! Da, blestemat să fie. Ar fi trebuit 
să ştim. Ar fi trebuit să ne fi amintit. Noaptea cea Lungă a 
venit şi mai înainte. Oh, opt mii de ani e ceva vreme, e clar... 
Totuşi, dacă Rondul de Noapte nu-şi aminteşte, atunci cine s- 
o facă? 

- Cine s-o facă? intona vorbăreţul corb. Cine s-o facă? 

Se adeverise, zeii ascultaseră rugăciunile lui Jon în 
noaptea aceea; focul aprinsese hainele mortului şi-l 
consumase de parcă însăşi carnea lui era din ceară, iar 
oasele din lemn bătrân şi uscat. Jon nu trebuia decât să 

închidă ochii ca să vadă creatura clătinându-se prin seră, 
izbindu-se de mobilier şi căzând pradă flăcărilor, însă faţa îl 
obseda cel mai tare: înconjurată de un nimb de foc, cu părul 
arzând ca paiele, carnea moartă se topea, curgând de pe 
craniu pentru a dezvălui lucirea osului de dedesubt. 

Indiferent ce forţă demonică îl animase pe Othor, ea 
fusese pusă pe fugă de flăcări; arătarea chircită găsită prin 
cenuşă nu mai era decât carne arsă şi oase carbonizate. 

Totuşi, în coşmarul său o înfrunta din nou... dar de data 
asta hoitul în flăcări avea trăsăturile Lordului Eddard. Era 
pielea tatălui său cea care crăpa şi se înnegrea, iar din ochii 
lui curgea un lichid precum lacrimile gelatinoase. Jon nu 
înţelegea de ce se întâmpla asta sau ce însemna, dar îl 
înspăimânta mai mult decât ar fi putut spune. 

680 

- O sabie este o răsplată mică pentru o viaţă salvată, 
încheie Mormont. la-o, nu mai vreau să aud de ea, s-a 
înţeles? 

- Da, lordul meu. 

Pielea moale se curba sub degetele lui Jon, de parcă 


sabia se modela deja pentru mâinile lui. Ştia că ar fi 
trebuit să se simtă onorat, şi era, dar... 

EI nu-i tatăl meu. Gândul ţâşni nestăvilit în mintea lui Jon. 
Lordul Eddard Stark este tatăl meu. Nu am să-l uit niciodată, 
indiferent câte săbii imi vor dărui. Totuşi, nu putea să-i 
spună Lordului Mormont că visa la sabia altui bărbat. 

- Şi nu vreau nici un fel de accese de recunoştinţă, zise 
Mormont, aşa că mulţumeşte-mi fără să-mi mulţumeşti. 

Cinsteşte oţelul prin faptele tale, nu prin cuvinte. 

Jon dădu din cap. 

- Are un nume, lordul meu? 

- A avut cândva. | se spunea Gheară Lungă. 

- Gheară, croncăni corbul. Gheară. 

- Gheară Lungă este un nume potrivit. Jon încercă o 
lovitură. Era însă neîndemânatic şi nesigur cu mâna stângă, 
dar chiar şi aşa, oţelul părea că zboară prin aer, de parcă ar 
fi avut o voinţă proprie. Lupii au şi ei gheare, la fel ca ursii. 

Bătrânului Urs păru să-i placă asta. 

- Presupun că au. Cred că ai vrea să porţi sabia asta peste 
umăr, după cum îmi închipui. E prea lungă pentru şold, cel 
puţin până când mai creşti puţin. Şi va trebui să 

exersezi loviturile cu două mâini. Ser Endrew îţi poate 
arăta unele mişcări, după ce ţi se vindecă arsurile. 

- Ser Endrew? Jon nu cunoştea numele. 

- Ser Endrew Tarth, un om de treabă. Vine de la Turnul 
Umbrei să-şi preia îndatoririle de instructor. Ser Alliser 
Thorne a plecat ieri-dimineaţă pentru Rondul de Est la Mare. 

Jon cobori sabia. 

- De ce? întrebă el prosteşte. 

Mormont pufni. 

- Pentru că eu l-am trimis acolo, ce credeai? Duce mâna 
pe care Nălucă al tău a smuls-o de la încheietura lui Jafer 
Flowers. l-am poruncit să ia o corabie spre Debarcaderul 681 

Regelui şi să o lase în faţa băiatului-rege. Asta ar trebui 
să-i atragă atenţia tânărului Joffrey, cred eu... lar Ser Alliser 


este cavaler, nobil, uns, are prieteni vechi la curte, e mult 
mai greu de ignorat decât o cioară. 

- Cioară. 

Lui Jon i se păru că, de data asta, corbul fusese uşor 
indignat. 

- De asemenea, urmă Lordul Comandant ignorând 
protestele păsării, asta aşază o mie de leghe între el şi tine, 
fără să pară o pedeapsă. Îşi îndreptă un deget spre faţa lui 
Jon. Şi nu cumva să te gândeşti că sunt de acord cu prostiile 
alea din sala de mese. Vitejia e în mare parte nebunească, 
dar tu nu mai eşti un copilandru, indiferent câţi ani ai avea. 
Ceea ce ai aici este o sabie pentru un bărbat şi numai un 
bărbat o va putea mânui. Mă aştept să 

te porţi adecvat, de acum înainte. 

- Da, lordul meu. Jon băgă sabia înapoi în teacă. Chiar 
dacă nu era sabia pe care şi-ar fi dorit-o, rămânea un dar de 
preţ, iar faptul că fusese scutit de prezenţa rea a lui Alliser 
Thorne era chiar mai de apreciat. 

Bătrânul Urs se scarpină în bărbie. 

- Uitasem cât de mult te roade o barbă nouă, spuse el. 

Ei bine, aici n-ai cum să mă ajuţi. Mâna ta s-a vindecat 
suficient încât să-ţi reiei îndatoririle? 

- Da, lordul meu. 

- Bine. Noaptea va fi rece, iar eu vreau vin fiert şi 
condimentat. Găseşte-mi o carafă de vin roşu, nu prea aspru, 
şi vezi să nu te zgârceşti cu mirodeniile. Mai spune-i lui 
Hobb că, dacă-mi trimite iarăşi carne fiartă de oaie, am să-l 
fieb eu pe e; Ultima halcă era cenuşie. Nici măcar pasărea n- 
a vrut să se atingă de ea. Mângâie cu degetul capul 
corbului, iar acesta scoase un cârâit mulţumit. Acum ieşi. Am 
de lucru. 

Străjerii îi zâmbiră din nişele lor când o luă în jos pe 
treptele în spirală, ducând sabia cu mâna validă. 

- Frumos oţel, spuse unul dintre ei. 

- Îl meriţi, Snow, adăugă celălalt. 


Jon se strădui să le zâmbească şi el, însă nu puse nici un 
dram de simţire. Ştia că ar trebui să fie mulţumit, dar nu se 
simţea aşa. Îl durea mâna, iar gustul mâniei îi stăruia în 
gură, deşi n-ar fi putut spune pe cine sau pe ce era mânios. 

682 

O jumătate de duzină dintre prietenii săi îl pândeau afară 

când ieşi din Turnul Regelui, unde îşi stabilise acum 
reşedinţa Lordul Comandant Mormont. Agăţaseră o ţintă pe 
una din uşile grânarului, ca să-şi verifice îndemânarea ca 
arcaşi, dar el ştia că-l pândeau pe el. Nici nu ieşise bine, că 

Pyp îl strigă. 

- Ei, vino aici, să ne uitâm şi noi! 

- La ce? zise Jon. 

Broscoiul se strecură mai aproape. 

- La obrajii tăi rozalii, la ce altceva? 

- La sabie, declară Grenn. Vrem să vedem sabia. Jon îi 
pironi cu o privire acuzatoare. 

- Deci ştiaţi. Pyp rânji. 

- Nu suntem toţi aşa de proşti ca Grenn. 

- Chiar aşa, insistă Grenn. Sunteţi şi mai proşti. Halder 
înălţă încurcat din umăr. 

- L-am ajutat pe Pate să cioplească piatra pentru 
măciulie, zise constructorul, iar prietenul tău, Sam, a adus 
granatele din Oraşul Cârtiţei. 

- Am ştiut chiar înainte de asta, zise Grenn. Rudge îl ajuta 
pe Donai Noye la forjă. Era acolo când Bătrânul Urs i-a adus 
fierul pălit de foc. 

- Sabia, insistă Matt. Ceilalţi începură să intoneze: 

- Sabia, sabia. 

Jon trase Gheara Lungă din teacă şi le-o arătă, întorcând- 
o pe toate părţile ca s-o poată admira. Lama lucea în lumina 
palidă a soarelui, întunecată şi mortală. 

- Oțel Valyrian, declară el solemn, încercând să pară pe 
cât de bucuros şi de mândru s-ar fi cuvenit să se simtă. 

- Am auzit de un om care avea un brici făcut din oţel 
Valyrian, spuse Broscoiul. Şi-a tăiat capul încercând să se 


radă. 

Pyp rânji. 

- Rondul de Noapte are o mie de ani, spuse el, dar pun 
prinsoare că Lordul Snow este primul frate care a fost onorat 
pentru că a dat foc Turnului Lordului Comandant. 

Ceilalţi izbucniră în râs, ba chiar şi Jon reuşi să 

zâmbească. Focul pe care-l pornise nu arsese formidabilul 
turn de piatră, însă părjolise complet interiorul ultimelor 
două etaje, acolo unde fuseseră încăperile Bătrânului Urs. 

Nimănui nu părea să-i pese de asta prea mult, din 
moment 683 

ce mistuise şi hoitul ucigaş al lui Othor. 

Şi cealaltă arătare fără o mână, care fusese cândva 
cercetaşul Jafer Flowers, fusese distrusă, tăiată în bucăţi de 
zeci de săbii... dar nu înainte de a-i fi hăcuit pe Ser Jaremy 
Rykker şi pe alţi patru oameni. Ser Jaremy terminase treaba 
retezându-i capul, însă murise şi el când hoitul descăpăţânat 
îi smulsese pumnalul din teacă şi i4 

împlântase în vintre. Puterea şi curajul nu contau prea 
mult împotriva unor duşmani care nu cădeau, pentru că erau 
deja morţi; chiar şi armele şi armurile ofereau o slabă 

protecţie. 

Gândul întunecat îi tulbură lui Jon moralul fragil. 

- Trebuie să dau de Hobb pentru cina Bătrânului Urs, 
anunţă el brusc, băgând Gheara Lungă înapoi în teaca ei. 

Prietenii îi voiau binele, însă ei nu înțelegeau. Într-adevăr, 
nu era vina lor; ei nu-l înfruntaseră pe Othor, nu văzuseră 
lucirea palidă a ochilor acelora morţi, nu simţiseră 

răceala acelor degete negre, moarte. Nici nu ştiau de 
luptele din teritoriile de lângă râu. Cum ar fi putut spera să 

priceapă? Se desprinse de ei brusc şi plecă, mohorât. Pyp 
îl strigă, însă Jon nu-i mai dădu atenţie. 

Îl mutaseră în vechea lui chilie din părăginitul Turn al lui 
Hardin după incendiu, şi acolo se întoarse. Nălucă era 
încovrigat, adormit lângă uşă, dar îşi înălţă capul la auzul 
cizmelor lui Jon. Ochii roşii ai lupului străvechi erau mai 


întunecaţi decât granatele şi mai înţelepţi decât ai 
oamenilor. Jon îngenunche, îl scarpină între urechi şi-i arătă 
măciulia sabiei. 

- Uite, eşti tu. 

Nălucă îşi amuşină reproducerea din piatră şi încercă s-o 
lingă. 

- Tu eşti cel care merită onorurile, îi spuse el lupului... 

Şi, dintr-odată, îşi aminti cum îl găsise în zăpada aceea 
târzie, de vară. Călăriseră cu ceilalţi pui, însă Jon auzise un 
zgomot şi se întorsese şi-l văzuse acolo, cu blana albă, 
aproape invizibil, printre troiene. Era singur, singurel, se 
gândi el, despărțit de ceilalți. Era altfel decât ei şi l-au gonit. 

- Jon? 

Privi în sus. Samwell Tarly stătea bâţâindu-se nervos pe 
picioare. Avea obrajii roşii şi era înfofolit în mantia grea, de 
684 

blană, care-l făcea să pară gata pentru intrarea în 
hibernare. 

- Sam. Jon se ridică. Ce-i? Vrei să vezi sabia? 

Dacă ceilalţi aflaseră, fără nici o îndoială că aflase şi Sam. 
Băiatul gras clătină din cap. 

- Am fost cândva moştenitorul sabiei tatălui meu, spuse 
el cu tristeţe. Inimă Frântă. Lordul Randyll m-a lăsat s-o ţin 
de câteva ori, însă m-a speriat întotdeauna. Era din oţel 
Valyrian, frumoasă, dar atât de ascuţită încât mi-era teamă 

că aş fi putut răni pe vreuna dintre surorile mele. Acum o 
va avea Dickon. Îşi şterse pe mantie mâinile transpirate. 

Eu... ăaă... Maester Aemon vrea să te vadă. 

Nu mai avea timp să-şi schimbe bandajele. Se încruntă 

bănuitor. 

- De ce? întrebă el. Sam îl privi jalnic. Şi ăsta era un 
răspuns. l-ai spus, nu-i aşa? replică Jon înfuriat. l-ai spus că 

mi-ai spus. 

- Eu... el... Jon, nu am vrut... m-a întrebat... vreau să 

spun, cred că ştia, vede lucruri pe care nimeni altcineva 
nu le vede... 


- Este orb, îi reaminti Jon tăios, dezgustat. Nimeresc 
drumul şi sigur. 

Îl lăsă pe Sam acolo, cu gura căscată şi zgribulit. Îl găsi 
pe Maester Aemon în grădină, hrănind corbii. Clydas era cu 
el, cărând o găleată cu carne mărunţită, pe când treceau de 
la o colivie la alta. 

- Sam mi-a spus că m-aţi căutat. Maester dădu din cap. 

- Într-adevăr. Clydas, dă-i lui Jon găleata. Poate că va fi 
atât de bun încât să mă ajute. Fratele gheboşat, cu ochi roz, 
îi întinse lui Jon găleata şi se grăbi să coboare scara. 

Azvârle carnea în cuşti, îl instrui Aemon. Păsările vor face 
restul. 

Jon trecu găleata în mâna dreaptă şi aruncă cu stânga 
bucăţile însângerate. Corbii începură să croncăne zgomotos 
şi să zboare spre gratii, lovind metalul cu aripile lor negre ca 
noaptea. Carnea fusese tăiată în bucăţi nu mai mari decât 
încheietura unui deget. Îşi umplu pumnul şi aruncă în cuşcă 
bucăţile de carne crudă, iar croncănitul şi foiala crescură în 
intensitate. Începură să zboare pene când două dintre 
păsările mai mari se încăierară pentru aceeaşi bucată de 
carne. Repede, Jon înşfacă încă un pumn de 685 

carne şi-l aruncă după primul. 

- Corbului Lordului Mormont îi plac fructele şi porumbul. 

- Este o pasăre deosebită, zise Maester. Majoritatea 
corbilor mănâncă grăunţe, însă ei preferă carnea. Îi face 
puternici şi mă tem că rămân ahtiaţi după gustul sângelui. 

Prin asta, sunt la fel ca oamenii... Şi la fel ca oamenii, nici 
corbii nu sunt toţi la fel. 

Jon nu avea nimic de spus despre asta. Azvârli carnea, 
întrebându-se de ce fusese chemat. Fără îndoială, bătrânul îi 
va spune la momentul potrivit. Maester Aemon nu era un om 
pe care îl puteai zori. 

- Porumbeii pot fi şi ei antrenați să ducă mesaje, continuă 
Maester, deşi corbul este un zburător mai puternic, mult mai 
deştept, mai capabil să se apere de şoimi... Totuşi, corbii 
sunt negri, se înfruptă din morţi, aşa că unii dintre oamenii 


mai cucernici îi evită. Baelor şi Binecuvântatul au încercat să 
înlocuiască corbii cu porumbei, ştiai? Maester îşi întoarse 
ochii săi albi spre Jon, zâmbind. Rondul de Noapte preferă 
corbii. 

Degetele lui Jon erau afundate în găleată, iar sângele îi 
ajunsese până la încheietura mâinii. 

- Dywen zice că barbarii ne spun ciori, comentă el 
nesigur. 

- Cioara este verişoara săracă a corbului. Amândoi sunt 
cerşetori în negru, detestaţi şi neînţeleşi. 

Jon ar fi vrut să înţeleagă despre ce vorbeau acum, şi de 
ce. Ce-i păsa lui de corbi şi de ciori? Dacă bătrânul avea 
ceva să-i spună, de ce n-o făcea? 

- Jon, te-ai întrebat vreodată de ce bărbaţii din Rondul de 
Noapte nu-şi iau soţii şi nu zămislesc copii? întrebă 

Maester Aemon. 

EI dădu din umeri. 

- Nu. 

Împrăştie mai multă carne. Degetele mâinii sale stângi 
erau lipicioase de sânge, iar dreapta îl durea din cauza 
greutăţii găleţii. 

- Ca să nu iubească, răspunse bătrânul, pentru că 

dragostea este pieirea onoarei, moartea datoriei. 

Asta nu i se părea a fi ceva corect, dar nu spuse nimic. 

Maester avea o sută de ani şi era înalt ofiţer al Rondului 
de Noapte; nu se cuvenea să-l contrazică. Bătrânul păru să-i 
686 

simtă îndoielile. 

- Spune-mi, Jon, dacă va veni ziua când tatăl tău, lordul, 
va trebui să aleagă între onoare pe de o parte, şi cei pe care- 
i iubeşte, pe de alta, ce ar face? 

Jon ezită. Ar fi vrut să spună că Lordul Eddard nu se va 
dezonora niciodată, nici chiar pentru dragoste; totuşi, o voce 
subţire şi vicleană dinlăuntrul său şopti: A zămislit un 
bastard, unde este onoarea în asta? lar în ceea ce o priveşte 
pe mama ta, nici măcar nu-i pomeneşte numele. 


- Ar face ceea ce-i corect, spuse el apăsat, ca să-şi 
mascheze ezitarea. Indiferent de consecinţe. 

- Atunci înseamnă că Lordul Eddard este un bărbat 
deosebit. Cei mai mulţi dintre noi nu suntem atât de 
puternici. Ce înseamnă onoarea în comparaţie cu dragostea 
unei femei? Ce înseamnă datoria în comparaţie cu 
simţământul pe care ţi-l dă fiul nou-născut din braţele tale... 
ori amintirea zâmbetului fratelui tău? Vorbe-n vânt. 

Vorbe-n vânt. Suntem doar oameni, zeii ne-au conceput 
pentru dragoste. Aici rezidă marea noastră glorie şi marea 
noastră tragedie. Bărbaţii care au înfiinţat Rondul de Noapte 
ştiau că numai curajul lor apăra regatul de bezna dinspre 
nord. Ştiau că nu trebuia să-şi fărâmiţeze loialităţile ca să 
nu-şi slăbească hotărârea. Aşa că au jurat că nu vor avea 
soţie sau copii. Însă fraţi aveau, şi surori. Mame care-i 
născuseră, taţi care le dăduseră nume. Proveneau din sute 
de regate aflate în conflict şi ştiau că vremurile se schimbau, 
dar nu şi bărbaţii. Aşa că au jurat că Rondul de Noapte nu va 
lua parte la nici o bătălie dintre regatele pe care le apăra. Şi- 
au ţinut cuvântul dat. Când Aegon l-a ucis pe Harren cel 
Negru şi i-a luat regatul, fratele lui Harren era Lordul 
Comandant pe Zid, cu zece mii de oameni la îndemână. Dar 
nu a plecat la luptă. În zilele când cele Şapte Regate erau 
şapte regate, nu a trecut nici o generaţie fără ca trei sau 
patru dintre ele să nu se lupte. 

Rondul nu a luat parte. Când Andalii au traversat marea 
îngustă şi au năvălit peste regatele Primilor Oameni, fiii 
regilor căzuţi şi-au respectat jurământul şi au rămas la 
posturi. Aşa a fost dintotdeauna, ani fără număr. Acesta-i 
preţul onoarei. Un laş poate fi la fel de curajos ca oricare alt 
bărbat, atunci când nu are de ce se teme. lar noi ne vom 
face cu toţii datoria, cât timp nu ne costă nimic. Ce 687 

uşor pare astfel să păşeşti pe cărarea onoarei. Totuşi, mai 
devreme sau mai târziu, în viaţa fiecărui bărbat vine o zi 
când nu mai este uşor, o zi când trebuie să aleagă. 


O parte dintre corbi încă mai mâncau, bucăţi lungi de 
carne aţoasă atârnând din ciocurile lor. Restul păreau că-l 
priveau. Jon putea simţi greutatea privirilor tuturor acelor 
ochi mici şi negri. 

- lar acum a venit ziua pentru mine... Asta vreţi să 

spuneţi? 

Maester Aemon întoarse capul şi privi spre el cu ochii 
aceia morţi, albi. Era ca şi cum vedea direct în inima lui. Jon 
se simţea dezgolit şi fără apărare. Luă găleata cu ambele 
mâini şi azvârli restul de mâncare printre zăbrele. Fâşii de 
carne şi sânge zburară peste tot. Corbii îşi luară zborul 
croncănind cu sălbăticie. Păsările mai agere înhăţară 

bucăţile din aer şi le înfulecară cu lăcomie. Jon lăsă 
găleata goală să cadă, zdrăngănind. Bătrânul îi puse pe 
umăr mâna sa ofilită şi pătată. 

- Doare, băiete, zise el moale. Oh, da. Alegerea... a durut 
întotdeauna. Şi va durea mereu. Ştiu. 

- Nu ştiţi, făcu Jon cu amărăciune. Nimeni nu ştie. Chiar 
dacă sunt bastard, el este tot tată/ meu... 

Maester Aemon oftă. 

- N-ai auzit nimic din ce ţi-am spus, Jon? Crezi că tu eşti 
primul? îşi clătină capul bătrân, un gest de o oboseală 

dincolo de cuvinte. De trei ori zeii au găsit de cuviinţă să- 

mi pună jurămintele la încercare. O dată când eram băiat, 
o dată când mă aflam în floarea vârstei şi o dată după ce am 
devenit bătrân. Puterea mă părăsise deja, vederea-mi 
slăbise, dar acea alegere a fost la fel de cumplită ca şi prima. 
Corbii îmi aduceau veşti din sud, cuvinte mai întunecate 
decât aripile lor, despre prăbuşirea Casei mele, moartea 
celor apropiaţi, dezonoare şi disperare. Ce aş mai fi putut 
face, bătrân, orb şi slăbit? Eram la fel de neajutorat ca un 
copil de ţâţă, dar mă îndurera să rămân neştiut pe când îi 
măcelăreau pe bietul nepot al fratelui meu şi pe fiul /u;, ba 
chiar şi pe copiii lui mici... 

Jon era zguduit la vederea lacrimilor în ochii bătrânului. 


- Cine sunteţi? întrebă el şoptit, aproape cu spaimă. Un 
zâmbet ştirb se cuibări pe buzele bătrâne. 

- Doar un Maester al Citadelei, aflat în serviciul 688 

Castelului Negru şi al Rondului de Noapte. Noi, cei din 
ordinul meu, uităm numele Caselor noastre atunci când 
depunem jurămintele şi ne luăm colanul. Bătrânul atinse 
colierul de Maester care atârna neglijent la gâtul său subţire 
şi descărnat. Tatăl meu a fost Maekar, Primul după 

Numele său, iar fratele meu, Aegon, a domnit după el în 
locul meu. Bunicul meu mi-a pus numele după cel al 
Prințului Aegon, Cavalerul-Dragon, care i-a fost unchi sau 
tată, depinde în care poveste te încrezi. Aemon, mi-a spus 
el... 

- Aemon... Targaryen? Lui Jon nu-i venea să creadă. 

- Cândva, zise bătrânul. Odată. Aşa că vezi tu, Jon, eu 
ştiu... Şi ştiind, nu-ţi voi spune să sta; ori să pleci. Alegerea 
asta trebuie s-o faci singur şi să trăieşti cu ea tot restul 
zilelor tale. Aşa ca mine. Vocea-i scăzuse la o şoaptă. Aşa ca 
mine... 

689 

DAENERYS 

Când bătălia se sfârşi, Dany călări pe Argintul ei pe 
câmpiile morţii. Slujnicele şi bărbaţii din Khas-ul ei o urmau, 
zâmbind şi glumind între ei. 

Potcoavele Dothraki frământaseră pământul şi culcaseră 

secara şi lintea, în vreme ce arakhs-urile şi săgețile 
semănaseră o nouă recoltă înspăimântătoare şi o udaseră 

cu sânge. Cai în agonie îşi ridicau capul şi nechezau spre 
ea când gonea pe lângă ei. Răniţii gemeau şi se rugau. 

Jagga rhan treceau printre ei, bărbaţii ultimei milostenii 
cu securile lor grele, culegând recolta de capete de la morţi 
şi răniţi deopotrivă. După ei se grăbea un grup de fete mici, 
trăgând săgețile din cadavre pentru a-şi umple coşurile. 

Ultimii erau câinii care adulmecau, slabi şi flămânzi, o 
haită 

sălbatică, niciodată prea departe în urma Kha/asarului. 


Oile erau moarte de multă vreme. Păreau să fie mii, negre 
din cauza roiurilor de muşte, cu săgeți înfipte în ele. 

Călăreţii Kha!/- ului Ogo făcuseră asta, Dany ştia; nici unul 
dintre bărbaţii din kba/asarul lui Drogo nu ar fi fost atât de 
smintit încât să risipească săgețile pe oi, când mai erau 
păstori de ucis. 

Oraşul era în flăcări, nori de fum negru se rostogoleau şi 
se risipeau în urcare pe cerul albastru. Călăreţii galopau 
încoace şi-ncolo pe lângă zidurile din chirpici prăbuşite, 
răsucindu-şi biciurile lungi când mânau supraviețuitorii 
culeşi de prin ruinele fumegânde. Femeile şi copiii din 
Khalasar- ul lui Ogo păşeau cu o mândrie aspră, deşi în 
înfrângere şi robie; acum erau sclavi, dar păreau să nu aibă 

teamă. Era altceva cu orăşenii. Lui Dany îi era milă dei; 
îşi amintea de gustul groazei. Mamele se împleticeau pe 
drum, cu chipurile goale şi moarte, trăgând de mână copii 
care scânceau. Nu erau decât câţiva bărbaţi printre 
supraviețuitori, ologii, laşii şi bunicii. 

Ser Jorah zicea că oamenii de pe tărâmul acesta îşi 
spuneau Lhazareeni, însă Dothraki le spuneau haesh rakhi, 
Oamenii Miei. Cândva, Dany i-ar fi putut lua drept Dothraki, 
pentru că aveau aceeaşi piele arămie şi ochii de forma 
migdalelor. Acum i se păreau străini, cu chipuri pătrate şi 
plate, cu părul negru, tăiat nefiresc de scurt. Erau păstorii 
oilor şi mâncători de legume, iar Kha/ Drogo spunea că 

690 

ţineau de partea de sud, unde cotea râul. larba mării 
Dothraki nu era făcută pentru oi. 

Dany văzu un băiat ţâşnind şi fugind spre râu. Un călăreț 

îl prinse şi-l întoarse, iar ceilalţi îl ciomăgiră, pocnindu-şi 
bicele pe faţa lui, împingându-l în toate părţile. Unul îl luă 

la goană biciuindu-i fesele până ce coapsele i se înroşiră 
de sânge. Un altul îi prinse încheietura cu o lovitură de bici 
şi-l dobori la pământ. În cele din urmă, când băiatul nu mai 
putea decât să se târască, sătui de distracţie, îi trimiseră o 
săgeată în spate. 


Ser Jorah o întâmpină în faţa porţii sfărâmate. Peste zale 
purta o tunică de un verde-închis. Apărătorile sale de gât şi 
de picioare şi coiful mare erau din oţel cenuşiu. Dothrakii îl 
luaseră în râs pentru că-l socoteau laş atunci când îşi pusese 
armura, însă cavalerul le scuipase insultele înapoi printre 
dinţi, iar sângele se înfierbântase, sabia lungă se lovise de 
arakh, iar călăreţul ale cărui batjocoreli fuseseră 

cele mai zgomotoase fusese lăsat în urmă, să sângereze 
până la moarte. 

Ser Jorah îşi ridică viziera coifului său plat, călărind spre 
ea.- Soţul dumneavoastră vă aşteaptă în oraş. 

- Drogo a fost rănit? 

- Câteva tăieturi, răspunse Ser Jorah, nimic grav. A hăcuit 
doi Khali astăzi. Khal Ogo a fost primul, apoi fiul, Fogo, care 
a devenit khal când a căzut Ogo. Călăreţii lui de sânge şi-au 
tăiat clopoţeii din păr, iar acum fiecare pas pe care-l face 
Khal Drogo răsună mai tare ca înainte. 

Ogo şi fiul său ocupaseră banca de sus, împreună cu soţul 
ei, la ospăţul la care Viserys fusese încoronat, dar asta 
fusese în Vaes Dothrak, la poalele Mamei Munţilor, unde 
fiecare călăreț era un frate, iar toate certurile erau lăsate 
deoparte. Acum, pe câmp, era altceva. Kha/asar-ul lui Ogo 
ataca oraşul când îl surprinsese Khal/ Drogo. 

Se întrebă ce crezuseră Oamenii Miei prima dată când 
văzuseră praful ridicat de caii lor de pe zidurile acelea de 
pământ crăpat. Poate că vreo câţiva, mai tineri şi mai 
smintiţi, care încă mai credeau că zeii le ascultaseră rugile 
de oameni disperaţi, luaseră asta drept răspuns. 

Peste drum, o fată nu mai mare decât Dany plângea cu o 
voce ascuţită şi stridentă, când unul dintre călăreţi o 691 

azvârli cu faţa în jos pe un morman de cadavre şi o 
pătrunse acolo. Alţi călăreţi descălecară să-şi ia şi ei partea. 
Acesta era soiul de răspuns pe care Dothrakii îl aduseseră 
Oamenilor Miei. 

Sunt sânge din sânge de dragon, îşi aminti Daenerys 
Targaryen, întorcându-şi privirile. Strânse şi mai tare din 


buze şi-şi împietri inima, călărind spre poartă. 

- Mare parte din călăreţii lui Ogo au fugit, spunea Ser 
jJorah. Dar s-ar putea să fie aproape zece mii căzuţi în 
captivitate. 

Sclavi, se gândi Dany. Kha!/ Drogo îi va duce în jos, pe râu, 
într-unui dintre oraşele de la Golful Negustorilor de Sclavi. Ar 
fi vrut să plângă, însă îşi spuse că trebuie să se ţină tare. 
Acesta-i un război, e prețul Tronului de Fier. 

- l-am spus khal-ului că ar trebui să o luăm spre Meereen, 
zise Ser Jorah. Acolo se plăteşte un preţ mai bun decât oferă 
caravanele negustorilor de sclavi. Illyrio scrie că anul trecut 
au avut o molimă, aşa că bordelurile plătesc dublu pentru 
femeile tinere şi sănătoase şi triplu pentru băieţii sub zece 
ani. Dacă supraviețuiesc destui copii, aurul va fi destul 
pentru corăbiile de care avem nevoie şi pentru tocmirea 
oamenilor care să le conducă. 

În spatele lor, fata siluită scotea un sunet sfâşietor, un 
vaiet prelung care nu se mai sfârşea. Mâna lui Dany se 
strânse pe frâie şi întoarse capul Argintului. 

- Fă-i să înceteze, îi porunci ea lui Ser Jorah. 

- Khaleesi? 

Cavalerul părea uluit. 

- Ai auzit ce-am spus, zise ea. Opriţi-i. Vorbise khas-ului 
ei cu accentul aspru al limbii Dothraki. Jhogo, Quaro, îl veţi 
ajuta pe Ser Jorah. Nu vreau siluiri. 

Războinicii schimbară priviri nedumerite. Jorah Mormont 
îşi îmboldi calul mai aproape. 

- Prinţesă, glăsui el, aveţi o inimă bună, dar nu înţelegeţi. 
Aşa s-a întâmplat dintotdeauna. Acei bărbaţi şi-au vărsat 
sângele pentru Kha/. Acum îşi cer răsplata. 

Peste drum, fata plângea încă, glasul ei ascuţit răsuna 
straniu în urechile lui Dany. Primul bărbat terminase cu ea, 
iar al doilea îi luase locul. 

- E o fată miel, zise Quaro în Dothraki. Nu înseamnă 

nimic, khaleesi. Călăreţii o cinstesc. Bărbaţii Miei stau cu 
692 


oile, asta se ştie. 

- Se ştie, repetă şi slujnica sa, Irri. 

- Se ştie, căzu de acord şi Jhogo, călare pe armăsarul 
cenuşiu şi înalt pe care i-l dăduse Drogo. Dacă vaietele vă 

supără urechile, khaleesi, Jhogo vă va aduce limba ei. Îşi 
trase arakh-ul . 

- Nu vreau să fie vâtămată, zise Dany. O cer eu. Fă cum ţi- 
am poruncit, ori Khal Drogo va şti ce are de făcut. 

- Ai, khaleesi, răspunse Jhogo şi dădu pinteni calului. 

Quaro şi ceilalţi îl urmară în sunetele clopoţeilor din 
plete. 

- Du-te cu ei, îi porunci lui Ser Jorah. 

- Cum vă este voia. Cavalerul o iscodi cu o privire 
curioasă. Sunteţi, într-adevăr, sora fratelui dumneavoastră. 

- Viserys? 

Nu înţelegea. 

- Nu, răspunse el. Rhaegar. 

Apoi se lansă în galop. Dany îl auzi pe Jhogo strigând. 

Violatorii râseră de el. Unul dintre bărbaţi strigă şi el. 

Arakh-ul lui Jhogo scapără, iar capul bărbatului zbură 

rostogolindu-i-se de pe umăr. Râsul se transformă în 
blesteme când călăreţii se repeziră la arme, însă Quaro, 
Aggo şi Rakharo erau deja acolo. Îl văzu pe Aggo arătând 
peste drum, spre locul unde stătea ea cu Argintul. Călăreţii o 
priviră cu ochii lor reci şi întunecaţi. Unul dintre ei scuipă. 

Ceilalţi se urcară pe cai, mormăind. 

În tot acest timp, bărbatul prăvălit peste fata miel 
continua să o pătrundă, simțind o plăcere atât de intensă 

încât nu părea conştient de ce se petrecea în jurul său. 
Ser Jorah descăleca şi-l smulse de pe ea cu o mână înzăuată. 

Dothraki se rostogoli în mocirlă, sări în picioare cu un 
cuţit în mâini, însă muri cu săgeata lui Arro înfiptă în găt. 

Mormont o trase pe fată de pe mormanul de cadavre şi o 
înveli în mantia sa pătată de sânge. O conduse peste drum, 
la Dany. 

- Ce vreţi să facem cu ea? 


Fata tremura, cu ochii mari şi rătăciţi. Părul îi era năclăit 
de sânge. 

- Doreah, vezi de rănile ei. Cum nu arăţi ca un călăreț, 
poate că nu se va teme detine. 

Îşi îmboldi Argintul printre resturile sfărâmate ale porţii 
de lemn. 

693 

În oraş era mai rău. Multe case erau în flăcări, iar jagga 
rhan îşi  văzuseră de treaba lor murdară. Trupuri 
descăpăţânate umpleau cărările înguste şi întortocheate. 

Trecură de femei care erau siluite. De fiecare dată, Dany 
îşi strunea calul şi-şi trimitea Khas-ul să pună capăt 
grozăviei, cerând victima ca sclavă. Una dintre ele, o femeie 
cu trupul îndesat şi nasul borcănat, de patruzeci de ani, o 
binecuvânta pe Dany într-o Limbă Comună stricată, însă de 
la celelalte nu primi decât priviri goale şi întunecate. Erau 
bănuitoare faţă de ea, îşi dădu seama cu tristeţe, temânduse 
că le salvase pentru o soartă mult mai rea. 

- Nu le poţi cere pe toate, copilă, zise Ser Jorah, când se 
opriră pentru a patra oară, în vreme ce războinicii din khas- 

ul ei mânau în urmă noile sclave. 

- Eu sunt Kkhaleesi, moştenitoare a celor Şapte Regate, 
sânge din sânge de dragon, îi reaminti Dany. Nu-ţi este ţie 
îngăduit să-mi spui ce pot şi ce nu. Undeva în oraş, o clădire 
se surpă într-o pălălaie imensă de foc şi fum, şi se auziră din 
depărtare ţipetele şi vaietele copiilor speriaţi. 

ÎI găsiră pe Khal Drogo aşezat înaintea unui templu 
pătrat, fără ferestre, cu ziduri groase de lut şi o cupolă în 
formă de bulb, ca o ceapă imensă şi maro. Alături era un 
morman de capete, mai înalt decât el. Una dintre săgețile 
scurte ale Bărbaţilor Miei se iţea din carnea braţului său, iar 
sângele-i acoperea partea dreaptă a pieptului dezgolit, ca o 
pată de vopsea. Cei trei călăreţi de sânge erau cu el. 

jhiqui o ajută pe Dany să descalece: ea devenise 
neîndemânatică din cauza pântecului care creştea tot mai 
mare şi atârna tot mai greu. Îngenunche înaintea khaLului. 


- Soarele şi stelele mele, eşti rănit. Tăietura de arakh era 
mare, dar nu şi adâncă, dar sfârcul său stâng se dusese, iar 
fâşia de carne însângerată şi pielea îi atârnau pe piept ca o 
cârpă udă. 

- Este doar o zgărietură, lună a vieţii mele, de la arakb-ul 
unui călăreț de sânge al lui Kba/ Ogo, zise Drogo în Limba 
Comună. Îl ucid pentru asta, la fel şi pe Ogo. Îşi întoarse 
capul, iar clopoţeii din plete zăngăniră încet. E Ogo cel pe 
care îl auzi, şi pe Fogo, al său khal/akka, care era khal când |- 
am tăiat. 

- Nici un bărbat nu poate sta înaintea soarelui vieţii mele, 
zise Dany, tatăl armăsarului care încalecă lumea. 

694 

Un războinic călare apăru gonind şi sări din şa. Vorbi cu 
Haggo, scoțând un şuvoi de cuvinte furioase în Dothraki, 
prea repede ca Dany să poată înţelege. Uriaşul călăreț de 
sânge îi aruncă o privire grea înainte de a se întoarce spre 
khal- ul său. 

- Acesta-i Mago, care călăreşte în khas-ul . lui Ko Jhaaqo. 

Spune despre Khaleesi că i-a luat prada, o fiică a mieilor, 
care era pentru împreunarea lui. 

Chipul lui Kha/ Drogo era neclintit şi dur, însă ochii săi 
negri erau curioşi când se opriră asupra lui Dany. 

- Spune-mi ce adevăr este în asta, lună a vieţii mele, 
porunci el în Dothraki. 

Dany îi povesti ce făcuse, în limba lui, ca el s-o înţeleagă 

mai bine, iar cuvintele erau simple şi directe. Când 
termină, Drogo se încruntase. 

- Acesta-i obiceiul războiului. Aceste femei sunt sclavele 
noastre acum, să facem ce ne place nouă cu ele. 

- Mie-mi place să le pun la adăpost, zise Dany, 
întrebându-se dacă nu cumva îndrăznise prea mult. Dacă 

războinicii tăi vor să se împreuneze cu aceste femei, să le 
ia cu blândeţe şi să le ţină ca soaţe. Dă-le locuri în kha/asar 
şi lasă-le să-ţi aducă fii. 


Qotho era cel mai crud dintre călăreţii de sânge. El fu 
acela care râse. 

- Zămislesc caii din oi? 

Ceva din tonul lui îi amintea de Viserys. Dany se întoarse 
furioasă spre el. 

- Dragonul se hrăneşte cu cai şi oi, laolaltă. Kha/ Drogo 
zâmbi. 

- Vedeţi cât de aprigă se face? spuse el. Este fiul 
dinlăuntrul ei, armăsarul care călăreşte lumea, umplând-o cu 
foc. Călăreşte uşor, Qotho... Dacă mama nu te pârjoleşte 
acolo unde şezi, fiul te va tăvăli prin noroi. lar tu, Mago, ţine- 
ţi gura şi caută-ţi un alt miel să te împreunezi. 

Aceştia aparţin lui Khaleesi a mea. Începu să se întindă 

după mâna lui Daenerys, dar când ridică braţul, Drogo se 
strâmbă cuprins de o durere bruscă şi întoarse capul. 

Dany aproape că îi simţi suferinţa. Rănile erau mai grave 
decât o lăsase să creadă Ser Jorah. 

- Unde sunt vindecătorii? întrebă ea. Khal/asar-ul avea 
două feluri de vindecători: femeile sterpe şi sclavii eunuci. 

695 

Femeile cu ierburi lucrau cu poţiuni şi farmece, în timp ce 
eunucii cu cuțitul, acul şi focul. De ce n-au grijă de kha/? 

- Khal-ul i-a gonit pe bărbaţii spâni, Kha/eesi, o asigură 

bătrânul Cohollo. 

Dany observă că şi călăreţul de sânge era rănit, având o 
tăietură adâncă în umărul stâng. 

- Mulţi dintre călăreţi sunt răniţi, zise Kha/ Drogo cu 
încăpățânare. Să fie ei vindecaţi primii. Această săgeată 

nu-i mai mult ca o pişcătură de ţânţar, această tăietură e 
doar o mică zgârietură, cu care să mă laud în fata fiului meu. 

Dany putea vedea muşchii pieptului, acolo unde pielea 
fusese sfâşiată. Un firişor de sânge curgea de la săgeata 
care-i străpunsese braţul. 

- Khal Drogo nu trebuie să aştepte, proclamă ea. Jhogo, 
caută-i pe eunucii aceia şi adu-i imediat aici. 


- Doamnă de Argint, se auzi o voce de femeie în spatele 
ei. Eu îl pot ajuta pe Marele Călăreţ cu rănile lui. 

Dany întoarse capul. Cea care vorbise era una dintre 
sclavele pe care le ceruse ea, femeia îndesată cu nasul 
borcănat, care o binecuvântase. 

- Khal- ul nu are nevoie de nici un ajutor de la femeile 
care stau cu oile, latră Qotho. Aggpo, taie-i limba. 

Aggo o apucă de păr şi-i puse cuțitul la gât. Dany ridică o 
mână. 

- Nu. Este a mea. Las-o să vorbească. 

Aggo privi de la ea la Qotho. Îşi cobori cuțitul. 

- Nu fac nici un rău, viteji călăreţi. Femeia vorbea bine în 
Dothraki. Robele pe care le purta fuseseră cândva din lâna 
cea mai uşoară şi mai fină, bogate în broderii, dar acum erau 
năclăite de mocirlă, însângerate şi sfâşiate. Îşi trase peste 
sânii grei resturile rupte ale corsajului. Am unele îndemânări 
în arta vindecării. 

- Cine eşti tu? o întrebă Dany. 

- Mi se spune Mirri Maz Duur. Eu sunt preoteasa acestui 
templu. 

- Maegi, mormăi Haggo, plimbându-şi degetele peste 
arakh. 

Avea o privire întunecată. Dany îşi aminti cuvântul dintr-o 
poveste înspăimântătoare pe care Jhiqui i-o spusese întro 
noapte, lângă focul vetrei. O maegi era o femeie care se 696 

împreuna cu demonii şi practica cele mai Întunecate 
forme ale vrăjitoriei, o creatură josnică, rea, fără suflet, care 
mergea la bărbaţi în întunericul nopţii şi le sugea viaţa şi 
puterea din trup. 

- Sunt vindecătoare, spuse Mirri Maz Duur. 

- O vindecătoare de oi, rânji Qotho. Pe tot neamul meu, 
zic să o ucidem pe această maegi şi să-i aşteptăm pe 
bărbaţii spâni. 

Dany ignoră izbucnirea călăreţului de sânge. Această 

femeie în vârstă, urâtă, cu trupul îndesat, nu i se părea o 
maegi. 


- Unde ai învăţat să vindeci, Mirri Maz. Duur? 

- Mama mea a fost preoteasă înaintea mea şi m-a învăţat 
toate cântecele şi descântecele cele mai plăcute Marelui 
Păstor, dar şi cum să fac fumuri sacre şi uleiuri din frunză, 
rădăcină şi boabe. Când eram mai tânără şi mai frumoasă, 
m-am dus cu o caravană la Asshai, lângă Umbră, să învăţ de 
la magii lor. Corăbii de pe multe tărâmuri veneau la Asshai, 
aşa că am zăbovit acolo destul ca să 

învăţ metodele de vindecare ale oamenilor de departe. 
Un cântăreţ al lunii din Jogos Nhai mi-a dăruit cântecele lui 
de naştere, o femeie dintre neamurile voastre de călăreţi m- 
a învăţat magia ierburilor, a grânelor şi a cailor, iar un 
Maester de pe Tărâmurile de la Apus a deschis un trup 
pentru mine şi mi-a arătat toate secretele care zac sub piele. 

Ser jJorah Mormont interveni. 

- Un Maester? 

- Îşi zicea Marwyn, răspunse femeia în Limba Comună. 

Venea de la mare, de dincolo de mare. Cele Şapte 
Tărâmuri, spunea. Tărâmurile Apusului. Unde bărbaţii sunt 
din fier şi domnesc dragonii. El m-a învăţat să vorbesc aşa. 

- Un Maester din Assai, făcu Ser Jorah gânditor. Spune-mi, 
preoteasă, ce purta acest Marwyn la gât? 

- Un colan, atât de strâns că părea să-l sufoce, Stăpâne 
de Fier, cu multe verigi din multe metale. 

Cavalerul privi spre Dany. 

- Numai un bărbat învăţat la Citadela din Oraşul Vechi 
poartă astfel de lanţuri, spuse el, iar aceştia ştiu multe 
despre vindecări. 

- Şi de ce ai dori tu să-l vindeci pe kha!/- ul meu? 

697 

- Toţi bărbaţii sunt din aceeaşi turmă, aşa am fost 
învăţaţi, răspunse Mirri Maz Duur. Marele Păstor m-a trimis 
pe pământ să-i vindec mieii, oriunde i-aş afla. 

Qotho îi dădu o lovitură năprasnică. 

- Noi nu sutem oi, maegi. 


- Opreşte-te, zise Dany furioasă. Este a mea. Nu va fi 
vătămată. 

Khal Drogo mormăi. 

- Săgeata trebuie scoasă, Qotho. 

- Da, Mărite Călăreţ, răspunse Mirri Maz Duur, atingându-i 
faţa rănită. lar pieptul trebuie spălat şi cusut, altfel rana 
coace. 

- Atunci, fă-o, porunci Khal/ Drogo. 

- Mărite Călăreţ, spuse femeia, uneltele mele şi poţiunile 
sunt în casa zeului, acolo unde puterile de vindecare sunt 
cele mai puternice. 

- Eu te voi duce acolo, sânge din sângele meu, se oferi 
Haggo. 

Khal Drogo îl izgoni cu un semn. 

- Nu am nevoie de ajutorul nici unui bărbat, zise el cu o 
voce aspră şi mândră. 

Se ridică singur, dominându-i pe toţi. Un val proaspăt de 
sânge i se prelinse pe piept, acolo unde-i tăiase sfârcul 
arakh-ul lui Ogo. Dany se duse repede lângă el. 

- Eu nu sunt bărbat, murmură ea, aşa că te poţi sprijini de 
mine. 

Drogo îşi puse o mână uriaşă pe umărul ei. Îi prelua o 
parte din greutate şi se îndreptară spre templul de lut. Cei 
trei călăreţi de sânge îi urmau. Dany îi porunci lui Ser Jorah 
şi războinicilor din Khas-ul ei să păzească intrarea şi se 
asigură că nimeni nu putea da foc clădirii cât timp ei erau 
înăuntru. 

Trecură prin câteva săli şi ajunseră în încăperea centrală, 
sub ceapă. O lumină firavă cădea dinspre ferestrele de sus. 
Câteva torţe ardeau fumegând în nişele din pereţi. Piei de 
oaie erau răspândite pe podeaua din pământ. 

- Acolo, zise Mirri Maz Duur, arătând spre altar, o piatră 

masivă, cu vinişoare albăstrii, în care erau cioplite 
imagini ale unor păstori cu turmele lor. Kha/ Drogo se aşeză 
pe ea. 


Femeia bătrână aruncă o mână de frunze urcate într-o 
698 

vatră, iar încăperea se umplu de fum aromat. 

- Ar fi cel mai bine dacă aţi aştepta afară, le spuse 
celorlalţi. 

- Suntem sânge din sângele lui, zise Cohollb. Aşteptăm 
aici. 

Qotho se apropie de Mirri Maz Duur. 

- Să ştii asta, soaţă de Zeu Miel: de-l vatămi pe Kha/, vei 
suferi la fel. Îşi scoase cuțitul strălucitor şi-i arătă lama. 

- Nu va face nici un rău. Dany simţea că se putea încrede 
în această femeie bătrână, cu fata lată şi nasul borcanat; la 
urma urmei, o salvase din mâinile violatorilor. 

- Dacă trebuie să rămâneţi, atunci ajutaţi, le zise Mirri 
călăreţilor de sânge. Măreţul Călăreţ este prea puternic 
pentru mine. [ineţi-l în timp ce eu scot săgeata din carnea 
lui. Lăsă să-i cadă pe şold zdrenţele robelor şi deschise un 
scrin sculptat, de unde luă sticle şi cutii, cuțite şi ace. Când 
fu gata, rupse vârful zimţat şi trase săgeata, intonând în 
limba Lhazareeană, cântată. Încălzi pe vatră, până la 
fierbere, un ulcior cu vin şi-l turnă pe răni. Kha/ Drogo o 
sudui, dar nu se clinti. Închise rana de săgeată cu un 
amestec din frunze ude şi turnă pe tăietura de pe piept, 
ungând-o apoi cu o pastă de un verde-deschis, aşezând fâşia 
de piele la locul ei. Kha/- ul strânse dinţii şi-şi înghiţi un 
urlet. Preoteasa luă un ac de argint şi un mosor de mătase şi 
începu să coasă carnea. Când termină, unse pielea cu o alifie 
roşie, o acoperi cu şi mai multe frunze şi înfăşură 

pieptul cu o bucată zdrenţuită de piele de miel. 

- Trebuie să spuneţi rugăciunile pe care vi le dau eu şi să 

ţineţi pielea de miel pe loc timp de zece zile şi zece nopţi, 
rosti ea. Vor apărea fierbinţeală şi mâncărime şi o cicatrice 
mare, când vindecarea se va încheia. 

Khal Drogo făcu clopoţeii să răsune. 

- Le cânt rănilor mele, femeie oaie. Îşi flexă braţul şi se 
strâmbă. 


- Să nu beţi nici vin şi nici lapte de mac, îl preveni ea. 

Veţi avea dureri, dar trebuie să vă păstraţi trupul puternic 
pentru a lupta cu duhurile otrăvurilor. 

- Sunt un Khal/, zise Drogo. Scuip pe durere şi beau ce 
vreau eu. Cohollo, adu-mi vesta. 

Bărbatul mai vârstnic se grăbi să iasă. 

- Înainte, îi vorbi Dany femeii Lhazareene, te-am auzit 
699 

vorbind de cântecele de născare... 

- Ştiu toate secretele patului însângerat, Doamnă de 
Argint, n-am pierdut niciodată un copil, răspunse Mirri Maz 
Duur. 

- Mi se apropie sorocul, făcu Dany. Aş dori să-mi fii prin 
preajmă când vine clipa, dacă vrei. 

Khal Drogo râse. 

- Lună a vieţii mele, nu trebuie să te rogi de o sclavă, îi 
spui doar. Va face precum porunceşti. Sări jos de pe altar. 

Veniţi, sângele meu. Armăsarii ne cheamă, acest loc este 
cenuşă. E vremea să călărim. 

Haggo îşi urmă khal-ul afară din templu, însă Qotho mai 
zăbovi suficient de mult încât să o blagoslovească pe Mirri 
Maz Duur cu o privire lungă. 

- Să-ţi aminteşti, maegi, cum îi merge kharului , tot aşa 
îţi va merge şi ţie. 

- Aşa cum spui, călăreţule, răspunse femeia, adunându- 

şi borcanele şi sticlele. Marele Păstor păzeşte turma. 

700 

TYRION 

Pe dealul care domina drumul regelui fusese aşezată o 
masă lungă din scânduri de pin, tăiate grosolan, pusă sub un 
ulm şi acoperită cu o pânză aurie. Acolo, lângă 

pavilionul său, Lordul Tywin lua masa de seară, împreună 

cu principalii săi cavaleri şi cu lorzii-stegari, iar flamura 
sa imensă, stacojie cu auriu, flutura pe deasupra, agăţată de 
un catarg înalt. 


Într-un târziu se arătă şi Tyrion, băşicat de la şa şi 
mohorât, mult prea conştient de cât de caraghios trebuie să 
fi arătat în timp ce urca panta spre tatăl său, clătinânduse. 
Marşul din ziua aceea fusese lung şi obositor. Se gândea că 
s-ar putea îmbăta în noaptea asta. Era pe la amurg, iar 
văzduhul fremăta de licurici. 

Bucătarii gătiseră, desigur, carne: cinci purcei de lapte cu 
pielea rumenă şi crocantă, fiecare cu câte un alt fruct în 
gură. Mirosul îl făcu să-i lase gura apă. 

- Scuzele mele, începu el şi luă loc pe bancă, lângă 

unchiul său. 

- Poate că cel mai bine ar fi să te pun să ne îngropi morţii, 
Tyrion, spuse Lordul Tywin. Dacă întărzii la fel de mult şi în 
bătălie precum faci la masă, lupta se va termina cam pe la 
venirea ta. 

- Oh, desigur că mai laşi şi pentru mine vreun ţăran, doi, 
tată, răspunse Tyrion. Nu prea mulţi, n-aş vrea să par lacom. 

Îşi umplu cupa cu vin şi-l privi pe servitor cum taie din 
carnea de porc. Crusta crocantă pocni sub cuţit, iar zeama 
fierbinte se scurse din carne. Era cea mai încântătoare 
privelişte pe care o văzuse Tyrion de multă vreme. 

- Cercetaşii lui Ser Addam spun că armata lui Stark s-a 
mişcat spre sud, de la Gemeni, relată tatăl său, pe când 
talgerul de lemn care-i servea de farfurie fu umplut cu felii 
de carne. Trupele Lordului Frey i s-au alăturat. Nu se află la 
mai mult de o zi de marş, la nord de noi. 

- Te rog, tată, făcu Tyrion. Vreau să mănânc. 

- Gândul că te vei confrunta cu Stark te moleşeşte. 

Tyrion? Fratele tău, Jaime, ar fi nerăbdător să se înfrunte 
cu el. 

- Mai degrabă m-aş înfrunta cu porcul ăsta. Robb Stark 
701 

nu este nici pe jumătate atât de fraged şi nici n-a mirosit 
vreodată atât de bine. 

Lordul Lefford, ca o pasăre mohorâtă, cel care se ocupa de 
aprovizionarea lor, se aplecă în faţă. 


-  Nădăjduiesc că sălbaticii tăi nu-ţi împărtăşesc 
nepăsarea, altfel înseamnă că am prăpădit bunătate de 
arme pe ei. 

-  Sălbaticii mei vor folosi excelent armele 
dumneavoastră, lordul meu, răspunse Tyrion. 

Când îi spusese lui Lefford că avea nevoie de arme şi 
armuri să-i echipeze pe cei trei sute de oameni pe care-i 
adusese Ulf, s-ar fi putut crede că-i ceruse să-şi dea fetele, 
fecioare încă, pentru propria lui plăcere. Lordul Lefford se 
încruntă. 

- L-am văzut pe părosul ăla mare astăzi, cel care insista 
că-i trebuie două securi de război, pe cele grele, din oţel 
negru, cu lamele în semilună. 

- Lui Shagga îi place să ucidă indiferent cu care mână, 
zise Tyrion pe când i se punea în faţă un talger de lemn cu 
carne de porc aburindă. 

- Dar tot mai avea securea aceea cu mâner de lemn 
prinsă la spate. 

- Shagga este de părere că trei securi sunt mai bune 
decât două. 

Tyrion îşi afundă în solniţă degetul mare şi arătătorul şi 
presără pe carne o cantitate sănătoasă de sare. Ser Kevan se 
aplecă. 

- Am avut un gând de a te plasa pe tine şi pe sălbaticii tăi 
în avangardă, când s-o da bătălia. 

Ser Kevan avea rareori „un gând” pe care Lordul Tywin să 
nu-l fi avut înaintea lui. Tyrion înfipsese o bucată de carne în 
vârful cuţitului şi o dusese la gură, pentru a o lăsa acum jos. 

- În avangardă? repetă el suspicios. Ori tatăl său 
dobândise un respect nou pentru abilităţile sale, ori decisese 
să scape astfel, pentru totdeauna, de apariţiile lui 
stânjenitoare. Tyrion avea sentimentul apăsător că ştia, deja, 
care era adevărul. 

- Par să fie destul de feroce, zise Ser Kevan. 

- Feroce? Tyrion îşi dădu seama că repeta tot ce spunea 
unchiul său, ca o pasăre bine dresată. Tatăl său privea, 702 


judecându-l şi cântărind fiecare cuvânt. Dă-mi voie să-ţi 
spun eu cât sunt de feroce. Noaptea trecută, un Frate al 
Lunii a înjunghiat o Cioară de Piatră din cauza unui cârnat. 

Aşa că astăzi, când ne-am aşezat tabăra, trei dintre 
Ciorile de Piatră l-au înhăţat şi i-au tăiat beregata. Poate că 
sperau să recupereze cârnatul, n-aş putea spune. Bronn a 
reuşit să-l facă pe Shagga să nu reteze mădularul mortului, 
ceea ce a fost un mare noroc, dar, chiar şi aşa, Ulf cere acum 
recompensa pentru sângele vărsat, iar Conn şi Shagga 
refuză să plătească. 

- Când soldaţilor le lipseşte disciplina, greşeala aparţine 
lordului comandant, spuse tatăl său. 

Fratele său, Jaime, fusese întotdeauna capabil să-şi facă 

oamenii să-l urmeze cu entuziasm şi să moară pentru el, 
dacă asta trebuia. Lui Tyrion îi lipsea acest dar. El cumpăra 
devotamentul cu aur şi obținea supunerea cu numele său. 

- Un bărbat mai vânjos ar putea băga frica în ei, asta 
spuneaţi, lordul meu? 

Lordul Tywin Lannister se întoarse spre fratele său. 

- Dacă oamenii fiului meu nu se supun poruncilor sale, 
poate că avangarda nu este locul potrivit pentru el. Fără 

îndoială, se va simţi mult mai bine în ariergardă, păzind 
convoiul nostru de bagaje. 

- Fă-mi o plăcere, tată, spuse el nervos. Dacă nu ai altă 

comandă să-mi oferi, conduc avangarda. 

Lordul Tywin îşi privi cercetător fiul pitic. 

- N-am spus nimic de comandă. Vei lupta sub ordinele lui 
Ser Gregor. 

Tyrion înfulecă o bucată de carne, o mestecă o clipă, apoi 
o scuipă furios. 

- Am descoperit că nu sunt deloc flămând, spuse el 
coborând şovăielnic de pe bancă. Rogu-vă să mă iertaţi, 
lorzii mei. 

Lordul Tywin înclină capul, permițându-i să plece. Tyrion 
se răsuci pe călcâie şi se duse. Era conştient că-l priveau pe 
când şontâcăia în jos pe deal. Un hohot puternic de râs 


izbucni în urma lui, dar nu se mai uită înapoi. Spera să se 
înece toţi cu îmbucăturile de carne suculentă. 

Amurgul se lăsase, colorând toate steagurile în negru. 

Tabăra Lannisterilor se întindea pe kilometri întregi între 
râu şi drumul regelui. Între atâţia oameni, cai şi copaci, era 
703 

lesne să te rătăceşti, iar Tyrion chiar reuşi. Trecu de 
câteva zeci de pavilioane măreţe şi sute de focuri de tabără. 

Licuricii roiau printre corturi ca nişte stele călătoare. 

Adulmecă mirosul cârnaţilor cu usturoi, condimentaţi şi 
picanţi, atât de tentant încât stomacul său gol chiorăi. 

Departe, în faţă, auzi glasuri înălțându-se într-un cântec 
deocheat. O femeie chicoti şi alergă pe lângă el, goală sub o 
mantie întunecată, iar urmăritorul ei beat se împiedică de 
rădăcinile unui copac. Şi mai departe, doi suliţaşi erau faţă 

în faţă de o parte şi de alta a unui izvor, exersând mişcări 
de atac şi apărare în lumina tot mai palidă, cu piepturile 
goale şi năclăite de transpiraţie. 

Nimeni nu-l învrednici cu vreo privire. Nu-i vorbi nimeni. 

Nimeni nu-i dădu nici cea mai mică atenţie. Era 
înconjurat de oameni loiali Casei Lannister, o mare armată 
de douăzeci de mii de oameni şi, cu toate astea, era singur. 

Când auzi bubuitul adânc al râsului lui Shagga răsunând 
în beznă, se luă după el mergând spre Ciorile de Piatră, în 
micul lor colţ de noapte. Conn, fiul lui Coratt, agită o cană 

cu bere. 

- Tyrion Jumate-Om! Vino şi şezi la focul nostru, împarte 
carnea cu Ciorile de Piatră. Avem un bou. 

- Văd asta, Conn, fiul lui Coratt. Halca de carne uriaşă şi 
roşie era suspendată deasupra focului, perpelindu-se într-o 
frigare de lemn de mărimea unui copac mic. Sângele şi 
grăsimea se scurgeau peste flăcări în vreme ce două Ciori 
din Piatră răsuceau frigarea. 

- Mulţumesc. Chemaţi-mă când boul e gata. 

După cum părea, asta s-ar fi putut să fie chiar înainte de 
luptă. O luă din loc. 


Fiecare clan avea propriul său foc pentru gătit; Urechile 
Negre nu mâncau împreună cu Ciorile de Piatră, Ciorile de 
Piatră nu mâncau cu Fraţii Lunii şi nimeni nu mânca 
împreună cu Bărbaţii Arşi. Cortul modest pe care-l procurase 
din rezervele Lordului Lefford fusese ridicat la mijlocul celor 
patru focuri de tabără. Tyrion îl găsi pe Bronn împărțind un 
burduf cu vin cu noii servitori. Lordul Tywin îi trimisese un 
îngrijitor de cai şi un servitor care să se ocupe de trebuinţele 
lui, ba chiar insistase să accepte şi un scutier. Erau aşezaţi în 
jurul tăciunilor unei vetre mici. Era şi o fată cu ei; subţire, cu 
părul negru, iar după cum arăta, 704 

nu avea mai mult de optsprezece ani. Tyrion îi studie o 
clipă figura, înainte de a zări oasele de peşte răspândite prin 
cenuşă. 

- Ce aţi mâncat? 

- Păstrăvi, lordul meu, zise îngrijitorul de cai. Bronn i-a 
prins. 

Păstrăvi, se gândi el. Purcel de lapte. La naiba cu tata! 

Privi pofticios spre oase, iar pântecul său bodogăni, 
Scutierul său, un băiat cu nefericitul nume de Podrick Payne, 
înghiţi ceea ce voise să spună. Flăcăul era un văr îndepărtat 
al lui Ser llyn Payne, călăul regelui... şi aproape la fel de 
tăcut, deşi nu din lipsă de limbă. Tyrion îl silise o dată să i-o 
arate, doar ca să fie sigur. 

- E clar că ai limbă, comentase el. Într-o bună zi va trebui 
să înveţi s-o foloseşti. 

În clipa aceea, nu avea răbdarea de a încerca să scoată 

vreo vorbă de la flăcăul despre care bănuia că îi fusese 
vârât pe gât ca o glumă sinistră. Tyrion îşi întoarse din nou 
atenţia spre fată. 

- Ea este? îl întrebă pe Bronn. 

Fata se ridică cu mişcări graţioase şi privi în jos spre el, 
de la înălţimea celor aproape doi metri ai săi. 

- Ea este, lordul meu, şi poate vorbi pentru ea, dacă vă 

face plăcere. 

Îşi întoarse capul într-o parte. 


- Eu sunt Tyrion, din Casa Lannister. Mi se spune 
Pezevenghiul. 

- Mie mama mi-a spus Shae. Bărbaţii îmi spun... adesea. 

Bronn izbucni în râs, iar Tyrion nu avu de ales şi trebui să 
zâmbească. 

- Intră în cort, Shae, dacă eşti atât de drăguță. 

Ridică acoperitoarea de la intrare şi o ţinu pentru ea. 

Înăuntru îngenunche şi aprinse o lumânare. 

Viaţa unui soldat nu era lipsită de anumite compensaţii. 

Oriunde îţi aşezai tabăra, erai sigur că aveai şi companie 
în urmă. La sfârşitul zilei de marş, Tyrion îl trimisese pe 
Bronn în spate, să-i găsească o târfă pe potrivă. 

- Aş prefera una rezonabil de tânără, cu un chip pe cât de 
drăguţ poţi găsi, îi spusese. Dacă s-a şi spălat în anul ăsta, 
aş fi şi mai încântat. Dacă nu, îmbăiaz-o. Să-i spui cine sunt 
şi previn-o cum sunt. Jyck nu se obosise 705 

întotdeauna să facă asta, astfel că în privirile fetelor se 
strecurase adesea o anumită expresie când dăduseră cu 
ochii de nobilul pentru care fuseseră aduse... o expresie pe 
care Tyrion Lannister nu mai voia să o vadă niciodată. 

Ridică lumânarea şi o privi. Rronn se descurcase destul 
de bine; avea ochii întunecaţi şi nevinovaţi, era subţire, 
avea sâni mici şi tari şi un zâmbet care era când timid, când 
insolent sau viclean. Îi plăcea asta. 

- Să-mi dau jos veşmintele, lordul meu? întrebă ea. 

- La momentul potrivit. Eşti fecioară, Shae? 

- Dacă vă face plăcere, lordul meu, spuse ea sfioasă. 

- Ceea ce mi-ar plăcea mie ar fi adevărul, fetiţo. 

- Da, dar asta vă va costa dublu. Tyrion decise că se vor 
înţelege de minune. 

- Eu sunt un Lannister. Am aur din belşug şi vei vedea că 

sunt generos... Însă vreau mai mult de la tine decât ce ai 
între picioare, deşi vreau şi aia, bineînţeles. Vei sta în cortul 
meu, îmi vei turna vin, vei râde la glumele mele, îmi vei 
alunga durerile de picioare după fiecare zi de marş... ŞI 


indiferent dacă te ţin aici pentru o zi sau pentru un an, atât 
timp cât stăm împreună, nu vei lăsa alţi bărbaţi în patul tău. 

- Mi se pare destul de corect. Se aplecă spre poalele robei 
sale din pânză aspră şi şi-o trase peste cap dintr-o singură 
mişcare lină, aruncând veşmântul. Dedesubt nu avea nimic 
altceva, era doar Shae. Dacă nu pune imediat lumânarea jos, 
lordul meu se va arde la degete. 

Tyrion puse lumânarea jos, îi luă mâna într-a lui şi <> 

trase cu blândeţe spre el. Ea se aplecă să-l sărute. Gura ei 
avea gustul mierii şi al cuişoarelor, iar degetele ei erau 
iscusite şi exersate, pe când desfăcea şireturile hainelor lui. 

Când o pătrunse, ea-l primi cu gângureli şoptite şi mici 
icnete de plăcere. Tyrion bănuia că extazul ei era prefăcut, 
dar o făcea atât de bine, încât nu mai conta. Nu tânjea după 
chiar atât de mult adevăr. 

Avusese mare nevoie de ea, îşi dădu el seama după 

aceea, pe când ea şedea tăcută în braţele lui. De ea sau 
de cineva ca ea. Trecuse mai bine de un an de când nu mai 
avusese nici o femeie, de când plecase la Winterfell, în 
compania fratelui său şi a regelui Robert. Ar fi putut fi mort 
mâine, sau în ziua următoare, iar dacă i se întâmpla asta, 
706 

mai degrabă şi-ar fi dorit să coboare în mormânt 
gândindu-se la Shae decăt la tatăl său, lordul, la Lysa Arryn 
sau la Lady Catelyn Stark. 

Îi simţea pe braţ moliciunea sânilor, pe când ea stătea 
lângă el. Era ceva plăcut. Mintea-i fu acaparată de un 
cântec. Încet, abia auzit, începu să fluiere. 

- Ce-i asta, lordul meu? murmură ea înghesuindu-se în el. 

- Nimic, îi spuse el. Un cântec pe care l-am învăţat când 
eram copil, asta-i tot. Culcă-te, dulcea mea. 

Când ochii ei se închiseră şi respiraţia-i deveni adâncă şi 
calmă, Tyrion se strecură de lângă ea, cu grijă să nu-i tulbure 
somnul. Se târi dezbrăcat afară, trecu peste scutierul său şi 
ocoli cortul, pentru a merge să urineze. 


Bronn era aşezat cu picioarele încrucişate sub un castan, 
acolo unde-şi legaseră caii. Îşi ascuţea tăişul sabiei, perfect 
treaz; mercenarul nu părea să doarmă la fel ca ceilalţi 
oameni. 

- Unde ai găsit-o? îl întrebă Tyrion în timp ce se uşura. 

- Am luat-o de la un cavaler. Omul nu prea voia s-o dea, 
însă numele tău l-a făcut să se răzgândească, plus pumnalul 
meu la gâtul lui. 

- Minunat, făcu Tyrion sec, scuturându-şi ultimii stropi. 

Eu îmi amintesc că ţi-am spus găseşte-mi o târfă, nu 
pricopseşte-mă cu un duşman. 

- Toate alea drăguţe erau deja luate, zise Bronn. Aş fi 
încântat s-o iau înapoi, dacă preferi o uscătură ştirbă. 

Tyrion se apropie de el. 

- Tatăl meu, lordul, ar spune că asta-i insolenţă şi te-ar 
trimite la ocnă pentru impertinenţă. 

- Ce bine de mine că nu eşti tatăl tău, răspunse Bronn. 

Am dat de una cu coşuri pe nas. Ţi-ar plăcea aşa ceva? 

- Şi să-ţi frâng inima? răspunse Tyrion. Am s-o păstrez pe 
Shae. Nu cumva, din întâmplare, ai reţinut numele 
cavalerului de la care ai luat-o? N-aş vrea să-l am prin 
preajmă în timpul bătăliei. 

Bronn se ridică cu agilitatea unei pisici, răsucindu-şi 
sabia în mână. 

- O să-ţi fiu alături în luptă, piticule. 


Tyrion dădu din cap. Căldura aerului nopţii îi atingea 
pielea. 

707 

- Ca să supraviețuiesc bătăliei şi să poţi să-ţi ceri 
recompensa. 


Bronn trecu sabia din mâna dreaptă în stânga şi încercă 

o lovitură. 

- Cine să vrea să-l răpună pe unul ca tine? 

- Tatăl meu, lordul, de exemplu. El m-a trimis în 
avangardă. 


- Si eu as face la fel. Un omuleţ cu un scut mare. Ce mai 
ţintă le-ai oferi arcaşilor! 

- Îmi pari ciudat de încurajator, zise Tyrion. Probabil că 

m-am smintit. 

Bronn îşi băgă sabia în teacă. 

- Fără nici o îndoială. 

Când Tyrion se întoarse la cortul său, Shae se răsuci pe o 
parte şi murmură adormită: 

- M-am trezit, iar lordul meu nu mai era aici. 

- Lordul tău s-a întors acum. 

Se culcă lângă ea. Mâna ei i se strecură între picioarele 
strâmbe şi-l găsi întărit. 

- Da, s-a întors, şopti ea, mângâindu-l. 

O întrebă de cel de la care o luase Bronn, iar ea-i spuse 
numele unui cavaler mărunt, dintr-o familie nesemnificativă. 

- Nu trebuie să vă temeţi de el, lordul meu, adăugă fata, 
degetele ei ocupându-se de mădularul lui. E un bărbat 
pricăjit. 

- lar eu ce sunt, rogu-te? o întrebă Tyrion. Vreun uriaş? 

- Oh, da, se pisici ea, uriaşul meu Lannister. 

Se urcă pe el şi, pentru câtva timp, aproape că-l făcu să 

creadă asta. Tyrion adormi cu zâmbetul pe buze... şi se 
trezi în beznă, în hărmălaia trompetelor. Shae îl trăgea de 
umăr. 

- Lordul meu, şopti ea. Treziţi-vă, lordul meu. Mi-e frică. 

Năuc, se ridică şi azvârli pătura. Cornurile răsunau în 
noapte, furioase şi bezmetice, un țipăt care însemna grăbiţi- 
vă, grăbiți-vă, grăbiți-vă. Auzi strigăte şi zângănitul suliţelor, 
nechezatul cailor, deşi nimic nu-i spunea că ar avea loco 
luptă. 

- Trompeţii tatălui meu, rosti el. Adunarea de luptă. 

Credeam că Stark se află la o zi de marş de noi. 

Ea scutură din cap, pierdută. Ochii îi erau măriţi şi albi. 

708 

Gemând, Tyrion se ridică şi-şi făcu drum afară, strigând 
după scutierul său. Fuioare de ceaţă albicioasă alunecau 


prin noapte, degete lungi şi albe pe lângă râu. Oameni şi cai 
se învălmăşeau în răcoarea dinaintea zorilor; se puneau 
şeile, căruțele erau încărcate, focurile stinse. Trompetele 
răsunară din nou: grăbiți-vă, grăbiți-vă, grăbiți-vă. Cavalerii 
săriră pe bidiviii care fornăiau, în vreme ce soldaţii greu 
înarmaţi îşi încingeau centurile cu săbiile. Când îl găsi pe 
Pod, băiatul sforăia încetişor. Tyrion îl lovi în coaste cu 
piciorul. 

- Armura mea, zise, şi grăbeşte-te. 

Bronn veni în goană dintre ceţuri, având deja armura pe 
el şi fiind călare, purtând coiful îndoit. 

- Ai idee de ce se întâmplă? îl întrebă Tyrion. 

- Băiatul Stark ne-a luat-o înainte. S-a strecurat pe 
drumul regelui şi acum armata lui se află la mai puţin de un 
kilometru la nord de aici, aşezându-se în formaţiune de 
luptă. 

Grăbiţi-vă, îndemnau trompetele, grăbiți-vă, grăbiţi-vă, 
grăbiți-vă. 

- Vezi să fie gata de luptă şi oamenii clanurilor. Tyrion se 
strecură înapoi în cort. Unde-mi sunt hainele? latră el la 
Shae. Acolo! Nu, cele din piele, fir-ar să fie! Da, adu-mi 
cizmele. 

Când reuşi să se îmbrace, scutierul său îi aduse armura, 
aşa cum era. Tyrion avea un costum cu platoşă grea, 
meşteşugit făcută să se potrivească pe trupul său strâmb. 

Din păcate, era pusă bine la Casterly Rock, iar ci era aici. 

Trebuia să se descurce cu resturile recuperate de prin 
căruțele Lordului Lefford: cămaşă de zale şi coif, apărătoarea 
de gât a unui cavaler mort, platoşe pentru picioare şi mâini 
şi cizme ascuţite, din oţel. Unele dintre acestea erau 
ornamentate, altele simple; nici o piesă nu se potrivea cu 
cealaltă şi nici pe corpul iui, aşa cum ar fi trebuit. Pieptarul 
era făcut pentru un bărbat mai înalt decât el; pentru capul 
lui supradimensionat găsiseră un coif mare, de forma unei 
găleți, cu un vârf triunghiular lung de un cot. Shae îl ajută 
pe Pod cu curelele şi clemele de prindere. 


- Dacă mor, să mă jeleşti, îi spuse Tyrion târfei. 

- De unde o să ştii că te jelesc? O să fii mort! 

709 

- Am să ştiu. 

- Cred că da. 

Shae îi cobori pe cap coiful mare şi Pod îi prinse 
apărătoarea pentru gât. Tyrion îşi strânse centura, 
îngreunată de o sabie scurtă şi un pumnal. Băiatul său de 
grajd îi aduse bidiviul, un trăpaş minunat, la fel de încărcat 
de armuri ca el; se simţea de parcă ar fi cântărit o mie de 
ocale. Pod îi întinse scutul, o bucată masivă de lemn întărit 
cu oţel. Ultimul lucru pe care i-l dădură fu securea de luptă. 

Shae se trase înapoi şi-l examina din priviri. 

- Lordul meu arată foarte fioros. 

- Lordul arată ca un pitic într-o armură nepotrivită, 
răspunse Tyrion mohorât, dar îţi mulţumesc pentru 
bunăvoință. Podrik, dacă lupta se întoarce împotriva 
noastră, ai grijă ca doamna asta să ajungă teafără acasă. 

O salută ridicând securea şi-şi întoarse calul, luând-o la 
galop. Îşi simţea stomacul strâns ca un ghem tare, atât de 
strâns încât îl durea. În urma lui, servitorii începură în graba 
mare să strângă cortul. Degete de un stacojiu-deschis se 
întindeau spre răsărit, pe când primele raze ale soarelui se 
iviră la orizont. Cerul dinspre apus era de un purpuriu-închis, 
presărat cu stele. Tyrion se întrebă dacă 

acesta era ultimul răsărit pe care-l mai vedea vreodată... 
şi dacă nu cumva temerile sale erau un semn al laşităţii. 
Oare fratele său, Jaime, se gândea la moarte înainte de 
bătălie? 

Un corn de luptă răsună la distanţă, într-o notă profundă 

şi jeluitoare, care-i îngheţă sufletul. Oamenii din clanuri 
încălecară pe caii lor sfrijiţi, de munte, aruncând blesteme şi 
glume grosolane. Mai mulţi dintre ei păreau să fie beţi. 

Soarele care se înălța risipi fuioarele de ceaţă rătăcitoare 
pe când Tyrion îi conducea spre luptă. larba nepăscută de 


cai era încărcată de rouă, de parcă vreun zeu aflat în trecere 
presărase peste pământ o baniţă cu diamante. 

Oamenii de la munte se aliniară în spatele lui, fiecare 
clan înşiruit în urma propriului său conducător, în lumina 
zorilor, oastea Lordului Tywin Lannister se desfăşura ca un 
trandafir de oţel, cu ghimpii strălucitori. 

Unchiul său conducea centrul armatei. Ser Kevan îşi 
înălţase flamurile pe drumul regelui. Tolbele cu săgeți 
atârnau de curelele lor, arcaşii pedeştri se aliniaseră pe trei 
şiruri lungi, spre estul şi vestul drumului, şi acum stăteau 
710 

liniştiţi, pregătindu-şi arcurile. Între ei, suliţaşii formaseră 

careuri; în spatele lor se întindeau şiruri peste şiruri de 
soldaţi înarmaţi până-n dinţi cu sulițe, săbii şi topoare. Trei 
sute de cavalerişti grei îl înconjurau pe Ser Kevan şi lorzii 
stegari Lefford, Lydden şi Serrett, împreună cu toţi spadasinii 
lor. 

Flancul drept era format numai din cavalerie, aproape 
patru mii de oameni, îngreunaţi de armură. Mai mult de trei 
sferturi dintre cavaleri erau acolo, masaţi, ca un mare pumn 
de oţel. Ser Addam Marbrand avea comanda. Tyrion văzu 
flamura lui desfăşurându-se; un copac în flăcări, portocaliu 
şi fumuriu. În urma lui fâlfâiau flamura cu inorogul purpuriu 
a lui Ser Flement, cea cu vierul tărcat al Casei Crakehall, cea 
cu cocoşul Casei Swyift şi alte şi altele. 

Tatăl său, lordul, îşi ocupase locul pe deal, acolo unde 
dormise. În jurul lui se adunau rezervele; o forţă uriaşă, 
jumătate călare, jumătate pedestră, numărând cinci mii de 
oameni. Lordul Tywin alegea aproape întotdeauna să 

comande rezervele; el va controla înălțimile de pe teren 
şi va privi bătălia desfăşurându-se mai jos, trimiţându-şi 
forţele când şi unde era cea mai mare nevoie de ele. 

Chiar şi de la distanţă, tatăl său impunea respect. 

Armura de luptă a lui Tywin Lannister o făcea de ruşine pe 
cea ornamentată a fiului său Jaime. Mantia sa era ţesută 


din nenumărate straturi de fir de aur şi era atât de grea, 
încât aproape că nu se clintea, nici chiar când se lansa în 
atac, atât de mare încât acoperea mare parte a crupei 
armăsarului. Nici o clamă obişnuită nu putea susţine o 
asemenea greutate, aşa că uriaşa mantie era fixată de o 
pereche de leoaice miniaturale, aşezate pe umerii săi de 
parcă s-ar fi pregătit să ţâşnească. Companionul lor, un 
mascul cu o coamă splendidă, era aşezat comod pe vârful 
coifului mare al Lordului Tywin, cu o labă în aer, ca şi cum 
răgea. Cei trei lei erau turnaţi în aur, cu ochii de rubin. 

Armura sa era o platoşă grea din oţel, emailată în 
stacojiu- 

închis, apărătorile fiind gravate dichisit cu aur. Rondelele 
erau ca nişte sori din aur, toate cataramele erau aurite, iar 
otelul roşcat era atât de lustruit, încât strălucea ca un foc în 
lumina soarelui. 

Tyrion putea auzi duduitul tobelor duşmanului. ŞI-l aminti 
pe Robb Stark, aşa cum îl văzuse ultima dată, 711 

aşezat în jilţul înalt al tatălui său, în Marea Sală de la 
Winterfell, cu sabia scoasă din teacă strălucind în mâinile 
sale. Îşi aminti cum veniseră la el lupii străvechi şi, dintr- 
odată, îi revăzu mâărâind şi clămpănind din fălci, cu dinţii 
rânjiţi, în faţa lui. Oare îşi adusese băiatul şi lupii cu el la 
război? Gândul îl nelinişti. 

Cei din nord erau epuizați după marşul lor îndelungat, 
fără odihnă. Tyrion se întrebă ce gândea Robb. Spera să-i fi 
luat prin surprindere, în somn? Slabe şanse pentru aşa ceva; 
indiferent ce se spunea despre el, Tywin Lannister nu era un 
prost. 

Avangarda se organiza la stânga. Întâi văzu flamura, trei 
câini negri pe un fond galben. Ser Gregor stătea sub ea, 
călare pe cel mai mare cal pe care-l văzuse vreodată 

Tyrion. Bronn îi aruncă o privire şi rânji. 

- Întotdeauna să te ţii după câte unul uriaş în bătălie. 

Tyrion îi aruncă o privire grea. 

- Cum aşa? 


- Constituie ţinte măreţe. Atrag privirea fiecărui arcaş de 
pe câmpul de luptă. 

Râzând, Tyrion îl vedea acum pe Munte într-o altă 

lumină. 

- Mărturisesc că nu m-am gândit la asta. 

Clegane nu oferea deloc o imagine magnifică; armura sa 
era o platoşă de oţel de un cenuşiu mat, zgâriată de atâta 
folosinţă, fără blazon sau ornamente. Îşi trimitea oamenii pe 
poziţii arătând cu sabia - una mare, pentru ambele mâini, pe 
care Ser Gregor o agita cu o singură mână, aşa cum ar fi 
făcut un altul cu un pumnal. 

- Pe cel care o ia la fugă îl tai cu mâna mea, răgea el, 
dând cu ochii de Tyrion. Pezevenghiule! la flancul stâng. 

Ţine râul. Dacă poţi. 

La stânga stângii. Ca să izbească flancurile lor, Stark 
avea nevoie de cai care să poată galopa pe apă. Tyrion îşi 
conduse oamenii spre malul râului. 

- Uitaţi, strigă el, arătând cu securea. Râul. O pătură de 
ceaţă albicioasă mai stăruia încă pe suprafaţa apei, în vreme 
ce undele verzui şi întunecoase se scurgeau mai jos de ei. 
Vadurile erau nămoloase şi sufocate de ierburi. Râul este al 
nostru; indiferent ce se întâmplă, ţineţi-vă aproape de apă. 
Să nu o pierdeţi niciodată din vedere. Să nu lăsaţi 712 

nici un duşman să intre între noi şi râul nostru. Dacă ne 
murdăresc apele, tăiaţi-le mădularele şi daţi-le la peşti. 

Shagga avea câte o secure în fiecare mână. Le lovi una 
de alta, făcându-le să răsune. 

Jumate Oom! ţipă el. 

Celelalte Ciori de Piatră preluară chemarea, la fel şi 
Urechile Negre şi Fraţii Lunii. Bărbaţii Arşi nu strigară, însă 

îşi zăngăniră săbiile şi suliţele. /umate Om! jumate Om! 

Jumate Om! 

Tyrion îşi întoarse trăpaşul în cerc pentru a privi peste 
câmpul de luptă. Terenul era denivelat şi alunecos aici, 
moale şi noroios în apropierea râului, ridicându-se într-o 
pantă moale spre drumul regelui, pietros şi accidentat 


dincolo de el. Câţiva copaci se înălţau în coasta dealurilor, 
dar mare parte din teren fusese defrişat şi cultivat. Inima-i 
bătea în piept în ritmul tobelor, iar sub straturile de piele şi 
oţel, fruntea-i era năclăită de o transpiraţie rece. Privi cum 
Ser Gregor Muntele călărea în sus şi-n jos pe linia de luptă, 
urlând şi gesticulând. Şi flancul acesta era format numai din 
cavalerişti, însă la dreapta era un pumn înzăuat de cavaleri 
şi lăncieri greu înarmaţi, iar avangarda era alcătuită din 
trupele mobile dinspre vest: arcaşi călare, o masă 
fremătătoare de călăreţi liberi nedisciplinaţi, mercenari şi 
agricultori, călare pe caii folosiţi la plug, înarmaţi cu seceri şi 
cu săbiile ruginite ale taţilor lor, băieţi numai pe jumătate 
instruiți, luaţi de lângă oalele lor din Lannisport... şi Tyrion, 
cu oamenii lui din clanuri. 

- Hrană pentru ciori, murmură Bronn lângă el, dând glas 
la ceea ce Tyrion lăsase nerostit. Nu putu decât să dea din 
cap. Oare-şi pierduse tatăl său, lordul, minţile? Nici un 
sulițaş, prea puţini arcaşi, o mână de cavaleri prost înarmaţi 
şi fără armuri, comandaţi de o brută 

necugetătoare, mânată doar de furie... Cum se aştepta 
tatăl său ca această adunătură de circ să-i ţină flancul 
stâng? 

Nu avea timp să se mai gândească şi la asta. Tobele 
răsunau atât de aproape, încât bătaia lor îi pătrundea sub 
piele şi-i făcea mâinile să tresară. Bronn îşi trase sabia şi, 
dintr-odată, duşmanul se arătă acolo, în faţa lor, năvălind 
peste vârful dealurilor, avansând cu pas măsurat, în spatele 
unui zid de scuturi şi sulițe. 

713 

Zeii fie blestemați, uită-te la ei, se gândi Tyrion, deşi ştia 
că tatăl său avea mult mai mulţi oameni pe câmpul de luptă. 
Comandanții îi conduceau călare pe caii lor de luptă, stegarii 
călărind alături, cu flamurile lor. Zări elanul Casei Hornwood, 
razele de soare ale Casei Karstark, securea de război a 
Lordului Cerwyn, pumnul înzăuat al Gloverilor... şi turnurile 
gemene ale Casei Frey, albastre pe cenuşiu. Gata deci cu 


convingerea tatălui său că Lordul Walder nu se va osteni 
prea tare. Albul Casei Stark era peste tot, lupii cenuşii, 
străvechi, păreau că aleargă şi sar în vreme ce flamurile 
fluturau. Unde-i băiatul? se întrebă Tyrion. 

Răsună un corn de luptă. Haooooooooooooooooo, ţipă 

cornul cu un vaiet prelung, jos şi înfrigurat, precum 
vântul rece dinspre nord. Trompetele  Lannisterilor 
răspunseră: da-DA da-DA da-DAAAAAAA, insolente şi 
sfidătoare; totuşi, lui Tyrion i se părea că răsunau mai 
nevolnice şi mai speriate. Putea simţi cum îi fremătau 
maţele, o senzaţie lichidă; spera să nu moară bolnav. 

Când cornurile tăcură, văzduhul se umplu de un şuierat; 
o ploaie de săgeți se înălţă dinspre dreapta lui, acolo unde 
se găseau arcaşii care flancau drumul. Cei din nord porniră 

în goană, urlând în timpul navalei, însă săgețile 
Lannisterilor căzură asupra lor ca grindina, sute de săgeți, 
mii, iar strigătele se transformară în vaiete şi oamenii se 
împleticiră şi căzură la pământ. Cam pe atunci, al doilea roi 
de săgeți îşi luă zborul, iar arcaşii potriviră a treia săgeată 

în arcurile lor. 

Tromptele izbucniră din nou, da-DAAA da-DAAA da-DAAA 
da-DA da-DA da-DAAAAAAA. Ser Gregor îşi răsuci sabia 
uriaşă şi urlă un ordin, iar mii de alte voci îi răspunseră 
întrun strigăt. Tyrion dădu pinteni calului şi adăugă încă un 
glas la cacofonia generală, iat avangarda se avântă înainte. 

- Râul! strigă către muntenii săi, pe când goneau. Ţineţi 
minte, nu părăsiţi râul. 

Era încă în fruntea lor când o luară la galop, până când 
Chella scoase un răcnet înfiorător şi îl depăşi în goană, iar 
Shagga urlă şi o urmă. Oamenii clanurilor se avântară după 

ei, lăsându-l pe Tyrion în praful stârnit de cai. 

O formaţiune de suliţaşi duşmani se aranjase în semilună 
în faţa lor, un şir dublu din oţel strălucitor, ca un arici, 
aşteptând în spatele scuturilor înalte, din stejar, cu 714 

razele de soare ale Casei Karstark. Gregor Clegane fu 
primul care ajunse la ei, conducând o trupă de veterani 


înzăuaţi. Jumătate dintre cai se feriră în ultima clipă, 
oprindu-şi atacul înaintea şirului de sulițe. Ceilalţi muriră, 
vârfuri ascuţite de oţel străpungându-le piepturile. Tyrion 
văzu zeci de oameni căzuţi. Armăsarul Muntelui se cabra, 
zvâcnind cu potcoavele lui de oţel când o suliță cu vârful 
zimţat îi pătrunse în gât. Înnebunit, animalul se aruncă 

peste rânduri. Suliţele se înfipseră în el din toate părţile, 
însă zidul de scuturi se sparse sub greutatea lui. Cei din 
nord se traseră înapoi de lângă zvâărcnirile animalului în 
agonie, împleticindu-se. Pe când calul său se prăbuşi la 
pământ, fornăind cu sânge şi muşcând cu ultimele sale 
puteri, Muntele se ridică nevătămat, cu sabia sa pentru două 
mâini. 

Shagga se avântă prin spărtură înainte ca scuturile să o 
acopere din nou, iar alte Ciori de Piatră se înghesuiră în 
urma lui. Tyrion strigă: 

- Bărbaţi Arşi! Fraţii Lunii! După mine! 

Însă majoritatea lor erau înaintea lui. Îl zări pe Timett, fiul 
lui Timett, ţâşnind la luptă când armăsarul său muri sub el în 
plin galop, văzu un Frate al Lunii străpuns de o suliță 

Karstark, văzu calul lui Conn spulberând coastele unui 
om cu o lovitură de copită. Un nor de săgeți se pogori asupra 
lor; de unde veniseră, n-ar fi putut spune, însă căzură peste 
oamenii lui Stark şi Lannister deopotrivă, ricoşând din 
armuri şi muşcând carnea. Tyrion îşi înălţă scutul şi se 
ascunse în spatele lui. 

Ariciul se surpa, oamenii din nord bătând în retragere sub 
loviturile cavaleriei. Tyrion îl văzu pe Shagga izbindu-l în 
piept pe unul dintre suliţaşi, când smintitul i se aruncă în 
faţă în goană, văzu cum securea lui străpunge zalele şi 
pielea, muşchii şi plămânii. Omul muri în picioare, iar vârful 
securii i se oprise în piept; totuşi, Shagga continua să 

gonească, spărgând un scut în două cu securea din mâna 
dreaptă, în vreme ce cadavrul sălta şi se zguduia, cu oasele 
frânte, în dreapta sa. În cele din urmă, mortul se desprinse. 
Shagga lovi cele două securi una de alta şi scoase un răget. 


Duşmanii se aruncaseră deja asupra lui, iar bătălia se 
apropie la câţiva paşi de Tyrion şi de calul său. Un înzăuat 
715 

îi ţinti pieptul, iar securea lui ţâşni, azvârlind sulița într-o 
parte. Omul se dădu înapoi, pregătindu-se pentru o nouă 

încercare, însă Tyrion îşi îmboldi calul şi trecu de-a 
dreptul peste el. Bronn era înconjurat de trei duşmani, însă îl 
descăpăţână pe primul care se avântase spre el şi trecu lama 
sabiei peste faţa celui de-al doilea, cu o lovitură 

năprasnică. 

O suliță azvârlită de cineva veni spre Tyrion dinspre 
stânga şi se înfipse în scutul său cu un sunet sec. Se răsuci 
şi goni după atacator, însă omul îşi ridică deasupra capului 
propriul său scut. Tyrion îi dădu ocol, încolţindu-l cu o ploaie 
de lovituri de secure. Schije de lemn de stejar se 
desprindeau zburând în toate părţile, până când omul din 
nord se împiedică şi căzu pe spate, cu scutul pe el. Era 
dincolo de raza de acţiune a securii lui Tyrion şi era prea 
mare daraua ca să merite să descalece, aşa că-l lăsă acolo şi 
se avântă spre un alt duşman, atacându-l din spate cu o 
lovitură de sus în jos, care-i făcu braţul să se cutremure. 

Asta-i oferi o clipă de răgaz. Strunindu-şi armăsarul, privi 
spre râu. Acolo era, la dreapta. Cumva, reuşise să se întoarcă 
în cerc. 

Un Bărbat Ars trecu pe lângă el, prăbuşit pe cal. O suliță 

îi intrase în pântec şi-i ieşise prin spate. Nu mai putea fi 
ajutat în nici un fel, dar când Tyrion îl văzu pe unul dintre 
oamenii din nord gonind şi apucând dârlogii calului, atacă. 

Duşmanul îl înfruntă cu sabia în mână. Era înalt şi zvelt, 
purtând o cămaşă lungă de zale şi apărători din oţel, însă-şi 
pierduse coiful şi sângele i se prelingea în ochi de la o 
tăietură din mijlocul frunţii. Tyrion încercă o lovitură drept în 
faţă, însă bărbatul înalt o pară. 

- Piticule, strigă el. Mori! 

Fugi în cerc, pe când Tyrion călărea în jurul lui, ţintindu-i 
capul şi umerii. Oţelul se izbi de oţel, iar Tyrion îşi dădu 


repede seama că bărbatul înalt era mai iute şi mai puternic 
decât el. Pe cele şapte iaduri, unde era Bronn? 

- Mori, mâărâi bărbatul, lovindu-l năprasnic. 

Tyrion abia dacă reuşi să-şi ridice scutul la timp, iar 
lemnul păru că-i explodează în faţă, sub forţa loviturii. 

Bucăţile sfărâmate căzură de pe braţul lui. 

- Mori! mugi spadasinul, venind mai aproape şi izbindu-l 
peste tâmplă atât de tare, încât capul îi răsună ca un 716 

clopot. 

Sabia scoase un scrâşnet hidos când o retrase pe 
suprafaţa oţelului. Bărbatul înalt rânji... până când trăpaşui 
lui Tyrion îl muşcă, iute ca un şarpe, sfâşiindu-i obrazul până 
la os. Atunci urlă. Tyrion îi împlântă securea în cap. 

- Tu să mori, îi spuse, şi asta se şi întâmplă. 

Când smulse lama, auzi un strigăt: 

- Eddard! răsună o voce. Pentru Eddard şi Winterfell! 

Cavalerul se năpusti spre el în goană, răsucind 
buzduganul ca un astru în jurul capului. Caii lor se ciocniră 

înainte ca Tyrion să fi putut măcar deschide gura să strige 
după Bronn. În cotul drept îi explodă un val de durere când 
ghinturile buzduganului străpunseră metalul subţire de la 
încheietură. Îşi pierdu securea într-o clipă. Se întinse după 

sabie, însă luceafărul ţepos se roti din nou, coborând spre 
faţa sa. Un zang dureros şi căzu. Nu-şi aminti când atinse 
pământul, însă când privi în sus, deasupra era numai cerul. 

Cavalerul care-l doborâse se năpusti asupra lui. 

- Tyrion Pezevenghiul, bubui el. Eşti al meu. Te predai, 
Lannister? 

Da, se gândi el, însă cuvântul i se opri în gât. Scoase un 
sunet ca un horcăit şi se luptă să se ridice în genunchi, 
căutând disperat o armă. Sabia, pumnalul, orice... 

- Te predai? 

Cavalerul se înălța asupra sa, pe calul înzăuat. Omul şi 
calul i se păreau imenşi. Mingea ţepoasă se roti cu lentoare, 
descriind un cerc. Mâinile lui Tyrion erau amorţite, iar 
vederea înceţoşată şi teaca goală. 


- Predă-te sau mori, declară cavalerul, iar buzduganul se 
roti din ce în ce mai repede. 

Tyrion ţâşni în picioare, înfigându-şi capul în pântecul 
animalului. Calul slobozi un nechezat răsunător şi se cabra. 

Un val de sânge şi maţe căzu peste faţa lui Tyrion, iar 
calul se prăvăli ca o avalanşă. Următorul lucru de care fu 
conştient era că viziera sa era plină de noroi şi că cevaîi 
strivea piciorul. Se eliberă, cu gâtlejul atât de strâns, încât 
abia mai putea vorbi. 

- „„predai... izbuti el să hârâie stins. 

- Da, gemu un glas întretăiat de durere. 

Tyrion înlătură noroiul de pe coif ca să poată vedea din 
nou. Calul căzuse departe de el, peste călăreţul lui. Piciorul 
717 

cavalerului era prins sub cal, iar braţul folosit pentru a-şi 
atenua căderea era răsucit într-un unghi grotesc. 

- Mă predau, repetă el. Căutând la centură cu mâna 
sănătoasă, trase o sabie şi o azvârli la picioarele lui Tyrion. 

Mă predau, lordul meu. 

Ameţit, piticul îngenunche şi ridică sabia. Când îşi mişcă 

braţul, durerea îi săgeta cotul. Lupta părea că se mutase 
dincolo de el. Nu mai rămăsese nimeni în această parte a 
câmpului de bătălie, cu excepţia unui mare număr de 
cadavre. Corbii dădeau deja ocol şi se lăsau jos pentru a se 
hrăni. Văzu că Ser Kevan îşi adusese forţele din centru 
pentru a sprijini avangarda; masa enormă de suliţaşi îi 
împinsese pe cei din nord pe dealuri. Se luptau pe pantă, 
suliţele înfigându-se într-un nou zid de scuturi, acele bucăţi 
ovale şi întărite, cu ţepi de fier. Privind, văzduhul se umplu 
din nou de săgeți, iar bărbaţii din spatele zidului de stejar 
căzură sub ploaia ucigătoare. 

- Mă tem că pierdeţi, ser, îi spuse el cavalerului prins sub 
cal. 

Bărbatul nu răspunse. 

Zgomotul copitelor venind din spatele său îl făcu să se 
întoarcă, deşi abia dacă putea ridica sabia pe care o ţinea, 


din cauza durerii sfâăşietoare din cot. Bronn se opri lângă el 
şi-l privi, de sus. 

- S-a întâmplat că nu prea mi-ai fost de ajutor, îi spuse 
Tyrion. 

- Se pare că te-ai descurcat destul de bine şi singur, 
răspunse Bronn. Dar ai rămas fără vârful de pe coif. 

Tyrion pipăi creştetul coifului. Vârful se rupsese de tot. 

- Nu l-am pierdut. Ştiu unde este. Mi-ai văzut, cumva, 
calul? 

La vremea când îl găsiră, trompetele glăsuiră din nou, iar 
rezerva Lordului Tywin veni gonind de-a lungul râului. 

Tyrion îşi privi tatăl galopând pe lângă el, flamura 
purpuriu-aurie a Casei Lannister fluturându-i deasupra 
capului pe când se năpusti peste câmp. Era înconjurat de 
cinci sute de cavaleri, iar lumina soarelui se izbea de vârful 
lâncilor. 

Rămăşiţele liniilor de luptă ale Casei Stark se spulberară 

precum sticla sub o lovitură de ciocan. 

Cu cotul umflat, pulsând de durere sub armură, Tyrion nu 
făcu nici cea mai mică încercare de a se alătura 718 

carnagiului. El şi Bronn porniseră în căutarea oamenilor 
lor. 

Pe mulţi îi găsiră printre morţi. Ulf, fiul lui Umar, zăcea 
întro baltă de sânge închegat, cu braţele retezate de la cot, 
iar zeci dintre Fraţii Lunii erau prăvăliţi lângă el. Shagga era 
prăbuşit lângă un copac, străpuns de săgeți, cu capul lui 
Conn în poală. Tyrion crezu că erau morţi amândoi, dar când 
descăleca, Shagga deschise ochii şi rosti: 

- L-au ucis pe Conn, fiul lui Coratt. 

Arătosul Conn nu avea altă rană decât o dâră roşie peste 
piept, acolo unde i se împlântase săgeata care-l doborâse. 

Când Bronn îl ridică pe Shagga în picioare, uriaşul păru 
să 

observe abia atunci săgețile. Le smulse una câte una, 
suduind din cauza găurilor făcute în cămaşa sa de zale şi în 
piele, miorlăindu-se ca o fată când se ocupă de cele câteva 


înfipte în carne. Chella veni călare spre ei pe când smulgeau 
săgețile din Shagga şi le arătă cele patru urechi pe care le 
capturase. Pe Timett îl găsiră jefuind cadavrele, împreună cu 
Bărbaţii Arşi. Din cei trei sute de oameni din clanuri care 
intraseră în luptă în urma lui Tyrion Lannister, 
supravieţuiseră, probabil, jumătate. 

Îi lăsă pe cei rămaşi în viaţă să se ocupe de morţi, îl 
trimise pe Bronn să se îngrijească de cavalerul luat în 
captivitate şi se duse în căutarea tatălui său. Lordul Tywin 
era aşezat lângă râu, sorbind vin dintr-o cupă cu pietre 
preţioase, iar scutierul său îi desfăcea legăturile platoşei. 

- O victorie frumoasă, zise Ser Kevan când dădu cu ochii 
de Tyrion. Sălbaticii tăi au luptat bine. 

Privirile tatălui său se pironiră asupra sa, ochii de un 
verde-deschis, punctaţi cu aur, fiind atât de reci încât pe 
Tyrion îl trecură fiorii. 

- Te surprinde asta, tată? întrebă el. i-am încurcat 
planurile? Se presupunea că vom fi măcelăriți, nu? 

Lordul Tywin îşi goli cupa, fără nici o expresie pe faţă. 

- Da, i-am plasat la stânga pe cei mai indisciplinaţi. Mă 

aşteptam să cedeze. Robb Stark e un băiat cu caş la gură, 
mai degrabă curajos decât deştept. Am sperat că, dacă 

vede că flancul nostru stâng cedează, s-ar putea lansa în 
spărtură, nerăbdător să năvălească. Odată ce ar fi fost atras 
acolo, suliţaşii lui Ser Kevan s-ar fi pus în mişcare atacându-l 
din flanc, aruncându-l în râu, în vreme ce eu mi-aş fi adus 
rezervele. 

719 

- Şi ai crezut că ar fi cel mai bine să mă pui în mijlocul 
acestui carnagiu, ascunzându-mi planurile tale. 

- O dezordine prefăcută este mai puţin convingătoare şi 
nu sunt dispus să-mi dezvălui planurile cuiva care se 
însoţeşte cu mercenari şi sălbatici. 

- Ce păcat că sălbaticii mei ţi-au tulburat dansul! Tyrion 
îşi trase mănuşa de oţel şi o lăsă să cadă la pământ, 
strâimbându-se din cauza durerii care-i săgeta braţul. 


- Băiatul acela, Stark, s-a dovedit a fi mai precaut decât 
m-am aşteptat să fie la vârsta lui, admise Lordul Tywin, însă 
o victorie este o victorie. Mi se pare că te-ai rănit. 

Braţul drept al lui Tyrion era năclăit de sânge. 

- Mă bucur că ai observat asta, tată, spuse el printre dinţii 
încleştaţi. Te-aş putea deranja, cumva, trimițând după 
Maester? Doar dacă nu cumva te încântă ideea de a aveaun 
pitic ciung drept fiu... 

Un strigăt de „Lord Tywin!” repezit îl făcu pe tatăl său să 

întoarcă privirea înainte să fi apucat să răspundă. Tywin 
Lannister se ridică în picioare în vreme ce Ser Addam 
Marbrand sărea de pe trăpaşul său. Calul avea spumă la bot 
şi sângera. Ser Addam se lăsă într-un genunchi; era un 
bărbat vânjos, cu păr întunecat, arămiu, care-i ajungea până 
la umăr, într-o armură lustruită, din oţel suflat cu bronz, cu 
mândrul copac al Casei sale gravat pe platoşa de pe piept. 

- Lordul meu, i-am capturat pe câţiva dintre comandanții 
lor. Lordul Cerwyn, Ser Wylis Manderly, Harrion Karstask, 
patru dintre Frey. Lordul Hornwood este mort şi mă tem că 

Roose Bolton ne-a scăpat. 

- lar băiatul? întrebă Lordul Tywin. 

Ser Addam ezită. 

- Băiatul Stark nu era printre ei, lordul meu. Se spune că 

a trecut pe la Gemeni cu cea mai mare parte a cavaleriei 
sale, călărind în graba mare spre Riverrun. 

Un băiat cu caş la gură, îşi aminti Tyrion, mai degrabă 

curajos decât înțelept. Dacă nu l-ar fi durut atât de tare, 
ar fi izbucnit în râs. 

720 

CATELYN 

Pădurea era plină de şoapte. Lumina lunii licărea în apa 
pârâului de dedesubt, care-şi urma cursul printre stânci spre 
platoul văii. Sub copaci, caii de luptă nechezau încet şi 
răscoleau cu copitele pământul umed şi moale, în timp ce 
oamenii schimbau glume nervoase, vorbind cu glas scăzut. 


Din când în când, auzea pocnetul suliţelor, scrâşnetul 
subţire al zalelor, dar chiar şi aceste sunete erau înăbuşite. 

- Nu ar trebui să mai dureze mult, doamna mea, spuse 
Hallis Mollen. 

El ceruse să i se acorde onoarea de a o proteja în timpul 
bătăliei care avea să vină; era dreptul său, în calitate de 
comandant al gărzii de la Winterfell, iar Robb nu-l refuzase. 

Avea treizeci de oameni în jurul ei, care se îngrijeau să nu 
fie vătămată şi să o însoţească în siguranţă spre Winterfell 
dacă sorții bătăliei se întorceau împotriva lor. Robb ar fi vrut 
cincizeci, însă Catelyn insistase că şi zece îi erau îndeajuns, 
că el va avea nevoie de fiecare om în luptă. Se învoiseră la 
treizeci, fără să fie nici unul prea încântat de asta. 

- Când va fi, va fi, îi spusese Catelyn. lar când va fi, ştia 
că asta însemna moartea. Poate moartea lui Hal... sau poate 
chiar a ei, sau a lui Robb. Nimeni nu era în siguranţă. 

Nici o viaţă nu era garantată. Catelyn se mulțumea să 

aştepte, să asculte şoaptele din pădure şi muzica stinsă a 
pârâului, să simtă vântul cald prin părul ei. 

De fapt, aşteptarea nu-i era complet străină. Bărbaţii din 
viaţa ei o făcuseră întotdeauna să aştepte. „Uită-te după 

mine, pisicuţo”, îi spunea întotdeauna tatăl ei când pleca 
la curte, la vreun târg sau la luptă. lar ea aştepta, stând 
răbdătoare pe meterezele de la Riverrun, când apele Furcii 
Roşii şi Pietrei Răsturna te curgeau prin apropiere. Nu venea 
întotdeauna când promisese că va veni, şi adesea treceau 
zile întregi care o prindeau pe Catelyn la pândă, uitându-se 
printre creneluri sau pe lăcaşurile de tragere pentru arcaşi, 
până ce-l zărea la depărtare pe Lordul Hoster, călare pe 
bătrânul său armăsar maroniu, galopând pe malul râului, 
spre debarcader. 

- M-ai aşteptat? o întreba când se apleca să o 
îmbrăţişeze. Da, pisicuţo? 

721 

Şi Brandon Stark o făcuse să aştepte. 


- Nu voi zăbovi mult, doamna mea, promisese el. Ne vom 
căsători când mă voi întoarce. Totuşi, când ziua aceea sosise, 
în templu, alături de ea, era fratele lui, Eddard. 

Ned abia dacă rămăsese două săptămâni împreună cu 
noua lui soaţă înainte de a pleca la luptă, cu alte promisiuni 
pe buze. Cel puţin, el plecase lăsând în urmă mai mult decât 
cuvinte, îi dăruise un fiu. Trecuseră nouă luni, iar Robb se 
născuse la Riverrun în vreme ce tatăl său încă se mai 
războia prin sud. Îl adusese pe lume în sânge şi durere, fără 
să ştie dacă Ned îl va putea vedea vreodată sau nu. 

Fiul ei. Fusese atât de mic... 

lar acum era Robb cel pe care-l aştepta... Robb, şi pe 
Jamie Lannister, cavalerul aurit despre care se spunea că 

nu învățase niciodată să aştepte. 

- Regicidul este neliniştit şi se înfierbântă repede, îi 
spusese lui Robb unchiul ei, Brynden. 

Îşi puseseră viaţa la bătaie şi cele mai mari speranţe în 
victorie doar pe baza spuselor sale. 

Dacă Robb era înspăimântat, nu lăsa să se vadă nimic. 

Catelyn îşi privi fiul mergând printre oamenii săi, 
atingându-l pe câte unul pe umăr, schimbând o glumă cu 
altul, ajutându-l pe un al treilea să liniştească un cal speriat. 
Armura lui suna uşor la fiecare mişcare. Numai capul îi era 
descoperit. Catelyn privi cum vântul uşor îi mişca părul 
roşcat, la fel ca al ei, şi se întrebă când crescuse fiul ei atât 
de mare. Avea cincisprezece ani şi era aproape la fel de înalt 
ca ea. 

Lăsaţi-l să crească mai inalt, îi rugase ea pe zei. Lăsaţi-l/ 
să ajungă la şaisprezece ani, la douăzeci, la cincizeci. 

Lăsați-l să crească la fel de înalt ca tatăl său şi să-şi țină 
în brațe propriul fiu, vă rog, vă rog, vă rog. Privindu-l pe 
acest tânăr înalt, cu o barbă proaspăt mijită şi cu un lup 
străvechi, îndrăzneţ, la picioarele sale, tot ceea ce putu 
vedea era bebeluşul pe care i-l puseseră la sân, la Riverrun, 
cu atât de mult timp în urmă. 


Noaptea era caldă, însă gândul la Riverrun era suficient 
să o facă să se înfioare. Unde sunt ei? se întrebă. Să fi greşit 
unchiul ei? Atât de multe depindeau de adevărul spuselor 
lui. Robb îi dăduse Peştelui Negru trei sute de oameni aleşi 
pe sprânceană şi-i trimisese înainte ca să-i 722 

mascheze înaintarea. 

- Jaime nu ştie, spusese Ser Brynden după ce se 
întorseseră, îmi pun viaţa la bătaie că-i aşa. Nici o pasăre nu 
a ajuns până la el, au avut grijă de asta arcaşii mei. Am 
văzut câteva dintre iscoadele lui, însă cei care au dat ochii 
cu noi nu au mai apucat să spună cuiva. Ar fi trebuit să 

trimită mai multe. Nu ştie. 

- Cât de mare este armata lui? întrebase fiul ei. 

- Doisprezece mii de  pedestraşi răspândiţi în 
împrejurimile castelului, în trei tabere, cu râuri între ele, 
spusese unchiul ei, cu zâmbetul poznaş pe care şi-l amintea 
atât de bine. Nu mai există o altă cale de a lansa un asediu 
asupra Riverrunului. Două, trei mii de cavalerişti. 

- Regicidul are trei pentru fiecare om de-al nostru, 
observase Galbart Glover. 

- Foarte adevărat, spusese Ser Brynden, dar există un 
lucru care-i lipseşte lui Ser Jaime. 

- Care? 

- Răbdarea. 

Armata lor era mai mare decât fusese când plecaseră de 
la Gemeni. Lordul Jason Mallister îşi adusese oastea cu el, 
din Seagard, pentru a li se alătura, în vreme ce se 
răspândeau pe lângă apele vijelioase ala Furcii Albastre, 
galopând spre sud, iar ceilalţi se strecuraseră înainte, 
cavaleri şi lorzi mărunți şi oameni de arme rămaşi fără 

stăpâni, care fugiseră spre nord când armata fratelui său, 
Edmure, fusese zdrobită sub zidurile de la Riverrun. Îşi 
munciseră caii cât îndrăzniseră pentru a ajunge în acest loc 
înainte ca Jaime Lannister să afle de venirea lor, iar acum 
sosise ora. 


Catelyn îşi privi fiul încălecând. Olyvar Frey ţinea calul 
pentru el - fiul Lordului Walder, cu doi ani mai mare decât 
Robb, deşi parcă era cu zece ani mai tânăr şi mult mai 
neliniştit. Prinse scutul lui Robb la locul său şi-i întinse 
coiful. Când el şi-l cobori pe chipul atât de drag ei, un tânăr 
cavaler înalt stătea călare pe un armăsar cenuşiu, chiar pe 
locul în care fusese fiul ei. Printre copaci era întuneric, acolo 
unde lumina lunii nu ajungea. Când Robb întoarse capul s-o 
privească, dincolo de vizieră nu văzu decât o negreală. 

- Trebuie să plec spre linia de luptă, mamă, îi spuse el. 

723 

Tata zice că trebuie să-i laşi pe oamenii tăi să te vadă 

înainte de luptă. 

- Atunci, du-te, îi răspunse ea. Lasă-i să te vadă. 

- Am să le dau curaj. 

Şi cine-mi va da mie curaj? se întrebă ea, însă nu spuse 
nimic şi se strădui să-i zâmbească. Robb îşi întoarse marele 
său armăsar cenuşiu şi-l făcu să plece uşor de lângă ea, cu 
Vântul Cenuşiu pe urmele lui. În spatele său se formă 

garda de luptă. Când o obligase să accepte protectorii, ea 
insistase ca şi el să fie la fel de bine păzit, iar lorzii-stegari 
fuseseră de acord. Mulţi dintre fiii acestora ceruseră 

onoarea de a câălări alături de Lupul Tânăr, cum se 
obişnuiseră să-i spună. Torrhen Karstark şi fratele său, 
Eddard, se numărau printre cei treizeci, plus Patrek Mallister, 
Micul Jon Umber, Daryn Hornwood, Theon Greyjoy, nu mai 
puţin de cinci dintre progeniturile lui Walder Frey, împreună 
cu bărbaţi mai vârstnici precum Ser Wendel Manderly şi 
Robin Flint. Printre ei se afla chiar şi o femeie: Dacey 
Mormont, fiica mai mare a lui Lady Maege şi moştenitoare a 
Insulei Ursului, o lungană căreia i se dăduse un buzdugan la 
vârsta la care majoritatea fetelor primeau păpuşi. Unii dintre 
ceilalţi lorzi bombăniseră, însă Catelyn nu le luase plângerile 
în seamă. 

- Aici nu-i vorba de onoarea Caselor voastre, le spusese. 

Trebuie să-mi ţin fiul în viaţă. 


lar daca se ajunge aici, se întrebase, treizeci de oameni 
vor fi suficienții Șase mii vor fi destul? 

O pasăre ţipă în depărtare, un fluierat ascuţit şi înalt, pe 
care Catelyn îl simţi pe gât ca pe o mână îngheţată. O altă 

pasăre îi răspunse, apoi o a treia şi a patra. Cunoştea 
destul de bine ce însemnau chemările lor, după anii 
petrecuţi la Winterfell. Sfrâncioci-de-zăpadă. Uneori le 
vedeai în miezul iernii, când grădina zeilor era albă şi 
încremenită. Erau păsări din nord. 

Vin, se gândi Catelyn. 

- Vin, doamna mea, şopti Hal Mollen. El era întotdeauna 
cel care spunea lucruri evidente. Zeii să fie cu noi. 

Dădu din cap, iar pădurea se întindea neclintită în jurul 
lor. În tăcere, îi putea auzi, încă departe, dar apropiindu-se 
tot mai mult; tropotul multor cai şi zângănitul săbiilor, 
suliţelor şi armurilor, murmurul glasurilor omeneşti, din 724 

care se desprindea câte un hohot sau câte un blestem. 

Veşniciile păreau să vină şi să treacă. Zgomotul se auzea 
tot mai tare. Hohote de râs, o comandă răstită, plescăitul 
apei pe când traversau pârâul. Un cal fornăi. Un om înjură. 

Şi, în cele din urmă, îl văzu... numai pentru o clipă, în 
spaţiul dintre crengile copacilor, pe când privea spre platoul 
văii, dar ştiu că era el. Chiar şi de la depărtare, Ser Jaime 
Lannister era de neconfundat. Lumina lunii îi argintase 
armura şi aurul părului şi-i făcuse neagră mantia sa stacojie. 
Nu purta coif. 

Apărea şi dispărea, armura îi era ascunsă din nou de 
copaci. În urma lui veneau alţii, coloane lungi, cavaleri şi 
soldaţi care juraseră credinţă şi călăreţi liberi, trei sferturi 
din cavaleria Lannisterilor. 

- Nu-i el omul care să aştepte în cort în timp ce oamenii 
lui construiesc turnuri de asediu, prevăzuse Ser Brynden. A 
ieşit la luptă împreună cu cavalerii săi, de trei ori deja, să-i 
vâneze pe cercetaşi sau să ia cu asalt vreun avanpost care 
rezistă. 


Dând din cap, Robb studiase harta pe care i-o desenase 
unchiul său. Ned îl învățase să citească hărţile. 

- Să-l atacăm aici, zise el, arătând cu degetul. Cu câteva 
sute de oameni, nu mai mult. Steagurile lui Tully. Când se 
repede după tine, noi vom aştepta... Degetul său se mişcă 

cu câţiva centimetri spre stânga... Aici. 

Aici erau tăcerea nopţii, lumina lunii şi umbre, un covor 
gros de frunze moarte, coline împădurite coborând lin spre 
albia pârâului, arbuştii şi tufele rărindu-se pe măsură ce 
terenul cobora. 

Aici era fiul său, călare pe armăsar, uitându-se în urmă, 
spre ea, pentru ultima oară, cu sabia ridicată în semn de 
salut. 

Aici era cântecul cornului de luptă al lui Maege Mormont, 
un şuier jos şi prelung, care se rostogolea spre vale dinspre 
răsărit, anunţându-i că ultimii călăreţi ai lui Jaime intraseră 

în capcană. 

lar Vântul Cenuşiu îşi dădu capul pe spate şi urlă. 

Sunetul păru să treacă direct prin Catelyn Stark, iar ea se 
trezi zgribulindu-se. Era un sunet îngrozitor, înspăimântător, 
dar avea muzicalitate. Preţ de o clipă simţi ceva aproape de 
milă pentru Lannisterii de jos. Aşa răsună 

725 

moartea, se gândi ea. 

HAAro000000000000000000000000000 veni răspunsul de 
pe colina îndepărtată, pe când Marele Jon suflă din cornul 
său. La răsărit şi la apus, trompeţii Mallister şi Frey îşi 
strigară setea de răzbunare. La nord, acolo unde valea şe 
îngusta şi se curba precum un cot răsucit, cornurile de luptă 
ale Lordului Karstark îşi alăturară glasurile adânci şi 
tânguitoare corului sumbru. Oamenii strigau, iar caii se 
cabrau în pârâul de jos. 

Pădurea plină de şoapte răsuflă dintr-odată, pe când 
arcaşii lui Robb, ascunşi în crengile copacilor, îşi trimiseră 

săgețile, iar în noapte izbucniră urletele oamenilor şi ale 
cailor. Peste tot în jurul ei, călăreţii îşi ridicară lăncile, iar 


noroiul şi frunzele care ascunseseră vârfurile strălucitoare se 
risipiră pentru a dezvălui licărul oţelului ascuţit. 

- Winterfell! îl auzi ea pe Robb strigând, pe când săgețile 
şuierară din nou. Se dusese de lângă ea, la trap, 
conducându-şi oamenii pe deal în jos. 

Catelyn rămase în şa neclintită, cu Hal Mollen şi garda în 
jurul ei, şi aşteptă, cum mai aşteptase şi înainte, pentru 
Brandon, pentru Ned şi pentru tatăl ei. Era în vârful colinei, 
iar copacii ascundeau mare parte din ceea ce se petrecea 
jos. După o clipă, două, trei, fu ca şi cum ea şi protectorii ei 
rămăseseră singuri în pădure. Ceilalţi se amestecaseră în 
verdele peisajului. 

Totuşi, când privi peste vale, spre colina îndepărtată, îi 
văzu pe călăreţii Marelui Jon ieşind din beznă. Formaseră 

un şir lung, un şir nesfârşit şi, pe când ţâşneau din 
pădure, pentru o clipă cât cea mai scurtă bătaie de inimă, 
tot ceea ce văzu Catelyn fu lumina lunii aprinzându-se pe 
vârfurile lăncilor, de parcă o mie de nuiele de salcie se 
prăvăleau pe colină, aprinse într-o flacără argintie. Apoi clipi 
şi văzu că 

erau doar oameni, gonind să ucidă sau să moară. 

După aceea, n-ar fi putut să spună că văzuse bătălia. 

Dar o auzise, iar valea răsuna de ecouri. Pocnetul unei 
lănci rupte, zângănitul săbiilor care se ciocneau, strigătele 
de 

„Lannister” şi „Winterfell”, „Tully” şi „Riverrun” şi din nou 

„Tully”. Când îşi dădu seama că nu mai era nimic de 
văzut, închise ochii şi ascultă. Bătălia era în plină 
desfăşurare în jurul ei. Auzea tropotele potcoavelor, cizmele 
plescăind în apa puţin adâncă, sunetul sec al săbiilor care 
izbeau 726 

scuturile din lemn de stejar şi scrâşnetul oţelului pe oţel, 
şuieratul săgeţilor, tunetul tobelor, urletele a mii de cai. 

Bărbaţii strigau blesteme şi cerşeau milă, o primeau (sau 
nu) şi trăiau (sau mureau). Colinele păreau să măsluiască 


sunetele. O dată auzi glasul lui Robb, la fel de clar de 
parcă 

ar fi stat alături de ea, strigând, „La mine! La mine!” Şi îl 
mai auzi pe lupul său străvechi mârâind şi urlând, auzi 
clănţănitul colţilor lungi, carnea sfâşiată, urletele de frică şi 
durere ale omului şi calului deopotrivă. Era numai un singur 
lup? Greu de ştiut cu siguranţă. 

Încet, încet, gălăgia se reduse şi dispăru, până ce rămase 
un singur lup. Pe când zorii sângerii apăreau la răsărit, 
Vântul Cenuşiu începu să urle din nou. 

Robb se întoarse la ea călare pe un alt cal, un armăsar 
roib în locul celui cenuşiu pe care-l luase în jos, spre vale. 

Capul de lup de pe scutul său era sfărâmat în două, 
lemnul crud arătând locul unde fusese lovit, însă Robb părea 
nevătămat. Totuşi, când se apropie, Catelyn văzu că 

mănuşa de zale şi mâneca tunicii sale erau înnegrite de 
sânge. 

- Eşti rănit, spuse ea. 

Robb îşi ridică mâna, îşi deschise şi-şi închise pumnul. 

- Nu, răspunse el. Asta-i... sângele lui Torrhen poate, 
sau... Scutură din cap. Nu ştiu. 

O mulţime de bărbaţi îl urmau în sus pe deal, murdari şi 
zdreliţi şi rânjind, cu Theon şi Marele Jon în frunte. Între ei, îl 
trăgeau pe Ser Jaime Lannister. Îl azvârliră la picioarele 
calului ei. 

- Regicidul, anunţă Hal, fără să mai fie nevoie. Lannister 
îşi ridică fruntea. 

- Lady Stark, făcu el în genunchi. Sângele i se scurgea pe 
gât de la o tăietură de pe cap, însă lumina palidă a zorilor îi 
adusese înapoi în păr licărul aurului. V-aş oferi sabia mea, 
dar se pare că am rătăcit-o. 

- Nu sabia dumitale o vreau, ser, îi răspunse ea. Daţi-mi-l 
înapoi pe tatăl meu şi pe fratele meu, Edmure. Le vreau şi pe 
fetele mele. Daţi-mi înapoi soţul. 

- Mă tem că i-am pierdut şi pe ei. 

- Ce păcat, zise Catelyn rece. 


- Ucide-l, Robb, îl îndemnă Theon Greyjoy. la-i capul. 

- Nu, răspunse fiul ei, dându-şi jos mănuşa însângerată. 

727 

Ne este mult mai de folos viu decât mort. lar tatăl meu, 
lordul, nu a agreat niciodată uciderea prizonierilor luaţi în 
luptă. 

- Un om înţelept, zise Jaime Lannister, şi onorabil. 

- Luaţi-l şi puneţi-l în fiare, spuse Catelyn. 

- Faceţi aşa cum spune doamna, porunci Robb, şi 
asiguraţi-vă că este păzit de o gardă puternică. Lord Karstark 
îi va vrea capul în vârf de lance. 

- Asta va şi primi, căzu de acord Marele Jon, gesticulând. 

Lannister fu dus de acolo spre a fi bandajat şi înlănţuit. 

- De ce l-ar vrea mort Lordul Karstark? întrebă Catelyn. 

Robb se uită într-o parte, înspre pădure, cu aceeaşi 
expresie preocupată adoptată adesea şi de Ned. 

- l-a... El i-a ucis... 

- Pe fiii Lordului Karstark, explică Galbart Glover. 

- Pe amândoi, zise Robb. Torrhen şi Eddard. Şi pe Daryn 
Hornwood. 

- Nimeni nu-l poate învinovâăţi pe Lanniser pentru curajul 
său, făcu Glover. Când a băgat de seamă că e pierdut, şi-a 
adunat cavalerii şi a luptat făcându-şi drum până în vale, 
sperând să ajungă la Lordul Robb şi să-l doboare. Şi aproape 
că a reuşit. 

- Şi-a rătăcit sabia în gâtul lui Eddard Karstark, după ce i- 
a retezat mâna lui Torrhen şi i-a crăpat capul lui Daryn 
Hornwood, zise Robb. Tot timpul striga după mine. Dacă n-ar 
fi încercat să-l oprească... 

- Atunci eu aş fi jelit acum în locul Lordului Karstark, rosti 
Catelyn. Oamenii tăi au făcut ceea ce juraseră să facă, Robb. 
Au murit protejându-şi lordul. Jeleşte-i. Cinsteşte-i pentru 
valoarea lor. Dar nu acum. Nu ai timp pentru suferinţă. S-ar 
putea să fi retezat capul şarpelui, dar trei sferturi din trupul 
lui este încă încolăcit pe castelul tatălui tău. Am câştigat o 
bătălie, însă nu şi războiul. 


- Dar ce mai bătălie! exclamă Theon Greyjoy însufleţit. 

Doamna mea, regatul nu a mai văzut o asemenea victorie 
de la Câmpia de Foc. Jur, Lannisterii au pierdut zece oameni 
pentru fiecare dintre ai noştri. Am luat în captivitate aproape 
o sută de cavaleri şi zeci de stegari. 

Lordul Westerling, Lordul Banefort, Ser Garth Greenfield, 
Lordul Estren, Ser Tytos Brax, Mallor Dornishman... şi încă 

trei Lannisteri în afară de Jaime, nepoți ai Lordului Tywin, 
728 

doi dintre fiii surorii sale şi unul al fratelui său mort... 

- lar Lordul Tywin? îl întrerupse Catelyn. Nu cumva l-ai 
capturat şi pe Lordul Tywin, Theon? 

- Nu, răspunse Greyjoy, cu elanul retezat. 

- Până când nu reuşeşti asta, războiul este departe de a 
se fi sfârşit. 

Robb îşi ridică fruntea şi-şi îndepărtă părul de pe ochi. 

- Mama mea are dreptate. Mai avem încă Riverrun. 

729 

DAENERYS 

Muştele-i dădeau încet ocol lui Kha/ Drogo, aripile 
băzâind cu un zumzet jos, la pragul audibilului, care o 
îngreţoşa pe Dany. 

Soarele era sus pe cer, necruţător. Căldura răbufnea în 
valuri de pe coastele pietroase ale dealurilor. Un firişor 
subţire de transpiraţie se scurgea încet între sânii ei umflaţi. 
Singurele zgomote care se auzeau erau tropăitul regulat al 
copitelor cailor, zângănitul ritmic al clopoţeilor din părul lui 
Drogo şi vocile îndepărtate din urma lor. 

Dany privea muştele. Erau mari cât nişte albine, grase, 
purpurii şi lucitoare. Dothrakii le spuneau muşte de sânge. 

Vieţuiau prin mlaştini şi bălțile stătute, sugeau sângele 
de la om şi de la cal, lăsându-şi ouăle în cei morţi sau în 
agonie. Drogo le ura. Ori de câte ori se apropia vreuna de el, 
palma lui ţâşnea iute, ca un şarpe la atac, şi se închidea 
peste ea. Apoi, degetele sale se strângeau, iar când îşi 


deschidea din nou palma, musca era doar o pată roşie pe 
piele. 

Acum, una se aşeză pe dosul armăsarului său, iar calul 
dădu nervos din coadă, pentru a o alunga. Celelalte zburau 
în jurul lui Drogo, tot mai aproape. Kharul nu reacţiona. 

Ochii lui erau aţintiţi asupra dealurilor maronii din 
depărtare, iar frâul atârna moale în mâinile sale. Sub vesta 
pictată, un pansament din frunze de smochin şi lut albastru, 
ars, acoperea rana de la piept. Femeia cu ierburile îl 
pregătise pentru el. Prişniţa lui Mirri Maz Duur îl duruse si-l 
arsese şi o smulsese de acolo cu şase zile în urmă, 
blestemând-o pentru că era o maegi. Pansamentul din lut 
era mai alinător acum, iar femeia îi preparase vin de mac; 
băuse mult în zilele din urmă, vin de mac, lapte de iapă 
fermentat sau bere din piper. 

Totuşi, abia dacă se atingea de mâncare şi se zbătea şi 
gemea noaptea. Dany putea vedea cât era de tras la faţă. 

Rhaego era neliniştit în pântecul său, lovind-o cu 
picioarele ca un armăsar, dar asta nu mai stârnea interesul 
lui Drogo cum se întâmplase până acum. În fiecare 
dimineaţă dădea cu ochii de cute noi de durere săpate pe 
faţa lui, când se trezea din somnul agitat. lar acum venise 
această linişte. Îi provoca teamă. De când încălecaseră, în 
zorii zilei, el nu 730 

rostise nici un cuvânt. lar când vorbise ea, nu primise nici 
un răspuns, ci doar un mormăit, şi la miezul zilei nu mai 
primea nici măcar atât. 

Una dintre muştele de sânge ateriza pe pielea 
descoperită de pe umărul Kharului . O alta îi dădu ocol, i se 
aşeză pe gât şi-i urcă spre gură. Khal Drogo se foi în şa, iar 
clopoţeii răsunară, pe când armăsarul continuă să meargă 

în acelaşi ritm. 

Dany îşi înfipse călcâiele în burta Argintului său şi se 
avântă mai aproape de el. 

- Lordul meu, spuse ea moale. Drogo. Soarele meu şi 
stelele mele. 


El nu păru că o auzise. Musca de sânge se târî până pe 
sub mustaţa lui şi se cuibări pe obraz, în cuta de lângă nas. 

Dany icni. 

- Drogo! Se întinse neîndemânatică spre el şi-i atinse 
braţul. 

Khal Drogo se foi în şa, se înclină încet şi căzu greoi de pe 
cal. Muştele se împrăştiară o clipă, apoi îl înconjurară 

din nou, pentru a se aşeza peel. 

- Nu, spuse Dany, strunindu-şi calul. Pentru prima dată 

nu-i mai păsă de pântecul ei, sări de pe Argint şi alergă la 
el.larbă de sub el era maronie şi uscată. Drogo strigă de 
durere când Dany îngenunche lângă el. Avea respiraţia 
întretăiată şi hârâită, o privi fără s-o recunoască. 

- Calul meu, gemu el. Dany goni muştele de pe pieptul 
lui, zdrobind una, aşa cum ar fi făcut şi el. Pielea lui ardea. 

Călăreţii de sânge ai Kha/- ului îl urmaseră îndeaproape, îl 
auzi pe Haggo strigând când porniră cu toţii la galop. 

Cohollo sări de pe cal. 

- Sânge din sângele meu, zise el căzând în genunchi. 

Ceilalţi doi rămaseră călare. 

- Nu, gemu Khal Drogo, zbătându-se în braţele lui Dany. 

Trebuie să călăresc. Călăresc. Nu! 

- A căzut de pe cal, zise Haggo, uitându-se în jos. Faţa lui 
lată avea o expresie impasibilă, însă vocea-i era grea. 

- Nu trebuie să spui aşa ceva, îl admonesta Dany. Am 
călărit destul de mult astăzi. Ne vom aşeza tabăra aici. 


- Aici? Haggo privi de jur împrejur. Câmpia era maronie şi 
uscată, inospitalieră. Asta nu-i un loc unde să ne aşezăm. 

731 

- O femeie nu ne poate opri, făcu Qotho, nici chiar o 
khaleesi. 

- Ne aşezăm aici, repetă Dany. Haggo, spune-le că 

Drogo a poruncit să se oprească, Dacă întreabă cineva de 
ce, spune-le că mi se apropie sorocul şi că nu mai pot 
continua. Cohollo, adu sclavii, trebuie să ridice imediat 
cortul Kkhal- ului . Qotho... 

- Mie nu-mi poţi porunci, khaleesi, zise Qotho. 

- Găsiţi-o pe Mirri Maz Duur, le spuse ea. Preoteasa 
trebuia să se afle printre ceilalţi Oameni Miei, în lunga 
coloană de sclavi. Aduceţi-mi-o aici, cu scrinul ei cu tot. 

Qotho privi în jos spre ea, cu ochi duri precum cremenea. 

- Maegi, scuipă el. N-am să fac asta. 

- Ba da, îi răspunse Dany, ori atunci când se va trezi 
Drogo, va afla că m-ai sfidat. 

Furios, Qotho îşi răsuci armăsarul şi o luă iritat la galop... 

Însă Dany ştia că se va întoarce cu Mirri Maz Duur, 
indiferent cât de puţin îi plăcea de ea. Sclavii ridicaseră 

cortul lui Khal/ Drogo sub ieşindul de rocă neagră, a cărui 
umbră oferea o alinare în faţa soarelui de la amiază. Dar 
chiar şi aşa, era înăbuşitor sub pânza cortului, când lrri şi 
Doreah o ajutară pe Dany să-l ducă pe Drogo înăuntru. Jos, 
pe pământ, fuseseră aşternute covoare groase, iar pe la 
colţuri împrăştiaseră perne. Eroeh, fata timidă pe care o 
salvase Dany lângă zidurile de lut ale Oamenilor Miei, făcu o 
vatră. Îl întinseră pe Drogo pe o saltea ţesută. 

- Nu, mormăi el în Limba Comună. Nu, nu. 

Asta era tot ce spunea, tot ce putea să spună. Doreah i 
desfăcu centura şi-i scoase vesta şi jambierele, în vreme ce 
Jhiqui îngenunche la picioarele lui pentru a-i desface 
şireturile sandalelor de călărie. lIrri voia să lase deschise 
acoperitorile cortului, pentru a permite aerului să intre, însă 
Dany îi interzise. Nu voia să lase pe nimeni să-l vadă 


pe Drogo în starea în care era, delirant şi slăbit. Când 
khas- 

ul ei îi ajunse din urmă, puse pază la intrarea în cort. 

- Nu lăsaţi pe nimeni, decât cu permisiunea mea, îi spuse 
lui Jhogo. Pe nimeni. 

Eroeh privi cu teamă spre Drogo, aşa cum zăcea acolo. 

- E pe moarte, şopti ea. Dany o pălmui. 

- Khal-ul nu poate muri. El este tatăl armăsarului care 
732 

călăreşte lumea. Părul său nu a fost tăiat niciodată, încă 

mai poartă clopoţeii pe care i-a dăruit tatăl său. 

- Kbaleesiy spuse Jhiqui, a căzut de pe cal. 

Tremurând, cu ochii umpluţi brusc de lacrimi, Dany plecă 

de lângă ele. A căzut de pe cal! Aşa fusese, văzuse asta, 
iar călăreţii de sânge şi, fără îndoială, slujnicele şi bărbaţii 
din Khas-ul ei la fel. Şi câţi alţii? Nu puteau fi reduşi la 
tăcere, iar Dany ştia ce însemna asta. Un khal/ care nu putea 
călări nu putea nici domni, iar Drogo căzuse de pe cal. 

- Trebuie să-l îmbăiem, spuse ea cu încăpățânare. Nu-şi 
putea permite să fie disperată. Irri, pune să se aducă 

imediat cada. Doreah, Eroeh, găsiţi apă, apă rece, este 
atât de înfierbântat! 

Era ca un foc sub piele de om. 

Sclavii instalară cada grea, din cupru, într-un colţ al 
cortului. Când Doreah aduse prima butelcă de apă, Dany 
udă o bucată de mătase pe care o aşeză pe fruntea lui 
Drogo, peste pielea încinsă. Ochii lui se uitară spre ea, fără 

însă s-o vadă. Când i se deschiseră buzele, nu ieşi nici un 
cuvânt, doar un geamăt. 

- Unde-i Mirri Maz Duur? întrebă ea, cu răbdarea 
spulberată de frică. 

- Qotho o va găsi, spuse lrri. 

Slujnicele ei umplură cada cu apă călduţă, care mirosea a 
sulf, îndoind duhoarea cu uleiuri amărui şi frunze de mentă 
strivite. În timp ce se pregătea cada, Dany îngenunche 
stângace lângă soţul ei, stăpânul, îngreunată 


de pântecul mare, purtând copilul. Îi despleti coada 
pipăâind-o cu degete neliniştite, aşa cum făcuse prima dată, 
sub stele. Puse cu grijă, alături, clopoţeii lui, unul câte unul. 

Îi va cere când totul va fi bine, îşi spuse ea. 

O adiere de vânt pătrunse în cort când Aggo îşi băgă 

capul în deschizătura de la intrare. 

- Khaleesi, spuse el, vine Andalul şi se milogeşte să i se 
dea voie să intre. 

„Andalul”, aşa-i spuneau Dothrakii lui Ser Jorah. 

- Da, răspunse ea, ridicându-se neîndemânatică, lăsaţi-l 
să intre. 

Avea încredere în cavaler. Dintre toţi, era singurul care ar 
fi putut şti ce era de făcut. 

Ser Jorah Mormont se aplecă pentru a putea trece prin 
733 

deschizătura de la intrare şi aşteptă o clipă, să-şi 
obişnuiască ochii cu semiîntunericul din interior. În căldura 
cumplită a sudului, el purta pantaloni largi, din mătase 
pestriță, şi sandale de călărie, cu degetele descoperite, 
legate cu şireturi până sub genunchi. Teaca sabiei sale 
atârna de o centură răsucită, din păr de cal. 

Îmbrăcase o vestă albă direct pe pieptul gol, iar pielea-i 
era înroşită din cauza soarelui. 

- Prin tot khalasar-ul umblă vorbele din om în om, spuse 
el. Se zice că Drogo a căzut de pe calul său. 

- Ajută-l, îl imploră Dany. Pentru dragostea pe care spui 
că mi-o porţi, ajută-l acum. 

Cavalerul îngenunche lângă ea. Se uită îndelung şi intens 
spre Drogo, apoi spre Dany. 

- Spune slujnicelor tale să plece. 

Fără un cuvânt, sugrumată de frică, Dany făcu un gest. 

Irri le scoase din cort pe celelalte fete. Când rămaseră 

singuri, Ser Jorah îşi scoase pumnalul. Iscusit, cu o fineţe 
surprinzătoare la un bărbat atât de masiv, începu să 

înlăture frunzele negre şi noroiul uscat de pe pieptul lui 
Drogo. Amestecul se întărise la fel ca zidurile Oamenilor Miei 


Şi, la fel ca ele, crăpă cu uşurinţă. Ser Jorah sparse noroiul 
uscat cu cuțitul, îndepărtă bucăţile de pe piele, curăţă 
frunzele, una câte una. Un miros greu, dulceag, se ridică din 
rana lui Drogo, atât de intens, încât aproape că-i tăie 
respiraţia. Frunzele erau întărite de sânge şi puroi, iar 
pieptul lui Drogo era înnegrit şi lucios din cauza infecţiei. 

- Nu, şopti Dany, cu lacrimi curgându-i pe obraji. Nu, vă 

rog, zei, ascultaţi-mă, nu! 

Khal Drogo se zbătu, luptându-se cu un duşman nevăzut. 

Din rana deschisă se scurgea sânge negru. 

- Khal- ul tău e ca şi mort, prinţesă. 

- Nu, nu poate muri, nu trebuie, a fost doar o tăietură. 

Dany îi luă palma bătătorită în mâinile sale mici mici, 
ţinând-o strâns între ele. Nu-l voi lăsa să moară... 

Ser Jorah scoase un hohot amar. 

- Khaleesi, această intenţie este dincolo de puterea ta. 

Opreşte-ţi lacrimile, copilă. Plângi pentru el mâine, sau 
peste un an. Nu avem timp pentru jelit. Trebuie să plecăm şi 
încă repede, înainte să moară. 

Dany se simţi pierdută. 

734 

- Să plecăm? Unde să plecăm? 

- La Assai, aş spune eu. Este departe în sud, la capătul 
lumii ştiute, dar se spune că este un port măreț. Vom găsi o 
corabie să ne ducă înapoi la Pentos. Va fi o călătorie grea, să 
nu-ţi închipui altceva. Ai încredere în khas-ul tău? 

Crezi că vor veni cu noi? 

- Khal Drogo le-a poruncit să mă păzească, îi răspunse 
Dany nesigură, dar dacă moare... Îşi mângâie curbura 
pântecului. Nu înţeleg. De ce să fugim? Sunt khaleesi. Î | 
port în pântec pe moştenitorul lui Drogo. El va fi kha/după 

ce Drogo... 

Ser Jorah se încruntă. 

- Prinţesă, ascultă-mă. Dothrakii nu se vor supune unui 
copil de ţăâţă. Se închinau înaintea puterii lui Drogo şi numai 
ei. Când el va muri, Jhago şi Pono şi ceilalţi kos se vor lupta 


pentru locul său, iar acest Kkhalasar se va devora singur. 
Învingătorul nu va mai dori şi alţi rivali. Băiatul îţi va fi luat 
de la sân în momentul naşterii. Îl vor arunca la câini. 

Dany se zgribuli. 

- Dar de ce? plânse ea. De ce să ucidă un copilaş? 

- Este fiul lui Drogo, iar babele au spus că va fi armăsarul 
care va câălări lumea. Aşa a fost profeţit. Va fi mai bine să-l 
ucidă decât să-i înfrunte furia când va ajunge bărbat. Copilul 
o lovi cu picioarele, de parcă ar fi auzit. 

Dany îşi aminti de povestea pe care i-o spusese Viserys, 
ce făcuseră câinii Uzurpatorului cu copiii lui Rhaegar. Fiul lui 
fusese tot copil de ţăţă, dar îl smulseseră de la pieptul 
mamei sale şi-l dăduseră cu capul de un perete. Aşa 
procedau bărbaţii. 

- Nu trebuie să se atingă de fiul meu! strigă ea. Voi 
porunci Khas-ului meu să-l păzească, iar călăreţii de sânge ai 
lui Drogo vor... 

Ser jorah o luă de umeri. 

- Un călăreț de sânge moare împreună cu kha!- ul său. 

Ştii asta, copilă. Te vor lua la Vaes Dothrak, la babe, asta 
este ultima lor îndatorire fată de el... Când totul se va 
termina, i se vor alătura lui Drogo pe tărâmurile nopţii. 

Dany nu voia să se mai întoarcă la Vaes Dothrak şi să-şi 
trăiască restul vieţii printre bătrânele acelea îngrozitoare, 
dar ştia că Ser Jorah spusese adevărul. Drogo fusese mai 
mult decât soarele şi stelele pentru ea; fusese scutul care o 
735 

ţinuse la adăpost. 

- Nu-l voi părăsi, zise ea cu o încăpățânare jalnică, îi luă 

din nou palma. Nu pot. 

Un tremur al pânzei cortului o făcu să-şi întoarcă 

privirea. Mirri Maz Duur îşi făcu apariţia, plecându-se 
îndelung. Zilele de marş şi mersul în spatele kha/asar-ului o 
făcuseră să şchiopăteze şi să arate rău, cu picioare băşicate 
şi însângerate şi cu pungi sub ochi. În urma ei veniră Qotho 
şi Haggo, cărând între ei scrinul preotesei. 


Când călăreţii de sânge dădură cu ochii de rana lui 
Drogo, scrinul alunecă dintre degetele lui Haggo şi se sparse 
de pământul de sub cort, iar Qotho scuipă o înjurătură atât 
de murdară, încât pârjoli aerul. 

Mirri Maz Duur îl cercetă pe Drogo cu faţa neclinită, ca o 
mască mortuară. 

- Rana a copt. 

- Asta-i lucrătura ta, maegi, zise Qotho. Haggo îşi slobozi 
pumnul peste obrazul lui Mirri, lovind-o cu o bufnitură grea, 
care o trimise la pământ. Apoi o izbi din nou, acolo unde 
căzuse. 

- Opreşte-te ! ţipă Dany. 

Qotho îl trase pe Haggo deoparte, spunându-i: 

- Loviturile sunt prea blânde pentru o maegi. la-o afară. 

O vom priponi la pământ, să fie pătrunsă de toţi bărbaţii 
care trec pe acolo. lar când vor termina cu ea, o vor folosi şi 
câinii. Nevăstuicile îi vor smulge maţele, iar ciorile hoitare îi 
vor ciuguli ochii. Muştele de pe râu îşi vor lăsa ouăle în 
pântecul ei şi vor bea puroi din resturile sânilor ei...Îşi înfipse 
degetele ca de oţel în carnea moale, tremurândă, de sub 
braţul preotesei şi o ridică în picioare. 

- Nu, spuse Dany. Nu vreau să i se facă nici un rău. 

Buzele lui Qotho se traseră de pe dinţii lui maronii, 
strâmbi, într-un rânjet batjocoritor. 

- Nu? îmi spui mie nu? Mai bine roagă-te să nute' 

priponim şi pe tine lângă maegi. E lucrarea ta, la fel ca a 
ei. 

Ser Jorah se interpuse între ei, trăgându-şi sabia lungă 

din teacă. 

- Struneşte-ţi limba, călăreţule. Prinţesa este o kKha/eesi! 

- Numai atât timp cât sânge din sângele meu trăieşte 
încă, îi spuse Qotho cavalerului. Când moare el, ea nu mai 
736 

e nimic. 

Dany simţi cum se strânge ceva în ea. 


- Înainte să fi fost o Kkhaleesi, am fost sânge din sânge de 
dragon. Ser Jorah, cheamă-mi khas-ul . 

- Nu, spuse Qotho. Plecăm noi, deocamdată... kba/eesi. 

Haggo îl urmă afară din cort, bombănind. 

- Acesta nu-ţi doreşte deloc binele, prinţesă, zise 
Mormont. Dothrakii spun că un bărbat şi călăreţii lui de 
sânge împart aceeaşi viaţă, iar Qotho o vede pe a sa 
sfârşindu-se. Un om mort este departe de orice teamă. 

- Nu a murit nimeni, făcu Dany. Ser Jorah, s-ar putea să 

am nevoie de spada ta. Ar fi mai bine să-ţi pui armura. 

Era mai înspăimântată decât ar fi fost dispusă să 

recunoască, chiar şi faţă de ea însăşi. Cavalerul făcu o 
plecăciune. 

- După cum spuneţi. 

leşi din cort. 

Dany se întoarse spre Mirri Maz Duur. Ochii femeii erau 
încărcaţi de îngrijorare. 

- M-aţi salvat încă o dată. 

- lar tu trebuie să-l salvezi pe el, spuse Dany. Te rog... 

- Nu rugaţi niciodată un sclav, răspunse Mirri cu asprime, 
îi porunciţi. Se duse la Drogo, care părea că arde pe salteaua 
sa, şi privi îndelung la rană. Indiferent dacă 

rugaţi sau porunciţi, nu mai contează. Acum este dincolo 
de meşteşugul vindecătorului. Ochii kha/- ului erau închişi. 

Deschise o pleoapă cu degetele sale. A înşelat durerea cu 
laptele de mac. 

- Da, recunoscu Dany. 

- Eu i-am făcut o prişniţă din boabe de foc şi nu-mă- 

nţepa, învelite în piele de miel. 

- Spunea că-l arde. A smuls-o. Femeile cu ierburile i-au 
făcut alta, umedă şi alinătoare. 

- Ardea, da. În foc stă o mare putere de tămăduire, chiar 
şi bărbaţii voştri pleşuvi ştiu asta. 

- Fă-i o altă prişniţă, se rugă Dany. De data asta am să 

mă asigur că o poartă. 

- Vremea pentru asta a trecut, doamna mea, spuse Mirri. 


Tot ce pot să fac acum este să-i uşurez drumul întunecat, 
ca să poată călări fără dureri spre tărâmurile nopţii. Va pleca 
până dimineaţă. 

737 

Vorbele ei trecură ca un cuţit prin pieptul lui Dany. Oare 
ce făcuse de erau zeii atât de cruzi cu ea? Găsise, în sfârşit, 
un loc sigur, dăduse de gustul dragostei şi al speranţei. În 
sfârşit, se îndrepta spre casă. lar acum pierdea totul... 

- Nu, se rugă ea. Salvează-l şi am să te eliberez, jur. Tu 
trebuie să ştii o cale... ceva vrăji, ceva... 

Mirri Maz Duur rămase neclintită şi o cercetă pe Daenerys 
cu ochi negri precum noaptea. 

- Există un farmec. Glasul îi era scăzut, abia mai mult 
decât o şoaptă. Dar este greu, doamna mea, şi e dinspre 
partea întunecată. Unii ar putea spune că moartea e mai 
curată. Am învăţat asta în Asshai şi am plătit scump pentru 
această lecţie. Învățătorul meu era un mag al sângelui, din 
Tărâmurile Umbrei. 

Pe Dany o trecură fiorii. 

- Atunci eşti cu adevărat o maegi... 

- Chiar sunt? Mirri Maz Duur zâmbi. Numai o maegi îţi 
mai poate salva acum călăreţul, Doamnă de Argint. 

- Nu mai există o altă cale? 

- Nu mai este alta. 

Kbal Drogo icni şi se cutremură. 

- Fa-o, se răsti Dany. Nu trebuia să-i fie teamă; era sânge 
din sângele dragonilor. Salvează-l. 

- Pentru asta există un preţ, o avertiză preoteasa. 

- Vei primi aur, cai, orice-ţi doreşti. 

- Nu este vorba aici de aur şi cai. Este vorba de farmece 
de sânge, doamnă. Numai cu moartea se poate plăti pentru 
viaţă. 

- Moartea? Dany îşi încrucişa protectoare braţele, 
balansându-se pe loc, înainte şi înapoi. Moartea mea? îşi 
spusese că va muri pentru el, dacă asta trebuia. Era sânge 


din sânge de dragon, nu se temea. Fratele ei, Rhaegar, 
murise pentru femeia pe care o iubise. 

- Nu, promise  Mirri Maz Duur. Nu moartea 
dumneavoastră, khaleesi. 

Dany tremura de nerăbdare. 

- Fă-o. 

Maegi se înclină solemnă. 

- După cum vă este voia, aşa se va face. Chemaţi-vă 

slujitorii. 

Khal Drogo se zbătu fără vlagă când Rakharo şi Quaro îl 
738 

coborâră în cadă. 

- Nu, murmură el, nu. Trebuie să călăresc. 

Odată ajuns în apă, toată vlaga păru că-l părăseşte. 

- Aduceţi-i calul, porunci Mirri Maz Duur, şi chiar aşa se 
făcu. Jhogo aduse în cort marele armăsar roşcat. Când 
animalul adulmecă mirosul morţii, necheză şi se cabra, 
rostogolindu-şi ochii. Trebuiră să se opintească trei oameni 
ca să-l strunească. 

- Ce vrei să faci? o întrebă Dany. 

- Avem nevoie de sânge, răspunse Mirri. Asta este calea. 

Jhogo se trase înapoi, cu mâna coborâtă pe arakh. Era un 
tânăr de şaisprezece ani, subţire ca paiul, fără teamă, mereu 
pus pe râs, cu umbra vagă a primei mus taţi pe buza 
superioară. Căzu în genunchi înaintea ei. 

- Kbaleesi, imploră el, nu trebuie să faceţi asta. Lăsaţi-mă 
s-o ucid pe maegi. 

- Ucide-o, şi-ţi ucizi propriul kha/, îi răspunse Dany. 

- Astea-s vrăjitorii de sânge, spuse el. Sunt interzise. 

- Eu sunt Khaleesi şi spun că nu sunt interzise. În Vaes 
Dothrak, Kha/ Drogo a sacrificat un armăsar, iar eu i-am 
mâncat inima, să-i dau fiului nostru putere şi curaj. Asta-i la 
fel. La fel. 

Armăsarul lovi cu copitele şi se cabra când Rakharo, 
Quaro şi Aggo îl traseră aproape de cada în care şedea kbar 
ul, ca unul deja mort, cu puroi ieşind din rană ca să 


murdărească apa. Mirri Maz Duur îngână cuvinte într-o 
limbă pe care Dany nu o cunoştea, iar în mâna ei apăru un 
cuţit. Dany nu reuşise să vadă de unde-l scosese. Părea 
vechi; din bronz roşu, în forma unei frunze, cu o lamă 

acoperită de semne străvechi. Maegi îl plimbă peste gâtul 
armăsarului, sub capul nobil, iar calul necheză şi se 
cutremură când sângele ţâşni din el într-un şuvoi roşu. S-ar 
fi prăbuşit, însă bărbaţii din Khas-ul ei îl ţineau.. 

- Putere a armăsarului, du-te în călăreț, intona Mirri pe 
când sângele calului cădea în şuvoaie în apa din cada lui 
Drogo. Putere de animal, du-te în om. 

Jhogo privea înspăimântat pe când se lupta cu greutatea 
armăsarului, temându-se să atingă carnea moartă sau să-i 
dea drumul. 

E doar un cal, se gândi Dany. Dacă putea cumpăra viaţa 
lui Drogo prin moartea unui cal, era gata să plătească de 
739 

mii de ori pe atât. 

Când lăsară armăsarul să cadă, apa se colorase într-un 
roşu-închis, iar din Drogo nu se mai vedea nimic altceva 
decât faţa. Mirri Maz Duur nu avea ce să facă cu hoitul 
calului. 

- Ardeţi-l, le spuse Dany. 

Asta vor face, ştia. Când un bărbat murea, armăsarul său 
era ucis şi pus sub el pe rugul funerar, să-l ducă până 

pe tărâmurile nopţii. Bărbaţii din Khas-ul ei traseră din 
cort cadavrul calului. Locul se umpluse de sânge. Chiar şi 
pereţii din mătase erau roşii, iar rogojinile de jos erau negre 
şi ude. 

Fură aprinse mai multe vetre. Mirri Maz Duur presără o 
pulbere roşie peste cărbuni. Fumul dobândi un miros aromat, 
destul de plăcut, dar Eroeh plecă din cort plângând, iar pe 
Dany o apucă frica. Însă ajunsese mult prea departe acum ca 
să se mai poată întoarce din drum. 

Îşi trimise slujnicele afară. 

- Du-te cu ele, Doamnă de Argint, îi spuse Mirri Maz Duur. 


- Voi rămâne, spuse Dany. Acest bărbat m-a dus sub stele 
şi a dăruit viaţă pentru copilul care este în mine. Nu-l voi 
părăsi. 

- Trebuie. Odată ce încep să cânt, nimeni nu mai are voie 
să intre în cort. Cântecul meu va trezi puteri vechi şi 
întunecate. Morţii vor dansa aici, în noaptea asta. Nici un om 
în viaţă nu trebuie să-i vadă. 

Dany îşi plecă fruntea, neajutorată. 

- Nu va intra nimeni. Se aplecă peste cadă, peste Drogo 
în baia lui de sânge şi-l sărută uşor pe frunte. Să mi-l aduci 
înapoi, îi şopti lui Mirri Maz Duur înainte de a fugi din cort. 

Afară, soarele coborâse spre linia orizontului, iar cerul era 
roşu-vineţiu. Kba/asar-ul aşezase tabăra. Corturi şi saltele de 
dormit erau răspândite peste tot, cât putea cuprinde cu 
privirea. Bătea un vânt fierbinte. Jjhogo şi Aggo săpau o 
groapă pentru a arde armăsarul mort. În jurul lui Dany se 
adunase o mulţime care o privea cu ochi negri, cu chipurile 
precum măştile de aramă. Îl văzu pe Ser Jorah Mormont, 
purtând acum cămaşa de zale, cu transpiraţia curgând în 
broboane pe fruntea lui înaltă, cu un început de chelie. Îşi 
făcu drum printre Dothraki, ajungând lângă 

740 

Dany. Când văzu urmele roşii de paşi lăsate pe pământ, 
culoarea păru că-i piere de pe faţă. 

- Ce ai făcut, proastă mică? o întrebă cu asprime. 

- A trebuit să-l salvez. 

- Am fi putut fugi de aici, îi spuse el. Te-aş fi dus la 
Asshai, în siguranţă, Prinţesă. Nu ar fi fost nevoie... 

- Chiar sunt prinţesă pentru tine? îl întrebă ea. 

- Ştii prea bine că eşti, zeii să ne aibă în paza lor. 

- Atunci, ajută-mă acum. 

Ser Jorah se strâmbă. 

- Măcar dacă aş şti cum. 

Vocea lui Mirri Maz Duur se înălţă cu putere, ca un bocet 
care-i trimise lui Dany fiori pe şira spinării. Unii dintre 
Dothraki începură să murmure şi se retraseră. Cortul era 


iluminat de vetrele care ardeau în interior. Prin pânza pătată 
de sânge, Dany întrevăzu umbre mişcându-se. Mirri Maz 
Duur dansa şi nu era singură. 

Dany văzu pe feţele Dothrakilor cuibărindu-se frica cea 
mai desăvârşită. 

- Asta nu trebuie sa se întâmple, tună Qotho. 

Nu văzuse când se întorsese călăreţul de sânge. Haggo şi 
Cohollo erau cu el. Aduseseră cu ei bărbaţii pleşuvi, eunucii 
care vindecau cu cuțitul, acul şi focul. 

- Asta se va întâmpla, răspunse Dany. 

- Maegi, mormăi Haggo. lar bătrânul Cohollo, cel care-şi 
legase viaţa de a lui Drogo pe când acesta era pe cale să 

se nască, acelaşi Cohollo care fusese întotdeauna bun cu 
ea, Cohollo o scuipă în faţă. 

- Vei muri, maegi, promise Qotho, însă înainte de asta 
trebuie să moară alţii. Îşi trase arakh-ul şi o luă spre cort. 

- Nu, strigă ea, nu trebuie să faci asta. Îl apucă de umăr, 
însă Qotho o îmbrânci la o parte. Dany căzu în genunchi, 
încrucişându-şi braţele pe pântec, pentru a-şi proteja copilul. 
Opriţi-l, porunci ea Khas-ului ei, ucideţi-l! 

Rakharo şi Quaro stăteau lângă intrarea în cort. Quaro 
făcu un pas înainte, cu mâna pe mânerul biciului său, însă 

Qotho făcu o piruetă graţioasă, ca un dansator, iar tăâişul 
curbat al arakh-ului se ridică. Îl lovi pe Quaro jos, sub braţ, 
oţelul ascuţit şi strălucitor trecând prin veşminte şi piele, 
prin muşchi şi oasele coastelor. Sângele ţâşni, iar tânărul 
călăreț se dădu înapoi, icnind. Qotho trase lama afară. 

741 

- Stăpân de cai, strigă Ser Jorah Mormont, încearcă-mă 

şi pe mine. Sabia sa lungă alunecă din teacă. 

Qotho se răsuci, suduind. Arakb-ul se puse repede în 
mişcare, răsucindu-se în jurul capului său într-o învolburare 
strălucitoare, scăpărând ca un fulger, pe când cavalerul 
avansa în goană. Ser Jorah pară cât putu el de bine, însă 

loviturile cădeau foarte repede, atât de repede încât lui 
Dany i se părea că Qotho avea patru arakh-uri în tot atâtea 


mâini. Auzi izbitura sabiei pe zale, văzu scânteile zburând 
când lama lungă şi curbată ricoşa dintr-o apărătoare. 

Deodată, Mormont se dădu îndărăt clătinându-se, iar 
Qotho sări din nou la atac. Partea stângă a feţei cavalerului 
era roşie de sânge, iar pe coapsă i se deschidea o tăietură 
care trecea prin zale si-l făcea să şchiopăteze. Qotho îi 
arunca vorbe de ocară, făcându-l laş şi mulgător de vaci, 
eunuc în veşminte de fier. 

- Acum mori! îi promise el, iar arakh-ul dansă în lumina 
roşiatică a apusului. Înlăuntrul pântecului lui Dany, fiul ei o 
lovea cu sălbăticie. Tăişul curbat trecu de cel drept şi muşcă 
adânc din coapsa cavalerului, acolo unde zalele se 
deschideau. 

Mormont gemu şi se clătină. Dany simţi o durere ascuţită 
în pântec, iar pe coapse, umezeală. Qotho scoase un urlet de 
triumf, însă arakh-ul său dăduse peste un os şi, preţ de o 
clipă, rămase înţepenit. Era destul. Ser Jorah îşi cobori sabia 
cu toată forţa care-i mai rămăsese, trecând cu ea prin carne 
şi muşchi şi oase, iar antebraţul lui Qotho se desprinse de 
trup, agăţat doar de o fâşie subţire de piele. 

Următoarea lovitură a cavalerului  ţinti urechea 
duşmanului, atât de aprigă, încât faţa lui Qotho păru 
aproape că se spulberă. 

Dothrakii ţipau, Mirri Maz Duur se jeluia înlăuntrul 
cortului cu o voce care nu mai avea nimic omenesc, iar 
Quaro ceru apă şi muri. Dany ţipă după ajutor, însă nu o auzi 
nimeni. Rakharo se lupta cu Haggo, arakh-ul dansând cu alt 
arakh, până ce biciul lui Jhogo pocni, tare ca un tunet, 
încolăcindu-se în jurul gâtului lui Haggo. O smucitură 

şi călăreţul de sânge căzu pe spate, pierzându-şi 
echilibrul şi sabia. Rakharo ţâşni înainte urlând, răsucindu-şi 
arakh-ul în jos cu ambele mâini, spre capul lui Haggo. Vârful 
îl lovi chiar între ochi, roşu şi tremurător. Cineva azvâărli o 
piatră, 742 

iar când Dany privi, umărul ei era zdrelit şi însângerat. 


- Nu, izbucni ea în plâns, nu, vă rog, opriţi-vă, preţul este 
prea mare, e prea mare. Mai multe pietre trecură iu zbor. 

Încercă să se târască spre cort, însă Cohollo o prinse. Cu 
degetele în părul ei, îi trase capul pe spate şi ea simţi pe gât 
atingerea rece a unui cuţit. 

- Copilul meu, plânse ea, şi poate că zeii o auziseră 

pentru că pe Cohollo îl lovi o moarte năprasnică. Săgeata 
lui Aggo îl izbise sub braţ, străpungându-i plămânii şi inima. 

Când, în cele din urmă, Daenerys găsi suficientă forţă ca 
să-şi ridice capul, văzu mulţimea dispersându-se, Dothrakii 
retrăgându-se în tăcere spre corturile şi saltelele lor de 
dormit. Unii înşeuau caii şi plecau în galop. Soarele apusese. 
Focurile ardeau peste tot prin Kha/asar, mari pălălăi 
portocalii care pocneau furioase şi azvârleau scântei prin 
văzduh. Încercă să se ridice, însă o cuprinse o sfârşeală 
dureroasă, strângând-o ca pumnul unui uriaş. | se tăiase 
respiraţia; tot ce mai putea să facă era să gâfâie. 

Sunetul vocii lui Mirri Maz Duur era ca un bocet funebru. 

înăuntrul cortului dansau umbrele. 

Un braţ o apucă de şold şi Ser Jorah o ridică în picioare. 

Faţa lui era plină de sânge lipicios, iar Dany observă că-şi 
pierduse jumătate dintr-o ureche. O apucară convulsiile în 
braţele lui, pe când durerea o copleşi din nou, şi-l auzi pe 
cavaler strigând după slujnicele sale, să-l ajute. Oare de te 
sunt toți atât de temători? Ştia însă răspunsul. O săgeta un 
alt val de durere, dar reuşi să-şi înăbuşe un țipăt. Se simţea 
de parcă fiul ei ar fi avut câte un cuţit în fiecare mână, de 
parcă şi-ar li tăiat drum prin ea, să iasă afară. 

- Doreah, blestemată să fii tu, mugi Ser Jorah. Vino aici. 

Adu moaşele. 

- Nu vor să vină. Spun că e blestemată. 

- Ori vin, ori le iau capetele. 

Doreah începu să plângă. 

- Au fugit, lordul meu. 

- Maegi, spuse cineva; să fi fost Aggo? Duceţi-o la maegi. 


Nu, ar fi vrut să spună Dany, nu, nu asta, nu aveți voie 
asta, însă când deschise gura îi scăpă un lung vaiet de 
durere, iar pielea i se acoperi de transpiraţie. Ce era cu ei, 
nu puteau vedea? în interiorul cortului dansau tot felul de 
743 

forme, dând ocol vetrei şi căzii însângerate, beznă pe 
mătasea cortului, iar unele nici nu păreau a fi omeneşti. 

Zări umbra unui lup imens şi o alta ca de bărbat cuprins 
de flăcări. 

- Femeia Miel cunoaşte secretele patului de naştere, 
spuse lIrri. Aşa spunea, am auzit-o eu. 

- Da, căzu Doreah de acord. Şi eu am auzit-o. 

Nu, strigă ea, sau poate că numai i se păruse, pentru că 

nici măcar o şoaptă nu i se desprinse de pe buze. Era 
cărată de cineva. Ochii i se deschiseră privind spre cerul 
mort, negru şi sumbru, lipsit de stele. vă rog, nu. Glasul lui 
Mirri Maz Duur se auzea tot mai tare, până ce umplu 
întreaga lume. Formele! ţipă ea. Dansatorii! 

Ser Jorah o duse în cort. 

744 

ARYA 

Aroma pâinii calde împrăştiindu-se din brutăriile de pe 
strada Fainei era mai dulce decât orice parfum pe care-l 
mirosise vreodată Arya. Inspiră adânc şi se trase mai 
aproape de porumbel. Era unul grăsuliu, împestriţat cu 
maro, ocupat cu ciugulitul cojii de pâine căzute între două 

pietre de pavaj, însă când umbra Aryei îl atinse, îşi luă 

zborul. 

Sabia ei de lemn ţâşni şi-l lovi în aer, la doi paşi de 
pământ, şi pasărea căzu într-o învolburare de pene maro. 

Ajunse la el într-o clipă, apucând o aripă, pe când 
porumbelul se zbătea. O pişcă de mână. Îl apucă de gât şi-l 
răsuci până ce simţi cum pocneşte osul. În comparaţie cu 
pisicile, prinderea porumbeilor era o nimica toata. 

Un septon în trecere îi aruncă o privire piezişă. 


Ăsta-i locul cel mai bun unde poţi găsi porumbei, îi 
explică Arya netezindu-şi hainele şi recuperându-şi sabia de 
lemn de pe jos. Vin pentru firimituri. 

Septonul se grăbi să plece. Prinse porumbelul la centură 

şi o luă în sus, pe stradă. Un bărbat împingea o cotigă cu 
două roţi încărcată cu tarte: mirosul lor amintea de mure, 
lămâi şi caise. Stomacul ei slobozi un chiorăit zgomotos, a 
gol. 

- Aş putea lua şi eu una? se pomeni spunând. De lămâie 
sau... de orice fel. 

Bărbatul o măsură cu privirea. În mod clar nu-i plăcea 
ceea ce-i vedeau ochii. 

- Trei parale. 

Arya se bătu cu sabia de lemn pe cizmă. 

- Îţi dau în schimb un porumbel gras, zise ea. 

- Să-ţi ia Ceilalţi porumbelul, zise bărbatul. 

Tartele erau calde încă, scoase din cuptor. Mirosul lor îi 
lăsa gura apă, dar nu avea trei parale... nici măcar una. Îi 
aruncă bărbatului o privire, amintindu-şi ce spunea Syrio 
despre privit. Era scund, cu o burtă mică şi rotundă, iar când 
se deplasa, părea că-şi menajează puţin piciorul stâng. 
Tocmai se gândea că, dacă ar înşfăca o tartă şi ar fugi, el nu 
ar fi în stare s-o prindă, când omul spuse: 

- Să-ţi ţii acasă mâinile jegoase. Mantiile aurii ştiu cum să 
trateze micii şobolani hoţi şi murdari, la asta se pricep. 

745 

Arya se uită neliniştită în spate. Doi dintre străjerii din 
Garda Oraşului stăteau la intrarea unei alei. Mantiile lor 
atârnau până aproape de pământ, lâna grea era vopsită 

din belşug cu auriu; zalele lor şi cizmele şi mănuşile erau 
negre. Unul dintre ei avea o sabie lungă la şold, iar celălalt 
un ciomag din fier. Cu ultima privire pofticioasă aruncată 

tartelor, Arya se trase de lângă cotigă şi se grăbi să plece. 

Mantiile aurii nu-i dăduseră nici o atenţie, însă numai la 
vederea lor i se strângea stomacul. Arya se ţinuse cât de 
departe putea de castel, dar chiar de la depărtare putea 


vedea capetele putrezind pe vârful zidurilor roşii. Stoluri de 
ciori se ciorovăiau zgomotoase pentru fiecare dintre ţestele 
acoperite de muşte. Prin Fundătura Puricilor se vorbea că 

mantiile aurii se dăduseră de partea Lannisterilor, iar 
comandantul lor fusese înălţat la rangul de lord, cu 
pământuri la Trident şi un loc în consiliul regelui. 

Mai auzise şi alte lucruri, lucruri îngrozitoare, care pentru 
ea nu aveau nici un înţeles. Unii spuneau că tatăl ei îl 
omorâse pe Regele Robert şi că, la rândul lui, fusese doborât 
de Lordul Renly. Alţii insistau că Ren/y îl ucisese pe rege, în 
urma unei certe de beţivani între fraţi. De ce altceva fugise 
el în puterea nopţii, ca un hoţ de rând? Una dintre poveşti 
susţinea că regele fusese răpus de un vier în timpul 
vânătorii şi că murise mâncând vierul, îmbuibânduse atât de 
tare încât crăpase la masă. Nu, regele murise la masă, 
pretindeau alţii, dar numai pentru că Varys Păianjenul îl 
otrăvise. Ba, de fapt, fusese chiar regina cea care-l otrăvise. 
Nu, murise de vărsat. Nici vorbă, se înecase cu un os de 
peşte. 

Toate aceste poveşti aveau un singur lucru în comun: 
Regele Robert era mort. Clopotele din cele şapte turnuri ale 
Marelui Sept lui Baelor bătuseră timp de o zi şi o noapte, 
rostogolindu-şi peste oraş tunetul jelaniei cu un glas de 
bronz. Băteau clopotele numai pentru moartea unui rege, îi 
spusese Aryei o calfă de tăbăcar. 

Tot ce voia ea era să se ducă acasă, însă plecarea din 
Debarcaderul Regelui nu era atât de simplă pe cât sperase. 

Istorisirile despre război erau pe buzele tuturor, iar 
mantiile aurii erau atât de dese pe meterezele oraşului 
precum puricii pe... ei bine, pe ea. Dormise în Fundătura 
Puricilor, pe acoperişuri şi în grajduri, acolo găsise un loc 
unde să se 746 

întindă, şi nu-i trebuise mult timp să afle că numele 
cartierului era meritat. 

În fiecare zi de la evadarea ei din Fortăreaţa Roşie, 
trecuse pe rând pe la fiecare din cele şapte porţi ale 


oraşului. Poarta Dragonului, Poarta Leului, Vechea Poartă 

erau toate închise şi zăbrelite. Poarta Noroiului şi Poarta 
Zeilor erau deschise, însă numai pentru cei care voiau să 

intre în oraş, gărzile nelăsând pe nimeni să iasă. Celor 
cărora li se îngăduia să plece o făceau prin Poarta Regelui 
sau Poarta de Fier, însă posturile de gardă de acolo erau 
ocupate de soldaţii înarmaţi până-n dinţi ai Lannisterilor, cu 
mantiile lor purpurii şi coifurile cu cap de leu. Spionându-i 
de pe acoperişul unui han de lângă Poarta Regelui, Arya îi 
văzuse scotocind prin căruţe şi căleşti, obligându-i pe 
călăreţi să-şi deschidă coburii de la şa, interogându-i pe toţi 
cei care încercau să treacă pe jos. 

Uneori, se gândea să treacă râul înot, însă vijelioasa Apă 

Neagră era lată şi adâncă şi toţi erau de acord că existau 
curenţi înşelători şi periculoşi. Nu avea nici o para ca să-l 
poată plăti pe barcagiu sau să facă traversarea cu vreo 
ambarcaţiune. 

Tatăl său, lordul, o învățase să nu fure niciodată, însă 

era din ce în ce mai greu să-şi amintească asta. Dacă nu 
pleca de aici cât de curând, va trebui să-şi încerce norocul 
cu mantiile aurii. Nu mai flămânzise din ziua în care învățase 
cum să doboare păsări cu sabia ei de lemn, însă 

se temea că prea multă carne de porumbel o va 
îmbolnăvi. 

Vreo doi îi mâncase cruzi, până dăduse de Fundătura 
Puricilor. 

În Fundătură erau bodegi pe toată lungimea aleilor, unde 
ceaune uriaşe cu tocană clocoteau de ani de zile şi puteai să 
schimbi o jumătate de pasăre pentru un colţ de pâine uscată 
sau un castron cu „fiertură”. Ba mai mult, îţi mai înfigeau 
cealaltă jumătate într-o frigare şi o puneau la foc, prăjind-o 
pentru tine, atât timp cât o jumuleai singur de pene. Aiya ar 
fi dat orice pentru o cană cu lapte şi o plăcintă cu lămăie, 
însă nici fiertura nu era chiar atât de rea. De obicei, avea orz 
şi bucăţi de morcov şi ceapă sau gulie, şi uneori chiar măr, 


cu un strat subţire de grăsime plutind la suprafaţă. În 
general, încerca să nu se gândească 

la carne. O dată, primise o bucată de peşte. 

747 

Singura problemă era că bodegile nu erau niciodată 

pustii şi chiar când îşi termina iute mâncarea, Arya îi 
putea simţi pe ceilalţi cum o priveau. Unii dintre ei se uitau 
la cizmele ei, alţii la mantie şi ea ştia la ce se gândeau. 
Altora le putea simţi privirile strecurându-i-se pe sub haine; 
nu ştia la ce se gândeau, şi asta o speria mai mult. De două 

ori, a fost chiar urmărită pe alei şi fugărită, dar până 
acum nimeni nu fusese încă în stare s-o prindă. 

Brăţara de argint pe care sperase să o vândă îi fusese 
furată în prima noapte petrecută în afara castelului, 
împreună cu bocceaua cu haine bune, în timp ce dormea 
într-o casă arsă, lângă Aleea Porcului. Tot ce-i rămăsese erau 
mantia în care fuseseră adunate lucrurile, haina din spate, 
sabia de lemn şi... Acul. Dormise pe Ac, altfel şi el i-ar fi fost 
luat; valora mai mult decât toate celelalte lucruri la un loc. 
De atunci, Arya se obişnuise să meargă cu mantia înfăşurată 
pe braţul drept, pentru a scunde sabia de la şold. Băţul de 
lemn pe care-l căra în mâna stângă, să- 

| vadă toţi, era pentru alungat jefuitorii, însă prin bodegi 
erau destui care nu s-ar fi speriat nici dacă ar fi avut o 
secure de luptă. Asta era suficient ca să-i piară pofta de 
porumbel şi pâine veche. Destul de des se ducea la culcare 
flămândă, în loc să suporte privirile tuturor. 

Odată ajunsă în afara oraşului, ar găsi zmeură bună de 
cules sau livezi pe care le-ar putea vizita pentru mere sau 
cireşe. Arya îşi amintea că văzuse câteva de pe drumul 
regelui, în timpul călătoriei spre sud. Şi mai putea săpa după 
rădăcini prin păduri, ba chiar să şi prindă câţiva iepuri. În 
oraş, singurele vietăţi pe care le putea prinde erau şobolanii, 
pisicile şi câinii costelivi. Ea auzise că 

bodegile îţi dădeau un pumn de parale pentru câţiva 
căţei, însă nu-i plăcea să se gândească la asta. 


Mai jos de strada Fainei era un labirint de alei 
întortocheate şi răscruci. Arya se avântă în mulţime, 
încercând să pună o distanţă cât mai mare între ea şi 
mantiile aurii. Învăţase să se ţină pe mijlocul străzii. Uneori 
trebuia să se ferească de căruţe şi cai, însă îi putea vedea 
venind. Dacă mergeai prin apropierea caselor, oamenii te 
puteau înhăţa. Pe unele străzi nu puteai face altceva decât 
să te lipeşti de ziduri; casele erau atât de apropiate unele de 
altele, încât aproape că se îmbrăţişau. 

748 

O ceată gălăgioasă de copii trecu de ea în fugă, alergând 
după un cerc. Arya se uită după ei cu mâhnire, amintindu- 

şi de vremurile când şi ea se juca cu cercul împreună cu 
Bran şi Jon, cu fratele lor mai mic, Rickon. Se întrebă cât de 
mare se făcuse acum Rickon şi dacă Bran era trist. Ar fi dat 
orice ca Jon să fie aici şi să-i spună „surioară” şi să-i 
ciufulească părul. Nu că ar fi trebuit ciufulit. Îşi văzuse 
imaginea oglindită în ochiurile de apă şi nu credea că părul 
ei ar putea fi mai ciufulit de atât. 

Încercase să vorbească cu copiii de pe străzi, în speranţa 
că şi-ar fi putut face vreun prieten care să-i ofere un loc de 
dormit, însă probabil că spusese ce nu trebuia. Cei mici îi 
aruncau ocheade neliniştite şi fugeau dacă se apropia de ei. 
Cei mai mari începeau să-i pună întrebări la care Arya nu 
putea răspunde, o făceau în toate felurile şi încercau să 

fure de le ea. leri, o fată sfrijită şi desculţă, având de două 

ori vârsta ei, o trântise la pământ şi se apucase să-i tragă 

cizmele din picioare, însă Arya o pocnise peste ureche cu 
sabia ei de lemn şi o făcuse să plece văicărindu-se şi 
sângerând. 

Un pescăruş se roti pe deasupra când îşi făcea drum pe 
deal în jos, spre Fundătura Puricilor. Arya îl privi gânditoare, 
însă era mult dincolo de raza de acţiune a băţului ei. O făcu 
să se gândească la mare. Poate că 

aceasta era calea de scăpare. Bătrâna Nan obişnuia să-i 
spună poveşti despre băieţi care se strecuraseră nevăzuţi pe 


galerele de negoţ şi plecaseră pe mare spre tot felul de 
aventuri. Poate că şi ea ar fi putut face la fel. Se hotări să 

facă o vizită pe malul râului. Era, oricum, în drum spre 
Poarta Noroiului şi pe asta nu o verificase astăzi. 

Cheiurile erau neobişnuit de liniştite când Arya ajunse 
acolo. Cercetă cu privirea alte două mantii aurii care 
mergeau una lângă alta prin piaţa de peşte, însă nu o 
învredniciră nici măcar cu o ocheadă. Jumătate dintre tarabe 
erau goale şi i se păru că erau mai puţine corăbii la docuri 
decât îşi amintea ea. Pe Apa Neagră, trei galere de război ale 
regelui navigau în formaţie, chilele vopsite cu auriu 
despărţind apa când vâăslele lor se ridicau şi coborau. 

Arya le privi o vreme, apoi îşi văzu de drum de-a lungul 
râului. 

Când văzu străjerii, pe cel de-al treilea chei, cu mantiile 
749 

cenuşii tivite cu satin alb, inima aproape că i se opri în 
piept. Culorile Casei Winterfell îi aduseră lacrimi în ochi. În 
spatele lor, o galeră zveltă, cu trei punți, se legăâna la 
ancoră. Arya nu putea descifra numele de pe copastie; 
cuvintele erau ciudate, în Myrishiană, Braavosi, poate chiar 
Valyriană Literară. Îl trase de mâncecă pe un hamal care 
tocmai trecea. 

- Vă rog, spuse ea, ce corabie este asta? 

- Este Vrăjitoarea Vântului, plecată din Myr, răspunse 
bărbatul. 

- E încă aici! izbucni ea. 

Hamalul îi aruncă o privire nedumerită, dădu din umeri şi- 
şi văzu de drum. Arya o luă la fugă spre chei. vrăjitoarea 
vântului era corabia pe care tatăl ei o tocmise ca s-o ducă 

acasă... şi aştepta încă! îşi închipuise că plecase pe mare 
cu secole în urmă. 

Doi dintre străjeri jucau zaruri, în vreme ce un al treilea 
îşi făcea rondul, cu mâna pe măciulia sabiei. Jenată să-i lase 
s-o vadă plângând ca un bebeluş, se opri să-şi şteargă 

ochii. Ochii ei, ochii ei, ochii ei, de ce... 


Priveşte cu ochii tăi, îl auzi pe Syrio şoptind. Şi Arya privi. 
Îi cunoştea pe toţi oamenii tatălui ei. Cei trei în mantii 
cenuşii erau necunoscuţi. 

Tu, strigă cel care-şi făcea rondul. Ce cauţi aici, băiete? 

Ceilalţi doi îşi ridicară privirile de la zarurile lor. Îi veni s-o 
ia imediat la goană, însă ştia că dacă ar fi făcut-o, oamenii i- 
ar fi sărit în spate imediat. Se forţă să se apropie. 

Căutau o fată, însă străjerul credea că-i băiat. Atunci, va 
fi băiat. 

- Nu vreţi să cumpăraţi un porumbel? Le arătă pasărea 
moartă. 

- Pleacă de aici, zise străjerul. 

Arya făcu ce i se spusese. Nu trebuia să se prefacă 

speriată, în spatele ei, bărbaţii îşi reluaseră jocul de 
Zaruri. 

N-ar fi putut spune cum se întorsese înapoi în Fundătura 
Puricilor, însă gâfâia din greu când ajunse pe străzile dintre 
dealuri, înguste şi întortocheate, nepavate. Fundătura avea 
propria ei duhoare, un miros de lături şi grajduri şi tăbăcării, 
amestecat cu mirosul acru al cârciumilor şi al lupanarelor de 
doi bani. Arya îşi continuă drumul prin labirintul mohorât. 
Abia când simţi o boare de fiertură 

750 

ieşind pe uşa unei bodegi îşi dădu seama că nu mai avea 
porumbelul. Probabil îi alunecase de la cingătoare când o 
luase la fugă, sau poate că i-l furase cineva pe nesimţite. 

Pentru o clipă, îi veni din nou să plângă. Ar fi trebuit să se 
întoarcă din drum, înapoi spre strada Fainei, ca să 

găsească unul la fel de rotofei. 

Departe, peste oraş, începură să bată clopotele. Arya 
privi în sus, ascultând, întrebându-se ce însemna. 

- Asta ce mai e? întrebă un bărbat gras din uşa bodegii. 

- larăşi clopotele, zeii s-aibă milă, se vaită o bătrână. 

O târfă cu părul roşcat, legat cu o eşarfă din mătase 
pictată, deschise o fereastră de la etajul al doilea. 


- A murit acum şi băieţandrul-rege? strigă ea în jos, 
aplecându-se pe fereastră. Ah, ce mai băiat, ăştia nu rezistă 
prea mult. În timp ce râdea, un bărbat gol o cuprinse cu 
braţele din spate, muşcând-o de gât şi mângâindu-i sânii 
grei şi albi care alunecaseră la vedere din cămaşa largă. 

- Târfă proastă, îi strigă bărbatul gras. Regele n-a murit, 
sunt clopotele de adunare. Dintr-un singur turn. Când moare 
regele, bat toate clopotele din oraş. 

- la te uită, mai termină cu muşcatul, altfel am s'/-ț; trag 
eu clopotele, zise femeia de la fereastră bărbatului din 
spatele ei, împingându-l cu cotul. Atunci cine a murit, dacă 

nu regele? 

- Este o adunare, repetă grasul. 

Doi băieţi apropiaţi de vârsta Aryei trecură de ea în goana 
mare, împrăştiind apa din băltoacă. Bătrâna îi ocări, însă ei 
continuară să alerge. Şi alţi oameni porniră pe deal în sus, să 
vadă ce era cu gălăgia. Arya alergă după băiatul mai lent. 

- Unde mergeţi? strigă când ajunse în spatele lui. Ce se 
întâmplă? 

E| se uită în urmă, fără să încetinească. 

- Mantiile aurii îl duc la sept. 

- Pe cine? strigă ea din nou, alergând din greu. 

- Mâna! Au să-i ia capul, zice Buu. 

O căruţă în trecere lăsase un şanţ adânc pe stradă. 

Băiatul sări peste el, însă Arya nu-l văzuse. Alunecă şi 
căzu cu faţa înainte, zdrelindu-şi genunchiul de o piatră şi 
lovindu-şi degetele când palma ei lovi pământul bătătorit. 

751 

Acul i se aşeză între picioare. Începu să se smiorcăie când 
se chinui să se ridice în genunchi. Degetul mare al mâinii 
stângi era plin de sânge. Când se apucă să-l sugă, văzu că 

jumătate de unghie se rupsese, smulsă în cădere. Mâinile 
o dureau, iar genunchiul era şi el însângerat. 

- Faceți loc! strigă cineva pe stradă. Faceți loc pentru 
lorzii de Redwyne ! 

Arya se grăbi să iasă de pe drum înainte să fie călcată 


de copitele cailor - patru soldaţi din gardă, pe cai uriaşi, 
gonind în galop. Purtau mantii cadrilate, albastru cu rubiniu. 
În urma lor, doi nobili tineri călăreau unul lângă 

altul o pereche de iepe castanii, asemănătoare ca două 

picături de apă. Arya îi văzuse în curte de sute de ori: 
gemenii Redwyne. Ser Horas şi Ser Hobber, potrivit de tineri, 
cu părul roşcat şi feţele pătrate, pistruiate. Sansa şi Jeyne 
Poole obişnuiau să le spună Ser Horror şi Ser Slobber, şi să 
chicotească de fiecare dată când dădeau cu ochii de ei. 
Acum nu arătau deloc drăguţ. 

Toată lumea se deplasa în aceeaşi direcţie, în grabă, să 

vadă de ce băteau clopotele. Acum dangătul era mai tare, 
clămpănind, chemând. Arya se alătură valului de oameni. 

Degetul mare o durea atât de tare acolo unde-şi rupsese 
unghia, încât se străduia să nu înceapă să plângă. Îşi muşcă 
buza şi şchiopată cu ceilalţi, ascultând glasurile agitate din 
jur. 

- ...Mâna Regelui, Lordul Stark. Îl duc la Septul lui Baelor. 

- Am auzit că-i mort. 

- Cât de curând, cât de curând. Uite, pun rămăşag pe un 
cerb de argint că-l vor descăpăţâna. 

- A trăit deja prea mult, trădătorul. 

Bărbatul scuipă. Arya se strădui să-şi regăsească glasul. 

- El niciodată..., începu ea, însă era doar un copil, nici n-o 
luară în seamă. 

- Smintitule! Nu au de gând să-l descăpăţâneze. De când 
se execută trădătorii pe treptele Marelui Sept? 

- Păi, doar nu au de gând să-l ungă cavaler. Eu am auzit 
că Stark l-a ucis pe bătrânul Rege Robert. Cică i-a tăiat 
beregata în pădure, iar când l-au găsit, stătea acolo lângă 

el, calm, şi zicea că un vier i-a făcut-o Maiestăţii Sale. 

- Ah, dar asta nu-i adevărat, a fost propriul său frate cel 
care i-a făcut-o, Renly acela cu coarnele lui de aur. 

752 

- Mai tacă-ţi gura mincinoasă, femeie. Nici nu ştii ce spui, 
înălţimea Sa este un om foarte bun. 


Când ajunseră pe strada Surorilor, stăteau deja ca 
sardelele. Arya lăsă curentul uman s-o poarte până pe Dealul 
lui Visenya. Piaţa pavată cu marmură albă era ocupată de o 
masă compactă de oameni, cu toţii ţipând surescitaţi unul la 
celălalt şi încercând să se apropie cât mai mult de Marele 
Sept al lui Baelor. Clopotele se auzeau tare acolo. 

Arya îşi croi drum prin mulţime, strecurându-se printre 
picioarele cailor şi strângând tare în mână sabia de lemn. 

Din mijlocul mulţimii, tot ceea ce putea vedea erau braţe, 
picioare şi burţi, precum şi cele şapte turnuri zvelte ale 
septului, ridicându-se deasupra capului. Zări o căruţă de 
lemn şi se gândi să se caţere pe ea, ca să vadă mai bine, dar 
se părea că şi alţii avuseseră aceeaşi idee. Căruţaşul îi goni 
cu o plesnitură de bici. 

Arya deveni tot mai disperată. Făcându-şi drum spre 
rândurile din faţă, fu împinsă în piatra unui soclu. Se uită în 
sus, la Baelor cel Binecuvântat, regele-preot. Fixându-şi 
sabia la cingătoare, începu să se caţere: 

Unghia sa ruptă lăsa dâre de sânge pe marmură, însă în 
cele din urmă izbuti şi se aşeză la picioarele regelui. 

Atunci îl văzu pe tatăl ei. Lordul Eddard stătea la amvonul 
Marelui Septon, în afara uşilor de la intrarea în templu, 
sprijinit de două dintre mantiile aurii. Era înveşmântat într-o 
tunică elegantă, din catifea cenuşie, cu un lup alb brodat pe 
piept şi o tunică din lână cenuşie, tivită cu blană, însă era 
mult mai slab decât îl văzuse ea vreodată, faţa sa suptă fiind 
schimonosită de durere. Nu stătea în picioare, ci era 
susţinut; ghipsul de la piciorul rupt era cenuşiu şi putred. 

În spatele lui era chiar Marele Septon în persoană, un 
bărbat îndesat, încărunţit de vârstă şi îngrozitor de gras, 
înveşmântat în robe albe, lungi, cu o coroană imensă din fire 
de aur şi cristale care-i învăluia capul în curcubee ori de câte 
ori se mişca. 

Adunați în jurul uşilor, în faţa amvonului din marmură, 
erau câţiva cavaleri şi înalţi lorzi. Joffrey era cel mai vizibil 


dintre ei, cu veşminte purpurii din mătăsuri şi satin, cu 
modele de cerbi pregătiţi de salt şi lei care răgeau, cu o 753 

coroană de aur pe cap. Regina-mamă stătea lângă el, 
îmbrăcată în haine negre cu purpuriu, având un voal cu 
diamante negre prins în păr. Arya îl recunoscu şi pe Câine, 
purtând o mantie albă ca neaua peste armura de un cenuşiu 
întunecat, înconjurat de patru dintre străjerii din Garda 
Regelui. Îl mai văzu şi pe eunucul Varys, alunecând printre 
lorzi în papucii lui moi şi cu roba de damasc pepit şi se gândi 
că bărbatul scund cu capă argintie şi barbă 

ascuţită s-ar fi putut să fie cel care se duelase, cândva, 
pentru mama ei. 

lar acolo, în mijlocul lor, era Sansa, îmbrăcată în mătase 
albastră precum cerul, cu părul ei lung şi roşcat spălat şi 
buclat, cu brățări de argint la încheieturi. Arya se încruntă, 
întrebându-se ce făcea acolo sora ei, de ce părea atât de 
fericită. 

Un şir lung de suliţaşi cu mantii aurii ţineau mulţimea la 
respect, comandaţi de un bărbat solid, cu o armură 

dichisită, cu lac negru şi filigran de aur. Mantia sa avea 
luciul metalic al adevăratelor mantii din aur. 

Când clopotul încetă să mai bată, liniştea se abătu asupra 
marii pieţe, iar tatăl ei îşi înălţă capul şi începu să 

vorbească, glasul său fiind atât de subţire şi slab, că abia- 
| putea înţelege. Oamenii din spatele ei începură să strige 
Ce? şi Mai tare! Bărbatul în armura neagră cu auriu se aşeză 
în spatele tatălui şi-l înghionti puternic. Să-/ laşi în pace! ar 
fi vrut să strige Arya, dar ştia că n-ar asculta-o nimeni, îşi 
muscă buzele. 

Tatăl ei ridică vocea şi începu din nou să vorbească: 

- Sunt Eddard Stark, Lord de Winterfell şi Mână a Regelui, 
spuse el ceva mai tare acum, glasul său rostogolindu-se în 
piaţă, şi mă înfăţişez înaintea voastră 

pentru a-mi mărturisi trădarea în faţa zeilor şi a 
oamenilor. 

- Nu, scânci Arya. 


Sub ea, mulţimea începu să se agite şi să strige. 

Batjocurile şi obscenităţile umplură văzduhul. Sansa îşi 
ascunsese faţa în palme. Tatăl ei ridică vocea şi mai tare, 
străduindu-se să se facă auzit. 

- Am trădat încrederea regelui şi a prietenului meu, 
Robert, strigă el. Am jurat să-i apăr şi să-i protejez pe copiii 
lui, dar înainte să i se fi răcit sângele în vene, am plănuit să-l 
deposedez şi să-l ucid pe fiul său şi să pun mâna pe 754 

tron eu însumi. Fie ca înaltul Septon şi Baelor cel lubit şi 
cei Şapte să fie martorii adevărului pe care-l rostesc: Joffrey 
Baratheon este adevăratul moştenitor al Tronului de Fier şi, 
prin îndurarea tuturor zeilor, Stăpân al Celor Şapte Regate şi 
Protector al Domeniului. 

Din mulţime zbură o piatră. Arya ţipă când îşi văzu tatăl 
lovit. Mantiile aurii îl ţinură să nu cadă. Sângele îi curgea pe 
faţă de la o rană adâncă de pe frunte. Urmară şi mai multe 
pietre. Una-l lovi pe străjerul din stânga tatălui său. 

O alta ricoşa din platoşa cavalerului în armură neagră cu 
auriu. Doi dintre oamenii din Garda Regelui se aşezară în 
faţa lui Joffrey şi a reginei, protejându-i cu scuturile. 

Mâna ei se strecură pe sub mantie şi-l găsi pe Ac în teaca, 
îşi strânse degetele pe mânerul sabiei, mai tare decât 
oricând. Vă rog, zei, luați-l în paza voastră, se rugă 

ea. Nu-i lăsați să-mi rănească tatăl. 

Înaltul Septon îngenunche în faţa lui Joffrey şi a mamei 
sale. 

- După cum păcătuim, aşa suferim, intona el cu o voce 
adâncă şi puternică, mult mai tare decât tatăl ei. Acest om 
şi-a mărturisit crimele înaintea zeilor şi a oamenilor aici, în 
acest loc sfânt. În jurul capului său dansau curcubee când 
ridică mâinile, rugător. Zeii sunt drepţi, însă Baelor cel 
Binecuvântat ne învaţă că sunt şi iertători. Ce vom face cu 
acest trădător, Maiestatea Voastră? 

O mie de voci se uniseră în acelaşi strigăt, însă Arya nu le 
auzi. Prinţul Joffrey... Nu, Regele Joffrey ieşi de după 

scuturile Gărzii Regale. 


- Mama mă îndeamnă să-l las pe Lordul Eddard să 

îmbrace hainele negre, iar Lady Sansa m-a rugat fierbinte 
pentru viaţa tatălui ei. Se uită direct la Sansa ţi apoi zâmbi, 
iar pentru o clipă Arya se gândi că zeii îi ascultaseră 

rugăciunea - asta doar până ce Joffrey se întoarse înapoi 
spre mulţime şi spuse: însă ele suni femei, bune la suflet. 

Atât timp cât sunt regele vostru, trădarea nu va scăpa 
nepedepsită. Ser Ilyn, adu-mi capul acestui om! 

Mulțimea mugi, iar Arya simţi cum statuia lui Baelor se 
clatină sub asaltul oamenilor. Marele Septon se agăţă de 
capa regelui, iar Varys veni degrabă, dând din mâini, chiar şi 
regina îi spuse ceva, însă Joffrey scutură din cap. Lorzii şi 
cavalerii se dădură la o parte la trecerea lui, înalt şi 755 

descărnat, un schelet în zale de fier, Dreptatea Regelui. 

Slab, ca de la mare depărtare, Arya o auzi pe sora ei 
ţipând. Sansa căzuse în genunchi, plângând isterică. Ser 
llyn Payne urcă treptele amvonului. 

Arya îşi dădu drumul de la picioarele lui Baelor şi se 
aruncă în mulţime, trăgând Acul. Căzu peste un bărbat cu 
şorţ de măcelar, doborându-l. Imediat, cineva o lovi în spate 
şi aproape că fu azvârlită şi ea la pământ. În jurul ei se 
strânseră trupuri, împiedicându-se şi călcând peste bietul 
măcelar. Arya le lovi cu Acul. 

Sus, la amvon, Ser llyn Payne făcu un gest, iar cavalerul 
în armură neagră şi aurie dădu un ordin. Mantiile aurii îl 
azvârliră pe Lordul Eddard pe marmură, cu capul atârnând 
peste margine. 

- Hei, tu de colo! strigă spre Arya o voce mânioasă, însă 

ea ţâşni înainte, dând oamenii la o parte, zbătându-se 
printre ei, izbind pe oricine-i stătea în cale. O mână se grăbi 
s-o prindă de picior, iar ea tăie, lovind la fluierele picioarelor. 
O femeie căzu, Arya trecu peste spatele ei lovind în ambele 
părţi, dar nu era bine de/oc, erau prea mulţi oameni, nici nu 
făcea un gol în jur că mulţimea îl umplea din nou. Cineva o 
îmbrânci într-o parte. Încă o mai putea auzi pe Sansa 
plângând. 


Ser llyn scoase din teaca de la spate o sabie lungă, 
pentru ambele mâini. Când ridică tăişul deasupra capului, 
lumina soarelui păru că alunecă şi dansează pe metalul 
întunecat, licărind dintr-un tăiş mai ascuţit ca briciul. 

Gheaţa, se gândi ea, are Gheaţa! 

Lacrimile i se scurgeau pe faţă, orbind-o. Şi atunci o mână 
ieşită din înghesuială îi cuprinse braţul ca o capcană 

pentru lupi, strângând-o atât de tare încât Acul îi zbură 
din pumn. Arya fu ridicată de la pământ. Ar fi căzut dacă nu 
ar fi ţinut-o, cu uşurinţa cu care ar fi ţinut o păpuşă. O faţă 
se lipi de a ei, cu păr lung şi negru şi o barbă încâlcită şi 
dinţi putrezi. 

- Nu te uita! mârâi spre ea o voce. 

- Eu... eu...eu..., începu Arya să bocească. Bătrânul p 
scutură atât de violent, încât îi clănţăniră dinţii. 

- Tacă-ţi gura şi închide ochii, băiete. Slab, de parcă ar fi 
fost la mare depărtare, auzi un... zgomot... un sunet moale, 
ca un oftat, de parcă un milion de oameni ar fi expirat în 756 

acelaşi timp. Degetele bătrânului i se înfipseră în braţ, 
tari ca fierul. Uită-te la mine. Da, aşa să faci, la mine. 

Respirația îi era încărcată de mirosul vinului prost. Îţi 
aminteşti, băiete? 

Mirosul fu cel care-i aminti. Arya văzu părul năclăit, lipit, 
mantia neagră, peticită, prăfuită, care-i acoperea umerii 
strâmbi, ochii negri şi necruţători, scăpărând spre ea. Îşi 
aminti de fratele în negru, care venise să-l caute pe tatăl ei.- 
Acum mă cunoşti, nu-i aşa? Uite ce băiat isteţ! Scuipă. 

Acum s-a terminat. Tu vii cu mine şi-ţi vei ţine gura 
ferecată. Când încercă să răspundă, o scutură din nou, chiar 
mai tare. Taci, îţi spun! 

Piaţa începuse să se golească. Mulțimea se dizolvă în 
jurul lor, pe când oamenii se duceau în treburile lor. Însă 

viaţa Aryei parcă se sfârşise. Năucă, începu să meargă 

lângă... Yoren, da numele lui este Yoren. Nu-şi aminti că-şi 
recuperase Acul, până când nu-i dădu el sabia înapoi. 

- Sper că poţi să te foloseşti de asta, băiete. 


- Nu sunt..., începu ea. 

O împinse în pragul unei uşi şi-şi înfipse degetele 
murdare în părul ei, smucind-o, trăgându-i capul înapoi. 

- „un băiat isteţ, asta ai vrut să spui, nu? 

În cealaltă mână ţinea un cuţit. 

Când lama fulgeră spre faţa ei, Arya se trase înapoi, 
lovind cu sălbăticie, smucindu-şi capul dintr-o parte în alta, 
însă o apucase de păr atât de tare, încât simţi cum îi crapă 

pielea de pe ţeastă, iar pe buze îi veni gustul sărat al 
lacrimilor. 

757 

BRAN 

Cei mai în vârstă erau mari, de şaptesprezece şi 
optsprezece ani împliniţi. Unul avea douăzeci. Majoritatea 
erau mai tineri, de şaisprezece ani sau chiar mai puţin. 

Bran îi privea din balconul turnului Maesterului Luwin, 
ascultându-le icnetele şi sudălmile când îşi răsuceau beţele 
şi săbiile de lemn. Curtea răsuna de pocnetul lemnului pe 
lemn, punctat mult prea adesea de bufnituri şi răcnete de 
durere, când vreo lovitură atingea pielea sau carnea. Ser 
Rodrik se plimba printre băieţi, cu faţa înroşită între favoriţii 
săi albi, mormăind la câte unul sau la toţi. Bran nu-l mai 
văzuse niciodată pe bătrânul cavaler arătând atât de furios. 

- Nu, continua să repete. Nu, nu, nu. 

- Nu luptă prea bine, spuse Bran neîncrezător. 

Îl scarpină absent pe Vară în dosul urechilor, în vreme ce 
lupul străvechi sfâăşia o halcă de carne. Oasele trosneau între 
colții lui. 

- Asta-i ceva sigur, se învoi Maester Luwin, oftând 
îndelung. Se uita prin tubul său mare, cu lentile Myrishiene, 
măsurând umbre şi notând poziţia unei comete care atârna 
pe cerul dimineţii. Dar cu timpul... Ser Rodrik are dreptate, 
avem nevoie de oameni pe metereze. Tatăl tău, lordul, a luat 
cu el floarea gărzii la Debarcaderul Regelui, iar fratele tău i-a 
luat pe restul, împreună cu toţi bărbaţii pe o rază de multe 


leghe împrejur. Mulţi nu se vor mai întoarce, iar noi trebuie 
să găsim alţii care să-i înlocuiască. 

Bran se uită nemulţumit spre băieţii care năduşeau jos, în 
curte. 

- Dacă încă aş mai avea picioarele, aş putea să-i bat pe 
toţi. Îşi aminti de ultima dată când ţinuse o sabie în mâini, 
când regele venise la Winterfell. Fusese doar o sabie de 
lemn, dar îl azvârlise la pământ pe Prinţul Tommen de vreo 
cincizeci de ori. Ser Rodrik ar putea să mă înveţe să 

folosesc o halebardă cu mâner lung, iar Hodor ar putea fi 
picioarele de care am nevoie. Am putea fi un cavaler 
împreună. 

- Mă tem că asta-i... imposibil, zise Maester Luwin. Bran, 
când un bărbat luptă, braţele, picioarele şi mintea lui trebuie 
să fie una. 

758 

Jos, în curte, Ser Rodrik striga: 

- Luptaţi ca nişte gâscani. Te loveşte, iar tu-l loveşti şi mai 
tare. Parează! Blochează lovitura. Ciondăneala de gâscani 
nu-i de-ajuns. Dacă aţi avea săbii adevărate, prima lovitură 
v-ar reteza braţul! Unul dintre băieţi râse, iar bătrânul 
cavaler se repezi asupra lui. Răzi?! Asta-i culmea! 

Lupţi ca un arici! 

- Cândva a existat un cavaler care nu putea vedea, 
continuă Bran cu încăpățânare, pe când Ser Rodrik se agita 
jos. Bătrâna Nan mi-a povestit de el. Avea o prăjină lungă, 
cu lame la ambele capete, şi o putea roti cu mâinile şi să 

doboare doi dintr-odată. 

- Symeon Ochi-de-Stea, făcu Luwin scriind numere întrun 
catastif. Când şi-a pierdut ochii, a pus safire în formă de stea 
în găvanele goale, sau cel puţin aşa pretind menestrelii. 
Bran, asta-i doar o poveste, la fel ca legendele despre 
Florian Smintitul. O legendă din Vremea Eroilor. 

Trebuie să uiţi de visele astea, nu vor face altceva decât 
să-ţi amărească inima. 

Când pomeni de vise, îşi aminti. 


- Am visat din nou cioroiul, azi-noapte. Cel cu trei ochi. A 
zburat până în camera mea de culcare şi mi-a spus să vin cu 
el, şi aşa am făcut. Ne-am dus jos, la cripte. Tata era acolo şi 
am vorbit. Era trist. 

- Şi ce-i cu asta? Luwin se uită prin tubul său. 

- Era ceva legat de Jon, cred. Visul fusese foarte 
tulburător, mai mult decât oricare altul dintre cele cu 
cioroiul. Hodor nu se duce la cripte. 

Maester abia dacă-l asculta, Bran putea vedea asta. Îşi 
ridică privirile de la tub, clipind. 

- Hodor nu... 

- Nu s-ar duce la cripte. După ce m-am trezit, i-am spus 
să mă ducă jos, să văd dacă tata era acolo cu adevărat. 

Prima oară nici n-a priceput ce-i spuneam, însă l-am făcut 
să mă ducă până la trepte, spunându-i pe unde să meargă, 
dar de acolo n-a mai vrut să coboare. Stătea la capătul 
treptelor şi spunea: „Hodor”, de parcă s-ar fi speriat de 
întuneric, însă aveam o torţă. M-a enervat atât de tare, încât 
aproape că i-am tras una în cap, aşa face întotdeauna 
Bătrâna Nan. Remarcă felul în care se încruntase Maester şi 
adăugă în grabă: Dar nu l-am pornit. 

759 

- Bine. Hodor este un om, nu un catâr, să fie bătut. 

- În vis, am zburat jos cu cioroiul, dar nu pot face asta 
când sunt treaz, explică Bran. 

- De ce ai vrea să cobori la cripte? 

- V-am spus deja. Ca să-l caut pe tata. 

Maester trase de lanţul din jurul gâtului, aşa cum făcea 
întotdeauna când nu-i convenea ceva. 

- Bran, copil dulce, într-o bună zi Lordul Eddard va sta şi 
el sub lespede, lângă tatăl lui şi tatăl tatălui său, precum toţi 
cei din neamul Stark până la vechii Regi ai Nordului... 

dar abia peste foarte mulţi ani, zeii se vor învrednici de 
asta. Tatăl tău este prizonierul reginei la Debarcaderul 
Regelui. Nu-l vei găsi în cripte. 

- A fost acolo, noaptea trecută. Am vorbit cu el. 


- Băiat încăpățânat ce eşti, oftă Maester, punându-şi 
ceaslovul la o parte. Ai vrea să mergi să vezi? 

- Nu pot. Hodor nu se duce acolo, iar treptele sunt prea 
înguste şi prea întortocheate pentru Dansatoare. 

- Cred că aş putea rezolva eu acest neajuns. 

În locul lui Hodor fu chemată barbara Osha. Era înaltă şi 
aspră şi nu făcea nazuri, era gata să meargă oriunde i se 
poruncea. 

- Am trăit o viaţă întreagă dincolo de Zid, iar o groapă în 
pământ nu mă înspăimântă deloc, lorzii mei, spuse ea. 

- Vară, vino, făcu Bran pe când ea-l ridică în braţele 
musculoase şi puternice. 

Lupul străvechi îşi abandonă osul şi se luă după ei când 
Osha îl duse pe Bran prin curte şi în jos, pe treptele în 
spirală, spre tainiţa rece de sub pământ. Maester Luwin 
mergea înaintea lor, cu o torţă. Lui Bran nici măcar nu-i păsa 
prea tare că-l căra în braţe şi nu în spate. Ser Rodrik 
ordonase ca lanţul Oshei să fie scos, din moment ce slujise 
atât de bine şi cu credinţă de când se afla la Winterfell. Dar 
încă mai avea cătuşele grele de fier în jurul gleznelor, un 
semn că nu aveau încă încredere totală în ea, însă nu-i 
stânjeneau paşii siguri pe trepte. 

Bran nu-şi mai amintea când fusese ultima oară în cripte. 
Era sigur că fusese inainte. Când era mic, obişnuia să se 
joace acolo cu Robb şi Jon şi cu surorile sale. 

Dorea ca ei să fie acum aici; tainiţa nu i s-ar mai fi părut 
atât de întunecoasă şi înspăimântătoare. Vară se strecură 

760 

în bezna tăcută, apoi se opri şi înălţă capul, adulmecând 
în aerul rece şi mort. Îşi dezveli colții şi se trase îndărăt, cu 
ochii lucind ca aurul în lumina torţei. Chiar şi Osha, dură ca 
fierul călit, părea să nu se simtă prea în largul ei. 

- Ce oameni mohorâţi, spuse ea privind şirul lung al 
Starkilor din granit, aşezaţi pe tronurile lor. 

- Erau Regii lernii, şopti Bran. Cumva, i se părea 
nepotrivit să vorbească tare aici. Osha zâmbi. 


- larna nu are rege. Dacă ai fi văzut-o, ţi-ai fi dat şi tu 
seama, băiat al verii. 

- Au fost Regii Nordului timp de o mie de ani, spuse 
Maester Luwin, ridicând torţa în aşa fel încât lumina străluci 
pe feţele lor din piatră. Unii erau pletoşi şi bărboşi, bărbaţi 
lăţoşi, sălbatici ca lupii ghemuiţi la picioarele lor. Alţii erau 
bărbieriţi ca în palmă, cu trăsături alungite şi colţoase, 
precum săbiile lungi din fier din poala lor. 

- Oameni aspri pentru vremuri grele. Vino. 

Cobori cu vioiciune în tainiţă, trecând de înşiruirea de 
coloane din piatră şi de şirul nesfârşit de chipuri sculptate. 

O limbă de foc se tăra în urmă-i, din torţa ridicată. Cavoul 
era cavernos, întins mai departe decât Winterfellul însuşi, iar 
Jon îi spusese o dată că mai erau şi alte niveluri, sub 
pământ, hrube chiar mai adânci şi mai întunecoase, unde 
erau îngropaţi regii cei vechi, Numai să nu piardă lumina. 

Vară refuză să se mai mişte de pe trepte chiar şi atunci 
când Osha se lua după torţă, cu Bran în braţe. 

- Îţi aminteşti istoria, Bran? zise Maester în timp ce 
mergeau. Spune-i Oshei cine au fost ei şi ce au făcut, dacă 

esti în stare. 

Se uită spre chipurile în trecere şi legendele îi reveniră în 
minte. Maester i le povestise, iar Bătrâna Nan făcuse ca ele 
să prindă viaţă. 

- Acela-i Jon Stark. Când năvălitorii de pe mare au 
debarcat la răsărit, i-a alungat pe toţi şi a construit castelul 
de la Portul Alb. Fiul său a fost Rickard Stark, nu tatăl tatălui 
meu, ci alt Rickard, el a luat Gâtul de la Regele Mlaştinii şi s- 
a căsătorit cu fiica lui. Theon Stark este cel slab, cu părul 
lung şi barba rară. Îi spuneau „Lupul Flămând”, pentru că 
era întotdeauna în război. Acela-i Brandon, cel înalt cu 
chipul visător, i se zicea Brandon Navigatorul, pentru că 
iubea marea. Mormântul său este 761 

gol. A încercat să navigheze spre vest, peste Marea de 
Apus, dar nu a mai fost văzut niciodată. Fiul său a fost 
Brandon Pârjolitorul, pentru că a dat foc tuturor navelor 


tatălui său, din cauza durerii. Acolo-i Rodrik Stark, cel care a 
câştigat Insula Ursului la o trântă şi a dăruit-o Mormonţilor. 
lar acela-i Torrhen Stark, Regele îngenuncheat. A fost ultimul 
rege al Nordului şi primul Lord de Winterf ell, după ce s-a 
predat lui Aegon Cuceritorul. Oh, iată-l acolo pe Cregan 
Stark. A luptat cu Prinţul Aemon, iar Cavalerul-Dragon a 
spus ci nu s-a mai înfruntat niciodată 

cu un spadasin atât de hun. Ajunseseră aproape de 
capătul şirului, iar Bran simţi tristeţea copleşindu-l lent. lar 
acolo este bunicul meu, Lordul Rickard, care a fost decapitat 
de Aerys, Regele Nebun. Fiica lui, Lyanna, şi fiul său, 
Brandon, odihnesc în mormintele de lângă el. Nu eu, un alt 
Brandon, fratele tatălui meu. Ei n-ar trebui să aibă statui, 
fiindcă sunt numai pentru lorzi şi regi, însă tatăl meu i-a 
iubit atât de mult încât a pus să li se ridice unele. 

- Femeia este frumoasă, zise Osha. 

- Robert a fost logodit cu ea, însă Prinţul Rhaegar a răpit- 
o şi a siluit-o, explică Bran. Robert a luptat într-un război 
pentru a o recăpăta. L-a ucis pe Rhaegar la Trident, cu 
ciocanul său, însă Lyanna a murit şi nu a mai revăzut-o 
niciodată. 

- O poveste tristă, făcu Osha, însă nişele acelea goale 
sunt şi mai triste. 

- Mormântul Lordului Eddard, pentru când îi va veni 
vremea, spuse Maester Luwin. Aici l-ai văzut pe tatăl tău în 
vis, Bran? 

- Da. 

Amintirea îl înfiora. Privi în jur neliniştit, cu părul de pe 
ceafă ridicat. Auzise, cumva, vreun zgomot? Era cineva 
acolo? Maester Luwin păşi înainte, spre mormântul deschis, 
cu torţa în mână. 

- După cum vezi, nu-i aici. Nici nu va fi, pentru mulţi ani 
de acum înainte. Visele sunt doar vise, copile, îşi întinse 
braţul în bezna dinlăuntrul mormântului, ca în botul unei 
jivine uriaşe. Vezi? Este gol... 

Bezna ţâşni spre el, mârâind. 


Bran văzu ochi precum un foc verde, o sclipire de colţi, 
blană neagră ca bezna din jurul lor. Maester Luwin urlă şi-şi 
762 

azvârli mâinile în sus. Torta îi zbură dintre degete, 
ricoşând din chipul de piatră al lui Brandon Stark şi căzu la 
picioarele statuii, flăcările lingându-i degetele, în lumina 
pâlpâitoare îl văzură pe Luwin luptându-se cu lupul 
străvechi, lovindu-l peste bot cu o mână, în vreme ce fălcile 
acestuia se strânseră pe cealaltă. 

- Vară! ţipă Bran. 

lar Vară veni, ţăâşnind din întunecimea din urma lor, o 
umbră în salt. Se izbi de Câinele Lăţos şi-l azvârli înapoi, iar 
cei doi lupi străvechi se rostogoliră într-un ghem de blană 

cenuşie şi neagră, clămpănind din fălci şi muşcându-se 
unul pe celălalt, în vreme ce Maester Luwin se clătina pe 
genunchi, cu braţul sfâşiat şi însângerat. Osha îl sprijini pe 
Bran de lupul din piatră al Lordului Rickard şi se grăbi să-l 
ajute pe Maester. În lumina torţei pâlpâind, umbrele alungite 
ale lupilor se luptau pe zid şi pe tavan. 

- Lăţosule, chemă o voce slabă. Când Bran se uită în sus, 
fratele său cel mic stătea la buza mormântului tatălui lor. 

Cu o ultimă muşcătură spre botul lui Vară, Câinele Lăţos 
se desprinse din încleştare şi se duse lângă Rickon. Să-l laşi 
pe tatăl meu în pace, îl avertiză Rickon pe Luwin. Să-l laşi în 
pace. 

- Rickon, făcu Bran cu blândeţe. Tata nu-i aici. 

- Ba, este. L-am văzut. Pe faţa lui Rickon licăreau 
lacrimile. L-am văzut noaptea trecută. 

- În vis?... 

Rickon dădu din cap. 

- Să-l laşi în pace. Să-i dai pace. Acum vine acasă, aşa 
cum a promis. Vine acasă. 

Bran nu-l mai văzuse niciodată pe Maester Luwin arătând 
atât de buimăcit. Sângele îi şiroia pe braţ, acolo unde 
Câinele Lăţos îi sfâşiase mâneca de lână şi carnea de 
dedesubt. 


- Osha, torţa, spuse el îndurând durerea, iar ea o înşfacă 

înainte să se stingă. Pete de funingine murdăreau ambele 
picioare ale unchiului său. Fiara asta, continuă Luwin, ar fi 
trebuit să fie înlănţuită la coteţe. 

Rickon îl bătu uşor pe Câinele Lăţos peste botul umed de 
sânge. 

- Îi dau drumul. Nu-i plac lanţurile. 

- Rickon, spuse Bran, n-ai vrea să vii cu mine? 

763 

- Nu. Îmi place aici. 

- Aici e întuneric. Si rece. 

- Nu mi-e frică. Trebuie să-l aştept pe tata. 

- Poţi să-l aştepţi cu mine, rosti Bran. Aşteptăm împreună, 
tu şi cu mine şi lupii noştri. Cei doi lupi străvechi îşi lingeau 
rănile acum, însă erau gata să-şi reia lupta. 

- Bran, spuse apăsat Maester, ştiu că ai intenţii bune, 
însă Câinele Lăţos este prea sălbăticit ca să zburde liber. 

Eu sunt al treilea pe care-l muşcă. Lasă-l liber la castel şi 
este numai o problemă de timp până ce va ucide pe cineva. 
Adevărul este dureros, însă lupul trebuie să fie înlănţuit, 
sau.... 

Ezită. Sau sacrificat, se gândi Bran, însă ceea ce spuse fu: 

- Nu-i făcut pentru lanţuri. Vom aştepta în turnul tău, toţi. 

- Dar nu este posibil, zise Maester Luwin. 

Osha rânji. 

- Din câte-mi amintesc, băiatul-i stăpânul aici. Îi dădu 
torţa înapoi lui Luwin şi-l luă din nou pe Bran în braţe. 

Atunci, spre turn! 

- Vii, Rickon? 

Fratele său dădu din cap. 

- Numai dacă vine şi Câinele Lăţos, spuse, luând-o la fugă 
după Osha şi Bran, iar Maester Luwin nu mai putu face 
altceva decât să-i urmeze, privind neliniştit lupii. 

Turnul Maesterului  Luwin era într-o asemenea 
neorânduială, încât lui Bran i se părea o minune că reuşea să 
găsească ceva vreodată. Teancuri nesigure de cărţi se 


înălţau pe scaune şi pe mese, şiruri de borcane se aliniau pe 
rafturi, capete de lumânare şi bălți de ceară uscată 

pătau mobila, tubul de bronz cu lentile Myrishiene zăcea 
pe un trepied lângă uşa terasei, hărţi stelare atârnau de 
pereţi, hărţi în relief zăceau răspândite printre notițe, hârtii, 
sticle cu cerneală erau pretutindeni, iar totul era pătat cu 
excrementele lăsate de corbii de pe grinzi. Croncănitul lor 
strident se răspândi de sus în vreme ce Osha spălă şi 
bandajă rănile Maesterului, sub instrucţiunile agitate ale lui 
Luwin. 

- Este o nebunie, zise el în timp ce ea ungea muşcăturile 
de lup cu o alifie usturătoare. Sunt de acord că este ciudat 
764 

că amândoi aţi avut acelaşi vis, dar, dacă staţi să vă 

gândiţi, este ceva normal. Vă este dor de tatăl vostru şi 
ştiţi că este în captivitate. Spaima poate înfierbânta mintea 
omului, dându-i gânduri ciudate. Rickon este prea mic ca să 
priceapă... 

- Am patru ani acum, spuse Rickon. Se uita prin tubul cu 
lentile la capetele de balaur de la Prima Fortăreaţă. Lupii 
străvechi şedeau pe laturile opuse ale încăperii mari, 
circulare, lingându-şi rănile şi rozând oase. 

- „„prea tânăr şi, ooh, pe cele şapte iaduri, mă arde, nu, 
nu te opri, mai pune. Prea mic, aşa cum cum spun, însă tu, 
Bran, eşti destul de mare să ştii că visele sunt doar vise. 

- Unele da, altele nu. Osha turnă lapte de foc, de un roşu- 
palid, într-o tăietură lungă. Luwin icni. Copiii pădurii ţi-ar 
putea spune câte ceva despre vise. 

Pe faţa bătrânului alunecau lacrimi, dar el scutură cu 
încăpățânare din cap. 

- Copiii pădurii... trăiesc doar în vise. Acum... Moarte, 
pieire.... Destul, ajunge! Bandajele acum. Fesele, apoi le 
înveleşti şi strângi tare, fiindcă voi sângera. 

- Bătrâna Nan spune despre copii că ei ştiau cântecele 
copacilor, că puteau zbura ca păsările şi înota ca peştii şi că 
vorbeau cu animalele, zise Bran. Spune că au compus o 


muzică atât de frumoasă, încât te făceau să plângi ca un 
bebeluş, numai s-o poţi asculta. 

- Da, şi toate astea le-au făcut prin vrăji, spuse Maester 
Luwin năucit. Aş vrea ca ei să fie aici acum. Un farmec al lor 
mi-ar vindeca braţul cu mai puţină durere, ar putea vorbi cu 
Câinele Lăţos şi să-i spună să nu mai muşte. Îi aruncă lupului 
mare şi negru o căutătură furioasă, din coltul ochilor. Învaţă- 
ţi lecţia, Bran. Omul care se încrede în farmece se duelează 
cu o sabie de sticlă. Aşa cum au făcut şi copiii pădurii. Uite, 
lasă-mă să-ţi arăt ceva. 

Se ridică dintr-odată, traversă încăperea şi reveni cu un 
borcan verde în mâna bună. 

- Uitaţi-vă la astea, spuse şi deşurubă capacul scoțând la 
iveală un pumn de vârfuri negre de săgeată. 

Bran luă unul. 

- E făcut din sticlă. 

Curios, Rickon se trase mai aproape, să se uite peste 
masă. 

765 

- Sticla dragonilor, o identifică Osha, aşezându-se lângă 

Luwin, bandajându-i mâna. 

- Obsidian, o corectă Maester. Topit în focurile zeilor 
adânc, sub pământ. Copiii pădurii vânau cu ele, acum o mie 
de ani. Ei nu foloseau metal. În locul zalelor, purtau cămăşi 
lungi din frunze ţesute şi-şi încingeau picioarele în scoarță 
de copac, aşa că păreau că se fac una cu pădurea. 

În loc de săbii, aveau lame din obsidian. 

- Şi mai au încă. Osha puse fese moi peste muşcăturile de 
pe antebraţul lui şi le legă strâns cu fâşii lungi de in. 

Bran se uită mai de aproape la vârful de săgeată. Sticla 
neagră era subţire şi lucitoare. O găsi foarte frumoasă. 

- Pot să păstrez unul? 

- După cum pofteşti, spuse Maester. 

- Şi eu vreau unul, glăsui Rickon. Vreau patru. Am patru 
ani. 

Luwin îl puse să le numere. 


- Aveţi grijă, sunt încă ascuţite. Să nu vă tăiaţi. 

- Povesteşte-mi despre copii, zise Bran. 

Era important. 

- Ce ai,vrea să şti? 

- Totul. 

Maester Luwin se trase de colan, acolo unde se freca de 
gât. 

- Erau oameni din Era Zorilor, primii, înainte de regi şi 
regate, spuse el. În acele zile nu existau nici castele şi nici 
avanposturi sau oraşe, nu puteai găsi nici un târg de 
negustori între locurile de aici şi marea Dorne. Nu erau nici 
măcar oameni. Numai copiii pădurii locuiau pe tărâmul pe 
care-l numim acum Cele Şapte Regate. Erau fiinţe 
întunecate şi frumoase, mici de statură, nu mai înalte decât 
copiii, chiar şi când ajungeau la vârsta bărbăţiei. Trăiau în 
adâncurile pădurii, în peşteri şi locuinţe lacustre şi în oraşele 
secrete de prin copaci. Mărunţi cum erau, aveau agilitate şi 
graţie. Bărbaţii şi femeile vânau împreună, cu arcurile lor din 
lemn tare şi cursele lor zburătoare. Zeii lor erau zeii pădurii, 
pârâului şi pietrei, vechii zei ale căror nume sunt secrete. 
Înţelepţii lor erau numiţi profeții verzi şi ciopleau în lemn 
chipuri ciudate, ca să păzească pădurile. 

Cât timp au domnit copiii aici, sau de unde au venit, 
nimeni nu poate şti. Însă acum douăsprezece mii de ani, 
Primii 766 

Oameni au apărut dinspre răsărit, au traversat Braţul 
Rupt pe Dorne, înainte să fi fost frânt. Au venit cu săbii de 
bronz şi scuturi mari din piele, călare pe cai. Pe acest mal al 
mării înguste nu mai fusese văzut nici un cal. Aşa că, fără 

îndoială, copiii erau înspăimântați, precum erau şi Primii 
Oameni de feţele din copaci. Pe măsură ce Primii Oameni au 
ridicat avanposturi şi ferme, au tăiat trunchiurile cu feţele 
cioplite, dându-le pradă focului. Îngroziţi până peste poate, 
copiii au plecat la luptă. Vechile cântece spun că 

profeţii verzi au folosit magia neagră ca să facă mările să 


se ridice şi să măture pământul, zdrobind Braţul, însă era 
prea târziu ca să mai poată închide uşa. Războaiele au 
continuat până ce pământul s-a făcut roşu de sângele 
oamenilor şi copiilor laolaltă, dar mai mult de al copiilor 
decât de al oamenilor, pentru că oamenii erau mai mai mari 
şi mai puternici, iar lemnul, piatra şi obsidianul nu se puteau 
măsura cu bronzul. În cele din urmă, înţelepciunea ambelor 
rase a avut câştig de cauză, iar conducătorii şi eroii Primilor 
Oameni s-au întâlnit cu profeţii verzi şi cu dansatorii pădurii, 
în mijlocul unor poieni pe o insuliţă de pe marele lac numit 
Ochiul Zeilor. Acolo au pus la cale Pactul. Primilor Oameni i 
s-au dat teritoriile de pe coaste, câmpiile înalte şi pajiştile 
luminoase, munţii şi mlaştinile, însă pădurile adânci au fost 
hărăzite să le rămână copiilor pentru totdeauna, iar nici un 
lemn vrăjit nu avea să mai fie doborât de secure pe teritoriul 
lor. Aşa că zeii au fost martorii pecetluirii pactului, fiecărui 
copac de pe insulă i s-a dat o faţă şi, după aceea, ordinul 
sacru al oamenilor verzi a fost format să vegheze asupra 
Insulei Chipurilor. Pactul a adus patru mii de ani de prietenie 
între oameni şi copii. Cu timpul, Primii Oameni au renunţat 
la zeii pe care-i aduseseră cu ei şi au început să-i slujească 
pe zeii secreţi ai pădurii. Respectarea Pactului s-a încheiat 
odată cu Era Zorilor, când a început Era Eroilor. 

Pumnul lui Bran se strânse peste vârful de săgeată, negru 
şi lucitor. 

- Însă acum nu mai sunt copii ai pădurilor, spui tu. 

- Ba mai sunt, zise Osha, muşcând cu dinţii capătul 
ultimului bandaj. La nord de Zid se întâmplă alte lucruri, 
într-acolo s-au dus copiii, uriaşii şi alte seminţii din vechime. 

767 

Maester Luwin oftă. 

- Femeie, după lege, ar trebui să fii ori moartă, ori în 
lanţuri. Casa Stark te-a tratat mai blând decât ai merita. 

Este nesimţitor să-i răsplăteşti pentru bunătatea lor 
umplând capul băieţilor cu tot felul de sminteli. 

- Spune-mi unde s-au dus, făcu Bran. Vreau să ştiu. 


- Şi eu, repetă Rickon. 

- Oh, foarte bine, murmură Luwin. Câtă vreme au durat 
regatele Primilor Oameni, a ţinut şi Pactul, pe toată 

perioada Erei Eroilor, în Noaptea Lungă şi până la 
naşterea celor Şapte Regate, dar în cele din urmă a venit o 
vreme, multe veacuri mai târziu, când şi alţi oameni au 
traversat marea îngustă. Andalii au fost primii, o seminţie de 
războinici înalţi, cu părul blond, care au sosit aducând oţel şi 
foc şi steaua cu şapte colţuri a noilor zei, pictată pe pieptul 
lor. Războaiele au durat sute de ani, însă cele şase regate 
din sud au căzut înaintea lor. Numai aici, unde Regele 
Nordului a respins fiecare armată care a încercat să 

treacă Gâtul, a mai stăruit domnia Primilor Oameni. 
Andalii au pârjolit pădurile de copaci vrăjiţi, au retezat 
chipurile, i-au măcelărit pe copii acolo unde i-au găsit, şi 
peste tot au proclamat triumful celor Şapte asupra vechilor 
zei. Aşadar, copiii au fugit în nord... 

Vară începu să urle. Maester Luwin tăcu, luat prin 
surprindere. Când Câinele Lăţos sări în picioare şi-şi alătură 

glasul la cel al fratelui său, negura cuprinse inima lui 
Bran. 

- Se apropie, şopti el cu siguranţa disperării. Ştiuse încă 

din noaptea trecută, îşi dădu el seama, de când cioroiul îl 
călăuzise în jos, spre criptă, să-şi ia rămas-bun. Ştiuse, însă 

nu crezuse. Ar fi vrut ca Maester Luwin să fi avut 
dreptate. 

Cioroiul, se gândi el, cel cu trei ochi... 

Urletele încetară la fel de brusc precum începuseră. Vară 

păşi peste podeaua încăperii ducându-se la Câinele Lăţos 
şi începu să lingă un smoc de blană însângeraţii de pe ceafa 
fratelui său. La fereastră se auzi un fâlfâit de aripi. Un corb 
ateriza pe pervazul din piatră cenuşie, îşi deschise clonţul şi 
slobozi un croncănit aspru, hârâit, de deznădejde. Rickon 
începu să plângă. Vârfurile de săgeți îi căzură din mână, 
unul câte unul, şi clănţăniră pe podea. Bran îl trase lângă el 
şi-l îmbrăţişa. 


Maester Luwin se holbă la pasărea neagră de parcă ar fi 
768 

fost un scorpion cu pene. Se ridică lent, ca un 
somnambul, şi se duse la fereastră. Scoase un fluierat şi 
corbul sări pe braţul său bandajat. Pe aripă avea urme de 
sânge închegat. 

- Un şoim, murmură Luwin, poate chiar o bufniţă. Biata 
pasăre, mă întreb prin câte o fi trecut. Desprinse scrisoarea 
de pe piciorul corbului. Bran se trezi tremurând pe când 
Maester desfăşura sulul de hârtie. 

- Ce-i? întrebă el, strângându-l şi mai tare pe fratele său. 

- Ştii ce-i asta, băiete, zise Osha, nu fără simpatie. Îi puse 
mâna pe cap. 

Maester Luwin privi spre ei năucit - un omuleţ cenuşiu, cu 
sânge pe mâneca robei cenuşii din lână şi lacrimi în ochii de 
un cenuşiu-deschis. 

- Lorzii mei, le spuse el celor doi băieţi, cu o voce slabă 

şi răguşită, vom... va trebui să găsim un cioplitor în piatră 

care să-i fi cunoscut bine înfăţişarea... 

769 

SANSA 

În camera din turn din inima Avanpostului lui Maegor, 
Sansa se abandonă beznei. 

Trase draperiile în jurul patului, dormi, se trezi plângând, 
apoi se culcă din nou. Când nu putea dormi, zăcea sub 
păturile ei, înfiorată de amărăciune. Servitorii veneau şi 
plecau, aducând de mâncare, însă vederea hranei era ceva 
mai mult decât putea suporta. Bucatele se adunau pe masa 
de sub fereastră neatinse, stricându-se, până ce servitorii le 
luau din nou. 

Uneori, somnul îi era ca de plumb, fără vise, iar ea se 
trezea şi mai obosită decât atunci când închisese ochii. 

Totuşi, acelea erau cele mai blânde clipe, pentru că 
atunci când visa, îl visa pe tatăl ei. Trează sau adormită, îl 
vedea, vedea mantiile aurii punându-l jos, îl vedea pe Ser 
llyn păşind înainte, trăgând Gheaţa din teaca de la spate, 


vedea momentul... momentul când... ar fi vrut să fi putut 
privi în altă parte, ar fi vrut, picioarele i se muiaseră sub ea 
şi căzuse în genunchi, dar nu-şi putuse întoarce privirea, iar 
toţi oamenii urlau şi vociferau, iar prinţul ei îi zâmbise, îi 
Zzâmbise, şi se simţise în siguranţă, dar numai pentru o clipă, 
până când auzise acele cuvinte, iar picioarele tatălui ei... 
asta-şi amintea, picioarele lui, felul în care zvâcniseră 

când Ser llyn... când sabia... 

Poate că am să mor şi eu] îşi spuse, iar acest gând nui 
se părea deloc îngrozitor. Dacă s-ar arunca de la fereastră, ar 
putea pune capăt suferințelor, iar în anii ce vor veni, 
menestrelii vor scrie cântece despre nenorocirea ei. Trupul i- 
ar zăcea pe pietrele de jos, frânt şi nevinovat, ruşinându-i pe 
toţi cei care o trădaseră. Sansa mersese până într-acolo încât 
traversase camera de culcare şi deschisese obloanele... Însă 
curajul o părăsise şi alergase înapoi la pat, bocind. 

Servitoarele încercaseră să vorbească cu ea când îi 
aduceau mâncarea, dar nu le răspunsese niciodată. O dată, 
Marele Maester Pycelle venise cu o cutie de flacoane şi 
sticle, s-o întrebe dacă era bolnavă. Îşi pusese mâna pe 
fruntea ei, o făcuse să se dezbrace şi o atinsese peste tot în 
vreme ce slujnicele ei o ţinuseră. La plecare, îi dăduse apă 
cu miere şi ierburi, spunându-i să bea câte o înghiţitură 

770 

în fiecare noapte. O băuse pe toată şi se dusese la 
culcare. 

Visă despre sunetele paşi pe treptele turnului, un 
scrâşnet persistent de piele pe piatră, ca şi cum un bărbat ar 
fi urcat încet spre camera ei culcare, pas cu pas. Tot ce 
putuse face fusese să se ghemuiască în spatele uşii şi să 

asculte, tremurând, pe când el se apropia tot mai mult şi 
mai mult. Era Ser llyn Payne, ştia deja, urcând spre ea cu 
Gheaţa în mână, venind să-i ia capul. Nu avea unde să 

fugă, nici unde să se ascundă, nici o cale prin care ar fi 
putut zăvori uşa. În cele din urmă, zgomotul paşilor se opri, 
iar ea ştiu că el era afară, stând acolo tăcut, cu ochii lui 


morţi şi faţa lungă, ciupită de vărsat. Abia atunci îşi dăduse 
seama că era goală. Se ghemuise la podea, încercând să se 
acopere cu mâinile, când uşa începuse să se crape, 
scârţâind, iar vârful sabiei lungi ieşise înainte... 

Se trezise murmurând „Vă rog, vă rog, am să fiu bună, am 
să fiu bună, vă rog, nu”, însă nu avea cum să audă nici un 
răspuns. 

Când, în cele din urmă, veniră cu adevărat după ea, 
Sansa nu auzi nici o clipă zgomotul paşilor. Joffrey era cel 
care deschise uşa, nu Ser Ilyn, ci băiatul care fusese prinţul 
ei. Ea era în pat, ghemuită strâns, cu draperiile trase, şi nici 
n-ar fi putut spune dacă era amiază ori miezul nopţii. 

Primul lucru pe care-l auzi fu uşa trântită. Apoi draperiile 
patului fură trase, iar ea ridică o mână spre a se apăra de 
lumina care năvălise brusc, şi-i văzu aplecaţi asupra ei. 

- Mă vei însoţi la curte în această după-amiază, spuse 
Joffrey. Vezi să te îmbăiezi şi să te îmbraci cum se cuvine 
pentru logodnica mea. 

Sandor Clegane stătea lipit de umărul lui, înveşmântat 
într-o tunică maro, cu o mantie verde, iar faţa sa rotofeie 
lucea hidos în soarele dimineţii. În spatele lor erau doi 
cavaleri din Garda Regelui, în mantii lungi, albe, din satin. 

- Dacă nu te scoli şi nu te îmbraci singură, Câinele te va 
ajuta, spuse Joffrey. 

- Te implor, prinţul meu... 

- Sunt rege acum. Câine, scoate-o din pat. Sandor 
Clegane o înşfacă de talie şi o ridică din patul de puf în timp 
ce ea se zbătea fără vlagă. Pătura-i căzu la podea. Pe 
dedesubt nu avea decât o cămaşă subţire de noapte, ca să-i 
acopere goliciunea. 

771 

- Fă cum ţi se spune, copilă, zise Clegane. Îmbracă-te. O 

împinse spre dulapul ei, aproape cu blândeţe. 

Sansa se retrase de lângă ei. 

- Am făcut cum mi-a cerut regina, am scris scrisorile, am 
scris ce mi-a spus ea. Ai promis că vei fi milostiv. Te rog, lasă- 


mă să plec acasă. Nu voi comite nici o trădare, am să 

fiu bună, jur, nu am sânge de trădătoare în vene, nu am. 

Nu vreau decât să plec acasă. Amintindu-şi de buna ei 
creştere, îşi plecă fruntea. Dacă vă este pe plac, sfârşi ea 
vlăguită. 

- Nu-mi este pe plac, zise Joffrey. Mama spune că 

trebuie să mă căsătoresc cu tine, aşa că vei rămâne aici şi 
te vei supune. 

- Nu vreau să mă mărit cu tine, izbucni Sansa. Ai tăiat 
capul tatălui meu! 

- A fost un trădător. N-am promis niciodată că-l voi cruța, 
numai că voi fi milos, şi am fost. Dacă n-ar fi fost tatăl tău, aş 
fi pus să fie sfâşiat în bucăţi ori jupuit de viu, dar eu i-am 
oferit o moarte curată. 

Sansa se zgâi la el, de parcă l-ar fi văzut pentru prima 
dată. Purta o tunică roşcată, matlasată, ornamentată cu lei, 
şi o mantie din fir de aur, cu un guler înalt care-i încadra 
faţa. Se întrebă cum de-l putuse considera cândva chipeş. 

Buzele lui erau moi şi roşii, precum râmele pe care le 
găseai după ploaie, iar ochii-i erau goi şi cruzi. 

- Te urăsc, murmură ea. Chipul regelui Joffrey se înăspri. 

- Mama îmi spune că nu se cade ca un rege să-şi lovească 
soaţa. Ser Meryn! 

Cavalerul năvăli peste ea înainte să apuce măcar să-şi 
dea seama ce se întâmplă, răsucindu-i mâna la spate pe 
când ea încerca să-şi apere faţa, şi o lovi peste ureche cu 
dosul pumnului înmănuşat. Sansa nu-şi mai aminti când 
căzuse, dar următorul lucru pe care-l ştiu era că zăcea întrun 
genunchi printre haine. Capul îi răsuna încă. Ser Meryn Trant 
era aplecat asupra ei, cu sânge pe încheieturile mănuşii sale 
din mătase albă. 

- Acum te supui, sau îl pun să te lovească din nou? 

Sansa-şi simţea urechea amorţită. O atinse, iar vârfurile 
degetelor se umplură de sânge. 

- Eu... după... cum porunciţi, stăpâne al meu. 

- Maiestatea Voastră, o corectă Joffrey. Te aştept la 772 


curte. Se răsuci şi plecă. 

Ser Meryn şi Ser Arys îl urmară afară, însă Sandor 
Clegane zăbovi destul ca să o ridice în picioare. 

- Scuteşte-te singură de alte suferinţe, copilă, şi dă-i ce 
vrea. 

- Ce... ce vrea? Te rog, spune-mi. 

- Vrea ca tu să zâmbeşti şi să mirosi frumos, să fii doamna 
lui îndrăgostită, hârâi Câinele. Vrea să te audă 

spunându-i toate cuvintele alea drăguţe, aşa cum te-a 
învăţat septa. Vrea să-l iubeşti... şi să te temi de el. 

După ce plecă, Sansa căzu înapoi între haine, uitându-se 
la pereţi până când două dintre slujnicele sale se strecurară 
sfioase în cameră. 

- Îmi trebuie apă fierbinte pentru baie, vă rog, le spuse 
ea, şi parfum, ceva pudră ca să-mi ascund urma asta. 

Partea dreaptă a feţei era umflată şi începea s-o doară, 
însă ştia că Joffrey o dorea frumoasă. Apa fierbinte o făcu să 
se gândească la Winterfell şi asta îi dădu forţă. Nu se mai 
spălase din ziua în care murise tatăl ei şi fu surprinsă 

cât de murdară se făcuse apa. Slujnicele îi şterseră 
sângele de pe faţă, îi curăţară murdăria de pe spate, îi 
spălară părul şi-l pieptănară până când îi căzu din nou pe 
spate în bucle roşcate. Sansa nu vorbi cu ele, în afara de 
poruncile date; erau slujitoarele Lanni steril or, nu ale ei, şi 
nu avea încredere în ele. Când veni momentul să se 
îmbrace, alese rochia verde din mătase pe care o purtase la 
turnir. Îşi aminti cât de curtenitor fusese atunci Joffrey, în 
noaptea aceea, la ospăț. Poate că-l va face să-şi amintească 
asta şi s-o trateze cu mai multă blândeţe. 

Bău un pahar cu lapte şi ciuguli nişte pesmeţi dulci în 
timp ce aştepta. Era amiază când Ser Meryn se întoarse, îşi 
pusese armura albă; o cămaşă din zale smălţuite, suflate cu 
aur, un coif înalt cu coroana solară aurită, apărători pentru 
mâini şi gât, mănuşi şi cizme din metal strălucitor, o mantie 
grea, de lână, prinsă cu o clemă de forma unui leu din aur. 
Viziera fusese scoasă de pe coif pentru a-i dezvălui mai bine 


chipul; pungi sub ochi, o gură mare şi mohorâtă, păr ruginiu, 
cu şuviţe cărunte. 

- Doamna mea, făcu el cu o plecăciune, de parcă nu el ar 
fi bătu-o cu numai trei ore înainte. Maiestatea Sa m-a instruit 
să vă escortez până în sala tronului. 

773 

- Te-a instruit şi să mă loveşti dacă as refuza să vin? 

- Refuzaţi să veniţi, doamna mea? 

Privirea pe care i-o aruncă era fără nici o expresie. Nu 
stărui însă prea mult asupra urmelor pe care i le lăsase. Nuo 
ura, îşi dădu Sansa seama, dar nici n-o iubea. Nu simţea 
absolut nimic pentru ea. Pentru el era doar... un /ucru. 

- Nu, zise ea ridicându-se. Ar fi vrut să se dezlănţuie 
asupra lui, să-l rânească aşa cum o rănise el, să-l avertizeze 
că era regină şi că-l va trimite în exil dacă ar mai fi îndrăznit 
s-o lovească vreodată... Însă îşi aminti ce-i spusese Câinele, 
aşa că nu mai zise decât: Voi face tot ce porunceşte 
Maiestatea Sa. 

- Cum fac şi eu, răspunse el. 

- Da... Însă nu eşti cu adevărat un cavaler, Ser Meryn. 

Sansa ştia că Sandor Clegane ar fi izbucnit în râs auzind 
asta. Alţi bărbaţi poate că ar fi blestemat-o, ar fi avertizat-o 
să-şi ţină gura, poate că i-ar fi cerşit mila. Ser Meryn nu făcu 
nimic din toate astea. Lui Ser Meryn Trant pur şi simplu nu-i 
păsa. 

Balconul era pustiu, cu excepţia Sansei. Rămase acolo cu 
capul plecat, străduindu-se să-şi stăpânească lacrimile, în 
vreme ce jos Joffrey şedea pe Tronul de Fier şi împărțea ceea 
ce numea el dreptate. Nouă din zece pricini părură 

să-l plictisească; pe acelea le lăsa la discreţia consiliului 
său, foindu-se nerăbdător în timp ce Lordul Baelish, Marele 
Maester Pycelle sau Regina Cersei rezolvau problema. 

Când alegea să ia el o decizie, nici măcar regina-mamă 
nu-l mai putea abate de la hotărâre. 

Un hoţ fu adus înaintea lui şi el îi porunci lui Ser Ilyn să-i 
taie mâna chiar acolo, în curte. Doi cavaleri se înfăţişară 


înaintea lui cu o dispută asupra unor pământuri, iar el 
decretă că urmau să se dueleze mâine pentru asta. 

- Până la moarte, adăugă el. O femeie căzu în genunchi 
înaintea lui pentru a-l ruga să-i dea capul unui bărbat 
executat ca trădător. Îl iubise, spuse ea, şi voia să-l 
înmormânteze. 

- Dacă ai iubit un trădător, înseamnă că şi tu tre buie să 

fii o trădătoare, zise Joffrey. Două mantii aurii o târâră 
până 

în temniţă. 

Lordul Flynt, cu faţa lui de broscoi, şedea la capătul 
mesei de consiliu îmbrăcat într-o tunică din catifea neagră, 
774 

cu o mantie strălucitoare din fir de aur, dând aprobator 
din cap de fiecare dată când regele pronunţa o sentinţă. 
Sansa se uită intens la chipul său hidos, amintindu-şi cum îl 
aruncase jos pe tatăl ei, pentru a fi decapitat de Ser lIlyn, 
dorindu-şi să-l poată răni, dorindu-şi ca vreun erou să-l 
azvârle la pământ şi să-i taie capul. Însă o voce lăuntrică îi 
şopti: Nu exista eroi, iar ea-şi aminti ce-i spusese Lordul 
Petyr chiar aici, în această sală. „Viaţa nu este un cântec, 
dulceaţo”, aşa-i spusese. „S-ar putea să înveţi asta într-o zi, 
spre amărăciunea ta.” În viață, monştrii înving, îşi spuse ea, 
iar acum avea în minte glasul Câinelui, un hârâit rece, de 
metal frecat pe piatră. „Scuteşte-te singură de alte suferinţe, 
copilă, şi dă-i ce vrea.” 

Ultima înfăţişare era cea a unui cântăreţ de tavernă, 
grăsuliu, acuzat că ar fi compus un cântec care-l ridiculiza 
pe răposatul Rege Robert. Joff porunci să-i aducă harfa de 
lemn şi-i ordonă să cânte în faţa întregii curţi Menestrelul 
începu să plângă şi jură că nu va mai cânta niciodată aşa 
ceva, însă regele insistă. Era acel soi de cântec simpatic, 
care spunea cum se luptase Robert cu un porc. Porcul era 
vierul care-l omorâse, ştia Sansa, însă în unele versuri părea 
că vorbea chiar de regină. Când termină de cântat, Joffrey 
anunţă că hotărâse să fie milos. Menestrelul îşi putea păstra 


fie degetele, fie limba. Va avea o zi la dispoziţie ca să 
decidă. Janos Slynt dădu din cap. 

Sansa observă, uşurată, că asta fusese ultima deliberare 
de la amiază, însă chinurile ei nu se sfârşiseră încă. Atunci 
când glasul heraldului dădu liber curţii, o zbughi din balcon, 
dar numai pentru a da de Joffrey, care o aştepta la capătul 
scării. Câinele era cu el, la fel şi Ser Meryn. Tânărul rege o 
cercetă critic, din cap până-n picioare. 

- Arăţi mult mai bine ca înainte. 

- Vă mulţumesc, Maiestatea Voastră, răspunse Sansa. 

Cuvinte goale, însă acestea-l făcură să dea din cap şi să 

zâmbească. 

- Plimbă-te cu mine, porunci Joffrey, oferindu-i braţul. 

Nu avu de ales decât să se supună. Atingerea mâinii lui ar 
fi încântat-o cândva; acum i se înfiora carnea. 

- Ziua mea de nume va fi foarte curând, zise Joffrey pe 
când ieşeau din sala tronului. Va fi un ospăț măreț şi daruri. 

Tu ce ai de gând să-mi dai? 

775 

- Eu... eu nu m-am gândit încă, lordul meu. 

- Maiestatea Voastră, o repezi el. Eşti cu adevărat o fată 

proastă, nu? Aşa spune mama mea. 

- Adevărat? 

După toate cele ce se întâmplaseră, vorbele lui ar fi 
trebuit să-şi piardă puterea de a o răni, însă nu era aşa. 

Regina fusese întotdeauna atât de bună cu ea. 

- Oh, şi încă cum. Se îngrijorează pentru copiii noştri, 
temându-se să nu fie şi ei proşti ca tine, însă i-am spus să 

nu-şi mai bată capul. Regele făcu un semn cu mâna, iar 
Ser Meryn deschise uşa înaintea lor. 

- Vă mulţumesc, Maiestatea Voastră, murmură ea. 

Câinele a avut dreptate, nu sunt decât o păsărică, 
repetând cuvintele pe care mi-au spus să le învăţ. Soarele 
coborâse dincolo de zidul dinspre apus şi pietrele Fortăreţei 
Roşii luceau întunecate ca sângele. 


- Am să-ţi f%c un copil îndată ce ai să fii în stare, zise 
Joffrey, însoţind-o prin curtea de antrenament. Dacă primul e 
prost, o să-ţi retez capul şi o să-mi găsesc o soaţă mai 
deşteaptă. Când crezi că ai să poţi face copii? 

Sansa nu se putea uita la el, o făcea să se ruşineze. 

- Septa Mordane spune că majoritatea... majoritatea 
fetelor de viţă nobilă sunt fertile la doisprezece sau 
treisprezece ani. 

Joffrey dădu din cap. 

- Pe aici. O conduse în postul de pază, la baza treptelor 
care duceau spre metereze. Sansa se trase de lângă el, 
tremurând. Dintr-odată, îşi dădu seama unde mergeau. 

- Nu, spuse ea, cu glasul ca un scâncet înfricoşat. Te rog, 
nu. Nu mă obliga, te implor... 

Joffrey îşi strânse buzele. 

- Vreau să-ţi arăt ce se întâmplă cu trădătorii. 

Sansa scutură violent din cap. 

- N-am s-o fac. N-o fac. 

- Pot să-l pun pe Ser Meryn să te târască până sus, zise el. 
Nu ţi-ar plăcea asta. Mai bine faci ce-ţi spun eu. 

Joffrey se întinse spre ea, iar Sansa se trase din calea lui, 
lovindu-se de Câine. 

- Fă-o, fato, îi spuse Sandor Clegane, împingând-o înapoi 
spre rege. Gura lui se strâmbă spre partea arsă a feţei, iar 
Sansa aproape că-şi imagină ce-ar mai fi putut adăuga. Te 
776 

va dace sus indiferent cum, aşa că dă-i ce vrea. 

Se forţă să ia mâna Regelui Joffrey. Urcuşul se dovedi a fi 
ceva de coşmar; fiecare treaptă era o confruntare, de parcă 
ar fi păşit printr-o mocirlă până la glezne, şi erau mai multe 
trepte decât şi-ar fi putut închipui, o mie de mii de trepte, 
groaza aşteptând-o sus. 

De pe meterezele înalte ale postului de pază i se înfăţişa 
întreaga lume de dedesubt. Sansa putea vedea Marele Sept 
al lui Baelor pe dealul lui Visenya, acolo unde murise tatăl 
ei. La capătul celălalt al străzii Surorilor se înălţau ruinele 


înnegrite de foc ale Puţului Dragonului. Spre apus, soarele 
roşu şi umflat era pe jumătate ascuns în dosul Porții Zeilor. 
Marea sărată era în spatele ei, iar la sud erau piaţa de peşte 
şi docurile şi torentul vijelios al Apei Negre Repezi. lar spre 
nord... 

Se întoarse într-acolo şi văzu doar oraşul, străzile şi 
dealurile şi fundăturile şi alte străzi şi alte alei, piatra 
zidurilor îndepărtate. Totuşi, ştia că dincolo de ele erau câmp 
deschis, ferme şi lanuri, păduri şi, mai departe, spre nord, se 
afla Winterfell. 

- La ce te uiţi? întrebă Joffrey. Uite, asta am vrut să-ţi arăt, 
chiar aici. 

Un parapet gros din piatră proteja marginea exterioară a 
meterezelor, înălțându-se până la bărbia Sansei, cu creneluri 
tăiate la fiecare doi metri, pentru arcaşi. Capetele erau 
aşezate în deschizătura crenelurilor, de-a lungul zidului, 
înfipte în ţepuşe de fier, orientate spre oraş. Sansa le 
observase încă de când păşise pe calea de acces pe 
metereze, însă râul şi străzile fremătătoare şi soarele la apus 
erau mult mai plăcute vederii. Mă poate face să 

privesc spre capete, îşi spuse, dar nu mă poate face să le 
văd. 

- Acesta de aici este tatăl tău, zise el. Cel de aici. Câine, 
întoarce-l ca să-l vadă. 

Sandor Clegane luă capul de păr şi-l răsuci. Capul retezat 
fusese scufundat în catran, ca să se păstreze mai multă 
vreme. Sansa îl privi calmă, fără să-l vadă de fapt. 

Nici nu arăta ca Lordul Eddard, se gândi ea; nici măcar nu 
părea adevărat. 

- Cât timp trebuie să-l privesc? 

Joffrey părea dezamăgit. 

777 

- Vrei să le vezi şi pe celelalte? 

Era un şir foarte lung. 

- Dacă asta place Maiestăţii Voastre. 


Joffrey o conduse de-a lungul meterezelor, trecând de 
încă o duzină de capete şi două ţepuşe goale. 

- Pe astea le păstrez pentru unchii mei, Stannis şi Renly, 
explică el. Celelalte capete fuseseră retezate şi înfipte cu 
mult înaintea celui al tatălui ei. În pofida catranului, 
majoritatea nici nu mai erau de recunoscut. Regele arătă 

spre unul şi spuse: 

- Acolo-i septa ta, dar Sansa nici n-ar fi putut şti că era 
capul unei femei. Falca putrezise, iar păsările ciuguliseră o 
ureche şi mare parte din obraz. 

Sansa se întrebase ce se întâmplase cu Septa Mordane, 
deşi bănuia că ştia deja, în tot acest timp. 

- Pe ea de ce ai ucis-o? întrebă ea. Era jurată zeilor... 

- Era o trădătoare. Joffrey părea bosumflat; cumva, 
reuşise să-l irite. Nu mi-ai spus ce ai de gând să-mi dăruieşti 
de ziua numelui meu. Poate că artrebui să-ţi dau eu ceva, ţi- 
ai dori? 

- Dacă vă face plăcere, lordul meu, răspunse Sansa. 

Când zâmbi, ştiu că-şi bătea joc de ea. 

- Ştii că şi fratele tău este tot un trădător. Răsuci din nou 
capul Septei Mordane. Mi-l amintesc pe fratele tău de la 
Winterfell. Câinele meu îi spunea Lordul cu sabia de lemn. 

Nu-i aşa, Câine? 

- Aşa am zis? răspunse Câinele. Nu-mi amintesc. 

Joffrey dădu nervos din umeri. 

- Fratele tău l-a învins în luptă pe unchiul meu, Jaime. 

Mama spune că a fost trădare şi înşelătorie. A plâns când 
a aflat asta. Femeile sunt toate slabe, chiar şi ca e, deşi 
pretinde că n-ar fi. Spune că trebuie să rămânem la 
Debarcaderul Regelui în caz că ceilalţi unchi ai mei vor 
ataca, dar nu-mi pasă. După ospăţul de ziua mea de nume, 
am de gând să adun o armată şi să-l ucid cu mâna mea pe 
fratele tău. Asta am să-ţi dăruiesc, Sansa. Capul fratelui tău. 

Atunci o copleşi un soi de sminteală şi se auzi spunând: 

- Poate că fratele meu îmi va dărui capul tău. 

Joffrey se încruntă. 


- Să nu mă iei niciodată în batjocură. O adevărată soaţă 

778 

nu-şi bate joc de stăpânul ei. Ser Meryn, învaţ-o minte. 

De data asta, cavalerul o apucă de sub bărbie şi-i ţinu 
capul nemişcat când o lovi. O lovi de două ori, de la stânga 
la dreapta şi, mai tare, de la dreapta la stânga. | se sparse 
buza şi sângele-i curse pe bărbie, amestecându-se cu sarea 
lacrimilor ei. 

- N-ar trebui să tot plângi atât, îi spuse Joffrey. Eşti mult 
mai drăguță când zâmbeşti şi râzi. 

Sansa se forţă să zâmbească, temându-se ca nu cumva 
Ser Meryn s-o lovească din nou, însă nu era bine nici aşa, 
regele continua să clatine din cap. 

- Şterge-ţi sângele, eşti năclăită toată. 

Parapetul exterior îi venea până la bărbie, însă de-a 
lungul marginii interioare a culoarului nu mai era nimic, 
nimic care să oprească o cădere lungă până în curte, treizeci 
sau patruzeci de metri mai jos. Tot ce-ţi trebuia era un 
brânci, îşi spuse ea. El era chiar acolo, chiar aco/o, zâmbind 
afectat cu buzele lui ca nişte râme grase. Ai putea s-o faci, 
îşi spuse. Ai putea. Fă-o chiar acum. Nici n-ar mai fi contat 
dacă se ducea şi ea jos cu el. N-ar mai fi contat defel. 

- Uite aici, fato. Sandor Clegane îngenunche în faţa ei, 
între ea şi Joffrey. Cu o delicateţe surprinzătoare pentru un 
bărbat atât de masiv, îi şterse sângele de pe buza spartă. 

Clipa se dusese. Sansa îşi plecă ochii. 

- Mulţumesc, spuse când el termină. 

Era o fată cuminte şi-şi amintea întotdeauna de bunele 
maniere. 

779 

DAENERYS 

Aripi îi umbreau visele date de febră. 

- N-ai vrea sa stârneşti dragonul, nu-i aşa? 

Mergea printr-o sală lungă, cu arcade înalte, din piatră. 

Nu putea privi în urma ei, nu trebuia să se uite în urmă. În 
faţă era o uşă mică, privită de la distanţă, dar chiar şi de 


acolo putea vedea că era vopsită în roşu. Grăbi pasul, iar 
tălpile ei goale lăsau pe piatră urme însângerate. 

- N-ai vrea sa stârneşti dragonul, nu-i aşa? 

Văzu lumina soarelui căzând pe marea Dothraki, o 
câmpie vie, bogată în miresme de pământ şi moarte. 

Vântul răscolea ierburile care se unduiau ca apa. Drogo o 
ţinea în braţele lui puternice, iar palma lui îi mângâie sexul 
şi o deschise, trezind umezeala aceea dulce care era numai 
a lui, iar stelele zâmbeau spre ei, stele pe cerul zilei. 

- Acasă, şopti ea când el o pătrunse şi o umplu cu 
sămânţa lui, însă dintr-odată stelele dispărură, iar peste cer 
fâlfâiră aripi mari, iar lumea luă foc. 

- „„„vrea să stârneşti dragonul, nu-i aşa? 

Chipul lui Ser Jorah era tras şi întristat. 

- Rhaegar a fost ultimul dragon, îi spuse el. Îşi încălzea 
palmele peste vatra încinsă, unde ouăle de piatră licăreau 
roşietice, precum cărbunii. O clipă era acolo, iar în 
următoarea se destrăma, carnea-i devenea fără culoare, mai 
puţin închegată decât vântul. Ultimul dragon, şopti el 
subţire ca un fuior de fum, şi dispăru. Ea simţi întunericul 
din urmă, iar uşa roşie părea mai depărtată decât oricând. 

- „„„vrea să stârneşti dragonul, nu-i aşa? 

Viserys şedea în faţa ei, urlând. 

- Dragonii nu se milogesc, târfă! Nu dai tu porunci unui 
dragon. Eu sunt dragonul şi voi fi încoronat. Aurul topit îi 
curgea pe faţă precum ceara, săpându-i pe chip şanţuri 
adânci. Eu sunt dragonul şi voi fi încoronat! ţipă el, iar 
degetele lui plesniră ca nişte şerpi, muşcându-i sfârcurile, 
pişcându-le, răsucindu-le, chiar şi după ce ochii lui pocniră 

şi se scurseră în jos, pe obrajii pârjoliţi şi înnegriţi. 

- „vrea să stârneşti dragonul, nu-i aşa? 

Putea simţi căldura înlăuntrul ei, arsura îngrozitoare în 
pântec. Fiul ei era înalt şi mândru, cu pielea arămie a lui 
Drogo şi părul ei argintiu-auriu, cu ochii violeţi, de forma 
780 


migdalelor. Îi zâmbi şi începu să-şi ridice braţul spre ea, 
însă când deschise gura, focul ţâşni afară. Văzu, prin pieptul 
lui, cum îi ardea inima şi într-o clipă dispăru, ars ca o molie 
în flacăra unei lumânări, transformat în cenuşă. 

Plânse pentru copilul ei, pentru promisiunea gurii dulci 
lipite de sânul ei, însă lacrimile se transformară în aburi 
atunci când îi atinseră pielea. 

- „vrea să stârneşti dragonul, nu-i aşa? 

Năluci erau aliniate pe hol, învesmântate în straiele 
decolorate ale regilor. În mâini aveau săbii din flăcări 
albicioase. Aveau părul de argint şi din aur, alb ca platina, 
iar ochii erau opale şi ametiste, turmalină şi jad. 

- Mai repede, ţipau ele, mai repede, mai repede. Alerga, 
iar tălpile ei topeau piatra oriunde o atingeau. Mai repede! 

ţipară nălucile într-un singur glas, iar ea ţipă la rându-i şi 
se aruncă înainte. Un cuţit mare îi străpunse spatele şi-şi 
simţi pielea sfâşiată şi mirosi duhoarea sângelui ars, văzând 
umbra aripilor. lar Daenerys Targaryen începu să zboare. 

- „„„ Să stârneşti dragonul... 

Uşa se înălța înaintea ei, uşa roşie, atât de aproape, atât 
de aproape, iar sala era ca o ceaţă în juru-i, frigul 
ghemuindu-se în urma ei. lar acum piatra dispăruse şi zbura 
peste marea Dothraki, tot mai sus, verdele unduindu-se sub 
ea, iar tot ce vieţuia şi respira fugi înspăimântându-se de 
umbra aripilor ei. Putea simţi mirosul de acasă, putea vedea 
acolo, dincolo de uşă, câmpiile înverzite şi marile case de 
piatră şi braţele care s-o încălzească, aco/o. Trânti uşa de 
perete. 

- „„„dragonul... 

Şi-l văzu pe fratele ei, Rhaegar, călare pe un armăsar la 
fel de negru precum armura sa. Flăcări licăreau roşietice prin 
deschizăturile înguste ale vizierei lui. 

- Ultimul dragon, şopti vocea firavă a lui Ser Jorah. 

Ultimul, ultimul. Dany îi ridică viziera neagră şi lustruită. 

Chipul din interior era al ei. 


După asta, pentru multă vreme, nu mai fu decât durere, 
focul dinlăuntrul ei şi şoaptele stelelor. Se trezi cu gustul 
cenuşii. 

- Nu, gemu ea, nu, vă rog. 

- Khaleesi? 

Jhiqui se aplecă asupra ei, o fată înspăimântau Cortul era 
781 

cufundat în umbră, neclintită şi apropiau. Fulgi de cenuşă 

pluteau în sus dinspre vatră, iar Dany îi urmări cu privirea 
prin gaura pentru fum de deasupra. Zbor, se gândi ea. 

Aveam aripi, zburam. Însă nu fusese decât unvis. 

- Ajută-mă, şopti ea, chinuindu-se să se ridice. Adu-mi... 

Vocea-i era dureroasă ca o rană şi nu se putea gândi la ce 
voia. De ce o durea atât de tare? Era ca şi cum trupul îi 
fusese sfâşiat în bucăţi şi refăcut din resturi. Vreau... 

- Da, Khaleesi. 

Imediat ce plecă Jhiqui, ţâşnind din cort, strigând, Dany 
simţi că-i trebuia... ceva... cineva... ce? Era ceva important, 
ştia asta. Era singurul lucru din lume care conta. Se rostogoli 
pe o parte şi-şi prinse un cot dedesubt, luptând şi cu pătura 
încurcată peste picioarele ei. Îi era atât de greu să se mişte. 
Lumea se învolbura ameţitoare. Trebuia să... 

O găsiră pe covor, târându-se spre ouăle de dragon. Ser 
Jorah Mormont o ridică în braţe şi o duse înapoi în aşternutul 
de mătase, în timp ce ea se zbătea fără vlagă. 

Le văzu peste umărul lui pe cele trei slujnice ale sale, pe 
Jhogo, cu o umbră de mustață, şi chipul lat, plat, al lui Mirri 
Maz Duur. 

- Trebuie, încercă ea să le spună, trebuie să... 

- „.„să dormi, prinţesă, zise Ser Jorah. 

- Nu, răspunse Dany. Vă rog, vă rog! 

- Ba da. O înveli cu mătasea, deşi ea ardea. Dormi ca să 

te refaci, khalees! întoarce-te printre noi. Şi dintr-odată, 
Mini Maz Duur se arătă lângă ea, maegi, lipindu-i de buze o 
cupă. Simţi gustul de lapte acrit şi încă ceva, gros şi amar. 

Lichidul călduţ i se prelinse pe bărbie. Cumva, reuşi să 


înghită. Cortul se întunecă şi mai mult, iar somnul o 
înşfacă 

din nou. De data asta, nu mai visă. Plutea, senină şi 
calmă, pe o mare neagră, nemărginită. 

După un timp, o noapte, o zi, n-ar fi putut spune cât, se 
trezi din nou. În cort era întuneric, mătasea fâlfâind ca nişte 
aripi când bătea vântul afară. De data asta, Dany nu mai 
încercă să se ridice. 

- Irri, strigă ea, Jhiqui, Doreah! Veniră îndată. Mi-e gâtul 
uscat, spuse ea, atât de uscat, iar ele îi aduseră apă. Era 
călduţă şi stătută, dar Dany o bău cu poftă, trimiţând-o pe 
Jhiqui să-i mai aducă. lIrri o tampona cu o cârpă moale şi-i 
mângâie fruntea. Am fost bolnavă, spuse Dany. Fata 782 

Dothraki dădu din cap. Cât timp? Cârpa era 
mângâietoare, însă lrri părea atât de întristată, încât o 
înfricoşa. 

- Mult, îi şopti ea. 

Când Jhiqui se întoarse cu mai multă apă, Mirri Maz Duur 
veni cu ea, cu ochii îngreunaţi de somn. 

- Bea, zise ea, ridicându-i capul pentru încă o cupă, însă 

acum era numai vin. Dulce, foarte dulce. Dany bău şi se 
lăsă pe spate, ascultând sunetul propriei sale respiraţii. 

Putea simţi greutatea membrelor sale pe când somnul o 
învălui, pentru a o copleşi din nou. 

- Aduceţi-mi... murmură ea, cu vorba împleticită şi 
ameţită. Aduceţi... vreau să tin... 

- Da? întrebă maegi. Ce dorinţă ai, khaleesi? 

- Aduceţi-mi... oul... oul de dragon... vă rog... Pleoapelei 
se făcură ca de plumb şi era prea obosiu pentru a le putea 
ţine deschise. 

Când se trezi pentru a treia oară, o undă de lumina 
solară, aurie, pătrundea prin gaura pentru fum, iar mâinile 
sale îmbrăţişau un ou de dragon. Era cel albicios, cu solzii de 
culoarea untului, străbătut de vinişoare aurii şi arămii, iar 
Dany îi putea simţi căldura. Pe sub aşternuturi, pielea 
dezgolită îi era acoperită de o peliculă fină de transpiraţie. 


Roua dragonilor, se gândi ea. Degetele urmăriră uşor 
suprafaţa oului, traiectoria vinişoarelor aurii, iar adânc, în 
piatră, simţi ceva răsucindu-se şi întinzându-se la atingerea 
ei. Nu era speriată. Toată spaima ei dispăruse, arsă. 

Dany îşi atinse fruntea. Sub pelicula de transpiraţie, 
pielea-i era răcoroasă, febra trecuse. Se sforţa să se ridice. 

Atunci o cuprinse o scurtă ameţeală şi o durere adâncă 

între coapse. Totuşi, se simţea puternică. Slujnicele veniră 

în fugă la auzul glasului ei. 

- Apă, le spuse, o butelcă de apă, cât de rece puteţi găsi. 

Şi fructe, cred că vreau curmale. 

- Precum porunciţi, kKha/eesi. 

- Să vină şi Ser Jorah, spuse ridicându-se. Jhiqui îi aduse o 
robă din mătase nisipie şi-i înveli umerii. Vreau şi o baie 
caldă, pe Mirri Maz Duur şi... Amintirea-i reveni dintr-odată 

şi se cutremură. Khal/ Drogo, se sforţa să spună, privindu- 
le chipurile cu teamă. E mort? 

- Khal-ul trăieşte, îi răspunse lrri încet... 

Totuşi, Dany întrevăzu întunecimea din ochii ei când 783 

rosti cuvintele, şi nici bine nu le spusese că se grăbi să 

plece ca să aducă apă. Se întoarse spre Doreah. 

- Povesteşte-mi. 

- Am... am să-l aduc pe Ser Jorah, îi spuse fata Lyseniană, 
plecându-şi capul şi fugind din cort. 

Jhiqui ar fi fugit şi ea, însă Dany o prinse de încheietură, 
ţinând-o captivă. 

- Ce-i? Trebuie să aflu. Despre Drogo... şi copilul meu. 

De ce nu-şi amintise de copil până acum? Fiul meu, 
Rhaego... unde-i? îl vreau. 

Slujnica ei îşi plecă privirile. 

- Băiatul... nu a trăit, Kha/eesi. Glasu-i era o şoaptă 

înspăimântată. 


Dany îi dădu drumul. Fiu/ meu e mort, se gândi când 
Jhiqui părăsi cortul. Într-un fel, ştiuse asta. Ştiuse de când se 
trezise prima dată. Nu, ştiuse înainte de a se trezi. Visul îi 
reveni dintr-odată, viu, când îşi aminti de bărbatul înalt cu 
pielea arămie şi plete argintii-aurii, cuprins de flăcări. 

Va plânge, ştia asta, însă ochii-i erau uscați precum 
cenuşa. Plânsese în vis, iar lacrimile i se transformaseră în 
aburi pe obraji. Toata durerea mi-a fost arsa, îşi spuse ea. 

Se simţea tristă şi, totuşi... Îl putea simţi pe Rhaego 
retrăgându-se din ea, ca şi cum nici n-ar fi fost vreodată. 

Ser Jorah şi Mirri Maz Duur intrară câteva clipe mai tărziu, 
găsind-o aplecată peste celelalte ouă de dragon, cele încă 
aflate în scrin. Ei i se păreau la fel de fierbinţi ca şi cel cu 
care dormise, ceea ce era oarecum ciudat. 

- Ser Jorah, vino aici, spuse ea. Îi luă mâna şi i-o puse pe 
oul negru, cel cu spirale purpurii. Ce simţi? 

- Coajă, tare ca piatra. Cavalerul era precaut. Solzi. 

- Căldură? 

- Nu. Piatră rece. Îşi retrase mâna. Prinţesă, sunteţi bine? 
Sunteţi pe picioare, aşa slăbită precum vă simţii? 

- Slăbită? Sunt puternică, Jorah. Pentru a-i face cere, se 
reaşeză pe un morman de perne. Spune-mi cum a murit 
copilul meu. 

- Nu a apucat să trăiască, prinţesa mea. Femeile spun.. 

Ezită, iar Dany observă cum carnea atârna pe el, văzu că 

şchiopăta când mergea. 

- Spune-mi. Spune-mi ce vorbesc femeile. 

EI îşi întoarse faţa într-o parte. Avea ochii tulburaţi, 784 

- Ele spun că pruncul era... 

Ea aşteptă, însă Ser Jorah nu putea spune mai mult. 

Chipul său se întunecase de ruşine. Arăta aproape ca un 
hoit. 

- Monstruos, termină în locul lui Mirri Maz Duur. 

Cavalerul era un bărbat puternic, însă Dany înţelese, în 
acea clipă, că maegi era mai puternică, mai crudă, infinit 
mai periculoasă. Răsucit. L-am scos chiar eu. Era acoperit de 


solzi, ca o şopârlă, orb, cu un ciot de coadă şi aripi mici din 
piele, ca de liliac. Când l-am atins, carnea i s-a desprins de 
pe oase, iar înăuntru era plin de viermi şi duhnea a 
putreziciune. Era mort de ani de zile. 

Bezna, se gândi Dany. Bezna înspăimântătoare care se 
ridicase pentru a o devora. Dacă s-ar fi uitat în urmă-i, ar fi 
fost pierdută. 

- Fiul meu trăia şi era puternic atunci când Ser Jorah m-a 
adus în acest cort, spuse ea. Îl simţeam cum mă loveşte, 
luptând să se nască. 

- S-ar putea, răspunse Mirri Maz. Duur, însă creatura care 
a ieşit din pântecul tău era asa cum am spus. În acest corta 
fost moartea, kha/eesi. 

- Doar umbrele, şopti Ser Jorah, însă Dany putea simţi 
îndoiala din glasul său. Am văzut, maegi, te-am văzut 
singură, dansând cu umbrele. 

- Mormântul lasă umbre lungi, Lordule de Fier, spuse 
Mirri. Lungi şi întunecate, iar la sfârşit nici o lumină nu le 
poate izgoni. Ser Jorah îi omorâse fiul, Dany ştia asta. 

Făcuse asta din dragoste şi loialitate, dar o dusese într-un 
loc în care nici om în viaţă nu ar trebui să meargă şi-i dăduse 
beznei copilul ei. Şi el o ştia; chipul cenuşiu, ochii înfundaţi 
în găvane, şchiopatatul. 

- Umbrele te-au atins, Ser Jorah, îi spuse. Cavalerul nu 
răspunse. Dany se întoarse spre preoteasă. M-ai prevenit că 
numai cu moartea se poate plăti pentru viaţă. lar eu am 
crezut că vorbeai de cal. 

- Nu, răspunse Mirri Maz Duur. Asta a fost o minciună pe 
care ţi-ai spus-o singură. Ştiai preţul. 

Oare? Oare ştiuse? Dacă mă uit îndărăt, sunt pierdută. 

- Preţul a fost plătit, spuse Dany. Calul, copilul meu, 
Quaro şi Qotho, Haggo şi Cohollo. Preţul a fost plătit şi 
răsplătit. Se ridică dintre perne. Unde-i Kha/ Drogo? Arată- 

785 

mi-l, preoteasă, maegi, mag de sânge, orice ai fi. Arată- 
mi-l pe Khal/ Drogo. Arată-mi ce am primit pentru viaţa fiului 


meu. 

- Precum porunciţi, khal/eesi, zise bătrâna. Veniţi, am să 

vă conduc la el. 

Dany era mai slăbită decât îşi închipuise. Ser Jorah îşi 
strecură un braţ, cuprinzând-o, şi o ajută să se ridice. 

- Aveţi timp pentru asta mai târziu, prinţesă, spuse el 
încet. 

- Vreau să-l văd acum, Ser Jorah. 

După întunecimea cortului, lumea de afară era de 
strălucire orbitoare. Soarele ardea ca aurul topit, iar 
pământul era pârjolit şi pustiu. Slujnicele ei o aşteptau cu 
fructe, vin şi apă, iar Jhogo se apropie ca să-l ajute pe Ser 
jJorah s-o sprijine. Aggo şi Rakharo stăteau în spate 
Strălucirea soarelui pe nisip făcea greu de văzut ceva, până 
când Dany îşi ridică palma ca să-şi ferească ochii Văzu 
cenuşa unui foc, câţiva cai agitându-se fără înec tare în 
căutarea unui smoc de iarbă, corturi risipite ici-colo. Un grup 
mic de copii se adunase s-o privească, iar dincolo zări femei 
care se duceau în treburile lor, bătrâni stafidiţi care se 
zgâiau la cerul albastru cu ochii lor obosiţi, bătând încet 
aerul ca să izgonească muştele de sânge. La o numărătoare 
s-ar putea să fi fost nu mai mult de o sută de oameni. Acolo 
unde-şi făcuseră tabăra patruzeci de mii, mai stăruia acum 
doar vântul şi praful. 

- Khalasar-ul lui Drago s-a spulberat, făcu ea. 

- Un Khal care nu poate călări nu este un Kkha/, zise Jhogo. 

- Dothrakii îi urmează doar pe cei puternici, rosti Ser 
Jorah. Îmi pare rău, prinţesa mea. Nu s-a putut să-i mai 
ţinem. Ko Pono a plecat primul, spunându-şi singur Khal 
Pono, iar mulţi l-au urmat. Jhago nu a aşteptat mult ca să 

facă la fel. Ceilalţi s-au dus şi ei în fiecare noapte, în 
grupuri mari sau mici. Acum sunt câteva zeci de kha/asare 
noi pe marea Dothraki, acolo unde cândva a fost doar cel al 
lui Drogo. 

- Rămân numai bătrânii, zise Aggo. Cei speriaţi, slabi sau 
bolnavi. Şi noi, cei care suduim. Noi rămânem. 


- Au luat hergheliile lui Kha/ Drogo, Kkhaleesi, vorbi 
Rakharo. Eram prea puţini ca să-i putem opri. Este dreptul 
786 

celui puternic să ia de la cel slab. Au luat şi mulţi sclavi, 
ai khal-ul şi ai dumneavoastră, dar au mai lăsat câţiva. 

-  Eroeh? întrebă Dany, amintindu-şi de copila 
înspăimântată pe care o salvase în afara oraşului Oamenilor 
Miei. 

- Mago a luat-o, care acum este călăreţul de sânge al lui 
Khal jhaqo, spuse Jhogo. A pătruns-o în toate felurile şi apoi 
a dat-o Kkhal- ului său, iar Jjhago a dat-o mai departe 
călăreţilor săi de sânge. Erau şase. Când au terminat cu ea, 
i-au tăiat gâtul. 

- Asta i-a fost soarta, khaleesi, spuse Aggo. 

Dacă mă uit îndărăt, sunt pierdută. 

- A fost o soartă crudă, spuse Dany, totuşi nu atât de 
crudă cum va fi a lui Mago. Vă promit asta, pe toţi zeii cei 
vechi, pe zeul miel şi pe zeul cal, şi pe toţi zeii care 
viețuiesc. Jur pe Mama Munţilor şi pe Pântecul Lumii. 

Înainte de a termina cu ei, Mago şi Ko Jhaqo se vor milogi 
să |i se arate mila care au arătat-o şi ei pentru Eroeh. 

Dothrakii schimbară priviri întrebătoare. 

- Khaleesi, începu slujnica Irri, ca şi cum ar fi vorbit unui 
copil. jhaqo este kha/ acum, cu douăzeci de mii de călăreţi în 
spatele lui. 

Ea-şi ridică privirile. 

- lar eu sunt Daenerys Stormborn, Daenerys din Casa 
Targaryen, din sângele lui Aegon Cuceritorul şi Maegor cel 
Crud şi din vechea Valyrie înaintea lor. Sunt fiică de dragon 
şi vă jur că aceşti bărbaţi vor muri urlând. Acum, duceţi-mă 

la Khal/ Drogo. 

Zăcea lungit pe pământul gol, uitându-se la soare. 

Zeci de muşte de sânge se aşezaseră pe trupul său, însă 

el nu mai părea să le simtă. Dany le izgoni şi îngenunche 
lângă el. Ochii lui erau larg deschişi, însă nu păreau să 


vadă, iar ea ştiu deodată că era orb. Când îi şopti numele, 
nu păru că o auzise. Rana de la piept era vindecată aşa cum 
trebuia, cicatricea care o acoperea era cenuşie şi roşiatică, 
hidoasă. 

- De ce-i aici, singur, în soare? îi întrebă ea. 

- Pare să-i priască numai căldura, prinţesă, spuse Ser 
Jorah. Ochii lui urmăresc soarele, deşi nu-l văd. Poate umbla 
de colo-colo. Va merge unde-l duci, dar nu mai departe. 
Mănâncă dacă-i pui hrana în gură, bea dacă-i 787 

picuri apă între buze. 

Dany îşi sărută soarele şi stelele blând, pe frunte, şi se 
ridică pentru a o înfrunta pe Mirri Maz Duur. 

- Vrăjile tale sunt scumpe, maegi. 

- Trăieşte, spuse Mirri Maz Duur. Asta ai cerut, viaţă. Ai 
plătit pentru viaţă. 

- Asta nu-i viaţă pentru cineva aşa cum a fost Drogo. 

Viaţa lui a fost râs, carne perpelită în foc şi calul între 
picioarele sale. Viaţa lui era un arakh în mâna lui şi clopoţeii 
răsunând în păr, pe când călărea să-şi înfrunte duşmanul. 
Viaţa lui au fost călăreţii de sânge, eu şi fiul pe care trebuia 
să i-l dăruiesc. 

Mirri Maz Duur nu răspunse. 

- Când va fi aşa cum a fost? întrebă Dany. 

- Atunci când soarele va răsări de la apus şi va apune la 
răsărit, spuse Mirri Maz Duur. Când se vor usca mările şi 
munţii se vor împrăştia în vânt ca frunzele. Când pântecul 
tău va fi din nou fertil şi vei purta încă un copil viu. Atunci se 
va întoarce el, nu înainte. 

Dany arătă spre Ser Jorah şi ceilalţi. 

- Plecaţi. Vreau să vorbesc cu maegi singură. Mormont şi 
ceilalţi Dothraki se retraseră. 

- Ştiai, spuse Dany când rămaseră singure. O durea peste 
tot, şi înăuntru şi pe corp, însă furia îi dădea putere. 

Ştiai ce ceream, ştiai şi de preţ şi totuşi m-ai lăsat să-l 
plătesc. 


- N-ar fi trebuit să-mi ardă templul, spuse liniştită femeia 
cu nasul turtit. Asta l-a mâniat pe Marele Păstor. 

- Asta n-a fost lucrătură de zeu, spuse Dany cu răceală. 

Dacă privesc indărăt, sunt pierdută. M-ai înşelat. Mi-ai 
ucis copilul din mine. 

- Armăsarul care încalecă lumea nu va mai arde nici un 
oraş acum. Khalasar-ul lui nu va mai preface în pulbere nici 
o seminţie. 

- Am vorbit pentru tine, făcu ea înfuriată. Te-am salvat. 

- Tu m-ai salvat? scuipă femeia Lhazareeană. Trei călăreţi 
m-au luat, nu aşa cum un bărbat'ia o femeie, ci pe la spate, 
aşa cum se caţără un câine pe o căţea. Cel de-al patrulea era 
deja în mine când ai trecut tu. Cum m-ai salvat? Am văzut 
casa zeului meu arzând, acolo unde vindecasem atâţia 
oameni, mulţi că nu mai pot fi numărați. 

788 

Mi-au ars şi casa mea, iar în stradă am văzut mormane de 
capete. Am văzut capul brutarului care cocea pâinea mea. 

Am văzut capul unui băiat pe care l-am salvat de 
fierbinţeala ochiului mort cu numai trei luni înainte. Am 
auzit copii plângând când călăreţii i-au adunat cu biciurile 
lor. Spune-mi încă o dată, ce ai salvat tu? 

- Viaţa ta. 

Mirri Maz Duur râse neîndurătoare. 

- Uită-te la Kha!- ul tău şi vezi ce viaţă merită trăita când 
totul s-a dus. 

Dany îi chemă pe bărbaţii din Kkhas-ul ei şi le porunci s-o 
ia pe Mirri Maz Duur şi s-o lege de mâini şi de picioare, însă 

maegi îi zâmbi când o duseră de acolo, de parcă ar fi 
împărtăşit un secret. Un singur cuvânt şi Dany ar fi putut s-o 
descăpăţâneze... Însă cu ce s-ar fi ales? Cu un cap? Dacă 

viaţa nu avea nici o valoare, ce mai era moartea? 

Îl duseră pe Khal Drogo înapoi în cortul ei, iar Dany le 
porunci să umple o cadă cu apă, însă de astă dată apa nu 
mai era roşie de sânge. Îl îmbăie chiar ea, spălând noroiul şi 
praful de pe braţele şi pieptul său, curăţindu-i faţa cu o 


pânză moale, săpunindu-i părul lung şi negru şi descâlcindu- 
i toate ghemotoacele de păr până când îl făcu să 
strălucească din nou, aşa cum si-l amintea. Se întunecase 
de-a binelea când termină, iar ea obosise. Se opri să bea 
ceva şi să mănânce, însă nu putu decât să 

ciugulească dintr-o smochină şi să bea o gură de apă. 

Somnul ar fi fost o uşurare, însă dormise destul... prea 
mult, de fapt. Îi datora asta lui Drogo, pentru toate nopţile 
care le avuseseră şi poate încă le vor mai avea. 

Amintirea primei lor ieşiri o însoțea când îl duse afară, în 
beznă, pentru că Dothrakii credeau că toate lucrurile 
importante în viaţa unui om trebuia să fie făcute sub cerul 
liber. Îşi spuse că existau forţe mai puternice decât ura şi 
farmecele mai vechi decât oricare dintre cele deprinse de 
orice maegi în Asshai. Noaptea era neagră, fără lună, însă 

deasupra ardeau strălucitoare milioane de stele. Luă asta 
drept un semn. 

Acolo nu-i aştepta covorul moale de iarbă, ci doar 
pământul tare şi prăfuit, dezgolit şi plin de pietre. Nici un 
copac nu se clătina în vânt şi nici un izvor nu-i ogoia 
temerile cu muzica blândă a apei. Dany îşi spuse că stelele 
789 

erau îndeajuns. 

- Să-ţi aminteşti, Drogo, şopti ea. Aminteşte-ţi prima 
noastră ieşire împreună, ziua când ne-am cununat. 

Aminteşte-ţi de noaptea când l-am făcut pe Rhaego, cu 
întregul khalasar în jurul nostru şi cu privirile tale pe faţa 
mea. Aminteşte-ţi cum era de răcoroasă şi curată apa din 
Pântecul Lumii. Aminteşte-ţi, soarele şi stelele mele. 

Aminteşte-ţi şi întoarce-te. 

Naşterea o lăsase prea îndurerată şi sfâşiată ca să-l poată 
primi în ea, aşa cum ar fi vrut, însă Doreah o învățase şi alte 
căi. Dany îşi folosi mâinile, gura şi sânii. Îl zgârie cu unghiile 
şi-l acoperi de sărutări şi se rugă, spunându-i poveşti, iar la 
sfârşit îl scaldă în lacrimile ei. 

Totuşi, Drogo nu simţea: nu vorbi şi nu se ridică. 


Apoi veniră zorii întunecaţi peste orizontul gol. Dany ştia 
că era pierdut pentru ea. 

„- Când soarele va răsări de la apus şi va apune la răsărit, 
spuse ea moale. Când mările se vor usca şi munţii se vor 
spulbera în vânt ca frunzele. Când pântecul meu va fi din 
nou fertil şi voi purta un copil viu. Atunci te vei întoarce, 
soarele şi stelele mele, nu înainte. 

Niciodată, plânse bezna, niciodată, niciodată, niciodată. 

În interiorul cortului, Dany găsi o saltea, mătase moale 
umplută cu pene. O strânse la sân întorcându-se înapoi la 
Drogo, la soarele şi stelele ei. Dacă privesc îndărăt, sunt 
pierdută. O durea chiar şi să păşească, ar fi vrut să 

doarmă, să doarmă şi să nu mai viseze. 

Îngenunche şi-l sărută pe Drogo pe buze, apoi îi apăsă 

salteaua pe faţă. 

790 

TYRION 

- Îl au pe fiul meu, spuse Tywin Lannister. 

- Aşa e, lordul meu. 

Glasul mesagerului era apăsat de oboseală. Pe pieptul 
tunicii sale sfâşiate, vierul tărcat al Casei Crakehall era pe 
jumătate ascuns de sângele închegat. 

Pe unul dintre fiii tăi, se gândi Tyrion. Luă o gura de vin şi 
nu spuse nimic, gândindu-se la Jaime. Când ridică braţul, 
durerea îl săgeta până la cot, amintindu-i de scurta sa 
participare la luptă. Îşi iubea fratele, însă n-ar fi vrut să fie 
cu el în Pădurea Şoaptelor nici pentru tot aurul de la 
Casterly Rock. 

Tatăl său, lordul, îi adunase pe căpitani şi pe stegari, iar 
aceştia tăcuseră cu toţii când curierul îşi depanase 
povestea. Singurul zgomot care se mai auzea erau trosnetul 
şi sfârâitul buşteanului care ardea în vatra din sala de mese, 
lungă şi răcoroasă. 

După greutăţile călătoriei îndelungate şi obositoare spre 
sud, chiar şi posibilitatea petrecerii unei singure nopţi în han 
îl înveselise straşnic pe Tyrion, deşi... ar fi preferat să 


nu mai pună încă o dată piciorul în acest han, cu 
amintirile pe care le avea. Tatăl său stabilise un ritm de marş 

istovitor şi acesta îşi făcuse efectul. Cei răniţi în luptă 

ţineau pasul cum puteau, altfel erau lăsaţi să se descurce 
singuri. În fiecare dimineaţă mai lăsau câţiva la marginea 
drumului, bărbaţi care adormeau pentru a nu se mai trezi 
niciodată. În fiecare după-amiază alţi câţiva se prăbuşeau pe 
drum. Şi în fiecare seară alţii dezertau, furişându-se în 
întuneric. Tyrion fusese aproape tentat să |i se alăture. 

Trăsese la etaj, bucurându-se de confortul oferit de un pat 
cu saltele de puf şi de căldura trupului lui Shae, întinsă 

lângă el, când scutierul său îl trezise pentru a-i spune că 

sosise un călăreț cu veşti proaste de la Riverrun. Totul 
fusese degeaba. Goana spre sud, nesfârşitele marşuri 
forţate, cadavrele abandonate la marginea drumului... totul 
pentru nimic. Robb Stark ajunsese la Riverrun cu câteva zile 
înainte. 

- Cum de s-a putut întâmpla aşa ceva? mormăi Ser Harys 
Swyft. Cum? Chiar şi după Pădurea Şoaptelor aţi avut 
Riverrunul prins într-un cerc de oţel, înconjurat de o 791 

mare armată... ce sminteală l-a putut face pe Ser Jaime să 

se decidă să-şi despartă forţele în trei tabere? în mod 
sigur, ştia cât de vulnerabil l-ar fi făcut asta. 

Mai bine decât tine, laş fără şira spinării, se gândi Tyrion. 

Jaime pierduse Riverrunul, însă îl înfuria să vadă cum 
fratele său era defăimat de unii precum Swyft, un linguşitor 
neruşinat, a cărui singură realizare fusese măritarea fiicei 
sale, la fel de lipsită de onoare, cu Ser Kevan, pentru ca în 
acest fel să se lipească de Lannisteri. 

- Şi eu aş fi făcut la fel, răspunse unchiul său, cu mult 
mai mult calm decât ar fi reuşit Tyrion. Nu aţi văzut 
niciodată ce-i la Riverrun, Ser Harys, altfel aţi fi ştiut că 

Jaime nu avea de ales. Castelul este situat la capătul unei 
limbi de pământ, unde Piatra Răsucită se scurge în Furca 
Roşie la Trident. Râurile formează două laturi ale unui 
triunghi, iar când se arată vreo ameninţare, Tully deschid 


zăgazurile în amonte pentru a crea un şanţ lat pe cea de-a 
treia latură, transformând Riverrun într-o insulă. Zidurile se 
înalţă direct din apă, iar din turnuri, apărătorii au o privelişte 
bună asupra malurilor opuse, pe o rază de multe leghe de 
jur împrejur. Pentru a putea ataca din toate părţile, un 
asediator trebuie să-şi ridice o tabără la nord de Piatra 
Răsucită, una la sud de Furca Roşie şi o a treia între râuri, la 
vest de .canal. Nu există nici o altă cale, nici una. 

- Ser Kevan grăieşte adevărat, lorzii mei, spuse curierul. 

Am construit palisade din pari ascuţiţi în jurul taberelor, 
dar n-a fost îndeajuns, mai ales că n-am prins de veste şi 
râurile ne-au izolat unii de alţii. Prima data au venit jos, 
asupra taberei din nord. Nimeni nu aştepta un atac. Marg 
Piper ne hărţuise convoaiele de aprovizionare, însă nu avea 
mai mult de cincizeci de oameni. Ser Jaime se dusese să se 
măsoare cu ei cu o noapte înainte... Ei bine, cu cine credeam 
noi că erau ei. Ni se spusese că armata lui Stark era la est de 
Furca Roşie, mărşăluind spre sud... 

- lar cercetaşii voştri? Chipul lui Ser Gregor Clegane 
părea dăltuit în piatră. Focul din cămin arunca o roşeaţă 

sumbră asupra pielii sale şi-i aşezase umbre adânci sub 
ochi. N-au văzut nimic? Nu v-au vestit nimic? 

Mesagerul năclăit de sânge scutură din cap. 

- Ce'rcetaşii noştri dispăruseră. Lucrătura lui Marq Piper, 
ne-am gândit noi. lar cei care s-au mai întors nu văzuseră 

792 

nimic. 

- Un om care nu vede nimic n-are nici un folos de la ochii 
lui, declară Muntele. Scoateţi-le ochii şi daţi-i următoarei 
iscoade. Spuneţi-i că nădăjduiţi că patru ochi să fie mai de 
ajutor decât doi... iar dacă nu va fi aşa, următorul cercetaş 

va avea şase ochi. 

Lordul Tywin Lannister îşi întoarse capul ca să-l studieze 
pe Ser Gregor. Tyrion zări licărul auriu ţăâşnind din pupilele 
tatălui său, dar n-ar fi putut spune dacă privirea era una 
aprobatoare sau de dispreţ. Lordul Tywin era cel mai adesea 


tăcut la mesele consiliului, preferând să asculte înainte de a 
vorbi, un obicei pe care şi Tyrion încerca să-l imite. Totuşi, 
tăcerea era nelalocul ei acum, iar vinul rămăsese neatins. 

- Spuneai că au năvălit noaptea, continuă Ser Kevan. 

Bărbatul clătină din cap. 

-  Peştele Negru a condus cavalcada, doborând 
santinelele şi înlăturând palisadele pentru a deschide drum 
asaltului principal. Când ai noştri şi-au dat seama ce se 
întâmpla, călăreţii lor năvăleau deja peste malurile canalului 
şi galopau prin tabără cu săbii şi torţe în mâini. 

Eu dormeam în tabăra de la apus, între râuri. Când am 
auzit zarva bătăliei şi am văzut corturile în flăcări, Lordul 
Brax ne-a dus spre plute şi am încercat să traversăm, însă 

curenţii ne-au împins în aval, iar oamenii lui Tully au 
început să arunce cu bolovani spre noi, folosind catapultele 
de pe metereze. Am văzut una dintre plute spulberată în 
bucăţi şi alte trei răsturnate, oamenii au fost duşi de râu şi s- 
au înecat... iar cei care au reuşit să treacă i-au găsit pe 
soldaţii lui Stark aşteptându-i pe maluri. 

Ser Flement Brax purta o tunică argintie cu purpuriu, 
având expresia cuiva care nu putea pricepe ce auzise. 

- Tatăl meu, lordul... 

- Îmi pare rău, lordul meu, spuse mesagerul. Lordul Brax 
era îmbrăcat în cămaşă de zale şi platoşă când pluta lui s-a 
răsturnat. A fost un om foarte curajos. 

A fost un smintit, se gândi Tyrion, clătinându-şi cupa şi 
holbându-se în jos spre profunzimile vinului. Traversarea 
unui râu, noaptea, pe o plută rudimentara, îmbrăcat în 
armură, cu duşmanul aşteptând pe malul celălalt - dacă 

asta însemna să fii curajos, el ar prefera laşitatea. Se 793 

întrebă dacă Lordul Brax se simţise deosebit de curajos 
când greutatea oţelului îl trăsese în jos, în apa neagră. 

- Tabăra dintre râuri a fost şi ea copleşită, spunea 
mesagerul. În vreme ce noi încercam să traversăm, mai mulţi 
dintre oamenii lui Stark s-au năpustit dinspre apus, două 
coloane de cavalerişti în zale. Am văzut uriaşul în lanţuri al 


Lordului Umber şi vulturul lui Mallister, însă îi conducea 
băiatul, cu un lup monstruos alergând lângă el. 

Nu am fost acolo ca să văd, însă se spune că fiara a ucis 
patru oameni şi a sfâşiat zeci de cai. Suliţaşii noştri au 
format un zid de apărare şi au respins primul lor atac, dar 
când Tully i-a văzut copleşiţi, au deschis porţile de la 
Riverrun şi Tytos Blackwood a condus un raid peste podul 
mobil şi i-a luat din spate. 

- Zeii să ne apere, glăsui Lordul Lefford. 

- Marele Jon Umber a dat foc turnurilor de asalt pe care le 
construiam, iar Lordul Blackwood l-a găsit pe Ser Edmure 
Tully înlănţuit printre alţi captivi şi i-a luat cu el. Tabăra 
noastră din sud era sub comanda lui Ser Forley Prester. El s-a 
retras în ordine când a văzut ta restul taberelor erau 
pierdute, plecând cu două mii de suliţaşi şi mulţi arcaşi, însă 
mercenarul Tyroshi, în fruntea călăreţilor săi liberi, i-a lovit 
steagurile şi s-a dat de partea duşmanului. 

- Fie blestemat! 

Unchiul său, Kevan, părea mai mult furios decăt surprins. 

- L-am avertizat pe Jaime să nu aibă încredere în el. Un 
om care luptă pentru bani este credincios doar pungii sale. 

Lordul Tywin îşi lipi degetele sub bărbie. Numai ochii i se 
mişcau în timp ce asculta. Favoriţii său ţepoşi, aurii, 
încadrau un chip atât de imobil, încât părea o mască, însă 

Tyrion putea zări broboanele mici de sudoare acoperindu- 
i capul ras. 

- Cum s-a putut întâmpla asta? se văicări din nou Ser 
Harys Swyft. Ser Jaime capturat, asediul zădărnicit... asta-i o 
catastrofă! 

Ser Addam Marbrand spuse: 

- Sunt sigur că toţi îţi suntem recunoscători pentru că ne 
atragi atenţia asupra unui lucru atât de evident, Ser Harvys. 

Problema este ce vom face acum. 

- Ce mai putem face? Oastea lui Jaime a fost măcelărită, 
794 


capturată sau pusă pe fugă, iar Stark şi Tully au ocupat 
căile noastre de aprovizionare. Suntem izolaţi dinspre apus! 
Pot mărşălui spre Casterly Rock dacă vor, şi cum i-am putea 
opri? Lorzii mei, suntem înfrânți. Trebuie să 

cerem pace. 

- Pace? Tyrion îşi agită gânditor vinul, luă o înghiţitură 

zdravănă şi-şi azvârli la podea cupa goliită, unde se 
spulberă în mii de bucăţi. lată pacea ta, Ser Harys. 

Scumpul meu nepot a încălcat-o definitiv când s-a 
hotărât să orneze Fortăreaţa Roşie cu capul Lordului Eddard. 
V-ar fi mult mai uşor să vă beţivi nul din cupa mea spartă 
decât să-l convingeţi pe Robb Stark să facă pace acum. E/ 
învinge... Sau n-aţi băgat încă de seamă? 

- Două bătălii nu înseamnă un război, insistă Ser Addam. 

Suntem departe de a fi pierduţi. Ar trebui să mă bucur de 
ocazia de a-mi încerca oţelul pe băieţandrul acela Stark. 

- Poate că ar fi de acord cu un armistițiu şi să facem 
schimb de prizonieri, încercă Lordul Lefford; 

- Chiar dacă acceptă să ne dea trei pentru unul, tot nu 
reuşim să facem faţă, comentă Tyrion sarcastic. Şi ce le 
oferim pentru fratele meu? Capul putrezind al Lordului 
Eddard? 

- Am auzit că Regina Cersei le ţine pe fiicele Mâinii, zise 
Lefford plin de speranţă. Dacă băiatul îşi primeşte surorile... 

Ser Addam pufni dispreţuitor. 

- Ar trebui să fie un prostănac ca să-l schimbe pe Jaime 
Lannister pentru viaţa a două fete. 

- Atunci trebuie să-l răscumpărăm pe Ser Jaime indiferent 
cu ce costuri, făcu Lordul Lefford, Tyrion îşi dădu ochii peste 
cap. 

- Dacă familia Stark are nevoie de aur, ar putea topi 
armura lui Jaime. 

- lar dacă cerem un armistițiu, vor crede că suntem slabi, 
argumentă Ser Addam. Ar trebui să ne năpustim imediat 
asupra lor. 


- Cu siguranţă că amicii noştri de la curte ar putea fi 
convinşi să ne ofere trupe proaspete, zise Ser Harys. lar 
cineva s-ar putea întoarce la Casterly Rock pentru a aduna o 
nouă armată. 

Lordul Tywin Lannister se ridică în picioare. 

795 

- Îl au pe fiul meu, rosti el încă o dată, cu un glas care 
străbătu murmurul din jur, precum o sabie în seu. Plecaţi! 

Toţi. 

Spirit obedient, ca întotdeauna, Tyrion se ridică pentru a 
pleca odată cu ceilalţi, însă tatăl său îl ţintui cu privirea. 

- Nu şi tu, Tyrion. Rămâi. ŞI tu la fel, Kevan. Ceilalţi, afară! 

Tyrion se aşeză la loc pe bancă, rămas fără grai. Ser 
Kevan traversă încăperea spre butoaiele cu vin. 

- Unchiule, spuse Tyrion, dacă eşti atât de bun... 

- Poftim. 

Tatăl său îi oferi cupa sa, cu vinul neatins. Acum Tyrion 
era cu adevărat vu/uit. Bău. Lordul Tywin se aşeză. 

- Ai avut dreptate cu Stark. Dacă mai trăia, l-am fi putut 
folosi pe Lordul Eddard ca să câdem la pace cu Winterfell şi 
Riverrun, o pace care ne-ar fi oferit timpul necesar să ne 
ocupăm de fraţii lui Robert. Însă mort... Palma i se strânse 
pumn. Nebunie! Nebunie cumplită. 

- Joff nu-i decât un băieţandru, sublinie Tyrion. La vârsta 
lui, şi eu am făcut câteva prostii. 

Tatăl său îi aruncă o privire tăioasă. 

- Presupun că ar trebui să fim mulţumiţi că încă nu s-a 
însurat cu o târfă. 

Tyrion sorbi din vin, întrebându-se cum ar arau Lordul 
Tywin dacă i-ar azvârli în faţă cupa cu vin. 

- Situaţia noastră e mai rea decât ştii tu, continui tatăl 
său. Se pare că avem un nou rege. 

Ser Kevan arăta ca lovit cu leuca-n cap. 

- Unul nou? Cine? Ce i-au făcut lui Joffrey? 

Pe buzele subţiri ale Lordului Tywin apăru o strâmbătură 

firavă de dezgust. 


- Nimic... Încă. Nepotul meu sade pe Tronul de Fier, însă 

eunucul a auzit şoapte dinspre sud. Renly Baratheon s-a 
căsătorit cu Margaery Tyrell la Highgarden, cu două 

săptămâni în urmă, iar acum cere coroana. Tatăl şi fratele 
miresei au căzut într-un genunchi înaintea lui şi i-au jurat 
că-şi pun spadele la dispoziţia lui. 

- Acestea sunt evenimente grave. Când Ser Kevan se 
încrunta, cutele frunţii i se adânceau ca nişte canioane. 

- Fiica mea ne porunceşte să venim imediat la 
Debarcaderul Regelui, să apărăm Fortăreaţa Roşie 796 

împotriva Regelui Renly şi a Cavalerului Florilor. Gura i se 
strânse. Ne porunceşte, îţi dai seama. În numele regelui şi al 
consiliului. 

- Cum a primit veştile Regele Joffrey? întrebă Tyrion cu o 
anume nedumerire amuzată. 

- Cersei nu crede că este potrivit să-i spună acum, zise 
Lordul Tywin. Se teme ca nu cumva să insiste să plece chiar 
el în marş asupra lui Renly. 

- Cu ce armată? întrebă Tyrion. Sper că nu ai de gând să 

i-o oferi pe aceasta. 

- Vorbeşte de preluarea Gărzii Oraşului, spuse lordul 
Tywin. 

- Dacă ia Garda, va lăsa cetatea fără apărare, observă 

Ser Kevan. lar cum Lordul Stannis se află la Piatra 
Dragonului... 

- Da. Lordul Tywin privi în jos, spre fiul său. Mă gândisem 
că tu eşti singurul măscărici, însă se pare că m-am înşelat. 

- Vai, tată, făcu Tyrion, dar asta sună aproape ca o laudă. 
Se aplecă brusc înainte. Ce-i cu Stannis? El este cel mai 
vârstnic, nu Renly. Cum judecă el pretenţiile fratelui său? 

Tatăl său se încruntă. ,, 

- De la bun început am simţit că Stannis reprezintă un 
pericol mult mai mare decât toţi ceilalţi la un loc. Totuşi, el 
nu face nimic. Oh, Varys aude tot felul de şuşoteli. Stannis 
construieşte corăbii, Stannis angajează mercenari, Stannis 
aduce un legător de umbre de la Asshai. Ce înseamnă 


asta? E ceva adevărat în toate astea? Înălţă iritat din 
umeri. Kevan, adu-ne harta. 

Ser Kevan făcu aşa cum i se ceruse. Lordul Tywin 
desfăşură pielea, netezind-o. 

- Jaime ne-a lăsat într-o situaţie proastă. Roose Bolton şi 
rămăşiţele armatei sale se află la nord de noi. Duşmanii 
noştri deţin Gemenii şi Moat Cailin. Robb Stark aşteaptă la 
apus, aşa că nu ne putem retrage spre Lannisport şi Rock 
decât dacă ne decidem să dăm bătălia. Jaime s-a dus, iar 
armata sa a încetat să mai existe, din toate punctele de 
vedere. Thoros din Myr şi Beric Dondarrion continuă să ne 
hărţuiască. La est, îi avem pe Arryni, pe Stannis Baratheon, 
care şade la Piatra Dragonului, iar în sud, Highgarden şi 
Capătul Furtunii îşi cheamă steagurile. Tyrion zâmbi parşiv. 

797 

- Bucură-te, tată. Cel puţin, Rhaegar Targaryen e tot mort. 

- Eu sperasem că ai putea să ne oferi mai mult decât 
glume, Tyrion, zise Lordul Tywin Lannister. 

Ser Kevan se încruntă deasupra hărţii, încreţindu-şi 
fruntea. 

- Robb Stark îi are de partea lui pe Edmure Tully şi lorzii 
de la Trident. Forţa lor combinată ar putea s-o depăşească 

pe a noastră. lar cu Roose Bolton în spatele nostru... 
Tywin, dacă mai rămânem aici, mă tem că s-ar putea să fim 
prinşi între trei armate. 

- Nu am nici o intenţie de a rămâne aici. Trebuie să ne 
încheiem socotelile cu tânărul Lord Stark înainte ca Renly 
Baratheon să plece în marş de la Highgarden. Bolton nu mă 

preocupă. Este un bărbat prudent şi l-am făcut să fie şi 
mai prudent pe Furca Verde. Nu se va grăbi să ne 
urmărească. 

Aşadar... mâine vom pleca spre Harrenhal. Kevan, vreau 
ca cercetaşii lui Ser Addam să ne acopere deplasarea. Dă-i 
câţi oameni are nevoie şi să-i trimită în grupuri de câte 
patru. Nu mai vreau dispariţii. 

- După cum spuneţi, lordul meu... dar de ce Harrenhal? 


Este un loc mohorât, cu piază rea. Unii spun că este 
blestemat. 

- N-au decât, replică Lordul Tywin. Slobozeşte-l pe Ser 
Gregor şi trimite-l înaintea noastră cu bandiții lui. Mai 
trimite-l pe Vargo Hoat şi călăreţii lui liberi şi pe Ser Amory 
Lorch. Fiecare cu câte trei sute de oameni. Spune-le că 

vreau să văd pământurile riverane părjolite, de la Ochiul 
Zeilor şi până la Furca Roşie. 

- Vor da foc, lordul meu, spuse Ser Kevan ridicându-se. 

Voi da poruncile. 

Făcu o plecăciune şi se îndreptă spre uşă. Când rămaseră 
singuri, Lordul Tywin se uită spre Tyrion. 

- Sălbaticii tăi ar putea da şi ei iama puţin. Spune-le că 

se pot duce cu Vargo Hoat şi să jefuiască tot ce vor, 
bunuri, vite, femei, pot să ia ce le place şi să ardă restul. 

- Să-i spui lui Shagga şi Timett cum să jefuiască ar fi ca şi 
cum i-ai cere unui cocoş cum să cânte, comentă Tyrion, dar 
aş prefera să-i ţin cu mine. 

Indiferent cât de necizelaţi şi indisciplinaţi ar fi fost, 
sălbaticii erau ai /ui şi se încredea în ei mai mult decât în 
798 

oricare dintre oamenii tatălui său. Nu avea de gând să 

renunţe la ei. 

- Atunci, mai bine ai învăţa să-i controlezi. Nu am de 
gând să las să fie jefuit oraşul. 

- Oraşul? Tyrion era nedumerit. Despre ce oraş este 
vorba? 

- Debarcaderul Regelui. Te trimit la curte. 

Era ultimul lucru la care s-ar fi putut gândi Tyrion 
Lannister. Se întinse după vin şi se gândi o clipă, sorbind din 
el. 

- Şi ce artrebui să fac acolo? 

- Să domneşti, îi răspunse scurt tatăl său. Tyrion se 
scutură de râs. 

- S-ar putea ca draga mea soră să aibă şi ea ceva de zis 
despre asta! 


- Las-o să spună ce vrea. Fiul ei are nevoie de o mână 

fermă asupra lui, înainte să apuce să ne distrugă pe toţi. 
Îi învinuiesc pe filfizonii ăia din consiliu, pe prietenul nostru, 
Petyr, pe venerabilul Mare Maester şi pe minunăţia aceea 
fără de mădular, Lordul Varys. Ce fel de sfaturi îi dau ei lui 
Joffrey, când el sare dintr-o sminteală într-alta? Cui i-a venit 
ideea de a-l unge lord pe Janos Slynt? Tatăl ăstuia era 
măcelar şi i-au dat Harrenhal. Harrenha!, care a fost cetatea 
regilor! Dar nici nu va pune vreodată piciorul acolo, dacă 
mai am eu vreun cuvânt de spus. Mi s-a zis că şi-a luat drept 
blazon o suliță însângerată. Eu aş fi ales un satâr însângerat. 

Tatăl său nu ridicase vocea, însă Tyrion putea citi furia în 
ochii săi aurii. 

- Şi ce sens a avut alungarea lui Selmy? Da, era bătrân, 
însă numele lui Barristan cel Aprig încă mai are o 
însemnătate în acest ţinut. Şi-a pus onoarea în joc pentru 
toţi cei pe care i-a servit. Poate spune cineva acelaşi lucru 
despre Câine? Câinelui tău îi arunci oase pe sub masă, dar 
nu-l aşezi alături de tine pe banca de sus. Îşi aţinti un deget 
spre faţa lui Tyrion. Dacă Cersei nu-l stăpâneşte pe băiat, tu 
o s-o faci. lar dacă aceşti consilieri ne trag pe sfoară... 

Tyrion ştia. 

- Ţepuşele, oftă el. Capete. Metereze. 

- Observ că ai învăţat lecţiile de la mine. 

- Mai mult decăt îţi închipui, tată, răspunse Tyrion încet. 

799 

Îşi termină vinul şi lăsă cupa, gânditor. O parte din el era 
mai încântată decât ar fi vrut să recunoască. O alta îşi 
amintea de lupta de pe râu şi se întreba dacă nu cumva era 
trimis din nou să păzească flancul stâng. De ce eu? 

întrebă el, înclinând capul într-o parte. De ce nu unchiul 
meu? De ce nu Ser Addam sau Ser Flement ori Lordul 
Serrett? De ce nu altcineva... mai înalt decât mine? 

Lordul Tywin se ridică brusc. 

- Tu eşti fiul meu. 


Atunci îşi dădu seama. Ai renunțat la el pentru că-l crezi 
pierdut, se gândi el. Ticălosule, îți închipui că Jaime e ca şi 
mort, aşa că eu sunt tot ce ţi-a mai rămas. Tyrion ar fi vrut 
să-l pălmuiască, să-l scuipe între ochi, să-şi tragă pumnalul 
şi să-i scoată inima din piept ca să vadă dacă era din aur 
masiv, cum se vorbea prin târg. Totuşi, rămase locului, tăcut 
şi neclintit. 

Ţăndările cupei sparte scrâşniră sub călcâiele tatălui său 
pe când Lordul Tywin traversă încăperea. 

- Încă ceva, rosti el de la uşă. Nu-ţi duci târfa cu tine la 
curte. 

Tyrion rămase singur în sala de mese multă vreme după 

ce tatăl său plecă. În cele din urmă, urcă treptele spre 
încăperea comodă de sub clopotniţă. Tavanul era jos, dar 
asta nu era o problemă pentru un pitic. De la fereastră 

putea vedea spânzurătoarea pe care o ridicase în curte 
tatăl său. Trupul hangiţei se răsucea încet în frânghie, ori de 
câte ori bătea vântul nopţii. Carnea i se subţiase şi se 
zdrenţuise, la fel ca speranţele Lannisterilor. 

Shae murmură adormită şi se întoarse spre el când se 
aşeză pe marginea patului. El îşi strecură mâna sub pătură 

şi-i cuprinse sânul moale, iar ea deschise ochii. 

- Stăpâne, zise ea cu un zâmbet leneş. 

Când îi simţi sfârcul întărindu-se, Tyrion o sărută. 

- Am de gând să te duc cu mine la Debarcaderul Regelui, 
dulceaţă, şopti el. 

800 

JON 

lapa necheză uşor când Jon Snow strânse cureaua şeii. 

- Încet, dulceaţă, spuse el cu o voce blândă, liniştind-o cu 
o mângâiere. Prin grajd şuiera vântul, ca o respiraţie rece 
suflată în faţă, însă Jon nu-i dădu atenţie, îşi legă de şa 
pledul făcut sul, cu degetele rănite, ţepene şi 
neîndemânatice. Nălucă, chemă el încet. La mine. 

lar lupul veni, cu ochii precum jarul. 

- Jon, te rog! Nu trebuie să faci asta. 


Încalecă, ţinând frâul în mâini, şi-şi întoarse calul ca să 

înfrunte noaptea. Samwell Tarly stătea în pragul 
grajdului, iar luna plină se iţea de după umărul său. Arunca 
o umbră 

ca de uriaş, imensă şi neagră. 

- Dă-te la o parte din calea mea, Sam. 

- Jon, nu poți, zise Sam. N-am să te las. 

- N-aş vrea să te lovesc, îi răspunse Jon. Dă-te la o parte, 
altfel trec peste tine. 

- N-ai s-o faci. Trebuie să mă asculţi. Te rog... Jon îşi 
înfipse călcâiele în burta calului şi iapa ţâşni spre ieşire. 

Pentru o clipă, Sam rămase locului, cu faţa rotundă şi 
palidă precum luna din spatele lui, iar gura i se căscă întrun 
„O” de surpriză. În ultima clipă, când aproape că 

ajunsese deasupra lui, sări într-o parte, aşa cum Jon 
ştiuse că va face, se împiedică şi căzu. lapa sări peste el, 
dispărând în noapte. 

Jon îşi ridică gluga mantiei şi lăsă calul să galopeze în 
voie. Castelul Negru era tăcut şi netulburat când ieşi, cu 
Nălucă gonind lângă el. Oamenii priveau de pe Zidul din 
urma lui, ştia asta, însă ochii lor cătau spre nord, nu spre 
sud. Nimeni nu-l putea vedea plecând, nimeni în afară de 
Sam Tarly, care se chinuia să se ridice în picioare în praful 
vechiului grajd. Spera că nu se lovise în cădere. Era atât de 
greu şi de nesigur încât şi-ar fi putut rupe vreo încheietură 

sau glezna în încercarea de a se da la o parte. 

- L-am prevenit, rosti Jon cu glas tare. Nu era, oricum, 
treaba lui. Îşi flexă mâna arsă în timp ce călărea, strângând 
şi deschizând degetele pline de cicatrici. Încă-l mai dureau, 
dar îi era mai bine fără bandaje. 

Lumina lunii arginta dealurile pe când urma panglica 
întortocheată a drumului regelui. Trebuia să ajungă cât de 
801 

departe putea de Zid, înainte ca ei să-şi dea seama că 

plecase. Mâine va părăsi drumul şi va goni pe terenul 
deschis, peste câmp şi tufe şi pârâu, pentru a i se pierde 


urma, însă pentru moment viteza era mai importantă decât 
păcălirea urmăritorilor. Nu era sigur că n-ar fi putut ghici 
unde intenţiona să ajungă. 

Bătrânul Urs era obişnuit să se trezească la prima geană 

de lumină, aşa că Jon avea răgaz până în zori să pună cât 
mai multe leghe între el şi Zid... dacă Sam Tarly nu-l dădea 
în vileag. Băiatul gras era supus şi uşor de speriat, însă îl 
iubea pe Jon ca pe un frate. Dacă era interogat, le va spune, 
fără nici o îndoială, adevărul, însă Jon nu-şi putea imagina că 
va înfrunta gărzile din faţa Turnului Regelui pentru a-l trezi 
pe Mormont. 

Când Jon nu se va mai arăta pentru a-i aduce Bătrânului 
Urs micul dejun de la bucătărie, îl vor căuta în chilia lui şi 
vor găsi Gheara Lungă pe pat. Îi fusese greu s-o lase în 
urmă, însă nu-şi pierduse onoarea într-atât de mult încât s-o 
ia cu el. Nici chiar Jorah Mormont nu făcuse asta, când fugise 
acoperindu-se de ruşine. Fără nici o îndoială, Lordul Mormont 
va găsi pe altcineva mai demn pentru sabia asta. 

Jon se simţea rău când se gândea la bătrân. Ştia că 

dezertarea sa ar putea fi sarea presărată pe o rană încă 

deschisă prin ruşinea lăsată de fiul său. Aceasta părea o 
cale nefericită de ă-i răsplăti încrederea, dar nu putea 
schimba nimic. Indiferent ce ar fi făcut, Jon se simţea ca şi 
cum ar fi trădat pe cineva. 

Chiar şi acum, nu ştia dacă făcea lucrul cel mai onorabil. 

Pentru cei din sud era mai lesne. Ei aveau septonii cu 
care să discute, pe cineva care să le vorbească de voia zeilor 
şi să-i ajute de deosebească binele de rău. Însă neamul 
Stark slujea vechilor zei, zeii fără nume, şi daca auzeau, 
copacii inimii nu vorbeau. 

Când luminile Castelului Negru dispărură din urma sa, Jon 
încetini goana, mergând la trap. Avea în faţă o călătorie 
lungă şi un singur cal care să-l ducă până la destinaţie. De-a 
lungul drumului spre sud erau avanposturi şi sate unde ar 
putea să schimbe iapa pentru un alt cal, dacă i-ar fi trebuit 
unul, dar nu şi dacă era rănită sau istovită. 


Foarte curând va avea nevoie de alte haine; mai mult ca 
sigur că va fi nevoit să le fure. Era înveşmântat în negru 802 

din cap până-n picioare: cizme înalte de călărie, 
pantaloni din pânză aspră şi tunică, vestă de piele fără 
mâneci şi o mantie grea din lână. Sabia şi pumnalul erau 
învelite în moleschin negru, iar zalele şi coiful din desagii de 
la şa erau negre. Oricare dintre ele ar fi putut însemna 
moartea, dacă era să fie capturat. Un străin în negru era 
privit cu o suspiciune duşmănoasă în toate satele şi 
avanposturile de la nord de Gaât, iar oamenii îl vor căuta în 
curând. Odată ce corbul Maesterului Aemon îşi va lua zborul, 
Jon ştia că nu va mai găsi nici un refugiu sigur. Nici măcar la 
Winterfell. 

Bran poate că l-ar fi lăsat să intre, însă Maester Luwin 
avea alte idei. Ar fi putut zăvori porţile în faţa lui. Era mai 
bine nici să nu dea pe acolo. 

Totuşi, vedea foarte clar castelul cu ochii minţii, de parcă 

fusese acolo până mai ieri: zidurile înalte din granit, 
Marea Sală cu mirosuri de fum, de câine şi de carne friptă, 
sera tatălui său, camera din turn, unde dormise el. O parte 
din el nu ar mai fi vrut altceva decât să-l audă pe Bran 
râzând din nou, să guste una din plăcintele cu carne ale lui 
Gage sau să o asculte pe Bătrâna Nan spunându-i poveşti 
despre copiii pădurii şi despre Florian Smintitul. 

Dar nu plecase de la Zid pentru asta; plecase pentru că, 
la urma urmei, era fiul tatălui său şi fratele lui Robb. 

Dăruirea unei săbii, chiar a uneia atât de grozave ca 
Gheara Lungă, nu-l făcea un Mormont. Nu era nici Aemon 
Targaryen. De trei ori alesese bătrânul şi de fiecare dată 

preferase onoarea, dar el nu era Aemon. Nici chiar acum, 
Jon nu se putea hotărî dacă Maester rămăsese pentru că 

era slab şi fricos, ori pentru că era puternic şi hotărât. 

Totuşi, înţelesese ce voia să spună bătrânul, despre 
durerea de a alege; îl înţelegea mult prea bine. 

Tyrion Lannister pretinsese că majoritatea bărbaţilor mai 
degrabă refuzau să recunoască un adevăr dur decât să-l 


înfrunte, însă Jon era sătul de refuzuri. Era cel care era: Jon 
Snow, bastard şi încălcător de jurământ, fără mamă, fără 

prieteni şi blestemat. Pentru restul vieţii sale, indiferent 
cât va fi ea de lungă, era condamnat să fie un renegat, omul 
tăcut rămas între umbre, care nu îndrăzneşte să-şi spună 

numele adevărat. Oriunde ar fi mers prin cele Şapte 
Regate, trebuia să trăiască în minciună, să lase mâna 
oricărui bărbat să se ridice împotriva lui. Dar nu mai conta, 
803 

atât timp cât ar fi putut să-şi ia locul lângă fratele său şi 
să- 

| ajute să-şi răzbune tatăl. 

Şi-l amintea pe Robb aşa cum îl văzuse ultima oară 

stând în curte, cu zăpada topindu-se pe părul său roşcat. 

Jon va trebui să se strecoare în secret până la el, 
deghizat, încercă să-şi imagineze expresia de pe faţa lui 
Robb când i se va arăta. Fratele său va scutura din cap şi va 
zâmbi spunând... spunând... 

Nu putea vedea zâmbetul. Oricât de mult ar fi încercat, 
nu-l putea vedea. Se pomeni gândindu-se la dezertorul pe 
care-l decapitase tatăl său, în ziua în care găsiseră lupii 
străvechi. 

- Tu ai rostit cuvintele, îi spusese Lordul Eddard. Ai depus 
un jurământ înaintea fraţilor tăi, în faţa vechilor zei şi a celor 
noi. Desmond şi Tom cel Gras îl trăseseră pe om până la 
butuc. Ochii lui Bran fuseseră larg deschişi, mari cât nişte 
farfurii, iar Jon trebuise să-i spună să-şi strunească 

poneiul. Îşi aminti de expresia de pe faţa tatălui său când 
Theon Greyjoy ridicase Gheaţa, şuvoiul de sânge, felul în 
care Theon lovise capul când i se rostogolise la picioare. 

Se întrebă ce ar fi făcut Lordul Eddard dacă dezertorul ar 
fi fost chiar fratele său, Benjen, în locul străinului zdrenţăros. 
Ar fi fost altfel? Mai mult ca sigur, în mod sigur... lar Robb îl 
va primi bine, cu siguranţă. Trebuia, altfel... 

Nici nu merita să se mai gândească la asta. Durerea îl 
săgeta adânc, în degete, când strânse frâul. Jon îşi înfipse 


călcâiele în cal şi trecu la galop, gonind în jos pe drumul 
regelui, de parcă ar fi vrut să-şi depăşească îndoielile. Nu-i 
era teamă de moarte, însă nu ar fi vrut şă moară aşa, legat 
burduf, cărat în spate şi decapitat ca un bandit oarecare. 

Dacă trebuia să piară, să fie cu sabia în mână, luptând cu 
ucigaşii tatălui său. Nu era cu adevărat un Stark, nici nu 
fusese vreodată... Însă putea muri ca unul. N-aveau decât să 
spună că Eddard Stark zămislise patru fii în loc de trei. 

Nălucă ţinu pasul cu el pentru aproape o jumătate de 
leghe, iar limba-i roşie îi atârna din bot. Omul şi calul îşi 
plecară capul când el ceru iepei mai multă viteză. Lupul 
încetini, se opri, privi cu ochii lui strălucind roşiatici în 
lumina lunii. Dispăru în urma sa, însă Jon ştia că-i va urma, 
în ritmul său. 

804 

Lumini răzlețe licăreau printre copaci în faţa sa, pe 
ambele părţi ale drumului: Oraşul Cârtiţei. Un câine latră 

pe când trecu pe drum şi auzi un țipăt răguşit de catâr 
ieşind dintr-un grajd, dar altfel satul rămase tăcut. Din loc în 
loc, prin ferestrele zăvorâte se vedea strălucirea focului din 
vatră, dar numai atât. 

Oraşul Cârtiţei era mai întins decât părea, însă trei 
sferturi din el era sub pământ, în pivnițele adânci şi 
călduroase, legate între ele printr-un labirint de pasaje. 

Chiar şi lupanarul era acolo, nimic nu se vedea la 
suprafaţă, ci doar o colibă din lemn, nu mai mare decât o 
latrină, cu un felinar roşu atârnat la intrare. Pe Zid, îi auzise 
pe unii vorbind despre târfe ca despre nişte „comori 
ascunse”. Se întrebă dacă vreunul dintre fraţii în negru era 
acolo jos, în noaptea asta. Şi asta era o încălcare a 
jurământului, dar nimănui nu părea să-i pese. 

Numai după ce lăsase bine de tot satul în urmă îşi 
permise Jon să încetinească. Atât el, cât şi iapa erau uzi de 
transpiraţie. Descăleca tremurând, mâna arsă îl durea. Sub 
copaci rămăsese o porţiune de zăpadă care se topea, 
strălucind sub lumina lunii, iar apa şiroia pentru a forma 


băltoace scăzute. Jon se ghemui şi-şi împreună palmele, 
adunând apa între degete. Lichidul era rece ca gheaţa. Bău 
şi se stropi puţin pe faţă, până când obrajii îi amorţiră. 

Degetele-l dureau mai tare decăt în ultimele zile şi acum 
îl durea şi capul. Fac ceea ce trebuie, îşi spuse, dar de ce mă 

simt atât de rău? 

Calul făcuse spume la bot, aşa că Jon o luă înainte 
mergând pe jos o vreme. Drumul abia dacă era suficient de 
lat ca să treacă doi călăreţi unul lângă altul, fiind străbătut 
de şiroaie de apă şi pietre. Graba fusese o prostie, o invitaţie 
la ruperea gâtului. Jon se întrebă ce-l apucase. 

Era, oare, atât de grăbit să moară? 

Dincolo de copaci urletul îndepărtat al unui animal 
înspăimântat îl făcu să ridice capul. lapa fornăi nervoasă. 

Găsise, cumva, lupul său vreo pradă? îşi făcu palmele 
căuş 

în jurul gurii. 

- Nălucă! strigă. Nălucă, la mine. Singurul răspuns fu un 
fâlfâit de aripi în urma lui, când o bufniţă îşi luă zborul. 

Încruntat, Jon îşi continuă drumul. Trase iapa după el timp 
de jumătate de oră, până când animalul nu mai 805 

transpiră. Nălucă nu apăruse. Jon ar fi vrut să încalece şi 
să-şi continue drumul, dar acum îl îngrijora lipsa lupului. 

- Nălucă! strigă el încă o dată. Unde eşti? La mine! 

Nălucă! 

Nu era nimic în aceste păduri care ar fi putut deranja un 
lup străvechi, nici chiar pe unul tânăr, doar dacă... Nu, 
Nălucă era prea isteţ ca să atace un urs, iar dacă era vreo 
haită de lupi prin apropiere, Jon i-ar fi auzit urlând. 

Ar trebui să mănânce ceva, se decise el. Mâncarea îi va 
potoli stomacul şi Nălucă ar avea o şansă să-i ajungă din 
urmă. Încă nu era nici un pericol; Castelul Negru era 
adormit. În desagii de la şa găsi un pesmet, o bucată de 
brânză şi un măr mic şi zbârcit. Avea şi carne sărată de vită 

şi o bucată de şuncă, pe care le furase de la bucătărie, 
însă 


prefera să păstreze carnea pentru a doua zi. După ceo 
termina, trebuia să vâneze ceva, iar asta i-ar fi încetinit 
înaintarea. 

Jon se aşeză sub coroana copacilor şi începu să-şi 
mănânce pesmetul şi brânza în timp ce privirea-i cutreiera 
de-a lungul drumului regelui. Păstră mărul pentru la urmă. 

Se mai înmuiase, însă miezul era încă acrişor şi suculent. 

Aproape că-l terminase când auzi zgomotele: cai venind 
dinspre nord. Repede, sări şi alergă la iapa lui. Ar putea oare 
să scape de ei? Nu, erau prea aproape şi, cu siguranţă, l-ar fi 
auzit, iar dacă erau cei de la Castelul Negru... Bă 

Duse iapa în afara drumului, în spatele unui şir des de 
brazi verzi-cenuşii. 

- Linişte acum, spuse el cu glas şoptit, lăsându-se jos 
pentru a se uita printre crengi. 

Dacă zeii erau îndurători, călăreţii vor trece mai departe. 

Se părea că erau ţărani aflaţi în drum spre pământurile 
lor, deşi nu putea şti ce făceau aici, în miez de noapte... 

Ascultă cum tropăitul copitelor se auzea din ce în ce mai 
tare pe când grupul se apropia tot mai mult pe drumul 
regelui. După cum răsuna, erau cinci sau şase, cel puţin. 

Glasurile lor răzbăteau printre copaci. 

- „Sigur a venit pe aici? 

- Nu putem fi siguri. 

- Ar fi putut s-o ia spre răsărit, din câte ştiu eu. Sau a 
părăsit drumul ca s-o apuce prin păduri. Eu asta as face. 

806 

- În beznă? Prostule! Dacă nu cazi de pe cal şi-ţi rupi 
gâtul, te rătăceşti şi sfârşeşti prin a te întoarce la Zid, acolo 
de unde răsare soarele. 

- Eu nu m-aş rătăci. Grenn părea scos din sărite. Eu m-aş 

îndrepta spre sud, poţi şti pe unde s-o iei orientându-te 
după stele. 

- Şi dacă cerul este acoperit? întrebă Pyp. 

- Atunci n-aş pleca. Interveni o altă voce: 


- Ştiţi unde m-aş fi dus dacă eram în locul lui? M-aş fi dus 
în Oraşul Cârtiţei, săpând după comorile îngropate. 

Râsul ascuţit al Broscoiului bubui printre copaci. lapa lui 
Jon pufni. 

- Tăceţi toţi, zise Halder. Cred că am auzit ceva. 

- Unde? Eu n-am auzit nimic. Caii se opriseră. 

- TH nu te-ai putea auzi nici pe tine slobozind un vânt. 

- Ba da, insistă Grenn. 

- Gura! 

Tăcură cu toţii, ascultând. Jon îşi ţinea respiraţia. Sam, se 
gândi. Nu se dusese la Bătrânul Urs, dar nici la culcare, îi 
trezise pe ceilalţi băieţi. Blestemaţi fie cu toţii! Să vină 

Zorii şi, dacă nu sunt în paturile lor atunci, vor fi declaraţi 
şi ei dezertori. Ce credeau că fac? 

Liniştea grea părea că nu se mai termină. Din locul în care 
era ghemuit, putea vedea picioarele cailor printre crengile 
copacilor. În cele din urmă, Pyp glăsui: Ce ai auzit? 

- Nu prea ştiu, recunoscu Halder. Un sunet, am crezut să 

s-ar fi putut să fie un cal, însă... 

- Nu-i nimic aici. 

Din colţul privirilor, Jon zări ceva albicios mergând printre 
copaci. Frunzele foşniră, iar Nălucă ţâşni dintre umbre atât 
de brusc, încât iapa lui Jon începu să necheze. 

- Acolo! strigă Halder. 

- Şi eu am auzit! 

- Trădătorule, îi spuse Jon lupului străvechi în timp ce se 
arunca în şa. 

Întoarse capul iepei pentru a o face să o ia printre copaci, 
însă îl văzură înainte să apuce să străbată zece paşi. 

- Jon! strigă Pyp în urma lui. 

- Descăleca, zise Grenn. Nu poţi să ne întreci pe toţi. Jon 
se întoarse să-i înfrunte, trăgându-şi sabia. 

807 

- Întoarceţi-vă înapoi, n-aş vrea să vă rănesc, dar o fac 
dacă n-am încotro. 


- Unu contra şapte? Halder dădu un semnal. Băieţii se 
risipiră, înconjurându-l. 

- Ce vreţi de la la mine? 

- Vrem să te ducem înapoi, unde-ţi este locul, spuse Pyp. 

- Locul meu este lângă fratele meu. 

- Noi suntem fraţii tăi acum, rosti Grenn. 

- Îţi vor tăia capul dacă pun mâna pe tine, ştii asta, 
interveni Broscoiul scoțând un hohot nervos. E aşa o prostie, 
este ceva ce ar face numai un bizon! 

- Eu n-aş face-o, comentă Grenn. Nu-mi încalc 
jurământul. Am roşit cuvintele şi pentru mine asta înseamnă 
totul. 

- Şi pentru mine, le spuse Jon. Nu înţelegeţi? Mi-au ucis 
tatăl. E război, fratele meu Robb luptă în domeniile 
riverane... 

- Ştim, zise Pyp solemn. Sam ne-a spus tot. 

- Ne pare râu de tatăl tău, făcu Grenn, dar nu contează. 

Odată ce ai rostit cuvintele, nu mai poţi să pleci, 
indiferent de motive. 

- Eu trebuie să plec, spuse Jon febril. 

- Ai rostit cuvintele, îi aminti Pyp. Acum începe rondul 
meu, ai spus. Nu se va sfârşi decât cu moartea mea. 

- Voi trăi şi voi muri la post, adăugă Grenn dând din cap. 

- Nu trebuie să-mi spuneţi cuvintele, le cunosc la fel de 
bine ca voi. 

Se înfuriase acum. Oare de ce nu-l puteau lăsa să-şi vadă 
de drum? Nu făceau decât să complice lucrurile. 

- Eu sunt spada în întuneric, intona Halder. 

- Păzitorul de pe metereze, piui Broscoiul. 

Jon îi blestemă pe toţi. Nici nu-l luară în seamă. Pyp îşi 
trase calul mai aproape, recitând: 

- Eu sunt focul care alunga frigul, lumina care aduce 
Zorii, cornul care-i trezeşte pe cei adormiți, scutul care apară 
tărâmul oamenilor. 

- Staţi departe de mine, îi preveni Jon, agitându-şi sabia. 


Vorbesc serios, Pyp. Nici măcar nu purtau armuri, i-ar fi 
putut tăia în bucăţi, dacă ar fi trebuit. 

Matthar îi dăduse ocol venind din spate. Se alătură 

corului: 

808 

Îmi ofer viaţa şi onoarea pentru Rondul de Noapte. Jon îşi 
îmboldi iapa, făcând-o să se mişte în cerc. Băieţii se 
adunaseră în jurul său, blocându-l din toate părţile. 

- Î n noaptea asta... Halder se apropie din stânga. 

- „„Şi în toate cele care vor veni, termină Pyp. Se aplecă 

spre dârlogii lui Jon. Astea-s posibilităţile tale: ucide-ne 
sau vino înapoi cu noi. 

Jon îşi ridică sabia... şi o cobori, neajutorat. 

- Să fiţi blestemaţi, spuse el. Toţi. 

- Trebuie să-ţi legăm mâinile, sau ne dai cuvântul tău că 

vii cu noi fără să ne faci necazuri? întrebă Halder. 

- N-am să fug, dacă asta voiai să spui. Nălucă se arătă 

dintre copaci, iar Jon îi aruncă o privire. De mare ajutor 
mi-ai mai fost şi tu, zise el. Ochii roşii, profunzi, îl priveau 
ştiutori. 

- Mai bine ne-am grăbi, făcu Pyp. Dacă nu suntem înapoi 
înainte de prima geană a zorilor, Bătrânul Urs ne va lua 
tuturor capul. 

Despre drumul înapoi, Jon Snow nu-şi mai amintea mare 
lucru. Păruse mai scurt decât călătoria spre sud, poate şi 
pentru că mintea lui era în altă parte. Pyp stabilise ritmul, 
galopând, mergând la pas sau la trap, după care o rupea 
într-un alt galop. Oraşul Cârtiţei veni şi se duse, cu felinarul 
său roşu aşezat peste lupanar, deja stins. Reuşiră să se 
încadreze în timp. Mai era o oră până-n zori când Jon zări 
turnurile Castelului Negru înaintea lor, întunecate pe fondul 
imensităţii albe a Zidului. De data asta, nu i se mai păru că 

ajunsese acasă. 

ÎI puteau duce înapoi, îşi spuse el, însă nu-l mai puteau 
face să rămână. Războiul nu se va termina mâine, nici în 


ziua de după, iar prietenii lui nu-l puteau veghea zi şi 
noapte. Va aştepta momentul cel mai prielnic, îi va lăsa să 

creadă că era mulţumit să rămână acolo... iar apoi, când 
vigilenţa le va slăbi, va fugi din nou. Data viitoare va evita 
drumul regelui. Ar putea-o lua de-a lungul Zidului spre 
răsărit, poate până la mare, un drum mai lung, însă mai 
sigur. Sau chiar spre apus, spre munţi, apoi spre sud prin 
trecătorile înalte. Aceasta era metoda barbarilor, dificilă şi 
periculoasă, dar cel puţin nu-l va mai urmări nimeni. Se va 
duce la o sută de leghe depărtare de Winterfell sau de 
drumul regelui. 

809 

Samwell Tarly îi aştepta în vechile grajduri, lăţit la 
pământ peste o claie de fân, prea neliniştit ca să poată 

dormi. Se ridică şi-şi netezi hainele. 

- Sunt... sunt bucuros că te-au găsit, Jon. 

- Eu nu, spuse el descălecând. 

Pyp sări de pe cal şi privi dezgustat geana de lumină de 
pe cer. 

- Ajută-ne să culcăm caii, Sam, spuse băiatul prizărit. 

Avem o zi lungă în faţă şi nici nu ne putem gândi la 
somn, asta mulţumită Lordului Snow. 

Când se crăpă de ziuă, Jon se duse la bucătărie, aşa cum 
făcea de fiecare dată. Hobb Trei-Degete nu spune nimic când 
îi întinse micul dejun al Bătrânului Urs. Pentru astăzi avea 
trei ouă fierte tare, cu pâine prăjită şi şuncă friptă, plus un 
castron de prune uscate. Jon duse mâncarea în Turnul 
Regelui. Îl găsi pe Mormont aşezat pe scaunul de lângă 
fereastră. Corbul i se plimba înainte şi-napoi pe umeri, 
croncănind: Porumb, porumb, porumb. Păsărea ţipă 

când intră Jon. 

- Pune mâncarea pe masă, îi spuse Bătrânul Urs, privind 
în sus. Vreau nişte bere. 

Jon deschise fereastra zăbrelită, luă butelca plină cu bere 
de pe marginea exterioară şi umplu un corn. Hobb îi dăduse 
o lămâie, încă rece, de pe Zid. Jon o zdrobi în pumn. Sucul se 


scurse printre degetele sale. Mormont turna suc de lămâie în 
berea sa în fiecare zi şi susţinea că 

de asta mai avea încă dinţi în gură. 

- Fără îndoială, ţi-ai iubit tatăl, spuse bătrânul când Jon îi 
aduse cornul. Lucrurile pe care le iubim ne distrug de fiecare 
dată, băiete. Îţi aminteşti când ţi-am spus asta? 

- Îmi amintesc. 

Nu voia să vorbească despre moartea tatălui său, nici 
măcar cu Mormont. 

- Ai grijă să nici nu uiţi asta. Adevărurile dure sunt cele 
care trebuie păstrate cel mai bine. Adu-mi farfuria. 

Din nou şuncă? Nu-i nimic. Arăţi obosit. A fost călătoria ta 
sub lumina lunii atât de obositoare? Jon simţi cum i se usucă 
gâtul. 

- Ştiţi? 

- Ştiţi, repetă corbul de pe umărul lui Mormont. Ştit; 
Bătrânul Urs pufni. 

810 

- Crezi că m-au ales Lord Comandant al Rondului de 
Noapte pentru că sunt prost ca bâta, Snow? Aemon mi-a 
spus că ai să pleci. lar eu i-am spus că te vei întoarce, îmi 
cunosc oamenii... şi pe băieții mei. Onoarea te-a mânat pe 
drumul regelui şi tot ea te-a adus înapoi. 

- Prietenii mei m-au adus înapoi, zise Jon. 

- Am spus eu cumva că a fost onoarea ta? Mormont îşi 
inspecta farfuria. 

- Mi-au omorât tatăl. V-aţi aşteptat să nu fac nimic? 

- Ca s-o spunem pe a dreaptă, ne-am aşteptat să faci 
exact ce ai făcut. Mormont încercă pruna şi scuipă 

sâmburele. Am ordonat să fii pus sub supraveghere. Ai 
fost văzut plecând. Dacă fraţii tăi nu te-ar fi adus înapoi, ai fi 
fost recuperat oricum, şi nu de prieteni. Afară doar dacă nu 
cumva ai un cal cu aripi, ca un corb. Ai? 

- Nu. Jon se simţea ca un nătărău. 

- Ce păcat, am putea folosi un astfel de cal. 


Jon se ridică în picioare. Îşi spuse că ar putea muri cum se 
cuvine; măcar asta să facă. 

- Cunosc pedeapsa pentru dezertare, lordul meu. Nu mă 

tem de moarte. 

- Moarte! ţipă corbul. 

- Nici de viaţă, sper eu, spuse Mormont tăindu-şi şunca şi 
oferind o bucăţică păsării. Nu ai dezertat, nu încă. Eşti aici. 
Dacă i-am decapita pe toţi băieţii care se duc în Oraşul 
Cârtiţei noaptea, numai nălucile ar mai păzi Zidul. Totuşi, 
poate că ai de gând să fugi mâine din nou, sau poate peste 
două săptămâni. Nu-i aşa? Nu asta speri, băiete? 

Jon rămase tăcut. 

- Mă gândeam eu. Mormont înlătură coaja unuia dintre 
ouăle fierte. Tatăl tău e mort. Crezi că-l mai poţi readuce la 
viaţă? 

- Nu, răspunse el mohorăt. 

- Bine, spuse Mormont. Am mai văzut noi morţi revenind 
la viaţă, tu şi cu mine, şi nu mi-as dori să mai văd asta încă 

o dată. Înfulecă oul din două înghiţituri şi-şi îndepărtă 

dintre dinţi aşchiile de coajă. Fratele tău este la luptă, cu 
toate armatele din nord în spatele lui. Oricare dintre lorzii lui 
stegari comandă mai mulţi oameni decât ai putea găsi 
vreodată în Rondul de Noapte. Cum îţi imaginezi că ar avea 
nevoie de ajutorul tău? Eşti un asemenea războinic grozav, 
811 

sau ai vreun grumkin prin buzunare, care ţi-a vrăjit sabia? 

Jon nu avea nici un răspuns. Corbul ciugulea un ou, 
spărgându-i coaja. Strecurându-şi ciocul prin gaura făcută, 
scoase fărâmituri de albuş şi gălbenuş. Bătrânul Urs oftă. 

- Nu eşti singurul afectat de acest război. Că-mi place sau 
nu, sora mea mărşăluieşte în armata fratelui tău, ea şi fiicele 
ei îmbrăcate în zale de bărbaţi. Maege este o hoaşcă 

bătrână, încăpăţânată şi ţâfnoasă, foarte hotărâtă. 

Adevărul este că abia rezist să fiu prin apropierea femeii 
aceleia bicisnice, însă asta nu înseamnă că aş iubi-o mai 
puţin decât le iubeşti tu pe surorile tale vitrege, 


încruntându-se, Mormont înşfacă ultimul ou si-l strânse în 
pumn până-i zdrobi coaja. Sau poate că da. Chiar dacă o fi 
aşa, tot aş jeli-o dacă ar fi ucisă, deşi n-aş lăsa să se vadă 

nimic. Şi eu am rostit cuvintele, la fel ca tine. Locul meu 
este aici... Unde este al tău, băiete? 

Eu nu am nici un loc, ar fi vrut Jori să spună, sunt un 
bastard, nu am drepturi, nici nume, nici mamă, iar acum nici 
măcar tată. Cuvintele pe care le rosti fură: 

- Nu ştiu. 

- Eu ştiu, spuse Lordul Comandant Mormont. Se stârneşte 
vântul rece, Snow. Dincolo de Zid se alungesc umbrele. 
Cotter Pyke scrie că turme imense de elani se îndreaptă spre 
sud şi spre răsărit, spre mare, iar mamuţii fac la fel. Mai 
spune că unul dintre oamenii lui a descoperit urme de paşi 
uriaşe, strâmbe, la mai puţin de trei leghe distanţă de 
Rondul de la Răsărit. Cercetaşii de la Turnul Umbrei au găsit 
sate întregi abandonate, iar Ser Denys spune că vede 
noaptea focuri pe munţi, flăcări uriaşe care ard de la apus 
până-n zori. Quorin Halfhand a luat un prizonier în 
adâncimea Văii, iar omul jură că Mance Rayder şi-a masat 
toţi oamenii într-un avanpost nou, secret, numai zeii ştiu 
pentru ce. Crezi că unchiul tău, Benjen, a fost singurul 
cercetaş pe care l-am pierdut în ultimul an? 

- Ben Jen, croncăni corbul, ridicând capul, iar bucățele de 
ou îi căzură din cioc. Ben Jen. Ben Jen. 

- Nu, răspunse Jon. Mai fuseseră şi alţii. Mult prea mulţi. 

- Crezi că războiul fratelui tău este mai important decât 
al nostru? latră bătrânul. 

Jon îşi muşcă buza. Corbul bătu din aripi spre el. Război, 
război, război, piui el. 

812 

- Nu-i, continuă Mormont. Zeii să ne aibă în paza lor, 
băiete, nu eşti orb şi nici prost. Când morţii încep să 

vâneze în noapte, crezi că mai contează cine şade pe 
Tronul de Fier? 

- Nu. Jon nu se gândise la asta. 


- Tatăl tău, lordul, te-a trimis la noi, Jon. De ce, cine ar 
putea spune? 

- De ce, de ce3 de ce, ţipă corbul. 

- Tot ce ştiu este că sângele Primilor Oameni curge în 
venele familiei Stark. Primii Oameni au construit Zidul şi se 
spune că-şi amintesc lucruri care ar fi fost uitate altfel. lar 
fiara aia a ta... ne-a condus la arătările acelea, te-a avertizat 
asupra mortului-viu de pe trepte. Ser jJaremy ar spune, fără 
îndoială, că toate astea sunt întâmplări, dar Ser Jaremy e 
mort, iar eu nu. Lordul Mormont împunse o bucată de şuncă 
folosind vârful pumnalului. Cred că ai fost hărăzit să fii aici şi 
vreau ca tu şi lupul tău să fiţi cu noi când ne-om duce 
dincolo de Zid. 

Cuvintele lui trimiseră fiori pe spinarea lui Jon. 

- Dincolo de Zid? 

- Cum m-ai auzit. Am de gând să-l găsesc pe Ben Stark, 
mort sau viu. Mestecă şi înghiţi şunca. Nu voi sta proţăpit 
aici, aşteptând zăpezile şi vântul îngheţat. Trebuie să aflăm 
ce se întâmplă. De data asta, Rondul de Noapte se va 
năpusti în forţă împotriva Regelui-de-dincolo-de-Zid, a 
Celorlalţi sau a orice altceva ar mai putea fi acolo. Am de 
gând să preiau eu însumi comanda, îşi aţinti vârful 
pumnalului spre pieptul lui Jon. După obicei, servitorul 
Lordului Comandant este şi scutierul său... Însă nu vreau să 

mă trezesc în fiecare zori de zi întrebându-mă dacă nu 
cumva ai şters-o din nou. Aşa că am nevoie de răspunsul 
tău, Lord Snow, am nevoie de el acum. Eşti frate din Rondul 
de Noapte... ori bastardul care vrea să se joace de-a 
războiul? 

Jon Snow se îndreptă de spate şi inspiră adânc. /artă-mă, 
tata. Robb, Arya, Bran... iertați-mă, nu vă pot ajuta. 

Bătrânul spune adevărul Acesta-i locul meu. 

- Sunt... al dumneavoastră, lordul meu. Omul vostru. Jur. 

Nu voi mai pleca încă o dată. 

Bătrânul Urs pufni. 

- Bine. Acum du-te şi ia-ţi sabia. 


813 

CATELYN 

Părea că trecuseră o mie de ani de când Catelyn Stark îşi 
dusese copilul nou-născut afară din Riverrun, traversând 
Piatra Răsturnată într-o galeră mică, pentru a-şi începe 
călătoria spre nord, spre Winterfell. Şi traversau Piatra 
Răsturnată ca să ajungă acasă acum, deşi băiatul purta 
platoşă şi zale în loc de scutece. 

Robb stătea la prova alături de Vântul Cenuşiu, cu mâna 
aşezată pe capul lupului străvechi, pe când vâslaşii trăgeau 
la rame. Theon Greyjoy era cu el. Unchiul ei, Brynden, îi 
urma în cea de-a doua ambarcaţiune, împreună cu Marele 
Jon şi Lordul Karstark. 

Catelyn se aşezase spre pupa. Navigau în jos, lăsând 
curentul puternic să-i împingă dincolo de Turnul Roţii. 

Plescăitul şi clipocitul marii mori de apă din interior erau 
sunete din copilăria ei, care aduseră un zâmbet trist pe faţa 
lui Catelyn. De pe zidurile de gresie ale castelului, soldaţii şi 
servitorii îi scandau numele, numele lui Robb şi 

„Winterfell”. Pe toate meterezele fluturau steagurile Casei 
Tully: un păstrăv în salt, argintiu pe un fond tremurător, 
albastru-cu-roşu. Era o privelişte îmbucurătoare, însă nu-i 
uşura inima. Se întrebi dacă inima ei va mai fi vreodată 

uşurată. Oh, Ned... 

Sub Turnul Roţii, făcură o voltă amplă şi se avântart prin 
apele învolburate. Oamenii se încordară din toate puterile. 

Arcada vastă a Porții Apei se înălța sub ochii lor şi auzi 
scrâşnetul lanțurilor marelui grilaj tras în sus. Se ridica încet 
pe când se apropiară, iar Catelyn văzu ci jumătatea de jos a 
grilajului era roşie de rugină. De pe el picura nămol maroniu 
când trecură pe dedesubt, vârfurile ascuţite ale drugilor 
erau la câteva palme deasupra lor. Catelyn se uită 

în sus şi se întrebă cât de adânc mâncase rugina şi cât de 
mult ar rezista grilajul la un atac şi dacă nu cumva era mai 
bine să fie înlocuit. Astfel de gânduri îi părăseau rareori 
mintea în aceste zile. 


Trecură pe sub arcada porţii şi pe sub ziduri, de la lumina 
soarelui spre umbre şi din nou spre lumină. 

Ambarcaţiuni mari şi mici erau ancorate peste tot în jurul 
lor, legate de inele de fier înfipte în piatră. Străjerii tatălui ei 
aşteptau la capătul treptelor ieşite din apă, împreună cu 814 

fratele ei. Ser Edmure Tully era un tânăr solid, cu plete 
roşcate şi o barbă sălbatică. Platoşa sa era zgâriată şi lovită 
în urma luptelor, iar mantia sa albastru-cu-roşu era pătată 
de sânge şi înnegrită de fum. Alături de el stătea Lordul 
Tytos Blackwood, un bărbat înalt şi aprig cu favoriţi cărunţi, 
tunşi scurt şi un nas coroiat. Armura sa de un galben 
strălucitor era ornamentată cu un filigran complicat de 
vinişoare şi frunze, iar o mantie ţesută din pene de corb îi 
acoperea umerii înguşti. Lordul Tytos fusese cel care 
condusese atacul care-l eliberase pe fratele său din 
captivitatea Lannisterilor. 

- Ajutaţi-i, porunci Ser Edmure. 

Trei oameni se repeziră pe trepte, în apa până la 
genunchi, şi traseră galera mai aproape cu nişte cângi lungi. 
Când Vântul Cenuşiu sări pe mal, unul dintre ei azvârli 
cangea şi se trase înapoi, împiedicându-se şi aruncându-se 
în râu. Ceilalţi izbucniră în râs, iar omul îşi compuse o 
expresie prostească. Theon Greyjoy se aplecă 

într-o parte, spre ambarcaţiune, şi o ridică pe Catelyn 
apucând-o de şold, aşezând-o pe treptele uscate de 
deasupra apei. 

Edmure cobori s-o îmbrăţişeze. 

- Scumpă surioară, murmură el răguşit. 

Avea ochii de un albastru-închis şi o gură făcută să 

zâmbească, însă acum nu zâmbea. Arăta istovit, rănit în 
luptă şi sumbru din cauza încordării. Gâtul îi era bandajat, 
acolo unde fusese lovit. Catelyn îl îmbrăţişa cu foc. 

- Necazul tău este şi al meu, Cat, spuse el când se 
desprinseră din îmbrăţişare. Am am auzit de Lordul Eddard... 
Lannisterii vor plăti, ţi-o jur, vei afla răzbunarea. 


- Asta mi l-ar putea aduce pe Ned înapoi? spuse ea 
tăioasă. Rana era încă prea vie pentru blândeţea cuvintelor. 
Nu se putea gândi acum la Ned. Nu o va face. 

Nu ajuta la nimic. Trebuia să fie puternică. Toate astea pot 
să mai aştepte. Trebuie să-l văd pe tata acum. 

- Te aşteaptă în seră, spuse Edmure. 

- Lordul Hoster este căzut la pat, doamna mea, îi explică 

slujitorul tatălui ei. Oare când îmbătrânise atât de mult 
omul acesta bun? Mi-a spus să vă conduc la el imediat. 

- O conduc eu. 

Edmure o însoţi pe treptele de lângă apă şi prin curtea 
815 

de jos, acolo unde Petyr Baelish şi Brandon Stark îşi 
încrucişaseră cândva săbiile pentru a-i cuceri favorurile. 

Zidurile masive din gresie ale fortăreței se înălţau 
deasupra lor. Când trecură de o uşă, printre doi străjeri cu 
coifuri cu panaşul-peşte, ea întrebă: 

- Cât e de grav? 

Privirea lui Edmure era sumbră. 

- Nu va mai rămâne cu noi multă vreme, spun Maesterii. 

Durerea este... constantă şi chinuitoare. O copleşi o furie 
oarbă, o furie faţă de întreaga lume; faţă de fratele ei, 
Edmure, şi sora ei, Lysa, faţă de Lannisteri, faţă de Maesteri, 
faţă de Ned şi tatăl ei şi faţă de zeii monstruoşi care-i luau 
pe amândoi de lângă ea. 

- Ar fi trebuit să-mi spui, făcu ea. Ar fi trebuit să-mi trimiţi 
vorbă imediat ce ai aflat. 

- El mi-a interzis. Nu voia ca duşmanii lui să ştie că este 
pe moarte. Cu atâtea necazuri în regat, s-a temut ca nu 
cumva Lannisterii să bânuiască gravitatea situaţiei lui... 

- Şi să atace? termină Catelyn în locul lui, necruțătoare. 

A fost vina ta, numai a ta, şopti un glas înlăuntrul ei. 
Dacă 

nu te-ai fi ambiţționat să pui mâna pe pitic... 

Urcară scara în spirală în tăcere. 


Fortăreaţa avea trei laturi, la fel ca Riverrunul, iar sera 
Lordului Hoster era şi ea tot triunghiulară, cu un balcon din 
piatră ieşit în afară spre răsărit, ca prova unei mari corăbii 
din piatră. De acolo, lordul putea privi în jos, spre ziduri şi 
metereze, şi dincolo, unde se întâlneau apele. Mutaseră 

patul tatălui ei afară, pe balcon. 

- Îi place să stea la soare şi să privească râurile, îi explică 
Edmure. Tată, uite pe cine am adus. Cata venit să 

te vadă... 

Hoster Tully fusese întotdeauna un bărbat masiv; înalt şi 
lat în spate în tinereţea sa, corpolent după ce îmbătrânise. 

Acum părea micşorat, muşchii şi carnea i se topiseră de 
pe oase. Chiar şi chipul îi era tras. Ultima dată când îl văzuse 
Catelyn, părul şi barba îi erau castanii, străbătute de şuviţe 
cărunte. Acum erau albe ca neaua. Ochii i se deschiseră la 
auzul vocii lui Edmure. 

- Pisicuţo, murmură el cu un glas firav şi subţire, 
îngreunat de durere. Pisicuţa mea. Un zâmbet tremurător îi 
apăru pe buze pe când mâna lui o mângâie pe a ei. le-am 
816 

privit... 

- Am să vă las să vorbiţi, spuse fratele ei, sărutându-l pe 
tatăl lor înainte de a se retrage. 

Catelyn îngenunche şi luă mâna tatălui ei într-a sa. Era o 
palmă mare, acum descărnată, iar oasele se simțeau direct 
sub piele, cu toată forţa lor dusă de mult. 

- Ar fi trebuit să-mi spui, spuse ea. Un călăreț, un corb... 

- Călăreţii sunt prinşi şi interogaţi, răspunse el. Corbii 
sunt doborâţi... Îl cuprinse un spasm de durere şi degetele i 
se încleştară tare pe ale ei. În pântec am parcă nişte crabi... 
care mă pişcă, întotdeauna mă pişcă. Zi şi noapte. 

Au cleşti îngrozitori crabii ăştia. Maester Vyman îmi face 
vin pentru vise, lapte de mac... dorm mult... Însă am vrut să 
fiu treaz ca să te văd, când ai venit. Mi-a fost teamă... 

când Lannisterii ţi-au capturat fratele, împresuraţi de 
taberele lor... mi-a fost teamă că mă duc înainte să te pot 


vedea încă o dată... mi-a fost teamă... 

- Sunt aici, tată, spuse ea. Cu Robb, fiul meu. Vrea şi el să 
te vadă. 

- Băiatul tău, şopti el. Avea ochii mei, îmi amintesc asta... 

- Îi avea şi-i mai are încă. Şi ţi l-am adus şi pe Jaime 
Lannister, în lanţuri. Riverrun este liber din nou, tată. 

Lordul Hoster zâmbi. 

- Am văzut. Noaptea trecută, când a început, le-am 
spus... că trebuie să văd. M-au dus la postul de la poartă... 

am privit de pe metereze. Ah, a fost frumos... torţele au 
năvălit în valuri, puteam auzi strigăte plutind peste râu... o 
dulceaţă de strigăte... iar când turnul de asalt s-a dus, zei... 

aş fi putut muri atunci, şi încă bucuros, dar voiam să te 
văd pe tine şi pe copii întâi. Băiatul tău a făcut asta? Robb al 
tău? 

- Da, spuse Catelyn cu semeţie. A fost Robb... şi Brynden. 
Fratele tău este şi el aici, lordul meu. 

- El... Vocea tatălui său era firavă ca o şoaptă. Peştele 
Negru... s-a întors? Din Vale? 

- Da. 

- Şi Lysa? O adiere rece fremăta prin părul său rărit şi alb. 
Zeii fie milostivi, sora ta... a venit şi ea? 

Părea plin de speranţă şi dor şi era greu să-i spună 

adevărul. 

817 

- Nu. Îmi pare rău... 

- Oh. Trăsăturile i se alungiră, iar o parte din lumina din 
ochi i se stinse. Sperasem, mi-ar fi plăcut s-o văd înainte 
de... 

- E cu fiul ei, la Eyrie. 

Lordul Hoster dădu obosit din cap. 

- Lordul Robert acum, că bietul Arryn s-a dus... îmi 
amintesc... De ce n-a venit cu tine? 

- Este înspăimântată, lordul meu. La Eyrie se simte în 
siguranţă. Îi sărută fruntea zbârcită. Rob aşteaptă. Vrei să-l 
vezi? Şi pe Brynden? 


- Pe fiul tău, şopti el. Da. Copilul lui Cat... avea ochii mei. 

Îmi amintesc. De când s-a născut. Adu-l... da. 

- Şi pe fratele tău? 

Tatăl ei privi afară, peste râuri. 

- Peştele Negru, spuse el. Nu s-a căsătorit încă? N-a luat 
vreo... fată de soaţă? 

Chiar şi pe patul de moarte, se gândi Catelyn cu tristeţe. 

- Nu s-a căsătorit. Ştii asta, tată. Nici nu se va căsători 
vreodată. 

- l-am spus... i-am poruncit. Însoară-te! Eram lordul său. 

Ştie. Era dreptul meu să-i găsesc perechea. Una bună. O 

Redwyne. Casă veche. O dulceaţă de fată, drăguță... 

pistruiată... Bethany, da. Biata copilă. Încă-l mai aşteaptă. 

Da. Încă... 

- Bethany Redwyne s-a măritat cu Lordul Rowan cu ani în 
urmă, îi reaminti Catelyn. Are trei copii cu el. 

- Chiar şi aşa, murmură Lordul Hoster. Chiar şi aşa. 

Scuip pe fata aceea! Redwynii... M-au scuipat pe mine. Pe 
lordul său, fratele său... acest Peşte Negru. Am avut şi alte 
oferte. Fata Lordului Bracken. Walder Frey... oricare dintre 
cele trei, zicea el... S-a căsătorit? Cu cineva? Cineva? 

- Cu nimeni, zise Catelyn, dar a străbătut multe leghe ca 
să vină să te vadă, croindu-şi drum prin luptă spre Riverrun. 
N-aş fi aici dacă Ser Brynden nu ne-ar fi ajutat. 

- A fost un războinic straşnic, rosti tatăl ei răguşit, Asta 
poate face. Cavaler al Porții, da. Se lăsă pe spate şi închise 
ochii, obosit până peste poate. Trimite-l. Mai târziu. Acum am 
să dorm. Prea bolnav ca să lupt. Trimite-l mai târziu pe 
Peştele Negru... 

Catelyn îl sărută uşor, îi netezi părul şi-l lăsă în umbra 
818 

fortăreței sale, cu râurile curgând dedesubt. Adormise 
înainte ca ea să plece. 

Când se întoarse în curtea de jos, Ser Brynden Tully 
stătea pe treptele dinspre apă cu cizmele ude, discutând cu 
comandantul gărzilor de la Riverrun. Se duse direct la el. 


- Este... 

- Pe moarte, răspunse ea. Aşa cum ne-am temut. 

Pe faţa ridată a unchiului său durerea se putea vedea 
limpede. Îşi trecu degetele prin părul des şi încărunţit. 

- Vrea să mă vadă? Ea dădu din cap. 

- Zice că-i prea bolnav ca să lupte. Brynden Peşte Negru 
chicoti. 

- Sunt o cătană prea bătrână ca să cred aşa ceva. Hoster 
mă va certa pentru fata aceea, Redwyne, chiar şi când îi vom 
aprinde rugul funerar, afurisite fie-i oasele. 

Catelyn zâmbi, ştiind că era adevărat. 

- Nu-l văd pe Robb. 

- S-a dus cu Greyjoy în sală, cred. 

Theon Greyjoy era aşezat pe bancă în Marea Sală de la 
Riverrun, delectându-se cu un corn de bere şi răsfăţând 
garnizoana tatălui ei cu povestea masacrului de la Pădurea 
Şoaptelor. 

- Unii au încercat să fugă, dar am închis valea la ambele 
capete şi am ţâşnit din beznă cu sabia şi lancea. Lannisterii 
trebuie să fi crezut că Ceilalţi înşişi tăbărâseră peste ei când 
lupul lui Robb a dat iama. L-am văzut smulgând braţul unui 
om de la umăr, iar caii au înnebunit la mirosul lui. Nici nu vă 
pot spune câţi oameni au fost aruncaţi din şa... 

- Theon, îl întrerupse ea, unde l-aş putea găsi pe fiul 
meu? 

- Lordul Robb s-a dus să viziteze grădina zeilor, doamna 
mea. 

Asta era ceea ce ar fi făcut şi Ned. Este fiul tatălui său, la 
fel de mult ca al meu, trebuie să-mi amintesc. Oh, zeilor, 
Ned... 

Îl află pe Robb sub acoperişul verde al frunzelor, 
înconjurat de sequoia înalţi şi de ulmi bătrâni, măreţi, 
îngenuncheat înaintea copacului inimii, un arbore zvelt, cu 
un chip mai degrabă trist decât fioros. Sabia lungă era 
aşezată înaintea lui, cu vârful înfipt în pământ, iar mâinile 
819 


sale înmănuşate erau strânse pe mâner. În jurul său erau 
şi alţii îngenuncheaţi: Marele Jon Umber, Rickard Karstark, 
Maege Mormont, Galbart Glover, mulţi alţii. Chiar şi Tytos 
Blackwood se afla printre ei, marea lui mantie din pene de 
corb era desfăşurată în evantai în spatele lui. Aceştia sunt 
cei care-i venerează pe vechii zei, îşi dădu ea seama. Se 
întrebase la ce zei mai ţine ea în aceste zile şi nu putuse 
găsi vreun răspuns. 

Nu-i va deranja în timpul rugăciunilor. Zeii trebuiau lăsaţi 
să-şi ia partea... chiar şi zeii cruzi care i-l luaseră pe Ned şi 
pe tatăl ei, lordul. Aşadar, Catelyn aşteptă. Vântul dinspre 
râu mişca crengile înalte şi la dreapta ei putea vedea Turnul 
Roţii, cu iedera pe o latură. Pe când stA tea acolo, o inundară 
toate amintirile. 

Tatăl ei o învățase să călărească printre copacii aceştia, 
aici era ulmul din care căzuse Edmure când îşi rupsese 
braţul, iar acolo, sub umbrarul acela, ea şi Lysa se jucaseră 

de-a sărutatul cu Petyr. 

Nu se mai gândise la asta de ani de zile. Cât de tineri 
fuseseră toţi, ea nu mai mare decât Sansa, Lysa mai mică 

decât Arya, iar Petyr, tânăr şi nerăbdător. Fetele îl 
schimbaseră între ele, serioase sau chicotind, pe rând. 

Amintirea îi revenise atât de vie, încât aproape că-i 
simţea degetele transpirate pe umeri şi mirosul de mentă 
din respiraţie. Întotdeauna prin grădina zeilor găseau mentă, 
iar lui Petyr îi plăcea s-o mestece. Fusese un băiat atât de 
neastâmpărat, mereu dând de necazuri. 

- A încercat să-mi bage limba în gură, îi mărturisise 
Catelyn surorii sale, după aceea, când rămăseseră singure. 

- Şi mie mi-a făcut la fel, şoptise Lysa, timidă şi cu 
respiraţia tăiată. Mi-a plăcut. 

Robb se ridică încet în picioare şi-şi băgă sabia în teacă, 
iar Catelyn se trezi întrebându-se dacă fiul ei sărutase 
vreodată o fată în grădina zeilor. Fireşte că o făcuse. O 

văzuse pe Jeyne Poole aruncându-i cele mai galeşe priviri, 
şi pe unele dintre slujnice, chiar unele de optsprezece ani... 


Se dusese la război şi ucisese bărbaţi cu sabia, în mod 
sigur că sărutase fete. Avea lacrimi în ochi. Şi le şterse 
nervoasă. 

- Mamă, spuse Robb când o văzu stând acolo. Trebuie să 

convocam consiliul. Sunt nişte hotărâri de luat. 

820 

- Bunicul tău ar vrea să te vadă, zise ea. Robb, e foarte 
bolnav. 

- Mi-a spus Ser Edmure. Îmi pare rău, mamă... pentru 
Lordul Hoster şi pentru tine. Dar trebuie întâi să discutăm. 

Avem veşti din sud. Renly Baratheon a cerut coroana 
fratelui său. 

- Renly? spuse ea şocată. Mă gândisem că, mai mult ca 
sigur, lordul Stannis... 

- Aşa ne-am gândit cu toţii, doamna mea, zise Galbart 
Glover. 

Consiliul de război se adună în Marea Sală, la patru mese 
lungi, din bârne, aranjate într-un careu. Lordul Hoster era 
prea slăbit ca să ia parte, adormit în balconul său, visând la 
soarele de pe râurile tinereţii sale. Edmure şedea în jilţul 
înalt al familiei Tully, cu Brynden Peşte Negru alături, iar 
stegarii tatălui său erau aliniaţi la dreapta şi la stânga, de-a 
lungul meselor laterale. Vestea victoriei de la Riverrun 
ajunsese la lorzii fugiţi ai Tridentului, aducându-i înapoi. 

Karyl Vance intră; acum era lord, tatăl său murise sub 
Dintele Aurit. Ser Marq Piper era cu el, îl aduseseră şi pe 
Darry, fiul lui Ser Raymun, un băiat nu mai mare decât Bran. 
Lordul Jonos Bracken venise de la ruinele din Stone Hedge, 
radios şi lăudăros, şi luă loc cât mai departe de Tytos 
Blackwood. 

Lorzii din nord şedeau pe partea cealaltă, cu Catelyn şi 
Robb faţă-n faţă cu fraţii ei. Erau mai puţini. Marele Jon 
şedea la stânga lui Robb, iar apoi urma Theon Greyjoy; 
Galbart Glover şi Lady Mormont se aflau la dreapta lui 
Catelyn. Lordul Rickard Karstark, sfrijit şi cu ochii goi în jalea 
sa, se aşeză ca un om în plin coşmar, cu barba lungă, 


nepieptănată şi nespălată. Lăsase doi fii morţi în Pădurea 
Şoaptelor, iar despre cel de-al treilea nu se mai ştia nimic, 
cel mai mare, care condusese suliţaşii lui Karstark împotriva 
lui Tywin Lannister la Furca Verde. 

Disputele se întinseră până târziu în noapte. Fiecare lord 
avea dreptul la cuvânt, şi cuvântară... şi strigară, 
blestemară, linguşiră, glumiră, se târguiră, dădură cu cănile 
de bere în masă, ameninţară şi plecară, reveniră 

mohorâţi sau zâmbind. Catelyn rămase şi-i ascultă pe 
toţi. 

Roose Bolton strânsese laolaltă rămăşiţele înfrânte ale 
celeilalte armate la capătul drumului. Ser Helman Tallhart 
821 

şi Walder Frey încă mai ţineau Gemenii. Armata Lordului 
Tywin traversase Tridentul şi se îndrepta spre Harrenhal. În 
ţinut erau doi regi. Doi regi şi nici o înţelegere. 

Mulţi dintre lorzii-stegari voiau să plece imediat în marş 

spre Harrenhal, să-l înfrunte pe Lordul Tywin şi să termine 
pentru totdeauna cu dominaţia Lannisterilor. Tânărul şi 
înfierbântatul Marq Piper îndemnă, în loc de asta, la o 
lovitură la apus de Casterly Rock. Totuşi, alţii sfătuiră să 

aibă răbdare. Riverrun se afla de-a curmezişul liniilor de 
aprovizionare ale Lannis terilor, arătă Jason Mallister; puteau 
să tragă de timp, împiedicându-l pe Lordul Tywin să 

primească trupe proaspete şi provizii în vreme ce ei îşi 
întăreau apărarea şi-şi odihneau oamenii istoviţi. Lordul 
Blackwood nu acceptă nimic din toate astea. Ar trebui să 

termine ce începuseră la Pădurea Şoaptelor. Să plece în 
marş spre Harrnenhal şi să zdrobească armata lui Roose 
Bolton. Ceea ce cerea Blackwood contrazicea, ca 
întotdeauna, Bracken; Lordul Jonos Bracken ajunse să 

insiste că ar trebui să jure cu toţii credinţă Regelui Renly 
şi să se deplaseze spre sud pentru a i se alătura. 

- Renly nu este rege, spuse Robb. Era pentru prima dată 

când fiul ei luase cuvântul. La fel ca tatăl lui, ştia să 

asculte. 


- Doar nu aveţi intenţia de a-l susţine pe Joffrey, lordul 
meu, zise Galbart Glover. El l-a trimis la moarte pe tatăl 
dumneavoastră. 

- Asta-l demonizează, răspunse Robb. Nu ştiu însă ce 
anume face din Renly un rege. Joffrey este încă fiul cel mai 
mare al lui Robert, fiu adevărat, aşa că tronul este, pe bună 

dreptate, al lui prin toate legile regatului. Dacă însă 
moare, şi voi avea grijă să se întâmple asta, are un frate mai 
tânăr. 

Tommen este următorul la succesiune, după Joffrey. 

- Tommen e tot un Lannister, i-o tăie Ser Marqg Piper. 

- După cum spui, zise Robb tulburat. Totuşi, dacă nici 
unul dintre ei nu este rege, cum ar putea fi Lordul Renly? El 
e fratele mai mic al lui Robert. Bran nu poate deveni Lord de 
Winterfell înaintea mea, aşa că Renly nu poate fi rege 
înaintea Lordului Stannis. 

Lady Mormont se arătă de acord. 

- Lordul Stannis are mai multe drepturi de a cere coroana. 

822 

- Renly este cel încoronat, făcu Marqg Piper. Highgarden şi 
Capătul Furtunii îi susţin pretenţiile, iar Dornishienii nu se 
vor codi nici ei. Dacă Winterfell şi Riverrun i se alătură, va 
avea cinci dintre cele şapte mari Case în sprijinul său. 

Şase, dacă Arrynii se pun în mişcare! Şase împotriva 
Castelului! Lorzii mei, în termen de un an, capetele lor sta în 
vârful ţepuşelor, regina şi băiatul-rege, Lordul Tywin, 
Pezevenghiul, Regicidul, Ser Kevan, toți! Asta vom câştiga 
dacă ne alăturăm Regelui Renly. Ce ar putea avea Lordul 
Stanim împotrivă, ca să fie nevoie să renunţăm la asta? 

- Dreptul, spuse Robb cu încăpățânare. Catelyn se gândi 
atunci că, aşa cum o spusese, semăna în mod ciudat cu tatăl 
său. 

- Deci vreţi să ne declarăm pentru Stannis? întreba 
Edmure. 

- Nu ştiu, făcu Robb. M-am rugat ca să ştiu ce să fac, însă 
zeii nu mi-au răspuns. Lannisterii l-au ucis pe tata ca pe un 


trădător, iar noi ştim că a fost o minciună, însă 

Joffrey este regele de drept şi noi am luptat împotriva lui, 
deci suntem trădători. 

- Tatăl meu ar sugera prudenţă, glăsui bătrânul Ser 
Stevron cu zâmbetul de nevăstuică al unui Frey. Staţi, să-i 
lăsăm pe aceşti doi regi să-şi facă ei urzeala tronurilor. 

Când vor termina cu luptele, ne putem lăsa într-un 
genunchi înaintea învingătorului, sau să ne opunem lui, 
după cum vom alege. Cu Renly înarmat, se pare că Lordul 
Tywin va agrea un armistițiu... şi reîntoarcerea în siguranţă 

a fiului său. Nobili lorzi, lăsaţi-mă să merg la el la 
Harrenhal şi să  aranjez termeni  convenabili şi 
răscumpărări... 

Un muget de proteste îi acoperi vocea. 

- Laşule! tună Marele Jon. 

- Cerşirea unui armistițiu ne-ar face să părem slabi, 
declară Lady Mormont. 

- Răscumpărările să fie blestemate, nu trebuie să-l cedăm 
pe Regicid, strigă Rickard Karstark. 

- De ce nu o pace? întrebă Catelyn. 

Lorzii se uitară spre ea, însă ea simţi doar ochii lui Robb, 
ai lui şi numai ai lui. 

- Doamna mea, mi l-au ucis pe tata, soţul vostru, spuse el 
sumbru. Îşi scoase din teacă sabia lungă şi o puse pe masă 
înaintea sa, cu oţelul lucios pe lemnul aspru. 

823 

Aceasta-i singura pace pe care o ofer Lannisterilor. 

Marele Jon îşi mugi aprobarea şi alţii îşi alăturară 

glasurile, strigând şi trăgându-şi săbiile, lovind cu pumnii 
în masă. Catelyn aşteptă până ce se liniştiră. 

- Lorzii mei, le spuse atunci, Lordul Eddard a fost seniorul 
vostru, însă eu am împărţit patul cu el şi i-am zămislit copiii. 
Credeţi că-l iubesc mai puţin decât oricare dintre voi? Vocea 
aproape că i se frânse de durere, însă 

Catelyn inspiră adânc şi-şi reveni. Robb, dacă sabia aceea 
l-ar putea aduce înapoi, nu te-aş lăsa să o bagi niciodată 


înapoi în teacă până când Ned n-ar sta din nou alături de 
mine... Însă el nu mai e, iar sute de Păduri ale Şoaptelor nu 
vor schimba asta. Ned nu mai e, nici Daryn Hornwood şi 
vitejii fii ai Lordului Karstark şi mulţi alţi bărbaţi bravi pe 
lângă ei, şi nici unul dintre ei nu se va mai întoarce printre 
noi. Câţi morți trebuie sa mai avem? 

- Sunteţi femeie, doamna mea, tună Marele Jon cu vocea 
gravă. Femeile nu înţeleg aceste lucruri. 

- Reprezentaţi sexul slab, zise Lordul Karstark, cu cute de 
durere proaspăt săpate pe chip. Un bărbat are nevoie de 
răzbunare. 

- Daţi-mi-o pe Cersei Lannister, Lord Karstark, şi veţi 
vedea cât de s/aba poate fi o femeie, răspunse Catelyn. 

Poate că nu înţeleg tacticile şi strategiile... Însă înţeleg 
zădărnicia. Am plecat la război când armatele Lannisterilor 
dăduseră iama în ţinuturile riverane, iar Ned era prizonier, 
acuzat în mod fals de trădare. Am luptat ca să ne apărăm şi 
ca să obţinem libertatea lordului meu. Ei bine, primul lucru a 
fost făcut, iar celălalt se află pe veci dincolo de puterea 
noastră. Îl voi plânge pe Ned până la sfârşitul zilelor mele, 
însă trebuie să mă gândesc la viaţă. Îmi vreau fiicele înapoi, 
iar regina încă le ţine, Dacă va trebui să-i schimb pe cei 
patru Lannisteri ai noştri pentru cele două 

Stark ale lor, am să spun că am făcut târgul vieţii mele şi 
le voi mulţumi zeilor. Te vreau în siguranţă, Robb, domnind 
la Winterfell din jilţul tatălui tău. Vreau să-ti trăieşti viaţa, să 

săruţi o fată şi să te însori şi să zămisleşti un fiu. Vreau să 

scriu sfârşitul acestei poveşti. Vreau să plec acasă, lorzii 
mei, şi să-mi plâng soţul. 

În sală se făcuse linişte totală când Catelyn termină de 
vorbit. 

824 

- Pace, spuse unchiul ei, Brynden. Pacea este dulce, 
doamna mea... dar în ce condiţii? Nu este bine să-ţi 
transformi sabia într-o lamă de plug dacă a doua zi trebuie 
să-ti meştereşti din nou o sabie. 


- Pentru ce au murit Torrhen şi Eddard al meu, dacă 

trebuie să mă întorc la Karhold cu nimic altceva decât cu 
oasele lor? întrebă Rickard Karstark. 

- Da, zise Lordul Bracken. Gregor Clegane mi-a pustiit 
pământurile, mi-a măcelărit oamenii şi a lăsat Stone Hedge 
o ruină fumegândă. lar acum trebuie să-mi plec genunchiul 
în faţa celor care l-au trimis? Pentru ce am luptat noi, dacă 

trebuie să revenim la ce a fost înainte? 

Lordul  Blackwood fu de acord, spre surpriza şi 
dezamăgirea lui Catelyn. 

- lar dacă facem pace cu Regele Joffrey, nu suntem, 
cumva, trădători pentru Regele Renly? Ce va fi dacă cerbul 
va triumfa în faţa leului, unde am ajunge noi? 

- Indiferent ce veţi hotărî pentru voi, nu voi accepta 
niciodată ca rege pe un Lannister, declară Marqg Piper. 

- Nici eu! ţipă micul Darry. Niciodată! începură din nou 
strigătele. Pe Catelyn o cuprinse disperarea. Fusese atât de 
aproape, se gândi ea. Aproape că o ascultaseră, aproape... 

Însă clipa se dusese. Nu va fi pace, nici posibilitate de 
tămăduire, nici siguranţă. Se uită la fiul ei, îl privi pe când 
asculta disputele lorzilor, încruntându-se tulburat, dar fără 

a renunţa la războiul lui. Făgăduise că o va lua de soaţă 
pe una dintre fiicele lui Walder Frey, însă ea o văzu pe 
adevărata sa soaţă înaintea ochilor: sabia pe care o pusese 
pe masă. 

Catelyn se gândea la fetele ei, întrebându-se dacă le va 
mai vedea vreodată, când Marele Jon se ridică în picioare. 

- LORZII MEI! strigă el, glasul său bubuind printre grinzi. 

Asta-i ceea ce cred eu despre cei doi regi! Şi scuipă. 
Renly Baratheon nu înseamnă nimic pentru mine, nici 
Stannis. De ce ar trebui ei să domnească peste mine şi 
pentru mine, într-un jilţ de undeva din Highgarden sau 
Dorne? Ce ştiu ei de Zid sau de pădurea lupilor sau de Primii 
Oameni? Chiar şi zeii lor sunt strâmbi. Ceilalţi să-i ia pe 
Lannisteri, m-am săturat de ei. Îşi întinse braţul peste umăr 
şi trase sabia imensă, pentru ambele mâini. De ce n-am 


domni noi din nou? Noi cu dragonii ne-am nuntit, iar 
dragonii sunt morţi 825 

cu toţii! Arătă spre Robb cu sabia întinsă. /ată-/ pe 
singurul rege pentru care-mi plec genunchiul, lorzii mei, 
tună el. 

Regele Nordului. 

Şi îngenunche, lăsându-şi sabia la picioarele fiului ei. 

- Am să fac pace în aceste condiţii, spuse Lordul Karstark. 
Îşi pot păstra castelul lor roşu şi tronul de fier dacă vor. Îşi 
trase din teacă sabia lungă. Regele Nordului! 

spuse el şi îngenunche lângă Marele Jon. Maege Mormont 
se ridică. 

- Regele lernii! declară ea şi-şi lăsă ghioagă ghintuită 

lângă săbii. 

Se ridicară şi lorzii riverani, Blackwood şi Bracken şi 
Mallister, din Case care nu fuseseră niciodată conduse de la 
Winterfell; totuşi, Catelyn îi văzu ridicându-sc şi trăgându-şi 
săbiile, îndoindu-şi genunchii şi strigând vechile cuvinte 
care nu mai fuseseră auzite în ţinut de mai mult de trei sute 
de ani, de când Aegon Dragonul venise să 

unească cele Şapte Regate într-unui singur... lar acum 
erau rostite din nou, răsunând în sala cea mare a tatălui ei: 

- Regele Nordului! 

- Regele Nordului! 

- REGELE NORDULUI! 

826 

DAENERYS 

Pământul era roşu şi mort, pârjolit, iar lemnul bun era 
greu de găsit. Jefuitorii ei se întorseseră cu vreascuri 
strâmbe, tufe roşietice şi iarbă maronie. Doborâră doi dintre 
copacii cei mai mari, tăiară crengile şi ramurile, decojiră 
scoarţa şi îi despicară, aşezând lemnele în careu. 

Centrul îl umplură cu paie, tufe şi resturi de scoarță, cu 
braţe de iarbă uscată. Rakharo alese un armăsar din mica 
herghelie care le rămăsese; nu era nici pe aproape de 


roşcatul lui Kha/ Drogo, însă puţini cai ar fi fost. În centrul 
careului, Aggo îi dădu mere zbârcite şi-l dobori într-o clipă 

cu o lovitură de secure între ochi. 

Legată de mâini şi de picioare, Mirri Maz Duur privi 
neliniştită din praf, cu ochii ei negri. 

- Nu-i destul să ucizi un cal, îi spuse ea lui Dany. În sine, 
sângele nu-i nimic. Nu ai cuvintele pentru a face un farmec, 
nici înţelepciunea de a le găsi. Crezi că vrăjile de sânge sunt 
o joacă de copii? Îmi spui că sunt o maegi de parcă ar fi un 
blestem, însă totul nu-i decât înțe/epciune. Eşti o copilă, cu 
ignoranţa unui copil. Indiferent ce vrei să faci, nu va merge. 
Dezleagă-mă şi te voi ajuta. 

- M-am săturat de zbieretele acestei maeg;, îi spuse Dany 
lui jhogo. 

E| puse biciul pe ea şi preoteasa tăcu. Peste hoitul calului 
construiră un podium din buşteni retezaţi; trunchiurile 
copacilor mai mici şi crengile celor mai mari, cele mai groase 
pe care le găsiseră. Aşezară lemnele de la est la vest, de la 
răsărit spre apus. Pe podium, adunară 

averea lui Kbal/ Drogo: cortul mare, vestele sale pictate, 
şeile şi hamurile, biciul pe care i-l dăduse tatăl lui când 
ajunsese la vârsta bărbăţiei, arakh-ul pe care-l folosise ca să- 
i taie pe Khal/ Ogo şi pe fiul acestuia, mândreţea de arc din 
os de dragon. Aggo ar fi pus şi toate armele pe care i le 
dăduseră ei ca dar de nuntă călăreţii de sânge ai lui Drogo, 
însă ea-i interzise. 

- Acestea-s ale mele, îi spuse ea, şi am de gând să le 
păstrez. 

Un alt strat de crengi fu aşezat peste averea kharului , iar 
deasupra lor risipiră braţe întregi de frunze uscate, Ser Jorah 
Mormont o trase lângă el când soarele se târî spre 827 

zenit. 

- Prinţesă..., începu el. 

- De ce-mi spui aşa? îl provocă Dany. Fratele meu, 
Viserys, a fost regele tău, nu-i aşa? 

- A fost, doamna mea. 


- Viserys e mort. Sunt moştenitoarea lui, ultimul vlăstar al 
Casei Targaryen. Orice a avut el este acum al meu. 

- Regina... mea, spuse Ser Jorah, căzând într-un 
genunchi. Sabia mea, care a fost a lui, este acum a voastră, 
Daenerys. Şi inima mea la fel, ea nu a aparţinut niciodată 
fratelui vostru. Eu sunt doar un cavaler, nu am nimic să vă 
ofer, decât exilul, însă vă implor, ascultaţi-mă. 

Lăsaţi-l pe Khal Drogo să plece. Nu veţi fi singură. Vă 

promit asta, nici un bărbat nu vă duce la Vaes Dothrak 
decât dacă veţi vrea asta. Nu trebuie să intraţi în dosh 
Khaleen. Veniţi în est cu mine. Yi Ti, Quarth, Marea de Jad, 
Asshai de lângă Umbră. Vom vedea toate minunile încă 

nevăzute, vom bea vinurile pe care zeii vor crede de 
cuviinţă să ni le ofere. Vă rog, khaleesi. Ştiu ce vreţi să 
faceţi. Dar nu! Să nu faceți asta. 

- Trebuie, îi spuse Dany. Îi mângâie faţa cu blândeţe, cu 
tristeţe. Nu înţelegi. 

- înţeleg că l-aţi iubit, rosti Ser Jorah cu un glas plin de 
disperare. Şi eu mi-am iubit, cândva, soaţa, dar nu am murit 
împreună cu ea. Sunteţi regina mea, sabia mea este a 
voastră, însă nu-mi cereţi să stau deoparte în timp ce urcați 
pe rugul lui Drogo. Nu mă voi uita cum ardeţi. 

- De asta te temi? Dany îl sărută uşor, pe fruntea lui lată. 
Nu sunt chiar aşa de copilă, dragul meu ser. 

- Nu doriţi să muriţi cu el? Juraţi asta, regina mea? 

- O jur, spuse ea în Limba Comună a celor Şapte Regate, 
care, de drept, erau ale ei. 

Cel de-al treilea nivel al podiumului era format din crengi 
nu mai groase decât un deget, acoperite cu frunze uscate şi 
nuiele. Le aşezaseră de la nord la sud, de la gheaţă la foc, şi 
le înălţară cu perne şi cu mătăsurile aşternuturilor. 

Soarele începuse să coboare spre apus atunci când 
sfârşiră. Dany îi chemă pe Dothraki în jurul ei. Mai 
rămăseseră ceva mai puţin de o sută. Cu câţi începuse 
Aegon? se întrebă ea. Dar nu mai conta. 


- Voi veţi fi khalasar- ul meu, le spuse ea. Văd chipurile 
828 

sclavilor. Vă eliberez. Daţi-vă jos jugurile. Puteţi să 
plecaţi, dacă vreţi, nimerii nu vă va vătăma. Dacă rămâneţi, 
veţi fi fraţi şi surori, soţi şi soţii. Ochii negri o priviră obosiţi, 
fără 

nici o expresie. Văd copii, femei, chipurile zbârcite ale 
bătrânilor. leri eram şi eu o copilă. Astăzi sunt femeie. 

Mâine voi fi bătrână. Fiecăruia dintre voi îi spun: daţi-mi 
mâinile şi inimile voastre, şi va fi mereu un loc pentru voi. 

Se întoarse spre cei trei tineri războinici din khas-ul ei. 

Jhogo, ţie îţi voi da biciul cu mâner de argint care a fost 
darul meu de nuntă şi te numesc Ko, îţi cer să juri că vei trăi 
şi vei muri ca sânge din sângele meu, călărind lângă 

mine ca să mă fereşti de rele. 

Jhogo luă biciul din mâinile ei, însă pe faţa sa se citea 
nedumerirea. 

- Khaleesi, spuse el ezitând, asta nu se face. Mă voi 
acoperi de ruşine fiind călăreţul de sânge al unei femei. 

- Aggo, spuse Dany fără să acorde nici o atenţie vorbelor 
lui jhogo. Daca mă uit îndărăt, sunt pierdută, Ţie-ţi dau arcul 
din os de dragon care a fost darul meu de nuntă. Era dublu 
îndoit, de un negru lucios, elegant, mai înalt decât ea. Te 
numesc Ko şi-ţi cer să juri că vei trăi şi vei muri ca sânge din 
sângele meu, călărind lângă mine ca să mă 

fereşti de rele. 

Aggo acceptă arcul plecându-şi ochii. 

- Nu pot rosti cuvintele. Numai un bărbat poate conduce 
un khalasar ori să numească un Ko. 

- Rakharo, spuse Dany întorcându-se din faţa refuzului, tu 
vei primi marele arakh care mi-a fost dat ca dar de nuntă, cu 
mânerul şi lama turnate în aur. Şi pe tine te numesc ko si-ti 
cer să trăieşti şi să mori ca sânge din sângele meu, să 
călăreşti lângă mine ca să mă fereşti de rele. 

- Eşti Khaleesi, răspunse Rakharo luând arakh- ul . Voi 
călări lângă tine până la Vaes Dothrak, pe sub Mama 


Munţilor, şi am să te feresc de rele până ce-ţi vei lua locul 

între bătrânele din dosh khaleen. Nu pot să promit mai mult. 
Ea dădu din cap liniştită, de parcă nici n-ar fi auzit 

răspunsul, întorcându-se spre ultimul dintre vitejii săi. 

- Ser Jorah Mormont, primul şi cel mai măreț dintre 
cavalerii mei, nu am nici un dar de nuntă să-ţi dau, însă îţi 
829 

jur că într-o zi vei primi din mâinile mele o sabie aşa cum 
lumea nu a mai văzut, călită de dragoni şi făurită din oţel 
Valyrian. Şi am să-ţi cer şi ţie jurământul. 

- Îl ai, regina mea, zise Ser Jorah, îngenunchind pentru a- 

şi pune sabia la picioarele ei. Jur să te servesc şi să mă 

supun ţie, să mor pentru tine, dacă va trebui. 

- Orice s-ar întâmpla? 

- Orice s-ar întâmpla. 

- Mă aştept să-ţi respecţi jurământul. Mă rog să nu regreţi 
niciodată că l-ai făcut. Dany îl ridică în picioare, înălțându-se 
pe vârfuri să-i ajungă la buze, îl sărută blând şi-i spuse: Eşti 
primul din Garda Reginei. 

Putea simţi ochii întregului Kha/asar aţintiţi asupra ei 
când intră în cort. Dothrakii murmurau şi-i aruncau priviri 
ciudate, din colţul ochilor lor întunecaţi, migdalaţi. O 

credeau nebună, îşi dădu ea seama. Poate că era. Va afla 
destul de curând. Dacă mă uit îndărăt, sunt pierdută. 

Baia ei era aproape iartă când lrri o ajută să intre în 
cadă, însă Dany nu se strâmbă şi nici nu ţipă. Îi plăcea 
fierbinţeala. O făcea să se simtă curată. Jhiqui aromase apa 
cu uleiurile pe care le găsise în piaţa din Vaes Dothrak; 
aburul se ridică umed şi parfumat. Doreah îi spălă părul şi i-l 
pieptănă, descâlcindu-l. Irri o frecă pe spate. Dany închise 
ochii şi lăsă apa şi mireasma s-o învăluie. Putea simţi căldura 
strecurându-se prin rana dintre coapsele ei. 

Se cutremură când intră în ea, iar durerea şi înţepeneala 
ei păreau să se dizolve. Plutea. 

Când se curaţi, slujnicele ei o ajutară să iasă din apă. lirri 
şi Jhiqui o uscară cu evantaiele, în vreme ce Doreah îi netezi 


părul până ce-l simţi ca un râu de argint lichid, curgându-i 
pe spate. O parfumară cu flori aromate şi scorţişoară ; o 
picătură pe fiecare încheietură, în spatele urechilor, pe 
vârful sânilor grei de lapte. Ultima picătură fu pentru sexul 
ei. Simţi degetul lui Irri uşor şi răcoros precum sărutul unui 
iubit atunci când alunecă între buzele ei. 

După aceea, Dany le trimise afară, ca să poată să-l 
pregătească pe Khal/ Drogo pentru ultima lui călătorie spre 
tărâmurile nopţii. Îi spălă trupul şi-i pieptănă părul unsuros, 
plimbându-şi degetele prin el pentru ultima oară, simțind 
greutatea lui, amintindu-şi de prima dată când îl atinsese, 
de noaptea de după nuntă. Părul lui nu fusese tăiat 830 

niciodată. Câţi bărbaţi mureau, oare, cu părul netăiat? îşi 
îngropa faţa în el şi inhala aroma grea a uleiurilor. Mirosea ca 
iarba şi ca pământul cald, ca fumul şi sămânţa bărbătească, 
a cai. Mirosea ca Drogo. /artă-mă, soare al vieţii mele, se 
gândi ea. /artă-mă pentru ce am făcut şi trebuie să fac. Am 
plătit prețul, steaua mea, dar a fost prea mare, prea mare... 

Dany îi împleti părul, îi strecură inelele de argint în 
mustață şi-i atârnă clopoţeii, unul câte unul. Erau atât de 
mulţi, din aur, argint şi bronz. Clopoţei, pentru ca duşmanii 
să-l audă venind şi să-şi piardă puterile de frică, îi puse 
jambierele şi cizmele înalte, încingându-l cu centura grea de 
medalioane din aur şi argint. Peste pieptul lui brăzdat de 
cicatrici aşeză o vestă pictată, veche şi decolorată, cea pe 
care Drogo o preţuise cel mai mult. Pentru ea însăşi, alese 
pantaloni largi din mătase, sandale care se închideau cu 
şireturi până la jumătatea piciorului şi o vestă ca a lui Drogo. 

Soarele apunea când îi chemă pe cei care trebuia să-i 
ducă trupul până la rug. Dothrakii priveau în tăcere cum 
Jhogo şi Aggo îl scoaseră din cort. Dany păşea în urma lor. 

ÎI lăsară jos, pe perne şi mătăsuri, cu capul spre Mama 
Munţilor, spre nord-est. 

- Ulei, porunci ea, iar ei aduseră borcane şi le goliră 

peste rug, înmuind mătăsurile şi tufele şi mormanele de 
iarbă uscată, până când uleiul picură pe sub buşteni şi aerul 


fu plin de mireasma lui. 

- Aduceţi-mi ouăle, porunci Dany slujnicelor ei. Ceva din 
glasul ei le făcu să alerge. 

Ser Jorah o luă de mână. 

- Regina mea, lui Drogo nu-i vor folosi ouăle de dragon pe 
tărâmurile nopţii. Ar fi mai bine să le vindeţi în Asshai. 

Vindeţi unul şi puteţi cumpăra o corabie care să ne ducă 

înapoi în Oraşele Libere. Vindeţi-le pe toate trei şi veţi o 
femeie bogată până la sfârşitul zilelor voastre. 

- Nu mi-au fost date ca să le vând, îi spuse Dany. Se urcă 
singură pe rug pentru a pune ouăle în jurul soarelui şi 
stelelor ei. Cel negru lângă inimă, sub braţ. Cel verde lângă 

cap, cu pletele înconjurându-l. Cel auriu între picioare. 

Când îl sărută pentru ultima dată, Dany putu simţi gustul 
dulce al uleiurilor pe buzele lui. 

831 

Când cobori de pe rug, o văzu pe Mirri Maz Duur privind- 


- Eşti nebună, spuse preoteasa cu glas răguşit. 

- E mare distanţa dintre nebunie şi înţelepciune? întrebă 

Dany. Ser Jorah, ia-o pe această maeg; şi leag-o de rug. 

- De... Regina mea, nu, ascultă-mă... 

- Fă cum ţi-am spus. Încă mai ezita, până ce furia ei 
izbucni. Ai jurat să mi te supui, orice s-ar întâmpla. 

Rakharo, ajută-l. 

Preoteasa nu ţipă când o traseră spre rugul lui Kha/ Drogo 
şi o legară de el. Dany turnă ea însăşi ulei peste capul 
femeii. 

- Îţi mulţumesc, Mirri Maz Duur, spuse ea, pentru lecţiile 
pe care mi le-ai dat. 

- Nu mă vei auzi ţipând, răspunse Mirri pe când uleiul 
şiroia prin părul ei şi-i îmbiba hainele. 

- Ba da, spuse Dany, însă nu ţipetele tale le vreau, ci 
viaţa ta. Îmi amintesc ce mi-ai spus. Numai cu moartea se 
poate plăti pentru viaţă. 


Mirri Maz Duur deschise gura, însă nu spuse nimic. Pe 
când se dădu la o parte, Dany văzu că disprețul dispăruse 
din ochii negri, adânciţi, ai lui maeg;; în locul lui era ceva ce 
semăna a frică. Nu mai avea nimic de făcut, decât să 

privească soarele şi să aştepte prima stea. 

Când un stăpân al cailor moare, calul lui este sacrificat 
împreună cu el, astfel ca el să călărească mândru în 
ţinuturile nopţii. Trupurile sunt arse sub cerul deschis, iar 
khal-ul se ridică pe armăsarul său pentru a-şi lua locul 
printre stele. Cu cât mai aprig a ars omul în viaţă, cu atât 
mai tare va străluci steaua în beznă. 

Jhogo o zări pe prima. 

- Acolo, spuse el cu vocea şoptită. Dany privi şi o văzu, 
ivindu-se jos pe cerul dinspre răsărit. Prima stea era o 
cometă, arzând roşie. Roşie ca sângele; roşie ca focul: coada 
dragonului. Nici n-ar fi putut cere un semn mai puternic. 

Dany luă torţa din mâna lui Aggo şi o înfipse între 
buşteni. Uleiul luă foc imediat, iar tufele şi iarba uscată, o 
clipă mai târziu. Flăcări firave urcară pe lemn ca nişte 
şoareci iuți, roşii, alunecând pe ulei şi sărind din scoarță 

spre crengi şi frunze. O dogoare tot mai puternică răbufni 
832 

spre faţa ei, moale şi bruscă, precum răsuflarea unui 
îndrăgostit, însă în câteva clipe devenise mult prea 
puternică pentru a fi îndurată. Dany se dădu înapoi. Lemnul 
pocnea, din ce în ce mai tare. Mirri Maz Duur începu să 

cânte cu o voce ascuţită şi modulată. Flăcările se 
învolburau şi se zbăteau, năpustindu-se spre platformă. 

Apusul tremura de parcă aerul însuşi se lichefiase din 
cauza căldurii. Dany auzi buştenii crăpând şi pocnind. Focul 
o înghiţi pe Mirri Maz Duur. Cântecul ei crescu în intensitate, 
devenind mai ascuţit... apoi se poticni, încă o dată şi încă o 
dată, transformându-se într-un urlet înfiorător, intens şi plin 
de durere. 

lar acum flăcările ajunseră la Drogo, înconjurându-l. 


Hainele lui luară foc, iar pentru o clipă, Kha/- ul fu 
înveşmântat în limbi de mătase portocalie şi fuioare de fum, 
cenuşiu şi uleios. Buzele lui Dany se despărţiră şi se pomeni 
ţinându-şi răsuflarea. O parte din ea ar fi vrut să se ducă 
după el, aşa cum se temuse Ser Jorah, să se grăbească în 
flăcări pentru a cere iertarea lui şi pentru a-l primi în ea 
pentru ultima dată, focul topind carnea de pe oasele lor 
până ce vor fi doar unul, pentru totdeauna. 

Putea simţi mirosul de carne arsă, deloc altfel decât cel al 
cărnii de cal prăjindu-se deasupra vetrei. Rugul mugea în 
bezna tot mai adâncă precum o fiară uriaşă, înghițind 
sunetele tot mai slabe ale ţipetelor lui Mirri Maz Duur şi 
trimițând în sus limbi lungi de foc pentru a linge pântecul 
nopţii. Pe măsură ce fumul deveni tot mai gros, Dothrakii se 
dădură înapoi, tuşind. Pale uriaşe de foc portocaliu se 
unduiau ca flamurile în vântul infernal, buştenii şuierând şi 
pocnind, scântei strălucitoare se ridicau pe coama fumului 
pentru a pluti departe, în noapte, precum licuricii nou- 
născuţi. Căldura bătea aerul cu aripile sale uriaşe, roşii, 
alungându-i pe Dothraki înapoi, gonindu-l chiar şi pe 
Mormont, însă Dany rămase pe loc. Era sânge din sânge de 
dragon, iar focul era în ea. 

Simţise acest lucru cu mult timp în urmă, se gândi ea, 
apropiindu-se cu un pas de învolburarea de flăcări, însă 

vatra nu-i fusese suficientă. Focul se zbătea înaintea ei 
precum femeile care dansaseră la nunta ei, răsucindu-se şi 
cântând şi întorcându-şi voalurile portocalii, galbene şi 
purpurii, înspăimântătoare la privit, totuşi plăcute, atât de 
833 

plăcute, vii în căldura lor. Dany îşi deschise braţele spre 
ele, iar pielea ei se înroşi, strălucind. Și asta-i tot o nunta, se 
gândi ea. Mirri Maz Duur tăcuse. Preoteasa o crezuse o 
copilă, însă copiii cresc şi învaţă. 

Încă un pas şi Dany simţi căldura nisipului pe tălpile ei, 
chiar şi prin sandale. Transpiraţia îi curgea pe coapse şi între 
sâni, şiroindu-i pe obraji, acolo unde i se prelinseseră, 


cândva, lacrimile. Ser Jorah striga în spatele ei, însă el nu 
mai conta, doar focul mai însemna ceva. Flăcările erau aşa 
de frumoase, cele mai frumoase lucruri pe care le văzuse 
vreodată, fiecare un vrăjitor înveşmântat în galben şi oranj şi 
purpuriu, în mantii lungi, fumurii. Zări lei de foc vineţii şi 
şerpi galbeni şi inorogi de un albastru-deschis; văzu peşti şi 
vulpi şi monştri, lupi şi păsări strălucitoare şi copaci înfloriţi, 
fiecare mai frumos decât cei dinaintea lui. Văzu un cal, un 
armăsar măreț, cenuşiu, din fum, coama sa curgând într-un 
nimb de flacără albastră. Da, dragostea mea, soarele şi 
stelele mele, da, incalecă acum, călăreşte acum. 

Vesta sa începu să fumege, aşa că Dany o scutură de pe 
ea şi o lăsă să cadă la pământ. Pielea pictată izbucni dintr- 
odată în flăcări când ea se trase mai aproape de foc, cu sânii 
dezgoliţi, şiroaie de lapte curgând din sfârcurile ei roşii şi 
umflate. Acum, se gândi ea, acum, şi pentru o clipă 

îl zări pe Khal/ Drogo înaintea ei, călare pe armăsarul 
fumuriu, cu un bici de flăcări în mână. Îi zâmbi, iar biciul 
şerpui spre rug, şuierând. 

Auzi o pocnitură, zgomotul pietrei sfărâmate. Podiumul 
din lemn, tufe şi iarbă începu să se îndoaie şi să se 
prăbuşească în el însuşi. Bucăţi de lemn arzând alunecară 

spre ea, iar Dany fu împroşcată cu cenuşă şi scântei. ŞI 
atunci căzu pe pământ altceva, săltând şi rostogolindu-se, 
pentru a se opri la picioarele ei; o bucată de piatră ovală, 
palidă, cu vinişoare aurii, spartă şi fumegândă. Mugetul 
umplu lumea, dar firav sub şuierul focului, Dany auzi femeile 
ţipând şi copii strigând, uimiţi. 

Numai cu moartea se poate plăti pentru viață. 

Apoi se auzi al doilea pocnet, tare şi ascuţit, ca un tunet, 
fumul tremură şi se învolbură în jurul ei, iar rugul se 
strâmbă, buştenii explodară când focul le atinse inimile 
secrete. Auzi urletele cailor înspăimântați şi glasurile pe care 
Dothrakii le înălţaseră în strigăte de frică şi teroare, 834 

iar Ser Jorah o chema pe nume şi blestema. Wu, ar fi vrut 
ea să-i strige, nu, bunule cavaler, nu te teme pentru mine. 


Focul este al meu. Sunt Daenerys Stormborn, fiica 
dragonilor, mireasa dragonilor, mama dragonilor, nu vezi? 

Nu VEZI? Cu un muget de foc şi fum care ajunsese la zece 
metri în văzduh, rugul se prăbuşi şi se risipi în jurul ei. Fără 

teamă, Dany păşi înainte, în furtuna de foc, strigându-şi 
copiii. Cea de-a treia pocnitura fu mai zgomotoasă şi mai 
ascuţită, de parcă întreaga lume ar fi crăpat. 

Când focul muri în cele din urmă, iar pământul se răci 
suficient de mult încât să se poată păşi pe el, Ser Jorah 
Mormont o găsi în mijlocul cenuşii, înconjurată de buşteni 
înnegriţi şi tăciuni aprinşi, bucăţi de oase de bărbat, de 
femeie şi de armăsar. Era goală, acoperită cu funingine, cu 
hainele transformate în cenuşă, iar frumosul ei păr era ars... 
dar era nevătămată. 

Dragonul auriu sugea de la sânul ei stâng, iar cel verde 
cu arămiu de la cel drept. Braţele ei îi ţineau aproape. Fiara 
neagră cu purpuriu îi acoperea umerii, gâtul ei lung şi 
şerpuitor încolăcindu-i-se sub bărbie. Când îl văzu pe Jorah, 
îşi ridică botul şi-l privi cu ochii roşii precum cărbunii aprinşi. 

Fără nici un cuvânt, cavalerul căzu în genunchi. Bărbaţii 
din Khas-ul ei veneau în urma lui. Jhogo fu primul care-şi 
lăsă arakh-ul la picioarele ei. 

- Sânge din sângele meu, murmură el, împingându-şi faţa 
pe pământul fumegând. 

- Sânge din sângele meu, îl auzi pe Aggo repetând. 

- Sânge din sângele meu, strigă şi Rakharo. După ei 
veniră slujnicele ei, iar apoi alţii şi alţii, toţi Dothrakii, 
bărbaţi şi femei şi copii, iar Dany nu trebui decât să 

privească spre ochii lor pentru a şti că erau ai ei de acum 
înainte, astăzi, mâine şi pentru totdeauna, ai ei, aşa cum nu 
fuseseră niciodată ai lui Drogo. 

Când Daenerys Targaryen se ridică în picioare, cel negru 
şuieră, un fum alb ieşind din gura şi din nările sale. Ceilalţi 
doi se retraseră de la sânii ei şi-şi alăturară glasurile 
chemării, iar aripi transparente se deschiseră şi se zbătură 


în aer; pentru prima oară de cinci sute de ani, noaptea se 
animă de muzica dragonilor. 

835 

ANEXĂ 

Casele 


CASA BARATHEON 


Cea mai tânără dintre Marile Case, apărută în timpul 
Războaielor de  Cucerire. Despre fondatorul ei, Orys 
Baratheon, se zvonea că ar fi fost fratele bastard al lui Aegon 
Dragonul. Orys a avansat în rang până când a devenit unul 
dintre cei mai aprigi comandanţi ai lui Aegon. 

Când l-a înfrânt şi ucis pe Argilac cel Arogant, ultimul 
dintre Regii Furtunii, Aegon l-a răsplătit dându-i castelul 
acestuia, pământurile şi pe fiica lui. Orys a luat fata în 
căsătorie, a adoptat steagul, însemnele şi deviza familiei ei. 
Blazonul Casei Baratheon este un cerb încoronat, negru pe 
fond auriu. Deviza de pe blazon este A noastră este furia. 

REGELE ROBERT BARATHEON, Primul pe Numele Său, 

+ soţia sa, REGINA CERSEI, din Casa Lannister, 

* copiii lor: 

* PRINŢUL TOFFREY, moştenitorul Tronului de Fier, 
doisprezece ani, 

* PRINȚESA MYRCELLA, o fată de opt ani, 

* PRINŢUL TOMMEN, un băiat de şapte ani, 

* fraţii săi: 

* STANNIS BARATHEON, Lord de Piatra Dragonului 

+ soţia sa, LADY SELYSE, din Casa Florent, 

* fiica lor, SHIREEN, o fată de nouă ani, 

RENLY BARATHEON, Lord de Capătul Furtunii, 
consiliul său mic: 

MARELE MAESTER PYCELLE, 

LORDUL PETYR BAELISH, numit şi DEGEŢEL, trezorier, 
LORDUL STANNIS BARATHEON, şef peste corăbii, 
LORDUL RENLY BARATHEON, maestru al legilor, 

* SER BARRISTAN SELMY, Lord Comandant al Gărzii 
Regelui, 

* VARYS, un eunuc numit Păianjenul, maestru al 
şoptitorilor, 


* curtea şi supuşii săi: 

* SER ILYN PAYNE, Dreptatea Regelui, călău, 

* SANDOR CLEGANE, numit Câinele, apărător jurat al 836 

Prințului Joffrey, 

* JANOS SLYNT, un om de rând, comandant al Gărzii 
Oraşului la Debarcaderul Regelui, 

* JALABHAR XHO, un prinţ exilat din Insulele Verii, 

* BĂIATUL LUNII, un glumeţ şi un farsor, 

* LANCEL şi TYREK LANNISTER, scutierii regelui, verii 
reginei, 

* SER ARON SANTAGAR, maestru de arme, 

Garda regelui: 

* SER BARRISTAN SELMY, Lord Comandant, 

+ SER JAIME LANNISTER, numit Regicidul, 

* SER BOROS BLOUNT, 

* SER MERYN TRANT, 

* SER ARYS OAKHEART, 

+ SER PRESTON GREENFIELD, 

* SER MANDON MOORE 

Principalele Case vasale Capătului Furtunii sunt Selmy, 
Wylde, Trant, Penrose, Errol, Estermont, Tarth, Swann, 
Dondarrion, Caron. 

Principalele Case vasale Pietrei Dragonului sunt Celtigar, 
Velaryon, Seaworth, Bar Emmon şi Sunglass. 


CASA STARK 


Casa Stark îşi are originea în Brandon Constructorul şi în 
vechii Regi ai lernii. Vreme de mii de ani, ei au domnit la 
Winterfell ca Regi ai Nordului, până când Torrhen Stark, 
Regele care a îngenuncheat, a preferat să jure loialitate lui 
Aegon Dragonul, decât să lupte. Blazonul lor este un lup 
străvechi, cenuşiu, pe un fond alb de gheaţă. Deviza casei 
Stark este Vine iarna. 

EDDARD STARK, Lord de Wirttefell, Păzitor al Nordului, 

+ soţia sa, LADY CATELYN, din Casa Tully, 

* copiii lor: 

* ROBB, moştenitorul Winterfellului, paisprezece ani, 

«+ SANSA, fiica cea mai mare, unsprezece ani, 

* ARYA, fiica mai mică, nouă ani, 

* BRANDON, numit Bran, şapte ani, 

837 

* RICKON, un băiat de trei ani, 

* fiul său bastard, JON SNOW, un băiat de paisprezece 
ani, 

* pupilul său, THEON GREYJOY, moştenitor al Insulelor de 
Fier, 

* fraţii lui: 

* (BRANDON), fratele său mai mare, ucis la ordinul lui 
Aerys al-ll-lea Targaryen, 

* (LYANNA), sora sa mai mică, a murit în munţii Dorne, 

* BENJEN, fratele său mai mic, un bărbat din Rondul de 
Noapte, 

* curtea sa: 

* MAESTER LUWIN, sfetnic, vindecător şi preceptor, 

* VAYON POOLE, administrator la Winterfell, 

* JEYNE, fiica lui, cea mai bună prietenă a Sansei, 

* JORY CASSEL, căpitan al gărzii, 


* HALLIS MOLLEN, DESMOND, JACKS, PORTHER, QUENT, 
ALYN, TOMARD, VARLY, HEWARD, CAYN, WYL, soldaţi din 
garda, 

«+ SER RODRIK CASSEL, maestru de arme, unchiul lui Jory, 

* BETH, fiica sa cea mică, 

e SEPTA MORDANE, preceptoare a fiicelor Lordului 
Eddard, 

e SEPTON  CHAYLE, administrator al septului şi 
bibliotecar, 

* HULLEN, maestru de echitație, 

* fiul său, HARWIN, un străjer, 

* JOSETH, om la grajduri şi dresor de cai, 

* FARLEN, îngrijitor de câini, 

+ BĂTRÂNA NAN, povestitoare, cândva dădacă, 

* HODOR, stră-strănepotul ei, un băiat de grajd sărac cu 
duhul, 

* GAGE, bucătar, 

* MIKKEN, fierar şi armurier, 

* principalii săi lorzi stegari, 

* SER HELMAN TALLHART, 

* RICKARD KARSTARK, Lord de Karhold, 

* ROOSE BOLTON, Lord de Dreadfort, 

* JON UMBER, numit Marele Jon, 

* GALBART şi ROBERT GLOVER, 

838 

* WYMAN MANDERLY, Lord de Portul Alb, 

* MAEGE MORMONT, Lady de Insula Ursului, 

Principalele Case vasale sunt Karstark, Umber, Flint, 
Mormont, Hornwood, Cerwy, Reed, Manderly, Glover, Talhart, 
Bolton. 


CASA LANNISTER 


Cu părul deschis la culoare, înalţi şi arătoşi, Lannisterii se 
trag din sângele aventurierilor Andali, care au format 
mândrul regat pe dealurile şi văile de la apus. Pe linie 
feminină, ei pretind că descind din Lann cel Isteţ, legendarul 
şarlatan al Erei Eroilor. Aurul de la Casterly Rock şi Dintele 
de Aur i-au transformat în cea mai bogată dintre Marile Case. 
Blazonul lor este un leu de aur pe fond purpuriu. Deviza 
Casei Lannister este Ascul/ta-mi răgetul! 

TYWIN LANNISTER, Lord de Casterly Rock, Păzitor al 
Apusului, Scut al Lannisportulm. 

+ soţia sa (LADY JOANNA), o verişoară, a murit la naştere, 

* copiii lor: 

* SER JAIME, numit şi Regicidul, moştenitor al Casterly 
Rock, frate geamăn cu Cersei, 

* REGINA CERSEI, soţia Regelui Robert | Baratheon, soră 
cu Jaime, 

* TYRION, numit Pezevenghiul, un pitic, 

* fraţii săi: 

* SER KEVAN, fratele său cel mare, 

* soţia lui, DORNA, din Casa Swyfft, 

* fiul lor cel mare, LANCEL, scutier al regelui, 

* fiii lor gemeni, WILLEM şi MARTYN, 

* fiica lor cea mica, JANEI, 

* GENNA, sora lui, măritată cu Ser Emmon Frey, 

* fiul lor, SER CLEOS FREY, 

* fiul lor, TION FREY, un scutier, 

* (SER TYGETT), cel de-al doilea frate al său, a murit de 
vărsat, 

* văduva sa, DARLESSA, din Casa Marbrand, 

839 

* fiul lor, TYREK, scutier al regelui, 

* (GERION), cel mai tânăr dintre fraţi, a murit pe mare, 


* fiica sa bastardă, JOY, o fată de zece ani, 

* verişorul lor, SER STAFFORD LANNISTER, fratele 
decedatei Lady Joanna, 

* fiicele sale, CERENNA şi MYRIELLE, 

* fiul său, SER DAVEN LANNISTER, 

* sfetnicul său, MAESTER CREYLEN, 

* cavalerii comandanţi şi lorzii săi stegari: 

* LORD LEO LEFFORD, 

* SER ADDAM MARBRAND, 

* SER GREGOR CLEGANE, Muntele care Călăreşte, 

* SER HARYS SWYFT, tatăl prin mariaj al lui Ser Kevan, 

* LORD ANDROS BRAX, 

* SER FORLEY PRESTER, 

* SER AMORY LORCH, 

* VARGO HOAT din Oraşul Liber Qohor, un mercenar 
Principalele Case vasale sunt Payne, Swyift, Mnrbrmul, 
lydden,  Banefort, Lefford, Crakehall, Scrrctt, Broom, 
Clegane, Prester şi Westerling. 


CASA ARRYN 


Arynii sunt descendenţii Regilor din Munte şi Vale, una 
dintre cele mai vechi şi mai pure linii genealogice ale 
nobilimii Andale. Blazonul lor este luna-şi-şoimul pe fond 
azuriu. Deviza Arryn este La înălțimea onoarei. 

(JON ARRYN), Lord de Eyrie, Apărător al Văii, Păzitor al 
Răsăritului, Mână a Regelui, decedat recent, 

* prima sa soţie, (LADY JEYNE, din Casa Royce) a murit la 
naştere, fiica sa fiind născută moartă, 

+ cea de-a doua soţie (LADY ROWENA, din Casa Arryn), 
verişoara sa, a murit de frigurile iernii, fără copii, 

«+ cea de-a treia soţie şi văduva sa LADY LYSA, din Casa 
Tully, 

840 

* fiul lor: 

* ROBERT ARRYN, un băiat bolnăvicios, în vârstă 

de şase ani, în prezent Lord de Eyrie şi Apărător al Văii, 

* vasalii şi curtea: 

* MAESTER COLEMON, sfetnic, vindecător şi preceptor, 

* SER VARDIS EGEN, comandant al gărzii, 

* SER BRYNDEN TULLY, numit peştele negru, Cavaler al 
Porții şi unchiul Lysei, 

* LORD NESTOR ROYCE, înalt Administrator al Văii, 

* SER ALBAR ROYCE, fiul său, 

* MYA STONE, o bastardă în serviciul său, 

* LORD EON HUNTER, pretendent al Lysei, 

* SER LYN CORBRAY, pretendent al Lysei, 

* MYCHEL REDFORT, scutierul lui, 

* LADY ANYA WAYNWOOD, o văduvă, 

* SER MORTON WAYNWOOD, fiul ei, pretendent al Lysei, 

* SER DONNEL WAYNWOOD, fiul ei, 

* MORD, un temnicer brutal 


Principalele Case vasale Casei Eyrie sunt Royce, Baelish, 
Egen, Waynwood, Hunter, Redfort, Corbray, Belmore, 
Melcolm şi Hersy. 


CASA TULLY 


Familia Tully nu a avut niciodată regi, deşi deţin de o mie 
de ani pământuri bogate şi marele castel de la Riverrun. În 
timpul Războaielor de Cucerire, ţinuturile riverane i-au 
aparţinut lui Harren cel Negru, Regele Insulelor. Bunicul lui 
Harren, Regele Harwyn Hardhand, a cucerit Tridentul de la 
Arrec, Regele Furtunii, ai cărui strămoşi au cucerit totul până 
la Gât, cu trei sute de ani mai înainte, ucigându-l pe ultimul 
dintre vechii Regi ai Râului. Un tiran înfumurat şi sângeros, 
Harren cel Negru a fost prea puţin iubit de cei pe care i-a 
condus şi mulţi dintre lorzii riverani l-au părăsit pentru a se 
alătura armatei lui Aegon. Primul dintre aceştia a fost Edmyn 
Tully de 841 

Riverrun. Când Harren şi urmaşii săi au pierit în pârjolul 
de la Harrenhal, Aegon a răsplătit Casa Tully dându-i 
Lordului Edmyn în stăpânire ţinuturile de la Trident şi 
obligându-i pe ceilalţi lorzi riverani să-i jure credinţă. 
Blazonul Tully este un păstrăv sărind, argintiu, pe un fond 
unduit albastru cu roşu. Deviza Tully este Familie, Datorie, 
Onoare. 

HOSIER TULLY, Lord de Rivcrrun, 

« soţia sa (LADY MINISA, din Casa Wheat), a murit la 
naştere, 

* copiii lor: 

* CATELYN, fiica cea mare, măritată cu Lordul Eddard 
Stark, 

* LYSA, fiica mai mică, măritată cu Lordul Jon Arryn, 

* SER EDMURE, moştenitorul domeniului Riverrun, 

* fratele său, SER BRYNDEN, numit Peştele Negru, 

* curtea lui: 

* MAESTER VYMAN, sfetnic, vindecător şi preceptor, 

* SER DESMOND GRELL, maestru de arme, 

* SER ROBIN RYGER, comandant al gărzii, 


* UTHERYDES WAYN, administrator al Riverrun, 

* cavalerii şi lorzii săi stegari: 

* JASON MALLISTER, Lord de Seagard, 

* PATREK MALLISTER, fiul şi moştenitorul său, 

* WALDER FREY, Lord de Crossing, 

* numeroşii săi fii, nepoți şi bastarzi: 

* JANOS BRACKEN, Lord de Stone Hedge, 

* TYTOS BLACKWOOD, Lord de Raventree, 

* SER RAYMUN DARRY, 

«+ SER KARYL VANCE, 

* SER MARQ PIPER, 

* SHELLA WHENT, Lady de Harrenhal, 

* SER WILLIS WODE, un cavaler în 

serviciul ei 

Casele vasale Casei Riverrun sunt Darry, Frey, Mallister, 
Bracken, Blackwood, Whent, Ryger, Piper, Vance. 

842 

CASA TYRELL 

Tyrellii s-au ridicat la putere ca administratori ai Regilor 
de Reach, ale căror domenii cuprindeau câmpiile fertile 
aflate la sud-vest de mlaştinile Dornish şi Apa Neagră, până 

la ţărmul Mării Apusului. Pe linie feminină, ei îşi au 
obârşia în Garth Greenhand, regele grădinar al Primilor 
Oameni, care purta o coroană din viţă şi flori şi a făcut 
pământul să 

rodească. Atunci când Regele Mern, ultimul din vechea 
linie, a pierit în Câmpia de Foc, administratorul său, Harlen 
Tyrell, i-a cedat Highgarden lui Aegon Targaryen, jurându-i 
credinţă. Aegon l-a răsplătit dându-i castelul şi stăpânirea 
asupra domeniului Reach. Blazonul Tyrell este un trandafir 
de aur pe un fond de iarbă verde. Deviza este Devenind 
puternic. 

MACE TYRELL, Lord de Highgarden, Păzitor al Sudului, 
Apărător al Mlaştinilor, înalt Mareşal de Reach, 

+ soţia sa, LADY ALERIE, din Casa Hightower din Oraşul 
Vechi, 


* copiii lor: 

* WILLAS, fiul lor cel mare, moştenitor al Highgarden, 

* SER GARLAN, numit Galantul, cel de-al doilea fiu, 

* SER LORAS, Cavaler de Flowers, fiul cel mic, 

* MARGAERY, fiica lor în vârstă de paisprezece ani, 

* mama lui, văduvă, LADY OLENNA din Casa Redwyne, 
numită Regina Spinilor, 

* surorile sale: 

* MINA, măritată cu Lordul Paxter Redwyne, 

* JANNA, măritată cu Ser Jon Fossoway, 

* unchii săi: 

* GARTH, numit Cel Mare, Lord Seneşal de Highgarden, 

* fiii săi bastarzi, GARSE şi GARRETT FLOWERS, 

«e SER MORYN, Lordul Comandant al Gărzii Oraşului din 
Oraşul Vechi, 
MAESTER GORMON, un învăţat din Citadelă, 
curtea sa: 
MAESTER LOMYS, sfetnic, vindecător şi preceptor, 843 
IGON VYRWEL, căpitan al gărzii, 
SER VORTIMER CRANE, maestru de arme, 
cavalerii şi lorzii săi stegari: 
PAXTER REDWYNE, Lord de Arbor, 
soţia lui, LADY MINA, din Casa Tyrell, 
copiii lor: 
SER HORAS, numit în batjocură Horror, fratele geamăn 
al lui Hobber, 

«e SER HOBBER, numit în batjocură Slobber, fratele 
geamăn al lui Horas, 

* DESMERA, o fată de cincisprezece ani, 

* RANDYLL TARLY, Lord de Horn Hill. 

* SAMWELL, fiul său cel mare, în Rondul de Noapte, 

* DICKON, fiul său cel mic, moştenitor al Horn Hill, 

* ARWYN OAKHEART, Lady de Old Oak. 

* MATHIS ROWAN, Lord de Goldengrove, 

* LAYTON HIGHTOWER, Voce a Oraşului Vechi, Lord de 
Port, 


* SER JON FOSSOWAY 

Principalele Case vasale sunt Vyrwel, Florent, Oakheart, 
Hightower, Crane, Tarly, Redwyne, Rowan, Fossoway şi 
Mullendore. 


CASA GREYJOY 


Familia Greyjoy din Pyke pretinde că provine din Regele 
Grey, din Era Eroilor. Legenda spune că Regele Grey 
stăpânea nu numai în Insulele de Apus, ci şi marea însăşi, 
luând de soaţă o sirenă. 

Timp de mii de ani, năvălitorii din Insulele de Fier, numiţi 

„oamenii de fier” de cei pe care-i jefuiau, au fost spaima 
mărilor, navigând până la Portul Ilbben şi Insulele Verii. Se 
mândreau cu ferocitatea lor în luptă şi cu libertăţile lor 
sacre. Fiecare insulă avea propriul ei „rege de sare” şi 

„rege de stâncă”. Înaltul Rege al Insulelor era ales dintre 
aceştia, până când Regele Urron a făcut ca succesiunea la 
tron să fie ereditară, prin uciderea celorlalţi regi când s-au 
844 

adunat pentru a alege un domnitor. Seminţia lui Urron a 
dispărut o mie de ani mai târziu, când Andalii au năvălit în 
insule. Familia Greyjoy, la fel ca şi ceilalţi lorzi ai insulelor, 
au practicat căsătoriile cu cuceritorii. 

Regii de Fier şi-au extins controlul departe de insule, 
ridicând regate pe continent, cu focul şi sabia. Regele 
Qhored se putea lăuda cu adevărat că seminţia sa a ajuns 

„pretutindeni unde omul simte mirosul apei sărate ori 
aude valurile spărgându-se”. În ultimele secole, urmaşii lui 
Qhored au pierdut Arbor, Oraşul Vechi, Insula Ursului şi mare 
parte din ţărmul de apus, Totuşi, după izbucnirea 
Războaielor de Cucerire, Regele Harren el Negru a domnit 
asupra tuturor ținuturilor dintre munţi, de la Gât până la Apa 
Neagră. Când Harren şi fiii săi au pierit la căderea 
Harrenhallului, Aegon Targaryen a dat ţinuturile riverane 
Casei Tully şi a permis lorzilor supraviețuitori ai Insulelor de 
Fier să-şi reia vechile obiceiuri şi să-l aleagă pe acela dintre 
ei care să aibă întâietate. Ei l-au ales pe Vickon Greyjoy de 
Pyke. 


Blazonul Greyjoy este un kraken aurit pe un fond negru. 

Deviza lor este Noi nu semănăm. 

BALON GREYJOY, Lord al Insulelor de Fier, Rege de Sare şi 
Stâncă, Fiu al Vântului Mării, Lord Secerător de Pyke. 

* soţia sa, LADY ALANNYS, din Casa Harlaw, 

* copiii lor: 

* (RODRIK), fiul lor cel mare, ucis la Seagard, în timpul 
Rebeliunii lui Greyjoy, 

* (MARON), cel de-al doilea fiu, ucis pe meterezele de la 
Pyke, în timpul Rebeliunii lui Greyjoy, 

* ASHA, fiica lor, căpitan al navei Vântu/ Negru, 

* THEON, singurul lor fiu supravieţuitor, moştenitor al 
domeniului Pyke, pupil al Lordului Eddard Stark, 

* fraţii săi: 

* EURON, numit Ochiul Ciorii, căpitan al navei Liniştea, 
un nelegiuit, pirat şi jefuitor, 

* VICTARION, Lord Căpitan al Flotei de Fier, 

* AERON, numit Păr Umed, preot al Zeului înecat Casele 
vasale sunt Harlaw, Stonehouse, Merlyn, 845 

Sunderly, Botley, Tawney, Wynch, Goodbrother. 


CASA MARTELL 


Nymeria, regina războinică de la Rhoyne, şi-a adus cele 
zece mii de corăbii la Dorne, în cel mai sudic dintre Cele 
Şapte Regate, şi l-a luat de soţ pe Lordul Mors Martell. Cu 
ajutorul ei, el şi-a înlăturat rivalii, pentru a domni în întregul 
Dorne. Influenţa Casei Rhoynar se manifestă încă puternic. 

Astfel, conducătorii din Dorne îşi spun „Prinţ”, nu „Rege”. 

Conform legii din Dorne, pământurile şi titlurile se 
moştenesc de primul născut, nu de cel mai mare dintre 
băieţi. Dorne e singurul dintre cele Şapte Regate care nu a 
fost niciodată cucerit de Aegon Dragonul. Nu a fost 
permanent unit cu restul domeniilor decât două sute de ani 
mai târziu, iar atunci numai prin mariaj şi tratate, nu prin 
sabie. Paşnicul Rege Daeron al Il-lea a reuşit acolo unde 
războinicii au dat greş, măritând-o pe prinţesa Myriah de 
Dorne şi dându-şi sora de soţie Prințului din Dorne. 

Blazonul Martell este un soare roşu străpuns de o suliță 

aurie. Deviza lor este Neplecat, Neînfrânt, Nesfărâmat. 

DORAN NYMEROS MARITELL, Lord de Sunspear, Prinţ de 
Dorne, 

+ soţia sa, MELLARIO, din Oraşul Liber Norvos, 

* copiii lor: 

* PRINȚESA ARIANNE, fiica lor cea mare, moştenitoarea 
domeniului Sunspear, 

* PRINŢUL QUENTYN, fiul lor cel mare, 

* PRINŢUL TRYSTANE, fiul lor cel mic, 

* fraţii săi: 

+ sora sa, (PRINȚESA ELIA), măritată cu Prinţul Rhaegar 
Targaryen, ucis la devastarea Debarcaderului Regelui, 

* copiii lor: 

* (PRINȚESA RHAENYS), o tânără ucisă la devastarea 
Debarcaderului Regelui, 


* (PRINŢUL AEGON), un sugar, ucis la devastarea 
Debarcaderului Regelui, 

846 

* fratele său, PRINŢUL OBERYN, Vipera Roşie, 

* curtea lui: 

* AREO HOTAH, mercenar Norvoshi, căpitan al gărzii, 

* MAESTER CALEOTTE, sfetnic, vindecător, preceptor, 

* cavalerii şi lorzii săi stegari: 

* EDRIC DAYNE, Lord de Starfall 

Principalele case vasale sunt Jordayne, Santagar, Allyrion, 
Toland, Yronwood, Wyl, Fowler şi Dayne. 

Vechea dinastie 


CASA TARGARYEN 


Targaryenii sunt sânge de dragon, descendenţi din înalții 
lorzi ai Regatului Liber al Valyriei, moştenirea lor fiind 
afirmată printr-o frumuseţe izbitoare (după unii, 
nepământeană), cu ochii liliachii, indigo sau violeţi, şi părul 
argintiu-auriu, ori alb ca platina. 

Strămoşii lui Aegon Dragonul au scăpat din Distrugerea 
Valyriei, de haosul şi măcelul care au urmat, stabilindu-se la 
Piatra Dragonului, o insulă stâncoasă de pe marea îngustă. 
De acolo, Aegon şi surorile sale, Visenya şi Rhaenis, au 
navigat pentru a cuceri Cele Şapte Regate. 

Pentru a-şi păstra sângele regal şi a-i conserva puritatea, 
Casa Targayen a urmat adesea obiceiul Valyrian de a 
căsători fratele cu sora. Însuşi Aegon şi-a luat de soţii 
ambele surori şi a zămislit copii cu fiecare. Blazonul 
Targaryen este un dragon cu trei capete, roşu pe fond negru, 
iar cele trei capete îi reprezintă pe Aegon şi pe surorile sale. 
Deviza Targaryen este Foc şi Sânge. 

SUCCESIUNEA TARGARYANA datată după 


debarcarea lui Aegon 


1-37 Aegon | 


Aegon Cuceritorul, 

Aegon Dragonul 

37-42 Aenys | 

fiul lui Aegon şi Rhaenys 
42-48 Maegor | 

Maegor cel Crud, 

fiul lui Aegon şi Visenya 
48-103 Jaehaerys | 

Bătrânul Rege, Conciliatorul, 
847 

fiul lui Aenys 

103-129 Viserys | 

nepotul lui Jaehaerys 

129-131 Aegon al Il-lea 

fiul cel mare al lui Viserys, 
(Ascensiunea lui Aegon al Il-lea 
a fost disputată de sora sa, 
Rhaenyra, cu un an mai mare 
decât el. Amândoi au pierit în 
războiul dintre ei, numit de 
menestreli Dansul Dragonilor.) 
131-157 Aegon al Ill-lea 
Otrava Dragonului, fiul 
Rhaenyrei, (Ultimul dintre 
dragonii Targaryeni a murit în 
timpul domniei lui Aegon al Il- 
lea.) 

157-161 Daeron | 

Tânărul Dragon, Regele Băiat, 


cel 

mai mare dintre fiii lui Aegon al 

III-lea, (Daeron a cucerit Dorne, 

însă nu a putut să-l păstreze, a 

murit de tânăr.) 

161-171 Baelorl 

Cel lubit, cel Binecuvântat, 

septon şi rege, cel de-al doilea 

fiu al lui Aegon al Ill-lea 

171- 172 Viserysal Ill-lea cel de-al patrulea fiu al lui 
Aegon al III-lea 

172- 184 Aegon al IV-lea cel Netrebnic, fiul cel mare al lui 
Viserys, (Fratele său mai mic, 

Prinţul Aemon Cavalerul-Dragon, 

a fost campionul şi, după unele 

spuse, iubitul Reginei Naerys.) 

184-209 Daeronal II-lea 

Fiul Reginei Naerys, cu Aegon 

sau Aemon, (Daeron a unit 

Dorne cu restul domeniului, 

căsătorindu-se cu prinţesa 

Myriah.) 

209-221 Aerys | 

cel de-al doilea fiu al lui Daeron 

al II-lea (nu a făcut nimic 

important), 

221-223 Maekar | 

cel de-al patrulea fiu al lui 

Daeron al Il-lea, 

233-259 Aegon al V-lea 

cel Nesigur, al patrulea fiu al lui 

848 

Maekar, 

259-262 Jaehaerys al Il-leacel de-al doilea fiu al lui Aegon 
cel Nesigur, 

262-283 Aerys al II-lea 


Regele Nebun, singurul fiu al lui 

Jaehaerys. 

Aici se sfârşeşte seminţia regilor dragoni, când Aerys al |l- 
lea a fost detronat şi ucis, împreună cu moştenitorul său, 
prinţul Rhaegar Targaryen, de Robert Baratheon pe Trident. 


ULTIMII DINTRE TARGARYENI 


(REGELE AERYS TARGARYEN), cel De-al Doilea pe Numele 
Său, ucis de Jaime Lannister la devastarea Debarcaderului 
Regelui, 

* sora şi soţia sa, (REGINA RHAELLA) din Casa Targaryen, 
a murit la naştere, la Piatra Dragonului, 

* copiii lor: 

* (PRINŢUL RHAEGAR), moştenitor al Tronului de Fier, ucis 
de Robert Baratheon la Trident, 

* soţia sa, (PRINȚESA ELIA) din Casa Martell, ucisă 

la devastarea Debarcaderului Regelui, 

* copiii lor: 

* (PRINȚESA RHAENYS), o fetiţă ucisă la devastarea 
Debarcaderului Regelui, 

* (PRINŢUL AEGON), un sugar ucis la devastarea 
Debarcaderului Regelui, 

* PRINŢUL VISERYS, autointitulat Viserys, Cel de-al Treilea 
pe Numele Său, Lord al Celor Şapte Regate, numit Regele 
Cerşetor, 

* PRINȚESA DAENERYS, numită Daenerys 

Stormborn, o fată de treisprezece ani. 

849 

Prolog 

Coada cometei brăzda cerul dimineţii, o dâră roşie care 
sângera deasupra Pietrei Dragonului, ca o rană pe cerul 
scăldat în nuanţe de trandafiriu şi violet. 

Maester stătea pe balconul deschis al apartamentelor 
sale. Acesta era locul în care poposiseră corbii, după un zbor 
îndelungat. Împestriţaseră cu murdăria lor garguiele care se 
ridicau, înalte de patru metri, la stânga şi la dreapta sa - un 
câine al iadului şi un şarpe înaripat, doi dintre miile care se 
odihneau pe zidurile bătrânei fortărețe. 


Când a venit întâia oară la Piatra Dragonului, armata de 
personaje fantastice l-a stânjenit, dar, cu trecerea anilor, se 
obişnuise cu ele. Acum erau pentru el ca nişte vechi 
prieteni. Priveau toţi trei cerul, cu semnul lui prevestitor. 

Maester nu credea în semne. Şi, totuşi... aşa bătrân cum 
era, Cressen nu mai văzuse niciodată o cometă măcar pe 
jumătate atât de strălucitoare, darămite de culoarea aceea, 
o culoare înspăimântătoare, a sângelui, a focului şi a 
asfinţitului. Se întrebă dacă garguiele lui mai văzuseră 

ceva asemănător. Se aflau aici dinaintea venirii 
încleştarea regilor lui şi vor rămâne încă vreme îndelungată, 
după ce el nu va mai fi. De-ar putea vorbi limbile din piatră... 

Ce nebunie. Se sprijini de metereze, cu marea fremătând 
dedesubt, simțind sub degete asprimea pietrei negre. 

Garguie care să vorbească şi profeții pe cer. Sunt un om 
bătrân care a dat în mintea copiilor. Oare înţelepciunea 
dobândită în decursul unei vieţi întregi îl părăsise împreună 

cu sănătatea şi puterile? Era un Maester, care a învăţat şi 
a trudit în marea Citadelă a Vechiului Oraş. Ce se alesese de 
el, dacă mintea îi era plină de superstiții, ca aceea a unui 
rândaş neştiutor? 

Şi, totuşi... şi, totuşi... cometa continua să ardă chiar şi în 
lumina zilei, în timp ce un abur palid, cenuşiu, se ridica din 
craterele fierbinţi ale Muntelui Dragonului, aflat în spatele 
castelului, iar cu o dimineaţa înainte un corb alb adusese 
vorbă chiar de la Citadelă, veşti mult aşteptate, dar nu mai 
puţin înfricoşătoare, veşti despre sfârşitul verii. 

Toate, semne. Prea multe ca să nu le dea crezare. Ce 
inseamnă toate acestea? îi venea să strige. 

- Maester Cressen, avem oaspeţi. Pylos îi vorbise cu glas 
850 

domol, de parcă s-ar fi temut sa nu conturbe meditaţiile 
solemne ale lui Cressen. De-ar fi ştiut ce aiureli îi treceau 
prin cap, ar fi strigat. Prinţesa vrea să vadă corbul alb. 

Mereu cuviincios, Pylos o numea acum prințesă, întrucât 
tatăl ei era rege. E împreună cu bufonul ei. 


Bătrânul întoarse spatele răsăritului, sprijinindu-se cu o 
mână de şarpele înaripat. 

- Ajută-mă să mă aşez în scaun şi pofteşte-i înăuntru. 

Luându-l de braţ, Pylos îl conduse în cameră. În tinereţe, 
Cressen avusese mersul sprinten, dar acum nu mai avea 
mult până la cea de-a optzecea sa zi onomastică şi 
picioarele îi erau şubrede şi nesigure. Cu doi ani în urmă, 
căzuse şi îşi zdrobise soldul şi nu se mai vindecase cum 
trebuie. Anul trecut, când s-a îmbolnăvit, Citadela l-a trimis 
pe Pylos din Vechiul Oraş, cu doar câteva zile înainte ca Lord 
Stannis să închidă insula... ca să-l ajute la treburi, s-a spus, 
dar Cressen ştia adevărul. Pylos venise să-l înlocuiască după 
moartea sa. Nu îl deranja. Cineva trebuia să îi ia locul, şi asta 
mai curând decât si-ar dori... 

Îl lăsă pe mai tânărul bărbat să-l aşeze în spatele cărţilor 
şi hâărtiilor sale. 

- Du-te şi cheam-o. Nu e frumos să laşi o doamnă să 

aştepte. Făcu semn cu mâna, un gest de grabă, abia 
schiţat, venit de la un om care nu mai era în stare să se 
grăbească. Carnea îi era încreţită şi pătată, pielea subţire ca 
un pergament, încât îşi putea vedea labirintul de vene şi 
forma oaselor de dedesubt. Şi cum mai tremurau aceste 
mâini care fuseseră odinioară atât de sigure şi 
îndemânatice... 

Când Pylos se întoarse, fata îl însoțea, sfioasă ca 
întotdeauna, în spatele ei, săltând şi târşâindu-şi picioarele, 
în acel mers al său ciudat, într-o parte, venea bufonul ei. Pe 
cap avea un coif de jucărie, confecţionat dintr-o veche 
găleată de tinichea, pe care era prinsă o pereche de coarne 
de cerb, de care erau atârnate tălăngi de vite. Cu fiecare pas 
clătinat al său, clopoţeii sunau, fiecare cu un glas diferit 
ding-dong, ding-dang, dong, dong, dong. 

- Cine vine să ne viziteze atât de devreme, Pylos? 

întrebă Cressen. 

851